A. E. Van Vogt — Non-a — Lumea Non a

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


LUMEA NON-A 


Judecata sănătoasă, orice ai face, este posibil să fie 
surprinsă în unele împrejurări. Scopul ştiinţei este de ao 
scuti de asemenea surprize, asigurând nişte procese 
mintale în deplin acord cu evoluţia lumii exterioare, astfel 
încât, în orice situaţie, neprevăzutul să fie evitat. 

BERTRAND RUSSELL 


„Locatarii fiecărui etaj al hotelului vor trebui, ca de obicei, 
să-şi constituie propriile lor grupuri de protecţie pe 
întreaga durată a jocurilor...” 

Întunecat, Gosseyn privea prin geamul bombat al ferestrei 
din colţul camerei sale de hotel. Din punctul său de 
observaţie, situat la nivelul etajului 30, putea vedea 
aşternut la picioarele sale oraşul Maşinii. Ziua era însorită 
şi senină, iar suprafaţa ce intra în câmpul de vedere, 
prodigioasă. La stânga, fluviul de un albastru profund 
scânteia încreţit sub adierea unei brize întârziate. La nord, 
colinele muşcau din azurul infinit al cerului. 

Acesta era orizontul vizibil, între coline şi fluviu, clădirile 
se înşirau în lungul vastelor artere de circulaţie. În cea mai 
mare parte, erau vile ale căror acoperişuri deschise la 
culoare sclipeau printre palmierii şi arborii semi-tropicali. 
Dar, ici şi colo, mai puteau fi zărite alte hoteluri şi 
construcţii de dimensiuni mai importante, neidentificabile la 
prima vedere. 

Maşina se înălța pe culmea nivelată a unei coline. 

Era un turn strălucitor, argintiu, care se avânta către 
înaltul cerului la vreo zece kilometri de hotel. Grădinile şi 
palatul prezidenţial învecinat, dispăreau în parte, mascate 
de coroanele arborilor. Dar lui Gosseyn puţin îi păsa de 


asta. Maşina, şi numai maşina, îi polariza privirea, eclipsând 
orice alt obiect din câmpul său vizual. 

Imaginea ei era extrem de tonifiantă. Fără voie, şi în ciuda 
proastei sale dispoziţii, Gosseyn resimțea un fel de 
încântare. Se afla acolo, în sfârşit, gata să ia parte la 
jocurile Maşinii, jocuri care semnificau bogăţia şi o situaţie 
sigură pentru cei care nu reuşeau decât parţial, şi călătoria 
pe Venus pentru grupul special al câştigătorilor. 

De ani de zile dorise să vină, dar numai după moartea ei 
fusese posibil. Totul se plăteşte, gândea întristat Gosseyn. 
Pe vremea când visa la această zi, nu-şi imaginase vreodată 
că ea nu-i va fi alături, supunându-se ea însăşi la test pentru 
a câştiga. Pe atunci, în timp ce se pregăteau şi studiau 
împreună, puterea şi voinţa le modelau speranţa. Plecarea 
către Venus nu însemna nimic nici pentru Patricia, nici 
pentru el; nici măcar nu se gândise la aşa ceva; acum însă, 
pentru el, rămas singur, puterea şi bogăţia erau noţiuni fără 
absolut nici o semnificaţie. Dar depărtarea, inimaginabilul şi 
misteriosul peisaj venusian, perspectiva unei rupturi totale 
cu trecutul, toate acestea îl atrăgeau. Se simţea departe de 
materialismul pământului. Într-un fel, dorea o modificare în 
plan spiritual, însă fără absolut nici o implicaţie de ordin 
religios. 

Un ciocănit discret la uşă îi întrerupse firul gândurilor. 
Deschise şi-l văzu pe unul dintre tinerii angajaţi ai hotelului. 
Acesta i se adresă: 

— Domnule, am fost trimis să vă anunţ că toţi ceilalţi 
clienţi ai acestui etaj sunt deja în salon. 

Gosseyn nu vedea în ce-l priveşte un asemenea anunţ. 

— Şi ce dacă? Întrebă el. 

— Discutăm măsurile de protecţie a locatarilor acestui etaj 
pe timpul duratei jocurilor, domnule. 

— Ah! Exclamă Gosseyn. 

Era surprins că uitase. Comunicatul transmis prin 
difuzoarele hotelului îl intrigase. Era totuşi greu de 
conceput că cel mai mare oraş al lumii s-ar fi putut găsi 


complet lipsit de poliţie sau de pază în timpul perioadei 
jocurilor. În oraşele exterioare, în celelalte oraşe, în sate şi 
comunităţi, legea continua să fie menţinută. Aici, în oraşul 
Maşinii, timp de o lună nu va mai exista altă lege decât cea 
de autoapărare pasivă, la nivel de grup. 

— Vin, zise Gosseyn surâzând. Spune-le că abia am sosit şi 
am uitat. Mulţumesc. 

Îi întinse tânărului un bacşiş şi-i făcu semn să plece. 
Închise uşa, blocă cele trei ferestre de plasto şi puse un 
reperor pe videofonul său. Apoi, după ce încuie cu grijă uşa 
traversă holul. 

Intrând în salon îl remarcă pe unul din locuitorii propriului 
său sat, un comerciant pe nume Nordegg, stând în picioare 
lângă intrare. Gosseyn îl salută din cap, surâzând. Omul îl 
privi uimit şi nu-i răspunse în nici un fel. O clipă, Gosseyn 
găsi bizară o asemenea atitudine. Dar această impresie 
dispăru din mintea sa când băgă de seamă că restul 
numeroasei asistenţe îl privea. 

Priviri luminoase prieteneşti, feţe curioase, amabile, dar 
cântărindu-l - iată care fu impresia lui Gosseyn. Îşi stăpâni 
un surâs. Fiecare îşi măsura vecinul, încercând să evalueze 
şansele acestuia de a câştiga. Un domn în vârstă, aşezat la 
un birou lângă uşă, îi făcu semn. Gosseyn se apropie. Omul 
îi spuse: 

— Daţi-mi numele dumneavoastră şi restul datelor ca să le 
înregistrez. 

— Gosseyn. Gilbert Gosseyn, Cress village, Florida, vârsta 
34 ani, înălţimea un metru 85, greutatea 84 kilograme, fără 
semne particulare. 

Bătrânul îi surâse făcându-i un semn cu ochiul: 

— Asta-i părerea dumitale. Dacă mintea vă este pe măsura 
aspectului exterior, veţi merge departe la jocuri. 

Apoi concise: 

— Scuzaţi-mă, nu mi-aţi spus dacă sunteţi căsătorit. 

Gosseyn şovăi, gândindu-se la cea care murise. 

— Nu - şopti el în cele din urmă, necăsătorit. 


— Ei bine, în orice caz sunteţi un bărbat prezentabil. Sper 
că jocurile să se dovedească demne de Venus, domnule 
Gosseyn. 

În timp ce se răsucea pentru a pleca, Nordegg, 
consăteanul din Cress-Village, îl ocoli şi se aplecă deasupra 
registrului. Când Gosseyn privi din nou, Nordegg îi vorbea 
cu însufleţire bătrânului domn, care părea să nu fie de 
acord. Uimit, Gosseyn îl urmări o clipă, apoi renunţă să se 
mai gândească la ei, deoarece un omuleţ jovial, găsind un 
colţişor mai liber în sala supraaglomerată, tocmai ridica 
mâna. 

— Doamnelor şi domnilor începu el. Îmi voi permite să vă 
rog să începem discuţia noastră acum. Toţi cei care sunt 
interesaţi de protecţia grupului, au avut tot timpul să 
ajungă. Şi, prin urmare, de îndată ce perioada de recuzare 
va lua sfârşit, vă sugerez să închidem uşile şi să începem. 

Pentru noii candidaţi la jocuri care nu ştiu ce se înţelege 
prin perioada de recuzare - continuă el - voi preciza 
procedeul. După cum o ştiţi, fiecare dintre persoanele 
prezente aici va fi rugată să repete la detectorul de 
minciuni informaţiile furnizate la intrare. Dar, înainte ca noi 
să începem, dacă cineva are vreo bănuială sau se îndoieşte 
de legitimitatea prezenţei aici a oricăruia dintre cei de faţă, 
să binevoiască să o spună acum. Dumneavoastră aveţi 
dreptul de a recuza pe oricine dintre persoanele prezente. 
Formulaţi-vă, vă rog, toate bănuielile, chiar dacă nu aveţi o 
dovadă clară. Reamintiţi-vă, totodată că grupul se va reuni 
săptămânal şi că recuzarea în cauză se va putea face cu 
ocazia fiecărei întâlniri. Pentru moment există vreuna? 

— Da - se auzi o voce în spatele lui Gosseyn. Recuz 
prezenţa aici a unui individ care pretinde că se numeşte 
Gilbert Gosseyn. 

— Ce? 

— Tresări Gosseyn. 

Se întoarse şi-l privi, incredul, pe Nordegg. 


Omul îl fixă fără să clipească, apoi ochii îi alunecară spre 
feţele celor plasați în spatele lui Gosseyn. Apoi rosti: 

— Când Gosseyn a intrat aici, mi-a făcut un semn ca şi cum 
m-ar fi cunoscut; asta m-a determinat să-i citesc numele în 
registru, gândindu-mă că poate astfel îmi voi reîimprospăta 
memoria. Spre marea mea surprindere, l-am auzit 
declarând că locuieşte în Cress Village, în Florida, de unde 
eu însumi sunt. Cress Village, doamnelor şi domnilor este 
un cătun destul de cunoscut, dar nu are decât trei sute de 
locuitori. Eu sunt proprietarul unuia dintre magazine şi 
cunosc pe toată lumea, dar absolut pe toată lumea din 
cătun şi zona înconjurătoare. Nu există vteun individ în 
Cress Village sau în împrejurimi care să se numească 
Gilbert Gosseyn. 

Cuvintele lui Nordegg îl şocară puternic pe Gosseyn, dar 
el îşi reveni înainte ca acesta să-şi fi terminat alocuţiunea. 
Pe moment avu impresia certă că este victima unei farse de 
prost gust. În caz contrar detalierea acuzării s-ar fi dovedit 
cu totul lipsită de sens. Zise: 

— Spusele dumneavoastră par o prostie, domnule 
Nordegg. 

Făcu o pauză, apoi continuă: f 

— Este numele dumneavoastră, nu-i aşa? 

— Întocmai, încuviinţă Nordegg, deşi mă întreb de unde o 
Ştii. 

— Magazinul dumneavoastră din Cress Village, insistă 
Grosseyn nu se află la capătul unui şir de nouă imobile, la o 
intersecţie? 

— Este exact - răspunse Nordegg - dar probabil că-i fi 
trecut vreodată prin Cress Village, ori ai văzut vreo 
fotografie. 

Încăpăţânarea celuilalt îl irită pe Gosseyn. Căutând să-şi 
stăpânească mânia, adăugă: 

— La vreo doi kilometri înspre vest de magazinul 
dumneavoastră se află, o casă cu o arhitectură mai degrabă 
ciudată. 


— Casă! Asta numeşte el casă! Zise Nordegg. Conacul 
celebru în întreaga lume aparţinând familiei Hardie. 

— Hardie, răspunse Gosseyn, era numele de fată al soţiei 
mele; ea s-a prăpădit acum aproape o lună. Patricia Hardie. 
Asta nu vă spune nimic? 

Îl văzu pe Nordegg surâzând încântat figurilor care-i 
înconjurau urmărindu-i cu atenţie. 

— Ei bine, doamnelor şi domnilor, judecaţi dumneavoastră 
singuri. Spune că Patricia Hardie a fost soţia lui. Presupun 
că noi toţi am auzit de această căsătorie, dacă ar fi avut loc. 
Iar în ce priveşte afirmaţia că Patricia Hardie, sau, mă rog, 
Patricia Gosseyn, ar fi în prezent moartă, ei bine - (surâse:) 
- tot ce pot să vă spun este că am văzut-o ieri dimineaţă; 
Era cum nu se poate mai vie, foarte frumoasă şi în plină 
formă pe calul ei favorit, un bălan pur sânge arab. 

Asta deja nu mai era o glumă. Nu mai corespundea. 
Patricia nu avusese niciodată cal, bălan sau de altă culoare. 
Ei fuseseră săraci, trudiseră ziua în mica lor livadă şi 
învăţaseră noaptea. Şi Cress Village nu fusese niciodată 
vestit pentru că ar fi adăpostit locuinţa familiei Hardie. lar 
cei din clanul Hardie erau nişte neica-nimeni. Cine dracu' 
ar fi trebuit să fie? 

Întrebarea îl ului. Cu claritate văzu deodată calea de a ieşi 
din impas. 

— Nu pot decât să vă sugerez o verificare la detector a 
afirmațiilor mele. 

Dar detectorul răspunse: 

— Nu, dumneavoastră nu sunteţi Gilbert Gosseyn şi n-aţi 
locuit niciodată în Cress Village. Dumneavoastră sunteţi... 

Aparatul se opri. Zecile de leduri electronice clipiră, 
nesigure. 

— Da, da? Insistă omuleţul rotofei. Cine este el? 

Urmă o lungă pauză, apoi: 

Mintea lui nu conţine nici o informaţie, articulă detectorul. 
Este înconjurată de un câmp de forţă de o natură 
nemaiîntâlnită. Nici el însuşi nu pare să fie la curent cu 


adevărata sa identitate. În circumstanţele actuale, nici o 
identificare nu este posibilă. 

— Şi deci în circumstanţele actuale, zise grăsunul cu un 
ton definitiv, nu pot decât să sugerez o următoare vizită la 
psihiatru, domnule Gosseyn. Fără nici o îndoială, locul 
dumneavoastră nu este aici. 

Un minut mai târziu, Gosseyn era pe coridor. Un gând, un 
singur gând îi apăsa creierul ca un bloc de gheaţă. Ajunse 
în camera sa şi ceru un număr de videofon. Îi trebuiră două 
minute pentru a căpăta legătura cu Cress Village. Chipul 
unei necunoscute îi apăru pe ecran. Trăsăturile erau mai 
degrabă severe, dar tinereşti şi inteligente. 

— Sunt miss Treechers, secretara din Florida a 
domnişoarei Patricia Hardie. Care este obiectul convorbirii 
pe care doriţi să o aveţi cu miss Hardie? 

Timp de o clipă, existenţa unei persoane cum ar fi această 
miss Treechers îl tulbură, dar Gosseyn îşi reveni şi zise: 

— Probleme particulare. Şi este absolut necesar să-i 
vorbesc personal. Vă rog, daţi-mi legătura cu dânsa 
imediat. 

Intonaţia, trăsăturile chipului sau gesturile sale impuseră 
prin autoritate. Tânăra, după o ezitare, îi răspunse: 

— N-ar trebui să v-o spun, dar puteţi s-o găsiţi pe miss 
Hardie la palatul Magşinii. 

Gosseyn explodă: 

— E aici, în capitală! 

Nici un băgă măcar de seamă când întrerupse legătura. 
Dintr-odată, chipul fetei dispăru. Ecranul video se întunecă. 
Era singur în faţa surprinzătoarei realităţi: Patricia era în 
viaţă! 

Bineânţeles că o ştiuse. Creierul său, obişnuit să accepte 
lucrurile aşa cum erau, admisese deja faptul că un detector 
de minciuni nu minte. Stând acolo, în faţa aparatului, se 
simţea ciudat de satisfăcut de cele aflate. N-avea nici un 
chef să ceară legătura la palatul Magşinii, să-i vorbească 
Patriciei, s-o vadă. Mâine, desigur, va trebui să se ducă, dar 


asta i se părea foarte departe în spaţiu şi timp. Fu adus la 
realitate de nişte ciocănituri energice la uşă. Deschise şi se 
găsi în faţa a patru bărbaţi; unul dintre aceştia, un tânăr 
înalt, i se adresă: 

— Sunt administratorul adjunct. Îmi pare rău, dar trebuie 
să plecaţi. Bagajele dumneavoastră vor fi păstrate în 
depozitul nostru de jos. În luna fără poliţie nu ne putem 
asuma riscurile decurgând din prezenţa indivizilor suspecți. 

Îi trebuiră vreo 20 de minute până să părăsească hotelul. 
Înserarea începuse să se lase când o porni agale pe strada 
aproape pustie. 

„Aristotel... Foarte dotat... A fost cei caee, fără îndoială, a 
influenţat cel mai mare număr de oameni care au suportat 
vreodată ascendentul unei singure personalităţi. Dramele 
noastre au început în momentul în care biologul „intensiv' 
Aristotel l-a devansat pe matematicianul filosof „extensiv” 
Platon şi a combinat toate identitățile primare, toate 
postulatele subiective... Într-un sistem impresionant, pe 
care n-am putut, timp de peste 2000 de ani, să-l revizuim 
fără a risca persecuția... Din acest motiv, numele său a fost 
dat doctrinelor bispeculative - zise „aristoteliene „- pe 
când realităţilor polispeculative proprii ştiinţelor moderne li 
s-a atribuit calificativul de „non-aristoteliene”. 


Era mult prea devreme ca să fie cu adevărat periculos. 
Noaptea abia era la început. Vagabonzii şi găştile, criminalii 
şi hoţii care nu vor întârzia să se manifeste, aşteptau să fie 
mai întuneric. Gosseyn trecu pe lângă un panou care se 
lumina intermitent, repetând ademenitoarele cuvinte: 


CAMERE PENTRU CEI FARA PROTECŢIE 
20 dolari pe noapte 


Gosseyn ezită. Nu putea să-şi ofere acest lux pe întreaga 
durată de 30 de zile a jocurilor, dar pentru câteva nopţi ar fi 
mers. Apoi, reticent, respinse această posibilitate. Circulau 


multe poveşti urâte despre asemenea locuri. Şi se hotări să 
rişte să-şi petreacă noaptea sub cerul liber. 

Merse mai departe. Pe măsură ce obscuritatea cerului 
devenea tot mai profundă, lumini, mereu alte lumini se 
aprindeau automat. Oraşul Magşinii strălucea, scânteia pe 
kilometri întregi. În lungul unei străzi pe care tocmai c 
traversa, văzu două şiruri de stâlpi de iluminare 
progresând geometric către un îndepărtat şi iluzoriu punct 
de întâlnire. Şi dintr-odată, totul deveni deprimant. 

După toate aparențele, suferea de o amnezie parţială şi 
era absolut necesar să accepte acastă idee în sensul său cel 
mai larg. Numai în acest fel putea fi în măsură să se 
elibereze de efectele afective ale stării în care se găsea. 
Gosseyn încercă să vizualizeze imaginea acestei eliberări ca 
un fapt în sens non-aristotelian. lar acest „fapt” îl îngloba 
pe el ca persoană, corpul şi mintea formând un singur tot, 
inclusiv amnezia, localizând temporal în acest moment al 
zilei şi spaţial - în acest oraş. 

În spatele acestei integrări conştiente, se numărau mii de 
ore de antrenament personal. Şi la baza acestui 
antrenament, se afla tehnica non-aristoteliană de gândire 
extensivă automatică, unicul progres realizat în secolul al 
XX-lea, care 400 de ani mai târziu, devenise filosofia 
dinamică a rasei umane. „Haita nu este ţara... Cuvântul nu 
este însuşi lucrul definit...”. Ideea că el fusese căsătorit nu 
era în sine un fapt. Halucinaţiile impuse sistemului său 
nervos de cătie subconştient trebuiau combătute. 

Totul se petrece ca de obicei. După cum apa se scurge 
dintr-o vază răsturnată, tot aşa îndoielile şi temeiurile se 
împrăştiară. Povara falsei tristeţi, falsă pentru că în mod 
vizibil fusese impusă minţii sale în beneficiul altcuiva, se 
risipi. Se simţea liber. 

O porni din nou. În timp ce mergea, privirea îi luneca la 
stânga şi la dreapta, încercând să pătrundă obscuritatea 
gangurilor. Se apropia de colţurile de stradă cu simţurile în 
alertă, cu mâna pe revolver. În ciuda prudenţei sale, n-o 


văzu pe tânăra care ieşi în fugă dintr-o stradă laterală decât 
cu o fracțiune de secundă înainte de a se ciocni violent de 
el. Şocul îi dezechilibră pe amândoi. 

Realitatea celor întâmplate nu-l făcu să-şi uite prudenţa. 
Cu braţul stâng Gosseyn o prinse pe tânăra femeie, îi 
înlănţui bustul chiar deasupra coatelor, imobilizându-i 
braţele strânse de trup, ca într-o menghină. Cu mâna 
dreaptă îşi scoase revolverul. 'Totul într-o clipită. Apoi, într- 
un interval de timp ceva mai lung, luptă să-şi recapete 
echilibrul afectat de impactul cu corpul fetei. Nu fără 
dificultate, reuşi în cele din urmă. Apoi o duse, jumătate pe 
sus, jumătate cărând-o, sub bolta întunecoasă a unei porţi. 
Când ajunse în acest adăpost, fata începu să se zbată şi să 
scâncească. Gosseyn îi acoperi gura cu mâna în care ţinea 
revolverul. 

— Sssst...! Murmură el. Nu-ţi fac nimic. 

Ea încetă să se zvârcolească şi să protesteze. Îi eliberă 
gura şi ea şopti, la capătul puterilor: 

— Erau chiar în spatele meu. Doi bărbaţi. Cred că v-au 
văzut şi au fugit. 

Gosseyn analiză incidentul. Ca orice eveniment ce 
survenea în spaţiu-timp, aceasta implica o mulţime de 
factori inobservabili sau imperceptibili. O tânără femeie, 
diferită de toate celelalte tinere femei din univers, ţâşnise 
înnebunită dintr-o stradă laterală. Groaza ei era adevărată 
sau simulată. Mintea lui Gosseyn elimină varianta inocenţei 
şi aprecie că respectiva aparenţă de groază era simulată. 
Îşi şi imagină un grup de indivizi pândind după colţul 
străzii, avizi să-şi împartă roadele jefuirii unui oraş fără 
poliţie, dar nedispuşi să-şi asume riscul unui atac direct. Se 
simţea indiferent, bănuitor, fără simpatic. Pentru că. Dacă 
fata era inocentă, ce căuta singură într-o asemenea noapte? 

Cu brutalitate îi mârâi respectiva întrebare: 

— Sunt fără protecţie, şopti ca, mi-am pierdut serviciul 
săptămâna trecută pentru că nu voiam să ies cu patronul şi 


n-am nici un ban pus de o parte. Proprietăreasa m-a dat 
afară azi dimineaţă, când i-am spus că nu pot să plătesc. 

Gosseyn nu răspunse nimic. Era o explicaţie atât de 
fragilă, încât ar fi trebuit să facă eforturi ca s-o comenteze. 
Apoi, o clipă mai târziu, nu mai fu chiar atât de sigur. 
Propria sa poveste n-ar fi părut cu mult mai plauzibilă dacă 
vreodată ar fi comis greşeala de a o transpune în cuvinte. 

— Chiar n-ai nici un loc unde să te duci? 

— Niciunul, spuse ea. 

Şi cu asta, totul era clar: fata îi rămânea în grijă pe toată 
durata jocurilor. Fără ca ea să-i opună vreo rezistenţă, o 
conduse spre trotuar, apoi, evitând cu grijă colţul străzii, pe 
partea carosabilă. 

— Vom merge pe linia albă din mijloc, îi spuse. Astfel vor 
putea supraveghea intersecțiile. 

Şi mijlocul străzii prezenta propriile sale pericole, dar el se 
hotări să le ignore. 

— Acum, ascultă-mă, continuă Gosseyn serios, nu-ţi fie 
teamă de mine. Şi eu sunt într-o mare încurcătură, dar sunt 
cinstit. Dacă înţeleg eu bine, amândoi ne găsim într-o 
situaţie identică, şi singurul lucru pe care vom încerca să-l 
facem acum este găsirea unul adăpost unde să ne petrecem 
noaptea. 

Gosseyn avu impresia că ea îşi reprimă un surâs, dar când 
o privi, aceasta tocmai îşi întorcea capul din lumina 
felinarului următor, astfel încât nu putu fi sigur. O secundă 
după, ea-l privi şi, pentru prima oară, avu ocazia s-o 
examineze. Era tânără, cu o figură slăbuţă, dar foarte 
bronzată. Ochii păreau două lacuri întunecate, iar buzele îi 
erau întredeschise. Machiajul, prost făcut, nu contribuia cu 
nimic la înfrumusețare. Părea să nu fi avut deloc ocazia să 
mai râdă de foarte multă vreme. Bănuielile lui Gosseyn se 
risipiră. Dar îşi dădea seama că se află în acelaşi punct ca la 
început, cu responsabilitatea protejării unei fete, a cărei 
personalitate nu se manifestase până în acel moment în 
vreun fel tangibil. 


Le trebuiră vreo zece minute până să repereze un petec 
de iarbă suficient de protejat de crengile joase ale unui 
tufiş. 

— Vom dormi acolo, şuşoti Gosseyn. 

Ea se lăsă să alunece în iarbă. Şi mutismul acestei 
acceptări îl făcu să înţeleagă deodată că fata îl urmase mult 
prea uşor. Se întinse, gânditor şi încruntat, evaluând 
riscurile posibile. 

Noaptea era fără lună şi obscuritatea, sub tufişul care-i 
adăpostea, era deplină. Într-un târziu Gosseyn începu să-i 
desluşească vag silueta neclară în anemica lumină a unui 
felinar îndepărtat. Era la vreo doi metri de el şi, în timpul 
cât o observă nu făcu nici o mişcare. Pe măsură ce studia 
această formă întunecată, Gosseyn îşi dădea seama din ce 
în ce mai mult de enigma pe care o reprezenta. Era cel 
puţin la fel de enigmatică ca şi el. Reflecţiile îi fură 
întrerupte de vocea fetei care îi şopti: 

— Mă numesc Teresa Clark. Dar pe tine? 

În fond, cum? Asta se întreba şi Gosseyn. Înainte de a 
putea răspunde, fata adăugă: 

— Ai venit pentru jocuri? 

— Întocmai, răspunse Gosseyn. 

Ezită o clipă. El ar fi trebuit să fie cel care pune întrebări. 

— Şi tu? Iot pentru jocuri, aici? 

Nu-i trebui mult ca să realizeze că pusese o întrebare 
stupidă căci răspunsul pe un ton amar nu întârzie: 

— Nu fi rău. Eu nici măcar nu ştiu ce înseamnă A-ul acela 
cu o linie deasupra. 

Gosseyn rămase tăcut. În vocea ei ghicise o umilinţa 
jenantă. Brusc, personalitatea fetei i se contura: un psihic 
deformat, dar care nu întârzia să-şi manifeste completa 
satisfacţie în el însuşi. O maşină trecu în viteză pe stradă, 
scutindu-l de orice comentariu. Fu urmată aproape imediat 
de alte patru. Noaptea fu înecată brusc în zgomotul 
şuierător al pneurilor pe asfalt. Sunetul nu întârzie să se 
stingă, dar nu complet, persistând perceptibile ecouri 


îndepărtate, care probabil nu încetaseră niciodată, dar care 
acum, odată cu atenţia stârnită, deveniseră reperabile. 

Vocea fetei îi curmă din nou meditaţia. Avea o voce 
plăcută, dar în care se ghicea o notă de autocompătimire, 
deloc agreabilă. 

— De altfel, care-i şmecheria cu jocurile astea? Pe de o 
parte toată lumea vede ce se întâmplă cu câştigătorii care 
rămân pe Pământ; n-au treabă; sunt judecători, 
guvernatori, ce mai... Dar miile de câştigători, care ani de-a 
rândul au plecat pe Venus? Ce naiba fac acolo? 

Gosseyn evită un răspuns care să-l compromită. 

— În ce mă priveşte - zise el - m-aş mulţumi cu 
preşedenţia... 

Fata izbucni în râs. 

— Pentru asta va trebui să învingi clanul Hardie. 

Gosseyn se aşeză. 

— Pe cine să înving? 

— Ei, cum pe cine? Pe Michael Hardie, preşedintele Terrei. 

Ca ameţit Gosseyn se alungi din nou în iarbă. lată ce voiau 
să spună la hotel Nordegg şi ceilalţi. Spusele lui li se 
păruseră a fi delirul unui nebun. Preşedintele Hardie, 
Patricia Hardie, palatul de vară din Cress-Village - iar tot ce 
ştia el în legătură cu toate acestea, fals, dar absolut fals. 

Cine i-ar fi putut băga în cap asemenea trăsnăi? Clanul 
Hardie? 

— Poţi să mă înveţi cum să procedez ca să obţin, 
participând la jocuri, un serviciu - ceva, nu mare lucru? Îl 
întrebă Teresa Clark. 

— Ce? 

În obscuritate, Gosseyn o fixă cu privirea, apoi mintea făcu 
loc unui sentiment mai amical. 

— Zău, nu ştiu cum te-aş putea ajuta. Jocurile solicită un 
anumit nivel de cunoştinţe şi o îndemânare care se obţine în 
foarte mult timp. În timpul ultimelor 15 zile, acestea 
necesită o supleţe de gândire şi o putere de înţelegere de 
un asemenea nivel, încât numai minţile cele mai dezvoltate 


şi mai pătrunzătoare din lume pot spera să concureze cu 
şanse. 

— Ultimele 15 zile nu mă interesează. Dar nu-i aşa că dacă 
atingi cea de a şaptea zi capeţi un serviciu? 

— Cel mai neânsemnat post obţinut prin jocuri, îi explică 
cu blândeţe Gosseyn, asigură un venit de 10000 de dolari 
pe an. lar concurenţa, trebuie să ţi-o spun, este cam dură. 

— Eu sunt destul de iute, replică Teresa Clark. Şi am ajuns 
la fundul sacului. Cred că asta mă va stimula. 

Gosseyn n-o credea, dar îi părea şi rău de ea. 

— Dacă vrei - spuse - îţi voi face un foarte scurt rezumat. 

Se opri. Dar ea interveni imediat: 

— Te rog, dă-i drumul. 

Gosseyn şovăia Simţea din nou inutilitatea, lipsa de sens a 
unei asemenea discuţii cu fata aceasta. Cu regret, începu 
totuşi. 

— Creierul uman, în mare, este format din două părţi, 
cortexul şi talamusul - cortexul fiind centrul diferenţierii, 
iar talamusul centrul reacţiilor emoţionale ale sistemului 
nervos. 

Se întrerupse. 

— Ai fost vreodată la Institutul de Semantică? 

— E formidabil, răspunse Teresa, e plin de bijuterii şi 
metale preţioase... 

Gosseyn îşi muşcă buzele. 

— Nu la asta mă refeream. Voiam să-ţi vorbesc despre 
fresca de pe pereţi! Ai văzut-o? 

— Nu-mi amintesc. 

Ea nu părea să realizeze că răspunsul era deplasat. 

— Dar l-am văzut pe domnul acela bărbos... Cum naiba îl 
cheamă? Directorul...? 

— Lavoisseur? 

Gosseyn se încruntă în întuneric. 

— Credeam că a murit într-un accident, acum vreo câţiva 
ani. Când l-ai văzut? 

— Anul trecut. Era într-un fotoliu rulant. 


Gosseyn se posomorî. O clipă avusese impresia că 
memoria îl înşeală din nou. Era totuşi ciudat că acela care-i 
manipulase gândirea, oricine ar fi fost el, ar fi dorit ca elsă 
ignore faptul că semi-legendarul Lavoisseur este încă în 
viaţă. După încă o clipă de ezitare, reluă discuţia de unde 
rămăsese. 

— Ei, şi cortexul şi talamusul dispun de nişte posibilităţi 
fantastice. Ambele trebuie antrenate la maximum, dar mai 
ales, trebuie astfel organizate încât să acţioneze în mod 
coordonat. De fiecare dată când această coordonare, sau 
„integrare” nu se realizează, avem de-a face cu o 
personalitate confuză: victimă a hiperemotivităţii şi, în fapt, 
a tuturor tipurilor de nevroze. Însă, atunci când integrarea 
cortico-talamică s-a realizat, sistemul nervos poate rezista 
aproape la orice şoc. 

Gosseyn se opri, amintindu-şi de şocul la care a fost supus, 
nu de multă vreme, propriul său creier. Fata îl întrebă 
imediat: 

— Ce-i cu tine? S-a întâmplat ceva? 

— N-am Nimic. 

Şi adăugă morocănos: 

— Mai vorbim noi despre toate astea mâine dimineaţă. 

Dintr-odată se simţi obosit. Se întinse. Adormi gândindu-se 
ce sens puteau avea cuvintele rostite de detectorul de 
minciuni: „Este înconjurat de o aureolă de forţă de o natură 
nemaiântâlnită.” 

Când se trezi, soarele strălucea. Teresa Clark se topise 
fără urmă. 

Gosseyn se convinse de dispariţia ei răscolind în grabă 
tufişurile. Apoi ieşi pe trotuar la vreo 30 de metri mai 
încolo; inspectă dintr-o privire strada spre nord, apoi spre 
sud. 

Trotuarele şi strada furnicau de lume. Bărbaţi şi femei, 
îmbrăcaţi cu eleganţă treceau grăbiţi prin faţa lui. 
Zgomotul miilor de voci şi a miilor de maşini se concentra 
într-un vacarm clocotitor, dar înfundat, de fond. Şi, deodată 


totul deveni interesant. Gosseyn, invadat de o veselie fără 
margini, se simţi mai mult ca oricând liber. Chiar şi plecarea 
fetei dovedea că ea nu reprezenta a doua mişcare din vreun 
plan fantastic, început prin atacul împotriva memoriei sale. 
Era uşurat că n-o mai are pe cap. 

O figură falimentară se detaşă dintre chipurile care îi 
defilau prin faţă. Teresa Clark, purtând două pungi de 
hârtie maronie, îl striga. 

— Am cumpărat ceva pentru micul dejun. M-am gândit că 
ţi-ar place mai mult să mâncăm, aici, la iarbă verde, printre 
furnici, decât să intrăm într-un restaurant arhiplin. 

Mâncară în tăcere. Gosseyn observă că alimentele erau 
ambalate cu grijă în cutii şi recipiente de voiaj, din plastic. 
Aveau suc concentrat de portocale, comflakes, smântână 
într-un borcan separat, buşeuri calde cu rinichi, cafea cu 
frişcă, ambalată de asemenea separat. 

Cinci dolari, aprecie el. Un adevărat lux pentru un cuplu 
care trebuia să reziste 30 de zile cu foarte puţini bani. Pe 
de altă parte, o fată care ar fi avut cinci dolari, în mod sigur 
i-ar fi dat proprietăresei, ca s-o mai adăpostească o noapte. 
Pe deasupra probabil că avusese şi un serviciu bun, 
judecând după concepţia sa despre un mic dejun. 

Analizând toate acestea, îi veni o idee la care medită o 
clipă, apoi întrebă: 

— Şi cum ziceai că-l cheamă pe şeful tău, cel care-ţi făcea 
propuneri? 

— Pardon? Zise 'Tersa Clark. 

Tocmai îşi terminase buşeurile cu rinichi şi-şi căuta poşeta. 
Păru descumpănită, apoi chipul i se lumină: 

— A! EI? 

Şi nu mai zise nimic. 

— Da, insistă Gosseyn. Cum îl cheamă? 

Ea părea să-şi fi recăpătat siguranţa. 

— Nu-mi place să-mi mai amintesc. A fost ceva foarte 
neplăcut. 

Şi apoi schimbă vorba. 


— Pentru prima zi trebuia să ştia multe? 

Gosseyn la început fu tentat să insiste şi să readucă 
discuţia la persoana şefului. Dar sfârşi prin a renunţa şi-i 
răspunse: 

— Nu, din fericire, prima zi n-a fost niciodată altceva decât 
un timp consacrat personalităţilor. În mare se rezumă la o 
înscriere şi apoi eşti îndrumată către cabina unde vei fi 
supusă primelor teste. Am studiat dările de seamă ale 
jocurilor din ultimii 20 de ani, de când Maşina a acceptat să 
fie publicate, şi am constatat că n-a existat vreodată vreo 
modificare în prima zi. Ţi se cere să defineşti semnificaţiile 
lui A, lui N şi lui E cu bară dedesubt. 

Fie că-ţi dai seama sau nu este imposibil să fi trăit pe Terra 
şi să nu fi căpătat măcar o spoială de non-A. Este un 
element din ce în ce mai important al atmosferei noastre 
mintale comune şi asta de câteva sute de ani. 

Şi încheie: 

— Oamenii, în general, au tendinţa de a uita definițiile - 
dar dacă tu eşti într-adevăr serioasă... 

— Bineînţeles că sunt - zise fata. 

Îşi scoase din poşetă o tabacheră fină. 

— Vrei una? 

Cutia sclipea în soare. Diamante, smaragde şi rubine 
cânteiau pe suprafaţa de aur fin cizelat. O ţigară, deja 
prinsă automat în tabacheră, ieşi din distribuitor. Desigur 
pietrele puteau fi de plastic, iar aurul - imitație; dar 
obiectul părea manufacturat manual şi autenticitatea era 
tulburătoare. Gosseyn îl aprecie la vreo 25.000 de dolari. 

Îşi regăsi graiul. 

— Mulţumesc, nu fumez. 

— Este un amestec special, insistă fata. Dulce 
nemaipomenit. 

Gosseyn negă din cap. De astă dată ea îi acceptă refuzul. 
Îşi luă o ţigaretă, o duse la buze şi aspiră cu o vădită 
satisfacţie, apoi reintroduse tabachera în poşetă. Nu părea 
să-şi dea seama de efectul pe care-l produsese. Zise: 


— Hai să revenim la studiile noastre. Şi după aceea putem 
să ne despărţim şi să ne revedem diseară. De acord? 

Era o femeie foarte autoritară şi Gosseyn nu era sigur că 
va reuşi vreodată s-o aprecieze. Ideea că intruziunea ei în 
viaţa sa avea un scop bine definit căpătă contururi tot mai 
precise. Era posibil ca tocmai această fată să constituie o 
legătură între el însuşi şi cauza necunoscută a tulburărilor 
sale mintale... Nu putea s-o lase să se îndepărteze. 

— Perfect, zise el. Dar n-avem timp de pierdut. 

Afi înseamnă a fi relativ. 

C.J.K. 


Gosseyn o ajută pe fată să coboare din autobuzul de 
suprafaţă. Ocoliră cu paşi grăbiţi o perdea de arbori, 
trecură de porţile masive şi, în faţa ochilor, avură Maşina. 
Fără nici o şovăire, fata îşi continuă drumul, dar Gosseyn se 
opri în loc. 

Maşina se înălța la capătul unui bulevard larg. Colinele 
fuseseră nivelate astfel încât aceasta să fie înconjurată de 
spaţiu şi peluze înverzite. Se situa la aproape un kilometru 
de porţile umbrite de arbori. Sfida cerul într-o splendoare 
de metal strălucitor. Era un con aţintit spre zenit, 
surmontat de o stea de lumină atomică, mai orbitoare decât 
soarele de amiază care licărea deasupra. 

Gosseyn fu surprins s-o vadă atât de aproape. Până atunci 
nu se gândise, dar acum, deodată, îşi dăduse seama că 
Maşina nu va accepta niciodată falsa lui identitate. Blocat, 
rămase imobil, abătut şi deprimat. leresa Clark se oprise şi 
ea şi-l privea. 

— O vezi pentru prima oară atât de aproape, zise ea 
înţelegătoare. Te simţi întors pe dos, nu-i aşa? 

Nuanţa de superioritate care i se ghicea în glas aduse un 
surâs palid pe buzele lui Gosseyn. „Orăşenii ăştia”, gândi el 
nemulţumit. Acum îi era mai bine. O luă de braţ pe 'leresa şi 
porni mai departe - Încrederea îi revenea puţin câte puţin. 
Fără nici o îndoială, Maşina nu-l va judeca în funcţie de o 


abstracţie atât de absolută cum este starea civilă, cu atât 
mai mult cu cât însuşi detectorul de minciuni de la hotel 
recunoscuse că el nu-şi disimulează în mod intenţionat 
identitatea. 

— Acum, că am ajuns aici, zise Teresa Clark, sunt mai 
puţin sigură de mine. Tipii ăştia par al naibii de deştepţi. 

Gosseyn râse văzându-i expresia feţei, dar se abţinu să 
comenteze. În cel priveşte se simţea absolut sigur să 
concureze până în a treizecea zi. Problema nu era dacă va fi 
în stare să câştige, ci dacă va fi lăsat să încerce. 

Unică şi impenetrabilă, Maşina domina fiinţele umane, pe 
care urma să le claseze după cultura lor semantică. 
Niciunul din indivizii în viaţă nu ştia cu exactitate unde era 
amplasat în structura sa un creier electromagnetic. Ca 
atâţia înaintea lui, Gosseyn se întrebase: „Unde l-aş fi fi 
implantat dacă aş fi fost unul dintre arhitecţii aceştia 
savanţi?” Dar asta n-avea, de altfel, nici o importanţă. 
Maşina era deja mai în vârstă decât orice om în viaţă. 
Reînnoindu-se ea însăşi, conştientă de propria existenţă şi 
de sarcina ce-i revine, rămânea un mister pentru orice 
creatură umană, insensibilă la corupţie şi capabilă, teoretic, 
să se opună la orice tentativă de distrugere. 

Mulțimea se îndesea pe măsură ce se apropiau de Maşină, 
iar enormitatea masei acesteia devenea din ce în ce mai 
evidentă. Forma sa circulară şi dimensiunile îi confereau o 
alură avântată şi aerodinamică, pe care nu o alterau 
rândurile de cabine individuale care se înşirau în lungul 
bazei colosale fracţionându-i linia. De jur împrejurul bazei 
erau numai cabine. Primul etaj era ocupat de alte săli de 
concurs şi de culoarele care le deserveau. 

Vaste scări exterioare conduceau la al doilea, la al treilea 
şi la cel de-al patrulea etaj, iar în jos se suprapuneau trei 
subsoluri succesive: un total de şapte etaje formate din 
cabine de examen pentru candidaţii individuali. 

— Juggernaut! (1) - strigaseră în cor alarmaţi cei emotivi, 
atunci când demarase construcţia. 


— Nici vorbă răspunseseră constructorii; nu-i o maşină 
distrugătoare, ci un creier mecanic imobil, dotat cu funcţii 
creatoare şi cu însuşirea de a se autodizolva, în cadrul unor 
limite sănătoase. 

În numai trei ani oamenii au sfârşit prin a-i accepta 
deciziile în problemele guvernamentale. 

Involuntar, Gosseyn prinse o conversaţie dintre un bărbat 
şi o femeie, care mergeau în paralel cu ei. 

— Pe mine, zicea femeia, mă terorizează tocmai absenţa 
poliţiei. 

La care bărbatul îi spuse: 

— Dragă, nu-nţelegi că tocmai asta ne dă o idee despre 
cum este pe Venus, unde poliţia este inutilă? Dacă ne vom 
arăta demni de Venus, vom pleca pe o planetă unde toată 
lumea este sănătoasă. Perioada asta fără poliţie ne oferă o 
ocazie de a ne verifica progresele noastre aici. Pe vremuri 
era un coşmar, dar, numai din câte îmi amintesc eu însumi, 
progresul este vădit. Ce mai, e necesară. 

— Cred că aici trebuie să ne despărţim - zise Teresa Clark. 
Cei din „C” sunt jos, la al doilea subsol şi cei din „G” chiar 
deasupra. Ne vedem deseară pe peluză. Ai ceva contra? 

— Absolut nimic. 

Gosseyn o aşteptă să înceapă să coboare pe scara ce 
ducea la al doilea subsol. Apoi o urmări. O întrevăzu când 
ajunse la ultima treaptă. Se îndrepta spre o ieşire situată la 
capătul unui coridor îndepărtat. Parcursese jumătatea 
coridorului când ea o apucă pe o scară care o ducea spre 
exterior. Până să urce şi Gosseyn acele scări, fata dispăruse. 
Făcu, gânditor, cale întoarsă. Probabilitatea ca fata să nu 
aibă curajul să se supună testelor îl determinase s-o 
urmărească, dar confirmarea acestei supoziţii era 
tulburătoare. Problema Teresei Clark devenea din ce în ce 
mai complexă. 

Mai afectat decât se aştepta Gosseyn intră într-una din 
cabinele de examen vacante din secţia „G”. Uşa abia se 


închise cu un clinchet uşor în spatele său, că o voce din 
difuzor îl întrebă sec. 

— Numele dumneavoastră? 

Gosseyn uită de Teresa Clark. Acum începea greul. Cabina 
era dotată cu un confortabil fotoliu cu pivot, cu un birou cu 
sertare şi un panou transparent, amplasat deasupra 
acestuia în spatele căruia tuburi electronice luminoase 
formau motive mergând de la roşul intens la galbenul viu. 
În centrul panoului se afla difuzorul stilizat. Confecţionat de 
asemenea din plastic transparent. De acolo răsuna vocea 
Maşinii, care acum îi repeta: 

— Numele dumneavoastră? Şi, vă rog, strângeţi în mâini 
electrozii. 

— Gilbert Gosseyn - şopti Gosseyn. 

Se făcu tăcere, câteva tuburi de culoare roşie intensă 
clipiră, apoi: 

— Pentru moment - zise Maşina cu un ton neutru - accept 
acest nume. 

Gosseyn se aşeză mai confortabil în fotoliu. Privirea îi 
ardea sub influenta nerăbdării. Se simţi în pragul revelaţiei 
Şi zise: 

— Îmi cunoaşteţi numele adevărat? 

Urmă o nouă tăcere. Gosseyn avu timpul să se gândească 
la această maşină, care - chiar în acel moment - purta pe 
îndelete zeci de mii de conversații cu fiecare din indivizii 
ocupând fiecare din cabinele soclului. Maşina zise: 

— În memoria dumneavoastră nu există memoria vreunui 
alt nume. Dar, pentru moment să lăsăm asta de o parte. 
Sunteţi gata să vă supuneţi testului? 

— Dar... 

— Gata cu-ntrebările pentru moment - răspunse Maşina 
pe un ton mai strict. 

Apoi reluă mai conciliantă: 

— Cele pentru scris sunt în sertare. Întrebările sunt 
tipărite pe fiecare foaie. Nu vă grăbiţi. Aveţi o jumătate de 


oră şi nu veţi putea părăsi cabina înaintea scurgerii acestui 
interval de timp. Noroc. 

După cum se aştepta Gosseyn, întrebările erau: Ce este 
non-aristorelianismul? Non-newtonianismul? Non- 
euclidianismul? 

Erau întrebări nu tocmai simple. Cea mai bună metodă era 
să nu încerci să dai un răspuns detailat, ci să arăţi că 
realizezi gradulitatea semnificaţiilor cuvintelor şi că înţelegi 
că fiecare din aceste răspunsuri nu poate fi decât o 
abstracţie. Gosseyn începu prin a nota abrevierile legale, 
pentru exprimarea verbală sau în scris, a fiecărui termen: 
Non-A, sau A, Non-N sau N, non-E sau E. 

Termină în vreo douăzeci de minute, apoi se lăsă în fotoliu, 
într-o aşteptare tensionată. Maşina spuse „Gata cu 
întrebările, pentru moment.” Asta lăsa să se înţeleagă că îi 
va vorbi din nou. Se scurseră 25 minute când vocea răsună 
din nou. 

— Nu vă lăsaţi amăgit de aparenta simplitate a testului de 
astăzi. Amintiţi-vă că jocurile nu urmăresc să-pice la teste 
pe majoritatea concurenţilor. Sarcina lor este de a-l învăţa 
pe fiecare individ să-şi utilizeze cât mai bine complexul 
sistem nervos de care dispune prin moştenire ereditară. Şi 
aceasta nu se va realiza decât atunci când fiecare va reuşi 
să ajungă la capătul celor 30 de zile de jocuri. În prezent au 
fost deja anunţaţi, cei care nu au reuşit după prima zi. 
Aceştia nu vor mai fi admişi să concureze în restul zilelor 
actualei sesiuni. Celorlalţi - peste 99% - am plăcerea de a le 
spune: mult noroc pentru mâine. 

Asta, da, operativitate. El îi introduse fila în fanta destinată 
acestui scop. O cameră de televiziune o parcursese 
comparând-o cu răspunsurile corecte, interpretându-le şi 
acordând o notă favorabilă. Răspunsurile altor 25000 de 
concurenţi fuseseră controlate în acelaşi fel. În câteva 
minute un nou lot de candidaţi va repeta această 
experienţă. 


— Mai doreşti să pui şi alte întrebări, Gilbert Gosseyn? Îl 
interogă Maşina. 

Gosseyn se încordă. 

— Mi-au fost introduse în memorie anumite noţiuni 
eronate. Această operaţiune urmăreşte un scop anumit? 

— Au fost introduse. 

— Cine le-a introdus? 

— Creierul dumneavoastră nu păstrează nici o urmă. 

— Atunci de unde ştiţi că au fost introduse? 

— În urma unui raţionament logic, răspunse Maşina, bazat 
pe date. Faptul că iluzia dumneavoastră este în legătură cu 
Patricia Hardie îmi apare foarte sugestiv. 

Gosseyn ezită, apoi formulă gândul care îl chinuia. 

— Mulţi nevrotici au şi ei convingeri foarte ferme. De 
obicei aceştia se identifică făţiş marilor personalităţi: „Eu 
sunt Napoleon, eu sunt Hitler, eu sunt Tharg, eu sunt soţul 
Patriciei Hardie”. Ideea mea nu este de aceeaşi natură? 

— Absolut de loc. Se pot implanta pe cale hipnotică 
convingeri extrem de puternice. Şi cazul dumneavoastră 
este de această natură. Acesta este motivul pentru care aţi 
reuşit să vă debarasaţi de sentimentul părerii de rău, din 
momentul aflării că ea este în viaţă. În acelaşi timp trebuie 
să vă atrag atenţia că vindecarea dumneavoastră nu este 
deplină. 

Urmă o scurtă tăcere. Apoi Maşina reluă, cu o curioasă 
nuanţă de tristeţe în voce. 

— Eu nu sunt decât un creier imobil şi vag informat de ce 
se urzeşte prin cotloanele îndepărtate ale Terrei Eu nu pot 
decât să intuiesc planurile ce se pun la cale. Veţi ce se 
urzeşte prin cotloanele îndepărtate ale Terrei. Eu fi 
surprins şi dezamăgit când veţi afla că nu pot să vă spun 
mai mult. 

— Dar ce puteţi totuşi să-mi spuneţi, întrebă Gosseyn. 

— Că toate acestea vă privesc în modul cel mai direct, dar 
eu nu pot rezolva problema. Doresc să vă adresaţi unui 
psihiatru pentru a vi se face o fotografie a cortexului. Am 


unele impresii, în legătură cu creierul dumneavoastră, dar 
nu reuşesc să le precizez. Şi acum, gata. La revedere, pe 
mâine. 

Poarta se redeschise automat cu un clinchet. Gosseyn ieşi 
în coridor, ezită un moment, apoi îşi făcu drum prin 
mulţimea grăbită luând-o spre nord. 

Ajunse la un bulevard pavat. Către nord-est, la vreo 500 
de metri de Maşină se înălţau alte clădiri. Erau dispuse 
geometric de-a lungul bulevardului, la capătul căruia se afla 
amplasat palatul Maşinii înconjurat de câmpuri de flori şi 
masive de boscheţi. Palatul nu era mare: contururile sale 
elegante se pierdeau în verdele plin şi luxurianţa vegetației 
decorului. Dar pe Gosseyn nu peisajul îl preocupa. Mintea 
lui tatona, încerca să imagineze şi să înţeleagă. Preşedintele 
Hardie şi fiică-sa Patricia locuiau acolo. Dacă el, Gosseyn 
era atât de implicat în toată chestia asta, atunci şi ei erau la 
fel de amestecați. Pentru care motiv i se băgase în cap, 
ideea că ar fi fost căsătorit cu o Patricia Hardie moartă? Era 
o prostie fără seamăn. Ar fi fost denunţat de oricare 
detector de minciuni, chiar dacă Nordegg nu s-ar fi găsit 
acolo să-l acuze. 

Gosseyn făcu cale întoarsă şi o luă de-a lungul soclului 
Maşinii îndreptându-se spre oraş. Mâncă ceva într-un mic 
restaurant lângă fluviu şi apoi răsfoi paginile „profesiuni” 
ale unei cărţi de telefon. Ştia numele celui pe care îl căuta 
şi de aceea îl găsi cu uşurinţă: 


ENRIGHI, DAVID LESTER - PSIHOLOG 
709 Palatul Artelor medicale. 


Enright scrisese mai multe cărţi, pe care toţi cu ce sperau 
să treacă de ziua a zecea a jocurilor trebuiau să le fi citit. 
Era o plăcere să-ţi reaminteşti limpezimea de cristal a 
stilului autorului, deosebita atenţie semantică acordată 
fiecăruia dintre gradele de semnificaţie a cuvintelor 
utilizate, anvergura spiritului său şi modul în care îl 


înţelegea pe om ca un singur tot, conştiinţă şi corp 
împreună. 

Gosseyn închise cartea de telefon şi ieşi în stradă. Se 
simţea bine, calmat din punct de vedere nervos. Speranţa 
renăştea în el. Chiar şi faptul că-şi reamintise cu precizie de 
Enright, de cărţile lui, arăta până la ce punct această 
amnezie parazitară îi bloca memoria. Nu va mai ţine mult 
din momentul în care celebrul savant se va ocupa de el. 


La biroul de recepţie al cabinetului, i se spuse: 

— Dr. Enright nu primeşte decât pe bază de programare; 
pot să vă fixez o consultaţie peste trei zile —-joi la ora 2. 
Totodată, vă rog să aveţi amabilitatea de a achita o taxă de 
cauţiune de 25 de dolari. 

Gosseyn plăti, luă chitanţa şi ieşi, descurajat dar nu cine 
ştie ce. Doctorii de mâna întâi erau încă foarte solicitaţi, 
într-o lume departe încă de atingerea perfecțiunii non-A 
teoretice. 

Ajuns în stradă zări o maşină lungă, puternică, cum nu mai 
văzuse. Maşina se opri în lungul trotuarului, la vreo 31 de 
metri de el. Caroseria strălucea în bătaia soarelui de după 
amiază. Un valet sări de pe locul de lângă şofer şi deschise 
portiera. 

Dinăuntru cobori Teresa Clark. Era îmbrăcată într-o rochie 
de după-amiază dintr-o somptuoasă țesătură neagră. 
Croiala nu o făcea să pară solidă, dar culoarea închisă a 
rochiei îi punea în valoare chipul, îndulcindu-i trăsăturile şi, 
prin contrast, făcându-l să nu mai pară atât de bronzat. 
Teresa Clark! Un nume care nu mai însemna nimic în faţa 
acestei splendori. 

— Cine e? Îl întrebă Gosseyn pe un trecător oprit lângă el. 

Surprins, necunoscutul îl privi, apoi rosti numele la care 
Gosseyn deja se aştepta. 

— Cum cine, Patricia Hardie, fiica preşedintelui Hardie. 
Cred că nu-i prea întreagă la minte fata asta. Uită-te numai 
la maşina asta, bijuterie prea mare, ăsta-i semn sigur de... 


Gosseyn se întoarse, ferindu-se să fie văzut de ocupanta 
maşinii. Ar fi fost o prostie să se lase recunoscut, înainte de 
a fi analizat toate datele. La fel de ridicol era şi gândul că ea 
s-ar mai întoarce la noapte pe peluză, unde să se 
întâlnească cu un străin. 


Dar ea veni totuşi. 

Stând în picioare în obscuritate, Gosseyn privea gânditor 
la silueta întunecată a fetei. Venise la locul de întâlnire pe 
furiş şi acum se afla în spatele ei, aceasta nepărând să-i 
bănuiască prezenţa. Era totuşi posibil ca, în ciuda 
minuţioasei examinări a terenului, să fi căzut într-o 
capcană. Dar era un risc pe care şi-l asumase fără nici o 
ezitare. Fata asta era singura pistă care îl putea conduce 
spre elucidarea propriului său mister. Şi el o urmărea cu 
atenţie, în măsura în care i-o permitea întunericul. 

La început, ea rămăsese aşezată, cu piciorul stâng îndoit 
sub cel drept. În aproape 10 minute îşi schimbase poziţia de 
vreo cinci ori. Îşi scosese tabachera şi apoi o băgase la loc, 
fără a-şi lua vreo ţigară. Clătinase din cap de şase ori, ca şi 
cum ar fi vrut să îndepărteze un gând sau o idee. Înălţase 
din umeri de două ori, îşi încrucişase braţele şi se zgribulise 
ca şi cum i-ar fi fost frig, oftase zgomotos de trei ori, 
şuierase uşor impacientată şi aproape un minut întreg 
rămăsese nemişcată. 

Noaptea trecută fusese mai puţin nervoasă. Nu păruse 
deloc agitată, cu excepţia singurului moment când 
pretinsese că-i fusese frică de indivizii care, chipurile, o 
urmăriseră. „Aşa-i când aştepţi” - conchise Gosseyn. Ea era 
obişnuită să-i aibă pe oameni sub ochi, să-i dirijeze. În ce-o 
privea, nu înţelegea şi nu putea să aibă răbdare. 

Ce zicea după-amiază bărbatul acela? Că nu-i prea 
întreagă la minte. Fără nici o îndoială. Lipsită desigur în 
fragedă copilărie de antrenamentul iniţial non-A, atât de 
necesar dezvoltării anumitor inteligenţe. Cum a fost oare 
posibilă neglijarea unui asemenea antrenament în căminul 


unui om atât de superb integrat cum este preşedintele 
Hardie, aceasta este întrebarea. Oricare ar fi fost motivul, 
rezultatul era o făptura ale cărei acte sunt controlate 
exclusiv de talamus. Şi-o imagina cu mare uşurinţă pradă 
unei comoţii nervoase. 

Continuă s-o supravegheze din umbră. La capătul celor 
zece minute, fata se ridică, se destinse întinzându-şi braţele 
şi se reaşeză. Îşi scoase pantofii şi, răsucindu-se, se întinse 
pe iarbă. În clipa aceea îl văzu. 

— E-n regulă - îi şopti Gosseyn. Eu sunt. Cred că m-ai 
auzit venind. 

Desigur că era o minciună, dar cum fata sărise în sus, 
părea singura cale s-o liniştească. 

— Vai, ce m-ai speriat. 

Dar vocea îi era calmă şi neutră, perfect controlată. „Are 
reacţii talamice foarte controlate, mititica”. 

Se aşeză în iarbă lângă ea şi încercă să se integreze 
atmosferei acestei nopţi. A doua noapte fără poliţie! Totul 
părea dificil de crezut. Auzea zgomotele oraşului, abia 
perceptibile, fără relief, deloc sugestive. Unde erau bandele 
şi hoţii? Păreau cu totulireali, când te gân-deai la ei din 
acest cotlon liniştit şi obscur. 

Poate că anii şi sistemul de educaţie le erodaseră numărul, 
rămânând numai o legendă terifiantă şi câţiva descreieraţi 
care bântuie în noapte în căutarea vreunei victime fără 
apărare. Nu, era imposibil să fie aşa. Din contră, oamenii 
deveniseră mai curajoşi, pe măsură ce conştiinţele se 
integrau progresiv structurii universului care-i înconjura. 
Poate pe undeva se pregătea sau se folosea violenţa. 
Undeva? Poate chiar aici. 

Gosseyn o privi pe fată. Apoi, cu glas foarte scăzut, începu 
să vorbească. Îşi istorisi odiseea - cum fusese dat afară din 
hotel, amnezia care îi ştersese amintirile, curioasa iluzie că 
ar fi fost căsătorit cu Patricia Hardie. 

— Pentru ca în cele din urmă - încheie el - să descopăr că 
este fiica preşedintelui şi că este cum nu se poate mai vie. 


Patricia Hardie îi răspunse: 

— Este adevărat că toţi aceşti psihologi, inclusiv cel care te 
va consulta, s-au numărat printre cei care au câştigat 
călătoria pe Venus şi au revenit pe Pământ pentru a-şi 
exercita profesia? Şi că nimeni altcineva nu are în mod real 
dreptul de a se consacra psihiatriei şi ştiinţelor anexe? 

Gosseyn nu se gândise la aşa ceva. 

— Păi... Fără îndoială - se bâlbâi el. Ceilalţi pot urma 
cursurile respective, natural, au dreptul, dar... 

Deodată fu cuprins de o dorinţă imperioasă, de o nevoie 
bruscă să se afle în faţa dr-ului Enright. Câte n-ar putea afla 
de la un asemenea om! Apoi, redevenind prudent, se 
întrebă de ce fata îi pusese această problemă în loc să-şi 
exprime opinia despre ansamblul celor povestite de el. O 
privi cercetător în umbră. Dar chipul, expresia feţei erau 
disimulate de întunericul nopţii. Fata reluă: 

— Vrei să spui că n-ai nici o idee despre identitatea ta? 
Mai întâi de toate, cum ai ajuns la hotel? 

Gosseyn răspunse scurt: 

— Îmi aduc minte că am luat autobuzul din Cress-Village 
pentru aeroportul Nolendia. Şi îmi mai reamintesc cu 
perfectă claritate că m-am urcat în avion. 

— Ai luat masa la bord? 

Gosseyn îşi scormoni memoria, negrăbindu-se să 
răspundă. Era un univers intensiv cel în care el se străduia 
să pătrundă şi la fel de fictiv ca toate celelalte de acest gen. 
Amintirea nu este niciodată un lucru anume care îţi revine 
în minte, ci este vorba - cel puţin pentru marea majoritate a 
oamenilor - despre existenţa reală a unui fapt cu o 
structură analogă respectivei amintiri. Ori, memoria lui nu 
reţinuse nimic care să fie în vreo corelaţie cu o structură de 
ordin fizic. Fără nici o îndoială şi fără vreun echivoc, nu 
mâncase nimic în avion. 


Fata continua să-i vorbească: 


— Chiar n-ai nici cea mai mică idee despre ce înseamnă 
toate astea? Nu ţi-ai fixat nici un obiectiv, nici un plan care 
să te scoată la liman? Te mulţumeşti să bâjbâi în beznă? 

— Asta e. 

Şi aşteptă reacţia ei. 

Urmă o lungă tăcere. Prea lungă. lar răspunsul, când veni, 
nu veni de la fată. Cineva îi sări în spate şi îl dobori. Alte 
siluete ţâşniră din tufişuri şi-l înşfăcară. Reuşi să se ridice, 
luptând. Însufleţit de o profundă oroare, continuă să lupte, 
chiar şi după ce mai multe mâini viguroase îl imobilizaseră, 
copleşindu-i capacitatea, de rezistenţa. 

O voce bărbătească zise: 

— O. K., băgaţi-l în maşină şi s-o ştergem. 

În timp ce-l înghesuiau pe bancheta din spate a unei 
limuzine de mare putere, Gosseyn se întrebă: „Au venit 
chemaţi de fată? Ori sunt vreo bandă?”. Demarajul violent 
al maşinii puse capăt speculațiilor lui neliniştile. 

„Ştiinţa nu este decât bun simţ şi judecată sănătoasă” 

Stanislas Leczinski, regele Poloniei, 1763. 


Maşinile rulau către nord, în lungul străzilor pustii. 
Gosseyn băgase de seamă că erau două înainte şi trei 
înapoia lor. Le vedea siluetele negre şi mobile prin parbriz 
şi în retrovizor. Patricia Hardie se afla într-una din ele; dar, 
cu toate eforturile sale, nu reuşi s-o distingă. Dar asta n- 
avea nici o importanţă. Îşi examinase răpitorii şi bănuielile 
lui se precizau: nu erau gangsteri. 

Se adresă omului din dreapta sa. Nu primi nici un răspuns. 
Se întoarse către cel din stânga. Înainte de a fi deschis 
gura, acesta îi zise: 

— Nu suntem autorizaţi să-ţi vorbim. 

— Autorizaţi? 

Gangsterii nu se exprimă astfel. Gosseyn se relaxă 
simțindu-se cu adevărat uşurat. 

În cele din urmă, maşinile, după ce urmară o curbă largă, 
intrară în viteză într-un tunel. Urcau o pantă slab luminată. 


După aproape cinci minute, tunelul deveni luminos în 
depărtare. Brusc maşinile ieşiră la suprafaţă pe un platou 
uşor oval. Încetiniră şi se opriră în faţa unei porţi. 

Din maşini ieşiră mai mulţi bărbaţi. Gosseyn o remarcă pe 
fată când aceasta cobori din maşina care îl precedase. Ea 
făcu câţiva paşi către el şi-i spuse: 

— E bine s-o ştii. Sunt Patricia Hardie. 

— Da, răspunse Gosseyn. O ştiu de după-amiază. Cineva 
mi-a spus cine eşti. 

Ochii fetei se măriră de uimire. 

— Eşti complet nebun. De ce n-ai întins-o? 

— Pentru că trebuie să ştiu. Vreau şi trebuie să aflu cine 
sunt. 

Probabil că în glasul său răsunase ceva, reflectând 
sentimentul de vid pe care îl încearcă cel ce şi-a pierdut 
identitatea. 

— Prostule, vai de capul tău - zise Patricia Hardie cu un 
ton compătimitor. Tocmai acum când ei îşi fac curaj pentru 
marele salt şi când au spioni în toate hotelurile. Tot ce a 
spus detectorul de minciuni despre tine, le-a fost raportat 
imediat. Şi ei nu vor să-şi ia nici un risc. 

Ea ezită şi reluă. 

— Singura ta speranţă - vocea ei răsuna neutru - este ca 
Thorson să nu se intereseze de tine. Tatăl meu încearcă să-l 
convingă să te examineze, dar, până atunci te consideră 
fără importanţă. 

Se opri din nou şi adăugă: 

— Îmi pare rău. 

Apoi se îndepărtă fără să mai întoarcă capul. Se îndreptă 
spre o uşă care se deschise înainte ca ea s-o fi atins. O 
fracțiune de secundă se zări un vestibul inundat de lumină, 
apoi uşa se închise. Se scurseră cinci sau zece minute. În 
sfârşit, un bărbat cu un nas coroiat ca un cioc de vultur 
apăru pe o altă uşă şi-l cântări din ochi pe Gosseyn. Tonul 
cu care i se adresă mustea de sarcasm: 

— Aha, iată-l pe individul periculos. 


Insultă fără importanţă. Gosseyn trecu în revistă 
caracteristicile fizice ale necunoscutului, şi sensul 
cuvintelor acestuia i se desluşi. El se aşteptase să i se ceară 
să coboare din maşină. Se trase înapoi. Ideea că îl puteau 
considera drept un tip periculos era cu totul nouă. Părea să 
nu aibă absolut nici un raport de structură cu faptele. 
Gilbert Gosseyn, un non-A confirmat, a cărui memorie 
fusese distrusă de un accident amnezic, putea să se 
dovedească demn de Venus în urma jocurilor; dar el nu va fi 
decât unul din miile de câştigători analogi. Lui nu-i rămânea 
decât să dovedească că posedă o calitate unică de 
structură, care să-l diferenţieze de restul oamenilor. 

— Aaaa! E mut - zise tipul cel înalt. Pauza non-A. 
Presupun. Acum, ca totdeauna, supui ipoteza examenului 
cortexului şi cuvintele semantice adecvate nu vor întârzia 
să clopoţească. 

Gosseyn îl studia cu curiozitate. Rânjetul se mai îndulcise, 
expresia feţei îşi pierduse din cruzime, comportamentul era 
mai puţin animalic şi dominator. Gosseyn i se adresă, 
compătimitor: 

— Nu pot decât să presupun că aţi eşuat la jocuri, ceea ce 
ar explica disprețul dumneavoastră. Nu sunteţi decât un 
jalnic dobitoc. 

Vlăjganul rânji din nou: 

— Hai - îi zise. Vei avea câteva şocuri. De fapt numele meu 
este 'Thorson, Jim Thorson. Ţi-o spun fără nici o teamă că o 
să se audă mai departe. 

— 'Thorson! 

— Repetă Gosseyn. 

Şi apoi nu mai scoase nici o vorbă. În tăcere îl urmă pe 
omul cu nasul coroiat, printr-o poartă somptuoasă, în 
Palatul Magşinii, unde locuiau preşedintele şi Patricia Hardie. 

Începu să se gândească la necesitatea întreprinderii unui 
real efort de a fugi. Dar nu chiar acum. Era foarte curios 
acest sentiment pe care-l resimțea cu atâta acuitate. De a-şi 


da seama că nevoia de a şti adevărul despre el însuşi 
contează mai mult ca orice. 

Un lung coridor de marmură conducea la o uşă de stejar, 
deschisă. Thorson îi făcu loc să intre, un surâs în-creţindu-i 
figura prelungă. Apoi intră şi el închizând uşa în urma lui şi 
lăsându-i afară pe paznici. 

Trei persoane aşteptau în cameră: Patricia Hardie şi doi 
bărbaţi. Unul dintre aceştia era un tip bine de vreo 43 de 
ani, aşezat la un birou. Dar al doilea fu cel care îi reţinu 
atenţia lui Gosseyn. 

Acesta fusese victima unui accident. Era o monstruozitate 
alcătuită din cârpituri. Un braţ îi era de plastic, la fel unul 
dintre picioare, iar spatele îi era acoperit de o platoşă de 
plastic. Craniul părea făcut din sticlă opacă: nu avea urechi, 
iar ochii - doi ochi omeneşti - te priveau printr-un dom 
perfect lins, de plastic chirurgical. În oarecare măsură 
putea fi considerat un norocos: de la ochi în jos, partea 
inferioară a feţei era intactă. 

Avea un chip. Nasul, gura, bărbia şi gâtul îi erau umane. În 
rest, asemănarea cu o făptură normală depinde în mare 
măsură de concesiile pe care observatorul era înclinat să le 
facă. Ori în momentul acela Gosseyn nu era dispus să facă 
vreuna. El optase pentru o anumită comportare, pe plan 
abstract: obrăznicia. Şi zise: 

— Cine-i sperietoarea asta? 

Creatura izbucni într-un râs grav. Vocea, când îi răspunse, 
era profundă, vibrând ca nota „sol” a unei viori. 

— Să zicem - zise el - sunt elementul X. 

Gosseyn îşi întoarse privirea de la X la tânăra fată. 
Aceasta, cu răceală, nu-şi plecă ochii, dar o umbră de 
îmbujorare îi coloră obrajii. Îşi schimbase rapid toaleta şi 
acum era îmbrăcată într-o rochie de seară. Şi asta îi oferea 
prestanţa pe care Teresa Clark n-o avusese niciodată. 

În mod ciudat, numai cu greu putu să acorde atenţie şi 
celorlalţi. 


Chiar pentru mintea antrenată a lui Gosseyn, o modificare 
a stării de spirit astfel încât să accepte ideea că 
Preşedintele Pământului, Hardie, poate complota, nu era un 
lucru uşor de realizat. Dar la urma urmei, imposibil de 
ignorat. 

O acţiune ilegală era în curs. Oamenii aceştia nu s-ar fi 
purtat cu el, aşa cum s-au purtat, iar Patricia şi Thorson nu 
i-ar fi zis ce i-au zis, dacă asta n-ar fi însemnat ceva. Chiar 
Maşina îl avertizase că trebuie să se aştepte la necazuri. Şi 
ea îl lăsase să înţeleagă că sunt în legătură cu familia 
Hardie. 

Văzut de aproape, preşedintele avea căâutătura dură a 
celui care impune disciplina şi surâsul celui care trebuie să 
se arate amabil şi plin de tact cu o mulţime de oameni. 
Buzele îi erau subţiri. Fără îndoială unul dintre cei capabili 
să întrerupă sec o discuţie sau s-o aducă cu autoritate la 
subiectul dorit. Semăna cu un detector plin de vivacitate, 
obişnuit să comande. Acesta i se adresă: 

— Gosseyn, vom fi în continuare menţinuţi în poziţii 
secundare dacă vom accepta guvernarea Maşinii şi filosofia 
non-A. Noi, cei de faţă, suntem foarte inteligenţi şi capabili, 
din toate punctele de vedere, numai că temperamentul 
nostru prezintă anumite aspecte incon-trolabile, fapt ce ne- 
ar împiedica, în mod normal, să obţinem o reuşită completă. 
99% din istoria omenirii a fost făcută de oameni ca noi şi 
poţi fi sigur că aşa va fi şi de acum încolo. 

Gosseyn îl privea şi simţea cum i se strânge inima. 1 se 
spuneau prea multe. Fie complotul era în preajma izbânzii, 
fie amenințările abia voalate ce i se adresaseră deja 
trebuiau luate ca definitive, în sensul cel mai propriu în 
timpul acesta Hardie continuă: 

— 'Ţi-am spus toate astea ca să subliniez următoarele 
dispoziţii: Gosseyn, mai multe arme sunt aţintite asupra ta. 
În consecinţă, fără alte comentarii te vei aşeza în fotoliul 
acela - indică cu mâna dreaptă - vei lăsa să ţi se pună 
cătuşe, şi te vei supune la tot ce-ţi vom face. 


Întoarse privirea şi zise: 

— Thorson, adu instrumentele necesare. 

Gosseyn era pe deplin conştient că nu are cum să scape 
din încăperea aceea. Păşi în direcţia aceea şi îl lăsă pe 
Thorson să-i fixeze încheieturile de cotierele fotoliului. Privi 
apoi cu vie curiozitate la vlăjganul care împinsese până, 
lângă el o masă încărcată cu o sumă de maşinării cu un 
aspect foarte complex. Fără să scoată vreo vorbă, Thorson îi 
aplică pe piele, cu ajutorul unei benzi adezive, o duzină, de 
prelungitoare în formă de cupă ale unuia dintre aparate: 
şase pe cap şi pe figură, celelalte pe gât, pe umeri şi pe 
partea de sus a spatelui. 

Gosseyn băgă de seamă că nu era singurul curios din 
cameră. Ceilalţi doi bărbaţi, Hardie şi monstrul se 
aplecaseră înainte. Ochii albaştri şi cei galbeni bruni luceau 
cu o sclipire avidă. Fata se ghemuise în fotoliul ei, cu 
genunchii strânşi sub bărbie, una dintre mâini ducând 
ţigara la buze. Aspira fumul ca un automat, dar nu-l inhala; 
îl ţinea numai în gură şi apoi îl sufla. Şi asta fără 
întrerupere. 

Din cei patru, Thorson se dovedea cel mai calm. Cu gesturi 
sigure operă câteva reglaje pe una din laturile maşinii, 
invizibilă pentru Gosseyn, apoi îl privi interogator pe 
Michael Hardie. Dar Gosseyn fu acela care rupse tăcerea, 
rostind cu voce înfundată: 

— Părerea mea este că ar trebui să mă ascultați o clipă. 

Se întrerupse; nu pentru că ar fi terminat, ci fiindcă brusc 
realizase situaţia disperată în care se afla. Gândi în acel 
moment: pentru numele Raţiunii, ce se întâmplă aici? E 
oare posibil să i se întâmple aşa ceva unei fiinţe umane care 
respectă legile, acum, în A. D. 2560. Şi unde - pe Pământul 
în pace? 

— Am impresia, zise el, şi vocea îi suna răguşit chiar şi 
propriului auz - că sunt un puşti într-o casă de nebuni. Voi 
aşteptaţi ceva de la mine. Doamne, spuneţi-mi ce şi voi face 
singur tot ce vreţi. E absolut normal - continuă el - ca viaţa 


să conteze pentru mine mai mult decât orice-mi veţi cere. 
Sunt absolut sigur de asta pentru ca în lumea noastră non-A 
nimeni nu se poate gândi că ideile, invențiile sau 
personalitatea cuiva pot fi folosite în detrimentul speciei 
umane. Maşinile, considerate individual, nu pot apleca 
balanţa în sensul opus cantităţii totale de cunoştinţe 
ştiinţifice acumulate de cei curajoşi şi determinaţi să apere 
civilizaţia. 

Îl privi apoi întrebător pe Michael Hardie: 

— E ceva de genul aresta? Vreo invenţie datând dinaintea 
amneziei mele? 

— Nu. 

X fu cel care îi răspunsese. Mutilatul părea amuzat şi 
adăugă: 

— Ştii că poate-i interesant. Avem aici un om care-şi ignoră 
şi viitorul şi trecutul, dar a cărui apariţie totuşi acum, în 
acest moment - nu poate fi pe de-antregul întâmplătoare. 
Incapacitatea detectorului hotelului de a-i descoperi 
identitatea reală este un fenomen nemaiintâlnit. 

— Dar el spune adevărul. 

Patricia Hardie îşi cobori picioarele pe covor şi-şi scoase 
ţigara din gură. Atitudinea ei părea foarte pozitivă. 

— Detectorul hotelului a afirmat că el nu-şi cunoaşte 
propria identitate. 

Braţul de plastic schiţă un gest protector în direcţia ei. În 
vocea gravă se ghicea o nuanţă îngăduitoare: 

— Fetiţa mea, nu punem la îndoială ce-a afirmat. Dar 
totodată, nu pot trece cu vederea faptul că maşinile sunt 
coruptibile. Eminentul domn Crâng şi eu însumi - tonul 
accentuă această nuanţă - am demonstrat-o spre satisfacția 
multor persoane. Între care se numără şi tatăl tău. 

Preşedintele Hardie încuviinţă: 

— Are dreptate, Pat. În mod normal, cei care s-ar crede, în 
mintea lui, soţul fiicei mele, n-ar fi decât un nevrotic 
obişnuit. Cu toate acestea, însăşi apariţia unui asemenea 
individ în acest moment trebuie cercetată. Mai mult, 


incapacitatea detectorului de la hotel de a-l identifica este 
atât de normală, încât, după cum vezi - el făcu un gest - 
chiar Thorson personal s-a arătat interesat. După părerea 
mea. A fost trimis de agenţii Ligii galactice ca să se facă 
remarcat şi, ei bine, s-a făcut remarcat. Ce-ai de gând, Jim? 

Thorson ridică neglijent din umeri. 

— Îi voi sonda centri memoriei şi voi afla cine este. 

X opină: 

— Cred că rezultatele acestui examen nu trebuie să aibă o 
prea largă circulaţie. Miss Hardie v-aş ruga să plecaţi. 

Buzele fetei se strânseră. 

— Aş prefera să rămân. 

Apoi îşi ridică sfidător capul: 

— La urma urmei, mi-am asumat nişte riscuri. 

Nimeni nu zise nmic. Creatura semiumană o privi cu nişte 
ochi pe care Gosseyn îi găsi necruţători. 

Patricia Hardie se răsuci, stânjenită, şi-l privi pe tatăl ei, 
căutându-i parcă sprijinul. Marele bărbat îi evită privirea, 
foindu-se jenat în fotoliul său. 

Fata se ridică, o cută dispreţuitoare afectându-i armonia 
buzelor. 

— Deci te are şi pe tine la mână - zise ea plină de sarcasm. 
Ei bine, să nu-ţi închipui că mă sperie şi pe mine. Într-o 
bună zi am să-i plasez un plumb acolo unde trebuie, astfel 
încât nici un chirurg să nu-i mai poată cârpi gaura cu 
plastic. 

leşi trântind uşa, Hardie remarcă: 

— Cred că nu mai avem timp de pierdut. 

Nimeni nu obiectă. Gosseyn văzu degetele lui Thorson 
meşterind contactorul maşinii de pe masă. Degetele 
răsuciră în forţă ceva. Se auzi un declic, urmat de un 
zumzet. 

Mai întâi nu se întâmplă nimic. Gosseyn se încordase, 
pregătit să reziste unui flux de energie. Dar acesta nu se 
manifestă. Cu o privire lipsită de viaţă, examina maşina. 
Aceasta sfârâia şi zumzăia. Ca multe altele era dotată cu 


nişte tuburi electronice speciale. Acestea erau necesare 
controlării vitezei motoarelor invizibile, amplificării unei 
anumite rezonanţe proprii profunde, convertirii energiei, 
cronometrării modificărilor survenite într-un proces 
imperceptibil, precum şi în vreo sută de alte activităţi, dificil 
de spus care. 

Unele tuburi străluceau de o lumină vie în fundul orificiilor 
practicate în cutia de plastic cu muchii rotunjite. Altele, el o 
ştia, mult prea sensibile pentru a fi expuse unor factori atât 
de violenţi, cum ar fi temperatura normală şi iluminarea 
normală a unei camere, erau probabil ascunse în micile lor 
teci protectoare şi numai o infinitezimală porţiune a 
corpului lor cu netezimi de sticlă era în legătură cu 
exteriorul. 

Ochii începură să-l doară, după ce le fixă o vreme. Clipea 
continuu şi lacrimile îi înceţoşau privirea. Forţân-du-se 
Gosseyn reuşi să privească şi altceva decât masa şi 
aparatele. Dar mişcarea fusese probabil prea rapidă pentru 
nervii lui crispaţi. Ceva îi răsună în cutia craniană, 
declanşând o violentă migrenă. Cu o tresărire îşi dădu 
seama că este efectul maşinii. 

I se părea că plonjează spre fundul unui bazin. Din toate 
părţile simţea exercitându-se asupra lui o presiune violentă, 
inclusiv din interior. De undeva, de foarte departe, auzea 
vocea calmă a lui Thorson explicând didactic auditorilor: 

— Acesta este un aparat foarte interesant. Produce un fel 
de energie nervoasă. Această energie este preluată de 
electrozii pe care i-am amplasat în capul şi umerii lui 
Gosseyn, răspândindu-se apoi în lungul circuitelor nervoase 
preexistente în corpul lui. Ea însăşi nu creează noi circuite. 
Trebuie imaginată ca un puseu care îndepărtează 
instantaneu micile obstacole. În schimb, evită dificultăţile 
care diferă cu peste 1% de valorile lor normale. Se poate 
spune, fără a greşi cu nimic, că este una dintre energiile 
care se răspândesc pe căile minimei rezistenţe. 


Sunetul acestei voci îl împiedica să gândească. Mintea lui 
Gosseyn nu putea formula un gând complet. Încercă să se 
opună bruiajului verbal şi energiei care îl penetra. Dar prin 
cap continuă sarabanda frânturilor de idei, dominată de 
vocea lui Thorson. 

— Caracteristica interesantă din punct de vedere medical 
a acestui flux artificial de energie nervoasă constă în 
posibilitatea de a-l fotografia. În câteva clipe, după ce 
acţiunea energiei artificiale se va resimţi în circuitele 
nervoase cele mai îndepărtate, voi lua mai multe negative, 
pe baza cărora vom avea clişeele necesare. Mărindu-le pe 
sectoare cu ajutorul unui proiector, fotografiile vor arăta în 
ce zone ale creierului îi este localizată memoria. Având în 
vedere că ştiinţa cunoaşte de multă vreme natura 
amintirilor înmagazinată în fiecare grup de celule, vom 
putea deci alege locul în care ne vom concentra presiunile 
pentru a constrânge acea amintire specifică, care ne 
interesează, să se formuleze verbal. În acest scop vom 
utiliza tot acest aparat, dar mărindu-i puterea şi 
combinând-o cu o formulă semantică complexă de asocieri 
verbale, ceea ce va realiza efectiv operaţiunea respectivă. 

Spunând acestea, închise aparatul şi extrase un film din 
camera obscură, Spuse: „Supravegheaţi-l” şi dispăru pe 
una din uşi. 

Orice supraveghere era de prisos. Gosseyn nici n-ar fi 
putut să se ţină de picioare. Avea impresia că în loc de 
creier avea un titirez. Ca un copil care s-a învârtit prea 
multă vreme, simţea nevoia să se rotească în sens invers. 

Înainte de a-şi fi redobândit o imagine normală, Thorson 
se şi întoarse. 

Intră cu paşi măsuraţi şi ignorându-i pe X şi pe Hardie, se 
îndreptă spre Gosseyn. Ţinând două clişee în mână, se opri 
în faţa prizonierului şi îl privi cu intensitate. 

— Ce-ai descoperit? Întrebă Hardie, aflat în stânga lui 
Gosseyn. 


Thorson îi făcu un semn grăbit, ordonându-i să tacă. 
Gestul fusese de o surprinzătoare brutalitate şi Thorson nici 
nu păru să-şi dea seama că îl făcuse. Nemişcarea tensionată 
în care rămăsese îi punea brusc în evidenţă personalitatea, 
conferindu-i o profunzime fără egal. Acum era un cu totul 
alt om. Căci sub aspectul impasibil, se dovedea a fi un 
uragan de energie nervoasă, o fiinţă cu un potenţial aflat la 
cotele cele mai superioare. Reprezenta porunca fermă, 
definitivă, fără echivoc. Când era de acord cu alţii era aşa 
pentru că el o dorea. Când nu era de acord - el o voia. 

X se apropie cu fotoliul rulant şi delicat, luă din mâinile lui 
Thorson fotografiile. Una i-o întinse lui Hardie. Cei doi 
bărbaţi priviră clişeele animați de emoţii distincte, diferite. 

X fu cât pe aci să se ridice din fotoliu. Mişcarea schiţată 
relevă mai multe detalii ale corpului său semiartificial. În 
primul rând talia; era mai înalt decât o crezuse Gosseyn - 
cel puţin un metru Bo. Se putea vedea modul de articulare 
al braţului de plastic cu cuşca artificială care îi acoperea 
toracele şi faptul că chipul lui putea exprima tulburarea. X 
mormâi: 

— Ce noroc am avut că nu l-am lăsat să ajungă la 
psihiatrul acela. Am dat lovitura la momentul potrivit, chiar 
la început, Michael Hardie părea enervat: 

— Ce tot vorbeşti acolo? Nu uita că ocup actuala funcţie 
datorită numai abilității tale de a controla jocurile Magşinii. 
Eu personal n-am ajuns vreodată să pricep toate non- 
aiurelile astea cu ajutorul creierului uman. Ce-s toate 
mâzgălelile astea? Eu nu văd decât ceva ca o crustă solidă 
de lumină. Presupun că dungile de colo sunt liniile de 
descărcare nervoasă şi care o să se descurce cu ocazia 
proiecției măritoare. De data asta Thorson îl auzi. Se duse 
la Hardie şi-i arătă ceva pe o fotografie, murmurând o 
explicaţie care-L făcu încet, încet să pălească vizibil. 

— Trebuie să-l omorâm - zise el - imediat. 

Thorson clătină din cap iritat. 

— De ce? Ce poate să facă? Să informeze Lumea? 


Şi insistă: 

— Luaţi bine aminte că nu există linii clare pe lângă... 
Problemă. 

— Dar gândiţi-vă, dacă găseşte mijlocul să se servească de 
ea? 

— Interveni din nou Hardie. 

— Ar necesita luni întregi! Exclamă X. Nici măcar degetul 
mic n-ar reuşi să-l mişte mai devreme de 24 de ore. 

Continuară să şuşotească între ei, până când Thorson 
explodă furios: 

— Dar nu credeţi cu adevărat că poate scăpa din celula 
asta? Ori v-aţi apucat să citiţi romane din acelea 
Aristoteliene, în care eroul câştigă de fiecare dată? 

Până la urmă s-a văzut cine avea ultimul cuvânt. Fură 
chemaţi câţiva oameni care îi transportară pe Gosseyn cu 
tot cu fotoliu şi cătuşe, într-o celulă de oţel masiv, situată pe 
undeva, 4 etaje mai jos. Ultimele trepte se terminau chiar în 
celulă şi, după ce oamenii care-l aduseseră făcură cale 
întoarsă până la etajul superior, un motor făcu să dispară 
întreaga scară în tavan, 7 metri mai sus. O uşă de oţel se 
trânti cu zgomot peste deschizătură şi fu blocată cu zăvoare 
grele. Şi apoi se aşternu tăcerea. 

Gosseyn zăcea nemişcat în fotoliul de oţel. Inima îi pulsa 
din greu, tâmplele îi zvâcneau, se simţea bolnav şi total 
sfârşit de pe urma experienţei pe care o trăise. Întregul 
corp îi era năclăit de sudoare. 

„Mi-e frică - gândi el. Mi-e groaznic de frică. Înnebunesc 
de frică”. 

Frica probabil ia naştere de undeva în profunzimile 
coloidale ale trupului. O floare când îşi închide petalele 
noaptea, îşi mărturiseşte teama de întuneric, dar ea nu are 
un sistem nervos capabil să transmită impulsuri şi nici 
talamus care să le primească şi să traducă mesajul lor 
electric sub formă de emoţii. Fiinţa umană este o structură 
fizico-chimică care ia cunoştinţă de propria existenţă prin 
funcţionarea unui complex sistem nervos. După moarte, 


corpul se dezintegrează, iar personalitatea mai 
supravieţuieşte numai sub forma unui oarecare număr de 
impulsuri - amintire, şi acelea deformate, în sistemul nervos 
al altora. Şi pe măsura trecerii anilor, aceste amintiri se 
estompează. El, Gilbert Gosseyn, va supravieţui ca influxuri 
nervoase în mintea altora, cel mult o jumătate de secol; sub 
formă de emulsie pe un negativ foto - un oarecare număr 
de ani; şi în calitate de asamblaj electronic în celulele unor 
tuburi catodice - poate vreo două sute de ani. Niciuna din 
aceste posibilităţi luate în calcul nu-l liniştiră şi nici nu-i 
stopară fluxul de transpiraţie care îi şiroia pe corp în 
camera caldă, aproape fără aer. 

„Sunt ca şi mort - gândi el în chinurile agoniei. Am să mor. 
Da, am să mor”. 

Şi chiar în acel moment simţi cum îl lasă nervii. 

O lumină ţâşni din plafon; o vizetă metalică se deschise. O 
voce necunoscută rosti: 

— Da, îl puteţi informa pe domnul Thorson că tipul se 
simte bine. 

Trecură minute nenumărate, apoi scara cobori. 
Extremitatea sa inferioară lovi cu un sunet metalic 
podeaua. Nişte lucrători coborâră pe scară o masă. Pe rând, 
cu operativitate, aparatul care fusese deja utilizat pe 
Gosseyn, precum şi câteva altele - cu forme şi destinaţii 
diferite - fură aduse şi montate pe masă. Imediat ce 
terminară, lucrătorii dispărură în sus pe scară. 

Doi bărbaţi cu chipuri dure coborâră cu agilitate scara. Îi 
examinară lui Gosseyn mâinile şi încheieturile, apoi se 
îndepărtară şi din nou se lăsă tăcerea. 

Nu trecu mult şi, cu acelaşi zgomot metalic, uşa se 
deschise din nou. Gosseyn se încordă, aşteptându-se să-l 
vadă pe Thorson. În locul acestuia apăru Patricia Hardie, 
care pur şi simplu sări de pe ultimele trepte. În timp ce îşi 
descuia cătuşele, îi şopti grăbită, insistentă: 

— la-o pe coridor la dreapta vreo treizeci de metri. Acolo, 
sub scara principală o să vezi o uşă. Dincolo de uşă o scară 


mai mică, urci două etaje şi ajungi la şase metri de 
apartamentul meu. Poate vei fi în siguranţă acolo. Dar nu 
pot să jur. Din clipa asta eşti liber. Mult noroc! 

Imediat ce-l eliberă fata urcă în fugă scara. Muşchii lui 
Gosseyn erau atât de anchilozaţi, încât se împiedica 
îngrozitor de fiecare treaptă. Însă indicaţiile fetei se 
dovediră exacte. În momentul în care ajunse în camera ci 
de dormit, circulaţia sângelui aproape i se restabilise. 

Un parfum subtil plutea în aerul camerei. Prin ferestrele 
aflate lângă patul cu baldachin Gosseyn putea vedea farul 
atomic al Maşinii. Ardea atâta de aproape, încât aveai 
impresia că l-ai putea apuca întinzând mâna. 

Gosseyn nu împărtăşea deloc speranţele Patriciei Hardie; 
nu va fi în nici un caz în siguranţă în dormitorul ei, în afară 
de aceasta, acum era momentul să dea lovitura, atâta 
vreme cât fuga lui nu fusese descoperită. Voi să încalece 
balustrada, dar se aruncă instantaneu înapoi; un şir de vreo 
şase oameni înarmaţi trecu pe sub balcon. Când aruncă o 
privire un moment mai târziu, văzu doi bărbaţi tupilându-se 
în nişte boscheţi, la mai puţin de treizeci de metri. 

Gosseyn se întoarse în mijlocul camerei. Nu-i trebui decât 
un minut ca să inspecteze din ochi cele patru încăperi care 
alcătuiau apartamentul tinerei fete. Îşi alese salonul de 
toaletă drept post de observaţie. Acesta avea o fereastră şi 
un balconaş care dădea într-o galerie de vegetaţie, ceva 
mai la o parte de restul marii grădini. În cel mai rău caz, 
putea să sară şi să se lase să alunece pe crengi în jos. 
Extenuat, se aşeză greoi pe bancheta lungă poziționată în 
faţa oglinzii monumentale. Era timpul să se gândească 
puţin şi la gestul Patriciei. Fata îşi asumase un risc serios. 
Motivul era obscur, dar părea evident că-îşi regreta 
participarea la complotul urzit împotriva lui. 

Gândurile îi fură întrerupte de zgomotul uşor al unei uşi 
îndepărtate. Gosseyn sări în picioare. Era poate fata; glasul 
ei şopti prin uşa camerei de baie: 

— Eşti acolo, domnule Gosseyn? 


Fără să răspundă, Gosseyn deschise şi amândoi se priviră 
în prag. 

— Ce-ai de gând? 

— Să ajung la Maşină. 

— De ce? 

Gosseyn şovăi. Patricia Hardie îl ajutase şi prin urmare, 
merita să-i acorde încredere. Dar trebuia să ţină seama şi 
de faptul că avea de-a face cu o nevrotică, care - fără 
îndoială - a acţionat impulsiv. Poate nici măcar nu realiza 
toate consecinţele gestului său. O văzu surâzând ironic. 

— Nu face idioţia - zise ea - să crezi că poţi salva lumea, 
că tot nu poţi face nimic. Conspirația asta nu este la nivel 
pământean şi nici măcar la scara sistemului solar. Noi 
suntem doar nişte pioni într-o partidă pe care o joacă 
oamenii din stele. 

Gosseyn o privi aiurit. 

— Eşti nebună? 

— Îngână el. 

În clipa în care vorbi, se simţi golit de orice senzaţie, cu 
impresia de a fi auzit cuvinte pline de înţelesuri. Deschise 
gura ca să zică ceva, dar renunţă. Îşi aminti unul din 
cuvintele rostite de Hardie, şi înainte: „galactic”. Atunci 
fusese mult prea stresat pentru a-i recepta sensul. Abia 
acum mintea sa începea să capete o imagine asupra 
intensității celor spuse. Dar îşi recăpătă stăpânirea de sine 
şi reveni asupra spuselor fetei: 

— Oameni ai zis? 

— Repetă ei. 

Fata încuviinţă. 

— Dar nu mă-întreba cum au venit aici. Eu habar n-am nici 
cum au apărut oamenii ca noi pe Pământ. Teoria cu 
maimuța pare plauzibilă numai dacă n-o priveşti prea de 
aproape. Dar, te rog, hai să nu ne pierdem în tot felul de 
ipoteze. Mie, personal, îmi pare bine că sunt oameni şi nu 
cine ştie ce monştri necunoscuţi. Ce pot însă să-ţi certific 
este faptul că Maşina e neputincioasă în acest domeniu. 


— Mă poate proteja. 

Se văzu pe gânduri şi articulă pentru sine: 

— S-ar putea. 

Apoi ridică din nou spre el ochii ei luminoşi. 

— Nu-mi prea dau bine seama ce amestec ai tu în toate 
astea. Ce-au descoperit în ce te priveşte? 

Gosseyn îi povesti pe scurt, în câteva cuvinte, la ce 
experienţă fusese supus şi adăugă: 

— Ceva trebuie să fie la mijloc. Şi Maşina mă sfătuise să-mi 
fac o fotografie a cortexului. 

Patricia Hardie nu-i răspunse o vreme. 

— Dumnezeule - reluă ea - poate că au dreptate să se 
teamă de tine. 

Dar se întrerupse brusc. 

— Ssst, vine cineva. 

Gosseyn auzise şi el sunetul cristalin al clopoţelului de la 
intrare. 

Schiţă un gest rapid cu capul către fereastră, dar fata îi 
şopti în grabă: 

— Nu, nu pleca încă. Încuie uşa după ce ies eu şi nu fugi 
decât dacă vin să percheziţioneze. 

Îi auzi paşii îndepărtându-se. Când reveniră, erau 
întovărăşiţi de zgomotul unor paşi grei. 

O voce bărbătească vorbea: 

— Tare mult aş fi vrut să-l văd şi eu pe tipul ăla. De ce nu 
mi-ai spus şi mie peste ce ai dat? Acum chiar şi lui Thorson 
îi e frică. 

Fata era calmă. 

— Dragă Eldred, de unde puteam eu să ştiu că este 
diferit? Ştiam doar că vorbesc cu cineva care şi-a uitat 
trecutul. 

„Eldred” - gândi Gosseyn. Un nume care trebuie să-l ţină 
minte. Suna mai degrabă a prenume decât a nume de 
familie. Dar bărbatul continua: 

— Dacă mi-ar spune-o altcineva decât tine, Pat, l-aş crede. 
Dar în ce te priveşte, am avut mereu senzaţia că îţi aranjezi 


nişte combinaţii personale. Pentru numele lui Dumnezeu, 
nu fii prea şmecheră. 

Fata izbucni în râs. 

— Scumpule - zise ea - dacă Thorson bănuieşte vreodată 
că Eldred Crâng, comandantul bazei galactice locale, şi 
John Prescott, comandantul secund, s-au convertit amândoi 
la non-A, abia atunci o să ai dreptate să vorbeşti despre 
combinaţii personale. 

Vocea lui deveni aproape o şoaptă. 

— Pat, ai înnebunit, ce-ţi veni să spui toate astea cu voce 
tare? Eu n-am vrut decât să te avertizez. În Prescott nu mai 
am deplină încredere. De când a apărut Thorson, e lunecos 
ca o zvârlugă, nici nu mai ştii de unde să-l apuci. Din 
fericire, nu l-am lăsat niciodată să înţeleagă care sunt 
adevăratele mele opinii despre non-A. 

Fata îi răspunse ceva ce Gosseyn nu înţelese. Se lăsă apoi 
o tăcere, întreruptă de zgomotul inconfundabil al unui 
sărut. Vocea fetei răsună din nou: 

— Prescott merge cu tine? 

Gosseyn spumega. - „M-am prostii de-a binelea - gândi el 
furios. Doar n-am fost niciodată căsătorit cu ea şi n-am de 
ce să mă las tulburat şi dat peste cap de o iluzie”. 

Dar ce resimțea era greu de suportat. Sărutul îl şocase - 
emoția era poate falsă, dar pentru a scăpa din ghearele ei, 
trebuia altceva decât un tratament non-A, Clopoţelul de la 
intrare puse capăt reflexiilor sale. După zgomote înţelese că 
bărbatul şi fata trecuseră în living. Auzi deschizându-se uşa 
şi o voce bărbătească glăsuind: 

— Miss Patricia, am primit ordin să percheziţionăm 
apartamentul dumneavoastră căci suntem în căutarea unui 
prizonier evadat... Vă rog să mă scuzaţi, domnule Crâng, nu 
v-am observat. 

—O.K. 

Era vocea bărbatului care o sărutase pe Patricia Hardie. 

— Căutaţi ce vreţi şi duceţi-vă odată. 

— Am înţeles, domnule. 


Gosseyn nu mai stătu pe gânduri. Balconul care decora 
fereastra salonului de toaletă era mascat de coroanele unor 
copaci. Ajunse jos fără probleme şi se strecură în patru labe 
pe lângă zid. Pe parcursul primelor sute de metri, nici 
măcar o singură data nu părăsi adăpostul tufişurilor sau 
boscheţilor. 

Ajunsese la vreo treizeci de metri de soclul aproape pustiu 
al Maşinii, când o duzină de automobile ţâşniră din spatele 
unui şir de arbori, unde stătuseră la pândă; câteva arme 
deschiseră focul asupra lui Gosseyn urlă disperat la Maşină: 

— Salvează-mă, salvează-mă! 

Izolată, indiferentă, Maşina îl copleşea cu imensa sa masă. 
Dacă era adevărat, cum spunea legenda, că ea se putea 
apăra singură - pe sine şi domeniul său - de astă dată se 
pare că nu a găsit că este cazul s-o facă. 

Nici măcar un singur led nu a clipit demonstrând că ea ar 
avea cunoştinţă de crima pe cale să se producă în chiar 
prezenţa sa. 

Gosseyn se târa frenetic pe gazon când îl atinse primul 
glonţ. Fu lovit în umăr şi impactul îl rostogoli pe traiectoria 
unei raze de energie incendiară. Carnea şi veşmintele îi 
fură cuprinse de flăcări. Trupul ce-şi continua rostogolirea 
fu lovit de alte gloanţe, care-l sfârtecară în mii de bucăţi 
care continuau să ardă cu furie. Dar cel mai îngrozitor era 
că nu-şi pierdu cunoştinţa. 

Simţea muşcătura continuă a focului şi gloanţele care îi 
sfâşiau trupul torturat, plumbii şi flăcările îi străpungeau 
organele vitale, picioarele, inima, plămânii încă multă 
vreme după ce încetase să se mai mişte. Ultimul său gând 
confuz reflectă certitudinea, infinit de tristă şi de disperată, 
că nu va mai vedea niciodată Venus şi misterele sale 
neştiute. 

Şi apoi moartea veni să-l ia. 

Un ciudat sunet grav îi atrase atenţia lui Gosseyn. Părea 
că vine de sus. Sunetul deveni rapid mai strident şi se 


transformă într-un zgomot continuu, asemănător sforăitului 
mai multor maşini la ralanti. 

Gosseyn deschise ochii. Era întins pe jos, în obscuritate, 
lângă trunchiul unui arbore gigantic. În apropiere se mai 
întrezăreau doi alţi arbori, dar talia lor era atât de 
incredibilă încât îşi strânse pleoapele şi rămase nemişcat, 
ciulind urechile. Se părea că în apropierea sa nu mai era 
nimeni. Întreaga sa fiinţă se rezuma la urechi şi la auz. 
Nimic altceva. Era un simplu obiect neânsufleţit, dotat nu 
numai cu facultatea de percepere a sunetelor. 

Cu vremea reuşi să-şi extindă sfera percepţiei. Îşi simţi 
corpul întins pe pământ. Fără imagini vizuale, dar puţin 
câte puţin, impresia se definitivă în mintea lui. Era întins pe 
solul venusian, ferm, solid susţinut de această bază 
planetară invulnerabilă gare este Venus. 

Procesiunea lentă a gândurilor lui îşi schimbă cursul. 

Venus! Dar nu era pe Venus. Era pe Pământ. 

Amintirile se treziră într-un ungher pierdut al minţii. 
Pârâiaşul de elemente active deveni un râu, apoi un fluviu 
adânc şi întunecat care se năpustea spre ocean. 

„Sunt mort - îşi zise el —, am fost mitraliat şi carbonizat în 
flăcări”! 

Se cutremură la amintirea suferințelor atroce. Îşi lipi şi 
mai mult trupul de pământ. Încet, încet, mintea începu să-i 
iuncţioneze din nou. Faptul că se afla în viaţă păstrând însă 
amintirea că a fost ucis, încetă să mai fie o simplă retrăire a 
unei intolerabile agonii, pentru a deveni o enigmă, un 
paradox care a priori era inexplicabil în lumea non-A. 

Groaza de a simţi durerea revenind se atenuă în minutele 
care urmară. Gândurile sale, în această lume bizar 
semiconştientă în care se afla, începură să se concentreze 
asupra diferitelor aspecte ale situaţiei. 

Îşi reaminti de Patricia Hardie şi de tatăl ei. Îşi reaminti de 
X şi de implacabilul 'Thorson şi de conspirația împotriva 
non-A. 


Aceste readuceri aminte avură asupra lui un efect enorm, 
pur fizic. Se ridică pe jumătate. Îşi redeschise ochii şi se 
regăsi în aceeaşi semi-obscuritate ca mai înainte: deci nu 
era un vis. 

Revăzu arborii monstruoşi. De data aceasta, admise că 
existau într-adevăr. De altfel, tocmai aceştia îi dăduseră în 
mod automat certitudinea că se află pe Venus. Toată lumea 
auzise de arborii de pe Venus. 

În mod sigur era pe Venus. 

Gosseyn se ridică în picioare. Îşi pipăi trupul; totul părea 
în ordine. N-avea cicatrici şi nici senzaţia că ar fi fost rănit. 
Corpul îi era întreg, intact, fără urme de răni. Era perfect 
sănătos. 

Era îmbrăcat cu un şort, o cămaşă cu guler răsfrânt, şi 
espadrile. Faptul îl surprinse numai pentru un moment. Din 
câte ştia, fusese îmbrăcat într-un costum - ţinuta sobră a 
concurenţilor la jocuri. Ridică apoi din umeri. Nimicuri. 
Singurul lucru care, într-adevăr, conta era scopul urmărit 
de cel sau cei care, după ce îi reconstituiseră corpul din 
bucăţi, îl plasaseră în decorul acestei păduri Gargantueşti. 
Gosseyn privi în jurul lui, încordat şi, în acelaşi timp, cu 
toate simţurile în alertă. 

Trunchiurile celor trei arbori aflaţi în raza sa vizuală 
păreau trei zgârie-nori. Îşi aminti că faimoşii arbori 
venusieni puteau atinge - se zice - o înălţime de o mie de 
metri. Privi în sus, dar frunzişul era de nepătruns. Şi, în 
timp ce stătea aşa, cu capul dat pe spate, băgă de seamă că 
zgomotul care-l trezise, acum încetase. 

Surprins, îşi cobori privirea şi tocmai când voia să se 
întoarcă, deasupra lui se auzi un pleoscăit. Un torent de 
apă i se prăbuşi în cap şi-l udă până la piele. 

Parcă ar fi fost un semnal. De jur împrejurul lui turna cu 
cofa. Din penumbră auzea din toate părţile şiroind apa, iar 
el fu scăldat încă de dcuă ori; ca nişte duşuri gigantice, 
crengile de deasupra lui filtrau torente de apă şi el încetă 
să se mai întrebe ce se întâmplă. Ploua. Frunzele enorme 


acumulaseră apa în amplele lor cupe verzi; dar ici şi colo 
greutatea apei depăşea rezistenţa frunzelor şi atunci 
deborda vărsându-se în frunzele de mai jos. Şi tot aşa, 
această scurgere în trepte continua până când o mică parte 
a apei ajungea pe sol. Ploaia trebuie că avusese proporţii 
deluviene. Gosseyn avea „norocul” să se afle într-o pădure 
cu frunze capabile să înmagazineze un fluviu. 

Scrută împrejurimile trunchiului lângă care îl prinsese 
ploaia Nu era deloc uşor să distingă ceva în semi-întuneric, 
dar i se păru că undeva, nu foarte departe parcă se 
întrezărea o zonă ceva mai luminoasă. O apucă în acea 
direcţie şi în două minute ajunse la un fel de prerie. O vale 
se întindea în faţa lui. La dreapta sa, cocoţată pe culmea 
unei coline, se zărea o casă, pierdută printre tufişurile de 
flori gigantice. 

O casă venusiană! 

Cuibărită în mijlocul vegetației, de la distanţă părea 
construită din piatră; dar, lucru şi mai important, tufişurile 
ofereau ascunzători pe întreg parcursul, până la vilă. 
Ajunse la un boschet înflăcărat de flori purpurii şi, din acest 
ascunziş, cercetă treptele de piatră care conduceau, prin 
grădina amenajată în terase, la veranda vilei. Pe prima 
treaptă erau gravate atât de clar nişte litere, încât putu 
descifra fără vreo dificultate: 


JOHN şi AMELIA PRESCOTT 


Gosseyn rămase pe gânduri, „PRESCOTT” - îşi amintea 
acest nume. Patricia Hardie şi Crâng îl pomeniseră în 
discuţia lor din apartament. Ea spusese atunci că „dacă 
Thorson bănuieşte vreodată că Eldred Crâng, comandantul 
bazei galactice locale şi John Prescott, comandantul secund, 
s-au convertit amândoi la non-A, abia atunci...” 

La care Crâng îi replicase: „n-am vrut decât să te 
avertizez. În Prescott nu mai am deplină încredere. De când 


a apărut Thorson pe Terra e lunecos ca o zvârlugă”. Cam 
asta vorbiseră ei. 

Era deci pe bază. Ştia cine locuieşte în vilă: John Prescott 
cel care - din punct de vedere intelectual - adoptase 
filosofia non-A, fără a reuşi să o facă să devină parte 
integrantă a sistemului său nerovs, şi şovăia încă în 
expectativă. 

Bine de ştiut. Căci abia determina propria sa atitudine faţă 
de acest om şi această femeie. O luă de-a dreptul prin 
noroiul grădinii în terase. Nu mai încerca nici o remuşcare 
acum. Îl testaseră fără pic de milă şi el nu vedea de ce ar fi 
obligat să se poarte cu mănuşi. Avea nevoie de informaţii 
despre propria lui persoană şi de tot ce îi era necesar să 
ştie despre Venus. Şi le va avea. 

În timp ce se apropia de vilă, Gosseyn auzi vocea de 
contralto a unei femei. Se opri în spatele unor tufişuri de 
mărăcini, la vreo trei metri de verandă, şi aruncă o ochiadă 
prudentă. 

Pe treptele verandei era aşezat un bărbat blond, ocupat să 
noteze ceva într-un blocnotes. Femeia îi vorbea din pragul 
uşii: 

— Până la urmă cred că o să mă descurc singură. Până 
poimâine nu ţi s-a anunţat nici un pacient. 

După o scurtă şovâăire, continuă: 

— John, să nu crezi că mă plâng, dar eşti atât de multă 
vreme plecat, încât abia dacă mă mai simt măritată. Nu-i 
nici o lună de când te-ai reîntors de pe Pământ şi iar vrei s-o 
ştergi. 

Bărbatul ridică din umeri şi-i răspunse, fără a-şi ridica 
ochii din carnet: 

— Nu pot sta locului, Amelia, doar ştii că am un indice de 
energie foarte ridicat. Până nu-mi dispare nevoia asta, 
trebuie să mă mişc, că altfel sufăr de frustraţii ridicole. 

Gosseyn mai aşteptă, dar conversaţia părea încheiată. 
Femeia reintrase în casă. Bărbatul mai rămase pe trepte 
câteva minute bune, apoi se ridică şi se întinse căscând. 


Părea decontractat şi de loc tulburat de spusele soţiei sale. 
Avea circa un metru 82, şi o constituţie robustă; dar numai 
aparenţa de forţă este insuficientă dacă nu este dublată de 
un antrenament fizic non-A. Nepracticanţii înţeleg cu mare 
dificultate cât de puternici pot deveni muşchii prin simpla 
întrerupere temporară a legăturii cu centrul oboselii din 
creier. 

Gosseyn se hotărî. Femeia îl numise pe bărbat John. Timp 
de câteva zile nu va avea pacienţi. Toate acestea erau 
suficiente pentru a-l identifica pe John Prescott, agent 
galactic camuflat în medic. 

Dar afirmaţia femeii, după care s-ar fi scurs aproape o 
lună de la reântoarcerea lui Prescott, îl tulbura. Patricia 
Hardie îl întrebase pe Crâng: „Prescott pleacă cu tine?” 
Fără îndoială voia să spună „pentru Venus', pentru că 
acesta se afla acum pe Venus. Însă scurtimea intervalului de 
timp era neliniştitoare. Oare corpului său îi fuseseră 
necesare numai câteva săptămâni ca să se refacă după 
îngrozitoarele răni? Ori Prescott făcuse mai multe călătorii 
pe Pământ? 

De altfel, asta n-avea nici o importanţă. Important acum 
era atacul. Trebuia declanşat imediat, câtă vreme Prescott, 
total nebănuitor, se odihnea în grădina vilei sale de pe 
Venus. 

Acum! 

Noroiul încetini năvala lui Gosseyn. Dar Prescott n-avu 
decât răgazul să se întoarcă, să-şi vadă agresorul, să facă 
ochii mari şi să-şi amnifeste emoția. Reuşi chiar să dea 
prima lovitură, care ar fi putut opri un tip mai pirpiriu şi nu 
atât de bine construit ca Gosseyn. Dar Prescott nu mai 
apucă să reacționeze a doua oară: Gosseyn îl lovi de trei ori 
în maxilar şi-i prinse corpul inert în momentul prăbuşirii. 

În grabă, îl cără pe bărbatul leşinat pe platoul verandei şi 
se opri în dreptul uşii - ceva zgomote se produseseră în 
cursul luptei şi exista riscul ca femeia să vină să vadă ce s-a 
întâmplat. Dar din casă nu se auzea nici o mişcare; Prescott 


se agită slab în braţele lui Gosseyn şi gemu uşor. Gosseyn îl 
reduse la tăcere cu o nouă lovitură şi pătrunse prin uşa 
deschisă. Şi se află într-un living-room foarte spaţios. 
Peretele din fundul camerei lipsea. Camera se deschidea 
direct pe o vastă terasă; în profunzime se vedea o grădină 
şi ceva ce părea o altă vale, aproape estompată de ceaţă. 

La dreapta, o scară interioară ducea la etajul superior, iar 
la stânga, o a doua scară cobora la subsol. Pe ambele 
laterale - diverse uşi răspunzând în alte camere. Din 
spatele uneia dintre acestea, Gosseyn auzi zgomot de 
veselă şi percepu aroma bucatelor - chinul lui Tantal. 

Urcă. La etaj, un coridor cu mai multe uşi. O deschise pe 
cea mai apropiată. Era un dormitor spaţios cu o mare 
fereastră boltită, care dădea spre o pădurice de arbori ci- 
clopeeni. Gosseyn îl trânti pe Prescott pe podea, lângă pat, 
rupse în grabă un cearşaf şi cu fâşiile obţinute îl legă şi-i 
puse căluş. 

În vârful picioarelor, cobori din nou în living-room. 
Zdrăngănitul neîncetat al ustensilelor de bucătărie avu 
darul să-i alunge crisparea. După toate aparențele, femeia 
nu auzise nimic. Gosseyn traversă livingul, se opri o clipă 
cumpănind cum va proceda, apoi păşi cu îndrăzneală în 
bucătărie. 

Femeia tocmai scotea ceva de la făcut din cuptorul 
electronic. Dintr-o aruncătură de ochi, Gosseyn remarcă o 
masă frumos aranjată într-un colţ, apoi fu remarcat la 
rândul său de femeie. Privirea acesteia cobori de la figura 
lui Gosseyn la picioarele pline de noroi. 

— O! Doamne! 

— Zise ea. 

Lăsă jos platoul şi se apropie de el. Gosseyn n-o lovi decât 
o singură dată şi o prinse din zbor, în clipa în care se 
prăbuşea. N-avea nici o părere de rău. Poate că era 
nevinovată. Poate că n-avea habar de activităţile soţului ei. 
Dar era prea periculos să rişte o luptă cu ea. Presupunând 


că ea ar fi fost non-A, chiar şi o singură ocazie i-ar fi permis 
să se elibereze şi să dea alarma. 

Ea începu să se mişte în timp ce o urca la etaj, dar - 
înainte de a-ş fi revenit de-a binelea - era deja legată şi 
adusă la tăcere cu căluşul, lângă soţul său. Îi lăsă acolo şi 
inspectă vila. Înainte de a fi pe deplin sigur de victoria sa 
completă mai era necesar să verifice dacă nu se mai afla 
cineva prin împrejurimi. 

Pentru a fi acceptat ca dată ştiinţifică, un adevăr trebuie 
să se deducă din alte adevăruri. 


Vila rămase ca un spital. Erau vreo alte cincisprezece 
camere, fiecare dotată cu un echipament standard şi cu un 
set complet de aparate electronice. Laboratorul şi sala de 
operaţie se aflau la subsol. Gosseyn trecu în fugă prin toate 
camerele. După ce se convinse că nu mai e nimeni, se apucă 
să verifice mai minuţios fiecare încăpere. 

Nu se simţea în largul lui. Totul se derulase mult prea uşor. 
În timp ce-şi arunca privirea prin dulapuri şi răvăşea 
sertarele deschise, ajunse la concluzia că cel mai bine ar fi 
să obţină informaţiile care-i trebuiau şi apoi s-o ia din loc. 
Cu cât termina mai repede, cu atât mai mici erau şansele să 
fie surprins de altcineva. În ciuda cercetărilor sale, nu găsi 
nici o armă. Dezamăgirea pe care o încercă îi întări senzaţia 
unui posibil pericol exterior. În cele din urmă, ieşi în grabă 
pe veranda din faţa vilei, apoi alergă la cea din spate. Era 
presat de nevoia de a se convinge că nu vine nimeni pentru 
a putea trece la interogatoriu. 

Iar întrebările ce le avea de pus erau multe. 

Dar perspectiva oferită privitorului de pe terasă îl întârzie. 
Căci înţelese cu această ocazie de ce nu putea vedea valea, 
dincolo de grădină. De la balustrada terasei, privirea se 
pierdea hăt în jos, într-o adâncime albăstrie. Căci colina pe 
care erau construite vila-spital nu era, în fapt, o colină, ci 
unul dintre contraforturile nu prea înalte ale muntelui. 
Putea distinge, undeva în jos, punctul unde panta întâlnea 


orizontala. Putea vedea şi arborii care acopereau kilometri 
întregi, pierzându-se în orizontul ceţos. Cât cuprindea cu 
privirea nu se mai vedeau denivelări în teren în direcţia 
aceea. Faptul avea importanţă, căci acum îi era clar că pe 
acolo se putea ajunge la vilă numai pe calea aerului. 
Desigur, era posibil să aterizezi la vreun kilometru, doi - 
cum probabil o făcuse şi el - şi apoi să vii pe jos către vilă. 
Dar sosirea pe cale aeriană până în acel punct era absolut 
necesară. 

Situaţia în sine nu era tocmai încurajatoare. Cerul ceţos 
era pustiu, dar în orice clipă se putea trezi că un roboplan 
plin cu duşmani aterizând chiar pe terasă. 

Gosseyn inspiră profund. Aerul îşi păstrase prospeţimea 
de după ploaie şi-i dădu forţa să accepte riscul pericolului. 
Atmosfera de pace a naturii îi mai domolea neliniştea. 
Suspină şi se lăsă cucerit de calmul înconjurător. 

Îi era cu totul imposibil să determine ora. Soarele 
rămânea invizibil. Tăriile cerului erau drapate de nori 
aproape imateriali în haloul acestei atmosfere groase de 
peste 2000 kilometri. Tăcerea care învăluia totul era 
surprinzătoare, dar nu neliniştitoare. Se simţea pătruns de 
măreție, de o pace interioară, cum nu i se mai întâmplase 
vreodată în viaţă. Parcă se afla într-o lume în care 
scurgerea timpului nu există. 

Dar totul se sfârşi mai repede decât începuse. Pentru el, 
tocmai timpul conta. Ce trebuia el să afle în cel mai scurt 
timp posibil, risca să condiţioneze destinul întregului sistem 
solar. Mai cercetă o dată cerul dintr-o privire, apoi intră şi 
se duse la prizonieri. Prezenţa sa în acel loc însemna un 
mister de neânţeles, dar de la ei poate va afla măcar câteva 
informaţii cu privire la situaţia sa actuală. 

Bărbatul şi femeia se aflau tot în locul unde-i lăsase. 
Amândoi reveniţi la viaţă îl urmăreau cu priviri neliniştite. 
El nu dorea să le facă vreun rău, ci numai să-i sperie puţin. 
Îi privi gânditor. Într-un anumit sens, abia acum mintea lui 
se putea concentra cu adevărat asupra lor. 


Amelia Prescott, brunetă şi mărunţică de statură, eca o 
femeie frumoasă, însă cam trecută. Era îmbrăcată cu un 
bolero, şort şi espadrile. Când Gosseyn îi scoase căluşul, 
primele ei cuvinte fură: 

— Tinere, cred că-ţi dai seama că am cina pe foc. 

— Cina? Îi scăpă involuntar lui Gosseyn. Că doar nu se 
înserează. 

Era se încruntă, dar nu-i răspunse pe loc. 

— Cine eşti şi ce vrei? 

Aceste întrebări îi reamintiră dureros lui Gosseyn faptul că 
nici el nu ştia, în fond mai multe. Îngenunchie lângă soţul ei. 
În timp ce îi desfăcea căluşul îi studie chipul. Văzute de 
aproape, trăsăturile lui acuzau o fizionomie mai accentuată 
decât se aştepta. Numai convingerile pozitive puteau 
conferi unui om o asemenea expresie. Semnul de întrebare 
era dacă aceste convingeri se bazau pe sistemul non-A. Ori 
acestea decurgeau pur şi simplu din siguranţa pe care orice 
şef trebuie să şi-o cultive? Spera că declaraţiile ce i le va 
face Prescott cu privire la situaţia lui, îi vor furniza cheia 
caracterului lui. Dar aşteptările îi fură înşelate. Bărbatul îl 
privi cu intensitate. Dar nu scoase nici o vorbă. 

Gosseyn reveni la femeie. 

— Dacă vreau să chem serviciul de roboplane - întrebă el - 
care este formula uzuală ca să capăt un aparat? 

Ea înălţă din umeri. 

— Cu alte cuvinte ai nevoie de unul. Este clar. 

Îl privi apoi cu un aer intrigat. 

— Acum încep să înţeleg - rosti el încetişor. Te afli pe 
Venus în mod ilegal şi viaţa de toate zilele nu-ţi este 
familiară. 

Gosseyn ezită puţin. 

— Cam aşa ceva - admise el în sfârşit. 

Şi reveni la întrebarea sa. 

— Nu trebuie să dau un număr de înregistrare sau altceva 
de genul ăsta? 

— Nu. 


— Formez numărul lor şi le zic, aşa, că am nevoie de un 
aparat? Nu trebuie să le spun unde să vină? 

— Nu. Absolut toate roboplanele publice sunt în legătură 
cu centrala de comenzi, în permanenţă. Prin unde. 
Aparatele urmăresc apoi fascicolul de comandă şi ajung la 
videotelefonul de unde s-a solicitat. 

— Asta-i tot? Nimic altceva? 

Ea îşi clătină capul. 

— Nu, Nimic. 

Pentru Gosseyn răspunsurile erau mult prea deschise. Dar 
exista totuşi un mijloc de control. Detectorul de minciuni. Îşi 
aminti că văzuse unul pe undeva, prin anticameră. Îl aduse 
şi-l instală alături de femeie. Detectorul afirmă: 

— Ea spune adevărul. 

Lui Gosseyn nu-i rămase decât să-i spună: 

— Mulţumesc. 

Şi întrebă din nou: 

— Cât îi trebuie unui aparat să ajungă până aici? 

— Vreo oră. 

Pe masa de lângă fereastră se afla un videofon portativ. 
Gosseyn se tolăni în fotoliul alăturat, privi numărul primit şi- 
l formă. Micul ecran de pe receptor rămase întunecat. 
Gosseyn îl privi nedumerit. Formă încă o dată numărul, mai 
repede, şi de astă dată duse imediat receptorul la ureche şi 
ascultă cu atenţie. Tăcere mormântală. 

Se ridică şi alergă la videofonul principal din living. Nici de 
acolo nu căpătă vreun răspuns. Febril, deschise capacul de 
control al aparatului şi-i privi mecanismul. Toate micile 
lămpi transparente iradiau lumina lor fantomatică. 
Deranjamentul era undeva în exterior. Gânditor, Gosseyn 
urcă din nou la primul etaj. O imagine i se contură în minte, 
imaginea sa, abandonat pe acest munte. Abandonat în 
propriul său corp şi în propriul său mister. În faţa ochilor 
avea o lume opacă, interioară. Se simţea deprimat şi 
crispat. Vraja se rupse. Impresia lui că avea situaţia în 


mână nu mai avea nici un sens după incidentul cu 
videofonul. 

Undeva, pe afară, forţele care-l aduseseră aşteptau. Dar 
ce aşteptau? 

Gosseyn continua, fără grabă, să urce scările. Ajuns sus, se 
opri să-şi adune gândurile. Proiectul său de plecare rămase 
baltă. Îşi calculă toate posibilităţile. Mai putea totuşi să mai 
obţină câteva informaţii şi apoi s-o şteargă pe jos, cât mai 
repede. 

Hotărârea luată îi ridică din nou moralul. Era gata să intre 
în cameră, dar se opri auzind vocea lui Prescott. 

— Nu înţeleg ce are videofonul de nu funcţionează. 

Vocea femeii părea gânditoare: 

— Cauzele nu pot fi decât două: ori a fost instalat un ecran 
interferenţial între noi şi... 

— Aici ea pronunţă un nume pe care Gosseyn nu-l reţinu - 
ori aparatul nostru este defect. 

— Păi, n-are sistemul acela de avertizare automată, care 
intră în funcţiune cu mult înainte ca elementele să se fi uzat 
complet? Şi în plus, abia l-am reparat. 

Gosseyn aşteptă răspunsul femeii. Nu-i venea să creadă că 
amândoi nu ştiau nimic de defecţiune. 

— Aşa a fost până acum - zise Amelia Prescott - şi ce s-a 
întâmplat acum mi se pare ciudat. 

Ar fi vrut să asculte şi urmarea. Dar, nemaiauzind nimic, se 
grăbi să coboare în vârful degetelor, ca apoi să urce din 
nou, păşind zgomotos. Aşteptarea îi consumase răbdarea şi 
cum prefăcătoria i se părea de acum inutilă, nu mai încercă 
să ascundă că-şi pierduse timpul degeaba. 

— Unde ţineţi hărţile pentru Venus? 

— Întrebă el. 

Prescott nu răspunse, dar soţia lui ridică din umeri şi 
răspunse: 

— Într-un dulap, în laborator. 

Şi descrise amplasamentul dulapului. Gosseyn îşi aminti de 
el. Se repezi la subsol şi găsi trei hărţi. Ajuns din nou sus, le 


întinse pe podea şi îngenunchie lângă ele. Mai văzuse el 
hărţi despre Venus, dar era cu totul altceva când te aflai 
chiar acolo. În plus, erau mai detaliate. Gosseyn ridică 
capul. 

— Puteţi să-mi spuneţi pe care dintre drăcoveniile astea ne 
găsim? 

Răspunse tot femeia: 

— Noi figurăm pe cea cu numărul 3, pe lanţul acela 
muntos din mijloc. Era desenată o cruciuliţă indicând 
amplasamentul aproximativ - cred că mai e şi acum. 

Gosseyn o găsi, la circa 700 de kilometri nord de oraşul 
New Chicago. 

— Da, sunt multe fructe în zonă - răspunse ea la 
următoarea întrebare. Miliarde de coacăze negre mari de 3 
centimetri, nişte fructe galbene mari şi altele ca bananele, 
dar roşiatice. Ţi-aş mai putea spune încă vreo zece, dar 
astea trei se găsesc în tot cursul anului. Dar să ştii c-or să te 
găsească, orice drum ai apuca. 

Gosseyn îi cercetă gânditor expresia chipului. În cele din 
urmă acţionă detectorul. Acesta îi răspunse: „Aşa este”. 

Reveni la Amelia Prescott. 

— Eşti sigură că am să fiu prins? Întrebă el. (Apoi brusc, 
insistând, adăugă:) Doar aşa ai spus, nu? 

— Sigur că da, vei fi prins. 

Femeia era foarte calmă. 

— Pe Venus nu avem poliţie şi nici crime. Dar dacă 
problemele impun recurgerea la un detectiv, şi dacă acesta 
se apucă de treabă, rezolvările sunt întotdeauna foarte 
rapide. Poate ţi se va părea interesant să întâlneşti un 
detectiv non-A, dar vei fi foarte surprins cât de repede te va 
lua de guler. 

Gosseyn, al cărui ţel principal era să intre în legătură cu 
autorităţile de pe Venus, rămase tăcut. Se simţea hărțuit. 
Cu cât mai repede se va pierde în imensitatea pădurii, cu 
atât mai mult se va afla în siguranţă. Dar totala lipsă de 


înţelegere a situaţiei de către Amelia Prescott o punea într- 
o lumină cu totul nouă, mai netă. 

Ea era inocentă. Nu făcea parte din bandă. Asta era clar. 

Din contră, tăcerea soţului ei părea anormală. Gândindu- 
se la aceasta, Gosseyn începu să-şi modifice părerile. Până 
atunci pornise de la premisa că nu fusese deloc recunoscut. 
Prescott nu fusese de faţă în timpul incidentului de la 
Palatul Magşinii. Dar dacă acesta avusese ocazia să vadă 
ceva fotografii? 

Atunci totul se schimba. Mai înainte era hotărât să nu dea 
explicaţii. Dar dacă Prescott îl ştia, tăcerea lui Gosseyn i-ar 
fi dat să înţeleagă că şi el, la rândul său, îl cunoştea. 

Pe de altă parte era o nebunie să se prezinte drept Gilbert 
Gosseyn, fără să-l forţeze nimeni. Se ridică din nou, 
şovăitor. Deodată simţi că nu poate pleca, fără să-i explice 
femeii situaţia. Dacă lui i s-ar fi întâmplat ceva, ar exista 
măcar o persoană s-o ştie. Şi prin ea, întreaga planetă 
Venus ar fi avertizată de îngrozitorul pericol în care se află. 
Însă a şti - putea deveni periculos de asemenea şi pentru 
ea; dar Gosseyn avea o idee. S-o lase pe ea să decidă în 
privinţa soţului ei. 

Gosseyn se lăsă pe marginea patului. Acum, că se 
hotărâse, va acţiona la rece şi fără milă. Îşi simţea nervii ca 
de plumb, acest element atât de stabil. Vorbi deschis, atât 
bărbatului, cât şi femeii. De fapt, pe el numai femeia îl 
interesa. Puțin după ce începuse, Prescott se rostogoli pe o 
parte pentru a-l privi în faţă. Dar Gosseyn se prefăcu că nu-l 
observă. 

Douăzeci de minute mai târziu, când termină, se aşternu 
tăcere. În lumina vie care năvălea prin ferestre, pupilele 
ochilor lui Prescott îl fixau. 

— Cred - zise acesta - că-ţi dai seama de viciul de fond al 
poveştii dumitale. 

Bărbatul părea să fi uitat că până atunci tăcuse şi Gosseyn 
acceptă fără nici o obiecţie alăturarea lui la discuţie. 


— Povestea mea - îi răspunse - este adevărată: după câte 
îmi amintesc, şi orice detector mi-ar confirma până şi 
ultimul cuvinţel, în sfârşit cu excepţia cazului că... 

Se opri şi surâse trist. 

— Da? Insistă Prescott. Cu excepţia cazului căâ.? 

— Actualele mele amintiri sunt de aceeaşi natură cu 
certitudinea mea iniţială cum aş fi fost căsătorit cu Patricia 
Hardie, care ar fi murit ulterior, lăsându-mă copleşit de 
durere. 

Se întrerupse abrupt şi reluă: 

— Ce viciu de fond ai remarcat? 

Răspunsul veni cu o promptitudine tip talamică: 

— Identificarea persoanei tale de acum cu acel Gosseyn 
care a fost ucis. Amintirile tale complete despre acea 
moarte, despre impactul gloanţelor şi a razei de energie 
care te-au rănit. Judecă puţin la asta şi aminteşte-ţi apoi 
crezul subâhţeles al nearistotelianismului, conform căruia 
două obiecte nu pot fi identice în univers. 

Gosseyn rămase tăcut. Prin fereastră vedea copacii mai 
înalţi decât cei mai înalţi zgârie-nori sfidând haloul albăstrui 
al cerului venusian; un fluviu năvalnic şerpuia în mijlocul 
acestei naturi veşnic verzi. Ciudat şi impresionant cadru de 
desfăşurare a unei conversații despre natura structurală a 
elementelor organice, a celor moleculare, atomice, 
electronice, neuronice şi fizico-chimice, într-un cuvânt, a 
omului. O uimire profundă îl cuprinse. Pentru el distona în 
acest univers. De când se trezise, el însuşi, îşi ridicase 
aceeaşi problemă, cea pe care o formulase acum Prescott. 

Nemulţumindu-se cu simpla afirmare a unei asemănări de 
structură, era pe cale să se identifice cu persoana unui 
mort. 

Astfel, pornind de la constatarea că are aceleaşi amintiri şi 
acelaşi aspect fizic ca şi Gilbert Gosseyn I-ul, el susţinea că 
este Gilbert Gosseyn I-ul. 

Oricare student de la filosofie, chiar din vremurile de 
altădată, ştie că dacă două fotolii ce par asemănătoare sunt 


deosebite de zece mii de ori, din zece mii de puncte de 
vedere, niciunul dintre acestea din urmă nefiind în mod 
obligatoriu perceptibil în mod aparent. În creierul uman, 
numărul căilor pe care poate circula un impuls nervos 
simplu este de ordinul 10 la puterea 27000. Procesele 
complexe stabilite în urma unei vieţi de experienţe 
individuale nu se pot repeta, nici măcar o singură dată. 
Aceasta explică fără îndoială de ce niciodată, în întreaga 
existenţă a Pământului, un animal, un fulg de nea, o piatră, 
un atom, nu sunt vreodată absolut aceleaşi cu altele. 

Fără vreun dubiu, doctorul descoperise viciul primor-dial 
al istoriei sale. Dar acest viciu, prin însăşi natura sa, 
necesita explicaţii bine argumentate. Nu putea fi eliminat 
prin simpla ignorare. 

Prescott juca strâns. 

— Presupun - zise el - că n-ai uitat de existenţa 
detectorului de minciuni. 

Gosseyn îl privi fix ca o pasăre fascinată de un şarpe. 

Domnea tăcerea, dar în capul lui Gosseyn răsuna un ciudat 
duduit de tobă. Simţi că ameţeşte. Privirea i se voală. Dar el 
continuă să rămână aşezat cu un aer impasibil. 

— Ar fi interesant - continuă inexorabil Prescott - să 
vedem dacă a existat cu adevărat şi un alt corp. 

— Da - zise Gosseyn, cu voce obosită - Da ar fi interesant. 

Acum, că-şi transpusese povestea în cuvinte, auzind-o, nici 
el n-o mai credea. Şi ezită să se supună unui nou test. Chiar 
dacă ştia, încă cu mult înainte ca Prescott să fi pomenit de 
detector, că proba respectivă este indispensabilă. Se 
îndreptă spre aparat. Îşi aşeză palmele pe contactele 
metalice şi rămase nemişcat în timp ce fasciculele 
energetice îi brăzdau obrazul. 

— Ai auzit ce s-a spus? Care este verdictul? Întrebă el. 

— Nu pot confirma sau infirma povestea dumneavoastră. 
Concluziile mele se bazează pe fluxurile memoriale. 
Dumneavoastră aveţi memoria lui Gilbert Gosseyn I-ul. 
Aceasta include şi amintirile legate de momentul în care aţi 


fost ucis, amintiri care sunt atât de precise, încât mi-e greu 
să afirm că moartea nu s-a produs. De asemenea, nu există 
repere privind identitatea dumneavoastră reală. 

Bună, rea, cum o fi, acum trebuia să ia o hotărâre. 
Gosseyn se aplecă şi dezlegă gleznele femeii, mâinile 
lăsându-i-le legate. Apoi o ajută să se ridice. 

— Am de gând - zise el - să vă iau cu mine vreo doi 
kilometri, şi apoi să vă las să reveniţi să-l eliberaţi pe soţul 
dvs. 

Adevăratul motiv era însă altul. Intenţiona să-i 
(povestească) prezinte întreaga situaţie, inclusiv ce auzise 
spunându-se despre soţul ei (fără a pomeni de Patricia); în 
cunoştinţă de cauză, îi revenea astfel sarcina de a decide 
asupra soartei lui Prescott. 

Şi aşa şi făcu, încă în timpul parcurgerii primelor cinci 
sute de metri, înainte de a-i dezlega şi mâinile. 

Când termină, ea rămase tăcută atât de multă vreme, 
încât el simţi nevoia să adauge: 

— Soţul dumneavoastră vă poate împiedica să transmiteţi 
faptele pe care vi le-am dezvăluit. Pe de altă parte, 
convingerile sale non-A este posibil să fie mai puternice 
decât loialitatea faţă de conducerea sa. Dvs. Decideţi, în 
funcţie de cele ce ştiţi despre el. 

Femeia oftă. Dar nu răspunse decât: 

— Înţeleg. 

— Cum funcţionează spitalul ăsta? 

— Întrebă Gosseyn. Este o problemă pe care aş vrea s-o 
lămuresc. 

— Pe bază benevolă, bineînţeles. Figurăm pe listele de 
schimburi inter-spitale. Când cineva este rănit sau doreşte 
să se interneze, robotul serviciului de schimburi se 
adresează celei mai apropiate şi mai convenabile unităţi. Şi 
atunci noi acceptăm sau refuzăm bolnavul. Recent, a trebuit 
să-i refuz pentru că... 

Ea tăcu şi-l privi pe Gosseyn cu sinceritate: 

— Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc pentru tot. 


Şovâi, apoi reluă: 

— Mă gândesc să am încredere în el, dar aş vrea să te las 
să-ţi asiguri un avans serios. 

— Mult succes, îi ură Gosseyn. 

O privi luând-o pe drumul de întoarcere. Femeia... Cea 
care ne hrăneşte - gândi el —, cea care ne vindecă, ne 
educă, ne înţelege, ne este iubită. Femeia! Nu doar o simplă 
imitație a bărbatului. În tot ce o văzuse făcând sau spunând 
se dovedise cu adevărat o femeie în deplina accepţiune non- 
A a cuvântului; deşi aflată acum sub povara unei teribile 
constrângeri, deci părea fără prea multă energie, făptura ei 
nu contenea să iradieze o caldă umanitate. Trezindu-se din 
reverie, o luă la picior către pădure. Iarba era moale sub 
paşii săi şi păstra urma unui fel de potecă, de parcă alţii, 
mai puţin loviți de soartă, ar fi parcurs acelaşi drum, purtaţi 
pe aripile de zefir ale înseră rilor catifelate şi înmiresmate. 

Mireasma era prezentă, dulce, îmbătătoare. lar 
persistentul parfum al plantelor se amesteca cu izul 
proaspăt al ploii de după-amiază. Gosseyn trăia impresia 
exaltantă a unei aventuri începute în paradis. O vreme se 
auzi din apropiere susurul murmurat al unei ape 
curgătoare. Dar şi acest zgomot se pierdu, când intră în 
umbra arborilor gigantici. 

Dar ce umbră. Venind de la lumina zilei ţi se părea că 
pătrunzi într-o pivniţă ca un coridor întunecos şi sinuos, cu 
pereţi mobili, în permanentă mişcare, aci deschizându-se în 
vaste anticamere, aci îngustându-se aproape până la 
dispariţie între tufişurile încâlcite, dar având mereu un 
plafon care ascundea cerul. Îşi dădu seama că-i va fi foarte 
greu să-şi păstreze simţul de orientare printre arbori. 
Noroc că avea o busolă care să-l ajute să-şi menţină direcţia 
generală. Mai mult nu putea spera. 

Mergând fără oprire prin această pădure aparent fără 
sfârşit, la un moment dat băgă de seamă că umbra se 
îndeseşte în jurul lui. Fără îndoială, în sfârşit se-nopta cu 
adevărat. Tocmai se întreba dacă va trebui să doarmă la 


poalele vreunui copac, când ieşi la loc deschis într-o prerie 
întinsă. 

Abia îşi încropise culcuşul de iarbă şi se pregătea să se 
întindă, când - suvolând silențios culmea unui deal apropiat 
- se ivi un avion. 

Acesta ateriză la cincisprezece metri de el şi-şi opri 
motoarele. 

O lumină ţâşni de la bord, mătură terenul cu o mişcare 
sulpă şi prinzându-l pe Gosseyn în fascicolul său orbitor, se 
imobiliză. De dincolo de lumină răsună o voce: 

— Gilbert Gosseyn, nu-ţi sunt duşman, dar nu-ţi pot spune 
mai mult până nu te urci în avion. Ca să fim siguri că ai s-o 
faci fără vorbă şi fără ca să tragi de timp, te anunţ că vreo 
şase arme sunt îndreptate spre tine. N-ai ce face. 

Gosseyn văzu armele, nişte tuburi evazate ce ieşiseră din 
fuselaj şi-i urmăreau orice mişcare. Atâta vreme cât se afla 
sub ameninţarea armelor, ce mai conta dacă-l considera 
duşman sau nu; fără să scoată vreo vorbă, ocoli avionul şi 
intră pe uşa deschisă. Abia dacă avu timpul să se arunce în 
primul scaun. Uşa se trânti. Toate luminile se stinseră, 
avionul rulă puţin şi se înălţă. Urmând un unghi ascuţit, 
urca spre cerul nocturn. 

Gosseyn văzu solul întunecat estompându-se sub el. Foarte 
repede, arborii gigantici şi decorul muntos fură totuna cu 
noaptea. Rapidul aparat de zbor era înconjurat de 
pretutindeni de o beznă uniformă, desăvârşită. Se mai 
scurseră trei, până la cinci minute, apoi, pe nesimţite, 
avionul atinse altitudinea necesară de zbor. Se aprinseră 
luminile şi vocea care-i vorbise mai înainte i se adresă: 

— În următoarele zece minute îmi puteţi pune toate 
întrebările pe care le doriţi. După aceea vă voi da 
instrucţiunile pentru aterizare. 

Gosseyn nu-şi credea urechilor. Toate întrebările. Îşi regăsi 
graiul. Prima întrebare o avea pe buze: 

— Cine sunteţi? 

— Un agent al Maşinii jocurilor. 


Gosseyn suspină uşurat. 

— Maşina este cea care-mi vorbeşte prin intermediul tău? 

— Numai în mod indirect. Maşina poate primi comunicări 
de pe Venus, dar nu emite ea însăşi pe lungimile de undă 
interplanetare. 

— Atunci acţionezi individual? 

— Am instrucţiuni. 

Gosseyn respiră adânc. 

— Cine sunt? 

Aşteptă cu toţi nervii încordaţi la maximum, dar se nărui în 
scaun când roboplanul îi răspunse: 

— Îmi pare foarte rău, dar vă pierdeţi timpul; nu posed 
informaţii asupra trecutului dvs., ci numai privind situaţia 
dvs. Actuală. 

— Dar Maşina ştie? 

— Dacă ştie, mie nu mi-a spus nimic. 

Pe Gosseyn îl apuca disperarea. 

— Dar trebuie să ştiu şi eu ceva. De ce trăiesc cu impresia 
că am fost ucis? 

— Corpul dvs. - rosti roboplsnul cu vocea sa fără inflexiuni 
- a fost carbonizat şi distrus cu ocazia morţii dvs. Dar nu 
ştiu deloc cum se face că sunteţi în viaţă. 

După o scurtă pauză, vocea reluă: 

— Domnule Gosseyn, vă rog insistent ca întrebările dvs. Să 
se refere la situaţia de pe Venus. Poate doriţi să vă fac un 
scurt rezumat al condiţiilor de aici, în ajunul invaziei 
planetei Venus. 

— Pe dracu'...! 

— Izbucni Gosseyn furios. 

Dar se stăpâni, conştient de timpul pe care îl pierdea. 

— Bine - zise el obosit - bine, nu-i o idee rea. 

Vocea începu: 

— Pentru a putea înţelege situaţia actuală, va trebui să vă 
forţaţi mintea să meargă până la limitele extreme ale 
concepţiilor dumneavoastră despre democraţie. Pe Venus 
nu există preşedinte, parlament şi nici grupuri 


conducătoare. Totul se face în mod voluntar; fiecare trăieşte 
pentru el, singur şi în acelaşi timp cooperează cu ceilalţi 
pentru executarea activităţilor indispensabile. Dar fiecare 
îşi poate alege munca. M-aţi putea întreba: dar dacă toţi 
hotărăsc să-şi aleagă aceeaşi muncă? Nu este posibil aşa 
ceva, populaţia fiind formată din cetăţeni pe deplin 
responsabili, care, înainte de a-şi pronunţa alegerea, 
întreprind un studiu aprofundat al stadiului lucrărilor. 

Spre exemplu, dacă moare un detectiv, sau se retrage, sau 
îşi schimbă profesia, el îşi anunţă intenţia. Bine înţeles, dacă 
moare, alţii se ocupă cu aceste anunţuri. Dar dacă este în 
viaţă, cei care doresc să devină detectivi vin să discute 
despre calificarea lor, atât cu acesta, cât şi între ei. Fie că a 
murit, fie că este în viaţă, succesorul său este ales în funcţie 
de rezultatul unei votări între toţi candidaţii. 

Fără să vrea, în acel moment gândurile lui Gosseyn 
alunecară pe o pantă personală. Fără nici o legătură cu 
imaginea ce i se oferea despre viaţa pe Venus, tabloul 
fascinant şi plin de speranţă al unei super-civilizaţii. Se 
gândea la acest roboplan, la liniştea de care se simţea 
cuprins audiind un raport pe cât posibil de obiectiv. 

Vocea roboplanului îşi continua expunerea: 

— Imaginaţi-vă acum o situaţie în care jumătate dintre 
candidaţii la funcţia de detectiv sau de judecător sunt 
agenţii unei bande. Printr-un sistem de asasinate bine 
aranjate, ei au organizat eliminarea celor mai periculoşi 
membri ai corporațiilor respective, astfel că acum deţin 
controlul virtual al tuturor posturilor de poliţişti şi 
magistrați, precum şi controlul cantitativ asupra celor două 
organizaţii. loate acestea s-au făcut sub controlul lui 
Prescott şi iată de ce este el suspect de... 

În acest moment, Gosseyn interveni: 

— Stai puţin, te rog. 

Fără să-şi dea măcar seama se ridicase în picioare. 

— Vrei să spui că... 


— Vă spun - răspunse roboplanul - că nu puteţi scăpa 
neprins. Cred că înţelegeţi acum de ce am fost nevoit să 
interpun un ecran interferenţial împiedicându-vă să vă 
folosiţi de videofonul lui Prescott. De la sosirea lui Thorson, 
toţi aceşti falşi detectivi au făcut uz de întreaga lor 
autoritate pentru a pune sub ascultare videofoanele tuturor 
persoanelor periculoase. lar Thorson include printre 
acestea şi pe proprii săi subordonați. lată de ce nu trebuie 
să vă aşteptaţi la vreun ajutor din partea lui Crâng. El 
trebuie să se arate dur, energic şi fără scrupule, căci altfel 
ar fi destituit din postul său de conducere. 

Dar vreau să fiu cât mai concis. Însuşi faptul că există toţi, 
precum şi enigma potenţialului dumneavoastră mintal au 
obligat o enormă maşină de război să bată pasul pe loc, în 
timp ce şefii ei îşi storc creierii să afle cine se află în spatele 
dumneavoastră. În acelaşi timp, cu toată sinceritatea, vă 
rog să mă credeţi că nu vi se cere cu inimă uşoară să faceţi 
ce vă voi propune acum, aceasta fiind însă unica acţiune 
logică. Trebuie să vă lăsaţi prins de ei. Trebuie s-o faceţi 
sperând că sunt atât de interesaţi de structura 
dumneavoastră mintală şi fizică cu totul deosebite, încât să 
vă lase în viaţă cel puţin câteva zile, timp necesar să vă 
examineze cu de-amănuntul sistemul nervos, cu mai multă 
grijă decât ultima dată. 

Pentru moment, iată ultimele noastre instrucţiuni. Peste 
câteva minute, veţi fi depus lângă vila Eldred Crâng, în 
pădure. Îl veţi căuta şi-i veţi relata povestea dvs. Cu 
complotul împotriva non-A, ca şi când n-aţi şti nimic despre 
el. Jucaţi acest rol până în ultimul moment; dar apreciaţi-vă 
singur, clipă de clipă, gradul de pericol în care vă aflaţi şi 
procedaţi în consecinţă. 

Aparatul se înclină spre înainte. 

— Vă rog să vă grăbiţi cu întrebările. 

O clipă, mintea lui Gosseyn se blocă, dar îşi reveni imediat 
în faţa imensului pericol ce-l aştepta. Se înţepeni în scaun. 


Nu mai era timp de întrebări. Era momentul unor clarificări 
absolut necesare. 

— Nici nu-mi trece prin gând - zise el furios - să mă dau 
jos din avion şi să mă sinucid. Nicăieri, în toate câte mi le-ai 
spus, n-am văzut nici măcar o singură măsură de precauţie 
pentru asigurarea proiecției mele. Este exact, nu-i aşa? 

— Nu s-a luat nici o măsură de protecţie - recunoscu 
roboplanul. Veţi fi absolut singur din clipa în care veţi pune 
piciorul pe pământ. 

Şi adăugă în grabă: 

— Nu subestimaţi, totuşi, posibilităţile unui om care este 
încă în viaţă, după ce a fost ucis. 

— la mai termină cu chestiile astea - zise cu duritate 
Gosseyn. N-o fac şi gata. 

Vocea roboplanului era calmă. 

— N-aveţi de ales. Dacă nu părăsiţi cabina de bună voie, 
mă voi vedea obligat să eman un gaz deosebit de neplăcut, 
care vă va face să ieşiţi în viteză. Doresc să subliniez că 
instrucţiunile, pe care vi le-am furnizat, sunt menite să vă 
salveze viaţa. Puteţi, pe răspunderea dumneavoastră, să nu 
ţineţi seama de ele. Amintiţi-vă că predarea şi capturarea 
dumneavoastră de către bandă reprezintă opinia Maşinii. 
Gândiţi-vă la asta domnule Gosseyn, şi vă rog să-mi spuneţi 
dacă mai aveţi întrebări. 

— De ce ar trebui să mă las prins? 

— Întrebă el morocănos. 

— Este esenţial - veni răspunsul - ca ei să poată examina 
de aproape un om pe care îl ştiu deja mort. 

Se produse o zdruncinătură, apoi câteva sărituri şi 
aparatul se imobiliză. 

— Ieşiţi - zise vocea. Nu pot să întârzii nici o clipă. leşiţi! 
IMEDIAT! 

Tonul îl impresionă pe Gosseyn. N-avea nici un chef să fie 
gazat. Se opri în pragul uşii şi întoarse capul. 

— Grăbiţi-vă, insistă roboplanul. Este vital ca nimeni să nu 
bănuiască cum de-aţi ajuns aici. Fiecare secundă e 


numărată. Luaţi-o drept înainte. 

Supunându-se cu regret, Gosseyn cobori; o clipă mai 
târziu, era singur în obscuritatea intensă a unei planete 
necunoscute. 


Bezna nopţii era tăcută. Urmând instrucţiunile 
roboplanului, Gosseyn abia făcu o sută de metri că şi văzu o 
licărire slabă, undeva, în stânga sa. Mai întâi era o vagă 
reflecţie, dar apoi, pe măsură ce se apropia, intensitatea 
luminozităţii se mărea. În cele din urmă se contură o oază 
de lumină care împestriţa cu stropi de lumină frunzişul şi 
iarba. Valul luminos se revărsa din nişte ferestre enorme 
practicate în trunchiul unui arbore situat la liziera pădurii. 

Gosseyn se opri în umbra protectoare a unui tufiş şi privi 
la ferestrele supraînălţate. Încă din roboplan, în ciuda 
exploziei de mânie, se hotărâse să urmeze indicaţiile 
Maşinii jocurilor. Acum, el aştepta, dorind mai întâi să vadă 
dacă pe sticla geamurilor se vor proiecta ceva umbre. Dar 
valul de lumină rămase constant. Nici o mişcare. 
Nemulțumit, dar totuşi hotărât, Gosseyn păşi în plină 
lumină. 

Încă dinainte observase, la dreapta sa, o scară 
monumentală, cioplită în chiar trunchiul copacului. Îi urcă 
treptele şi ajunse pe o terasă, care ducea la o uşă închisă. 
Ciocăni cu putere. 

După aproape un minut, lui Gosseyn îi fu clar că în casă, 
chiar dacă era luminată î giomo, nu-i nimeni. Mai ciocăni 
încă o dată şi apoi răsuci clanţa sferică. Uşa se deschise 
fără zgomot, lăsând să se vadă un coridor slab luminat, 
săpat în lemnul trunchiului. Pereţii natur, dar şlefuiţi 
impecabil, aveau un luciu mătăsos. Textura fibrelor 
lemnoase desena un arabesc complicat, amintind de cea a 
mahonului, dar culoarea era închisă ca a lemnului de nuc 
lăcuit. 

Toate fură înregistrate de Gosseyn dintr-o privire. Totuşi 
şovăia încă. Ar fi fost pur şi simplu o prostie din partea 


cuiva care vrea să se predea, să se lase doborât ea hoţ. 
Ciocăni din nou, de astă dată în tăblia dinspre, interior a 
uşii. Nici un răspuns. O rază de lumină se filtra printr-o uşă 
întredeschisă, în fundul coridorului. Se îndreptă înspre 
acolo şi ajunse într-un salon spaţios şi confortabil, cioplit - 
ca şi coridorul - în esenţa lemnoasă a arborelui. 

Şi aici pereţii erau perfect şlefuiţi, dar lacul utilizat era 
diferit fără îndoială, căci nuanţa lor era mult mai deschisă. 

Efectul era splendid, iar mobilierul luxos şi covorul imens - 
cel puţin 20 de metri pe 30 - accentuau opulenţa încăperii. 
Era evident că lumina ce se vedea de afară provenea de 
aici. Geamurile masive, strălucitoare, urmau curbura 
trunchiului de-a lungul unui întreg perete. În salon 
răspundeau şase uşi. Gosseyn le deschise una după alta. O 
bucătărie, cu oficiu, camere frigorifice şi o mică sală pentru 
prânz. Apoi alte cinci camere, fiecare cu sală de baie şi un 
mic culoar care dădea într-o încăpere de dimensiuni 
impresionante aflată în beznă, părând a adăposti o imensă 
grădină în interiorul arborelui. 

Când inspectă şi ultima cameră fu sigur că Eldred Crâng 
nu era acasă. Fără îndoială, până la urmă trebuia să apară, 
dar absenţa lui ridica acum o problemă de ordin psihologic. 
Deznodământul era amânat. Iar el rămânea în 
incertitudine. Până la întoarcerea lui Eldred Crâng, el putea 
să se răsgândească. Căci situaţia nu era în ordine, ceea ce 
favoriza oboseala nervoasă, neliniştea şi îndoielile 
retrospective privind oportunitatea rămânerii pe loc, 
lăsându-se capturat de inamic, atâta vreme cât populaţia de 
pe Venus n-a fost avertizată de pericol. 

Într-un mic hol de trecere situat în fundul apartamentului, 
găsi două uşi faţă în faţă. Le deschise pe rând. Ca şi 
celelalte din casă, nu erau încuiate. Una dădea în bucătărie, 
iar cealaltă - în beznă. Lumina din hol nu era prea 
puternică, dar, când ochii i se obişnuiră cu penumbra, văzu 
că este vorba de un fel de subterană. Lumina nu bătea mai 


mult de cincizeci de paşi, dar Gosseyn avu impresia că 
hruba se prelungeşte mult dincolo de trunchiul arborelui. 
Închise uşa respectivă şi, ducându-se într-una din camere, 
se dezbrăcă şi făcu un duş în sala de baie vecină. Se simţi 
reîmprospătat, dar oboseala începuse să-şi spună cuvântul. 
Se strecură deci în aşternutul neatins. Liniştea, în jurul său, 
era deplină. Gândurile sale se concentrară în adâncurile 
creierului său asupra misterului Gilbert Gosseyn, cel ucis o 
dată şi reânviat. Nici chiar zeii de demult n-ar fi reuşit mai 
bine. Pe vremea romantismului ar fi putut crede că e vreun 
prinţ, ori vreun agent guvernamental important, dacă nu un 
bogat om de afaceri. Dar în lumea non-A nu existau oameni 
deosebiți. Deşi, dacă se gândea bine, oamenii bogaţi erau 
destul de numeroşi, iar oamenii preşedintelui Hardie 
puteau fi consideraţi, într-o anumită măsură, drept agenţi 
guvernamentali. Dar acum scara valorilor se modificase, 
oamenii se năşteau egali şi era nevoie de antrenamentul 
non-A pentru încadrarea lor după inteligenţă. Numai 
existau nici regi, nici arhiduci, nici supermani călătorind 
incognito. Cine putea fi el de avea atâta importanţă? 


Aţipi gândindu-se la asta. 

Gosseyn tresări şi se trezi. Lumina zilei se revărsa prin uşa 
deschisă spre coridorul ce ducea la living. Se ridică în coate 
întrebându-se dacă nu cumva Crâng se întoarse, fără să 
bage de seamă că are un musafir. Cobori din pat şi se spălă 
făcând mult zgomot, fluierând tare şi fals. Trăia o 
experienţă cu adevărat neobişnuită. Trebuia să-şi facă 
cunoscută prezenţa, astfel încât gazda să nu fie luată prin 
surprindere şi să cedeze impulsului să-l doboare pe loc. 

Continuă să fluiere strident şi când trecu în bucătărie. Şi 
nu fu mai puţin zgomotos când cotrobăi prin sortare şi 
dulapuri. Zdrăngăni tigăile şi farfuriile. Inspectă frigiderul 
bine garnisit, deschizându-l şi trântindu-i sertarele şi porţile 
containerelor. Îşi luă o ceaşcă şi ceainicul, ciocnindu-le 
neglijent. Îşi prăji nişte şuncă, încercând să acopere cu 


fluieratul său sfârâitul grăsimii. Şi în cele din urmă, mâncă 
cu poftă şunca, tartinele, ceaiul şi nişte fructe proaspete 
venusiene. 

Îşi termină micul dejun, dar era în continuare singur. leşi 
din bucătărie şi mai inspectă o dată, în grabă, 
apartamentul. Livingul era inundat de soarele care 
strălucea prin ferestrele imense. În afară de camera sa, 
niciuna dintre celelalte nu fusese folosită; deschise uşa care 
ducea spre interiorul arborelui gigantic şi intră în hrubă. 
Era la fel de întunecată ca în ajun. O clipă şovăi, gândindu- 
se dacă n-ar trebui s-o cerceteze puţin. Se răzgândi însă şi 
reveni în living privind pe ferestre. Observă că vila din 
arbore era înconjurată de un tăpşan înverzit. O parte era 
amenajată ca un parc deosebit de îngrijit. Parcul acoperea 
câteva hectare şi urca până la arborele - vilă. Coborând să 
vadă, constată că parcul începea cu o grădină amenajată 
într-o scobitură de circa şase metri în trunchi. O simplă 
zgârietură în raport cu masa enormă a acestuia. 

Dar era arhisuficientă pentru o minigrădină de basm, plină 
de tufişuri înflorite alcătuind un amalgam de culori feerice. 
Florile gigantice îşi înfoiau petalele atât de intens colorate 
încât păreau luminoase. În mod sigur Venus era un paradis 
pentru botanişti. 

Dar frumuseţea grădinii nu-l reţinu prea mult. Neli-niştit, 
reveni în apartament. Ce să facă până la întoarcerea lui 
Crâng? În living, se uită prin cărţile de pe rafturi. Mai multe 
titluri îi reţinură atenţia. „Aristotelianismul şi istoria 
nearistoteliană a planetei Venus” „Egocentristul dinspre 
nearistoteliana Venus”. „Maşina şi constructorii săi”. 
„Detectivi într-o lume fără criminali”. 

Lectura i s-a părut mai întâi o preocupare mult prea 
calmă. Apoi puse în funcţiune magnetofonul şi se calmă 
treptat. Citea acum cu mai multă atenţie, prânzi citind. Şi 
când se înseră era cu totul destins. Îşi tăie din 
ultracongelator un antricot de vacă consistent. După cină 
luă „Istoria planetei Venus”. Acolo era povestită viaţa 


primilor oameni pe planetă, către sfârşitul secolului al XX- 
lea, şi se relata cum a fost temperat, încă din primul sfert al 
veacului al XXI-lea, infernul arzător al atmosferei 
venusiene. Fuseseră aduşi de pe Jupiter meteoriți de 
gheaţă, ulterior amplasați pe orbite circumvenusiene, ceea 
ce avusese drept rezultat declanşarea unor ploi ce au durat 
mii de zile şi nopţi. Talia acestor meteoriți varia între 10 şi 
100 de kilometri-cubi. Odată topiţi, enorma masă de apă 
rezultată mai întâi îmbibase atmosfera planetei şi apoi îi 
atinsese suprafaţa, creând astfel oceane şi oxigenând aerul. 
În 2081 A. D., Institutul de Semantică Generală - care intra 
atunci în perioada sa guvernamentală - intui potenţialităţile 
pentru non-A ale acestei magnifice planete. La epoca 
respectivă, arborii şi restul vegetației transplantate pe 
Venus căpătaseră un caracter luxuriant. Metoda de 
selecţionare a coloniilor de câtre Maşină a apărut 100 de 
ani mai târziu şi astfel a luat amploare cel mai grandios 
plan de emigrare selectivă din întreaga istorie. 

Populaţia planetei Venus în 2056 A. D., afirma manualul, 
era de 1199000038 bărbaţi şi 120143380 femei. 

Închizându-l, Gosseyn se întrebă dacă nu cumva 
excedentul de populaţie feminină era explicaţia căsătoriei 
unei femei non-A cu John Prescott. 

Luă apoi „Egocentristul pe Venus”, pe care se hotări să-l 
citească în pat. O notă introductivă preciză că doctorul în 
psihologie Laurent Kair, autorul lucrării, profesase pe 
pământ, în oraşul Maşinii, în perioada 2559 - 2564 A. D. 
Gosseyn parcurse titlurile) capitolelor şi-l alese pe cel 
intitulat „daunele corporale şi efectele lor asupra ego-ului.” 

Un paragraf îi reţinu atenţia: „Dintre toate dezvoltările 
anormale ale ego-ului, cel mai dificil de izolat se manifestă 
la bărbatul sau la femeia victime ale unor accidente urmate 
răniri, care nu au efecte ulterioare imediate.” 

Gosseyn se opri asupra acestui pasaj. Fără să caute în mod 
special, ceva, dăduse în sfârşit peste ceva concret, logic, 
care se putea raporta la X. 


X, înfiorătorul mutilat, al cărui ego se dezvoltase anormal, 
fără ca psihiatrii - a căror datorie este de a supraveghea pe 
indivizii periculoşi - să-şi fi putut da seama. 

În dimineaţa următoare, Gosseyn se trezi tot într-o casă 
tăcută. Cobori din pat, uimit că nu a fost încă descoperit, se 
decise să-i mai acorde lui Crâng o zi întreagă, înainte de a 
întreprinde vreo acţiune definitivă. Ar fi putut încerca mai 
multe variante. Spre exemplu, un apel prin videofon către 
centrala cea mai apropiată. Şi o explorare a tunelului din 
arbore. 

Cea de a doua zi trecu fără nici un incident. 

În dimineaţa celei de a treia, Gosseyn îşi luă micul dejun în 
grabă şi luă videofonul. Formă prefixul pentru „mare 
distanţă” şi aşteptă, gândindu-se cât de prost fu-sese că n-o 
făcuse mai degrabă. Gândurile îi fură întrerupte de apariţia 
pe ecran a ochiului unui robot: 

— Pentru ce stea doriţi legătura? Întrebă vocea uniformă a 
robotului. 

Gosseyn îl privi aiurit şi reuşi să mormăie: 

— M-am răzgândit. 

Închise şi se prăbuşi într-un fotoliu. Ar fi trebuit să-şi dea 
seama, gândea el, că baza galactică de pe Venus avea o 
centrală proprie ca să poată avea oricând legătura cu orice 
planetă. Care stea? Pentru tipii ăştia „mare distanţă” 
însemna într-adevăr ceva. 

Examină din nou cadranul şi atinse cu degetul adâncitura 
marcată „regional”. Ochiul reapăru pe ecran. Dar la 
solicitarea lui, vocea răspunse impasibilă: 

— Îmi pare rău, dar de la acest post nu pot da legătura 
exterioară decât domnului Crâng personal. 

Clic! 

Gosseyn se ridică. Tăcerea din apartament îl învăluia ca o 
mare fără valuri. 'Totul era atât de liniştit încât până şi 
propria respiraţia i se părea zgomotoasă şi-şi putea auzi 
bătăile inimii, neregulate. Vocea robotului îi răsuna încă în 


urechi. „Care stea?” Şi când se gândea cât timp pierduse. 
Şi câte avea de făcut. Mai întâi de toate, tunelul. 

Câteva minute mai târziu, el scruta culoarul slab luminat 
care ducea în profunzimile unui arbore gros de 200 de 
metri şi înalte de aproape doi kilometri. Era destul de 
întuneric, dar într-unul din dulapurile cu provizii găsise o 
lanternă atomică. Şi Gosseyn şi-o însuşise. Lăsă uşa 
deschisă în spatele său şi începu să înainteze în interiorul 
arborelui. 


Monotonia decorului îi moleşea gândurile. Tunelul coti şi 
panta descendentă se accentuă. Pereţii curbați sticleau slab 
în lumina lanternei. De două ori în timpul primelor zece 
minute, tunelul se bifurcă. Şi, în ora care urmă, tunelul 
intersectă alte şapte coridoare similare şi se mai bifurcă de 
încă trei ori. În aceste condiţii i-ar fi fost uşor să se 
rătăcească, dar Gosseyn îşi desenă în carnet o schiţă, 
marcând cu grijă fiecare tunel colateral. 

„Cred - îşi zise el - că am făcut deja mai multe sute de 
metri pe sub pământ şi acum mă aflu, undeva, în lungul 
rădăcinilor, care se mai întretaie. În realitate, sunt sigur că 
sunt pe undeva prin pădure.” 

Până atunci nu se gândise la amploarea rădăcinilor 
capabile să suporte asemenea arbori gigantici. Dar aici, în 
acest labirint fără sfârşit, reieşea clar că rădăcinile erau pe 
cât de enorme, pe atât de încâlcite, astfel că era cu totul 
imposibil să-ţi, dai seama, dinăuntru, când şi unde se 
racordau. Încercă să caute ceva urme vizibile la tunelul 
următor. Dar nu observă nimic deosebit, lemnul rădăcinilor 
- acum de culoarea galbenă a lămâii. 

— Curbându-se masiv până în plafon. Cât de sus putu pipăi 
cu buricele degetelor, nu întâlni decât aceeaşi suprafaţă 
dură, ca de metal. Nici striuri, nici neregularități, nici trape 
ascunse, nimic care ar fi putut oferi vreun indiciu. 

Gosseyn se simţea cuprins de nelinişte. Hrubele astea 
erau, se pare, fără capăt. Dacă voia să le exploreze cu 


adevărat avea nevoie de provizii. Desigur, era o prostie să-şi 
piardă două ore cu întorsul. Dar o prostie şi mai mare ar fi 
fost să continue. Trebuia să se reântoarcă, înainte de a 
resimţi foamea sau setea. 

Ajunse înapoi în apartamentul lui Crâng, fără probleme. Îşi 
făcu un pachet cu sanvişuri şi tocmai se pregătea să atace o 
porţie de ochiuri cu şuncă, când apărură patru bărbaţi. 
Aceştia intrară prin trei uşi diferita. Primii trei aveau arme 
în mâini şi pătrunseră în cameră ca şi cum ar fi fost 
catapultaţi de un resort puternic. Cel de al patrulea, un tip 
slăbuţ cu ochi de culoarea alunei, nu era înarmat şi intră cu 
nonşalanţă pe uşă. El fu cel care i se adresă: 

— O. K., Gosseyn, mâinile sus! 

Gosseyn, încremenit la masă, privind circular în jurul lui 
realiză că Eldred Crâng, agent galactic, detectiv venusian şi 
adept în ascuns al non-A se întorsese în sfârşit acasă. 

Mai întâi se simţi uşurat. Deoarece, până când oamenii de 
încredere şi cu educaţie - vor fi la curent cu pericolul care 
pândeşte civilizaţia, el - Golbert Gosseyn - trebuia să aibă 
grijă să rămână în viaţă. Încercă deci să privească sosirea 
lui Crâng ca un element pozitiv în acest sens - Se ridică în 
picioare, cu mâinile sus, privindu-i cu curiozitate pe cei 
patru, tentând să-şi convingă simţurile de realitatea 
prezenţei lor. Nu se hotărâse încă în ce fel le va istorisi 
povestea ce i-o impusese Maşina. 

În timp ce-i cerceta cu privirea, unul dintre bărbaţi se 
apropie de masă şi-i desfăcu pachetul cu senvişuri. Acestea 
se răsturnară într-un amestec dezordonat de alb şi brun; 
două căzură pe podea cu un zgomot uşor, de felii de pâine 
prăjită. Tipul nu zise nimic, dar schiţă un zâmbet privind 
senvişurile. Avea vreo 80 de ani, era solid, cu o înfăţişare 
îngrijită. Se apropie de Gosseyn. 

— Aveai de gând s-o-ntinzi, aşa-i? 

Vorba lui avea un uşor accent străin. Surâse din nou.! Îl 
plesni cu brutalitate peste faţă cu dosul mâinii şi repetă cu 
aceeaşi voce monotonă: 


— Plecai sau nu? 

Din nou ridică mâna. Din stânga lui Gosseyn, răsună vocea 
lui Crâng: 

— Destul, Blayney. 

Ascultător, omul îşi lăsă, mâna în jos. Dar gândurile se 
citeau pe faţă, iar emoția îi tulbura glasul în timp ce zicea: 

— Domnule Crâng, dar dacă apuca să plece, sau, dacă n-ar 
fi cerut centrala? Cine s-ar fi gândit să-l caute tocmai aici...? 
Ce mai, dacă apuca s-o şteargă, şeful cel mare ar i... 

— Gura! 

Întunecat, Blayney se stăpâni. Gosseyn se întoarse către 
tipul slăbuţ cu alură de şef: 

— În locul tău, Crâng, n-aş mai avea încredere în Blayney 
când va depăşi 40 de ani. 

— Ce? 

Blayney fusese cel care exclamase, sufocat de furie. Ochii 
galbeni ai lui Crâng îl scrutau cu atenţie pe Gosseyn. 

— Gestul lui Blayney de a mă lovi aşa cum a făcut-o explică 
Gosseyn, are explicaţii psihoanalitice. Sistemul lui nervos 
începe să reacționeze violent la stimulii care s-ar fi putut 
produce, de parcă aceştia s-au şi produs în realitate. E o 
tulburare pur funcţională, dar formele de manifestare 
exterioară sunt dezastruoase pentru individul în cauză. Se 
produce o constantă pierdere de curaj. Şi explozii de 
sadism care să ascundă tot mai marea laşitate. La 40 de ani, 
îl vor chinui coşmarele numai la gândul accidentelor ce le- 
ar fi putut avea în unele locuri primejdioase pe unde l-au 
purtat paşii în tinereţe. 

Şi încheie, înălţând din umeri: 

— Încă unul care n-a reuşit integrarea non-A. 

Blayney avea ochii cenuşii, Aceştia căpătară sclipiri de oţel 
în timp ce-l priveau pe Gosseyn. Întoarse capul către Crâng 
şi întrebă cu un ton scăzut: 

— Pot să-l pocnesc, domnule Crâng? 

— Nu; doar nu te-a interesat tot ce-i trece prin minte. 


Blayney păru nemulţumit, dar Gosseyn nu mai zise nimic 
care ar fi putut înrăutăţi situaţia. Era timpul să-şi debiteze 
povestea. 

Spre marea sa suprindere, fu ascultat cu mare atenţie. 
Când Gosseyn termină, Crâng îşi scoase o ţigară din 
tabacheră şi şi-o aprinse. Remarcă privirea lui Gosseyn 
aţintită asupra lui, dar nu spuse nimic în momentele 
următoare. Trăsăturile chipului reflectau o uşoară 
tulburare şi, timp de peste un minut, fumă în tăcere. 
Gosseyn având tot timpul să-l studieze. 

Eldred Crâng era zvelt şi nu prea înalt. Tenul său mai 
închis la culoare sugera că ar fi de origine mediteraneană 
sau din orientul apropiat. Sau poate se născuse pe o 
planetă cu un soare mai puternic decât cel pământean. 
Comportamentul său mobil, la care se adăuga culoarea 
galbenă a ochilor, sugera o personalitate aprigă. 

Deci ăsta era bărbatul pe care-l iubea Patricia Hardie. 
Gosseyn se întrebă dacă n-ar trebui să-i devină instinctiv 
antipatic şi ajunse la concluzia că nu este cazul. În schimb 
se trezi că-şi reaminteşte spusele roboplanului, conform 
cărora Crâng nu-i putea fi de nici un folos. Tipul era 
înconjurat de oamenii bandei şi de cei din propria rasă. 
Avându-l pe Thorson comandant suprem, Crâng era nevoit 
să-şi supravegheze orice gest. 

Tăcerea fu ruptă brusc de râsul lui Crâng. 

— O vreme - zise el - am fost cât pe-aci să-ţi dau drumul, 
cu povestea ta cu tot. În realitate însă, noi nu suntem aici ca 
să ne jucăm de-a prinselea. Ne-am hotărât deci să ţinem o 
consfătuire generală în prezenţa ta. Şi peste o oră plecăm 
spre pământ. 

— Spre Pământ, îngână Gosseyn. 

Îşi strânse buzele înciudat. De când era pe Venus nu 
apucase să aducă la cunoştinţă ameninţarea ce pândea 
sistemul solar decât unei singure persoane. Şi, în cel mai 
bun caz, această unică persoană - Amelia Prescott - 
transmisese respectiva informaţie confreeriei detectivilor, 


ignorând că respectiva organizaţie nu era decât o ramură 
anexă a bandei. O persoană din două sute de milioane. 

Crâng reluă: 

— Ei bine, Blayney, adu-i pe soţii Prescott. 

Gosseyn tresări, dar apoi îşi recăpătă stăpânirea de sine. Îi 
privi cu curiozitate pe John şi Amelia Prescott intrând, cu 
cătuşe la mâini şi câte un plasture lipit pe gură. Bărbatul îl 
privi fără să se tulbure pe fostul său agresor, dar femeia se 
cutremură văzându-l pe Gosseyn. O clipă se luptă vizibil cu 
căluşul. Renunţă apoi în silă şi-i făcu lui Gosseyn un semn 
de neputinţă clătinând capul. 

O privi cu compătimire. Acesta era rezultatul deducţiilor 
sale că Prescott ar înclina mai mult către non-A decât către 
bandă. Prescott o trădase. Dacă şi ea ar fi făcut parte din 
grupul conspiratorilor, n-ar mai fi fost nevoie să-i astupe 
gura cu plasturele. Ar fi lăsat-o să-şi asume aparenţa unei 
simple prizoniere, fără precauţii s-o împiedice să vorbească. 

Neplăcut era doar pentru soţ, obligat să suporte şi el 
căluşul. Dar oricare ar fi fost scopurile urmărite cu această 
comedie, Gosseyn se hotări să-i respecte regulile. El ştia 
cine-i Prescott şi ceilalţi ignorau asta. Era unul dintre 
puţinele sale atuuri într-o partidă în care cărţile împotriva 
lui se etalau una după alta. 


Un transportor spaţial săgeta întunericul neantului 
cosmic. La bord se aflau o femeie şi 402 bărbaţi, cifre 
comunicate de Crâng în a doua zi de zbor. 

— Am primit ordine - zise el - să nu-mi asum nici un risc 
cu tine. 

Gosseyn nu-i răspunse. Crâng îl intriga. În mod clar 
intenţiona să-şi păstreze poziţia în bandă, fără să ţină 
seama de adeziunea sa la filosofia non-A. O asemenea 
atitudine nu putea duce decât la compromisuri mai mult 
decât neplăcute şi la adoptarea de măsuri necruțătoare, 
chiar cu preţul unor vieţi individuale. Dar dacă, până la 
urmă, avea cu adevărat intenţia să-şi folosească puterea în 


favoarea non-A, toate concesiile făcute bandei de-a lungul 
timpului îşi vor găsi o compensare. 

Crâng îşi continuă rondul pe punte. Gosseyn rămase multă 
vreme să privească noaptea interplanetară printr-unul din 
hublourile gigantice de la prova. O stea cu irizaţii celeste 
sclipea în depărtare. Mâine, ea va căpăta aspectul 
Pământului. Şi mâine seară, el va fi în reşedinţa oficială a 
preşedintelui Hardie. După o călătorie prin spaţiu, de trei 
zile şi două nopți. 

Aterizarea fu o dezamăgire pentru Gosseyn. Ceţuri şi nori 
groşi mascau continentele şi, pe întreaga durată a 
traversării atmosferei, aceeaşi nori făcură imposibilă 
observarea solului. În încheiere - o ultimă decepţie: un strat 
gros de ceaţă plutea deasupra Oraşului Maşinii, acoperind 
şi ce mai lăsaseră norii liber. 

Mai apucă să întrevadă, supliciul lui Tantal, farul atomic al 
Maşinii, apoi transportorul spaţial plonjă în interiorul unei 
construcţii gigantice. 

În crepusculul ceţos, Gosseyn fu luat pe sus. Felinarele 
aprinse păreau slabe pete de lumină tulbure; curtea 
Palatului Prezidenţial era pustie, dar se animă de zgomotul 
oamenilor din gardă, care coborau din maşinile de însoţire, 
înconjurându-l. Fu condus spre un lung coridor scăldat în 
lumină; apoi, urcând o scară, ajunse într-un hol luxos. 
Crâng îl însoţi până la o uşă situată pe cealaltă parte. 

— Am ajuns, spuse el. Acesta este apartamentul în care vei 
sta cât vei fi oaspetele preşedintelui. Ceilalţi, vă rog, 
rămâneţi afară. 

Deschise uşa şi intră într-un living-room de 7 metri pe 16, 
cel puţin. Trei alte uşi răspundeau în living. Crâng le arătă: 

— Dormitorul, sala de baie şi intrarea din spate. În 
dormitor mai e o uşă care dă tot în camera de baie. 

Şovăi şi continuă: 

— N-o să fii nici încuiat, nici păzit, dar în locul tău n-aş 
încerca să fug. Pot să-ţi confirm că nu vei putea ieşi din 
Palat. 


Surâse. Expresia feţei era încurajatoare şi amicală. 

— Vei găsi în cameră un costum de seară. Poţi fi gata peste 
o oră? Vreau să-ţi arăt ceva înainte de a ne aşeza la masă. 

— Voi fi gata, zise Gosseyn. 

Se dezbrăcă, gândindu-se la şansele unei evadări. Nu 
putea accepta spusele lui Crâng că i-ar fi imposibil să fugă, 
dacă într-adevăr nu existau paznici. Se întrebă dacă nu 
cumva voia numai să-l ademenească. 

Găsi mai multe costume în garderoba dormitorului şi 
tocmai îşi alesese unul dintr-o stofă întunecată metalizată 
când auzi deschizându-se uşa. Îmbrăcă în grabă un halat şi 
trecu în living. Patricia Hardie încuie uşa pe care Crâng o 
desemnase drept intrarea din spate. Se întoarse cu o 
piruetă elegantă şi se apropie de el: 

— Prostule, îi zise ea fără menajamente. De ce-ai fugit 
imediat cum au venit gărzile atunci? N-ai auzit că le-am 
spus că nu permit nimănui să-mi răscolească apartamentul, 
dacă vine din ordinul lui Thorson? Chiar tu ai fost cel ucis, 
nu-i aşa? Nu-i vorba doar despre o asemănare 
întâmplătoare? 

Gosseyn vru să răspundă, dar ea îl opri: 

— Nu pot sta decât un minut. Crede-mă, sunt suspecta nr. 
1 în legătură cu evadarea ta de luna trecută şi dacă sunt 
găsită aici... (se cutremură extrem de convingător). 
Gosseyn, cine eşti tu? Acum trebuie că ştii. 

O privi cercetător, molipsit şi el de febrilitatea fetei. 
Apariţia ei adusese în cameră un suflu vital care lipsea. 
Această impetuozitate îl intrigă însă. 

— Spune-o, aproape că-i ordonă ea. Repede! 

Nu-i fu greu să spună ce ştia. Că s-a trezit pe Venus, fără 
să-şi amintească cum a ajuns acolo. În rest, n-avea ce să-i 
mai ascundă din evenimentele care au mai urmat, cu 
excepţia faptului că el ştia acum că Prescott făcea parte din 
bandă. Chiar şi asta nu era un secret pentru ea, din 
moment ce-o spusese cu voce tare, de auzise şi el. Dar era 
singurul lucru pe care el nu trebuia să-l spună cu voce tare. 


Dacă existau dictafoane care înregistrau convorbirea, era 
mai bine să împărtăşească acest secret în tăcere. 

Deci, în afara acestui aspect, îi expuse totul în câteva 
cuvinte. Chiar înainte ca el să termine, fata se aşeză într-un 
fotoliu şi-şi muşcă buzele, vizibil dezamăgită. 

— Corpul tău numărul 2, spuse ea după o tăcere destul de 
lungă, văd că nu ştie nimic mai mult decât corpul numărul |. 
Nu eşti decât un pion. 

Gosseyn, în picioare, o privea şovăind dacă să se supere, 
sau să se amuze. Nu era încă pregătit să abordeze cu ea 
problema celor două corpuri într-unui singur, deşi ceva idei 
tot avea. Dar se simţea jignit auzind-o tratându-l ca simplu 
pion, cu toate că într-adevăr asta şi era. 

— Ia zi-mi - o luă el din scurt - tu ce amestec ai în toate 
astea? 

Privirea fetei se îmblânzi. 

— lartă-mă, n-am vrut să te supăr. Adevărul este că lipsa 
ta totală de informaţii a tulburat pe toată lumea. Thorson, 
reprezentantul personal al lui Enro, a amânat invazia pe 
Venus. Vezi! Ştiam eu că asta o să te intereseze. Dar mai ai 
un pic de răbdare! Nu mă întrerupe. Acum o lună, i-am dat 
toate informaţiile pe care te-am considerat că-ţi sunt 
necesare. Vrei să ştii cine e X? Ei bine, şi noi vrem să ştim. 
Tipul are o voinţă de fier, dar nimeni nu ştie ce urmăreşte. 
Pare interesat exclusiv de propria grandoare şi s-a exprimat 
că speră să tragă ceva foloase de pe urma ta. Cei din Liga 
galactică sunt neliniştiţi. Nu-mi pot da seama dacă şahistul 
cosmic care te-a introdus în jocul acesta le este aliat sau nu. 
Fiecare bâjbâie în întuneric, întrebându-se ce-o să facă 
după aia. Fata tăcu. Ochii îi străluceau provocator. 

— Amice - zise ea - poate se iveşte o ocazie favorabilă şi 
pentru tine în toată harababura asta. N-o pierde. 

Devenise dintr-odată serioasă. 

— Foloseşte-o dacă ţi se oferă şi dacă nu e condiţionată de 
clauze imposibile. Rămâi în viaţă. 


Se ridică. Îi atinse umărul prieteneşte şi fugi către uşă. Se 
opri în prag şi-i ură: 

— Baftă. 

Apoi închise uşa după ea. 

Gosseyn făcu un duş, gândindu-se: „De unde ştie ea ce fac 
şi cred toţi ceilalţi. Cine este ea?” 

leşind din sala de baie constată că mai are un vizita tor. 
Instalat comod într-un fotoliu se afla preşedintele Hardie. 
Chipul său aristocratic se lumină văzându-l pe Gosseyn. 
Aşezat acolo, lăsa o impresie de calm olimpian, de 
hotărâre... Ce mai, imaginea ideală a unui mare om de stat. 
Privirea lui decisă se aţinti asupra chipului lui Gosseyn. 

— Ţi-am pregătit acest apartament, pentru că doream să-ţi 
vorbesc fără teama de a fi auzit. N-avem timp de pierdut. 

— Chiar aşa? 

În mod deliberat adoptase o atitudine ostilă. Omul acesta 
încredinţase unei asociaţii de rău făcători sarcina de a-l 
face preşedinte printr-o metodă bazată pe falsificarea 
jocurilor Maşinii. Crima era colosală, impardona-bilă şi 
personală. 

Trăsăturile fine ale chipului preşedintelui lăsară să filtreze 
un zâmbet. 

— Haide - zise Hardie. Să terminăm cu copilăriile. Vrei 
informaţii. Eu de asemenea. Pune-mi trei întrebări şi eu, la 
rândul meu îţi voi pune trei. 

Urmă o tăcere pe care o întrerupse brutal. 

— Bătrâne, să nu-mi spui că n-ai ce întreba. 

Ostilitatea lui Gosseyn începu să se clatine. Câte întrebări 
avea, nu i-ar fi ajuns noaptea întreagă să le pună. Nu era 
timp de pierdut. 

— Dumneata, cine eşti? 

— Întrebă el ironic. 

Hardie clătină din cap cu regret. 

— Îmi pare rău. Eu sunt fie ce par a fi, fie altcineva. În 
acest din urmă caz, să ţi-o spun, m-ar lăsa la mâna ta. Orice 
detector ar putea să scoată această informaţie. (Şi încheie 


abrupt:) Nu-ţi pierde timpul cu întrebări care m-ar putea 
distruge. Grăbeşte-te odată. 

— Ştii despre mine şi altele, decât cele ce s-au spus deja. 

— Da - zise preşedintele Hardie. 

Surprinzând probabil expresia lui Gosseyn, adăugă grăbit: 

— Ca să fiu sincer, nu prea multe. Iată, cu câteva zile 
înaintea intrării tale în scenă, am găsit o scrisoare în cutia 
mea de corespondenţă personală; expediată chiar de aici, 
din Oraşul Maşinii, scrisoarea dovedea că autorul ei era la 
curent cu teate detaliile planului pe care noi îl consideram 
drept secretul cel mai bine păzit din tot sistemul solar. Ştia 
despre atacul ce se pregătea împotriva planetei Venus. 
După ce făcea un rezumat al întregii acţiuni, scrisoarea 
afirma în modul cel mai categoric că tu te vei găsi la hotelul 
„Parc tropical” şi că ai de gând să preîn-tâmpini atacul anti- 
Venus. Cum în text mai erau şi alte detalii care nu doream 
să fie aflate de alţii, am ars scrisoarea şi te-am adus aici 
conform procedeului complicat pe care-l ştii deja. Asta-i tot. 
Şi acum, întrebarea nr. 3. 

— Doi. 

— Îl corectă Gosseyn. 

— Trei; şi eu dacă voi pune vreo întrebare la care tu n-o să 
vrei să răspunzi, vom proceda la fel. Corect? 

Gosseyn protestase involuntar. În fapt, el se gândea la 
spusele lui Hardie. Nu-i punea la îndoială povestea. 
Adevărul era, probabil pe undeva pe aproape. Ce se afla în 
spatele faptelor relatate - ei, da - asta era cu totul altă 
problemă. 

Impresionat pentru prima dată, Gosseyn îl măsură din ochi 
pe interlocutorul său. Preşedintele nu era decât un simplu 
conspirator printre mulţi alţii extraordinar de capabil, 
direcţionaţi fiecare spre un anumit ţel. Dar reuşise, şi 
aceasta era meritul său personal, să-i convingă pe aceşti 
oameni, tot atât de egoişti ca şi el să-i acorde lui poziţia 
socială cea mai ridicată. Caracterul acestui bărbat, la care 


abia dacă se gândea mai înainte, îi apărea pe neaşteptate 
mult mai complex. 

— Hai, Gosseyn. Întreabă odată. 

Uitase de importanţa factorului timp. Şi, în plus, era sigur 
că nu va mai afla mare lucru; la nivelul oamenilor ăstora nu 
se cunoştea esenţialul Spuse, deci: 

— Ce aveţi de gând cu mine? 

— "Ţi se va face o ofertă; în ce constă, nu ştiu încă. Thorson 
şi X tocmai discută problema. Orice ar fi, cred că ar fi 
înţelept s-o accepţi pentru moment. Ţine minte că eşti într-o 
poziţie forte. Teoretic, dacă ai avut deja două corpuri, de ce 
nu l-ai avea şi pe altreilea. 

Ridică o sprânceană. 

— Evident, asta nu-i decât o ipoteză. 

Gosseyn renunţase să mai creadă că a avut vreodată două 
corpuri. locmai voia să i-o spună pe un ton batjocoritor, dar 
se răzgândi. Îşi îngustă ochii, bănuitor. Tipii aceştia 
urmăresc un anume scop de încearcă să acrediteze o 
asemenea idee. La prima vedere, totul părea obscur şi fără 
semnificaţie, dar el nu trebuia să uite că nici o clipă nu 
ieşise în mod real de sub controlul bandei. Chiar şi 
roboplanul, care afirmase că este un agent al Maşinii, 
putuse fi instructat ca să se dea această impresie. Era mai 
bine să aştepte ca situaţia să se mai dezvolte. 

Îl privi pe Hardie şi spuse numai: 

— Da, este numai o ipoteză. 

— Prima mea întrebare - zise Hardie - priveşte persoana 
sau persoanele care se află în spatele tău. Vreun 
reprezentant al acesteia, sau al acestora, a luat deja 
legătura cu tine? 

— Absolut deloc, dacă nu-i Maşina, atunci habar n-am cine 
poate i. 

— Hardie îi răspunse: 

— Nu-i maşina, tocmai pentru că tu crezi că aşa este. 
Surâse: 


— Poftim, am început să mă exprim non-A. De altfel am 
constatat-o şi la ceilalţi. Chiar în momentul în care am 
hotărât să distrugem filosofia non-A, i-am adoptat logica. 
Harta nu-i totuna cu teritoriul. Certitudinea că tu nu ştii 
nimic este o abstracţie a realităţii, nu realitatea însăşi. 

Se opri şi tăcu un moment, surâzând vesel; apoi reluă: 

— Întrebarea nr. 2: personal, te simţi diferit în vreun fel de 
ceilalţi oameni? 

Înălţă din umeri. 

— Sunt de acord că nu este o problemă de ordin semantic, 
continuă el - căci tu nu poţi şti cum sunt ceilalţi oameni 
decât prin intermediul propriilor tale percepții, iar acestea 
pot fi diferite de ale mele. Din acest punct de vedere fiecare 
trăim într-o lume proprie. 'Totuşi, n-am cum să-ţi formulez 
altfel întrebarea. Ei, ce zici? 

De astă dată Gosseyn găsi întrebarea nu numai pertinentă, 
dar şi extrem de interesantă. În contextul acesteia îşi 
regăsea propriile gânduri transpuse în vorbe. 

— Nu mă simt cu nimic diferit. Presupun că te-ai gândit la 
ce-a descoperit Thorson în legătură cu creierul meu. 

Şi, încordat, întrebă: 

— Ei, ce are creierul meu? 

Se aplecă înainte. Îşi simţea trupul încins şi, în acelaşi timp 
îngheţat. Oftă când auzi răspunsul lui Hardie: 

— Aşteaptă-ţi rândul nu ţi-am pus încă cea de a treia 
întrebare, vreau să ştiu cum de ai găsit refugiul lui Crâng? 

— Am fost condus cu forţa acolo de un roboplan. 

— Aparţinând cui? 

— Insistă Hardie. 

— Pardon, e rândul meu - zise Gosseyn - cel mai bine ar fi 
ca fiecare să pună câte o singură întrebare. Ce are creierul 
meu? 

— Substanţă cerebrală adiţionată. De natură necunoscută. 
Thorson a ajuns să se îndoiască de propriile cunoştinţe şi 
posibilităţi. 


Gosseyn încuviinţă. Se simţea înclinat să-i dea dreptate lui 
Thorson. Nici el nu remarcase, şi încă chiar de la început, 
nici cea mai mică „diferenţă”. 

— Cui aparţinea roboplanul? 

— A afirmat că este reprezentantul Maşinii. 

— A afirmat? 

— Întrebarea mea - zise Gosseyn. 

Hardie protestă: 

— Nu răspunzi complet la întrebări. Ţi-a dovedit cu ceva? 

— Ştia prea multe lucruri care sunt de competenţa 
Maşinii, dar nu m-a presat să mă predau. Ceea ce am 
considerat suspect. 

Hardie căzu pe gânduri. 

— Îţi intuiesc raţionamentul. Dar nu-ţi pot aduce vreo 
clarificare. În ultimul timp, Crâng îl domină pe Thorson, iar 
eu, în multe probleme, sunt cu totul lăsat de-o parte. Mă 
tem - zise el cu uu zâmbet ranchiunos - că m-au pus în 
carantină. 

Deci, iată de ce se află el acolo, oferindu-şi informaţiile, 
pentru a primi altele în schimb. Într-o sclipire. Gosseyn îi 
văzu deodată pe pământenii aceştia, începând să realizeze 
că fuseseră manipulaţi ca nişte pioni. Până a putea spune 
ceva Hardie remarcă cu duritate: 

— Dacă te gândeşti la asta, să ştii că nu regret nimic. 
Maşina mi-a refuzat accesul la un post superior, iar eu am 
refuzat să accept vreo limitare de acest gen. 

— De, ce te-a refuzat Maşina? 

— Pentru că vedea în mine un potenţial dictator, aşa s-a 
exprimat ea; Fierăria asta blestemată a fost făcută ca să fie 
evitaţi cei ca mine, în vremurile când o asemenea 
eventualitate era pe drept cuvânt de temut. 

— Tar tu, până la urmă, ai fost întrutotul de părerea ei. 

— Dacă s-a ivit ocazia, am profitat de ea. Şi dacă 
împrejurările ar fi asemănătoare, aş proceda la fel. Se va 
găsi şi pentru mine un loc în ierarhia galactică. În actuala 
perioadă de criză, Thorson pur şi simplu evită să-şi asume 


riscul. (Expresia amară i se şterse de pe chip. Zâmbi). Ne- 
am îndepărtat de subiectul discuţiei noastre... 

Se întrerupse. Uşa se deschisese şi un bărbat în uniformă 
intră grăbit. După ce închise uşa, i se adresă lui Hardie.: 

— Domnule, Mr. Thorson urcă pe scară, tocmai am primit 
semnalul. 

Preşedintele Hardie se ridică. Deşi părea preocupat, era 
totuşi calm. 

— Ei bine, trebuie să ne oprim aici. Cred că am aflat ce 
doream - am încercat să-mi formez o părere despre 
dumneata. Şi îmi este clar că nu eşti ultimul Gosseyn. La 
revedere, şi aminteşte-ţi ce ţi-am zis. Fă concesii, pentru 
moment. Rămâi în viaţă. 

Împreună cu soldatul din gardă ieşi pe aceeaşi uşă prin 
care trecuse şi Patricia cu un sfert de oră mai înainte. Nu 
trecură decât câteva secunde şi o ciocănitură răsună în uşa 
ce dădea în coridorul principal. Apoi aceasta se deschise şi 
în prag apăru Thorson. 


Bărbatul cel înalt era aşa cum şi-l amintea Gosseyn, un 
Chip, cu trăsături parcă cioplite, un nas coroiat, un trup 
puternic. Chiar de la început, poziţia lui Thorson îi fusese 
evidentă. Omul de care toată lumea se teme, agentul lui 
Enrc. 

Acum ochii lui întunecaţi îl cercetau pe Gosseyn. 

— Încă nu te-ai îmbrăcat! 

— Zise el tăios. 

Privirea lui bănuitoare inspectă întreaga cameră. Deodată 
Gosseyn îl văzu într-o altă lumină. Venit din stele, acesta 
ajunsese într-un sistem solar străin. Aici, pe Pământ, 
înconjurat numai de necunoscuţi şi acţionând pe baza 
directivelor unei autorităţi îndepărtate, el se străduia să 
urmeze strict instrucţiunile primite. Tensiunea în care trăia 
era în mod clar teribilă, el neputând fi niciodată sigur de 
lealitatea celor cu care era nevoit să colaboreze. 

Thorson adulmecă aerul. 


— Interesant, parfumul dumitale, remarcă el. 

— N-am băgat de seamă - răspunse Gosseyn. 

Acum că i se atrăsese atenţia, sesiză şi el o urmă suavă. 
Probabil ca urmare a vizitei Patriciei. Fata asta ar trebui să 
fie mai atentă la asemenea detalii. Fără a lăsa să i se 
ghicească ceva pe chip, îl înfruntă cu privirea pe vlăjgan. 

— Ce vrei? 

Thorson nici măcar nu schiţă vreun pas să intre în cameră 
şi nici nu închise uşa. Îl scruta numai din ochi, cu o mină 
meditativă. 

— Am vrut numai să te văd... 

— Zise el. Să te privesc, nimic altceva. 

Ridică din umeri: 

— Asta-i tot. 

Se întoarse şi ieşi. Uşa se trânti în urma lui. Gosseyn clipi. 
Se aşteptase la un duel verbal şi acum se simţea deprimat. 
Începu să se dezbrace, tulburat încă de felul în care se 
comportase 'Thorson. Dar renunţă să se mai gândească la 
asta, văzând cât este ceasul; Crâng trebuia să apară din 
clipă în clipă. Nu trecu mult şi auzi uşa deschi-zându-se. 

— Vin imediat...! Strigă el. 

Nu primi nici un răspuns, din camera de dincolo nu se 
auzise nici un zgomot. O umbră apăru în cadrul uşii. 
Gosseyn tresări. Era John Prescott. 

— N-am decât un minut la dispoziţie - zise acesta. 

Cu toată uimirea sa, Gosseyn nu-şi putu stăpâni un oftat. 
Graba unanimă a vizitatorilor săi devenea obositoare. Fără 
să spună ceva se ridică în picioare şi-l privi întrebător. 

— Te vor mira cele ce-ţi voi spune - adăugă Prescott. 

Gosseyn îi făcu din cap semn să înceapă, dar mintea îi era 
aproape inactivă. Ascultă în tăcere explicaţiile grăbite care 
urmară. lotul se regăsea acolo. Şi că este agent galactic. Şi 
că este adept clandestin al non-A. 

— Bineînţeles - zise Prescott - că nu ţi-aş fi spus toate 
astea dacă n-aş fi forţat de împrejurări: te-am recunoscut 
după fotografii în după-amiaza când m-ai atacat şi ţi-o spun 


pe şleau, am anunţat prezenţa ta pe Venus, convins fiind că 
o să poţi dispare. Şi am rămas trăsnit când am auzit că ai 
fost găsit în vila-arbore a lui Crâng. 

Îşi trase sufletul şi Gosseyn avu tot timpul să se simtă 
dezamăgit. Singurul său avantaj faţă de bandă, cel de a-l 
cunoaşte pe Prescott, se volatilizase. Gândindu-se 
retrospectiv, îi apăru drept o prostie ideea de a fi contat pe 
asta - dar el procedase totuşi aşa. Mai rămânea o problemă 
de lămurit: ce rost mai avea acum o asemenea spovedanie? 

— Din cauza Ameliei - răspunse liniştit Prescott. Ea n-are 
nici un amestec în toate astea. M-am supus la toată 
înscenarea asta şi m-am lăsat prins odată cu ea, gândindu- 
mă că ei se vor mulţumi doar s-o închidă până la atacul anti- 
Venus. Dar Crâng mi-a spus, acum câteva minute, că X şi cu 
Thorson au ceva de gând în legătură cu tine. 

Se opri. Cu degete care tremurau imperceptibil, scoase 
din buzunar o cutioară de metal. O deschise şi, apropiindu- 
se de Gosseyn, i-o întinse. Gosseyn privi cu curiozitate cele 
douăsprezece pilule albe. 

— Ia una - îi zise Prescott. 

Gosseyn bănuia ce va urma, dar se supuse şi luă una 
dintre ele. 

— Înghite-o! 

Clătină negativ din cap. 

— Nu înghit chiar orice pilule necunoscute. 

— Este pentru protecţia ta. Ţi-o jur - o contraotravă. 

— Dar n-am luat nici o otravă - replică răbdător Gosseyn. 

Prescott închise cutia, care pocni uşor. O băgă la loc în 
buzunar şi făcu un pas înapoi, în timp ce cu mâna cealaltă 
scoase un revolver. 

— Gosseyn - îi şopti el - sunt încolţit. Înghite sau te curăţ. 

Pericolul părea ireal. Gosseyn se uită la pilulă, apoi la 
Prescott. Apoi zise cu blândeţe: 

— Am văzut un detector în camera mea de alături. Cred că 
ar fi o rezolvare rapidă. 

Efectiv, Prescott declară detectorului: 


— Această pilulă este un antidot, un mijloc de protecţie 
pentru Gosseyn, în cazul în care aş fi obligat să acţionez 
într-un anume fel. Poţi confirma aceasta. 

Răspunsul aparatului fu prompt: 

— Exact. 

Gosseyn înghiţi pilula şi rămase nemişcat un moment, 
aşteptând efectul. Ne resimţind nimic, zise: 

— Sper că totul va fi bine în ce-o priveşte pe soţia ta. 

— Mulţumesc - răspunse scurt Prescott. 

— Şi, grăbit ieşi pe uşa principală. 

Gosseyn sfârşi cu îmbrăcatul şi SP aşeză în aşteptarea lui 
Crâng, mai tulburat decât ar fi vrut s-o arate. Cei care îl 
vizitaseră, se arătaseră cu toţii neliniştiţi pentru 
perspectivele propriilor lor interese. Dar toţi avuseseră în 
comun aceeaşi convingere sinceră de iminenţa unei crize. 

Venus urma să fie atacată? De către cine? Nu era clar. De 
vreo supra-putere militară galactică? Ideea era mult prea 
uşor de admis, tocmai pentru că era cea mai plauzibilă. 
Exact aşa putea fi înrobită o rasă atât de legată de soarele 
şi planetele proprii. Prin agenţi, prin acţiuni fără 
semnificaţie aparentă, prin infiltrarea şi, în final, printr-un 
atac irezistibil dirijat de nicăieri. Referirile făcute în diverse 
ocazii la o Ligă galactică potrivnică atacului păreau vagi şi 
fără substanţă, în comparaţie cu realitatea prezenţei lui 
Thorson şi a etapelor deja parcurse: asasinatul, trădarea şi 
acapararea puterii pe Terra. 

— Şi tocmai eu m-am găsit să mă opun la toate! 

— Exclamă Gosseyn cu voce tare. 

Nu-şi putu stăpâni un râs nervos, simțindu-se ridicol. Din 
fericire, problema lui personală era pe cale de rezolvare, 
pentru el, una din perioadele cele mai periculoase fusese 
cea în care îşi însuşise, chiar şi numai parţial, ideea că ar fi 
reânviat într-un al doilea corp. Până la urmă, mintea sa 
logică reuşise să se debaraseze. Şi acum aştepta 
evenimentele serii într-o stare de spirit aproape normală. 


Dezagreabila reverie îi fu întreruptă de o bătaie în uşă. 
Spre marea sa uşurare, era Crâng. 

— Eşti gata? 

Gosseyn încuviinţă. 

— Atunci, să mergem. 

Coborâră mai multe trepte şi urmară un coridor îngust 
până la o uşă închisă. Crâng o descuie şi o împinse. Peste 
umărul acestuia, Gosseyn reuşi să vadă mai multe aparate 
şi o podea de marmoră. 

— Intră singur şi priveşte corpul. 

— Care corp? 

— Se miră Gosseyn. 

Apoi înţelese. Corpul. 

Uită de Crâng. Intrând, văzu şi alte aparate, mese, 
dulapuri de perete pline cu flacoane şi eprubete, iar într-un 
colţ - alungită pe un platou mobil - o formă acoperită cu un 
cearşaf alb. Uitându-se la silueta întinsă, Gosseyn simţi 
cum, treptat îşi pierde stăpânirea de sine! De zile întregi i 
se tot vorbea de celălalt corp al său şi dacă imaginea 
sugerată verbal, deşi o respinsese, totuşi îl afectase, acum 
era cu totul altceva, o mare diferenţă. 

Ca diferenţa între gând şi faptă, între poveste şi realitate, 
între viaţă şi moarte. lar această diferenţă era atât de 
mare, încât organele sale interne suferiră o dezechilibrare 
profundă, iar nervii săi, incapabili să integreze aceste 
reacţii neobişnuite, acuzară violenţa şocului. 

Dar, cu rapiditate, corpul său îşi reveni la normal. Simţi 
din nou podeaua de sub picioare, aerul pe care-l respira, 
rece şi uscat, înecăcios, în gură, în plămâni - pleoapele 
clipiră des; treptat, din nou sigur că trăieşte, dar încă 
ameţit, îşi lăsă conştiinţa să ia contact cu forma inertă, fără 
viaţă. 

Şi fără să-şi dea seama că se mişcă, se apropie de platou, 
întinse mâna, apucă cearşaful cu vârful degetelor, îl ridică, 
îl trase deoparte şi-l lăsă să cadă pe jos, dezvelind cadavrul. 


Gosseyn se aşteptase să vadă nişte resturi aproape 
carbonizate. Într-un anume fel, corpul întins, rigid pe placa 
de marmoră părea oribil mutilat, dar figura era neatinsă. 
Fără îndoială, trăgătorilor li se dăduse ordin să nu distrugă 
creierul. Toracele era aproape tăiat în două de gloanţe de 
mitralieră. Din piept şi pântece nu mai rămăsese decât un 
amestec nelămurit de carne şi oase, de ţesuturi sfâşiate şi 
zdrenţuite; deasupra genunchilor, fiecare centimetru pătrat 
de carne purta urmele unor arsuri atât de îngrozitoare, 
încât nu mai aduceau a nimic omenesc. Chipul era intact. 

Avea o expresie senină, neafectată de spaima sau groaza 
insuportabilă care contractă trăsăturile figurii în clipa 
dinaintea morţii. Obrajii păstrau chiar o umbră de culoare 
şi, dacă n-ar fi fost distrugerile suferite de trup, ar fi părut 
însuşi Gosseyn adormit, atât de viu îi rămăsese chipul. După 
o vreme, băgă de seamă că partea de sus a capului era 
despărțită de restul craniului; calota fusese decupată şi 
apoi repusă la loc. Gosseyn nici nu încercă să verifice dacă 
creierul se mai afla la locul lui. 

Un zgomot în spatele lui, îl făcu să se întoarcă, cu o 
mişcare lentă, derulată parcă cu încetinitorul. Practic, 
înainte de a se întoarce, mintea lui trebui mai întâi să se 
desprindă de imaginea cadavrului ca să perceapă mai clar 
situaţia. Îi trebuiră câteva secunde bune până să 
stabilească o analogie între zgomotul auzit şi un alt sunet 
asemănător. Roţi de cauciuc pe pardoseala de marmoră: X. 
Privi în jurul lui cu hotărârea fermă a celui pregătit la orice. 

Îngheţat, îl contemplă pe monstrul de plastic. Apoi îşi 
îndreptă atenţia asupra celor care intraseră în laborator, 
odată cu X. Cu o figură inexpresivă. Îi fixă cu ochii pe 
frumosul Hardie. Apoi privirea îi alunecă către zâmbetul 
gigantului Thorson şi în sfârşit către Patricia Hardie, care, 
distantă, dar interesată, aproape mascată de silueta celor 
doi bărbaţi, îl urmărea cu ochii ei luminoşi. 

— Şi acum ce facem? 

Era vocea gravă, fără nici o urmă de umor a lui X. 


— Mă gândesc, Gosseyn, că nu ai nici cea mai mică 
posibilitate să ne împiedici să te întindem alături de primul 
tău cadavru. 

Nu era o constatare foarte strălucită, dar avea o oarecare 
importanţă pentru cineva care nu este deloc convins că un 
alt treilea corp este gata pregătit să-i preia esenţa 
personalităţii, chiar din clipa distrugerii celui de al doilea. 

Şi mai ales, reflecta purul adevăr. 

X îşi agita braţul de plastic într-un gest de nerăbdare şi 
vorbele fură în deplină concordanţă cu gestul. 

— Hai să terminăm cu comedia. Aduceţi-o pe soţia lui 
Prescott şi imobilizaţi-l pe Gosseyn. 

Patru bărbaţi îl înşfăcară, în timp ce trei gardieni solizi o 
aduseră pe femeie. Se părea că aceasta le opusese o 
oarecare rezistenţă. Coafura Ameliei Prescott era 
desfăcută, iar obrajii împurpuraţi. Mâinile îi erau legate la 
spate şi respira gâfâit. Probabil îi puseseră la gură un căluş 
transparent, căci - văzându-l pe Gosseyn - buzele i se 
agitară în inutile şi frenetice eforturi. În cele din urmă, 
femeia se potoli, ridicând resemnată din umeri. Îi zâmbi cu 
tristeţe - dar ea nu-şi pierduse demnitatea. 

X îl privi pe Gosseyn şi zise. 

— Gosseyn, ne pui în faţa unei dileme. Noi suntem 
pregătiţi să declanşăm o acţiune de proporţii nemaivăzute 
de la al Treilea Război mondial. Am primit nouă mii de 
astronave de transport, patruzeci de milioane de oameni şi 
mai multe uzine gigantice de muniții; şi toate astea nu sunt 
decât mică parte a puterii militare a celui mai mare imperiu 
care a existat vreodată. Gosseyn, noi nu avem cum să 
pierdem... (Se întrerupse, apoi continuă:) Totuşi nu vrem să 
ne asumăm nici un risc. Am dori deci să-ţi propunem ţie, un 
necunoscut, să te alături şefilor sistemului solar. (Săltă din 
umeri:) dar aş vrea să-ţi fie clar o dată pentru totdeauna că 
ar fi inutil să iniţiem asemenea discuţii dacă tu refuzi să 
admiţi realitatea poziţiei noastre. Noi suntem obligaţi să 


ucidem, Gosseyn. Suntem forţaţi să fim fără milă. Asasinatul 
îi convinge pe oameni mai bine decât orice altceva. 

O clipă Gossyen crezu că au de gând s-o ucidă pe Amelia 
Prescott şi simţi că-i vine rău, dar îşi dădu imediat seama că 
înţelesese greşit. 

— Să ucideţi? 

— Zise el. Pe cine să ucideţi? 

— Pe cei aproape douăzeci de milioane de venusieni - 
răspunse X. 

Stând în fotoliul rulant, părea un gigantic gândac de 
bucătărie din plastic ieşit dintr-un coşmar nebunesc. 

— După cum trebuie c-o ştii - continuă el - singura 
diferenţă între distrugere a douăzeci de sisteme nervoase 
omeneşti şi distrugerea a douăzeci de milioane de venusieni 
constă în rezultanta emotivă produsă la supraviețuitori, 
care poate fi anihilată printr-o bună propagandă. 

Gosseyn avea impresia că se află undeva, în fundul unui 
puț adânc şi că se prăbuşeşte, se prăbuşeşte... 

— Ce se va întâmpla cu restul de două sute de milioane? 

— Îşi auzi singur vocea răguşită. 

— Teroarea! 

— Zise X cu vocea sa de violoncel. Teroarea fără milă 
împotriva tuturor acelora care se opun. Istoria a dovedit-o 
clar că nu este niciodată greu să controlezi masa unei 
populaţii decapitate de conducători. Ori, pe Venus, 
conducerea este colectivă la o scară foarte mare, de unde şi 
necesitatea unui număr ridicat de execuţii. 

Îşi agită din nou braţul de plastic cu impacienţă. 

— Hai, Gosseyn - zise el abrupt - decide-te. Îţi vom 
încredința înfăptuirea în mare parte a reorganizării, dar, 
pentru început, trebuie să ne laşi să pregătim terenul. Eşti 
de acord? 

Întrebarea îl tulbură pe Gosseyn. Abia acum realizase căi 
se ţinuse o cuvântare menită să-l convingă. Era un exemplu 
perfect de plan de abstracţie în cel mai bun sens non-A al 
cuvântului. Indivizii aceştia puneau la cale execuţii în masă. 


Ei, nu el. Bariera părea de netrecut, căci fiecare parte 
considera drept ilogic punctul de vedere al celuilalt. 
Hotărârea de refuza traversă ca o descărcare electrică 
reţeaua sistemului nervos, mobilizând întregul corp, iar el 
se simţi pe deplin şi definitiv decis. Zise deci cu o voce 
liniştită dar limpede: 

— Nu, domnule X. Nu sunt de acord. Şi duceţi-vă cu toţii 
dracului, căci acolo, în iadul creştin al primelor veacuri, 
este locul vostru, pentru că aţi îndrăznit să imaginaţi un 
asemenea asasinat în masă. 

— 'Thorson - zise X cu calm - ucide-o. 

— Ce? 

— Exclamă Gosseyn cu vocea albă. 

Mai apucă să facă doi paşi. Dar gardienii îl imobilizară. 
Când reuşi să privească din nou, Amelia continua să surâdă. 
Nu se împotrivi când Thorson îi înfipse acul unei seringi în 
braţ, deasupra cotului, dar se nărui ca o piatră. Gigantul o 
prinse cu uşurinţă în cădere. X continuă: 

— Vezi tu, Gosseyn, care-i superioritatea noastră faţă de 
nearistotelieni. Ei sunt plini până la refuz de scrupule, în 
timp ce noi suntem animați numai de dorinţa de a câştiga. 
Deci acest mic incident are drept scop... 

Se opri şi o expresie de surpriză îi contractă trăsăturile. 
Substanţa dură din care erau confecţionate piciorul, braţul 
şi corpul scoase un zgomot surd când se prăbuşi pe 
marmoră. În spatele lui, Hardie, al cărui chip regulat 
oglindea aceaşi tulburare, căzu în genunchi şi apoi se 
rostogoli pe o parte. Gardienii se prăbuşiră la rândul lor, doi 
dintre ei căznindu-se să-şi scoată armele înainte de a-şi 
pierde cunoştinţa. 

Thorson scăpă din braţe pe Amelia şi se nărui lângă ei, 
apoi căzu şi Patricia. În cameră, în jurul lui Gosseyn, 
inamicii se prăbuşeau unul câte unul, părând cum nu se 
poate mai morţi. 

Totul părea de neînțeles. 


Gosseyn simţi dispărând senzaţia de paralizie. Se repezi la 
gardianul cel mai apropiaf şi-i luă arma. În picioare, 
încordat, pândea cea mai mică mişcare a corpurilor 
prăbuşite. Dar nu observă nimic. Toate zăceau absolut 
imobile. 

În grabă, Gosseyn începu să-i dezarmeze pe paznici. 
Oricare ar fi fost cauzele ocaziei ce i se oferise, n-avea timp 
de pierdut. Odată treaba terminată, se opri şi privi din nou 
strania scenă. Fuseseră nouă gardieni. Acum zăceau pe 
podea într-o dezordine bizară, ca nişte popice doborâte 
dintr-o singură lovitură. Fără să mai analizeze ce şi cum. Se 
mulţumi numai să constate lipsa lui Eldred Crâng. Privirea 
lui continuă să sară de la un corp la altul: două femei şi trei 
bărbaţi. Prin minte îi trecu un gând, aproape fără rost: „Nu 
fac ce-ar fi necesar. Ar trebui să ies de aici. Oricând poate 
apărea cineva.” 

Dar nu se mişcă. Un alt gând îl chinuia acum: Sunt oare cu 
adevărat morţi? 

Ca să se convingă, îngenunchie lângă X. Fără să-şi dea 
seama ce face, îşi puse palma pe cutia de plastic care 
conţinea toracele lui X. Frăgezimea carnală a substanţei îl 
făcu să-şi tragă înapoi mâna cuprins brusc de repulsie. Şi 
totuşi era dificil să-l considere o fiinţă umană. Se forţă să se 
aplece deasupra obrazului ca să asculte. O boare călduţă, 
ritmică, îi mângâie urechea. Gosseyn se ridică. X trăia. Toţi 
erau probabil vii. 

Tocmai voia să se ridice, când încremeni la jumătatea 
mişcării auzind un zgomot la una din uşi. Cu arma 
îndreptată spre locul de unde venise zgomotul, se întinse pe 
podea. Cu ochii întredeschişi, îşi blestema neglijenţa. Acum 
ar fi trebuit să fie la kilometri de încăperea aceasta. 

Prin uşa care se deschisese apăru John Prescott. Gosseyn 
se ridică, tremurând încă sub influenţa ultimei emoţii. 
Prescott avea un surâs nervos. 

— Nu-i aşa că eşti mulţumit c-ai luat antidotul acela? 


— Îl întrebă el. Am introdus nişte Drae în aparatul de 
condiţionare a aerului şi tu eşti singurul care... (Se 
întrerupse brusc:) Ce-i? Am ajuns prea târziu? 

Diagnostică rapid. Din întâmplare, privirea lui Gosseyn se 
îndreptase spre corpul inert al Ameliei Prescott, care zăcea 
pe podea în apropierea giganticului Thorson. Într-o clipă 
memoria îi reveni. Şi zise cu brutalitate: 

— Prescott, au injectat ceva în braţul soţiei tale cu o clipă 
înainte de a fi doborâţi de efectul pulberii de Drac. Asta 
trebuia s-o omoare. Examineaz-o. 

Acum că strania inconştienţă a acestor oameni căpătase o 
explicaţie, era momentul să treacă la un examen amănunţit 
al faptelor. Dacă sistemul de condiţionare a aerului 
răspândise peste tot anesteziantul, aceleaşi scene de 
prăbuşire silenţioasă s-au produs, probabil, în toate 
camerele. Deci singurul pericol putea veni numai din 
exterior. Gosseyn rămase deci de strajă, în timp ce Prescott 
îşi consulta în grabă soţia. Acesta scoase din buzunar un 
mic flacon. Dopul era dotat cu un ac de seringă; venusianul 
îl înfipse în coapsa femeii. 

— În flacon e fluoresceină - zise el. Dacă trăieşte, într-un 
minut buzele i se vor colora în verde-galben. 

Trecură însă două minute şi buzele îi rămăseseră tot 
palide vineţii, fără viaţă. Venusianul se ridică şi privi rătăcit 
în jurul lui. Şi, lucru ciudat, lui Gosseyn nici măcar nu-i 
trecu prin cap ce are de gând să facă. Îl văzu pe venusian 
îndreptându-se grăbit spre grămada de arme şi alegându-şi 
cu grijă două. Tocmai asta frapa cel mai mult, grija cu care 
examina armele. 

Ce urmă fu mult prea rapid pentru ca Gosseyn să poată 
interveni. Prescott se duse la X şi-i trase un glonţ în ochiul 
drept. Un mic vulcan de sânge izbucni, inundându-i faţa. 
Prescott se întoarse; lipindu-şi ţeava armei de fruntea lui 
Hardie, trase din nou şi apoi, mergând aplecat, trecu pe 
lângă fiecare gardian, trăgând cu amândouă mâinile. 


Tocmai se pregătea să se ocupe de Thorson când se opri. O 
expresie de nedumerire i se întipări pe chip. 

Stupefiat, Gosseyn îi smulse armele din mâini. 

— Cretin nenorocit! 

— Urlă el. Îţi dai seama ce-ai făcut? 

O oră mai târziu îşi abondonară maşina furată în oraşul 
înecat în ceaţă. În jurul lor noaptea îşi întindea voalul de 
fum negru-cenuşiu. Atunci auziră şi primele ştiri zbierăte de 
o instalaţie publică de amplificare: 

— Atenţiune, urmează un comunicat important transmis 
de la palatul prezidenţial! 

O altă voce mai dură, continuă: 

— Am trista îndatorire de a vă aduce la cunoştinţă că 
preşedintele Michael Hardie a fost asasinat în această seară 
de către un bărbat cunoscut sub numele de Gilbert 
Gosseyn, un agent al Maşinii jocurilor. Abia poate fi intuită 
amploarea conspirației împotriva cetăţenilor pământului. 
Gosseyn, a cărui fugă a fost ajutată de pretinşi detectivi 
venusieni, începând din această seară devine obiectul celei 
mai mari vânători de oameni din istoria acestor ultimi ani. 
Toţi cetăţenii care respectă legea sunt rugaţi să rămână 
acasă. Cei care vor fi găsiţi în stradă, vor fi singuri vinovaţi 
de modul în care vor fi trataţi. Rămâneţi acasă. 

Abia când fu menţionat numele Maşinii, îşi dădu seama 
Gosseyn de toate consecinţele acelei execuţii sumare. A-l 
prezenta drept un agent al Maşinii şi a încerca să implici în 
această poveste detectivi de pe Venus, constituiau - după 
ştiinţa sa - primul atac public împotriva sacrelor simboluri 
non-A. Era o declaraţie de război. Ceaţa se îngroşa în jurul 
lor într-atâta încât pentru Gosseyn, Prescott aflat la numai 
un metru de el, îi apărea deja ca o umbră. Desigur, 
radarului nu-i păsa de ceaţă, dar necesita aparatură şi 
vehicule pentru a o transporta. Un fascicul radar l-ar 
descoperi imediat, dar mai întâi ar trebui să fie direcționat 
spre el. Pe o asemenea noapte şi pe o asemenea ceaţă 
numai având un ghinion nemaipomenit putea fi prins: altfel 


zis, era în deplină siguranţă. Pentru prima dată de când era 
aruncat de colo, colo de vâltoarea evenimenelor, era liber 
să acţioneze după bunul său plac, liber... În sfârşit, adică 
între anumite limite. 

Se întoarse să-l privească pe Prescott, factorul 
necunoscut. Să învinovăţească trecutul? La ce bun? Chiar şi 
pe o asemenea noapte neagră, împuţită, avea vreo altă 
soluţie în ce-i privea pe acest om? Prescott îl ajutase să 
evadeze. Prescott cunoştea o mulţimea de lucruri care-i 
puteau fi utile. Nu chiar pe loc, în această noapte. Acum 
avea un alt ţel mai urgent. Dar, pe viitor, Prescott putea fi 
foarte important pentru el. 

Pe cât posibil trebuia să şi-l ţină aproape pe acest galactic 
convertit la non-A. 

În câteva cuvinte, Gosseyn îi explică ce îl frământă: 

— Un psihiatru, şi încă nu unul din cei pe care i-am 
cunoscut deja, este în mod evident primul om de care am 
nevoie. Nimic nu-i mai important decât să descopăr ce îi 
sperie pe toţi în capul meu. 

— Numai că - obiectă Prescott - este în mod cert în atenţia 
grupurilor de protecţie. 

Gosseyn surâse condescendent. Se simţea bine din punct 
de vedere fizic şi mintal, conştient de superioritatea sa 
absolută faţă de tot ce îl înconjura. 

— Prescott - îi zise el - M-am cam deşteptat de la o vreme. 
Până acum m-am comportat ca un puşti dezorientat, dând 
ascultare tuturor. Ţi-am spus de exemplu, cum m-am lăsat 
convins de maşină să mă las prins. 

— Da. 

— Am încercat să înţeleg - continuă Gosseyn - cum de-am 
acceptat, fără nici o obiecţie, tot felul de sfaturi date de 
alţii. Şi acum, cred că am procedat aşa numai pentru că, în 
fond, doream să mă detaşez de toate astea şi să pasez 
corvoada altuia, măcar şi în parte. Eram atât de puţin 
hotărât să admit că sunt băgat până peste cap în povestea 


asta, încât primul lucru pe care l-am făcut a fost să mă las 
UCIS. 

„Sincer să fiu - conchise el - contez pe drăcia ta de 
pulbere Drae ca să dezorganizez orice grup de protecţie 
care m-ar putea deranja. Dar mai întâi vreau să cumperi un 
plan al oraşului, ca să găsim adresa dr. Lauren Kair. Dacă 
nu-i liber, atunci oricare altul, în afară de dr. David Lester 
Enright la care am avut rezervată pe vremuri o 
consultaţie.” 

— Mă întorc în zece minute - zise Prescott. 

Gosseyn îi replică, fără să se arate în vreun fel supărat: 

— Ba n-ai să revii de nicăieri în zece minute. 

Apoi reluă cu un ton sfătos: 

— Suntem amândoi în aceeaşi barcă şi ne păzim unul pe 
celălalt. Eu am să intru în magazin după tine şi, în timp ce 
tu cumperi planul, eu voi căuta adresa. 

Casa dr. Kair se întrezărea vag alburie, în lumina palidă 
răspâdită de un felinar şi două becuri de slabă putere, ceea 
ce indică, fără îndoială, că familia este acasă. Săriră gardul 
împrejmuitor tăcuţi ca nişte fantome. În timp ce-şi trăgeau 
sufletul ascunşi între tufişuri, Prescott murmură: 

— Eşti sigur că doctorul Kair este chiar omul care-ţi 
trebuie? 

— Da - răspunse Gosseyn. 

Ar fi putut să nu continue, dar considerând că autorul 
„Egocentristului despre nearistoteliana Venus” merită mai 
mult, adăugă: 

— A scris şi lucrări care i-au fost publicate. 

Explicaţia era pe de-a-ntregul aristoteliană, dar, preocupat 
fiind nici nu băgă de seamă. Casa doctorului Kair şi 
persoana însăşi a doctorului Kair constituiau una şi aceeaşi 
problemă. Peste câteva minute, dacă totul decurgea 
normal, unul dintre marii semantişti, specialist al creierului 
omenesc, îl va chestiona, îl va examina, şi se va pronunţa în 
privinţa propriului său creier. A creierului său, a cărui 
existenţă i-a târât pe Hardie şi pe X într-o vâltoare de 


evenimente încheiate cu moartea lor. Nimic nu era mai 
important decât dezvăluirea secretelor acestui creier. 

Gosseyn murmură detaliile planului său. Prescott va suna 
la uşă şi se va prezenta drept venusian. Fără îndoială că, 
înainte de a-l lăsa să intre, dr. Kair va alarma grupul de 
proiecţie şi-şi va anunţa vecinii. Dar asta n-avea vreo 
importanţă. Utilizarea pulberii va fi suficientă în caz de 
nevoie. 

— De câtă pulbere este nevoie? 

— Întrebă Gosseyn. 

— Foarte puţină - o capsulă. La palat, am introdus 8 în 
sistemul de condiţionare a aerului, respectiv aproape o 
linguriţă de ceai. E o substanţă foarte activă, dar cantitatea 
de antidot pe care o mai avem ne este suficientă. 

Şi adăugă: 

— Cred că e timpul să mă duc să sun. 

Lucru ce-l făcu, treizeci de secunde mai târziu. 

Ceaţa pătrunse înăuntru odată cu ei, prin uşa deschisă. De 
comun acord se hotărâră s-o lase întredeschisă. Mantia 
ocrotitoare a nopţii părea astfel mai apropiată. Pentru 
Gosseyn, care resimțea nevoia tuturor măsurilor de 
precauţie imaginabile, această uşă întredeschisă 
reprezenta diferenţa între siguranţă şi nesiguranţă, între 
linişte şi nelinişte. 

Dr. Kair era un bărbat de vreo 50 de ani, înalt, solid, cu o 
figură blândă şi maxilare puternice. Ochii săi cenuşii îl 
cercetară pe Gosseyn, în timp ce intra, cu o căutătură atât 
de pătrunzătoare, cum acesta din urmă nu mai în-tâlnise. 
Era mult prea inteligent ca să busculeze această primă şi 
importantă perioadă de luare de contact. Minutele 
următoare puteau economisi în viitor ore întregi de 
întârziere. 

Psihiatrul nu-şi pierdu vremea. Imediat după ce Gosseyn îi 
explică obiectul vizitei, dispăru în laboratorul său şi reapăru 
aproape imediat înarmat cu un mic detector de minciuni. 


— Domnule Gosseyn - zise el - nici un venusian şi nici un 
adept cât de cât instruit în non-A n-ar de crezare nici măcar 
o clipită declaraţiilor uluitoare ale biroului de informaţii ale 
guvernului, difuzate astăzi prin intermediul presei şi 
radioului, declaraţii privind asasinarea preşedintelui 
Hardie. În viaţa mea n-am auzit mai bine calculat ca să 
stârnească neliniştea ignoranţilor şi a semidocţilor. 
Niciodată, din timpurile când gândirea se găsea la nivele 
dintre cele mai mediocre şi până acum, nu s-a mai încercat 
o asemenea aţâţare a pasiunilor colective şi dovada cea mai 
evidentă a mârşăviei lor o consideră acuzaţia la adresa 
venusienilor şi a maşinii. Există, fără nici o îndoială, un 
obiectiv ascuns în spatele acestor operaţiuni şi asta este 
mai mult decât suficient ca să vă dea dreptul să vă explicaţi 
în faţa celor în drept. (Se întrerupse şi apoi reluă:) Sunteţi 
gata să vă confruntaţi cu un detector? 

— Sunt gata să fac orice, domnule - răspunse Gosseyn - 
numai să nu fiu adormit. Sunt sigur că înţelegeţi de ce. 

Şi detectorul îl înţelese efectiv. Astfel că, în cursul testelor 
care urmară, mâinile şi gândirea nu încetară nici măcar o 
singură clipă să fie libere. Şi încă ce teste! Fuseseră zeci, 
serii întregi. Pentru cele care necesitau aparatură, 
laboratorul - bârlogul doctorului, aflat chiar alături de 
vestibul - a fost locul cel mai potrivit. Deoarece, în cursul 
consultaţiei, cu excepţia a numai două cazuri, instrumentele 
putuseră fi apropiate de fotoliul din care Gosseyn putea 
supraveghea, privind oblic prin uşa vestibulului, poarta 
întredeschisă de la intrare. 

Unele dintre aparate luceau sticlos şi tuburile lor 
electronice funcţionând îi încălzeau obositor pielea atinsă. 
Altele, deşi iradiau strălucirea metalului topit, rămâneau 
reci şi fără viaţă. În fine, erau aparate fără nici o lumină 
vizibilă, dar care zumzăiau, mârâiau sau vibrau în timp ce-l 
examinau cu simţurile lor neumane. 'lestele se succedau 
unul după altul, pe toată durata relatării lui Gosseyn: 


Narațiunea i-a fost oprită de trei ori; de două ori, când a 
fost necesară investigarea cu raze x ultrasensibile a naturii 
celulelor celui de al doilea creier; iar a treia oară chiar dr. 
Kair a fost cel care l-a întrerupt pe neaşteptate: 

— Deci, personal n-ai ucis pe niciunul din acei oameni? 

Prescott ridică capul şi zise: 

— Eu am făcut-o. (Şi adăugă cu un râs rău:). După cum 
cred că v-aţi dat seama din povestirea lui Gosseyn, eu sunt 
cel care a trebuit să aleagă între non-A şi poziţia sa socială. 
Dacă voi fi vreodată judecat, am să pledez nebunia 
temporară. 

Dr. Kair îi aruncă o privire: 

— Niciodată, o declaraţie de nebunie n-a fost acceptabilă 
din punct de vedere non-A. Va trebui să inventezi o altă 
poveste. 

„O poveste!” gândi Gosseyn; şi-l privi pe Prescott, îl privi 
cu adevărat, cum s-ar zice, pentru prima oară. 

Ochii celuilalt, imperceptibil îngustaţi, îl supravegheau. 
Una dintre mâinile lui alunecă nevinovat către arma din 
buzunarul drept al hainei. Probabil într-o mişcare reflexă; 
nici el nu spera cu adevărat să reuşească, căci Gosseyn îl 
devansă, fără nici o dificultate. 

— Aş îndrăzni să afirm - zise liniştit Gosseyn o clipă mai 
târziu, după ce îl dezarmaseră pe Prescott - că vila este 
încercuită. 


Sistemul nervos uman are o structură de o complexitate 
de neconceput. Se apreciază că există în creierul omului 
circa 12 milioane de celule nervoase sau neuroni, dintre 
care peste jumătate sunt localizate în cortexul cerebral... 
Să luam în considerare un milion din aceste celule şi să 
presupunem numai cazul conexiunii lor doi câte doi. 
Calculul combinațiilor posibile ne dă un total de conexiuni 
inter neuronice de ordinul 10 la puterea 2.78S 000. Şi ca să 
avem şi un termen de comparaţie, este probabil ca întreg 


universul sideral să nu conţină cu totul mai mult de 10 la 
puterea 66 de atomi. 


Lumina care se strecura prin uşa întredeschisă de la 
intrare era acum un gaj pentru protecţia lor. Atâta vreme 
cât uşa rămânea nemişcată, observatorii de afară nu vor 
vedea decât un halo luminos difuz şi li se va părea că totul 
decurge normal. Dar, fără îndoială, răbdarea şi credulitatea 
lor vor avea şi ele o limită. 

Îi legară mâinile şi picioarele lui Prescolt, şi-i acoperiră 
gura, cu o grabă care nu excludea o oarecare doză de 
brutalitate. Apoi discutară despre siguranţa poziţiei lor. 

— N-a ieşit deloc din cameră - remarcă scurt Gosseyn. Dar 
într-un fel sau altul, trebuie c-a menţinut contactul. 

— Părerea mea este că nu-i lucrul cel mai preocupant în 
clipa asta - răspunse dr. Kair. 

— Ce? 

Figura doctorului era calmă, iar ochii îl priveau plini de 
gravitate. 

— Ce-am descoperit în dumneata - zise el- are o 
prioritate absolută. 

Tonul îi deveni presant. 

— Gosseyn, am impresia că nu-ţi dai seama că dumneata 
eşti persoana cea mai importantă din toată povestea asta. 
Restul nu mai contează şi nu trebuie să ne asumăm riscurile 
pe care le implică această situaţie. 

Îi trebui ceva vreme lui Gosseyn ca să accepte această 
afirmaţie, ca să se poată concentra şi să menţină totuşi în 
atenţia sa, undeva, în planul al doilea, ideea pericolului 
exterior. 

— Ce posezi dumneata în cutia craniană - începu 
psihiatrul - nu este un al doilea creier, prin asta 
înţelegându-se un potenţial de inteligenţă superior. Aşa 
ceva e imposibil. Creierul uman, cel care a creat Maşina 
jocurilor şi alte dispozitive electronice sau mecanice 
similare, nu are - nici măcar teoretic - un echivalent 


intelectual în univers. Oamenii consideră deseori că 
sistemul electronic al Maşinii deţine o superioritate în 
raport cu creierul uman. Aceştia admiră faptul că Maşina 
poate discuta cu 25.000 de persoane de-odată: însă, în 
realitate, ea nu o poate face decât datorită celor 25.000 de 
creiere electronice asamblate în circuite complexe, tocmai 
în acest scop. Unde mai pui că toate operaţiunile sunt 
banale. 

Asta nu înseamnă însă că Maşina ar fi capabilă de o 
gândire creatoare. Ea este construită pe amplasamentul 
unei mine de minereuri multimetalice, complet controlată 
de ea. Are laboratoare în care lucrează roboţi, conform 
ordinelor sale. Este capabila să-şi fabrice singură scule, să 
se repare şi să se întreţină singură. Dispune de o rezerva 
practic inepuizabilă de energie atomică. Deci, pe scurt 
Maşina este responsabilă de sine din toate punctele de 
vedere, este inteligenţă în cel mai înalt grad, dar are şi 
limite. Aceste limite au fost fixate încă de la început şi 
constau în trei principii foarte generale şi anume. 

Ea trebuia să conducă în mod cinstit jocurile, în cadrul 
regulilor stabilite încă de multă vreme de Institutul de 
Semantică Generală. Ea trebuia să favorizeze dezvoltarea 
nearistotelianismului în sensul cel mai cuprinzător al 
cuvântului. Ea nu poate ucide oameni decât atunci când 
este ea însăşi atacată. 

În tot acest timp, Gosseyn îl percheziţionase pe Prescott. 
Nu scăpase controlului degetelor lui vigilente nici un 
detaliu al costumului acestuia. În buzunare îi găsise un 
revolver şi două pulverizatoare, muniții de rezervă, o cutie 
cu capsule de pulbere Drae, un pachet cu pilule preventive 
şi un carnet. Nu-şi mai pierdu vremea cu buzunarele şi 
cercetă stofa costumului. Era o țesătură sintetică din acelea 
care se poartă de două, trei ori, apoi se aruncă. 

Abia pe o latură a tocului pantofului drept găsi circuitul 
imprimat al aparatului. Era un indicator electronic pe 
poziţie făcut din acelaşi material plastic ca şi pantoful, 


identificabil numai după circuitul complex reprodus după o 
microfotografie. Gosseyn răsuflă uşurat găsindu-l. Fără 
îndoială că Patricia Hardie utilizase unul asemănător în 
prima seară când fugise să-i cadă în braţe, pretinzând că 
are nevoie de protecţie. Pe atunci n-avusese timp să se 
gândească cum, de fusese reperat. Era un lucru bun de 
ştiut. Explicaţiile aflate uşurează mintea, anihilează o 
mulţime de mici tensiuni nervoase şi eliberează corpul de 
influenţa impulsurilor inhibatoare în folosul unei activităţi 
mai pozitve. Acum îi era mult mai uşor să-l asculte pe 
psiholog. 

Acesta, la rândul său, întovărăşea vorba cu gestul. Încă de 
la începutul expunerii, se apucase să ambaleze rezultatele 
testelor într-o valiză de piele. Fotografii, note. Deschisese 
aparatele şi scosese tuburile de înregistrare, firele, 
ecranele, rolfilmele, sulurile de hârtie autoimprituantă, 
bobinele speciale pentru înregistrări sonore şi luminoase. 
Înainte de a le aranja i le prezentase succint pe fiecare: 

— Asta dovedeşte că noul dumitale creier nu este de 
structură corticală, iar asta... Şi asta... Şi asta... Că celulele 
nu sunt talamice... Memoria. Asocierea. A! lată şi câteva din 
principalele căi prin care e legat de restul creierului... Nu 
există nici un indiciu care să certifice că s-ar fi produs, până 
în prezent, schimburi de influxuri nervoase. 

Ridică capul. 

— Pare evident, Gosseyn, că ceea ce ai dumneata în cap se 
aseamănă nu cu un creier, ci cu marile sisteme de control al 
plexului solar şi ale coloanei vertebrale. Şi este 
înmănunchierea de controale cea mai compactă din câte am 
mai văzut vreodată. Numărul celulelor în funcţiune 
reprezintă abia o treime din întregul creier de care dispui 
în prezent. Dumneata dispui în cutia craniană de suficiente 
elemente de control ca să poţi dirija, la scară microcosmică, 
operaţiuni atomice şi electronice, iar la scară 
macrocosmică, cum să spun... Pur şi simplu nu există 
suficiente subiecte în natură care să-ţi permită să-ţi utilizezi 


integral toate posibilăţile de control ale releelor şi toate 
contactele automatice care există în tine. 

Gosseyn n-ar fi vrut să-l întrerupă, dar nu se putu stăpâni 
să nu-l întrebe: 

— Există cumva chiar şi cea mai naică şansă - zise 
încordat - să pot învăţa să cuplez acest nou creier în ora 
următoare? 

Dr. Kair negă din cap şi adăugă: 

— Nici într-o oră, nici într-o zi şi nici într-o săptămână. Ai 
auzit vreodată de George, puştiul care a trăit printre 
animale? 

George, un băieţel de doi ani, s-a rătăcit printre tufişuri 
dealurilor din spatele fermei părinteşti. Dumnezeu ştie 
cum, a nimerit la vizuina unei căţele sălbatice, care tocmai 
fătase. Cum majoritatea căţeilor muriseră şi femela, a cărei 
ferocitate era atenuată de vagi amintiri ale dresajului de pe 
vremuri, era plină de lapte, i-a permis copilului să sugă Mai 
târziu, ea a şi vânat pentru el, dar probabil foamea era 
veşnic prezentă, deoarece s-a constatat, după capturarea 
lui la vârsta de 11 ani, că furnicile, viermii, insectele, într-un 
cuvânt tot ce era viu şi mişca, făceau parte din regimul său 
alimentar. Devenise un animal trist, feroce, la fel de sălbatic 
ca şi haita de câini, al cărei conducător devenise. Ce i s-a 
întâmplat în toţi aceşti 9 ani a fost reconstituit după felul 
său de comportament şi obiceiurile sale. 

Mârâiturile, mormăielile şi un lătrat aproape câinesc, 
constituiau limbajul lui. Sociologii şi psihologii şi-au dat 
seama de interesul pe care îl prezintă cazul lui, dar au 
eşuat în tentativele lor de reeducare. Cinci ani după 
capturare, abia dacă învățase să aranjeze nişte cuburi 
alfabetice ca să-şi compună numele şi denumirile câtorva 
obiecte. La acea vârstă, aspectul lui rămânea bestial. Ochii i 
se umpleau de ură pentru orice fleac. Deseori reîncepea să 
meargă, cu o deosebită abilitate, în patru labe, iar 
cunoaşterea pădurii - chiar şi după zece ani de capturare - 
rămânea uluitoare. Urmele de animale, chiar vechi de mai 


multe ore, îl aduceau într-o stare de surescitare atât de 
intensă, încât sărea pe loc şi scâncea de poftă. 

Când a murit la vârsta de 23 de ani, era încă un animal, un 
fel de căţelandru sfrijit care abia dacă aducea a fiinţă 
umană când dormea în patul celulei sale captive. Autopsia a 
relevat că cortexul său era incomplet dezvoltat, deşi 
dimensiunile sale ar fi fost suficiente pentru a justifica 
certitudinea unei posibilităţi de funcţionare. 

Şi dr. Kair încheie: 

— La, nivelul actual al cunoştinţelor noastre despre creier, 
noi l-am fi putut retransforma pe George în om, însă cred că 
vei fi de acord că între cazul tău şi al lui, în ciuda multor 
asemănări, există şi o mare deosebire: chiar din punctul de 
plecare, dumneata eşti o fiinţă umană. 

Gosseyn tăcea, Pentru întâia dată, problema celui de al 
doilea creier era abordată în singurul mod raţional posibil: 
prin analiză şi comparare. Până atunci, ideile lui fuseseră 
vagi şi fără vreun temei real, neliniştitoare prin simplul fapt 
că noul său creier nu-şi manifestase încă nici activitatea, 
nici reacţiile. Totuşi, prin ecranul înceţoşat al 
raţionamentelor sale, speranţa reuşise să-şi trimită 
sclipirile, conferindu-i, în momentele cele mai grele ale 
scurtei sale cariere, aroganţa şi forţa unui potenţial salvator 
al civilizaţiei. Undeva în fiinţa sa, poate în întregul său 
sistem nervos, se născuse orgoliul că este ceva mai mult 
decât un om. Şi acest sentiment rămăsese. Căci este 
omenesc să te mândreşti cu calităţile fizice şi psihice cu 
care ai fost înzestrat datorită şansei la naştere. Dar în ceea 
ce priveşte restul, respectiv dezvoltarea lui ulterioară, asta 
necesită timp. 

Psihiatrul continuă: 

— Dumneata eşti un veritabil mutant - omul care va 
succeda omului - şi dacă aş fi pus să aleg între dumneata şi 
distrugerea unei civilizaţii paşnice cu ajutorul acelei armate 
galactice, fii sigur că pe tine te-aş alege. Ba mai mult... (Şi 


surâse cu duritate:) vor avea şi ocazia să verifice dacă 
sistemul non-A poate fi distrus la primul eşec. 

— Dar venusienii nu ştiu nimic - zise Gosseyn, regăsindu-şi 
vocea. Nici măcar nu bănuiesc ce-i aşteaptă. 

— Asta - zise dr. Kair - nu face decât să dea şi mai mare 
importanţă actualului nostru obiectiv. Vom putea sau nu să 
ieşim din această casă înainte de a se crăpa de ziuă? 
Viitorul nostru depinde de asta. Ceea ce... (se ridică în 
picioare cu o surprinzătoare agilitate tinerească) ne 
readuce în mod direct la amicul de pe divan. 

Fără absolut nici un efort, gândurile lor se concentrară 
asupra iminenţei şi gravităţii pericolului. 


Demersurile noastre nervoase le copiază pe cele ale 
animalului. La om, reacţiile nervoase de-acest gen conduc 
la stadii patologice şi fără posteritate ale infantilismului în 
general, ale comportamentului infantil public sau 
particular... Şi cu cât o naţiune sau o rasă sunt mai 
dezvoltate din punct de vedere tehnic, cu atât sistemul lor 
tinde să devină mai crud, mai rapace, mai comercial... Toate 
acestea pentru că noi continuăm să gândim ca animalele şi 
n-am învăţat încă să raţionăm cu adevărat ca fiinţe umane. 

A. K. 


John Prescott - agent galactic? Asta, se putea admite. 
Bărbatul întins pe divan, îi privea. Părul său blond părea 
ciudat de alburiu sub lumina puternică. În ciuda căluşului 
care îi umfla obrajii colţurile gurii schiţau un slab surâs: 

Gosseyn zise cu dezgust: 

— E de-a dreptul infect. Tipul ăsta a lăsat să-i fie asasinată 
nevasta în cadrul unui incident dintr-o înscenare menită să 
mă convingă de buna lui credinţă. Ce mi-a dat de gândit a 
fost faptul că o vreme ela fost adeptul filosofiei non-A. 
Atunci am admis că uciderea lui X şi a preşedintelui Hardie 
s-a datorat purei întâmplări. Dar acum îmi aduc aminte că 
el s-a oprit un moment, înainte de a se apropia de Thorson, 


tocmai pentru a-mi da timp să-l dezarmez. Cu alte cuvinte, 
a ucis doi pământeni care serviseră drept acoperire 
imperiului galactic, lăsând astfel pârghiile guvernului 
terestru exclusiv în mâinile galacticilor. 

Gosseyn îşi închise ochii: 

— Un moment... 

— Zise el. Mă gândesc la ceva... Jocurile! Nu cumva 
jocurile de anul acesta urmau să desemneze pe succesorul 
preşedintelui Hardie? 

Pleoapele i se ridicară: 

— Cine-i în cap în prezent? Cine conduce? 

Kair ridică din umeri: 

— Un oarecare 'Thorson... 

Se opri brusc şi se încruntă: 

— Vezi - zise el încetişor - eu nu făcusem nici o legătură 
când l-ai pomenit. Acum ai răspunsul dorit. 

Gosseyn nu mai zise nimic, străfulgerat de un gând care-i 
îngheţa sângele în vine. Fără prea mare legătură cu faptul 
că Jim Thorson, delegatul personal al unui imperator 
galactic, urma să devină preşedintele Pământului. Gândul 
care îl chinuia privea Maşina. Aceasta a încetat să mai fie 
utilă. De-acum înainte, niciodată nu i se va mai putea 
acorda încredere, din moment ce ea s-a dovedit vulnerabilă. 

Îi era dificil să imagineze Pământul fără Maşina jocurilor. 

Dr. Kair. Aflat lângă el, îi zise cu blândeţe: 

— "Toate astea n-au importanţă pentru moment. Noi avem 
acum problema noastră. După câte văd eu, unul dintre noi 
trebuie să joace rolul lui Prescolt şi să iasă pentru a vedea 
care este situaţia. 

Fără să se grăbească, Gosseyn inspiră profund şi-şi reveni. 
Întrebă grăbit: 

— Soţia dumneavoastră unde e? E aici? De mult voiam să 
vă întreb. Şi copiii? Mă scuzaţi, aveţi copii? 

— Trei, dar nu sunt aici. Copiii născuţi pe Venus nu pot 
veni pe Pământ până la împlinirea vârstei de 18 ani. În 


prezent ei sunt împreună cu soţia mea la New Chicago, pe 
Venus. 

Se priviră surâzând. Doctorul părea radios. Avea tot 
dreptul să fie. Căci fiecare dintre ei avea propria sa mare 
problemă: doctorul şi-o rezolvase pe a sa, dobândind o 
extraordinară reuşită în domeniul său de activitate; pe 
Gosseyn îl mai aşteptau încercări până să-şi poată dovedi 
aptitudinile. 


Fără nici o discuţie, conveniră că dr. Kair va ieşi să ia 
contact cu agenţii bandei. Părul său cărunt şi statura îl 
făceau să semene, la prima vedere, cu Prescott. Şi în 
obscuritatea de afară, asta era suficient. Pantofii lui 
Prescott, deşi ceva mai lungi şi, totodată, mai înguşti cu un 
număr, îi veneau totuşi lui Kair. Prudenţa îndemna să fie 
purtaţi chiar pantofii în care era montat indicatorul de 
poziţie. În ceea ce priveşte vocea lui Prescott, imitarea 
acesteia nu părea să pună probleme deosebite. Asemenea 
tuturor oratorilor cu experienţă, cum sunt toţi venusienii, 
psihiatrul avea un control complet asupra cavităţilor de 
rezonanţă ale corpului şi ale capului. Cu amintirea 
proaspătă a timbrului vocii lui Prescott şi cu Gosseyn alături 
pentru corectarea detaliilor, în mai puţin de 3 minute reuşi 
o bună imitație, inclusiv o pronunție şoptită destul de clară. 

— Şi acum - zise Gosseyn tăios - vom stoarce chiar de la 
domnul în cauză detaliile aranjamentelor cu amicii de afară. 

Se aplecă şi-i scoase căluşul. Dezgustul pe care îl resimțea 
i se ghicea, probabil, în gesturi; ori poate Prescott se 
gândea la ce i-ar fi făcut el însuşi într-o situaţie 
asemănătoare ca să-şi procure informaţiile dorite. În orice 
caz, le vorbi fără să se lase rugat: 

— Nu văd de ce nu v-aş spune că sunt o duzină de oameni 
afară şi că au primit ordin să vă urmărească, nu să vă 
aresteze. Eu ar fi trebuit să ies cam acum şi să le spun că 
totul merge bine. Parola este: Venus. 

Gosseyn îi făcu un semn cu capul psihiatrului: 

— O. K. Doctore. Te aştept aici cinci minute. Dacă nu te- 
ntorci, trec peste orice slăbiciune şi-i trântesc lui Prescott 
un glonţ în cap. 

Doctorul râse fără veselie. 

— N-ar fi râu atunci să stau pe-afară vreo şase, şapte 
minute. 

Râsul i se topi când ajunse la uşă. O împinse uşor şi se 
strecură în noapte şi ceaţă. 

Gosseyn îşi privi ceasul. 


— E patru şi zece - îi zise lui Prescott. 

Îşi scoase revolverul. 

Pe obrazul lui Prescott apăru o broboană de sudoare, care 
îi alunecă în jos. Asta îi dădu o idee lui Gosseyn. Îşi privi din 
nou ceasul. Secundarul avansase de la cifra zece, la 45. Se 
scurseră 35 de secunde. 

— Un minut - anunţă Gosseyn. 

Timpul fiziologic este un flux de transformare ireversibilă 
a celulelor şi ţesuturilor. Însă timpul interior depinde de 
modul în care şi l-a organizat omul, de împrejurări şi, în 
fond, chiar de individul respectiv. Durata este legată tot atât 
de solidar de om şi de emoţiile sale temporale, pe cât este 
viaţa de sistemul nervos. Secundarul galopa către cifra 
zece, încheindu-şi primul tur complet. Deci de la plecarea 
doctorului Kair se scursese realmente un minut. 

Prescott îngăimă cu o voce scăzută, răguşită: „Prost să fie, 
şi tot trebuie să se întoarcă în mai puţin de cinci minute, 
numai că tipul de afară e probabil vreun idiot care vorbeşte 
prea mult. Gândeşte-te bine la asta şi nu te pripi.” 

Se scursese deja un minut şi jumătate şi Prescott era 
leoarcă de transpiraţie. 

— Trei minute - zise Gosseyn. 

Prescott protestă: 

— Două minute - rosti Gosseyn implacabil. 

— Zău că n-am spus decât adevărul. De ce aş minţi? Tu n-o 
să poţi scăpa multă vreme din plasa noastră. Cât? O 
săptămână, două săptămâni, trei săptămâni - mare lucru. 
Nici nu contează. Acum, după ce l-am auzit pe Kair, mi-e 
clar că şansele tale de a dobândi controlul acestui al doilea 
creier sunt ca şi nule. Ori, tocmai asta voiam şi noi să ştim. 

Era straniu să-l asculte vorbind, şi în acelaşi timp, să şi-l 
închipuie pe doctorul Kair în ceața dinaintea zorilor. Ceasul 
arăta că psihiatrul lipseşte de numai două minute. 

— Patru minute - zise Gosseyn. 

Se simţea cuprins de nelinişte. Dacă exista vreun punct 
slab care să cedeze în mintea lui Prescott, apoi asta trebuia 


să se producă cât mai repede. Se aplecă spre el nerăbdător. 
Întrebările îi stăteau pe limbă. 

— Altul dintre motivele care mă fac să spun adevărul - se 
bâlbâi Prescott - este cel că am încetat să mai cred că 
cineva chiar şi un supraom, ar mai putea influenţa în vreun 
fel operaţiunile planetare în curs de declanşare. 
Organizaţia a fost mult prea prudentă în ce te priveşte. 

Ceasul lui Goyssen arăta 4 şi 12 minute. Conform ritmului 
accelerat al timpului care acţiona asupra sistemului nervos 
al lui Prescott, cele cinci minute trecuseră. „Prea repede” - 
îşi zise Gosseyn. Înjumătăţind durata reală, nu reuşiră să-l 
înspăimânte cu adevărat pe Prescott. Era prea târziu să mai 
dea înapoi. Dacă tipul trebuia să cedeze, acum era 
momentul. 

— Cele cinci minute au expirat - anunţă el cu un ton tăâios. 

Îşi ridică arma. Chipul lui Prescott deveni de-a dreptul 
livid. Gosseyn adăugă înverşunat. 

— Îţi mai dau un minut, Prescott. Dacă nu vorbeşti, sau 
dacă Kair nu se întoarce, te-ai ars. Vreau să ştiu de unde şi- 
a procurat X, sau - în sfârşit - clica voastră, aparatul cu 
care aţi falsificat Maşina jocurilor şi unde se află acesta în 
prezent. 

Şi spunând acestea, îşi privi ceasul pentru a sublinia cât de 
scurt este răgazul. Ora 4 şi 14. Trecuseră deja 4 minute! 

Brusc, avu o senzaţie de gol, neplăcută, realizând pentru 
prima oară că doctorul Kair este într-adevăr în întârziere. Îl 
văzu pe Prescott devenind pământiu şi reuşi să-şi 
stăpânească nervii. 

Prescott reuşi să îngâne cu o voce lipsită de orice în- 
tonaţie: 

— Distorsorul se află în apartamentul Patriciei Hardie. L- 
am dispus astfel încât să se integreze uneia dintre pereţi. 

Omul era în pragul sincopei. Dar ce spusese, suna 
adevărat. Distorsorul - chiar însuşi numele aparatului, 
confirma în parte acest fapt - trebuia să se afle în preajma 
Maşinii, evident că bine disimulat. De ce nu în camera 


Patriciei. Gosseyn, o clipă fu tentat să pună în funcţiune 
detectorul de minciuni, dar renunţă gândindu-se că, în 
sfârşit, îl are bine în mână pe Prescott şi introducerea în 
discuţie a unui aparat ar strica totul. Dar nu se putu stăpâni 
să nu-şi arunce ochii pe cadranul ceasului - 4 şi 15. Privio 
clipă şi uşa de la intrare. Timpul recupera handicapul. Şi 
începu să înţeleagă calvarul pe care-l îndurase Prescott. Cu 
preţul unui mare efort, reuşi să-şi concentreze atenţia 
asupra interlocutorului. 

— De unde v-aţi procurat distorsorul? 

— Thorson l-a adus. Este utilizat în mod ilegal pentru că 
Liga i-a autorizat folosirea numai pentru transport, şi... 

Un zgomot la uşă îl făcu să tacă. Se destinse zâmbind 
scârbit când îl văzu pe dr. Kair intrând cu sufletul la gură. 

— Nu-i timp de pierdut, zise doctorul. În curând se va face 
ziuă şi ceața începe să se ridice. Le-am spus că plecăm. Hai! 

Îşi înhăţă valiza cu documentele privind creierul lui 
Gosseyn. Acesta îl mai întârzie o clipă, cât să-i (mai) pună 
din nou căluşul prizonierului, şi-l întrebă: 

— Unde mergem? 

Kair era exaltat ca un puşti în plină aventură. 

— Ei bine, vom acţiona ca şi cum n-am fi supravegheați. 
Unde mergem, sunt sigur că nu te-aştepţi să ţi-o spun de 
faţă cu domnul Prescott, nu? Mai ales că am de gând să-mi 
scot pantofii cu indicatorul de poziţie înainte de a ieşi din 
oraş. 

Cinci minute mai târziu, erau afară. 

Gosseyn privi ceața groasă şi se simţi inundat de o mare 
bucurie. 

Scăpau cu adevărat. 


Gosseyn se instală comod în fotoliu şi-l privi pe dr. Kair, 
ochii psihiatrului erau deschişi, dar el părea că este gata să 
aţipească. Îi zise: 

— Doctore, cum este pe Venus? Oraşele de exemplu. 


Doctorul îşi întoarse capul să-l privească, corpul 
rămânându-i nemişcat. 

— Ee! Seamănă mult cu cele de pe Pământ, numai că sunt 
adaptate unui climat în permanenţă blând. Norii foarte 
groşi fac să nu fie prea cald. Nu plouă decât la punte, dar în 
fiecare noapte, iar câmpiile înverzite sunt umectate de o 
rouă abundentă. Vreau să spun că e atât de abundentă 
încât este suficientă vegetației luxuriante. Atât doreai să 
afli? 

Mult mai mult decât atâta. 

— Dar ştiinţa - întrebă Gosseyn. E diferită? Mai avansată? 

— Pentru nimic în lume. Toate descoperirile realizate pe 
Venus sunt imediat introduse şi pe Pământ. În realitate, 
cercetarea este mai avansată pe Pământ, în multe domenii. 
Şi de ce nu? Aici populaţia este mult mai numeroasă şi 
specializarea permite inteligenţelor de nivel mediu, ba 
Chiar şi imbecililor să facă invenţii şi descoperiri. 

— Mda! Înţeleg. 

Gosseyn îşi încordă întreaga atenţie. 

— Dar acum spune-ţi-mi, aşa, după câte cunoaşteţi despre 
ştiinţa Pământeană şi cea Venusiană, cum poate fi explicată 
existenţa a două corpuri pentru una şi aceeaşi 
personalitate? 

— Intenţionam să mă gândesc la asta mâine dimineaţă - 
răspunse doctorul Kair cu o voce puţin obosită. 

— Gândi-ţi-vă acum. 

Şi Gosseyn insistă: 

— Există vreo explicaţie conform ştiinţei sistemului nostru 
solar? 

— Nu, după câte ştiu. 

Psihiatrul se posomori. 

— Nici nu intră în discuţie, Gosseyn. Dumneata ai pus 
degetul pe rană. Cine ar fi putut descoperi aşa ceva, absolut 
revoluţionar? Nu mă îndoiesc că în sistemul solar s-au 
întreprins unele experienţe importante de către unii biologi 


cultivați din punct de vedere semantic. Dar două corpuri şi 
acelaşi creier! 

— Cred că aţi remarcat - zise gânditor Gosseyn - că de 
ambele părţi ceva nu este în regulă. Miracolul ciudatei mele 
imortalităţi se datorează cuiva care se împotriveşte 
grupului care posedă distorsorul. Şi totuşi, doctore, de 
partea mea, de partea noastră, vreau să spun, frica e 
permanentă. Aşa-i normal. Dacă forţele ar fi egale, partea 
noastră nu s-ar juca de-a v-aţi ascunselea. 

— Hmm... Cred că aţi apucat un fir... 

Gosseyn deveni insistent: 

— Doctore, dacă dumneata ai fi un om suficient de 
puternic încât să poţi lua, după cum crezi, hotărâri la nivel 
planetar, ce ai face, dacă ai descoperi că un imperiu 
galactic se pregăteşte să pună mâna pe întregul sistem 
solar? 

Doctorul inspiră zgomotos. 

— l-aş mobiliza pe oameni la luptă... Forţa adepților non-A 
n-a fost încă supusă la încercarea unui conflict, dar sunt 
convins că aceştia s-ar comporta corespunzător. 

După câteva minute lungi de tăcere, Gosseyn redeschise 
discuţia: 

— Unde mergem, doctore? 

Psihiatrul păru că se trezeşte cu adevărat pentru prima 
dată. 

— Ştiu o cabană într-un cotlon uitat de lume, undeva pe 
malul Lacului Superior, unde am petrecut câteva luni acum 
doi ani. Mi s-a părut un loc atât de potrivit pentru odihnă, 
meditaţie şi cercetare, încât l-am cumpărat. Dar, de atunci, 
n-am mai călcat pe acolo. 

Şi, cu un surâs abia schiţat, adăugă: 

— Sunt aproape sigur că acolo vom fi liniştiţi o bucată de 
vreme. 

— Aha! 

Mintal, Gosseyn încercă să estimeze cât timp trecuse de 
când plecaseră. Să tot fi fost o jumătate de oră. Într-un fel 


nu era prea rău. Deoarece cineva, care a fost în stare ca în 
numai o jumătate de oră să-şi dea seama că poteca înflorită 
nu-i făcută pentru el, a făcut un pas gigantic înainte, către 
stăpânirea deplină a evenimentelor şi circumstanțelor 
înconjurătoare. Desigur, era tentantă ideea să se ducă să se 
odihnească ore întregi pe o plajă de nisip, şi să nu aibă 
altceva de făcut decât să-şi exerseze mintea fără nici o 
grabă, sub îndrumarea unui mare savant. Un asemenea 
tablou idilic n-ar fi avut decât o singură umbră, dar de o 
importanţă captială. În realitate lucrurile nu s-ar fi petrecut 
deloc aşa. 


Îşi imagină refugiul doctorului Kair. Nu departe probabil 
se afla ori vreun sat, ori câteva ferme sau căsuțe de pescari. 
Acum trei ani, cu gândurile în altă parte, absorbit de 
problemele sale ştiinţifice, psihiatrul, propabil că nici nu 
luase în seamă toate aceste anexe ale singurătăţii pe care 
şi-o dorea. În mod sigur îşi continuase lecturile, plimbările 
meditative pe prundişurile plajelor pustii, iar oamenii 
întâlniți întâmplător rămăseseră nişte simple siluete, cărora 
nu merii a să le acorzi atenţie. Asta nu însemna, însă, că el, 
doctorul nu fusese remarcat. Şansele ca sosirea la cabană a 
doi bărbaţi imediat după asasinarea preşedintelui Hardie, 
să treacă nebăgată în seamă, erau practic nule. 

Gosseyn oftă. Pentru el nu era timpul de odihnă şi de 
leneveală pe malul lacului, tocmai acum, când lumile locuite 
ale sistemului solar tremurau sub ameninţarea armatelor 
de invazie. Îl privi pe furiş pe doctor. Capul ciufulit i se 
odihnea pe speteaza fotoliului; ochii îi erau închişi. Pieptul i 
se ridica şi i se cobora cu regularitate. 

Gosseyn îl chemă şoptii: 

— Doctore! 

Adormit profund, acesta nu reacţionă. 

Gosseyn mai aşteptă un minut, apoi se strecură la 
comenzi. Le acţionă, în aşa fel încât aparatul să efectueze o 
voltă foarte deschisă şi să revină la punctul de plecare. 


Reveni la fotoliul său, îşi luă carnetul şi scrise: 


„Dragă doctore, Îmi pare sincer rău că trebuie să te 
părăsesc astfel, dar dacă ai fi fost treaz am fi ajuns, fără 
îndoială la o discuţie absolut fără nici un rost. Doresc în 
modul cel mai sincer să-mi reiau antrenamentul mintal, dar 
sunt alte lucruri mult mai urgente de făcut mai întâi. Te rog 
urmăreşte în ziarele de seară rubrica de „mesaje 
personale”. Eu voi semna „Oaspetele”. Dacă ai să-mi 
comunici vreun răspuns, semnează „Neglijentul”. 


Strecură notiţa sub rama unui ecran şi-şi puse o paraşută 
antigraviţonală. Douăzeci de minute mai târziu, farul atomic 
al Maşinii se ivi din ceaţă. Goseyn mânui din nou comenzile 
întorcând aeronava, astfel încât aceasta să-şi reia drumul 
spre destinaţia iniţală. 

Aşteptă până când fasciculul incandescent al Maşinii 
deveni o simplă licărire roşiatică de jăratec mocnit, undeva 
jos, departe în spatele lui. Imediat, în faţă, începură să se 
profileze vag în ceaţă contururile reşedinţei prezidenţiale. 
Când aeronava aproape că ajunse la verticala palatului, 
Gosseyn acţiona mecanismul de deschidere a uşii. 

În clipa următoare cădea traversând obscuritatea 
înceţoşată. 

„Leibnitz a formulat postulatul continuității, sau al acţiunii 
infinit vecine, ca pe un principiu general, din acest motiv el 
n-a putut admile legea gravitaţiei lui New-ton, care implică 
o acţiune de la distanţă.” 


Paraşuta antigravitaţională era în întregime un produs al 
celei mai pure gândiri non-A. Inventatorul ei se aşezase la 
masa de lucru şi determinase, în mod conştient şi deliberat 
principiile matematice care vor fi utilizate; şi apoi 
supervizase construcţia primelor plăci. Paraşuta opera în 
limitele legii gravitaţiei, conform căreia este mai uşor 


pentru două obiecte aflate în spaţiu să cadă unul spre altul, 
decât să se îndepărteze unul de celălalt, cel mai mic dintre 
cele două obiecte efectuând cea mai mare parte a distanţei 
de cădere efectivă. Numai exercitarea unei forţe putea 
modifica această tendinţă, iar forţele ce se pot exercita, 
manifestă propriile lor tendinţe, însoţite de efecte deosebit 
de neplăcute, care mai au şi obiceiul de a se dovedi 
periculoase dacă intră în acţiune în preajma fiinţelor 
omeneşti. Mai puteau fi întâlniți aristotelieni plini de idei 
bizare cum ar fi „căderea” obiectelor către „în sus”, precum 
şi amatori de trăncăneală semantică, după care nimic nu 
este imposibil. Fizica non newtoniană, fizica lumii reale, 
admitea „nevoia” a două corpuri să „cadă” unul spre altul 
ca un invariant al naturii, preocupându-se numai de 
modificarea structurii lor nucleare astfel încât această 
„cădere” să fie încetinită. 

Paraşuta antigravitaţională semăna cu un ham de metal, 
cu câteva porţiuni capitonate pentrtu protecţia corpului în 
zonele în care presiunea se exercită cel mai puternic. 
Dispunea de două elemente motoare, care însă serveau 
numai pentru manevrele laterale în timpul căderii. Cea mai 
lentă viteză de cădere înregistrată era de circa 9 
kilometri/oră, ceea ce însemna că aparatul avea un 
randament puţin peste 90%, rivalizând în consecinţă cu 
motorul electric, cu turbina cu aburi, cu propulsia atomică 
în transporturile spaţiale şi cu pompa aspirantă din gama 
maşinilor perfecte. 

Apăsând contactele adecvate, lui Gosseyn nu-i fu greu să 
aterizeze drept în balconul apartamentului Patriciei Hardie. 
I-ar fi plăcut să-i facă mai întâi o vizită Maşinii jocurilor, dar 
pentru moment era exclus. În mod sigur Maşina era păzită 
ca bijuteriile Coroanei, pe vremuri, dar nimănui nu-i va 
trece prin cap - aşa spera - că el ar putea reveni la palat. 

Amortiză din genunchi uşorul şoc a! Aterizării şi se puse în 
gardă ca un boxer. Paraşuta avea un sistem de fixare cu 
fermoar, astfel că - dintr-un singur gest - şi-o scoase. O 


puse jos grăbit, dar fără a face nici cel mai mic zgomot. Se 
apropie de uşa - fereastră a balconului, care se deschise cu 
un slab clinchet, urmat de un scârţâit ascuţit. Lui Gosseyn 
însă nu-i păsa de zgomot. 

Planul lui era să acţioneze fulgerător, ghidându-se după 
cum îşi amintea amplasarea palatului Patriciei Hardie. În ce 
o priveşte pe fată, încă nu se hotărâse cum se va comporta 
faţa de ea. Poate ea credea că el era cel care-i omorâse 
tatăl; şi abia acum, când nu mai avea cum să dea înapoi, îşi 
dădu seama că trebuie să ia în considerare şi acest aspect. 

O surprinse în pat şi-i astupă gura cu palma până când 
reuşi să o lege şi, în cele din urmă, să-i pună un căluş. Apoi 
aprinse lumina şi-i zise, privind-o. 

— Îmi pare rău c-am fost aşa de brutal cu tine. 

El regreta sincer. Dar în spatele cuvintelor rostite se mai 
afla ceva. Speranţa că, odată localizat şi apoi distrus 
Distorsorul, ea îl va ajuta să iasă din palat. 

Îi văzu privirea alunecând şi fixându-se pe undeva, în 
spatele său şi se întoarse brusc. 

Din uşa, Eldred Crâng îi zise: 

— În locul tău n-aş face nici o mişcare. 

Ochii lui de culoarea alunei sticleau în bătaia luminii: 
Stătea acolo, foarte degajat, flancat de doi bărbaţi înarmaţi 
cu suflante. Gosseyn îşi ridică încet mâinile, în timp ce 
Crâng continua: 

— A fost o adevărată copilărie din partea ta, Gosseyn, dacă 
ţi-ai putut închipui că tocmai în această noapte, un avion ar 
fi putut trece chiar pe deasupra palatului fără să fie 
reperat. Totodată, am şi o surpriză pentru tine. Presscott a 
fost eliberat şi, cu puţin timp înainte a sosit şi el aici. 
Bazându-mă pe raportul lui, l-am convins pe Thorson să mă 
lase să mă ocup eu de tine, după cum vezi. 

Goseyn nu spuse nimic; era prima licărire de speranţă. 
Crâng, adeptul secret al non-A, reuşise să-l convingă pe 
Thorson. Gosseyn se gândea că poziţia lui Crâng era mult 
prea delicată ca să-şi permită chiar şi cel mai mic semn de 


interes în favoarea sa; totuşi, el îndrăznise ceva. Crâng 
continuă: 

— De la o vreme am fost frapaţi de an lucru: oricine ar fi 
cel care te-a trimis ia noi, puţin îi pasă dacă vei fi sau nu 
ucis. În fapt, noi am ajuns la concluzia că, după 
descoperirea celui de al doilea creier al tău, se prevăzuse 
că vei fi omorât. Dar tu, foarte repede, ai revenit în scenă, 
de astă dată pe Venus, ca să îndeplineşti o altă misiune 
limitată. Nu-ţi pot spune în ce consta, în schimb te asigur că 
ai reuşit. În acelaşi timp, o dată mai mult, persoana care te 
manipulează n-a părut să manifeste nici cea mai mică grijă 
pentru sănătatea ta personală. Concluzia este inevitabilă. 
Există un al treilea corp Gosseyn care aşteaptă, pentru a 
căpăta viaţă, în secunda în care actualul tău corp va fi 
distrus. 

Surâse apoi. În ochi îi jucau flăcări. 

— Omul ăsta care se ascunde în spatele tău, Gosseyn, are 
de rezolvat o problemă a naibii de delicată. Deoarece este 
evident că n-ar îndrăzni să producă două corpuri identice 
care să coexiste concomitent. Din două motive: pentru că ar 
fi prea complicat şi pentru că aceasta ar comporta 
periculoase posibilităţi de duplicare a fiecăruia din cele 
două corpuri, fiecare duplicat fiind la fel de egoist şi 
puternic ca şi celălalt. 

Crâng înclină uşor capul 

— 'Thorson consideră că noi ar trebui să te ţinem prizonier, 
dar eu afirm că atât moartea, cât şi privarea de libertate nu 
sunt decât două aspecte având aceeaşi finalitate. Şi unul, şi 
celălalt, ar fi semnalul de apariţie a lui Gosseyn nr. 3. Ceea 
ce noi n-o dorim. Şi dacă noi nu te omorâm singurul care ar 
mai putea-o face ai fi tu însuţi, ori vreun alt agent al 
invizibilului nostru şahist. În cosecinţă, am hotărât să te 
eliberăm fără condiţii, convinşi că vei şti tu singur să te 
fereşti de pericol. 

Nu se aşteptase la aşa ceva. Dar la ce ar fi trebuit să să 
aştepte? Altă întrebare. În orice caz, nu la eliberare. 


Încercase să estimeze limitele de acţiune impuse lui Crâng 
de poziţia sa, ba chiar se şi întrebase de ce Crâng, un adept 
al non-A, se opunea apariţiei lui Gosseyn nr. 3. Anunţarea 
brutală a eliberării sale, favorabilă din punctul său de 
vedere, neliniştitoare din punctul de vedere a lui Crâng, îl 
luase prin surprindere. 

— Unde vrei să ajungi? 

— Îl întrebă Gosseyn. 

— Capetele de acuzare împotriva ta au fost ridicate - îi 
răspunse Crâng. Faptul a fost comunicat tuturor 
comisariatelor. Din chiar acest moment, eşti liber. Nimic din 
tot ce-ai putea face, creierul tău necăpătând dezvoltarea 
necesară, nu ne poate stingheri. E prea târziu să te mai poţi 
opune planurilor noastre. Poţi spune orice vrei şi asta oricui 
doreşti. 

Se întoarse cu o mişcare dezinvoltă, dar plină de răceală. 

— Gărzi - ordonă el - conduce-ţi-l pe acest om în 
apartamentul său, serviţi-i o masă şi procuraţi-i nişte haine 
de oraş, potrivite. În palat poate rămâne cel târziu până la 
orele 9; dacă vrea să plece şi mai repede, n-are decât. 

Gosseyn se lăsă condus. Nu îndrăzni nici să-i vorbească 
Patriciei, nici să-i mulţumească lui Crâng, temându-se ca nu 
cumva să fie spionaţi de Thorson. 

Era ziuă de-a binelea, deşi ceața încă nu se ridicase în 
oraşul Maşinii, când Gosseyn ieşi pe poarta palatului, puţin 
după ora 9. 

„În ceea ce priveşte corelarea, excitaţia este mai 
importantă decât inhibiţia, deoarece cum s-a arătat, reiese 
că inhibiţia nu este transmisă ca atare. Existenţa unei 
corelări nervoase inhibitorii este fără îndoială cunoscută; 
numai că în timpul acesta de fenomene, efectul inhibitor 
este, în mod aparent, produs nu prin transmiterea unei 
modificări inhibitoare, ci prin transmiterea unei excitaţii; 
iar mecanismul efectului inhibitor rezultant este obscur.” 


Ajuns în stradă. Gosseyn îşi zise: „În mod sigur, cineva mă 
va urmări. 'Thorson nu poate să mă lase aşa, s-o întind şi să 
dispar.” 

Fu singurul care urcă în autobuzul care opri în capul 
străzii. Prin geamul din spate al maşinii, privea defilând în 
sens invers pavajul cenuşiu. Cam la două blocuri mai în 
urmă, rula în acelaşi sens o limuzină neagră sau bleumarin 
- nu era sigur de culoare; oftă când o văzu cotind pe o 
stradă laterală şi dispărând. O altă maşină se apropie în 
mare viteză, venind dinspre palat, dar autobuzul tocmai se 
oprise la semnul unei trecătoare; odată urcată, aceasta nu-i 
acordă nici o atenţie lui Gosseyn, care totuşi n-o scăpă din 
ochi până nu cobori, douăzeci de blocuri mai departe. 

„Poate - conchise el - au ghicit ce drumuri am de făcut. 
Mai întâi - la hotel şi apoi la Maşină.” 

La hotel, unde primul Gosseyn îşi lăsase lucrurile şi vreo 
200 de dolari în bancnote, recepţionerul îi zise: 

— Semnaţi aici de primire, vă rog. 

Gosseyn nu se gândise la asta. Luă stiloul, cu imaginea 
închisorii în faţa ochilor. Caligrafie o semnătură înflorită, 
zâmbind pentru sine de propriul calm. Recepţionerul 
dispăru într-o cameră alăturată, de unde reveni, după o 
jumătate de minut, cu o cheie. 

— Ştiţi cum se ajunge la casele de valori - zise el. 

Într-adevăr, ştia, dar Gosseyn nu se putu opri să nu 
constate: până şi semnătura mea este aceeaşi; automat 
identică. Numai că explicaţia unei astfel de semnături ar fi 
dificilă de acceptat cu una, cu două. 

Îşi pierdu zece minute răscolindu-şi valizele. Avea nevoie 
de cele trei costume pe care le avea acolo. După câte îşi 
amintea, pusese termostatul unuia dintre ele la 66*F:); în 
timp ce optima pentru el era de 72*F. 

Exact după cum îşi amintea, două dintre termostate 
indicau 72, iar al treilea 66. Îşi dezbrăcă hainele ce i se 
dăduseră la palat şi-şi puse unul dintre costumele proprii. Îi 
venea perfect. Gosseyn nu-şi putu stăpâni un oftat. La urma 


urmei, îi era greu să accepte această identificare cu un 
cadavru. 

Îşi găsi banii acolo unde îi lăsase, între paginile unei cărţi. 

Luă 75 de dolari în bancnote de 5 şi de 10, reintroduse 
valizele în fişet şi restitui cheia la recepţie. Ajuns în stradă, 
apelurile unui distribuitor automat de ziare îi reamintiră 
afirmaţiile demenţiale şi acuzaţiile din seara trecută. Titlul 
anunțând moartea preşedintelui ocupa cele cinci coloane 
ale primei pagini, dar comentariile care urmau reflectau o 
asemenea modificare de ton, încât era de nerecunoscut. 

„Gosseyn dovedit inocent... Cercetări amănunțite sunt în 
curs., Oficiali ai administraţiei admit că, imediat după 
asasinat, au fost emise declaraţii ridicole... Jim Thorson, 
candidatul aflat pe primul loc la succesiune, conform 
jocurilor, cere... Aplicarea riguroasă a legii , 

Desumflaţi de-a binelea, dar şireţi... Şiretenia celor care 
ştiu că au în spatele lor o forţă fără limite. Sămânţa de 
suspiciune la adresa Maşinii şi a planetei Venus, fusese 
semnată. Şi, la timpul potrivit, i se va declanşa germinarea. 

Pe pagina a doua o scurtă ştire îi atrase atenţia lui 
Gosseyn: 


NICI O ŞTIRE DE PE VENUS. 
Serviciul de comunicaţii radio anunţă că în această 
dimineaţă nu s-a putut stabili legătura cu Venus. 


Această ştire îl deprimă pe Gosseyn şi-i readuse în atenţie 
o realitate care îi preocupa subconştientul de când părăsise 
palatul. În fond, el era la fel de neştiutor, ca şi cele cinci 
miliarde de fiinţe omeneşti care nu cunoşteau altceva decât 
cele ce li se spunea. Ba, mai rău, el care se înfruntase cu 
pericolul într-o acţiune care, dacă se gândea bine, mirosea 
a melodramă de la o poştă, văzuse acest pericol 
depărtându-se de el. Reîntoarcerea la palat în noaptea 
asasinării preşedintelui Hardie, fusese într-adevăr actul 
unui nebun, cu mult dincolo de posibilităţile unui Gilbert 


Gosseyn, om normal şi cu frica legilor. Fără îndoială, va fi 
împiedicat să vadă Maşina. 

Dar nimeni nu-l opri. Largile bulevarde care duceau la 
Maşină erau aproape pustii, fapt absolut normal în cea de a 
douăzeci şi noua zi a jocurilor. Peste 90% dintre candidaţi 
trebuie că fuseseră deja eliminaţi, şi absenţa lor se făcea 
simțită. Într-o cabină din tipul utilizat pentru selecţia 
iniţială, Gosseyn apucă contactele metalice necesare 
stabilirii legăturii şi aşteptă. După 30 de secunde, o voce 
răsună din difuzorul amplasat în peretele din faţa lui. 

— Deci asta-i situaţia, nu-i aşa? Ce planuri ai? 

Întrebarea îl surprinse pe Gosseyn. El ora cel care venise 
să ceară sfaturi şi chiar - deşi îi era ruşine să recunoască - 
instrucţiuni. Propriile lui idei cu privire la viitor erau atât de 
vagi, încât nu puteau fi considerate drept proiecte. 

— Am fost luat pe nepregătite - mărturisi el. După ce am 
fost înconjurat de toate pericolele, mi-a fost teamă că voi 
muri şi am trăit un sentiment de urgentă extremă. Dintr-o 
dată m-am simţit uşurat de toate, pentru ca acum să mă 
trezesc în purgatoriu; să-mi găsesc un adăpost, să-mi câştig 
pâinea, să mă ocup de toate mizeriile cotidiene ale unei 
existenţe fără un ban. Singurul lucru pe care-l plănuiesc 
este să mă duc la Institutul de Semantică, unde sa iau 
legătura cu profesorii de acolo şi cu doctorul Kair. Este 
absolut necesar ca venusienii să fie avertizaţi de pericolul în 
care se află. 

— Venusienii sunt la curent, zise Maşina. Acum 16 ore au 
fost atacați de 5000 de transportoare spaţiale şi 25 
milioane de soldaţi. Ei... 

— Ce? 

— La ora actuală, marile oraşe de pe Venus sunt în mâinile 
agresorilor. Prima fază a bătăliei s-a terminat. 

Năucit, Gosseyn lăsă, contactul din mână. Ciuda resimţită 
îl făcu să uite complet enormul respect pe care-l avusese 
întotdeauna pentru Maşină. 

— Şi nu i-ai prevenit?! 


— Aproape că urlă el, turbat de furie. Nenorocito! 

— Cred că ai auzit de un aparat numit distorsor - îi 
răspunse cu răceală Maşina. Atâta vreme cât acest aparat 
va acţiona asupra mea nu pot face nici o declaraţie publică. 

Gosseyn, care tocmai se pregătea să dea drumul unei noi 
tirade, renunţă şi rămase tăcut, în timp ce Maşina continuă: 

— Un sistem de creiere electronice este o structură 
ciudată şi foarte limitată. Ea funcţionează pe bazele unui 
flux intermitent de energie. În cursul acestui proces, 
întreruperea fluxului la momentul potrivit este la fel de 
importantă ca libera trecere a energiei în alte momente. 
Distorsorul intervine permiţând doar circulaţia energiei, 
însă nu şi stoparea sau modularea ei. Când acesta este 
branşat la una dintre structurile mele, funcţia 
corespunzătoare respectivei structuri încetează de a mai 
manifesta inhibiţii. În consecinţă, în celulele mele 
fotoelectrice, în thyratroane, în amplificatoare şi în 
ansamblul elementelor conexe, fluxul de energie devine 
uniform. Sistemul meu de difuzare/comunicare publică este 
în permanenţă supus acestei influenţe pernicioase. 

— Dar cu mine văd că vorbeşti. Chiar acum asta şi faci! 

— Numai cu tine, singur. Concentrându-mi toată puterea, 
aş putea reuşi să spun adevărul la cel mult trei patru 
persoane deodată. Să presupunem că aş face-o. Şi să mai 
presupunem că cei câţiva zeci de indivizi s-ar apuca să 
povestească peste tot, aşa, prin viu grai, că Maşina acuză 
guvernul de trădare. Mai înainte însă ca să apuce cineva să 
creadă cu adevărat, banda ar afla şi ar co necta un alt 
distorsor asupra mea. Nu, domnul meu, lumea este prea 
mare, iar grupul adversarilor mei poate lansa mai multe 
zvonuri într-o singură oră decât mine într-un an. Ori faci o 
transmisie publică la scenă planetară ori restul n-are nici o 
semnificaţie. 

— Păi atunci cum vom proceda - întrebă Gosseyn. 

— Eu nu pot face nimic. 

Accentuarea pronumelui nu-i scăpă lui Gosseyn. 


— Vrei să, spui că eu aş putea acţiona în vreun fel? 

— Asta depinde de măsura în care-ţi poţi da seama cât de 
magistral a făcut Crâng analiza situaţiei. 

Gosseyn îşi rememoră tot ce-i spusese Crâng. Toate 
prostiile pe care i le debitase în legătură cu motivele care îi 
determinau să nu-l omoare, precum şi cele privind... 

— Hei! 

— Exclamă el cu voce tare - doar n-o să-mi spui că trebuie 
să mă sinucid. 

— Te-aş fi ucis eu însumi în clipa în care ai venit dacă aş fi 
fost în stare. Dar eu nu pot ucide decât ca să mă apăr. 
Acesta este unul din imperativele mele constructive. 

Gosseyn, care nu se gândise niciodată că Maşina ar fi 
putut constitui pentru el un pericol, abia putu să îngâne cu 
voce răguşită: 

— Nu mai înţeleg nimic, ce se întâmplă aici? 

Vocea Maşinii îi răsuna în urechi ca venind de departe: 

— Ce-ai avut de făcut, s-a terminat - zise ea. [i-ai 
îndeplinit sarcina. Acum e momentul să cedezi locul celui 
de-al treilea Gosseyn, şi cel cu adevărat mare. Cu timpul - 
continuă cu răceală vocea - ar fi foarte posibil să înveţi să-ţi 
integrezi cel de-al doilea creier. Dar tocmai timpul îţi 
lipseşte. Prin urmare, trebuie să faci loc lui Gosseyn al III- 
lea, al cărui creier va fi integrat chiar din clipa trezirii la 
viaţă. 

— Dar e pur şi simplu ridicol, zise Gosseyn. Nu pot să mă 
sinucid. 

Numai cu mari eforturi reuşi să se stăpânească. 

— De ce acest... Acest al treilea Gosseyn nu poate căpăta 
viaţă, fără ca eu să mor? 

— Nu prea ştiu mare lucru despre acest proces - îi 
răspunse Maşina. De la ultima dumitale vizită, am aflat că 
moartea fiecărui corp este înregistrată de un receptor 
electronic, care, exact în acel moment, animă corpul 
următor. Aspectul mecanic al problemei apare ca fiind 


foarte simplu, însă latura biologică este cu adevărat 
complicată. 

— Cine v-a spus una ca asta? 

— Întrebă încăpățânat Gosseyn. 

Urmă o scurtă perioadă de tăcere, apoi una dintre fante se 
deschise şi prin deschizătură apăru o scrisoare. 

— Primesc instrucţiunile prin poştă - zise cu simplitate 
Maşina. Al doilea dumitale corp a fost livrat cu un camion 
fiind însoţit de această notă. 

Gosseyn ridică fila şi o despături. Pe albul hârtiei se etala 
următorul mesaj dactilografiat: 


Expediază pe Venus corpul lui Gosseyn II şi depune-l, cu 
unul din roboplanele tale în pădure, în apropierea locuinţei 
lui Prescott. Când va ieşi de acolo, îl vei prelua din nou şi-l 
vei conduce până lângă reşedinţa lui Crâng, transmiţându-i 
ordinul să se predea. Informează-l asupra situaţie de pe 
Venus şi spune-i să ia toate precauţiile necesare. 


Maşina adăugă: 

— Întrucât nimeni nu-mi controlează vreodată expedierile 
mele către Venus, problema a fost foarte simplă. 

Gosseyn rrciti nota, simțindu-se absolut neputincios. 

— Asta-i tot ce ştiţi? Reuşi într-un târziu să îngâne. 

Maşina păru să ezite. 

— Între timp am primit un alt mesaj prin care mi se anunţă 
că trupul lui Gosseyn trei îmi va fi livrat curând. 

Gosseyn era îngrozitor de palid. 

— Minţi - zise el cu brutalitate. Nu-mi spui toate astea 
decât ca să mă determini să mă omor. 

Se opri. Poftim, ajunsese să vorbească despre asta şi să 
discute subiectul ca şi cum s-ar fi putut discuta un 
asemenea lucru. Căci, în fond, puţin conta dacă se omora 
pentru una, sau pentru alta. Doar n-o să-şi ia viaţa, uite aşa, 
din senin. 


Fără să mai spună nimic, se întoarse, ieşi din cabină şi se 
îndepărtă de Maşină. 

Tot restul zilei fu un om chinuit de disperare şi uluire. Abia 
către seară înfierbântarea agitaţiei sale se mai potoli. Se 
simţea obosit şi nefericit, dar în acelaşi timp, şi mult mai 
capabil să se concentreze. Maşina nici măcar nu-i sugerase 
să încerce să pună mâna pe distorsor; poate nici măcar nu 
concepuse că ar fi putut reuşi. 

În timp ce-şi lua masa, îşi imagină cum va acţiona. Îi va 
telefona Patriciei şi-şi va fixa o întâlnire în apartamentul ei. 
Fără îndoială, o va putea convinge să-l primească a doua zi, 
într-una din orele dimineţii, fără ca vreunul din ceilalţi s-o 
ştie. Oricum, trebuia să încerce. 

Îi telefonă de îndată ce se ridică de la masă. Avu puţin de 
aşteptat, după ce-şi dădu numele, dar o văzu apoi apărând 
pe ecranul videofonului. Chipul fetei se lumină, dar îi zise cu 
însufleţire: 

— N-am timp să-ţi vorbesc acum. Unde ne putem întâlni? 

El i-o spuse. Fata se încruntă, începu prin a nega cu o 
mişcare a capului, apoi îl privi gânditoare. În cele din urmă 
îi spuse încet: 

— Mi se pare îngrozitor de riscant, dar o să-mi încerc 
norocul, dacă o faci şi tu. Mâine, la ora unu; dar ai grijă, 
când intri, să nu dai nici peste Prescott, nici peste Thorson 
şi nici peste Crâng. 

Grav, Gosseyn o asigură că va fi atent, îi spuse la revedere 
şi închise. 

Prescott fu cel pe care îl întâlni. 

„Un celebru fizician din epoca victoriană a spus: „Pentru 
viitoarea generaţie de fizicieni n-a mai rămas de făcut decât 
determinarea următoarei zecimale'. Ori, în generaţia care a 
urmat... Planck a elaborat teoria cuantică, care a condus la 
lucrările lui Bohr despre structura atomului... Matematica 
einsteiniană a fost verificată prin calcularea altor câteva 
extrem de delicate zecimale... În mod clar, viitoarea 
problemă va consta în luarea în consideraţie a seriei de 


zecimale ce urmează. Gravitatea terestră este mult prea 
puţin explicată, la fel şi fenomenele câmpului magnetic. Mai 
devreme sau mai târziu, cineva va ajunge la zecimala 
următoare şi, atunci, problema îşi va găsi rezolvarea.” 


]. W. C. 
— Junior 


Mai erau câteva minute până la ora unu când Gosseyn 
urcă către intrarea principală. Nu era singurul. Bărbaţi şi 
femei intrau şi ieşeau, iar prezenţa lor crea un fel de 
perdea în jurul lui. Evitând să fie observat prea de aproape. 
Trebui, bineînţeles, să treacă prin faţa portarului. Odată 
intrat înăuntru, Gosseyn privi prin geamul ghişeului 
personajul mătăhălos care îndeplinea acest oficiu. 

— Mă numesc Gosseyn. Am o primire anunţată la miss 
Patricia Hardie, la ora unu. 

Grăsanul parscurse cu degetul o listă de nume. Apoi apăsă 
un buton. Un tânăr înalt, în uniformă, ieşi pe o uşă de lângă 
ghişeu. Luă servieta lui Gosseyn şi-l conduse până la un 
ascensor ale cărui uşi tocmai se deschideau. Una dintre 
cele trei persoane care ieşiră era Prescott. O clipă îl privi 
surprins pe Gosseyn, apoi se încruntă. 

— Cu ce ocazie pe aici? 

— Se interesă el. 

Gosseyn îşi făcu curaj. N-avea altceva de făcut decât să 
încerce să scape cât de cât cu bine de ghinionul acesta 
nemaipomenit. În subconştientul său luase în considerare, 
ipotetic, şi o întâlnire de genul acesta. Dar îşi simţi inima ca 
de gheaţă când rosti cuvintele pregătite pentru această 
eventualitate: 

— Am o întâlnire cu Crâng. 

— Ia te uită?! Tocmai m-am despărţit de el. Nu mi-a spus c- 
o să te întâlnească. 

Gosseyn îşi aminti că Prescott nu ştia că Crâng ar fi un 
adept al non-A. Judecând bine, era foarte bine aşa. 


— Dânsul a spus că-mi poate acorda numai câteva minute 
- zise el. N-aveţi idee cam ce-ar trebui să-i spun? 

Prescott, rece, încruntat, suspicios îi ascultă relatarea 
vizitei lui la Maşină, sfatul ce i-l dăduse aceasta să se 
sinucidă, precum şi anunţul privind apariţia iminentă a unui 
al treilea Gosseyn. Nu-i spuse însă nimic despre informaţia 
dată de Maşină privind atacul asupra planetei Venus, şi 
încheie întunecat la faţă: 

— Trebuie să văd acest al treilea corp. Judec destul de 
non-A ca să nu cred, chiar după ce am văzut prima copie. 
Cred că nu-ţi închipui că un om în toate minţile ca mine e în 
stare să-şi zboare creierii. 

Şi se cutremură involuntar. 

— Caut piste - mai zise el. M-am gândit să vorbesc cu 
Thorson. Ca să fiu sincer - adăugă, privindu-i cu duritate pe 
celălalt - după cele întâmplate noaptea trecută, nici nu m- 
am gândit la dumneata. 

Atitudinea lui Prescott nu lăsă să se ghicească vreo reacţie 
la această readucere aminte. Se întoarse, făcu câţiva paşi 
vrând să plece, apoi se răzgândi, reveni şi-l privi fix pe 
Gosseyn. Atitudinea lui reflectă o ostilitate rece, însă în ochi 
i se citea curiozitatea. 

— După cum probabil bănuieşti, noi îţi căutăm celelalte 
corpuri. 

Prima reacţie a lui Gosseyn fu de a se depărta de Prescott. 
Dar rămase pe loc, îngheţat. 

— Unde le-aţi căutat? 

— Întrebă el. 

Prescott râse cu cruzime. 

— Mai întâi am avut nişte idei cu adevărat bizare. Am făcut 
reperaje aeriene ca să localizăm peşteri şi grote, ca să nu 
spun că am scotocit prin locuri imposibile. Dar acum 
suntem mai şmecheri... 

— Cum adică? 

— Problema - continuă Prescott încruntându-se - este 
mult complicată de o lege a naturii de care, fără îndoială, n- 


ai auzit vorbindu-se vreodată. Această lege spune: dacă 
două corpuri pot fi acordate cu o aproximaţie de 
similitudine împinsă până la cea de a douăzecea zecimală, 
cea mai mare va traversa intervalul care le desparte exact 
ca şi când acest interval n-ar exista, cu toate că joncţiunea 
se va efectua la viteze finite! 

— Parcă ai vorbi chinezeşte - remarcă Gosseyn. 

Prescott râse pe un ton mai ridicat de astă dată. 

— Ia gândeşte-te puţin - zise el. Cum îţi explici că-ţi poţi 
aminti, până la cel mai mic detaliu, ce-a făcut şi ce-a gândit 
Gosseyn I-ul? Asta înseamnă că aţi fost acordaţi, el şi cu 
tine; în fapt, este singura metodă teoretic sigură de 
transmitere a gândurilor de la unul la celălalt. În orice caz, 
nu conta poziţia ta; atâta vreme cât celălalt trăia, 
intensitatea gândurilor lui ar fi fost mai mare şi ţi-ar fi 
parvenit instantaneu în anumite limite spaţiale, pe care n- 
are rost să ţi le precizez. 

Se întrerupse o clipă. 

— Noi ne-am apucat şi-am cercetat meteoriţii, până la 
inelul lui Saturn, având convingerea, după toate aparențele 
- eronată, că unii dintre ei, având calităţi, ar fi putut servi 
drept incubatoare pentru corpurile Gosseyn în diferite 
stadii de evoluţie. Îţi poţi da seama cât de serios... 

Fu întrerupt de un bărbat în uniformă. 

— Maşina că aşteaptă, domnule Prescott. Transportul 
pentru Venus pleacă peste 30 de minute. 

— Sunt al dumneavoastră, generale. 

Se întoarse şi-l urmă pe ofiţer. După numai câţiva paşi 
reveni şi zise: 

— Într-un anume sens, suntem şi noi curioşi să-l vedem pe 
acest Gosseyn III. Cum probabil că bănuieşti deja, nu cred 
că-ţi dezvălui un mare secret spunându-ţi că-l vom ucide şi, 
din acel moment, nu văd care ar fi motivele care ne-ar 
împiedica să te ucidem şi pe tine. În afară de asta, numărul 
total al corpurilor Gilbert Gosseyn trebuie să aibă şi el o 
limită. 


Se îndepărtă şi ieşi pe poartă, fără să mai arunce măcar o 
privire înapoi. O maşină îl aştepta în josul scărilor. Gosseyn 
îl văzu urcându-se în ea. Peste câteva momente, lui Prescott 
această poveste îi va reveni în minte. Şi mai devreme sau 
mai târziu, îi va telefona lui Crâng, şi acesta se va simţi 
obligat să acţioneze. 

Gosseyn trepida de nerăbdare în ascensor. Proiectul său 
de a pune mâna pe distorsorul intact fusese dat peste cap 
de această întâlnire întâmplătoare, dar el nu-şi pierdu 
vremea când Patricia Hardie îi deschise uşa apartamentului 
său. Chiar în clipa în care ea începuse să-i şoptească ceva 
despre nesăbuinţa de a veni la palat, el scoase din servietă 
o coardă fină. 

Ea păru pur şi simplu uluită când începu s-o lege. Avea 
ascuns un mic revolver în partea de sus a largii mâneci a 
kimonoului şi încercă să-l apuce. Dar Gosseyn îl smulse şi-l 
băgă în buzunar. După ce o cără, legată şi redusă la tăcere, 
pe patul din cameră, îi zise: 

— Îmi pare rău, dar e spre binele tău, dacă vine cineva. 

Lui nu-i părea rău de loc. Era numai grăbit. Se repezi să-şi 
caute servieta. Răsturnă uneltele vraişte pe pat, alături de 
fată. Din grămadă extrase un aparat atomic de tăiere şi se 
repezi la peretele asupra căruia se decisese noaptea 
trecută, singurul care ar fi putut ascunde distorsorul. 

Acest distorsor trebuia să se afle acolo, în dreptul Maşinii 
jocurilor. Şi, oricare i-ar fi fost forma, nu putea să fie decât 
foarte mic. La 600 de metri, chiar şi un proiector trebuie să 
aibă o anumită putere şi o anumită formă ca să lumineze 
corespunzător. Gosseyn reglă aparatul atomic astfel încât 
să taie armătura metalică acoperită cu tencuială. Decupă 
un panou de 2,5 metri pătraţi şi, dintr-o smucitură, îl 
smulse. Lăsând în urmă un nor de praf fin, îl târi şi-l rezemă 
de peretele opus. Când se întoarse, văzu distorsorul. Avea 
circa 2 metri înălţime, un metru 20 lăţime şi o grosime de 
45 de centimetri. Era chiar mai mic decât se aştepta. Nu se 
vedea ieşind nici un fir. Gosseyn îl apucă şi îşi încercă forţa: 


reuşi să-l ridice cu uşurinţă. Are vreo 20 de kilograme, se 
gândi el transportându-l lângă pat şi aşezându-l cu faţa în 
sus pe covor. Privi mulţimea de mici tubuleţe, părând 
confecţionate din sticlă, care îi acoperea partea frontală. 
Era în mod vizibil un aparat electronic, unul dintre miile 
rezultate ale variantelor pe o temă iniţială complexă, 
descoperită cu mai multe secole mai înainte. Apucă din nou 
decupatorul atomic şi, revenind la distorsor, se pregăti să-l 
facă bucăţi. Se aplecă, dar se opri şi-şi privi ceasul. Era 2 
fără 25. 

Agitaţia febrilă îi scăzu. Nava lui Prescott plecase pe Venus 
şi nu se întâmplase nimic. Se duse şi se uită pe ferestre. 
Imensa peluză care se întindea până la Maşină, 
agrementată ici-colo de tufişuri, era aproape pustie. Câţiva 
grădinari, aplecaţi deasupra florilor, îndeplineau ritualul 
profesiei lor. La capătul peluzei se înălța Maşina, enormă 
masă strălucitoare, dominată de farul său de patru mii tri- 
liarde de lumini. l-ar fi trebuit mai mult de cinci minute, ca 
să transporte distorsorul până acolo. 

Hotărându-se brusc, Gosseyn ridică receptorul telefonului 
aflat la căpătâiul patului Patriciei Hardie şi, când o voce de 
femeie îi răspunse, solicită: 

— Vă rog, daţi-mi-l pe tâmplarul şefi. 

O clipă mai târziu, o voce groasă îi răspunse şi Gosseyn îi 
explică ce dorea şi închise. Tremura de nerăbdare. 

— Trebuie să meargă... Îşi zise el, încercând să se auto- 
convingă. Asemenea chestii merg întotdeauna, dacă ai 
tupeu. 

Transportă în grabă distorsorul în living-room. Apoi 
închise uşa dormitorului. Puțin după aceea, la uşa dinspre 
coridor se auzi un ciocănit. Gosseyn deschise. Cinci bărbaţi 
intrară. Trei dintre ei cărau scânduri. Fără vorbă se 
apucară de treabă şi ambalară distorsorul. Aduseseră cu ei 
fierăstraie, şurubelniţe automate; în şapte minute, după 
ceasul lui Gosseyn, erau gata. Cei doi camionagii, care nu 


făcuseră nimic până atunci, ridicară lada. Unul dintre ei 
zise: 

— Va fi livrată în cinci minute, domnule. 

Gosseyn încuie uşa cu cheia în urma lor şi reveni în 
dormitor. Fără să se uite la fată, se repezi la fereastră. Două 
minute mai târziu, un camion transportând o ladă plată 
apăru pe un drum, la vreo 300 de metri. Se îndreptă în 
viteză spre Maşină şi dispăru de sub o copertină metalică. 
Mai trecură două minute şi reapăru descărcat. 

Fără să spună ceva, Gosseyn o dezlegă pe fată şi-i scoase 
căluşul. Încerca o vagă nemulţumire, un inexplicabil 
sentiment de frustare. 

„QUISNAM IGITUR SANUS?” (Deci cine-i cu mintea 
sănătoasă?) 

Horaţiu - Satire - Il 


Patricia Hardie se ridică pe marginea patului şi-şi 
frecţionă braţele pentru a-şi restabili circulaţia sângelui. 
Dar de spus, nu spuse nimic; îl privea numai pe Gosseyn, cu 
un uşor surâs pe buze. Acest surâs îl neliniştea pe Gosseyn. 
O privi cu mai mare atenţie şi constată că acest surâs era 
cinic, de convenienţă. 

— Deci, n-ai reuşit! 

— Zise ea. 

Gosseyn fu surprins. Ea continuă: 

— Sperai să fii ucis venind azi la palat, nu-i aşa? 

Tocmai voia să-i răspundă „Nu vorbi prostii!”, dar tăcu. Se 
revedea venind la palat sugrumat de emoție, retrăia reuşita 
şi deziluzia care i-a urmat. Fără îndoială, dar absolut fără 
nici o îndoială, oamenii puteau să se amăgească singuri. 

Vocea fetei răsună mai tăioasă: 

— Ăsta-i singurul motiv pentru care ai venit să cauţi 
distorsorul. Ştiai că trebuie să mori, ca să faci posibilă 
apariţia lui Gosseyn al III-lea. Şi sperai ca acţiunea asta a ta 
să-ţi aducă moartea. 


Pentru el, totul era limpede acum. Un om întreg la minte 
nu se sinucide şi nici nu se lasă ucis fără rezistenţă. Astfel 
că subconştientul său câutase o soluţie. „Oare cred eu - se 
întreba el - în existenţa acestui al treilea Gosseyn? Da.” 
Rămase stupefiat. Pentru că el doar îşi spusese, şi nu numai 
o dată, că ar fi cu totul imposibil. „Mă pot eu sinucide? Nu 
chiar acum. Trebuie să fie posibil în vreun fel. Da, există o 
cale”. 

Se întoarse şi, fără vorbă, se îndreptă spre uşă. 

— Mă-ntorc la hotei. Mă găseşti acolo oricând doreşti. 

Se opri. Aproape că uitase că şi ea are o problemă. 

— Ai face mai bine să chemi nişte zidari să refacă peretele. 
Cât despre rest, presupun că-ţi cunoşti mai bine decât mine 
situaţia, aşa că nu mai insist. La revedere şi succes. 

leşi şi, peste câteva momente, era pe bulevard. Odată 
ajuns în oraş, intră într-o farmacie şi ceru un flacon de drog 
hipnotic. 

— Aha, aveţi de gând să vă pregătiţi de pe acum pentru 
antrenamentele jocurilor viitoare? 

— Îl întrebă farmacistul. 

— Chiar aşa - i-o tăie scurt Gosseyn. 

Intră apoi într-un magazin de magnetofoane. 

— Aş vrea să închiriez pentru o săptămână un aparat care 
să funcţioneze non-stop. 

— Doriţi ca aparatul să funcţioneze numai pentru 
dumneavoastră? 

— Da. 

— Patru dolari şi cincizeci, vă rog. 

La hotel, Gosseyn ceru cheia casetei sale de valori, îşi luă 
restul de bani şi reveni la recepţie. 

— În prima zi a jocurilor - zise el - am fost expulzat din 
hotelul acesta pentru unele dubii în ceea ce priveşte 
identitatea mea. Acum puteţi să-mi închiriaţi o cameră 
pentru o săptămână? 

Recepţionerul nu ezită nici o clipă. Hotelul trebuie că era 
practic gol, după marele exod al celor care nu ieşiseră 


învingători la jocuri. Peste două minute, un băiat de serviciu 
îl conduse pe Gosseyn într-o cameră spațioasă. 


Gosseyn se încuie, făcu înregistrarea la care se gândise, şi 
puse aparatul pe redare non-stop. Apoi bău drogul hipnotic 
şi se întinse pe pat. „În 24 de ore - zise el - moralul îmi va fi 
terminat, aşa că după aceea...” 

Aşeză pe noptieră micul revolver nichelat, pe care-l luase 
de la Patricia Hardie. 

Nu adormi cu adevăratelea. Fu cuprins de o somnolenţă, 
ca o oboseală copleşitoare, prin care răzbăteau unele 
zgomote. Zgomote care se rezumau la o litanie monotonă, 
plângăreaţă, sunetul propriei sale voci înregistrate, care 
repeta fără încetare: 

Nu-s bun de nimic. Nici o fată n-o să vrea să se mărite cu 
mine. Lumea mă urăşte. La ce bun să mai trăiesc? 

Nu-s bun de nimic. Nici o fată n-o să vrea să se mărite cu 
mine. Sunt ruinat. N-am nici o speranţă... 

Nu mai am nici un ban... lrebuie să mă sinucid. loţi mă 
urăsc... Mă urăsc... Mă urăsc...” 

Milioane de oameni neintegraţi se gândesc iar şi iar la 
asemenea lucruri, fără să ajungă vreodată până la 
sinucidere. Era o problemă de intensitate continuă şi de 
acel înfiorător dezechilibru care-i pândeşte pe cei căzuţi din 
înălțimile integrării în hăurile disperării. 

De ce să mai trăiesc... La ce bun... Sunt fără speranţă., să 
mă sinucid...” 

În timpul primei ore gândurile încă îi mai reflectau voinţa 
proprie: „e o prostie. Creierul meu este prea echilibrat ca 
să poată fi influenţat vreodată de asemenea...” „N-am nici o 
speranţă. Toată lumea mă urăşte. Nu fac nici.” 

Către sfârşitul celei de-a doua ore, un bubuit ca de tunet 
se auzi în depărtare. Bubuitul persistă, atingând deseori o 
asemenea intensitate încât acoperea vocea tânguitoare 
care i se lamenta la căpătâi. În cele din urmă, persistenţa 


acestei violenţe fonice trezi un oarecare interes din partea 
lui Gosseyn. 

„Arme! Artilerie! Au atacat Pământul?” 

Avu sentimentul că se petrece ceva oribil. Fără să-şi 
amintească că s-ar fi hotărât să se ridice, se trezi în 
picioare. 

„Ce oboseală fără rost...! Nu faci nimic... Ruinat... Fără 
speranţă... Să mă sinucid...” 

Cu totul fără puteri, abia ajunse lângă fereastră, unde 
aruncă o privire afară. Detunăturile de arme continuau să 
crească în intensitate. Se auzeau dinspre Maşină. Un fior de 
spaimă îngrozitoare risipi ceața care-i îvăluia judecata. 
Maşina era atacată. 

„Sunt un nimic... Trebuie să mă sinucid... Toată lumea mă 
urăşte... De ce să mai trăiesc?” 

Maşina, cu distorsorul în puterea sa şi scăpată de sub 
controlul acestuia, probabil că începuse să difuzeze 
informaţiile privind atacul asupra planetei Venus. Şi acum 
organizaţia încerca s-o distrugă. 

Ştiri! Radioul hotelului. Se târî până la el. „Ce obositor! Să 
mă sinucid... N-am nici o speranţă...” 

Ajunse până la radio şi, în sfârşit îl deschise. 

— Torpilă... Ucigaşi... de necrezut... Criminali... 

În ciuda somnolenţei, cuvintele îl făcură să tresară pe 
Gosseyn. Şi, simțindu-se că îngheaţă, înţelese: războiul 
programatic, ca şi celălalt, era în plină desfăşurare. Peste 
tot, pe întreaga scală, voci proferau ameninţări şi acuzaţii. 

— Maşina! Mârşava Maşină...! O monstruozitate mecanică, 
necinstită, inumană... Conspiratorii venusieni, cei care au 
infectat oamenii cu otrava sa străină... Cămaşă de forţă... 
Asasinat. Masacru. 

Şi în tot acest timp, ca un fundal sonor al acestor voci 
mincinoase, răsunau bubuiturile tunurilor, vacarmul surd, 
dar în continuă creştere, al armelor. 

Gosseyn simţea că adoarme. „M-aş simţi mai bine în pat. 
Sunt obosit. Atât de obosit.” 


— Gosseyn! 

Toate celelalte voci tăcură. Radioul i se adresa lui direct. 

— Gosseyn, îţi vorbeşte Maşina. NU TE SINUCIDE! 

— Să mă sinucid. Sunt un nimeni. loţi mă urăsc. De ce să 
mai trăiesc?” 

— GOSSEYN, NU TE SIUNCIDE. CEL DE-AL TREILEA 
CORP A FOST DISTRUS DE BANDĂ. GOSSEYN, NU MAI 
REZIST MULT! ÎN PRIMA JUMĂTATE DE ORĂ AM FOST 
ATINSĂ DE OBUZE CONVENŢIONALE. ACUM ÎNSĂ TRAG 
ÎN MINE CU TORPILE ATOMICE! 

BLINDAJUL MEU EXTERIOR ESTE DIN OŢEL ŞI ARE O 
GROSIME DE 30 DE METRI, GOSSEYN, DAR DEJA EL A 
FOST PERFORAT DE CINCI ORI DE TORPILE ATOMICE 
EXPEDIATE DE PE VENUS. 

GOSSEYN NU TE SINUCIDE! CEL DE-AL TREILEA CORP 
AL TĂU A FOST DISTRUS. TREBUIE SĂ ÎNVEŢI SĂ-ŢI 
FOLOSEŞTI AL DOILEA CREIER. EU NU POT SĂ-ŢI DAU 
NICI UN SFAT ÎN ACEASTĂ PRIVINŢĂ, DEOARECE... 

Răsună o trosnitură şi un scrâşnet metalic. 

Urmă o perioadă de tăcere, apoi o voce rosti cu un ton 
ferm: 

— Doamnelor şi domnilor, acum câteva momente Maşina 
jocurilor a fost distrusă printr-o lovitură în plin. Atacul său 
perfid şi sălbatic îndreptat împotriva Palatului a fost... 

Clic! 

De mult voia el să închidă radioul... Îl plictisea... Îi tot 
vorbea despre ceva... Despre ce? 

Întins în pat, continuă să-şi pună aceeaşi întrebare. Ceva 
în legătură cu... Ce? Cu cine...? 

„Ce obosit sunt...! TREBUIE SĂ MĂ SINUCID! Toată 
lumea mă urăşte, Sunt ruinat. De ce să mai trăiesc? Trebuie 
să mor...” 


Primul efort conştient al lui Gosseyn fu de a-şi mişca 
mâinile. Li fu imposibil. Părea că-i sunt imobilizate sub 
greutatea corpului. 


„Ciudată poziţie” - gândi el. Resimţea o supărare 
nelămurită, precum şi sentimentul necesităţii de a ieşi, de a 
se elibera din starea hipnotică. 

Trebuia să facă efortul necesar - îşi zise, când reveni 
amintirea motivelor pentru care se afla la hotel. Cu ochii 
închişi, aşeptă ca dorinţa de a muri să i se manifeste în 
suflet. Ce-a mai bună metodă ar fi ca, dintr-o singură 
mişcare, să ia revolverul de pe noptieră şi să-şi tragă un 
glonţ în cap. Dar dorinţa de a se sinucide nu se manifestă. 
Din contră, din profunzimile subconştientului răzbătea o 
veselă certitudine, sentimentul unei victorii sigure, 
convingerea că nimic nu-l putea opri. Încercă să deschidă 
ochii şi nu reuşi. „Din cauza drogului hipnotic - gândi el, 
simțind că-şi pierde răbdarea. E un adevărat drog” Rămase 
nemişcat un moment, tulburat de faptul că se simte atât de 
bine, deşi se afla încă sub influenţa medicamentului. Apoi 
apărură la suprafaţă nişte amintiri neplăcute, legate de o 
întrerupere şi nişte zgomote violente. Legătura între aceste 
evenimente îi rămânea neclară, dar parcă îşi amintea că s- 
ar fi sculat din pat. Să fi oprit oare atunci magnetofonul? 

— Sunt convinsă - auzi din stânga lui o voce feminină - că 
vei reuşi acum. Drogul ăsta nu-i atotputernic. 

Vorbele, neaşteptate, îşi făcură efectul dorit. Gosseyn 
deschise ochii. Două constatări imediate şi aproape 
simultane i se impuseră. Era într-adevăr culcat pe spate, cu 
braţele prinse sub el, dar nu acesta era motivul imobilităţii 
lor. Ci faptul că-i fuseseră prinse în nişte cătuşe. Şi aşezată 
într-un fotoliu tras alăturea de pat, se afla Patricia Hardie, 
fumând o ţigaretă şi privindu-l gânditoare. Gosseyn, care 
reuşise să se ridice pe jumătate, recăzu greoi pe perne. 
Fata aspiră un nor de fum şi-l suflă apoi sub forma unei 
panglici şerpuite, înainte de a-i spune: 

— Te-au legat pentru că eşti un tip cu apucături mai 
degrabă dominatoare şi, în plus, mai eşti şi foarte curios. 

După care râse. Un râs dulce, deconectant, care suna 
minunat de melodios. Faptul îl tulbură pe Gosseyn. Băgă de 


seamă dintr-o dată că ea este diferită de cum o credea. 
Expresia superficială, atribuită de el vreunei nevroze, 
dispăruse cu totul. Toate trăsăturile plăcute ale frumosului 
ei chip rămăseseră aceleaşi, deşi suferiseră o subtilă 
modificare. Frumuseţea ei apatică în ciuda strălucirii sale, 
se revela acum cu toată forţa. Sprinţară ca focul, 
personalitatea ei scânteia. Întotdeauna ea păruse rece şi 
stăpână pe sine. Puse în valoare de noua sa maturitate, 
aceste calităţi îşi dezvăluiau adevărata splendoare. Într-un 
mod greu de definit, fata cea drăguță dar încăpăţânată se 
transformase în cursul nopţii în femeia încântătoare şi plină 
de vitalitate, care i se adresă: 

— Cred că-i mai bine să trecem la concret. Ei bine, am 
riscat să vin aici pentru că ideea ta de a trimite distorsorul 
Magşinii a avut rezultate nedorite; şi problema trebuie 
reglementată încă în cursul acestei nopţi. 

Pentru Gosseyn, tăcerea care urmă fu binevenită. Se 
gândea din nou la ce-i spusese ea mai înainte: „Eşti un tip... 
Foarte curios”. Fără îndoială, dar ce amestec avea ea în 
toată povestea asta? Şi realiză că nu înţelegea rostul 
prezenţei ei acolo. Patricia Hardie îi spusese o grămadă de 
lucruri, dar n-avusese vreodată impresia că ea ar juca 
vreun rol important în această dramă a luptei non-A contra 
Universului. 

Ea îl privi în momentul în care el decisese să vorbească, 
suspină şi-i spuse: 

— N-am ce să-ţi spun. Cu cât ştii mai multe, cu atât eşti 
mai periculos pentru noi toţi. Şi nici n-avem timp de pierdut 
cu explicaţii. 

— Ce spui? 

— Izbucni Gosseyn, furios. Ba mie mi se pare că totuşi va 
trebui să pierdem puţin timp. Mai întâi de toate - continuă 
el problema rudeniei tale cu Hardie. Hai să-ncepem cu asta. 

Tânăra femeie închise ochii excedată. 

— Voi fi foarte răbdătoare cu tine. Şi voi începe prin a-ţi 
spune că distorsorul se află tot acolo unde l-ai trimis, adică 


în Maşina jocurilor. Şi că noi avem nevoie de el, pentru că 
este unul din puţinele aparate galactice pe care am putea 
pune mâna. Avem nevoie de el ca probă doveditoare. 

— Dacă vrei să ştii părerea mea despre cei care lasă două 
planete să fie invadate, fără măcar să transmită un 
avertisment general, este atât de proastă, încât mi-e greu 
să mi-o exprim. (Se opri, apoi continuă întrebând:) Ce 
probă? 

Ea păru să nu-i fi auzit întrebarea. 

— Nu fi atât de categoric - îi zise, cu voce scăzută. N-am fi 
putut opri atacul. Un avertisment n-ar fi făcut decât să-l 
precipite. Şi în fond, pe cine să punem în gardă? Venus n- 
are un guvern. Sistemul său de detectivi, de magistrați şi 
comunicaţii se află sub controlul bandei. Ar fi trebuit 
concepută un fel de alarmă generală, şi Eldred şi cu mine 
ne-am stors minţile să găsim o rezolvare. Până la urmă, 
singura soluţie ar fi construcţia unei noi Maşini, ameliorate, 
când totul se va termina. Şi să ştii că e posibil. La Institutul 
de Semantică au fost realizate nişte tuburi combinate cu 
detectoare de minciuni perfecţionate, care fac posibil un 
examen instantaneu a corpului şi minţii umane şi stabilesc 
gradul de educaţie non-A pe care au primit-o şi mai sunt şi 
alte perfecţionări care ar proteja Maşina împotriva tipului 
de interferenţe la care a fost supusă. 

Se întrerupse un moment, apoi continuă: 

— Mai târziu, după ce vei fi recuperat distorsorul, îţi voi 
spune mai multe. Şi, acum, ascultă-mă! E un băiat aici, în 
hotel, care o să ne ajute. Nu-i unul dintre agenţii mei, dar 
vei şti cine e când vei citi notiţa asta, după plecarea mea. El 
a fost, nu eu, cel care te-a scăpat de efectul hipnotic. 
Bineînţeles că eu eram aici şi la timp ca să-ţi împiedic gestul 
fatal, însă el a făcut ceva, ce eu însămi n-aş fi putut face. 
Mulțumită lui, nimeni nu ştie că te afli în acest hotel. Şi, mai 
ales Gilbert Gosseyn... (ea se aplecă spre el, ochii ei erau de 
un albastru intens şi dulce:) nu te grăbi. Recunosc că s-au 
purtat cu tine destul de dur. Dar asta numai pentru că erai 


cu totul expus. Thorson a fost surprins, dar nu cred că elsă 
fi avut intenţia să te ucidă. A fost un accident. Apoi tu ai 
reapărut în cel de-al doilea corp, mai întâi la spitalul lui 
Prescott, şi, ulterior, la casa lui Crâng din interiorul 
arborelui; două amplasamente cheie pentru Imperiul 
Galactic. 

Nici nu-ţi închipui ce şoc a produs asta. Thorson a devenit 
nemaipomenit de prudent. Descoperind că creierul tău 
secundar nu-i decât în stare brută, s-a lăsat convins să te 
elibereze. Asta numai graţie lui Eldred, dar nu suntem 
convinşi dacă nu cumva Ihorson a acţionat astfel numai 
pentru că oamenii lui erau, în realitate, pe punctul de a-ţi 
descoperi al treilea corp. De altfel nici nu ştiu unde l-au 
descoperit. Ce-i important acum e faptul că, odată cu 
distrugerea acestui al treilea corp, ai redevenit un om 
hăituit. 

— Ce spuneai că s-a-ntâmplat cu corpul meu nr. 3? 

Pentru prima dată de la trezirea lui, fata păru surprinsă: 

— Vrei să spui deci că nu ştii? Suspină ea. N-ai idee de ce 
s-a întâmplat? (brusc îşi schimbă tonul:) N-am timp să-ţi 
explic. Citeşte ziarele. 

Se ridică: 

— "Ţine minte, adu distorsorul la băiatul de jos. Mâine 
dimineaţă, te voi căuta la el. 

Scotoci prin poşetă, găsi o cheie şi i-o aruncă pe pat: 

— Pentru cătuşe. La revedere şi succes. 

Uşa se închise în urma ei. Gosseyn îşi scoase cătuşele şi 
rămase gânditor pe marginea patului: „Despre ce-mi tot 
vorbea?” Îşi aminti că-i spusese ceva despre o notă. 

Privirea lui tulbure dădu un. Ocol camerei şi se opri la 
biroul aflat de partea cealaltă a patului. Pe birou observă un 
ziar şi o foaie albă de hârtie. Gosseyn se răsuci şi trecu 
cealaltă parte. Luă hârtia şi citi cu uimire: 


Dragă domnule Gosseyn, Când am auzit ştirile, mi-am zis 
imediat că veţi fi căutat. Astfel că am distrus pe loc fişa dvs. 


De înregistrare, am completat una nouă pentru camera dvs. 
Nr. 974 cu primul nume care mi-a venit în mine - John 
Wenthworth. Apoi când mi s-a terminat schimbul, am urcat 
la dvs. Cu un şperaclu şi v-am găsit zăcând, cu 
magnotofonul funacţionând la căpătâi. Am scos 
înregistrarea iniţială şi am înlocuit-o cu alta făcută de mine 
după cum m-am priceput, astfel încât să contrabalanseze 
efectele deprimante ale celei dintâi. Am oprit-o când am 
urcat din nou să văd cum vă simţiţi, deoarece o doză mult 
prea mare de optimism poate împinge la nesăbuinţe. Sper 
că v-aţi realizat echilibrul, deoarece veţi avea nevoie de 
întregul dvs. Discernământ în lupta ce vă aşteaptă. Cele ce 
le-aţi citit sunt scrise de cineva care ar fi vrut să-şi încerce 
şansa la jocurile de anul viitor, care se pune trup şi suflet la 
dispoziţia dvs. Şi care-şi permite să se semneze. 

Transmiţându-vă cele mai bune urări de succes. 

Dan Lytile. 

P. S. Voi urca la dvs. Imediat ce-mi termin serviciul, la 
miezul nopţii. Până atunci, citiţi ziarele de dimineaţă. Veţi 
vedea despre ce vă vorbesc. 

D.L. 


Gosseyn luă ziarul şi-l desfăcu pe pat. Titlul, înalt de 10 
centimetri, îi sări în ochi. 


MAŞINA JOCURILOR A FOST DISTRUSĂ 


Tremurând de nerăbdare începu să citească grăbit câte 
un paragraf deodată:...”A tras asupra Palatului... Difuza 
simultan informaţii privind un misterios atac împotriva 
planetei Venus (Nici un atac... N-a avut loc - citiţi raportul 
serviciilor radio în pag. 3) Guvernul a declarat... Este cu 
totul absurd... Atât de curând după asasinarea 
preşedintelui Hardie, în mod evident în cârdăşie cu 
Maşina... În consecinţă a fost distrusă. Timp de ooră... 
Emisiunea Maşinii... Mesaj de neînțeles la adresa lui Gilbert 


Gosseyn, a cărui fotografie o publicăm de altfel... Această 
pagină... Anterior absolvit de orice bănuială... Trebuie găsit 
pentru un interogatoriu suplimentar... Să fie arestat la 
prima vedere.” 


În timp ce citea, Gosseyn îşi amintea, secundă cu secundă, 
tot ce-i spusese Maşina jocurilor la radio. Acum, cu un nod 
în gât, privea reproducerea fotografică. Era o fotografie 
făcută din faţă şi, fără îndoială era el. Dar ceva nu era totuşi 
în regulă. Îi trebuiră câteva secunde bune să găsească ce. 
Era o fotografie a cadavrului lui. Gilbert Gosseyn I-ul. 

Râsul său fu amar. Lăsă ziarul să cadă şi se împletici până 
la scaun. Era bolnav de furie şi de ciudă. Fusese cât pe aci 
să se sinucidă. Şi fusese atât de aproape de acest gest, încât 
putea fi considerat ca şi îndeplinit; şi acum problema 
reînvierii. Ce voia să spună Maşina care-i ordonase să se 
sinucidă ca apoi să-şi contramandeze ordinul argumentând 
că i-a fost distrus cel de-al treilea corp? Dintre toate 
materiile organizate existente în univers, corpul lui Gosseyn 
al treilea ar fi meritat în mod deosebit să fie protejat 
împotriva unei eventuale descoperiri. 

Furia i se potoli puţin câte puţin. Calmându-se în cele din 
urmă, analiză situaţia. „Mai întâi - gândi ei - trebuie să 
recuperez distorsorui. După aceea, să învăţ să mă servesc 
de creierul secundar.” 

Era oare aşa ceva posibil! Va reuşi el singur vreodată - el, 
care nu o dată se gândise Ia acest lucru, fără să fi observat 
nici cei mai mic efect asupra acestui sector atât de 
particular al creierului său? Nu-şi putu stăpâni un zâmbet 
ironic. „Doar n-am să-mi pierd timpul acum - gândi el 
hotărât - cu tot soiul de gimnastici mintale.” 

O mulţime de lucruri trebuiau făcute imediat. Debranşă 
ecranul videofonuiui - că doar putea nimeri şi peste 
altcineva - şi chemă recepţia. O voce plăcută îi răspunse. 

— Mă numesc John Wentworth - zise Gosseyn. 


După o clipă de tăcere, de la celălalt capăt al firului îi veni 
răspunsul: 

— Da, domnule, ce mai faceţi? Dan Lyttle la aparat. Urc 
imediat, domnule. 

Gosseyn îl aşteptă înfrigurat. Îşi amintea de funcţiona-rul 
care-i făcuse formalităţile de înregistrare. Era un băiat 
înalt, slăbuţ, cu o figură agreabilă şi păr negru. În carne şi 
oase, Lyttle era ceva mai slab decât îşi aducea aminte 
Gosseyn, cam prea plăpând pentru sarcina pe care i-o 
trasase Patricia Hardie. În acelaşi timp, el prezenta 
numeroase indicii ale unui antrenament non-A, cum ar fi 
maxilarul ferm şi ţinuta generală. 

— Trebuie să mă grăbesc - zise tânărul. 

Gosseyn se întunecă. 

— Mi-e teamă - îi replică Gosseyn - să nu fi venit 
momentul să riscăm totul. Mă gândesc că-şi vor da toată 
silinţa să demonteze cât mai repede posibil Maşina 
jocurilor. Dacă mi s-ar da o asemenea sarcină şi dacă aş 
vrea s-o termin urgent, aş da un comunicat în baza căruia 
oricine ar putea lua tot ce-şi doreşte, cu singura condiţie s-o 
facă pe loc. 

Dan Lyttle îl privi uluit. Băiatul abia putu să îngâne 
sufocat: 

— Pâi... Tocmai asta au şi făcut. Au montat o mulţime de 
proiectoare ca să lumineze. Se pare că din Maşină s-a şi dus 
vreo optime şi că... Ce s-a întâmplat? 

Mintea lui Gosseyn era pur şi simplu îngrozită. Maşina se 
descompunea şi odată cu ea, tot ce reprezentase aceasta. 
Asemenea templelor şi catedralelor din vechime, ea fusese 
produsul unui impuls creator, a unei dorinţe de 
perfecţionare care - deşi încă vie - nu se va mai repeta 
niciodată în acelaşi fel. Dintr-odată, secole întregi de 
amintiri de neânlocuit erau spulberate. Trebui să facă un 
efort serios pentru a-şi alunga din minte această idee şi 
emoția ce-l cuprinsese. 


— N-avem timp de pierdut - rosti el grăbit. Dacă 
distorsorul se mai află în Maşină, trebuie căutat, imediat. 

— Îmi este imposibil să plec înainte de miezul nopţii - 
protestă Lyttle. Am primit cu toţii ordin să rămânem la 
posturi şi fiecare hotel este supravegheat. 

— Unde ţi-e robomobilul, dacă ai aşa ceva? 

— E parcat pe acoperiş, dar, vă rog - şi vorbea serios - să 
nu încercaţi să-l luaţi. Sunt sigur că aţi fi imediat arestat. 

Gosseyn şovăi. Constatase că în ultima vreme nu se mai 
lăsase manipulat deloc. În cele din urmă, îşi acceptă cu 
regret înfrângerea. 

— Ai face mai bine să te întorci la locul tău de muncă - zise 
cu blândeţe... Avem cinci ore de pierdut. 

Pe cât de tăcut venise, Lyttle se strecură afară şi dispăru. 


Odată rămas singur, Gosseyn comandă să i se trimită cina 
în cameră. După ce îi fu adusă, trecu la organizarea 
programului serii. Căuta un număr de telefon şi ceru: 

— Daţi-mi vă rog legătura video cu cea mai apropiată 
audiobibliotecă. Numărul este... 

Robotului de serviciu din bibliotecă îi explică ce căuta. În 
minutul următor, pe ecranul - pe care îl repusee în 
funcţiune - se formă o imagine. Gosseyn se aşeză şi, în timp 
ce mânca, urmări cu ochii şi urechile imaginile transmise. 
Ştia precis ce doreşte: idei privind modul în care să înceapă 
să-şi exerseze creierul secundar. Materialul selecționat de 
robotul bibliotecar avea sau nu vreo contingenţă cu această 
dorinţă de principiu? 

Nu-i era prea clar. 

Se hotări să aibă răbdare. Când vocea începu cu o 
expunere asupra excitaţiilor nervoase pozitive sau negative 
manifestate de formele de viaţă cele mai simple din apa de 
mare, Gosseyn ciuli urechile. Avea o seară întreagă la 
dispoziţie. 

Frazele îi parveneau, căpătau sens pe măsură ce le 
analiza, apoi îi dispăreau din minte atunci când se hotăra să 


le respingă. În vreme ce vocea retrasa dezvoltarea 
sistemului nervos pe pământ, imaginile de pe ecran se 
schimbau; prezentând interconexiunile nervoase din ce în 
ce mai complexe, pentru a ajunge în cele din urmă la 
formele relativ superioare, respectiv la vietăţile complicate 
capabile să tragă un învăţământ oarecare ca rod al 
experienţei. Un vierme se lovea de 200 de ori de un contact 
electric înainte de a-l ocoli: apoi supus aceluiaşi experiment, 
îl ocolea de astă dată după numai 60 de atingeri. O ştiucă, 
separată de o plevuşcă printr-un ecran abia vizibil se dădea 
de ceasul morţii încercând să-l traverseze, pentru ca în cele 
din urmă, convinsă de imposibilitatea acestui lucru, să nu 
mai încerce, nici măcar după îndepărtarea ecranului: era 
convinsă de inaccesibilitatea celuilalt peştişor. Un porc 
aproape că turba dacă era forţat să ajungă la mâncare pe 
un drum întortocheat. 

Toate experienţele erau prezentate. Mai întâi viermele, 
apoi ştiuca repezindu-se în ecran, porcul gemând 
înnebunit; şi mai apoi, o pisică, un câine, un coyot şi o 
maimuţă supuse la diferite experimente. 

Nimic ce i-ar fi lui de folos. Nici o sugestie, nici o 
posibilitate de comparaţie sau raport cu ce voia el să facă. 

— Şi acum - zise vocea - înainte de a trece la creierul 
omenesc, merită să subliniem că, la toate animalele, se 
manifestă o anumită tendinţă, care poate fi remarcată în 
fiecare din aceste cazuri. Fără excepţie, animalele 
respective au stabilit o analogie pornind de la o bază 
insuficientă. Ştiuca, odată îndepărtat ecranul, a continuat 
să-şi aprecieze mediul în funcţie de durerea încercată când 
ecranul exista. Coyotul incapabil să diferenţieze omul ce 
ţinea o puşcă de cel ce ţine un simplu aparat fotografic. 

„În fiecare din aceste cazuri, a fost subânţeleasă o 
similitudine care nu există. Istoria vremurilor de întuneric 
ale spiritului uman corespunde perioadei în care, în mod 
vag, omul începea să realizeze că nu mai este un animal, 
dar al cărui fundal îl constituiau tot reacţiile analitice, 


decurgând tot dintr-un ansamblu de identificări limitate şi 
animalice. Istoria non-aristotelianismului, dimpotrivă, este 
istoria luptei omului pentru a-şi antrena gândirea să 
discearnă obiectele şi subiectele aparent asemănătoare, 
dar diferite în spaţiu şi timp. Lucru ciudat, experimentele ce 
au avut loc în această perioadă luminată au demonstrat o 
tendinţă progresivă de a determina similitudinea existând 
în metode, în măsurarea timpului şi în natura materialului 
folosit. Astfel, s-a putut afirma că ştiinţa tinde să determine 
gradul de aproximaţie a similitudinilor, pentru că numai pe 
această cale...” 

Gosseyn, care, asculta cu nerăbdare, aşteptând ca 
expunerea să ajungă la creierul uman, opri brusc aparatul. 

Ce-i asta? Ce înseamnă asta? 

— Îi fulgeră prin minte. 

Se forţă să rămână în fotoliu, să se destindă şi să-şi 
rememoreze. Şi deodată, sări în picioare şi începu să 
măsoare camera cu paşi grăbiţi, înfrigurat de emoția unei 
mari descoperiri. 

Forţarea aproximării similitudinilor. 

Ce putea fi altceva? 

Şi metoda pentru a reuşi, trebuie în mod obligatoriu să 
recurgă la memorie. 

În sensul cel mai strict, memoria trebuie să redea un 
eveniment aşa cum a fost el reţinut iniţial. lar mintea nu 
poate repeta decât ce a perceput şi deci nu va putea face 
similizări cu ce n-a putut reţine dintr-un proces natural. 
Principiul abstracţiei din Semantica generală este deci 
aplicabil în acest caz: abstracţia recepţiilor. 

Pentru început trebuie o mai bună cunoaştere a 
componentelor identităţii individului, respectiv de fapt a 
memoriei înmagazinate în creierul acestuia, sau în alt loc al 
corpului său. Cu cât cineva face mai mari eforturi să-şi 
perfecţioneze memoria, cu atât aceasta se individualizează 
mai mult şi devine mai originală. 

CE PUTEA FI ALICE VA? 


Nimic nu oferea o continuare de dezvoltare atât de logică 
a principiului non-A. Dar, odată făcută, la ce-i putea servi? 


Sute de maşini oprite peste tot, siluete agitându-se spoturi 
luminoase, flăcări dansând în depărtare, învălmăşeală. 
După ce îşi parcaseră maşina la peste un kilometru şi 
jumătate de focarul incandescent, Gosseyn şi Lyttle 
continuară pe jos vreo 800 de metri încadrându-se într-un 
lung şir de pietoni. În cele din urmă ajunseră acolo unde o 
mulţime de oameni aşteptau să le vină rândul. Abia de acum 
încolo începeau adevăratele dificultăţi. Chiar şi unui non-A 
i-ar fi fost greu să conceapă o masă de oameni în grosime 
de aproape 500 de metri, formată din indivizi având fiecare 
o personalitate şi o voinţă proprii. 

Mulțimea era când imobilă, când tălăzuită de o hulă 
umană. În ea germinau veleităţi care acționau ca bulgării 
de zăpadă care se rostogolesc pe panta unui munte şi care 
declanşează avalanşe. Ici, colo, răsunau horcăieli şi gemete, 
în locurile unde oamenii erau striviţi de presiune. Răsunau 
şi ţipetele nefericiţilor care, împiedicându-se cădeau şi erau 
călcaţi în picioare. 

Mulțimea este o femeie fără inimă; ridicată pe vârful 
picioarelor, privea cu ochi avizi la cei ce dănţuiau zdrobind 
sub tălpi simbolul distrus al unităţii lumii. 

Un întreg roi de roboplane zbârnâiau în aer, încărcate de 
pradă. Şi asta nu era decât un rău benign... Dacă s-ar fi 
utilizat numai acest mijloc de transport, pericolul ar fi fost 
mai mic. Dar se foloseau şi camioane, coloane întregi de 
camioane, care, cu farurile aprinse, intrau în plină viteză în 
mulţimea care ameninţa, în fiecare clipă, să invadeze 
carosabilul Surprinsă, terorizată, gloata recula atunci 
câţiva paşi. 

Încetul cu încetul, Gosseyn şi Lyttle avansară pe 
periculosul drum care ducea la Maşină. Trebuiau să fie cu 
ochii în patru ca să profite de orice întrerupere a coloanelor 
de camioane, trebuiau să fie permanent pe fază pentru a 


observa imediat orice gol creat în mulţime şi a se repezi 
într-acolo, cu speranţa disperată de a ajunge la timp. În 
ciuda tuturor acestor riscuri, Gosseyn nu fu surprins să 
constate că totuşi avansase. Conform unei ciudate legi 
psihologice, cei care au un scop, sunt aproape întotdeauna 
ocrotiţi de cei ce n-au aşa ceva. Lucrul cel mai important 
era de a nu stârni reacţii de adversitate. La un moment dat, 
în timp ce se găseau imobilizaţi de o coloană aparent 
interminabilă de camioane dezlănţuite, Gosseyn urlă pentru 
a se face auzit: 

— Noi venim acum dinspre oraş. Cred că în partea dinspre 
munţi, deci de partea cealaltă nu-i aproape nimeni. Când 
vom pleca, o vom lua pe acolo şi vom ocoli până la maşină. 

Ajunseră la o barieră de oţel, pe care nişte echipe de 
demolatori mai îndrăzneţi o ridicaseră în cale mulţimii. În 
mare, bariera îşi realiza menirea, căci indivizii izolaţi care 
se încumetau s-o escaladeze erau nevoiţi să facă cale 
întoarsă în faţa armelor amenințătoare ale paznicilor 
postați în mici grupuri de cealaltă parte, ca nişte soldaţi 
apărând cu legitimitate o proprietate privată dt un asalt ai 
unor vandali. 

O dată mai mult trebuia înfruntat un risc direct. 

— Rămâi pe partea drumului! 

— Urlă Gosseyn. N-o să aibă curajul să tragă în direcţia 
camioanelor. 

În clipa în care ţâşniră în câmp deschis, doi paznici se 
repeziră în goană spre ei, strigând ceva nedesluşit în 
vacarmul ce domnea. Chipurile lor schimonosite se profilau 
ciudat în lumina capricioasă. Armele lor se agitau 
amenințătoare. Dar se prăbuşiră ca nişte marionete fără 
viaţă când Gosseyn îi doborâ. În timp ce alerga în spatele lui 
Lyttle, Gosseyn nu-şi putea reveni din surpriză. El, care 
refuzase de atâtea ori să ucidă, să fie acum atât de fără 
milă. Dar, gândi el imediat cu o neânduplecată hotărâre, 
aceşti paznici nu-s decât nişte simboluri ale distrugerii. Din 
clipa în care aceştia adoptaseră un caracter inuman, ei nu 


mai erau decât nişte barbari îndărătnici, care trebuiau 
nimiciţi ca nişte bestii agresive şi daţi uitării imediat. Şi-i 
uită. În faţa lui se înălța ce mai rămăsese din Maşina 
jocurilor. 

În toate aceste ore, Gosseyn îşi bazase speranţele pe o 
lege logică. O lege care spunea că instalaţia a cărei 
construcţie a durat ani întregi, nu poate fi distrusă în numai 
24 de ore. Maşina, în mod vizibil, îşi micşorase 
dimensiunile, dar asta ca urmare a efectului torpilelor. 
Cabinele de examen din rândul exterior păreau nişte păstăi 
plesnite, ca şi cum o presiune internă fantastică le-ar fi 
făcut să explodeze. Peste tot în pereţii metalizaţi se căscau 
găuri cu marginile zdrenţuite, de zece, douăzeci sau 
treizeci de metri diametru. Caverne întunecate care lăsau 
să se întrevadă, în fasciculele de lumină palpitând, un 
amalgam confuz de cabluri şi maşinării str ălucitoare, 
partea exterioară a sistemului nervos al Maşinii moarte. 

Stând în faţa ei, Gosseyn şi-a imaginat-o pentru prima oară 
ca pe un organism superior, care trăise şi acum nu mai era. 
Căci ce-i altceva viaţa inteligentă decât sensibilitatea veşnic 
trează a unui sistem nervos dotat cu memorie? În toată 
istoria mondială a omenirii n-a existat vreun organism 
înzestrat cu o mai bună memorie, care să posede o mai 
vastă experienţă şi o mai completă cunoaştere a naturii şi a 
fiinţei umane, ca Maşina jocurilor. De undeva de foarte 
departe parcă, Gosseyn îl auzi pe Dan Lyttle strigându-i: 

— Haideţi! N-avem timp de pierdut! 

Gosseyn trebui să recunoască că are dreptate şi păşi mai 
departe, dar numai corpul îi participa, alături de Lyttle, la 
realizarea planului lor. Mintea, privirea continuau să-i fie 
acaparate de Maşină. Din apropiere, amploarea pagubelor 
produse de devastatori era mult mai vizibilă. Secţiuni 
întregi fuseseră deja, erau în curs sau urmaţi să fie 
demolate. Din culoarele întunecoase ieşeau oameni cărând 
maşini, plăci de metal şi diferite aparate; vederea lor îl şocă 


pe Gosseyn. Şi se opri din nou, conştient că asistă la 
sfârşitul unei epoci. 

Lyttle îl trase de mână. Gestul îl galvaniză pe Gosseyn mai 
mult decât vorbele Se repezi înainte, urmând spoturile 
incandescente ale farurilor de camioane şi avioane, 
strălucirea orbitoare a proiectoarelor care-şi revărsau 
lumina din înaltul fiecărui zid metalic suficient de solid 
pentru a suporta un aparat atomic de iluminat. 

— Să ocolim, ca să ajungem în spate! 

— Strigă Gosseyn. 

Şi arătând drumul care ducea la copertina de metal pe sub 
care intrase camionul ce transportase distorsorul. În timp 
ce înaintau aproape alergând, zgomotul se mai diminuă 
puţin ca şi numărul de camioane şi avioane. 

Doar forfota, fără îndoială, continua să rămână destul de 
activă. Şuieratul aparatelor de tăiere, zăngănitul sonor al 
bucăţilor de metal care cădeau, agitaţie confuză, se 
manifestau peste tot, dar la o scară mult mai redusă. Pentru 
o sută de oameni şi o sută de camioane în partea din faţă, 
aici erau numai douăzeci dar care trudeau din greu cu 
aceeaşi intensitate, cu aceeaşi frenezie, vizibil convinşi că 
nu peste multă vreme, mulţimea irezistibilă le va disputa 
aceste facile achiziţii. 

Zgomotul continua să scadă în intensitate. Gosseyn şi 
Lyttle ajunseseră la copertina de sub care dispăruse 
distorsorul şi abia dacă văzură o duzină de camioane oprite 
în dreptul unei rampe de încărcare. În peretele unui 
depozit, imens ca un hangar fuseseră practicate nişte 
deschizături, prin care ieşeau din clar-obscurul nelămurit 
şiruri de indivizi cărând geamantane, aparate, bucăţi de 
metal, instrumente. 

Depozitul era aproape golit şi lada distorsorului era 
strivită într-un colţ, părând că-i aşteaptă. Pe partea de sus a 
lăzii fusese imprimată o inscripţie, cu litere înalte de o 
şchioapă: 


INSTITUTUL DE SEMANIICA 
— SERVICIUL DE CERCETĂRI — 
KORZYBSKI SQUARE 

— LOCO — 


Această adresă declanşă un lanţ de raționamente în 
mintea lui Gosseyn. Maşina se afla sub controlul legal al 
institutului. Cum ea ştia o mulţime de lucruri, era posibil ca 
cercetătorii de acolo să ştie şi mai multe. Ipoteza trebuia 
verificată cât mai curând posibil. 

Se îndepărtară încărcaţi, afundându-se în întunericul 
nopţii. Vacarmul se stingea în urma lor. În cele din urmă, 
dispăru şi aura incendiară, mascată de creasta unui deal 
înalt. Ajunseră la maşină şi, nu după mult timp, intrară în 
curtea cochetei căsuțe în care locuia Dan Lyttle. Gosseyn 
crezuse, mai mult sau mai puţin că Patricia Hardie îl va 
aştepta acolo. Dar ea nu era. 

Fu cuprins de o oarecare nerăbdare să dezasambleze 
distorsorul şi această stare de febrilitate îl făcu să uite 
regretul pentru absenţa fetei. Aşezară distorsorul cu faţa în 
sus pe podea şi-l priviră, îngenuchiaţi lângă el. Un aparat 
dintr-un metal străin, necunoscut, strălucitor, asemănător 
oţelului - menit să distrugă lumea. În acest scop agenţii 
unui cuceritor galactic se infiltraseră în cele mai înalte 
funcţii de pe Pământ, multă vreme - chiar nepermis de 
multă vreme - nebănuiţi. Capturarea distorsorului apărea 
ca una dintre etapele finale ale crizei non-A. 

Eliberată de influenta lui, Maşina făcuse cunoscut 
adevărul şi condusese pe Pământ războiul declanşat pe 
Venus. Acum, indiferent care va fi rezultatul final, forţele 
invadatoare şi forţele non-A, angajaseră, sau erau pe cale 
să angajeze lupta. Aşezat acolo, Gosseyn se simţea cuprins 
de o descurajare îngrozitoare. În mod logic, privită sub 
toate aspectele, bătălia era de pe acum pierdută. 

Băgă de seamă cât de obosit era Lyttle. Tânărul abia dacă- 
şi mai putea ţine capul. Simţind privirea lui Gosseyn surâse 


stins. 

— Am fost toată ziua de ieri sub o asemenea presiune, 
încât n-am apucat să închid ochii măcar o clipă. Eram 
hotărât să-mi cumpăr chiar şi ceva pilule antisoporifice, dar 
am uitat. 

— Întinde-te pe canapea şi aţipeşte puţin, ducă poţi - îi 
propuse Gosseyn. 

— Şi să nu particip la ce veţi face? Pentru nimic în lume. 

Gosseyn nu-şi putu stăpâni un zâmbet. Şi-l linişti 
spunându-i că, pentru început are de gând să examineze 
mai cu de-amănuntul distorsorul. 

— Mai întâi vreau să localizeze sursa de energie care 
alimentează tablourile electronice, ca să ştiu dacă pot sau 
nu s-o întrerup. N-o să am nevoie de cine ştie ce unelte 
sofisticate, dar investigația în sine o să ia ceva timp. Spune- 
mi te rog, unde-ţi ţii instrumentele de care te serveşti la 
cursurile de fizică non-A, şi după aceea culcă-te. 

Trei minute mai târziu era la treabă. Fără să se grăbească 
de loc. De la început şi până acum se agitase nebuneşte, 
fără să fi realizat mare lucru. Lumea non-A, pe care crezuse 
la un moment dat că o va putea salva, se prăbuşea. Sau, mai 
bine zis se prăbuşise în jurul lui. 

Dar, în fond, ce aştepta el să găsească în urma acestei 
investigaţii. O cheie de care să se poată servi. Patricia îi 
spusese că ar fi interzis - de către această jalnică 
organizaţie care era Liga Galatică - dar adăugase că 
utilizarea era permisă pentru transport. Oare ce înseamnă 
asta? Luă aparatul de sondare energetică şi se apucă să-i 
regleze sensibilitatea, privind din când în când prin ocular. 
Şi, deodată, văzu interiorul distorsorului. 

Această primă observaţie îi fu uşurată de faptul că 
aparatul său nu putea sonda şi interiorul tuburilor 
electronice. Şi odată eliminată structura lor extrem de 
complicată, descifrarea restului schemei era o simplă 
problemă de urmărire a cablajelor. Gosseyn căută sursa de 
energie, şi nu-i fu greu să o găsească, căci aparatul era în 


funcţiune. El crezuse, ceea ce era absolut normal că Maşina 
oprise distorsorul. Şi-i trebuiră vreo zece minute ca să se 
convingă că, la prima vedere, nu există nici un mijloc de 
întrerupere a contactului. Funcţiona. Şi nu pă-rea să aibă 
de gând să se oprească. Maşina jocurilor fusese dotată, fără 
îndoială, cu aparate de sondare energetică capabile să 
scurtcircuiteze cablajele chiar şi prin metal, dar el, Gilbert 
Gosseyn, neavând sculele potrivite, era pur şi simplu blocat; 
având în vedere că-i promisese lui Dan Lytille să nu facă 
nimic fără el, se hotări să se culce. Poate, până se va trezi 
va veni şi Patricia Hardie acolo. 

Dar nu. Nu veni nimeni. Când se trezi pe la 4 şi jumătate, 
în afară de distorsor, era singur în casă. Un bilet lăsat de 
Dan Lyttle pe masă îl informă că plecase la serviciu şi că-i 
lăsa maşina la dispoziţie. Biletul se încheia cu cuvintele: 


„. Ce-i ce sunt denumiți la radio „elemente criminale” au 
început să saboteze „producţia paşnică” şi sunt hăituţi „fără 
milă” de către „forţele de ordine. 

Ceva de mâncat vei găsi prin casă. Mă întorc la 1 şi 
jumătate.” 


După ce mâncă, Gosseyn reveni în living şi privi gânditor 
distorsorul, nemulţumit de cum se prezentau lucrurile în 
general. „lată-mă acum - îşi zise el - în casa asta unde pot fi 
înhăţat în următoarele cinci minute. În oraşul ăsta sunt cel 
puţin două persoane care ştiu că sunt aici.” 

Asta însemna că nu mai are încredere în Patricia sau în 
Dan Lyttle. După câte se întâmplaseră, vorbind în fapte 
reale, putea conchide că sunt de partea lui. Dar îţi puteai 
pierde liniştea depinzând din nou, nu contează în ce mod, 
de acţiunile altora. Nu însemna o lipsă de încredere; dar se 
putea presupune că ceva nu e-n regulă. Că poate, chiar în 
acel moment, i se smulgeau Patriciei informaţii despre el 
sau despre distorsor? 


Lui îi era imposibil să iasă până la căderea nopţii. Nu-i mai 
rămânea decât distorsorul. Nehotărât, îngenunchie în faţa 
lui şi întinzând mâna, atinse tubul electronic cel mai 
apropiat. N-ar fi putut spune la ce se aştepta cu adevărat. 
Dar era pregătit pentru orice surpriză. Tubul i se păru 
călduţ la atingerea cu degetele. Gosseyn îl pipăi câteva 
clipe, trist, iritat de propria prudenţă. „Dacă simt că trebuie 
s-o întind în viteză - se gândi el - înhaţ un pumn de tuburi şi 
fug ca el.” 

Se ridică în picioare. „O mai aştept pe Patricia până la 
noapte.” Ezită şi se posomori. „Poate o fi mai bine să încerc 
să iau chiar acum tuburile.” Era posibil ca ei să nu se 
întoarcă singuri. 

Tocmai se apropiase să investigheze din nou distorsorul cu 
ajutorul aparatului de sondare, când sună telefonul. 

Era Lyttle şi vocea îi tremura de emoție: 

— Vă sun dintr-o cabină telefonică. Tocmai am citit ziarele 
de seară. Se spune acolo că Patricia Hardie a fost arestată 
acum o oră şi jumătate, sub acuzaţia - auziţi numai ce 
monstruozitate - că şi-ar fi omorât tatăl. Domnule 
Wenthworth (întrebarea lui Lyttle suna ciudat de timid): în 
cât timp poate fi făcut să mărturisească un non-A? 

— N-aş putea să-ţi spun cu exactitate. 

Era pur şi simplu îngheţat. Mintea îi vibra, parcă lovită ca 
brutalitate de un drug de oţel. Thorson îşi juca impecabil 
jocul. Îşi regăsi vocea şi spuse: 

— Ascultă-mă, sunt nevoit să te las să te hotărăşti singur 
dacă mai rămâi sau nu la serviciu, până la miezul nopţii. 
Dacă ştii vreun loc unde să te ascunzi, du-te acolo imediat 
Dacă crezi că trebuie să te întorci aici, fă-o cu prudenţă. Eu 
nu ştiu dacă am să las sau nu distorsorul pe loc. În orice caz 
am să-i scot câteva tuburi şi am să plec - fii fără grijă în 
privinţa asta. Urmăreşte anunţurile de la rubricile „oaspeţi” 
şi „Neglijenţi” din ziare. Şi, Dan, îţi mulţumesc pentru tot ce 
ai făcut. 


Aşteptă, dar neauzind un răspuns, închise. Se apropie 
hotărât de distorsor. Tubul pe care îl atinsese, ca de altfel 
toate celelalte, ieşea circa 3 centimetri în afară. Îl apucă şi 
trase de el, din ce în ce mai tare. Dar nu reuşi să-l scoată. 

Îşi schimbă direcţia şi împinse, în loc să tragă. Fără 
îndoială, era o închizătură care trebuia decuplată. 

Tubul făcu clic! 

Brusc, un voal des îi întunecă privirea. Camera se balansă 
cu el - deşi complet uluit, rămânea conştient, iar răspunsul, 
respectiv perceperea celor ce se petrecea, era clară - apoi 
oscilă, fremătă, vibră din toate moleculele, se tulbură ca o 
imagine reflectată de oglinda apei unui lac în care s-a 
aruncat o piatră. 

Capul începu să-l doară. Bâjbâi cu buricele degetelor în 
căutarea tubului, dar vederea aproape că 1 părăsise. 
Închise pentru c clipă ochii, dar fără rezultat. Tubul îi ardea 
degetele, în timp ce încerca să-l pună la loc. Deodată, fu 
cuprins, fără îndoială de ameţeală, căci se clătină şi se 
prăbuşi cu faţa în jos, lovindu-se de distorsor. Încerca o 
stranie senzaţie de plutire, de lipsă de greutate. Uimit, 
redeschise ochii. Zăcea pe o parte în întunericul cel mai 
desăvârşit, iar nările îi erau invadate de aroma complexă a 
lemnului în plină creştere. Era un parfum greu, familiar, dar 
lui Gosseyn îi trebui o bună bucată de timp până să 
reuşească enormul salt mintal necesar în timpul inutilei sale 
expediţii în tunelul din arbore, sub locuinţa venusiană a lui 
Crâng. 

Gosseyn se ridică în picioare, fu cât pe aci să cadă 
împiedicându-se de ceva metalic, dar reuşi să se sprijine de 
un perete concav, apoi de un altul. Nu încăpea nici o 
îndoială. Se găsea într-un tunel, în mijlocul rădăcinilor 
unuia dintre giganţii de pe Venus. 

„Cu toate acestea, apetitul nelimitat a judecății lipsite de 
simţul critic pentru tot ce-şi închipuise că ar fi certitudine 
sau finalitate o împinge să se delecteze cu umbre” 

E.T. B. 


Afluxul de energie care, galvanizându-l, îi permisese lui 
Gosseyn să-şi dea seama de situaţia în care se afla, era în 
descreştere. Greoi, se lăsă din nou să cadă. Şi abia dacă-şi 
dădu seama c-o făcuse. Mâinile îi tremurau, iar genunchii 
înmuiaţi nu-l puteau duce. 

De la bun început remarcase că e întuneric în jurul lui. Dar 
abia acum această constatare căpătă o nouă dimensiune. 
Bezna! Bezna cea fără umbre şi neândură-toare. Îi apăsa 
ochii, creierul. Simţea contactul veşmintelor pe pielea sa şi 
duritatea solului lemnos sub tălpi. Dar într-un asemenea 
întuneric copleşitor, păreau a fi simple atingeri materiale 
percepute de o entitate fără trup. Obscuritatea deplină 
făcea ca orice substanţă, indiferent de natura ei - umană 
sau nu - să devină o noţiune aproape lipsită de vreo 
semnificaţie. 

„Pot să rezist - îşi spuse Gosseyn - două săptămâni fără 
mâncare, trei zile fără apă.” 

Dar tot el admise, în sinea lui, că situaţia nu este chiar atât 
de disperată, în ciuda amintirii kilometrilor de tunele 
cufundate în beznă. Aceasta deoarece, în mod sigur, tubul 
distorsorului nu fusese reglat la întâmplare pe un tunel 
oarecare din arborele venusian. Pe undeva, prin apropiere, 
trebuia să se afle un loc bine definit, la care să poată ajunge 
fără dificultate. 

Tocmai voia să se ridice din nou în picioare, când îşi dădu 
seama pentru prima dată de imensitatea care caracteriza 
experienţa pe care o trăise. Câteva minute mai devreme era 
pe Pământ, şi acum se afla pe Venus. 

Cum se exprimase Prescott? „Dacă două energii pot fi 
acordate cu o aproximaţie de similitudine împinsă până la 
cea de a douăzecea zecimală, cea mai mare va traversa 
spaţiul care le separă, exact ca şi când acest spaţiu n-ar 
exista, cu toate că joncţiunea se va efectua la viteze finite”. 

Vizitele finite în cauză trebuie că erau practic infinite, 
pentru toate distanţele siderale. Gosseyn începu să-şi mai 


revină; distorsorul acordase complexul sistem energetic al 
corpului său cu acest mic sector de tunel, şi „cel mai mare” 
traversase spaţiul care îl separa de „cel mai mic”. 

Gosseyn se sculă şi-şi zise: „La urma urmei, sunt pe Venus, 
unde chiar voiam să ajung.” Moralul său creştea clipă de 
clipă. În pofida tuturor greşelilor sale, era încă în viaţă, şi 
cercetările sale progresau. Deja ştia o mulţime de lucruri şi 
chiar cele care-i erau încă necunoscute, i se păreau dintr- 
odată accesibile. Îi rămânea să dea dovadă de mai multă 
profunzime în gândire, să facă o mai mare abstracţie de 
realitate, să împingă precizia observaţiilor sale cu încă o 
zecimală, şi vălul se va ridica, iar descifrarea misterului va fi 
la îndemâna simţurilor sale. 

Consecințele acestui raţionament erau suficient de ample 
ca să justifice o „pauză” de integrare pentru sistemul său 
nervos. Calmul său se accentuă. 

Îşi aminti de acel ceva metalic de care se împiedicase când 
făcuse prima tentativă să se ridice în picioare. În ciuda 
întunericului, îl găsi în câteva secunde. După cum aproape 
că se aştepta, era distorsorul. Cu mare precauţie, degetele 
sale pipăiră tuburile amplasate în colţurile aparatului. Al 
patrulea era apăsat, însă. Gosseyn şovăi. Distorsorul fusese 
reglat de oameni care ştiau precis ce vor şi ce scopuri 
urmăresc. Probabil, unele dintre tuburi intrau în 
„interferenţă” cu Maşina jocurilor, iar altele puteau, fără 
îndoială, să te transporte în diverse puncte ale sistemului 
solar, poate în centrele cheie ale activităţii bandei, sau în 
statele majore militare, în bazele galactice secrete, în 
arsenalele torpilelor atomice. 

Aceste posibilităţi îl tulburară. Dar nu acum. Nu era 
momentul să rişte sau să facă încercări. Cu cât mai repede 
va pleca de aici, cu atât va fi mai bine. 

Revigorat, ridică receptorul şi o porni prin întuneric. 

— Fac o mie de paşi în direcţia asta - îşi propuse el - şi, 
după aceea, mă întorc de unde am plecat şi mai fac o mie în 
sensul celălalt. 


După părerea sa, procedând astfel trebuia să ajungă chiar 
în mijlocul bandei, undeva, în apropierea punctului de 
sosire. În mod sigur, ceilalţi nu reglaseră acest punct mult 
prea departe. 

Făcuse deja vreo 300 de paşi, după o cotitură bruscă a 
tunelului, întunericul se mai subţie. După încă trei cotituri, 
tunelul era scăldat într-o lumină vie, care venea din faţă, 
fără însă a i se putea bănui sursa. Deodată Gosseyn văzu o 
balustradă tăindu-i drumul. Lăsă distorsorul şi avansa cu 
prudenţă. În ultima clipă se lăsă în patru labe. În secunda 
următoare, privea printre barele balustradei, în faţa lui se 
adâncea o enormă tranşee cu pereţi metalici, care reflectau 
mat lumina lămpilor atomice amplasate din loc în loc, în 
lungul giganticelor ziduri curbate. 

Tranşeea avea circa 3 kilometri lungime, un kilometru şi 
jumătate lărgime şi 800 de metri adâncime. Ocupând 
jumătate din fund, se afla un transportor spaţial. O navă 
cum pământenii nu şi-ar fi imaginat decât în visel” cele mai 
delirante. Proiectanţii tereştri, entuziasmați după 
săptămânile de trudă la planurile 30x30 ale unui 
transportor solarian obişnuit, odată ajunşi acasă s-ar fi 
putut amuza zicând soțiilor: „Ei, şi acum ne vom lua un 
concediu de 500 de ani şi vom pune'un milion de desenatori 
la treabă la planul unei nave interstelare de 3 kilometri 
lungime.” 

Nava din tranşee abia dacă era puţin mai mică. Pupa sa 
ascuţită se înălța, ca o înotătoare dorsală de rechin, până la 
30 de metri da plafon. Alături ar mai fi avut loc încă un 
transportor de aceleaşi dimensiuni, în cazul în care cei 
1500 de metri de lăţime a tranşeei ar fi fost integral utilizat. 

Deşi distanţa estompa detaliile, Gosseyn reuşi totuşi să 
zărească siluete minuscule forfotind pe solul metalic, sub 
pântecele enorm al navei. Acestea se părea că vin de 
undeva din interior, din subsolul tranşeei, căci din două în 
două minute, grupuri compacte ieşeau dintr-un lung şir de 
gherete amplasate chiar sub vas, semănând cu gurile de 


ieşire ale unor ascensoare care-şi aduc încărcătura de la 
nivelele inferioare. Din unghiul oblic de unde privea şi de la 
distanţa de cel puţin un kilometru, nu-i păreau decât ca 
nişte puncte negre care se tărie pe metal. 

Goseyn tresări constatând că vasul se pregătea de plecare. 
Siluetele minuscule de sub navă urcau înăuntru pe 
escalatoare. Mai erau o sută... Apoi zece... Apoi niciuna. 
Zgomotul vag, ecou al agitaţiei de acolo, se stinse treptat şi 
imensa tranşee scăldată în lumina atomică se cufundă în 
tăcere. Gosseyn era în aşteptare. 

Probabil că afară era noapte de-a binelea. Nava de 
asemenea dimensiuni se putea deplasa numai la adăpostul 
nopţii. În curând plafonul urma să se desfacă. La suprafaţă 
trebuie că se întindea o preerie servind drept camuflaj 
hangarului subteran. Şi, într-un fel sau altul, aceasta se va 
escamota, la momentul potrivit. 

Deodată, toate luminile se stinseră. Exact după cum se 
aştepta. Nu trebuia ca vreo lumină să-i trădeze. În chiar 
acel moment, detectoare sensibile, probabil că sondau cerul 
pentru a se asigura că prin apropiere nu se află vreun 
roboplan sau alt aparat solarian. Dar cel care prinse viaţă 
fu transportul aerian, nu plafonul. 

Nava deveni luminiscentă. O vagă radiaţie verzuie, atât de 
palidă încât, prin comparaţie, un clar de lună terestru ar fi 
părut lumina soarelui, o învălui în întregime conturându-i 
fiecare centimetru pătrat al structurii. Imaginea începu să 
pulseze şi, dintr-odată, simţi că-l dor ochii. 

Gosseyn îşi aminti că distorsorul îi provoca aceleaşi efecte. 
Gândi: „Nava! A fost acordată pe altă destinaţie, vreo altă 
bază planetară sau stelară; nici n-are nevoie de plafon 
glisant...” 

Pe cât de repede se instalase, tensiunea mintală şi vizuală 
se risipi. Aureola verzuie din fundul tranşeii pâlpâi şi se 
stinse. Marea astronavă de transport dispăruse. 

Patru proiectoare se reaprinseră. Srăluceau ca nişte aştri 
în miniatură, dar lumina lor abia dacă putea risipi 


întunericul în care se cufundase gigantica tranşee. În 
apropierea lor, totul era iluminat ca-n plină zi. Dar 
strălucirea lor se pierdea în imensitatea hangarului. Sute 
de metri pătraţi, în mijloc, dar şi între proiectoare, 
rămâneau pierduţi în umbră. 

Gosseyn ridică distorsorul şi o porni în lungul balustradei 
care mărginea gigantica tranşee. În fond, nici nu ştia ce 
căuta. De un singur lucru era sigur: n-avea nici un chefsă 
coboare acolo jos. Trebuia să se găsească undeva un mijloc 
să iasă din profunzimile acestor rădăcini. O scară, un 
ascensor, ori altceva. 

Şi ce găsi fu un ascensor. Sau mai bine zis un şir de guri 
de acces la puţurile unui fel de elevatoare. Două cabine se 
aflau oprite la nivelul respectiv. Gosseyn încercă clanţa 
uneia dintre ele. Uşa glisă fără zgomot. Intră cu 
îndrăzneală şi examina aparatele de control. Erau mai 
complicate decât se aştepta. Pe perete se înşiruia un rând 
de tuburi, dar nu se vedea nicăieri vreun levier de control. 
Obrazul lui Gosseyn se albi când înţelese despre ce este 
vorba. Un elevator - distorsor. O asemenea drăcie, în mod 
sigur, nu-i făcută numai să urce şi să coboare. Cite 
expediază la oricare din cele - numără tuburile - 
douăsprezece destinaţii. 

Bombănind pentru sine, se aplecă şi examină atent 
tuburile, în căutarea unor repere. Nu întârzie să constate 
uşurat că fiecare tub era astfel montat încât să indice o 
direcţie diferită. Unul dintre ele era îndreptat vertical în 
sus. Gosseyn nu ezită de loc. Poate că în clipa următoare va 
fi din nou capturat, dar trebuia să rişte. Degetele lui pipăiră 
tubul şi-l apăsară. 

De data aceasta, încercă să-şi studieze senzațiile. Dar 
anestezia care-i tulbură simţurile, îi perturbă şi activitatea 
cerebrală. Când vederea i se limpezi din nou. Constată că 
decorul din faţa porţii elevatorului se schimbase. 

Se afla, fără putinţă de îndoială, în interiorul unui arbore, 
într-o scorbură „naturală”, nu cioplită. Lumina se strecura 


înăuntru printr-o deschizătură aflată ceva mai departe. 
Pereţii scorburii erau zgrunţuroşi şi inegali, cu numeroase 
cotloane întunecate. 

Gosseyn ascunse distorsorul într-unul din ungherele mai 
ferite. Apoi, cu multe precauţii, se târi către deschizătură. 
Tunelul urca abrupt şi se îngusta treptat. Pe la jumătatea 
drumului îşi dădu seama că nu va putea trece cu 
distorsorul. Era o constatare, e drept, neplăcută, dar care 
nu-i putea schimba hotărârea. Trebuia să intre în legătură 
cu venusienii. Mai târziu, cu ajutorul lor putea reveni să 
recupereze aparatul. 

Ultima parte a drumului fu o adevărată ascensiune, în 
căţărare fiind nevoit să se folosească de neregularităţile 
lemnului uscat şi mort. Orificiul prin care ieşi la lumina zilei 
abia dacă avea înălţimea a două staturi de om şi se afla la 
baza uneia din crengile unui gigantic arbore venusian. 
Marginile deschizăturii erau foarte neregulate. Ceea ce îi 
conferea un aspect dintre cele mai naturale. Asemănarea 
cu sutele de alte scorburi ale arborelui impuse o fixare de 
repere foarte amănunţită. 

Remarcase deja că într-o parte unduia o preerie 
nesfârşită, (situată poate chiar deasupra hangarului 
subteran). În partea opusă se întindea desişul pădurii 
venusiene. Gosseyn îşi fixă nişte repere şi o porni în lungul 
crengii masive. După vreo 75 de metri, aceasta se încrucişă 
cu o altă creangă enormă, a unui alt arbore. Văzând-o se 
înfioră de plăcere. Căţăratul în copaci generează un 
sentiment de bucurie talamică. lar venusienii probabil că 
practicau foarte des acest sport, tocmai datorită satisfacţiei 
de ordin animal pe care o procură. Din partea lui, ar fi 
rămas sus chiar şi zece kilometri, numai pădurea să nu se 
termine, căci atunci... 

Abia dacă mai apucă să facă 25 de paşi în lungul crengii 
când, deodată, scoarţa lemnoasă cedă sub greutatea lui. 
Căzu pe un fel de planşeu. În clipa următoare, trapa se 
închise deasupra lui, lăsându-l în întuneric. Gosseyn n-avu 


nici măcar timpul să-şi dea seama de absenţa luminii, căci, 
cum atinse solul lustruit, acesta începu să se încline în jos. 
Unghiul de înclinaţie se accentua cu rapiditate: 50, 60, 70 
de grade. Gosseyn făcu un salt disperat. Degetele lui 
patinară pe lemnul lustruit, fără a-i putea opri alunecarea 
pe panta din ce în ce mai rapidă. De alunecat, nu alunecă 
prea mult - numai vreo zece metri. Dar subînţelesurile 
acestui incident erau foarte grave. Fusese prins. 

Dar el n-avea de gând să abandoneze. Chiar în clipa în 
care căzu, Gosseyn se zbătu să se ridice, să revină înapoi, 
să urce panta, înainte ca planşeul să-şi revină la poziţia 
iniţială, de neatins. Dar nu reuşi. În timp ce se contorsiona 
cu disperare, deasupra lui se auzi declicul planşeului 
redevenit tavan. Cu toate acestea, nu se dădu bătut. Îşi luă 
avânt şi sări cât de sus putu, dar degetele lui întinse în 
întuneric nu întâlniră decât vidul. De data aceasta îşi 
pregăti aterizarea şi rămase în picioare, păstrându-şi 
echilibrul. Era sigur că dacă există vreo cale de scăpare, 
trebuia s-o găsească cât mai repede, în minutele 
următoare. Cu toate acestea, îşi impuse să rămână 
nemişcat ca să realizeze pauza cortico-talamică non-A, ca să 
gândească. 

După cum se prezentau lucrurile, până acum totul 
decursese automat, de la sine. Dacă scoarţa copacului 
cedase sub el, aceasta se întâmplase pentru că piciorul lui 
călcase acolo. Planşeul pivotase din acelaşi motiv. Dar faptul 
că existau asemenea capcane era descurajant. Probabil că, 
pe undeva, nişte avertizoare intraseră în funcţiune. Trebuia 
să iasă de acolo înainte de venirea cuiva, sau niciodată. 

Îngenunchie şi pipăi în grabă podeaua. La dreapta, simţi 
un covor. Deplasându-se târâş în acea direcţie, identifică în 
câteva secunde o comodă, un fotoliu şi un pat. Un dormitor. 
Undeva trebuia să se afle comutatorul sau vreo veioză, vreo 
lampă de noptieră. Renunţând să-şi mai piardă vremea cu 
reflecţii inutile, trecu la acţiune. Întrerupătorul manual 
funcţionă sub apăsarea degetelor sale. Astfel că, la numai 


trei minute de la prima sa cădere, putea să-şi inspecteze 
închisoarea. 

Nu arăta prea rău. Un pat dublu, într-un dormitor spaţios 
cu tapet roz-coral, care comunica cu un salon cel puţin la fel 
de mare şi de luxos ca acela din locuinţa lui Crâng. 
Mobilierul era confecţionat din lemn preţios, superb patinat 
şi lăcuit. Pe pereţi erau expuse tablouri, dar Gosseyn nu-şi 
pierdu vremea să le admire, căci privirea lui ageră reperase 
o uşă închisă. Din direcţia ei răsună un zgomot, cel al unei 
chei răsucite în broască. 

Gosseyn făcu câţiva paşi înapoi şi-şi scoase armele. În 
pragul uşii ce se deschisese, văzu un robot-mitralior care îi 
urmărea orice mişcare. Din spatele acestuia, răsună vocea 
lui Jim Thorson: 

— All right, Gosseyn, aruncă-ţi armele şi lasă-te 
percheziţionat. 

Nu era nimic de făcut. Ceva mai apoi, după ce soldaţii 
intraţi îl dezarmaseră, robotul se retrase. Şi Jim Thorson 
intră în cameră. 


Ambasadorul Ligii ateriză pe planeta sălbăticiunilor pe 
platforma superioară a unui bloc metalic. Fără grabă se 
apropie de parapetul imensei construcţii şi stingherit, 
contemplă jungla care se întindea zece kilometri mai jos. 

— Presupun - îşi zise - că va trebui să particip la 
vânătoarea organizată de aceşti... (ezită o clipă în alegerea 
cuvântului, apoi îşi continuă gândul, ironic:) extrovertiţi, în 
stare să construiască un conac de vânătoare de asemenea 
dimensiuni. 

O voce murmură în spatele lui: 

— Pe aici, vă rog, Excelenţă. Vânătoarea este prevăzută să 
înceapă peste o oră şi Enro cel Roşu va conferi cu 
Dumneavoastră în timpul drumului. 

— Spuneţi-i Excelenței sale, ministrul Afacerilor externe al 
Celui Mai Mare Imperiu - începu ambasadorul, foarte ferm 
că abia am sosit şi că... 


Se opri, fără a-şi formula clar refuzul. Mai mult decât 
oricui altcuiva, agenţilor Ligii le era imposibil să refuze 
invitaţiile seniorilor în funcţie, numiţi de un Imperiu de 
60.000 de sisteme stelare, mai ales când era vorba de o 
misiune necesitând un tact considerabil. Astfel încât 
ambasadorul încheie cu un ton mult mai amabil: 

— Voi fi gata la ora prevăzută. 

A fost o partidă de vânătoare destul de sângeroasă. Pentru 
fiecare specie de animal fuseseră aduse arme special 
adaptate, cărate de maşini silenţioase. (Câte o maşină 
pentru fiecare vânător). Roboții erau în permanenţă gata şi 
întindeau întotdeauna exact arma care trebuia, fără să-i 
deranjeze în vreun fel pe vânători. Animalele cele mai 
periculoase erau izolate cu ajutorul unor ecrane energetice, 
în timp ce vânătorii se învârteau în jurul lor, alegându-şi 
poziţia de tragere. 

Un animal copitat, de culoare cenuşie, înalt, puternic, 
zvelt, după un asalt disperat îşi dădu seama că a fost 
capturat. Se puse jos şi începu să se tânguie. Enro cel Roşu 
personal îi trase un glonţ în cap, în apropierea ochiului. 
Sălbăticiunea făcu un salt, apoi se prăbuşi scâncind, 
zbătându-se spasmodic; un minut după aceea era moartă. 
Ceva mai târziu, pe drumul de întoarcere către acea 
gigantică combinaţie de conac de vânătoare şi minister de 
externe, uriaşul se apropie de ambasadorul Ligii. 

— Frumos sport, nu-i aşa? 

— Mârâi el. Dar, dac-am văzut eu bine, n-aţi tras de loc? 

— E prima vânătoare - se scuză ambasadorul. Am fost 
fascinat. 

Într-un fel era totuşi perfect adevărat. Se simţise fascinat, 
îngrozit, dezgustat, scârbit. Observă că uriaşul îl privea cu 
un aer batjocoritor: 

— Voi, oamenii Ligii, sunteţi toţi la fel - zise Enro. O 
adunătură de fri... (se opri şi căută un cuvânt mai puţin 
dur:) de pacifişti! 


— Reamintiţi-vă - îi spuse cu răceală ambasadorul - că 
Liga a fost fondată de cele nouăsprezece imperii galactice 
într-o vreme când acestea se distrugeau unele pe altele în 
războaie inutile şi indecise. Marfa noastră este pacea; şi 
asemănător altor instituţii, Liga a reuşit până la urmă să-şi 
formeze oameni care cred cu adevărat în pace. 

— Câteodată - zise plin de orgoliu Enro - simt că aş 
prefera războiul, cu toate distrugerile sale. 

Ofiţerul Ligii rămase tăcut. Enro renuţă să-şi mai muşte 
buza inferioară şi întrebă scurt: 

— Atunci, ce doriţi? 

Cu diplomaţie, ambasadorul se explică: 

— Recent am descoperit că ministerul dumneavoastră de 
Transporturi a dat dovadă de prea mult zel. 

— În ce sens? 

— În cazul despre care am amintit este vorba despre un 
sistem solar denumit SOL de către locuitorii săi. 

— Numele nu-mi spune nimic - zise Enro cu răceală. 

Ambasadorul se înclină. 

— Fără nici o îndoială, în ministerul dvs. Trebuie să existe 
un dosar privind acest caz, iar problema în sine este foarte 
simplă. Ministrul dumneavoastră de Transporturi a înfiinţat 
acolo, acum vreo 500 de ani, o bază de tranzit, fără a avea 
autorizaţia Ligii. Sol este unul dintre sistemele descoperite 
după semnarea convențiilor care reglementează explorarea 
şi exploatarea stelelor non reperate. 

— Hm! 

Privirea colosului roşcat deveni şi mai batjocoritoare şi 
ambasadorul fu sigur că Enro ştia despre ce-i vorba. Enro 
zise: 

— Şi consideraţi că ne veţi autoriza să păstrăm baza de 
acolo? 

— Baza trebuie demontată şi desfiinţată - replică ferm 
reprezentantul Ligii - aşa după cum stipulează articolele 
Chartei. 


— Am impresia că este o problemă dintre cele mai banale 
- zise gânditor Erno. Lăsaţi o notă secretarului meu de la 
Transporturi şi voi avea grijă să se ocupe de problemă. 

— Dar baza va fi demontată? 

— Întrebă ambasadorul cu un ton hotărât. 

Enro deveni glacial. 

— Nu-i absolut necesar. La urma urmei, baza e acolo de 
foarte multă vreme şi, dacă vom fi obligaţi s-o desfiinţăm, o 
asemenea măsură ar produce o dezordine de proporţii în 
organizarea transporturilor. Şi, dacă lucrurile se prezintă 
astfel, vom discuta această problemă cu Liga şi vom cere să 
ni se confirme prezenţa noastră acolo. Incidenţele de 
asemenea natură nu pot să apară în cadrul organizaţiilor, 
stelare de mari dimensiuni. Ele trebuie însă rezolvate în 
mod progresist şi, în acelaşi timp, cu supleţe. 

Fu rândul celui mai mic de statură să se, arate sarcastic: 

— Sunt sigur că Excelenţa Voastră ar fi prima care ar 
protesta dacă vreun alt imperiu, altul decât cel pe care îl 
conduceţi, ar anexa domeniile sale, în mod accidental să 
zicem, un sistem solar. Poziţia Ligii este perfect clară: Cel 
care a comis greşeala, trebuie s-o rectifice. 

Enro se încruntă: 

— Vom negocia această problemă cu ocazia următoarei 
sesiuni a Ligii. 

— Bine, dar până atunci mai este un an. 

Enro păru să nu-l fi auzit. 

— Mi se pare că-mi amintesc acum de acest sistem. 
Locuitorii sunt foarte sângeroşi, dacă nu mă înşeală 
memoria. Chiar în acest moment au loc dezordini grave sau 
a izbucnit un fel de război. 

Şi încheie surâzând sinistru: 

— Vom solicita permisiunea de a restabili acolo ordinea. 
Sunt convins că delegaţii Ligii nu se vor opune. 


Întunecat, Gosseyn îşi privi inamicul intrând în cameră. Şi 
acesta era Thorson din păcate, nu Crâng. Să fi fost Prescott, 


şi tot era mai bine; Dar nu, era Thorson. Giganticul 
dominator, cu ochi verzi, cu trăsăturile puternice ale 
chipului parcă cioplit ca în piatră, cu nasul acvilin ce-l făcea 
să semene cu un vultur cuceritor; buzele sale abia dacă 
puteau schiţa un surâs, iar nările îi palpitau vizibil în ritmul 
respirației. 

Cu o mişcare uşoară din cap îi indică lui Gosseyn un 
fotoliu. El, personal, nu se aşeză. Întrebă cu un aer 
interesat: 

— Te-ai rănit cumva în cădere? 

Gosseyn ocoli întrebarea cu o înălţare din umeri. 

— Nu. 

— Bine. 

Urmă o tăcere. 

Gosseyn reuşi să-şi recapete stăpânirea de sine. 
Amărăciunea resimţită, ştiindu-se prins, începu să se 
estompeze. Nu avea ce face. Ce-l ce se află în terenul 
inamicului este dezavantajai şi este în permanent pericol. 
Chiar având certitudinea existenţei capcanelor, n-ar fi putut 
proceda altfel. 

Examină situaţia în care se afla şi reanaliză raporturile 
sale cu Thorson; nu erau chiar atât de violente pe cât ar fi 
putut fi. De mai multe ori, tipul se comportase destul do 
favorabil în ce-l priveşte. Nu-l omorâse când îl avusese în 
puterea lui, ba chiar se lăsase convins să-l pună în libertate. 
Asta era sigur că nu se va mai repeta, dar pericolul venind 
din partea lui Thorson nu va fi niciodată nici cert, nici de 
neânlăturat, atâta vreme cât va avea limbă şi va putea 
vorbi. Aşteptă. 

Thorson îşi scărpină bărbia. 

— Gosseyn - zise el - atacul de pe Venus a intrat într-o fază 
curioasă. În condiţii normale, s-ar putea spune chiar că a 
eşuat... Aha! Ştiam eu c-o să te intereseze. Dar ca acest 
eşec să devină sau nu o realitate, asta depinde în întregime 
de receptivitatea pe care o vei avea faţă de o idee ce mi-a 
venit. 


— A eşuat! 

— Mormăi Gosseyn ca un ecou. 

Din acel moment, nu-l mai ascultase. Se gândise: „poate n- 
am auzit bine”. Şi încetul cu încetul, semnificaţia cuvintelor 
îi apăru cu claritate în minte, dar, cu toate astea tot nu-i 
venea să creadă. De sute de ori încercase să-şi imagineze 
invazia de pe Venus. Cum a fost atacată deodată, din toate 
părţile, planeta cu arbori colosali şi climatul veşnic 
paradisiac. Cum au căzut din nori agresorii în număr atât 
de mare încât cerul înceţoşat al marilor oraşe, pe care el nu 
le văzuse niciodată, probabil că se întunecase de mulţimea 
lor. Cum milioanele de oameni dezarmaţi fuseseră surprinse 
de soldaţii super antrenați, dotați în cantităţi nelimitate cu 
tot armamentul imaginabil. Personal, lui nu-i venea să 
creadă că un asemenea asalt ar fi putut deja să eşueze. 

Thorson reluă, cu un ton aproape şoptit: 

— Nimeni, în afară de mine nu-şi poate da seama că, 
pentru moment este un eşec, cu o singură posibilă 
excepţie... (şovăi) Crâng. 

Se încruntă o clipă, ca şi cum l-ar fi chinuit un gând 
ascuns: 

— Gosseyn, dacă dumneata ai fi fost cel care a organizat 
apărarea pe Venus, ce măsuri de precauţie ai fi luat 
împotriva unui agresor dispunând, teoretic, de mai multe 
arme decât ai tu oameni? 

Gosseyn şovăi. Lui îi veniseră câteva idei în legătură cu 
apărarea planetei, dar n-avea de loc de gând să i le spună 
lui Thorson. 

— N-am nici cea mai mică idee. 

— Dar ce-ai fi făcut dacă te-ai fi aflat chiar în sectorul unde 
a avut loc atacul? 

— Păi... M-aş fi îndreptat spre cea mai apropiată pădure. 

— Şi dacă ai fi fost căsătorit? Ce-ai fi făcut cu soţia şi 
copiii? 

— Bineînţeles că i-aş fi luat cu mine. 


Gosseyn încerca să întrevadă adevărul şi viziunea care se 
contura era uluitoare. 

Thorson înjură şi-şi abătu pumnul drept în palma stângă. 

— Ce dracu înseamnă asta? 

— Zise el, furios. De ce au fost amestecate femeile şi copiii 
într-o chestie ca asta? Oamenii noştri primiseră doar ordin 
să trateze populaţia cu respect şi consideraţie, cu excepţia 
cazurilor în care li s-ar fi opus rezistenţă. 

Gosseyn clătină din cap, dar nu fu în stare să pronunţe 
vreun cuvânt. Ochii îi înotau în lacrimi, lacrimi de bucurie, 
dar şi de durere, căci realiza că pierderile deja suferite 
erau, fără îndoială, grele. În cele din urmă reuşi cu greutate 
să rostească: 

— Problema lor era procurarea armelor. Cum de-au 
reuşit? 

Thorson mârâi, plimbându-se nervos prin cameră. 

Înălţă din umeri, se apropie de un aparat încastrat în 
perete, manevră un cadran şi reveni în mijlocul camerei. 

— Cred că e mai bine să vezi cu ochii tăi toate astea, îainte 
să mergem mai departe. 

Tăcu şi camera se întunecă. Un dreptunghi luminos se 
contură pe perete. Apoi lumina varie şi căpătă relief; 
imaginea ce se formă avea o veridicitate frapantă. Gosseyn 
avea impresia că priveşte prinţr-o fereastră o scenă 
zgomotoasă şi confuză, scăldată într-o lumină crudă. 
Fereastra, şi ei odată cu ea, avansă, apoi se opri şi imaginea 
prezentă dintr-o parte arborii gigantici. lar, la poalele lor, 
oameni dormind pe sol. Mii de oameni. Erau îmbrăcaţi în 
uniforme verzi dintr-o țesătură foarte subţire. Era straniu 
să-i vezi pe toţi aceşti oameni dormind în plină zi. Aceştia se 
mişcau, se agitau în somn şi mai în fiecare moment câte 
unul se ridica puţin, privea în jur, îşi freca ochii cu palmele 
şi se culca din nou. 

Sentinelele se plimbau printre nenumăratele şiruri de 
oameni adormiţi. Maşini zburătoare survolau imensa 
tabără, patrulând şi ţinând sub ameninţarea armelor lor 


împrejurimile, părând la fel de neliniştite ca şi soldaţii. Două 
santinele se apropiară şi dispărură chiar prin „fereastra” 
prin care priveau Gosseyn şi Thorson. În timp ce se 
apropiau, unul îi vorbi celuilalt într-o limbă pe care Gosseyn 
n-o mai auzise vreodată. Îşi dădu seama că aceştia erau 
soldaţi galactici şi consonanţele limbii lor necunoscute îi 
răneau auzul şi-l îngheţau. Vocea lui Thorson îi şopti lângă 
ureche: 

— Sunt de pe Altair. Nu ne-am mai obosit să-i mai învăţăm 
şi dialectul local. 

Dialect local! Gosseyn o încasă în tăcere. Imaginile ce-i 
apăreau în minte, ori de câte ori încerca să-şi închipuie un 
imperiu cu miliardele sale de locuitori, nu puteau fi 
transpuse în cuvinte. 

Tocmai începuse să se întrebe ce rost avea prezentarea 
acestui spectacol ciudat, când deodată băgă de seamă că se 
petrece ceva cu unul, apoi cu un altul din arborii gigantici. 
Minuscule siluete omeneşti - minuscule în raport cu decorul 
- se revărsau în masă din tunelurile, din găurile şi din 
scorburile enorme ale scoarţei. Gosseyn privea încordat. 
Ajunse pe sol, siluetele se năpustiră la atac urlând. Era o 
privelişte insolită: se lăsau să cadă de pe crengile mai de jos 
ca maimuţele şi aveau drept arme nişte bâte scurte. La 
început păreau un pârâiaş, apoi un râu, apoi un fluviu, şi în 
sfârşit, o mare de oameni purtând şorţuri uşoare de culoare 
brun şi sandale cafenii, toţi înarmaţi cu bâte. 

Pădurea forfotea ca un furnicar, numai că furnicile erau 
oameni care se năpusteau dezlănţuiţi în toate direcţiile. 

Maşinile reacţionau primele. Lungile rânduri de suflante 
ce pluteau în aer îi scuipau lungile limbi de foc sfârâitor în 
direcţia atacatorilor. Armele cu ochire automată adăugară 
bubuitul lor sacadat vacarmului general. Se auzeau urlete 
şi oamenii cădeau cu sutele. Abia acum tabăra se trezi. 
Soldaţii înjurau, săreau în picioare, îşi luau armamentul 
individual. Venusienii îi asaltau agitându-şi bâtele; minutele 
treceau şi numărul acestora creştea necontenit. Planând 


asupra acestei învălmăşeli, armele automate ezitau, 
nemaifiind sigure de ţintele tirului lor. Pe măsură ce 
sfârâitul suflantelor şi detunăturile exploziilor scădeau în 
intensitate, hărmălaia înjurăturilor, mârâiturilor, gemetelor 
devenea tot mai distinctă. Stângăcia luptelor, 
neândemânarea, bâjbâiala combatanţilor îl lămuriră 
deodată pe Gosseyn. 

— Dumnezeule! 

— Exclamă el - lupta asta are loc pe întuneric? 

Întrebarea era pur formală, căci el percepea acum 
diferenţa între lumina ce scălda scena de pe ecran şi 
adevărata lumină a zilei. Era o scenă nocturnă filmată cu 
radar-camere. În spatele lui, Thorson rosti cu o voce 
răguşită: 

— Iată de ce nici o armă n-a fost eficace. Pentru întuneric, 
fiecare om este dotat cu aparat de vedere nocturnă, dar ca 
să funcţioneze are nevoie de energie şi - în plus trebuie 
îndreptat spre o anumită direcţie. 

Gemând de furie, adăugă: 

— Simţi că înnebuneşti văzându-i pe prostănacii ăştia 
comportându-se ca orice soldat prostănac de oriunde. 

Mai bombăni furios o vreme, apoi se potoli. În spatele lui 
Gosseyn se făcu tăcere. Apoi Thorson reluă pe un ton mai 
calm: 

— Nu înţeleg de ce mă mai enervez - zise el. Acest atac a 
avut loc în prima noapte şi altele asemănătoare s-au produs 
împotriva tuturor taberelor organizate de soldaţii noştri. 
Efectul lor a fost devastator, căci nimeni nu şi-ar fi imaginat 
că hoarde neînarmate ar cuteza să atace una dintre 
armatele cele mai echipate ale Galaxiei. 

Gosseyn abia dacă îl auzea. Total fascinat, urmărea 
desfăşurarea bătăliei. Atacatorii se numărau acum cu miile. 
Morţii lor formau stive, uneori de trei straturi, la poalele 
fiecărui arbore. Dar ei nu erau singurii morți. Ici şi colo în 
tabăra zdrobită, soldaţi galactici mai opuneau încă 
rezistenţă. Din suflante mai ţâşnea când şi când câte un 


fulger mortal; dar acum trei sferturi dintre ele aveau la 
comenzi şi erau mânuite de venusieni non-A. Zece minute 
mai târziu rezultatul luptei nu mai putea fi pus la îndoială. O 
armată de oameni hotărâți, înarmaţi numai cu bâte, 
capturase o tabără militară modernă cu întreg materialul 
său militar. 


În timp ce venusienii victorioşi începuseră să-şi în- 
mormânteze morţii, Thorson debranşă aparatul video. În 
apartament se aprinse din nou lumina. Îşi privi în treacăt 
ceasul: 

— Mi-a mai rămas mai puţin de-o oră până la 
reîntoarcerea lui Crâng - zise el. 

Rămase o clipă nemişcat în picioare, apoi arătând cu un 
gest peretele alb pe care se proiectaseră puţin mai înainte 
scenele tensionate ale filmului TV, adăugă: 

— Bineînţeles că am luat imediat măsuri de întărire a 
forţelor noastre, iar ceilalţi n-au încercat să atace oraşele. 
De altfel nici nu urmăreau asta. Ei voiau arme şi acum le au. 
Suntem deja în a patra zi a invaziei. Până azi dimineaţă, 
peste 1200 din transportoarele noastre spaţiale au fost 
capturate, şi alte o mie distruse, nenumărate arme se află 
în mâinile lor şi sunt folosite împotriva noastră, iar 
pierderile noastre în oameni trec de două milioane. Pentru 
obţinerea acestui rezultat, venusienii au pierdut 10 
milioane - 5 milioane de morţi şi 5 milioane de răniţi. Dar, 
după părerea mea, ei au depăşit momentul critic, în timp ce 
pentru noi (vocea lui era îngrozitor de tristă:) aceasta abia 
începe. 

Se opri în mijlocul camerei. În privirea lui se citea 
amărăciunea. Îşi muşcă cu sălbăticie buza inferioară şi, în 
cele din urmă, rosti întunecat la faţă: 

— Gosseyn, n-am mai auzit aşa ceva. Un asemenea lucru 
nu s-a mai întâmplat în întreaga istorie a Galaxiei. 
Popoarele sau naţiunile cucerite, chiar când era vorba de 
grupuri întregi de planete, rămâneau acasă şi gloata s-a 


supus întotdeauna. Poate, timp de câteva generaţii îşi vor 
detesta invadatorii, dar dacă propaganda este bine 
mânuită, nu vor întârzia să se mândrească că aparţin unui 
mare imperiu. 

Înălţă din umeri şi formulă, ca pentru sine: 

— Simplă rutină, nu tactică. 

Gosseyn căzuse pe gânduri: „Zece milioane de morţi şi 
răniţi dintre venusieni, în numai patru zile”. Cifra era atât 
de colosală încât simţi nevoia să închidă ochii. Cu greu putu 
să-şi ridice pleoapele. Era foarte trist, dar foarte mândru. 
Filosofia non-A îşi găsise justificarea, fusese probată şi era 
onorată de cei ce muriseră în numele ei. Ca un singur om, 
întreaga populaţie venusiană înţelesese situaţia, şi - fără 
vorbă, fără o pregătire prealabilă, fără nici o punere în 
gardă - făcuse ce trebuia făcut. Era o victorie a gândirii 
care îşi va pune amprenta pe fiecare om cu judecată 
sănătoasă din univers. Căci şi acolo, pe planetele altor 
sisteme stelare, existau fără îndoială mulţi oameni cu capul 
pe umeri. 

Gosseyn încercă maşinal să estimeze cifra miliardelor de 
oameni cinstiţi, dar totalul îl tulbură şi îi perturbă fluxul 
raţionamentului. Îl privi pe Thorson mijindu-şi ochii: 

— Ia stai puţin - zise el încetişor. Ce vrei să spui? Cum e 
posibil ca un imperiu galactic, având mai mulţi soldaţi decât 
întreaga populaţie a sistemului solar, să fie învins în patru 
zile. Ce-l împiedică să aducă noi trupe, posibilităţile lui în 
acest domeniu fiind practic nelimitate, şi la urma urmei să-i 
extermine pe venusienii non-A până la ultimul? 

Expresia chipului lui Thorson era ironică: 

— "Tocmai asta-ţi şi spuneam acum o clipă. 

Fără a-l scăpa din ochi pe Gosseyn, uriaşul îşi trase un 
scaun şi se aşeză călare pe el, sprijinindu-şi coatele pe 
spătar. Încordarea cu care vorbi nu lăsă să planeze vreo 
îndoială asupra importanţei lucrurilor pe care le spunea: 

— Amice, iată cam care este situaţia. Cel Mai Mare 
Imperiu - asta ar fi traducerea literală a denumirii din 


limba de origină - face parte din Liga Galactică. Ceilalţi 
membri la un loc sunt de trei ori mai numeroşi decât noi, 
dar noi reprezentăm cea mai mare putere unitară care a 
existat vreodată în timp şi în spaţiu. Cu toate acestea, ca 
urmare a obligaţiilor noastre faţă de Ligă, nu putem acţiona 
decât în cadrul unor anumite limite. Semnătura noastră se 
găseşte pe convenţii care interzic folosirea distorsorului aşa 
cum l-am utilizat noi împotriva Magşinii. Alte convenţii 
interzic folosirea energiei atomice ca sursă de putere 
motrice şi în alte câteva domenii bine definite. Iar noi am 
distrus Maşina cu torpile atomice. Mici, e drept, dar totuşi 
atomice. În concepţia Ligii crima supremă este genocidul. 
Dacă omori 5% din populaţie, este un război; dacă omori 
10%, este un masacru şi eşti pasibil de plata de daune, dacă 
acest lucru poate fi dovedit în faţa Ligii. Dacă ucizi 20%, sau 
un total de 20 de milioane, este un genocid. Şi dacă fapta 
este dovedită, guvernul sau puterea compromisă sunt 
declarat „în afara legii” şi toţi cei vinovaţi trebuie judecaţi şi 
executaţi. Starea de război se declanşază automat şi nu 
încetează până la îndeplinirea acestor condiţii. 

Thorson se întrerupse, surâzând fără veselie. Nervos, se 
ridică şi începu să măsoare camera cu paşi mari. În cele din 
urmă se opri şi continuă: 

— Cred că-ncepi să-nţelegi ce problemă ne-au creat aici 
venusienii. Încă o săptămână ca asta, şi dacă vom continua 
atacul, vom fi pasibili de pedepse foarte grele, având drept 
o singură soluţie de scăpare - declanşarea unui război la 
scara universului. 

Surâsul îi deveni mai dur. 

— Este de la sine înţeles că vom continua acest răz-boi 
până când eu personal voi clarifica această situaţie. Şi 
atunci, amice, va fi rândul tău să intri în scenă. 

Şi astfel, problema Gosseyn fu readusă rapid în 
actualitate. 

Gosseyn se instală comod în fotoliu. Era tulburat, iar 
emoția ce-o resimțea îl împiedica să gândească. Sufletul i se 


umpluse de ură şi mânie la gândul acestui Imperiu Galactic 
care-şi făcea jocurile politice mânuind vieţi omeneşti. Ardea 
de dorinţa de a se dedica luptei, de a participa la sacrificiul 
suprem al propriei vieţi, la fel cum o făcuseră şi ceilalţi. 
Nevoia de a se identifica total cu popi nul venusian aproape 
că eclipsa orice alt sentiment. 

Apoi, în mod inconştient, punându-şi cortexul la lucru 
îndepărtă de această tentaţie morbidă. Nu tot ce era just 
pentru ei, era în mod obligatoriu just şi pentru el. Prin 
însăşi esenţa gândirii non-A două situaţii nu puteau fi 
niciodată identice. Iar el era Gilbert Gosseyn, posesorul 
singurului creier suplimentar din întreg universul. Datoria 
lui era să rămână în viaţă şi să-şi antreneze creierul special. 

Şi tocmai asta îl neliniştea. Teoretic, un captiv n-are nici o 
şansă să-şi îndeplinească nici cel mai neînsemnat plan. Dar 
sinceritatea de care dăduse dovadă Thorson faţă de el, 
părea să-i lase o speranţă. Oricare ar fi aceasta, trebuia s-o 
prindă din zbor şi să încerce s-o folosească la maximum în 
avantajul său. 

Cu chipul întunecat, Thorson continua să-l privească cu 
intensitate. În cele din urmă, uriaşul rosti gânditor: 

— Ceea ce nu înţeleg eu, Gosseyn, e rolul dumitale în toată 
povestea asta. 

Părea cu totul descumpănit: 

— Literalmente ai fost împins în scenă în ajunul atacului. 
Este clar ca lumina zilei că apariţia ta era destinată să 
stopeze invazia. Şi recunosc că ne-ai întârziat, e drept, nu 
multă vreme. Dar, până la urmă, pari să nu fi servit vreunui 
scop bine definit. Căci atacul n-a fost respins datorită 
acţiunilor tale, ci datorită filosofiei unei întregi rase. 

Tăcu. Capul i se înclină spre dreapta, dovadă inconştientă, 
dar expresivă, a ezitărilor care-l chinuiau. Părea cu totul 
absorbit de o problemă imediată, iar când vorbi din nou, 
vocea îi răsuna răguşită: 

— Şi totuşi, trebuie să existe o legătură. Gosseyn, cum poţi 
tu explica coexistenţa acestei unice filosofii non-A şi a 


acestui exemplar unic, care eşti tu, într-un univers obişnuit 
din toate punctele de vedere? Aşteaptă! Nu spune nimic. 
Lasă-mă să-ţi spun eu, cum văd lucrurile. Mai întâi, noi te- 
am ucis, nu pentru că am fi dorit-o în mod special, ci pentru 
că ni se părea mai comod să te lichidăm în momentul fugii 
tale, decât să ne mai încurcăm cu tine. A fost o prostie. 
Numai faptul că am putut face un asemenea raţionanaent 
dovedeşte îngustimea bazei noastre de gândire. 

Când Prescott ne-a anunţat că ai reapărut pe Venus, mai 
întâi am refuzat s-o cred. l-am dat atunci ordin lui Crâng să 
te găsească, iar mai apoi - întrucât aveam nevoie de 
cooperarea ta - l-am făcut pe Prescott să joace rolul 
complicelui în evadarea ta. Ceea ce ne-a oferit şi ocazia să 
ne debarasăm de Lavoisseur şi de Hardie, iar prin 
intermediul dr Kair am mai aflat câte ceva despre creierul 
tău. Cred că ne vei scuza metodele, dar noi eram destul de 
tulburaţi, văzându-te reapărând într-un al doilea corp. 

„Imortalitatea!” Se apleca în faţă, cu ochii uşor măriţi ca şi 
cum ar fi retrăit o emoție care-i zguduise temeliile fiinţei. 
Părea că nici nu băgase de seamă că dezvăluise adevăratul 
nume al lui X - Lavoisseur. Gosseyn îşi aminti că mai auzise 
undeva numele acesta, dar conexiunea era mult prea vagă. 

Thorson continuă: 

— Cineva a descoperit secretul nemuririi. O imortalitate 
căreia nu-i pasă de accidente. Mă rog, (se întrerupse cu 
dispreţ) cu excepţia acelor accidente care pot afecta corpul 
pe Pământ, unde străinii înarmaţi se plimbă ca la ei acasă. 

Thorson se opri din nou şi-l privi pătrunzător pe Gosseyn. 

— Cred că eşti interesat să afli unde am găsit corpul lui 
Gosseyn III. Sincer să fiu, întotdeauna l-am cam bănuit pe 
Lavoisseur. Accidentul căruia îi căzuse victimă nu mi se 
păruse niciodată suficient pentru a-i justifica hotărârea de 
a-şi abandona munca de o viaţă şi de a se coaliza cu 
duşmanii non-aristotelianismului. Aşa că am făcut o vizită la 
Institutul de Semantică din Korzybski Square şi... 


Această nouă pauză îl lăsă în plină tensiune pe Gosseyn, 
care, nemaiputându-se stăpâni, întrebă gâfâind: 

— Şi era acolo? 

Nu mai aşteptă răspunsul. Mintea sa, dincolo de orice 
cuvinte, efectuase un salt spre o nouă viziune a lucrurilor. 

— Lavoisseur! 

— Zise el. Nu făcusem legătura. Deci am înţeles că X era 
Lavoisseur, directului Institutului de Semantică? 

— Despre accidentul lui s-a vorbit atunci când s-a produs, 
acum vreo doi ani - răspunse Thorson. Dar foarte puţini îi 
cunoşteau gravitatea. 

În sfârşit, asta nu mai are importanţă. Ce contează este cel 
de-al treilea corp al tău. Savanţii de la Institut s-au jurat că 
le-a fost adus numai c-o săptămână mai înainte şi că li s-a 
spus că trebuie să-l ţină în permanenţă la dispoziţia Maşinii 
jocurilor. Mi-au spus că au solicitat confirmarea Maşinii şi 
aceasta le-a dat asigurări că în cursul săptămânii va trimite 
un camion ca să-l ia. Dar, când l-am găsit era tot în 
ambalajul original. N-aveam de gând să-l distrug, dar când 
oamenii mei au încercat să-i scoată din din containerul lui, 
drăcia aia a explodat. 

Îşi trase din nou un scaun şi se aşeză greoi; gesturi pur 
mecanice, căci privirea lui nu-l slăbi nici o clipa pe Gosseyn. 

— lată cum se prezintă situaţia, amice - reluă el, cu o voce 
sonoră. Îţi garantez că a existat un Gosseyn-IIl. L-am văzut 
cu proprii mei ochi şi pot să-ţi spun că era identic cu tine şi 
cu Gosseyn-l. Vederea acestui al treilea corp m-a făcut să 
mă hotărăsc să-mi asum cel mai mare risc personal din 
întreaga mea carieră. 

Cele spuse, părură să-l uşureze, ca şi cum transpunerea în 
cuvinte a hotărârii sale o făcea definitivă. Thorson se ridică 
de pe scaun şi se aplecă spre el, ca şi când ar fi vrut să-i 
încredinţeze un secret: 

— Gosseyn, nu ştiu exact cât eşti de bine informat. Dar 
părerea mea este că ştii multe. 

Şi adăugă plin de ironie: 


— Să nu crezi c-am fost orb şi n-am văzut cu câtă uşurinţă 
toţi îţi furnizau informaţii, fiecare din motivele sale 
personale. Şi totuşi, toate aceste informaţii pentru tine nu 
valorau mare lucru. 

Mătură aerul cu mâna, gest semnificând că-i dă pe toţi 
ceilalţi deoparte. 

— Gosseyn, tot ce ţi-am spus adineauri despre 
reglementările Ligii este strict adevărat. Numai că, după 
cum desigur bănuieşti, acestea acum nu mai au nici o 
valoare. 

Se opri, cu aerul unui om care se pregăteşte să dezvăluie 
o mare taină. 

— Toate aceste tratate au fost rupte în mod deliberat. 

Se sprijini mai solid pe picioare şi adăugă, sinistru: 

— Enro s-a săturat de visele himerice ale Ligii. Vrea 
războiul la scara universului şi mi-a dat în mod expres 
ordinul de a extermina populaţia non-A de pe Venus, act 
jucând rolul de provocare deliberată. 

Şi încheie pe un ton liniştit, de constatare: 

— Din cauza ta m-am hotărât să nu îndeplinesc acest 
ordin. 

Gosseyn presimţea această concluzie. Chiar de la primele 
cuvinte, uriaşul se arătase fascinat de misterul lui Gilbert 
Gosseyn. Propria sa situaţie, însărcinările ce-i reveneau, 
fuseseră prezentate numai în treacăt, în chip de clarificări 
şi explicaţii. Iar ce era într-adevăr aiuritor şi în acelaşi timp 
incredibil, Thorson - fără să-şi dea seama - dezvăluise în 
sfârşit motivul apariţiei tuturor acestor dubluri Gosseyn, în 
chiar centrul imensei reţele de evenimente. Liderul unei 
irezistibile maşini de război, pornită pe calea unui război 
total fusese denaturat de la scopurile sale principale. Cu 
ochii minţii, acesta privea acum peste realităţile normale 
ale vieţii şi perspectiva imortalităţi punea în umbră orice alt 
obiectiv. Mai existau fire de descurcat şi zone neclare în 
acest tablou general, dar nu încăpea nici o îndoială că 
Gosseyn fusese readus la viaţă, tocmai pentru a-l abate de 


la țelul său. Şi era la fel de clar la ce concluzie îl va conduce 
pe Thorson propriul său raţionament. 

— Gosseyn, noi trebuie să descoperim cine este acest 
şahist cosmic. Da, am zis „noi“; fie că-ţi dai seama, fie că nu, 
tu eşti la fel de interesat în această căutare. lar motivele, 
atât cele personale, cât şi cele generale, sunt de mare 
greutate. Cred că nu ţi-a scăpat faptul că nu eşti decât un 
simplu pion, o varintă incompletă a originalului. Puțin 
contează nivelul de dezvoltare pe care-l vei atinge, dar tu 
nu vei şti probabil niciodată cine eşti şi care e adevăratul ţel 
al celui care te manipulează. Şi, de asemenea, trebuie să-ţi 
dai seama că n-a renunţat decât temporar. Oriunde şi-ar 
procura el toate aceste corpuri de schimb, poţi fi sigur că n- 
are nevoie de tine decât pentru puţin timp, atât cât îi este 
necesar să pună altele în fabricaţie. Poate ţi se pare 
inuman, ştiu, dar nu trebuie să-ţi faci iluzii. Orice-ai face de- 
acum înainte, oricâte succese ai repurta, peste puţină 
vreme vei fi bun pentru lada de gunoi. Şi, având în vedere 
accidentul suferit de Gosseyn-Ill, este foarte posibil ca 
amintirile primului şi ale celui de-al doilea corp să se fi 
pierdut. 

Chipul uriaşului reflecta calculele interioare care i se 
derulau în minte, în aşteptarea tensionată a declanşării 
unei acţiuni iminente. Reluă cu o voce seacă: 

— Bineînţeles, voi plăti asistenţa ta la justa ei valoare. Nu 
voi distruge civilizaţia non-A. Nu voi folosi energia atomică. 
O voi rupe cu Enro sau, cel puţin, nu-l voi informa cât mai 
mult timp posibil. Aici voi duce numai un război de uzură şi 
voi reduce masacrul. Sunt gala să ofer toate acestea în 
schimbul colaborării tale voluntare. Dar dacă vom fi nevoiţi 
să-ţi forţăm concursul, nu mă voi mai simţi legat cu ceva. 
Singura întrebare fără răspuns este, în fond următoarea 
(Ochii lui verzi ardeau intens:) ne vei ajuta de bună voie sau 
nu? Dar, în orice caz, ne vei ajuta! 

Întrucât îşi dăduse seama de ce urma să i se propună, 
Gosseyn avusese tot timpul să se hotărască şi să 


cântărească unele dintre consecinţe. Răspunse deci fără 
nici o ezitare. 

— De bunăvoie, fireşte că de bună voie, numai că sper că- 
nţelegi că prima etapă trebuie s-o constituie antrenarea 
creierului meu secundar. Eşti pregătit să-ţi duci 
raţionamentul până la acest punct? 

Thorson era deja în picioare. Se apropie de Gosseyn şi-l 
bătu pe umăr: 

— 'Ţi-o iau întotdeauna înainte - zise el cu un ton sonor, 
plin de suficienţă. Ascultă-mă, noi am stabilit o legătură 
directă între acest loc şi pământ. Crâng trebuie să sosească 
dintr-o clipă într-alta, împreună cu doctorul Kair. Prescott 
nu va fi aici mai devreme de mâine, deoarece trebuie să fie 
numit însărcinat pentru Venus şi totodată, spre binele 
susținătorilor noştri de pe Terra, este indicat să vină cu o 
navă spaţială. Însă... 

Cineva ciocăni la uşa care se deschise: în prag apăru dr. 
Kair urmat de Crâng. Cu un semn Thorson îi indică să intre 
şi Gosseyn, ridicat în picioare strânse tăcut mâna 
psihiatrului. Îl auzi pe Thorson şi pe Crâng schimbând 
câteva fraze în şoapte. Apoi uriaşul se îndreptă către uşă. 

— Vă las pe tustrei să puneţi la punct detaliile după cum 
credeţi voi că e mai bine. Crâng m-a informat că pe Pământ 
a izbucnit o revoluţie de mare amploare şi trebuie să mă 
reîntorc la Palat, de unde să conduc bătălia. 

Uşa se închise în urma lui. 

„În epoca începuturilor civilizaţiei, meşteşugarii munceau 
dând atenţie fiecărui minut şi tuturor detaliilor, chiar şi 
celor care nu puteau fi observate, căci zeii puteau vedea 
totul! 

W.W.L.. 

— Va fi o luptă între inteligenţe - zise dr. Kair. În ce mă 
priveşte, eu pariez pe creierul suplimentar. 

Trecuse mai mult de o oră de când discutau. Crâng se 
mărginea să facă, din când în când, unele remarci. 
Neliniştit şi chinuit de îndoieli, Gosseyn îl pândea cu coada 


ochiului pe omul cu ochii de culoare alunei. După spusele 
lui Kair, el fusese cel care îl găsise şi îl arestase. Tipul, sigur 
că trebuie să-şi joace rolul de agent al lui Thorson, dar şi-l 
juca cu prea multă duritate. Gosseyn se hotări să nu-l 
întrebe nimic de Patricia Hardie. Cel puţin, nu acum. Îl văzu 
pe dr. Kair ridicându-se: 

— N-are rost să mai pierdem timpul - zise psihiatrul. Am 
înţeles că tehnicienii galactici au amenajat pentru 
dumneata o sală specială. Antrenamentul nu va prezenta 
dificultăţi având în vedere tot materialul pe care l-au adus 
aici. 

Clătină din cap plin de uimire. 

— Nici acum nu-mi vine să cred că au atâţia kilometri 
pătraţi de construcţii subterane având drept acoperire 
numai locuinţa lui Crâng. Dar, revenind la cele ce vă 
spuneam... 

Se încruntă, gânditor. 

— Punctul cheie, dacă nu ne înşelăm, constă în faptul că 
creierul dumitale este un distorsor organic, eu toate 
consecinţele care decurg din aceasta. Cu ajutorul unui 
distorsor mecanic, ar trebui să reuşeşti să similarizezi două 
bucăţi de lemn în vreo trei, patru zile. Asta va fi primul test 
cu care vom începe. 

Dar nu-i fură necesare decât două zile. 

Mai târziu, singur în camera întunecată unde avusese loc 
testul, Gosseyn contempla cele două bucăţi de lemn. 
Acestea fuseseră dispuse la trei centimetri una de cealaltă. 
Fără ca el să fi sesizat vreo mişcare, acum ele se atingeau. 
Unica rază de lumină direcţionată asupra lor punea în 
evidenţă, excluzând orice posibilitate de eroare schimbarea 
de poziţie. Într-un fel sau altul, fără ca el să fi simţit ceva, 
undele cerebrale emise de creierul său suplimentar 
reuşiseră să deplaseze obiecte materiale. 


Dominația minţii asupra materiei - visul dintotdeauna al 
omului. 


Nu numai că reuşise s-o facă fără absolut nici un ajutor, 
dar el însuşi depusese toate eforturile ca să similarizeze 
cele două bucăţi de lemn. Şi abia dacă acestea se 
modificaseră puţin. În camera închisă asupra lor acţionase 
şi căldura umană a corpului său. Raza luminoasă şi 
atmosfera obscură, în ciuda tuburilor de absorbţie 
încastrate în pereţi şi a termostatelor extrem de sensibile 
probabil că exercitaseră de asemenea o anumită influenţă 
asupra fiecăreia dintre bucăţile de lemn. Fără îndoială, dacă 
n-ar fi avut distorsorul, acest prim test n-ar fi reuşit. 
Aparatul efectuase operaţiunea de acordare a bucăţilor de 
lemn cu o aproximaţie de asemănare până la a nouăsprezea 
zecimală; el încetinise mişcarea moleculară a aerului şi 
similarizare parţial masa pe care se aflau cele două bucăţi 
de lemn, fotoliul lui Gosseyn, chiar pe Gosseyn însuşi. Dar 
impulsul final, el, Gosseyn, îl dăduse. Acesta era începutul. 

Gosseyn părăsi camera de antrenament şi Thorson reveni 
de pe pământ ca să controleze, împreună cu Kair, testele. 
Fotografiile arătau mii de influxuri, ca nişte fire foarte fine, 
care se polarizau către creierul suplimentar. 

Experiențele continuară, astfel că, în final, când se 
întoarse în apartamentul său, Gosseyn era cu totul epuizat. 
În timp ce se îndrepta spre ascensor, observă că, în afara 
obişnuiţilor paznici, în spatele său plutea în aer o mică sferă 
din care răsăreau o mulţime de mici tuburi electronice. 
Prescott, care era comandantul escortei, prin-zându-i 
privirea, explică cu răceală în glas: 

— Conţine un vibrator. Crâng ne-a comunicat afirmaţia dr. 
Kair, conform căreia ar fi vorba despre un duel al 
inteligenţelor, şi noi nu vrem să avem vreo surpriză. Acest 
aparat are însuşirea de a produce schimbări infime în 
structura atomică a pereţilor, tavanelor, podelei, oriunde te 
vei deplasa. Şi te va urma până la uşa apartamentului tău. 


Vocea lui urcă un semiton. 


— E numai o precauţie, având în vedere că, mai devreme 
sau mai târziu, va veni momentul când vei fi în stare să te 
autoexpediezi din apartamentul tău în oricare alt loc a cărui 
structură ai „memorizat-o” în prealabil. 

Gosseyn nu răspunse nimic. Niciodată nu încercase măcar 
să-şi ascundă antipatia ce-o resimțea pentru Prescott, astfel 
că se mărgini să-l fixeze cu privirea. Celălalt înălţă 
nepăsător din umeri, dar tonul vocii îi era plin de 
subânţelesuri când, după ce-şi privi ceasul, continuă, cu un 
zâmbet rău pe buze: 

— Avem intenţia, Gosseyn, să te imobilizăm cu toate 
mijloacele de care dispunem. Şi, în acest sens, ţi-am 
pregătit o mică surpriză. 

Câteva minute mai târziu, în timp ce aprindea luminile din 
living-room, Gosseyn încă se mai întreba la ce surpriză 
trebuia să se mai aştepte Îşi luă pijamaua şi se îndreptă 
spre dormitorul cufundat în întuneric. O mişcare într-unul 
din paturi îl făcu să se oprească. În ciuda semiîntunericului, 
Gosseyn recunoscu imediat cine era. Fata se ridică cu o 
graţie indolentă şi căscă. 

— Nu s-ar putea spune că ne plimbăm, nu-i aşa? 

— Zise Patricia Hardie. 


Gosseyn se lăsă brusc să cadă pe celălalt pat. Uşurarea cc- 
o resimțea era imensă, dar, după ce emoția i se mai potoli, 
îşi aminti de spusele lui Prescott şi rosti cu încetineală: 

— Presupun că te vor ucide dacă voi încerca să evadez. 

Ea încuviinţă, devenind mai serioasă. 

— Cam aşa ceva. 

Şi adăugă: 

— Ideea i-a venit lui Crâng. 

Gosseyn se întinse în pat, privind tăcut plafonul. Crâng, 
din nou Crâng. Bănuielile sale cu privire la acesta începură 
să se spulbere. În mintea sa se întreba dacă nu cumva 
Thorson voise s-o ucidă pe Patricia şi deci prezenţa ei aici 
era rezultatul unui compromis sugerat de Crâng, pentru a-i 


salva viaţa fetei, fără ca el să se demaşte. Aproape că-şi 
imagina scena: Crâng explicându-i lui Thorson că el, Gilbert 
Gosseyn, se crezuse, o vreme căsătorit cu Patricia Hardie; 
că este posibilă remanenţa unui reziduu emoţional în 
subconştientul său. Că asta ar constitui o motivaţie în plus 
pentru a-l obliga pe el să respecte convenţia. Probabil că 
aşa pusese problema Crâng. 

„E un tip remarcabil acest Eldred Crâng - gândi Gosseyn. 
Singurul personaj din toată povestea asta care n-a făcut, 
până acum, decât o singură greşeală personală”. 

O privi pe Patricia din colţul ochilor. Fata căsca şi se 
întindea ca o pisicuţă satisfăcută. Ea întoarse capul şi-i 
întâlni privirea. 

— N-ai nimic să mă întrebi? 

— Zise ea. 

Făcu un rapid calcul mintal. Era clar că nu putea s-o 
chestioneze în privinţa lui Crâng. Şi nici nu ştia ce-i putuse 
ea spune lui Thorson. Nu slujea la nimic să discute despre 
lucrurile de care Thorson habar n-avea. Aşa că Gosseyn zise 
prudent: 

— Cred că, în mare, cunosc situaţia destul de bine. Atât pe 
Pământ cât şi pe Venus, am putut vedea la lucru un imperiu 
interstelar dezlănţuit în tentativa sa de a cuceri un sistem 
planetar, în ciuda dezaprobării unei Ligi pur aristoteliene. 
Totul pare o copilărie, dar cu caracter ucigaş, exemplu 
limită a gradului de nevrozare pe care-l poate atingeo 
civilizaţie, atunci când nu reuşeşte să descopere o metodă 
de integrare a elementului uman al spiritului cu latura sa 
animală. 'Toate miile de ani consacrate unei dezvoltări 
ştiinţifice la nivel superior au fost risipite fără rost în efortul 
pentru cucerirea măreției şi puterii, în timp ce le-ar fi fost 
suficient să înveţe să coopereze. Da, toate acestea îmi sunt 
destul de clare. 

Totuşi, ceea ce mă intrigă încă este poziţia anumitor 
persoane. 

— Eu sunt soţia ta, zise Patricia. 


Gosseyn se simţi iritat de o asemenea glumă, tocmai în 
acel moment. 

— Nu ţi se pare - îi reproşă el - că nu-i tocmai înţelept să 
vorbeşti despre asemenea lucruri periculoase? S-ar putea 
să fim ascultați, ce naiba. 

Ea surâse cu blândeţe, apoi zise, foarte serioasă: 

— Dragul meu, Thorson e dus de nas de Eldred Crâng, cel 
mai deştept om pe care l-am întâlnit vreodată. Îţi garantez 
că Eldred a avut grijă ca noi să putem vorbi fără nici o 
teamă. 

Gosseyn înghiţi în sec. Admiraţia pe care ea o mărturisea 
pentru amantul său nu putea fi pusă la îndoială. 

Între timp, ea continuă: 

— Nu ştiu, ca să fiu sinceră, cât timp Eldred ne va putea 
proteja. Thorson îl va ucide când nu-i va mai fi util, la fel de 
simplu şi de brutal cum a făcut-o cu tata şi cu X. Dacă 
persoana care se află în spatele tău îşi ia mâna de pe tine în 
acel moment, suntem, ca să spun aşa, ca şi morţi. 

Convingerea pe care o manifesta tânăra femeie îl nelinişti 
pe Goseyn dintr-un motiv bizar. Era vizibil că ea n-avea pic 
de încredere în el. Să fie oare posibil ca ei să depindă cu 
toţii de cineva care stă încă în umbră? Acest Crâng să nu 
aibă oare nici o soluţie pentru ziua în care creierul său 
suplimentar va fi complet antrenat? Fără să mai ezite, o 
întrebă: 

— Nu, Eldred n-are nici un plan - răspunse Patricia 
Hardie. Din acea clipă va trebui să te descurci singur. 

Gosseyn stinse lumina. 

— Patricia - zise el în întuneric - crezi c-am greşit 
acceptând propunerea lui Thorson? 

— Nu ştiu. 

— Îl găsim noi pe necunoscutul ăsta misterios, sunt sigur 
de asta. 

După o clipă de şovăire, ea îi răspunse: 

— Şi Eldred crede la fel. 

Iar Eldred. Lua-l-ar dracu' pe Eldred ăsta. 


— De ce nu l-a prevenit Eldred pe tatăl tău? 

— Nu ştia ce se pregăteşte. 

— Vrei să spui că Thorson îl bănuieşte? 

— Nu, dar X era unul din oamenii lui Crâng. Lui Thorson 
fiindu-i clar că Eldred se va opune eliminării acestuia a pus 
la cale asasinarea lui prin intermediul lui Prescott. 

Gosseyn întrebă cu voce scăzută: 

— X era unul din oamenii lui Crâng? 

— Da. 

Greu de imaginat. Mult mai uşor de crezut ar fi fost să 
gândeşti că monstrul atinsese acel nivel de egocentrism 
datorită rănilor pe care le suferise. Şi totuşi, Thorson îl 
bănuieşte pe X. 

— Am impresia - constată cu amărăciune Gosseyn - că 
întreaga structură a opoziţiei ce se manifestă împotriva lui 
Enro se bazează pe maşinaţiunile lui Eldred Crâng. 

Tăcu. Transpusă în cuvinte, o asemenea idee îi conferea 
acestui om o importanţă mai mare decât însăşi viaţa. 
Mintea lui Gosseyn efectuă un salt uriaş. 

— Ele acel şahist cosmic? 

Răspunsul Patriciei fu promt: 

— În mod sigur, nu. 

— Ce te face să crezi? 

— l-am văzut nişte fotografii din copilărie. 

— Bine, dar fotografiile pot fi trucate - replică el imediat. 

Fata nu mai răspunse nimic, astfel că Gosseyn abandonă 
subiectul Crâng. 

— Şi tatăl tău? 

— Tata - răsună glasul ei calm - credea că Maşina se 
înşelase refuzându-i avansarea în ciuda diplomelor sale. 
Când eram mică îi împărtăşeam ranchiuna. Am refuzat 
orice contact cu non-aristotelianismul. Dar, după mine, ela 
mers mult prea departe. Şi m-am revoltat când am început 
să înţeleg că, în spatele remarcabilei personalităţi, cred că 
admiţi că era o personalitate, se ascundea un om căruia nu- 
i păsa de urmările actelor sale. Şi atunci când a apărut 


Eldred, acum vreun an şi jumătate, după o avansare 
meteorică în serviciile diplomatice ale Celui Mai Mare 
Imperiu, am luat contact pentru prima dată cu Liga 
galactică. 

— E un agent galactic? 

— Nu (în glasul ei se ghicea o notă de mândrie:) Eldred 
Crâng este Eldred Crâng, un tip unic, fără egal. El a fost cel 
care m-a pus în legătură cu Liga galactică. 

— Şi tu ai devenit o agentă a Ligii? 

— În felul meu. 

Tonul vocii ei îl făcu pe Gosseyn să întrebe imediat: 

— Ce înţelegi prin asta? 

— Liga - zise Patricia - suferă de multe deficienţe. Ea are 
energie, atâta cât au naţiunile membre. Şi cât e de uşor să 
sacrifici un sistem stelar pentru binele tuturor. Am ţinut 
minte asta întotdeauna şi, în consecinţă, am lucrat pentru 
Pământ prin intermediul Ligii. Personalul permanent al Ligii 
- adăugă ea - este demult la curent cu doctrina non-A, dar 
n-a reuşit s-o implanteze nicăieri altundeva în Galaxie. 
Diferitele guverne asimilează această doctrină cu 
pacifismul, ceea ce nu este deloc adevărat. Ele nu pot 
concepe un stat în care poporul să se adapteze pe loc la 
necesităţile oricărei situaţii, inclusiv introducerea unui 
militarism total. 

Gosseyn încuviinţă reamintindu-şi cuvintele lui Thorson. Şi 
nu se mai întreabă de ce Enro căutase tocmai acest sistem 
solar, de care nimeni mai că nu auzise, pentru a-i declara 
război. Atacarea singurei planete dezarmate din întreaga 
Galaxie era calea de a sfida în modul cel mai făţiş tratatele 
Ligii. 

— Eldred a fost cel care şi-a dat seama- continuă Patricia - 
că rănile suferite de bătrânul Lavoisseur acum câţiva ani, în 
timpul exploziei de la Institutul de Semantică, l-au 
transformat pe marele savant în monstrul însetat de sânge, 
pe care l-ai cunoscut sub numele de X. Crezuse că acesta îşi 


va redobândi raţiunea şi se va face şi el util, dar aşa ceva nu 
s-a întâmplat. 

Iar Eldred, Gosseyn oftă. 

Tăcerea se prelungi între ei. Cu fiecare minut care trecea, 
Gosseyn se simţea tot mai hotărât, mai neînduplecat. Se 
terminase cu iluziile. Era calmul dinaintea furtunii. 
Hrăpăreţul Thorson fusese deturnat de la scopul care 
determinase invadarea sistemului solar. Astfel că lumii non- 
A i se oferise o şansă de a se înarma iar Liga mai avea timp 
câteva săptămâni ca să înţeleagă în sfârşit că Enro vrea 
războiul. 

Thorson îşi va face jocul personal atâta vreme cât se va 
considera la adăpost, dar în clipa în care se va simţi 
ameninţat el însuşi nu va ezita să-şi ducă războiul de 
exterminare până la ultima consecinţă. 

Gosseyn îşi vedea astfel speranţele concentrându-se în 
cele din urmă pe o singură persoană care lupta, cu ajutorul 
altor câţiva zăpăciţi cum era el, împotriva puterii colosale a 
unei civlizaţii galactice atot-cuprinzătoare şi visceral 
malefică. 

— Nu, nu-i de ajuns - zise el brusc lămurit. Mă bazez mult 
prea mult pe altcineva ca să reuşesc miracolul final. 

Şi chiar în acel moment, odată cu această constatare, 
încolţi prima idee a unei acţiuni disperate. 


Două zile mai târziu, reuşi să contopească în camera 
obscură două raze luminoase, fără ajutorul distorsorului. El 
percepuse acţiunea, resimţind-o ca pe o senzaţia 
asemănătoare - după cum încerca el s-o descrie după aceea 
celorlalţi - celei pe care o încerci când „îţi pluteşte braţul 
fiind în stare de hipnoză pentru prima dată”. 

Reuşise o sincronizare certă, de netăgăduit. Era o nouă 
însuşire, suplimentară a sistemului său nervos. 

Pe măsură ce zilele treceau, reacţiile nervoase ale 
organismului său se consolidau, se precizau, deveneau tot 
mai controlabile. El reuşea acum să perceapă energiile, 


mişcările corpurilor şi atinsese şi stadiul în care le putea 
identifica instantaneu. Prezenţa altor oameni îi incendia 
întreaga reţea a nervilor. Răspundea influxurilor celor mai 
delicate şi, către a şasea zi, era în stare să-l distingă pe dr. 
Kair de ceilalţi după un fel de „bunăvoinţă” care emana din 
acesta. Mai identifica la acesta şi o doză mărită de nelinişte, 
dar care nu făcea decât să se accentueze bunăvoința. 
Ulterior Gosseyn deveni interesat să distingă ce emoţii 
stârnea prezenţa sa în psihicul lui Crâng, Prescott şi 
Thorson. Dintre aceştia, Prescott îl ura făţiş. „Nici acum n-a 
uitat - gândi Gosseyn - cum i-am băgat frica în oase şi cum 
l-am păcălit pentru a doua oară când am venit s-ă caut 
distorsorul la Palat”. 'Thorson era machiavelic: nici nu-şi 
plăcea, nici nu-şi detesta prizonierul, era numai prudent şi 
hotărât. Crâng rămânea neutru. Pe acest om îl percepea 
într-un mod foarte curios. Neutru, absorbit, preocupat, 
desfăşurând un joc atât de complex încât nu putea rezulta 
nici o reacţie netă. 

Dar cazul cel mai surprinzător fu Patricia. Nimic. Deşi, în 
repetate rânduri, Gosseyn încercase să intre în contact cu 
sistemul nervos al Patriciei, chiar şi după ce el reuşise să 
identifice emoţiile individuale ale celorlalţi. Până la urmă, 
trebuise să accepte concluzia că un bărbat nu se poate 
sincroniza cu o femeie. 

Pe măsura trecerii zilelor, planul lui devenea tot mai 
precis. Şi, totodată, înţelegea că tabloul întregii situaţii îi 
parvenise din filiera minţii unor oameni care raţionau 
aristotelian, aproape ad literam. Însuşi Crâng - asta nu 
trebuia s-o uite - nu constituia un bun exemplu pentru 
gradul lor de organizare pe care îl putea atinge cineva, fără 
să-şi fi însuşit, încă din copilărie, cunoştinţele sistemului 
non-A. El era numai un convertit la non-A şi nu un non-A în 
sensul propriu al cuvântului. 

Deşi mai existau unele nelămuriri, acest raţionament 
aducea întreaga situaţie la nivelul sistemului nervos uman. 
„Şahistul” misterios, privit din acest unghi de vedere, nu 


mai părea atât de important. Era un concept imaginat de 
mintea aristoteliană a lui Thorson. În realitate, probobil că 
cineva inventase un procedeu de imortalitate şi încerca, 
fără să aibă resursele adecvate, să se opună proiectelor 
unei irezistibile puteri militare. Acest cineva dovedise deja 
că nu-i păsa decât mult prea puţin de ceea ce puteau păţi 
oricare dintre corpurile lui Gilbert Gosseyn, şi era clar că 
dacă Gosseyn-Il va fi ucis, „şahistul” va accepta eşecul 
acestei variante de proiect şi se va orienta spre alte căi de 
rezolvare a situaţiei. 

Să-lia naiba! 

În după-amiaza testului cu bucata de lemn, Gosseyn făcu o 
tentativă de blocare a vibratorului. Fu surprins însă de 
complexitatea acestuia. Era un aparat generând un mare 
număr de energii subtil diferite. Pulsaţiile pe care le emitea, 
acopereau o infinitate de lungimi de undă. Reuşi totuşi să-l 
controleze pentru că, datorită dimensiunilor sale mici, 
diferitele sale componente erau foarte apropiate în spaţiu- 
timp. lar variațiile temporale între numeroasele sale 
funcțiuni nu constituiau un factor determinant. 

Totuşi controlul asupra aparatului nu însemna mare lucru 
în caz că s-ar fi hotărât să evadeze. Factorul timp căpăta 
importanţă abia atunci când trebuia să inactiveze vibratorul 
şi simultan, să memorizeze structura unei porţiuni de sol. În 
acel moment îi era imposibil să le facă pe amândouă. Şi nu 
vedea nici o rezolvare. El putea controla sau vibratorul, sau 
solul, niciodată pe amândouă concomitent. Se impunea o 
evidenţă: adversarii săi cunoşteau la perfecţie legile 
sincronizării. 

În cea de-a nouăsprezecea zi, i se dădu o tijă metalică cu 
un reflector concav confecţionat din oţel-electron, metalul 
rezervat utilizărilor în domeniul energiei atomice. Fără vreo 
dificultate, Gosseyn îşi proiectă energia mintală în direcţia 
micii surse luminoase care fusese instalată în cameră. 
Devenind brusc forţă luminoasă, aceasta se concentră în 
reflector şi ţâşni cu violenţă iradiantă lovind pereţii, 


podeaua şi ecranul transparent în spatele căruia asistau 
observatorii. Îngrozit, Gosseyn întrerupse sincronizarea de 
două zeci de zecimale între tija de metal şi sursa de 
energie. Apoi restitui arma soldatului care fusese trimis să 
i-o ia. Şi abia după aceea intră în cameră Thorson. Uriaşul 
părea încântat. 

— Ei bine, domnule Gosseyn - spuse el, cu o nuanţă de 
respect - cred că n-ar fi tocmai prudent din partea noastră 
să continuăm antrenamentul. Asta nu pentru că n-aş avea 
încredere în tine... (râse)... Eu am. Dar consider că dispui 
de tot ce-ţi este necesar ca să-l găseşti pe omul nostru. 

Se opri, apoi reluă: 

— Am să-ţi mai trimit ceva de îmbrăcat. Ia cu tine tot ce 
doreşti într-o oră să fii gata. 

Gosseyn încuviinţă, cu un aer absent. Câteva momente mai 
târziu se afla în faţa elevatorului, aşteptând ca mai întâi cei 
trei gardieni să introducă vibratorul în cabină; apoi Prescott 
îi făcu semn să intre şi el. Gardienii se înghesuiră în spatele 
lui. În clipa în care Prescott se apropie de tabloul de 
control, Gosseyn îl apucă de umeri şi, cu un singur gest 
convulsiv, îl izbi cu capul de peretele metalic al cabinei, 
zdrobindu-i-l. Fulgerător îi smulse revolverul suflant din 
tocul de la şold, lăsă corpul să se năruie şi apăsă pe tubul ce 
se afla cel mai aproape. 

O clipă totul se înceţoşă, apoi redeveni normal. Deja 
revolverul său îşi sufla jetul incandescent şi, pe podea, 
patru trupuri se contorsionau în spasmele agoniei. 

Primul act, disperat şi teribil, fusese un succes total. 


Trăgând fermoarele, Gosseyn îşi scoase hainele cu care 
era îmbrăcat. Se temea ca nu cumva în țesătură sau în 
tivuri să fie disimulate aparate electronice, unele dintre 
acestea permiţând chiar paralizarea celui îmbrăcat, prin 
telecomandă. Odată dezbrăcat se simţi deja mai în largul 
său, dar pregătit ppntru următoarea acţiune nu fu gata 
decât după ce-şi trase în grabă costumul lui Prescott. 


Deschise uşa ascensorului şi aruncă o privite în coridorul 
necunoscut în care aceasta răspundea. O clipă se mai 
întrebă unde îl condusese apăsarea, la întâmplare, pe unul 
din acele tuburi. La urma urmei, asta n-avea însă nici o 
importanţă. Acest prim act nu avusese decât un singur 
obiectiv: să se debaraseze de vibrator. 

Fără să mai aştepte, îl împinse afară, rostogolind apoi pe 
urma lui fără vreun menajament cele patru corpuri 
neînsufleţite. Câţiva paşi mai încolo pe coridor se vedea o 
uşă, dar el n-avea nici o clipă de pierdut cu explorările. 
Trebuia să evite să mai revină la acest nivel, deoarece, aici, 
vibratorul îi putea spulbera speranţele; şi nici n-avea destul 
timp la dispoziţie ca să-l examineze şi să-i blocheze 
pulsaţiile neutralizante. 

Se înapoie în ascensor şi apăsă un alt tub, care îl expedie 
într-un alt coridor necunoscut. Ca şi cel dintâi şi acest 
coridor era pustiu. Gosseyn „memoriză” schema structurii 
solului de lângă uşa elevatorului şi-i dădu numărul de cod 1. 
Alergă vreo sută de metri pe coridor şi se opri la prima 
cotitură. Mai făcu câţiva paşi după cotitură, memoriză şi 
aici schema parţială a planşeului de sub picioare şi-i dădu 
drept cod litera „A”. 

Apoi, stând pe loc, gândi: „Unu.” 


Instantaneu se regăsi în faţa elevatorului. Bucuria 
triumfului ce-o resimţi nu putea fi asemănată cu vreun alt 
sentiment încercat vreodată. Se năpusti în cabină şi apăsă 
pe al treilea buton. Codurile pentru această noua destinaţie 
fură „2” şi respectiv „B”. 

În timp ce ieşea din elevator la cea de a patra destinaţie, 
din cabina din dreapta sa apăru un necunoscut. Fără nici o 
remuşcare, Gosseyn deschise focul. Împinse apoi cu piciorul 
movila informă de cărnuri sfârâinde înapoi în cabină. Acesta 
fu de altfel singurul incident care avu loc în fulgerătorul său 
raid. Cu toate acestea, în ciuda grabei sale şi deşi nu se 
oprise mai mult decât timpul cât să arunce o privire în 


lungul coridoarelor din spatele uşii elevatorului, aprecie că 
o jumătate de oră tot se scursese din clipa în care îşi 
atinsese obiectivul urmărit: Dar avea acum nouă numere de 
cod şi ajunse la litera „I” în codul alfabetic al destinaţiilor 
alternative. Şi, de asemenea, „memorizase” pe baza unui 
sistem de simboluri matematice toate prizele de curent pe 
care le întâlnise în drum. 

Se reântoarse la elevator şi apăsă pe tubul care îl conduse 
la coridorul apartamentului pe care îl ocupa împreună cu 
Patricia. Nici acolo nu decelă vreun indiciu arătând că fuga 
sa fusese descoperită. Gosseyn se opri în faţa uşii închise a 
apartamentului şi-şi trecu încă o dată în revistă rapid 
situaţia. Nu era încă totul perfect; dar, pe de altă parte, 
dispunea acum de 18 locuri de retragere şi de 41 de surse 
de energie de la care creierul său suplimentar se putea 
aproviziona. Constată că mâinile îi tremurau uşor şi că 
transpirase. „Rezultatele normale ale încordării” 
concluzionă el. Căci, într-adevăr, se simţea supratensionat. 
În mai puţin de o jumătate de oră urma să se lanseze în cea 
mai nebunească campanie militară tentată vreodată de 
către un singur om, cel puţin după câte ştia el. lar peste o 
oră, va fi victorios sau mort pentru totdeauna. 

Odată acest miniexamen mintal încheiat, apăsă clanţa şi 
deschise uşa. Patricia Hardie sări din fotoliul în care şedea 
şi alergă spre el: 

— Dumnezeule, unde-ai fost până acum? 

— Rosti ca într-un suflet. Dar lasă, asta n-are importanţă. 
A venit Eldred. 

Nimic din tonul ei nu arăta că ar fi la curent cu cele 
petrecute. Şi totuşi spusele ei îl zguduiră pe Gosseyn. Şi 
deja începea să ghicească ce-i va spune; 

— Crâng! 

Îi pronunţa numele ca şi când ar fi umblat cu o bombă. 

— A lasat instrucţiunile definitive. 

— Dumnezeule! 

— Exclamă Gosseyn. 


Se simţea slab. Aşteptase, tot aşteptase ca cineva să-i 
spună ceva. În mod deliberat aşteptase până în ultima clipă 
ca să acţioneze. Şi acum, poftim! 

Fata părea că nu-şi dă seama de tumultul său sufletesc. 

— A spus (vocea ei scăzu până a nu mai fi decât un 
murmur:) că trebuie să te prefaci c-ai fi interesat de 
Institutul de Semantică şi că, acolo, urmează să colaborezi 
Cu... cu... 

Se clătină, părând gata să se prăbuşească. Gosseyn o 
prinse în braţe şi o susţinu. 

— Da. Da. Cu cine? 

— Cu un tip cu barbă. 

Vorba ei nu fusese decât un suspin. Îşi veni încet în fire, 
dar continua să tremure din tot trupul. 

— E greu de imaginat că Eldred a ştiut totul despre... El şi 
n-a spus la nimeni. 

— Dar cine-i el? 

— Eldred nu mi-a spus. 

Furia de care se simţi cuprins Gosseyn fu cu atât mai 
violentă, cu cât toate spusele fetei nu mai aveau nici o 
importanţă acum, după ce el făptuise toate acele acte 
irevocabile. Dar, concentrându-şi toate forţele, întreaga 
voinţă, reuşi să-şi stăvilească mânia. Patricia nu trebuia însă 
să bănuiască ce se întâmplase; nu înainte de a-i fi spus tot 
ce ştia. 

— Planul lui ce urmăreşte? 

— Întrebă el. 

De astă dată, el era cel ce vorbea în şoaptă. 

— Moartea lui Thorson. 

Era evident. 

— Şi. Şi - insistă Gosseyn. 

— Atunci, Eldred va prelua controlul asupra armatei aduse 
de Thorson. În asta consta dificultatea. 

Debitul verbal al fetei se acceleră. 

— Thorson comandă 100 de milioane de soldaţi în acest 
sector al Galaxiei. Dacă această masă de oameni ar putea fi 


sustrasă controlului lui Enro, îi va trebui un an, dacă nu şi 
mai mult, ca să organizeze un nou atac pe Venus. 

Gosseyn o lăsă pe fată şi se prăbuşi într-un fotoliu. Acest 
raţionament logic îl descuraja. Propriul său plan consta în 
simpla tentativă de a-l lichida pe Thorson, iar în caz de eşec 
- şi el se aştepta la un eşec - să încerce să distrugă baza. Ca 
improvizație, era un plan destul de bun, dar nu suporta nici 
o comparaţie cu concepţia de mare anvergură avută în 
vedere de Crâng. Nu era de mirare că pentru realizarea 
unui asemenea obiectiv, acesta nu se sfiise să ia în 
considerare şi asasinatul. 

Patricia reluă: 

— Eldred m-a asigurat că Thorson nu poate fi ucis aici, 
deoarece există mult prea multe instalaţii de protecţie. 
Trebuie atras într-un loc unde să fie mai expus. 

Gosseyn încuviinţă cu un gest obosit. În fond, această 
propunere prezenta acelaşi grad de periculozitate ca şi 
acţiunile lui de până atunci. Şi la fel de vagă. Trebuia să 
colaboreze cu un tip bărbos. Îşi ridică privirea. 

— Asta-i tot ce-a spus Crâng? Să colaborez? 

— Da, atât a spus. 

„Ce-şi închipuie ei...” se gândi Gosseyn cu amărăciune. Din 
nou i se cerea să urmeze orbeşte indicaţiile altcuiva. Dacă 
se preda acum sau dacă se lăsa prins - deja îşi imaginase 
cum ar fi putut face, cu puţină abilitate - ar fi însemnat să 
renunţe la tot ce realizase până atunci, să se supună unei 
supravegheri încă şi mai severe, şi să trăiască cu speranţa 
că nu se ştie care plan al unui tip bărbos va reuşi. Măcar 
dac-ar fi ştiut care este chiar şi unul dintre necunoscuţii 
cărora le urma instrucţiunile. 

Ajuns cu raţionamentul în acest punct, se decise să 
întrebe. 

— Patricia, cine este Crâng? 

Ea îl privi. 

— Chiar nu ştii? N-ai ghicit? 


— De două ori am cam bănuit ceva - răspunse Gosseyn - 
dar nu înţeleg cum de-a reuşit. În orice caz, mi-e clar că, 
dacă civilizaţia galactică a putut produce un asemenea om, 
noi am face bine să renunţăm la non-A şi să adoptăm 
sistemul lor educaţional. 

— Dar este foarte simplu - explică liniştită Patricia, unele 
bănuieli în legătură cu aplicaţiile la non-A a unui tip 
împreună cu care lucra la un caz. După cum cred că-ţi 
închipui, tipul respectiv era unul dintre agenţii lui Prescott. 
A fost primul indiciu pe care l-a avut despre conspirația 
galactică. Dar, chiar şi atunci, o alertă generală n-ar fi făcut 
altceva decât să-l forţeze pe Enro să acţioneze imediat; şi, 
evident, Eldred în acel moment n-avea idee de ceea ce se 
pregătea. Dându-şi seama că ceilalţi vor descoperi că el e la 
curent, s-a mulţumit numai să-şi disimuleze propria pistă. 
Aşa că anii următori şi i-a petrecut încercând să urce cât 
mai sus în ierarhia gradelor Celui Mai Mare Imperiu. Şi 
pentru asta, bineînţeles că s-a conformat tuturor cerinţelor 
necesitate de diferitele situaţii. Mi-a spus că a trebuit să 
lichideze 137 de persoane pentru a ajunge în vârf. El 
consideră că nu şi-a făcut decât datoria şi că se încadrează 
în media obişnuită. 

— Media obişnuită! 

— Explodă Gosseyn, apoi se calmă. 

Avea răspunsul. 

Eldred Crâng, un detectiv venusian non-A obişnuit, 
sugerase un plan de acţiune. Metoda lui nu era în mod 
obligatoriu cea mai bună, dar, oricum, se baza fără îndoială 
pe mult mai multe informaţii decât deţinea el. O parte din 
scopul urmărit - obligarea „şahistului” misterios să se 
demaşte - compensa într-o oarecare măsură finalul jalnic al 
acţiunii sale întreprinse cu atâta îndrăzneală. 

Se va preface că rezistă, dar se va lăsa prins imediat. Nu 
încape îndoială că vor urma momente neplăcute, mai ales 
dacă îl vor examina cu detectorul de minciuni. Era un risc, 
dar nu-l putea evita. Din fericire, detectoarele nu furnizau 


niciodată informaţii din proprie iniţiativă. Şi totuşi, dacă i se 
vor pune întrebări nelalocul lor, Crâng va trebui să 
intervină imediat. 

În cursul luptei care avu loc, Gosseyn bătu în retragere 
epuizând cele nouă scheme codate numeric, dar păstrând 
în rezervă amplasamentele codate cu litere pentru cazul în 
care i se vor pune întrebări periculoase. Îşi încheie 
retragerea în coridorul schemei 7. Acolo, lăsând să se 
creadă că este în pană de energie, incendie un perete 
scurtcircuitând o priză de curent şi se lăsă capturat. 

Fu nevoit să-şi controleze fiecare muşchi din întregul corp 
pentru a-şi ascunde uşurarea când văzu că anchetatorul în 
faţa căruia fu adus nu era altul decât Crâng. Interogatoriul 
care urmă păru complet. Dar întrebările îi fură puse cu 
atâta măiestrie încât nici măcar o singură dată detectorul 
nu dezvălui vreo informaţie cu adevărat importantă. Când 
termină, Crâng se întoarse spre un microfon încastrat în 
perete şi zise: 

— Cred, domnule 'Thorson, că-l puteţi lua pe Pământ în 
deplină siguranţă. Ne îngrijim noi de toate în lipsa 
dumneavoastră. 

Gosseyn se întreba unde putea fi Thorson. În mod evident, 
acesta nu-şi asuma riscuri inutile; şi totuşi, Thorson era 
obligat să se deplaseze el însuşi pe Pământ. Asta da, era o 
veste bună. Deoarece căutarea secretului imortalităţii nu 
putea fi încredinţată unor acoliţi care, îndemnați de propria 
lăcomie de viaţă, ar putea fi tentaţi să deturneze cercetările 
în interesul lor personal. 

Uriaşul aştepta în faţa elevatoarelor când Gosseyn fu adus. 

— Exact cum mă gândisem. Creierul tău suplimentar are şi 
el nişte limite. În fond, dacă ar fi putut să se opună singur 
unei invazii de o asemenea amploare, s-ar fi renunţat 
imediat, fără toate preliminariile astea, la cel de-al treilea 
Gosseyn. Dar adevărul este că un om este întotdeauna 
vulnerabil. Chiar beneficiind de o imortalitate redusă şi 
dispunând de câteva corpuri cu care să jongleze, nu poate 


face mai mult decât un om hotărât, pur şi simplu, inamicii 
săi nu trebuie decât să afle cam pe unde se ascunde şi un 
singur proiectil atomic este suficient ca să-l lichideze, fără 
a-i mai lăsa nici măcar timp să se gândească. 

Făcu un gest cu mâna. 

— N-are rost să mai vorbim de Prescott. Până la urmă, 
într-un fel, sunt mulţumit că s-a întâmplat aşa. Asta repune 
lucrurile în perspectiva lor exactă. Dar fatpul că ai încercat 
ce-ai încercat îmi arată că, totuşi, te-ai înşelat complet 
asupra motivelor mele. 

Înălţă din umeri. 

— N-o să-l ucidem pe „şahist”, Gosseyn. Vrem numai să 
participăm, pur şi simplu, la jocul lui. 

Gosseyn nu zise nimic, dar mintea îi funcţiona din plin. Era 
în natura omului aristotelian să nu împartă nimic cu 
altcineva de bună voie. De-a lungul întregii istorii, lupta 
pentru putere, asasinarea rivalilor şi exploatarea celor fără 
apărare fuseseră realităţi ale naturii omului neintegrat. 
Iuliu Cezar şi Pompei au refuzat să-şi împartă Imperiul 
Roman; Napoleon, la început un apărător cinstit al patriei 
sale, s-a transformat într-un cuceritor fără milă; toţi aceştia 
nu erau decât precursorii spirituali ai lui Enro, care, acum, 
nu dorea să împartă cu nimeni întreaga Galaxie. Chiar în 
acest moment, în timp ce Thorson îşi neagă orice ambiţie, în 
minte îi roiesc probabil planurile şi viziunile cine ştie cărui 
destin de măreție. 

Gosseyn fu aproape fericit să-l audă pe uriaş zicându-i: 

— Ei, şi-acu, să mergem. Am pierdut deja o mulţime de 
timp. 

„Un scaun nu e exact ceea ce spuneţi că este...” E mult mai 
mult. Este un amalgam în sensul cel mai larg al cuvântului. 
Un scaun nu-i numai un scaun, el este o structură de o 
complexitate inimaginabila, din punct de vedere atomic, 
electronic etc. Prin urmare, a-l considera un simplu scaun 
înseamnă a-ţi obliga sistemul nervos să efectueze ceea ce 
Korzyski numeşte o identificare. Şi aglomerarea unor 


asemenea identificări conduce la apariţia nevropaţilor, 
demenţilor şi alienaţilor». 
UN ANONIM. 


Era ceva să ştii că te ridici şi o porneşti direct către 
punctul fierbinte al crizei. 

Oraşul Maşinii se schimbase. Avuseseră loc lupte şi peste 
tot se vedeau ruine de clădiri. Când ajunseră la Palat, 
Gosseyn nu se mai miră că Thorson îşi petrecuse ultimele 
zile pe Venus, Palatul semăna cu o cutie de carton goala în 
care s-a lovit cu piciorul. În tovărăşia celorlalţi, Gosseyn 
străbătu coridoarele fără viaţă şi sălile pline de dărâmături, 
chinuit de sentimentul de nostalgie că asistă la alunecarea 
unei civlizaţii din ce în ce mai jos. Zgomotul împuşcăturilor 
din străzile mai îndepărtate era un fond sonor mişcărilor 
sale, ca un murmur continuu, neplăcut, politonal. 

Thorson răspunse acru întrebării sale: 

— Cei de-aici sunt la fel de afurisiţi ca şi cei de pe Venus. 
Se bat de parcă-s nebuni. 

— E un nivel de abstracţie în plan non-A - răspunse cu 
dezinvoltură Gosseyn. Adaptare totală la necesităţile 
situaţiei. 

Thorson zise: „Ahaaa!', - cu un ton plictisit şi schimbă 
subiectul: 

— Simţi ceva? 

Gosseyn clătină din cap, negativ şi zise sincer. 

— Nimic. 

Ajunseră la apartamentul Patriciei. 

Zidul în care se aflase distorsorul se căsca în faţa lor. 
Geamurile ferestrelor zăceau în cioburi pe podea. Gosseyn 
privi prin cercevelele goale spre locul unde până mai ieri, 
se înălța Maşina jocurilor, ca o bijuterie pe coroana verde a 
Terrei. Acolo nu se mai vedeau acum decât mii şi mii de 
grămezi de pământ murdar adus cu basculantele, pentru a 
şterge, fără îndoială, orice urmă a simbolului luptei unei 
întregi civilizaţii pentru o gândire sănătoasă. Nimeni nu 


lucra la nivelarea solului. Câmpia pustie, acoperită de 
cocoaşele miilor de movile, părea uitată de lume. 

Negăsind nici un indiciu în Palat, mulţimea de oameni şi 
maşini se îndreptă apoi spre locuinţa lui Dan Lyttle. Aceasta 
era intactă. Roboții menajeri o întreţinuseră într-o stare de 
perfectă curăţenie: camerele respirau aceeaşi prospeţime 
şi ordine de care îşi amintea că le lăsase când plecase. Lada 
în care fusese transportat distorsorul se afişa într-unul din 
colţurile livingului. Adresa Institutului de Semantică, unde 
Maşina jocurilor intenţiona să-l expedieze, apărea enormă 
pe latura întoarsă spre cameră. Gosseyn schiţă un gest, 
însufleţit de o intuiţie spontană. 

„De ce nu acolo?” 

O întreagă armată blindată se puse în mişcare pe străzile 
oraşului ce fusese al Maşinii. Pe care patrulau escadrile de 
roboplane. În apropierea acestora planau staționar câteva 
nave spaţiale, gata să intervină la nevoie. Robotancuri şi 
maşini de mare viteză, aflate în misiuni de supraveghere, se 
încrucişau pe străzile laterale. Toată această masă de 
vehicule militare se îndrepta în procesiune către celebrul 
scuar; odată ajunşi acolo, oameni şi maşini pătrunseră în 
clădire prin toate părţile de acces. În faţa bolţii multiple a 
intrării principale, bogat ornamentată, Thorson îi arătă 
literele gravate în marmoră. 

Întunecat la faţă, Gosseyn se opri şi citi antica inscripţie: 


RAŢIONAMENTIUL NEGATIV ESTE CULMEA 
CONŞTIINŢEI 


Suna ca un suspin ce răzbate din străfundurile veacurilor. 
Ceva din realitatea semnificaţiilor, din modul lor de acţiune 
asupra sistemului nervos uman, se regăsea în această 
inscripţie. Miliarde şi miliarde de oameni trăiseră şi 
muriseră, fără să bănuiască vreodată că certitudinile lor 
pozitive contribuiseră la deranjarea creierelor prin care ei 
receptau realitatea lumii lor. 


Câţiva oameni în uniformă apărură pe una din porţi. Unul 
dintre ei i se adresă lui Thorson într-o limbă guturală, 
încărcată de consoane. Uriaşul se întoarse spre Gosseyn: 

— E pustiu. 

Gosseyn nu răspunse. Abandonat. Cuvântul rezonă în 
galeriile minţii sale. Institutul de semantică fusese părăsit. 
Bineînţeles ar fi trebuit să bănuiască că aşa va fi. Oamenii 
cu funcţii de răspundere sunt, până la urmă, tot oameni şi 
nimeni nu trebuie să se aştepte să-i vadă rămânând în zona 
pustie ce separă cele două forţe combatante. Şi, cu toate 
acestea, el n-o prevăzuse. 

Băgă de seamă că Thorson discuta cu manipulanţii 
vibratorului. Pulsaţiile acestuia, oprite până atunci, îl în- 
văluiră din nou. Thorson se întoarse către el. 

— Vom opri vibratorul numai după ce vom fi înăuntru. Cu 
tine trebuie să fiu extrem de prudent. 

Gosseyn tresări. 

— Intrăm? 

— Vom face câteva dinamitări - zise Thorson. Este posibil 
să existe camere secrete, Începu să strige nişte ordine. 
Soldaţii ieşeau fără încetare din clădire şi-şi dădeau 
raportul în aceeaşi limbă imposibilă, de neînțeles. Abia când 
Thorson se întoarse din nou spre el, cu chipul iluminat de 
un zâmbet sălbatic, abia începu să ghicească ce se 
petrecuse. 

— Au găsit un bătrân lucrând într-unul din laboratoare. 
Nu-şi pot explica cum de n-au dat de el până acum, dar (îşi 
agită cu nervozitate mâna:) asta n-are nici o importanţă. Le- 
am zis să-l lase-n pace până când voi lua o hotărâre în ce-l 
priveşte. 

Gosseyn nici nu se gândi să se îndoiască de exactitatea 
traducerii. Thorson era livid. Vreme de peste un minut, 
gigantul rămase nemişcat, cu o expresie sumbră şi 
trăsăturile chipului contractate. În cele din urmă rosti: 

— Risc enorm intrând, dar... În sfârşit... 


Urcară treptele enorme de aur masiv de 14 karate, 
depăşind porţile bătute în pietre preţioase în monturi do 
platină şi traversară imensa anticameră, cu miile de 
diamante încrustate pe fiecare palmă a pereţilor săi înalţi şi 
cu plafonul său în cupolă. Efectul acestui decor era atât de 
zdrobitor, încât Gosseyn se surprinse gândind că arhitecţii 
Institutului de Semantică, pur şi simplu, se autodepăşoseră. 
Construcţia data dintr-o perioadă când se ducea o vastă 
campanie de convingere a oamenilor că pretinsele bijuterii 
şi metale preţioase, atâta vreme considerate drept esenţa 
bogăției, nu aveau în realitate mai multă valoare decât alte 
materiale rare. În ciuda secolelor scurse de atunci, această 
propagandă nu dăduse roadele aşteptate. 

Străbătură un coridor tapisat cu rubine, toate de aceeaşi 
dimensiune, şi urcară un escalier de smaralde cu irizaţii 
verzui. Holul din capul scărilor era de argint masiv şi, ceva 
mai încolo, începea un culoar placat cu demult celebrul 
material plastic opalescent multicolor. Palierul era plin de 
forfota soldaţilor, astfel că Gosseyn avu impresia că 
plonjează în mijlocul lor. Thorson se opri şi-i arătă o uşă, 30 
de metri mai departe. 

— Acolo este. 

Lui Gosseyn i se păru ră mintea i se înceţoşează. Buzele i 
se mişcară vrând să ceară o lămurire, o descriere a 
bătrânului ce fusese găsit. „Poartă barbă?” dorea el să 
întrebe. Dar nu putu scoate nici un sunet. 

Chinuit de senzaţii contradictorii, nu putu formula decât 
un singur gând: „Ei, şi acum ce trebuie să fac?”. 

Thorson îi făcu un semn din cap. 

— Am dispus în jurul lui o companie înarmată cu suflante. 
Sunt acolo şi-l supraveghează. Acum e rândul tău, du-te, 
spune-i că Institutul e înconjurat, că instrumentele noastre 
n-au detectat nici o sursă de energie radioactivă şi, prin 
urmare n-are cum acţiona împotriva noastră. 

Se îndreptă de spate cât era de înalt şi, dominându-şi 
prizonierul cu un cap, tună: 


— Te avertizez, Gosseyn, fără prostii. Cum ceva nu-i în 
regulă, distrug şi Pământul şi Venus. 

Sălbăticia amenințării îl întărâtă pe Gosseyn. O clipă se 
priviră ca două fiare la pândă. Thorson fu cel care, 
izbucnind în râs, rupse tensiunea. 

— Bine, bine - zise el - amândoi suntem la capătul nervilor. 
Hai să nu ne certăm. Dar ţine minte, e o problemă de viaţă 
sau de moarte. 

Ultimul cuvânt îl rosti atât de apăsat, încât dinţii i se 
ciocniră cu un sunet sec. 

— Mişcă! 

— Adăugă el. 

Gosseyn simţi un frig îngrozitor cuprinzându-i întregul 
trup, alunecând dealungul ramificaţiilor sistemului nervos O 
ghiară nevăzută îi încleşta spatele. Aproape fără să-şi dea 
seama, păşi înainte. 

„Gosseyn, când ajungi la firida de lângă uşă, intră 
înăuntru. Acolo vei fi în siguranţă”. 

Tresări ca atins de un bici. Nimeni nu scosese nici o vorbă 
şi totuşi cuvintele îi răsunaseră atât de clar în minte, de 
parcă el însuşi le pronunţase. 

„Gosseyn, plăcile de metal ale fiecărui coridor şi ale 
fiecărei camere includ un reflector de energie prevăzut să 
reziste la mii de volţi”. 

Nu mai încăpea nici o îndoială. În ciuda celor spuse de 
Prescott în legătură cu obligativitatea stabilirii unei 
sincronizări până la a douăzecea zecimală între două 
creiere pentru a realiza efectul de telepatie, el recepta 
totuşi gândurile altcuiva. 

Momentul culminant al crizei fusese atins atât de brusc şi 
într-un mod atât de diferit faţă de cum se aştepta, încât 
înnebuni pe loc. Un gând îi reaminti stăruitor: „Trebuie să 
merg mai departe! Trebuie să merg...!” „Gosseyn, intră în 
firidă şi anulează vibratorul”. 

Deja se afla lângă uşă când îi parveni acest ordin mintal. 
Firida era la trei paşi de el... la un pas... Din spate tună ca 


un muget vocea lui Thorson: 

— leşi afară din firidă! Ce naiba încerci să faci...?! 

„Anulează vibratorul”. 

Se strădui s-o facă. Trupul său pulsa de energie silenţioasă 
în timp ce se sincroniza cu vibratorul. O clipă vederea i se 
voală, apoi deveni din nou clară în timp ce scânteia 
incandescentă a unui fulger artificial săgeta sfârâind în 
direcţia lui Thorson. Uriaşul se prăbugşi cu capul aproape în 
întregime carbonizat şi vâlvătaia de flăcări explodă în 
spatele lui în lungul coridorului. De peste tot răsunau 
urletele oamenilor în agonie. Un glob de foc cobori din 
tavan, plutind alene, şi înghiţi vibratorul. Apoi explodă într- 
un nor de flăcări, sfârtecându-i pe soldaţii care-l manevrau. 

Instantaneu, greutatea vibraţiilor încetă să mai apese pe 
nervii lui Gosseyn. 

„Grăbeşte-te, Gosseyn! Nu-i lăsa să-şi revină. Nu le da 
timp să cheme avioanele de bombardament. Eu nu mai pot 
face nimic. Am fost ars de flacăra unei suflante. Curăţă 
clădirea şi întoarce-te. Repede! Sunt grav rănit!” 

Rănit! Cuprins de o groază indescriptibilă, Gosseyn şi-l 
imagină pe bătrân dându-şi sufletul înainte de a-l fi putut 
întreba ceva. Febril, căută o sursă de energie şi, în mai 
puţin de 10 minute, pustii imobilul şi scuarul. Coridoarele 
erau adevărate furnale în care huiau trâmbe de flăcări 
mistuitoare. Pereţii aduşi la incandescenţă se lichefiau 
înecând soldaţii ce-şi urlau moartea. Tancurile se deformau 
de căldura incendiilor ce le consumau. 

„Nimeni - însăşi această idee îi traversă mintea ca o linie 
de foc - dar absolut nimeni, nici un singur membru al 
acestui comando special nu trebuie să scape”. 

Şi nu scăpă niciunul. În scuar ajunsese un regiment 
mecanizat. Din el nu mai rămăseseră decât grămezi 
informe de cărnuri carbonizate şi carcase de metal 
contorsionat. Gosseyn se apropie de una din porţi şi privi 
cerul. Avioanele continuau să planeze la o înălţime de 300 
de metri. În lipsa unui ordin din partea lui Thorson, ezitau 


să-şi lanseze bombele. Sau poate că se aflau deja sub 
controlul lui Crâng. 

Nu putea aştepta ca să fie sigur. Se reântoarse în clădire şi 
străbătu în fugă un coridor pe jumătate topit. Ajuns la 
laborator, intră, dar se opri după numai câţiva paşi. 
Trupurile soldaţilor din garda lui Thorson zăceau risipite în 
toate părţile. În spatele unui birou zări, cufundat într-un 
fotoliu, un om în vârstă; barba îi acoperea în bună parte 
obrazul. 

Ridicându-şi către Gosseyn ochii deja sticloşi, reuşi să 
surâdă şi articulă: 

— Ei bine, am reuşit. 

Vocea lui era puternică, familiară. Gosseyn îl privi şi-şi 
aminti unde şi când auzise pentru prima oară această voce 
de bas. Şocul revelaţiei îi concentră reacţia într-un singur 
cuvânt: 

—X! 

— Pronunţă el, cu voce tare. 


Chipul meu e chipul lui 

Trupul piere, eu nu mor 

Impunându-i timpului 

Amintirea urmelor 

Lăsate ici, colo, pe cărare peste uitare. 
II 


Bătrânul tuşi cavernos, contractându-se de durere. 
Mişcarea făcu halatul zdrenţuit să alunece şi-i dezgoli 
pieptul carbonizat. În coasta dreaptă, destul de sus, se 
căsca o gaură mare cât pumnul. Cheaguri groase de sânge 
atârnau din rană. 

— E-n regulă - articulă el cu dificultate. Cu excepţia 
cazurilor când tuşesc, aproape că reuşesc să nu simt 
durerea. Prin auto-hipnoză, mă-nţelegi. 

Îşi îndreptă puţin spatele. 


— X - zise el apoi. Ei bine, da, presupun că eu sunt, dacă 
vrei s-o iei aşa. L-am împins pe X în faţă ca să-mi slujească 
drept spion personal în sferele înalte. Bineânţeles că el nici 
măcar n-o bănuia. Tocmai în asta consta frumuseţea 
sistemului de nemurire pus la punct de mine. 

Toate gândurile corpului activ sunt recepționate telepatic 
de toate celelalte corpuri pasive provenite din acelaşi... 
hm... Bulion biologic de cultură. E de la sine înţeles că eu a 
trebuit să dispar, atâta vreme cât el era în scenă. Nu 
puteam exista doi Lavoisseur, mă înţelegi. 

Se rezemă, ostenit, de spătarul fotoliului şi continuă cu un 
oftat: 

— În cazul lui X doream ca el să fie cineva ale cărui 
gânduri să le pot percepe chiar dacă sunt treaz, astfel că l- 
am mutilat şi i-am accelerat procesele vitale. A fost o 
cruzime din partea mea, dar astfel el a devenit „cel mare” şi 
eu „cel mic”; şi în felul acesta eu îi receptam gândurile. În 
rest, pot să-ţi spun că, în realitate, el chiar era fiara care se 
credea. 

Capul îi căzu în piept, ochii i se închiseră, şi, Gosseyn avu 
impresia că a intrat în comă. Simţi că îl apucă disperarea 
neputinței. Şahistul era pe moarte şi el tot nu aflase încă 
nimic despre el însuşi. Se gândi îngrozit: „Va trebui să-l fac 
să vorbească cu forţa”. Se aplecă şi-l scutură pe bătrân, 
strigându-i: 

— Trezeşte-te! 

Corpul rănitului avu o tresărire. Ochii strânşi se în- 
tredeschiseră şi-l priviră gânditori. 

— Încercam - şopti vocea baritonală - să pun în funcţiune 
un reflector de energie ca să-mi ucid trupul. Dar nu pot... 
Mă-nţelegi, eu mi-am dorit întotdeauna să mor odată cu 
Thorson... Mă aşteptam să fiu ucis de îndată ce-mi 
dezactivasem sistemele de apărare... Dar soldaţii au lucrat 
prost... 

Îşi clătină capul. 


— E logic, bineînţeles. Corpul e cel care cedează primul, 
apoi cortexul, apoi... (Ochii îi scânteiară:) Dă-mi, te rog, 
arma unuia din soldaţi. Mi-e din ce în ce mai greu să lupt 
contra durerii. 

Gosseyn se aplecă şi ridică o suflantă, dar mintea îi 
funcţiona cu febrilitate. „Am ajuns oare să forţez un foarte 
grav rănit să rămână în viaţă şi să se chinuie, numai ca să-l 
pot interoga?” Lupta din sufletul lui, deşi îl afectă, se 
încheie cu hotărârea sălbatică de a proceda exact aşa. 
Astfel că schiţă o mişcare negativă din cap când Lavoisseur 
întinse mâna să ia arma. Bătrânul îi aruncă o privire 
pătrunzătoare. 

— Vrei informaţii, nu-i aşa?" - mormăi el. 

Şi râse uşor, cu un râs ciudat, amuzat. 

— Bine, ce vrei să ştii? 

— Despre corpurile mele. Cum... 

Fu întrerupt. 

— Secretul nemuririi - zise bătrânul - presupun izolarea 
individului de dublele potenţialităţi moştenite de la părinţii 
săi. Respectiv, crearea de gemeni sau fraţi care seamănă 
între ei. Teoretic similitudinea ar putea fi atinsă şi prin 
naşterea normală. Dar în practică ea nu poate fi realizată 
decât în condiţii de laborator, unde corpurile, aduse în stare 
de inconştienţă cu ajutorul unor substanţe automat 
hipnotice, pot fi menținute în condiţii de mediu ideale în 
incubatoare electronice. Acolo, lipsite de o activitate 
cerebrală proprie, sub masajul permanent al maşinilor, 
hrănite cu substanţe nutritive lichide, corpurile suferă 
extrem de puţine modificări faţă de original, iar mintea lor 
evoluează exclusiv în funcţie de gândurile pe care le 
primesc de la „dublura” care circulă în lumea reală. În plus, 
mai este necesar un distorsor şi un aparat de tipul 
detectorului de minciuni care să fie astfel reglat încât să 
elimine unele gânduri lipsite de importanţă. În cazul tău au 
fost eliminate aproape toate; pentru că nu trebuie să ştii 
prea multe. Dar, urmare acestor similitudini a proceselor de 


gândire, chiar dacă corpurile mor unul după altul, 
personalitatea se perpetuează. 

Capul leonin se plecă obosit. 

— Asta e. Asta şi nimic mai mult. Crâng ţi-a furnizat deja, 
direct sau indirect, cea mai mare parte a motivelor. Noi 
trebuia să facem ca atacul să devieze. 

— Şi creierul secundar? 

— Întrebă Gosseyn. 

Bătrânul oftă fără a-şi ridica capul. 

— Acesta există în stare embrionară în orice creier uman 
normal, dar el nu se poate dezvolta datorită tensiunii create 
de activitatea cerebrală conştientă. După cum cortexul lui 
George, copilul-animal, nu se putea dezvolta în condiţiile 
anormale ale convieţuirii sale cu câinii, tot aşa simpla 
încordare generată de existenţa activă este mult prea 
puternică pentru creierul secundar aflat în faza incipientă 
de dezvoltare... 

Bineînţeles, el poate deveni foarte, puternic... 

Tăcu, şi Gosseyn îi lăsă un moment de răgaz, timp pe care 
îl folosi pentru a face un fulgerător rezumat mintal al celor 
aflate. Potenţiale copiate în mai multe exemplare. În mod 
obligatoriu e necesară o cultură de spermatoroizi 
masculini; metoda ştiinţifică respectivă datează deja de 
câteva secole. Dezvoltarea şi întreţinerea vieţii în 
incubatoare e încă şi mai veche. Restul sunt simple detalii. 
Lucrul cel mai important - să găsească locul unde sunt 
conservate corpurile. 

Încordat, puse această întrebare, şi neprimind nici un 
răspuns, îl apucă de umăr. La atingerea sa, corpul 
bătrânului se nărui uşor înainte. Susţinându-l cu grijă îl 
întinse pe podea, apoi îngenunchie grăbit şi-şi lipi urechea 
de pieptul martirizat, încercând să detecteze eventualele 
pulsaţii ale inimii. Descurajat, se ridică după un moment. 
Fără să-şi dea seama, buzele sale articulară în şoaptă 
gândurile care-l chinuiau: „Nu mi-ai spus tot ce trebuia să 


ştiu. Principalele aspecte au rămas la fel de întunecate, ca şi 
până acum.” 

Cu regret, renunţă la această idee. Căci îşi dăduse seama 
că, în fond, asta era esenţa vieţii pe care o trăia. O viaţă în 
care nimic nu a fost şi nu este explicat. Era viu şi în asta 
consta victoria sa. 

Se aplecă şi inspectă buzunarele bătrânului, fără însă a 
găsi ceva. Tocmai voia să se ridice, când: „Dumnezeule., dă- 
mi arma aceea, prietene...” 

Gosseyn încremeni de uluire, dându-şi seama că nu auzise 
nimic, ci recepta gândurile unui mort. Neâncrezător mai 
întâi, apoi tot mai hotărât, începu să-i scuture cu blândeţe 
corpul inert. Celulele creierului uman sunt extrem de 
fragile, dar ele nu mor imediat după stopul cardiac. Dacă 
recepţionase deja o idee, poate era posibil să recepteze şi 
altele. Minutele treceau. „Procesul complex declanşat de 
moarte - gândi Gosseyn - generează această întârziere. 
Acest proces distrusese deja în bună parte sincronizarea 
stabilită între ei de către Lavoisseur. 

„Fă tot ce poţi ca să mai trăieşti o vreme, Gosseyn. 
Următoarea serie de corpuri este ocum la vârsta de circa 
18 ani. Ai răbdare să ajungă la 30, adică 30...” 

Pentru moment asta fu totul, dar Gosseyn fierbea de 
nerăbdare. Probabil că stimulase un grup mai redus de 
celule. Mai trecură câteva minute, apoi: „Memoria este ceva 
în mod sigur ieşit din comun... Dar, între seria ta şi seria 
mea, continuitatea a fost întreruptă. Accidentul pe care l- 
am suferit era mult prea grav pentru proces. Mare păcat - 
dar întrucât tu ai trecut prin experienţa supravieţuirii 
aparente ca individ, îţi dai seama cât este de complet...” 

Urmă de astă dată o pauză aproape perceptibilă, după 
care o nouă idee îşi croi drum:..."Mă întrebam dacă nu 
cumva mai este şi altcineva. Eu mă consideram drept 
regina acestui joc de şah, în care tu ar fi trebuit să fii pionul 
de pe rândul 7, gata să se transforme în regină. Dar dincolo 
de acest punct, nu-i decât vidul, căci o regină, oricâtă 


putere ar avea, nu-i până la urmă decât tot o piesă. Atunci, 
cine-i jucătorul? Unde a început partida...? O dată mai 
mult... (gândul deveni incoerent)... Cercul se închide şi nu 
suntem cu nimic avansați”! 

Gosseyn lupta cu frenezie să păstreze contactul, dar 
acesta se estompă, apoi se întrerupse complet. În timp ce se 
concentra pentru a recepta şi alte gânduri, realiză deodată 
fantasticul acţiunii sale. Se văzu pe el însuşi, în mijlocul 
ruinelor acestei clădiri cu pereţii bătuţi în pietre scumpe, 
încercând să citească gândurile unui mort. Era o situaţie 
unică, fără îndoială, în. Întregul univers. Deodată gândurile 
sale proprii dispărură; o dată mai mult... Restabilise 
contactul. 

„Gosseyn, de peste 500 de ani... Am educat NON- 
ARISTOTELIENI, dar altcineva o începuse. Căutam un loc 
unde să mă stabilesc; pe de altă parte, încercam să 
descopăr ceva care să nu fie o simplă continuitate; mi s-a 
părui că omul NEARISTOTELIAN ar fi putut fi acel ceva... 
Desigur, secretul imortalităţii nu putea fi încredinţat unor 
neintegraţi de teapa lui Thorson, care l-ar fi privit ca pe un 
mijloc de acaparare a puterii supreme...” 

Ideea redeveni confuză şi în minutele care urmară fu clar 
că celulele îşi pierdeau unitatea şi personalitatea. Ici, colo, 
probabil mai rezistau mici grupuri de celule care funcționau 
haotic, mase de neuroni, care formulau imaginea proprie a 
morţii iminente. În cele din urmă, captă un ultim gând 
coerent:..." Am descoperit baza galactică şi am vizitat 
universul... M-am întors şi am supervizat construcţia 
Maşinii jocurilor - căci numai un computer ar fi putut 
controla hoardele nedisciplinate care populau Pământul. 
Tot eu am fost cel care a ales planeta Venus drept loc unde 
non-aristotelienii să se simtă liberi. Şi, apoi în ciuda 
pierderii mele de memorie şi a rănilor, am reuşit să 
demarez incubarea unei noi serii de corpuri, altele decât 
cele din propria mea genera... Genera...” 


Şi asta fu totul. Mai trecură câteva minute, dar nu mai 
recepta decât nişte scurte străfulgerări de gânduri risipite. 

În cele din urmă, Gosseyn se ridică în picioare. Îl încerca o 
exuberanţă înflăcărată, proprie omului care a înfrânt însăşi 
moartea. Regreta numai faptul că nu reuşise să obţină 
informaţiile vitale privind multiplicarea corpurilor. În mare, 
se putea declara satisfăcut, cu o singură excepţie, la timpul 
ei neluată în seamă. 

Brusc, totul îi reveni în minte, odată cu ansamblul im- 
placaţiilor decurgând din aceasta: ,... Între seria ta şi seria 
mea, continuitatea a fost întreruptă!” 

Era straniu să constate că adevărul nu-i sărise în ochi mai 
devreme. Ideea unei conexiuni între el şi Lavoisseur nici 
măcar nu-i trecuse prin minte, iar, mai devreme, 
respingerea lui X fusese completă. 

Pe de altă parte, continuitatea să nu fi fost sau să nu se 
refere decât la... Memorie. Ar fi putut însemna şi altceva? 

Cuprins de înfrigurare, căută o loţiune de bărbierit. Găsi o 
cutioară într-un lavabou de pe coridor. Cu degete 
tremurând uşor întinse puţină soluţie pe obrajii inerţi ai 
mortului. Barba dispăru imediat la atingerea cu prosopul. 

Gosseyn, stând în genunchi, văzu un chip mai bătrân decât 
s-ar fi aşteptat: 75, poate 80 de ani. Uşor de recunoscut, 
trăsăturile acestuia ofereau răspunsul la multe întrebări. 

Mai presus de orice discuţie, se afla în faţa sfârşitului 
tangibil al căutărilor sale. 

Era propriul său chip. 


SFÂRŞIT 


(1) Juggernaut - În mitologia indiană, cea de a opta 
încarnare a zeului Vişnu, semnificând forţa neânduplccată, 
implacabilă.