A. E. Van Vogt — Slan

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


SLAN 


CAPITOLUL 1 

Mâna mamei era rece, strângând-o pe a lui. În timp ce 
mergeau grăbiţi pe stradă, teama femeii era o pulsaţie 
tăcută, slabă, care trecea din mintea ei într-a lui. O sută de 
alte gânduri loveau mintea băiatului, gânduri dinspre 
mulțimile ce roiau pe ambele trotuare şi din interiorul 
clădirilor pe lângă care treceau. Dintre toate însă, numai 
cele ale mamei erau clare şi coerente. Şi înspăimântate. 

Ne urmăresc, Jommy, transmitea creierul ei. Încă nu sunt 
siguri, dar ne suspectează. Am riscat prea mult venind în 
capitală, deşi am sperat că de data asta îţi voi putea arăta 
vechea cale de acces a slanilor în catacombe, acolo unde 
este ascuns secretul tatălui tău. Dacă se întâmplă ceva rău, 
ştii ce ai de făcut. Ai repetat de destule ori. Să nu-ţi fie 
teamă, Jommy, să nu-ţi pierzi calmul. Ai numai nouă ani, dar 
eşti la fel de inteligent ca orice om de cincisprezece ani. 

Să nu-ţi fie teamă! Uşor de zis, îşi spuse Jommy şi-şi 
ascunse frământarea care-l chinuia. Ei nu i-ar fi plăcut să 
afle de tăinuirea lui, de zidul ridicat între mamă şi fiu. 
Existau însă şi gânduri ce se cereau ascunse. Ea nu trebuia 
să ştie că şi băiatului îi era frică. 

Totul părea nou şi excitant în acelaşi timp. Se simţea 
emoţionat de fiecare dată când venea în inima 
Centropolisului, plecând din liniştita suburbie în care 
locuiau. Marile parcuri, lungile bulevarde de zgârie-nori, 
tumultul mulțimilor, totul arăta mai minunat decât îşi 
imaginase, deşi era cât se poate de firesc pentru capitala 
lumii. Aici se găsea sediul guvernului. Aici, pe undeva, trăia 
Kier Gray, dictatorul absolut al întregii planete. Cu sute de 


ani în urmă, slanii deţinuseră controlul Centropolisului, în 
scurta lor perioadă de glorie. 

Le simţi ostilitatea, Jommy? Poţi înţelege lucrurile din 
depărtare? 

El se încordă. Valul de murmure confuze care se degaja 
din mulţimea înconjurătoare spori şi se transformă într-un 
vârtej de zgomote mentale. De undeva veni şoapta rătăcită 
a unui gând: 

Se spune că în oraş există încă slani, în ciuda măsurilor 
luate. Ordinul este de a fi împuşcaţi pe loc. 

Nu-i periculos? Veni un al doilea gând. Fusese evident o 
întrebare pusă cu voce tare, deşi Jommy prinsese numai 
imaginea mentală. Vreau să spun că, din greşeală, ar putea 
fi ucise persoane nevinovate. 

Acesta este şi motivul pentru care foarte rar sunt 
împuşcaţi pe loc. Poliţia încearcă să-i captureze şi să-i 
examineze. Organele lor interne sunt diferite de ale 
noastre, iar pe capetele lor există... 

Îi simţi, Jommy? Au ajuns în spatele nostru. Sunt într-o 
maşină mare! Aşteaptă întăriri, ca să ne încercuiască. 
Lucrează repede. Le poţi capta gândurile, Jommy? 

Nu putea. Oricât şi-ar fi solicitat mintea, oricât s-ar fi 
încordat şi oricât ar fi transpirat încercând. Aici, puterile ei 
mature depăşeau precocitatea lui. Mama putea acoperi 
distanţele şi transpune vibraţiile îndepărtate în imagini 
coerente. 

Băiatul ar fi vrut să se întoarcă şi să privească. Nu 
îndrăznea. Cu picioarele lui slăbuţe, deşi lungi, trebuia să 
alerge ca să poată ţine ritmul cu pasul grăbit al mamei. Era 
groaznic să fii mic şi neajutorat, lipsit de puteri şi fără 
experienţă atunci când viaţa cerea tăria maturității, 
vitalitatea unui slan adult. 

Gândurile mamei îi întrerupseră pe neaşteptate reflecţiile: 

Unii sunt în faţa noastră, iar alţii traversează strada. E 
timpul să ne despărţim, dragul meu. Nu uita ceea ce ţi-am 
spus: viaţa ta trebuie să aibă un singur scop - să faci tot ce- 


ţi stă în putinţă pentru ca slanii să-şi redobândească 
existenţa normală. Cred că va trebui să-l ucizi pe marele 
nostru duşman, Kier Gray, chiar dacă pentru asta va fi 
nevoie să intri în palat. Ţine minte, vor urma strigăte şi 
derută, dar să nu-ţi pierzi calmul. Succes, Jommy! 

O scurtă strângere şi mama îi eliberă mâna. Abia atunci 
realiză băiatul că în şuvoiul gândurilor ei se schimbase 
ceva. leama dispăruse. O linişte blândă i se revărsa din 
minte, calmând nervii încordaţi, potolindu-i bătăile celor 
două inimi. 

Dispărând din câmpul vizual al urmăritorilor, Jommy se 
strecură între un bărbat şi o femeie care mergeau pe lângă 
el. Cu coada ochiului, văzu nişte oameni îndreptându-se 
spre silueta înaltă a mamei sale. Înfăţişarea femeii era 
obişnuită, chiar banală, îmbrăcată cu pantaloni, o bluză roz 
şi având părul prins într-o eşarfă strâns înnodată. Civilii ce 
traversau strada păreau nişte ciocli pe ale căror feţe 
întunecate se citea sentimentul lucrului neplăcut pe care 
trebuia să-l facă. Gândul acelei neplăceri şi ura care o 
însoțea aruncaseră o umbră peste minţile lor. Acest lucru îl 
nedumerea pe băiat chiar şi acum, când se concentra 
asupra fugii. De ce ar fi trebuit să moară? El şi mama lui 
cea minunată, sensibilă şi inteligentă? Nu era câtuşi de 
puţin corect. 

De trotuar se apropie o maşină, scânteind în soare ca o 
nestemată prelungă. Vocea aspră a unui bărbat tună în 
spatele lui Jommy: 

— Stai! Uite puştiul! Nu-l lăsaţi să scape! Puneţi mâna pe 
el! 

Oamenii se opreau şi priveau. Băiatul le simţi blândeţea 
surprinsă a gândurilor, apoi dădu colţul, alergând pe 
Bulevardul Capitalei. Văzu o maşină depărtându-se de 
trotuar. Picioarele îl purtară cu o viteză nebună. Degetele 
lui neobişnuit de puternice se agăţară de bara din spate. 
Sări pe ea, ţinându-se strâns, în timp ce automobilul 


pătrunse în labirintul traficului, mărind viteza. De undeva 
din neant veni un gând: Succes, Jommy! 

Ea îl pregătise timp de nouă ani pentru acest moment, 
totuşi inima i se strânse atunci când răspunse: Succes, 
mamă! 

Maşina rula repede. Distanţele erau înghiţite iute. Prea 
mulţi oameni se opreau pe stradă şi se uitau la băieţelul 
agăţat atât de periculos în spatele automobilului. Jommy le 
simţi intensitatea privirilor, gândurile ce le zvâcneau în 
minţi, aducându-le pe buze strigăte ascuţite, sacadate. 
Strigăte către un şofer care nu auzea. 

Îl urmară ceţuri de gânduri, aparţinând unor persoane 
care se precipitau către telefoanele publice pentru a 
înştiinţa poliţia despre un băiat agăţat de o maşină aflată în 
plină viteză. Jommy se crispă, aşteptând ca un echipaj de 
poliţie să apară şi să oprească şoferul. Alarmat, îşi 
concentră pentru prima dată mintea asupra celor din 
limuzină. 

Două vibrații cerebrale se revărsară asupra lui. De îndată 
ce le captă, Jommy se cutremură şi se lăsă pe jumătate spre 
asfalt, gata să cadă. Privi în jos, apoi se trase înapoi ameţit. 
Şoseaua era o suprafaţă neclară, distorsionată de viteză, o 
privelişte care-i făcea rău. 

Şovăitoare, mintea lui bâjbâi încercând să intre din nou în 
contact cu creierele bărbaţilor aflaţi în automobil. 
Gândurile celui de la volan erau concentrate asupra 
traseului. Omul se gândi subit, fulgerător, la pistolul aflat în 
tocul de la subsuoară. Se numea Sam Enders şi era şoferul 
şi garda personală a celui de pe bancheta din spate - John 
Petty, şeful poliţiei secrete a atotputernicului Gray. 

Identitatea celui de-al doilea ocupant fu pentru Jommy ca 
un şoc electric. Vânătorul notoriu al slanilor stătea relaxat, 
indiferent la viteza maşinii, cu mintea afundată într-o 
meditaţie molcomă. 

Extraordinară minte! În afară de câteva pulsaţii 
superficiale, neclare, nu se putea citi nimic în ea. Uimit, 


puştiul se gândi că era aproape imposibil ca Petty să-şi 
păzească gândurile în mod conştient; exista pesemne un 
ecran impenetrabil care le ascundea pe cele adevărate, la 
fel ca protecţia mentală a slanilor. Totuşi părea diferit. 
Răzbăteau nuanţe ce trădau un caracter lipsit de remuşcări 
şi un creier genial, bine antrenat. Brusc, percepu sfârşitul 
unui gând, adus la suprafaţă de cine ştie ce acces de 
nervozitate care zdruncinase calmul bărbatului. Trebuie s-o 
ucid pe fata aia slan, Kathleen Layton. Este singurul mod de 
a-l submina pe Gray... 

Jommy încercă cu disperare să urmeze gândul, dar acesta 
dispăruse fără urmă. Aflase însă ceva. O fată slan numită 
Kathleen Layton trebuia ucisă pentru ca autoritatea lui 
Gray să fie zdruncinată. 

Şefule, veni gândul lui Enders, vrei să apeşi butonul ăla? 
Lumina roşie înseamnă alertă generală. 

Mintea lui Petty rămase indiferentă. 

Lasă-i să se alerteze, mârâi el. Asta-i pentru plevuşcă. 

Am putea vedea totuşi despre ce-i vorba, insistă Enders. 

Maşina încetini aproape imperceptibil şi Jommy, care se 
ghemuise pe bara din spate, aşteptă disperat o ocazie să 
sară. Privind înainte peste aripa limuzinei, nu vedea decât 
linia lungă şi dreaptă de asfalt, lipsită de spaţii verzi, dură şi 
neiertătoare. 

Să-şi dea drumul ar fi însemnat să se zdrobească de beton. 
Pe când se frământa deznădăjduit, receptă furtuna de 
gânduri ale lui Enders, pe măsură ce creierul acestuia 
primea mesajul de alertă generală. 

Toate maşinile de pe Bulevardul Capitalei şi din vecinătate 
să urmărească un băiat suspectat a fi un slan, pe nume 
Jommy Cross, fiul Patriciei Cross. Patricia Cross a fost ucisă 
cu zece minute în urmă la intersecţia cu Bulevardul 
Principal. Martorii afirmă că băiatul s-a agăţat de o maşină 
care s-a depărtat rapid. 

la auzi aici, şefule, rosti Enders. Suntem pe Bulevardul 
Capitalei. Ar trebui să oprim şi să-i ajutăm să caute. S-a pus 


o recompensă de zece mii de dolari pentru un slan. 

Frânele scrâşniră. Maşina încetini atât de brusc, încât 
Jommy se lovi puternic de bară. După ce se desprinse, se 
lăsă să alunece pe asfalt înainte ca limuzina să oprească. O 
luă la fugă. Trecu în goană pe lângă o bătrână cu ochii 
sticlind la gândul recompensei, care încercă să-l înhaţe. 
Ajunse pe un teren viran, în spatele căruia, aidoma unor 
turnuri, se ridica un lung şir de clădiri din beton şi 
cărămidă înnegrită - începutul zonei industriale. 

Un gând plin de răutate îl ajunse din urmă: Enders, nu-ţi 
dai seama că am trecut prin intersecţia dintre Bulevardul 
Principal şi cel al Capitalei cu exact zece minute în urmă? 
Băiatul ăla... Uite-l! Împuşcă-l, tâmpitule! 

Sentimentul că bărbatul numit Enders scoate pistolul 
deveni atât de clar, încât Jommy simţi parcă în creier 
frecarea metalului de pielea tocului. Imaginea mentală care 
parcursese cei cincizeci de metri ce-i despărţeau se contură 
precis, astfel că băiatul avu senzaţia că-l vede pe bărbat 
ţintind. 

Se aplecă brusc într-o parte, în aceeaşi secundă în care 
arma pocni înfundat. Simţi în mod vag un şoc, apoi urcă în 
fugă cele câteva trepte până la uşa deschisă a unui uriaş 
depozit slab iluminat. Gânduri slabe răzbăteau de jos. 

Nici o problemă, şefule, punem noi mâna pe ticălos. Va 
obosi repede. 

Nici un om nu poate obosi un slan, tâmpitule! Începu apoi 
să latre ordine într-un microfon: Înconjuraţi cartierul în 
dreptul Străzii 57! Aduceţi toate echipajele de poliţie 
disponibile şi trimiteţi şi soldaţii... 

Ce tulbure devenise totul! Jommy se împleticea printr-o 
lume întunecată, conştient doar de faptul că, în ciuda 
muşchilor săi neobosiţi, un om putea alerga de cel puţin 
două ori mai repede decât el. Depozitul era un loc greu de 
definit, cu forme paralelipipedice amenințătoare şi cu 
podele întinse, ce se pierdeau în semiobscuritate. În două 
rânduri, mintea lui prinse gândurile liniştite ale unor 


bărbaţi care mutau nişte lăzi undeva în stânga. În minţile 
acestora nu exista însă nici un semn că ar fi ştiut de 
prezenţa intrusului sau de agitația din exterior. Departe, 
spre dreapta, văzu o deschizătură luminoasă, o uşă. Se 
îndreptă într-acolo, uimit de oboseala care-l cuprinsese. 
Partea laterală a corpului îi era umedă şi lipicioasă, iar 
muşchii înţepeniţi. Îşi simţea mintea tulbure şi n-o putea 
controla. Se opri şi privi afară. 

Zări o stradă cu totul diferită de Bulevardul Capitalei - 
murdară şi cu asfaltul crăpat. De partea cealaltă, erau 
aliniate case de plastic, construite cu cel puţin o sută de ani 
în urmă. Clădite din materiale practic incasabile, cu culorile 
aproape la fel de vii ca în prima zi, ele dovedeau totuşi 
patina timpului. Praful şi funinginea se prinseseră ca nişte 
lipitori de pereţii lucioşi. Peluzele nu fuseseră întreţinute, 
iar mormanele de gunoi se ridicau la tot pasul. 

Strada părea pustie. Din clădirile soioase răzbătu un gând 
vag, ca o şoaptă, dar băiatul era prea obosit ca să fie sigur 
că acesta provenea doar dinspre clădiri. 

Jommy se lăsă să atârne peste marginea peronului de 
încărcare al depozitului şi-şi dădu drumul pe betonul tare 
de jos. Durerea îl săgetă în lateral şi corpul îi păru rigid, 
lipsit de acea elasticitate care, în mod normal, ar fi făcut ca 
săritura să pară un fleac. Mersul îi producea şocuri 
dureroase, resimţite în fiecare os. 

Lumea păru să se întunece, în timp ce alerga. Scutură din 
cap ca să alunge senzaţia neplăcută, dar în van. Nu reuşi 
decât să-şi târască picioarele de plumb printre o casă cu 
două niveluri, lucioasă însă mânjită de funingine, şi un bloc- 
turn albastru. Nu văzu şi nici nu simţi femeia din balconul 
de deasupra decât în momentul în care aceasta încercă să-l 
lovească înverşunată cu o coadă de mătură. Îi zări umbra la 
timp pentru a se putea feri. 

— Zece mii de dolari! ţipă ea. Au anunţat zece mii. Şi-i al 
meu, auziţi? Să nu-l atingă nimeni! E al meu! Eu l-am văzut 
prima! 


Jommy pricepu ca prin ceaţă că necunoscuta striga la 
celelalte femei care ieşeau din clădire. Slavă Domnului că 
bărbaţii erau plecaţi la lucru! 

Tumultul minţilor rapace îl învălui în timp ce sprintă, cu 
puteri pe care numai frica le putea conferi, pe trotuarul 
îngust din faţa clădirilor. Se feri de colcăiala gândurilor 
hidoase şi se înfioră la auzul celui mai oribil sunet din câte 
puteau exista - vuietul isteric al vocilor unor săraci 
disperaţi, viermuind cu zecile, gonind după himera unei 
comori care le depăşea şi cele mai lacome vise. 

Îl cuprinse teama că ar putea fi lovit cu mături, sape şi 
greble, care să-i zdrobească ţeasta, să-i sfărâme oasele, să-i 
strivească trupul. Împleticindu-se, dădu colţul clădirii. 
Urmăritorii se aflau tot înapoia sa. Le simţea neliniştea în 
gândurile exaltate ce năvăleau după el. Auziseră poveşti 
despre slani, iar acestea aproape copleşeau dorinţa de a 
pune mâna pe cei zece mii de dolari. Gloata dădea însă 
curaj celor care o alcătuiau. Gloata îi împingea înainte. 

Pătrunse într-o fundătură mică, mărginită într-o parte de 
stive de lăzi goale. Chiar şi în lumina orbitoare a soarelui, 
stivele se ridicau deasupra lui ca o masă întunecată, 
neclară. În mintea-i înceţoşată se înfiripă o idee şi, peste o 
secundă, începu să se caţăre pe lăzi. 

Simţi durerea efortului precum nişte colţi înfipţi în carne. 
Fugi nesigur, apoi cobori, mai mult căzând, în spaţiul dintre 
două lăzi vechi. Interstiţiul respectiv părea că ajunge până 
la sol. În întunericul aproape total, Jommy distinse ceva şi 
mai întunecat - o gaură în peretele de plastic al clădirii. 
Întinse braţele şi pipăi dincolo de marginile orificiului. 

Se strecură înăuntru într-o clipită şi rămase întins pe 
pământul umed din interior. Bucăţi de piatră îl împungeau 
din toate părţile, dar deocamdată era prea obosit ca să facă 
altceva decât să stea locului, abia respirând, în timp ce 
gloata urla afară într-o căutare frenetică. 

Întunericul era liniştitor, asemenea gândurilor mamei cu o 
clipă înainte de a-i spune să fugă. Cineva urcă nişte trepte 


chiar deasupra lui şi astfel înţelese unde se afla - într-un 
spaţiu îngust de sub scara din spate. O clipă se miră, 
întrebându-se cum apăruse spărtura în plasticul dur? 

Stând acolo temător, se gândi la mama - moartă acum, aşa 
anunţase radioul. Moartă! Desigur, mamei nu i-ar fi fost 
frică. Băiatul ştia prea bine cât aşteptase ea ziua în care va 
putea să-şi regăsească pacea, trecând în cealaltă lume, 
alături de soţul ucis. Trebuia însă să te ocrotesc, Jommy. Ar 
fi fost aşa de uşor, atât de plăcut să renunţ la viaţă... Dar 
trebuia să am grijă de tine, să te cresc şi să te apăr până la 
sfârşitul copilăriei. Eu şi tatăl tău ne-am dedicat vieţile 
pentru desăvârşirea măreţei lui invenţii şi totul ar fi în 
zadar dacă tu nu vei putea continua. 

Îndepărtă gândul, simțind că inima i se strânsese de 
tristeţe. Mintea parcă i se mai limpezise. Probabil că scurta 
odihnă îi priise, dar asta îl făcea să suporte şi mai greu 
colţurile pietrelor ascuţite pe care zăcea. Încercă să-şi 
schimbe poziţia, însă spaţiul era prea îngust. 

Automat, o mână pipăi sfărâmăturile şi făcu o descoperire: 
erau bucăţi de plastic, nu de piatră sau de cărămidă. Plastic 
căzut înăuntru atunci când peretele fusese spart pentru a 
se face orificiul prin care se târâse el. Era ciudat să se 
gândească la spărtură şi deodată să-şi dea seama că şi 
altcineva - cineva de afară - se gândea la acelaşi lucru. 
Şocul descoperirii îl cutremură pe Jommy. 

Îngrozit, se strădui să izoleze gândul şi creierul care-l 
emisese, dar în jurul acestuia existau prea multe alte 
gânduri, prea multă agitaţie. Soldaţi şi poliţişti roiau pe 
stradă, scotocind fiecare casă, fiecare bloc, fiecare clădire. 
La un moment dat, peste tot vălmăşagul de paraziți mentali, 
prinse gândul tăios şi limpede al lui Petty. 

Spui că aici a fost văzut ultima dată? 

A dat colţul şi dus a fost! răspunse o femeie. Cu degete 
tremurătoare, Jommy începu să adune bucăţile de plastic 
de pe sol. Încercă să-şi stăpânească spaima şi munci grăbit 
să umple spărtura, folosind pământul umed pentru a 


cimenta fragmentele. Ştia însă, cu o siguranţă terifiantă, că 
peretele ridicat de el nu va rezista unei cercetări 
amănunțite. 

În tot acest timp, recepta gândul persoanei de afară, un 
gând viclean, amestecat în tumultul de vibrații ce-i asaltau 
creierul. Nimeni altul nu se gândise la gaura pe care băiatul 
se străduia s-o astupe. Jommy nu-şi putea da seama dacă 
era vorba despre un bărbat sau despre o femeie. Însă 
gândul persista acolo, vibrația rea a unei minţi deformate. 

Gândul rămase, tulbure şi ameninţător, chiar şi atunci 
când oamenii începură să mute lăzile, uitându-se printre 
ele, iar apoi, treptat, se îndepărtară; strigătele lor se auziră 
tot mai slab, iar coşmarul de gânduri se estompă. Vânătorii 
îşi căutau prada în altă parte. Jommy îi mai auzi multă 
vreme, până când, în sfârşit, vacarmul se calmă şi-şi dădu 
seama că se înnopta. 

Agitaţia din timpul zilei rămăsese cumva în atmosferă. 
Şoaptele gândurilor se strecurau din case şi din blocuri; 
oamenii se gândeau şi discutau despre cele întâmplate. 

În cele din urmă, Jommy nu mai îndrăzni să aştepte. 
Undeva, afară, se afla mintea care ştiuse că el se afla în 
spărtură, dar care nu spusese nimic. Era o minte diabolică, 
iar el se simţea cuprins de presimţiri sumbre şi de dorinţa 
de a se îndepărta cât mai repede de acel loc. Cu degete 
şovăitoare, totuşi iuți, înlătură bucăţile de plastic. Apoi, 
înţepenit de lunga aşteptare, se strecură precaut afară. O 
mişcare mai bruscă îl făcu să simtă o durere ca un junghi, în 
timp ce mintea i se tulbură slăbită. Nu îndrăzni să se 
oprească. Se căţără cu grijă spre vârful stivei de lăzi. 
Picioarele îi coborau spre pământ când auzi paşi grăbiţi şi 
simţi pentru prima dată prezenţa persoanei care-l pândise. 

O mână subţire îl înşfăcă de gleznă şi se auzi vocea 
triumfătoare a unei femei bătrâne: 

— Aşa, aşa, coboară la Bunicuţa! Bunicuţa o să aibă grijă 
de tine, da, da... Bunicuţa e deşteaptă. Ea a ştiut tot timpul 
că nu puteai să fii decât acolo, în gaură, dar proştii ăia nu s- 


au gândit. Da, da, Bunicuţa e deşteaptă. A plecat, apoi s-a 
întors şi, pentru că slanii pot citi gândurile, şi-a stăpânit 
mintea şi nu s-a gândit decât la bucătărie. Cu asta te-a 
păcălit, nu? Ştia că aşa va fi. Bunicuţa o să aibă grijă de 
tine. Şi ea îi urăşte pe poliţişti. 

Cu un icnet uluit, Jommy recunoscu mintea bătrânei 
lacome care încercase să-l prindă atunci când sărise de pe 
maşina lui Petty. Deşi fugară, întâlnirea îi întipărise în 
memorie hoaşca rea. Acum în jurul ei se răspândea atâta 
oroare, iar intenţiile îi erau atât de hidoase, încât Jommy 
scânci şi lovi cu piciorul. 

Bastonul greu din mâna femeii îl izbi în creştet, exact în 
clipa când îşi dădu seama de existenţa armei. Avu senzaţia 
că-i plesneşte capul. Muşchii i se contractară spasmodic, 
apoi căzu la pământ. 

Simţi cum mâinile îi erau legate, apoi fu târât şi suit într-o 
căruţă mizeră, acoperit cu nişte cârpe ce miroseau a 
sudoare de cal, unsoare şi gunoi. 

Căruţa se puse în mişcare pe pavajul stricat şi, peste 
zgomotul roţilor, Jommy auzi chicotitul satisfăcut al 
bătrânei: 

— Ce proastă ar fi fost Bunicuţa să-i lase să te prindă! 
Zece mii de dolari recompensă... Ha! N-aş fi văzut nici 
măcar un cent! Bunicuţa cunoaşte oamenii. Cândva a fost o 
actriţă celebră... Acum e o epavă. Ei n-ar fi dat nici măcar o 
sută de dolari unei zdrenţe bătrâne care scormoneşte prin 
gunoaie. La dracu' cu toţi! Bunicuţa o să le arate lor ce se 
poate face cu un slan tânăr. Bunicuţa va face o avere de pe 
urma drăcuşorului ăsta... 

CAPITOLUL. 2 

Din nou puştiul cel obraznic! 

Kathleen Layton se încordă automat, apoi se relaxă. Nu 
avea nici o şansă să scape de el acolo, pe crenelul palatului, 
la aproape o sută şaptezeci de metri deasupra solului. De 
fapt, după atâţia ani petrecuţi între oameni - singurul slan 
între atâtea fiinţe ostile - ar fi trebuit să facă faţă cu 


uşurinţă la orice, chiar dacă acest „orice” se numea Davy 
Dinsmore şi avea vârsta de unsprezece ani. 

Nu se întoarse. Nu voia să-i arate că-l simţise venind pe 
promenada lată, acoperită cu sticlă. Îşi îndepărtă mintea de 
a băiatului, menţinând doar minimul contact necesar 
pentru ca el să n-o ia prin surprindere. Privea drept înainte, 
spre oraş, ca şi cum Davy n-ar fi fost acolo. 

Capitala se aşternea în faţa ei: o întindere imensă de 
clădiri, ale căror nenumărate culori erau acum straniu 
adumbrite, parcă moarte în amurgul care pogora. În 
depărtare, câmpia verde se distingea întunecată, iar apa 
înspumată, albastră a râului care şerpuia prin oraş părea 
mai închisă la culoare, mată în lumea aceea aproape 
complet lipsită de lumină. Până şi munţii profilaţi pe orizont 
aveau un aspect sumbru, morocănos, perfect armonizat 
stării ei sufleteşti. 

— Lii-haa! Uită-te bine de tot! Îl vezi pentru ultima dată! 

Vocea piţigăiată îi zgârie nervii, ca un zgomot puternic şi 
inutil. Pentru un timp nici nu fu conştientă de înţelesul 
cuvintelor, atât de puternică fusese senzaţia de sunete 
neinteligibile. Apoi, fără să vrea, se întoarse spre băiat: 

— Ultima dată? Ce vrei să spui? 

Imediat îşi regretă gestul. Davy era la mai puţin de doi 
metri de ea. Avea pantaloni de mătase verde şi o cămaşă 
galbenă deschisă la gât. Faţa lui de copil, cu o expresie de 
dur şi cu buzele răsfrânte într-un rânjet, îi aminti că simplul 
fapt că-i dăduse atenţie reprezenta pentru el o victorie. Şi 
totuşi, ce putuse să-l facă să spună aşa ceva? Greu de 
crezut că se gândise el însuşi la acele cuvinte. Încercă 
tentaţia de a-i scotoci mai adânc în minte, dar se înfioră şi 
renunţă la idee. Să intre în creierul acela, în starea lui 
actuală, ar fi însemnat să-şi strice dispoziţia pentru o lună 
întreagă. 

De o bună perioadă de timp, Kathleen întrerupsese orice 
contact mental cu creierele umane, cu speranţele şi cu 
antipatiile lor, care făceau un adevărat iad din viaţa la palat. 


Mai bine să-l ignore pe Davy, aşa cum procedase şi în 
trecut. Îi întoarse spatele şi, prin îngustul canal de 
comunicaţie pe care îl păstră cu mintea băiatului, simţi furia 
cauzată de gestul ei. Şi din nou îi auzi vocea stridentă: 

— Lii-haa! Ultima dată! M-am gândit bine când am spus. 
Mâine-i aniversarea zilei tale de naştere. Împlineşti 
unsprezece ani, nu? 

Fata nu răspunse, prefăcându-se că nu-l auzise, dar avu 
sentimentul unui dezastru. Simţea prea multă satisfacţie în 
vocea lui, prea multă siguranţă. Era oare posibil ca în 
perioada în care ea se izolase de gândurile oamenilor să se 
fi întâmplat lucruri groaznice, să se fi urzit planuri oribile? 
Făcuse oare o greşeală retrăgându-se într-o lume numai a 
ei? Lumea reală îi va distruge pavăza protectoare? 

— 'Te crezi deşteaptă, nu? rânji Davy. Ei bine, n-o să mai fii 
aşa de deşteaptă mâine, când te vor ucide. Poate nu ştii, dar 
mie mi-a spus mama. Prin palat se zvoneşte că atunci când 
te-au adus aici, Gray a promis guvernului că vei muri în ziua 
celei de-a unsprezecea aniversări. Să nu crezi că n-o vor 
face. Chiar ieri au ucis o femeie slan în plină stradă. Vezi? 
Ce zici de asta, isteaţo? 

— Eşti... nebun! 

Cuvintele îi ţâşniseră de pe buze fără voia ei. Îşi dădu 
seama cu greu că le rostise, pentru că nici nu se gândise la 
ele. De fapt, nu se îndoia că băiatul spusese adevărul. Se 
potrivea cu ura lor generalizată. Totul era atât de logic, 
încât i se păru pe neaşteptate că ştiuse dintotdeauna acest 
lucru. 

O obseda faptul că tocmai mama lui Dave îi spusese toate 
aceste lucruri băiatului. Kathleen se întoarse cu gândul cu 
trei ani în urmă, la ziua când puştiul o atacase sub privirile 
materne îngăduitoare, încercând s-o sperie. Ce surpriză, ce 
ţipete şi ce lovituri disperate din picioare urmaseră atunci 
când fata îl ţinuse cu o singură mână la depărtare, până în 
clipa când mama furioasă se îndreptase spre ei, mârâind 


ameninţări despre ceea ce avea să-i facă „unei mizerabile şi 
ticăloase de slan”. 

Apoi, deodată apăruse Gray, sever, înalt şi puternic, cu 
doamna Dinsmore tremurând în faţa lui. 

— Doamnă, în locul dumneavoastră nu m-aş atinge de 
acest copil. Kathleen Layton este proprietatea Statului şi, la 
momentul cuvenit, Statul se va ocupa de soarta ei. În 
privinţa fiului dumneavoastră, s-a întâmplat să observ toată 
altercaţia. A căpătat exact ceea ce merită orice băiat prost 
crescut şi sper că va ţine minte lecţia. 

Ce încântată fusese că-i luase apărarea! După aceea îl 
trecuse pe Gray într-o categorie mentală diferită de cea 
ocupată de alţi oameni, în ciuda faptului că era necruţător 
şi în ciuda poveştilor groaznice care circulau pe seama lui. 
Acum, însă, aflase adevărul, aflase că el voise să spună 
exact ceea ce spusese: „Statul se va ocupa de soarta ei.” 

Se smulse cu un efort din trista-i meditaţie şi văzu o 
schimbare în oraşul de dedesubt. Capitala îşi scosese la 
iveală splendorile nocturne, miliarde de lumini ce sclipeau 
într-o vastă panoramă. Arăta acum ca un oraş din poveşti, 
ca o nestemată scânteietoare, o incredibilă feerie de clădiri 
ce se ridicau maiestuoase spre cer, alcătuind o imagine de 
vis, de o splendoare de-a dreptul fascinantă, îşi dorise 
dintotdeauna să vină în această citadelă misterioasă şi să 
vadă cu ochii ei toate minunile pe care le plăsmuise 
imaginaţia. Acum, desigur, n-o să le mai vadă niciodată. O 
întreagă lume de frumuseți va rămâne nevăzută, negustată, 
netrăită. 

— [ii-haa! se auzi din nou vocea piţigăiată a lui Davy. Uită- 
te bine! E pentru ultima dată! 

Kathleen se cutremură. Nu mai putea să suporte nici 
măcar o secundă prezenţa acestui... acestui mic ticălos. 
Fără să scoată o vorbă, se întoarse şi intră în palat, căutând 
singurătatea dormitorului. 

Deşi era târziu nu putea să adoarmă. Fata ştia că se făcuse 
târziu pentru că şuvoiul de gânduri din exterior îşi 


diminuase intensitatea: oamenii plecaseră de mult la 
culcare, cu excepţia gărzilor şi a petrecăreţilor. 

Era ciudat că nu putea să adoarmă, deşi acum, când ştia 
adevărul, se simţea uşurată. Viaţa ei de zi cu zi fusese un 
adevărat coşmar, iar ura servitorilor, ca şi a majorităţii 
celorlalţi oameni, o ţinuse într-o tensiune aproape 
insuportabilă. Probabil că până la urmă aţipi, pentru că 
gândul rău, venit brusc de afară, îi dădu senzaţia că trăieşte 
un coşmar. 

Kathleen se zvârcoli în pat. Cârlionţii slan (şuviţele fine 
care, în semiobscuritatea camerei, luceau ca aurul, 
contrastând cu părul negru care-i încadra chipul frumos), 
se ridicară şi unduiră lin, parcă mângâiaţi de o briză. Lin, 
dar insistent. 

Gândul ameninţător detectat de aceste antene sensibile în 
întunericul care învăluia palatul lui Gray pătrunse cu 
brutalitate până la ea. Kathleen se trezi, tremurând. 

Vibraţiile mentale îi atinseră în treacăt creierul, 
alungându-i somnul ca un duş rece. Erau clare, crude şi 
proveneau dinspre cineva obişnuit să ucidă cu sânge rece. 
Dispărură apoi la fel de brusc cum veniseră, de parcă nici 
nu existaseră vreodată. Rămase numai un caleidoscop de 
imagini mentale ce soseau neîncetat din nenumăratele odăi 
ale palatului. 

Kathleen rămase nemişcată şi din adâncurile propriului ei 
creier sosi explicaţia gândului venit din afară: cineva nu 
voia să aştepte până mâine. Cineva se îndoia că execuţia ei 
va avea loc şi dorea să pună consiliul în faţa faptului 
împlinit. O singură persoană se putea gândi la aşa ceva fără 
să-i pese de consecinţe: John Petty, şeful poliţiei secrete, 
fanaticul vânător de slani care nutrea pentru ea o ură de-a 
dreptul înfricoşătoare în comparaţie cu antipatia celorlalţi 
oameni. Asasinul trebuia să fie unul din slujitorii săi. 

Cu un efort, fata îşi linişti nervii şi-şi încordă mintea până 
la limita puterilor. Timpul trecea şi ea continua să stea 
locului, ezitând, căutând creierul celui care voia să o ucidă. 


Murmurul gândurilor de afară deveni un tumult care-i 
zgudui mintea. Trecuseră multe luni de când nu mai 
explorase tărâmul vibraţiilor mentale necontrolate. Ştiuse 
că amintirea ororilor acestuia nu pălise, totuşi realitatea 
era mult mai crudă decât amintirile. Încrâncenată, cu o 
voinţă aproape la fel de viguroasă ca şi cea a unui adult, 
fata pătrunse în furtuna de vibrații mentale, luptându-se să 
izoleze fiecare individ în parte. Pentru început recepţionă o 
frază: 

Dumnezeule, sper că n-o să-l descopere că înşală! Azi a 
furat legume! 

Asta trebuia să fie nevasta bucătarului-şef, o amărâtă cu 
frica lui Dumnezeu, care trăia într-o continuă spaimă de 
moarte, aşteptând ziua când hoţiile soţului ei vor fi date în 
vileag. 

Pentru o clipă, fetei îi fu milă de nefericita torturată de 
spaimă care stătea trează lângă bărbatul ei, în dormitorul 
cufundat în întuneric. Mila fu însă de scurtă durată pentru 
că-şi aduse aminte de ziua când, trecând pe lângă ea, 
femeia se oprise brusc şi, fără să stea prea mult pe gânduri, 
o lovise cu putere peste faţă. 

Timpul o presa, aşa că fata se concentră din nou. Imaginile 
mentale apăreau şi dispăreau, formând un adevărat 
caleidoscop, îndepărtate aproape imediat ce se iveau, ca 
nedorite, lipsite de legătură cu ameninţarea care o 
deşteptase. Creierul ei detecta vise în care se reflecta 
întreaga viaţă de la palat, cu intrigile ei, cu micile drame 
personale, cu ambițiile nemăsurate. Unele aveau implicaţii 
psihologice, visele unor oameni ce se zvârcoleau în somn. 
Apăreau şi imagini de indivizi care puneau la cale tot soiul 
de ticăloşii. 

Brusc, detectă vibrația mentală a unei hotărâri crude, 
hotărârea de a o ucide! Dispăru din nou, la fel de 
instantaneu, precum un fluture hoinar şi în acelaşi timp cu 
totul diferită de acesta. Îi simţise răutatea ca pe nişte 
pinteni ce o împinseră spre disperare. A doua fulgerare a 


gândului fusese prea puternică pentru a însemna altceva 
decât că era aproape, teribil şi periculos de aproape. 

Uluitor cât de greu era să-l regăsească. Kathleen simţea 
că-i plesneşte capul; corpul îi era când rece ca gheaţa, când 
de o fierbinţeală insuportabilă. Gândul apăru a treia oară şi, 
în sfârşit, fata înţelese. Era limpede acum de ce nu putuse 
stabili un contact de lungă durată cu ucigaşul. Acesta se 
străduia ca gândurile să-i fie difuze, concentrându-se pe 
rând, pentru scurt timp, asupra a nenumărate mărunţişuri, 
şi părând astfel simple nuanţe în concertul de gânduri din 
jur. 

Probabil că asasinul exersase mult timp până să ajungă la 
un asemenea nivel de stăpânire al creierului, dar, chiar şi 
aşa, nu era de talia lui Gray sau Petty. Oricare dintre aceştia 
îşi putea ascunde adevăratele gânduri sub masca unei logici 
rigide, fără sincope. Cu toată isteţimea lui, potenţialul 
agresor se trădase. De îndată ce va intra în cameră, ea va... 

Gândul i se frânse brusc sub apăsarea teribilului adevăr 
pe care tocmai îl descoperise: omul se afla înăuntru şi chiar 
în acel moment se târa neauzit spre patul ei! 

Timpul păru că se opreşte. Kathleen îl simţea pe ucigaş 
apropiindu-se prin întuneric şi stătea nemişcată, acoperită 
până sub bărbie, ştiind că la cea mai mică mişcare 
cearşafurile ar fi făcut zgomot iar agresorul ar fi putut s-o 
imobilizeze înainte ca ea să poată scăpa. 

Nu putea să se mişte. Nu putea să vadă. Putea doar simţi 
surescitarea ce pulsa, crescând în mintea ucigaşului. 
Gândurile îi deveniseră mai rapide şi uitase să le difuzeze. 
Flacăra scopului său criminal îi ardea acum cu atâta putere 
în minte, încât fata trebui să-şi ferească de ea o parte a 
minţii, deoarece o simţea aproape ca pe o durere fizică. 

Din acel gând revelator, Kathleen desprinse toată istoria. 
Bărbatul era paznicul ce fusese postat la uşa ei. Nu era însă 
garda obişnuită. Ciudat că ea nu observase schimbarea... 
Probabil c-o făcuseră în timp ce dormea. Sau poate fusese 
prea tulburată de propriile ei gânduri. 


În timp ce asasinul se ridică de pe podea şi se aplecă 
deasupra patului, Kathleen îi înţelese planul. Pentru o clipă, 
ochii ei zăriră strălucirea palidă a cuţitului care se înălţă 
pentru a lovi. 

Un singur lucru era de făcut. Un singur lucru putea face! 
Cu o mişcare bruscă, aruncă pătura în sus, peste capul şi 
umerii omului uluit, apoi se lăsă să alunece din pat - o 
umbră între umbrele odăii. 

În urma ei se auzi exclamaţia înăbuşită a ucigaşului, 
încurcat ca într-un năvod în pătura azvârlită de mâinile 
mici, dar extraordinar de puternice ale fetei. În acea 
exclamaţie se citea uimirea şi prima spaimă despre ce ar fi 
însemnat descoperirea faptei sale. 

Kathleen îi surprinse gândurile şi-i auzi mişcările, când el 
sări peste pat şi porni să bâjbâie cu mâinile prin întuneric. 
Straniu, dar fetei i se păru că ar fi fost mai bine să fi rămas 
în pat. Dacă oricum avea să moară mâine, la ce bun să 
amâne? Răspunsul i-l dădu dorinţa de viaţă pe care o 
simţea pulsând năvalnic în fiecare fibră. Şi mai era ceva: 
gândul că acel vizitator nocturn constituia dovada faptului 
că cei care-i doreau moartea se temeau că execuţia 
planificată nu va mai avea loc. 

Respiră adânc. Propria ei emoție se potolea, urmărind 
eforturile ridicole ale asasinului. 

— Prostule! spuse fata, disprețul vibrând în vocea 
copilărească şi totuşi matură prin logica impecabilă. Chiar 
crezi că poţi prinde un slan pe întuneric? 

Felul în care omul se repezi în direcţia din care veneau 
cuvintele o făcu să zâmbească. Era demn de milă şi în 
acelaşi timp oribil, fiindcă gândurile lui apăreau acum 
urâţite de groază. Spaima aceea deţinea ceva impur, care o 
făcu pe Kathleen să se cutremure, stând în picioare la 
capătul opus al camerei. 

Vorbi din nou cu voce ascuţită, de copil: 

— Ar fi bine să pleci înainte ca să fii auzit cotrobăind prin 
odaia mea. Dacă pleci chiar acum, n-o să-i spun nimic 


domnului Gray. 

Era clar că bărbatul nu credea o iotă din cuvintele acelea. 
Avea în el prea multă spaimă, prea multă neîncredere şi 
prea multă viclenie! Murmurând o înjurătură, renunţă s-o 
mai caute şi se repezi spre uşă, unde se afla comutatorul 
pentru lumină. Kathleen îl simţi scoţându-şi pistolul în timp 
ce întindea mâna spre buton. Era limpede că asasinul 
prefera să rişte o întâlnire cu gărzile, care ar fi venit 
prompt la auzul unei împuşcături, decât să-şi mărturisească 
eşecul în faţa superiorului. 

— Tâmpitule! spuse fata. 

Ştia ce avea de făcut, deşi n-o mai făcuse niciodată. Se 
strecură ca o umbră pe lângă perete, pipăind cu degetele. 
Deschise o uşă camuflată, intră, o încuie înapoia ei şi alergă 
printr-un coridor întunecos, la capătul căruia se afla altă 
uşă care se deschise la o simplă atingere, lăsând să se vadă 
interiorul unui birou mare şi luxos. 

Uluită de propria ei îndrăzneală, rămase ţintuită în prag, 
uitându-se la bărbatul puternic care scria la lumina unei 
veioze. Gray nu ridică ochii imediat. După o clipă, fata îşi 
dădu seama că era conştient de prezenţa ei, dar tăcerea lui 
îi dădu curaj să-l studieze în linişte. 

Dictatorul era atât de impunător, încât îi stârnea admiraţia 
chiar şi acum, când teama o apăsa ca o greutate. 
Trăsăturile ferme îi confereau bărbatului aplecat asupra 
scrisorii o expresie de nobilă măreție. 

În timp ce continua să scrie, fata îi putea citi gândurile 
superficiale, dar nimic altceva. Kathleen se convinsese de 
multă vreme că Gray şi Petty, cel mai detestat dintre 
oameni, aveau capacitatea de a putea gândi în prezenţa ei - 
o gândire uniformă, fără scăpări, care făcea imposibilă 
orice tentativă de contactare. Acum, îşi dădu limpede 
seama, nu putea detecta decât gândurile de suprafaţă, 
conţinând cuvintele scrisorii la care lucra. lar surescitarea 
şi nerăbdarea ei depăşeau orice interes faţă de scrisoare. 


— În camera mea e un bărbat! izbucni fata. A vrut să mă 
omoare! 

Gray ridică ochii. Văzută în totalitate, faţa lui avea o 
expresie dură. Trăsăturile nobile ale profilului se pierdeau 
în fălcile masive, puternice. Kier Gray, stăpânul oamenilor, o 
privi cu răceală. Atunci când vorbi, gândurile i se schimbară 
cu atâta precizie, iar vocea şi mintea îi erau atât de bine 
coordonate, încât Kathleen nu-şi putu da seama dacă-i 
auzise sau numai îi simţise cuvintele. 

— Un asasin, zici? Continuă. 

Buzele fetei dădură drumul unui şuvoi de cuvinte cum nu 
se mai întâmplase din ziua când Davy Dinsmore o 
ridiculizase. 

— Deci crezi că Petty este în spatele acestei tentative? 
întrebă Gray. 

— E singurul care ar fi putut s-o facă. Poliţia secretă se 
ocupă de paza mea. 

EI încuviinţă uşor din cap, iar fata îl simţi puţin încordat. 
Cu toate acestea, gândurile îi erau adânci, calme, lente. 

— Începe aşadar! murmură bărbatul cu glas moale. 
Tentativa lui Petty de a pune mâna pe puterea absolută. 
Aproape că-mi pare rău pentru el, pentru că nu-şi vede 
propriile-i defecte. Nici un şef al poliţiei secrete n-a reuşit 
vreodată să câştige încrederea poporului. Eu sunt temut, 
dar şi venerat. El este numai temut şi asta i se pare cel mai 
important lucru. 

Ochii lui căprui priviră cu gravitate în ai fetei. 

— Voia să te omoare înainte de data fixată de Consiliu 
pentru că ştia că, odată comisă fapta, eu nu mai puteam 
face nimic, iar neputinţa mea de a-l pedepsi mi-ar fi ştirbit 
autoritatea în faţa consilierilor. Vocea îi devenise aproape 
şoptită, de parcă ar fi gândit cu voce tare, ignorând 
prezenţa fetei: Şi avea dreptate. Dacă aş fi încercat să-i 
forţez să emită un decret privitor la moartea unui slan, 
membrii Consiliului ar fi devenit bănuitori, dar n-ar fi 
reacţionat în nici un fel. Asta ar fi însemnat începutul 


sfârşitului: împărţirea în tabere, care ar fi devenit cu timpul 
tot mai ostile una faţă de cealaltă. Iar aşa-zişii „realişti”, 
înțelegând situaţia, s-ar fi alăturat potenţialului învingător, 
sau ar fi început să joace acel minunat joc de raliere a 
extremelor împotriva centrului. 

Rămase tăcut câteva clipe, apoi continuă: 

— După cum vezi, Kathleen, suntem într-o situaţie critică. 
Încercând să mă discrediteze în faţa Consiliului, Petty a 
răspândit cu grijă zvonul că vreau să te ţin în viaţă cu orice 
preţ. (Pentru prima dată un zâmbet îi destinse trăsăturile 
rigide.) Aşadar, prestigiul şi poziţia mea depind acum de 
capacitatea de a te ţine în viaţă împotriva tuturor 
încercărilor lui Petty. Asta-i ceea ce te interesează pe tine 
cel mai mult. 

Zâmbi din nou. 

— Ei bine, ce crezi despre situaţia noastră politică? 

Nările fetei se dilatară. Vorbi cu dispreţ: 

— E un prost dacă se pune cu dumneavoastră, asta-i ceea 
ce cred. Şi am să vă ajut pe cât pot. Şipotsă vă ajut, citind 
gândurile. 

Gray zâmbi iar, un zâmbet larg care-i lumină figura aprigă 
şi-i relaxă trăsăturile încordate. 

— Ştii, Kathleen, mă gândeam că voi, slanii, ne consideraţi 
câteodată pe noi, oamenii, nişte creaturi foarte ciudate. De 
exemplu, felul în care te tratăm. Cunoşti motivul, nu? 

Kathleen clătină din cap. 

— Nu, domnule Gray. Am încercat să citesc despre asta în 
minţile oamenilor, dar nimeni nu pare să ştie de ce suntem 
detestaţi. Pare a fi ceva despre un război între slani şi 
oameni, un război încheiat cu mult timp în urmă, dar 
războaie au mai existat şi înainte, iar oamenii nu s-au urât 
atât de tare după aceea. Mai sunt apoi poveştile acelea 
teribile, prea absurde ca să fie altceva decât nişte minciuni 
sfruntate. 

— Ai auzit ce fac slanii copiilor noştri? 


— Asta-i una dintre acele minciuni grosolane, pufni 
Kathleen dispreţuitor. 'Toate sunt nişte minciuni sfruntate. 

— Înţeleg că ai auzit, chicoti Gray. S-ar putea să te 
şocheze, dar astfel de lucruri chiar se întâmplă. Ce ştii tu 
despre gândirea unui slan matur, a cărui inteligenţă este de 
două-trei ori mai mare decât cea a unui om obişnuit? Ştii 
doar că tu n-ai face aşa ceva, însă nu eşti decât un copil. 
Oricum, nu-ţi bate capul cu asta. Acum ne luptăm pentru 
vieţile noastre. La ora asta, probabil că asasinul a părăsit 
camera ta, dar trebuie să încerci să-l localizezi, să-l 
identifici. Acum e rândul nostru. Am să-i chem aici pe Petty 
şi pe ceilalţi consilieri. N-o să le placă faptul că-i trezim din 
somnul lor cel dulce, dar să-i ia dracu'! Rămâi aici. Vreau să 
le citeşti gândurile şi să-mi spui la sfârşit ce le trecea prin 
cap în timpul discuţiilor. 

Apăsă un buton de pe birou şi rosti sec: 

— Anunţă-l pe căpitanul gărzii mele personale să vină în 
birou. 

CAPITOLUL 3 

Era destul de greu să stea în lumina orbitoare a lămpilor 
ce fuseseră aprinse. Bărbaţii îşi întorceau mereu privirile 
către ea, iar gândurile lor amestecau nerăbdarea, cruzimea 
şi absenţa oricărei compătimiri. Ura lor îi apăsa spiritul, 
punându-şi amprenta pe întreaga ei vitalitate, slăbindu-i 
energia care-i alerga prin fiecare nerv. O detestau. O voiau 
moartă. Palidă, Kathleen închise ochii şi se gândi la alte 
lucruri. Se foi, încercând să se pitească în scaun. Dacă ar fi 
putut, şi-ar fi făcut corpul invizibil. 

Dar miza era prea mare; nu îndrăznea să-i scape vreo 
mişcare sau gând. Ochii şi mintea i se treziră brusc şi iată, 
erau tot acolo: camera, bărbaţii, întreaga situaţie 
amenințătoare. 

Petty se ridică şi declară: 

— Mă opun prezenţei acestei slan la întâlnirea noastră. 
Înfăţişarea ei copilărească, inocentă, i-ar putea influenţa pe 
unii dintre noi, făcându-i să devină îngăduitori. 


Kathleen îl privi întrebătoare. Şeful poliţiei secrete era un 
bărbat solid, de înălţime medie. Faţa lui cu profil 
inconfundabil, amintind mai degrabă de un corb, puţin cam 
cărnoasă, nu exterioriza nici urmă de bunătate. Chiar crede 
ce spune? se întrebă fata. Specimenele astea să fie miloase! 
Şi pentru ce motiv! 

Încercă să descifreze ce se afla în spatele cuvintelor sale, 
dar mintea bărbatului fusese înceţoşată în mod deliberat. 
Chipul lui puternic, întunecat, era lipsit de orice expresie. 
Fata surprinse totuşi o urmă de ironie şi-şi dădu seama că 
Petty înţelesese perfect situaţia. Intenţiona să solicite 
preluarea puterii şi toate fibrele corpului i se aflau în stare 
de alertă, conştient de enormitatea acţiunii. 

Grey râse, sec, şi, deodată, Kathleen surprinse întregul 
magnetism al personalităţii sale. Liderul oamenilor deţinea 
ceva care amintea de un tigru, ceva fascinant, o aură ca o 
văpaie care-l făcea mai viu decât oricare altul din încăpere. 

— Nu cred că trebuie să ne facem griji, spuse el. Nu cred 
că există pericolul ca impulsurile noastre compătimitoare să 
ne întunece simţul practic. 

— Corect! declară repede Mardue, ministrul 
transporturilor. Un judecător trebuie să stea în prezenţa 
acuzatului. 

Se opri, însă mintea lui duse gândul până la capăt: Mai 
ales atunci când judecătorul ştie dinainte că rezultatul este 
condamnarea la moarte. Chicoti uşor, cu ochii reci, 
strălucitori, aproape cruzi. 

— Atunci, mârâi Petty, insist să fie evacuată pentru că-i 
slan şi, pe toţi dracii! n-o să admit ca un slan să stea în 
aceeaşi cameră cu mine! 

Formularea fusese foarte bună. Manifestarea colectivă 
izbucni spontan, făcând-o pe Kathleen să simtă o durere 
aproape fizică. Vocile se ridicară tunătoare: 

— Ai dreptate, fir-ar să fie! 

— Afară cu ea! 


— Gray, ai avut tupeu, nu glumă, să ne trezeşti aşa, în toiul 
nopţii! 

— Consiliul a lămurit problema asta cu unsprezece ani în 
urmă şi doar de puţin timp am aflat de chestia asta! 

— Sentința a fost condamnarea la moarte, nu? 

Corul vocilor aduse un zâmbet întunecat pe buzele lui 
Petty. Se uită fix la Gray. Privirile celor doi se încrucişară ca 
ale unor săbii înaintea unei confruntări pe viaţă şi pe 
moarte. Pentru Kathleen era evident că Petty încerca să 
devină stăpân pe situaţie. Faţa impasibilă a liderului nu 
trăda însă faptul că ar fi simţit cum pierde teren, iar în 
mintea lui nu se simţea nici cea mai slabă urmă de nelinişte. 

— Domnilor, este o neînțelegere. Kathleen Layton nu se 
află aici pentru a fi judecată, ci pentru a depune mărturie 
împotriva lui John Petty, de aceea înţeleg foarte bine dorinţa 
lui ca ea să fie evacuată. 

Uimirea şefului poliţiei secrete era cam exagerată, analiză 
Kathleen. Mintea lui rămânea prea calmă, prea atentă, în 
timp ce vocea îi creştea ca un tunet: 

— Ei bine, al dracului tupeu! Ne-ai trezit din somn, ca să 
mă supui la ora două noaptea unui proces surpriză, şi asta 
pe baza mărturiei unei slan! Îndrăzneala ta întrece orice 
limite, Gray. Cred că ar trebui să stabilim chiar acum, odată 
pentru totdeauna, această problemă juridică: dacă 
afirmaţiile unui slan pot fi luate în considerare ca mărturie. 
De orice fel! 

Făcea din nou apel la ura adânc înrădăcinată în oameni. 
Kathleen se cutremură, mai înainte chiar să audă tumultul 
aprobator al vocilor. Pentru ea, aici nu exista nici o milă, nici 
o speranţă, nimic altceva decât moarte sigură. 

Vocea lui Gray deveni aproape metalică: 

— Petty, ar trebui să-ţi dai seama că nu te adresezi unei 
turme de ţărani îndobitociţi de propagandă. Cei de faţă 
sunt realişti şi, în ciuda eforturilor tale de a devia de la 
subiect, îşi dau perfect de bine seama că existenţa lor 


politică şi poate chiar fizică se află acum pe muchie de cuţit, 
datorită acestei crize pe care ai provocat-o tu, nu eu! 

Chipul său păru că împietreşte, transformându-se într-o 
linie palidă de muşchi încordaţi. Vocea îi căpătă accente de 
duritate: 

— Oricât v-ar stăpâni somnul, emoția sau nerăbdarea, sper 
ca toţi cei de faţă să vă treziţi şi să înţelegeţi următorul 
lucru: Petty cere pur şi simplu ca eu să fiu îndepărtat din 
funcţie, iar el să mă înlocuiască. Indiferent care dintre noi 
va învinge, unii dintre voi veţi fi morţi până dimineaţă. 

Acum nu se mai uitau la fată. În sala brusc încremenită, 
Kathleen avu senzaţia că ea continua să fie prezentă, fără a 
fi însă vizibilă. Parcă de pe mintea ei se luase o imensă 
greutate şi putea, pentru prima dată, să vadă, să simtă şi să 
gândească limpede. 

În încăperea cu lambriuri de stejar se stinseseră atât 
vocile, cât şi gândurile. Minţile oamenilor erau tulburi, 
înceţoşate. Între creierele lor şi al fetei se ridicase o 
barieră; toţi cei prezenţi se retrăseseră adânc în sinea lor şi 
gândeau, evaluau şansele, analizau situaţia, îngroziţi de 
pericolul de moarte apărut pe neaşteptate. 

Kathleen deveni subit conştientă de apariţia unei fisuri în 
clocotul de gânduri, un ordin mental clar, adresat ei: 

Du-te pe scaunul din colţ, acolo unde ei nu te pot vedea 
fără să-şi întoarcă spre tine capetele. Repede! 

Fata aruncă o privire scurtă spre Gray. Îi văzu ochii, care 
păreau că aruncă flăcări, atât de violentă le era vâlvătaia. 
Făcu ceea ce i se spusese: se lăsă să alunece din scaun, fără 
un sunet. 

Consilierii nu-i simţiră lipsa, nu-i observară mişcarea. 
Kathleen fu conştientă că se îmbujorase, pricepând maniera 
lui Gray, gata să folosească orice truc. Acesta vorbi: 

— Desigur, execuțiile nu sunt absolut necesare, cu condiţia 
ca Petty să-şi scoată din cap, o dată pentru totdeauna, ideea 
nebunească de a-mi lua locul! 


Bărbaţii îl priveau neîncrezători, iar gândurile le 
deveniseră impenetrabile. Pentru câteva clipe fuseseră 
surprinşi, dar după puţin timp minţile lor deveniseră 
aproape la fel de controlate ca ale lui Gray şi Petty, pentru 
că se concentrau asupra a ceea ce ar fi trebuit să spună şi 
ceea ce ar fi trebuit să facă. 

Liderul continuă, fără urmă de pasiune în voce: 

— Spun nebunească pentru că, deşi ar putea să pară o 
simplă luptă pentru putere între doi bărbaţi, este mai mult 
decât atât. Cel care deţine puterea supremă reprezintă 
stabilitatea şi ordinea. Cel care doreşte puterea trebuie ca, 
în momentul dobândirii ei, să-şi ia nişte măsuri de 
precauţie. Asta înseamnă confiscări, exilări, arestări, 
torturi, execuţii, toate îndreptate, desigur, împotriva celor 
care i s-au opus şi împotriva celor în care n-are încredere. 
Fostul lider nu poate să coboare pur şi simplu pe o poziţie 
de subordonat. Prestigiul lui nu dispare practic niciodată - 
dovadă Napoleon şi Stalin - el rămânând astfel un 
permanent pericol. Pretendentul la putere, însă, poate fi 
disciplinat foarte uşor şi trimis înapoi la postul său. Asta am 
de gând să fac, chiar cu Petty. 

Kathleen observă că Gray apela la prudenţa consilierilor şi 
la teama lor de implicaţiile schimbării. Îşi întrerupse 
meditaţia atunci când Petty sări brusc în picioare. Şeful 
poliţiei secrete renunţase pentru moment la orice 
precauţie, dar furia îi era atât de mare, încât nu putea să-i 
citească gândurile, de parcă şi-ar fi controlat total mintea. 

— Cred, izbucni el nervos, că n-am auzit niciodată o 
asemenea afirmaţie din partea unui om care are pretenţia 
că-i în toate minţile! Mă acuză că încerc să deviez de la 
subiect. Domnilor, vă daţi seama că încă nu ne-a spus care-i 
subiectul? Că n-a adus nici o dovadă? Nu avem decât 
afirmaţiile lui şi acest proces dramatic pe care ni l-a impus 
în toiul nopţii, când ştia că cei mai mulţi vom fi ameţiţi de 
somn. Trebuie să mărturisesc că nici eu nu m-am trezit încă 
pe deplin, dar cred că gândesc suficient de limpede ca să- 


mi dau seama că Gray a căzut victimă acelei boli cumplite, 
caracteristice dictatorilor, indiferent de vârsta lor - mania 
persecuției! N-am nici cea mai mică îndoială că, de la o 
vreme, vede în fiecare din faptele şi vorbele noastre o 
ameninţare la adresa poziţiei sale. Îmi vine greu să găsesc 
cuvinte pentru a-mi exprima dezamăgirea faţă de ceea ce 
înseamnă toate astea. Cum poate gândi că vreunul dintre 
noi ar vrea să atenteze la unitatea noastră, acum, când 
problema slanilor este atât de disperată? Vă spun un lucru, 
domnilor: în momentul de faţă nu ne putem permite nici 
măcar să ne gândim la dezbinare. Poporul a ajuns la limita 
râbdării din cauza monstruoaselor acţiuni ale slanilor 
îndreptate împotriva copiilor noştri. Încercarea de a slaniza 
rasa umană şi oribilele eşecuri rezultate de aici reprezintă 
cea mai grea problemă cu care s-a confruntat vreodată un 
guvern. 

Se întoarse spre Gray şi Kathleen se înfioră văzând cât de 
bine juca rolul omului sincer: 

— Kier, aş vrea să pot uita tot ce ai spus şi tot ce ai făcut: 
mai întâi acest proces, apoi ameninţarea că unii dintre noi 
nu vor mai apuca dimineaţa. În aceste condiţii însă, nu pot 
decât să-ţi cer să demisionezi. Nu mai eşti demn de 
încredere, cel puţin de încrederea mea. 

— Vedeţi, domnilor, surâse Gray, am ajuns şi la miezul 
problemei. Nu vrea decât demisia mea! 

Un bărbat înalt, slab, destul de tânăr, cu profil acvilin, 
vorbi aspru: 

— Sunt de acord cu Petty. Acţiunile tale, Gray, 
demonstrează că nu mai eşti o persoană responsabilă. 
Demisionează! 

— Demisionează, strigă o altă voce, şi deodată sala răsună 
de corul nebunesc al strigătelor: Demisionează! 
Demisionează! Demisionează! 

Pentru Kathleen, care urmărise concentrată cuvintele lui 
Petty, strigătele consilierilor şi gândurile rele ce le însoțeau 
însemnau sfârşitul. Trebui să treacă ceva timp până să-şi 


dea seama că numai patru dintre cei zece bărbaţi se 
raliaseră şefului poliţiei secrete. 

Inima i se strânse dureros. Deci asta era! Strigând 
„demisionează” în mod repetat, aceştia sperau să atragă de 
partea lor pe nehotărâţi şi pe temători, dar deocamdată 
eşuaseră. Ochii fetei se îndreptară spre Gray a cărui simplă 
prezenţă îi împiedicase pe ceilalţi să intre în panică. Le 
dăduse curaj numai uitându-se la ei. Stătea pe scaun, ceva 
mai rigid, dar părând mai înalt, mai puternic, având 
întipărit pe buze un zâmbet încrezător. 

— Nu-i ciudat, întrebă el ironic, cum au sărit imediat cei 
patru tineri să-l apere pe şi mai tânărul domn Petty? Sper 
că-i clar pentru vârstnicii aflaţi aici de faţă că avem de-a 
face cu un complot şi că înainte de ivirea zorilor vom fi în 
faţa plutonului de execuţie... în mod evident, aceste minţi 
înfierbântate sunt dornice să scape de nişte ramoliţi ca noi! 
Mă privesc şi pe mine ca pe un ramolit, deşi fac parte din 
categoria lor de vârstă. Sunt dornici să scape de restricţiile 
pe care noi le-am impus, dar sunt desigur convinşi că, 
împuşcându-i pe bătrâni, nu vor face altceva decât să 
grăbească cu câţiva ani ceea ce natura va face oricum în 
decursul timpului. 

— Împuşcă-i, mârâi Mardue, cel mai bătrân dintre cei 
prezenţi. 

— Blestemaţii ăştia de tineri! şuieră Harlihan, ministrul 
aerului. 

Bătrânii începuseră să mormăie. Kathleen s-ar fi bucurat 
de ceea ce auzea dacă n-ar fi fost conştientă până la durere 
de celelalte impulsuri desprinse din confuza vibraţie a 
cuvintelor: ură, teamă, îndoială, aroganță, hotărâre, toate 
se amestecau într-un talmeş-balmeş de cea mai joasă speţă. 

Puțin mai palid acum, Petty îi fixa cu privirea pe consilierii 
vârstnici. Gray sări în picioare cu ochii în flăcări şi cu 
pumnii strânşi: 

— Stai jos! Eşti un prost, un incorigibil! Cum îndrăzneşti 
să adânceşti criza în care suntem, acum când s-ar putea să 


fim obligaţi să ne schimbăm întreaga politică în privinţa 
slanilor? Pierdem, înţelegi? N-avem nici un savant de 
calibrul superspecialiştilor slani. Ce n-aş da să am măcar pe 
unul dintre ei de partea noastră! Să am, de exemplu, un 
slan ca Peter Cross, ucis atât de stupid cu trei ani în urmă 
de o poliţie care a căpătat mentalitatea turmei. Da, am spus 
„turmă”! Asta a ajuns poporul în zilele noastre. O turmă 
brutală pe care noi am format-o aşa, noi, cu propaganda 
noastră. Oamenii se tem pentru copiii lor, iar noi nu avem 
nici măcar un savant care să poată studia problema în mod 
obiectiv. De fapt, nici nu avem un savant demn de acest 
titlu. Cât de stimulativ poate fi pentru un om să-şi dedice 
întreaga viaţă unor cercetări, în timp ce mintea îi este 
stăpânită de ideea chinuitoare că orice descoperire pe care 
ar putea-o face a fost deja perfecționată de slani? De ideea 
că aceste descoperiri stau acolo, undeva, ascunse în peşteri 
secrete sau scrise pe hârtie, aşteptând ziua în care slanii 
vor încerca din nou să pună stăpânire pe lume! Ştiinţa 
noastră este o glumă, educaţia este bazată pe minciuni. În 
fiecare an, alte epave ale aspirațiilor umane se adaugă 
celor deja existente. Cu fiecare an care trece, tulburările, 
sărăcia, mizeria sunt tot mai mari. Nu ne-a mai rămas decât 
ura, dar ea nu-i de ajuns. Nu avem decât două soluţii: ori îi 
exterminăm pe slani, ori facem pace cu ei ca să sfârşim cu 
această nebunie. 

Gray vorbise cu multă patimă, iar faţa i se întunecase. Cu 
toate acestea, Kathleen observase că mintea îi rămăsese 
limpede, calmă, atentă, prudentă. Vorbi din nou, iar vocea 
acestui maestru al demagogiei, conducătorul oamenilor, 
păru lipsită de inflexiuni în comparaţie cu înflăcărarea 
dinainte: 

— John Petty m-a acuzat că vreau să ţin acest copil în 
viaţă. Vreau ca voi, cei prezenţi, să vă întoarceţi cu 
gândurile la cele petrecute acum câteva luni. V-a spus 
vreodată el, chiar şi în glumă, că vreau s-o ţin în viaţă cu 
orice preţ? Ştiu că da, pentru că vestea mi-a ajuns la urechi. 


Vedeţi acum ce urmărea de fapt: să răspândească otrava. 
Dacă vă gândiţi din punct de vedere politic, vă veţi da 
seama că m-a forţat să ajung în această situaţie. Dacă o 
omor acum, se va crede că am cedat în faţa lui şi astfel voi 
pierde din autoritate. De aceea, intenţionez să emit un 
decret în baza căruia Kathleen Layton nu va fi executată. 
Ţinând cont de lipsa noastră de cunoştinţe despre slani, am 
hotărât ca ea să rămână în viaţă, ca obiect de studiu. Eu 
personal sunt decis să profit de prezenţa ei permanentă, ca 
să observ evoluţia unui slan până la maturitate. Am deja un 
mare număr de însemnări pe această temă. 

Petty nu se aşezase încă. 

— Nu încerca să ne duci de nas, mârâi el. Asta-i prea de 
tot! Eşti în stare ca următorul lucru pe care-l vei propune 
să fie alocarea unui întreg continent pentru slani, ca să aibă 
unde-şi dezvolta aşa-zisele superinvenţii despre care am tot 
auzit, dar pe care nu le-a văzut nimeni niciodată! Cât 
despre Kathleen Layton, ea va rămâne în viaţă doar peste 
cadavrul meu. Femeile slan sunt cele mai periculoase. Ele 
perpetuează specia şi sunt foarte prolifice, lua-le-ar dracu'! 

Fata îl asculta împietrită, dar cuvintele părură că-şi pierd 
din claritate în momentul în care creierul ei recepţionă 
întrebarea insistentă a lui Gray: Câţi dintre cei prezenţi 
sunt de partea mea necondiţionat? Arată-mi pe degete! 

Îi aruncă o privire pierdută, apoi pătrunse în vâltoarea de 
senzaţii şi gânduri ce se revărsau dinspre oameni. Era 
foarte greu să le urmărească, pentru că toate apăreau sub 
formă de frânturi ce se întretăiau fulgerător; o dificultate 
chinuitoare, pentru că mintea ei îşi pierdea din puteri, pe 
măsură ce-şi dădea seama de adevăr. Crezuse iniţial că 
bărbaţii trecuseră cu toţii de partea liderului. Dar se 
înşelase. În minţile lor îngrozite se întărea tot mai mult 
convingerea că zilele lui Gray erau numărate şi că ar fi fost 
mai bine dacă s-ar fi dat de partea grupului mai tânăr, mai 
puternic. 


În sfârşit, ridică dezamăgită trei degete. Trei din cei zece 
consilieri erau pentru, patru împotrivă, iar trei ezitau. 

Ultimele două numere nu-l mai interesau pe Gray. Atenţia 
lui era concentrată asupra celor trei degete, iar ochii i se 
măriseră imperceptibil, dovedind o privire alarmată. Pentru 
scurt timp, fetei i se păru că neliniştea dădea târcoale 
gândurilor lui. Abia apoi înţelese că mintea i se relaxa şi 
chipul îi devenea impasibil. Stătea nemişcat pe scaunul său, 
ca o statuie, rece, ţeapăn, neîndurător. 

Fata nu-şi putea desprinde privirea fixată pe dictator. O 
domina convingerea că era un om încolţit, chinuindu-şi 
disperat creierul, punându-şi în valoare toată experienţa 
pentru a găsi o modalitate de a transforma înfrângerea 
iminentă în victorie. Se luptă din răsputeri ca să pătrundă 
până în miezul acelui creier, dar scutul impenetrabil care-l 
proteja, cât şi undele mentale lucide şi ferme reprezentau o 
barieră de netrecut. 

Existau totuşi nişte gânduri de suprafaţă, în care Kathleen 
îi putu citi îndoiala şi nesiguranța. Ele nu erau încă 
stăpânite de teamă, ci doar de o ezitare: ce ar fi trebuit să 
facă, ce ar fi putut să facă în continuare? Toate puteau 
însemna că liderul nu prevăzuse în toată gravitatea ei 
această criză, ura neînduplecată îndreptată împotriva lui, 
opoziţia organizată care pândea momentul prielnic ca să-l 
distrugă. 

Şirul gândurilor fetei fu întrerupt de Petty, care atacă 
direct: 

— Cred că ar trebui să supunem imediat problema la vot. 

Gray începu să râdă, un râs lung, profund, cinic, care se 
încheie într-o surprinzătoare notă de bună dispoziţie: 

— Deci vrei să supunem la vot o problemă care după 
părerea ta nici nu exista acum câteva minute! Din acest 
moment, refuz să mai fac apel la raţiunea celor prezenţi. 
Nu mai are nici un rost, câtă vreme urechile voastre au 
devenit pe neaşteptate surde. Totuşi, s-ar putea consemna 
că propunerea de a se vota în acest moment reprezintă, 


fără-ndoială, recunoaşterea vinovăţiei tale, iar aroganţa 
făţişă este evident rezultatul faptului că eşti sigur că cel 
puţin cinci membri ai Consiliului - poate chiar mai mulţi - 
sunt cu totul alături de tine. Să vă spun un mic secret: ştiam 
mai de mult de această rebeliune, aşa că sunt pregătit. 

— Pe dracu'! reacţionă Petty. Blufezi. 'Ţi-am urmărit fiecare 
mişcare. Când am înfiinţat pentru prima dată Consiliul, ne- 
am temut de posibilitatea ca un singur om să poată anula 
voturile celorlalţi, iar măsurile de precauţie luate atunci 
sunt valabile şi azi. Fiecare din noi are o armată proprie. 
Garda mea personală este afară, patrulând pe coridor, la fel 
şi ale celorlalţi consilieri, gata să intervină atunci când voi 
da ordin. Suntem pregătiţi să ne riscăm vieţile în bătălia 
care va urma. 

— Aha, spuse Gray moale, am dat cărţile pe faţă! 

Picioarele consilierilor se foiră nervos. Se făcu simţit un 
şuvoi îngheţat de gânduri. Spre consternarea fetei, 
Mardue, unul din cei trei pe care îi crezuse de partea 
liderului, îşi drese vocea, îi surprinse gândul chiar înainte 
ca ministrul să vorbească. 

— Zău aşa, Kier, greşeşti comportându-te ca un dictator. Ai 
fost ales de un Consiliu, care are dreptul legitim să 
numească pe altcineva în locul tău. Pe cineva care va reuşi 
poate mai bine să organizeze exterminarea slanilor. 

Îl părăseau toţi. Asta le era răzbunarea. Şobolanii 
abandonau nava care se scufunda, încercând cu disperare 
să convingă puterea în devenire că sprijinul lor era real. 

Şi în mintea lui Harlihan curentul gândurilor îşi schimbase 
direcţia: 

— Da, da. Să vorbeşti despre un târg cu slanii înseamnă 
trădare, pur şi simplu trădare. Din punctul de vedere al 
poporului, acesta este un subiect care nu se poate discuta 
în momentul de faţă. Trebuie să facem ceva ca să-i lichidăm 
pe slani... Şi poate că o politică mai agresivă, dusă de un om 
mai agresiv... 


Gray zâmbi strâmb. Creierul lui era stăpânit de aceeaşi 
nesiguranţă: ce-i de făcut? Ce-i de făcut? Kathleen mai 
surprinse ceva vag, ca o părere: o încordare, o hotărâre 
întunecată de a risca, dar nimic palpabil, nimic clar. 

— Deci, spuse el cu voce încă joasă, aţi vrea să încredinţaţi 
conducerea Consiliului unui om care, cu numai câteva zile 
în urmă, i-a permis lui Jommy Cross, în vârstă de numai 
nouă ani, probabil cel mai periculos dintre slanii încă în 
viaţă, să scape agăţat de maşina în care se afla chiar el. 

— Cel puţin, spuse Petty, există un slan care n-o să scape. 
O privi cu răutate pe Kathleen, apoi se întoarse triumfător 
spre ceilalţi: Iată ce putem face - s-o executăm mâine. De 
fapt, o putem face chiar acum, apoi vom emite un decret 
prin care Gray să fie demis din funcţie, pentru că a încheiat 
un tratat secret cu slanii, dovada fiind faptul că refuză să o 
ucidă pe Kathleen Layton. 

I se părea foarte ciudat să stea acolo, să-şi asculte propria 
condamnare la moarte şi să nu simtă nici o emoție, de parcă 
nici n-ar fi fost vorba de ea. Mintea îi era undeva departe, 
detaşată; chiar şi murmurul aprobator al vocilor părea 
estompat. 

Zâmbetul de pe faţa lui Gray dispăru. 

— Kathleen, i se adresă el hotărât, gata cu joaca! Câţi sunt 
împotriva mea? 

Fata îi aruncă o privire tulbure şi se auzi rostind cu voce 
aproape stinsă: 

— Toţi sunt împotriva dumneavoastră. V-au urât 
întotdeauna, pentru că sunteţi mult mai inteligent decât ei 
şi deoarece sunt convinşi că i-aţi marginalizat, că le-aţi 
ştirbit din autoritate. 

— Deci o foloseşti ca să ne spionezi? mârâi Petty, dar în 
furia lui se simţea şi o notă de triumf. Bine măcar că ne-am 
pus de acord asupra unui lucru: Gray, eşti un om terminat! 

— Câtuşi de puţin, spuse acesta cu voce blândă. Părerea 
mea este atât de diferită de a voastră, încât toţi unsprezece 
veţi ajunge în faţa plutonului de execuţie în mai puţin de 


zece minute. Nu eram hotărât dacă să iau sau nu măsuri 
atât de drastice, dar acum n-am alternativă, nu mai pot da 
înapoi pentru că am făcut un gest irevocabil. Am apăsat un 
buton prin care i-am anunţat pe cei unsprezece comandanţi 
ai gărzilor voastre personale - cei mai de încredere 
consilieri ai voştri şi înlocuitorii voştri - că a sosit timpul. 

Bărbaţii îl priveau stupefiaţi, în timp ce liderul continuă: 

— Vedeţi, domnilor, n-aţi reuşit să ţineţi seama de un viciu 
fundamental al naturii umane. Setea de putere a 
subalternilor voştri este la fel de mare ca şi a voastră. 
Soluţia pentru o situaţie precum cea de azi mi-a fost 
sugerată cu ceva timp în urmă de adjunctul domnului Petty, 
care mi-a spus că-i gata oricând să-l înlocuiască pe şeful 
poliţiei secrete. Mi-am făcut un scop din a aprofunda 
această problemă - şi trebuie să vă spun că am obţinut 
rezultate foarte satisfăcătoare - şi am avut grijă ca aceşti 
oameni să fie în preajmă la cea de-a unsprezecea 
aniversare a lui Kathleen... Ah, dar iată-i pe noii consilieri! 

Uşa se deschise brusc şi în sală intrară unsprezece tineri 
încruntaţi, cu revolverele în mâini. Se auzi strigătul lui 
Petty: 

— Armele voastre! 

Vocea pierdută a unuia dintre oameni fu singurul răspuns: 

— N-o am la mine! 

Zgomotele împuşcăturilor umplură camera, amplificate de 
ecouri. 

Bărbaţii se prăbuşiră, înecându-se în propriul lor sânge. 
Kathleen văzu ca prin ceaţă că unul dintre cei unsprezece 
foşti consilieri era încă în picioare, cu arma fumegând în 
mână. Îl recunoscu pe Petty, care trăsese primul, iar cel ce 
dorise să-i ia locul zăcea pe podea - o siluetă nemişcată. 
Şeful poliţiei secrete îndreptă pistolul spre Gray şi spuse: 

— 'Te voi ucide înainte ca eu să fiu doborât, afară de cazul 
că vei fi de acord cu târgul pe care ţi-l propun. Am de gând, 
evident, să cooperez, acum că ai schimbat atât de radical 
situaţia. 


Şeful nou-veniţilor privi întrebător spre lider: 

— Îi terminăm, domnule? 

Era un bărbat zvelt, întunecat, cu profil acvilin şi cu voce 
baritonală puternică. Kathleen îl mai văzuse în câteva 
rânduri prin palat. Se numea Jem Lorry. Până atunci fata nu 
încercase să-i citească gândurile, dar acum observa că şi el 
avea puterea de a-şi ţine creierul sub control, făcând 
imposibilă orice încercare de pătrundere în tainele lui. 
Oricum, caracterul îi ieşea la suprafaţă suficient de mult ca 
tânăra să-şi dea seama ce fel de om era - dur, calculat, 
ambițios. 

— Nu, spuse Gray gânditor. Petty ne va fi util. Vom fi de 
acord că ceilalţi au fost executaţi în urma rezultatului 
anchetei întreprinse de poliţia secretă, care a descoperit 
unele acorduri secrete cu slanii. Asta va fi explicaţia, ea 
prinde întotdeauna când se adresează gloatei sărace şi 
îndobitocite. Datorăm ideea domnului Petty însuşi, dar cred 
că am fi fost în stare s-o găsim şi singuri. De fapt, urmă el 
cinic, cred că ar trebui să-l considerăm pe Petty autorul 
execuțiilor. Asta e: descoperind perfidia trădătorilor, a fost 
atât de îngrozit, încât a acţionat din proprie iniţiativă, 
venind apoi să-mi mărturisească totul. Bineînţeles, l-am 
iertat imediat, date fiind dovezile aduse. Cum sună? 

— Bună treabă, domnule! Aş vrea acum să clarificăm un 
lucru - şi vorbesc în numele tuturor noilor consilieri. Avem 
nevoie de dumneavoastră, de autoritatea şi de inteligenţa 
dumneavoastră, şi suntem de acord să vă ajutăm să deveniți 
Dumnezeul acestui popor, cu alte cuvinte să vă ajutăm să vă 
consolidaţi poziţia până la a o face de neclintit. Dar să nu vă 
treacă prin minte să faceţi aranjamente cu adjuncţii noştri, 
ca la rândul lor să ne ucidă pe noi. N-o să vă mai meargă! 

— Nu-i cazul să-mi spui ceva atât de evident, spuse cu 
răceală Gray. Curăţaţi mizeria asta, apoi... avem de făcut 
nişte planuri. Iar tu, Kathleen, du-te la culcare! Acum eşti în 
siguranţă. 


În timp ce ieşea grăbită, revenindu-şi cu greu după prima 
reacţie, fata se întrebă: „În siguranţă? A vrut să spună doar 
că... Sau a vrut să spună...” După crimele la care asistase, 
nu mai putea fi sigură de el, nu mai putea fi sigură de nimic. 
Nu reuşi să adoarmă decât după o bună bucată de vreme. 

CAPITOLUL 4 

Pentru Jommy Cross totul fusese cufundat în întuneric, 
într-o linişte mentală totală. Acum putea să vadă o lumină 
palidă, iar mulţimea de gânduri pe care le recepționa îl 
aducea încet-încet la realitate. Deschisese ochii, dar se 
simţea încă foarte slăbit. 

Stătea întins într-o cămăruţă şi se uita la tavanul murdar şi 
scorojit, de pe care căzuseră bucăţi de tencuială, şi la 
pereţii gri neuniform, spălăcit de vreme. Ochiul de geam al 
singurei ferestre era crăpat şi decolorat, iar în lumina care 
străbătea cu greu prin el, putea să vadă că zăcea într-un 
pat metalic, şubred. Se simţea epuizat, ca după un efort 
prelungit. 

Lumina palidă îi arătă zdrenţele cu care era învelit, 
rămăşiţele a ceea ce fusese cândva o pătură cenugşie. La 
unul din capete, salteaua era ruptă, lăsând să se vadă 
paiele cu care fusese umplută, iar obiectul în sine degaja 
miasme grele. Deşi se simţea slăbit, Jommy dădu la o parte 
zdrenţele ce-l acopereau şi încercă să coboare. Se auzi 
zornăitul ameninţător al unui lanţ, iar încheietura mâinii îl 
fulgeră cu o durere ascuţită. Se lăsă pe spate, stupefiat de 
descoperire: era legat de patul acela mizerabil! 

La auzul unui zgomot de paşi grei, îşi reveni din starea de 
prostraţie în care căzuse. Deschise ochii şi văzu o bătrână 
înaltă, îmbrăcată într-o rochie cenuşie şi informă, care-l fixa 
cu ochi negri ca două mărgele strălucitoare. 

— Aha, spuse ea, noul chiriaş al Bunicuţei şi-a revenit după 
febra pe care a avut-o şi acum vom face cunoştinţă. Asta-i 
bine, e foarte bine! 

Îşi frecă palmele, care hârşâiră uscat. 


— O să ne înţelegem de minune, nu? Dar va trebui să 
înveţi să-ţi câştigi pâinea. Leneşii n-au ce căuta pe lângă 
Bunicuţa. Nu, băieţel? Despre asta o să avem o discuţie ca 
de la inimă la inimă. Da, da. Îşi plesni palmele una de alta şi 
rânji: O discuţie ca de la inimă la inimă! 

Jommy se holba la femeie cu fascinaţie, dar şi cu dezgust. 
Scoţând un sunet care amintea de un grohăit, creatura se 
lăsă să cadă pe pat. Băiatul îşi trase genunchii la piept, 
retrăgându-se din faţa ei atât cât îi permitea lanţul. Nu mai 
văzuse niciodată o figură care să reflecte atât de fidel 
caracterul malefic al unei persoane, aşa cum o făcea faţa 
buhăită a bătrânei. Cu un dezgust nedisimulat, îi compară 
capul îngust, zbârcit, în formă de ou, cu mintea ascunsă în 
el - totul se potrivea perfect. Fiecare zbârcitură din multele 
ce-i brăzdau faţa se regăsea într-o trăsătură negativă a 
caracterului. În mintea aceea şireată sălăşluiau o mulţime 
de pofte nesăţioase. 

Probabil că gândurile i se citeau pe faţă, pentru că bătrâna 
i se adresă brusc, pe un ton violent: 

— Da, da, dacă te uiţi la Bunicuţa, n-ai crede c-a fost 
cândva o frumuseţe vestită. Nici măcar nu ţi-ar trece prin 
cap că odată, demult, bărbaţii i-au venerat puritatea. Dar 
nu uita că baborniţa asta ţi-a salvat viaţa. Să nu uiţi asta 
niciodată, pentru că altfel s-ar putea ca Bunicuţa să te dea 
pe mâna poliţiei. Ce s-ar mai bucura poliţaii! Dar Bunicuţa 
crede că-i bine doar ce-i bine pentru ea şi va face doar ce va 
crede ea de cuviinţă. 

Bunicuţa! Exista oare alt termen afectuos care să fie atât 
de denaturat ca acela, atunci când hoaşca asta îşi spunea 
„Bunicuţa”? 

Încercă să-i sondeze adâncurile minţii, căutând să-i afle 
adevăratul nume, dar nu găsi decât imagini mentale tulburi, 
ce arătau o fată prostuţă îndrăgostită de teatru, risipindu-şi 
farmecele, ruinată, aruncată în stradă, înrăită şi distrusă de 
vicisitudini de tot felul. Identitatea ei se îngropase în cloaca 
de fapte reprobabile pe care le gândise şi le făcuse. Exista 


un interminabil şir de hoţii. Existau şi imagini mai 
întunecate, ale unor fapte şi mai abominabile. Femeia 
ucisese... 

Înfiorându-se, teribil de secătuit acum, când primul stimul 
al prezenţei ei se destrăma, Jommy se retrase din locul 
oribil care era mintea Bunicuţei. Femeia se apropie încet de 
el, sfredelindu-l cu privirea. 

— E adevărat că slanii pot citi în minţile oamenilor? 
întrebă ea. 

— Da, admise Jommy. Îmi dau seama ce gândeşti, dar nu- 
mi foloseşte la nimic. 

Ea chicoti cu răutate: 

— Înseamnă că nu citeşti chiar tot ce-i în mintea Bunicuţei. 
Bunicuţa nu-i proastă. Bunicuţa e deşteaptă, ştie prea bine 
că nu ponte forţa un slan să muncească pentru ea. Pentru 
ca să facă ceea ce vrea ea, slanul trebuie să fie liber. El 
trebuie să-şi dea seama că, fiind un slan, acesta va fi cel mai 
sigur loc unde poate sta până se va face mare. Aşa-i că 
Bunicuţa e deşteaptă? 

Jommy suspină somnoros: 

— Îmi dau seama ce-i în mintea ta, dar nu pot vorbi acum. 
Când noi, slanii, ne îmbolnăvim - şi asta nu se întâmplă prea 
des - dormim încontinuu, ca să ne refacem. Faptul că m-am 
trezit înseamnă că subconştientul meu a sesizat un pericol 
şi m-a forţat să mă scol. Noi, slanii, avem multe asemenea 
sisteme de protecţie. Acum însă trebuie să adorm din nou, 
ca să mă fac bine. 

Ochii negri ca tăciunele ai femeii se măriră. Mintea ei 
pofticioasă se retrase, acceptând înfrângerea, deşi scopul 
fusese de a obţine foloase imediate de pe urma capturii 
făcute. Lăcomia se transformă brusc într-o curiozitate 
violentă pe care trebuia să şi-o satisfacă acum, deşi nu 
intenţiona să nu-l lase pe băiat să doarmă. 

— Este adevărat că slanii îi transformă pe oameni în 
monştri? 


Jommy simţi furia ca pe un fier înroşit înfipt în creier. 
Oboseala dispăru ca prin farmec. Se ridică furibund: 

— E o minciună! E una din acele minciuni oribile pe care 
oamenii le spun despre noi ca să ne facă să părem sălbatici, 
pentru ca să ne urască toată lumea, să-i facă pe toţi să ne 
dorească moartea. Este... 

Se lăsă pe spate epuizat. Furia îi trecuse. 

— Mama şi tatăl meu au fost cele mai de treabă fiinţe din 
câte au existat pe pământul ăsta, spuse el moale, şi au fost 
teribil de nefericiţi. S-au întâlnit într-o zi pe stradă şi şi-au 
dat seama, citindu-şi gândurile, că erau amândoi slani. Până 
atunci fuseseră linguri şi nu făcuseră rău nimănui. Oamenii 
sunt criminalii. Tata nu s-a luptat aşa cum ar fi trebuit s-o 
facă, atunci când a fost încolţit în plină stradă şi ucis 
mişeleşte pe la spate. Putea să lupte. Ar fi trebuit s-o facă! 
Pentru că avea cea mai teribilă armă pe care a văzut-o 
vreodată omenirea - atât de teribilă, încât n-o purta 
niciodată la el, de teamă că ar fi fost tentat s-o folosească. 
Când voi împlini cincisprezece ani, voi... 

Se opri, pălind, dându-şi seama de greşeala comisă. Pentru 
câteva clipe se simţi atât de rău, atât de obosit, încât mintea 
lui nu putu suporta greutatea gândului. Ştia că divulgase 
cel mai mare secret din istoria slanilor şi dacă vipera cea 
bătrână îl va da pe mâna poliţiei în halul de slăbiciune în 
care se afla, atunci totul era pierdut. 

Treptat, începu să-şi regăsească suflul. Îşi dădu seama că 
mintea femeii nu percepuse enormele implicaţii ale 
mărturisirii sale. Fusese atât de concentrată în a-şi urmări 
scopul, încât nici nu-l auzise pomenind de armă. Acum însă 
se repezi ca o fiară asupra unei prăzi pe care o ştia slăbită. 

— Bunicuţa e încântată să afle că Jommy e un băiat atât de 
bun. Sărmana, bătrâna Bunicuţă e gata să moară de foame 
şi are nevoie de un slan tânăr care să facă rost de bani 
pentru amândoi. Bătrâna Bunicuţă e atât de obosită... N-o 
să te superi să lucrezi pentru ea, nu? Vocea ei căpătă 
inflexiuni dure: Ştii bine că nu prea ai de ales! 


Convingerea că secretul lui era în continuare în siguranţă 
fu cel mai bun medicament. Pleoapele i se lăsară grele. 

— Nu mai pot vorbi acum cu tine, crede-mă! Trebuie să 
dorm. 

Îşi dădu seama că bătrâna nu avea de gând să-l scape din 
mână; ştia deja cum îl putea ţine treaz. Întrebă cu voce 
ascuţită, nu atât pentru că era curioasă, ci mai mult pentru 
a nu-l lăsa să doarmă: 

— Ce-i un slan? Prin ce sunteţi voi diferiţi de noi? Şi, în 
primul rând, de unde vin slanii? Au fost fabricaţi, nu? Ca 
maşinile... 

Era ciudat că, deşi ştia scopul femeii, întrebările dădeau 
totuşi naştere unor reacţii necontrolate de furie. Înţelese 
neclar că slăbiciunea lui fizică făcea ca mintea să nu mai fie 
uşor de stăpânit. Spuse cu o ură surdă: 

— Asta-i altă minciună. M-am născut ca oricare altul, la fel 
ca şi părinţii mei. Mai înainte de asta, nu ştiu... 

— Dar părinţii tăi trebuie să fi ştiut, îl întărâtă ea. 

Jommy clătină din cap. Ochii i se închiseră. 

— Nu, mama spunea că tata era întotdeauna prea ocupat 
ca să mai aibă timp şi să cerceteze misterul slanilor. Acum 
lasă-mă în pace. Ştiu ce încerci şi ştiu ce vrei, dar n-am s-o 
fac pentru că nu-i cinstit. 

— E o tâmpenie, şfichiui vocea mânioasă a bătrânei, 
abordând, în sfârşit, subiectul urmărit de la început. E 
necinstit să furi de la oameni care trăiesc din furt şi 
înşelăciune? Vrei ca noi doi să mâncăm coji uscate de pâine, 
în timp ce lumea-i atât de bogată încât fiecare trezorerie 
geme de prea mult aur, hambarele sunt pline cu grâu, iar 
mierea curge pe străzi?! La dracu' cu cinstea ta! Alta spune 
Bunicuţa! Cum poate vorbi de cinste un slan hăituit ca un 
şobolan? 

Jommy tăcu, nu atât din cauza nevoii de somn, cât datorită 
faptului că şi lui îi trecuseră astfel de gânduri prin cap. 
Bătrâna insistă: 


— Unde o să te duci? Ce o să faci? O să stai în stradă? Te-ai 
gândit că vine iarna? Lumea asta-i mare, totuşi unde se 
poate ascunde un slan micuţ? Vocea îi scăzu, încercând să 
devină prietenoasă: lubita ta mamă, biata de ea, probabil c- 
ar fi fost de acord ca tu să faci ceea ce-ţi cere Bunicuţa. Ea 
nu îndrăgea oamenii. Bunicuţa a păstrat hârtia ca să-ţi 
arate cum au ucis-o ca pe un câine, atunci când încerca să 
scape. Vrei s-o vezi? 

— Nu, spuse Jommy, dar simţi că i se învârte capul. 

Vocea aspră îl pisa în continuare: 

— Nu vrei să faci tot ce-ţi stă în putinţă împotriva acestei 
lumi atât de crude? Nu vrei să-i faci să plătească? Nu vrei 
să-i obligi să regrete ceea ce au ucis? Doar nu ţi-e frică? 

Băiatul rămase tăcut. Glasul femeii se transformă într-un 
scâncet enervant: 

— Viaţa e grea, prea grea pentru bătrâna Bunicuţă. Dacă 
tu nu vrei s-o ajuţi, va trebui să găsească altceva. Ai văzut în 
mintea ei despre ce-i vorba. Dar ea îţi promite că nu va mai 
încerca niciodată aşa ceva... dac-o ajuţi. Gândeşte-te la 
asta. Bunicuţa nu mai face acele lucruri urâte pe care a 
trebuit să le ducă la bun sfârşit pentru a supravieţui în 
lumea asta rece şi crudă. 

Jommy se simţi înfrânt. 

— Eşti o nemernică, rosti el încet, o ticăloasă mizerabilă şi 
într-o bună zi am să te omor! 

— Asta înseamnă că o să rămâi până-n acea „bună zi”, 
spuse bătrâna triumfătoare. 

Îşi frecă mâinile, iar degetele ei zbârcite păreau nişte 
şerpi ce se încolăceau unul peste altul. Se gândi preţ de 
câteva clipe, apoi adăugă: 

— Şi o să faci tot ce-ţi va spune Bunicuţa, căci altfel te va 
da pe mâna poliţiei. Bine-ai venit în căsuţa noastră, Jommy, 
bine-ai venit! Bunicuţa speră că atunci când te vei trezi din 
Nou, te vei simţi mai bine. 

— Da, spuse băiatul încet. Mai bine... 

Adormi. 


Trei zile mai târziu, Jommy o urmă pe bătrână până la uşa 
din spate, trecând prin bucătărie, o cameră mică şi 
nemobilată, prefăcându-se că nu vede mizeria care domnea 
peste tot. Se gândi: Bătrâna are dreptate. Viaţa se arată a fi 
atât de groaznică, încât văgăuna asta înecată în mizerie şi 
promiscuitate reprezintă locul ideal pentru un slan care are 
de aşteptat cel puţin şase ani până va putea să meargă la 
ascunzătoarea tatălui său. Un slan care trebuie să crească, 
pentru a putea spera să înfăptuiască lucrurile importante 
ce i-au fost hărăzite. 

Gândul îi zbură în momentul în care uşa se deschise şi 
văzu ce se afla dincolo de ea. Se opri înmărmurit de 
priveliştea care i se întindea în faţa ochilor. Nu i-ar fi trecut 
niciodată prin cap că vreodată ar fi putut să vadă aşa ceva! 

Mai întâi curtea, plină cu fiare vechi şi gunoaie de tot felul. 
O curte fără iarbă sau copaci, lipsită de frumuseţe, un 
domeniu izbitor de trist al sterpului, înconjurat de un gard 
strâmb din lemn putrezit şi sârmă ruginită. La capătul curţii 
se afla un grajd dărăpănat şi şubred, din interiorul căruia 
venea imaginea mentală a unui cal. Calul însuşi se distingea 
vag prin uşa deschisă. 

Ochii lui Jommy căutară dincolo de curte. Privirea sa 
cercetătoare sesiză detaliile neplăcute. Asta era tot. Mintea 
lui, puterea de percepţie trecură dincolo de gard, dincolo 
de grajdul mizerabil. Acolo existau pâlcuri de copaci şi iarbă 
- o pajişte verde, plăcută, care se desfăşura spre un râu lat, 
ce sclipea domol acum când soarele nu-l mai atingea cu 
razele de foc. Dar nici pajiştea - probabil un teren de golf, 
notă el absent - nu-i reţinu atenţia mai mult de câteva 
secunde. Pe malul celălalt al râului începea un tărâm de vis, 
ca într-o ţară din poveşti, un adevărat paradis. Din cauza 
unor copaci ce-i împiedicau vederea, nu putea să observe 
decât o fâşie îngustă din acel teritoriu, cu fântânile sale 
sclipitoare, cu kilometri pătraţi de grădini şi de terase. O 
frumuseţe aproape ireală. Dar fâşia pe care o putea vedea 
mai conţinea ceva: o alee albă. 


O alee! Inima lui Jommy tresări. Simţi că i se usucă gâtul 
de o emoție nestăpânită. Aleea era o linie perfect dreaptă 
ce se pierdea în pâclele zării ca o panglică sclipitoare. Şi 
acolo, mult mai departe de orizont, se ridica palatul! 

Datorită distanţei foarte mari, putea vedea numai o parte 
din baza acelei clădiri imense, incredibile. Se înălța la peste 
trei sute cincizeci de metri, apoi se continua cu un turn de 
aproape două sute de metri. Un turn uluitor! Două sute de 
metri de dantelărie în piatră - o bijuterie care părea 
aproape fragilă, cu toate culorile curcubeului sclipind în 
structura ei; ceva fantastic, strălucitor, multicolor, construit 
în stilul nobil al vremurilor de demult. Nu puteai preciza 
dacă era impunătoare prin construcţie sau prin splendoare; 
era impunătoare în sine. 

Gloria aceea, acel triumf al arhitecturii, acea capodoperă 
fusese construită de slani, dar căzuse în mâinile 
învingătorilor din războiul dezastrelor. 

Era prea frumos. Îi rănea ochii, îi rănea mintea prin 
gândurile pe care le provoca. El, Jommy, trăise nouă ani 
aproape de oraş şi nu văzuse niciodată această uluitoare 
realizare a rasei sale! Motivul pentru care mama nici nu i-l 
arătase înainte i se părea greşit acum, când avea realitatea 
în faţa ochilor. 

O să te mâhneşti, Jommy, când o să-ţi dai seama că palatul 
slanilor aparţine acum lui Gray şi şleahtei lui sângeroase. În 
plus, s-au luat măsuri de precauţie împotriva noastră la 
ieşirea din oraş. Îl vei vedea cât de curând. 

Dar nu se adeverise nici un „cât de curând”. Sentimentul 
că pierduse ceva îl ardea ca o flacără. Cunoaşterea acestui 
monument ridicat de semenii săi i-ar fi dat curaj şi l-ar fi 
îmbărbătat în clipele cele mai grele ale existenţei sale. 

Mama îi spusese cândva: Oamenii nu vor cunoaşte 
niciodată toate secretele acestei clădiri. Acolo există multe 
mistere, camere uitate şi tuneluri ascunse despre care nu 
ştiu nici măcar slanii. Bătrânii nu-şi mai amintesc decât într- 
un mod foarte vag. Gray nu-şi dă seama de acest lucru, dar 


toate armele şi maşinile pe care oamenii le caută cu atâta 
disperare sunt îngropate chiar în această clădire! 

O voce aspră îi zgârie urechile. Jommy îşi aminti de 
Bunicuţa, întorcându-şi cu regret privirile de la splendorile 
de dincolo de râu. Văzu că bătrâna înhămase calul la căruţa 
ei jalnică. 

— Nu mai visa cu ochii deschişi, îi ordonă. Şi nu-ţi băga în 
cap vreo idee năstruşnică. Palatul şi terenurile din jurul lui 
nu-s pentru slani. Acum mişcă! Urcă, bagă-te sub păturile 
astea şi nu-ţi lăsa mintea să umble razna. În capătul străzii 
este un poliţist suspicios care ar fi bine să nu ştie despre 
tine - deocamdată! Trebuie să ne grăbim! 

Tânjind, privirile băiatului se mai întoarseră o dată spre 
palat. Deci nu era pentru slani! Se simţi străbătut de un 
fior. Într-o zi va merge acolo pentru a-l căuta pe Gray. Şi 
când va veni ziua aceea... Se opri din meditaţie. Tremura de 
furie şi de ură împotriva celor care-i uciseseră tatăl şi 
mama. 

CAPITOLUL 5 

Căruţa rablagită ajunsese în oraş. Se hurduca atât de tare 
pe pavajul denivelat al străduţelor dosnice, încât Jommy, 
stând când întins, când ghemuit, simţea că mai avea puţin şi 
ieşea din haine de atâtea zdruncinături. Încercase în două 
rânduri să se scoale în picioare, dar de fiecare dată primise 
un băț pe spinare. 

— Stai jos! Bunicuţa nu vrea ca cineva să-ţi vadă hainele 
astea frumoase. Stai acolo, acoperit cu cârpa aia! 

Zdreanţa fusese luată de pe Bill, calul, şi duhnea atât de 
tare, încât băiatul se îngreţoşă. După un timp, care i se 
păru o veşnicie, atelajul se opri. 

— Coboară! spuse tăios Bunicuţa. Intră în magazinul ăla. 
Ţi-am cusut nişte buzunare în interiorul hainei. Umple-le 
aşa încât să nu stea prea umflate. 

Ameţit, Jommy se dădu jos. Aşteptă câteva clipe nesigur, 
sperând ca vitalitatea lui obişnuită să-l elibereze de 
slăbiciunea care-l cuprinsese pe drum, apoi bombăni: 


— Mă întorc peste aproximativ o jumătate de oră... 

Faţa lacomă a femeii se aplecă spre el, iar ochii îi sclipiră. 

— Ai grijă să nu fii prins! Şi vezi ce iei. Foloseşte-ţi simţul 
practic. 

— Nu trebuie să-ţi faci griji, replică băiatul sigur pe el. 
Înainte de a lua ceva, am să cercetez minţile celor din jur ca 
să văd dacă se uită cineva la mine. E cât se poate de simplu. 

— Bine. Un rânjet lumină faţa smeadă a bătrânei. Să nu te 
alarmezi dacă Bunicuţa nu va fi aici când te vei întoarce. Ea 
se duce la un magazin de băuturi, ca să-şi cumpere un 
medicament special. Îşi poate permite, acum când are un 
slan tânăr, şi are nevoie, oho! atât de mult are nevoie să-şi 
încălzească oasele bătrâne şi reci! Da, Bunicuţa are nevoie 
de un medicament special. 

În timp ce-şi croia drum prin şuvoiul de oameni ce intrau şi 
ieşeau din magazinul zgârie-nori, creierul lui Jommy 
recepționa o teamă intensă, exagerată, anormală. Îşi ascuţi 
toate simţurile şi rămase câteva clipe în aşteptare. Mintea îi 
fu prinsă şi antrenată într-o vâltoare de sentimente 
contradictorii, uluire, nesiguranţă şi un val imens şi 
întunecat de spaimă. Îşi limpezi gândurile, scuturându-se ca 
de friguri. 

În timpul receptărilor cerebrale, descoperise ce stătea la 
baza spaimei colective: execuțiile de la palat! John Petty, 
şeful poliţiei secrete, prinsese zece consilieri care 
încercaseră să ducă tratative cu slanii şi-i ucisese. Mulțimea 
nu se lăsase convinsă cu una, cu două, fiind sub influenţa 
terorii exercitate de Petty. Cum să aibă încredere în el? 
Slavă Domnului că se afla acolo Kier Gray, tare ca o stâncă, 
apărându-i pe oameni de slani. Şi de sinistrul şef al poliţiei 
secrete. 

Înăuntrul magazinului era şi mai rău, pentru că oamenii 
colcăiau peste tot. Gândurile lor îi loveau creierul, în timp 
ce se strecura pe culoarele dintre raioanele cu podele 
strălucitoare, sub lumina orbitoare a plafonierelor. Era 


înconjurat de o lume minunată, o lume de bunătăţi. Să ia tot 
ce-şi dorea se dovedi mai uşor decât crezuse. 

Trecând pe lângă raionul de bijuterii, ochii îi căzură pe un 
colier care costa cincizeci şi cinci de dolari. Primul impuls îl 
îndemnă să intre, dar surprinse la timp gândul vânzătoarei, 
un amestec de stânjeneală şi ostilitate la ideea că puştiul ar 
putea intra acolo. Copiii nu aveau ce căuta în lumea 
pietrelor preţioase şi a metalelor rare. 

Jommy se întoarse, lovindu-se de un bărbat înalt şi arătos 
care trecu mai departe fără să-i arunce măcar o privire. 
Băiatul mai străbătu câţiva paşi şi se opri. Avu un şoc 
violent cum nu i se mai întâmplase niciodată în viaţă, atât 
de puternic încât părea un cuţit înfipt în creier. Şi totul se 
difuză apoi într-o senzaţie neaşteptată. Era uluit, bucuros, 
mirat, un amestec de emoţii vii. Se întoarse şi privi insistent 
după bărbatul care se îndepărta. 

Străinul chipeş şi bine făcut era un slan, un slan adult! 
Descoperirea era atât de importantă, încât, după ce-şi 
reveni din starea de emoție, creierul îi vibră de fericire. 
Simţea că pluteşte. Cu toate acestea, calmul nativ al minţii 
sale echilibrate nu fusese zdruncinat, nu apăruseră semne 
de emotivitate exagerată aşa cum se întâmplase atunci 
când căzuse bolnav. În schimb, îşi dădu seama că se lăsa 
stăpânit de o nerăbdare nemaiîntâlnită în experienţa lui 
anterioară. 

O luă grăbit pe urmele bărbatului. Trimise un gând spre 
el, încercând să intre în contact, dar nu primi nici un 
răspuns. Jommy încremeni. Fusese sigur că individul era un 
slan, totuşi nu-i putea penetra dincolo de suprafaţa minţii. 
lar suprafaţa respectivă nu reflecta deloc faptul că străinul 
ar fi fost conştient de prezenţa băiatului. Mai mult chiar, nu 
reflecta nici măcar faptul că ar fi fost conştient de existenţa 
gândurilor exterioare! 

Ciudat! Cu câteva zile înainte, îi fusese imposibil să treacă 
de suprafaţa minţii lui Petty, dar nu pusese nici o clipă la 
îndoială faptul că acesta ar fi fost altceva decât un om 


normal. Nu-şi putea explica diferenţa. Chiar şi atunci când 
mama îşi păzea gândurile, o putea atenţiona printr-o 
vibraţie mentală dirijată spre creierul ei. 

Concluzia era stupefiantă! Însemna că avea în faţă un slan 
care nu putea citi gândurile, dar care le păzea pe ale sale 
împotriva contactării! De cine se apăra? De alţi slani? 
Atunci ce fel de slan era, dacă nu putea citi gândurile? 
Ajunseseră în stradă şi i-ar fi fost foarte uşor acolo, sub 
luminile orbitoare ale becurilor, s-o ia la fugă şi să-l ajungă 
pe necunoscut în doar câteva runde. În toată acea mulţime 
grăbită şi egoistă, cine ar fi dat atenţie unui băieţel care 
alerga? 

Însă, în loc să micşoreze distanţa care-l separa de slan, o 
lăsă să se mărească. Rădăcinile logice ale existenţei sale 
erau amenințate de felul cum arăta acel slan. Educaţia pe 
care tatăl lui i-o imprimase prin hipnoză îl împiedică pe 
Jommy să acţioneze precipitat. 

La două intersecţii distanţă de magazin, slanul porni pe o 
stradă laterală. Intrigat, băiatul îl urmă, păstrând o distanţă 
suficient de mare pentru a nu fi observat. Era nedumerit. 
Nu se aflau într-un cartier rezidenţial. Mai traversară trei 
intersecţii până ce Jommy înţelese încotro se ducea străinul. 

Acesta se îndrepta spre Centrul Aerian care, cu toate 
clădirile, fabricile şi pistele de aterizare, se întindea pe 
aproape trei kilometri pătraţi. Lui Jommy nu-i venea să-şi 
creadă ochilor. Cum era posibil aşa ceva, când nimeni nu 
putea urca într-un avion decât cu capul descoperit, ca să 
arate că nu avea cârlionţii caracteristici slanilor? 

Fără să ezite, bărbatul ajunse la o clădire cu firmă 
impunătoare, strălucitoare, pe care scria Centrul Aerian şi 
intră cu siguranţă prin uşa turnantă de sub aceasta. 

Jommy se opri în faţa uşii. Centrul Aerian, care domina 
întreaga industrie aeronautică de pe faţa Pământului! Era 
posibil oare ca slanii să lucreze aici? Era posibil ca în plin 
centrul lumii dominate de oameni - care-i urau cu o 


ferocitate aproape inimaginabilă - slanii să controleze cel 
mai mare sistem de transport mondial? 

Intră şi se trezi la capătul unui coridor imens, placat cu 
marmură, pe laturile căruia existau nenumărate uşi. Pentru 
moment, nu văzu nici ţipenie de om, dar din toate părţile 
veneau gânduri, parcă anume ca să-i aţâţe uimirea şi 
încântarea. 

Locul viermuia de slani. Erau probabil sute! 

Chiar în faţa lui se deschise o uşă prin care ieşiră doi tineri 
cu capetele descoperite, venind spre el. Discutau cu voce 
scăzută şi pe moment nu-l văzură. Jommy avu timp să le 
recepteze gândurile de suprafaţă şi să le descopere 
extraordinara încredere de sine, sau lipsa totală a fricii. Doi 
slani în plină maturitate... şi cu capetele descoperite! 

Cu capetele descoperite! Lucrul acesta îi atrase atenţia cel 
mai mult. Erau cu capetele descoperite... şi nu aveau 
cârlionţi! 

În primul moment i se păru că ochii îi jucau feste. Căută 
insistent cu privirea şuviţele aurii. Slani fără cârlionţi! Deci 
asta era! De asta nu le putuse citi gândurile. Cei doi 
ajunseseră la numai zece paşi de el când îl observară. Se 
opriră în dreptul lui. 

— Băiete, spuse unul dintre ei, trebuie să pleci. Copiii n-au 
voie aici. Hai, fuga! 

Jommy inspiră adânc. Admonestarea nu fusese dură, ceea 
ce era încurajator, mai ales acum când le descoperise 
secretul. Era minunat că, prin simpla înlăturare a 
cârlionţilor demascatori, ei puteau trăi şi munci în siguranţă 
chiar în mijlocul celor care le doreau moartea! Cu un gest 
larg, aproape melodramatic, îşi scoase şapca. 

— E-n regulă! începu el. Sunt... 

Cuvintele îi muriră pe buze. Îi privi pe cei doi cu ochii 
măriţi de spaimă căci, după un scurt moment de surpriză 
necontrolată, scuturile lor mentale se închiseră ermetic. 
Zâmbetele le erau prietenoase. Unul rosti: 

— Ei, dar ce surpriză! 


Al doilea îl îngână ca un ecou: 

— O surpriză al naibii de plăcută! Bine-ai venit, puştiule! 

Dar Jommy nu-i asculta. Mintea lui îşi revenea cu greu 
după şocul cauzat de explozia gândurilor celor doi în scurta 
perioadă cât îi văzuseră cârlionţii aurii strălucindu-i în păr. 

Dumnezeule, gândise primul, un şarpe! 

Dinspre celălalt venise un gând rece, nemilos: 

Ucide-l pe blestemat! 

CAPITOLUL. 6 

Din momentul în care surprinsese gândurile celor doi 
slani, Jommy nu-şi mai puse problema ce să facă, ci dacă 
mai avea timp să facă ceva. Mintea îi lucra la fel de alert, 
deşi surpriza cauzată de descoperirea duşmăniei ucigaşe 
era de-a dreptul covârşitoare. 

Cu toate că nici nu se gândise la asta, pricepu instantaneu 
că fuga înapoi pe culoarul placat cu marmură, în încercarea 
de a parcurge cei peste o sută de metri care-l despărţeau 
de uşa principală, ar fi echivalat cu o sinucidere. Picioarele 
lui de băiat de nouă ani nu i-ar fi putut întrece pe cei doi 
slani atletici. Nu-i mai rămânea decât o soluţie, aşa că o 
puse în practică. Se răsuci într-o parte cu o agilitate 
juvenilă. Acolo exista o uşă, una dintre sutele asemănătoare 
de pe coridor. 

Din fericire, nu era încuiată, ci se deschise cu o uşurinţă 
surprinzătoare. Mişcările băiatului se derulaseră atât de 
fulgerător, încât trecerea lui dincolo de prag semănase cu o 
adevărată vrăjitorie. Întrezări un al doilea coridor, luminat 
şi pustiu, apoi închise uşa, căutând încuietoarea cu degetele 
lui sensibile şi în acelaşi timp puternice. Sistemul de blocare 
scoase un sunet ascuţit care-l făcu să tresară. 

În secunda următoare se auzi o bufnitură înfundată - cei 
doi slani încercau să forţeze uşa. Aceasta nici nu se clinti. 

Jommy îşi dădu seama că uşa fusese construită dintr-un 
metal special, făcut pentru a rezista oricăror lovituri şi în 
acelaşi timp atât de perfect echilibrată încât păruse lipsită 


de greutate sub degetele lui. Pentru moment se găsea în 
siguranţă! 

Mintea i se eliberă de imensa concentrare în care se 
găsise. Încercă să intre în contact cu urmăritorii. La început 
i se păru că scuturile lor mintale erau prea ermetice pentru 
a le putea depăşi. După un timp însă, creierul lui citi 
tonurile unei furii extreme şi o îngrijorare atât de teribilă, 
încât părea un bisturiu sfârtecându-le suprafeţele 
gândurilor. 

Dumnezeule mare! şopti unul dintre ei. Dă alarma! Dacă 
şerpii află că noi controlăm Centrul Aerian... 

Lui Jommy nu-i trebui mai mult. Nu mai pierdu nici o 
secundă. Deşi curiozitatea îl împingea să rămână şi să 
descopere cauza urii teribile a slanilor fără cârlionţi, 
simţurile îl făcură să renunţe. Fugi cât putu de repede, 
ştiind ce avea de făcut. 

Logica îi spunea că acel coridor nu putea fi în nici un caz 
sigur. În orice moment se putea deschide o uşă. Frânturi de 
gânduri îl avertizară că de după un colţ se apropiau 
oameni. Luând o decizie bruscă, îşi încetini goana şi încercă 
la întâmplare câteva uşi. Cea de-a patra clanţă cedă 
apăsării şi Jommy trecu pragul cu un sentiment de triumf. 
La capătul camerei se afla o fereastră înaltă. 

O deschise şi urcă pe pervazul lat. Ghemuindu-se, se 
aplecă peste margine. De la celelalte ferestre ale clădirii 
venea o lumină difuză şi astfel văzu o cale de acces îngustă 
printre două ziduri de cărămidă. 

Ezită un moment, apoi, ca o muscă umană, începu să se 
caţere pe perete. Urcuşul i se păru destul de uşor. Degetele 
lui extraordinar de puternice căutau muchiile cărămizilor şi 
se agăţau cu siguranţă de ele. Cu cât urca mai sus, 
întunericul devenea mai dens, împiedicându-i vederea, dar 
încrederea îi sporea cu fiecare mişcare. Aici existau 
kilometri pătraţi de acoperişuri şi, dacă-şi amintea corect, 
clădirile aeroportului se legau între ele pe toate laturile. Ce 
şansă aveau nişte slani care nu-i puteau recepta gândurile 


pentru a le folosi împotriva lui, cărora le descifra fiecare 
intenţie, evitând astfel orice cursă? 

Etajul treizeci şi ultimul! Cu un suspin de uşurare, Jommy 
se ridică şi porni pe acoperişul orizontal. Era aproape 
întuneric, dar putea zări un tronson zvelt, care se profila 
foarte aproape de blocul pe care se găsea. Un salt de cel 
mult doi metri - floare la ureche! Se auzi un dang sonor: 
ceasul din turnul din apropiere începuse să bată ora. Unu... 
doi... cinci... zece! În momentul în care vibraţiile ultimei 
bătăi începuseră să se stingă, timpanele lui Jommy fură 
asaltate de un scrâşnet puternic, cu frecvenţă joasă, şi, 
deodată, în centrul umbrit al acoperişului de vizavi se căscă 
o deschizătură rotundă şi neagră. Uluit, băiatul se trânti pe 
burtă, ţinându-şi respiraţia. 

Dinăuntru, ceva neclar, în formă de torpilă, porni spre 
cerul înstelat. Urcă, mărindu-şi mereu viteza şi, când ajunse 
aproape la limita vederii, din partea sa inferioară ţâşni o 
luminiţă intensă, care licări câteva clipe apoi dispăru ca o 
stea căzătoare. 

Jommy rămase nemişcat, urmărind din priviri traiectoria 
ciudatului obiect zburător. O navă cosmică! Pe toţi dracii, o 
navă cosmică! Reuşiseră oare slanii fără cârlionţi să 
transforme în realitate visul de veacuri al omenirii - zborul 
către alte planete? Şi dacă da, cum putuseră păstra 
secretul? Şi ce făceau adevărații slani? 

Scrâşnetul se auzi din nou. Băiatul se apropie de marginea 
acoperişului şi privi atent. Putea să vadă cum deschizătura 
prin care ieşise bolidul se micşora, pe măsură ce plăcile, 
asemănătoare celor din jur, se apropiau una de alta. Când 
totul se termină, arăta de parcă nimic nu s-ar fi întâmplat. 

Jommy mai aşteptă câteva secunde, apoi sări în picioare ca 
împins de un resort. Acum avea în cap un singur gând: să 
ajungă cât mai repede la Bunicuţa, pe un drum cât mai 
ocolit. Asta pentru că uşurinţa cu care scăpase devenise 
brusc suspectă. Sau poate că slanii fără cârlionţi nu aveau 


curaj să-şi ia alte măsuri de precauţie, fiindu-le teamă ca nu 
cumva oamenii să le descopere secretul? 

Oricare ar fi fost motivul, era limpede ca lumina zilei că 
avea o nevoie aproape disperată de adăpostul oferit de 
cocioaba Bunicuţei. Nu voia să abordeze o problemă atât de 
complicată şi aducătoare de moarte cum devenise 
triunghiul slani - oameni - slani-fără-cârlionţi. Nu, mai întâi 
trebuia să se maturizeze, mintea lui trebuia să se poată 
ridica la nivelul celor care duceau această interminabilă 
luptă pe viaţă şi pe moarte. 

Da, trebuia să revină la Bunicuţa, dar mai întâi era obligat 
să treacă din nou prin magazin şi să ia nişte lucruri cu care 
s-o îmbuneze pe bătrâna scorpie, care probabil că fierbea 
din cauza întârzierii lui. Trebuia să se grăbească, pentru că 
magazinul se închidea la ora douăzeci şi trei. 

Ajungând acolo, Jommy nu se mai aventură prin faţa 
raionului de bijuterii. Vânzătoarea căreia nu-i plăceau copiii 
se afla în acelaşi loc. Mai existau şi alte raioane bogat 
aprovizionate, aşa că le „vizită” pe câteva, alegând ce era 
mai bun din mărfurile puţin voluminoase. Străbătând 
magazinul, ajunse la concluzia că, dacă va mai veni 
vreodată acolo, va trebui s-o facă înainte de ora 
şaptesprezece, când intra schimbul de seară, altfel 
vânzătoarea aceea ar fi putut deveni o pacoste. 

Încărcat cu mărfurile furate, se îndreptă cu grijă spre cea 
mai apropiată ieşire. Se opri însă, văzând un bărbat de 
vârstă mijlocie, burtos, care se plimba gânditor. Era 
contabilul-şef al magazinului şi medita asupra celor patru 
sute de mii de dolari ce rămâneau peste noapte în seif. În 
memoria lui se găsea desigur şi cifrul cu care se deschideau 
complicatele încuietori. 

Jommy se grăbi. Era însă dezamăgit de faptul că nu-i 
venise ideea mai devreme. Ce prostie să fure nimicuri, 
expunându-se la riscuri incomparabil mai mari decât dacă 
ar fi furat pur şi simplu banii de care aveau nevoie! 


Bunicuţa se afla tot acolo, iar creierii ei pluteau în aburii 
alcoolului în aşa hal, încât Jommy trebui să aştepte o vreme 
până când bătrâna reuşi să-i vorbească ceva mai clar: 

— Repede, spuse ea cu limba împleticindu-se, bagă-te sub 
pătură! Tocmai a trecut pe aici un poliţist care i-a spus 
Bunicuţei să se care! 

După aproape doi kilometri, bătrâna ridică zdrenţele ce-l 
acopereau pe băiat şi mârâi: 

— Unde-ai fost, ticălos nerecunoscător? 

Jommy nu-şi pierdu vremea cu explicaţii. Dispreţul lui era 
prea mare ca să vorbească cu bătrâna mai mult decât 
strictul necesar. Se cutremură, văzând lăcomia cu care ea 
înhăţă comoara pe care i-o azvârli în poală. Scorpia evaluă 
rapid fiecare obiect, apoi se grăbi să pitească comoara în 
fundul dublu al căruţei. 

— Cel puţin două sute de dolari pentru bătrâna Bunicuţă! 
bombăni încântată. Moş Finn o să-i dea Bunicuţei banii 
ăştia. Ah, ce isteaţă a fost Bunicuţa când a pus mâna pe un 
slan tânăr! Îi va aduce zece mii... nu, douăzeci de mii de 
dolari pe an. Şi când te gândeşti că recompensa era de 
numai zece mii... Ar fi trebuit să fie un milion! 

— Pot chiar mai mult decât atât! supralicită Jommy. 

I se părea un moment la fel de bun ca oricare altul să-i 
spună despre seiful magazinului şi că nu va mai trebui să 
fure mărfuri. 

— În seiful magazinului sunt aproape patru mii de dolari. 
Dacă vrei, mă duc acolo la noapte. O să mă caţăr prin 
spatele clădirii, unde e întuneric. Totul e să ajung la una 
dintre ferestre. Ai un diamant de tăiat geamuri? 

— Bunicuţa poate face rost de unul. 

Bătrâna era în extaz. Se legăna uşor înainte şi înapoi în 
culmea bucuriei. 

— Oh, da, Bunicuţa e cu adevărat fericită! A înţeles acum 
de ce oamenii îi ucid pe slani. Pentru că sunt prea 
periculoşi. Pe toţi dracii, ei ar fi în stare să fure lumea cu 
totul! Au şi încercat la început, o ştii doar! 


— Nu cunosc prea multe despre asta, spuse Jommy încet. 
Îşi dorea cu disperare ca bătrâna să ştie totul în legătură 
cu acel subiect, dar îşi dădu seama că nici ea nu aflase mare 

lucru. În mintea ei existau numai câteva informaţii vagi 
despre perioada nelămurită când slanii încercaseră să 
cucerească lumea; sau cel puţin aşa îi acuzau oamenii. Nu 
ştia mai multe decât el, decât toată gloata ignorantă, 
anonimă şi periculoasă. 

Care era adevărul? Se purtase vreodată un război între 
slani şi oameni? Sau nu era decât o propagandă murdară, 
aceeaşi care susţinea exagerările despre atrocitățile comise 
de slani împotriva copiilor? Jommy observă că gândurile 
Bunicuţei reveniseră la banii din seif. 

— Doar patru mii de dolari! rosti ea brusc. Ăştia trebuie că 
scot sute de mii pe zi, milioane chiar! 

— Nu-i păstrează pe toţi în magazin, minţi băiatul şi, spre 
uşurarea sa, observă că bătrâna crezuse. 

În vreme ce moţăia, prefăcându-se că doarme, Jommy 
medita la minciuna pe care tocmai o spusese. O făcuse 
aproape instinctiv, dar acum îşi dădea seama că era o 
măsură de autoapărare dictată de subconştient. Dacă 
femeia s-ar fi îmbogăţit prea repede de pe urma lui, ar fi 
fost tentată să-l trădeze. 

Era absolut necesar ca în următorii şase ani să rămână în 
siguranţă în cocioaba Bunicuţei. Se năştea astfel o 
întrebare: Cât de mult ar fi fost înţelept să fure pentru ea? 
Trebuia neapărat să găsească un echilibru între lăcomia ei 
de nepotolit şi propriile lui nevoi. 

Gândindu-se la toate astea, băiatul înţelese că pericolul 
care-l pândea era mult mai mare decât crezuse iniţial. În 
femeia aceea exista o doză incredibilă de egoism, dublată 
de o laşitate care ar fi putut degenera în panică, ceea ce l- 
ar fi pierdut înainte ca el să poată simţi primejdia. 

Nu mai încăpea nici o îndoială! Dintre toate necunoscutele 
ce planau asupra următorilor şase ani din viaţa lui, acei ani 
atât de preţioşi ce-l despărţeau de minunatele descoperiri 


ale tatălui său, era clar că ticăloasa aceea decrepită 
reprezenta factorul cel mai nesigur. 

CAPITOLUL. 7 

Dobândirea facilă a banilor o transformase radical pe 
Bunicuţa. Dispărea câteodată cu zilele, iar din frânturile de 
conversaţie pe care le aveau la întoarcerea ei, Jommy îşi 
putea da seama că bătrâna începuse să frecventeze locurile 
de plăceri la care jinduise toată viaţa. Când stătea acasă, 
sticla cu alcool devenise un partener aproape nedespărţit. 
Pentru că avea atâta nevoie de bătrână, băiatul îi gătea 
deseori, ţinând-o în viaţă în ciuda exceselor. Atunci când 
rămâneau fără bani, era silit să facă unele incursiuni 
împreună cu ea, dar în general se ferea să-i iasă în cale. 

Jommy încerca să-şi folosească timpul liber pentru a-şi 
completa educaţia, lucru destul de dificil de altfel. Toţi 
locuitorii cartierului trăiau într-o sărăcie la limita 
subzistenţei. Educaţia lor era sub orice critică, unii erau 
chiar analfabeți, dar exista totuşi o mână de oameni cu 
minţi active. Căutându-i şi întrebând despre ei, băiatul 
aflase cine erau, cu ce se ocupau şi câte ştiau. Până la urmă 
reuşise să-i convingă că era nepotul Bunicuţei. Odată 
acceptat acest fapt, se rezolvaseră multe dificultăţi. 

Existau desigur indivizi care se temeau de ruda unei 
cerşetoare, considerând că nu se puteau încrede în el. Alţii, 
care simţiseră ascuţişul limbii Bunicuţei, rămâneau destul 
de ostili, totuşi în general preferau să-l ignore. În sfârşit, 
alţii erau prea ocupați ca să-şi bată capul, fie cu el, fie cu 
Bunicuţa. 

Unora căută să le atragă atenţia asupra persoanei sale, 
insistent şi discret în acelaşi timp, dar fără să devină 
pisălog. Un student în inginerie îl numise „beleaua 
dracului”, ceea ce nu-l împiedicase să-l înveţe principiile 
meseriei pentru care se pregătea. Jommy citise în mintea 
tânărului. De fapt, studentul îşi clarifica pentru sine 
anumite subiecte şi, din când în când, se lăsa stăpânit de 
convingerea că ştie ingineria la perfecţie din moment ce era 


în stare să-l facă să priceapă până şi pe un puşti de zece 
ani. 

Habar n-avea cât de precoce era puştiul acela! 

Cam pe la jumătatea străzii, locuia o femeie care călătorise 
foarte mult la viaţa ei, dar care acum ducea o existenţă 
strâmtorată. Îl trata cu prăjiturele şi-i povestea cu 
însufleţire despre lume şi despre oameni aşa cum îi văzuse 
ea. 

Era obligatoriu ca el să accepte acea formă de mituire, 
căci dacă ar fi refuzat prăjiturile, doamna Hardy i-ar fi 
interpretat greşit gestul. Însă nici un povestitor din lume nu 
avusese parte vreodată de un ascultător mai atent decât 
Jommy. Femeia aceea severă, cu faţa prelungă, al cărui soţ 
îi tocase la cărţi toată averea, se plimbase de-a lungul şi de- 
a latul Europei şi Asiei, iar mintea ei ageră înregistrase o 
mulţime de detalii. Cunoştea destul de vag chiar şi trecutul 
țarilor vizitate. 

Cândva - aşa auzise ea - China avusese o populaţie extrem 
de numeroasă. Urmaseră multe războaie sângeroase care 
decimaseră zonele cele mai populate. Se părea că toate 
acele aprige bătălii nu-i aveau la origine pe slani. Abia în 
ultima sută de ani, slanii îşi îndreptaseră atenţia spre copiii 
chinezi şi de alte origini orientale, făcându-şi-i duşmani pe 
cei care până atunci le toleraseră existenţa. 

Aşa cum o explica doamna Hardy, părea încă una dintre 
acţiunile ilogice ale slanilor. Jommy asculta şi înregistra 
toate informaţiile, convins că adevărul diferea de cel aflat, 
întrebându-se mereu care era de fapt acesta, hotărât fiind 
ca într-o bună zi să demaşte minciunile oribile. 

Studentul la inginerie, doamna Hardy, un depanator de 
aparate radio şi televizoare, un băcan care fusese pilot de 
rachete şi bătrânul Darrett - aceia au fost oamenii care, 
fără să ştie, îl educaseră pe Jommy în primii doi ani 
petrecuţi la Bunicuţa. Dintre toţi, cucerirea cea mai 
importantă o reprezenta Darrett. Un bărbat mătăhălos, 
singuratic şi cinic, trecut de şaptezeci de ani, el fusese 


cândva profesor de istorie. Istoria era însă numai unul 
dintre domeniile în care se dovedise o sursă inepuizabilă de 
informaţii. 

Era evident că, mai devreme sau mai târziu, bătrânul avea 
să aducă în discuţie războaiele slanilor. Atât de evident, 
încât băiatul îşi permisese luxul ca la primele abordări ale 
subiectului să se arate nepăsător, ca şi cum nu l-ar fi 
interesat. Şi, aşa cum se aşteptase, problema fu reluată 
într-o după-amiază de iarnă. 

De data aceea, Jommy atacase: 

— Îmi tot povestiţi despre războaie! Nu se poate să fi fost 
războaie! Fiinţele acelea... sunt nişte bandiți, nu? Nu 
porneşti războaie împotriva bandiţilor, îi extermini pur şi 
simplu. 

Darrett se încruntase. 

— Bandiţi! repetase el gânditor. Tinere, acelea au fost 
nişte vremuri glorioase. Află că doar o sută de mii de slani 
au preluat practic stăpânirea întregii lumi. Au pus la cale un 
plan extraordinar, dus la îndeplinire cu cea mai mare 
îndrăzneală. Trebuie să înţelegi că oamenii, luaţi ca masă, 
fac întotdeauna jocul altcuiva, nu al lor. Ei cad în capcane 
din care nu mai pot ieşi. Aparţin unor grupuri, sunt membri 
ai unor organizaţii, sunt loiali unor idei, unor indivizi sau 
chiar unor zone geografice. Dacă poţi controla instituţiile 
pe care ei le sprijină, îi controlezi şi pe ei. 

— Asta au făcut slanii? 

Jommy pusese întrebarea cu o curiozitate atât de mare, 
încât fusese el însuşi uluit, deoarece se potrivea prea bine 
cu propriile lui gânduri. Adăugase repede pe un ton ceva 
mai coborât: 

— Parcă ar fi o poveste. Asta-i doar propagandă, ca să ne 
sperie, aşa cum aţi mai spus şi despre altele! 

— Propagandă?! explodase Darrett. 

Rămăsese apoi tăcut. Ochii lui negri, mari şi expresivi, 
erau pe jumătate adumbriţi de genele lungi şi închise la 
culoare. Într-un târziu vorbise încet: 


— Jommy, vreau să te fac să înţelegi următorul lucru: 
lumea era derutată, era înnebunită. Peste tot, copiii 
oamenilor erau supuşi campaniei susţinute a slanilor de a 
crea noi slani. Civilizaţia începuse să decadă. Tot mai mulţi 
erau atinşi de demenţă. Sinucideri, crime - toate alcătuiau 
un haos care atingea cote inimaginabile. Şi, într-o zi, fără 
să-şi dea prea bine seama cum de se putuse întâmpla un 
asemenea lucru, rasa umană s-a trezit că duşmanul 
preluase peste noapte controlul. Lucrând din umbră, slanii 
reuşiseră să pună mâna pe nenumărate instituţii cheie. 
Când vei reuşi să înţelegi rigiditatea structurilor din 
societatea noastră, o să-ţi dai seama cât de neajutoraţi au 
fost oamenii la început. Părerea mea personală este că 
slanii puteau rămâne stăpâni mult şi bine, dacă nu comiteau 
o greşeală. 

Băiatul amuţise. Avea o presimţire tristă despre ce urma 
să-i spună bătrânul. Acesta îşi urmase ideea: 

— Au continuat cu cruzime să încerce să-i transforme pe 
copiii oamenilor în slani. Privită retrospectiv, ideea este cât 
se poate de stupidă. 

Darrett şi ceilalţi fuseseră doar începutul. Jommy îi 
urmărea pe stradă pe oamenii învăţaţi, sondându-le 
suprafeţele minţilor. Îşi petrecea mult timp în campusurile 
universitare, participând pe cale telepatică la prelegeri şi la 
seminarii. Cărţi avea din belşug, dar ele nu erau de-ajuns, 
deoarece se cereau interpretate, explicate, aprofundate. 
Avea manuale de matematică, fizică, chimie, astronomie - 
toate ştiinţele. Setea lui de cunoaştere nu avea limite. 

În răstimpul celor şase ani scurşi de la a noua aniversare a 
zilei lui de naştere, Jommy ajunsese să stăpânească ceea ce 
mama sa recomandase ca noţiuni de bază pentru un adult. 

În toţi aceşti ani îi privise pe slanii fără cârlionţi doar din 
depărtare, precaut. În fiecare noapte, precis la ora 
douăzeci şi două, navele lor cosmice continuau să ţâşnească 
spre cer. La fel de regulat, la ora două şi jumătate noaptea, 
un monstru în formă de rechin se prăvălea din spaţiu, tăcut 


şi întunecat, intrând ca o stafie în partea superioară a 
clădirii. 

În această perioadă, plecările navelor fuseseră oprite doar 
de două ori, de fiecare dată timp de o lună, de fiecare dată 
atunci când Marte, urmându-şi orbita excentrică, ajungea 
de partea diametral opusă a Soarelui. 

Tommy se ţinea departe de Centrul Aerian, pentru că 
respectul său faţă de slanii fără cârlionţi creştea zilnic. 
Devenea tot mai limpede că numai întâmplarea îl salvase 
atunci, la întâlnirea neprevăzută cu cei doi slani. 
Întâmplarea şi faptul că fuseseră luaţi prin surprindere. 

Despre misterele cele mari care-i învăluiau pe slani nu 
aflase însă nimic. Pentru ca timpul să treacă mai uşor, 
băiatul se concentrase asupra unor activităţi fizice intense. 
Ajunsese la concluzia că avea neapărată nevoie de o cale 
secretă de scăpare în caz de primejdie. Nimeni nu trebuia 
să ştie de ea. În al doilea rând, îşi dăduse seama că nu 
putea trăi în cocioaba aceea în halul în care era. Îi trebuiră 
câteva luni bune ca să sape un tunel lung de câteva sute de 
metri şi-şi sacrifică alte luni pentru a reface interiorul casei, 
cu pereţi elegant lambrisaţi, tavane strălucitoare şi podele 
de plastic. 

Bunicuţa aducea mobila noaptea, trecând-o prin curtea 
plină de lucruri vechi, în interiorul casei neschimbate şi 
dărăpănate la exterior, dar asta îi luă mai mult de un an. 
Din cauza băuturii! 

A cincisprezecea aniversare a zilei lui de naştere îl 
surprinse într-o activitate normală. La ora două după- 
amiază, Jommy lăsă deoparte cartea pe care o citea, îşi 
scoase papucii şi se încălţă cu pantofi. Venise momentul 
acţiunii decisive. Ştia că astăzi trebuia să pătrundă în 
catacombe şi să intre în posesia secretului tatălui său, acel 
secret teribil care-l aştepta de atâta amar de vreme. Băiatul 
nu cunoştea intrarea secretă a slanilor, aşa că trebuia să 
rişte pătrunzând pe una din intrările publice. Nu se gândi 
mai mult de câteva secunde la pericolul care-l pândea. Ziua 


venise - ziua aceea care-i fusese fixată hipnotic în minte de 
către tatăl lui, cu mulţi ani în urmă. 1 se părea totuşi 
important să se strecoare afară fără ca bătrâna să-l audă. 

Fără să ezite, îi contactă creierul şi, reprimându-şi 
dezgustul începu să sondeze în vârtejul ameţitor al 
gândurilor ce o frământau. Se trezise din somn, încă 
mahmură, şi se zvârcolea în pat, iar în minte i se 
învălmăşeau o mulţime de idei, care de care mai ticăloase. 

Deodată Jommy încremeni. Din mocirla aducerilor aminte 
ale bătrânei - pentru că atunci când era beată, trăia 
aproape permanent în uimitorul ei trecut - răsărise un 
gând viclean, un gând de o clipă: Trebuie să scap de slanul 
ăla! Acum că Bunicuţa are bani destui, a devenit un 
pericol... Nu trebuie ca el să bănuiască... Trebuie să-mi scot 
din cap lucrul ăsta... 

Relaxându-se, Jommy zâmbi superior. Nu era prima dată 
când o surprindea că-i trece prin cap gândul trădării. 
Brusc, îi veni o idee. Termină de legat şireturile, se ridică şi 
intră în camera bătrânei. 

Bunicuţa zăcea întinsă sub cearşafurile pătate de băutură. 
Ochii ei negri erau tulburi, afundaţi în orbite, cu o privire 
tâmpă. Jommy simţi că-l cuprinde mila. Deşi bătrâna avea 
un caracter mizerabil, lipsit de scrupule şi vicios, băiatul o 
prefera aşa cum fusese înainte, nu ca acum, când era doar 
o zdreanţă decrepită, semănând cu o vrăjitoare din Evul 
Mediu adusă prin cine ştie ce miracol şi aşezată într-un pat 
albastru argintiu din viitor. 

Ochii ei îl priviră de parcă atunci îl vedea întâia oară. De 
pe buzele umede îi porni un şuvoi împleticit de blesteme, 
apoi mârâi dispreţuitoare: 

— Ce vrei? Bunicuţa vrea să fie singură. 

Sentimentul de milă îl părăsi. O fixă cu o privire rece: 

— Vreau să-ţi dau un avertisment. În curând o să plec, aşa 
că n-o să mai ai de ce să-ţi baţi capul cum să mă trădezi. Nu 
există o cale sigură pentru aşa ceva. Dacă eu sunt prins, 
comoara pe care ai ascuns-o nu mai valorează doi bani. 


Ochii negri se ridicară spre el, privindu-l cu viclenie: 

— Te crezi deştept, da? mormăi ea. (Cuvântul „deştept” 
păru să dea naştere unui nou torent de gânduri pe care el 
nu reuşi să le urmărească mental.) Deştept, repetă rânjind. 
Adică cel mai deştept lucru făcut de Bunicuţa a fost să 
prindă un slan tânăr. Deşi periculos... trebuie să scap de el. 

— Proastă bătrână! spuse Jommy fără urmă de patimă în 
glas. Nu uita că persoana care ascunde un slan este 
automat pasibilă de pedeapsa cu moartea! Ai avut grijă ca 
gâtul ăla de broască ţestoasă să fie în permanenţă bine uns 
pe dinăuntru, aşa că probabil n-o să cârâie când te vor 
spânzura! Dar ce-o să mai dai din picioarele alea 
slăbănoage... 

După ce-i aruncă în faţă cuvintele dure, se răsuci pe 
călcâie şi ieşi din cameră, apoi din casă. Mergând cu 
autobuzul, continuă să mediteze neliniştit: Trebuie s-o 
supraveghez şi, cu prima ocazie, s-o părăsesc. Oricine ar 
face un calcul al probabilităților şi-ar da seama că în ea nu 
poţi avea nici cea mai mică încredere. 

Străzile erau pustii chiar şi în centrul oraşului. Jommy 
cobori din autobuz, conştient de liniştea care învăluia 
locurile unde de obicei exista un adevărat balamuc. Oraşul 
pierise în tăcere; nici cea mai mică mişcare, nici o urmă de 
viaţă! Rămase nehotărât pe trotuar, încercând să se 
elibereze de toate gândurile legate de Bunicuţa. Îşi 
deschise larg mintea şi-şi ascuţi toate simţurile. Lia început 
nu recepţionă nimic, în afara unor vibrații vagi dinspre 
creierul pe jumătate inert al şoferului din autobuzul care se 
depărta, dispărând după o curbă. Asfaltul strălucea în 
lumina soarelui. Câţiva oameni apăruţi ca din neant trecură 
grăbiţi pe lângă el, dar energiile lor cerebrale erau pur şi 
simplu blocate de teroare, ecranate în aşa măsură, încât nu 
mai insistă să mai apeleze la alte sondaje. 

Liniştea devenea tot mai profundă, ceea ce-l alarmă pe 
Jommy. Exploră clădirile dimprejur fără rezultat - nici o 
vibraţie mentală nu sosea dinapoia lor, absolut nimic! 


Brusc, de pe o stradă lăturalnică izbucni un zgomot 
puternic de motor. La scurt timp îşi făcu apariţia un camion 
militar cu şenile, remorcând un tun imens, cu ţeava 
îndreptată ameninţător spre cer. Şenileta se îndreptă spre 
mijlocul străzii, unde se opri, lăsă tunul şi dispăru pe acelaşi 
drum pe unde venise. În jurul teribilei arme roiau acum 
servanţi, care o puseră în poziţie de tragere, apoi trecură la 
posturi, privind cerul într-o aşteptare încordată. 

Jommy ar fi vrut să se apropie şi să le citească în minţi, dar 
nu îndrăzni. Sentimentul că stătea într-un loc expus şi 
periculos deveni atât de acut, încât simţea fizic primejdia. 
În orice moment putea trece o maşină a armatei sau a 
poliţiei, ai cărei ocupanţii să-l întrebe ce făcea în mijlocul 
străzii. Ar fi putut chiar să-l aresteze sau l-ar fi somat să-şi 
scoată şapca, să-şi arate părul... Atunci i-ar fi văzut 
cârlionţii aurii. 

Era clar că se întâmpla ceva grav. În astfel de condiţii, cel 
mai sigur loc pentru el nu se găsea decât în catacombe. 
Acolo se putea ascunde fără să-l vadă nimeni, deşi şi în 
subterane îl pândeau pericole, dar de altă natură. Porni 
grăbit spre intrarea în catacombe, scopul lui încă de la 
plecarea de acasă. Ilocmai pătrunsese pe o stradă laterală, 
când undeva un difuzor public prinse viaţă. Vocea unui 
bărbat tună aspru: 

— Ultimul avertisment: părăsiţi străzile! Ascundeţi-vă! 
Nava slanilor se apropie de oraş cu o viteză încă 
necunoscută. Se crede că se îndreaptă spre palat. Au fost 
activate bruiajele pe toate frecvențele radio pentru a-i 
împiedica pe slani să-şi difuzeze minciunile. Plecaţi de pe 
străzi! lată nava! 

Jommy îngheţă. Pe cer se văzuse ceva ca un fulger argintiu 
pentru a apărea apoi sub forma unei torpile cu aripi, al 
cărei blindaj exterior scânteia în lumină. Auzi bufniturile 
sacadate ale tunului din stradă, urmate de ecourile altor 
canonade ale armelor grele antiaeriene. Descoperi apoi că 


nava devenise un mic punct sclipitor care se îndrepta spre 
palat. 

Curios! Acum lumina soarelui îi rănea ochii. Era derutat. O 
navă cu aripi! În ultimii şase ani, urmărise în nenumărate 
nopţi navele ce ţâşneau în văzduh din Centrul Aerian, 
clădirea controlată de slanii fără cârlionţi. Erau propulsate 
de motoare cu reacţie silenţioase şi nu aveau aripi, dar nu 
numai atât. Uriaşele maşinării de metal erau mai uşoare 
decât aerul. Partea reactivă se folosea numai pentru 
propulsie. Aparenta lipsă a greutăţii, felul în care ţâşneau 
de parcă ar fi fost împinse de o forţă nevăzută trebuia să fie 
antigravitaţie! Acum văzuse o navă cu aripi, cu tot ce 
implica ea: motoare cu jet reactiv, supunere faţă de legile 
rigide ce guvernau fizica atmosferei Pământului, pe scurt 
un vehicul foarte obişnuit. Dacă acela era cel mai bun lucru 
pe care-l puteau face slanii, atunci... 

Dezamăgit, se întoarse şi cobori lungul şir de trepte ce 
duceau spre toaleta publică. Locul era pustiu şi tăcut, ca şi 
străzile de deasupra Pentru el, care trecuse de atâtea uşi 
zăvorâte, fu o joacă de copil să descuie poarta grea, cu 
zăbrele de metal, care împiedica accesul în catacombe. 

În timp ce privea prin grilaj, constată cu luciditate că 
mintea începea să-i fie stăpânită de încordare. În faţă se 
vedea un tunel din beton, la capătul căruia apărea ceva 
neclar şi întunecat, probabil alte trepte. Muşchii gâtului i se 
contractară, iar respiraţia îi deveni lentă şi profundă. Îşi 
aplecă înainte corpul zvelt, ca un alergător gata de sprint. 
Deschise poarta, se strecură înăuntru şi cobori în fugă pe 
treptele întunecate. 

Undeva în faţă începu să zbârnâie monoton o sonerie 
activată de celulele fotoelectrice a căror barieră o încălcase 
atunci când intrase - un sistem de alarmă, montat probabil 
cu ani în urmă împotriva slanilor şi a altor intruşi. 

Soneria răsuna acum destul de aproape. Încă nu detectase 
nici o vibraţie mentală în coridorul care se căsca în faţa lui. 
Oare niciunul dintre oamenii care lucrau acolo sau care 


păzeau catacombele nu se aflau prin preajmă, ca să audă 
zgomotul? Băiatul văzu dispozitivul de alertă montat sus pe 
perete - o cutie din metal strălucitor, care scotea un sunet 
asurzitor! Peretele era neted ca sticla. Zbârnâitul se-auzea 
mereu, totuşi încă nu simţise apropierea cuiva, nici măcar 
vreo urmă a celui mai palid gând. 

Ceea ce nu înseamnă că nu va veni nimeni, medită Jommy 
concentrat. Pereţii de beton absorb foarte rapid vibraţiile 
mentale. 

Îşi luă elan, străbătu mica distanţă până la perete şi sări 
din răsputeri spre aparatul zgomotos. Braţul i se încordă, 
dar degetele zgâriară marmura cu aproape treizeci de 
centimetri mai jos. Căzu nemulţumit, conştient de faptul că 
trebuia să se dea bătut. Soneria continua să funcţioneze 
când reuşi să se strecoare după un colţ. Pe măsură ce se 
îndepărta, o auzea tot mai slab, dar chiar după ce ultimele 
ecouri se stinseseră, vibrația încă mai stăruia în mintea 
băiatului, ca un avertisment continuu. 

Un alt fenomen ciudat îi atrase atenţia. O altă sonerie de 
alarmă se auzea tot mai puternic, pe măsură ce avansa pas 
cu pas, până când, deodată, i se păru că aparatul este 
aproape, undeva în faţa lui. Într-un sfârşit, pricepu că 
auzise de fapt o altă instalaţie de avertizare. Neliniştit, se 
gândi că asta însemna o primejdie imediată: existenţa unei 
adevărate reţele de sonerii pe care undeva, în acel labirint 
de tuneluri, nişte oameni le ascultau cu ochii mijiţi de 
încordare. 

Jommy se grăbi. Nu ştia drumul pe care trebuia să meargă 
sau cel puţin nu era conştient că-l ştia. Îşi amintea doar că 
tatăl său, folosind ca şi în alte dăţi hipnoza, îi imprimase 
acest traseu în minte, iar el trebuia doar să urmeze 
impulsurile venite din subconştient. Chiar în acel moment 
primi o comandă mentală fermă: La dreapta! 

Urmând îndemnul, coti pe un culoar îngust şi ajunse, în 
sfârşit, la ascunzătoare. Nimic complicat: una dintre plăcile 
de marmură ce acopereau peretele fusese slăbită şi cedă 


presiunii degetelor sale, glisând în jos. Jommy căută cu 
înfrigurare în spaţiul întunecos dinapoia ei. Mâinile lui 
nerăbdătoare atinseră o cutie de metal. O trase spre el. 
Tremura ca varga din creştet până-n tălpi, încercă pentru 
câteva clipe să rămână nemişcat, să-şi redobândească 
autocontrolul. Se strădui să şi-l imagineze pe aprigul său 
tată, stând chiar în acel loc, în faţa plăcii de marmură care-i 
ascundea secretul, gândindu-se că dacă s-ar întâmpla ceva 
rău care să-i încurce planurile, nişa avea să se deschidă din 
nou în faţa fiului său. 

Lui Jommy i se părea că trăieşte un moment crucial din 
istoria slanilor, clipa când realizarea unui tată dispărut 
trecea în mâinile urmaşului legitim în vârstă de 
cincisprezece ani, care aşteptase atâta amar de vreme ca să 
se bucure de sublima clipă. 

Nostalgia îl părăsi brusc în răstimpul în care un fuior de 
gânduri exterioare îi şopti în minte. 

La dracu' cu soneria asta! gândea careva. Probabil că 
cineva a intrat să se apere de bombele pe care le putea 
arunca blestemata aia de navă a slanilor. 

Mda, dar să nu ne bazăm pe asta. Ştii cât de stricte sunt 
regulile privind catacombele. Cel care a declanşat alarma e 
încă înăuntru. Cred că ar trebui să anunţăm poliţia. 

Poate că tipul s-a rătăcit, veni a treia vibraţie. 

Lasă-l pe el să ne explice asta, spuse primul. Să luăm la 
rând avertizoarele sonore şi să avem armele pregătite. Nu 
se ştie niciodată peste ce putem da. Din câte ştim, slanii pot 
ajunge până aici, mai ales în zilele astea când tot zboară cu 
maşinăriile lor. 

Grăbit, Jommy examină cutia metalică, încercând să 
găsească sistemul secret de deschidere. Ordinul 
implementat hipnotic era ca el să ia conţinutul şi să pună 
cutia goală la loc. Din acest motiv, băiatului nu-i trecuse nici 
un moment prin cap s-o înşface şi s-o ia la sănătoasa! 

Cutia părea că nu are nici sistem de deschidere, nici 
încuietoare, nimic. Totuşi trebuia să existe o modalitate de a 


ajunge la ceea ce se afla înăuntru. Repede, mai repede! În 
câteva minute, bărbaţii care se apropiau aveau să treacă 
exact prin locul unde se afla Jommy acum. 

În timp ce privea obiectul din mână, în capul băiatului se 
întretăiau tot soiul de gânduri legate de întunecimea din 
imensele coridoare de beton şi marmură, de mirosul stătut, 
de cablurile groase ce se întindeau deasupra capului său 
într-o reţea care purta milioanele de volţi în toate colţurile 
oraşului, de labirintul de tuneluri al catacombelor, ba chiar 
şi de unele amintiri. Mai apăru un gând legat de Bunicuţa 
beată şi unul despre misterele ce învăluiau rasa slanilor, 
toate amestecate cu zgomotele paşilor oamenilor care se 
apropiau. Acum îi putea auzi foarte bine: trei bărbaţi 
veneau grăbiţi spre el. 

Fără cel mai mic zgomot, Jommy îşi încordă cât putu 
muşchii şi trase de capac. Acesta se ridică atât de brusc, 
încât băiatul fu cât pe-aci să scape cutia din mâini. 

Rămase locului privind un baston gros de metal aşezat 
peste un vraf de hârtii. Nu fu deloc surprins văzându-l 
acolo, dimpotrivă, se simţea uşurat deoarece găsise intact 
lucrul pe care ştiuse că-l va găsi. Era în mod evident 
rezultatul hipnotismului efectuat de tatăl său. 

Bastonul fusiform avea la mijloc o grosime de aproximativ 
cinci centimetri şi se îngusta spre capete. Unul dintre 
capete era rugos, pentru a asigura o cât mai bună priză a 
mâinii. La baza porțiunii late exista un buton, pe care-l 
putea apăsa cu degetul mare. Instrumentul iradia o lumină 
slabă care, adăugată celei difuze de pe culoar, era 
suficientă pentru ca Jommy să poată citi mesajul de pe 
hârtia de dedesubt: 

Aceasta este arma. Foloseşte-o numai în caz de forţă 
majoră. 

Băiatul era atât de concentrat, încât nu-şi dădu seama că 
oamenii ajunseseră la el. Fu prins brusc într-un con de 
lumină orbitoare. 

— Ce..., tună unul dintre ei. Hei, tu, mâinile sus! 


Era primul pericol de moarte real, iminent, după şase ani 
de zile şi, din cauza ineditului, senzaţia i se păru ireală. 
Fără să ştie nici el prea bine de ce anume, fu convins că 
oamenii din faţa lui nu aveau reflexe prea rapide. Luă arma 
în mână şi, aparent fără să se grăbească, apăsă butonul. 

Nu-şi putu da seama dacă vreun bărbat reuşise să tragă. 
Dacă da, totul se pierduse în vuietul care însoţise flacăra de 
o incomparabilă violenţă ce ţâşnise prin capătul tubului. Cu 
o secundă înainte, toţi fuseseră acolo: vii, solizi, 
ameninţători; în secunda următoare, nu mai rămăsese 
nimic, fuseseră pur şi simplu dezintegraţi de puterea jetului 
incendiar. 

Jommy îşi privi mâna. Tremura. Se simţea copleşit de 
modul brutal în care curmase trei vieţi. Simţea cum în faţa 
ochilor i se pune ceva ca o perdea şi privirea îi deveni tot 
mai tulbure pe măsură ce-şi reveni din orbirea produsă de 
intensitatea flamei. Ridicând privirea, văzu coridorul gol. 
Nu mai exista nimic - nici un os, nici o bucată de carne, nici 
un petic de îmbrăcăminte - nimic care să arate că acolo 
fuseseră nişte oameni. În locul de impact al jetului 
incendiar, se zărea o concavitate în podea, dar mai mult ca 
sigur că avea să treacă neobservată. 

Se sili să-şi stăpânească tremurul degetelor. Treptat, 
slăbiciunea îl părăsi. Nu avea rost să-şi facă procese de 
conştiinţă. Comisese o crimă şi asta îl apăsa, dar bărbaţii 
aceia l-ar fi ucis fără să stea prea mult pe gânduri, aşa cum 
obişnuiau s-o facă oamenii, aşa cum îi omorâseră tatăl, 
mama şi pe nenumărați alţi slani, victime nefericite ale 
minciunilor nenorocite pe care creaturile ce-şi spuneau 
oameni le povesteau şi le acceptau fără să-şi pună vreo 
întrebare. Să-i ia dracu' pe toţi! 

Pentru un timp fu stăpânit de o emoție violentă. Era oare 
posibil ca toţi slanii să devină tot mai neîndurători pe 
măsură ce avansau în vârstă, ajungând să-i poată ucide pe 
oameni cu sânge rece, aşa cum şi aceştia îi ucideau pe ei - 
fără nici o remuşcare? 


Privirile îi căzură pe hârtia scrisă de mâna tatălui său. 

Arma. Foloseşte-o numai în caz de forţă majoră. 

Îl năpădiră amintirile, mii de alte situaţii când caracterul 
nobil al părinţilor lui îşi arătase una din laturi: înţelegerea. 
Îşi mai amintea încă de noaptea în care tatăl său îl 
povăţuise: "Ţine minte un lucru - oricât de puternici ar 
deveni slanii, soarta oamenilor va rămâne un obstacol în 
drumul spre supremaţia absolută. Câtă vreme mai există 
speranţa găsirii unei soluţii paşnice, folosirea forţei este o 
crimă de neiertat! 

Jommy se simţea mai bine. Da, iată dovada: tatăl său nu 
purtase niciodată această armă sau alta asemănătoare, 
care probabil că l-ar fi salvat de duşmanii săi. Murise fără s- 
o folosească. 

Îl trecu un fior rece pe şira spinării. Un caracter nobil 
constituia un lucru demn de toată lauda, însă probabil că el 
trăise prea mult printre oameni ca să mai poată deveni un 
slan adevărat. Şi poate de aceea nici nu reuşise să-şi scoată 
din cap ideea că era preferabil să lupţi decât să mori. 

Gândurile i se risipiră, înlocuite de sentimentul unui nou 
pericol. Nu mai era timp de pierdut. Trebuia să iasă de 
acolo cât mai rapid! Strecură arma în buzunar, făcu acelaşi 
lucru cu hârtiile din cutia acum nefolositoare pe care o puse 
la loc în nişă şi împinse placa de marmură. Porni în fugă pe 
coridor, pe acelaşi drum pe care venise, urcă treptele două 
câte două şi se opri ca trăsnit în faţa grilajului de la toaleta 
publică. Cu puţin timp înainte, aceasta fusese goală şi 
tăcută, iar acum era ticsită de oameni! Aşteptă câteva clipe 
nemişcat, ezitând, sperând ca numărul lor să scadă. 

Oamenii însă continuau să intre şi să iasă şi nu se 
întrevedea vreun semn că mulţimea se va rări. Vâltoarea de 
voci şi de gânduri făcea ca locul să pară un adevărat 
balamuc. Emoţia, teama şi grija se simțeau peste tot; chiar 
şi minţile cele mai reduse înțelegeau că se întâmpla ceva 
neobişnuit. Băiatul stătea ascuns în întunecimea coridorului 
şi le cerceta atent vibraţiile. În depărtare continua să se 


audă soneria de alarmă, iar zgomotul ei îl determină în cele 
din urmă să acţioneze. Cu mâna în buzunar, strângând 
arma, păşi înainte cu hotărâre, deschise uşa, apoi o închise 
în urma lui, cu toate simţurile la pândă, aşteptând să se 
petreacă ceva. 

Masa compactă de oameni nu-i acordă însă nici o atenţie. 
Jommy se strecură printre ei şi ieşi afară. Şi aici oamenii 
mişunau în toate părţile. Mulţimile zoreau atât pe trotuare, 
cât şi pe stradă. De peste tot se auzeau fluierele poliţiştilor, 
difuzoarele urlau, dar nimic nu putea potoli anarhia care 
domina gloata. Toate mijloacele de transport fuseseră 
blocate. Transpiraţi şi înjurând, şoferii îşi lăsaseră baltă 
maşinile în mijlocul străzii şi se alăturaseră grupurilor care 
ascultau mesajul difuzoarelor publice: 

— Nimic nu este încă sigur. Nu se ştie cu certitudine dacă 
nava slanilor a aterizat la palat sau dacă a lăsat doar un 
mesaj şi apoi a dispărut. Este posibil ca să fi fost doborâtă. 
Este însă la fel de posibil ca exact în acest moment slanii să 
se afle la masa tratativelor cu Kier Gray. Zvonul se 
răspândeşte cu repeziciune, în ciuda faptului că însuşi 
liderul a făcut în urmă cu câteva minute o declaraţie care 
infirmă această veste. O voi repeta pentru cei care n-au 
auzit-o. Doamnelor şi domnilor, iată ce a spus conducătorul: 
„Nu vă alarmaţi şi nu intraţi în panică! Surprinzătoarea 
apariţie a navei slanilor n-a schimbat cu nimic poziţia 
noastră faţă de ei. Situaţia este sub control. Nicăieri slanii 
nu pot face mai mult decât au făcut până acum şi asta 
numai în limita unor restricţii severe. Raportul numeric 
între oameni şi slani este probabil de milioane la unu, iar în 
aceste condiţii ei nu vor îndrăzni niciodată să rişte o 
confruntare deschisă cu noi. Aşa că, liniştiţi-vă!” Doamnelor 
şi domnilor, aceasta a fost declaraţia lui Kier Gray privitoare 
la evenimentul memorabil de azi. Consiliul a intrat în 
şedinţă imediat după difuzarea comunicatului, iar discuţiile 
nu s-au încheiat încă. Repet, asta este tot ce se ştie cu 
certitudine. Nu se cunoaşte dacă nava a aterizat sau nu. 


Nimeni n-a văzut-o dispărând. Singurele în măsură să ştie 
adevărul sunt autorităţile şi tocmai v-am prezentat unica 
declaraţie oficială în acest sens, făcută de Kier Gray însuşi. 
Dacă nava a fost doborâtă sau... 

Trăncăneala continua la nesfârşit. Afirmațiile lui Gray erau 
repetate iar şi iar, ca şi zvonurile ce se răspândeau cu 
repeziciune. Pentru Jommy totul se transformă în cele din 
urmă într-un fond sonor oarecare, un zgomot monoton, 
repetându-se supărător de la un difuzor la altul. Nu se 
îndura totuşi să plece, pentru că aştepta şi alte veşti, dorind 
cu ardoare să afle şi alte lucruri despre slani, după 
cincisprezece ani lungi de izolare. 

În cele din urmă, exaltarea lui se stinse. Nu se mai 
anunţase nimic nou, aşa că urcă într-un autobuz şi se 
îndreptă spre casă. Ziua călduroasă de primăvară era pe 
sfârşite. Ceasul dintr-un turn arăta ora nouăsprezece şi 
şaptesprezece minute. 

Se apropie cu prudenţa-i obişnuită de curtea plină de 
gunoaie şi rămăşiţe. Pătrunse mai întâi cu mintea în casa cu 
aspect dărăpănat, intrând apoi în contact cu creierul 
Bunicuţei. Oftă. Era tot beată! Cum naiba de rezistase 
caricatura aia de organism?! Cu atâta băutură, ar fi trebuit 
ca până acum să i se atrofieze sistemul nervos! Împinse uşa, 
intră, o închise în urma lui... Şi încremeni! 

Creierul său, aflat încă în contact superficial cu al 
bătrânei, recepţionase un gând. Femeia auzise uşa, şi 
pentru câteva clipe se trezise din beţie, obsedată de o idee. 

Nu trebuie să ştie c-am telefonat la poliţie. Să-mi scot din 
cap chestia asta... nu mai am curajul să... un slan pe- 
aproape... e periculos să ascunzi un slan... poliţia va bloca 
toate străzile... 

CAPITOLUL. 8 

Kathleen îşi strânse pumnii mici şi arămii. Corpul tânăr şi 
subţire se cutremură de repulsie, deoarece receptase 
gândurile ce veneau de pe unul din coridoare. Davy 
Dinsmore, adolescentul de şaptesprezece ani, o căuta. 


Venea chiar spre parapetul unde fata stătea şi privea oraşul 
care se învelise în pâclele diafane ale după-amiezei umede 
şi fierbinţi de primăvară. 

Ceţurile îşi schimbau neîncetat forma. Acum păreau nişte 
nori zdrenţuiţi ce acopereau pe jumătate clădirile, pentru 
ca după câteva clipe să devină o masă compactă, ascunzând 
privirii până şi cerul albastru. 

Ciudat! Priveliştea îi rănea ochii, fără ca imaginea să fie 
neplăcută în sine. Răcoarea din palat pătrundea până la ea 
prin toate uşile deschise, domolind vălurile uşoare, calde şi 
umede ce-i mângâiau obrajii. 

Frânturile de gânduri ale lui Davy erau tot mai clare, tot 
mai apropiate. Desluşi în mintea sa că avea de gând să-i 
propună din nou să devină prieteni. Cu o tresărire 
involuntară, Kathleen renunţă să mai afle şi altceva. Aşteptă 
ca tânărul să apară. Fusese politicoasă cu el şi constatase 
apoi că greşise, deşi astfel fusese scutită de o mulţime de 
necazuri în copilărie, Davy luându-i apărarea în faţa altor 
băieţi. Acum, însă, i-ar fi preferat duşmănia în locul 
gândurilor drăgăstoase ce-i treceau băiatului prin minte. 

— Aha! spuse Davy, intrând pe uşă. Aici erai? 

Fata îl privi lung, fără să zâmbească. La cei şaptesprezece 
ani ai săi, Davy era un tânăr deşirat. Semăna la chip cu 
maică-sa cea fălcoasă, care părea întotdeauna că rânjeşte, 
chiar şi atunci când nu zâmbea. Se apropie de Kathleen cu 
agresivitate, trădându-şi duplicitatea sentimentelor faţă de 
fată; pe de-o parte ambiția unei cuceriri fizice, iar pe de alta 
dorinţa reală de a-i face rău în orice fel. 

— Da, spuse ea, aici eram şi speram să pot rămâne singură 
o vreme. 

Ceva din constituţia lui Davy îl făcea imun la astfel de 
remarci, iar fata ştia asta. Gândurile emanate de creierul lui 
ajungeau până în universul ei cerebral, avertizând-o: Tipesa 
iar face pe nebuna, ca toate cele de teapa ei, dar o dau eu 
pe brazdă imediat! 


În spatele acestei convingeri ferme se afla o uluitoare 
experienţă în materie de femei. Fata îşi mai extinse puţin 
scutul mental, pentru a fi scutită de detaliile obscene din 
amintirile ce apăreau din adâncul mulţumirii de sine a 
tânărului. 

— Nu vreau să te mai învârţi prin jurul meu, îl înfruntă ea 
cu o hotărâre rece. Mintea ta e o adevărată cloacă. Îmi pare 
rău că ţi-am dat atenţie atunci când ai venit pentru prima 
dată la mine, sorbindu-mă din priviri. Ar fi trebuit să-mi dau 
seama ce va urma. Sper că vei înţelege de ce-ţi vorbesc aşa 
deschis. Nu vreau să crezi că glumesc. Ei bine, vorbesc 
serios! 'Tot ce-am spus e serios. Mai ales partea cu cloaca. 
Şi-acum, pleacă! 

Davy pălise. Furia lui era atât de puternică, încât 
străpunse scutul mental al fetei. În aceeaşi clipă, Kathleen 
îşi zăvori mintea şi mai mult, pentru a opri blestemele ce 
năvăleau dinspre el. Îşi dădu scama că nu putea să scape de 
lepădătură decât umilind-o definitiv. 

Vocea ei şfichiui ca un bici: 

— Cară-te, libidinos infect! 

— Iii-haa! strigă tânărul şi se năpusti asupra ei. 

Uimirea o ţintui preţ de câteva secunde; nu-i venea să 
creadă că Davy îndrăznise să se atingă de ea, ştiind prea 
bine că avea forţa necesară de a-l înfrunta. Revenindu-şi, 
Kathleen strânse buzele, îl înşfăcă, îndepărtându-i braţele 
cu uşurinţă, şi-l ridică de la pământ. Pricepu prea târziu că 
Davy exact asta aşteptase. Degetele lui i se înfipseră cu 
brutalitate în păr, ţinând-o strâns de cârlionţii aurii, 
strălucitori şi mătăsoşi. 

— Perfect! exultă el. Te-am prins! Nu mă lăsa jos! Ştiu ce 
ai de gând să faci: să mă laşi jos, să mă apuci de încheieturi 
şi să mă scuturi până îţi voi da drumul. Dar dacă mă cobori 
fie şi cu un centimetru, am să smucesc mâna atât de tare, 
încât unii din aceşti preţioşi cârlionţi se vor rupe cu 
siguranţă. Ştiu că poţi să mă ţii oricât fără să oboseşti, aşa 
că ţine-mă! 


Kathleen încremenise. „Aceşti preţioşi cârlionţi”, spusese 
el. Erau într-adevăr atât de preţioşi, încât, pentru prima 
dată în viaţă, fata scăpă un țipăt. Erau atât de preţioşi, încât 
nici nu-i trecuse prin cap vreodată că cineva ar fi avut 
curajul să pună mâna pe ei. În mintea ei se făcuse întuneric 
ca într-o noapte furtunoasă. 

— Ce vrei? gemu ea. 

— Ei, acu' parcă ne mai înţelegem! replică în bătaie de joc 
Davy. 

Fata nu avea însă nevoie de cuvintele sale; mintea lui se 
revărsa acum într-a ei. 

— Bine, încuviinţă cu voce slabă. O s-o fac. 

— Ai grijă să mă cobori încet, o avertiză tânărul, iar când 
buzele mele le vor atinge pe ale tale, ai grijă ca sărutul să 
dureze cel puţin un minut. O să te învăţ eu minte să mă mai 
tratezi ca pe un nimic! 

Buzele băiatului se apropiau de ale ei pe fundalul înceţoşat 
al chipului său rânjind şi al ochilor pofticioşi când, pe 
neaşteptate, din spatele lor se auzi o voce poruncitoare în 
care se simţea surpriza şi furia: 

— Ce-nseamnă asta?! 

— Hă! se crispă Davy. 

Kathleen simţi cum degetele lui îi eliberau părul, aşa că 
dădu cu el de pământ, icnind din răsputeri. Tânărul se 
clătină, apoi îşi recăpătă echilibrul şi începu să se bâlbâie: 

— Eu... vă... vă cer iertare, domnule Lorry. Eu... eu... 

— Cară-te, javră mizerabilă! îi porunci Kathleen. 

— Dispari! spuse Jem Lorry scurt. 

Fata îl privi pe Davy cum se îndepărta, împleticindu-se. 
Gândurile lui arătau că era îngrozit de ideea că ofensase un 
înalt demnitar al guvernului. Kathleen nu se întoarse spre 
nou-venit nici măcar după ce tânărul dispăruse cine ştie pe 
unde. Se uita în altă parte şi-şi simţea muşchii la fel de 
încordaţi. Deşi lângă ea se afla cel mai puternic consilier al 
lui Gray, fata nu voia să-l privească. 


— Ce se întâmpla aici? se auzi vocea nu tocmai neplăcută a 
bărbatului. S-ar zice că ai avut noroc. Eram prin preajmă. 

— Nu sunt aşa de sigură, replică fata cu răceală. Se găsea 
într-o dispoziţie care-i stimula sinceritatea. Avansurile tale 
îmi repugnă în aceeaşi măsură ca şi cele ale lui Davy. 

— Hm! 

Jem veni în spatele ei, iar Kathleen îi văzu cu coada 
ochiului linia puternică a mazxilarelor în timp ce se rezema 
de parapet. 

— Nu-i nici o diferenţă, niciuna, insistă fata. Amândoi vreţi 
acelaşi lucru. 

Bărbatul rămase tăcut câteva clipe, dar gândurile sale 
erau la fel de alunecoase ca şi ale lui Gray. Lorry devenise 
cu timpul un maestru în arta contracarării acelor capacităţi 
cu care fata reuşea să recepteze gândurile oamenilor. 
Atunci când vorbi din nou, avea glasul schimbat, dur: 

— Sunt convins că vei privi altfel lucrurile după ce-mi vei 
deveni amantă. 

— Asta nu se va întâmpla niciodată, spuse Kathleen pe un 
ton tranşant. Nu-mi plac oamenii. Nici tu nu-mi placi. 

— Obiecţiile tale sunt inutile, murmură el rece. Singura 
mea problemă este cum să te posed fără să fiu acuzat de 
alianţă cu slanii. Până voi găsi soluţia acestei dileme, poţi 
sta liniştită. 

Siguranţa cu care vorbise o cutremură pe fată. 

— Greşeşti fundamental, reacţionă ea pe un ton ferm. 
Toate încercările tale vor da greş şi asta dintr-un motiv 
foarte simplu: sunt protejata lui Kier Gray şi nici chiar tu nu 
vei îndrăzni să-l înfrunţi. 

Lorry cântări afirmaţia preţ de câteva secunde apoi 
răspunse liniştit: 

— Protejata lui... mda. Ghinionul tău însă este că Gray stă 
cam prost cu morala atunci când e vorba de virtutea unei 
femei, mai ales a unei slan. Nu cred că va fi împotrivă ca tu 
să-mi devii amantă, dar probabil că va insista să găsesc un 
motiv în concordanţă cu propaganda noastră. De câţiva ani, 


e foarte pornit împotriva slanilor. Îl crezusem de partea 
voastră, dar acum este un fanatic care nici nu vrea să audă 
de voi. În privinţa asta, el şi Petty sunt mai apropiaţi ca 
oricând. Ciudat! Medită câteva clipe, apoi continuă: Dar nu- 
ţi face griji, o să găsesc eu o soluţie, o să... 

Fraza îi fu întreruptă de avalanşa asurzitoare a cuvintelor 
ce se revărsau dintr-un difuzor nevăzut: 

— Alarmă generală! O aeronavă neidentificată a fost 
reperată acum câteva minute în timp ce trecea pe deasupra 
Munţilor Stâncoşi, îndreptându-se spre est. Avioanele de 
urmărire n-au avut viteza necesară pentru interceptare. 
Aeronava urmează un traseu care se pare că are drept 
punct terminus Centropolisul. Se cere tuturor cetăţenilor să 
intre în adăposturi, pentru că nava, suspectată a fi condusă 
de slani, va fi aici peste o oră. Străzile trebuie degajate 
pentru a permite desfăşurarea în dispozitiv a trupelor. 
Mergeţi acasă! 

Difuzorul tăcu. Lorry se întoarse spre Kathleen cu faţa lui 
frumoasă, luminată acum de un zâmbet fermecător: 

— Nu-ţi face visuri că ai putea să evadezi. O singură 
aeronavă nu poate transporta cine ştie ce armament, 
pentru că asta înseamnă munca a multe fabrici. Bomba 
atomică, de exemplu, tipul ăsta demodat de armă, nu poate 
fi fabricată într-o peşteră şi, ca să fim cinstiţi, trebuie să 
recunoaştem că slanii nici n-au folosit-o în războaiele contra 
oamenilor, deşi puteau s-o facă. E adevărat că ei sunt la 
originea tuturor dezastrelor din acel secol, dar nu în felul 
ăsta. Rămase o vreme tăcut, după care reluă: Când s-au 
construit primele bombe atomice, toată lumea a crezut că 
problema energiei nucleare a fost rezolvată. 

Se opri din nou câteva clipe, apoi continuă: 

— Am impresia că incursiunea asta are ca scop 
înspăimântarea celor mai slabi de înger, dar este de fapt o 
vizită preliminară în vederea începerii unor negocieri. 

O oră mai târziu, Kathleen stătea lângă Lorry, urmărind 
aeronava care se îndrepta spre palat cu o viteză 


impresionantă. Mintea fetei se concentră asupra vehiculului 
aerian, încercând să intre în contact cu ocupanţii săi. 

Aparatul se apropiase foarte mult şi începuse să coboare. 
Din interiorul navei nu sosea nici un flux cerebral. Deodată, 
din ea se desprinse o capsulă metalică care lovi gazonul din 
curtea palatului cam la opt sute de metri de locul unde 
stăteau cei doi şi rămase nemişcată, scânteind ca o bijuterie 
în lumina soarelui după-amiezei. 

Fata ridică ochii, dar aeronava dispăruse. Ba nu, încă se 
mai putea vedea - o străfulgerare argintie deasupra 
palatului. Străluci un moment ca o stea, apoi pieri de-a 
binelea. Kathleen simţi că o dureau ochii de efortul făcut. 
Revenind cu mintea pe pământ, dădu din nou de Lorry, care 
exulta: 

— Oricare ar fi fost scopul vizitei, ea mi-a oferit ocazia 
aşteptată. Voi avea prilejul să prezint un argument suficient 
de solid ca să-mi permită să te aduc în apartamentul meu 
chiar la noapte. Bănuiesc că va avea loc o şedinţă de 
Consiliu, cât de curând. 

Kathleen inspiră adânc. Ştia exact ce avea el de gând să-i 
spună, aşa că se hotări pe loc: venise vremea să intre în 
luptă cu toate armele pe care le avea la îndemână. Dădu 
puţin capul pe spate şi rosti cu voce fermă, în timp ce ochii 
îi străluceau: 

— Voi solicita permisiunea să fiu şi eu prezentă la această 
şedinţă de Consiliu. Motivul e simplu! Am intrat în contact 
mental chiar cu comandantul aeronavei. Era un slan. Îşi 
termină minciuna cu mult calm: Pot clarifica unele dintre 
ideile conţinute în mesajul care va fi găsit în capsulă. 

Se gândea disperată că, într-un fel sau altul, va afla din 
emisiunile cerebrale ale consilierilor despre conţinutul 
respectiv şi atunci va putea inventa o poveste cât de cât 
credibilă despre ceea ce-i spusese comandantul aeronavei 
slan. Dacă o prindeau cu minciuna, oamenii care-i urau atât 
de mult pe slani ar fi putut avea nişte reacţii foarte 


periculoase. Dar, oricât de riscant ar fi fost, trebuia cumva 
să-i împiedice s-o dăruiască lui Lorry. 

De îndată ce intră în sala de consiliu, Kathleen avu 
sentimentul înfrângerii. În cameră se găseau doar şapte 
bărbaţi, inclusiv Gray. Îi fixă pe fiecare în parte, încercând 
să le sondeze gândurile. Nu găsi nimic folositor. 

Cei patru mai tineri erau prietenii lui Lorry. Cel de-al 
şaselea, Petty, îi aruncă o privire scurtă, încărcată cu o 
ostilitate rece, apoi se întoarse indiferent. 

În cele din urmă ochii i se opriră asupra lui Gray. Fiinţa 
întreagă i se crispă de surpriză şi îngrijorare. Bărbatul o 
privea lung, cu sprâncenele ridicate şi cu un început de 
rânjet în colţul gurii. El îi observă privirea pierdută şi 
întrerupse tăcerea: 

— Zici că ai fost în contact mental cu comandantul slan, 
da? Râse aspru. Să lăsăm asta deocamdată. 

În vocea şi expresia chipului său exista atâta neîncredere, 
atâta ostilitate în întreaga lui atitudine, încât Kathleen se 
simţi uşurată când Gray îşi întoarse privirea îngheţată în 
altă parte. El continuă, adresându-se celorlalţi: 

— Din nefericire, cinci consilieri sunt plecaţi în diferite 
părţi ale lumii. Eu nu agreez deplasările prea îndepărtate 
de cartierul nostru general şi consider că acestea trebuie 
făcute de subalterni. Nu putem însă amâna discuţia, 
deoarece problema este urgentă. Dacă noi, cei şapte aici de 
faţă, cădem de acord asupra unei soluţii, atunci prezenţa 
celorlalţi nu mai e necesară. Dacă însă ajungem în impas, va 
trebui neapărat să luăm legătura şi cu ei. lată esenţa 
mesajului conţinut în capsula metalică aruncată din 
aeronavă: Se pretinde că există un milion de slani 
organizaţi, răspândiţi în toată lumea... 

Lorry îl întrerupse sarcastic: 

— Mi se pare că şeful poliţiei noastre secrete a cam dat 
chix, deşi ne tot vântură pe sub nas povestea cu ura lui 
împotriva slanilor. 

Petty se ridică şi-l fulgeră cu o privire rece: 


— Poate doreşti să facem schimb de funcţii, să zicem 
pentru un an, şi atunci să te vedem cum o să te descurci. N- 
aş regreta să am şi eu o slujbă confortabilă ca ministru 
secretar de stat! 

Interpelarea şefului poliţiei secrete făcu să coboare în sală 
o tăcere îngheţată, în care vocea lui Gray se auzi foarte 
clar: 

— Lăsaţi-mă să termin. Se mai afirmă că, în afara celor un 
milion de slani organizaţi, există şi un mare număr de 
reprezentanţi ai acestei rase care sunt neorganizaţi, cifra 
estimativă fiind de zece milioane. Ce zici de asta, Petty? 

— Există fără îndoială slani neorganizaţi, admise prudent 
şeful poliţiei secrete. Capturăm cam o sută pe lună şi nu 
sunt semne că ei ar face parte din vreo organizaţie. În 
zonele subdezvoltate ale lumii, întâmpinăm greutăţi în 
privinţa metodelor prin care îi întărâtăm pe oameni 
împotriva slanilor. Ei sunt toleraţi şi chiar acceptaţi ca 
oameni. Există cu siguranţă colonii numeroase de slani în 
teritoriile îndepărtate, mai ales în Asia, Africa, America de 
Sud şi Australia. Asemenea aglomerări au fost depistate cu 
mulţi ani în urmă şi avem motive să credem că unele încă se 
mai perpetuează, deoarece, de-a lungul timpului, şi-au 
perfecţionat continuu metodele de autoprotecţie. Înclin 
totuşi să cred că aceste surse nu prezintă pericol. Civilizaţia 
şi ştiinţa sunt două noţiuni întrepătrunse, care se determină 
reciproc şi se bazează pe realizările fizice şi mentale a sute 
de milioane de indivizi. În momentul în care un grup de 
slani se retrage într-o zonă îndepărtată este ca şi înfrânt, 
deoarece îşi întrerupe accesul la informaţii şi la contactul 
cu minţile civilizate, singura bază posibilă pentru o 
dezvoltare ulterioară. Aşadar pericolul nu vine de la ei, ci 
de la cei care trăiesc în marile oraşe, unde pot intra în 
legătură cu cele mai luminate minţi şi unde au acces la 
informaţii, în ciuda măsurilor de precauţie luate. Mi se pare 
evident că aeronava de azi a fost construită de slanii din 


această ultimă categorie, cei care trăiesc în marile centre 
ale civilizaţiei. 

Gray dădu aprobator din cap: 

— Majoritatea presupunerilor tale sunt probabil 
adevărate. Revenind însă la scrisoare, se precizează în 
continuare că cele câteva milioane de slani doresc sincer să 
pună capăt îndelungatei perioade de încordare dintre ei şi 
rasa umană. Ei dezaprobă dorinţa unora de a conduce 
lumea, dorinţă care i-a animat pe primii slani, şi consideră 
această ambiţie ca fiind rezultatul unei credinţe în propria 
lor superioritate. Ei recunosc că această convingere este 
greşită, deoarece n-a fost dovedită de experienţele 
ulterioare, care au arătat că slanii nu sunt superiori 
oamenilor, ci doar diferiţi de aceştia. De asemenea, îl acuză 
pe Samuel Lann - biologul care i-a creat pe primii slani, de 
unde li se trage numele: Samuel Lann/S. Lann/Slan - că le-a 
băgat în cap „copiilor” săi că ei trebuie să conducă lumea. 
În mesaj se mai afirmă că acesta este de fapt adevăratul 
motiv al tuturor acţiunilor reprobabile ale slanilor. Insistând 
asupra acestui aspect, ei arată că primele invenţii ale 
slanilor n-au fost decât îmbunătăţiri minore aduse unor idei 
deja puse în practică. Ei pretind că în realitate ceea ce au 
făcut slanii în domeniul fizicii nu se poate numi muncă de 
creaţie. Mai afirmă filosofii lor au ajuns la concluzia că slanii 
nu sunt de fapt dotați pentru ştiinţă în adevăratul sens al 
cuvântului. Diferenţa între ei şi oamenii din zilele noastre 
este aceeaşi cu diferenţa dintre cei din urmă şi vechii greci 
sau romani, care, după cum ştim, n-au contribuit în fapt la 
dezvoltarea ştiinţei. 

Gray vorbea în continuare, dar Kathleen nu mai era atentă 
la spusele lui. Putea oare să fie adevărat? Slanii să nu fie 
dotați pentru ştiinţă? Imposibil! Ce era ştiinţa, dacă nu pur 
şi simplu o acumulare de fapte, pe baza cărora se deduceau 
concluzii? Şi cine oare ar fi putut mai bine să ordoneze 
acest talmeş-balmeş dacă nu un slan adult cu mintea lui 


sclipitoare? Văzu că liderul luase în mână o foaie de hârtie, 
aşa că-şi concentră din nou atenţia asupra lui. 

— Vă voi citi ultima pagină, spuse Gray cu o voce 
inexpresivă. „Importanţa acestui fapt este covârşitoare. 
Înseamnă că slanii nu vor putea rivaliza niciodată cu forţa 
militară a oamenilor. Oricâte îmbunătăţiri am aduce 
armelor şi maşinilor noastre, ele nu vor putea schimba 
rezultatul unui război, în cazul nefericit când un asemenea 
dezastru va mai avea loc vreodată. În concepţia noastră nu 
există nimic mai dăunător decât impasul în care ne găsim în 
acest moment, impas care nu rezolvă nimic, ci menţine 
omenirea într-o situaţie incertă, ducând treptat la 
adâncirea haosului economic care ne afectează pe toţi în 
aceeaşi măsură. De aceea vă oferim o pace onorabilă, 
singura condiţie pentru începerea unor negocieri fiind ca 
slanii să aibă de acum înainte dreptul legal la viaţă, la 
libertate şi la fericire.” 

Gray puse hârtia pe birou, îi trecu în revistă cu o privire 
rece pe consilieri şi spuse cu voce seacă, aspră: 

— Sunt cu totul împotriva oricărui compromis. Crezusem 
că se mai poate face ceva, dar aşa nu mai merge. Slanii 
trebuie exterminați până la unul, oriunde s-ar afla! 

Sala iluminată discret şi cu pereţi lambrisaţi i se păru fetei 
şi mai întunecată, ca şi cum un văli s-ar fi pus în faţa 
ochilor. Totul se estompase, chiar şi gândurile oamenilor se 
transformaseră în nişte vibrații molcome, aidoma susurului 
valurilor pe un țărm îndepărtat. Schimbarea radicală 
descoperită la Gray o rupsese cu brutalitate de lumea 
înconjurătoare. 

Putea fi vorba oare cu adevărat de o schimbare? Poate că 
individul era la fel de crud, la fel de lipsit de scrupule ca şi 
Petty. Poate că scopul pentru care o ţinea în viaţă era chiar 
cel anunţat: studiul. Existase, desigur, o perioadă când Gray 
crezuse - corect sau nu - că viitorul lui politic depindea de 
menţinerea cu orice preţ a fetei în preajma sa. Atât şi nimic 
mai mult. O considerase un obiect preţios într-o strategie 


pe termen lung, fără să-i acorde nici cea mai măruntă 
manifestare de compasiune. Nefiind capabil să aibă 
sentimente, respinsese din orgoliu orice formă de 
înţelegere, prietenie sau dragoste. Optase pentru partea 
materială a vieţii! Cum ajunsese conducătorul oamenilor? 
Acesta era omul pe care-l admirase, pe care aproape îl 
venerase atâţia ani. Îl mai putea considera protectorul ei?! 

Fără doar şi poate că slanii minţeau. Dar ce altceva puteau 
să facă în faţa unor creaturi care nu cunoşteau decât ura şi 
minciuna? Ei măcar oferiseră pace, nu război. Şi iată, acest 
om respingea cu violenţă o propunere care ar fi putut pune 
capăt celor peste patru sute de ani de persecuții îndreptate 
împotriva rasei din care făcea parte. 

Tresărind, Kathleen îşi dădu seama că Gray o fixa cu 
privirea. Buzele lui se desfăcură într-un zâmbet sarcastic şi 
vorbi: 

— Şi-acum, hai să auzim ce ne spui despre aşa-zisul mesaj 
pe care susţii că l-ai primit în timp ce te aflai în... Ţ-ă-ă... 
contact mental cu comandantul aeronavei-slan, dacă nu mă- 
nşel. 

Fata îl privi cu disperare. Era clar că Gray nu credea nici o 
iotă din afirmaţiile ei. Văzându-i scepticismul necruţător, îşi 
dădu seama că în faţa logicii nemiloase a acestui om nu se 
putea prezenta decât cu o declaraţie foarte bine gândită. 
Avea nevoie de timp. 

— Eu... începu ea, era... 

Brusc îşi dădu seama că Lorry se sculase, încruntat. 

— Kier, spuse el, ai aplicat o tactică foarte inteligentă, 
afirmându-ţi opoziţia fermă în această problemă, fără a da 
Consiliului posibilitatea de a discuta. În aceste împrejurări, 
nu-mi mai rămâne decât să declar că sunt şi eu de acord cu 
propunerea ta, în anumite condiţii, evident. Principala 
restricţie pe care o cer este următoarea: slanii trebuie să 
accepte să fie asimilați de rasa umană. Cu alte cuvinte, 
slanii să nu se poată căsători între ei, ci numai cu oameni. 

Gray îl privi lung, fără ostilitate. 


— Ce te face să crezi că dintr-o încrucişare om-slan poate 
leşi ceva? 

— Asta urmează să aflu, spuse Lorry cu tonul lui obişnuit, 
astfel încât numai Kathleen sesiză nuanţa. 

Ea se aplecă înainte, ţinându-şi respiraţia, iar bărbatul 
continuă: 

— Am hotărât ca Layton Kathleen, aici de faţă, să-mi fie 
amantă şi-apoi... om trăi şi-om vedea. Sper că nimeni n-are 
vreo obiecţie. 

Consilierii mai tineri ridicară din umeri. Fata nu trebuia să 
le recepteze gândurile pentru a înţelege că nu se 
împotriveau. Observă că Petty nici nu era atent la discuţie, 
iar Gray rămăsese cufundat în meditaţie. 

Înghiţind în sec, nesigură, deschise gura ca să vorbească. 
O închise fulgerător pentru că tocmai atunci îi venise o idee. 
Dacă acea căsătorie era singura soluţie în problema 
semenilor ei? Să presupunem că cei din Consiliu se 
declarau de-acord cu Lorry! Ştia că bărbatul fusese mânat 
numai şi numai de pasiune; chiar şi-aşa, putea ea să i se 
împotrivească în condiţiile în care, acceptându-l, ar fi mărit 
probabilitatea ca oferta slanilor să fie luată în serios, 
punând astfel capăt sutelor de ani de mizerie şi crimă? 

Se lăsă din nou în scaun, conştientă de ironia situaţiei în 
care se afla. Venise în această sală ca să-şi pledeze cauza, 
iar acum trebuia să fie de-acord chiar cu cel împotriva 
căruia dorise iniţial să lupte. Gray vorbi din nou: 

— Soluţia oferită de Jem nu-i o noutate. Samuel Lann 
însuşi a fost curios să vadă ce-ar putea ieşi dintr-o astfel de 
legătură, aşa că şi-a convins una dintre nepoate să se 
mărite cu un om. Perechea n-a avut copii. 

— Asta trebuie să mi-o dovedesc mie însumi, spuse Lorry 
cu încăpățânare. Problema e prea importantă ca să ne 
putem permite să tragem concluzii dintr-o singură 
încrucişare. 

— N-a fost numai una, replică liderul moale. 

Un alt consilier interveni nerăbdător: 


— Cel mai important lucru este că asimilarea poate fi o 
soluţie bună şi nu încape îndoială că va avea ca rezultat 
dominaţia oamenilor. Noi suntem peste trei miliarde şi 
jumătate, iar ei sunt, să zicem, cinci milioane, o estimare 
care mi se pare mai aproape de realitate decât a lor. Chiar 
dacă nu rezultă nici un copil, scopul nostru tot va fi atins. 
Presupunând că durata lor medie de viaţa este de o sută 
cincizeci de ani, ajungem la concluzia că peste două sute de 
ani nu va mai exista nici un slan. 

Kathleen fu şocată de faptul că Lorry câştigase. În mintea 
lui putea citi vag că nu avea de gând să redeschidă 
subiectul. Chiar în noaptea aceea îşi va trimite soldaţii după 
ea şi nimeni nu va putea spune mai târziu că n-a avut 
asentimentul Consiliului. Tăcerea lor însemna aprobare. 

Timp de câteva minute, fata rămase într-o apatie totală. 
Auzea un zgomot nelămurit de voci şi recepționa la fel de 
nelămurit frânturi de gânduri. Într-un sfârşit, o frază reuşi 
să o scoată din toropeală. Făcu un efort şi se concentră din 
nou asupra bărbaţilor. Ultimele cuvinte,... în acest fel îi 
putem extermina, o aduseră dureros la realitate. Îşi dădu 
seama cât de mult se depărtaseră de planul iniţial în cele 
câteva minute cât fusese absentă. 

— Haideţi să clarificăm situaţia! spuse Gray imperativ. 
Ideea încheierii unor false tratate cu slanii, cu scopul real 
de a-i extermina, se pare că ne-a atins din nou o coardă 
sensibilă, deşi aparent eliminasem sentimentalismele din 
planurile noastre anterioare, care se refereau la o 
înţelegere cinstită cu ei, bazată de exemplu pe formula 
asimilării. Pe scurt, iată ce posibilităţi avem: unu - să le 
permitem să se amestece cu oamenii, dar asta numai până 
vom reuşi să-i identificăm pe toţi, urmând ca apoi să 
capturăm cât mai mulţi deodată, iar pe restul în cel mai 
scurt timp. Numărul doi, să-i forţăm pe toţi să se mute pe o 
insulă, să zicem Hawaii, şi odată stabiliţi acolo să-i atacăm 
de pe apă şi din aer şi să-i anihilam. În sfârşit, a treia 
posibilitate este să-i tratăm de la început cu asprime. Vom 


insista să li se ia amprentele, să fie fotografiaţi, să se 
prezinte periodic la poliţie, toate acestea în spiritul stricteţii 
şi al corectitudinii. Acest ultim plan s-ar putea să le convină 
slanilor, pentru că, dacă este aplicat o perioadă mai 
îndelungată, le va da sentimentul că sunt protejaţi cu toţii, 
mai puţin un mic număr dintre ei, pe care îi vom chema în 
mod repetat la interogatoriu. Această stricteţe va avea un 
efect benefic pe termen lung: ei vor crede că suntem severi 
şi grijulii, ceea ce în mod paradoxal îi va face să se simtă în 
siguranţă. 

Vocea rece îşi continuă expunerea, dar scena avea ceva 
ireal. Era incredibil că toţi puteau sta acolo calmi, discutând 
despre trădare şi crime în masă - şapte oameni care 
hotărau în numele întregii rase umane într-o problemă care 
depăşea viaţa şi moartea. 

— Ce proşti sunteţi! spuse Kathleen sarcastic. Chiar vă 
imaginaţi că slanii se vor lăsa păcăliţi de planurile voastre 
ridicole? Ei pot descifra gândurile oamenilor şi, în afară de 
asta, totul este atât de transparent şi de slab conceput, 
fiecare plan îşi are obiectivul atât de evident, încât mă 
întreb cum de am putut să cred până acum că vreunul 
dintre voi este inteligent! 

Bărbaţii se întoarseră şi o priviră cu răceală. Pe buzele lui 
Gray flutură umbra unui zâmbet amuzat. 

— Mi-e teamă că tu greşeşti, nu noi. Plecăm de la premisa 
că ei sunt inteligenţi şi suspicioşi şi tocmai de aceea nu vom 
veni cu o idee complicată. Asta-i de altfel piatra de temelie a 
unei propagande reuşite. În ceea ce priveşte descifrarea 
gândurilor, niciunul dintre cei prezenţi nu se va întâlni 
vreodată cu liderii slanilor. Opinia noastră majoritară va fi 
adusă la cunoştinţa celorlalţi cinci consilieri, care vor 
participa la negocieri ferm convinşi de buna noastră 
credinţă. Ioţi subalternii vor şti că problema trebuie tratată 
cu maximă corectitudine. Aşa că... 

— Un moment! spuse Petty. În vocea lui exista atâta 
satisfacţie, atâta exaltare, încât Kathleen se întoarse spre el 


ca muşcată de şarpe. Pericolul cel mai mare nu vine de la 
noi, ci de la faptul că această slan ne-a auzit planurile. Ea a 
afirmat că a contactat mental conducătorul aeronavei care 
s-a apropiat de palat, ceea ce înseamnă că ei ştiu acum de 
prezenţa fetei aici. Să presupunem că vom mai fi vizitaţi o 
dată. Atunci Kathleen va putea să le comunice ce am 
discutat noi acum. Mi se pare firesc s-o ucidem imediat. 

Fata resimţi şocul din plin. Logica argumentelor era 
inatacabilă, iar rezultatul se vedea deja în minţile celor 
prezenţi. Încercând cu disperare să scape de avansurile lui 
Lorry, intrase într-o capcană din care nu se putea ieşi decât 
într-o singură direcţie: spre moarte! 

Îl privi pe Petty, radiind de o bucurie pe care nici măcar nu 
încerca s-o ascundă. Era evident că nici el nu se aşteptase 
la un asemenea succes. Surpriza o făcu să se cutremure şi 
mai tare. 

Se concentră din nou asupra celorlalţi, dar fără tragere de 
inimă. Frânturile de gânduri pe care le captase deja soseau 
acum dinspre toţi, mai coerente, însă la fel de 
neîndurătoare. Decizia nu făcea nici o plăcere consilierilor 
tineri, pe care persoana ei nu-i interesa; totuşi hotărârea le 
era de nezdruncinat. Moartea! 

Verdictul părea scris şi pe faţa lui Lorry. Felul în care se 
întoarse spre ea îi trăda dezamăgirea. 

— Tâmpito! spuse el şi se lăsă pe scaun, muşcându-şi buza 
inferioară şi privind morocănos în podea. 

Kathleen era înnebunită. Îl fixă cu privirea pe Gray, fără 
să-l vadă. Când, în sfârşit, se adună şi se uită atentă la el, fu 
îngrozită de încruntătura ce-i cuta fruntea, de expresia 
necamuflată, tăioasă din ochii lui. Asta îi mai dădu puţin 
curaj. Se vedea că nu-i doreşte moartea, altfel n-ar fi fost 
aşa de alarmat. 

Curajul şi speranţa dispărură însă ca o stea în spatele unor 
nori negri. Surpriza de pe faţa liderului arăta că nici măcar 
el nu avea o soluţie pentru a scăpa de nenorocirea care 
căzuse ca un trăsnet. Încetul cu încetul, expresia de pe 


chipul lui se transformă în impasibilitate. Fata îşi văzu 
spulberate toate speranţele, până în momentul în care el 
declară: 

— Moartea ar fi fost într-adevăr soluţia necesară, dacă 
într-adevăr Kathleen ar fi contactat mental slanii din 
aeronavă. Din fericire pentru ea, totul n-a fost decât o 
minciună. La bordul vehiculului n-a existat nici un slan, doar 
pilotul automat. 

Un consilier interveni prompt: 

— Ştiam că navele conduse de pilot automat pot fi 
capturate prin bruiaj, interferând unde radio. 

— Adevărat, admise Gray. Poate vă mai amintiţi că, înainte 
să dispară, aeronava a ţâşnit mai întâi pe verticală. Cei 
care-au făcut acest lucru au fost controlorii de zbor slani, 
aflaţi cine ştie unde, la pupitrele de telecomandă. Ei au 
făcut-o în momentul în care şi-au dat seama că le dibuisem 
mecanismele de telecomandă şi că devenisem stăpâni pe 
situaţie. Zâmbi aspru. Aeronava a fost doborâtă într-o zonă 
mlăştinoasă, la o sută şaizeci de kilometri sud de aici. 
Conform primelor rapoarte, era destul de avariată şi n-au 
reuşit încă s-o scoată la suprafaţă. Acest lucru se va face 
însă în cel mai scurt timp. Va fi dusă la uzinele Cugden, 
unde va fi cu siguranţă studiată în detaliu. Motivul pentru 
care interceptarea a durat aşa de mult este că pilotul 
automat funcţiona pe un principiu diferit de celelalte, ceea 
ce a necesitat găsirea unei noi combinaţii de unde radio 
pentru a-l anihila. 

— 'Toate astea sunt lipsite de importanţă acum, spuse 
nerăbdător şeful poliţiei secrete. În prezent contează doar 
faptul că această slan ne-a auzit planurile de exterminare a 
semenilor ei. De aceea o declar periculoasă. Va face tot ce-i 
va sta în putinţă pentru a-i informa pe ceilalţi slani despre 
ce-i aşteaptă. Trebuie ucisă! 

Gray se ridică încet şi întoarse spre Petty o faţă încruntată. 
Vocea lui era metalică: 


— Ţi-am mai spus, stimate domn, că fac un studiu 
sociologic asupra acestei fiinţe şi-ţi voi fi recunoscător dacă 
pe viitor te vei abţine să mai propui lichidarea ei. Ai 
declarat că prinzi câteva sute de slani pe lună, iar slanii 
susţin că încă mai există unsprezece milioane de-ai lor. Sper 
- aici vocea liderului căpătă accente sarcastice - că mi se va 
acorda privilegiul de a avea un slan viu pentru a-l folosi în 
scopuri ştiinţifice, un slan pe care se pare că-l urăşti mai 
mult decât pe toţi ceilalţi la un loc. 

Şeful poliţiei secrete replică tăios: 

— E-n regulă, Kier. Aş vrea, însă, să ştiu de ce-a minţit 
Kathleen, de ce ne-a spus că i-a contactat mental pe slani. 

Fata inspiră adânc. Timp de câteva minute se aflase la un 
pas de moarte, iar groaza acelor clipe se risipea încet, 
lăsând în urmă o emoție copleşitoare. Vorbi cu voce 
tremurată: 

— Pentru că ştiam că Jem Lorry dorea să mă facă amanta 
lui şi voiam să vă informez că nu sunt de-acord. 

Simţi vibraţiile gândurilor ce veneau de la cei prezenţi, 
apoi le văzu expresiile feţelor. Arătau înţelegere, apoi 
nemulţumire. 

— Pentru Dumnezeu, Jem, spuse unul dintre ei, nu-ţi poţi 
rezolva problemele sentimentale în afara şedinţelor 
Consiliului? 

Un altul se ridică în picioare: 

— Cu tot respectul datorat lui Kier Gray, trebuie să afirm 
că-i inacceptabil ca un slan să se opună planurilor unui om, 
oricare ar fi acesta. Eu sunt curios să văd ce ar ieşi dintr-o 
asemenea împerechere. Obiecţiile dumneavoastră se 
resping. Jem, cheamă-ţi garda s-o ia şi s-o ducă în 
apartamentul tău. Sper că acum am terminat cu povestea 
asta! 

Pentru prima dată în cei şaptesprezece ani de viaţă, 
Kathleen realiză că exista totuşi o limită a tensiunii 
nervoase pe care putea s-o suporte un slan. Simţea în ea o 
încordare aproape dureroasă, ca şi cum ceva vital ar fi fost 


gata să se rupă. Mintea i se goli de orice gând. Stătea 
prăbuşită în fotoliu, zgâriindu-i absentă braţele de plastic. 
Brusc, în creierul ei inert năvăli un gând aspru şi acuzator 
dinspre Gray: 

Proastă mică! Cum ai reuşit să te bagi în încurcătura asta? 

Ea îl privi distrusă şi văzu că se lăsase pe spate în scaun, 
cu ochii închişi şi cu buzele strânse într-o linie din care 
pierise orice culoare. 

Într-un târziu, liderul spuse: 

— N-aş avea nimic împotrivă, dacă astfel de încrucişări ar 
merita încercate. Dar nu-i cazul. În secţiunea „Căsătorii 
anormale” a arhivei se găsesc dosarele a peste o sută de 
asemenea perechi care au încercat să procreeze, însă fără 
rezultat. Motivele sterilităţii sunt greu de stabilit pentru că 
aparent nu există nici o deosebire fundamentală între 
oameni şi slani. Forţa, vigoarea ieşită din comun a celor din 
urmă nu se datorează unui nou tip de muşchi, ci numărului 
mult mai mare de impulsuri nervoase, acele explozii 
bioelectrice care-i pun în mişcare. În plus, slanii au un 
număr mult mai mare de terminaţii nervoase, de senzori, în 
fiecare parte a corpului, ceea ce-i face mult mai sensibili. 
Cele două inimi sunt în realitate o structură cu două 
compartimente, fiecare dintre acestea putând funcţiona 
independent. Laolaltă, ambele nu sunt cu mult linii mari 
decât inima noastră, fiind practic nişte pompe mai fine. De 
asemenea, cârlionţii ce transmit şi recepționează gândurile 
sunt prelungiri ale acelor formaţiuni atât de puţin 
cunoscute, din partea superioară a creierului, care stau cu 
siguranţă la baza manifestărilor sporadice ale telepatiei 
observate în trecut dar şi în prezent la oameni. lată, aşadar, 
că ceea ce i-a făcut Samuel Lann soţiei sale cu ajutorul 
instalaţiei pentru mutații genetice - cu peste şase sute de 
ani în urmă - n-a adus nimic în plus organismului uman, ci 
doar a schimbat ceva deja existent. Vă reamintesc că din 
acea căsătorie au rezultat două fete şi un băiat - primii trei 
copii slan. 


Kathleen avea impresia că el vorbea ca să câştige timp. În 
acel scurt semnal mental pe care-l receptase, fata 
descifrase unele nuanţe din care pricepuse imediat că 
liderul analizase perfect situaţia. Gray ştia prea bine că 
argumentele, oricât de raţionale ar fi fost, nu puteau stinge 
viciile unui om ca Lorry. Fata îl auzi din nou: 

— V-am spus toate astea, deoarece se pare că niciunul din 
cei prezenţi nu s-a ostenit să compare adevărata situaţie cu 
ceea ce spun credinţele populare. Să luăm, de exemplu, 
aşa-zisa inteligenţă superioară a slanilor, de care se 
aminteşte în mesajul primit azi. Privitor la acest subiect 
există o relatare veche, uitată în decursul anilor. Samuel 
Lann, acest om extraordinar, a făcut următorul experiment: 
a luat un pui de maimuţă, un copil slan şi un copil uman, şi i- 
a crescut în condiţii strict controlate ştiinţific. Maimuţa a 
fost cea mai precoce, învățând în câteva luni lucruri pe care 
ceilalţi doi le-au asimilat mult mai greu. Apoi omul şi slanul 
au învăţat să vorbească, ceea ce a scos definitiv animalul 
din cursă. Cei rămaşi au evoluat într-un ritm sensibil egal 
până la vârsta de patru ani, când capacitatea slanului de a 
utiliza telepatia a început să dea rezultate. Din acel 
moment, slanul a luat un avans aparent irecuperabil. Totuşi, 
Lann a observat că intensificând educaţia copilului uman se 
putea ca acesta să-l ajungă din urmă pe celălalt şi chiar să 
concureze de la egal la egal cu el, mai ales în privinţa 
agerimii minţii. Marele avantaj al slanului a fost 
posibilitatea de a sonda în minţile celor din jur, ceea cea 
reprezentat un atu imens pe plan psihologic. Ela avut astfel 
şansa unui acces mult mai rapid la unele probleme 
educative decât omul, care nu avea la dispoziţie decât ochii 
şi urechile... 

Petty îl întrerupse cu o voce groasă şi aspră: 

— Ştiam de mult tot ce ne-ai spus până acum şi ăsta-i 
motivul principal pentru care nu putem concepe demararea 
unor negocieri de pace cu aceste... blestemate fiinţe 
artificiale! Ca să egaleze un slan, un om trebuie să se 


chinuiască ani de zile. Ani de zile, ca să dobândească nişte 
cunoştinţe pe care slanul le capătă cu cea mai mare 
uşurinţă! Cu alte cuvinte, dacă am compara un slan cu un 
om, am ajunge la concluzia că toate caracteristicile celui din 
urmă îl arată a fi o fiinţă inferioară. Toate, în afară de 
fărâma lui de umanitate. Domnilor, nici nu ne putem gândi 
la o pace. Ne putem gândi mai degrabă la o îmbunătăţire a 
metodelor de exterminare! Nu putem risca să punem în 
aplicare niciunul dintre planurile discutate anterior, pentru 
că riscul unui eşec e prea mare. 

— Are dreptate, interveni un consilier. 

Se auzi ecoul câtorva voci ce susțineau punctul de vedere 
al şefului poliţiei secrete şi, deodată, apăru foarte clar care 
urma să fie verdictul. Kathleen îl văzu pe Gray privind 
concentrat pe fiecare în parte şi-l auzi: 

— Dacă asta va fi decizia noastră, eu o consider o mare 
greşeală, indiferent care dintre noi va dori s-o ia de amantă 
pe această slan. Ar putea face impresie proastă. 

Liniştea care urmă fu aprobatoare. Fata îşi aruncă ochii 
spre Lorry, care o fixa cu o privire rece. Se ridică nesigură 
în picioare şi porni spre uşă. În momentul în care trecu pe 
lângă Lorry, bărbatul se ridică şi o însoţi. 

Îi deschise uşa şi-i vorbi pe un ton scăzut: 

— Asta nu va dura mult, doamna mea, aşa că nu te bucura 
prea devreme! 

În glasul lui se simţea o ameninţare, dar nu la asta îi stătea 
capul fetei în acele momente. În timp ce mergea încet, se 
gândea la expresia distrusă de pe faţa lui Gray atunci când 
Petty ceruse moartea ei. 

Nu se potrivea! Nu se potrivea deloc cu tonul suav de mai 
înainte, atunci când le spusese celorlalţi că aeronava 
trimisă de slani era condusă de un pilot automat şi că fusese 
doborâtă în mlaştini. De ce atunci se arătase atât de 
surprins? Dacă nu fusese adevărat, însemna că Gray riscase 
enorm minţind ca s-o salveze, fapt care-l îngrijora serios 
acum. 


CAPITOLUL. 9 

Jommy Cross privi grăbit, totuşi gânditor, la epava umană 
în care se transformase Bunicuţa. Nu era furios pentru că-l 
trădase. Rezultatul, însă, putea fi dezastruos - viitorul său 
devenise incert. 

Prima problemă: ce era de făcut cu bătrâna? 

Aceasta stătea inertă pe un scaun, îmbrăcată într-o 
cămaşă de noapte dintr-un material în culori ţipătoare şi 
împopoţonată extravagant, cu o eşarfă de mătase verde 
înfăşurată neglijent în jurul siluetei informe. Femeia chicoti: 

— Bunicuţa ştie ceva... da, Bunicuţa ştie... Brusc, cuvintele 
îşi pierdură şirul logic. Bani... oh, da, Dumnezeule mare! 
Bunicuţa are o grămadă de bani, suficienţi pentru vârsta ei 
înaintată. Vezi? 

Cu acea încredere inocentă specifică celor abrutizaţi de 
alcool, scoase din cămaşa de noapte un portofel negru 
burduşit pe care, într-un scurt moment de luciditate, îl puse 
repede la loc. 

Băiatul privea şocat. Era prima oară când îi arăta 
comoara, deşi în decursul timpului îi ştiuse toate 
ascunzătorile. Acum, când razia se apropia tot mai mult, 
femeia nu găsise altceva mai bun de făcut decât să-şi 
privească banii! 

Intenţionase s-o pedepsească, dar acum stătea nehotărât 
şi din ce în ce mai încordat, pe măsură ce vibraţiile mentale, 
ale oamenilor care se apropiau deveneau mai apăsătoare. 
Patrula era foarte numeroasă. Zeci de bărbaţi înaintau 
umăr la umăr, cu ţevile armelor automate îndreptate 
ameninţător înainte. Băiatul se încruntă, întunecându-se la 
faţă. Ar fi trebuit s-o lase pe trădătoare acolo, să înfrunte 
mânia vânătorilor păcăliţi, să suporte rigorile legii, lege 
care spunea că orice om care adăpostea un slan trebuia 
condamnat la moarte prin spânzurare. 

În mintea lui prinse contur imaginea de coşmar a 
Bunicuţei dusă la eşafod, Bunicuţa implorând milă, 


Bunicuţa împotrivindu-se ca laţul să-i fie pus în jurul 
gâtului, lovind, zgăriind, luptându-se cu călăii. 

Jommy se aplecă şi o apucă de umerii de pe care 
alunecase cămaşa de noapte. Începu s-o scuture cu o 
violenţă feroce şi continuă până ce dinţii bătrânei 
clănţăniră; printre buzele ei strânse se strecură un geamăt 
animalic şi, în sfârşit, în ochi îi apăru o licărire de luciditate. 

— Dacă rămâi aici, vei muri! spuse băiatul pe un ton aspru. 
Nu cunoşti legea? 

— HI! 

Bunicuţa sări în picioare, rămase aşa câteva clipe, 
clătinându-se, apoi recăzu printre fantasmele ce-i bântuiau 
creierul. 

Repede, repede! gândi Jommy. Îşi forţă mintea să orbecăie 
prin vălmăşagul de gânduri incoerente ce se întretăiau în 
capul femeii, încercând să vadă dacă vorbele lui avuseseră 
vreun efect. Nimic. Era pe punctul de a renunţa, când într- 
un colţ al minţii Bunicuţei găsi o scăpărare de conştienţă, 
aproape îngropată în masa instabilă de gânduri confuze. 

— În regulă! mormăi ea. Bunicuţa are o grămadă de bani. 
Oamenii bogaţi nu-s spânzurați. Banii sunt salvarea. 

Jommy se dădu înapoi nehotărât. Vibraţiile mentale tot mai 
apăsătoare îl avertizau că oamenii se apropiau într-un cerc 
din ce în ce mai strâns. Numărul lor era atât de mare, încât 
Jommy păli. Nici măcar puternica armă din buzunar nu i-ar 
fi fost de vreun folos, dacă prin pereţii cocioabei ar fi 
pătruns o rafală de gloanţe. Şi nici nu trebuia să fie multe. 
Un singur glonţ bine ţintit ar fi distrus visul tatălui său. 

— Ce Dumnezeu! rosti el cu voce tare. Sunt un prost! 
Chiar dacă reuşim să scăpăm, ce-o să mă fac cu tine? Toate 
drumurile care ies din oraş vor fi blocate. Există o singură 
posibilitate, dar va fi greu de realizat şi fără să te car după 
mine. Nu mă încântă deloc ideea să escaladez o clădire cu 
treizeci de etaje, cu tine în cârcă! 

Logic ar fi fost s-o abandoneze. Se întoarse pe jumătate, 
dar în secunda aceea îi apăru din nou, în toată grozăvia ei, 


imaginea Bunicuţei duse la spânzurătoare. Oricare i-ar fi 
fost greşelile, simplul fapt că exista şi-l ajutase să rămână în 
viaţă în toţi aceşti ani era suficient. Avea de plătit o datorie. 
Cu o mişcare bruscă, smulse săculeţul cu bani din 
ascunzătoarea pitită în cămaşa de noapte a femeii. Ea 
mormăi ameţită, apoi începu să revină încet la realitate. 
Băiatul îi ţinea punga cu bani în dreptul ochilor, aţâţând-o. 

— Uite, o ademeni el, ăştia sunt toţi banii tăi, tot viitorul 
tău. O să crăpi de foame. Te vor pune să freci podelele în 
azilul de bătrâni. 'Te vor biciui! 

În mai puţin de cincisprezece secunde, aburii alcoolului se 
risipiră. Bătrâna era perfect lucidă. 

— O vor spânzura pe Bunicuţa! sughiţă ea. 

— În sfârşit, o vorbă înţeleaptă! spuse Jommy satisfăcut. 
Na, ia-ţi banii! 

Zâmbi amar când văzu cu câtă vioiciune se repezise 
bătrâna să-şi recupereze comoara, apoi şopti: 

— Avem de străbătut un tunel. Începe în camera mea şi 
duce la un garaj particular la colţul străzii 470. Am şi cheile 
de la o maşină. Vom merge până la Centrul Aerian, de unde 
vom fura 0... 

Se opri, conştient de ridicolul ultimei părţi a planului său. 
Era greu de crezut că slanii fără cârlionţi ar fi fost atât de 
prost organizaţi încât să li se poată subtiliza chiar de sub 
nas una dintre acele minunate aeronave pe care le lansau 
noapte de noapte. Era adevărat că reuşise o dată să le 
scape, dar... 

Icnind, Jommy o aşeză pe Bunicuţa pe acoperişul plat al 
clădirii de pe care urmărise de atâtea ori decolarea 
rachetelor. Se prăbuşi gemând lângă ea. Pentru prima dată 
în viaţă îşi simţea muşchii epuizați, contractându-se 
spasmodic. 

— Dumnezeule mare! icni el. Cine-ar fi crezut că o bătrână 
poate să atârne aşa de greu! 

Femeia era încă îngrozită de amintirea ascensiunii 
nebuneşti. Creierul băiatului recepționa primul avertisment 


al refulării acesteia, o rafală de blesteme ce-i urca spre 
buze. Instantaneu, uită de oboseală şi ţâşni, astupând cu o 
mână gura bătrânei. 

— Taci! mârâi el ameninţător, sau te arunc de aici ca pe un 
sac de cartofi! Din cauza ta am ajuns în situaţia asta, aşa că 
trebuie să suporţi consecinţele... 

Cuvintele lui avură efectul unui duş rece. O privi admirativ, 
uluit de rapiditatea cu care îşi revenise din teroarea care o 
stăpânise. Hotărât lucru, femeia avea nişte resurse 
nebănuite. Cu o mişcare bruscă, ea îşi eliberă gura şi spuse 
ţâfnoasă: 

— Şi-acum? 

— Trebuie să găsim cât mai repede o cale de a pătrunde în 
clădire şi... 

Se opri, aruncă o privire spre ceasul de la mână şi sări 
alarmat în picioare. Mai erau numai douăsprezece minute 
până la ora douăzeci şi două. Douăsprezece minute până la 
decolare. În douăsprezece minute trebuia să pună mâna pe 
o rachetă! 

O ridică pe Bunicuţa şi o aşeză cu grijă pe umeri. Se 
îndreptă grăbit spre centrul acoperişului. N-avea rost să 
mai piardă vremea căutând uşi. Chiar dacă ar fi existat, 
erau cu siguranţă protejate, iar el nu mai avea timp să 
studieze şi să anihileze sistemele de alarmă. Exista o 
singură cale. Undeva pe acolo se afla rampa pe care erau 
suite navele când îşi începeau călătoria lor necunoscută. 

Îşi dădu seama că găsise ceea ce căuta, atunci când simţi 
sub picioare o zonă ceva mai înaltă. Se opri din fugă, puţin 
dezechilibrat. Se retrase câţiva paşi, până găsi marginea 
porțiunii suprainălţate. Cu mişcări hotărâte, scoase arma 
din buzunar, o îndreptă spre zona denivelată şi apăsă pe 
buton. Fasciculul distrugător ţâşni cu violenţă. 

Privi prin gaura largă de aproape un metru şi jumătate 
produsă de forţa flamei şi zări un tunel înclinat sub un 
unghi de şaizeci de grade. O sută, două sute, trei sute de 
metri de pereţi metalici strălucitori. După ce ochii i se 


obişnuiră cu semiobscuritatea, văzu şi aeronava. Avea 
forma unei torpile, aspectul ei zvelt fiind modificat numai în 
zona posterioară, acolo unde se vedeau ajutajele ce-i 
întrerupeau silueta aerodinamică. Acum era tăcută, imobilă 
şi amenințătoare, ca un obiect aducător de moarte. 

Avea senzaţia că priveşte în ţeava unui tun pe punctul de a 
trage. Grozăvia comparaţiei îl făcu să se cutremure. Simţi 
cum îl cuprinde îndoiala. Era oare bine să-şi dea drumul în 
acest tunel acum, când nava putea decola în orice moment, 
pulverizându-i într-o secundă? 

Se sili să-şi ridice privirea din adâncul paralizant al 
tunelului şi rămase cu ochii, la început neatenţi, apoi 
fascinaţi asupra splendorii îndepărtate a palatului. 
Gândurile îi încetară brusc, trupul i se destinse treptat. 
Rămase multă vreme locului, îmbătându-se cu măreţia 
acelei uriaşe şi rafinate bijuterii - palatul în toiul nopţii. 

De la înălţimea la care se afla, clădirea se distingea perfect 
printre şi dincolo de doi zgârie-nori uriaşi. Strălucea, dar 
lumina nu era orbitoare, ameţitoare, ci blândă, vie, 
minunată, o flacără ce pâlpâia şi licărea schimbându-şi în 
fiecare clipă culorile în mii de combinaţii, iar fiecare 
combinaţie era în mod subtil, surprinzător diferită. Nu se 
repetau niciodată. 

Sclipea continuu. Trăia! La un moment dat, turnul, acel 
miracol translucid cu înălţimea de două sute de metri, 
căpătă o superbă strălucire turcoaz, în timp ce partea 
inferioară a palatului avea un roşu-aprins. După câteva 
secunde, combinaţia se sfărâmă în alte culori: albastru, 
roşu, verde, galben, amestecându-se mereu în splendide 
nuanţe, ca într-o ireală explozie cromatică. 

Timp de o mie de nopţi, Jommy îşi hrănise sufletul cu 
această minunăţie. Îi mai simţea încă efectul benefic, 
întăritor. Curajul îi reveni. Simţea că nimic nu putea sta în 
calea forţei pe care o avea în el. Dinţii i se încleştară. 
Privirea îi cobori din nou, hotărâtă, în tunelul metalic, 


pereţii perfect netezi ai acestuia făcându-l parcă să simtă 
viteza cu care putea ajunge până jos, la rachetă. 

Avu senzaţia că pericolul în care se afla acum era simbolul 
viitorului său - un viitor incert, mai imprevizibil în aceste 
clipe decât oricând şi foarte probabil că slanii fără cârlionţi 
aflaseră de prezenţa lor pe acoperiş. Cu siguranţă că ştiau! 

— Ce te tot holbezi la gaura aia? scânci Bunicuţa. Unde-i 
uşa pe care o căutăm? limpul... 

— Timpul..., şopti Jommy. 

Ceasul îi arăta că mai erau patru minute până la ora 
douăzeci şi două. Pierduse opt minute! Mai avea la 
dispoziţie doar patru minute pentru a cuceri o fortăreață! 
Surprinse gândul Bunicuţei, apoi înţelese că ea ştia ce avea 
să urmeze. O plesni peste gură, ţipătul ei fiind înăbuşit de 
palma necruțătoare. În secunda următoare cădeau, 
alunecând pe un drum fără întoarcere. 

Contactul cu pereţii tunelului nu fusese deloc dur, iar 
acum aveau impresia că se mişcau cu încetinitorul. Senzaţia 
de deplasare era aproape imperceptibila, dar ochii şi 
mintea nu puteau fi înşelate. Botul turtit al aeronavei se 
apropia cu o viteză nebună. Senzaţia că nava se năpustea 
spre ei cu motoarele turate la maxim era atât de veridică, 
încât fură nevoiţi să se împotrivească din răsputeri 
impulsului unei spaime aproape animalice. 

— Repede! şuieră spre Bunicuţa. Foloseşte-ţi podul 
palmelor. Încetineşte! 

Bătrâna nu avea însă nevoie de ordinele lui. Dintre toate 
instinctele încă vii în acel trup decrepit, cel de conservare 
rămăsese de departe cel mai puternic. Frica îi era atât de 
mare, încât nu mai putea nici să ţipe. De pe buze îi ieşi doar 
un bolborosit, în timp ce lupta să-şi salveze viaţa. Ochii ei ca 
nişte mărgele reflectau groaza care o stăpânea. Era 
terorizată, dar continua să lupte. Încercă să se agaţe de 
peretele metalic. Mâinile ei osoase căutau un sprijin, iar 
picioarele i se agitau dezordonat, încercând să micşoreze 


viteza căderii vertiginoase în eforturi ce păreau ridicole, 
însă care avură efect. 

Brusc, botul rachetei se înălţă deasupra lui Jommy, mai sus 
decât s-ar fi aşteptat. Cu forţa disperării, se agăţă de primul 
inel gros al fuzelajului. Degetele lui atinseră metalul 
canelat, brăzdat de zgârieturi, apoi alunecară şi băiatul fu 
silit să-şi dea drumul. 

Căzu pe spate şi abia atunci îşi dădu seama că se ridicase 
complet în picioare. Se lovise puternic, aproape că ameţise, 
dar îşi reveni imediat cu puterea musculaturii slan şi 
încercă din nou. Degetele i se prinseră atât de puternic de 
unul dintre ajutajele mari al celui de-al doilea inel al 
camerei de ardere, încât, în sfârşit, reuşi să-şi încordeze 
braţele şi să se ridice până sus. Epuizat de efortul făcut, se 
ghemui şi rămase un moment nemişcat, ca să-şi alunge 
ameţeala care-l stăpânea. Revenindu-şi în câteva clipe, 
observă că sub navă apăruse pe neaşteptate o fâşie de 
lumină. 

Curbura fuzelajului se apropia acum atât de mult de 
podeaua tunelului, încât trebui să se îndoaie din mijloc, 
înaintând spre ea. Gândurile i se derulau fulgerător: O 
trapă deschisă, aici, cu numai câteva zeci de secunde 
înainte de decolare! Era o deschizătură rotundă, decupată 
perfect în blindajul gros de treizeci de centimetri al navei. 
Nu depăşea şaizeci de centimetri în diametru. Chepengul, 
la fel de masiv, fusese deschis spre interior. Se împinse fără 
şovăială prin deschidere, cu arma lui teribilă pregătită 
pentru cea mai mică mişcare. Nimic nu se clintea. 

Dintr-o singură privire îşi dădu seama că se află în cabina 
de comandă. Văzu câteva fotolii, un şir de instrumente 
complicate pe tabloul de bord şi nişte panouri lucioase, de 
mari dimensiuni, concave, aşezate de o parte şi de alta a 
acestuia. Apoi altă uşă, deschisă şi ea, făcând legătura cu 
un al doilea compartiment. Nu avu nevoie decât de o 
secundă să intre complet şi s-o tragă după el pe bătrâna 


intrată în panică. Apoi, fără zgomot, sări spre uşa de 
legătură. 

În prag se opri prudent şi privi înăuntru. Aici se găseau 
mai multe fotolii, la fel de confortabile ca şi cele din cabina 
de comandă, dar peste jumătate din spaţiu era ocupat de 
containere metalice, fixate în podea. Se zăreau alte două 
uşi. Prima dintre ele ducea în mod evident la al treilea 
compartiment, plin tot cu containere. La capătul lui se 
întrezărea o uşă pe unde se ajungea în al patrulea 
compartiment. Cu toate acestea, a doua uşă îl făcu pe 
Jommy să rămână nemişcat. 

Se afla pe peretele dinapoia fotoliilor şi dădea spre 
exterior. O lumină puternică pătrundea în navă din 
încăperea mare de acolo; se distingeau şi nişte bărbaţi. 
Jommy îşi deschise larg mintea. În clipa următoare, captă 
un şuvoi de gânduri, frânturi de semnale evadate pe lângă 
scuturile mentale imperfecte. Avu senzaţia că afară se aflau 
zeci de slani fără cârlionţi care aşteptau cu înfrigurare să se 
petreacă ceva. 

Întrerupse contactul telepatic şi se repezi către tabloul de 
bord ce domina un perete al cabinei de comandă. Tabloul în 
sine era metalic, lung de doi metri şi lat de un metru, 
alcătuit dintr-o mulţime de mecanisme sclipitoare şi 
luminiţe pâlpâitoare. Existau mai mult de zece manete de 
diferite tipuri, toate uşor accesibile din fotoliul ergonomic 
amplasat în faţa pupitrului. 

De ambele părţi ale tabloului de comandă se găseau 
panourile semimetalice concave şi lucioase pe care le 
remarcase deja. Suprafaţa fiecăruia lucea cu o lumină 
interioară proprie. În cele câteva clipe pe care le avea la 
dispoziţie, ar fi fost imposibil să priceapă sistemul de 
comandă. Jommy strânse din dinţi şi se repezi în fotoliul 
dinaintea pupitrului. Cu mişcări rapide, decise, acţionă pe 
rând, fără ezitare, toate comutatoarele şi manetele. 

O uşă se trânti cu zgomot metalic. Urmă o senzaţie bruscă, 
dar minunată de pierdere a greutăţii; şocul rapid al unei 


mişcări de înaintare accelerată, urmat de un vuiet vag, 
înfundat şi pulsator. În clipa aceea, Jommy îşi dădu seama 
de rolul panourilor concave. Pe cel din dreapta apăruse 
imaginea cerului din faţă. Hăt departe se puteau distinge 
lumini şi solul, dar nava suia după un gradient prea abrupt 
pentru ca Pământul să fie altceva decât o imagine 
distorsionată în partea de jos a ecranului. 

Pe ecranul din stânga se vedea imaginea minunată, 
superbă a unui oraş luminat feeric, atât de vast încât 
ameţea imaginaţia, depărtându-se cu iuţeală. Pe una dintre 
laturile ecranului, băiatul întrezări palatul, în toată 
splendoarea sa nocturnă. 

Apoi oraşul dispăru înapoia lor. Atent la orice modificare, 
Jommy acţionă pe rând toate comutatoarele şi manetele în 
sens invers. În două minute se familiarizase cu panoul de 
comandă, iar aeronava era sub control. Rostul a patru 
manete nu i se lămurise deocamdată, dar avea timp şi 
pentru asta. 

Adoptă o traiectorie orizontală, pentru că nu intenţiona să 
iasă în spaţiul extraterestru. Aşa ceva ar fi necesitat 
cunoaşterea navei până la ultimul şurub, iar primul lui scop 
era să aibă condiţii pentru o aprofundare mai serioasă. Apoi 
când vehiculul îl va duce oriunde va dori... 

Îi venea să chiuie, să cânte, stăpânit pe neaşteptate de un 
sentiment de putere. Mai rămâneau de făcut o mulţime de 
treburi, dar pentru moment scăpase din cuşca sa şi era 
suficient de matur şi de puternic, fizic şi psihic, pentru a 
duce o existenţă modestă şi precaută. Mai avea încă mulţi 
ani până la vârsta înţelepciunii. Ştiinţa tatălui său trebuia 
mai întâi învățată, apoi folosită. Mai presus de toate, însă, 
trebuia să-i găsească pe adevărații slani, dar asta necesita 
un plan bine pus la punct. Trebuia să înceapă cercetările. 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt brusc, atunci când îşi aminti 
de Bunicuţa. Fusese tot timpul conştient de vibraţiile ei 
mentale. Îşi amintea că o ajutase să ajungă până în cabina 
cealaltă şi, într-un sector al minţii, băiatul avusese 


permanent imaginile celor văzute de bătrână. Acum însă, 
imaginea se întunecase dintr-odată, de parcă femeia ar fi 
închis ochii, căzând într-un somn adânc, sau... 

Jommy înşfăcă arma şi, în aceeaşi secundă, se răsuci şi se 
aruncă în lateral. În uşă sclipi flacăra ţâşnită din ţeava unui 
pistol, care pârjoli locul unde, cu numai câteva clipe înainte, 
fusese capul băiatului. Flacăra atinse tabloul de bord, apoi 
se stinse. Femeia aflată în prag era din rasa slanilor fără 
cârlionţi, înaltă şi matură. Întinse braţul spre Jommy, 
strângând între degete patul unei arme mici şi argintii. 
Tresări involuntar când văzu arma lui, care o aţintea. 
Trecură astfel câteva clipe îngheţate. Cei doi încă se mai 
priveau, ameninţându-se reciproc. Ochii femeii scăpărară: 

— Şarpe ticălos! 

În ciuda furiei, sau poate tocmai de aceea, glasul ei avea 
inflexiuni calde, catifelate şi grave şi, deodată, Jommy se 
simţi înfrânt. Aspectul femeii şi vocea plăcută îi aminteau 
dureros de cea mai dragă fiinţă, motiv pentru care se simţi 
dezarmat. N-ar fi fost în stare s-o ucidă, tot aşa cum n-ar fi 
fost în stare să-şi ucidă propria mamă! În ciuda redutabilei 
arme pe care o ţinea în mână, Jommy se simţea sub 
influenţa acelei apariţii insolite, deşi modul în care-l atacase 
pe la spate demonstra fără echivoc hotărârea crudă care o 
stăpânea. Crima! Ura nebună a slanilor fără cârlionţi 
îndreptată împotriva celor adevăraţi. 

Deşi încă surprins, Jommy o studie cu fascinaţie 
crescândă. Zveltă, puternică, agilă, ea stătea nemişcată, cu 
toate simţurile în alertă, cu un picior puţin adus înainte şi 
cu respiraţia întretăiată, ca un alergător înainte de sprintul 
decisiv. Mâna dreaptă, care ţinea arma, era subţire, fină, cu 
piele suplă şi bronzată. Mâna stângă o dusese la spate, ca şi 
cum ar fi mers grăbită şi ar fi încremenit la jumătatea 
pasului. 

Purta o tunică simplă, strânsă pe talie. Părul castaniu- 
închis îi încadra cu bucle mătăsoase faţa, întruchipare a 
frumuseţii şi a gingăşiei. Buzele conturate perfect, nu 


foarte pline, nasul drept şi obrajii modelaţi dădeau întregii 
făpturi lumină şi forţă, lăsând să se ghicească o inteligenţă 
ascuţită. Pielea era fină şi catifelată. Avea cel mai pur şi mai 
imaculat ten, iar ochii cenuşii îi scânteiau. 

Nu, nu putea să tragă. N-ar fi fost în stare să rupă firul 
vieţii acestei femei extrem de frumoase. Şi totuşi... totuşi 
trebuia s-o facă să-l creadă în stare de un asemenea gest! 
Stătu nemişcat, cercetându-i suprafaţa minţii, pândind 
frânturile de gânduri ce o străbăteau. Şi scutul ei mental 
avea aceeaşi caracteristică pe care o întâlnise deja la 
ceilalţi slani fără cârlionţi: protecţia incompletă, datorată 
probabil faptului că, neputând să citească gândurile, nu 
ştiau ce însemna în realitate o închidere completă a 
scutului. 

Pentru moment însă, nu-şi putea permite să se 
concentreze asupra vibraţiilor ce pulsau dinspre ea. 
Important acum era că stătea faţă în faţă cu o femeie 
extrem de periculoasă, fiecare având îndreptată spre 
celălalt o armă mortală, fiecare fiind încordat până la 
ultimul muşchi şi nerv. 

Ea vorbi prima: 

— E o prostie ce facem aici. Ar trebui să ne aşezăm, să 
punem armele deoparte şi să discutăm. Asta ne-ar scuti de 
această încordare insuportabilă, în condiţiile în care 
poziţiile noastre ar rămâne practic neschimbate. 

Jommy fu uimit. Propunerea arăta slăbiciune, încercarea 
de a evita pericolul, lucruri pe care necunoscuta nu le trăda 
deloc. Faptul că oferta venise din partea ei îi întărea 
nesperat de mult poziţia pe plan psihologic. Era însă 
neîncrezător, avea convingerea că ideea ascundea nişte 
capcane. Replică fără grabă: 

— În condiţiile astea, avantajul ar fi de partea ta. Eşti 
matură şi poţi să-ţi coordonezi mai bine acţiunile. Ai ajunge 
la armă cu mult înaintea mea. 

Ea aprobă din cap cu indiferenţă: 


— Este adevărat, dar tu ai avantajul că-mi poţi citi 
gândurile. O parte, cel puţin. 

— Dimpotrivă, minţi el cu uşurinţă, atunci când scutul 
mental îţi funcţionează la parametri maximi, n-aş putea să- 
mi dau seama de intenţiile tale decât după ce ar fi prea 
târziu. 

În timp ce vorbea, îşi dădu seama câte fisuri avea 
apărarea femeii. Deşi el se concentrase numai asupra 
pericolului şi nu încercase să-i descifreze vibraţiile mentale, 
receptase suficiente informaţii ca să-şi poată face o 
imagine, incompletă, totuşi revelatoare despre adversara 
sa. 

Se numea Joanna Hillory. Era pilot pe cursele regulate de 
pe Calea Marţiană, dar acesta urma să fie ultimul ei drum 
înaintea multor luni de repaus, deoarece se măritase recent 
cu un inginer de la baza de pe Marte şi acum aştepta un 
copil. Din acest motiv primise misiuni care să-i solicite 
organismul mai puţin decât presiunile, acceleraţiile şi 
deceleraţiile la care era supusă în timpul călătoriilor 
interplanetare. 

Jommy se simţi mai uşurat. Era greu de presupus căo 
tânără căsătorită, care pe deasupra mai aştepta un copil, va 
risca să facă gesturi disperate. 

— Foarte bine, încuviinţă el. Să punem armele jos simultan 
şi să ne aşezăm. 

De îndată ce armele fură aşezate pe podea, iar cei doi 
combatanți se instalară în fotolii, Jommy îi privi uimit umbra 
de zâmbet care-i flutura pe buze. Zâmbetul deveni mai larg, 
cu un evident accent ironic. 

— Şi-acum că te-ai dezarmat de bunăvoie, pregăteşte-te să 
mori! 

Băiatul privi consternat pistoletul care strălucea 
ameninţător în mâna ei stângă. Probabil că-l avusese 
permanent ascuns la spate, aşteptând cu înfrigurare clipa 
când îl va putea folosi. Îi auzi vocea muzicală în care se 
simţea o undă de triumf: 


— Care va să zică ai înghiţit gogoaşa cu micuța mireasă cu 
un copil pe drum şi un soţ îngrijorat pe Marte! Un şarpe 
matur nu s-ar fi lăsat păcălit aşa uşor. După cum stau 
lucrurile, însă, se pare că tânărul şarpe pe care tocmai îl 
privesc va plăti cu viaţa incredibila lui naivitate! 

CAPITOLUL 10 

Jommy încremenise cu ochii la arma ţinută de o mână 
fermă, o mână care nu tremura. Cu toate că era stăpânit de 
furie, nu se putu împiedica să observe stabilitatea aeronavei 
în condiţiile zborului cosmic. Nu simţea nici o accelerare, 
nici o decelerare, doar acel ritm constant care înghiţea 
kilometru după kilometru, într-un zbor fără ţintă. Nu exista 
nici un indiciu din care să-şi poată da seama dacă se mai 
aflau în atmosfera Pământului, sau dacă ieşiseră în spaţiul 
COSMIC. 

Era consternat. Se simţea eliberat de teroare, dar şi golit 
de orice idee. Toate planurile de acţiune îi zburaseră din 
minte în momentul în care îşi dăduse seama de groaznicul 
adevăr: fusese tras pe sfoară ca un ţânc! Femeia îl învinsese 
tocmai cu slăbiciunile ei! 

Se vede treaba că fusese conştientă că scutul ei mental nu 
asigura o protecţie completă, şi atunci, cu o viclenie 
uluitoare, lăsase să-i scape acea istorioară siropoasă menită 
să-i adoarmă vigilenţa şi să-l facă să creadă că n-ar fi avut 
curajul, ah nu! n-ar fi avut deloc curajul să lupte cu elpână 
la capăt. Uşor de observat că bravura ei era o calitate pe 
care el nu putea spera s-o egaleze încă mulţi ani. Dacă-i mai 
apuca... 

Se mişcă ascultător în direcţia indicată de ţeava 
amenințătoare. Femeia se aplecă şi ridică cele două arme 
lăsate pe podea, fără să-l scape din ochi şi fără ca mâna 
înarmată să-i tremure. 

Puse deoparte micul pistol cu care-l păcălise, îl luă pe cel 
mare în mâna dreaptă şi, fără să-i arunce nici măcar o 
privire, încuie arma băiatului într-un sertar aflat în spatele 
panoului de comandă. 


Agerimea mişcărilor ei nu-i lăsau lui Jommy nici cea mai 
mică speranţă că ar fi putut s-o păcălească, să-i distragă 
atenţia astfel încât ţeava armei să nu mai fie îndreptată 
spre el. Faptul că nu fusese ucis imediat însemna probabil 
că avea să fie supus mai întâi unui interogatoriu. Dar nu se 
putea baza numai pe asta. Spuse cu o voce timidă: 

— Pot să-ţi pun câteva întrebări înainte de a muri? 

— Întreabă-mă, replică ea cu răceală. Nu văd de ce nu ţi- 
aş satisface curiozitatea. Câţi ani ai? 

— Cincisprezece. 

Femeia încuviinţă din cap: 

— Înseamnă că te afli în acea etapă a dezvoltării mentale 
şi emoţionale când vei aprecia câteva minute suplimentare 
de viaţă. Te informez că atâta vreme cât răspunzi 
întrebărilor mele, nu voi apăsa pe trăgaci. Ştiind acest lucru 
te vei simţi probabil mai uşurat, dar sfârşitul va fi acelaşi: 
moartea. 

Jommy nu-şi pierdu vremea cu analiza cuvintelor, ci spuse 
repede: 

— Cum o să fii sigură că spun adevărul? 

Joanna Hillory zâmbi sigură de sine: 

— Chiar şi cele mai inteligente minciuni conţin un sâmbure 
de adevăr. Noi, slanii fără cârlionţi, lipsiţi de posibilitatea de 
a citi gândurile, am fost siliţi să dezvoltăm psihologia, 
aducând-o la limita perfecțiunii. Dar să lăsăm asta! Ai fost 
trimis să furi această rachetă? 

— Nu. 

— Atunci cine eşti? 

Jommy îi făcu o scurtă descriere a vieţii sale. Observă că 
pe măsură ce vorbea, ochii femeii se îngustau tot mai mult, 
iar pe frunte îi apăruseră cute ce trădau o mare surpriză. 

— Vrei să spui, îl întrerupse brutal, că tu eşti puştiul care a 
pătruns în urmă cu şase ani în clădirea de la Centrul 
Aerian? 

El aprobă din cap. 


— Am fost şocat când am descoperit câtă ură exista! Erau 
gata să ucidă chiar şi un copil de nouă ani. Este... 

Se opri, văzând ochii în flăcări ce aruncau priviri tăioase. 

— În sfârşit, s-a întâmplat, spuse ea încet. Timp de şase ani 
am tot discutat şi analizat dacă am făcut bine atunci când 
te-am lăsat să scapi. 

— M-aţi... lăsat... să... scap...? icni Jommy. 

Femeia îi ignoră reacţia, continuând de parcă nici nu l-ar fi 
auzit: 

— De şase ani aşteptăm următoarea mişcare a şerpilor. 
Eram aproape siguri că nu ne vor trăda, pentru că eram 
convinşi că n-ar fi vrut ca această descoperire epocală - 
nava interplanetară - să cadă în mâinile oamenilor. 
Principala noastră întrebare era ce se afla în spatele primei 
tentative de spionaj. Acum, prinzându-te când încercai să 
furi racheta, am căpătat şi răspunsul. 

Tăcut, Jommy îi asculta concluziile greşite. Se simţea tot 
mai dezamăgit, dezamăgire care nu avea nici o legătură cu 
pericolul ce-l pândea, ci se datora nebuniei războiului 
slanilor contra slanilor. Absurditatea situaţiei depăşea orice 
imaginaţie. 

Joanna îşi continuă ipoteza cu o voce în care se simțeau 
accente de triumf: 

— Iată că putem fi siguri de ceea ce până acum doar am 
bănuit - dovada este incontestabilă. Am explorat Luna, 
Marte şi Venus şi am reuşit să ajungem până la sateliții lui 
Saturn, dar n-am văzut niciodată o navă străină, nici o urmă 
a prezenţei şerpilor. Concluzia este una singură: n-au reuşit 
să pună la punct tehnologia de fabricaţie a ecranelor 
antigravitaţionale ce fac posibilă funcţionarea acestei 
rachete. Există probabil mai multe motive, cel mai 
important fiind, fără-ndoială, cârlionţii care-i pot da de gol 
şi din cauza cărora sunt mereu pe fugă. Motivul contează 
însă mai puţin. Important este că logica ne conduce la o 
concluzie: pentru ei, călătoriile în spaţiul cosmic sunt ca şi 
inexistente. 


— Tu şi logica ta deveniți tot mai plicticoşi, replică băiatul. 
Mi se pare incredibil că un slan poate judeca aşa greşit. Fii 
rezonabilă şi gândeşte-te puţin la următorul lucru: să 
presupunem, doar să presupunem că povestea mea e 
adevărată. 

Un zâmbet fugar trecu peste buzele femeii. 

— Din capul locului au existat două posibilităţi. Prima 
tocmai ţi-am spus-o. Cea de-a doua - că s-ar putea catu să 
nu fi avut legătură cu ceilalţi slani - ne-a preocupat în 
aceeaşi măsură ani de zile. Dacă te-ar fi trimis într-adevăr 
slanii, însemna că ei ştiau deja că noi controlăm căile 
aeriene. Dar dacă erai un slan izolat, secretul deţinut de 
tine te-ar fi făcut periculos - mai devreme sau mai târziu - 
atunci când te vei fi întâlnit cu semenii tăi. Pe scurt, dacă 
povestea ta e adevărată, înseamnă că trebuie să fii ucis 
pentru ca să nu te poţi folosi de cunoştinţele tale. Asta 
pentru că în ceea ce-i priveşte pe şerpi, preferăm să nu 
lăsăm nimic la voia întâmplării. După cum observi, 
indiferent de situaţie eşti ca şi mort. 

Cuvintele erau dure, iar vocea îngheţată. Jommy înţelese 
însă că mult mai amenințătoare decât tonul putea fi o altă 
constatare: pentru această femeie nu conta dacă un lucru 
era corect sau nu, adevărat sau fals. Întregul eşafodaj al 
lumii lui interioare se clătina în faţa ideii că, dacă această 
gândire îngustă stătea la baza justiţiei slanilor, însemna că 
ei nu puteau oferi nimic care să se compare cu simpatia, 
blândeţea şi bunătatea sinceră pe care le găsise de multe 
ori în mintea şi sufletul unora dintre cei mai umili oameni. 
Dacă toţi slanii adulţi erau aşa, însemna că orice speranţă 
ar fi fost zadarnică. 

Mintea lui rătăci deasupra prăpastiei groaznice, de 
netrecut, care alimenta această duşmănie fără sens între 
oameni, slanii adevăraţi şi cei fără cârlionţi şi fu cuprins de 
un gând mai negru decât noaptea. Era oare posibil ca 
marile vise ale tatălui său, marile lui înfăptuiri, să fie reduse 
la zero, distruse, trecute în neființă de nebunia acestor 


fratricizi? Avea încă în buzunar hârtiile ce conţineau 
secretul ştiinţei părintelui său, pe care le luase din 
catacombe cu atât de puţin timp în urmă. Dacă femeia 
aceasta şi-ar fi dus până la capăt gândul criminal, atunci ele 
ar fi încăput pe mâna unor fiinţe crude, nemiloase, care le- 
ar fi folosit în scopuri sângeroase. În ciuda oricărei logici, în 
ciuda faptului că era improbabil ca un băiat de 
cincisprezece ani să poată lua prin surprindere un slan 
adult, el trebuia să facă tot posibilul ca să rămână în viaţă, 
pentru a împiedica acele idei funeste să devină o crudă 
realitate. 

Privirea lui se fixă pe chipul femeii. Observă că fruntea îi 
era străbătută de cute ce trădau o gândire intensă, dar, în 
acelaşi timp sesiză că starea aceea nu influenţa cu nimic 
atenţia cu care-l pândea. 

După un timp, figura Joannei se mai îmblânzi şi femeia 
rosti cu alt ton: 

— Am reconsiderat cazul tău, care este cu totul special. 
Am, desigur, puterea să te ucid fără să consult pe nimeni în 
prealabil. Mă întreb dacă eşti destul de important ca să 
meriţi atenţia consiliului. Sau poate că va fi suficient un 
scurt raport? Oricum, nu-ţi face visuri, în niciunul dintre 
cazuri nu se poate pune problema milei şi a iertării. 

Şi totuşi speranţa renăscuse! Până să-l ducă în faţa 
consiliului, avea să mai treacă ceva timp, iar timpul însemna 
viaţă! Vorbi repede, conştient în acelaşi timp de faptul că 
trebuia să-şi păstreze calmul: 

— Trebuie să recunosc că raţiunea mi-e pur şi simplu 
paralizată de gândul acestei duşmănii între rasele noastre. 
Voi nu vă daţi seama cât de mult s-ar întări poziţia noastră, 
a tuturor, dacă aţi coopera cu „şerpii”, cum ne numiţi voi? 
Şerpi! Însuşi cuvântul e dovada unei decăderi intelectuale, 
sugestiv doar într-o campanie de propagandă în care 
abundă sloganurile şi frazele sforăitoare. 

Focul cenuşiu se aprinse din nou în ochii femeii, iar în 
vocea ei se simţi o ironie muşcătoare: 


— Poate că o mică poveste te va lumina puţin cu privire la 
cooperarea dintre slani. Noi, cei fără cârlionţi, existăm de 
aproape patru sute de ani. Ca şi adevărații slani, suntem o 
rasă distinctă, deoarece ne-am născut fără această podoabă 
capilară, de altfel singura diferenţă faţă de şerpi. Din 
motive de securitate colectivă, ne-am grupat în comunităţi 
în zonele mai îndepărtate ale planetei. Eram dispuşi să fim 
prieteni cu adevărații slani şi să ne unim forţele cu ale lor în 
lupta împotriva dușmanului comun: oamenii. Dar a fost să 
fie altfel. E uşor de imaginat groaza alor noştri când s-au 
văzut atacați şi ucişi, când şi-au văzut civilizaţia, clădită cu 
atâta trudă, distrusă prin forţa armelor. Şi de către cine? 
De către adevărații slani! Am făcut eforturi disperate ca să 
intrăm în legătură cu ei şi să stabilim relaţii amicale, dar în 
van. În cele din urmă, am ajuns la concluzia că singurele 
locuri unde puteam fi cât de cât în siguranţă erau marile 
aglomerări urbane aflate sub controlul oamenilor. Deşi 
acestea erau aproape la fel de periculoase. Acolo, însă, 
adevărații slani nu îndrăzneau să se aventureze pentru că 
şuviţele blonde i-ar fi dat de gol imediat. Şerpi! 

Ironia îi dispăruse din voce, lăsând locul unei imense 
amărăciuni. 

— Ce alt cuvânt ar fi mai potrivit? Noi nu-i urâm pe 
semenii tăi, dar suntem stăpâniţi de un sentiment acut de 
frustrare şi de neîncredere. Politica noastră de a-i ucide a 
fost la început o simplă formă de autoapărare, dar s-a 
transformat cu timpul într-un modus vivendi. 

— Cu siguranţă, însă, că liderii voştri ar putea purta o 
discuţie cu ei, nu? 

— Să discuţi? Cu cine? În ultimii trei sute de ani n-am 
reuşit să descoperim nici măcar una din ascunzătorile lor. 
Am capturat pe câţiva care ne atacaseră. Pe alţii i-am ucis 
în nenumăratele bătălii purtate. N-am reuşit însă să aflăm 
nimic despre ei. Ştim că există. Dar unde, cum şi ce 
urmăresc - habar n-avem. Este cel mai mare mister din 
câte există. 


Jommy o întrerupse încordat: 

— Dacă-i adevărat ce spui, dacă nu minţi, coboară-ţi, te 
TOg, scutul mental câteva clipe! Vreau să mă conving că-i 
aşa cum susţii. Şi eu mă tot gândesc la ura asta nebună, din 
clipa în care am aflat că există două tipuri de slani şică ei 
se duşmănesc. Dacă aş putea fi sigur că greşeala aparţine 
doar uneia dintre părţi aş... 

Joanna îl întrerupse brutal, iar el simţi violenţa cuvintelor 
ca pe o palmă. 

— Ce-o să faci? Să ne ajuţi? Ai impresia că suntem chiar 
aşa de proşti încât să te credem pe cuvânt şi să-ţi dăm 
drumul? Cu cât vorbeşti mai mult, cu atât devii mai 
periculos în ochii mei. Am pornit totdeauna de la premisa că 
un adevărat slan ne e superior, prin capacitatea de a citi 
gândurile, aşa că, odată capturat unul, nu trebuie să i se 
lase timp să-şi pună la cale evadarea. Tinereţea ta ţi-a 
prelungit viaţa cu zece minute, dar acum, că ţi-am auzit 
povestea, nu mai văd nici un motiv să-ţi amân uciderea. Mai 
mult, chiar, nu văd de ce să supun cazul tău atenţiei 
consiliului. O ultimă întrebare... şi ai să mori! 

Băiatul o privi furios. N-o mai plăcea. Nu mai vedea nici o 
asemănare între mama sa şi această femeie. Dacă tot ce 
aflase era adevărat, însemna că ar fi trebuit să fraternizeze 
cu slanii fără cârlionţi, nu cu cei adevăraţi - misterioşi, 
fugari, care se purtau cu atâta cruzime. Pe de altă parte 
însă, din fiecare cuvânt al Joannei reieşea limpede cât ar fi 
fost de periculos ca arma lui de temut să nimerească în 
cercul vicios al acestei confruntări nebuneşti. Trebuia să o 
înfrângă pe femeie. Trebuia! 

— Înainte de a-mi pune ultima întrebare, spuse el repede, 
gândeşte-te cât se poate de bine la această ocazie unică, 
apărută pe neaşteptate. E oare cu putinţă să-ţi laşi raţiunea 
dominată de ură? Singură ai spus că pentru prima dată aţi 
prins un slan adevărat care susţine ideea cooperării, nu a 
războiului. 


— Nu fi prost, replică ca. Toţi cei pe care i-am capturat 
erau în stare să promită marea cu sarea, numai să poată 
scăpa. 

Fiecare cuvânt reprezenta o nouă lovitură. Băiatul se 
cutremură în faţa lor. Se simţea învins, argumentele lui se 
dovediseră neputincioase. În adâncul inimii, şi-i închipuise 
întotdeauna pe slanii adulţi ca pe nişte creaturi nobile, 
demne, dispreţuindu-i pe cei cu aere de stăpâni, conştienţi 
de minunata lor superioritate. Şi acum... afla că erau în 
stare să promită orice. Se grăbi, încercând cu disperare să 
recucerească teritoriul pierdut: 

— Asta nu schimbă cu nimic situaţia noastră aparte. Poţi, 
practic, să verifici totul. 'Ţi-am povestit despre mine, ţi-am 
spus că amândoi părinţii mi-au fost ucişi de oameni, că a 
trebuit să mă ascund în casa unei bătrâne cerşetoare, care 
se află în camera de alături, inconştientă în urma loviturii 
primite de la tine. Ţi-am mai spus că am stat cu ea încă de 
când eram copil. Totul se leagă, dovedind că sunt ceea ce 
pretind că sunt - un slan adevărat, care n-a avut niciodată 
legături cu vreuna din organizaţiile secrete. Poţi ignora cu 
atâta uşurinţă o asemenea ocazie fericită? În primul rând, 
tu şi ai tăi ar trebui să mă ajutaţi să-i găsesc pe adevărații 
slani. După care eu mi-aş putea asuma rolul de mediator şi, 
pentru prima dată în istorie, aş intra în contact cu ei. 
Spune-mi, ştii de ce vă urăsc cei din rasa mea? 

— Nu, răspunse ea şovăind. Există câteva declaraţii 
ridicole din partea unor prizonieri, din care reiese că pur şi 
simplu voi nu toleraţi existenţa niciunui alt tip de slani. 
Prizonierii susțineau că singurul care trebuie să 
supravieţuiască este produsul perfect al maşinii lui Samuel 
Lann. 

— Maşina... lui... Samuel... Lann? 

Jommy avu senzaţia că se rupe ceva în el. Firul logic al 
gândurilor îi fusese smuls din rădăcină. 

— Vrei... vrei să spui că, într-adevăr, la origine slanii sunt 
creaţia unei maşini?! 


Femeia îl privi deodată altfel, prelung, încruntată, cu 
sprâncenele unite într-o singură linie. Spuse încet: 

— Aproape că-ncep să te cred. Eram convinsă că nu există 
slan care să nu ştie că Samuel Lann a conceput o instalaţie 
pentru efectuarea mutaţiilor genetice, pe care a 
experimentat-o pentru prima oară pe propria lui soţie. Mult 
mai târziu, adică în perioada de după război, maşina 
genetică a fost utilizată pentru producerea unei noi specii: 
slanii fără cârlionţi. Părinţii tăi nu ştiau nimic despre toate 
astea? 

— Fusese de datoria mea să aflu, zise Jommy cu 
amărăciune. Eu trebuia să cercetez, să contactez, în timp 
ce tata şi mama pregăteau... 

Se opri, furios că fusese gata să se dea de gol. Nu era 
momentul să se confeseze că tatăl lui îşi dedicase întreaga 
viaţă ştiinţei şi că nu încercase nici măcar o dată să se 
lanseze într-o căutare pe care o considera lungă şi dificilă. 
Simpla menționare a cuvântului „ştiinţă” ar fi născut în 
mintea ageră a Joannei ideea de a-i cerceta arma. 
Deocamdată femeia era convinsă că bastonul metalic era o 
altă armă funcţionând pe baza energiei electrice, similară 
celei pe care o avea ea. Jommy continuă: 

— Dacă maşina încă mai există, înseamnă că acuzaţiile 
aduse slanilor că-i transformă pe copiii oamenilor în monştri 
sunt adevărate! 

— Am văzut şi eu unii din acei monştri, admise calm 
Joanna. Eşecuri, desigur. Există multe eşecuri... 

Lui Jommy i se părea că reuşise să iasă din starea de şoc. 
Lucrurile în care crezuse din toată inima atâta vreme şi de 
care fusese mândru se prăbuşeau acum ca tot atâtea 
castele din cărţi de joc. Oribilele minciuni nu erau deloc 
minciuni. Oamenii luptau împotriva unui adevărat flagel, un 
flagel machiavelic, al cărui caracter inuman depăşea până 
şi cea mai bolnavă imaginaţie. 


Fu readus la realitate de cuvintele femeii: 

— Deşi sunt convinsă că şi consiliul va opta pentru 
anihilarea ta, trebuie să recunosc că argumentele aduse de 
tine constituie un caz special. Am hotărât să te aduc în faţa 
judecății consilierilor. 

Trecură câteva clipe lungi înainte ca înţelesul cuvintelor să 
pătrundă în mintea băiatului. Când pricepu, în sfârşit, 
despre ce era vorba, Jommy se simţi brusc uşurat. Nervii 
suprasolicitaţi i se descărcară sălbatic. Se simţea eliberat 
de o greutate imensă şi urca, urca... | se părea că pluteşte. 
I se oferise, în sfârşit, lucrul cel mai preţios de care avea 
nevoie: timpul. Răgazul atât de necesar! În noile condiţii, 
şansa - adevărat, una foarte redusă - l-ar fi putut ajuta să 
scape. 

O privi pe Joanna apropiindu-se prudent de tabloul de 
bord. Un buton răspunse cu un clic apăsării unui deget. 
Femeia începu să vorbească; cuvintele ei urcară până la 
înălţimea la care se ridicaseră speranţele băiatului şi le 
coborâră cu brutalitate la zero. 

— Către toţi consilierii. Urgent! Rog treceţi pe frecvenţa 
7431, pentru un proces imediat într-un caz slan special. 

Proces imediat! Jommy era furios pe sine însuşi. Îşi făcuse 
speranţe deşarte. Ar fi trebuit să-şi dea seama că nu era 
nevoie să fie adus realmente în faţa consiliului, în condiţiile 
în care cunoştinţele lor în domeniul radiocomunicaţiilor 
anulau pericolele potenţiale ale unei astfel de deplasări. Se 
putea socoti un ins sfârşit, singura lui şansă fiind ca logica 
judecătorilor să difere de cea a Joannei Hillory. 

Liniştea care însoțea aşteptarea era numai aparentă. 
Exista un fundal sonor alcătuit din zgomotul motoarelor cu 
reacţie şi de fâşâitul aerului la contactul cu învelişul 
exterior al navei, ceea ce însemna că încă mai zburau prin 
atmosfera terestră. Şi mai era ceva - o vibraţie mentală 
dinspre Bunicuţa. 

Senzaţiile prinseră contururi distincte. Bunicuţa! Curentul 
mental activ, conştient al Bunicuţei. Întâmpinând rezistenţă 


din partea prizonierului şi mai apoi pierzând timp cu 
interogatoriul, în loc să-l ucidă imediat, Joanna îi dăduse 
bătrânei posibilitatea să-şi revină din leşinul provocat de 
lovitura în cap. Era evident acum că voise s-o scoată numai 
vremelnic din circulaţie pe însoţitoarea băiatului. Dacă ar fi 
fost o lovitură mortală, senzorii sensibili ai lui Jommy ar fi 
recepționat altfel informaţia. Pe de altă parte însă, un şoc 
mai mic n-ar fi avut un efect atât de îndelungat. Rezulta 
astfel că bătrâna se trezise de mai mult timp. Băiatul îşi 
deschise mintea larg pentru a recepționa şuvoiul ei de 
gânduri. 

Jommy, o să ne ucidă pe amândoi! Dar Bunicuţa are un 
plan. Dă-mi un semn dacă m-ai auzit. Bate din picior. 
Jommy, Bunicuţa are un plan ca să-i împiedicăm să ne 
omoare! 

Mesajul mental se repeta întruna, dar niciodată la fel. Era 
permanent însoţit de alte gânduri şi digresiuni 
necontrolate. Creierul neantrenat al femeii nu putea 
stăpâni şirul gândurilor Esenţa lor rămânea însă aceeaşi. 
Bunicuţa trăia. Bunicuţa era conştientă de pericolul ce 
plana asupra lor şi era gata să colaboreze la orice tentativă, 
oricât de disperată, de salvare. 

Băiatul începu să bată din picior la intervale neregulate. 
Tare, tot mai tare, până când... 

Bunicuţa te aude. 

Bătaia piciorului încetă. Gândurile aţâţate al bătrânei îşi 
urmară cursul: 

Bunicuţa are de fapt două planuri. Primul este ca să facă 
un zgomot puternic. Asta o va descumpăni pe femeie, iar tu 
vei aven timp să te repezi la ea. Atunci Bunicuţa îţi va sări în 
ajutor. Al doilea plan este ca Bunicuţa să se ridice de pe 
podeaua unde zace acum, să se furişeze până la uşă şi să-i 
sară în spate duşmancei atunci când va trece pe acolo. Va fi 
luată prin surprindere, iar tu vei ţâşni instantaneu. 
Bunicuţa va spune „unu”, apoi „doi”. Bate din picior după 


numărul planului pe care-l consideri mai bun. Reflectează 
puţin la ideile mele. 

Nu era nevoie de nici o meditaţie. Jommy respinse din 
start primul plan. Nici un zgomot, oricât de puternic, nu 
putea zdruncina calmul unui slan. Singura speranţă era 
ceva concret - un atac fizic. 

Unu! spuse bătrâna în gând. Jommy, contemplând ironic 
accentele de îngrijorare ce străbăteau mintea femeii, nu 
răspunse. Bunicuţa sperase din tot sufletul ca el să adopte 
prima idee, astfel încât preţioasa ei piele să fie cât mai puţin 
în pericol. Dar, vulpe bătrână, era destul de realistă ca să-şi 
dea singură seama că planul numărul unu şchiopăta. În cele 
din urmă, mintea ei enunţă cu hotărâre: doi! 

Jommy bătu din picior. În acelaşi timp îşi dădu seama că 
Joanna vorbea într-un microfon, relatându-i povestea şi 
menţionând propunerea de cooperare. În final, îşi expuse 
propria ei părere: moartea! 

Băiatului îi trecu prin gând că, în urmă cu numai câteva 
minute, ar fi aşteptat cu sufletul la gură acel discurs şi mai 
ales replicile ce începuseră să curgă una după alta dintr-un 
difuzor camuflat. Voci grave de bărbaţi, dar şi glasuri 
muzicale, sonore, de femei! Acum, însă, nu dădea prea 
mare atenţie argumentelor. Observă totuşi existenţa unui 
oarecare dezacord. Una dintre femei voia să ştie cum îl 
cheamă. Timp de câteva secunde, nu-şi dădu seama că 
întrebarea îi era adresată direct. 

— Cum te cheamă? întrebă vocea din difuzor. 

Joanna se depărtă de aparat, venind spre uşă. Spuse 
aspru: 

— Eşti surd? Vrea să ştie cum te cheamă. 

— Numele meu..., începu Jommy, şi un colţ al creierului 
său se arătă surprins de întrebare. 

În acel moment crucial, însă, nimic nu putea să-i distragă 
atenţia. Acum, ori niciodată. Bătu din picior, alungându-şi 
din minte orice alt gând. Se concentră exclusiv asupra 
Bunicuţei, care stătea pitită după uşă şi asupra vibraţiilor 


mentale ce veneau dinspre ea. Îi simţi încordarea trupului, 
hotărârea de a acţiona şi, în final, groaza. Aşteptă 
neputincios, în timp ce ea stătea locului, paralizată de frică. 

Deodată, bătrânei îi reveni curajul. Experienţa miilor de 
ticăloşii pe care le săvârşise de-a lungul întunecatei sale 
cariere îi dădu puteri nebănuite. Năvăli în cameră. Cu ochii 
strălucitori, cu dinţii strânşi, îi sări în spate Joannei Hillory. 
Braţele subţiri o înlănţuiră pe tânăra surprinsă, 
imobilizându-i mâinile şi umerii. 

Flacăra furiei se aprinse din nou, sălbatică, în ochii Joannei 
şi, în acelaşi moment, arma i se descărcă inutil în podea. 
Apoi, ca un animal încolţit, femeia se zbătu cu o forţă 
incredibilă. În răstimpul unui moment disperat, Bunicuţa se 
agăţă de umerii ei cu ultimele puteri. O singură clipă, dar 
exact atât îi trebuise lui Jommy. Sări ca împins de un resort. 

Tot atunci, însă, se auzi geamătul bătrânei. Braţele îi 
fuseseră răsucite cu brutalitate şi silite să dea drumul 
prăzii. Trupul sfrijit îi alunecă pe podea. 

În acele secunde hotărâtoare, băiatul se simţea mai 
puternic decât tânăra slan, totuşi nu avea nici un rost să 
piardă vremea încercând să-şi dozeze forţele astfel încât să 
le facă oarecum egale cu ale acesteia. În timp ce ea se 
năpustea asupra lui ca o tigroaică, o lovi scurt, dur, cu 
muchia palmei peste gât. Era o lovitură periculoasă, care 
necesita o coordonare perfectă a muşchilor, deoarece, 
aplicată cu o forţă prea mare, putea rupe cu uşurinţă 
vertebrele cervicale. Lui Jommy, însă, îi reuşise perfect. 
Joanna îşi pierdu cunoştinţa. O prinse în cădere, o întinse 
pe jos şi începu să-i scotocească febril prin minte, trecând 
cu uşurinţă de scutul mental distrus în urma leşinului. Din 
păcate, pulsaţiile cerebrale erau prea slabe, iar 
caleidoscopul de imagini imposibil de descifrat. 

Începu s-o scuture cu blândeţe, urmărindu-i schimbarea 
configurației gândurilor, pe măsură ce şocul fizic determina 
subtile modificări chimice în corp, iar acestea, la rândul lor, 
induceau transformări la nivelul cortexului. N-avea timp de 


pierdut cu detaliile. Constatând că imaginile mentale 
deveneau tot mai amenințătoare, o părăsi şi se repezi la 
emițătorul radio. Încercând să-şi stăpânească vocea, rosti: 

— Încă mai doresc să purtăm o discuţie în termeni amicali. 
Le-aş putea fi de mare folos slanilor fără cârlionţi. 

Nici un răspuns. Grăbit, repetă mesajul, adăugând: 

— Sunt nerăbdător să intru în legătură cu o organizaţie 
puternică, aşa cum este a voastră. Sunt chiar dispus să vă 
înapoiez nava, dacă-mi dovediţi logic că pot scăpa fără să 
cad iar în vreo capcană. 

Tăcere. Deconectă aparatul şi, întorcându-se, privi 
încruntat la Bunicuţa care zăcea pe jumătate întinsă pe 
podea. 

— Nici o şansă! îi zise. Toate chestiile astea - racheta, 
femeia - reprezintă numai o parte dintr-un plan în care 
nimic n-a fost lăsat la voia întâmplării. Şapte aeronave 
militare, de câte o sută de mii de tone fiecare şi dotate cu 
armament greu, sunt deja pe urmele noastre. Detectoarele 
lor ne urmăresc panourile antigravitaţionale, aşa că nici pe 
întuneric nu suntem în siguranţă. Ne-am ars! 

Orele nopţii se scurgeau una după alta şi, cu fiecare minut, 
nevoia găsirii unei soluţii salvatoare devenea tot mai acută. 
Dintre cele trei fiinţe vii care rătăceau prin cerul negru- 
albastru, numai Bunicuţa, prăbuşită într-un scaun 
pneumatic, se chinuia într-un somn incomod. Cei doi slani şi 
neobosita rachetă, ce-şi continua cu viteză maximă zborul 
fără ţintă, rămăseseră de veghe. 

Fantastică noapte! Amenințarea distrugătoarei puteri 
care-i urmărea şi care putea lovi în orice clipă era o 
prezenţă permanentă, dar pe de altă parte... Jommy privea 
fascinat pe ecrane priveliştea magnifică ce se întindea 
dedesubt. O lume a luminilor, licărind în toate direcţiile, 
până la limita vizibilităţii. Lumini şi iar lumini. Punctuleţe, 
puncte, pete, iazuri, lacuri, mări, oceane de lumină - cătune 
izolate, sate, oraşe de diferite mărimi şi, din când în când, 
kilometri întregi din colosul megalopolitan. În cele din 


urmă, băiatul îşi întoarse privirile spre locul unde Joanna 
stătea cu mâinile şi picioarele legate. Ochii ei îl priveau 
întrebător. Înainte ca el să poată scoate vreun cuvânt, 
femeia întrebă: 

— Ai hotărât? 

— Ce să hotărăsc? 

— Când o să mă ucizi, bineînţeles. 

Jommy scutură din cap cu gravitate. 

— Lucrul cel mai de neînțeles pentru mine, răspunse încet, 
este convingerea că toţi trebuie ori să omoare, ori să se lase 
omorâţi. N-am să te ucid. Îţi voi da drumul. 

Ea rămase câteva clipe tăcută, apoi vorbi din nou: 

— Nu văd nimic de neînțeles în atitudinea mea. Timp de un 
secol, adevărații slani i-au ucis pe ai mei, fără să stea pe 
gânduri. De mai multe sute de ani, am început şi noi să 
ripostăm. Ce vezi anormal în asta? 

Băiatul înălţă din umeri, iritat. Era mult prea nesigur în 
privinţa semenilor săi ca să poată discuta acest subiect 
acum, când trebuia să se concentreze exclusiv asupra 
găsirii unei modalităţi de salvare. 

— În momentul de faţă, vorbi el, nu mă interesează 
conflictul pe cât de ucigător pe atât de oribil şi inutil, adică 
războiul purtat între oameni şi cele două rase de slani. 
Acum mă gândesc doar la cele şapte nave militare care ne 
vânează îndeaproape. 

— Păcat că ai aflat despre ele, spuse încet Joanna. Acum ai 
să-ţi pierzi vremea îngrijorându-te şi imaginând planuri 
inutile, când ar fi fost mult mai simplu dacă te considerai în 
siguranţă şi nu le descopereai decât în ultimul moment, 
înainte de a muri. 

— N-am murit încă! mârâi Jommy, brusc nerăbdător. Sunt 
de acord că-i hazardat ca un slan încă imatur, ca mine, să 
afirme că trebuie să existe o cale de a scăpa din această 
capcană. Am tot respectul faţă de inteligenţa slanilor adulţi, 
dar nu uit că ai tăi au fost deja învinşi de câteva ori. De 
pildă, de ce stau navele acelea în expectativă, dacă 


distrugerea mea e un lucru atât de simplu? Ce mai 
aşteaptă? 

Joanna zâmbea, iar faţa fină, dar puternică, îi era relaxată. 

— Doar nu-ţi închipui că am să-ţi răspund?! 

— Ba da! Băiatul zâmbi şi el, fără urmă de amuzament. 
Ştii, în ultimele ore m-am maturizat puţin. Până noaptea 
trecută am fost un naiv, un idealist. Ca să-ţi faci o idee, află 
că în primele minute, pe când stăteam cu armele îndreptate 
unul spre celălalt, m-ai fi putut ucide fără să întâmpini cea 
mai mică rezistenţă. Erai din neamul slanilor, iar în 
concepţia mea toţi slanii trebuie să fie uniţi. N-aş fi apăsat 
pe trăgaci, nici măcar ca să-mi salvez propria mea viaţă. 
Înţeleg, ai întârziat fiindcă ai vrut să mă interoghezi, dar ai 
pierdut o ocazie pe care acum n-o mai ai. 

Buzele perfecte ale femeii se strânseră brusc iar 
sprâncenele i se încruntară la gândul care tocmai îi venise. 

— Cred că încep să-mi dau seama unde vrei să ajungi. 

— E simplu ca bună-ziua, spuse Jommy sever. Ori îmi 
răspunzi de bunăvoie la întrebări, ori te ameţesc şi-mi culeg 
singur informaţiile din creierul tău inconştient. 

— Şi cum o să-ţi dai seama că spun adev... Se opri la 
jumătatea cuvântului şi făcu ochii mari, uluită: Doar nu 
vrei... 

— Ba da! O privi ironic în ochii strălucitori şi ostili. Îţi vei 
cobori scutul mental. Nu ridic, desigur, pretenţia unui acces 
total la creierul tău. Nu voi avea nimic împotrivă să-ţi 
controlezi gândurile într-o limită restrânsă, dar scutul 
mental trebuie să coboare. Acum! 

Joanna rămase nemişcată, rigidă, privindu-l cu dispreţ. 
Jommy o studie curios. 

— Sunt uimit, spuse el. Ce complexe ciudate iau naştere în 
minţile ce nu pot intra în contact direct cu alte minţi! Este 
oare posibil ca slanii fără cârlionţi să-şi fi construit nişte 
lumi interioare secrete, sacre? Şi mai e cu putinţă ca ei să 
se poarte ca nişte oameni plini de sensibilitate, să se simtă 
ruşinaţi când cineva încearcă să pătrundă în acele lumi 


unde accesul intruşilor este strict interzis? Ar fi un domeniu 
ideal pentru cercetările psihologice şi cred că aici s-ar 
putea găsi secretul duşmăniei dintre slani. Dar să lăsăm 
asta! Te rog să ai în vedere că am mai fost în contact cu 
mintea ta şi te mai rog să nu uiţi că, în conformitate cu 
propria ta logică, în câteva ore voi fi trecut în neființă. 

— Da, răspunse ea repede, asta-i adevărat. Vei muri, 
desigur. Fie, îţi răspund la întrebări. 

Mintea Joannei era ca o carte a cărei grosime nu putea fi 
măsurată, cu nenumărate pagini ce puteau fi citite. O 
structură deosebit de bogată, complexă, înţesată cu 
miliarde şi miliarde de impresii reţinute de-a lungul anilor 
de către o inteligenţă sclipitoare şi un simţ al observaţiei 
foarte pătrunzător. Jommy surprinse frânturi incitante ale 
experienţelor ei mai recente. Avu pentru un scurt timp 
imaginea unei planete dezolante, nisipoase, îngheţate, cu 
forme de relief joase. Marte! Văzu un oraş fascinant, închis 
sub o cupolă de sticlă; maşini uriaşe sub lumina stridentă a 
unor reflectoare. Undeva ningea, cu o violenţă încă 
neîntâlnită pe Pământ, iar prin ochiul de sticlă al unui 
hublou se putu vedea, pentru scurt timp, o navă cosmică 
neagră, scânteind ca o bijuterie în razele Soarelui. 

Confuzia gândurilor se risipi în momentul când femeia 
începu să vorbească. O făcea rar, fără grabă, deşi băiatul 
ştia că fiecare secundă era prețioasă, şi că, în orice 
moment, el şi nava lipsită de apărare puteau fi pur şi simplu 
pulverizaţi. Fiecare cuvânt, fiecare gând al Joannei aveau 
valoarea unor pietre preţioase. Erau fascinante. 

Slanii fără cârlionţi ştiuseră de apariţia unui intrus chiar 
din momentul în care el începuse să escaladeze peretele. 
Curioşi să-i afle intenţiile, nu încercaseră să-l oprească, deşi 
o puteau face fără greutate. Mai mult chiar, lăsaseră 
deschise mai multe căi de acces spre navă, iar Jommy se 
folosise de una dintre ele. Se ivise totuşi o problemă, exista 
un semn de întrebare: de ce nu funcţionaseră sistemele de 
alarmă montate pe drumul ales de el? 


Motivul pentru care navele militare întârziau să atace era 
acela că slanii ezitau să-şi folosească armele deasupra unui 
continent atât de dens populat. Dacă băiatul ar fi urcat 
până la o înălţime convenabilă sau dacă ar fi zburat 
deasupra oceanului, atunci atacul s-ar fi declanşat imediat. 
Dacă însă ar fi ales soluţia zborului în cercuri deasupra 
platformei continentale, ar mai fi câştigat cam 
douăsprezece ore, adică atât cât mai rămăsese din 
autonomia de zbor a rachetei. Apoi ar fi fost silit să 
aterizeze şi, după căderea serii, armamentul ar fi fost folosit 
pentru o singură lovitură - scurtă, mortală. 

— Să presupunem însă, spuse Jommy, că voi ateriza la 
periferia unui oraş mare. Îmi va fi foarte uşor să scap 
printre clădiri şi străzi, printre atâţia oameni. 

Joanna clătină din cap, tăindu-i elanul. 

— Dacă viteza de zbor scade sub trei sute douăzeci de 
kilometri pe oră, aeronava va fi distrusă indiferent de 
riscuri, indiferent de faptul că ei încă mai speră să-mi 
salveze viaţa şi să recupereze nava intactă. După cum vezi, 
îţi vorbesc foarte deschis. 

Băiatul rămase tăcut. Femeia reuşise să-l lămurească în 
privinţa dimensiunilor reale ale pericolului şi acum se 
simţea copleşit. Planul slanilor nu avea nimic subtil. Era pur 
şi simplu o hotărâre crudă, ireversibilă, bazată pe numărul 
şi puterea armelor. 

— Toate astea, se minună el, pentru un amărât de slan, 
pentru o navă! Îmi dau seama ce speriaţi trebuie să fiţi ca 
să faceţi atâtea eforturi, dacă sunteţi dispuşi la asemenea 
sacrificii pentru un câştig aşa mic. 

— Noi i-am scos pe şerpi în afara legii, veni răspunsul 
rece. 

În ochii cenuşii ai Joannei lucea un foc domol. Mintea ei se 
concentrase exclusiv asupra cuvintelor: 

— Tribunalele oamenilor nu-i eliberează pe hoţi, chiar 
dacă cheltuielile necesitate de condamnare depăşesc 
valoarea furtului. Făcând o paralelă, putem spune că, 


întrucât ceea ce ai furat tu este atât de preţios, ar fi o 
nebunie să te lăsăm să scapi. Ar fi cel mai mare dezastru 
din istoria noastră. 

Jommy se simţi brusc nerăbdător. 

— Nu crezi că te grăbeşti cu presupunerile, când afirmi că 
adevărații slani n-au descoperit secretul antigravitaţiei? 
Scopul meu în următorii ani este să-mi studiez semenii 
chiar acolo, în ascunzătorile lor şi pot să-ţi spun că nu voi 
folosi ca probă nimic din ceea ce am aflat acum de la tine. 
După cum mi se pare, simplul fapt că sunt atât de bine 
ascunşi încât n-au fost descoperiţi până acum reprezintă 
dovada concludentă a posibilităţilor lor. 

— Logica noastră e foarte simplă, spuse Joanna. Nu le-am 
văzut niciodată rachetele, deci nu au aşa ceva. Chiar ieri, în 
zborul acela ridicol până la palat, aparatul lor era acţionat 
de motoare cu reacţie cu jet multiplu, un model care la noi 
a ieşit din uz de peste o sută de ani. Deducţia e logică, se 
bazează pe fapte, pe observaţii, aşa că... 

Jommy se încruntă nemulţumit. Tot ce ştiuse despre slani 
se dovedea greşit. Erau proşti şi criminali. Porniseră 
împotriva slanilor fără cârlionţi un război fratricid tainic şi 
nemilos. Se furişau în lungul şi în latul planetei, supunând 
femeile oamenilor la experienţe diabolice cu ajutorul acelei 
invenţii infernale care era maşina genetică, 
monstruozităţile rezultate fiind anihilate de autorităţile 
medicale. O distrugere dementă şi fără nici un scop. Ceva, 
pur şi simplu, nu se potrivea! 

Nu se potrivea cu firea nobilă a părinţilor lui. Nu se 
potrivea eu geniul tatălui său, nici cu faptul că el însuşi, deşi 
trăise timp de şase ani sub influenţa caracterului infect al 
Bunicuţei, nu ajunsese un scelerat. Şi, în sfârşit, nu se 
potrivea nici cu faptul că el, un slan încă nematurizat, care 
se aruncase cu ochii închişi într-o capcană nebănuită, 
scăpase până acum de răzbunare, datorită unei 
necunoscute a ecuaţiei, datorită unei fisuri a planului lor. 


Arma lui atomică! Amănuntul de care ei n-aveau habar. Ar 
fi fost, desigur, nefolositoare în lupta inegală împotriva 
uriaşelor nave militare pornite pe urmele sale. Ar fi avut 
nevoie de peste un an ca să construiască un proiector cu un 
fascicul suficient de puternic încât să distrugă armele 
duşmane. Exista însă ceva ce putea face. Tot ce era atins de 
raza neiertătoare a armei se dezintegra plină la nivel de 
particule. Dumnezeule mare! Găsise soluţia pentru a ieşi 
din impas! Mai avea nevoie doar de timp. Şi de puţin noroc. 

Ecranele fură scăldate pe neaşteptate de lumina orbitoare 
a unui fascicul energetic, iar nava făcu un salt, ca o jucărie 
lovită violent. Metalul scârţăi, pereţii se cutremurară, 
luminile pâlpâiră. Ecoul şocului încă se mai auzea ca nişte 
şoapte amenințătoare, când Jommy sări decis din scaun, se 
repezi la pupitrul de comandă şi activă motoarele. 

Nava ţâşni înainte, accelerând nebuneşte. În luptă cu 
propria sa inerție cauzată de forţa demarajului, băiatul făcu 
doi paşi şi conectă transmiţătorul radio. 

Actul final începuse; singura lui şansă de a-şi pune în 
aplicare planul temerar era să-şi convingă adversarii să 
înceteze urmărirea. Recepţionă gândul Joannei în aceeaşi 
clipă în care-i auzi şi vocea plăcută, vibrantă: 

— Ce intenţii ai? Să discuţi cu ei despre ce pun la cale? Nu 
fi prost! Dacă, în sfârşit, s-au hotărât să mă sacrifice, nu 
cumva să crezi că o să le pese vreun pic de tine! 

CAPITOLUL 11 

Afară, întunericul era de nepătruns. Nenumărate stele 
licăreau rece, spuzind cerul nopţii fără lună. Nici un semn 
de la urmăritori, nici o umbră, nici o mişcare, nimic, numai 
acel spaţiu nesfârşit de un albastru-închis, aproape negru. 

Liniştea plină de încordare din navă fu sfâşiată de un 
strigăt aspru, pe jumătate înăbuşit, venind din cabina de 
alături şi urmat de un şuvoi violent de obscenităţi. Bunicuţa 
se trezise din somn. 

— Ce-i? Ce s-a întâmplat? 


După un scurt moment de tăcere, furia i se domoli brusc, 
lăsând loc unei spaime isterice. Gânduri îngrozite îi năvăliră 
în minte, într-un torent neîntrerupt. Spaţiul se umplu de 
blesteme născute din acea frică de moarte. Bunicuţa voia să 
trăiască! Să piară toţi slanii din lume, dar Bunicuţa nu! 
Bunicuţa avea suficienţi bani ca să... 

Era beată. Somnul îngăduise alcoolului să pună din nou 
stăpânire pe ea. Jommy făcu abstracţie de nebunia ei. Vorbi 
grăbit în microfonul transmiţătorului radio: 

— Către comandantul flotei militare. Chem comandantul! 
Joanna Hillory trăieşte! Sunt de acord s-o eliberez în zori! 

Câteva clipe de tăcere, apoi se auzi vocea calmă a unei 
femei: 

— Joanna, eşti acolo? 

— Da, Marian. 

— Bine, continuă vocea din difuzor. Suntem şi noi de acord 
cu propunerea, dar cu următoarele condiţii: cu o oră 
înainte de aterizare, ne vei comunica locul exact unde 
intenţionezi să cobori. Punctul ales trebuie să se afle la 
minimum cincizeci de kilometri de cel mai apropiat oraş, 
adică să avem la dispoziţie cinci minute necesare pentru 
accelerare şi decelerare. După cum presupunem, crezi că 
poţi scăpa. Prea bine! Îţi lăsăm un răgaz de încă două ore, 
iar noi o vom recupera pe Joanna. Un schimb echitabil. 

— Accept, spuse Jommy. 

— Aşteaptă, strigă femeia, dar băiatul fusese mai rapid. 
Decuplase aparatul radio cu o clipă înainte ca ea să 
vorbească, apoi se răsuci ca o furtună: Nu trebuia să-ţi 
ridici scutul mental. A fost exact avertismentul de care 
aveam nevoie. Oricum însă mi-aş fi dat seama, fiindcă aş fi 
fost pus în gardă de gândul tău. 

O măsură cu o privire suspicioasă. 

— Ce înseamnă dorinţa asta nebunească de a te sacrifica, 
numai ca eu să n-am la dispoziţie cele două ore? 

Joanna rămase tăcută. Ochii ei cenugşii aveau cea mai 
îngândurată privire din câte văzuse băiatul. Acesta spuse 


ironic: 

— Nu cumva fiindcă poţi cu adevărat să-mi oferi 
posibilitatea de a scăpa? 

— M-am întrebat, zise ea, de ce sistemele din clădirea 
navelor spaţiale nu ne-au indicat drumul exact pe care ai 
venit. Am impresia că există un amănunt scăpat de noi din 
vedere. Dacă vei reuşi să fugi cu nava asta... 

— Voi reuşi, spuse Jommy liniştit. Şi voi trăi. În ciuda 
oamenilor, a lui Gray, Petty şi a şlehtei de criminali de la 
palat. Voi trăi, în ciuda imensei organizaţii a slanilor fără 
cârlionţi şi a planurilor lor ucigaşe. Voi trăi şi într-o zi îi voi 
găsi pe adevărații slani. Nu acum, pentru că nici un tânăr 
nu poate spera să reuşească acolo unde au dat greş mii de 
slani fără cârlionţi. Odată şi-odată însă îmi voi regăsi 
semenii, şi-atunci... 

Se opri, apoi continuă cu gravitate: 

— Domnişoară Hillory, vreau să te asigur că nici o navă, 
asta sau alta, nu va fi întoarsă împotriva poporului tău. 

— Vorbeşti foarte convins, replică ea cu amărăciune. Cum 
poţi da nişte asigurări în numele acelor creaturi fără 
scrupule care conduc consiliul şerpilor? 

Jommy o fixă cu privirea. Era mult adevăr în aceste ultime 
cuvinte. Stând acolo, pe fotoliul din cabina de comandă, în 
faţa pupitrului clipitor şi a ecranelor strălucind, băiatul 
avea deja ceva din măreţia care urma să-i fie trăsătura 
dominantă. Era fiul tatălui său, moştenitorul geniului 
acestuia. Cu timpul, avea să devină stăpânul unei forţe 
căreia nimeni şi nimic nu i se va putea opune! 

Vocea lui răsfrângea o parte din înflăcărarea acelor 
gânduri: 

— Domnişoară, pot spune, cu toată modestia, că în clipa de 
faţă nu există nicăieri în lume un slan mai important decât 
fiul lui Peter Cross. Oriunde am să merg, cuvintele şi voinţa 
mea vor fi ascultate. În ziua în care îi voi găsi pe adevărații 
slani, războiul împotriva semenilor tăi va lua sfârşit pentru 
totdeauna. Ai spus că salvarea mea ar fi un dezastru pentru 


slanii fără cârlionţi. Eu spun că, dimpotrivă, va fi cea mai 
mare victorie. Într-o bună zi, tu şi ei veţi înţelege acest 
lucru. 

— Până una alta, surâse ironic Joanna, mai ai la dispoziţie 
doar două ore ca să scapi de cele şapte nave ale 
adevăraţilor stăpâni ai Pământului. Ceea ce se pare că nu 
pricepi este că noi nu ne temem de nimeni, că avem o 
organizaţie mai vastă decât îţi poţi închipui. Fiecare sat, 
fiecare oraş, mic sau mare, conţine un număr de slani fără 
cârlionţi. Ştim exact cât suntem de puternici şi, într-o bună 
zi, vom da totul pe faţă, vom prelua controlul şi... 

— Asta ar putea însemna război! izbucni Jommy. 

Răspunsul veni necruţător: 

— Vom distruge totul în mai puţin de două luni! 

— Şi după aceea? Ce-o să faceţi cu oamenii? Vă gândiţi 
cumva că veţi dispune de patru miliarde de sclavi? 

— Le suntem cu mult superiori. Trebuie oare să trăim 
mereu ascunşi, să îndurăm privaţiuni pe cele mai reci 
planete, să tânjim după acest Pământ verde şi după 
libertate, să ne luptăm mereu cu natura ca şi cu aceşti 
oameni pe care tu îi aperi cu atâta înflăcărare? Nu le 
datorăm nimic! Numai suferinţa. Împrejurările ne silesc să 
le-o plătim şi o vom face cu vârf şi îndesat! 

— Prevăd un dezastru care ne va afecta pe toţi. 

Femeia înălţă din umeri şi continuă: 

— Ce te-a salvat pe tine atunci când ai venit prima oară la 
Centrul Aerian a fost hotărârea noastră de a nu acţiona 
deocamdată, de a aştepta cursul evenimentelor. Dar acum 
s-a terminat! Nimic nu te mai poate ajuta, pentru că suntem 
hotărâți să te distrugem, folosind cele mai puternice arme. 
Un singur minut de foc continuu va transforma nava într-o 
cenuşă care va cădea spre Pământ ca un praf fin şi sclipitor. 

— Un minut! exclamă Jommy. 

Se opri brusc. Nu-şi imaginase că rămăsese atât de puţin 
timp şi că va fi nevoit să ia în calcul plăpânda speranţă că 


viteza navei are să adoarmă bănuielile urmăritorilor. Dar 
asta ţinea mai mult de psihologie. Vorbi aspru: 

— Termină cu vorbăria! Trebuie să te duc în cealaltă 
cabină. Intenţionez să improvizez o menghină în botul navei 
şi nu vreau să vezi ce am să montez acolo. 

Cu câteva clipe înainte de aterizare, Jommy văzu spre vest 
luminile oraşului, după care marea de sclipiri îi fu ascunsă 
privirii de versanţii unei văi. Uşor, aproape pe nesimţite, 
nava atinse pământul, apoi se opri, plutind parcă ireal 
datorită panourilor antigravitaţionale. Deschise uşa şi o 
dezlegă pe Joanna. 

Ţinându-i în mână arma electrică (propria lui armă era 
fixată în menghina improvizată), o privi pe femeie stând 
încordată în uşă. Peste dealurile estice răsăreau zorii unei 
noi zile, iar în lumina încă neclară silueta zveltă a Joannei se 
desluşea confuz. Fără nici un cuvânt, ea sări din navă. Acum 
creştetul îi era la nivelul părţii de jos a uşii, reflectând 
lumina venită dinăuntru. 

Ea se întoarse, arătându-şi faţa gânditoare şi întrebă: 

— Cum te simţi? 

Băiatul dădu din umeri. 

— Cam zdruncinat. Dar acum moartea mi se pare 
îndepărtată, nu mă mai poate atinge. 

— La mijloc nu este doar atât, veni replica ei sinceră. 
Sistemul nervos al slanilor e ca o fortăreață inexpugnabilă. 
Ei nu pot cădea pradă nervozităţii, fricii sau nebuniei. 
Atunci când ucidem, o facem pentru că logica noastră a 
indicat acea soluţie ca fiind singura viabilă. Atunci când, la 
rândul nostru, suntem în pericol de moarte, luptăm până la 
ultima suflare, cu speranţa că un element neaşteptat va 
apărea şi ne va salva. lar dacă nu se întâmplă nimic 
favorabil, ne dăm sufletul conştienţi că n-am trăit degeaba. 

El o privi curios, încercând să-i sondeze mintea. Îi simţi 
pulsaţia blândă a gândurilor şi unda ciudată, aproape 
prietenoasă, ce răzbătea atât din vocea cât şi din creierul 
ei. Ochii băiatului se îngustară. Ce urmărea, ce idee lua 


oare naştere în acel creier activ, sensibil dar lipsit de orice 
sentiment? 

Joanna continuă: 

— Jommy, vei fi probabil surprins aflând că, în cele din 
urmă, am ajuns să-ţi cred povestea şi că sunt convinsă că 
eşti chiar mai mult decât ceea ce pretinzi: reprezinţi 
idealurile pe care le susţii. Eşti primul slan adevărat pe care 
l-am întâlnit şi, pentru prima oară în viaţă, am o senzaţie de 
scădere a încordării mele interioare, de parcă întunericul 
din minte mi s-ar risipi. Dacă vei scăpa de armele noastre, 
te rog, te implor, păstrează-ţi aceste idealuri şi după ce te 
vei maturiza. Şi nu ne trăda. Nu deveni o unealtă a acelor 
creaturi care de atâta amar de vreme nu ştiu să se 
folosească decât de crimă şi de distrugere. Ai văzut ce se 
află în mintea mea şi acum ştii că nu te-am minţit în privinţa 
lor. Oricare le-ar fi logica, e greşită fiindcă este inumană. 
Trebuie să fie greşită, de vreme ce rezultatul ei a fost doar 
o nesfârşită nenorocire. 

Dacă va scăpa! Deci asta era! Ei ar fi fost atunci la mâna 
lui, ar fi depins de bunăvoința lui. De aceea încerca ea să-l 
atingă la coarda sensibilă! 

— Dar ţine minte un lucru, continuă Joanna. Să nu te 
aştepţi la nici un ajutor din partea noastră. În numele ideii 
de securitate personală şi colectivă pe care ne-am format-o, 
te considerăm duşmanul nostru. Prea multe lucruri depind 
de tine, soarta prea multor fiinţe este în joc, aşa că pe viitor 
nu te baza pe mila noastră. M-ai eliberat, iar eu ţi-am 
mărturisit unele lucruri dar, repet, nu te bizui pe aşa ceva! 
Nu mai veni printre noi - va însemna moartea ta imediată. i 
considerăm pe adevărații slani ca având o inteligenţă 
superioară, sau mai bine zis o inteligenţă aflată pe o treaptă 
superioară a dezvoltării, din pricina capacităţii lor de a citi 
gândurile. Îi credem capabili de orice viclenie, de orice 
mârşăvie. Sunt în stare să facă planuri pentru următorii 
treizeci, ba chiar şi pentru următorii o sută de ani. De 
aceea, chiar dacă acum te cred din toată inima, te voi ucide 


îndată ce voi avea posibilitatea, pentru că nu ştiu cum vei 
evolua pe măsură ce te vei maturiza. Nu ne pune niciodată 
la încercare bunăvoința. Suntem conduşi de suspiciune, nu 
de toleranţă. Şi acum îţi spun la revedere şi, oricât ţi s-ar 
părea de curios, succes! 

Jommy o privi cum se îndepărta, uşoară şi agilă - o siluetă 
înghițită treptat de întunericul care încă domnea în vestul 
văii. Era drumul care ducea spre oraş, calea pe care el 
însuşi trebuia să o urmeze. Grăbit, urcă în navă, închise uşa 
şi scoase din magazie două costume spaţiale. Cu unul dintre 
ele o îmbrăcă pe Bunicuţă, în ciuda protestelor şi a 
mormăielilor ei neinteligibile, apoi şi-l puse pe al lui şi se 
repezi în cabina de comandă. 

Închise uşa, ca să nu mai vadă rânjetul de beţiv care 
schimonosea faţa bătrânei înapoia plasticului transparent al 
căştii, iar în secunda următoare stătea încordat privind prin 
ecranul ce se deschidea spre „cer”. Degetele lui se întinseră 
spre comenzile panourilor antigravitaţionale. În clipa 
următoare, se simţi cuprins de nesiguranţă, acea 
nesiguranţă care crescuse în el cu fiecare clipă ce-l apropia 
de momentul decisiv. Era oare posibil ca un asemenea plan 
atât de simplu să reuşească? 

Putea să vadă navele ce-l pândeau - mici puncte 
întunecate pe bolta de deasupra, puse în evidenţă şi de 
faptul că acolo, sus, soarele strălucea deja. Norii şi ceața ce 
umpleau valea se risipeau cu o viteză incredibilă şi dacă mai 
avea vreun rost să se gândească la condiţiile meteo, atunci 
putea spune că până şi acestea erau împotriva lui. Acum se 
afla încă ascuns de semiobscuritatea văii, dar în câteva 
minute ar fi devenit perfect vizibil, ceea ce i-ar fi micşorat 
considerabil şansele de salvare şi aşa destul de scăzute. 

Era atât de preocupat, încât în primele secunde avu 
senzaţia că vibraţiile mentale neclare pe care le recepționa 
erau propriile sale gânduri: 

Nu trebuie să-mi fac griji. Bătrâna Bunicuţă va scăpa de 
slan. Trebuie doar să se machieze, ca să arate mai bine. La 


ce bun a mai fost actriţă, dacă nu şi-ar putea schimba 
înfăţişarea? Bunicuţa îşi va face un trup frumos şi alb, cum 
îl avea pe vremuri. Trebuie să-şi dichisească faţa asta 
bătrână. Br-r-r! 

Părea că propriul său aspect o umpluse de silă. Jommy îşi 
scoase din minte imaginea ei, dar cuvintele rămaseră. Şi 
părinţii lui foloseau peruci, totuşi, în pofida acestui fapt, 
mutilarea necesară a părului natural şi tunderea lui 
permanentă se dovediseră inutile. Adevăraţii slani erau însă 
siliţi să facă mereu acest lucru, iar în direcţia respectivă 
ajutorul şi experienţa Bunicuţei puteau fi de un real folos. 

Ciudat cât de repede dispăruse ezitarea lui Jommy, acum, 
când avea un plan de viitor. Uşoară ca un fir de praf, nava 
se ridică, apoi motoarele reactive prinseră viaţă, 
propulsând-o cu o viteză fantastică. Cinci minute pentru 
accelerare şi decelerare, spusese comandantul flotei 
militare. Jommy zâmbi întunecat. N-avea de gând să 
încetinească. Păstrând aceeaşi viteză uriaşă, se prăvăli în 
picaj spre râul care arăta ca o panglică lată şi întunecoasă 
la marginea oraşului. Alesese aşezarea umană ca loc de 
aterizare, tocmai datorită prezenţei apei. Pe ultimii metri, 
frână cu toată forţa. 

În acele clipe, când era deja prea târziu, încrederea 
comandanților slani trebuie să se fi zdruncinat din temelii. 
Uitând că nu era prudent să se arate în plină zi deasupra 
unui oraş atât de populat, ba mai mult chiar, să-şi folosească 
armele grele, se repeziră ca nişte păsări de pradă, trăgând 
cu toate gurile de foc ale celor şapte nave. Jommy smuci 
uşor sârma legată de trăgaciul armei sale, pe care o 
montase în menghina din botul navei. 

Din exterior, un impuls violent îi spori viteza, dar el abia îl 
sesiză - acela fusese singurul rezultat al barajului de foc al 
urmăritorilor. Atenţia i se concentrase asupra propriei sale 
arme. În momentul în care trăsese la rândul lui, la prova 
izbucnise o lumină albă, iar în aceeaşi clipă în metalul gros 
din botul navei apăruse o gaură cu diametrul de peste o 


jumătate de metru. Mai departe, raza nimicitoare ţâşni 
liberă spre sol, evaporând instantaneu apa râului. Aeronava 
se strecură prin tunelul astfel creat, încetinind în 
continuare cu toată forţa motoarelor cu reacţie. 

Lumina care pătrundea prin ecrane păli din cauza apei, 
apoi dispăru cu desăvârşire în clipa când, ajungând la 
fundul râului, începură să se afunde din ce în ce mai adânc 
în sol, prin gaura forată de fasciculul necruţător al armei 
atomice. 

Era ca şi cum ar fi zburat prin văzduh. Nu simţea nici o 
rezistenţă la înaintare, exceptând presiunea jeturilor 
reactive. Rocile erau dezintegrate până la nivelul atomic al 
elementelor componente, pierzându-şi instantaneu 
soliditatea şi transformându-se într-un bulgăre de materie 
comparabilă cu cea de la începutul lumii. O coeziune 
aparent indestructibilă, care dura de peste zece milioane 
de ani, dispărea într-o fracțiune de secundă sub acţiunea 
energiei nucleare. 

Jommy fixă secundarul ceasului. Zece secunde, douăzeci, 
treizeci... un minut. Manevrând manetele de comandă, 
încercă să ridice botul navei, dar enorma presiune a 
deceleraţiei făcea imposibilă orice abatere de la traiectorie. 
Abia după treizeci de secunde izbuti să reducă jeturile. 

După două minute şi douăzeci de secunde de deplasare 
subterană, nava se opri. Se aflau probabil undeva sub 
centrul oraşului şi aveau în spate treisprezece kilometri de 
tunel prin care apa râului torturat năvălea în clocote. 
Aceasta avea, desigur, să astupe gaura, iar slanii fără 
cârlionţi rămăseseră cu buzele umflate. Cu siguranţă că în 
cele din urmă pricepuseră ce se întâmplase, mai ales că în 
acele clipe, probabil, detectoarele lor sensibile erau 
îndreptate spre locul în care se aflau fugarii. 

Jommy râse satisfăcut. Şi ce dacă ştiau? Ce puteau să-i mai 
facă acum? Adevărat, Bunicuţa şi el încă nu scăpaseră de 
toate pericolele. Acestea aveau să revină în momentul în 
care se vor fi ridicat la suprafaţă. Probabil că acum fusese 


alertată întreaga organizaţie a slanilor fără cârlionţi, dar 
asta ţinea de domeniul viitorului. Deocamdată învinsese, iar 
victoria era cu atât mai reconfortantă cu cât venea după 
multe ore epuizante, disperate. Trebuia să pună în aplicare 
planul Bunicuţei, să se deghizeze, şi să se despartă de 
bătrână. 

Râsul îi pieri de pe buze. Stătu câteva clipe pe gânduri, 
apoi dădu buzna în cabina de alături. Punga neagră cu bani 
pe care o căuta se odihnea în poala femeii, sub protecţia 
unei mâini ca o gheară. Fără să ezite, o smulse înainte ca 
bătrâna să-şi dea seama de intenţiile lui. Ea ţipă şi se repezi 
s-o recapete, dar fu respinsă cu răceală. 

— Stai liniştită! M-am hotărât să-ţi adopt planul. Am să mă 
deghizez astfel încât să arăt ca un om, apoi ne vom 
despărţi. Îţi voi da de aici cinci mii de dolari, iar restul îi vei 
primi peste un an. lată cum vom face: am nevoie de un loc 
unde să mă ascund, unde să fiu în siguranţă, aşa că vei 
merge undeva în munţi şi vei cumpăra o fermă. După ce o 
vei face, vei insera un anunţ în ziarul local. Eu am să public 
un răspuns, apoi ne vom întâlni. Păstrez grosul banilor 
pentru ca nu cumva să-ţi treacă prin cap să mă păcăleşti. 
Regret, dar tu m-ai prins acum şase ani, aşa că trebuie să 
mă suporţi în continuare. Acum mă voi întoarce, ca să 
blochez tunelul. Într-o bună zi, voi adapta nava ca să 
funcţioneze pe baza energiei atomice şi n-am chef ca între 
timp să intre cineva aici. 

Trebuia, desigur, să părăsească în cea mai mare grabă 
oraşul şi să înceapă turul continentului. Acolo se mai aflau 
cu siguranţă şi alţi semeni de-ai lui dar, aşa cum şi părinţii 
săi se cunoscuseră întâmplător, şi el avea nevoie de multă 
şansă pentru a-i găsi pe cei de acelaşi neam. Şi mai trebuia 
să pună la punct şi planul la care până atunci meditase doar 
în linii mari, acel plan măreț ce prindea acum contur în 
mintea lui. Planul de a-şi gândi calea către adevărații slani. 

CAPITOLUL 12 


Cerceta şi lucra. Acolo. În vale. În laboratorul din ferma 
izolată a Bunicuţei, toate ideile şi proiectele pe care tatăl lui 
i le întipărise în minte deveneau, încet-încet, realitate. 
Învăţase să controleze în sute de moduri acea energie fără 
egal pe care o avea la dispoziţie, spre binele oamenilor şi al 
slanilor deopotrivă. 

Descoperise că eficacitatea invenţiei rezulta din două idei 
de bază: sursa de energie putea fi oricât de mică, iar forma 
ei de manifestare nu era în mod obligatoriu căldura. Putea 
fi convertită în mişcare, vibrații, radiaţii sau direct în 
electricitate. 

Începu să-şi construiască un arsenal, apoi transformă un 
munte din apropiere în fortăreață, conştient totuşi de faptul 
că n-ar fi rezistat unui atac de proporţii. Oricum, tot ce 
făcuse era mai mult decât nimic. Având de partea lui ştiinţa 
care-l ajuta să se apere din ce în ce mai bine, căutările sale 
deveniră tot mai hotărâte. 

Jommy călătorea mereu. Pe drumuri ce se pierdeau în 
depărtări, sau în oraşe ciudate, fiecare cu viermuiala sa de 
oameni. Soarele răsărea şi apunea, răsărea şi apunea, 
urmându-şi ciclul nesfârşit. Zile cu ploi mărunte şi reci, 
nopţi nenumărate. Deşi izolat, singurătatea nu-l apăsa, 
deoarece sufletul lui deschis trăia de fiecare dată din plin 
uriaşa dramă ce se desfăşura zilnic sub ochii săi. Oriunde se 
ducea întâlnea felurite forme de manifestare a prezenţei 
organizaţiei slanilor fără cârlionţi, şi cu fiecare zi care 
trecea era tot mai uluit şi mai dezamăgit. Unde se aflau 
adevărații slani? 

Absența semenilor săi îl înnebunea, părea fără de răspuns. 
Aceeaşi senzaţie de incertitudine îl stăpânea şi acum, când 
mergea încet pe artera principală a oraşului Nici nu mai 
ştia câte localităţi cercetase până atunci. O sută? Sau poate 
o mie... 

Noaptea cobora încet peste aşezare. Întunericul era 
străpuns de nenumăratele ferestre luminate ale 
magazinelor. Jommy se îndreptă spre un chioşc şi cumpără 


toate ziarele locale, apoi reveni la maşină. În ciuda 
înfăţişării banale, aceasta era un adevărat crucişător pe 
roţi, iar Jommy o păzea în permanenţă. Se rezemă de 
automobilul lung şi scund şi începu să citească. Pe măsură 
ce dădea paginile una după alta, aruncându-şi în fugă ochii 
pe fiecare articol, o boare răcoroasă de vânt făcu ziarul să-i 
fluture în mâini. 

Vântul deveni mai puternic şi mai rece, aducând mirosul 
dulce-amărui al ploii. Un vârtej mai obraznic prinse 
marginea paginii, o scutură violent, apoi o sfâşie cu 
brutalitate şi plecă mai departe şuierându-şi victoria şi 
fugărind pe stradă peticul de hârtie rupt. Băiatul strânse 
ziarele şi se urcă în maşină. După o oră, acestea erau 
mototolite şi aruncate într-un coş pentru gunoi. Cufundat în 
gânduri, Jommy sui din nou la volan. 

Aceeaşi poveste. Două dintre ziare aparţineau slanilor fără 
cârlionţi. Mintea lui antrenată sesiza uşor diferenţele 
subtile, coloratura aparte a articolelor, chiar şi modul diferit 
de aşezare a cuvintelor în frază - diferenţa dintre 
publicaţiile scrise de oameni şi cele concepute de slanii fără 
cârlionţi. Două din şapte era media obişnuită, iar cele două 
aveau, ca de obicei, cele mai mari tiraje. 

O dată în plus, calea urmată se dovedise o fundătură. 
Oameni şi slani fără cârlionţi. Atât! Nici aici nu exista un al 
treilea grup, nici aici nu apăreau acele nuanţe din care s-ar 
fi putut deduce prezenţa adevăraţilor slani. Asta dacă teoria 
lui era corectă. Nu-i mai rămânea decât să citească 
revistele săptămânale şi să-şi petreacă seara aşa cum îşi 
petrecuse ziua: mergând cu maşina de colo-colo, cercetând 
fiecare casă, sondând mintea fiecărui trecător. În timp ce se 
îndrepta spre est, vijelia se năpusti ca o fiară flămândă. 

În spatele său, oraşul dispărea înghiţit de întuneric şi de 
furtună. O altă încercare, un alt eşec. 

Apa din jurul navei era neagră şi nemişcată. Trecuseră trei 
ani până când Jommy se întoarse, în sfârşit, la tunelul său. 
Plescăi prin noroi şi porni echipamentele ce funcționau pe 


baza energiei atomice, îndreptând forţa lor sclipitoare spre 
metalul torturat. 

O placă din oţel de zece puncte acoperea gaura 
considerabilă din fuzelaj, făcută de arma puternică a tatălui 
său în ziua când scăpase de urmăritorii slani. La sfârşitul 
unei săptămâni interminabile, o monstruozitate metalică 
îmbrăţişase ca o caracatiţă suprafaţa exterioară a 
vehiculului spaţial, întărind-o cu rezistenţa ei de neînfrânt. 
Munca dură până când pereţii de treizeci de centimetri fură 
dublaţi în întregime cu acelaşi oţel de zece puncte, care 
acum îmbrăca întreaga navă, de la un capăt la celălalt. 

Următoarele săptămâni Jommy le dedică studiului 
panourilor antigravitaţionale şi al pulsaţiilor electrice 
proprii acestora. În sfârşit, descoperi o piesă pe care, 
surâzând ironic, o lăsă în tunel, fiindcă pe ea o urmăreau 
detectoarele slanilor fără cârlionţi. N-aveau decât să creadă 
că racheta era tot acolo! 

Munci ca un rob timp de trei luni, dar în sfârşit, într-un 
octombrie ploios, la ora când noaptea se îngâna cu ziua, 
nava parcurse zece kilometri de tunel pe o cale de rulare 
antifricţiune, apoi ţâşni pe verticală, străpungând burniţa 
rece. 

Ploaia se transformă în lapoviţă, apoi în ninsoare. După 
câteva secunde însă, adolescentul ajunsese deasupra 
norilor, departe de intemperiile terestre. În jurul său 
domnea acum imensitatea spaţiului cosmic, cu puzderia de 
stele ce clipeau uimite la trecerea inegalabilului vehicul. 
lată Sirius, cea mai strălucitoare bijuterie din diademă, iat- 
o şi pe Marte cea roşie. Dar nu Marte era ţinta de data 
aceasta. Jommy intenţiona doar un zbor scurt, un zbor de 
probă spre Lună, care să-i ofere experienţa atât de 
necesară lungii şi periculoasei călătorii ce devenea 
inevitabilă cu fiecare nouă săptămână de căutări sterile. 
Ştia că într-o bună zi va fi silit să meargă pe Marte. 

În spatele lui, vălul neclar al nopţii ce învăluia globul 
pământesc se depărta rapid. Într-o parte apăru o luminiţă 


care creştea văzând cu ochii şi, la un moment dat, 
contemplarea apropiatului răsărit de soare fu tulburată de 
semnalul de alarmă. Undeva sus, departe, se vedea o 
lumină care clipea. Încetinind brusc, Jommy o privi cum îşi 
schimbă poziţia. Deodată, lumina se stinse şi, la limita 
vederii, apăru o altă navă! 

Era o navă militară, de gabarit mare, care venea direct 
spre el. Crescu din ce în ce mai mult pe măsură ce se 
apropia, perfect vizibilă deoarece primea din plin lumina 
Soarelui. Trecu la mai puţin de o sută cincizeci de kilometri 
depărtare, o formă întunecată de metal neted, lungă de 
vreo trei sute de metri. După câteva secunde dispăru în 
întuneric, iar după încă o jumătate de oră alarma se opri. 

Însă nu pentru mult timp. După numai zece minute, porni 
din nou. A doua navă era mai îndepărtată şi zbura pe 
urmele celei dinainte. Era tot una militară, dar mai mică, un 
distrugător, şi urma o traiectorie ciudată, formată dintr-o 
succesiune de unghiuri drepte. 

Când sistemul de alarmă se opri pentru a doua oară, 
Jommy porni iarăşi motoarele. Era nehotărât: se simţea 
cuprins de un sentiment de respect. Două nave militare, 
dintre care una de calibru greu, aşa de aproape una de 
alta! De ce? Aveau aparenţa unei patrule spaţiale, dar 
împotriva cui? Cu siguranţă că nu împotriva oamenilor. 
Aceştia habar n-aveau de slanii fără cârlionţi şi de 
vehiculele lor minunate. 

Încetini, după care opri din nou. Nu, nu era pregătit să 
rişte să dea peste asemenea monştri, puternic înarmaţi şi, 
cu siguranţă, necruţători. Începu să descrie o curbă largă... 
şi la mijlocul ei observă micul obiect întunecat asemănător 
unui meteorit care se năpustea spre el. 

Viră scurt, evitând în ultima clipă coliziunea, dar obiectul 
se întoarse şi veni din nou, ameninţător, de parcă ar fi fost 
viu, o creatură oribilă a spaţiului. Apăru câteva clipe, prin 
ecranul din spate - un glob metalic, întunecat, cu diametrul 
de aproape un metru. Disperat, Jommy încercă să-l evite din 


nou, dar înainte de a putea face vreo manevră fu scuturat 
de un şoc cumplit, asurzitor. 

Explozia îl azvârli cu violenţă pe podea; şocul îl ţintui 
acolo, năuc, totuşi încă în viaţă, conştient că rezistenţa 
blindajului făcuse faţă cu succes cumplitei deflagraţii. Nava 
se zgâlţâia ca ieşită din minţi. Ameţit, se reculese şi urcă din 
nou în fotoliul din faţa pupitrului de comandă. Fusese lovit 
de o mină! O mină zburătoare! Oare ce alte măsuri de 
precauţie teribile fuseseră luate, şi împotriva cui? 

Gânditor, îşi pilotă atent nava avariată, aproape scoasă din 
uz, până la tunelul de sub râul care străbătea ferma 
Bunicuţei, tunel care în ultima lui porţiune suia până în 
inima unui pisc muntos. Nu-şi putea da seama nici măcar cu 
aproximaţie cât timp avea să fie silit să rămână ascuns 
acolo. Cel puţin temporar, vehiculul devenise inutilizabil, 
dintr-un motiv principal: învelişul exterior era puternic 
radioactiv. Încă un lucru era limpede: deocamdată Jommy 
nu putea să lupte împotriva slanilor fără cârlionţi, nici să-i 
păcălească. 

Două zile mai târziu, stătea în uşa casei şi-şi privea cea 
mai apropiată dintre vecine, doamna Lanahan, care, cu 
buzele strânse, venea pe poteca dintre cele două livezi. Era 
o blondă plinuţă, al cărei cap rotund, ca de bebeluş, 
ascundea o minte băgăreaţă şi maliţioasă. Ochii ei albaştri îl 
fixau cu neîncredere pe adolescentul înalt, cu păr castaniu 
şi ochi căprui - nepotul Bunicuţei. 

Jommy îi deschise uşa şi o urmă în casă, privind-o amuzat. 
Mintea ei reflecta ignoranţa cea mai crasă, tipică 
locuitorilor din zonele rurale izolate, o lume în care din 
educaţie mai rămăsese doar o umbră palidă, reflectarea 
slabă, impersonală a cinismului oficial. Nu ştia exact ce 
anume însemna slan, dar credea că el, nepotul, era unul 
dintre aceştia, aşa că venise până acolo ca să se convingă. 
Reprezenta un subiect excelent pentru un interesant 
experiment de hipnoză cu cristale conceput de Jommy. Era 
fascinant s-o priveşti cum fixa micuța gemă pe care elo 


pusese pe masă, şi s-o asculţi vorbind încontinuu, fără să-şi 
dea seama că înceta să mai fie stăpână pe propria ei voinţă, 
devenind sclava minţii nepotului despre care până la urmă 

nu aflase nimic. 

Plecă într-un târziu, când soarele începuse să coboare în 
spatele munţilor. Era aparent neschimbată, numai că uitase 
motivul pentru care venise, şi asta fiindcă Jommy îi indusese 
o nouă atitudine faţă de slani: lipsită de ură - o măsură de 
precauţie pentru viitor - dar în acelaşi timp 
dezaprobatoare, ca să nu dea de bănuit în colectivitatea în 
care ura constituia un sentiment general. 

A doua zi îl întâlni pe câmp pe soţul femeii, un negru uriaş 
şi bărbos. O discuţie liniştită şi un alt cristal - altfel acordat 
- îl trecură şi pe el sub control. 

În lunile ce urmară, Jommy rămase lângă Bunicuţa, sau 
mai bine zis lângă cea care fusese Bunicuţa, pentru că 
devenise blândă ca un mieluşel în urma tratamentului cu 
cristale hipnotice. Încet-încet, băiatul instaură un control 
mental absolut asupra celor câteva sute de fermieri ce-şi 
duceau viaţa în decorul idilic al văii încadrate de coline 
mereu verzi. La primele experienţe, avusese nevoie de 
gemele cu puteri neobişnuite dar, după ce mai învăţă câte 
ceva despre structura mentală a oamenilor, descoperi că se 
putea dispensa de ele, folosindu-şi doar propria sa forţă 
cerebrală Era adevărat însă, procedeul decurgea mai lent. 

Făcu o socoteală aproximativă. Chiar la un ritm de două 
mii de hipnotizaţi pe an - asta neţinând cont de noile 
generaţii - i-ar fi trebuit două milioane de ani să 
„imblânzească” cele patru miliarde de oameni. Aşadar două 
milioane de slani ar fi putut face treaba într-un an, dacă ar 
fi deţinut secretul cristalelor hipnotice. 

Avea nevoie de două milioane şi el nu putuse găsi nici 
măcar unul! Ştia că totuşi, undeva, trebuia să existe şi alţi 
semeni de-ai săi, şi mai ştia că odată şi-odată va fi necesar 
să-şi folosească inteligenţa pentru a intra în contact cu 
organizaţia lor. Însă pentru asta erau necesari nişte ani de 


trudă, şi mai ales trebuia să treacă de primul obstacol: 
găsirea acelei organizaţii! 

CAPITOLUL 13 

Era încolţită. Într-o secundă, Kathleen Layton fu cu toate 
simţurile la pândă. Trupul tânăr şi zvelt încremenise lângă 
biroul lui Gray, în faţa sertarului deschis al cărui conţinut îl 
studia. Mintea în alertă îi semnală că liderul şi încă un 
bărbat tocmai ieşeau din dormitorul ei, trecând în altă 
cameră, vecină cu cea în care se afla acum - biroul personal 
al dictatorului! 

Era furioasă. Săptămâni întregi aşteptase această şedinţă 
de Consiliu, care avea să consfinţească statutul ei de 
însoţitoare a lui Gray, oferindu-i liberul acces la biblioteca 
liderului. Şi acum... acest accident stupid! Pentru prima 
dată, conducătorul oamenilor venise în camera ei, în loc să 
o cheme la el aşa cum făcea de obicei. Retragerea devenise 
acum imposibilă, pentru că toate celelalte ieşiri erau păzite. 

O prinseseră! Cu toate acestea, nu regreta fapta comisă. 
Ce altceva putea face un slan prizonier decât să caute o 
cale de evadare? Cu fiecare clipă devenea tot mai 
conştientă de gravitatea situaţiei. Prinsă în flagrant delict! 
Încetă să mai pună hârtiile înapoi în sertar. Nu mai avea 
timp. Cei doi se aflau chiar în faţa uşii. 

Luând o hotărâre bruscă, închise sertarul, aranjă hârtiile 
rămase într-un teanc pe care îl puse pe marginea biroului 
şi, ca o căprioară hăituită, fugi spre un fotoliu. În aceeaşi 
secundă, uşa se deschise şi Petty intră înăuntru, urmat de 
Gray. Văzând-o, cei doi bărbaţi se opriră. Faţa şefului 
poliţiei secrete se întunecă. Ochii lui se îngustară, aruncând 
spre dictator priviri întrebătoare. Sprâncenele acestuia se 
ridicară a mirare, iar în zâmbetul lui se citi o urmă de 
ironie. 

— Bună ziua! spuse el. Ce vânt te aduce pe aici? 

Kathleen îşi pregătise deja răspunsul, dar înainte să poată 
scoate vreun cuvânt, Petty o întrerupse. Atunci când voia, 


ticălosul avea o voce foarte plăcută, şi exact pe acest toni 
se adresă lui Gray. 

— Este evident că te spiona, Kier, rosti el blând. 

În logica lui exista ceva care o făcu pe fată să se crispeze. 
Trăia cu senzaţia că destinul întunecat al şefului poliţiei 
secrete făcuse ca acesta să fie prezent în toate momentele 
critice ale vieţii ei. Simţi că-i piere curajul atunci când îşi 
dădu seama că şi clipa de faţă intra în aceeaşi categorie şi 
că Petty ar fi fost în stare de orice ca să-i agraveze situaţia, 
să o facă fatală pentru prizonieră. 

Bărbatul continuă calm: 

— Zău, Kier, uite că din păcate ne-am întors la ceea ce 
tocmai discutam. Săptămâna viitoare, fata va împlini 
douăzeci şi unu de ani, deci va deveni majoră. Ai de gând s- 
o ţii aici până moare de bătrâneţe, la vreo sută şi ceva de 
ani, ori mai ştiu eu ce vârstă matusalemică? 

Zâmbetul de pe faţa lui Gray se aspri. 

— Kathleen, nu ştiai că sunt la şedinţa de Consiliu? 

— Bineînţeles că ştia, interveni din nou Petty sarcastic, dar 
sfârşitul neaşteptat de rapid al acesteia i-a făcut o surpriză 
foarte neplăcută. 

— Refuz să răspund la orice întrebări puse în prezenţa 
acestui om, replică rece fata. Încearcă să pară calm şi logic, 
dar în ciuda modului straniu în care îşi ascunde adevăratele 
gânduri, simt o undă de îndârjire dinspre creierul lui. Iar 
vibrația mentală care i-a ieşit la suprafaţa minţii arată cât e 
de încântat că, în sfârşit, vă va putea convinge că trebuie să 
fiu ucisă. 

Faţa liderului devenise gânditoare şi, în mod surprinzător, 
vădea o oarecare ostilitate. Mintea fetei o atinse uşor pe a 
lui, sesizând un gând în stare incipientă, o hotărâre în 
devenire, dar imposibil de descifrat. Într-un târziu, Gray 
spuse: 

— Din punct de vedere istoric, putem afirma că acuzaţia 
ce ţi se aduce este adevărată, John. Faptul că-i doreşti 
moartea este... [-ă-ă... dovedit. Reprezintă fără îndoială 


urmarea zelului depus de tine în lupta împotriva slanilor, 
dar denotă un fanatism cel puţin curios pentru un om atât 
de capabil. 

Petty făcu un gest cu mâna de parcă ar fi vrut să-i alunge 
cuvintele. 

— Adevărul este că vreau şi nu vreau s-o văd moartă. Din 
punctul meu de vedere, faptul că stă aici, în palat, şi că are 
capacitatea de a citi gândurile reprezintă o permanentă şi 
serioasă ameninţare la adresa securităţii statului. Pur şi 
simplu nu mai vreau s-o ştiu prin preajmă şi, nefiind un 
sentimental, mai ales în ceea ce-i priveşte pe slani, găsesc 
că moartea e soluţia cea mai sigură. M-am hotărât totuşi să 
nu mai insist asupra unui asemenea verdict, datorită 
neputinței de a fi nepărtinitor în acest caz. Cred însă cu 
toată convingerea că ideea pe care am enunţat-o azi în 
şedinţă este bună: ar trebui s-o mutăm pe fată în altă parte. 

Nici un gând al lui Gray nu arăta că ar fi vrut să spună 
ceva. Privirea lui se oprise pe faţa fetei, cu o fixitate 
supărătoare. 

— În momentul în care voi fi luată din acest palat, spuse 
tăios Kathleen, voi fi ca moartă şi, aşa cum a spus domnul 
Gray cu ani în urmă - atunci când mercenarul tău a 
încercat să mă ucidă - cercetările efectuate după moartea 
unui slan sunt întotdeauna privite cu suspiciune. 

Văzu că dictatorul clatină din cap în semn de împotrivire. 
Iar când vorbi, avu cea mai moale şi mai neconvingătoare 
voce din câte auzise Kathleen până atunci: 

— Te cam grăbeşti cu presupunerile când afirmi că nu sunt 
în stare să-ţi ofer protecţie. Una peste alta, însă, sunt de 
acord că planul e bun. 

Fata făcu ochii mari, dezamăgită. Liderul încheie virtuala 
ei condamnare la moarte pe un ton egal: 

— Îţi vei strânge hainele şi restul lucrurilor care-ţi aparţin 
şi te vei pregăti de plecare în douăzeci şi patru de ore. 

Şocul trecu, iar mintea i se linişti. Faptul că Gray îi 
retrăsese protecţia era o realitate prea evidentă ca să mai 


merite să-şi bată capul cu ea. 

O uluia însă faptul că nu exista nici o dovadă în baza căreia 
să i se poată intenta un proces. Nici nu apucase să se uite 
prin hârtiile pe care le făcuse teanc. Rezulta deci că decizia 
fusese luată ţinând cont pur şi simplu de prezenţa ei acolo 
şi de acuzaţiile lui Petty. Surprinzător era că o apărase de 
şeful poliţiei secrete în situaţii mult mai dramatice şi că ea 
mai intrase în acel birou de cel puţin şase ori, fără să fie 
controlată sau suspectată de cineva. 

Însemna că decizia fusese luată anterior, deci orice 
argument era de prisos. Observă că şi Petty, uimit, se 
încruntă, cuprins de suspiciuni în faţa victoriei facile. 
Suprafaţa minţii lui fu străbătută fulgerător de o undă de 
insatisfacţie, apoi apăru hotărârea fermă de a întări decizia 
liderului. Petty îşi aruncă atent ochii prin cameră, apoi se 
opri cu privirea asupra biroului şi spuse: 

— Problema este ce a descoperit cât timp a stat singură 
aici. Ce conţin aceste hârtii? 

Nu se putea spune că-i lipsea tupeul. Se îndreptă spre 
masă chiar în timp ce punea întrebarea. Ajuns acolo, cu 
Gray în spatele său, răsfoi documentele. 

— Hm-m-m! Lista vechilor ascunzători ale slanilor, pe care 
încă le mai folosim pentru a-i prinde pe cei neorganizaţi. 
Din fericire sunt câteva sute, aşa că sunt convins că n-a 
apucat nici măcar să le memoreze denumirile, darmite 
localizarea exactă. 

Concluzia era absolut falsă, dar nu asta o preocupa acum 
pe Kathleen aflată la ora revelaţiilor. Niciunul dintre bărbaţi 
nu-şi putea imagina că locurile unde se aflau ascunzătorile 
slanilor se întipăriseră definitiv în mintea fetei. Mai mult 
chiar, memoria ei fotografică reţinuse şi sistemele de 
alarmă montate de poliţia secretă pentru a avertiza în cazul 
pătrunderii unui intrus. Din analiza sumară a documentului 
reieşea existenţa unui fel de emiţător de gânduri care îi 
îndrepta spre ţintă pe slanii izolaţi. Dar asta conta mai puţin 
acum. 


Important era Gray. Liderul studia atent teancul de hârtii. 

— E mai grav decât am crezut, murmură el, iar inima fetei 
încetă să mai bată. Mi-a scotocit prin birou. 

Kathleen se gândi încordată că nu era cazul ca dictatorul 
să recunoască aşa ceva de faţă cu Petty, ceea ce echivala cu 
a pune o armă de temut în mâna celui mai înverşunat 
duşman al ei. 

Gray se întoarse, fixând-o cu o privire de gheaţă. Ciudat, 
dar suprafaţa minţii lui rămăsese la fel de calmă şi de 
stăpână pe sine ca întotdeauna. Bărbatul nu era furios, ci 
stăpânit de o hotărâre fermă - aceea de a o rupe cu fata. 

— Vei merge în camera ta, vei împacheta şi vei aştepta 
dispoziţiile mele. 

Kathleen tocmai se depărta, când îl auzi pe Petty spunând: 

— Ai afirmat în diferite ocazii că o ţii în viaţă numai în 
scopuri ştiinţifice. Dacă o muţi de aici, înseamnă că 
scopurile acelea nu mai sunt valabile. Îndrăznesc de aceea 
să sper că va fi pusă sub protecţia poliţiei secrete. 

Tânăra trase uşa după ea. Îşi închise mintea pentru a 
bloca accesul vibraţiilor mentale venite dinspre cei doi şi o 
porni în fugă pe coridor spre camera ei. Nu avea nici un 
interes să afle detaliile acelei crime făţarnice pe care 
probabil că Gray şi acolitul lui o perfectau chiar în acele 
momente. Ştia foarte clar ce avea de făcut. Deschise uşa 
dormitorului care dădea spre unul dintre coridoarele 
principale, îşi înclină capul spre santinela care o salută 
luând poziţia de drepţi şi se îndreptă calmă către cel mai 
apropiat lift. 

Teoretic, nu avea voie să circule decât până la nivelul aflat 
la o sută şaptezeci de metri înălţime. Accesul la hangarele 
avioanelor, aflate cu încă o sută şaptezeci de metri mai sus, 
era interzis. Din păcate pentru el, însă, tânărul liftier - un 
militar solid, de altfel - nu putu para lovitura năprasnică pe 
care fata i-o trase în bărbie, făcându-l să se prăbuşească. 
Kathleen citi în mintea lui că, la fel ca majoritatea 
bărbaţilor, nu accepta ideea că o asemenea fată înăltuţă şi 


firavă putea fi periculoasă pentru un mascul în plină putere, 
cântărind aproape nouăzeci de kilograme. Cel de aici îşi 
pierduse cunoştinţa înainte de a-şi înţelege greşeala. Deşi 
era o cruzime din partea ei, nu ezită să-i lege picioarele cu 
sârmă, şi tot cu sârmă îi fixă şi căluşul pe care i-l îndesase în 
gură. 

Ajunsă pe acoperiş, efectuă o scurtă explorare mentală în 
jurul ascensorului, apoi deschise uşa şi o închise rapid în 
urmă. Văzu un avion la mai puţin de zece metri distanţă. 
Lângă el, un altul, la care trei mecanici trebăluiau, 
ascultând poveştile unui soldat. 

Nu-i trebuiră mai mult de zece secunde ca să ajungă lângă 
aparatul de zbor şi să se caţere în carlingă. Se bucură 
constatând că toate comenzile îi sunt familiare; nu se 
chinuise degeaba atunci când sondase, vreme de mai mulţi 
ani, creierele piloților. Motoarele şuierară, avionul se puse 
în mişcare, apoi ţâşni cu viteză maximă. 

Hm, iar o întinde colonelul, o ajunse din urmă gândul unui 
mecanic. 

Probabil că s-a dus după vreo femeie, zise soldatul. 

Mda, aprobă al doilea mecanic. Ai zice că tipul... 

După două ore de zbor neîntrerupt pe direcţia sud-vest, 
Kathleen ajunse la ascunzătoarea aleasă drept ţintă. 
Ateriză, cuplă pilotul automat, îl programă să zboare mai 
departe spre est şi cobori din avion. În zilele ce urmară, 
pândi cu nerăbdare un vehicul. În cea de-a cincisprezecea 
zi, şansa îi surâse. De după un pâlc de copaci apăru un 
automobil lung şi negru, îndreptându-se direct spre ea. 
Mugşchii i se încordară. Cumva, n-avea importanţă cum, va 
pune mâna pe el. Poliţia secretă putea să apară în orice 
moment, aşa că trebuia să plece de acolo şi încă repede! 
Rămase cu ochii pe maşină, aşteptând. 

CAPITOLUL 14 

Preria imensă, pustie şi vântoasă rămase în sfârşit undeva 
în urmă. Jommy schimbă direcţia, îndreptându-se direct 
spre est, apoi către sud. După un timp începu să întâlnească 


tot mai multe baraje ale poliţiei, dar nu fu oprit la niciunul 
din ele. În cele din urmă, cercetând minţile unor oameni, 
înţelese despre ce era vorba. Căutau o fată. O fată slan! 

Şocul descoperirii fu violent. Timp de câteva secunde, 
raţiunea lui Jommy refuză să accepte o asemenea speranţă 
neaşteptată. Şi totuşi nu putea fi vorba de un slan fără 
cârlionţi. Oamenii, care îi puteau deosebi pe slani doar după 
podoaba capilară, nu puteau căuta decât un slan adevărat, 
ceea ce însemna că visul lui se împlinise. 

Se îndreptă decis spre zona pe care poliţiştii aveau ordin 
s-o înconjoare. leşi din autostradă şi porni pe un drum 
secundar, şerpuit, care cobora în văi împădurite şi urca 
înapoi pe colinele înalte. Dimineaţa fusese mohorâtă, dar 
acum soarele strălucea din plin pe cerul fără nori. 

Avea senzaţia clară că se apropie de centrul zonei 
primejdioase. Impresia i se amplifică brusc în momentul în 
care mintea îi fu atinsă de un gând exterior. Era o pulsaţie 
domoală şi în acelaşi timp atât de măreaţă prin semnificaţia 
ei, încât simţi un fior. 

Atenţie, slani! Acesta este un emiţător de gânduri 
Porgrave. Vă rugăm s-o luaţi pe drumul secundar care se 
bifurcă la opt sute de metri de aici. Mai târziu veţi primi un 
alt mesaj. 

Jommy încremeni. Moale şi insistentă, unda mentală îl 
atinse din nou, blândă ca o ploaie de vară: 

Atenţie, slani! vă rugăm s-o luaţi... 

Merse mai departe, încordat, dar emoţionat. lată că 
miracolul se produsese. Undeva, aproape, se aflau slani, 
mulţi slani! Un asemenea emiţător putea eventual să fi fost 
construit de un singur individ, dar modul cum fusese 
conceput mesajul sugera ideea unei comunităţi, în care s-ar 
fi putut să-şi găsească semenii. Oare?! 

Nădejdile se clătinară la gândul că era posibil ca totul să 
fie o capcană. Poate că emițătorul fusese găsit într-o 
ascunzătoare părăsită şi lăsat aici ca momeală. Personal se 
putea considera în afara oricărui pericol, datorită maşinii 


lui indestructibile şi a puterii armelor sale, dar era bine să 
aibă în vedere şi posibilitatea unei ambuscade. Dacă 
aparatul fusese instalat, într-adevăr, de oameni, atunci 
poate că aceştia strângeau deja cercul în jurul acelui loc în 
speranţa că între timp mai apăruseră nişte slani atraşi de 
mesajul mental. La urma urmelor, chiar acea posibilitate îl 
adusese şi pe el acolo. 

Jommy îşi continuă drumul. În mai puţin de un minut, 
ajunse la drumul menţionat în mesaj şi se înscrise pe el fără 
ezitare. Acesta şerpuia prin zone împădurite şi prin 
văioage. Cinci kilometri mai încolo, al doilea mesaj îl făcu să 
oprească brusc. 

Acesta este un emiţător Porgrave. Ştiu că eşti un slan 
adevărat. Mergi la mica fermă aflată puţin mai departe. 
Acolo vei găsi intrarea într-un oraş subteran, cu uzine, 
grădini şi locuinţe. Bine ai venit! Acesta este un emiţător... 

Maşina se hurducă în momentul când trecu peste nişte 
denivelări, apoi pătrunse printr-o lizieră deasă de sălcii, 
ajungând în final la un luminiş. Cross privi de-a curmezişul 
unei curţi invadate de bălării, la capătul căreia se afla o 
casă dărăpănată şi pustie. Alături de ea se mai găseau încă 
două construcţii, un grajd şi un garaj, ce purtau la fel de 
vizibil amprenta nemiloasă a timpului. 

Bătrâna şandrama cu două niveluri îl privea cu ochii goi ai 
ferestrelor fără geamuri. Grajdul stătea să se prăbuşească 
sub povara anilor; uşa înfundată în pământul rămas în 
paragină se mai ţinea într-o singură balama. 

Privirea adolescentului se opri fugitiv asupra garajului, 
trecu mai departe, apoi reveni, gânditoare. Construcţia 
avea aerul unui lucru părăsit, mort de mult, totuşi ceva nu 
se potrivea aici. Subtila diferenţă deveni tot mai evidentă în 
ochii lui Jommy, reţinându-i atenţia. Garajul părea şi el că 
stă să cadă, dar asta din cauza construcţiei, nu a vechimii. 
Se puteau ghici acolo piese din metale dure, asamblate prin 
îmbinări fără moarte. 


Uşile aparent dărâmate erau grele şi se sprijineau de-a 
dreptul pe pământ, totuşi se deschiseră cu uşurinţă sub 
apăsarea degetelor tinerei care se apropie. Era înaltă, 
zveltă, îmbrăcată într-o rochie cenuşie şi-l privea pe băiat 
cu un zâmbet tulburător. 

Ochii îi străluceau pe faţa delicată. Pentru că Jommy îşi 
controla întotdeauna mintea, lăsând doar o fantă îngustă 
care să permită fluxul gândurilor, ea crezuse la început că 
avea de-a face cu un om. 

Dar el era slan! 

Slan ca şi ea. 

Pentru Jommy, care timp de atâţia ani bătuse lumea în 
lung şi în lat, căutând minuţios, cu mintea mereu la pândă, 
şocul şi revenirea din şoc fură practic simultane. Ştia că, 
odată şi odată, va întâlni un alt slan. Pentru Kathleen, însă, 
care nu trebuise niciodată să-şi ascundă gândurile, surpriza 
era devastatoare. Încercă disperată să se controleze, dar îi 
fu imposibil. Scutul mental, atât de rar folosit, devenise 
brusc inutilizabil. 

Mintea fetei era ca o carte deschisă, iar în şuvoiul de 
gânduri ce năvăli dinăuntru se simţea o mândrie nobilă. 
Mândrie, dar şi umilinţă, o umilinţă izvorând dintr-o 
profundă sensibilitate şi din capacitatea de înţelegere care 
o egala pe a lui. Îi lipsea totuşi antrenamentul în lupta 
împotriva pericolelor. Kathleen radia de o bunătate caldă, 
care cunoscuse însă supărarea şi lacrimile şi fusese 
confruntată cu ura fără margini a oamenilor. 

Apoi scutul mental i se închise strâns; stătea şi se uita cu 
ochi mari la Jommy. Într-un târziu îşi deblocă mintea şi 
lansă un gând către el: 

Să nu mai rămânem aici! Eu stau şi aşa de prea multă 
vreme. Ai citit probabil în mintea mea despre poliţie, aşa că 
lucrul cel mai bun pe care-l putem face e s-o luăm din loc - 
şi cât mai repede! 

Tânărul rămăsese nemişcat şi o ţintuia cu o privire 
strălucitoare. Cu fiecare secundă care trecea, mintea i se 


umplea de speranţă, iar în trup simţea fiorul cald al 
bucuriei. I se părea că-i dispăruse o greutate de pe suflet. 
În aceşti ani, totul depinsese numai de el. Inegalabila armă, 
dată în grijă pentru acea lume a viitorului la care visase 
deseori, atârna ca o sabie a lui Damocles deasupra 
destinelor tuturor - oameni şi slani laolaltă - susţinută de 
un singur fir fragil: cel al vieţii sale. Şi iată că acum i se 
alătura o altă viaţă, un alt fir care să împiedice căderea 
sabiei. 

Nu era un gând, ci mai degrabă o emoție: tristă, dulce, 
copleşitoare. Un bărbat şi o femeie, singuri pe lume, se 
întâlneau, la fel ca mama şi tatăl lui cu mulţi ani în urmă. 
Zâmbi amintirilor şi-şi deschise larg mintea spre fată. 
Clătină din cap: 

Nu, nu chiar acum. Am prins în mintea ta ceva despre 
nişte utilaje din oraşul subteran şi aş vrea să arunc o privire 
mai îndeaproape. Utilajele grele sunt cele care-mi lipsesc 
cel mai mult. 

Zâmbi încurajator. 

Şi nu-ţi face prea multe griji în legătură cu pericolul. Am 
nişte arme fără egal în comparaţie cu ale oamenilor, iar 
maşina asta e vehiculul ideal pentru a ne salva. Poate 
circula, practic, oriunde. Sper că are loc în peşteră. 

Ah, da. Mai întâi se coboară cu câteva ascensoare, apoi 
poţi merge oriunde vrei, chiar şi cu maşina. Dar nu trebuie 
să pierdem vremea! Noi... 

Jommy râse fericit. 

Fără nici un dar, spuse el. 

Ceva mai târziu, Kathleen îşi expuse din nou îndoielile: 
Zău, cred că n-ar trebui să mai stăm. Văd în mintea ta că 
dispui de arme minunate şi de această maşină făcută dintr- 
un metal căruia tu îi zici oţel de zece puncte. Dar mai văd şi 

tendinţa de a subestima oamenii. Nu face o asemenea 
greşeală! În lupta împotriva slanilor, cei ca Petty îşi 
controlează creierul până la un nivel anormal de ridicat aş 
putea spune. Iar Petty nu se va da în lături de la nimic ca să 


mă distrugă. Chiar în aceste clipe, sunt convinsă, laţul se 
strânge în jurul ascunzătorilor unde m-aş putea afla. 

Tânărul o privi tulburat. În jurul lor domnea liniştea 
oraşului subteran. Pereţii altădată albi se ridicau mândri, 
dar spre un plafon crăpat, iar pilonii ce-l susțineau, aşezaţi 
în rânduri dese, erau curbați şi uzaţi, mai mult din cauza 
anilor decât a tonelor de pământ ce-i apăsau. Spre stânga 
se puteau vedea primele grădini artificiale şi strălucirea 
râului subpământean care alimenta cu apă lumea ascunsă. 
Spre dreapta se întrezărea lungul şir de apartamente ale 
căror uşi de plastic încă mai străluceau palid. 

Aici locuiseră nişte fiinţe care, demult, fuseseră alungate 
de duşmanii lor necruţători, iar atmosferă amenințătoare 
părea că mai persistă. Privind în jur, Jommy presupuse că 
aşezarea fusese evacuată cu mai mult de douăzeci şi cinci 
de ani în urmă. Totul părea apropiat, şi totuşi mort. 
Răspunsul său mental adresat fetei reflecta micşorarea 
senzaţiei de ameninţare sumbră a pericolului: 

Conform oricărei logici, trebuie să pândim numai 
gândurile din exterior şi, pentru mai multă siguranţă, nu ne 
vom îndepărta la mai mult de câteva sute de metri de 
maşină. Faptul că intuiţia ta semnalează un pericol mă pune 
pe gânduri. Caută, te rog, printre amintiri şi încearcă să 
descoperi cauza acestei ameninţări. Pot şi eu să fac acest 
lucru, dar nu la fel de bine ca tine. 

Se lăsă tăcerea. Ochii fetei se închiseră, iar scutul mental i 
se ridică. Aşa cum stătea în maşină în spatele lui, părea un 
copil maturizat prea devreme, care dormea un somn adânc. 
Într-un târziu buzele sensibile i se strânseră; deschise ochii 
şi rosti cu voce tare: 

— Spune-mi, ce este oţelul de zece puncte? 

— Aha, spuse Jommy satisfăcut, încep să înţeleg 
importanţa anumitor factori psihologici. Comunicarea 
mentală are o mulţime de avantaje, dar capacitatea ei 
descriptivă în anumite situaţii, cum ar fi discuţia despre 
puterea unei arme, este inferioară unei expuneri în cuvinte, 


oferirii unei imagini sau a unor rânduri scrise pe o bucată 
de hârtie. Puterea, mărimea, rezistenţa, sunt noţiuni ce nu 
se percep limpede atunci când se transmit mental. 

— Continuă. 

— Tot ceea ce am făcut, explică el, se bazează pe marea 
descoperire a tatălui meu: prima lege a energiei atomice - 
concentrarea, concept opus celui vechi, de difuzie. Din câte 
ştiu, tata n-a bănuit niciodată posibilităţile de aplicare a 
legii în domeniul rezistenţei metalelor dar, ca orice discipol 
al unui geniu, eu m-am oprit asupra unor cazuri particulare 
de aplicare a acestei legi. M-am bazat în parte pe ideile lui, 
iar în parte pe idei ce apăreau de la sine pe măsură ce 
avansam cu studiile. Coeziunea tuturor metalelor e dată de 
forţele atomice de interacţiune. Apare astfel noţiunea de 
rezistenţă teoretică a metalelor. În cazul oţelului, am numit- 
o rezistenţă de un punct. Ca să-ţi faci o idee, atunci când a 
fost inventat, oţelul avea o rezistenţă de aproximativ două 
mii de puncte. Noile procedee de turnare i-au îmbunătăţit 
rapid valoarea, aducând-o în jurul a o mie de puncte, iar 
apoi, pe durata mai multor sute de ani, ea a fost ameliorată 
continuu În zilele noastre, oamenii au reuşit să producă un 
oţel de şapte sute cincizeci de puncte. Slanii fără cârlionţi 
au ajuns până la cinci sute de puncte, un metal deosebit de 
dur, dar nici măcar el nu se poate compara cu oţelul produs 
de mine. Eu am obţinut creşterea rezistenţei pe cale 
atomică, ceea ce duce la modificarea structurii atomice 
înseşi, având ca rezultat un oţel de zece puncte, aproape 
perfect. Ca să te lămureşti şi mai bine, află că o placă de 
numai trei milimetri dintr-un asemenea metal opreşte cu 
uşurinţă oricare armă cunoscută de oameni sau de slanii 
fără cârlionţi. 

În continuare, Jommy descrise încercarea lui de a ajunge 
pe Lună şi povesti incidentul cu mina zburătoare care-l 
forţase să se întoarcă, avariat. Conchise: 

— Este foarte important de reţinut că o bombă atomică, 
suficient de puternică încât să distrugă o navă militară 


oricât de mare, n-a reuşit să penetreze un perete din oţel 
de zece puncte, gros de numai treizeci de centimetri. E 
adevărat, însă, că daunele au fost considerabile: învelişul s- 
a şifonat destul de tare, iar sala motoarelor a fost ruinată de 
şoc. 

Kathleen îl privea cu ochi strălucitori. 

— Ce proastă sunt, oftă ea. L-am întâlnit pe cel mai 
important slan în viaţă şi n-am găsit ceva mai bun de făcut 
decât să-i împui capul cu temerile mele, născute de 
douăzeci şi unu de ani de existenţă petrecută printre 
oameni şi în apropierea armelor lor - pe care le credeam 
puternice, dar care acum mi se par de-a dreptul ridicole. 

— Nu eu sunt cel mai important slan, clătină din cap 
Jommy zâmbind, ci tatăl meu a fost, deşi a făcut şi el unele 
greşeli. Cea mai mare dintre ele a fost că nu s-a preocupat 
îndeajuns de propria sa protecţie. A fost totuşi un geniu în 
adevăratul sens al cuvântului. 

Zâmbetul i se stinse. 

— Mi-e teamă că va trebui, totuşi, să revenim destul de 
frecvent în peşteră, iar fiecare drum va fi la fel de periculos 
ca şi acesta. Nu l-am întâlnit pe Petty decât în treacăt, dar 
ceea ce am aflat acum de la tine se potriveşte şi 
completează imaginea unui om tenace şi lipsit de scrupule. 
Ştiu că supraveghează ascunzătorile, însă nu putem da 
înapoi din acest motiv. De data asta vom rămâne doar până 
la lăsarea întunericului - timp suficient ca să examinez 
utilajele. În maşină se află mâncare, pe care o vom putea 
găti după ce voi trage un pui de somn. Voi dormi, 
bineînţeles, în maşină. Dar mai întăi, utilajele! 

Acestea erau risipite peste tot, aidoma unor cadavre, 
tacute şi nemişcate. Ce nu exista acolo? Cuptoare de 
turnătorie, matrițe uriaşe, strunguri, ferăstraie mecanice, 
nenumărate scule electrice; pe o lungime de aproape opt 
sute de metri, maşinile erau aşezate în rânduri dese. Cam o 
treime erau bune de casat, o treime deteriorate parţial, iar 
restul cât de cât utilizabile. 


În timp ce mergeau pe podeaua crăpată, printre imensele 
maşinării, lumina palidă şi pâlpâitoare făcea ca totul să pară 
o lume a umbrelor. Jommy păşea gânditor. 

Am mai mult decât mi-aş fi putut imagina. Aici se află tot 
ceea ce mi-ar trebui. Numai din fierul vechi aş putea 
construi o uriaşă navă militară, şi când te gândeşti că ei 
foloseau probabil acest loc numai ca o capcană pentru 
slani! 

Ochii i se îngustară, iar gândul îi zbură imediat spre 
Kathleen: 

Spune-mi, eşti sigură că oraşul are numai două intrări? 

Atâtea erau însemnate pe hârtia din biroul lui Gray, iar 
altele n-am reuşit să descopăr. 

EI tăcu câteva clipe, dar nu se putu abţine să-i trimită un 
alt gând: 

Poate că-i o prostie să revin la presimţirea ta, totuşi nu-mi 
place să tratez cu superficialitate nici un pericol potenţial, 
ci să iau în calcul toate implicaţiile posibile. 

Dacă există într-adevăr o intrare secretă, explică tânăra, 
ne-ar lua ore întregi ca s-o găsim şi, chiar dacă am reuşi 
lucrul ăsta, tot n-am putea fi siguri că este unica, aşa că nu 
vom fi mai în siguranţă. Rămân la părerea că trebuie să 
plecăm imediat. 

Jommy o contrazise hotărât: 

Nu te-am lăsat să-mi citeşti în minte ceea ce-ţi voi 
transmite acum, dar motivul principal pentru care nu vreau 
să plecăm deocamdată este că acest loc reprezintă pentru 
noi ascunzătoarea cea mai sigură dintre toate. Asta până 
când te vei deghiza şi cârlionţii îţi vor fi ascunşi sub o 
perucă. Şoselele sunt controlate de poliţie, iar agenţii ştiu 
că se caută o fată slan şi au poza ta. Eu am părăsit drumul 
principal în speranţa că te voi găsi înaintea lor. 

Maşina asta nu zboară? se interesă Kathleen. 

Mai sunt şapte ore până la lăsarea întunericului, surâse 
trist adolescentul. La fiecare minut, ne-am întâlni cu un 
avion. Imaginează-ţi ce ar raporta piloţii către cea mai 


apropiată bază militară, când ar vedea un automobil 
zburând prin văzduh! lar dacă ne-am ridica şi mai sus, să 
zicem la o altitudine de optzeci de kilometri, am da cu 
siguranţă peste o aeronavă de patrulare a slanilor fără 
cârlionţi. Primul comandant care ne-ar vedea şi-ar da 
seama imediat despre cine este vorba, va comunica poziţia 
şi ne va ataca. Armele mele l-ar distruge instantaneu, dar n- 
am putea face faţă zecilor de nave ce ar urma. Înainte de a-i 
putea anihila pe toţi, tirul concentrat al armelor lor 
puternice ne-ar provoca moartea ca urmare a şocului la 
care am fi supuşi. Pe de altă parte, nu mă pot pune de 
bunăvoie într-o situaţie periculoasă, o situaţie în care va 
trebui cu siguranţă să ucid. Am omorât doar trei oameni în 
viaţa mea şi de atunci, cu fiecare zi care a trecut, în mine s- 
a întărit hotărârea de a nu mai ucide oameni. O decizie atât 
de categorică, încât întregul meu plan de a-i găsi pe 
adevărații slani ţine cont de ea. 

Gândul fetei îl mângâie ca o adiere blândă: 

Ai un plan pentru a-i găsi pe semenii noştri? 

El aprobă din cap: 

Da, şi e foarte simplu. Toţi slanii adevăraţi pe care i-am 
cunoscut până acum: tata, mama, eu însumi şi acum tu 
suntem buni la inimă, nişte fiinţe de treabă, în ciuda urii 
oamenilor faţă de noi, în ciuda eforturilor lor de a ne 
distruge. Refuz să cred că noi patru am fi nişte excepţii. De 
aceea consider că trebuie să existe o explicaţie logică 
pentru actele monstruoase puse pe seama alor noştri. 

Un zâmbet fugar îi lumină faţa. 

Este probabil cam hazardat să mă lansez în asemenea 
speculaţii asupra subiectului, la vârsta mea şi în stadiul de 
dezvoltare mentală la care mă aflu. Oricum, mi-e teamă că 
până acum am dat greş. În consecinţă, am hotărât să nu 
mai fac nici o mişcare decisivă înainte de a lua măsuri 
suplimentare de precauţie împotriva slanilor fără cârlionţi. 

Fata îl privi fix şi încuviinţă din cap, aprobator. 

Îmi dau seama acum de ce trebuie să mai stăm aici. 


Straniu. Jommy ar fi dorit ca ea să nu mai abordeze acest 
subiect. Ca o fulgerare, avu o presimţire sumbră, 
presimţirea unui pericol uriaş care-i pândea, dar îşi ascunse 
gândul faţă de fată. Gravitatea amenințării era incredibil de 
mare; atât de mare, încât logica o înlătură pe dată, deşi nu 
în totalitate. Reminiscenţele înseşi erau de natură să-l pună 
pe gânduri. Îi transmise: 

Nu te depărta de maşină şi stai cu mintea la pândă. La 
urma urmelor, putem localiza orice om pe o rază de patru 
sute de metri chiar şi în timp ce dormim. 

Cuvintele nu sunau însă deloc încurajator. La început, 
Jommy doar aţipi. Probabil că timp de câteva minute fusese 
parţial treaz pentru că, deşi cu ochii închişi, era conştient 
de prezenţa minţii lui Kathleen şi de faptul că fata citea una 
dintre cărţile lui. La un moment dat, chiar, somnul îi era 
atât de superficial, încât în minte îi apăru o întrebare: 

Luminile din plafon... stau permanent aprinse? 

Probabil că fata îi strecurase cu blândeţe răspunsul, 
pentru că deodată ştiu că lămpile luminaseră tot timpul de 
când venise ea acolo, şi probabil că o făceau de sute de ani. 

Şi în mintea lui Kathleen exista o întrebare, aşa că-i 
răspunse, tot mental: 

Nu, am să mănânc după ce mă voi trezi. 

Sau poate era doar amintirea a ceva spus mai devreme? 

Aproape adormise când, din adâncul subconştientului 
apăru un gând ciudat, un gând vesel. Minunat c-am întâlnit 
încă un slan adevărat, şi încă ce slan! O tânără de-a dreptul 
superbă! 

Şi ce tânăr atrăgător! 

A fost oare gândul meu, sau al ei? se întrebă somnoros. 

A fost al meu, Jommy. 

Ce bucurie neasemuită să-ţi pui mintea în contact cu un 
creier asemănător, atât de intim încât cele două curente 
mentale să pară unul singur, iar întrebările, răspunsurile, 
discuţiile în general, să capete instantaneu acele nuanţe pe 


care modul de multe ori impersonal de a dialoga prin 
intermediul cuvintelor nu le poate reda atât de fidel! 

Este oare dragoste? Cum se poate ca două fiinţe să se în 
îndrăgostească la prima vedere când, după câte ştiu, se află 
pe lume milioane de alţi slani, iar printre aceştia, probabil, 
nenumărați bărbaţi şi nenumărate femei pe care i-am fi ales 
dacă situaţia ar fi fost alta? 

Este mai mult decât atât, Jommy. Noi am fost toată viaţa 
singuri, într-o lume de străini. Să-ţi întâlneşti, în sfârşit, un 
semen e o bucurie aparte, pe care întâlnirea ulterioară a 
tuturor slanilor din lume n-o va putea egala. Noi doi vom 
împărţi speranţele şi îndoielile, pericolele şi victoriile. Şi, 
mai presus de toate, vom avea un copil. Vezi, Jommy, eu mi- 
am şi adaptat întreaga fiinţă la un mod nou de viaţă. Asta 
nu înseamnă, oare, o dragoste adevărată? 

Băiatul se gândi că ea avea dreptate şi se lăsă în voia 
bucuriei care cânta în el dar, în momentul când adormi, 
fericirea dispăru. Acum se afla într-o beznă totală, care se 
transformă curând într-un abis unde cădea, cădea... 

Se trezi brusc. Ochii lui ageri, îngustaţi de spaimă, 
alergară spre locul unde se aflase Kathleen. Scaunul 
rabatabil era gol. Îşi ascuţi mintea încă tulbure din cauza 
coşmarului avut. 

Kathleen! 

Fata apăru în uşa maşinii. 

Căutam nişte metale, încercând să-mi dau seama ce ţi-ar 
trebui în prima fază... Se opri zâmbind, apoi se corectă: Ce 
ne-ar trebui! 

Jommy rămase o clipă nemişcat, căutând, explorând, 
sondând cu mintea lui sensibilă, nefericit la ideea că ea 
părăsise automobilul, fie chiar şi pentru câteva secunde. Îşi 
dădea seama că fata venea dintr-un mediu mai puţin 
încordat decât cel în care trăise el. Dispusese de o libertate 
de mişcare mult mai mare decât avusese el vreodată şi, în 
ciuda unor ameninţări ocazionale, beneficiase de anumite 
atuuri pe care se putuse baza. Prin comparaţie, singura 


realitate permanentă a vieţii lui chinuite fusese moartea, 
care se putea ivi în orice clipă de neatenţie. Fiecare mişcare 
a lui trebuise să includă un procent de risc calculat. 

Era un mod de viaţă pe care Kathleen trebuia să-l accepte 
şi cu care trebuia să se acomodeze. Îndrăzneala de a duce 
la bun sfârşit o idee în condiţii de pericol era una, dar lipsa 
măsurilor de precauţie constituia cu totul altceva. 

O să fac de mâncare, spuse fata veselă, în timp ce tu iei 
lucrurile de care ai nevoie. Probabil că afară s-a întunecat. 

Jommy îşi privi ceasul şi aprobă din cap. Peste două ore 
avea să fie miezul nopţii, iar întunericul le va ascunde 
zborul. Întrebă încet: Unde-i cea mai apropiată bucătărie? 

Într-acolo, întinse ea un braţ, arătând vag spre un şir lung 
de uşi. 

Cât de departe? 

Cam treizeci de metri. Îl privi încruntată. Ascultă, Jommy, 
îmi dau seama cât eşti de îngrijorat, dar dacă vrem să 
formăm o echipă, atunci trebuie să ne ocupăm de lucruri 
diferite. 

Privi cu neplăcere cum se îndepărtează, întrebându-se 
dacă găsirea acestui partener era un lucru bun pentru 
nervii lui. Viaţa pe care o dusese îl întărise în faţa 
pericolelor îndreptate împotriva propriei persoane, dar 
acum îşi dădea seama că şi Kathleen va trebui să-şi asume 
nişte riscuri. 

Pentru moment nu simţea nici un pericol. Ascunzătoarea 
era cufundată în tăcere. Nu se auzea nici un sunet şi, cu 
excepţia gândurilor fetei, nu se simţea nici o vibraţie 
mentală. Vânătorii, cercetaşii şi cei care ridicau bariere, toţi 
oamenii pe care-i văzuse pretutindeni în timpul zilei, erau 
probabil la casele lor, gata să meargă la culcare sau deja 
adormiţi. 

O văzu pe Kathleen intrând pe o uşă şi estimă din ochi 
distanţa ca fiind în jur de cincizeci de metri. Tocmai cobora 
din maşină, când primi un mesaj mental dinspre fată - o 
vibraţie ciudată, grăbită, îngrozită: 


Jommy... peretele se deschide! Cineva... 

Brusc, propriul ei gând se stinse, iar creierul începu să 
transmită cuvintele intrusului: 

Ia te uită! Nu cumva e Kathleen? spunea Petty cu o 
satisfacţie rece. Şi-i numai a cincizeci şi şaptea 
ascunzătoare pe care o vizitez. Am fost personal şi la 
celelalte, desigur, pentru că puţini oameni îşi pot controla 
minţile astfel încât să nu te avertizeze de la o poştă de 
venirea lor. De altfel, dată fiind importanţa misiunii, nu 
aveam pe nimeni în care să am atâta încredere încât să i-o 
încredinţez. Ce zici de psihologia mea, care m-a făcut să 
construiesc intrări secrete chiar în bucătării? Constat că 
până şi slanilor, gândurile le trec prin burtă! 

Sub acţiunea degetelor agile ale lui Jommy, maşina ţâşni 
înainte. Captă răspunsul fetei, calm şi lent: 

Deci m-aţi găsit, domnule Petty. Batjocoritor: Trebuie 
cumva să vă implor mila? 

Replica glacială trecu rapid din mintea fetei în cea a 
adolescentului: 

Mila nu-i latura mea cea mai tare. Şi nici nu pierd vremea 
atunci când mi se iveşte o ocazie mult aşteptată. 

Jommy, repede! 

Băiatul primi ecoul împuşcăturii, aşa cum venise el din 
creierul fetei. Printr-o cumplită încrâncenare, mintea ei ţinu 
pentru câteva clipe la distanţă moartea adusă de glonţul 
ucigaş care-i perforase craniul. 

Oh, Jommy, am fi putut fi atât de fericiţi! Adio, iubitul 
meu... 

Înmărmurit, disperat, Jommy urmări pulsaţia vieţii care 
pălea în Kathleen. Brusc, aripa neagră a morţii tăie 
legătura pe care creierul lui o avea cu ceea ce fusese 
mintea fetei. 

CAPITOLUL 15 

Jommy Cross era golit de orice senzaţie. Nu simţea nici 
ură, nici durere, nici speranţă. Creierul lui primea în 
continuare impulsuri exterioare, dar totul rămânea nebulos, 


abstract. Singura care mai reacţiona normal era maşinăria 
perfectă a trupului său. Automobilul frână brusc, iar băiatul 
îl văzu pe Petty lângă corpul prăbuşit al fetei. 

La dracu', veni o vibraţie dinspre ucigaş, încă unul? 

Petty trase aproape în aceeaşi clipă, dar glonţul ricoşă 
lovindu-se de blindajul inexpugnabil al vehiculului. Uluit de 
eşec, şeful poliţiei secrete dădu înapoi, iar printre buze i se 
strecură o exclamaţie de furie. Timp de câteva clipe, ura 
faţă de duşmanul slan păru să se personifice în expresia 
întunecată a feţei. Corpul, încordat dureros, părea că 
aşteaptă moartea inevitabilă. 

O simplă apăsare de buton l-ar fi trecut în neființă, dar 
Jommy nu făcu nici o mişcare, nu scoase nici un cuvânt. 
Părea că împietrise. Privi absent, cu ochi goi, către Petty, 
apoi spre cadavrul fetei. Într-un târziu, în minte i se 
strecură un gând calm, logic. Ca unic posesor al secretului 
energiei atomice, nu-şi putea permite o viaţă normală, nu-şi 
putea permite să se lase cucerit de dragoste. În lumea 
aceea în care oamenii şi slanii se urau cu atâta sălbăticie, 
pentru el era imperios necesar să-şi urmeze nemiloasa 
predestinare. 

Prin intrarea secretă începură să pătrundă alţi şi alţi 
oameni, care îşi descărcau inutil armele trăgând în maşina 
indestructibilă. Jommy sesiză printre cei prezenţi scuturile 
mentale ce indicau doi slani fără cârlionţi. După câteva 
clipe, ochii lui ageri se opriră la unul dintre ei, care-l privise 
în fugă, apoi se retrăsese într-un colţ, şoptind repezit un 
mesaj în emițătorul ascuns în ceasul de la mână. Cuvintele 
lui trecură de suprafaţa minţii, permiţând lui Jommy să-l 
audă: 

Model 7500, baza cinci metri, tip fizic general şapte, cap 
patru, bărbie patru, gură trei, ochi căprui tip treisprezece, 
sprâncene treisprezece, nas unu, obraji şase. Terminat! 

Ar fi putut să-i distrugă pe toţi, toată gloata aceea de lingăi 
venali, dar în mintea rece şi calculată a fiului lui Peter Cross 
nu exista nici un gând de răzbunare. Tot ce mai conta în 


acel univers dement era securitatea armei lui atomice şi 
certitudinile ce derivau din ea. 

Maşina se retrase puţin, pe urmă ţâşni cu o viteză pe care 
picioarele agresorilor n-o puteau egala. În faţă se vedea 
tunelul subteran pe unde curgea pârâul care uda grădina. 
Plonjă în el şi dezintegratoarele îi lărgiră albia pe o distanţă 
de opt sute de metri. Apoi se afundă, astfel încât apa să 
ascundă intrarea înapoia lui, după care se ridică din nou 
pentru ca debitul râului să nu se piardă în întregime. 

În cele din urmă, reveni la o traiectorie orizontală şi goni 
prin bezna subterană. Încă nu putea ieşi la suprafaţă 
pentru că acolo îl aşteptau cu siguranţă navele slanilor fără 
cârlionţi, alertaţi. 

Când, în cele din urmă, îşi făcu apariţia din coasta unui 
deal, nori negri ascundeau peisajul lumii nocturne. Se opri 
şi, cu meticulozitate, blocă ieşirea din tunel, îngropând-o 
sub tone de pământ. Odată treaba terminată, ţâşni spre 
înaltul cerului. Deschise aparatul de radio luat de pe nava 
slanilor fără cârlionţi şi imediat auzi vocea unui bărbat: 

— Kier Gray a sosit şi a luat cadavrul. Se pare că, o dată în 
plus, organizaţia şerpilor a lăsat ca unul dintre ai lor să fie 
ucis, fără să dea nici cel mai mic semn că ar dori să-l 
salveze. E timpul să tragem concluziile ce se impun din 
eşecurile lor repetate şi să încetăm să considerăm că 
opoziţiile lor periclitează în vreun fel planurile noastre. 
Există însă în continuare un factor de risc incalculabil. În 
mod limpede, toate operaţiile noastre militare îndreptate 
împotriva Pământului trebuie suspendate până la anihilarea 
acestui şarpe. Apariţia lui neaşteptată astăzi, în momentul 
uciderii fetei Kathleen Layton, a fost pentru noi un mare 
succes, un succes neaşteptat. Unul din experţii noştri, 
prezent la faţa locului, ne-a transmis o descriere atât a 
maşinii, cât şi a înfăţişării lui Jommy Cross. Oricât s-ar 
deghiza, el nu-şi poate modifica structura osoasă a 
craniului. De asemenea, schimbarea aspectului vehiculului 
sau distrugerea lui nu-i vor fi de nici un folos, pentru că 


înregistrarea lui a rămas. S-au vândut doar câteva sute de 
mii de modele 7500. Al lui este probabil furat, totuşi îi vom 
da de urmă. Însărcinată cu aceasta problemă este Joanna 
Hillory, care a făcut un studiu detaliat asupra şarpelui în 
cauză. Sub directa ei îndrumare, trupele de cercetaşi vor 
pătrunde în toate zonele continentelor. Există, cu siguranţă, 
teritorii unde n-am penetrat deocamdată: văi izolate, prerii, 
districtele agricole. Astfel de locaţii trebuie închise, iar în 
ele vom instala grupuri poliţieneşti. Semenii lui nu pot intra 
în legătură cu el, deoarece controlăm toate căile de 
comunicaţie. Din acest moment, supraveghetorii noştri vor 
opri şi vor examina orice persoană cu un fizic asemănător 
descrierii. Aceste măsuri au scopul de a-l menţine izolat, de 
a-l împiedica să-şi contacteze semenii şi de a ne oferi timpul 
necesar găsirii lui. Oricât de mult ar dura, prioritatea zero 
este prinderea lui Jommy Cross. Nu avem voie şi nu putem 
da greş. Aici Marele Stat-Major. Sfârşitul mesajului! 

Neobosita maşină străpungea norii întunecaţi, iar aerul 
şuiera la contactul cu învelişul exterior. Aşadar acum 
războiul împotriva lumii oamenilor era legat de propria lui 
soartă, iar actul final fusese amânat pentru o dată încă 
nedecisă. Cu siguranţă că acei slani perseverenţi îl vor găsi 
în cele din urmă. Dăduseră greş prima dată datorită unui 
factor neprevăzut - arma lui - dar acum o cunoşteau. De 
altfel, arma nu era un amănunt de natură să le influenţeze 
căutările asidue. Timp de câteva minute, Jommy îşi imagină 
cum va arăta invazia văii unde îşi avea ascunzătoarea. În 
cele din urmă continuă drumul, având în minte singurul 
factor care mai lucra în favoarea sa - timpul. Da, cu 
siguranţă că îl vor găsi. Dar peste cât timp? 

CAPITOLUL 16 

Peste patru ani. Cu două luni înainte ca Jommy Cross să 
împlinească douăzeci şi trei de ani, organizaţia slanilor fără 
cârlionţi lovi pe neaşteptate, cu o violenţă inimaginabilă. 

Era o zi caniculară. Băiatul tocmai coborâse treptele 
verandei şi se oprise la capătul potecii care împărțea 


grădina în două. Se gândea nostalgic şi blând la Kathleen şi 
la părinţii săi, toţi morţi de atâta vreme. În mintea lui nu 
exista durere, nici măcar tristeţe, ci doar sensul filosofic al 
tragediei vieţii. 

Nici o introspecţie, oricât de profundă, nu-i putea însă 
adormi vigilenţa simţurilor. Chiar şi cufundat în amintiri, 
era conştient, cu o limpezime aproape anormală, de 
realitatea înconjurătoare. Dintre toate aptitudinile fizice şi 
psihice pe care şi le dezvoltase în aceşti ani, cea mai mare 
atenţie o acordase capacităţii de a percepe orice, în orice 
situaţie. Nimic nu-i scăpa. La treizeci de kilometri 
depărtare, valurile de căldură dansau la poalele muntelui 
unde era ascuns vehiculul spaţial, dar oricât de mare ar fi 
fost temperatura, aerul în continuă mişcare nu putea 
distorsiona detaliile în asemenea măsură încât să nu fie 
percepute corect de creierul de-acum bine antrenat al 
tânărului slan. Totul era sesizat, analizat şi introdus în 
configurații mentale bine conturate. 'Tot ceea ce cu câţiva 
ani în urmă ar fi fost nebulos devenise acum clar şi coerent. 

Un roi de țânțari trecu pe deasupra Bunicuţei, care stătea 
îngenuncheată lângă o brazdă cu flori. Senzorii 
supersensibili ăi tânărului detectară până şi undele aproape 
imperceptibile ce indicau viaţa micilor gâze. În timp ce 
stătea acolo, urechile lui percepeau sunete îndepărtate, 
atenuate de distanţă, iar şoaptele unor gânduri îi atingeau 
mintea. Încet-încet, în ciuda complexităţii sale, în creierul 
lui Jommy se formă caleidoscopul vieţii din vale, o adevărată 
simfonie de senzaţii ce se contopeau armonios într-un tot 
coerent. 

Bărbaţi şi femei muncind, copii jucându-se, tractoare în 
mişcare, maşini - o măruntă colectivitate agricolă în plină 
activitate cotidiană, ce se desfăşura exact la fel ca în 
vremurile de mult apuse. O privi din nou pe Bunicuţa. 
Brusc, mintea îi pătrunse în creierul lipsit de apărare al 
bătrânei. Puterea de percepţie a gândurilor lui era atât de 
mare, încât acum i se părea că femeia devenise o parte a 


propriului său corp. Avu imaginea clară a pământului la 
care se uita ea, apoi a unei flori cu lujer înalt. În timp ce 
privea, văzu şi mâna Bunicuţei care ţinea o gânganie. 
Triumfătoare, bătrâna strivi insecta, ştergându-şi apoi în 
praf degetele pătate. 

— Bunicuţo! spuse tânărul. Nu-ţi poţi stăpâni instinctele 
criminale? 

Femeia privi în sus spre el, cu un licăr belicos în ochii 
negri ce jucau pe faţa blândă şi ridată - o reminiscență a 
înfăţişării ei de odinioară. 

— Prostii! replică ea tăios. De nouăzeci de ani fac umbră 
pământului şi de tot atâţia îi omor pe drăcugşorii ăştia, iar 
înaintea mea mama a făcut acelaşi lucru. He, he... 

Chicotitul era senil. Jommy se încruntă nemulţumit. 
Bătrâna se acomodase destul de repede cu clima de pe 
Coasta de Vest, dar tânărul nu era mulţumit de rezultatele 
refacerii pe cale hipnotică a minţii ei! Într-adevăr, vârsta îşi 
spunea cuvântul, totuşi folosirea repetată a anumitor fraze, 
ca de pildă cea cu privire la ce făcuse ea până atunci şi ce 
făcuse mama ei mai înainte, devenise mecanică. Jommy îi 
indusese această idee chiar de la început, pentru a umple 
imensul gol lăsat de dezrădăcinarea amintirilor bătrânei, 
dar în una din zilele următoare trebuia să încerce din nou. 

Jommy se întorsese pe jumătate, gata de plecare, când, 
deodată, creierul său intră în alertă. Primise vibraţiile 
puternice ale unor gânduri îndepărtate. 

Avioane! gândeau oamenii. Ce de avioane! 

De ani de zile inoculase pe cale hipnotică membrilor 
comunităţii ideea că tot ceea ce părea neobişnuit trebuia 
discutat, iar subconştientul lor transmitea semnalul de 
alarmă fără ca ei să-şi dea seama de acest lucru. 
Rezultatele respectivei măsuri de precauţie se văzură 
imediat, când începură să sosească, în valuri, pulsaţiile a 
zeci şi zeci de creiere. 

Apoi văzu şi el avioanele, umbre venind de peste munţi în 
direcţia sa. Ca un fulger, mintea i se repezi spre ele, 


încercând să intre în contact cu piloţii, dar se lovi de 
scuturile mentale ermetice ale unor slani fără cârlionţi. O 
luă la fugă cât îl ţineau picioarele, o smulse pe Bunicuţa şi 
intră în casă. Uşa din oţel de zece puncte a locuinţei se 
închise, chiar în secunda în care un avion cu reacţie al 
forţelor aeropurtate ateriză, scânteietor, ca o pasăre 
gigantică, printre florile din grădina bătrânei. 

Un avion în fiecare fermă, gândi Jommy încordat. 
Înseamnă că ei nu ştiu exact locul unde mă aflu. În curând 
însă vor sosi şi navele militare, care vor termina treaba. 
Sunt meticuloşi! 

Ei bine, şi el fusese la fel de meticulos. Acum, când era 
evident că i se forţa mâna, nu avea altă cale decât să-şi 
ducă planul până la capăt. Era încrezător în forţele lui; nu 
simţea nici cea mai mică urmă de îndoială. 

Totuşi îndoiala i se strecură în suflet, şi odată cu ea veni şi 
dezamăgirea, numai peste un minut, în timp ce privea din 
subteran etalarea de forţe. Tot ceea ce-şi imaginase că vor 
arunca în luptă slanii fără cârlionţi se găsea acolo. Dar mai 
exista ceva; o navă. O navă gigantică! Monstrul, care ocupa 
o bună bucată din cer, era circular, cu diametrul de opt sute 
de metri; zece milioane de tone de metal, plutind ca un 
gigantic balon aplatizat. Imens, rău, ameninţător prin 
senzaţia de forţă nelimitată pe care o degaja. 

Brusc, gigantul lovi! Dinapoia pereţilor săi masivi izbucni o 
rază de foc alb, lungă de o sută de metri, care izbi vârful 
muntelui. Sub lovitura nimicitoare, acesta fu pur şi simplu 
pulverizat. Muntele unde era ascunsă nava lui Jommy 
fusese distrus cu ajutorul energiei atomice controlate! 

Jommy rămase nemişcat în laboratorul de oţel. Creierul îi 
era asaltat de frânturi de gânduri îngrozite ce veneau din 
toate părţile. Îşi ridică scutul mental, izolându-se de acea 
nebuloasă de vibrații. În spatele lui, Bunicuţa se tânguia, 
cuprinsă de groază, iar în depărtare se puteau auzi lovituri 
asemănătoare cu cele ale unui baros, îndreptate împotriva 
locuinţei lui inexpugnabile. În ciuda zgomotului infernal de 


afară, tânărul era cufundat într-o lume proprie, o lume a 
liniştii şi a gândurilor repezi şi neîntrerupte. 

Dacă dispuneau de energia atomică, de ce nu-l anihilaseră 
până atunci, cu două-trei bombe? O mie de gânduri 
coordonate ţâşniră, ordonându-se în direcţia unui răspuns 
simplu şi logic: voiau tipul perfect de energie, pe care îl 
stăpânea el. Metoda lor nu se baza pe aşa-numita bombă cu 
hidrogen, modelul folosit în trecutul îndepărtat, cu apă 
grea, uraniu şi o reacţie în lanţ. Se întorseseră şi mai 
înapoi, la o etapă incipientă, o variantă rudimentară a 
principiului ciclotronului. Numai asta putea explica 
mărimea ieşită din comun şi forma monstrului metalic. Avea 
în faţă un ciclotron de zece milioane de tone, capabil de o 
descărcare uriaşă şi ucigaşă de energie, iar ei sperau să-i 
folosească mobilitatea astfel încât să-l silească pe duşman 
să le ofere secretul nepreţuit. 

Jommy se precipită spre panoul cu instrumente care ocupa 
întregul perete din spate al laboratorului şi acţionă un 
comutator. Indicatoarele încremeniră, apoi dansul lor 
începu să povestească despre un vehicul spaţial ascuns sub 
muntele acum decapitat, o navă în care vibra o viaţă 
mecanică şi care, în acele momente, se îngropa şi mai 
adânc în sol, îndreptându-se către laborator. 

Roti un disc, iar un set de indicatoare tresăriră în cutiile 
lor transparente, deplasându-se de la zero la prima 
gradaţie de pe cadrane şi rămaseră acolo, oscilând uşor. Şi 
ele, la rândul lor, spuneau o poveste: cea a unor proiectoare 
atomice care acum se ridicau din solul unde fuseseră 
îngropate atâta amar de vreme. În momentul când Jommy 
atinse dispozitivul sensibil al sistemului de ochire, douăzeci 
de tunuri zvâcniră într-o sincronizare perfectă. 

Fixă punctul central al reticulelor din vizor pe uriaşul 
ciclotron inamic - o ţintă facilă - apoi se opri. Ce voia de 
fapt să le facă acestor duşmani necruţători? Nu dorea să 
distrugă monstrul metalic. Nu dorea să se afle la originea 
bătăliei feroce care ar fi început între slani şi oameni pentru 


a intra în posesia epavei. Nu încăpea nici o îndoială că 
oamenii vor lupta cu îndârjire. Marile lor tunuri mobile erau 
capabile să lanseze proiectile care să străpungă orice 
blindaj al slanilor fără cârlionţi. Şi dacă vreuna dintre 
navele acestora, cu armamentul ei sofisticat, ar fi încăput 
pe mâna supuşilor lui Gray, atunci oamenii şi-ar fi construit 
şi ei o flotă aeriană, ceea ce ar fi dus cu siguranţă la 
începerea unui nou război pustiitor. Nu, nu voia aşa ceva! 

Mai exista şi un alt motiv pentru care nu dorea să distrugă 
Ciclotronul zburător: să nu-i ucidă pe cei dinăuntru. La 
urma urmelor, slanii fără cârlionţi reprezentau o lege şi o 
ordine pe care el le respecta. Meritau iertarea, fiind o rasă 
oarecum înrudită cu el. 

După clarificarea acestor idei, ezitările lui Jommy 
dispărură. Îşi orientă bateria de proiectoare în direcţia 
centrului giganticului ciclotron şi apăsă butonul de 
declanşare a focului. Lovită în plin, uriaşa navă făcu un salt 
înapoi, ca o frunză lovită de o pală de vânt. Se zgâlţâi 
cumplit, asemenea unui vas pe o mare furtunoasă. Privind-o 
cum se leagănă ca un elefant rănit, Jommy observă chiar în 
centrul ei o gaură imensă, prin care se vedea cerul şi ştiu că 
învinsese! 

Reuşise să străpungă de la un capăt la celălalt imensa 
spirală a ciclotronului. Nici un atom nu mai putea alerga 
acum prin structura mutilată. Deşi puterea acesteia era 
zdrobită, rămâneau valabile toate implicaţiile derivând din 
existenţa invenţiei. Jommy privi cum nava îşi recăpăta cu 
greu echilibrul, începând să se retragă, cu panourile 
antigravitaţionale acţionând din plin. Apoi se ridică, 
micşorându-şi contururile pe măsură ce se depărta de 
Pământ. 

La optzeci de kilometri, era încă vizibilă, mai mare decât 
restul navelor ce veneau în picaj spre valea verde, neatinsă 
vreodată de vreun conflict de o asemenea amploare. În 
acele momente, consecinţele gestului său deveniră limpezi, 
dure, amenințătoare. Modul de organizare a atacului 


demonstra că slanii îi localizaseră cu mult timp în urmă 
ascunzătoarea. Acum era evident că aşteptaseră momentul 
prielnic pentru a porni o bătălie unică, decisivă, prin care 
să-l forţeze să-şi părăsească vizuina, ieşind la loc deschis, 
acolo unde îl puteau urmări zi şi noapte cu ajutorul 
detectoarelor lor sensibile. Scopul final era de a-l distruge, 
lovindu-l cu armele de mare calibru, şi de a-i captura 
instalaţiile. 

Jommy se întoarse spre Bunicuţă. 

— Am să te las aici. Instrucţiunile mele să-ţi fie literă de 
lege. După exact cinci minute începând din această clipă, 
vei urca pe drumul pe care am venit, închizând în urmă 
toate uşile metalice. Vei uita apoi totul în legătură cu 
laboratorul. El va fi oricum distrus, aşa că n-are rost să-ţi 
încarci memoria. Dacă vei fi luată la întrebări, să te porţi, 
de cele mai multe ori, ca o bătrână senilă. Din când în când, 
însă, vei reveni la normal. Sunt silit să te las singură în faţa 
acestui pericol deoarece, în ciuda măsurilor mele de 
precauţie, nu mai sunt sigur că am să scap cu viaţă din 
confruntare. 

Simţi o emoție rece, aproape impersonală, ştiind că venise 
ziua în care trebuia să acţioneze. Nu excludea posibilitatea 
ca atacul slanilor fără cârlionţi să fi fost doar o parte a unui 
plan mai vast, incluzând mult amânata invazie a 
Pământului. Oricare ar fi fost situaţia, următoarele lui 
mişcări erau puse la punct în cel mai mic detaliu. Ziua cea 
mare venise prea devreme, poate cu ani întregi mai repede 
decât şi-ar fi dorit; cu toate acestea, ştia că trebuie să 
acţioneze hotărât, forţându-şi toate posibilităţile, până la 
limita rezistenţei. Pornise pe un drum de pe care nu se mai 
putea întoarce, deoarece în urma lui nu se afla decât 
moartea sigură! 

Nava lui ieşi din râuleţ şi ţâşni spre cer pe o traiectorie 
aproape verticală. Era foarte important să nu devină 
invizibilă mai înainte ca atacatorii să-şi dea seama de 
plecarea vânatului. Trebuia să pornească în urmărirea lui, o 


urmărire de altfel inutilă. Înainte de toate, însă, mai trebuia 
făcut un lucru. 

Fără nici o ezitare, mâna tânărului acţionă un comutator. 
Ochii mijiţi de încordare i se îndreptară spre ecranul 
posterior, prin care se vedea valea depărtându-se. După 
câteva secunde, pe verdele crud apăru o flacără albă, 
ciudată, formată dintr-o mulţime de mici incendii. Acolo jos, 
armele, instalaţiile, totul intrase în procesul de 
autodistrugere comandat. Sub violenţa energiei 
descătuşate, buncărele ardeau, iar metalul se topea. 

Jommy schimbă direcţia, încruntat dar mulţumit. Văpaia 
albă încă nu se stinsese. N-aveau decât să caute prin oţelul 
acum lichid, n-aveau decât să-şi pună cercetătorii la treabă, 
ca să încerce să reconstituie dezlegarea secretului după 
care umblaseră atâta timp. În fiecare ascunzătoare distrusă 
din vale n-aveau să găsească absolut nimic! 

Distrugerea acelor obiective atât de importante pentru 
atacatori durase mai puţin de un minut, dar fusese de ajuns 
pentru ca evadatul să fie văzut. Patru nave militare, dintre 
cele mai grele, se repeziră după el, dar se opriră 
nehotărâte atunci când Jommy activă sistemul care îi făcea 
nava invizibilă. 

Aveau însă detectoare ce sesizau energia atomică. Acest 
lucru se văzu în momentul când, după câteva clipe de 
ezitare, îşi reluară decise urmărirea. Sistemul de alarmă 
semnaliză prezenţa altor duşmani, de astă dată în faţă. 
Încercau să-l încercuiască. Erau atât de mulţi, încât nici nu 
se osteni să-i numere, iar cei ce reuşiseră să se apropie îşi 
îndreptau acum proiectoarele energetice spre punctul 
indicat de sistemele de detecție. Loviturile lor nu-şi atinseră 
însă ţinta, deoarece inegalabilele motoare atomice ale navei 
lui Jommy îl purtară repede în afara razei de acţiune chiar 
şi a celor mai puternice arme, salvându-i viaţa. 

Absolut invizibil, zburând cu mulţi kilometri pe secundă, 
tânărul slan se îndreptă spre Marte. Probabil că trecuse 
prin câmpuri de mine, dar asta nu mai avea acum nici o 


importanţă. Razele dezintegratoare ale navei sale le 
distrugeau înainte să poată exploda, blocând şi undele 
luminoase care, prin reflexie, l-ar fi putut da de gol. 

Între cele două tipuri de anihilare exista o deosebire. 
Minele erau distruse înainte de a lovi învelişul exterior. 
Lumina, însă, fiind o undă, nu putea fi contracarată decât în 
fracțiunea de clipă în care atingea nava, înainte de a se 
putea reflecta. În acel moment precis, viteza ei se reducea, 
iar corpusculii ce o alcătuiau se lungeau, în conformitate cu 
legile derivate din teoria contracţiei elaborată de Lorentz şi 
Fitzgerald. În acel interval de timp infinitezimal, în care 
totul devenea aproape static, razele puternice ale Soarelui 
păleau în faţa dezintegratoarelor atomice. 

Mai mult decât atât, pentru că lumina trebuia mai întâi să 
atingă nava, razele puteau fi absorbite în totalitate, 
neafectând astfel în nici un fel vizibilitatea prin ecrane. 
Chiar dacă era invizibil, Jommy putea vedea totul, fără 
oprelişti. Nava părea că stă suspendată în vidul cosmic, 
singura senzaţie de mişcare fiind dată de Marte, a cărei 
imagine se mărea pe măsura apropierii. La un milion şi 
jumătate de kilometri distanţă, era ca o minge strălucitoare 
- mare cât Luna văzută de pe Pământ. Odată cu trecerea 
timpului, îşi modifica dimensiunile, ca un balon care se 
umflă, ajungând în cele din urmă ca discul ei să umple 
jumătate din cer şi să-şi piardă culoarea roşie. 

Încet-încet, prinseră formă continente, mări, munţi, 
prăpăstii incredibile, presărate cu vârfuri stâncoase, şi 
întinderi sterpe de teren neted. Aspectul bătrânei planete 
devenea tot mai dezolant. 

Chiar şi văzută printr-un telescop de la distanţa de 
cincizeci de mii de kilometri, Marte arăta ca o babă - ridată, 
osoasă, urâtă, rece, uitată de timp. Era o imagine de-a 
dreptul respingătoare. 

Apăru apoi o zonă întunecată - Mare Cimmerium, o mare 
vicleană, teribilă. Tăcute, aproape nemişcate, apele se 
întindeau sub cerul de un albastru mereu închis, însă nici 


un vapor nu se încumeta să circule pe acolo, deoarece 
vârfurile stâncoase ce se iveau la tot pasul de sub unde ar fi 
curmat rapid o astfel de aventură. Nu existau căi 
navigabile, nu existau canale, doar marea şi stâncile 
colţuroase. Într-un târziu, Jommy văzu şi oraşul, scânteietor 
sub o vastă cupolă de sticlă. Ceva mai târziu apăru şi al 
doilea oraş, apoi al treilea. 

Trecu de planetă şi opri motoarele. Acum nava nu mai 
difuza în spaţiu nici cea mai slabă urmă de energie atomică. 
Era o simplă măsură de precauţie, deoarece la o asemenea 
distanţă nu trebuia să se teamă de detectoare. După un 
timp, câmpul gravitațional al planetei începu să-şi facă 
simţit efectul. Cedând inexorabilei atracţii, nava îşi înclină 
puţin câte puţin botul spre solul marțian, apoi începu să 
cadă, mărindu-şi treptat viteza, spre partea întunecată a 
corpului ceresc. Era o treabă care cerea timp. Zilele 
terestre se transformară în săptămâni. În cele din urmă, 
Jommy apelă la un ajutor, dar nu la energia atomică, ci la 
panourile antigravitaţionale, pe care nu le mai folosise de 
când îşi montase motoarele nucleare. 

Căderea liberă provocată de forţa de atracţie a planetei 
dură mai multe zile, timp în care băiatul stătu treaz şi 
nemişcat în faţa hublourilor. În cinci rânduri fu atacat de 
mine zburătoare şi de fiecare dată fu silit să activeze 
dezintegratoarele din pereţi, aşteptând cu sufletul la gură 
apariţia unor patrule alertate de degajarea suspectă de 
energie. De zeci de ori, sistemul de alarmă îi semnaliză 
apropierea unor nave, de tot atâtea ori văzu luminile 
acestora dar, de fiecare dată, scăpă ca prin urechile acului. 
Sub el, Marte se mărea din ce în ce, umplând orizontul cu 
imensitatea ei întunecată. În afara oraşelor, nu se zăreau 
multe urme de viaţă; din loc în loc, însă, apăreau sclipiri ce 
trădau zone locuite sau unde se desfăşurau activităţi. 
Finalmente găsi ceea ce căuta: un punct luminos izolat, 
pâlpâind ca o lumânare în întunericul dens. 


Se dovedi că era intrarea într-o galerie minieră, iar lumina 
venea din casa unde locuiau cei patru slani fără cârlionţi 
care supravegheau instalaţia complet automatizată a 
exploatării minereurilor. Jommy studie puţin împrejurimile, 
apoi se întoarse satisfăcut la navă. 

În noaptea următoare, planeta era învelită într-o negură 
deasă. Tânărul se mai apropie o dată de zona aleasă, 
amartizând într-o viroagă care ducea spre gura minei. Nu 
se vedea nici o umbră, nu se simţea nici o mişcare, nu se 
auzea nici un sunet. Luă cu prudenţă una dintre cutiile în 
care păstra cristalele hipnotice, o deschise, aşeză micul 
obiect sticlos, instabil din punct de vedere atomic, într-o 
crăpătură a stâncii, scoase capacul protector şi o luă la fugă 
înainte ca propriul său organism să afecteze gema 
sensibilă. Se ascunse în viroagă şi aşteptă. 

Douăzeci de minute mai târziu, uşa căsuţei se deschise. 
Lumina care răzbătea dinăuntru contura silueta înaltă a 
unui bărbat tânăr. Uşa se închise în urma lui, apoi o torţă 
străluci în mâna umbrei care începu să se deplaseze pe 
poteca ce ducea spre intrarea în mină. Atenţia bărbatului fu 
atrasă la un moment dat de fulgerul reflectat de una din 
faţetele cristalului. Intrigat, se îndreptă spre locul de unde 
venise sclipirea, apoi se opri şi studie gema. Gândurile lui, 
alergând pe suprafaţa momentan neprotejată a minţii, erau 
perfect lizibile. 

Ciudat! Chestia asta nu exista aici azi-dimineaţă. Ridică 
din umeri. Probabil că a fost sub o piatră care s-a răsturnat. 

Dădu să plece, totuşi reveni, uitându-se îndelung la cristal, 
fascinat de el. În minte i se strecură suspiciunea. Cântări 
descoperirea cu o privire rece şi în cele din urmă se hotări 
să se întoarcă în casă, dar fu lovit de raza paralizantă care 
ţâşni din mâna lui Jommy. Se prăbugşi chiar înăuntrul grotei, 
inconştient. 

Jommy se repezi spre el şi, după numai câteva minute, îşi 
aduse victima în viroaga unde nu puteau fi observați. 
Începu să sondeze creierul fără apărare al bărbatului chiar 


în timp ce-ltransporta. Era o treabă de durată, deoarece 
căutatul într-o minte inconştientă aducea cu mersul prin 
apă - întâmpina tot timpul o mare rezistenţă. Deodată însă, 
găsi ceea ce căuta: culoarul croit în subconştientul celui 
leşinat de descoperirea naturii cristalului. 

Tânărul urmări acea cale mentală, mergând până la 
rădăcinile complexe ale resurselor cerebrale. În faţa lui se 
aflau o mie de ramificații mentale ce porneau în toate 
direcţiile. Cu o grabă disperată, dar totuşi cu atenţie, le 
studie pe rând, ignorându-le pe cele despre care era sigur 
că nu duceau nicăieri. Din nou, ca un hoţ care descoperă 
combinaţia seifului ascultându-i clic-urile, ajunse într-un alt 
stadiu al găsirii combinației tânărului inconştient. O altă 
cale-cheie se deschidea în faţa lui. 

Opt căi-cheie, cincisprezece minute şi combinaţia cedase, 
creierul îi aparţinea. Sub directul său control, bărbatul, al 
cărui nume era Miller, îşi reveni icnind. În secunda 
următoare, scutul mental i se închisese. 

— Nu fi lipsit de logică. Renunţă la scut. 

Ascultător, Miller se execută, privindu-l uluit. Acelaşi 
sentiment i se putea citi şi în minte. 

— Pe toţi dracii, m-ai hipnotizat! se minună el. Cum 
Dumnezeu ai reuşit? 

— După o metodă utilizabilă doar de adevărații slani, 
replică Jommy cu răceală. Aşa că explicaţiile ar fi inutile. 

— Un slan adevărat! spuse celălalt încet. Deci eşti Cross. 

— Da. 

— Bănuiesc că ştii ce faci, deşi nu văd ce avantaje 
urmăreşti controlându-mă mental. 

Brusc, Miller realiză ciudăţenia, neverosimilul acelei 
conversații purtate într-o râpă, în puterea nopţii, sub cerul 
negru, înnorat. Numai unul dintre sateliții lui Marte era 
vizibil - o pată albă tulbure, lucind stins. Vorbi repede: 

— Cum este posibil să stau aici şi să port o discuţie 
raţională cu tine? Credeam că prin hipnoză creierul îşi 
pierde propria sa putere de judecată. 


— Hipnotismul, răspunse Jommy explorându-i neîncetat 
mintea, este o ştiinţă care implică mulţi factori. Controlul 
total permite subconştientului o libertate aparent fără 
restricţii, cu excepţia faptului că voinţa e supusă unei 
dominaţii exterioare absolute. Dar să lăsăm asta, n-avem 
timp de pierdut. 

Vocea îi deveni poruncitoare, în timp ce mintea i se retrase 
din cea a lui Miller: 

— Mâine e ziua ta liberă. 'Te duci la Biroul de Statistică şi 
iei numele tuturor celor care seamănă din punct de vedere 
fizic cu mine. Mai vreau şi locul unde-i pot găsi... 

Se opri, fiindcă celălalt râdea încet. 

— Ce Dumnezeu, omule! Păi asta pot să ţi-o spun chiar 
acum. Au fost identificaţi acum câţiva ani, când ne-a 
parvenit descrierea ta. Sunt supravegheați în permanenţă. 
Toţi au soţii şi... 

Vocea i se stinse. 

— Continuă! 

— Există douăzeci şi şapte de bărbaţi care-ţi seamănă 
izbitor de mult. 

— Continuă. 

— Unul dintre ei, spuse Miller cu tristeţe, era căsătorit cu 
o femeie al cărei craniu a fost, practic, zdrobit săptămâna 
trecută, într-un accident petrecut în spaţiu. Acum se 
încearcă refacerea ei, dar... 

— Dar va mai dura câteva săptămâni, îi luă Jommy vorba 
din gură. Numele bărbatului este Barton Corliss. Lucrează 
la uzina de aeronave din Cimmerium şi, ca şi tine, merge în 
Cimmerium o dată la patru zile. 

— Ar trebui promulgată o lege împotriva celor care au 
capacitatea de a citi gândurile, mormăi Miller. Din fericire, 
receptoarele Porgrave te vor deconspira, încheie el mai 
vesel. 

— Ce?! sări tânărul. 

Observase în creierul celuilalt ceva în legătură cu 
sondarea minţilor, dar nu i se păruse demn de luat în 


seamă. Avusese alte lucruri mai importante de urmărit. 

Miller replică rece, gândurile confirmându-i fiecare 
cuvânt: 

— Emiţătorul Porgrave emite gânduri, iar receptorul 
Porgrave le captează. În Cimmerium există câte un astfel de 
aparat la fiecare câţiva metri. Sunt plasate în clădiri, în 
locuinţe, peste tot. Reprezintă sistemul nostru de protecţie 
împotriva spionilor şerpi. Un singur gând indiscret şi eşti 
terminat! 

Jommy rămase o clipă tăcut, apoi spuse: 

— Încă o întrebare, şi vreau să te gândeşti bine înainte de 
a-mi răspunde. Îmi trebuie detalii. 

— Spune! 

— Cât de iminent este atacul asupra Pământului? 

Răspunsul veni imediat: 

— Avându-se în vedere eşecul tentativei de a te distruge şi 
de a-ţi smulge secretul, s-a hotărât că obţinerea controlului 
Terrei a devenit un lucru esenţial, scopul fiind împiedicarea 
apariţiei altui viitor pericol. În urma acestei decizii, au fost 
mobilizate toate navele disponibile. Flota se adună în 
punctele-cheie, însă data invaziei nu s-a anunţat încă, deşi a 
fost probabil stabilită. 

— Ce au de gând cu oamenii? 

— Să-i ia dracu' pe oameni! se enervă Miller. N-o să ne 
facem griji pentru ei, când propria noastră existenţă e în 
joc. 

Întunericul care-i învăluia părea din ce în ce mai dens. 
Frigul nopţii reuşise să pătrundă chiar şi prin hainele 
groase ale tânărului. Cu fiecare clipă, devenea tot mai 
conştient de implicaţiile dramatice ale afirmațiilor celuilalt. 
Războiul! Vorbi cu voce stinsă: 

— Invazia poate fi oprită numai cu ajutorul adevăraţilor 
slani. Trebuie să-i găsesc! Am epuizat toate posibilităţile, 
aşa că voi merge în unicul loc rămas unde aş putea să le 
dau de urmă. 


Se făcuse dimineaţă. Soarele strălucea puternic pe cerul 
negru-albastru, iar sub lumina necruțătoare umbrele se 
micşorau, pentru ca apoi să se alungească din nou, pe 
măsură ce Marte îşi ferea de astrul zilei neprietenoasa faţă 
a după-amiezei. 

Din locul în care Jommy îşi pitise nava, orizontul apărea 
zimţat datorită culmilor muntoase proiectate pe cerul 
umbrit. Vizibilitatea era încă bună de acolo, de la înălţimea 
de şapte sute de metri. Lumina pălea tot mai mult când, 
deodată, răbdarea şi vigilenţa tânărului fură răsplătite. În 
depărtare apăru un vehicul mic, semănând cu o torpilă cu 
benzi roşii vopsite pe flancuri; din partea lui posterioară 
ieşeau flăcări. Razele soarelui care apunea erau reflectate 
de învelişul neted, metalic. Jommy îl urmări cu privirea 
până când dispăru din vedere, în stânga locului unde se afla 
nava sa, ascunsă în tunelul din masivul calcaros ca o fiară în 
vizuină. 

Cam cinci kilometri, apreciase tânărul. Distanţa nu punea 
nici o problemă motoarelor ce aşteptau gata oricând să 
acţioneze, silenţioase şi puternice. 

Cinci sute de kilometri şi acele inegalabile motoare vor 
vibra liniştite, torcând constant. Atâta doar că o astfel de 
forţă titanică nu putea fi folosită la o înălţime prea mică, 
deoarece ar fi distrus o regiune întinsă din solul şi aşa 
destul de mutilat. 

Cinci kilometri, şapte, opt... Jommy execută o serie rapidă 
de reglaje. În acel moment, forţa magnetorilor ţâşni, 
acoperind în scurt timp o distanţă impresionantă. Simultan, 
prinse viaţă ideea care-i venise în timpul călătoriei spre 
Marte şi se materializase sub forma unui mic dispozitiv. 
Dintr-o sondă automată, pe care o lăsase la opt sute de 
kilometri altitudine, irupseră în spaţiu unde radio, atât de 
asemănătoare cu vibraţiile motoarelor lui, încât numai un 
instrument specializat şi deosebit de sensibil ar fi putut 
sesiza diferenţa. Timp de câteva clipe, planeta fu pur şi 
simplu străbătută de valuri de energie. 


Probabil că detectoarele slanilor fără cârlionţi se fixaseră 
deja pe sursa energetică neidentificată, ceea ce făcea 
posibil ca neînsemnata cantitate de energie folosită de 
adevărata navă a lui Jominy să treacă neobservată. 
Magnetorii îşi făceau datoria repede şi bine. Îndepărtata 
navă a slanilor fără cârlionţi încetini, de parcă ar fi 
întâmpinat rezistenţă la înaintare, apoi viteza scăzu şi mai 
mult şi, în cele din urmă, vehiculul îşi schimbă direcţia, 
atras de o forţă irezistibilă spre masivul calcaros. 

Folosind undele radio ca paravan pentru a-i ascunde 
activitatea, Jommy lărgi fără efort peştera în care se afla, cu 
ajutorul unui singur jet de energie pulverizatoare. Nava lui 
se retrase mai în adâncul grotei, apoi, asemenea unui 
păianjen care prinde o muscă, ademeni în vizuină vehiculul 
urmăritorilor. 

Peste câteva secunde, în blindajul acestuia se deschise o 
uşă, lăsând să se vadă silueta unui bărbat. Acesta sări cu 
uşurinţă pe podeaua tunelului şi rămase o clipă nemişcat, 
privind ţintă spre proiectoarele orbitoare ale celeilalte 
nave, ce-l fixau nemilos. După un scurt răgaz de gândire, 
înaintă încrezător. La un moment dat privirea îi fu atrasă de 
lumina reflectată de un cristal aşezat într-o scobitură a 
peretelui. 

Intrigat de faptul că micuțul obiect îi putuse distrage 
atenţia, se apropie să-l studieze mai îndeaproape. În 
aceeaşi secundă, raza paralizantă a lui Jommy îl făcu să se 
prăbuşească inconştient. 

Imediat, tânărul dezactivă toate sursele energetice şi 
acţionă un comutator care făcu ca emiţătorul-momeală 
lansat în spaţiu să detoneze. 

În privinţa noii lui victime, slanului nu-i trebuia decât o 
scanare corporală, o înregistrare a vocii şi, bineînţeles, un 
control hipnotic. După numai douăzeci de minute, Corliss 
zbura din nou spre Cimmerium, furios pe ciudata formă de 
sclavie la care fusese forţat, dar conştient că nu mai putea 
face nimic. 


Jommy ştia că, înainte de a îndrăzni să meargă personal în 
marele oraş, mai avea de întreprins unele lucruri şi că nu 
avea voie să se grăbească. Toate la timpul lor. Acţiunea 
trebuia pusă la punct până în cel mai mic detaliu. Nu-i era 
îngăduit să piardă nimic din vedere. Câteva săptămâni la 
rând, Corliss veni la peşteră la fiecare patru zile - ziua lui 
liberă - lăsându-şi creierul studiat, până ce memoria sa nu 
mai avu nimic de dezvăluit. Atunci slanul ştiu că era 
pregătit pentru marea încercare. Îşi puse planul în aplicare 
în următoarea zi liberă, a şaptea. În ziua aceea, un Barton 
Corliss rămase în peşteră, cufundat într-un somn hipnotic 
profund, iar un altul urcă în micul vehicul cu dungi roşii şi 
se îndreptă spre Cimmerium. 

Douăzeci de minute mai târziu, o aeronavă militară cobori 
din ceruri şi rămase lângă el, un gigant metalic, 
aerodinamic. 

— Corliss, se auzi dintr-un difuzor vocea tăioasă a unui 
bărbat, conform graficului normal de urmărire a tuturor 
celor care seamănă cu şarpele Jommy Cross, te-am aşteptat 
în acest punct şi am constatat că ai sosit cu o întârziere de 
cinci minute. Ca urmare, vei fi dus imediat în Cimmerium 
sub escortă, unde vei fi supus examinării de către o comisie 
militară. Asta-i tot! 

CAPITOLUL 17 

Catastrofa se produsese incredibil de simplu. Un accident 
nu chiar imprevizibil, dar dezamăgirea nu era mai puţin 
cruntă. Anterior, Barton Corliss întârziase de şase ori şi 
nimeni nu observase nimic. Acum trecuseră doar cinci 
minute peste ora fixată şi norocul îşi întorsese faţa de la 
Cross. 

Tânărul privea posomorât ecranele navei în care se găsea. 
Zona survolată abunda în stânci aspre, colţuroase şi pustii. 
Locul arăta de parcă ar fi fost răvăşit de un monstru furios. 
Văi largi şerpuiau nedecis; prăpăstii amenințătoare îşi 
arătau adâncurile insondabile, pentru ca mai apoi pereţii 
verticali să ţâşnească spre cer sub înfăţişarea unor munţi 


sălbatici. În caz că ar fi reuşit să se salveze, acesta era 
drumul lui de întoarcere, căci nici o navă pe care ar fi 
încercat s-o captureze, oricât de mare ar fi fost, nu putea 
trece de barierele pe care slanii fără cârlionţi le-ar fi ridicat 
între el şi vehiculul său indestructibil. 

Mai rămânea, desigur, o speranţă. Avea un revolver atomic 
modificat astfel încât să semene cu cel al lui Corliss, care 
lansa aceleaşi descărcări electrice... până ce se activa 
mecanismul secret pentru rafala de energie atomică. Şi mai 
avea ceva: verigheta de pe deget aproape identică cu cea 
purtată de Barton, cu diferenţa că a lui Jommy conţinea cel 
mai mic generator atomic construit vreodată. Mic dar 
periculos, deoarece raza pe care o putea emite avea acelaşi 
efect dezintegrator. Două arme şi o duzină de cristale 
pentru a preîntâmpina războiul războaielor! 

Regiunea peste care zburau deveni mai sălbatică. Pe 
fundul prăpastiilor adânci începuseră să apară şuvoaie 
uleioase sau noroioase de apă, vestind apropierea acelei 
mări urâte, viclene, neprimitoare - Mare Cimmarium. 

Jommy văzu şi forme artificiale de viaţă. În dreapta, pe un 
promontoriu stâncos, se afla un crucişător, semănând din 
depărtare cu un rechin uriaş, negru, fioros. Pe colții ascuţiţi 
dimprejur se aflau o mulţime de navete militare, de câte 
treizeci de metri lungime care, văzute de la distanţă, 
aduceau cu un banc de peşti abisali răi încercând să 
acopere cu trupurile lor faţa pustiită a solului. Sub privirea 
pătrunzătoare a tânărului, munţii îşi dezvăluiră repede 
adevărata identitate. Erau de fapt fortărețe din oţel şi 
stâncă. Metalul negru era ascuns cu dibăcie printre 
crestele de rocă veritabilă, iar din loc în loc apăreau gurile 
amenințătoare ale unor tunuri îndreptate spre cer, de parcă 
ar fi aşteptat dintr-o clipă în alta venirea unui duşman 
numeros şi puternic. Atâtea măsuri defensive, atâta 
armament ofensiv... Împotriva cui? Era oare posibil ca slanii 
fără cârlionţi să se teamă atât de mult de ceilalţi slani încât 
să nu se simtă în siguranţă nici cu o armată aşa puternică? 


O sută cincizeci de kilometri de fortărețe, tunuri şi nave! O 
sută cincizeci de kilometri de prăpăstii de netrecut, de apă 
şi de stânci amenințătoare. După câteva clipe, nava şi 
escorta ei blindată trecură peste un pisc impunător, în 
spatele căruia, foarte aproape, apăru Cimmerium, 
strălucind sub cupola de sticlă. Ora examinării sosise! 

Aşezarea fusese construită pe un teren plat, care se 
termina pe malul stâncos şi zimţat al unui golf. Sticla 
strălucea în lumina soarelui, o flacără albă care din loc în 
loc se aduna în fulgere ce plecau apoi în toate direcţiile. Nu 
era un oraş mare, dar asta din cauza terenului neprimitor, 
care nu permisese o întindere mai vastă, silindu-l să se 
strecoare temerar până la marginea abisurilor ce-l 
înconjurau din toate părţile. În porţiunea sa cea mai lată, 
Cimmerium măsura cinci kilometri, iar în zona cea mai 
îngustă abia trecea de trei. Conform spuselor lui Miller şi 
Corliss, aici trăiau două sute de mii de slani. 

Terenul de asolizare era exact acolo unde se aşteptase 
Jommy: o platformă metalică ieşită în afară, la una din 
marginile oraşului, brăzdată de şine de cale ferată 
strălucitoare şi suficient de întinsă pentru a permite 
coborârea unei nave militare. Uşor dar sigur, nava în care 
se afla el se îndreptă spre suportul metalic cu numărul 
9977. În aceeaşi clipă, escorta se îndepărtă, pornind spre 
mare şi dispărând instantaneu înapoia piscului impunător 
care străjuia oraşul. 

Dedesubt, mecanismul automat al suportului îşi începuse 
deja glisarea, înaintând spre o uşă metalică înaltă, care se 
deschise automat şi se închise apoi în urma lor. 

Tabloul înfăţişat acum privirii tânărului nu era 
surprinzător, totuşi realitatea depăşea cu mult relatările 
celor doi bărbaţi pe care-i hipnotizase. Numai în porţiunea 
de hangar accesibilă vederii sale existau peste o mie de 
aeronave. Înşirate de la pardoseală şi până în plafon, 
fiecare în suportul ei glisant, arătau ca nişte sardele într-o 
cutie de conserve. Oricare dintre ele putea deveni 


operaţională prin simpla tastare, la panoul de comandă, a 
cifrelor ce-i alcătuiau numărul de cod. 

Propria lor navă se opri. Jommy cobori degajat şi-i salută 
scurt, cu o înclinare a capului, pe cei trei bărbaţi care-l 
aşteptau. Cel mai în vârstă făcu doi paşi înainte şi spuse 
zâmbind acru: 

— Ei bine, Barton, iar te-ai pricopsit cu o examinare! Fii 
sigur că treaba se va face rapid dar temeinic - verificările 
obişnuite, desigur, luarea amprentelor, investigaţii cu raze- 
X, testele sangvine, reacţiile chimice ale pielii, măsurarea 
electronică a lungimii părului... şi celelalte. 

Anumite nuanţe ale vibraţiilor ce scăpau pe lângă scuturile 
mentale ale celor trei le trădau aşteptarea încordată. 
Tânărul nu avea nevoie de gândurile lor. Nu fusese 
niciodată atât de atent, mintea nu-i fusese niciodată mai 
limpede, mai aptă să distingă subtilitatea detaliilor. Replică 
moale: 

— De când reacţia chimică a pielii face parte din 
examinarea obişnuită? 

Bărbaţii nu-şi cerură scuze pentru capcana pe care i-o 
întinseseră, iar creierele lor nu arătară vreo dezamăgire în 
urma acestui eşec. Jommy câştigase prima manşă, dar nu se 
bucură, pentru că victoria era lipsită de importanţă. Ştia că 
nu va putea face faţă unui control amănunţit. lrebuia să 
folosească din plin ceea ce dobândise în cursul pregătirilor 
întreprinse în cele câteva săptămâni cât îi studiase pe Miller 
şi Corliss. 

Cel mai tânăr dintre cei trei vorbi: 

— Duceţi-l în laborator, să începem cu testele fizice. Ia-i 
arma, Prentice. 

Cross predă pistolul fără să scoată nici un cuvânt. 

Îl aşteptară. Ingraham, cel mai în vârstă, zâmbea, în 
expectativă, Bradshaw, cel mai tânăr, îl privea fără să 
clipească, iar Prentice afişa o mină indiferentă în timp ce 
vâri arma în buzunar. Atenţia lui Jommy fu atrasă de liniştea 
atotstăpânitoare. Nu se auzea nici un sunet, nici o frântură 


de conversaţie. Vastul hangar era pustiu ca un cimitir, încât 
părea de necrezut că acolo se făceau ultimele pregătiri 
înaintea unui război. 

Formă numărul de cod al navei sale şi privi suportul 
oscilant care se deplasă mai întâi orizontal, apoi vertical, 
spre plafon. Un sunet metalic scurt, şi liniştea se aşternu 
din nou. Tânărul zâmbi în sinea lui, conştient de faptul că 
cei trei îl urmăreau, pândind orice ezitare sau 
neconcordanţă în executarea manevrei, apoi păşi spre 
ieşire. În faţa lor se deschise o uşă, descoperind privirii un 
coridor strălucitor, pe ai cărui pereţi netezi se puteau vedea 
nenumărate intrări. 

În momentul în care se opriră în faţa uşii laboratorului, 
Jommy spuse: 

— Sper că aţi anunţat la spital că voi întârzia. 

Ingraham se opri brusc, urmat imediat de ceilalţi doi. Se 
holbară uluiţi la el. 

— Dumnezeule, nevastă-ta urma să fie resuscitată azi- 
dimineaţă! 

Jommy aprobă din cap fără să zâmbească. 

— Trebuia ca doctorii s-o aducă la limita conştienţei cu 
douăzeci de minute după asolizarea mea. Din acel moment 
ar fi avut de lucru cam o oră. Este evident că examinarea 
voastră şi a comisiei militare va trebui să fie amânate. 

Nimeni nu avu nimic de obiectat. Ingraham spuse: 

— Fără îndoială că soldaţii te vor escorta până acolo. 

Bradshavw vorbi, precipitat, în emițătorul radio de la mână. 

Glăsciorul care răspunse ajunse perfect distinct la urechile 
lui Jommy. 

— În condiţii normale, patrula militară ar fi trebuit să-l 
însoţească până la spital. Acum însă, datele problemei s-au 
schimbat total, întrucât avem de-a face cu cel mai periculos 
individ din câţi au existat vreodată. Cross are numai 
douăzeci şi trei de ani, dar nu mai e un secret pentru 
nimeni faptul că viaţa în condiţii de pericol permanent 
conduce la o maturizare prematură. Asta-i valabil atât 


pentru oameni, cât şi pentru slani. Acestea fiind datele 
problemei, putem considera că ne confruntăm cu un slan 
adult aflat în posesia unor arme şi a unor cunoştinţe a căror 
eficacitate depăşeşte puterea noastră de înţelegere. Dacă 
Barton Corliss se dovedeşte a fi Cross, atunci coincidenţa 
revenirii la viaţă a doamnei Corliss exact în acest moment 
important indică faptul că el este pregătit pentru orice 
eventualitate, mai ales ca să contracareze suspiciunea care 
a planat în jurul asolizării lui întârziate. A suferit deja un 
eşec, aflând că va fi supus unei testări. Totuşi, simplul fapt 
că o asemenea amânare are loc pentru prima dată de când 
se efectuează controale asupra celor care seamănă cu 
şarpele Cross implică faptul că lângă suspect trebuie să 
stea în permanenţă experţi în domeniul examinărilor 
preliminare. În consecinţă, veţi continua, până la noi ordine. 
La ieşirea din liftul 1 vă aşteaptă un vehicul de suprafaţă. 

Pe când ieşeau în stradă, Bradshaw spuse: 

— Dacă el nu-i Corliss, atunci prezenţa lui la spital va fi nu 
numai inutilă, ci ar putea chiar avea urmări fatale pentru 
sănătatea mentală a doamnei Corliss. 

— Greşeşti, îl contrazise Ingraham. Adevăraţii slani pot citi 
gândurile. Va fi în stare să sesizeze erorile din sala de 
operaţie, la fel cum ar fi făcut Corliss cu ajutorul aparatelor 
Porgrave. 

Jommy surprinse zâmbetul îngheţat al lui Bradshaw în 
timp ce acesta din urmă replica moale: 

— Ţi-a cam pierit glasul, Ingraham. Te-ai gândit cumva că 
prezenţa aparatelor Porgrave îl va împiedica pe Cross să 
renunţe la folosirea capacităţilor mentale? Cu excepţia 
situaţiilor limită, desigur. 

— Încă ceva, spuse Prentice. Motivul pentru care Corliss 
merge la spital este acela că, datorită afinităţilor existente 
între soţi, va fi în stare să semnaleze la soţia lui orice 
manifestare anormală pe parcursul operaţiei. De aici 
rezultă că şi femeia, odată revenită la viaţă, va recunoaşte 
dacă suspectul e soţul ei sau nu. 


Ingraham zâmbea încruntat. 

— Uite că am ajuns şi la concluzia finală. În cazul în care 
Corliss este de fapt Cross, readucerea la viaţă a pacientei în 
prezenţa lui va avea consecinţe tragice pentru ea, lucru 
care va fi de natură să ne convingă definitiv, chiar dacă 
rezultatele celorlalte teste vor fi negative. 

Jommy rămăsese tăcut. Examina pe toate feţele problema 
reprezentată de prezenţa receptoarelor Porgrave. Într- 
adevăr, erau periculoase, însă rămâneau doar nişte maşini. 
Nu avea decât să-şi controleze mai strict gândurile, şi totul 
va fi în regulă. 

Recunoaşterea lui de către doamna Corliss era însă 
altceva. Legăturile apărute între doi soţi sensibili puteau fi 
deosebit de puternice şi el nu concepea să contribuie la 
distrugerea minţii altui slan. Cumva trebuia găsită o cale de 
salvare, dar care să nu pună în pericol sănătatea mentală a 
pacientei. 

Maşina mergea cu viteză pe un bulevard care strălucea de 
florile sădite pe marginea lui. Carosabilul era întunecat, cu 
aspect sticlos şi şerpuia printre copaci înalţi ce ascundeau 
pe jumătate clădirile înşiruite în lungul trotuarelor umbrite. 
Construcţiile erau joase, iar aspectul lor încântător îl 
surprinse plăcut pe tânăr. Din informaţiile culese din minţile 
lui Miller şi Corliss, cunoştea unele detalii, dar acest 
adevărat triumf al geniului arhitectonic depăşea orice 
imaginaţie, pentru că nu te puteai aştepta ca o fortăreață să 
fie şi frumoasă. Armele sunt construite de obicei în scopuri 
practice, nu ca să încânte privirea. 

Aşa însă, obiectivul existenţei lor fusese atins. Clădirile 
arătau firesc şi lăsau impresia generală a unui oraş ca 
oricare altul, nu cum te-ai fi aşteptat să fie: o armură solidă, 
care să protejeze viaţa adevăratei aşezări dinapoia ei. 
Dimensiunile sistemului de apărare arătau o dată în plus 
teama de adevărații slani. Lumea oamenilor avea să fie 
atacată tocmai datorită fricii slanilor fără cârlionţi, ceea ce 


reprezenta, fără îndoială, culmea ironiei. Era însă o culme 
tragică. 

Dacă am dreptate, gândi Jommy, dacă adevărații slani 
trăiesc într-adevăr printre cei fără cârlionţi, tot aşa cum 
aceştia din urmă trăiesc printre oameni, înseamnă că toate 
pregătirile de aici sunt îndreptate împotriva unui inamic 
care s-a infiltrat deja în chiar sistemul lor defensiv. 

Maşina opri într-o nişă ce ducea spre un lift, care cobori la 
fel de lin precum cel din hangar. Ca din întâmplare, Jommy 
scoase din buzunar una dintre cutiile cubice de metal ce 
conţineau cristale hipnotice şi o aruncă neglijent în coşul 
aflat într-un colţ al cabinei ascensorului. Observă că slanii îi 
urmăreau fiecare, mişcare, aşa că explică: 

— Am douăsprezece din astea, dar sunt grele şi mă 
incomodează la mers. 

Ingraham se aplecă şi luă micul obiect. 

— Ce este? 

— Motivul întârzierii mele. Voi explica totul mai târziu, în 
faţa comisiei. Toate douăsprezece sunt identice, aşa că n- 
are nici o importanţă dacă lipseşte una din ele. 

Ingraham privi gânditor cutia. Era pe punctul s-o 
deschidă, când liftul se opri. O băgă în buzunar cu un gest 
hotărât. 

— Am s-o păstrez eu. leşi primul, Corliss. 

Fără să ezite, Jommy păşi într-un coridor lat, placat cu 
marmură. O femeie în manta albă le ieşi în întâmpinare. 

— Vei fi chemat peste câteva minute, Corliss. Aşteaptă aici. 

Ingraham dispăru în spatele unei uşi, moment în care 
băiatul surprinse gândurile superficiale ale celui mai 
vârstnic dintre însoțitori. Se întoarse spre el, tocmai când 
acesta începea să vorbească: 

— Corliss, problema sănătăţii mentale a soţiei tale mă 
îngrijorează atât de mult încât, înainte de a-ţi da voie să 
intri, aş dori să te supun unui test simplu, pe care nu-l mai 
folosim de ani de zile deoarece nu este compatibil cu 


demnitatea unui slan. Şi-apoi, există multe altele mai 
elocvente. 

— Ce test? întrebă Jommy scurt. 

— Ei bine, dacă tu eşti Cross, atunci părul tău este fals, 
pentru că trebuie să-ţi maschezi cârlionţii caracteristici. 
Dacă eşti într-adevăr Corliss, rezistenţa naturală a părului 
tău trebuie să fie suficient de mare încât să-mi permită să te 
ridic de la podea fără să simţi o durere deosebită. Peruca, 
fixată artificial, n-ar rezista la tracţiune, oricât de bine ar fi 
prinsă. Aşadar, pentru siguranţa soţiei tale, am să te rog să 
apleci capul. Te asigur că nu voi fi brutal - voi mări forţa 
gradat. 

— E-n regulă, zâmbi Jommy. Te vei convinge că-i păr 
natural. 

Şi chiar era. Găsise de mult soluţia acelei probleme 
spinoase - un fluid gros se aplica peste rădăcina părului 
original, întărindu-se treptat şi formând un strat subţire, 
cauciucat, asemănător la aspect cu pielea capului. Stratul 
era suficient ca să acopere cârlionţii buclucaşi, dar Jommy 
nu se mulţumise cu atât. Ducând cercetările mai departe, 
descoperise că, răsucind într-un anume mod firele de păr, 
chiar înaintea încheierii procesului de întărire a stratului, 
acesta devenea relativ poros, permiţând oxigenarea 
rădăcinilor. 

Îndepărtarea periodică a stratului cauciucat, cât şi lungile 
răstimpuri în care îşi lăsase părul natural fuseseră 
suficiente pentru ca sănătatea podoabei lui capilare să nu 
aibă de suferit. În felul acesta, pericolul se reducea la zilele 
când se elimina pielea artificială. Era convins că ceva 
similar făcuse şi restul semenilor săi. 

Ingraham încheie, bombănind înciudat: 

— De fapt, testul ăsta n-o să dovedească nimic. Dacă Cross 
va ajunge până aici, cu siguranţă că nu se va lăsa prins cu o 
chestie atât de simplă. Uite că vine doctorul! Să sperăm că 
totul e-n regulă. 


Rezerva era mare, cenuşie, plină cu echipamente ce 
zumzăiau încetişor. Pacienta nu se vedea, dar în cameră 
exista un paralelipiped metalic prelung, ca un sicriu 
aerodinamic, cu un capăt îndreptat spre uşă. Cealaltă 
extremitate era ascunsă privirii, dar Jommy ştia că acolo se 
afla capul femeii. 

Pe capacul paralelipipedului se găsea un aparat din care o 
mulţime de tuburi intrau în „sicriu”, transportând un flux 
bogat şi constant de sânge. Lângă capul doamnei Corliss se 
mai aflau nişte instrumente pe care clipeau continuu 
numeroase leduri, fiecare din ele răspunzând unui impuls 
diferit venit de la organismul supus operaţiei. Lupta femeii 
pentru supravieţuire era evidentă, judecând după faptul că 
uneori luminile păleau, dar imediat reîncepeau să pâlpâie, 
încercând să revină la intensitatea normală. 

Din locul unde i se spusese să se oprească, Jommy putea 
vedea capul doamnei Corliss proiectat pe fundalul 
instrumentelor ce bâzâiau slab. De fapt, nu capul se vedea, 
ci un ghem de bandaje. Firele ce veneau de la aparatura de 
control dispăreau sub fâşiile albe. 

Scutul mental încă deteriorat al pacientei era deschis. 
Jommy sondă cu grijă zona în care se înfiripau gândurile şi 
o găsi amorţită de prezenţa cvasipermanentă a morţii. 

Ştia teoretic ce făcuseră chirurgii slani: toate legăturile 
nervoase ale creierului fuseseră întrerupte printr-un simplu 
scurtcircuit, sensibilul organ fiind menţinut în viaţă cu 
ajutorul unor raze regeneratoare de ţesuturi. Operația 
delicată fusese uşurată prin împărţirea creierului în 
douăzeci şi şapte de secţiuni, asupra cărora se acţiona 
succesiv. 

Undele mentale ale tânărului trecură peste rănile grave ce 
fuseseră vindecate. Se făcuseră destule greşeli, dar toate 
minore, astfel încât se putea afirma că operaţia în sine 
fusese realizată de un maestru. Fiecare secţiune a 
creierului răspundea corect tratamentului aplicat, iar 
Jommy era convins că, după încheierea manevrelor finale, 


pacienta va deschide ochii, recunoscându-l imediat pe 
impostor. 

În ciuda impulsurilor interioare care-l grăbeau, slanul se 
gândi: Cu ani în urmă, am reuşit să-i hipnotizez pe oameni 
fără ajutorul cristalelor, deşi procedeul lua mult mai mult 
timp. De ce n-aş încerca şi pe slanii fără cârlionţi? 

Creierul femeii continua să fie inconştient, deci scutul ei 
mental era coborât. La început, încercările lui Jommy fură 
ezitante, datorită pericolului reprezentat de receptoarele 
Porgrave. După un timp însă, tânărul îşi acordă creierul pe 
lungimea de undă pe care ar fi avut-o în condiţii normale 
vibraţiile mentale ale soţiei lui Corliss. Teama îi dispăru. Se 
avântă cu mult curaj. 

Ceea ce îl salvă fu metoda chirurgicală de refacere a 
scoarţei cerebrale. În cazul unui creier sănătos, i-ar fi 
trebuit câteva ore pentru a căuta printre milioanele de 
posibilităţi deschise în faţa lui. Creierul femeii fusese însă 
împărţit în douăzeci şi şapte de secţiuni, fapt care uşura 
depistarea grupului de celule nervoase ce reprezentau 
centrul voinţei. În mai puţin de un minut, Jommy ajunsese la 
ţintă şi controla mintea pacientei. 

Îşi puse pe urechi căştile receptorului Porgrave, 
observând în acelaşi timp că Bradshaw purta deja o 
pereche de căşti similare - pentru el, se gândi îngrijorat. 
Manevra cu instalaţia era menită să-l demaşte, dar putea fi 
liniştit. Formulate sub înfăţişarea cea mai pură - fără să dea 
naştere unor imagini concrete - gândurile nu puteau fi 
detectate de Porgrave. O dovediseră propriile sale 
experienţe şi o dovedea şi mintea lui Bradshaw, care nu era 
străbătută de nici un licăr de suspiciune. 

Femeia se agită, fizic şi psihic, iar gândurile ei incoerente 
fură transformate în unde sonore uşor de recepționat în 
căşti: 

Război... ocupaţie... 

Cuvintele aveau un oarecare sens numai pentru cei care 
ştiau că pacienta îndeplinea funcţia de comandant militar, 


totuşi încă nu erau edificatoare. După câteva clipe de 
tăcere, se auzi: 

Iunie... s-a hotărât în iunie... trebuie să terminăm înainte 
de venirea iernii, pentru ca ai noştri să nu moară inutil de 
frig în timpul manevrelor... am hotărât deci: zece iunie... 

Dacă ar fi sugestionat-o pe cale hipnotică, lui Jommy nu i- 
ar fi trebuit decât zece minute pentru a-i tămădui creierul 
care funcţiona încă defectuos. Aşa însă, trebui să piardă o 
oră şi un sfert, ajutându-i - fără ca ei să bănuiască ceva - pe 
chirurgii care se chinuiau cu aparatul de inducere a 
tensiunilor mentale. În tot acest timp, se gândea la 
cuvintele femeii. 

Invazia Pământului fusese aşadar stabilită pentru data de 
zece iunie. Conform calendarului terestru, se găseau în ziua 
de patru aprilie. Mai rămăseseră două luni! O lună dura 
drumul, deci mai rămânea încă una. O lună... ca să facă ce 
anume? 

Răspunsul veni în momentul când doamna Corliss, 
vindecată, alunecă într-un somn fără vise. Nu mai avea nici 
un rost ca Jommy să piardă vremea căutându-şi semenii. 
Mai târziu, poate, va încerca din nou. Acum însă trebuia să 
scape din acest... 

Acum... Se încruntă în gând. Peste câteva minute, avea să 
fie examinat de o comisie formată din reprezentanţii celei 
mai dure, mai tenace şi mai eficiente rase din întregul 
Sistem Solar. În ciuda faptului că reuşise să-i păcălească în 
legătură cu întârzierea sa, în ciuda faptului că reuşise să 
facă astfel încât un cristal hipnotic să ajungă în posesia unui 
membru al escortei, putea spune că norocul îi întorsese 
spatele. Ingraham nu părea deloc curios să deschidă cutia 
pe care o avea în buzunar. Era clar că tânărul trebuia să 
mai încerce o dată. La fel de clar era însă că o altă tentativă 
ar fi fost pusă în practică doar în disperare de cauză. 
Oricum ar fi încercat să abordeze problema, ar fi trezit 
bănuielile slanilor. 


Gândurile îi încremeniseră, totuşi mintea îi rămăsese 
trează, în aşteptare, deoarece urechile prinseseră zumzetul 
slab al unei voci venind din aparatul de emisie-recepţie al 
lui Ingraham. Aproape instantaneu, suprafaţa creierului 
acestuia reflectă cuvintele auzite: 

Îl aduceţi pe Barton Corliss la mine, imediat, indiferent 
dacă a fost sau nu testat fizic. Dispoziţia aceasta 
contramandează orice alte ordine anterioare. 

— Am înţeles, Joanna, şopti bărbatul şi se întoarse spre 
Jommy: Vei fi dus în faţa Joannei Hillory, împuternicitul 
militar în această problemă. 

Gândul care trecu prin mintea lui Prentice era aproape 
identic cu cel al tânărului. Cel mai înalt dintre slani spuse: 

— Joanna e singura dintre noi care a petrecut câteva ore 
în preajma lui Cross. Având în vedere experienţa şi studiile 
ei ulterioare, a primit însărcinări speciale pe această linie. 
Ea a condus vasta operaţie de căutare a ascunzătorii lui şi 
tot ea a prezis eşecul atacului cu ciclotronul. În plus, a 
redactat un raport detaliat în care a descris până în cel mai 
mic amănunt răstimpul petrecut alături de el. Dacă eşti 
cumva Cross, te va recunoaşte dintr-o singură privire. 

Jommy rămase tăcut. Nu putea să aprecieze veridicitatea 
afirmațiilor lui Prentice, dar avea bănuiala sumbră că 
acesta nu minţea. 

În timp ce ieşeau din sala de operaţii, tânărul văzu pentru 
prima dată adevăratul oraş Cimmerium - cel subteran. Din 
locul unde se aflau, se puteau zări două coridoare. Unul 
ducea înapoi spre liftul cu care veniseră, iar celălalt dădea 
spre un hol imens, mărginit de uşi înalte şi transparente. În 
spatele lor se întindea o aşezare de vis. 

Pe Pământ se ştia că secretul materialelor din care 
fuseseră construite zidurile marelui palat se pierduse. Ei 
bine, nu era adevărat. Secretul acela se afla aici, în oraşul 
ascuns al slanilor fără cârlionţi, iar rezultatele sale, vizibile 
la tot pasul, depăşeau cu mult realizările terestre. Lumea 
aceasta era o lume a culorilor în continuă schimbare, o 


lume care respira geniul arhitecţilor de altădată. Toate 
construcţiile erau perfecte, vii, aşa cum şi muzica era vie. 
Cuvintele se dovedeau sărace pentru a descrie splendoarea 
acestui oraş, aşa că singura paralelă semnificativă era cu 
cea mai înălţătoare dintre muzici. 

Frumuseţea îţi tăia respiraţia, dar Jommy şi-o scoase din 
minte în momentul când ieşiră în stradă. Acum contau 
numai locuitorii oraşului; miile de indivizi din clădiri, din 
maşini sau care umblau pe jos. Mii de minţi fură cercetate 
cu nerăbdare de un creier căruia nu-i scăpa nimic, un 
creier care încerca disperat să localizeze măcar un slan 
veritabil. Unul singur! 

Dar nu găsi niciunul! Nici o şoaptă, nici o urmă care să 
trădeze pe unul dintre ai săi. Nici un creier care să nu ştie 
că aparţinea unui slan fără cârlionţi. În cele din urmă, 
scuturile mentale prezente la tot pasul îl făcură să se dea 
bătut. Convingerea că reprezentanţii rasei lui trebuia să fie 
pe undeva pe acolo se clătina din temelii. Oriunde s-ar fi 
aflat adevărații slani, protecţia le era îndreptată inclusiv 
împotriva propriilor semeni. Aşa ceva contrazicea orice 
logică. Nu mai puţin adevărat că, deşi aceeaşi logică 
pretindea că toţi copiii-monştri nu putuseră fi creaţi de 
nişte fiinţe normale, realitatea dovedise contrarul. Care 
realitate însă? Zvonurile? Dar ce altă explicaţie mai putea 
fi? 

— Am ajuns, spuse Ingraham, iar Bradshaw completă: 

— Hai, Corliss! Vei fi cercetat de domnişoara Hillory... 
între patru ochi. 

În timp ce păşea spre uşa deschisă, podeaua îi păru ciudat 
de tare sub tălpi. Camera era mare şi cochetă, având mai 
degrabă înfăţişarea unei locuinţe personale decât a unei 
încăperi oficiale. Pe rafturi se aflau cărţi. Pe un perete se 
zărea un infostocator electric. În cameră se mai găseau o 
canapea, mai multe scaune multi-pneumatice şi o carpetă 
groasă şi moale. În cele din urmă, ochii tânărului se opriră 


asupra biroului mare, strălucitor, în spatele căruia stătea o 
femeie zâmbitoare, cu un aer semeţ. 

Jommy nu se aşteptase ca Joanna Hillory să arate mai 
bătrână. Poate că următorii cincizeci de ani aveau să rideze 
obrajii aceia netezi şi catifelaţi, dar acum se putea spune că 
femeia arăta la fel ca atunci când o cunoscuse. El însă se 
schimbase. Cu ani în urmă, un băiat slan privise cu uimire, 
respect şi teamă la această fiinţă deosebită. Acum ochii lui 
căpătaseră stăpânirea de sine a maturității. 

Observă intrigat că privirea ei era fixă şi concentrată, ceea 
ce nu se potrivea cu momentul şi cu locul unde se aflau. 
Simţurile lui ascuţite analizară expresia Joannei, 
descoperind în ea triumful şi o bucurie sinceră. 
Deconcertat, Jommy începu să-i tatoneze scutul mental, 
sondând micile imperfecţiuni, cercetând fiecare vibraţie 
scăpată întâmplător, interpretând fiecare impuls. Uimirea îi 
creştea întruna. După un timp, zâmbetul femeii se 
transformă într-un râs liniştit şi, deodată, scutul dispăru! 
Mintea ei se oferea pe de-a-ntregul, fără oprelişti, creierului 
lui cercetător. În aceeaşi secundă, un gând se formă în 
mintea tânărului: 

Priveşte adânc, John Thomas Cross, şi află mai întâi că 
toate receptoarele Porgrave din această cameră şi din 
apropiere au fost deconectate. Mai află că ai în faţă singurul 
tău prieten de pe lume şi că am ordonat să fii adus aici 
pentru a evita o testare fizică în urma căreia nu aveai nici o 
şansă să scapi cu viaţă. Te-am urmărit prin aparate şi în 
cele din urmă m-am convins că tu eşti. Dar să lăsăm asta! 
Repede, cercetează-mi mintea, convinge-te că nu-i vorba de 
nici o capcană şi hai să acţionăm ca să te salvăm! 

Jommy o privea suspicios. Nu avea voie să se arate 
încrezător. Timpul trecea şi el încă mai cerceta căile 
mentale întortocheate ale acelui creier complex, încercând 
să afle cauza miracolului la care era martor. Într-un târziu, 
spuse încet: 


— Deci ai crezut în idealurile unui băiat de cincisprezece 
ani, ai fost convinsă de un adolescent egoist care nu avea de 
oferit decât... 

— Speranţă! îl completă ea. Mi-ai dat speranţă exact în 
momentul în care viaţa urma să mă facă dură şi nemiloasă, 
ca majoritatea semenilor mei. „Oamenii...” ai spus atunci, 
„ce-o să faceţi cu oamenii?” Întâmplarea aceea mi-a 
provocat un şoc din care mi-am revenit cu greu. Am oferit 
cu bună ştiinţă o falsă descriere a ta, lucru care probabil te- 
a mirat. Am afirmat că nu posed cunoştinţele unui expert în 
psihologie umană, deşi te puteam descrie perfect din 
memorie, pentru că imaginea ta mi-a devenit tot mai clară 
odată cu trecerea timpului, dar n-am făcut-o. Tuturor li s-a 
părut firesc să devin specialistă în afacerea Cross şi la fel de 
normal să fiu numită coordonatoarea tuturor acţiunilor 
legate de persoana ta. Bănuiesc că tot atât de firesc e şi 
faptul că... 

Se opri, aşteptând, iar Jommy spuse cu gravitate: 

— Îmi pare rău de asta! 

Ochii ei cenuşii se încrucişară cu cei căprui ai tânărului. 

— Cu cine o să te mai însori? întrebă ea. O viaţă normală 
trebuie să includă şi căsătoria. Desigur, nu ştiu mai nimic 
despre relaţia cu fata aceea, Kathleen Layton, afară de 
faptul că erai cu ea atunci când a murit. În istoria slanilor se 
cunosc însă numeroase cazuri în care un bărbat a fost 
căsătorit cu mai multe femei, uneori chiar în acelaşi timp. 
Vârsta mea reprezintă totuşi o problemă. 

— Recunosc, spuse Jommy, că cincisprezece sau douăzeci 
de ani diferenţă nu-i un obstacol pentru slanii longevivi. 
Problema este că eu am o misiune de îndeplinit. 

— Ca soţie sau nu, din acest moment ai un aliat care te va 
ajuta să-ţi îndeplineşti menirea: cu condiţia, bineînţeles, să 
scapi cu viaţă în urma examinării. 

— Asta-i floare la ureche, dădu el nepăsător din mână. Tot 
ce-mi trebuia era puţin timp şi o metodă de a pune anumite 
cristale în mâinile lui Ingraham şi ale celorlalţi. Mi-ai oferit 


şi una şi alta. Va mai fi nevoie de arma mea paralizantă care 
se află în sertarul biroului tău. Apoi îi vei chema în birou, 
unul câte unul. 

Cu un gest hotărât, ea scoase arma. 

— Chiar eu am să trag, spuse cu aprindere. 

Jommy râdea din toată inima văzându-i înflăcărarea. În 
acelaşi timp însă, nu-şi putea reprima mirarea faţă de 
întorsătura pe care o luaseră lucrurile, chiar şi acum când 
se convinsese că se afla în siguranţă. Probabil că urmele de 
neîncredere îşi aveau rădăcinile în lungii ani pe care-i trăise 
într-o continuă încordare. Brusc, se simţi molipsit de elanul 
Joannei. Ochii îi străluciră. 

— Nu vei regreta ce ai făcut, deşi bănuiesc că înainte de a 
termina vei fi pusă în situaţia să-ţi demonstrezi loialitatea. 
Invazia Pământului nu trebuie să se petreacă. Nu acum, nu 
înainte de a şti ce avem de făcut cu amărâţii ăia şi trebuie 
să găsim altă soluţie decât stăpânirea prin forţă. Spune-mi, 
există vreo modalitate de a ajunge pe Pământ? Am citit în 
mintea lui Corliss ceva despre un plan de transferare a 
tuturor celor care-mi seamănă. Mai este valabil? 

— Da. Decizia e la latitudinea mea. 

— Atunci trebuie să acţionăm, şi încă rapid. Trebuie să 
ajung pe Terra. Trebuie să merg la palat. Trebuie să-l văd 
pe Kier Gray. 

Gura perfectă a femeii schiţă un zâmbet. 

— Cum o să treci de liniile fortificate? întrebă ea încetişor. 

— Mama mi-a povestit deseori despre nişte intrări secrete, 
nişte pasaje subterane. Poate găsim ce ne trebuie în 
calculatorul vostru principal. 

— Mda, încuviinţă Joanna şi rămase câteva clipe pe 
gânduri. Da, acolo ar trebui să se găsească. Calculatorul 
ştie o mulţime de lucruri. Hai să mergem! 

Intrară în camera alăturată, trecând printre şiruri lungi de 
discuri metalice mari, groase şi strălucitoare. Jommy ştia că 
aici se afla Biroul de Statistică, iar discurile erau memorii 
electrice, bănci de date al căror conţinut putea fi citit prin 


apăsarea unei taste, urmată de pronunţarea unui nume, a 
unei cifre sau a unei parole. Cercetând mintea lui Corliss, 
aflase că nimeni nu avea habar câte informaţii erau stocate 
în discurile acelea. Ele fuseseră aduse de pe Pământ, iar 
unele datau încă de pe vremea apariţiei slanilor. 
Cuprindeau miliarde şi miliarde de date, gata oricând să se 
ofere ochilor curioşi. Cu siguranţă că se afla şi descrierea 
celor şapte ani de căutări ale numitului John Thomas Cross, 
căutări pe care Joanna le dirijase din chiar inima acestei 
clădiri, un adevărat sanctuar. 

— Vreau să-ţi arăt ceva, spuse ea. 

EI o privi apăsând discurile inscripţionate Samuel Lann, 
apoi Mutaţii genetice naturale. Degetele ei agile apăsară un 
buton. Pe discul acum strălucitor se putea citi: 

Extrase din jurnalul lui Samuel Lann. 1 iunie 2071: Astăzi 
i-am examinat din nou pe cei trei nou-născuţi şi m-am 
convins că s-a petrecut o mutație extraordinară. Am avut 
ocazia să văd oameni cu coadă, am examinat cretini şi idioţi 
şi am studiat monştrii apăruţi în număr atât de mare în 
ultima vreme. Am putut astfel să observ acele modificări 
organice înfiorătoare ce apar la oameni, dar acum am în 
faţă exact contrarul. Am în faţă perfecțiunea. 

Două fete şi un băiat. Ce accident sublim! Dacă n-aş fi avut 
sânge rece şi un creier raţional, cele întâmplate m-ar fi 
transformat într-un mistic, un bigot pe altarul metafizicii. 
Am obţinut două fete care vor perpetua specia şi un băiat 
care să se împerecheze cu ele. Trebuie numai să-i 
obişnuiesc cu ideea. 

2 iunie 2071, începu calculatorul, dar Joanna anulă grăbită 
afişarea, apăsă alt cod şi obţinu 7 iunie 2073: 

Un tâmpit de ziarist a scris azi un articol despre copii. 
Ignorantul a afirmat că am supus mamele unor experienţe 
cu un aparat inventat de mine. Eu însă nu le-am cunoscut 
pe femeile acelea decât după ce au născut. Din păcate, voi fi 
nevoit să conving perechile de părinţi să se mute în zone 
mai îndepărtate şi eventual pustii ale planetei. Nu mai 


trebuie să stea printre oameni - aceste creaturi atât de 
labile psihic, superstiţioase şi emotive. 

Joanna făcu un nou salt: 31 mai 2088. 

A şaptesprezecea aniversare a zilei lor de naştere. Fetele 
acceptă cu seninătate ideea că se vor împerechea cu 
propriul lor frate. Moralitatea este, la urma urmelor, o 
problemă de antrenament. Vreau ca ei să facă acest lucru, 
deşi anul trecut am mai descoperit alţii. Sunt însă prea mici 
şi nu cred că ar fi înţelept să aştept până se vor maturiza. 
Mai întâi cei trei, iar mai târziu voi face şi împerecheri 
încrucişate. 

În sfârşit, pe data de 18 august 2090 apăru: Fiecare fată a 
avut câte trei copii. Dacă această rată a natalității se 
menţine constantă, riscul dispariţiei lor ca rasă se va 
reduce în curând la un minim absolut. În ciuda faptului că 
ici-colo încă mai apar fiinţe asemănătoare lor, perseverez în 
a le băga în cap ideea că descendenţii lor vor fi adevărații 
stăpâni ai lumii. 

Întorşi în birou, Joanna îl privi drept în ochi şi-i spuse: 

— După cum vezi, nu există şi nici n-a existat vreodată o 
maşină de făcut slani. Toţi suntem rezultatul unor mutații 
genetice naturale. Schimbă brusc subiectul: Intrarea în 
palat care corespunde cel mai bine scopului tău se află în 
zona statuilor, la trei kilometri dincolo de ziduri. Sectorul 
este tot timpul luminat de reflectoare şi în bătaia armelor 
din prima linie de fortificaţii. De asemenea, cei trei 
kilometri sunt controlaţi de patrule de tancuri şi abundă în 
cuiburi de mitralieră. 

— Ce se va întâmpla cu arma mea? Mi se va permite s-o 
iau pe Pământ? 

— Nu. Planul de transfer al celor care-ţi seamănă include 
dezarmarea lor. 

Conştient de privirea întrebătoare a Joannei, tânărul se 
încruntă. 

— Conform datelor pe care le deţii, ce fel de individ este 
Gray? 


— Pentru un om, este excepţional de capabil. Dacă asta te 
interesează, radiografiile noastre secrete indică fără urmă 
de îndoială că este de tip uman. 

— M-am gândit şi eu cândva la asta, iar cuvintele tale 
confirmă experienţa lui Kathleen. 

— Am deviat de la subiect. Ce spui de fortificaţii? 

— La asemenea miză, asemenea riscuri. Voi merge, 
bineînţeles, singur. Jommy o privi încruntat: Încrederea 
mea în tine este atât de mare, încât îţi voi spune unde am 
lăsat aeronava. Va trebui să faci astfel încât ca ea să ajungă 
pe Pământ înainte de zece iunie. Şi va mai trebui să-l 
eliberezi pe Corliss. Acum, cheamă-l, te rog, pe Ingraham. 

CAPITOLUL 18 

Râul părea că se lăţise de când Jommy îl văzuse ultima 
dată. Tânărul aruncă o privire nemulțumită peste cei patru 
sute de metri de valuri tumultuoase. Din loc în loc, se 
puteau vedea pete întunecate sau sclipitoare - reflexii ale 
culorilor în continuă schimbare ale palatului. Deşi era 
primăvară, o zăpadă întârziată acoperea tufişul unde se 
ascunsese. Îşi scoase hainele, simțind sub tălpi răceala 
stratului de nea. Se zgribuli de frig. Era aproape îngheţat, 
dar gata de acţiune. 

Încerca să fie calm şi detaşat, totuşi nu-şi putu reprima 
gândul autoironic că un individ gol împotriva omenirii 
reprezenta un simbol de-a dreptul ridicol al energiei 
atomice pe care o controla. El, care inventase atâtea arme, 
nu se putea folosi de niciuna tocmai acum, când ar fi avut 
atâta nevoie. Dintre produsele anilor de cercetare nu 
avusese curaj să ia cu sine decât inelul de pe deget, cu 
generatorul său atomic minuscul având jalnica rază de 
acţiune de o jumătate de metru. 

Copacii de pe malul opus îşi aruncau umbrele de-a 
curmezişul râului. Întunericul devenea tot mai adânc, 
ascunzând undele învolburate care îl purtaseră pe tânăr 
aproape un kilometru. Cu mişcări îndemânatice, părăsise 
firul apei, retrăgându-se spre mal, spre locuri mai calme. 


Rămase nemişcat câteva clipe, analizând gândurile ce 
veneau dinspre servanţii a două mitraliere camuflate 
printre copaci. Precaut, se furişă într-un tufiş protector, 
unde se îmbrăcă. Stătea la pândă ca un tigru bătrân şi 
viclean care-şi urmăreşte prada. Avea de străbătut un 
luminiş, iar distanţa era prea mare pentru ca hipnotismul să 
aibă efect. Trebuia să aştepte un moment de neatenţie a 
soldaţilor. De îndată ce avu ocazia, ţâşni, parcurgând cei 
cincizeci de metri în ceva mai mult de trei secunde. 

Unul dintre servanţi n-avea să afle niciodată cine sau ce îl 
lovise. Celălalt se întoarse ca o fiară, scrutând încordat 
întunericul, dar nu putu para izbitura cumplită care-l 
nimeri în maxilar, prăvălindu-l inconştient la pământ. După 
cincisprezece minute, cristalele îşi făcuseră datoria - cei doi 
erau sub control. Cincisprezece minute! Opt inşi pe oră... 
Jommy zâmbi ironic. În ritmul ăsta, n-avea să ajungă 
niciodată să supună întreg palatul cu cei zece mii de oameni 
ai săi. Îi trebuiau persoanele-cheie. 

Îşi readuse cu grijă victimele în simţiri şi le dădu ordinele 
necesare. Tăcute, ele îşi luară armele şi-l urmară pe noul 
stăpân, în faţa căruia voinţa lor era nulă. Cunoşteau fiecare 
palmă de pământ, ştiau locurile şi orele la care treceau 
patrulele de tancuri. Toţi membrii gărzii palatului fuseseră 
recrutaţi dintre cei mai buni soldaţi ai armatei oamenilor. 
După încă două ore, Jommy dispunea de o duzină de 
asemenea luptători superantrenaţi, ce se mişcau ca nişte 
umbre, într-o coordonare perfectă, şi care nu necesitau 
decât rareori vreo comandă, rostită pe un ton coborât. 

După alte trei ore avea un total de şaptesprezece soldaţi, 
un colonel, un căpitan şi trei locotenenţi. În faţa lor 
apăruse, în sfârşit, lungul şir de statui minunate şi fântâni 
sclipitoare, toate scăldate într-o lumină vie. Aici urmărise 
Jommy să ajungă, aici se încheia prima parte, cea mai 
uşoară, a încercării sale îndrăzneţe. 

Împreună cu mica lui armată, stătea ascuns în umbra 
tufişurilor şi privea spre zona puternic luminată, lungă de 


patru sute de, metri. La capătul ei se putea vedea liziera 
care masca linia de apărare fortificată. 

— Din nefericire, şopti colonelul, nu putem trece de 
fortificaţii. Zona de acţiune a unităţii noastre se termină 
chiar aici. Nimeni nu poate traversa cele douăsprezece 
inele care apără palatul, decât cu un permis de acces, care-i 
valabil numai în timpul zilei. Pe timp de noapte nu se poate 
trece în nici un fel. 

Jommy se încruntă. Măsurile de precauţie de care se lovea 
îi depăşeau previziunile. Îşi dădu seama că erau de dată 
recentă, probabil determinate de atacul executat împotriva 
laboratorului său de către slanii fără cârlionţi, deşi nimeni 
nu credea în exagerările fermierilor, în poveştile lor despre 
nenumăratele aeronave gigantice ce semănaseră teroare în 
vale. Nimeni nu credea, totuşi paza palatului fusese întărită. 
Se hotări brusc. 

— Căpitane! 

— La ordin! 

Ofiţerul înalt veni lângă el ca o umbră. 

— Căpitane, semeni cel mai mult cu mine. Îmi vei da 
uniforma ta şi vei îmbrăca hainele mele, după care vă veţi 
întoarce cu toţii la posturi. 

Îi privi dispărând în întuneric, apoi se ridică brusc şi păşi 
curajos pe fâşia luminată. Trei metri, cinci, zece. Putea să 
vadă acum fântâna care ascundea intrarea - un havuz 
sclipitor, aruncând jerbe de apă ce reflectau lumina. 
Aştepta o eventuală undă mentală de la vreun aparat 
Porgrave, dar aşa ceva era foarte greu de urmărit prin 
vălmăşagul de gânduri ce veneau din toate părţile, 
interferându-se. Singura lui şansă era ca blestemăţia să mai 
fie încă acolo, după atâtea sute de ani. Dacă nu, Dumnezeu 
cu mila. 

Cincisprezece metri, douăzeci... şi în acel moment mintea 
lui încordată surprinse o vibraţie aproape imperceptibilă: 

Către orice slan care pătrunde până aici: În apropiere 
există o intrare secretă în palat. Basorelieful cu cinci flori 


de pe fântâna albă dinspre nord este un mecanism cu cifru 
care deschide, prin unde radio, o uşă secretă. Cifrul este... 

Calculatorul Joannei ştiuse că secretul se găsea în fântână, 
dar atât. Acum... 

O voce aspră izbucni dintre copacii îndepărtați: 

— Cine dracu' mai eşti? Şi ce vrei? Întoarce-te imediat la 
comandantul tău, fă-ţi rost de un permis de liberă trecere şi 
revino mâine dimineaţă. Executarea! 

Jommy era lângă fântână, pe jumătate ascuns privirilor 
bănuitoare ale vorbitorului. Degetele lui agile mângâiau 
modelul floral sculptat în piatră. Toată fiinţa îi era 
concentrată la maximum. La mai puţin de o secundă după 
ce formase cifrul, recepţionă altă vibraţie mentală, dintr-un 
al doilea emiţător Porgrave: 

Uşa este acum deschisă. Dă spre un tunel foarte îngust, 
cufundat într-un întuneric absolut. Gura tunelului se află în 
mijlocul grupului statuar ecvestru, la treizeci de metri spre 
nord. Curaj! 

Numai că nu curajul îi lipsea, ci timpul! Treizeci de metri 
spre nord însemna spre palat, direct către acea linie 
fortificată amenințătoare! Jommy râse nervos. Hotărât 
lucru, constructorul de demult al intrării secrete dăduse 
dovadă de o fantezie debordantă în alegerea locului unde 
să-şi exercite talentul şi ingeniozitatea. Mai făcu doi-trei 
paşi, nesocotind somaţia: 

— Tu de colo! Stai, sau tragem! Întoarce-te imediat la 
unitate şi consideră-te arestat. Acum! 

— Am de transmis un mesaj foarte important, strigă Cross, 
încercând să imite cât mai bine vocea căpitanului a cărui 
uniformă o purta. E urgent! 

Încă nu-l socoteau periculos. Încă mai putea să înainteze. 

Răspunsul veni necruţător: 

— Nici o urgenţă nu poate justifica o asemenea încălcare a 
regulamentului. Întoarce-te imediat la unitate. Este ultimul 
avertisment! 


Jommy privi spre mica gaură întunecată; dezamăgirea îi 
era cruntă. Pentru prima dată în viaţă, înţelegea cu 
adevărat ce este de fapt claustrofobia - un sentiment negru 
şi groaznic ca şi tunelul în care-şi pusese atâtea speranţe. 
Să se arunce în acea gaură de şoarece, riscând să moară 
sufocat, sau să fie îngropat de viu în vreo capcană perfidă a 
oamenilor? Poate că şi această intrare fusese descoperită, 
aşa cum se întâmplase cu multe dintre ascunzătorile 
slanilor. 

Brusc, intră în alertă. Dinspre copacii din faţă năvăli un 
torent de gânduri, pulsaţii mentale pe care creierul lui 
sensibil le simţea aproape fizic. Cineva spunea: 

Sergent, prinde-l în linia de ochire. 

Şi cu grupul statuar ce facem, domnule? Ar fi păcat să-l 
distrugem. 

Trage mai întâi la picioare, apoi în cap! 

Asta era! Cu dinţii strânşi, cu trupul ţeapăn şi mâinile 
ridicate deasupra capului, se azvârli cu picioarele înainte, 
ca pentru un plonjon în apă. Saltul fu atât de bine executat, 
încât trecură câteva secunde bune înainte ca hainele să-i 
atingă pereţii verticali ai tunelului. 

Aceştia erau netezi ca sticla şi îşi păstrară pe o distanţă 
mare direcţia iniţială. Într-un târziu, unghiul de cădere al 
lui Jommy începu să se depărteze de verticală. Frecarea 
crescu şi ea. Încet-încet, tunelul se apropia de orizontală iar 
viteza băiatului scădea simţitor. Departe în faţă se putea 
vedea o licărire de lumină. Tânărul ieşi brusc într-un 
coridor strâmt, scund, cufundat în semiobscuritate. Din 
inerție, mai făcu trei-patru paşi, dar se redresă rapid. 
Neobişnuita călătorie se terminase de câtăva vreme, totuşi 
el rămase nemişcat, cu ochii închişi. Simţea că i se învârte 
capul. 

Deschise ochii cu grijă şi avu o viziune tulbure - o duzină 
de lumini, rotindu-se nebuneşte într-un cerc care se strânse 
încet, transformându-se în cele din urmă într-un punct: un 
bec, unul singur, care proiecta o lumină palidă, 


neputincioasă, înghițită de întuneric înainte de a atinge 
podeaua. Jommy se întoarse şi observă o inscripţie suficient 
de sus pentru a fi vizibilă. Îşi încordă privirea şi citi: 

Te afli la trei kilometri sub pământ. Tunelul prin care ai 
venit a fost blocat cu panouri de beton şi oţel, activate 
succesiv la trecerea ta. Ca să ajungi de aici la palat va 
trebui să mergi cam o oră. Slanii n-au voie să intre acolo. 
Cei care încalcă această lege sunt pasibili de cele mai aspre 
pedepse. Ai grijă! 

Simţi că-l gâdilă ceva în nări. Luptă din răsputeri 
împotriva strănutului rebel, dar nu-l putu opri; acesta veni, 
şi nu unul, ci o rafală întreagă care făcu să-i ţâşnească 
lacrimi nestăvilite. Lumina i se părea mai palidă acum. 
Becurile din tavan, aşezate într-un şir ce se pierdea în 
depărtare, erau mai puţin strălucitoare din cauza prafului 
ridicat. 

Jommy se aplecă şi pipăi podeaua, descoperind un strat 
gros de pulbere fină. Scrută cu atenţie întunericul, 
încercând să descopere urmele de paşi ce ar fi trădat 
folosirea recentă a tunelului, dar nu găsi nimic, decât 
stratul consistent, gros de cel puţin doi centimetri. Pe aici 
nu se mai umblase de zeci de ani! 

Ordinea şi legile actuale, cu nuanţa lor amenințătoare, se 
împământeniseră aici de nenumărați ani. Acum pericolul 
era şi mai mare: oamenii ştiau unde să caute o intrare 
secretă. Era obligatoriu ca, înainte ca ei s-o descopere, 
Jommy să intre în palat - în pofida tuturor interdicţiilor - şi 
să ajungă la Kier Gray! 

Mergea printr-o lume a umbrelor şi a tăcerii, o lume 
subpământeană în care praful omniprezent încerca să-i 
pătrundă în nas şi în gât. Odată ajuns acolo, însă. - ciudat 
lucru - producea o senzaţie de mâncărime, nu de sufocare. 
Trecuse deja de multe uşi, coridoare, intrase în tot felul de 
camere, când... 

În spatele său se auzi un clinchet metalic slab. Întorcându- 
se brusc, văzu o placă groasă de metal, care cobora încet 


din tavan, blocând tunelul. Retragerea îi devenise 
imposibilă. Rămase câteva clipe încremenit, aidoma unui 
aparat sensibil, gata să capteze şi să analizeze orice 
informaţie. Cele vizuale erau foarte sărace: coridorul pe 
care intrase şi care se înfunda puţin mai încolo, luminile 
palide de deasupra şi podeaua de dedesubt, acoperită cu 
acelaşi strat gros de praf. În tăcerea apăsătoare, un nou 
zgomot metalic răsună ca pocnetul unei arme. Privind în 
jur, Jommy văzu că pereţii începuseră să se mişte scârţâind, 
apropiindu-se unul de celălalt, strângându-l ca într-un 
cleşte. 

Cu toate simţurile la pândă, se convinse repede că avea 
de-a face cu un mecanism instalat acolo de mult timp. Nu se 
simţea nici cea mai vagă vibraţie mentală care să trădeze 
prezenţa vreunei persoane, aşa încât, calm, începu să 
examineze capcana. În fiecare perete descoperi câte o 
scobitură înaltă de un metru nouăzeci. O adâncitură 
suficient de mare pentru a cuprinde un corp omenesc. Se 
putea chiar vedea conturul trupului modelat în acele 
scobituri. 

Jommy zâmbi posomorât. În câteva minute, pereţii aveau 
să se lipească unul de altul, forțându-l să intre în 
adânciturile unde va fi închis ca într-un sarcofag. O capcană 
perfectă! 

Era adevărat, fasciculul de energie atomică al inelului i-ar 
fi putut croi drum prin uşă sau prin pereţi, dar îi venise o 
idee. Capcana trebuia să-şi îndeplinească misiunea. Până la 
un punct! Examină scobiturile cu şi mai mare atenţie. Inelul 
fulgeră de două ori scurt, distrugător, pulverizând cătuşele 
montate în zona unde s-ar fi aflat mâinile, gata să-l 
imobilizeze definitiv pe nefericitul care s-ar fi aventurat 
până acolo. În acelaşi timp, raza atomică lărgise şi 
scobiturile, oferindu-i o mai mare posibilitate de mişcare. 

Cu puţin timp înainte ca pereţii să se unească, în podea 
apăru, de la un capăt la celălalt, o fisură lată de zece 


centimetri în care se scurse tot praful. Câteva minute mai 
târziu, zidurile se întâlniră cu un zăngănit metalic. 

O scurtă perioadă de nemişcare, apoi se auzi un vâjâit 
uşor. Se simţea şi o uşoară urcare. După un timp care lui 
Jommy i se păru o veşnicie, ascensiunea încetini şi se opri. 
În spatele prizonierului însă ceva continua să şuiere; cu 
siguranţă, maşinăria care produsese toate acele mişcări 
neaşteptate. Trecu încă un minut cât un veac, apoi celula în 
care stătea începu să se rotească încet. În faţa ochilor uluiţi 
ai tânărului apăru o fantă de lumină care se mări, 
transformându-se într-un orificiu pătrat prin care se putea 
vedea interiorul unei camere. 

Motorul se opri şi totul încremeni într-o linişte profundă. 
Cross examină cu atenţie încăperea. În centrul ei, pe 
podeaua perfect lustruită, trona un birou impunător. Pereţii 
din spate erau lambrisaţi în lemn de nuc. Aspectul de 
cabinet de lucru era completat de câteva scaune, 
infostocatoare şi, într-un colţ, de o bibliotecă înaltă până în 
tavan. 

La un moment dat atenţia îi fu atrasă de zgomotul unor 
paşi ce se apropiau. Bărbatul care intră avea o constituţie 
robustă, dar figura lui începuse să plătească tribut vârstei: 
pielea îi era brăzdată de cute, iar în părul de la tâmple îi 
luceau fire argintii. Cu toate acestea însă, nu exista pe lume 
om sau slan care să nu recunoască dintr-o singură privire 
chipul hotărât, ochii pătrunzători, necruţarea degajată de 
nările fine şi de linia prelungă a mazxilarelor. Era o faţă prea 
dură, prea fermă ca să mai fie plăcută, dar care respira, în 
întregul ei, un aer de nobleţe. Jommy avea dinainte un 
conducător înnăscut: conducătorul oamenilor! 

Ochii acestuia îl priveau atât de pătrunzător, încât tânărul 
avu senzaţia că se afla pe masa de disecţie. Într-un târziu, 
pe buzele puternic conturate ale dictatorului apăru umbra 
unui rânjet. 

— Deci ai fost prins, rosti Gray. N-aş putea spune că ai 
procedat foarte inteligent. 


În secunda aceea, Jommy fu martorul a ceva ce putea fi 
catalogat drept o minune: odată cu vorbele celuilalt, se 
născură nişte gânduri superficiale, ce formau o protecţie 
deliberată - un scut mental, la fel de ermetic ca şi al său, 
fără scăpările care ar fi trădat un slan fără cârlionţi. 
Tânărul încremeni. Kier Gray, conducătorul oamenilor, 
despre care se credea că este om era de fapt... 

Un slan adevărat! 

Concluzia explodă, pur şi simplu, în creierul lui Jommy. În 
secunda următoare însă, şirul gândurilor i se blocă, 
rezumându-se la o singură idee: Kathleen Layton trăise 
atâţia ani în imediata apropiere a liderului şi nu bănuise nici 
o clipă adevărul. Avea, desigur, scuza lipsei de experienţă în 
materie de scuturi mentale, apoi mai existase şi ucigaşul 
Petty, al cărui mod de a-şi camufla gândurile nu putea decât 
spori confuzia, pentru că şeful poliţiei secrete era om 
veritabil. Cât de bine imitase dictatorul modul uman de 
protecţie mentală! Jommy se scutură şi, hotărât să 
reacționeze, spuse: 

— Deci... sunteţi un slan! 

Pe faţa celuilalt apăru o grimasă. 

— Nu mi se pare etichetarea cea mai potrivită pentru o 
fiinţă fără cârlionţi şi care nu poate citi gândurile, dar aşa-i, 
sunt un slan. Făcu o pauză, apoi continuă, vorbind deschis: 
De sute de ani, noi, cei care ştim adevărul, am avut ca 
singur scop al existenţei noastre împiedicarea slanilor fără 
cârlionţi să pună stăpânire pe lumea oamenilor. Ce altceva 
puteam face decât să ne insinuăm printre conducători? Nu 
suntem oare cele mai inteligente fiinţe de pe faţa 
Pământului? 

Jommy aprobă în tăcere. Avea dreptate, desigur. Propriile 
sale deducţii îl aduseseră la acelaşi rezultat. De vreme ce 
aflase că adevărații slani nu se găseau printre membrii 
organizaţiei secrete a celor fără cârlionţi, era normal ca ei 
să se afle la conducerea oamenilor - contrar convingerii lui 
Kathleen ca şi imaginilor luate cu raze-X, care indicau că 


Gray avea inimă umană şi organe interne nespecifice 
slanilor. Aici totul rămânea cufundat într-un mister de 
nepătruns. Scutură din cap. 

— Tot nu sunt lămurit pe deplin. M-am aşteptat să-i găsesc 
pe adevărații slani la conducerea celorlalţi... în secret. Totul 
se potriveşte, bineînţeles, dar într-un mod deformat. De ce 
această propagandă antislan? Ce-i cu aeronava care a venit 
la palat cu ani în urmă? De ce sunt adevărații slani vânaţi şi 
ucişi? De ce nu s-a încheiat un pact cu cei fără cârlionţi? 

Dictatorul îl privi gânditor. 

— Am încercat în câteva rânduri să domolim propaganda 
amintită, una dintre tentative fiind chiar venirea aeronavei 
la care te-ai referit. Din anumite motive, am fost silit să 
ordon doborârea ei în mlaştini, dar în ciuda acestui eşec 
aparent, ne-am atins scopul, adică i-am convins pe slanii 
fără cârlionţi, care îşi plănuiau invazia, că suntem totuşi un 
adversar redutabil. Au fost păcăliţi tocmai de slăbiciunea 
aeronavei. Ştiau că nu putem fi chiar atât de neputincioşi, 
aşa că au ezitat din nou, şi asta i-a pierdut. O nenorocire a 
fost şi faptul că a trebuit să ucidem atâţia semeni ai noştri, 
în diferite locuri de pe glob. Erau descendenţi ai slanilor 
care, afectaţi de războiul dezastruos de odinioară, n-au vrut 
să intre în organizaţia noastră. Apariţia slanilor fără 
cârlionţi a complicat şi mai mult lucrurile. Din acel moment, 
am fost, practic, legaţi de mâini şi de picioare, pentru că 
tehnica lor avansată le permitea să se interfereze cu orice 
mijloc de comunicaţie aflat în dotarea noastră. Am încercat, 
desigur, să intrăm în legătură cu ei, dar singurii pe care i- 
am putut întâlni au fost cei trimişi să mă ucidă. Pentru ei am 
conceput un număr de intrări în palat, uşor accesibile şi 
aparent secrete. Instrumentele îmi indică faptul că tu ai 
venit printr-una din cele vechi, greu accesibile. Îţi admir 
îndrăzneala. Un tânăr slan cutezător ar putea fi de un real 
folos micii noastre organizaţii. 

Jommy îl privi cu răceală. Era clar că Gray nu bănuia pe 
cine are în faţă, nici iminenţa invaziei slanilor fără cârlionţi. 


Rămase tăcut câteva clipe ca să sublinieze momentul, apoi 
spuse: 

— Sunt uimit că am putut să vă iau prin surprindere aşa 
uşor. 

Zâmbetul de pe faţa liderului dispăru fără urmă. Rosti 
încordat: 

— Îţi închipui că tu m-ai prins pe mine? Din două una: ori 
eşti un prost, posibilitate anulată de inteligenţa ta evidentă, 
ori... ori prizonieratul tău nu-i decât aparent, iar în lume 
există o singură fiinţă care ar fi putut distruge oţelul 
rezistent al câtuşelor din celula unde te-ai aflat! 

Faţa puternică se destinsese acum, liniile dure 
dispăruseră, iar privirea devenise mai intensă. În ochii 
brusc măriţi se citea o fericire fără seamăn. Spuse aproape 
şoptit: 

— Băiete, băiete... ai reuşit! În ciuda imposibilității mele 
de a-ţi da cel mai mic ajutor... În sfârşit, iată energia 
atomică în forma ei cea mai măreaţă! Vocea lui sună clară şi 
triumfătoare: John Thomas Cross, fii binevenit, odată cu 
invenţia tatălui tău! Vino şi stai jos. Aşteaptă numai puţin ca 
să te scot din locul ăla blestemat. Putem sta de vorbă aici, în 
cabinetul meu particular, unde nu are voie să pătrundă nici 
un om. 

Uimirea creştea cu fiecare clipă. Jommy descoperea acum 
în adevărata sa dimensiune măreţia acelui echilibru de 
forţe pe plan mondial. Adevăraţii slani şi oamenii - care 
habar n-aveau cine le sunt de fapt stăpânii - împotriva 
slanilor fără cârlionţi, care, în ciuda vastei lor organizaţii 
atât de bine puse la punct şi a tehnologiei atât de avansate, 
nu reuşiseră niciodată să dezlege misterul şi nu bănuiau 
adevărata situaţie. 

— Evident, spuse Gray, descoperirea ta că slanii sunt 
rezultatul unei mutații genetice naturale şi nu produsul 
unei maşinării oarecare nu reprezintă o noutate pentru noi. 
După oameni, noi suntem următoarea treaptă pe scara 
evoluţiei speciilor. Resorturile intime ale acestei mutații 


funcționau cu mult înainte ca Samuel Lann să observe 
perfecțiunea în repetabilitatea ei. Privind retrospectiv, este 
uşor de sesizat că natura acumula, că se pregătea pentru 
un nou şi măreț salt evolutiv. Numărul mongoloizilor 
crescuse alarmant, iar bolile făceau ravagii pe scară largă. 
Cele mai surprinzătoare au fost viteza şi forţa cu care au 
lovit structurile biologice - decisiv şi simultan în toate 
regiunile globului. Ne-am pripit şi am greşit atunci când am 
tras concluzia că între oameni nu exista nici o coeziune, că 
rasa umană nu reprezenta un tot unitar, în care să poţi 
sesiza acel flux minunat al afinităţii care-i uneşte pe semeni. 
Desigur, se pot oferi şi alte interpretări faptului că, sub 
acţiunea unui singur stimul dominant, creaturi aparent 
diferite pot fi făcute să acţioneze asemănător şi chiar să 
simtă asemănător, dar de-a lungul timpului filosofii slani n- 
au luat în serios posibilitatea ca o astfel de afinitate să fie 
produsul unei extraordinare unităţi, atât pe plan fizic, cât şi 
mental. Tensiunile au crescut pe nesimţite pe parcursul a 
sute, poate chiar mii de ani şi, deodată, într-un singur şi 
teribil sfert de mileniu, au avut loc peste un miliard de 
naşteri anormale. A fost un adevărat cataclism, care a 
paralizat voinţa oamenilor. Valul de teroare care a urmat a 
aruncat vălul uitării peste adevărul privind acele naşteri, 
târând omenirea într-un război distrugător. O veritabilă 
isterie colectivă a făcut imposibilă repunerea pe tapet a 
adevărului pierdut - şi acest lucru se întâmplă şi acum, 
după mai bine de o mie de ani. Da, da, am spus o mie de 
ani! Numai noi, adevărații slani, ştim că perioada 
întunecată a durat cinci secole. Cinci veacuri de iad. Şi tot 
noi mai ştim că acei copii descoperiţi de Samuel Lann se 
născuseră cu aproape o mie cinci sute de ani în urmă. Din 
câte cunoaştem, foarte puţine dintre naşterile considerate 
anormale se asemănau în totalitate, şi doar câteva puteau fi 
declarate ca reuşite. Multe au fost nişte eşecuri oribile. 
Perfecţiunea era o raritate. Chiar şi ele s-ar fi pierdut însă, 
dacă Lann nu şi-ar fi dat seama de adevărata semnificaţie a 


acelor inconstante. Natura acţionează pe baza legilor 
mediei statistice. N-a existat nici un plan preconceput. Se 
pare că a fost, pur şi simplu, o reacţie la nenumăratele şi 
insuportabilele tensiuni ce-i scoteau pe oameni din minţi, 
deoarece nici corpul şi nici psihicul lor nu puteau face faţă 
civilizaţiei moderne. Ţinând cont de faptul că tensiunile de 
care ţi-am vorbit puteau diferi într-o măsură mai mare sau 
mai mică, înţelegem acum de ce acele erori ale naturii erau 
asemănătoare, fără a fi însă identice. 

Gray se concentră câteva clipe şi continuă: 

— Un exemplu al enormei forţe a valului de schimbări, dar 
şi a unităţii fundamentale a oamenilor este faptul că toate 
naşterile slan din primele câteva secole au produs tripleţi, 
în cel mai rău caz doi gemeni. În zilele noastre, astfel de 
cazuri sunt o raritate. Regula de bază este o familie cu un 
copil. Valul s-a stins de la sine. Natura îşi făcuse datoria. 
Supravieţuirea speciei depindea acum de inteligenţa noilor 
produşi. De atunci a început greul. În timpul perioadei 
întunecate, slanii au fost vânaţi şi ucişi ca nişte animale. În 
epoca actuală nu există o paralelă suficient de edificatoare 
ca să te facă să înţelegi ferocitatea cu care s-au repezit 
oamenii împotriva celor pe care-i considerau răspunzători 
pentru dezastru. Încropirea unei organizaţii cât de mici era 
imposibilă. Strămoşii noştri au încercat totul: ascunzători 
subterane, înlăturarea pe cale chirurgicală a cârlionţilor, 
înlocuirea propriilor lor inimi duble cu unele umane, 
acoperirea cârlionţilor cu un strat artificial asemănător 
pielii... Degeaba! Suspiciunea anula orice rezistenţă. În 
urma denunţurilor între vecini, aveau loc examinări 
medicale inopinate iar poliţia făcea razii severe pe baza 
oricărui indiciu. Momentul cel mai dificil era naşterea unui 
copil. Chiar dacă deghizarea părinţilor era perfectă, 
procrearea aducea după sine o perioadă critică, în urma 
căreia au murit de multe ori toţi membrii familiei. Cu 
timpul, şi-au dat seama că în acele condiţii rasa nu avea nici 
o şansă de supravieţuire. Ultimii slani au ajuns la concluzia 


că unica soluţie era punerea sub control a mutaţiei 
genetice. Într-un târziu, au descoperit calea de modelare a 
moleculelor mari ce stau la baza formării genelor. S-a 
dovedit că acele molecule controlau în adevăratul sens al 
cuvântului tipul genelor, care, la rândul lor, dictau forma 
fiecărui organ în parte şi, în final, a organismului în 
ansamblu. Descoperirea trebuia experimentată, ceea ce a 
durat alţi două sute de ani, timp în care existenţa 
cercetătorilor a fost în permanent pericol. Rasa nu era 
ameninţată cu dispariţia, deoarece numai o mână de slani s- 
au dedicat experimentelor, riscându-şi sănătatea şi chiar 
viaţa. După multe strădanii, ei au aflat, în sfârşit, modul în 
care grupurile complexe de molecule puteau controla forma 
fiecărui organ în parte, pe durata uneia sau mai multor 
generaţii. Schimbarea structurii acelor grupuri ducea la 
modificarea temporară a organului respectiv. Spun 
temporară, pentru că s-a dovedit că, după un număr de 
generaţii, el revenea la forma iniţială. Pe baza acestor 
descoperiri, cercetătorii au alterat structura intimă 
caracteristică slanilor, păstrând ceea ce fusese folositor şi 
eliminând ceea ce se dovedise periculos pentru rasă. 
Genele care controlau cârlionţii au fost modificate. 
Capacitatea de a citi gândurile a fost transferată în 
interiorul creierului, luându-se în acelaşi timp măsuri ca ea 
să nu dispară definitiv după câteva generaţii. 

Jommy îl întrerupse emoţionat: 

— Staţi puţin! La începutul cercetărilor mele, logica m-a 
condus la concluzia că adevărații slani trebuia să fie 
infiltraţi în organizaţia celor fără cârlionţi. Vreţi să spuneţi 
că slanii fără cârlionţi sunt de fapt adevărații slanii? 

Gray aprobă din cap, conchizând: 

— În mai puţin de cincizeci de ani, ei îşi vor recăpăta 
capacitatea de a citi gândurile. Pentru început, aceasta va fi 
localizată în creier, dar există posibilitatea ca şi cârlionţii să 
reapară. N-am aflat dacă putem da un caracter permanent 
lipsei şuviţelor. 


— Dar de ce le-aţi blocat facultatea de a sonda minţile? 
Mai ales în acei ani decisivi... 

Răspunsul veni cinstit: 

— Văd că încă nu înţelegi ce a însemnat de fapt viaţa 
strămoşilor noştri. Am anulat această capacitate şi chiar 
conştienţa existenţei ei, pentru că trebuia să fie observate 
reacţiile psihologice. Le-am impus o anumită structură 
psihică, în ideea că şi-o vor menţine şi atunci când vor 
descoperi că şi ei sunt de fapt tot slani adevăraţi. Ce s-a 
întâmplat mai exact? Noi, conducătorii slanilor, încercând 
să ne protejăm semenii de furia oamenilor, le-am modificat 
alor noştri organele caracteristice în asemenea măsură, 
încât ei au început să nu mai dorească să fie altceva decât 
nişte fiinţe oarecare, ce trăiau în zonele depărtate şi pustii 
ale planetei. Făcându-le cunoscut adevărul, am fi reuşit 
poate să-i mobilizăm, totuşi nu în timp util. Am descoperit 
că slanii se opun, prin însăşi natura lor, războiului, crimei, 
violenţei în general. Am făcut uz de toate argumentele 
posibile şi imposibile, dar singura lor reacţie a fost apariţia 
convingerii că abia peste vreo sută de ani va veni momentul 
acţiunii. Era limpede că nu puteam permite o asemenea 
stare de lucruri. Omenirea stătea pe un butoi de pulbere. 
Focul aprins de noile legi ale geneticii a ars mocnit şi, când 
a ajuns la butoi, acesta a explodat. Evenimentul a adus în 
prim-plan alte pericole, dar până să ne dăm seama de ele, 
potenţialul lor distructiv dispăruse. Acum este clar că 
oamenii vor pieri de pe faţa Pământului, ca urmare a 
sterilităţii rasei. Este un fapt observabil pe tot întinsul 
planetei, deşi puţini pricep implicaţiile sale. Omul modern 
va intra în istorie, alături de omul-maimuţă de Java, de omul 
de Cro-Magnon şi de cel de Neanderthal. Sunt convins că, 
descoperind această sterilitate, oamenii vor arunca vina pe 
slani, şi atunci va urma un nou val de teroare şi crimă. Nu 
avem altă soluţie decât să ne lărgim organizaţia şi să-i 
obişnuim pe membrii ei să trăiască într-un stres continuu, 
sub permanenta ameninţare a morţii. 


— Aha. Atunci i-aţi respins pe slanii fără cârlionţi, cei care 
trebuiau protejaţi, cu o violenţă care i-a uluit, ducând 
automat la o reacţie similară. Şi asta faceţi de atunci: le 
controlaţi expansiunea, studiindu-le fiecare mişcare. Dar de 
ce nu le-aţi spus adevărul? 

Gray zâmbi întunecat: 

— Am încercat. Am făcut un test: am ales câţiva dintre ei şi 
le-am destăinuit totul. Rezultatul? Logica i-a dus direct la 
ascunzătorile secrete. Îţi dai seama că a trebuit să-i ucidem 
pe toţi. Se pare că vom fi nevoiţi să aşteptăm clipa când le 
va reveni capacitatea de a citi gândurile. Acum însă, după 
ce te-am ascultat, înţeleg că trebuie să acţionăm rapid. 
Sunt convins că acele cristale hipnotice pe care le-ai 
inventat reprezintă soluţia problemei antagonismului dintre 
om şi slan. Obstacolul va fi depăşit îndată ce vor exista 
suficienţi slani care să cunoască problema. În ceea ce 
priveşte atacul iminent... 

Se îndreptă spre birou, apăsă butonul unei sonerii şi 
continuă: 

— l-am chemat aici pe câţiva dintre prietenii mei. Vom ţine 
imediat o întrunire. 

— Slanii pot ţine întruniri în marele palat? întrebă Jommy. 

— Prietene, zâmbi Gray, ne bazăm pe gândirea limitată a 
oamenilor. 

— Nu prea înţeleg... 

— Totuşi e foarte simplu. Cu ani în urmă, foarte mulţi 
oameni ştiau o grămadă de lucruri despre intrările secrete 
în palat. Prima măsură pe care am luat-o, de îndată ce mi-a 
stat în putinţă, a fost să anihilez aceste cunoştinţe. Ca 
urmare, i-am transferat în diferite colţuri ale planetei pe 
toţi cei care cunoşteau câte ceva. Acolo, izolaţi în diferite 
departamente guvernamentale, au fost asasinați în cel mai 
mare secret. 

Scutură din cap încruntat. 

— N-a durat mult. Odată făcut acest lucru, am avut grijă 
ca secretul să nu mai poată fi descoperit din nou. Aici ne-au 


fost de un real folos imensitatea palatului şi controlul militar 
strict al tuturor căilor de acces. Se întâmplă rar ca prin 
preajmă să fie mai puţin de o sută de slani. Majoritatea sunt 
dintre cei adevăraţi, dar există şi câţiva fără cârlionţi, 
descendenţi ca şi mine ai curajoşilor voluntari care s-au 
supus experimentelor de modificare a genelor. Toţi cei 
despre care ţi-am pomenit fac parte din organizaţia noastră 
şi cunosc tot adevărul. Desigur, am fi putut face astfel încât 
adevărații slani să poată ieşi fără grijă în lume, dar acum 
am ajuns într-o etapă în care prezenţa lor este mult mai 
utilă aici, pentru ca alţii să vadă cum vor arăta şi ce vor 
deveni descendenţii lor peste câteva generaţii. La urma 
urmelor, nu vrem ca ei să intre brusc în panică, nu? 

— Ce-a fost cu Kathleen? întrebă încet Jommy. 

Înainte de a răspunde, liderul îl măsură lung cu privirea. 

— Kathleen a reprezentat un experiment. Am vrut să văd 
dacă între oameni şi slani pot apărea afinități, atunci când 
sunt crescuţi împreună de mici. Când mi-am dat seama, în 
sfârşit, că acest lucru nu era posibil, m-am hotărât s-o 
transfer aici, în aceste încăperi secrete, unde ar fi putut 
beneficia de contactul cu ceilalţi slani şi mi-ar fi fost de folos 
în activităţile mele. S-a dovedit îndrăzneață şi mai 
ingenioasă decât am anticipat... dar ştii şi tu despre 
escapada aceea. 

Cuvântul „escapadă” era cel mai nepotrivit termen pe care 
Jommy îl auzise vreodată în legătură cu o asemenea 
tragedie cum fusese moartea fetei. În mod clar, Gray era 
imun în faţa morţii. 

Înainte ca tânărul să poată face vreun comentariu, liderul 
urmă: 

— Propria mea soţie, care era slan adevărat, a căzut 
victimă poliţiei secrete, într-un mod oarecum diferit, dar la 
fel de trist. Diferenţa în cazul ei a fost că n-am putut fi 
prezent ca să o ajut... 

Se opri brusc. Rămase câteva minute cufundat în gânduri, 
cu ochii îngustaţi, apoi spuse repezit: 


— Acum, după ce ţi-am spus atâtea lucruri... care-i 
secretul tatălui tău? 

Jommy răspunse simplu: 

— Am să intru în detalii ceva mai târziu. Pe scurt, tata a 
respins noţiunea de masă critică pe care se bazau primele 
bombe. Conform teoriei iniţiale, energia atomică era 
disponibilă într-o diversitate de forme - în rafale, în explozii 
sau ca degajări termice - şi putea fi folosită în anumite 
aplicaţii cu specific medical sau industrial. Era totuşi 
aproape imposibil să poată fi controlată, astfel încât să fie 
utilizată direct. Cercetările tatălui meu s-au bazat parţial pe 
faptul că rezultatele vechilor concepte nu erau utile slanilor 
şi parţial pentru că tata avea o teorie proprie. Ela respins 
principiul ciclotronului masiv, deşi chiar acel principiu i-a 
sugerat o bună parte din idee. A conceput un miez central 
format din electroni încărcaţi pozitiv şi împletiţi ca o sârmă 
fină. Către acest miez, dar nu direct spre el, a descărcat 
electroni cu sarcină negativă, ce se deplasau cu viteza 
luminii. O comparaţie destul de plastică poate fi modul în 
care cometele vin spre Soare pe orbite eliptice. Putem deci 
asimila miezul central cu un „Soare”, iar electronii negativi 
cu „comete”. „Soarele” atrage „cometele”, le imprimă o 
mişcare circulară în jurul său şi apoi le proiectează în 
„spaţiu” unde - şi aici comparaţia este şi mai sugestivă - se 
află un al doilea miez pozitiv, pe care îl putem numi 
„Jupiter”, care atrage „cometele” ce merg deja cu viteza 
luminii şi le proiectează mai departe cu o viteză mai mare 
decât a luminii, scoţându-le, practic, de pe orbitele lor 
iniţiale. La o asemenea viteză, fiecare electron devine 
antimaterie, cu un potenţial distructiv proporţional cu 
mărimea sa. În prezenţa antimateriei, materia îşi pierde 
coerenţa, revenind automat la starea primară, cea de la 
începutul formării Universului. Atunci... 

Se opri şi privi spre uşa care tocmai se deschisese, făcând 
loc la trei bărbaţi în al căror păr străluceau şuviţele aurii. 
De îndată ce-l văzură pe Jommy, scuturile lor mentale 


coborâră. Tânărul procedă la fel după numai câteva 
secunde. Pe cale mentală avu loc un schimb fulgerător de 
informaţii - nume, trecut, aspirații - toate datele necesare 
unei bune desfăşurări a întrunirii. Pentru Jommy, procedeul 
era de-a dreptul uluitor, deoarece experienţa lui se limita la 
contactele cu neexperimentata Kathleen şi la amintirile vagi 
din copilărie, când acest fel de comunicare era mai des 
utilizat în relaţiile cu părinţii săi. Atât. În rest, îşi lăsase 
fantezia să imagineze cum ar fi trebuit să fie de fapt. 

Era atât de concentrat, încât fu luat prin surprindere 
atunci când uşa se deschise din nou. 

În birou intră o tânără înaltă. Ochii îi străluceau, iar faţa ei 
matură era fină, cu obraji delicat modelaţi. Jommy 
încremeni privind-o; nervii i se încordară, iar corpul îi fu 
învăluit într-o răceală de gheaţă. În ciuda stupefacţiei, 
raţiunea îi spuse că ar fi trebuit să-şi dea seama de adevăr 
atunci când văzuse cum fusese refăcut capul zdrobit al 
soţiei lui Corliss pe îndepărtata Marte. Ar fi trebuit să-şi dea 
seama când descoperise că Gray era un slan adevărat. Ar fi 
trebuit să-şi dea seama că, în condiţiile invidiilor şi urilor 
din palat, doar moartea urmată de o resuscitare secretă ar 
fi putut s-o salveze definitiv pe Kathleen de răutatea lui 
Petty. 

În acel moment, vocea lui Gray sfâşie tăcerea; era vocea 
unui om care aşteptase ani de zile, cu nerăbdare, această 
clipă: 

— Jommy Cross, dă-mi voie să ţi-o prezint pe Kathleen 
Layton Gray... fiica mea. 


SFÂRŞIT