A. E. Van Vogt — Cartea lui van Vogt

A. E. VAN VOGI 


A. E. VAN VOGI 


CARIEA LUI VAN VOGI 


CUPRINS: 

OROLOGIUL TIMPULUI. 
MĂRTURISIREA. 

ŞOBOLANUL ŞI ŞARPELE. 
BARBARUL. 

SUROGAT ETERN. 

UN RÂS NEBUN. 

PIERDUT: CINCIZECI DE SORI. 


OROLOGIUL TIMPULUI 

— Căsătoria este o instituţie sacră, spunea Terry Maynard, 
ori de câte ori era în vervă. Ştiu prea bine ce spun. Am fost 
căsătorit de două ori: prima dată, de mult, în 1905, şi apoi 
în 1967. Un asemenea interval de timp între două căsătorii 
îţi dă posibilitatea să judeci corect. Şi spunând aceste 
vorbe, se uita cu drag la nevasta lui, Joan. Numai că, în 
seara aceea, ca niciodată, ea oftă, îşi aprinse o ţigară, se 
lăsă pe spătarul scaunului şi murmură: 

— Terry, copil fără minte ce eşti, iar o iei de la capăt... Apoi 
sorbi din cocteil, privi roată, cu ochii ei de un albastru 
limpede, pe toţi musafirii de faţă, şi zise: 

— Terry e pe punctul să vă spună povestea iubirii noastre. 
Dacă aţi mai auzit-o, poftiţi în sufragerie unde găsiţi 
sandvişuri şi tot ce vă mai pofteşte inima. 

Doi bărbaţi şi o femeie se ridicară şi ieşiră din cameră. 

Terry strigă în urma lor: 

— Oamenii au râs de bomba atomică până în clipa când le- 
a căzut în cap. Mai devreme sau mai târziu, cineva o să 
descopere că povestea mea nu e doar o poveste şi atât. 


Ceea ce am să vă spun s-a întâmplat în realitate şi, la urma 
urmei, i s-ar putea întâmpla oricăruia dintre voi. Când mă 
gândesc la ucigătoarea lume a posibilului, bomba atomică 
mi se pare un soi de feştilă fumegândă... 

Un bărbat din grupul care rămăsese de faţă întrebă, pe un 
ton nedumerit: 

— E ceva ce eu nu înţeleg. Ce legătură este între prima ta 
căsătorie, cea din 1905, şi bomba atomică? Dacă lăsăm 
deoparte eventuala supărare pe care ar putea să o simtă 
fermecătoarea ta soţie la gândul că n-a avut cum să-şi înfigă 
gheruţele în frumoasa piele a fostei ei rivale... 

— Domnule - răspunse Terry - ia seama cum şi ce vorbeşti 
despre fosta mea soţie, odihnească-se în pace! 

— Odihna n-o s-o cunoască niciodată! Am eu grijă de asta, 
spuse Joan Maynard. 

Se instală apoi mai confortabil în scaun şi adăugă, cu 
vocea caldă: 

— Povesteşte, dragul meu. 

Şi soţul ei începu să-şi depene povestea: 

— Când aveam zece ani, mă fascina pendula cea mare din 
hol. O s-o vedeţi, la plecare. Într-o bună zi, am deschis uşiţa 
de jos şi mă jucam cu pendulul. Atunci, am văzut că pe el 
erau scrise nişte numere. Primul se afla la capătul de sus al 
tijei şi era 1840. Şi tot aşa, câte un număr, până jos. Ultimul 
era 1970. Eram în 1950 şi îmi amintesc că am fost surprins 
de un lucru: micul indicator de pe greutatea transparentă 
era fixat în dreptul numărului 1950. Mi-am zis atunci, în 
gândul meu, că tocmai descoperisem ceva esenţial despre 
felul cum funcţiona orologiul. După ce a trecut primul val de 
bucurie, am început, bineînţeles, să mişc greutatea de colo 
colo şi îmi amintesc că am urcat-o până în dreptul cifrei 
1891. În acel moment, m-a cuprins o vrajă ameţitoare. 
Greutatea mi-a scăpat din mână şi am alunecat pe podea. 
Mă simţeam rău. Când am deschis ochii, am zărit o femeie 
tare ciudată, iar în jurul meu totul era schimbat. Vreau să 
spun mobila şi aranjamentul lucrurilor în casă, căci, de fapt, 


mă aflam în acelaşi loc. Casa aparţinea familiei noastre de o 
sută şi mai bine de ani. Dar nu eram decât un biet copil de 
zece ani şi m-a cuprins spaima, mai ales când am văzut-o pe 
femeia aceea. Avea cam la patruzeci de ani. Purta o fustă 
lungă şi demodată iar buzele i se făcuseră subţiri ca aţa, de 
mânioasă ce era. În mână avea un băț. În timp ce eu abia 
mă ridicam, încă nesigur pe picioare, ea începu să 
vorbească: 

— Joe Maynard, de câte ori ţi-am spus să nu te apropii de 
ceasul ăsta? 

Când am auzit-o că-mi spune Joe, am înlemnit. Pe atunci, 
încă nu ştiam că numele bunicului meu fusese Joseph. Şi 
mai era ceva ce m-a uimit peste măsură: accentul cu care 
vorbea femeia. Exprimarea era cât se poate de precisă, dar 
n-aş putea s-o redau exact şi în amănunt. Al treilea lucru, 
care m-a paralizat, a fost constatarea că figura ei, pe 
măsură ce mă uitam mai bine, începea să mi se pară 
oarecum cunoscută. Era chipul străbunicii mele, al cărei 
portret atârna pe un perete, în biroul tatălui meu. 

„Pac!” şi băţul m-a pocnit peste picior... Am tulit-o către 
uşă, trecând uşor pe lângă ea şi ţipând ca din gură de 
şarpe. Am mai auzit-o cum striga după mine: 

— Joe Maynard, o să vezi tu ce te aşteaptă când s-o 
întoarce acasă taică-tu! 

Ajuns afară, am păşit în plin tărâm al fanteziei: în lumea 
simplă a unui orăşel de la sfârşitul veacului trecut. Un câine 
a început să latre şi s-a luat după mine. Trotuarele erau de 
lemn iar pe străzi galopau cai. Eu crescusem înconjurat de 
automobile somptuoase şi călătorisem cu autobuzul. Nu 
puteam accepta schimbarea. Următoarele ceasuri mi s-au 
şters complet din minte. Ştiu doar că, la un moment dat, s-a 
întunecat şi m-am strecurat înapoi spre casa cea mare. Prin 
singura fereastră luminată, am tras cu ochiul în sufragerie. 
N-am să uit cât oi trăi scena pe care am văzut-o atunci. 
Străbunicul şi străbunica mea stăteau la masă şi alături de 
ei se afla un băiat de vârsta mea. Copilul acela îmi semăna 


leit. Numai că părea atât de înfricoşat cum eu sper să nu fiu 
vreodată. Străbunicul tocmai vorbea. Era atât de furios 
încât auzeam limpede vorbă cu vorbă, prin geam: 

— Asta-i prea de tot. Cu alte cuvinte o faci mincinoasă pe 
propria ta mamă. Am eu grijă de tine, după-masă. 

Mi-am dat seama că Joe o păţise, din pricina mea. Pentru 
mine însă, singurul lucru cu adevărat important era faptul 
că niciunul din ei nu se afla în hol, lângă pendulă. M-am 
furişat în casă, tremurând, fără să ştiu exact ce am să fac în 
continuare. M-am apropiat de ceas, în vârful picioarelor, am 
deschis uşiţa de jos şi am reaşezat greutatea în dreptul lui 
1950. Am acţionat ca un automat. Eram înmărmurit de 
spaimă. 

Următorul lucru de care îmi amintesc este vocea cuiva, 
care ţipa la mine. O voce cunoscută. Când m-am uitat, l-am 
văzut pe tata. 

— Ticălos mic ce eşti, - striga el - cred că ţi-am spus foarte 
clar să nu te apropii de ceasul ăsta! 

Pentru prima dată, bătaia a fost o adevărată uşurare. De 
atunci şi până la sfârşitul copilăriei mele nu m-am mai dus 
în preajma orologiului. E drept că am îndrăznit, la un 
moment dat, să pun câteva întrebări prudente despre 
strămoşii mei. Tata s-a arătat foarte rezervat. Ori de câte 
ori îl întrebam câte ceva, se uita în gol şi spunea: 

— În anii copilăriei mele, s-au petrecut lucruri pe care nici 
eu nu le înţeleg, băiete. Într-o bună zi, o să-ţi povestesc 
totul. 

S-a prăpădit pe neaşteptate, de pe urma unei pneumonii, 
când eu împlinisem treisprezece ani. A fost un mare şoc 
financiar şi emoţional. Mama a fost nevoită să vândă, 
printre alte lucruri, şi vechea pendulă. Aveam intenţia să 
transformăm casa într-o pensiune, ca să putem supravieţui, 
când, pe neaşteptate, dezvoltarea industrială a oraşului a 
sporit valoarea unui teren pe care-l aveam într-un alt 
cartier. Mă tot gândisem la bătrânul orologiu şi la 
experienţa pe care o trăisem dar au intervenit altele: anii 


de colegiu, apoi şederea în Vietnam - acolo am fost ceva ce 
s-ar putea numi un funcţionar glorios, cu gradul de căpitan 
- şi n-am avut cum să caut ceasul mai devreme de începutul 
anului 1966. l-am dat de urmă cu ajutorul misitului care-l 
cumpărase de la noi şi am plătit de trei ori mai mult decât 
luasem pe el. Dar ştiam că merită. 

Greutatea alunecase până în dreptul numărului 1966. 
Coincidenţa m-a făcut să tresar. Apoi, a apărut ceva şi mai 
interesant. În partea de jos a pendulei, am găsit o comoară, 
ascunsă sub tăblie: jurnalul bunicului meu. Prima 
însemnare era datată 18 mai 1904. Stând în genunchi, cu 
jurnalul bunicului în mână, m-am hotărât să fac o încercare. 
Oare experienţa pe care o trăisem în copilărie fusese reală 
sau doar o simplă nălucire? Nu m-am dus cu gândul, atunci, 
chiar la data notată la începutul jurnalului. Cu toate astea, 
cu un gest firesc, am pus greutatea în dreptul lui 1904. În 
ultima clipă, ca măsură de precauţie, am înşfăcat greutatea 
de cristal. La atingerea ei, m-a cuprins un val de căldură şi 
am avut senzaţia clară că bucata aceea de cristal vibrează. 
De data asta, n-am mai simţit nici un fel de ameţeală. Cu un 
uşor sentiment de umilinţă, tocmai eram pe punctul să 
renunţ, când am privit mai atent în jur. Holul era aranjat 
altfel decât îl ştiam. Covoarele aveau culori mai stinse, 
grelele draperii demodate erau făcute dintr-o catifea de 
culoare întunecată. Inima îmi bătea cu putere. Mă îngrijora 
gândul că am să fiu găsit acolo şi n-am să fiu în stare să ofer 
nici o explicaţie. Totuşi, după câteva clipe, mi-am dat seama 
că, în casă, domnea o linişte deplină. Nu se auzeau decât 
bătăile ceasului. M-am ridicat. Vedeam totul cu ochii mei şi, 
cu toate astea, nu-mi venea deloc să cred că minunea se 
petrecuse din nou. 

Am ieşit apoi în oraş şi am constatat că lucrurile 
evoluaseră, de la prima mea experienţă. Nu foarte mult, ce- 
i drept... era, totuşi, abia începutul veacului nostru. În 
curţile din spatele caselor se zăreau vaci şi coteţe pentru 
păsări. Nu prea departe, se vedea întinderea preeriei. 


Adevărata dezvoltare încă nu începuse şi nici un semn nu 
prevestea oraşul de astăzi. După toate probabilitățile, era 
anul 1904. Plutind pe un nor de emoţii contradictorii, am 
început să mă plimb de-a lungul trotuarului de lemn. Am 
trecut pe lângă câţiva oameni, mai întâi un bărbat, apoi o 
femeie... S-au uitat la mine cu o privire plină de uimire. 
Acum sunt conştient de asta, dar atunci abia dacă i-am 
băgat în seamă. N-am coborât cu picioarele pe pământ 
decât în clipa când m-am întâlnit cu două doamne care 
veneau din direcţie opusă, pe acelaşi îngust trotuar de 
lemn. Abia atunci mi-am dat seama că aveam în faţa ochilor, 
în carne şi oase, persoane care trăiseră la începutul 
secolului. Purtau fuste lungi până în pământ, care foşneau 
la fiecare pas. Era o zi caldă, dar se vede treaba că, mai 
devreme, plouase. Se zăreau urme de noroi pe tivul 
fustelor. 

Cea mai în vârstă dintre doamne m-a privit şi a zis: 

— Ia te uită! Joseph Maynard! Deci, până la urmă, ai sosit 
la timp ca să fii de faţă la înmormântarea bietei tale 
mame... De pe ce meleaguri ţi-ai luat hainele astea ciudate? 

Fata n-a rostit o vorbă. Se uita la mine şi atât. 

Eram pe punctul să spun că eu nu eram Joseph Maynard, 
dar mi-am dat seama că n-ar fi fost deloc înţelept. Pe urmă, 
mai era şi însemnarea pe care bunicul o făcuse în jurnal, în 
ziua de 18 mai. Mi-o aduceam aminte perfect: „M-am 
întâlnit cu doamna Caldwell şi cu fiica ei, Marietta, pe 
stradă. Nu-i venea să creadă că m-am întors acasă, să asist 
la înmormântare.” 

Un gând mi-a străbătut mintea cu iuţeala fulgerului, 
lăsându-mă buimac şi, totuşi, indiferent. Dacă asta era 
doamna Caldwell şi cealaltă fata ei, dacă asta era întâlnirea 
cu pricina, atunci... 

Doamna Caldwell tocmai mi se adresa: 

— Joseph Maynard, aş vrea să ţi-o prezint pe fiica mea, 
Marietta. Tocmai vorbeam cu ea despre înmormântare, nu-i 
aşa, iubita mea? 


Fata continua să se uite la mine. 

— Chiar aşa, mamă? zise ea. 

— Bineînţeles că despre asta discutam. Nu-ţi aminteşti? 
Doamna Caldwell părea enervată. Marietta şi cu mine o să 
venim mâine la înmormântare, a continuat ea, grăbită. 

— Parcă spuneai că urma să mergem la ferma familiei 
Jones, spuse Marietta, pe un ton foarte liniştit. 

— Marietta, cum poţi să spui aşa ceva? Era vorba de 
programul nostru de poimâine. Dacă am făcut, totuşi, vreun 
aranjament de felul ăsta, va trebui să-l schimbăm. 

Părea, din nou, stăpână pe situaţie. 

— Am fost întotdeauna în relaţii prieteneşti cu mama 
dumitale, domnule Maynard, nu-i aşa, Marietta? mai spuse 
ea, pe un ton plin de înţelesuri. 

— Mie mi-a fost totdeauna dragă, răspunse Marietta, şi 
abia dacă se simţise accentul pe care-l pusese pe cuvântul 
mie. 

— Atunci, ne vedem mâine la biserică, la ora două, zise 
iute doamna Caldwell. Hai să mergem, Marietta. 

M-am dat la o parte, să le las să treacă, şi am luat-o iar 
spre casă. Am cercetat toate camerele, neştiind dacă voi da 
sau nu peste trupul neînsufleţit, dar am constatat că fusese 
ridicat de acasă. 

Începeam să am un sentiment de vinovăţie. Propria mea 
mamă murise în 1963, când eu eram departe, în Vietnam. 
Avocatul familiei fusese cel care se ocupase de 
înmormântare. Mi se întâmplase adesea, în nopţile fierbinţi 
din junglă, să-mi imaginez casa pustie în care ea zăcuse. Mi 
se părea, atunci, că asta era tot ceea ce puteam face spre a 
mă apropia de realitate. Asemănarea dintre cele două 
situaţii mă deprima. 

Am încuiat uşa, am tras ceasul, reaşezând greutatea în 
dreptul anului 1966, şi m-am reîntors în secolul XX. Umbra 
întunecată a morţii s-a îndepărtat încet şi m-am trezit din 
nou faţă în faţă cu un gând ce nu-mi dădea pace: „Oare 
Joseph Maynard chiar se întorsese în oraşul său natal, în 


ziua de 18 mai 1904? Şi dacă nu, atunci la cine se referea 
însemnarea pe care bunicul meu o făcuse, în jurnalul său, 
pe 19 mai?” Însemnarea spunea, pur şi simplu: „Am asistat 
la înmormântare, în această după-amiază şi am vorbit din 
nou cu Marietta”. 

Am vorbit din nou... aşa scria acolo! Şi dacă eu fusesem cel 
care vorbise cu ea, prima dată, atunci însemna că tot eu 
urma să asist la înmormântare? 

Mi-am petrecut toată seara citind jurnalul, în căutarea 
unui cuvânt sau a unei fraze care să-mi arate că situaţia era 
exact aşa cum începuse să mi se arate. N-am găsit nici o 
singură referire la perioada imediat următoare, dar - după 
ce m-am gândit bine - lucrul mi s-a părut foarte firesc. Am 
presupus că jurnalul căzuse în mâinile cui nu trebuia. 

Am ajuns la însemnarea în care Joseph Maynard şi 
Marietta Caldwell îşi anunțau logodna. Şi, puţin mai încolo, 
am ajuns şi la ziua în dreptul căreia sta scris „Astăzi m-am 
căsătorit cu Marietta!” în momentul acela, m-au trecut 
toate sudorile şi am pus jurnalul deoparte. 

Întrebarea era următoarea: „Dacă eu făcusem toate astea, 
atunci ce se întâmplase cu adevăratul Joseph Maynard? Nu 
cumva singurul fiu al străbunicilor mei murise, pe la vreo 
margine de Americă, neştiut de cei între care copilărise?” 

Mi s-a părut explicaţia cea mai verosimilă, de la bun 
început. M-am dus la înmormântare şi orice îndoială s-a 
risipit. Dintre toţi cei prezenţi acolo am fost singurul 
purtător al numelui Maynard, în afară de răposata mea 
bunică. După aceea, am discutat cu avocatul familiei şi am 
devenit proprietarul formal al tuturor bunurilor. 

Apoi, m-am aşternut pe treabă, ca să mă asigur că tatăl 
meu avea să se nască. Pentru un bărbat care ştia sigur că 
această căsătorie urma să aibă loc, Marietta era, totuşi, o 
fată surprinzător de greu de abordat. Mai avea un 
admirator, un tânăr pe care îmi venea să-l stâng de gât, ori 
de câte ori îl vedeam. Băiat cu un temperament vulcanic, 


dar sărac. De aceea, părinţii Mariettei nu-l prea aveau la 
suflet; ei însă se pare că nu-i prea păsa. 

În cele din urmă, pentru că nu-mi puteam permite să 
pierd, am încălcat regula jocului. I-am spus doamnei 
Caldwell că aş dori să înceapă s-o îndemne pe Marietta să-l 
ia pe celălalt. Cât despre mine, trebuia să mă critice cât mai 
mult. I-am sugerat că ar putea să-i spună fetei că eu nu sunt 
genul de om pe care să te bizui. Într-o bună zi, de pildă, aş 
fi fost capabil să-mi fac bagajele şi să plec în vreun colţ uitat 
de lume, târând-o după mine spre cine ştie ce greutăţi. 

Aşa cum începusem să bănuiesc, fata avea o fire 
aventuroasă. Nu ştiu exact în ce măsură a fost mama ei în 
stare să-i schimbe atitudinea, dar, dintr-o dată, Marietta a 
devenit mai prietenoasă. Pe viitor, eram atât de preocupat 
să o cunosc, încât jurnalul aproape că îmi ieşise din minte. 
După ce ne-am logodit, l-am căutat şi am constatat că 
logodna avusese loc exact în ziua notată acolo. Atunci, m-a 
cuprins spaima. lar când Marietta a fixat ziua cununiei 
exact în data din jurnal, m-am trezit şi mai tare la realitate 
şi am început să judec situaţia în modul cel mai serios. Dacă 
făceam jocul până la capăt, urma să devin propriul meu 
bunic. Dacă nu-l făceam, ce-ar fi urmat? 

Tot gândindu-mă, îmi simţeam mintea din ce în ce mai 
pustie. Atunci, am căutat prin casă până am găsit un caiet 
îmbrăcat în piele, aproape identic cu cel pe care fusese 
scris jurnalul. Am copiat, cuvânt cu cuvânt, toate 
însemnările şi am pus noul jurnal sub tăblia din partea de 
jos a pendulei. Presupun că, de fapt, este vorba de unul şi 
acelaşi jurnal, până la urmă. Eu l-am pus în ascunzătoare, şi 
tot eu l-am descoperit, mai târziu. 

Marietta şi cu mine ne-am căsătorit, aşa cum stabilisem şi, 
curând, toate semnele ne-au ajutat să ghicim că tatăl meu 
avea să se nască, la timpul cuvenit - fireşte, însă că 
Marietta nu vedea problema în aceiaşi termeni. 

Povestirea suferi o mică întrerupere, când se făcu auzit 
glasul acru al unei femei: 


— Domnule Maynard, cu alte cuvinte vrei să spui că ai 
mers până la capăt cu jocul de-a căsătoria şi că acea biată 
fiinţă urmează să aibă un copil? 

Maynard îi răspunse cu blândeţe: 

— 'Toate astea s-au întâmplat cândva, la începutul veacului. 

Femeia se înroşi la faţă: 

— Cred că e povestea cea mai îngrozitoare pe care am 
auzit-o vreodată! 

Maynard se întoarse spre ceilalţi, cu un aer întrebător: 

— Voi ce părere aveţi? Nu consideraţi că un om are, totuşi, 
dreptul moral să-şi asigure propria naştere? 

— Deh... începu un bărbat cu o voce încărcată de îndoieli. 

— Nu credeţi că ar fi mai bine să-mi termin povestea, 
înainte de a discuta? zise Maynard. Apoi continuă: 

— Problemele au început să apară, aproape imediat. 
Marietta dorea să afle unde mă duceam, în zilele în care 
dispăream de acasă. Mă supunea unor adevărate 
interogatorii despre trecutul meu. Unde fusesem până 
atunci? Ce locuri vizitasem? Ce mă îndemnase să-mi 
părăsesc căminul părintesc, atunci, la început? Şi, pentru 
bunul motiv că nu eu eram Joseph Maynard, n-a durat mult 
până să încep să mă simt sub papuc. Avusesem intenţia să 
stau cu ea măcar până la data naşterii copilului, făcând 
doar incursiuni sporadice în lumea mea. Dar se ţinea după 
mine prin toată casa. Aproape că m-a surprins când 
manevram ceasul, în vreo două rânduri. Eram din ce în ce 
mai alarmat. Apoi, mi-am dat seama că Joseph Maynard 
trebuia să-şi părăsească din nou epoca, de data asta pentru 
totdeauna. 

La urma urmei - mă gândeam eu - ce sens avea să-mi 
asigur propria mea naştere, dacă tot nu puteam face mai 
mult de atât? Aveam o viaţă de trăit, 1967 şi anii de după 
aceea. Se mai punea şi problema unei alte căsătorii şi a 
unor copii care să ducă mai departe numele familiei. În cele 
din urmă, mi-am luat inima în dinţi. Nu aveam de ales. 


Aici, Maynard fu din nou întrerupt de aceeaşi femeie care 
vorbise şi prima dată: 

— Domnule Maynard, cum poţi să stai acolo atât de liniştit 
şi să ne spui că ai părăsit-o pur şi simplu pe acea biată fată 
cu pruncul în pântec?! 

Maynard îşi ridică mâinile spre tavan, cu un aer 
neajutorat: 

— Ce altceva puteam să fac? La urma urmei, era 
înconjurată de familia ei, care îi purta de grijă. Am mers 
până acolo încât mi-am spus că Marietta s-ar putea, curând, 
recăsători cu tânărul acela impetuos... Deşi, să fiu sincer, 
ideea îmi displăcea. 

— De ce n-ai adus-o aici, cu dumneata? 

— Pentru că eu aveam nevoie ca acel copil să se nască 
acolo şi atunci. 

Femeia deveni albă ca varul. Aproape că nu reuşea să 
spună ce gândea, din pricina furiei: 

— Domnule Maynard, nu cred că mai doresc să rămân sub 
acoperişul dumneavoastră. 

Maynard rămase înlemnit. 

— Doamnă, dumneavoastră chiar credeţi povestea pe care 
v-o spun? 

Ea clipi de câteva ori şi spuse „Aha!” Apoi, se lăsă pe 
spătarul scaunului şi încercă să râdă, cu oarecare 
stânjeneală. Mai multe persoane se amuzară pe seama ei, 
dar nu erau prea convinse. 

Maynard îşi continuă povestea: 

— Nici nu vă puteţi imagina cât de vinovat mă simţeam. De 
câte ori întâlneam câte o fată drăguță, imaginea Mariettei 
mi se arăta în faţa ochilor, precum o stafie. Mi-a luat mult 
timp şi mult efort să mă conving pe mine însumi că ea 
murise, probabil cândva prin anii '40 sau poate chiar mai 
devreme. Şi totuşi, după numai patru luni, nu mai reuşeam 
să-mi amintesc chipul ei, cu exactitate. 

Apoi, într-o noapte, la o petrecere, am cunoscut-o pe Joan. 
De cum am văzut-o, mi-a amintit de Marietta. Şi n-a fost 


nevoie de mai mult. Trebuie să recunosc că ea a fost cea 
care s-a năpustit asupra mea. Mi-a părut bine, totuşi, 
pentru că - dacă n-aş fi avut de-a face cu o persoană ca 
Joan, care să mă împingă de la spate - nu sunt sigur că m-aş 
fi încumetat. 

Ne-am căsătorit, şi, conform obiceiului, am trecut-o peste 
pragul vechii noastre case. După ce i-am dat drumul din 
braţe, s-a uitat la mine lung de tot, cu o privire tare ciudată. 
În cele din urmă, mi-a spus încetişor: 

— Terry, vreau să-ţi fac o mărturisire. 

— Da? 

Nu-mi trecea prin cap ce-ar fi putut spune. 

— Terry, am un motiv foarte serios pentru care m-am 
grăbit să mă mărit cu tine. 

Am simţit că se cască pământul sub mine. Mai auzisem eu 
de fete care se grăbeau să se mărite, din anumite motive. 

— Terry, o să am un copil. 

Şi spunând acestea, veni spre mine şi îmi trase două 
palme, peste faţă. Cred că, în viaţa mea, n-am rămas mai 
încremenit de uimire. 

Aici, Maynard făcu o pauză şi îşi plimbă privirile prin 
încăpere. Musafirii se holbau unii la alţii, stingheriţi. În cele 
din urmă, femeia care se manifestase atât de critic spuse cu 
satisfacţie: 

— Bine ţi-a făcut! 

— Credeţi că am meritat una ca asta? 

— Orice om care se ţine de asemenea lucruri... 

— Bine, doamnă, protestă Maynard, dar nu uitaţi că eu 
descoperisem că dacă nu devin propriul meu bunic, n-am să 
mă mai nasc niciodată. Dumneavoastră ce aţi fi făcut, în 
situaţia mea? 

— Mie îmi sună a bigamie, spuse un bărbat. Evident, nu 
pot să fiu de acord cu o femeie care încearcă să vâre pe 
gâtul unui bărbat propriul ei copil nelegitim. Mă şi mir de 
tine, Joan. 


Era un vechi prieten al familiei Maynard care, acum, 
auzea povestea pentru prima oară. 

— O femeie împinsă de disperare e în stare de orice, 
murmură Joan. 

— Să fie oare bigamie, dacă prima soţie a murit, după 
toate probabilitățile, de o generaţie şi mai bine? zise 
Maynard, pe gânduri. Apoi, izbucni: 

— În plus, trebuia să iau în calcul soarta întregii omeniri. 

— Ce vrei să spui? se auzi din mai multe părţi. 

Maynard răspunse cu sinceritate neafectată: 

— Încercaţi să vă imaginaţi ce forţe colosale se ascund în 
spatele acestei călătorii în timp. Eu nu sunt om de ştiinţă, 
dar văd, cu ochii minţii, imaginea acestui univers alcătuit 
din materie mişcându-se prin timp, după legile stricte 
dictate de energie. În comparaţie cu o asemenea forţă, 
bomba atomică nu e nimic mai mult decât o biată pâlpâire 
de lumină străpungând un întuneric fără început şi fără 
sfârşit. Acum, închipuiţi-vă că, într-un anumit moment al 
acestui proces progresiv spaţiu-timp, un anumit copil care 
ar fi trebuit să apară, într-un anumit loc şi la un anumit 
moment, n-ar mai apărea deloc. Şi, deoarece acest copil 
despre care vă vorbesc a devenit, apoi, tatăl meu, vă întreb 
dacă el şi eu am fi continuat să existăm, în cazul în care 
copilul care a fost el nu s-ar fi născut deloc. Şi dacă noi n- 
am fi apărut pe lume, oare brusca noastră dispariţie ar fi 
afectat restul universului sau nu? 

Maynard se aplecă înainte şi continuă, solemn: 

— Eu cred că da. Cred că o asemenea întâmplare ar afecta 
toată alcătuirea universului. Ba mai mult: cred că întregul 
univers ar fi dispărut, uite-aşa, ca un balon de săpun. 
Echilibrul vieţii este, cu siguranţă, extrem de sensibil. O cât 
de mică greutate pusă, în plus, pe unul din talerele balanței, 
o cât de slabă legătură ruptă, şi gata, toată structura se 
prăbuşeşte. Având în minte o asemenea posibilitate, puteam 
eu oare să procedez altfel decât am făcut-o? 


Dădu din umeri, îşi depărtă palmele a neputinţă 
întrebătoare şi se lăsă pe speteaza scaunului. 

Urmă un moment de tăcere. Apoi, un bărbat spuse: 

— Ei bine, mie mi se pare că amândoi aţi căpătat exact ce- 
aţi meritat. 

Şi continuă, privind încruntat spre Joan: 

— Te cunosc de trei ani şi ne-am văzut din când în când, 
dar nu ştiu nimic de existenţa vreunui copil. S-a prăpădit de 
mic sau ce s-a întâmplat? Şi, dacă a murit, de ce maie 
nevoie să scoateţi la vedere toate rufele murdare din 
familie? 

Maynard râse: 

Joan, ar fi bine să termini tu povestea. 

Soţia lui aruncă o privire spre ceas. 

— Crezi că mai e vreme, dragule? Mai sunt numai 
douăzeci de minute până la miezul nopţii. Noaptea de Anul 
Nou e importantă, pentru fiecare din noi. 

— Scurteaz-o, atunci. 

Joan începu să vorbească: 

— Vedeţi, de fapt temerile lui Terry cum că mult prea 
curioasa Marietta l-ar putea vedea plecând spre viitor sau 
revenind în trecut, erau întemeiate. Până la urmă, într-o 
bună zi, l-a văzut cum dispărea. E limpede că aşa a fost, 
dacă vă gândiţi bine. Pentru că, dacă l-ar fi prins când se 
întorcea, ar fi făcut, pe loc, o criză de isterie. În situaţia 
dată, însă, a avut răgazul să se frământe din tot sufletul, şi, 
apoi, să-şi revină, încet, încet. Nu-i de mirare, deci, că îl 
urmărea pretutindeni prin casă, ca o caţă arţăgoasă. O 
mulţime de cuvinte îi stăteau pe buze, dar nu îndrăznea să 
le rostească. Prin urmare, l-a văzut venind şi plecând în mai 
multe rânduri. Repetându-se, experienţa părea din ce în ce 
mai puţin înspăimântătoare şi, în final, a început să devină 
curioasă, într-una din zile, el s-a trezit înaintea ei şi i-a lăsat 
un bilet, pe pernă, prin care îi spunea că va lipsi două zile. 
După ce a citit biletul, ea s-a pregătit de călătorie: s-a 
îmbrăcat, a luat toţi banii care erau în casă şi a coborât din 


dormitor spre locul unde se afla orologiul. Îl cercetase 
dinainte şi îşi făcuse o idee despre felul cum ar trebui să 
funcţioneze. Văzu că, şi de data aceasta, anul fixat era 
1967. Trase de greutatea din cristal, aşa cum îl văzuse pe 
soţul ei făcând şi, curând, o apucă un soi de ameţeală 
puternică. Iat-o, deci, în plin secol XX, chiar dacă nu şi-a dat 
seama de diferenţe, de la bun început. Când a ieşit din casă, 
s-a trezit în miezul unui adevărat coşmar. Când a vrut să 
traverseze, un mecanism monstruos s-a năpustit asupra ei 
şi, apoi, s-a oprit cu un scârţâit puternic. Un bărbat furios a 
scos capul pe fereastră şi a luat-o la zor. 

Tremurând din tot corpul, a ajuns iar pe trotuar, mai mult 
moartă decât vie de spaimă. A început să devină mai 
precaută şi a învăţat foarte repede să se descurce. După 
nici jumătate de ceas, a ajuns în dreptul unei vitrine pline 
de rochii. A intrat în magazinul cu pricina, a scos banii pe 
care îi avea şi a întrebat-o pe vânzătoare dacă erau buni. 
Fata l-a chemat pe şeful ei. Ela trimis una din bancnote la 
banca cea mai apropiată, să vadă dacă e autentică. 

Apoi, Marietta şi-a cumpărat o rochie, un costum, lenjerie 
de corp, accesorii şi pantofi. Când a ieşit din magazin, deşi 
tremura la gândul că a îndrăznit să pună pe ea asemenea 
haine neruşinate, era cât se poate de hotărâtă. Se simţea 
ostenită, aşa încât s-a întors acasă şi, apoi, în vremea ei. 

Zilele treceau şi ea devenea din ce în ce mai îndrăzneață. 
Nu prea înţelegea exact care sunt intenţiile soţului ei şi, 
deci, era bănuitoare. Nu avea nici un punct de reper după 
care să judece cât de departe se putea merge în acest secol 
XX, cât de mult însemna „a fi modern” pentru o femeie a 
acestei vremi. A învăţat să fumeze, deşi, la început, simţea 
că se sufocă. A învăţat să bea, deşi, după primul pahar, a 
dormit neîntoarsă timp de o oră. Şi-a găsit o slujbă, la un 
magazin. Patronii au fost de părere că accentul ei demodat 
le va face plăcere clienţilor. A fost concediată în mai puţin 
de o lună, motivul principal fiind acela că se apucase să 


imite accentul celei mai puţin educate dintre vânzătoare şi, 
în parte, pentru că uneori nu venea deloc la serviciu. 

Acum era foarte sigură că urma să aibă un copil. Şi, 
pentru că soţul ei încă nu o abandonase de tot, i-a spus şi 
lui. Cred că nutrea speranţa că el îi va face mărturisiri 
complete, dar n-aş putea băga mâna în foc pentru asta. E 
greu să ştii exact ce e în capul unei femei sau al unui 
bărbat. Oricum, n-a mers. La scurtă vreme, el a plecat şi nu 
s-a mai întors. 

Era furioasă, pentru că ghicise cam ce planuri îşi făcuse el. 
Şi totuşi, în ea se dădea o luptă. Pe de-o parte, se afla în 
situaţia femeii dispreţuite de bărbatul ei. Pe de alta, se afla 
şi în situaţia femeii care se simte în stare să lupte cu soarta, 
s-o schimbe. 

Atunci, şi-a încuiat casa. A anunţat că pleacă într-o 
călătorie. Ajunsă iar în 1967, şi-a găsit o slujbă şi a închiriat 
o cameră, folosindu-se de numele de fată al mamei ei: Joan 
Craig. A făcut ce a făcut şi a fost invitată la o petrecere 
unde ştia că îl va întâlni pe Terry Maynard. Coafura cea 
nouă şi hainele moderne pe care le îmbrăcase au făcut ca 
asemănarea dintre ea şi Marietta să fie destul de vagă. 

S-a căsătorit cu individul şi, drept pedeapsă pentru felul 
cum se gândise el să scape de ea, i-a oferit cea mai mare 
surpriză şi l-a lăsat să dea cu capul de pragul de sus. Şi, 
dacă ne gândim bine, ce-i mai rămânea de făcut Mariettei? 
Când un bărbat se însoară cu o femeie de două ori, ba a 
doua oară chiar fără să ştie cine e ea, nu poate fi decât 
dragostea la mijloc... Doamne, Dumnezeule, mai sunt trei 
minute până la miezul nopţii. Trebuie să mă duc să hrănesc 
ţâncul. 

Şi Joan sări în picioare şi dispăru în direcţia holului. 

După vreun minut de la plecarea ei, un bărbat rupse 
tăcerea: 

— Măi, să fie! Deci, nu numai că eşti propriul tău bunic... 
Pe deasupra, te-ai mai şi căsătorit cu propria ta bunică, în 
1970. Nu ţi se pare că asta complică niţeluş lucrurile? 


Maynard dădu din cap. 

— E singura soluţie, nu înţelegeţi? Avem un copil, în 
trecut. El creşte şi devine tatăl meu. Toţi ceilalţi copii care 
se vor mai naşte vor rămâne aici, să ducă mai departe 
numele familiei. Eu, unul, mă simt mult mai în largul meu, 
acum. 

În depărtare, începură să se audă zgomotele obişnuite ale 
miezului de noapte de An Nou. Maynard îşi ridică paharul: 

— Doamnelor şi domnilor, ridic acest pahar pentru viitor, 
pentru anul 1971 şi tot ce mai vine după el. 

După ce toată lumea bău, se auzi o voce sfidătoare, de 
femeie: 

— Şi, acum, soţia ta Joan s-a întors? 

Maynard făcu semn că da. 

— Ce nu înţeleg eu, continuă ea, e un singur lucru: ai spus 
că cifrele scrise pe acel pendul mergeau până la 1970. Ei 
bine, 1970 tocmai s-a încheiat. 

— Cum? zise Terry Maynard. Brusc, îl cuprinse panica. Se 
ridică pe jumătate, vărsând aproape tot din ce mai 
rămăsese în paharul pe care-l avea în faţă. Apoi, se lăsă la 
loc încetişor, mormăind: 

— Sunt sigur că totul o să fie bine. Soarta nu poate fi chiar 
atât de ironică. 

Femeia care se arătase atât de aspră se ridică deodată în 
picioare. Buzele i se subţiaseră. 

— Domnule Maynard, n-ai de gând să te duci să vezi? 

— Nu, nu, totul e bine. Sunt convins. Mai e loc şi pentru 
alte cifre, sub greutatea ceasului. Pur şi simplu trebuie să 
mai scrijelesc, acolo, şi alte cifre. Sunt sigur că aşa trebuie 
să fie. 

Un bărbat porni, cu paşi nehotărâţi, spre uşa de la intrare. 
Se întoarse cu fruntea încreţită: 

— Poate că e bine să ştiţi că ceasul despre care vorbeaţi s- 
a oprit... exact la miezul nopţii. 

Maynard nu se clinti. Continua să mormăie: 

— Sunt sigur că totul o să fie bine. 


Două femei se ridicară. 

— Ne ducem sus să o căutăm pe Joan, zise una dintre ele. 

Se întoarseră aproape imediat. 

— Nu e acolo. Nu-i nici urmă de ea. 

Cei trei care plecaseră spre sufragerie înainte ca Terry să- 
şi înceapă povestea, apărură şi ei. Unul dintre ei, un bărbat, 
li se adresă tuturor, vesel nevoie mare. 

— E trecut de miezul nopţii, deci bănuiesc că aţi ajuns la 
sfârşit... 

Şi adăugă, privind iute spre Maynard: 

— Le-ai spus că cifrele se termină cu 1970? 

Musafirii începură să se foiască, smulgându-se din 
înlemnire. Bărbatul continuă să le vorbească, la fel de vesel: 

— Când am auzit-o eu, era în 1968... şi tocmai la miezul 
nopţii ceasul se oprise. 

Cineva a spus: 

— Dispăruse Joan cu aproximativ trei minute înainte? 

— Da. 

Mai mulţi oaspeţi ieşiră în hol ca să se uite la ceas. 
Cuvintele erau purtate înapoi... 

— Pe legea mea, s-a încheiat în 1970... Mă întreb dacă 
Maynard are un nou număr gravat în fiecare an... Ei, Pete, 
ia greutatea... Nu, eu mă simt puţin cam prost de când am 
aflat de povestea asta... Maynard a fost întotdeauna un tip 
excentric... Am zis bine, nu-i aşa? 

Mai târziu, pe măsură ce oaspeţii plecau, o femeie spunea 
tânguitor: 

— Dar dacă a fost doar o glumă, de ce nu s-a mai întors 
Joan? 

O voce ştearsă răsună din întuneric, de după uşă... Soții 
Maynard sunt un cuplu atât de interesant, nu-i aşa? 


MĂRTURISIREA. 

Marriott se trezi, reamintindu-şi de acel lucru de necrezut 
pe care îl zărise cu o seară înainte în camera de zi goală. 
Memoria, ageră şi precisă ca o imagine vizuală, l-a smuls 


brusc din pat. Îşi îmbrăcase la iuţeală halatul şi se îndrepta 
spre camera de zi când încetini pasul şi se opri gândindu- 
se. E o prostie la mijloc. A fost doar un vis. A dat din cap în 
semn de dezaprobare, zâmbind cu reproş. Înainte, 
dormitorul fusese o cămară a vechii case Marriott. O 
alesese fără a ţine cont de frumuseţea ei, doar pentru că se 
afla alături de bucătărie şi se putea încălzi de la aragaz. Se 
îndreptă acum sprinten spre bucătărie, aprinse focul, 
încălzi apă, se spălă, se rase şi se îmbrăcă. Îşi aminti 
zâmbind cum odată, cu mai mult de un an în urmă, sărise 
din pat ca un nebun şi înşfăcase receptorul - ca să-şi dea 
seama că de fapt nu sunase nimeni. 

Îşi puse pardesiul şi zăbovi un moment pentru a se cerceta 
atent în oglinda din hol. Era o oglindă ştearsă iar imaginea 
pe care o văzu era neclară. Cu toate acestea, izbutea să 
reflecte imaginea unui bărbat tânăr, cam până în patruzeci 
de ani, zvelt, cu o pălărie gri şi pardesiu. Satisfăcut, îşi 
îndreptă privirea într-o parte în aşa fel încât, pentru 
moment, holul mare intră în raza lui vizuală. Ca 
întotdeauna, pustietatea din jur îl şocă întrucâtva. Totuşi, 
ceea ce îl neliniştea cel mai mult era că îşi dădea seama că 
privirea i se îndrepta automat spre uşa de la camera de zi. 
Marriott strâmbă din buze cu dispreţ. 

— Prostul naibii - spuse cu necaz către imaginea din 
oglindă. Ce încerci să faci? Vrei să dovedeşti că eşti idiot? 

Se simţea cât se poate de mulţumit văzând că uşa camerei 
de zi era închisă. Îşi îndreptă privirea, înadins, în altă parte 
şi deschise uşa de la intrare. Un vânt rece de aprilie îl izbi 
în faţă. Încuie uşa după el şi se îndreptă spre poartă. 
Aceasta scârţâi când o deschise, dar balamalele ruginite nu- 
|] mai deranjau de mult. Închise poarta, apoi, conform 
obiceiului, zăbovi o clipă să arunce o privire spre capătul 
străzii. 

Strada era lungă, iar casele mai îndepărtate se răzleţeau 
astfel încât era aproape imposibil să-ţi dai seama unde 
începea câmpul deschis. Paul Marriott oftă. Tatăl lui îi 


spusese, nu numai o dată, că la începutul veacului casa 
Marriott se întindea pe un sfert de milă dincolo de periferia 
localităţii Hampden, o casă frumoasă, cu aspect plăcut, 
dispunând de douăzeci de acri de teren împădurit, punctul 
de atracţie al satului. Treptat, satul trecuse în zona nouă a 
oraşului, până când ajunsese înăuntrul sectorului comercial 
al acestuia. 

Trei minute i-au trebuit lui Marriott ca să ajungă la 
braseria Mătugşii Mary. Se instală comod la masă şi, când 
veni chelneriţa, o întrebă: 

— A venit Judith? 

Fata clătină din cap încruntându-şi puţin sprâncenele, 
ezită şi apoi spuse: 

— Scumpule, ştii prea bine că domnişoara Judith nu mai 
mănâncă la noi. 

Marriott zâmbi, dar era supărat pe el însuşi. Întrebase de 
Judith pentru că, ei bine, nu putea să se hotărască pentru 
ce motiv. Chelneriţa schimbă subiectul: 

— Cum te simţi după spectacolul de aseară? 

— Bine. 

Fata se miră. 

— Cu siguranţă că te-a făcut să-ţi dai aere pe aici. Chicoti. 
Pentru moment, am crezut că are de gând să te facă să-ţi 
dai jos pantalonii. 

Marriott zâmbi, ceva mai evaziv de data asta, şi îi dădu 
comanda. Rămase posac după ce ea plecă, rememorând 
spectacolul ultimului supravieţuitor al familiei Marriott 
dându-se în stambă în faţa unui public despre care 
descoperise că apreciază mai mult decât el scăpătarea 
familiei Marriott. Se opusese să urce, dar un grup de tineri 
zgomotoşi insistaseră. Tocmai i se aduse micul dejun când 
un bărbat intră în braserie şi îl salută din cap, iar Marriott îl 
salută şi el la rândul lui prietenos, spunând: 

— Bună Greg. 

Tânărul solid mormăi în timp ce se aşeză în separeul de 
vizavi de Marriott. Îşi trâmbiţă comanda către chelneriţă şi 


apoi se întoarse către Marriott. 

— Sistemul nervos uman este negreşit un lucru ciudat, nu- 
i aşa? 

Marriott dădu din cap afirmativ. 

— Ai văzut cu adevărat căţeluşul ăla pe care pretindeai că- 
| mângâi? stărui Greg. 

Marriott ridică din umeri. 

— Nu-mi aduc aminte. 

— Chiar deloc? întrebă Greg uimit. 

— Mi-aduc aminte vag că Blandar m-a rugat să mă uit la 
ochiul lui drept şi apoi el mi-a atins mâinile - cred. 

— Exact. Şi ţi-a explicat că doar unul din cinci se poate 
scufunda atât pentru prima oară. 

— Bănuiesc că sunt unul dintre ei - spuse Marriott. 

Acum era dornic să plece. Bău dintr-o înghiţitură cafeaua 
şi mormăi ceva despre întârzierea la serviciu. Ajunse la 
magazinul de galanterie bărbătească Clayton la nouă fără 
cinci, descuie uşa şi începu să măture. La nouă şi zece sosi 
tânărul Pete Clayton, şi atunci intrară câţiva fermieri. La 
nouă şi jumătate bătrânul Pete Clayton dădu buzna în biroul 
din spate şi rămase acolo toată dimineaţa examinând 
registrele. Absența bătrânului a fost o adevărată uşurare 
pentru Marriott; era îngrijorat în privinţa lui Judith şi nu 
dorea ca simpla prezentă a lui Pete să-l deranjeze. Asta nu 
că i-ar plăcea - îşi spunea - să-şi facă griji. Totuşi, simţea 
nevoia să poată reflecta la anumite lucruri. 

Oare ce vroia să spună chelneriţa de la braseria Mătuşii 
Mary - se întreba el - când susţinea că ştiu că Judith nu mai 
mănâncă acolo? Până atunci nu-i trecuse prin minte că nu 
ştie motivul. Se simţea la un pas de descoperire. Chiar 
înainte de ora unsprezece, neţinând seama de privirea 
tăioasă a tânărului Clayton, şi-a luat o pauză de un minut ca 
să o sune pe Judith la librărie. A răspuns tatăl ei şi Marriott 
a fost uimit când i s-a răspuns cu o tăcere neobişnuită, după 
care a auzit în receptor - A, tu eşti, Paul? 


— Da, domnule Garson. Ciudat că am fost îngrijorat din 
pricina ei toată dimineaţa - este cumva plecată? 

Tăcere. În final - Uite ce e, Paul, ce-ar fi să treci pe la mine 
pe la librărie? Aş vrea să-ţi vorbesc. 

Vocea bătrânului părea deosebit de gravă. Paul dădu din 
umeri şi spuse: 

— Desigur, domnule. Am să trec în pauza de prânz. 

Restul dimineţii a simţit un gol bizar în cap. Şi-a mâncat 
prânzul fără nici o poftă, simțindu-se neaşteptat de istovit. 
Probabil că în dimineaţa asta am muncit mai mult decât mi- 
am dat seama - a conchis el. 

Toată după-amiaza a fost o adevărată forfotă de fermieri 
prin magazin. Marriott a cinat cu ceva mai multă poftă şi s-a 
dus la un spectacol ca să se mai relaxeze. De abia în jurul 
orei zece seara, tocmai când urca treptele casei, şi-a amintit 
că nu se dusese să-l vadă pe domnul Garson. 

„Trebuie neapărat să-l vizitez mâine” - şi-a spus în sinea 
lui. 

Înăuntru, a aprins lumina din hol şi întâmplător a aruncat 
o privire spre uşa de la camera de zi. Pe loc, gândul i-a 
zburat la ceea ce văzuse cu o seară înainte. Marriott s-a 
scuturat supărat. Era într-adevăr timpul să arunce o privire 
în camera aceea. 

Camera de zi era la fel ca şi în seara trecută. De mai bine 
de patru ani fusese la fel de goală ca şi restul casei. Acum, 
era complet mobilată. Un om în vârstă şi o femeie în vârstă 
stăteau nemişcaţi pe scaune, în capetele opuse ale camerei. 
Femeia ţinea o carte, iar bărbatul şedea pur şi simplu. Timp 
de un minut, Marriott a stat acolo uitându-se fix la ei. Iar ei 
nici măcar n-au mişcat un deget şi nici nu s-au uitat la el. În 
cele din urmă, neştiind ce să mai facă, Marriott a închis uşa 
şi s-a retras în bucătărie. 

A aprins focul, s-a dezbrăcat şi s-a întins în pat, spunându- 
şi că s-ar cuveni să cheme poliţia, dar avea senzaţia stranie 
că îi mai văzuse pe oamenii aceia din cameră. Dacă s-ar fi 


uitat mai bine, ar fi recunoscut în femeie pe Judith pe la 
patruzeci şi cinci de ani, iar în ce priveşte bărbatul... 

Mult după miezul nopţii, Marriott s-a deşteptat deodată 
dându-şi seama că adormise tocmai când se gândea că 
bărbatul semăna izbitor de mult cu el, aşa cum ar putea să 
arate peste vreo douăzeci de ani. 

S-a dat jos din pat, a aprins luminile şi s-a dus în camera 
de zi. Aproape că se aştepta s-o găsească goală, când colo, 
erau de faţă, neschimbaţi, bărbatul şi femeia ocupau 
aceleaşi locuri ca mai înainte. Doar sentimentele lui nu mai 
erau aceleaşi. Pur şi simplu, fără teamă, ştia că trebuie să 
intre şi să privească la cei doi. 

Fără ezitare, trecu pragul. 

Marriott se mişcă în scaun şi privi spre Judith. Îşi amintea 
în mod bizar că intrase în cameră în acel moment, dar ştia 
că stătuse lângă fereastră aproape o oră. Alungă gândul 
îndoielii ce-l încercă din nou. 

— Ei bine, să fiu al naibii - explodă el cu voce tare. 

Judith îşi ridică privirea din carte: 

— Ce s-a întâmplat, dragă? 

Marriott ezită. Amintirea din mintea lui începea să-l 
deranjeze, iar gândul la acea amintire semăna cu o 
tracasare personală. 

— Ah, nimic - mormăi el. Cred că o să mă plimb înainte de 
culcare până la magazin - adăugă apoi. Vezi dacă totul e în 
regulă. 

Judith părea că acceptă explicaţia şi scopul ei ca pe ceva 
normal, din moment ce se întoarse la cartea ei. Marriott ieşi 
în hol, îşi puse pălăria şi apoi zăbovi în faţa oglinzii. 
Imaginea din oglindă era a unui bărbat spilcuit, cam de 
cincizeci de ani. Găsi imaginea aceea mai interesantă ca de 
obicei, pentru că se studia cu o râvnă care, pe neaşteptate, 
îl sperie până în adâncul sufletului. 

Ce dracu, se gândi el, un om bătrân ca mine să mai caute 
frumuseţea. 


Afară, constată cu uimire că transpira. Era o noapte caldă, 
aşa că-şi şterse sudoarea de pe faţă cu batista şi dădu din 
cap întrebător. Oare o să mi se facă rău? Dar se îndreptă 
spre poartă fără nici o senzaţie de greață şi mult mai 
interesat faţă de cele din jur decât fusese în mulţi ani. 
Vechea casă Marriott se afla acum într-adevăr în interiorul 
oraşului. Pe ambele laturi ale străzii, în ambele direcţii, 
vitrinele scânteiau cu o varietate de lumini profund 
strălucitoare. Strada strălucea de culori, iar cele două şiruri 
ale lampadarelor curbate înaintau departe, spre vest, 
ţesute într-un abur de lumină. 

Marriott era încântat de efectul produs. Era plăcut să 
trăieşti în centrul oraşului, deşi fusese un timp, îşi aminti, 
când îi era ruşine de asta. Ideea lui Judith de a cultiva un 
gard viu, izolase casa de exterior, transformând-o într-un 
refugiu extraordinar, chiar în inima sectorului comercial. 
Stând acolo la poartă, Marriott încerca o senzaţie plăcută 
de recunoştinţă faţă de Judith. Ea decorase vechea casă 
Marriott, reconstruise o parte din ea şi amenajase grădina. 
Era ciudat să te gândeşti că, într-o vreme, el n-o 
considerase destul de bună drept nevastă pentru un 
Marriott. Zâmbi şi dădu din cap uşor. Câteodată oamenii au 
idei bizare despre propria lor valoare. 

Închise poarta încet şi se îndreptă spre centrul oraşului. 1 
se aşternuse o linişte în suflet, un sentiment de bunăstare, 
de justeţe a lucrurilor, aşa cum erau ele atunci. Căsătoria 
lui cu Judith îndepărtase îndoiala pe care o avea faţă de ea 
de mult timp, iar succesul deplin al căsătoriei îi dădu în 
seara aceea un sentiment extraordinar de plenitudine fizică 
şi psihică. 

Încă sub impresia acestui gând, zăbovi la centrala atomică 
şi privi atent prin ferestrele înalte de plexiglas. Centrala se 
afla într-o adâncitură sub nivelul străzii, şi acum o privea de 
sus. Era un monstru cubic din oţel şi plumb şi, cu excepţia 
dimensiunii lui, total lipsit de farmec. De departe, cele mai 
interesante elemente auxiliare ale centralei electrice erau 


turbinele, care iradiau, din cubul central al maşinii, în patru 
linii de demarcaţie separate, fiecare urmată de o serie mică 
de dinamuri. În acea lume a monştrilor gigantici, oamenii 
păreau nişte păpuşi. 

Marriott îşi continuă plimbarea. Când ajunse la magazinul 
de galanterie bărbătească Clayton, acum o clădire de două 
etaje din sticlă profilată şi cu iluminare fină, se opri brusc. 

E ciudat - gândi el. O clipă am avut impresia că am lucrat 
acolo mai de mult. 

Noaptea şi plimbarea erau asemănătoare. Amintirea 
lucrurilor pe jumătate uitate şi închipuirile care pentru 
scurt timp păreau nişte amintiri, se suprapuneau, până ce 
el le respingea cu uimire, ca neavând absolut nici o legătură 
cu viaţa lui. Se căsătorise cu Judith în 1969, după 
întoarcerea lui din Vietnam, şi duseseră o viaţă conjugală 
ideală. În 1974 tatăl ei murise şi imediat ideile lui Judith 
despre librărie fuseseră puse în practică. Era acum un 
magazin mare, cu şase angajaţi, şi un venit de 90 000 de 
dolari pe an. Înainte, magazinul avusese norocul să obţină 
un venit de 20 000 de dolari. Judith fusese un om de afaceri 
admirabil, o soţie şi o femeie minunată. 

Se afla acum în curte. Zăbovi să închidă poarta după el cu 
degetele tremurânde şi urcă în grabă scările până la uşă. 
Încă tremurând, introduse cheia în broască. Îl mistuia 
graba, convingerea că trebuia să intre cât mai grabnic cu 
putinţă. Pe măsură ce uşa se închidea uşor în urma lui, văzu 
că ceasul din hol arăta că trecuse de miezul nopţii. 
Hoinărise mai mult decât avusese de gând. 

Luminile din camera de zi erau încă aprinse dar Judith se 
dusese la culcare. Marriott aruncă o privire prin cameră, 
zăpăcit de familiaritatea ei. Ce se aştepta să găsească, în 
clipa când îl cuprinsese înfrigurarea aceea? Acum, când 
ajunsese la destinaţie, faptul era şi mai puţin limpede. Fără 
tragere de inimă, stinse luminile şi se duse sus. Când trecu 
pe lângă camera lui Judith, care se afla în capul scării 
principale, ea îi strigă: 


— Poţi să intri şi să-mi dai un sărut de noapte bună, dragă. 
Sunt încă trează. 

Marriott ezită. „Ce se întâmplă cu mine?” se întrebă ca 
într-un fel de coşmar. „Ce-ar trebui să fac?” 

Gândul acela l-a frapat. Era o idee nouă, ca şi cum ar fi 
urmărit un scop în seara aceea. Că era ceva... ceva în 
subconştient, de care îşi dădea seama. Dar nu putea 
descâlci despre ce anume era vorba. 

Deschise uşa cu prudenţa omului care intră în dormitorul 
unei femei pentru prima oară. Judith avea obiceiul să 
doarmă fără cămaşă de noapte şi nu voi să o ia prin 
surprindere. 

O privire spre pat îi calmă neliniştea înainte ca aceasta să-i 
inunde conştientul. Judith purta un neglijeu albastru. 
Marriott răsuflă uşurat, dar primele ei cuvinte îl alarmară. 

— Întinde-te lângă mine o clipă - spuse ea. 

Marriott îşi scoase pantofii ca un automat şi se întinse pe 
partea cealaltă a patului. Prin minte i se perindau frânturi 
de gânduri din care se închegă întrebarea: De ce mă aflu 
aici - în această lume viitoare? întrebarea era atât de 
tăioasă încât se înfipse în coridorul ascuns al memoriei. 
Ceva îl făcea nefericit. O cerceta pe Judith cu coada 
ochiului. 

Faţa îşi trăda vârsta, dar corpul şi silueta rămăseseră 
tinere. Pielea ei era netedă şi bronzată, atât cât putea să se 
vadă; era corpul unei fete tinere care se contura sub 
aşternutul ce-o acoperea. Distrat, Marriott caută cicatricea 
de deasupra inimii dar cămaşa, deşi îţi îngăduia să ghiceşti 
formele de sub ea, nu era dintr-un material transparent şi 
ascundea acea parte a inimii. 

Marriott era dezamăgit. Dorise să vadă cicatricea, dorise 
din răsputeri să o vadă. Cu degetele tremurând, se întinse, 
făcu să alunece breteaua de pe umărul stâng şi trase 
cămaşa de noapte de pe porţiunea cu cicatricea. 

Nu era nici o cicatrice. 


Mintea îi fremăta de îndoieli. Intenţionat se aplecă peste 
ea, şi probabil că Judith aştepta un sărut, pentru că se 
ridică aşteptând. Dar el se trase înapoi, sări din pat şi se 
îndreptă spre uşă. 

— Sunt îngrozitor de obosit - spuse. Cred că am să mă duc 
la culcare. 

În timp ce se îndrepta spre uşă să iasă din dormitorul ei, 
se împiedică de covor. Căzu cu un bubuit. 

Paul Marriott, în vârstă de treizeci şi unu de ani, tresări şi 
deschise ochii. Zăcea cu faţa aplecată pe pragul 
dormitorului din capul scărilor. Era un frig aspru ce-l 
pătrunse prin halat şi pijama. Îşi simţea corpul înţepenit. 

Şi cum stătea aşa acolo, văzu că era în plină zi. Oare am 
stat aici toată noaptea? 

Pe când se ridică în picioare şi privi la dormitorul mohorât 
şi nemobilat, îşi aminti de vis. Cobori încet scările, înciudat 
de unele amănunte. De ce oi fi vrut să văd dacă are o 
cicatrice deasupra inimii? Acum se afla jos şi remarcă 
intrigat că uşa de la camera de zi era deschisă. 

Savură cu uşurare pustietatea desăvârşită a camerei, până 
ce aerul rece ca gheaţa îl conduse spre bucătărie, unde 
aprinse în grabă focul de la aragaz şi se încălzi în sfârşit. O 
privire aruncată pe fereastră îi aduse o nouă surpriză. 
Ninsese în timpul nopţii. 

La braseria Mătuşii Mary, medită asupra problemei lui. În 
visul cu cei doi bătrâni fusese conştient de existenţa unui 
scop. Probabil că scopul se împlinise căci cuplul şi mobilele 
din vremea lor dispăruseră. 

După ce mâncă se plimbă pe străzile cu zloată încercând 
să-şi aducă aminte ce învățase la cursul de psihologie 
individuală de la universitate, ceva ce i-ar putea fi de folos 
acum. Era o amintire confuză. Câteva cuvinte îi jucau prin 
minte: nevroză, schizofrenie, demenţă precoce - greu de 
imaginat că i s-ar potrivi ceva de acest fel. Fusese prost, dar 
în nici un caz nebun, zâmbi el dezaprobator. Fusese prost 
atunci când descoperise că se construiau fabrici pe terenul 


de lângă casa lui. El îl concesionase pe o sumă mică, pentru 
amenajarea unui spaţiu verde. Această sumă se dovedise a 
fi sub nivelul pieţii. O prostie? Nu chiar. Mai degrabă o lipsă 
de experienţă. 

Marriott ajunse în locul unde văzuse centrala din vis. Totul 
îi era atât de viu în minte încât se opri şi se zgâi la o duzină 
sau cam aşa ceva de case amărâte, ajunse în paragină, care 
acum ocupau zona - fiecare casă cu jumătatea sa de acru 
de teren. Era uşor să-ţi imaginezi aceste semi-gherete 
dărâmate şi în locul lor ridicându-se complexul atomic 
transparent, de o strălucire orbitoare. Rememoră scena aşa 
cum o observase: turbinele şi dinamurile, ieşind ca spiţele 
unei roţi bătute în nestemate din cubul gigantic de plumb şi 
oţel care era partea vizibilă a reactorului. Structura care se 
vedea părea deci un pic cam neobişnuită; nutrea impresia 
confuză că toată materia atomică era ţinută departe de 
aşezările mari şi mici. În vis, problemele de aşezare 
fuseseră fie rezolvate, fie neglijate. 

O privire aruncată la ceas îl smulse din reverie. Nouă fără 
trei minute. Ar face bine să se grăbească dacă intenţiona să 
măture magazinul înainte de sosirea tânărului Pete. 

Făcuse câţiva paşi buni pe stradă când se gândi: Dacă 
avea de gând să... ce? Ca un om bolnav, încetini pasul 
târându-şi picioarele, năucit. Amintirea aceea îngrozitoare i 
se derula în minte: Paul Marriott care mătura magazinul 
Clayton de patru ani. Dar de ce? De ce? Ce se întâmplase? 

Marriott se poticni şi se sprijini de stâlpul felinarului. 
Memoria, atât cât era, era necruțătoare. La sfârşitul lui 
1969, Paul Marriott, ultimul vlăstar al importantei şi 
prosperei familii Marriott de altădată, îşi pierduse brusc 
elanul şi încrederea în viaţă; începuse degringolada 
spirituală şi căzuse în abisul în care încă se mai afla, ca într- 
o ceaţă. În nebunia dăruirii de sine se lăsase escrocat de 
terenul valoros al familiei, îşi întinase numele şi persoana 
devenind măturător şi vânzător în magazinul de galanterie 
bărbătească al lui Clayton. 


Dar ce se întâmplase cu Judith? Marriott dădu din cap cu o 
senzaţie paralizantă de iminentă revelaţie. Îşi aminti că el şi 
Judith se logodiseră. Apoi... 

Creierul înregistra inegal, ca şi când gândul aflat la 
hotarul dintre conştient şi inconştient ar fi făcut un efort 
prea mare pentru asta. Îşi aminti de întrebarea pe care i-o 
pusese în ajun tatăl lui Judith... „Ce te-a apucat să te 
gândeşti la el, Paul?” 

Hipnotizatorul! Marriott recunoscuse fără urmă de 
îndoială. Omul acela îl supusese unei şedinţe şi îi stimulase 
subconştientul... Trebuie să-l văd... 

Căutarea era ca un vis, mintea îi zbura totdeauna mai 
repede decât picioarele şi-l smulgea violent din 
conversațiile terminate pe jumătate. Avea amintiri în 
legătură cu agenţi ai biroului de transporturi, şoferi de 
autobuz, impresari şi slujbaşi de hotel care se uitau ţintă la 
el cu ochi revoltați şi chipuri întunecate. Omul nu avea timp 
de politeţuri, dar memoria nebuniei lui era compătimitor de 
confuză, aşa că nu mai conta. La ora două după-amiază, 
când cerul mohorât era mai luminos decât fusese mai 
devreme, intră într-un hotel, puse întrebarea şi găsi omul. 

În culise, Blandar magnificul nu era chiar aşa cum şi-l 
amintea Marriott. Arăta mai mic în costumul lui albastru 
clasic, modest. În alte împrejurări, Marriott ar fi putut să-l 
ia drept comis-voiajor. 

— Nu vrei să-mi oferi ceva de băut? - spuse Blandar. 

Ideea asta nici nu-i trecuse prin cap lui Marriott, dar o luă 
acum drept a lui. Cum intră în bar, se pomeni explicând 
greutăţile cu care se luptase. Călătorise uşor, o sută de mile 
de când plecase din Hampden. 

Văzu că Blandar nu avea de gând să-şi ceară scuze pentru 
că fusese evaziv. Aşteptă cu nerăbdare să li se pregătească 
băuturile. Blandar goli paharul dintr-o înghiţitură. 

— Altul - îi spuse barmanului. Sorbi încă unul mai încet, 
iar Marriott, care începea să ghicească greutăţile lui 


Blandar, lăsase cu discreţie restul de la bancnota de zece 
dolari pe tejghea. 

— Acum parcă îmi aduc aminte de tine - spuse Blandar 
când Marriott îi explică problema lui. Te-ai cam codit să vii, 
dar tinerii nu te-au slăbit deloc. Am surprins o reţinere - 
ţinea capul sus şi ezita - din dorinţa inconştientă să te 
umilesc. Eram un psiholog practicant până ce am 
descoperit că aş putea face mai mulţi bani ca hipnotizator 
ambulant aşa că i-am lăsat baltă cu nevrozele lor - adăugă 
el. 

Marriott încuviinţă, dând din cap. 

— În aparenţă, toţi se poartă drăguţ cu mine. Presupun că 
oamenilor le place întotdeauna să vadă cum e pus la punct 
cineva pe care ei îl invidiază. Dar ceea ce nu înţeleg este de 
ce am consimţit la degradare? 

— Vinovăţie. 

Marriott simţea cum face feţe-feţe. 

— Ce vrei să spui? 

Părea că se afla într-un hău, privind fix în lumină, spre 
celălalt bărbat. Ochii hipnotizatorului erau vigilenţi. 

— Această fată, Judith - spuse el - când ai văzut-o ultima 
dată? 

— De ce? - nu-mi aduc aminte. 

Se legăna. Ciudat, mă simt ca şi cum aş fi gata să leşin. 

— Tipul halucinaţiei tale - spuse Blandar - deschide noi 
orizonturi hipnotismului. Personal, trebuie încă să găsesc 
cheia mai multor posibilităţi. Majoritatea oamenilor îşi 
găsesc scăparea în amnezie, sau în trecut, atunci când se 
confruntă cu o situaţie pe care nu pot s-o înfrunte. Prima ta 
manifestare a fost amnezia, dar când ai început să ieşi din 
ea, te-ai confruntat cu altă problemă. În mintea ta, trecutul 
a fost important. Nu am putut să-ţi rezolv sentimentul de 
vinovăţie. Aşa că ai căutat răspunsul în viitor - Blandar se 
încruntă. 

— Spune-mi încă o dată partea aceea. Sună ireal pentru 
mine, dar tot nu pot descoperi punctul nevralgic. 


Era ca şi cum ar fi tras de o draperie într-o cameră 
secretă, ca şi cum devenea îngrozitor de suspicios în sinea 
lui, iar acest sentiment se infiltra până în străfunduri. 
Blandar sorbi două înghiţituri în timp ce asculta şi apoi încă 
una, în timp ce reflecta asupra celor spuse. 

— Am un obicei - vorbi în sfârşit - să spun subiectului aflat 
în transă că, data viitoare când îmi va permite să-l 
hipnotizez, se va cufunda în somn când voi pocni din degete 
şi voi spune Dormi! Nu-mi aduc aminte să-ţi fi făcut şi ţie la 
fel, dar ar trebui. Pot să te hipnotizez? 

— Ce ai de gând să faci? Era o senzaţie de groază în vocea 
lui Marriott. 

— Vreau să aflu ce s-a întâmplat. 

— Poţi să faci asta prin hipnoză? 

— Fiecare detaliu va ieşi la iveală. 

Marriott se lupta cu dorinţa de a fugi. 

— Aici? - spuse el cu sfială. Şedeau pe taburetele de la bar. 

— Hai să mergem până la separeul din capăt - spuse 
Blandar. O clipă mai târziu Marriott spuse cu greu, ameţit 
de somn: 

— Da, poţi să mă hipnotizezi. 

— Dormi! - spuse Blandar şi pocni din degete. 

Ochii lui Marriott se închiseră bine de tot şi aşteptă. În 
sfârşit, încurcat, deschise ochii. 

— Nu pare să fi mers - începu el. S-a oprit uimit. Nici 
urmă de Blandar. În faţa lui, pe masă, era un bilet. L-a luat 
şi a citit: 

Dragă Marriott, Respectul tău deosebit pentru Judith, din 
halucinaţia aceea „din viitor”, m-a făcut să cred că ceva nu 
e în regulă. Se potriveşte cu faptul că ai recunoscut (tot în 
acel vis) că ai considerat-o cândva nedemnă de a fi o 
Marriott. Dintr-un anume motiv, erai nerăbdător să te 
împaci cu ea; datorită acelui considerent chiar prea 
nerăbdător, socot că gândul tău trebuie să fi fost totdeauna 
secret. Dar admiraţia ta vădită pentru ea m-a făcut să 
bănuiesc adevărul. De asemenea, interesant a fost şi modul 


în care ai îndrăznit să cauţi cicatricea, ceea ce te-a împins 
cu douăzeci de ani înainte, şi nici atunci nu ai recunoscut 
existenţa acesteia. 

Nu pretind să explic viziunea ta despre o lume atomică. 
Sună foarte real pentru mine şi îţi propun să-ţi aduci aminte 
de cât mai multe detalii posibile. 

Şi acum, ceva despre final. Îţi va reveni memoria când vei 
deschide poarta în seara asta. În clipa în care vei vedea 
ceea ce am vrut eu să vezi, du-te... şi aici mă opresc. 
Rațiunea mea spune că te duci la şerif (presupun că a fost 
prieten cu tatăl tău). Din nefericire, nu există alt factor. 
Celălalt bărbat. Niciodată nu a fost găsit sau văzut. Dar 
când ai fost sub hipnoză, el mi-a vorbit mie din 
subconştientul tău. Vocea ta s-a schimbat, a devenit cântec 
şi acest străin a spus: „Blandar, lasă totul să se întâmple de 
la sine. În momentul în care îşi va da seama, promit să mă 
dezvălui lui Paul Marriott... ca să ne eliberăm amândoi”. 

Ce zici de o sugestie ca asta de la un subiect sub hipnoză? 
Am făcut câteva eforturi să obţin o explicaţie. Dar nu am 
obţinut nimic mai mult. 

Ei bine, domnule Marriott, am făcut tot ce am putut 
pentru tine. Ca să mă protejez, ţi-am ordonat să distrugi 
acest bilet, la zece minute după ce l-ai citit. 

Noroc! 

B. 

Marriott s-a oprit în faţa porţii. Era aproape întuneric şi 
umbrele frunzişului se întindeau lungi şi negre peste strada 
umedă. Casa se întrezărea ciudat în amurg. În zilele ei bune 
fusese frumoasă şi (Marriott îşi spunea în sinea lui) va avea 
grijă să fie din nou la fel, dar mai întâi ar trebui să treacă 
prin purgatoriul unei pensiuni. Pentru asta îi trebuiau bani. 
Ceea ce vroia să cumpere era o proprietate unde, într-un 
viitor nu prea îndepărtat, avea să fie construită o centrală 
atomică. Şi trebuia să încerce să-şi amintească numai 
despre acele afaceri care prosperau în viziunea lui despre 
viitor. 


De asemenea, i se părea că un bun avocat l-ar putea ajuta 
să obţină contravaloarea corespunzătoare pentru terenul 
pe care îl vânduse cu credinţa că doar îl concesiona. Cu 
siguranţă că un om bolnav trebuie să aibă anumite 
drepturi. 

Planurile îi clocoteau în minte, în ciuda spuselor lui 
Blandar. Ce se poate întâmpla când voi deschide poarta? 
Aşa gândea. 

Totuşi, cu degetele pe poartă, încă mai ezită. Amurgul se 
adâncea treptat. Prinse curaj - şi împinse. Poarta se 
deschise cu un scârţâit. Marriott păşi, în aşteptare. Orice ar 
fi, - îşi spuse - o să fie doar în mintea mea. 

Mai făcu vreo doisprezece paşi spre treptele verandei, şi 
atunci zăbovi dezamăgit. Oare nu-i de vină sugestia post- 
hipnoză pe care mi-a dat-o? 

Se întoarse pe jumătate şi ridică uşor un picior. Şi înţepeni 
în poziţia aceea. Un corp gol de femeie zăcea sub tufe, 
lângă poartă. Judith. 

În semiîntuneric, silueta ei se profila ciudat, fiecare parte 
din corpul ei apărea clar. Faţa îi scânteia de o lumină 
lăuntrică. Un obiect metalic, ieşind din inimă, sclipea vizibil. 

Bărbatul care zăcuse lângă ea se ridică brusc, cu o 
mişcare agilă, ca şi când ar fi fost mai uşor decât greutatea 
corpului său. Mult mai uşor sau mult mai puternic. Sări 
către Marriott, părând să se ridice brusc în picioare, ca o 
pisică. Se legănă până se opri cu graţie pe vârfuri. Apoi, 
Marriott întrezări ochii de un albastru luminos, strălucitor 
şi chipul lui, lung şi îngust, asemeni corpului său. Toate 
astea dădeau impresia cuiva plin de însufleţire. 

Felinarul din apropiere al străzii îşi revărsa lumina asupra 
străinului. Şi asta îi dădu posibilitatea lui Marriott să ştie că 
ceea ce se petrecea alături era... ireal. 

Cuvintele veneau dinspre bărbat, dar gura lui nu se 
deschidea, iar buzele nu i se mişcau. 

— Prin sinucidere, ea a creat un câmp de energie care m-a 
afectat şi pe mine. Şi aşa am fost toţi trei - tu, ea şieu - 


prinşi într-un timp suspendat. 

Marriott nu zise nimic, nu putea. Întregul dialog părea 
fără sens. Mai rău, brusc îşi dădu seama că nu auzise nici 
un sunet. Noaptea era liniştită. Numai câteva slabe ecouri 
veneau către el şi toate de la distanţă; o maşină 
îndepărtată, ciripitul unei păsări de noapte; o adiere 
stârnită prin copaci în capătul îndepărtat al curţii. 

— De obicei - spuneau gândurile bărbatului în mintea lui - 
datorită marii capacităţi de control mental, o femeie mă 
accepta pe loc. E cu atât mai adevărat cu cât aceste tipuri 
umane străvechi nu sunt conştiente de procesele nervoase 
implicate. Judith începuse să mă accepte dar la momentul 
critic a avut o reacţie adversă profundă. Deodată, în mintea 
ei acest moment a căpătat imaginea unui viol. Mi-a smuls 
acul temporal şi s-a înjunghiat cu el. Fireşte că se gândea la 
tine când a murit, şi astfel eu sunt prins în capcană de două 
ori. Am încercat să o salvez proiectând-o înainte în timp, i- 
am recreat literalmente trupul într-o lume paralelă. 

Gândul din mintea lui Marriott era că el ştia de ce se 
sinucisese Judith. Atitudinea lui. Descoperise în el 
sentimentul unui Marriott mai bun. În consecinţă, îşi fixă un 
etalon special pentru ea, şi în momentul violului îşi dădu 
seama că valoarea ei decăzuse sub nivelul lui Marriott şi-şi 
dădu lovitura mortală într-o tresărire de disperare. 

Intuiţia lui se împlinise şi dispăru. Ulterior şi-a dat seama 
că n-a fost la înălţimea comunicării ce i se aruncase în faţă. 
Dar înţelesese un lucru: Acesta era bărbatul vinovat de 
moartea lui Judith! 

În timp ce îşi dădu seama de asta, sări şi înşfăcă. 

Prinse un vârtej! 

Degetele se agăţară de trupul gol pe care îl simţea tare, ca 
şi cum muşchii de sub piele ar fi fost din metal. Cum încerca 
să-l ţină, mâinile lui, care erau tari ca piatra, îl loviră la 
încheietură de parcă i-ar fi rupt oasele. Marriott scoase un 
urlet de durere dar impulsul îngrozitor de a lovi, distruge şi 
schilodi, rămase ca un nod în el. 


Violenţă dezlănţuită! Se năpusti înainte şi lovi cu toată 
forţa la faţă; îşi simţi pumnul gol pocnind în ea. Străinul ţipă 
şi se retrase, făcând un salt înapoi. 

— Prostule! Gândul izbi puternic creierul lui Marriott. Am 
încercat să rămân aici destul de mult pentru a te elibera de 
acea lume complementară. Acum e prea târziu. 

Bărbatul se retrase în întunericul de lângă casă. Se opri. 
Era puţin vizibil dar exista un reflex ce juca în faţa ochilor 
lui Marriott. A strâns tare din ochi, iar când i-a deschis, 
celălalt bărbat dispăruse. 

Marriott se îndrepta clătinându-se spre locul gol, refuzând 
să creadă că nu era nimic acolo. Se agăţă de întuneric ca şi 
când acesta ar fi avut consistenţă, îşi pierdu echilibrul şi 
ajunse târându-se în genunchi şi cu mâinile adânc înfipte în 
iarbă. 

Încet, fără tragere de inimă, acceptând plecarea şi 
începutul unei vagi conştiinţe încărcate de multe sensuri, 
care se treziseră în el, se ridică în picioare şi se îndreptă 
nehotărât spre uşa din faţă. 

Cum o deschise şi păşi înăuntru, vocea lui Judith se auzi 
din camera de zi. 

— Tu eşti, dragă? 

Marriott simţi cum se relaxează... Desigur, gândi el, aici 
mă aflu şi aici voi fi de acum înainte, mulţumesc lui 
Dumnezeu. 

— Da, draga mea, strigă. Eu sunt. 

Păşi înăuntru, închizând uşa după el. 


ŞOBOLANUL ŞI ŞARPELE. 

Unica plăcere în viaţa lui Mark Gray era să-i dea pitonului 
său favorit să mănânce şobolani. 'Ținea pitonul într-o 
cameră blocată, din vechea casă în care trăia singur. La 
fiecare masă, punea şobolanul într-un tunel îngust pe care îl 
construise. La capătul tunelului era o deschizătură. 
Şobolanul trecea prin spaţiul strâmt în încăperea de 


dincolo, declanşând automat o uşiţă cu arc de-a curmezişul 
deschizăturii. 

Şobolanul se trezea apoi în camera cu pitonul fără nici o 
şansă de scăpare. 

Lui Mark îi plăcea să asculte chiţăiturile şobolanului pe 
măsură ce devenea conştient de pericol şi apoi îl auzea 
gonind nebuneşte să scape de redutabilul duşman. 
Câteodată urmărea scena palpitantă prin ochiul unei 
ferestruici, dar de fapt prefera sunetul în locul luptei, 
evocându-şi propriile imagini delectabile, totdeauna din 
punctul de vedere al pitonului. 

În timpul celui de-al doilea război mondial, oficiul pentru 
controlul preţurilor uitase să fixeze un plafon pentru preţul 
şobolanilor. Prinderea şobolanilor nu căpătase nici o 
prioritate specială. Vânătorii de şobolani erau recrutaţi în 
forţele armate tot aşa de repede ca şi ceilalţi. S-a micşorat 
numărul şobolanilor. Mark s-a văzut nevoit să prindă el 
singur şobolanii, dar trebuia să-şi câştige existenţa muncind 
în timpurile de lipsuri ale războiului, astfel că existau 
perioade de timp când pitonul era hrănit neregulat. 

Apoi, într-o zi, Mark, căutând mereu, a zărit prin fereastra 
unei clădiri vechi, în stil comercial, câţiva şoareci albi. 
Privea lacom înăuntru şi deşi camera era slab luminată cu 
becuri după regulile camuflajului, putea distinge că era o 
cameră mare, cu sute de cuşti în ea şi fiecare din ele 
conţinea şobolani. 

O luă la sănătoasa spre partea din faţă a clădirii şi ajunse 
acolo istovit. În timp ce zăbovea să-şi tragă sufletul, observă 
cuvintele de pe uşă: LABORATOARELE CARON, Cercetare. 

S-a trezit numaidecât într-un hol întunecos al unui birou 
comercial. Deoarece fiecare om de acolo lucra de două ori 
mai mult datorită războiului, i-a luat ceva timp până să 
atragă atenţia uneia dintre angajate, căci puteai să aştepţi 
mult şi bine, de să ţi se pară că ai fost uitat cu desăvârşire. 
Dar după toate acele minute, de aşteptare, îl duseră în 
sfârşit în biroul unui bărbat mic cu faţa înţepată, care îi fu 


prezentat drept Eric Plode şi care îi ascultă ruga şi motivul 
ei. 

Atunci când Mark descrise sărmanul şi înfometatul său 
piton, omuleţul izbucni într-un râs brusc şi exploziv. Dar 
ochii îi rămaseră reci. Câteva clipe mai târziu îi respingea 
cererea tăios, reacţionând ca la un afront personal. 

— Şi să nu-ţi faci iluzii - mârâi el. Nu te apropia de 
şobolanii noştri. Dacă te prindem şterpelind ceva de pe aici, 
o să te dăm pe mâna poliţiei. 

Până la acele cuvinte, Mark nu s-ar fi gândit defel să 
devină un hoţ de şobolani. Cu excepţia dragostei lui 
deosebite pentru pitonul său, era un om necertat cu legea 
care n-avea de dat socoteală nimănui. 

În timp ce Mark pleca, Plode trimise în grabă un om ca să-l 
urmărească. Apoi, zâmbind macabru, păşi într-un birou pe 
a cărui uşă scria: HENRY CARON, Cabinet particular. 

— Ei bine, Hank, - spuse vesel - cred că avem un subiect. 

Caron spuse: 

— Ar fi de dorit să fie bun, din moment ce nu-i putem pune 
pe prizonierii de război să facă o asemenea treabă. 

Remarca îl făcu pe Plode să se încrunte puţin. Avea 
tendinţa spre ironie şi, în ultimul timp, se gândea adesea: 
„Doamne, oficialităţile au de gând să folosească metoda pe 
milioane de oameni din rândurile duşmanului încrezător, 
după ce vom testa, dar n-o să ne dea uşor o policlinică 
pentru testări, datorită unei anume convenţii referitoare la 
prizonierii de război”. 

Cu voce tare, spuse, îngâmfat: 

— Presupun că printr-un efort de imaginaţie ai putea să-l 
numeşti uman. 

— Aşa de rău? 

Plode i-l descrise pe Mark şi pasiunea lui apoi conchise: 

— Presupun că-i o simplă chestiune de optică. Dar nu 
vreau să am vreo vină, în special dacă s-o furişa în noaptea 
asta cu intenţii criminale, încercând să fure câţiva dintre 
şobolanii noştri. Rânji posac: 


— Te poţi gândi la ceva mai josnic decât la un hoţ de 
şobolani? 

Henry Caron ezită, dar numai pentru câteva clipe. 
Milioane de oameni muriseră, sau erau pe moarte, şi 
trebuia neapărat să se facă un test pe o fiinţă umană. 
Fiindcă dacă ceva nu era în regulă pe câmpul de bătălie, s- 
ar fi pierdut efectul de surpriză în ceea ce priveşte 
persoana care ar cunoaşte repercusiunile. 

— Un lucru e sigur - dădu din cap - nu există probe 
împotriva noastră. Aşa că mergem înainte. 

Lui Mark i se părea - pe când se strecura pe furiş în 
clădirea cea veche - că oamenii aceia, cu miile lor de 
şobolani, nu vor duce niciodată dorul unuia dintre animale 
timp de aproximativ o săptămână. Fu mulţumit în mod 
deosebit când descoperi că fereastra era descuiată şi 
cuştile nepăzite. Fără îndoială, se gândi cu umor, că cei care 
aveau grijă de şobolani erau cam puţini datorită penuriei de 
forţă de muncă din timpul războiului. A doua zi se emoţionă 
din nou la sunetul familiar al unui şobolan chiţăind de frica 
pitonului. Către seară sună telefonul. Era Eric Plode. 

— Te-am avertizat - spuse omuleţul pe un ton ranchiunos. 
Acum trebuie să plăteşti prostia pe care ai făcut-o. 

Plode se simţea mai bine, o dată ce-l avertizase. 

— Să-i fie de suflet - spuse prefăcut - dacă era acolo. 

Mark închise dispreţuitor. N-au decât să încerce să 
dovedească. 

În timpul somnului, în noaptea aceea, părea că se sufocă. 
Se trezi şi, în loc să fie în pat, era jos, pe podea. Orbecăi 
după comutator, dar nu-l găsi. Un dreptunghi clar de 
lumină se afla cam la douăzeci de picioare mai încolo. Se 
îndreptă spre el. 

O izbitură! O uşă se închise, trântindu-se în spatele lui de 
cum ieşi. 

Se afla într-o cameră mare, mai mare decât tot ce văzuse 
până atunci. Totuşi camera îi era vag familiară. Cu excepţia 
dimensiunii ei, semăna cu camera în care îşi ţinea pitonul. 


Pe podea, în faţa lui, un obiect pe care îl observase şi îl 
socotise un soi de covor din piele, mai gros decât era el de 
înalt, se mişca şi se îndrepta spre el. Cu groază, îşi dădu 
limpede seama ce se întâmplă. 

El avea mărimea unui şobolan. lar acela era pitonul, 
târându-se pe podea cu fălcile umflate. 

Scoţând un țipăt strident, îngrozitor, Mark Gray încerca 
cei de pe urmă fiori ai unei metode ciudate, prin care se 
bucurase de viaţă atâţia ani... 

Trecu prin experienţa asta singur şi pentru ultima dată, 
din punctul de vedere al şobolanului. 


BARBARUL. 

În adresa iniţială către patronat, după întoarcerea de pe 
Venus, 'lews spusese printre altele: „E dificil pentru noi să 
ne dăm seama, dar oraşul Linn a rămas acum fără un 
duşman redutabil. Adversarii noştri de pe Marte şi Venus, 
fiind învinşi decisiv de armatele noastre în ultimele două 
decenii, ne aflăm acum într-o poziţie istorică unică: suntem 
singura mare putere din lumea oamenilor. Pare inevitabilă o 
perioadă nelimitată de pace şi reconstrucţie creatoare”. 

S-a întors la palat având încă în urechi ovaţiile patronilor 
şi într-o dispoziţie de profund triumf. Spionii lui îi 
raportaseră că patronii îi atribuiseră mari merite în victoria 
de pe Venus. La drept vorbind, războiul se desfăşurase cu 
mult înainte de venirea lui. Şi apoi, brusc, se sfârşise 
aproape peste noapte. 

Concluzia a fost că o contribuţie hotărâtoare la aceasta 
avusese şi conducerea lui ilustră. Tews nu avea nevoie de 
perspicacitate ca să-şi dea seama că, în asemenea 
împrejurări, ar putea pune în mod generos triumful pe 
seama lui Jerrin, şi nu s-ar ştirbi cu nimic bunul renume al 
altora. În ciuda propriilor cuvinte către patronat, se trezi, în 
timp ce săptămânile curgeau liniştit, din ce în ce mai uluit 
de realitatea celor spuse: nici un duşman. Nimic de care să 
se teamă. Chiar şi acum, i se părea greu de crezut că 


universul aparţinea oraşului Linn şi că, în calitate de lord 
consilier, dispunea de propriul său domeniu, într-o funcţie 
de mare autoritate asupra mai multor supuşi decât orice alt 
om. 

Era un conducător devotat, desigur, s-a liniştit el grăbit, 
renegând mândria de moment. Vedea în mod clar marile 
fapte bune care ar reflecta gloria Linn-ului şi epoca de aur 
a lui lews. Viziunea era atât de nobilă şi inspirată încât, 
pentru mult timp, se mulţumi numai să se joace cu planurile 
măreţe, nebuloase şi nu întreprinse absolut nimic. 

A fost informat imediat ce Clane s-a întors de pe Venus. 
Curând a primit un mesaj de la el: 

Excelenței sale, Lord consilier Tews, Stimate unchi, As 
vrea să te vizitez şi să-ţi descriu rezultatul câtorva 
convorbiri între fratele meu Jerrin şi mine, legate de 
pericolele potenţiale pentru imperiu. Ele nu par grave, dar 
noi suntem deopotrivă de preocupaţi de preponderența 
sclavilor faţă de cetăţenii de pe Pământ şi suntem supăraţi 
datorită nerecunoaşterii situaţiei prezente de către 
popoarele de pe lunile Jupiter şi Saturn. 

Din moment ce acestea sunt singurele pericole pe care le 
întrevedem, cu cât mai repede vom analiza fiecare aspect al 
problemei, cu atât mai siguri vom putea fi că soarta Linn- 
ului se va afla sub controlul unei acţiuni inteligente şi că 
acesta nu va mai fi guvernat pe viitor de oportunism, care a 
fost pentru atât de multe generaţii principalul element de 
guvernare. 

Nepotul tău ascultător, Clane. 

Scrisoarea l-a iritat pe Tews. I s-a părut intrigantă. l-a 
adus aminte de controlul asupra oraşului Linn şi că viitorul 
glorios pe care îl preconiza pentru imperiu nu era împlinit, 
că de fapt nepoţii lui ar putea să ceară compromisuri care 
ar umbri frumuseţea unei victorii pe care numai el o putea 
bănui. Totuşi, răspunsul lui a fost diplomatic. 

Dragul meu Clane, A fost o plăcere să primesc veşti de la 
tine şi, de îndată ce mă voi întoarce de la munte, voi fi 


încântat să te primesc şi să discutăm toate aceste chestiuni, 
până la capăt, fără compromisuri. Am dat instrucţiuni 
diferitelor departamente să adune date, ca atunci când ne 
vom vedea să putem discuta pe baza faptelor. 

Tews, lord consilier. 

În realitate, dăduse instrucţiuni şi ascultase efectiv o 
prezentare sumară a unui înalt funcţionar care era expert 
în ce priveşte situaţia de pe lunile lui Jupiter şi Saturn. 
Acestea erau locuite de triburi în variate stadii de cultură 
primitivă. Rapoartele recente, spicuite din interogatoriile 
primitivilor (barbarilor) şi de la negustorii din Linn, care 
vizitaseră anumite porturi de intrare, indicau că vechiul joc 
al intrigii şi crimei printre şefii de trib care urmăreau 
puterea, continuau încă. 

Liniştit, în ciuda convingerii sale anterioare, că situaţia era 
exact cum fusese descrisă, 'lews plecă în vacanţă la munte 
cu o suită de trei sute de curteni şi cinci sute de sclavi. 
După o lună, era încă acolo când veni al doilea mesaj de la 
Clane. 

Milostive lord consilier 'Tews, Răspunsul la mesajul meu a 
fost o mare uşurare pentru mine. Mă întreb dacă aş putea 
şi în continuare să abuzez de bunele tale oficii şi să-i pun pe 
şefii de departament să determine câţi sunt încă aici şi unde 
sunt concentrați. Motivul pentru această anchetă este că 
am descoperit executarea subită a câtorva dintre agenţii 
mei de pe Europa - marea lună a lui Jupiter, executaţi acum 
mai bine de un an, şi că de fapt toate informaţiile mele din 
teritoriu se bazează pe rapoarte mai vechi de doi ani şi 
extrem de neclare. Se pare că acum aproape cinci ani un 
nou lider a început să unifice Europa; şi rapoartele 
agenţilor mei - acum când analizez datele furnizate de ei - 
devin mai puţin clare pe lună ce trece. Bănuiesc că am 
căzut victimă unei propagande pregătite cu atenţie. Dacă 
aşa stau lucrurile, faptul că cineva a fost destul de 
perspicace să-mi intercepteze canalele de informare, mă 
îngrijorează. 


Desigur, acestea sunt numai bănuieli, dar pare indicat să-i 
punem pe oamenii tăi să facă cercetări, ţinând cont 
permanent că este posibil ca sursele informaţiilor actuale să 
fie îndoielnice. 

Al dumitale servitor şi nepot credincios, Clane. 

Referirile la agenţii „mutaţiei” i-au trezit amintiri 
neplăcute lui Tews, care trăia într-o lume de spioni. 
Presupun - se gândea el posomorât - că şi acum se face 
propagandă împotriva mea, deoarece sunt în vacanţă. 
Oamenii nu-şi pot da seama ce planuri măreţe punem la 
cale pentru stat în timpul aşa-numitei mele călătorii de 
plăcere. 

Se întrebă dacă, dând publicităţii o serie de declaraţii 
despre un viitor grandios, nu ar putea să le reteze criticele. 
Iritarea lui dură o zi, apoi reciti scrisoarea lui Clane şi se 
hotări că era de dorit să abordeze totul în mod diplomatic şi 

cu calm. Era necesar să se afle în situaţia de a spune că 
luase fără excepţie măsurile de prevedere cele mai ferme, 
împotriva oricărei eventualităţi. 

Dădu instrucţiunile necesare, îl informă pe Clane că făcuse 
întocmai şi apoi începu să analizeze serios situaţia care ar 
apărea când Jarrin s-ar întoarce de pe Venus, după şase sau 
opt luni, pentru a-şi primi triumful. Propria lui întoarcere de 
pe Venus nu-l mai mulțumea. Nepoţii lui intenționau să se 
amestece în afacerile statului şi, într-adevăr, ambii aveau 
dreptul legal să fie consilieri ai guvernului. Fiecare, în 
conformitate cu legea, avea un vot în consiliu în ce priveşte 
afacerile de pe Linn, deşi niciunul nu putea să se amestece 
în mod direct în administraţie. 

Presupun - Tews recunoştea în sinea lui cu părere de rău - 
că nepotul meu Clane se află în deplinătatea drepturilor 
sale; dar îşi aminti de-o vorbă de-a mamei lui: 

— Este un bărbat neînţelept acela care îşi exercită 
drepturile. Râse schimonosit. 

În acea seară, exact înainte de a se duce la culcare, Tews 
avu o sclipire de fină intuiţie: lar alunec pe panta 


suspiciunii - aceleaşi temeri care m-au tulburat când mă 
aflam pe Venus. Mă aflu sub influenţa atmosferei acestui 
palat detestabil. 

Personal se simţea incapabil de gânduri mârşave şi 
accepta prezenţa lor la alţii - îşi spuse - cu cel mai mare 
dezgust, şi numai datorită intereselor statului. 

Sentimentul datoriei - iată adevăratul imperativ sub care 
acţiona - era lucru cert. Recurgea la motivaţia aceasta - era 
nevoit s-o recunoască - în intrigi şi comploturi, chiar dacă 
cel mai mărunt indiciu de intrigă îl revolta. 

Conştiinţa propriei sale integrităţi îl linişti din nou pe 
Tews. La urma urmei, se gândi el, pot fi indus în eroare 
câteodată, dar nu mă pot înşela dacă rămân veşnic vigilent 
la pericolele din alte surse. lar o mutație care se bazează pe 
cunoştinţe şi arme ştiinţifice este o chestiune despre care 
eu, ca apărător al statului, trebuie să iau act. 

Acordase o atenţie considerabilă armelor de care văzuse 
că făcea uz Clane pe Venus. Şi, în timpul zilelor care 
urmară, ajunse la concluzia că trebuie să treacă la acţiune. 
Continua să-şi spună cât de revoltător era să facă asta, dar 
în final îl înştiinţă pe Clane: 

Dragul meu nepot, Deşi nu te-ai simţit cu adevărat 
îndreptăţit să ceri protecţia la care rangul şi valoarea 
activităţii tale îţi dau dreptul, sunt sigur că vei fi fericit să 
auzi că statul este pregătit să asigure protecţia materialului 
pe care l-ai recuperat din subteranele zeilor şi din alte 
surse antice. 

Locul cel mai sigur pentru tot acest material se află la 
reşedinţa ta din Linn. În consecinţă, voi asigura fonduri 
pentru a transporta în oraş orice asemenea echipamente de 
care dispui, de pe proprietatea ta de la ţară. O unitate de 
pază va sosi acolo într-o săptămână, cu transport adecvat, şi 
o altă unitate de pază va începe serviciul chiar azi la 
reşedinţa ta din oraş. 

Căpitanul gărzii, răspunzător desigur în faţa mea, îţi va 
garanta bineînţeles toate facilităţile pentru desfăşurarea 


muncii tale. 

Este o plăcere pentru mine, dragul meu Clane, să-ţi asigur 
această protecţie prețioasă dar binemeritată. 

Cândva, dar într-un viitor nu prea îndepărtat, aş vrea să 
am privilegiul unui turneu personal, ca să pot vedea cu 
ochii mei ce bogății se află în colecţia ta, cu scopul de a le 
găsi utilizări ulterioare, spre bunăstarea generală. 

Cu cele mai cordiale urări, lews, lord consilier. 

Cel puţin, se gândi Tews, după ce expedie mesajul şi dădu 
ordinele necesare forţelor armate, pentru moment 
materialul va fi adunat într-un singur loc. Ulterior, un 
control mult mai riguros este oricând posibil - nu că n-ar fi 
vreodată necesar, desigur. 

Pur şi simplu conducătorul înţelept elabora planul pentru 
orice eventualitate. Până şi acţiunile celor mai dragi rude 
pot fi examinate obiectiv. 

Imediat află că nepotul său Clane nu se opusese planului 
său şi că materialul fusese transportat la Linn fără 
incidente. 

Se afla încă la palatul din munţi al familiei Linn când sosi a 
treia scrisoare de la Clane. Deşi scurtă, era un document 
social important. Introducerea preciza: 

Unchiului nostru, lord consilier: 

Ţinând seamă de opinia lordului Jerrin şi a lui Clane Linn 
că există în Linn o preponderență periculoasă a sclavilor şi 
că într-adevăr starea de sclavie este cu totul indezirabilă 
într-un stat sănătos, se propune prin urmare ca lordul 
consilier 'Tews, în timpul guvernării sale, să stabilească, 
drept regulă de urmat pentru generaţia viitoare, 
următoarele principii: 

1. 'Toate fiinţele umane care respectă legile au dreptul la 
un control neîngrădit al propriilor lor persoane. 

2. Acolo unde nu se obţine controlul neîngrădit, acesta va 
fi atribuit individului în mod progresiv, primele două măsuri 
intrând în vigoare imediat. 


3. Prima măsură prevede că nici un sclav nu va fi pedepsit 
fizic, pe viitor, decât printr-un ordin al tribunalului. 

4. A doua măsură prevede ca pe viitor ziua de muncă a 
sclavului să nu depăşească zece ore. 

Celelalte măsuri schiţau o metodă de eliberare treptată a 
sclavilor, urmând ca până în douăzeci de ani numai 
incorigibilii să nu fie „liberi”, şi toţi aceştia să fie controlaţi 
de statul însuşi în conformitate cu legile prin care fiecare 
este tratat „ca individ”. 

Tews citi documentul cu uimire şi amuzament. Îşi aminti 
de o altă vorbă de-a mamei lui: „Nu-ţi face griji din cauza 
idealiştilor. Mulțimea le va tăia beregăţile la momentul 
potrivit”. Starea de amuzament dispăru repede. Băieţii 
ăştia se amestecă cu adevărat în afacerile statului chiar în 
Linn, care este izolat în provincia lor. Fiindcă vara era pe 
sfârşite, se pregăti să se întoarcă în oraş. Tews, încruntat, 
analiză ameninţarea „pentru stat” care - i se părea - se 
înălța cu viteză alarmantă. 

În cea de-a doua zi după întoarcerea lui în Linn, primi o 
altă scrisoare de la Clane. Acesta îi solicita o audienţă 
pentru a discuta „acele probleme legate de apărarea 
imperiului, despre care departamentele tale au strâns 
informaţii”. 

Ce l-a înfuriat pe Tews în privinţa scrisorii a fost că mutaţia 
nu-i dădea nici măcar răgazul să se aranjeze după 
întoarcere. Era adevărat că activitatea de reculegere nu-l 
angaja - dar era o chestiune de politeţe faţă de funcţia pe 
care o deţinea. Tews hotări într-un acces de mânie rece că 
îndârjirea lui Clane purta toate semnele unei insulte 
întreţinute, intenţionate. 

Trimise o notă tăioasă, ca răspuns, ce declara pur şi 
simplu: 

Dragul meu Clane, Te voi înştiinţa de îndată ce mă voi 
elibera de problemele presante ale administraţiei. Te rog 
aşteaptă veşti de la mine. 

Tews. 


În noaptea aceea dormi convins că luase în sfârşit o 
atitudine fermă şi că sosise timpul pentru aşa ceva. 

Se trezi la ştirea dezastrului. 

Singurul avertisment a fost o licărire de metal oţelită pe 
cerul dimineţii, devreme. Invadatorii se năpustiseră asupra 
oraşului Linn în trei sute de navete spaţiale. Trebuie să fi 
spionat dinainte locurile, pentru că au aterizat în forţă, în 
părţile care erau înţesate cu gărzi şi la principalele cazărmi 
ale escadroanelor de artilerie din interiorul oraşului. Din 
fiecare navă debarcară două sute şi ceva de bărbaţi. 

— Şaizeci de mii de soldaţi! - spuse lordul consilier Tews 
după ce studie rapoartele. Dădu instrucţiuni pentru 
apărarea palatului şi trimise un porumbel voiajor la cele 
trei legiuni cantonate în taberele din afara oraşului, 
ordonând ca două dintre ele să atace când vor fi pregătite. 
Şi apoi se aşeză palid, dar potolit, urmărind spectacolul de 
la fereastra care dădea în întinderea înceţoşată a oraşului 
Linn propriu-zis. 

Totul era confuz şi ireal. Majoritatea navelor invadatoare 
dispăruseră în spatele marilor clădiri. Câteva stăteau în 
câmp, dar păreau moarte. Era greu să desluşeşti ce lupte 
aprige se dădeau în vecinătate. La ora nouă sosi un 
mesager din partea lady-ei Lydia: 

Dragă fiule, Ai vreo veste? Cine ne atacă? Este un atac 
restrâns, sau o invazie a imperiului? L-ai contactat pe 
Clane? 

L. 

A fost adus primul prizonier, în timp ce 'Tews privea 
încruntat la propunerea dezagreabilă de a cere sfatul rudei 
sale. Era ultima persoană pe care dorea să o vadă. 
Prizonierul, un uriaş cu barbă, a mărturisit cu mândrie că 
era de pe Europa, una din lunile lui Jupiter, şi că nu-i era 
teamă nici de oameni, nici de zei. Dimensiunile bărbatului şi 
curajul fizic evident l-au înfiorat pe Tews. Dar concepţia lui 
naivă despre viaţă l-a consolat. Următorii prizonieri aveau 
trăsături fizice şi psihice asemănătoare. Şi astfel, cu mult 


înainte de amiază, Tews avea o imagine rezonabil de clară 
asupra situaţiei. 

Era vorba despre o invazie barbară de pe Europa. Scopul 
ei era evident, numai jaful. Dar dacă nu acţiona cu 
repeziciune, Linn ar fi fost în câteva zile jefuit de bogăţiile 
adunate de-a lungul veacurilor. Comenzi sângeroase ieşeau 
de pe buzele lui lews. Treceţi pe toţi prizonierii prin sabie. 
Distrugeţi-le navele, armele şi hainele. Nu lăsaţi nici o urmă 
a prezenţei lor, ce a poluat oraşul etern. 

Dimineaţa îşi urma cursul ei lent. 'Tews se gândi să facă un 
tur de orizont al oraşului, escortat de cavaleria palatului. A 
abandonat planul când şi-a dat seama că ar fi fost imposibil 
să trimită rapoarte dacă erau în marş. Din acelaşi motiv nu- 
şi putu transfera cartierul general într-o clădire mai puţin 
vizibilă. Chiar înainte de amiază ajunse raportul de ieşire 
din încercuire, care preciza că două din cele trei legiuni, 
cantonate în tabere, atacau în forţă la porţile principale. 
Veştile l-au calmat. Începu să gândească în termenii unor 
informaţii mai largi şi mai importante despre ceea ce se 
întâmpla. Şi-a amintit cu neplăcere că departamentele lui 
erau probabil în posesia unor informaţii pe care - zorit de 
Clane - le solicitase cu câteva luni în urmă. În grabă, chemă 
câţiva experţi şi se aşeză posomorât, în timp ce fiecare din 
oameni spunea ce aflase. 

De fapt, existau o groază de date. Europa, marea lună a lui 
Jupiter, fusese locuită din timpuri legendare de triburi care 
se certau fioros. Atmosfera sa vastă se spune că a fost 
creată artificial, cu ajutorul zeilor atomului de către 
oamenii de ştiinţă din epoca de aur. Ca orice atmosferă 
artificială, ea conţine o mare proporţie de gaz, teneol, care 
primeşte lumina solară dar nu permite degajarea unei 
cantităţi mari de căldură în spaţiu. 

Începând cu aproximativ cinci ani în urmă, călătorii 
începuseră să întocmească rapoarte despre un conducător, 
numit Czinezar, care unifica, fără milă, toate facțiunile 
rivale ale planetei într-o singură naţiune. Pentru un timp a 


fost un teritoriu atât de periculos, că negustorii aterizau 
numai în porturile de intrare specificate. Informaţia pe care 
o primiseră era că încercarea lui Czinezar de unificare 
eşuase. După aceea, contactul devenise din ce în ce mai 
confuz, şi era clar pentru lews, care asculta, că noul 
conducător reuşise de fapt în cuceririle lui şi orice cuvânt 
care contrazicea acea afirmaţie era propagandă. Vicleanul 
Czinezar pusese stăpânire pe mijloacele de comunicaţie şi 
manipulare, în timp ce îşi consolida poziţia printre forţele 
barbare ale planetei. 

Czinezar. Numele avea o cadență sinistră, un inel de 
violenţă dezlănţuită, un zăngănit aspru, metalic. Dacă un 
asemenea bărbat şi adepţii lui ar scăpa cu măcar o parte 
din averea care se putea strânge din Linn, sistemul solar 
locuit s-ar face ecoul acestei isprăvi. Guvernul lordului 
consilier 'Tews s-ar prăbuşi ca un castel din cărţi de joc. 

Tews ezita. Avea un plan care ar fi avut mai mulţi sorţi de 
izbândă dacă era aplicat în mijlocul nopţii. Dar asta 
însemna să dea atacatorilor un răgaz suplimentar de câteva 
ore, pentru jaf. Hotărât să nu mai aştepte, expedie un ordin 
către a treia legiune, încă neangajată în luptă, să pătrundă 
în tunelul care duce în centrul palatului. 

Ca măsură de prevedere, şi cu scopul de a distrage atenţia 
conducătorului duşman, trimise un mesaj lui Czinezar 
printr-un ofiţer barbar capturat. În el menţiona despre 
nebunia unui atac care ar avea ca rezultat numai represalii 
sângeroase asupra Europei însăşi şi sugera că încă mai era 
timp pentru o retragere onorabilă. Toate acele intrigi erau 
o greşeală. Czinezar concentrase o armată mare în scopul 
capturării detaşamentului imperial. Şi aşteptase, în 
speranţa că va afla dacă lordul consilier se afla sau nu în 
interiorul palatului. Prizonierul eliberat, care transmisese 
mesajul lui 'Tews, îi confirmase prezenţa înăuntru. 

Atacul în forţă, care a urmat, a dus la capturarea palatului 
central şi a tuturor celor dinăuntru şi i-a surprins pe 
legionarii care începuseră să apară din coridorul secret. 


Oamenii lui Czinezar au turnat tot petrolul, din 
rezervoarele mari ale palatului, în coridorul înclinat şi i-au 
dat foc. 

Astfel a murit o întreagă legiune de oameni. 

În noaptea aceea, o sută de nave de rezervă ale barbarilor 
au aterizat în spatele soldaţilor linneeni care asediau 
porţile. Şi dimineaţa, când barbarii din interiorul oraşului 
au lansat atacul, cele două legiuni rămase erau distruse. 

Lordul consilier Tews nu ştia nimic din toate astea. 

Craniul său fusese predat cu o zi înainte bijutierului favorit 
al lui Czinezar pentru a fi placat în aur linnean şi 
transformat într-un pocal, slujind astfel la sărbătoarea celei 
mai mari victorii a secolului. 

Vestea căderii oraşului Linn fusese un adevărat şoc pentru 
lordul Clane Linn, care analiza registrele proprietăţii sale 
de la ţară. Cu excepţii nesemnificative, tot materialul său 
atomic era la Linn. Îi dădu drumul mesagerului care, 
nesăbuit, rostise cu voce tare vestea în timp ce intra pe uşa 
direcţiei de contabilitate. Apoi se aşeză la birou şi îşi dădu 
seama că ar fi mai bine să accepte pentru moment cifrele 
contabililor sclavi privind proprietatea. 

În timp ce aruncă o privire prin cameră, după anunţarea 
amânării, i se păru că cel puţin unul din sclavi manifesta o 
uşurare vădită. Porunci ca omul să i se înfăţişeze 
neîntârziat. Avea un sistem fără greş de a se purta cu 
sclavii, un sistem moştenit odată cu proprietatea de la 
mentorul său Joquin, mort de mult. 

Dacă sclavii se dovedeau a fi integri, harnici, loiali, 
manifestând în general o atitudine pozitivă, aceasta le 
dădea dreptul la condiţii mai bune, un program de lucru 
mai scurt, mai multă libertate de acţiune, după treizeci de 
ani dreptul de a se căsători, iar după patruzeci de ani 
libertatea legală. Lenea şi alte atitudini negative, cum ar fi 
înşelăciunea, erau pedepsite prin pierderea unor drepturi. 
Lipsit de posibilitatea de a modifica legile Pământului, Clane 
nu putea în momentul de faţă să imagineze un sistem mai 


bun în privinţa sclaviei. Şi acum, în ciuda neliniştii lui 
personale, îşi dădea seama de valabilitatea preceptelor lui 
Joquin, aşa cum se aplicau ele la o situaţie în care nu 
dispuneai de nici o dovadă imediată. Îi vorbi lui Oorag, 
bărbatul ce-i stârnise suspiciunea, întrebându-l dacă 
aceasta era justificată. 

— Dacă eşti vinovat şi mărturiseşti - spuse el - vei fi 
degradat cu o treaptă. Dacă nu recunoşti şi ulterior eşti 
descoperit vinovat, vei fi degradat cu trei trepte, ceea ce 
înseamnă munca fizică, după cum bine ştii. 

Sclavul - un om masiv - dădu din umeri şi spuse în 
batjocură: 

— Din momentul în care Czinezar va fi terminat cu voi, 
linneenii, vei lucra pentru mine. 

— La munca câmpului - spuse tăios Clane - pentru trei 
luni, zece ore pe zi. 

Nu era momentul să se arate milos. Un imperiu atacat nu 
se dă în lături de la cele mai aspre acţiuni. Orice slăbiciune 
se poate dovedi dezastruoasă. 

În timp ce sclavul fu condus afară de către gărzi, acesta 
strigă o ultimă insultă peste umăr. 

— Nenorocitule - spuse el - o să ajungi acolo unde îţi este 
locul când Czinezar va veni aici. 

Clane nu răspunse. Găsea drept îndoielnică ideea că noul 
cuceritor ar fi fost ales de soartă pentru a pedepsi pe toţi 
răufăcătorii din Linn după cum merită. Ar dura prea mult. 
Şi-a alungat gândul şi s-a îndreptat spre uşă. Acolo zăbovi şi 
dădu cu ochii de sclavii credincioşi care stăteau la birourile 
lor. 

— Nu vă grăbiţi - spuse încet, pe un ton clar. Dacă nutriţi 
emoţii asemănătoare cu cele exprimate de Oorag, e bine să 
vă struniţi. Căderea unui oraş, într-un atac prin 
surprindere, nu e semnificativă. 

A ezitat. El apela, şi-a dat seama, la prudenţă, dar raţiunea 
îi spunea că în situaţiile de mare criză oamenii nu iau în 
consideraţie toate posibilităţile. 


— Sunt conştient de asta - spuse în final - nu e o plăcere 
prea mare să fii sclav, deşi situaţia prezintă şi unele 
avantaje - securitate materială, calificare gratuită. Dar 
cuvintele dure ale lui Oorag sunt o dovadă că slavii tineri ar 
fi liberi să facă ce poftesc, iar asta ar constitui un motiv de 
discordie, dacă nu chiar un factor revoluţionar pentru 
comunitate. Din nefericire, e adevărat că oamenii de rase 
diferite pot învăţa treptat să trăiască împreună. 

leşi, mulţumit că făcuse tot ce-i stătuse în putinţă în 
împrejurările date. Nu avea nici o îndoială că în sfidarea lui 
Oorag, întreaga problemă a unui imperiu de sclavi ieşise la 
lumină. Dacă Czinezar ar cuceri orice poziţie importantă pe 
Pământ, ar urma automat o revoltă a sclavilor. Erau prea 
mulţi sclavi, mult prea mulţi pentru securitatea imperiului 
linnean. 

Afară văzu primii refugiaţi. Veneau lângă principalele 
hambare într-o varietate de scutere aeriene colorate. 
Pentru moment Clane le urmărea, încercând să-şi 
imagineze plecarea lor din Linn. Era uluitor faptul că ei 
aşteptaseră până în după amiaza celei de-a doua zile. Pur şi 
simplu, oamenii vor fi refuzat să creadă că oraşul era în 
pericol, deşi, desigur, primii fugari ar fi putut pleca în toate 
direcţiile şi nici să nu se mai apropie de proprietate. 

Clane îşi reveni hotărât din reverie. Chemă un sclav şi îl 
expedie la locul de sosire, cu ordine către gărzile personale. 
— Spune-le acestor oameni, care au mijloace de transport 
rapid, să se mişte iute. Aici, la optzeci de mile de Linn, vom 

avea grijă numai de cei care nu sunt sprinteni. 

Pătrunse apoi grabnic în reşedinţa oficială şi-l chemă pe 
ofiţerul comandant al trupelor sale. 

— Vreau voluntari - explică el - mai ales bărbaţi profund 
credincioşi, care în cea de-a doua noapte după invazie vor fi 
dispuşi să zboare spre Linn şi să aducă de acolo tot 
echipamentul transportabil din laboratorul meu. 

Planul său, aşa cum îl schiţase singur în final în faţa a 
patruzeci de voluntari, era simplitatea întruchipată. În 


confuzia inerentă cuceririi unui mare oraş, probabil că ar 
dura câteva zile înainte ca armata barbară să ocupe într- 
adevăr toate reşedinţele importante. În primele zile mai 
ales, duşmanii n-ar putea nimeri o casă situată, cum era a 
lui, în spatele unei bariere de copaci. 

Dacă printr-o întâmplare nefericită, casa era ocupată, 
probabil ar fi fost păzită atât de slab, încât nişte oameni 
curajoşi ar putea ucide cu uşurinţă orice străin din incintă 
şi astfel şi-ar atinge scopul. 

— Vreau să vă dezvălui - a continuat Clane - importanţa 
acestei sarcini. După cum ştiţi cu toţii, sunt membru al 
ierarhiei templului. Mi s-au încredinţat metalele sacre ale 
zeilor şi echipamentul sacru, inclusiv materialul luat chiar 
din casele zeilor. Ar fi un dezastru dacă aceste preţioase 
vestigii ar cădea pe mâini necurate. Deci, eu vă cer, de 
cumva printr-o întâmplare nefericită aţi fi capturați, să nu 
dezvăluiţi scopul adevărat al prezenţei voastre acolo. Să 
spuneţi că aţi venit să salvaţi proprietatea particulară a 
proprietarului, chiar admițând că ar fi o nesăbuinţă să vă 
sacrificați pentru o asemenea cauză. 

Grijuliu faţă de gărzile lui Tews, îşi încheie instrucţiunile 
astfel: 

— S-ar putea ca soldaţii linneeni să păzească 
echipamentul, în care caz, daţi ofițerului care are comanda 
unităţii această scrisoare. 

Înmână documentul căpitanului voluntarilor. Era o 
autorizaţie semnată de Clane, cu pecetea rangului său. De 
la moartea lui Tews, o asemenea autorizaţie n-ar fi fost 
trecută cu vederea. 

Când au plecat să se pregătească pentru misiune, Clane 
expedie una dintre navele particulare în oraşul din preajmă, 
Goram, şi-l întrebă pe comandantul de acolo, un prieten de- 
al lui, ce fel de contraacţiune se pregătea împotriva 
invadatorului. 

— Se află oare autorităţi în oraş - a întrebat - care să 
indice că ele înţeleg acţiunile care sunt cerute din partea 


lor în caz de forţă majoră? Sau trebuie ca vechea lege să le 
fie aplicată pentru început? 

Răspunsul sosi în cel mai scurt timp posibil, în mai puţin de 
patruzeci de minute. Generalul îşi trecu forţele sub 
comanda lui Clane şi-l înştiinţă că îşi expediase mesajul în 
fiecare oraş important de pe Pământ, în numele „excelenţei 
sale” lord Clane Linn, supravieţuitorul, cel mai de vază de 
pe Pământ, al nobilului Tews, răposatul lord consilier care 
se prăpădise în fruntea trupelor sale, apărând oraşul Linn 
în faţa mârşavului şi criminalului atac prin surprindere, 
lansat de o hoardă barbară de oameni bestiali care urmau 
să distrugă cea mai minunată civilizaţie care a existat 
vreodată. 

Se înscria cu atât mai inspirat în aceeaşi notă, dar nu 
excesiva pălăvrăgeală îl uimea pe Clane, ci oferta în sine şi 
implicaţiile ei. În numele lui, o armată se organiza. 

După recitirea mesajului, se îndreptă spre oglinda în 
mărime naturală din baia vecină şi se uită fix la propria 
imagine. Era îmbrăcat într-o robă prezentabilă, a unui om 
de ştiinţă al templului. Ca toate celelalte haine, stofa cădea 
pe umăr ascunzând „deosebirile” neoficiale. Un observator 
ar fi trebuit să fie foarte perspicace ca să observe cât de 
atent era trasă pelerina în jurul gâtului, cât de bine era 
croită pentru a ascunde înclinarea corpului de la gât în jos 
şi cât de strâns erau legate de încheieturi capetele 
mânecilor. 

I-ar lua trei luni pentru a-l înştiinţa pe lord Jerrin de pe 
Venus şi patru luni pentru a ajunge la lord Draid de pe 
Marte, ambele planete fiind de cealaltă parte a soarelui, 
faţă de Pământ. l-ar trebui aproape de două ori pe atât, să 
primească mesajul de la ei. Numai un membru al familiei 
conducătoare ar putea obţine sprijinul diverselor elemente 
ale imperiului. Nu se auzea încă nimic despre soarta 
rudelor apropiate ale lordului consilier. Pe lângă asta, mai 
erau şi femei. Rămânea lordul Clane, cel mai mic frate al lui 
Jerrin, nepotul răposatului conducător. În consecinţă, 


pentru cel puţin şase luni, va fi conducătorul în exerciţiu în 
Linn. 

După-amiaza celei de-a doua zile a invaziei era pe sfârşite. 
Nave mari începură să vină aducând soldaţi. Pe la apusul 
soarelui, peste o mie de oameni erau încartiruiţi într-o 
tabără de-a lungul şoselei spre oraşul Linn şi pe malul 
râului. Aviația uşoară, lansatoare de săgeți, şi navetele 
spaţiale de război pluteau pe deasupra capului iar patrulele 
de pedestraşi erau în misiune, păzind de orice încercare de- 
a pătrunde pe proprietate. 

Drumurile erau efectiv pustii. Era prea devreme pentru 
gloatele din Linn care, aşa cum raportau scuterele aeriene 
cercetaşe, fugeau din oraşul capturat pe porţile care în 
plină după-amiază erau încă deschise. 

În timpul ultimei zile dinaintea lăsării întunericului, 
patrulele aeriene au raportat că porţile se închideau una 
câte una şi că valul de refugiaţi se împuţina treptat în 
apropierea oraşului care se întuneca. Până în ultimul 
moment, pe cer nu se mai zărea nici un scuter aerian care 
transporta refugiaţi. Părea clar că oamenii care puteau să- 
şi permită maşinile costisitoare erau fie în siguranţă, fie 
aşteptaseră prea mult timp, poate în speranţa de a ajuta un 
membru absent al familiei. 

La miezul nopţii voluntarii plecară în misiunea lor 
periculoasă, în zece scutere şi o navetă spaţială. Ca un prim 
gest al noii autorităţi, Clane le-a sporit efectivele cu încă o 
sută de soldaţi din armată. El supraveghe plecarea 
navetelor, apoi se grăbi să participe la întâlnirea cu ofiţerii 
care avuseseră timp să sosească. O duzină de bărbaţi se 
ridică în picioare în timp ce el intra. Salutară, apoi luară 
poziţie de drepţi. 

Clane se opri brusc. De fapt, intenţionase să fie calm, 
spunându-şi lui însuşi că ceea ce se întâmpla era firesc. 
Sentimentele însă reacţionau diferit. Surveni o emoție 
familiară, terifiantă. Putea simţi cum emoția deştepta 
reflexe îndepărtate ale sistemului său nervos, ca pe un 


început vechi al unei panici periculoase copilăreşti, un 
produs al zilelor lui oribile anterioare, când era o fiinţă 
chinuită. I se zbăteau muşchii feţei. De trei ori înghiţi în sec. 
Apoi, cu un gest rigid, salută şi el. Se aşeză după ce se 
îndreptă în grabă spre capul mesei. 

Clane aşteptă până când se aşezară şi ei, apoi ceru 
rapoarte scurte despre trupele disponibile. Îşi notă cifrele 
date de fiecare bărbat pentru domeniul său şi la sfârşit 
adună coloanele. 

— În afara celor patru provincii de la care nu avem date 
finale - anunţă - dispunem de un total de optsprezece mii 
de soldaţi instruiți, şase mii de rezerve parţial instruite şi 
cinci sute de mii de civili zdraveni. 

— Excelenţa voastră, - spuse prietenul Morkid - imperiul 
linnean îşi menţine, în mod normal, o armată permanentă 
de un milion de oameni. Pe Pământ, cele mai mari forţe 
erau staționate în sau în apropiere de oraşul Linn, şi ele au 
fost anihilate. Patru sute de mii de oameni sunt încă pe 
Venus şi puţin mai mult de două sute de mii pe Marte. 

Clane, care adunase în minte cifrele date, spuse rapid: 

— Asta nu însumează un milion de oameni. 

Morkid dădu din cap cu gravitate. 

— Pentru prima dată în aceşti ani, armata se află sub 
număr. Cucerirea planetei Venus părea să elimine pe toţi 
duşmanii potenţiali ai oraşului Linn, iar lordul consilier 
Tews a considerat asta un moment prielnic pentru a face 
economii. 

— Înţeleg - spuse Clane. Se simţi palid şi sleit de puteri, ca 
un om care descoperă brusc că nu poate merge pe propriile 
picioare. 

Lydia se ridică greoi din lectica ei, conştientă cât de 
bătrână şi neatrăgătoare trebuia să pară bărbaţilor care 
rânjeau în curte. Nu se lăsă prea mult copleşită din această 
cauză. Era de mult bătrână, şi imaginea din oglindă 
încetase s-o mai şocheze. Lucrul cel mai important era că 
cererea ei de a i se acorda o întrevedere fusese satisfăcută 


de Czinezar după ce, la insistența lui, ea retrăsese clauza 
contractuală de a i se oferi un bilet de liberă trecere. 

Bătrâna femeie zâmbi posomorit. Nu-şi prea mai preţuia 
combinaţia de piele şi oase care reprezentau propriul trup. 
Dar nu privea cu voioşie faptul că se îndrepta probabil spre 
moarte. În ciuda vârstei şi a dezgustului de sine, nu se 
simţea dispusă să accepte uitarea. Dar Clane o rugase să 
rişte. O amuza vag faptul că, acum, conducătorul nu o mai 
îngrozea. Avea propriile ei motive pentru a-l crede pe Clane 
un om capabil. Se plimba încet pe culoarele familiare, 
printre arcade strălucitoare şi prin camere ce scânteiau de 
bogăţiile familiei Linn. Peste tot erau bărbaţi masivi, cu 
barbă, care veneau de pe îndepărtata Europă pentru a 
cuceri un imperiu despre care aflaseră din auzite. Uitându- 
se la ei, se simţea îndreptăţită în toate acţiunile 
necruțătoare pe care le întreprinsese la vremea ei. Erau, 
aşa cum i se păreau unei bătrâne femei posace, 
personificările vii ale haosului, împotriva căruia luptase 
toată viaţa. 

În timp ce intra în camera tronului, gândurile negre îi 
dispărură din minte. Se uita în jur cu ochi ageri, pentru a-l 
zări pe conducătorul misterios. Nu era niciunul pe, sau 
lângă, tron. Grupuri de bărbaţi stăteau în jur vorbind. Într- 
unul din grupuri se afla un tânăr înalt, grațios, diferit de toţi 
cei din încăpere. Ei aveau barbă. El era proaspăt ras. 

A văzut-o şi a încetat să asculte ceea ce spunea unul din 
însoțitorii săi, atât de vizibil că s-a aşternut tăcerea. 
Tăcerea vorbea de la sine grupului. După mai bine de un 
minut, bărbaţii din camera plină s-au întors spre ea, 
privind-o fix, aşteptându-şi comandantul să vorbească. Şi 
Lydia aştepta, examinându-l rapid. Czinezar nu era un 
bărbat frumos, dar emana forţă şi dădea impresia unui tip 
bine. Şi totuşi, nu era de ajuns. Această lume barbară era 
plină de bărbaţi cu aspect viguros. Lydia, care se aşteptase 
la calităţi deosebite, era nedumerită. 


Chipul lui Czinezar părea mai degrabă sensibil decât 
brutal, ceea ce era un fapt neobişnuit. Dar încă insuficient 
pentru a explica faptul că era stăpân absolut al unei hoarde 
imense, indisciplinate. 

Marele om făcu un pas în faţă. 

— Doamnă, - spuse el - ai cerut să mă vezi. 

Astfel ea îi cunoscu puterea. În întreaga şi lunga ei viaţă, 
nu auzise nici o voce de bariton atât de vibrantă, atât de 
minunat de frumoasă, atât de sigură pe autoritatea ei. Şi 
dintr-o dată l-a văzut într-o lumină diferită. Şi-a dat seama 
că se înşelase în privinţa modului în care arăta. Căutase o 
distincţie firească, bine definită. Bărbatul însă, era de-a 
dreptul frumos. 

O cuprinse teama. O voce ca aceasta, o personalitate ca 
asta... 

Şi-l închipui convingând imperiul linnean să-i împlinească 
voia. Mulţimile hipnotizate. Cei mai importanţi bărbaţi 
vrăjiţi. Rupse vraja cu un efort de voinţă. Spuse: 

— Sunteţi Czinezar? 

— Sunt Czinezar. 

Identificarea aceea limpede i-a oferit Lydiei un alt răgaz, 
deşi mai scurt. Dar de data asta şi-a revenit mai repede. Şi 
complet. Ochii i s-au îngustat. S-a uitat la marele bărbat cu 
o ostilitate care sporea. 

— Înţeleg - spuse ea - că scopul venirii mele aici va eşua. 

— Normal - Czinezar a înclinat din cap, dând din umeri. 
Nu a întrebat-o de scop. Nu părea curios. Ci doar stătea 
politicos, aşteptând ca ea să termine ceea ce avea de spus. 

— Până ce te-am văzut - a spus Lydia cumplit - am luat 
drept bun că eşti un general ager. Acum văd că te consideri 
un bărbat al destinului. Te şi văd cum te coboară în 
mormânt. 

Un murmur supărat al celorlalţi bărbaţi din încăpere îi 
întâmpină spusele. Czinezar îi potoli printr-un gest al 
mâinii. 


— Doamnă, - spuse el - asemenea remarci stârnesc mânia 
ofiţerilor mei. Prezentaţi-vă cazul şi voi decide ce voi face cu 
dumneavoastră. 

Lydia a dat din cap dar observă că nu spusese că era 
ofensat. Răsuflă uşurată în sinea ei. În mintea ei se 
conturase acum imaginea acestui bărbat şi asta a deprimat- 
o. De-a lungul întregii istorii, aceşti conducători naturali 
fuseseră scuipaţi de masele mute. Ei aveau voinţa să 
conducă sau să moară. Dar faptul că au murit tineri nu avea 
nici o importanţă. Impactul asupra epocii lor era colosal. Un 
asemenea bărbat, ar putea, chiar, în agonia morţii, târi 
după el dinastii de mult stabilite. Îl şi ucisese pe 
conducătorul de drept al oraşului Linn şi dăduse imperiului 
o lovitură în inimă ce-l făcuse să se clatine. Dintr-un moft 
militar, ce-i drept, dar istoria accepta asemenea accidente 
fără crize. 

Lydia spuse liniştit: 

— Voi fi scurtă, din moment ce fără îndoială vă gândiţi la o 
politică înaltă şi campanii militare viitoare. Am venit aici la 
cererea nepotului meu, lord Clane Linn. 

— Mutaţia - Czinezar dădu din cap. Remarca lui a fost 
evazivă, o identificare nu un comentariu. 

Lydia simţi un şoc la gândul că cele ştiute de Czinezar 
despre fracțiunea conducătoare vor trebui să se extindă şi 
asupra lui Clane, care încercase să se ţină în umbra vieţii 
linneene. Nu îndrăzni să se oprească pentru a analiza 
consecinţele. Continuă încet. 

— Lord Clane este un om de ştiinţă al templului şi, ca 
atare, a fost angajat mulţi ani în experienţe umanitare 
ştiinţifice. Majoritatea echipamentelor, din păcate, se află 
aici, în Linn. Lydia dădu din umeri. Este fără valoare pentru 
tine şi pentru oamenii tăi, dar ar fi o mare pierdere pentru 
civilizaţie dacă acestea ar fi îndepărtate sau distruse 
accidental. Dacă lordul Clane ţi-ar cere permisiunea să 
trimită sclavii în oraş, pentru a scoate instrumentele 


ştiinţifice şi a le transfera la proprietatea de la ţară. În 
schimb... 

— Da - răspunse ca un ecou Czinezar - în schimb... Tonul 
lui fusese uşor ironic şi Lydia îşi dădu brusc seama că se 
juca cu ea. Trebuia să se prefacă a nu da atenţie acestui 
fapt. 

— În schimb - spuse ea - te va plăti în metale preţioase şi 
bijuterii, la un preţ rezonabil, pe care să-l indici chiar tu. 
După ce termină, respiră adânc. 

Pe chipul conducătorului barbar se aşternu o expresie 
gânditoare. 

— Am auzit - spuse - de experienţele lordului Clane cu 
aşa-numitele - ezită - metale ale zeului din Linn. Poveşti 
foarte curioase, câteva dintre ele; şi îndată ce mă voi fi 
eliberat de sarcinile militare, intenţionez să examinez acest 
laborator cu ochii mei. Poţi să-i spui nepotului tău - 
continuă pe un ton tranşant - că micul său plan dea 
răscumpăra cele mai mari bogății din întregul imperiu 
linnean a fost fără speranţă de la bun început. Cinci nave au 
coborât în primele câteva minute ale atacului, pe 
proprietatea lordului Clane, pentru a se asigura că armele 
misterioase nu erau utilizate împotriva flotei invadatoare, 
iar eu consider drept o adevărată nenorocire faptul că el 
însuşi a lipsit din ţară în acel moment. Poţi să-i spui că nu 
am fost surprinşi de încercarea de la miezul nopţii, cu două 
zile în urmă, pentru a sustrage echipamentul, şi că temerile 
lui cele mai cumplite în ceea ce priveşte soarta acestuia 
sunt justificate. Conchise: 

— E o mare uşurare să ştiu că cea mai mare parte a 
echipamentului său se află cu siguranţă în mâinile noastre. 

Lydia nu spuse nimic. Propoziția „poţi să-i spui” declanşă o 
adevărată reacţie chimică în trupul ei. 

Nu-şi dăduse seama că era atât de încordată. I se părea că 
dacă ar vorbi, i-ar dezvălui propria sa uşurare, formidabilă. 
Poţi să-i spui - ar putea exista o singură explicaţie. Urma să 
i se permită să plece. Dar mai aşteptă. 


Czinezar păşi înainte până ce a ajuns chiar în faţa ei. Ceva 
din originea lui barbară, atât de atent înăbuşită până 
atunci, se strecură în comportamentul lui. Insinuarea unei 
batjocuri, disprețul unui bărbat puternic fizic faţă de 
decrepitudine, o senzaţie de superioritate autentică faţă de 
o persoană atât de rafinată precum era Lydia. Când vorbi, 
dovedi că era perfect conştient că acordă milă. 

— Bătrâno - spuse - te las să pleci pentru că mi-ai făcut o 
mare favoare când l-ai manevrat pe fiul tău, lord Tews, să 
devină - cum îşi spunea - lord consilier. Mişcarea aceea şi 
numai ea singură mi-a dat şansa de care aveam nevoie ca 
să atac vastul imperiu linnean. 

Zâmbi. 

— Poţi să pleci, luând acest gând cu tine. 

De câtva timp, Lydia condamnase acţiunea care-l 
propulsase pe 'Tews în funcţia supremă. Dar era cu totul 
altceva să realizeze că, departe în spaţiul interplanetar, un 
om receptase mişcarea aceea ca pe un adevărat dezastru 
linnean. leşi fără a mai rosti vreun cuvânt. 

Czinezar urcă încet dealul care ducea la gardul urât şi 
scund ce se afla în faţa casei lordului Clane din oraş. Zăbovi 
la gard, recunoscu materialul de construcţie al templului şi 
merse în continuare gânditor. Cu acelaşi interes, câteva 
minute mai târziu, se uită fix la fântânile ţâşnitoare de apă 
fierbinte. Îi făcu un semn inginerului care se ocupase de 
construcţia navelor ce aduseseră armata lui pe Pământ. 

— Cum funcţionează? întrebă. Proiectantul examină baza 
fântânii. Nu se grăbea, era un om masiv, durduliu, cu 
reputaţia că spune glume atât de vulgare încât până şi 
bărbaţii în toată firea se înfiorau de ruşine când le auzeau. 
Tocmai îşi stabilise domiciliul într-unul din marile palate, cu 
trei fete linneene ca amante şi o sută de bărbaţi şi femei din 
Linn drept sclavi. Era un om fericit, cu prea puţină vanitate 
şi mândrie încât să-i poată îngrădi mişcările. Localiză 
deschiderea uneia din fântâni şi îngenunche în noroi ca 
orice muncitor. Totuşi, nu era singurul care să facă acest 


lucru. Czinezar îngenunche lângă el, dându-şi seama cum 

acţiunile lui şocau pe linneenii de neam mare, care făceau 

parte din suita lui personală de sclavi. Cei doi străpungeau 
bezna cu privirea. 

— Material de construcţie pentru templu, spuse Meewan, 
proiectantul. 

Czinezar dădu din cap. Se ridică în picioare fără vreun alt 
comentariu, deoarece cele ce aveau de spus trebuiau 
discutate pe larg, pe o perioadă de ani întregi. La casă, 
câteva minute mai târziu, conducătorul şi scutierii 
ridicaseră draperiile grele care acopereau pereţii 
coridorului ce ducea la laboratorul principal. Precum 
gardul din afară, pereţii erau calzi, ca şi când ar fi fost 
încălziţi din interior. 

Material de construcţie pentru templu! Încă o dată, nu 
făcură nici un comentariu. Intraseră în laboratorul propriu- 
zis şi acum se uitau unul la altul cu uimire. Camera fusese 
mărită considerabil faţă de dimensiunile ei iniţiale, deşi ei 
nu ştiau aceasta. O porţiune mare din perete fusese 
decupată, iar breşa, deşi complet înghițită, era încă 
nefinisată şi crestată. Asta cât priveşte pereţii. Pe aproape 
fiecare iard pătrat de pardoseală, imensă şi nouă, erau 
maşini opace şi maşini transparente, mari şi mici, câteva 
părând complete, iar altele neîndoios doar simple 
fragmente. 

Pentru moment, totul i se părea prea încărcat. Czinezar 
înaintă gânditor, privi la câteva dintre mecanismele 
transparente cu un ochi ce încerca să surprindă rapid 
elementele esenţiale ale formei, ca şi alcătuirea interioară. 
În primele momente nu avu intenţia să se oprească pentru 
o examinare atentă. Dar apoi, surprinse o mişcare cu coada 
ochiului. 

O lumină. Se aplecă şi se uită atent la o cutie lungă de 
metal, parţial transparentă, imitând grosolan forma unui 
coşciug, până şi în privinţa căptuşelii colorate şi aparent 
costisitoare. Interiorul era uşor curbat pentru a forma un 


canal îngust. De-a lungul canalului se rostogolea o bilă de 
lumină. Se răsturna încet, trecând aproximativ un minut 
până să parcurgă distanţa până în partea cealaltă. În 
acelaşi ritm lent zăbovea, părând că meditează la ce va face 
mai apoi şi, cu o enormă chibzuinţă, îşi începea călătoria 
înapoi. 

Tocmai această mişcare fără noimă îl fascina pe Czinezar. 
Îşi apropie mâna grijuliu cam la un ţol de bilă. Nu se 
întâmplă nimic. Se dădu înapoi şi-şi ţuguie buzele. În ciuda 
atacului asupra oraşului Linn, nu era el omul care să rişte. 
Făcu un semn către gardian. 

— Adu-mi un sclav - spuse. La indicaţia sa, un fost nobil 
linnean, transpirând din toţi porii, îşi întinse degetul şi 
atinse bila care era în mişcare. Degetul îi pătrunse ca şi 
când nu era nimic acolo. 

Se dădu înapoi, uimit. Dar neînduplecatul Czinezar nu 
terminase cu el. Încă o dată, degetul şovăitor, dar nu chiar 
aşa de temător cum fusese, trecu prin bila în mişcare. Bila 
se rostogoli în el, prin el şi peste el. Czinezar îl dădu la o 
parte pe sclav şi stătu privind gânditor. Trebuie să i se fi 
citit, pe chip, ceva din scopurile lui, căci bărbatul scoase un 
țipăt înăbuşit de groază. 

— Stăpâne, eu nu înţeleg nimic din ceea ce am văzut. 
Nimic. Nimic. 

— Ucideţi-l - spuse Czinezar. 

Se întoarse, uitându-se încruntat înapoi la maşină. 

— Trebuie să fie - spuse, şi era o notă încăpăţânată în 
vocea lui admirabilă, - un motiv pentru mişcările şi pentru 
existenta ei. 

O jumătate de oră mai târziu, încă o mai examina. 

— Numai de aş putea... - îşi spuse Clane în gând de mai 
multe ori. Şi ştia că nu îndrăzneşte. Nu încă. 

Le permisese cu un anume cinism soldaţilor trimişi de lord 
Tews să mute echipamentul la Linn. Inclusiv premiul pentru 
toate descoperirile lui, o bilă care se rostogolea într-un du- 
te-vino neobosit într-un container ca un coşciug; o 


descoperire a epocii de aur care îi zdruncinase certitudinea 
până în adâncul fiinţei. 

Datorită bilei de energie nu ezitase să-l lase pe Tews să 
preia controlul tuturor obiectelor de artă ale unei culturi 
vechi şi minunate. 

Trebuia doar să intre în posesia bilei şi, datorită 
cunoaşterii funcţiei acesteia, ar putea să se acordeze 
ritmului ei. 

Ar putea fi apoi controlată mental de la distanţă: toată 
ciudata ei putere disponibilă - timp de aproape trei zile. La 
un moment nedeterminat, în a treia zi, ar înceta „să vină” 
când o „chema” el. 

Apoi ar trebui s-o viziteze în timp ce ea se va afla în 
container şi, printr-un contact direct, să restabilească 
raportul. 

Păruse evident, din acţiunile lui 'lews, că lordul consilier 
nu intenţionase să-l împiedice să ajungă la echipament. Aşa 
că amplasarea bilei în propria sa reşedinţă din Linn, sub 
pază, nu conta. 

În ciuda îngrijorării, nu anticipase un atac major ce-ar fi 
putut cuceri Linn-ul printr-un asalt rapid. 

Aşa se face că arma ce-ar putea pune capăt războiului nu 
se afla la îndemână, numai de n-ar putea ajunge la ea prin 
mijloace necinstite. 

Încă nu se simţea atât de disperat. 

De fapt, nici forţele de care dispunea nu erau destul de 
puternice pentru a profita de miracol. 

Chiar dacă se întreba, ca într-o agonie, cum ar putea intra 
în Linn şi în casă, începu să se dedice cu înverşunare 
instrucției de război a armatei. 

Circula o veche zicală în armata linneană, care spunea că 
în timpul primei luni, un recrut, dacă era aruncat în bătălie, 
putea provoca moartea camarazilor lui instruiți. În timpul 
celei de-a doua luni, soldatul împiedica retragerile, 
provocate de prezenţa sa. Iar în timpul celei de-a treia luni, 
era numai bun să se lase omorât, de cum se angaja în luptă. 


Clane, urmărind un grup de recruți după câteva 
săptămâni de exerciţii, trecu prin toţi fiorii spaimei, într- 
atât de adevărate erau vorbele din bătrâni. A învăţa să tragi 
cu arcul cerea efectiv o mobilizare complexă a minţii şi 
corpului Lupta cu spada trebuia să includă capacitatea de 
colaborare cu camarazii. Lupta cu sulița era o adevărată 
artă în sine. 

Planul pe care îl schiţase în noaptea aceea în faţa plenului 
statului major fusese o încercare de a se feri de orice 
slăbiciuni. Era o hotărâre sinceră de a utiliza oameni 
nepotriviţi pe linia de apărare. Puse o vorbă bună pentru 
cei necorespunzători. 

— Nu-i suprasolicitaţi. Scoateţi-i în aer liber şi pur şi 
simplu învăţaţi-i primele elemente ale folosirii armelor. Întâi 
arcurile, săgețile, apoi suliţele şi apoi spada. 

După întâlnire, târziu în noapte, examină rapoartele 
privind oraşele Nouris şi Gulf care căzuseră, practic, fără 
luptă. Deoarece barbarii atacaseră, sclavii se ridicaseră pur 
şi simplu şi îşi omorâseră stăpânii. Un raport suplimentar al 
statului major recomanda execuţia în masă pentru toţi 
sclavii bărbaţi, apți de luptă. 

Clane expedie mesagerii să adune şefii comerciali şi 
industriali pentru o conferinţă matinală. Apoi, după ce se 
culcă, se gândi la problema sclavilor, cu neplăcere. 

La ora zece convocă şedinţa pentru ordine şi le spuse 
celor o sută şi ceva de negustori adunaţi că armata 
recomandase pedeapsa capitală pentru sclavii bărbaţi. 
Declaraţia sa stârni tărăboi numaidecât. 

— Excelenţa voastră, este imposibil. Nu putem distruge 
atâta proprietate valoroasă - spuse unul dintre bărbaţi. 

Cu două excepţii, aceasta părea să fie atitudinea generală. 
Ambele excepţii le constituiau doi bărbaţi tineri, unul dintre 
ei argumentând: 

— Domnilor, este o acţiune necesară. 

Celălalt zise: 


— Senzaţia mea este că această criză face posibilă o 
acţiune radicală - sfârşitul sclaviei în Linn. 

Comercianţii, scoşi din sărite, ţipau la cei doi bărbaţi. 

Clane înaintă şi ridică mâna. Când se făcu linişte, începu: 

— Nu e timp pentru jumătăţi de măsură. Trebuie să 
abordăm una sau alta dintre alternative. 

Urmă o serie de discuţii printre grupurile de negustori, în 
final, un vorbitor prietenos spuse: 

— Excelenţă, negustorii prezenţi aici sunt în favoarea 
eliberării sclavilor. 

Un moment îndelung, Clane se uită la publicul care rânjea 
şi deodată întoarse spatele şi părăsi încăperea. În după- 
amiaza aceea pregăti un document special: 

LIBERTATE SPECIALĂ PENTRU SERVITORII LOIALI. 

Din ordinul excelenţei sale, lord Clane Linn, conducătorul 
oraşului Linn, om de ştiinţă al templului, preaiubit de înşişi 
zeii atomului, se dispune prin aceasta şi aşa va rămâne 
veşnic: 

SALUTĂRI tuturor acelor bărbaţi şi femei buni care au 
slujit în linişte şi eficient imperiul pentru a ispăşi păcatele 
conducătorilor care i-au condus în războaie fără speranţă 
împotriva imperiului Linn protejat de zei - aceasta este 
şansa unei libertăţi totale pe care aţi câştigat-o prin 
acţiunile şi atitudinea voastră din timpul ultimilor ani. 

Imperiul a fost atacat de un invadator barbar şi crud. 
Domnia lui de teroare nu poate fi decât temporară, căci 
forţe invincibile se adună împotrivă-i. O armată de un milion 
de oameni se află pe drum dinspre Marte şi Venus, şi aici, 
pe Pământ, forţe invincibile totalizând mai mult de două 
milioane de oameni se organizează pentru bătălie. 

Numărul duşmanului este mai mic de şaizeci de mii de 
soldaţi. În această armată puţin numeroasă, care a câştigat 
victoria iniţială prin surprindere şi atac, câţiva bărbaţi şi 
femei nesăbuiţi s-au înrolat grabnic. Toate femeile, afară de 
cazul în care sunt condamnate pentru delicte majore, vor fi 
iertate. Pentru bărbaţii care au trecut la duşman, există o 


singură speranţă. Scăpaţi imediat de duşmanul barbar şi 
PREZENTAŢI-VĂ LA TABERELE DE CONCENTRARE 
indicate la sfârşitul acestei proclamaţii. NU vor fi gărzi în 
aceste tabere dar se vor face apeluri de prezenţă 
săptămânal. Fiecărui bărbat al cărui nume apare regulat pe 
aceste liste de prezenţă, i se va oferi libertate deplină 
atunci când duşmanul va fi învins. 

Pentru recalcitranţi pedeapsa este moartea. 

Pentru bărbaţii şi femeile care îşi îndeplinesc cu loialitate 
sarcinile încredințate, eu, lord Clane, lord conducător în 
exerciţiu din Linn, dispun următoarele: 

Toate femeile şi copiii vor rămâne la reşedinţele prezente, 
continuând să servească la fel ca în trecut. 

Toţi bărbaţii vor raporta stăpânilor lor, spunând: 

— Este în intenţia mea să profit de oferta lordului Clane. 
Daţi-mi raţia de mâncare pe o săptămână, ca să mă pot 
înscrie şi eu într-o tabără de concentrare. 

Acestea fiind realizate şi după primirea mâncării, plecaţi 
imediat. NU ÎNTÂRZIAŢI NICI O SINGURĂ ORĂ. 

Dacă din anumite motive stăpânul vostru nu este acasă, 
luaţi mâncare şi plecaţi fără permisiunea lui. Nimeni nu vă 
va împiedica să părăsiţi oraşul. 

Orice bărbat căruia i se aplică acest ordin şi care este 
găsit ascunzându-se în orice oraş, douăzeci şi patru de ore 
după ce această proclamaţie va fi trimisă prin poştă, va fi 
suspectat de intenţie trădătoare. 

Pedeapsa este moartea. 

Orice bărbat care după o săptămână este găsit pe raza de 
cincizeci de mile a unui oraş, va fi suspectat de intenţii 
trădătoare. 

Pedeapsa este moartea. 

Pentru a te salva, mergi până la tabăra de concentrare şi 
fă-ţi regulat apariţia pentru apel. Dacă barbarii atacă 
tabăra, răspândiţi-vă în păduri, pe dealuri, şi ascundeţi-vă 
sau mergeţi la altă tabără. Se vor asigura raţii potrivite de 
mâncare pentru toate taberele. 


Toţi cei a căror loialitate va fi dovedită, vor fi eliberaţi când 
războiul se va sfârşi. Ei vor avea imediat dreptul să se 
căsătorească. Se va institui colonizarea. După expirarea 
celor cinci ani de reşedinţă, emigranților li se va acorda 
cetăţenia pe bază de cerere. 

Acesta este sfârşitul sclaviei în imperiul linnean. 

FIŢI ÎNŢELEPŢI - FIŢI PRUDENŢI - FIŢI LIBERI. 

Era un document care avea punctele lui slabe. Înainte de 
emitere, Clane petrecu nu puţin timp argumentându-i 
meritele în faţa unui grup de ofiţeri dubioşi - pe negustori îi 
ignoră, erau prea venali pentru a fi luaţi în consideraţie. A 
scos în evidenţă că va fi imposibil să ţină secretă o comandă 
generală pentru execuţia în masă. Majoritatea sclavilor vor 
scăpa şi apoi vor deveni periculoşi. A recunoscut că 
proclamația, deşi orice promisiune era adevărată, era plină 
de minciuni. Un milion de sclavi numai din Linn trecuseră la 
Czinezar, mulţi dintre ei fiind soldaţi instruiți. Czinezar i-ar 
putea folosi la garnizoana fiecărui oraş ce-l putea captura, 
şi astfel să pregătească armata pentru bătălie. Morkid, un 
tip sarcastic şi caustic, pusese capăt certei târziu după- 
amiază. 

— Domnilor - spuse el - nu pare să fim conştienţi de faptul 
că comandantul şef a eliminat dintr-o dată toate iluziile şi 
falsele noastre speranţe şi a pătruns direct la rădăcina 
situaţiei în care ne aflăm. Ce este clar prin chiar natura 
discuţiei noastre este că nu avem de ales. Ridică vocea: - în 
această perioadă când dezastrul s-a declanşat, suntem 
fericiţi să avem drept conducător un geniu, care ne-a 
îndreptat pe singura cale, cea militară, care să ne scoată la 
liman. 

— Domnilor - vocea răsuna cu omagiu - vi-l dăruiesc pe 
lordul Clane Linn, lordul conducător în exerciţiu al Linn- 
ului. 

Au bătut din palme timp de cinci minute. 

Clane urmări bătălia pentru Goran de pe un avion patrulă 
care ţâşnise de pe o poziţie întărită. Escadroanele inamice 


încercară din nou să se apropie, să strângă rândurile în 
jurul lui, dar propria sa maşină era mai rapidă şi mai uşor 
de manevrat. 

Trucul cunoscut de a trece deasupra lui a fost încercat, 
era o stratagemă veche a avionului patrulă şi se folosea în 
lupta navelor. Dar fluxul de energie aşteptat, îndreptat în 
sus, nu avu loc. Nava lui mică nici măcar nu se înclina, deşi 
aceasta era reacţia minimă atunci când două surse de 
energie atomică operau pe o linie de gravitație. 

Eforturile apărătorilor îl îngrijorau pe Clane. Czinezar era, 
desigur, conştient, de data asta, că duşmanul lui ştia mai 
mult despre metalele zeilor decât el sau tehnicienii lui. Dar 
ar fi fost regretabil dacă ar fi tras concluzia, din acţiunile 
acestei singure nave, că înăuntru se afla Clane. Dorise să 
vadă această bătălie. În ciuda a tot şi toate, o văzuse minut 
cu minut. 

Apărarea era dură, mai dură decât anticipase din faptul că 
patru oraşe căzuseră în ultimele patru săptămâni. 
Neinstruiţii luptară înverşunat pentru vieţile lor. Săgeţile au 
făcut o mulţime de victime printre atacatori. Lânci, 
manipulate stângaci dar cu disperare, au provocat răni şi 
chiar moartea. Momentul luptei cu lancea a fost cel mai 
greu. Barbarii, musculoşi şi puternici, odată ce au scăpat de 
armele care puteau să-i atace de la distanţă, i-au împuţinat 
pe adversarii mai slabi. 

Prima linie era la pământ, nimicită, învinsă. Începu bătălia 
din linia a doua. Rezervele de barbari înaintau şi erau 
atinse de valuri de săgeți ce întunecau cerul şi-şi luau 
tributul când loveau grupurile de bărbaţi care înaintau. 
Ţipete răguşite de durere, blesteme, ţipetele stridente ale 
răniților disperaţi, groaza muribunzilor, a linneenilor 
osândiţi şi răpuşi brusc ajungeau la urechile celor din mica 
navă învingătoare. Apărătorii se chinuiau să stea laolaltă. 
Aceasta făcea parte din instrucţiunile lor. Să se retragă 
încet spre pieţele centrale, care erau apărate împotriva 
unui atac surpriză pe la spate. 


Să se retragă şi, în ultimul moment, navele ar ateriza şi ar 
salva armata încolţită, dar teoretic încă intactă, a celor care 
fuseseră cândva nişte civili zdraveni. După o lună şi 
jumătate de instrucţie, erau prea valoroşi pentru a se 
sacrifica într-o luptă eroică. 

Aşa cum era, rezistenţa lor dârză imprima caracterul 
bătăliei. Desigur, Czinezar, numărându-şi oamenii în fiecare 
bătălie, avea propriile sale îndoieli. Armata lui, sporită prin 
sclavii care încă nu se căiau, creştea zilnic. Dar cu cât 
armata creştea, şansele de a o putea controla scădeau. 

Totuşi nu existau îndoieli asupra rezultatului acelei bătălii. 
Pe măsură ce noaptea se lăsa dinspre est, focurile victoriei 
începeau să ardă pe toate străzile importante. Fumul se 
ridica în rotocoale spre cer şi flăcările roşii ca sângele 
mistuiau întunericul. Linneenii de jos, chiar în acel moment 
îndurând începutul ocupaţiei barbare, nu ar fi fost dispuşi 
să admită că înfrângerea acceptată în silă reprezenta un 
posibil moment de cotitură al războiului. 

Venise timpul să se decidă când, unde şi în ce condiţii 
principala forţă linneenă va fi aruncată în bătălia decisivă 
pentru controlul planetei. Şi mai trebuia luată încă o 
decizie, ce implica, de asemeni, o încercare deosebit de 
riscantă: aceea de a se apropia de bila de lumină. 

Clane se mişcă greu şi-şi strânse pelerina în jurul umerilor 
lui slabi. 

Încă analiza mijloacele şi căile de intervenţie, când i se 
aduse un mesaj printr-un nobil linneen eliberat, care fusese 
capturat de barbari. 

Mesajul era format dintr-o singură propoziţie interogativă 
din partea lui Czinezar. 

„Te-ai întrebat oare - dragul meu lord Clane, cum a fost 
distrusă complet civilizaţia vârstei de aur?” 

Era o problemă asupra căreia Clane meditase de multe 
ori. Dar nu-i trecuse prin cap că răspunsul ar putea fi 
cunoscut unui barbar de pe luna îndepărtată a planetei 
Jupiter. 


Îl întrebă pe nobilul eliberat, un cavaler în vârstă al 
imperiului, despre condiţiile din Linn. Răspunsurile nu erau 
plăcute. Mulţi sclavi îşi luaseră revanşa asupra foştilor 
stăpâni. Numeroase femei de neam mare din Linn fuseseră 
reduse la statutul de prostituate. 

Punându-i omului întrebări în legătură cu reşedinţa din 
Linn, află că Czinezar i-a invitat public pe oamenii de ştiinţă 
ai templului să aibă grijă de anumite vestigii care se 
aflaseră anterior în posesia lordului Clane. 

În acest moment Clane spuse: 

— Ela menţionat de fapt numele meu. 

— Mesajul a fost expediat prin poştă - veni răspunsul, şi 
omul înălţă din umeri. 

— L-am citit în timpul uneia dintre misiunile mele pe 
terenurile palatului. 

Mult după ce întrevederea luase sfârşit, Clane analiză 
faptul. Bănuia că era o cursă, şi totuşi, Czinezar nu putea şti 
cât de valoroasă era acea sferă. 

Dacă conducătorul barbar ar fi examinat-o prin tubul gol, 
ar fi fost uimit de ceea ce era în interior. Totuşi, asta nu-l 
putea ajuta la nimic. 

Cu toate acestea, presupunea că era o capcană. 

Tot nu avea importanţă. Pentru obiectivul lui, vecinătatea 
momentană a bilei reprezenta tot ceea ce ar fi fost necesar, 
îndrăznea să rişte? 

Încă cântărea şansele când un alt nobil eliberat aduse un 
al doilea mesaj de la Czinezar: „Aş vrea să am o conversaţie 
cu dumneata şi să-ţi arăt un obiect pe care - pariez - nu l-ai 
văzut niciodată. Te poţi gândi la un mod în care s-ar putea 
ajunge la o asemenea întâlnire?” 

Lord Clane arătă mesajul statului major la şedinţa de a 
doua zi dimineaţa. Interziseră cu toţii o asemenea întâlnire 
dar fură de acord că aveau şansa să trimită un mesaj oficial 
conducătorului barbar. 

Clane, care avea propriile sale motive de a se arăta ferm, 
scrisese deja comunicarea. O citise ofiţerilor adunaţi: 


Şefului barbar Czinezar! 

Încercarea laşă de a câştiga îndurare pentru crimele tale 
împotriva umanităţii, printr-un apel personal către mine, 
este zadarnică. Părăseşte această planetă, împreună cu 
armata ta barbară. Numai o strictă supunere te poate salva 
pe tine şi Europa de la distrugere. la seama! 

Clane, lord conducător în exerciţiu. 

Mesajul a fost aprobat şi expediat prin grija ofițerului 
barbar capturat. Clane începu imediat să finalizeze 
pregătirile pentru lansarea unui atac împotriva oraşului 
Linn. Acesta a fost discutat de câteva ori cu personalul 
militar şi s-a căzut cu greu de acord să fie un atac simulat. 
Generalii simțeau că o debarcare ar putea provoca o 
confuzie în rândul apărătorilor oraşului şi astfel să 
împiedice armata linneenă să captureze oraşele periferice, 
care ar fi putut într-adevăr fi ţinta adevărată a misiunii lor. 
Au convenit ca armata de asalt să se retragă din Linn în 
timpul nopţii dinaintea atacului. 

Clane era mulţumit de hotărârea aceasta. Plecă spre 
oraşul Linn în ziua dinaintea atacului, făcând partea iniţială 
a călătoriei într-un scuter aerian. De aici, într-un loc izolat, 
descărcă un măgar şi o căruţă cu legume şi merse cu greu 
pe lângă ea ultimele douăsprezece mile în veşminte 
mohorâte, de lucru, ale unui iniţiat al templului, era unul 
din mulţii căruţaşi, încât nu era nici o problemă. Atât de 
vastă era armata de sclavi ţinută în Linn, că forţele lui 
Czinezar au căutat rapid să stabilească un flux normal de 
alimente din satele din împrejurimi către oraş pentru a 
preveni foamea. 

Cercetaşii linneeni raportaseră de mult că porţile erau 
deschise. 

Clane intră fără intervenţia forţelor sclavilor care păzeau 
poarta. Odată înăuntru, era încă şi mai puţin suspectat, şi 
nimeni nu i-a pus la îndoială dreptul de a merge pe stradă 
către reşedinţa din oraş. Urcă dealul spre intrarea 
comercianților şi i se îngădui să intre cu căruţa prin 


deschizătura din gardul scund, de către un singur soldat 
barbar care păzea acea porţiune. 

Supus, ca şi când ar fi fost trimis cu o afacere juridică, se 
îndreptă spre intrarea casei comerciale şi răsturnă 
legumele în faţa a două femei, zicând: 

— Cine răspunde astăzi aici? 

I s-a dat un nume barbar: Gleedon! 

— Şi unde se află? Întrebă Clane. 

— În birou, desigur - pe acolo. Femeia mai bătrână arătă 
spre holul principal, unde, ca să ajungi, trebuia să treci prin 
încăperea mare, centrală, în care erau depozitate 
majoritatea maşinăriilor şi echipamentelor preţioase. 

În timp ce intra în camera mare, observă că se aflau vreo 
duzină de soldaţi barbari pe la diverse intrări. Văzu că 
recipientul cu bila de lumină era în centrul camerei. 

„O sferă nebuloasă, care scânteia nedesluşit, ca mistuită 
de o flacără interioară, rostogolindu-se încoace şi încolo... 

Putea să treacă pe lângă ea şi s-o atingă în trecere. 

Fără să pară prea grăbit, înaintă, puse degetul pe 
suprafaţa subţire a sferei şi, fără să se oprească, continuă 
să meargă spre birou. 

În acest punct, era grozav de tentat să nu-şi mai asume 
nici un risc. Dacă acţiona imediat şi captura casa, atunci ar 
fi deţinut controlul şi asupra cutiei. 

Dar dacă îşi ducea până la capăt planul său iniţial, apoi 
cutia era îndepărtată, astfel ca să nu poată fi găsită în 
timpul celor trei zile în care bila nu va fi activată? Dădu din 
umeri şi refuză să se gândească la o asemenea 
eventualitate. 

Fusese impresionat de mesajele lui Czinezar. Şeful barbar 
avea de dat o informaţie importantă. Într-un fel, undeva, 
făcuse rost de un obiect atât de valoros încât îşi riscase 
propria reputaţie, din dorinţa de-a intra în contact cu el. 

Dacă se acţiona pripit, cunoştinţele acelea se puteau 
pierde. 


Pe măsură ce se plimba prin cameră, Clane îşi reafirmă 
încet scopul. Un moment mai târziu intră în birou şi-l 
informă pe ofiţerul barbar de acolo că venise pentru a avea 
grijă de moaştele zeilor atomului. 

Bărbatul masiv se ridică în picioare şi se uită cu coada 
ochiului la el, îi dădu de înţeles că îl recunoscuse şi chemă 
doi soldaţi de pe hol. Apoi spuse: 

— Lord Clane Linn, sunteţi arestat. 

Ordonă unuia dintre soldaţi: 

— Aduceţi frânghii. Legaţi-l! 

Cu umilinţă, Clane consimţi să fie legat. 

În momentul anunţării veştilor, Czinezar se îndrepta spre 
Linn. Meewan l-a întâlnit pe acoperişul palatului central. 
Bărbatul cel masiv avea întipărit un zâmbet pe faţa lui 
dolofană de om cumsecade. 

— Teoria ta a fost corectă - spuse admirativ. Ai crezut că 
ar putea risca într-o perioadă critică a invaziei. A venit azi 
dimineaţă. 

— Spune-mi exact cum i-ai acceptat serviciile. Vocea sa, 
unică prin frumuseţea ei, era liniştită. Chipul lui ciudat era 
gânditor, pe măsură ce celălalt povestea amănunţit. 
Manifesta un interes neţărmurit. Când povestea se termină, 
puse întrebare după întrebare. Fiecare răspuns părea mai 
degrabă să nască noi întrebări. Meewan spuse în cele din 
urmă, pe un ton plângăreţ: 

— Excelenţa voastră, n-am nici o îndoială că oamenii noştri 
au dat o aparenţă cât se poate de bună capturii pentru a 
apărea mai buni în propriii lor ochi. Ei revendică dreptul de 
a-l fi capturat în timp ce intra în clădire, înainte de a putea 
face ceva sau să atingă ceva. Dar nu sunt decât o şleahtă 
slabă de pungaşi, aşa că le pun dorinţa sub semnul 
întrebării. Dar ce importanţă are? Te îndoieşti cumva? 

Cele aflate îi dădură un răgaz lui Czinezar; nu-şi dăduse 
seama cât de încordat era. În ultimă instanţă, îşi spusese, 
situaţia era destul de simplă. Adresase o invitaţie deschisă 
oamenilor de ştiinţă ai templului să vină şi să aibă grijă de 


„câteva vestigii metalice ale zeilor”, care căzuseră în mâna 
cuceritorilor. Fusese o cerere inteligent formulată, menită 
să câştige aprobarea generală din partea înfrânţilor, chiar 
dacă atrăgea pe oamenii de ştiinţă ai templului spre propria 
lor ruină. Se stipula doar, formulat foarte precaut, că în 
schimbul privilegiului de a împărţi paza vestigiilor, 
experienţele ar trebui continuate ca şi când nu s-ar fi dus 
nici un război. 

„Zeii - spusese Czinezar cu făţărnicie în invitaţie - sunt 
deasupra unor certuri meschine ale omenirii.” 

Aparent, se realizase cel puţin unul din scopuri. Clane 
însuşi făcuse cerere pentru slujbă. Czinezar medită prudent 
asupra tacticii. 

— Adu-l aici - spuse în final. Nu putem risca să stabilească 
controlul asupra tuturor lucrurilor din casa lui. Ştiu prea 
puţin şi el prea mult. 

În timp ce aştepta, examină bagheta de forţă, unul din 
puţinele instrumente funcţionabile care fuseseră găsite în 
casă. Nu era el omul care să accepte adevărurile trecute 
drept definitive. Faptul că bagheta funcţionase cu o 
săptămână în urmă nu însemna că funcţionează şi acum. O 
testă de la o fereastră mare, îndreptând-o spre frunzişul de 
sus al copacului din preajmă. 

Nici un sunet, nici o lumină vizibilă nu se revărsă, dar 
partea superioară a copacului se prăbuşi la pământ, pe 
poteca de jos. 

Czinezar simţi satisfacția unui om a cărui logică s-a 
dovedit corectă. Nu era o satisfacţie neobişnuită. Din 
primele zile, când fusese un copist de mesaje dintr-un ţinut 
îndepărtat, până în ziua când ajunsese la putere, riscase 
atât cât i se păruse necesar, nici mai mult nici mai puţin. 
Nici acum nu putea fi sigur că vrăjitorul atomic, lord Clane, 
nu l-ar putea înfrânge printr-un tertip bine pus la punct. 

Medită o vreme apoi dădu ordin să i se aducă cutia din 
camera frigorifică a palatului. Indicase sclavilor unde să 


aşeze cutia, când un ofiţer dădu buzna, cu sufletul la gură, 
în încăperea tronului. 

— Excelenţă - strigă el. Sute de nave. Un atac! 

Stând la fereastră o clipă mai târziu, urmărind aterizarea 
navelor, Czinezar îşi dădu seama că vagile sale bănuieli 
fuseseră corecte. Apariţia lui Clane în oraş făcea parte 
dintr-o manevră planificată, care putea să-şi urmeze cursul 
fatal. Era o plăcere să ştii că lordul Clane însuşi fusese prins 
în capcană. 

Nu irosea nici un moment urmărind o bătălie pe care nici 
nu sperase s-o vadă, în detaliile ei, din palat. Nici nu avea 
senzaţia pe care o avusese Tews, cu câteva luni mai 
devreme, că era necesar pentru comandanţi să ştie unde se 
afla el, în primele momente ale luptei. Dădu instrucţiuni 
rapide, poruncind ca acea cutie împachetată în gheaţă să 
fie trimisă după el şi-i scrise un bilet lui Meewan. Apoi porni 
călare, însoţit de o escortă puternică, la sediul armatei de 
rezervă din mijlocul oraşului. Rezerva era formată dintr-un 
nucleu de barbari, dar apărarea principală a oraşului era 
alcătuită, în proporţie covârşitoare, din sclavi. Sosirea lui 
Czinezar a fost întâmpinată cu urlete de izbândă. Ovaţiile 
nu conteniră mult timp după ce intrase în clădire. 

Vorbi despre situaţie cu câţiva dintre ofiţerii sclavi şi 
constată că erau calmi şi încrezători. Conform estimărilor, 
şaizeci de mii de soldaţi linneeni aterizaseră în primul val. 
Faptul că acesta era exact numărul de barbari care 
invadaseră iniţial oraşul nu părea să aibă vreun sens 
simbolic. Această posibilitate îl făcu sardonic. Nu 
simbolurile, ci săbiile vorbeau limbajul victoriei. 

Pe măsură ce trecea după-amiaza, atacul linnean se 
manifesta peste tot. Cutia, încă aburindă, a fost expediată 
din palat pe la trei. Din moment ce nu exista un pericol 
imediat, Czinezar trimise un mesager la Meewan. La trei 
jumătate Meewan veni rânjind cu gura până la urechi. Era 
urmat de sclavul linnean care purta lectica. În scaun, legat 
de mâini şi de picioare, se afla lordul conducător al Linn- 


ului. S-a aşternut o linişte deplină în momentul în care 
sclavii au pus jos lectica apoi s-au retras. 

Clane îl cercetă pe conducătorul barbar cu un interes 
vădit. Opinia lui lady Lydia, despre barbar, îl impresionă mai 
mult decât i-ar fi plăcut s-o recunoască. Întrebarea era, 
putea oare acest geniu militar puternic, frumos, să intre în 
panică la gândul că zeii atomului există? Intra în panică în 
timpul următoarei jumătăţi de oră? Din fericire, pentru 
prima dată în cariera sa de om de ştiinţă în domeniul 
atomic, avea în spate cea mai mare putere dezvoltată 
vreodată de vrăjitorii din glorioasele zile legendare. Vedea 
că expresia impersonală de pe chipul celuilalt se 
transformase într-un început de dispreţ. 

— Pe zei. 

— Spuse Czinezar cu dezgust - voi linneenii sunteţi cu toţii 
la fel - nişte oameni slabi. 

Clane nu scoase o vorbă. Deseori se uitase cu regret la 
oglinzile care îl arătau exact aşa cum îl vedea Czinezar. Un 
tânăr zvelt, cu un chip alb şi efeminat şi ei bine... nu avea 
ce-i face. 

Czinezar se schimbă din nou la faţă. Brusc, i se putu citi 
ironia pe chip. 

— Vorbesc - întrebă politicos - cu lord Clane Linn? Nu e 
nici o greşeală? 

Clane nu putu ignora introducerea. 

— Nu e nici o greşeală la mijloc - spuse liniştit. Am intrat 
în Linn pentru simplul motiv de a-ţi vorbi, în timp ce se 
desfăşoară bătălia. Şi iată-mă. 

Trebuie să fi părut ridicol faptul că replica venea din 
partea unui om legat aşa, cum era el. Gărzile din apropiere 
izbucniră în hohote de râs şi Meewan chicoti. Numai 
Czinezar nu se manifestă prin nimic. Şi vocea lui minunată 
era tare ca oţelul când spuse: 

— Nu am timp să cochetez cu cuvintele şi nici înclinația s-o 
fac. Văd că te bazezi pe ceva care să te salveze şi presupun 
că are de-a face cu cunoştinţele mele de energie atomică. 


Arătă sugestiv cu degetul spre bara de forţă. 

— Din câte pot să văd, te vom putea omori în mai puţin de 
o secundă, când vom pofti. 

Clane clătină din cap. 

— Greşeşti. E de-a dreptul imposibil să mă omorâţi. 

Un sunet se auzi dinspre Meewan. Inginerul înainta. 

— Czinezar. 

— Spuse el ameninţător - omul ăsta e insuportabil. 
Îngăduie-mi să-l pălmuiesc şi vom vedea dacă zeii atomului 
îl vor proteja de infamie. 

Czinezar îi făcu semn să treacă deoparte. Dar privi fix la 
prizonier, cu ochi anormal de strălucitori. Rapiditatea cu 
care tensiunea pătrunse în cameră, îl uimi. Şi, incredibil, 
prizonierul profită de avantaj. 

— Imposibil să mă ucideţi - printr-o propoziţie îndrăznise 
să-i pună la încercare. 

Sprâncenele se încruntau pe fruntea lui Czinezar. Fusese 
atent la manevra lui Clane, ca la o chestiune de bun simţ, 
anticipase de fapt dezastrul. Dar acum, foarte sincer, 
recunoscu în sinea lui că omul nu reacţiona normal. 
Cuvintele pe care le spusese îi dădeau de gândit - o 
convingere pe care nu o mai poţi ignora. Scopul invaziei 
sale asupra imperiului linnean ar putea fi în pericol. 

Spuse cu grabă: 

— Am să-ţi arăt ceva ce nu suferă amânare. Nu se vor face 
încercări de a te ucide până nu vei fi văzut. În ce te 
priveşte, nu întreprinde nimic pripit, nu acţiona, de oricâtă 
putere ai dispune, până nu vei privi cu înţelegere. 

Era conştient că Meewan îi aruncase o privire atentă. 

— Putere! Exclamă proiectantul, şi a fost ca un blestem. El 
are puterea. 

Czinezar nu-i dădu atenţie. Era vorba de propriul său 
secret şi nu mai putea fi vorba de nici o întârziere. 

— Gărzi. 

— Spuse el - aduceţi cutia acolo. 


Era udă leoarcă când au adus-o. Lăsa o dâră murdară de 
apă pe covorul nepreţuit şi începuse să se formeze o 
băltoacă în locul unde fusese pusă. Se vedea că avusese loc 
o întârziere, în timp ce bărbaţii asudaţi forţau capacul. Până 
şi gărzile de la uşile îndepărtate se uitau atent, să vadă 
conţinutul. Un acces de groază întrerupse tensiunea 
aşteptării. 

Ceea ce se afla înăuntru era de opt picioare lungime. 
Lăţimea era indeterminabilă, pentru că părea să aibă cute 
pe corp, care dădeau impresia unei dimensiuni mari. 
Evident, murise numai cu puţin timp înainte de a fi 
împachetat în gheaţă. Arăta proaspăt, aproape viu, acolo în 
învelişul de gheaţă, inuman, zgâindu-se cu ochi orbi la 
tavanul ornat. 

— De unde l-ai luat? Întrebă Clane în fine. 

— A fost găsit pe una din luni - câteva ore după ce a fost 
reperată o navă ciudată. 

— De când? Vorbi pe un ton calm Clane. 

— De doi ani, timp terestru. 

— S-ar părea că oricine a fost în navă va fi plecat până 
acum. 

Czinezar dădu din cap. 

— Minerii au găsit acum şapte luni pe un meteorit al doilea 
corp, exact ca acesta, îmbrăcat în costum de astronaut. 

Clane privi fix, îndelung, la creatură. În cele din urmă 
înălţă capul şi ochii i-au întâlnit privirea întrebătoare a lui 
Czinezar. Spuse încet: 

— Care e teoria ta? 

— O rasă neumană, capabilă de mari realizări ştiinţifice. 
Neîndurătoare, neprietenoasă - căci există rapoarte de 
distrugere instantanee în zonele periferice ale Europei, 
care m-au uimit, până ce a fost găsit corpul. Intenţionez să- 
mi pun întrebarea dacă aceasta ar putea să fie o a doua 
vizitare a sistemului solar. Nu pot să-ţi ofer pe scurt toate 
relaţiile logice pe care le-am imaginat, dar senzaţia mea 


este că civilizaţia epocii de aur a fost distrusă în timpul 
primei vizitări. 

Clane spuse. 

— Mă bucur că mi-ai arătat asta, dar care e scopul unei 
asemenea acţiuni? 

Czinezar răsuflă adânc. Şi făcu o a doua mişcare, pentru a 
para catastrofa sugerată de fiecare acţiune şi purtare ale 
acestui prizonier neobişnuit. 

Spuse: 

— Ar fi o gravă eroare, pentru fiecare dintre noi, să ne 
distrugem armatele. 

— Ceri îndurare? 

Asta era prea de tot. Barbarul îşi arătă dinţii într-un 
rânjet: 

— Îţi cer bun simţ - spuse el. 

— Imposibil - răspunse Clane. Oamenii trebuie să se 
răzbune. În victorie, nu vor accepta nimic altceva decât 
moartea ta. 

Cuvintele lui Meewan izbucniră ca un blestem obscen. 

— Czinezar. 

— Ţipă el - ce-i prostia asta? Nu te-am văzut niciodată aşa. 
Nu urmez nici un om care acceptă înfrângerea dinainte. O 
să-ţi arăt eu ce vom face cu ăsta... Se întrerupse. Gărzi, 
străpungeţi-l cu lancea! 

Nimeni nu făcea nici o mişcare. Soldaţii se uitau alarmaţi 
la Czinezar, care dădu din cap cu răceală. 

— Executaţi - spuse. Aş vrea să ştiu dacă poate fi ucis. 

Tot nu se simţea nici o mişcare. Era pe cât se vede un 
ordin prea moale, sau ceva din tensiunea conducătorului se 
transmisese oamenilor. Aceştia se uitau unul la altul şi 
stăteau acolo nehotărâţi, când Meewan smulse sabia de la 
unul, îndreptând-o spre bărbatul legat. 

Doar acolo putea ajunge. Acolo unde fusese o bilă de 
lumină. 

— Încearcă - se auzi vocea lui Clane - să utilizezi o 
baghetă de forţă împotriva mea. O pauză profetică. 


Încearcă. Nu te va omori. 

Czinezar ridică bagheta de forţă şi apăsă pe activator. Nu 
se întâmplă nimic - Aşteptă! Bila de lumină se aprindea. 
Vocea lui Clane străpunse liniştea chinuitor: 

— Încă nu crezi în zei? 

— Sunt uimit - spuse Czinezar - că nu ţi-e teamă de 
răspândirea superstiţiei mai mult decât de răspândirea 
cunoştinţelor. Noi, aşa-numiţii barbari. 

— Spuse cu mândrie - te dispreţuim pentru încercarea ta 
de a îngrădi spiritul uman. Noi suntem liber-cugetători şi 
toată energia atomică nu ne va întemniţa. 

Dădu din umeri. 

— În ce priveşte controlul asupra bilei, nu am pretenţia că- 
l înţeleg. 

În cele din urmă, îl impresionase pe Clane prin 
comportarea sa rece ca gheaţa. 

— Tu de fapt - întrebă Clane neîncrezător - nu crezi în zeii 
atomului? 

— Gărzi. 

— 'Ţipă Czinezar ascuţit - atacaţi-l din ambele părţi! 

Bila de lumină sclipi dar nu părea să se mişte. Nu existau 
gărzi. 

— Acum mă crezi? 

— Întrebă Clane. 

Barbarul părea tras la faţă şi bătrân. Dar încuviinţă din 
cap. 

— Am pierdut războiul - murmură el. Numai că eu 
recunosc. Depinde de tine să iei mantaua care a căzut de pe 
umerii mei. Izbucni: 

— Ce este bila aceea, în numele zeilor? 

— Conţine întregul univers sideral. 

Czinezar se încruntă şi se înclină înainte, ca şi când ar fi 
încercat să înţeleagă. 

— Care univers? 

— Întrebă în sfârşit. 


— Atunci când te uiţi în interior printr-un tub gol, explică 
cu răbdare Clane, vezi stelele. E ca o fereastră în spaţiu - 
numai că nu e o fereastră. E universul însuşi. 

Şeful barbar arăta cu adevărat stânjenit. 

— Acest univers? Spuse absent. 

Clane dădu din cap, dar nu făcu nici un comentariu. Nu 
fusese uşor de înţeles o asemenea idee vastă, chiar cu 
explicaţiile scrise pe care le găsise. 

Czinezar încuviinţă. 

— Vrei să spui că Pământul este înăuntru? Şi îndreptă 
degetul spre sfera strălucitoare. 

— E o idee în patru dimensiuni - spuse Clane şi continuă 
să rămână răbdător. Putea recunoaşte un om năucit, mai 
ales când îl avea în faţa ochilor. Nu era momentul să insiste 
asupra vreunei alte idei. Barbarul îşi îngustă ochii şi spuse 
în sfârşit: 

— Cum se poate face dintr-un obiect mare unul mic? Tonul 
lui impunea o explicaţie logică. 

Clane înălţă din umeri. 

— Când mărimea este rezultatul unei iluzii a punctului de 
vedere, problema nu există. 

Czinezar se încruntă şi ridică privirea. 

— Aş fi presupus - spuse el - că la acest punct din relaţiile 
noastre n-o să spui decât adevărul. Evident, nu eşti pregătit 
să-mi spui ceva valabil despre arma ta. Fireşte, resping 
această istorie fantezistă. 

Clane dădu din cap, dar nu spuse nimic. Oferise singura 
explicaţie de care dispunea şi întâlnise întâmplător 
realismul uimitor al celuilalt. Nu că l-ar fi învinuit pe barbar. 
EI însuşi numai treptat fusese în stare să accepte ideea că 
materia şi energia erau diferite de ceea ce păreau pentru 
percepțiile şi senzațiile corpului nostru. 

Dar acum era momentul să acţioneze, să forţeze, să 
convingă. Legăturile căzură, ca şi când n-ar fi existat. Se 
ridică în picioare şi coroana, cel mai desăvârşit dintre toate 


giuvaerurile epocilor trecute, pluti deasupra capului său 
într-un ritm perfect, unic, cu mişcările lui. 

Czinezar spuse cu încăpățânare: 

— Ar fi o greşeală să ucizi un bărbat zdravăn, fie el sclav 
sau nu. 

Clane răspunse: 

— Zeii cer capitularea. 

Czinezar continuă cu furie: 

— Prostule, îţi ofer sistemul solar! Monstrul din cutie nu ţi- 
a schimbat părerea câtuşi de puţin? 

— Mi-a schimbat-o. 

— Dar atunci... 

— Nu cred - spuse Clane - în aranjamentele de conducere 
comună. 

Urmă o pauză. Apoi Czinezar spuse: 

— Ai ajuns departe - tu care ai utilizat cândva energia 
atomică numai pentru a rămâne în viaţă. 

— Da - spuse Clane. Am ajuns departe. 

Czinezar privi încruntat la lucrul din cutie. 

— Adevărata ameninţare pentru Linn este acolo. Îmi 
promiţi că vei încerca pentru lordul conducător? 

— Eu - spuse Clane - nu-ţi pot promite nimic. 

Se uitară unul la altul, doi oameni care aproape se 
înțelegeau unul pe altul. Czinezar fu cel care rupse tăcerea: 

— Capitulez - spuse cu uşurare - numai în faţa ta, cu toate 
forţele, în credinţa că ai curajul şi dreapta judecată să nu te 
eschivezi de la vreuna din noile sarcini în calitate de 
protector al sistemului solar. E un rol - conchise în mod 
inutil şi dintr-o dată posomorit - pe care am intenţionat 
iniţial să mi-l atribui. 

Într-o încăpere bine păzită, dintr-o suburbie îndepărtată 
din Linn, un miez de energie se rostogolea încoace şi încolo 
de-a lungul unei poteci înguste. În tot sistemul solar nu 
exista nimic asemănător cu acel miez. Părea mic, dar asta 
era o iluzie a senzaţiilor omului. Cărţile care îl descriau şi 


oamenii care scriseseră cărţile ştiau doar o parte din 
secretele lui. 

Ei ştiau că macrouniversul din interior pulsa cu o formă 
multiplă de forţe minus. Reacţiona la razele cosmice şi la 
energia atomică precum un burete nesăţios. Nici o energie 
submoleculară descărcată în prezenţa lui nu-i putea scăpa. 
Şi în momentul când atingea propria sa variaţie, a masei 
critice, putea porni o reacţie în lanţ la orice atingere. 

Avea o slăbiciune, şi oamenii şi-o însuşiseră, în felul lor 
lacom. Imita gândul. Sau aşa părea. Aşa părea. 

Marea întrebare pe care Clane, şi înaintea lui anticii, şi-o 
puseseră observând această remarcabilă caracteristică era: 
Să fi însemnat oare că omul controla universul sau că 
universul îl controla pe om? 


SUROGAT ETERN. 

Grayson îndepărtă cătuşele de la mâinile şi picioarele 
celuilalt. 

— Hart! 

— Spuse el tâios. 

Tânărul de pe patul de campanie nu se mişcă. Grayson 
ezită şi apoi îi dădu un şut cu bună-ştiinţă. 

— Afurisit să fii, Hart, ascultă-mă! Îţi dau drumul, pentru 
cazul că nu mă întorc. 

John Hart nici nu deschise ochii, nici nu arătă că e 
conştient de lovitura primită. Zăcea inert; şi singura dovadă 
că era în viaţă era faptul că nu înţepenise. Era moale. Nu 
avea nici un pic de culoare în obraji. Părul negru era umed 
şi lipicios. 

Grayson spuse cu toată seriozitatea: 

— Hart, ies să-l caut pe Malkins. Ţii minte, a plecat acum 
patru zile, cu intenţia de a lipsi doar douăzeci şi patru de 
ore. 


Deoarece nu primi nici un răspuns, Grayson vru să-i 
întoarcă tânărului spatele, dar ezită şi spuse: 

— Hart, dacă nu mă întorc, trebuie să ştii unde ne aflăm. 
Asta e o planetă nouă, înţelegi. Nu am mai fost pe aici până 
acum. Nava noastră a naufragiat şi trei dintre noi am 
coborât într-o navă de salvare. Avem nevoie de combustibil. 
De aceea a ieşit Malkins, şi acum plec să-l caut. 

Silueta de pe pat rămase la fel de inertă. Grayson ieşi pe 
uşă fără nici o tragere de inimă şi se îndreptă spre dealuri. 
Nu avea nici o speranţă. 

Trei oameni se aflau pe o planetă - Dumnezeu ştie unde - 
şi unul dintre ei era dement. În timp ce se plimba, aruncă o 
privire în jur, plin de-o uimire neprevăzută. Peisajul era 
extrem de pământesc; copaci, arbuşti, iarbă şi munţi în 
depărtare, învăluiţi într-un abur albastru. Era totuşi puţin 
cam ciudat, pentru că atunci când aterizaseră el şi Malkins 
avuseseră impresia clară că debarcaseră într-o lume 
stearpă, fără atmosferă şi viaţă. O briză uşoară îi atingea 
obrajii. Parfumul florilor se simţea în aer. Văzu păsări 
zburând dintr-un loc într-altul, printre copaci şi la un 
moment dat auzi un cântec care semăna izbitor cu cel al 
unei ciocârlii de fâneaţă. 

Merse toată ziua şi nu dădu de urma lui Malkins. Nici nu 
întâlni vreo aşezare care să indice că există viaţă inteligentă 
pe planetă. Chiar înainte de apusul soarelui, auzi o femeie 
chemându-l pe nume. 

Grayson se întoarse tresărind: era mama lui, care arăta 
mult mai tânără decât şi-o amintea, în sicriu, cu opt ani în 
urmă. Veni spre el şi-i spuse sever: 

— Billie, nu-ţi uita galoşii! 

Grayson o privea fix, cu ochii clipind a neîncredere. Apoi, 
deliberat, merse spre ea şi o atinse. Ea îl prinse de mână; 
degetele ei erau calde şi pline de viaţă. 

Spuse: 

— Vreau să te duci să-i spui tatălui tău că cina e gata. 


Grayson se eliberă din strânsoarea ei, făcu un pas înapoi şi 
privi în jur. Amândoi stăteau pe un câmp gol. Departe 
licărea un râu argintiu. 

Îi întoarse spatele şi se îndepărtă de ea, cu paşi mari, în 
lumina amurgului. 

Când se uită înapoi, nu mai era nimeni. Peste scurt timp un 
băiat mergea alături, în pas cu el. 

Grayson nu-i acordă nici o atenţie la început, dar în curând 
îşi privi pe furiş însoţitorul. 

Era el însuşi la vârstă de cincisprezece ani. 

Înainte ca noaptea să poată estompa orice şansă de 
recunoaştere, văzu că un al doilea băiat mergea alături de 
primul. El însuşi la unsprezece ani. 

Trei Bill Grayson - gândea omul. Începu să râdă frenetic. 
O luă la fugă. Când se uită în urmă, era singur. Gâfâind, 
încetini pasul şi aproape imediat auzi râsul copiilor în 
întunericul calm: sunete familiare, totuşi efectul lor era 
năucitor. Grayson bolborosi: 

— Toţi... eu la vârste diferite. Pieriţi din faţa mea! Ştiu că 
sunteţi doar nişte halucinaţii. 

Istovise şi nu mai rămăsese nimic din vocea lui decât o 
şoaptă discordantă; se gândi: Numai halucinaţii? Sunt oare 
sigur? 

Se simţi inexplicabil de deprimat şi istovit. 

— Eu şi Hart - spuse dezgustat - suntem la fel de nebuni. 

Zorii veneau reci; şi speranţa lui era ca răsăritul soarelui 
să pună capăt nebuniei din timpul nopţii. Fiindcă lumina 
lentă se lungea peste pământ, Grayson se uită zăpăcit în jur. 
Se afla pe un deal şi jos, la poale, se întindea oraşul lui 
natal, Calypso, din Ohio. 

Se holba în jos la el, necrezându-şi ochilor şi, pentru că 
arăta exact ca în realitate, începu să fugă spre el. 

Era Calypso, dar aşa cum fusese în vremea copilăriei. Se 
uită după propria casă. El însuşi se afla acolo; cunoştea 
băiatul acela de zece ani oriunde s-ar fi aflat. Strigă la 
puştiul care-l privi şi care apoi se întoarse şi fugi în casă. 


Grayson se întinse pe iarbă şi-şi acoperi ochii. 

— Cineva - îşi spuse - ceva ia imagini din mintea mea şi mă 
face să le văd. 

Dacă voia să rămână în toate minţile şi în viaţă trebuia să 
păstreze gândul acela. 

Era a şasea zi de la plecarea lui Grayson. La bordul navei 
de salvare, John Hart se trezi şi deschise ochii. 

— Mi-e foame - spuse tare, nimănui anume. 

Aşteptă, nu ştia de ce, apoi se ridică în şezut cu un aer 
obosit, se dădu jos din patul de campanie şi se îndreptă 
spre bucătărie. După ce termină de mâncat, porni spre uşă 
cu gândul să iasă, dar se opri acolo privind îndelung scena 
pământească ce se desfăşura în faţa lui. Îl făcu să se simtă 
cumva, mai bine. 

Brusc, sări pe pământ şi se îndreptă spre cel mai apropiat 
deal. Se întuneca repede dar nu-i trecu prin minte să se 
întoarcă. 

Curând, nava se pierdu, în urma lui, în noapte. 

O prietenă din tinereţe ieşi din negură venind spre el şi-i 
vorbi. Avură o lungă convorbire. În final au decis să se 
căsătorească. 

Ceremonia a fost oficiată de un pastor care sosise la 
volanul unei maşini şi care găsise ambele familii reunite 
într-o casă frumoasă, la periferia oraşului Pittsburgh. 
Prelatul era un bătrân pe care Hart îl cunoştea din 
copilărie. 

Tânărul cuplu plecă să-şi petreacă luna de miere la New 
York şi la cascada Niagara, după care se îndreptă cu un 
aerotaxi spre California, pentru a-şi stabili gospodăria. Pe 
neaşteptate se aflau trei copii acolo, şi aceştia stăpâneau o 
fermă de o sută de mii de hectare cu un milion de vite; şi 
mai erau acolo cowboys îmbrăcaţi ca vedetele de cinema. 

Pentru Grayson, civilizaţia din jur, care atinsese un nivel 
de mare dezvoltare şi care fusese iniţial o planetă pustie, 
avea trăsături de coşmar. Oamenii pe care-i întâlnea aveau 


o durată de viaţă mai mică de şaptezeci de ani. Copiii se 
năşteau la nouă luni şi zece zile de la concepţie. 

Grayson îngropă şase generaţii ale familiei pe care o 
fondase. Apoi, într-o zi, în timp ce traversa bulevardul 
Broadway, din New York, îndârjirea, mersul şi 
comportamentul unui bărbat care venea din direcţie opusă 
îl făcu să se oprească. 

— Henry - strigă el - Henry Malkins! 

— Ei, să fiu... Bill Grayson! 

Şi-au strâns mâinile tăcuţi, după primul salut emoţionant. 
Malkins vorbi primul: 

— E un bar după colţ. 

În mijlocul celei de-a doua înghiţituri, apăru numele lui 
John Hart. 

— O făptură în căutare de forţă vitală i-a folosit mintea - 
spuse Grayson sec. Aparent nu are nici o expresie proprie. 
A încercat să se folosească şi de mine. Aruncă o privire 
întrebătoare către Malkins. 

Celălalt dădu din cap. 

— Şi de mine. Cred că noi am rezistat mai bine. 

Malkins îşi şterse sudoarea de pe frunte şi continuă: 

— Bill, totul e ca într-un vis. Mă căsătoresc şi divorţez la 
patruzeci de ani o dată. Mă căsătoresc cu o fată care pare 
de douăzeci de ani. În câteva decenii arată ca de cinci sute 
de ani. 

— Crezi că totul se petrece în mintea noastră? 

— Nu, nu - nimic din toate astea. Cred că toată această 
civilizaţie există - orice aş înţelege eu prin existenţă. 
Malkins gemu şi continuă: 

— Hai să nu intrăm în amănunte. Când citesc ceva din 
filosofia explicativă a vieţii, mă simt pe margine de 
prăpastie. Numai de-am putea scăpa de Hart, într-un fel. 

Grayson zâmbi sinistru. 

— Deci n-ai aflat încă? 

— Ce vrei să spui? 

— Ai vreo armă asupra ta? 


Tăcut, Malkins scoase un lansator de raze aciforme. 
Grayson îl luă, îl îndreptă spre tâmpla dreaptă şi apăsă pe 
acul declanşator, în timp ce Malkins se repezi la el 
înnebunit; era prea târziu. 

Fasciculul alb, subţire, păru că pătrunse în capul lui 
Grayson. Lăsă o gaură arsă, rotundă şi neagră. Grayson, 
nevătămat, îndreptă ţeava triunghiulară către însoţitorul 
său. 

— Vrei s-o încerc pe tine? Întrebă jovial. 

Prietenul mai în vârstă se înfioră şi înşfacă arma, spunând: 

— Dă-mi-o! 

Se calmă pe loc şi întrebă: 

— Bill, ce ne facem? Am observat că nu îmbătrânesc. 

— Cred că suntem ţinuţi în rezervă - răspunse Grayson. 

Se ridică şi-i întinse mâna, spunând: 

— Ei bine, Henry, mi-a părut bine că te-am văzut. Hai să ne 
întâlnim aici, în flecare an, ca să schimbăm impresii. 

— Dar... 

Grayson zâmbi forţat şi spuse: 

— Fii tare, prietene! Nu înţelegi? E cea mai măreaţă 
realizare din univers. O să trăim veşnic Noi suntem 
eventualii înlocuitori, dacă ceva merge prost. 

— Dar cine sau ce face acest lucru? 

— Întreabă-mă peste un milion de ani. Poate o să-ţi 
răspund atunci. 

Se întoarse şi ieşi din bar. Nu se mai uită înapoi. 


UN RÂS NEBUN. 

[. 

Când a aflat despre accidentul soţului ei, mintea Mariei a 
fost străfulgerată de un aforism de-al lui, care o supărase 
întotdeauna cel puţin la fel de mult ca oricare din celelalte 
idei de-ale sale, la fel de nesuferite: „Prima reacţie a soţiei 
unui bărbat modern, când află despre moartea lui, este 


uşurarea. În ziua de azi toate femeile consideră că s-au 
măritat cu bărbatul care nu trebuia şi că acum or să 
găsească unul mai bun...” 

Aforismul continua. Dar fusese întotdeauna convinsă că 
scriind această parte a aforismului şi repetându-i-o mereu, 
Carl dorise să vadă ce ar fi simţit ea în cazul în care s-ar fi 
întâmplat aşa de-adevărat. 

În picioare lângă telefon, în casa părinţilor ei, după ce 
pusese la loc receptorul, Mariei nu-i venea să creadă că el 
chiar fusese accidentat: Nu acest om cinic la superlativ! 

Câştigător, împreună cu ea, al Premiului Nobel pentru 
fizică anul trecut, şef al propriului său laborator de 
producţie, preşedinte al Corporaţiei Non-Pareil, amant 
(după spusele lui) al unor duzini întregi de femei, autor al 
unei extrem de mecanistice filosofii a comportamentului 
feminin (scrisese fiecare comentariu cu mâna lui într-o 
carte nepublicată, intitulată Femeile sunt sortite pieirii - 
Aforismele doctorului Carl Hazzard)... practic nu păruse 
vreodată vulnerabil. 

Mai târziu, pe când se pregătea să ia avionul spre New 
York înainte de a-şi continua drumul spre coasta de vest, a 
mai primit un telefon: doctorul Angus MackKerrie, chirurg 
şef la Fundaţia de Studii ale Creierului, reuşise să scoată 
creierul lui Carl din cutia craniană cu câteva minute înainte 
ca moartea să-i cuprindă corpul zdrobit. 

Cu o tresărire, Marie îşi aminti. 

Carl şi ea, şi mulţi alţi savanţi, semnaseră cu câţiva ani în 
urmă un acord cu Fundaţia, prin care îşi donau creierele. 
Scopul era menţinerea în funcţiune a capacităţii de a gândi, 
după moarte. 

Marie nu prea-şi dădea seama ce ar trebui să simtă. Cu 
siguranţă nu durere. 

Un al treilea telefon - de la dr. Walter Drexel, care vorbea 
cu o voce ciudat de încordată - a fost scurt. Obţinuse orarul 
avioanelor cu care călătorea ea. I-a spus: „Marie, ştiu că o 


să ţi se pară ciudat, dar te aştept la New York. E foarte 
important.” 

Şi într-adevăr l-a găsit acolo, pe aeroport, înalt, bine 
îmbrăcat, serios, un domn bine de patruzeci şi ceva de ani. 
A anunţat-o că i-a închiriat o cameră într-un mic hotel de 

lux pe East 48th Street şi că rezervase o masă la un 
restaurant tot de lux în apropiere. Totul era foarte ciudat, 
într-adevăr, dar Walter fusese şeful compartimentului de 
fizică la Hazzard Laboratories, şi, dacă lucrurile îşi urmau 
cursul firesc, ar fi trebuit să fie promovat acum pe postul lui 
Carl. Marie se sui în taxi împreună cu el, nedumerită dar nu 
şi tulburată. 

Au cinat în doi, într-un separeu. Imediat ce au ajuns la 
cocteiluri, Walter începu, cu voce joasă: 

— După ce ai plecat - la sugestia lui Carl, după cum am 
înţeles... 

Ea dădu din cap aprobator: 

— Vroia să merg să-mi vizitez părinţii. 

— Pe mine m-a chemat în biroul lui. Mi-a spus că văzuse un 
schimb de priviri între tine şi mine care-l făcuse să-şi dea 
imediat seama că avem o legătură. 

Ceva se strânse în Marie. Vechea ruşine. Spuse, nefericită: 

— Nu-ţi face probleme, Walter, am mai trecut prin asta. 

Walter continuă: 

— Mi-a dat preaviz o săptămână. A zis că m-ar da afară, 
dar că nu vrea să dea naştere la bănuieli că mă zboară din 
cauza ta. A zis că nu vrea ca reputaţia ta să fie ştirbită. Mi-a 
spus să caut un motiv oarecare şi suficient de plauzibil 
pentru plecarea mea. 

Marie spuse: 

— Din clipa asta ai postul înapoi. 

— Mulţumesc, Marie - fizicianul era grav. Dar dacă n-ar fi 
fost decât asta aş fi stat la Los Angeles şi ţi-aş fi spus-o 
acolo. A crezut probabil că-mi bagă un cuţit în inimă 
spunându-mi că va vorbi presei despre numeroasele tale 


aventuri amoroase, că o să descrie lumii întregi existenţa lui 
de coşmar, ca soţ al unei femei uşoare... 

— A zis afemeiatul ăla aşa ceva! 

Pe moment, revoltătoarea inversare a adevărului o înfurie 
pe Marie dar n-o surprinse. În chiar primul an de căsnicie 
Carl o anunţase că are o amantă, sau două, sau trei. Ea se 
mutase imediat puţin mai departe, pe acelaşi palier, în 
apartamentul propriu. La scurt timp după aceea, Carl îşi 
manifestase primele bănuieli în ceea ce o privea pe ea, prin 
ceea ce avea să fie probabil primul lui aforism: „lermenul 
de femeie „bună, este incorect. Fiecare femelă umană s-a 
retras într-un colţ sigur din punct de vedere psihologic. A fi 
„bună, nu este decât unul dintre aceste colţuri, deşi este 
probabil unul dintre cele mai sigure din moment ce 
majoritatea femeilor americane îl folosesc ca bază de 
operaţii.” 

Carl argumentase că înfăţişarea ei exterioară de 
frigiditate nu era decât un aspect al „încolţirii”, „retragerii 
la colţ” îşi regăsi vocea: 

— Bineînţeles că l-ai anunţat că eşti nevinovat. 

Walter răspunse sincer: 

— Marie, era ca şi cum ai vorbi cu un dement. Când 
spunea lucrurile acelea despre tine, ochii lui negri îi luceau, 
buzele îi tremurau şi avea picături de transpiraţie pe 
obraji... 

Era descrierea vie a unui Carl pe care Marie îl cunoştea 
bine. Spuse: 

— Fără îndoială că intra într-una din fazele lui periodice de 
gelozie. În trecut, angaja un detectiv şi-l punea să mă 
urmărească. Câteodată îl găseam în camera mea, 
adulmecând. Îmi spunea că miroase prezenţa unui bărbat - 
o minciună, pentru că nu era niciodată vreunul. În 
momentele acelea îi veneau în minte cele mai răutăcioase 
aforisme... 

Se opri. O cuprinse vechiul sentiment de dezgust. 

Walter spuse: 


— Marie, operaţia asta pe creier schimbă totul. Îţi dai 
seama că Fundaţia de Studii ale Creierului aşteaptă să 
comunice cu Carl imediat ce dispare efectul anesteziei? 

Marie nu se gândise la asta deloc. 

Se gândi acum, dându-şi seama, amintindu-şi de lunile 
când undele ei cerebrale şi ale lui Carl fuseseră înregistrate 
şi corelate cu modul în care vorbeau. Fiecare silabă şi sunet 
pe care-l produceau fuseseră transformate în informaţie 
analogică introdusă într-un calculator. 

Walter continuă cu o voce ternă: 

— Marie, dacă-şi revine Carl şi e tot în starea asta de 
gelozie şi suspiciune extremă, s-ar putea să spună ceva 
împotriva noastră. 

Marie îngheţă de frică. Ar fi fost suficientă o singură 
acuzaţie pentru a distruge şi reputaţia ei, şi a lui Walter. 

Walter încheie pe un ton disperat: 

— Marie, eşti soţia lui. Trimite o telegramă Fundaţiei să 
aştepte cu orice încercare de comunicare până ajungem 
acolo. Noi doi trebuie să fim primii care vorbim cu Carl. 
Foloseşte-ţi toate drepturile legale, indiferent ce ar putea 
crede unii şi alţii. 

— Dar am semnat nişte convenţii, şopti ea, care... 

— Trebuie! Vocea lui Walter era răguşită. N-ai de ales. 

Cu o mână tremurândă, scoase două formulare de 
telegramă din buzunarul de la piept. 

— Asta-i pentru avocatul tău - cum îl cheamă? 

— Bob Lindley. Apoi îl corectă: avocatul lui Carl. 

— Acum e avocatul tău, spuse Walter. Şi asta este adresată 
doctorului MackKerrie de la Fundaţie. 

Îi citi mesajele. Erau practic la fel. Primul cerea avocatului 
să negocieze imediat cu Fundaţia şi să le interzică orice 
comunicare cu Carl fără permisiunea ei expresă. Al doilea 
adresa aceeaşi cerere urgentă doctorului Mackerrie. 

Menţionarea numelui MackKerrie îi aminti Mariei că acesta 
era cel care făcuse numeroasele înregistrări 
encefalografice ale undelor ei cerebrale şi ale lui Carl. Şi îşi 


mai aminti ceva. Carl întotdeauna considerase că „Mac” 
stătuse lângă ei mai mult decât era necesar, pentru că, 
după cum se exprimase el în maniera lui mecanicistă, 
„libidoul lui simte pe aici o femeie nefolosită - aceasta eşti 
tu, dulceaţă”. 

O altă vorbă de-a lui Carl îi trecu prin minte: „Când o 
femeie descoperă că un bărbat o iubeşte, are un impuls 
foarte puternic să-l folosească. Nu întotdeauna e înţelept.” 

O speranţă plină de tensiune încolţi în ea: Oare Carla avut 
dreptate, dacă Mac într-adevăr mă place... îi va convinge pe 
ceilalţi... 

Cu voce tare şi sigură, spuse: 

— Anunţă-i cu ce avion sosim mâine. Şi trimite 
telegramele! 

Walter o corectă: 

— Cu ce avion soseşti mâine. Să nu ajungă cineva să mă 
suspecteze pe mine! 

Şi o luă la picior, nerăbdător să trimită telegramele. 

II. 

Dimineaţa. 

Marele avion cu reacţie decolase de o oră din New York, 
când sosi prima telegramă de răspuns, care-i fu înmânată 
lui Marie. Citi: 

PREA TÂRZIU CA SĂ OPRIM PRIMUL INTERVIU. DEJA 
DISTRIBUIT TV ŞI RADIO. FUNDAŢIA PROMITE 
COOPERARE DEPLINĂ PE VIITOR. CU DRAGOSTE, MAC. 

Marie îşi dădu seama că Walter se chinuia să se aplece din 
scaunul alăturat ca să citească şi el. Îi trânti telegrama în 
mână, şoptind: 

— Carl nu pare să fi făcut vreo acuzaţie. 

Avea un sentiment puternic de uşurare, sentimentul că 
fusese evitată o criză. 

Îşi dădu seama că Walter scria furios pe spatele 
telegramei. Când acesta îi băgă hârtia în mână, văzu că are 
pupilele dilatate şi trăsăturile contorsionate. Îi şopti: 


— Marie, trebuie să opreşti chestia asta cu radio-IV Fii 
atentă. 

Îi înşfăcă telegrama din mâini şi citi ce scrisese: „Dau în 
judecată Fundaţia, companiile de radio şi TV şi cer 
despăgubiri de milioane dacă se transmite programul fără 
permisiunea mea”. 

Marie se gândi: Or să creadă - Maco să creadă - că sunt o 
isterică. 

Îşi aminti că unul din aforismele lui Carl descria reacţia 
bărbaţilor superiori în faţa unei femei isterice: „Se hotărăsc 
ori s-o plesnească ori să-i cânte în strună”. 

Spuse cu voce nesigură: 

— E necesar, Walter? E absolut necesar? 

Îi răspunse într-o şoaptă răguşită: 

— Pur şi simplu nu mai trebuie întârziat nici o secundă. 

— Eşti sigur că nu-mi dai sfaturi aiurea din cauza fricii? 

— Marie, nu trebuie să-l lăsăm pe Carl să fie auzit în eter 
până nu ştim ce are de spus. 

Era o doză de adevăr în asta. Marie aprobă din cap şi 
spuse: 

— Bine, trimite-o! 

Stewardesa luă telegrama şi îndată se întoarse cu alta. 
Era de la avocat: „Început negocierile cu Fundaţia. Situaţie 
legală neclară datorită circumstanţei unice. Vizitaţi-mă la 
întoarcere. Multe aspecte urgente de discutat. Bob L.” 

Cu o oră înainte de aterizare, lui Marie i se înmână oa 
treia telegramă. Era de la dr. Mackerrie: „OK, OK. Te aştept 
la aeroport. Cu drag, Mac.” 

Marie citi mesajul, gândindu-se: S-au hotărât să-mi cânte- 
n strună. 

Se simţea teribil de ruşinată. 

„Mac” îi aştepta la piciorul scării de la avion: un bărbat de 
înălţime mijlocie, cu faţa netedă, chipeş, de vreo patruzeci 
şi ceva de ani, şi tot atât de cumsecade şi sensibil pe cât şi-l 
amintea. 


Se părea că reporterii aşteptau în clădirea aeroportului, 
iar el conspirase cu oficialii liniei aeriene pentru a-i păcăli. 
Îi conduse pe amândoi la o limuzină pe care Marie o 
recunoscu ca aparţinând Laboratorului Hazzard. Şoferul 
era un funcţionar-tehnician care o întâmpină cu o expresie 
de regret şi înţelegere. 

Află că planul lui Mac era ca ea să se ducă acasă şi, mai 
târziu, în cursul zilei, să vină la Fundaţia de Studii ale 
Creierului ca să vadă primul interviu cu creierul lui Carl, 
după care avea să poată vorbi direct cu acesta. 

Totul era aranjat atât de prevenitor şi grijuliu, atât de lipsit 
de orice fel de ameninţare, încât Marie rămase cu gura 
căscată când Walter se aplecă peste ea şi spuse aspru: 

— Imediat ce o conduc pe Dr. Marie acasă, mă întorc să 
stabilesc condiţiile în care trebuie făcută toată treaba asta, 
e clar? 

Dacă MackKerrie fusese şocat de aceste cuvinte, nu o arătă 
deloc. 

— Va fi aşa cum stabiliţi, Dr. Marie şi dumneavoastră, 
spuse el liniştit. 

Era trecut de trei când Marie opri maşina în faţa uşii 
Fundaţiei. 

Walter o aştepta, şi îi parcă maşina. Când se întoarse, îi 
povesti cu voce joasă: 

— Sunt aici de la prânz şi am aranjat să avem întâi 
vizionarea, apoi vom merge în sala calculatorului, şi tu vei 
sta de vorbă cu Carl. 

— Ai văzut filmul? 

El dădu din cap că nu. În linişte, o conduse în sala de 
proiecţie. 

Marie se aşeză în sala semiobscură, simțindu-se puţin 
încordată, deconcertată şi neştiind la ce să se aştepte. 

Când se lumină ecranul, văzu o cupolă transparentă de 
plastic, cu un diametru cam de un metru şi jumătate. 
Structura strălucea de nenumărate reflexe luminoase, 
astfel că trecură câteva secunde înainte ca Marie să-şi dea 


seama că înăuntru se afla o structură curbă, cu suprafaţa 
ca o oglindă, care conţinea un lichid limpede. Parţial 
scufundat în acel lichid, se putea vedea un obiect roz şi gri. 
De dedesubt veneau să se ataşeze la acesta tuburi de 
diferite culori, dar aceste tuburi erau dificil de identificat. 

Marie se tot uita la această încâlceală neobişnuită, fără să 
înţeleagă. Şi apoi... 

Icni, închise ochii şi se lăsă să cadă pe scaun, simțindu-se 
în pragul leşinului. 

Creierul lui Carl! 

O voce începu să vorbească. Marie deschise ochii şi văzu 
că imaginea creierului fusese înlocuită de silueta familiară a 
doctorului Angus MackKerrie. Acesta stătea în picioare lângă 
o maşină pe care ochii ei experimentați o recunoscură 
îndată ca fiind un computer. 

Mackerrie vorbi: 

— Conversaţia pe care o veţi auzi vă va surprinde prin 
rapiditatea ei. O asemenea viteză este posibilă datorită 
faptului că mecanisme electronice detectează diferenţe de 
o sutime de milionime de unitate în înregistrarea grafică a 
undelor cerebrale şi pentru că am făcut cu mult timp în 
urmă voci analoge ale dr. Hazzard, adaptate la folosirea pe 
acest computer. 

Se aplecă şi apăsă pe un buton. 

— Dr. Carl, sunt dr. Mackerrie. Primiţi mesajul? 

Dădu drumul butonului. 

Răspunsul veni chiar prin vocea lui Carl. Fu un răspuns 
atât de firesc, atât de natural, încât Marie se ridică brusc, 
uimită. Vocea spuse: 

— Da, întrebarea dumneavoastră este dacă vă pot 
înţelege. 

— Corect. Vă înţelegeţi situaţia, domnule doctor? 

— Chiar prea bine. Creierul meu a fost scos dintr-un corp 
acum mort şi se află într-o soluţie nutritivă. 

— Şi ce reacţie vă produce aceasta? 


— Par să fiu destul de vesel. Evident, nu am nici un fel de 
feed-back de anxietate de la echipamentul mecanic care are 
grijă de mine. 

— Puteţi să vă descrieţi exact percepțiile senzoriale? 

— E ca şi cum m-aş afla într-o cameră cufundată în beznă, 
dar îmi amintesc cum arată camera. Ceea ce pare să mă 
satisfacă pe moment. 

— În afară de faptul că nu aveţi corp, vă simţiţi ca fiind 
normal? 

— Aici e dificil de răspuns. Sentimentul meu este că da, mă 
simt normal, dar ştim amândoi cât de subtile sunt 
deficienţele care pot apărea în mecanismele cerebrale. 
Omul îşi primeşte informaţia din mediul înconjurător prin 
intermediul simţurilor. Eu acum nu am decât impulsuri 
cerebrale declanşate printr-o maşină, şi mai am o bază de 
date despre trecut. Va trebui pur şi simplu să aşteptăm şi să 
vedem ce se întâmplă. Unde e soţia mea? 

Marie tresări la brusca schimbare de direcţie a 
conversaţiei. 

Dr. Mackerrie răspunse liniştit: 

— Vine spre casă de la New Hampshire. Trebuie să ajungă 
în câteva ore. 

— Draga de Marie. Am avut o căsătorie atât de perfectă. 

Marie inspiră şi expiră zgomotos auzind din nou o remarcă 
pe care Carl o mai făcuse de multe ori în trecut. Îşi aminti 
un aforism de-a lui: „O căsătorie este perfectă atunci când o 
soţie este legată de soţul ei prin legături emoţionale pe care 
nici măcar nu încearcă să le înţeleagă”. 

Carl insistase întotdeauna că singurul lucru care lipsea 
mariajului lor era componenta sexuală, iar aceasta - 
explicase el - „se datorează ignoranței mele, de început, în 
privinţa naturii femeii. În condiţii corecte, o soţie va accepta 
alte prezenţe feminine în viaţa soţului ei”. Credinţa lui era 
că ea înţelesese prea lent care erau acele „circumstanţe 
corecte”, dar o provocase de mai multe ori să-i răspundă: 
„Dacă-mi poţi explica de ce ai stat cu mine toţi anii aceştia, 


mă voi schimba instantaneu şi voi deveni imaginea soţului 
pe care crezi că-l vrei”. 

Lui Marie îi fusese întotdeauna lehamite să răspundă. 
Dezastrul survenit atât de devreme în căsnicia ei o 
amorţise, îi întorsese gândurile şi sentimentele spre 
tărâmul pur al ştiinţei. Şi pentru că nu apăruse niciodată alt 
bărbat, divorţul nu părea să aibă vreun sens. 

În scaunul de lângă ea, Walter înţepeni brusc. O apucă 
convulsiv de braţ. 

Când îşi întoarse privirea spre ecran, Marie îşi dădu 
seama că dr. MackKerrie tocmai pusese o întrebare foarte 
importantă: 

— Doctore, persoana care v-a lovit cu maşina n-a fost încă 
prinsă. Aţi putea să daţi un indiciu poliţiei? 

Marie îşi ţinu răsuflarea în timp ce Carl spunea: 

— A fost un moment foarte confuz pentru mine. Am avut 
câteva impresii, dar îmi trebuie timp ca să le pun în ordine. 
Până atunci, vă ocupați dumneavoastră de protecţia mea? 

— Poliţia a pus un paznic, aşa că nu aveţi nici un motiv de 
teamă. 

Marie suspină şi putu respira din nou. Walter îi dădu 
drumul la braţ - iar dr. MackKerrie continuă: 

— Care credeţi că ar trebui să fie activitatea 
dumneavoastră viitoare, dr. Carl? 

— Ştiinţifică, bineînţeles. Capacitatea mea de raţionament 
nu pare să fi fost afectată de ceea ce s-a întâmplat. 

Discuţia se încheie cu spusele dr. MackKerrie: 

— Dr. Carl, vă mulţumesc. Aveţi câteva cuvinte de 
despărţire pentru publicul de dincolo? 

— Da, sper să vă mai vorbesc curând. 

— Aceasta se va întâmpla cu siguranţă, spuse Mackerrie 
din toată inima. 

III. 

Ecranul se stinse. 

Se aprinse lumina. 


Walter se ridică în picioare cu o mişcare rapidă, nervoasă, 
cu faţa schimonosită: 

— Întreaga parte despre „cine l-a lovit cu maşina” trebuie 
scoasă, spuse el aspru. 

Marie se uită la el uimită. Dar când îi văzu expresia atât de 
concentrată, de absorbită, de serioasă, se gândi îngrijorată: 
Oare nu realizez pericolul situaţiei? 

De câteva minute bune chiar începuse să simtă o emoție 
intensă în faţa minunatei realizări ştiinţifice la care fuseseră 
martori. Ezită, apoi spuse: 

— Ai grijă să elimine şi referirea la întoarcerea mea spre 
casă. O datează, şi nu trebuie. 

Walter se repezi în camera de proiecţie. Când se întoarse, 
spuse aproape vesel: 

— Gata, s-a aranjat. O să mai verific o dată mai târziu. Ca 
să fiu sigur. Dar acum - o expresie de îngrijorare îi apăru pe 
faţă - Marie, cred că va trebui să-ţi aduni curajul. 

— Pentru ce? Zise ea, surprinsă. 

— Mergem să vedem creierul lui Carl. 

Marie avu o mişcare de recul, amintindu-şi ce reacţie 
avusese la imaginea de pe ecran. 

Walter continuă: 

— MackKerrie s-a gândit că e mai bine să te obişnuieşti cu 
el de la bun început. 

O conduse într-o încăpere care avea o cameră TV tipică în 
centru şi, la un capăt, computerul pe care-l văzuse în film. 
Walter îi făcu semn spre el: 

— E un buton albastru, spuse. 

În timp ce mergea spre calculator, Marie zări ceva dincolo 
de maşină: cupola de sticlă, cu creierul lui Carl dedesubt. 
Îşi luă privirea de la el iute şi, după ce văzu butonul, stătu 
cu spatele la cupolă şi privi direct în camera de luat vederi 
pe care acum Walter o îndrepta spre ea. 

Walter explică degajat: 

— Am fost de acord cu filmarea discuţiei, pentru că ar fi 
părut suspect dacă aş fi refuzat. 


Marie, convinsă că întreaga afacere era deja suspectă în 
cel mai înalt grad, tăcu nemulțumită. 

Walter continuă: 

— Bineînţeles, mi-am dat acordul cu condiţia ca eu să 
manevrez camera şi să fim singuri cu Carl în timpul 
discuţiei. Au fost de acord. Poţi observa că polițistul s-a 
retras afară, pe coridor. 

Marie nu observase. Nu-şi amintea să fi observat nimic pe 
hol. 

— Gata? Întrebă Walter. 

Marie ezită. Voia să-i atragă atenţia asupra pericolului 
menţinerii secretului. Oamenii aveau să-şi pună întrebări. 

Walter continuă: 

— Aminteşte-ţi, computerul nu are analogi decât pentru 
vocea ta şi, bineînţeles, pentru cea a lui Carl, astfel încât 
Carl va primi mesajul când vei vorbi cu el, dar ceea ce voi 
spune eu nu va ajunge la el. lar mesajul tău îl va primi când 
vei apăsa pe butonul de colo, nu înainte şi nu după. Dacă ţii 
minte aceste lucruri simple, putem spune sau face orice, şi 
nu va şti nimic dacă nu-i spui tu. E ceva neclar? 

Marie spuse simplu: 

— Pentru ce suntem aici? 

Trupul suplu al lui Walter se aduse de spate. Vocea îi 
deveni brusc nesigură. 

— Trebuie să ştim ce are în cap în privinţa acuzaţiei pe 
care a făcut-o. Ia-l în laboratorul tău unde îi putem controla 
toate comunicațiile. 

Marie înghiţi în sec, aprobă din cap. Dacă reuşea asta, 
atunci coşmarul apăsător s-ar putea să ia sfârşit la fel de 
brusc precum începuse. 

Aşteptă cu speranţă semnalul. 

Când se aprinse beculeţul roşu de sub obiectivul camerei, 
apăsă ferm pe butonul albastru, îl ţinu apăsat, şi spuse: 

— Carl, sunt eu, Marie. 

Răspunsul sosi cu aceeaşi viteză care o surprinsese şi când 
văzuse filmul. 


— Marie, mă bucur aşa de mult că eşti aici. Am o nevoie 
acută să stau de vorbă cu tine. 

— Eşti bine, dragul meu? 

Termenul de afecţiune nu o costă nici un efort. Carl 
insistase întotdeauna ca ea să-i spună dragă sau iubitule, 
„de dragul formei, dulceaţa mea”. Nu însemna nimic nici 
atunci, nici acum. 

— Iubito, spuse Carl, mi s-a întâmplat un lucru îngrozitor. 
Am devenit un nimic, o minte suspendată într-o mare 
noapte. Nu trebuie să mă părăseşti niciodată. Am nevoie de 
tine mai mult ca oricând. 

Marie nu răspunse la emoția din apelul lui. Spuse cu o 
voce fără intonaţii: 

— Poate ar trebui să te iau acasă. 

— De îndată ce e posibil, sosi răspunsul. Trebuie să fiu 
acolo cu tine. 

— Am să vorbesc cu dr. Mackerrie, spuse Marie. Sunt 
sigură că se poate aranja, dacă vrei tu. 

— Nici n-am cuvinte să-ţi spun cât de tare o doresc. Îşi 
dădu probabil seama că ea era de acord, şi continuă: Se 
pare că am dormit mult după operaţie, dar atunci când sunt 
treaz stau în bezna asta totală. 

Marie făcu apel la tot curajul: 

— Pot să fac ceva pentru tine acum, dragule? Întrebă ea. 

Pauză. 

— Marie, discuţia asta se transmite? 

Ea se încordă brusc. 

— Se înregistrează pe bandă şi se va transmite mai târziu. 

— Vreau să-ţi spun ceva personal. 

— Dă-i drumul. 

— Poţi să opreşti camera şi să trimiţi operatorul afară? 

Se uită la Walter, care dădu aprobator din cap. Punctuleţul 
roşu de pe cameră se stinse. 

— Camera e oprită, Carl, şi operatorul a ieşit la o ţigară. 

— Marie, totul e în regulă cu tine? 

— Atât cât se poate. 


— Nu te-ai băgat în vreo situaţie imposibilă? 

Marie avu dintr-o dată un zâmbet chinuit. Recunoscu, în 
spatele întrebării, o veche atitudine de-a lui Carl, care o 
iritase întotdeauna: el avea convingerea că dacă era lăsată 
de capul ei, va intra imediat într-o încurcătură. 

— Nu, nu mă aflu într-o situaţie imposibilă, spuse ea aspru. 

— Nu fi supărată, draga mea. Dar mă deranjează să te ştiu 
acolo, singură, fără mine. 

Marie descoperi, şocată, un fapt surprinzător: Carl avea 
aceeaşi capacitate, ca şi altădată, de a o înfuria. Era gata 
să-i mai trântească una când îşi dădu seama că Walter îi 
făcea semne disperate. Cu grijă, simțind sângele cum îi 
urca în obraji, luă degetul de pe buton şi-l privi întrebător. 

Walter spuse: 

— Întreabă-l ce fel de situaţie imposibilă? 

Marie făcu un efort pentru a-şi reaminti ce încercau ea şi 
Walter să facă. Puse întrebarea. 

Carl răspunse: 

— Marie, situaţia asta are mult mai multă energie în ea 
decât îţi dai tu seama. Mă simt de parcă ar trebui să te 
salvez dintr-o situaţie în care eşti forţată să te implici, ceva 
fantastic, asemeni situaţiilor în care emoţiile târăsc o 
femeie. Îmi ştii teoriile... 

Le ştia foarte bine şi le ura. 

Walter îi făcu cu mâna: 

— Întreabă-l ce înţelege prin energie. 

Având în vedere că era unul din vechii termeni ai lui Carl, 
Marie îi explică ea însăşi. 

Viziunea lui Carl asupra comportamentului uman era că 
acesta este în întregime mecanic. Oamenii făceau ceea ce 
erau obligaţi să facă de către procesele fizice şi chimice ale 
structurii lor interne şi de fluxurile electromagnetice din 
corp şi creier. Viziunea aceea, credea el, era adevărată 
chiar şi în circumstanţe normale, deşi nu era evidentă. 

Era în schimb foarte adevărată când o ameninţare stimula 
sentimentul de frică... 


Când factorii de ameninţare şi frică sporeau în intensitate, 
fluxurile de energie implicate erau atât de puternice încât 
dominau persoana. Treptat, această energie copleşea 
reţinerile, normalitatea, toate calităţile umane. În acel 
moment situaţia îşi găsea soluţia exactă, căreia toate părţile 
implicate i se supuneau, ca nişte păpuşi. 

Marie trase concluzia, nerăbdătoare: 

— Carl ţinea mereu expuneri despre. Josnicia fiinţelor 
umane, în timp ce el însuşi se comporta exact ca o fiinţă 
umană josnică. 

Walter spuse cu o voce încordată: 

— Întreabă-l ce energie crede că este implicată în această 
situaţie. 

Cererea o scoase din nou pe Marie din sentimentele ei 
critice, subiective. Cu o voce potolită, transmise întrebarea. 

Carl răspunse: 

— Draga mea, gândeşte-te! Cineva m-a călcat cu maşina. 
L-au prins? Îmi pare foarte rău că-ţi spun asta, dar prima 
mea impresie este că a fost Walter. Evident, îmi dau seama 
cum poate să te afecteze o asemenea eventualitate având în 
vedere ceea ce este între voi. Bun, Marie, şi dacă este 
vinovat, să presupunem că poliţia îi dă de urmă. Marie, te 
rog mult, ai grijă! Energia e aproape nelimitată în termeni 
umani. 

Se întrerupse. 

— Ai stat de vorbă cu Walter? 

Cuvintele lui aveau o încărcătură atât de mare încât Marie 
se uită neajutorată la Walter. Din spatele camerei, Walter 
spuse încet: 

— Spune-i că da. Trebuie să ştim, Marie. Spune-i că ţi-am 
povestit despre cum m-a dat afară şi de ce. 

Repede, ea apăsă butonul şi dădu răspunsul. 

Carl răspunse: 

— Cere-i lui Walter să rămână la serviciu. Şi, Marie, dacă 
eşti încurcată cu el, rupe-o. Ştii care este părerea mea în 


legătură cu crima. Este cea mai mare energie, exercită cea 
mai mare presiune. 

Marie îşi recăpătase controlul. Spuse calm: 

— Carl, îţi aminteşti de geloziile tale trecute, cum vedeai 
lucruri care nu existau? Sunt sigură că undeva în mintea ta 
ştii foarte bine că şi asta e tot o absurditate de acelaşi fel cu 
celelalte. Impresia ta, aşa cum îi spui tu, că Walter este cel 
care te-a omorât, intră şi ea în această categorie, nu-i aşa? 

Ascultă! Nu sunt încurcată cu el. Mai mult, nici nu voi fi 
încurcată cu el. M-ai distrus ca femeie, şi dacă vrei să capeţi 
bunăvoința mea în situaţia asta - şi o poţi căpăta - termină 
cu genul ăsta de gânduri şi vezi-ţi de tipul de raționamente 
şi lucrări ştiinţifice care trebuie să-ţi ocupe atenţia de acum 
încolo. 

După ce rosti toate acestea cât se poate de adevărate, 
dădu din cap întrebător spre Walter. 

E] îi făcu semn din nou să dea drumul la buton. După 
aceea, spuse înfrigurat: 

— Marie, precis că are ceva de gând cu treaba asta. 

Marie nu-şi dădea seama ce putea fi. 

Walter continuă. 

— Gândeşte-te, a făcut ceva vreodată ce ar putea să ne 
dea vreo idee despre scopurile lui? Furiile acelea de 
gelozie... ce mai făcea parte din tipic? După cum le descrii, 
trebuie să-şi fi ieşit din minţi de fiecare dată. 

Marie scutură din cap, încurcată. 

Tipicul fusese întotdeauna gelozie fără motiv, urmată de 
remuşcări imense. 

De fiecare dată ea fusese total nevinovată, nu avusese de-a 
face cu nici un bărbat. 

Spuse încet: 

— Carl spunea mereu că fiecare om are propriul său fel de 
a face o depresiune nervoasă. Dar în afară de perioadele de 
gelozie nebună, nu l-am văzut niciodată în altă stare decât 
aceea de un cinism rece ca gheaţa, chiar şi când era bine 
dispus. 


— Marie, spuse Carl, vreau să-mi promiţi că mă laşi să 
rămân cu tine. Dacă-mi promiţi, am să fac tot ce-mi spui. Nu 
vreau să stau cu toţi străinii ăştia. Ai să ţii minte, nu-i aşa, 
iubito? 

— Bineînţeles că o să stai cu mine, dragule, spuse Marie 
uşurată. 

Mai târziu, când părăsea clădirea împreună cu Walter, 
acesta spuse: 

— Ce e chestia aia cu crima care e cea mai mare energie? 

Marie îi explică. Crima şi criminalii îl fascinaseră 
întotdeauna pe Carl. Era convins că o crimă trebuie să fie 
ceva ascuns. 

„Un criminal, draga mea, spusese Carl nu o dată, se află 
într-un pericol foarte mare, chiar dacă nu ştie decât el ce a 
făcut. Chiar şi atunci presiunea asupra lui e colosală. Pe de 
altă parte, dacă secretul mai este deţinut şi de altcineva, el 
este condamnat sau trebuie să ucidă acea persoană.” 

Walter păru că se gândeşte la asta, pentru că nu spuse 
nimic. Într-un târziu, zise: 

— Mi-am tot stors creierii încercând să găsesc un mod de 
a dovedi că nu a fost nimic între noi. De exemplu, eu am 
rămas impotent de când, la vârsta de douăzeci şi ceva de 
ani, am descoperit că nevastă-mea se culca cu toţi bărbaţii 
din facultatea unde predam. 

Marie se gândi în acel moment, „ce destăinuire 
fantastică”, dar asta explica multe despre el. 

Walter continuă cu sinceritate: 

— Dar cum pot să dovedesc vreodată ceva atât de 
subiectiv? Dădu din cap. Nu, Marie mă tem că de-abia 
suntem la începutul şi nu la sfârşitul acestei afaceri. 

Gândurile Mariei săriseră la altceva: comportamentul lui 
Walter. Şi i-o spuse în faţă: 

— Walter, e cazul să-ţi vorbesc despre acţiunile tale, care 
trebuie să le fi părut foarte suspecte doctorului MackKerrie 
şi celorlalţi. 


Walter scutură din cap, şi-apoi, dintr-o dată, expresia 
întunecată şi serioasă îi dispăru de pe chip. Zâmbi timid. 

— Nu-ţi face griji, spuse el plin de încredere, vor crede că 
tu eşti în spatele acestor lucruri, şi toată lumea ştie că aşa 
sunt femeile. 

— Cum, adică? 

— Nechibzuite, iraționale. 

— Eu nu sunt iraţională, spuse Marie. 

— Eu ştiu, dar ei nu ştiu, zise Walter. Nu văd nimic rău în a 
profita de părerea generală. 

— Dar mă faci de râs, strigă ea. 

O bătu uşor pe braţ. 

— Uite ce e, Marie, nici o femeie nu poate să scape de 
părerea bărbaţilor pe această temă. [ine minte, nimeni n-a 
obiectat vreodată. 

Adăugă: 

— Ai ceva împotrivă dacă-ţi dau un sfat? 

Marie ezită. Îşi amintea un aforism de-al lui Carl: 
„încercarea de a controla văduva începe chiar din timpul 
înmormântării; de obicei, controlul este în plină desfăşurare 
pe când domnul şi stăpânul ei încă se mai chinuie să-şi 
tragă ultima răsuflare.” 

Trebui să recunoască, după un moment, că exista o 
diferenţă: controlul pe care-l exercita Walter era necesar 
datorită autorului aforismului. 

Era pe cale să-i accepte sfatul, când Walter zise grăbit: 

— Nimeni nu obiectează când o văduvă vrea să stea izolată 
câteva zile. Profită de asta. 

Sensul cuvântului, spus cu voce tare, o sperie pe Marie. 

— Dar nu sunt văduvă, protestă ea. 

Walter clipi cu o expresie concentrată, copilăroasă. 

— Dacă nu eşti văduvă, ce eşti? Întrebă el uimit. 

Marie nu avea un răspuns la această întrebare, dar spuse 
repede: 

— Voi sta acasă, dacă asta vrei, dar mă voi vedea, totuşi, cu 
avocatul. 


— Bun, zise Walter. 

IV. 

Întâlnirea era programată pentru ora două. 

La fix, un tânăr intră în biroul în care aştepta Marie. Radia 
de bună dispoziţie şi se prezentă ca fiind Robert Lindley, fiul 
acţionarului principal al firmei. 

Marie nu-l văzuse niciodată, dar îşi aminti că băiatul îi 
plăcuse lui Carl. „Genul meu!” spusese Carl laconic. Asta nu 
era o recomandare pentru ea, dar după prima privire 
aruncată figurii radioase a tânărului, se hotări să aştepte cu 
aprecierile. 

Tânărul avocat ţinea în mână un document. Marie 
presupuse că era testamentul. Bărbatul stătea acolo, în 
costumul său imaculat, impecabil călcat, la un birou 
strălucitor. În spate, se zărea o fereastră care dădea spre 
bulevard... Stătea acolo şi se uita la Marie, cu capul uşor 
înclinat şi ochii pe jumătate închişi, cântărind-o. 

— Soţul dumneavoastră a fost foarte nechibzuit. 

Dumneavoastră arătaţi mai bine decât ele... 

Marie presupuse că „ele” erau amantele lui Carl. Folosirea 
pluralului o înmărmurise. Îşi închipuise totdeauna că soţul 
ei n-avea mai mult de o amantă o dată, şi niciuna pentru 
foarte mult timp, după ce lăsase în urmă o cohortă de 
„foste”, într-un deceniu şi jumătate de alergat după fuste. 

Tânărul continuă: 

— Din moment ce mi-aţi cerut să vă citesc conţinutul 
testamentului între patru ochi, presupun că aţi ajuns la 
concluzia că soţul dumneavoastră este mort, din punct de 
vedere legal. 

Marie spuse: 

— Nu vreau altceva decât să mă conformez legii. 

— Nu există lege, spuse el cu o privire intensă. Aş vrea să 
stabilesc un precedent. Doctorul Mackerrie mi-a spus că 
numai creierul gândeşte; s-a stabilit că nici o altă parte a 
corpului nu joacă vreun rol important în comportament şi 
nu are nici un fel de contribuţie în procesul gândirii. 


Marie îşi dădu seama că, aproape fără preliminarii, 
intraseră în miezul problemei. 

Lindley se aşeză şi puse degetul pe testament. 

— Acesta, spuse el, vă lasă dumneavoastră cea mai mare 
parte a averii, însă acordă rente altor trei femei, în cazul 
morţii sale. 

— Trei! Exclamă Marie, fără să vrea. 

Închise ochii şi i se strânse inima la gândul uriaşei 
publicităţi care avea să se stârnească în jurul acelor 
dispoziţii testamentare. 

Când redeschise ochii, tânărul Lindley o privea serios, cu 
ochi strălucitori, spunând încetişor: 

— Sunt trei foste secretare care au colaborat la nişte 
proiecte speciale. Dar de ce nu mergem să cerem unui 
tribunal să-l declare pe soţul dumneavoastră viu, din punct 
de vedere legal? 

— Dar... 

Se opri. Îl auzi apoi ca prin ceaţă explicându-i calm că 
celelalte beneficiare menţionate în testament nu se puteau 
aştepta să primească vreun ban înainte ca semnatarul 
testamentului să fie declarat mort, din punct de vedere 
legal. 

— Dumneavoastră hotărâți, dr. Marie, zise avocatul. 

Marie îşi dădu seama, cu surprindere, că tânărul se 
ridicase de la birou şi se aplecase asupra ei, îngrijorat. 

— Credeam că sunteţi la curent, zise el. Soţul 
dumneavoastră m-a asigurat că nu v-a ascuns nimic. 
Evident, eu unul am fost uimit aflând toate acestea. 

Marie făcu semn că nu. 

— Nu despre asta-i vorba. 

Nici Marie n-ar fi putut spune cu exactitate ce anume o 
împiedica să-şi dea acordul pe loc: vagi gânduri şi 
simţăminte, o împotrivire la ideea de a mai fi legată; nimic 
care să poată fi spus în cuvinte. 

Cu voce tare, spuse: 


— Rentele! Eu trebuie să le administrez? Adică eu semnez 
cecurile? 

— Rentele au prioritate, dar plăţile se pot efectua prin 
intermediul biroului nostru. Este vorba de şase sute de 
dolari de persoană, adică un total de o mie opt sute de 
dolari pe lună. 

— Deci ele au prioritate? 

— Mă tem că da. 

Marie socoti în minte. Douăzeci şi una de mii şase sute pe 
an. Ehe! Se gândi ea. 

Se aşeză mai bine pe scaun, spunându-şi că e o femeie 
bine care ştie ce vrea. 

— Atunci, să ne luptăm să fie declarat în viaţă! Zise ea. 

— Iată o femeie înţeleaptă! Răspunse avocatul radios, în 
felul ăsta, stabilim un precedent. 

Faţa lui, ca o reclamă la aparate de ras, redeveni serioasă. 

— Vă daţi seama că avem şanse mari să obţinem o 
asemenea hotărâre legală, dacă nu sunt contestaţii. 

Marie se puse imediat în gardă. 

— Ce înseamnă asta? 

EI făcu un gest larg cu braţele. 

— Lăsaţi-mă să iau legătura cu aceste femei. Să le fac o 
ofertă de, să zicem, două sute de dolari pe lună, timp de trei 
ani. În linişte, fără nici un fel de publicitate. Cred că vor 
prefera să-i accepte, decât să rişte să piardă totul. 

Marie simţi din nou neîncrederea iniţială în acest tânăr 
spilcuit. Reuşea s-o facă să încuviinţeze totul, punct cu 
punct, cu o dexteritate de iluzionist. I-o spuse, pe un ton 
acuzator, adăugând: 

— Dacă sunt de acord şi cu asta, ce mai aveţi în mânecă? 

Tânărul Lindley zâmbi. Brusc, faţa lui căpătă un aer 
ştrengăresc. 

— Încă două lucruri, zise el. Unul se referă la afaceri şi are 
legătură cu Corporaţia Non-Pareil şi afacerile acesteia. De 
ea s-au ocupat întotdeauna cei de la Coster, Pierce & Drew, 
care sunt specializaţi în legislaţie economică. 


Marie replică muşcător: 

— Puteţi fi sigur că soţul meu n-a îndrăznit să le propună 
lor ideea de a angaja un detectiv care să-i urmărească 
nevasta. Dar, sunt de acord, din punct de vedere legal, Non- 
Pareil este altceva. 

— Şi totuşi, insistă Lindley, acţiunile de acolo vă revin. Va 
trebui să cerem tribunalului să vă acorde puterea de 
decizie aferentă. 

Marie răspunse că înţelege şi adăugă: 

— Şi altceva ce-mi mai pregătiţi? Înţeleg că nu-i vorba de 
afaceri. 

— Nu, e ceva personal. Dar, dincolo de o oarecare 
stânjeneală firească, nu cred c-o să vă deranjeze prea mult. 

Marie dori să afle despre ce-i vorba. 

— Uitaţi ce e, se scuză el, sunt prea tânăr ca să-mi dau 
aere de bunic, nu-i aşa? 

— Păi... 

— Va trebui să vă închipuiţi că ne aflăm în cabinetul unui 
doctor, că eu am o barbă albă şi vă privesc lung, peste 
ochelari. Credeţi că puteţi? 

Marie râse, încercând să şi-l imagineze într-o asemenea 
postură. Dar nu spuse nimic şi se mulţumi să-l privească, 
aşteptând. 

Nu bănui nimic. 

Tânărul scoase o batistă albă, imaculată, dintr-un buzunar 
al costumului său gri-antracit şi-şi şterse transpiraţia care-i 
inundase brusc faţa. 

— Nu mă pricep să joc rolul unui bunic şi sunt prea 
deştept pentru vârsta pe care o am, mormăi el, aşa că am s- 
o spun direct: soţul dumneavoastră e mort abia de câteva 
zile - folosesc cuvântul „mort” în sensul de neputincios. 
Dacă aţi avea un copil în nouă luni şi zece zile, plus vreo 
săptămână, ar fi considerat tot al lui - asta dacă 
dumneavoastră aţi susţine că este al lui şi dacă nu aţi face 
nimic, între timp, care să stârnească bănuieli. 

Timpul se opri. 


Încet, imaginea camerei reveni cât de cât la normal, deşi 
Marie continua să fie prizonieră în ceea ce părea un fel de 
viziune-tunel, cu ziduri de negură de fiecare parte. 

— Despre ce Dumnezeu vorbiţi? Şopti ea. 

Figura de la capătul îndepărtat al tunelului spuse cu voce 
găunoasă: 

— Walter! 

De data asta nu mai simţi că se scufundă. Stătea pur şi 
simplu acolo, simțindu-se golită, cu excepţia fricii, cu un 
bolovan de gheaţă în stomac. 

Auzi vocea avocatului spunând că, cu două săptămâni în 
urmă, Carl venise chiar în acest birou şi-i dăduse 
instrucţiuni lui Lindley să angajeze un detectiv care să-i 
urmărească pe Marie şi pe Walter. 

— Până la urmă nu s-a întâmplat nimic, spuse avocatul. Am 
redactat testamentul cel nou, dar n-a venit să-l semneze, a 
renunţat la detectiv înainte ca acesta să înceapă acţiunea şi 
v-a trimis la părinţi. Restul îl ştiţi. 

Marie îşi revenea. Spuse întunecată: 

— Aţi isprăvit? 

O privi cu o expresie ciudată în ochii lui cenuşii. 

— Evident, răspunse sobru. 

— Bine. Acum să ne întoarcem la realitate. 

— E un lucru greu de spus unei femei - se apără el - dar 
dacă a fost vreun grăunte de adevăr în bănuielile soţului 
dumneavoastră, luaţi ceea ce am spus drept o soluţie care 
ar satisface toate nevoile şi motivațiile umane. Vă doriţi un 
copil cu adevărat, nu-i aşa? 

Adăugă grăbit: 


— Nu uitaţi, dacă este declarat viu, va fi îngrozitor de 
dificil să divorţaţi de un bărbat într-o asemenea condiţie. 
Aşa că decideţi acum, ori niciodată. 

— De ce nu-i cereţi tatălui dumneavoastră, spuse Marie, să 
vă povestească de câte ori s-a mai repetat povestea asta? 
Amenințarea că schimbă testamentul, angajarea 
detectivului, decomandarea detectivului înainte ca acesta 
să poată descoperi că nu s-a întâmplat nimic... Să ştiţi că 
am avut o situaţie maritală foarte greu de suportat, 
domnule Lindley. 

Avocatul tăcu; până la urmă zise: 

— Nu cred că e cazul să mai spun ceva, în afară de 
întrebarea „care sunt instrucţiunile dumneavoastră?”. 

— Nu mă credeţi? Întrebă Marie fără speranţă. 

— Bineînţeles că vă cred, răspunse el pe un ton cordial; 
prea cordial. 

— Presupun, adăugă Marie, că e greu de crezut că o 
femeie poate sta fără a avea pe cineva timp de paisprezece 
ani. 

Tânărul Lindley păstră o tăcere discretă. 

Marie se ridică. 

— Când putem merge la tribunal? Întrebă cu o voce lipsită 
de orice intonaţie. 

Lindley răspunse grăbit: 

— Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Mă pun pe treabă 
chiar azi. 

Părăsind biroul de avocatură şi mergând prin parcaj, în 
lumina plăcută a soarelui de după-amiază, Marie avea un 
sentiment de înfrângere. Nu pot să scap cu adevărat, 
gândea ea, de ceea ce a făcut Carl. Oriunde mă întorc, 
minciuna se află acolo, înaintea mea. 

Mă rog, se gândi, aproape oriunde. 

V, 

Apropiindu-se de casă, Marie văzu un camion mare care 
intra încet pe drumul de acces spre laborator. Trase şi ea în 
spatele lui, parcă maşina, apoi stătu să privească la 


camionul care se apropia cu precauţie de platforma de 
descărcare a laboratorului. Uşile mari se deschiseră. 

Dr. MackKerrie păşi pe platforma de încărcare a 
camionului; pe când Marie se apropia, Walter împreună cu 
alţi câţiva membri ai personalului laboratorului ieşiseră şi ei 
să privească. Chirurgul supraveghe şi dirijă descărcarea 
creierului lui Carl şi a echipamentului aferent. Fusese 
degajat un spaţiu într-o cameră specială, unde temperatura 
se putea controla şi menţine constantă. Acolo urma să fie 
viitoarea casă a lui Carl. 

MackKerrie intră într-una din căsuțe. 

Walter veni la ea în casă ca să afle ce spusese avocatul. 

Marie se împăcase cu ideile aiurite ale lui Lindley, în timp 
ce venea cu maşina spre casă. Aşa că fu uimită când, 
explicând ceea ce se întâmplase, văzu roşeaţa pierind din 
obrajii lui Walter. Acesta deveni, brusc, atât de încordat, 
încât Marie făcu ochii mari, uimită. Apoi obrajii lui Walter se 
umplură de pete roşii. O privi şi mormăi, cu o voce rea: 

— Spune-i idiotului să-şi vadă, dracului, de treaba lui! 

Făcu un pas înainte şi o înşfăcă cu brutalitate de umeri. 

Adăugă cu o voce încordată, ca o strună gata să 
plesnească: 

— Ce ai recunoscut în faţa lui? 

— Nimic! Şopti ea. 

Se simţea prea uluită, prea chinuită, prea copleşită şi total 
vinovată văzându-l cât e de furios. Îşi dădea seama cam ce 
era în capul lui: „Afurisitul ăla de puşti, Lindley, a făcut-o să 
recunoască ceva.” Reacţia lui o făcu să-şi dea seama ce se 
întâmpla, de fapt: Orice bănuială la adresa lui putea pune în 
mişcare forţe care aveau să-l doboare. 

Dintr-o dată, durerea deveni de nesuportat. Începu să se 
zbată: 

— Dă-mi drumul! Gâfâi ea. Mă doare. 

Accesul lui de violenţă încetă tot atât de brusc cum 
începuse. 


Îi dădu drumul, dar o prinse din nou văzând că era în 
pragul leşinului. 

— Te rog să mă ierţi, Marie, bălmăji el încurcat. 

Marie rămăsese, totuşi, în picioare, frecându-şi umerii, dar 
genunchii îi tremurau pentru că simţise toate emoţiile lui, îi 
ghicise toate gândurile ca într-o adevărată comuniune de 
idei. Aşa numise Carl, cândva, fenomenul înţelegerii 
simultane; spuse cu voce joasă: 

— Nu e nimic de iertat. Am înţeles... 

Se opri, pentru că, de fapt, simpla înţelegere nu însemna 
nimic. Continua să tremure, din cap până în picioare. 

— Ajută-mă! Şopti ea. 

Şi se lăsă în voia lui Walter. Walter o ajută să se întindă pe 
o canapea. Marie stătea întinsă, iar dinţii îi clănţăneau în 
gură. Nu se putea opri. 

— Cheamă.-l pe doctorul Mackerrie. Am nevoie de un 
sedativ, îngăimă ea. 

Walter şovăia; pentru o clipă, Marie se înfurie; era clar că 
în mintea lui starea ei trecea pe planul al doilea. Walter, cu 
umerii din ce în ce mai gârboviţi, spuse încetişor: 

— Alt doctor, nu Mac. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, nu înţelegi că e urgent? 

Walter porni spre uşă, mânat de vocea ei disperată. Se 
opri şi se întoarse. 

— Nu, spuse el, şi tonul era cât se poate de categoric. Nu, 
Mac. Refuz să-l implic în treaba asta. 

Marie izbuti să se ridice şi se repezi spre uşă, dând-o de 
perete. 

— Doamnă Gray! Strigă ea. 

Menajera veni în grabă, de la bucătărie. 

— Nu mă simt bine, suspină Marie. Cheamă-l pe doctorul 
MacKerrie. Îl găseşti în cabana D. 

Walter dădu la o parte. 

— Mă duc eu după el, spuse cu voce înceată. 

Marie îi zări în treacăt faţa albă ca varul. Walter se grăbi 
să dispară. 


MackKerrie îi dădu un sedativ. Se purtă cu o răceală de 
profesionist supercompetent. Marie începu să se simtă mai 
bine şi îi spuse în chip de scuză: 

— Cred că afacerea asta m-a cam dat peste cap. 

Asta era explicaţia pe care o încropise în grabă, în timp ce 
zăcea în aşteptare, detestându-se pentru slăbiciunea pe 
care o arăta. 

Doctorul MackKerrie dădu din cap, o mângâie pe creştet şi 
ieşi zicând: 

— Cheamă-mă dacă ai nevoie. 

Acum erau din nou singuri. Walter stătea nemişcat, 
gârbovit, cu o mână la ochi. Părea că i se înecaseră toate 
corăbiile. 

Marie se ridică şi spuse: 

— Îmi pare rău. 

Încet, încet, Walter îşi îndreptă umerii şi spuse: 

— N-am nimic cu tine. Sper că mă crezi. Dar nu mă pot 
împiedica să spun cu voce tare ceea ce gândesc: tot ce ne 
lipseşte acuma e o criză de isterie. 

La asta, Marie n-avea răspuns. În viaţa ei nu se simţise 
atât de zdruncinată. 

— Pentru prima oară - spuse Walter - încep să înţeleg mai 
exact ce mi-ai spus în prima zi: că dacă despre o crimă ştiu 
doi oameni, atunci ucigaşul e sortit pieirii. E adevărat, eu 
nu sunt un ucigaş, dar pot fi făcut să par un ucigaş. Şi mi-e 
teamă. M-am gândit în fel şi chip la situaţia în care ne 
aflăm, dar niciodată nu mi-a trecut prin cap că s-ar putea să 
clachezi. 

— De vină e furia ta şi felul brutal în care te-ai repezit la 
mine. A fost un şoc teribil. Nici nu vreau să mă gândesc că 
aşa ceva s-ar mai putea repeta vreodată. Pur şi simplu, nu 
vreau, zise Marie în şoaptă, după care adăugă: 

— Şi nu cred că am recunoscut ceva în faţa domnului 
Lindley. 

Îi repetă, cuvânt cu cuvânt, discuţia pe care o avusese cu 
tânărul avocat. Walter se lumină la faţă. Se întunecă din 


nou, când ea ajunse la partea în care Lindley sugera că ei 
doi ar putea avea un copil. Se linişti însă treptat, când auzi 
care a fost reacţia ei. 

Marie căzu din nou pe gânduri. 

— Zău, nu cred că Lindley vrea să pună ceva la cale 
împotriva mea, spuse ea cu convingere. La urma urmei, 
sunt un client de pe urma căruia va primi nu mai puţin de 
cinci mii pe an, ba chiar dublu din când în când. 

— Aşa de mult? Se miră Walter. 

— Cineva trebuie să se ocupe de toate contractele alea 
migăloase. Carl mi-a dovedit, cu mult timp în urmă, că nu 
ne putem permite nici cea mai mică încurcătură sau 
scăpare. 

— Înţeleg, spuse Walter ceva mai liniştit. 

Adăugă şovăitor: 

— Ce spun acum nu e urgent şi, în plus, n-aş vrea deloc să 
mă bag în afacerile tale. Am un frate care este avocat şi mă 
gândesc că, puţin mai încolo, după ce Lindley aranjează 
totul cu femeile alea, şi după ce reuşeşte să-l declare viu pe 
Carl din punct de vedere legal, ai putea renunţa la el în 
favoarea fratelui meu. Ai să te gândeşti la asta? Ştiu sigur 
că el ne va apăra interesele. 

— Bineînţeles că am să mă gândesc, zise Marie simţindu- 
se vinovată şi dornică de a-şi răscumpăra acest sentiment. 

După plecarea lui Walter, se lăsă înapoi pe canapea şi o 
cuprinse, brusc, tristeţea că de acum încolo nu se mai putea 
bizui pe ea însăşi. 

Stătea acolo dându-şi seama treptat că tremurul lăuntric 
n-o părăsise. 

Stătea la pândă. 

A doua zi dimineaţă primiră un telefon interurban de la o 
universitate din est. Li se solicita o mare cantitate de 
echipament Hazzard pentru un nou proiect NASA. Cineva 
trebuia să meargă acolo, personal, ca să discute toate 
detaliile. Până atunci, Carl se ocupase de asemenea treburi. 
După convorbire, şi-au dat seama că existau două 


posibilităţi: fie se ducea Marie împreună cu unul dintre 
ceilalţi fizicieni, fie se ducea Walter singur. Nimeni altcineva 
nu era calificat pentru aşa ceva. 

Marie încercă să-l convingă pe Walter, dar el refuză. 

— Nu e cazul să plec de aici într-o asemenea situaţie, zise 
el agitat. Cine ştie ce se poate întâmpla cât sunt plecat. 
Oricum, e prea devreme să mă apuc de umblat pe drumuri. 

— Va trebui să te apuci de treaba asta, dacă-ţi păstrezi 
postul de fizician şef - replică ea uşor repezit. În plus, ce ai 
putea tu face aici, ce n-aş putea şi eu? 

— Nimeni nu mă poate apăra mai bine decât mă apăr eu 
însumi, mormăi el privind-o întunecat. Cu atât mai puţin o 
femeie. Asta o ştie oricine. 

— Uite ce e, vrei, sau nu vrei postul de fizician şef? 

— Presupun că da. 

Se vedea că gândul lui e în altă parte. 

— Atunci trebuie să te porţi ca şi când nu s-ar fi întâmplat 
nimic. Din moment ce eu pot comunica cu soţul meu, eu 
trebuie să rămân pe loc. Doar nu vrei să-l las aici pe mâna 
lui Mac? 

După-amiază, târziu, îl luă pe Walter pe sus şi-l duse la 
aeroport. Era atât de înspăimântat încât nici măcar nu-i 
spuse la revedere; pur şi simplu se îndreptă spre avion fără 
a privi înapoi. 

În drum spre casă, Marie îşi dădu seama ce uşurare era să 
iasă din atmosfera de teroare pe care Walter o iradia pur şi 
simplu. 

VI. 

Acasă. 

Aceeaşi stare de veselie. În două rânduri se surprinse 
fredonând un cântecel. Cină de una singură, fericită, şi 
după aceea se apucă să citească un roman. Redescoperi 
plăcerea de a citi de dragul cititului. 

Puţin după ora nouă se auzi telefonul. Era doctorul 
Mackerrie. 


— Mă întrebam dacă n-aş putea veni să-ţi vorbesc, spuse 
el. 

— Nu s-ar putea şi mâine? Întrebă ea. Tocmai mă 
pregăteam de culcare. 

În mod surprinzător, el insistă. 

lată că sosi: un bărbat în toată firea, arătos, de statură 
mijlocie, cu un zâmbet grav, cu un aer puţin cam prea 
blând, care nu avea nimic din neînduplecarea lui Carl sau a 
lui Walter. Marie îl pofti să ia loc pe un scaun, în faţa ei. El 
se trase mai aproape şi începu să vorbească încetişor: 

— După cum ştim, şi după cum i-am spus şi inspectorului 
de poliţie alaltăieri, tu şi cu mine suntem singurii oameni 
care au stat de vorbă cu Carl. 

Aducerea în discuţie a poliţiei o făcu pe Marie să simtă un 
fior rece, aproape palpabil, pe şira spinării. Cu preţul unui 
efort, se simţi totuşi în stare să spună da. Ochii lui albaştri- 
cenuşii o priveau liniştit. 

— Aşa că, în esenţă, tot ce a spus Carl a fost auzit numai 
de noi doi. 

Poc! Mariei îi trebuiră câteva clipe bune să se smulgă din 
zăpăceala care pusese brusc stăpânire pe ea şi să-şi dea 
seama că scăpase scrumiera din mână. Realiză că 
Mackerrie era în faţa ei de-a buşilea, culegând cioburile şi 
zâmbind în colţul gurii. 

— Încă nu ţi-ai revenit, după câte văd, spuse el degajat. 

Marie îngenunche lângă el şi încercă stângaci să-l ajute. 

Gândurile i se învălmăşeau, iar tremurul lăuntric se 
înteţea din ce în ce. 

Pentru o clipă, simţi pornirea de-a încerca să-l înduioşeze, 
dimpreună cu dorinţa de a-l împiedica să spună mai mult 
decât spusese. 

Era convinsă că el ştie. Carl îi spusese cu siguranţă totul, 
începu să îngaime ceva, cum că versiunea lui Carl nu era 
întru totul demnă de crezare... când, deodată, se întâmplă. 
Era în braţele lui. Faţa lui Mac se apropie de a ei, şi buzele 
lui i se lipiră întâi de obraji, apoi de buze. 


— Nu-ţi face griji, şopti el. Sunt de partea ta, dacă şi tu 
eşti de a mea. 

Abia în următoarele minute îşi dădu seama ce preţ i se 
cerea, dar realiză, ca prin vis, că îl plăcea. 

Acesta era simţământul predominant: o amorţeală din cap 
până în picioare. 

După plecarea lui Mac, Marie se trezi la realitate, treptat. 
Corpul ei îşi revenea încet, ca după o paralizie parţială. Îşi 
amintea căldura cuvintelor lui şi emoția intensă ce emana 
din el. Nici urmă de ameninţare, numai dragoste. Era oare 
cu putinţă ca frica pe care el i-o provocase să fi fost numai o 
proiecţie a nebuniei ce încolţea în mintea ei? 

Oricare ar fi fost motivul, îşi trădase propriul ei adevăr, 
codul ei de o viaţă, întregul sens al rezistenţei ei faţă de 
infidelităţile lui Carl. Stând acolo în întuneric, pierdută în 
amintiri, se gândea cu groază: n-am mai făcut niciodată aşa 
ceva. 

Fusese sex în culori, trăit de o femeie care până atunci nu 
funcţionase decât în alb-negru. Se oferise ca cea mai 
primitivă dintre fiinţe. Prin vorbă şi faptă aproape că-i 
cerşise dragostea, iar o dată cu ea, protecţia şi grija. Şi, cu 
toată amorţeala, căpătase ceea ce ceruse, răspunzându-i cu 
o pasiune nestăpânită. Nici măcar la începutul căsătoriei cu 
Carl acesta nu reuşise să o facă să simtă cu atâta 
intensitate. Vinovăţia şi ruşinea o năpădiră din toate părţile, 
ca apa murdară curgând dintr-un robinet stricat. 
Întunericul somnului veni să şteargă orice remuşcare. 

Dimineaţă, când se trezi, se simţi din nou stăpână pe ea şi 
se gândi la o soluţie despre care îşi dădea seama că e 
urmarea unui sentiment de vinovăţie. Totul se terminase. 
Totul trebuia să rămână secret, adânc îngropat în conştiinţa 
ei vinovată. Nu trebuia să se mai întâmple. Încă nu ştia 
foarte clar ce avea să-i spună doctorului Mackerrie. Dar 
avea să găsească ceva care să-l îndepărteze fără să 
stârnească resentimente. 

Avea conştiinţa încărcată. 


Carl îi spusese de mai multe ori: „Draga mea, eşti o mare 
maestră a celui mai josnic joc femeiesc. Jocul de-a nevoia de 
ocrotire. În faţa mea te-ai baricadat într-o asemenea poziţie 
inexpugnabilă din punct de vedere moral, încât am grijă de 
tine fără nici o răsplată. Dar într-o bună zi s-ar putea să 
descoperi că de fapt eşti dispusă să faci orice ca să-ţi 
satisfaci această nevoie.” 

Dacă era să judece după noaptea trecută, Marie nu mai 
avea nevoie să se apere de această sentinţă. Fusese femeie 
până în vârful unghiilor, cu o disperare pe care nu şi-o 
bănuise vreodată. 

Se îmbrăcă, temându-se de întâlnirea cu Mac, dar 
pregătindu-se pentru ea, conştientă că era inevitabilă. 

Totuşi, până la urmă teama învinse şi rămase în casă, cu 
uşa încuiată şi storurile trase. Telefonul sună de mai multe 
ori, dar nu răspunse. Îi spusese doamnei Gray că nu e acasă 
pentru nimeni. 

Stând întinsă în întunericul camerei, Marie încerca să-şi 
golească mintea de gânduri. Încetase să-şi mai analizeze 
pornirea de a rămâne ascunsă între patru pereţi. Fusese o 
reacţie pornită din străfundurile fiinţei ei. Toţi muşchii şi 
toate celulele ei se împotriviseră ideii de a pune brusc pe 
cineva în situaţia de a fi respins, contrar tuturor 
aşteptărilor. În felul acesta Mac putea să-şi dea seama, 
treptat, că lucrurile nu mergeau chiar aşa de bine. Deci, 
când avea să-i spună, în cele din urmă, el avea s-o ia mai 
uşor. 

Rămase acasă şi ziua care urmă. La ora şapte, când o 
telegramă de la Walter o anunţă că avea să se întoarcă 
seara următoare, îşi dădu seama că, înainte de asta, trebuia 
să clarifice situaţia dintre ea şi MackKerrie. 

Aşteptă să se întunece şi ieşi la plimbare prin grădină. Un 
minut mai târziu se auzi un zgomot de paşi şi MackKerrie 
apăru lângă ea. 

— Marie, ce se întâmplă? 


Forma nedesluşită a corpului lui se ghicea în întunericul 
nopţii de vară. Avea o voce îngrijorată. 

— Ce se întâmplă e numai din vina ta, zise ea. Eram atât 
de tulburată, şi n-aveai nici un drept să profiţi de situaţie. 
Cu atât mai mult cu cât eşti doctor. 

Se opriră faţă-n faţă, şi Marie îşi dădu seama că el nu 
simţea nici părere de rău şi nici vinovăţie. 

— Marie, spuse el încet, nu sunt doctorul tău. Când o 
femeie reacţionează în faţa unui bărbat aşa cum ai 
reacţionat tu, nu poate să se lepede de el pur şi simplu. 

— 'Te respect, dar nu te iubesc, zise Marie ferm. N-am 
plecat la vânătoare de iubiţi sau de soţi. 

El păru să cadă pe gânduri. Apoi spuse: 

— Aş putea să te mai vizitez ca să-ţi spun povestea vieţii 
mele şi a primei mele căsătorii? 

Întrebarea o făcu să-şi dea seama că nu ştia mai nimic 
despre acest om. 

— Povesteşte-mi acum, zise ea. 

Povestea căsniciei lui Mac era scurtă. Soţia sa fusese 
internată într-o clinică de boli nervoase. Nebunia ei era 
incurabilă. Tocmai din pricina bolii ei, începuse să studieze 
creierul uman şi fiziologia lui. 

— La urma urmei, spuse el, eu sunt chirurg şi nu psihiatru. 
Orice ar fi Eu-ul, e clar că gândeşte şi funcţionează printr- 
un mecanism organic ce poate fi disecat. La om, acest 
mecanism. 

— Creierul - este suficient de complex ca să rămână, pe 
viitor, centrul preocupărilor mele în domeniul cercetării. 

Marie nu spuse o vorbă. Măiestria lui MackKerrie, în 
specialitatea sa, era notorie, iar de când extrăsese creierul 
lui Carl devenise de-a dreptul proverbială. În acelaşi timp, 
dezinteresul lui faţă de aspectele fiziologice ale bolii 
nevestei sale ascundea ceva. Poate că era vorba de 
vinovăţie, dar şi de inconştientă. 

Cântări lucrurile la rece, făcând abstracţie de căldura care 
emana din el: era clar că doctorul Mackerrie nu vroia să 


ştie ce simt cei din jurul lui, şi nici din ce motive. 

Povestea lui îi oferi argumente suplimentare: 

— După câte înţeleg - şi asta n-are nici o legătură cu mine 
personal - tu te aştepţi ca o femeie cumsecade să se împace 
cu situaţia în care te afli, să te consoleze şi să trăiască 
alături de tine ducând o existentă ştearsă; am înţeles bine? 

Dacă sperase să-l tulbure, se înşelase. El răspunse liniştit: 

— Speram că mă vei iubi şi mă vei lua aşa cum sunt. 

Marie răspunse cu hotărâre: 

— Având în vedere poziţia ta aici, cred că am tot dreptul 
să-ţi cer să promiţi că niciodată nu vei mai încerca să 
depăşeşti o anumită limită în relaţiile dintre noi. Promiţi? 

— Nu. 

Refuzul instantaneu îi aminti Mariei de o altă observaţie a 
redutabilului savant-filozof doctor Carl Hazzard: „lubito, 
când cineva te refuză e clar că se consideră mai tare ca 
tine. Dacă n-are dreptate, dă-i un brânci şi lasă-l să cadă. 
Dar dacă are, taci din gură. Cuvintele sunt inutile în faţa 
unei poziţii de forţă”. 

Marie se întrebă: În ce fel se simte Mac mai tare? 

— De ce nu vrei să-mi promiţi? Îl testă ea. Dă-mi un motiv. 

MackKerrie spuse blând: 

— Dacă-mi spui ce te-a făcut să-mi cedezi noaptea trecută, 
îţi spun. 

Era, bineînţeles, imposibil să-i spună că-i era teamă ca nu 
cumva să creadă minciuna lui Carl şi că, aflată în starea 
aceea de spaimă şi confuzie, se dizolvase într-o substanţă 
lipsită de consistenţă, care cerşea îndurare. 

Aşa că repetă: 

— Ţi-am mai spus. Ai profitat de o femeie aflată într-o stare 
de semidepresiune nervoasă. 

Linişte. 

— Ce ai de spus? Insistă ea. 

— Marie, vocea lui MackKerrie era calmă, răbdătoare, 
fiecare bărbat s-a lovit de problema cu care se confruntă o 
femeie în societatea noastră. Când cedează unui impuls 


normal, se simte imediat vulnerabilă şi trebuie să justifice 
faptul printr-o extremă oarecare. Eu înţeleg fiziologia 
reacției tale când ai fost cu mine, şi asta e de ajuns ca să mă 
mulţumească o dată pentru totdeauna. Las nevoia ta de 
acum, de a te justifica, pe seama acelor elemente ale 
convențiilor sociale pe care, ca savant, am învăţat să le 
ignor de multă vreme. Faptul că mi-ai răspuns fizic, într-un 
mod remarcabil, arată că ne potrivim bine. Tot restul e un 
soi de perdea de fum feminină, genul de lucru pe care, aşa 
cum am mai spus, femeile obişnuiesc să-l facă. Acum ţi-am 
răspuns? 

Ea se întoarse brusc şi-l lăsă acolo. 

Cel puţin i-o spusese. 

Restul depindea de cât de mult ştia el. 

Adormi cu ajutorul unui somnifer, dar avu parte de un 
somn agitat, plin de vise. 

Nu reuşi să-şi amintească nimic din ce visase. 

VII. 

Walter se întoarse cu avionul în seara următoare. Aduse cu 
el un teanc de comenzi. Ceea ce dorea, în special, era un 
întreg grup de utilaje de comandă pentru lucru la 
temperaturi foarte joase, create cu ajutorul heliului. Unele 
piese din echipament aveau să coste chiar şi cincizeci de mii 
de dolari bucata, aşa că totul se ridica la mai mult de un 
milion de dolari. 

Marele succes al călătoriei sale părea să-i mai fi ridicat 
moralul. 

— A fost chiar plăcut să plec, spuse el. 

La puţin timp după ce se duse să-şi despacheteze bagajele, 
sună telefonul. Marie răspunse şi simţi un şoc, auzind vocea 
lui Mac, încordată şi tulburată, la celălalt capăt al firului. 

— Marie, sunt foarte bolnav. Ai putea să-mi chemi un 
doctor? 

Imediat îi veniră în minte o serie de gânduri care nu-i mai 
veniseră niciodată până atunci. Crede că Walter şi cu mine 
suntem amanți. Ştie că acum Walter s-a întors şi i s-a făcut 


rău gândindu-se la asta. Mă rog, e depresiunea lui, prostia 
lui, nu mă priveşte. 

Îşi dădu seama că Mac trebuie să fi făcut dragoste cu ea 
cu gândul că încalcă domeniul lui Walter. 

Dintr-o dată, deveni extrem de nemiloasă şi-i spuse aspru: 

— Dacă mă poţi suna pe mine, atunci poţi să-l suni şi pe 
doctorul tău. 

Mac răspunse cu o voce încărcată de durere: 

— Am să stau aici toată noaptea, bolnav. Să te gândeşti la 
mine, da? 

— Bineînţeles, spuse Marie enervată şi închise telefonul. 

Realiză că Mac s-ar putea să o sune toată noaptea, 
crezând că Walter e cu ea. Posibilitate ce-i stârni toată 
frustrarea, neajutorarea şi resentimentele pe care le 
simţise din cauza acestei situaţii. 

. Toţi oamenii aceştia credeau despre ea ceva ce nu era 
adevărat, şi nu putea face, sau spune, nimic care să-i facă 
să-şi schimbe părerea... 

Scoase receptorul din furcă şi-i dădu drumul pe podea, 
undeva pe sub masă. 

Noaptea trecu fără alte complicaţii. 

Pe când îşi lua micul dejun a doua zi dimineaţă, se gândea 
că de fapt bărbaţii sunt pierduţi, sunt prinşi fără speranţă 
de scăpare în problema sexului. În afară de asta, sunt 
probabil destul de umani. 1 se părea că făcuse o observaţie 
importantă, şi de data asta era a ei, nu a lui Carl. 

Urmă o zi importantă. 

La tribunal, cu puţin înainte de amiază, creierul lipsit de 
corp al doctorului Carl Hazzard fu declarat „persoană în 
viaţă”. 

Dr. Marie Hazzard fu desemnată custodele oficial al 
creierului, cu recomandarea să folosească toate resursele 
ştiinţei moderne, şi în special capacităţile şi competenţa 
Fundaţiei pentru Studiul asupra Creierului „pentru a 
menţine fragilul fir de viaţă care a mai rămas în faimosul 
dumneavoastră soţ”. 


După ce termină pronunţarea, judecătorul, un bărbat 
solid, plăcut, îi zâmbi prietenos şi spuse: 

— Dr. Marie, permiteţi-mi să vă felicit cu ocazia acestei 
pronunţări istorice. Hotărârea dumneavoastră fermă de a-i 
conferi doctorului Carl calitatea de fiinţă vie se înscrie în 
cea mai înaltă tradiţie umanistă a elitei ştiinţifice de azi şi 
este un triumf personal de etică şi moralitate pentru o 
femeie. 

Pe când ieşeau din sala de judecată, avocatul Lindley 
mergea alături de ea pe coridor şi-i spuse cu o voce joasă: 

— A fost un elogiu neaşteptat din partea onoratului 
judecător. Va fi citat în toată lumea. O stea de cinema mai 
poate s-o întoarcă cumva ca să scape dintr-o asemenea 
situaţie, dar o câştigătoare a Premiului Nobel pentru fizică, 
nu. 

Marie ştia la ce făcea aluzie. Nici vorbă de divorţ: o viaţă 
publică exemplară, respectarea tuturor regulilor cu 
scrupulozitate. 

Tânărul continuă: 

— Şi asta mă face să regret şi mai mult lipsa dovezii că 
soţia faimosului savant poartă în pântece copilul lui, 
conceput doar cu câteva zile înainte de accidentul lui 
prematur. Mai există oare vreo posibilitate să anunţ, în 
acest sens, presa? 

Amintindu-şi reacţia lui Walter la cealaltă discuţie a ei cu 
tânărul acesta, Marie zise nemulțumită: 

— E evident că aţi ajuns să credeţi fanteziile erotice ale 
soţului meu. Îmi pare rău să vă anunţ, având în vedere grija 
pe care aţi exprimat-o, că lucrul pe care îl sugeraţi nu e cu 
putinţă. 

— Păcat, dădu el din cap cu regret. Îmi pare rău că l-am 
speriat pe Walter. 

Era o afirmaţie directă şi arăta atâta încăpățânare, că 
Marie se gândi, şocată: Ce pune la cale? 

Dar înainte ca ea să poată vorbi, tânărul Lindley continuă: 


— Nu uitaţi, oricare ar fi emoţiile celorlalţi, dosarele unui 
avocat sunt depozitarele paşnice ale multor lucruri de 
nepovestit din istoria diverselor familii. Având în vedere că 
nu e treaba mea să dovedesc vinovăția cuiva, ci numai să 
dau sfaturi asupra cursului de urmat, ceea ce ştiu nu e 
periculos pentru dumneavoastră sau Walter. Nu că aş şti 
mai mult decât mi-a spus soţul dumneavoastră. 

— V-am spus, zise Marie repede, că soţul meu era un 
bărbat extrem de gelos. Trecea periodic prin asemenea 
crize şi v-aţi lămuri că este aşa dacă v-aţi consulta cu tatăl 
dumneavoastră. 

Tânărul aprobă imparţial: 

— O caracteristică răspândită la unii masculi; ajunge 
probabil până în epoca omului de Neanderthal. 

Marie îşi adună curajul şi spuse pe un ton ca de gheaţă: 

— Nu reuşesc să înţeleg de ce veniţi cu o asemenea idee 
pentru a doua oară. 

Bob Lindley spuse pe un ton indiferent: 

— Un avocat îi spune clientului ceea ce consideră că este 
necesar. Sau doriţi să fiţi reprezentată de o altă firmă de 
avocaţi? 

Deci asta era? 

Marie oftă. Ceea ce-i spunea el, era că o are la mână, 
deoarece ştie un secret foarte periculos despre ea. Şi asta 
însemna că, de acum înainte, numai firma lui avea s-o 
reprezinte din punct de vedere legal. 

Trebuie să fi avut o intuiţie. Poate că ştia despre fratele 
avocat al lui Walter. Greu de crezut. Şi totuşi, cum altfel se 
putea explica acest şantaj aproape deschis? 

Marie îşi înfrână teama: 

— Nu fiţi caraghios, spuse ea degajat. Sunt pe deplin 
satisfăcută de serviciile dumneavoastră. Să nu mai pomeniţi 
de prostia asta. 

— Dacă asta este dorinţa dumneavoastră, zise Bob Lindley, 
atunci să considerăm că nu s-a spus niciodată nimic. 


Asta avea să fie cam greu, reflectă Marie, întunecată, când 
se despărţiră după scurt timp. Individul se făcuse înţeles cu 
atâta eficienţă, încât ea îşi dădu seama că propriile ei idei 
din dimineaţa aceea erau nerealiste. 

Carl are dreptate - se gândi ea. Femeile sunt cele care 
sunt pierdute. Toţi bărbaţii ăştia îşi iau ceea ce le trebuie, în 
timp ce eu... 

Încă nu reuşea să se decidă asupra ei însăşi. Se simţea ca 
o victimă a circumstanțelor nemiloase. 

VIII. 

La vremea primirii Premiului Nobel, un artist celebru îi 
pictase pe Carl şi pe ea - portrete separate. La fel ca mulţi 
moderni, se dovedise incapabil să redea o asemănare reală, 
dar la Carl reuşise o faţă idealizată, cu o tuşă de diabolic în 
ochi. 

Carl fusese încântat. Totdeauna fusese convins că avea o 
înfăţişare prozaică: corp slab, obraji scobiţi, dar ochi 
intenşi, arzători. 

Acesta era portretul pe care Marie îl atârnă în camera cu 
creierul. 

Timp de câteva zile se tot construise în jurul creierului. 
Carl îşi exprimase teama că ar putea cădea ceva pe cupola 
care-l adăpostea. Aşa că se realizase o structură curbă, din 
oţel, aşezată pe traverse tot de oţel, ce se arcuia protector 
deasupra lui. Marie era de părere că acum chiar şi unui 
meteorit rătăcit i-ar fi fost greu să-l omoare. 

Trecu o zi, apoi alte câteva. 

Marie începu să respire mai uşurată. Presupunea că 
întreaga agitaţie care urmase accidentului lui Carl continua 
- poliţia, Mac, celelalte femei - dar cel puţin o lăsau pe ea în 
pace. 

De-ar ţine-o tot aşa! 

Într-o zi, la prânz, uşa se deschise deodată şi intră Walter. 
Surprinzător era faptul că nu se obosise cu formula 
politicoasă de a-i da un telefon să o anunţe că vine. 

Nici nu băâtuse la uşă. 


Avea buzele strânse şi era încordat. 

— "Tocmai am stat de vorbă cu Mac, spuse el sumbru. 

Marie deschidea gura ca să-l pună la punct pentru felul în 
care intrase. Acum simţi un junghi. 

— Mac? Făcu ea slab. 

— Mi-a mărturisit că e îndrăgostit de tine şi că are motive 
serioase să creadă că şi tu îl iubeşti. 

Marie se dădu înapoi în faţa luminii sălbatice din ochii lui. 

— Nu are nici un motiv, zise ea. Dar de ce e astao 
problemă pentru tine? 

Walter făcu un pas spre ea, şi înainte ca Marie să-şi dea 
seama ce are de gând, mâna lui se ridică. Cu intenţia vădită 
de a o plesni peste faţă. 

— Nu încerca să mă aiureşti, spuse el brutal. Noi doi 
suntem băgaţi în mizeria asta împreună. 

Lovitura declanşă un spasm convulsiv în corpul ei şi se lăsă 
să alunece pe podea, uluită, gândindu-se: chiar pot să-l las 
să-mi facă aşa ceva? Ar trebui să pun să-l aresteze. 

Ştia, după slăbiciunea pe care o simţea în interiorul ei, că 
n-avea să îndrăznească. 

— Spune-mi, porunci el, are cel mai mic motiv? 

Ca prin ceaţă, Marie privi în sus spre un bărbat a cărui 
faţă lucea de transpiraţie: ochii întunecaţi, mijiţi, 
strălucitori, nenormali, trup prelung, slab şi rigid. Şocată, 
realiză că Walter slăbise foarte mult în ultimele săptămâni. 

Întregul lui aspect reflecta o subiectivitate extremă şi 
absorbire în propriile lui simţăminte, iar ei îi transmitea în 
adâncul sufletului convingerea că se află într-un pericol 
grav. 

Toate acestea îi veniră în minte în fascicule stroboscopice; 
nu erau chiar gânduri adevărate, ci pur şi simplu o 
succesiune de senzaţii care în răstimp de câteva secunde îi 
erodară rezistenţa. Incapabilă să se controleze, dădu 
drumul, însoţită de lacrimi nestăvilite, poveştii legăturii ei 
de o noapte cu Mac. 


Când termină, Walter se duse la o canapea şi se trânti pe 
ea. Obrajii i se albiseră. Mormăi într-un târziu: 

— Ei bine, ăsta e un preţ pe care nu m-am aşteptat 
niciodată că va trebui să-l plătesc. 

— Un preţ pe care să-l plăteşti tu?! Zise Marie. Ai 
înnebunit? 

Ridicându-se în picioare, îl văzu scuturând încet din cap. 
Muşchii de pe faţa lui erau atât de întinşi că părea aproape 
un străin. 

— Marie! Îngăimă el. Suntem rudimentari. Asta e 
presiunea maximă. 

— Dar Mac nu te va da de gol niciodată! Zise ea. Ai să vezi. 
E un om bun. 

Walter făcu un lucru uimitor. Se lăsă într-o parte, ajunse 
pe podea şi se încovrigă ca un copil. Alarma pe care o 
simţise Marie iniţial se transformă în confuzie. Nesigură, 
păşi spre el, se aplecă şi spuse cu voce stridentă: 

— Walter, ce faci? 

Drept răspuns primi un sforăit uşor. Nevenindu-i să 
creadă, se aplecă şi-l întoarse cu faţa în sus. 

Dormea dus. 

Adevărul o izbi ca o nouă lovitură fizică. Asta era teroare 
în stare pură. 

Se hotări să nu-l sune pe Mac. Cam după o oră, când 
Walter dădu semne de trezire, se duse la el şi-l scutură. 

El se ridică în capul oaselor, stătu un timp cu ochii la ea, 
apoi o prinse de mână, o trase jos lângă el şi începu 
preliminariile actului sexual. 

La început fu pur şi simplu o luptă surdă, fără alt sunet în 
afara gâfâielilor. Undeva, în mintea ei, în timp ce se lupta, 
se trezi un gând: „Dar e impotent! Cum vrea...” După încă 
un minut, îşi mai dădu seama, la fel de vag, că forţele 
primitive dezlănţuite în acest bărbat rupseseră în mod 
evident toate barierele artificiale. 

Cu un efort brusc, reuşi să se elibereze şi se ridică în 
picioare. Înainte să poată fugi, se ridicase şi el şi o prinsese 


din nou. 

Marie reuşi să articuleze: 

— Walter, ascultă-mă! Încetează cu prostia asta! 

— Suntem vârâţi amândoi în crima asta, şopti el răguşit. 
Trebuie să te fac să înţelegi asta. 

— Eşti nebun? N-a fost nici o crimă. 

Câteva clipe această remarcă păru să pătrundă până la 
creierul lui. Îi dădu drumul. Se uită la ea, cu ochi ficşi şi vag 
nedumeriţi. 

— Marie, zise el, într-o situaţie ca a noastră, o femeie nu 
poate fi lăsată cu bărbatul cu care nu trebuie. 

Se întoarse şi porni spre uşă. Marie ajunse acolo în acelaşi 
timp cu el. 

— Ce vrei să faci? Întrebă ea. 

O privi cu ochi ficşi, cu o expresie ciudată, goală. Marie, 
care deschisese gura să spună ceva, o închise la loc. Îşi 
dădu seama pentru prima dată: Asta e depresiunea lui 
nervoasă. 

Păru să fi uitat de ea. Deschise uşa şi se îndepărtă. 

Marie îl lăsă să plece, pentru că într-adevăr ajunseseră la 
un comportament rudimentar; era clar că ceea ce avea să 
urmeze va depinde de ea. 

De îndată ce Walter plecă, îşi scoase rochia boţită şi-şi 
puse una curată, apoi se îndreptă spre camera creierului. 
Sosise timpul să afle ce-i spusese Carl lui Mackerrie. 

IX. 

Apăsând butonul albastru câteva minute după aceea, era 
foarte hotărâtă. 

— Carl, mă auzi? 

— Marie, m-am gândit la ce mi-ai spus, cum că ai fost 
bolnavă acum câteva zile. 

Îi trebui un moment să-şi amintească despre ce vorbea: 
era pretextul pe care-l folosise ca să nu se ducă la el, cât 
stătuse în casă, evitându-l pe Mac. 

Aşteptă, împiedicată să-şi ducă la capăt propriul scop de 
cuvintele lui neaşteptate. 


— Şi? 

— Zise ea până la urmă. 

— Îmi pare rău să ţi-o spun: nu cred că ai fost bolnavă. 
Cred că pur şi simplu ai uitat de mine. 

— Nu, dragul meu, nu-i adevărat, zise Marie. 

Se gândea nerăbdătoare că acum o să-şi mai piardă timpul 
şi cu asta. 

— E caracteristic pentru o femeie, spuse Carl, să-şi piardă 
respectul pentru un mascul ineficient. Eu acum sunt cel mai 
ineficient mascul din toată istoria umană, iar tu ai şi început 
să mă neglijezi. În curând or să treacă zile întregi în care 
nici n-o să-ţi mai aduci aminte că sunt aici. 

Cuvintele lui se potriveau de data asta cu scopul ei, aşa că 
reuşi să spună: 

— Comunicarea dintre tine şi mine este exact subiectul 
despre care vroiam să stăm de vorbă. Aşa că prima mea 
întrebare este dacă i-ai povestit doctorului MackKerrie 
despre sentimentele tale personale privitor la relaţia 
noastră intimă. 

Linişte; apoi Carl zise: 

— Asta-i o întrebare cu substrat. 

— Da sau nu? 

— Stai puţin. Stai să mă gândesc ce-am zis. 

Liniştea se prelungi. În timp ce aştepta, Marie se trezi 
privind absentă la creier. Stătea acolo în cutia lui 
transparentă, sprijinit parţial de o altă structură 
transparentă. De fapt, îşi dădu ea seama, creierul era 
aşezat şi susţinut exact în poziţia în care ar fi fost, dacă s-ar 
fi aflat în cutia craniană şi el ar fi stat în picioare. 

Când îi veni acest gând, deveni conştientă că ea chiar se 
uita la creier. Tresări cu un suspin zgomotos şi dădu să se 
întoarcă cu spatele, dar se opri. În mod deliberat, se uită la 
monstruozitate. Îl văzu: roz şi gri, cu nenumărate mici 
volute care se învolburau în ele însele. 

. Centrala decizională principală a unei fiinţe umane, poate 
chiar esenţa umanităţii se afla acolo, împreună cu toate 


acele mecanisme naturale care acum, sub stres, se mişcau 
în mod incontrolabil. 

Trebuia să se obişnuiască cu ideea că asta era tot ce mai 
rămăsese din Carl. De mult, îl iubise suficient ca să se 
mărite cu el. Timp de aproape un an trăiseră ca soţ şi soţie. 
După ce ea aflase adevărul, a fost totdeauna dispus s-o 
includă printre concubinele sale. Chiar aşa, îi oferise odată 
toate serile lui de miercuri. 

Şirul gândurilor îi fu întrerupt atunci când Carl vorbi din 
nou: 

— Da, spuse el. 

Îi trebuiră câteva momente ca să-şi amintească la ce 
întrebare i se răspunsese. Zise: 

— Ce i-ai spus? 

— Că tu şi cu mine nu mai aveam relaţii intime de 
paisprezece ani. 

— Oh! 

Vocea lui Carl pledă grăbit: 

— Draga mea, dar e doctor. 

— Da, dar nu e doctorul meu, spuse Marie stăpânindu-şi 
mânia. Şi ce i-ai mai spus? 

— Păi... 

— Spune-mi! 

— Marie - ton implorator - te rog nu mă presa aşa. Nu pot 
face faţă. Adu-ţi aminte, sunt singur aici în întuneric. Am 
nevoie de simpatia şi înţelegerea ta, nu de furie. 

Marie se mai relaxă puţin. 

— Bine, dragule. Dar de ce nu-mi spui pur şi simplu totul, 
şi după aceea să continuăm? 

— Mi-e ruşine de o parte din ce-am povestit. 

— Spune-mi, te rog. Viitorul comunicării noastre depinde 
de sinceritatea noastră totală. 

— Bine, Marie. Când am analizat situaţia fără ieşire în care 
mă aflu, mi te-am închipuit acolo, afară, o femeie frumoasă, 
de numai treizeci şi opt de ani, atrăgătoare, şi eu prins aici 
în capcană, incapabil să fac sau să văd ceva altfel decât prin 


maşinăriile astea blestemate. O vreme am fost nebun de 
gelozie şi de frică. I-am spus lui Mac că eu cred că Walter e 
cel care m-a ucis, şi... 

Deci temerile lor cele mai rele se adeveriseră. Marie simţi 
o durere interioară teribilă. 

— Continuu să fiu relativ sigur că ela făcut-o. Pentru că, 
după ce tu ai plecat în vizită la părinţi, l-am ameninţat într- 
un mod pe care nici un bărbat adevărat nu l-ar fi înghiţit de 
la un alt bărbat. Tu nu poţi înţelege asta, pentru că eşti 
pierdută în maşinăria mintală a unei femei. L-am provocat şi 
am căpătat ceea ce ar fi trebuit să ştiu că voi căpăta. 
Gelozia nu e un sentiment deştept. Fereşte-te de Walter, 
Marie. E un om periculos. 

Marie îşi aminti de silueta lui Walter dormind pe podea şi 
ridică din umeri. Îşi dădu seama de disprețul din acest gest 
şi avu un sentiment acut de vinovăţie, Walter aştepta ca ea 
să-i rezolve problema. Numai că într-o asemenea situaţie 
sentimentul de vinovăţie nu avea ce căuta. 

Carl vorbea din nou: 

— Marie, eşti sigură că totul e în regulă? 

— Da, dragule, minţi ea. 

— Nu înţeleg, spuse pe un ton plângăreţ. După mintea 
mea, ar trebui să ai probleme din ce în ce mai mari pe oră 
ce trece, până ce - BUM! 

— Toată chestia sare în aer. 

Nu explicase niciodată ce înţelegea prin acea explozie. 
Marie nu îndrăznise niciodată să întrebe, de teamă că cea 
mai măruntă întrebare asupra acestui subiect i-ar putea 
trezi suspiciunile. 

Se gândi: Exact asta ne trebuie acum, să-l apuce o 
depresiune nervoasă pe Carl. 

Înainte de-a apuca ea să zică ceva, Carl spuse pe un ton de 
scuză: 

— Marie, draga mea, mai am o mărturisire de făcut. 

Pe moment, cuvântul o ului; apoi spuse calm: 

— Mărturisire? 


— M-am tot chinuit cu o mie de gânduri despre 
inevitabilitatea că, până la urmă, cineva tot o să facă 
dragoste cu tine, în timp ce eu, mă rog, rămân aici, 
neajutorat. 

Marie nu îndrăznea să sufle o vorbă, de frică să nu spună 
vreo prostie. 

— Aşa că, zise Carl, mi te-am imaginat ca pe-o victimă a 
nebuniei masculine, care chiar există, Marie; nu mă 
înţelege greşit. Văzându-te ca o inocentă prin definiţie, mi 
te imaginam deja trăind o viaţă de prostituată. Ca să fiu 
cinstit - continuă Carl - m-am tot întrebat cum ar sfârşi 
totul. Nu dusesem niciodată gândul mai departe de dilema 
feminină. 

Marie aştepta, cu răsuflarea tăiată. 

Carl continuă: 

— Ceea ce mă îngrijorează este că singurul sfârşit pe care 
mi-l pot imagina e un fel de criză în urma căreia vei fi 
omorâtă. Probabil că ar arăta ca o sinucidere. 

Lacrimile ţâşniră din ochii Mariei. 

Pe tot parcursul acestor săptămâni, undeva în adâncurile 
minţii ei, existase sentimentul că era sortită pieirii. 

Acum o spusese şiel. 

Carl vorbea din nou: 

— Îmi dau seama că m-am înşelat. Mi-am uitat propriile 
reguli. Fiecare femeie acţionează de pe o poziţie 
inatacabilă. Poate ai crede că o prostituată, de exemplu, nu 
are cum să-şi justifice acţiunile. Te înşeli. Are cum. În 
acelaşi fel, dacă ai avea într-adevăr o legătură cu Walter, ai 
face-o aşa fel încât el să nu poată găsi niciodată vreo hibă în 
motivele tale. Am uitat tot timpul că poziţia ta inatacabilă a 
fost ciudata puritate a frigidităţii. În societatea noastră, o 
femeie frigidă are cel mai inexpugnabil statut moral din 
toate. Dar trebuie să existe un motiv pentru care ai devenit 
astfel. Aşa cum văd eu lucrurile acum, acel motiv nu se 
poate afla decât în faptul că, atunci când te-ai măritat cu 
mine, ai făcut-o pentru totdeauna Ce alt motiv poate exista 


pentru faptul că mi-ai rămas fidelă chiar până în clipa asta? 
Şi uite, în sfârşit, recunosc că mi-eşti fidelă. Poftim, asta te 
face să te simţi mai bine? 

Marie suspină. 

Presupunea că acum, redevenind pură în mintea lui, avea 
să urmeze inevitabila ofertă a pactului de sinucidere în doi. 

Difuzorul tăcu pentru un timp; apoi se auzi: „Marie!” 

— Da, dragule? 

— Lasă-mă să mă gândesc la asta, şi te rog să vii înapoi 
diseară. Da? Am ceva foarte important să-ţi spun. 

Ceea ce o uimea, încă o dată pe Marie, era asemănarea cu 
trecutul. Invariabil, ciclul fusese acelaşi: gelozie, gelozie 
nebună, acceptare a purității ei şi apoi o declaraţie 
solemnă, sau o comunicare importantă, care totdeauna se 
dovedise a fi o ofertă de sinucidere. Carl nu părea să-şi fi 
dat vreodată seama ce stereotipe îi erau reacţiile în 
situaţiile astea. De fiecare dată părea să uite că o mai 
făcuse şi înainte. 

Dar se gândi ea: O să vin înapoi; am să-l ascult. 

Îi promise şi apoi plecă. 

X. 

Pe la mijlocul după-amiezii veni primul sentiment, ascuţit, 
de alarmă. 

Sinucidere! Se gândi ea. Oare ăsta e modul lui de a face o 
depresiune nervoasă? 

Lucrul se întâmplase de atâtea ori, încât căpătase în 
mintea ei un soi de normalitate, ceva cu care te puteai 
obişnui. 

Dar nu era normal. Era incredibil de anormal. 

Ceea ce o înspăimânta era propria ei inconştienţă. Până şi 
ceea ce-i spusese lui Carl - pentru a-l calma - acum 
produsese criza. 

Marie se repezi înapoi în camera creierului şi se uită după 
explozive. Nu găsi nimic. 

Apoi cercetă îngrijorată lista de obiecte, substanţe chimice 
şi materiale pe care Carl le comandase din timp în timp, 


apoi localiză şi cercetă fiecare obiect în parte. 

Nimic. 

Adică nimic care să poată fi combinat în aşa fel încât să 
ajute cuiva să se sinucidă. Îl căută pe Mac şi-l luă la 
întrebări fără să-i dea explicaţii. Figura lui blândă deveni 
gânditoare, dar până la urmă dădu negativ din cap. 

— Singurul lucru pe care mi-l amintesc este că mi-a cerut, 
acum vreo câţiva ani, să-i spun ce vom face cu creierul lui 
după ce moare. l-am spus atunci, bineînţeles, aşa cum ţi-am 
spus şi ţie, că planul nostru este să ţinem în viaţă cât mai 
multe creiere de savanţi, cât mai mult timp. După cum ştii, 
n-a fost posibil. Pur şi simplu nu ajungem acolo la timp. 
Sunt sigur că Dr. Carl nu şi-a imaginat niciodată că i se va 
întâmpla ceva, atât de repede. Aşa că, nu cred să-şi fi luat 
măsuri. 

Marie, amintindu-şi numeroasele oferte de pacte de 
sinucidere, spuse gânditoare: 

— Era obsedat de întregul concept al morţii. Moartea nu 
era niciodată departe de gândurile lui. Există vreo 
modalitate în care s-ar putea sinucide? 

Mac nu era omul căruia să-i pui o asemenea întrebare. 
Spuse pe un ton condescendent: 

— Aşa cum stau lucrurile, Carl va trăi probabil o veşnicie. 

Ezită, după care spuse serios: 

— E o lume dură, Marie şi, în anumite privinţe, sunt un 
bărbat la fel de dur ca oricare altul. Când văd o femeie 
luând-o razna, aşa cum faci tu acum, descopăr în mine 
hotărârea de a face tot ce e necesar ca s-o opresc. 

Marie avu o reacţie de recul: 

— Ce vrei să spui? 

— Îmi pare nespus de rău dacă sunt crud, dar sunt hotărât 
să fac în aşa fel, încât să te oblig să alegi între mine şi 
Walter. 

Dintr-un motiv necunoscut, Marie nu reuşi să se supere pe 
el. Trecu pe lângă el fără o vorbă. 

Se înseră. 


Marie îşi aminti de cartea de aforisme. 

Se îndreptă spre camera lui Carl. Mai întâi răvăşi sertarele 
de la birou, care nu fuseseră atinse până atunci. Apoi se 
uită pe rafturile din şifonierul lui, şi până la urmă ajunse la 
sertarele de la bufet. 

Acolo găsi un carneţel de adrese. Nu era ceea ce căuta, 
dar se opri totuşi să se uite prin el: o formidabilă listă de 
femei, cu nume şi adrese. În total numără douăzeci şi opt. 
Majoritatea aveau date vechi notate alături. 

Erau probabil amante abandonate din vremuri de demult. 

„Ann, Lil, Diane, Esther, Grace, June, Velvet... Marie se 
opri. 

— Velvet! 

— Exclamă ea, pe un ton usturător. 

Tocmai îndesa grăbită carneţelul înapoi, în sertar, când 
zări un colţ roşu al obiectului după care venise. 

Femeile sunt sortite pieirii. 

Înşfăcând volumul, fugi pe coridorul cufundat în linişte, 
spre propriul ei apartament. Se instală pe un fotoliu, 
deschise cartea şi citi singurul paragraf de pe pagina întâi: 
„Cel mai mare univers neexplorat nu este în spaţiul cosmic, 
sau pe alte stele, sau în galaxii îndepărtate. Se află chiar 
aici, între urechile tale, draga mea Marie.” 

Buzele Mariei se strânseră. Închise cărţulia cu zgomot şi, 
ridicând din umeri, se uită curioasă la titlul scris pe copertă, 
cu litere de tipar. Dedesubt, tot de mână, cu aceleaşi 
caractere era scris: „A fi citit de soţia mea, Dr. Marie 
Hazzard, numai în eventualitatea decesului meu. Vezi 
pagina 2.” 

Ea citise pagina unu. Redeschise cartea. Pagina doi 
conţinea, de asemenea, un singur paragraf, ceva mai lung. 

„Bineînţeles, nu ne putem prevedea viitorul în detaliu, dar 
mi-a dat prin cap că un om ca mine poate foarte bine să 
aibă un sfârşit prematur, fie de mâna unui soţ gelos, fie de a 
unei amante părăsite, fie. 


— Doamne fereşte - chiar de mâna Mariei, mult- 
îndurătoarea mea soţie. Cine ştie ce-o fi fost în tărtăcuţa 
acestei femei, toţi anii ăştia cât am tot trădat-o... în orice 
caz, numai ea ar putea avea vreo idee.” 

Marie se gândi: Acelaşi Carl dintotdeauna, scrie când e în 
toiul crizei lui destructive. 

Acestea fiind zise, citi toate grozăviile din cărţulie, 
aproape auzindu-l pe Carl cum le rosteşte cu voce tare; ştia 
pe dinafară fiecare rând. Nu se afla în rândurile acelea nici 
o surpriză. loate fuseseră rostite de nenumărate ori de-a 
lungul anilor de vocea sardonică a lui Carl, deşi pe câteva le 
uitase. 

Sperase să afle din cuvintele scrise de mâna lui cum să se 
descurce cu Carl. Aşa că, înţelegerea faptului că nu poate 
găsi nimic nou şi că trebuie să se descurce singură, fu o 
dezamăgire amară. 

Cu moralul la pământ, se duse în laboratorul gol şi se 
apucă de acele pregătiri concrete, fizice, care de obicei 
ajută în domeniul pur fizic, dar nu au nici o valoare când e 
vorba să îndepărteze o criză morală şi consecinţele ei. 
Prima ei sarcină era să instaleze un sistem de televiziune cu 
circuit închis, între camera creierului şi un anumit loc din 
apropierea uşii de la intrarea clădirii. 

Era destul de uşor de făcut, având în vedere că nu trebuia 
decât să mute, de colo-colo, nişte obiecte care erau puţin 
mai grele pentru ea. Monitoarele se aflau la îndemână; 
laboratorul folosea sistemul de televiziune cu circuit închis 
atunci când avea de construit echipamente periculoase, 
făcând treaba cu ajutorul instrumentelor telecomandate. 

Instală un sistem de legătură pentru a putea apăsa de la 
distanţă pe butonul albastru. 

Această din urmă treabă nu fu pe-atât de dificilă, cât îi luă 
mult timp. Nu avea nimic în laborator, din ceea ce-i trebuia, 
ca să construiască instalaţia, aşa că trebui să facă un sistem 
improvizat, în atelierul de alături, din câteva piese de bază. 

Puțin după ora zece şi jumătate terminase. 


Pe când stătea în uşă, respirând aerul curat de afară şi 
încercând să se refacă puţin după efortul fizic prelungit, îşi 
aminti o promisiune pe care i-o făcuse lui Walter... la 
început: că n-avea să întreprindă niciodată nimic, în 
privinţa lui Carl, înainte de a-l consulta şi pe el. 

Avu un impuls de indignare şi vru să ignore promisiunea. 

După ce se gândi o clipă, se îndreptă spre căsuţa lui 
Walter. Apăsă soneria şi o ţinu aşa un minut întreg, înainte 
de a-şi folosi cheia maşter, pe care o avea, în calitate de 
proprietar. 

Îl găsi dormind sus, în patul lui. Degeaba îl scutură în toate 
felurile; îi fu imposibil să-l trezească. 

Marie ieşi, clătinând din cap. Se gândi că probabil ăsta era 
felul în care Walter „plătea preţul”: prin somn, prin uitare. 

În timp ce se întorcea spre clădirea laboratorului, îi văzu 
în minte: Mac bolnav şi neajutorat în căsuţa lui, Walter 
practic în stare de inconştienţă şi Carl, ca un automat, 
dramatizând încheierea apoteotică a geloziei sale ciclice. 
Oameni strălucitori în domeniile lor, competenţi... 

Nimic din toate astea nu-i era de folos. 

Într-un fel ciudat, asta o liniştea. Însăşi natura mecanică a 
reacţiilor lor le făcea previzibile; indica un fel de soluţie. 

. Dacă frigida Marie s-ar fi dezgheţat, bărbaţii cu trup ar fi 
încheiat un armistițiu suspicios, iar bărbatul fără trup ar fi 
continuat, evident, să facă planuri. 

Oare putea Carl să întreprindă ceva? 

Asta era ceea ce trebuia să afle, înainte de a se confrunta 
cu acţiunile pe care trebuia să le întreprindă; totul 
degenerase într-o bătălie indecentă a masculilor pentru 
dreptul de a o poseda pe ea. 

Intră în laborator şi porni sistemul de televiziune. Cu o 
mişcare fermă, puse în funcţiune sistemul de legătură care 
conecta butonul albastru din camera creierului, la o 
distanţă de peste treizeci de metri. 

Privind ecranul monitorului din faţa ei, spuse: 

— Carl, am venit. 


— Suntem singuri? 

— Da. E aproape unsprezece noaptea, adăugă ea. 

— Bine. E important să fim singuri, draga mea. Ceea ce 
am de spus e numai pentru urechile tale. 

Aşa cum se aşteptase, Carl îi propuse un pact de 
sinucidere în doi. 

— Ne va duce, împreună, într-un alt plan al existenţei, 
iubito, unde vom putea fi, pentru totdeauna, adevărații 
îndrăgostiţi care am fost destinaţi să fim. Ceea ce face acest 
lucru urgent - continuă el - draga mea, este tristul adevăr 
că puritatea nu durează, nici chiar la o femeie bună. 

Marie era extrem de mirată: O fi asta vreo chestie 
masculină, dorinţa de castitate la femeie? 

Era clar, dintre toţi bărbaţii, Carl era ultimul care ar fi 
avut dreptul să ceară puritate de la soţia lui. Iotuşi, acum 
intrase în panică în privinţa asta... Trebuie să existe ceva în 
creierul masculin, poate un centru nervos, care cere în 
permanenţă ca femeia să-i aparţină numai lui. 

Îşi dădu seama că simţise asta întotdeauna la Carl şi 
fusese extrem de prudentă. Faptul că o acuza oricum, arăta 
cât de puternică, de iraţională era această forţă. 

Era timpul să vorbească cu el. 

— Nu e cazul să te îngrijorezi, zise ea. N-am de gând să 
mă lepăd de frigiditate. 

— Dar am dreptate. Nu-i aşa că mă iubeşti? 

— Nu, dragule, te înşeli. Ai pierdut dragostea mea cu mult 
timp în urmă, îţi aminteşti? 

— Nu-ţi cunoşti propriul adevăr, dulcea mea Marie. Aşa că, 
mă văd obligat să hotărăsc pentru amândoi. 

— Aşa cum ai făcut întotdeauna, zise ea. 

Ceva din vocea lui declanşă o alarmă în mintea ei. Se 
gândi îngrijorată: Chiar că sună de parcă ar avea ceva 
pregătit. 

Ascultă cu teamă, în timp ce Carl continua: 

— Marie, ştii, probabil, că nici o fiinţă umană nu poate 
rămâne mult timp aşa cum sunt eu, fără să ajungă la 


disperare. Aşa că, atunci când Dr. Mackerrie îmi vorbea 
despre posibilitatea de a păstra creierul meu şi al tău după 
moarte. 

— Adu-ţi aminte, când a venit prima oară... în sfârşit, 
atunci mi-am dat seama că dacă aşa ceva avea să se 
întâmple, o să fiu practic neajutorat. Când mi-a arătat cum 
aveau să-mi recreeze vocea, cu ajutorul celor analoage, am 
montat o serie de încărcături explozive care nu puteau fi 
declanşate decât de sunetul vocii mele. Am instalat câte o 
încărcătură din asta în fiecare perete al camerelor din 
laborator. Crede-mă, iubito, ceea ce voi face acum ne va 
duce împreună într-un alt plan, adevăraţi îndrăgostiţi 
pentru totdeauna. Sunt sigur că asta e ceea ce-ţi doreşti de 
fapt, iubito, aşa că... 

Se opri, după care continuă: 

— Nu fugi, dragă. E prea târziu. N-ai să ajungi afară la 
timp. La revedere, iubito, ne vedem pe lumea cealaltă... 

Pe când fugea de-a curmezişul grădinii, Marie auzi vocea 
lui Carl venind de la televizorul montat în spatele peretelui, 
strigând ceva: semnalul, fără îndoială. 

Mecanismul instalat de Carl funcţiona probabil cu 
oarecare întârziere, pentru că ea izbutise să ajungă în 
siguranţă, lângă casă, atunci când explozia zgudui capătul 
clădirii laboratorului, unde se afla camera creierului. 

O pală de vânt trecu pe lângă ea. 

Marie rămase nemişcată, privind focul cum creşte. 

XI. 

La început, mintea îi era goală. 

După o vreme începu să-şi dea seama că se adună lume. 
Undeva, în depărtare, se auzea sunetul unei sirene de 
pompieri. 

Doar o clipă mai târziu. 

— Sau cel puţin aşa i se păru - nouă maşini mari intrară 
urlând pe poartă, una după alta. Oameni în uniformă 
trecură în fugă pe lângă ea. 

De-abia dacă-i văzu. 


Avea o viziune. 

Cu ochii minţii îi vedea pe Mac şi pe Walter în căsuţele lor; 
aveau valizele deschise şi-şi împachetau lucrurile. 

Viziunea era atât de clară, încât se gândi: Gata, coşmarul 
s-a terminat şi cei care l-au făcut să fie un coşmar ştiu şi ei 
că jocul s-a terminat. 

Dintr-o dată avu o strângere de inimă pentru Walter. 

Fusese şi el o victimă, ca şi ea? 

Nu putea fi sigură, dar credea că nu. 

Toţi cei implicaţi îşi dăduseră seama, la un nivel oarecare 
de percepţie, că ea era vulnerabilă. 

Puseseră mâna pe ea. O forţaseră fără milă. 

Îi scrise, în minte, scrisoarea lui Bob Lindley, concediindu-l 
ca avocat personal. În timp ce pe buze îi veneau cuvintele 
brutale pe care avea să le folosească vorbindu-le lui Mac şi 
Walter, se trezi cu MackKerrie lângă ea. 

— Draga mea Marie, spuse el plin de solicitudine, ţi-am 
adus un sedativ. Ce groaznic trebuie să fie pentru tine. 

Marie se smulse violent la auzul vocii lui. Ca un şoc, îi 
reveniseră în minte cuvintele lui Carl: „Aparenţă de 
sinucidere...” 

Parcă şi vedea anunţul mortuar: Supradoză de somnifere! 

Cu voce tare, se răsti la el: 

— N-ai decât să-l înghiţi chiar tu, sedativul! 

Se feri când acesta încercă să o apuce şi o luă la fugă prin 
mulţime. Fugind, auzea vocea lui Mackerrie, ascuţită, 
încordată, disperată: 

— Prindeţi-o pe femeia aceea! Are o criză de isterie! 

Cineva o prinse şi o ţinu. Ridică privirea şi dădu de ochii 
lui Walter. 

— Marie. 

— Spuse el trist - ce-i cu tine? 

În ochii lui era o expresie atât de ciudată, că Marie dădu 
să se ferească. 

— Walter. 

— Îl imploră ea. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, Walter, nu mă omori! 

Mâna lui se strânse mai tare şi cu cealaltă îi acoperi gura. 

— E în ordine, draga mea, e numai un sedativ. Doctore 
Mac - strigă el - veniţi aici! E într-o stare foarte proastă. 

Marie se gândi: Oare nu-şi dă seama? Dacă Mac mă 
omoară atunci vor fi tot doi inşi care ştiu despre uciderea 
mea! 

Adânc, în forul ei interior, Marie începu să râdă. Se 
gândea: Carl, Carl, jos pălăria! Chiar că ai reuşit să înţelegi 
fiinţele umane. 

Brusc, îl muşcă pe Walter de mână cât putu de tare. Şi-i 
dădu brânci din toate puterile. 

Era ca şi cum ar fi împins într-un perete. El continua s-o 
tină bine. 

— Marie - făcu el dojenitor - Marie! 

În starea ei de inconştienţă, auzi vocea rătăcită a 
doctorului MackKerrie întrebând: 

— Dar cum aţi ştiut amândoi? Aşa de repede? Fiecare 
separat? De ce? 

De ce devenise necesar să fie distrusă? Prin ce logică o 
ştiuseră amândoi? Era un tip de înţelegere specific 
masculilor? 

Era groaznic să mori şi să nu ştii de ce. 

Cu aceste gânduri alunecă în întuneric. 

XII. 

Îşi reveni. 

Bucurie. 

Sunt vie, se gândi. O, Doamne, sunt încă în viaţă. 

Marie deschise ochii şi privi faţa blândă a doctorului 
Mackerrie. Privirea îi alunecă pe lângă el, văzu că se afla în 
propriul ei dormitor şi că era ziuă. După doar câteva clipe, 
îl privi pe Mac din nou, acum cu teamă. 

— Marie. 

— Zise Mackerrie. 

— Ţi-a apărut iar expresia aceea îngrozită pe faţă. 
Linişteşte-te! N-ai nimic de care să te temi. Walter şi cu 


mine te-am acoperit complet. 

Ea nu auzi decât prima parte din ceea ce spusese el; din 
cuvintele lui de pe urmă nu pătrunse la ea decât liniştirea; 
atăt. 

Începu să se simtă nu chiar la adăpost, dar mai în 
siguranţă. 

Dintr-o dată întrebă: 

— Ce-aţi acoperit? 

Se aplecă asemeni unui conspirator şi spuse cu voce 
înceată: 

— Walter şi cu mine am ieşit la auzul exploziei şi cred că 
amândoi am realizat imediat ce făcuseşi. Ar fi trebuit să-mi 
dau seama, atunci, după-masă, când m-ai chestionat, că 
toată treaba asta începe să te depăşească. 

Trebuie să fi apărut o expresie înspăimântată pe faţa ei, 
pentru că el spuse repede: 

— Totul e în regulă. Ai să vezi. 

Marie fusese pe punctul de a nega existenţa vreunui lucru 
care să trebuiască acoperit, şi aproape-şi muşcă buzele din 
pricina efortului de a păstra tăcerea. 

Până la urmă, întrebă: 

— Cum m-aţi acoperit? 

Scoseseră mecanismul de telecomandă şi circuitul de 
televiziune înainte ca pompierii să ajungă acolo. 

— Monitorul din camera lui Carl era practic terminat - 
povesti Mac. Aşa că l-am aruncat în camera cu vechituri. 
Când am vorbit cu Carl... 

Marie se electriză. 

— Carl! 

— Gâfâi ea. 

— Ai uitat de acoperişul de metal pe care ne-a pus să-l 
instalăm. 

— Zise Mac împăciuitor. A deviat unda de şoc a exploziei. A 
fost ca şi cum ar fi prevăzut din ce direcţie avea să vină. 
Oricum, a promis să nu spună nimic. 


Marie, stând întinsă acolo, făcu un aforism propriu: „Genul 
de bărbat care-i oferă iubitei lui un pact de sinucidere în 
doi, de obicei ocheşte foarte bine când trage spre ea şi 
foarte prost când trage spre sine”. 

Se înfurie. A, le-a promis, da? Dar nu o spuse tare. 

În ea se amestecau prea multe sentimente şi incertitudini 
ca să mai poată vorbi. 

Acum era clar că Mac şi Walter credeau că o salvaseră 
noaptea trecută, împiedicând descoperirea faptului că ea 
încercase să comită o crimă. 

Ceea ce era uimitor era că cei doi făcuseră echipă ca să o 
salveze. Să fi avut faptul ăsta o semnificaţie specială? 

Privi în sus, la Mac. 

— Ce ai de gând să faci? Întrebă ea cu voce răguşită. 

— De la mine n-ai să mai auzi argumente egoiste. 

— Răspunse el. M-ai convins. 

Te-am convins că ce? 

— Se gândi Marie. Că ce? 

Acum, ştiind despre Carl că e viu, se simţea vulnerabilă, 
dar până la ce punct, încă nu-şi putea da seama. Mac nu 
dădea nici un semn că ar avea de gând să se retragă. 

— Unde-i Walter? 

— Şopti ea. 

— Aşteaptă afară. Am să-l trimit înăuntru. 

Se aplecă şi o sărută pe buze. 

— Nu-ţi face griji. Ai să capeţi prăjitura, şi poţi s-o şi 
mănânci. 

Un minut după aceea uşa se deschise şi intră Walter. Se 
trânti lângă pat şi pe faţa lui apăru un zâmbet uşor. 

— Trebuie să-ţi fac o plecăciune, zise el. Asta chiar că ţi-ar 
fi rezolvat problema, nu? 

Marie îl privi cu ostilitate infinită. 

— Dar, continuă Walter, după ceea ce mi-a spus în noaptea 
în care m-a acuzat, aş fi preferat să rămână în starea asta; 
viu, incapabil să funcţioneze. Aşa că, deşi era periculos 


pentru mine chiar şi în starea asta, n-am mai avut de gând 
să-i mai fac şi altceva. 

În ceea ce o privea pe Marie, resentimentul făcea loc 
neînţelegerii. Nu reuşea să înţeleagă ce vroia el să spună. 
— Când mi-am dat seama, zise, că impotenţa mea nu te 
ţinea la adăpost de alţi bărbaţi, pur şi simplu am aşteptat 

ocazia şi am dat cu maşina peste el. 

Marie simţi cum se strânge sub cearşaf. 

— De ce recunoşti asta în faţa mea? 

— Suflă ea. 

— Acum suntem în aceeaşi barcă. 

— Explică Walter. E destul de greu să-ţi imaginezi că unul 
dintre noi l-ar putea da de gol pe celălalt. 

Deci nici el nu avea de gând să se retragă. 

— I-ai spus lui Mac? 

— Întrebă ea. 

— Nu-ţi face griji în privinţa lui. După ceea ce s-a 
întâmplat aseară, noi doi am ajuns la o înţelegere. 

Scutură din cap, uimit. 

— Ai fost teribilă cum ai forţat un deznodământ rapid în 
chestia asta. Ai încredere în femeie... spuse el tolerant. 

Marie, care fusese forţată de fiecare dată când făcuse o 
mişcare, simţi acut inutilitatea cuvintelor. 

— Gândegşte-te. 

— Continuă Walter. 

— Ieri mă aflam în stadiul în care doar mă jucam cu ideea 
de a face dragoste cu nevasta lui Carl. Îţi aduci aminte? 

Marie îşi aminti lupta disperată pe care o câştigase. 

— Simţeam că-mi va da o mare satisfacţie. 

— Zise Walter. 

— După ce Carl mă acuzase aşa cum o făcuse. Dar după 
aceea m-am gândit, în cursul după-amiezii, şi am hotărât că 
nu vreau asta. Pe urmă... 

Îşi desfăcu braţele, zâmbind larg. 

— După cele întâmplate aseară, Mac a insistat să fiu de 
acord să te împărţim. 


Pauză. Marie se făcu mică de tot: 

— Mac a fost de acord să faceţi asta? 

— Întrebă ea. 

Walter o privi cu ochi strălucitori. 

— Aşa cum văd eu lucrurile. 

— Spuse el încet. 

— Tu simţi ceva pentru bărbatul ăsta. Nu ştiu precis ce şi 
cum, dar ceva este. Îmi închipui că ai putea să intri într-o 
relaţie cu el. 

Marie începea să-şi revină, să-şi recapete rezistenţa. 
Walter probabil că îi văzu ochii, fiindcă ridică mâna repede: 

— Stai! 

— Zise el. Mi-am dat seama imediat că Mac era teribil de 
agitat şi, bineînţeles, că n-ai să fii de acord şi, în afară de 
asta... 

Se opri o clipă, apoi continuă: 

— Mă tem că scumpa mea soţie m-a scârbit definitiv de 
femeile care au legături cu alţi bărbaţi. 

Se opri. Expresia i se înăspri. 

— Nu-l pot lăsa pe Mac să afle asta. Deci, să ne-nţelegem - 
tu şi cu mine. Poţi să fii a lui, dar nu care cumva să laşi să-ţi 
scape, vreodată, că nu ai fost şi a mea. Altfel... 

— Ce-ai să faci? 

— Întrebă cu voce scăzută. 

Privirea lui Walter deveni şi mai dură. 

— Voi spune că am fost amantul tău. Voi spune că am 
plănuit împreună asasinarea lui Carl. Voi jura că tu m-ai 
târât în toată povestea asta. 

Se opri. Făcu un efort să înghită. 

— Ai înţeles? 

— Întrebă printre dinţii strânşi. 

Marie avea aerul că se află la mare distanţă. Pe ochii se 
aşternuse o ceaţă, asemănătoare norilor care se interpun 
între privirea cuiva şi obiectele îndepărtate. Îi era imposibil 
să rostească ceva, dar îşi amintea unul din aforismele pe 
care le citise în cartea lui Carl: „Un bărbat are nevoie de 


multă energie pentru a-şi aduce în pat o femeie frigidă şi 
are nevoie de încă şi mai multă energie pentru a o face să 
rămână acolo. Totuşi, din când în când, o astfel de femeie 
reuşeşte să ajungă într-o fundătură sentimentală, aşa încât 
nu mai are nici o alternativă. Mă tot întreb cum aş putea s-o 
aduc pe Marie într-o asemenea stare, dar nici măcar nu 
încerc să-mi imaginez de câtă energie aş avea nevoie.” 

XIII. 

Trecuse o lună. 

Se trezi în plină mânie. Marie rămase în pat nemişcată, 
conştientă că pielea i se inflamase şi că, pe dinăuntru, avea 
un fel de corp străin şi dur, un amestec de resentimente şi 
emoţii. Îi înţepeniseră muşchii, se afla într-o stare de 
tensiune. Avea sentimentul rezistenţei şi, totuşi, se simţea 
neajutorată. Era cuprinsă de mânia unui prizonier, a unei 
forţe prinse în cursă şi - ei, da, se gândi ea -a unui sclav. 

Un sclav nu trebuie să-şi manifeste furia, nici chiar atunci 
când ceilalţi îşi bat joc de el. 

Marie se îmbrăcă, cu nerăbdare. Pe când se machia, 
încercă pentru prima dată să-şi destindă muşchii înţepeniţi 
din jurul gurii. 

Se gândi, neliniştită: Trebuie să fiu atentă. Dacă mă 
urâţesc, nu voi mai prezenta nici o atracţie, iar Mac mă va 
părăsi. Şi-atunci cine ştie ce se va mai întâmpla? 

Gândul ăsta îi venise absolut întâmplător, astfel încât 
trecură câteva clipe bune până când reuşi să înţeleagă 
toate implicaţiile situaţiei. Apoi... 

— O, Doamne! 

Ironia sorții o obliga să folosească toate trucurile feminine 
binecunoscute, pentru a menţine situaţia exact aşa cum 
era: farduri, saloane de cosmetică, masaj. 

Da, cursa era absolut perfectă. 

După o analiză scurtă şi amară a realităţii, răsfoi cartea de 
telefon, găsi numărul unui salon de cosmetică din Beverly 
Hills şi stabili să se ducă acolo în dimineaţa următoare. 


Pe urmă, îşi reîncepu cercetarea şi analiza progresului 
făcut în anumite domenii. Fiecare parte a echipamentului 
comandat de clienţi prezenta dificultăţi speciale de 
construcţie. 

Walter veni lângă ea. Spusse: 

— Va trebui să-l întrebăm pe Carl în legătură cu asta. 

Pe când Walter explica dificultăţile în termeni tehnici, 
Marie îi urmărea cu atenţie expresia feţei. Era atât de calm, 
atât de obiectiv, părea să accepte atât de uşor întreaga 
situaţie. 

Se gândi, mirată: Oare de ce continuu eu să fiu atât de 
tulburată de situaţia asta? Nimănui altcuiva nu pare să-i 
pese. 

Îl asculta pe Walter cum expune problema, constata ce nu 
remarcase el în tot procesul pe care-l descria - de ce 
câmpul nu putea fi reversibil în condiţii de super- 
conductibilitate - şi aproba liniştită din cap, spunând: 

— O să-l întreb pe Carl. 

În zilele acelea, ea nu propunea niciodată soluţii. Asta era 
o treabă de bărbat. 

Bâzâitul surd, al activităţii din laborator, se întrerupse 
brusc în momentul în care Marie închise, în urma ei, uşa 
izolată fonic de la camera creierului. 

Mac era acolo. 

Se întoarse spre ea şi-i spuse vesel: 

— Pe-aici totul e grozav. Are cel mai sănătos creier din 
lume. Oricum, ne va supravieţui tuturor. Vrei să vorbeşti 
singură cu el? 

— Da. 

Mac se îndreptă spre uşă, dar se opri în prag: 

— Ne vedem diseară? 

— Întrebă el. 

— Desigur. 

Vocea ei era destul de tăioasă. Ce altceva putea face? 
Pentru ea nu mai exista scăpare. 


Se întoarse şi-l privi plecând, dintr-o dată curioasă. El ieşi 
din cameră, privind înapoi, fiecare mişcare şi fiecare muşchi 
al trupului său, puternic, de chirurg, părând că exprimă un 
sentiment de acceptare. 

Hotărâse să se întâlnească cu ea lunea, miercurea şi 
vinerea, în celelalte seri, dispărea devreme şi nu reapărea 
la amiaza zilei următoare. 

Fireşte, Mac era convins că Marie îşi petrece nopţile de 
marţi, joi, sâmbătă şi duminică cu Walter, dar era interesant 
că nici măcar o singură dată nu rămăsese prin preajmă, 
pentru a constata că lucrurile nu se petreceau deloc aşa. 

Absența lui părea o dovadă permanentă că prezenţa lui 
Walter continua să fie, pentru Mac, ca un cuţit dureros, 
înfipt într-un punct vital. 

Marie se gândi: Nu am decât o singură satisfacţie în toată 
afacerea asta: faptul că, într-un fel, el fierbe la foc domol. 

În timp ce apăsa pe buton, simţi din nou, bine 
înrădăcinată, furia aceea intensă, pe care nici un 
raţionament nu o putea schimba. 

Exact la fel ca ieri. 

Ca alaltăieri şi ca săptămână trecută. 

Se gândi: Sunt la fel de pierdută ca şi Carl. 

La fel erau Walter şi Mac. 

Toţi se mişcau împreună prin spaţiu, undeva, dincolo de 
orbita planetei Marte, cel puţin. 

Se îndreptau spre marea noapte a universului. 


PIERDUT: CINCIZECI DE SORI. 

Î. 

Difuzoarele din stradă se treziră la viaţă. O voce 
bărbătească răsunătoare spunea: 

— Atenţiune, cetăţeni ai planetelor Fifty Suns1. Aici este 
Star Cluster, nava de război a Pământului. In câteva 


momente, preaonorabila Gloria Cecily, lady Laurr, amiral al 
navei, va face un anunţ. 

Maltby, care tocmai se îndrepta către un aeroglisor, se opri 
când răsună vocea de la radio. Observă că nu era singurul. 

Lant era o planetă nouă pentru el. Capitala ei avea un 
delicios aspect rural în comparaţie cu Cassidor, unde se afla 
baza principală a flotei spaţiale de pe Fifty Suns. Maltby 
sosise cu nava sa cu o zi în urmă, la ordinul general, adresat 
tuturor navelor de război de a se refugia imediat pe cea mai 
apropiată planetă locuită. 

Era un ordin de alarmă, din care răzbătea panica. Din 
ceea ce auzise la popota ofiţerilor era clar că avea legătură 
cu nava pământeană al cărei mesaj era transmis acum prin 
sistemul de alarmă generală. 

La radio, glasul bărbătesc sună emoţionat: 

— Vă vorbeşte lady Laurr. 

Se făcu auzită vocea hotărâtă, vibrantă, a unei tinere 
femei: 

— Locuitori de pe Fifty Suns, ştim că sunteţi acolo. De 
câţiva ani nava mea, Star Cluster, cartografiază în Marele 
Nor Magelan. Din întâmplare, am dat peste una din staţiile 
voastre meteorologice şi l-am făcut prizonier pe cel ce o 
deservea, înainte de a reuşi să se sinucidă, am aflat de la el 
că undeva în acest nor cu aproape o sută de milioane de 
stele, există cincizeci de sisteme solare locuite, cu un total 
de şaptezeci de planete populate cu fiinţe omeneşti. 

Intenţia noastră este să vă localizăm, deşi la prima vedere 
ar părea imposibil. Într-adevăr, pare dificil să descoperi 
cincizeci de stele împrăştiate printre alte o sută de 
milioane, folosind doar mijloace tehnice: am găsit însă o 
soluţie, doar în parte tehnică. Ascultaţi-mă cu atenţie, 
locuitori de pe Fifty Suns. Ştim cine sunteţi. Ştim că sunteţi 
roboţi dellieni şi non-dellieni... Aşa-zis roboţi: nu chiar 
roboţi, ci humanoizi în carne şi oase. Studiind cărţile 
noastre de istorie, am aflat despre nebunia de acum 
cincisprezece mii de ani care v-a înspăimântat, v-a făcut să 


părăsiţi galaxia principală şi să vă căutaţi refugiul cât mai 
departe de civilizaţia omenească. 

Cincisprezece mii de ani înseamnă mult. Oamenii s-au 
schimbat. Incidente neplăcute precum cele trăite de 
strămoşii voştri nu mai sunt posibile. Vă spun asta pentru a 
vă alunga teama. Trebuie să vă întoarceţi în colectivitate. 
Trebuie să vă alăturaţi uniunii galactice, să acceptaţi un 
minimum de reguli şi să construiți porturi comerciale 
interstelare. 

Având în vedere motivele speciale pentru care vă 
ascundeţi, vă acord o săptămână de gândire pentru a ne 
dezvălui poziţia planetelor voastre. În acest răstimp nu vom 
întreprinde nimic. După ce se va scurge acest răgaz, pentru 
fiecare zi siderală ce trece fără a ne contacta, vă vom 
penaliza. 

De un singur lucru puteţi fi siguri. Vă vom găsi. Şi încă 
foarte repede! 

Difuzorul tăcu lăsând parcă timp să fie pătruns înţelesul 
cuvintelor abia rostite. Lângă Maltby, un bărbat spuse: 

— O singură navă! De ce să ne temem? S-o distrugem 
înainte de a se întoarce în galaxie şi de a raporta prezenţa 
noastră! 

O femeie comentă neliniştită: 

— Oare spune adevărul sau ne păcăleşte? Chiar crede că 
ne poate găsi? 

Un al doilea bărbat îi răspunse cu o voce aspră: 

— Imposibil. E vechea poveste a acului în carul cu fân, 
dacă nu chiar mai rău. 

Maltby nu mai spuse nimic, dar era înclinat să-i dea 
dreptate. I se părea că amiralul Laurr de pe nava 
pământească bâjbâia în cea mai neagră beznă ce a 
înconjurat vreodată vreo civilizaţie. 

Radioul transmise din nou vocea preaonorabilei Gloria 
Cecily: 

— În eventualitatea că nu măsuraţi timpul în stilul nostru, 
o zi siderală are douăzeci de ore a câte o sută de minute. 


Într-un minut sunt o sută de secunde, iar o secundă este 
timpul în care lumina parcurge exact o sută de mii de mile. 
Ziua noastră este ceva mai lungă decât în stilul vechi, în 
care un minut avea şaizeci de secunde, iar viteza luminii 
era exprimată caraghios, cu o sută optzeci şi şase de mii 
trei sute de mile pe secundă. Calculaţi-vă bine timpul, în 
consecinţă. Peste o săptămână voi face din nou un apel. 

Urmă o pauză, apoi vocea unui bărbat. Nu era cel care o 
prezentase pe lady Laurr. 

— Cetăţeni de pe Fifty Suns, acesta a fost un mesaj 
înregistrat. A fost recepționat în urmă cu o oră şi 
retransmis conform deciziei consiliului de conducere de pe 
Fifty Suns, în concordanţă cu dorinţa noastră de a menţine 
populaţia la curent cu evoluţia situaţiei. Este cel mai mare 
pericol care ne-a ameninţat vreodată. Continuaţi-vă 
activităţile zilnice în mod normal şi fiţi siguri că vom face tot 
ce ne stă în putinţă. Pe măsură ce vom mai avea informaţii, 
vă vom anunţa. Atât deocamdată. 

Maltby urcă în aeroglisorul ce se oprise în dreptul său. Se 
aşeză pe un scaun. O femeie luă loc lângă el. Imediat, avu o 
foarte uşoară senzaţie de şoc cerebral. Ochii i se măriră 
puţin, de uimire, dar nu făcu nici un alt gest care să trădeze 
că ar fi simţit tatonarea făcută de gândul spioanei. 

Femeia spuse după o vreme: 

— Ai ascultat anunţul? 

— Şeful părea foarte hotărât. 

— Ai remarcat că locuitorii de pe Fifty Suns au fost 
împărţiţi în roboţi dellieni şi non-dellieni? Nu-l miră faptul 
că sesizase şi ea acelaşi lucru. Oamenii de pe Pământ nu 
ştiau de existenţa unui al treilea grup în acest sistem, 
dellhibrizii. Multe mii de ani după migraţie, căsătoriile 
dintre un dellian şi un non-dellian nu produseseră urmaşi. 
Într-un târziu, prin ceea ce se numea un sistem de 
presurizare la rece, copiii au devenit un vis realizabil. 
Rezultatul a fost aşa-numitul dellhibrid, un om cu două 
creiere, având forţa fizică a dellianului şi capacitatea 


creativă a non-dellianului. Cele două creiere, perfect 
coordonate, puteau domina pe oricine poseda un singur 
creier. 

Maltby era un dellhibrid. La fel şi femeia de lângă el: o 
recunoscuse după felul cum îi stimulase creierul pentru o 
clipă. Diferenţa dintre ei era că el avea permisiunea legală 
de a se afla pe Lant sau pe orice altă planetă din Fifty Suns, 
ea nu. Dacă ar fi fost prinsă, putea fi trimisă la închisoare 
sau chiar condamnată la moarte. 

— Te-am căutat, îi spuse ea, încercăm de mai bine de o oră 
să te contactăm, de când statul nostru major a recepționat 
mesajul. Ce crezi că trebuie să facem? 

Maltby ezită. Îi era greu să-şi accepte rolul de lider 
ereditar al dellhibrizilor, el care mai era şi căpitan în flotila 
spaţială din Fifty Suns... În urmă cu douăzeci de ani, 
dellhibrizii încercaseră să preia conducerea absolută în 
Fifty Suns. Tentativa eşuase dezastruos şi, ca urmare, 
fuseseră declaraţi în afara legii. Maltby, pe vremea aceea un 
copil, fusese capturat de o patrulă delliană. Fusese crescut 
la unitate. Era un experiment. În general, se recunoştea că 
problema dellhibrizilor trebuia rezolvată. Se depusese un 
efort susţinut pentru a-l învăţa ce înseamnă loialitatea faţă 
de Fifty Suns ca entitate unică; şi într-o considerabilă 
măsură reuşiseră. Singurul lucru pe care nu-l cunoşteau 
profesorii era că-l aveau în puterea lor pe însuşi 
conducătorul de drept al dellhibrizilor. 

În mintea lui Maltby se născuse un conflict pe care nu-l 
rezolvase încă. Spuse încet: 

— În clipa de faţă, senzaţia mea este că ar trebui să ne 
alăturăm necondiţionat celorlalţi. Să tratăm deschis cu Fifty 
Sunsienii şi non-dellienii. În definitiv, locuim şi noi pe Fifty 
Suns. 

— S-a şi discutat posibilitatea, spuse femeia, de a căpăta 
nişte avantaje prin dezvăluirea coordonatelor uneia dintre 
planete. 


În pofida antrenamentului său ambivalent, Maltby fu şocat 
pe moment. Înţelegea totuşi ce voia să spună femeia. Gândi 
cu amărăciune: 

Se pare că, temperamental, nu sunt potrivit pentru 
intrigi... Se calmă, deveni mai îngândurat şi, în acelaşi timp, 
mai pregătit să discute situaţia în mod preventiv. 

— Dacă Pământul localizează această civilizaţie şi-i 
recunoaşte guvernul actual, înseamnă că nu vom putea 
schimba nimic. Orice plan am avea pentru a înclina balanţa 
în favoarea noastră... 

Femeia, o blondă subţirică, zâmbi aspru, o lumină 
sălbatică îi străluci în ochii albaştri: 

— Dacă i-am preda, spuse ea, am putea pune condiţia ca 
pe viitor să căpătăm statut de egalitate. În fond, asta-i tot ce 
dorim. 

— Oare? 

Maltby ştia mai bine, şi nu era încântat. 

— Din câte-mi amintesc, războiul pe care l-am dus avea 
alte țeluri. 

— Ei bine... Cine are cele mai multe drepturi la poziţii 
înalte? Spuse sfidător femeia. Psihologic, le suntem 
superiori atât dellienilor cât şi non-dellienilor. Din câte ştiu, 
suntem singura superrasă din galaxie. 

Înflăcărată, conchise: 

— Şi mai există încă o mare şansă: aceşti pământeni nu au 
auzit de dellhibrizi. Dacă ne-am folosi de avantajul 
surprizei... Dacă am putea duce cât mai mulţi oameni de-ai 
noştri la bordul acelei nave... Am putea captura noi arme, 
decisive. Înţelegi? 

Maltby înţelegea multe, inclusiv că în acest plan erau 
amestecate o mulţime de lucruri râvnite. 

— Draga mea, spuse el, suntem un grup mic. Revolta 
noastră împotriva guvernului a dat greş cu toată surpriza 
iniţială. În timp, s-ar putea să ajungem să realizăm toate 
aceste lucruri. Ideile noastre sunt mult mai surprinzătoare 
decât numărul nostru. 


— Hunston consideră că trebuie să acţionezi în momentele 
de criză. 

— Hunston! Exclamă Maltby fără să vrea. 

Alături de strălucitorul şi revendicativul Hunston, Maltby 
se simţea neinteresant. Avea nepopulara sarcină de a ţine 
în frâu patimile sălbatice ale tinerilor nedisciplinaţi. 
Susţinut de cei apropiaţi, în mare parte bătrâni, foşti 
prieteni ai răposatului său părinte, pleda pentru prudenţă. 
Se dovedise o sarcină ingrată. Hunston era comandant 
adjunct al organizaţiei. Programul său de acţiune imediată 
făcea apel la cei mai tineri, care ştiau doar din auzite de 
dezastrul generaţiei anterioare. Atitudinea lor era: 
„Conducătorii au făcut greşeli atunci. Noi nu vom mai 
greşi.” 

Maltby nu avea nici o chemare de a domina asupra 
poporului din Fifty Suns. Ani în şir îşi pusese întrebarea: 
„Cum să canalizez ambițiile dellhibrizilor pe căi mai puţin 
belicoase?” Nu găsise însă răspuns până în acel moment. 
Rar, dar ferm, rosti: 

— Când o colectivitate este ameninţată, trebuie strânse 
rândurile. Fie că ne place sau nu, ne aflăm în Fifty Suns. S- 
ar putea să fie tentant să trădăm această civilizaţie a 
Pământului, dar nu putem hotări noi, acum, la o oră de la 
apariţia unui prilej favorabil. Anunţă Oraşele ascunse că cer 
trei zile de dezbateri şi discuţii critice. În a patra vom 
organiza un plebiscit, care va da răspunsul: trădăm sau nu 
trădăm. Asta-i tot. 

Cu coada ochiului văzu că femeia nu era mulţumită. Faţa i 
se posomorâse subit, în atitudinea sa se putea desluşi o 
furie înăbuşită. 

— Dragul meu, spuse ea drăgăstos, eşti sigur că nu te vei 
împotrivi deciziei majorităţii? 

Din schimbarea expresiei, Maltby trase concluzia că se 
declanşase în ea vechiul conflict democratic. Acesta era 
marele lui atu asupra poporului: consiliul dellhibrizilor, al 
cărui şef era, apela direct la comunitate pentru toate 


hotărârile importante. Timpul demonstrase că 
referendumurile scot la iveală instinctele de conservare ale 
unui popor. Indivizi care propovăduiseră furioşi, luni în şir, 
soluţia decisivă, dură, deveneau precauţi când erau 
confruntaţi cu balotajul plebiscitului. Multe furtuni politice 
periculoase se stinseseră în cutia de vot. 

— În patru zile, rosti încet femeia, o altă grupare ar putea 
lua decizia să trădeze, iar noi vom fi pierdut avantajul. 
Hunston consideră că guvernul trebuie să acţioneze fără 
întârziere într-un moment de criză. Mai târziu, acesta îi va 
putea întreba pe oameni dacă acţiunea i-a fost corectă. 

Pentru asta, cel puţin, Maltby avea răspunsul pregătit: 

— Soarta unei întregi civilizaţii este în joc. Poate oare un 
singur om, sau o grupare mică, să rişte viaţa câtorva sute 
de mii de oameni mai întâi, şi apoi a tuturor celor 
şaisprezece miliarde de locuitori din Fifty Suns? Nu cred. 
Acum trebuie să cobor. Noroc. 

Se ridică şi sări din aeroglisor. Nu se uită înapoi. Se 
îndreptă spre bariera de oţel, în spatele căreia se afla una 
din cele câteva baze, de dimensiuni reduse, pe care Flota 
Spațială le avea pe planeta Lant. 

Paznicul îi examină scrisorile de acreditare încruntat şi 
apoi i se adresă pe un ton oficial: 

— Căpitane, am ordin să vă escortez în clădirea 
Capitoliului, unde autorităţile locale se află în conferinţă cu 
comandanții militari. Veniţi de bună voie? 

— Desigur, spuse Maltby, aparent fără nici o ezitare. 

Un minut mai târziu se afla într-un vehicul militar ce zbura 
înapoi către oraş. 

Situaţia nu devenise încă fără scăpare, gândi el. Oricând 
ar fi putut să-şi concentreze cele două creiere, astfel încât 
să-i anihileze întâi pe paznic şi apoi pe pilot. 

Se hotări să nu acţioneze încă. O conferinţă a guvernului 
local nu însemna neapărat un pericol iminent pentru 
căpitanul Peter Maltby. De fapt, se aştepta chiar să mai afle 
ceva. 


Naveta ateriză într-o curte, între două clădiri acoperite cu 
iederă. Maltby, condus întâi printr-o uşă într-un coridor 
vast, puternic luminat, fu introdus într-o sală unde se aflau 
aproximativ douăzeci de oameni în jurul unei mese de 
conferinţe. Evident, sosirea sa fusese anunţată, căci nimeni 
nu vorbea când păşi înăuntru. Aruncă o privire scurtă 
şirului de feţe ce se întorseseră spre el. Cunoştea personal 
două dintre personajele prezente. Dădură din cap 
salutându-l. Confirmă că-i recunoscuse şi el, înclinând capul 
în direcţia fiecăruia. 

Pe ceilalţi, inclusiv patru bărbaţi în uniformă, nu-i întâlnise 
direct. Recunoscu figurile câtorva conducători 
guvernamentali şi ale câtorva ofiţeri. Era uşor de deosebit 
dellienii de non-dellieni. Cei dintâi, erau rafinaţi, frumoşi, 
puternici. Ceilalţi se deosebeau mult de ei. În picioare în 
capul mesei, cu faţa câtre uşă, stătea un bondoc non- 
dellian. Maltby îl recunoscu, din fotografiile din presă, pe 
Andrew Craig, un ministru de pe această planetă. 

— Domnilor, începu Craig, să nu-l luăm pe căpitanul 
Maltby pe ocolite. 

Apoi, adresându-se direct lui Maltby: 

— Căpitane, tocmai discutam despre ameninţarea aşa- 
numitei nave de război pământene. Comandanta ei a făcut 
cu puţin timp în urmă un anunţ pe care probabil l-ai auzit. 

Maltby înclină capul: 

— L-am auzit. 

— Bun. lată care este situaţia. S-a stabilit că nu vom 
deconspira nimic acestui intrus, cu toate ofertele făcute. Au 
fost câţiva care au comentat că, dacă Pământul a ajuns la 
Marele Nor Magelan, descoperirea noastră este inevitabilă 
mai devreme sau mai târziu. Până atunci mai pot trece 
câteva sute de mii de ani. În următorul deceniu vom trimite 
expediţii în galaxia principală, să vedem exact cum stau 
lucrurile, apoi vom putea lua hotărârea definitivă în privinţa 
stabilirii contactului. Înţelegeţi deci că urmărirea va fi de 
lungă durată. 


Se opri, uitându-se întrebător către Maltby. Era o doză de 
nelinişte în privirea lui. Maltby spuse pe un ton neutru: 

— Neîndoielnic, este de lungă durată. 

Un oftat de uşurare traversă adunarea. 

— Totuşi, continuă Maltby, puteţi fi siguri că localizarea 
noastră nu va fi dezvăluită navei pământene de vreun grup, 
sau de o planetă? Multe popoare, multe planete au interese 
personale. 

— Suntem foarte conştienţi de acest lucru, spuse 
bondocul. De aceea te-am şi invitat la această întrunire. 

Maltby nu era convins că fusese chiar o invitaţie, dar nu 
comentă. 

Vorbitorul continuă: 

— Am primit mesaje de la toate guvernele de pe Fifty 
Suns. 'Toţi sunt de acord că trebuie să rămânem ascunşi. 
Dar tot la fel de convinşi sunt că dacă nu realizăm o 
înţelegere cu dellhibrizii, pentru a nu se folosi de acest 
prilej, alianţa noastră este zadarnică. 

Maltby ghicise în câteva minute unde voia bondocul să 
ajungă. Înţelesese criza în care se aflau relaţiile 
dellhibrizilor cu restul populaţiei de pe Fifty Suns. 
Înţelesese că şi el trecea printr-un moment de criză. 

— Domnilor, spuse, am impresia că mi se cere să intru în 
legătură cu ceilalţi dellhibrizi. Ca ofiţer în armata civilizaţiei 
Fifty Suns, orice contact mă va pune într-o situaţie foarte 
dificilă. 

Viceamiralul Dreehan, comandant al navei de război 
Atmion, unde Maltby era asistent navigator şi meteorolog 
şef, i se adresă: 

— Căpitane, poţi accepta de bunăvoie orice propunere ţi 
se va face aici. Nu te teme, înţelegem perfect situaţia 
anormală în care te afli. 

— Aş prefera să se consemneze cele ce se vor discuta în 
continuare, ripostă Maltby. 

Craig făcu semn stenografilor: 

— Notaţi, vă rog! 


— Vă ascult, spuse Maltby. 

— După cum ai bănuit, continuă Craig, am dori să 
transmiţi propunerile noastre... 

Se opri o clipă încruntându-se, vizibil încurcat că trebuia 
să folosească un termen care conferea o aură de 
legitimitate grupului de proscrişi... 

— Consiliului de conducere al dellhibrizilor. Suntem 
încredinţaţi că-ţi va sta în putinţă să realizezi acest contact. 

— În urmă cu câţiva ani, răspunse Maltby, l-am informat pe 
superiorul meu că am fost abordat de către emisarii 
dellhibrizilor şi că pe fiecare planetă de pe Fifty Suns există 
în permanenţă posibilităţi de stabilire a legăturii. S-a 
convenit atunci să nu arătăm că am avea cunoştinţă despre 
existenţa acestor agenţii, pentru că activitatea lor ar intra 
într-o şi mai strictă conspirativitate; deci nu mi-ar mai 
indica unde se află. 

De fapt, hotărârea ca Maltby să informeze autorităţile 
despre existenţa acestor agenţii fusese luată printr-un 
plebiscit al dellhibrizilor. Simţise că un astfel de contact era 
suspectat şi prin urmare ar fi putut fi chiar acceptat. 
Consiliul dellhibrizilor considerase că Fifty Suns nu va lovi 
în aceste agenţii decât în situaţii extreme. Presupunerea se 
dovedise întemeiată. Dar acum se aflau într-o situaţie 
extremă. 

— Sincer vorbind, spuse bondocul, suntem convinşi că 
dellhibrizii văd în situaţia nou-creată o ocazie perfectă să-şi 
întărească poziţiile de pe care poartă tratativele. 

Se gândea la şantaj politic, dar faptul că nu se exprimase 
întocmai spunea multe. 

— Sunt împuternicit, continuă Craig, să le ofer drepturi 
cetăţeneşti limitate, accesul pe câteva planete, eventual 
dreptul de a locui în oraşe. Urmează ca întreaga problemă 
să fie rediscutată la fiecare zece ani, cu perspective ca de 
fiecare dată, în funcţie de comportamentul anterior, să li se 
acorde alte privilegii. 


Făcu o pauză. Maltby constată că-l priveau toţi cu un soi 
de nerăbdare tensionată. Un politician dellian rupse 
tăcerea: 

— Ce părere ai? 

Maltby oftă. Înainte de sosirea navei pământene, 
propunerea ar fi fost minunată. Se repeta vechea poveste a 
concesiilor făcute sub presiune, în momentul în care cei 
care le fac nu mai pot controla situaţia. Le spuse toate 
acestea, fără agresivitate, sincer şi la obiect. În timp ce le 
vorbea îşi controla cuvintele şi i se părea că sună logic şi 
cinstit. Cunoscând ambițiile unor grupuri de dellhibrizi, 
considera că orice concesii suplimentare ar fi tot atât de 
periculoase pentru ei, cât şi pentru vecinii lor împăciuitori. 
Având în vedere trecutul, trebuiau menținute câteva 
restricţii şi se impunea o perioadă de verificare. Astfel, 
tendinţa lui era să accepte propunerea, recunoscând în 
acelaşi timp că în condiţiile date i-ar fi greu s-o transmită. 
După ce-şi expuse calm punctul de vedere, încheie: 

— Vom trăi şi vom vedea. 

Se lăsă un scurt moment de linişte, apoi un non-dellian cu 
figură aspră spuse sever. 

— Am sentimentul că pierdem vremea ca nişte fricoşi. Deşi 
pe Fifty Suns pacea domneşte de multă vreme, avem mai 
mult de o sută de nave de luptă în stare de funcţionare, fără 
a ţine cont de mulţimea de aparate de zbor mai mici. Acolo 
în spaţiu nu-i decât o navă pământeană. Eu vă propun să 
trimitem flotila să o distrugă. Astfel, vom elimina orice fiinţă 
omenească ce ştie de existenta noastră. Zece mii de ani se 
vor scurge până ne vor descoperi din nou, accidental. 

Viceamiralul Dreehan luă cuvântul: 

— Am mai discutat acest aspect. Motivul pentru care nu e 
indicat să procedăm astfel este foarte simplu: e posibil ca 
pământenii să dispună de arme noi cu care ne pot înfrânge. 
Nu ne vom permite riscul. 

— Nu mă interesează ce arme poate avea o navă solitară, 
zise celălalt, categoric. Dacă armata îşi face datoria, toate 


problemele noastre vor fi rezolvate printr-o mică acţiune 
decisivă. 

Craig răspunse tăios: 

— Aceasta va fi soluţia de ultimă instanţă. Se întoarse 
către Maltby: 

— Poţi spune dellhibrizilor că, dacă refuză oferta noastră, 
avem o imensă flotă de război pentru a o folosi împotriva 
intrusului. Cu alte cuvinte, dacă vor alege calea trădării, s- 
ar putea să nu câştige nimic. Te poţi retrage, căpitane. 

II. 

La bordul navei pământene de război Star Cluster, 
amiralul stătea la biroul său aflat pe puntea principală, cu 
privirea pierdută în întunericul spaţiului, şi evalua situaţia. 
În faţă, se afla un ecran multiplan. În spatele lui bezna era 
ruptă ici colo de strălucirea stelelor. Magnitudinea 
ecranului era zero, astfel încât erau vizibile doar câteva 
stele, cu pete rare de lumină ce indicau intensitatea 
spectrală a fiecăreia. Cel mai mare, dar şi cel mai voalat nor 
de ceaţă argintie, se afla în stânga navei: galaxia principală, 
în care Pământul era o planetă anonimă, aparţinând unui 
sistem solar anonim, un grăunte de nisip în deşertul cosmic. 

Femeia îi dădea rareori atenţie. Pe parcursul atâtor ani, 
modificarea fantasticului decor devenise parte din viaţa ei. 
Vedea şi ignora în acelaşi timp. Pe ecranul din faţa sa apăru 
un bărbat căruia i se adresă fără preambul: 

— Am fost informată, căpitane, că oamenii au început să 
murmure din cauza deciziei noastre de a rămâne pe Marele 
Nor Magelan, în căutarea civilizaţiei Fifty Suns. 

Căpitanul ezită un moment, apoi răspunse cu precauţie: 

— Excelenţă, am auzit că hotărârea voastră de a face 
această cercetare nu întruneşte aprobarea unanimă. 

Modificarea frazei, din „decizia noastră” în „hotărârea 
voastră”, nu-i scăpă femeii. 

Căpitanul continuă: 

— Bineînţeles, nu pot vorbi în numele întregului echipaj, 
sunt treizeci de mii de oameni la bord. 


— Bineînţeles, spuse ea. 

Tonul ei trăda o ironie ascunsă. Ofiţerul păru că nu 
sesizează: 

— Mi se pare, excelenţă, că balotajul ar fi o soluţie în 
această problemă. 

— Prostii. Toţi ar vota să plece acasă. După zece ani în 
spaţiu, au devenit nişte cârpe. Au minte puţină şi nici un 
scop, căpitane... 

Vocea îi era în continuare molcomă, dar în privire îi 
străluceau pumnale: 

— Simt în tonul şi comportamentul tău un fel de aprobare 
emotivă faţă de... acest copilăresc instinct de grup. Ţine 
minte, cea mai veche lege a spaţiului spune că trebuie să ai 
chemarea de a merge mereu înainte. Ofițerii sunt 
selecționați cu o grijă deosebită tocmai pentru a nu cădea 
în dorinţa asta oarbă de-a se întoarce acasă. S-a constatat 
că cei ce se năpustesc înnebuniţi către planeta lor, către 
căminul lor, încearcă o satisfacţie de moment şi apoi, fără 
preget, se alătură altei misiuni de lungă durată. Suntem 
mult prea departe de galaxia noastră pentru a ne lăsa 
pradă unei infantile lipse de disciplină. 

Ofiţerul răspunse liniştit: 

— Sunt obişnuit cu astfel de argumente. 

— Mă bucur să aud asta, spuse acru amiralul Laurr, şi 
întrerupse legătura. 

Chemă cabina de navigaţie; răspunse un ofiţer tânăr, 
căruia îi ordonă: 

— Vreau un plan de zbor cu un set de orbite, cu ajutorul 
cărora să traversăm Marele Nor Magelan în cel mai scurt 
timp. Vreau să trecem la o distanţă de cel puţin cinci sute 
de ani lumină de fiecare stea din sistem. 

Figura tânărului păli puţin: 

— Excelenţă, murmură el, este cel mai uluitor ordin pe 
care l-am primit vreodată. Acest nor stelar are şase mii de 
ani lumină în diametru. Cu ce viteză intenţionaţi să ne 
deplasăm, necunoscând localizările furtunilor de aici? 


Reacţia ofițerului o descumpăni. Pe moment simţi îndoiala. 
Realiză imensitatea spaţiului pe care intenţiona să-l 
străbată. 

Îndoiala trecu. Se îndârji. 

— Cred, spuse ea, că densitatea zonelor de turbulenţă ne- 
ar permite înaintarea cu un an-lumină într-o jumătate de 
oră. 

Cu asprime, termină ordinul: 

— Spune-i şefului tău să mă caute când vor fi pregătite 
traiectoriile. 

— Prea bine, excelenţă, spuse tânărul. Vocea-i devenise 
inflexibilă. 

Lady Gloria întrerupse legătura, se lăsă pe spate şi 
manevră un comutator care transformă ecranul din faţa sa 
într-o suprafaţă reflectorizantă. Îşi fixă privirea asupra 
propriei imagini. Vedea o figură subţire, aspră, frumoasă, ce 
aparţinea unei femei de treizeci de ani. Imaginea îi zâmbea 
uşor ironică, indicând satisfacția primilor paşi făcuţi. Vestea 
se va răspândi; oamenii vor înţelege în sfârşit la ce se 
gândea. La început vor fi disperaţi, apoi se vor resemna. Nu 
simţea nici un regret. Procedase astfel, convinsă fiind că 
Fifty Suns nu va consimţi să deconspire nici măcar o 
singură planetă. 

Prânzi singură pe punte, copleşită de emoție. Bătălia 
pentru controlul navei era iminentă; ştia că trebuie să fie 
pregătită pentru orice eventualitate. Între timp fu chemată 
de trei ori dar nu răspunse până nu-şi termină masa. Îşi 
activase semnalul automat la „ocupat”, ceea ce însemna 
„sunt aici, dar nu vreau să fiu deranjată decât pentru 
probleme foarte urgente”. Fiecare apel încetase după 
câteva secunde. 

După-masă, se întinse o clipă; simţea nevoia să doarmă şi 
să se concentreze. Se ridică brusc şi se îndreptă către 
transmiţătorul de materie. Îl reglă... şi păşi în laboratorul 
psihologic, aflat la jumătate de milă depărtare de cartierul 
ei general. 


Locotenentul Neslor ieşi dintr-o încăpere alăturată şi o 
întâmpină cu căldură. Lady Gloria îi prezentă în linii mari 
situaţia. 

Responsabila compartimentului psihologic dădu uşor din 
cap. 

— Bănuiam că vei veni să mă vezi, spuse ea. Dacă ai 
răbdare, îmi plasez pacientul asistent şi apoi putem sta de 
vorbă. 

Când reveni în cameră, amiralul o întrebă curioasă: 

— Câţi pacienţi ai aici? 

Femeia mai vârstnică o studie gânditoare. 

— Oamenii mei efectuează aproape opt sute de ore de 
terapie săptămânal. 

— Pentru posibilităţile voastre, e enorm. 

Şefa laboratorului fu de acord. 

— Era vorba, de câţiva ani, să ne extindem. 

Lady Gloria ridică din umeri. Era gata să abandoneze 
subiectul când o izbi un alt gând. 

— Care-i problema? Dorul de casă? 

— Da, i se poate spune şi aşa. Noi avem câteva denumiri 
tehnice. 

Se întrerupse, după care continuă: 

— Ei hai, nu fi aşa aspră. E greu pentru oamenii ăştia a 
căror muncă este doar rutină. Oricât de mare ar fi nava, cu 
fiecare an ce trece posibilităţile de a mulţumi individul scad. 

Preaonorabila Gloria Cecily deschise gura ca să spună că 
şi munca ei era tot rutină. Îşi dădu însă seama că remarca, 
deşi binevoitoare, ar fi sunat fals. Dădu totuşi din cap 
nerăbdătoare: 

— Nu înţeleg. Avem la bord tot ce ne trebuie. Femei şi 
bărbaţi în număr egal, activităţi multiple, mâncare din 
belşug şi mai multe distracţii decât şi-ar dori cineva într-o 
viaţă de om. Te poţi plimba pe sub copaci în floare, pe malul 
râurilor ce curg cu adevărat. Te poţi căsători şi poţi divorța, 
deşi bineînţeles nu poţi avea copii. Avem băieţi veseli la 
bord, fete de distracţie. Fiecare are propria cameră. 


Fiecare ştie că acasă-i creşte contul şi se poate retrage la 
sfârşitul fiecărei călătorii. 

Se încruntă. 

— lar acum, descoperirea acestei civilizaţii de pe Fifty 
Suns ar trebui să-i stimuleze. 

Cealaltă zâmbi: 

— Gloria, draga mea, nu gândeşti corect. O fi interesant 
pentru tine sau pentru mine, datorită poziţiilor speciale pe 
care le deţinem. Eu cel puţin încerc să prevăd cum gândesc 
şi acţionează aceşti oameni. Am studiat istoria acestor aşa- 
zişi roboţi dellieni şi non-dellieni. E o întreagă lume nouă de 
descoperit aici, de cercetat, pentru mine, dar nu şi pentru 
tipul care-mi găteşte mâncarea. 

Fizionomia amiralului exprimă din nou hotărâre. 

— Se pare că nu va avea încotro. Va trebui să îndure. Şi 
acum să trecem la treabă. Avem două probleme: 
menţinerea controlului navei şi descoperirea civilizaţiei 
Fifty Suns. Cred că aceasta este ordinea priorităţilor. 

Discuţia se prelungi mult timp în programul principal de 
somn (discutară până spre miezul nopţii deşi, evident, în 
spaţiu nu se putea spune că există noapte). Într-un târziu, 
lady Laurr se întoarse pe puntea principală şi trecu în 
apartamentul său, convinsă că ambele probleme erau, după 
cum bănuise, de natură predominant psihologică. 

Săptămâna de îngăduinţă se scurse fără evenimente 
deosebite. Exact la ora fixată, Amiralul convocă un consiliu 
la care luară parte toţi căpitanii de divizie ai giganticei 
nave. Lansă atacul de la primele cuvinte, intuind tensiunea 
ce-i stăpânea pe oamenii din echipaj şi pe ofiţeri în egală 
măsură: 

— După cum văd, doamnelor şi domnilor, suntem nevoiţi să 
rămânem aici până vom descoperi această civilizaţie, chiar 
de-ar fi să dureze încă zece ani. 

Căpitanii se uitară lung unii la alţii, foindu-se neliniştiţi pe 
scaune. Erau treizeci de căpitani, din care majoritatea 
bărbaţi. 


Preaonorabila Gloria Cecily continuă: 

— Deci, ţinând cont de acest lucru şi acceptând că se 
impune o strategie pe termen lung, are cineva în vedere un 
plan de bătaie? 

Căpitanul Wayless, şeful echipajului de comandă a 
zborului, spuse: 

— Personal, mă opun ideii de a continua căutările. 

Ochii comandantei se îngustară. Ghici din expresiile 
celorlalţi că Wayless se făcuse purtătorul de cuvânt al unei 
opinii mult mai hotărâte decât bănuise ea. Vorbi la fel de 
liniştită ca şi el: 

— Căpitane, există proceduri de preluare a comenzii din 
mâna comandantului navei. De ce n-am urma aceste căi? 

Căpitanul Wayless păli: 

— Prea bine, excelenţă. Invoc articolul 492 din 
regulament. 

Deşi se aşteptase, promptitudinea cu care fusese 
acceptată provocarea o şocă. Cunoştea articolul cu pricina, 
de vreme ce constituia o limitare a puterilor sale. Nimeni n- 
ar fi putut avea cunoştinţă în amănunţime de toate regulile 
ce guvernau activitatea personalului. Le studiase pe cele 
care se refereau la funcţia sa. Când era vorba de drepturile 
individului, fiecare era avocat în spaţiu. Chiar şi ea... 

Acum îl asculta lividă pe căpitanul Wayless citind clauza cu 
voce puternică: 

— Limitări... circumstanţe justificate... majoritate... două 
treimi... scopul iniţial al călătoriei... 

Era scris într-adevăr totul acolo, îşi amintea... folosit 
pentru prima dată împotriva ei. Nava Star Cluster fusese 
trimisă într-o expediţie de cartografiere. Misiunea fusese 
îndeplinită. Insistând în schimbarea țintei, intrase sub 
incidenţa regulamentului. Aşteptă până ce Wayless lăsă 
cartea jos, apoi spuse cu voce scăzută: 

— Cum votăm? 

Erau douăzeci şi unu împotrivă şi cinci pentru. Patru 
ofiţeri se abţinuseră de la vot. Căpitanul Dorothy 


Sturdevant, care conducea departamentul feminin, spuse: 

— Gloria, trebuia să se întâmple aşa. Suntem plecaţi de 
multă vreme. Lasă pe altcineva să găsească această 
civilizaţie. 

Amiralul Laurr, lovea, nervos, încet, cu creionul în masa 
lungă şi lucioasă. Când vorbi, vocea-i era stăpânită: 

— Articolul 492 îmi dă dreptul să acţionez, după cum cred 
de cuviinţă, pe o perioadă ce variază între cinci şi zece la 
sută din durata totală a călătoriei în curs, cu condiţia să nu 
depăşească şase luni. Prin urmare, hotărăsc să rămânem 
încă şase luni în Marele Nor Magelan. Şi acum, să discutăm 
căile şi mijloacele prin care putem localiza o planetă de pe 
Fifty Suns. lată ce plan am... 

Calmă, începu să prezinte. 

III. 

Maltby citea în cabina sa de pe Atmion, nava de război din 
flota Fifty Suns, când se dădu alarma: 

— Personalul la posturi! 

Lipsea urletul sirenei, deci nu era alarmă de luptă. Lăsă 
cartea jos, îşi puse jacheta şi se îndreptă către cabina de 
navigaţie. Câţiva ofiţeri, inclusiv cel de la navigaţie, erau 
deja pregătiţi când sosi el. Dădură scurt din cap, conform 
uzanţei. Maltby se aşeză la pupitrul său şi extrase din 
buzunar instrumentul de lucru: un fel de echer cu antenă 
radio, conectat la cel mai apropiat creier artificial, în acest 
caz cel al navei. 

Tocmai îşi pregătea creioanele şi hârtia, când nava începu 
să se mişte. Simultan fâşâi un difuzor. Vocea inconfundabilă 
a ofițerului comandant, viceamiralul Dreehan, se făcu 
auzită: 

— Acest mesaj se adresează numai ofiţerilor. După cum 
ştiţi, acum o săptămână am fost contactaţi de Star Cluster, 
nava de război a Pământului... Ni s-a dat un ultimatum al 
cărui termen a expirat cu cinci ore în urmă. Până în prezent 
câteva guverne au comunicat că nu au fost recepționate 
alte mesaje. În realitate, acum trei ore a fost primit un al 


doilea ultimatum, care conţine o surprinzătoare 
ameninţare. Considerăm că nu este cazul să alarmăm 
populaţia anunțând natura pericolului. Oficial, acest al 
doilea mesaj nu a fost recepționat. Dar pentru informarea 
voastră personală, iată acest al doilea ultimatum. Urmă o 
pauză şi apoi o voce bărbătească, adâncă, vibrantă şi fermă 
spuse: 

— Excelenţa sa, preaonorabila Gloria Cecily lady Laurr, 
amiral al navei Star Cluster, va transmite cel de-al doilea 
mesaj pentru populaţia de pe Fifty Suns. 

Urmă o pauză. În continuare, în loc de vocea căpitanului 
Laurr, se făcu din nou auzită vocea viceamiralului Dreehan. 

— Mi s-a spus să vă atrag atenţia asupra acestei 
impunătoare liste de titluri. Se pare că o femeie de obârşie 
aleasă comandă nava inamicului. Faptul că o femeie poate fi 
comandant pare foarte democratic, sugerând egalitate 
între sexe. Dar cum şi-a câştigat postul? Prin rang? În plus, 
însăşi existenţa rangurilor este o indicație a sistemului de 
guvernare existent în galaxia principală. 

Maltby nu putea fi de acord cu această observaţie. Titlurile 
erau simple cuvinte de convenienţă. În Fifty Suns existaseră 
perioade de totalitarism, când liderii se autointitulau 
„Slujbaşi”. Existaseră „preşedinţi” ale căror capricii puteau 
aduce moartea indivizilor, „secretari” care controlau în mod 
absolut guvernul; toţi, persoane foarte periculoase ale 
căror ranguri, democratice cu numele, acopereau o 
realitate criminală. Mai mult chiar, atracţia pentru simbolul 
verbal al realizării pe scară socială răzbătea din întreg 
efortul omenesc, în orice sistem politic. Chiar şi acum când 
vorbea, „amiralul” Dreehan îşi exercita rangul. 
„Căpitanului” Maltby i se oferise un privilegiu special 
pentru rangul şi poziţia sa, acela de a fi lăsat să asculte 
înregistrarea. 

„Conducătorul” unei afaceri, „posesorul” unei proprietăţi, 
„expertul” superinstruit - fiecare în felul său reprezenta un 
titlu. Acesta oferea posesorului un sentiment de satisfacţie 


similar celui obţinut prin rangul social. Locuitorii celor 
cincizeci de sori dispreţuiau dictatorii pomeniţi în istorie. 
Această atitudine, fără discernământ, era la fel de 
copilărească şi condamnabilă ca şi extrema sa, cultul 
conducătorului. În situaţia disperată în care se aflau, 
dellhibrizii şi-au desemnat fără prea mult entuziasm un 
conducător ereditar, pentru a evita veninoasa rivalitate 
dintre cei mai ambiţioşi. Planul lor se lovise însă de un 
obstacol periculos, prin capturarea moştenitorului. Au fost 
obligaţi să reconfirme statutul acestuia pentru a pune capăt 
luptelor pentru putere care se dezlănţuiseră între timp. 
Maltby se gândea cu tristeţe că, probabil, nici un alt om nu 
s-a simţit mai puţin lider ereditar decât el. Deşi copleşit de 
povara rangului, înţelegea totuşi necesitatea acestui rol. 
Înţelegea şi cât de mare era sarcina ce-i revenea, de a 
acţiona decisiv în momentele de criză. Şirul gândurilor îi fu 
întrerupt de „excelenţa” sa care-şi reluă mesajul. Amiralul, 
preaonorabila Gloria Cecily spunea: 

— Noi, reprezentanţii civilizaţiei Pământului luăm act cu 
regret de atitudinea recalcitrantă a guvernelor de pe Fifty 
Suns. Avem ferma convingere că populaţia a fost indusă în 
eroare. Autoritatea pământeană va oferi avantaje atât 
indivizilor cât şi colectivităţilor de pe Marele Nor Magelan. 
Pământul are multe de oferit. Pământul garantează prin 
lege drepturile de bază ale individului; în acelaşi timp 
garantează drepturile de bază ale grupurilor şi 
prosperitatea economică; solicită alegerea guvernanţilor 
prin vot secret. 

Lady Gloria continuă: 

— Pământul nu permite existenţa separată a unui stat 
suveran nicăieri în univers. O astfel de putere militară 
independentă ar putea lovi în centrul galaxiei stăpânite de 
om, ar putea bombarda planetele mai dens populate. S-a 
mai întâmplat. Vă puteţi imagina care a fost soarta 
conducătorilor care au provocat astfel de incidente. Nu ne 
puteţi scăpa. Dacă aveţi noroc acum şi nu veţi putea fi 


localizaţi de singura noastră navă, în câţiva ani vor fi aici 
zeci de mii de nave în căutarea voastră. În astfel de situaţii 
nu ezităm. Din punctul nostru de vedere, este mai sigur să 
distrugem o civilizaţie întreagă decât să o lăsăm să se 
dezvolte ca un cancer în trupul lumii din care a înflorit. 
Oricum, credem că nu vom da greş, vă vom găsi. Din acest 
moment, Star Cluster va urma un curs precis prin Marele 
Nor Magelan. Ne vor trebui câţiva ani pentru a trece pe 
lângă fiecare soare din sistem, la cel puţin cinci sute de ani- 
lumină. Pe măsură ce vom înainta, vom arunca bombe cu 
radiaţii către planetele din majoritatea sistemelor solare 
întâlnite. 

Înţeleg că o astfel de ameninţare v-ar putea stârni 
neîncrederea în noi, de aceea am şi explicat rostul acestei 
atitudini neîndurătoare. Încă nu este prea târziu pentru a 
vă dezvălui poziţia. Conducerea oricărei planete ne poate 
contacta oricând prin radio, dacă este dispusă să comunice 
coordonatele Fifty Suns. Prima planetă care o va face va fi 
pentru totdeauna capitala sistemului. Primul individ sau 
grup care ne va da relaţii referitoare la poziţia unei planete 
va primi o recompensă de un miliard de dolari de platină, 
valabili oriunde în galaxia principală sau, după dorinţă, 
suma echivalentă în moneda voastră. 

Nu aveţi de ce vă teme. Nava mea vă poate apăra 
împotriva oricărei armate oricât de puternice trimise de 
Fifty Suns. Şi acum, ca dovadă a hotărârii noastre, 
navigatorul şef al navei va da citire coordonatelor noastre 
care vă vor permite să ne urmăriţi traiectoria prin Nor. 

Mesajul se sfârşi brusc. Se auzi vocea amiralului Dreehan: 

— Voi trimite deîndată datele la departamentul navigaţiei, 
întrucât intenţionăm să urmărim Star Cluster şi să 
observăm datele programului anunţat. Mi s-a cerut, totuşi, 
să vă atrag atenţia asupra unei alte consecinţe pe care o 
poate avea pentru noi mesajul transmis de lady Laurr. Felul 
de exprimare, tonul şi cuvintele sale sugerează că este 
comandantul unei nave foarte mari... 


Amiralul continuă grăbit: 

— Mă rog, să nu vă închipuiţi că vom trage vreo concluzie. 
Analizăm doar informaţiile ei: pretinde că Star Cluster va 
lansa bombe cu radiaţii către majoritatea planetelor din 
Nor. Să presupunem, în limitele bunului simţ, câte o bombă 
pentru fiecare o sută de planete. Tot vor fi necesare câteva 
milioane de bombe. Propriile noastre fabrici de bombe pot 
obţine o bombă cu radiaţii doar la fiecare patru zile. O 
astfel de fabrică ar avea nevoie de o suprafaţă de cel puţin 
o milă pătrată. Pe de altă parte, femeia a afirmat că singură 
nava sa i-ar putea apăra pe trădători împotriva oricăror 
armate de pe Fifty Suns. În momentul de faţă avem mai 
mult de o sută de nave de război în dotare, la care se mai 
adaugă patru sute de nave de croazieră şi sute de aparate 
mai mici. Să ne gândim şi la scopul iniţial al călătoriei navei 
Star Cluster în Marele Nor Magelan. După spusele lor, a 
fost o expediţie de cartografiere. Or, navele noastre de 
acest fel sunt modele mici, învechite. E greu de crezut că 
Pământul trimite una din cele mai mari şi mai puternice 
nave ale sale într-o călătorie de rutină. 

Amiralul se opri brusc. 

— Aş vrea ca toţi ofiţerii să-mi prezinte, în scris, părerea 
personală cu privire la cele arătate aici. Deocamdată atât, 
pentru majoritatea dintre voi. Voi difuza pentru Navigaţie şi 
pentru Meteorologie datele furnizate de Star Cluster. Au 
fost necesare aproape cinci ore de muncă susţinută, atentă, 
pentru a adapta harta trimisă de Star Cluster la sistemul de 
cartare a stelelor stabilit din vechime de pe Fifty Suns. A 
fost estimat că distanţa dintre Atmion şi nava pământeană 
era la acel moment de o mie patru sute de ani lumină. 
Distanţa nu conta. Pământenii cunoşteau localizarea 
tuturor tulburărilor meteorologice din Marele Nor 
Magelan. Au stabilit cu uşurinţă o traiectorie care le-a 
permis o viteză de aproape o jumătate de an-lumină pe 
minut. 


Efortul prelungit îl obosi pe Maltby. Îndată ce-şi îndeplini 
îndatoririle, se retrase în cabina sa şi adormi pe loc. 

Fu trezit de ţipătul unei sirene de alarmă. Aprinse ecranul 
conectat la puntea principală; faptul că imaginea apăru 
imediat demonstra că ofiţerilor li se permitea să 
urmărească evenimentele. Constată că obiectivul focaliza 
cu amplificare maximă un punct luminos îndepărtat. 
Lumina se deplasa, în timp ce imaginea de pe ecran era 
ajustată în permanenţă, în încercarea de a menţine 
obiectivul în centru. 

O voce spuse: 

— După rezultatele oferite de computer, Star Cluster se 
află în acest moment la aproximativ o treime de an-lumină 
de noi. 

Maltby se încruntă, nu avea ce răspunde. Posesorul vocii 
voia să spună de fapt că cele două nave se găseau la limita 
de rezonanţă superioară a câmpurilor, una faţă de cealaltă, 
un fenomen secundar în subspaţiul de radio, un fel de ecou 
înăbuşit al domeniului, practic nelimitat, de rezonanţă 
inferioară. Era imposibil de precizat cât de departe se află 
inamicul. Se ştia doar că nu poate fi mai departe de o 
treime de an-lumină. Putea să se afle chiar la câteva sute de 
mile, deşi părea greu de crezut... Pentru detectarea 
obiectelor în spaţiu aveau staţiile radar. 

Vocea continuă: 

— Am redus viteza de deplasare la zece zile lumină pe 
minut. Întrucât urmăm cursul transmis de pământeni şi nu 
i-am pierdut, putem presupune că navigăm cu aceeaşi 
viteză. 

Nu, afirmaţia nu era exactă. Era posibil să aproximeze 
viteza navei pământene, dar nu puteau naviga cu aceeaşi 
viteză când se deplasau mai rapid decât lumina. Eroarea va 
deveni evidentă imediat ce se va pierde contactul dintre 
cele două câmpuri de rezonanţă superioară. 

Abia-şi termină Maltby gândul, că spotul de pe ecran 
începu să clipească şi apoi dispăru. După un minut de 


aşteptare, vocea reveni, nefericită: 

— Nu vă alarmaţi, vă rog. Mi s-a spus că, probabil, în 
câteva minute contactul va fi restabilit. 

Trecu o oră şi punctul luminos nu mai apăru. Maltby 
încetase de mult să mai privească cu atenţie ecranul. Îi 
arunca din când în când câte o privire. Se gândea la ce 
spusese viceamiralul Dreehan despre mărimea navei Star 
Cluster. Înţelese că ofiţerul comandant le prezentase cinstit 
situaţia. O navă de dimensiunile celei descrise de amiralul 
Laurr părea imposibil să existe. Prin urmare pământenii îi 
păcăliseră. Una dintre dovezi ar fi numărul bombelor aflate 
la bordul navei. 

Timp de şase zile, Atmion a tot intrat în rezonanţă cu 
câmpul navei pământene. A încercat să menţină contactul 
cât mai mult cu putinţă. Verificau şi planetele din jurul 
stelelor învecinate. O singură dată au dat peste dovezi de 
distrugere. Părea că bomba fusese lansată greşit, lovise o 
planetă periferică din sistemul solar respectiv, mult prea 
rece şi îndepărtată de soarele său pentru a putea adăposti 
viaţa. Acum nu mai era rece, era un iad clocotind de 
energie nucleară, ce topise crusta de stâncă şi pătrunsese 
până în miezul metalic. Strălucea ca un soare în miniatură. 
Posibilitatea ca o bombă dintr-o sută să lovească o planetă 
populată era, din punct de vedere matematic, atât de 
apropiată de zero, încât vederea planetei incandescente nu 
alarmă pe nimeni de pe Atmion. 

În cea de-a şasea zi de căutare, ecranul lui Maltby se 
aprinse. Imediat apăru în imagine figura viceamiralului 
Dreehan: 

— Căpitane Maltby, te rog, vino la mine în birou. 

— Da, domnule. 

Maltby se prezentă imediat. Adjutantul de serviciu îl salută 
şi-l pofti în cabina lui Dreehan. Ofiţerul comandant era 
aşezat într-un fotoliu, studiind ceva ce părea a fi o 
radiogramă. Lăsă documentul din mână, cu faţa în jos şi-l 
invită pe Maltby să ia loc pe scaunul din faţa biroului său. 


— Căpitane, ce statut ai printre dellhibrizi? 

Ajunseseră, în sfârşit, la întrebarea capitală. Maltby nu se 
alarmă. Îl privi lung pe ofiţer, afişând o expresie de 
nedumerire. Dreehan era un dellian de vârstă mijlocie, 
posedând un fizic plăcut; era o prezenţă agreabilă, ca toţi 
cei din rasa sa. 

Maltby spuse: 

— Nu vă pot spune exact cum sunt privit de ei. Într-o 
oarecare măsură, ca un trădător, cred. De câte ori mă 
contactează - iar eu am raportat de fiecare dală 
superiorilor mei când s-a întâmplat - îl somez pe omul de 
legătură să transmită superiorilor săi că eu recomand o 
politică de conciliere şi menţinerea integrităţii sistemului. 

Dreehan păru că meditează la cele auzite, apoi spuse: 

— Ce gândesc ei despre povestea de faţă? 

— Nu sunt sigur. Contactele mele sunt destul de vagi. 

— "Totuşi ai o idee, probabil... 

— Din câte am înţeles, spuse Maltby, un grup minoritar 
consideră că, mai devreme sau mai târziu, Pământul va 
descoperi Fifty Suns, deci, argumentează ei, în momentul 
de faţă ar putea fi obţinute câteva avantaje. Ceilalţi, 
majoritatea, obosiţi să trăiască ascunzându-se, au votat 
categoric să ni se alăture. 

— În ce proporţie? 

— Mai mult de patru la unu. 

Maltby trânti minciuna fără să clipească. 

Dreehan ezită, apoi zise: 

— Există vreo posibilitate ca minoritatea să acţioneze 
unilateral? 

Răspunsul lui Maltby sosi repede: 

— S-ar putea să dorească acest lucru, dar nu pot... aşa mi 
s-a spus. 

— De ce nu pot? 

— Pentru că nu au printre ei nici un meteorolog spaţial 
calificat. 


Şi asta era o minciună. Problema era mult mai profundă 
decât existenţa specialiştilor în fiecare din cele două 
grupuri. Hunston dorea să capete puterea asupra 
dellhibrizilor prin mijloace legale. „Atâta vreme cât este 
convins că poate acţiona în cadru legal, Hunston va fi 
corect”, îl informaseră pe Maltby oamenii săi. Pe baza 
acestor informaţii ţesea acum păienjenişul de minciună şi 
adevăr. 

Dreehan cântărea spusele lui Maltby. Într-un târziu spuse: 

— Conducătorii noştri sunt speriaţi că acest ultimatum. 

— Pe care l-ai auzit - ar putea oferi un prilej ideal 
dellhibrizilor. Ne-ar fi putut trăda în schimbul unor avantaje 
la fel de mari ca şi cele pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi 
câştigat războiul, cu o generaţie în urmă. 

Maltby nu găsi nimic de răspuns decât să repete într-o altă 
formă minciuna anterioară: 

— Există şanse de patru la unu să câştige cei ce preferă să 
rămână alături de Fifty Suns. 

Se lăsă din nou o tăcere grea. Maltby se întreba ce se afla 
de fapt în spatele acestor întrebări. Era clar că nu se 
puteau baza pe asigurările venite din partea căpitanului 
Peter Maltby. Dreehan îşi drese glasul: 

— Căpitane, am auzit multe despre aşa-zisul creier dublu 
al dellhibridului, fără să obţin însă vreo explicaţie despre 
cum funcţionează şi ce face. Mă poţi lămuri? 

— E absolut lipsit de interes. 

Maltby trânti cea de-a treia minciună la fel de liniştit: 

— Cred că frica de creierul dublu a determinat în mare 
măsură ferocitatea cu care s-au purtat ultimele lupte din 
războiul trecut. Ştiţi cum este alcătuit un creier normal: 
nenumărate celule, fiecare în parte capabilă să se 
conecteze la cele învecinate. La acest nivel, creierul 
dellhibridului nu se deosebeşte de al vostru. Coborând la un 
alt nivel, fiecare celulă a creierului conţine o serie de 
molecule mari, proteine pereche. Ale voastre nu sunt 
pereche, ale lui da. 


— Dar ce rol au? 

— Dellhibridul are abilitatea dellianului de a rezista la 
tentativele de forţare asupra creierului său şi o parte a 
potenţialului non-dellianului pentru munca de creaţie. 

— Asta-i tot? 

— Asta-i tot ce ştiu eu, domnule, minţi Maltby. 

— Dar zdrobitoarea forţă hipnotică ce li se atribuie? Nu 
există date despre felul cum funcţionează? 

— Am înţeles că folosesc dispozitive hipnotice, ceea ce e cu 
totul altceva. Generează o teroare confuză a 
necunoscutului. 

Dreehan păru că ia o hotărâre. Ridică radiograma şi i-o 
înmână lui Maltby. 

— A sosit pentru tine, spuse. 

Apoi adăugă cu francheţe: 

— Dacă-i codificată, n-am reuşit să descifrăm codul. 

Bineînţeles că era codificată. Maltby constată acest lucru 
chiar de la prima vedere. 

Mesajul de război spunea: 

CĂTRE: CĂPITAN PETER MALTBY. 

NAVA DE RĂZBOI „ATMION” 

Guvernul dellhibrizilor doreşte să vă mulţumească pentru 
activitatea desfăşurată ca mediator în negocierile cu 
conducătorii de pe Fifty Suns. Vă rugăm să fiţi convins că 
înțelegerile noastre vor fi respectate întocmai şi că 
dellhibrizii sunt nerăbdători să obţină privilegiile promise. 

Nu era semnat. Însemna că apelul de ajutor fusese trimis 
prin subspaţiul radio şi transmis direct către Atmion. 

Maltby trebuia să se prefacă, desigur, că nu înţelege ce 
era cu acest mesaj, până nu se hotăra cum să procedeze. 
Spuse pe un ton nedumerit: 

— Constat că nu-i semnat. Intenţionat, oare? 

Viceamiralul Dreehan era dezamăgit: 

— Nici eu nu ştiu. 

Pentru o clipă, lui Maltby i se făcu milă de ofiţer. Nici un 
dellian sau un non-dellian nu ar fi putut pătrunde codul 


acestui mesaj! Aflarea secretului depindea de existenţa a 
două creiere antrenate să lucreze împreună. 
Antrenamentul era foarte important în educaţia unui 
dellhibrid. Maltby îşi desăvârşise educaţia înainte de a fi 
capturat, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. 

Ideea de bază a acestui mesaj era că minoritatea îşi 
anunţase intenţia de a contacta nava Star Cluster şi de o 
săptămână începuse o campanie pentru a capta sprijinul 
celorlalţi. Programul lor avertiza că numai cei ce-i vor 
susţine vor beneficia de fructele trădării. 

Era nevoit să se ducă la ei. Dar cum? Ochii i se dilatară 
când îşi dădu seama că singurul mijloc de transport, aflat la 
îndemână, era chiar nava sa, Atmion. Înţelese că trebuia s-o 
facă. Începu să-şi încordeze muşchii în stil dellian. Simţi 
excitarea electrică produsă prin această stimulare. Într-o 
clipă, cele două creiere ale sale deveniră suficient de 
puternice. 

Percepu în imediata apropiere prezenţa unei alte minţi. 
Aşteptă până senzaţia păru că devine parte din propriul său 
corp şi comandă în gând: „Vidare!” Pentru moment alungă 
orice gând conştient din minte. Se ridică. Viceamiralul 
Dreehan se ridică şi el cu aceleaşi mişcări, ca şi cum 
muşchii i-ar fi fost controlaţi de creierul lui Maltby. Chiar 
aşa şi era. Se îndreptă către panoul instrumentelor şi atinse 
un comutator. 

— Daţi-mi camera motoarelor, spuse. 

Cu voce şi mişcări controlate de voinţa lui Maltby, dădu 
ordinele necesare pentru a îndrepta nava pe traiectoria ce 
conducea spre capitala ascunsă a dellhibrizilor. 

IV. 

Amiralul Laurr citi înştiinţarea de contestare şi rămase 
pentru câteva minute neschimbată, cu pumnii strânşi de 
furie, îşi recăpătă stăpânirea de sine şi făcu legătura cu 
căpitanul Wayless. Faţa ofițerului se crispă când văzu cine-l 
chemase. 


— Căpitane, intră direct în subiect lady Gloria, tocmai am 
citit documentul vostru, semnat de douăzeci şi patru de 
persoane. 

— E legal, după părerea mea, răspunse el pe un ton oficial. 

— Da, sunt convinsă, i-o întoarse ea. 

Se opri brusc şi continuă: 

— Căpitane, ce înseamnă fixaţia asta disperată de avă 
întoarce imediat acasă? Viaţa e mai de preţ decât 
legalitatea. Am pornit într-o mare aventură. Sunt sigură că 
simţiţi ceva asemănător. 

— Doamnă, sosi distantă replica, nutresc deopotrivă 
admiraţie şi afecţiune pentru dumneavoastră. Capacitatea 
organizatorică de care dispuneţi este remarcabilă, dar aveţi 
în vedere numai ideile personale şi vă uimeşte, chiar vă 
răneşte, când alţii gândesc diferit. Aveţi dreptate atât de 
des încât uitaţi că s-ar putea cândva să şi greşiţi. Acesta 
este şi motivul pentru care pe o navă mare ca aceasta există 
treizeci de căpitani cu care să vă consultaţi şi care în situaţii 
critice, de fapt oricând, au putere de decizie, conform 
regulamentului. Credeţi-mă, ţinem foarte mult la 
dumneavoastră, dar ne cunoaştem datoria faţă de ceilalţi 
oameni de la bord. 

— Dar vă înşelaţi! Putem obliga această civilizaţie să ni se 
supună. 

Ezită puţin, apoi continuă: 

— Căpitane, nu vreţi să mergeţi alături de mine, măcar de 
astă dată? 

Era o rugăminte personală şi regretă aproape imediat că o 
făcuse. Cererea îl mai destinse pe Wayless. Îl pufni râsul, 
încercă să se abţină dar izbucni din nou. 

— Vă cer iertare, nobilă doamnă, spuse el într-un târziu. 
Vă rog să mă scuzaţi. 

— Ce te-a amuzat? Întrebă ea gravă. 

Căpitanul îşi recăpătase aerul sobru. 

— Expresia „măcar de astă dată”. Lady Laurr, de câte ori 
ne-aţi solicitat până acum să vă susţinem în planurile 


dumneavoastră, mai ţineţi minte? 

— De două-trei ori, poate. 

Tonul ei devenise brusc precaut, încerca să-şi 
amintească... 

— N-am ţinut nici un fel de statistică, spuse Wayless, dar 
cu aproximaţie pot spune că ne-aţi cerut sprijinul fie pe 
considerente personale, fie folosindu-vă de prerogativele 
legale ale comandantului, de cel puţin o sută de ori în 
această călătorie, pentru a vă impune părerile. Acum, 
pentru prima oară, legalitatea este utilizată împotriva 
dumneavoastră, şi resimţiţi acest lucru cu amărăciune... 

— Nu sunt amărâtă, sunt... 

Se întrerupse o clipă: 

— Oh, înţeleg că nu pot discuta cu voi. Dintr-un motiv sau 
altul aţi hotărât că şase luni înseamnă o eternitate. 

— Nu e vorba de timp, ci de scop. Fără nici un indiciu, 
credeţi că puteţi găsi cincizeci de sori împrăştiaţi printre 
alţi o sută de milioane. O navă uriaşă ca a noastră nu-şi 
poate permite să rişte o şansă la două milioane. Dacă nu 
înţelegeţi acest lucru, suntem nevoiţi să ne impunem 
punctul de vedere în situaţia dată, în pofida afecțiunii ce o 
avem pentru dumneavoastră. 

Amiralul ezită. Argumentele erau împotriva ei. Simţi 
nevoia să-şi susţină cu mai multă grijă cauza. Începu să 
vorbească rar, cu voce scăzută: 

— Căpitane, nu se pune problema posibilităţilor tehnice. 
Dacă ar fi să depindem doar de noroc, atitudinea voastră ar 
fi cât se poate de justificată. Speranţa noastră este factorul 
psihologic. 

— Lucrurile nu sunt chiar atât de simple, spuse liniştit 
Wayless. Noi, cei care am semnat „contestarea” deciziei 
dumneavoastră, am luat în discuţie şi aspectul psihologic. 

— Şi pe ce v-aţi bazat respingerea planului meu? Pe 
ignoranță? 

Era o remarcă usturătoare şi văzu că-l iritase. Răspunsul 
veni protocolar: 


— Doamnă, am remarcat tendinţa dumneavoastră de a vă 
baza deciziile, aproape exclusiv, pe sfaturile oferite de 
locotenent Neslor. Întâlnirile pe care le aveţi cu ea între 
patru ochi... Nu ni se aduce la cunoştinţă ce discutaţi, în 
schimb luaţi brusc hotărâri în funcţie de cele dezbătute 
împreună. 

Fu uimită puţin de felul în care fusese pusă problema. 

— Recunosc că nu m-am gândit la asta. Am fost să discut 
cu ea în calitate de psiholog şef, numit oficial la bordul 
acestei nave. 

Căpitanul Wayless continuă: 

— De ce nu este avansată la gradul de căpitan, dacă sfatul 
ei este atât de valoros, permițându-i să-şi expună opiniile în 
faţa celorlalţi căpitani. 

Ridică din umeri; aproape îi ghicise gândurile. Înainte ca 
ea să poată rosti un cuvânt, continuă: 

— Vă rog să nu-mi spuneţi că veţi semna imediat numirea. 
O astfel de promovare are nevoie de cel puţin o lună până la 
ieşirea deciziei, chiar dacă nu se opune nimeni; apoi noul 
căpitan trebuie să asculte în tăcere dezbaterile timp de 
două luni, pentru a-şi însuşi procedura întrunirilor 
consiliului. 

Lady Laurr spuse cu asprime: 

— Şi nu-mi veţi acorda această întârziere de trei luni? 

— Nu. 

— Nu puteţi renunţa la procedura ordinară pentru astfel 
de numiri? 

— Ba da, dar numai în situaţii critice. lar acum este vorba 
doar de ideea dumneavoastră de a găsi o civilizaţie rătăcită 
undeva prin spaţiu. Va fi căutată şi chiar găsită, eventual, de 
o expediţie pregătită în acest scop. 

— Deci susţineţi în continuare „contestarea”? 

— Da. 

— Foarte bine. Voi da ordin să se organizeze un plebiscit 
de azi în două săptămâni. Dacă votul va fi împotriva mea şi 
nu va mai apărea nimic nou între timp, vom pleca spre casă. 


Întrerupse legătura. 

Se gândea la situaţia ei, conştientă că se angajase într-un 
război pe două fronturi. Pe de-o parte lupta împotriva lui 
Wayless şi a celor trei pătrimi majoritare care-l susțineau 
pentru a impune plebiscitul, pe de altă parte ducea bătălia 
pentru a forţa Fifty Suns să iasă la lumină... în ambele 
direcţii, războiul tocmai se declanşase. 

Chemă comunicațiile: 

— Mai suntem în legătură cu nava de pe Fifty Suns care ne 
urmărea? Întrebă lady Gloria. 

— Nu, v-am raportat când am pierdut contactul. Nu s-a 
restabilit încă. Ne vor lua urma din nou, mâine, când vom 
trimite coordonatele noastre din momentul respectiv. 

— Anunţă-mă! 

— Bineînţeles. 

Întrerupse legătura şi chemă compartimentul armament. 
Răspunse un soldat. Amiralul aşteptă cu răbdare până când 
fu chemat căpitanul de serviciu şi-l întrebă: 

— Câte bombe aţi aruncat? 

— Şapte în total. 

— Trimise toate la întâmplare? 

— E cea mai sigură metodă, doamnă. Probabilitatea ne 
împiedică să lovim planetele capabile să adăpostească viaţă. 

Ea încuviinţă din cap, dar rămase încruntată, 
nerăbdătoare. După un timp spuse, simțind parcă nevoia să 
reevalueze situaţia. 

— Din punct de vedere logic sunt de acord cu metoda. Dar 
emoţional... 

Se opri. 

— O singură greşeală, căpitane, şi Curtea Marţială ne 
aşteaptă pe amândoi dacă se va afla vreodată. 

Căpitanul zise aspru: 

— Cunosc legea, excelenţă. Când eşti de serviciu la 
armament, decide hazardul. 

Ezită o clipă, apoi continuă: 


— Am impresia că ameninţarea făcută de dumneavoastră 
este periculoasă... pentru noi, asta e! Oamenii n-ar trebui 
să fie supuşi unei astfel de tensiuni. 

— Asta e responsabilitatea mea, răspunse ea tăios şi 
întrerupse legătura. 

Se ridică şi făcu câţiva paşi prin cameră. Două săptămâni! 
Era imposibil să intervină ceva într-un timp aşa de scurt. În 
două săptămâni, după planul ei, presiunea psihologică 
asupra dellienilor şi non-dellienilor abia ar începe să se 
manifeste. Rămase cu gândul la ei. Se îndreptă încet spre 
teleportor, îl reglă... şi păşi în biblioteca centrală, aflată la o 
treime de milă de cartierul său general. 

Se afla în biroul personal al bibliotecarei şefe, care stătea 
la masă şi scria. Lady Laurr i se adresă fără introducere: 

— Jane, ai obţinut informaţii despre afacerea Dell? 

Bibliotecara tresări, se ridică pe jumătate de pe scaun, 
apoi se aşeză la loc. Oftă: 

— Gloria, tu mă bagi în mormânt. Trebuie neapărat să dai 
buzna aşa, aici? 

Lady Laurr spuse vinovată: 

— Îmi pare rău. Eram preocupată. Dar ai?... 

— Da, am. Dacă ai fi aşteptat încă zece minute ţi-ar fi 
parvenit pe cale oficială. Ai cinat? 

— Să cinez? Nu, bineînţeles că nu. 

— Îmi place felul cum îmi spui asta. Cunoscânduc-te, ştiu 
exact ce înseamnă. Bun, vii cu mine să mâncăm. Nu vom 
vorbi despre dellieni şi non-dellieni cât timp stăm la masă. 

— Imposibil, Jane. Nu am timp acum... 

Femeia mai în vârstă se ridică de pe scaun. Ocoli biroul şi 
o luă hotărât pe lady Laurr de braţ. 

— Nu poţi? la aminte: nu capeţi nici o informaţie de la 
mine până nu mănânci. N-ai decât să invoci legile şi 
regulamentele, să vezi dacă-mi pasă! Haide! 

O clipă opuse rezistenţă apoi gândi, istovită: 

Blestematul ăsta de factor uman! E atât de greu să-i faci 
pe oameni să înţeleagă! 


Încordarea i se spulberă deodată. Se văzu, severă şi 
preocupată, de parcă soarta întregului univers îi apăsa pe 
umeri. Încet, se relaxă. 

— Îţi mulţumesc, Jane, spuse. Mi-aş dori un pahar cu vin şi 
ceva de mâncare. 

Nu uită însă că avea dreptate: chiar dacă se putea 
destinde pentru o oră, realitatea rămânea aceeaşi. Trebuia 
neapărat să găsească Fifty Suns pentru un motiv care se 
contura tot mai pregnant în mintea ei, cu toate potenţialele 
lui implicaţii fatale. 

După-masă, discutară despre civilizaţia Fifty Suns pe un 
fundal discret de muzică. Rezumatul cronologic al istoriei fu 
prezentat de bibliotecară într-o manieră extrem de simplă 
şi fără ascunzişuri. 

În urmă cu cincisprezece mii de ani, Joseph Dell 
descoperise o deviaţie infimă a transmiţătorului de materie. 
Maşina presupunea sinteza mecanică a unui anumit tip de 
ţesut, în special al glandelor endocrine, care nu puteau fi 
controlate adecvat. Când o fiinţă umană a putut păşi la un 
moment dat într-un capăt al acestei maşini şi a apărut 
aproape instantaneu la o mie de mile distanţă, sau chiar 
mai mult, nu au fost sesizate imediat modificările extrem de 
subtile ce avuseseră loc asupra acesteia. 

Nu se putea spune că le lipsea ceva în mod special, deşi, în 
timp, dellienii au pierdut mult din capacitatea creativă. În 
anumite privinţe se părea că avuseseră de câştigat chiar. 
Dellianul se dovedi tot mai puţin supus stresului şi 
dominaţiei mintale exterioare. Forţa sa depăşea de departe 
orice vis al omului. Se putea concentra pentru a putea 
susţine un efort supraomenesc, printr-un proces curios de 
mărire treptată a tensiunii musculare. 

Normal, (când ajunse aici, tonul bibliotecarei deveni 
ironic), în aceste condiţii au fost numiţi „roboţi” de către 
oamenii înspăimântați. Numele nu-i deranja pe dellieni, dar 
îi tulbura pe oameni, a căror ură teribilă nu a fost sesizată 
imediat de câtre autorităţi. 


Urmă o perioadă cumplită, în care bande furioase 
bântuiau străzile, linşându-i pe dellieni. Prietenii-oameni ai 
dellienilor au reuşit să convingă guvernul să-i lase să 
emigreze. Până acum nimeni nu aflase unde se stabiliseră. 

Preaonorabila Gloria Cecily rămase gânditoare o vreme, 
după ce bibliotecara încheie prezentarea raportului. Într-un 
târziu rosti: 

— Nu prea mi-ai fost de ajutor. Ştiam toate astea cu 
excepţia câtorva detalii. 

Era conştientă de privirea pătrunzătoare, de gheaţă, cu 
care o studiau ochii albaştri ai femeii din faţa ei. 

— Gloria, ce urmăreşti de fapt? De obicei, când vorbeşti 
astfel încerci să susţii o teorie personală. 

Remarca ţintise bine. Amiralul văzu că ar putea deveni 
periculos pentru ea să recunoască acest lucru. Persoanele 
care încearcă să forţeze faptele pentru a le adapta teoriilor 
personale, nu pot gândi ştiinţific. Fusese de multe ori foarte 
aspră cu ofiţerii care încercaseră să emită cea mai vagă 
opinie. Rosti rar: 

— Pur şi simplu am nevoie de toate informaţiile pe care le 
putem obţine. Când s-a produs o mutație, ca aceea a 
dellienilor, în urmă cu o sută cincizeci de secole, trebuie să 
fi fost luate în considerare toate posibilităţile de evoluţie. 
Iar atitudinea mea înseamnă că nu putem rata ocazia de a 
afla, dacă ne stă la îndemână. 

Jane încuviinţă. Privind-o, lady Laurr înţelese că 
trecătoarea putere de pătrundere a bibliotecarei se topise 
în clipa confruntării cu agerimea celeilalte. 

Se ridică. Nu putea risca o altă revelaţie. A doua n-ar fi 
fost prea uşor de revocat. Spuse un „noapte bună” 
nepăsător şi se întoarse la cabina de comandă. După câteva 
minute de gândire, apelă la laboratorul de biologie: 

— Doctore, ţi-am trimis mai devreme date despre dellieni 
şi non-dellieni, locuitorii de pe Fifty Suns. După părerea ta 
ar fi posibil ca un cuplu format dintr-un dellian şi un non- 
dellian să aibă copii? 


Biologul nu se putea mândri cu o minte ageră. Rosti cu 
voce tărăgănată: 

— Istoria spune că nu. 

— Dar tu ce crezi? 

— Eu aş putea s-o fac. 

— Asta-i ceea ce voiam să aud, spuse amiralul cu glas 
triumfător. 

Emoţia produsă de această veste nu se risipi nici când se 
strecură în aşternut, câteva ore mai târziu. Stinse lumina şi 
rămase o vreme fixând întunericul spaţiului. Peisajul 
exterior se schimbase puţin. Punctele de lumină erau 
aranjate altfel, dar fără amplificare nu avea dovada vizuală 
că se afla în Marele Nor Magelan. Se vedeau cel puţin o 
sută de stele individualizate. Ici-colo câte o sclipire, ca un 
fulg de lumină, indica prezenţa altor sute de mii de stele, 
milioane, poate. 

Se întinse către panoul de control vizual şi mări 
amplificarea la maximum. 

Splendoare! 

Miliarde de sori sclipeau în faţa ochilor. Privea apropiata 
strălucire a nenumăratelor stele din Nor, ampla spirală a 
galaxiei principale, marcată de puncte luminoase, mai mult 
decât ar fi putut fi socotite vreodată. lar ceea ce vedea era 
abia o mică pată pe harta cosmică. De unde veneau? Zeci 
de mii de generaţii omeneşti trăiseră şi muriseră şi nu 
fusese găsit un răspuns satisfăcător. 

Reduse din nou amplificarea la zero şi aduse iar universul 
la nivelul propriilor percepții. Cu ochii larg deschişi, se 
gândi: „Presupunând că ar fi reuşit să încrucişeze dellieni 
cu non-dellieni... cu ce m-ar ajuta pe mine în două 
săptămâni?” 

Nu-şi putea imagina. Adormi neliniştită. 

Dimineaţă... în timp ce-şi lua anemicul mic dejun, realiză 
brusc că mai are două săptămâni. Se ridică de la masă 
deprimată, conştientă că trăia într-o lume a visului. Dacă nu 
lua măsurile necesare, marea aventură în care se lansase 


semeaţa navă se va spulbera. Se îndreptă hotărâtă spre 
puntea de comandă şi chemă comunicațiile. 

— Căpitane, se adresă ea ofițerului care-i răspunse, am 
intrat în contact de rezonanţă cu nava de pe Fifty Suns care 
ne însoțea până acum? 

— Nu, doamnă. 

Fu dezamăgită. Acum când luase în sfârşit o decizie, orice 
întârziere o irita. Ezită, apoi oftă, acceptând realitatea. 

— În momentul în care realizaţi contactul, anunţaţi 
armamentul, spuse ea. 

— Am înţeles, doamnă. 

Tăie legătura şi chemă armamentul. Trufaşul ofiţer, 
comandant al acestui compartiment, înghiţi în sec când auzi 
ce i se cerea. 

— Dar, doamnă, asta înseamnă să deconspirăm arma 
noastră cea mai puternică. Presupunând că... 

— Nu presupune nimic! Se înfurie ea brusc. În clipa asta 
nu mai avem nimic de pierdut. Am eşuat în ademenirea 
flotilei de pe Fifty Suns. Îţi ordon să capturezi această navă 
izolată. 'Toţi ofiţerii de la bord vor primi, probabil, ordin să 
se sinucidă, dar ne vom descurca. 

Ofiţerul se încruntă, gânditor, apoi aprobă: 

— Marele pericol este ca cineva din afara câmpului să o 
detecteze şi să o anihileze. Dar dacă credeţi că ne putem 
asuma acest risc... 

Preaonorabila Gloria îşi îndreptă imediat atenţia către alte 
probleme, dar o parte din gândurile ei nu puteau părăsi 
comanda pe care tocmai o dăduse. Deveni tot mai 
neliniştită, timpul trecea şi nu venea nici un apel. Chemă 
din nou comunicațiile, dar nu aveau nici ei vreo veste. Nava 
din Fifty Suns era prin preajmă. 

Trecu astfel o zi, apoi încă una. În continuare, nici un 
semn. 

În a patra zi, amiralul de pe Star Cluster devenise o 
persoană foarte irascibilă, cu care nu se mai putea înţelege 
nimeni. Ziua aceea trecu şi ea fără vreun incident. 


V, 

Planetă dedesubt! Anunţă viceamiralul Dreehan. 

Maltby, care dormea iepureşte, se dezmetici tresărind, se 
ridică în picioare şi se îndreptă spre panoul de control. 

La comanda sa, nava se deplasă rapid de la zece mii de 
mile deasupra planetei la o mie şi apoi la mai puţin de o 
sută de mile. Mări amplificarea şi examină terenul. Deşi nu 
mai văzuse locul acela până atunci, memoria lui sortă 
imediat hărţi fotografiate ce-i fuseseră arătate în trecut. 

Atmion se îndreptă cu cea mai mare iuţeală către cea mai 
largă gură de peşteră ce conducea în jos, spre capitala 
ascunsă a dellhibrizilor. Ca măsură de precauţie finală, mai 
verifică o dată ca ofiţerii mai mici în grad să nu poată vedea 
pe ecranele lor ce se întâmplă afară (toţi cei paisprezece 
ofiţeri superiori aflându-se sub controlul lui). Dirijă apoi 
nava cu îndrăzneală, prin deschidere. 

Aştepta cu încordare. Liderii care-l susţinuseră fuseseră 
anunţaţi că se îndreaptă spre ei. Îl chemaseră din nou să-l 
asigure că totul va fi în regulă. Era posibil însă să se fi 
întâmplat ceva neprevăzut, iar aici, la intrare, nava sa era la 
discreţia apărării antiaeriene. 

Tenebrele peşterii se închiseră în jurul lui. Stătea cu mâna 
pe comutatorul luminii de căutare; privea noaptea din faţa 
sa. Deodată, clipi o lumină de undeva, departe, sub el. 

Maltby aşteptă puţin, se convinse că aceasta nu avea de 
gând să dispară şi întoarse comutatorul. 

Imediat izbucniră luminile de căutare, iluminând peştera 
din tavan până la sol şi mult în faţă. Nava zbura înainte şi 
treptat se lăsa în jos. Trecu astfel o oră şi nu apăru nici un 
indiciu că se apropia de sfârşitul călătoriei. 

Peştera se ondula şi se răsucea, în jos şi lateral. De câteva 
ori avu senzaţia că se întorcea pe drumul pe care veniseră. 
Ar fi putut urmări traseul pe monitorul automat, dar i se 
ceruse să n-o facă încă înainte ca Atmion să se apropie de 
planetă. 1 se spusese că nici o fiinţă vie nu ştia cu exactitate 
unde era localizată capitala sub crusta planetei. Alte oraşe 


ale dellhibrizilor, de pe alte plantele, erau ascunse în acelaşi 
fel. 

Trecură douăsprezece ore. În două rânduri Maltby trecuse 
comanda viceamiralului, în timp ce el se odihnea. Acum era 
la comandă în timp ce Dreehan moţăia pe un pat de 
campanie într-un colţ. 

Treizeci de ore! Uimit şi extenuat în acelaşi timp, Maltby îl 
trezi pe viceamiral şi se întinse în locul lui. Abia închisese 
ochii, când ofiţerul îl trezi spunându-i: 

— Clădiri în faţa noastră, căpitane! Lumini... 

Maltby făcu un salt către panoul de control; câteva minute 
mai târziu dirija nava spre un oraş cu o populaţie de 
aproape optzeci de mii de locuitori. | se spusese că nici o 
navă de dimensiunile lui Atmion nu pătrunsese vreodată în 
peşteri. Astfel că urma să devină centrul atenţiei tuturor. 
Deschise o staţie radio normală şi roti discul de acord până 
captă o voce. 

— Şi Peter Maltby, spunea vocea, conducătorul nostru 
moştenitor, a luat cu împrumut nava de război Atmion, 
încercând să discute personal cu cei care... 

Maltby închise radioul. Locuitorii tocmai erau înştiinţaţi de 
venirea lui. Căută pe ecran cartierul general al lui Hunston. 
Recunoscu clădirea după descrierea pe care o primise prin 
radio şi opri nava chiar deasupra acesteia. 

Lansă un paravan energetic în mijlocul străzii, la un bloc 
distanţă. Apoi, uşor, cobori şi alte paravane până ce zona fu 
blocată complet. Oamenii puteau pătrunde în zona 
îmbrăcată de ecranele energetice fără a observa că intră 
într-o capcană, dar nu o puteau părăsi. Invizibilă din 
exterior, bariera avea o tentă purpurie privită din interior. 
Producea un puternic şoc electric oricui ar fi atins-o 
dinăuntru. 

Era foarte probabil ca Hunston să fi fost prins şi el în 
această capcană, de vreme ce locuia chiar în cartierul 
general... Maltby nu se amăgea, ştia că acţiunea nu putea fi 
decisivă. Lupta se dădea pentru controlul politic; putea fi 


influenţată de forţă, e drept, dar nu putea fi rezolvată 
numai cu ajutorul ei. În această bătălie, însăşi metoda 
folosită pentru a ajunge aici, pe planetă, dădea duşmanilor 
săi un argument puternic împotriva lui. „lată, ar fi putut 
spune ei, un singur dellhibrid a fost în stare să pună mâna 
pe o navă de război, dovada superiorității noastre.” Era o 
momeală grasă pentru un popor a cărui ambiţie era 
stimulată după un sfert de secol. 

Zări pe ecran mica aeronavă ce se apropia. Îi contactă pe 
ocupanţi prin radio, se convinse că fac parte din tabăra lui. 
Ofiţerul comandant în persoană îi întâmpină prin trapa 
deschisă a navei. Câteva minute mai târziu strângea mâinile 
unor oameni pe care nu-i mai văzuse niciodată. 

Imediat trecură la discuţiile despre tactica şi strategiile ce 
trebuiau adoptate. O parte din oameni propusese ca 
Hunston să fie executat. Majoritatea era de părere că ar 
trebui întemnițat. Maltby asculta neliniştit ambele grupuri, 
conştient că şi ei cunoşteau situaţia direct şi erau cei mai 
buni judecători. Pe de altă parte însă, vecinătatea 
pericolului îl crispa. Era foarte posibil ca el, care urmărise 
lucrurile de la distanţă, să aibă cea mai detaşată şi în 
consecinţă cea mai sănătoasă atitudine. Era o bănuială şi 
nu-i acordă o prea mare atenţie. Oricum, începu să creadă 
că juca rolul unui arbitru, când brusc, ambele grupuri 
începură să-i pună întrebări: 

— Putem avea certitudinea că Fifty Suns va rămâne în 
continuare ferm în refuzul de a stabili contactul cu nava 
pământeană? 

— Ai văzut sau ai auzit ceva care să pară o dovadă de 
slăbiciune din partea lor? 

— De ce au ţinut ascuns al doilea mesaj faţă de populaţie? 

— Atmion era singura navă desemnată să urmărească 
nava Star Cluster? 

— Există cumva scopuri ascunse în spatele acestei 
urmăriri? 


— Ce poziţie ar trebui să adoptăm în cazul în care Fifty 
Suns hotărăşte brusc să se predea? 

Pentru scurtă vreme, Maltby fu copleşit. Apoi, constatând 
că întrebările urmau un şablon în spatele căruia se 
ascundea o falsă implicaţie, ridică mâna şi spuse: 

— Domnilor, se pare că teoria voastră este: dacă un alt 
guvern îşi schimbă cumva hotărârea, să dăm şi noi năvală, 
poate obţinem nişte avantaje. Nu este aşa. Vom rămâne 
fermi alături de Fifty Suns, indiferent ce decizii va lua. Vom 
acţiona solidari cu ceilalţi. Nu urmărim alte privilegii 
speciale în afara celor oferite în propunerea ce ni s-a făcut. 

Încheie pe un ton mai personal şi mai puţin sever: 

— Înţeleg că asupra voastră s-au făcut presiuni uriaşe. Vă 
rog să mă credeţi că vă apreciez atitudinea, atât ca indivizi 
cât şi ca grup, dar suntem datori să ne menţinem 
integritatea. Nu avem nevoie să devenim oportunişti în 
aceste momente de criză. 

Oamenii se uitau unul la celălalt. Unii, mai ales cei tineri, 
păreau nemulţumiţi, de parcă fuseseră obligaţi să înghită o 
pilulă amară, dar în cele din urmă acceptară cu toţii să 
susţină acest plan de viitor. 

Urmă întrebarea crucială: 

— Ce facem cu Hunston? 

Maltby răspunse cu răceală: 

— Aş vrea să stau de vorbă cu el. 

Collis, cel mai bătrân dintre prietenii intimi ai tatălui lui 
Maltby, îl privi pe căpitan câteva secunde şi se duse în 
cabina de transmisiuni radio. Era palid când se întoarse: 

— Refuză să vină aici. Spune că dacă ai chef să-l vezi poţi 
cobori la el. Peter, e jignitor! 

— Spune-i, răspunse Maltby hotărât, că voi cobori imediat. 

Aruncă un zâmbet către feţele întunecate ce-l înconjurau. 

— Domnilor, spuse cu o voce răsunătoare, individul acela 
se află în mâinile noastre. Transmiteţi-i că voi cobori de 
dragul unei înţelegeri, necesară acum în vreme de criză. 


Fără să exageraţi, încercaţi să sugeraţi că ar fi posibil să se 
recurgă la violenţă. 

Îşi încheie expunerea: 

— Bineînţeles, nu se va întâmpla nimic, atâta vreme cât 
nava domină întreaga zonă. Totuşi, dacă nu mă voi întoarce 
într-o oră şi jumătate, încercaţi să luaţi legătura cu mine. 
Mai faceţi apoi câte un pas, începeţi cu ameninţări, până 
ajungeţi să deschideţi focul. 

În pofida încrederii sale, din momentul în care-şi opri nava 
deasupra acoperişului lui Hunston, avu un sentiment ciudat 
de deşertăciune şi singurătate. 

Hunston era un tip înalt, în jur de treizeci şi cinci de ani, 
cu un aer sarcastic. Când îl văzu pe Maltby intrând în biroul 
său, se ridică şi-i ieşi în întâmpinare cu mâna întinsă. 1 se 
adresă cu o voce plăcută, calmă: 

— Am vrut să te scot din adunătura aceea de găini moarte 
de frică, ce domnesc peste coteţul din vale. Nu intenţionam 
să comit o crimă de lezmaiestate. Voiam să-ţi vorbesc, în 
speranţa că te pot convinge. 

Îşi susţinu pledoaria cu voce scăzută, dar foarte aprins. 
Argumentele sale erau prăfuite, se bazau pe superioritatea 
demonstrată a dellhibridului. El credea cu toată tăria în 
propriile-i teorii. În final, Maltby ajunse la concluzia că cel 
mai mare defect al interlocutorului său era lipsa de 
informare generală şi specifică asupra lucrurilor din afară. 
Trăise prea mult în spaţiile înguste ale acestor oraşe 
ascunse, risipise prea mulţi ani vorbind şi gândind fără a 
cunoaşte cu adevărat realitatea. În pofida inteligenţei sale 
scânteietoare, Hunston gândea ca un provincial. 

Liderul rebel îşi încheie monologul cu o întrebare: 

— Crezi că Fifty Suns va putea rămâne ascuns 
pământenilor? 

— Nu, răspunse Maltby cu sinceritate. Cred că este 
inevitabil să fie descoperit într-un târziu. 

— Şi totuşi îi susţii în amăgitoarea lor tentativă de a 
rămâne ascunşi? 


— Eu susţin unitatea în rezolvarea acestor situaţii. 

— Consider că ar fi înţelept să fim prudenţi în acceptarea 
acestui contact. Există chiar posibilitatea de a întârzia 
descoperirea noastră Încă o sută de ani, dacă nu mai mult. 

Hunston tăcea. Figura lui plăcută se întunecă. 

— Constat, spuse el în cele din urmă, că punctele noastre 
de vedere sunt opuse. 

Maltby spuse rar, fixându-l cu privirea: 

— Intenţiile noastre pe termen lung sunt probabil aceleaşi. 
Poate doar planurile pentru atingerea ţelurilor propuse 
sunt diferite. 

Faţa lui Hunston se lumină, pupilele i se dilatară 
imperceptibil. Spuse cu înfocare: 

— Excelenţă, dacă aş putea să cred acest lucru... Se opri, 
ochii i se îngustară brusc: 

— Aş vrea să ascult părerea ta despre rolul în viitor al 
dellhibrizilor, în cadrul civilizaţiei. 

— Când se va ivi ocazia, folosind căi legale, spuse Maltby, 
vor fi propulsaţi inevitabil către înalte funcţii de conducere. 
Vor domina pentru început Fifty Suns, şi apoi întreaga 
galaxie, fără a profita, în mod neloial, de capacitatea lor de 
a controla gândurile celorlalţi. Dacă vreodată în drumul lor 
către putere vor folosi forţa, vor fi distruşi până la ultimul 
bărbat, femeie sau copil. Ochii lui Hunston străluceau: 

— Şi cât va dura acest proces? 

— Ar putea începe curând. Ne vor trebui cel puţin o sută 
de ani, în funcţie de cât de rapid, dellieni şi non-dellieni, vor 
începe să aibă copii... după cum ştii, astfel de căsătorii nu 
au avut dreptul la moştenitori... 

Hunston încuviinţă încruntat. 

— Am fost informaţi greşit despre atitudinea ta, spuse el. 
Eşti alături de noi cu-adevărat. 

— Nu, zise ferm Maltby. Te rog, nu confunda un plan de 
viitor cu o atitudine pe termen scurt. În această situaţie, 
diferenţa este ca între moarte şi viaţă. Dacă ne-am limita 
numai să aşteptăm pentru a câştiga în final puterea, i-am 


alarma pe ceilalţi. Guvernele i-au şi prevenit să manifeste 
faţă de noi o prietenie precaută. În schimb, dacă ne 
dovedim acum alături de ei, în această încercare, ar putea 
însemna un prim pas spre țelul propus. Dacă suntem doar 
nişte oportunişti, atunci această mică superrasă, din care 
facem parte amândoi va fi distrusă mai devreme sau mai 
târziu. 

Hunston se ridică. 

— Excelenţă, sunt de acord. Merg alături de tine. Vom 
aştepta evoluţia situaţiei. 

Era o victorie neaşteptată pentru Maltby, care venise 
pregătit să folosească forţa. Oricum, în pofida convingerii 
personale că Hunston era sincer, nu avea de gând să se 
bazeze prea mult pe cuvântul acestuia. Bărbatul din faţa lui 
îşi putea schimba hotărârea imediat ce ameninţarea navei 
Atmion se va îndepărta. Îi aruncă în final cu francheţe: 

— În condiţiile date, sunt nevoit să-ţi cer să accepţi o 
întemniţare de şase luni, undeva unde să nu poţi intra în 
legătură cu suporterii tăi. Va fi un soi de arest la domiciliu, 
îţi poţi lua soţia cu tine. Vei primi toate onorurile şi vei fi 
eliberat imediat, dacă între timp se stabileşte contactul 
între nava pământeană şi Fifty Suns. Statutul tău va fi mai 
curând de ostatic decât de prizonier. Îţi dau douăzeci şi 
patru de ore să te hotărăşti. 

Hunston se predă singur, când cele douăzeci şi patru de 
ore se scurseră. Avu o singură pretenţie: să fie difuzate prin 
radio condiţiile acestui arest la domiciliu. 

Astfel, Fifty Suns era protejat pentru moment de o 
descoperire iminentă. Era evident că o singură navă n-ar fi 
putut găsi, fără ajutor din afară, nici măcar o planetă a 
acestei civilizaţii atât de bine ascunse. Maltby era convins 
de acest lucru. Rămânea totuşi inevitabilă problema 
descoperirii lor în câţiva ani, când vor sosi şi alte nave din 
galaxia principală. Era ciudat, începuse să se îngrijoreze 
după ce trecuse pericolul cel mare. În timp ce-şi conducea 


nava înapoi spre traiectoria iniţială, Maltby era preocupat 
cum să asigure şi în viitor securitatea Marelui Nor Magelan. 

Cineva trebuia să afle cât de mare era primejdia. Doar 
gândul la ceea ce ar fi fost de făcut şi îl cutremură. Cu 
fiecare ceas, era tot mai convins şi mai hotărât că el era 
persoana cea mai potrivită pentru această misiune. 

Maltby, cufundat în gânduri, căuta o soluţie ca nava sa să 
poată fi capturată. Brusc, alarma începu să urle. 

— Lady Laurr, am stabilit contactul de rezonanţă cu o navă 
a acestui sistem. 

— Prindeţi-o! 

VI. 

Maltby nu avea o idee clară despre condiţiile în care 
fusese capturat. La început îşi dorise chiar el să fie făcut 
prizonier. În timp ce razele tractoare înhăţau nava Atmion 
era prea târziu să analizeze cum reuşise nava invadatoare 
să-i absoarbă. 

Ceva se întâmplase; avea senzaţia că e supt de un vârtej, 
percepea o tensionare şi o răsucire a propriului său corp, 
de parcă materia era supusă unui efort deosebit. Orice ar fi 
fost acel ceva, se întrerupse brusc când nava fu înşfăcată de 
ghearele invizibile ce începură s-o târască prin beznă către 
cealaltă navă, ascunsă încă în depărtare. 

Nerăbdător, Maltby supraveghea instrumentele de 
măsură, de la care spera să obţină, măcar cu aproximaţie, 
dimensiunea celeilalte nave. Pe măsură ce minutele se 
scurgeau unul după altul, înţelese că de fapt era improbabil 
să vadă maşinăria duşmană. De jur împrejur noapte, cele 
mai apropiate stele păreau nişte confuze puncte de lumină. 

Caracteristicele oricărui obiect puteau fi determinate 
numai după un timp considerabil. Un lucru atât de mic cum 
era nava pământeană era ca un fir de praf rătăcit în 
întunericul fără sfârşit. 

Bănuielile i se adeveriră. Când Atmion se afla la numai 
câteva minute de răpitorul său, o durere feroce se înşurubă 
în muşchii lui Maltby. Avu timp doar să înţeleagă: raze 


paralizante. În momentul următor se zvârcolea pe podea, în 
cabina de comandă, învăluită în beznă. 

Când îşi reveni, era încordat, îngrijorat, hotărât să preia 
controlul situaţiei cu orice preţ. Bănuia că pământenii 
deţineau metode destule pentru a supune voinţa, forțându-l 
să le dea informaţii. Trebuia să presupună chiar că 
puternicul său creier dublu ar putea fi învins, dacă i-ar fi 
fost cunoscute capacităţile. 

Deschise puţin ochii, îşi relaxă muşchii pleoapelor. Fusese 
ca un semnal. De undeva din apropiere cineva şopti într-o 
engleză ciudată, dar inteligibilă: 

— Gata, ajutaţi-o să treacă prin trapă. 

Maltby închise ochii, nu înainte de a-şi da seama că se afla 
la bordul lui Atmion şi că, aparent, răpirea acestei maşini de 
luptă era ţinută secretă. Faptul că zăcea în acelaşi loc unde 
căzuse, în cabina de comandă, părea să indice că nici 
ofiţerii, nici echipajul de pe Atmion nu fuseseră încă 
interogaţi. 

Îl străbătu un fior. Era oare chiar aşa de simplu? Era oare 
posibil? I-ar fi fost de ajuns să testeze prudent, cu cele două 
creiere ale sale, lumea din jur, ca să poată pune sub control 
orice fiinţă omenească pe care ar fi contactat-o? Şi astfel să 
supună întregul echipaj de la bord? Chiar era în stare de 
acest lucru? 

Era. Şi-l înfăptui. 

Maltby se alătură celorlalţi membri ai echipajului de pe 
Atmion, înşiruiţi deja pe coridor. Pământenii, bărbaţi sau 
femei, păşeau înarmaţi de-a lungul şi în fruntea şirului de 
captivi. 

Era o iluzie. Adevăraţii prizonieri erau ofiţerii însărcinaţi 
să-i păzească pe prizonieri. La momentul potrivit, 
comandantul, un tip viguros de vreo patruzeci de ani, 
ordonă calm grupului principal de captivi să-şi continue 
înaintarea pe coridor. Maltby, însă, şi ceilalţi ofiţeri de la 
navigaţie şi meteo fură împinşi într-un culoar lateral şi apoi 
într-un vast apartament ce conţinea şase dormitoare. 


Ajunşi aici, ofiţerul de pe Star Cluster le comunică: 

— Vă veţi simţi bine aici. Vă vom aduce uniforme adecvate 
şi vă puteţi plimba pe navă oricât doriţi, cu condiţia să nu 
vorbiţi prea mult cu oamenii noştri. Avem la bord o mulţime 
de dialecte dar niciunul nu seamănă cu al vostru. Nu vrem 
să fiţi remarcaţi, aşa că aveţi grijă! 

Maltby nu era îngrijorat. Singura lui problemă era să se 
familiarizeze cu nava şi cu obiceiurile ei. 

Era deja evident că dimensiunile ei erau impresionante. Se 
aflau prea mulţi oameni la bord pentru a fi controlaţi de o 
singură persoană. Bănuia de asemenea că existau capcane 
pentru intruşi. Dar merita riscul. Îndată ce-şi va forma o 
imagine generală despre navă şi compartimentele ei 
funcţionale, va trece la explorarea pericolelor. 

Când „temnicerii” se îndepărtară, se alătură celorlalţi 
ofiţeri de la navigaţie, într-un raid prin bucătărie. După cum 
se aştepta, întâlni multe similitudini în alimentaţie. 
Descoperiră în încăpătoarele congelatoare friptură de vită, 
hălci de carne friptă de porc, sau de miel şi o enormă 
diversitate de orătănii originare de pe Pământ, păstrate 
fiecare în pungi vidate. 

Oamenii săi mâncară pe săturate. Maltby discută foarte 
serios cu ei despre misterul acestui tratament special ce li 
se aplica. Era conştient că începuse un lucru foarte 
primejdios. Oamenii săi aveau mintea ascuţită, iar dacă 
vreunul dintre ei ar fi făcut legătura între aceste întâmplări 
neobişnuite şi frica locuitorilor de pe Fifty Suns faţă de 
dellhibrizi, legătura aceasta i-ar fi înspăimântat pe 
superiori, mult mai mult decât o făcuse nava pământeană. 
Respiră uşurat când ofiţerul asupra căruia îşi exercita deja 
controlul se întoarse cu un braţ de uniforme. 

În faţa oamenilor de pe Fifty Suns, problema controlului 
asupra creierului cuiva era extrem de delicată. „Sclavul” 
era convins că acţiona călăuzit de raţiuni personale. Motivul 
pentru care pământeanul acceptase colaborarea era 
sentimentul acestuia că se supunea ordinelor de a câştiga 


încrederea celor mai valoroşi ofiţeri de pe nava capturată. 
Mai mult chiar, avea impresia că n-ar fi înţelept să comunice 
imediat această informaţie superiorilor săi şi, mai ales, să 
discute cu ceilalţi ofiţeri de pe navă. Prin urmare, era 
pregătit să furnizeze mijloacele care să le permită lui 
Maltby şi colegilor lui să se mişte, ce-i drept, limitat, la 
bordul navei Star Cluster. Pământeanul nu era însă pregătit 
să le ofere prea multe date despre navă. Atâta vreme cât 
ceilalţi se mai aflau prin preajmă, Maltby acceptă această 
piedică. Dar, mai târziu, când ofiţerul plecă. 

— Cu conştiinţa datoriei împlinite - Maltby îl însoţi. Spre 
dezamăgirea lui, creierul omului se dovedi inexpugnabil 
când ajunse la informaţiile despre navă. Deşi ar fi vrut, nu 
putea furniza aceste date. Ceva mai presus de voinţa lui, de 
natură hipnotică poate, îl proteja. În final, i se contură clar, 
lui Maltby, concluzia că trebuia să afle ceea ce dorea de la 
un ofiţer superior, cu posibilitate de decizie. Gradele 
inferioare, după cum constatase, nu aveau libertate de 
opţiune, iar el nu-şi putea pierde timpul să analizeze şi să 
dezactiveze sistemul folosit pentru protejarea informaţiilor. 

Bănuia că autorităţile navei descoperiseră că de pe Atmion 
lipseau navigatorii şi meteorologii. Probabil cineva se ocupa 
acum de acest lucru, în maniera severă şi hotărâtă, 
specifică unei gândiri militare. Dacă ar putea să-i vorbească 
direct femeii care comanda nava... Dar acest lucru îl obliga 
la alţi paşi importanţi. Să evadeze? 

Deşi era în criză de timp, mai pierdu două ore pentru a 
supune voinţei sale pe ofiţerii însărcinaţi cu paza 
echipajului de pe Atmion şi a navei. Trebuia ca la semnalul 
său aceştia să-şi coordoneze acţiunile pentru a le înlesni 
evadarea. Pentru fiecare dintre ei era necesar un ordin, 
real sau iluzoriu, venit de la un superior care să impună 
obedienţă automată individului. Ca măsură de precauţie, 
Maltby pregăti explicaţia că eliberarea lui Atmion era un 
gest de amiciţie faţă de autorităţile de pe Fifty Suns. 


Odată planul pregătit, Maltby reuşi să-i transmită unui 
ofiţer de rang mai înalt că amiralul ţinea neapărat să-i 
vorbească. Cum urmau să decurgă lucrurile, Maltby nu 
avea nici cea mai vagă idee. 

Locotenentul Neslor sosi pe punte şi-şi depuse corpul 
subţire într-un fotoliu. Oftă: 

— Ceva nu-i în regulă, spuse ea. 

Amiralul se întoarse dinspre panoul de control şi o studie 
pe femeie. Ridică apoi din umeri cu o izbucnire de furie şi-i 
spuse iritată: 

— Câţiva dintre aceşti locuitori de pe Fifty Suns trebuie să 
ştie unde se află planetele lor, sunt convinsă. 

Cealaltă dădu din cap: 

— N-am găsit nici un ofiţer navigator la bord. Ceilalţi 
prizonieri au fost la fel de miraţi ca şi mine. 

Lady se încruntă. 

— Nu înţeleg, spuse ea silabisind. 

— Erau cinci ofiţeri, îi explică Neslor. 'Toţi au fost văzuţi cu 
câteva minute înainte ca Atmion să fi fost capturat. Acum nu 
mai sunt. 

Tânăra femeie spuse imediat: 

— Căutaţi peste tot! Sună alarma generală! 

Se întoarse pe jumătate către uriaşul tablou de lângă ea, 
dar se opri. Gânditoare, o privi pe psiholoagă. 

— Înţeleg că nu eşti de acord cu metoda asta. 

— Avem experienţa celuilalt dellian, sosi răspunsul. 

Gloria se cutremură imperceptibil. Imaginea 
supraveghetorului de pe Gisser, capturat din staţia de 
meteorit, nu-i dispăruse încă din minte. Într-un târziu, 
spuse: 

— Ce propui? 

— Aşteaptă! Şi-au făcut un plan pentru a scăpa de sub 
controlul nostru energetic. Aş vrea să văd încotro încearcă 
să fugă, ce au de gând să facă. 

— Înţeleg... 


Comandanta navei nu mai făcu alt comentariu. Privea în 
gol, undeva, departe. 

— Bineînţeles, continuă cealaltă, va trebui să fii protejată. 
Voi avea grijă personal. 

Lady ridică din umeri. 

— Nu-mi vine să cred că un nou-sosit la bordul acestei 
nave ar putea spera să-mi găsească vreodată apartamentul. 
Nu mi-aş dori să calculez cum să mă întorc aici, în cazul în 
care m-aş râtăci... 

Se întrerupse: 

— Asta-i tot ce-mi propui? Să aşteptăm şi să vedem ce 
urmează? 

— Atât. 

Tânăra femeie se împotrivi, clătinând din cap. 

— Pentru mine nu-i de ajuns, draga mea. Presupun că 
ordinele mele anterioare privitoare la siguranţa navei au 
fost executate şi sunt încă în vigoare. 

Se întoarse brusc spre panoul de control. Puţin mai târziu, 
pe ecran apăru un chip. 

— Ah, căpitane, spuse Gloria, ce-ţi fac oamenii de gardă în 
acest moment? 

— Patrulează, veni răspunsul. 

— Au găsit ceva? 

— Nava este perfect apărată împotriva exploziilor 
accidentale. Bombele au fost inventariate, iar la intrările 
depozitului există sisteme de supraveghere de la distanţă. 
Nu putem avea vreo surpriză. 

— Bine, spuse amiralul Laurr. Aveţi grijă în continuare. 

Tăie legătura şi căscă. 

— Cred că-i timpul să mergem la culcare. La revedere, 
draga mea. 

Locotenent Neslor se ridică: 

— Sunt ferm convinsă că vei dormi în siguranţă. 

Plecă. Tânăra femeie îşi petrecu următoarea jumătate de 
oră dictând instrucţiuni câtorva departamente, modifică 


planul de comunicare al fiecăruia. Apoi se băgă în pat 
îmbrăcată. Adormi aproape numaidecât. 

Se trezi cu o senzaţie bizară de nemulţumire. Cu excepţia 
strălucirii palide a tabloului de bord, puntea era în 
întuneric, dar după o clipă gândi uimită: „E cineva aici în 
cameră”. 

Rămase în continuare întinsă, adulmecând primejdia, 
amintindu-şi ce spusese locotenentul Neslor. Părea 
incredibil ca cineva nefamiliarizat cu uriaşa navă să-i poată 
descoperi reşedinţa atât de repede. Ochii i se obişnuiră cu 
întunericul, putând distinge silueta vagă a unui bărbat, ce 
stătea la câţiva metri de patul ei. 

Aşteptase probabil ca ea să-l descopere. Ştiuse cumva că 
femeia se trezise, deoarece îi şopti: 

— Nu aprinde lumina. Şi ai grijă! 

Vocea îi era foarte blândă, aproape drăgăstoasă; şi totuşi 
era convinsă că cel ce-i vorbea era un om extrem de 
periculos. Ordinul lui o ţintui în pat, înţepenindu-i mâna pe 
loc, pe cearşaf, nemişcată. Simţi chiar primul junghi de 
teamă şi înţelese că putea muri înainte de a-i veni cineva în 
ajutor. 

Spera doar că locotenentul Neslor o păzea. 

Intrusul i se adresă din nou: 

— Nu ţi se va întâmpla nimic, dacă faci exact ce-ţi spun eu. 

— Cine eşti? 

Din tonul ei răzbătea, puternică, dorinţa de a afla. 

Maltby nu-i răspunse. Văzu un scaun, se aşeză, dar situaţia 
nu-l mulţumi. Erau prea multe dispozitive tehnice pentru el, 
la bordul acestei nave de luptă, pentru a se simţi cât de cât 
în siguranţă în acţiunile sale. Putea fi ameninţat, chiar 
distrus, fără a şti măcar ce i se întâmplă. Îşi dădea seama că 
în acel moment putea fi ţinut sub observaţie de către o 
sursă îndepărtată, peste puterea lui de control. Vorbi cu 
glas scăzut: 

— Doamnă, nu ţi se va întâmpla nimic, dacă nu faci mişcări 
bruşte. Mă aflu aici în speranţa că voi găsi răspuns la câteva 


întrebări. Pentru propria dumneavoastră lămurire, ţin să vă 
spun că sunt unul dintre navigatorii de pe Atmion. Nu vreau 
să intru în detalii asupra felului în care am reuşit să scăpăm 
din plasa voastră. Mă aflu aici din cauza propagandei 
voastre. Aţi avut dreptate să bânuiţi disensiuni printre 
locuitorii celor cincizeci de sori. Unii sunt gata să accepte 
asigurările voastre, alţii se tem. Bineînţeles, cei prudenţi au 
fost în majoritate şi au avut câştig de cauză. Întotdeauna 
pare mai sigur să aştepţi şi să speri. 

Făcu o pauză, îşi ascultă din nou vorbele cu urechea 
minţii: deşi i se părea că ar fi putut să le formuleze mai 
bine, în esenţă sunau corect şi cinstit. Dacă oamenii de pe 
navă ar fi putut fi convinşi de ceea ce spunea el în acest 
moment, i-ar face să creadă că atât el cât şi camarazii săi 
erau nehotărâţi. 

— Reprezint o colectivitate care are o poziţie privilegiată. 
Doar navigatorii şi meteorologii diferitelor planete şi cei de 
pe nave pot cunoaşte poziţia lumilor locuite. Există probabil 
zeci de mii de trădători potenţiali care şi-ar vinde pe dată 
poporul pentru avantaje personale, dar nu şi din cadrul 
personalului antrenat şi disciplinat al administraţiei sau al 
armatei. Sunt convins că înţelegeţi ce vreau să spun. 

Făcu o pauză, lăsându-i parcă vreme să priceapă. 

Pe măsură ce Maltby continua să vorbească, tânăra femeie 
se relaxă. Vorbele lui păreau corecte, iar intenţiile, deşi 
ciudate, plauzibile. O deranja în schimb un lucru minor: 
cum găsise drumul spre apartamentul ei? Oricine, mai puţin 
familiarizat decât ea cu labirinturile navei şi comenzile 
acesteia, ar fi putut accepta prezenţa lui acolo şi n-ar fi dat 
importanţă faptului. Era ca şi cum ar fi pătruns într-un oraş 
străin, cu o populaţie de treizeci de mii de locuitori şi, fără 
să fi fost îndrumat, s-ar fi îndreptat direct către casa celui 
căutat. Clătină din cap uşor, refuzând explicaţia ce-i venea 
în minte. Aşteptă, oricum nerăbdătoare, ca el să continue. 
Cuvintele lui îi garantaseră siguranţa, iar cu fiecare minut 
ce trecea, era tot mai convinsă că locotenent Neslor se afla 


la datorie. Ar fi putut afla ceva interesant chiar din această 
discuţie. 

Maltby continuă: 

— Era necesar să obţinem câteva informaţii. Încercăm să 
amânăm pe cât posibil hotărârea pe care vreţi să ne-o 
impuneţi prin forţa. Pentru noi ar fi mult mai simplu dacă v- 
aţi întoarce în galaxia principală şi aţi trimite alte nave mai 
târziu. Am avea vreme să ne obişnuim cu inevitabilul şi 
nimeni n-ar trebui să-şi asume rolul infam de a-şi trăda 
poporul. 

Gloria dădu din cap, în întuneric. Putea înţelege acest 
punct de vedere. Spuse: 

— La ce întrebări ai vrea să-ţi răspund? 

— De cât timp vă aflaţi în Marele Nor Magelan? 

— De zece ani. 

— Cât intenţionaţi să mai rămâneţi? Continuă Maltby. 

— Această informaţie nu este disponibilă, spuse cu voce 
hotărâtă amiralul. 

O izbi faptul că afirmaţia era reală şi în ceea ce-o privea pe 
ea. Peste două zile avea să aibă loc referendumul. 

Maltby îi spuse: 

— Te sfătuiesc sincer să-mi răspunzi la întrebare. 

— Ce se va întâmpla dacă nu răspund? 

În timp ce vorbea, mâna ei, care se mişcase încetişor către 
un mic panou aflat la marginea patului, îşi atinse scopul. 
Triumfătoare, apăsă unul dintre butoane. Aproape 
instantaneu se relaxă şi ea. Din întuneric, Maltby îi spuse: 

— M-am gândit să te las să faci asta. Sper că te face să te 
simţi mai în siguranţă. 

Calmul lui o deconcertă, dar se întrebă dacă el înţelesese 
exact ce făcuse. Îi explică distantă că acţionase un sistem 
cunoscut sub numele de lumină senzitivă. Din acel moment 
erau urmăriţi de nenumărați ochi electronici. Orice 
încercare din partea lui de a folosi o armă energetică ar fi 
fost împiedicată. Era adevărat că nici ea n-ar fi fost lăsată 


să folosească vreo armă, dar nu consideră înţelept să-i 
comunice acest lucru. 

Maltby îi spuse: 

— N-am intenţia să folosesc o armă energetică. Aş vrea să- 
mi mai răspunzi la câteva întrebări. 

— S-ar putea s-o fac. 

Vorbise pe un ton potrivit, dar începuse să o enerveze 
locotenentul Neslor. Se impunea o iniţiativă din partea 
acesteia. 

— Cât de mare este această navă? Continuă Maltby. 

— Are o mie cinci sute de metri lungime şi transportă un 
echipaj complet de trei mii de oameni, ofiţeri şi personal 
auxiliar. 

Era impresionant. Se întreba cât de mult exagerase 
femeia. 

Amiralul nu comentă. Dimensiunile erau de zece ori mai 
mari decât cele recunoscute de ea. Dar ceea ce conta cu 
adevărat nu era dimensiunea navei, ci calitatea conţinutului 
acesteia. Era aproape sigură că interlocutorul ei nici nu 
bănuia măcar extraordinarul potenţial ofensiv şi defensiv al 
enormei maşinării pe care ea o comanda. Dintre ofiţerii 
superiori aflaţi la bord, doar câţiva erau în măsură să 
înţeleagă natura anumitor forţe ce puteau fi aruncate în joc. 
În acel moment, ofiţerii respectivi erau supravegheați în 
permanenţă prin camerele spion de luat vederi. 

— Sunt nedumerit, cum aţi reuşit să ne capturați? 

Ajunsese şi aici, în sfârşit. Lady Laurr ridică glasul: 

— Locotenent Neslor! 

— Da, nobilă doamnă. 

Replica sosi prompt de undeva din întuneric. 

— Nu crezi că această comedie durează cam mult? 

— Ba da. Să-l omor? 

— Nu, vreau să-mi răspundă el la nişte întrebări. 

Maltby preluă controlul asupra creierului ei în timp ce se 
îndrepta spre teleportor. În spatele lui... 

— Nu trage! Ţipă Gloria. Lasă-l să plece! 


Nici atunci, nici mai târziu nu-şi puse problema comenzii 
sau impulsului ce-o determinase să reacționeze astfel. 
Explicaţia pe care şi-o oferi singură după un timp era: de 
vreme ce intrusul n-o ameninţase şi, pe deasupra, mai era şi 
unul dintre mult-vânaţii navigatori, să-l distrugă pentru a 
nu-l lăsa să evadeze undeva tot în interiorul navei părea un 
act irațional. 

Prin urmare, Maltby părăsi puntea nevătămat şi gata să 
dea semnalul de eliberare a navei sale. Pe măsură ce 
Atmion se îndepărta de nava pământeană, supunându-se 
ultimului ordin al lui Maltby, ofiţerii de pe Star Cluster 
începură să uite contribuţia personală, a fiecăruia, la 
evadare. 

Asta fusese tot ce reuşise Maltby. Să intre în vasul duşman 
şi să iasă din nou. Părea cu adevărat o aventură 
periculoasă. Ce aflase însă, nu-l mulțumea deloc, ştia doar 
că avea de-a face cu o navă foarte mare. Chiar dacă, la 
confruntarea cu o flotilă întreagă, Star Cluster ar fi fost 
obligată să acţioneze prudent, Maltby era convins că 
existau la bordul său arme capabile să distrugă dintr-o dată 
câteva nave de luptă de pe Fifty Suns. 

lar ceea ce-l preocupa în mod deosebit, era reacţia 
ofiţerilor săi, a echipajului de pe Atmion, a locuitorilor de pe 
Fifty Suns în general. Era un proces complicat pentru a 
putea fi evaluat de mintea unui om. Şi mai greu de explicat 
era atitudinea lui de la bordul navei Star Cluster. 

Bineînţeles că reacţiile nu vor apărea imediat. Maltby era 
la curent cu raportul făcut de viceamiralul Dreehan. Două 
zile nu se întâmplă nimic. 

În cea de-a treia, comunicatul zilnic transmis de la bordul 
navei Star Cluster indică o modificare drastică de curs. 
Motivele acestei schimbări erau ascunse. 

În ziua a patra, pe ecranul lui Maltby se aprinse imaginea 
lui Dreehan. Ofiţerul comandant spuse cu gravitate: 

— Acesta este un anunţ general pentru toate gradele. 
Tocmai am primit un mesaj de la statul major al flotei 


noastre. 

Liniştit, dădu citire mesajului: „Prin următoarele, 
declarăm că între locuitorii de pe Fifty Suns şi nava terestră 
Star Cluster s-a declanşat războiul. Flotila noastră trebuie 
să taie calea inamicului şi să deschidă focul. Navele avariate 
sau în pericol de a fi capturate au obligaţia să distrugă 
hărţile stelare; iar ofiţerilor navigatori şi meteorologi aflaţi 
la bordul unor astfel de nave li se cere în mod patriotic să 
se sinucidă. Politica declarată a guvernului nostru este 
distrugerea totală şi rapidă a invadatorilor.” 

Maltby asculta palid şi încordat, când Dreehan schimbă 
tonul comunicatului, devenind mai confidenţial: „Deţin o 
informaţie personală: autorităţile noastre au ajuns la 
concluzia că Star Cluster ne-a abandonat deoarece n-a 
îndrăznit să stârnească mânia poporului nostru. De aici şi 
din alte date obţinute, şefii au hotărât că nava pământeană 
poate fi distrusă de un atac concertat. Dacă urmăm exact 
instrucţiunile primite, inamicul n-ar avea nici un avantaj de 
pe urma capturării unor nave de-ale noastre. Am desemnat 
oameni care să asigure executarea ofiţerilor din toate 
compartimentele de navigaţie şi meteorologie, în cazul în 
care aceştia nu sunt în măsură să acţioneze în momentele 
cruciale. Vă rog să notaţi.” 

Căpitanul Peter Maltby, meteorolog şef şi navigator 
asistent pe Atmion, constată scârbit că fusese şi el trecut pe 
listă. Iniţiase o politică de solidaritate în acţiuni cu guvernul 
de pe Fifty Suns şi nici nu putea fi vorba ca el să 
abandoneze pripit, din motive personale, această atitudine. 
Singura lui speranţă era ca lupii spaţiului, cum erau numite 
navele de război, să termine repede cu nava pământeană 
solitară, printr-o acţiune concertată. 

Porniseră în urmărirea unui tigru. 

VII. 

Pierduse referendumul cu o minoritate ce-i zdrobea inima: 
nouă voturi din zece. Ordonă sever modificarea cursului 


navei spre casă. Târziu, în aceeaşi „zi”, fu chemată de 
compartimentul comunicaţii: 

— Mai continuăm transmiterea coordonatelor? 

— Bineînţeles, spuse ea tăios. 

În după-amiaza următoare, se deşteptă din moţăială în 
sunetul sirenei de alarmă. 

— Avem în faţă mii de nave! Îi raportă căpitanul 
comandant al sectorului operativ. 

— Încetiniţi pentru acţiune! Comandă ea. Ocupaţi 
posturile de luptă! 

Când ordinele-i fură îndeplinite, se adresă căpitanilor din 
consiliu: 

— Ei bine, doamnelor şi domnilor, spuse cu plăcere 
nedisimulată, aş avea nevoie de permisiunea de a începe 
lupta împotriva autorităţilor recalcitrante, care ne 
demonstrează că sunt capabile să întreprindă acţiunile cele 
mai ostile împotriva civilizaţiei Pământului. 

— Gloria, spuse una dintre femei, nu mai insista, te rog. Ai 
avut şi de data asta dreptate. 

Se votă în unanimitate pentru intrarea în luptă. Se puse 
întrebarea: 

— Îi distrugem sau îi facem prizonieri? 

— Vor fi capturați. 

— Toţi? 

— Toţi. 

Flota de pe Fifty Suns era despărțită de nava pământeană 
de aproximativ patru sute de milioane de mile, când Star 
Cluster generă un câmp ce ocupă o felie groasă din spaţiu. 

Era un univers în miniatură, puternic curbat. Navele care 
urmaseră o traiectorie aparent rectilinie, se treziră 
întorcându-se în acelaşi punct. Încercările de a ieşi din 
capcană folosind viteze mai mari decât aceea a luminii se 
dovediră zadarnice. 

O ploaie de torpile îndreptate spre sursa câmpului fură 
deviate puternic şi explodate în spaţiu, pentru a evita 
distrugerea propriilor nave. 


Se dovedi imposibilă şi comunicaţia cu orice planetă de pe 
Fifty Suns. Subspaţiul radio era tăcut ca moartea. 

După aproape patru ore, Star Cluster trimise o serie de 
raze tractoare. Inexorabil, una după alta, navele erau 
absorbite de către uriaşa maşină de război. În acel moment 
sosi ordinul ca ofiţerii meteorologi şi navigatori să se 
sinucidă imediat. 

La bordul lui Atmion, Maltby făcea parte din micul grup de 
bărbaţi care îşi strângeau mâinile cu viceamiralul Dreehan; 
imediat, în prezenţa ofițerului comandant, îşi îndreptă 
distrugătorul spre tâmplă. 

În acest ultim moment ezită. „Aş putea să-l domin acum, 
chiar în clipa asta, şi să-mi salvez viaţa” îşi spuse, furios că 
întreaga acţiune fusese zadarnică şi inutilă. Descoperirea 
civilizaţiei lor devenise inevitabilă. Se va întâmplă mai 
devreme sau mai târziu, indiferent de ce ar fi făcut el în 
clipa aceea. 

Apoi se gândi: „De fapt, asta am susţinut eu printre 
dellhibrizi. Trebuie să fim alături de grup, şi în moarte dacă 
este nevoie.” 

Momentul de ezitare se sfârşi. Apăsă butonul de activare a 
armei sale. 

După ce fuseseră inspectate primele nave capturate de 
către echipele de tehnicieni, tânăra comandantă a celei mai 
mari nave ce pătrunsese vreodată în Marele Nor Magelan, 
care era în al nouălea cer de bucurie, fu anunţată despre 
sinucideri: 

Fu cuprinsă de milă. 

— Să fie regeneraţi toţi! Ordonă ea. Nu-i nevoie să moară 
cineva. 

— Câţiva sunt spulberaţi de-a binelea, i se răspunse. Au 
folosit detonatoare. 

Se încruntă la auzul acestei veşti. Asta însemna o muncă 
suplimentară imensă. 

— Nebuni! Spuse ea. Aproape că-şi merită moartea. 

Se întrerupse. 


— Aveţi mare grijă! Dacă e necesar, treceţi toate navele 
prin teleportor, accentuând sinteza ţesuturilor avariate şi a 
organelor. 

Începuse de mult perioada de somn, dar ea continuă să 
rămână în biroul său, primind rapoartele. Fuseseră aduşi în 
faţa ei câţiva navigatori reînsufleţiţi; cu ajutorul 
locotenentului Neslor, de la compartimentul psihologic, îi 
interogă. 

Se retrase mulţumită la culcare: Fusese descoperită o 
civilizaţie pierdută. 


SFÂRŞIT 


1 Civilizaţia Cincizeci de Sori.