A. E. Van Vogt — Non-a v3 — Sfarsitul Non a

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


Sfârșitul Non-A 


Gilbert Gosseyn deschise ochii într-un întuneric ca smoala. 
Totul se-ntâmplase foarte repede. Prima senzaţie fu aceea 
că nu se afla unde ar fitrebuit să se afle. 

În acest scurt răstimp, deveni conştient de câteva lucruri 
în legătură cu el: stătea întins pe ceva moale, ca un pat. Era 
gol puşcă; dar era acoperit cu o țesătură foarte uşoară. 
Simţea ceva pe tot corpul, şi pe mâini şi pe picioare, ca şi 
cum, pe anumite porţiuni, ar fi avut aplicate nişte 
dispozitive absorbante. 

Această senzaţie, că era legat îi întârzie impulsul de a se 
ridica în capul oaselor. Aşa că avu timp suficient pentru 
Ideea Specială pe care numai cineva instruit ca el o putea 
avea: 

— Să fiu. Asta e! Aceasta este chiar viaţa în relaţie cu 
realitatea crudă. 

O fiinţă umană însemna un cap şi un trup înconjurat de 
nimeni nu ştia exact ce. Nimeni nu aflase vreodată — în 
mod exact. 

Erau cinci sisteme principale care înregistrau mediul 
înconjurător: şi cel puţin trei din acele simţuri îi furnizau 
deja câteva informaţii. Dar şi aceste informaţii se bazau tot 
pe informaţii, şi pe memoria din creierul său. El ştia 
anumite lucruri datorită îndoctrinării anterioare. 

În esenţă, eul interior se află mereu în întuneric; şi 
mesajele, pătrund la el mai întâi prin văz, auz şi pipăit, care, 
ca şi antenele de televiziune sau radio, sunt programate să 
înregistreze anumite benzi de unde. 


Acesta era un concept din vechea Semantică Generală. 
Dar era de-a dreptul paralel cu situaţia lui prezentă. 

Ce-l nelămurea în momentul de faţă era faptul că nu-şi 
amintea defel să fi mers la culcare cu o seară înainte în 
asemenea circumstanţe fizice. Dar, din moment ce nu se 
simţea în nici un fel ameninţat, faptul că nu-şi amintea nu-l 
deranja. Pentru că — era o paralelă fantastică. 

"Eu, gândi Gosseyn, mă aflu, de fapt, în beznă. Aproape 
imediat, a început percepţia. Dar nu mi-a dezvăluit nimic 
care să arate vreo legătură directă cu universul — sau ca 
realitatea, oricare ar fi ea. ". 

Era o conştiinţă fluctuantă, tipic umană. Pentru că, chiar în 
momentul în care avea acele gânduri, un alt proces de 
gândire din sinea sa remarca din nou că situaţia aceasta nu 
se potrivea cu realitatea normală a trezirii unei fiinţe vii, 
inteligente. 

Era mai mult decât curiozitate simplă, indiferentă. Era o 
nevoie de a şti provocată de senzaţia că ceva nu era în 
ordine. 

Gândindu-se la numeroasele dispozitive aspirante pe care 
le simţise ataşate de corpul său, Gosseyn ridică încet 
braţele. După aceea, îndepărtă cuvertura subţire de pe 
partea superioară a corpului său. Părea să fie ceea ce 
simţise el: un cearşaf. Acesta se mişcă uşor şi astfel, după 
doar câteva clipe mâinile şi braţele îi erau libere pentru 
următoarea mişcare. 

Cu mare atenţie, pipăi şi patul. Şi, dintr-o dată, descoperi 
nişte tuburi de cauciuc. Zeci de tuburi. Erau ataşate la 
dispozitivele aspirante de pe corpul său. 

De fapt, când le simţi, se sperie. Îngheţă fără să se mai 
poată mişca. Pentru că. Era ridicol! 

Pentru că — nu avea încă nici o memorie despre cum i se 
putea întâmpla aşa ceva. 

Conştient, îşi făcu singur curaj. Îşi propti mâinile bine pe 
suprafaţa moale de sub el. Şi, cu ajutorul lor, se ridică. 


Sau, mai bine zis, încercă să se ridice; capul i se izbi de 
ceva, tot moale, aşezat aproape, deasupra lui. 

Se întinse la loc, speriat. Dar imediat exploră suprafaţa de 
deasupra, cu degetele. "Iavanul'" cuşetei sale lungi şi 
înguste era făcut dintr-un material moale, ca o țesătură. Şi 
se afla la mai puţin de un picior deasupra lui. Pereţii, de pe 
părţile laterale, şi cei de la cap şi de la picioare, erau tot ca 
nişte perne şi la distanţă de un sfert de metru depărtare de 
el. 

Situaţia nu mai era doar ridicolă. Sau încurcată. Era 
complet fără legătură cu tot ceea ce ştia el. 

Stând întins acolo, îşi dădea seama că, până în exact acel 
moment, luase drept sigur faptul că el era Gilbert Gosseyn, 
care se trezea după somnul de noapte. 

Stând întins acolo, făcu în mod conştient pauza 
corticotalamică a Semanticii Generale. 

Teoria era că gândirea — corticală — ca parte a creierului 
putea să facă faţă chiar şi unei situaţii periculoase mai bine 
decât o făceau, în mod automat, sentimentele — talamice — 
care nu făceau altceva decât să reacționeze. 

"Bine, gândi el dezgustat. Şi acum?" 

O idee nouă îi veni deodată: ". Sigur că da! Când m-am 
trezit, ştiam cine sunt". 

Dar faptul că era Gilbert Gosseyn, îl luase, aşa, de-a gata 
încât i se ştersese din prim-planul gândirii. Dar nu era o 
informaţie fără importanţă. 

Să te trezeşti şi să ştii cine eşti; asta se-ntâmpla, fără 
îndoială, în fiecare dimineaţă, tuturor oamenilor. Numai că 
de data aceasta, se întâmpla cuiva care nu era doar o fiinţă 
de rând. Individul care se trezise era o fiinţă umană cu un 
creier supradezvoltat. 

Aceasta însemna că se trezise împăcat cu sine. Mai 
dispunea de o memorie nesigură despre ce făcuse: 
distanţele imense ale galaxiei pe care o traversase cu 
posibilităţile speciale ale super-creierului său. Evenimentele 
extraordinare la care luase parte, inclusiv distrugerea 


Discipolului şi, lucru chiar mai important, salvarea planetei 
non-Aristoteliene Venus de forţele interstelare ale lui Enro 
cel Roşu. 

. Îi cunoscuse pe oameni ca Eldred şi Patricia, Crang şi 
Leej, femeia care ghicea Viitorul, şi. 

Pauză! Alungarea acestor amintiri. Sau mai degrabă 
înţelegerea că ele nu aveau nici o legătură evidentă cu 
această beznă ca smoala. 

Cum am ajuns aici? 

Nu era un gând care-i neliniştea, dar era o întrebare 
normală. Evident, nu era nevoie de nelinişte, sau teamă de 
orice fel. În fond şi la urma urmei, în orice moment putea 
vizualiza una dintre numeroasele zone ale memoriei sale: 
suprafaţa unei planete, sau podeaua unei camere, sau 
interiorul unei nave spaţiale. Şi putea să plece din patul 
ăsta strâmt şi spaţiul acesta înghesuit şi închis. 

Problema era, că nu ştia ce căuta aici şi unde se afla 
acum?! 

lată deci din nou scopul, dar în altă formă: examinarea 
mediului acesta înconjurător absolut ridicol. 

Gândind astfel, Gosseyn ridică iar mâinile şi braţele. De 
data asta, când se ridică din nou spre tavanul moale — şi- 
atât de jos — se încordă şi împinse tare. 

Făcu atunci o descoperire rapidă. Partea moale era groasă 
cam de doi centimetri. Şi era moale, şi se afunda. Dar 
dincolo de ea simţi ceva tare, ca de metal. 

Întins pe spate, se opinti în tavan cu toată puterea. Dar 
acesta nu cedă. După ce în zadar împinse în pereţii de la 
picioare şi de la cap. Gosseyn se lămuri. Fără să se 
alarmeze încă, se întinse pe spate. 

Totuşi. Începu iar să gândească: ce altceva se putea face 
într-un loc ca acesta? Era o ruşine să zaci aşa fără să ştii. 
Dar informaţiile pe care le avea la îndemână erau aşa de 
puţine încât, de fapt, nu mai avea de cercetat decât un 
singur lucru. 


„ Şi tuburile acelea la care e conectat trupul meu: ce 
primesc de la ele? 

Şi mai important, ce s-ar întâmpla dacă supercreierul său 
l-ar transporta deodată cu viteză analogă cu douăzeci de 
zecimale? 

Părea să fie o problemă reală: ce s-ar întâmpla cu 
substanţa asta, orice-ar fi, pe care tuburile o introduceau în 
corpul său? Sau — o altă idee — dacă le-ar îndepărta, ce-ar 
fi, oare? 

Gosseyn lăsă să se scurgă câteva zeci de secunde, timp în 
care analiză implicaţiile. În cele din urmă, i se părură 
irelevante. Pentru că, acolo, nu avea nevoie să fie legat. 

Toate zonele de care-şi amintea prin metoda dodecimală, 
cu ajutorul căreia călătorise pe distanţe enorme, atunci 
când era necesar, îl plasau într-un loc unde era relativ în 
siguranţă să poată trăi ca o fiinţă vie, care inspiră oxigen. 

Stând aşa, îi veni ideea că analiza în sine aproape 
echivalentul unei decizii de a pleca. Aproape — dar nu 
chiar! 

". Pentru că mi s-a întâmplat ceva care m-a adus în 
închisoarea asta. Acel ceva trebuie să fie aproape incredibil 
de puternic pentru a-l captura pe Gilbert Gosseyn, omul cu 
creier superior. 

Da, să-l captureze! Şi — mai rău! 

— Prizonierul să nici nu ştie când sau cum se făcuse asta. 
Ar trebui să aştept. Şi să descopăr, cine sau ce, avusese 
această putere incredibilă. Pentru că, dacă putea s-o facă 
acum, a doua oară, fiinţa sau lucrul acela s-ar putea să nu 
mai rişte să mă scape." 

Un timp, Gosseyn se relaxă şi-şi lăsă corpul să zacă pur şi 
simplu, fără nici o încordare, hotărât să aştepte. Dar îi veni 
altceva în gând. 

În mod evident trebuie să fie pe acolo un mecanism care 
să deschidă cutia în care se afla. Părea închis într-un fel de 
sicriu. Dar nu era asta. Nu se făceau sicrie aşa de rezistente 
şi de tari ca fierul, cum era acela pe care-l simţise el prin 


căptuşeală. E adevărat că un om îngropat în pământ nu ar fi 
putut să forţeze şi să-şi deschidă sicriul; pământul de 
deasupra opunea destulă rezistenţă Dar nu ar fi o 
rezistenţă de oţel. Capacele se aşezau ceva mai deasupra 
sicrielor, mai ales când era vorba de unul luxos, cum era 
ăsta. 

Gândurile acestea nu îi luară multă vreme. Pentru că, dacă 
s-ar fi aflat într-un sicriu, pentru el nu era o problemă. Cinci 
sau şase picioare de pământ bătătorit deasupra şi cutia în 
sine nu erau obstacole în calea unui analogii dodecimale. 

Gosseyn dădu din cap, mustrându-se de unul singur. Se 
gândise aiurea. Oamenii din sicrie nu aveau tuburi de 
cauciuc conectate în câteva zeci de locuri de pe trupul lor. 

Era pe cale să se-ntindă iar, când îi veni o idee care nu 
avea legătură cu nimic: "Acesta este Gilbert Gosseyn. 
Probabil că mi-am pierdut o vreme cunoştinţa. Ce s-a 
întâmplat?" 

Câteva voci îi dădură răspuns. Ce era ciudat cu aceste voci 
era că, deşi păreau să vină de la alte persoane, îi veneau în 
minte ca fiind propriile gânduri. "Se pare că şi Leej a avut o 
reacţie proastă". Impresia era că vorbise Eldred Crang. 
"Impresia mea este că s-a întâmplat ceva groaznic, dar nu 
ştiu ce". Aceste vorbe veneau parcă de la John Prescott. 
Crang zise: "Patricia dragă, cheamă doctorii. Din fericire, 
are cine să ne ajute". 

Da. Acum era din nou prima voce. "Adu doctorii. Dar 
imediat, să nu pierdem impresiile: daţi-mi voie să spun că în 
acest moment am senzaţia că sunt Gilbert Gosseyn." 
Tăcere. "Are cineva ceva care să se potrivească cu asta?" 

Un alt gând de la (impresia) Eldred Crang: "Oh, Leej vino 
încoace. Leej, Leej, ceva impresii? Ceva preziceri?" 

Răspunse o voce îndepărtată: "S-a întâmplat ceva. Ceva 
de-a dreptul grozav. Nu am dat greş complet. Am o ciudată 
siguranţă în privinţa asta. Dar — nu este vorba de citit 
viitorul. S-a întâmplat deja, orice-ar fi să fie. Dar, uf, nu 
înţeleg nimic." "Întinde-te pe spate, dragule." Vocea 


Patriciei venea şi ea, nu ştia cum, din alt gând. "Dă-i voie 
doctorului să te controleze." 

Lui Gilbert Gosseyn, stând acolo întins în bezna a ceea ce 
putea fi un mormânt, dar probabil nu era, îi veni ideea că, 
mintal, nu prea stătea bine. 

"Acum îmi amintesc, gândi el tulburat, eram pe cale să 
realizăm saltul din această galaxie în cealaltă, dar." 

Când mintea sa ajunse la aceste îndoieli, la acest îndoielnic 
"DAR", vocea unui bărbat se auzi aproape, sunându-i în 
urechi: "Există o singură distorsiune în profilul creierului 
său care nu cedează. Dar nu are puteri conectate în zona 
aceea. Aşa că nu poate folosi asta împotriva noastră în 
vreun fel pe care-l putem anticipa. Dar ce e de făcut?" 

Aceasta era o întrebare care era cu siguranţă la fel de 
valabilă pentru Gosseyn ca şi pentru vorbitor. Venise 
desigur timpul pentru o altă pauză corticotalamică. 

Constată că de data asta era mai optimist. E adevărat că 
era tot linişte, şi că întunericul rămăsese la fel de 
nepătruns. De asemenea, încă zăcea întins în cuşeta sa: şi-şi 
simţea corpul gol, cu numeroasele lui legături, exact ca mai 
înainte. 

Dar când Gosseyn repetă în minte cuvintele pe care le 
auzise, implicaţia lor era că se afla sub stricta supraveghere 
a cuiva care vorbea limba engleză de pe Pământ. 

Vizualiză condiţiile nu prea atrăgătoare din exterior, 
ţinând cont de cele ce se spuseseră acolo: ". Cred că mă 
aflu în interiorul unei cutii de metal, care arată cam ca un 
coşciug. Cutia se află instalată pe o masă solidă din 
laborator. Şi nişte maşinării electronice mă ţin sub 
observaţie cam după metoda aparatelor cu raze x sau cu 
iniţiatori de particule. Oricine ar fi acela care mă 
supraveghează, nu ştie că sunt Gilbert Gosseyn, pentru că 
vorbele care mă numeau erau impersonale; şi deşi 
demonstra o excepţională putere de înţelegere — şi se pare 
că a observat surplusul de creier din capul meu — 
observatorul nu a arătat că-mi cunoaşte identitatea." 


În concluzie, era cineva din afară şi nu avea nici o 
informaţie despre ce făcuse Gilbert Gosseyn în universul 
exterior. 

Probabil că în momentul acesta se puteau deduce mai 
multe lucruri; şi cel mai bun lucru de făcut pentru prizonier 
era să aştepte încă puţin, măcar, în speranţa de a obţine 
ceva informaţii mai consistente. Trebuia cu adevărat să afle 
ce se întâmplase înainte, şi ce se întâmpla acum. 

Nu avu mult de aşteptat. O voce mai profundă, ca de 
bariton, spuse, tot în engleză: 

— Spune-mi împrejurările exacte în care aţi luat această 
persoană la bord? 

— Domnule, urmă răspunsul politicos, am detectat o 
capsulă care plutea în spaţiu Razele cu care am cercetat-o 
ne-au dezvăluit că înăuntru se afla o fiinţă umană de sex 
masculin, care părea ori că doarme, ori că e inconştientă. 
Totuşi, acum, că-l avem aici, o observaţie mai atentă a 
arătat că se află într-o stare de intensă agitaţie, şi creierul 
lui era receptiv la tot felul de semnale pe care le primea. Ce 
sunt acele semnale nu ne este foarte clar. Dar el pare a fiun 
recipient pentru toate gândurile unui alter-ego, care 
trăieşte intens o situaţie de viaţă şi se află într-o stare de 
activitate normală la distanţă de mulţi ani-lumină. 

Iarăşi tăcere. Apoi o a doua voce zise: 

— Poate că e nevoie să-l supunem unui stress. Aşa că 
haideţi să-l lăsăm izolat, aşa cum se află — şi să-l lăsăm să-şi 
dea seama de asta. 

— Să-şi dea seama de ce? 

— Ne vom consulta cu departamentul de biologie. 

O voce nouă, calmă, hotărâtă, păstrând în ton o notă de 
comandă, spuse: 

— Eu am urmărit pe monitor acest experiment. O decizie 
nu se ia în felul acesta. Nu ştim unde ne aflăm, şi nu ştim 
cum am ajuns aici. Scoateţi-l din capsula aceea. S-ar putea 
să dispună de echipament care să-l ajute în stare de criză. 


Să-l scoatem dintr-un mediu în care ar putea primi orice fel 
de asistenţă. 

Pentru Gilbert Gosseyn aceasta era evaluarea stării de 
lucruri. Sigur, lucrul de care avea nevoie era, mai ales, să 
iasă din închisoarea aceasta strâmtă şi înghesuită. Ar fi 
putut apoi să vadă, probabil, cum arată cei ce-l ţineau 
prizonier; şi poate că ar fi putut afla chiar cine erau ei. 

Mai erau şi alte gânduri vagi care se derulau în 
profunzimea minţii sale: printre ele, un început de analiză a 
cuvintelor care-i dăduseră o idee despre locul în care-l 
găsiseră aceşti oameni: într-o capsulă ce plutea în spaţiu. 
Localizarea ridica la fel de multe întrebări câte răspunsuri 
puteau să existe — dar n-avea să se gândească la asta 
acum. 

Pentru că avea senzaţia unei deplasări. Deplasarea părea 
să fie în direcţia în care se afla capul său. Gosseyn întinse 
mâna încercând să-şi verifice senzaţia. Câteva momente 
după ce atinsese căptuşeala de deasupra lui, nu mai avea 
nici o îndoială: "tavanul" se deplasa alunecând către 
picioare; foarte încet. 

Această dublă informaţie îi sugeră tabloul unui container 
cu placa de jos culisantă. Interesant, şi logic, oamenii aceia 
care puteau "vedea" în interiorul unui creier uman, puteau, 
cu instrumentele lor, să analizeze mecanismul de închidere 
al capsulei şi tocmai o deschideau. 

Gosseyn anticipă că, dintr-un moment într-altul, partea de 
la capul său a capsulei va culisa, sau se va ridica şi lumina 
din cameră îi va pătrunde în ochi. Şi-atunci, se-ntări, într-un 
fel, pentru a primi şocul luminii bruşte. 

Dar de fapt, mişcarea de sub el încetă. O adiere proaspătă 
îi atinse obrajii. Era un alt nivel de percepţie, sau poate alte 
nivele. Era mai mult aer în jurul lui, şi temperatura se 
modifică, uşor: era mai răcoare. 

Faptul acesta îi sugeră că trupul şi capul lui trecuseră într- 
o altă încăpere la fel de întunecată cum fusese celula de mai 
înainte. 


" Ăştia nu riscă nici un pic!" 

Lucru de două ori mai interesant, făcând abstracţie de 
tuburile flexibile de cauciuc încă ataşate de corpul lui, se 
părea că acum se putea ridica. 

Dar n-o făcu. 

Amintirea celor auzite, îl împiedică să facă vreo mişcare 
bruscă. Amintirea despre împrejurările în legătură cu 
Gilbert Gosseyn — credea el — sugera un tablou cu corpul 
unui bărbat care fusese descoperit plutind într-o capsulă. 
Asta părea să însemne că el se afla acum într-o navă 
spaţială. Cei de pe navă pescuiseră capsula, şi-o luaseră la 
bord. 

Implicaţiile erau clare: ". Trebuie să fiu un alt corp allui 
Gilbert Gosseyn, care-a căpătat într-un fel viaţă înainte ca 
celălalt să moară." 

După câte-şi amintea, Gosseyn unu ajunsese în oraşul 
Maşinii Jocurilor, pe Pământ, cu o falsă memorie despre 
locul de unde venise. Apoi, după ce a fost ucis de către un 
agent al forţelor de invazie interstelară, s-a trezit brusc pe 
Venus, crezând că era acelaşi Gosseyn. Acest al doilea 
Gosseyn pornise să lupte împotriva forţelor de invazie şi, în 
consecinţă, se îndreptase către Gorgzid, planeta de 
domiciliu a invadatorilor. 

Gosseyn Numărul Doi se afla încă acolo. În spaţiul acela 
îndepărtat şi era, de fapt, acel alter-ego la care se referise, 
cea de-a treia voce. Şi în acelaşi moment — dacă putea 
exista un moment paralel la o asemenea distanţă — 
Gosseyn Numărul Doi îşi revenea după o tentativă a unui 
grup de a "sări" în altă galaxie, din care (credeau ei) venise 
rasa umană cu zeci de mii sau un milion de ani mai înainte. 

Gosseyn Trei, stând în întunericul de nepătruns al unei 
încăperi din ceea ce el presupunea că este o navă spaţială 
îşi întrerupse firul amintirilor despre istoria trecută a 
trupurilor lui Gilbert Gosseyn şi, adresându-se telepatic 
alter-egoului său, spuse în gând: "Am înţeles corect, 
Gosseyn Doi?'. 


Răspunsul — trebuie să fi fost un răspuns şi nu doar un 
gând de-al lui — veni pe dată: "Am putea discuta asupra 
numărului. După câte înţelesesem eu, următorul grup de 
trupuri Gosseyn aveau vârsta de optsprezece ani. Tu pari să 
faci parte din generaţia mea. Asta face ca tu să fii Numărul 
Trei dintre aceia care au ieşit din starea de agitaţie intensă 
şi au devenit conştienţi." "Bine, eu sunt Trei şi tu eşti Doi. Ei 
bine, Doi întrebarea mea este: crezi că voi putea să mă 
descurc în situaţia aceasta, chiar dacă m-am trezit?" "Dispui 
de toate posibilităţile de care dispun şi eu, veni răspunsul 
îndepărtat şi, bineînţeles, mai sunt şi eu aici şi urmăresc tot 
ce se-ntâmplă." "Am impresia că te afli foarte departe, aşa 
că nu-mi poţi fi de mare ajutor." "Imediat ce va fi posibil, fă 
o înregistrare dodecimală mentală a incintei în care se te 
afli; şi, în caz de urgenţă — cine ştie?" "Crezi că ar fi 
înţelept din partea noastră să ne aflăm într-un loc unde am 
putea fi ucişi?". 

"N-ar fi deloc înţelept, se-nţelege." "De ce crezi că sunt 
ţinut în astfel de condiţii, ca să nu pot vedea nimic?" 

Răspunsul îndepărtat veni imediat: "Sunt două posibilităţi: 
Prima — nu fac decât să fie precauţi. A doua — structura lor 
este o autocraţie. Într-o astfel de situaţie, persoanele cu o 
poziţie mai joasă trebuie să se pună la adăpost de 
eventualele critici pe care le-ar suporta dacă şi-ar asuma 
riscuri. Acea a treia voce suna autoritar poate că şi individul 
acela intenţiona, ca mai târziu, să arate că a progresat cu 
prudenţă. În cazul acesta, vei auzi în curând Vocea 
Numărului Patru care, cu şi mai mare autoritate, îşi va lua 
precauţiile sale." "Ce ai de gând?" "Am intenţionat să 
organizăm un al doilea salt după primul care, aparent, a dat 
greş. Dar cele întâmplate cu tine crează oarecare confuzie. 
Şi acum intenţionăm să amânăm până ce se clarifică 
situaţia ta." 

Gosseyn Trei, stând întins acolo în întuneric, tăcea, luând 
notă de gândurile care-i veneau în minte. 


"Sigur că da, zise el, cea mai bună soluţie ar fi să vin acolo, 
la tine, şi să-ncerc să te ajut." 

Gândul i se întrerupse. Pentru că i se spusese nu. 

"Bine, încuviinţă el. Îţi înţeleg raţionamentul. Cineva 
conştiincios trebuie să stea aici. Şi nu ştim câţi indivizi 
Gosseyn în stare latentă rămân la nivelul nostru de vârstă şi 
nu putem fi absolut siguri că există un grup în vârstă de 
optsprezece ani.' 

Apoi reluă: "Oricum, aş face mai bine să mă concentrez 
asupra actualei situaţii. Are ce să mă preocupe din plin." 
"Chiar că are, veni gândul îndepărtat, foarte îndepărtat al 
lui Gosseyn Doi. Succes!". 

Iată-l deci într-o (credea el) cameră, acum, nu se mai afla 
în interiorul acelei capsule. 

Emoţionat, se simţea mai în siguranţă. Aflase rostul 
tuburilor de cauciuc: Cu multă vreme în urmă, un număr de 
trupuri Gosseyn fuseseră puse în diferite ascunzători. Şi 
fiecăruia, se părea, îi venea rândul să se trezească, ca 
urmare a morţii lui Gosseyn care-l preceda. 

Excepţie făcea, desigur, numai el — Gosseyn Trei — care 
se trezise în timp ce Gosseyn Doi trăia încă. Fusese probabil 
construit un sistem complicat care să le asigure 
alimentarea şi eliminarea reziduurilor din corp şi care era 
proiectat să ţină corpul în viaţă, atâta vreme cât se află în 
stare latentă. 

Numai că, bineînţeles, pentru el lucrul acesta nu mai era 
valabil. Nu acum, când nu se mai afla în capsula ci, după 
câte-şi putea da seama, într-o încăpere largă. 

". Pe patul acesta culisant, trupul meu este încă ataşat de 
tuburile de cauciuc Dar tuburile probabil fuseseră 
desprinse de rezervoarele şi aparatura la care erau legate 
în interiorul caspulei. Asta s-a întâmplat ca urmare a 
faptului că am fost mutat aici." 

Şi, într-un fel, datorită împrejurărilor, reuşise să respire 
fără nici un tub. Lucrul acesta era valabil şi pentru acolo şi 
pentru aici. 


". Aşa că, de ce să nu-mi desprind legăturile astea şi să văd 
dacă pot să mă ridic?" "Dacă pot" însemnând, printre alte 
realităţi, dacă un corp care nu se mişcase şi nu exersase 
niciodată în întreaga sa existenţă, putea într-adevăr să 
funcţioneze din punct de vedere al mobilităţii muşchilor? 
Totuşi, când se gândi mai bine, îşi aminti că-şi mişcase 
braţele. Împinsese cu ele în tavan. Pipăise tot ce putuse 
ajunge cu mâna în strâmta sa locuinţă. 

Dar, desigur, dacă şi-ar desprinde legăturile, ar putea să 
se mişte mai bine. N-avea nici un rost să stea şi să zacă 
întins acolo. Era timpul să încerce câte ceva şi să afle cum 
ar reacţiona temnicerii săi. 

Era, în fapt, hotărârea de-a face ceva de unul singur. 

Decis, Gosseyn îşi deplasă mâinile în jos spre acelaşi 
punct: stomacul său. Cel mai mare tub se afla acolo. 

Cu degetul de la o mână apucă de carne în locul unde era 
prins tubul. Cu cealaltă mână, prinse tubul. Şi tocmai voia 
să tragă cu toată puterea — când se aprinse lumina. 

Două perechi de mâini se repeziră şi-l apucară simultan. 

— Cred că noi ar trebui să-ţi deconectăm echipamentul de 
supravieţuire. 

Era vocea pe care el o numise Vocea Numărul Doi. 
Identificarea vorbitorului se afla undeva în subconştientul 
lui Gosseyn. Creierul său era în primul rând ocupat cu 
potopul de lumină. Intensitatea ei era mult prea mare 
pentru posibilităţile de vedere ale lui Gosseyn. 

Oricum, înregistra câteva fragmente de informaţii. Se 
părea că lumina venea de la pereţii camerei. Cei doi 
bărbaţi, de înălţime medie, erau îmbrăcaţi în alb — sau cel 
puţin aşa părea în acele momente de extremă durată. 
Pereţii păreau mai închişi puţin la culoare decât hainele, 
dar oricum, răspândeau lumină: şi păreau să se afle la 
distanţă. Ca prin vis, în confuzia aceea îşi dădu seama că 
rămăsese fără tubul conectat în zona stomacului. 

Cei ce-l ţineau în captivitate trebuia să fi considerat asta 
ca un succes pentru cele ce-şi propuseseră, oricare ar fi fost 


planurile lor. Pentru că se dădură înapoi, îndepărtându-se 
de el. Şi el era vag conştient că stăteau acolo, şi se uitau la 
el. 

Gosseyn rămase clipind din ochi din cauza luminii. Şi, 
destul de repede acum, realiză că surse de lumină 
puternică venea de deasupra lui. Şi asta îi cauzase, fără 
îndoială, dificultatea iniţială de a vedea. 

La câteva clipe după această descoperire, din moment ce 
se părea că nu mai are rost să se prefacă, întoarse capul. Se 
uită direct la cei doi bărbaţi. Şi spuse: 

— Nu prezint nici un pericol pentru voi, domnilor. Aşa că 
spuneţi-mi! De ce vă temeţi? 

Era o primă încercare de a obţine informaţii. Care era, se 
pare, singurul scop pe care-l putea avea în acest moment şi 
în starea în care se afla. 

Nu primi nici un răspuns. Dar nu se putea spune că nu 
aflase nimic. Simpla observare a celor doi îi furniza câteva 
informaţi, şi-i dădu ocazia să-şi analizeze din nou situaţia. 

Ceea ce vedea, din poziţia culcat, cu capul dat într-o parte, 
era o cameră foarte luminoasă, înţesată de aparatură — în 
faţa lui, pe un perete, erau instalate în şiruri orizontale, 
paralele, alte aparate. Acestea străluceau. 

Interesant, tot ca informaţie, era că cei doi erau albi ca şi 
el. Dar feţele lor nu erau ca cele ale americanilor — 
europeni de vest, de pe Pământ, aşa cum îi avea Gosseyn în 
memorie. Şi îmbrăcămintea le era absolut ridicolă: mulate 
pe corp, nişte cămăşi cu aspect metalic, se încheiau cu un 
guler foarte strâns la gât. Pantalonii bufanţi, albi, până la 
gleznă, le făceau picioarele mai scurte. 

În plus, fiecare dintre ei purta un fel de căciulă peste părul 
galben-auriu. Aceasta părea foarte umflată. Ceea ce dădea 
căciulii un aspect atât de voluminos era un instrument 
complicat instalat în vârful ei. Sau în ea: țesătura şi metalul 
păreau tot una. 

Braţele lor arătau normale ca formă şi mărime, dar erau 
acoperite cu ceva din acelaşi material ca ciorapii. Ţesătura 


aceea albă se oprea la încheieturile mâinilor. Mâinile şi 
degetele nu erau acoperite şi păreau a avea dexteritatea de 
a executa ceea ce Li se cerea. 

Imediat după ce-şi reveni, ca să zicem aşa, pentru a-i 
identifica mai bine, el numi cel două fiinţe umane în sinea 
sa, Vocea Unu şi Vocea Doi şi Gosseyn îşi aminti ce spusese 
Vocea Trei despre faptul că nu ştiau "unde ne aflăm sau 
cum am ajuns aici". Aşa că vorbi din nou: 

— Poate v-aş putea ajuta să aflaţi ceea ce vreţi să ştiţi. 

Tăcere. Nici măcar o încercare de a-i răspunde. Indivizii 
stăteau acolo, pur şi simplu, holbându-se la el. Gosseyn îşi 
aminti modul în care încercase alter-ego-ul lui să-i analizeze 
pe aceşti oameni; şi că nu erau cetăţeni ai unei societăţi 
democratice. 

Implicaţiile, acum, şi aici, conduceau la concluzia că aceşti 
băieţi, probabil lachei, aşteptau ordine de sus. Poate de la 
Vocea Trei, poate de şi mai sus. 

Într-un fel, mai apoi, analiza se dovedi a fi corectă. De 
undeva, din tavan, o voce total străină, spuse pe un ton 
aspru: 

— Prizonierul era singura noastră legătură cu ceea ce ni s- 
a întâmplat. Aşa că stoarceţi de la el tot ce ştie. Nu vă 
purtaţi cu mănuşi şi acţionaţi cât mai repede. 

Gosseyn avu timp să-i dea numele de Vocea Patru. În 
momentul acela, Vocea Doi prinse viaţă. Şi spuse foarte 
politicos: 

— Domnule, să-l deconectăm pe prizonier de la sistemul 
de întreţinere? 

Răspunsul fu de-a dreptul, pur şi simplu, echivoc. Vocea 
Patru spuse: 

— Desigur. Dar să nu faceţi vreo greşeală! 

Aceste cuvinte aproape că-l amuzară pe Gosseyn. Pentru 
că ele indicau o valabilitate absolută — dar absolută — a 
evaluării pe care o făcuse alter-ego-ul său sistemului politic 
al acestor oameni. 


Într-un fel, în ciuda acestui indiciu, Gosseyn reuşea să 
remarce un fenomen: vorbind în felul cum o făcuse, gura 
Vocii Doi se deschisese şi, fără îndoială, spusese ceva. Dar 
vorbele în engleză nu din gura lui se auziseră. Ele veneau 
din dispozitivul de pe capul individului. 

Poate că Gosseyn ar fi încercat o evaluare a naturii sau a 
ştiinţei care reuşise să-i extragă cuvintele din cap — sau le 
extrăgea unul câte unul. Dar existenţa unui astfel de sistem 
şi o percepere rapidă a realităţii, fu singurul lucru pe care 
apucă să-l facă. 

Perceperea rapidă a realităţii îi furniză informaţia că 
aparent, exista o explicaţie la nivel computerizat pentru 
ceea ce, într-un univers cu milioane de limbi ar fi însemnat, 
pe scurt, că aceştia erau, într-adevăr, nişte oameni 
deosebiți. Nu mai avu timp să analizeze cum opera o astfel 
de maşinărie. Pentru că, chiar această realitate mult mai 
simplă — a existenţei unei metode mecanice de a vorbi o 
altă limbă — intra. Gosseyn văzu Vocea Unu apropiindu-se 
de el. 

Omul avea întipărit un zâmbet abia schiţat pe faţa pătrată. 
Era acel surâs pe care memoria comună despre experienţa 
acumulată pe Pământ de Gosseyn Unu şi Doi l-ar fi 
catalogat drept răutăcios. Când individul se opri şi se uită în 
jos spre Gosseyn, ochii lui, văzuţi de aproape, erau cenuşii 
— închis la culoare. Şi zâmbetul le dădea o privire care, pe 
Pământ ar fi fost considerată plină de viclenie şi 
atotştiutoare. 

Nu avea un aer ameninţător. Şi, de fapt, faţă de un om 
care stătea acolo, întins pe spate, nu prea ştia ce atitudine 
să ia în momentul acela. Rămânea să aştepte până când 
celălalt avea să facă prima mişcare. 

"Mişcarea", după cum se dovedi, constă în nişte cuvinte. 
Cutia vorbitoare de pe capul Vocii Unu spuse: 

— După cum cred că ai auzit, indicaţiile sunt să 
îndepărtăm asta! 


Ridică braţul, mâna şi un deget arătător spre tuburile de 
cauciuc. Vocea Unu încheie: 

— Şi mi s-a mai spus, să le îndepărtăm repede, după cum 
ai auzit şi tu. 

Iarăşi nu păru să existe nevoie de răspuns din nici o parte. 
Dar Gosseyn începu dintr-o dată să capete o senzaţie de 
amărăciune. Vocea individului avea o tonalitate mai sus. 

". Oare-mi scapă mie ceva? Sau — se corectă Gosseyn în 
gând — mi-a scăpat deja?" 

Vocea Unu continua să aibă un zâmbet uşor, atotştiutor. 

— Vreau să te asigur că rapiditatea eu care vom îndepărta 
aceste instrumente, nu te va deranja în nici un fel, pentru 
că — pe un ton triumfător — au fost deconectate mai 
înainte, în mod automat, când ai fost mutat din capsulă. 

Atitudinea acestuia îi păru exagerată; şi — avu Gosseyn 
impresia — acesta nu era chiar adevărul — adevărat. Unele 
dintre tuburi puteau fi conectate, prin piele, la organele 
sale interne, sau la vase de sânge, sau la nervi; şi n-ar fi 
trebuit să fie smulse. 

Oricum, nu spuse nimic atunci când mâinile şi degetele 
Vocii Unu îi atinseră pielea. Şi traseră. Şi smulseră. Şi 
mişcară încolo şi încoace tuburile ca să le poată scoate. De 
fiecare data obiectul acţiunii era unul dintre tuburi, care 
fură smulse unul câte unul. Nu-l durea nimic, ceea ce-i păru 
interesant şi-l umplu de uşurare: dar nu se putu opri să nu 
se gândească la situaţia sa. Rezultatul: un dublu scop. 

Aşadar, imediat ce Vocea Unu, încă zâmbind viclean, se 
dădu înapoi, Gosseyn se ridică în capul oaselor. Se răsuci, 
îşi aruncă picioarele peste margine. Şi cobori, în picioare, 
încă gol complet, stând cu faţa la cei doi. 

Datorită scopului propus, nu era timp, pe cât posibil, 
pentru conversaţie. Astfel, imediat ce cobori pe picioare, pe 
când se îndrepta de spate, se răsuci uşor. Şi se uită. 

Ceea ce căuta să vadă era capsula din care fusese scos 
"Datul" său. Nu prea ştia cum trebuie să arate ceea ce căuta 


să vadă. Aşa că trecură câteva secunde înainte de a găsi cu 
privirea obiectul acela uriaş. 

Prima sa impresie fu că vede un perete imens cu o uşă 
ciudată care părea să ducă spre un interior aflat în 
întuneric. Şi-i trebuiră minţii sale câteva secunde pentru a 
se pune de acord cu realitatea că zona întunecoasă era 
interiorul capsulei. 

„Un obiect lung, mare, rectangular, cu o carcasă — 
observă el — metalică. Vederea obiectului înalt de douăzeci 
de picioare şi — după estimările sale — lung de patruzeci, îl 
linişti pe dată. Pentru că unul dintre punctele de sprijin ale 
intelectului îi confirmă că, dacă exista un echipament 
pentru reprocesarea dejecţiilor unei creaturi vii, trebuia să 
existe şi spaţiul de depozitare pentru tot acel lichid 
necesar: chiar şi numai pentru un singur corp de mărimea 
celui uman, nu putea fi îngust. 

Într-un fel, capsula nu părea destul de mare. Dar poate — 
gândi el — asta era tot ce putuse face Maşina Jocurilor 
înainte de a fi distrusă. 

Întorcându-se iarăşi cu faţa la cei doi, avu senzaţia că nici 
a doua parte a scopului propus nu trebuia întârziată. Şi, 
ţinând cont că Gosseyn Doi. De-acolo de unde era. se 
oferise să-l ajute în caz de necesitate. Gosseyn al Treilea se 
hotări să câştige timpul necesar pentru a face acest ajutor 
posibil. 

Aşa că privi în jos, de data asta la podea, puţin mai într-o 
parte şi o "fotografie" în minte în mod dodecimal. 

Fără a se mai uita ce fac cel doi, se răsuci de la brâu către 
"pat". Se uită la el. Şi făcu aceeaşi înregistrare detailată în 
minte, executând o copie dodecimală fidelă. 

Cum toate acestea durară cam un minut, lui Gosseyn îi 
deveni clar că ceea ce făcuse nu era prea grozav. Dar, în 
realitate — cel puţin aşa părea — aici, în această capsulă şi 
în anexele ei, era domiciliul său. Şi se putea întâmpla ca aici 
să se afle lucruri care mai târziu i-ar fi de folos, chiar vitale, 
pentru a supravieţui. 


Încheind cu activităţile de apărare, privi acum, în sfârşit, 
spre Vocea Unu şi în spatele acestuia, la Vocea Doi. 

— Excelenţă, se auzi Vocea Trei, vorbind din tavan, pot să 
spun ceva urgent? 

Urmă o pauză, apoi tot din tavan: 

— Care este problema? 

Vocea Patru, vorbi pe un ton neutru: 

— Domnule, conform instrumentelor noastre, creierul 
prizonierului manifestă o neobişnuită configuraţie de fluxuri 
de energie. 

— Vrei să spui — chiar acum? 

— Da, Excelenţă. 

Tăcere. Apoi: 

— Ei prizonierule, ce ai făcut? 

Vocea Patru vorbise pe un ton ascuţit, inchizitor. 

Pentru Gosseyn acesta era unul din acele momente când 
era nevoie de ştiinţa Semanticii Generale, în aspectele ei 
cele mai neplăcute. 

Conform acestei ştiinţe, spuse: 

— Domnule, când am coborât din cuşeta în care, după cum 
ştiţi, am stat întins vreme îndelungată, şi de care am fost 
legat până mai adineauri, primul lucru care m-a interesat a 
fost ambarcaţiunea care, după spusele ajutoarelor 
dumneavoastră în urmă cu câteva minute, a servit la 
transportul corpului meu. Nu-mi aminteam să fi văzut 
vreodată această ambarcaţiune despre care se spunea că 
este o capsulă care a fost găsită plutind în spaţiu. Aşa că m- 
am uitat la ea din pură curiozitate. Apoi mi-am îndreptat 
atenţia către cuşetă. Şi asta e tot, domnule. Eram extrem 
de interesant. Poate că asta s-a înregistrat pe ecranele 
voastre oarecum exagerat. 

În timp ce rostea această explicaţie cât se poate de 
evazivă, Gosseyn deveni nemulţumit de faptul că era obligat 
să procedeze astfel. Deşi această explicaţie întortocheată se 
încadra (deşi în mod negativ), în Semantica Generală, şi era 
în mod hotărât o simplă tehnică, o realitate mai apropiată 


de sistemul nervos uman era aceea că minciuna, sau 
ocolirea adevărului, nu erau bune pentru individ. Şi, ce era 
mai rău, avea sentimentul neplăcut că se afla abia la 
începutul unei perioade în care va avea nevoie de 
răspunsuri evazive pentru a supravieţui. 

După ce vorbi el, urmă o perioadă de tăcere. Observă că 
Vocea Unu şi Vocea Doi stăteau cât se poate de nemişcaţi. Şi 
i se păru indicat să-i imite câtă vreme "excelența sa" cugeta 
la vorbăria care constituise răspunsul "prizonierului". 

Nu era prea greu de ghicit ce se întâmplase. Se părea că 
instrumentele lor reacţionaseră întrucâtva la procesele 
mintale cu ajutorul cărora realizase cele două acţiuni de 
fotografiere mentală, cu acuratețe dodecimală, a celor două 
locuri din încăpere pe care le alesese ca fiindu-i foarte 
necesare în eventualitatea că, mai târziu, s-ar fi întâmplat 
ceva. Şi acea acţiune de fotografiere nu era un fenomen pe 
care era dispus să-l descrie celor ce-l ţineau prizonier. 

Dar nu era numai asta. Îşi dădu seama că era speriat şi 
mai tare de faptul că aceştia fuseseră capabili pentru a 
doua oară să-i detecteze supercreierul în acţiune — prima 
dată fiind atunci când comunicase cu Gosseyn Doi. 

Sentimentul de disconfort avea o puternică implicaţie de 
pervertire. Intensitatea sa fiind înregistrată de aparate. 
Într-un fel, interconexiunea super-creierului cu realitatea 
brută a universului părea dintr-o dată să fie un fenomen 
mai prozaic. Dacă ar fi putut fi examinat. 

În acţiune, ceea ce putea face el transcendea cunoscuta 
imensitate inter-galactică; totuşi, în mod evident, erau 
implicate fluxuri energetice. 

Ce nu ştiau încă era natura acelor fluxuri. Într-una din zile 
— se gândi el. Începu să i se contureze în minte un scop: să 
descopere dinamica fundamentală. Dar tocmai când 
începuse să se gândească la asta, interveni aşteptata 
întrerupere. 

Vocea Patru vorbi pe un ton de comandă şi dădu un ordin: 


— Duceţi acest individ din camera aceasta şi ţinetţi-l 
departe de orice contact cu această zonă. Nu-l aduceţi aici 
sub nici un motiv, fără consimţământul superiorilor voştri! 

Mutarea din incintă nu suferi decât o scurtă întârziere. 
Vocea Doi se-ndreptă spre un perete, şi luă de acolo ceva ce 
arăta ca o uniformă cenuşie. Partea ca o haină îi fu aruncată 
lui Gosseyn; şi, când acesta o prinse, cei doi se repeziră 
spre el şi-i traseră pe picioare un fel de pantaloni de pijama. 

Dându-şi seama că îi fuseseră date aceste veşminte şi — că 
Vocea Patru ceruse să se grăbească foarte tare, Gosseyn îşi 
îmbrăcă repede haina. După care se lăsă să alunece în 
"Dantaloni". 

În timp ce-şi aranja haine pe el, cei doi îi vârâră nişte 
încălțări pe tălpi, fiecare la câte un picior. Gosseyn nu avu 
timp să vadă cum erau "pantofii" sau măcar să le arunce o 
privire. Dar, după cum se simțeau la mers, erau făcuţi dintr- 
un cauciuc subţire, elastic; şi se strângeau automat pe talpă 
şi pe călcâi când ridica piciorul, lărgindu-se când călca. 

În timp ce făcea aceste constatări, Gosseyn fu condus în 
viteză — fără să se poată împotrivi — către o uşă dintr-un 
colţ şi, prin uşa aceea, într-un coridor strâmt. 

Evident, următoarea etapă a ceea ce urma, avea să aibă 
loc în direcţia unde mergeau. 

Coridoarele — gândi Gosseyn — au şi ele un capăt. Şi, din 
moment ce încă era convins că se afla pe o navă spaţială, se 
simţi îndreptăţit să anticipeze că, împreună cu paznicii săi, 
va ajunge foarte curând în altă încăpere. Mai presupuse că 
aceasta n-avea să fie o cameră de locuit pur şi simplu, de 
felul celor ce se găseau pe o planetă, unde oamenii locuiau 
în apartamente şi case. Pentru că o încăpere aflată într-o 
navă spaţială — în special, după cum avea motive să creadă, 
o navă de luptă — se aştepta să fie o încăpere unde se aflau, 
de asemenea, aparate. 

Primul semn că, probabil, călătoria prin holurile metalice, 
scufundate în penumbră, era aproape de capăt, fu acela că 


Vocea Unu şi Vocea Doi îşi încetiniră mersul. Strângându-l 
de braţe, îl obligară şi pe el să încetinească. 

Cum era normal, îşi potrivi mersul după al lor. Şi, puţin 
mai târziu, când se opriră în faţa unei bariere, nu fu deloc 
surprins când o mână se întinse pe lângă el şi atinse un 
punct din perete. 

Urmă un clinchet. După care peretele se puse în mişcare, 
dovedindu-se a fi o uşă glisantă. În spatele ei era o lumină 
puternică. Gosseyn n-avu nevoie să fie îndemnat. Imediat 
ce-l împinseră peste prag, păşi înăuntru de bună voie. Şi 
iată-l într-o încăpere. 

Era o cameră largă, cu pereţii şi tavanul dintr-un material 
ce părea a fi sticlă. Sticla era opacă. Pereţii erau de culoare 
bleu, iar tavanul era de un albastru mai închis. Podeaua 
care se întindea pe vreo sută de picioare, în faţa lui 
Gosseyn, arăta altfel. 

Vreo sută în lungime, şi cam şaptezeci de picioare în 
lăţime de spaţiu complet gol. Nu se vedea nici un fel de 
aparatură. Nici mese. Nici scaune. Nici echipament. 
Podeaua nu părea să fie tot de sticlă, dar avea o tentă 
albăstruie şi era decorată cu nişte motive complicate, care 
se tot repetau. 

Aspectul acesta de deşert al încăperii unde fusese adus îi 
provocă o oarecare surpriză. Dar se părea că nu e nimic de 
făcut decât să aştepte să i se comunice altceva. 

Încă o dată, Gosseyn aştepta. Paznicii săi îşi luaseră 
mâinile de pe el. Aşa că, şovăitor, şi încet, Gosseyn făcu 
câţiva paşi înainte, pătrunzând astfel în încăpere. Nimeni 
nu încercă să-l oprească. De fapt înregistrase că Vocea Unu 
şi Vocea Doi veneau în urma lui, aflaţi încă de o parte şi de 
alta a sa, la fel de aproape ca şi până atunci. 

Gosseyn fu acela care, după câţiva paşi, se opri. Rămase 
acolo, în picioare. Şi căpătă convingerea că în această 
situaţie nu putea avea o altă preocupare decât să-şi repete 
în gând scopul propus anterior: să continue să afle, dacă 
era posibil, ce fel de navă era aceasta şi de unde venea ea. 


Să capete un cât de mic indiciu în legătură cu el însuşi. Să 
nu facă nimic necugetat, sau care să-l dea de gol, decât în 
caz de urgenţă. Dar în momentul acela nu prea-şi dădea 
seama ce vrea să spună cu "urgenţă". 

Odată stabilite aceste delimitări, deschise vorba, 
intenţionând să testeze dacă erau dispozitive de 
comunicare în geamul dimprejur sau de deasupra 

— Părerea mea este că sunt tratat, şi asta fără nici un 
motiv întemeiat, cât se poate de rău. Nu admit să fiu tratat 
drept prizo. 

Atât reuşi să spună. Din tavanul de sticlă, Vocea Patru îl 
întrerupse cu răceală: 

— Vei primi imediat exact tratamentul pe care-l meriţi. În 
situaţia gravă în care ne aflăm, suntem îndreptăţiţi să fim 
cât se poate de suspicioşi când, după ce am fost azvâriliţi 
într-o zonă necunoscută a spaţiului, găsim acolo o capsulă 
în care te afli tu. Şi faptul că, atunci când te-am trezit, ai 
intrat imediat în legătură cu un îndepărtat alter-ego, face 
să fii într-adevăr foarte suspect. Prin urmare. 

Tăcere. Apoi: 

— Prin urmare, te-am adus în această cameră, pe care noi, 
în mod obişnuit, o folosim pentru lectură, pentru a fi 
interogat în prezenţa unor specialişti de mare clasă care îţi 
vor hotăra soarta în nu prea multe minute. 

Aproape fără să facă o pauză, Patru adăugă pe un ton 
poruncitor celor ce-i erau, în mod evident, subalterni: 

— Duceţi-l la podium! 

Această parte a cuvântării avea prea puţină, sau de loc, 
legătură cu realitatea — după părerea lui Gosseyn. Cum era 
condus, se mişca fără a opune rezistenţă, pe podeaua eu 
desene complicate a acelei camere de "lectură" complet, 
dar complet goală; nu se vedea nici un fel de podium. 

Numai că, atunci când el şi gărzile lui se aflau pe la 
jumătatea distanţei faţă de peretele din fund al camerei, 
spre care se îndreptau acum, podeaua începu să se mişte 
sub picioarele lor. 


Se ridica. Se depărtă cam cu două picioare de podea. Tot 
atunci, pe porţiunea care se ridicase începură o serie de 
alte mişcări. Porţiuni din podeaua "podiumului" se 
desfăceau ca nişte capace de carton. Pe neaşteptate, apăru 
o masă, cu scaune în spatele ei. Scaunele erau aşezate cu 
faţa pe lungimea camerei. 

Câteva porţiuni mai mici dintre platformă şi podea dădură 
la iveală o serie de trepte joase. 

După câteva momente, el şi gărzile sale se apropiară de 
trepte. Şi. Din moment ce părea că asta se aştepta de la el. 
Gosseyn le urcă fără să spună o vorbă. După care 
presupuse următoarea mişcare: fără să-ntoarcă privirea, 
sau să aştepte instrucţiuni, ocoli masa şi se aşeză pe 
scaunul de la mijloc. 

„ Exact la timp pentru a vedea podeaua aceea imensă pe 
care tocmai o traversase. Cum începea să se mişte. În sus. 

Acum nu mai fu defel surprins. Sub privirile lui pline de 
interes, desenul complicat al podelei se explică de la sine. 
Fiecare motiv desenat, după cum se dovedi imediat, era un 
scaun pliant, care acum se ridica în picioare, şi intra în 
făgaşul său cu un pocnet uşor. 

Într-un minut, câteva sute de scaune rânduite pentru 
audiții, spectacole de teatru şi cameră de lectură, îşi 
aşteptau ocupanţii, acolo, înaintea sa. 

Clic! Clic! Clic! 

În trei locuri separate — spate, mijloc şi faţă — de pe cei 
doi pereţi laterali, o porţiune din perete culisă într-o parte. 
Prin cele şase uşi, apărute aşa de repede, se revărsară 
înăuntru şiruri lungi de oameni. Erau absolut numai 
bărbaţi, dar echipați altfel decât Vocea Unu şi Vocea Doi. La 
faţă şi la corp semănau cu cei doi gardieni ai săi. Dar 
hainele lor nu erau bufante. Erau mai ajustate pe corp, şi 
colorate simplu în gri. 

Era, desigur, un indiciu: hainele acelea erau uniforme. Cei 
ce le purtau trebuiau să constituie personalul militar. 


Gosseyn rămase, nemulţumit, pe scaunul lui în timp ce 
şirurile lungi de "specialişti" de clasă — îşi aminti statutul 
lor, aşa cum îi numise Vocea Patru — îşi făcură intrarea prin 
cele şase uşi. Păreau să ştie unde trebuie să stea fiecare. Şi, 
într-adevăr, într-un minut, erau deja aşezaţi. 

Şi se holbau la el. 

„Să te afli într-o sală de lectură, şezând la o masă pe un 
podium, în faţa unui public: era un lucru cât se poate de 
obişnuit pe Pământ pentru profesori şi oratori în general. 

Fu nevoie de un efort mintal conştient din partea lui 
Gosseyn pentru a alunga aceste asociaţii automate din 
memoria sa. Nu pentru că aceste amintiri stereotipe l-ar fi 
făcut mai puţin conştient, dar veneau aşa, pe nepoftite şi se 
amestecau îndeajuns pentru a-i distrage atenţia de la ceea 
ce, la alt nivel al conştiinţei, socotea a fi momentul 
hotărâtor. 

Vocea Patru făcuse pasul cel mare. Astfel, dintr-o singură 
mişcare, individul scăpase de responsabilitate faţă de ceea 
ce avea să se întâmple, sau să se facă acum. 

Într-o autocraţie, ceea ce făcuse Vocea Patru trebuia să 
constituie ultima precauţie. 

Înainte de a se apuca să analizeze situaţia auzi în dreapta 
sa târşâitul unui scaun. Când Gosseyn se-ntoarse să se uite, 
văzu un individ solid, îmbrăcat tot într-o uniformă gri, care 
tocmai se aşeza. Pe moment — la prima vedere — nu 
observă nici un indiciu despre locul de unde apăruse noul 
sosit. Fără îndoială, din vreo altă uşă glisantă. 

Solidul avea o faţă pătrată şi un cap mare, cu o claie de 
păr castaniu care-i ieşea de sub chestia aceea complicată 
de pe cap pe care şi el o purta. Trebuie să-şi fi dat seama că 
Gosseyn se uita la el. Dar nu întoarse capul pentru a 
răspunde privirii sau a saluta prezenţa. 

".ca să se asigure, gândi, iarăşi cinic, Gosseyn, că nimeni n- 
o să-l poată acuza mai târziu că ar fi tratat cumva 
prizonierul ca pe o fiinţă umană". 


Noul venit era evident unul din personajele cheie. Pentru 
că îşi ridică braţul drept, ţeapăn, înainte. În rândurile celor 
din sală se auzea un sâsâit slab, un fel de zumzet. Dar chiar 
dacă zgomotul era abia sesizabil, braţul autoritar ridicat 
avea în mod clar rolul de a-l face să înceteze. 

După ce aştepta câteva momente, ca pentru a se asigura 
de atenţia tuturor, individul cel solid mişcă buzele şi spuse 
în engleză: 

— În numele Divinei Sale Majestăţi, chem adunarea la 
ordine. 

Pentru Gosseyn, urmă o scurtă perioadă de confuzie. 
Pentru că engleza vorbită direct îl surprinse. Pe dată, 
analiza făcută de el mai devreme cu privire la sursa limbii 
engleze vorbite (convingerea sa că ea venea din aparatul de 
pe cap. ca o traducere) căpătă sens. 

Aceasta era numai prima sa reacţie şi luare la cunoştinţă. 
A doua veni cu viteza gândului. Pentru că fiecare cuvânt pe 
care-l rostea vecinul său de scaun, era rostit foarte tare, 
evident cu intenţia ca cei din sală să-l poată auzi. Dar glasul 
care rostea cuvintele era al Vocii Patru. 

Aşadar. Nici o îndoială (analiza era în desfăşurare undeva 
într-o zonă a creierului său): Vocea Patru era cineva în 
ierarhia care-i crea atâtea probleme. 

Dar, desigur, cea mai mare revelaţie i-o dădură cuvintele: 
". În numele Divinei Majestăţi". Acolo, în cele din urmă, se 
afla autoritatea supremă care comanda această situaţie 
fantastică în care se trezise cea de a treia fiinţă Gilbert 
Gosseyn. Şi, din moment ce toată lumea era atât de 
precaută, era evident că "Majestatea Sa" opera în zonele de 
constrângere cu pedepse şi reguli autocrate. 

Şirul gândurilor din mintea lui Gosseyn se întrerupse. 
Pentru că, dintr-o dată, se mai întâmplă ceva: acolo, pe 
podea, avu loc o mişcare ritmică. Toată lumea din sală sări 
— sări cu adevărat — în picioare. Salutară. Apoi se aşezară 
din nou. 

Urmă apoi o linişte totală. 


Viteza de desfăşurare a acestei secvenţe, din momentul în 
care cuvintele revelatoare fuseseră atât de vibrant rostite şi 
până la această tăcere din final, îl lăsă pe singurul martor 
neutru afectiv, mut de uimire. 

Nu complet mut, bineânţeles. Sensul cuvintelor "Majestate 
Divină" încă provoca asociaţii de idei. Şi mai rămânea faptul 
incredibil că engleza era vorbită şi înţeleasă de toată lumea. 
Totuşi, îi deveni acum cât se poate de clar că orice idee pe 
care şi-ar fi făcut-o despre ceea ce se întâmplase, n-ar fi 
decât pură speculație. Şi făcuse — gândi Gosseyn — deja 
destule speculaţii. 

Venise, deci, timpul pentru propriul său demers oratoric în 
faţa acestor indivizi. Primele cuvinte pe care le rosti, după 
ce se gândi, erau uşoare. Căci, atunci când ai îndoieli, 
aruncă povara pe orice o fi; în cazul acesta, pe umerii părţii 
adverse. 

— Nu înţeleg care e situaţia aceea periculoasă în care vă 
găsiţi. Mai devreme am auzit afirmaţia că nu ştiţi unde vă 
aflaţi. Dar întrebarea e: în relaţie cu ce? De unde sunteţi? 
Şi cine sunteţi? 

Făcu o pauză. Cât vorbise, se răsucise pentru a sta cu fata 
la solidul său vecin, presupunând că. Din moment ce 
amândoi se aflau pe podium, orice întrebare sau răspuns va 
circula între el şi Vocea Patru. 

Urmă iar o pauză. O pereche de ochi galbeni portocalii 
priveau fix într-ai săi — de culoare nedefinită; decât dacă 
ochii tuturor Gosseyn-ilor erau la fel, caz în care culoarea 
albastru ca oţelul era ceea ce vedea Vocea Patru. 

Ochii galben-portocalii se îngustară, pe neaşteptate. După 
care vocea dură, obişnuită să comande, spuse: 

— Noi punem întrebările aici. Cum te numeşti? 

Gosseyn nu comentă. Avea senzaţia că numai adevărul ar 
scoate de la indivizii aceştia informaţiile pe care le dorea el. 

— Mă numesc Gilbert Gosseyn, spuse el. 

— De unde ştii? 


— În principiu, spuse Gosseyn, sunt o fiinţă umană de pe 
un soare numit Sol şi de pe o planetă — Pământ, din 
sistemul acelui soare. 

Nu părea că e cazul să expună aici că Gosseyn Unu şi 
Gosseyn Doi erau de părere că Omenirea de pe Pământ 
venise cândva, cu multă vreme în urmă, din altă galaxie 

— Ce căutai în stare de existenţă latentă într-o capsulă 
specială? 

Gosseyn tăcu pentru a trage adânc aer în piept. Aceasta 
era, fără-ndoială, întrebarea de bază. Dar din moment ce ei 
dispuneau deja de destul de multe date. Gosseyn rosti pe 
acelaşi ton neutru: 

— Sunt un duplicat programat să se trezească dacă alter- 
ego-ul meu este omorât. 

— A fost acesta omorât? 

Gosseyn nu ezită deloc. 

— După cum ştiţi foarte bine, eu am fost trezit de 
echipamentul de pe nava voastră. Aşa că acum suntem doi: 
dar suntem complet separați. 

— Este aceasta o tehnică frecventă de a perpetua 
personalităţile dintre fiinţele umane care trăiesc pe planeta 
Pământ? 

— Nu, este o experienţă unică pentru cazul meu şi al 
predecesorilor mei. 

— Ai vreo explicaţie pentru situaţia ta specială? 

— Nu prea. Doar câteva speculaţii făcute de predecesorul 
meu, care ar lua ceva timp pentru a fi redate. 

— Foarte bine. 

Figura celui care-l privea se aspri dintr-o dată. 

— Cum ai putea să explici coincidenţa că o sută şaptezeci 
şi opt de mii de nave de război ale Imperiului Dzan se 
trezesc aşa, fără nici un avertisment, într-un loc necunoscut 
din spaţiu şi în spaţiul acela se află o capsulă în care te afli 
tu în stare latentă? 

După o perioadă de muţenie. Gosseyn făcu pauza 
corticotalamică. Se gândea: Eu mi-am căutat-o. Asta era 


informaţia pe care o voiau. Dar necazul era că primise mai 
mult decât putea duce. Era conştient că în mintea sa o 
funcţie analitică îndepărtată aduna cifre, printre altele, 
incluzând posibilitatea ca pe fiecare din navele acelea de 
război să se afle mii de soldaţi. 

Acesta era un eveniment în spaţiu-timp atât de important 
încât, în cele din urmă, Gosseyn hotări că Semantica 
Generală îi putea oferi un răspuns condiţionat. Aşa că 
spuse, precaut: 

— Există posibilitatea ca, la bază, universul să fie o 
închipuire, nu o realitate; şi că, dacă, printr-un procedeu 
sau altul această închipuire este pusă în mişcare să apare 
neantul. 

Într-un asemenea moment de disociere distanţa nu mai 
are nici o valoare. 

Nu părea indicat să dezvăluie că acesta era sistemul de 
coordonare în care — se credea — supercreierul lui Gilbert 
Gosseyn opera transferul de similitudine dodecimală. 

Deşi Gosseyn fusese cât se poate de precaut ochii săi erau 
aţintiţi pe faţa lui Patru căci faţa aceea reflecta reacţiile 
individului aceluia solid. Pe faţa aceea Gosseyn aproape că 
putu citi felul în care individul evalua dedesubtul incredibil 
al spuselor sale. Lua în considerare toate datele. Ajunse, în 
final, la enigme. 

— Da — tonul era plin de îndoială, dar nu furios — dar 
acela ar fi factorul de legătură între acel punct din spaţiu în 
care noi eram angajaţi într-o luptă decisivă cu flota 
duşmanului nostru de moarte şi această zonă din spaţiu 
unde te aflai tu în capsulă? 

Fără-ndoială — gândi Gosseyn după o pauză. Capăt mai 
multe informaţii decât aveam nevoie. Pentru că, iată: luptă 
178 000 de nave de luptă Dzan împotriva unui duşman, "de 
moarte". Sensul era major la un nivel dincolo de înţelegerea 
minţii umane. Era un eveniment în spaţiu-timp care 
depăşea chiar şi marea bătălie a celui de-al Şaselea Imperiu 
dintre forţele extraordinare ale lui Enro cel Roşu şi Ligă; pe 


care Gosseyn Doi reuşise s-o oprească prin uciderea 
Discipolului. 

Implicaţiile acestei descoperiri îi sugerară o idee de o 
însemnătate la fel de uriaşă; şi cuvintele îi ieşiră de pe buze 
automat: 

— Ce crezi că s-a întâmplat cu duşmanul vostru în 
momentul acela? Este posibil să fi fost atât de norocoşi încât 
să-l lăsaţi cu flota lui acolo?! 

— Concepţia ta despre noroc, veni imediat, cu răceală 
răspunsul, nu corespunde cu a noastră. Dispariţia noastră 
de la locul luptei înseamnă că vasta noastră civilizaţie. de 
acolo. se află acum la discreţia unei culturi ostile, lipsită de 
umanism. Şi noi credem că într-un fel sau altul tu eşti 
răspunzător pentru acest dezastru. Aşa că. Când Vocea 
Patru tăcu ameninţător, se produse o întrerupere. Vocea 
unui băiat, subţire, ascuţită, ţipă de undeva din tavan: 

— Aduceţi-l aici sus! Vreau să-l văd! Aflu eu ce s-a 
întâmplat! Discut eu cu el! 

Surpriză totală. Şi uimitor ce s-a petrecut atunci. Jos pe 
podea, toată lumea se ridicase în picioare, şi saluta. Şi 
rămaseră toţi aşa, în picioare. De lângă Gosseyn, cu o voce 
brusc întretăiată, Vocea Patru spuse repezit: 

— Da, Majestatea Voastră! Imediat, Majestatea Voastră! 

Ce întorsătură neaşteptată! Un băiat rege, cu puteri 
depline. 

Dar Gosseyn gândi: Ce fel de puteri? 

Era o încăpere aurită. Aceasta fu prima impresie a lui 
Gosseyn: decorația interioară evidenția culoarea galben- 
aurie. Podelele de pluş auriu, şi tablourile aurii de pe pereţi. 
Pereţii păreau a fi de un cenuşiu-argintiu. 

Înregistră prezenţa altor culori, folosite pentru contrast. 
Dar nu era timp să mai observe şi alte detalii. Pentru că, în 
momentul în care fu introdus în cameră, văzu că la un capăt 
se afla o mică platformă şi pe ea, un scaun mare, auriu. 

Pe scaunul acela stătea băiatul-împărat. 


Câteva zeci de oameni în haine lucioase stăteau de o 
parte, la o oarecare distanţă. Şi, lucru care-i căzu greu lui 
Gosseyn când intră în cameră, fu faptul că uşa pe care 
intrase îl obliga să treacă pe lângă acest grup de. Curteni. 

Aşa că, de fapt, pe ei îi observă mai întâi. După care, trebui 
să se întoarcă cu privirea la dreapta pentru a-l vedea pe 
băiatul îmbrăcat într-o costumaţie argintie, strălucitoare, 
care stătea pe tronul auriu. 

Era evident că băiatul îl văzuse pe el şi escorta sa. Pentru 
că până ce Gosseyn să-l observe, băiatul deja ridicase mâna. 
Câteva secunde mai apoi, acesta vorbi cu aceeaşi voce de 
copil, pe care o auzise deja Gosseyn; şi cu aceeaşi furie. 

— A trebuit să aşteptăm! Spuse vocea piţigăiată. Ce v-a 
făcut să-ntârziaţi? Unde aţi fost? 

Vocea Patru se opri în loc, plin de respect. Faţa sa, văzută 
din profil, era încordată din cauza nerăbdării nejustificate 
din întrebare şi a imposibilității de a explica unui băiat că 
era nevoie de timp pentru a parcurge distantele. 

— Am venit într-o fugă, Majestatea Voastră, spuse Patru. Şi 
adăugă repede: După ce l-am convins pe prizonier să se 
mişte, asta este. A opus rezistenţă. 

Lui Gosseyn îi trebuiră câteva secunde pentru a-şi da 
seama de implicaţiile acestei acuzaţii. Rostind aceste ultime 
cuvinte, Patru se absolvise cu abilitate de vină. Şi pasase în 
acelaşi timp povara pe singura persoană care, probabil, nu 
se putea apăra de minciuna acea. Şi, ceea ce era şi mai 
important, era la fel de probabil că fiind deja prizonier, nu 
se putea afla într-un pericol mai mare, oricum. 

Adevărul era, că acolo, în camera de lectură, în momentul 
în care Patru l-a apucat de braţ, Gosseyn a ştiut că nu 
trebuia să întârzie nici o clipă. Aşa că, atunci când fusese 
împins pe uşa de lângă podium, o rupse la fugă de bună 
voie. 

Scurta trecere în revistă a acestor momente fu întreruptă. 

— Aduceţi-l aici în faţa mea! Porunci vocea piţigăiată. Îi 
arăt eu lui! 


De data aceasta, abia mergeau. Dar creierul lui Gosseyn 
mai remarcă ceva. Supercreierul său era stimulat. Primea 
un flux energetic. Diferit. O asemenea senzaţie nu mai 
fusese percepută de nici un predecesor Gosseyn, a căror 
memorie o moştenea. 

Lucrul acesta îl făcu să-şi schimbe tactica. Intenţionase să 
fie calm. Să aştepte evenimente. Să suspende analizele şi să 
amâne, orice decizie de acţiune până ce avea să afle ce-l 
făcea pe acest băiat să fie periculos pentru adulţi. 

În fond, istoria omenirii, pe Pământ, cunoscuse destule 
cazuri de băieţi care deveniseră moştenitori ai tronului, în 
timp ce adulţii se ocupau de rezolvarea tuturor 
problemelor. 

Dar băiatul acesta era altfel. 

Şi, din moment, ce nu ştia exact care era diferenţa, 
Gosseyn pusese în funcţiune supercreierul pentru a lua 
informaţii complete despre corpul băiatului împărat. Era 
vorba despre o radiografiere mentală completă a fiecărei 
molecule, atom, electron şi particulă. 

Acum băiatul vorbea: 

— O să scoatem noi secretele din tine. Până la cea mai 
măruntă informaţie. Cum ai făcut lucrul acesta cu nava 
noastră? Aşa că dă-ţi drumul la gură Şi ca să ştii că nu mă 
joc, o să te ard puţin. 

Chiar şi după aceea, Gosseyn nu putu să-şi dea seama 
exact ce se întâmplase. Căpătase impresia — mai târziu — 
că energia se concentrase într-o baghetă metalică deasupra 
capului băiatului şi că energia venea de la băiat. 

Totul se desfăşurase prea rapid pentru a putea fi analizat 
Şi reacţia sa, fiind preconcepută, se declanşă cu o viteză 
prea mare pentru a fi înregistrată vizual, auditiv sau 
analitic. 

În acel moment de disociere, supercreierul său transferă 
corpul băiatului împărat în cuşeta capsulei în care se aflase 
mai devreme propriul său corp. 


Aceea era una din zonele din navă pe care le "fotografiase' 
în scopul unei evadări prin similarizare. Şi alese locul acela 
pentru băiat pentru că avea saltea. Şi era mai confortabil să 
te trezeşti acolo decât pe podea. 

În cele câteva momente care urmară, în camera tronului 
se desfăşurară o serie de evenimente. 

Bagheta energizată de pe tron se aprinse şi o flacără ţâşni 
din ea. Flacăra se izbi de tavan cu un pocnet. Alături de 
Gosseyn, Patru scoase un țipăt de spaimă. Şi la stânga sa şi 
în spate se auzeau icneli care nu puteau veni decât de la 
curteni. 

În faţa lor, tronul rămăsese fără ocupantul lui. Băiatul 
împărat dispăruse. 

Se scurseră vreo zece secunde. 

Fu o perioadă distinctă de timp. Fiecare secundă fu 
aproape palpabilă pentru că nu se auzea absolut nici un 
sunet, nici o mişcare. Ştia, totuşi, că mai erau oameni în 
încăpere. Şi, deşi termenul nu avea înţeles în sens lărgit, 
Gosseyn deduse că exista un "sentiment" în sinea 
susținătorilor şi discipolilor tânărului împărat, corelat cu un 
fel de. Groaznică pauză. 

Tăcerea se încheie brusc. Câţiva se străduiau să respire. 

Pentru Gosseyn fuseseră câteva secunde foarte valoroase. 
Pe timpul acestei pauze avusese timp să-şi dea seama că ar 
face bine să hotărască felul în care i-ar putea face pe 
oamenii aceia să realizeze ce se întâmplase fără să fie 
acuzat. 

Era un plan, dar încă nu-i venise în minte nici măcar o idee 
despre cum ar putea să sune explicaţia. 

Pentru moment, nu dispunea decât de o înregistrare 
involuntară a evenimentelor. Stând acolo, folosi timpul 
pentru a încerca să-şi amintească detaliile. 

Supercreierul său detectase un curent de particule. În 
acele fracțiuni de secundă când se pornise curentul. Înainte 
ca el să capete forţa maximă pe care ar fi avut-o cu o 
milionime de secundă mai târziu Fusese neaşteptat, 


desigur, deoarece îşi dăduse seama cât de periculos era 
băiatul-âmpărat. 

Toate particulele acelea erau deviate către bagheta 
energetică din spatele băiatului. Şi energia rezultantă 
produsese aprinderea şi zgomotul acela ca un fâşâit. 

Realitatea neaşteptată, incredibilă, era că aici, în băiatul 
acesta, se afla ceva de acelaşi ordin de magnitudine cu 
supercreierul lui Gilbert Gosseyn. Tânărul împărat avea un 
echipament în capul său echivalent cu un surplus de creier. 
O cantitate specială de celule pe care nu o posedau fiinţele 
umane obişnuite. 

Din nefericire nu era un simplu mecanism defensiv. Opera 
prin control direct al energiei, care putea fi îndreptată 
asupra unei ţinte. Intenţia declarată a băiatului fusese să-l 
ardă pe Gosseyn "puţin". Limitarea implica un fel de 
consideraţie morală. Care sugera de asemenea că existase 
cândva, în educaţia anterioară a băiatului, o tentativă de a-i 
impune restricţii. 

Era evident, acest copil nu omoară în mod automat pe cei 
care-l supărau. Se mulțumea să-i rănească şi în felul acesta 
să-i înfricoşeze. Era atotputernic, în felul său, dar nu atât de 
nebun cum păruse. 

Concluzia: se mai putea face ceva. 

Era o evaluare făcută în grabă. Care se completă atunci 
când Gosseyn îşi dădu seama că ceilalţi îşi reveneau după 
şocul suferit. 

Alături de el, Patru se îndreptă de spate şi se întoarse. 
Gosseyn uşurat, se întoarse şi el. Tocmai la timp pentru a 
vedea pe Patru înclinându-se în faţa curtenilor dintre care 
unii — observă Gosseyn cu întârziere — erau în uniforme. 

— Draydart Duart, spuse Patru, vrei să preiei comanda? 

Urmă o pauză. Şi, evident, toată lumea în afară de 
Gosseyn ştia cu cine vorbise Patru. Căci, atunci când se 
hotărâră să se mişte, unul dintre oamenii în uniformă ieşi 
din grup şi se îndreptă spre Patru şi Gosseyn. Ceilalţi 


curteni rămăseseră în acelaşi loc unde stătuseră de la 
început. 

Bărbatul care ieşi din faţă faţă purta uniformă roşcată. 
Partea de sus a uniformei strălucea de bucăţi de metal pe 
care pe Pământ, Gosseyn le-ar fi luat drept decoraţii. Tot pe 
Pământ, bărbatul în uniformă ar fi avut cam patruzeci de 
ani. 

Şi, din moment ce Patru îi oferise comanda, era într- 
adevăr un personaj cu o poziţie înaltă. 

Gosseyn se aştepta ca ofiţerul şi Vocea Patru să aibă o 
discuţie. Dar, când acesta se apropie, militarul i se adresă 
lui Gosseyn. 

Vocea sa avea o notă neaşteptată de rugăminte în ea 
atunci când spuse: 

— Mai trăieşte? 

Faptul că i se vorbise direct; că era făcut răspunzător în 
mod direct şi automat — îi dădea lui Gosseyn posibilitatea 
să-şi pună în aplicare planul de auto-protejare pe care-l 
făcuse deja. 

Spuse: 

— Aceasta pare să fie o zonă specială din spaţiu, pentru 
care aveţi o afinitate deosebită. Am avut impresia, atunci 
când a dispărut împăratul, că ceva din interiorul corpului în 
care am fost găsit a fost cumva activat de energia 
controlată de creierul special al împăratului. 

— Aşa că acum, îşi continuă el minciuna şi extinzându-şi 
explicaţiile, s-ar putea să avem un prim indiciu despre felul 
cum aţi ajuns aici de acolo de unde vă aflaţi. Este posibil ca 
Majestatea sa să fi fost angajat într-o acţiune de pedepsire 
în momentul dinaintea Marii Tranziţii? 

Şi încheie: 

— Cred că ar fi mai bine să trimiteţi o gardă de onoare în 
laboratorul unde ţineţi capsula spaţială. Cred că băiatul. Ă. 
Majestatea Sa se află acolo. 

— Ddd.ar, îngăimă ofiţerul, am crezut că ar putea ii 
periculos s-o ţinem la bord. Aşa că,. Împăratul era negru la 


faţă — am hotărât s-o lansăm în momentul în care aţi 
părăsit laboratorul. 

Acesta fu un al doilea puternic şoc. 

Cât de repede pot reacţiona oamenii? Observațiile făcute 
cu metodele Semanticii Generale stabileau că o reacţie a 
talamusului putea fi aproape instantanee. Muşchii se 
contractă când apare o ameninţare. Trupul tresare şi 
pulsează. Vocea poate rosti sunete sau cuvinte. 

Cât de puternice erau aceste reacţii? Asta depindea 
desigur, de cât de multă activitate corticală era încorporată 
în aceste prime reacţii. 

După câte putu constata Gosseyn, prea puţin din cortex 
era implicat în ceea ce observă pe parcursul acelor prime 
momente, după ce militarul rostise fatidicele cuvinte. Vreo 
zece voci ţipaseră aproape instantaneu. Unii se învârteau în 
loc. Câţiva ţâşniră în fugă pe lângă Gosseyn. Dacă fuga lor 
avea într-adevăr o ţintă, atunci se pare că se îndreptau spre 
tron. Dar de fapt, fuga lor încetă înainte ca ei să ajungă 
acolo. Se opriră din fugă şi-ncepură să se-nvârtă şi ei în loc. 

Reacţiile ţineau direct de talamus. Dar o altă posibilitate îi 
veni în minte lui Gosseyn. Aceştia erau oameni trecuţi prin 
multe încercări. Aici se aflau nişte oameni atât de obişnuiţi 
cu tratamente dure şi cu duplicitatea încât, evident nu 
trebuiau să simtă decât uşurare dacă băiatul-âmpărat era 
îndepărtat pentru totdeauna. Şi totuşi. 

La fel de evident dacă împăratul mai putea fi încă salvat, 
atunci fiecare trebuia să aibă grijă ca, pentru ochii 
celorlalţi, să arate că a manifestat o sinceră îngrijorare. 
Probabil că la fel de important pentru viitorul acestor 
curteni, orice s-ar fi întâmplat, ar fi existat un alt 
moştenitor, care mai târziu avea să-i aprecieze pe cei loiali. 
După care obişnuiţii turnători ar da buzna să raporteze 
despre cei nepăsători. 

Pentru Gosseyn, care avea problemele sale personale, ' 
detaliile reacţiilor diferiților indivizi nu aveau nici o 
importanţă. Avu puternica senzaţie că propriul său viitor ar 


fi mult mai sigur dacă băiatul ar fi' încă în viaţă. Aşa că 
urmă o regulă simplă: predecesorii săi Gosseyn observaseră 
că atunci când se ivea o criză, armata prelua controlul. 

Aşa că, nimic mai simplu, îşi concentră atenţia asupra 
ofițerului care-l chestionase: Draydart Duart, al cărui grad 
era cu siguranţă un fel de Comandant General. 

După cum anticipase, Draydart îşi reveni repede din şocul 
iniţial. După care se răsuci brusc şi se-ndreptă spre o 
porţiune de perete de lângă tronul imperial. Ajuns acolo, 
trase draperiile la o parte. Atinse un dispozitiv din perete. 
Şi începu să vorbească. 

Precizia mişcărilor sale trebuie să fi fost remarcată de 
ceilalţi. Pentru că, în mod progresiv, tăcerea se instala în 
cameră. Curtenii, elegant îmbrăcaţi, rămaşi în aşteptare 
încetară să se mai învârtă şi să comenteze între ei. 

Aşa că vocea lui Draydart se putu auzi în timp ce, în mod 
evident, îşi încheia ordinele: 

— Acţionaţi imediat! Şi fiţi cu foarte multă grijă! 

După ce încheie astfel, ofiţerul lăsă draperiile să cadă la 
loc. Şi veni înapoi. Şi bărbatul acela de patruzeci de ani, 
încă suplu, se îndreptă spre locul unde aşteptau Gosseyn şi 
Patru. Când ajunse lângă ei, păru să li se adreseze 
amândurora atunci când spuse 

— Normal, instrumentele noastre au înregistrat traiectoria 
capsulei. Acum a fost localizată, şi este pe cale să fie adusă 
din nou la bord. 

Apoi adăugă: 

— O echipă specială de savanţi va deschide capsula şi-l vor 
însoţi pe împărat acolo unde va fi cel mai bine pentru el. 

Încheie, vorbind acum direct cu Gosseyn: 

— Nu sunt sigur că e bine să te afli aici când se întoarce 
împăratul. 

Era interesant pentru Gosseyn faptul că Draydart putea 
vorbi de parcă grija pentru băiat, salvarea lui, şi de a fi dus 
unde "era mai bine pentru el" erau de la sine înţelese ca şi 


faptul că era atât de sigur de revenirea acestuia pe tronul 
său. 

Probabil că totul avea să fie hotărât în momentul salvării. 
Dar pentru situaţia lui Gosseyn exista o soluţie simplă. 

— De ce să nu-l întrebi, spuse el, la timpul potrivit, pe 
Majestatea Sa dacă doreşte să fiu prezent? 

Urmă o clipă de tăcere. El se uită la faţa ofițerului fiindu-i 
evident că se petrecea o modificare în gândurile acestuia. 
Preluând controlul, Draydart manifestase o superioritate 
militară totală asupra civililor. În mod automat, această 
atitudine îl plasase pe băiat, în mintea sa, în categoria 
victimelor, care trebuiau muiate şi manevrate pentru binele 
său conform planurilor lui Draydart, care erau cele mai 
bune. Exact cum împăratul nu fusese întrebat dacă doreşte 
să fie salvat, la fel, în primele momente după aceea, avea să 
fie tratat conform regulilor şi regulamentelor. 

Tăcerea fu întreruptă. 

— Desigur, fu de acord super-comandantul. 

Salvarea dură cam douăzeci de minute. În acest răstimp, 
toată lumea stătea, ciudat de tăcută, şi aştepta. Oamenii 
păreau să privească, dar nu unul la altul, ci undeva în 
depărtare. 

Brusc, se făcu din nou auzită vocea aceea de băiat, dintr- 
un difuzor ascuns în tavan: 

— Da, vreau ca acela să fie de faţă. Nu-l lăsaţi să scape! 

Gosseyn hotări că "acela" trebuia să fie el. 1 se păru că 
tonul împăratului nu sunase prea favorabil. 

După ce îşi termină gândul, vocea unui bărbat spuse din 
tavan: 

— Draydart Duart, verifică. 

Cuvântul care urmă îi era necunoscut lui Gosseyn. Suna 
cam ca 'vuiet". 

Ofiţerul puse repede mâna pe una dintre decoraţiile de pe 
umărul stâng al uniformei sale. Obiectul mic, strălucitor pe 
care puse mâna se afla prins de un lănţişor. Draydart 
ridicase obiectul la ureche. Şi părea că ascultă. După numai 


câteva secunde lăsă mica decorație argintie să cadă la locul 
ei. 

După asta, se răsuci către grupul de curteni şi spuse: 

— Trebuie să ne mutăm în. 

Iarăşi fusese folosit un cuvânt pe care Gosseyn nu-l 
înţelese. Acesta suna ca "şnur". 

Dar înţelesul esenţial era evident. Următorul interviu avea 
să fie în altă încăpere. 

Probabil, se intenţiona ca aceea să fie o încăpere în care 
prizonierul — Gilbert Gosseyn — avea să fie confruntat cu 
nişte sisteme defensive mai eficiente. Amintindu-şi cum 
activitatea super-creierului său fusese înregistrată de 
aparatele lor de două ori, Gosseyn avu sentimentul neplăcut 
că noi dispozitive de protecţie vor fi puse la dispoziţie 
pentru a-l apăra pe împărat de tot ce ar fi putut să facă 
împotriva lui, în momentul acela. 

Cum singurul său scop major era să se apere şi, poate. Să 
capete mai multe informaţii, era evident că momentul în 
care trebuia să ia o hotărâre finală, sosise. 

Din moment ce nu mai avea planuri în legătură cu 
"Majestatea Sa", Gosseyn hotăra că nu avea nici un rost să 
facă o fotografie dodecimală a vreunei porţiuni din sala 
tronului. 

Adevărul era că, dacă din cine ştie ce motiv s-ar fi întors 
într-o asemenea zonă importantă, lucrul acesta ar fi părut 
suspect oricui; şi atunci nici o scuză n-ar mai fi fost valabilă 
pentru acoliţii împăratului. În momentul de faţă, erau de 
părere că le-ar putea fi de folos pentru a afla ce cauzase 
transferul flotei lor într-o zonă necunoscută a spaţiului. 
Necunoscută pentru ei şi, de fapt, necunoscută şi pentru el. 
Aşa Că şi el avea lucruri pe care trebuia să le afle. 

Prima informaţie, imediat căpătată, era una minoră. Dar, 
oricum, Gosseyn înregistra cu atenţie că era condus, chiar 
în sala tronului, de-a lungul unui coridor, către o încăpere 
cu lifturi. Unul dintre acestea îl urcă — estimă el — 
echivalentul a opt etaje. Apoi fu condus de-a lungul unui alt 


coridor, înţesat de gărzi în uniforma cenuşie, fiecare gardă 
luând poziţia de drepţi şi salutând atunci când Draydart 
trecea pe lângă el. 

Încăperea în care ajunseră foarte curând părea să fie 
destinată recepţiilor cu caracter social. Se aflau acolo mici 
canapele, fotolii confortabile şi mese; numeroşi curteni se 
înghesuiseră în celelalte lifturi şi merseră în spatele lui 
Gosseyn şi al celor doi însoțitori ai săi — comandantul 
militar şi Patru — ocupând poziţii în picioare pe lângă 
scaune. 

Păreau să mai fie şi alte câteva intrări în această mare 
încăpere. Din locul unde se oprise, în spatele lui Draydart, 
Gosseyn putea să vadă o parte dintr-un alcov care fără 
îndoială, ducea undeva. Mai existau trei uşi acoperite cu 
draperii, câte una de fiecare perete. Acestea se adăugau 
celei prin care intrase el. 

Aşadar, iată-l aici. Aşteptând. Gosseyn nu simţi în mod 
deosebit nevoia de a-şi pregăti dinainte răspunsurile la cel 
de-al doilea interogatoriu. Dar se simţea destul de nefericit 
— ce pierdere de vreme! Toţi aceşti oameni, ca şi el, evident 
implicaţi, ei în felul lor, el într-al lui, în nişte evenimente 
nemaipomenite, dar aşteptând acum după un băiat — rege 
de la care nu se puteau aştepta decât să le facă noi 
necazuri. 

La câteva momente după această reacţie negativă a sa. 
Băiatul intră cu paşi repezi prin alcov. În mod surprinzător, 
puţin după ce intrase, copilul-âmpărat şovăi de mai multe 
ori vrând parcă să se oprească. Apoi, părând că luase o 
decizie de ultim moment, păşi înainte şi se opri la câţiva 
paşi de Gosseyn. 

În felul ei, ţinând cont de cele întâmplate, era o acţiune 
curajoasă. Şi ochii lui exprimau tot curajul atunci când îl 
fixă pe prizonier. Brusc, faţa i se contorsionă. 

— Ce ai făcut? Ce mi-ai făcut? 

Era un atac. Vocea era piţigăiată, furioasă, îndrăzneață. 
Totuşi, după un moment, Gosseyn simţi că această 


îndrăzneală era de altă factură; şi pe loc. situaţia păru mai 
puţin amenințătoare decât. Mai devreme. În sala tronului. 

„Ca şi cum scurta şedere a băiatului — rege în întunericul 
din capsulă — i-ar fi declanşat, pentru prima dată în atâţia 
ani. Precauţia. 

— Majestatea Voastră — Gosseyn vorbi calm — 
propunerea mea este ca, până ce savanții tăi află cum 
operează capacitatea ta specială de control a energiei în 
această zonă din spaţiu, foloseşte-ţi surplusul de creier 
numai când este absolut necesar. ' 

Spre surpriza lui, băiatul tăcu. Să însemne oare că-n- 
cepea să gândească raţional? 

Răspunsul la întrebarea aceea, constată neplăcut Gosseyn, 
conţinea câteva aspecte negative. Cortexul uman, unde se 
vedea că se află raţiunea — şi el credea că aşa este — 
necesita cam 18 ani de timp pământean pentru, a se 
dezvolta, fizic, complet. 

Dar, vai! Băiatul-rege, se putea vedea cu uşurinţă, avea 
vreo 12 sau 13 ani. Cinci ani, sau mai mult, trebuiau să 
treacă înainte ca el să aibă echipamentul de creier complet. 
Şi totuşi, băieţii de 12 ani erau impulsivi, puteau învăţa. 
Puteau să prindă din zbor idei. Puteau învăţa mai ales să- 
ncerce să se stăpânească. 

Poate chiar acum, băiatul acesta primea prima lecţie de 
autocontrol. 

În sinea sa. Gosseyn oftă, vag optimist. Pentru că, 
amintindu-şi de curtenii înfricoşaţi, de militarii servili şi, de 
fapt, de toţi cei pe care-i întâlnise până acum, era şi timpul. 

Cât durară aceste gânduri intime ale lui Gosseyn, băiatul 
rămase tot acolo. În picioare. Faţa-i încă era puţin 
contorsionată. 

Şi nu mai exista nici o îndoială: ceva urma să se întâmple. 

Putea oare Gosseyn Trei să facă ceva pentru a canaliza pe 
un făgaş acceptabil ciudata combinaţie de curaj şi putere a 
creierului incomplet cu care se confrunta în persoana 
acestui tânăr care, prin moştenire, avea dreptul să 


comande cei 178.000 de oameni de pe această navă de 
război? 

Stând acolo, Gosseyn îşi dădu seama care era adevărata 
cauză a nesiguranţei sale: nu avea o experienţă de viaţă 
personală care să-l ajute să înţeleagă ce-ar putea face un 
băiat de 12 ani. 

Nu-şi amintea nici el, nici predecesorii săi, să fi fost 
vreodată băiat. Desigur, acei predecesori, fiind pe Pământ, 
sau pe alte planete ocupate de oameni, văzuseră copii în 
diverse împrejurări: şi memoria lor se afla acum în mintea 
lui Gosseyn Trei. 

Dar ce văzuseră ei fuseseră mai ales copii care se jucau. 
Copii întrecându-se în jocuri sportive. Aceasta era 
informaţia de bază acum. Întrecere în cadrul unor jocuri de 
tot felul. 

Asta trebuia să fie. 

Fusese o scurtă trecere în revistă a situaţiei. Aşa că, brusc 
fără să mai aştepte reacţia creierului neajuns la maturitate, 
renunțând la politeţea impusă faţă de acest supradotat, 
Gosseyn vorbi fără să mai aştepte să i se dea permisiunea. 

— Pun pariu că pot să-mi ţin respiraţia mai mult ca. Tine. 

În încăpere se făcu o linişte perfectă. Gosseyn Trei avu 
timp să remarce cum cei prezenţi, aflaţi în uniformă sau 
curtenii înţepenesc şi devin — da — speriaţi. 

— Pun pariu că nu poţi, spuse băiatul-âmpărat. 

După care, fără a mai aştepta, trase puternic aer în piept. 
Îşi lărgi plămânii. Îşi umflă obrajii. 

Şi Gosseyn, reacţionând imediat, făcu la fel. 

Şi iată-i aşa pe amândoi. La început bărbatul gândi: "Ei, 
bine, acesta este aproximativ un minut câştigat înainte — 
înainte de ce? 

Probabil că pentru aproximativ şaizeci de secunde 
amânase o întrecere cu implicaţii mai serioase: 
supercreierul lui Gosseyn în întrecere cu ceea ce era, se 
pare, o putere a creierului, echivalentă pe care o posedau 


foarte puţini oameni, de oriunde ar fi venit acei oameni; 
unul dintre posesori fiind un băiat. 

Cu fiecare secundă care trecea. Gosseyn devenea tot mai 
conştient de cât de idioată trebuia să pară această mică 
întrecere pentru privitori. Dar, bineânţeles, din moment ce 
împăratul era implicat, nimeni nu îndrăznea să i se opună. 

Aşadar, stăteau cu toţii acolo, îngheţaţi, nemişcaţi ca şi cei 
doi competitori. Dintre cei aproape treizeci de oameni, fără 
a mai pune la socoteală gărzile din spate, numai trei, deşi 
nici ei nu făceau nici o mişcare, păreau să privească situaţia 
speculativ. 

Gosseyn putea să-l vadă pe Draydart şi pe Patru şi pe un al 
treilea individ de lângă ei, toţi cu feţele reflectând o analiză 
interioară a situaţiei. Văzându-l că se uită la ei îşi mutară 
privirile în altă parte. Apoi, cel de-al treilea individ se răsuci 
şi căutând să-i prindă privirea lui Gosseyn, îşi mişcă buzele 
şi formulă cuvintele: "Lasă-l pe împărat să câştige". 

Aceasta era problema la care Gosseyn începuse să se 
gândească. 

Cum ar fi mai bine să procedeze cu băiatul? O privire 
aruncată împăratului îl făcu să observe ochii acestuia ieşiţi 
în afară, cu faţa foarte încordată. 

Era momentul să ia o hotărâre. Pufăind, Gosseyn îşi dădu 
drumul la respiraţie. Şi aproape imediat băiatul făcu la fel. 
Dar ţipă încântat: 

— Am câştigat! Am câştigat! 

Gosseyn care dispunea de un cortex complet dezvoltat — 
cel puţin aşa considera el — rumegase însă alte câteva idei. 
De aceea, după ce îşi normaliza cât de cât respiraţia, îşi 
recunoscu înfrângerea zâmbind, şi zise: 

— Este puterea celor tineri. Dar pun pariu că sunt alte 
jocuri la care pot să te întrec. 

Simpaticul copil mai avu nevoie de câteva exerciţii de 
respiraţie. Dar faţa i se luminase deja. 

— Pun pariu că nu poţi să mă baţi la Scroob, spuse în cele 
din urmă puştiul de 12 ani. Mama nu mai vrea să joace cu 


mine pentru că sunt prea bun pentru ea. 

Gosseyn spuse: 

— Va trebui mai întâi să văd ce fel de joc e acela, înainte să 
te contrazic. Dar poate c-am putea juca o tură după ce mi 
se va da o cameră de locuit şi şansa de a mânca ceva. 
Adăugă: De fapt este timpul să se ia o hotărâre şi să fiu 
tratat ca un musafir, nu ca un prizonier, din moment ce, te 
asigur, sunt foarte doritor să-i ajut pe savanții voştri cu tot 
ce pot. 

Era singura modalitate la care se putea gândi pentru a 
amâna o provocare imediată. Şi, evident, dacă putea primi 
cele ce ceruse, era foarte bine. 

Se bucură, apoi, să vadă că ceilalţi respirară cu toţii 
uşuraţi când băiatul zise: 

— Bine, mai târziu. 

După asta, împăratul se întoarse către bărbatul care îi 
şoptise lui Gosseyn "lasă-l să câştige" şi-i spuse, cu vocea sa 
de copil, dar cu fermitate: 

— Breemeg, găseşte-i o cameră de locuit în. (aici spuse un 
alt cuvânt necunoscut; ceva cam ca "polomar'".) Apoi, 
continuă băiatul, după ce a mâncat, să-l aduci la. 
Stabiliment. 

Aşa păru să fie pronunţat ultimul cuvânt: Stabiliment. 
Curteanul Breemeg se înclină: 

— Foarte bine, Majestate, totul se va face imediat. 

Tânărul împărat se răsuci să plece: 

— Eu o să fiu acolo. 

Gosseyn stătu liniştit, dimpreună cu ceilalţi, până ce 
băiatul intră în alcov, după care se făcu nevăzut. 

Porniră spre. Polomar. Cât putură mai curând. Ca şi cum 
ghidul său, curteanul Breemeg, ar fi considerat — ca şi 
ceilalţi ghizi dinaintea lui — că acest interludiu era mai bine 
să fie cât mai scurt. 

În timp ce păşea grăbit pe un alt coridor lung, aproape 
alergând, Gosseyn profită de ocazie pentru a arunca o 
privire însoţitorului său. Profilul lui Breemeg, serios, 


concentrat, avea acelaşi nas ascuţit, puţin cam mare, pe 
care-l văzuse şi la ceilalţi, culoarea pielii era cam la fel cu a 
albului ochilor de pe pământ, dar ceva era puţin deosebit: 
poate că era prea albă, aproape lipsită de sânge. Claia de 
păr auriu de pe cap părea să fie comună pentru o parte 
dintre oamenii de aici, ceilalţi având părul castaniu, ca al lui 
Patru. 

În momentul acesta faţa lui Breemeg prezenta un maxilar 
încleştat şi ochii îngustaţi, ca şi cum omul ar fi fost 
preocupat de un gând neplăcut. 

Cum Gosseyn nu putea şti care-i erau gândurile până ce 
acesta nu le-ar fi dezvăluit, nu-i rămase decât să-şi continue 
drumul în mare grabă. Şi nu fu deloc surprins când, foarte 
curând, el şi Breemeg pătrunseră pe o uşă în — asta 
trebuia să fie — Polomar. 

O grădină interioară. Copaci pitici. Arbuşti. Ceva care 
arăta a iarbă. Probabil acesta fu primul gând care-i veni — 
o seră mare, la bordul acestei nave uriaşe. 

Făcu alte înregistrări fugare — tavane înalte, uşi pe 
jumătate ascunse, zeci de uşi, parţial vizibile în spatele 
tufişurilor. Uşile se aflau în capătul îndepărtat al grădinii. În 
mijloc, mai la stânga — zărită în fugă — se afla un ochi de 
apă. 

Un bazin? Nu putea fi sigur. Pentru că. Aproape în acelaşi 
moment în care el şi ghidul său trecură pragul uşii duble, 
pe care o deschisese Breemeg, şi păşiră în grădină, omul 
zise: 

— Ei bine, domnule Gosseyn, acum ştii care e problema 
adulţilor aflaţi la bordul flotei Dzan. Trebuie să ne petrecem 
orele de veghe într-o servitute umilitoare, care ne înfurie şi 
ne îmbolnăveşte, faţă de un copil nebun care dispune de un 
control special asupra energiei brute. 

Neaşteptate vorbe. Dar, pe de altă parte, nu foarte 
neaşteptate. Predecesorii Gosseyn întâlniseră şi-i 
observaseră pe veterani. Aşa că, acum, tăcut, când auzi 
cuvintele pline de amărăciune, Gosseyn dădu din cap 


nefericit. Se gândi: "Sunt pe cale să aud o tentativă dea mă 
implica în politica secretă a unui grup de rezistenţă —- şi 
bineânţeles că răspunsul la această discuţie, conform 
Semanticii Generale, trebuia să fie — ei, care?" 

Evident, ceva legat de supravieţuire. 

Se gândi: Mă aflu pe nava aceasta, încă — şi m-am hotărât 
să rămân — nu pentru că intenţionez să trec de partea 
cuiva, sau să-mi fac prieteni, ci pentru a afla ce întâmplare 
a făcut ca nişte oameni să ajungă în apropiere de capsula 
spaţială unde eu aşteptam într-o stare specială de existenţă 
latentă. 

Lucrul acesta trebuia să rămână în continuare de cea mai 
mare importantă pentru el, faţă de orice problemă pe care 
nobilimea Dzan o avea cu monarhul său. Numai dacă. 

Era bine de ţinut minte că locatarul unei capsule, care 
fusese capturat — Gilbert Gosseyn — primise acum o 
informaţie secretă: cineva, sau un grup, urau puterea 
imperială atât de tare probabil, încât să dezvăluie acea ură 
cu intenţia de a-l folosi pe noul venit împotriva tânărului 
împărat. 

Şi dacă s-ar dovedi că nu doreşte să se implice în mod 
conştient, ce ar face atunci complotiştii? 

Ar hotărî că trebuie redus la tăcere? 

Era posibil, dar foarte puţin probabil. Pentru că, dacă ar fi 
capabili de crimă, atunci ar fi mai simplu să-l ucidă pe băiat 
şi să dea vina pe acest individ străin, misterios, care fusese 
adus la bord împotriva sfatului complotiştilor. Cam asta 
putea fi treaba. 

Gosseyn îşi dădu seama că zâmbea cu amărăciune. 
Adevărul era, gândi el, că ar trebui timp ca lucrurile să ia 
amploare. Aşa că răspunsul său preliminar trebuia să fie. 
Întrebări. 

Prima întrebare pe care o puse părea departe de scopul 
plănuit al interogatoriului. Dar avea rostul ei. 

— Tatăl tânărului împărat — ce s-a întâmplat cu el? 


Se aflau aproape de una dintre uşi. Cuvintele părură să 
aibă un oarecare impact pentru că Breemeg se opri. 

Simultan întinse mâna şi-l apucă strâns de braţ pe 
Gosseyn. 

Gosseyn luă atingerea ca un semn pentru a se opri. Aşa că 
se opri şi el. Apoi, încet, se-ntoarse cu faţa la celălalt. Şi 
adăugă la spusele de mai înainte: 

— Presupun că băiatul a moştenit această poziţie de la 
părintele decedat. 

În timp ce vorbea, privi faţa lui. Breemeg. Şi astfel văzu 
buzele subţiri strângându-se şi devenind şi mai subţiri, dacă 
asta mai era posibil. Apoi buzele se destinseră. Faţa se 
schimonosi într-un rânjet când Breemeg rosti răguşit: 

— S.O0B.- Ulacela! 

Era un răspuns care nu lăsa nici o îndoială. Neaşteptata 
dezvăluire a sentimentelor acestui individ ar fi trebuit să 
constituie un pericol de moarte pentru el — de-acum 
înainte. 

Gosseyn rămase tăcut, şi aşteptă o clarificare a cuvintelor 
care puteau explica sentimentele puternice împotriva 
tatălui absent al împăratului. Fără aceste informaţii 
adiţionale nu era uşor să facă legătura între acest individ 
plin de ură şi seninul, serviabilul curtean care avusese 
înţelepciunea de a-l sfătui pe Gosseyn să-l lase pe împărat 
să câştige în concursul de ţinere a respirației. 

Şi, desigur, ar fi la fel de dificil să hotărască ce metodă, 
derivată din Semantica Generală, putea fi folosită pentru a 
fi stăpân pe situaţie. Soluţiile impuneau ca persoana care 
avea de rezolvat o problemă să înţeleagă situaţia în care se 
afla. 

Secundele treceau, şi Breemeg stătea acolo, privindu-l fix. 
Aşa că lui Gosseyn i se păru că era timpul să facă ceva 
practic; el neavând nimic comun cu realitatea emoţională 
care-l ţinea nemişcat pe celălalt. 

Ceea ce spuse el, avea legătură cu realitatea sa, mult mai 
simplă: 


— Cât mai e până să ajung la Stabiliment? 

— Uhhh! Făcu Breemeg. 

Dacă aşa ceva era posibil, omul păru să se albească şi mai 
tare la faţă. Părea că se-ntoarce de foarte departe din 
gândurile sale intime spre realitatea din jur. Brusc, 
degetele sale se strânseră pe braţul lui Gosseyn. Şi-l 
traseră. 

Direcţia în care-l trăgeau era o uşă în faţa lor. Şi, dintr- 
odată — aşa pur şi simplu — îşi recăpătase aerul de 
naivitate. 

Curteanul fu acela care vorbi calm: 

— Mai bine te-aş duce înăuntru, să fii hrănit, Majestății 
Sale nu-i place să aştepte după cum cred că deja ştii. 

Exista iarăşi un ţel, care avea sa ducă la căpătarea de noi 
informaţii. Câteva momente mai târziu, uşa fu deschisă de 
Breemeg cu mâna liberă, care manevră ceva ca un zăvor, 
sau o închizătoare automata. 

Uşa se deschise spre interior. Imediat, Gosseyn zări o 
podea cu covoare, o canapea verde şi un fotoliu mare, 
verde, cu câteva mese într-o parte. Şi atunci, din direcţia 
aceea — unde se aflau mesele — glasul Vocii Doi spuse: 

— Intră, intră, domnule Gosseyn, noi am pregătit deja 
totul. 

Într-un fel fu surprins să audă vocea aceea cunoscută, deşi 
nu era o surpriză neplăcută. Dar, până ce Gosseyn trecu 
pragul şi pătrunse în cameră, savură deja cuvântul "noi" 
rostit de Vocea Doi. Îl văzu deci pe Vocea Doi şi-apoi, 
trecând printr-un pasaj într-o încăpere mai mică, îl zări pe 
Vocea Unu, despre care socoti că se afla în legătură cu un 
număr de alţi indivizi, persoane care fuseseră deja 
acomodate cu interiorul care-i fusese rezervat. 

Spuse doar "Salut" lui Doi şi-i făcu semn lui Unu. Cât 
durară aceste scurte formalităţi, simţi mereu în spatele lui 
prezenţa lui Breemeg. Aşa că nu se găsi nepregătit când 
curteanul spuse pe tonul unui superior care se adresează 
unui subordonat: 


— Domnule Onda, ce aţi pregătit pentru musafirul nostru? 

Era deci pe cale să afle nume. Sau — cum se dovedi — 
numai un nume. Dar şi-atât era deajuns. 

Vocea Doi — Onda — spuse pe un ton care dovedea că-şi 
accepta rolul de grad inferior: 

— Domnule, am testat chimic fluidele care erau folosite în 
capsulă pentru hrană, uh! A musafirului nostru. Şi am 
pregătit o supă care combină elementele hrănitoare pe 
care le-am determinat. 

EI era cel mai solid dintre cei doi bărbaţi — cu excepţia 
capului, care era alungit, în timp ce Vocea Unu avea o faţă 
pătrată. Onda era cel mai în vârstă dintre cei doi. Acum 
spuse, aproape scuzându-se: 

— Va fi nevoie de alte câteva ore pentru a pregăti o 
mâncare mai substanţială. 

Breemeg acceptă explicaţia cu o mişcare a capului. Apoi îl 
luă de braţ pe Gosseyn: 

— Haide să-ţi arăt locuinţa, spuse el. 

Era prima confirmare verbală că ajunsese, într-adevăr la 
prima din destinațiile sale. Probabil, aici avea să locuiască 
atâta vreme cât se afla la bordul navei. 

Gosseyn hotări ca pentru moment, să nu facă planuri 
despre cât avea să stea la bord. Această decizie avea să fie 
discutată cu îndepărtatul său alter-ego. 

Ceea ce urmă fu un tur rapid printr-un dormitor cu o baie 
alăturată, apoi o încăpere mică, o combinaţie între birou şi 
sufragerie — cel puţin aceasta era părerea tacită pe care şi- 
o făcu despre locuinţă; ce făcea din această încăpere — 
birou, era ceva ce semăna cu un ecran de televizor şi alte 
echipament electronic aflat fie pe un perete, fie pe rafturi 
ataşate de acel perete; şi mai era un scaun şi o masă; şi la 
capătul ei o masă lustruită, care putea fi o masă pentru 
servirea mesei. Un număr de scaune se afla rânduit în 
încăpere. 

Presupunea că era normal ca identificările sale să reflecte 
ideile pământene despre asemenea lucruri, şi chiar aşa se 


întâmplă cu apartamentul, care semăna cu locuinţele din 
întregul sistem solar. Asemănarea era valabilă şi pentru cea 
de a patra încăpere, care avea aspectul unei bucătării, 
dotată cu ceva ce semăna cu o plită pentru gătit; şi o masă 
mică, având un scaun alături pe care Vocea Unu aşezase 
deja un vas aburind ce conţinea o supă verde-maronie. 

Mai erau şi alte obiecte, inclusiv rafturi şi sertare. Dar 
scopul pentru care fusese pusă supa era atât de evident, 
încât, când Onda îi arătă un scaun pe care să stea, în faţa 
vasului, se execută automat şi nu mai aşteptă nici o surpriză 
plăcută. 

Aşa că vorbele rostite după aceea, veniră ca un şoc. 

Era o întrebare rostită de Onda: 

— Domnule Onda, înainte de a pleca, poate aveţi de făcut 
vreo observaţie în legătură cu deficienţa de care am amintit 
mai devreme, în legătură cu domnul Gosseyn. 

Curteanul, care stătuse în picioare mai la o parte, se 
apropie: 

— Legătura întreruptă? Întrebă el. 

— Da, domnule. 

Tăcere. 

"Semantică Generală", gândi Gosseyn mâhnit, "unde eşti 
când am nevoie de tine?" 

Nava aceasta şi locuitorii ei continuau să-l confrunte cu 
situaţii neaşteptate. Deficiența! Legătura întreruptă! 

— Erau implicaţii vagi, neplăcute; şi nu era nimic de făcut 
decât să aştepte şi să afle ce însemnau. 

Văzu că Breemeg trecuse în partea cealaltă a mesei şi se 
uita la el. Spuse: 

— După părerea ta, stai bine cu sănătatea? Ai vreo 
senzaţie de slăbiciune, sau că-ţi lipseşte ceva? Cum te simţi 
fizic, după atâta activitate care a urmat anilor de captivitate 
în stare latentă? 

La prima vedere, părea o întrebare normală, şi Gosseyn 
constată că se simţea uşurat. Normală — gândi el — cu 


excepţia sensului negativ al lui "deficiență" şi "legătură 
întreruptă": 

Gândindu-se la asta, rosti cu precauţie: 

— Îmi pare că sunt într-o condiţie fizică bună. De ce 
întrebi? 

Breemeg făcu semn cu capul spre Onda. 

— Spune-i tu. 

Cel mai solid dintre cei doi savanţi — cura credea Gosseyn 
că sunt — dădu şi el din capul său alungit, spunând: 

— Una dintre legăturile tale de la sistemul de întreţinere a 
vieţii din interiorul capsulei a fost ruptă. Analiza celor două 
capete ale rupturii, dintre care unul era conectat la 
terminaţiile unui nerv de la gâtul tău, arată că ruptura s-a 
produs cu multă vreme în urmă. 

— Aşadar — dădu din umeri — ceva de care cineva a 
considerat că e nevoie pentru a te ţine în bună formă în 
spaţiul acela închis, lipsea de ani de zile. 

Apoi, întrebă din nou: 

— Nu ai observat nimic? 

Gosseyn făcuse deja o trecere rapidă în revistă a 
activităţilor sale din momentul în care se trezise şi de data 
aceasta Semantică Generală îi veni în ajutor, acum când îi 
fusese pusă o întrebare directă: Nu mai avea nevoie să 
reexamineze ceea ce fusese deja evaluat. Dădu simplu din 
cap: 

— Mă simt vioi şi puternic. 

— Ei bine, spuse Onda, îndoindu-se, este greu de crezut că 
cei care au construit asemenea echipament ar fi inclus ceva 
care nu era vital pentru supravieţuire. Aşadar. (îşi îndreptă 
spatele solid) sfatul meu este că, odată ce observi o 
neregulă cât de mică, să raportezi imediat, şi poate că vom 
reuşi să facem ceva pentru a completa elementul care 
lipseşte. 

Gosseyn dădu aprobator din cap. 

— Este interesul meu să fac aşa. 


— Este vorba de ceva electric. Vocea Unu vorbi pentru 
prima dată, de acolo din uşă. Un stimulator neuronic de un 
fel oarecare. 

Gosseyn observă că Breemeg începuse să-şi piardă 
răbdarea; şi, cum remarcase deja un pai de plastic lângă 
vasul cu supă, acum îl luă. 

Ceea ce sorbea acum prin pai avea aroma a ceea ce 
predecesorii Gosseyn ar fi calificat-o drept spălătură de 
vase, şi un uşor gust dulce, asemănător sucului de 
portocală, şi o idee de grăsime care plutea deasupra în pete 
MICI. 

Stomacul său se dovedi capabil să reţină întregul amestec 
lichid. Când îl termină, căci efectiv secase farfuria, ridică şi 
privirea şi văzu că Breemeg dădea aprobator din cap către 
el. Individul zise: 

— În ordine, domnule Gosseyn, să mergem! 

Stabilimentul era o altă grădină prin care se trecea către o 
uşă ceva mai împodobită. Dar însuşi împăratul răspunse la 
uşă, când sună soneria — sau ce semnal o fi fost acela — 
care se declanşă când Breemeg atinse un dispozitiv lateral. 

Gosseyn observa cum curteanul înghiţea în sec — pur şi 
simplu gâtul îi tresărea ca atunci când înghiţi. Dar înainte 
ca omul să-şi recapete aplombul oficial, băiatul îl expedie. 

— Poţi să pleci Breemeg. Mă ocup eu de musafir, 
mulţumesc. 

Apoi îl salută pe Gosseyn cu o mişcare a mâinii. Incidentul 
se încheie; Breemeg, căruia i se închisese uşa în nas, fie 
pândea pe-afară, fie era uşurat că i se dăduse voie să plece., 

Supus — cel puţin într-un sens al acestui cuvânt — 
Gosseyn îl urmă pe băiatul-âmpărat, trecând printr-o 
cameră mare, decorată cu gust. Dar observă că şi aici, ca şi 
în apartamentul său polomar, eleganța, care aici era şi mai 
mare. Era oarecum influenţată de cerinţele zborului în 
spaţiu. 

Canapelele, mesele, precum şi scaunele erau zidite în 
perete; totul era fixat de podea. Şi, sub covorul de sub 


picioare se simţea rezistenţa duşumelei metalice de 
dedesubt. 

Fu surprins că băiatul părea să fie singur. Nu se vedeau 
servitori, nu se zăreau nici mama lui, nici gărzile. Existau 
câteva uşi închise, dar nu se auzea nici un zgomot din 
camerele care se presupuneau că se află în spatele lor. 

„Numai el şi tânărul împărat, îndreptându-se către ceva 
ce părea a fi un perete decorat. Nu fu prea surprins când 
decoraţiunea se dovedi a fi câmpul de joacă pentru jocul de 
scroob. 

Ce caut eu aici? Se-ntrebă el, cu amărăciune. 

Dar ştia ce caută. Se salvase de la o confruntare cu un 
băiat nebun prin introducerea elementului joc. Şi acum, 
acelaşi băiat era nerăbdător să-i prezinte o suprafaţă 
lăcuită de perete unde, când apăsai pe un mic motiv de 
desen, partea aceea schimba culorile. Erau acolo 
majoritatea culorilor pe care le cunoştea; şi ideea era că 
dacă erai primul care alinia o culoare pe verticala acelei 
suprafeţe, sau pe orizontală, atunci erai câştigător. 

Când primul joc era câştigat, câmpul era degajat pentru 
un nou joc prin apăsare pe un desen aflat lateral: un buton 
de control cu ajutorul căruia un computer stabilea cu 
promptitudine o linie nouă, ascunsă, câştigătoare şi o 
culoare câştigătoare. 

Existau nişte indicii, după cum îi explică tânărul împărat, 
în seria de culori care apăreau de fiecare dată când cifra 
indiciile şi puteai decide ce culoare va fi următoarea 
câştigătoare şi ce direcţie va câştiga. 

Gosseyn era isteţ şi după ce pierdu trei jocuri în faţa unui 
câştigător încântat, îşi dădu seama cum putea să câştige al 
patrulea joc. După un moment de ezitare se decise să-l 
câştige. 

Reacţia băiatului la victoria adversarului său fu. Ei bine, 
acesta se porni să ţopăie. O rupse la fugă în partea mai 
lărgită a camerei, izbind mese, scaune. Ceva mai târziu, 


năvălea pe o uşă frumoasă, albastră, aflată într-un colţ, 
ţipând: 

— Mamă, mamă, m-a bătut la scroob! 

Urmă o pauză. Apoi uşa se deschise şi apăru o femeie 
tânără. Sau, cel puţin, Gosseyn presupuse că persoana 
aceea blondă îmbrăcată într-o uniformă bărbătească, cu 
pantaloni, dar având numai o bluză colorată, în partea de 
sus a corpului, şi fără veston. Că această persoană drăguță 
la faţă era de fapt, mama care fusese strigată atât de 
insistent mai devreme. 

Şi, într-adevăr, când vorbi, era vocea muzicală a unei 
femei. 

— Domnule, Enin mi-a povestit despre dumneata. Nu prea 
îşi aminteşte cum te cheamă. 

Gosseyn îşi spuse numele şi adăugă: 

— Cred că pot să-i arăt împăratului care sunt indiciile care 
duc la finalul câştigător. 

Apoi continuă: 

— EL ştie câteva dintre ele, dar sunt câteva semnale 
speciale. 

În timp ce explica asta, el îi observa silueta zveltă şi faţa 
deosebită cu trăsături frumoase. Şi părerea lui fu că mama 
împăratului ar fi o adevărată frumuseţe, îmbrăcată normal 
în mătăsuri, sau, în general. În rochii. 

Mai reţinu numele pe care-l rostise vorbind despre fiul ei: 
Enin. "Capăt repede informaţii pe această navă uriaşă, şi 
asta despre persoanele din eşalonul superior." 

Acesta i-ar putea fi în continuare scopul: să afle, să 
găsească să capete detalii. 

Femeia vorbea din nou: 

— Gata acum cu jocul. Enin. Este timpul să-ţi faci lecţiile. 
Haide, du-te dragule. 

Ea se aplecă şi-l sărută pe obrazul drept. 

— Lasă-l pe domnul Gosseyn aici. Aş vrea să stau de vorbă 
cu el. 

— Bine. Mamă. 


Vocea băiatului era supusă. El se întoarse apoi către 
Gosseyn şi spuse pe un ton aproape de scuză. 

— N-o să ne faci nici un fel de probleme, nu-iaşa, domnule 
Gosseyn? 

Gosseyn dădu din cap zâmbind. 

— Sunt prietenul tău şi partenerul tău de joacă de-acum 
înainte. 

Feţişoara lui se lumină. 

— Grozav! O să ne distram de minune. 

Se-ntoarse fericit către femeie şi spuse: 

— Să te porţi bine cu el, mamă. 

Femeia dădu din cap. 

— O să mă port exact ca şi cu tatăl tău. 

— O, doamne! 

Băiatul tremura. Ochii lui albaştri se lărgiseră. 

— Vrei să spui că poate tu şi domnul Gosseyn o să mergeţi 
în dormitorul tău şi-o să-nchideţi uşa cu cheia şi n-o să ieşiţi 
de-acolo o oră întreagă, aşa cum făceai tu şi cu tata? 

Înainte ca ca să-i poată răspunde, el se întoarse către 
Gosseyn. 

— Domnule, dacă te duce în cameră la ea, îmi spui după 
aceea despre ce aţi vorbit? 

— Numai cu permisiunea mamei tale, răspunse Gosseyn. 
Sunt eu acela care să povestesc despre o discuţie intimă? 

— Of, fir-ar să fie! 

— Acest lucru, continuă Gosseyn, este la fel de valabil şi 
atunci când tu şi cu mine discutăm în secret. Şi, ca un 
exemplu, n-am să spun la nimeni că te-am bătut la jocul de 
scroob, fără permisiunea ta. 

— Oh! 

Tăcu, păru că înţelege. Apoi spuse: 

— Cred că ai dreptate. 

Mama îl apucă de mână pe fiu. 

— În ordine, scumpule, hai du-te! 

Îl duse de mână până la o uşă maronie din partea dreaptă, 
o deschise şi strigă la cineva care evident, se afla acolo: 


— V-a sosit elevul. E timpul pentru lecţii. 

Îi fu destul de dificil lui Gosseyn să vizualizeze reacţia 
profesorului la aceste cuvinte. Oricine ar fi fost el, s-ar 
putea să nu fie mai fericit de elevul său, decât, de exemplu, 
Breemeg şi ceilalţi curteni. Decât dacă. 

Ar fi putut oare aici, în Stabiliment, să existe o viaţă 
normală de familie de care să se bucure băiatul-âmpărat? 
Aici, cu mama sa şi un instructor acceptat şi iubit? 

Dar în ceea ce-l privea pe el şi progresul către ceva care 
să conteze — nu vedea nimic. Era plimbat de la o situaţie 
minoră la alta. În fapt, era o situaţie zero. 

Stând acolo, nici nu-şi putea imagina ce-ar fi trebuit să 
facă. Era un duplicat Gilbert Gosseyn, trezit prematur. 
Părea încă adevărat că trebuia să existe un motiv 
semnificativ pentru faptul că fusese descoperit de aceşti 
Dzan. Dar se părea la fel de bine că Gosseyn Doi se putea 
descurca cu toate investigaţiile necesare în legătură cu 
sosirea acestor oameni în această zonă din spaţiu. 

Din nefericire, acum, când era conştient, ideea unei 
Întoarceri deliberate în capsula spaţială — care era cu 
siguranţă una dintre opţiunile posibile — nu era ceva care 
să-l atragă prea tare. 

Aşa că, iată-l aici, un Gosseyn de care nu era nevoie, care, 
probabil — dacă reuşea — avea să mai stea pe-aici o vreme. 
Dar era mai bine să lase problemele serioase pe seama 
predecesorului său. 

". Ce părere ai despre asta, Gosseyn Doi?" 

Răspunsul, aşa cum îi parveni în minte, părea însoţit de un 
zâmbet: "Celălalt eu al meu, te afli în miezul celui mai mare 
eveniment din spaţiu-timp al acestei galaxii; şi eu mă aflu 
aici, departe cu câţiva prieteni importanţi, privind de la 
distanţă. Ar trebui să-ţi spun că Enro pare să fi fost foarte 
tulburat de ceea ce s-a întâmplat şi ar vrea să folosească 
metoda noastră de transport pentru a veni personal să stea 
de vorbă cu aceşti oameni. Până acum eu m-am opus ideii; 
dar şi Crang ar vrea să facă o vizită împreună cu tine pe 


nava de comandă. Poate că, acum că eşti în termeni de 
prietenie atât eu împăratul cât şi cu mama lui s-ar putea 
aranja ceva." 

Gosseyn Trei îi răspunse în minte: "După câte ştiu eu, ar fi 
interesat să aibă vizitatori. Dar nu chiar acum." "După 
părerea celor de aici nu ar fi o idee prea bună, răspunse 
Gosseyn Doi. Aşa că vom mai discuta despre asta mai 
târziu." 

Gosseyn Trei nu mai insistă asupra problemei. Fusese c 
conversaţie mentală rapidă. Dar chiar şi aşa femeia avusese 
timp să închidă uşa de la sala de clasă. Se întoarse şi porni 
în direcţia lui. 

Părea să fie un moment perfect normal în timp şi spaţiu. 
Privind-o cum se îndrepta spre el, Gosseyn avu o idee 
simplă, nesofisticată; de aceea spuse scuzându-se: 

— Doamnă, bănuiesc că acum ar trebui să fiu dus înapoi în 
apartamentul ce mi-a fost dat, până ce fiul dumneavoastră 
va avea iarăşi nevoie de mine. 

Tânăra femeie stătea acum în picioare, privindu-l, cu o 
expresie ciudată întipărită pe faţă. Expresia ascundea o 
undă de surâs. 

— Aceasta se va întâmpla peste ceva mai mult de o oră, 
spuse ea. Şi adăugă: Lecţia, vreau să spun. 

Ea era Doamna Supremă a acestui loc, aşa că felul în care 
numise perioada de timp nu avea nici o semnificaţie pentru 
Gosseyn; nu făcu nici o conexiune personală. Ceea ce-l izbi 
încă o dată fu perfecta utilizare a limbii engleze. Dar nici 
acest mister nu intenţiona să-l discute cu ea. Asta era 
treaba oamenilor de ştiinţă. Pe mai târziu. 

Iarăşi, judecând după cele ce auzise, deduse că tatăl 
băiatului murise probabil în ultima parte a acestei perioade 
de doisprezece sau treisprezece ani. Vârsta, bineânţeles, 
era folosită comparativ cu vârsta pământeană. Dar, cum era 
de presupus, văduvele împăraţilor Dzan nu moşteneau 
puterea şi poziţia soţilor. 

Aceste gânduri îi trecură la fel de fulgerător prin minte. 


Surpriza. Veni peste câteva momente, când tânăra femeie 
spuse la modul foarte direct: 

— Eşti primul bărbat faţă de care Enin s a purtat aşa cum 
trebuie să facă fiul cu tatăl lui. Şi mă-ntreb, acum că te-am 
văzut, dacă n-ai vrea să te căsătoreşti cu mine şi să-ncerci 
să faci pentru el ceea ce nimeni altcineva nu pare că poate 
face? 

Un gând foarte îndepărtat plutea în mintea lui Gosseyn. 
Era un gând pe care-l mai avusese, dar acum îl izbi în mod 
deosebit: "În momentul acesta, sunt peste măsură de 
surprins. Simt că am fost surprins cu garda descoperită, 
aşa cum n-ar trebui să fie surprins vreodată cineva care a 
fost instruit după Semantica Generală." 

Adevărul era că nu fusese deloc pregătit pentru o 
asemenea propunere. 

„Ar fi un refuz sau chiar o ezitare în darea răspunsului, 
socotită ca o insultă de moarte? Exista, desigur un tip de 
bărbat care ar accepta pe loc toate ocaziile oferite de 
această situaţie. Dar bărbaţii instruiți în stilul Semanticii 
Generale nu erau de acest tip. 

Cu voce tare. Îşi oferi prima barieră de protecţie: 

— Majestatea Ia, onoarea pe care mi-o oferiţi ar putea să 
nu fie o acţiune înţeleaptă în ceea ce te priveşte. Este 
posibil să mai discutăm eventualele repercursiuni ale 
acestei căsătorii asupra ta şi a fiului tău. 

Tânăra femeie zâmbi. Nu dădea nici un semn că ar fi 
realizat că, de fapt, fusese respinsă. 

— Aceasta este o remarcă foarte înţeleaptă. Dar nu ia în 
consideraţie că se-mplinesc doi ani de când soţul şi iubitul 
meu a fost ucis. De aceea, înainte de a avea vreo discuţie 
despre perspectiva acestei situaţii, vreau să vii în camera 
mea de dormit, care, după cum ştii — arătă cu capul spre 
uşa albastră din stânga ei — se învecinează cu această 
cameră de zi. 

Ea continuă cu francheţe: 


— Doresc foarte mult să fiu iubită de primul bărbat pe 
care l-am întâlnit de la moartea lui şi care a stârnit în mine 
pe loc, dorinţa. Vino! 

Ea se oprise la câţiva paşi de el Acum se apropie şi îşi puse 
mâna pe braţul lui. Lăsându-se condus fără nici o 
împotrivire în direcţia amintită, îi trecură prin minte idei 
de-ale lui. 

. Problema relaţiilor dintre un bărbat şi o femeie nu făceau 
cu siguranţă obiectul unei discuţii în Semantica Generală. 
Bărbaţii de pe Pământ dovediseră, din timpuri imemorabile, 
o puternică nevoie de descărcare sexuală. Probabil, aceasta 
putea să fie, şi în unele cazuri era, satisfăcută de multe 
femei. Dar masculul se simţea atras mai ales de o femeie de 
vârsta sa, sau mai tânără, care, conform teoriei psihologice, 
îi amintea, undeva în adâncurile fiinţei sale, de mama sa. 
Aşa că, în esenţă, o femeie tânără care îi provoca dragostea, 
îl făcea să capete o fixaţie. Şi ea trebuia să facă numeroase 
lucruri care erau nepotrivite pentru o mamă până ce 
sentimentul de necesitate se diminua. Urmau desigur, 
multe alte ocazii în care o altă femeie îi amintea şi mai mult 
de mama sa. 

Corpurile Gosseyn nu avuseseră niciodată o mamă în 
această galaxie. Fără îndoială, cu un milion şi mai bine de 
ani în urmă, înainte de Marea Migraţie, un copil fusese 
născut în modul tradiţional. Şi se putea ca relaţia acelui 
copil cu mama aceea a lui de demult, demult, demult de tot 
să zacă încă în memoria subconştientului său, Dar era cam 
dificil să determine care dintre sentimentele sale aveau 
legătură cu o mamă de demult şi care erau produsul 
faptului că era de acord că un bărbat ar trebui, ocazional, 
să aibă relaţii cu o femeie. 

Incredibil, prima sa ocazie de a avea o asemenea relaţie, 
deja îl luase de mână. Şi, mergând cu ea, avu încă o dată 
ocazia să observe că avea nişte trăsături neobişnuit de 
frumoase şi un corp splendid. În momentul în care tocmai 


observa asta ea făcu — din nou — acea afirmaţie 
remarcabilă. 

— Îmi aminteşti de tatăl meu. Aşa că sunt cât se poate de 
convinsă că am găsit bărbatul cel mai potrivit, nu numai 
pentru Enin. Dar şi pentru mine. 

Imediat după asta trecură prin uşa cea albastră care era 
deschisă, şi ea o trânti în urma ei. 

Gosseyn auzi pocnetul unei închizători automate. 

Acesta nu era, cu siguranţă. 

— Gândi cu amărăciune Gosseyn Trei — unul din marile 
momente ale istoriei. 

„ Un supra-om — în felul ei, aceasta era o descriere 
potrivită pentru indivizii Gilbert Gosseyn din univers — 
fusese împins de o femeie de tip uman să participe la ceea 
ce părea un act sexual normal. Supra-omul se împotrivise; 
şi totuşi era un bărbat necăsătorit şi fără un angajament 
anterior faţă de altă femeie. Lucru, cel puţin la fel de 
important, niciunul dintre predecesorii săi, care nici ei nu 
fuseseră logodiţi vreodată — conform amintirilor pe care le 
avea în comun cu ei — nu avuseseră de înfruntat o relaţie 
intimă cu o femeie. 

Numai două femei avuseseră ocazia să participe la o 
asemenea relaţie cu un Gosseyn: Leej şi Patricia Hardie mai 
înaintea ei — aici, poate că a doua dintre ele putea să dea o 
explicaţie în legătură cu faptul că nu se întâmplase nimic în 
noaptea pe care o petrecuse împreună cu Gilbert Gosseyn 
Unu. 

După aceste numeroase consideraţii schiţate în minte 
pentru a se justifica, când uşa dormitorului se închise în 
spatele lui, Gilbert Gosseyn se adresă în gând dublurii sale, 
aflată departe în spaţiu. 

"Poţi să-i ceri Patriciei o explicaţie, domnule Gosseyn Doi?" 

Îşi dădu seama că spera să obţină ceva date care să-l ajute 
să se descurce în situaţia de faţă. Şi imediat îşi mai dădu 
seama de ceva: că tot ce făcea, oricât de intim, cu cineva, 
era înregistrat automat în mintea lui Gosseyn Doi. 


Părea să existe o piedică în plus pentru acţiuni de orice fel, 
care cerea încheierea unui pact pe bazele. Mă uit — în altă 
— parte — dacă. Sau cam aşa ceva. 

Urmă un moment de pauză. După care "vocea' tinerei 
femei vorbi prin creierul acelui îndepărtat Gosseyn Doi. 
"Tonul" părea puţin amuzat, de parcă acesta ar fi fost un 
subiect la care nu se mai gândise până acum, dar dacă s-ar 
fi gândit, ar fi fost foarte distractiv. 

"Dacă ai să consulţi memoria comasată Gosseyn, ai să-ţi 
aminteşti că eram cu toţii într-o situaţie foarte tensionată; şi 
că eu eram, fără ca ceilalţi indivizi implicaţi s-o ştie, sora lui 
Enro — cu o mulţime de restricţii automate în ce priveşte 
comportamentul. Şi, în plus, îl întâlnisem deja pe Eldred 
Crang şi fascinația resimţită faţă de Semantica Generală a 
făcut ca el să devină o persoană foarte specială pentru 
mine. De asemenea, trebuie să spun că Gilbert Gosseyn 
Unu era pentru mine un personaj care mă proteja, cineva 
pe care mă puteam bizui." 

Apoi adăugă: "Acum, că avem şi un Gosseyn Doi şi un 
Gosseyn Trei, amândoi trăind în acelaşi timp, ne putem da 
seama că Gosseyn Unu era de fapt o fiinţă umană deosebită 
şi, că duplicatele Gosseyn care-l urmează îi moştenesc 
amintirile, este desigur interesant şi chiar fascinant. Dar 
poţi deduce că, dacă iei în considerare toţi factori pe care i- 
am enumerat, în noaptea aceea pe care eu cu elam 
petrecut-o împreună, nu prea eram înclinați să ne angajăm 
într-o relaţie personală intimă." 

Păru că ea zâmbegşte din nou când încheie: "Oricum, nu mă 
pot convinge să-mi pară grozav de rău de tine pentru 
situaţia grea în care te afli. Dar mă gândesc că, dacă 
motivul lui Gosseyn Unu pentru care nu a încercat să 
profite de situaţie era în legătură cu Semantica Generală, 
atunci mai există şi alte consideraţii morale care operează 
în lume. După cum ştii, sunt o mulţime de bărbaţi buni în 
univers, care se conduc după propria morală, care-i 


împiedică să comită fapte criminale şi fapte rele; şi cred că 
morala lor este bună." 

Analiza făcută de Patricia Hardie fusese cam lungă, dar 
convingătoare în esenţă — aşa îi păru lui Gosseyn Trei. 
Lucru la fel de important, timpul care-i fusese necesar ei 
pentru a o expune păru să fie exact timpul de care avusese 
nevoie el pentru a-şi face propriile consideraţii morale, 
"Desigur, " gândi el pe urmă, "şi mai ce?" 

Se părea că decizia la care ajunsese era una corticală Şi 
aşa, iată-l stând în picioare lângă intrarea în încăperea care 
chiar la prima vedere, era fără îndoială un dormitor luxos — 
stătea şi clătina încet din cap către femeia care se răsucise 
de jumătate spre el şi-l privea. 

— Filosofia mea, ca şi dorinţa mea de a te proteja — 
acestea erau vorbele cu care căuta să o refuze — nu-mi 
permit să profit de sentimentele bune pe care le ai faţă de 
mine. 

Într-un fel, era puţin cam târziu. Femeia îşi dezbrăcase 
deja ciudata cămaşă bărbătească, dând la iveală un 
veşmânt transparent şi jumătatea de sus a doi sâni 
dezgoliţi. Lucrul acesta deveni şi mai evident şi mai intim, 
deoarece, după ce el vorbi, ea se întoarse şi se postă cu faţa 
la el. Era dificil să-ţi dai seama, după expresia feţei ei şi 
după poziţia uşor înclinată înainte a corpului, dacă se află 
sau nu într-o stare de şoc. 

— Filosofia ta? Repetă ea în cele din urmă. Te referi la o 
religie? 

— Semantică Generală se numeşte, spuse Gosseyn cu 
toată tandreţea de care fu capabil. 

— Şi — se-ndreptă de spate — interzice relaţiile sexuale 
între un bărbat şi o femeie, fără căsătorie? 

Din moment ce Semantica Generală nu interzicea în mod 
expres relaţiile sexuale în nici o situaţie, Gosseyn Trei avu 
neplăcuta senzaţie că trebuie să raţioneze mai rapid. 

Dar rămase calm. Şi spuse: 


— Un individ instruit după teoria Semanticii Generale, 
doamnă, este obişnuit să ia în consideraţie mai multe din 
realităţile unei situaţii, decât o persoană fără o asemenea 
instrucţie. Trebuie să recunosc că în momentul acesta nu 
îmi vine în minte un tablou general al tuturor factorilor pe 
care o femeie, instruită după teoria Semanticii Generale, 
trebuie să le ia în consideraţie când are de-a face cu 
comportamentul instinctual, ţinând cont de statutul ei de 
mamă devotată şi poate împărăteasă şi văduvă. Dar din 
fericire mai există şi alte motive mai evidente pentru a nu 
acţiona grăbit într-o astfel de situaţie. 

Femeia se holbă la el câtă vreme îşi expuse analiza. Acum, 
dădea din cap într-un fel care părea mustrător. 

— Asta a fost, întrebă ea, o mostră tipică, întortocheată de 
conversaţie ca General — ezită ea — Semantică? 

Gosseyn aruncă o privire mentală, înapoi peste analiza sa, 
şi observă că aceasta era cu siguranţă expunerea cea mai 
personală care fusese rostită în ultima vreme de un 
Gosseyn. 

Oricum, se adună şi zise: 

— Doamnă, vă rog să analizaţi situaţia care există aici. Cu 
puţină vreme în urmă, un străin — adică eu — a fost adus la 
bordul acestei nave. Cam la o oră şi ceva după ce a fost 
trezit de savanții de pe navă, mama împăratului anunţă că o 
să se căsătorească cu străinul. Pentru cineva din afară este 
— ar fi — evident că am utilizat o putere psihică malignă 
pentru a o influenţa pe mama împăratului. Odată această 
idee prezentată ofițerului acestei uriaşe nave, nimic nu l-ar 
împiedica să acţioneze aşa cum ar fi hotărât deja s-o facă. 

Îşi dădu seama, pe măsură ce vorbea, că se producea o 
modificare a expresiei pe faţă şi în ochii ei: părea că începe 
să-i accepte motivațiile. 

Într-adevăr, imediat începu să dea aprobator din cap. 
După care zise: 

— Înţeleg că o căsătorie în grabă nu ar fi un lucru înţelept. 
Dar o legătură foarte intimă cu înţelegerea făcută între 


mine şi tine că rezultatul final va fi căsătoria, ar trebui să 
dea satisfacţie scrupulelor tale religioase. 

Gosseyn se trezi zâmbind; pentru că era. Sigur. Un subiect 
de care Semantica Generală nu se ocupase niciodată. Dar 
se simţi în siguranţă. 

— Fără Semantica Generală, şopti el confidenţial. 

În timpul acestui schimb de opinii, deşi fusese scurt, 
femeia trebuie că avusese timp să-şi formuleze şi ea 
propriile opinii şi gânduri, pentru că, brusc zâmbi: 

— Dragă prietene, spuse ea cu o voce încărcată cu o 
dulceaţă exagerată de sarcasm, odată şi odată va trebui să- 
mi explici ce e Semantica asta Generală şi să-mi spui totul 
despre Dumnezeul ei; cum a reuşit el să înfrâneze pasiunile 
celor mai dornice şi categorice, din punct de vedere sexual, 
creaturi din univers — bărbaţii! 

Ea cedă: 

— Pentru acum, accept deşi nu-mi convine, că pentru un 
motiv sau altul, nu te poţi pune de acord cu o realitate 
simplă: relaţia dintre un bărbat şi o femeie — şi, probabil că 
va trebui să re-evaluez prima reacţie pe care am avut-o faţă 
de tine. Dar asta poate să mai aştepte. Şi, cu un glas şi mai 
dulce continuă: Din moment ce accept ca de data asta să nu 
se întâmple nimic, căci am fost deja răcită de conversaţia ta 
dezlânată, de ce să nu te duci înapoi în camera cealaltă, şi- 
am să vin şi eu imediat. 

— Mulţumesc, doamnă, spuse Gosseyn. 

După care se răsuci şi deschise uşa şi păşi în camera în 
care se aflase iniţial. 

Se simţea oarecum ruşinat de el însuşi. Dar se simţea şi 
uşurat pentru că, într-adevăr, nu-şi putea lua nici un fel de 
angajamente până ce întreagă această situaţie nu era 
clarificată în mod satisfăcător. Nu-i aşa Gosseyn Doi?" 

Răspunsul veni pe dată: dar purta aceeaşi amprentă de 
îndoială pe care o avea şi el în minte: "Avem într-adevăr 
nevoie de mai multe informaţii; dar Patricia, aflată aici 
lângă mine, scutură din cap înspre tine şi zâmbeşte." 


"Spune-i Doamnei, îi comunică Gosseyn Trei, că femeile îi 
refuză pe bărbaţi din timpuri imemoriale şi se simt 
îndreptăţite s-o facă. Aşa că nu e cazul ca cineva să 
zâmbească." 

Probabil că li se păruse adevărat, pentru că nu mai primi 
nici un răspuns. 

Şi-acum? 

Se aşezase pe unul dintre scaunele confortabile. Stătu 
acolo, aşteptând ca femeia să apară dintr-un moment într- 
altul. Dar chiar dacă avea să apară, întrebarea rămâne; Ce 
urmează acum? 

Gosseyn Trei observă că îşi auzea respiraţia, şi de câteva 
ori, în acele prime minute de agitaţie auzise foşnetul 
hainelor sale care se frecau de husele moi, luxoase pe care 
stătea. Intre aceste zgomote — o linişte de mormânt. 

Camera de recepţie continua să-i ofere spre admiraţie 
luxul unui apartament care fusese decorat şi mobilat pentru 
a satisface cerinţele unor oameni obişnuiţi cu o bogăţie 
nemăsurată. 

Dar, oricum, asta nu făcea decât să-i accentueze 
sentimentul că era un intrus, fără nici un fel de cunoaştere 
a ceea ce-l înconjura. 

. Este destul de ridicol — gândi el. 

Incredibil, unul din cele mai mari evenimente din istoria a 
două galaxii adusese această navă de război, uriaşă, aici, în 
această parte a universului — Calea Lactee, şi această 
ispravă fusese făcută, după câte se pare, cu viteză 
dodecimală. 

Implicaţiile nu puteau fi analizate imediat. Dar cu 
siguranţă asta nu era totul. Sensul colosal al unui asemenea 
eveniment în Spaţiu-Timp trebuia să fie studiat în mod 
ştiinţific. 

„Şi, cu cel puţin tot atâta siguranţă, oameni ca Breemeg şi 
Draydart, reprezentaţi ai militarilor, acționau într-un fel sau 
altul, nestând să aştepte pur şi simplu. 


Pe scurt, ceva se întâmpla undeva pe această navă. Precis 
că minţile ascuţite, în chiar acest moment, se întreabă ce se 
întâmplă între străinul numit Gosseyn, pe de o parte şi 
împărat şi mama lui, pe de altă parte. 

Cineva va veni să cerceteze nu peste prea multă vreme. 

Cu acest gând — despre un grup de cercetare aflat pe 
drum — Gosseyn îşi dădu seama că restricţia care fusese 
impusă asupra lui în sala tronului nu mai era aplicată aici. 
"Oferta personală pe care femeia mi-a făcut-o îmi crează 
obligaţia că dacă se întâmplă vreun necaz, să am 
posibilitatea să vin aici şi s-o ajut pe ea şi pe băiat." 

Aşadar, se ridică grăbit în picioare. Şi-apoi, repede fixă cu 
privirea o porţiune de podea, în spatele draperiilor trase în 
lături. Şi cu ajutorul super-creierului, execută procesul de 
fotografiere care îi dădea posibilitatea ca, mai târziu să 
poată veni aici instantaneu prin metoda de similarizare 
dodecimală. 

Puțin mai târziu, când se aşeză la loc pe scaun, îşi dădu 
seama că alter-ego-ul său manifesta o activitate mentală. 

"Le-am spus celorlalţi ceea ce tocmai ai făcut — 
comunicarea de la Gosseyn Doi era propriul său gând ca şi 
mai înainte — şi eu sunt de părere că ar trebui să vină 
alături de tine, lăsându-mă pe mine aici pentru a 
supraveghea lucrurile." 

În gândul transmis, partea nerostită a sensului cuvintelor 
"ceea ce tocmai ai făcut" era acel fel de proces pe care 
intelectul îl executa automat. Referirea fusese făcută la 
adresa faptului că "fotografiase" o porţiune de podea. 

"Vrei să spui. Acum?" — veni ca un ecou gândul de 
răspuns al lui Gosseyn Trei. 

"Da — continuă gândul lui Gosseyn Doi — de ce să nu 
vedem dacă, între noi, putem folosi localizarea ta de acolo, 
din camera în care te afli în acest moment şi să-i transmit 
pe ei acolo, aşa cum ai transmis tu corpul tânărului împărat 
în cabina aceea spaţială. Mai întâi, Eldred Crang". 


Menţiunea despre transmiterea corpului băiatului îi aduse 
în minte, în treacăt, amintirea celorlalte locuri pe care le 
"fotografiase". Încă utilizabile? Se-ntrebă. 

Se auzi un zgomot în stânga sa, mai în spate. Atunci. 
Gândi: "Apoi. Leej". 

Gosseyn se întoarse şi se uită. Văzu, şi-l recunoscu de 
îndată, cu memoria dublurii sale pe Eldred Crang, ieşind 
grăbit de după draperie. Imediat după asta, îşi făcu 
apariţia, din neant, Leej. Păşi şi ea repede într-o parte, la fel 
ca Enro, după care Prescott şi, în cele din urmă, Patricia 
Hardie — Crang. 

"Dar — obiectă în gând, cu întârziere, Gosseyn Trei. Nu 
crezi că mai întâi ar trebui să.?" 

Se întrerupse. Îi venise o idee, un început de înţelegere a 
diferenţelor dintre el şi Gosseyn Doi. Evident, din moment 
ce alter-ego-ul său şi el se aflau în locuri diferite, ei aveau 
probleme diferite. Problemele dintr-un loc nu erau 
transmise cu toată greutatea lor în locul unde se afla 
celălalt Gosseyn. 

Era o remarcă ce avea o implicaţie deosebită. "În ce 
priveşte experienţa, ne îndreptăm în direcţii deosebite, pas 
cu pas. În curând, nu vom mai fi duplicate, copii exacte ale 
unuia după celălalt." 

Nu era timp să se gândească la asta acum. Erau prea 
multe lucruri de făcut. Gosseyn se grăbi să se adreseze 
noilor veniţi. 

— Mama împăratului trebuie să apară dintr-un moment 
într-altul. Vă rog să intraţi acolo — el arătă către un alcov 
care ducea la o uşă pe care abia o zărise puţin mai 
devreme, habar n-avea unde ducând. Lăsaţi-mi timp să-i 
explic doamnei ce. 

Ei se mişcară cu iuţeală. Chiar şi puternicul Enro, 
conducătorul Celui Mai Mare Imperiu, după câteva cuvinte 
spuse de sora lui în limba sa, schiţă doar un zâmbet cinic şi 
apoi îi urmă pe ceilalţi, pierind din raza vizuală a lui 
Gosseyn. 


Chiar dacă trecuseră câteva momente după ce aceştia 
dispăruseră din vedere, trecerea timpului nu fu înregistrată 
de raţiunea lui Gosseyn Trei. Avu impresia că noii sosiți abia 
se îndepărtaseră când auzi un pocnet înapoia sa. Şi, când 
întoarse capul, uşa de la dormitor tocmai se deschidea şi 
imediat îşi făcu apariţia mama împăratului. 

Avu ocazia să-şi de-a seama imediat de ce apăruse cu atâta 
întârziere. Se îmbrăcase cu o rochie vaporoasă, şi aspectul 
general era de văluri albăstrui. Înainte ca Gosseyn Trei să 
aibă timp să examineze cu atenţie noua ei îmbrăcăminte, 
femeia zise: 

— L-am chemat pe Breemeg. Te va duce înapoi în Polomar- 
ul tău. 

Se părea că venise momentul pentru unui adevăr însă 
numai unui început de adevăr; grăbit, Gosseyn spuse: 

— Doamnă, după cum, fără-ndoială, vi s-a spus, atunci 
când m-am trezit am descoperit că sunt în legătură mentală 
cu cineva care arată exact ca mine şi care, în acest moment, 
se află la depărtare de aproximativ optsprezece mii de ani- 
lumină de aici. 

Femeia dădea aprobator din cap. Avea o atitudine şi o 
expresie serioasă şi spuse, încruntându-se puţin: 

— Tot ce s-a întâmplat, inclusiv modul cum ai ajuns aici, 
este foarte neobişnuit. 

Gosseyn continuă cu sinceritate: 

— Este o poveste lungă. Dar nimeni nu este ameninţat în 
nici un fel. Totuşi, acea comunicare cu alter-ego-ul meu a 
avut loc într-un moment când mai multe persoane 
importante se aflau cu el — importante în această zonă din 
spaţiu; şi ei ar dori să vină aici şi să stea de vorbă cu tine şi 
cu personalul tău militar şi ştiinţific. 

Femeia replică: 

— Sunt sigură că trebuie să fie posibil. Noi ne aflăm aici 
într-o situaţie de izolare. O navă mare, o sută şaptezeci şi 
opt de mii de oameni şi un băiat şi o femeie. 

Adăugă, neliniştită: 


— S-ar putea întâmpla ca unele dintre spiritele mai 
îndrăzneţe de pe această navă de război să aibă impresia că 
vechile legi şi vechile relaţii de loialitate nu mai sunt 
valabile. 

Apoi izbucni: 

— Spune-mi, în caz de eventuală necesitate, ce-ar putea 
exact să facă aceşti asociaţi ai tăi? 

Părea că acela era momentul potrivit — dacă era posibil să 
fie unul. Bărbatul îşi luă inima în dinţi şi spuse: 

— Permisiunea ta a fost deja auzită prin intermediul meu 
şi autoritatea ta acceptată — aşa că, iată-i! 

Spunând acestea, el arătă cu mâna spre alcov. Şi, deşi 
ceea ce spusese era o minciună, era cu siguranţă mai bine 
că fusese avertizată mai înainte. 

Dar, chiar şi aşa, ea făcu ochii mari. Şi se dădu un pas 
înapoi. După care, încurajările lui o mai liniştiră oarecum. 
Pentru că rămase în picioare, tăcută, în timp ce două femei 
şi patru bărbaţi păşiră în cameră. 

Ceva tot o şocă însă: 

— Optsprezece mii de ani-lumină, şopti ea. Instantaneu. 

Gosseyn spuse: 

— Cum crezi că ajuns nava voastră aici? De la distanţă şi 
mai mare. Şi tot instantaneu? 

În tot acest răstimp, el se gândi că hainele elegante erau 
exact ceea ce trebuia să poarte ea după părerea unui 
bărbat a cărui memorie părea să fi derivat de pe Pământ. 
Aşa că, acum el, se adresă cu tandrete: 

— Eşti foarte frumoasă! N-o să ţi se întâmple nimic. 

Gosseyn stătea în picioare, privind la grupul celor şapte. 

La unul dintre nivelele de gândire, era de părere că cei la 
care privea nu constituiau un grup prea neobişnuit de 
oameni, cu excepţia lui Enro. Cinci dintre indivizi erau 
bărbaţi şi femei de dimensiuni normale, care sigur 
respectau legile Ei n-ar fi cauzat niciodată necazuri din 
proprie voinţă. 


. Dar — stând acolo, alături de ei, înalt, solid şi cinic în 
chiar atitudinea pe care o avea, se afla Enro, regele — 
împărat al Celui Mai Mare Imperiu, care se încrunta fără 
nici un motiv. El dispunea de o flotă aflată undeva, departe 
de acolo, cu tot atâtea nave în ea câţi oameni avea nava de 
război Dzan. 

Ce căuta Enro aici, cu părul acela roşu ca flacăra şi cu 
sufletul lui de ticălos ucigaş, în compania surorii lui şi a 
prietenilor lui pacifişti? Enro, ucigaşul, stăpânul lacom. 
Doamne-Dumnezeule! 

Imaginile care îi parveneau, acum că Gosseyn Trei 
consultă memoria dublă — triplă — Gosseyn, erau atât de 
numeroase şi înspăimântătoare încât." 

Cu un efort aproape fizic, Gosseyn Trei puse capăt şirului 
de gânduri. Pentru că brusc deveni evident, din informaţiile 
transmise minţii sale de la îndepărtatul alter-ego, că nici 
Gosseyn Doi nu cunoştea motivele pentru care Marele 
Bărbat se afla aici. 

„Elo contactă imediat pe sora acestuia — după cum veni 
mesajul mental de la Gosseyn Doi — şi, din moment ce el 
vrusese să vină singur, toată lumea sperase. 

Enro dorise cel mai tare să fie transportat pe nava Dzan. 

Un mister! lată-l acolo, în picioare, înalt, sardonic, purtând 
pe faţă amprenta unei uşoare asemănări cu sora lui. Dar 
altfel, o persoană ciudată, periculoasă. Nu se putea ghici ce 
spera să câştige venind aici din datele avute la îndemână, 
decât. 

Ai grijă! 

Mai rău, nu era timp, într-adevăr, să stea să judece, şi nici 
să-l întrebe pe el personal. Venea Breemeg, aducând cu 
sine toată nebunia cealaltă. 

Gosseyn se întoarse către mama împăratului şi întrebă: 

— Doamnă, există vreun loc unde putem să-i ascundem pe 
oamenii aceştia până ce hotărâm ce e de făcut şi cu cine ar 
trebui să vorbească? 

Faţa ei frumoasă se relaxă într-un zâmbet: 


— Prin alcovul acesta. 

Ea arătă spre locul unde el îi ascunsese mai devreme. 

— O uşă dă într-un apartament desul de mare, cu mai 
multe dormitoare. Noi îl folosim — eu şi Enin când avem 
rude venite în vizită. 

Aceasta părea cu siguranţă cea mai bună soluţie 
provizorie. Întreaga problemă era rezolvată de un alt set de 
camere, unde cei şase puteau aştepta până ce erau făcute 
aranjamentele preliminare. 

"Voi merge acolo cu ei, să fac o "fotografie", a podelei, Ce 
părere ai, Gosseyn Doi? 

Îndepărtatul alter-ego răspunse: "Pare o idee bună. M-am 
gândit că, din moment ce i-am trimis acolo, aş putea să-i şi 
aduc înapoi aici. Vocea din mintea sa, de la acea distanţă 
uriaşă, schimbă brusc subiectul. Dar aş face mai bine să te 
previn. După cum ai înregistrat, fără-ndoială pe când mă 
transportam încolo şi încoace, prin metoda dodecimală în 
eforturile mele de a-i pune la punct pe Scoh-Oescendentaul 
şi Enro cel Roşu supercreierul şi-a extins capacitatea de a 
urmări pe perioade din ce în ce mai lungi modificările din 
diferite zone "fotografiate" în care mă transportam. Am 
putea avea o legătură extinsă similată cu o zonă oarecare 
din cealaltă galaxie; şi din moment ce acum mingea se află 
în jumătatea ta de teren, propun să urmăreşti cu atenţie 
procesul dodecimal din creierul tău. Dacă, există cumva 
vreun proces automat, fixează-ţi imediat atenţia pe câte un 
loc fotografiat din apropiere. Dacă fac asta de fiecare dată, 
s-ar putea întâmpla ca în curând legătura cu zona 
îndepărtată să intre sub control." 

Gosseyn Trei dădea din cap morocănos. 

"Am prins ideea. Mai bine să similarizez într-unul din 
locurile fotografiate" pe această navă sau chiar pe una de-a 
voastră, de-acolo din galaxia voastră, decât să mă trezesc 
confruntat cu dificultăţile complexe ale unei distanţe şi mai 
mari." "Exact", veni răspunsul. 


Apoi, cu ceea ce părea a fi un zâmbea: "Ie rog să remarci 
că ne separăm mental. Nu mai e vorba de alter-ego, ci de 
"eu"şi "tu". Va fi interesant de văzut ce iese din asta. 
Probabil că în curând vom fi doi indivizi diferiţi." 

Dialogul mental se desfăşurase cu viteza gândului; şi şi cât 
durase acesta, el se îndreptase cu noii sosiți în noul set de 
camere. Acum, se opri aparent fără motiv, în timp ce ceilalţi 
se-ndreptau spre salonul cel mare al apartamentului. 
Gosseyn Trei execută "fotografierea" chiar în dreptul uşii, 
după ce intră. 

Stând acolo, observă că cinci dintre noii veniţi începuseră 
imediat să exploreze locul şi se aflau cam cu spatele la el. 
Erau acum deschise uşile dormitorului. 

Ceea ce se întâmplă, apoi, era probabil inevitabil, mai 
devreme sau mai târziu. Gosseyn tocmai era pe cale să 
plece din locul acela, când John Prescott îi spuse ceva soţiei 
sale, Amelia. 

Asta-i dădu o idee; şi Gosseyn se apropie de cei doi 
Prescott şi spuse încruntându-se puţin: 

— Ia stai puţin, ultimul lucru de care-mi amintesc este că 
ea zăcea moartă pe Pământ, în oraşul Maşinii Jocurilor. Şi 
ţi-ai dat seama că este moartă pentru că atunci i-ai făcut o 
injecție cu o substanţă care s-o învie, probabil. Buzele ei au 
rămas palide în loc să se-nvineţească. 

Prescott era un bărbat voinic, cu un păr blond, des, iar 
soţia lui era o brunetă zveltă. Acum, bărbatul se chinuia să 
zâmbească şi arunca priviri întrebătoare spre soţia sa. 
Femeia zâmbea şi ea. 

— Domnule Gosseyn Trei, spuse, soţia unui venusian non-A 
care avea de jucat un rol în interiorul frontului inamic, 
trebuie adesea să se stăpânească. Ceea ce-ţi aminteşti tu a 
fost o experienţă foarte neplăcută; dar să ştii că o afirmaţie 
de genul "dacă buzele ei nu se învineţesc atunci este 
moartă" este prea puţin interesantă din punct vedere al 
Semanticii Generale. Simplul fapt că spui ceva nu face să şi 
fie aşa. 


Ea zâmbi din nou şi încheie: 

— Dacă ai să consulţi memoria comună Gosseyn, ai să 
descoperi că noi am avut o discuţie mai scurtă despre asta 
cu Gosseyn Doi. 

Memoria îi fu pusă imediat la dispoziţie. Undeva, în timpul 
bătăliei disperate pentru salvarea planetei Venus, cei doi 
Prescott îşi încrucişaseră drumurile cu incredibil de activul 
Gosseyn Doi — care sărea dintr-o zonă dodecimală într-alta 
luptând aproape în fiecare loc în care ajungea. Aşa că, 
atunci când cuplul îşi făcuse din nou apariţia în compania 
lui Eldred şi Patricia Crang, nici un fel de altă explicaţie nu 
mai fusese cerută, niciodată. 

— Ah, spuse Gosseyn Trei, amintindu-şi. Da. 

Apoi adăugă: 

— Mă bucur. 

Ei îi întoarseră spatele şi el făcu la fel. Dar câteva secunde 
mai târziu, când îşi aruncă privirea înapoi, văzu că ei 
dispăruseră într-unul din dormitoare, lăsând-o în cameră 
numai pe Leej, Femeia Prezicător. 

Ea se oprise pe loc şi-acum se uita direct la el. Pe faţa ei 
destinsă, cu trăsături plăcute, se citea un uşor zâmbet. 

Leej, femeia care ghicise viitorul, de pe planeta Yalerta; 
Leej cea brunetă, care i-ar fi putut spune câte ceva despre 
ceea ce-i rezerva viitorul. Tocmai când el se gândea la 
lucrul acesta, ea-şi mişcă buzele şi spuse: 

— Se întrevede o perioadă de aproximativ douăsprezece 
minute după ce pleci de aici, spuse ea. După care ai să-ţi 
foloseşti supercreierul din nou. Asta mă împiedică să văd 
mai departe în viitorul tău. 

Perioada de timp atât de scurtă îi produse un mic şoc. 
"Douăsprezece minute!" repetă el. 

Şi brusc, fu fascinat. Această aproximaţie. Era prima sa 
experienţă personală cu un prezicător, şi ea stătea acolo, în 
faţa lui, oferindu-i cu prietenie, de bună voie, informaţii. 

El întrebă: 


— Vreau indicii cu privire la motivele care vor duce la 
acţiunea mea? 

— Ai părăsit apartamentul imperial, spuse ea. cu bărbatul 
acela. Ea ezită, apoi îl identifică. Breemeg. Apoi încheie: 
Mergi. Şi, deodată, observi ceva. Şi asta este. Pentru 
posibilităţile mele speciale, nimic. 

Gosseyn rămase pe loc, şi femeia prezicător trebuia să se 
fi aşteptat la asta, pentru că nici ea nu se mişcă. Gosseyn 
spuse: 

— Eu am avut alt gând. 

Ea zâmbi. 

— Ştiu. Dar spune-l. Gândurile nu sunt la fel de clare ca şi 
cuvintele, atunci când e vorba de prezicere. 

Gosseyn aprobă din cap şi spuse: 

— Când preziceai pentru Gosseyn Doi şi ceilalţi în legătură 
cu saltul pe care intenţionaţi să-l faceţi, care era exact rolul 
tău? 

Şi de data asta răspunsul veni prompt. 

— Am hotărât, noi am hotărât, că voi încerca să prezic 
exact care va fi configuraţia atom-moleculă-particulă a unei 
zone locuibile din acea altă galaxie. Am luat drept adevărat 
faptul că neantul separa cele două universuri. Pe baza 
acelei preziceri, Gosseyn Doi a făcut o "fotografie" cu 
ajutorul super-creierului, a întregului meu creier, incluzând 
prezicerea şi a încercat să ne similiarizeze pe toţi acolo 
dintr-un salt. Într-un fel, trebuie să fi funcţionat. 

Gosseyn Trei căzu pe gânduri. 

— Aveam memoria tuturor acestor evenimente în minte, 
desigur. Dar păreau aşa de complexe încât nu-mi puteam 
forma o imagine clară. Cu alte cuvinte — zâmbi — se 
impune de la sine idealul Semanticii Generale, care 
înseamnă în acest caz că memoria mea legată de eveniment 
nu prea a reuşit să-mi ofere tabloul întregului eveniment. 
Cuvintele au şi ele valoarea lor. 

El încheie: 

— Ce crezi că n-a mers cum trebuie? 


— Tu. 

Fu rândul ei să zâmbească. 

— Formulează-ţi în minte imaginea ta, zăcând în capsulă şi 
receptând toate acele gânduri fără ca cineva să ştie despre 
tine. Aşa că, după cum s-a dovedit, tu ai fost partea cea mai 
receptivă a întregului proces. 

— Dar în sensul contrar. 

Nu primi nici un răspuns. Femeia stătea în faţa lui, fără 
vorbă. 

— Mulţumesc, spuse Gosseyn. 

Spunând asta, ieşi pe uşă, apoi, prin alcov, în camera unde 
mama împăratului stătea de vorbă cu un bărbat de înălţime 
mică, ciudat şi foarte nervos. 

Nedorind să-i întrerupă, Gosseyn se opri. În momentul 
acela, o auzi pe femeie spunând: 

— Dar nu înţeleg. Ce spui? Ce-a făcut Enin? 

În timp ce Gosseyn stătea acolo lângă alcovul prin care-i 
condusese pe ceilalţi, şi de unde nu putea fi văzut, 
mărunţelul spuse cu o voce tremurătoare: 

— A dispărut. De sub ochii mei. 

Apoi bolborosi mai departe: 

— Ştii cum e el când face lecţii cu mine. O vreme stă 
liniştit. Apoi devine neastâmpărat. Îmi răspunde. Ţopăie. Îşi 
mai ia câte ceva de băut. N-are nici un fel de maniere. Dar 
învaţă. De data asta, stătea pur şi simplu pe scaun. Şi pac, a 
dispărut. 

Avu nevoie de un minut până să perceapă sensul acestor 
cuvinte din spusele agitate ale individului, dar, în cele din 
urmă, tabloul reprezentat verbal de acesta nu mai lăsa loc 
de îndoială. 

Mărunţelul individ era profesorul împăratului. Şi în timpul 
lecţiei, pretindea, văzuse cu ochii lui cum elevul, pur şi 
simplu dispăruse fără urmă. 

În timpul cât ascultase relatarea, lui Gosseyn Trei îi veni 
ideea că momentul în care se petrecuse surprinzătorul 
eveniment ar fi putut coincide cu sosirea lui Eldred Crang şi 


a celorlalţi. De aceea, îi transmise alter-egoului său: "Crezi 
că a fost o diferenţă în timp faţă de momentul în care Enin a 
fost transferat în altă parte? 

"Mi se pare că-mi amintesc, veni răspunsul, că în 
momentul transferului tocmai rememorai unele localizări 
dodecimale ale fostului Gosseyn Unu şi ale mele. Te gândeai 
la băiat în momentul acela? Eu nu-mi amintesc." 

Nu era un moment potrivit pentru încercarea de a-şi 
aminti acele detalii. Pentru că văzu că femeia îl observase şi 
se întorsese către el şi că era într-o stare de extremă 
agitaţie. 

— Este posibil, întrebă ea, nesigură, ca toate astea să se fi 
întâmplat.? 

Gosseyn îşi revenise. 

— Pare să fie la fel cu ce i s-a întâmplat mai înainte. Am să 
văd ce pot face. Eu. 

Îl ignoraseră amândoi pe profesorul împăratului, aproape 
ca şi cum acesta n-ar fi existat. Şi chiar dacă ar fi fost vreo 
posibilitate ca Gosseyn să-l remarce pe bărbatul cel 
mărunţel, acesta dispăru, pentru că tocmai când rostea 
primele cuvinte din ceea ce ar fi constituit o nouă afirmaţie, 
se auzi un bâzâit. 

— Oh, doamne! Exclamă femeia. A venit Breemeg după 
tine! 

— Nu-ţi face probleme, spuse el, nu-i nimic. Promit să mă 
întorc peste câteva minute; dar mai întâi ar trebui să ştiu — 
ar trebui să aflăm — ce s-a mai întâmplat în afară, pe navă. 

Şi totuşi, chiar şi lui îi păru că acesta era ultimul lucru pe 
care nu-l ştiau când, câteva minute mai târziu, ieşea însoţit 
în tăcere, de curtean. 

Înainte de a se pierde pe aleile şerpuite ale grădinii, mai 
privi o dată înapoi. Mama împăratului stătea în cadrul uşii 
uitându-se după el cu o privire chinuită. 

Luând în consideraţie faptul că ea era o persoană normală, 
directă, inteligentă, Gosseyn nu se gândi la ce simţea ea din 


punct de vedere al unei reacţii talamice. Era ceva ca o 
emoție adevărată. 

Asta simţea şi el. Pentru că — oare — putea el să fie 
responsabil de dispariţia tânărului împărat? 

Alături de el. Breemeg întrerupse tăcerea. 

— Bănuiesc, spuse el, că nu ai dat în vileag convorbirea 
noastră particulară faţă de împărat sau de mama lui. 

leşiseră din grădina regală şi ajunseseră într-un coridor 
larg în care curtezanul slab, între două vârste, se simţea, se 
pare, liber să vorbească. 

— Adevărat, spuse Gosseyn. 

În împrejurările de faţă, acesta părea un subiect de 
importanţă minoră: şi, pe urmă, îi veni în minte ideea că 
trecuseră două sau trei minute de la precizarea lui Leej. 
Aşa că peste aproximativ nouă minute avea să se întâmple 
evenimentul care-l va determina să-şi folosească 
supercreierul. 

Într-un fel, nouă minute era mult. N-avea nici un rost, deci 
să se gândească la asta. Deocamdată. 

— Bănuiesc asta, continuă Breemeg, pentru că n-aş mai fi 
fost, cu siguranţă, chemat de Regina Mamă Strala să vin şi 
să te iau dacă ai făcut chiar şi cea mai mică referinţă la 
cuvintele mele. 

De data aceasta, două idei îi veniră în minte. Prima, o 
reacţie simplă, personală — "Închipuieşte-ţi, m-a invitat în 
dormitorul ei, fără să-mi spună care este numele ei mic." — 
Şi acum, în această remarcă ocazională aflase numele ei: 

— Strala! Rosti el numele cu voce tare, adăugând: Îmi 
place cum sună. 

Breemeg păru să nu fi auzit comentariile lui Gosseyn. 
Continuau să meargă, în timp ce Gosseyn se gândea că 
numele avea în el, o frumuseţe feminină. 

A doua idee consta dintr-o serie de amintiri fragmentate 
care-i produseseră o subită înverşunare. Amintirile erau 
despre Gosseyn Doi în acţiune pe planeta Prezicătorilor, pe 
planeta Gorgzid, cea mai importantă din Imperiul lui Enro. 


Această conştientizare îi aduse acel început de înverşunare 
care era atât de nouă pentru el. Erau lucruri pe care 
trebuia să le facă. Unde se afla, oare băiatul acela? Trebuia 
salvat, şi imediat. 

Următoarele cuvinte ale lui Breemeg aproape că-i 
întrerupseră şirul gândurilor — sentimente. 

— Evident, spuse omul, misiunea noastră cea mai 
importantă este, încă, aceea de a afla unde anume în spaţiu 
suntem şi ce s-a-ntâmplat de-am fost aduşi aici. 

Ascultând aceste cuvinte, Gosseyn avu pentru prima dată 
un sentiment de uşurare în legătură cu acest om. Probabil 
că cineva înţelept vorbise cu Breemeg în ultimele patruzeci 
şi cinci de minute. 

Coridorul cu desăvârşire gol se întindea până departe în 
faţa lor şi Breemeg îşi dezvoltă argumentaţia. 

— Desigur, dacă există cât de cât o şansă să ne întoarcem 
alături de flota noastră, atunci afirmaţiile mele în legătură 
cu o revoltă nu ar avea nici un înţeles. Aceea ar fi, fără 
îndoială, cea mai bună soluţie, din moment ce ne-ar duce pe 
toţi înapoi la familiile noastre. 

Nu era — fu Gosseyn de acord cu sine pe tăcute — un 
moment prea grozav pentru Semantica Generală, în ceea 
ce-l privea. Problema unei astfel de întoarceri, după datele 
pe care le avea el, era mai complicată decât orice. Aşa că 
aceasta era o nouă minciună pe care situaţia reală de viaţă 
în care se afla o făcea necesară pentru el. 

Dar din moment ce adevărul ar cere acţiuni hotărâte şi 
rapide din partea acestor oameni, cu atât mai important 
pentru supraviețuirea lor — inclusiv a celor ticăloşi — părea 
să fie felul în care el ascundea ceea ce ştia. 

Alternativa era să dezvăluie realitatea şi, dacă erau 
urmări, să se străduiască să iasă din încurcătură. Evident, 
asta trebuia lăsată pe mai târziu, dacă se putea. 

— Pe de altă parte, spuse Breemeg, în timp ce Gosseyn 
ajunsese la această concluzie, dacă e să rămânem în 
această zonă din spaţiu de-acum înainte, atunci, cu cât mai 


curând găsim o planetă locuibilă, cu atât mai bine. Moment 
în care (vocea i se înăspri), mica noastră familie regală va 
avea de suferit. Băiatul — ridică el din umeri — poate l-am 
putea lăsa în grija ta. Rânji, arătându-şi dinţii. 

Dădu iarăşi din umeri. Rânjetul dispăru. 

— Oricum, atâta vreme cât nu se mai află aici. Iar în ce o 
priveşte pe mamă. 

Se întrerupse. Şi, brusc, îşi redresă ţinuta, ceea ce îl trezi 
din nou la realitate pe Gosseyn. 

Breemeg spuse cu toată seriozitatea: 

— Îmi dau seama, ea e singura femeie pe o navă cu o sută 
şaptezeci şi opt de mii de bărbaţi. Aşa că — avu iarăşi un 
rânjet — vor fi vreo câteva zeci de conducători din eşalonul 
de vârf nevoiţi să hotărască între ei care să se bucure de 
farmecele ei. 

Individul încheie: 

— După cum vezi şi poţi să-ţi dai seama, acestea sunt 
gânduri ivite ca o concluzie şi sunt într-un fel mai realiste 
decât ceea ce-am spus mai devreme. 

Deci, în cele din urmă, avea să fie o luptă. Gosseyn era 
curios. 

— Sunt ofiţeri implicaţi într-un fel de plan de a profita de 
femeie? 

Urmă un lung moment de tăcere. Breemeg îşi încetini 
mersul rapid şi întoarse capul, privindu-l fix pe Gosseyn. 
Apoi, brusc, se opri. Şi Gosseyn, după ce mai făcu câţiva 
paşi, se opri şi el, răsucindu-se cu faţa la Breemeg. 

Curteanul Majestății Sale Imperiale, Enin, spuse: 

— Asta e cea mai blestemată chestie pe care-am auzit-o în 
ultima vreme. Asta sugerează că ai tu ceva în minte, 
probabil vreun plan să faci o listă cu. 

Se opri. Păru să-şi ia inima în dinţi. Şi spuse, morocănos: 

— Nu, subiectul n-a fost adus la cunoştinţa militarilor. De 
ce întrebi? 

Lui Gosseyn i se păru că aceasta era informaţia de care 
avea nevoie. Aşa că spuse: 


— Mi se pare că tu şi asociaţii tăi faceţi prea repede 
planuri. Părerea mea este — alese o cifră la întâmplare — 
că tu şi prietenii tăi va trebui să vă abţineţi de la a face 
planuri personale vreo câteva săptămâni. Vreau să spun, nu 
faceţi vreun act irevocabil la care altcineva, încă nepregătit 
pentru unu asemenea pas, s-ar putea să reacționeze. 

Expresia lui Breemeg se schimbă când subîinţelesul 
cuvintelor lui Gosseyn îi puseseră, evident, capăt 
neliniştilor. Deveni, deodată tolerant: 

— Adevărul este, spuse el, că trebuie să ţinem cont de 
prizonierii străini pe care îi avem la bord. Ca o consecinţă, 
situaţia politică de la bordul acestei nave nu ne permite o 
prea mare libertate de mişcare. Va trebui să acţionăm, altfel 
altcineva va acţiona. 

Păru să-şi fi revenit din şocul resimţit mai adineauri: 
pentru că porni să meargă iar. Aproape automat, Gosseyn 
făcu la fel. Dar gândea: "Străin!" 

După un moment spuse: 

— Numai puţin! 

Îşi înfrânse reacţia cu un efort de voinţă şi se adresă în 
gând alter-ego-ului său: "Am deodată senzaţia că momentul 
acesta este desprins dintr-o recapitulare la Semantica 
Generală. Parcă aş fi fost la capătul unde se leagă prea 
multe generalităţi. Şi încep să cred că fac prea multe 
presupuneri." 

Răspunsul de la îndepărtatul Gosseyn Doi fu favorabil: "Se 
pare într-adevăr că vorbim prea mult degeaba. Faptul că a 
pomenit de prizonieri străini pare să indice că duşmanul 
rasei Dzan din Galaxia a Doua este la fel de vulnerabil ca 
oricine şi că unii din rândul lor se vor preda şi se vor pune 
la dispoziţia adversarilor lor, aşa cum au făcut soldaţii încă 
din timpuri imemoriale." 

Câtă vreme dură acest schimb mental de idei cu duplicatul 
său Gosseyn, el continuase să meargă alături de bărbatul 
cel uscăţiv. Acum, Gosseyn îi aruncă o privire, întrebându-se 


dacă remarcase tăcerea. După faţa lui. Breemeg nu dădea 
semne că ar fi băgat ceva de seamă. 

Poate că încă avea timp să recapituleze. 

Gosseyn zise: 

— Am impresia că aceasta este o navă de război. 

Trecură câteva momente până să primească o reacţie la 
afirmaţia sa. Bărbatul îşi încetini iarăşi mersul şi, 
întorcându-şi capul, îl fixă cu o privire în care părea că se 
citeşte uimirea. 

— Şi ce impresii mai ai? Zise el. Apoi adăugă: Ai gânduri 
ciudate. 

Gosseyn insistă: 

— Însăşi existenţa unei nave atât de mari şi faptul că 
adineauri ai pomenit despre prizonieri, dovedeşte că de 
unde aţi venit — haide să numim locul vostru de origine 
Galaxia Doi — aveţi un inamic puternic. 

Celălalt păru să-şi revină din surpriză, datorită simplităţii 
întrebărilor. Călca din nou cu pas normal; dădu afirmativ 
din cap şi spuse: 

— Este o rasă semi-umană, cu două mâini şi două picioare. 
Aceste finţe sunt periculoase pentru noi din punct de 
vedere tehnic şi ca indivizi. De exemplu, este riscant pentru 
o fiinţă umană ca, fără o protecţie electronică, să se afle în 
vecinătatea unui Iroog. Şi a trebuit să proiectăm nişte 
aparate foarte complicate să ne apărăm ca grup de 
sistemele lor de computere care sunt capabile să amplifice 
metodele lor de control mental pentru a pune stăpânire pe 
minţile personalului de pe o navă Dzan în timpul unei lupte. 

— Bănuiesc că o asemenea luptă era tocmai în desfăşurare 
când nava voastră a fost zvârlită în această zonă din spaţiu. 

— Aşa este, răspunse Breemeg. 

Atunci, Gosseyn încercă să-şi imagineze acea scenă de 
luptă din universul îndepărtat, aflat la aproximativ un milion 
de ani lumină de galaxia Căii Lactee, Fiinţe umane de-acolo 
luptând aşa cum oamenii luptă aici de la începuturile 
istoriei scrise. 


Îşi scutură capul cu tristeţe. Noţiunea din Semantica 
Generală că o fiinţă umană nu seamănă cu nici o alta — 
Gilbert Gosseyn nu este Breemeg, Crang, nu este Prescott, 
nu este Enro — conţine un adevăr limitat în ce priveşte 
identitatea şi aspectul fizic al individului, însă nu părea să 
fie valabilă pentru caracterul rasei ca tot unitar. 

Oftă. Şi merse mai departe cu recapitularea: 

— Presupun că absenţa navei voastre ar putea fi un 
avantaj pentru duşmanul vostru. 

Tăcere. Mai făcuseră câţiva paşi şi capătul coridorului era 
vizibil acum la numai câţiva metri. 

— Va trece probabil o vreme, spuse Breemeg, până când 
cineva să-şi dea seama că am dispărut. Aşa că absenţa 
noastră s-ar putea să nu fie periculoasă. 

— Descrierea făcută de tine duşmanului, spuse Gosseyn, 
care cântărise spusele celuilalt, sugerează că pentru prima 
dată oamenii au întâlnit o formă de viaţă superioară. Prin 
asta vreau să spun. 

Tăcu, nevenindu-i să creadă. 

Podeaua se zgâlţâia. Se zgâlţâia! 

Era o vibraţie vizibilă. Sub el, podeaua, efectiv se legăna. 
Şi văzu cum clătinătura se propagă ca o undă, traversând 
oblic coridorul. Şi păru că se transmite mai departe, 
răspândindu-se în celelalte părţi ale navei. 

Acum, unda dispăruse din locul unde se afla el. 

Chiar deasupra lui se auzi o sonerie. Apoi vocea Stridentă 
a unui bărbat rosti agitată: 

— Toată lumea la posturi. O super-navă inamică tocmai a 
pătruns în zona noastră de spaţiu. Datorită intensității 
tonului, îi trebui un moment să identifice vocea ca fiind a lui 
Draydart Duart. 

În interiorul creierului său, realiză că alter-ego-ul său 
bombănea la el: "Trei, veni gândul de departe, cred că tu ai 
făcut-o. Te-ai gândit la locul luptei din cealaltă galaxie; şi am 
sentimentul teribil că ceva grozav s-a întâmplat iarăşi." 


Gosseyn Trei nu avea timp să-şi facă procese de conştiinţă. 
Pentru că exact în acelaşi moment simţi o senzaţie ciudată 
în cap. Îi trebuiră câteva frânturi de secundă până ce 
memoria cumulată a lui Gosseyn Doi şi Gosseyn Unu, (nu, el 
nu avea mişcări fizice personale asociate), să identifice 
senzaţia. 

Apoi. Doamne, Dumnezeule! Ceva încerca să pună 
stăpânire pe mintea sa. 

Cele douăsprezece minute prezise de Leej, probabil au 
trecut. 

Aceea fu numai una dintre numeroasele impresii ce i se 
plimbară prin minte. Gândul la Leej se asocie instantaneu 
cu amintirea despre cei doi Crang, Prescott, apoi Enro şi 
Strala. Toţi care făceau probabil acum eforturi disperate să- 
şi impună propriul control asupra minţilor lor, 

Aşa că Gilbert Gosseyn ar fi făcut mai bine să meargă 
înapoi acolo. Păcat, pentru că — alt gând trecând rapid prin 
minte. Ar trebui într-adevăr să dau de urma băiatului. 

Gosseyn simţi pe faţă adierea unui vânt rece. 

Cât vedea cu ochii, numai vârfuri înzăpezite. Şi chiar sub 
poalele lor, un. Râu cu ape repezi şi malurile îngheţate. 

Văzu băiatul care admira cu ochi măriţi peisajul. Obrajii lui 
palizi începuseră să prindă culoare. Putea să fie numai 
răceala acelui vânt care străbătea prin toată nebunia aceea 
şi se făcea simţit la un nou nivel al realităţii. 

Multă vreme, nimeni nu vorbi. 

— Hei, este grozav, într-adevăr, nu-i aşa? 

Vocea de copil era plină de încântare. 

În timpul acesta, vântul începu să bată mai tare şi mai 
îngheţat. Gosseyn zâmbi cu amărăciune şi zise: 

— Da, într-adevăr este. Grozav. 

Majestatea Sa Imperială, Enin părea că nu auzea şi nici nu 
simţea. Vocea sa deveni şi mai plină de încântare: 

— Hei, ce faci tu într-un loc ca ăsta? 

Nu era prea greu să bănuieşti că băiatul fusese ferit de 
temperaturile extreme ale vremii. Aşa că Gosseyn fu de 


părere că o mică explicaţie nu avea ce să strice. Spuse deci: 

— Cum, din cauza luptelor care continuă,. Acolo — făcu 
vag un semn cu mâna în direcţia navei Dzan aflată la 
distanţă de ani-lumină — vom sta aici o vreme, cred că e 
cazul să-ţi spun că ceea ce vezi este anotimpul iarnă pe 
această planetă şi aceasta este o zonă sălbatică. De aici nu 
se vede nici un semn de civilizaţie. 

— Este ceva acolo, spuse băiatul. Arătă cu degetul şi 
continuă: Sunt aici înaintea ta cu douăzeci de minute şi 
atunci era mai luminos şi arăta grozav atunci când soarele a 
apus. 

Gosseyn urmări cu ochii direcţia indicată de deget şi văzu 
că era direcţia în care curgea râul. Distanţa până la locul 
arătat era cam de o milă. Acolo, în locul unde râul şi valea o 
coteau la stânga, dispărând din vedere, se afla o zonă 
întunecată de zăpadă, aparent chiar la marginea râului 
care dispărea. 

Să fie fost oare prima locuinţă care fusese localizată 
dincolo de curbă? 

Lua ceva timp să ajungă acolo şi să afle. Dar nu era nici o 
îndoială: dacă era să rămână aici, atunci aceea era direcţia 
în care trebuia să meargă. 

Cu voce tare spuse: 

— Să sperăm. Trebuie să găsim un loc unde să ne fie cald. 
Vine noaptea. 

Nehotărât încă, se uită în sus la norul care acoperea 
soarele. Şi văzu că acesta făcea parte dintr-o masă 
întunecată care avea în curând să acopere aproape întreg 
cerul. Păcat! Ar fi fost interesant să vadă ce fel de soare era 
acela. 

De-acum, aerul părea şi mai rece decât în momentul în 
care sosise. Era timpul să pornească la drum. 

În timp ce amândoi coborau, când păşind, când alunecând 
pe panta îngheţată, Gosseyn Trei avu o mică discuţie cu 
sinele său. 


Probabil, locul în care el — şi mai înaintea lui, băiatul — 
ajunsese, era o zonă "fotografiată" dodecimal de Gosseyn 
Doi sau Gosseyn Unu; o localizare exactă pe care unul 
dintre ei o folosise în trecut într-un anumit scop. 

Problema era că memoria lui despre călătoriile 
predecesorilor Gosseyn nu părea să conţină vreo amintire 
despre o zonă îngheţată. Memoria pe care o avea în comun 
cu primii doi Gosseyn nu includea tabloul unui asemenea 
peisaj, utilizat în vreun scop oarecare. 

Nu era decât un mister, desigur, nu un dezastru. În orice 
moment se putea hotări să-şi folosească supercreierul — şi 
ceva avea să se întâmple; ce anume, asta nu mai putea 
spune. 

". În fond, intenţia mea era să mă întorc în apartamentul 
imperial de pe navă, s-o ajut pe Strala şi pe musafirii care 
fuseseră transferați la bord de Gosseyn Doi". În schimb, îl 
fulgerase gândul acela despre Enin; şi, într-un fel sau altul 
supercreierul său defectuos elaborase acele detalii 
secundare şi-l adusese unde se afla băiatul, aici, pe această 
planetă îngheţată. 

Era bineînţeles, posibil să fie chiar Pământul. Tot coborând 
şi tot ţinându-l de mână pe băiat, Gosseyn — din cauza 
gândului său — privea în jos şi în jurul lui, cu speranţa 
brusc renăscută. Trase cu atenţie aer în piept. Aerul, deşi 
rece, părea să fie exact aşa cum îşi amintea memoria 
comună, aerul de pe Pământ. Vârfurile muntoase 
înzăpezite, apa curgătoare pe jumătate ascunsă sub gheaţă, 
erau cu siguranţă o variaţie a miilor de peisaje similare din 
sutele de zone muntoase de pe Pământ. 

Sentimentul de speranţă îl însoţi pentru aproximativ o sută 
de iarzi de coborâre. În acest timp, îşi tot băga mâinile, pe 
rând, sub partea de sus a hainelor largi cu care-l 
îmbrăcaseră Vocea Unu şi Vocea Doi. 

Dedesubt, corpul îi era cald încă; şi, prin contact repetat, 
reuşi să-şi ţină mâinile, pe rând, cât de cât calde. Dar cu cât 
trecea vremea şi cum ei abia se apropiau de poalele pantei, 


nu mai avea nici o îndoială: nu era îmbrăcat pentru o aşa 
climă. 

Câteva minute mai târziu, păru că venise timpul pentru o 
acţiune hotărâtă, când băiatul scânci pe neaşteptate: 

— Nu pot. Nu pot. E prea frig. Îngheţ. 

Coborâseră până pe o stâncă mare. Acolo se opriră. Şi 
stăteau pe gheaţă, frecându-şi mâinile aşa cum se 
procedează de obicei pentru a pune sângele în circulaţie. 

Peisajul era mereu la fel de minunat. Din nefericire, faptul 
că încă mai vedeau zăpadă şi gheaţă în mii de forme 
fantastice. Încântătoare, atât în faţă cât şi de jur împrejur. 
Însemna că mai aveau mult de mers. Gosseyn, nefericit, 
socoti că se aflau încă la patru sute de iarzi deasupra 
nivelului râului. 

Stând acolo, neştiind prea bine ce avea să urmeze, îşi 
aminti — din memoria lui Gosseyn Doi — că în momentul în 
care grupul se pregătea pentru Marea Călătorie, făcuseră 
trei teste preliminarii. 

Mai întâi Leej prezisese o localizare pe Pământ; după care 
Gosseyn Doi făcuse "fotografierea" mentală a ceea ce 
supercreierul său văzuse la nivelul particular din celulele 
implicate din interiorul creierului ei. 

Alte două teste, unul pe o planetă necunoscută — a cărei 
existenţă o prezisese ea — şi unul pentru planeta ei de 
origine, Yalerta. Şi numai când preliminariile fuseseră 
evaluate ca fiind satisfăcătoare, Leej îşi direcţionase 
prezicerea spre o localizare din cealaltă galaxie. 

", Această planetă pe care eu şi Enin am aterizat atât de 
neaşteptat, ar putea fi una dintre localizările test 
preliminare, unde nimeni nu fusese de fapt vreodată — să fi 
fost Pământul? Să fi fost Yalerta? Să fi fost planeta aceea 
necunoscută?" 

Evident, n-avea să fie posibil să afle imediat. Dar dacă era 
să fie Pământul — ce importanţă avea? Păreau să existe 
câteva posibilităţi, dar toate foarte vagi. 


Tropotea întruna din picioare şi-şi freca mâinile. Şi. Fără 
nici o plăcere, îşi dădu seama că, dacă lui şi băiatului le era 
deja frig, nu aveau nici o şansă să poată merge o milă 
întreagă prin zona întunecoasă, acolo unde râul făcea o 
curbă. Chiar şi să coboare până la malul râului părea că va 
fi prea mult pentru trupurile lor îngheţate. 

Totuşi, începuse să se simtă mai bine în legătură cu 
transferul greşit care-l adusese aici. Va trebui să înveţe să 
controleze asta, desigur; aceste incidente trebuiau 
analizate şi trebuia făcut ceva, dar. Puştiul se aflase în 
această lume îngheţată cu douăzeci de minute mai mult ca 
el. Şi, evident, două lucruri îl salvaseră până acum. În acele 
minute strălucise soarele. De asemenea circulaţia mai bună 
a trupului tânăr şi hainele mai călduroase avuseseră şi ele 
rolul lor. 

Din nefericire, trecuse prea mult timp chiar şi pentru 
acele avantaje speciale. Aşadar, venise momentul — pentru 
amândoi — să se folosească de una dintre acele vagi 
posibilităţi. 

Gosseyn întinse mâna, îl prinse pe băiat de mâna dreaptă 
îngheţată şi i-o strânse. Ţinând mâna strâns după ce-i 
atrăsese celuilalt atenţia, spuse cu francheţe: 

— Ascultă, Enin, tu şi cu mine avem nişte însuşiri speciale. 
Şi lucrul cel mai înţelept pe care l-am putea face în 
momentul acesta este să găsim o modalitate să declanşăm 
una dintre acele comprimări electrice pe care poţi s-o faci 
tu. 

Băiatul scutură din cap, abătut. 

— Dar trebuie să derive dintr-o sursă de energie deja 
existentă. Un nor în care se produc fulgere sau un fir 
electric. 

Gosseyn dădu aprobator din cap. 

— Masa aceea de nori de deasupra — arătă cu degetul — 
şi copacul de aici. Dă-i foc! 

Copacul spre care arătase era un schelet răsucit, înalt de 
vreo douăzeci de picioare, dezgolit de iarnă. Cu crengile 


sale desfrunzite, răsfirate ca nişte gheare, atârna aplecat 
peste stâncă şi părea să spânzure acolo, gata să se 
răstoarne. 

Aşteaptă până ce băiatul observă copacul; apoi îşi aruncă 
privirea spre nor. 

— Există fulgere, iarna? Întrebă Enin cam nedumerit. 

— Oh, făcu Gosseyn. 

Era o întrebare care nu-i trecuse prin minte nici lui, nici 
celorlalţi Gosseyn. Nemulțumit îşi dădu seama că, pe 
Pământ, fulgerul era asociat cu furtunile de vară. 

— Cred că ai dreptate, aprobă el. 

Dar îşi făcu curaj, căci îi veni altă idee. Arătă cu mâna pe 
care o avea liberă: 

— Dacă pata aceea întunecată este într-adevăr o 
construcţie, şi are instalaţie electrică, ce-ai putea face de la 
distanţa asta? 

Fără să spună o vorbă, băiatul privi lung în direcţia 
arătată. Apoi urmă o pauză, nu prea lungă. 

După aceea, se auzi un pârâit şi copacul izbucni în flăcări! 

O vreme, se încălziră apropiindu-se de flăcări. Copacul 
ardea destul de bine, şi chiar dacă se transformă repede 
într-un schelet înnegrit, încă mai răspândea căldură. 

Dar încălzitul încetă a mai fi preocuparea lor principală, 
Gosseyn observă că tovarăşul său privea într-o parte cu o 
expresie de nelinişte pe faţă. 

— Uită-te! Arătă el cu degetul şi adăugă: Mi-a fost teamă 
că se putea întâmpla asta. 

Ceea ce văzu Gosseyn, când îşi aruncă privirea în direcţia 
arătată de deget, era o coloană de fum la o milă depărtare, 
acolo unde pata întunecată se dovedise a fi într-adevăr, o 
locuinţă. 

— Electricitatea pe care am adus-o aici, spuse Enin, a 
făcut să ia foc locuinţa când am extras-o din fire. 

Părea îngrijorat; şi bărbatul remarcă acum că băiatul 
părea să fi căpătat, sau căpătase, calităţi morale de copil de 


doisprezece ani, bine educat, care făcea diferenţa dintre 
bine şi rău. 

În timp ce gândea astfel, băiatul spuse din nou: 

— Aşa că dacă mergem acolo, n-o să mai găsim un loc 
unde se poate locui. 

Gosseyn privea tăcut norul de fum negru care se profila pe 
cer, gândind cu amărăciune: ". Ei bine, nu tocmai morale, în 
cele din urmă." 

Cu voce tare spuse: 

— Sper că n-a fost nimeni rănit. 

Distrugerea clădirii din depărtare îi aduse brusc în minte 
întrebarea de mai înainte: ce planetă era aceasta? Ce fel de 
oameni se aflau acolo în clădirea care ardea? Ce nivel de 
tehnologie? 

„ Evident, nu putea afla imediat. 

Gosseyn avu acest gând conştient, care cerea amânare. Şi 
văzu că băiatul se vârâse aplecat pe sub copacul care ardea 
mocnit şi umbla încolo şi încoace de-a lungul marginii aflată 
sub el, şi-şi arunca când şi când ochii peste margine. 

Brusc Enin îl strigă e 

— Cred că am putea cobori mai bine pe-aici. 

Arătă spre panta înzăpezită care părea mai puţin dreaptă. 

— Vin imediat acolo, strigă Gosseyn. 

Mai întâi, următorul lucru pe care şi-l propuse trebuia 
încercat. 

Cu băgare de seamă întinse mâna şi apucă o creangă 
dintre cele mai groase. Tresări. Şi-i dădu drumul imediat. 
Era mai mult decât caldă. 

Îi trebuiră mai multe minute. Aruncă zăpadă pe porțiunile 
de unde voia să apuce creanga până ce se răcori. Imediat 
ce putu să pună mâna pe creangă, folosind genunchiul ca 
pârghie, o rupse din copac. 

Târând creanga după el, merse spre băiat. 

Puțin mai târziu coborau iarăşi panta. Dar acum aveau cu 
ei ceva care, atât cât rămânea caldă, era echivalentul unui 
încălzitor portabil. 


Coborârea avu şi aspecte mai neplăcute. Atât mâinile lui 
cât şi ale băiatului se înnegriră curând de la creanga pe 
care tot trebuiseră s-o atingă pentru a se încălzi. De 
asemenea, se aşezau pe rând cu picioarele pe partea mai 
groasă a crengii pentru a şi le-ncălzi. Aşa că, în curând 
apăru în urma lor o dâră neagră de cenuşă. Şi urmele se 
impregnau negre în zăpadă. 

Gosseyn încercă să nu-şi atingă hainele largi cu care era 
îmbrăcat; dar, când mai alunecau pe porțiunile mai 
abrupte, se întâmpla şi acest lucru. 

Curând ajunseră la malul râului; şi era încurajator să simţi 
că încă mai era căldură de la creanga arsă. Gosseyn începu 
din nou să spere că, mergând repede pe acest teren relativ 
neted, vor reuşi să ajungă la casa aflată la o milă depărtare. 

Enin fu acela care remarcă ce-i costase coborârea. 

— Chiar că arătăm ca doi vagabonzi murdari, spuse el. Te- 
ai înnegrit pe barbă şi pe obrazul drept şi cred că şi eu sunt 
negru tot. 

— Mai ales pe frunte şi pe gât, spuse Gosseyn şi şi adăugă: 
Şi, bineînţeles, de mâini nici nu mai e cazul să amintesc 
până nu ajungem într-un loc cu apă caldă. 

— Să mergem acolo, spuse băiatul. 

În sinea sa, Gosseyn nu prea era hotărât. Dar porniră la 
drum, aşa că avea timp să se mai gândească. 

Zăpadă şi gheaţă cât vezi cu ochii — cu excepţia petei 
întunecate din faţa lor, mult mai apropiată, acum. Focul de 
acolo se afla evident sub control deja, căci nu se mai vedea 
fum. 

Asta-l linişti pe Gosseyn, dar în el creştea un sentiment de 
disconfort pentru că se afla aici, pe malul acestui râu, 
tropăind pe pământul îngheţat şi cărând după el o creangă 
care abia de mai era puţin caldă, acum. 

Tot timpul cât merse, gândurile alter-ego-ului său se 
aflaseră în conflict cu propria gândire. Acolo, în spaţiul 
îndepărtat, Gosseyn Doi se afla în mişcare. Făcuse deja 
saltul până la nava Dzan. Şi imaginile mentale de după 


sosirea sa indicau că sistemul de computere de pe uriaşa 
navă spaţială de luptă cuplaseră automat un ecran 
energetic, care formase o barieră împotriva forţelor de 
control de pe nava străină. 

Aflat acum în siguranţă, Gosseyn Doi găsi răgazul să 
observe starea de nelinişte a lui Trei, şi să-i dea sfaturi: "Ai 
salvat băiatul. Faptul că aceasta s-a întâmplat ca o 
consecinţă a problemei pe care o ai cu supercreierul tău 
este interesant pentru informaţiile pe care mi le oferă; dar 
asta nu trebuie să te facă să fii supărat pe tine însuţi." 

Doi continuă să-l mustre: "Şi-acum aminteşte-ţi că fiinţele 
umane au o reţinere faţă de mistere. Şi asta e, într-un 
anumit grad, situaţia ta: un mister. Unde te afli? Ce este 
construcţia din faţa ta? De ce să nu te duci acolo şi să 
limpezeşti misterul?" 

Pentru Gosseyn Trei adevărul cel mai important era altul. 
"Dacă era Pământul.? Ar trebui să fiu în oraşul principal, să 
aflu ce se întâmplă acolo." "Până la urmă", veni răspunsul, 
"este o propunere destul de bună. Mai ales că n-ar trebui să 
vii aici până nu plec eu. Tu şi cu mine n-ar trebui să ne 
aflăm aproape unul de altul până nu analizăm ce s-ar putea 
întâmpla unei perechi de duplicate ca noi când se află unul 
lângă altul. Dar, după evenimentele de aici, cred că n-o să 
mai stau mult pe nava asta." 

Evenimentele se transferară de la o minte la alta, în mod 
automat: motivul pentru care Enro dorise să fie unul dintre 
delegaţii pe nava din altă galaxie era pentru că aducea cu el 
un mecanism de semnalizare, astfel încât nava din flota sa 
să poată face saltul pe planeta cea mai apropiată cu 
ajutorul unui sistem de Distorsoare, apoi alt salt mai 
aproape de locul unde se afla dispozitivul de semnalizare. 
În spaţiul înconjurător, navele de război ale Celui Mai Mare 
Imperiu îşi făceau apariţia, şi-şi ocupau poziţiile, 

În consecinţă, se părea că duşmanul mai avea şi-un al 
doilea plan. Pentru că încetase orice agresiune şi începuse 
să transmită mesaje în care se arăta îngrijorat şi confuz, cei 


de la bord vrând să lase să se-nţeleagă că nici ei nu ştiu 
unde se află. 

Primiseră de la ei un mesaj suspect: "Haideţi să 
negociem!" 

Era o concesie nemaipomenită din partea străinilor şi, deci 
suspectă. Dar Gosseyn Doi era pentru a negocia. 

"Aşa că" — veni continuarea — "salvează-te pe tine şi 
băiatul. Am vorbit deja cu Regina Mamă Strala şi poţi să mă 
crezi când îţi spun că se simte uşurată când ştie că tu te afli 
acolo cu fiul ei." 

Continuând să meargă, Gosseyn Trei se împleticea puţin, 
cărând încă creanga cu care avea grijă să nu-l lovească 
cumva pe băiat. Analiza implicaţiile gratitudinii tinerei 
mame fără să-şi dea seama exact ce simţea el. Dar îi veni un 
gând: "Se pare domnule alter-ego, că voi fi primul Gosseyn 
care va merge în dormitor cu o femeie cu alt scop decât 
acela de a dormi." 

Răspunsul fu unul filosofic. Gosseyn doi îi răspunse în 
maniera tăcută a comunicării prin gândire: "Din întâmplare, 
doamna inimii mele nu şi-a făcut, încă, apariţia în viaţa mea. 
După cum ştii, atât Leej cât şi Patricia au avut, şi au alt rol, " 

Gândul continuă în aceeaşi manieră speculativă: "Până ce 
se rezolvă toate problemele astea, s-ar putea ca toţi să 
avem o imagine mai clară a destinului nostru. În ce te 
priveşte, salvarea băiatului înseamnă câştigarea mamei." 

Continuând să meargă de-a lungul malului îngheţat, într-o 
lume care ar putea fi Pământul, Gosseyn Trei spuse: "Haide 
să lăsăm deoparte viitorul îndepărtat. Mă aflu într-o situaţie 
din care vreau să ies, în primul rând pentru că picioarele 
îmi sunt îngheţate tot mai tare, şi-am îngheţat până la os. 
După analiza făcută de mine super-creierului meu, am 
ajuns la concluzia că, dacă mă concentrez şi nu permit să 
apară gânduri despre alte localizări în momentul legăturii, 
voi putea merge acolo unde vreau." 

Răspunsul fu o oarecare deviaţie de la subiect: "S-ar putea 
să existe o problemă, spuse Gosseyn Doi. Se pare că Enroa 


văzut-o pe doamnă şi, cum nu a reuşit să se căsătorească cu 
sora lui Patricia, a afirmat că o căsătorie între două familii 
Imperiale ar fi foarte folositoare pentru relaţiile inter- 
galactice." 

În universul său îngheţat, Gosseyn nu ştia clar, dacă să se 
simtă uşurat sau tulburat. Până la urmă, ajunse la 
indiferenţă: "Doamna Strala a fost informată în legătură cu 
interesul bărbatului acela pentru ea?" "Cred", veni 
răspunsul, "că şi-a dat seama singură. După părerea mea." 

În mod surprinzător, comunicatul mental fu foarte neclar, 
aproape că nu se auzi nimic. 

"Da?" insistă Gosseyn Trei. 

Răspunsul era iarăşi speculativ: "Cred că atunci când 
aceste probleme se vor fi rezolvat, am putea să căpătăm o 
imagine mai clară despre destinul nostru. În ce te priveşte, 
salvează fiul — şi-o câştigi pe mamă. Cred eu." 

Lui Gosseyn îi venise altă idee: "Trebuie", spuse el, să 
facem tot posibilul să intuim cum poate Enro, conducătorul 
galactic, să folosească acest contact în avantajul său. Şi 
pentru că e capabil de omor în masă în sensul militar al 
cuvântului, trebuie să ne asigurăm că n-o să aibă nici un 
avantaj." 

EI continuă: "Sunt sigur că eşti de acord că nu vrem ca 
flota lui Enro să aibă succes la cealaltă galaxie. Aşa că nici o 
căsătorie a lui cu mama împăratului, dacă reuşesc s-o 
împiedic." 

La urmă zise: "Dar asta rămâne pentru mai târziu." 
Hotărârea fermă din mintea sa trebuie să fi răzbătut prin 
anii-lumină; pentru că răspunsul îndepărtatului alter-ego 
veni, fără să mai fie nevoie de precizări: "Noroc, Trei”. 

Pentru a se apăra împotriva temerii de mister, Gosseyn 
localiza porţiune cu porţiune solul îngheţat şi "fotografia" 
cu ajutorul super-creierului. Astfel, în orice moment din 
viitor, se va putea întoarce în acest loc, să-şi continue 
drumeţia. Evident, dacă asta avea să se întâmple, o să aibă 
grijă să fie îmbrăcat mai călduros. 


Transmise un ultim comentariu alter-ego-ului său 
îndepărtat: "Cred că pot să supraviețuiesc fără să ştiu ce 
este clădirea din faţă. Şi presupun că pot să trăiesc şi cu 
regretul că n-o să am niciodată şansa să-mi încrucişez 
drumurile cu prizonierii străini de pe nava Dzan; primele 
fiinţe ne-umane de care am auzit noi în toate călătoriile 
indivizilor Gosseyn. Deşi Breemeg spunea că străinii sunt 
semi-umani, nu-i aşa? Dar chiar şi aşa, ar fi un eveniment 
unic. Oricum, va trebui să trăiesc cu ambele mistere pentru 
că în momentul acesta devine din ce în ce mai frig aici; şi în 
curând va fi întuneric. Aşa că." 

Pământul! 

Se aflau în curtea din spate a unei case mici. Mica locuinţă 
era aşezată pe o pantă, aşa încât, parţial vizibil sub ei, se 
afla un oraş. Pe o distanţă bună, de jur împrejur, Gosseyn 
putea vedea acoperişuri şi verdeață care înconjura aproape 
fiecare casă. 

Acolo, stând în picioare, simţi o căldură exterioară — aerul 
era cald, văratic — dar şi-o căldură interioară. Senzaţia 
plăcută din interior părea instalată acolo atât de natural 
încât îi trebuiră multe momente până să o poată identifica: 
"E ca şi cum m-aş fi întors acasă." 

Îi mai trebuiră câteva momente ca să argumenteze cu sine 
că, de fapt, un corp care fusese găsit plutind în spaţiu într-o 
capsulă, nu putea decât printr-o logică extrem de lărgită, să 
stabilească un statut legal de apartenenţă la o anumită 
planetă. 

Probabil că argumentaţia ar fi continuat dacă în momentul 
acela Enin, aflat lângă el, nu s-ar fi agitat, spunând: 

— Ce naiba de loc mai e şi ăsta? Unde ne aflăm? 

Era cu totul alt punct de vedere. Şi, când privi în jos spre 
băiat, Gosseyn văzu că împăratul Dzan nu se uita la 
panorama oraşului de dedesubt, ci la curtea din dos şi la 
spatele casei aflate în curte. 

Şi, pentru prima dată de când sosiseră, aceasta îi aminti 
lui Gosseyn de neliniştea sa de mai înainte — la distanţă de 


ani-lumină — cu privire la locul unde vor ajunge: la 
destinaţia propusă, sau în altă parte? 

". Am reuşit? Metoda de concentrare şi îndepărtare a 
gândurilor nedorite, funcţionează. Hei, Gosseyn Doi, ai 
văzut? Pot să controlez defecţiunea." 

Nu primi nici un răspuns de la îndepărtatul său alter-ego 
şi. de fapt nu primi nici un semn de existenţă a gândurilor 
celuilalt. Aşa că, rămase pentru mai târziu! 

Acum privi în jos spre băiat şi îl mustră: 

— Ne aflăm într-un loc unde e cald. Sau preferai acolo, pe 
gheaţă? Enin trecu peste mustrarea lui, fără să se arate 
însă mulţumit de schimbare. 

— Cum am ajuns într-un Joc ca acesta? Întrebă el, plin de 
dezgust. 

Gosseyn zâmbi. 

— Ei, uite cum stau lucrurile, Enin. Când reuşesc să fac 
saltul acela în spaţiu — care e specialitatea mea, după cum 
Ştii. 

Fata copilului, îndreptată spre el, nu oglindea nici o urmă 
de reproş în legătură cu faptul că ceea ce reuşea să facă el, 
îl afectase pe împăratul Dzan în faţa curtenilor lui. Buzele 
se întredeschiseră abia, şi rosti: 

— Aşa? Şi.? 

Gosseyn explică: 

— Cel mai bine e să ai nişte locuri în care să soseşti când 
nu te vede nimeni. Ei, bine, căsuţa aceasta este a unui 
prieten şi este plasată foarte potrivit pentru ceea ce 
spuneam. Nimeni dintre vecini nu poate să vadă cum am 
ajuns noi aici. Înţelegi? 

Probabil că băiatul remarcase acele detalii când cercetase 
pentru prima dată, plin de dispreţ, împrejurimile. Dar 
trebuia convins să se mai uite o dată. Şi, evident, cercetarea 
îşi avu rolul ei. 

— Mda, dădu el din cap, ai dreptate. 

— Şi, continuă Gosseyn, dacă te uiţi mai atent, e încă 
dimineaţă. Aşa că avem o zi întreagă la dispoziţie. 


Calculase deja ora din zi după poziţia soarelui. Dar când 
enunţă părerea cu privire la timp; se deşteptă un 
sentiment. Talamic. În interior. Sentimentul era de 
aparenţă, nu neapărat în legătură această curte din spate, 
cu această planetă, în general. 

Văzu ochii luminoşi îngustându-se: 

— Ce-o să facem aici? 

Asta nu era o problemă. Ora din zi îi evocase ceva: la 
ultimele rapoarte, Dan Lyttle, proprietarul acestei căsuțe, 
fusese paznic de noapte la un hotel. Asta putea să însemne 
că, la această oră matinală, nu plecase încă la slujbă. 

Brusc, optimist, Gosseyn înaintă şi bătu la uşa din spate. 
Observă că Enin era în spatele lui. 

— Vrei înăuntru? De ce un intrăm pur şi simplu? Îl auzi. 

Într-un fel, în momentul de faţă, aceasta nu era o 
imposibilitate. Dacă Dan Lyttle era încă proprietarul casei, 
poate că n-ar fi fost deranjat, dacă era plecat, când se 
întorcea, să îi găsească înăuntru. 

Dar nu asta vrusese să spună Majestatea Sa Imperială. 
Scuturând din cap, Gosseyn se întoarse către băiat. 

— Ascultă, spuse el pe un ton aspru, nu suntem aici pe una 
dintre planetele tale. Aici trebuie să respectăm obiceiurile 
locului. Privea direct în ochii aceia tineri, îndrăzneţi, şi-şi 
continuă mustrarea pe acelaşi ton: 

— Nu dai buzna pe proprietatea altora fără să ai 
permisiunea. S-a-nţeles? 

Din fericire, Enin nu mai avu timp să răspundă. Pentru că 
imediat se auzi un zgomot. Şi uşa se deschise. 

Silueta zveltă, cunoscută, se ivi în prag şi zise: 

— Oh, Dumnezeule, tu eşti?! 

Erau exact aceleaşi cuvinte pe care le-ar fi rostit probabil 
Gosseyn, în aceeaşi situaţie. Dar tonul lui ar fi fost de 
uşurare. Pentru că individul care scoase acea exclamaţie 
fusese identificat de memoria Gosseyn ca fiind proprietarul 
cabanei: Dan Lyttle, în persoană. 


Paznicul care intrase în camera de hotel a lui Gosseyn Doi 
— şi-i salvase viaţa. 

Faţa o avea la fel de slabă ca atunci. Dar părea mai matur 
decât îl ştia memoria lui Gosseyn. Dar era o diferenţă 
aproape insesizabilă. Ce era mai important, era încântat să- 
i aibă ca musafiri în căsuţa lui. 

— Aţi venit într-un moment potrivit. E ziua mea liberă. Sau 
— zâmbind — noaptea mea liberă; aşa că v-aş putea fi de 
vreun ajutor. Oricum văd că în momentul acesta aveţi 
nevoie de o baie şi de somn. Ce-ar fi ca tu şi puştiul să vă 
instalaţi în dormitorul meu, iar eu, dac-o să vreau să dorm, 
am să dorm pe canapeaua de aici. 

Gosseyn Trei nu se-mpotrivi: "Puştiul" părea să ezite; dar 
apoi se uită fără o vorbă la Gosseyn şi intrară pe uşa 
indicată. Totuşi, odată intrat, după ce uşa fu închisă, Enin 
spuse: 

— Chiar o să stăm aici? 

Gosseyn arătă spre patul larg. 

— Întâi faci o baie şi te-ntinzi acolo. Şi după ce fac şi eu un 
duş, o să mă-ntind lângă tine. O să hotărâm mai târziu ce-o 
să facem, aici. 

Chiar atunci Dan Lyttle aduse o cămaşă lungă pentru Enin 
şi o pijama pentru Gosseyn. Şi-n curând, adormiră. 


. Gosseyn se trezi, somnoros, şi rămase un minut cu ochii 
închişi; şi-i veni un gând ciudat: Acela era primul somn 
normal al acestui corp Gosseyn. 

Această remarcă nu-i reţinu multă vreme atenţia. Din cine 
ştie ce motiv, când se întinse pe acest pat, gestul îi păruse 
aşa de natural, de — obişnuit — încât nu remarcase 
ritmicitatea lui în existenţa sa. 

După ce se mai dezmetici, îşi dădu seama că zâmbea. 
Pentru că aceea era realitatea, o realitate minoră în 
universul oamenilor pentru care somnul era o activitate 
curentă. 


Apoi deschise ochii, se răsuci şi-şi aruncă ochii în cealaltă 
parte a patului — şi se smuci în sus, încruntându-se. 

Băiatul nu era acolo. 

Îşi azvârli picioarele peste marginea patului şi se apucă să 
se încalţe cu ciorapii de cauciuc care-i serviseră drept 
pantofi, în tot acest timp simțindu-se cam năuc. Dar aceasta 
era — observă el — o reacţie talamică. 

Văzu că pantofii erau curaţi. Şi hainele, care erau frumos 
aşezate pe un scaun, fuseseră de asemenea spălate timp cât 
dormise el. 

Se scurseseră câteva minute. Mai întâi, se duse la toaletă 
şi încercă prima sa experienţă de a urina. Apoi merse la 
chiuvetă, luă o perie de acolo şi, cam stângaci. 

Îşi pieptănă părul. Apoi se spălă pe mâini şi pe faţă şi se 
şterse pe un prosop pregătit pentru musafiri, care atârna 
într-o agăţătoare. (Cu o seară înainte nu fusese acolo decât 
prosopul de baie al lui Lyttle, pe care îl folosiseră şi ei.) 

În timp ce îşi executa programul de dimineaţă, îşi lăsă 
atenţia să se îndrepte către cealaltă dublură a fiinţei sale. 
de departe. 

Imediat, primi informaţii din memoria lui Gosseyn Doi 
privitoare la activităţile acestuia din ultimele minute. Apoi 
— brusc — contact direct! 

Schimbară impresiile rapid. Doi spuse: "Ştiu unde te afli. 
Aşa că nu sunt îngrijorat încă." 

Gosseyn Trei răspunse: "În sfârşit pot să recapitulez 
situaţia ta. Am remarcat că singura navă duşmană discută 
încă despre pace, dar nici un străin n-a venit la bord. Şi 
ceea ce se poate întâmpla pe nava Dzan din pricina acelor 
indivizi furioşi nu a izbucnit încă. Şi că planurile lui Enro îi 
pot afecta rezultatul final. Dar va mai trece ceva timp până 
ce problemele să devină acute." 

Eul său îndepărtat spuse: "Atunci, hai să ne concentrăm 
asupra ta. Am discutat cu Enro şi nu mi-am dat seama în ce 
scop te-ai dus pe Pământ." 


Gosseyn Trei era nemulţumit. "Într-un fel, a fost doar un 
accident. Dar unul bun, cred." Îşi continuă explicaţia: "În 
fond, toţi indivizii Gosseyn au lăsat o mulţime de lucruri 
neterminate pe Pământ. Trebuie să ştim ce s-a întâmplat 
aici după ce aţi plecat voi. Cine a venit la conducerea 
Pământului după ce preşedintele Hardie a fost ucis? Ce 
statut mai are non-A? Şi-aş putea să mai enumăr." Spuse în 
încheiere: "Parcă să zic că-mi amintesc că poliţia şi forţele 
guvernamentale au răsturnat ordinea, dar." 

Era un "dar" mare. Oricum, de acolo, de la distanţa aceea 
interstelară, analiza sa primi o confirmare scoasă cam 
printre dinţi. 

"Sunt de părere" veni răspunsul, "că ar trebui să aflăm 
câte ceva şi să facem ce trebuie făcut." Alter-ego-ul 
continuă: "Dar, dacă stai te mai gândeşti, dacă vrei să mergi 
în cel care a fost cândva oraşul Maşinii Jocurilor, vei 
întâmpina probleme. De exemplu, nici tu, nici împăratul, nu 
aveţi bani. Presupun că puteţi sta o vreme la Dan Lytitle. 
Dar nu te poţi aştepta ca salariul unui paznic de hotel să 
ajungă pentru trei persoane, prea multă vreme." 

Gosseyn Trei zâmbi la un gând de-al său care-i veni ca o 
replică la obiecţia ridicată de celălalt. "Ai prins răspunsul?" 
întrebă el. 

"Ei bine" — impresie de zâmbet şi de cealaltă parte — 
"presupun că indivizii Gosseyn ar putea revendica o 
proprietate, ar putea pretinde să fie serviţi, ar putea să facă 
plângere la Institutul de Semantică Generală, pe motiv că 
"X" era un Gosseyn secret. Dar nu-mi amintesc de un loc 
unde mâncarea să-ţi fie pusă imediat pe masă." 

Gosseyn Trei răspunse: "Individul ăla bătrân îşi avea 
reşedinţa aici; aşa că s-ar putea să fie câte ceva de 
mâncare. Şi, bineînţeles, cineva care să se îngrijească de 
asta. Întrebare: Cine i-a plătit salariul?" "Ce-ai de gând să 
faci? Să preiei locuinţa prin forţă?" "Păi" — Pauză. Gosseyn 
Trei deveni conştient că acum zâmbea mai fără chef — "Îmi 
este greu să accept că această obiecţie vine de la un 


Gosseyn care nu a ezitat să forţeze sau să păcălească un 
servitor să-l hrănească pe Yalerta şi care a mâncat 
întotdeauna bine, indiferent unde a mers în univers; şi, în 
niciunul dintre cazuri, după câte-mi amintesc, nu dispunea 
de bani. 

Gândul de răspuns al lui Gosseyn Doi avea o notă de 
resemnare. "Văd că te-ai hotărât să rămâi." păru să ofteze. 

"Bine, transmite-i lui Dan Lyttle urările mele de bine." 
"Păi" — cu grimasă — "o să fie cam greu. El crede că eu 
sunt tu." "Desigur" veni replica. "Trebuie să admit că 
aceasta este realitatea de care uneori îmi vine greu să ţin 
cont; acum sunt doi Gosseyn. Mă-ntreb dacă X s-a gândit 
vreodată că vor fi doi din aceeaşi grupă de vârstă, 
conştienţi, în acelaşi timp." 

Numele lui X îi sugeră un gând lui Gosseyn Trei: "În toate 
orele astea am avut senzaţia că a existat cineva ca un fel de 
strămoş. Dar nu era o prezenţă în mintea mea. Ca ceva 
nedefinit este definiţia corectă a felului în care a apărut. 
Povesteşte-mi ce ştii." "Ei, ia auzi!" Răspunsul era plin de 
nesiguranţă. "Sunt motive pentru a crede că el se afla pe 
una din navele care au emigrat din cealaltă galaxie. Numai 
că asta e doar impresia mea — acea mică navă s-a prăbuşit, 
provocând rănirea bărbatului pe care noi l-am cunoscut ca 
domnul X. Şi computerul în care erau înmagazinate datele 
ştiinţifice a fost deteriorat. Oricum, celălalt bărbat a părăsit 
nava cu cele două femei pentru că, după ce ei au ieşit din 
navă, aceasta a fost azvârlită de computerul ei deteriorat în 
altă zonă de pe Pământ. X şi-a revenit suficient cât să poată 
intra periodic, în mica navă şi să revină la starea de 
existenţă latentă pentru sute, chiar mii de ani o dată." 

Povestirea alter-ago-ului său continuă: "Evident, în curând 
începură să apară descendenţi ai bărbatului care-l însoțea 
şi ai celor două femei. Apăruse o întoarcere la starea de 
barbarie, care părea să ajungă până la împerecherea cu 
masculi şi femele maimuțe." 


Vocea din gândul său adaugă: "După cum ai putut observa 
pe Pământ, acum, totul a ieşit destul de bine. Dar X era cel 
care ţinea minte ce fusese la început şi care, folosind 
spermă de la propriul său corp, a creat tipurile Gosseyn. 
Este de datoria noastră să ne asigurăm că sistemul de 
împerechere pe care l-a impus el continuă şi pe viitor. 
Acesta ar trebui să fie unul din ţelurile noastre, indiferent 
ce alte lucruri am avea de făcut fiecare dintre noi." 

Gosseyn Trei spuse: "Părerea mea este că apartamentul 
lui X trebuie minuţios cercetat şi trebuie găsite încăperile 
secrete, sau magazii în care s-ar putea să fie păstrate un set 
de înregistrări şi echipamentul cu ajutorul căruia a făcut 
ceea ce a făcut." 

Gosseyn Trei răspunse: "Poţi să fii sigur că o să mă uit. Şi-o 
să te consult în continuare ori de câte ori se iveşte o criză." 
"Teoretic", veni răspunsul de la duplicatul său îndepărtat, 
"suntem unul şi aceeaşi persoană. Judecata ta ar trebui să 
fie la fel ca a mea." 

Era adevărat şi, totuşi, undeva în sinea sa, se simţea o 
persoană foarte diferită. 

Doi bărbaţi maturi, aceeaşi persoană dar, într-un fel, 
diferiţi. 

Şi gândul său intim reveni: "Are să fie interesant de văzut 
cum va fi realizabilă similarizarea". 

"Va fi sigur realizabilă". Răspunsul de la Gosseyn Doi îi 
răsună în minte ca şi cum ar fi fost propriul lui gând. 

În timp ce se spăla pe faţă şi-şi pieptăna părul, Gosseyn 
Doi realiză că Pământul poate fi periculos pentru el. 

Cel puţin, această partea a Pământului, în care venise. 

Trăiau aici oameni care ar fi putut să recunoască faţa lui 
Gosseyn. Şi-ar fi nevoie de un singur foc de armă de orice 
fel pentru a ucide acest corp Gosseyn. Dacă avea să se 
întâmple asta, faptul că întreaga memorie a acestei 
experienţe ar continua în mintea lui Gosseyn Doi nu era 
îndeajuns de satisfăcător. 


Înaintaşii Gosseyn lăsaseră fără îndoială drept moştenire o 
remarcabilă tehnologie de menţinere a personalităţii 
pentru duplicatele descendenților. Dar pentru un anumit 
individ din lungul şir, realitatea era că-şi dorea propria 
identitate pentru corpul său. 

În timp ce folosea fiecare obiect şi executa fiecare 
activitate din toaleta de dimineaţă, se trezi că-şi aminteşte 
că şi celălalt Gosseyn dispusese de aceleaşi facilităţi în 
cealaltă ocazie. 

Dar aceasta nu era tipul de fantezie care să-i ocupe 
gândurile multă vreme. Pentru că îşi aduse aminte de Enin, 
care se afla undeva, pe acolo. Aşa că lăsă repede deoparte 
aparatul de ras electric. Apoi. 

Apoi nu-i rămase decât să-şi vâre picioarele în pantofii de 
cauciuc. Se gândi că mai bine şi-ar face rost de nişte haine 
cât de cât mai potrivite. Şi de nişte pantofi mai solizi. 

Curând după asta, ieşi din baie şi traversă dormitorul. Pe 
când împingea uşa care dădea din dormitor spre restul 
casei îl auzi pe Enin spunând: 

— Da, domnule Lyttle, dar ce este o presupunere? 

Gosseyn lăsă uşa întredeschisă şi rămase locului. 
Ascultând apoi vocea lui Dan Lyttle care explica definiţia 
unei presupuneri, conform Semanticii Generale, se simţi 
plin de respect. Sigur că da, gândi el — trebuia făcută 
această încercare. Ce influenţă putea avea asupra unui 
creier nematurizat încă şi fără nici o recompensă de oferit 
— cuiva care avea tot ce-şi dorea — nu ştia clar. 

Dar se retrase, să nu fie văzut. Împinse uşa doar cât să fie 
puţin întredeschisă. Şi ascultă: 

— Vrei să zici, de ce mă port aşa? Vocea de copil era din ce 
în ce mai nedumerită. 

— Da. Era vocea lui Dan Lyttle. Mai adineauri ai venit aici 
şi mi-ai comandat să-ţi pregătesc micul dejun. Şi eu l-am 
pregătit, nu-i aşa? 

— Şi? 


— Fi, bine. 


— Tonul bărbatului era destul de neutru — tu eşti musafir 
în casa mea şi mă tratezi ca pe un servitor. Asta vreau să 
spun: care este presupunerea ta? 

Urmă o scurtă pauză, apoi: 

— Eu sunt Împăratul, Toată lumea face ce spun eu. 

— De unde zici că vii? 

— Dzan. Universul Dzan. Era vocea lui Enin. 

— Deci, continuă Dan Lyttle, una dintre presupunerile tale 
este că, aici pe Pământ, trebuie să fii tratat aşa cum eşti 
tratat acasă? 

— Eu sunt împărat oriunde aş merge. 

Vorbele erau pline de insolenţă. Gosseyn zâmbi. Acru. 

— Şi — continuă vocea bărbatului din salon — bănuiesc că 
mai ai şi alte numeroase presupuneri care te fac să crezi că 
eşti mai bun decât alţii? 

— Sunt mai bun decât alţii. Am fost născut ca să fiu 
împărat. 

— Presupunerea ta, deci, este că datorită unui accident de 
naştere, ai dreptul să domneşti peste alte fiinţe umane? 

— Păi. Nu prea m-am gândit la asta înainte ca tatăl meu să 
fie ucis. Dar, când am devenit împărat, n-am făcut decât să 
tratez oamenii exact aşa cum îi trata el. Şi fac asta de când 
am ajuns pe tron. Ce e rău în asta? 

— Ei bine — spuse pe un ton zeflemitor — lucrul în care 
suntem interesanţi noi, teoreticienii Semanticii Generale, 
este ce fel de gândire îi face pe oameni să comită acte 
iraționale. De exemplu, cum a murit tatăl tău? 

— A căzut de la o fereastră de sus. Nervos. Vrei să spui că 
presupunerile lui au avut vreun amestec în asta? 

— S-ar putea — dacă am şti toate detaliile despre modul 
cum a ajuns atât de aproape de fereastra aceea deschisă. 
Au fost martori? 

— Era o întrunire la nivel guvernamental. 

— Şi era aşa de preocupat de gânduri, sau de vorbe, când 
se plimba pe lângă fereastră, încât n-a observat şi a căzut 
afară? Asta au declarat martorii? 


— Mama a spus că asta s-a întâmplat. Pauză. N-am 
întrebat niciodată cine i-a spus ei. 

— Atunci putem face presupunerea că toţi cei care au fost 
în acea încăpere, au declarat că asta este cea ce s-a 
întâmplat? 

— Hei, asta vrei să spui că este o presupunere? Zise cel 
mic încântat. Deci ai văzut cu ochii tăi. Aşa că trebuie să 
presupunem că alţi oameni, care au văzut-o cu ochii lor, îţi 
spun adevărul? 

— În parte, da. Dar presupunerile care ar trebui să te 
intereseze sunt cele existente undeva. În adâncurile fiinţei 
tale, fără ca tu să-ţi dai seama că ele sunt acolo sau să ştii 
care sunt ele. Dar în anumite situaţii de viaţă te porţi ca şi 
cum ele ar fi adevărate. 

— Păi — eu sunt împăratul. Acesta este adevărul. 

— Cum îi tratezi pe ceilalţi oameni? 

— Le spun ce să facă. Şi e mai bine să mă asculte. 

— Presupunerea ta, deci, este că un împărat trebuie să se 
poarte ca un şef cu toţi oamenii al căror împărat este — 
poate să fie chiar nedrept şi nesuferit. 

— Îi tratez la fel cum făcea tatăl meu. Şi presupun că 
acesta s-ar fi putut să fie — cum le-ai zis tu? 

— Presupuneri. 

— Vrei să spui că nu te-ai întrebat care erau presupunerile 
lui? Nu făceai decât să imiţi ca o maimuţă? 

— Păi — Pauză. Apoi. pe ton schimbat: Poate, spuse Enin, 
ar trebui să te fac să guşti puţin din puterea mea. 

Ceva din vocea băiatului, când rosti aceste ultime cuvinte 
îl făcu pe Gosseyn să decidă că, după toate aparențele, 
prima lecţie de Semantică Generală a lui Enin mersese atât 
de departe cât era posibil. 

În consecinţă, împinse brusc uşa de la dormitor şi păşi în 
salon. 

După doi paşi, împietri. 

Pentru că observă, chiar în momentul acela. În stânga sa. 
cu coada ochiului. 


Şase bărbaţi stăteau aliniaţi de-a lungul peretelui din 
stânga. Patru dintre ei purtau uniforme. 

Când se răsuci înspre ei, Gosseyn observase deja că cei 
patru inşi în uniformă aveau pistoale în mână. Erau un fel 
de arme energetice, nu se putea pronunţa de la această 
distanţă şi, deşi nu erau tocmai îndreptate spre el, erau în 
Mod sigur — cum s-ar spune — gata de tragere. 

Nu era o situaţie ideală cu care să-i convină cuiva, să fie 
confruntat. În ce-l priveşte pe Gosseyn, reacţia intelectului 
său era complicată de o aparentă contradicţie. Dan Lyttle 
dându-i lui Enin o lecţie despre Semantica Generală, de faţă 
cu nişte nepoftiţi înarmaţi. 

Cealaltă complicaţie era că, felul în care se arătase 
interesat şi dăduse replicile, băiatul se comportase de parcă 
el şi instructorul său ar fi fost singuri în cameră; şi, la 
sfârşit, când se arătase ameninţător faţă de Lyttle, nu 
păruse impresionat de persoanele de faţă. 

Îi trebuiră câteva momente pentru a realiza că Maiestatea 
Sa Imperială avea la activ cel puţin doi ani în care ignorase 
persoanele de faţă şi în care fusese total încrezător că 
dispunea de control asupra energiei, care era întotdeauna 
decisiv. 

După aceste consideraţii, trase aer adânc în piept, Şi-şi 
reveni pe cât era normal în condiţiile de faţă. 

Normalitatea veni exact la timp. 

Chiar în momentul acela, Enin veni în fugă la el şi-l apucă 
de mână. 

— Mă bucur că ai apărut, în sfârşit, domnule Gosseyn. 
Părea să fi uitat de ameninţarea proferată la adresa gazdei 
lor, şi îi ignoră total pe nepoftiţi. Ochii lui strălucitori priviră 
în sus spre Gosseyn: 

— Întotdeauna dormi aşa de mult? 

— Ei! Gosseyn reuşi să zâmbească, şi. Din moment ce era 
primul lui somn normal — o realitate la care se gândise deja 
— reuşi să-şi ascundă sentimentele şi spuse: 


— Cred că din cauza frigului. De-acolo. Şi hainele mele 
neobişnuite, subţiri. Eu. 

Atât reuşi să spună. Din dreapta sa. Îl întrerupse vocea lui 
Dan Lytitle: 

— Se pare că această casă a fost mereu pusă sub 
supraveghere, domnule Gosseyn, spuse el. În timpul cât voi 
doi aţi dormit, eu m-am dus la hotel şi am împrumutat un 
joc pe video pentru tânărul tău prieten. Când m-am întors, 
aceşti bărbaţi se aflau aici unde îi vezi. 

Chiar atunci când Dan Lyttle dădea aceste explicaţii, unul 
dintre cei doi bărbaţi în haine civile făcu prima mişcare 
venită din partea musafirilor nepofitiţi: se ridică în picioare. 
Era un individ de înălţime potrivită şi cam rotofei. Avea pe 
faţa rotundă un zâmbet strâmb, în timp ce aştepta politicos 
ca Dan Lyttle să termine ce avea de spus. După care rosti 
pe un ton dulceag: 

— Domnule Gosseyn, imediat după ce serviţi micul dejun, 
va trebui să vă legăm. Şeful vrea să vină să te vadă. 

Nu prea era momentul indicat pentru o mişcare rapidă. 
Păru că şi Majestatea Sa Imperială îşi dădea seama de asta; 
pentru că vocea sa deveni piţigăiată, dar controlată: 

— Să-i las să facă asta, domnule Gosseyn? 

Era necesar un răspuns. 

— Nu, Enin. 

Gosseyn analizase informaţiile din vorbele purtătorului de 
cuvânt al intruşilor. El explică: 

— Sunt de părere că îi vom întâlni pe câţiva dintre cei pe 
care vreau să-i văd câtă vreme mă aflu aici. Aşa că totul 
este în ordine. 

Adăugă: 

— Putem hotări mai târziu ce avem de făcut. Bine? 

— Bine. 

Cât dură discuţia aceasta Dan Lyttle nu făcuse nici o 
mişcare. Acum, însă, spuse: 

— Înainte să-ţi pregătesc micul dejun, cred că ar fi mai 
bine să mă asigur că tânărul tău prieten n-o să mă 


plictisească în timp ce mănânci tu. 

Spunând acestea, se-ndreptă spre peretele de lângă uşa 
de la ieşire şi dădu la o parte husa de pe un aparat 
strălucitor, care nu fusese acolo înainte ca ei să meargă la 
culcare. 

Era uşor de ghicit că acela era jocul video împrumutat de 
la hotelul unde Lytitle lucra ca paznic de noapte. 

Cei doi bărbaţi şi intruşii priveau la Enin care se apropie 
de instrument. Băiatul cercetă din ochi piesele 
transparente din interior. Apoi examină butoanele 
computerului. În cele din urmă, întinse mâna şi răsuci un 
buton. Ecranul se lumină. Imaginea părea să reprezinte un 
oraş subacvatic şi populaţia sa, ameninţată de nişte animale 
marine uriaşe. 

Era uşor de dedus că jucătorul avea misiunea de a ucide 
creaturile atacatoare cu armele controlate de computer. 

În timp ce Gosseyn privea zâmbind. Împăratul Dzan 
deschise focul. După aceea, nu avu decât să se delecteze cu 
strigătele de încântare ale lui Enin şi, în acelaşi timp, să-i 
pună întrebări lui Dan Lyttle. Şi să-i asculte răspunsurile, în 
timp ce se hrănea cu ouă, şuncă şi o budincă. 

Întrebările se refereau la situaţia guvernării în această 
parte a planetei. 

Răspunsurile erau descurajante. 

Se părea că suporteri ai fostului Preşedinte Hardie 
reuşiseră să moştenească puterea acestuia. Şi nu păreau 
să-şi dea în vreun fel seama că Hardie nu fusese responsabil 
pentru excesele regimului său, dar fusese un pion într-o 
luptă interstelară pentru preluarea controlului, pe care de 
fapt n-o înţelesese niciodată. Urmaşii lui erau bărbaţii cei 
mai venali de tipul cunoscut în politica de pe Pământ din 
vremuri imemoriale. Lyttle nu dădu nici un nume: şi acesta 
era un lucru cât se poate de înţelept. Indivizii numiţi aveau 
tendinţa să-şi regleze conturile, la nivelul la care operau. 

Altă afirmaţie era că nu se mai auzise nimic de oamenii de 
pe Venus de la atacul forţelor lui Enro, cu câteva luni mai 


înainte. 

Asupra acestui punct, Gosseyn avea propriile vederi — pe 
care nu avea nici o intenţie să le împărtăşească. 

Adevărul era că milioanele de locuitori non-aristotelieni de 
pe Venus începuseră, de-o vreme, să emigreze. Grupuri 
întregi erau duse pe planete locuite, mai ales din Liga 
Interstelară, unde preluau sarcina de a răspândi filosofia şi 
metodele Semanticii Generale în rândurile populaţiei 
numeroase de acolo. 

Avea să le ia ceva timp. 

Tot în sinea sa, Gosseyn se îndoi că Pământul era pe de-a- 
ntregul neglijat de venusieni. Fără îndoială, veniseră indivizi 
de pe Venus care evaluau felul în care trebuiau ameliorate 
consecinţele preluării în secret a guvernării de către 
subalternii lui Enro. În mod obişnuit, asta însemna că 
trebuiau să se ocupe de indivizii care fuseseră cointeresaţi 
să treacă de partea invadatorilor, dar care, încă nu fuseseră 
întăriţi în poziţiile-cheie. 

Convingerea intimă a lui Gosseyn Trei era că, în ce 
priveşte tratamentul tipilor venali, el putea fi de un real 
ajutor. 

După ce-şi stabili astfel în minte, clar, misiunea, era tocmai 
pe cale să pună furculiţa jos când observă că Dan Lyttle 
stătea puţin cam în spatele lui, oferindu-i un prosop umed. 

— Şterge-te pe gură. 

Când Gosseyn luă prosopul, văzu că unul dintre degetele 
de la mâna cu care îl ţinea Lyttle era întins în mod ciudat. 
Arăta ceva. Ceva aflat pe faţa de masă. 

După ce luă prosopul şi începu să se şteargă cu el, privi 
acolo unde-i arătase degetul. Ceea ce văzu, era o bucăţică 
albă de hârtie perforată de computer. Cum ajunsese acolo, 
cum reuşise Lyttle s-o strecoare, neobservat, printre 
farfuriile pentru micul dejun, se putea explica prin faptul 
că, în ceea ce-l privea, fusese preocupat cu propriile 
gânduri. lar intruşii fuseseră înşelaţi de banalitatea imaginii 
unui om care mănâncă. 


Lyttle se aplecă din nou spre el, şi, de data asta, şopti: 

— Acela este Maşina Jocurilor! Identitatea lui! 

— Hei! 

Era un strigăt venit dinspre purtătorul de cuvânt al 
musafirilor nepoftiţi. 

Gosseyn şi Lyttle reacționară imediat. Gosseyn spuse: 

— Dacă mai vreau ou, zici? 

Apoi se şterse iarăşi la gură, ca şi cum şoapta ar fi avut 
vreo legătură cu întreţinerea curăţeniei. Aşeză apoi 
prosopul peste cartela perforată. Se ridică. Şi se întoarse. 

Spuse: 

— Vă mulţumesc că m-aţi lăsat să mănânc. Dar este timpul 
să mă legaţi şi să-l chemaţi pe — cum i-aţi zis? 

— Şeful vostru. 

Îndreptându-se către cei şase, îl auzi pe Dan Lytitle care 
strângea cu repeziciune, în spatele său, vasele de pe masă. 
Desigur, curăţenia includea şi îndepărtarea cu grijă a 
bucății de hârtie care fusese cu atâta discreţie identificat ca 
fiind identitatea cele mai importante maşini care existase 
vreodată pe Pământ. 

Îi legară picioarele cu o sfoară la glezne şi la genunchi. 
Încheieturile şi braţele îi fură încătuşate la spate. Şi fu 
întins pe sofaua care se afla lângă peretele din faţa celui 
unde se aşezaseră din nou acei indivizi. 

— Să stai acolo! Comandă rotofeiul. Domnul Blayney 
trebuie să sosească. 

"Blayney" — spuse Gosseyn. Dar nu-l rosti cu voce tare. 

După ce auzi numele acela, nu mai fu nici o problemă. 
Avea, într-adevăr, să "stea". 

Gosseyn spuse: 

— Ai ajuns departe, domnule Blayney, de când ne-am 
întâlnit ultima oară. Prim-ministru şi comandant-şef al 
formelor armate. 

Nu primi un răspuns imediat. Bărbatul care-l privea de sus 
avea o expresie mohorâtă pe faţa netedă, cu o undă de 
nedumerire. Blayney părea mai în vârstă decât îl amintea 


memoria Gosseyn pentru Gosseyn Trei. Şi trupul, care 
fusese mai solid, era mai suplu. De parcă mai multe mese 
fuseseră sărite sau poate avusese loc o re-ajustare chimică 
la o perioadă de tensiune. 

Hainele cu care era îmbrăcat individul erau, dacă se 
putea, şi mai elegante decât ultima oară. 

Nu primise încă nici un răspuns la remarca sa de început. 

Gosseyn zăcu întins cât dură tăcerea prelungită, 
amintindu-şi fără plăcere că ultima oară când Blayney 
stătuse în picioare, ca acum, privind în jos spre corpul lui 
Gosseyn, se aplecase brusc şi. Fără vreun motiv aparent, 
lovise puternic de câteva ori. 

Părea un moment potrivit pentru o încercare de conciliere. 

— Aş putea spune, spuse el, ca urmare a marelui tău 
succes că atunci te-am judecat greşit. 

La aceste cuvinte, expresia mohorâtă se transformă într-o 
umbră de surâs. Şi tăcerea neplăcută luă sfârşit. 

— Am urmat sfatul tău, spuse Blayney. Am făcut un studiu 
elementar al Semanticii Generale şi am corectat anumite, 
să le zicem aşa, deficienţe de personalitate asupra cărora 
mi-ai atras atenţia. 

Gosseyn îşi aminti, nefericit, că lipsa de personalitate pe 
care cel dinaintea sa o criticase, avea de-a face cu 
îngrijorarea excesivă a lui Blayney privitoare la posibilităţile 
viitoare. La vremea aceea, avertismentul dat puternicului 
Thorson era că un om care se aştepta întotdeauna la ce e 
mai rău, avea, mai devreme sau mai târziu — de obicei mai 
devreme — să ia măsuri de apărare la nivel paranoic. 

Ar fi fost o nenorocire dacă aceste circumstanţe rămâneau 
valabile: pentru că, într-un moment de criză, ele ar putea 
determina o replică din cale afară de violentă. Şi, în această 
situaţie, victima avea să fie. Bineînţeles, Gilbert Gosseyn 
Trei. 

Trebuia făcut un efort pentru a deturna o asemenea 
izbucnire. 


— Dacă, spuse Gosseyn, un studiu elementar a reuşit să te 
aducă atât de repede în poziţia de prim-ministru, cred că ar 
merita să cheltuieşti ceva timp pentru a-ţi însuşi mai mult 
din teoria non-Aristoteliană pentru a controla ce a mai 
rămas din. Lipsurile personalităţii — repeta cu o mică 
ezitare termenul preluat din Semantica generală, apoi 
încheie — rămase probabil din modul tău viaţă anterior. 

Umbra de surâs de pe faţa netedă se stinse. Faţa luă iarăşi 
o expresie încruntată. Blayney scutură din cap. 

— Jocul politic, spuse el, este strict Aristotelian. Idealiştii 
nu au ce căuta înel. 

Deasupra lui, faţa aspră îşi schimbă iar expresia. Când se 
aplecă, Blayney părea iar nedumerit şi, cu mâna dreaptă, 
pipăi sfoara cu care erau legaţi genunchii lui Gosseyn. 

— Am tot încercat să-mi imaginez, spuse individul cu vocea 
lui moale, de ce ai lăsat să ţi se întâmple asta din nou? 

Întrebarea părea să implice faptul că Blayney auzise 
despre posibilităţile dodecimale ale creierului lui Gosseyn. 

Normal, era numai o posibilitate, nu o certitudine. Aşadar, 
Gosseyn ocoli întrebarea: 

— Nu sunt mai inteligent decât eram atunci. 

Apoi adăugă: 

— Cine ar fi bănuit că te oboseşti să ţii casa asta amărâtă 
sub supraveghere? 

Ţinu privirile aţintite pe faţa netedă cât rosti cuvintele cu 
substrat de laudă. Şi fu încântat să observe o uşoară 
mulţumire de sine în expresia celuilalt. 

Dar Blayney nu spuse nimic; nu oferi nici o explicaţie 
pentru prevederea de care dăduse dovadă. 


Într-un fel, sigur că spusele sale nu aveau nevoie de 
răspuns. Întâi că era prea îndoielnic ca o persoană foarte 
îngăduitoare să-i fi dat vreodată un răspuns cinstit. Fusese 
implicat un mic grup de indivizi din vârful piramidei, 
sprijiniți în secret de puternica armată a lui Enro, 
comandată de Thorson. 

Dintre cei de atunci, Preşedintele Hardie era mort, şi 
Thorson era mort şi el. Nu era prea surprinzător că 
Blayney, care fusese un colaborator apropiat şi al unuia, şi 
al celuilalt, profitase. 

Şi, evident, când au fost organizate alegeri, cei care le-au 
organizat — sau suporterii lor — încercaseră să profite. 
Dar, chiar şi aşa, era greu de crezut că oamenii din 
emisfera vestică a Pământului decăzuseră astfel în secolul 
26 A.D. 

Asta demonstra ce putea face o intervenţie a forţelor 
interstelare cu locuitorii naivi ai unei planete. 

Din fericire, în afara cazului în care Enro ar fi întreprins 
ceva la bordul navei de război Dzan, acea conspirație 
fusese, în esenţă, dejucată. 

„Şi în afara, bineînţeles, a nostalgicilor — ca Blayney — 
care mai rămăseseră să fie îndepărtați de pe Pământ. Exista 
o posibilitate, optimistă, ca individul să nu ştie nimic despre 
condiţiile în care se întâmplaseră toate. 

Şi mai era posibil ca întrebarea pusă de Gilbert Gosseyn 
Trei să prevină o reacţie violentă din partea noului şef de 
guvern din această parte a Pământului. 

În afară de asta, situaţia neplăcută a lui Gosseyn rămăsese 
neschimbată. Până acum, nu realizase nimic important. 

Gândind astfel, cum zăcea încă acolo, Gosseyn Trei îşi 
permise o analiză parţială după Semantica Generală. 

Normal, prima impresie era. Încă o dată, despre interiorul 
acestei case. Şi a doua, ideea că era probabil semnificativ 
faptul că Blayney nu dezvăluise încă scopul pentru care 
venise într-un astfel de loc. venise aici din grandoarea 


reşedinţei prezidenţiale. Dar realitatea arăta că avea să fie 
luată o hotărâre. 

Aşadar, cea mai mare ameninţare era prezenţa în această 
încăpere a unui tip foarte special de fiinţe umane de tip 
vechi; asta însemnând că. Aproape toţi indivizii care 
intraseră nepoftiţi în casa lui Dan Lyttle nu aveau să facă 
nimic rău până ce nu primeau un ordin direct. 

Gosseyn, care pusese deja, mai înainte, prevederea de a-i 
fotografia mental pe cei patru indivizi înarmaţi, cu ajutorul 
super-creierului său, hotărî că, în ultimă instanţă, ea să le 
ofere acestora o mică excursie. Din moment ce acum era 
prezentă o persoană cu "dreptul" de a le da ordine, inclusiv 
ordinul "Împuşcaţi-l" — şi ei aveau să-l execute. Timpul 
pentru o asemenea ofertă era acum, nu în momentul în care 
era dat ordinul. 

Era o hotărâre la nivel intermediar: aşadar. Întoarse capul 
şi se adresă celor patru: 

— Aş aprecia foarte tare dacă aţi îndrepta armele în altă 
parte. Apoi adăugă: Nu aveţi nevoie de ele, din moment ce 
sunt legat şi de mâini şi de picioare. 

Fu interesant să constate că cei patru stăteau acolo fără să 
clipească, de parcă nici nu l-ar fi auzit. Cel de-al patrulea 
bărbat — din capătul mai îndepărtat al cvartalului — îşi 
aruncă privirea spre, probabil, sergentul lui, sau cam aşa 
ceva — civilul care. Până acum, fusese purtătorul de cuvânt 
al eşalonului inferior — şi spuse: 

— Ce părere ai despre asta? Al. 

Cel căruia îi fusese adresată întrebarea răspunse imediat 
cu voce moale; 

— Aici, Marele Şef — arătă spre individul în haine de gală 
care stătea lângă Gosseyn — o să dea ordine atunci când o 
să creadă de cuviinţă. 

Individul înarmat care vorbise aruncă o privire spre 
Gosseyn. Apoi ridică din umeri. După care, nu mai spuse 
nimic, rămânând cu pistolul în mână. 


Gosseyn îşi mută privirea de la indivizii aliniaţi lângă 
perete şi zâmbi acru spre Blayney: 

— Nu prea cred că se află vreun viitor venusian printre cei 
din grupul ăsta al tău, spuse el. 

Bărbatul care devenise egalul unui rege, se încruntă spre 
prizonier. 

— Asta este o încercare de discreditare faţă de nişte 
bărbaţi care au jurat să-şi facă datoria atunci când li se cere 
de către un comandant autorizat? 

Gosseyn privi în sus spre faţa aspră, încruntată a celuilalt 
şi clătină din cap. 

— La un anumit nivel, spuse el, Semantica Generală 
recunoaşte atotputernicia legii într-o societate înapoiată. 
Dar ceea ce s-a întâmplat aici pare să transceadă decretele 
obişnuite, legale sau criminale. 

Izbucni: 

— Trebuie să înţeleg că pot să fiu legat în felul acesta fără 
să mi se aducă la cunoştinţă faptele de care sunt învinuit? 

Blayney îşi împinse bărbia înainte. 

— Tu eşti un caz aparte, Şi eu am dat ordinul. Rânji. Şi 
oamenii aceştia mi-au dat ascultare, cum era şi normal. 

— De aceea m-am adresat lor. Sunt părtaşi la un abuz. 
Rolul lor este al unor automate. Când au venit aici, au venit 
ca temniceri, nu cu vreo intenţie de a cerceta faptele. Mai 
târziu, când or să meargă la casele lor, dacă o să-i întrebe 
cineva ce au făcut azi, ce-o să poată răspunde? 

Rânjetul lui Blayney se întinse mai tare, dezvelindu-şi 
dinţii: 

— Sunt legaţi prin jurământ să nu dezvăluie unor 
persoane neautorizate nimic din ceea ce se întâmplă, câtă 
vreme se află în exerciţiul funcţiunii. 

— Cu alte cuvinte, replică Gosseyn, dacă ai să le dai cumva 
ordinul să tragă în mine, ar face asta fără să trebuiască să 
recunoască motivul? 

— Exact! 

Blayney părea că-şi pierde răbdarea. 


— Guvernarea prin autoritate va mai continua pe Pământ. 
Aşa că să trecem la subiect. Pentru ce te afli aici? 

Dar Gosseyn îşi îndreptase din nou atenţia către cei patru 
indivizi înarmaţi. Şi lor li se adresă acum: 

— Ca persoană separată, întrebă el, vreţi voi, fiecare, fiţi 
reduşi la condiţia de temniceri în situaţia de faţă? 

Cel de-al doilea individ înarmat din stânga lui Gosseyn 
presări şi i se adresă lui Blayney: 

— Vreun ordin special, domnule Preşedinte? 

Individul clătină din cap, fără să spună nimic. 

Mai era deci timp să obţină noi informaţii. Gosseyn 
întoarse capul şi strigă: 

— Domnule Lyttle! 

Chemarea era neaşteptată. Aşa că Lyttle, deşi terminase 
treaba în bucătărie, rămase pe loc. Şi aşteptă. 

Părea că este cazul ca omul să fie lăsat să-şi revină. 

Îşi reveni după vreo cinci secunde, când Lyttle zise: 

— Da, domnule Gosseyn? 

Înainte ca Gosseyn să mai spună ceva, mai interveni o 
voce. Enin. Care stătuse şi privise, spuse: 

— Nu faceţi decât să staţi de vorbă? Întrebă el, sau — 
către Gosseyn — ai nevoie de ajutorul meu? 

Gosseyn zâmbi. 

— Încă nu, Enin. Dac-o să am, o să-ţi spun. Dar acum, dacă 
vrei, poţi să te-ntorci la jocul tău. 

— Bine. 

Puţin mai târziu, se auziră iarăşi exclamaţiile sale de 
încântare. 

Şi Gosseyn spuse: 

— Domnule Lyttle, ce ţi-ar fi plăcut să se întâmple pe 
Pământ? 

Răspunsul veni imediat. 

— Sper ca tu să rămâi şi să ajuţi ca Semantica Generală să 
devină iarăşi o condiţie preliminară pentru Venus aici pe 
Pământ şi — după o scurtă pauză — ca Maşina Jocurilor să 
fie complet reabilitată, 


Gosseyn comentă: 

— Teoreticienii Semanticii au ajuns la concluzia că Maşina 
Jocurilor s-a dovedit neaşteptat de vulnerabilă la amestecul 
activităţilor sale. 

— Trebuie să ţinem cont, veni replica, de faptul că acela 
nu era decât un computer; şi adăugarea a câteva mii de 
cartele, fiecare cu programarea sa protectoare, are să-i fie 
de mare ajutor pe mai târziu. Dar, desigur — vorbi cu 
hotărâre — nici un fel de maşină nu va transcede controlul 
uman. 

Brusc, în urma acestui răspuns. Dan Lyttle deveni un caz 
aparte. Se scurseră câteva momente, chiar şi pentru un 
corp Gosseyn, dotat cu inteligenţă, asociaţiile care se 
impuseră necesitând mai mult decât o trecere în revistă. 

Ceea ce păruse coincidenţă. Acolo. Atât cu Gosseyn Unu şi 
Gosseyn Doi, deodată — ce? 

Deodată, paznicul de hotel Dan Lyttle, care intrase în 
camera unui Gilbert Gosseyn şi-i salvase viaţa, părea să 
aibă legătură cu. Tot ce se întâmplase. 

Şi totuşi, cum se explică faptul că Gosseyn închiriase o 
cameră în hotelul unde Paznicul Foarte Important lucra în 
tura de noapte? 

Părea o slujbă atât de comună, un tânăr atât de obişnuit, 
de normal, cu căsuţa lui, întâmplător — aşa părea — 
aşezată aici, pe deal. Puţin mai la o parte şi deasupra 
locului unde Maşina Jocurilor se adresa în fiecare zi cât 
durau jocurile miilor de oameni care veneau periodic în 
speranţa că, cunoştinţele lor din Semantica Generală aveau 
să le câştige dreptul de a migra pe Venus. Fiecare individ 
susţinându-şi testul, singur, într-unul din cele o mie de 
cămăruţe confortabile, separate. 

Remarcase de la început ceva deosebit în atitudinea lui 
Lyttle, în felul în care-şi ţinea corpul, capul. Adevărul era că 
folosirea zilnică a cunoştinţelor de Semantică Generală 
dădea o astfel de atitudine majorităţii oamenilor. 


Dar aici se afla omul căruia Maşina Jocurilor îi 
încredinţase, în agonia morţii, acea parte din sistemul uriaş 
al computerului care era. Însăşi esenţa sa! 

Şi acum, de la acelaşi individ, o afirmaţie cu un scop bine 
determinat. 

Explicaţia legată de misterul lui Dan Lytile trebuia să mai 
aştepte. În momentul de faţă, era suficient să identifice 
obiectivele unui individ similar cu el însuşi. Şi, de aceea, 
pentru Gosseyn Trei, venise momentul deciziei. În tăcere, 
dădu patru semnale, care se succedară rapid, pentru 
supercreierul său. 

Apoi se lăsă pe spate, relaxat, fixându-şi privirea în tavan. 

La stânga sa se auzi un sunet puternic. Era vocea unui 
bărbat care scosese un Uuhhh! Prelungit. 

Şi apoi: "Hei!" 

Ultima exclamaţie venise dinspre purtătorul de cuvânt al 
celor şase indivizi care, în tot acest timp. Stătuse mai la o 
parte. Gosseyn putu să-l identifice pentru că întorsese iarăşi 
capul într-o parte. 

Ceea ce văzu erau cei doi bărbaţi în haine civile. Amândoi 
se ridicaseră în picioare şi stăteau cu ochii holbaţi. Aveau 
privirea îndreptată spre cele patru scaune care, puţin mai 
înainte, fuseseră ocupate de indivizii înarmaţi, în uniformă. 

Toţi patru dispăruseră. 

Situaţia nu se îmbunătăţise încă. O precauţie fusese luată, 
da. Dar, în ciuda succesului avut în înlăturarea amenințării 
pe care o reprezentau cei patru indivizi înarmaţi, situaţia 
era încă departe de condiţia normală a unei fiinţe umane. 

Picioarele le avea legate la fel de strâns ca mai-nainte, 
cătuşele care-i strângeau încheieturile mâinilor erau de 
metal. Şi-şi asumase pe de-a-ntregul responsabilitatea 
pentru cele ce se-ntâmplaseră ca rezultat al venirii lui. Deşi 
el nu era originalul Gosseyn, oricum, el fusese cel oare 
luase hotărârea să vină aici. Drept consecinţă. Dan Lyttle şi 
casa lui erau în pericol. De aceea, el şi Enin nu puteau să 
dispară aşa, în mod dodecimal. 


Nu era — constată Gosseyn cu amărăciune — momentul 
ideal pentru fixarea unui scop precis. Oricum, ridicându-şi 
privirea spre Blayney, rosti aceste cuvinte mari: 

— Ce-ar fi dacă s-ar reveni la o guvernare onestă în oraşul 
Jocurilor? 

Tăcere! 

Blayney stătea acolo, în picioare, privind în jos la omul 
care era, în mod evident, considerat prizonier şi nu doar cu 
numele. 

Gosseyn, după ce îşi fixase linia de conduită, un scop atât 
de important încât, în momentul acela orice cuvinte sau 
fapte n-ar fi făcut decât să zădărnicească rezultatul, se 
relaxă şi rămase tăcut. 

Cel care sparse tăcerea fu al doilea adjutant. El vorbi din 
celalalt capăt al camerei, de unde se aflaseră mai înainte 
indivizii înarmaţi, şi spuse cu o voce de bariton: 

— Domnule, am putea să ne mutăm, acolo, departe de 
zona de Distorsiune? 

Expresia lui Blayney, care fusese până atunci cât se poate 
de stăpânită, se înăspri. 

— Cred că e nevoie de o soluţie mai radicală, spuse. 

Arătă spre Gosseyn: 

— Veniţi şi luaţi-l pe individul acesta, să-l ducem afară. 

Ochii i se îngustară când se uită la Gosseyn. 

— Ai vreo obiecţie? Întrebă el. 

Deşi se afla întins, Gosseyn făcu o mişcare ca ridicatul din 
umeri. 

— Nu văd ce rost ar avea, spuse el. Apoi adăugă: N-am 
vrut decât să-ţi pun acea singură întrebare fără a mă afla în 
pericolul de a primi replica în mod violent. 

Dădu iarăşi din umeri. 

— Ce părere ai despre asta? 

Civilul Numărul Doi vorbi iarăşi primul. 

— Ce este cu — omul arătă cu mâna spre scaunele goale — 
tovarăşii noştri? N-ar trebui să, uh, să-i facă să apară la loc? 


Blayney, care se-ntorsese pe jumătate către cel ce vorbise 
privi peste umăr la Gosseyn. 

— Ce spui în legătură cu ei? Întrebă el. 

Gosseyn spuse: 

— Nu sunt morţi. Dar — adăugă el — nu se mai află pe 
această planetă. 

— Am tot încercat, spuse Blayney, să descopăr unde ar 
putea fi instalat dispozitivul de Distorsiune care să-i facă să 
dispară de aici. Pentru că — omul părea nedumerit, dar şi 
impresionat — trebuie să fi fost necesară o selecţie de mare 
fineţe pentru ca scaunele să rămână pe loc. 

Pentru Gosseyn, aceasta fusese o intervenţie care-i 
conveni: acum era evident că Blayney nu ştia nimic despre 
posibilităţile super-creierului său, şi bănuia că un dispozitiv 
ascuns făcuse această ispravă. 

Părea important să încurajeze această opinie. Aşa că spuse 
pe un ton neutru: 

— După cum probabil ştii, contactele interstelare au adus 
multe noutăţi ştiinţifice pe mica noastră planetă, împreună 
cu multe pericole şi ameninţări. 

Şeful Guvernului "Ţării care fusese cândva Statele Unite 
ale Americii, dădu din cap aprobator. 

— Este şi acesta un mod de a vedea lucrurile. (Dar păru că 
acceptă explicaţia). 

Pentru că, atunci când vorbi din nou, vocea era ceva mai 
amicală: 

— Iar în ce priveşte întrebarea ta, o să repet ceva din ceea 
ce am mai spus. 

Zâmbetul deveni sarcastic. 

— Ai auzit vreodată de partide politice? 

— În legătură cu ce? 

— Ei bine, eşalonul superior al unui partid este o bandă de 
indivizi aflaţi în interior. Ei ocupă toate poziţiile — cheie. 
Sunt cam opt sute de indivizi şi, înainte de alegeri ei se 
întâlnesc în acea încăpere binecunoscută, plină de fum de 
țigări, dosnică, despre care am auzit cu toţii, unde se 


vorbeşte în cuvinte din patru litere. Fiecare dintre ei are 
propria cameră plină de fum, în care se înghesuie vreo 
două sute de susţinători; aceştia îşi capătă şi ei slujbele lor. 
Grupul conducător este format din prieteni intimi ai 
Preşedintelui şi, dacă acesta face ceva care nu e pe placul 
lor, ei încep să răcnească. 

Gosseyn spuse: 

— Dă-mi numele celor din grupul de intimi şi eu am să 
merg să stau de vorbă cu ei. 

Dacă a existat vreodată un om cu o expresie de uimire 
faţă, atunci acela era Blayney în momentul de faţă. 

— Să vorbeşti cu ei?! Spuse el. Ţi-ai pierdut minţile? 

— Ei, nu chiar să vorbesc. 

Fu rândul lui Gosseyn să zâmbească înţelegător. 

— Preocuparea mea principală este să încep reînfiinţarea 
Maşinii Jocurilor. Poate că tu o consideri ca un fel de 
instrument educativ, sau piesă de muzeu, sau, şi mai mult o 
cale de a obţine voturile de la tâmpiţii care se ocupă cu 
Semantica Generală. 

— Le poţi spune tâmpiţi, dacă nu ai un cuvânt din şapte 
litere, mai bun, care să fie mai convingător pentru 
susţinătorii tăi. 

— Dar de ce vrei să mergi să-i vezi pe unii dintre indivizii 
aceştia? 

Gosseyn explică: 

— Eu sunt interesat numai de indivizii care se împotrivesc 
reînfiinţării Institutului de Semantică Generală şi, mai pe 
urmă, a Maşinii Jocurilor. 

— Dar ce ai de gând să le faci? 

Tonul era foarte insistent. 

— Să-i ucizi? 

— Nu, am să mă descotorosesc de ei aşa cum am făcut cu 
subalternii tăi înarmaţi, de aici. 

Tăcere prelungită. În cele din urmă, fără nici un chef zise 

— Ei, bine, trebuie să admit că poţi să manevrezi un 
echipament de produs dispariţii destul de grozav. Apoi 


curiozitatea învinse: Unde-i o să-i trimiţi? 

— Am eu în minte un loc. Dar cred că ar fi mai bine dacă n- 
ai ştii unde e locul acela. 

Trebuie că Blayney făcuse un semn. Pentru că civilul 
Numărul Unu se apropie. Îi dezlegă picioarele lui Gosseyn 
şi-i desfăcu cătuşele. Gosseyn şi le desprinse singur şi i le 
dădu. 

În timp ce adjutantul se dădu înapoi, se adresă şefului său: 

— Domnule, aş putea să-i pun o întrebare acestui domn? 

Arată spre Dan Lytile. 

După asta, adjutantul îi zise lui Lyttle: 

— Chestia aia cu presupunerea despre care îi povesteai 
băiatului — este valabilă şi pentru adulţi? 

Pe faţa paznicului de hotel apăru un uşor zâmbet. 

— Este valabilă pentru toată lumea. De ce? 

— În timp ce te ascultam, veni răspunsul — mi-a venit în 
gând că poate şi eu am nişte presupuneri de care m-aş 
putea lipsi. 

Lyttle spuse: 

— Urmează un curs de Semantică Generală, cum a făcut 
— mă rog — şeful tău de aici. lată unde l-a adus. 

Nu primi nici un răspuns. Dar privirea uşor pierdută în 
zare arăta că omului îi venise o idee şi nu-l mai părăsise. 

După scurtă vreme, el deschise curtenilor uşa pentru 
Preşedintele Blayney care pleca. 


. Când dădură colţul, el şi Enin, Gosseyn înregistră prima 
imagine directă, pe care o zărea acest corp, a Institutului 
de Semantică Generală — sau, mai bine zis, a ceea ce 
rămăsese din el. 

Ceea ce văzu era o clădire cu o faţadă rectangulară care 
lăsând deoparte aspectul de ruină, ar fi putut fi rămăşiţele 
unei clădiri de bancă de tip vechi. Apropiindu-se, Gosseyn 
văzu că aspectul era de fapt dat de uzură. 

Cum ştia că faţada decorativă fusese distrusă prin forţă, 
era evident — acum, când privea de aproape — că cimentul, 


care se aflase la temelia şi în spatele fațadei, fusese şi el 
spart. 

Traversă. Împreună cu Enin, strada şi ajunseră curând la 
intrarea principală. Şi apăsă pe un buton deasupra căruia 
era scris PAZNIC. Lângă buton se afla o uşă îngustă, 
obişnuită. 

Trecură aproape două minute. Apoi uşa îngustă se 
deschise şi în cadrul ei se ivi un bărbat între două vârste. 

Nici ochii, nici atitudinea individului nu purtau vreun semn 
că sunt bineveniţi. Totuşi, după ce citi fără nici un chef 
autorizaţia oficială dată de Blayney, se dădu la o parte şi 
arătă cu degetul spre scara slab luminată, roasă, care 
părea să fi fost cândva de marmură. Şi spuse: 

— E acolo o uşă, mai sus de jumătatea scării, pe care scrie: 
"Cabinet particular". Păru nefericit când încheie: Bănuiesc 
că asta căutaţi. 

Gosseyn spuse: 

— Ne trebuie şi două chei pentru uşa aceasta, ca să nu te 
deranjăm când ieşim. 

Arătă spre uşa de la intrare. Aceasta îi mai aminti de ceva. 
Adăugă: 

— Cred că-mi amintesc că acolo era o uşă laterală. Cred că 
va trebui să avem chei şi pentru aceea. 

— Da, bine, veni răspunsul îmbufnat. 

Părea că, în cele din urmă, se înfiripase o asociaţie de idei 
în mintea îngrijitorului. 

— O să se întâmple câte ceva pe aici? Întrebă el. 

— Mai multe, răspunse Gosseyn. 

Dăduse răspunsul peste umăr, căci el şi Enin porniseră de- 
a lungul coridorului larg. 

După ce merseră cam treizeci de metri, Enin spuse: 

— Tipul ăla avea un aer cam ciudat. 

Gosseyn aprobă în sinea sa, gândind că îngrijitorul fusese 
într-adevăr cam respingător. Probabil — presupuse el — 
slujba omului era o sinecură; în timp ce o intensificare a 


activităţii ar fi însemnat că trebuie să înceapă să transpire 
pentru salariul său. 

Omul va trebui să fie supravegheat. Deşi nu prea era clar 
ce fel de acţiune duşmănoasă putea întreprinde o asemenea 
persoană. Dacă nu-şi băgau alţii nasul. 

Gosseyn îşi dădu seama că zâmbea acru din cauza 
direcţiei în care o luaseră gândurile sale. Implicaţia 
nedesluşită era că ar putea fi inamici ai Semanticii 
Generale, pe undeva, nevăzuţi. 

Dar asta nu era de fapt o problemă. Pentru încă cea mai 
mare parte, vasta majoritate a populaţiei Pământului nu 
putea fi mai puţin interesantă decât era. Pentru ei, Venus — 
unde fiecare trebuie să fie un om de iniţiativă — nu 
prezenta nici un fel de atracţie. 

Întinderea veşnică a Pământului, asupra căreia trecerea 
secolelor nu avusese un impact real. Decât că, odată cu 
dezvoltarea tehnologiei, acum doar apăsau pe butoane care 
acționau aparatura de uz cotidian din casele lor, iar 
transportul era la un nivel atât de sofisticat pe care omul de 
rând nici nu încerca să-l înţeleagă. Aşa că — fu concluzia de 
moment a lui Gosseyn, atunci când ajunseră la uşa pe care 
scria "Cabinet particular" — dacă era nevoie ca îngrijitorul 
să fie supravegheat, atunci aceasta se va face pentru un 
motiv care, deocamdată, era obscur. Şi nu trebuia analizat 
încă. 

Când intrară pe uşa cu tăbliţa "Cabinet particular", care 
nu era încuiată, Enin spuse: 

— Se pare că pe aici nu dăm decât de oameni respingători 
şi nu găsim decât case murdare. 

Gândul pe care comentariul acesta i-l evocă lui Gosseyn îl 
făcu să zâmbească; aşadar, după o scurtă pauză, el enunţă 
faimosul concept al Semanticii Generale. 

— Enin, haita nu este acelaşi lucru cu teritoriul; şi, pe 
urmă, ai cam încurcat hărţile. În fond, tocmai venim de la o 
întâlnire cu şeful guvernului acestui continent. 

Urmă o pauză, apoi îl auzi: 


— Oh, acela! 

Altă pauză, urmată de o încruntare a sprâncenelor şi de 
cuvintele: 

— Ce vrei să spui cu harta? 

— Mai târziu, spuse Gosseyn. O să-ţi explic. 

Dar nici lui, cu sau fără ajutorul conceptelor Semanticii 
Generale, camerele de locuit prin care se uita acum nu-i 
inspirau dragoste la prima vedere. 

Apartamentul în care intrară era destul de mare pentru 
nevoile lor imediate; dar, în mod evident, nu fusese bine 
întreţinut. Şi era vizibil că fusese văduvit de o parte din 
mobilă. 

În salon era un singur loc unde se putea sta jos: o 
canapea. Nu se vedeau nici un fel de scaune şi nu exista 
decât o masă mică şi un telefon de cabinet. 

În bucătărie se afla o măsuţă fixată în perete, o sobă zidită 
şi un frigider de asemenea zidit, mare. De pe rafturile, 
zidite, lipseau cam trei sferturi din farfuriile care trebuiau 
să fi existat cândva acolo. 

Erau două dormitoare, unul, cu un singur pat mare şi unul 
cu două paturi alăturate; dar altă mobilă nu mai exista. 
Dulapuri zidite, pentru haine, se aflau în ambele camere de 
dormit aşa că, cel puţin aveau loc unde să-şi pună hainele 
de care îşi vor face rost. 

Observă că Enin intrase în dormitorul mai mic. Aşa că 
Gosseyn se-ndreptă spre bucătărie. Când cercetase mai 
devreme prin sertarele de acolo, descoperise o hârtie şi un 
creion. Se apucă să facă o listă. 

Era primul său moment de linişte de când sosise. Stând 
acolo, pe scaun, simţi o senzaţie ciudată în cap şi în corp, 
Gosseyn se opri din scris şi aşteptă, încruntându-se. 

Vocea lui Enin se auzi de dincolo de uşă: 

— Chiar crezi c-o să facă asta? Chiar crezi c-o s-o facă? 

— Să facă ce? 

Senzaţia aceea groaznică se atenuă, atunci strigă 
întrebarea, apoi întrebă iar: 


— Şi despre cine vorbeşti? 

— Domnul Blayney! Chiar crezi c-o să reconstruiască 
această clădire? 

Gosseyn termină de scris cuvântul "lapte". Apoi puse 
creionul jos. Se ridică. Şi ieşi în salon. În timpul acesta 
constată că era cuprins de o complexitate de gânduri şi 
percepții. 

. Pricepu că senzaţia ciudată existase în toate minutele 
acestea, poate chiar cu câteva ore, înainte, înăbuşită de 
prezenţa lui Enin, care-l solicita atâta; vaga conştiinţă a 
prezenţei alter-ego-ului său, şi toate celelalte realităţi. 

Îl găsi pe Enin întins pe podeaua din salon într-o poziţie 
cât se poate de răsucită. Dar copilul părea să se simtă bine. 
Gosseyn merse până lângă el şi rămase în picioare privind 
la împăratul Dzan, apoi rosti din frazeologia Semanticii 
Generale: 

— Cel mai bun răspuns pe care ţi-l pot da se bazează pe o 
hartă generalizată, pe care o am în mintea mea, a felului în 
care funcţionează guvernele. 

— Dar ai spus că harta nu este acelaşi lucru cu teritoriul. 

Ochii băiatului străluceau. 

Bărbatul zâmbea. 

— Am spus că harta nu este neapărat acelaşi lucru cu 
teritoriul. Şi lucrul acesta este adevărat mai ales când avem 
de-a face cu hărţile pe care le avem despre mersul lumii ci 
felul de a fi al oamenilor. Aici, pe Pământ, Preşedintele 
Blayney are o mulţime de bani la dispoziţie pentru cheltuieli 
publice. Una sau mai multe companii vor face reconstrucţia 
Institutului; şi ele vor primi ajutor guvernamental pentru 
asta. Interesul nostru în toată treaba asta este că vom avea 
constructorii de partea noastră. Aşa că. 

În momentul acela, sună telefonul. Gosseyn ridica 
receptorul şi spuse: 

— Alo! Cine e la telefon? 

O voce de bărbat rosti: 


— Aici este Compania de Construcţii Daynbar. Am înţeles 
că aţi fost autorizat să reconstruiţi institutul; am dori să 
trimitem o echipă pentru a discuta despre renovare. 

Gosseyn rămase pentru o clipă uimit, chiar dacă tocmai 
prezisese ceva de genul acesta. Concluzia sa de moment fu 
că un asociat de-al lui Blayney îl contactase pe un 
constructor care, probabil, ceva mai târziu, avea să-l 
plătească pe informator pentru informaţie. 

Cum pentru el era un lucru care-i convenea, răspunsul nu 
respectă regulile de politeţe în afaceri: 

— Când ar putea oamenii dumneavoastră să ajungă aici? 

Află că "echipa" lor avea să apară la ora 8 a.m. ziua 
următoare. Totul cât se poate de normal, după părerea lui 
Gosseyn. 

Dar, într-un fel, nu îndeajuns de repede pentru senzaţia de 
urgenţă care — nu ştia cum — îl cuprindea, venită nu se ştie 
de unde. 

După ce puse receptorul jos, observă că Enin se ridicase 
de pe podea şi stătea în uşa de la bucătărie, uitându-se fix 
la el. Dar băiatul nu spunea nimic. De aceea, Gosseyn 
comentă: 

— Sper că toate astea nu sunt prea plictisitoare pentru 
tine. 

Urmă o pază şi apoi — altfel decât se aşteptase —o 
strâmbătură deformă faţa copilului. 

— Bănuiesc, spuse băiatul, că ai câteva presupuneri de 
data asta şi crezi că vreau să mă întorc pe nava aia idioată, 
la toţi nefericiţii ăia. 

— Eşti pe aproape; dar poate vrei să te întorci la mama ta, 
răspunse Gosseyn. 

Dar chiar în timp ce vorbea, se adaptă în sinea sa la 
analiza făcută de Enin. Nu era rău, după toate mofturile 
acelea de copil. Dar trebuia să admită că gândul, 
convingerea, că pentru Majestatea Sa Imperială Dzan, un 
loc cum e Pământul, în care nimeni nu făcea temenele, era 
respingătoare se dovedea cam zădărnicită. Şi, respingător, 


în cel puţin unul din sensurile sale, însemna că oricine 
simţea astfel, nu dorea să fie aici. 

Tocmai când încheie acest gând, Enin vorbi din nou: 

— Se-ntâmplă ceva în jurul tău, spuse el, şi tu nu eşti 
fraier. Închipuieşte-ţi, te laşi legat acolo, şi te descotoroseşti 
de indivizii aceia înarmaţi. 

Tăcu. Apoi băiatul făcu ochii mari. 

— Am uitat să te întreb. Unde i-ai trimis pe indivizi? 

Gosseyn zâmbi acru. 

— Acolo. În zona aceea îngheţată, unde am fost noi. 

— Uauau! Nu crezi c-o să-ngheţe? 

— Erau îmbrăcaţi destul de bine; şi n-au decât o milă de 
mers până la clădirea aceea; aşa că nu-mi fac griji. 

Se gândi un moment, Apoi adăugă: 

— Este preţul pe care i-am pus să-l plătească pentru că 
erau conştienţi de presupunerile conform cărora acționau. 
Îţi aminteşti, le-am dat o şansă să se gândească la asta, dar 
nici unuia nu i-a păsat. 

Băiatul avea o expresie gânditoare, dacă era posibil ca un 
băiat de doisprezece ani să aibă o astfel de expresie. 

— Mda, spuse el apoi. Este greu să-mi imaginez c-o să 
stăm aici câtă vreme renovează ei casa asta. Mai urmează 
ceva după asta? 

Era o întrebare bună. Sentimentul lui Gosseyn că ceva 
scormoneşte, era mai puternic. Şi avea acum timp să 
determine ce anume — dacă era ceva — îi cauza această 
stranie senzaţie. 

Telefonul sună aproape imediat. 

Se auzi, dintr-o parte, vocea lui Enin: 

— Se pare că mai e o companie care vrea să facă treaba. 

Gosseyn, care se-ndrepta spre telefon, nu răspunse. Dar 
avu acest gând-răspuns că, la acest înalt nivel 
guvernamental, nu va fi probabil nevoie de proiecte de 
construcţie speciale. 

Orice telefon în legătură cu renovarea trebuia să se refere 
la alt aspect al misiunii. Şi, desigur, adevărul era că aveau 


să fie multe aspecte. 

Totuşi, câteva momente mai târziu, când puse aceeaşi 
întrebare — ca înainte — la receptor, primi un răspuns 
poarte diferit. Vocea bărbatului de la celălalt capăt al 
Birului era aspră: 

— O să fiu cât se poate de clar: dacă nu renunţi la ceea ce 
ţi-ai pus în minte până la sfârşitul acestei zile, o s-o păţeşti. 
Acest institut de prostie n-o să fie reconstruit. 

Gosseyn care observase că mesajul şi vocea erau 
înregistrate — în mod automat — de casetofonul de cabinet, 
reuşi să-şi revină din şocul produs de ameninţarea 
neaşteptată, tocmai pentru a spune: 

— Ai grijă să te îmbraci călduros, din momentul acesta 
încolo! 

Urmă o pauză la celălalt capăt al firului. Apoi, aceeaşi 
voce, dar cu un ton uimit în loc de ameninţare, spuse: 

— Ce prostie mai e şi asta? 

Bang! Receptorul de la celălalt capăt fu trântit. 

". După telefonul acesta, analiză Gosseyn, sunt înclinat să 
trag concluzia că acesta este rezultatul faptului că paznicul 
nostru sfătuieşte pe cineva care este dispus să plătească 
informaţiile." 

Enin se încruntă. 

— Nu-mi dau seama care este presupunerea, spuse el. 
Gosseyn nu-şi putu reţine zâmbetul la auzul termenului 
din Semantica Generală — care nu era întrutotul aplicabil. 

Dar nu spuse decât: 

— După cum cred eu, grupuri, sau indivizi, care sunt 
împotriva reeducării maselor, caută o sursă de informare, 
foarte puţin costisitoare, cu privire la orice activitate care 
ar putea fi iniţiată în acest loc, dacă l-au mituit pe paznic. 

— Mda! 

Băiatul îşi exprimă acordul, aproape complet absent 
Stătea în picioare, cu buzele strânse, de parcă s-ar fi gândit 
intens. Apoi dădu din cap şi spuse: 

— Şi-acum, ce facem? 


Nu era o întrebare la care Gosseyn să poată răspunde 
imediat. 1 se învârtea capul. 

Nu mai urmă nici o întrebare. Evenimentul cel mai 
important din viaţa lui în acest moment era senzaţia aceea 
că ceva îi scormonea prin întregul sistem nervos. 

Puțin mai târziu, când reuşi să-i atragă atenţia alter-ego- 
ului său, Gosseyn Doi transmise de la distanţa aceea 
enormă: "Am fost conştient de senzațiile tale şi ele sunt 
similare cu cele pe care mi le crează cei de pe nava străină, 
când reuşesc să penetreze sistemul nostru de protecţie. 
Problema ta este că te afli acolo, neprotejat." 

Datorită barierei interstelare enorme dintre el şi duşman, 
aceasta era o informaţie care-l sperie. Dar era, desigur, 
posibilitatea cea mai evidentă. Eforturile făcute de nava 
străină de a-şi impune controlul nu putea pătrunde sistemul 
electronic de apărare al navei Dzan sau al navelor de război 
ale lui Enro. 

Dar, cine ştie cum, acele instrumente incredibil de 
sofisticate păstrează contactul cu Gosseyn Trei. Şi, deşi ei 
nu-şi dădeau, probabil, seama de asta, el era, pentru ei, 
fiinţa umană cea mai importantă; el era individul care, fără 
să vrea, era responsabil pentru faptul că nava lor, cu întreg 
personalul de pe ea, fusese transportată din galaxia lor în 
această galaxie. 

Dar ei bânuiau ceva. Pentru că, deşi el se afla la o distanţă 
de mulţi ani, ei erau electronic conştienţi de existenţa lui şi, 
cu ajutorul instrumentelor lor de mare precizie, încercau să 
pună stăpânire pe el. 

Gândul ivit în mintea sa, acum, când stătea să analizeze, 
fu: de ce să nu-i lase s-o facă? 

Îl întrebă pe Gosseyn Doi: "Ce-ar trebui să fac, dacă o să 
merg pe nava lor?" "Ei bine. 

— Gândul îndepărtat al lui Gosseyn Doi era însoţit de un 
zâmbet amar — unul dintre lucrurile care ar fi, cel puţin, 
amânate, ar fi renovarea Institutului de Semantică 
Generală de pe Pământ." 


Exista cel puţin un răspuns la asta. Gosseyn îl rosti în 
gând: "Când Dan Lyttle iese din tură, de la hotel, la miezul 
nopţii. Vine aici să doarmă." 

Încheie aici mesajul: "Cred că totul va fi în mâini bune 
dacă-l las pe el aici să conducă lucrările şi eu merg la 
bordul navei străine — ceea ce cred că trebuie, într-adevăr, 
să fac, cu condiţia ca mai întâi să mă descotorosesc de un 
potenţial individ turbulent, aici pe Pământ." 

Răspunsul păru să fie o acceptare resemnată. 

"Eşti un bărbat mai curajos decât mine. Dar ce faci cu 
băiatul?" 

Gosseyn fusese preocupat. Acum, privi în jurul lui. Şi fu 
cam speriat să constate că Enin dispăruse. "Expresia aceea 
ciudată pe faţa lui: pune precis ceva la cale." 

Mental, transmise: "Cred că, temporar, aş putea să-l las 
aici cu Dan. Mă-ndoiesc că ar vrea să se întoarcă pe navă 
acum." 

Zâmbi. 

"Reeducarea sa conform Semanticii Generale nu este 
completă încă. Şi-acum trebuie să te las şi să văd unde s-a 
dus." 

Un bărbat îmbrăcat în cămaşă şi vestă. Aceasta era sursa 
vocii amenințătoare. 

Cercetările rapide pentru găsirea lui Enin îl duseră pe 
Gosseyn în jos, prin holul întunecat, la reşedinţa paznicului. 
Şi acolo îl găsi pe nefericit pe podea, bolborosind despre un 
băiat care — reieşi în cele din urmă — îl "arsese" de câteva 
ori înainte să-i devină clar că numai o confesiune îl putea 
salva de însuşirile speciale ale acestui pui de drac. 

Numele pe care reuşi cu greu să-i distingă — Gorrold — se 
dovedi a fi un individ de pe lista lui Blayney, cu cei două sute 
de susţinători din cămăruţa din dos. 

lar Gosseyn, care se dusese drept la biroul acestuia, stătea 
acum în picioare, uşor nedumerit, privind la trupul 
mătăhălos şi figura insolentă a lui Gorrold. Pentru că nu era 


frumos să transferi dodecimal o persoană aşa de subţire 
îmbrăcată, în zona aceea îngheţată. De-acolo. 

În timp ce căuta în minte alte posibilităţi, Gosseyn spuse 
cu amabilitate: 

— Preşedintele Blayney m-a rugat să vorbesc cu tine. 
Poate am putea să mergem undeva să luăm prânzul sau să 
bem ceva? 

În cel mai rău caz, dacă era să meargă afară — indiferent 
unde — Gorrold trebuia să-şi pună o haină pe el. Dar ochii 
cenuşii, sfidători, se mulţumiră să se holbeze el, de pe faţa 
aceea colţuroasă. 

— Am băutură chiar aici. 

Totuşi, individul nu se mişcă să aducă "băuturile". Stătea 
acolo, pur şi simplu, în spatele biroului lucios, în cămaşa şi 
vestă, şi zâmbea sarcastic. Părea să fie o cămaşă scumpă 
dar nu destul de călduroasă pentru ger. 

— Eu cred, continuă Gosseyn, că vei înţelege când o să-ţi 
spun că este vorba despre o discuţie intimă; care nu poate 
fi dusă în biroul cuiva unde s-ar putea să fim auziţi. 

— Dacă, replică Gorrold, preşedintele vrea să-mi dea 
anumite indicaţii, n-are decât să pună mâna pe telefon, aşa 
cum a mai făcut de o sută de ori; şi când o să-i recunosc 
vocea, o să-i spun: "Da, Domnule Preşedinte, consideră 
treaba asta ca şi făcută." 

Spunând acestea, faţa îşi pierdu orice urmă de zâmbet. 

— Aşa că nu primesc acest mesaj intim, al cărui mesager 
este cineva pe care nu l-am văzut niciodată. 

Privirea cercetătoare a lui Gosseyn descoperise pe 
neaşteptate vestonul individului — cel puţin avea aceeaşi 
culoare cu pantalonii pe care-i purta acesta. Zăcea aruncat 
pe ceea ce bănuia că era masa barului acestui birou, în 
colţul îndepărtat. 

Odată făcută această descoperire se simţi mai bine şi se 
ridică în picioare. 

— Este evident că nu apreciezi ceea ce ţi-am spus că 
discuţiile pot fi auzite de urechi străine. Aşa că, pur şi 


simplu, am să-i raportez preşedintelui că nu ai chef să auzi 
comunicatul lui intim şi că poate să ţi-l transmiţi de-acolo. 
Bine? 

Gorrold îl însoţi până la uşă, o deschise şi strigă la 
secretare lui: 

— Domnişoară Drees, condu-l pe domnul afară. 

Pentru ceea ce voia el să facă, trebuia ca Gorrold să facă 
un pas înapoia uşii. Exact în momentul acela, Gosseyn îl 
transmise în lumea aceea îngheţată. 

Gosseyn puse mâna cu hotărâre pe clanţa uşii şi spuse, ca 
şi cum ar fi vorbit cu Gorrold. 

— Ne mai vedem noi, domnule. 

Aproape simultan, privirea îi căzu pe vestonul aruncat pe 
masa de la bar. Cu ajutorul super-creierului execută 
fotografierea. Şi imediat o transmise şi pe ea în lumea 
aceea îngheţată. 

După aceea, închise uşor uşa în spatele lui. Şi, în curând, 
trecea pe lângă secretară şi ieşea prin uşa dinspre stradă, 
care era întredeschisă. 

În timp ce se îndrepta către ieşire, se gândea la un lucru 
căruia nu ar fi trebuit să-i dea nici un fel de atenţie: spera 
că secretara domnului Gorrold era atât de bine educată 
încât să nu intre în biroul şefului ei fără să fie chemată. 

Avea vaga impresie că era mai bine pentru renovarea 
Institutului de Semantică Generală dacă nimeni n-ar fi 
bănuit că există vreo legătură între vizita lui Gilbert 
Gosseyn şi dispariţia lui Gorrold. 

Neprielnic moment. Chiar în acea clipă senzaţia din capul 
său deveni un vârtej întunecat. 

Gosseyn deschise ochii într-un întuneric de nepătruns, 

Amintindu-şi ce se întâmplase — senzaţia de vârtej — 
rămase nemişcat. Şi trecură cel puţin zece secunde până ce 
se contură gândul că. Era, fusese posibil? 

Ideea care-l sperie fu aceea că acum era exact ca atunci 
când corpul lui Gosseyn Trei se trezise după ce capsula 
spaţială fusese adusă la bordul navei de luptă Dzan. 


". Mă aflu aici dezbrăcat (aşa se simţea), acoperit cu un 
cearşaf subţire." 

Îşi mişca uşor mâinile şi braţele. Şi nu mai avu nici o 
îndoială: era un cearşaf, şi nu era gros; şi în afară de 
acestea, nu părea să mai aibă alte haine. Degetele sale 
atinseră pielea caldă. 

Încet, cu grijă, trase de cearşaf; îl îndepărtă de pe partea 
de sus a corpului său. Apoi, la fel de încet, ridică mâinile în 
sus pipăind. 

Atinse o suprafaţă plată. La mai puţin de douăzeci de 
centimetri de pieptul său, calculă el. Şi când încercă să se 
ridice şi împinse, aceasta se dovedi a fi un ceva neted, solid, 
care nu ceda. 

„ Exact ca atunci când îşi venise în fire în capsulă. cu 
numai câteva zile în urmă, luând în consideraţie timpul cât 
fusese conştient. 

Se lăsă iarăşi pe spate, într-o poziţie relaxată, şi se 
întrebă. "sunt oare acţiunile mele observate şi aici? Sau 
sunt izolat de exterior?" 

Datorită acestui sentiment brusc de nesiguranţă, era în 
mod sigur timpul pentru un test. 

"Alter! 

— Era chemarea mentală directă — ai cumva vreo idee 
despre ce s-a întâmplat cu mine? A mai avut loc — el ezită 
cutremurat de o asemenea eventualitate — vreun deces în 
grupul vostru?" 

Urmă o pauză. O senzaţie de gol. Acolo. Şi, apoi, brusc, 
contactul, aproape ca şi cum s-ar fi deschis o uşă. 

"În ultimele secunde, veni gândul lui Gosseyn Doi, abia ţi- 
am simţit prezenţa. Chiar şi gândul tău de adineauri era 
foarte estompat. S-ar putea ca cineva să permită această 
comunicare. Totul este dintr-o dată mai clar." 

Nu părea momentul potrivit pentru a analiza cine putea fi 
acel cineva. Şi în următoarele "cuvinte" alter-ego-ul său 
păru că avusese aceeaşi părere; era un răspuns la 
întrebarea lui Trei: "Nu cred — spuse vocea îndepărtată în 


gândul său — că tu, Gosseyn Trei, ai fost ucis. Aşa că acesta 
nu este un alt trup Gosseyn care se trezeşte." 

Afirmația avea un aspect care-i aduse uşurare, dar îl şi 
speria. Pentru că cea ce se întâmplase şi se întâmpla 
dovedea că cineva care reuşea aceste miracole tehnologice 
remarcabile, ştia despre trezirea anterioară. 

Pentru că se afla într-o capsulă spaţială similară cu prima. 

Ceea ce atrase după sine o altă idee: Atunci, prima data — 
toate legăturile acelea? 

Nu avea nici o senzaţie fizică legată de prezenţa tuburilor 
de cauciuc sau a acelor înfipte în piele, pe care le simţise 
atunci când se trezise prima oară. Acum, după ce se pipăi 
cu atenţie cu degetele şi cu mâinile, şi întinse braţele până 
la extremităţile sale inferioare, nu găsi decât piele goală. 

Îi strigă mental lui Gosseyn Doi: "Se pare că ai avut 
dreptate. Nu este vorba de Gosseyn Patru care devine 
conştient. După cum ai dedus tu, aparent corect arată ca 
Gosseyn Trei capturat." 

Fără să ştie de ce, se simţi uşurat. Şi trebui să treacă mai 
multe secunde până să-şi dea seama că, dovada că ora 
vorba de fapt, de un corp Gosseyn capturat, nu era tocmai 
un motiv pentru el, care era cel capturat, să se simtă mai 
bine. 

Iarăşi nefericit, îşi reluă comunicarea cu Gosseyn Doi, aflat 
în siguranţă. Acolo, departe: "Se pare că aceşti străini au 
fost în stare să parcurgă zeci de mii de ani-lumină, să pună 
stăpânire pe mine şi să mă aducă, aici, nu ştiu unde." "Ei 
bine". 

— Tonul răspunsului de la îndepărtatul alter-ego era plin 
de dezgust, mai degrabă înciudat decât respingător — "să 
ştii că ei au pus un fel de stăpânire pe tine, electronic, 
dinainte de a părăsi nava Dzan. Şi, evident, pe urma, au 
reuşit să rezolve problema controlului de la distanţă şi au 
acţionat". 

Stând întins, acolo în întuneric, Gosseyn Trei fu de acord 
că acest fapt era într-adevăr, cât se poate de evident. "În 


fond, concluzionă Gosseyn Doi, trebuie să ne amintească că 
supercreierul Gosseyn a dovedit că, la un anumit nivel al 
realităţii, distanţa nu are nici un fel de importanţă." 

Era adevărat. Dar nu însemna că puteau fi fericiţi să 
constate că şi altcineva putuse folosi o metodă similară 
pentru a captura un corp Gosseyn. Din moment ce nava 
străină nu ezitase să atace nava Dzan, se punea întrebarea: 
de ce nu-l omorâseră, pur şi simplu, pe Gosseyn Trei? 

Gândul de răspuns al lui Gosseyn Doi era ciudat, sec: 
"Cred că putem în cele din urmă să analizăm situaţia. 
Probabil că te studiază. Cred că vor să reconstituie ce li s-a 
întâmplat. Iată-i aflaţi în altă galaxie; şi-acum au pus mâna 
pe ticălosul care a pricinuit acest dezastru. Aşa că, fii 
pregătit să fii judecat pentru crima de a fi transportat 
străini ilegal." 

Nu prea erau cuvinte care să-l liniştească. 

Gosseyn Trei îşi aminti că, aflat pe Pământ îşi exprimase 
dorinţa de a merge pe nava străină, pentru a se confrunta 
cu fiinţele semi-umane. 

Probabil că, acum, această confruntare avea să aibă loc în 
circumstanţe oarecum mai puţin favorabile; ei ştiau unde se 
afla el, dar el nu ştia la fel de bine unde se aflau ei, sau el. 

Ceea ce-l deranja — îşi dădu seama în timp ce continua să 
stea întins acolo — era că. Probabil, se afla acum pe drum. 
Şi nu avea nimic împotrivă să aştepte aici în speranţa că va 
afla ce vrea, ştiu eu cine, să facă cu el. 

„ Gândul său, cu propunerea pe care şi-o făcuse, ajunsese 
la Gosseyn Doi; pentru că mintea celuilalt îi transmise 
gânduri relevante. 

"Indiferent ce-ai de gând să faci, trebuie să ai mare grijă. 
După cum îţi spuneam, cei ce te-au luat prizonier s-ar putea 
să te studieze, asta însemnând că studiază posibilităţile 
creierului Gosseyn". 

"Crezi că mă aflu la bordul acelei nave străine?" "Nu este 
singura posibilitate, dar, luând în consideraţie ce s-a 
întâmplat până acum, aceasta este cea mai valabilă." "Într- 


adevăr"! aprobă Gosseyn Trei din întunericul în care se afla. 
"Deci, ce-mi recomanzi?" "Aşteaptă!" 

Începuse să aştepte cam mult. 

Şi poate că cei care-l ţineau sub observaţie aşteptau să 
vadă ce-o să facă el, în consecinţă. Îi veni ideea că una 
dintre acele consecinţe trebuia să fie nava de luptă Dzan. 

Dacă avea să meargă acolo, asta avea să-l pună din nou la 
adăpostul ecranelor protectoare de pe navă. Aşa că era 
important să constate dacă cei care-l ţineau captiv ar fi fost 
dispuşi să-l lase să scape într-un loc unde nu-l mai puteau 
controla. 

Când ajunse cu analiza sa în acest punct, realiză că celălalt 
Gosseyn îl aproba deja. 

"E-n ordine dacă vii aici", îi transmise telepatic Gosseyn 
Doi, "cu condiţia ca mai întâi să-l transferi pe Enin înapoi în 
apartamentul mamei sale. Ea crede că fiul ei se află 
împreună cu tine; aşa că e mai bine să nu apari aici singur." 
"Bine. Asta-mi sugerează unde trebuie să merg mai întâi." 

Acesta putea fi momentul hotărâtor. Gosseyn simţea că 
prinde curaj; supercreierul său tocmai executa focalizarea 
specială necesară pentru similarizarea dodecimală, când. 

În momentul acela, se auzi o vece spunând: 

— Scoateţi-l de acolo şi. (cuvânt neînțeles) o să stea de 
vorbă cu el! 

O pauză; apoi, de la îndepărtatul Gosseyn Doi veni 
admonestarea: "Ai grijă, Trei! Intenţionat te-au lăsat să auzi 
asta. Aşa ca, deşi ideea de a sta de vorbă e în general 
liniştitoare, după atacul neaşteptat pe care l-au lansat 
imediat de la sosirea lor, asta ca să-ţi amintesc că nu sunt 
prietenoşi, te sfătuiesc să fii pregătit să faci saltul dacă ţi se 
oferă cea mai mică ocazie." 

Simţi o mişcare sub corpul său. La fel ca aceea simțită cu 
două zile în urma, mişcare era în direcţia unde se afla capul 
său. 

În sinea sa, Gosseyn oftă. Dar, imediat după aceea, realiză 
că nu era un sentiment de uşurare cel pe care automat — 


talamic — îl exprimase. Era încordare. Care se intensifica 
pe măsură ce mişcarea aceea continuă, îl aducea mai 
aproape de. de ce? 

Îşi aminti fulgerător, cum — ultima oară — fusese scos din 
capsulă în întunericul compact al laboratorului Dzan. 

Poale că fiinţele Troog doreau, la fel, să încerce să stea 
nevăzuţi pentru el o vreme, în timp ce, cu ajutorul 
instrumentelor lor, îl cercetau. 

Să le permită, oare? După un moment de frământare, îşi 
dădu seama că adevărata întrebare era: putea să-i 
împiedice? 

Îşi aminti. Acolo pe nava Dzan. Simţise un curent de aer, 
fie o diferenţă de temperatură din laborator îi afectase 
terminaţiile nervoase ale corpului său gol. 

Să-i las? Să nu-i las? 

De fapt, se gândea unde să încerce să meargă mai întâi şi, 
de fapt, făcea cele necesare pentru a-şi "pregăti" 
supercreierul pentru similarizarea dodecimală în acel loc. 

Dar nehotărârea, constată el, se datora unei nesiguranţe 
care era relevantă numai pentru condiţia de a fi Gosseyn. 

Se întâmplau tot felul de lucruri, şi aveau să se mai 
întâmple cuplului Gilbert Gosseyn care trăiau în acelaşi 
timp. Şi, la un anumit nivel — nivelul la care ei doi acționau 
ca o echipă, când nu conta dacă corpul unuia avea să fie 
ucis, atâta vreme cât rămânea celălalt să meargă mai 
departe, putea fi o idee bună să se confrunte cu aceşti 
oameni înainte să înţeleagă prea bine ce puteau, sau ce nu 
puteau face ei. 

". Pe de altă parte, dacă acest corp este ucis — acela aş fi 
eu, dispărut pe vecie." 

Se simţi vinovat. "lată-ne pe noi, trupurile Gosseyn, cu 
marea asemănare din minţile noastre, cu memoria care 
merge până la identificare, şi corpuri similare care se tot 
perpetuează — Grupul acela de corpuri de optsprezece ani, 
aşteptând acolo, undeva. 


În ciuda acestei realităţi, eu sunt acela — poate primul — 
care începe să gândească de parcă ar fi o persoană aparte." 

După teoria Semanticii Generale, desigur, el era o 
persoană separată; o complexitate de particule şi curenţi 
energetici aranjaţi sub forma unei fiinţe umane, diferită de 
toate celelalte forme similare din univers, inclusiv Gosseyn 
Unu şi Doi. 

Ceva din implicaţiile acelei analize rapide în aceasta 
situaţie stresantă trebuie să fi ajuns până la îndepărtatul 
său alter-ego. Pentru că, pe neaşteptate, veni gândul: "Hei, 
Trei, ia stai puţin! Hai să discutăm!" 

Probabil din cauza gândului celuilalt Gosseyn care-l 
solicitase, şi cu uşa care se deschisese chiar în momentul 
acela, şi lumina dintr-o încăpere care-i izbi ochii şi-n care — 
imediat — văzu nişte fiinţe ciudate, în două picioare, care-l 
fixau cu nişte ochi rotunzi, negri, fără pleoape,. Fu un 
moment de confuzie. 

Suficient pentru a declanşa o reacţie. 

Sosi gol, încă stând întins pe spate, cu faţa în sus. 

Gosseyn Trei stătea nemişcat, cercetând cu privirea o 
cameră însorită. Nu-i era uşor, pentru că încă era prezentă 
confuzia acelor clipe în care înregistrase imaginea 
străinilor. 

Şi mai era teama de ei, de ceea ce ar putea face; şi, 
simultan, o tentativă rapidă de a-şi determina senzațiile 
corpului: 

. Erau oare senzaţii care să indice că ei erau încă în 
contact cu el? 

Cele câteva secunde care fură necesare pentru a-şi da 
seama că este întins pe podeaua acoperită cu un covor din 
dormitorul Institutului de Semantică Generală, trecură. Se 
simţi uşurat când văzu că uşa era închisă şi că era singur. Şi 
apoi. 

Avu o senzaţie vagă de vârtej. 

Undeva în adâncul fiinţei sale. 

Deşi se aşteptase la asta, fu dezamăgit. 


"Bine, bine, gândi el necăjit, în timp ce se ridicase în 
picioare. Cel puţin acum ştiu ce este şi la ce poate duce." 

După câteva secunde care-i trebuiră să se ridice, deveni 
deodată optimist. Poate că o să-lţină o vreme sub 
observaţie. Să vadă ce face. Să afle de ce venise aici. 

Şi, bineînţeles, existau lucruri pe care o fiinţă umană le 
încearcă pentru prima dată. 

Blayney îi trimisese vreo şase costume de haine, cu 
completările necesare; şi cinci dintre ele — descoperi 
Gosseyn uşurat — se aflau încă în dulapul său de haine. 

În timp ce trăgea repede pe el mai întâi lenjeria de corp, 
apoi o pereche de pantaloni bej-închis şi o cămaşă maron, 
şosete şi pantofi, se trezi întrebându-se ce s-o fi întâmplat 
cu costumul pe care-l purta în momentul când a fost 
transportat în capsula de la bordul navei străine. 

Oare să se afle un veston, pantaloni, cămaşă, cravată, 
şosete şi pantofi, aruncate grămadă, în holul exterior al 
biroului lui Gorrold? 

Aceasta era prima posibilitate. Greu de crezut că senzaţia 
de vârtej, care precedase momentul transferului afectase şi 
altceva în afară de corpul său. În procesul de similarizare 
dodecimală al super-creierului său, hainele îl însoțeau 
numai dacă le "fotografia" în mod special. 

Această neimportantă frământare încetă brusc, în 
momentul în care deveni mai conştient de situaţia din jurul 
său şi de faptul că, pe când îşi îmbrăca ultimele haine, îşi 
dădu seama că Gosseyn Doi îl solicita. 

Şi efectiv ridică privirea în sus şi spuse în gând: "În ordine, 
alter-ego, ai vreo propunere?" 

Răspunsul fu împăciuitor: "Nu. Tu te afli acolo, nu eu. Se 
pare că eu mă aflu în afara acestei experienţe. Bănuiesc că 
vrei să faci ceva pentru Enin înainte să se mai întâmple 
ceva." 

Era adevărat. Deşi — acum, că revenise în scenă — ceea 
ce-şi propusese nu mai părea aşa de urgent ca mai-nainte. 


Constată că spusele lui Doi despre faptul că nu era implicat 
îi declanşară un nou şir de gânduri. 

"Vrei să spui, întrebă el, că am început să fim destul de 
separați încât tu nu simţi senzaţia aceea de vârtej în tine?" 
"Se pare — veni răspunsul — că ei sunt în stare să ne 
diferenţieze. Sau folosesc un mecanism de focalizare pe 
care-l au îndreptat asupra ta.'" 

A doua idee păru să fie cea mai aproape de realitate. 

Aşadar, Gosseyn Trei transmise telepatic: "Dacă aşa stau 
lucrurile, atunci, dacă o să fie nevoie, poţi, fie să vii să-l iei 
pe Enin, fie să-l transporţi pe baza fotografiei mentale din 
supercreierul meu." "Trebuie să cântărim bine, veni replica, 
şi, poate, să facem ceva teste. Dar în tot ceea ce te priveşte 
pe tine şi pe Enin, trebuie să ţinem cont şi de efectul asupra 
Reginei — Mame — Strala a tot ceea ce faci tu." 

Un zâmbet slab păru să însoţească gândul de final: "Dacă 
tu ai să fii primul Gosseyn care face dragoste cu o femeie, ai 
face bine să nu mai ratezi preliminariile emoţionale mai rău 
ca prima dată." 

Gosseyn Trei nu comentă. Termină cu încălţatul pantofilor. 
După care se ridică şi deschise uşa. 

Îl zări imediat pe Enin care se afla în salon împreună cu 
Dan Lyttle. Băiatul îl văzu şi explică: 

— Uaau, ce mă bucur că te-ai întors. Tipul ăsta e mai rău 
ca — rosti un nume care nu-i era cunoscut. 

Se întâmplă ca atunci când realizezi cu întârziere ceea ce 
ai auzit, dar, deodată, i se păru că ceea ce auzise era 
"Traada!". Şi, la fel de important, avu impresia că trebuie să 
fi fost numele profesorului împăratului de pe nava Dzan. 

Mişcarea de dezgust pe care o schiţă cu mâna voia să 
însemne că Dan Lyttle era mai tău decât Traada. 

Situaţia părea să solicite o întrebare. 

— Despre ce era vorba? Întrebă Gosseyn. 

— Nume. 

— Oh, făcu Gosseyn. 

— El spune că un scaun nu este un scaun. 


Fără să vrea, Gosseyn zâmbi. Evident, Dan Lyttle 
continuase iniţierea băiatului în Semantica Generală. lar 
aceasta era ultima teorie prezentată. 

Ceea ce-l deranja era sentimentul că nu avea timp pentru 
astfel de lucruri. Logica sa îi spunea că fiinţele Troog, 
nefiind iniţiate în teoria semantică, aveau să-şi piardă 
repede răbdarea dacă se lăsau implicate în treburi 
cotidiene specifice existenţei umane. 

Oricum, erau lucruri pe care trebuii să le afle. Repede. 

Se întoarse către bărbat. 

— Vreo problemă, câtă vreme am fost. 

În momentul acela ezită, dându-şi seama că Dan şi Enin 
credeau că fusese să discute cu oameni de afaceri care 
urau împotriva Semanticii Generale; nu avea cuvinte 
potrivite care să poată descrie evenimentele uluitoare care 
se derulează, aşa că adăugă stereotipul — "plecat". 

Sună telefonul. 

Dan Lyttle zâmbi şi spuse: 

— Cred că avem răspunsul la întrebarea ta. Acesta este al 
patrulea telefon de când am venit aici. Primele trei au fost 
de la oameni de afaceri furioşi. Să răspund? 

— Nu. Lasă-mă pe mine. 

În timpul cât Gosseyn se îndreptă grăbit spre capătul 
canapelei, se aşeză şi ridică receptorul, Enin spuse: 

— Au mai fost două telefoane cât am fost eu singur aici. 

Gosseyn rosti "Alo" cu vocea sa cea mai profundă. 

La celalalt capăt urmă o pauză lungă, după care un 
zgomot ca acela produs când cineva trage aer în piept, şi, în 
cele din urmă, o voce cunoscută spuse: 

— Gorrold la telefon. În caz că nu-ţi aminteşti de numele 
meu, poate te ajută dacă-ţi spun că dau telefon de la un 
observator din Anzi. Şi că aici se află patru dintre soldaţii 
de gardă ai Preşedintelui Blayney. Şi o să ne întoarcem în 
seara asta. Trei dintre noi au ceva planuri în ce te priveşte. 

Deci locul acela se află pe Pământ. 


Gosseyn trecu prin tot felul de stări pe măsură ce 
percepea realitatea. Poate că ar fi trebuit să se simtă 
uşurat, din moment ce, bineânţeles, nu dorise să producă 
un rău iremediabil vreunuia dintre acei oameni. De 
asemenea, părea destul de logică ideea că supercreierul 
său, în acele momente de confuzie, selectase locul acela 
fără să ştie de unde. Trebuie să fi fost implicate anumite 
interferenţe. Şi, în graba aceea, ceea ce-i era familiar se 
sincronizase automat mai rapid. 

Aceste gânduri i se succedară rapid; şi în timpul derulării 
lor, luase o hotărâre. 

— Am senzaţia, rosti el în receptor, că va trebui să avem o 
discuţie între patru ochi. Şi, acum că ai descoperit 
nimicnicia universului, poate că acesta ar fi momentul 
potrivit. 

La celălalt capăt al firului se auzi un sunet. Părea să fie 
expresia unei nedumeriri. Cuvântul rostit, dacă putea fi 
numit astfel, era o combinaţie de h-uri şi n-uri, şi o vocală, 
sau două, trei. Şi se auzi cam aşa: 

— Huhnnuhhn? 

Tonul părea interogativ. 

Gosseyn nu încercă să facă o traducere exactă. În 
momentele care urmară după exclamaţie, el făcu mai întâi o 
fotografiere" a unei porţiuni din podea la câţiva metri 
depărtare de el: şi simultan, evocă "fotografia" mentală a lui 
Gorrold. 

Se auzi imediat un "ah". Venea de la omul de afaceri pe 
care-l văzuse atât de puţin — ieri să fi fost? 

— Şi care stătea întins pe podea, în cealaltă parte a 
camerei. 

Gosseyn puse receptorul jos şi spuse pe tonul cel mai 
calm: 

— Dificultăţile pe care le întâmpinăm când avem de-a face 
cu alţi oameni se datorase faptului că au, în general, o idee 
simplistă, fixă, despre felul în care stau lucrurile Pentru 
astfel de oameni, lumea este o serie de imagini mentale fixe. 


Privesc la ceea ce numim scaun şi se gândesc la el ca fiind 
numai atât — nici mai mult, nici mai puţin. 

Stăpânirea de sine, de care dădu dovadă, păru să fie 
molipsitoare, pentru că Enin, după ce aruncase o privire 
speriată spre corpul de pe podea, păru să-şi revină. Spuse 
pe un ton provocator: 

— Şi nu-i aşa? Scaunele sunt făcute pentru a sta pe ele. 

Băiatul ridică din umeri. 

— Încep să cred că sunt de partea lor. 

— Fiecare scaun este diferit de celelalte scaune, explică 
Gosseyn. Chiar şi într-o fabrică, unde se face un singur tip 
de scaun, în mii de exemplare, esenţa lemnului — ca un 
singur exemplu — este diferită pentru fiecare. Dar acesta 
este un aspect superficial despre care discutăm în 
Semantica Generală. Ceea ce este important pentru minte 
este faptul că tot timpul trebuie să fim conştienţi că orice 
obiect este o structură complexă din punct de vedere fizic şi 
chimic. În acest caz, i-am dat structurii numele „scaun“, pe 
care-l folosim în general pentru ceea ce aţi spus. Dar am 
văzut că el se foloseşte şi pentru a ţine o uşă deschisă. 
Numele pe care i-l dăm n-are importanţă. Dar trebuie să 
fim conştienţi de particule, atomi, molecule, curenţi 
energetici, etc. Zâmbi. Aţi înţeles? 

Majestatea Sa Imperială Dzan nu răspunse imediat. 
Gosseyn observă că şi Dan Lyttle zâmbea. Tânărul îi aruncă 
o privire, apoi fără o vorbă, se apropie de Gorrold care 
tocmai se ridica în picioare. 

Rotofeiul om de afaceri părea să fie nedumerit. În cele din 
urmă. Spuse: 

— Unde naiba mi-e haina? Întrebă el îmbufnat. 

Gosseyn fu uşor surprins. Nu observase că omul sosise 
fără haină. Amănuntul fusese înregistrat pe undeva prin 
subconştientul său. Dar fuseseră — constată el — aşa de 
multe alte lucruri care se impuseseră atenţiei sale, încât, de 
fapt supercreierul său nu-i transmisese înţelesul. 


Îşi aminti cu întârziere că, mai întâi, îl transmisese pe 
Gorrold pe panta îngheţată a muntelui, şi de-abia apoi 
transmisese haina în acelaşi loc, ca un gest caritabil — 
nedorind ca omul să sufere de frig mai mult decât era 
necesar. 

Probabil că haina zăcea acum pe podeaua observatorului, 
lângă telefon, acolo, în America de Sud. 

În acest caz, nu era o problemă să aducă şi haina după ce-l 
adusese pe individ. Aşadar, după doar câteva clipe. Gosseyn 
trecu pe lângă Gorrold şi Dan. Se aplecă. Luă de jos haina. 
Şi i-o dădu proprietarului. 

Urmă un moment de tăcere, timp în care rotofeiul îşi 
îmbrăcă haina. Faţa lui, de om la cincizeci de ani. Reflecta o 
serie de reacţii interioare. Apoi, după ce termină de 
îmbrăcat. 

— Trebuie să recunosc — începu Gorrold — că, oricum faci 
ceea ce mi s-a-ntâmplat. 

Cuvintele păreau să indice că precauţia trecea înaintea 
furiei şi supărării. Continuă: 

— Poate că ar trebui să mă mai gândesc înainte să mai 
întreprind ceva. 

Cu aceste cuvinte individul termină ce avea de spus. 

Pentru Gosseyn, acesta era fără îndoială, rezultatul cel mai 
bun pe oare putea spera să-l obţină. Deocamdată. 

Îl văzu pe Dan Lyttle îndreptându-se spre uşa dinspre 
coridor şi deschizând-o. Aşteptă până ce Gorrold ajunse la 
uşă, trecu de ea, apoi dispăru din vedere. 

Gosseyn trase concluzia că omul avea sa părăsească foarte 
curând clădirea; dar Enin alergă spre uşă şi scoase capul să 
se uite în jur. Băiatul raportă imediat: 

— Se-ndreptă spre uşa principală. 

Apoi: 

— A plecat. 

În jumătatea aceea de minut. Gosseyn închisese ochii şi 
transferă pe cei patru soldaţi din garda Preşedintelui 
Blayney, pe rând, pe o stradă pe care o ştia el mai dinainte. 


Enin se întoarse în cameră. Întrebă: 

— Ce faci cu indivizii care au telefonat? 

Gosseyn trase adânc aer în piept. 

— Nimic, spuse el. 

Îi veni o idee ciudată — ciudată pentru el. Era timpul să-şi 
ofere o pauză; aceasta era senzaţia. Trebuia să fie pauză în 
existenţa agitată pe care o avusese acest corp Gosseyn din 
momentul în care se trezise în capsula de la borul navei de 
luptă Dzan. 

Dormise, e adevărat, în căruţa lui Dan Lyttle. Dar, deşi un 
somn de oboseală avea rolul lui. Şi necesitatea lui, nu de 
asta simţea nevoia. 

O pauză. 

Spuse: 

— Ascultă, Enin! Ascultă. Dan! Preşedintele Blayney a pus 
o sumă de bani în fiecare din costumele pe care mi l-a 
trimis. Aşa că, haide să plecăm chiar acum. Şi să mergem la 
cel mai apropiat restaurant, să mâncăm, să stăm de vorbă. 


. Restaurantul avea un interior cu o lumină obscură: dar 
avea o cameră de jocuri video, din care Enin trebui să fie 
pescuit de două ori; de fiecare dată veni plin de 
recunoştinţă, când Gosseyn merse şi-l anunţă că sosise 
mâncarea. De fiecare dată îşi mânca porţia, după care 
dispărea în mare grabă. 

Între timp, pe când Gosseyn şi Dan Lyttle îşi mâncau 
friptura şi salata, subiectul de conversaţie era chiar Dan 
Lyttle. 

Prima întrebare fu a lui Gosseyn: 

— De ce, după ce cunoştinţele tale de Semantică Generală 
au fost acceptate de Maşina Jocurilor, nu te-ai dus pe 
Venus? 

Răspunsul tânărului, cu privire la acest subiect, fu, 
evident, foarte direct: 

— După cum ştii, sunt paznic de noapte la un hotel. Deşi 
tehnologia computerizată pentru asemenea locuri este — 


foarte bine pusă la punct, încă e nevoie de oameni: şi eu am 
primit slujba asta într-o vreme când locurile de muncă erau 
cam puţine. Am descoperit imediat că această slujbă mă 
îndepărta de condiţia normală a unei fiinţe umane. 

Muncind toată noaptea şi dormind opt ore, uneori, în ziua 
următoare, am pus repede capăt impresiei pe care mi-o 
formasem când am venit prima dată în Oraşul Magşinii 
Jocurilor, de pe coasta de est. M-am gândit la asta şi. După 
ce am ieşit cu două fete în zilele mele libere — pe rând, se- 
nţelege — am hotărât că nu pot cere unei tinere obişnuite 
să se căsătorească cu mine. Semantica Generală, după cum 
ştii, şi după cum am descoperit şi eu mai târziu, nu face 
decât să traseze linii de conduită în direcţia supravieţuirii în 
cadrul oricărei situaţii de viaţă. 

Înainte de a-mi lua calificarea S. G. era o femeie care mă 
văzuse într-o noapte, târziu, când a venit să-şi viziteze un 
prieten din alt oraş, care locuia la hotel. Normal, asta am 
aflat-o mai târziu. Dar ce s-a întâmplat: a venit într-o noapte 
să stea la hotel şi mi-a telefonat la 3. A.m. şi mi-a spus să 
urc în camera ei şi să fac dragoste cu ea. Ei, eram şi eu 
tânăr, nu-mi formasem încă o părere despre astfel de 
lucruri. Mai apoi, am aflat că soţul ei murise şi că se 
hotărâse să rămână soţia lui pe vecie şi să nu se mai 
căsătorească. Dar m-a văzut pe mine şi m-a chemat şi eu 
am urcat la ea. Şi, pe urmă, o dată pe lună se ruga la soţul 
ei s-o ierte şi lua o cameră la hotel şi mă chema. După cum 
spunea, începusem să fiu implicat în situaţia asta înainte de 
a mă instrui în Semantica Generală. Mai târziu, când am 
discutat această relaţie cu Maşina Jocurilor, s-a dovedit că 
activitatea sexuală umană era un lucru pe care nu-l putea 
evalua. Mă crezi sau nu, după această constatare, am stat 
treaz nopţi la rând, Maşina Jocurilor îmi dădea telefon 
dinspre ziuă şi stătea de vorbă cu mine. 

Gosseyn aştepta. Era o problemă minoră, dar interesantă 
care arăta că Maşina gândea şi în orele ei libere. 

Dan Lyttle continuă: 


— Poate că mai dădea telefon şi altor paznici de noapte; 
dar nu cred. Pentru că, atunci când ai apărut tu pentru 
Jocuri şi ea a început să evalueze care era situaţia ta, şi 
rostul armatelor puternice care se aflau în apropiere de 
Pământ, ea m-a folosit ca pe un aliat din afară în caz de 
urgenţă. Aşa că, într-o zi m-am dus la ea şi atunci mi-a dat 
duplicatul pe care l-a copiat după el însuşi. 

— Aceea era plăcuţa tranzistorizată pe care mi-ai arătat- 
0? Întrebă Gosseyn. 

— Da. Crezi, sau nu, până ce n-ai sosit tu, cu corpul tău 
duplicat, nu se gândise să facă un duplicat al ei însăşi. 

— Ei bine, spuse Gosseyn gânditor — asta tot nu explică pe 
de-a-ntregul de ce nu te-ai dus pe Venus. 

— Am devenit agentul ei special. 

Ochii din partea opusă a mesei îl priveau cu sinceritate. 

— Trebuie să recunoşti că era un statut de mare valoare. 
În ce-o priveşte pe acea femeie, după ce mi-am luat gradul 
în S. G., am îndemnat-o şi pe ea să urmeze cursurile, Le-a 
urmat şi după o vreme, am descoperit că ceva din interiorul 
său începea să se obişnuiască cu moartea soţului ei, şi că un 
bărbat pe care-l cunoştea, o remarcase pe neaşteptate şi o 
invitase la cină Nu după multă vreme, a încetat să vină să 
mă mai vadă. Dar se schimbase ceva în ea. Avea, într-un fel, 
altă ţinută. 

Gosseyn nu avu de pus alte întrebări sau de făcut 
comentarii. Ceea ce auzise îi dădea o nouă perspectivă 
asupra Maşinii Jocurilor. În ce o priveşte pe femeie şi 
legătura ei cu paznicul de noapte de la hotel — întotdeauna 
fuseseră probleme în această zonă. 

Se observase, încă de mult, că bărbaţii preferau de obicei 
femei care arătau foarte bine în exterior şi care, în 
consecinţă, aveau un fel de forţă interioară. Interesant era 
că, probabil, forţa interioară era tot ce era necesar. 

Se opri. Pentru că. În interiorul lui. se iscase brusc o 
senzaţie ciudată, ca şi cum ceva îl atrăgea spre nicăieri, 

Se ridică degrabă în picioare şi spuse: 


— Îl duci pe Enin înapoi la Institut. 

Spunând acestea, scoase repede din buzunar banii daţi de 
Blayney şi-i trânti pe masă. 

De data aceasta n-a mai simţit vârtejul, ca mai înainte, dar. 

Reuşi să se întrebe: "Smuls? Încotro?" 

Pe o planetă a unui soare din Calea Lactee, un bărbat pe 
nume Neggen stătea în picioare, privind o maşină — o navă 
spaţială mică, în formă de ţigară. 

Nava spaţială se afla la picioarele lui. Într-o scobitură 
naturală care era pe jumătate grădină, pe jumătate 
marmură netedă. Era o marmură lustruită de o mână de om 
şi o grădină făcută de om, ceea ce oferea un amplasament 
decorativ pentru mica naivă. 

Bărbatul gândea cu mare regret: "În toţi aceşti ani, aceste 
milenii, nava aceasta s-a aflat aici şi noi n-am văzut-o." 

Şi acum, venise un mesaj de la Gilbert Gosseyn, aflat pe 
îndepărtatul Pământ. Era un mesaj autorizat de Liga 
Galactică care anunţa că probabil vor fi găsite multe 
asemenea nave, cel puţin câte una pe fiecare din zecile de 
mii de planete. Mesajul îi dăduse o descriere exacta. 

Fotografia care însoţise mesajul prezenta interiorul navei, 
cu cele patru containere ale sale. Două dintre acestea erau 
suficient de mari pentru a încăpea, în fiecare, un mascul 
uman adult. Celelalte două erau ceva mai mici, şi fiecare 
era construit pentru a încăpea o femeie în el. 

Detaliile fuseseră cuprinse în mesajul lui Gosseyn care se 
încheia astfel: "Anunţaţi imediat dacă o astfel de navă a fost 
cumva găsită pe planeta voastră şi locul unde se află ea 
acum!" 

Aşa că el trimise informaţiile cerute. Şi acum, iată-l pe 
însuşi bărbatul a cărui fotografie însoţise mesajul; numai că 
acum el urca scările de marmură spre Neggen. 

. Ceea ce-l preocupă pe Gosseyn Trei, un minut sau două 
mai târziu. 

— Cum stătea lângă Neggen şi se uita la fotografii — era 
senzaţie că este copleşit. Şi, cu fiecare clipă care trecea i se 


întăreau următoarea convingere că trebuia să-şi propună 
un ţel propriu. 

Dar care? 

Normal, exista întotdeauna un ţel implicit, în orice situaţie: 
să rămână în viaţă! Totuşi, acesta nu-l ducea nicăieri în 
situaţia în care se afla în momentul de faţă. 

Ceea ce-l deranja cel mai tare era precizia de care dădeau 
dovadă fiinţele Troog. Într-un fel, ei îşi dăduseră seama de 
felul în care. la început, poate cu un milion de ani în urmă, 
oamenii veniseră din cealaltă galaxie. 

Şi folosiseră autorizaţia Ligii şi numele lui în încercarea de 
a localiza una dintre aceste nave spaţiale de patru pasageri. 
Şi, când primiră răspunsul, avuseseră imediat la îndemână 
metoda dodecimală proprie de a-l transporta pe Gilbert 
Gosseyn Trei într-un loc, unde nici el, nici vreunul dintre 
ceilalţi Gosseyn nu fuseseră vreodată. Îl transportaseră cu o 
viteză dodecimală dintr-un restaurant de lângă Institutul de 
Semantică Generală de pe Pământ. 

Şi faptul că sosise complet îmbrăcat dovedea că ei ţinuseră 
minte ce făcuse el cu haina omului de afaceri Gorrold, cu o 
precizie care nu deriva numai din mintea lui Gosseyn. 
Pentru că el, personal, nu-şi fotografiase încă acest nou 
costum de haine. 

Când ajunse la acelaşi nivel cu bărbatul îmbrăcat în ceva 
care semăna cu o togă romană, şi care stătea în capătul 
scărilor, Gosseyn gândi: "Probabil că singurul scop pe care-l 
pot avea acum este să observ cât de pregătiţi sunt." 

Poate că toate detaliile i-ar putea dezvălui câte ceva. 

Neggen spuse — în engleză: 

— Ce speri să afli din descoperirea unor astfel de nave? 

Auzind limba care-i era familiară, Gosseyn deveni 
conştient că în sinea sa se contura un scop. Pentru mai 
târziu. Incredibil — iarăşi — aceşti Troog trebuie să ştie de 
acum, felul în care ei învăţaseră engleza, pentru că aici 
folosiseră o metodă de a o transmite altcuiva. 


Într-o confruntare, mai târziu, asta avea să-i dea 
posibilitatea să afle cum 170.000 de Dzan vorbiseră 
automat în limba engleză, limba trupului adormit Gosseyn 
din capsula spaţială pe care o găsiseră în spaţiu. După ce 
Dzan şi nava lor de luptă fuseseră în mod misterios 
transportaţi cu o viteză dodecimală, din galaxia lor de la un 
milion de ani-lumină distanţă. 

". Să plec, oare? Să mă-ntorc să-l iau pe Enin? Şi să mă 
îndrept spre nava Dzan şi spre protecţia pe care ar reuşi să 
mi-o ofere aceasta? 

— Ce părere ai, Alter?" 

Era o întrebare spontană, fără nici un gând preliminar; o 
simplă acceptare a faptului că ar avea nevoie de ajutor. 

Ceea ce-l sperie, apoi, fu absenţa oricărui răspuns; şi, mai 
rău absenţa unei senzaţii legată de prezenţa celeilalte minţi 
Gosseyn. 

Nu era clar de ce fiinţele Troog se străduiau să-i ţină 
deconectaţi pe cei doi Gosseyn în această situaţie. Dacă era 
o nouă încercare do a-şi demonstra capacitatea, aceasta 
fusese deja demonstrată. 

Analiza sa rapidă fu întreruptă. 

Paşi. Întoarse capul, odată cu Neggen. Şi văzu că o femeie, 
îmbrăcată tot cu ceva asemănător cu o togă, se apropia 
dinspre o clădire lungă, joasă, care se putea zări printre 
tufişurile dese aflate în direcţia aceea. Judecând după 
vârstele pământene, ea părea să aibă cam patruzeci de ani, 
aceeaşi vârstă pe care o arăta şi bărbatul. 

Femeia se opri cam la trei metri într-o parte, pe scările 
care urcau mai sus m punctul acela, şi spuse ceva de felul: 

— N'ya dru ham tai, Neggen? 

Vocea ei părea tulburată şi suna ca o întrebare. 

Tonul bărbatului era mai ridicat. 

— Doamne, Dumnezeule, spuse el. Rubri, ce bolboroseală 
mai e şi asta? 

Şocul resimţit la acest schimb de replici se răsfrânse şi 
asupra lui Gosseyn. Îi trebuiră câteva secunde pentru a se 


obişnui cu sentimentul neaşteptat că el era într-un fel 
responsabil pentru ceea ce se întâmplase cu aceşti oameni. 

Adresându-se lui Neggen, întrebă: 

— Soţia ta? 

Omul dădu din cap, dar expresia îi era încă acuzatoare. 

— Ce este cu ea? 

Gosseyn îşi revenea din şoc. Arătă spre fotografii şi 
mesajul care le însoţise. 

— Haide s-o ducem la computerul tău, spuse el. Dacă ela 
putut primi un mesaj de la mine înainte — uh — să învăţ 
limba voastră, atunci poate traduce şi pentru soţia ta. De 
fapt, adăugă el repede, aceste sisteme computerizate de 
comunicaţie interstelară traduc automat cam o sută de mii 
de limbi — aşa mi s-a spus. 

— D-dar. Dar. 

— Este o poveste lungă, spuse Gosseyn, şi acum nu ştiu 
cum se vor îndrepta toate. Dar haide repede! Înainte de a 
se mai întâmpla ceva. 

Graba din vocea sa veni din cauza senzaţiei bruşte din 
interiorul lui — avea iarăşi senzaţia că este smuls. 

Înregistră un gând propriu, îndepărtat; într-un fel; fiinţele 
Troog îl adunaseră aici, pentru ca ei să-şi arunce o privire 
asupra navei care, cu multă vreme în urmă, adusese doi 
bărbaţi şi două femei din galaxia lor, în aceasta. 

În timpurile acelea de foarte de demult, sute de mii de 
nave spaţiale mici, ca aceasta, traversaseră enormele 
distanţe ale spaţiului intergalactic. Şi, evident, ei vruseseră 
să vadă una. 


* 


În unul dintre localurile mici ale universului, într-un 
restaurant, se dovedi a fi "următorul loc în care fu 
transportat. 

Dar, de fapt, până ce nu ieşi. Foarte precaut, din mica 
anticameră, în care sosise. Gosseyn nu văzu că se afla într- 


un restaurant elegant, de tip pământean. 

Cum ca să spunem aşa, îl sorbea din priviri pe elegantul 
maâtre-d'hotel ceea ce-l deruta era. Îşi amintea că îi 
dusese, pe Enin şi pe Dan Lytitle într-un restaurant. Care 
putea fi scopul fiinţelor Troog pentru a duplica situaţiile? 

Amintirea rămase să-l deruteze şi în minutul care urmă, 
când maâtre-d'hotel înainta spre el şi spuse în engleză: 

— Pe aici, domnule Gosseyn. Vă aşteaptă. 

"Pe aici" ducea la uşa unui separeu. Şi abia după ce păşi 
pragul zări cam doisprezece oameni — la o masă lungă. 

În grupul acela, în încăperea aceea cu o lumină obscură, 
un cap cu părul roşu îi atrase atenţia; şi astfel, primul 
individ pe care-l recunoscu Gosseyn era — şoc! Enro cel 
Roşu, rege al planetei Gorgzid şi cuceritor al imensului 
imperiu pe care Gorgzid îl controla. Preşedintele Blayney 
stătea alături de Enro, după care, figurile. În sens figurat, îi 
săreau în ochi: cei doi Prescott, Eldred şi Patricia Crang. 
Leej, Breemeg, Draydart — în uniformă — şi alţi trei bărbaţi 
pe care, după ce aceştia îşi întoarseră faţa de la el, lui 
Gosseyn îi trebui mai multă vreme să-i identifice. Erau cei 
trei savanţi. Vocea Unu. Doi şi Trei. Cei ce-l scoseseră prima 
dată din capsulă. 

Faptul că aceştia erau cu toţii persoane care se aflaseră la 
bordul navei Dzan, era desigur semnificativ. Ei erau toţi 
indivizi cu care se aflase în contact verbal la bordul uriaşei 
nave, şi-n plus, Preşedintele Blayney de pe Pământ. 

Lipsea Strala. Lipseau Enin şi Dan Lyttle şi — o absenţă 
semnificativă, într-adevăr — Gosseyn Doi. 

Îl fulgeră un gând: străinii nu erau pregătiţi încă, să 
trateze cu cei doi Gosseyn în acelaşi timp. 

Gosseyn Trei avu impresia că cei din cameră fuseseră 
angajaţi într-o conversaţie minoră şi pe un ton scăzut, chiar 
înainte de sosirea lui. 


. Trebuie că toţi, şi fiecare în parte, erau speriaţi de 
implicaţiile celor întâmplate. Ce iscusinţă fusese necesară 


să-i aducă aici; şi totuşi, faptul că erau în viaţă şi nu ucişi 
fără nici o judecată, avea şi el semnificaţia lui. 

Observase deja că la capătul îndepărtat al mesei era un 
scaun neocupat, în faţa căruia, pe masă, se aflau aşezate 
tacâmuri. Nu fu deloc surprins, când maâtre d'hotel 
conduse chiar acolo. 

În jumătatea de minut necesară pentru a ajunge la 
scaunul liber, cei aşezaţi păstrară tăcerea. 

Gosseyn nu se aşeză. Aştepta ca maâtre d'hotel să se- 
ndepărteze; privi între timp la cei adunaţi acolo şi văzu şi ei 
îl priveau, expectativ, poate chiar plini de speranţă. 

Probabil anticipau că aici avea să fie hotărât, un plan. Într- 
un fel, prezenţa fiecăruia în această cameră, nădăjduia să 
fie explicată la sosirea lui Gosseyn. 

Gosseyn avu o senzaţie de gol în stomac. Pentru că nici el 
nu avea nici un plan. Nici o explicaţie. 

Avea nevoie de mai multe informaţii. Şi, din moment ce 
credea că pentru el, din cauza fiinţelor Troog timpul era 
scurt, rosti. O întrebare: 

— Are cineva dintre voi de prezentat vreo părere în 
legătură cu posibilitatea ca străinii să vă fi adus aici? 

Enro fu acela care ridică mâna şi care spuse — în engleză: 

— Cred că ei, probabil ştiu că, dacă-mi fac vreun rău, flota 
mea va distruge singura lor navă. Apoi adăugă: Chiar acum, 
Amiralul Paleol se află în contact direct cu mine. 

Gosseyn se întrebă dacă Enro observase că, la sosirea sa 
la bordul navei Dzan, fusese nevoie ca sora lui să-i traducă 
limba Gorgzid în engleză, iar acum, nu numai că înţelese 
întrebarea lui Gosseyn, dar şi răspunse la ea. 

— În limba engleză? Se prefăcu mirat Gosseyn. 

Tăcere. Apoi, cu un zâmbet acru, super-leader-ul comentă: 

— În liniile de comunicaţie interstelară se operează o 
traducere automată; şi principalele limbi pământene au fost 
adăugate după ce, draga mea soră — se opri şi aruncă o 
privire spre Patricia Crang — a venit aici şi, uh, şi-a găsit un 
soţ. 


Tânăra femeie ridică din sprâncene, dar nu zise nimic. lar 
Gosseyn n-avea de gând să comenteze problemele 
personale. 

Dar, în mintea sa, acest aspect — Enro şi situaţia lui 
specială — căpătă brusc un înţeles special, neîntârziat. 

Cu capacitatea lui specială, făcu o fotografiere foarte 
precisă a lui Enro, observând că un obiect mic ataşat sau 
aflat cumva în interiorul hainelor bărbatului, avea o calitate 
specială. 

". Poartă un mic dispozitiv de distorsiune", îi raportă 
Gosseyn alter-ego-ului său, "şi acesta este felul în care ţine 
legătura cu flota lui". 

"Sunt sigur că ai dreptate", veni răspunsul. 

Imediat, Gosseyn Trei făcu o a doua "fotografie", separată, 
a acelui foarte mic dispozitiv. Era o prevedere pentru viitor. 
Completă acum. Pentru a fi utilizată la momentul potrivit. 

Stând acolo, îşi continuă rolul de intermediar. 

— Ne-ai luat o piatră de pe inimă, asigurându-ne că tu, cel 
puţin, nu vei păţi nimic. 

Privi în jurul său. 

— Mai e ceva care ne-ar putea face să ne simţim mai în 
siguranţă? 

Eldred Crang ridică mâna. 

— Ceea ce am să spun s-ar putea să nu fie liniştitor. Dar 
observ că şi tu, se pare, presupui că pionul principal al 
acestei situaţii au fost fiinţele Troog. 

Gosseyn aprobă din cap. 

— Cred că fiinţele Troog au folosit cunoştinţele extrase din 
super-creierul meu pentru a vă aduce pe toţi aici. Aşa, că, 
se pare — folosi expresia S. G. 

— Am un plan. 

Apoi descrise ce i se întâmplase când se trezise pe 
neaşteptate înapoi în capsulă, numai că, de data aceasta, se 
aflase la bordul navei străine. 

— Poate că ar fi trebuit să stau să fiu interogat, îşi încheie 
relatarea, dar am preferat s-o şterg. 


Nimeni nu spuse nimic. Feţele celor de la masă păreau mai 
încruntate, dar asta era tot. 

Excepţie făcea Leej. Ceva din atitudinea ei părea s-o 
scoată în evidenţă. 

Gosseyn, care se simţea oarecum presat din ce în ce mai 
tare. O observase pe Leej, femeia prezicător, stând mai la o 
parte. Într-un fel, ea evitase să-l privească direct. Aşa că, 
pentru el, era timpul să folosească posibilităţile ei speciale. 

Privi spre ea şi spuse: 

— Leej, cât timp avem? 

— Întrebarea ta, spuse ea. Arată că nici tu nu mai ai nimic 
plănuit, în afară de ceea ce ai făcut acum un minut. 

Aşadar, ea observase; nu era o impresie, dar nu se gândise 
la ea: fusese prea preocupat. 

— Adevărat, spuse el acum. 

— Cam patru minute, spuse după o vreme femeia, apoi 
urmează vidul acela. 

Ar fi putut să fie un moment special. Dar la câteva secunde 
după ce vorbise cu ea, se deschise o uşă laterală şi trei 
chelneri intrară aducând apă pentru băut. Petrecură 
aproape un minut umplând toate paharele. Înainte de a ieşi, 
cel care trebuie să fi fost şeful lor se întoarse şi întrebă: 

— Vreţi să se servească masa? 

Preşedintele Blayney vorbi pentru prima dată, hotărât: 

— Vreţi să se servească masa? 

Băiatul părăsi separeul. 

Gosseyn rămăsese tot în picioare. 

Era un moment special. Faptul că toţi cei de la masă — 
inclusiv cei doi şefi de guvern, Enro şi Blayney, se uitau la 
el, îl determină pe Gosseyn să se vizualizeze pe sine. 

Stând aici, în picioare! Un bărbat cu o fire puternică, cu o 
faţă prelungă şi tenul bronzat, de înălţime medie — ceva 
mai puţin de un metru optzeci — hotărât, care părea calm 
şi puternic; şi care, într-un fel, reuşea în tot ceea ce făcea: 
ţinuta pe care o avea, fiecare gest, reflecta puterea super- 
creierului său şi. Semantica Generală. 


De unde se bronzase, nu putea decât să bănuiască. Dar 
presupuse că o sursă slabă de radiaţii din interiorul 
capsulei făcuse parte din sistemul de întreţinere adaptat 
nevoilor sale. 

Pe durata acelor secunde de conştiinţă de sine, îi păru că 
nu avea rost să mai facă ceva în afară de ceea ce făcuse 
deja. Aşa că spuse, cu simplitate: 

— Mai aveţi ceva de spus? 

Prescott care, cu aspectul său de bărbat de patruzeci de 
ani şi, deci, alături de Blayney, unul dintre cele două 
persoane mai în vârstă din cameră, ridică două degete şi 
spuse: 

— Care crezi că ar fi scopul principal al acestor creaturi? 

— Cred, spuse Gosseyn, că vor să se întoarcă în galaxia 
lor; şi cred că mă studiază pentru a vedea cum i-aş putea 
ajuta să ajungă din nou acolo. 

Prescott făcu un semn nedefinit cu mâna, arătând spre 
alţi. 

Dacă au fost, din punct de vedere tehnic. În stare să ne 
aducă pe noi toţi aici, de ce nu au fost în stare să-şi 
îndeplinească scopul principal? 

Gosseyn explică despre terminaţiile nervoase care-i 
fuseseră afectate. 

— Mă vor studia cu foarte mare atenţie în privinţa ta, 
spuse el. Lucrul de care mă tem este că, atunci când vor fi 
gata de plecare, îi vor ucide pe toţi acei pe care-i vor ajunge 
între care ne aflăm şi noi — dacă nu vom putea face în aşa 
fel încât flota lui Enro să atace la rândul ei, înainte ca ei să 
poată pleca. 

În încăperea aceea mică, izolată, se lăsă tăcerea, Şi, astfel, 
după o mică pauză, Gosseyn continuă: 

— Cred că avem nevoie de părerea fiecăruia dintre voi. 
Aşadar, eu voi da ocol mesei, şi, când vă spun numele, sau 
vă arăt cu degetul, spuneţi-vă părerea, sau faceţi propuneri 
în legătură cu această situaţie. 


Era evident o persoană care avea să fie prima pe această 
listă a părerilor directe; şi Gosseyn, după ce potoli 
protestele împotriva acestei pierderi de timp, îl numi: 

— Preşedintele Blayney? Spuse el. 

Şeful ales al continentului Americii de Nord spuse: 

— Mă aflam din nefericire, singur în biroul meu când am 
simţit acea senzaţie ciudată. Şi, în momentul următor, m-am 
trezit în alcovul acestui restaurant, fără gărzile mele. După 
ce am făcut câţiva paşi, a apărut acel maâtre d'hotel, 
evident deja pus la curent; pentru că a spus: "Pe aici 
domnule Preşedinte." 

Blayney adăugă: 

— L-am rugat, cum era normal, să anunţe la biroul meu; 
aşa că o mică armată va fi în scurtă vreme aici, dacă sta ne 
poate fi de vreun ajutor. 

Concluzionă: 

— Voi pune oamenii mei să afle de la personalul 
restaurantului cum a fost aranjat acest dineu. 

Gosseyn spuse politicos: 

— Mulţumesc, domnule Preşedinte. 

Şi, cum timpul acela de patru minute se apropia de sfârşit, 
privirea sa se mută spre cealaltă parte a mesei. 

— Patricia, spuse el. 

Tânăra femeie, care era sora lui Enro şi soţia lui Eldred 
Crang, păru pe moment, surprinsă că era numită. Dar, după 
o pauză, spuse: 

— Cred că poţi să spui că am fost implicată în această 
afacere de la început. Totuşi, trebuie să admit că sosirea 
fiinţelor Troog nu-mi spune nimic. 

După ce vorbi se rezemă de scaun şi ridică din umeri. Din 
moment ce Crang vorbise deja, Gosseyn arătă spre doamna 
Prescott, care stătea lângă Patricia. 

Femeia oftă. 

— Am fost aproape ucisă o dată în acest coşmar, aşa că aş 
putea s-o accept dacă trebuie, cu speranţa că nu va fi 
precedată de durere. 


Cuvintele fuseseră rostite cu calm, dar aveau un gust de 
amărăciune care-l şocă pe Gosseyn. El îşi reveni repede, 
trase adânc aer în piept, înghiţi, ridică mâna şi arătă spre 
savantul care stătea de cealaltă parte a doamnei Prescott. 
Vocea Trei spuse: 

— Nu cred că e cazul să-ţi pierzi timpul aici, întoarce-te 
sub protecţia ecranului energetic al navei noastre şi lasă-l 
pe celălalt Gosseyn să vină aici şi să ne salveze. Eu. 

Dacă mai fură rostite cuvinte după acesta, Gosseyn nu le 
mai auzi. Simţi iarăşi că este smuls. 

Probabil că ei te studiază. 

Lucrul acesta părea mai adevărat ca oricând, acum, când 
privea în jur, la noul loc în care se afla. De data aceasta, pe 
o stradă care nu semăna cu nici un loc cunoscut de 
memoria Gosseyn. 

Stătea în picioare. Şi privea pieziş, în jos, spre faţa unei 
femei tinere. Îi era complet necunoscută. Probabil că era 
ceva în reacţia lui faţă de ea, reacţie pe care străinii voiau 
să-l afle Ce putea fi? 

Tânăra femeie spuse, ezitând, în engleză: 

— Am primit o fotografie de-a ta. 

Avea o faţă drăguță, bine proporţionată, păr castaniu şi 
ochii căprui. Nu era o faţă pământeană. Nu ştia de ce. 

Estimă că avea înălţimea cam de un metru şaizeci. Hainele 
ei păreau a fi făcute dintr-o țesătură bej, înfăşurată pe corp 
de sus până jos, ca un fel de eşarfe. În picioare, purta 
sandale maron şi la gât un colier subţire, din piele, după 
toate aparențele. 

Avea un corp suplu; dar nu era, după standardele 
pământene, o frumuseţe. Şi nu reuşea să-şi dea seama din 
ceea ce vedea ce avuseseră străinii de gând cu această 
întâlnire. 

Ea stătea acolo, o femeie atrăgătoare, cam de douăzeci şi 
doi de ani sau douăzeci şi trei, după vârsta pe care ar fi 
avut-o pe Pământ. În spatele ei, se zărea o stradă — 
presupunea că este o stradă, pentru că se vedea un asfalt 


cenuşiu, larg cam de patru sute de picioare care se întindea 
pe o distanţă de câteva mile, pierzându-se în dreptul unui 
oraş de forme solide, galben-maronii: clădiri, presupuse el. 

De fiecare parte a acelei străzi drepte se aflau copaci. Şi o 
perdea de tufişuri ascunzând vederii alte clădiri joase, care 
presupuse că erau locuinţe. 

Totul părea. Altfel. Nici Pământul, nici Venus, nici Gorgzid, 
nici alte locuri cunoscute. Gosseyn acceptă ideea că se află 
pe o altă planetă locuită de oameni, undeva în galaxia Căii 
Lactee. 

Simultan, îşi aminti că, în acele ultime momente ale aşa- 
zisului dineu, simțind senzaţia aceea de smulgere, avusese 
de gând să lase să i se mai întâmple o dată o transmisie 
Troog. Să lase să i se întâmple, în ciuda faptului Că raţiunea 
sa fusese imediat de acord că Vocea Trei îi dă un sfat bun, 
acela de a se întoarce pe nava de luptă Dzan. 

Din păcate, lucrul pe care-l lăsase să i se întâmple părea 
să fie această întâlnire neimportantă, aproape fără rost. Şi, 
cu tristeţe, se simţi frustrat. 

Gosseyn oftă. Şi-şi dădu seama că de data aceasta lăsase 
gândurile să-l copleşească. Trecuse cel puţin un minut de la 
sosirea lui. Cu întârziere, acum, recapitula ce îi spusese 
tânăra femeie în prima parte a acelui minut. Şi repetă unul 
dintre cuvintele ei: 

— Fotografie? 

— Da. 

Ea vâră mâna sub unul din faldurile acelei rochii 
neobişnuite şi dădu la iveală un carton mic, imprimat. Îl 
întinse aproape grăbită. 

Uitându-se la imaginea sa, imprimată pe carton, observă 
că fotografia fusese făcută când stătea în picioare, având în 
spate un perete. 1 se păru chiar că fotografia ar fi putut fi 
făcută în restaurantul în care se aflase cu două ore mai 
devreme, judecând după timpul său interior. 

— Ce-ar fi putut avea fiinţele Troog în mintea lor 
favorizând o întâlnire între Gilbert Gosseyn şi o tânără 


femeie de pe altă planetă? 

Din nedumerirea sa se contură o altă întrebare. Pe aceasta 
o rosti cu voce tare: 

— Se pare că ai dorit să primeşti o asemenea fotografie. 
De ce? 

— Am hotărât de mult, după ce am auzit despre toate 
planetele de acolo — făcu un semn cu mâna către cer — că 
nu vreau să îmi petrec viaţa pe Meerd. Şi — vocea deveni 
emoţionată — şi mesajul spunea că s-ar putea ca tu să fii 
interesat de persoana mea. 

Ea încheie agitată: 

— Sunt membră de mai mult de doi ani, şi-n timpul acesta 
n-a mai apărut nimeni ca tine. 

Nici cuvintele acestea nu păreau să aibă un înţeles, decât 
— implicaţia apăru imediat — dacă, probabil, făceau parte 
dintr-un club matrimonial interstelar. 

Tânăra femeie privea în sus, spre el, aproape rugător: 

— Trebuie să spun cum mă numesc, adăugă ea, şi pe urmă 
se va întâmpla totul între noi. Ei spun — pauză — căteva 
preocupa sensul cuvintelor şi că numele meu va avea o 
semnificaţie deosebită pentru tine. 

— Cuvintele? Repetă Gosseyn. 

Aproape simţi cum se scufundă într-un punct de vedere 
analitic Troog. Era oare posibil ca străinii să fie derutaţi de, 
aşa-zisele fragmente, pe care le-au surprins din 
cunoştinţele sale din Semantică Generală? Iar această 
întâlnire era menită să profite de o slăbiciune pe care i-o 
suspectau? 

Deveni conştient de o slăbiciune care se năştea în el. Pur şi 
simplu îşi depărtă picioarele ca pentru a avea mai multă 
stabilitate şi un mers mai sigur. Avu brusc senzaţia că s-ar 
putea să stea aici, mai mult decât prima dată când fiinţele 
Troog îi controlaseră mişcările. 

Dar nu puse această întrebare, ci alta: 

— Bine, vrei să-mi spui cum te cheamă? 

— Strella, spuse ea. 


S-ar fi putut gândi la el multă vreme. Din cauza cuvintelor. 
Şi a conceptului de bază al Semanticii Generale implicat, 
Strella şi Strala fiind nume asemănătoare. 

". Am comentat, atunci, acolo, că-mi place numele acesta, 
Strala — Şi de aceea, poate că pentru străini cuvântul era 
acelaşi lucru cu obiectul; ceea ce era exact opusul 
conceptului Semanticii Generale: "Cuvântul nu este 
obiectul. În cazul acesta, nu era femeia." 

Gândul i se întoarse la observaţia că tânăra femeie ar 
putea să rămână într-o relaţie permanent anormală cu 
planeta ei natală. Şi, din nou, vaga nedumerire că fiinţele 
Troog puteau să creadă că orice femeie cu nume 
asemănător ar putea să fie la fel de atrăgătoare pentru el. 

Cu aceasta — hotărârea! Simplu, şi direct, Gosseyn 
acţionă. Făcu imediat o fotografie mentală a Strellei şi o 
transmise imediat în porţiunea de podea din Institutul de 
Semantică Generală de pe Pământ, unde îl adusese pe omul 
de afaceri, Gorrold din Anzii Americii de Sud. 

Era un loc, unde, cel puţin, putea să se facă înţeleasă — 
până la un punct. 

După ce încheie acţiunea de salvare pe care o crezuse cea 
mai bună pentru tânăra femeie. Ceva scormoni în creierul 
său. 

Brusc, după atâtea minute de absenţă, prezenţa lui 
Gosseyn Doi, de departe, se făcu simțită. 

Trebuie să fi fost o constatare simultană pentru că alter- 
ego-ul său îi adresă un mesaj urgent: "Am veşti proaste. În 
momentul în care ai părăsit restaurantul, cei de-acolo au 
fost duşi la bordul navei Troog." 

Şocul vinovăţiei se atenuă repede la Gosseyn. Adevărul era 
că, chiar dacă ar fi rămas să-i ajute, străinii tot ar fi reuşit 
să-i captureze pe cei mai mulţi dintre ei; până acum 
acţionase în ritmul de numai un transport dodecimal de o 
dată. 

Ceea ce-şi propusese ajunsese până la alter-ego. Pentru că 
Gosseyn Doi spuse pe un ton resemnat, de la distanţa aceea 


enormă: "Adevărul trebuie să fie că, de fapt, ei pe tine te 
vor. Dacă e cineva care-i poate ajuta să se întoarcă în 
galaxia lor — modalitatea se află probabil pe undeva prin 
încurcătura aceea de nervi din capul tău." 

Apoi încheie: "Mult noroc, frate — cred că asta suntem: 
fraţi gemeni. " ". Nu chiar gemeni", gândi Gosseyn Trei. 

Nu se opri să analizeze în detaliu diferenţele ci se 
transmise imediat în laboratorul de la bordul navei Troog. 

Bătălia finală era gata să înceapă. 

Aceasta era impresia lui Gosseyn, atunci când se trezi 
întins pe podea. Stătea cu faţa în jos; nu era în picioare. 

Aşadar, într-un fel, în acele fracțiuni de secundă dinaintea 
transmisiei, fiinţele Troog reuşiseră, cu ajutorul vastelor lor 
cunoştinţe ştiinţifice, să modifice unul dintre aspectele 
metodei de transport dodecimal, deoarece, de fiecare dată, 
înainte, ajungea în poziţia pe care o avusese în momentul 
plecării. Pe Meerd, stătuse în picioare Aici. 

Gosseyn rămase acolo unde se afla. Nici nu întoarse capul 
imediat. 

". Aş putea fi omorât cum stau întins aici, " gândi el. Dar îşi 
dădu seama că străinii încă aveau nevoie de el. Şi 
dovediseră aceasta pe timpul a trei acţiuni de control. De 
fiecare dată, l-ar fi putut omori; dar n-o făcuseră. 

Rămase totuşi, cu faţa în jos, cu nasul turtit de ceea ce 
părea o podea moale, netedă. Ochii priveau direct în 
porţiunea aceea plată, cenuşie, puţin lucioasă. Încă 
presupunea că aceasta era podeaua laboratorului către 
care ţintise, din sistemul acela stelar îndepărtat pe care 
tânăra femeie, Strella, îl numise Meerd. 

„Era timpul să arate că era conştient şi să se mişte cu 
grijă. Se ridică în genunchi. 

Şi văzu că, deşi aruncase doar o privire rapidă, atunci 
când ieşise din capsulă, era de fapt o cameră, despre care 
iniţial crezuse că e laborator. 

Din cine ştie ce motiv, identificarea — recunoaşterea — îi 
provoacă o puternică reacţie de uşurare. 


". Sunt acolo unde am vrut să ajung." 

Pe când făcea această constatare, se ridică la fel de fără 
grabă; încă bănuia că vreo mişcare rapidă ar putea provoca 
o reacţie neplăcută. 

Stând în picioare, privi în jur, prin camera largă şi 
luminoasă. Se aflau la vedere numeroase aparate 
strălucitoare şi borduri de aparate ridicându-se din podea 
şi din pereţi. 

Totuşi, nu era nici urmă de capsulă spaţială în care zăcuse 
corpul său atunci când fiinţele 'Troog copiaseră trezirea sa 
originală, aşa cum avusese ea loc — mai devreme — pe 
nava Dzan. Nu că s-ar fi aşteptat ca ea să fie încă aici. 
Fusese în mod evident adusă la bord prin vreo deschidere 
în perete. Peretele cel mai indicat era cel cu cea mai puţină 
aparatură zidită în el şi cu o tăietură pe mijloc, de la tavan 
până la podea; acela trebuia să fie locul unde se despărţea 
şi aluneca într-o parte. Printr-o asemenea deschizătură 
largă, obiectele mari puteau fi introduse în laborator sau 
scoase de acolo. 

Părea o ruşine să piardă timpul. Pentru că el se afla aici, 
bărbatul cu răspunsuri pentru întrebările tuturor. 

. Desigur, şi ei ştiau că el se afla înăuntru. 

Avea impresia că putea face ceva în timp ce aştepta ca ei 
să acţioneze. Adevărul era că, cu cât afla mai multe lucruri 
— acum — cu atât mai în siguranţă avea să fie atunci când 
s-ar fi ivit momentul de criză. 

Poate să-l contacteze pe Gosseyn Doi? 

Fu o pornire trecătoare. De fapt, observase deja că eterul 
era tăcut. Nu simţea absolut de loc prezenţa alter-ego-ului 
său. Erau din nou, complet izolaţi. 

Poate că trebuia să analizeze ce aveau de gând fiinţele 
Troog în legătură cu prizonierii? Pentru asta trebuia să 
părăsească încăperea, cu intenţia de a-i căuta şi a-i localiza 
pe Crang, Patricia, cei doi Prescott, Enro. 

În timp ce privea la ceva care semăna cu o uşă — la 
dreapta sa — îi veni o idee. Fără să ezite, se îndreptă spre 


ea. 

Orice ar fi fost, suprafaţa plată ce arăta ca o uşă, avea 
câteva aplice metalice care aveau, fără îndoială, un rost. 
Gosseyn trase, apăsă, răsuci fiecare piesă în parte. Două 
dintre ele scoaseră un clic; dar uşa nu cedă, dacă. Era o 
uşă. 

Se dădu puţin înapoi, devenit brusc mai hotărât. Bine, 
poate dacă făcea o legătură dodecimală între energia care 
alimenta unul dintre bordurile unui aparat şi mecanismul 
de la uşă. 

Faptul că fiinţele Troog nu dădeau nici un semn că ar fi 
ştiut că el se afla acolo începu să-l irite. O pierdere de timp. 

Mai presus de orice, avea nevoie de un public să stea 
nemişcat pentru a auzi ce are el de spus. Gândul acela 
neplăcut se afla încă în mintea sa când, puţin mai târziu, o 
voce de tenor rosti, în engleză, din tavan: 

— Gilbert Gosseyn, eşti cu totul sub controlul nostru. Aici, 
nu-ţi poţi folosi super-creierul pentru a evada. 

Deşi cuvintele transmiteau o posibilitatea la care Gosseyn 
deja se gândise, auzind-o rostită cu voce tare, înţelese: ". 
Asta este ce au învăţat în timpul excursiilor în care m-au 
trimis." 

Nu mai era, deci nici o îndoială: această nebunie era 
aproape să intre în forma ei cea mai acută. 

În pofida speranţei de moment, un minut mai târziu se afla 
tot acolo, aşteptând — remarcă el fără plăcere — ca 
inamicul să-i ofere o ocazie să acţioneze. 

Pe durata acestui minut, mediul său înconjurător era 
aceeaşi încăpere luminoasă, cu aceeaşi podea cenugşie şi 
toate acele aparate ţâşnind din pereţi şi din podea. 

Presupuse că fiinţele Troog puteau, într-o oarecare 
măsură, să-i citească gândurile. Dar din moment ce le 
scăpase un aspect major — al orientării sale în Semantica 
Generală, probabil că ceea ce şi puteau studia de fapt era 
creierul însuşi, cu gânduri ocazionale ivite în anumite 
situaţii. 


Alte cincisprezece secunde — cel puţin — se scurseră." "Ei 
aşteptă, eu aştept. Ce?" 

După alte câteva momente de gândire, se îndreptă spre 
uşă şi mai încercă o dată mecanismele. De data aceasta, 
când se auziră cele două clicuri, uşa se dădu la perete. 

Gosseyn nu mai pierdu vremea. Fără să mai privească 
înapoi, păşi într-un hol larg, cu tavanul înalt. 

Aproape imediat, senzaţia neplăcută reveni: "Bine, bine, " 
gândi el, "eu am judecat ca o fiinţă umană, iar ei au aplicat 
logica Troog." 

Logica Troog părea să anticipeze că, după o discuţie, 
prietenească sau nu, dacă o fiinţă umană a încercat o dată o 
uşă să vadă dacă se deschide, atunci are s-o mai încerce o 
dată; fără să aştepte să fie îndemnat s-o facă. 

Judecata umană — cel puţin în versiunea Gosseyn — 
fusese să aştepte să i se spună, odată ce fusese stabilit 
contactul verbal. El intenţionase o abordare politicoasă. 

Concluzia părea să fie că inamicul se aştepta în mod 
automat la o comportare agresivă — sau, cel puţin, dirijată 
într-un anumit scop — din partea lui. 

Pe când gândea astfel, Gosseyn coti la dreapta şi continuă 
să meargă de-a lungul coridorului larg, slab luminat. Cam la 
150 de picioare înaintea sa, se vedea o barieră; şi probabil, 
acela va fi momentul adevărului. 

Bariera se dovedi a fi o uşă care nu se deschidea. Conform 
teoriei sale, Gosseyn se întoarse şi porni iute în direcţia 
opusă. În partea aceasta, bariera se afla la o distanţă de 
400 de picioare. Şi acolo, da, se afla altă uşă. Cu 
mecanismul pe care deja îl cunoştea. Două clicuri, unul 
după altul; şi după asta. Uşa se dădu în lături. 

Ceea ce văzu era un alt coridor perpendicular pe cel pe 
care tocmai îi traversase. Trebuia să hotărască din nou: 
alese iar varianta din dreapta. larăşi alesese greşit. Şi iar 
merse în direcţia opusă şi uşa aceea se deschise spre alt 
coridor perpendicular, aşa că hotări să meargă la stânga de 
prima dată. De data aceasta, aceea era direcţia greşită. 


Umblă aşa prin mai mult de zece coridoare cufundate în 
tăcere. La fiecare capăt de coridor se afla câte o uşă, care 
se deschidea, sau nu. Era, într-un fel, un test bun pentru a 
descoperi ce calităţi de prezicător, ca Leej, avea. Concluzia: 
avea prea puţine calităţi de acest fel, sau n-avea deloc. 
Alegerea sa fusese corectă numai de patru ori; greşise de 
unsprezece ori. Şi în aceste ultime ocazii trebuise s-o ia 
înapoi şi să pornească apoi spre alt coridor gol, tăcut, cu 
excepţia zgomotului uşor făcut de pantofii lui pe podeaua 
moale. 

Nu zărise nici măcar vreun Troog. O navă uriaşă, goală, 
părăsită, tăcută — aşa părea; şi bine închisă pentru a 
împiedica pătrunderea cuiva din afară, cu excepţia uşilor 
care se deschideau şi care probabil îl conduceau acolo unde 
era dorit să ajungă. 

Avu parte şi de varietate. Pe fiecare parte a coridoarelor, 
din loc în loc, se afla câte un cadru care — presupuse el — 
erau uşi, care duceau în încăperi asemănătoare cu 
laboratorul din care pornise în această călătorie obositoare. 

La început, trecu pe lângă ele, dar mai apoi începu să se 
oprească în dreptul fiecăreia şi încercă să acţioneze 
mecanismul. 

Toate erau închise şi aşa rămaseră. 

După o vreme, îi veni o idee: ". S-ar putea ca aceasta să fie 
o metodă de a mă epuiza fizic." 

Şi încă nu se putea convinge să încerce dacă putea sau nu 
să evadeze dodecimal. 

Această corvoadă fără sfârşit îi provocă altă reacţie 
neaşteptată: se simţea mai puţin dornic să ajute. Pe măsură 
ce minutele şi milele — cum i se părea — treceau, se 
declanşa o reacţie talamică. Pornise de-a lungul primului 
coridor gândindu-se că atunci când va avea în sfârşit ocazia 
să se confrunte cu cei care-l luaseră prizonier, va face tot 
ce-i va sta în putinţă să-i ajute să se întoarcă în galaxia lor. 
Acum îşi aminti că Semantica Generală respingea 
majoritatea ideilor preconcepute. 


Adevărat, părea evident că străinii erau îndreptăţiţi să se 
întoarcă de unde veniseră. Dar nu era în mod necesar 
adevărat. Şi astfel, era interesant că, datorită oboselii şi 
enervării, ajunsese la concluzia că era mai bine să-şi 
realizeze decizia luată în mod automat. 

Din fericire, recunoscu acele speculaţii negative ca fiind 
ceea ce erau; şi în felul acesta enervarea lui nu se 
transformă într-o furie oarbă, aşa cum i s-ar fi întâmplat 
unui bărbat de modă veche. 

Corvoada luă sfârşit în mod neaşteptat. Asta se întâmplă 
atunci când, aruncându-şi privirea de-a lungul unui coridor 
la fel de fără rost ca şi celelalte zări o pată de lumină cam la 
150 de picioare ta stânga sa. 

Părea să fie o uşă. Deschisă, nu închisă. Şi, de fapt după ce 
se-ndreptă cu paşi repezi spre ea, încetini mersul, se 
apropie, şi privi cu precauţie înăuntru. Văzu o copie a 
separeului din restaurant, numai că — în loc de fiinţele 
umane pe care le cunoştea — în jurul mesei din încăperea 
luminată obscur stăteau vreo doisprezece Troog. 

Lăsă să treacă ceva timp. Dar, brusc, îşi dădu seama că ei 
ştiau că el se află acolo. Nu mai ezită. Şi, amintindu-şi că ei 
se aşteptau să fie agresiv, păşi înăuntru. De cum privise 
prima dată înăuntru, observase că era un loc gol la masă. 

Locul se afla în capătul îndepărtat al mesei. Şi ocoli prin 
spatele a şase Troog, până ajunse la scaunul gol. Ceea ce 
diferea de întâlnirea iniţială de la restaurant, era că, în loc 
să rămână în picioare, ca şi cum el ar fi fost persoana cea 
mai importantă — se aşeză. 

Dar undeva în mintea sa se născu o întrebare: "cât de 
aproape de sfârşit te afli? Şi ce nemaipomenit să se 
întrunească la un dineu ca acesta!" 

"Gândeşte pozitiv!" se mustră Gosseyn singur. 

În ciuda sentimentelor negative care mai persistau din 
cauza plimbării sale pe coridoarele goale, adevărul era că el 
se afla aici pentru a rezolva problemele tuturor. Dacă avea 
să fie lăsat s-o facă. 


Nimeni nu spuse nimic: dar încăperea era suficient de 
întunecată, aşa cum erau unele restaurante, pentru ca cei 
prezenţi să fie rezervaţi unul faţă de altul. Astfel, avu ocazia 
să arunce o privire fiinţelor ciudate din jurul mesei, care îşi 
dăduseră aşa de mult silinţa să aducă numai necazuri din 
momentul în care sosiseră. 

Abordarea pozitivă avu imediat de suferit. Pentru că 
indivizii arătau groaznic. Avu aceeaşi reacţie ca atunci când 
îi zărise prima dată în laborator, la prima lui sosire aici. 

Gosseyn se luptă în tăcere cu tendinţa automată a fiinţelor 
umane de a implica standardele umane în ce priveşte 
aspectul fizic. Frumuseţea — îşi aminti el o vorbă din 
bătrâni — se află în ochiul ce priveşte. 

În fond, arătau oarecum oameni. Cu excepţia feţelor, care 
erau aproape rotunde şi purpurii. Şi că acea parte a gâtului 
care era vizibilă era subţire ca de schelet; dar trupul de 
dedesubt părea să fie mult mai mare. Toţi erau gătiţi în 
uniforme care luceau de parcă erau făcute din zale 
metalice. 

Capul, ca şi faţa, era rotund. Şi aproape chel. Avea un fel 
de podoabă urâtă pe cap care semăna a păr: un smoc de 
ţepi se răsfira în creştet. 

Dar faţa: o gură mică, aproape lipsită de buze, un nas 
ciudat, mic şi deasupra, dominând, doi ochi mari, rotunzi, 
cu pupile negre, dar fără sprâncene. Păreau să aibă un fel 
de pliuri de piele deasupra şi dedesubtul ochilor. 

Înainte de a mai observa şi altceva, la dreapta sa se 
deschise o uşă şi cinci Troog şi o fiinţă umană intrară 
ducând nişte platouri. Fiinţa umană — un tânăr — veni spre 
Gosseyn şi aşeză în faţa acestuia ceva care semăna cu o 
omletă, iar chelnerii Troog îi serviră pe cei unsprezece 
vecini de masă cu un fel de terci închis la culoare. 

Când chelnerii dădură să plece, doar pentru o secundă 
privirea lui Gosseyn o întâlni pe cea a tânărului. Citi în ei o 
expresie, de spaimă grozavă; un suflet chinuit, cu speranţa 


pierdută. Plecaseră toţi şase; dar amintirea tânărului 
rămase. 

Toată lumea mâncă, inclusiv Gosseyn. Se auzea zgomotul 
produs de furculiţa sa şi de ustensilele puţin altfel, aproape 
nişte cuțite, ale gazdelor sale. Potrivite pentru gura lor mai 
mică. 

Din moment ce era posibil să aibă o fiinţă umană la bord 
probabil că puteau avea şi ouă adevărate, omleta avea acest 
gust: ca produsul unei găini adevărate pământene. 

Ceea ce-l nedumerea, era faptul că părea să-i fie foame. 
Oare pentru corpul lui trecuse mai mult timp decât îi 
păruse lui? 

Avea să se gândească la asta mai târziu. 

Gosseyn Trei puse furculiţa jos şi se lăsă pe spate. 

Văzu că şi tovarăşii săi de masă luau ultimele bucături 
care completau porţia fiecăruia din ce-or fi mâncând ei 
acolo. 

Apoi şi ei se lăsară pe spate în scaunele lor. 

Stăteau cu toţii aşa în acea copie obscură a unui 
restaurant pământean. Şi el îşi aduse aminte că ei se 
străduiseră să-i aducă mâncare pământeană. Se cunoştea 
că studiaseră activitatea milioanelor de găini. de acolo. Care 
încă mai supravieţuiau, deşi majoritatea ouălor le erau 
furate în fiecare zi, încă din timpurile cele mai vechi. 

". Mă-ntreb, dacă eu aş merge pe o planetă Troog, mi-aş 
da oare silinţa să aflu de unde îşi procură terciul pe care-l 
mâncaseră ei, aici, astăzi?" 

Făcând o incursiune în memorie, nu-şi putu aminti ca 
Gosseyn Unu sau Doi, să fi dat vreo atenţie mâncărurilor de 
pe planetele unde fuseseră; din moment ce alţi oameni 
mâncau felul acela de mâncare, făcuseră şi ei la fel. 

Analiza sa de după masă se desfăşură rapid, dar tot luase 
ceva timp. Se simţi foarte uşurat atunci când, chiar din 
partea opusă lui, unul dintre indivizii aceia voluminoşi se 
ridică în picioare. Timp de un minut, individul — probabil un 
fel de şef — se uită la Gosseyn cu ochii aceia negri, rotunzi. 


Apoi gura aceea mică de sub nasul crestat, spuse cu o voce 
de tenor, surprinzător de normală: 

— După cum, fără îndoială, ştii, s-a întâmplat un lucru 
foarte neplăcut. O navă plină de oameni care contează a 
ajuns în această galaxie, şi în acest proces şi-au pierdut 
abilitatea de a vorbi în limba lor proprie, căpătând în 
schimb abilitatea de a vorbi în engleză, una dintre limbile 
vorbite pe planeta Pământ: dar, ea este — şi asta e foarte 
semnificativ — limba pe care o vorbeşti tu. 

O singură expresie din acest discurs introductiv îi oferi lui 
Gosseyn o informaţie pe care n-o avea: "oameni care 
contează. 

Era o idee preconcepută că ei sunt mai buni decât alţii. În 
întreaga istorie a acelei foarte importante planete din 
sistemul solar, mai fuseseră cazuri similare de 
autoapreciere laudativă din partea unor grupuri sau a unor 
indivizi. 

Ciudat era că, dispunând de asemenea creiere, fiinţele 
Troog elaboraseră un plan atât de vast pentru a obţine 
ajutorul unei singure persoane care poseda, undeva în 
creierul său, abilitatea de a-i sprijini în realizarea acestui 
scop important. 

Imediat ce avea să fie posibil, avea să le spună că era 
pregătit şi dispus s-o facă. Dar chiar atunci când îşi repeta 
această propunere, în sinea sa, avu sentimentul că o 
abordare pozitivă avea să dea naştere la probleme. 

Ce era greu de ştiut? Dacă cineva era în stare să facă aşa 
ceva, atunci aceştia erau indivizi care ar fi putut găsi o cale 
să respingă ceea ce altcineva, din altă rasă, ar încerca să 
facă pentru ei. 

Din nefericire, mai erau încă lucruri veritabile. 

Camera, masa, farfuriile şi cei care mâncaseră — inclusiv 
el însuşi — rămâneau la fel ca mai-nainte. Sursa ascunsă de 
lumină continua să împrăştie aceeaşi lumină difuză. 
Vorbitorul stătea încă în picioare; ceea ce arăta că va mai 
spune ceva. 


De fapt, tocmai când Gosseyn ajunse la această concluzie, 
străinul cu aspect uman continuă: 

— Multe din aceste tehnologii sunt noi şi nu au fost 
niciodată studiate până acum. Aceasta implică faptul că 
teoria noastră despre natura universului va trebui să fie 
reanalizată şi vom încerca să ne însuşim un alt punct de 
vedere care va include noi date. Studiul nostru, continuă el, 
asupra acelei părţi speciale din creierul dumitale nu ne-a 
oferit suficiente informaţii. Din fericire, tu însuţi ţi-ai dat 
seama că nu poţi scăpa de noi, aşa că ai venit aici, probabil 
cu vreun plan ascuns de-al tău, comportament care am 
observat că este comun printre cei din rasa ta din această 
galaxie, pe care i-am observat în activităţile lor cotidiene. 
Trebuie să te previn, deci, că nu suntem uşor de indus în 
eroare şi te sfătuiesc să cooperezi fără nici o rezervă 
mentală, sau de orice fel. 

După aceasta, el făcu o mişcare — periculoasă pentru el, 
după părerea lui Gosseyn. Având la dispoziţie doar gâtul 
acela subţire cu care să execute mişcarea, dădu din cap 
spre musafirul — prizonier, îşi ridică din nou capul până ce 
acesta reuşi să stea într-un echilibru precar deasupra 
corpului; şi se aşeză, 

Gosseyn rămase nemişcat. Se simţi o clipă copleşit. 
Fuseseră rostite atâtea cuvinte încât simţi nevoia unei 
reacţii, de apărare, de a evidenția şi mai ales de a întreba 
de ce acest comportament agresiv din partea lor; şi mai 
avea şi alte întrebări. 

Îi trebui ceva timp să se împotrivească acelor numeroase 
mici porniri. Dar, în cele din urmă, reuşi să-şi impună 
autocontrolul necesar şi să spună, cu simplitate: 

— Domnule, domnilor, puteţi conta pe deplina mea 
cooperare. 

Tăcerea care întâmpină aceste vorbe fu spartă în cele din 
urmă de zgomotul pe care-l produseră cei de faţă 
mişcându-se în scaune, vechiul obicei, uman — de a-şi trece 
un picior peste celălalt, ceea ce produse un fel de foşnet. 


Apoi. Purtătorul de cuvânt se aplecă înainte. Nu se ridică, 
dar când vorbi, tonul lui era acuzator: 

— Să nu crezi nici o clipă că poţi să ne prosteşti 
pretinzând că eşti cooperant. Noi ştim foarte bine că nu ştii 
cum să te descurci cu dereglarea care ţi-a afectat acea 
parte specială a creierului tău, şi de aceea a avut loc un fel 
de inversiune care ne-a adus pe noi aici. 

Era clar că nu-i primiseră oferta în modul cel mai politicos. 
Avu, de asemenea impresia, că nu putea fi pe de-a-ntregul 
cu analiza negativă a situaţiei. Desigur, în momentele 
acelea, când fusese atent, reuşise să controleze deviaţiile 
determinate de terminaţiile nervoase deteriorate; şi, ca un 
exemplu, ajunsese cu bine la bordul acestei nave, aşa cum 
intenţionase; şi făcuse asta fără deviaţie. 

Partea aceasta putea fi, cu siguranţă, explicată. Dar ceea 
ce-l tulbura, în legătură cu ceea ce spusese individul Troog, 
era sentimentul că spusele lui erau numai parţial în 
avantajul lui. 

". Cine ştie din ce motiv, ăsta vrea să dea celorlalţi 
impresia că este foarte vigilent; că ştie cum să-l ia pe un 
pământean care încearcă să-i ducă cu vorba — adică eu — 
să-l ia la sigur, adică: vă rog să luaţi notă, domnilor!" 

Era un moment de încordare. Cum stătea acolo, Gosseyn 
cedă impulsului de a-şi schimba poziţia capului înainte de a 
vorbi din nou. 

— Sunt sigur că trebuie să existe o cale de a ne convinge 
unii pe alţii că este într-adevăr nevoie să cooperăm, în 
interesul reciproc. 

Încheie cât putu de simplu: 

— Ce-ar fi să trasăm un program, punct cu punct? Şi apoi, 
pe măsură ce realizăm câte un punct, vom reuşi să căpătăm 
încredere; şi totul se va sfârşi cu bine. 

Urmă un moment de tăcere. Purtătorul de cuvânt se holba 
la el. Ochii lui enormi aveau o expresie ciudată, de 
nedumerire şi surpriză. Cum stătea acolo, lui Gosseyn îi 


veni o idee ciudată: nu cumva individul acesta nu era 
autoritatea supremă? 

Într-un fel, el pornise cu ideea preconcepută că va sta de 
vorbă cu ofiţerii de rang superior. Să fi fost cineva mai "de 
sus" care să supravegheze această întâlnire? Iar aceşti 
indivizi de rang inferior să aştepte un semn de aprobare, 
sau o decizie de a acţiona în continuare? 

Cum tăcerea se prelungea, Gosseyn aşteptă dimpreună cu 
ei. Aştepta fără tragere de inimă; pentru că situaţia lui, în 
loc să fie mai bună, era mai rea. 

Îi trecu prin cap: ". S-ar putea întâmpla că, dacă nu găsesc 
o cale să înlătur aceste bariere, s-o ţinem tot aşa." 

Un alt gând, o evocare din Semantica Generală: ". Şi 
treaba aia, ideea că aş putea să fiu interesat de o femeie 
numită Strella pentru că mi-a plăcut un nume asemănător, 
Strala." 

Era şi asta o cale. Oricum bună, mai bună decât să stea 
aici, în această cameră cu lumină puţină cu "cei care 
contau". Astfel, brusc motivat, se îndreptă puţin de spate, îşi 
târşâi puţin picioarele şi, adresându-se purtătorului de 
cuvânt, zise: 

— Ai un nume care să te distingă de aceşti — arătă cu 
mâna spre ceilalţi Troog de la masă — de aceşti prieteni ai 
tăi? 

Ochii mari se holbară. Gura mică rosti: 

— Toţi avem nume. 

Dar nu-şi rosti numele. Rămase liniştit pe scaun, o copie 
caricaturală a unei fiinţe umane. 

— Am impresia, spuse Gosseyn că prietenii tăi nu sunt 
egali cu tine. 

— Noi suntem Troog. 

Tonul căpătase, brusc, o notă imperioasă. Expresia puterii 
personale îi sugeră o altă întrebare lui Gosseyn: 

— Tu eşti — ezită — împăratul? 

Urmă o tăcere adâncă. Faţa şi ochii erau în continuare 
îndreptaţi spre Gosseyn. În cele din urmă, aproape 


mustrător — i se păru — străinul spuse: 

— Noi, fiinţele Troog, nu avem împărați. 

Făcu iar o pauză. 

— Eu am fost numit comandantul acestei nave. 

— Cine te-a numit? Întrebă Gosseyn. 

Ochii mari deveniră, dacă era posibil, şi mai rotunzi. Apoi, 
pierzându-şi răbdarea: 

— Eu m-am numit, desigur. 

Enervarea bruscă provocă şi alte vorbe: 

— Uite ce e, sistemul nostru de conducere nu este treaba 
ta. 

Gosseyn îl contrazise cu o uşoară mişcare a capului. 

— Domnule, spuse el politicos, voi aţi făcut ca toată 
situaţia asta să fie treaba mea, prin faptul că m-aţi urmărit 
tot timpul şi aţi încercat să preluaţi controlul asupra mea. 
De aceea trebuie să spun că sistemul vostru de guvernare 
este important pentru mine. Vrei, deci să spui, că nimeni 
altcineva nu avea motive să se propună pe el comandant- 
şef? 

Tăcere, apoi: 

— Ba da. Mai mulţi, chiar. 

Ochii mari priveau fix într-ai lui. 

— Şi ce s-a întâmplat cu autonumirile lor? 

Gura mică din faţa lui se strâmbă uşor, apoi zise: 

— Nu au ajuns la stadiul de numire. Când vorbeau despre 
ambițiile lor, nimeni nu-i asculta. Aşa că au înţeles. 

— Înţeleg că, într-un fel, te-ai auto-impus?! 

Gosseyn folosise un ton interogativ. 

Individul era impacientat. 

— Domnule Gosseyn, rosti comandantul, şi tu manifeşti 
multe calităţi de comandant. Sunt sigur că, printre fiinţele 
umane pe care le avem la bord, nu se află niciuna. Având în 
vedere situaţia specială în care ne aflăm cu toţii, care să nu- 
ţi accepte ordinele. În mod automat. 

"Situaţia specială." 


Era o afirmaţie — legată-de-realitate, deci se încadra în 
judecata Semanticii Generale. 

Cuvintele care fuseseră rostite cu atâta indiferenţă mai 
aveau şi un alt sens revelator: alte fiinţe umane la bord. 

În afară, desigur, de sărmanul acela tânăr mut, care-i 
servise omleta, era cât se poate de clar că se referise la 
domnul şi doamna Eldred Crang, cei doi Prescott, Leej şi 
Enro şi ceilalţi. Aceştia erau încă în viaţă. Captivi, dar teferi. 

Brusc, totul deveni trist. Comandanți autonumiţi. Aceşti 
indivizi pe jumătate oameni, dezvoltaseră un sistem de 
convieţuire pentru stările de necesitate Şi cine ştie cum, în 
ciuda diformităţii lor fizice, ajunseseră simultan, la un înalt 
nivel ştiinţific. 

Un guvern autonumit ar fi putut merge. Aceasta implica 
programatism, ceea ce, în majoritatea situaţiilor, ducea 
uneori la succese senzaţionale. 

Autonumitul oarecine, ajuns într-un impas cu metoda — 
planul — scopul — cercetarea; care nu putea opune 
rezistenţă când un secund reclama comanda, afirmând că 
— ce-avea el — avea să dea rezultate. 

Era ceva bun în asta. Cel puţin o oarecare siguranţă, că nu 
avea să se poticnească ceva, pentru că un singur individ nu 
putea să-şi prostească multă vreme camarazii. De remarcat 
deci că, proiectul pe care cineva îl punea în aplicare, ori îi 
ducea mai departe, ori dispărea. 

Un asemenea sistem ar fi dat cele mai bune rezultate în 
fizică sau în chimie. Rezultatele erau totdeauna vizibile; şi 
dacă un şef de lucrări rămânea în urmă, se aflau în urma lui 
alţii, nerăbdători, aşteptând la cotitură cel mai mic semn de 
încetinire a creativităţii. 

De fapt, sistemul de conducere putea explica 
superioritatea ştiinţei Troog, pe de o parte, şi folosirea ei 
greşită, pe de altă parte. 

Pentru că, evident, psihologia şi aşa-numitele ştiinţe 
sociale, ca şi ideile umanitare, nu puteau fi niciodată 
cântărite. În acele domenii, puteau fi, pe Pământ, "şcoli" cu 


obişnuitele puncte de vedere diferite. În aceste domenii de 
cercetare Semantica Generală oferea individului o metodă 
de a evita nevoia de certitudine. 

Nimic de felul acesta — aici. Asta era impresia lui. 

Era conştient de existenţa şi a altor gânduri care i se 
învălmăşeau în minte, ca izbucnite dintr-un fel de "fântână" 
de idei. Dar înainte ca acestea să prindă contur, cele două 
uşi din dreapta sa se deschiseră din nou. Îşi făcură intrarea 
cei cinci chelneri Troog şi tânărul. 

Chelnerii 'Troog aduceau pahare înalte, transparente ce 
conţineau ceva lichid; în mâna tânărului se afla o ceaşcă şi o 
farfurie, şi un bol cu frişcă. "Cafea?" — se întrebă Gosseyn. 

Cafea era. Aşezată repede pe masă de mâinile care luară 
apoi farfuria de omletă. Chelnerii Troog strânseră şi ei 
farfuriile aduse mai devreme. Interesant că băiatul, ieşind 
împreună cu colegii săi străini, nu privise spre Gosseyn. 

Dar situaţia lui îl impresionase pe acesta. Gosseyn privi 
după el şi chiar înainte să dispară, îi făcu o fotografie 
dodecimală. 

Gândi: "Imediat ce clarific această situaţie, încât să nu mai 
am nici o problemă, o să-l trimit undeva pe Pământ." 

Oarecum stupefiat, Gosseyn îşi turnă puţină frişcă, 
amestecă şi luă prima înghiţitură de ceea ce, după gust, 
părea cafea veritabilă. 

Luând ceaşca, observă că pe marginea farfuriei se aflau 
vreo şase cubuleţe de zahăr; dar corpurile Gosseyn nu 
foloseau zahăr la cafea; şi cuburile rămaseră la locul lor. 

Era un alt exemplu că autonumilul Troog studiase 
necesităţile umane, ajungând până şi la cafea. Era vorba de 
acel tip de conştiinciozitate care îl asigura că nici un 
subaltern Troog nu avea să-i preia comanda. 

Probabil din acelaşi motiv fusese adus tânărul la bord. 
Pentru a-i ajuta să nu scape nici un detaliu. 

În aceste probleme mărunte şi în relaţie cu ştiinţa, 
sistemul avea meritele lui. Dar altfel. 


Puse ceaşca pe masă şi se uită spre comandant care, 
remarcă el, sorbea lichidul din paharul care-i fusese adus. 
Gosseyn scutură din cap către el. 

— Îmi este dificil, spuse, să-mi imaginez acest sistem de 
conducere în relaţie cu problemele importante. De pare că 
acolo, în galaxia voastră, autonumitul comandant suprem 
menţine o continuă stare de război împotriva fiinţelor 
umane Dzan. 

Iarăşi o pauză. Ochii celorlalţi Troog erau aţintiţi asupra 
şefului lor. 

Gosseyn aşteptă, în timp ce un umăr al trupului voluminos 
de dedesubtul capului acela făcu o mişcare care putea fi 
descrisă ca un ridicat din umeri. Gura mică rosti: 

— Mai Marele Nostru, spuse comandantul navei, a ordonat 
raselor inferioare să i se supună. 

Pauză. 'lăcere. Apoi: 

— Când a fost dat acest ultimatum? Întrebi Gosseyn. 

Ochii imenşi se holbară la el; şi vocea care ieşi din gura 
aceea mică avea o notă de surpriză: 

— Nimeni n-a mai pus această întrebare până acum. 
Răspunsul avea atâtea implicaţii încât Gosseyn trebui să se 
străduiască din răsputeri să-şi controleze gândurile care-i 
năvăleau în minte. În cele din urmă, înghiţi în sec şi spuse: 

— Ultimatumul era în vigoare când te-ai născut? 

— D-da! 

De data aceasta, ezitarea sa fu urmată de sunete venite 
din partea celorlalţi Troog. 

Începuse să primească răspunsuri, aşa că Gosseyn nu mai 
pierdu vremea. 

— Noi, cei din galaxia Căii Lactee, am fost surprinşi să 
descoperim, atunci când am ieşit în spaţiu, că fiinţele 
umane, de diferite culori, locuiau pe majoritatea planetelor 
locuibile — pretutindeni! 

— De curând — continuă el — am aflat că suntem 
descendenţii unor imigranţi din galaxia voastră. Se spune 
că un câmp energetic dăunător se abătuse asupra acelei 


galaxii. Atunci s-au construit milioane de navete spaţiale. 
Fiecare conţinea doi bărbaţi şi două femei aflaţi în stare de 
viaţă latentă şi dotați cu sisteme de supravieţuire pentru 
lunga călătorie din galaxia voastră până în această galaxie. 
Acum, după sosirea navei de luptă Dzan şi a navei voastre 
de război, am tras concluzia că acele persoane care au 
rămas acolo, pentru că nu erau suficiente navete pentru a 
transporta pe toată lumea — că, repet, cei care au rămas 
acolo nu au fost distruşi, aşa cum s-a crezut că s-a 
întâmplat. 

Trase adânc aer în piept şi încheie: 

— Aveţi vreo explicaţie pentru faptul că — aparent — două 
rase umane — Troog şi cei asemenea mie, aflaţi aici — au 
supravieţuit devastatoarei catastrofe? 

Tăcere. Comesenii săi îl priveau fix. 

Nu era timpul să se oprească. Gosseyn supralicită: 

— Când mă uit la tine, domnule comandant, şi la colegii 
tăi, care se află aici, În această încăpere, văd o formă 
umană care pare să fi fost modificată din fiinţele umane 
standard, aşa ca mine. Sunteţi mutanţi. Se pare, deci, că 
strămoşii voştri au fost surprinşi de acel nor de energii 
dăunătoare. Si, desigur, încheie el, printr-un mecanism de 
autoapărare, bine cunoscut în psihologie, aţi ajuns la 
concluzia că ceea ce vi s-a întâmplat, a avut loc pentru a 
deveni voi superiori; şi de aceea vă spuneţi "persoane care 
contează." 

Comandantul privea fix într-un punct aflat pe perete, 
deasupra lui Gosseyn. Iar ceilalţi Troog priveau fix la el. 

Apoi, brusc, un Troog, al cărui corp era de departe cel mai 
voluminos dintre cei aflaţi la masă, se ridică — aproape sări, 
de fapt (scaunul se târî cu zgomot) — şi spuse aproape 
ţipând: 

— Veen, nu mai eşti bun de comandant. Aşa că eu, Yona, 
mă numesc comandant în locul tău! 

Străinul care fusese aşa de neaşteptat strigat pe nume, nu 
scoase nici un sunet. Păru că se scufundă în scaun; şi ceea 


ce era uimitor, nu contrazise spusele celuilalt Troog. Se 
părea că, în această societate supercompetitivă, nu era 
înţelept să te laşi luat prin surprindere sau cu garda jos. 

Aşadar, Gilbert Gosseyn Trei era acum un individ care 
contribuise la răsturnarea unui leader Troog. 

Aveau să urmeze repercursiuni; şi într-o societate aşa de 
logică, era interesant de văzut care aveau să fie acestea. 

Cum stătea acolo, în gândul lui Gosseyn se născu speranţa. 
Imediat se adresă noului Leader, în timp ce străinul îşi 
savura încă, momentul de triumf. 

— Trag concluzia, spuse Gosseyn, că tot acest dineu, şi 
ceea ce s-a întâmplat aici, a fost difuzat pentru echipajul şi 
ofiţerii navei voastre. Şi acum ei sunt la curent cu. (scurtă 
ezitare) faptul că Yona este acum numit leader al acestei 
nave de luptă. 

Dacă era posibil, gura aceea mică a uriaşului se strânse 
într-o expresie care, pentru o fiinţă umană, s-ar fi numit 
atitudine beligerantă. 

— Este adevărat. 

Tonul străinului era provocator, de parcă ar fi vrut să vadă 
cine îndrăzneşte să critice ceva. 

Gosseyn se lăsă iarăşi pe spate în scaun. De data aceasta 
nu era relaxare — remarcă el. 

Confirmarea noului leader îi provocase un noian de 
gânduri. 

În momentul acesta — fu prima sa remarcă — toţi Troogii 
până la subordonații cu pretenţii de comandă şi toţi 
adjutanţii gata să se năpustească, aveau să se gândească ce 
ar putea, ei fiecare în parte, să facă pentru a se simţi mai 
bine în noua situaţie. 

Era aşa de concentrat încercând să analizeze ce s-ar putea 
întâmpla încât nu lăsase să pătrundă alte gânduri până ce, 
spre uimirea sa, îl izbi ţipătul unui mesaj mental: ". 
Domnule Gosseyn Trei — era vocea lui Gosseyn Doi — am 
primit gândurile tale, începând de-acum trei minute; şi încă 
eşti aşa de concentrat asupra noii tale situaţii încât nu le-ai 


primit pe-ale mele. Trezeşte-te! Suntem în legătură din 
nou!" 

În separeul acela cu lumină obscură, copiat după moda 
Pământeană, Gosseyn Trei se îndreptă în scaun. Se simţea 
uşurat dar, în acelaşi timp, nu pierdea nimic din ceea ce se 
întâmpla în faţa lui. 

Trimise un mesaj rapid câtre alter-ego-ul său: "Ai răbdare 
cu mine, frate!" 

Lui Yona, care stătea încă în picioare, îi spuse: 

— Sper că vei accepta oferta pe care am făcut-o, de totală 
colaborare. 

Uriaşul îl privi cu acreală: 

— Avem promisiunea ta că vei face tot ce poţi pentru a ne 
ajuta să ajungem înapoi în galaxia noastră? 

— Cooperare sută la sută, spuse Gosseyn. 

— Ai cumva vreo explicaţie — era încă, un ton acuzator — 
pentru felul în care s-au întâmplat toate astea? 

Era evident, din agresivitatea întrebării, că noul leader 
Troog încerca să-şi menţină locul câştigat. 

Treaba lui! Nu avea nimic de câştigai dacă i se opunea. 

Gosseyn rosti, precaut: 

— Domnule, tot ce pot să fac — tu dai ordinele. 

", Asta e curată linguşire." — gândi el. Dar erai de părere 
că îl atacase suficient pe Leaderul Veen şi acum, avea 
nevoie să beneficieze de transferul de putere către 
autonumitul Yona. 

În sinea sa, se întreba dacă mai câştigase vreo simpatie 
printre comandanții Troog: bănui că lucrul acesta nu se va 
vedea imediat, 

Yona păru să devină ţeapăn. Tonul lui păru şi mai aspru 
când rosti: 

— Evident, cooperarea implică încredere de ambele părţi. 
Deci tu, ce te aştepţi să câştigi din situaţia de faţă? 

Ceea ce-l deranja pe Gosseyn în legătură cu întrebarea 
era impresia acută că era o încercare de a câştiga timp; de 


parcă noul leader nu prea ştia cu exactitate ce urma să 
facă. Cum să răspundă. Ce program să propună. 

Şi sistemul de conducere Troog nu permitea amânări şi 
lipsă de pricepere. Yona avea nevoie de ajutor — acum! 

— În perspectivă, spuse Gosseyn volubil, sper să am 
libertate personală, cu bunăvoința ta, şi să-mi fie permisă 
comunicarea continuă. 

Apoi spuse: 

— Dar pentru acum, vreau să convoci o adunare specială, 
unde să pot vorbi. Deoarece vreau să explic situaţia exactă 
— aşa cum ai cerut mai devreme; din cei prezenţi vor trebui 
să facă parte ofiţerii superiori şi cel mai buni savanţi. De 
asemenea, vreau să fie prezenţi asociaţii mei umani care — 
bănuiesc — se află la bord. 

Continuă: 

— Bineânţeles, cât vor dura discuţiile, organizaţi 
securitatea care să asigure că nimeni nu va fi în pericol. 

— Şi, încheie el plin de optimism, eu cred că, după 
explicaţiile mele, ne vom afla în poziţia de a lua decizii finale 
şi de a trece la acţiuni finale. 

Când se rezemă iarăşi în scaun, avu senzaţia că, cel puţin 
deocamdată, salvase întreaga situaţie — pentru Yona, 
pentru el însuşi, pentru fiinţele umane captive, pentru toţi 
liderii ce-ar fi putut urma la putere. 

Era oare posibil ca un iniţiat în Semantica Generală să 
supravieţuiască în mediul psihologic 'Troog, de-a dreptul 
incredibil de competitiv? 

Era adunarea cea mai ciudată la care luase vreodată parte 
vreun pământean: optsprezece invitaţi — opt dintre ei — 
Troog. Iar ceilalţi zece, în afară de el, erau fiinţe umane 
care avuseseră roluri-cheie în toată această afacere cu 
transportul intergalactic: Enro, Leej, cei doi Prescott şi cei 
doi Crang, plus Breemeg şi cei trei savanţi de pe nava de 
luptă Dzan. 

Era interesant că şi cei prezenţi, care cunoşteau 
Semantica Generală, credeau că aveau să audă noi date 


despre Semantica Generală: informaţii sau analize care 
depăşeau ceea ce ei ar fi considerat în mod normal ca 
informaţii adecvate subiectului. 

Ceea ce-l uimea pe Gosseyn Trei, care stătea acolo pe 
platforma sălii de audienţe, în faţa acestei adunări 
nemaivăzute. Era senzaţia că presupunerea lor era corectă. 

Nu avea chiar noi date, dar noi constatări. Şi deschise 
gura să îşi înceapă expunerea când — o mână se ridică din 
rândul al doilea. 

Era Enro cel Roşu. Părul bărbatului solid arăta ca de 
obicei pieptănat doar pe jumătate şi un zâmbet cinic, 
familiar, îi strâmba uşor faţa. 

Gosseyn avu senzaţia că Semantica Generală nu va avea 
vreun rol în ceea ce voia să spună celălalt; dar spre 
surprinderea lui nu a fost chiar aşa. 

Enro începu astfel: 

— Am primit, prin intermediari, informaţii despre acest 
sistem de gândire; hai să vedem dacă tu şi cu mine putem 
afla cine se căsătoreşte cu mama împăratului Dzan, 
analizând lucrurile după metoda Semanticii Generale. Felul 
în care văd eu această metodă de analiză, continuă Enro, 
înainte ca Gosseyn să poată spune ceva, este că Semantica 
Generală cere ca individul să aibă o perspectivă mai largă; 
adică, să includă toţi factorii posibili. 

— Asta sună, spuse Gosseyn, ca şi cum am fi audiat cel 
puţin o parte a sistemului. 

— De exemplu, spuse Enro, recent, am condamnat un fost 
adjutant la douăzeci de ani închisoare pentru că sa ocupa 
prea mult de afacerile personale, în loc să-şi facă datoria. Ei 
bine, cred că dacă s-ar fi gândit cum ar fi să stea în 
închisoare douăzeci de ani, fără-ndoială că nu s-ar afla 
astăzi acolo. În mod similar, cred că dacă tu ai lua în 
consideraţie toate aspectele viitoarei relaţii dintre noi, ai 
ajunge la concluzia că mama împăratului trebuie să se 
căsătorească cu mine. 


Făcu o pauză probabil pentru a-şi trage răsuflarea 
Gosseyn spuse politicos: 

— În primul rând, problema este, foarte probabil, o 
problemă pe care tu şi cu mine ar trebui s-o discutăm în 
particular. În al doilea rând, am senzaţia că, probabil, 
doamna are şi ea planurile ei în legătură cu această 
chestiune; şi, în al treilea rând, am senzaţia că n-ai luat în 
consideraţia câţiva dintre factorii pe care am să-i prezint 
imediat. 

Faţa cinică privi spre el. cu cinism. 

— Ascult, spuse uriaşul. 

— Mulţumesc, spuse Gosseyn politicos. 

Dar într-un fel, adunarea nu mai era aceeaşi. Se schimbau 
priviri. Chiar şi indivizii Troog păreau mai puţin relaxaţi. 

— Realităţile" cu privire la existenţă sau non-existenţă nu 
intră în vederile Semanticii Generale, spuse Gosseyn în 
cuvântarea sa. 

Semantica Generală începu prin acceptarea a ceea ce 
poate fi perceput şi operează în limita a ceea ce orice fiinţă 
umană, animal sau insectă poate percepe cu ajutorul 
sistemului de percepţie al fiecăruia. 

Dar super-creierul Gosseyn pare să funcţioneze la 
"nivelul" inexistenţei fundamentale. Pentru super-creier, 
care operează prin simliarizare dodecimală, nu există timp, 
nici spaţiu, nici univers. În atemporalitatea în care se 
manifestă. S-a căzut de acord (spuse Gosseyn) că universul 
nu este posibil să existe. Nu există explicaţie pentru el. Pur 
şi simplu nu poate exista. 

Şi totuşi — el este aici, în jurul nostru, printre noi, 
întinzându-se, spun savanții, pe o distanţă enormă, dar 
finită, în toate direcţiile. 

Asta ar trebui să fie ceva ce se poate percepe; unde se 
termină această "distanţă finită"! 

O definiţie a 'inexistenţei", spuse Gosseyn, nu se referă la 
condiţia de vid. Pe scurt, nu înseamnă un spaţiu gol, mare 


sau mic. Nu constă nici măcar dintr-un punct, sau un punct 
matematic., 

Inexistenţa este. Nimic. 

Este non-existenţă, ne-fiinţă, fără timp sau spaţiu. Nimic. 
S-a estimat că se vorbesc trei mii de limbi numai pe 
Pământ. În interiorul acelor capete care pot fi văzute — 
vizibile la nivelul conştiinţei unde operează percepţia — se 
află o structură neurală aranjată în aşa fel încât fiecare 
individ ar putea, dacă ar fi instruit, să exprime toate 
nuanțele posibile ale observaţiei şi fotografiei aflate la 
îndemâna acelei limbi. 

O similarizare Gosseyn, normală, nu face decât să mute 
individul dintr-un loc într-altul. O astfel de transmitere 
dodecimală îl ia şi îl mută — aşa cum e el. Nu are loc nici o 
transformare a structurii interne. 

Totuşi, nava Dzan şi tot echipajul ei, nu au fost mutaţi pur 
şi simplu dintr-un loc, aşa cum era el memorat de super- 
creierul Gosseyn, în alt loc memorat. 

Ei au venit direct la Gosseyn, de parcă el ar fi fost locul 
unde trebuiau să ajungă. lar motivul pentru care nu a avut 
loc o coliziune între nava uriaşă şi capsula aceea mică (ce 
conţinea corpul Gosseyn) a fost pentru că nava cea mare 
avea bariere energetice şi ecrane automate care o protejau 
de izbirea cu obiectele din spaţiu. 

Oricum, procesul de similarizare nu a fost amânat. Super- 
creierul Gosseyn, care opera în inexistenţa universului, a 
fost, desigur, forţa care a produs activarea, deci nu a fost 
parte din similarizarea neurală a unei porţiuni din restul de 
creier Gosseyn. 

Şi astfel, creierul fiecărui Dzan a fost transformat la 
diferite nivele, care au fost mai strâns legate de super- 
creier. Aceasta a inclus structurile neurale care se aflau în 
legătură cu limba — pentru că ei receptau activ mesajele lui 
Gosseyn Doi. 

Dar în înseşi mesajele erau depozitate în altă parte a 
creierului normal. 


„Aşa că Dzanii — şi mai apoi Troogii — au suferit 
instantaneu unele afecţiuni ale complexelor neurale care 
dirijează limbajul. Tiparul originar neural al limbajului Dzan 
şi Troog a fost modificat în echivalentul pentru limba 
engleză. 

Cu viteză dodecimală, instantaneu. 

Nici personalitatea, nici educaţia, nici vreo altă informaţie 
de alt fel, nu au fost implicate. Era. Limba engleză a lui 
Gilbert Gosseyn Trei! 

Şi acum (Gosseyn Trei îşi încheia cuvântarea) sunt ceva 
întrebări? 

. Enro ridică imediat mâna şi sora lui traduse ce spuse: 

— Am observat că femeile sunt mai inteligente decât 
bărbaţii, şi în concluzie, i-am furnizat împăratului materiale 
vizuale care să-i arate palatele mele de pe Gorgzid. 

De la Gosseyn Doi veni gândul îndepărtat: "Cred că 
trebuie să afli ce altceva mai conţineau acele materiale 
vizuale în afară de palate." 

— Poate şi un mic dispozitiv de distorsiune, asta vrei să 
spui?" răspunse Gosseyn Trei, gândului său. 

"Cel puţin", spuse alter-egoul său. 

"În condiţiile acestea, spuse Gosseyn Trei, cred." 

După o pauză şi un efort de concentrare, pentru a nu face 
vreo greşeală, îl transferă dodecimal pe Enro în capsula în 
care Troogii aduseseră corpul lui Gosseyn Trei după un 
mare număr de experienţe. 

Trebuia să fie o problemă interesantă, pentru moment, 
care să-i ocupe gândurile lui Enro, aşa credea Gosseyn Trei, 
şi, de-acolo din spaţiu, nu veni nici o obiecţie. 

Înapoi pe Pământ, în secolul 26; toate fiinţele umane, în 
afară de Enro. 

Gosseyn, care-i transferase dodecimal pe toţi, fu ultimul 
care ajunse. Îndreptându-se de spate, după sosire, văzu că 
ceilalţi îl aşteptau; femeile se aşezaseră deja pe scaun şi pe 
canapea, iar bărbaţii stăteau în picioare. 


Primiseră cu toţii instrucţiuni — din nou — să părăsească 
repede locul de sosire; şi aşa şi făcuseră. 

Observă imediat că Preşedintele Blayney vorbea la telefon, 
spunând în momentul acela: 

— Şi veniţi imediat aici! 

După ce, puţin mai târziu, Blayney puse receptorul jos, îl 
zări pe Gosseyn. 

— Este douăsprezece fără un sfert, la prânz, spuse el: 
Lipsesc de trei zile. 

Adăugă: 

— Soldaţii mei de pază vor sosi aici în câteva minute. 

Gosseyn spuse: 

— Aceasta este o informaţie interesantă, domnule. 

Se întrebă a câta zi era, faţă de ziua în care sosise aici 
prima dată cu Enin. Dar nu se frământă prea tare să afle. 

Tăcut, dar repede, merse şi-şi aruncă privirea în 
dormitorul pe care-l împărţise cu tânărul împărat. Gol. Dar 
patul era nefăcut. 

Puțin mai târziu, văzu că nici în celălalt dormitor nu era 
nimeni. 

În mare grabă, traversă coridorul până la uşa din faţă şi o 
deschise. Adresându-se lui Eldred Crang, care stătea în 
picioare alături de soţia sa — Patricia, fostă Hardie, care 
stătea pe scaunul aflat cel mai aproape de uşă — Gosseyn 
spuse: 

— Mă duc să vorbesc cu îngrijitorul. Mă întorc imediat. 

Crang păru să-i observe îngrijorarea. 

— Cred că sunt bine. Nu este nici un semn de violenţă în 
jur. Cred că tot pe tine te vor în mod special. 

— Mulţumesc, spuse Gosseyn. 

Şi ieşi în holul larg al ruinelor unei clădiri care fusese 
Institutul de Semantică Generală. 

Un minut mai târziu, după ce sunase la uşa îngrijitorului 
de mai multe ori, iată că apăru faţa aceea zbârcită şi ochii 
aceia vicleni, uitându-se la el; şi înțelegând imediat 
întrebarea, îngrijitorul spuse: 


— Au ieşit undeva să mănânce. 

Faţa i se strâmbă. 

— Cred că prietenul ăla al tău şi-a adus aici o femeie 
pentru că ea şi cu băiatul au plecat. 

Încheie pe un ton dezaprobator: 

— Îmbrăcată ciudat, dacă vrei părerea mea, femeia aceea. 

Gosseyn îşi aminti de tânăra Strella de la Clubul 
Matrimonial Interstelar şi de rochia ei înfăşurată şi se simţi 
uşurat în urma informaţiei primite. 

— Probabil e o modă nouă. Şi prevenindu-l pe îngrijitor, 
continuă: Ai face mai bine să te pregăteşti. Garda personală 
a preşedintelui va sosi în curând aici. 

— Huh! 

În secundele care-i trebuiră îngrijitorului să savureze ceea 
ce părea o senzaţie de şoc, privirea lui Gosseyn se mută 
puţin mai la o parte şi localiză un punct pe podeaua 
acoperită cu un covor, aflat cam la doi metri, peste umărul 
îngrijitorului. 

Fotografie o bucată de podea aflată chiar la intrarea în 
alcov, fără să mai dea vreo atenţie camerei din spatele lui — 
dar îşi formă repede părerea că era probabil salonul 
apartamentului îngrijitorului. 

— Mulţumesc, spuse el politicos. 

Când se dădu înapoi de la uşă, aceasta se închise cu un 
pocnet. Gosseyn se întoarse şi plecă. Asta pentru cazul în 
care era spionat prin gaura cheii. 

Numără până la treizeci, pentru că bărbatului mai în 
vârstă îi trebuia cam un minut să ajungă la telefon. 
Fotografie mental o porţiune de podea din locul în care se 
afla. Apoi făcu saltul dodecimal în locul fotografiat lângă 
alcov. 

Când deveni din nou conştient, auzi vocea îngrijitorului 
spunând: 

— Spune-i domnului Gorrold că. Că individul acela 
Gosseyn, s-a întors. 


Păru să asculte un răspuns pentru că, după alte câteva 
momente, vocea spuse aprobator; 

— Bine, bine. 

În momentul acela, Gosseyn făcu saltul înapoi în hol şi se 
întoarse în apartamentul lui. 

Când intră, Blayney dădea mâna cu bărbaţii şi se înclina 
către femei. Era cu spatele la Gosseyn când spuse: 

— Dacă aveţi nevoie de ceva, am să ţin legătura cu domnul 
Gosseyn. 

După ce termină de vorbit, se răsuci şi-l zări pe Gosseyn. 
Veni spre el şi-i zise: 

— Poţi lua legătura cu mine oricând. Şi propun ca — tonul 
deveni amar — până îi scoatem, pe indivizii aceia din 
galaxia aceasta, ar fi mai bine să ţinem legătura şi să stăm 
pe fază. 

Gosseyn spuse: 

— Domnule, domnul Crang şi cu mine vă vom conduce 
până la uşă. 

Afară în hol, făcu singurul comentariu la cuvintele lui 
Blayney: 

— Sunt sigur că în momentul acesta nimeni nu poate 
spune cu siguranţă cum va ieşi totul până la urmă. Cam toţi 
sunt, în primul rând foarte preocupaţi de propria lor 
situaţie. 

După aceasta, în timp ce mergea, alături de preşedinte, 
puse o întrebare la care Gosseyn Doi, acolo, pe nava de 
luptă Dzan, voia să răspundă. 

Blayney era amuzat. 

— Am adunat, am pus la loc sigur, toate bijuteriile şi 
metalele preţioase, spuse el. N-a mai rămas decât podeaua 
goală şi pereţii jupuiţi. 

— Încă mai sper că poate fi reconstruit, spuse Gosseyn, şi, 
deşi eu personal n-am văzut niciuna dintre comori, bânuiesc 
că ceea ce vreţi să spuneţi este că ele nu au fost risipite; nu 
au fost vândute la licitaţie, sau colecționarilor particulari. 

— Comorile se află într-o clădire a securităţii guvernului. 


— Fratelui meu de-acolo din spaţiu i-ar face plăcere să-i fie 
din nou puse la dispoziţie. El crede că ar trebui să fie date 
înapoi proprietarului legal: un institut renovat. 

Faţa lui Blayney se relaxă într-un zâmbet uşor: 

— Este o problemă foarte complicată, spuse el, o să mă 
gândesc ce e mai bine să se facă, din punctul meu de 
vedere. 

Când, un minut mai târziu, Crang deschidea uşa de la 
intrare, un roboplan ateriză pe alee la cincisprezece 
picioare mai încolo. Când atinse solul, se deschise o uşă şi 
vreo zece bărbaţi în uniformă săriră jos. Se împrăştiară şi 
ocupară poziţii de-o parte şi de alta a uşii. După moda 
veche, în care se dădea onorul, fiecare soldat pocni din 
călcâie, ridică mâna şi salută. 

Zâmbind, Blayney primi salutul; după care mai stătu acolo 
cu Gosseyn şi Crang vreo cinci minute, până când cinci 
limuzine lustruite apărură în josul străzii şi intrară pe 
poartă pe terenul Institutului. Mai mulţi bărbaţi săriră din 
ele. 

Şi, evident, venise timpul. 

Blayney se întoarse spre Gosseyn. 

— Vrei să ţi-l aduc pe doctorul Kair? 

Cu atâţia martori de faţă, Gosseyn dădu un răspuns 
formal. 

— Nu, domnule Preşedinte. Cred că ar trebui să merg eu 
la cabinetul lui. Acolo vor fi luate primele fotografii şi se va 
afla echipamentul de care vom avea nevoie. 

— Foarte bine. Dar nu mai pierde nici o clipă. 

— Înţeleg, domnule. Nu mai vrem nici un fel de incidente, 
sau absenţe de trei zile. 

— Chiar aşa. 

Câteva momente mai târziu, în timp ce privea în urma 
elegantelor maşini, Gosseyn gândi că totul părea prea uşor. 

Indivizii aceia violenţi de acolo se abţineau să acţioneze, ca 
să spunem aşa din cauza unui fel de capcană psihologică în 
care se aflau. Şi mai era Enro, singura fiinţă umană rămasă 


la bordul navei de război Troog deoarece, dacă ar fi fost 
liber, s-ar fi putut ca el să-şi lanseze uriaşa flotă în atac 
împotriva oricărei dintre părţi. 

Aşa că el se afla acolo, în aparenţă prizonier, dar de fapt, 
în legătură cu amiralul său care — dacă avea să i se 
întâmple ceva prizonierului — avea s-o ştie imediat. Era de 
presupus că, într-o astfel de eventualitate, uriaşa flotă 
spaţială ar ataca imediat şi ar distruge nava străină. 

De aceea, Troog, depăşiţi numeric în procente de mai 
multe mii la unu — aşa se credea — se abţineau să-i facă 
vreun rău; şi de fapt asta era înţelegerea. 

Aici, pe Pământ, aparențele exterioare arătau că el şi 
ceilalţi aveau sprijinul Preşedintelui Blayney şi a tuturor 
forţelor aflate la dispoziţia acestuia. Era greu de crezut că 
Marii Oameni de Afaceri, care se opuneau reconstruirii 
Institutului şi a Magşinii Jocurilor, aveau să acţioneze de o 
manieră violentă în următoarele două ore. 

". Aşa că pot să merg să-l văd pe doctorul Kair." 

Cu asta, Yona fusese de acord; şi, din moment ce nici un 
Troog nu obiectase suficient de puternic pentru a încerca 
să se autonumească lider, era evident că toţi ceilalţi ofiţeri 
de comandă Troog acceptaseră în mod tacit să se facă ceva. 

Şi, bineiţnţeles, aici pe Pământ, se afla Breemeg şi cei trei 
savanţi de pe nava de luptă Dzan, fiecare cu gândurile lui 
proprii, dar care trebuiau să aştepte. 

Pe când el şi Crang se întorceau către apartament, 
Gosseyn îi relată detectivului de pe Venus cuvintele pe care 
le auzise de la îngrijitor, trăgând cu urechea, atunci când 
acesta vorbise la telefon cu cineva de la biroul lui Gorrold. 

Încheie nemulţumit: 

— Prima mea impresie este că, se pare, după ce Gorrold s- 
a mai gândit o dată — după cum a spus că va face — s-a 
hotărât, în cele din urmă să se amestece din nou. 

Pe durata acelor minute, cât merse pe coridor, Gosseyn 
simţi prezenţa alter-ego-ului său. de acolo din spaţiul 


îndepărtat, de la bordul navei Dzan. Şi, din cauza celor ce 
se întâmplau, se adresă acum celuilalt Gosseyn. 

"Până acum n-am omorât pe nimeni." "Norocul tău!" veni 
replica. "Nu ai fost nevoit să respingi atacul lui Enro asupra 
planetei Venus." 

Pentru că i se amintise de Enro, Gosseyn Trei comentă: 
"Acum e acolo, pe nava Troog." 

Răspunsul avea o notă satirică: "Am impresia că atunci 
Enro ţi-a spus despre cunoştinţele sale de Semantică 
Generală, şi despre faptul că a luat în considerare toate 
posibilităţile, credea că ştie s-o facă mai bine ca oricine. Dar 
— impresie de zâmbet — ajung la concluzia că a uitat de 
posibilităţile tale." 

Un ridicat din umeri, mental, apoi: "După mine, călătorie 
sprâncenată!" 

Transmisiunea de departe se încheie astfel: "Ţine minte, 
după cum stau lucrurile, mama împăratului îţi aparţine 
doar ţie — nu mai ai rivali acum." "Este interesant, spuse 
Gosseyn Trei, că n-a scos o vorbă când a descoperit că o să 
fie făcut prizonier." 

Răspunsul fu echivalentul unui ridicat din umeri: "Nu-mi 
pasă nici cât negru sub unghie. 

Şi câtă vreme o să mă aflu aici pe nava asta o să văd dacă 
pot să pun mâna pe materialele acelea vizuale pe care i le 
dăduse Enro viitoarei tale mirese." 

Aceasta era, evident, o propunere bună. Materialul trebuia 
cu siguranţă să fie examinat. Dar Gosseyn Trei îşi aminti de 
altceva. 

"Mă-ntreb", spuse el, "dacă putem dispune de Enro în 
orice fel. Aminteşte-ţi, tu şi ceilalţi v-aţi folosit de abilitatea 
lui E. S P când aţi făcut saltul cel mare. Vom avea din nou 
nevoie de el pentru asta." "Avem timp şi pentru grija asta. 
Mai târziu", veni răspunsul. "Dar cum văd eu lucrurile, este 
în avantajul lui Enro să coopereze. Putem să fim siguri că o 
să-şi continue intrigile." 


Gosseyn Trei, care se oprise puţin pentru a face o 
fotografie, cu ajutorul super-creierului, a instalaţiei 
electrice şi pornise apoi grăbit să-l ajungă din urmă pe 
Crang, se adresă din nou în gând lui Gosseyn Doi: "Eşti 
sigur că este înţelept să-l eliberăm? Este genul de individ 
care vrea să fie chit pe chit, şi eu cred că nu facem decât să 
amâne puţin până ce va putea lovi în cineva Trebuie să 
găsim o cale să-l temperăm puţin." 

Simţi un zâmbet amar al celuilalt Gosseyn. 

"Spune-i lui Eldred să fie cu băgare de seamă când Enro 
va fi pus în libertate. Sunt sigur că Enro încă mai plănuieşte 
să se căsătorească, după cum este tradiţia regală Gorgzid, 
cu sora lui pe care o ştia ca Patricia Hardie şi care acum 
este doamna Crang." 

Fu rândul lui Gosseyn Trei să zâmbească. 

"Analiza ta dovedeşte că tragi speranţă că lucrurile vor 
ieşi cum trebuie. Crezi că eu sunt în stare să duc la bun 
sfârşit ceea ce aşteaptă toţi de la mine." 

Răspunsul fu foarte direct: “Toţi suntem foarte convinşi că 
soluţia se află pe undeva la terminaţiile nervoase care ţi-au 
fost afectate din super-creierul tău. Sperăm ca doctorul 
Kair să poată folosi imaginile creierului meu, de care 
dispune, pentru a-l pune la punct pe altău. Sau, cel puţin, 
că va putea să-ţi spună care este problema, cu exactitate. 
Ce-o mai fi pe urmă, vom vedea." 

În acest moment al discuţiei sale telepatice cu Gosseyn 
Doi, interveni o întrerupere, Crang, aflat alături de el, 
spuse: 

— Individul ne-a zărit şi s-a ascuns. 

Gosseyn oftă. 

— Păcat. Se pare că va urma criza şi că ei este unul 
implicat. 

Crang rosti încruntat: 

— Şi, ca totul să fie şi mai şi, un bărbat, o femeie şi un 
băiat tocmai au ieşit din clădirea aflată ceva mai încolo de 
clădirea cu două etaje, şi vin spre noi. 


Gosseyn nu spuse nimic şi nici nu privi în direcţia indicată. 
Atenţia sa era îndreptată asupra acoperişului cu două etaje, 
unde omul stătea ghemuit în spatele streşinii care dădea 
spre stradă; Oricine ar fi fost el, privea pe furiş în jurul lui şi 
în jos. 

Din moment ce-şi ţinea capul deasupra, era evident că 
avea convingerea că nimeni nu bănuia ce căuta el acolo; şi, 
desigur, din moment ce, iarăşi, era posibil ca acţiunea sa 
suspicioasă să nu dea de bănuit, nu putea să păţească nimic 
dacă nu făcea vreo mişcare greşită. 

De lângă el, Crang spuse: 

— Poate te-ar interesa să ştii că numele restaurantului 
reprezintă ideea proprietarului despre ce poate fi 
Semantica Generală: vorbă goală; a spune lucrurile exact 
aşa cum sunt. 

Era una din discuţiile acelea pe care le poartă oamenii 
între ei în momente de tensiune, aşa că nu era nici o 
problemă să fie atent şi totodată să răspundă: 

— Casă de Mâncat? 

Gosseyn rosti numele cu un zâmbet uşor, dar nu încetă nici 
o clipă să ţină ochii pe individul de pe acoperiş. 

— El era aici, spuse în continuare Crang, cu singurul 
restaurant aflat în apropierea faimosului Institut de 
Semantică Generală, un subiect care avea de-a face cu 
înţelesul înţelesurilor; aşa că, evident, s-a gândit la asta şi a 
apărut cu o extra-simplificare. 

Traversară parcul în timpul cât discutaseră şi acum se 
aflau lângă un magazin cu inscripţia: "Cumpăraţi Semantice 
de aici". 

Puțin mai încolo de strada aceea, Enin îi zări; Pentru că le 
făcea semn cu mâna. Gosseyn spuse: 

— În ce mă priveşte, eu cred că mâncarea a fost bună. 

Pe acoperiş, individul îşi scoase la iveală o mână. Mâna 
ţinea un obiect lung, metalic. Ridică obiectul ca pe o minge 
deasupra capului. 


Gosseyn făcu o fotografie obiectului metalic; în timpul 
acesta gândea: ". Are de gând să-l arunce atunci când o să 
ne apropiem unii de alţii." 

Dar nu putea să acţioneze până ce obiectul nu era 
aruncat. 

— Iar aici, spuse iarăşi Crang, este un magazin care vinde 
jocuri video pentru învăţarea Semanticii Generale. 

— Mă întrebam ce s-a întâmplat cu ele, spuse Gosseyn. Am 
face bine să le cumpărăm pe toate pe care le găsim, ca să le 
luăm cu noi pe nava Dzan pentru Enin şi — adăugă el — 
orice alt joc educativ pe care-l putem găsi pentru că. 

„ Pe acoperiş, mâna se trase înapoi pentru a executa 
aruncarea; nu mai era nici o clipă de pierdut. Când acţionă, 
Gosseyn avu un puternic sentiment de regret pentru că 
electricitatea care însoțea mişcarea era mult prea vizibilă. 
Această mişcare din priza aflată la o sută cincizeci de 
picioare depărtare, în forma unui arc electric şi impactul ei 
era imposibil de împiedicat. 

Amănuntele despre ceea ce se întâmplase nu-i erau clare 
nici lui Gosseyn, deşi el era singurul martor, şi privise cu 
mare atenţie. 

Mingea metalică, după cum observase el, se afla deja în 
mişcare atunci când arcul electric o ajunse. Mingea explodă 
la mai puţin de patru sau cinci picioare de mâna care o 
aruncase de pe acoperiş; iar distanţa fusese, în mod 
evident, prea mică. 

Individul scoase un răcnet, căzu pe spate şi nu se mai 
văzu. 

Era una dintre acele perioade scurte de timp când mai 
multe evenimente se desfăşoară simultan. 

Enin veni în fugă şi-l apucă pe Gosseyn de încheietura 
mâinii strigând: 

— Uuaau! Domnule Gosseyn, ce bine-mi pare că te văd. 

Dan Lyttle se uita către acoperişul clădirii cu două etaje. 

— Ce-a fost asta? Întrebă el nedumerit. 

Tânăra femeie, Strella, se adresă şi ea lui Gosseyn: 


— Îţi mulţumesc pentru că m-ai trimis aici. (Îl luă pe Pan 
Lyttle de mână cu o atitudine posesivă), o să fie totul bine, 
ai să vezi. 

Crang dădu buzna pe uşa clădirii cu două etaje. leşi 
repede înapoi: 

— l-am spus portarului dinăuntru să cheme o ambulanţă. 

Gosseyn spera ca ambulanţa avea să vină repede. 

Observase deja că era un magazin cu haine şi pantofi 
pentru bărbaţi care purtau numere mari. Acum, văzu 
numele pe o firmă de plastic, lucioasă, instalată pe un 
perete, lângă intrare: CAPAORZYBSKI — haine şi pantofi 
bărbăteşti, 

. Probabil că vindea costume, pantofi, cămăşi, cravate, 
pijamale, şosete, papuci şi lenjerie intimă, toate după moda 
semantică. 

Era puţin ridicol, dar se potrivea cu firea umană de 
pretutindeni. 

. Mersese la bordul navei Dzan; acolo se înfiripa o revoltă 
împotriva unui copil-Împărat, care vedea că trebuia să facă 
ce făcuse tatăl său la vârsta aceea, şi căruia nu-i trecea prin 
cap posibilitatea ca tatăl său să fi fost ucis tocmai pentru 
comportamentul pe care fiul se străduia acum să-l imite. 

. Mersese la bordul navei Troog, unde găsise acea situaţie 
încordată, în legătură cu preluarea comenzii. 

„Şi acum, aici pe Pământ, două aspecte: pe de o parte, 
oamenii de afaceri, furioşi, împotrivindu-se unei filosofii 
care le ridicase cheltuielile, lipsindu-i de mâna de lucru 
ieftină; pe de altă parte, indivizi ca aceştia de pe strada 
asta, încercând să câştige făcând afaceri cu diverse aspecte 
ale Semanticii. 

Erau implicate probleme de viaţă şi mai multe soluţii. 
Dintre cele de pe urmă se afla şi aceasta: Fii treaz în fiecare 
moment! 

Un astfel de moment, în care trebuia să fii treaz, apăru 
chiar atunci. De departe, Gosseyn Doi spuse: "Ilocmai am 
luat legătura cu departamentul pentru filme de pe această 


navă, bineînţeles că ei au primit materialele vizuale ale lui 
Enro, din partea viitoarei mele cumnate, pentru că — 
normal nu ea se ocupa cu lucrurile de felul ăsta. Aşa cum 
am bănuit noi, se afla un mic dispozitiv de distorsie sub un 
fals buton al containerului; şi acum a fost îndepărtat. Aşa că 
lucrurile încep să se aranjeze." 

Începeau într-adevăr. 

În apartamentul de la Institut, aceleaşi evenimente 
obişnuite. Crang îi telefonă doctorului Kair, îl găsi — gata să 
amâne consultaţiile celorlalţi pacienţi imediat. 

— Veniţi imediat! 

Apoi căzu de acord ca Prescott şi Crang să meargă cu ei. 
În timp ce aşteptau sosirea unei maşini pusă la dispoziţie de 
biroul preşedintelui Blayney, Gosseyn observă că Dan Lyttle 
îi făcea semn cu capul. 

Cei doi bărbaţi merseră în dormitorul cel mare; şi Lyttle 
închise uşa. Lyttle zâmbi, puţin încurcat pe când spuse: 

— M-am gândit că ar trebui să ştii. În legătură cu femeia 
aceasta, Strella. 

Spusele lui erau într-un fel uimitoare. În toţi aceşti ani, 
Dan Lyttle ezitase să ceară unei pământene să fie soţia unui 
paznic de hotel, care lucra în schimbul de noapte. Dar se 
pare că, după ce analizase situaţia deosebită a Strellei 
apăruseră mai multe posibilităţi. Pentru că — sublinie Lyttle 
— fata de pe planeta Meerd se află în încurcătură. Vorbind 
numai engleza, n-ar mai putea niciodată să se integreze în 
societatea prietenilor ei de mai înainte de pe planeta ei 
natală. Nimeni de acolo n-avea s-o mai înţeleagă. Exista 
chiar posibilitatea să se creadă că e deranjată la minte. 

Fiind străină pe Pământ, fără posibilitatea de a se 
întoarce, sau reîntoarce — decât dacă voia asta în mod 
special — atunci, în mod automat, putea accepta situaţia de 
soţie — numai-de-zi. Şi, cu trecerea anilor, poate avea să se 
obişnuiască cu ideea unei căsnicii speciale. 

— Asta, spuse Dan Lytitle, dacă nu reuşesc să găsesc o 
slujbă de zi — aşa cum m-am gândit să fac. Dar asta s-ar 


putea să ia ceva timp. 

. În timp ce asculta această relatare, Gosseyn Trei avu una 
din acele conversații tăcute ale lui Gosseyn Doi. 

"Se pare, analiză el, că oamenii încă se aşteaptă, în mod 
automat, ca cei săraci, să tolereze în mod automat, condiţii 
mai grele decât cei bogaţi." 

Îndepărtatul alter-ego era calm: "Dragul meu frate 
idealist, nu va fi — să sperăm — niciodată o vreme când 
toată lumea va reacţiona exact ca toată lumea. S-ar putea 
să vină vremea când vom scăpa de comportamentul 
criminal; dar probabil că oamenii vor continua să aibă 
experienţe de viaţă diferite, în funcţie de locul unde s-au 
născut, şi vor ţine să-şi aleagă prietenii şi munca ce se 
potriveşte zecilor de mii de fracțiuni de memorie personală 
aflate în mintea lor; fracțiuni de memorie care — vreau să 
subliniez — Semantica Generală n-are nici o intenţie să le 
elimine, chiar dacă, într-un timp viitor, ştiinţa va putea să 
execute ştergerea memoriei." 

Îndepărtatul Gosseyn Doi încheie: "Sugestia mea este că, 
imediat după ce ai luat măsuri cu cei de teapa lui Gorrold şi 
afli de ce compania aceea Gung-ho, care a telefonat în 
prima zi, nu a apărut să facă estimarea pentru renovarea 
Institutului, să-l însărcinezi pe Dan cu renovarea 
Institutului şi, desigur, a Maşinii Jocurilor. Doar nu ai să te 
ocupi tu de aceste detalii, şi este motivat acum să accepte o 
slujbă de zi." "După câte îmi dau seama", răspunse telepatic 
Gosseyn Trei, "proprietarul unui hotel va avea de lucru să-şi 
găsească alt paznic de noapte." 

Îşi încheie mesajul zâmbind: "Ne mai vedem — cât de 
curând, cred, după ce doctorul Kair o să stea de vorbă cu 
mine." 

Răspunsul veni plin de îndoială: "Cred că în cele din urmă, 
o să se întâmple şi asta. 

Tu şi cu mine faţă-n faţă." 

Gosseyn Trei răspunse: "Trebuie să plec peste câteva 
minute." 


„ Stând pe bancheta din spate a limuzinei, cu Crang şi 
Prescott. Gosseyn Trei analiză în tăcere ceea ce urma să se 
întâmple: Oare am să pot face ce se aşteaptă de la mine?" 

Asta era, desigur, o întrebare importantă. Dar, conform 
teoriei Semanticii Generale, exista o problemă chiar mai 
importantă. Avea senzaţia, când îşi analiza comportamentul 
din trecut că, într-un fel, se simţea în mod automat obligat 
să-i ajute pe Dzan-ii şi pe Troogii să se întoarcă în galaxia 
lor. 

Dar de ce să se întoarcă? 

Părea o întrebare înţeleaptă. Cu echipamentul lor, cu 
navele lor mari, ar fi desigur nişte colonişti acceptabili pe 
oricâte planete, iar coloniştii arareori simțeau nevoia să se 
întoarcă în locuinţele natale. Oamenii care se stabiliseră în 
America de Nord, la începuturi, în majoritatea lor, erau 
uneori interesaţi să viziteze ţinuturi de turist, fără emoție şi 
cu siguranţă, fără senzaţia că s-au întors acasă. 

Dacă ei ar rămâne, ar trebui să facă în aşa fel încât să nu 
mai fie ţinta aruncătoarelor de bombe. 

Poate, ce-ar fi să se mute undeva în vestul mijlociu al 
Pământului, să cumpere o mică fermă şi să locuiască acolo 
cu Enin şi Regina Mamă Strala? 

Gosseyn se trezi zâmbind, în timp ce vizualiza acest 
rezultat improbabil al situaţiei în care intrase. Nu era uşor 
să se înţeleagă că Gosseyn Unu ajunsese mai întâi în Oraşul 
Jocurilor cu convingerea, venită nu se ştie de unde, din 
interiorul lui, că fusese cândva un fermier care locuia în 
imediata vecinătate a orăşelului numit Crest-Village, şi 
fusese căsătorit cu Patricia Hardie. 

Ce confuzie fusese o vreme. 

Şirul de gânduri îi dădu impulsul să comunice din nou cu 
alter-ego-ul său. 

"Ce mai face Regina Mamă Strala?" 

Avu impresia unui zâmbet fugar. 

"Aşteaptă sosirea lui Enin. Aceasta este singura ei 
preocupare. Cred că încă mai e furioasă pe tine." 


Brusc nu mai avu timp să se gândească la asta. Frumoasa 
maşină tocmai se oprea în faţa unei clădiri familiare, uriaşe, 
albe. 


. Doctorul Lester Kair îşi mută privirea la dispozitivul de 
vizualizare, se îndreptă spre un scaun şi se aşeză. 

Ochii aceia cenuşii, pătrunzători, erau larg deschişi şi 
păreau să privească fix spre peretele din faţa lor. 

Nimeni nu spunea nimic şi toţi îl priveau aşteptând. Deşi 
reuşise să-şi îndepărteze emoția aceea specială, el părea 
neschimbat faţă de cum îl ştia memoria Gosseyn înalt, 
puternic, faţa încă tânără, impresia generală de bărbat 
inteligent în vârstă de aproximativ cincizeci de ani. 

Tresărind, îşi aminti de publicul din cabinetul său. Înghiţi 
în sec, apoi spuse: 

— Complexul acela nervos afectat pare să fie doar parţial 
deconectat şi de aceea a primit un sprijin minim, de la sursa 
de energie de care, se înţelege, trebuia să fie ferm ataşat, 
dar nu era. Rezultatul acestei conexiuni parţiale arată 
fantastic. 

— Ce vrei să spui? Întrebă nedumerit Eldred Crang. O 
terminaţie nervoasă afectată, după cum o văd eu, nu este 
decât un capăt liber cenuşiu, extrem de mic, pe care numai 
un expert l-ar putea identifica drept anormal; dar cuvântul 
acesta, "fantastic" este prea dramatic. 

Urmă o tăcere lungă. Bărbatul înalt, într-un halat alb de 
medic atât de obişnuit în munca de laborator, se ridică în 
picioare. 

— Domnilor, spuse el, refuz să-mi cer scuze pentru reacţia 
mea. Am crezut că am învăţat să accept super-creierul lui 
Gilbert Gosseyn în mod filosofic, dar ceea ce am văzut mi-a 
sugerat ideea că avem aici o interconexiune neurală cu 
ceva fundamental din univers. Şi, într-un fel, grupul de 
nervi afectaţi se află într-o stare de suprastimulare. 

Înghiţi în sec şi apoi îşi termină gândul: 


— Este ca un fel de lumină acolo. Dacă i-am deschide 
capul, s-ar revărsa din el lumină. 

Dădu din cap către Crang. 

— Veniţi şi uitaţi-vă. 

Gosseyn se afla încă bine legat în scaunul lui; capul îi era 
efectiv înfăşurat în aparaturi de tot felul, când Crang trecu 
pe lângă el dispărând din raza lui vizuală. El presupuse că 
detectivul de pe Venus se uita prin lentilele aparatului. 

Tăcere. Apoi se auzi un zgomot şi senzaţia că cineva se 
îndepărtează cu grijă. Dintr-o parte, doctorul Kair spuse: 

— Domnule Prescott, vreţi să vă uitaţi şi dumneavoastră? 

Prescott răspunse cu tonul cel mai blând: 

— Eu sunt medic şi cred că dacă unul dintre noi s-a uitat 
acolo este un martor suficient pentru afirmaţia 
dumneavoastră. 

Crang intră în raza vizuală a lui Gosseyn. 

— Ei bine, doctore, îi spuse el, cum ne descurcăm în 
această situaţie? 

Psihiatrul, care. de la sosirea lor, fusese pus la curent în 
amănunt cu toată situaţia, spuse: 

— Cred că ar fi bine dacă am chema şi celelalte persoane 
principale aici, şi pe Gosseyn Doi. 

Când Crang merse să-i telefoneze lui Leej şi Prescott ieşi 
să-i trimită limuzina s-o ia, Gosseyn i se adresă lui Kair: 

— Bănuiesc că prin "persoane speciale" ai vrut să 
denumeşti persoanele care au participat la tentativa 
colectivă de a ajunge în cealaltă galaxie şi, deci, trebuie să-l 
aducem şi pe Enro aici. 

— Da. 

Din moment ce asupra acestui punct căzuse de acord cu 
Yona, liderul Troog, Gosseyn făcu o fotografie cu ajutorul 
super-creierului într-una din colţurile laboratorului şi 
execută transferul. Puțin mai târziu, un corp uriaş şi făcu 
apariţia în locul acela. Enro cel Roşu se ridică, privi 
împrejur, nu spuse nimic: dar îşi făcu repede socoteala 
asupra a ceea ce urma să se întâmple. 


— Ai de gând să-i trimiţi pe Troog acasă? 

În pofida luptei pe care o dăduse cu sine însuşi puţin mai 
devreme Gosseyn Trei spuse: 

— Sunt sigur că vei fi de acord că este soluţia cea mai 
bună: să-i scoatem din galaxia Căii Lactee cât mai curând 
posibil. 

— Aşa e. Şi acum, ce urmează? 

Gosseyn îi spuse despre întâlnirea care avea să aibă loc 
între două corpuri Gosseyn, ca un preliminar la finală. 

Bărbatul cel războinic se încruntă. 

— Sunteţi sigur că laboratorul acesta n-o să sară în aer? 

Gosseyn Trei răspunse: 

— Suntem deja diferiţi în multe privinţe. 

— Dar încă puteţi comunica telepatic? 

— Da. Prin gânduri, dar bănuiesc — continuă el — că, dacă 
are să existe telepatie între marea parte a oamenilor din 
univers nu va fi vorba de o porţiune făcută, prin mijloace 
ştiinţifice, să se asemene, ci o porţiune din creier pe care 
individul o pune la dispoziţie. 

— Cred că eu prefer să mă aflu în camera cealaltă. 

Uriaşul dădu din umeri. 

Interesant fu, pentru Gosseyn că şi ceilalţi se retraseră 
dincolo de uşă. După ce ei plecară, Gosseyn Trei nu mai 
pierdu vremea, ci se adresă imediat lui Gosseyn Doi: "Ei 
bine, alter-ego, se pare că pentru noi a sosit clipa cea 
mare." "Chiar aşa", veni replica. 

"Ai nevoie de ajutor?" "Nu, cred că localizarea folosită 
pentru Enro. Este cât se poate de corect imprimată. Stai 
liniştit! 'Ţine-ţi gândurile în neutralitate!" 

Să stea liniştit, însemna să taie contactul cu super-creierul 
său. Pe când făcea aceasta, auzi un zgomot uşor. Gosseyn 
Trei, care ţinea ochii închişi auzi o uşă deschizându-se; apoi 
vocea lui Leej, care răsuna de parcă ea n-ar fi fost în 
cameră. 

— E-n ordine, spuse ea. Nu văd nici o problemă, cel puţin 
pentru următoarele cincisprezece minute. 


Gosseyn deschise ochii şi văzu că bărbatul care sosise 
stătea cu spatele. Era îmbrăcat din cap până-n picioare şi, 
când se-ntoarse, încet, arăta ca un bărbat puternic, 
bronzat, cu o faţă prelungă, cam de treizeci de ani. Dar era 
îmbrăcat cu alt costum. 

Doctorul Kair intră şi, fără o vorbă, îl dezlegă pe Gosseyn 
Trei din scaunul în care fusese aşezat pentru a fi examinat. 
Rămase pe scaun, cu ideea că cel puţin o poziţie diferită de 
a celuilalt avea rolul ei. 

Şi iată, erau aici împreună — uitându-se unul la altul; unul 
stătea în picioare, unul pe scaun. Două fiinţe umane, copiaţi 
unul după celălalt. 

Gemeni? Nu. 

Exista, desigur o asemănare între gemeni. Dar diferenţa 
care începuse să apară imediat după concepţia şi 
diferenţele în experienţa de după naştere, creaseră repede 
nenumărate deosebiri, mai întâi la nivel minor, dar în cele 
din urmă, abia de mai semănau unul cu celălalt; fiecare cu 
personalitatea lui. 

Asemănările dintre Gilbert Gosseyn Doi şi Gilbert Gosseyn 
Trei, aşa cum stăteau faţă în faţă în cabinetul doctorul Kair, 
includeau şi o serie-ntreagă de curenţi energetici. De la 
creier la altul, de la un cap alaltul. 

Gosseyn Trei realiză că, aproape în mod inconştient, 
încearcă să se opună unei interacțiuni care tindea să-l 
smulgă de pe scaun spre celălalt corp. 

Gosseyn Doi părea să se opună la fel; şi chiar făcu câţiva 
paşi mărunți spre Trei înainte ca, brusc, să reuşească să se 
opună. Un zâmbet mic, amar, relaxă trăsăturile puternice, 
frumoase, ale feţei sale. Arăta ca un om perfect stăpân pe 
sine când spuse: 

— Se pare că totul o să fie în ordine şi că vom putea să 
colaborăm în contact direct, sau altfel. 

Rostind aceste cuvinte, gândurile păreau să-l fi părăsit, ca 
şi puterile. Gosseyn Trei simţi un puternic impuls să se 
ridice în picioare şi simţi că faţa îi exprimă acelaşi zâmbet 


timid. Se întrebă dacă şi Doi se lupta cu impulsul de a se 
aşeza pe scaun. 

Şi, deşi nu vorbise tare, celălalt spuse: 

— Da. Şi eu mă opun impulsului şi bănuiesc că, dacă dintr- 
un motiv sau altul va trebui să stăm împreună multă vreme, 
va trebui să inventăm ceva. 

Fusese o frază lungă şi Gosseyn Trei remarcă resemnat că, 
deşi nu scoase nici un sunet, buzele i se mişcau de parcă ar 
fi rostit aceleaşi cuvinte. 

Gândi: "A fost într-adevăr cazul de memorie dublă." 
Acelaşi gând, aceeaşi părere despre gândul respectiv, 
aceeaşi experienţă. Amintirea perfectă a faptului că 
mersese pe o stradă, sau pe suprafaţa unei planete. 
Senzaţia musculară simțită de ambele creiere — cu 
exactitate. 

Se putea întâmpla chiar ca, în toţi acei ani în care 
imaginile mentale ale lui Gosseyn Unu şi Doi fuseseră 
înregistrate în creierul adormit al lui Gosseyn Trei, toate 
aceste răspunsuri neurale şi mecanisme musculare să fi 
operat la unison într-o manieră limitată, probabil o deviere. 

De aceea, în momentul acela cu mult mai târziu, când ochii 
celui de-al doilea Gosseyn se deschiseseră, impresia că era 
al doilea Gosseyn fusese cea a unui om care, adormind, se 
trezise în dimineaţa următoare cu acceptarea automată a 
ideii că "eu" cel care avusese toate aceste experienţe, era 
cel ce se trezea după o noapte de somn odihnitor. 

La cererea doctorului Kair, Gosseyn se aşezase din nou în 
scaunul acela special, şi-i fusese din nou ataşat tot 
echipamentul. De data aceasta nu mai fu imobilizat; 
promise numai să stea nemişcat în momentul-cheie. Cum 
stătea acolo, simţea cum dispozitivul de vizualizare îi era 
ajustat în partea din spate a capului, puţin în lateral. 

Nu mişcă şi nici nu dădu din cap când bruneta Leej trecu 
pe lângă el şi ocupă o poziţie de unde se putea apleca să 
privească, prin dispozitivul de vizualizare, la nervul afectat 
din capul lui. 


La dreapta lui Gosseyn Trei stătea Enro, pe un scaun înalt 
şi privea fix la peretele din faţa lui. Probabil că era pregătit 
pentru a contribui cu abilitatea sa de a vedea la distanţă. 

Gosseyn Doi era aşezat la biroul doctorului Kair. Misiunea 
sa: el avea toate zonele memoriei lui Trei catalogate cu 
grijă în super-creierul său; şi era pregătit să-şi aducă 
contribuţia. 

Gosseyn Doi fu cel care sparse tăcerea. El spuse cu o voce 
înceată: 

— Ce am făcut noi atunci, când toate s-au întors împotriva 
noastră şi am făcut inversiunea, atunci când nava Dzan a 
fost transmisă aici din altă galaxie: Leej prezise o localizare 
din cealaltă galaxie. Şi astfel, acum, în timp ce priveşte prin 
dispozitivul de vizualizare, va prezice din nou unde se află 
acea localizare şi cum arată ea. 

— Enro, continuă Gosseyn Doi cu aceeaşi voce, va folosi 
abilitatea lui specială pentru a percepe localizarea prezisă. 
După ce va face asta, voi face pentru fratele meu ceea ce 
am stabilit că este cea mai bună metodă de a descurca 
această situaţie. 

— Trebuie să recunosc, spuse el în încheiere, că ceea ce se 
va întâmpla aici, în această cameră, în momentul în care 
Enro percepe zona prezisă de Leej, din cealaltă galaxie, nu- 
mi este clar. 

După ce încheie acest rezumat, Enro ridică una din 
mâinile sale puternice şi pocni din degete pentru a atrage 
atenţia. 

— Poate că ar trebui să spun, zise el, că ceea ce se 
întâmplă când vizualizez imaginea aceea îndepărtată, este 
ca şi cum aş vedea-o pe un ecran în faţa mea sau dacă este 
vorba de o persoană, îl văd stând în picioare pe podea. 

În încheiere, spuse: 

— Până în momentul acesta cheie, nu m-am gândit 
niciodată la această metodă ca fiind altceva decât o iluzie 
care se naşte în capul meu. Dar dacă este într-adevăr ceva 
realitate în ea, în aceste împrejurări deosebite, propun ca 


nimeni să nu treacă prin spaţiul cuprins între mine şi acea 
zonă de pe podea la care privesc eu. 

Gosseyn observă că explicaţia de ultim moment păru să 
evoce o senzaţie de uşurare, ca şi cum ceva care fusese 
neclar, şi fără o realitate concretă, devenise ceva foarte 
real. 

Interesant că, altfel încruntatul Enro, care nu asculta 
decât de sine însuşi, fusese motivat de un moment de 
tensiune să-şi dezvăluie un aspect până acum nebănuit al 
posibilităţilor lui speciale. 

Vocea lui Gosseyn Doi se auzi din nou: 

— Mai sunt alte comentarii sau informaţii? Întrebă el. 

Tăcere. 

— Atunci, spuse Gosseyn Doi, Leej, dă-ţi toată silinţa. 

Tăcere. Apoi — un fel de fâşâit. 

Şi o lumină. Enro avea privirea aţintită pe podea, lângă 
perete. În timp ce Gosseyn Trei continua să stea liniştit, 
văzu că zona luminoasă nu era nici tocmai ovală, nici tocmai 
rotundă sau pătrată, ci de o formă între cele trei. Super- 
creierul său reacţiona la pata luminoasă; şi iată părerea lui 
de moment: Ceva conectat. Această formă neregulată, mare 
cam de cinci picioare, conectată cu un spaţiu echivalent 
aflat la o distanţă imensă între cele două galaxii. 

Vocea lui Gosseyn Doi pătrunse în gândurile celuilalt: 

— Trei, este rândul tău. 

Se aplecă în faţă şi vorbi în microfon: 

— Şi tu Yona, comandant Troog, fă-ţi datoria. 

„ Stătea întins pe spate în întuneric. 

Deşi ştia că de data aceasta venise intenţionat şi cu 
ajutorul fiinţelor Troog, ajunsese exact în poziţia care 
trebuia; Gosseyn remarcă o reacţie Talamică. 

Cum stăteam acolo, după ce-şi reveni din anxietatea de 
moment, făcu aceleaşi testări care, când se trezise prima 
oară. Fuseseră aşa de derutante. Şi a doua oară, când 
capsula se aflase la bordul navei Troog, îi evocaseră 
nedumerirea. 


De data aceasta, testările erau pentru a se asigura că se 
află într-adevăr în capsulă. Aşa părea să fie. Pentru că, 
atunci când ridică mâinile, întâlni tavanul tare, metalic, la 
câţiva centimetri deasupra lui; şi se părea că stă întins pe 
acelaşi fel de saltea de care îşi amintea. 

Erau câteva deosebiri, desigur, între celelalte ocazii şi 
acum; de data aceasta era îmbrăcat bine, nu gol; şi de data 
aceasta nu era conectat la nici un fel de tub. Nu existau fire 
ataşate de capul său, nici tuburi de cauciuc care să-i 
străpungă pielea. 

După ce-şi verifică bine de tot starea în care se afla, îşi 
permise un şir de gânduri: le permise pentru că trebuiau să 
treacă şi să nu se amestece în momentul-cheie: 

Ilată-l întins aici, omul care putea să facă saltul pentru toţi. 
Aici, în Gilbert Gosseyn Trei, stătea ultima posibilitate care, 
se spera, putea rezolva o necunoscută veche de două 
milioane de ani. 

Parcurgând distanţa fără sfârşit, fiinţele umane evadaseră 
dintr-o galaxie condamnată. Dar, din cauza naturii 
condamnării, plănuiseră să se întoarcă daca ar fi aflat 
vreodată cum să inverseze direcţia blestemului; un punct 
aici şi unul acolo. Un prezicător şi un super-creier, o 
persoană care putea "vedea" la distanţă; un sistem logic 
care să-i împiedice să se distrugă unul pe altul. Poate că 
existau asemenea grupuri răspândite pe mii de planete, 
căutându-se orbeşte pentru a fi împreună; apoi, când 
fiecare făcea ce avea de făcut, întregul era un tot capabil să 
acţioneze. 

Stând acolo, întins, Gosseyn Trei gândi: "Realitatea 
fundamentală era că inexistenţa trebuia să se afirme din 
nou. Substanţa şi masa nu mai aveau nici un "drept" să 
existe, dar erau ţinute strâns unite şi continuau să "existe" 
datorită conştiinţei. 

Inteligența şi Materia aveau un Rost. 

Motivul pentru care trebuiau să se întoarcă în a doua 
galaxie era că nimic nu se afirma acolo datorită unei idei 


greşite fără sfârşit; incredibilul sistem de conducere Troog, 
din cauza căruia nimeni nu se gândise să pună capăt 
războiului: aşa că Trogii atacau mereu şi fiinţele umane 
mereu se apărau. 

. De două milioane de ani! 

La întoarcerea lui Yona, acesta avea să facă o afirmaţie, 
susţinându-şi dreptul de comandă cu condiţia să pună capăt 
războiului. Şi încurcătura inexistenţei va fi inversată. 

Avea să ia timp; dar aici şi acum era începutul." 

După aceste gânduri liniştitoare, Gosseyn rosti cuvintele 
care declanşau acţiunea: 

— Sunt cât se poate de pregătit, 

Replica veni prompt. O voce rosti aproape direct în 
urechea sa: 

— Capsula se află în spaţiu, plutind alături de nava noastră 
Troog. Următorul pas îţi aparţine. 

Gosseyn Trei respiră adânc. 

— Prima mişcare va fi să transfer această capsulă, cu mine 
cu tot în galaxia voastră. 

Spunând acestea, cu ochii închişi, selectă pata luminoasă 
pe care Leej şi Enro, cu ajutorul terminaţiilor nervoase din 
capul său — cu legăturile lor — o localizară. 

Când execută acea complexitate de acţiuni eu super- 
creierul său, îşi spuse: trebuie să meargă! 

Şi merse. 

Prima porni nava Troog. Apoi, când nava Dzan se apropie 
de capsula sa, dispăru şi ea instantaneu acolo de unde 
venise. 

La depărtare de două milioane de ani-lumină în altă 
galaxie. 

Astfel distanţa dintre o sută de mii de milioane de bilioane 
de stele fusese cucerită; metoda, în viitor, putea fi folosită 
după dorinţă. 

— Nu prea ştiu ce să spun, zise Regina Mamă Strala, 
Chestiunea aceasta cu corpurile Gosseyn este prea ciudată 
pentru mine. 


Stăteau în camera extraordinar de elegantă din Palatul de 
pe Planeta Dzan Zero, în Galaxia Unu. Afară era ziuă; şi el 
sosise după ce-şi împlinise misiunea — numai că nu 
îndepărtase şi abilitatea de a vorbi englezeşte a Dzan-ilor, 
atunci când le-o returnase pe aceea de a vorbi propria lor 
limbă. 

Stând acolo, în faţa frumoasei Strala, Gosseyn Trei 
încuviinţă calm că afirmaţia ei era corectă. Era într-adevăr 
ciudat. 

Ea stătea acolo, pe un scaun aurit, în faţa canapelei pe 
care i-o arătase cu capul. Ochii ei aveau o expresie de 
îndepărtare; şi, în cele din urmă, ca dovadă că se gândea, 
privi din nou spre el şi spuse: 

— După cum am înţeles, alter-ego-ul tău a rămas în galaxia 
Căii Lactee; iar tu vei rămâne aici. 

Brusc, ea păru neatentă. 

— Mai eşti, oh, în legătură cu alter-ego-ul tău? 

— Îl simt mereu acolo şi pot să aflu ce gândeşte, sau ce 
face, dacă mă concentrez asupra lui. 

— La două milioane de ani-lumină?! 

— Distanţa n-are sens într-un univers al inexistenţei. 

Ea spuse: 

— El va avea grija acolo, în universul tău? 

Erau nişte cuvinte nefericite. Îi evocară o reacţia talamică. 
Era ca şi cum şi-ar fi părăsit oraşul natal, şi ţara natală, pe 
care n-avea să le mai vadă. 

Îi trebuiră doar câteva momente să-şi revină. Adevărul era 
— îşi reaminti el — că el nu era un om care avusese 
vreodată o ţară. Ajunsese la maturitate într-o capsulă 
spaţială, şi nu avea o planetă a lui şi nici rude în sensul 
obişnuit al cuvântului. 

Gosseyn înghiţi în sec — după ce-şi reveni, când femeia 
care privea acum fix într-o parte, spuse: 

— Va trebui să mă gândesc la toate astea. 

Gosseyn se mulţumi s-o privească compătimitor. El nu era 
pregătit să judece comportamentul femeilor, dar faptul că 


ea îi făcuse odată o propunere de intimitate totală cu el, îl 
făcu să stăpânească momentul acela — aşa i se păru — 
datorită lucrurilor pe care le mai ştia. 

El spuse cu tandreţe: 

— Draga mea, nu ai nici o posibilitatea de scăpare. De 
acum înainte, eşti doamna mea: viitoarea mea soţie, cu 
toate implicaţiile acestui fapt. Eşti destinată să trăieşti 
alături de mine tot restul vieţii mele. Ochii feţei perfecte îl 
priveau fix. 

— Presupun, spuse ea, aproape înţepat, că trebuie să 
existe o explicaţie pentru o abordare aşa de pozitivă. 
Părerea mea este că ai avut o şansă, şi ai refuzat-o pentru 
totdeauna. 

Încheie: 

— Ai refuzat-o într-o manieră pe care n-am s-o uit 
niciodată. 

Gosseyn respiră adânc: 

— Trebuie să-ţi atrag atenţia că eşti mamă. 

— Mama lui Enin, aprobă ea. 

Părea nedumerită. 

— El ştie că sunt aici? 

— Nu. 

— Cheamă.-l. 

Pauză. Ochii ei îl cântăriră. Brusc, ea se ridică în picioare 
şi merse la o uşă din spatele căreia se auziseră chicoteli pe 
tot parcursul discuţiei lor. 

Se opri în prag şi strigă: 

— Enin, poţi să vii puţin aici? 

Vocea lui Enin se auzi estompat, dar destul de clar: 

— Ah, hei, mami — stai să mai trag o dată. L-am nimerit! 
Ţipăt de încântare. Apoi: Bine, acum vin puţin. 

Femeia reveni la scaunul ei şi se aşeză fără o vorbă. Părea 
încordată şi nu privea în jur. Apoi, deşi Gosseyn îşi ţinea şi el 
privirile într-o parte, se auzi mai întâi zgomotul unor paşi 
apoi un țipăt de copil peste măsură de fericit. 


Spre norocul lui, se răsuci la timp. Pentru că imediat se 
trezi în braţe cu un băiat de doisprezece ani, ale cărui braţe 
se încolăciseră în jurul gâtului. 

Urmă o avalanşă de cuvinte: 

— Domnule Goseyn, domnule Gosseyn, unde ai fost? Oh, 
mamă, mamă, el e domnul Gosseyn. 

Gosseyn privi cu drag spre băiatul emoţionat. 

— Ai ceva probleme, întrebă el, cu, oh, fraierii? 

— Nţ. Au convocat o adunare când am ajuns la bordul 
navei şi alta aici pe planetă, unde se află guvernul: le-am 
spus ce-am vorbit cu tine. 

— Dacă sunt probleme, un comitet le va analiza pe toate. 
Despre asta le-ai spus? Întrebă Gosseyn. 

— Mda. 

Feţişoara caraghioasă se strâmbă. 

— Nu, să nu hotărăsc numai eu, cum făcea tata, şi să ard 
pe toată lumea căruia nu-i plăcea. 

"Dacă" gândi Gosseyn, când auzi acele cuvinte rostite de 
băiat, care moştenise cel mai mare imperiu care existase 
vreodată undeva, "există ceva ce se cheamă un moment 
măreț în istorie, acesta trebuia să fie." 

Însăşi esenţa unui sistem de putere absolută modificat 
pentru a include procedeele democratice. 

Iarăşi impulsiv, Enin întinse mâinile şi se agăţă de gâtul lui. 
Spuse: 

— Uau! O să fie grozav să te am aici. O să rămâi pentru 
totdeauna, nu-i aşa? 

— Hotărârea aceasta depinde numai de mama ta, spuse 
Gosseyn. 

Se răsuci către frumuseţea înţepată care stătea în scaun 
în cealaltă parte a camerei. 

— Să rămân? Întrebă el pe tonul cel mai inocent cu 
putinţă. 

O clipă mai târziu, o voce oarecum rezervată spuse: 

— Tu du-te şi te joacă, dragule, în timp ce domnul Gosseyn 
şi cu mine vom discuta despre viitorul lui. 


Gosseyn îl luă pe Enin în braţe şi-l duse până la pragul uşii 
pe care venise puţin mai devreme. Când îl puse jos pe băiat, 
îşi aruncă privirea în cealaltă cameră; şi nu fu surprins să 
vadă că fusese întrerupt un joc de video. Ecranul era 
luminat. 

Gosseyn zise: 

— Sper că te joci şi cu jocurile Semanticii Generale. 

O pauză, o strâmbătură, apoi: 

— Este posibil să joc acele jocuri cam destul de des încât 
cred eu, să-ţi convină ţie; tu fiind tu şi eu fiind eu. 

Gosseyn se îndreptă de spate. 

— Ei bine, fiule, eu şi mama ta avem câteva lucruri de 
discutat; aşa că o să fim împreună mai târziu. 

— Uau! Cred şi eu c-o să fim. 

Rămase în picioare să privească după băiatul care o 
rupsese la fugă; apoi, se apropie de scaun şi rămase în faţa 
femeii. 

— Normal, spuse el, am aflat că ai primit altă ofertă. 

— Da? 

Ea privea fix într-o parte. 

— Ai şi tu interesele tale, continuă el. O femeie nu e 
obligată să rămână numai mamă toată viaţa. 

El aşteptă, fără să privească direct spre ea. Urmă o pauză; 
apoi: 

— Am ascultat discuţia ta cu Enin şi. 

Altă pauză. 

— Da? Întrebă Gosseyn. 

— Ea înseamnă foarte mult, spuse femeia. Filosofia ta— 
ezită — Semantica Generală. Văd că, datorită celor ce l-ai 
învăţat. Enin a devenit o persoană mai calculată, mai 
normală. În ce mă priveşte — altă pauză, apoi: M-am 
analizat ca femeie în relaţie cu condiţiile regale, cu 
numeroşii indivizi care vânează puterea şi rangul, şi alţii 
oneşti şi sinceri şi protectori; şi îmi dau seama că în astfel 
de condiţii, ceea ce ai luat tu în consideraţie când te-am 
cerut eu de soţ; era corect. 


Ea privi fix într-o parte. 

— Mai este un aspect pe care trebuie să-l luăm în 
consideraţie. Mulţi dintre ofiţerii superiori cunosc rolul pe 
care l-ai avut în întoarcerea noastră aici. Ei te respectă. 

Brusc ea zâmbi, de parcă propria analiză i-ar fi produs un 
sentiment de uşurare. 

— Aşadar, cred că situaţia s-a schimbat. Ce părere ai? 

El spuse cu simplitate: 

— Sper că-ţi dai seama că eu sunt singurul tată pe care o 
să-l accepte vreodată. 

La aceste cuvinte, frumoasa femeie, îmbrăcată în 
mătăsuri, se ridică, fără un cuvânt şi se apropie de el şi, 
exact cum trebuia să facă o mamă, fie ea cu cunoştinţe de 
Semantică Generală sau nu, îşi puse braţele în jurul gâtului 
lui. 

Sărutul pe care i-l dădu el fu acceptat într-un fel care 
transmise suficientă acceptare. 

Când se întoarse înapoi, ea spuse: 

— Cred că ar fi mai bine să mergem în dormitorul meu, să 
închidem şi să încuiem uşa. Nu cred că trebuie să aşteptăm 
până la ceremonia de căsătorie. 

Era un triumf la un nivel al realităţii deasupra altui nivel — 
deduse Gosseyn în timp ce traversa camera în urma ei, 
către dormitorul de vis. 

Îşi direcţionă gândul înspre alter-ego-ul său: "Domnule 
Gosseyn Doi, îndreaptă-ţi atenţia în altă parte." 

Replica, la un anumit nivel al realităţii, venea de la o 
distanţă de două milioane de ani-lumină. 

Dar, după realitatea pe care i-o transmitea super-creierul 
său, era la fel de aproape de parcă s-ar fi aflat în capul său: 
"Vă doresc la amândoi tot ce e mai bun. Frate!" 


SFÂRŞIT