A. E. Van Vogt — Supermintea — Punctul Omega

A. E. Van Vogt 


A. E. Van Vogt 


Supermintea - Punctul 
Omega 


Prolog. 

Să luăm o fiinţă înzestrată cu rațiune - 

Steve Hanardy s-ar potrivi şi el acestei descrieri. Steve e 
un bărbat scund, dar robust, cu aerul cuiva aflat foarte 
aproape de stagiul animalic. Obişnuieşte să-şi ţină mereu 
ochii mijiţi, de parcă ar fi deranjat în permanenţă de o 
lumină puternică. Are un chip cu trăsături grosolane, 
neplăcute. Dar este om. Poate gândi şi acţiona şi e mereu 
gata să lase de la el decât să profite. 

— Să punem această persoană înzestrată cu rațiune într- 
un sistem solar înconjurat de un ocean de vid de două 
milioane de ani lumină în spatele căruia, aparent, se află un 
alt pustiu la fel de vast - 

Hanardy, unul dintre produsele migraţiei pământenilor pe 
lunile şi planetele sistemului solar, se născuse pe Europa, 
una dintre lunile lui Jupiter, înainte ca sistemul educaţional 
să fi ajuns şi la colonişti. Crescuse fără beneficiul unei 
educaţii, drept care, la maturitate, ajunsese incoerent în 
gândire, dar foarte bun ca să muncească pe navele de 
mărfuri şi pe cele de pasageri care treceau grăbite prin 
imensa grămadă de resturi - de la luni mai mici, la meteoriți 
locuibili - care înconjurau masivul Jupiter. 

Cum zona era bogată şi forfotea de febra negoţului, chiar 
şi Hanardy, cel lipsit de imaginaţie sau inteligenţa, ajunsese 
să aibă o navă de mărfuri doar a lui. Chiar de la început, 
cele mai profitabile transporturi fuseseră cele ocazionale, 


spre meteoritul pe care locuiau un om de ştiinţa, profesorul 
Ungara, laolaltă cu fiica sa, Patricia. Vreme de ani de zile, 
pentru el acesta a fost un aranjament extrem de lucrativ, cu 
transporturi de rutină, fără nici un fel de incidente. 

— Să confruntăm acest individ înzestrat cu rațiune cu 
enigma unei - 

Gândurile bărbatului erau întunecate de nehotărâre, în 
vreme ce traversa camera de control a navei, spre patul pe 
care zăcea ţeapănă şi nemişcată o femeie. Se aplecă puţin 
asupra ei. Rosti pe un ton grav: - „Am început să încetinim, 
Merla.” 

Nici un răspuns, nici o mişcare, nici cea mai mică grimasă 
pe chipul anormal de alb. Doar nările fine se dilatau uşor în 
ritmul respirației încete. Asta era tot. Dreegul îi ridică un 
braţ şi apoi îi dădu drumul. Braţul căzu în poala femeii ca o 
bucată de lemn. Bărbatul îi ridică cu grijă pleoapa şi privi 
cu atenţie. Pupila era aţintită asupra lui, dar nu-l vedea, iar 
irisul era de un albastru tulbure. 

Bărbatul se îndreptă de spate. Aşa cum stătea pe puntea 
tăcută a navei, părea muncit de calcule reci, neplăcute. 
Tocmai cugeta cu amărăciune: „Dacă o reanimez acum, va 
avea mai multă vreme la dispoziţie ca să mă atace şi, 
desigur, mai multă putere. Daca mai aştept puţin, o să fie 
mai slăbită.” 

Încet, începu să se relaxeze. Amintirea anilor obositori pe 
care el şi cu femeia aceea îi petrecuseră împreună în 
vastitatea întunecată a spaţiului anulă în parte hotărârea 
rece pe care o luase înainte. 

Sufletul îi era atins de o undă de simpatie, ceea ce-l făcu 
să ajungă la o altă decizie. Prepară o substanţă pe care o 
injectă în braţul femeii. Ochii lui gri aveau o lucire ca de 
oţel atunci când îşi apropie buzele de urechea ei. Îi şopti pe 
un ton blând: „Suntem aproape de un sistem solar. O să 
găsim sânge, Merla! Şi viaţă!” 

Femeia se mişcă uşor. Semăna cu o păpuşă cu păr auriu 
care se trezea la viaţă. Deşi obrajii perfecţi nu aveau nici o 


urmă de culoare, ochii priveau cu atenţie în jur. Ridica 
privirea spre el, cu o expresie de ostilitate dură, care 
exprima o întrebare. 

„Mi-ai dat chimicale”, rosti. Nu mai semăna cu o păpuşă. 
În vreme ce continua să-l privească fix, o parte din 
frumuseţea chipului dispăruse. Continuă: „E al naibii de 
ciudat, Jeel, că tu pari să te simţi foarte bine. Dacă aş fi ştiut 
că...” 

Bărbatul se îndepărtă de ea, cu o expresie rece pe chip. 

„Las-o moartă, îi zise cu calm. Ştii foarte bine că risipeai 
energia. Dar nu contează, vom ateriza în curând.” 

Rigiditatea din corpul ei începuse să dispară. Femeia se 
ridică cu greu şi pe faţă îi apăru o expresie de nelinişte 
atunci când zise: „Pe mine mă interesează mai mult 
riscurile. Nu e vorba de o planetă a Uniunii Galactice, nu?” 
„Nu, nu sunt galactici pe aici. Dar există totuşi un 
Observator. În ultimele două ceasuri am prins ultra-semnale 
secrete” - tonul lui deveni sardonic - „care avertizează 
toate navele să nu se apropie de sistem pentru că nu este 
deocamdată pregătit pentru vreun contact cu una dintre 
planetele Uniunii Galactice.” 

O parte din bucuria aceea diabolică din gândurile lui se 
transmisese probabil şi în tonul cu care vorbise. Femeia, 
care încă îl privea fix, făcu deodată ochii mari. Şopti: „Vrei 
să spui câ...” 

Bărbatul dădu din umeri. „Semnalele probabil că sunt 
acum la intensitate maximă. Vom afla imediat ce grad are 
sistemul ăsta. Dar, după mine, poţi să începi să speri încă de 
pe acum.” 

Ajuns la panoul de control, scufundă camera în întuneric şi 
trecu comanda pe pilot automat. Pe ecranul de pe peretele 
opus se formase deja o imagine. La început numai un punct 
de lumină pe cerul înstelat, apoi o planeta ce plutea senină 
prin spaţiul întunecat, cu oceanele şi continentele perfect 
vizibile. Dinspre ecran tocmai se auzea un glas: „Acest 
sistem stelar conţine numai o singură planetă locuită, 


numită Pământ de către rasa dominantă. A fost colonizată 
de galactici cu vreo şapte mii de ani în urmă în maniera 
obişnuită. Acum se află la gradul al treilea de dezvoltare şi a 
izbutit să creeze o formă limitată de călătorie spaţială, cu o 
sută şi ceva de ani în urmă.” 

Cu o mişcare a mâinii bărbatul stinse ecranul şi aprinse 
luminile, privind-o triumfător pe femeie. „Gradul trei!” rosti 
încetişor, pe un ton mirat „Numai de gradul trei. Merla, îţi 
dai seama ce înseamnă? Este şansa unei întregi epoci. Am 
de gând să-i anunţ pe cei din tribul dreeg. Dacă nu putem 
lua de aici câteva cisterne de sânge şi o baterie plină de 
«viaţă» nu merităm să fim nemuritori.” 

Se întoarse spre comunicator, şi, pentru un singur moment 
de exaltare, uită cu totul de orice fel de precauţie. Cu colţul 
ochiului o zări pe femeie sărind de pe patul în care zăcuse. 
Se răsuci într-o parte, dar prea târziu. Mişcarea îl salvă 
numai în parte. Din fericire îşi atinseră numai obrajii, nu şi 
buzele. 

O scânteie albastră ţâşni de la el spre ea. Descărcarea 
energetică îi arse obrazul şi-l lăsă însângerat. Aproape că 
se întinse pe podea. Apoi, furios din cauza durerii 
agonizante, se dezlipi de ea. „O să-ţi rup oasele!” urlă. 

Râsul ei, neplăcut din cauza furiei îndelung reţinute, 
ajunse până la el din locul în care o aruncase, într-un colţ al 
cabinei de comandă. Femeia-i zise cu ciudă: „Deci aveai o 
provizie secretă de «viaţă», numai pentru tine. Mincinos 
afurisit ce eşti!” 

Înţepeneala care-l cuprinsese îl făcu pe bărbat să-şi dea 
seama că furia era cu totul inutilă. Încordat din cauza 
slăbiciunii care deja începuse să-i apese muşchii, se răsuci 
spre panoul de control şi începu să facă febril toate 
ajustările care aveau să aducă nava în spaţiul şi timpul 
normal. 

Nevoia trupului era din ce în ce mai acută. De două ori se 
împletici spre patul din colţ, copleşit de greață. Dar de 
fiecare dată reveni la comenzi, deşi simţea rigiditatea cum îi 


cuprindea tot mai mult trupul. Conducea nava prea repede. 
Aceasta deveni un fel de flacără albă atunci când în fine 
intră în atmosfera celei de-a treia planete. Dar metalele din 
care era construită continuau să-şi păstreze forma; viteza 
teribilă ceda tot mai mult în faţa puterii nemiloase a 
reversoarelor şi a presiunii aerului, care devenea tot mai 
gros cu fiecare milă parcursă. 

Femeia fu aceea care-l ajută să urce cu mare greutate în 
micuța navetă de cercetare. El rămase nemişcat, încercând 
să-şi adune puterile, privind nerăbdător în jos la marea de 
lumini strălucitoare care reprezenta primul oraş de pe 
partea întunecată a acelei lumi ciudate. Privi plictisit cum 
femeia ateriză cu naveta micuță în spatele unui depozit de 
pe o alee întunecată. Şi pentru că salvarea părea aşa de 
aproape, reuşi chiar să meargă alături de ea spre strada 
rezidenţială apropiată, destul de prost luminată. 

E] ar fi luat-o chiar prin mijlocul străzii, dar femeia-l prinse 
din spate şi-l trase înapoi pe aleea întunecată. „Eşti 
nebun?” şopti ea. „Întinde-te. O să stăm aici până când o să 
vină cineva.” 

Betonul era tare sub corpul lui, dar după câteva clipe de 
odihnă chinuitoare, avu destulă energie ca să dea glas 
gândului amar care-l bântuia: „Dacă nu ai fi furat cea mai 
mare parte a «vieţii» pe care o economisisem cu greu, n-am 
fi acum în asemenea poziţie disperată. Ştiai foarte bine că 
era important ca eu să fiu în deplinătatea puterilor.” 

În întunericul de lângă el, femeia rămase tăcută câteva 
clipe. Apoi şopti sfidător „Amândoi avem nevoie de o 
schimbare a sângelui şi să ne încărcăm cu «viaţă». Poate că 
am luat cam multişor de la tine, dar asta numai din cauză că 
a trebuit să fur. Nu mi-ai fi dat tu singur, de bună voie, ştii 
foarte bine.” 

O vreme, inutilitatea acelei discuţii îl făcu pe bărbat să 
tacă, dar în timp ce minutele se scurgeau, acea nevoie fizică 
cumplită îi influenţă iar gândurile. Îi zise cu obidă: „Cred 
că-ţi dai seama că prezenţa noastră a fost descoperită. Nu 


există îndoială că nava noastră a fost depistată de către 
Observatorul Galactic încă dinainte să fi ajuns la planetele 
exterioare. Ne vor urmări oriunde am merge şi, indiferent 
unde vom îngropa nava, ei vor cunoaşte cu precizie locul. 
Motoarele cu propulsie interstelară sunt uşor de detectat. 
Cum ei n-ar face greşeala să folosească aşa ceva pe o 
planetă de gradul trei, noi nu-i vom putea localiza. Va trebui 
să ne aşteptăm la un atac, indiferent sub ce formă. Nu pot 
decât să sper că niciunul dintre Marii Galactici nu va lua 
parte la el.” „Vreunul dintre ei!” Şoapta ei era aproape un 
geamăt încercă să se controleze, apoi izbucni iritată: „Nu 
încerca să mă mai sperii. Mi-ai spus de nu ştiu câte ori că...” 
„Bine, bine!” rosti el morocănos, obosit. „limpul ne-a 
dovedit că ne consideră mult prea nedemni de atenţia lor 
personală. Şi - în pofida slăbiciunii, bărbatul nu se abţinu să 
nu rostească cu răutate - preferă să lase orice alt fel de 
agent pe care-l au pe aceste planete înapoiate să încerce să 
ne oprească.” „Şşşt!” se auzi şoapta ei încordată. „Paşi! 
Repede, ridică-te în picioare!” 

EI îi vedea deja silueta cum se înălța alături. Apoi îi simţi 
mâinile pe umeri, cum îl trăgeau fără milă. Se ridică ameţit. 

„Nu cred”, începu el chinuit, „că pot să...” 

Jeel!” Şoapta ei îi biciui auzul, în vreme ce mâinile îl 
scuturau neîndurătoare. „Văd un bărbat şi o femeie. Ei sunt 
«viaţă», Jeel, «viaţă»!” 

Viaţă! 

Bărbatul se îndreptă de spate. O scânteie din acea dorinţă 
de viaţă care-l făcuse să străbată milele întunecate ale 
spaţiului vreme de ani de zile se aprinse iar în el. Uşor, cu 
graţie, o porni după Merla, ieşind în stradă. Văzu imediat 
siluetele celor doi, un bărbat şi o femeie. În lumina slabă de 
sub copacii de pe stradă cuplul venea chiar spre ei, 
trăgându-se într-o parte ca să le facă loc să treacă. La 
început veni femeia, apoi bărbatul - şi totul era aşa de 
simplu, de parcă muşchii lui şi-ar fi recăpătat deodată toată 
puterea. 


O văzu pe Merla aruncându-se asupra bărbatului; o prinse 
şi el pe femeie, şi-şi lăsă capul în jos pentru sărutul acela 
care ei avea să-i aducă moartea şi lui puterea. 

După aceea - după ce luară şi sângele - bărbatul redeveni 
posac, în mintea lui ţesându-se tot felul de gânduri, care 
încetul cu încetul se închegară într-un plan. Rosti cu 
gravitate: „Vom lăsa corpurile aici.” 

Merla îl privi uluită şi dădu să protesteze, când el o 
întrerupse neîndurător: „Lasă-mă pe mine să aranjez totul 
în favoarea noastră. Cadavrele astea vor atrage atenţia 
culegătorilor de ştiri, sau a reporterilor, sau cum s-o mai 
numi pe aici în specia lor. lar noi avem nevoie exact de o 
asemenea persoană. Undeva, în rezervorul de fapte 
adunate de reporter trebuie să existe tot felul de indicii, 
neînsemnate pentru el, dar prin care noi vom putea 
descoperi sediul secret al Observatorului Galactic din acest 
sistem. Trebuie să găsim acest sediu, să descoperim ce 
putere are şi la nevoie să-l distrugem atunci când va veni 
tribul aici.” Glasul lui deveni şi mai dur. „Dar acum am face 
bine să explorăm oraşul ăsta, să găsim o clădire aglomerată 
sub care să ne ascundem nava, să învăţăm limba, să ne 
umplem rezervoarele vitale şi să capturăm reporterul. lar 
după ce voi termina cu el - glasul i se îmblânzi deodată - îţi 
va oferi, fără îndoială, acea diversiune fizică după care se 
pare că tânjeşti cu atâta foc după ce ai primit aşa de multe 
chimicale.” 

Jeel râse mulţumit atunci când simţi cum degetele ei îl 
strângeau uşor de braţ într-un gest de tandreţe. 
„Mulţumesc, Jeel”, răspunse ea. „Chiar înţelegi ce se 
petrece cu mine, nu?” 

2 Începe reabilitarea coeficientului de inteligenţă. 

În spatele lui Leigh se deschise o uşă. Imediat, larma 
glasurilor din încăpere scăzu la nivelul unui murmur. Leigh 
se întoarse şi aruncă ţigara pe podeaua de marmură, 
punând piciorul pe ea atunci când se răsuci cu totul. 


Deasupra capetelor luminile crescură în intensitate, 
scoțând în relief fiecare detaliu în parte. În strălucirea 
aceea văzu şi el ceea ce devenise centrul atenţiei tuturor 
celorlalţi: cele două cadavre, al femeii şi al bărbatului, 
întinse unul lângă celălalt pe suprafaţa lucioasă a tărgii. 
Corpurile erau rigide, iar ochii închişi. Se vedea bine că 
erau neînsufleţite şi în nici un caz, cugetă Leigh, nu păreau 
să fie doi oameni adormiţi. 

Îşi notă această observaţie în minte şi apoi se simţi şocat 
de ceea ce făcuse. Aceea era prima crimă de pe continentul 
nord-american în douăzeci şi şapte de ani. lar pentru el nu 
era decât o altă misiune. Constată că era mai dur decât îşi 
imaginase vreodată. 

În jurul lui murmurul glasurilor încetase. Singurul sunet 
care se mai auzea era respiraţia zgomotoasă a bărbatului 
de alături, apoi scârţâitul propriilor pantofi atunci când se 
apropie de targă. Mişcarea lui se transformă într-un fel de 
semnal pentru toţi cei adunaţi acolo. Toată lumea prinse să 
înainteze. Leigh avu un moment de anxietate. Dar muşchii 
mari şi puternici ai corpului îl duseră acolo unde dorise, 
alături de cele două capete. Se aplecă asupra lor, absorbit. 
Atinse cu degetele inciziile de pe gâtul femeii. Nici nu se 
uită la îngrijitorul care venise cu targa atunci când îl 
întrebă curios: „Deci pe aici s-a extras sângele?” „Da.” 

Înainte de a fi apucat să mai spună ceva, interveni un alt 
reporter „Vreun comentariu special din partea savanților de 
la poliţie? Crimele acestea au avut loc cu o zi în urmă. 
Trebuie să fi descoperit ceva până acum.” 

Leigh aproape că nici nu auzise întrebarea. Cadavrul 
femeii, încălzit electric pentru îmbălsămare, părea ciudat 
de plin de viaţă sub atingerea lui. De-abia după un moment 
îndelungat observă că buzele erau învineţite ca după un 
sărut brutal. 

Întoarse privirea spre bărbat. Aceleaşi incizii pe gât şi 
buzele strivite şi învineţite. Ridică ochii spre omul în 
uniformă. Avea nenumărate întrebări de pus. Dar rămaseră 


nerostite atunci când acesta le zise pe un ton calm: „În mod 
normal, atunci când se aplică îmbălsămarea electrică, apare 
o anumită rezistenţă la acest tratament, din cauza 
electricităţii statice prezente în corp. În mod curios, aceste 
două corpuri nu au opus deloc rezistenţă.” 

Cineva din grup întrebă: „Şi asta ce vrea să însemne?” 
„Electricitatea statică este de fapt o forţă a vieţii care se 
scurge dintr-un cadavru în răstimp de o lună. Noi nu 
cunoaştem nici un procedeu pentru a grăbi această 
scurgere, dar vânătăile de pe buze arată nişte arsuri 
distincte, care sunt extrem de sugestive.” 

Toată lumea întinse gâtul să vadă mai bine, şi în cele din 
urmă Leigh se lăsă dat la o parte. Se opri, deodată, atent, 
atunci când reprezentantul poliţiei continuă: „Desigur, 
există posibilitatea ca un pervers să-i fi sărutat cu 
asemenea violenţă.” „Eu am crezut”, interveni Leigh, „că nu 
mai avem perverşi de când profesorul Ungarn a convins 
guvernul să instaleze prototipul psihologului mecanic în 
toate şcolile, punând astfel capăt crimelor, furturilor, 
războaielor şi tuturor perversiunilor antisociale.” 

Omul în uniformă neagră ezită o clipă, apoi răspunse: „Se 
pare că un asemenea pervers, unul foarte rău, a scăpat de 
acest aparat.” Încheie conferinţa de presă cu bruscheţe. 
„Asta a fost tot, domnilor. Nici un fel de indicii, nici o 
promisiune că vom captura cât mai rapid criminalul. Nu 
putem spune decât că am încercat să luăm legătura cu 
profesorul Ungarn prin radio. Din fericire l-am prins tocmai 
în drum spre Pământ. Nava lui va ateriza puţin după 
lăsarea întunericului, deci peste câteva ceasuri.” 

Intensitatea luminii începu să scadă. În vreme ce Leigh 
rămăsese locului încruntat şi cadavrele erau scoase din 
sală, peste zumzetul vocilor se auzi un glas mai puternic 
spunând: „Sărutul morţii...” „Vă spun eu”, se auzi un alt 
glas, „căpitanul de pe nava de linie jură că aşa s-a întâmplat 
- nava spaţială a trecut pe lângă el cu câteva milioane de 
mile la oră, şi era în plin proces de frânare, nu uitaţi, de 


frânare, de vreo două zile.” „Afacerea vampirul! Eu aşa am 
s-o numesc.” 

„„Aşa o numi şi Leigh atunci când începu să dea raportul 
cu ajutorul comunicatorului de la încheietura mâinii. 

„Acum mă duc să cinez, Jim”, încheie el expunerea. 

„În regulă, Bill.” Glasul redactorului local părea metalic. 
„Să nu uit să te anunţ şi pe tine. Nouă mii de ziare au 
preluat povestea asta de la Serviciul Planetar, în comparaţie 
cu cele patru mii şapte sute care au apelat la Universal, 
care este al doilea ca număr de ziare şi cititori. Cred că ai 
prins povestea din unghiul cel mai bun pe ziua de azi. Soţ şi 
soţie, un cuplu tânăr absolut obişnuit, care au ieşit seara la 
o plimbare. Amândoi au fost atacați de un fel de diavol care 
le-a luat sângele şi l-a băgat într-un fel de mini-cisternă şi 
le-a supt după aceea energia vieţii cu ajutorul unui cablu - 
cred că oamenii vor înghiţi treaba asta. Oricum, tu ai 
sugerat că s-ar mai putea întâmpla - deci atenţie mărită, 
oameni buni. Şi mai previi pe toată lumea că, în aceste zile 
ale vitezelor supra-atmosferice, în seara asta ar putea fi 
absolut oriunde, gata să omoare iar. Cum am spus şi 
înainte, bună treabă. Cel puţin în seara asta va menţine 
trează atenţia cititorilor noştri. Aha, da, să nu uit.” „Spune!” 
„Cu vreo jumătate de ceas înainte a sunat un puşti, zicea că 
vrea să te vadă. Spunea că-l aştepţi.” „Un puşti?” întrebă 
Leigh, încruntat. 

„Zicea că-l cheamă Patrick. Semăna cu un licean, cam de 
vreo şaisprezece ani. Ba nu, dacă mă gândesc mai bine, 
asta a fost numai prima impresie. Nu, cred că are vreo 
optsprezece, dacă nu chiar douăzeci, foarte isteţ, sigur pe 
el, mândru.” „Da, mi-am adus aminte”, răspunse Leigh. 
„Student. Vrea să-mi ia un interviu pentru ziarul colegiului. 
M-a căutat în după-amiaza asta. Unul dintre oamenii ăia 
care te conving să faci ce vor ei. Înainte să ştiu ce m-a lovit, 
m-am trezit că am acceptat o întâlnire cu ella cină, la 
Constantine's.” „Da, aşa e. Eu trebuia să-ţi amintesc. E-n 
regulă cu treaba asta?” 


Leigh ridică din umeri. „Am promis”, răspunse. 

Atunci când ieşi în lumina puternică a soarelui după- 
amiezii pe strada din faţa clădirii poliţiei, Leigh nu se 
gândea la nimic important. Nu avea nici un fel de 
presimţire. 

În jurul lui, aglomeraţia umană părea să se îndesească tot 
mai mult. Din clădirile mari ieşea primul val de omenire 
care-şi terminase programul de lucru la ora cinci. Leigh 
simţi că cineva îl trăgea de mânecă, nu o dată, ci de două 
ori, înainte să-şi dea seama că era ceva intenţionat, nu un 
simplu accident. 

Se întoarse şi se trezi privind într-o pereche de ochi 
neliniştiţi, aşezaţi pe un chip maroniu, marcat de vreme. 
Omuleţul îi flutură prin faţa nasului un teanc de foi de 
hârtie. Leigh observă scrisul de mână energic de pe una 
dintre ele. Apoi individul prinse să se bâlbâie: „Domnule 
Leigh, o sută de dolari pentru ele... Cea mai mare 
poveste...” „Oh”, mormăi Leigh. Interesul îi pierise. Rosti 
politicos: „De ce nu le duci la biroul de la Planetar? Jim 
Brian o să-ţi dea pe ele exact atât cât merită povestea.” 

Plecă mai departe, având uşoara convingere că rezolvase 
acea neînsemnată problemă. Apoi, deodată, simţi cum îl 
trăgea iar cineva de braţ. „Stai!” rosti omuleţul. „Asta-i din 
jurnalul profesorului Ungarn. Totul despre o navă care a 
venit din stele. Cu diavoli în ea care beau sânge şi omoară 
oamenii cu sărutul lor.” „Ce-ar fi să mă scuteşti!” începu 
Leigh iritat, dar se opri deodată. Fu străbătut de un fior 
rece, neplăcut. Rămase locului, clătinându-se uşor din 
cauza gândului care-i ardea creierul: Ziarele, cu detaliile 
despre crime şi sărut nu apăruseră încă la vânzare pe 
stradă, ediţiile de-abia se închiseseră şi livrările spre 
centrele de presă nu începuseră. 

Omuleţul cel insistent continuă: „Uite, are numele 
profesorului tipărit cu auriu la începutul fiecărei pagini, şi 
ai aici totul, cum a descoperit la început nava, la o 
depărtare de optâşpe ani lumină şi cum a străbătut distanţa 


asta în numai câteva ore... Şi mai ştie unde anume se află 
acum şi...” 

Creierul de reporter al lui Leigh, sau acel departament 
special din el, fremăta de tot felul de gânduri care se 
aranjară deodată într-un model clar şi luminos. Leigh îşi 
dădu seama că nu era nici o coincidenţă faptul că omuleţul 
venise glonţ la el pe strada aceea aglomerată. 

Hotărât, rosti cu duritate: „Să văd hârtiile alea!” Se întinse 
după ele chiar în vreme ce vorbea. 

Hârtiile trecură din mâna omuleţului în mâna sa fără nici 
un fel de rezistenţă, dar Leigh nici măcar nu se uita spre 
ele. Mintea îi era limpede şi ochii îi deveniseră foarte reci. 
Izbucni: „Nu ştiu ce fel de joc faci acum. Însă vreau să aflu 
trei lucruri, aşa că fă bine şi răspunde cât mai repede 
posibil! Unu: Cum de m-ai descoperit, ştiindu-mi numele şi 
ce funcţie am, pe o stradă aglomerată pe care mă aflu 
practic din întâmplare?” 

Omuleţul începu să se bâlbâie neliniştit, dar Leigh nu-i 
acordă nici o atenţie. Nemilos, continuă interogatoriul: 
„Doi: Profesorul Ungarn va ajunge aici, de pe Jupiter, de- 
abia peste vreo trei ore. Cum explici că te afli în posesia 
unor hârtii pe care probabil le-a scris cu cel mult două zile 
în urmă?” „Ascultă, şefu' „, rosti omuleţul speriat, „cred că 
m-ai priceput anapoda...” „Şi acum a treia întrebare”, 
continuă Leigh ameninţător. „Cum vei putea explica poliţiei 
faptul că deja cunoşti detaliile crimelor?” „Ha!” Ochii 
omuleţului deveniseră sticloşi din cauza fricii abjecte. Lui 
Leigh i se făcu milă de el. Aşa că-i spuse pe un ton ceva mai 
blând: „În regulă, amice. Acum dă drumul la răspunsuri.” 

Cuvintele prinseră să iasă cu rapiditate din gura lui, nişte 
sunete de neînțeles. Numai după aceea începu să apară şi 
coerenţa. „Aşa că asta a fost tot, şefu'. Eu stăteam liniştit 
acolo şi-mi vedeam de ale mele când a venit puştiu' ăsta la 
mine şi mi te-a arătat. După aia mi-a dat cinci dolari şi foile 
pe care le ai deja, şi mi-a zis ce trebuie să îndrug şi...” 
„Puşti!” izbucni Leigh, simțind deodată un şoc neplăcut. 


„Îhî, un puştan de vreo şaişpe ani, ba nu, mai degrabă de 
vreo opşpe-douăzeci... Şi mi-a dat hârtiile astea şi...” 
„Puştiul ăsta”, îl întrerupse Leigh, „crezi ca era de vârsta 
colegiului?” „Asta-i, şefu', te-ai prins. Exact asta era. Deci îl 
ştii, eh? Foarte bine, asta înseamnă că am scăpat cu faţa 
curată, drept pentru care mă cărăbănesc de aici...” „Stai!” 
strigă Leigh după el. Dar omuleţul realizase deodată că 
fuga era foarte sănătoasă. Dispăru pe după un colţ şi se 
pierdu iar în anonimat, pentru totdeauna. 

Leigh rămase locului, încruntat în vreme ce citea foile 
primite. Nu era nimic în plus faţă de ceea ce deja îi spusese 
omuleţul în felul lui incoerent. Erau doar câteva însemnări 
vagi pe nişte foi ce păreau smulse dintr-un carnet. Trecută 
pe hârtie, povestea despre nava spaţială şi ocupanţii săi nu 
avea deloc profunzime şi părea tot mai neconvingătoare cu 
fiecare secundă care trecea. Adevărat era un singur cuvânt 
„Ungarn”, trecut cu litere aurii la începutul fiecărei pagini, 
dar... 

Gândul unei farse prosteşti deveni aşa de puternic încât 
Leigh ajunse să cugete cu furie: „Dacă puştiul ăla de la 
colegiu mi-a făcut o asemenea glumă, o să aibă parte de un 
interviu foarte scurt.” Gândul dispăru. Oricum era la fel de 
lipsit de sens ca de altfel tot ceea ce se întâmplase până 
atunci. 

Cu toate astea, nu presimţea nimic. Ştia că mergea numai 
la un restaurant, nimic neobişnuit aici. 

Intră în foaierul splendid al vastei clădiri care adăpostea 
faimosul Constantine's. Când ajunse în pragul intrării 
semeţe, se opri ca să privească sala de mese care strălucea 
de argintărie şi grădinile suspendate unde se putea lua 
ceaiul. Superbul Constantine's, faimos în întreaga lume, nu 
se schimbase prea mult de la ultima lui vizită acolo. 

Leigh se prezentă şi începu: „Am înţeles că rezervarea a 
făcut-o un anume domn Patrick.” 

Fata de la recepţie îi răspunse: „Oh, desigur, domnule 
Leigh. Domnul Patrick a rezervat Separeul Trei. Tocmai a 


sunat ca să ne anunţe că va sosi în numai câteva minute. 
Cineva vă va conduce până acolo.” 

Leigh întoarse capul să se uite mai bine la fată, pentru că 
nu-i plăcuse felul în care chicotise la final. 

„Numai o clipă, rosti deodată. Aţi spus cumva Separeul 
Trei? Cine o să plătească pentru toate astea?” „Plata s-a 
făcut prin telefon”, răspunse fata. „Patru mii cinci sute de 
dolari!” 

Leigh rămase nemişcat. Chiar după ceea ce se petrecuse 
pe stradă, întâlnirea aceea i se părea numai ceva iritant 
peste care trebuia să treacă. Acum, deodată, întreaga 
afacere luase o turnură fantastică, cu totul anormală. Patru 
mii - cinci sute - de dolari! Oare era posibil să fi fost vorba 
numai de un puştan de bani gata care voia să-l 
impresioneze? 

Cu o logică rece respinse această soluţie. Umanitatea 
producea egoişti la o scară de-a dreptul elefantescă, dar nu 
şi un specimen gata să comande un asemenea festin numai 
ca să impresioneze un reporter. Ochii i se îngustară din 
cauza acestui gând. „Unde este telefonul cu plată?” întrebă 
politicos. 

Un minut mai târziu rostea în receptor: Acesta este 
secretariatul Universităţilor Amalgamate? Vreau să aflu 
dacă există un anume domn Patrick înregistrat la vreunul 
dintre colegiile locale, şi dacă există, dacă a fost autorizat 
sau nu de vreunul dintre ziarele acestor colegii să-l 
intervieveze pe William Leigh, de la Serviciul de Ştiri 
Planetar. Leigh la telefon.” 

Au fost necesare şase minute, dar după aceea primi 
răspunsul rece, final: „În cele şaptesprezece unităţi locale 
există trei domni Patrick. Cu toţii iau cina în clipa de faţă, la 
variatele lor reşedinţe oficiale. Există de asemenea şi patru 
domnişoare Patrick despre care am primit rapoarte de la 
secretariatele colegiilor. Niciunul dintre cei şapte 
menţionaţi mai sus nu are nici o legătură cu vreunul dintre 


ziarele universitare. Aveţi nevoie de ajutor ca să puteţi 
demasca impostorul?” 

Leigh ezită. Când răspunse, o făcu ştiind că deja se 
angajase în rezolvarea acelui mister. „Nu”, îi zise 
secretarei, înainte să închidă. 

leşi din cabina telefonică, zdruncinat din pricina 
gândurilor contradictorii. Nu exista decât un singur motiv 
pentru care se mai afla încă în acel oraş, la acea oră. Crima! 
Şi aproape că nu cunoştea pe nimeni în zonă. 1 se părea 
incredibil ca un străin să dorească să-l vadă, dacă nu cumva 
interesele acestuia nu coincideau cu propriul scop. Aşteptă 
până când reuşi să scape de fiorul neplăcut care-l asaltase. 
Se întoarse spre chelnerul care-l aştepta politicos. „Spre 
Separeul Trei, vă rog.” 

Când ajunse, se apuca să examineze cu atenţie 
apartamentul costisitor. Pentru că Separeul era de fapt un 
apartament luxos mobilat, cu o sufragerie ca un palat, care 
domina celelalte cinci camere. Un perete întreg ascundea 
pe sub oglinzile cu mai multe fațete un bar de-a dreptul 
impresionant, cu sute de sticle de lichioruri fine. Mărcile 
erau necunoscute pentru el, un om cu gusturi simple, dar 
buchetul lichidelor din cele câteva sticle pe care le deschise 
era ameţitor, extrem de ispititor. În camera de toaletă a 
femeilor descoperi o casetă mare de bijuterii în care se 
aflau mai multe podoabe sclipitoare. Dacă erau adevărate, 
atunci valorau câteva sute de mii de dolari. Leigh nu era 
deloc impresionat de toate astea. Pentru gustul lui, 
Constantine's nu se ridica la înălţimea preţurilor pe care le 
practica. 

„Mă bucur că din punct de vedere fizic eşti aşa de mare”, 
se auzi un glas din spatele lui. „Majoritatea reporterilor 
sunt slăbuţi şi pirpirii, n-au deloc vigoare.” 

Tonul acelui glas era subtil diferit de cel pe care-l auzise în 
după-amiaza aceleiaşi zile. Voit altfel. Iar diferenţa, observă 
el atunci când se întoarse, era clară şi în formele trupului 
de femeie, bine, dar nu perfect ascunse pe sub costumul 


bărbătesc excelent croit. Desigur, la prima vedere părea un 
adolescent. De fapt nici n-ar fi ghicit că era femeie dacă 
glasul ei nu ar fi fost voit feminin. Ea-i exprimă gândul cu 
răceală: „Da, am vrut să afli. Nu cred că are rost să mai 
facem risipă de cuvinte. De acum ştii atât de mult cât 
trebuie. lată o armă. Nava spaţială este îngropată sub 
clădirea aceasta.” 

Leigh nu făcu nici un efort să ia arma, nici măcar nu se 
uită la ea. De-abia trecuse cu bine peste şocul iniţial. Se 
aşeză comod pe scaunul tapiţat cu mătase din faţa mesei de 
toaletă şi se lăsă pe spate sprijinit de marginea acesteia, 
după care ridică mirat sprâncenele şi zise: „Consideră-mă 
un reporter încet la minte care trebuie să ştie precis despre 
ce este vorba. De ce atâta hocus-pocus preliminar?” 

Niciodată în viaţa de adult nu permisese cuiva să-l 
zorească. Nu avea de gând să înceapă tocmai acum. 

Văzu după câteva momente că fata era mică de statură. 
Ceea ce era ciudat, decise cu grijă. Pentru că prima lui 
impresie fusese cea a unei înălţimi considerabile. Sau poate 
- evaluă el încet acea posibilitate - acest efect secundar se 
datora deghizării ei în bărbat. 

Alungă acea problemă ca fiind insolubilă pe moment. De 
fapt, înălţimea fetei nu avea nici o importanţă. Mai 
interesante erau genele lungi şi negre şi ochii întunecaţi 
care străluceau spre el de pe un chip mândru, fin cizelat 
Asta era. Aceea era esenţa personalităţii ei. Se vedea bine 
mândria numai după felul în care-şi ţinea capul. Şi în 
uşurinţa fiecărei mişcări, în graţia naturală pe care o avea 
în vreme ce se apropia de el. Nu era o mândrie conştientă, 
mai degrabă un fel de recunoaştere a superiorității sale 
care afecta fiecare mişcare pe care o făceau muşchii şi care 
se auzea vibrant în tonul folosit atunci când rosti cu 
afectare: „le-am ales pe tine pentru că în fiecare ziar pe 
care l-am citit pe ziua de azi am văzut raportul tău cu 
privire la crime şi pentru că mi s-a părut că cineva implicat 
activ în acest caz va prinde rezonabil de repede esenţialul. 


Cât despre pregătirea dramatică de dinainte, am crezut că 
a fost mult mai convingătoare decât orice fel de explicaţii. 
Văd acum că m-am înşelat.” Fata se afla destul de aproape 
de el. Se aplecă şi puse revolverul pe masa de toaletă, 
aproape de braţul lui, apoi continuă cu indiferenţă: „Ai aici 
o armă eficace. Nu foloseşte gloanţe, dar are un trăgaci şi 
trebuie să ţinteşti cu ea în maniera obişnuită. În 
eventualitatea în care izbuteşti să faci rost de ceva curaj, 
urmează-mă prin tunel, cât mai repede cu putinţă, dar să 
nu te apropii prea mult de mine sau de oamenii cu care s-ar 
putea să stau de vorbă. Rămâi ascuns! Acţionează numai 
dacă sunt în pericol.” 

Tunel, cugetă Leigh cu ironie şi neîncredere atunci când 
fata părăsi încăperea cu un pas lejer. Un tunel aici, în 
apartament, în Separeul Trei. Ori el o luase razna definitiv, 
ori ea era nebună. 

Într-un târziu îşi dădu seama că ar fi trebuit să se simtă 
ofensat din cauza modului în care îi vorbise. Mai mult, acum 
era supărat de-a binelea pentru că îl lăsase singur şi 
măcinat de curiozitate. Zâmbi cu ranchiună. Dacă nu ar fi 
fost reporter, atunci i-ar fi arătat că psihologia ei de doi 
bani nu ar fi avut nici un rezultat pozitiv asupra lui. Iritat, 
se ridică în picioare, luă arma, dar se opri o secundă atunci 
când la urechi îi ajunse sunetul scos de o uşă care se 
deschidea scârţâind. 

O descoperi în dormitorul care se afla în stânga 
sufrageriei. Simţi numai o vagă mirare când văzu că fata 
rulase covorul verde şi gros şi că, în podea, chiar la 
picioarele ei, se deschidea o gaură. Pătratul de podea care 
acoperea gura tunelului era lăsat într-o parte, prins de un 
fel de balama complicată. 

Privirea lui Leigh trecu de la deschizătura din podea la 
fată. În momentul acela, înainte ca ea să-i fi simţit prezenţa, 
Leigh observă un licăr de nesiguranţă în întreaga ei 
înfăţişare. Profilul frumos, vizibil pentru el doar pe 
jumătate, arăta buzele strânse şi chipul alb, încordat 


Impresia pe care i-o lăsa era de nehotărâre. Nutrea 
sentimentul că în clipa aceea avea în faţa ochilor o tânără 
femeie care îşi pierduse încrederea superbă de dinainte. 
Dar apoi ea-l văzu şi întreaga atitudine i se schimbă. 

Nu se întoarse spre el. De fapt, se prefăcu a nu-i acorda 
nici un fel de atenţie atunci când păşi pe prima treaptă a 
scării micuţe care ducea în groapă, şi începu să coboare 
fără nici un fel de ezitări. Convingerea lui Leigh că fata nu 
era tocmai sigură pe ce avea de gând să facă îl duse 
aproape de deschizătură, pe care o studie cu ochii 
îngustaţi. Deodată, impresia că fetei îi fusese frică pentru 
un moment transformă toată acea nebunie în ceva real. Nu 
mai ezită şi începu şi el să coboare grăbit scara cu trepte 
abrupte. Se opri şi făcu un pas în spate numai atunci când 
observă că se afla într-adevăr într-un tunel slab luminat şi 
că fata era în faţa lui, privindu-l, cu un deget ridicat la buze. 

„Șşşşt!” o auzi şuşotind. „Uşa de la navă s-ar putea să fie 
deschisă.” 

Asta-l înfurie cumplit pe Leigh, care nu avea o fire prea 
răbdătoare. Pentru că tot se amestecase în afacere, simţea 
că ar fi fost normal ca el să fie capul acelei expediţii 
fantastice. Pretenţiile fetei şi comportamentul ei înţepat nu 
reuşeau decât să-i sporească nervozitatea. 

„la să nu mai şâşâi la mine!” şopti furios. „Spune-mi mai 
bine ce e de făcut şi mă descurc eu singur.” 

Se opri deodată. Abia atunci prinse înţelesul cuvintelor ei. 
Mânia îi dispăru ca prin farmec. „Navă!” rosti fără a-i veni 
să creadă. „Încerci să-mi spui că aici, sub Constantine's, 
chiar este îngropată o navă spaţială?” 

Fata nu părea să-l fi auzit. Leigh constată că se apropiau 
de capătul unui fel de coridor. În faţa lor se vedea lucirea 
mată a metalului. De-abia atunci fata începu să vorbească 
iar, „Aici este uşa. Nu uita, tu îmi aperi spatele. Ascunde-te 
şi fii gata să tragi. Iar atunci când o să strig: «trage», să 
acţionezi imediat!” 


Fata se aplecă puţin în faţa uşii. Se zări o scânteiere 
purpurie. Uşa se deschise, dezvăluind o alta, chiar în spate. 
Din nou, o clipă după aceea, se observă o flacără purpurie 
intensă şi cealaltă uşă cedă şi se deschise. 

Totul se petrecuse repede, parcă mult prea repede. 
Înainte ca Leigh să apuce să gândească mirat că se afla 
chiar în pragul crizei, fata păşi sigură pe sine în încăperea 
strălucitor luminată din spatele celei de-a doua uşi. 

Leigh rămăsese nehotărât în umbră, nevenindu-i a crede 
ce izbutise fata să facă. Lângă peretele de metal umbra era 
mai deasă, aşa că, dintr-o singură mişcare instinctivă, Leigh 
se lipi de el. Apoi îngheţă locului. Se apucă s-o blesteme în 
gând pe fata cea proastă care intrase de una singură în 
gura lupului, fără să ştie cu câţi inamici avea de-a face şi 
fără un plan concret de salvare. Sau poate că ştia câţi erau? 
Şi cine erau? 

Toate acele întrebări fără răspuns nu-l lăsau să se 
calmeze, în cele din urmă, conchise cu amărăciune că fata 
nu era chiar cu totul lipsită de protecţie. El era afară, 
neobservat, şi avea asupra lui o armă. 

Continuă să aştepte încordat. Uşa rămăsese deschisă şi nu 
se ghicea nici o mişcare în apropierea ei. Leigh îşi permise 
să se relaxeze şi îşi lăsă mintea încordată să absoarbă 
primele impresii. Porțiunea din camera aceea 
subpământeană, care era vizibilă din locul în care se afla, 
avea într-un capăt ceva ce semăna foarte bine cu un panou 
de control, un perete de metal pe care sclipeau puzderie de 
luminiţe. De asemenea, observă un soi de pat, destul de 
somptuos. Tot ceea ce vedea sugera cu atâta forţă o navă 
spaţială, încât Leigh se trezi gândind surprins că fata nu 
încercase să-l ducă de nas. Incredibil, dar acolo, sub 
pământ, chiar sub Constantine's, era o navă spaţială. 

Gândul acela se curmă atunci când tăcerea, mult 
prelungită, din spatele uşii deschise, fu întreruptă deodată 
de glasul rece al unui bărbat: „Dacă aş fi în locul tău nici 
măcar nu aş încerca să ridic arma aia. lar simplul fapt că nu 


ai spus nimic de când ai intrat arătă clar cât de mare este 
diferenţa între ceea ce suntem în realitate şi ceea ce te-ai 
aşteptat tu să găseşti.” Bărbatul râse încetişor, scoțând un 
sunet profund venit din adâncul pieptului, care ajunse clar 
până la urechile lui Leigh, după care continuă: „Merla, care 
crezi tu că este psihologia care se ascunde în spatele 
acţiunii tinerei doamne? Bănuiesc că ai observat că este 
vorba despre o tânără doamnă, şi nu un băiat.” 

Un glas plăcut de femeie răspunse: „A fost adusă în acest 
sistem solar la scurtă vreme după ce s-a născut, Jeel. Nu 
are niciuna dintre caracteristicile normale ale unui klugg, 
dar este o galactică, deşi în mod clar nu observatorul. 
Probabil nici nu este singură. Să mă apuc să caut?” „Nu 
Bărbatul părea indiferent. „Nu trebuie să ne facem griji din 
pricina asistentului unui klugg.” 

Leigh se relaxă un pic, deşi îl domina un sentiment de 
neîmplinire. Realiza, pentru prima dată, ce rol important 
jucase calmul şi siguranţa tinerei femei în fabricarea 
propriei lui încrederi în sine. Care acum se fărâmiţase! În 
faţa siguranţei celor doi, a felului în care depistaseră 
imediat ce era, în pofida deghizării ei masculine, efectele 
personalităţii ei minunate păreau fără însemnătate, 
copleşite de o putere mult mai mare. 

Reporterul încercă să-şi alunge groaza din suflet atunci 
când fata începu să vorbească. Îşi forţă curajul să crească 
cu fiecare cuvânt pe care-l spunea ea, hrănindu-l cu 
încrederea pe care o simţea în tonul ei. Nu mai conta dacă 
ea îl stimula sau nu, pentru că erau amândoi vârâţi în 
afacerea asta, la fel de adânc. Numai cu cea mai 
nebunească cutezanţă mai puteau spera să obţină o victorie 
din înfrângerea care-i ameninţa. 

Observă cu admiraţie intensitatea din glasul ei atunci când 
spuse: „lăcerea mea se datorează faptului că voi sunteţi 
primii dreegi pe cărei văd. Era normal să vă studiez cu cea 
mai mare curiozitate. Dar vă pot asigura de pe acum că nu 
sunt deloc impresionată. Oricum, cu privire la opiniile 


LLA 


voastre extraordinare în ceea ce priveşte întreaga afacere, 
voi trece direct la subiect am fost instruită de către 
Observatorul galactic al acestui sistem să vă informez că 
trebuie să plecaţi până mâine dimineaţă. Singurul motiv 
pentru care vă lăsăm aşa de multă vreme la dispoziţie este 
simplu: nu dorim să facem multă vâlvă. Dar să nu cumva să 
contaţi pe asta. Pământul este pe punctul de a fi considerat 
o planetă de gradul patru; după cum probabil ştiţi, în 
cazurile de urgenţă, planetele de gradul patru primesc 
cunoştinţe galactice. Mâine în zori vom considera că este 
vorba de o stare de urgenţă.” „Măi să fie...”, bărbatul 
începu să râdă ironic, „un discurs foarte frumos, rostit cu 
convingere, dar neînsemnat pentru noi, care îi putem 
analiza tonul.” „Ce ai de gând să faci cu ea, Jeel?” 

Siguranţa rece a bărbatului părea mortală. „Nu văd nici 
un motiv pentru care am lăsa-o să scape. Are destul sânge 
şi o «viaţă» mai mult decât normală. Asta îi va da de înţeles 
Observatorului ce mare este disprețul nostru faţă de 
ultimatumul lui.” Încheie cu un hohot de râs surprinzător 
de vesel: „Acum vom pune în scenă o mică dramă. lânăra 
doamnă va încerca să ridice arma şi să mă împuşte cu ea. 
Înainte să izbutească, eu voi avea deja arma scoasă şi voi 
trage cu ea Toată treaba, după cum va descoperi, este o 
simplă chestiune de coordonare nervoasă. lar cei din specia 
klugg sunt în mod cronic, aproape la fel de înceţi ca şi 
pământenii.” 

Glasul se întrerupse. La fel şi hohotul de râs care-l 
însoţise. Tăcere. Niciodată până atunci nu se mai simţise 
Leigh aşa de nehotărât. 

Emoţiile îi spuneau - acum; sigur ea îl va striga în curând. 
Şi chiar dacă n-o făcea, trebuia să acţioneze pe cont 
propriu. Să intre peste ei. Să tragă! 

Dar mintea îi era aproape paralizată de o groază rece. 
Glasul acelui bărbat indica o putere extraordinară. Putere 
sălbatică, supranormală, pe care o simţise chiar de la 
distanţa la care se afla. Chiar era cu putinţă ca aceea să fi 


fost o navă spaţială venită de undeva din stele? Creierul 
refuza să ducă acel gând mai departe. Se lăsă pe vine, 
strângând în mână arma pe care o primise de la ea, 
conştient că era mult diferită de orice alt revolver pe care-l 
avusese vreodată. 

Tăcerea din camera de control se tot prelungea. Era 
aceeaşi tăcere ciudată care urmase imediat după ce fata 
intrase în navă, cu câteva minute înainte. În cele din urmă, 
fata o curmă, cu un glas uşor întretăiat dar la fel de 
puternic şi de încrezător, în care nu se simţea pic de teamă: 
„Am venit aici ca să vă previn, nu să vă forţez, iar dacă nu 
eşti încărcat cu energia vitală a cincisprezece oameni, nu 
te-aş sfătui să încerci ceva. În fond, ştiam cine sunteţi când 
am primit misiunea.” „Ei, Merla, ce părere ai? Putem să fim 
siguri că este klugg? Ar fi posibil să fie de un nivel ceva mai 
înalt de tipul lennel?” Vorbise bărbatul, care înclina să o 
asculte, deşi ironia nu dispăruse deloc din glasul lui, aşa 
cum nu dispăruse nici duritatea sau încrederea în sine. „Pe 
o planetă de gradul trei trebuie să existe câţiva membri ai 
unor rase mai dezvoltate, bine ascunşi, desigur, fără să aibă 
nici un fel de legătură cu Observatorul galactic. Dar din 
experienţa noastră ştim deja că aceştia ne lasă de obicei în 
pace”, încheie cu răceală. 

În pofida sentimentului că violenţa era iminentă, Leigh nu 
se gândea deloc la primejdie. Creierul său de reporter era 
absorbit de ceea ce se petrecea alături şi de implicaţiile 
celor deja auzite. 

— Energia vitală a cincisprezece oameni - 

Era totul acolo. Într-un fel de-a dreptul monstruos se 
potrivea. Cele două cadavre pe care le văzuse golite de 
sânge şi de energie vitală, repetatele aluzii la un anume 
Observator galactic, cu care fata avea o legătură clară. 
Constată că de acum vorbea femeia: „Klugg!” rosti ea pe un 
ton sigur. „Nu da atenţie pretențiilor ei, Jeel. Ştii bine ce 
sensibilă sunt eu când e vorba de femei. Minte. Nu e altceva 
decât o proastă care a intrat aici creând c-o să ne speriem 


de ea. Poţi s-o distrugi cum ai chef.” „Da, nu are rost să mai 
aşteptăm”, rosti bărbatul. „Deci...” Nu mai era nici o clipă 
de pierdut. Leigh se avântă spre uşa deschisă. Observă în 
grabă un bărbat şi o femeie în haine de seară, el în picioare, 
iar ea aşezată. Era conştient de fundalul metalic, 
strălucitor. Panoul de control, din care deja văzuse o parte, 
era masiv, dotat cu tot felul de instrumente strălucitoare, 
dar totul îşi pierdu importanţa atunci când răcni: „Destul! 
Mâinile sus.” 

Preţ de o clipă avu impresia că apariţia lui îi luase pe toţi 
prin surprindere şi că domina situaţia. Niciunul din cei trei 
oameni din încăpere nu era întors cu faţa spre el. Bărbatul, 
Jeel, şi fata stăteau faţă-n faţă. Femeia, Merla, era aşezată 
într-un fotoliu, cu profilul întors spre el, iar capul blond 
lăsat uşor pe spate. Ea a fost cea care, fără să o privească, îi 
spulberă scurtul moment de triumf, atunci când îi spuse 
fetei deghizate: „Văd că te însoţeşti cu cei mai prejos decât 
tine, cu o fiinţă umană stupidă. Spune-i să plece de aici 
înainte să păţească ceva.” 

Fata rosti cu o urmă de regret: „Leigh, îmi pare rău că te- 
am târât în aşa ceva. Când ai intrat s-a auzit fiecare mişcare 
pe care ai făcut-o, a fost observată şi catalogată drept 
inutilă chiar înainte ca mintea ta să fi apucat să bage de 
seamă întreaga scenă.” „Numele lui este Leigh? Mi s-a 
părut că l-am recunoscut atunci când a intrat Da, seamănă 
bine cu fotografia care apare deasupra rubricii lui.” Glasul 
Merlei deveni deodată ciudat de încordat, „Jeel, un ziarist!” 
„Nu mai avem nevoie de el”, răspunse bărbatul. „Ştim cine 
este Observatorul Galactic.” „Nu zău?” izbucni Leigh. 
Mintea deja i se lipise de acele cuvinte uluitoare. „Cine? Şi 
cum de aţi aflat? Ce...” „Această informaţie”, răspunse 
femeia, pe un ton care părea să-i exprime nerăbdarea, „nu- 
ţi este de nici un folos. Indiferent de ce se va întâmpla cu 
fata, tu rămâi aici.” Privi repede spre bărbat, de parcă i-ar fi 
cerut acordul. „Nu uita că mi-ai promis, Jeel.” 


Totul părea aşa de lipsit de sens încât Leigh nu avea deloc 
impresia vreunui pericol personal. Mintea lui de-abia 
înregistrase schimbul acela de cuvinte. Se concentrase 
asupra realităţii care-i scăpase atenţiei. Rosti încet „Cu 
câteva clipe mai devreme tocmai ai spus: «Indiferent de ce 
se întâmplă cu fata.” Când am intrat, ai zis: «Spune-i să 
plece de aici înainte să păţească ceva». „Leigh zâmbi cu 
amărăciune. „Nu cred că mai este nevoie să spun că suntem 
departe de primejdia cumplită care ne ameninţa cu câteva 
minute înainte. Şi de-abia acum am observat motivul. Mai 
devreme l-am auzit pe amicul Jeel cum o provoca pe micuța 
mea prietenă să ridice arma. Constat că a ridicat-o. Deci 
apariţia mea tot a avut un oarecare efect.” Se întoarse şi se 
adresă direct fetei: „Ce facem, tragem sau ne retragem?” 

În locul fetei răspunse bărbatul: „Eu v-aş sfătui să vă 
retrageţi. Încă aş mai putea câştiga, dar nu sunt genul de 
erou care-şi asumă riscuri inutile într-o confruntare care ar 
putea fi fatală pentru el.” Adăugă apoi în beneficiul femeii: 
„Merla, putem să-l prindem oricând pe acest om, Leigh, mai 
ales că ştim cine e.” 

Fata nu mai pierdu vremea şi rosti: „După tine, domnule 
Leigh.” Nici el nu pierdu vremea ca s-o contrazică. 

Uşile metalice se trântiră în urma lui în vreme ce fugea 
prin tunel. După o clipă o simţi şi pe fată alergând cu 
uşurinţă chiar alături de el. 

Drama ireală, ciudată şi aproape fatală se încheiase, la fel 
de fantastic precum începuse. 

Afară, în faţa celebrului restaurant, se treziră înconjurați 
de lumina gri a amurgului. Se aflau pe o străduţă 
întunecată, iar oamenii treceau prin faţa lor cu expresia 
nefericită a celor care deja întârziaseră la cină. Se lăsa 
noaptea. Leigh aruncă o privire tovarăşei de drum. În 
lumina aceea slabă părea un băieţandru subţire care păşea 
cu îndrăzneală alături de el. Începu să râdă, mai întâi 
uşurat, apoi cu amărăciune. 


„Ce naiba a fost şi asta?” rosti. Am izbutit să scăpăm la un 
fir de păr? Sau am câştigat? Ce te-a făcut să crezi că te poţi 
substitui lui Dumnezeu, de le-ai dat celor două bestii 
douăsprezece ore ca să plece din sistemul solar?” 

Fata rămase tăcută. Mergea chiar înaintea lui, cu capul 
plecat nemulțumită. Se întoarse deodată şi îi zise: „Sper că 
ai destul bun-simţ ca să te abţii să spui cuiva ceea ce tocmai 
ai văzut şi ai auzit.” 

Leigh îi răspunse imediat „Dar este cea mai mare afacere 
pe care am pus mâna de când...” 

Glasul fetei părea să fie încărcat de milă atunci când îi 
zise: „Nu vei tipări nimic pentru că, în zece secunde, vei 
constata că nimeni din lumea asta nu ar crede nici măcar 
un singur cuvânt.” 

Leigh zâmbi încordat în întunericul străzii. „Psihologul 
mecanic va verifica fiecare silabă.” „Am venit pregătită şi 
pentru aşa ceva!” îi auzi glasul vibrant. Mâna ei se ridică 
deodată spre faţa lui. Leigh se feri cât putu, dar era prea 
târziu. 

Lumina se aprinse chiar în faţa lui cu o forţă ameţitoare, 
orbitoare, care explodă în nervul optic cu toată puterea 
agonizantă a intensității intolerabile. Leigh înjură tare, 
brutal şi dădu să-şi prindă duşmanul. Cu mâna dreaptă 
trecu pe lingă un umăr. O întinse şi pe stânga cu violenţă, 
dar nu prinse decât marginea unei mâneci, care se smulse 
dintre degetele lui fără probleme. 

„Drăcoaică mică ce eşti!” urlă furios. „M-ai orbit!” „O să-ţi 
revii”, se auzi răspunsul rece. „Dar vei descoperi că 
psihologul mecanic va analiza ceea ce-i spui şi va considera 
totul o simplă fantezie. Am fost nevoită să fac asta după ce 
tu ai ameninţat că vei publica totul. Bun, acum dă-mi arma.” 

Vederea începuse să-i revină. Leigh putea să-i desluşească 
corpul, o siluetă ceţoasă în noapte. În pofida durerii care 
nu-l slăbea, zâmbi cu amărăciune. Glasul îi deveni blând 
atunci când îi spuse: „locmai mi-am amintit că ai zis că 
pistolul ăsta nu trage cu gloanţe. Numai după felul în care-l 


y 


simţi în mână va face din el o dovadă clară a spuselor mele. 
Ca atare...” 

Zâmbetul i se ofili pe loc atunci când fata se apropie de el. 
Ţeava de metal îi fusese viaţă între coaste cu o asemenea 
forţă încât gemu de durere. 

„Dă-mi arma aia!” „Pe naiba ţi-o dau”, izbucni Leigh. 
„Snoabă mică şi nerecunoscătoare ce eşti, cum de 
îndrăzneşti să mă tratezi în felul ăsta după ce tocmai ţi-am 
salvat viaţa? Ar trebui să-ţi dau una în barbă de să nu te 
vezi.” 

Se opri din vorbă. Tocmai îşi dăduse seama că fata nu 
glumea deloc. Nu avea în faţă o fetiţă crescută pe la şcoli 
rafinate care nu ar fi avut curajul să tragă, ci o creatură cu 
sânge rece care dovedise ce hotărâre avea în faţa unui 
oponent cu mult mai periculos decât el. 

Niciodată nu avusese prejudecăţi cu privire la egalitatea 
dintre bărbaţi şi femei, mai ales că în clipa aceea nu se 
simţea sigur că ar fi putut s-o învingă pe fata care-l 
ameninţa. Grăbit, îi dădu arma. Fata o luă şi îi zise cu 
răceală: „Se pare că încă mai eşti sub impresia că intrarea 
ta în nava spaţială mi-a permis să ridic arma. Aici te înşeli. 
Nu ai făcut altceva decât să-mi oferi ocazia să le dovedesc 
care era situaţia şi că ei o dominau. Dar te asigur că ăsta a 
fost tot ajutorul tău. Aproape lipsit de valoare.” 

Leigh începu să râdă cu milă şi ironie. „În viaţa mea destul 
de scurtă”, rosti, „am învăţat să recunosc la o fiinţă umană 
calitatea personalităţii, a magnetismului pe care-l are. Şi tu 
eşti înzestrată cu aşa ceva, din plin, dar faţă de cei doi, nu 
reprezintă mare lucru, în special faţă de bărbat. Un individ 
teribil. Cred că este fiinţa umană cu cel mai nefiresc 
magnetism pe care am întâlnit-o vreodată. Doamnă, nu pot 
decât să ghicesc despre ce e vorba aici, dar dă-mi voie să-ţi 
dau un sfat prietenesc - Leigh se opri o clipă înainte să 
continue tăios - tu şi ceilalţi kluggi staţi cât mai departe de 
cuplul acela. Eu personal am de gând să pun poliţia pe 
urmele lor şi va avea loc un raid pe cinste la Separeul Trei. 


Nu mi-a plăcut deloc ameninţarea aceea, că mă pot captura 
oricând au chef. De ce tocmai pe mine?” Se întrerupse 
grăbit „Hei, unde crezi că te duci? Vreau să ştiu cum te 
cheamă. Vreau să ştiu ce te-a făcut să crezi că poţi să le 
porunceşti celor doi ce să facă. Cine naiba crezi că eşti?” 

Nu mai spuse şi altceva. O porni la fugă după ea, atent la 
fie care pas pe care-l făcea. O văzu pentru o clipă, o siluetă 
băieţească nedefinită în lumina unui felinar din colţul 
străzii. Apoi fata dispăru după primul colţ. Leigh tocmai se 
gândea că ea era singurul lui punct de contact cu tot ceea 
ce se petrecuse. lar dacă fata scăpa... 

Asudat dădu şi el colţul; imediat ce o văzu, constată că 
strada era întunecată şi lipsita de viaţă. Apoi observă o 
maşină. O maşină normală, cu capotă înaltă şi cu caroserie 
lungă şi joasă, care începuse să se mişte normal, fără 
zgomot. Dar după aceea scena din faţa lui deveni ireală. 
Maşina porni să se ridice. Uimitor, dar se ridicase de la sol. 
Mai observă în fugă cum roţile de cauciuc alb se pliau şi 
dispăreau din vedere. Cu o formă pură, ca de trabuc, nava 
spaţială care mai înainte fusese maşină se ridica într-un 
unghi ascuţit spre cer. 

Dispăru din vedere cu mare repeziciune. 

Deasupra lui Leigh se lăsase noaptea de un albastru ciudat 
de luminos. În pofida luminilor oraşului care se reflectau în 
întuneric, pe cer se puteau zări licărind şi câteva stele. 
Leigh rămase să privească spre ele, simțindu-se golit pe 
dinăuntru şi gândind: „E întocmai ca un vis. Acei - dreegi - 
care au venit din spaţiu - care se hrănesc cu sânge, nişte 
vampiri.” 

Simţindu-se înfometat, îşi cumpără o ciocolată de la un 
chioşc de pe stradă şi rămase alături ca s-o mănânce. 
Începu să se simtă ceva mai bine. Se apropie de prima priză 
de perete şi îşi conectă la ea comunicatorul de mână. 

„Jim”, rosti, „am un material pentru care am nevoie de 
ajutor; nu e încă bun de publicat, dar trebuie să stau de 
vorbă cu una dintre echipele de cercetare în care sunt 


reprezentate toate disciplinele. Crezi că poţi convinge 
biroul să autorizeze cheltuielile?” „Este ceva legat de 
afacerea cu vampiri?” „Da.” „În trecut am folosit o echipă 
de cercetare de la complexul Alpha. De ce nu te duci direct 
acolo? Iar eu îţi fac rost de autorizaţie până ajungi.” „Bine.” 

Tonul îi era calm. Sentimentul de nefiresc dispăruse. 
Reporterul Leigh redevenise el însuşi. 

Până şi cel mai bun echipament de detectare are limitele 
sale. Versiunea dreeg arăta cu acuratețe spre William 
Leigh. Se oprise asupra lui cu o fixitate greu de zdruncinat. 

Detectorul semăna cu o busolă. Adevărat, acul unei busole 
indică direcţia polului nord magnetic, dar nu poate spune 
absolut nimic despre ce face acel pol, ce altceva se mai 
găseşte acolo sau cine cu cine discută în apropierea lui, ori 
dacă există vreun fel de clădiri în zonă. 

Pentru aşa ceva - pentru a afla cu ce se îndeletnicea 
reporterul - fuseseră obligaţi să se furişeze pe cerul nopţii 
şi să privească în vreme ce indicatorul detectorului se 
oprise, drept sub ei, asupra unui complex de clădiri de 
sticlă şi oţel, pe a cărui firmă luminoasă stătea scris: 

INSTITUTUL DE CERCETĂRI ALPHA. 

Studii Ştiinţifice. 

Desigur, Jeel încercase să trimită o rază spion asupra 
complexului, dar aceasta se lovise de un ecran de forţă 
destul de nesofisticat. Era nesofisticat numai în sensul că 
fusese conceput din energii care mai întâi distorsionaseră 
raza spion şi apoi o returnaseră încărcata de paraziți. Nu 
era tehnologie înaltă, dar suficient de eficace. 

Jeel răbufni iritat: „Se pare că omul nostru s-a dus să 
ceară sfatul unor experţi. Decât să încercăm să străpungem 
câmpul ăla, mai bine stăm şi aşteptăm să iasă şi apoi îl 
urmărim până la bârlogul lui.” 

Femeia nu răspunse. Recunoscuse deja că acea cultură 
inferioară deţinea energie atomică şi baze energetice mari, 
vaste, cu care o singură navă spaţială, în pofida 
echipamentului ei superior, nu se putea confrunta. Ca 


atare, nu-i rămânea altă opţiune decât să aştepte cu 
răbdare alături de însoţitorul ei. 

„. William Leigh”, stătea scris în raportul de pe masa de 
lucru a lui Hammond, „în prezent reporter la Serviciul 
Planetar, s-a născut cu douăzeci şi opt de ani în urmă în 
vestul mijlociu din America de Nord, avându-i ca părinţi pe 
Cynthia Coster Leesoiff şi Jan Leesoiff, profesoară şi 
respectiv fermier. Familia şi-a schimbat legal numele în 
Leigh când micul William avea şapte ani. A fost un elev slab 
în clasele gimnaziale şi mediocru la liceu şi a absolvit 
colegiul din statul vestic Agua cu note medii, obţinând o 
diplomă în ziaristică. 

După absolvire, şi-a început cariera ca reporter la 
Sindicatul Naţional de Culegere a Ştirilor. A avut o carieră 
mediocră până când, la vârsta de douăzeci şi cinci de ani, a 
fost serios rănit în India, în timpul revoltelor din '57. A fost 
spitalizat când se afla în pragul morţii, dar şi-a revenit 
aproape în mod miraculos. Acesta a fost momentul în care 
cariera sa a devenit mult mai dinamică, indicând astfel că 
trupul şi mintea i-au fost suprastimulate de accident. 

La testele efectuate la colegiu, coeficientul său de 
inteligenţă nu a depăşit 123 - cerința minimă pentru studii 
şi pentru profesiunea de ziarist. Deşi nu s-au mai efectuat 
asemenea alte teste asupra lui, în urma succesului pe care 
l-a avut de atunci şi până-n prezent putem conchide că 
acum coeficientul lui depăşeşte 135 sau 140.” 

Hammond, un bărbat chipeş, cu chip senin, care nu părea 
să aibă mai mult de patruzeci de ani, studia îngândurat 
fotografia lui William Leigh ce fusese ataşată la raport. În 
cele din urmă ridică privirea spre Helen Wendell. „Un 
bărbat neobişnuit de arătos”, rosti în cele din urmă. „Ce 
ştim despre legăturile sale cu femeile?” „La vremea la care 
s-a produs accidentul, era logodit şi se pregătea de 
căsătorie”, răspunse femeia. „După ce a ieşit din spital a 
rupt logodna şi de atunci a avut numai mici legături 


pasagere, simple aventuri. Vrei să asculţi înregistrarea 
întâlnirii lui cu echipa noastră ştiinţifică?” 

Directorul executiv şi primul vicepreşedinte de la 
Cercetări Alpha scutură din cap. „Fă-mi numai un rezumat.” 

Femeia, care părea să aibă în jur de treizeci de ani, spuse: 
„Am supus atenţiei tale această chestiune din cauză că 
Leigh a făcut o analiză corectă, ceea ce numai noi doi 
suntem în măsură s-o ştim, a faptului că vampirii au venit 
din spaţiu şi că profesorul Ungarn şi fiica sa sunt de 
asemenea extratereştri. Desigur, echipa noastră a ascultat 
raportul lui cu scepticism şi la final a sugerat ca unul din 
psihologii mecanici sigilaţi să fie trimis în camera lui de la 
hotel. Ceea ce s-a şi făcut. Maşinăria îl va analiza în vreme 
ce doarme.” „Crezi că va acredita povestea lui?” „Mă 
îndoiesc. Cred că fata - Patricia Ungarn - a şters cu succes 
orice dovadă.” 

După un scurt moment de tăcere, femeia continuă: „Nu 
crezi c-ar trebui să chemăm în sistemul solar una dintre 
navele de patrulare?” 

Hammond scutură din cap. „Cu o clipă înainte am rămas 
tăcut pentru că mă întrebam ce să-ţi dezvălui şi ce nu. Sunt 
puţin uimit să constat câtă vreme a trecut de când eu şi cu 
Sloan am discutat pe marginea acestei probleme - parcă 
prin '57. Sloan era preşedintele de la Cercetări Alpha. 
Atunci de-abia primise o comunicare că în trei ani va apărea 
o soluţie de bază.” 

Helen întoarse capul şi-l privi cu uimire. „Ile gândeşti la 
ceva «de bază» într-un anume sens?” 

Hammond încuviinţă din cap, fără să mai adauge şi vreo 
explicaţie. 

„Dumnezeule!” suflă femeia înspăimântată... Atunci 
reporterul ăsta - William Leigh - este total nepregătit 
pentru ceea ce-l aşteaptă.” 

Pe buzele lui Hammond apăru un zâmbet amar. „Ei bine, 
draga mea, când priveşti problema din acest unghi, nu-ţi 
pot spune decât: «Cine de pe lumea asta este cu adevărat 


pregătit?» „ „Bănuiesc că ai dreptate.” „Va trebui să fim 
extrem de precauţi”, rosti bărbatul. Aceşti dreegi nu sunt la 
un anumit nivel, cu nimic mai isteţi decât unii extratereştri - 
ca noi, bunăoară - care trăiesc aici de o bună bucată de 
vreme. Dar ei sunt singurii nemuritori din universul 
cunoscut care au un coeficient de inteligenţă sub 1000. 
Sunt foarte periculoşi pentru că au experienţă, au trecut 
prin multe. Zâmbetul deveni ceva mai larg. Fie că mă crezi 
sau nu, în urma acestei situaţii, deja am primit două apeluri 
prin care ni se cere adăpost şi ajutor. Până vom izbuti să 
descoperim faimoasa soluţie de bază vom fi probabil nevoiţi 
să adăpostim sub ecranul nostru protector întreaga 
comunitate interstelară.” „Nu s-a înregistrat nici o 
încercare de influențare?” „Niciuna.” „Cum rămâne atunci 
cu fiinţele umane din organizaţie cu care Leigh a intrat în 
contact?” „Dă-mi lista.” 

Lista fu adusă imediat la masa de lucru. Era compusă 
numai din trei nume: dr. Henry Gloge, Barbara Ellington şi 
Vince Strather. „Mda, bun. Pe Gloge îl ştiu. Cine sunt 
ceilalţi?” „Barbara este o dactilografa din secţia de 
stenografie de la parter, iar Vince, fototehnician clasa a 
doua, lucrează în unul dintre laboratoare.” 

Hammond dădu din cap hotărât „Pentru câtă vreme o să 
dureze criza, găseşte câte o misiune pentru fiecare dintre 
ei, la una dintre sucursalele noastre asiatice sau europene.” 
„Cred”, rosti Helen cu îndoială, „că i-aş putea convinge pe 
Barbara şi pe Vince că sunt de fapt promovați.” „E o 
explicaţie la fel de bună ca oricare alta. Dacă este omeneşte 
posibil, scoate-i din ţară până la miezul nopţii.” 

Bilele mici şi strălucitoare ale psihologului mecanic se 
învârteau din ce în ce mai repede, în cele din urmă formară 
laolaltă un singur cerc de lumină în întunericul din cameră. 
De-abia atunci, primul jet de psiho-gaz îi ajunse la nări. 
Leigh se simţi deodată plutind pe panta somnului. În 
depărtarea întunecată un glas prinse să vorbească şi părea 
să vină aşa de departe încât nu se putea desluşi nici măcar 


un cuvânt. Nu era decât sunetul, ciudat de slab, şi 
sentimentul, mai puternic cu fiecare secundă, că în curând 
va putea auzi toate lucrurile fascinante pe care le spunea 
glasul. 

Dorinţa de a auzi, de a deveni una cu sunetul şoptit trăgea 
de el în impulsuri ritmice, ca valurile. Promisiunea unei 
viitoare înţelegeri continua însă să rămână neîmplinită. O 
vreme dorinţa adăstă undeva în spatele minţii, alături de 
sunetul melodios şi prietenos, dar apoi începu să dispară 
încetul cu încetul. Leigh căzu într-un somn adânc, hipnotic, 
în vreme ce alături de el maşinăria continua să zumzăie. 

Când deschise ochii, în afara scaunului din colţ care era 
luminat de lampadarul de alături, camera era în continuare 
scufundată în întuneric. Deşi conul de lumină cădea pe 
corpul unei femei cu haine închise la culoare, chipul ei 
rămăsese ascuns în umbra de deasupra. 

— Probabil că făcuse o mişcare, pentru că femeia îşi 
întrerupse lectura unor foi de imprimantă şi se întoarse 
spre el. Imediat după aceea auzi glasul Merlei, femeia 
dreeg: „Fata a făcut o treabă bună atunci când ţi-a şters 
amintirile din subconştient. Nu există decât un singur 
indiciu posibil cu privire la identitatea ei şi...” 

Cuvintele continuau să curgă, dar creierul lui, după ce o 
recunoscuse, refuza să mai asculte, din cauza şocului. Era 
prea multă, prea multă frică acumulată într-un răstimp 
prea scurt. Leigh redeveni pentru o clipă copil, ţesând în 
minte tot felul de planuri fantastice de evadare. Dacă s-ar 
putea strecura uşor spre marginea patului, departe de locul 
în care se afla în momentul acela, şi dacă ar fugi spre uşa 
de la baie... 

„Zău aşa, domnule Leigh”, îi ajunse la urechi vocea femeii, 
„cred că de acum ne cunoşti destul de bine ca să nu mai fi 
ispitit să faci vreo prostie. Chiar nu-ţi dai seama că dacă aş 
fi avut de gând să te omor, aş fi făcut-o mult mai uşor atunci 
când dormeai?” 


Leigh rămase nemişcat. Încercă să-şi limpezească mintea 
în vreme ce-şi umezea de zor buzele uscate. Cuvintele ei 
nu-l liniştiseră deloc. 

„Ce - vrei - de - la - mine?” izbuti să rostească cu 
greutate. 

„Informaţii!” veni răspunsul laconic. „Ce era cu fata aia?” 
„Nu ştiu.” Leigh privi spre umbra în care era ascuns chipul 
ei. Cum ochii i se adaptaseră la semiobscuritatea din jur, 
putea observa destul de bine strălucirea aurie a părului 
Merlei. „Eu am crezut că ştiţi voi.” Continuă pe un ton 
grăbit: „Am crezut că ştiţi deja cine-i Observatorul Galactic, 
ceea ce înseamnă că şi pe fata o puteţi identifica oricând.” 

Leigh avu impresia că femeia-i zâmbea. Apoi îi auzi iar 
glasul: „Ceea ce am declarat cu privire la identitatea 
Observatorului nu a avut alt scop decât inducerea voastră 
în eroare. Nu uita că ajunsesem cu toţii într-o situaţie 
imposibilă.” 

Leigh avea în gură gustul amar al fricii. Dar teama 
disperată de mai înainte începu să pălească atunci când îşi 
dădu seama că femeia tocmai mărturisise că şi ei avuseseră 
momentul lor de slăbiciune. Ceea ce însemna că specia 
dreeg nu era formată din supraoameni, aşa cum crezuse el. 
Uşurarea fu urmată imediat de nevoia de precauţie. 
Atenţie”, îşi spuse singur, „nu e cazul să încep să-i 
subestimez.” Dar tot nu se putu reţine să nu spună: „Aş 
vrea să subliniez faptul că aşa-numita voastră victorie nu a 
fost încununată cu un mare succes. Felul în care m-a 
ameninţat soţul tău, că mă puteţi prinde oricând, ar fi putut 
să vă strice toate planurile.” 

Glasul femeii căpătă o nuanţă de dispreţ „Dacă ai avea 
ceva habar de psihologie, atunci ţi-ai da seama că tocmai 
ameninţarea lui, în termeni destul de vagi, te-a momit să nu 
faci nimic şi astfel să te laşi prins în cele din urmă. Este clar 
că nu ai făcut nici cel mai mic efort ca să-ţi aperi spatele la 
nevoie. lar fata n-a schiţat nici un gest ca să te apere.” 


Insinuarea nevoalată cu privire la folosirea unor asemenea 
tactici subtile avu darul să-l sperie iar pe Leigh. În 
străfundul minţii se şi întreba: „Ce final a plănuit femeia 
dreeg pentru această întâlnire fantastică?” „Sunt sigură că- 
ţi dai seama”, continuă femeia aproape cu blândeţe, „că 
pentru noi eşti la fel de valoros şi dacă eşti în viaţă - şi dacă 
o să mori. Nu există altă alternativă. le-aş sfătui să 
cooperezi fără reţineri şi să răspunzi repede şi cu 
sinceritate la întrebările mele. Din păcate pentru tine, eşti 
vârât în afacerea asta până peste cap.” 

Deci aşa stăteau lucrurile. Leigh simţi cum i se scurgea 
sudoarea pe obraji. Observă cu oroare cât de tare-i 
tremurau degetele atunci când întinse mâna să-şi ia o 
ţigară de pe măsuţa de lângă pat în vreme ce se chinuia s-o 
aprindă, întoarse privirea spre fereastră. Resimţi o undă de 
neplăcere. Afară ploua cu furie, iar picăturile de ploaie se 
loveau fără zgomot de sticla antifonică a geamului. 

Îşi imagina străzile reci şi pustii, întunecate de noaptea 
cea ploioasă. Străzi părăsite, ca şi Leigh. Şi el se simţea 
părăsit acolo. Toţi prietenii pe care-i avea, împrăştiaţi pe 
toată întinderea planetei, nu-i puteau oferi nici măcar un 
gram de putere în plus, nu-i puteau aduce nici măcar o 
singură rază de speranţă, ceva care să-l ajute s-o înfrângă 
într-un fel pe femeia care stătea calmă în cercul de lumină 
şi care continua sări studieze cu ochii aceia pătrunzători, 
ascunşi în conul de umbră. 

Leigh făcu un efort şi încercă să se adune. Apoi rosti: 
„Bănuiesc că foile din mâna ta reprezintă raportul 
psihografului. Ce scrie?” „Mă simt sincer dezamăgită.” 
Glasul ei părea să vină de foarte departe. „Am găsit un fel 
de avertisment cu privire la dieta ta. Se pare că nuai 
obiceiul să mănânci regulat.” 

Se apucase să se joace cu el. Felul în care încercase să 
glumească o făcuse să pară de-a dreptul inumană. Poate din 
cauză că vorbele ei nu se potriveau cu realitatea, le loveau 
de imensitatea neagră a spaţiului din care venise, de nevoia 


nenaturală care îi împinsese, pe ea şi pe bărbatul care o 
însoțea, să invadeze tocmai Pământul neajutorat. Leigh se 
cutremură. Apoi îşi spuse singur, cu asprime: „La naiba, am 
ajuns să mă sperii de unul singur. Câtă vreme nu se mişcă 
din scaunul ăla, nu are cum s-o facă pe vampiroaică cu 
mine.” Imediat după aceea rosti cu glas tare: „Dacă nu mai 
apare şi altceva în raport tare mi-e teamă că nu am cum să 
te ajut. De aceea, cred că ar fi bine să pleci. N-aş putea 
spune că prezenţa ta mă face prea fericit.” 

În mod pervers, Leigh se aşteptase ca ea să râdă. Dar n-a 
fost aşa. Femeia rămase mai departe neclintită pe scaunul 
ei şi doar ochii i se vedeau strălucind vag în umbră. În cele 
din urmă îi zise: „Vom trece împreună prin raport. Cred că 
am putea să omitem fără probleme detaliile referitoare la 
sănătatea ta pentru că sunt absolut irelevante. Dar am 
descoperit câţiva factori pe care aş vrea să-i analizez mai 
bine. Cine este profesorul Ungarn?” „Un om de ştiinţă”, 
răspunse Leigh cu sinceritate. „El a inventat sistemul de 
hipnoză mecanică. După ce s-au descoperit cele două 
crime, care au fost puse imediat în seama unor perverşi, a 
fost chemat aici de urgenţă.” „Ştii cumva cum arată 
profesorul?” „Nu l-am văzut niciodată”, rosti Leigh fără 
grabă. „Nu acordă niciodată interviuri şi fotografia lui nu 
mai este disponibilă. Am auzit tot felul de istorii despre el, 
dar... Ezita o clipă. Nu-i dăduse decât informaţii generale, 
dar dacă şi acestea erau periculoase?” „Istoriile pe care le- 
ai auzit”, îl îmboldi femeia, „ţi-au lăsat cumva impresia că ar 
fi vorba de un om cu un magnetism cu totul ieşit din 
comun? Sau că pe chipul lui se pot observa cu uşurinţă linii 
adânci de suferinţă mintală? Că are un aer de resemnare?” 
„Resemnare faţă de ce?” izbucni Leigh exasperat, „Habar 
nu am despre ce vorbeşti. Nu am văzut decât nişte 
fotografii care arătau chipul sensibil şi obosit al unui bărbat 
distins.” 

Femeia nu-l slăbi, ci continuă cu interogatoriul: „Crezi că 
aş putea găsi mai multe informaţii prin biblioteci?” „Sau la 


morga Serviciului Planetar”, răspunse Leigh fără să se 
gândească, deşi după aceea şi-ar fi dorit să-şi fi tăiat limba 
decât să fi oferit gratuit o asemenea informaţie. 

„Morga?” se miră femeia. 

Leigh se apucă să-i explice despre ce era vorba, în vreme 
ce glasul îi tremura de furie greu reţinută pentru prostia pe 
care o făcuse. De câteva secunde bune în mintea lui se 
înfiripase un gând neplăcut. Era cu putinţă ca femeia să se 
afle pe drumul cel bun? Izbutea să obţină răspunsuri 
dăunătoare celor din jur pentru că el nu era în stare să se 
adune suficient încât să mintă? Se simţi copleşit de un 
sentiment acut de nedreptate din cauza felului rapid în care 
femeia reuşise să descopere, din indicii disparate, 
identitatea Observatorului. Pentru că, la naiba, era posibil 
ca acesta să fie tocmai profesorul Ungarn. 

Ungarn era o persoană misterioasă, un mare om de 
ştiinţă, un inventator talentat într-o duzină de domenii 
diferite, unul mai dificil ca altul. Leigh ştia că se retrăsese 
pe un meteorit aproape de lunile lui Jupiter, împreună cu 
fiica sa, Patricia. Doamne, Patrick - Patricia! 

Firul acelui gând se rupse atunci când femeia întrebă: 
„Crezi că cei de la birou ar putea transmite informaţiile 
înregistratorului pe care-l ai aici?” „D-da.” Şovăiala lui era 
aşa de clară încât femeia se aplecă puţin în cercul de 
lumină. Pentru o clipă părul auriu luci şi ochii albaştri o 
fixară cu un amuzament rece, de-a dreptul satanic. 

„Aha!” rosti ea. „Deci aşa crezi, nu?” 

Femeia începu să râdă, cu hohote plăcute, muzicale. Dar 
râsul se opri deodată, nenatural, pe o notă înaltă. După 
care - deşi Leigh nu o văzuse făcând nici o mişcare - în 
mână îi apăru o armă cu aspect metalic, îndreptată asupra 
lui. La urechi îi ajunse glasul ei, poruncitor şi aspru: „Acum 
o să te dai jos din pat, o să-ţi porneşti înregistratorul şi n-o 
să faci nici un gest de prisos, n-o să spui nici un cuvânt în 
plus decât strictul necesar.” 


Leigh prinse să se mişte încet ascultând de porunca ei. 
Atunci când se ridică în picioare, încăperea începu să se 
legene. Se gândi îngreţoşat că un leşin ar fi fost foarte 
nimerit în situaţia lui. Dar ştia că era ceva peste puterea 
trupului său extrem de robust. Toată situaţia aceea era 
aproape de nesuportat. Constată posac, după câţiva paşi, că 
deja se simţea ceva mai bine. Pentru prima oară în viaţă ura 
forţa şi sănătatea propriului fizic. Când ajunse la destinaţie, 
reglă aparatul şi rosti: „William Leigh te deranjează. Dă-mi 
toată marfa despre profesorul Garrett Ungarn.” 

Urmară câteva momente de linişte, apoi, din aparat 
răsună un glas plictisit: „S-a făcut. Semnează formularul”. 

Leigh se supuse şi apoi privi cum semnătura i se dizolva în 
maşinărie. Atunci, pe când se îndrepta de spate, o auzi pe 
femeie spunând: „Ce zici, Jeel, citim aici sau mai bine luăm 
aparatul cu noi?” 

Leigh, clipind nedumerit se răsuci, iar ceea ce văzu îl făcu 
să se aşeze pe bâjbâite pe marginea patului. Jeel, dreegul, 
era sprijinit neglijent de canatul uşii de la baie; un bărbat 
întunecat de o frumuseţe malignă, cu un zâmbet neplăcut 
pe buze. În spatele lui - deşi părea incredibil, în spatele lui, 
prin uşa deschisă a băii, nu se mai vedea cada strălucitoare 
şi nici faianţa albă, ci numai o altă uşă îndărătul căreia mai 
era una, deschisă, prin care se ghicea tocmai camera de 
control a navei spaţiale dreeg! 

Nu avea halucinaţii, era chiar acolo, aşa cum o văzuse în 
solul tare de sub Constantine's. Vedea foarte clar acelaşi 
colţ al patului somptuos, secţiunea impozanta cu 
instrumentele de bord şi podeaua acoperita de mochetă 
groasă, elegantă. În baia lui! 

„Şi eu îmi ţin nava spaţială în baie!” cugetă Leigh în pragul 
nebuniei. 

Vocea sonoră a bărbatului îl scoase din transa în care se 
afundase, atunci când rosti: „Cred c-ar fi mai bine să 
plecăm. Mi-e destul de greu să menţin nava în planul spaţio- 
timpului alternativ. la aparatul şi pe individ şi...” 


Leigh nu mai înregistra ultimele cuvinte. Tocmai se chinuia 
să-şi întoarcă mintea de la enigma navei din baie. 

„Mă - luaţi - şi - pe - mine?” „Desigur, îi răspunse femeia. 
Mi-ai fost promis şi, în afară de asta, vom avea nevoie de 
ajutorul tău ca să descoperim meteoritul lui Ungara.” 

Leigh, redus la tăcere, constată că era incapabil să mai 
judece clar. După o clipă se uită pe geam şi văzu că ploaia 
continua să cadă cu aceeaşi furie, cu picături mari, 
lucitoare, care apoi se scurgeau întunecate. Noapte rece, 
ploaie întunecată, un destin negru - toate se potriveau cu 
gândurile lui amare. Făcu un efort şi îşi forţă mintea şi 
corpul să se relaxeze. Când se întoarse iar spre 
extratereştrii care-l capturaseră, reporterul Leigh îşi 
acceptase soarta cu o resemnare rece şi era gata să lupte 
pentru viaţa şa. „Nu văd ce motiv aş avea ca să vin cu voi”, 
le zise. „lar dacă vă închipuiţi că am de gând să vă ajut să-l 
distrugeţi pe Observator, atunci sunteţi nebuni de legat” 

Femeia îi răspunse pe un ton indiferent „în raportul 
psihografului am găsit o mică referinţă cu privire la o 
anume doamnă Jan Leigh, care locuieşte într-un orăşel 
numit Relton, de pe coasta Pacificului. Am putea ajunge 
acolo într-o jumătate de oră, iar o clipă după aceea am 
putea s-o distrugem fără efort pe mama ta şi casa în care 
stă. Sau am putea adăuga sângele ei la rezerva noastră.” 
„Ea nu, e prea bătrână”, se opuse bărbatul, pe un ton rece 
ca gheaţa. „Nu avem nevoie de sângele bătrânilor.” 

Obiecţia lui Jeel îl îngrozi pe Leigh. Parcă vedea deja nava 
imensă, silenţioasă, cum zbura cu o viteză incredibilă pe 
cerul estic, pe deasupra aşezărilor paşnice. Raza de energie 
distrugătoare ar mătura un întreg orăşel înainte ca nava să 
dispară cu aceeaşi viteză de necrezut deasupra oceanului 
întunecat. 

Imaginea cumplită dispăru. Femeia tocmai îi mărturisea 
pe un ton ceva mai blând: „Jeel şi cu mine am pus la punct 
un sistem foarte interesant de anchetare a raselor 
inferioare. Dintr-un motiv obscur, am constatat că numai 


simpla lui prezenţă are darul să-i îngrozească pe oameni. 
De asemenea, am observat că oamenii au aceeaşi reacţie şi 
faţă de mine, atunci când mă văd la lumină puternică. Din 
cauza asta am aranjat mereu ca toate întâlnirile să aibă loc 
atunci când eu sunt în semiobscuritate, iar Jeel se află 
nevăzut, pe undeva pe aproape. S-a dovedit a fi o tactică 
eficientă.” 

Merla se ridică de pe scaun, arătându-şi silueta înaltă, 
drapată într-o fustă strâmtă şi o bluză elegantă, închisă la 
culoare. „Mergem?” continuă ea. „Să nu uiţi să iei şi 
aparatul cu tine, domnule Leigh.” „Mai bine iau eu 
aparatul”, interveni dreegul. 

Leigh se întoarse ca muşcat de şarpe ca să privească la 
chipul frumos, dar extrem de dur al acelui bărbat teribil, 
care, se părea că-i ghicise intenţia disperată. Înainte ca el 
să fi avut vreme să schiţeze măcar o mişcare, dreegul se 
afla deja în faţa aparatului mic, aşezat pe colţul biroului. 

„Cum funcţionează?” îl auzi întrebând. 

Leigh se apropie de el. Încă mai nutrea speranţa că va 
izbuti să facă ceea ce-şi propusese, fără vreun pericol 
adiţional pentru cineva. Dacă se gândea mai bine, nici 
pentru ei n-ar fi fost mare pagubă, decât dacă se apucau să 
caute meteoritul lui Ungarn şi aveau de gând să pornească 
imediat în spaţiu. Dacă plecau imediat atunci avea ocazia 
să-i mai întârzie puţin. Se hotări deodată cum să acţioneze 
şi răspunse: „Apasă pe tasta pe care scrie «Titluri», iar pe 
ecranul aparatului vor începe să apară toate titlurile 
principale.” „Mda, pare rezonabil”, răspunse dreegul, 
încuviinţând din cap, înainte să întindă mâna ca să apese pe 
butonul indicat înregistratorul începu să zumzăie uşor şi pe 
ecranul mic şi transparent începură să apară titlurile. Nu 
erau foarte multe. „Meteoritul pe care locuieşte”, citi 
dreegul. „Asta-i ce căutam. Care-i următorul pas?” 

Apasă pe tasta cu marcajul «Subtitluri».” 

Leigh se simţea scuturat de fiori reci de frică. Gemu în 
sinea sa. Era cu putinţă ca acea creatură să obţină până la 


urmă ceea ce dorea? Era sigur că cineva înzestrat cu o 
asemenea inteligenţă magnifică nu avea să se lase abătut 
de la secvenţa logică pe care o urmase până atunci. Se forţă 
să rămână la fel de indiferent şi de posac. Din păcate, n- 
avea de ales, trebuia să-şi asume riscul. 

„Subtitlul pe care-l doresc, rosti dreegul, a apărut sub 
numele «Locaţie». În faţa lui este un număr, unu. Ce trebuie 
să fac mai departe?” „Apasă pe tasta cu numărul 1”, 
răspunse Leigh, „apoi pe cea pe care scrie «Acoperire 
generală».” 

În clipa în care pronunţase acele cuvinte, corpul i se 
încordase fără voie. Dacă şmecheria lui ţinea, şi nu vedea 
motivul pentru care n-ar fi prins, atunci tasta numărul 1 
avea să dezvăluie informaţiile de sub titlul acela. Mai mult 
ca sigur dreegul nici nu ar fi vrut şi altceva pe moment în 
fond, era mai degrabă un test iar cei doi păreau să se 
grăbească. Ceva mai târziu, când creatura avea să 
descopere că tasta «Acoperire Generală» dizolvase toate 
celelalte informaţii, avea să fie mult prea târziu. 

Gândul acela plăcut dispăru. Leigh tresări. Dreegul îl 
privea necruţător. lar apoi îi şi zise: „Vocea ta a fost ca o 
orgă; fiecare cuvânt încărcat de sugestii subtile, care 
înseamnă mult pentru o ureche exersată. De aceea -un 
zâmbet feroce urâţi chipul frumos - voi apăsa pe tasta cu 
numărul 1, dar nu şi pe cea cu «Acoperire generală». 
Imediat ce voi citi articolul de pe înregistrator mă voi ocupa 
de ţine, pentru cursa pe care mi-ai întins-o. Pedeapsa este - 
moartea.” „Jeel!” „Moartea!” repetă bărbatul cu hotărâre. 
Femeia nu mai comentă. 

În încăpere se lăsă tăcerea. Nu se mai auzea decât 
murmurul încet al înregistratorului. Mintea lui Leigh se 
golise. Se simţea amorţit şi doar încetul cu încetul realiză că 
se afla în pragul unei nopţi mai întunecate decât întinderea 
neagră a spaţiului din care veniseră acei monştri cu chip 
uman. 


V 


Se simţea înrudit cu ploaia care se lovea fără zgomot de 
sticla geamurilor. Îşi întoarse ochii spre aparat şi spre 
bărbatul mare şi posac care privea îngândurat la cuvintele 
care se în tindeau pe micul ecran. Mintea începu să-i 
funcţioneze iar. Realiză tulburat că îşi găsise un ţel. 

Dacă tot nu putea scăpa de moarte, cel puţin putea să 
încerce să apese pe tasta «Acoperire generală». Se uită 
ţintă la ea, măsurând distanţa. Trei paşi, socoti, poate 
patru. Dacă se arunca spre ea, nici măcar un dreeg nu ar fi 
putut lupta cu greutatea considerabilă a corpului lui masiv 
şi n-ar fi putut împiedica degetele întinse să apese pe ea, 
nu? În fond, mai acţionase pe neaşteptate şi înainte şi-i 
zăpăcise pe cei doi dreegi, permițându-i fetei profesorului 
Ungarn - în ciuda protestelor ei - să ridice arma în poziţie 
de tragere. 

Observă că bărbatul nu se mai uita la aparat, ci se 
întorsese, cu o expresie de nemulţumire, spre femeie. Merla 
îl văzu şi-l întrebă din umbra în care se aşezase din nou: „Ei 
bine?” 

Bărbatul se încruntă. „Coordonatele exacte nu apar 
nicăieri. Se pare că în sistemul ăsta nu s-a trecut încă la 
dezvoltarea sistematică a meteoriţilor. De fapt, treaba asta 
am bănuit-o de la început. Au ieşit în spaţiu de numai un 
secol, iar planetele cele noi şi lunile lui Jupiter au absorbit 
mare parte din energia şi lăcomia exploratorilor.” „Atâta 
lucru aş fi putut să vă spun şi eu”, interveni Leigh. 

Dacă se putea strecura ceva mai aproape de latura 
înregistratorului, astfel încât dreegul să fie obligat să facă 
ceva mai mult decât să întindă braţul... 

Bărbatul tocmai spunea: „Am observat că se face aluzie la 
un anume individ care transportă mâncare şi alte provizii 
de pe luna Europa la meteoritul lui Ungarn. Va trebui să-l... 
Convingem pe acest om să ne arate drumul.” „Cât de 
curând”, intră Leigh în vorbă, „veţi descoperi că nu toate 
fiinţele umane se lasă convinse de voi. Cu ce-l veţi şantaja 


pe omul ăsta? Dacă nu are o mamă?” „Are în schimb - 
viaţa!” rosti încet femeia. 

„E destul să se uite bine la voi şi o să-şi dea seama că o va 
pierde oricum”, izbucni Leigh. 

Cât vorbise, izbutise să facă un pas spre stânga, de aceea 
se simţise îmboldit să spună ceva, orice, ca să-şi acopere 
mişcarea. Dar glasul îl trădase din nou. Nici nu era de 
mirare. Chipul rece al bărbatului nu prevestea nimic bun. 

„Am putea”, rosti femeia deodată, „să-l folosim pe William 
Leigh ca să-l convingem.” 

Deşi cuvintele fuseseră rostite cu calm, avură darul să-l 
şocheze pe Leigh. Pentru că-i oferiseră o mică rază de 
speranţă. Ceea ce-i afectase serios dorinţa de a mai acţiona. 
Ţelul de dinainte se dizolvase. Reporterul se chinui să 
readucă la suprafaţa mintii hotărârea dură care-l animase 
cu câteva clipe înainte. Îşi fixă atenţia asupra 
înregistratorului, dar femeia începuse să vorbească iar şi 
mintea lui se agăța cu disperare de fiecare vorbă a ei. 

„Este un sclav prea valoros ca să-l distrugem. Putem să-i 
luăm oricând sângele şi energia, dar acum trebuie să-l 
trimitem pe Europa, ca să-l găsească pe pilotul care face 
cursa spre meteoritul lui Ungarn şi care să-l ducă până 
acolo. Dacă am putea investiga interiorul, atunci atacul 
nostru ar fi considerabil mai simplu, unde mai pui că există 
posibilitatea să descoperim dacă nu au apărut arme noi, 
despre care ar trebui să ştim mai multe. Nu trebuie să 
subestimăm ştiinţa Marilor Galactici. Desigur, înainte să-l 
eliberăm pe Leigh, va trebui să-i umblăm puţin la minte şi 
să ştergem din ea tot ce s-a petrecut acum. Identificarea 
profesorului Ungarn drept Observatorul Galactic va deveni 
mai plauzibilă pentru Leigh dacă rescriem raportul 
psihografului. Mâine dimineaţă se va trezi în patul lui cu un 
nou ţel, bazat pe un simplu impuls uman, cum ar fi 
dragostea pentru o fată.” 

Pentru că Jeel o lăsa pe femeie că continue, fără s-o 
întrerupă, culoarea reapăru în obrajii lui Leigh. Apoi 


roşeaţa deveni mai intensă când se gândi că femeia se 
aştepta oricum la trădare din partea lui. Însă aşa de slabă îi 
era rezistenţa la gândul că avea să mai trăiască o vreme, 
încât de-abia reuşi să protesteze fără vlagă: „Dacă vă 
imaginaţi c-o să mă îndrăgostesc de o tipă care are de două 
ori coeficientul meu de inteligenţă, atunci...” 

Femeia-l întrerupse supărată: „Iaci din gură, idiot ce eşti! 
Chiar nu vezi că ţi-am salvat viaţa?” 

Bărbatul rosti şi el pe un ton de gheaţă: „Da, ne vom folosi 
de el, nu pentru că ar fi esenţial, ci pentru că avem timp la 
dispoziţie ca să căutăm să obţinem victorii cât mai uşoare. 
Primii membri ai tribului dreeg nu vor ajunge aici decât 
peste o lună şi jumătate, iar domnului Leigh îi va fi necesară 
cam o lună ca să ajungă pe Europa cu una din navele 
pământeşti de pasageri, care sunt foarte încete. Din 
fericire, cea mai apropiată bază militară galactică se află la 
peste trei luni lumină - mă refer la viteza galactică. Iar în 
final, mai zise dreegul, întorcându-se cu iuţeală spre Leigh 
şi aţintindu-l cu ochii aceia negri care semănau cu două 
cazane cu smoală în clocot ca un memento pentru 
încercarea ta de a ne trage pe sfoară şi drept pedeapsă 
pentru toate ofensele aduse, acum suportă!” 

Leigh încercă disperat să se ferească de ţeava scurtă de 
metal care-l ameninţa. Muşchii încercară în zadar să-l 
îndepărteze de primejdie. Se întinse spre înregistrator - 
dar ceva îi prinse corpul. Ceva ce nu era de natură fizică. 

Durerea care-l străbătu părea mortală. Nu se văzuse nici o 
flamă de energie, doar strălucirea pală a metalului. Dar 
nervii i se contorsionau din cauza durerii; o forţă enormă îi 
contractase muşchii gâtului, îngheţând urletul care se 
plămădise în piept, întreaga lui fiinţă întâmpină cu bucurie 
întunericul care estompa durerea cumplită. 

Atunci când scena se încheie, Hammond se întoarse cu 
spatele la placa de vizionare şi îi zâmbi lui Helen Wendell. 
„Deci ăsta este faimosul vampir dreeg, rosti el. Viaţa este 
plină de surprize, nu crezi?” 


Femeia încuviinţă din cap cu seriozitate. „loată viaţa am 
ştiut de existenţa lor şi uite că în cele din urmă, tocmai pe 
planeta asta înapoiată am ajuns să vedem unul. Adică - se, 
cutremură uşor - doi.” Tăcu o clipă, apoi adăugă: „Femeia 
este îngrozitoare. Crezi că au bănuit că ne-am folosit de 
psihologul mecanic ca intermediar pentru a-i observa?” 
întrebă îngândurată. 

Jeel a căutat orice sursă de primejdie”, veni răspunsul. 
„Cum n-a găsit nimic de genul ăsta, sunt sigur că nu i-a mai 
păsat de altceva.” 

Hammond se ridică de pe canapeaua din faţa 
instrumentului de vizionare şi se îndreptă spre masa de 
lucru. Se aşeză cât mai comod pe scaunul din spatele ei. 
Helen îi urmă exemplul. Era o femeie zveltă, rapidă şi 
graţioasă şi se aşeză pe fotoliul din faţa lui cu mişcări 
uşoare şi cu o expresie preocupată pe chip. 

„Şi acum ce facem?” îl întrebă. 

„Deocamdată nimic. Să nu uităm că vom putea urmări o 
acţiune poliţienească iniţiată de unul din Cei Mari cu mai 
bine de trei ani pământeşti în urmă.” Hammond părea 
ciudat de încântat de acel gând. „Îţi dai seama”, continuă el, 
„că s-ar putea să avem, marele privilegiu de a observa o 
operaţiune condusă de una din aceste superfiinţe? Ar putea 
fi o ocazie unică în viaţa noastră.” „Mda.” 

Chipul frumos al lui Hammond trăda uimirea. „E foarte 
interesant faptul că un Mare Galactic a observat în fine 
situaţia dreeg. Sunt aşa de multe crime şi războaie printre 
rasele inferioare din aceasta parte a universului încât, privit 
totul în ansamblu, trebuie să semene cu un măcel fără 
rost.” „lrebuie să admit că, uneori, şi mie mi se pare la fel”, 
mărturisi Helen Wendell. 

Hammond se încruntă. „Ceva îmi spune că şi noi vom fi 
direct implicaţi în cele din urmă, mai ales că preşedintele 
nostru a fost prevenit dinainte de această criză.” 
„Dumnezeule!” gemu femeia. 


„Spune-mi, te rog, unde sunt cei trei oameni de pe lista pe 
care mi-ai făcut-o? Barbara Ellington, Vince Strather şi dr. 
Gloge. Au fost scoşi cu succes din ţară?” „Nu ne-a fost deloc 
uşor să-l urnim pe dr. Gloge. După cum ştii, el se ocupă de 
Proiectul Omega. Noroc că am aflat de existenţa unui 
cameleon asiatic pe care dorea să-l studieze, drept care l- 
am trimis la complexul nostru din Tokio ca să-l poată 
observa chiar în habitatul lui natural. Tânărul, Vince, nu 
prea voia să plece din ţară, continuă Helen. E genul de om 
furios; deşi nu mi-a spus de-a dreptul, am înţeles că 
bănuieşte că cineva din departamentul lui încearcă să-i ia 
locul.” „Deci - zâmbi ea - nu a fost nevoie să-i promit un 
post nou ci numai să-l asigur că-l va primi pe cel de 
dinainte.” „Observ că nu ţi-ai pierdut îndemânarea”, o lăudă 
Hammond. 

„În fine”, reluă Helen, „el şi cu Barbara se află la sucursala 
noastră britanică. Trebuie să admit că aş putea înţelege de 
ce dreegii ar fi oarecum interesaţi de dr. Gloge, un om de 
ştiinţă extraordinar, dar - dădu din umeri a pagubă - ce ar 
fi important la ceilalţi doi, în nici un caz.” 

Hammond răspunse cu amărăciune: „Draga mea, eu mă 
gândesc că în afacerea asta nu există coincidenţe. Ca atare, 
rolul tot mai important al lui William Leigh, un reporter, 
este mai mult decât semnificativ. Iar contactul lui accidental 
- cum l-ai numit tu - cu cei trei angajaţi de la complexul 
Alpha, trebuie notat cu atenţie.” „Cum rămâne cu echipa 
ştiinţifică implicată în investigarea lui Leigh?” „M-am gândit 
şi la ei. Fiecare membru a fost ales aleatoriu. Deci nu este 
acelaşi lucru.” „În caz că te interesează, am făcut deja lista 
cu numele lor.” „Foarte bine.” Hammond se ridică de la 
masa de lucru cu un zâmbet pe buze. „Acum hai să mergem 
înapoi în pat” 

leşiră amândoi din birou. 

În cea dea treia zi de la plecarea de pe Europa, începu să 
se întrevadă şi o parte din bolta ascunsă de masivul Jupiter. 
Motoarele, care deabia izbuteau să transforme forţa 


magnetică în energie de propulsie, prinseseră deja să 
funcţioneze mai bine de când relaţia complicată dintre 
atracţia gravitaţională şi respingerea ei rămăsese undeva în 
depărtare. Micuţa navă de transport, veche şi înceată, 
reuşise să iasă cu bine în spaţiu. La bordul ei zilele se 
scurgeau cu repeziciune, devenind săptămâni, care la 
rândul lor însumară o lună. În cea dea treizeci şi şaptea zi, 
nava începu să încetinească simţitor, făcându-l pe Leigh să 
coboare din pat şi să mormaăie: „Mai avem mult?” 

Pilotul navei întoarse spre el chipul cu trăsături greoaie şi- 
i zâmbi. Numele lui era Hanardy. Îi răspunse lui Leigh în 
felul lui tărăgănat „locmai ne pregătim de aterizare. Vezi 
punctu' ăla de lumină din stânga? Se mişcă încoace.” 
Încheie pe un ton de simpatie caldă: „A fost un drum greu, 
eh? Mai greu decât ai crezut atunci când te-ai oferit să 
înscrii mica mea rută pentru sindicatu' ăla mare altău.” 

Leigh nu-l mai asculta. Se lăsase în jos în faţa hubloului şi 
se chinuia să vadă ceva în întunericul spaţiului. Clipi de 
câteva ori, dar nu observă nimic. Desigur, se vedeau 
puzderie de stele, dar avu nevoie de câteva secunde bune 
ca ochii săi înceţoşaţi să vadă luminile mişcătoare. Le 
numără cu o uimire tot mai mare. 

„Una, două, trei... Şapte”, rosti încurcat. „Şi toate sunt 
strânse ciorchine.” „Cum?” Hanardy se aplecă alături de el. 
„Şapte?” 

Între ei se aşternu tăcerea, în vreme ce luminile deveneau 
tot mai slabe din cauza depărtării şi în cele din urmă 
dispărură cu totul. 

„Păcat că-l avem pe Jupiter înapoia noastră”, se aventură 
Leigh. „Dacă nu era planeta nu aveau cum să dispară în 
felul ăsta din vedere. Care era meteoritul lui Ungarn?” 

Hanardy se ridică încruntat. Rosti încet „Alea erau nave. Şi 
n-am mai văzut până acum nave aşa de rapide. Ne-au pierit 
din vedere în mai puţin de un minut.” Faţa aceea greoaie se 
însenină deodată. Omul ridică din umeri. „Poate că erau 


noile nave ale poliţiei. Iar noi le-am văzut dintr-un unghi 
nepotrivit de-au dispărut aşa de repede.” 

Leigh îngheţase în poziţia în care se afla, pe jumătate 
aşezat, pe jumătate îngenuncheat. După ce riscă o privire 
spre pilot, îşi feri faţa. Pentru o clipă se temu ca nu cumva 
toate gândurile acelea nebuneşti care-i asaltaseră mintea 
să i se citească şi în ochi. 

Dreegii! Trecuseră două luni şi jumătate de la primele 
crime descoperite. El avusese nevoie de mai bine de o lună 
ca să ajungă de pe Pământ până pe Europa, după care 
urmase călătoria cu Hanardy, omul care făcea 
transporturile pentru Ungarn. În fiecare zi de când plecase 
ştiuse cu siguranţă că pericolul nu se diminuase cu nimic, 
dar tot crezuse că avea să îmbrace o formă mult mai 
discretă. În toată afacerea aceea singurul moment plăcut 
fusese atunci când se trezise în dimineaţa de după testul cu 
psihologul mecanic, după un somn fără vise, şi citise în 
raportul psihografului că-l identificase pe profesor drept 
Observatorul Galactic şi declaraţia, născută dintr-o stare de 
tensiune pe care o cunoştea prea bine, că se îndrăgostise 
de fata acestuia. 

lar acum pleaşca asta! Se cutremură de groază. Şapte 
nave dreeg. Asta însemna că prima primise întăriri 
serioase. Mai mult ca sigur că cele şapte reprezentau 
numai un mic grup de recunoaştere, care se retrăsese 
atunci când descoperiseră nava lui Hanardy care se 
apropia. Sau poate că acei criminali cu puteri 
supraomeneşti atacaseră deja baza Observatorului. Poate 
că fata era acum moartă. 

Privi agitat cum meteoritul lui Ungarn forma în spaţiu un 
fel de potecă de un negru strălucitor. Cele două obiecte, 
nava şi meteoritul de formă neregulată, zburau laolaltă prin 
beznă, cu nava puţin în urma lui. În roca dură se deschise 
deodată o poartă imensă de oţel. Nava se strecură cu 
abilitate în tunelul deschis. Apoi se auzi un clinchet 


zgomotos. Hanardy ieşi din camera de control cu chipul 
întunecat de nelinişte. 

„Afurisitele alea de nave sunt iar afară”, îi zise 
reporterului. „Am închis poarta tunelului, dar mai bine să-i 
zic şi profesorului înainte să...” 

Buuuum! Micuţul meteorit se zgudui violent sub forţa 
exploziei. Podeaua se ridică deodată şi-l pocni pe Leigh cu 
duritate. Reporterul rămase nemişcat, cuprins de răceală, 
în vreme ce gândurile îi ardeau mintea. Dintr-un motiv 
necunoscut grupul de recunoaştere aşteptase până când 
micuța navă de mărfuri intrase în meteorit. Apoi atacase 
imediat cu ferocitate. Toate cele şapte nave deodată! 

„Hanardy!” Din difuzoarele mari se auzi un glas feminin, 
vibrant. 

Pilotul, care aterizase aproape de Leigh, se ridică cu greu 
în picioare. „Da, domnişoară Patricia.” „Cum de ai îndrăznit 
să aduci cu tine un străin?” „Nu e decât un reporter, 
domnişoară. Vrea să-mi înscrie ruta la sindicat” „Idiot 
credul ce eşti! Asta-i William Leigh. Este spionul hipnotizat 
al diavolilor care ne atacă. Adu-l imediat în apartamentul 
meu. Trebuie omorât pe loc.” „Da!” icni Leigh stupefiat 
înainte să se încordeze din tot corpul. Pilotul îl privea cu 
ochii mijiţi ameninţător, iar orice urmă de amiciţie 
dispăruse de pe chipul lui grosolan. Leigh încercă să 
glumească. „Nu e cazul să te laşi păcălit de ea, Hanardy. Eu 
am făcut greşeala asta când am salvat viaţa tinerei doamne 
şi de atunci am atras asupra mea ura ei nemiloasă.” 

Pilotul cel îndesat îl privea încruntat.”Deci o cunoşti, nu? 
Şi mie de ce nu mi-ai spus nimic? Mai bine mergem la ea 
înainte să fiu obligat să-ţi ard una în scăfârlie.” 

Hanardy scoase cu stângăcie revolverul pe care-l purta în 
tocul lateral şi-l aţinti asupra lui Leigh. „Haide!” se răsti... 

Hanardy întinse mâna spre panoul cu luminiţe de lângă 
uşa apartamentului Patriciei Ungarn - în acel moment 
Leigh făcu un salt şi-l lovi o singură dată, cu sete. Prinse din 
zbor corpul greoi şi luă arma din mâna moale, înainte să-l 


întindă pe podeaua coridorului, după care rămase la pândă 
ca un animal mare, cu urechile ciulite. 

Linişte! Studie cu atenţie lemnul auriu al uşii de la 
apartament, de parcă, dacă s-ar fi concentrat destul, i-ar fi 
putut străpunge opacitatea. Ceea cel nedumerea era 
liniştea şi coridoarele pustii. Se gândi cu uimire: Oare chiar 
era posibil ca tatăl şi fiica să locuiască singuri acolo, fără 
însoțitori umani, fără servitori? Chiar credeau că ar fi putut 
ţine piept unui atac al dreegilor, creaturile acelea teribile, 
cu o putere incredibilă? 

Desigur, aveau multă energie. Era nevoie de o cantitate 
imensă numai pentru a menţine gravitația la nivelul celei 
pământeşti. Mai bine să-şi vadă de drum înainte ca fata să 
se plictisească să mai aştepte şi să iasă cu una din armele 
ei. Ceea ce avea de făcut era extrem de simplu şi nu avea 
nici o legătură cu spionajul, fie el indus hipnotic sau altfel. 
Trebuia să găsească hibridul maşină/ navă spaţială cu care 
„domnul Patrick” fugise după ce scăpaseră de la 
Constantine's. Cu nava aceea minusculă trebuia să încerce 
să evadeze de pe meteoritul lui Ungarn, să se furişeze 
printre navele dreeg şi să se îndrepte spre Pământ. 

Ce nebun fusese, o fiinţă umană absolut mediocră, că se 
amestecase cu bună ştiinţă cu asemenea creaturi. Lumea 
era plină de fete normale şi cu un coeficient de inteligenţă 
egal cu al lui. De ce nu era însurat şi în siguranţă cu una din 
ele? Continuând să se gândească la treaba asta, se apucă 
să-l târâie pe Hanardy peste podeaua lucioasă. La 
jumătatea drumului spre primul colţ, pilotul prinse să se 
trezească. Fără să ezite, Leigh îl pocni zdravăn cu patul 
revolverului. Nu avea vreme să se poarte cu delicateţe. 

Hanardy se lăsă iar moale. Leigh ascunse cu grijă corpul 
pilotului după colţ şi apoi începu să alerge pe coridor, 
încercând uşile. Primele patru erau încuiate. Şi a cincea 
părea la fel, dar de această dată Leigh se opri să se 
gândească. 


I se părea incredibil ca totul să fie încuiat. Doi oameni, pe 
un meteorit izolat nu aveau nevoie să piardă vremea ca să 
încuie şi să descuie toate uşile. Se apucă să o examineze cu 
atenţie pe cea din faţa lui. Nu dură mult până când îi 
descoperi secretul. Se deschidea fără probleme dacă apăsa 
pe butonul pe jumătate ascuns în modelul complicat al 
clanţei. Păşi peste prag şi se opri speriat. 

Camera nu avea tavan. Deasupra lui se întindea spaţiul. O 
pală de aer rece ca gheaţa îi atinse faţa. Observă doar în 
treacăt maşinăriile imense de acolo, care-i aminteau vag de 
observatorul astronomic ultra-modern de pe lună, pe care-l 
vizitase chiar în ziua inaugurării, cu doi ani în urmă. Leigh 
nu-şi permise mai mult de o privire superficială. leşi iar pe 
coridor. Uşa observatorului se închise automat în faţa lui. 

În vreme ce se îndrepta spre uşa următoare, îşi dădu 
seama că se lăsase păcălit prea repede. Acel curent de aer 
rece nu făcuse decât să arate că efectul de spaţiu deschis 
era numai o iluzie a sticlei invizibile. Se decise ca nu era 
cazul să se întoarcă. 

Cea de-a şasea uşă se deschidea într-un soi de cubicul. Avu 
nevoie de o clipă până să-şi dea seama ce anume era. Un 
lift! 

Urcă în el. Cu cât se îndepărta mai mult de etajul 
rezidenţial, cu atât avea să fie descoperit mai greu. Se 
întoarse să închidă uşa, dar aceasta avea încorporat un 
mecanism automat. După clinchetul uşor care anunţă 
închiderea ei, liftul începu să urce. Leigh se încruntă. Se 
părea că era programat să urce la un anumit nivel. Ceea ce 
putea fi rău pentru el. Căută din priviri panoul de control, 
dar nu se vedea nimic de genul ăsta. Cu arma pregătită, 
aşteptă cu răbdare să ajungă la destinaţie. Liftul se opri 
deodată şi uşa se deschise. 

Leigh privi cu neîncredere la ceea ce avea în faţă. Nu 
exista nici un coridor. Uşa se deschisese spre întuneric. Nu 
semăna cu cel al spaţiului, care era mereu împestriţat de 
licărirea stelelor. Şi nici nu semăna cu întunericul dintr-o 


cameră, care ar fi putut fi parţial alungat de lumina din lift. 
E] avea în faţă o beznă de nepătruns! Întinse şovăielnic o 
mână, aşteptându-se să se lovească de un perete sau de 
vreun obiect solid. Când mâna intră în zona de beznă, 
dispăru din vedere. O trase înapoi şi se holbă la ea. Mâna îi 
strălucea de o lumină proprie, iar oasele erau perfect 
vizibile. 

Lumina aceea nefirească dispăru aproape imediat, iar 
pielea îşi recăpăta opacitatea obişnuită; doar braţul îi mai 
pulsa de durere. Prostule, îşi zise singur. Râse cu 
amărăciune şi încercă să-şi alunge spaima. Atunci se 
întâmplă! 

Din beznă ieşi un fel de fulger. Era ceva material, cu o 
strălucire vie, care-i atinse fruntea şi apoi se absorbi în 
interiorul capului lui. lar după aceea... 

Nu se mai afla în lift. Observă că era undeva pe un coridor 
lung. Alături de el, Hanardy cel îndesat întindea degetul ca 
să apese pe una din luminiţele de pe panoul de lângă uşa 
apartamentului Patriciei Ungarn. Luminiţa atinsă de 
degetul lui gros se stinse. Uşa se deschise silenţioasă. În 
pragul ei se afla o femeie tânără, cu ochi mândri, insolenţi şi 
cu o atitudine regească. 

„Iata vrea să te duci la nivelul patru”, îi zise imediat lui 
Hanardy. „Se pare că am pierdut un panou energetic. Vrea 
să-i repari mai întâi generatorul, înainte să instaleze un alt 
panou.” Se întoarse apoi şi spre Leigh. Glasul îi deveni 
aproape metalic atunci când îi zise: „Domnule Leigh, te rog 
să intri!” 

Leigh intră, aproape fără teamă. O briză răcoroasă îi 
mângâie obrajii; putea auzi trilurile plăcute ale păsărilor ce 
cântau în depărtare. Se opri atunci când văzu grădina 
însorita din spatele ferestrelor franţuzeşti. După o clipă 
chiar se gândi: „Ce s-a întâmplat cu mine?” 

Îşi duse mâinile la cap, îşi pipăi fruntea, apoi şi restul 
craniului. Dar totul părea în regulă, nu se simţea nici un 
cucui, nici o durere. Observă că fata îl privea şi-şi dădu 


seama că întreaga lui comportare îi părea incredibil de 
stranie. 

„Ce-i cu tine?” o întrebă. 

Leigh o privi cu suspiciune. Şi îi răspunse cu asprime: „N-o 
mai face pe inocenta cu mine. Tocmai am fost sus, în camera 
beznei, şi nu pot decât să-ţi spun că, dacă ai de gând să mă 
omori, măcar nu te ascunde în spatele nopţii artificiale şi nu 
mai umbla cu alte şmecherii.” 

Ochii fetei se îngustaseră şi deveniseră neplăcut de reci. 
„Nu ştiu ce încerci să insinuezi”, îi răspunse ea. „Dar te pot 
asigura că în nici un caz nu-ţi va amâna execuţia.” Fata 
ezită o clipă, apoi întrebă cu asprime: „Ce cameră?” 

Leigh începu să-i explice, mirat din cale-afară de uluirea 
ei, iar după aceea deranjat de zâmbetul dispreţuitor care-i 
apăruse pe buze. În cele din urmă fu întrerupt fără 
menajamente. 

„Nu cred c-am mai auzit vreodată vreo poveste mai 
nereuşită. Dacă ai intenţionat cumva să mă uimeşti şi astfel 
să mai amâni moartea care te pândeşte, trebuie să-ţi spun 
că ai eşuat lamentabil. Cred că eşti nebun. Nu l-ai scos pe 
Hanardy din circulaţie, pentru că atunci când am deschis 
uşa, pilotul era acolo, doar l-am trimis jos, la tata.” „Fii 
atentă!” începu Leigh. Apoi se opri. Pentru că Hanardy 
fusese acolo atunci când se deschisese uşa! Şi cu toate 
astea, ceva mai devreme... 

Când? 

Speriat Leigh continuă firul gândului: mai devreme îl 
atacase pe Hanardy. lar apoi el - Leigh - urcase cu liftul; 
apoi revenise cumva înapoi. Simţi cum îşi pierde minţile. Îşi 
pipăi iar capul cu degete tremurătoare. Dar era absolut 
normal. Numai că, cugetă mai departe, avea înăuntru ceva 
ce strălucea şi-l gâdila. 

Observă tresărind că fata scosese din buzunarul rochiei 
albe, simple, o armă. Privi fix la ţeava ei şi se gândi că 
trebuia să mai tragă cumva de timp. Rosti cu febrilitate: 
„Am de gând să presupun că eşti încă nedumerită din cauza 


a ceea ce ţi-am spus. Dar hai s-o luăm de la început. Există 
o asemenea cameră, nu?” „le rog”, îi zise fata plictisită. „Nu 
e cazul să-mi faci o demonstraţie de logică pământeană. 
Coeficientul meu de inteligenţă este 243, iar al tău 132. Ca 
atare trebuie să te conving cumva că sunt capabilă să 
raţionez mai bine ca tine.” Continuă pe un ton ceva mai 
politicos: „Nu există vreo cameră «a beznei», cum îi spui tu, 
nici vreun lucru strălucitor care intră în capul cuiva. Dar 
există ceva care vorbeşte în favoarea ta: Dreegii, când ţi-au 
făcut acea vizită la hotel, te-au hipnotizat iar această iluzie 
ciudată a ta nu poate fi decât rezultatul metodei prin care 
te-au hipnotizat - nu, nu încerca să mă contrazici...” 

Cu o mişcare bruscă a armei, îi tăie cheful să mai 
vorbească. „Nu mai avem vreme. Dintr-un motiv 
necunoscut, dreegii ţi-au făcut ceva. De ce? Ce ai văzut în 
camerele alea?” 

În vreme ce explica şi descria totul în amănunt Leigh ştia 
că trebuia s-o atace şi să-i smulgă arma, cu orice risc. 
Motivul era destul de neclar în mintea lui atunci când îi 
dădu ascultare şi ieşi înaintea ei pe coridor. Acolo, ajunse să 
se decidă ce să facă, în vreme ce număra uşile de la colţul în 
care-l lăsase leşinat pe Hanardy. 

„Una, două, trei, patru, cinci. Uşa asta!” îi zise. 

„Deschide-o”, îi porunci fata. 

O deschise şi rămase cu gura căscată. Se afla în pragul 
unei încăperi confortabile, plină de rafturi cu cărţi frumos 
legate în piele. Restul camerei era mobilată cu fotolii 
confortabile şi pe jos exista un covor minunat, lucrat de 
mână, iar într-un colţ se vedea un birou elegant. 

Fata a fost cea care a închis uşa cu fermitate şi i-a făcut 
semn să meargă spre următoarea. Ajunseră în faţa celei de- 
a şasea camere. 

„Acesta este liftul tău?” 

Leigh încuviinţă tăcut; cum tremura din tot corpul, nu 
mica-i fu mirarea când constată că uşa dădea spre un alt 


coridor lung şi pustiu. Fata stătea cu spatele spre el; dacă o 
lovea, atunci s-ar fi izbit cu capul de clanţă. 

Brutalitatea acelui gând îl opri pe moment. Iar apoi fu 
prea târziu. Fata se întoarse şi-l privi drept în ochi. 

Arma se ridică spre pieptul lui. „Nu în felul ăsta”, rosti ea 
încet „Pentru o clipă, aproape că mi-am dorit să ai curajul 
să încerci. Dar pentru mine ar fi un semn de slăbiciune.” 
Ochii îi străluceau de mândrie. „În fond, şi înainte am mai 
ucis de nevoie, dar nu mi-a plăcut deloc. Nu se poate să nu- 
ţi dai seama că, din cauza a ceea ce ţi-au făcut dreegii, este 
absolut necesar să fi eliminat. Să ne întoarcem la mine. Am 
acolo un sas prin care mă pot descotorosi de cadavrul tău. 
Mişcă!” 

Leigh îşi simţea nervii zgâriaţi de pustietatea coridorului, 
de liniştea apăsătoare de acolo, întreruptă doar de sunetul 
paşilor lor. Se simţea cu totul lipsit de speranţă în vreme ce 
se îndrepta abătut spre apartamentul ei. Fusese prins în 
cursă în meteoritul care plutea prin întunericul vast al 
sistemului solar. 'Tocmai acolo, în acea închisoare, urmărit şi 
atacat de navele cumplite venite din stele, fusese 
condamnat la moarte, iar călăul era o fată. Partea asta i se 
părea cea mai îngrozitoare. Nu avea rost să încerce să se 
mai contrazică cu fata de lângă el. Fiecare vorbă pe care ar 
fi spus-o ar fi semănat cu o rugăminte şi parcă nu se făcea 
să se înjosească aşa de mult. 

Când intră iar în apartament cântecul păsărilor îl mai 
scoase puţin din deprimare. Se apropie de ferestrele 
franţuzeşti şi privi la frumoasa grădină de afară. Cel puţin 
câteva sute de metri de flori şi de copaci care se întindeau 
înaintea lui. L.a mijloc se vedea un bazin adânc, plin cu apă 
de un verde ca de smarald. Peste tot se vedeau zburând 
păsări colorate care ciripeau vesele, iar deasupra strălucea 
soarele. 

Tocmai acea strălucire a soarelui îi reţinu atenţia lui Leigh. 
După ce privi atent câteva clipe la grădină, avu impresia că 
descoperise misterul. Suflă răguşit fără să se întoarcă. 


Acoperişul - este un aranjament - ca o lupa. Face soarele să 
pară la fel de mare ca pe Pământ. Asta-i ceea ce...” „Ai face 
bine să te întorci”, veni din spatele lui glasul vibrant al fetei, 
încărcat de ostilitate. „Nu am obiceiul să împuşc oamenii pe 
la spate. Şi vreau să termin mai repede cu tine.” 

Leigh se simţi deodată mâniat peste măsură de aroganţa 
moralistă a vorbelor ei. Se răsuci dintr-o dată. „Afurisită să 
fii, tu şi tot neamul tău klugg. Nu poţi să mă împuşti pe la 
spate, eh? Oho, nu! Aşa cum nu ai fi putut să mă împuşti 
nici dacă te-aş fi atacat pentru că ar fi fost prea uşor. 
Trebuie să faci totul cum se cuvine, nu cumva să rămâi cu 
conştiinţa încărcată.” 

Se opri aşa de abrupt încât dacă în loc să vorbească ar fi 
alergat mai mult ca sigur s-ar fi împiedicat. De când sosise, i 
se părea că atunci o vedea pentru prima dată pe Patricia 
Ungarn. Mintea îi fusese aşa de concentrată, de absorbită 
de pericolul iminent... 

Încât de-abia acum o vedea pentru prima dată ca pe o 
femeie. 

Leigh trase aer în piept şi-l expiră printr-un oftat. Când o 
văzuse prima dată, îmbrăcată în costum bărbătesc, fata 
debordase numai de prospeţime tinerească. Acum însă avea 
pe ea o rochie sport ca o tunică care de-abia îi ajungea cu o 
palmă deasupra genunchilor. Părul castaniu şi lucios îi 
aluneca cu graţie pe umeri. Corpul avea un bronz frumos, 
sănătos. Picioarele delicate îi erau încălţate cu nişte sandale 
de un alb pur. Faţa ei lăsa impresia unei frumuseți 
extraordinare. Leigh constată uimit că obrajii fini roşiseră 
violent. 

Fata îi răspunse cu ciudă: „Să nu cumva să mai îndrăzneşti 
să pronunţi cuvântul ăsta în faţa mea!” 

Era clar că tânăra de-abia îşi mai putea reţine furia. Leigh 
tresări surprins. Realiză deodată ce şansă i se oferise. 
„Klugg!” Rosti răspicat: „Klugg, klugg, klugg. Cred că-ţi dai 
seama că dreegii ăia te-au mirosit imediat, au ştiut că toată 
atitudinea ta arogantă nu făcea decât să exprime nevoia 


minţii tale klugg de a compensa cu ceva viaţa asta 
singuratică, cu totul inferioară. Ai fost nevoită să îţi închipui 
că eşti cineva, deşi ai ştiut precis că Cei Mari nu ar trimite 
pe asemenea posturi decât reprezentanţi ai raselor 
inferioare din eşalonul galactic. Da, eşti klugg, nici măcar 
lennel; femeia dreeg nici n-a vrut să-ţi acorde statutul de 
lennel, orice o mai fi şi ăsta. lar ea ştia bine despre ce 
vorbea. lar dacă tu ai un coeficient de inteligenţă de 243, 
atunci cel al dreegilor sare probabil de 400. Ţi-ai dat şi tu 
seama, nu?” „Iaci! Dacă nu încetezi o să te găuresc bucată 
cu bucata!” îi strigă Patricia Ungarn. 

Leigh constată cu uimire că pe sub bronzul sănătos, fata 
se albise la faţă. Şi realiză, cu o uimire crescândă, că lovise 
nu doar un fel de călcâi al lui Ahile emoţional, ci chiar în 
rădăcinile vitale ale existenţei ei mintale. 

„la te uită”, rosti el deliberat, „marea moralitate cu care te 
lăudai înainte a început să pălească! Acum eşti gata să mă 
torturezi până la moarte fără să clipeşti. Şi când te gândeşti 
că am bătut tot drumul până aici numai ca să îţi cer să te 
măriţi cu mine, pentru că am crezut că o klugg şi o fiinţă 
umană de pe înapoiatul Pământ s-ar putea înţelege!” „Ce 
spui?” izbucni fata, înainte să mârâie: „Deci aşa te-au 
hipnotizat. Mda, era perfect normal să se folosească de un 
impuls simplu pentru o minte simplă de om. Se întrerupse, 
încercând să-şi recapete controlul. Cred că am suportat 
destule din partea ta. Cunosc foarte bine ce fel de gânduri 
invadează mintea unui mascul uman îndrăgostit. Chiar dacă 
ştiu că nu tu eşti responsabil pentru treaba asta, ideea nu 
mi se pare cu nimic mai uşor de suportat. Nu simt decât silă 
în faţa acestei insulte. Iar dacă te interesează, atunci află că 
viitorul meu soţ va veni aici în trei săptămâni şi aduce cu el 
întăriri. A fost deja specializat ca să preia îndatoririle tatălui 
meu...” „Un alt klugg”, rosti Leigh, iar fata păli şi mai tare. 

Leigh era de-a dreptul stupefiat. Niciodată nu mai văzuse 
pe cineva care să se arate mai grav afectat de proveniența 
sa, aşa cum o făcea fata. Masca intelectuală căzuse, iar 


îndărătul ei, valul emoţiilor avea o amărăciune greu de 
exprimat în cuvinte. Avea în faţa lui dovada unei vieţi aşa de 
singuratice încât imaginaţia nu o putea cuprinde. Fiecare 
vorbă a ei arăta înclinația pe care o avea spre masochism şi 
sadism, pentru că, în vreme ce încerca să-l chinuie pe el, se 
tortura singură. Dar Leigh nu se putea lăsa oprit de la ceea 
ce-şi propusese numai pentru că-i era milă de ea. Viaţa lui 
era în joc şi numai continuarea acelui schimb de cuvinte 
mai avea puterea de a amâna moartea - sau de a-i aduce 
alinarea rapidă cu un glonţ tras într-un moment plin de 
pasiune. Drept care continuă neîndurător: „Aş vrea să-ţi 
pun o întrebare. Cum ai aflat care este valoarea 
coeficientului meu de inteligenţă? Ce interes special te-a 
împins să-l afli? Este oare posibil ca şi tu, stând singură aici, 
să fi avut un anume gen de gânduri, şi ca, deşi intelectul tău 
respinge cu tărie o asemenea dragoste înjositoare, 
existenţa ei să te împingă de fapt să doreşti să mă omori în 
loc să încerci să mă vindeci? Eu...” „Destul”, îl întrerupse 
Patricia Ungarn. 

Lui Leigh îi trebui o clipă ca să-şi dea seama că, în timp ce 
el vorbise, fata izbutise să-şi recapete cumpătul. O privi 
încordat cum îi făcea semn cu arma spre o uşă pe care n-o 
remarcase înainte. Apoi o auzi spunându-i foarte calmă: 
„Bănuiesc că mai există şi o altă soluţie în afară de moarte. 
Moarte imediată, vreau să spun. M-am decis să accept 
pierderea micii mele navete spaţiale.” Arătă cu capul spre 
uşă. „Este acolo, în sas. Se pilotează extrem de uşor. Totul 
ţine mai mult de volan, care se ridică, se coboară sau se 
mişcă lateral. În funcţie de mişcările lui se orientează şi 
nava. Dacă apeşi pe pedala de acceleraţie, nava o porneşte 
înainte. Vezi că deceleraţia este pedala din stingă. Rotile se 
pliază automat în clipa în care maşina se ridică. Acum va 
trebui să pleci. Nu cred că mai este cazul să-ţi spun că 
probabil vei fi prins imediat de dreegi. Dar este evident că 
nu mai poţi rămâne aici.” „Mulţumesc.” 


Leigh nu-şi permise să spună mai mult de atât. Reuşise să 
detoneze în sufletul fetei o mină emoţională şi de acum nu 
mai îndrăznea să umble la ea. În meteoritul acela exista un 
imens mister psihologic, dar nu considera că era treaba lui 
să încerce să-l dezlege. O porni spre uşa sasului, 
cutremurându-se fără voie când se gândi la ceea ce-l 
aştepta mai departe. Dar atunci... 

Se întâmplă! 

Se simţi deodată cuprins de ameţeală. Avu senzaţia unei 
învârtejiri sălbatice prin întuneric. 

Se trezi stând pe coridorul pustiu, chiar în faţa uşii de la 
apartamentul Patriciei Ungarn. Hanardy era. Alături de el. 
Uşa se deschise silențios. Imediat o auzi pe tânăra din prag 
rostind spre Hanardy cuvintele deja cunoscute, cum că 
trebuia să coboare la cel deal patrulea nivel ca să repare un 
fel de panou energetic. Imediat fata se întoarse şi spre el şi, 
pe un ton dur, aproape metalic, îi zise: „Domnule Leigh, te 
rog să intri!” 

Deşi părea o nebunie, Leigh intră fără pic de teamă. O 
adiere răcoroasă îi mângâie obrajii. Şi mai era şi trilul dulce 
al păsărilor care cântau undeva în depărtare. Leigh se opri, 
nesigur. Prin puterea voinţei se scutură de ceața cărei 
învăluise mintea, apoi se plecă în faţa vârtejului memoriei 
restabilite. Îşi aminti deodată tot ce se întâmplase, cum 
veniseră în apartamentul lui de la hotel cei doi dreegi şi 
cum, neîndurători, îl supuseseră voinţei lor, cum îl afectase 
apoi camera «beznei» şi în final felul în care fata îi cruţase 
viaţa. 

Se părea însă că, dintr-un motiv obscur, toată scena cu 
fata nu i se păruse satisfăcătoare lui... Jeel, iar acum, deşi 
părea imposibil, trebuia reluată de la capăt. 

Gândul se curmă. Toată realitatea a ceea ce se petrecuse, 
aşa uimitoare cum era, pălea în faţa unui lucru cu mult mai 
semnificativ: exista - ceva - în capul lui, ceva de natură 
fizică. Mintea lui lupta instinctiv, deşi nu avea nici un fel de 
experienţă, împotriva acelui ceva. Rezultatul era o confuzie 


oribilă. Orice ar fi fost chestia aceea, continua să rămână în 
capul lui, cu totul neafectată de contorsiunile febrile ale 
creierului, înregistrând totul cu răceală, privind cu atenţie. 

Privind. 

Deşi părea o nebunie, Leigh îşi dădu seama ce anume era 
acel ceva. O altă minte. Se îndepărtă de acel gând de parcă 
l-ar fi ars. Îşi încordă creierul. Pentru un moment frenezia 
fu aşa de mare, încât faţa i se strâmbă din cauza efortului 
pe care-l făcea. Totul deveni neclar în jur. 

În cele din urmă, extenuat, puse capăt eforturilor inutile. 
Dar mintea aceea continua să rămână mai departe în 
interiorul capului său. Neatinsă. 

Ce se petrecuse cu el? 

Leigh îşi duse mâinile la frunte. O pipăi cu atenţie. După 
aceea continuă să-şi pipăie tot capul. Se gândea că, dacă 
apăsa cu destulă putere, mintea invadatoare avea să fie 
cumva afectată. Îşi lăsă mâinile să cadă cu un blestem mut. 
Afurisită fie întreaga situaţie, ajunsese să repete toate 
gesturile din scena anterioară. Îşi dădu seama că fata se 
uita fix la el. Apoi o auzi spunând: „Ce-i cu tine?” 

Sunetul cuvintelor, exact aceleaşi cuvinte de dinainte, îl 
scoase din amorţeală. Zâmbi cu acreală. Mintea i se retrase 
de pe marginea abisului pe care se clătinase nesigură. 
Reuşise să evite nebunia. 

Îşi dădea seama cu tristeţe că era departe de a fi normal. 
Poate că nu era nebun, dar cu siguranţă era deprimat. Era 
evident că fata nu-şi mai amintea nimic din scena 
precedentă, pentru că altfel nu s-ar fi apucat să repete totul 
ca un papagal. Şi gândul acesta se încheie deodată. Cu el se 
petrecea ceva ciudat. Mintea invadatoare se trezise la viaţă 
şi acum privea totul prin ochii lui. Privea cu atenţie. 

Cu mare atenţie. 

Încăperea şi fata se schimbaseră, nu din punct de vedere 
fizic, ci numai subiectiv, în ceea ce vedea, în detalii. Detaliile 
erau acelea care păreau importante. Mobila, felul în care 
era aranjată şi care înainte păruse să constituie un tot 


artistic, arăta acum tot felul de cusururi, greşeli grosolane 
în gustul cu care fusese dispusă şi în structură. Privirea îi 
fugi spre grădină şi, într-o clipă, o distruse mintal. 
Niciodată, în toată existenţa lui, nu mai criticase ceva la o 
asemenea scară devastatoare. 

Dar nu era chiar critică din partea lui. De fapt, mintea 
invadatoare era absolut indiferentă. Observa ceea ce se afla 
în jur. Automat constata ce posibilităţi existau acolo, ce 
potenţial. Prin comparaţie, realitatea avea mult de suferit. 
Nu se punea problema că era totul prost ales. lar greşelile 
erau mai degrabă subtile. De exemplu, păsările nu se 
potriveau cu mediul acela. Iar tufişurile de pe margini, în 
loc să aducă armonie, erau într-un dezacord infinitezimal cu 
grădina cea frumoasă. 

Mintea se întoarse de la grădină ca s-o studieze de această 
dată pe fată. Niciodată pe Pământ nu mai fusese vreo 
femeie examinată cu mai multă atenţie. Structura corpului 
şi a feţei ei, care lui Leigh i se păruseră fin modelate, de o 
mândrie patriciană, le găsea acum de o calitate îndoielnică, 
inferioară. 

Un exemplu excelent de dezvoltare în izolare a unei 
persoane de o inteligenţa relativ scăzută. 

Acesta fusese gândul, nu dispreţuitor sau negativ, ci numai 
o impresie oarecare a unei minţi uluitor de pătrunzătoare, 
care observase toate subnuanţele şi tonurile din spatele 
realităţii, toate miile de detalii ascunse sub chipul drăgălaş. 

Urmă apoi citirea cu acuratețe a psihologiei fetei şi 
admiraţia obiectivă pentru sistemul care cerea dezvoltarea 
în izolare, care le făcea pe fetele klugg nişte soţii aşa de 
bune, iar după aceea... 

Scopul! 

Adus la îndeplinire instantaneu. Leigh făcu trei paşi rapizi 
spre fată. Era conştient că era gata să scoată arma din 
buzunar. Observă uluirea de pe chipul ei. Puse mâna pe ea. 
Muşchii ei se încordară ca nişte fâşii de oţel. Dar erau 
incapabili să facă faţă superputerii lui, supervitezei pe care 


o avea. O legă cu o sârmă pe care o observase în treacăt 
ieşind din debara. 

După ce termină, făcu un pas în spate, iar Leigh avu vreme 
să cugete cu mirare la tot ceea ce se petrecuse. Înţelese 
apoi că ceea ce cu o clipă înainte păruse ceva absolut 
normal, era de fapt devastator de suprauman, atât de iute 
încât de-abia dacă se scurseseră câteva secunde de când 
intrase în cameră. 

Gândul lui personal se încheie acolo. Deveni conştient de 
mintea invadatoare care, după ce contemplase mulţumită 
ceea ce făcuse, se gândea în continuare la ce mai avea de 
îndeplinit înainte să aibă meteoritul sub controlul său. 

Victoria vampirilor era aproape. 

Urmă apoi o fază în care Leigh constată că străbătea cu 
viteză coridoarele pustii şi că apoi cobora, cu aceeaşi 
rapiditate, câteva rânduri de scări. Leigh cugetă cu 
detaşare, şi acest gând îi aparţinea, ca dreegii păreau să 
cunoască foarte bine interiorul meteoritului. Într-un fel sau 
altul, în perioadele de tranziţie, când manipulaseră timpul, 
mintea invadatoare se folosise probabil de corpul lui captiv 
ca să exploreze totul. lar acum, cu o hotărâre de fier, se 
îndrepta spre nivelul patru, cel al generatoarelor, unde 
lucrau profesorul Ungarn şi Hanardy la ridicarea unui nou 
panou energetic defensiv. 

Pe Hanardy îl găsi singur, în vreme ce lucra la un strung 
electric care zumzăia uşor, ceea ce-i permise să se 
strecoare... 

Profesorul era în camera principală a generatoarelor, 
unde motoarele imense îngânau o melodie gravă, în ton cu 
puterea lor titanică. Profesorul, un bărbat înalt, stătea cu 
spatele spre uşă atunci când intră Leigh. Reacţiile lui erau 
cu mult mai rapide decât cele ale lui Hanardy, mult 
superioare chiar şi faţa de cele ale fetei. Profesorul simţise 
primejdia imediat, pentru că se întoarse spre el cu o 
agilitate de felină. Dar fu învins de muşchii puternici care l- 


ar fi putut face bucăţi. De-abia atunci când îi lega mâinile 
reuşi Leigh să-şi formeze o impresie despre el. 

În fotografiile pe care le văzuse, aşa cum îi declarase de 
altfel şi Merlei, femeia dreeg, în camera lui de la hotel, 
chipul profesorului i se păruse sensibil, obosit, nobil. Dar 
acum vedea că era mai mult de atât. Bărbatul acela radia o 
putere pe care nici un aparat de fotografiat nu ar fi putut s- 
o surprindă, o putere benefică în contrast cu cea sălbatică, 
malignă şi mult superioară a dreegilor. 

Din nefericire, personalitatea lui puternică pălea în faţa 
aurei de osteneală cosmică. Avea în faţa ochilor un chip 
brăzdat de extraordinar de multe riduri şi linii. Leigh îşi 
aminti fulgerător de. Spusele femeii dreeg. Vedea acum 
limpede pe chipul profesorului toate semnele: liniile tragic 
de adânci, ce arătau limpede suferinţa mintală, intercalate 
cu o seninătate curioasă. Asemănătoare resemnării. În 
noaptea aceea de pomină, petrecută cu mai bine de două 
luni în urmă, îşi amintea c-o întrebase pe Merla: resemnare 
faţă de ce? Acum avea răspunsul înscris limpede pe faţa 
blajină: resemnare în faţa iadului. 

În mod ciudat, primi şi un al doilea răspuns, de această 
dată mental, strecurat direct în conştientul său: Sunt numai 
nişte idioţi, retardaţii galactici. Toată rasa klugg. Deşi 
gândul străin nu părea să aibă o anume sursă, devenea din 
ce în ce mai puternic. Profesorul Ungarn şi fiica sa erau 
amândoi klugg, idioţi în sens galactic, aşa cum ar fi fost 
greu de crezut. Deci nu era deloc de mirare că fata 
reacţionase ca o isterică. Mai mult ca sigur, născută acolo, 
biata de ea aflase adevărul cu numai două luni în urmă. 

Coeficientul de inteligenţă al idioţilor umani se afla undeva 
între şaptezeci şi cinci şi nouăzeci, iar prin comparaţie, cel 
al idioţilor klugg varia probabil între două sute douăzeci şi 
cinci şi cel mult două sute patruzeci şi trei. Dar care era 
natura civilizaţiei galactice, dacă dreegii aveau un 
coeficient de patru sute, iar rasa klugg se situa pe treapta 
cea mai de jos a scării inteligenţei, deşi erau cu mult 


deasupra nivelului geniilor de pe Pământ? Desigur, cineva 
trebuia să se ocupe de munca plictisitoare de urmărire a 
unei civilizaţii mult inferioare, ceva obositor, în care rutina 
îşi spunea cuvântul. Aşa că erau aleşi reprezentanţi din 
rasele klugg şi lennel şi altele asemenea lor. Nu era deloc 
de mirare că păreau aşa de obosiţi, dacă purtau pe umeri 
povara inferiorităţii lor, ceea ce le influenţa fiecare nerv şi 
toate structurile musculare. Era de înţeles de ce planete 
întregi continuau să fie menținute în ignoranţa. 

Leigh îl lăsă pe profesor legat fedeleş şi se apucă să 
oprească generatoarele. Când ieşi de acolo, motoarele 
puternice ale generatoarelor începuseră să se oprească. 
Duduitul lor scăzuse dramatic în intensitate. 

Întors în camera fetei, intră în sas, urcă în automobilul/ 
navă spaţială şi se lansă în noapte. Masa lucitoare a 
meteoritului rămase imediat undeva în întunericul din 
spatele lui. Simţi deodată cum mica lui navă fu prinsă de 
razele tractoare de forţa magnetică, care-l aduceau fără 
milă spre nava de forma unui trabuc, lungă de o sută 
cincizeci de metri, care apăruse parcă de nicăieri. Simţi de 
asemenea şi razele-spion care-l cercetau cu grijă înainte să 
se retragă. Deci fusese recunoscut. În apropiere apăru o 
altă navă, cu intenţia de a-l prelua. Un sas se deschise 
silențios şi apoi se închise la loc. Leigh privi cu silă la cei doi 
dreegi, bărbatul cel înalt şi femeia zveltă. Se apucă să le 
explice ce anume făcuse. După care se întrebă de ce era 
nevoit să le dea socoteală. Imediat îl auzi pe Jeel, care 
tocmai zicea: „lrebuie să recunoşti, Merla, că este primul 
nostru caz de hipnotism care a înregistrat un asemenea 
succes. E pentru prima oară când am izbutit să ajungem la 
o asemenea performanţă. A făcut tot ce i-am cerut. Până şi 
cel mai mărunt gând pe care i l-am implementat a fost adus 
la îndeplinire cu rigurozitate. Şi iată şi dovada: ecranele 
energetice s-au dezactivat. Acum, că avem controlul asupra 
bazei, vom putea rezista fără probleme chiar şi după 
sosirea navelor galactice de război. O să ne umplem 


cisternele şi rezervele de energie ca să ne ţină o sută de 
ani.” 

Deodată, toată exaltarea lui Jeel pieri ca prin farmec. 
Zâmbi înţelegător atunci când se întoarse s-o privească pe 
Mera şi îi zise scurt: „Draga mea, acum îţi meriţi răsplata. 
Am fi putut penetra acele ecrane în cel mult douăsprezece 
ore, dar asta ar fi însemnat distrugerea meteoritului. 
Victoria de acum este mult mai importantă. Ia-ţi deci 
reporterul. Fă-ţi poftele cu el - în vreme ce noi, ceilalţi, vom 
începe pregătirile pentru ocuparea bazei, înainte să plec o 
să-l leg pentru tine.” 

Leigh se gândi cu detaşare că îi sunase ceasul şi că urma 
să aibă parte de Sărutul Morţii. Se cutremură de groază 
când îşi dădu seama ce făcuse. 

Se trezi întins pe canapeaua de care-l legase Jeel. După un 
moment, constată cu surprindere că, deşi mintea străină se 
retrăsese într-un colţ al creierului, continua să fie mai 
departe o prezenţă rece, supraconştientă. 

Se întrebă nedumerit ce plăcere putea să aibă Jeel să 
experimenteze o dată cu el fiorul morţii. Probabil că fiinţele 
acelea dezvoltaseră plăceri sadice, cu totul nenaturale. 
Mirarea îi muri precum iarba atinsă de o rază de energie 
atunci când o văzu pe femeie intrând în cameră şi 
apropiindu-se de el. Merla îi zâmbi încântată, apoi se aşeză 
pe marginea canapelei. 

„Deci, iată-te”, îi zise. 

Leigh se gândea că semăna cu o tigroaică. Îi putea citi 
hotărârea în fiecare muşchi încordat al trupului. Observă de 
asemenea că-şi schimbase hainele. Pusese pe ea o rochie de 
seară transparentă, dintr-un material foarte subţire, care 
stătea aproape lipit de corp şi care-i punea în evidenţă 
părul auriu şi faţa albă ca varul. Fără voie se trezi privind-o 
cu fascinaţie şi răspunzându-i pe acelaşi ton: „Da, iată-mă.” 

Cuvinte mincinoase, pentru că el nu se simţea deloc gata 
să se predea. Instinctiv, tot corpul i se încordase sub 
privirea ei. De când o întâlnise, aceea era prima oară când 


avea ocazia să-i studieze bine ochii, ceea ce aproape că-l 
paralizase. Nu mai văzuse vreodată asemenea ochi albaştri, 
neclintiţi. Imobili. Fără însă a avea acea stabilitate specifică 
sincerităţii. Păreau să aibă mai de grabă acea nemişcare a 
morţii. Leigh se simţi deodată scuturat de un fior de gheaţă, 
care se adăugă răcelii care se adunase deja în sufletul său. 
Îi trecu prin minte că femeia era de fapt moartă şi că era 
menţinută în viaţă în mod artificial, cu ajutorul sângelui şi al 
vieţii furate de la oamenii ucişi fără milă. Deşi Merla 
zâmbea, ochii îi rămăseseră mai departe reci, ca aceia ai 
unui peşte mort. Nici un fel de zâmbet nu i-ar fi putut 
lumina şi îmblânzi frumuseţea de gheaţă a chipului. După 
ce se aşeză comod alături de el, începu să-i explice: „Noi, 
dreegii, ducem o viaţă solitară, foarte dură. Atât de 
singuratică încât uneori, stau şi mă întreb dacă merită să ne 
zbatem aşa de mult ca să rămânem în viaţă, dacă nu 
suntem nebuni că mai încercăm. Nici măcar nu e vina 
noastră că am devenit aşa. Totul s-a petrecut în timpul unei 
călătorii interstelare care a avut loc cu o mie de ani în 
urmă...” Se opri, deprimată deodată. „Am impresia că a 
trecut mai mult timp de atunci. Trebuie să fi trecut mai 
mult. Am pierdut şirul anilor.” 

După o clipă de tăcere, femeia continuă cu o amărăciune 
ciudată în glas, de parcă ceea ce-şi amintea, faptul că 
împărtăşea şi cu altcineva ceea ce o măcinase secole de-a 
rândul, readusese la suprafaţă şi teroarea simțită atunci. 
„Eram printre cele câteva mii de semeni aflaţi în vacanţă, 
când navele noastre au fost prinse de forţa gravitaţională a 
unui soare care, de atunci, a fost botezat soarele Dreeg. 
Razele lui, foarte primejdioase pentru viaţa umană, ne-au 
infectat pe toţi. După aceea am descoperit că numai 
transfuziile continue de sânge şi forţa vitală a altor oameni 
ne mai puteau salva. O vreme am primit donaţii, dar după 
aceea guvernul a decis că, fiind incurabili, puteam fi 
exterminați. Pe atunci eram cu toţii tineri şi iubeam nespus 
viaţa, aşa cum era şi normal. Dintre noi, câteva sute se şi 


pregătiseră de moarte, ajunseseră în ultima fază, dar mai 
aveam mulţi prieteni care se aflau de-abia la începutul bolii. 
În cele din urmă am fugit de călăi. De atunci ne zbatem 
mereu ca să ne menţinem în viaţă.” 

Leigh nu simţea nici o urmă de simpatie. Era ciudat pentru 
că toate gândurile pe care dorise ea să i le inducă se aflau 
deja în mintea lui. Putea vedea de acum existenţa lor, în 
navele spaţiale pierdute în vastitatea spaţiului. Procesele 
vieţii, circumscrise nevoilor permanente, anormale ale 
trupurilor roase de boală, i se înfăţişau cu limpezime. Da, 
avea în minte toate acele imagini pline de emoție. Dar el nu 
primea nici un fel de stimul din partea lor. Poate pentru că 
femeia era prea rece. Anii şi perpetua vânătoare îi 
marcaseră sufletul, ochii şi chipul. 

În plus, trupul ei se încordase şi mai tare, atunci când 
începuse să se aplece peste el. Din ce în ce mai aproape. 
Leigh îi simţi în faţă răsuflarea întretăiată. Şi-i văzu 
sclipirea din ochi, luminaţi pe moment din interior. Întreaga 
ei fiinţă tremura din cauza încordării. Când vorbi iar, glasul 
îi era numai o şoaptă: „Vreau să mă săruţi, fără teamă. O să 
te ţin în viaţă zile în şir, dar trebuie să-mi răspunzi, nu am 
nevoie de pasivitate. Nu pari să ai mai mult de treizeci de 
ani şi eşti burlac. Ca atare, nu ai de ce să te opui, totaşa 
cum nu am nici eu. Dar trebuie să-ţi laşi tot corpul să se 
relaxeze.” 

Leigh n-o credea. Faţa ei se afla la o palmă deasupra lui. Şi 
era aşa de multă ferocitate în nerăbdarea ei, încât pentru el 
nu putea însemna decât moartea. Nările i se dilatau în 
ritmul răsuflării. Mai mult ca sigur că nu exista om normal 
pe lume care să fi fost pregătit pentru un asemenea sărut. 
Oricum, el nu avea de gând să se supună. 

„Repede!” îi suflă ea. „Relaxează-te, nu mi te mai 
împotrivi!” 

Leigh însă nu o asculta. Mintea aceea incredibilă, care 
până în acel moment fusese pasivă, intrase iar în acţiune. 
Aşa că se trezi spunând deodată: „Mă bazez pe promisiunea 


ta, pentru că nu cred că pot să rezist în faţa unei asemenea 
ispite. Poţi să mă săruţi cât vrei. Cred că pot să rezist.” 

Leigh percepu un fel de fulgerare albăstruie şi imediat 
simţi o senzaţie de arsură, care se întinse ca un val spre 
fiecare nerv din trup. Valul acela se transformă într-o serie 
de înţepături dure, de parcă mii de ace i-ar fi străpuns 
carnea în acelaşi timp. Când senzaţia trecu, se mişcă uşor, 
uimit să constate că era încă în viaţă. Leigh deschise ochii. 

Fu inundat deodată de un flux de uimire pur personală. 
Femeia zăcea prăvălită peste pieptul lui. Buzele ei, 
întredeschise, se aflau la câţiva centimetri de gura sa. lar 
mintea, mintea aceea pătrunzătoare, veghea atentă, 
observând intrarea furtunoasă a dreegului cel înalt, care se 
opri ca fulgerat o clipă, apoi se repezi spre femeie. 

Jeel ridică în braţe trupul moale al Merlei. Se văzu o 
secundă mai târziu acelaşi gen de descărcare cu nuanţe 
albastre atunci când buzele lui le atinseră pe ale ei, de 
această dată dinspre el spre ea Merla se mişcă şi gemu. El 
începu s-o scuture cu brutalitate. 

„Idioată mică ce eşti!” urlă Jeel la ea. „Cum de ai lăsat să 
se întâmple una ca asta? Dacă mai întârziam un minut ai fi 
murit.” „Nu ştiu.” Glasul femeii era şovăielnic, ca al unei 
bătrâne. Merla, slăbită, se lăsă să cadă pe podea, la 
picioarele lui, şi rămase acolo, istovită. Părul ei auriu îşi 
pierduse strălucirea şi elasticitatea. „Nu ştiu, Jeel. Am 
încercat numai să iau forţa lui vitală, dar a luat-o el pe a 
mea. El...” 

Merla se opri deodată. Ochii albaştri şi ficşi se deschiseră 
larg. Se chinui să se ridice în picioare. 

„Jeel, trebuie să fie un spion. Nici un pământean nu mi-ar 
fi putut face aşa ceva. Jeel! Glasul îi trăda teroarea. Jeel, 
fugi de aici. Chiar nu-ţi dai seama? Are în el toată energia 
mea. Chiar dacă e legat acolo, ceea ce-l controlează are 
acum la dispoziţie toată energia mea...” „Gata, gata”, 
răspunse Jeel, mângâindu-i mâna cu blândeţe. „Pot să te 
asigur că nu e decât o fiinţă umană. Un simplu pământean. 


Şi, da, aşa este, ţi-a luat energia. Ai făcut o greşeală şi fluxul 
a fost inversat. Dar ca cineva să încerce ceva împotriva 
noastră, şi să reuşească, ar avea nevoie de mai mult decât 
de un simplu corp de pământean. Deci...” „Nu înţelegi!” 
Glasul Merlei începu să tremure. „Jeel, tu nu ştii, dar am 
trişat. Nu ştiu ce m-a apucat dar tot aveam impresia că nu- 
mi ajungea energia vitală. De fiecare dată când a fost 
posibil, în timpul celor patru perioade în care am fost pe 
Pământ m-am furişat afară din navă. Am prins bărbaţi pe 
stradă. Nu mai ştiu exact câţi anume, pentru că le-am 
dizolvat corpurile imediat ce am terminat cu ele. Dar au fost 
câteva duzini. lar el are acum toată energia pe care am 
acumulat-o eu, destulă ca să ţină ani de zile - chiar nu 
pricepi? -, destulă chiar şi pentru unul ca el.” „Draga mea!” 
Jeel începu s-o scuture cu violenţă, aşa cum ar fi procedat şi 
un medic cu o femeie în plină criză de isterie. „Cei Mari ne- 
au ignorat mai bine de o mie de ani şi...” 

Se întrerupse. Faţa prelungă i se întuneca deodată. Se 
răsuci precum un tigru, scoțând arma din toc chiar în 
acelaşi moment în care Leigh se ridica. 

Omul Leigh nu mai simţea deloc mirarea, mai ales după tot 
ce se întâmplase. Nu era deloc uimit de felul în care corzile 
dure cu care îi fuseseră legate mâinile şi picioarele 
căzuseră de parcă ar fi fost arse. Aşa cum nu-l mai mira 
deloc felul în care dreegul practic îngheţase după ce-l 
privise drept în ochi. Nu-l mai uluia nimic din toate astea, 
pentru că probabil deja asimilase primul şoc al adevărului 
de dimensiuni cosmice. 

„Există o singură deosebire”, rosti Leigh pe un ton aşa de 
vibrant încât îşi simţi corpul cutremurându-se din cauza 
acelei forţe neobişnuite pentru el. „De această data avem 
două sute douăzeci şi şapte de nave dreeg, toate adunate 
într-o zonă restrânsă. Restul - din înregistrările noastre 
reiese că nu sunt mai mult de o duzină - le putem lăsa fără 
griji în seama patrulelor de poliţie.” 


Marele Galactic care fusese William Leigh zâmbi întunecat 
şi se îndreptă spre captivii săi. 

„Mi s-a părut un experiment foarte interesant, să-mi divid 
deliberat personalitatea. Cu trei ani în urmă, operatorii 
timpului de la noi ne-au arătat această ocazie de a distruge 
tribul dreeg, care, până în acest moment, ne-a tot scăpat 
printre degete din cauza vastităţii galaxiei. Aşa s-a făcut că 
am plecat spre Pământ, unde mi-am construit 
personalitatea lui William Leigh, reporter, completat cu o 
familie şi un trecut veridic. Am fost obligat ca nouă zecimi 
din minte să mi-o retrag într-un compartiment special al 
creierului şi apoi să evacuez un procentaj asemănător de 
energie vitală.” „Aici m-am lovit de marea problemă: cum să 
înlocuiesc acea energie, într-o proporţie mulţumitoare, 
chiar la momentul potrivit, fără a fi nevoit s-o fac la rândul 
meu pe vampirul. Mi-am construit un număr de capsule 
pline de energie, dar vă daţi seama că niciodată nu am 
putut vedea viitorul cu toate amănuntele lui. Nu aveam de 
unde să cunoaştem detaliile a ceea ce avea să se petreacă 
la bordul acestei nave, sau în camera de hotel, sau sub 
restaurantul Constantine's. În afară de asta, dacă aş fi avut 
întreaga energie când mă apropiam de voi, razele-spion ar 
fi înregistrat-o imediat. Iar tu mi-ai fi distrus instantaneu 
micul meu automobil-navă spaţială. De aceea, prima mea 
mare nevoie a fost să ajung la meteorit ca să obţin controlul 
parţial asupra propriului meu corp prin intermediul a ceea 
ce personalitatea mea pământeană a numit camera 
«beznei».” „Trebuie să recunosc, din păcate, că această 
personalitate pământeană mi-a creat numeroase dificultăţi. 
În cei trei ani de când o folosesc a devenit foarte puternică, 
şi tocmai din aceasta cauză am fost nevoit să repet o scenă 
cu Patricia Ungarn şi să apar ca o altă minte, invadatoare, 
ca să-l pot convinge pe Leigh să mi se supună. Desigur, 
restul a fost numai o simplă chestiune de a obţine energie 
vitală suplimentară după ce am ajuns pe această navă. 
Energie cu care, mai zise, înclinându-se în faţa femeii care 


îngheţase locului, m-a servit chiar ea.” „M-am ostenit să 
explic toate aceste lucruri pentru că o minte va accepta 
controlul total numai după ce a înţeles bine că a fost 
învinsă. În final nu-mi rămâne decât să vă informez că veţi 
rămâne în viaţă câtă vreme mai pot să apară unele 
evenimente neaşteptate. Printre altele, mă veţi ajuta să iau 
contact personal, cu prietenii voştri.” 

Făcu un gest de concediere în direcţia celor doi. „Reveniţi 
la existenţa voastră normală. Eu mai trebuie încă să încerc 
să-mi coordonez cele două personalităţi, şi pentru treaba 
asta nu am nevoie de prezenţa voastră.” 

Cei doi dreegi ieşiră din, încăpere cu ochi sticloşi şi mişcări 
spasmodice, de roboţi, iar cele două minţi dintr-un singur 
trup rămaseră singure. 

Pentru Leigh, Leigh de pe Pământ primul şoc al disperării 
trecuse. Camera îi apărea ciudat de întunecată, de parcă ar 
fi văzut-o prin nişte ochi care de acum nu-i mai aparţineau. 
Făcând eforturi de-a dreptul eroice ca să-şi păstreze 
controlul, îşi spuse: „Trebuie să lupt. Ceva încearcă să-mi 
posede corpul. În rest totul este numai o minciună!” 

O pulsaţie mintală alinătoare ajunse până în locul 
întunecat în care fusese încolţit şinele său: „Nu eo 
minciună, e doar minunatul adevăr. lu nu ai de unde să ştii 
ce au văzut şi au simţit dreegii aceia, pentru că te afli în 
interiorul acestui corp, şi din această cauză nu ai cum să-ţi 
dai seama câtă vitalitate are, mai presus de cele mai 
frumoase vise pe care le-ai fi putut nutri vreodată pe 
Pământ. Trebuie să-ţi accepţi destinul măreț pentru că 
altfel, chiar şi simpla vedere a propriului corp va fi pentru 
tine ceva teribil. Păstrează-ţi calmul şi fii mai curajos decât 
ai fost vreodată, iar durerea se va preschimba în bucurie.” 

Lui Leigh îi era imposibil să-şi păstreze calmul. Mintea îi 
tremura speriată în colţul ei întunecat, superconştientă de 
imboldurile ciudate care trăgeau de ea precum vântul unei 
furtuni în miez de noapte. Pentru un moment de spaimă 
înfiorătoare, se lăsă prinsă în acea furtună, apoi reveni 


încet din pragul nebuniei şi emise un alt gând, al ei, de o 
profunzime amară: Intrusul cel viclean încerca să-l 
convingă cu binişorul. Oare asta putea însemna - mintea i 
se lumină de o rază de speranţă - că orice încercare de 
coordonare devenea imposibilă dacă el nu se supunea de 
bunăvoie persuasiunilor? 

Nu se va supune niciodată. 

„Gândeşte-te”, îi şopti mintea străină, „gândeşte-te că vei 
deveni o faţetă de valoare a unui intelect cu un coeficient 
care depăşeşte 12 000, înţelege că personalitatea ta n-a 
făcut altceva decât să joace un rol. Dar acum trebuie să 
revină la normalitate, la realitatea unei puteri aproape 
nelimitate. Ai fost ca un actor absorbit cu totul de rolul lui, 
dar piesa s-a terminat. Acum te afli singur în cabina ta şi 
trebuie să-ţi scoţi machiajul. Dispoziţia scenică dispare tot 
mai mult, păleşte...” „Du-te naibii”, rosti William Leigh cu 
glas tare. „Eu sunt William Leigh, cu un coeficient de 
inteligenţă de 130, foarte mulţumit de ceea ce sunt. Nu-mi 
pasă dacă am fost construit din componentele creierului tău 
sau dacă m-am născut normal. Îmi dau seama ce încerci să 
faci cu sugestiile tale hipnotice, dar nu ţine. Sunt aici. Sunt 
eu însumi. Şi aşa voi rămâne. Dacă eşti aşa de isteţ atunci 
pleacă să-ţi cauţi un alt corp.” 

Din locul de unde venise glasul nu se mai auzea nimic. 
Acea linişte, acea tăcere absolută îl făcu să simtă o undă de 
teroare mai puternică decât cea de dinainte. 

Fusese aşa de absorbit de acea luptă interioară, încât nu 
mai dăduse nici o atenţie mişcărilor exterioare. Tresări 
puternic atunci când văzu că se afla în faţa unui hublou. În 
spatele acestuia se întindea nesfârşita noapte a spaţiului. 

Nu e decât o şmecherie, se gândi, prins în ghearele fricii, 
un truc menit să se suprapună puterii corozive a sugestiilor 
hipnotice. Nu e decât o şmecherie! Încercă să se retragă de 
lângă hublou. Constată îngrozit că nu putea. Corpul lui nu 
voia să se clintească. Încercă atunci să vorbească, să 


destrame giulgiul de linişte care-l învăluise. Numai că din 
piept nu-i ieşea nici un sunet. 

Nu se mişca nici un muşchi, nici măcar un deget; nici un 
nerv nu dădea senine de viaţă. 

Rămăsese singur. 

Captiv în colţul lui de creier. 

Pierdut. 

Da, pierdut veni un gând de departe, vei fi pierdut în faţa 
unei existenţe ieftine, sordide, pierdut în faţa unei vieţi al 
cărei final este previzibil încă din ceasul naşterii, vei fi 
pierdut în faţa unei civilizaţii care deja a fost salvată de o 
mie de ori chiar de propria-i forţă distrugătoare. Cred că îţi 
dai seama că măreţia va fi pierdută pentru totdeauna, dacă 
alegi aşa ceva. 

Leigh gândi împietrit. Mintea aceasta încearcă să mă 
înrobească prin repetarea ideilor, prin expunerea 
înfrângerii. Era cea mai simplă metodă de hipnotism, 
destinată oamenilor la fel de simpli. Nu putea permite să o 
lase să-şi facă efectul şi asupra lui. 

Deja, continuă mintea inexorabilă, ai acceptat faptul că ai 
jucat doar un rol, iar acum tocmai ai recunoscut unitatea 
noastră şi doreşti cu disperare să renunţi la el. Dovada 
recunoaşterii acestui fapt este chiar renunţarea la controlul 
asupra corpului - nostru. 

Corpul nostru, corpul nostru, corpul NOSTRU... 

Cuvintele acelea răsunau cu o amploare titanică prin 
creierul său, înainte să se unească uşor cu pulsaţia calmă a 
celeilalte minţi: „Concentrează-te. Întregul intelect derivă 
din capacitatea de concentrare; încetul cu încetul, corpul va 
arăta «viaţă», va putea reflecta şi condensa puterea care se 
înalţă. Nu a mai rămas decât un singur pas. Trebuie să 
vezi...” 

Uimitor, dar în următorul moment Leigh constata că se 
privea în oglindă. Nu ştia de unde apăruse aceasta, nu-şi 
amintea. Dar oglinda era în faţa lui, chiar acolo unde, 


înainte, fusese hubloul. În ea se putea zări o imagine, fără 
formă, pentru că vederea îi era înceţoşată. 

Deliberat - simţea foarte clar premeditarea minţii - 
vederea îi deveni mai clară. Şi putu să se privească. Apoi 
renunţă. Creierul lui refuza să se mai uite. Se zbătea cu 
disperarea nebună a unui om îngropat de viu, conştient de 
soarta sa. Îngrozit căutase să se îndepărteze de imaginea 
strălucitoare din oglindă. Efortul era aşa de mare, frica atât 
de puternică, încât din punct de vedere mintal prinse să se 
clatine, iar conştientul începu să se învârtă precum o roată, 
din ce în ce mai repede. 

Roata se sparse în cele din urmă în zece mii de fragmente 
dureroase. Veni întunericul, mai adânc decât noaptea 
galactică. 

După aceea urmă... 

Unitatea! 

PRIMA FAZĂ, COEFICIENT DE INTELIGENŢĂ 10 000 

REABILITARE COMPLETĂ. 

ÎNCEPE FAZA A DOUA. 

Întins pe podea, legat fedeleş, Hanardy cugeta neliniştit: 
„Dacă o să reuşesc să mă dezleg, mă cărăbănesc de aici cu 
toată viteza!” 

Încercă frânghia cu care era legat şi gemu când constată 
cât de dură era. O vreme încetă să se mai zbată, acceptând 
situaţia în care se găsea, deşi, sub acea resemnare clocotea 
o jale adâncă şi o spaimă pe măsură. 

Bănuia că şi profesorul Ungarn, ca şi fiica lui, erau la fel de 
neajutoraţi, pentru că altfel, în decursul ceasului care 
trecuse, ar fi încercat să afle ce era cu el. 

Îşi ciuli urechile şi ascultă cu atenţie, având grijă să nu se 
mişte deloc. Nu auzea decât duduitul înfundat al 
dinamurilor. Nu sesiza nici un zgomot de paşi prin 
apropiere; nu simţea nici o mişcare în jur. 

Rămase mai departe nemişcat, ascultând cu atenţie, când 
simţi un fel de imbold ciudat în interiorul lui. 


Înfiorat, Hanardy scutura capul ca pentru a-şi alunga 
pâcla care-i înceţoşase mintea, după care - se ridică în 
picioare. 

Nici măcar nu observase că frânghia solidă cu care fusese 
legat se desprinsese de pe trupul lui de parcă ar fi fost arsă. 

leşi pe coridor, unde se opri, privind încordat în jur. 
Meteoritul părea pustiu, părăsit. Cu excepţia vibraţiilor vagi 
ale dinamurilor, liniştea părea să domnească pretutindeni. 
Nu ştia de ce, dar avea sentimentul că se afla pe o planetă. 
Gravitaţia artificială îl făcea să se simtă mai uşor decât pe 
Pământ, dar era obişnuit cu asemenea schimbări. Îi venea 
greu să creadă că se afla în interiorul unui meteorit, la sute 
de mile depărtare de cea mai apropiată lună sau planetă 
locuită. Era ca şi cum s-ar fi aflat într-o clădire mare, la 
etajele ei superioare. 

Hanardy se îndreptă spre puţul liftului celui mai apropiat 
în vreme ce mergea se gândea absorbit „Mai întâi o dezleg 
pe domnişoara Pat şi pe urmă şi pe bătrânu' ei, după care 
dispar de aici.” 

Fusese o decizie automată, să meargă mai întâi la fată. În 
pofida limbii ei ascuţite, Hanardy o admira foarte mult. Deşi 
o văzuse folosind tot felul de arme şi rănind oameni, 
sentimentele lui nu se schimbaseră. Bănuia că era foarte 
furioasă şi că probabil avea să dea vina pe el pentru 
dezastrul care se abătuse din senin. 

Când ieşi din lift, străbătu grăbit coridorul şi bătu la uşa 
de la apartamentul Patriciei. Ezită o clipă pentru că era 
sigur că fata nu avea cum să deschidă. 

După ce aşteptă câteva momente şi nu primi nici un 
răspuns, apăsă uşor pe clanţă. Uşa se deschise larg înaintea 
lui. 

Intră în camera aceea minunată. 

Apartamentul era un adevărat deliciu. Încăperea cea mare 
avea ferestre franţuzeşti care dădeau spre grădina însorită. 
Cum fuseseră lăsate deschise larg, cântecul păsărilor se 
auzea foarte bine înăuntru. Existau multe alte uşi care 


duceau spre lumea interioară a acelui apartament. Hanardy 
fusese şi în celelalte încăperi, ca să facă unele reparaţii 
minore, şi ştia că totul era la fel de costisitor mobilat ca în 
odaia cea mare în care se găsea în acel moment. 

După ce se uită cu atenţie în jur, o văzu şi pe fată. Era 
întinsă pe podea, pe jumătate ascunsă de fotoliul ei preferat 
cu mâinile şi picioarele legate cu o sârmă. 

Hanardy se apropie de ea cu un aer de mare nefericire pe 
chip. El fusese cel care-l adusese acolo pe William Leigh şi 
nu prea ştia cum s-ar fi putut apăra de acuzaţiile pe care 
fata i le-ar fi putut aduce. Vinovăţia îl făcea să se mişte cu 
greu, să-şi târşâie picioarele şi să se lase să cadă stângaci 
alături de ea. Se apucă să desfacă sârma cu care fusese 
imobilizată. 

Fata aştepta răbdătoare să fie eliberata. După ce scăpă de 
sârmă, rămase mai departe pe podea şi se apucă să-şi frece 
încheieturile mâinilor şi picioarelor, încercând să-şi 
restabilească circulaţia întreruptă. 

După aceea ridică privirea spre el şi emise primul 
comentariu: „lu cum de ai scăpat nelegat?” „N-am scăpat. 
M-a legat şi pe mine”, răspunse Hanardy. Vorbise repede, 
dorind ca fata să ştie ca şi el fusese tot o victimă, ca şi ea. 
Deja se simţea mai bine. Mai ales că fata nu părea furioasă. 

„Şi atunci cum de te-ai eliberat?” îl întrebă Patricia 
Ungarn. 

„Păi, am...” începu Hanardy. 

Se poticni însă cu explicaţia încercă să-şi amintească cât 
mai bine ce anume se întâmplase. Era acolo, legat şi apoi... 
Apoi... 

Ce se petrecuse după aceea? 

Rămase nemişcat, de-abia îndrăznind să gândească. Când 
îşi dădu seama că fata aştepta un răspuns, reîncepu cu o 
scuză: „Cred că nu m-a legat prea bine, şi cum mă 
grăbeam, pentru că bănuiam că erai aici, n-am făcut decât 
sa...” 


Chiar în vreme ce vorbea, întreaga lui fiinţă îşi amintea de 
duritatea frânghiei, aşa cum o simţise cu câteva minute 
înainte să se elibereze. 

Puse capăt acelor lămuriri poticnite, pentru că fata nu-l 
mai asculta, nici măcar nu se mai uita la el. Se ridicase în 
picioare şi-şi fricţiona preocupată încheieturile mâinilor. 
Era mică de statură şi drăguță într-un fel amar. Buzele îi 
erau strânse într-o linie subţire, iar ochii i se îngustaseră 
uşor din cauza acelei anxietăţi constante. În afară de aceste 
mici detalii, părea o fată normală, aflată în ultimii ani de 
adolescenţă, dar mult mai isteaţă şi mai sofisticată decât 
toate celelalte surate ale ei. 

În vreme ce Hanardy, în felul lui încet, devenea tot mai 
conştient de complexitatea ei, Patricia îşi întoarse iar 
atenţia asupra lui. Apoi îi zise cu o hotărâre demnă de un 
bărbat în toată firea: „Povesteşte-mi tot ce ţi s-a întâmplat!” 

Hanardy renunţă bucuros să mai încerce să se dumirească 
cum de izbutise să se dezlege. Aşa că începu să-i vorbească 
fără şovăială: „În primul rând, ştiu că individul ăsta a intrat 
atunci când eu lucram la strung. Un om foarte puternic, 
foarte rapid! Când l-am văzut prima oară n-am crezut că 
avea o asemenea forţă şi că se putea mişca cu o asemenea 
iuţeală. Cum eu sunt destul de greoi, îţi dai seama că...” „Şi 
ce s-a întâmplat după aceea?” Fata arăta în continuare 
răbdare, dar tonul pe care-l folosise fusese destul de aspru, 
ca să-i canalizeze iar atenţia asupra celor petrecute. 

„După aia m-a legat şi a ieşit şi i-a prins şi pe dreegii din 
nava spaţială şi a dispărut cu tot cu ei în spaţiu.” Hanardy 
scutură mirat din cap. „Asta-i ceea ce mă nedumereşte cel 
mai tare. Cum de a izbutit să facă aşa ceva?” 

Rămase tăcut adâncit în gânduri, dar reveni deodată la 
realitate atunci când îşi dădu seama, cu vinovăţie, că fata i 
se adresase de vreo două ori. 

„Scuze”, mormăi jenat. „Mă gândeam cum o fi reuşit una 
ca asta, dar tot nu pot să pricep.” Încheie pe un ton 
aproape ofensiv: „Lu ştii ce face?” 


Fata îl privea cu o expresie de adâncă uimire. Hanardy, 
care crezuse că se supărase pe el pentru că nu fusese atent 
rosti repede: „N-am auzit ce mi-ai spus. Vrei să mai repeţi o 
dată?” 

Fata însă nu părea să-l fi auzit. 

„Steve, ce anume face?” „Păi, tocmai a...” 

În clipa aceea Hanardy se întrerupse şi revăzu mintal tot 
ce discutase, toate cuvintele ciudate pe care le folosise. 
Dialogul în sine părea aşa de fantastic încât simţi cum se 
albea la faţă. 

„Ha!” îi scăpă fără voie. 

„Steve, spune-mi ce anume face.” 

Hanardy o văzu pe fată cum se uita la el, de parcă ar fi 
înţeles ceea ce lui îi scăpa. Treaba asta îl irită peste măsură. 
Rosti nefericit „Mai bine m-aş duce să-l eliberez şi pe tatăl 

tău, înainte să apară şi ultimul grup de dreegi.” 

Cum termină de vorbit rămase cu gura căscată. Se gândi 
supărat „Cred c-am început s-o iau razna. Ce naiba tot 
spun?” 

Se întoarse şi o porni spre uşă. 

„Întoarce-te imediat!” 

Glasul fetei, tăios şi poruncitor, aproape că-l lăsă fără 
suflare. Ca să se apere, ridică între el şi ea bariera 
solidităţii şi încetinelii lui, care-l servise aşa de bine ani la 
rând în relaţiile sale cu ceilalţi oameni. Se întoarse greoi cu 
faţa spre ea. Dar, înainte ca el să apuce să spună ceva, fata 
îl întrebă cu agresivitate: „Steve, cum a făcut-o?” 

Întrebarea ei se lovi de încăpăţânarea lui. Nu avea deloc 
sentimentul că-i rezista deliberat. Însă cum pâcla de 
dinainte începuse să-i acopere iar mintea, o întrebă şi el la 
rândul său: „Ce să facă, domnişoară?” „Să plece?” „Cine?” 
Se simţea ca un dobitoc în faţa întrebărilor puse de ea, unul 
mare, mai ales din cauza acelor gânduri fără sens şi pentru 
că-l luase gura pe dinainte şi vorbise fără rost. 

„Leigh - prostule! Despre el e vorba.” „Eu am crezut că a 
luat nava aia mică a ta, care e şi automobil.” 


Urmară câteva momente de tăcere încordată. Fata îşi tot 
încleşta şi-şi descleşta pumnii. Nu mai semăna cu o copilă. 
Hanardy, care o văzuse furioasă şi înainte, se crispase 
aşteptând ca mânia ei să se abată asupra lui precum o 
furtună cu tunete şi fulgere. Însă, în locul exploziei 
aşteptate, tensiunea păru să se risipească. Fata părea 
pierdută în gânduri atunci când îi zise, cu o blândeţe 
neaşteptată: „Dar după aceea, Steve? După ce a plecat de 
aici?” 

Patricia întinse braţul în direcţia aviarului, unde soarele 
strălucea în spatele ferestrelor franţuzeşti. Hanardy văzu 
păsările care zburau printre copaci. Trilurile lor muzicale 
adăugau scenei o notă caldă, domestică, de parcă aceea ar 
fi fost o grădină adevărată. În vreme ce privea, observă cum 
se mişcau frunzele copacilor în briza artificială, creată de 
ventilatoarele ascunse. Scena de afară închipuia o după- 
amiază de vară, doar că în spatele acelor ziduri de sticlă se 
întindea nemiloasă noaptea spaţiului. 

Da. În afara meteoritului se întindea noaptea cosmosului, 
deranjată ici-colo de câte un atom de materie - o planetă 
nevăzută din cauza distanţei şi a dimensiunilor mici, un 
soare, un punct de lumină şi energie, repede pierdut în 
întunericul vast încât lumina se rătăcea, devenind doar o 
granulă în norul luminos al galaxiilor, preţ de un moment 
din timpul universului... 

Hanardy contemplă acea viziune. Era vag conştient că 
intensitatea de moment a interesului său era uşor diferită 
de restul gândurilor similare pe care le avusese în trecut în 
timpul lungilor sale peregrinări îi mai trecuseră prin minte 
asemenea idei. Îşi aminti că se gândise la spaţiu şi la 
vastitatea lui cu numai câteva luni înainte. Tocmai privea 
printr-un un hublou şi - doar pentru o clipită - misterul 
imensităţii vidului îl atinsese. Atunci se întrebase mirat „Ce 
naiba se ascunde de fapt în spatele lui? Şi cum se face că un 
om ca mine mai merită să trăiască?” 


Hanardy rosti într-un târziu: „Mai bine l-aş elibera şi pe 
tatăl tău, domnişoară Pat iar după aceea, o s-o şterg de aici, 
cât mai repede”, şopti drept încheiere. 

Hanardy se întoarse şi, deşi Patricia îl strigă furioasă, ieşi 
împleticit pe coridor şi cobori în adâncul meteoritului, spre 
camera motoarelor, ca să-l dezlege pe profesor. 

Când ajunse acolo, bătrânul era aproape vesel. 

„Ei bine, Steve, încă nu am murit. Nu ştiu de ce nu au sărit 
pe noi, dar văd că ecranele energetice rezistă încă.” 

Profesorul era un bărbat impunător, cu ochi adânciţi în 
orbite şi chipul cel mai nefericit pe care-l văzuse Hanardy 
vreodată. Profesorul se ridică şi începu să-şi frece viguros 
braţele amorţite. Forţa intelectului i se întipărise în 
expresia feţei, laolaltă cu melancolia. Felul calm şi practic în 
care apărase meteoritul de atacul dreegilor arăta foarte 
clar că omul cu chip trist era necunoscutul observator al 
acelui sistem solar, aflat în slujba unei vaste culturi 
galactice care includea, în eşalonul superior, pe Marele 
Galactic care fusese William Leigh, în cel inferior pe 
profesorul Ungarn şi pe drăgălaşa lui fiică. 

Acele gânduri se strecuraseră nechemate în conştientul lui 
Hanardy. Aşa putu să-şi dea seama că acel savant era în 
primul rând un protector. El şi acea bază a lui se aflau acolo 
pentru a împiedica contactul pământenilor cu restul 
galaxiei. Omul şi civilizaţia lui terestră se aflau de-abia la 
începutul dezvoltării şi de aceea nu i se putea permite să 
afle că exista o cultură galactică de-a dreptul gigantică. 
Navele interstelare ale altor culturi din eşalonul inferior, 
care fuseseră admise în Uniunea Galactică, erau avertizate 
să se îndepărteze de acel sistem solar de fiecare dată când 
se apropiau prea mult. Dreegii cei nelegiuiţi şi vânaţi de 
patrulele de poliţie galactică intraseră accidental în acel 
sector interzis al spaţiului. În goana lor lacomă după sânge 
şi energie vitală se concentraseră cu toţii acolo, avizi, în 
speranţa că vor face rost de asemenea provizii cât să le 


ajungă pentru ani de zile, şi astfel să pună capăt veşnicelor 
lor peregrinări. 

Dar de fapt fusese numai o capcană care-i permisese 
Marelui Galactic să prindă o mare parte dintre ei. Numai că 
acum urmau să sosească alţii, pentru care nu mai exista nici 
o capcană iscusită. Îl auzi pe profesor cum îi spunea: 
„Spune-mi, ai reuşit să termini treaba înainte să te fi legat 
Leigh? Deveni deodată mai atent. Steve, ce s-a întâmplat?” 
„Ha! Nimic.” Hanardy izbuti să-şi alunge gândurile de mai 
devreme. „Mai bine mă apuc de treaba. O să-mi ia vreo 
jumătate de oră.” 

Profesorul Ungarn încuviinţă şi rosti liniştit: „O să mă simt 
mult mai bine când o să ridicăm şi ecranul ăsta. Acolo afară 
e ditamai grupul.” 

Hanardy dădu să-i spună că «grupul” acela nu mai 
reprezenta o problemă, dar că o altă super-navă, întârziată, 
avea să apară în scenă cât de curând. Preferă însă să tacă, 
mai ales că era sincer nedumerit. „Ce se petrece cu mine?” 
se întrebă. „Chiar sunt pe cale să înnebunesc?” 

Se îndreptă ca un automat-spre atelierul de reparaţii. Cum 
intră, dădu cu ochii de frânghiile cu care fusese legat, 
aruncate pe podea. Se îndreptă spre ele mânat de 
curiozitate, după care se lăsă în genunchi şi luă o bucată. 

Frânghia i se dezintegră între degete, transformându-se 
într-un praf aşa de fin, încât îi invadă nările. Strănută 
zgomotos. 

Descoperi apoi că toate bucăţile de frânghie erau la fel. 
Nu reuşea deloc să înţeleagă. Continua să ridice rămăşiţele, 
care apoi se dezintegrau chiar în faţa ochilor lui. Când nu 
mai avu în jur decât praf, se ridică şi se duse să-şi continue 
munca la strung. 

„Dacă apare şi ultimul grup de dreegi, atunci poate c-ar 
trebui să cred că tot ce s-a întâmplat a fost absolut real”, îşi 
zise absent îşi întrerupse reflecţiile şi se gândi cu luciditate 
pentru prima dată: „De unde mi-a venit mie numele ăsta, 
dreegi?” 


Se opri imediat din treabă. Dacă-l făcea cumva pe profesor 
să admită că asta erau de fapt - dreegi - atunci... 

Atunci ce? 

„Atunci s-ar dovedi totul real”, îşi răspunse singur. „Şi 
asta-i tot ce vreau.” 

Frânghia care se făcuse pulbere şi tot ceea ce ar fi putut 
ea dovedi începuse deja să pălească în fundalul memoriei, 
fără să-i mai pară reală şi având nevoie să fie revigorată de 
un nou miracol. 

Din fericire, puse întrebarea care-l rodea în circumstanţe 
optime. Atunci când îi dădu profesorului piesa reparată, 
aduse vorba despre dreegi chiar când acesta se întorcea 
preocupat la treabă. Ungarn lucra grăbit la secţiunea 
stricată a generatorului. De acolo, foarte absorbit de 
muncă, răspunse la întrebarea lui. 

Hanardy: „Da, da”, murmură. „Dreegii. Vampiri în cel mai 
rău sens al cuvântului... Deşi arată exact ca noi.” 

În acel moment profesorul îşi dădu seama cu cine stătea 
de vorbă. Se opri din treabă şi se întoarse să-l privească pe 
Hanardy. În cele din urmă rosti încet: „Steve, nu trebuie să 
repeţi tot ce auzi pe aici. Universul este cu mult mai mare 
decât ai putea tu să-ţi închipui, dar oamenii vor râde de tine 
dacă încerci să le spui. Vor zice numai că eşti nebun.” 

Hanardy nu se urni din loc. Pentru că se gândea 
concentrat „El tot nu-şi dă seama. Trebuie să ştiu. Se petrec 
aşa de multe lucruri...” 

Dar i se părea mult mai simplu să nu spună nimic. La 
Spaceport pe luna Europa, prin barurile pe care le 
frecventa, era acceptat de unii clienţi permanenţi de acolo 
ca unul de-al lor. O parte dintre ei erau inteligenţi, ba chiar 
educați, dar preferau să apeleze la cinism şi ironie, 
alungând imediat orice fel de idee serioasă. 

Hanardy se şi vedea spunându-le că spaţiul însemna mai 
mult decât acel sistem solar relativ mic, că avea viaţa şi 
inteligenţă risipită pe întinderea lui, atrăgând apoi asupra 
lui vorbele de batjocură şi toate ironiile lor. 


Deşi era tolerat de ei, nu l-ar fi ajutat cu absolut nimic să 
le spună ceva din tot ce se petrecuse. 

Hanardy o porni încet spre uşă. „Irebuie să ştiu”, îşi zise 
iar, „dar acum mai bine mă întorc pe nava mea şi o roiesc 
de aici, înainte să apară dreegul ăla care o să spună căe 
viitorul soţ al lui Pat.” 

Cel mai bine era să decoleze pe furiş. Profesorul şi fata nu 
ar fi fost deloc de acord să-l lase să plece tocmai în acel 
moment. Numai că apărarea meteoritului era treaba lor, nu 
a lui. Nu era normal ca tocmai el să se înfrunte cu dreegul 
care-l prinsese şi-l omorâse pe prietenul lui Pat. 

Hanardy se opri buimăcit în prag şi, fără voie, gemu sonor. 

Poate c-ar fi mai bine să le spun, se gândi mai departe. Nu 
au cum să se descurce cu dreegul dacă or să creadă că este 
altcineva. 

„Steve!” îl strigă profesorul. 

Hanardy se întoarse. „Da, şefule?” „Aş vrea să termin eu 
descărcatul proviziilor.” „Bine, şefule.” 

Se îndepărtă greoi pe coridor, foarte obosit şi foarte 
bucuros ca i se ceruse să plece, uşurat că nu mai putuse să 
le destăinuie totul imediat. Socoti, ostenit că în primul rând 
trebuia să doarmă puţin, ca să-şi mai limpezească mintea. 

Hanardy urcă încet rampa până la nava sa şi se duse 
direct în cabină. Înainte să se întindă pe patul îngust se opri 
doar o clipă ca să-şi privească imaginea reflectată de 
peretele de metal lucios ca oglinda. Văzu doar un bărbat 
îndesat musculos, îmbrăcat cu o pereche de pantaloni de 
doc plini de unsoare şi cu o cămaşă galbenă, murdară. 
Barba crescută îi accentua trăsăturile neregulate pe care le 
mai văzuse şi înainte, dar parcă niciodată cu o asemenea 
claritate, sau cu o asemenea convingere că nu era altceva 
decât o fiinţă umană inferioară. Hanardy gemu şi se întinse 
în pat. Se gândi cu amărăciune: „E sigur că acum am văzut 
ce fel de neisprăvit sunt eu de fapt.” 

Privi în urmă, spre trecut, spre anii lungi care trecuseră şi 
suspină. Nu vedea decât imaginea unui om care se înjosise 


singur ca fiinţa umană, căutând evadarea într-o muncă 
solitară în spaţiu din nevoia cumplită de a concura cu 
ceilalţi ca individ. 

„Nimeni n-ar crede un cuvânt”, cugetă mai departe. 
„Toate aiurelile astea sunt numai fantezia mea - nu s-au 
petrecut în afara ei, unde poţi deveni orice. Mai bine să-mi 
ţin gura şi să încetez să mai cred că pricep ceva din tot ce 
se întâmplă.” 

Închise ochii - şi privi spre univers cu o clarviziune 
interioară foarte limpede. 

Când deschise iar ochii îşi dădu seama că dormise. Şi mai 
realiză şi altceva. Ecranele de forţă fuseseră dezactivate şi 
un dreeg cu o naveta spaţială tocmai intra printr-un sas din 
extremitatea inferioară a meteoritului. 

Vampirul căuta în primul rând informaţii, dar avea de gând 
să-i omoare pe toţi cei din meteorit imediat ce avea să se 
simtă în siguranţă. 

Transpirat tot Hanardy se dădu jos din pat şi se grăbi să 
coboare din navă ca să intre în meteorit. Începu să alerge 
cât putea de repede pe coridorul care ducea spre celălalt 
sas. La intrare dădu peste profesor şi Patricia. Amândoi 
zâmbeau entuziasmați. 

Profesorul chiar îi spuse: „Veşti bune, Steve. Tocmai a sosit 
logodnicul lui Pat. A ajuns mai curând decât ne aşteptam 
noi. Ne îngrijorează numai faptul că nu am primit nici o 
comunicare din vreme.” 

Hanardy murmură ceva, simțindu-se ca un idiot. Să se 
înşele aşa de tare! Să îşi zică automat dreeg, când 
realitatea era - klugg... Logodnicul mult aşteptat al fetei, 
Thadled Madro. 

Faptul că noul venit fusese identificat făcea ca toate 
fanteziile lui să fie doar simple iluzii, feste jucate de o minte 
agitată. 

Hanardy privi întunecat cum Madro cobora rampa navetei 
sale. Iubitul fetei era un bărbat foarte înalt şi foarte subţire, 
de vreo treizeci de ani, cu ochi adânciţi în orbite. Era dotat 


cu un magnetism impresionant, poruncitor-repulsiv. Extrem 
de neplăcut. 

Hanardy recunoscu cu amărăciune că reacţia lui fusese 
peste măsură de critică. Poate din cauză că încă nu-şi putea 
da seama care era neajunsul noului sosit îşi aminti de 
vagabonzii cu care se împrietenise în Spaceport pe Europa. 
Foarte inteligenţi. Dar toţi lăsau aceeaşi impresie de 
personalitate supraîncărcată. 

Hanardy observă cu surprindere că fata nu se grăbea să-l 
întâmpine cu căldură pe vizitatorul cel chipeş. Profesorul 
Ungarn era acela care se apropiase de el şi care acum se 
înclina curtenitor în faţa lui. Madro răspunse în acelaşi fel la 
salut după care rămase ţeapăn lângă Hanardy. Profesorul 
aruncă o privire aspră în direcţia fiicei lui, apoi zâmbi spre 
musafir în chip de scuză şi spuse: „Ihadled Madro, aceasta 
este fiica mea, Patricia - care pare să sufere de un atac de 
timiditate neaşteptat.” 

Madro se înclină grav în faţa ei. Patricia dădu uşor din cap. 
Profesorul se întoarse spre ea şi-i zise: „Draga mea, ştim 
foarte bine că este o modalitate nefericită de a te mărita, de 
a te încrede într-un om pe care niciunul dintre noi nu l-a 
mai văzut până acum. Dar să nu uităm curajul pe care l-a 
avut atunci când s-a decis să vină aici, drept care ar trebui 
să-i oferim o cale de comunicare şi posibilitatea de a ne 
arată cine este.” 

Madro se înclină iar spre fată. „În aceşti termeni, te salut 
Patricia.” Se îndrepta de spate. „În legătură cu acea 
comunicare - sunt încă nedumerit din cauza mesajului pe 
care l-am primit pe drum. Vreţi să-mi oferiţi ceva mai multe 
informaţii?” 

Profesorul Ungarn începu să-i povestească despre atacul 
dreeg şi felul brusc în care încetase; aminti şi de William 
Leigh, Marele Galactic, şi încheie cu: „Culmea este că am 
aflat ce s-a întâmplat de la un pământean care, afectat de 
simpla prezenţă a Marelui Galactic, a căpătat capacitatea 
de a vedea la depărtare şi de a cunoaşte gândurile altora.” 


Pe chipul marcat de oboseală al profesorului apăru o 
umbră de zâmbet. Hanardy se înfioră pe dinăuntru, cu 
impresia clară că tocmai fusese luat peste picior. Privi 
nefericit spre fată. Probabil că-i povestise tatălui ei tot ce-i 
spusese el. 

Patricia Ungarn îi susţinu privirea şi dădu uşor din umeri. 
„Tu singur mi-ai spus toate astea, Steve”, rosti ea degajată. 
„De ce nu ne povesteşti absolut tot ce ai simţit?” 

Madro se întoarse să-l privească pe Hanardy cu gravitate 
şi cu mare interes, de parcă ar fi fost capabil să-i citească 
gândurile. Se întoarse apoi încet spre fată. „Ai putea să-mi 
faci un rezumat concis?” o întrebă. „Dacă vom fi nevoiţi să 
acţionăm, mi-ar plăcea să ştiu cât mai bine cu cine mă lupt 
şi ce trebuie să fac.” 

În tonul lui apăruse o notă de duritate care-l înfioră pe 
Hanardy, care de câteva minute se gândea numai la un 
singur lucru: „Ei de fapt nu-l cunosc! Ei nu-l cunosc...” În 
minte avea deja imaginea navei lui Madro atunci când 
fusese interceptată, iar el ucis prin metoda vampirească. 
Restul era numai machiaj iscusit, suficient de bun ca să 
treacă cu succes peste inspecția profesorului şi a fiicei sale 
receptive. Ceea ce însemna că, înainte de a-l fi omorât pe 
adevăratul Madro, dreegul învățase parolele, codurile 
secrete şi suficiente date despre trecutul victimei sale, încât 
să-şi poată juca rolul cât mai convingător. 

Era foarte posibil ca peste câteva minute să fie atacați de 
creatura aceea, care avea să constate că era în perfectă 
siguranţă. 

Hanardy nu-şi făcea iluzii sau false speranţe. Fusese 
nevoie de o fiinţă atotputernică pentru a-i învinge pe 
dreegi. Iar acum, printr-o întâmplare sau şiretlic, dreegii 
din nava întârziată izbutiseră ceea ce grosul semenilor lor 
fuseseră incapabili să ducă la bun sfârşit - pătrunseseră, 
printr-un reprezentant, în meteoritul-fortăreaţă, baza 
supraveghetorului galactic din sistemul solar. 


Toată atitudinea lui arăta că temerile care-i mai adăstau în 
suflet nu aveau nici un fel de legătură cu profesorul sau cu 
fiica lui, ori cu Hanardy. Voia numai să ştie în detaliu ce 
anume se întâmplase. Drept care, o vreme va fi binevoitor şi 
politicos, fiind convins că avea să afle mai multe în rolul său 
de aliat decât ca inamic recunoscut. 

„Trebuie să-i rezistăm”, cugeta Hanardy în agonie. „Avem 
două posibilităţi: ori avem mare grijă să nu-i spunem nimic, 
ori îi dăm pe loc tot ce vrea.” Din punctul lui de vedere a 
doua alternativă era de preferat îşi dădu seama că fata 
începuse să vorbească. În vreme ce Hanardy asculta, ea 
tocmai reda esenţa celor întâmplate, tot ceea ce-i povestise 
chiar el. Era totul acolo, clar, detaliat. Mai mult, toate 
lămuririle şi explicaţiile ei avură darul să penetreze şi ceața 
groasă care se aşezase peste propriile-i amintiri. 

După ce fata încheie, Madro încuviinţă din cap încruntat. 
Trupul lui subţire părea neobişnuit de încordat. Mai ales 
atunci când rosti aproape ca pentru sine: „Deci au fost 
capturați aproape toţi...” Se întrerupse şi se întoarse să-l 
privească tăios pe Hanardy. „Ai sentimentul că va mai veni o 
navă?” 

Hanardy dădu numai din cap, pentru că nu avea încredere 
că propriul glas nu-l va trăda. 

„Şi câţi dreegi se află la bordul acestei singure nave?” 
continuă Madro. 

Din păcate, acum nu mai avea cum să ocolească un 
răspuns verbal. 

„Nouă”, rosti Hanardy. 

Înainte nici măcar nu se gândise la câţi erau. Dar ştia cu 
siguranţă că numărul pe care-l spusese era exact. Cel puţin 
pe moment. 

Madro îi zise mai departe pe un ton straniu: „Chiar poţi să 
percepi totul aşa de clar? Atunci s-ar putea să ştii şi alte 
lucruri.” 

Ochii lui întunecaţi îi sfredeleau pe cei ai lui Hanardy. 
Vorbele nerostite care păreau să vină din adâncul lor parcă 


îi spuneau: „Asta înseamnă că ştii precis cine anume sunt 
eu, nu?” 

Cum privirea celuilalt era aproape hipnotică, Hanardy se 
pomeni ducând o adevărată bătălie interioară ca să nu 
admită pe loc că ştia foarte bine cine era şi ce căuta acolo. 

Madro deschise iar vorba: „Spune-mi acum, aceşti - dreegi 
- din primul grup, au fost ucişi cu toţii?” „Păi, eu...” 
Hanardy se întrerupse uluit „Hei, habar nu am. Nu ştiu ce 
s-a întâmplat cu ei. Cred că avea de gând să-i omoare, cel 
puţin aşa intenţiona până la un moment dat; dar după 
aceea...” „Da, Steve, după aceea?” Era Pat iar glasul ei îl 
îmboldea să continue. 

„Nu ştiu. A observat ceva.” „Cine a observat ceva?” insistă 
Pat. 

„Leigh, doar îl cunoşti. Dar nu ştiu ce a făcut mai departe.” 
„Şi atunci, unde ar putea să fie acum?” se miră fata. 

Hanardy rămase tăcut simțind o undă de vinovăţie, de 
parcă ar fi dezamăgit-o pentru că nu ştia. 

Constată că dreegul îi întorsese spatele. 

„Se pare că avem multe lucruri de descoperit”, le zise 
falsul Madro încet. „Este clar că trebuie să reevaluăm 
întreaga situaţie. În plus, m-aş aventura să afirm că, prin 
intermediul acestui om cu percepţia la distanţă stimulată, 
am putea obţine atâtea cunoştinţe despre univers încât 
chiar aici şi acum, am putea trece la următorul mare pas pe 
scara dezvoltării rasei klugg.” 

Comentariul în sine părea să indice că dreegul nu ştia ce 
anume să facă. Hanardy o porni încet în urma celorlalţi. 
Preţ de câteva clipe, când se simţi cuprins de disperare, se 
gândi chiar să scoată revolverul şi să tragă, înainte ca 
dreegul să aibă vreme să se apere. 

Din păcate, era copleşit de povara îndoielii. Poate că acea 
suspiciune exista numai în capul lui. Nu avea altă dovadă în 
afara acelor imagini foarte clare care-i apăruseră 
nechemate în minte, dar şi ele păreau doar visul unui 
nebun, pentru că n-aveau nici o legătură cu tot ce se 


întâmplase şi se discutase în prezenţa lui. Probabil că aşa 
acționau nebunii, sub imperiul unui impuls de moment, dar 
nu şi Steve Hanardy cel încet şi lipsit de imaginaţie. 

„Asta-i”, murmură Hanardy ca pentru sine, „trebuie să 
rămân cu picioarele pe pământ!” 

Înaintea lui, profesorul Ungarn tocmai declara pe un ton 
plăcut de conversaţie: „lrebuie să-ţi spun că te admir 
sincer, Thadled. Ai zis ceva ce ne-a şocat pe mine şi pe Pat. 
Ai rostit oribilul cuvânt «klugg» de parcă nu te-ar fi 
deranjat deloc.” „Nu e decât o vorbă, o denumire”, 
răspunse Madro indiferent. 

Câtă vreme continuă drumul pe coridoare, nimeni nu mai 
spuse nimic. Se opriră în camera de control. Fata se lăsă să 
cadă pe un scaun, în vreme ce tatăl ei şi Madro se opriră în 
faţa panoului de control al generatoarelor. 

„Ecranele funcţionează de minune”, spuse profesorul cu 
satisfacţie. „Le-am deconectat numai câteva momente 
atunci când ai intrat. Nu e o problemă dacă suntem atacați 
de ultima navă dreeg, pentru că datorită lor vom avea 
vreme să hotărâm care este cel mai bun mod de a riposta.” 

Madro reveni lângă fată şi se aşeză pe scaunul alăturat. 
Apoi se adresă profesorului: „Ceea ce ai spus cu câteva 
momente în urmă, în legătură cu apartenenţa noastră la 
rasa klugg şi felul în care te îngrozeşte chiar şi denumirea 
aceasta - ei bine, ai dreptate. Pe mine nu mă deranjează 
absolut deloc.” 

Profesorul i-o întoarse cu amărăciune: „Nu crezi că te 
auto-amăgeşti? Dintre toate rasele cunoscute în civilizaţia 
galactică, noi suntem ultimii pe scara dezvoltării 
intelectuale. Noi suntem cei care trebuie să facă toată 
munca murdară. Noi suntem asemenea zilierilor de pe 
planetele cum este Pământul. Când Pat a aflat adevărul, 
aproape c-a înnebunit tot încercând să-şi nege originile. Noi 
suntem de fapt idioţii galactici!” încheie, cutremurându-se. 

Madro izbucni în râs, părând relaxat, ceea ce-l făcu pe 
Hanardy să-i admire sincer atitudinea. Dacă Madro era 


dreeg, cum credea el, atunci ignora faptul că poate intrase 
cu ochii larg deschişi într-o altă capcană pregătită de 
Marele Galactic, pentru că nu părea să-i pese. Dar pe de 
altă parte, dacă era de fapt klugg, atunci izbutise cumva să 
se împace de minune cu propria-i inferioritate. „Şi mie mi- 
ar fi de folos o asemenea atitudine”, se gândi Hanardy cu 
admiraţie crescândă. „Dar dacă oamenii ăştia sunt idioţii 
galaxiei, atunci eu ce să mai spun?” 

Madro începu să vorbească din nou: „Noi suntem ceea ce 
suntem”, rosti cu simplitate. „Aici nu este vorba de o prea 
mare deosebire de inteligenţă. Diferenţa constă în nivelul 
de energie. În felul în care este utilizată. Dar pentru a 
realiza minunile cunoscute trebuie să ai aceasta energie, să 
o poţi lua de undeva. De aceea cazul acestui individ, Leigh, 
mi se pare extrem de interesant. Dacă am putea să 
reconstituim ceea ce a făcut aici, pe unde a umblat s-ar 
putea să descoperim multe lucruri importante.” 

Patricia şi tatăl ei rămaseră tăcuţi. Ochii le străluceau în 
vreme ce-l aşteptau pe Madro să continue. El însă se 
întoarse spre Hanardy. „Să revenim la întrebarea pe care ţi- 
a pus-o şi ea mai devreme”, rosti, făcând semn cu capul 
spre fată, „când te-ai dus s-o dezlegi. Spune-mi cum de a 
putut părăsi sistemul solar după ce i-a capturat pe acei - 
dreegi?” Ezitase o secundă înainte să rostească ultimul 
cuvânt. 

Hanardy răspunse cu simplitate: „Nu aş spune că a plecat. 
Mai degrabă a... el era în altă parte. Şii-a luat şipeei 
acolo.” Făcu un efort ca să-şi găsească cuvintele. „Cum să 
vă spun, lucrurile nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. 
Sunt.” se întrerupse nefericit. 

Observă că atât fata cât şi cei doi bărbaţi aşteptau cu 
răbdare să continue. Disperat Hanardy începu să dea din 
mâini, indicând locuri din afara meteoritului, arătând spre 
ecranele de energie. „Ioate astea... De fapt nu sunt reale”, 
izbuti să spună chinuit. 


Madro se întoarse spre ceilalţi: „Este conceptul unui 
univers iluzoriu. O idee veche, dar poate că n-ar strica să o 
studiem puţin.” 

Profesorul Ungarn murmură: „Ca teoria ta să devină 
viabilă, va trebui să apelăm la nişte tehnici extrem de 
complicate.” 

Hanardy zise deodata, făcând eforturi disperate ca să 
priceapă ceva din propriile-i spuse: „lrebuie să continui să 
pui acolo afară. De parcă ai face-o, deşi n-o faci de fapt. 
Asta te conectează în direct.” „Ce anume spui acolo afară, 
Steve?” Vorbise fata, la fel de încordată ca şi el. 

„Lumea, Universul... Totul.” „Aha!” 

Hanardy continuă: „După aceea, pentru o clipă, nu mai 
duci nimic acolo. Atunci este momentul în care faci ceva ce 
nu înţeleg.” „Ce anume?” Glasul fetei, de acum calm şi 
parcă lipsit de orice emoție, îl călăuzea mai departe. 

„Opreşti totul”, rosti Hanardy cu mirare. „Laşi nimicul să 
se năpustească înăuntru. Şi atunci - atunci fiecare devine el 
însuşi cel adevărat... Câtă vreme are energie.” 

Întoarse capul spre cei trei oameni, privirea trecându-i 
prin ei fără să-i vadă. Glasul lui Madro ajunse până la el ca 
de la o mare distanţă. 

„Vedeţi? Este doar o chestiune de energie”, le zise calm. 
„Hanardy?” 

Steve păru să revină deodată în cameră, atât mintal, cât şi 
fizic. 

„Da?” „De unde anume şi-a făcut rost de energia asta?” îl 
întrebă Madro. 

„Ah”, rosti Hanardy, „trebuie s-o fi luat de acolo unde 
fusese stocată - dintr-un soi de cameră neagră.” 

Era un gând nou; în minte îi ajunse o imagine a felului în 
care energia fusese stocată acolo de altcineva, nu de Leigh. 
Înainte ca Hanardy să mai poată spune ceva, Madro 
interveni surescitat: „Atunci, arată-ne!” rosti, iar glasul îi 
era ca un foc care trasase calea, cerând o reacţie promptă 
din partea celorlalţi. 


Hanardy deschise drumul, deşi trupul masiv îi tremura de 
nelinişte. Avea impresia că urma să dezvăluie ceva ce avea 
să ajute la victoria dreegilor. Din păcate, nu mai avea cale 
de întoarcere. Dacă creatura aceea era dreeg, atunci orice 
fel de rezistenţă ar fi fost inutilă. Ştia asta intuitiv. 

„Măcar de aş avea cum să fiu sigur”, îşi zise Hanardy 
înnegurat. Culmea era că ştia precis. El era absolut sigur. 
Dar nu atât de sigur încât să facă vreo încercare ca să-şi 
salveze propria viaţă. 

După cum stăteau lucrurile, se vedea silit să ducă farsa 
până la capăt, până când dreegul - satisfăcut că aflase tot 
ce-l interesa - avea să-i termine pe toţi după bunul lui plac. 

Ceea ce intuise se întâmplă douăzeci de minute mai târziu. 

După ce cercetaseră cu atenţie toate lifturile şi se opriseră 
la fiecare nivel, imediat ce Hanardy se postă cu 
încăpățânare în faţa unei uşi care dădea într-o debara de 
unelte... 

„Deci, unde a fost stocată?” îl chestionă iar Madro pe 
Hanardy. „Mă refer la energia pe care a asimilat-o Leigh.” 

Hanardy arătă nefericit spre peretele de metal dinăuntrul 
debaralei. 

„Vrei să spui că energia era în perete?” 

Hanardy simţi cum întrebarea îi tulburase iar simţul 
realităţii, drept care rămase nemişcat, scuturat de fiori reci, 
în vreme ce Pat şi profesorul trecură pe lângă el şi se 
apucară să testeze peretele cu un instrument de măsurat. 

Madro nu se alătură eforturilor lor, nici măcar nu se mai 
uita spre debara. Hanardy simţi cum îngheţa pe dinăuntru 
atunci când dreegul, ignorând cu totul activitatea 
profesorului şi a fiicei lui, se întoarse şi se apropie de el. 
„Steve”, îi zise, „vreau să vorbesc cu tine.” Privi peste umăr 
şi ridică glasul: „O să-l iau pe Hanardy la o mică discuţie 
între patru ochi.” „Foarte bine!” Era Pat. Nici ea şi nici 
profesorul nu se întoarseră. Madro nu mai aşteptă. 
Degetele lui puternice îl apucară de cot. Tremurând, 
Hanardy îşi dădu seama care-i erau intenţiile. Voia să-l 


testeze! Ca să determine cât de vulnerabil era. Până la 
moarte - dacă se dovedea prea fragil. 

Chiar în vreme ce lui Hanardy îi treceau prin minte acele 
gânduri, Madro îl trăgea fără milă departe de debara, spre 
colţul coridorului. Steve continua să privească în urmă, 
neîndrăznind să strige după ajutor, dar sperând ca 
profesorul sau fiica lui să vină după ei. 

Ultima oară când îi mai zări, erau tot în debara, iar 
profesorul tocmai spunea: „O serie de analize asupra 
acestui perete ar trebui să...” 

Hanardy se întrebă ce aveau să mai spună atunci când 
urmau să-i descopere dispariţia - şi moartea. 

Madro îl trase pe Hanardy de-a lungul unui hol lateral, la 
capătul căruia se afla o cameră. Închise uşa după el şi 
rămaseră singuri. Hanardy nici măcar nu încercase să-i 
opună rezistenţă. 

Madro rămase nemişcat câteva clipe, înalt subţire, 
surâzător. „Bun, e momentul să ne lămurim o dată pentru 
totdeauna”, îi zise încet „Eu - contra oricărei calităţi cu 
care te-ai fi putut pricopsi.” 

Cum avusese acele halucinaţii care se adeveriseră în cele 
din urmă, Hanardy îndrăzni să nutrească speranţa că poate 
era adevărat, că poate ceva deosebit se lipise şi de el - aşa 
cum sugerase profesorul -, drept care, preţ de câteva 
secunde, chiar aşteptă ca acel ceva dinăuntrul lui să rezolve 
situaţia. 

Din păcate, acela fusese tot răgazul pe care-l avusese - 
cele câteva secunde. Viteza cu care se produse atacul lui 
Madro, ca şi violenţa lui, alungară pe loc starea de 
aşteptare. 

Se simţi ridicat fără efort, prins de un picior şi ţinut în sus 
asemeni unei păpuşi de cârpă. Observă că dreegul 
intenţiona să-i zdrobească scăfârlia de peretele din 
apropiere. Un spasm automat al instinctului de 
supravieţuire îl făcu pe Hanardy să lovească tare cu călcâiul 


piciorului liber în încheietura mâinii cu care-l prinsese 
Madro. 

Se părea că rezistenţa pe care o opusese acelui prim atac 
fusese mulţumitoare. Dreegul îi dădu drumul. Hanardy 
începu să cadă - cu încetinitorul, din cauza gravitaţiei 
reduse. De fapt, mult prea încet pentru iuţeala cu care 
urmă cel de-al doilea atac. 

Poate din cauza masivităţii corpului, unul dintre picioarele 
lui Hanardy ajunse totuşi să atingă podeaua. În următorul 
moment se afla din nou prizonierul degetelor ca de oţel 
care-l înhăţaseră şi-i sfâşiau nemiloase hainele şi carnea - 
dreegului oricum nu-i păsa dacă-l rănea. 

În mintea lui Hanardy nu mai exista nici o îndoială. Nu 
avea nici o capacitate specială care să-l ajute să-l învingă pe 
dreeg. 

Nu avea nici un fel de resurse interioare. Nici viziuni. Era 
cu totul neajutorat. Muşchii mari îi erau precum lutul în 
strânsoarea de oţel a bărbatului, a cărui putere o copleşea 
cu totulpe a lui. 

Hanardy încetă să se mai zbată şi strigă disperat „Pentru 
numele Domnului, la ce bun atâtea crime? De cenuvă 
schimbaţi voi, dreegii, de ce nu vreţi să încercaţi să reveniţi 
din nou la normal?” 

La fel de subit pe cât apăruse, violenţa dispăru pe loc. 

Madro îl eliberă, făcu un pas în spate şi-l aţinti cu privirea. 

„Un mesaj!” rosti. „Deci ăsta este rolul tău.” 

Hanardy nu realiză pe moment că ameninţarea dispăruse. 
Era aproape întins pe podea. Din acea poziţie nedemnă 
continuă să-i vorbească: „Nu trebuie să mă omori! O să-mi 
ţin gura! Oricum, cine m-ar crede pe mine?” „Ce înseamnă 
normal?” 

Vocea dreegului era rece şi dominatoare. Radiația care 
venea dinspre el era tot mai puternică. 

„Eu”, răspunse Hanardy. 

„Tu!” Se simţea neîncrederea. 


„Da, eu”, rosti Hanardy zorit „Ceea ce mă deranjează cel 
mai tare este faptul că ştiu că sunt un om inferior. Dar 
altfel, un tip absolut normal. În mine se echilibrează totul - 
asta-i cheia. Câteodată mai beau şi eu un pahar, dar nu 
pentru că aş avea nevoie. Mai ales că nu mă afectează în 
vreun fel. Mai demult când eram încă puştan, am încercat 
să iau droguri. Nu s-au potrivit nici de frică cu metabolismul 
organismului meu. Le-am vărsat imediat. Asta-i normal. Tu 
nu poţi face aşa ceva cu ceea ce ai.” „Ce e normal?” Madro 
părea rece şi neclintit de parcă s-ar fi aflat undeva departe, 
într-un loc de neatins. 

„Eşti bolnav”, îl lămuri Hanardy. „Atâta sânge şi energie 
vitală. Este ceva mult peste normal. Nici măcar nu sunt 
absolut necesare. Ai putea fi tratat!” 

De-abia după ce termină de vorbit îşi dădu seama de 
întreaga ciudăţenie a spuselor lui. Clipi nedumerit. „Habar 
nu am avut ce voiam să spun”, mormăi. 

Expresia dreegului se schimbă. Dădu din cap şi zise: „Cred 
că tocmai am primit o comunicare din partea Marelui 
Galactic. Un fel de ofertă venită în al doisprezecelea ceas, o 
ultimă şansă.” „Ce o să faci cu mine?” îndrăzni Hanardy. 

„Întrebarea care se impune”, veni replica rece ca gheaţa, 
„este: care ar fi cea mai bună cale pentru a te neutraliza? 
Eu o aleg pe aceasta!” 

Un obiect metalic apăru deodată în mâna dreegului. Din 
ţeava lui ţâşni o rază de lumină care se îndreptă spre capul 
lui Hanardy. Pilotul tresări, încercă să se ferească, se gândi 
că aceea era moartea şi încremeni, aşteptând să simtă şocul 
ei teribil. 

Dar de fapt nu simţi nimic. Raza aceea îi atinse faţa, dar 
părea la fel de inofensivă ca şi lumina unei lanterne. După 
ce lumina dispăru, Hanardy clipi de câteva ori, constatând 
că era nevătămat. Încă nu se ridicase de pe jos când 
dreegul îi zise: „Şi acum o să vii cu mine ca să-mi arăţi toate 
locurile unde au fost depozitate armele şi muniţia, nu 
contează cantitatea sau mărimea lor.” 


Hanardy mergea înainte, dar continua să se uite peste 
umăr, iar în spate, de câte ori privea, vedea trupul înalt şi 
chipul întunecat al dreegului. 

Asemănarea cu Thadled Madro începuse să dispară, de 
parcă creatura, care-şi modelase trăsăturile după cele ale 
tânărului klugg, fără a folosi vreun fel de machiaj, 
considerase că putea să se relaxeze. 

În cele din urmă ajunseră în locul în care se aflau cei doi 
Ungara. Tatăl şi fiica nu spuseră nimic. Lui Hanardy i se 
părea că erau mult prea tăcuţi, prea supuşi, iar fata ciudat 
de palidă. Se gândi cu mirare: „Acum ştiu şi ei!” 

Situaţia se limpezi atunci când toţi patru se opriră în 
apartamentul principal. Profesorul Ungara oftă, se întoarse 
şi - ignorându-l cu totul pe Hanardy - spuse: „Ei bine, 
domnule dreeg, eu şi fiica mea tocmai ne întrebam ce 
anume te-a făcut să ne amâni execuţia?” „Hanardy!” veni 
răspunsul. 

După ce-i rosti numele, de parcă pilotul nici n-ar fi fost de 
faţa, dreegul rămase tăcut câteva momente lungi, cu ochii 
îngustaţi şi cu dinţii albi încleştaţi pe sub buzele desfăcute. 
Părea să zâmbească triumfător, fioros. 

„Pare să fie sub controlul tău, nu?” Aceea fusese Pat 
Ungara, cu un glas stins. În clipa în care vorbise, atrăgând 
atenţia dreegului asupra ei, păruse să se micşoreze, poate 
şi din cauză că, involuntar, făcuse un pas în spate. 

Corpul încordat al lui Sween-Madro începu să se relaxeze. 
Dar zâmbetul de pe buzele lui rămase la fel de neplăcut. 
Continua să ignore prezenţa lui Hanardy. „Steve a fost atins 
de un gen cu totul special de rază energetică. Din păcate, 
efectul ei va anula, cel puţin deocamdată, toate capacităţile 
dobândite.” 

Profesorul Ungara începu să râdă. „Chiar crezi la modul 
serios că ai putea înfrânge această - fiinţă - care era 
William Leigh - cu ceea ce i-ai făcut lui Steve? Dacă te 
gândeşti mai bine, Leigh este adevăratul tău adversar, nu 
Hanardy. Tu duci acum o luptă cu o umbră. Unul dintre 


luptători a lăsat o marionetă în urma lui care să lovească în 
numele său.” 

Sween-Madro rosti netulburat: „Nu e atât de periculos pe 
cât pare. Şi se ştie foarte bine că marionetele sunt în 
general nişte luptători slabi.” 

Profesorul îl contrazise imediat. „Orice individ din specia 
cunoscută nouă sub denumirea de Marii Galactici - care, 
desigur, nu poate fi numele rasei respective - mai mult ca 
sigur a luat în calcul absolut toate posibilităţile. Ce anume 
ai putea avea de câştigat aşteptând?” 

Sween-Madro ezită o clipă, apoi răspunse: „Steve a 
menţionat un posibil tratament pentru boala noastră.” 
Glasul îi fusese încordat. 

În încăpere se aşternu deodată liniştea. Acea tăcere părea 
să se fi îmbibat în pereţi şi să-i fi paralizat pe cei patru 
indivizi aflaţi acolo. Momentul se încheie atunci când 
Sween-Madro începu să râdă domol. Apoi le zise: „Cred că 
pentru câteva secunde am fost.” „Uman”, continuă Pat în 
locul lui. „De parcă ai fi avut sentimente şi speranţe şi 
dorinţe ca noi.” „Nu conta pe asta.” Vocea dreegului 
redevenise aspră. 

Profesorul Ungarn începu să raţioneze cu glas tare: 
„Bănuiesc că ai ajuns la concluzia că Steve are imprimat în 
memorie contactul mintal pe care l-a avut cu o inteligenţă 
supremă, probabil cea mai mare din câte există. Ştii de 
asemenea că aceşti pământeni, câtă vreme se află în starea 
de veghe, în mintea lor este o mare confuzie, motiv pentru 
care sunt consideraţi inacceptabili pentru a primi cetăţenia 
galactică. De aici rezultă că cea mai bună cale de a te apăra 
de memoria lui Steve ar fi să-l menţii în stare de veghe. De 
aici deduc mai departe că raza energetică era menită să-i 
stimuleze pe un timp nedeterminat centrul treziei din 
creier.” „Din păcate pentru tine, este o metodă de apărare 
ineficientă. În patru sau cinci zile extenuarea lui Hanardy 
va ajunge la un prag critic şi ceva dinăuntrul lui va ceda. Ce 
o să ai atunci şi nu ai acum?” 


Dreegul, în mod surprinzător, părea dispus să-i răspundă 
la întrebări. De parcă toate explicaţiile expuse cu glas tare 
l-ar fi ajutat să judece mai bine întreaga situaţie. „Până 
atunci vor sosi colegii mei”, le zise. 

„Când veţi pica cu toţii în capcană”, cugetă profesorul. 
„Cred că ar fi mai sigur dacă ne-ai ucide pe mine şi pe Pat 
chiar acum. Cât despre Steve...” 

Hanardy ascultase acel schimb de replici cu convingerea 
tot mai mare că bătrânul melancolic cerea executarea lor 
imediată. „Hei!” izbucni aproape fără voie. „Ce încerci să 
faci?” 

Profesorul dădu din mână a lehamite... „Iaci, Steve. Cred 
că îţi dai seama că dreegul ăsta ne va ucide. Încerc numai 
să aflu ce anume îl reţine. Parcă nu se potriveşte cu cea ce 
eu consider a fi bunul lui simţ.” Se întrerupse deodată şi se 
întoarse spre Hanardy. „Să nu-ţi faci griji că te va omori 
acum. Nu îndrăzneşte. Eşti în siguranţă.” 

Hanardy însă nu se simţea deloc în siguranţă. Dar cum de- 
a lungul timpului se obişnuise să primească ordine din 
partea acelui om, se supuse imediat şi tăcu. 

Dreegul, care-i ascultase căzut pe gânduri, le spuse liniştit 
că, atunci când aveau să sosească şi prietenii lui, Hanardy şi 
cu Pat vor merge cu ei înapoi spre Europa. De asemenea, 
credea că prezenţa lui Pat era necesară în acea călătorie. În 
concluzie, nimeni nu avea să moară până când nu se 
termina totul. 

„Îmi amintesc”, continuă Sween-Madro, „de ceea ce a spus 
pilotul, că Marele Galactic a observat ceva. Eu am dedus de 
aici că observaţia lui a avut o legătură strânsă cu Steve. Ca 
atare, vom merge la Spaceport şi vom studia 
comportamentul din trecut al lui Steve chiar la faţa locului. 
Deocamdată vreau să dezarmăm meteoritul pentru propria 
mea linişte.” 

Liniştea celorlalţi se spulberase în adâncul spaţiului. 

Cei trei prizonieri îl însoţiră tăcuţi pe cuceritorul lor dea 
lungul coridoarelor şi prin camere. Curând, toate armele 


aflate în meteorit au fost neutralizate sau distruse. Sursele 
de energie, care ar fi putut fi convertite în arme, au fost 
sigilate. După aceea au fost dezactivate ecranele 
energetice, iar panoul lor de comandă distrus. 

Dreegul avu grijă să le taie orice cale de evadare, 
distrugând cele câteva navete spaţiale. Ultimul loc spre 
care se îndreptară, mai întâi Hanardy, urmat îndeaproape 
de profesor şi de Pat, cu dreegul în spatele lor, a fost chiar 
nava lui Steve. Dreegul o dezarmă, după care îl obligă pe 
Hanardy să-şi demonteze panoul de control. Din toate 
componentele înşirate pe podea, dreegul alese piesele- 
cheie. Cu ele în mână se opri în pragul uşii. Privirea-i dură 
se opri asupra lui Hanardy. „Steve!” îi zise. „Iu o să rămâi 
aici.” „Adică pe nava mea?” „Da. Dacă îndrăzneşti să ieşi de 
aici, indiferent de motiv, te omor. Ai priceput?” 

Hanardy privi cu disperare spre profesor înainte să se 
întoarcă iar spre dreeg. Protestă cu jumătate de gură: „Dar 
profesorul mi-a dat ceva de lucru.” „Profesore” - glasul 
tăios al dreegului reteză dintr-o dată orice comentariu din 
partea lui Hanardy - „spune-i, te rog, că ceea ce avea de 
făcut nu mai prezintă nici un fel de importanţă acum.” 

Hanardy notă în treacăt zâmbetul amar al profesorului, 
înainte ca acesta să-i spună cu blândeţe: „Pat şi cu mine 
vom fi ucişi imediat ce nu vom mai fi de folos. Nu avem de 
unde să ştim ce vor face cu tine în cele din urmă.” „Deci tu 
rămâi aici! Voi doi veniţi cu mine”, le porunci Sween-Madro 
profesorului şi fiicei lui. 

Cei trei plecară la fel de tăcuţi precum veniseră. Uşa 
sasului se trânti în urma lor. Hanardy auzi scrâşnetul 
zăvoarelor de metal care-l blocaseră acolo. După aceea, 
asupra lui se pogori liniştea. 

Omul dotat cu cea mai avansată inteligenţă din sistemul 
solar rămăsese singur şi perfect treaz. 

Pentru Hanardy, aşteptarea nu reprezenta o problemă, 
indiferent de poziţia în care stătea, în picioare, întins sau 
aşezat. Anii îndelungaţi pe care-i petrecuse de unul singur 


în spaţiu îl pregătiseră pentru calvarul care de-abia 
începuse. Dar exista totuşi o diferenţă. 

Aşa cum descoperi destul de repede, atunci când se 
întinse pe patul din cabina lui, nu putea să doarmă. 

Astfel trecură douăzeci şi patru de ore terestre. 

Steve Hanardy nu era genul de om înclinat spre 
introspecţie, tot aşa cum nu fusese niciodată vreun cititor 
pasionat. Cele patru cărţi de la bord erau de fapt manuale 
tehnice de reparaţii. Deşi le frunzărise de sute de ori, le 
scoase ca să le mai examineze odată. Din păcate, aşa cum 
se aşteptase, fiecare pagină era obositor de cunoscută. 
După un ceas le termină. 

Mai trecu o zi, iar el continua să fie treaz, incapabil să 
doarmă, deşi simţea extenuarea ca pe o stare de agitaţie 
continuă. 

Ca om al spaţiului, Hanardy fusese bine îndoctrinat cu 
privire la pericolele care-l pândeau din cauza lipsei de 
somn. Ştia de tendinţa minţii de a visa chiar şi în starea de 
veghe, de halucinaţiile care apăreau, toate fiind efectele 
normale ale încordării permanente prezente la omul treaz. 

Dar el nu păţi nimic. 

Nu avea de unde să ştie că centrul somnului din creierul 
său fusese deconectat, iar centrul treziei stimulat pe o 
perioadă de timp nedefinită. Din acest motiv, primul nu 
putea intra în acţiune, în vreme ce al doilea nu se putea 
deconecta. Ca atare, nu apărea nici acea stare 
intermediară. 

În schimb obosea tot mai rău. 

Deşi zăcea întins pe pat aproape tot timpul, oboseala 
devenea din ce în ce mai pregnantă. 

În cea de-a patra «dimineaţă», se gândi pentru prima oară 
că probabil nu mai dura mult până să înnebunească. 

Niciodată nu mai experimentase o asemenea groază 
cumplită. În după-amiaza aceleiaşi zile, Hanardy, speriat 
ameţit, lipsit de speranţă, păru gata să se prăvălească pe 
panta nebuniei. 


Nu se ştie ce s-ar fi întâmplat mai departe dacă ar fi 
continuat să rămână singur, pentru că, puţin mai târziu, uşa 
cea grea a sasului se deschise şi prin ea intră Pat Ungara. 
După ce-l descoperi în cabină, îl prinse de umeri şi-i zise: 
„Haide, Steve, vino cu mine. A venit momentul să 
acţionăm.” 

Hanardy se ridică cu greu din pat. După ce o porni după 
ea, îşi aduse aminte de ordinul pe care-l primise de la 
Sween-Madro şi se opri. 

„Ce este?” îl întrebă fata mirată. 

Hanardy mormăi jenat „Mi-a spus să nu ies din nava mea. 
Dacă nu-l ascult, mă omoară.” 

Fata îşi pierdu şi bruma de răbdare pe care o mai avea. 
„Steve, încetează cu aiurelile astea.” Cuvintele ei tăioase 
veniră ca nişte lovituri pentru mintea lui. „N-ai ce pierde 
mai mult decât noi. Gata, hai să mergem!” 

O porni înapoi prin sas. Hanardy rămăsese pironit locului, 
tremurând din cauza confuziei. Fata izbutise, cu o singură 
frază rostită în stilul ei răstit să-i pună bărbăţia sub semnul 
întrebării, deşi foarte subtil, şi îl silise să recunoască 
dragostea prostească pe care o nutrea pentru ea şi care 
aproape că-l transformase în sclav, restabilind astfel 
ascendenţa absolută pe care o avusese asupra lui. 

Tăcut dar foarte hotărât traversă din doi paşi sasul şi, 
câteva secunde mai târziu, se afla pe teritoriul interzis. 

Simţi că se condamnase singur. 

Fata îl conduse spre ceea ce era de fapt sala motoarelor 
din meteorit. 

În vreme ce Steve intra şovăitor după ea, profesorul 
Ungarn se ridică de pe scaun şi le ieşi înainte, cu zâmbetul 
lui obosit pe buze. 

Îl întâmpină cu: „Pat vrea să-ţi vorbească despre 
inteligenţă. Ştii care este coeficientul tău?” 

Întrebarea nu reuşi să atragă atenţia lui Hanardy. Tot 
timpul cât o urmase pe fată pe coridoarele pustii, mintea îi 
fusese chinuită de gândul că la orice colţ l-ar fi putut întâlni 


pe Sween-Madro care avea să-l omoare, pe loc. Deşi spaima 
aceea nu dispăruse încă, alături de ea se înfiripase şi 
întrebarea firească: Unde era dreegul? 

Profesorul se răsti deodată: „Steve, mă auzi?” Obligat să 
se uite la el, Hanardy îşi aminti plin de mândrie că 
aparţinea grupului de oameni, cam 55% din total, a căror 
inteligenţă se situa peste medie, iar coeficientul lui era de 
104. 

„Cel cu care am dat testul mi-a spus că inteligenţa mea 
este peste medie.” Adăugă imediat pe un ton de scuză: 
„Desigur, pe lângă voi doi, nu înseamnă mare lucru.” 

Bătrânul însă îl contrazise. „Pe scala klugg ai avea un 
coeficient mai mare de 104. Noi ţinem cont de mai mulţi 
factori. Talentul la mecanică sau cunoştinţele despre spaţiu 
nu sunt apreciate corect de niciunul dintre testele terestre 
pe care le-am studiat eu.” 

Rămase tăcut o clipă, apoi rosti mai departe: „Vezi tu, 
Steve, încerc să-ţi explic toate astea în mare grabă, pentru 
că, după aprecierile noastre, cândva, în săptămâna care va 
veni, vei fi, cu întreruperi, omul cel mai inteligent din 
întregul sistem solar. Nimeni nu poate face absolut nimic în 
privinţa asta, dar noi te putem ajuta să te foloseşti cât mai 
bine de această inteligenţă deosebită. De aceea vreau să te 
pregătesc.” 

Hanardy, foarte nervos, după ce se postase în aşa fel încât 
să poată supraveghea uşa deschisă - încă se mai aştepta să- 
l vadă pe puternicul dreeg dând buzna peste micul lor grup 
conspirativ -, scutură din cap cu o expresie de neajutorare. 
„Voi nu ştiţi ce anume s-a petrecut deja. Pot fi omorât. Cu 
cea mai mare uşurinţă. Nu am nici un fel de apărare în faţa 
dreegilor.” 

Începu să le povestească cu amărăciune ce se întâmplase 
între el şi Sween-Madro şi cât de neajutorat fusese în faţa 
lui. 

„Eram deci în genunchi în faţa lui, cerşind îndurare, când, 
din întâmplare, am spus ceva ce l-a făcut să se oprească. 


Dacă nu vorbeam atunci, nici prin cap nu-i trecea să mă 
cruţe.” 

Pat se apropie de el, se postă în faţa lui şi-l prinse cu 
mâinile ei mici de umeri. „Steve”, îi zise grăbită, „deasupra 
unui anume punct al coeficientului de inteligenţă, mintea se 
poate situa deasupra materiei, o poate controla. lar o fiinţă 
cu o asemenea capacitate a inteligenţei nu poate fi ucisă. 
Nici de gloanţe şi nici cu alte mijloace în care este implicată 
materia. Acum ascultă bine la mine: în tine, în memoria ta 
există un asemenea nivel de inteligenţă. Atunci când te-a 
atacat, dreegul a încercat numai să afle care sunt limitele în 
care poate acţiona. Şi a reuşit. A scos de la tine mesajul 
Marelui Galactic.” „Steve, ştii foarte bine că după aceea n-a 
îndrăznit să bage vreun glonţ în tine, sau să te omoare cu 
vreo rază de energie concentrată. Pentru că asta ar fi scos 
la suprafaţă acea inteligenţă, ar fi descătuşat ceea ce se află 
închis în memoria ta!” 

Ca să-şi sublinieze spusele, încercă să-l scuture. Nu reuşi 
decât să-l facă pe Hanardy teribil de conştient de trupul ei 
tânăr. Biata de ea, avea un corp aşa de mititel pentru o fire 
aşa de aprigă! Din păcate, de-abia dacă îl clinti. Învinsă, 
fata renunţă şi-i spuse fără suflare: „Chiar nu înţelegi, 
Steve? O să fii ca un rege! Încearcă să te porţi ca atare!” 
„Uite ce-i.” începu Hanardy în felul lui greoi. 

„„.Chipul fetei se înroşi de furie. Îl întrerupse pe loc, fără 
menajamente. „Dacă nu încetezi să te tot opui, osămă 
obligi până la urmă să te împugşc chiar eu, şi mai vedem 
după aceea.” 

Hanardy privi în adâncul ochilor ei tulburaţi de mânie. Se 
convinse că fata nu glumise deloc atunci când îl ameninţase. 
Speriat o întrebă: „Şi ce, Doamne-iartă-mă, ai vrea să fac eu 
acum?” „Ascultă cu atenţie la ce are tata să-ţi spună”, îi 
porunci ea. „Şi încetează să te mai uiţi în cealaltă parte. 
Trebuie să te educăm cât mai repede, pentru că nu mai 
avem multă vreme la dispoziţie.” 


Hanardy avea impresia că fata exagera, pentru că lui i se 
părea că nu mai aveau nici un fel de răgaz. 

Reugşi însă să se dezmeticească. Ştia că acolo era sala cea 
mare cu motoarele ei, bătrânul şi fiica lui, alături de care 
era şi el, speriat de permanentele ameninţări cu moartea. 
Hanardy avu o viziune fulgerătoare cu ei trei, pierduţi 
pentru totdeauna în pântecul acelui meteorit, care nu era 
decât un mic membru al familiei colosale ce se învârtea în 
jurul lui Jupiter, care, la rândul lui, nu era decât un punct 
de materie într-un univers nepăsător, în care nu exista milă 
sau dreptate dacă permisese dezvoltarea unor creaturi 
asemenea dreegilor. 

În vreme ce viziunea aceea pălea şi se retrăgea, lui 
Hanardy îi trecu prin minte că Pat nu putea să-l împuşte. 
Nu avea nici o armă. Deschise gura ca să-i spună şi ei, dar 
se răzgândi şi o închise la loc. 

Fetei i s-ar fi putut oferi ocazia de a face rost de una. Ca 
atare, ameninţarea rămânea în picioare, deşi nu mai era 
iminentă... Dar continua să persiste. Oricum, gândul acela 
avu darul de a-l mai linişti puţin. Încă se mai simţea speriat 
şi nervos, dar nu la fel de rău ca înainte. Se întoarse spre 
profesor şi ascultă apoi cu atenţie rezumatul acestuia 
despre istoria inteligenţei şi încercările care fuseseră 
întreprinse pentru măsurarea ei. 

Se părea că testele de inteligenţă de pe Pământ se bazau 
pe un fel de curbă în care media era de 100. Fiecare test pe 
care-l studiase profesorul îi arătase că exista o anume 
nesiguranţă cu privire la ce anume putea fi considerat 
factor de inteligenţă şi ce nu. Capacitatea de a deosebi 
stingă de dreapta putea fi considerată un factor de 
inteligenţă? Unul dintre teste o includea. Individul testat 
trebuia să fie capabil să rezolve jocuri matematice sau de 
logică? Multe teste considerau că era ceva de o mare 
importanţă. Aproape toţi psihologii insistau asupra 
cunoaşterii subtile a semnificației cuvintelor în diverse 
contexte, cu cât mai mare numărul cuvintelor, cu atât mai 


bine. Cunoştinţele de aritmetica erau deja o cerinţă 
universală. La fel şi observarea rapidă a formelor sau a 
corpurilor geometrice. În alte teste erau obligatorii 
cunoştinţele generale despre istoria şi politica lumii. 

„Desigur, noi, kluggii, am reuşit să facem un pas mai 
departe”, continuă profesorul pe obişnuitul ton melancolic. 

Cuvintele lui păreau să străpungă mintea lui Hanardy. Află 
că rasa klugg opera mai mult pe baza teoriilor... Teorii care, 
la rândul lor, se bazau în primul rând pe capacităţile 
primare, nu pe cele secundare. O altă rasă, «mai presus» 
decât kluggii - numită lennel opera cu Certitudinea... O 
ramificare armonioasă a Autorităţii. 

„Desigur, această Certitudine a lennelilor”, mai zise 
bătrânul, „este numai un sistem, şi nu un canal deschis. Dar 
Chiar şi aşa, datorită ei sunt aproape la fel de puternici ca 
dreegii.” 

Hanardy află mai departe că pe o curbă a coeficientului de 
inteligenţă care includea oamenii, kluggii, lennelii şi 
dreegii, mediile fiecăruia ar fi fost 100, 220, 380 şi 450. 
Dreegii aveau un canal deschis spre controlul mişcărilor 
fizice. 

„Chiar şi un Mare Galactic se poate mişca la fel de repede 
ca un dreeg, dar nu-l poate întrece”, explică mai departe 
profesorul... „Pentru un individ, asemenea canale deschise 
reprezintă de fapt nişte căi spre o abilitate mult mai mare 
decât i-ar permite coeficientul său standard.” 

Talentul, indiferent de forma pe care o îmbrăca acesta, 
muzicală, artistică, matematică, ori de natură fizică, mintală 
sau emoţională, nu era altceva decât un canal deschis care 
opera mai presus de curba normală umană, klugg, lennel 
sau dreeg. Prin definiţie, un Mare Galactic era o persoană a 
cărei curbă a coeficientului de inteligenţa includea numai 
canale deschise. 

Se descoperise că acea curbă a canalelor deschise începea 
de la un coeficient de 80. Deşi nici un membru al raselor 
inferioare nu văzuse ceva mai mare de 3 000 - limita din 


spaţiul cunoscut -, se credea că Marele Galactic avea o 
curbă a coeficientului de inteligenţă care ajungea sau chiar 
depăşea 10 000. 

„Este imposibil”, continuă profesorul pe acelaşi ton 
didactic, „să ne imaginăm măcar ce fel de canal deschis ar fi 
acela. Un exemplu bun de canal deschis de opt sute este 
chiar Pat. Care te poate induce în eroare cu mare uşurinţă. 
Ar putea scăpa din orice situaţie cu o lovitură fulgerătoare 
a mâinii, cu o simplă fentă, o diversiune...” 

Bătrânul se întrerupse deodată. Privirea lui trecuse peste 
umărul lui Hanardy şi se fixase pe ceva din spatele lui. 

Hanardy îngheţă, sigur că nu scăpase de ce-i fusese mai 
frică şi că dreegul Sween-Madro era în spatele său. 

După un moment îşi dădu seama că era ceva imposibil. 
Profesorul privea fix la tabloul de comandă al meteoritului. 
Iar în partea aceea nu exista nici un fel de uşă. 

Hanardy răsuflă uşurat şi se întoarse. Văzu că pe tabloul 
de comandă, plin de instrumente, un monitor se luminase 
deodată. În el se vedea o scenă din spaţiu. 

Era o parte cunoscută a bolţii care se deschidea spre 
spaţiul interstelar, în partea opusă soarelui. Aproape de 
centrul acelei scene clipea o luminiţă. 

Chiar în vreme ce Hanardy privea curios la monitor, 
imaginea se mişcă uşor, centrându-se exact pe luminiţa 
pâlpâitoare. 

Auzi chiar în spate suspinul înăbuşit al fetei. „Ilată”, şopti 
ea, „nu €...?” 

Profesorul trecu pe lângă Hanardy, îndreptându-se spre 
micul monitor. Încuviinţă din cap cu un aer de mare 
oboseală. „Da, draga mea, mi-e teamă că este. Au sosit şi 
ceilalţi opt dreegi.” 

Întoarse capul şi privi neajutorat spre Hanardy. „Fiica mea 
se gândise să te folosească împotriva lui Sween-Madro, 
înainte de sosirea lor.” 

Hanardy exclamă năucit: „Să mă folosească?” 

Cuvintele profesorului îi mai alungaseră oboseala din trup. 


Bătrânul dădu din umeri. „Oricare ar fi fost meritele 
planului ei, acum e mult prea târziu ca să-l mai punem în 
aplicare. În curând ne vom afla soarta”, încheie pe un ton 
lugubru. 

Tabloul înfrângerii dură numai câteva secunde. Un sunet 
venit din senin, scos de un glas subţirel de fată, alungă 
tăcerea şi emoţiile întunecate din încăpere. 

„Cât de departe sunt?” se auzi iar glasul fetei venind din 
spatele lui Hanardy, încordat, dar uşor de recunoscut. 
„Spune-mi exact cât mai durează până să ajungă aici.” 

Mintea lui Hanardy se debarasă de amorţeală atunci când 
profesorul răspunse resemnat „Cred că mai puţin de două 
ore. Dacă observi aici...” 

De acolo continuă o discuţie în termeni tehnici despre 
rapiditatea cu care se centrase monitorul asupra navei, 
ceea ce însemna - după cum spunea el - că velocitatea 
acesteia era enormă. 

Profesorul nu reuşi să-şi termine explicaţiile. Pe la mijlocul 
lor fata ţipă şi, spre marea uimire a lui Hanardy, se aruncă 
spre bătrân cu braţele ridicate, gata de atac. 

Se apucă să-şi pălmuiască tatăl în vreme ce striga tot felul 
de blesteme pe tonul acela de soprană. Lui Hanardy îi 
trebuiră câteva momente ca să priceapă ce spunea „Bătrân 
prost ce eşti! Cum adică numai două ore? Naiba să te ia, 
nici n-avem nevoie de mai mult de două ore!” 

În momentul acela Hanardy ieşi din şocul uimirii. Se repezi 
la ea cu stângăcie, o prinse în braţe şi o îndepărta de bietul 
profesor. „Ce naiba te-a apucat?!” strigă la ea. 

Fata încercă să se întoarcă spre el, zvârcolindu-se 
groaznic în strânsoarea braţelor puternice. Dar el continua 
s-o strângă mai departe, în vreme ce se scuza În cele din 
urmă fata se potoli când înţelese că puterea lui o întrecea 
cu mult pe a ei. Încetă să se mai zbată şi, după ce îşi 
recăpătă controlul, îi spuse: „Steve, nebunul ăsta bătrân 
care e tatăl meu a acceptat de două ori la rând înfrângerea 
- când nu era cazul!” 


Se opri şi se întoarse spre profesor. Glasul i se ridică cu o 
octavă atunci când i se adresă direct. „Acum arată-i lui 
Steve ce am văzut şi eu înainte să-l aduc aici.” 

Profesorul Ungarn se albise tot la faţă şi tremura violent 
„îmi pare nespus de rău, draga mea”, rosti încet. Dădu din 
cap spre Hanardy. „Sunt convins că acum poţi să-i dai 
drumul.” 

Hanardy o eliberă imediat. Pat îşi aranjă hainele cu o 
expresie care nu prevestea nimic bun. „Acum gata, arată-i, 
fir-ar să fie, nu mai pierde vremea.” 

Profesorul Ungarn îl prinse pe Hanardy de braţ şi-l trase 
mai aproape de tabloul de control, zicându-i în chip de 
scuză: „Mi-am dezamăgit fiica. Adevărul este că am trecut 
de trei sute de ani. Pentru un klugg asta înseamnă 
bătrâneţea, cu toate vicisitudinile ei. Poate din cauza asta 
uit câteodată cum e să fii tânăr şi viguros.” 

Pat, continuă el cu explicaţiile, era fructul unei căsnicii 
târzii. Mama ei refuzase să meargă cu el în misiunea de 
observator galactic. Când o luase pe fetiţă, sperase s-o 
ferească cumva de şocul descoperirii premature că făcea 
parte dintr-o rasă de servitori. Din păcate, izolarea în care 
crescuse nu-i cruţase cu nimic sentimentele. Izolarea lor 
fusese cu atât mai nefericită cu cât se aflau departe de 
garnizoanele militare asociate raselor inferioare, care i-ar fi 
putut apăra de ameninţarea cu moartea. La fel de nefericită 
fusese şi decizia lui pripita că nu mai aveau scăpare de la 
soarta care-i aştepta. 

„Din acest motiv nici prin cap nu mi-a trecut să-i spun 
că...” „Arată-i”, se auzi de undeva din spate glasul furios al 
fetei. „Haide, spune-i ceea ce n-ai socotit nimerit să-mi 
destăinui mie din capul locului.” 

Profesorul apăsă pe câteva butoane şi pe un alt monitor 
apăru mai întâi imaginea unei camere şi apoi şi aceea a 
unui pat plasat pe o latură a ei, în care zăcea întins un 
bărbat aproape gol. 


Patul deveni mai mare şi în cele din urmă ocupă tot 
monitorul. Hanardy fluieră a pagubă. Cel întins în pat nu 
era altul decât puternicul dreeg. 

Bărbatul din pat ce părea inconştient nu mai semăna deloc 
cu fiinţa înaltă şi plină de vitalitate care venise acolo, 
dându-se drept logodnicul lui Pat. Corpul de pe pat era 
anormal de slab, iar coastele îi ieşiseră în afară. Faţa, care 
înainte avusese obraji plini, părea să se fi topit pentru că nu 
mai rămăseseră din ea decât pielea albă şi oasele. 

„Pentru a supravieţui, au nevoie de sângele şi de energia 
vitală a celorlalţi oameni. Nevoia lor este permanentă”, 
şopti bătrânul fără vlagă. 

„Asta-i ceea ce voiam să-ţi arăt Steve”, rosti fata cu 
duritate. „Tatăl meu nu m-a lăsat să văd decât acum câteva 
minute. Închipuie-ţi! Deşi suntem ameninţaţi cu moartea, el 
îmi spune chiar în ziua, ba nu, chiar în ora în care trebuie 
să apară ceilalţi dreegi, ceea ce ştia de zile întregi.” 

Bătrânul stinse monitorul şi oftă. „Mi-e teamă că nu m-am 
gândit că un klugg ar putea avea o asemenea îndrăzneală 
încât să dorească să se înfrunte cu un dreeg. În fine, cred 
că Sween-Madro s-a gândit atunci când a venit aici că ne va 
putea folosi pe noi drept surse de sânge şi de energie vitală. 
Din păcate pentru el, când i-ai dezvăluit cum ai fost 
programat de Marele Galactic, s-a răzgândit în această 
privinţă, preferind să aştepte sosirea tovarăşilor săi. Aşa că 
iată-l la dispoziţia noastră, după cum crede Pat” 

Hanardy primise ani de zile tot felul de ordine de la cei 
doi, aşa că i se părea ceva absolut firesc să aştepte ca 
profesorul să-i spună ce avea de făcut mai departe. 

Bătrânul continuă, oftând: „Pat crede că dacă-l atacăm 
acum, am avea şanse mari să-l şi omorâm.” 

Hanardy se îndoia serios, dar cum nu izbutise vreodată să- 
şi impună părerea, nu vedea de ce ar fi reuşit tocmai în 
asemenea moment. Când era gata să asculte mai departe, 
îşi aminti din nou că nu aveau nici un fel de arme. Deci nu 
aveau cum să se aventureze să-l atace pe dreeg. 


Tocmai când sublinia în faţa profesorului acest fapt şi încă 
mai vorbea, simţi ceva rece în mână. 

Mirat privi în jos şi puţin în spate şi constată că fata îi 
pusese în palmă o bară de metal de o jumătate de metru în 
lungime. Involuntar, strânse bara în mână. După cum o 
simţea deduse că trebuia să fie făcută dintr-un aliaj special 
de aluminiu, foarte tare, uşor şi extrem de rezistent. 


Fata veni în faţa lui şi îi zise: „În cazul în care expresia de 
pe faţa ta înseamnă ceea ce cred eu, mai bine să-ţi spun 
acum care sunt ordinele tale: ţii bine bara asta, te duci 
oriunde ar fi dreegul şi-l omori în bătaie cu ea.” 

Hanardy privi mirat spre profesor, de parcă nu fusese prea 
sigur că fata vorbise cu el. „Eu?” întrebă. Apoi, după o clipă, 
protestă indignat „Hei!” „Mai bine te-ai mişca”, îi mai zise 
fata, „pentru că nu avem mult timp la dispoziţie.” „Hei!” se 
opuse el din nou. 

Treptat camera încetă să se mai învârtă cu el. Hanardy 
văzu că fata vorbea din nou. „Eu voi intra pe uşa care este 
în faţa patului”, afirmă ea. „Dacă putem să-l scoatem din 
starea în care este acum, aş vrea să-i pun câteva întrebări. 
Trebuie să ştiu mai multe despre natura superinteligenţei.” 

Pentru un creier semi-amorţit cum era cel al lui Hanardy, 
cuvintele fetei erau extrem de derutante. El încă mai 
încerca să se obişnuiască cu gândul că fusese ales să se ia la 
bătaie cu dreegul şi simultan încerca să se pregătească 
pentru ceea ce-l aştepta. 

Cu atâtea pe cap, îi venea tare greu să şi-o imagineze pe 
fata mărunţică înfruntându-l de una singură pe dreeg. 

Pat îi vorbi din nou, pe un ton de dojana „Tu, Steve, vei sta 
chiar în pragul celeilalte uşi. Acum ascultă-mă cu cea mai 
mare atenţie. Trebuie să faci tot posibilul să nu cumva să-i 
atragi atenţia asupra ta, asta este misiunea mea. Informaţia 
pe care o doresc este pentru binele tău. Însă atunci când o 
să strig să vii, să nu care cumva să întârzii, chiar şi o 
secundă. Dai năvală peste el şi-l omori, ai înţeles?” 

Lui Hanardy îi venise şi lui o idee. Ceva ce tocmai îi 
trecuse prin minte. Ştia că în situaţia extrem de periculoasă 
în care se aflau, mai exista şi o ultimă soluţie. 

Ar fi putut pleca de acolo cu propria sa navă! 

Dar mai întâi trebuia să-şi recupereze piesele-cheie pe 
care i le luase dreegul din panoul de control, să-şi repare 
nava şi de-abia după aceea să fugă! 


Ca să pună mâna pe piese trebuia să meargă să le ia - din 
dormitorul dreegului. Până la urmă, fie că-i plăcea sau nu, 
era obligat să facă exact ceea ce dorea Pat. 

Spaima-i mai dispăru ştiind că acum avea un ţel anume, 
întărit şi de sentimentul că nu mai exista şi o altă cale, de 
mijloc. 

După ce termină cu aceste socoteli, Hanardy se grăbi să 
încuviinţeze: „Mda”, rosti, „am priceput.” 

Fata ajunsese deja la uşă. Când îl auzi, se întoarse şi-l privi 
cu suspiciune. „Nu cred că este cazul să-ţi faci vreun alt 
plan!” îl acuză imediat. 

Hanardy se simţi vinovat, mai ales că nu se aşteptase să fie 
prins aşa de repede. „Pentru numele Domnului”, se apără 
el, „nu-mi place deloc ce ai de gând să faci - să mergi acolo 
şi să-l trezeşti pe tipu' ăsta. Oricum nu văd ce pustiu de 
bine mi-ar face să ascult altă prelegere despre inteligenţă. 
Nu sunt aşa de isteţ şi oricum nu pricep o iotă. Eu zic c-ar fi 
mai bine să intrăm peste el şi să-i facem felul pe loc.” 

Fata îi întoarse spatele. Nici măcar nu privi în urmă atunci 
când ieşi din cameră. Hanardy se strâmbă nemulţumit. 
Câteva clipe mai târziu o porni după ea, măcinat de 
îngrijorare. Însă îşi închisese mintea, resemnat. 

Pat îl auzi bocănind pe coridor, alături de ea. Fără să se 
uite la el, îi zise: „Eşti o armă, Steve. Însă mai întâi trebuie 
să aflu cum să folosesc arma ca să pot să scap. În mare, 
asta-i tot ce trebuie să facem! Să fugim de dreegi şi să ne 
ascundem. Acum ai înţeles?” 

Dar el nu era decât o biata fiinţa umană, care străbătea 
coridoare lungi de metal şi rocă într-o parte îndepărtată a 
sistemului solar, iar stângăcia sa normală ajunsese acum la 
paroxism din cauza extenuării. Dar o auzise, ba mai mult, 
prinsese chiar sensul de suprafaţă al cuvintelor ei. 

Cum fusese foarte atent la ce-i spusese, murmură: „Mda, 
bine.” 

Altfel, continuase ea după ce-i auzise mormăiala, s-ar 
putea aprinde ca un snop de artificii, eliminând energia cu 


care-l încărcase acel homo-galacticus într-o serie de 
explozii fără rost, îndreptate spre nimic, nerealizând nimic. 

Aşa se ivise şi întrebarea: „Ce fel de armă era el?” „După 
cum văd eu”, încheie ea, „putem numai să sperăm că vom 
reuşi să scoatem această informaţie de la dreeg. Asta-i 
motivul pentru care trebuie să vorbim cu el.” „Mda”, 
mormăi Hanardy răguşit, „sigur.” 

Ajunseră la destinaţie mult prea repede. Atunci când fata îi 
făcu semn cu capul, Hanardy porni în fugă spre colţul 
coridorului. Deschise încet uşa laterală şi se postă în pragul 
ei. 

În clipa aceea Pat se afla în cameră de mai bine de 
cincisprezece secunde. Hanardy dădu peste o scenă extrem 
de ciudată. 

Vedea cum se foia în pat trupul slab al dreegului. Acesta 
deschisese ochii şi se uita fix la fata care-l întrebă cu 
răsuflarea tăiată: „Asta! Ce ai făcut chiar acum - cum ai 
devenit conştient de prezenţa mea? Cum faci treaba asta?” 

De unde se afla, Hanardy nu putea vedea prea bine capul 
dreegului. Ştia numai că acesta nu răspundea. 

„Care este natura inteligenţei Marelui Galactic?” insistă 
Pat Ungarn. 

Dreegul îi răspunse. „Pat”, rosti stins, „oricum nu ai viitor. 
Pentru ce-ţi mai trebuie să ştii?” „lot mai am câteva zile.” 
„Adevărat”, încuviinţă Sween-Madro. 

Nu părea să-şi fi dat seama că mai exista şi o a doua 
persoană în cameră. Deci nu poate să citească gândurile! 
Se bucură Hanardy. Pentru prima dată vedea şi o rază de 
speranţă. 

„Am impresia”, continuă Pat, „că te afli într-o situaţie 
vulnerabilă. Aşa că mai bine mi-ai răspunde la întrebare! 
Dacă nu...” 

Nu-şi duse ameninţarea până la capăt. 

Trupul din pat îşi schimbă iar poziţia. Apoi: „Bine, draga 
mea, dacă nu vrei decât informaţii, atunci o să capeţi mai 
mult decât te-ai târguit.” „Ce vrei să spui?” „Nu există nici 


un fel de Mari Galactici”, rosti dreegul. „Nu există o 
asemenea rasa de super-fiinţe. lar să pui întrebări cu 
privire la inteligenţa lor este - nu lipsit de sens, dar ceva 
foarte complex.” „E de-a dreptul ridicol!” Tonul lui Pat era 
teribil. „L-am văzut!” 

Fata aruncă o privire fugitivă şi spre Hanardy care deja 
încuviinţa din cap. El unul ştia sigur că exista un Mare 
Galactic. 

Sween-Madro se ridică în capul oaselor. „Chestia cu 
Marele Galactic este numai o aiureală. Ceea ce ai văzut tu a 
fost numai un membru al unei rase inferioare care, 
accidental, a fost suprastimulat şi a devenit temporar o 
super-fiinţă. Prin ce metodă?” Dreegul zâmbi cu răceală. „O 
dată la un anume răstimp, într-un loc se acumulează 
suficientă energie încât o asemenea suprastimulare să 
devină posibilă. Individul cel norocos, când se află în acea 
super-stare, vede limpede care este situaţia reală. Când 
acea energie este transformată de propriul său corp şi este 
folosită în cantitatea necesară îndeplinirii unui anume scop, 
el stochează energia vitală într-un loc în care va putea fi 
folosită mai departe de altcinevaurmătoarea persoană va 
putea folosi energia în forma ei convertită. După ce va trece 
prin ea, fiecare recipient se va întoarce la starea sa 
anterioară de inferioritate.” „De aceea, William Leigh, un 
reporter pământean, a fost pentru câteva ore singurul 
Mare Galactic din această zonă a spaţiului. Sunt convins că 
acum nu mai are nici un fel de super-puteri. Şi nu mai are 
cine să-l înlocuiască. Desigur, continuă dreegul, acelaşi 
lucru i se poate aplica şi lui Hanardy. Ca să-şi folosească 
inteligenţa din memorie la întreaga ei capacitate, va avea 
nevoie de energie vitală în cantităţi uriaşe. De unde o să-şi 
procure aşa ceva? Nu are cum! Dacă suntem atenţi şi 
investigăm cu grijă trecutul lui, vom putea să-l oprim să 
ajungă la orice sursă, ştiută sau neştiută.” 

Hanardy ascultase totul cu răsuflarea tăiată, simțind cum 
golul din capul pieptului se transformase într-un adevărat 


hău. Observă că şi fata se albise la fată. „Nu cred”, 
bolborosi ea. „Nu e decât o...” 

Pat nu mai reuşi să termine, pentru că, într-o fracțiune de 
secundă, dreegul se şi repezise la ea. luţeala cu care făcuse 
acele mişcări era absolut uluitoare. 

Hanardy, care urmărise totul cu atenţie, nu-şi amintea să-l 
fi văzut pe dreeg dându-se jos din pat. 

De-abia acum înţelegea, îşi zise abătut, la ce serviseră 
toate mişcările pe care le făcuse în pat - manevre, exerciţii 
de echilibru. Creatura-bărbat fusese luată prin surprindere 
- fusese prinsă într-o poziţie vulnerabilă, deschisă, dar se 
folosise de vorbe ca să se pregătească de atac. 

Hanardy ştia că Pat fusese luată pe nepregătite. Degetele 
lui Sween-Madro se încleştară pe umărul ei. O întoarse cu 
faţa spre el, fără vreun efort aparent. Acum o putea domina 
cu înălţimea lui considerabilă. „Pat”, îi zise, „Hanardy are 
imprimat în memorie ceva. Dar asta-i tot. Nimic mai mult 
Asta-i tot ce-a mai rămas din Marii Galactici.” 

Pat rosti întretăiat „Dacă nu e mare lucru, atunci de ce eşti 
speriat?” „N-aş spune că e chiar o nimica toată”, îi răspunse 
cu răbdare Sween-Madro. „Există un anume... Potenţial. O 
şansă la un milion. Nu aş vrea să aibă ocazia să se 
folosească de acea capacitate imprimată în memorie, deşi, 
desigur, va trebui să ne asumăm riscul şi să-l trecem la 
starea de somn.” 

O eliberă şi se îndepărtă de ea. „Nu, nu, scumpa mea, nu 
ai nici o şansă să te foloseşti de vreun talent special de-al lui 
- pentru că ştiu că este chiar acolo, în pragul celeilalte uşi. 
Nu are cum să se mişte aşa de repede încât să ajungă până 
aici şi să mă pocnească cu bara aia de metal.” 

Hanardy se dezumflă deodată. Pat Ungarn încremenise, 
privind încruntată spre creatură. Îşi reveni deodată. „Ştiu 
de ce nu îndrăzneşti să-l împuşti pe Steve. Dar stau şi mă 
întreb de ce nu mă împuşti pe mine.” Ridicase glasul în 
semn de provocare. 


V 


„Hei!” izbucni Hanardy. „Ai grijă!” „Nu-ţi face griji, Steve”, 
îi răspunse ea veselă, fără să se întoarcă. „Nu din cauză că 
aş fi dotată cu vreun mare potenţial mintal. Dar nu se va 
atinge nici de mine. Ştie foarte bine că mă placi. lar dacă eu 
păţesc ceva, tu s-ar putea să-i pui vreun gând rău pentru 
mai târziu. Nu am dreptate, domnule dreeg? Am izbutit să- 
ţi descopăr dilema, deşi nu posed decât un amărât de creier 
klugg.” 

Pentru Hanardy, cuvintele ei păruseră sinucidere curată. 
Dar Sween-Madro nu făcea nimic, o privea numai, ameţit şi 
tăcut - o adevărată sperietoare de ciori de la talie în sus, iar 
dedesubt cu nişte pantaloni pescăreşti traşi peste picioarele 
numai piele şi os. 

Cu toate astea, Hanardy nu credea că dreegul era 
vulnerabil, îşi amintea foarte bine de mişcările lui 
fulgerătoare - de acea tranziţie aproape instantanee dintr- 
un loc al spaţiului în altul... Din pat până la Patricia, cu o 
viteză invizibilă. Fantastic! 

Încă o dată, glasul lui Pat rupse tăcerea, batjocoritor. „Ce-i 
asta? Un individ cu un coeficient de inteligenţă de 400 sau 
500 care este nedumerit? Care nu ştie ce să facă? Ie rog să 
nu uiţi că, indiferent ce anume plănuieşti, Steve n-o să mai 
poată rămâne treaz prea multă vreme. E numai o chestiune 
de timp înainte ca ceva din corpul lui să cedeze.” 

În clipa aceea, Hanardy se simţi scuturat de un alt motiv 
de nelinişte. Se gândi automat: „Pierde vremea. Cu fiecare 
moment care se scurge, dreegii se apropie tot mai mult!” 

Gândul acela îi apăsa aşa de tare cugetul, încât se trezi 
fără voie rostindu-l tare: „Pentru Dumnezeu, domnişoară 
Pat dreegii ăia vor ajunge aici în orice clipă...” „Iaci din 
gură, idiot mare ce eşti!” 

Isterizată, furioasă, îngrozită, totul instantaneu - aceea a 
fost reacţia ei, cu totul neaşteptată. 

Îi mai spusese şi altceva cu glasul ei ascuţit dar Hanardy 
nu putuse auzi clar ce anume. Pentru că, în acel moment, 
între cuvintele lui şi ale ei, dreegul se întorsese. Iar braţul 


lui se mişcase. Atât fusese vizibil. Dar spre ce anume se 
mişcase? Superviteza cu care executase totul nu permisese 
nimănui să observe. Logic ar fi fost ca mâna să se fi mişcat 
spre buzunarul pantalonilor, deşi nu se putuse vedea nimic 
de genul ăsta. 

Hanardy mai apucă să zărească în treacăt lucirea stinsă a 
metalului, înainte ca raza luminoasă să-i atingă faţa. 

În vreme ce se simţea înghiţit de întuneric, Hanardy 
realiză ce anume îi mai spusese fata: „Steve, o să te 
adoarmă chiar în vreme ce gândul la nava dreeg care se 
apropie este prezent în mintea ta...” 

Cât de repede poate avea loc tranziţia de la starea de 
veghe la somn? 

Atât cât îi trebuie centrului treziei din creier să se 
deconecteze şi să lase centrul somnului să intre în acţiune. 

Deci nu există o anume perioadă de timp care să fie 
conştientizată. În cazul unei existenţe umane obişnuite, 
această tranziţie pare destul de scurtă. 

Lui Hanardy, care era un om foarte simplu, i se păru că 
trece direct la starea de somn. 

Tocmai dădea să se avânte înainte, cu buzele desfăcute, ca 
pentru a spune ceva - când adormi... Din câte putea să-şi 
dea el - sinele său - seama. Mai avu şi o ultimă senzaţie, 
destul de vagă, că se prăbuşea. 

În mod conştient nu se mai petrecu nimic altceva. 

În subconştient scurgerea timpului se înregistra altfel, cel 
puţin în acea perioadă clară de trecere de la starea de 
veghe la cea de somn. 

În timpul acestei perioade, particulele aflate în interiorul 
atomilor din corpul lui executară milioane şi miliarde de 
acţiuni separate. Miile de miliarde de molecule îşi începură 
manevrele în zona crepusculară a materiei. Din cauza 
gândului care fusese în creierul lui, la un anume nivel al 
conştienţei observă punctele exacte ale spaţiului, văzu şi 
identifică ceilalţi dreegi şi nava care se apropia, le estimă 
ruta cea mai scurtă, calculă şi execută apoi matematica 


schimbării. Era simplă în vidul virtual al spaţiului, dificilă 
acolo unde materia era densă. Dar în nici un caz imposibilă. 

Atunci când el termină de calculat nava dreeg cu cei opt 
pasageri de la bord îşi schimbă coordonatele dintr-un loc în 
alt loc precis al spaţiului, acoperind breşa dintre ele cu o 
dantelărie de puncte în relaţie strânsă unele cu altele. 

În dormitorul din meteorit, singurul eveniment vizibil a 
fost căderea lui Hanardy. O cădere cu răsucire, se părea, 
pentru că se întinsese pe o parte, cu mâna în care ţinea 
bara prinsă sub corp. 

Imediat după ce Hanardy se prăbuşi, dreegul trecu pe 
lângă Pat, spre uşa deschisă. Când ajunse la ea, se agăţă de 
clanţă, ca pentru a se susţine. 

Pat îl urmărea din locul în care îngheţase. După tot ce se 
întâmplase, nu mai îndrăznea să creadă că slăbiciunea lui 
era chiar aşa de mare. 

Cu toate astea, după o clipă se aventură: „Pot să-ipun o 
întrebare tatălui meu?” 

Nu primi nici un răspuns. Dreegul rămăsese agăţat de 
clanţa uşii. 

Fata se simţi cuprinsă de exaltare. Îndrăzni chiar să 
accepte realitatea - dreegul era extenuat. Probabil că 
ultimul efort pe care-l făcuse îl secătuise de putere. 

Nu mai pierdu vremea şi, răsucindu-se pe călcâie, se 
repezi spre Hanardy, în căutarea armei lor improvizate. 
Observă dintr-o privire că Steve stătea pe ea, drept care 
încercă să-l rostogolească pe spate. Nu izbuti. Parcă era 
lipit de podea în poziţia aceea incomodă. 

Nu avea vreme de pierdut cu asemenea nimicuri! 
Răsuflând greu, îşi vâri o mână pe sub el, găsi bara şi trase 
de ea. 

Nu voia să se urnească. 

Încercă s-o răsucească în vreme ce o trăgea, se folosi de 
toată puterea în van. 

Hanardy ţinuse strâns bara în mână, iar acum greutatea 
corpului adăugată deasupra ei nu o lăsa să se clintească. 


Nu avea ce face, era de nerecuperat. 

Pat credea că felul în care căzuse în acea poziţie incomodă 
nu era întâmplător. Gândi, uimita, că dreegul îl făcuse să 
cadă aşa. 

Pe moment se simţi copleşită. Ce uimitoare capacitate de 
predicţie - să poată conştientiza cu asemenea acuratețe 
natura pericolului care-l pândea şi să ia cele mai potrivite 
măsuri de apărare! 

Fusese o manevră desemnată să înfrângă cu exactitate şi 
precizie o femeie klugg minionă, a cărei capacitate de 
duplicare nu putea uşura cu nimic greutatea unui trup solid 
ca al lui Hanardy şi a cărei abilitate în rezolvarea 
problemelor nu o includea şi pe aceea de a descleşta o 
mână bine strânsă asupra unui obiect. 

Dar - sări în picioare, foarte hotărâtă - treaba asta n-avea 
să-l ajute cu nimic! 

Şi dreegul avea o armă. Singura lui speranţă era ca ea să 
nu îndrăznească să se apropie de el. 

Câteva clipe mai târziu, îndrăznise. Degetele ei 
tremurătoare îi cercetau înfrigurate pantalonii, în căutarea 
buzunarelor. 

Nu găsi nimic. 

Dar avea o armă, îşi zise supărată şi nedumerită. Cu care 
trăsese în Steve, doar îl văzuse clar. 

Din nou, cercetă cu atenţie singurul obiect vestimentar pe 
care-l purta. Degeaba. 

În cele din urmă îşi aminti că şi tatăl ei urmărise tot ce se 
petrecuse în cameră. Poate observase el unde era. 

„lată!” strigă neliniştită. 

„Da, draga mea?” Răspunsul venit din difuzoare era calm 
şi liniştit. 

Privindu-l pe dreeg cu o îngrijorare crescândă, Pat 
întrebă: „Poţi să-mi dai un sfat să-mi spui cum să-l omor?” 

Bătrânul aflat în camera de control a meteoritului oftă. Din 
locul lui, putea vedea pe un monitor fata, trupul adormit al 
lui Hanardy şi pe Sween-Madro agăţat de clanţa uşii; pe un 


altul urmărea în acelaşi timp nava dreeg care sosise şi se 
lipise de un sas. Chiar în vreme ce privea, trei bărbaţi şi 
cinci femei coborâră din navă şi intrară pe coridorul 
meteoritului. Era clar că nu mai avea nici un rost s-o lase pe 
Patricia să-l omoare pe Sween-Madro. 

Glasul fetei îi ajunse la urechi. 

„Cred că s-a folosit de super-viteza lui fără ca eu să fi 
observat şi a ascuns arma. Iu ai văzut ce a făcut cu ea?” 

Profesorul nu vedea decât că dreegii care sosiseră, deşi nu 
se grăbeau, se îndreptau direct spre camera în care erau 
Madro şi Pat. 

În vreme ce-i studia, profesorul se gândi că Pat avusese 
dreptate. Sween-Madro fusese vulnerabil. Ar fi putut fi ucis. 
Dar acum era prea târziu. 

Copleşit din cauza regretelor care-i împovărau sufletul, 
profesorul abandonă camera de control şi se grăbi să se 
alăture fiicei lui. 

Atunci când ajunse la faţa locului, Sween-Madro era iar în 
pat, iar Hanardy fusese urcat pe un fel de targă electrică 
care fusese împinsă lângă o maşinărie adusă special de pe 
nava dreeg. 

Magşinăria era un dispozitiv cu o pereche de cupe 
transparente în formă de bulb şi dotată cu un sistem simplu 
de sucţiune. Într-una din venele de la braţul drept al lui 
Hanardy fusese introdus un ac. Într-una din cupele-bulb se 
ridica mereu nivelul unui lichid vâscos de un albastru- 
roşiatic; „Aproape o jumătate de litru”, estimă profesorul 
şoptindu-i fiicei sale. 

Tăcuţi, dreegii se îndreptară unul câte unul spre 
maşinărie. Se folosi un alt ac. Fiecare primi câte o porţie 
din sângele aflat în cupa-bulb. Astfel se consumă cam o 
jumătate din cantitatea extrasă de la Hanardy. 

Tot fără o vorbă, acul fu inserat în braţul lui Sween-Madro 
şi restul sângelui din cupă îi reveni lui. 

Pat privea la creaturile acelea ciudate cu o curiozitate 
avidă. Toată viaţa auzise şi fusese prevenită să se ferească 


de ele; iar acum le avea în faţa ochilor, adunate mai multe 
într-un singur loc. Patru bărbaţi şi cinci femei. 

Trei femei erau brunete, una era blondă, iar a cincea 
roşcată. 

Toate erau, fără excepţie, înalte şi zvelte. Bărbaţii aveau 
între un metru optzeci şi cinci, un metru optzeci şi şapte, şi 
erau slabi. Oare acea înălţime era un efect al bolii de care 
sufereau? Nu putea decât să speculeze. 

Trupul întins pe pat se mişcă. Sween-Madro deschise ochii 
şi se ridică în capul oaselor. 

Părea slăbit şi nesigur pe el. Din nou, urmă o acţiune 
petrecută în linişte. Bărbaţii dreeg nu se mişcară, dar 
femeile trecură pe rând şi-l sărutară uşor pe buze. 

La fiecare atingere a buzelor, se putea zări un fel de 
licărire albăstruie, o fulgerare luminoasă, ca o scânteie. 
Invariabil, acea scânteie trecea dinspre femeie spre bărbat. 

Cu fiecare asemenea descărcare, el părea să devină mai 
puternic. Corpul i se mărise considerabil. Ochii îi 
deveniseră mai strălucitori. 

Pat, care privise totul cu fascinaţie, simţi deodată două 
perechi de mâini cum o înhăţau. Mai avu vreme doar să ţipe 
ascuţit atunci când cei doi bărbaţi dreeg o traseră spre 
Sween-Madro şi o ridicară deasupra patului, forţându-i 
capul să stea nemişcat. 

În ultimul moment, încetă să se mai zbată şi încremeni. 
Era conştientă de privirea sardonică a lui Sween-Madro. 
Cu o mişcare studiată, dreegul ridică uşor capul şi-şi frecă 

buzele de gura ei. 

Pat se aştepta să moară. 

Undeva înăuntrul cefei se aprinse un foc. Căldura lui 
părea de nesuportat; în clipa aceea se observă o scânteie 
albastră trecând de pe buzele ei pe ale lui. 

După aceea se trezi aşezată iar pe podea, ameţită, dar - 
după cum putea să-şi dea seama - nevătămată. În viaţă. 

Sween-Madro îşi petrecu picioarele peste marginea 
patului şi îi zise: „Existenţa acestui gen de descărcare 


energetică de tip frate-şi-soră, Pat - pe care tocmai, ai 
experimentat-o - şi capacitatea dreeg de a o folosi arată că 
vom putea deveni cele mai puternice fiinţe din galaxie 
pentru totdeauna. Dacă-l vom putea învinge pe Hanardy. De 
la tine nu am luat decât zece la suta din energia vitală. Nu 
vrem să păţeşti ceva - încă.” 

Se ridică şi se îndreptă spre targa pe care zăcea pilotul 
inconştient. Le făcu semn profesorului şi fetei să se apropie. 
Dreegul le zise: „Eu încă nu mă simt prea bine. Poţi să-ţi 
dai seama de vreo schimbare petrecută în el?” Nu aşteptă 

vreun răspuns, ci continuă uşurat: „Bănuiesc că nu s-a 
întâmplat nimic. Arată ca ultimul om de pe scara 
inteligenţei, cu care nu ai vrea să te întâlneşti sau să 
discuţii, şi aşa a fost şi înainte - nu sunteţi de acord?” 

Pat răspunse repede: „Nu înţeleg. La ce anume te-ai fi 
aşteptat?” „La nimic”, veni răspunsul. „A folosit 
neprogramat capacitatea de care dispune atunci când mi-a 
spus cât de aproape era nava noastră. O asemenea acţiune 
în relaţie directă cu vederea în spaţiu apare în curba 
inteligenţei Marelui Galactic la un coeficient de 1200.” „Dar 
de ce anume te temi?” insistă Pat. 

„Că va apărea din nou în sistemul lui nervos!” „Şi ce ar 
putea face?” 

Dreegul o privi cu dispreţ. Glasul profesorului Ungarn 
rupse în cele din urmă tăcerea: „Draga mea, dreegii se 
poartă acum de parcă singurul lor duşman este Hanardy cel 
programat.” „Atunci tu chiar crezi că analiza lor cu privire 
la natura Marilor Galactici este corectă?” „Ei cred că aşa 
este; drept care cred şi eu.” „Ca atare nu mai există nici un 
fel de speranţă?” 

Bătrânul arătă spre Hanardy. „Mai este şi Steve.” „Dar nu 
e altceva decât un prăpădit. De asta l-am şi ales să fie 
cărăuşul nostru, ai uitat?” îl acuză ea. „Pentru că era cel 
mai tâmpit şi mai cinstit nenorocit din întregul sistem solar 
- îţi aminteşti?” 


Bătrânul încuviinţă din cap, cu un aer posomorât. Pat 
constată că dreegii se uitau la ei, foarte atenţi la ce 
discutau. 

Una dintre femeile brunete se apropie de ei: „Numele meu 
este Rilke”, se prezenta. Continuă pe un ton jos, uşor 
răguşit. „Ceea ce tocmai ai descris - un om lipsit de 
importanţă ca acesta - este unul dintre motivele pentru 
care vrem să mergem pe Europa. Trebuie să descoperim ce 
anume a văzut Marele Galactic în acest omuleţ ciudat. Şi 
trebuie să ştim, pentru că avem nevoie de sângele şi 
energia vitală a unui milion de oameni din acest sistem 
solar lipsit de apărare ca să ne umplem cisternele şi să ne 
încărcăm bateriile. Dar, până când nu dezlegăm misterul cu 
Hanardy, nu îndrăznim să omorâm nici măcar o singură 
fiinţă.” 

Luaţi o fiinţă înzestrată cu rațiune... 

Toţi cei aflaţi la bordul super-navei dreeg, care făcea 
drumul până la luna Europa în numai treizeci de ore (în loc 
de câteva săptămâni), se potrivesc acestei descrieri: 
dreegii, Pat, profesorul Ungarn şi adormitul Hanardy. 

Au luat cu ei şi nava de mărfuri a lui Hanardy pentru a se 
folosi de ea la aterizare. Au coborât fără incidente în docul 
permanent pe care-l avea în Spaceport cel mai mare oraş al 
Europei. 

Consideraţi orice persoană înzestrată cu rațiune... 

Aici putem include şi un om în stare de somn... Precum 
Hanardy. Când un om este în cel de-al patrulea stagiu al 
somnului, asemenea lui Hanardy - stagiul profund al 
undelor delta - poţi să-l împingi, să-l loveşti sau să-l 
rostogoleşti. Este foarte greu să-l trezeşti. Cu toate astea, 
acesta este stagiul în care o persoană poate acţiona ca 
somnambul, atingând orice ţel, oricât de ciudat. 

Forţaţi această fiinţă înzestrată cu rațiune să 
interacţioneze cu un univers extrem de vast... 

„Nu vrem să ne asumăm nici un fel de riscuri”, zise Rilke, 
femeia dreeg brunetă. „Îl vom pune în mişcare la nivelul 


stagiului patru, în stare de somnambulism.” 

Sween a fost acela care direcţionă o rază luminoasă spre 
faţa lui Hanardy; după câteva clipe o întrerupse. 

Trecu o perioadă lungă de timp. Apoi corpul din pat prinse 
să se mişte. 

O a doua femeie - blonda -, fără să ridice privirea de pe 
instrumentul pe care-l monitoriza, făcu un gest grăbit şi 
comentă: „Centrul somnambulismului se află în banda 
undelor delta la C-zece-treisprezece-B.” 

Erau nişte detalii tehnice specifice dreegilor care nu 
însemnau nimic pentru Pat. Cu toate astea, cuvintele ei 
stârniseră entuziasmul celorlalţi opt membri ai grupului. 

Sween-Madro se întoarse spre Pat „Ai idee de ce Hanardy 
ar vrea să viziteze şi are un sentiment de afecţiune pentru 
treisprezece oameni din Spaceport?” 

Pat ridică din umeri. „Ştiu că s-a împrietenit cu anumiţi 
nenorociţi din oraş”, rosti cu dispreţ „Pierde-vară obişnuiţi, 
cum găseşti peste tot prin spaţiu. Eu n-aş irosi nici măcar o 
clipă cu ei.” 

Sween i-o întoarse cu răceală: „Noi nu ne asumăm nici un 
fel de riscuri, Pat. Soluţia ideală ar fi să-i omorâm pe toţi 
treisprezece. Dar dacă o facem, Hanardy ar putea avea vise 
cu scop punitiv legate de noi, atunci când o să se trezească. 
Ceea ce se va întâmpla în curând, într-un fel sau altul. 
Deci... Chipul slab şi prelung se destinse într-un zâmbet 
feroce - o să-i facem nefolositori pentru el.” „Iaci!” şopti 
blonda. Arătă spre silueta din pat. 

Hanardy cel somnambul deschise ochii. 

Pat constată atunci că toţi dreegii îl priveau pe Steve cu 
cea mai mare atenţie. Involuntar, pentru o clipă, îşi ţinu şi 
ea răsuflarea şi aşteptă alături de ei. 

Hanardy nu privi nici spre ea şi nici spre dreegi, nu arăta 
că ar fi fost conştient de prezenţa lor. 

Fără un cuvânt cobori din pat şi-şi scoase pijamaua. După 
aceea, intră în baia mica şi se apucă să se radă şi să-şi perie 
părul. Reveni în cabina-dormitor şi începu să se îmbrace cu 


aceiaşi pantaloni pătaţi şi o cămaşă nouă, iar în picioare îşi 
trase o pereche de ghete. 

Atunci când Hanardy ieşi din cabină, Rilke o împinse pe 
Pat „Rămâi alături de somnambul”, îi comandă. 

Pat observa că Rilke şi cu Sween-Madro se ţineau aproape, 
chiar în urma ei. Ceilalţi dispăruseră din vedere. 

Hanardy, în faza de somnambulism, deschise trapa navei şi 
o porni în jos pe traversă. 

Sween-Madro îi făcu semn cu capul lui Pat să-l urmeze. 

Fata ezită o clipă în capul «traversei» înalte. Apoi mai 
adăstă un moment ca să privească la oraşul Spaceport, care 
se întindea în faţa ei. 

Trapa navei lui Hanardy se afla la aproape cincizeci de 
metri deasupra rampei solide care susţinea vehiculul 
spaţial. Exista un spaţiu de aproape un metru şi jumătate 
între trapă şi partea superioară a rampei, care era de fapt o 
parte integrantă din doc. 

Chiar în faţă, Pat putea vedea prima clădire a oraşului. Îi 
venea greu să creadă că aproape întreaga populaţie din 
acel port spaţial, cu tot echipamentul de care dispunea, nu 
avea nici o şansă împotriva dreegilor. Acolo nu exista nici o 
protecţie pentru ea, Hanardy sau oricine altcineva. 

Uimirea aproape că o copleşi. Factorul decisiv era tocmai 
inteligenţa dreegilor. Se gândi aproape fără voie: „Ceea ce 
se află în memoria lui Steve despre inteligenţa superioară 
este tot ce a rămas ca scut între aceşti vampiri şi victimele 
lor.” 

Câteva minute mai târziu mergea alături de Hanardy. 
Aruncă o privire spre chipul lui lipsit de expresie, aşa de 
grosolan şi fără urmă de educaţie. Nu reprezenta o mare 
speranţă. 

Ea şi dreegii se ţinură după Hanardy de-a lungul unei 
străzi, intrară după el într-un hotel, urcară cu un ascensor 
şi străbătură un hol până ajunseră la uşa cu numărul 517. 
Hanardy apăsă pe un buton şi, puţin după aceea, uşa se 
deschise. În faţa lor apăru o femeie de vârstă mijlocie. Era 


îndesată şi avea ochi tulburi, dar chipul i se lumină de un 
zâmbet strâmb atunci când dădu cu ochii de Hanardy. „Hei, 
Han, bună!” îi strigă. 

După ce vorbi îşi dădu seama că Pat şi cei doi dreegi 
veniseră împreună cu pilotul. Dacă se gândise cumva să se 
apere, era prea târziu. Sween o anihilă cu ajutorul razei 
mecanismului hipnotic, despre care rosti degajat imediat ce 
intrară în cameră şi închiseră uşa: „Nu e nevoie de ceva mai 
complex pentru fiinţele umane sau pentru - ridică 
nepăsător din umeri - kluggi. Scuze, Pat”, îi zise fetei, „dar 
adevărul este că, asemenea oamenilor din acest sistem 
solar, nici voi nu aveţi decât o idee destul de vagă despre 
hipnotism şi alte fenomene nonconştiente, dar care au fost 
special inventate de hipnotizatorii lipsiţi de scrupule pentru 
propriul lor beneficiu.” 

Făcu o scurtă pauză, se uită iar la fată şi adăugă cu 
sarcasm: „N-o să poţi surprinde niciodată un lennel, un 
medder sau un hulak prin nici o metodă de control mai 
simplă decât.” Se întrerupse deodată. „Mă rog, nu 
contează!” 

Se întoarse spre femeie. Sub îndrumarea lui relată care 
era relaţia dintre ea şi Hanardy. 

De când se cunoscuseră, Hanardy îi tot dăduse bani. 

„Şi ce anume primeşte pentru ei?” întrebă Rilke. 

„Nimic.” 

Cum metoda lor obliga subiectul să spună numai adevărul, 
Rilke se încruntă spre Sween. „Nu poate să fie vorba de 
altruism. Nu la acest nivel scăzut nu?” 

În mod clar dăduseră peste ceva neaşteptat. Pat rosti cu 
silă: „Dacă altruismul este un factor al coeficientului de 
inteligenţă, voi dreegii sunteţi cu toţii nişte idioţi fără 
speranţă din punctul ăsta de vedere.” 

Bărbatul nu-i răspunse. În următoarea clipă, trupul lui 
anormal de lung şi de subţire se aplecă asupra femeii 
inconştiente pe care o interogase atât de repede. Se văzu o 
fulgerare albăstruie atunci când buzele lui le atinseră pe 


ale ei. Repetă acea caricatură de sărut de încă şase ori. De 
fiecare dată femeia devenea vizibil mai mică, ca un om 
bolnav care se stinge pe un pat de spital. 

În cele din urmă, raza hipnotică fu aţintită asupra ochilor 
ei obosiţi, ştergând amintirea celor petrecute. Însă atunci 
când plecară de acolo, femeia zbârcită de pe pat era încă în 
viaţă. 

Următoarea persoană la care-i conduse Hanardy era un 
bărbat. De această dată veni rândul lui Rilke să ofere 
sărutul morţii şi în sistemul ei se înmagazină energia vitală 
a omului. 

Îi secătuiră în felul acesta pe toţi cei treisprezece prieteni 
ai lui Hanardy, după care se deciseră să arunce întregul 
oraş în aer. 

Zâmbind cu ferocitate, Sween explică: „Dacă i-o facem 
când eşti şi tu cu el, femeia pentru care simte o devoțiune 
de-a dreptul idioată şi cărei este alături, în portul lui de 
acasă - singurul cămin pe care l-a cunoscut vreodată -, o să 
fie foarte ocupat ca să-i apere pe cei dragi. Apoi noi, care 
vom fi deja în spaţiu când se vor petrece toate astea, 
probabil vom supravieţui în cele câteva secunde care îi vor 
trebui înainte să se trezească.” 

În vreme ce-l asculta, Pat simţi cum se forma în interiorul 
ei convingerea că oricum nu mai avea ce pierde. 

Începuseră deja să urce pe traversa de metal care ducea 
spre trapa navei de mărfuri. Hanardy mergea înaintea lor, 
ca un automat, iar în spatele lui venea Pat, apoi Rilke şi la 
urmă Sween. Când ajunseră la ultimii metri, Pat îşi luă 
inima în dinţi şi zise cu glas tare: „Mi se pare o greşeală...” 
începu. 

Şi făcu un salt înainte. Se propti cu mâinile de spatele lui 
Hanardy şi-l împinse peste marginea traversei. 

După cum se aşteptase, dreegii reacționară cu rapiditate. 
Hanardy încă se mai clătina pe marginea îngustă a 
traversei, la o înălţime de cincizeci de metri, când cei doi 
ajunseseră la el. Ca o singură persoană, se întinseră peste 


balustradă, se aplecară şi lăsară braţele în jos. Îl prinseră în 
următoarea fracțiune de secundă. 

Atunci când îl împinsese pe Hanardy, din cauza efortului 
făcut, Pat se trezi alunecând peste cealaltă margine a 
traversei. 

În vreme ce cădea, completă în minte fraza pe care o 
începuse: „Mi se pare o greşeală... Să supui o asemenea 
dragoste prostească la cel mai cumplit test!” 

Spaceportul de pe Europa, asemenea altor comunităţi 
similare din sistemul solar, nu era un orăşel obişnuit de 
patru mii de suflete. Cel mai bine semăna cu o veche bază 
de alimentare din Pacificul de Sud, cu echipamentul şi 
garnizoana sa militară. «Garnizoana» din Spaceport era 
compusă din experţi tehnici care lucrau în sisteme 
mecanice complexe create pentru repararea şi verificarea 
navelor spaţiale. În plus, Spaceport era şi bază pentru 
mineri, pentru că acolo soseau mici transportoare încărcate 
cu minereurile excavate de pe meteoriți, care apoi erau 
preluate de fabrici gigantice, unde erau separate în 
materiale preţioase şi resturi. Spre Pământ plecau numai 
cargourile pline de materiale gata prelucrate. 

Asemănarea cu un port din Pacificul de Sud se născuse şi 
din altă pricină. Exact la fel cum în fiecare port de pe 
Pământ se adunau treptat tot mai mulţi aventurieri şi 
pierde-vară, până când se ajungea la saturație, tot aşa şi în 
Spaceport se strânsese un adevărat trib de rătăcitori ai 
spaţiului. Tribul era constituit din femei şi bărbaţi într-un 
număr aproape egal, mărimea fiecărui grup fiind variabilă. 
Cel mai adesea erau întâlnite grupurile de câte 
treisprezece asemenea indivizi. Nu s-ar fi putut spune că 
erau cinstiţi, dar niciunul nu era căutat pentru crimă sau 
furt. De altfel, ar fi fost imposibil. În spaţiu, o persoană 
acuzată de unul dintre delictele de bază era automat 
trimisă pe Pământ, fără a i se mai permite să plece vreodată 
de acolo. Chiar şi aşa, printre oficialii însărcinaţi cu 
aplicarea legii exista o mare toleranţă în privinţa a ceea ce 


putea fi considerat delict. În nici un caz beţia sau 
dependenţa de droguri, indiferent că ar fi fost vorba de 
vreun bărbat sau o femeie. Orice fel de sex normal, cu plată 
sau fără, nu fusese niciodată subiectul vreunei investigaţii. 

Exista şi un motiv pentru această atitudine. Majoritatea 
persoanelor implicate - bărbaţi şi femei - aveau pregătire 
într-un domeniu tehnic, indiferent care ar fi fost acesta. 
Erau nişte paria pentru că nu erau capabili să păstreze o 
slujbă permanentă, dar în timpul perioadelor, aglomerate, 
câte un ofiţer de la serviciul de personal, trimis din partea 
companiei presate de timp, putea fi adesea văzut prin 
barurile de pe strada Front, căutând un anume om sau un 
grup. Vagabonzii găsiţi de el puteau câştiga bani frumoşi 
pentru o săptămână sau două, dacă nu chiar trei. 

Exact un asemenea ofiţer de la personal care căuta acele 
suflete pierdute îi descoperi pe cei treisprezece oameni de 
care avea nevoie - patru femei şi nouă bărbaţi - bolnavi cu 
toţii. 

Desigur, chemase imediat autorităţile portuare. După ce îi 
examină, doctorul care fusese adus declară că toţi cei 
treisprezece se aflau într-o stare avansată de slăbiciune. 
Păreau să fie, aşa cum se exprimă chiar el, «parţial în 
viaţa». 

Raportul provocă panică la Autoritatea Portuară. 
Directorul întrevedea deja efectele distrugătoare ale unei 
epidemii. 

Tocmai când se gândea la ce ar fi putut face, primi diverse 
rapoarte de la doctori particulari care arătau că boala, 
oricare ar fi fost aceea, afectase şi un mare număr de 
cetăţeni influenţi, rezidenţi în Spaceport. 

Totalul calculat după ultima numărătoare era de 193 de 
persoane bolnave de aceeaşi pierdere majoră de energie, 
aflate într-o apatie totală. 

La un anume nivel al minţii, Hanardy deveni conştient ca 
Patricia Ungarn cădea şi că avea să moară. 

Ca s-o salveze, trebuia să facă rost de energie de undeva. 


Ştiu imediat de unde putea lua acea energie. 

Pentru un moment cosmic, atunci când starea de 
somnambulism fu întreruptă, fiind înlocuită de acea fază de 
visare care precede întotdeauna trezia, se simţi încătuşat 
de rigiditatea personalităţii sale. 

Urmă o fracțiune de secundă în care o anumită parte a 
conştientului lui privi cu uimire şi groază la o viaţă întreagă 
de neglijenţă. 

Acea singură privire caleidoscopică spre interiorul său a 
fost suficientă. Barierele căzură. 

Timpul încetă să se mai scurgă. Pentru el, toate particulele 
existente în univers îşi încetaseră mişcarea. 

În starea aceea de veşnicie, Hanardy era conştient de el 
însuşi ca de o locaţie. În jurul lui mai existau alte 193 de 
asemenea locaţii. Observă pe dată că treisprezece dintre 
ele erau pâlpâitoare, gata să se stingă. Le excluse imediat 
din planul său. 

Pentru celelalte 180 rămase emise un postulat. Postulă că 
cei 180 vor fi bucuroşi să se achite imediat faţă de el. 

După aceea, fiecare din cei 180 cedă de bunăvoie şapte 
zecimi din întreaga energie vitală în toate cele 180 de 
locaţii. 

Imediat ce acea energie se îndreptă spre Hanardy, timpul 
îşi reluă scurgerea. 

Universul viu care era Steve Hanardy se extinse spre ceea 
ce părea să fie măreţul întuneric primordial. În acel 
întuneric existau pete şi mai întunecate, nouă la număr - 
dreegii. Chiar prin inima fiecărei excrescenţe negre trecea 
un fir lung şi argintiu ca un vierme: boala dreeg, 
strălucitoare, încâlcită, urâtă. 

În vreme ce Hanardy observa acele distorsiuni criminale, 
deveni conştient de dunga roşie din mijlocul acelui argintiu 
sinistru. 

Se gândi atunci uluit: „Ia te uită, ăsta-i chiar sângele 
meu!” 


Realiză atunci, cu un profund interes, că era sângele pe 
care dreegii îl luaseră de la el imediat ce ajunseseră pe 
meteoritul Ungarn. 

Mare parte din el ajunsese la Sween. Dar şi ceilalţi luaseră 
repede câte un pic din sângele proaspăt. Hanardy constată 
că asta era ceea ce observase la el Marele Galactic. Era un 
catalizator! 

În prezenţa lui, într-un mod sau altul, oamenii se 
vindecau... În multe feluri. 

În numai câteva zile, sângele pe care-l luaseră cu forţa 
avea să-i vindece pe dreegi de boala care-i măcina. 

Dreegii vor descoperi leacul cu stupoare - deşi era prea 
târziu ca să-şi mai poată schimba metodele brutale. 

Pentru Hanardy scena dinaintea lui se alteră. 

Cele nouă pete negre nu mai erau formatate de boală, aşa 
cum le văzu după aceea. Descoperi că ajunsese să-i 
respecte pe cei nouă ca membri ai singurei rase inferioare 
care atinsese nemurirea. Lecuirea lor era foarte 
importantă. 

Din nou, pentru Hanardy avu loc o altă schimbare. 
Devenise conştient de liniile albe de energie care zburau 
direct spre el de undeva dintr-un întuneric şi mai adânc 
situat mai în spate. În depărtare era un singur punct de 
lumină. Atunci când atenţia lui se concentră asupra 
punctului de lumină, toate celelalte linii dispărură. 

Lui Hanardy îi veni în minte că aceea trebuia să fie nava 
dreeg şi că, în relaţie cu Pământul, trebuia orientată într-o 
anume direcţie. Dunga albă şi nespus de subţire era ca o 
linie trasată de la navă la el. Hanardy privi de-a lungul ei. Şi 
pentru că era deschis - aşa de deschis! 

— Execută atingerea. Atinse şi alte locuri şi încercă să 
echilibreze totul între ele şi nava dreeg. 

Se orientă în spaţiu. 

Orientă chiar spaţiul în funcţie de el! 

Atunci când termină atingerea, realiză că nava dreeg se 
afla la o distanţă ceva mai mare de şase mii de ani lumină. 


Destul de departe, decise. 

Imediat ce luă această decizie, permise timpului să îşi reia 
cursul şi pentru dreegi. Şi aşa... 

Atunci când timpul începu să se scurgă iar, dreegii 
descoperiră că se aflau în propria lor navă. Erau acolo toţi 
nouă. Se priviră nesiguri unii pe alţii, apoi se apucară să 
studieze spaţiul din jur. Văzură imediat configuraţiile 
stelare necunoscute. Nefericirea lor crescu. Nu era deloc 
plăcut să se vadă pierduţi în spaţiu, după cum prea bine 
ştiau din experienţele anterioare. 

După un răstimp, în care nu se mai întâmplă nimic, deveni 
clar că - deşi probabil nu aveau să mai poată găsi niciodată 
sistemul solar în care se afla Pământul - erau cel puţin în 
siguranţă... 

Pentru Pat, prima schimbare percepută a fost stabilitatea, 
nu mai cădea în gol. Aşa cum nu se mai afla pe Europa. 
Imediat ce-şi recăpăta echilibrul, văzu că se afla într-o 
cameră cunoscută. 

Scutură din cap ca să-şi alunge ceața din priviri. Îşi dădu 
seama că era vorba de o cameră din meteoritul Ungarn, 
căminul ei. Auzi un fel de suspin înăbuşit şi se întoarse - se 
opri, cu un picior în aer, atunci când văzu că alături era 
tatăl ei. 

Pe chipul lui se imprimase o expresie de uşurare. „Mi-am 
făcut multe griji din cauza ta”, îi zise. „Eu am ajuns aici de 
mai bine de un ceas. Draga mea, totul e bine! Ecranele 
noastre sunt activate şi totul este la fel cum era... Înainte. 
Suntem în siguranţă.” „D-dar”, se bâlbăi fata, „Steve unde 
e?” 

Ceva mai devreme. Hanardy avea impresia că-şi amintea 
de o experienţă uitată de pe meteoritul Ungarn - de o 
perioadă de dinainte de sosirea lui Sween-Madro şi a celui 
de-al doilea grup de dreegi. 

Marele Galactic din acea perioadă, care fusese William 
Leigh, era aplecat peste Hanardy, aşa cum zăcea întins pe 
podea îi spusese cu un zâmbet serios, dar amical: „Iu şi fata 


asta sunteţi o combinaţie reuşită. Tu, cu atâţia oameni care 
ți-au rămas datori, iar ea, cu abilitatea considerabilă de a 
rezolva situaţiile încurcate.” 

După aceea se întrerupsese deodată. „Steve, în univers 
sunt miliarde de canale deschise. Să conştientizezi geniul 
din ele este următorul mare pas pe scara inteligenţei. 
Pentru că oricum ai avut parte de un feed-back serios, dacă 
eşti foarte atent, s-ar putea să obţii şi fata.” 

Cuvintele lui Leigh se întrerupseseră brusc. Pentru că în 
acel moment atinsese umărul pilotului. 

Amintirea păli... 

AL DOILEA STAGIU - COEFICIENTUL DE INTELIGENŢĂ 
10000 

REABILITARE COMPLETĂ. 

ÎNCEPE STAGIUL FINAL! 

Barbara Ellington simţi înţepătura atunci când se ridică de 
la ţâşnitoare - o mica pişcătură de moment, ceva rece ca 
gheaţa în muşchiul braţului drept, aproape de umăr. 

Se răsuci repede, uşor stângace, apoi privi derutată la 
omul mic şi chel, cu costum elegant, care se afla la doi paşi 
în urma ei, aşteptându-şi rândul să bea. „Oh, Barbara, bună 
ziua”, o salută el curtenitor. 

Barbara se simţea stânjenită de-a binelea „Eu...” începu 
incoerentă. „Eu n-am ştiut că mai aştepta cineva după mine, 
doctor Gloge. Dar acum am terminat” 

Luă de lângă perete servieta pe care o lăsase jos când se 
oprise ca să bea, apoi plecă mai departe pe holul luminat de 
soare. Era o fată înaltă şi subţire - poate chiar un pic prea 
înaltă, dar, cu chipul acela serios şi părul castaniu şi lucitor 
nu era neatrăgătoare. În clipa aceea, obrajii îi ardeau. Ştia 
că mergea ţeapănă ca un lemn, prea conştientă de propria-i 
persoană, întrebându-se dacă doctorul se uita după ea Se 
simţea nemulţumita de felul în care se comportase lângă 
ţâşnitoare. 

„Dar ceva m-a înţepat”, îşi zise neliniştită. 


Atunci când ajunse la capătul holului, aruncă o privire în 
urmă. Doctorul terminase de băut şi se îndrepta fără grabă 
în direcţia opusă. Nu mai vedea pe nimeni altcineva în jur. 

După ce dădu colţul, Barbara ridică mâna stângă şi se 
apucă să fricţioneze zona de pe braţul drept unde simţise 
înţepătura aceea uşoară, ca de gheaţă. Oare doctorul era 
responsabil pentru - mă rog, ce simţise? Se încruntă şi 
scutură din cap. Lucrase în biroul doctorului vreme de două 
săptămâni imediat după ce se angajase la institut Dar dr. 
Henry Gloge, şeful secţiei de biologie de la Institutul de 
Cercetări Alpha, deşi fusese mereu politicos, ba chiar 
curtenitor, avea o personalitate tăcută, rece, retrasă, fiind 
cu totul devotat muncii sale. 

Nu era deloc genul de bărbat căruia să i se pară nostim 
să-i joace o asemenea farsă unei stenografe. 

Dar, de fapt nu fusese deloc o farsă. 

Din punctul de vedere al doctorului Henry Gloge, 
întâlnirea din ziua aceea cu Barbara Ellington pe holul celui 
de-al cincilea etaj fusese o întâmplare cum nu se putea mai 
fericită. Cu câteva săptămâni înainte o selectase drept unul 
dintre cei doi subiecţi simpli la minte pentru Stimularea 
Punctul Omega. 

În planurile lui foarte atente fusese inclusă şi o vizită în 
camera ei, atunci când era plecată. Instalase deja 
echipamente diverse care s-ar li putut dovedi extrem de 
valoroase pentru experimentul lui. Până când nu terminase 
cu toate aceste aranjamente preliminarii nici nu o căutase 
în secţia de stenografie. Însă după aceea, când avusese 
nevoie de ea, descoperise că Barbara fusese transferată din 
departament. 

Gloge nu îndrăznise să rişte întrebând unde anume era. 
Pentru că, dacă experimentul avea să ajungă la un rezultat 
indezirabil, nimeni nu trebuia să bănuiască existenţa 
vreunei legături între o dactilografă umilă şi el. Şi chiar 
dacă rezultatul era cel scontat, putea fi nevoit să păstreze 
mai departe secretul. 


Gloge fusese foarte nemulţumit de întârziere. Când în cea 
de-a patra zi a căutărilor sale o recunoscuse deodată, 
mergând pe hol cam la cincizeci de paşi înaintea lui, 
considerase că soarta ţinea totuşi cu el. 

Atunci când fata se oprise la ţâşnitoare, el se apropiase în 
spatele ei. Se asigurase mai întâi că nu era nimeni prin 
preajmă. De-abia atunci scosese din buzunar micul pistol cu 
jet pe care-l aţintise spre muşchiul umărului ei. În armă 
avea un compus gazos al serului Omega şi singurul semn 
că-l descărcase, atunci când trăsese, fusese dunga subţire, 
ca o ceaţă, care se văzuse o clipă întinzându-se din capătul 
ca un vârf de ac al pistolului până la braţul ei. 

Când misiunea fusese îndeplinită, Gloge strecurase 
imediat instrumentul în tocul din interiorul hainei, pe care 
după aceea o încheiase, pentru mai multă siguranţă. 

Barbara, cu servieta în mână, intră grăbită în birourile lui 
John Hammond, asistentul special al preşedintelui acelui 
institut care se aflau la etajul cinci a ceea ce era în general 
considerat cel înarmare complex ştiinţific de pe Pământ 
Alex Sloan, preşedintele, avea biroul la etajul şase. 

Barbara se opri în faţa uşii negre, masive, care avea 
înscris pe ea numele lui Hammond. Privi posesivă spre 
cuvintele «Investigaţii şi cercetări ştiinţifice», caligrafiate 
frumos în partea de sus a canatului. Scoase apoi din 
servietă o cheie de dimensiuni mici, o băgă în broască şi 
apăsă spre dreapta. 

Uşa se deschise silenţioasă. Barbara intră în anticameră şi 
auzi un clinchet înăbuşit atunci când uşa se închise în 
spatele ei. 

Nu era nimeni în jur. Masa de lucru a lui Helen Wendell, 
secretara lui Hammond, era aşezată în cealaltă parte a 
încăperii şi avea deasupra un număr mare de documente. 
Uşa de la holişorul îngust care dădea în biroul personal al 
lui Hammond era deschisă. De acolo Barbara putea auzi 
glasul molcom al lui Helen. 


Barbara Ellington fusese mutată la biroul lui Hammond - 
de fapt la Helen Wendell - imediat ce revenise din călătoria 
ei neaşteptată în Europa. Amintirea acelei vacanțe, după 
cum prefera ea s-o numească, continua s-o umple de 
bucurie. Deşi, desigur, fusese plănuită ca un fel de 
pregătire suplimentară pentru actuala ei poziţie. 

În afară de faptul că salariul îi crescuse într-un mod foarte 
plăcut, mare parte a interesului ei pentru postul actual 
fusese, şi continua să fie, datorat figurii impozante a lui 
John Hammond, iar în afară de asta, pentru că avea să facă 
parte din cercul care se ocupa de operaţiunile ascunse de la 
«Investigaţii şi cercetări ştiinţifice». Din păcate, până în 
clipa aceea fusese foarte dezamăgită. 

Barbara se îndreptă spre masa de lucru a lui Helen 
Wendell, scoase din servietă un set de documente şi tocmai 
le aşeza într-un coş când privirea i se opri deodată asupra 
numelui doctorului Henry Gloge, care era trecut pe un mic 
bilet din teancul alăturat Dintr-un impuls - pentru că-l 
văzuse pe doctor cu numai câteva clipe înainte - se uită mai 
bine la el. 

Biletul era ataşat la un raport Acesta îi amintea lui 
Hammond că urma să se întâlnească cu dr. Gloge în ziua 
aceea, la trei şi jumătate, în legătură cu proiectul Omega. 
Barbara privi automat spre ceasul de la mână; era numai 
trei fără cinci. 

Spre deosebire de majoritatea materialelor cu care lucra, 
cel din faţa ei era ceva mai uşor de înţeles. Se referea la un 
proiect biologic, Stimularea Punctul Omega. Barbara nu-şi 
amintea să fi auzit de un asemenea proiect câtă vreme 
lucrase la doctorul Gloge. Dar nu era deloc surprinzător - 
secţiunea de biologie era una dintre cele mai mari din 
institut Din câte citise, proiectul era legat de «accelerarea 
procesului evoluționist» la câteva specii de animale şi 
singura informaţie reală din acel raport părea să fie 
numărul cobailor care muriseră în timpul testului şi când 
fuseseră distruse cadavrele lor. 


Oare marele John Hammond îşi pierdea vremea cu 
asemenea lucruri? 

Dezamăgita, Barbara puse raportul la loc în coş şi o porni 
spre propriul ei birou. 

Imediat ce se aşeză la masa de lucru, observă un teanc de 
hârtii care nu fuseseră acolo atunci când plecase să ducă 
documentele lui Helen şi să ia altele. Ataşată la teanc era şi 
o notă, pe care se vedea scrisul mare şi clar al lui Helen. Se 
apucă s-o citească: 

Barbara, Documentele de faţă au sosit pe neaşteptate şi 
trebuie dactilografiate chiar azi. Este evident că va trebui 
să stai câteva ore peste program. Dacă ţi-ai făcut deja ceva 
planuri pentru seară, anunţă-mă şi voi cere o dactilografă 
de jos să vină şi să se ocupe de ele. 

Barbara simţi imediat o undă de gelozie posesivă. Aceea 
era treaba ei, biroul ei! În mod categoric nu voia să vină o 
altă fată acolo. 

Din nefericire, chiar avea o întâlnire în seara aceea. Dari 
se părea mult mai important să oprească o intrusă să-i ia 
locul din biroul lui John Hammond, fie şi numai pentru 
câteva ore. Aceea fusese decizia ei de moment şi nu avea 
nevoie să se mai gândească la ea. Totuşi, rămase nemişcata 
un moment muşcându-şi buzele; în clipa aceea era numai o 
femeie care se gândea cum să refuze un mascul cu 
temperament exploziv şi fără pic de răbdare. Ridică 
receptorul telefonului şi formă un număr. 

De câteva luni bune Barbara îşi pusese speranţele în Vince 
Strather, un tehnician de la laboratorul foto. Când îi auzi 
glasul la telefon, îi explică ce se întâmplase şi încheie 
spăşită: „Mi-e teamă că nu o să fiu privită foarte bine dacă 
refuz, Vince, mai ales că am venit aici de curând.” 

Aproape că-l putea simţi pe Vince absorbind impactul 
refuzului pe care tocmai i-l comunicase; de când începuse 
scurta lor poveste de dragoste Barbara descoperise că el 
încerca s-o împingă cu repeziciune spre intimitatea 
premaritală, un pas pe care ea era hotărâtă să nu-l facă. 


În acel moment însă se simţea doar uşurată că el îi 
acceptase explicaţia. Puse receptorul în furcă, simțind doar 
căldură la adresa lui. 

„ÎL iubesc cu adevărat”, se gândi. 

Câteva momente mai târziu se simţi deodată ameţită. 

Simptomele erau destul de ciudate, pentru că nu semănau 
deloc cu cele pe care le ştia foarte bine şi care însoțeau 
adesea durerile de cap. Simţea ceva care lua amploare, un 
fel de vârtej uşor care avea loc înăuntrul şi în afara ei, ca şi 
cum nu ar mai fi avut deloc greutate, gata să se ridice 
plutind de pe scaun şi să se răsucească încet iar şi iar. 

Aproape simultan, deveni conştientă de o surescitare 
curioasă, de un sentiment de putere, de bine, ceva cu totul 
deosebit de tot ce mai simţise vreodată. Senzaţiile 
continuară pentru alte douăzeci de secunde, după care îşi 
pierdură intensitatea şi dispărură la fel de brusc pe cât 
apăruseră. 

Derutată şi zguduită, Barbara se îndreptă în scaun. O clipă 
se gândi să ia o aspirină. Dar nu vedea ce motiv ar fi avut 
Nu se simţea rău. Mai multi se părea că era mult mai 
receptivă şi mai plină de viaţă. 

Tocmai când voia să se întoarcă la maşina de scris, observă 
o mişcare cu colţul unui ochi. Întoarse capul şi văzu că John 
Hammond se oprise în pragul uşii de la micul ei birou. 

Barbara îngheţă, aşa cum i se întâmpla mereu în prezenţa 
lui; apoi se întoarse încet cu faţa spre el. 

Hammond rămăsese în uşă, privind-o îngândurat Era un 
bărbat de un metru şi optzeci, cu păr de un castaniu 
întunecat şi ochi de culoarea oţelului. Părea să aibă în jur 
de patruzeci de ani şi avea constituţia unui atlet. Dar nu 
prezenţa lui sau puterea fizică o impresionaseră cel mai 
mult pe Barbara în decursul celor zece zile de când lucra 
acolo, ci inteligenţa fină care era exprimată de chipul 
frumos cizelat şi care lucea mereu în ochii reci. În acel 
moment se gândi pentru a suta oară: „Aşa trebuie să arate 
toţi oamenii cu adevărat mari.” „le simţi bine, Barbara?” o 


întrebă Hammond. „O clipă am crezut c-o să cazi de pe 
scaun.” 

Barbara se simţi extrem de tulburată că omul acela 
observase uşoara ameţeală pe care o avusese. „Îmi pare 
rău, domnule Hammond”, murmură cu timiditate. „Cred că 
visam cu ochii deschişi.” 

El o mai privi un moment apoi încuviinţă din cap, se 
întoarse şi plecă. 

După ce plecă de lângă Barbara, Gloge cobori câteva etaje 
şi se ascunse în spatele unui morman de lăzi. Acestea erau 
într-un pasaj aflat chiar în faţa uşii încuiate a depozitului 
principal al laboratorului foto. La trei şi un sfert fix se 
deschise uşa aflată vizavi de pasaj. Un tânăr roşcat, înalt, cu 
chip întunecat, îmbrăcat cu un halat pătat pe deasupra 
hainelor de stradă, care împingea înaintea lui un cărucior 
încărcat apăru în capătul pasajului, îndreptându-se spre 
Gloge şi depozitul laboratorului. 

Acela era finalul schimbului de la laborator. Gloge 
descoperise că una dintre sarcinile regulate ale lui Vincent 
Strather, prietenul Barbarei Ellington, era să pună la loc în 
depozit anumite materiale, exact la acea oră. 

Privind printre crăpăturile unei lăzi, dr. Gloge 
supraveghea apropierea lui Strather. Îşi dădu seama că era 
mult mai încordat şi mai nervos decât fusese atunci când îi 
făcuse Barbarei injecţia. Vincent Strather nu era deloc 
genul de subiect pe care l-ar fi ales Gloge - tânărul era prea 
irascibil, prea amar. Dar simplul fapt că era prietenul 
Barbarei şi că petrecea cu ea timpul liber se putea dovedi 
folositor pentru stagiile avansate ale experimentului - asta 
era părerea doctorului. 

Strecurându-şi mâna pe sub haină, acolo unde se afla tocul 
pistolului, ieşi din ascunzătoare şi traversă pasajul, 
îndreptându-se spre Vince Strather... 

Chiar în clipa în care apăsă pe trăgaci îşi dădu seama că 
nervozitatea îl trădase. 


Vârful sub formă de ac al armei fusese prea departe de 
Strather; cu o jumătate de metru, dacă nu chiar cu un 
metru mai departe. La o distanţă prea mare, jetul de gaz 
care ieşea din ac cu o viteză de aproape o mie de kilometri 
pe oră, avea vreme să se împrăştie şi să încetinească. Pe 
Strather îl nimeri sus, pe un umăr, şi îi zgârie puţin pielea 
atunci când o penetră. Pentru tânăr, senzaţia trebuie să fi 
fost cea a unui impact destul de dur. Sări ca ars şi urlă, 
după care începu să tremure, de parcă ar fi fost în stare de 
şoc - răgaz în care Gloge profită şi-şi strecură arma în toc şi 
apoi îşi încheie haina. 

Din păcate, incidentul nu se termină acolo. Vince Strather 
se răsuci deodată. Îl prinse pe Gloge de umeri, iar chipul 
furios se apropie la un deget de faţa doctorului. „Nemernic 
afurisit ce eşti!” urlă. „Cu ce naiba m-ai lovit adineauri? Şi 
cine naiba mai eşti şi tu?” 

Pentru o clipă, doctorul se pierdu. Apoi încercă să se 
smulgă din strânsoarea dură a lui Strather. „Habar nu am 
despre ce tot vorbeşti acolo!” rosti cu răsuflarea tăiată. 

Se opri deodată. Văzu că Vince privea peste umărul lui. 
Strânsoarea se reduse, iar Gloge se putu elibera. Se 
întoarse şi privi în spate. Simţi cum i se înmuiau genunchii. 

De-a lungul pasajului venea chiar John Hammond, care-i 
privea întrebător. Gloge nu putea decât să spere cu 
disperare că Hammond nu fusese prin apropiere atunci 
când trăsese cu arma lui cu jet. 

Hammond se apropie de ei şi rosti pe un ton autoritar: 
„Doctor Gloge, poţi să-mi explici ce se petrece aici?” 
„Doctor!” repetă Vince uimit. 

Gloge încercă să se arate cât mai indignat „Se pare că 
acest tânăr are impresia că l-am lovit acum o clipă. Nu cred 
că mai este nevoie să spun că nu am făcut absolut nimic de 
genul ăsta şi nici nu înţeleg de unde i-a venit o asemenea 
idee.” 

Se întoarse să se uite încruntat la Strather. Privirea 
tânărului se mişca nesigură de la un bărbat la altul. Era în 


mod clar copleşit de prezenţa lui Hammond şi de titlul lui 
Gloge, dar nu reuşise să-şi depăşească furia. 

Rosti morocânos: „Ei bine, ceva m-a lovit Cel puţin aşa am 
simţit! Când m-am întors ca să mă uit în jur, dumnealui era 
acolo. Ca atare am crezut că el m-a pocnit.” „locmai 
treceam pe lângă tine”, îl corectă Gloge. „Iu ai urlat 
deodată şi eu m-am oprit.” Dădu din umeri şi zâmbi 
nevinovat „Asta-i tot ce am făcut, tinere! Pentru că nu 
aveam absolut nici un motiv să te lovesc.” 

Strather admise cu ranchiună: „Atunci probabil că m-am 
înşelat.” 

Doctorul răspunse prompt: „Atunci să considerăm totul o 
greşeală şi să uităm incidentul!” întinse mâna. 

Strather i-o strânse cu ezitări, apoi îl privi şi pe Hammond. 
Când Hammond nu comenta, se întoarse uşurat luă una din 
cutiile din cărucior şi dispăru în depozit. 

Hammond rosti de-abia atunci: „Tocmai mă îndreptam 
spre biroul tău, doctore, unde mă aşteptam ca în câteva 
minute să avem o mică discuţie despre proiectul Omega. 
Bănuiesc că mergeai în aceeaşi direcţie, nu?” „Da, da.” 
Gloge o porni alături de bărbatul cel înalt, în vreme ce se 
gândea „Oare a văzut ceva?” 

Tovarăşul lui de drum nu dădea nici un semn. 

Câteva minute mai târziu, în vreme ce privea peste 
suprafaţa lucioasă a mesei de lucru spre John Hammond, 
Gloge avu sentimentul neplăcut că era un criminal 
confruntat cu oamenii legii. Întotdeauna îl uimise faptul că 
bărbatul acela - Hammond - reuşea să-l facă să se simtă ca 
un băieţel. 

Cu toate acestea, discuţia lor începuse cu o declaraţie 
reconfortantă din partea omului cel impunător: „Discuţia 
noastră este absolut neoficială, doctore. În clipa aceasta nu- 
l reprezint pe preşedintele Sloan - şi nici Consiliul Director. 
Întâlnirea noastră a fost special aranjată. Pentru că astfel 
vom putea amândoi discuta cu mai multa francheţe.” 


Gloge întrebă: „Există cumva plângeri despre activitatea 
mea de aici?” 

Hammond încuviinţă din cap. „Nu se poate să nu ştii nimic 
despre ele, doctore. i s-a cerut să-ţi amplifici rapoartele cu 
privire la proiect, să dai mai multe detalii, să fie cât mai 
clare, şi asta de vreo trei ori în ultimele două luni.” 

Gloge admise în sinea lui, deşi cu multe şovăieli, că acum 
era obligat să-i dea mai multe date. 

Răspunse cu o sinceritate aparentă: „Această reţinere a 
mea de a comunica mai pe larg se datorează în mare 
măsură unei dileme strict ştiinţifice. Sau întâmplat destule 
lucruri în acest experiment, dar înţelesul lor mi-a devenit 
clar de-abia în ultima vreme.” „Există sentimentul”, zise 
Hammond cu glasul său calm, „că proiectul dumitale este 
un eşec.” 

Gloge interveni cu tărie: „Este o acuzaţie nefondată!” 

Hammond se uită cu atenţie la el înainte să răspundă: „Nu 
s-a formulat nici o acuzaţie - încă. Acesta-i motivul pentru 
care azi mă aflu aici. Ştii foarte bine că nu ai raportat nici 
un fel de succes în ultimele şase luni.” „Domnule Hammond, 
au fost multe eşecuri. În limitele proiectului, în această fază 
a experimentului era ceva de aşteptat” „Ce fel de limite?” 
„Experimentele din cadrul proiectului au fost limitate la 
formele inferioare, necomplicate, ale vieţii animale.” 
„Acestea”, rosti Hammond la fel de calm, „au fost limitele pe 
care chiar dumneata le-ai impus proiectului.” 

Doctorul încuviinţă. „Adevărat. Dar concluziile pe care le- 
am putut extrage făcând experimente pe formele inferioare 
de viaţă au fost nepreţuite. lar faptul că rezultatele 
experimentului au ieşit aproape mereu negative, în sensul 
că rezultatul obişnuit era un animal care ajungea la o formă 
neviabilă, nu are absolut nici o importanţă.” „Ca rezultat 
obişnuit”, repetă Hammond. „Deci nu toate au murit?” 

Gloge îşi muşcă buzele. Nu era genul de lucru pe care ar fi 
vrut să-l admită în această fază de început a discuţiei. 
Răspunse nemulţumit: „într-un procentaj respectabil, 


animalele de experiment au supravieţuit primei injecții.” 
„Dar celei de-a doua?” 

Gloge ezită. Dar nu mai avea cale de întoarcere. 
„Procentajul de supravieţuire scade drastic în acest punct”, 
răspunse. „Nu-mi amintesc cifrele exacte.” „Dar celei de-a 
treia?” 

Acum era forţat să facă dezvăluiri. Drept care răspunse: 
„Până acum, numai trei animale au supravieţuit celei de-a 
treia injecții. Toate trei din aceeaşi specie - 
Cryptobranchus.” „Aha!” rosti Hammond. „Mda. O 
salamandră mare... Deci, cea de-a treia injecție, conform 
teoriei tale, ar trebui să avanseze un animal de-a lungul 
liniei evolutive stimulate până într-un punct în care ar putea 
atinge o jumătate de milion de ani de evoluţie naturală. Ai 
putea spune că acest rezultat a fost atins în cele trei 
cazuri?” 

Doctorul Gloge răspunse: „Cum Cryptobranchus ar putea 
fi considerată, din motive întemeiate, o specie în care 
evoluţia practic a stagnat, aş spune că s-a atins mai mult de 
atât.” „Care au fost schimbările observabile?” 

Gloge se oţelise singur în vreme ce dezvăluia lucrurile 
unul după altul. Încerca deocamdată să decidă când anume 
trebuia să înceapă să reziste acelui interogatoriu. 

Acum! Se gândi. 

Rosti tare, încercând să pară sincer: „Domnule Hammond, 
încep să-mi dau seama că am greşit că nu am fost mult mai 
deschis şi mai detaliat în rapoarte. Nici nu-mi vine să cred 
că sunteţi interesat de aceste rezultate superficiale. De ce 
nu mă lăsaţi să vă fac un scurt rezumat al observaţiilor 
mele?” 

Ochii gri ai lui Hammond erau aţintiţi asupra lui. „le rog”, 
îi zise pe un ton liniştit. 

Gloge se apucă atunci să-i expună concluziile lui. Cele mai 
importante evenimente erau ambigue, dar extrem de 
importante. 


Una dintre observaţii arăta că exista, la toate formele de 
viaţă, o largă paletă de linii de dezvoltare evoluționistă. Din 
motive încă neclarificate, serul Omega stimula numai una 
dintre aceste linii potenţiale, şi nici o altă stimulare 
ulterioară n-ar mai fi putut altera direcţia mutaţională. 
Majoritatea acelor linii de dezvoltare conduceau spre 
extincţie. 

„Pe de altă parte”, continuă Gloge, „şansele de succes 
cresc cu cât forma de viaţă este mai evoluată.” 

Hammond rosti atunci, sincer interesat: „Vrei să spui că 
atunci când vei începe să lucrezi cu mamifere mai evoluate 
şi în cele din urmă cu maimuțe, te aştepţi la rezultate mai 
bune?” „Nu am nici o îndoială”, răspunse Gloge cu 
fermitate. 

Un aspect secundar - continuă Gloge - erau zonele 
creierului care controlau inhibiţia reflexelor simple şi care 
adesea păreau să fie sursa unei noi dezvoltări neuronale şi 
a extinderii senzoriale. Se părea că serul intensificase 
aceste puncte de efort, mărindu-le flexibilitatea 
operaţională. Ceea ce mergea rău era faptul că mult prea 
des asemenea amplificare a inhibiţiilor parţiale conducea 
spre moarte. 

Oricum, în Cryptobranchus, cerul gurii dezvoltase mici cili 
funcționali. Pielea se îngroşase şi se transformase într-un fel 
de armură segmentată. De asemenea, se dezvoltaseră şi 
colţi conectaţi la nişte glande care produceau un veniri 
hematoxic uşor. Ochii dispăruseră, dar anumite zone ale 
pielii deveniseră sensibile la lumină. 

Gloge ridică din umeri şi încheie: „Au mai existat şi alte 
schimbări, dar cele enumerate mai sus au fost cele mai 
dramatice.” „Par destul de impresionante”, admise 
Hammond. „Ce s-a întâmplat cu cele două specimene care 
nu au fost disecate?” 

Doctorul constată cu amărăciune că diversiunea lui nu 
funcţionase. „Au primit şi o a patra injecție, desigur”, 
răspunse resemnat. 


„Cea care”, întrebă Hammond, „ar fi trebuit să le avanseze 
spre un punct aflat la un milion de ani de dezvoltare de-a 
lungul liniei evoluționiste pe care se angajaseră...?” „Sau”, 
interveni Gloge, „spre punctul maxim al acelei linii 
evoluționiste. Ecuația celor patru faze ale procesului de 
simulare la trecerea unor perioade anume a unei dezvoltări 
evoluționiste normale - douăzeci de mii de ani, cincizeci de 
mii, cinci sute de mii şi un milion de ani - este, desigur, 
ipotetică şi generalizată. Calculele mele arată că pentru 
multe specii pe care le cunoaştem în această zonă, două 
puncte pot fi aproximativ aceleaşi.” 

Hammond încuviinţă din cap., Am înţeles, doctore. Ce s-a 
mai întâmplat după ce Cryptobranchus cel evoluat a primit 
şi cea dea patra injecție?” „Nu aş putea să vă dau un 
răspuns precis, domnule Hammond. În aparenţă, a avut loc 
o degradare rapidă a întregii structuri. În nici două ore cele 
două specimene s-au dizolvat pur şi simplu”, răspunse 
Gloge încordat „Cu alte cuvinte”, zise Hammond, 
„stimularea Punctul Omega conduce Cryptobranchus şi, de 
fapt, toate celelalte specii la care a fost aplicată, spre una 
dintre aleile înfundate ale evoluţiei.” 

Doctorul Gloge răspunse înţelegător: „Până acum aşa s-a 
întâmplat.” 

Hammond rămase tăcut, apoi: „încă ceva”, îi zise. „S-a 
sugerat că poate ai vrea să-ţi iei un asistent bine calificat 
care să te ajute în muncă. Institutul nostru l-ar putea obţine 
pe sir Hubert Roland pentru un proiect de o asemenea 
anvergură.” 

Doctorul răspunse cu răceală: „lot respectul pentru 
realizările lui sir Hubert Roland, dar l-aş privi ca pe un 
intrus şi un încurcă-lume aici. Dacă se încearcă impunerea 
lui cu forţa, mă voi opune.” „Ei bine”, rosti Hammond uşor, 
„hai să nu luăm de pe acum nici un fel de decizii pripite. 
Cum am spus şi la început, aceasta discuţie a fost 
neoficială.” Aruncă o privire spre ceasul de la mână.” Mi-e 
teamă că va trebui s-o încheiem acum. Crea că vei avea 


vreme să mă întâlneşti iar, în biroul meu, de azi într-o 
săptămână, pe la ora zece, doctore? Aş vrea să continuăm 
discuţia noastră şi de-abia atunci voi avea puţin timp liber.” 

Gloge de-abia putea să-şi ţină în frâu triumful. Nu era 
decât miercuri. Selectase cu grijă această zi a săptămânii 
drept momentul de începere al experimentului, pentru că 
dorise ca subiecţii lui să fie departe de institut în perioada 
weekend-ului. 

Până sâmbătă avea să le facă celor doi tineri primele două 
injecții. 

Apoi, până miercurea care urma, le va da cea de-a treia şi 
poate şi cea dea patra doză, va înregistra cu grijă reacţiile 
sau, dacă experimentul eşua, avea să-i omoare. 

Ca să-şi ascundă surescitarea, Gloge rosti pe tonul unuia 
care face o concesie: „Cum doriţi, domnule Hammond.” 

Hammond se întoarse la biroul lui. O invită pe Helen 
Wendell la el şi închise uşa. „O coincidenţă neobişnuită”, îi 
zise. „Poate primul indiciu.” 

Se apucă să-i descrie cu acuratețe întâlnirea de la ora 3.15 
cu Gloge şi Vince Strather de pe coridor, după care repetă 
acuzaţia lui Vince. „Trebuie” să admiţi”, conchise el, „că 
într-un complex aşa de mare cum este al nostru, ar fi deja o 
coincidenţă prea mare ca cei doi să aibă o asemenea 
legătură.” 

Helen era uluită. „Mai degrabă fantastică”, răspunse ea. 
„Zici că Vince avea impresia că fusese lovit? Ce anume ar 
putea produce o asemenea senzaţie?” „Un pumn”, răspunse 
Hammond laconic, „o lovitură cu o bâtă de baseball, şi, în 
anumite circumstanţe, chiar şi descărcarea unui pistol cu 
jet.” 

Se opri deodată şi o privi cu ochi luminoşi. „A început să se 
potrivească, nu? Incredibil, dar se pare că doctorul Henry 
Gloge, cel care experimentează serul Omega, şi-a ales 
singur, fără ştirea nimănui, un subiect simplu la minte, cum 
e Vince Strather. În alte circumstanţe”, continuă, „am fi 
obligaţi să reexaminăm calificativele morale ale lui Gloge, 


ca să vedem dacă mai poate rămâne la noi, dar cred că şi el 
este o victimă, la fel ca Vince.” „Dar..., dar...” protestă 
femeia, „cum ar putea fi legată treaba asta de întâlnirea 
întâmplătoare a lui William Leigh cu cei doi şi cu Barbara şi 
- probabil mai important - cum se leagă de situaţia dreeg?” 

Bărbatul îi zâmbi cu tandreţe. „Nu uita”, îi zise, „că s-ar 
putea să nu fim calificaţi să răspundem la aceste întrebări. 
Suntem numai martorii efectelor logicii Marelui Galactic. Să 
nu ne pripim încercând să decidem ce înseamnă toate 
astea. Să observăm numai că am început să fim implicaţi, 
drept care să ţinem ochii larg deschişi şi mintea în alertă.” 

Doctorul Henry Gloge rămase treaz mare parte a nopţii, 
oscilând între speranţă şi temeri cu privire la ce avea să 
găsească atunci când va merge să verifice primele rezultate 
ale Stimulării Punctul Omega la fiinţele umane. Dacă erau 
în mod evident negative, atunci nu va avea decât o singură 
scăpare. 

Care s-ar fi putut numi cu uşurinţă crimă. 

Doctorul abordase acest subiect într-o manieră detaşată, 
netulburată. De câteva ori în munca sa făcuse experienţe 
mult mai avansate în secret, în vreme ce, pe faţă, în mod 
ostentativ apelase la metoda pas cu pas. De aceea, oţelit de 
cunoştinţele speciale căpătate în experimentările secrete, 
avusese rezultate miraculoase la cele oficiale. 

Pentru el, importanţa proiectului Omega justifica pe deplin 
o abordare secretă similară. Considerând totul cu 
obiectivitate, în lumina unui asemenea ţel măreț, vieţile 
celor doi tineri pe cărei alesese drept subiecţi ai 
experimentului nu aveau absolut nici un fel de valoare. 
Distrugerea lor, dacă se dovedea necesar, avea să intre în 
aceeaşi categorie cu omorârea celorlalţi cobai. 

Desigur, cu fiinţele umane apărea şi un element de risc 
personal. Exact acest gând îl tulbura după ce făcuse 
primele injecții. Doctorul se trezi pentru a zecea oară din 
somnul agitat, se şterse de năduşeală şi adormi la loc, cu 
gândul la experiment. 


La ora patru se trezi aproape cu uşurare, se fortifică cu 
nişte tablete stimulante foarte puternice, mai verifică ultima 
oară pregătirile pe care le făcuse şi o porni spre cealaltă 
parte a oraşului, spre casa în care Barbara Ellington 
închiriase o cameră. Folosea o camionetă neagră, pe care o 
cumpărase şi o echipase special pentru acest experiment. 

Ajunse la destinaţie pe la cinci fără un sfert. Era o stradă 
rezidenţială liniştită, un mic bulevard mărginit de copaci în 
secţiunea veche a oraşului, la aproximativ opt mile spre vest 
faţă de institut Doctorul opri maşina cam la două sute de 
metri de casă, la marginea trotuarului din faţa ei. 

Cu o săptămână înainte montase un echipament de 
înregistrare audio miniatural sub una dintre ramurile 
groase ale unui sicomor de pe marginea străzii, aproape de 
casă, al cărui microfon fusese îndreptat spre camera 
Barbarei de la primul etaj, după ce-l vopsise în aşa fel încât 
să semene cu un cui ruginit. Gloge luă cea de-a doua 
componentă a echipamentului din compartimentul de bord 
al camionetei, îşi băgă în ureche casca minusculă şi îl 
conecta. 

După vreun minut în care răsuci butonul înainte şi înapoi, 
încercând să prindă frecvenţa cea mai bună, simţi cum se 
albea la faţa. Testase instrumentul de două ori, cu câteva 
zile înainte. Era suficient de sensibil ca să prindă sunetul 
respirației şi chiar bătăile inimii dacă era cineva în 
încăpere: aşa că în acel moment ştia cu certitudine că în 
camera Barbarei nu exista nici un om în viaţă. 

Ataşă grăbit mecanismul care reda înregistrarea în casca 
din urechea lui, îl dădu înapoi cu o oră şi rămase încordat în 
aşteptare. 

Se relaxă aproape imediat. 

Barbara Ellington fusese în acea cameră, dormind, cu 
numai o oră înainte, respirase regulat şi puternic, iar 
bătăile inimii îi fuseseră normale. Doctorul ascultase 
înregistrări similare ale multor animale experimentale, ca 
să mai aibă vreo urmă de îndoială. Acest subiect trecuse cu 


succes şi nevătămat de prima fază a Stimulării Punctul 
Omega! 

Impactul triumfului, după spaimele cumplite ale nopţii, era 
extrem de puternic. Gloge avu nevoie de câteva minute 
bune ca să-şi revină în fire. În cele din urmă izbuti să 
programeze mecanismul să-i redea înregistrarea la 
intervale de câte zece minute, până când deveni clar că fata 
se trezise şi că se mişcase prin cameră. Ascultă cu 
fascinaţie, simțind că putea vizualiza, moment cu moment 
ceea ce făcuse Barbara. La un moment dat fata părea să fi 
rămas nemişcată, ca după aceea să râdă cu căldură, ceea 
ce-l înfioră de plăcere pe savantul care asculta. Un minut 
mai târziu auzi o uşă care se trântea. După aceea, rămase 
doar liniştea adâncă, neliniştitoare, care-l speriase aşa de 
rău la început. 

Barbara Ellington se trezi în acea dimineaţa de joi cu un 
gând cum nu mai avusese vreodată înainte: „Viaţa nu 
trebuie să fie aşa de serioasă!” 

Tocmai contempla acea noţiune cu o uimire tot mai mare 
când urmă un al doilea gând, la fel de neobişnuit pentru ea: 
„Ce-i cu goana asta nebună, doar ca să mă transform în 
sclava unui bărbat?” 

Gândul venise foarte firesc şi părea să exprime un adevăr 
incontestabil. Mai ales că nu respingea bărbaţii cu 
desăvârşire, încă - i se părea ei - îl mai iubea pe Vince... 
Dar mai altfel. 

Gândul la el aduse un zâmbet pe buzele ei. Observase 
deja, după ce privise fugar în jurul ei prin cameră, că se 
trezise cu vreo două ore mai devreme decât obişnuia. 
Soarele intra pe fereastra dormitorului la acel unghi 
aproape orizontal, care, înainte, i se păruse o ameninţare 
serioasă pentru somnul ei. 

Îi trecu deodată prin minte: „Ce-ar fi să-l sun pe Vince ca 
să ne plimbăm puţin cu maşina înainte să trebuiască să plec 
la birou?” 


Se întinse după telefon, apoi se răzgândi şi renunţă. Mai 
bine să-l lase pe bietul Vince să mai doarmă puţin. 

Se îmbrăcă repede, dar cu mai multă grijă decât de obicei. 
Când se privi în oglindă îi trecu prin minte că arăta mult 
mai bine decât crezuse. 

„Mult, mult mai bine!” decise o clipă mai târziu. Intrigată, 
mirată pentru un moment, se apropiase de oglindă ca să-şi 
poată studia mai bine faţa. Faţa ei, aşa de cunoscută. Dar 
vedea chipul unei străine, care parcă radia de frumuseţe. 
Deveni conştientă de strălucirea tenului, iar ochii albaştri şi 
luminoşi din oglindă, care o aţinteau cu mirare, se 
deschiseră mari. 

„Mă simt de două ori mai plină de viaţă decât înainte 

Surprindere... Plăcere... Şi deodată: „N-ar trebui să mă 
întreb de ce?” 

Chipul din oglindă se încruntă uşor, apoi râse spre ea. 

Avusese loc o schimbare, una minunată, care încă nu se 
terminase. Simţea un fel de mişcare înăuntrul ei, un fel de 
flux luminos pe la marginea minţii. Treaba asta îi stârni 
curiozitatea, dar una superficială, fără pic de nelinişte în ea. 
„Ce vreau să ştiu, voi afla!” îşi zise Barbara, după care 
alungă gândul. 

„Şi acum.” 

Privise în jurul camerei micuţe. De mai bine de un an 
locuise acolo, se simţise la adăpost. Dar acum nu mai avea 
nevoie de aşa ceva. Camera n-o mai putea cuprinde în ziua 
aceea! 

Se decise deodată, zâmbind. „Mai bine merg să-l trezesc 
pe Vince.” 

Sună la uşa lui de cinci ori înainte să-l audă mişcându-se 
înăuntru. Apoi îi auzi glasul răguşit şi aspru strigând: „Cine 
e?” 

Barbara izbucni în râs. „Eu sunt” „Dumnezeule 
Se auzi un clic şi uşa se deschise. Vince era în prag şi o 
privea cu ochii injectaţi. Peste pijama trăsese în grabă un 
halat, chipul aspru îi era aprins şi părul roşcat ciufulit „Ce 


LIA 


LIA 


naiba faci la ora asta?” întrebă în vreme ce Barbara trecea 
pe lângă el, în apartament „E de-abia cinci şi jumătate!” „E 
o dimineaţă minunată. N-am mai putut să stau în pat. M-am 
gândit să te iau cu mine la o plimbare cu maşina înainte să 
trebuiască să mă duc la birou.” 

Vince închise uşa şi clipi nedumerit „Să mergem la o 
plimbare!” repetă pe un ton neîncrezător. 

Barbara se întoarse, îl privi cu atenţie şi-l întrebă: „Vince, 
tu te simţi bine? Arăţi de parcă ai avea febră.” 

Vince scutură din cap. „Nu cred că am febră, dar nu mă 
simt bine. Nu ştiu de ce. Hai să stăm jos. Vrei o cafea?” „Nu 
prea. Dar dacă tu vrei, o fac eu.” „Neh, nu te obosi. În clipa 
asta mi-e cam greață.” Vince se aşeză pe canapeaua din 
micul salon şi-şi scoase din buzunarul halatului ţigările şi o 
cutie de chibrituri, aprinse una şi se strâmbă. „Nici ţigara 
n-are un gust prea grozav!” Se încruntă spre Barbara. „Ieri 
mi s-a întâmplat ceva al naibii de ciudat! Nici nu sunt sigur 
Că 

Ezită o clipă, neştiind dacă să spună ceva sau nu. 

„De ce anume nu eşti sigur, Vince?” „Dacă nu cumva din 
cauza asta mă simt acum rău.” Vince tăcu iar, scutură din 
cap şi murmură: „Bănuiesc ca o să ţi se pară o nebunie. Îl 
ştii pe doctorul Gloge, la care ai lucrat la un moment dat?” 

Barbarei i se păru că o întreagă zonă din creierul ei se 
lumina deodată. Îl auzi pe Vince istorisind întâmplarea. Dar 
- cu excepţia intervenţiei lui John Hammond - era ceva ce 
cunoştea deja. 

O parte dintr-o poveste mult mai mare... 

Se gândi: „Ce omuleţ imprudent! Şi ce lucru minunat de 
sălbatic a îndrăznit să facă!” 

Se simţi copleşită de surescitare. Raportul pe care-l 
văzuse pe biroul lui Helen Wendell îi reveni în minte, fiecare 
frază citită devenindu-i clară - un experiment cu adevărat 
impresionant! 

Acum înţelegea. Ce însemnau, ce implicau posibilităţile 
ascunse îndărătul cuvintelor - pentru ea, pentru Vince. 


Un alt sentiment se trezi la viaţă. O îngrijorare acută. 

Exista un pericol pe aproape! John Hammond... Helen... 
Cele câteva sute de mici impresii pe care le acumulase se 
transformară toate într-o imagine clară, dar ciudată - de 
ceva supranormal, decise uimită în cele din urmă. 

Cine erau ei? Ce anume făceau? Într-o duzină de feluri 
diferite parcă nu se potriveau într-o organizaţie ca 
Institutul de Cercetări Alpha. Deşi, virtual, ei deţineau 
controlul absolut. 

Nu că ar fi contat pe moment. Cu toate astea, era sigură 
de un lucru. Se opuneau la ceea ce încerca doctorul Gloge 
să facă cu Stimularea Punctul Omega, şi, dacă ar fi putut, ar 
fi oprit experimentul. 

„Dar nu se poate!” îşi zise singură. Ceea ce începuse 
doctorul era foarte potrivit. Putea simţi asta ca un fel de 
cântec de triumf în fiecare aspect al fiinţei ei. Trebuia să se 
asigure cumva că nu avea să fie oprit tocmai în această 
fază. 

„Dar va trebui să fiu foarte atentă - şi să acţionez repede!” 
Era un ghinion teribil că John Hammond sosise chiar în 
vreme ce Gloge îi făcea lui Vince prima doză. 

„Crezi că ar trebui să raportez?” o întrebă Vince. 

„Ar părea cam aiurea dacă până la urmă s-ar dovedi că 
tocmai coceai o răceală zdravănă, nu crezi?” rosti Barbara 
veselă. 

„Mda”, şopti el, deşi părea măcinat de îndoieli. 

„Ce anume mai simţi, în afară de greață?” 

Vince îi descrise toate simptomele. Nu semănau cu cele pe 
care le simţise ea - şi avusese câteva momente destul de 
proaste seara trecută, înainte să se culce. Vince trecea 
printr-o perioadă de reacţie iniţială mult mai lungă şi mult 
mai severă decât a ei. 

Era conştientă de impulsul pe care-l avea de a-l linişti, de 
a-l calma. Dar decise în cele din urmă că nu ar fi fost deloc 
înţelept să-i spună ceea ce ştia. Până când nu trecea peste 


perioada critică, asemenea informaţie l-ar fi putut tulbura 
în mod periculos. 

Drept care îi zise grăbită: „Uite, oricum nu trebuie să te 
duci la lucru până diseară, aşa că cel mai bine ar fi să 
încerci să mai dormi câteva ore. Dacă o să te simţi şi mai 
Tău şi o să vrei să vin să te duc la un doctor, dă-miun 
telefon şi în câteva minute sunt aici. Altfel, o să te sun eu pe 
la zece.” 

Vince încuviinţă imediat. „Adevărul este că sunt cumplit de 
ameţit. Asta-i marele neajuns. Mai bine rămân aici, pe 
canapea, în loc să mă mai chinui să ajung în dormitor.” 

Când Barbara plecă de acolo câteva minute mai târziu, 
gândurile ei nu erau la Vince. Încerca să găsească diverse 
metode de a-l întâlni pe doctorul Gloge chiar în ziua aceea. 

Gloge de-abia ajunsese pe strada pe care locuia Vince 
Strather şi tocmai îşi căuta un loc de parcare, când, pe 
nepusă masă, o zări pe Barbara Ellington ieşind din clădire 
şi îndreptându-se chiar spre camioneta lui. 

Fata se afla la mai puţin de o sută de metri depărtare. 
Doctorul frână panicat, trase maşina spre trotuar, rulă până 
în spatele unui alt vehicul parcat acolo şi se opri. Rămase 
câteva secunde nemişcat, răsuflând cu greu, gândindu-se 
îngrozit că de-abia scăpase neobservat. 

Barbara ezitase o clipă după ce se uitase spre camioneta 
neagră care se apropia, dar după aceea îşi continuase 
drumul. Privind la mersul ei grațios şi sigur, la felul mândru 
în care-şi ţinea capul - comparând acea imagine cu 
stângăcia şi mişcările ţepene pe care le observase cu numai 
o zi înainte - Gloge simţi cum toate îndoielile i se risipeau. 

Numai într-o fiinţa umană Stimularea Punctul Omega îşi 
va atinge scopul. 

Singurul lui regret era că nu ajunsese cu zece minute mai 
devreme. Era evident că fata venise acolo numai ca să-l 
vadă pe Strather şi că stătuse cu el până în acel moment. 
Dacă i-ar fi găsit împreună, atunci ar fi putut face 
comparații de o mare valoare. 


Gândul acesta nu reuşi să-i diminueze exaltarea în vreme 
ce privea maşina maro a Barbarei plecând din locul de 
parcare. Aşteptă până când vehiculul îi pieri din vedere, 
apoi îşi duse camioneta spre aleea din spatele clădirii în 
care se afla apartamentul lui Vince. Intenţiona să-i facă lui 
Strather o examinare fizică amănunţită. 

Câteva momente mai târziu, doctorul urmărea indicatorul 
aparatului mic din mână cum scădea spre indicele zero pe 
cadranul îngust. Imediat ce-şi scoase masca care-i acoperea 
nasul şi gura, rămase să privească la corpul lui Vincent 
Strather întins pe canapeaua din salon. 

Vincent arăta mai prost decât se aşteptase. Desigur, chipul 
aprins şi ochii injectaţi ai tânărului puteau reprezenta doar 
efectul gazului paralizant pe care-l împrăştiase în 
apartament atunci când deschisese uşa din spate. Dar 
existau alte semne care-l nelinişteau: tensiunea, vasele de 
sânge prea dilatate, decolorarea pielii. În comparaţie cu 
vigoarea şi bună-dispoziţie a Barbarei, Strather părea 
prăpădit şi deloc impresionant. 

Oricum, ceea ce conta era faptul că supravieţuise după 
prima doză. 

Gloge se ridică, studie din nou silueta nemişcată de pe 
canapea şi traversă salonul ca să închidă fereastra pe care 
o deschisese la exact un minut după ce eliberase gazul 
paralizant cu efect instantaneu. Gazul se disipase acum. 
Când efectul lui asupra lui Strather avea să se risipească, 
peste vreo oră, subiectul nu avea să ştie că se mai 
întâmplase ceva acolo după plecarea Barbarei Ellington. 

A doua zi va trebui să se întoarcă şi să-i facă lui Strather a 
doua injecție. 

După ce încuie cu grijă uşa din spate şi o porni spre 
camioneta sa, doctorul decise că era nevoit să revină în 
noaptea aceea ca să-şi verifice din nou subiecţii. 

Se simţea extrem de încrezător. 1 se părea că înainte să-şi 
dea seama careva, experimentul pe fiinţele umane ale 


Stimulării Punctul Omega va fi deja încheiat sau pe 
aproape. 

Hammond auzi soneria tocmai din baia apartamentului 
aflat alături de birou, în timp ce se rădea. Se opri, puse 
deoparte aparatul de ras şi activă microfonul ascuns în 
perete. 

„Da, John?” se auzi imediat glasul lui Helen. 

„Cine a intrat?” „Păi - numai Barbara.” Părea mirată. „Ce 
te face să întrebi?” „Indicatorul nivelului de viaţă tocmai a 
înregistrat o trecere peste gradul şase.” „La Barbara!” 
Helen se arăta neîncrezătoare. 

„La cineva”, răspunse Hammond. „Mai bine pui pe careva 
din Serviciile Speciale să verifice aparatul. Eşti sigură că n- 
a mai intrat nimeni?” „Nu.” „Ei bine, să-i facă o verificare.” 
întrerupse legătura şi termină cu rasul. 

Puțin mai târziu se auzi bâzâitul intercomului din biroul 
Barbarei - semnalul că trebuia să se prezinte cu carneţelul 
la Hammond. Se duse la el, curioasă, întrebându-se daca va 
observa vreo schimbare la ea. Mult mai importantă era 
propria ei dorinţă de a-l privi cu mai multă atenţie pe 
bărbatul acela ciudat, puternic, care era şeful ei. Intră în 
birou şi tocmai voia să se aşeze pe scaunul pe care-l 
indicase el, când, din întreaga lui atitudine, înţelese că ceva 
nu era în ordine. Barbara făcu un gest de scuză. „Oh, 
domnule Hammond, vă rog să mă scuzaţi o clipă.” 

leşi grăbită din birou şi traversă holul până la toaletă. În 
clipa în care rămase singură, închise ochii şi, mintal, îşi 
analiză emoţiile şi sentimentele pe care le încercase în clipa 
în care simţise - pericolul din biroul lui. 

Nu, nu era Hammond de vină, îşi spuse ea, nu la elam 
simţit. Scaunul, el era de vină, de parcă ar fi emanat un fel 
de energie. Cu ochii încă închişi, încerca să perceapă ce 
anume din interiorul ei fusese afectat. Se părea că era 
vorba de acelaşi punct din creier care reacţiona de fiecare 
dată când revedea scena, cum intenţionase să se aşeze pe 
scaun. 


Nu putea să-şi dea seama ce ar fi trebuit să facă mai 
departe. Dar se gândi: „Nu trebuie să mă las afectată acum, 
când ştiu.” 

Uşurată, reveni în biroul lui Hammond, se aşeză pe scaun, 
apoi îi zâmbi bărbatului din spatele mesei de lucru, din 
mahon lucios. „Îmi pare rău”, se scuză iar. „Acum sunt 
gata.” 

În timpul jumătăţii de oră care urmă, stenografie scrisorile 
lui Hammond, folosindu-se doar de o mică porţiune a 
creierului, în vreme ce cu restul ducea o bătălie conştientă 
împotriva fluxului de energie din scaun care venea spre ea 
în valuri ritmice. 

Ajunsese la concluzia că cel care reacţiona la sugestia 
hipnotică era un centru nervos, drept care, atunci când 
Hammond îi zise: „Închide ochii, Barbara!”, se supuse pe 
dată. 

„Ridică mâna dreaptă!” îi comandă el. 

Mâna ei dreaptă se ridică prompt, cu creionul strâns între 
degete. 

Hammond îi spuse s-o lase la loc în poală, după care o 
supuse câtorva teste - pe care ea le recunoscu drept ceva 
mai importante. 

Ceea ce o interesa era faptul că putea lăsa acel centru 
nervos să răspundă şi să monitorizeze acele părţi ale 
corpului pe care le numea el - fără să-şi piardă controlul. 
Aşa că, atunci când el comandă mâinii ei să amorţească şi 
se întinse deodată şi o înţepă cu un ac, Barbara nu simţi 
nimic, aşa că nu reacţionă deloc. 

Hammond părea satisfăcut. După ce-i lăsă mâna să revină 
la normal, îi comandă iar: „Într-o clipă, o să-ţi spun să uiţi 
toate testele pe care tocmai le-am făcut dar vei rămâne mai 
departe sub controlul meu şi vei răspunde sincer la toate 
întrebările pe care o să ţi le pun. Ai înţeles?” „Da, domnule 
Hammond.” „Foarte bine, acum vei uita tot ce am făcut şi 
am spus de când ţi-am cerut să închizi ochii. Când amintirea 
se va şterge complet deschide ochii.” 


V 


Barbara aşteptă cam zece secunde... Şi se gândi: „Ce 
anume l-a făcut suspicios atât de repede? Şi de ce i-ar 
păsa?” Surescitată, îşi suprimă convingerea că era pe cale 
să descopere toate secretele care erau ascunse în acel 
birou. Şi aşa, până atunci, nu mai auzise vreodată de un 
scaun hipnotizant. 

Deschise ochii. 

Se clătină uşor - pentru mai multă veridicitate -, apoi se 
îndreptă. „Vai, vă rog să mă scuzaţi, domnule Hammond.” 

Ochii gri ai lui Hammond o priveau cu o prietenie 
aparentă. „Se pare că ai nişte mici probleme în dimineaţa 
asta, Barbara.” „Nu, nu, mă simt foarte bine”, protestă ea 
pe loc. 

„Dacă recent s-a schimbat ceva în viaţa ta”, îi zise el încet 
„aş vrea să te ascult să-ţi fiu confesor.” 

Acela a fost începutul unui interogatoriu intensiv despre 
ceea ce făcuse în trecutul apropiat, Barbara răspunse fără 
probleme. 

În cele din urmă Hammond păru satisfăcut de ce aflase, 
pentru că-i mulţumi şi apoi o trimise să dactilografieze 
scrisorile dictate. 

După ce se aşeză la masa ei de lucru, câteva clipe mai 
târziu, Barbara o văzu prin peretele de sticlă pe Helen 
Wendell pe la jumătatea holului care ducea spre biroul lui 
Hammond şi intrând la el. 

Hammond rosti imediat ce-o văzu pe Helen: „Ioată vremea 
cât am vorbit cu Barbara, indicatorul de viaţă mi-a arătat 
un opt-patru, peste stadiul de hipnotizare. Unde mai pui că 
nu mi-a spus nimic.” „Pe mine cum mă înregistrează?” 

Hammond se uită în jos, în partea dreaptă, unde ţinea 
instrumentul ascuns într-unul din sertare. „Obişnuitul 
unsprezece-trei.” „Dar pe tine?” „Cum ştii, doisprezece 
virgulă şapte.” „Poate că nu mai funcţionează când e vorba 
de stadiile medii”, rosti Helen, apoi adăugă: „Serviciul 
Special va verifica toate aparatele după orele de program, e 
bine aşa?” 


Hammond ezită puţin, apoi încuviinţă, pentru că nu vedea 
nici un motiv pentru care ar fi încălcat regulile de 
securitate pe baza cărora operau. 

În timpul pauzei de prânz, Barbara avu parte de o 
întoarcere a ameţelii. Dar de acum ştia la ce să se aştepte. 
În loc să lase totul să se petreacă la întâmplare, încercă să 
conştientizeze tot ce simţea. 

Era o - schimbare - care avea loc înăuntrul ei. 

Simţea un fel de migrare a particulelor de energie care se 
transferau din anumite puncte ale corpului în altele. Se 
părea că o zonă anume din creierul ei monitoriza cu atenţie 
acea migrare. 

Când pulsaţiile încetară - la fel de brusc pe cât începuseră 
- se gândi: „Au avut loc şi alte schimbări. În minutul ăsta am 
mai crescut puţin.” 

Încercă să stea nemişcată pe scaunul de la masa ei din 
restaurant, căutând să evalueze ce anume se schimbase. 
Dar nu putea identifica cu precizie. 

Chiar şi aşa, era foarte mulţumită. Primul ei impuls fusese 
să meargă să-l caute în cursul acelei zile pe doctorul Gloge, 
în speranţa că acesta era dispus să-i facă şi o a doua doză. 
Dar era evident acum că toate schimbările provocate de 
prima injecție nu se terminaseră încă. 

Se întoarse la «Investigaţii şi cercetări ştiinţifice», unde 
avea biroul. 

Atunci când intră Barbara, se auzi iar soneria de alarmă, 
ceea ce-l făcu pe Hammond să se uite la indicator. Îl privi 
nedumerit vreme îndelungată, apoi o chemă pe Helen 
Wendell. „Barbara are acum nouă virgulă doi!” o informă. 

Helen închise uşa de la birou. „Vrei să spui că a crescut?” 
Căzu pe gânduri. „Cum toate celelalte indicative ale ei au 
rămas egale, trebuie să fie instrumentul de vină.” 

Hammond îi răspunse cu blândeţe: „Dar nici celelalte 
indicative nu mai sunt ca înainte. Să fie Barbara celălalt 
subiect experimental al doctorului Gloge? E aproape prea 
direct şi prea simplu, dacă ţinem cont de mintea care se 


ascunde în spatele acestor întâmplări. Şi cu toate astea, se 
potriveşte. După dosarele tale, fata noastră a lucrat o 
vreme în biroul lui Gloge; deci doctorul o ştia, măcar din 
vedere.” „Nu pot spune decât că, din experienţa mea, nu. 
Am văzut pe cineva schimbându-se vreodată în bine”, 
răspunse Helen. „Există chiar o uşoară decădere cu cât 
oamenii îmbătrânesc mai mult Aşa că mai bine verific 
instrumentul ca să fim siguri, nu crezi?” 

Chipul frumos al lui Hammond exprima uşoara relaxare a 
corpului. „Desigur”, răspunse, „dar cum de obicei nu ne 
asumăm nici un fel de riscuri, ce-ar fi dacă aş ţine-o pe 
Barbara cu mine în seara asta? Te superi?” „E o mare 
belea”, răspunse ea, „dar fie.” „O să încerc o metodă pentru 
cei cu indicele peste doisprezece, ca să fiu sigur. Nici n-o să 
ştie cea lovit-o.” 

De-abia se întunecase când doctorul Gloge îşi parcă 
vehiculul mare şi negru lângă casa Barbarei. Conecta pe loc 
microfonul ascuns în copac şi începu să regleze volumul 
receptorului din maşină. 

După treizeci de secunde de linişte, se încruntă 
nemulţumit „Nu din nou!” îşi zise obosit „în fine, poate că s- 
a dus iar la iubitul ei.” 

Porni motorul şi o porni spre clădirea în care locuia 
Strather. O verificare rapidă stabili clar că roşcatul era 
acasă - dar singur. 

Tânărul era treaz şi foarte furios. Chiar în vreme ce Gloge 
asculta, Vince ridică receptorul şi începu să formeze 
numărul Barbarei probabil, pentru că, după aceea, îl trânti 
în furcă şi murmură înciudat „Nu ştie că trebuie să lucrez în 
seara asta? Pe unde umblă de nebună?” 

Din păcate pentru doctor, aceeaşi întrebare începu să-l 
frământe şi pe el pe măsură ce orele se scurgeau. Reveni în 
apropierea casei Barbarei. Până pe la unsprezece, telefonul 
din camera ei sună periodic, arătând clar îngrijorarea lui 
Vince. 


Când nu mai sună mai bine de un ceas, Gloge presupuse 
că Strather se dusese să preia schimbul de noapte de la 
laborator. Însă nu se putea lăsa numai în baza 
presupunerilor. Se întoarse la apartamentul lui Vince. Nu se 
mai auzea nici un sunet. 

Gloge, resemnat reveni pe strada Barbarei. 

Cum era deja foarte obosit instală un sistem de alarmă 
care să-l trezească în cazul în care Barbara intra în cameră. 
Imediat după aceea, se târi până la patul improvizat din 
spatele camionetei şi adormi pe loc. 

Puțin mai devreme, în vreme ce se afla în biroul ei, cu 
câteva minute înainte de finele programului, Barbara se 
clătină şi aproape leşină. 

Foarte speriată, ieşi din birou şi raportă starea în care era 
lui Helen Wendell. Nici măcar nu se întrebase de ce 
mersese să caute ajutor tocmai la asistenta cea blondă a lui 
Hammond. 

Secretara părea plină de simpatie şi, imediat o luă în 
biroul lui Hammond. Barbara deja avusese parte de alte 
câteva momente de groază, în timpul cărora aproape îşi 
pierduse cunoştinţa. Drept care, se simţi teribil de 
recunoscătoare atunci când Hammond descuie uşa din 
spatele mesei de lucru şi o conduse printr-un salon luxos 
spre ceea ce numea «camera de oaspeţi». 

Barbara se dezbrăcă, se strecură în pat şi adormi pe loc. 
În acest fel subtil a fost capturată. 

În timpul serii, Hammond şi Helen o supravegheară cu 
rândul. 

La miezul nopţii, expertul de la Serviciul Special raportă 
că indicatorul nivelului de viaţă funcţiona foarte bine şi că el 
personal verificase corpul fetei adormite. „Are un nouă cu 
doi”, le zise. „Cine e? Vreo nou-sosită?” 

Tăcerea cu care-i fusese întâmpinată remarca îl uimi peste 
măsură. „Vreţi să spuneţi că-i o pământeancă?” „Cel puţin”, 
constata Helen după plecarea expertului, „nu a mai avut loc 
nici o schimbare.” 


Hammond răspunse: „Păcat că a trecut peste stadiul de 
hipnotizare. Doar simpla condiţionare este un înlocuitor 
demn de milă pentru ceea ce avem noi nevoie acum - 
adevărul.” „Şi ce ai de gând să faci?” 

Hammond nu reuşi să se decidă decât după revărsatul 
zorilor. „Cum o persoană de nouă cu doinu esteo 
ameninţare serioasă la adresa noastră, poate că am putea 
să folosim pe ea PE-ul, măcar din când în când.” „Aici la 
Alpha?” 

Hammond privi îngândurat spre frumoasa sa asistentă. În 
mod normal se încredea în reacţiile ei când era vorba de 
asemenea chestiuni. 

Dar ea probabil simţise la ce anume se gândea, pentru că-i 
zise repede: „Ultima dată când am folosit percepţia extinsă, 
aproape o mie opt sute de pământeni s-au conectat cu noi. 
Desigur, au crezut că au avut halucinaţii, dar unii dintre ei 
şi-au comparat amintirile şi ceea ce au simţit în clipele 
acelea. S-a vorbit despre asta săptămâni de-a rândul şi 
multe lucruri extrem de importante au fost dezvăluite 
atunci.” „Păăăi, bine, atunci să încercăm să-i conştientizăm 
toate mişcările.” „S-a făcut. Cred c-ar fi bine să mă duc s-o 
trezesc.” 

Imediat ce intră la ea în birou, Barbara îl sună pe Vince. 
Nu primi nici un răspuns. Ceea ce nu era tocmai 
surprinzător. Dacă lucrase în schimbul de noapte, atunci 
era mort pentru lume. Închise şi verifică şi la laboratorul 
foto, şi află că Vince semnase la intrare şi la ieşire pe lista 
de personal de acolo. 

În vreme ce stătea la masa ei de lucru, iar dimineaţa se 
scurgea cu repeziciune, Barbara se simţea extrem de 
recunoscătoare faţă de Hammond şi de asistenta lui pentru 
că fuseseră alături de ea şi o ajutaseră la nevoie. În plus, o 
chinuia o undă de vinovăţie. Pentru că bănuia că fusese 
afectată de injecţia pe care i-o făcuse doctorul Gloge. 

I se părea deconcertant că avusese o reacţie aşa de 
puternică. „Dar acum mă simt perfect” îşi zise în vreme ce 


dactilografia teancul de documente pe care Helen îl pusese 
în coşul ei. Cu toate astea, mintea îi era plină de tot felul de 
planuri. La ora zece, Helen o trimise să-şi facă rondul 
obişnuit, cu servieta plină de rapoarte şi memorii. 

În altă parte... 

Gloge se trezise puţin după şapte. Barbara tot nu era 
acasă. Nedumerit, se rase cu aparatul electric, conduse 
până la prima cafenea şi luă micul dejun. 

Imediat după aceea o porni spre strada pe care locuia 
Strather. O verificare de rutină îi spuse că tânărul era 
acasă. Gloge eliberă gazul din cea de-a doua capsulă - iar 
câteva minute mai târziu era în apartament. 

Tânărul se schimbase în pijama şi zăcea lungit pe aceeaşi 
canapea din salon. Singura transformare vizibilă era 
expresia de furie de pe chipul lui, mult mai pronunţată 
decât cu o zi înainte. 

Gloge, cu pistolul cu jet în mână, ezita. Nu era prea 
încântat de acest subiect. Dar, se convinse singur, nu mai 
exista cale de întoarcere. Fără să se mai simtă reţinut de 
alte gânduri, îndreptă pistolul cel mic spre trupul lui 
Strather şi apăsă pe trăgaci. 

Nu apăru nici o reacţie vizibilă. 

În vreme ce se îndrepta spre biroul său de la institut 
gândurile lui Gloge erau la fată. Absența ei era un adevărat 
ghinion. El unul sperase să injecteze serul celor doi subiecţi 
cam în acelaşi timp. Era clar acum că nu avea nici o şansă 
să mai realizeze ceea ce-şi propusese. 

Câteva minute după ce ajunse la birou, se auzi telefonul 
sunând la secretară. Cum avea uşa deschisă, o auzi 
răspunzând. Apoi femeia ridică mirată privirea spre el. 
„Este pentru dumneata, doctore. Fata aia care a lucrat aici 
o vreme - Barbara Ellington.” 

Şocul care-l străbătu pe Gloge apăru sub forma unei 
expresii dezaprobatoare, pentru că secretara îi zise imediat 
„Să-i spun că nu sunteţi aici?” 


Gloge era chinuit de nesiguranţă. „Nu.” Se opri o clipă, 
apoi urmă: „O să vorbesc din biroul meu.” 

Când auzi glasul clar al fetei, Gloge se pregăti pentru orice 
ar fi urmat „Ce s-a întâmplat Barbara?” o întrebă pe un ton 
indiferent. 

„Trebuie să vă aduc nişte documente”, auzi glasul ei 
vibrând de vitalitate. „Trebuie să vi le dau personal, drept 
care am vrut să fiu sigură că vă găsesc acolo.” 

Ocazia! 

Lui Gloge i se părea că nici n-ar fi putut să-şi dorească o 
răsturnare de situaţie mai bună. Celălalt subiect al lui avea 
să vină chiar acolo, dându-i ocazia să-i injecteze a doua 
doză şi să-i observe reacţia de moment. 

Din fericire, nu reuşi să detecteze absolut nici o reacţie. 
Când ea se întorsese cu spatele, după ce-i dăduse 
documentele, el trăsese cu micul lui pistol. O ochise perfect. 
Fata nu tresărise şi nici nu se întorsese; continuase să 
meargă mai departe spre uşă, o deschisese şi apoi plecase. 

Barbara nu se mai întoarse la biroul lui Hammond. Se 
aştepta la tulburări fizice şi psihice destul de puternice din 
cauza celei de-a doua doze şi din acest motiv dorea să se 
afle în intimitatea propriei camere atunci când acestea 
aveau să se producă. Şi aşa făcuse un efort considerabil ca 
să nu reacționeze în faţa lui Gloge. 

Rămase în camera ei şi aşteptă atâta vreme cât consideră 
ea că era înţelept apoi o sună pe Helen Wendell ca să-i 
spună că nu, se simţea bine. 

Helen îi zise cu simpatie: „Ei bine, cred că era de aşteptat 
după noaptea dificilă pe care ai avut-o.” 

Barbara îi răspunse grăbită: „Am avut iar amețeli şi 
greață. Am intrat în panică şi m-am grăbit să ajung acasă.” 
„Acum eşti la tine acasă?” „Da.” „O să-l anunţ pe domnul 
Hammond.” 

Barbara închise, nemulțumită de acele ultime cuvinte. Dar 
nu avea cum să-l împiedice să afle în ce stare se afla. În 
plus, o chinuia sentimentul că era pe cale să-şi piardă 


postul. Şi era mult prea devreme. Mai încolo, după 
încheierea experimentului, nu avea să mai conteze, cugetă 
cu amărăciune. 

Poate c-ar fi fost mai bine dacă şi-ar fi luat precauţiile 
normale ale oricărui angajat. „În fond”, se gândi mai 
departe, „probabil că vor apărea tot felul de simptome 
detectabile.” În consecinţă, îşi sună medicul şi-şi stabili o 
programare pentru a doua zi. Barbara puse receptorul la 
loc, cuprinsă de o bucurie ciudată. „Mâine probabil ca voi fi 
dărâmată (în cauza celei de-a doua doze”, îşi zise 
mulţumită. 

Hammond, când se întoarse iar la birou, ceva mai târziu în 
aceeaşi zi, rămase pierdut în gânduri câteva momente 
lungi, după ce Helen îi raportase situaţia Barbarei. 

Apoi: „Gloge i-a făcut probabil şi cea de-a doua injecție. 
Ceva sugestii?” 

Femeia scutură din cap. „Doar să ne facem treaba ca şi 
înainte”, răspunse. 

Hammond lăsă deoparte toate îndoielile. Era obişnuit să se 
încreadă în Helen Wendell. Ridică deodată mâinile, în semn 
că-i accepta sfatul. „Foarte bine. Are tot weekend-ul la 
dispoziţie ca să bolească. Să mă anunţi când se întoarce iar 
la muncă. Ne-a parvenit raportul acela din Noua Brazilie?” 
„A fost trimis direct la Centrul din Manila.” „Vorbegşti serios? 
Fă-mi legătura cu Ramon. Trebuie să existe un motiv pentru 
asta!” Curând, Hammond se lăsă absorbit de celelalte 
treburi ce trebuiau rezolvate. 

Barbara dormi. Când se trezi, ceasul îi arăta că era şapte 
şi douăsprezece minute. 

Afară era lumina crudă a dimineţii. leşi din casă şi privi... 
Fără să se fi mişcat din pat! 

Era acolo, întinsă în pat; şi uite că era şi afară, în stradă. 

Simultan. 

Involuntar, îşi ţinu răsuflarea. Încet, scena de afară începu 
să dispară, iar ea se afla iar în pat, în camera ei. 

Cu un suspin, începu să respire iar normal. 


Experimentând precaută, constată că percepţia ei se 
extinsese până la o sută de metri. 

Pe moment, aceasta era singura descoperire. Ceva din 
creierul ei funcţiona precum o cameră de filmat invizibilă, 
care putea străpunge opacitatea zidurilor şi care aducea 
înapoi imagini vizuale spre centrii de interpretare a luminii. 
Acea nouă capacitate îşi menținea stabilitatea. 

Curând, deveni conştientă de o camionetă neagră, destul 
de mică, parcată puţin mai jos pe stradă, în care se afla 
tocmai doctorul Gloge. Observă că avea un fel de cască 
miniaturală în ureche. Conectată la un instrument cu care, 
se părea, o asculta pe ea. 

Chipul îi era concentrat, iar ochii mici şi-i ţinea mijiţi. Simţi 
o parte din determinarea acelui savant mic şi chel, ceea ce 
îi produse şi o oarecare neplăcere. Simţise lipsa oricăror 
regrete sau sentimente, ceva impersonal, foarte diferit de 
participarea ei voluntară la experiment. 

Pentru Gloge - realiză ea deodată - subiecţii cu care lucra 
erau precum nişte obiecte lipsite de importanţă. 

În termeni umani, atitudinea lui ar fi putut fi considerată 
inacceptabilă. 

În vreme ce continua să-l perceapă, Gloge îşi deconecta 
aparatele, porni motorul maşinii şi plecă. 

Cum Vince fusese iar în schimbul de noapte, Gloge o 
pornise mai mult ca sigur spre casă. 

Sună la Vince ca să se asigure; când nu primi nici un 
răspuns, încercă şi la laboratorul foto. „Nu, Strather nu a 
venit seara trecută”, îi comunică asistentul administrativ al 
departamentului. 

Barbara închise nefericită, amintindu-şi că Vince nu 
reacţionase deloc bine la prima injecție. Bănuia că biologul 
îi făcuse deja cea dea doua doză şi că probabil reacţia lui 
era la fel de rea şi de această dată. 

Se îmbrăcă şi o porni spre apartamentul lui. Când se 
apropie, îi percepu prezenţa. Sună, dar cum el nu veni să-i 
deschidă uşa, intră în apartament cu cheia ei - şi-l 


descoperi pe canapeaua din salon, întorcându-se de pe o 
parte pe cealaltă, foarte agitat. Părea febril. Barbara îi puse 
mâna pe frunte; era uscată şi fierbinte. 

EI se întoarse şi se trezi. Ochii lui căprui şi bolnavi priveau 
drept spre cei albaştri şi strălucitori ai Barbarei. Fata se 
gândea nefericită: „Eu sunt aşa de bine şi lui îi e aşa de rău. 
Ce anume nu e în regulă?” 

În cele din urmă îi zise extrem de neliniştită: „Trebuie să 
te vadă un doctor, Vince. Cum îl cheamă pe cel care ţi-a 
făcut controlul anul trecut?” „O să-mi treacă”, mormăi el, 
înainte să adoarmă la loc. 

Aşa cum stătea pe un taburet alături de el, Barbara simţi 
ceva neobişnuit în plămâni. Gândul instantaneu, încărcat de 
mirare a fost „Gaz!” Dar reacţionase prea târziu. 

Probabil leşinase, pentru ca realiză că era căzută pe podea 
şi că doctorul Gloge era aplecat asupra ei. 

Savantul era calm, eficient, şi aparent satisfăcut. Barbara 
îi prinse şi gândul: „Da, ea o să fie bine.” 

Îşi dădu seama că doctorul trecuse la examinarea lui 
Vince. „Hmm!” Gloge părea să-l privească pe tânăr cu un 
ochi critic, foarte nemulţumit „Lot nici o îmbunătăţire. Să 
vedem dacă un tranchilizant o să-l ajute cu ceva.” 

Îi făcu injecţia, apoi se îndreptă de mijloc, iar în mintea lui 
apăru un alt gând, ciudat, de o duritate cumplită: „Luni 
seara ar fi momentul pentru cea de-a treia doză, după care 
va trebui să decid ce să fac mai departe.” 

Gândul pe care-l percepuse în mintea lui fusese la fel de 
clar, de parcă doctorul ar fi vorbit cu glas tare. Ceea ce se 
ascundea în spatele lui era intenţia de a-i omori pe 
amândoi, dacă vreunul eşua să reacționeze aşa cum dorea 
el. 

Şocată, Barbara încercă să rămână nemişcată; în clipa 
aceea, un alt proces, declanşat de serul doctorului, păru să 
îşi facă simțită prezenţa. 

Începu ca un adevărat potop de informaţii suprimate care 
începură să revină la suprafaţa conştientului. 


Informaţii cu privire la oameni şi la ceea ce erau ei în 
realitate... Drogaţii, maliţioşii, cei slabi de înger pe de-o 
parte, iar de cealaltă, cei furioşi, cu spirite pervertite, cei 
înţelepţi şi cinicii incurabili. Recunoscu deodată că în lume 
existau mulţi oameni care voiau doar binele şi care erau 
puternici, dar ea conştientiza în acel moment mai mult pe 
cei distructivi şi răi... Milioane de nelegiuiţi şi trădători - 
toţi cu justificări, după cum vedea. Dar realiza în acelaşi 
timp că oamenii aceia nu pricepuseră mai nimic din 
propriile lor experienţe amare. Pentru că erau lacomi şi rău 
intenţionaţi şi îşi pierduseră orice teamă de pedeapsă, fie 
ea pământească sau nepământească; pentru că nu suportau 
să nu-şi satisfacă pe loc cel mai mărunt capriciu; pentru 
că... 

O scenă uitată îi apăru în minte, din propria ei experienţă, 
când un şef, cel pentru care lucrase prima dată, o 
concediase pentru că refuzase categoric să se ducă la el 
acasă. 

Toată viaţa fusese prevenită şi încercase să nu vadă 
asemenea lucruri, dar acum, la un nivel superior al 
calculelor neuronale, permise tuturor datelor să fie 
transferate în acel flux al conştienţei superioare. 

Procesul acesta continuă şi câteva minute mai târziu, când 
Gloge plecă la fel de silențios pe cât venise. 

După plecarea lui, Barbara încercă să se ridice, dar 
constată cu uimire că nici ochii nu-i putea deschide. Gândul 
că trupul ei continua să fie în stare de inconştienţă o 
entuziasmă pe moment. 

Ce capacitate minunată se dezvoltase peste noapte! 

Însă, o dată cu scurgerea timpului, întreaga situaţie îi 
apăru cam deconcertantă. Se gândi: „Sunt cu totul 
neajutorată.” De-abia pe la începutul după-amiezii putu în 
fine să se mişte. Se ridică de jos neliniştită şi frământată de 
gânduri, încălzi o conservă de supă pentru ea şi Vince şi-l 
forţă să bea o cană. 


Imediat după aceea, Vince se întinse la loc pe canapea şi 
adormi. Barbara plecă de la el ca să-şi facă vizita 
programată la doctor. 

În vreme ce conducea, simţi iar un fel de mişcare în ea. 
Alte schimbări? Decise că da. Probabil că aveau să mai 
urmeze multe altele până în ziua de luni. Cu toate astea, 
intuiţia îi spunea că nu va putea domina situaţia numai cu 
schimbările apărute doar după prima şi a doua doză. 

„Cumva”, socoti ea, „trebuie neapărat să primesc şi cea 
de-a treia injecție.” 

Luni la amiază, după ce terminase de dictat câteva scrisori 
unei fete de la departamentul de stenografie, Hammond ieşi 
din biroul său. 

„Ce se mai aude de nouă cu doi?” 

Helen se întoarse să se uite la el cu un zâmbet amuzat. 
„Barbara?” „Da.” „Azi dimineaţă a sunat doctorul ei, aşa 
cum l-a rugat. Mi-a spus că a consultat-o sâmbătă. Se pare 
că e puţin febrilă, suferă de amețeli şi de o grămadă de alte 

simptome secundare, cum ar fi diareea. Oricum, a dat şi 
peste ceva neaşteptat, după cum spunea el, cam aşa a 
descris situaţia. Te interesează?” „Sigur că da.” „Mi-a spus 
că, după părerea lui, Barbara a suferit o schimbare majoră 
a personalităţii de când i-a făcut ultimul control, cu un an în 
urmă.” 

Hammond scutură uşor din cap. „Nu face decât să ne 
confirme observaţiile. Ei bine, nu uita să mă ţii la curent” 

Dar pe la ora patru, după ce stinse ecranul pentru 
comunicările la mare distanţă, o sună pe Helen Wendell. 
„Nu pot să mi-o scot din minte pe fata asta. Cum procesul 
se petrece la nivelul premoniţiei, nu mai putem ignora 
situaţia. Încearcă să dai de Barbara.” 

Helen îl apelă un minut după aceea. „Îmi pare rău, dar nu 
mi-a răspuns.” „Adu-mi dosarul ei”, zise Hammond. „Vreau 
să fiu sigur că nu mi-a scăpat nimic din afacerea asta cu 
totul neobişnuită.” 


În vreme ce trecea cu privirea peste paginile dosarului, 
câteva clipe mai târziu, dădu peste fotografia lui Vince 
Strather. Îi scăpă o exclamaţie. 

„Ce e?” întrebă Helen alarmată. 

EI îi spuse şi apoi încheie: „Desigur, nici prin cap nu mi-a 
dat să fac legătura între Barbara şi Vince. Dar asta-i poza 
lui. Gata, acum adu-mi şi dosarul lui Gloge.” „Se pare că s-a 
schimbat cu cinci luni în urmă, după moartea surorii lui”, îi 
zise Helen Wendell. „Una dintre schimbările bruşte şi foarte 
periculoase în motivațiile personale.” După o clipă adăugă 
pe un ton spăşit: „ Ar fi trebuit să fiu atentă la el. Moartea 
unei rude apropiate s-a dovedit a fi adesea importantă.” 

Se aflau în camera cea mare din apartamentul lui 
Hammond de la Institut. Uşa de la biroul lui fusese încuiată 
cu grijă. De cealaltă parte a camerei, un seif mare încastrat 
în perete stătea larg deschis, dezvăluind un set de dosare 
cu coperte metalice. Două dintre ele - cel al lui Henry Gloge 
şi cel al Barbarei Ellington - se aflau deschise pe masa din 
faţa lui Helen. Hammond era în picioare, în spatele ei. 

După ce se mai uita o dată pe filele dosarului, Hammond 
întrebă: „Ce s-a întâmplat în cursul călătoriei în est pe care 
a făcut-o la începutul lunii?” „A stat trei zile la casa din oraş, 
unde a făcut toate aranjamentele necesare pentru a vinde 
proprietatea lui şi a surorii sale. Se pare că aveau o casă, 
completată cu un laborator particular, pe terenul unei vechi 
ferme. Locul cel mai bun pentru a efectua experimente 
neautorizate. Să fi făcut aceste experimente pe primate? 
Nu prea cred. Nu poţi să faci rost de ele în secret şi, cu 
excepţia gibonilor mici, ar fi fost destul de periculoase 
pentru proiectul doctorului Gloge. Deci plănuia de pe atunci 
să lucreze pe fiinţe umane.” 

Hammond încuviinţă din cap. 

Pe chipul lui apăruse o expresie de îngrijorare cumplită. 

Femeia întoarse capul şi-l privi. „Pari foarte neliniştit 
Putem presupune că Barbara şi Vince au primit deja a doua 
doză. Asta înseamnă că la un anumit nivel, au făcut un salt 


evolutiv de cel mult cincizeci de mii de ani. Mie nu mi se 
pare ceva extrem de serios.” 

Bărbatul îi zâmbi cu tandreţe. „Nu trebuie să uiţi că aici 
avem de-a face cu una dintre rasele de sămânță pură.” „Da 
- dar numai cincizeci de mii de ani de dezvoltare, 
deocamdată.” 

Hammond se uită la ea cu simpatie. „Lu şi cu mine”, îi zise, 
suntem undeva în partea de jos pe scara inteligenţei şi a 
dezvoltării. Drept care ne este foarte greu să concepem tot 
potenţialul evoluționist al genului Homo galacticus.” 

Helen izbucni în râs. „Eu sunt foarte mulţumită cu specia 
mea inferioară...” „Văd că ai primit o condiţionare bună”, 
murmură el. 

„. Şi nici nu-mi vine să accept analiza ta. Deocamdată zi-mi 
ce ai de gând să faci cu Gloge.” 

Hammond îşi îndreptă umerii, foarte hotărât „Chiar dacă 
aici este mâna unui Mare Galactic, sunt sigur că se aşteaptă 
din partea noastră să cercetăm cu grijă tot ce se petrece şi 
să luăm măsurile de rigoare. lar reacţia mea normală spune 
că atunci când un om încearcă să comită o crimă, treaba 
noastră este să avem grijă de potenţialele lui victime. Şi, ca 
întotdeauna, paza bună trece primejdia rea.” După ce 
rămase tăcut câteva momente, continuă: „Cheamă-l pe 
Ames şi spune-i să pună oamenii de la securitatea specială 
la toate ieşirile. Pentru următoarea oră să nu i se permită 
lui Gloge ieşirea din clădire. lar dacă Vince sau Barbara 
încearcă să intre, atunci să-i spui să-i reţină. După ce 
termini cu asta, apucă-te să-mi anulezi toate întrevederile 
din restul zilei.” 

Helen se uita spre el şi-l întrebă: „Ai de gând să stopezi 
experimentul?” „Am de gând să încerc”, răspunse el. „Dar 
încep să întrevăd oarecum care ar fi rolul Barbarei în toate 
astea, drept care mă îndoiesc că, în faza asta, mai putem 
face şi altceva decât să încercăm să-i apărăm pe ea şi pe 
Vince.” 


Dispăru în dormitor şi reveni după câteva minute îmbrăcat 
de stradă. 

Helen Wendell îl întâmpină cu: „L-am sunat pe Ames şi el 
mi-a spus că e totul ca şi făcut. După aceea am sunat la 
biroul lui Gloge. Secretara mi-a spus că a plecat cu vreo oră 
în urmă.” 

Hammond îi zise grăbit „Dă alarma. Pe urmă spune-i lui 
Ames să pună gărzi în jurul caselor celor doi tineri!” „Dar tu 
unde pleci?” „O să mă duc mai întâi la Barbara şi după 
aceea şi la Vince. Sper numai să nu fie deja prea târziu.” 

Pe chipul lui Helen apăruse probabil o expresie pe care 
femeia n-o dorise, dar care-l făcu pe Hammond să-i surâdă 
încordat şi apoi să spună: „După faţa ta îmi dau seama că ai 
impresia că m-am implicat prea mult.” 

Femeia blondă şi frumoasă zâmbi cu înţelegere şi 
răspunse: „Pe planeta asta mii de oameni sunt ucişi, alte 
sute de mii sunt tâlhăriţi, fără să mai punem la socoteală şi 
nenumăratele acte de violenţă minoră. Oamenii sunt loviți, 
înjuraţi, umiliţi sau înşelaţi şi aşa mai departe. Dacă ne-am 
deschide în faţa unei asemenea existenţe, am fi eliminaţi 
imediat.” „Îmi cam plăcea de Barbara”, mărturisi 
Hammond. 

Helen îşi păstră în continuare calmul. 

„Da, şi mie îmi plăcea de ea. Ce crezi că se întâmplă?” 
„După cum văd eu situaţia, Gloge le-a făcut prima injecție 
miercurea trecută, pe a doua vineri. Asta înseamnă că cea 
de-a treia ar trebui efectuată azi. Dacă cei doi nu răspund 
bine la tratament, am de gând să-l întrerup fără discuţii.” 

Gloge era foarte nervos. În vreme ce ziua de luni se 
scurgea încet, el nu se putea scutura de gândurile legate de 
cele două specimene ale sale; ceea ce-l necăjea cel mai tare 
era că nu le avea sub directa lui observaţie, mai ales în acea 
ultimă zi. 

Ce situaţie ridicolă, îşi spuse. Cel mai mare experiment din 
istoria omenirii - şi nici un savant care să urmărească totul 
de când se făcuse a doua doză, cea mai importantă. 


În afară de acea nemulţumire mai simţise şi altceva. 

Frica! 

Nu putea să nu-şi amintească de tânăr. Gloge văzuse prea 
multe animale cu aceleaşi simptome ca şi Vince. Reacţiile 
negative la serul primit acelaşi rău intern, privirea bolnavă, 
lupta celulelor care reflecta înfrângerea în faţa eforturilor 
şi reacţiilor chimice de la suprafaţa epidermei. 

În plus - fusese obligat să admită - anxietatea lui devenise 
şi mai profundă. Multe dintre specimenele de animale pe 
care făcuse experimentul dezvoltaseră caracteristici de 
combatant foarte neplăcute. Era bine să fie pregătit şi 
pentru urgenţe de o asemenea natură. 

Atunci se gândise cu amărăciune: „Nu are rost să încerc să 
mă amăgesc singur. Mai bine las totul deoparte şi mai arunc 
o privire la cei doi.” 

Atunci fusese momentul în care plecase de la birou. 

Considerase din capul locului că Barbara era bine. Drept 
care, o pornise drept spre apartamentul lui Vince, pe care 
mai întâi îl verificase cu echipamentul audio ca să se 
asigure că era acasă, singur. 

Detectă imediat mişcările; sunetul respirației chinuite şi 
protestul de moment al arcurilor de la canapea. Acele 
zgomote erau amplificate de echipamentul sensibil de 
receptare, dar Gloge dăduse volumul aparatului la minim, 
astfel încât sunetele să devină inofensive pentru urechi. 

Starea de spirit a lui Gloge se întunecă şi mai mult, pentru 
că ceea ce auzea îi confirma cele mai rele temeri. 

Deodată toată atitudinea lui justificată ştiinţific se izbi de 
realitatea eşecului pe care-l suferise. 

Dacă se lua după raţionamentele anterioare, acum trebuia 
să-l ucidă pe Vince. 

Ceea ce însemna, desigur, că trebuia să scape cumva şi de 
Barbara. 

Starea de prostraţie în care se afundase se risipi după 
câteva minute, iar Gloge izbuti să gândească iar ca un 


savant: numai nişte simple sunete nu reprezintă nişte date 
concludente pe baza cărora să pot lua o decizie adecvată. 

Ceea ce simţea cu intensitate era dezamăgirea. 

„Îmi place sau nu”, îşi zise, „va trebui să discut cu Vince. Şi 
cu Barbara. După aceea, văd ce-i de făcut.” 

Atunci când Gloge cobori din camionetă şi o porni spre 
clădire, Vince tocmai visa. 

Visa că omuleţul acela - cum îl chema oare? 

— Gloge, cu care se certase cu câteva zile în urmă pe 
coridorul institutului, venea spre apartamentul lui, cu 
gândul să-l omoare. Undeva în adâncul fiinţei sale începu să 
se plămădească mânia. Dar tot nu se trezi. Visul - produsul 
schimbărilor ciudate, tulburătoare, care avuseseră loc în 
interiorul lui - continuă. 

Dintr-un punct din care putea vedea foarte bine, se uita la 
Gloge care se apropia de uşa din spate. Nu simţi nici un fel 
de mirare atunci când cheliosul scoase din buzunar o cheie. 
Crispat de frică, Vince privea mai departe cum individul 
băgă cheia în broască, o răsuci şi deschise precaut uşa. 

În acel moment, trupul lui Vince fu determinat de 
anxietatea extremă care-l stăpânea să ia nişte măsuri 
defensive. Sistemul său nervos începu să producă milioane 
de aglomerări mici şi albe de energie. Semănau cu nişte 
linii drepte, foarte scurte. Treceau fără probleme prin 
peretele care separa salonul de bucătărie şi îl loveau în plin 
pe Gloge. 

Acea masă mare de energie se îndrepta spre terminaţiile 
nervoase din trupul doctorului, urcând apoi strălucitoare 
spre creierul acestuia. 

Acele puncte energetice nu erau rezultatul vreunui gând 
analitic conştient. Fuseseră create din frică şi purtau cu ele 
mesaje de presiune. Îl îmboldeau mintal pe Gloge să plece, 
să se întoarcă acolo de unde venise. 

Doctorul îşi reveni deodată în fire. Se afla iar în camionetă, 
îşi amintea cum fugise ca din puşcă din apartament. 
Resimţea încă destul de vag şi panica ce-l stăpânise. 


Se ridică în scaun, tremurând şi de-abia respirând, 
încercând să-şi revină din cel mai abject moment de frică pe 
care-l avusese vreodată în viaţă. 

Ştia ca trebuia să se întoarcă. 

De încă două ori Vince, deşi dormea, reuşi să transmită 
destulă energie nervoasă cât să-l facă pe Gloge să fugă de 
acolo. Însă de fiecare dată energia disponibilă era tot mai 
puţină; iar Gloge se retrăgea pe distanţe tot mai mici 
înainte să-şi vină în fire şi să se întoarcă. 

La cea de-a patra abordare, mecanismul din creierul lui 
Vince izbuti să fabrice numai o cantitate redusă de 
asemenea energie. Gloge simţea cum se ridica iar frica 
dinlăuntrul lui, dar reuşi s-o învingă cu succes. 

O porni cu paşi de pisică prin bucătărie, în direcţia 
salonului. 

Doctorul tot nu îşi dădea seama că trupul adormit dusese 
o adevărată bătălie - pe care o pierduse în favoarea lui în 
cele din urmă. 

Câteva momente după aceea Gloge privea la trupul 
extenuat al subiectului său masculin. Corpul adormit din 
faţa lui transpirase abundent. Tremura şi gemea şi, chiar în 
vreme ce Gloge privea, tresări neputincios. 

Era fără nici o urmă de îndoială - decise Gloge - un 
experiment eşuat. 

Nu mai stătu să piardă vremea Venise gata pregătit. 
Scoase din buzunar o pereche de cătuşe, petrecu cu grijă 
una dintre ele pe mâna care atârna aproape de nivelul 
covorului şi o închise fără să facă zgomot îi ridică uşor 
braţul şi îi puse atent şi cealaltă brățară a cătuşelor. 

Gloge trecu la picioare şi le încătuşă cu aceeaşi grijă, apoi 
puse un lanţ de siguranţă între cele două legături, de la 
glezne şi de la încheieturile mâinilor. 

Victima îşi continua somnul febril, agitat Gloge scoase la 
iveală şi un căluş. Aşa cum anticipase, să-l vâre într-o gură 
închisă era ceva chinuitor. Sub mâinile lui, corpul tânărului 


deveni rigid. Ochii, cu o expresie sălbatică în străfundul lor, 
se deschiseră şi-l priviră cu ură. 

Într-un singur efort convulsiv, Vince încercă să-şi ridice 
braţele şi să se scoale în picioare. 

Dar Gloge îşi făcuse treaba bine. Victima îşi încetă 
zbaterile. Gloge observă că era stăpân pe situaţie. Scoase 
căluşul din gura lui Vince şi-i zise: „Nu vreau decât să ştiu 
cum te simţi.” 

Vince îl fulgeră din priviri pe savantul chelios şi, vreme de 
câteva minute, înjură în gura mare. Apoi păru să îşi dea 
seama de ceva. „I-tu mi-ai făcut ceva săptămâna trecută.” 

Gloge încuviinţă: „le-am injectat de două ori cu un ser 
proiectat să accelereze evoluţia celulară, drept care am 
venit ca să aflu cum te mai simţi.” 

Ochii de un gri şters îl cercetau cu atenţie, iar chelia îi 
lucea în lumina becurilor pe care le aprinsese. Chipul îi era 
extrem de serios. „Ce-ar fi să-mi spui cât poţi mai bine ce 
simptome ai?” îl întrebă curios. 

De această dată Vince renunţă la înjurături şi blesteme în 
mai puţin de un minut. Rămase locului, privind la omul 
care-l prinsese, iar expresia de pe chipul alb şi încordat al 
savantului îl convinse în cele din urmă. „Mă simt - cumplit”, 
rosti cu şovăială. 

„Spune-mi cât mai exact cum anume”, insistă Gloge. 
Încet, cu ajutorul multor întrebări, Gloge reuşi să scoată 
de la victima sa faptul că se simţea slăbit, extenuat şi parcă 

amorţit. 

Era aceeaşi combinaţie fatală pe care o observase de 
atâtea ori la animale; iar Gloge ştia că era decisivă. 

Fără un alt cuvânt, se aplecă peste Vince şi încercă să-i 
îndese căluşul în gură. Vince se răsuci, se zbătu, încercă să- 
şi mişte capul, şi de câteva ori dădu să-l muşte. Dar Gloge, 
fără milă, continua să-i împingă căluşul în gură, ca apoi să-l 
lege la ceafa. 

După aceea ieşi din clădire şi aduse camioneta până pe 
aleea spre care dădea uşa din spate. Înfăşură corpul 


tânărului într-o pătură, şi-l scoase afară, la maşină. 

Câteva minute mai târziu se îndrepta cu viteză spre casa 
unuia dintre subordonații săi. Acesta fusese împrumutat 
unui laborator din est, iar întreaga proprietate - casă şi 
grădină - era părăsită. 

Dacă s-ar fi gândit mai bine, dacă ar fi stat locului, dacă şi- 
ar fi luat piciorul de pe pedala de acceleraţie, Gloge nu ar 
mai fi dus planul criminal la îndeplinire. Singurul moment 
de îndoială apăru atunci când opri maşina pentru că 
ajunsese la destinaţie. Dar chiar şi aceasta era în realitate o 
parte din planul său. 

Momentele finale. 

Reuşi cu mare efort să scoată din camionetă trupul lui 
Vince, legat şi înfăşurat în pătură, şi să-l târască peste 
trotuar spre poarta proprietăţii, iar de acolo tocmai în 
fundul grădinii, unde se afla piscina. Fără să se oprească o 
clipă, rostogoli trupul nemişcat peste marginea ei, drept în 
apă, acolo unde era mai adâncă. 

După această faptă teribilă, rămase locului, de-abia 
suflând, privind bulele de aer care se ridicau la suprafaţa 
întunecată a apei. Deodată, îngrozit de gândul că poate-l 
văzuse cineva, se întoarse şi-o luă la fugă. 

Atunci când reuşi să urce iar în maşină, primul gând 
încărcat de remuşcări şi de groază îşi făcu apariţia în 
conştientul lui: „Doamne, ce am făcut?” 

Dar gândul acela nu-i stârni nici o reacţie. Nu se întoarse 
la locul faptei. Nu, rămase locului, încercând să se 
obişnuiască cu gândul că un om era încă în plin proces de 
înecare. 

Când nu mai avu motive să se îndoiască de faptul că, după 
toate regulile naturii, subiectul experimentului murise, 
Gloge îşi permise să ofteze şi să se mişte. De acolo nu mai 
exista cale de întoarcere. Unul distrus, mai avea încă unul. 

Următoarea fata! 

De la o cabină telefonică aflată câteva străzi mai departe, 
Gloge formă numărul casei în care era chiriaşă. La telefon 


răspunse un glas de bătrână care-l informă că Barbara 
ieşise în oraş. 

Glasul adăugă: „Se pare că pe ziua de azi are mare 
căutare.” 

Gloge de-abia putu să rostească: „Ce vreţi să spuneţi?” 
„Au trecut pe aici câţiva bărbaţi şi au întrebat de ea, dar, 
desigur, le-am spus şi lor că nu e acasă.” 

Gloge se simţea străbătut de fiori reci de frică. „Au lăsat 
cumva vreun nume?” întrebă. 

„Da, a venit aici un anume domn Hammond”, veni 
răspunsul. 

Hammond! Gloge îngheţă. „Mulţumesc”, mai zise înainte 
să închidă, înghițind în sec. 

Se întoarse cutremurat la maşină, asaltat de două 
impulsuri. Intenţionase să se întoarcă noaptea la piscină ca 
să pescuiască de acolo trupul lui Vince, să-i scoată cătuşele 
şi apoi să se descotorosească de el. Acum avea sentimentul 
puternic că era mai bine să facă toate astea imediat. Pe de 
alta parte, nutrea convingerea că cel mai bine era să se 
întoarcă imediat la birou ca să ia restul serului păstrat în 
seiful de acolo. 

Mai bine să meargă la birou, pentru că, la ora aceea, 
părea mai sigur aşa. Soarele scăpătase după dealurile 
vestice, dar cerul continua să fie de un albastru strălucitor. 
Amurgul luminos nu era potrivit pentru ceva aşa de 
macabru, cum era dosirea unui cadavru. 

La şapte fără zece, doctorul Gloge descuie uşa care dădea 
direct din coridor în biroul pe care-l avea în departamentul 
de biologie al Institutului de Cercetări Alpha. Intră, închise 
uşa după el şi ocoli masa de lucru, mare şi goală, din 
centrul încăperii, lăsându-se în jos ca să descuie sertarul în 
care ţinea cheile de la unul din seifuri. 

„Bună seara, doctor Gloge”, auzi din spate un glas de 
femeie. 

Pentru o clipă, Gloge încremeni în poziţia în care se afla. 
Dar cuvintele, tonul cu care fuseseră rostite îi transmiseră 


din nou speranţa în suflet. De-abia dacă-şi putea crede 
norocului: cea de-a doua persoană de care trebuia să se 
descotorosească venise chiar acolo unde putea să trateze 
cel mai bine cu ea. 

Se ridică încet şi apoi se întoarse. 

Barbara Ellington stătea în uşa deschisă a bibliotecii 
alăturate, privindu-l cu un chip serios, uşor încordat. 

Însă Gloge nu avea impresia conştientă că în faţa lui era 
chiar Barbara. 

În clipa în care o văzu pe fată, în profunzimea fiinţei sale 
începură să aibă loc tot felul de reajustări neuronale. 
Milioane. Din acel moment subconştient ea deveni sora lui 
moartă. Dar care acum era în viaţă. Era liniştitor de vie în 
persoana Barbarei. 

Schimbară o privire lungă. Una de o înţelegere completă. 
Lui Gloge îi trecu prin minte că din punct de vedere 
ştiinţific ar fi fost o mare greşeală să omoare un specimen 
care trecuse cu succes prin fazele experimentului. Mai mult 
avea sentimentul că fata era de partea lui şi că voia să 
coopereze de bunăvoie. Îşi suprimă pe dată impulsul de 
moment de a se preface că nu avea habar de ce anume 
venise acolo. 

Drept care rosti pe şleau: „Cum de ai intrat?” „Prin 
camera specimenelor.” „Le-a văzut vreunul din muncitorii 
din tura de noapte?” „Nu”, zâmbi Barbara. 

Gloge se apucă s-o examineze din priviri, cântărind toate 
transformările vizibile. Notă felul în care stătea, aproape 
nemişcată, dar cu graţie, foarte bine echilibrată - imaginea 
energiei reţinute, dar pregătite. Observă în ochii ei 
strălucitori inteligenţa vie care o anima. 

Se gândi uluit „Pământul n-a mai văzut niciodată aşa 
ceva!” 

Barbara îi zise deodată: „i-ai asumat un risc destul de 
mare cu noi doi, nu?” 

Cuvintele cu care răspunse îl luară prin surprindere pe 
doctor: „N-am avut de ales.” „Da, ştiu.” Din nou acelaşi 


calm în glasul ei, în vreme ce intra în cameră. Doctorul simţi 
imediat o undă de spaimă iraţională care-i făcu pielea să se 
încreţească. Dar ea nu se îndreptă spre el, ci o luă spre 
stânga, aşa că o putu urmări mai departe cum se aşeza pe 
unul dintre fotoliile de lângă perete, punându-şi poşeta 
maro pe braţul lui. Apoi continuă la fel de liniştită: „Irebuie 
să-mi faci a treia doză de ser imediat. O să te urmăresc. 
Apoi voi lua instrumentul şi o altă doză de ser şi pentru 
Vince. E...” 

Se opri, iar ochii i se întunecară deodată în vreme ce 
privea cu atenţie chipul lui Gloge. „Deci l-ai înecat!” îi zise 
mai departe. Rămase locului, căzută pe gânduri, apoi: „Nu 
e mort îl simt încă în viaţă. Şi acum, ce instrument ai folosit? 
Trebuie să fie încă asupra ta.” „Aşa e”, admise doctorul. 
„Dar”, continuă repede, „ar fi mai bine dacă ai aştepta până 
mâine dimineaţă ca să-ţi administrezi a treia doză. Aşa se 
vor mări şansele unei reuşite. Şi e mai bine să rămâi aici! 
Nu trebuie să te vadă nimeni cum eşti acum. lrebuie să 
facem analize... Să-mi spui...” 

Se opri atunci când realiză că se bâlbâia penibil. Ochii 
Barbarei nu se urniseră de pe chipul lui. La fel cum faptul 
că ea aflase de soarta lui Vince nu-l deranjase - cumva, 
considerase ceva de la sine înţeles că ea ştia şi aprecia ce 
făcuse şi din ce motive -, tot aşa, considera că expresia de 
pe chipul ei era un îndemn la calm. 

Barbara rosti iar: „Doctor Gloge, sunt mai multe lucruri pe 
care nu le înţelegi. Ştiu foarte bine că pot asimila serul. Aşa 
că fă-mi injecţia - şi dă-mi serul - imediat.” 

Barbara Ellington se ridică şi o porni spre el. Deşi nu-i mai 
spusese nimic altceva, iar chipul ei părea golit de orice 
emoție, Gloge se trezi întinzându-i în palma deschisă 
pistolul cu jet „Nu a mai rămas decât o singură doză în 
forma asta.” 

Ea luă arma din palma lui fără să-l atingă, se întoarse, o 
studie cu grijă şi i-o puse iar în mână. „Unde ţii proviziile de 
ser?” 


Doctorul făcu semn cu capul spre intrarea în bibliotecă. 
„Cel mai mare dintre cele două seifuri de acolo.” 

Barbara deja întorsese capul în direcţia indicată de el. 
Apoi rămase nemişcată pentru o clipă, cu privirea pierdută, 
buzele uşor desfăcute, de parcă ar fi ascultat cu atenţie; 
după ce momentul trecu, se întoarse iar spre el. „Fă-mi 
injecţia”, îi zise. „Se apropie nişte oameni.” 

Doctorul ridică arma, lipi ţeava ca un ac de umărul ei şi 
trase. Barbara răsuflă cu zgomot, îi luă instrumentul din 
mână şi deschise poşeta, îl puse înăuntru şi apoi o închise 
cu zgomot întorsese ochii spre uşa de la birou. 

„Ascultă!” îi zise. 

După o clipă, Gloge auzi paşi care se apropiau pe coridorul 
îngust, dinspre laboratorul principal. 

„Cine vine?” întrebă neliniştit. 

„Hammond”, răspunse ea. „Şi alţi trei bărbaţi.” 

Gloge gemu disperat. „lrebuie să fugim de aici. Nu 
trebuie să ne găsească. Repede - pe acolo.” Îi făcu semn 
spre bibliotecă. 

Barbara scutură din cap. „Ne-au înconjurat. Toate pasajele 
şi ieşirile sunt bine păzite.” Se concentră, încruntată. 
„Hammond crede că are toate dovezile necesare împotriva 
ta - dar să nu-l ajuţi în nici un fel! Să nu admiţi nimic! Hai 
să vedem ce pot să fac cu...” Cât vorbise se retrăsese spre 
fotoliul pe care stătuse înainte. Se aşeză pe el, cu o expresie 
de calm. „Poate reuşesc să-l influenţez”, rosti încrezătoare. 

Paşii ajunseseră în faţa uşii. Apoi se auzi şi o bătaie. 

Gloge aruncă o privire spre Barbara. Mintea îi era un 
vârtej de gânduri incoerente. Ea încuviinţă din cap şi-i 
zâmbi. 

„Intră!” răspunse Gloge pe un ton aspru. 

Hammond intră în birou. 

„Ooh, domnule Hammond 
la faţă şi părea fâstâcită. 

Hammond se opri atunci când dădu cu ochii de ea. Simţea 
că ceva îi cerceta mintea. Creierul lui ridică imediat o 


LLA 


exclamă Barbara. Se înroşise 


barieră şi acea inspecţie conteni. 

Ochii lor se întâlniră; pe faţa ei apăru o expresie de uimire. 
Hammond zâmbi ironic. Apoi rosti pe un ton de gheaţă: 
„Rămâi acolo unde eşti, Barbara. Cu tine o să discut puţin 
mai târziu.” Glasul i se ridică puţin. „Intră, Ames!” 

În tonul lui se simţise ameninţarea; Gloge îi aruncă o 
privire disperată Barbarei. Ea îi dărui un zâmbet nesigur. 
Expresia de inocenţă tinerească cu care-l întâmpinase pe 
Hammond dispăruse, iar în locul ei apăruse una de 
resemnare. 

Hammond nu lăsa să se vadă dacă observase schimbarea 
sau nu. „Ames”, îi zise primului bărbat care intră în birou 
prin camera de specimene - doctorul Gloge îl recunoscu 
imediat pe Wesley Ames, şeful echipei care asigura 
securitatea de la institut - „aceasta este Barbara Ellington. 
Te rog să preiei tu poşeta ei. Nu dai voie nimănui să intre în 
acest birou. Domnişoara Ellington nu are voie să plece sau 
să atingă vreun obiect de aici. Trebuie să rămână pe 
scaunul ăla până mă întorc eu cu doctor Gloge.” 

Wesley Ames încuviinţă din cap. „Înţeles, domnule 
Hammond!” Aruncă o privire spre omul care încuie pe loc 
uşa biroului, după care îşi întoarse atenţia spre Barbara. 
Fata deja îi întinsese poşeta fără să comenteze. 

„Domnule doctor, te rog să vii cu mine”, zise Hammond, 
foarte politicos. 

Gloge îl urmă în bibliotecă. Hammond închise uşa în urma 
lor. „Unde-i Vince?” îl întrebă pe un ton dur. 

„Zău aşa, domnule Hammond”, protestă Gloge imediat 
„Nu ştiu...” 

Hammond se îndreptă spre el cu mişcări rapide. Gloge se 
încordă tot, aşteptându-se să fie brutalizat însă bărbatul cel 
solid îi prinse doar braţul şi-i lipi de încheietura dezgolită a 
mâinii un mic obiect de metal. 

„Spune-mi unde este Vince!” porunci Hammond. 

Gloge deschise gura, gata să nege orice legătură cu iubitul 
Barbarei. Însă se trezi mărturisind, cu lux de amănunte, ce 


anume făcuse. Atunci când îşi dădu seama ce spunea, Gloge 
încercă disperat să se abţină. Înţelese că acel obiect metalic 
lipit de pielea lui era un soi de mecanism hipnotic, aşa că se 
chinui să-şi smulgă braţul din strânsoarea lui Hammond. 

Un efort inutil. 

„Cu câtă vreme în urmă l-ai înecat?” întrebă Hammond. 

„Cu vreun ceas înainte”, răspunse Gloge neajutorat în 
clipa aceea din birou se auziră strigăte şi uşa de la 
bibliotecă se dădu de perete. În pragul ei era Wesley Ames, 
cenuşiu la faţă. „Domnule Hammond - a dispărut!” 

Hammond se repezi pe lingă el în birou. Gloge se grăbi să- 
l ajungă din urmă, deşi îi tremurau picioarele. Când ajunse 
la uşă, Hammond deja se întorsese, însoţit de unul dintre 
cei care fuseseră lăsaţi săracă de pază pe coridor. Ames şi 
ceilalţi oameni se aflau în centrul încăperii, privind 
stupefiaţi în jur. 

Hammond închise uşa şi i se adresă direct lui Ames: 
„Repede. Ce s-a întâmplat?” 

Ames ridică braţele în aer, într-un gest de furie 
neputincioasă. „Domnule Hammond, zău dacă ştiu. Eram 
toţi acolo şi o păzeam. Femeia se afla aşezată pe fotoliu, 
apoi n-a mai fost acolo, asta-i tot. El - arătă spre unul dintre 
oameni - stătea cu spatele la uşă. Când am văzut că 
dispăruse, l-am găsit pe jos, lângă perete! Uşa era larg 
deschisă! Am alergat într-un suflet pe coridor, dar nu era 
nici acolo. Apoi am venit să vă chemăm.” „Câtă vreme aţi 
păzit-o?” întrebă Hammond tăios. 

„Cât timp?” Ames îl privi cu uimire. „locmai am condus-o 
pe mama pe coridor, până la ascensor...” 

Se opri deodată şi clipi nedumerit „Domnule Hammond, ce 
tot spun? Biata mama e moartă de mai bine de opt ani!” 

Hammond îi zise pe un ton liniştitor: „Deci asta-i 
şmecheria de care se foloseşte. Ajunge până în adâncul 
inimii, în zona aceea pură în care toţi oamenii păstrează 
amintirea celor dragi care au dispărut. Şi eu care credeam 
că doar încerca să-mi citească gândurile!” 


Se întrerupse şi rosti pe un ton de comandă: „Irezeşte-te, 
Ames! Voi trei aţi fost pe altă lume vreme de câteva minute. 
Nu-ţi mai face griji pentru felul în care a reuşit domnişoara 
Ellington să facă aşa ceva. Transmite la ieşiri descrierea ei. 
Dacă este văzută de vreunul dintre oamenii de pază, spune- 
le s-o ţină la distanţă, sub ameninţarea armei.” 

După ce cei trei ieşiră în goană din birou, Hammond îi 
arătă lui Gloge un scaun. Gloge se aşeză fără să protesteze. 
Era mult prea tulburat de tot ce se petrecuse. Rămase 
locului, privindu-l pe Hammond cum scotea din buzunar un 
obiect în formă de stilou pe care exista un buton. Bărbatul 
cel puternic apăsă pe el şi apoi rămase în aşteptare. 

La etajul cinci al complexului Alpha, Helen Wendell ridică 
receptorul micului telefon particular care se afla pe 
marginea mesei de lucru şi rosti: „Spune, John.” „Activează 
imediat toate ecranele protectoare şi pe cele capcană!” îi 
răspunse Hammond. „Gloge l-a înecat pe Strather - 
considerea că era un eşec experimental. Dar celălalt 
subiect e cât se poate de bine şi gata să acţioneze. E greu 
de prevăzut care va fi următoarea ei mişcare, dar s-ar 
putea să considere că este necesar să ajungă până la biroul 
meu, socotind că este calea cea mai bună ca să iasă din 
clădire fără probleme.” 

Helen apăsă pe un buton. „Ba nu, pe aici n-o să treacă 
rosti liniştită. „Ecranele sunt în funcţiune.” 

Afară se întunecase, dar ziua nu se terminase încă, o zi 
plină de neprevăzut. 

La opt şi optsprezece minute, Helen Wendell răspunse iar 
la apelul primit la telefonul cel mic de pe marginea mesei 
de lucru, aruncă o privire spre usa închisă a biroului şi rosti 
în receptor. 

„Da, John.” „Sunt aici, la piscină”, îi zise John Hammond. 
„locmai am pescuit corpul. Helen, tipul ăsta este încă în 
viaţă. Nu ştiu ce reflex l-a făcut să nu aspire nici un strop de 
apă. Însă tot vom avea nevoie de un cort de oxigen.” 


LLA 


Mâna stângă a lui Helen se întinse imediat spre celălalt 
telefon. „Vrei o ambulanţă?” îl întrebă în vreme ce deja 
forma numărul. 

„Da. Ai adresa. Spune-le să tragă la poarta laterală. Va 
trebui să acţionăm în grabă.” „Ai nevoie şi de ceva uniforme 
de poliţie?” se interesă Helen. 

„Da. Dar spune-le să rămână ascunşi în maşini dacă nu e 
neapărată nevoie de ei. Noi suntem relativ feriţi de gardul 
grădinii, în plus, e întuneric. Mă întorc şi eu cu ei. Barbara 
a fost prinsă?” „Nu”, răspunse Helen. 

„Adevărul e că nu mă aşteptam”, comentă Hammond. „O 
să mai vorbesc cu oamenii de pază când ajung acolo.” 

Barbara îl lăsă pe Ames s-o escorteze până la cel mai 
apropiat ascensor, în vreme ce continua să-i dea impresia 
că era mama lui. 

O dată intrată în ascensor apăsă pe ultimul buton de sus şi 
ieşi pe acoperiş. Aşa cum percepuse şi înainte, exista un 
elicopter gata de decolare. Deşi pilotul nu primise 
autorizaţie să ia pasageri la bord, o lăsă să se urce, fiind 
sub impresia că era de fapt iubita lui. Sosirea ei cu totul 
neaşteptată i se părea perfect logică. 

Puțin mai târziu, ateriză pe acoperişul altei clădiri, unde o 
lăsă să coboare. Şi acest lucru i se părea a fi absolut 
natural, iar motivul pentru care ea dorise să ajungă acolo, 
evident. 

După ce decolă, uită întregul incident. 

Pentru Barbară, aterizarea aceea grăbită fusese absolut 
necesară. Simţise că noua injecție era pe cale să declanşeze 
un lanţ de reacţii. Ca atare, în timpul zborului scanase cu 
grijă clădirile de dedesubt până când descoperise una în 
care ultimul etaj era nelocuit. 

„O să încerc să ajung la unul dintre birourile de la etajele 
inferioare” se gândise pe loc. 

Dar nu izbuti să ajungă mai departe de ultimul etaj. 
Începuse să se împleticească chiar în vreme ce cobora 
primele trepte de pe acoperiş. Nu mai avea nici o îndoială 


că în câteva secunde avea să-şi piardă controlul asupra 
propriului trup. La stânga ei, dădu peste o uşă care se 
deschidea spre o mansardă stil depozit. Reuşi să treacă de 
ea, s-o închidă şi s-o blocheze înainte să se lase să cadă 
moale pe podea. 

În timpul acelei seri şi al nopţii care urmă, nu-şi pierdu 
cunoştinţa cu totul. Leşinul nu mai era posibil pentru ea. 
Dar îşi simţea corpul care suferea nenumărate 
transformări... 

Toate acele fluxuri de energie dinăuntrul ei căpătaseră un 
alt sens. Acum erau separate de ea. În cele din urmă avea 
să le poată controla iar, dar prin alte metode. 

O dată cu conştientizarea tuturor acelor transformări, 
ceva din Barbara părea să dispară. 

„Dar sunt tot eu!”, cugetă noua entitate care zăcea pe 
podea, „carne, sentimente, dorinţe...” 

Dar îşi dădea seama că acel «eu», chiar şi în acele stagii 
premature ale transformării care o dusese cale de cinci 
sute de mii de ani mai departe pe scara evoluţiei, era de 
fapt EU PLUS. 

Cum de era posibil ca sinele ei să devină ceva mai mult nu- 
i era deocamdată foarte clar. 

Orele nopţii continuau să se scurgă cu încetineală. 

Marţi. 

Puțin după orele amiezii, Helen Wendell o porni pe holul 
care ducea din apartamentul lui Hammond spre biroul 
principal. Hammond stătea aproape de masa ei de lucru. 
Ridică privirea atunci când o auzi. 

„Ce fac pacienţii?” o întrebă. 

„Gloge se comportă exemplar”, răspunse Helen. „Chiar i- 
am permis ca o parte din dimineaţă s-o petreacă stând de 
vorbă cu asistenții lui de aici. A avut două conversații prin 
Telstar cu sir Hubert despre noua sa misiune peste ocean. 
L-am adormit iar, dar este disponibil oricând. Tu când ai 
venit?” „Adineauri. Ce face Strather?” 


Helen mângâie uşor micul casetofon din mână. „Am 
verificat cu douăzeci de minute în urmă robotul medical 
care îl îngrijeşte”, răspunse. „Mi-a raportat opinia lui în 
detaliu. Am înregistrat totul. Nu vrei să asculţi?” „Nu, mai 
bine fă-mi tu un rezumat cât mai scurt” 

Helen îşi ţuguie buzele, apoi: „Robotul medical a verificat 
de ce n-a înghiţit apa. A ajuns la concluzia că un mecanism 
cerebral proaspăt dezvoltat i-a oprit respiraţia şi l-a ţinut 
într-o stare de animaţie suspendată. Vince personal nu are 
nici un fel de amintire despre ce s-a petrecut, deşi a fost un 
fel de metodă de supravieţuire condusă de cerebel. Robotul 
a raportat că în Vince au loc şi alte modificări, pe care le 
consideră de natură extrem de ciudată. E prea devreme să 
spună dacă ar putea supravieţui sau nu şi uneia treia 
injecții. Deocamdată e sedat.” 

Hammond nu părea deloc mulţumit „Bine”, rosti după un 
moment „Ce altceva mai ai pentru mine?” „Un număr de 
comunicări sosite prin transmiţătorul nostru secret”, 
răspunse Helen. 

„Despre Gloge?” „Da. Noua Brazilie şi Manila au fost de 
acord că nu e bine ca doctorul Gloge să mai rămână aici.” 
„Dar ai spus că Gloge se comportă exemplar.” 

Helen încuviinţă. „Deocamdată. Dar este un subiect 
extrem de recalcitrant, şi, desigur, eu nu pot să-i asigur 
acea condiţionare bună pe care ar primi-o la centrul din 
Paris. Acolo vor să fie trimis. Curierul, Arnold, îl va lua la 
bordul navetei de Paris la zece fără cinci în seara asta.” 
„Nu!” se opuse Hammond, scuturând din cap. „E prea 
devreme! Gloge este momeala cu care am putea s-o 
prindem pe Barbara. Experimentele lui au arătat că nu va fi 
în stare să facă ceva până în seara asta. Aşa cum am socotit 
eu, va trebui să-l lăsăm pe Gloge să iasă de după ecranele 
protectoare pe la ora nouă.” 

Helen rămase tăcută un moment, apoi zise: „Ştii, John, 
există sentimentul general că supraestimezi posibilităţile 
unei evoluţii cu adevărat periculoase la Barbara Ellington.” 


Hammond zâmbi cu amărăciune. „Am văzut-o. Nu am 
supraestimat nimic. Desigur, din tot ce ştim până acum, 
poate să fie deja moartă sau pe cale să moară ca urmare a 
celei de-a treia injecții. Dar, dacă poate să vină, eu cred că 
va veni. O să vrea şi cea de-a patra injecție. Şi poate să 
înceapă oricând să-l caute pe omul care poate să-i dea 
serul.” 

Marţi, Barbara constată că avea o nouă percepţie. 

Îşi dezvoltase nişte mecanisme cerebrale care puteau face 
multe lucruri cu spaţiul - la un nivel automat, fără ca 
mintea ei conştientă să ştie ce sau cum. Nişte lucruri cu 
adevărat fantastice... 

În vreme ce ea zăcea în mansardă, un nou centru nervos 
din creier părea să se întindă şi să scaneze un volum de 
spaţiu cu un diametru de cinci sute de ani lumină. Atingea şi 
cuprindea norii de hidrogen neutru şi stele tinere de ţip-O, 
măsura legănarea stelelor binare, verifica asteroizii de 
gheaţă şi cometele. Undeva în îndepărtata constelație 
Ophicus o gigantă albastru-albă era pe cale să se 
transforme în novă, iar noua capacitate a Barbarei observa 
exploziile de sfere de gaz radiant. O pitică neagră emise 
ultima dată o serie de raze infraroşii, apoi se prăvăli în 
groapa fără radiaţii a stelelor moarte. 

Mintea Barbarei cuprinse totul, şi se întinse chiar mai 
departe... Fără efort, până când atinse Ceva... Şi se retrase. 

Strălucind de încântare, Barbara exclamă în gând: „Ce am 
atins?” 

Ştia că era ceva ce mecanismul din creierul ei fusese 
programat să caute. Dar nu era implicată aici nici o 
percepţie conştientă. Nu era sigură decât că centrul nervos 
din creier era satisfăcut şi-şi încetase scanarea. 

Dar simţea, fericită, că rămăsese conştient de ceea ce 
descoperise. 

Încă mai savura acea bucurie şi puţin mai târziu, când îşi 
dădu seama că toate transformările din interior se 
terminaseră. 


Încetul cu încetul, permise corpului şi minţii să se 
scufunde într-o stare de receptivitate. 

Căldura din mijlocul verii copleşise oraşul. În mansarda 
încuiată din clădirea cu multe etaje aflată la trei mile de 
Institutul de Cercetări Alpha, căldura deveni înăbuşitoare în 
vreme ce soarele se ridica deasupra ei, iar razele lui intrau 
nemiloase prin geamurile neacoperite. Barbara se chircise 
pe o parte pe podeaua plină de praf, fără să se mişte. Din 
când în când gemea. Cu cât căldura devenea mai 
năprasnică, de pe corpul ei se scurgea transpiraţia în 
valuri; apoi pielea feţei se uscă şi deveni de un alb murdar. 
Nu mai scoase nici un sunet. Chiar şi la o examinare atentă, 
nimeni n-ar fi putut spune dacă mai respira sau nu. 

Pe la patru, soarele trecuse de ferestre, iar mansarda se 
scufundă în umbră. Dar trebui şi mai treacă o oră înainte ca 
temperatura să înceapă să scadă uşor. Pe la şase, silueta 
chircită prinse să se mişte pentru prima oară. 

Îşi întinse încet picioarele, apoi, cu o mişcare bruscă, 
aproape convulsivă, se rostogoli pe spate, cu braţele 
ridicate în lateral. 

Partea dreaptă a feţei era mânjită grotesc de praf lipit cu 
sudoare care se uscase. Barbara respiră - apoi rămase iar 
tăcută şi nemişcată. Câteva minute mai târziu, deschise 
ochii. Erau de un albastru adânc, strălucitor, foarte vioi, 
pătrunzători, deşi nu păreau să se fi focalizat pe ceva 
anume şi nu se uitau în jur. După o vreme, pleoapele se 
lăsară încet peste ei, şi rămaseră aşa. 

Începu să se lase întunericul; luminile oraşului se 
aprindeau. Mansarda goală era scufundată în linişte. Trecu 
mai bine de o oră înainte ca fiinţa de la ultimul etaj să se 
mişte din nou. 

De această dată, era o mişcare de un alt ordin. Se ridică 
foarte repede în picioare, se duse la fereastra cea mai 
apropiată şi rămase acolo, privind prin geamul murdar de 
praf. 


Impunătorul complex Alpha era ca o oază de lumină albă 
înspre vest. Ochii observatorului se întoarseră spre ea... 

Se scurse numai o secundă din timpul obişnuit. Apoi 
mintea care conducea ochii trecu la un alt nivel de 
percepţie extinsă. 

Turele de noapte de la complex nu erau cu mult diferite de 
cele de zi, doar că erau mai puţini oameni în jur, în vreme 
ce conştiinţa care era Barbara aluneca de-a lungul 
coridoarelor familiare. La un colţ, se lăsă să cadă deodată la 
un subnivel care conţinea şi secţia de biologie. Acolo, se 
strecură plutind prin laboratorul principal şi pe un hol 
îngust, oprindu-se în faţa uşii de la biroul doctorului Gloge. 

Trecu prin uşă, se opri o clipă în biroul întunecat şi pustiu, 
apoi merse în bibliotecă. Rămase un minut sau două 
deasupra seifului cel mare din colţul încăperii. Imediat ştiu. 

Seiful era gol - şi fusese instalată o capcană. 

Conştiinţa ieşi din bibliotecă, se transferă la cel de-al 
cincilea etaj al complexului şi alunecă spre uşa cea mare şi 
neagră pe care scria: «Investigaţii şi cercetări ştiinţifice». 
Se opri înaintea ei. 

Trecură câteva minute în vreme ce scana cu grijă pereţii 
exteriori ai biroului lui John Hammond, precum şi pe cei ai 
apartamentului din spatele lui. Era acolo ceva nou... Ceva 
ce părea foarte periculos. Prin uşă şi pereţi, deasupra 
tavanului şi sub podelele acelei secţiuni, energii ciudate se 
roteau şi se învârteau precum fumul. 

Nu putea trece prin acea barieră. 

Dar, deşi ea nu putea intra, percepţia putea, până la un 
anume nivel. 

Trebuia să evite, decise pe loc, atât uşa din faţă cât şi 
ascensorul secret care ducea direct la apartamentul lui 
Hammond din spatele secţiunii. Cum erau cele mai 
probabile puncte pe care le-ar fi luat în considerare un 
intrus, erau şi cele mai bine apărate. 

Se uita în josul holului, spre un punct situat cam la 
douăzeci de paşi depărtare de uşa cea neagră, mult mai în 


spate faţă de ea şi biroul exterior. Aşteptă. Încet, simţi cum 
începea să se formeze o imagine... 

Descoperi o cameră necunoscută, biroul interior al 
secţiunii. Nu era nimeni acolo, nimic interesant, cu excepţia 
unei uşi închise care se afla în faţa aceleia care se 
deschidea pe coridor. 

Biroul interior dispăru... Ceea ce veni după aceea nu mai 
era o imagine, ci o foame sălbatică, aproape de necontrolat. 
Uluită, şocată, simțind deja impulsul care într-un moment 
avea s-o arunce în bariera ucigaşă, conştiinţa întrerupse 
instantaneu percepţia vizuală şi rămase inactivă ca să-şi 

permită să se stabilizeze. 

Ceea ce conta era că ştia de acum unde se afla serul - într- 
o cameră blindată din apartamentul lui Hammond, bine 
ecranată, şi probabil inaccesibilă. 

Percepția deveni iar activă, deşi cu precauţie. Apăru o alta 
parte a apartamentului, înceţoşată din cauza energiei 
ostile. Celălalt - partenerul masculin - era acolo. Trăia. 

Era acolo, dar neajutorat Era acolo, dar inconştient, închis 
într-o cuşcă formată de o forţă întunecată care de-abia 
dacă-i permisese să-l identifice. Oricum, se bucura sincer că 
fusese salvat. 

Câteva minute mai târziu ştia că nu mai era nimeni 
altcineva în apartamentul încuiat. Îşi retrase percepţia 
vizuală de acolo şi lăsă să se formeze imaginea din biroul 
principal. Văzu silueta neclară a unei femei - Helen Wendell 
- care părea să vorbească la un instrument conectat la 
aparatul din spatele ei. 

O a doua bandă a percepţiei se deschise, iar glasurile 
deveniră audibile, dar greu de distins. 

Ganin Arnold, curierul din Noua Brazilie, îşi transmitea 
ultimul raport de pe rachetoportul din oraş, aflat la nouă 
mile mai la sud faţă de complexul Alpha. 

„Uşile au fost închise”, tocmai zicea. Vorbea într-un 
microfon ascuns în masca care-i acoperea gura şi nasul şi 
care semăna perfect cu măştile tranchilizante pe care le 


foloseau ceilalţi pasageri în cele câteva momente de 
dinaintea decolării. Chiar şi pentru cei care se aflau la o 
palmă de el, glasul lui era de neauzit. Dar în biroul lui John 
Hammond se auzea clar şi tare din aparatul aflat pe masa 
de lucru a lui Helen Wendell. „Decolarea pentru naveta 
noastră cu drum non-stop spre Paris”, continuă Arnold, „va 
urma în - se uită repede la ceasul de la mână - două minute 
şi treizeci de secunde. Toţi pasagerii plus piloţii au trecut 
cel puţin o dată prin raza aparatului nostru de măsură. 
Nimic din tot ce avem aici, inclusiv eu şi biologul nostru, nu 
s-a înregistrat ca având energie de viaţă peste standardul 
pământean - adică, puţin sub indicele şase.” „În concluzie, 
este clar că nu suntem însoţiţi la Paris de nici un fel de 
forma umană superdezvoltată. Doctorul Gloge s-a 
comportat excelent până acum. Se pare că tranchilizantul a 
început să-şi facă efectul asupra lui, pentru că a început să 
moţăie. Sunt sigur că va dormi buştean cât va dura 
călătoria.” 

Arnold făcu o pauză, aşteptând un comentariu. Când nu 
primi nici un fel de răspuns, continuă: „Imediat ce se va 
ridica rampa de decolare, nu vom mai putea comunica în 
acest fel. Cum se pare că nimic nu va merge prost din acest 
moment, sugerez, dacă este de acord şi domnul Hammond, 
să-mi închei raportul aici.” 

Glasul lui Helen Wendell, care părea să vină din partea 
stângă a craniului curierului, îi zise pe un ton plăcut 
„Domnul Hammond preferă să rămâi mai departe foarte 
atent şi disponibil pentru ultimele instrucţiuni până va 
începe ridicarea rampei pe care se află racheta.” 

În mansarda încuiată aflată la ultimul etaj al clădirii situate 
la trei mile est faţă de complexul Alpha, forma feminină 
care stătea la fereastră se mişcă deodată, ieşind din 
imobilitatea transei, ca să cerceteze cu privirea cerul 
înstelat de deasupra oraşului. O mână se ridică şi atinse 
uşor geamul ferestrei. Sticla se dizolvă de parcă ar fi fost o 
peliculă de gheaţă care se topea. 


Praful se ridică atunci când aerul rece pătrunse înăuntru. 

Barbara aşteptă, apoi se apropie de acea deschidere. 

Privirea i se îndreptă iar spre vest şi rămase acolo. Asculta. 
Miriada de sunete a oraşului se auzea clar acum. Deasupra 
lor se distingea murmurul uşor al cerului, la fiecare treizeci 
de secunde - la acea oră - a navetelor care se ridicau 
vertical din rachetoportul oraşului, îşi opreau motoarele, şi 
dispăreau în sus în noapte cu un şuierat ascuţit. Mişcă încet 
capul, urmărind schimbarea intensității sunetului. După 
aceea îl ţinu nemişcat. 

Privirea i se ridică încet spre partea nordică, urmărind un 
punct îndepărtat aflat în mişcare pe fondul nopţii, cu ochii 
îngustaţi din cauza concentrării. 

La bordul navetei de Paris, care părăsise rachetoportul cu 
câteva minute mai devreme, doctorul Gloge tocmai avea 
parte de o experienţă extrem de ciudată. În vreme ce 
moţăia, gata să adoarmă, tocmai contempla semnificaţia 
extrem de plăcută a desemnării lui la proiectul parizian al 
lui sir Hubert Roland. Apoi, dintr-o dată, avusese senzaţia 
că se trezea. 

Privise în jurul lui din ce în ce mai alarmat uitându-se în 
primul rând la omul aşezat alături. 

Individul era mare, cu o constituţie greoaie. Arăta ca un 
detectiv de la poliţie, iar Gloge ştiuse că omul acela era 
paznicul lui. Curios i se păruse faptul că era prăbuşit în 
scaun, cu capul lăsat în piept ochii închişi... Indicaţii tipice 
pentru o stare indusă de tranchilizante. 

Gloge se gândi: „De ce este adormit?” Avea convingerea 
fermă că el era cel care ar fi trebuit să doarmă, să fie în 
stare de inconştienţă. Îşi amintea foarte clar de un fel de 
mecanism - un instrument care lui îi era cu totul 
necunoscut - pe care femeia aceea blondă, Wendell, îl 
folosise ca să-i implanteze în minte un set complet de iluzii. 
Urcase de bunăvoie la bordul acelei navete. Mai mult la 
sugestia paznicului lui, inhalase cât mai mult gaz 


tranchilizant, prin masca ataşată la scaun, cât să-l ţină în 
stare de somnolenţă până ajungeau la Paris. 

În loc de asta, câteva minute după ce inhalase gazul, se 
trezise, iar tot setul de iluzii implantate îi fusese şters din 
minte! 

Trebuia să existe o explicaţie pentru toate acele 
evenimente contradictorii. 

Gândul lui se încheie acolo. O clipă mintea i se întunecă. 
Apoi simţi un val de teroare. 

De undeva o voce îi zise: „Da, doctor Gloge - există o 
explicaţie pentru toate astea!” 

Încet, în pofida tuturor semnalelor de avertizare care i se 
dăduseră în minte, dar incapabil să se opună impulsului, 
doctorul Gloge se întoarse şi privi peste umăr. În scaunul 
din spatele lui era cineva. 

Pentru o clipă, persoana i se păru total necunoscută. Dar 
după aceea ochii femeii se deschiseră. Se aţintiră asupra 
lui, cu o sclipire albastră demonică, chiar şi în penumbra 
care domnea în compartimentul navetei. 

Femeia vorbi din nou şi glasul ei era acela al Barbarei 
Ellington: „Avem o problemă, doctore. Se pare că pe 
planeta noastră se află un grup de extratereştri şi încă nu 
am 0 idee limpede de spre ceea ce fac ei aici. Asta-i prima 
noastră sarcină - să aflăm.” „Unde eşti?” rosti pe un ton 
aspru Helen Wendell. 

Mâna i se îndreptă spre partea dreaptă a mesei de lucru şi 
apăsă pe un întrerupător. Un mic ecran de vizionare se 
aprinse în partea dreaptă. Rosti iar: „John - repede!” 

În biroul interior, John Hammond se întoarse şi observă 
monitorul aprins pe masa de lucru din spatele lui. O 
secundă mai târziu asculta cuvintele care ieşeau 
rostogolindu-se, incoerente, din difuzorul telefonului din 
stânga. Se întoarse şi rosti spre profilul lui Helen, care se 
vedea pe monitorul din dreapta: „Unde anume este?” „La 
rachetoportul din Des Moines! Naveta de Paris a aterizat 
pentru reparaţii urgente. Nimeni nu pare să înţeleagă ce 


anume s-a defectat sau de ce reparaţii are nevoie. Dar 
pasagerii au fost debarcaţi şi trebuie să fie transferați într-o 
altă navetă. Arnold este în stare de şoc şi e foarte confuz. 
Ascultă-l şi tu!” „. Era şi o femeie cu el”, se auzi glasul 
curierului... Atunci, am crezut că era o pasageră care a 
coborât din navetă o dată cu noi. Acum nu mai sunt aşa de 
sigur. Dar am stat înţepenit locului şi i-am privit cum se 
îndepărtau pe coridor. Nici prin cap nu mi-a trecut să mă 
întreb ce căuta femeia aia cu Gloge, sau măcar să-i opresc, 
sau chiar să-mi pun problema unde anume au plecat.” 

Hammond răsuci butonul de volum şi reduse glasul acela 
disperat la nivelul unei şoapte. 1 se adresă lui Helen 
Wendell: „Când a aterizat naveta?” „Din ce mi-a spus 
Arnold la început”, îi răspunse Helen, „cred că acum o 
jumătate de oră! După cum a spus, nici prin cap nui-a 
trecut să ne contacteze, decât acum.” „Jumătate de oră!” 
Hammond sări în picioare. „Helen, lasă baltă tot! Vreau un 
observator deasupra planetei care să încerce să descurce 
iţele. Aş prefera să se afle sus în câteva minute.” 

Ea se întoarse să-l privească mirată. „La ce anume te 
aştepţi?” „Nu ştiu încă la ce anume trebuie să mă aştept.” 

Femeia şovăi o clipă, apoi începu: „Gardienii...” „Iot ce se 
poate face aici”, o întrerupse Hammond, „pot să realizez şi 
singur. Nu am nevoie de altcineva. Ecranele defensive de pe 
partea din nord se vor dezactiva pentru exact patruzeci de 
secunde. Gata, dă-i bătaie!” Decuplă monitorul, întinse 
mâna sub masa de lucru şi apăsă pe un alt comutator. 

În biroul din faţă, Helen Wendell rămase cu ochii lipiţi de 
ecranul gol al monitorului. Apoi sări în picioare, traversă 
grăbită biroul până la uşă, o deschise şi ieşi pe coridor. Uşa 
se închise cu zgomot în spatele ei. 

Câteva momente mai târziu, John Hammond intră în 
camera din spatele biroului său, unde zăcea Vince Strather, 
înconjurat de ecrane defensive. Hammond se duse direct la 
perete şi reduse puterea defensivă la jumătate. 


Ecranul deveni aproape invizibil, aşa că se putu uita 
câteva secunde la forma întinsă pe canapea. Întrebă cu glas 
tunător: „N-au mai fost nici un fel de schimbări interne?” 
„Niciuna în ultimele două ore”, răspunse glasul robotului 
medical prin difuzorul din perete. 

„Forma actuală este viabilă?” „Da.” „Dacă dezactivez 
ecranul o să se trezească?” „Da. Imediat” 

Hammond tăcu un minut, apoi reluă întrebările: „Ai 
calculat care ar fi efectele unei a patra injecții cu ser?” 
„Da”, răspunse glasul robotului din difuzor. 

„Care ar fi acestea, în general?” „În general”, răspunse 
maşina, „ar avea loc transformări profunde, la o rată foarte 
accelerată. Linia evoluționistă ar rămâne aceeaşi, dar la un 
nivel mult mai avansat. Forma rezultantă s-ar stabiliza după 
aproximativ douăzeci de minute. Din nou ar fi una viabilă.” 

Hammond induse putere maximă ecranelor, care se 
întunecară pe dată. 

Era prea devreme ca să ia decizia de a continua cu cea de- 
a patra doză. Poate - aşa spera - putea evita acest lucru. 

La zece şi jumătate, dinspre monitorul telefonului se auzi 
semnalul care indica o convorbire la mare distanţă. 
Hammond se întoarse să caute din priviri telecomanda de 
pe masa de lucru, apăsând simultan pe butonul de răspuns 
şi pe cel care-l ajuta să rămână nevăzut pentru cazul în 
care telefonul interlocutorului era dotat cu un monitor, apoi 
rosti: „Ascult!” 

Ecranul rămase întunecat, dar cineva păru să ofteze 
uşurat „Domnule Hammond!” Deşi glasul era nesigur, 
tremurător, îi aparţinea fără greş doctorului Gloge. 

Se auzi un semnal sonor, provenit de la unul din 
instrumentele întinse pe masa - acesta venea de la Helen 
Wendell, care se afla în acel moment într-o navă de 
observaţie deasupra Pământului şi care dădea de înţeles că 
înregistra conversaţia. 

„Doctore, unde anume te afli acum?” „Domnule 
Hammond... E ceva teribil... Creatura aceea... Barbara 


Ellington.” „Da, ştiu, te-a luat din navetă”, răspunse 
Hammond. „Unde eşti acum?” „Acasă la mine - în 
Pennsylvania.” „A venit cu tine?” „Da. Dar nu am avut ce să 
fac.” „Sigur că nu”, răspunse Hammond. „Acum a plecat?” 
„Nu ştiu unde e. Am riscat şi v-am sunat. Domnule 
Hammond, era ceva ce nu ştiam, nu-mi mai aminteam. Dar 
ea ştia sigur. Eu...” „Mai aveai ceva ser Omega în 
laboratorul de acolo?” întrebă Hammond. 

„Eu n-aş spune chiar aşa”, veni răspunsul lui Gloge. „Era o 
variantă experimentală de început - una cu impurități, care 
ar putea produce reacţii eratice, periculoase. Am crezut că 
am distrus tot stocul. Dar fiinţa asta a ştiut precis c-a mai 
rămas ceva! M-a adus aici şi m-a forţat să-i dau ceea ce mai 
aveam din ser. O cantitate destul de mică...” „Dar suficienta 
pentru o injecție standard, destul de bună pentru a patra 
doză?” conchise Hammond. 

„Da, da, suficientă pentru a patra doză.” „Şi şi-a făcut-o 
sub formă de injecție?” 

Doctorul păru să ezite, apoi răspunse cu jumătate de gură: 
„Da. Oricum, există speranţa ca, datorită impurităților, în 
locul avansării accelerate a procesului de evoluţie a 
următorului stagiu pentru ceea ce consider acum a fi o 
creatură monstruoasă, rezultatul să fie distrugerea ei 
imediată.” „Poate”, admise Hammond. „Dar de când ai 
folosit-o pe Barbara drept cobai, se pare că ştie foarte bine 
ce poate asimila şi ce nu. De aceea nici nu-mi vine să cred c- 
a făcut o greşeală tocmai acum.” „Eu...” Doctorul se poticni 
iar, dar izbuti să continue: „Domnule Hammond, acum îmi 
dau seama de enormitatea faptelor mele. Dacă vă pot ajuta 
cumva să evitaţi cele mai rele consecinţe, vă stau la 
dispoziţie fără probleme. Eu...” 

Se auzi un sunet ascuţit şi legătura se întrerupse; urmă un 
moment de linişte, apoi glasul lui Helen Wendell şopti la 
urechea lui Hammond: „Crezi că Barbara l-a lăsat să dea 
telefon şi apoi a întrerupt legătura?” „Sigur că da.” 


Helen nu mai comentă, ci rămase în aşteptare, iar 
Hammond continuă pe un ton calm: „Cred că vrea ca noi să 
ştim că vine încoace.” „Eu cred că e deja acolo”, răspunse 
Helen. „La revedere.” 

John Hammond aruncă o privire la panoul de control 
încastrat în masa de lucru, cercetând cu atenţie indicatorii 
de pe afişajul micuţ. Constată de asemenea ceva cu totul 
neaşteptat, un fel de flux de non-energie care anula energia 
din ecranele protectoare. „Helen”, rosti. „Femeia asta a 
ajuns la un stagiu mult superior nouă! Ceea ce vezi acum 
este energia care încearcă să se menţină împotriva fluxului 
de antienergie. Am citit câteva rapoarte despre aşa ceva, 
dar n-am văzut niciodată cu ochii mei.” 

Helen Wendell, cu ochii aţintiţi pe monitorul din nava de 
observaţie, care era conectat la cel din birou, nu-i răspunse. 
Un fel de furtună electronică dereglase indicatorii din josul 
ecranului; aceştia arătau că energia defensivă din jurul 
biroului şi apartamentului lui Hammond era atacată de un 
val de energie contrară care-şi modifica constant 
frecvenţa... Ecranele protectoare fiind puse la încercare 
până la limita lor de rezistenţă. 

Atacul dura de mai bine de un minut şi fiecare indicator 
ajunsese la limita superioară, menţinându-se la acest nivel. 

„John Hammond!” se auzi dinspre masa de lucru. 

Hammond se îndepărtă un pas, privind direct spre locul de 
unde se auzise glasul. 

„John Hammond”, îi şopti scaunul de alături. 

„John Hammond! John Hammond! John Hammond! John 
Hammond...” 

Numele lui se auzea din fiecare colţ al biroului, pe tonuri 
diverse, hipnotizante. Din cauza educaţiei avansate pe care 
o primise şi a condiţionării, Hammond cunoştea care era 
modelul frecvenţei şi cât de periculos putea fi. Deşi nu îl 
considera probabil, totuşi luase şi aceasta posibilitate în 
calcul, şi ca atare, acum avea la dispoziţie o sursă de 


energie din afară, instalată tocmai pentru asemenea cazuri 
disperate. 

Privi cu calm spre masa de lucru, căutând un instrument 
pe care îl pusese la îndemână, alături de toate celelalte. O 
clipă i se păru că nu era în stare să-l recunoască şi simţi 
imediat şi fiorul rece al panicii. Apoi văzu că îl ţinea în 
mână. Cu degetul mare mişcă un mic întrerupător până în 
partea de sus, îl blocă în acea poziţie, apoi aşeză 
instrumentul la loc pe masă. 

Dinspre el se simţi un fel de reacţie imediată... Nu numai 
un sunet ci şi o vibraţie, o zgâlţâire neplăcută a nervilor. 
Intensitatea acelor glasuri-fantomă scăzu la nivelul unui 
murmur înainte să dispară din birou. Glasul subţire şi 
îndepărtat al lui Helen Wendell îi străpunse timpanul ca un 
ac: „Monitorul de verificare! Pleacă!” Asta era speranţa 
amândurora. 

„Eşti sigură?” „Nu chiar.” Glasul alarmat al lui Helen îl 
scoase din starea de amorţeală care-l cuprinsese. „Ce apare 
pe monitorul tău?” „Pe moment numai o înceţoşare. Dar e 
pe cale să dispară.” „Ce s-a întâmplat?” „Cred că s-a simţit 
mai presus de noi şi şi-a zis că poate să ne calce în picioare. 
De aceea cred că tocmai a primit cel mai mare şoc din 
scurta ei viaţă de super-femeie subgalactică. Nu şi-a dat 
seama că noi îi reprezentăm pe Cei Mari.” „Crezi c-a păţit 
ceva?” „Oh, n-aş zice. Prea a aflat multe. Dar... Detaliile 
ceva mai încolo.” Hammond mai aruncă o privire spre 
monitorul de control, după care se întoarse spre camera 
alăturată şi-i deschise uşa. 

„Administrează subiectului ultima injecție!” strigă cu 
autoritate. „Confirmă!” „Cea de-a patra şi ultima injecție 
din seria Stimulării Omega va fi administrată subiectului”, 
răspunse robotul. 

„Imediat!” „Imediat” 

Glasul lui Helen ajunse iar la Hammond după ce acesta 
închise uşa şi se înapoie la masa de lucru: „De acum în orice 
clipă”, tocmai îi spunea, „antienergia va absorbi cam 


VW 


nouăzeci şi şase la suta din suprasarcină. Ceea ce înseamnă 
că aproape a ajuns să depăşească toate cele patru limite 
teoretice. A reuşit să ajungă la tine prin intermediul 
echilibrului energetic?” „A fost foarte aproape”, mărturisi 
Hammond. „Un fel de şmecherie pseudo-hipnotică bazată 
pe energie de o frecvenţă foarte înaltă, care însă n-a ţinut. 
Dar se va întoarce. Încă mai am ceva ce ea-şi doreşte!” 

Chiar în faţa lui, ecranul telefonului se aprinse din nou. 
Când răspunse, auzi iar glasul doctorului Gloge: „Am fost 
întrerupţi ceva mai devreme, domnule Hammond.” Glasul 
biologului era prea calm, prea bine controlat. 

„Ce s-a mai întâmplat?” întrebă Hammond, obosit de acea 
luptă. 

„Domnule Hammond, am analizat în fine ce este de fapt 
evoluţia. Universul este un fel de spectru. Are nevoie de 
energie în mişcare la toate nivelurile. De aceea, cei care se 
află la nivelurile superioare nu intervin direct în activităţile 
individuale ale celor aflaţi la nivelurile inferioare. Dar 
acesta este motivul pentru care supraveghează totul, 
pentru a evita eventualitatea ca o rasă să atingă punctul în 
care ar putea începe să manipuleze forţe prea mari.” 

Hammond zise deodată, foarte calm: „Barbara, dacă prin 
acest nou apel ai încercat să afli dacă te voi lăsa să intri, ei 
bine, da, te voi lăsa.” 

Urmă un moment de linişte, apoi se auzi un fel de clinchet. 
Unul dintre indicatorii afişaţi pe monitorul de control pâlpâi 
o clipă. Apoi un altul, într-o alta secţiune. 

„Ce se petrece acolo?” întrebă Helen îngrijorată. 

Hammond îi răspunse: „O să treacă prin ecrane cu 
permisiunea mea.” „Nu crezi că trebuie să fie vreo 
şmecherie la mijloc?” „Oarecum. Dintr-un motiv 
necunoscut, nu s-a lăsat să atingă acel punct final, teoretic, 
al evoluţiei parcurse într-un milion de ani de pe scara 
dezvoltării pe care a întocmit-o doctorul Gloge. Va ajunge şi 
acolo, dar puţin mai târziu.” „Şi tu chiar vrei s-o laşi să 
intre, crezând în aşa ceva?” „Sigur că da.” 


Helen nu-i mai răspunse. 

Un minut se scurse într-o linişte totală. Hammond se mută 
în aşa fel încât să fie cu faţa spre uşă, şi la câţiva paşi 
depărtare de panoul de control şi toate celelalte 
instrumente de pe masa de lucru, după care rămase în 
aşteptare. 

În colţul monitorului de control se aprinse o luminiţă roşie. 
Ceva intrase în biroul din faţă. 

Liniştea grea continuă alte câteva secunde. Apoi, pe 
podeaua dură din capătul holului, Hammond auzi paşi. 

Nu ar fi putut spune la ce anume se aşteptase... Dar cu 
siguranţă nu la ceva atât de comun precum zgomotul făcut 
de pantofii cu tocuri înalte ai unei femei care venea cu paşi 
grăbiţi spre uşa biroului interior. 

Apăru deodată în prag, se opri acolo şi se uită la el. 
Hammond păstră tăcerea. Toate indicaţiile de suprafaţă 
sugerau că era aceeaşi Barbara Ellington pe care o văzuse 
cu o zi înainte, aşezată pe fotoliul din biroul doctorului 
Gloge. Nu se schimbase nimic în felul în care arăta, sau cum 
era îmbrăcată; până şi poşeta maro pe care o ţinea în mână 
părea să fie aceeaşi. În afara aerului de vitalitate radiantă, 
a posturii sigure, a inteligenţei înscrise pe faţa, rămăsese în 
esenţă aceeaşi fată înaltă şi stângace care lucrase în biroul 
exterior în jur de două săptămâni. 

Poate tocmai din acest motiv Hammond se gândi că 
trebuia să fie o fantomă! Nu o halucinație; acum era bine 
protejat contra oricărei încercări de a-i fi influenţată 
mintea, datorită barierelor care s-ar fi dezactivat numai în 
momentul morţii lui. Fiinţa aceea din uşă era foarte reală. 
Instrumentele din birou aşa o înregistrau. Dar era o formă 
creată special pentru acea întâlnire - nu adevărata Barbara 
Ellington, aşa cum era ea în acel moment. 

Era prea nesigur ca să presupună care fusese de fapt 
intenţia ei. Poate că fusese proiectată special ca să-l 
dezechilibreze şi să-l facă să lase deoparte orice precauţie. 


Femeia-fantomă intră în cameră şi privi în jur zâmbind. 
Hammond îşi dădu seama atunci că nu se înşelase. 
Împreună cu forma de femeie mai intrase şi altceva... Ceva 
opresiv, ceva care-i dădea fiori; un fel de căldură, un soi de 
putere concentrată. 

Ochii albaştri care străluceau de curiozitate se întoarseră 
spre el, iar zâmbetul deveni mai larg. „Va trebui să verific 
de ce mai eşti încă aici”, îi zise pe un ton arogant, „Aşa că, 
apără-te!” 

Nu se auzi nici un sunet dar un nor de lumină albă umplu 
spaţiul dintre ei, îi înconjură şi apoi dispăru, sclipi o clipă şi 
dispăru iar. Amândoi rămăseseră nemişcaţi, privindu-se 
unul pe celălalt în încăpere nu se schimbase nimic. 

„Excelent!” rosti femeia. „Misterul ascuns în spatele tău a 
început să se risipească. Acum ştiu care este nivelul rasei 
tale, John Hammond. Ştiinţa ei nu ar fi putut să controleze 
energiile de ordinul celor care te apără mintal şi fizic aici!” 
„Irebuie să existe şi alte indicii că, la nevoie, ţi s-a permis să 
foloseşti mecanisme create de fiinţe mult superioare ţie - 
aparate pe care tu însuţi nu le înţelegi. Şi unde aş putea 
găsi asemenea aparate sofisticate în clipa asta? Cred că 
aici!” 

Se întoarse spre uşa camerei alăturate, făcu trei paşi şi se 
opri. Un fel de ceaţă rozalie apăruse în faţa uşii şi a 
porţiunilor înconjurătoare de perete şi podea. „Da”, rosti 
ea. „Provine din aceeaşi sursă! lar aici...” 

Se întoarse, se îndreptă repede spre panoul de control 
încastrat în masa de lucru şi îl verifică. Acum şi el era 
învăluit într-o ceaţă roz. „Cele trei puncte pe care le 
consideri vitale!” încuviinţă ea. „Tu însuţi, fiinţa din cealaltă 
cameră şi acest panou prin care poţi controla secţia. Ai fi în 
stare să le păzeşti chiar şi dacă ai fi nevoit să dezvălui un 
secreție care altfel nu l-ai da în vileag sub nici o formă. Cred 
că acum a sosit momentul să facem schimb de informaţii.” 

Se întoarse spre Hammond şi se opri în faţa lui. „Ştii, John 
Hammond, am descoperit dintr-o dată că specia ta nu 


aparţine acestei planete. Ba mai mult este superioară 
oamenilor de pe Pământ dar nu aşa de dezvoltată încât să-ţi 
permită să explici de ce te afli aici. Ai o organizaţie destul 
de mare în lumea asta. Dar una destul de ciudată. Nu pare 
să servească unui scop destinat cuceririi sau exploatării... 
Dar să lăsăm chestiunea deoparte. Nu încerca să-mi explici. 
Nu contează. Va trebui să eliberezi masculul uman care a 
primit cele patru doze de ser o dată cu mine. După care, tu 
şi ceilalţi membri ai rasei tale veţi pleca urgent de pe 
această planetă. Nu mai avem nevoie de serviciile voastre!” 

Hammond scutură din cap. „Poate că ne vei forţa să 
plecăm de aici”, îi zise, „dar asta ar transforma Pământul 
într-o zonă de pericol activ. Marii Galactici, pe care îi 
reprezint au rase care îndeplinesc toate sarcinile de ordin 
militar. Nu cred că ar fi în avantajul tău dacă o astfel de 
trupă de elită ar ocupa sau ar băga Pământul în carantină, 
ca să se asigure că rasa de sămânță de aici va fi în 
continuare supravegheată aşa cum trebuie.” 

John Hammond”, rosti forma-femeie, „fie că Marii Galactici 
vor trimite rasele de militari pe Pământ, fie că vor veni aici 
chiar ei, pe mine nu are de ce să mă intereseze. Deşi nu ar 
fi deloc înţelept din partea lor să procedeze astfel. În numai 
câteva ore de acum încolo, serul Omega va fi disponibil în 
cantităţi nelimitate. În numai câteva zile, fiecare bărbat, 
femeie şi copil de pe Pământ va fi trecut prin întreaga 
secvenţă evoluționistă. Crezi că noua formă de umanitate 
de pe lumea asta va mai avea nevoie de vreun fel de 
supraveghere din partea altor rase?” „Serul Omega nu va 
mai fi folosit vreodată din nou”, răspunse Hammond. „O să- 
ţi arăt de ce.” 

„„„Hammond se întoarse şi se îndreptă spre panoul de 
control de pe masa de lucru. Ceaţa roz se risipi în 
apropierea lui şi reapăru în spate. Imediat ce el apăsă pe un 
buton, câmpul protector se dezactivă. Se îndepărtă de 
cutie. 


„Câmpurile de energie care nu-ţi permiteau accesul au 
fost dezactivate”, îi zise. „Într-o clipă se va deschide şi uşa. 
Ca atare, vezi tu singură - barierele au dispărut” 

Cu excepţia ochilor strălucitori, chipul ei semăna cu o 
mască rece. Hammond se gândea că ea ştia deja ce anume 
se afla acolo. Cu toate astea, forma-femeie se întoarse, se 
îndreptă spre uşa deschisă şi rămase în prag, privind în 
încăpere. Hammond se mută într-o parte a mesei de lucru, 
de unde putea privi peste umărul ei... 

Paravanul energetic care înconjurase canapeaua 
dispăruse. Fiinţa întunecată de pe canapea tocmai se ridica. 
Scutură ameţită din cap, se răsuci şi se ridică în patru labe. 

Ochii negri imenşi se îndreptară o clipă spre ei; fiinţa se 
îndreptă şi se ridică cât era de lungă... 

Atingând aproape treizeci şi cinci de centimetri în 
înălţime! Se clătina nesigură pe marginea canapelei - o 
siluetă păroasă, cu un cap de spiriduş, cu gură largă şi ochi 
mari. 

În vreme ce se uita spre ei, în ochi i se aprinse un fel de 
licăr de recunoaştere. Gura se deschise. Un glas subţire, 
behăit, răsună în încăpere: „Bar - ba - ra!” 

Femeia se răsuci cu spatele. Nu mai arunca nici o privire 
spre fiinţa grotescă de pe canapea. Pe buze îi apăruse un 
surâs straniu atunci când îl privi pe Hammond. „În regulă”, 
îi zise, „aici dispare şi ultima punte pe care o mai aveam cu 
Pământul. Accept ceea ce mi-ai spus. Am înţeles că serul 
Omega este o descoperire unică, ce nu a mai apărut nicăieri 
în altă parte în galaxie.” „Nu este întocmai adevărat”, rosti 
Hammond. 

Femeia dădu din cap spre camera alăturată... Atunci poate 
poţi să-mi spui ce anume n-a mers.” 

Hammond îi destăinui teoria cu dublu sens a lui Gloge: că 
la acel stadiu al evoluţiei umane, rămâneau deschise mai 
multe posibilităţi de dezvoltare şi că, aparent, serul stimula 
una dintre căile posibile, şi de aceea, din cauza legilor 


naturale, urma numai acea singură linie pe care o apucase 
de la bun început. 

În vreme ce vorbea, o privea cu atenţie şi se gândea: 
„Problema nu s-a rezolvat încă. Ce o să ne facem cu ea?” Şi 
apoi şi alternativa: „Oare ceea ce am intuit despre rolul pe 
care l-a avut de jucat este corect?” 

Simţi o forţă incredibilă, o forţă palpabilă, reală. Se 
scurgea dinspre ea într-un flux stabil. 

Continuă încordat „Marii Galactici, de câte ori şi-au 
plantat sămânţa pe vreo planetă, nu au intervenit niciodată 
în caracteristicile de bază ale variatelor rase care trăiau 
acolo. Şi-au intercalat propriul lor pachet de gene selectate 
cu cele ale oamenilor respectivi, grefându-le direct în mii de 
bărbaţi şi femei de pe fiecare continent existent. În vreme 
ce generaţiile trec, pachetul lor de gene se amestecă cu 
cele native ale oamenilor de pe planetă. Se pare că serul 
Omega stimulează tocmai un astfel de amestec şi îi duce 
dezvoltarea mai departe, cât de departe este posibil, ceea 
ce, din cauza factorului de singularitate, conduce de regulă 
într-o fundătură.” „Factorul de singularitate.?” Avea un ton 
întrebător. 

„„„Oamenii, răspunsese mai departe Hammond, se năşteau 
din uniunea dintre un bărbat şi o femeie. Nici o persoană 
nu avea mai mult de o porţiune a genelor părinteşti. O dată 
cu trecerea timpului, apăreau interacţiunile şi amestecul 
dintre toate genele, iar rasa progresa tocmai datorită 
acestora, a milioanelor de posibilităţi. 

În Vince, doar un singur asemenea pachet de gene 
amestecate fusese ales şi dus până în ultimul stadiu al 
dezvoltării de Stimularea Omega repetată - dar, desigur, 
acest pachet specific avusese posibilităţi strict limitate, aşa 
cum se întâmpla întotdeauna atunci când o singură 
persoană era împerecheată cu ea însăşi - factorul 
singularităţii. 

lar exact acest lucru se petrecuse cu Vince şi cu ea. Erau 
produsele celei mai fantastice încrucişări singulare 


încercate vreodată - viaţa care continuase să existe dusă 
mai departe pe scara evoluţiei printr-o singură linie de 
sânge, un soi de incest condus până la sterilitatea finală, 
ceva fantastic, interesant, nebunesc. 

„Le înşeli”, îi zise încet forma-femeie. „Nu sunt o 
ciudăţenie. Ceea ce s-a petrecut aici este şi mai improbabil 
decât m-am aşteptat. În mine, a fost stimulat tocmai 
pachetul de gene din sămânţa galactică. Acum înţeleg ce 
anume am contactat acolo, în spaţiu. Pe unul dintre ei. Care 
a înţeles instantaneu.” 

Rămase tăcută o clipă, apoi adăugă: „Încă o întrebare, 
John Hammond. Omega este un termen neobişnuit. Ce 
anume înseamnă?” „. Când omul ajunge să fie una cu 
absolutul, acesta este Punctul Omega.” 

Lui Hammond i se păru că, în vreme ce termina de vorbit, 
femeia-formă părea să devină mai mică, să se îndepărteze 
de el. Sau poate că el era cel care se îndepărta de ea? Nu 
numai de ea, ci de tot - alunecând mai departe, nu în sens 
spaţial, dar, într-un mod ciudat departe de realitatea 
întregului univers? Se gândi în treacăt că era o experienţă 
alarmantă, tulburătoare. Apoi gândul fu dat uitării. 

„Se întâmplă ceva”, auzi glasul ei. „În fiinţa aceea mititică 
din spatele uşii, procesul evoluționist stârnit de serul 
Omega s-a încheiat, în felul lui. În mine nu este complet. 
Completarea lui depinde de altcineva. Fiinţa aceea pe care 
am contactat-o...” 

Deodată femeia-formă se arătă extrem de surescitată. 
„Domnule Hammond, ceea ce ai spus despre faptul că 
oamenii se nasc dintr-un bărbat şi o femeie are un sens 
mult mai larg, mai profund. Când bărbatul potrivit, alături 
de femeia potrivită, ajung la uniune, ating simultan 
împlinirea şi expansiunea finală a fiinţei lor. Asta este 
adevărata completare.” 

Întreaga ei atitudine se schimbase. Privea în sus, de parcă 
ar fi văzut ceva. „William Leigh”, rosti pe un ton răspicat, 
„ai vreun ultim mesaj pentru John Hammond?” Urmară 


câteva clipe de tăcere. Apoi încuviinţă din cap. Se întoarse 
spre Hammond şi zise: „Nu vrei să ne urezi toate cele bune, 
la amândoi?” „Are nevoie de mine. Pentru asta?” „Asta este 
bariera finală. Emoţiile tale, tulburarea pe care o simţi.” 

„.„„Hammond inspiră profund, ca pentru a-şi face curaj, 
după care rosti foarte serios: „Barbara”, îi zise, „ţie şi lui 
William Leigh vă doresc... O căsnicie perfectă.” 

Nu era nicăieri, nici nu exista. Impresii noi stârnite de 
cuvinte, impresii noi activate de gânduri îl potopiră deodată 
asemeni unei ploi torențiale. 

Impresiile de dinainte începuseră să capete o formă. Avea 
senzaţia că trecuse multă vreme. Se afla în cămăruţa mică 
de lângă biroul lui, privind la tânărul înalt şi roşcat care era 
aşezat pe marginea canapelei, şi-şi ţinea capul în palme din 
cauza ameţelii. 

„Ai început să-ţi mai revii, Vince?” se trezi Hammond 
întrebând. 

Vince Strather privea nesigur în jur în vreme ce-şi pipăia 
mâneca sfâşiată a hainei. „Cred că da, domnule Hammond”, 
murmură. „Eu... Ce anume s-a întâmplat?” „În seara asta ai 
plecat la o plimbare cu maşina”, începu Hammond să-i 
explice, „împreună cu o fată pe nume Barbara Ellington. 
Amândoi eraţi băuţi. Ea conducea... cu viteză excesivă. 
Maşina a ieşit din şosea după ce a sărit de pe marginea ei şi 
s-a răsturnat, rostogolindu-se de câteva ori. Martorii la 
accident au reuşit să te scoată din maşină şi să te ducă în 
siguranţă cu câteva minute înainte să explodeze. Fata era 
deja moartă. Nici n-au încercat să-i scoată corpul. Când 
poliţia m-a informat de accident, le-am spus să te aducă 
aici, la Institut.” 

În vreme ce vorbea, realiza stupefiat că fiecare cuvânt pe 
cărei rostea era adevărat. Accidentul chiar se petrecuse 
târziu în seara aceea, exact aşa cum îl descrisese. 

„Ei bine...” începu Vince. Se întrerupse, oftă cu tristeţe şi 
scutură din cap. „Barbara era o fată tare ciudată. Sălbatică! 


Ţineam foarte mult la ea la început. În ultima vreme am tot 
încercat să rup relaţia dintre noi, domnule Hammond.” 

Hammond avea impresia că se petrecuse ceva mult mai 
important. Automat privi în spate spre birou la semnalul pe 
care-l emitea telefonul particular. 

„Scuză-mă”, îi zise lui Vince. 

Atunci când acceptă apelul, pe ecranul telefonului apăru 
chipul lui Helen Wendell. Îi zâmbi încordată şi întrebă; 
„Cum se simte Strather?” 

Hammond nu răspunse pe loc. Aşa cum o privea, simţea 
cum îl trec fiori reci precum gheaţa. Helen era la masa ei de 
lucru, din biroul alăturat. Nu se afla într-o navă de 
observaţie din afara atmosferei. 

Se auzi rostind: „E bine. Şocul emoţional e minim... Dar tu 
cum te simţi?” „Sunt încă tulburată de moartea Barbarei”, 
admise Helen. „Dar acum îl am la telefon pe doctorul Gloge. 
E nerăbdător să discute cu tine.” 

Hammond răspunse pe loc: „Foarte bine, fă-mi legătura cu 
el.” „Domnule Hammond”, se auzi o clipă mai târziu glasul 
lui Gloge, „am sunat în legătură cu proiectul Stimularea 
Punctul Omega. Am revăzut toate notele şi concluziile 
adunate de-a lungul acestui experiment şi sunt convins că 
veţi înţelege pericolele extraordinare care ar putea rezulta 
dacă detaliile ajung să fie cunoscute. Sper că sunteţi de 
acord ca acest proiect să se încheie imediat iar toate 
dosarele şi rapoartele referitoare la el să fie distruse pe 
loc.” 

După ce încheie convorbirea, Hammond rămase o vreme 
nemişcat în faţa mesei de lucru. 

Deci acea parte a problemei fusese deja rezolvată! 
Ultimele urme ale serului Omega erau şterse şi vor mai 
rămâne doar în mintea lui. 

Dar pentru câtă vreme? Probabil că nu mai mult de două 
sau trei ore, decise John Hammond. Amintirile şi imaginile 
începuseră să pălească; avea sentimentul că porţiuni întregi 
din ele dispăruseră deja. Iar cele rămase, aşa nesigure cum 


erau... Aveau să fie smulse la rândul lor, ca de un vânt 
puternic. 

Dar nu avea nici un fel de obiecţii, îşi zise Hammond 
singur. Văzuse pe unul dintre Cei Mari şi nu era o amintire 
care să-i facă bine unui om inferior. 

Cumva, durea prea mult să te ştii atât de înapoiat. 

Probabil că dormise. Pentru că se trezi deodată. Se simţea 
vag nedumerit, pentru un motiv pe care nu-l înţelegea. 

Helen intră în birou, cu un zâmbet larg pe buze. „Nu crezi 
c-ar fi timpul să punem punct în seara asta? Iar lucrezi prea 
multe ore.” „Ai dreptate”, admise Hammond. 

Se ridică şi se duse în cămăruţa de alături ca să-i spună lui 
Vince Strather că putea pleca acasă. 

ŞI CANALELE DE ABILITATE DESCHISE. TOATE CELE 
143 DE PERCEPŢII LA MAXIMUM. 

REABILITAREA COEFICIENTULUI DE INTELIGENŢĂ 
10000 COMPLETĂ 

Epilog 

Pe luna lui Jupiter, Europa... 

Pe masa de lucru a Autorităţii Portuare era aruncat 
raportul cu privire la boala ciudată care afectase 193 de 
persoane. Printre alte informaţii, în raport se mai scria: 

S-a constatat că toţi aceşti oameni au profitat în ultimii 
cincisprezece ani de Steve Hanardy. Mare parte din venitul 
pe care acesta l-a scos an de an cu nava de mărfuri (tip 
ECTON-66) a folosit la dezvoltarea afacerilor înfloritoare 
conduse de persoanele mai sus menţionate. Astfel, fiecare 
individ care a ajuns la un grad de securitate mulţumitor s-a 
descotorosit în cele din urmă de binefăcătorul lui. Deşi 
mulţi dintre cei pe care i-a ajutat s-au îmbogăţit peste 
măsură, Hanardy a continuat să se mulţumească cu acelaşi 
venit modest. 

Cei care au fost bolnavi au început să-şi revină, şi 
majoritatea par să fie foarte mulţumiţi. Mai mult, unul 
dintre aceşti oameni chiar mi-a spus că a avut un vis în care 


plătea o datorie îmbolnăvindu-se şi că astfel s-a simţit 
extrem de uşurat. 

De asemenea, se zvoneşte că Hanardy s-ar fi căsătorit cu 
fiica profesorului Ungarn. Dar să acceptăm aşa ceva ar fi ca 
şi cum tot ce s-a întâmplat n-a fost altceva decât un simplu 
fundal pentru o poveste de dragoste. 

Prefer să ignor acest zvon şi să spun numai că nu se ştie 
exact unde anume se află Hanardy în acest moment. 


SFÂRŞIT