A. E. Van Vogt — Star Cluster

A. E. van Vogt 


A. E. van Vogt 


SIAR CLUSIER 


PROLOG. 

Nava terestră trecu atât de discret pe lângă Gisser, 
soarele lipsit de planete, încât sistemul de alarmă al 
staţiunii meteorologice aflată pe meteorit nu avu timp să 
reacționeze. Era deja vizibilă ca o dungă luminoasă pe 
ecranul de supraveghere, când o zări şi Watcher. Se părea 
că fusese dată alarma şi pe nava străină, întrucât punctul 
mişcător de lumină îşi încetinise înaintarea. Frâna evident, 
descriind o buclă largă. Se târa încet înapoi, era clar că 
încerca să localizeze micul obiect ce atinsese ecranele 
energetice. 

Când apăru în câmpul de observare directă, nava se 
distingea nelămurit, imensă pe fondul strălucitor al 
îndepărtatului soare alb-gălbui. Era mult mai mare decât 
orice altceva văzut vreodată în Fifty Suns. Părea o 
adevărată imagine de infern, o navă venită din altă lume, un 
monstru dintr-un univers semi—mitic. Chiar dacă era un 
model nou, era uşor de recunoscut după descrierile din 
cărţile de istorie ca fiind o navă de război a Imperiului 
Pămâritului. Avertismentele istoriei erau înfiorătoare, 
referindu-se la ce s-ar putea întâmpla şi iată, sosise clipa 
când se întâmpla cu adevărat. 

Îşi cunoştea datoria. Trebuia să transmită prin subspaţiul 
radio non direcţional către Fifty Suns un mesaj de 
avertizare pe care-l aşteptau cu toţii îngroziţi, de o viaţă- 
ntreagă şi mai trebuia să se asigure că nu va rămâne nici o 
urmă a existenţei staţiei. Nu a avut loc nici un incendiu. 
Odată cu dezagregarea motoarelor atomice suprasolicitate, 


masiva clădire, ce fusese o staţie meteorologică, se 
dezintegra pur şi simplu în elementele sale componente. 

Watcher nu încercă să se salveze. Creierul său, 
cunoştinţele depozitate acolo nu trebuiau să se lase 
cercetate. Simţi doar un scurt, obositor spasm de durere în 
momentul în care energia eliberată îl transformă şi pe el în 
atomi. 

Lady Gloria Laurr, Amiral, comandantul general al navei 
Star Cluster, nu se deranja să însoţească expediţia ce se 
îndreptă către meteorit. Urmări însă totul cu mare atenţie 
pe monitor. Din momentul în care razele-spion înfăţişaseră 
o figură omenească într-o staţie meteorologică,” O staţie 
meteorologică aici!” înţelese importanta deosebită a 
descoperirii. Mintea ei evalua instantaneu câteva 
posibilităţi. 

O staţie meteorologică înseamnă călătorii interstelare. 
Fiinţe omeneşti înseamnă origine pământeană. îşi imagină 
cum s-ar fi putut întâmpla lucrurile: o expediţie în urmă cu 
multă vreme; trebuie să fi avut loc cu foarte mulţi ani în 
urmă întrucât aveau acum trafic interstelar, iar acest fapt 
indica o populaţie numeroasă, distribuită pe mai multe 
planete. Majestatea sa, gândi ea, va fi încântată. 

Tot atât de încântată era şi Lady Gloria. Într-o izbucnire de 
generozitate, chemă compartimentul energetic. 

— O acţiune promptă, căpitane Glone, spuse ea cu 
căldură, în vederea închiderii meteoritului într-o sferă de 
energic protectoare ar fi recomandabilă şi chiar răsplătită. 

Bărbatul, a cărui imagine apăru pe monitor, se înclină. 

— Vă mulţumesc, nobilă doamnă. Cred că am salvat 
componentele electronice şi atomice ale întregii staţii. Din 
păcate, ca urmare a interferenţei energiei atomice a staţiei 
însăşi, se pare că departamentul foto nu a avut tot atât 
succes în obţinerea unor imagini clare. Femeia zâmbi cu 
severitate. 

— Omul va fi îndeajuns, iar aceasta este o matrice pentru 
care nu avem nevoie de imagini. 


Întrerupse legătura, zâmbind în continuare şi-şi întoarse 
privirea din nou către meteorit. Observă strălucirea 
flămândă a absorbantelor de materie şi de energie. Se 
gândea la cele câteva furtuni marcate pe harta din staţia 
meteorologică. Le văzuse cu ajutorul razelor-spion, iar una 
dintre ele era într-adevăr foarte puternică. Nici chiar uriaşa 
sa navă nu putea îndrăzni să se deplaseze prea repede, 
atâta vreme cât localizarea acestor furtuni nu era certă. 

Viziunea fugară construită de razele-spion, îi înfăţişă un 
tânăr foarte atrăgător. Foarte decis, curajos. Interesant 
pentru o lume necivilizată. Pentru început trebuia 
recondiționat, bineînţeles şi apoi stors de informaţiile 
relevante. O greşeală, acum, putea avea drept consecinţă 
demararea unui îndelung şi istovitor proces de căutare. S- 
ar irosi şi zeci de ani pentru cercetarea unor zone înguste 
de numai câţiva ani-lumină, în care nava nu putea accelera 
şi nici să menţină o viteză prea mare, fără a deţine 
informaţii exacte despre starea vremii; 

Oamenii ei părăseau Pământul. Cu o mişcare hotărâtă 
deconecta sistemul de comunicaţie, îşi regla aparatura şi, 
cu ajutorul teleportorului ajunse în camera de primire, 
aflată la o jumătate de milă de puntea principală. 

Ofiţerul de serviciu îi ieşi în întâmpinare şi salută. 

Era încruntat: 

— Tocmai am primit imaginile de la departamentul 
fotografic. Pata de ceaţă energetică de deasupra hărţii este 
groaznică. Sunt de părere că ar trebui să reconstruim 
pentru început clădirea şi obiectele din interior şi să lăsăm 
omul la urmă. 

Păru că simte dezaprobarea din atitudinea ei şi continuă 
repede: 

— De altfel, individul e inferior matricii umane obişnuite. 
Reconstrucţia lui, deşi cumva mai dificilă, nu diferă prea 
mult de felul în care aţi venit de pe puntea principală în 
această cameră, cu ajutorul teleportorului. În ambele cazuri 


se realizează descompunerea în elemente, care apoi sunt 
recompuse la destinaţie, aidoma modelului original. 

— Dar de ce să-l lăsăm la urmă? întrebă ea. 

— Din motive tehnice, întrucât avem de-a face cu obiecte 
neînsufleţite de cea mai mare complexitate. Materia 
organizată, după cum ştiţi, e cu mult mai importantă decât 
un compus de hidrocarburi, format pe bază de legături 
slabe. 

— Foarte bine. 

Nu era însă chiar sigură că un om, un creier, informaţiile 
după care era trasată harta erau mai puţin importante 
decât harta însăşi. Nu s-ar fi putut reconstitui în acelaşi 
timp?... Dădu din cap hotărâtă. 

— Poţi începe. 

Privea construcţia ce începea să capete contur în 
interiorul imensului receptor. În final, obiectul alunecă uşor, 
purtat de aripile antigravitaţionale şi fu depus pe enorma 
podea metalică, în centrul camerei. Tehnicianul cobori din 
cabina sa de control dând mirat din cap. O conduse pe Lady 
Laurr şi încă o jumătate de duzină de curioşi în interiorul 
staţiei meteorologice proaspăt reconstituite, semnalând 
defectele întâlnite: 

— Numai 27 de sori marcați pe hartă, spuse. E ridicol de 
puţin, chiar presupunând că aceşti oameni au organizat 
doar o mică porţiune a spaţiului. Şi pe deasupra, remarcaţi 
câte furtuni sunt indicate, destul de multe dincolo de zona 
sorilor reconstituiţi şi... 

Se opri, privirea i se fixă pe podeaua întunecată din 
spatele unei maşini, la vreo şase metri distanţă. 

Privirea femeii o urmări pe a lui. Văzu un bărbat prăbuşit, 
contorsionat: 

— Credeam, făcu ea, încruntându-se, că omul trebuia să 
rămână ultimul. 

Savantul îşi ceru scuze: 

— Asistentul meu a înţeles probabil greşit... Femeia îl 
întrerupse: 


— Nu contează, trimite-l imediat la compartimentul 
psihologic şi spune-l Locotenentului Neslor că voi sosi şi eu 
curând acolo. 

— Imediat, nobilă doamnă. 

— Aşteaptă! Transmite-l complimente seniorului 
meteorolog şi roagă-l să coboare aici, să examineze harta. 
Să-mi prezinte apoi concluziile sale. 

Se răsuci către grupul din jurul ei, râzând din toată inima, 
lăsând să i se vadă dinţii albi uniformi: 

— Slavă cerului, acţionăm în sfârşit după zece ani plicticoşi 
de supraveghere, îi vom găsi curând pe indivizii ăştia care 
se joacă cu noi de-a v-aţi ascunselea şi vom instala 
disciplina. 

Emoţia ardea vâlvătaie în ea, ca o torţă vie. 

Lui Watchcr i se păru ciudat că ştia dinainte de a se trezi 
că mai este încă în viaţă. Simţise apropierea stării de 
conştientă. Instictiv, tipic dellian, îşi începu exerciţiul de 
putrezire a muşchilor, nervilor şi creierului, în mijlocul 
acestui proces ritmic, mintea i se opri într-o revelaţie 
îngrozitoare. 

Întoarcere către starea de conştientă? EI! 

În acest moment, când creierul său ameninţa să explodeze 
din cauza şocului, îşi aminti ce se întâmplase. Se ridică 
prudent. Se holbă la tânăra femeie ce stătea întinsă într-un 
şezlong lângă patul lui. Avea o faţă fină, ovală şi un aer 
distins, neobişnuit la o persoană atât de tânăra. Il studia cu 
ochi cenuşii, scânteietori. Sub privirea ei fixă, mintea 
bărbatului lucra foarte liniştită. Ideea îi veni în sfârşit: „Am 
fost refăcut, o simplă trezire... Ce altceva au reuşit... să 
afle?” Gândul se amplifică, gata să-l spargă cutia craniană: 
CE ALICEVA? 

Văzu că femeia îi zâmbea, un zâmbet uşor amuzat. Era ca 
un tonic. Se linişti şi mai mult când femeia începu să-l 
vorbească cu o voce argintie: 

— Nu te speria. Doar atât, nu te speria. Cum te numeşti? 


Watcher deschise gura, apoi o închise la loc, dând sever 
din cap. Avu impulsul pentru moment, să-l explice că 
răspunzând la o singură întrebare doar, ar sparge scutul 
inerţiei mentale delliene, având ca efect apoi dezvăluirea 
unor informaţii importante. lar asta însemna un fel de 
înfrângere. Se abţinu şi mai dădu încă o dată din cap. 

O văzu pe tânăra femeie încruntându-se: 

— Nu-mi răspunzi la o întrebare aşa simplă? Sunt convinsă 
că numele tău nu face nici un rău. 

Numele gândi Watcher, apoi planeta de unde vine, unde se 
află planeta respectivă faţă de steaua Gisser, ce ştia despre 
furtunile din zonă şi aşa mai departe, tot mai adânc. Nu 
exista cale de oprire. Cu fiecare zi câştigată, ţinând aceşti 
oameni departe de informaţiile la care râvneau, oferea 
locuitorilor din Fifty Suns un răgaz preţios pentru 
organizare împotriva celei mai mari maşinării ce a zburat 
vreodată în acest colţ de univers. 

Gândurile i se târau. Femeia de lângă el se ridică în 
picioare privindu-l lung. Ochii-l deveniseră ca de oţel. Vocea 
căpătase o rezonanţă metalică: 

— Oricine ai fi, află că te găseşti la bordul navei imperiale 
de război Star Cluster, Amiralul Laurr la dispoziţia 
dumitale. Şi mai află că dorinţa noastră nestrămutată este 
să ne indici o orbită pe care această navă va ajunge în 
siguranţă pe planeta voastră. 

Şi continuă înfierbântată: 

— Sunt convinsă că ştii deja că Pământul nu admite 
guvernări independente. Spaţiul este indivizibil. Universul 
nu trebuie să se umple de popoare suverane care se ceartă 
şi se războiesc între ele pentru putere. Aceasta este' legea. 
Cei ce se ridică împotriva ei sunt proscrişi şi vor suporta 
pedeapsa ce li se cuvine. la aminte. 

Fără a mai aştepta răspuns întoarse capul. 

— Locotenent Neslor, spuse ea către peretele din faţa lui 
Watcher, ai făcut progrese? 

O voce feminină îi răspunse: 


— Da, nobilă doamnă. Mi-am format un punct de vedere, 
bazat pe studiile lui Muir-Greyson, referitoare la populaţiile 
coloniale care s-au născut prin ruperea lor din trunchiul 
principal al vieţii galactice. Nu există precedente în istorie 
pentru o izolare atât de îndelungată ca cea întâlnită în cazul 
de faţă. Îmi permit să afirm că au trecut deja de perioada 
statică şi au evoluat apoi într-o direcţie proprie. Oricum, 
cred că trebuie să începem cu metode simple deocamdată. 
Câteva răspunsuri forţate îi vor deschide creierul pentru 
următoarele presiuni; între timp, putem trage concluzii 
importante din viteza cu care-şi adaptează rezistenţa la 
testerul mental. Pot începe? 

Femeia din şezlong încuviinţa. Din peretele din faţa lui 
Watcher ţâşni un fulger luminos. Bărbatul încercă să se 
ferească şi abia atunci îşi dădu seama că ceva îl ţintuia în 
pat. Nu era frânghie” lanţ sau altceva vizibil. Era în schimb 
palpabil, ceva asemănător oţelului flexibil, înainte de a-şi 
termina gândul lumina îi sfredeli ochii pătrunzându-l direct 
în creier, vibrând furioasă, năucindu-l Din ea păreau să 
răzbată voci ce dansau şi cântau, îi vorbeau în minte voci 
care-l spuneau: „O întrebare atât de simplă-bineînţeles că 
voi răspunde..., desigur, desigur, - Numele meu e Gisser 
Watcher. M-am născut pe planeta Kaider III, din părinţi 
dellieni. Există şaptezeci de planete locuite, cincizeci de 
sori, o populaţie de treizeci bilioane de locuitori, patru sute 
de furtuni mai importante. Cea mai mare se află la 
latitudinea 473 Guvernul central se află pe măreaţa planetă 
Cassidor VII...” 

Watcher se îngrozi când îşi dădu seama ce făcea îşi închise 
îndată mintea trădătoare cu un nod dellian, oprind valul 
devastator al dezvăluirilor. Ştia că nu va mai fi niciodată 
prins astfel în capcană, dar era deja prea târziu. 

Femeia nu era tot atât de sigură. leşi din cameră şi reveni 
de îndată în încăperea în care Locotenentul Neslor, o 
femeie de vârstă mijlocie, îşi clasifica descoperirile pe role 
înregistratoare. 


Când termină, se uită întrebător către el. Meteorologul 
dădu din cap cu gravitate: 

— Mă tem, spuse, că nu-l chiar aşa de simplu. Punctele 
luminoase corespunzătoare sorilor capătă pe hartă din 
cauza distorsionării luminii dimensiunile unor boabe de 
mazăre, dar dacă le examinezi prin metroscop au doar 
câteva molecule în diametru. Dacă dimensiunile respective 
sunt proporţionale cu replicile lor din realitate... 

Lady Laurr învățase să-şi ascundă sentimentele în faţa 
subordonaţilor, mai ales în situaţii critice. Deşi năucită în 
interiorul ei, exteriorul îşi păstra înfăţişarea rece, 
gânditoare, calmă, într-un târziu spuse: 

— Vrei să spui că fiecare din aceşti sori, sorii lor, este 
ascuns de o mie de alte stele? 

— Mult mai rău. Am impresia că au colonizat un sistem din 
zece mii. Să nu uităm că Marele Nor Magellan este un 
univers cu peste cincizeci de milioane de stele. Lumină 
solară avem destulă, deci... 

Bătrânul încheie liniştit: 

— Dacă doriţi, pot pregăti orbite ce presupun viteze de 
maxim zece ani-lumină pe minut către toate stelele mai 
apropiate. Poate avem noroc. 

Femeia dădu din cap, nervoasă: 

— Una la zece mii! Nu bate câmpii! Din întâmplare am 
idee despre legea probabilității. Ar însemna să vizităm 
minim două mii cinci sute de sisteme solare, dacă avem 
noroc şi între trei mii cinci sute şi cinci mii, dacă nu... Nu, 
nu... Un zâmbet aspru îi întinse buzele, nu am de gând să 
petrecem cinci sute de ani căutând acul în carul cu fin. Mă 
bazez pe psiholog înainte de a mă baza pe noroc. Avem 
omul care înţelege harta şi oricât ar dura, până la urmă tot 
va vorbi. 

Dădu să se întoarcă, dar se opri: 

— Dar clădirea? Ce concluzii aţi tras din felul cum e 
construită? 


— De tipul celor folosite în galaxie în urmă cu 
cincisprezece mii de ani. 

— Îmbunătăţiri, schimbări? 

— Niciuna notabilă. Un singur observator în post care face 
toată munca. Simplu, primitiv. 

Lady Gloria rămase pe gânduri, clătinând din cap, 
încercând parcă să împrăştie ceața din minte. 

— Pare ciudat, în cincisprezece mii de ani trebuia să fi 
adăugat ceva. Coloniile sunt statice de obicei, dar nu chiar 
atât de statice. 

Trei ore mai târziu examina rapoartele de rutină, când 
staţia piui de două ori slab. Două mesaje... 

Primul era de la laboratorul psihologic, o singură 
întrebare: 

— Avem permisiunea să penetrăm în forţă creierul 
prizonierului? 

— Nu! Se opuse ferm Amiralul. 

A doua întrebare o făcu să-şi arunce privirea spre panoul 
orbital, pe care scânteiau simbolurile. Bătrânul acela trăsnit 
nu-l ascultase ordinele de a NU pregăti trasee orbitale. Se 
îndreptă către panou zâmbind înciudată şi studie semnele 
luminoase. Trimise apoi un ordin către camera motoarelor 
principale. Urmărea manevrele făcute de nava ce se arunca 
în noapte. De altfel, gândi ea, era ca şi cum ar fi jucat două 
jocuri în acelaşi timp. Contrapunctul era mai vechi în 
relaţiile umane decât în muzică! 

A doua zi privea în jos către o planetă ce se rotea în jurul 
unui soare albăstrui. Plutea în întuneric, sub navă, o masă 
de piatră şi metal, lipsită de atmosferă, monotonă şi 
îngrozitoare ca un meteorit. O lume a cantoanelor 
ancestrale şi a munţilor neatinşi vreodată de fermentul 
vieţii. Razele-spion înfăţişau numai rocă, piatră fără sfârşit, 
nici un semn de mişcare prezentă sau trecută. 

Mai cercetă încă trei planete, dintre care una era o lume 
caldă, verde, unde vântul şoptea prin pădurile virgine, iar 
animalele mişunau pe câmpii. Nu se vedea nici o casă, nici o 


umbră verticală de fiinţă omenească. Femeia rosti sever în 
staţia de comunicări internave: 

— Cât de adânc pot penetra razele-spion în pământ, cu 
exactitate? 

— Treizeci de metri, sosi răspunsul. 

— S-ar putea afla în subsol metale care să însele 
aparatura noastră, simulând o adâncime de treizeci de 
metri? 

— Câteva tipuri, nobilă doamnă. Nemulţumită, tăie 
legătura. În acea zi nu primi nici un mesaj de la laboratorul 
psihologic. 

După încă o zi, în orizontul ei nerăbdător pătrunse un 
imens soare roşu. Nouăzeci şi patru de planete se învârteau 
pe orbite gigantice în jurul uriaşului lor părinte. Două erau 
locuibile, dar şi acestea dezvăluiră o sălbăticie îmbelşugată 
de plante şi animale, întâlnite doar pe planetele neatinse de 
mâna şi metalul civilizaţiei. 

Şeful compartimentului zoologic îşi făcu raportul cu voce 
sigură: 

— Procentul de animale corespunde lumilor nelocuite de 
fiinţe inteligente. 

— "Ţi-a trecut cumva prin minte că ar putea fi o politică 
deliberată de conservare a unei vieţi animale abundente, îi 
trânti Lady Laurr şi legi care să împiedice cultivarea solului, 
chiar şi de plăcere? 

Nu aşteptă un răspuns şi nici nu-l primi. Şi în continuare 
nici o veste de la psihologul şef, Locotenent Neslor. 

Al treilea soare era şi mai îndepărtat. Mări viteza treptat 
până la douăzeci de zile-lumină pe minut, dar primi un 
avertisment scuturător când se izbi de o mică furtună. 
Trebuia să fi fost mica, deoarece abia început, tremurul 
metalic se şi linişti. 

Ceva mai târziu se adresă consiliului, celor treizeci de 
căpitani convocați în sala comandanților. 

— S-ar spune că trebuie să ne întoarcem în galaxie şi să 
sugerăm o expediţie specială pentru descoperirea acestor 


ticăloşi ascunşi. Cel mai plângăreţ raport ce mi-a ajuns la 
urechi spune că noi oricum eram în drum spre casă când 
am făcut descoperirea şi că cei zece ani petrecuţi în Nor ne 
dau dreptul la o binemeritată odihnă. 

Ochii-l cenuşii fulgerau, vocea îi devenise de gheaţă. 

— Puteţi fi sigur, continuă ea, că cei ce încurajează acest 
defetism nu vor fi obligaţi să facă Guvernului Majestății Sale 
un raport personal despre eşec. Prin urmare, îi pot asigura 
pe cei cu inimi slabe sau doborâţi de dorul de casă că vom 
mai rămâne încă zece ani aici de va fi nevoie. Ordonaţi 
ofiţerilor şi echipajului să procedeze ca atare. Asta-l tot! 

Întorcându-se pe puntea principală, constată că nu sosise 
încă nici o veste de la laboratorul psihologic. O mai 
stăpânea încă o urmă fierbinte de furie şi nerăbdare în timp 
ce făcea legătura cu laboratorul. Se stăpâni însă când 
apăru pe ecran figura inteligentă şi preocupată a 
Locotenentului Neslor: 

— Ce se întâmplă, locotenente? întrebă ea. Sunt 
nerăbdătoare să aud noile date obţinute de la prizonier. 

Femeia clătină din cap. 

— Nimic de raportat. 

— Nimic! 

Uluirea îi înăsprise glasul. 

— Am solicitat de două ori, sosi răspunsul, permisiunea să- 
| penetrăm mintea. Sunt sigură că ştii că nu propun cu 
uşurinţă o asemenea metodă. 

— Oh! 

Ştia, dar dezaprobarea celor de acasă, obligaţia de a da 
explicaţii pentru orice acţiune imorală împotriva 
băştinaşilor o determinase automat să refuze. Acum... 

Înainte ca Lady Laurr să poată scoate un cuvânt, 
psihologul continuă: 

— Am făcut câteva încercări de a-l convinge în somn de 
inutilitatea împotrivirii sale, deoarece noi suntem oricum în 
stare să le descoperim lumea. N-am reuşit decât să-l dau 


certitudinea că revelaţiile sale anterioare nu ne sunt de nici 
un folos. 

Comandantul îşi recapătă glasul: 

— Vrei să spui, locotenente, că nu ai alt plan decât 
violenţa? Nimic altceva? 

Figura din imaginea astroplatului se legănă uşor: 

— O rezistenţă de 800 I. Q, spuse locotenent Neslor 
simplu, la o inteligenţă de 167 I. Q. e ceva nou pentru mine. 

Lady Gloria se arătă surprinsă: 

— Nu înţeleg, Am senzaţia că ne scapă un element 
esenţial, într-un sistem cu cincizeci de milioane de sori ne 
împiedicăm pur şi simplu de o staţie meteorologică, în care 
mai întâlnim şi o fiinţă omenească. Contrar oricărei legi de 
autoconservare, aceasta se sinucide imediat pentru a nu 
cădea în mâinile noastre. Staţia este construită după un 
vechi model galactic, nu prezintă nici o îmbunătăţire după 
cincisprezece mii de ani. Totuşi, imensitatea timpului scurs, 
dezvoltarea intelectuală a acestor oameni ar fi trebuit să 
conducă la importante schimbări. lar numele tipului, 
Watcher* este tipic pentru o epocă străveche, 
premergătoare călătoriilor în spaţiu, când individul purta 
numele îndeletnicirii sale. Este posibil ca şi postul de 
supraveghere să fie o moştenire de familie. E ceva 
deprimant aici, care... 

Se întrerupse încruntată. 

— Ce plan ai? 

După un minut încuviinţă: 

— Înţeleg. Foarte bine, adu-l într-un dormitor de pe 
puntea principală. Şi las-o baltă, nu te strădui să fardezi 
vreuna din fetele tale puternice ca să arate ca mine, nu sunt 
de acord. Pe mâine. 

Urmărea cu răceală imaginea prizonierului de pe monitor. 
Bărbatul era întins în pat, nemişcat, cu ochii închişi, cu 
figura încordată ciudat. Arăta, gândi ea, ca cineva care 
descoperea că pentru prima oară în patru zile, liniile de 
forţă invizibile care-l legaseră fuseseră desfăcute. 


În spatele ci, psihologul şef şopti: 

— E încă bănuitor şi va rămâne probabil aşa până când 
veţi slăbi parţial presiunea asupra creierului său. În general 
acţiunile sale se vor concentra tot mai mult asupra unui 
singur plan. Cu fiecare minut ce se scurge, va fi tot mai 
convins că are o şansă unică pentru a distruge nava şi că 
trebuie să fie absolut necruţător, asumându-şi orice risc. L- 
am influenţat în ultimele zece ore să-şi modifice rezistenţa 
într-un mod foarte subtil. Vei vedea în curând... Ah! 

Watcher se ridicase în pat. Îşi extrase un picior de sub 
cearceafuri, alunecă apoi uşor înainte şi se ridică în 
picioare. Fusese o mişcare ciudată, plină de forţă. Rămase 
aşa un moment, o apariţie înaltă în pijamale cenuşii. Era 
clar că-şi planificase primele mişcări, deoarece, după ce 
încuie uşa, se îndreptă către un şir de sertare ce ocupau un 
perete întreg, le încercă şi apoi le smuci, deschizându-le 
aparent fără nici un efort, încuietorile săreau una după alta. 

Oftatul Amiralului se făcu ecoul privirii Locotenentului 
Neslor. 

— Doamne! spuse psihologul, în sfârşit. Nu-mi cere să 
explic cum sparge lacătele alea metalice. Puterea de care 
dă dovadă trebuie să fie un rezultat al antrenamentului său 
dellian. Nobilă doamnă... 

Tonul îi devenise alarmat. Amiralul se uită spre ea: 

— Da? 

— Credeţi că în aceste condiţii mai este cazul să vă 
implicaţi personal în îmblânzirea lui? E evident că puterea 
sa poate zdrobi pe oricine de la bord... 

Un gest poruncitor o făcu să tacă. 

— Nu pot lăsa vreun tâmpit să facă vreo greşeală acum, 
spuse Prea Onorabila Gloria Cecily. Voi lua nişte pilule 
împotriva durerilor. Anunţă-mă când e momentul să trec 
dincolo. 

Watcher era încordat, stăpân pe el, când trecu în camera 
de control de pe puntea principală. Îşi găsise hainele într- 
unul din sertarele încuiate. Nu ştiuse ca sunt acolo, dar 


sertarele îi stârniseră curiozitatea. Nu trebui decât să facă 
mişcările preliminare delliene, de suplimentare a energiei şi 
lacătele săriră imediat. 

Oprindu-se în prag, îşi plimbă privirea prin marea sală 
boltită. Dintr-o dată, frica îngrozitoare că el şi semenii săi 
sunt pierduţi fără scăpare, se transformă în speranţă. Era 
cu adevărat liber. 

Watcher* - paznic, supraveghetor. 

Oamenii aceştia nu puteau avea nici cea mai mică bănuială 
în privinţa adevărului. Marele geniu Joseph M. Dell, era cu 
siguranţă uitat de mult pe Pământ. Eliberarea lui Watcher 
făcea parte dintr-un plan, desigur, dar... 

„Moarte, gândi el cu ură feroce, moarte tuturor, după cum 
şi ei au adus moartea cândva şi o vor aduce din nou...” 

Examina pe rând becurile luminoase din pupitrul de 
control, când zări cu coada ochiului femeia ce păşea spre el 
dinspre peretele alăturat. Ridică privirea şi gândi cu 
bucurie sălbatică: „Şefa!” Era păzită de arme aţintite 
asupra lui, era sigur, dar ei nu aveau de unde şti că tot 
timpul de când se afla aici se întrebase cum să-l determine 
să folosească armele. N-ar mai fi în stare să-l reconstituie 
din nou. lar actul eliberării lui trăda o capcană psihologică. 

Femeia rupse prima tăcerea, zâmbind: 

— N-ar fi trebuit să te las să examinezi aceste panouri. Dar 
ne-am hotărât la o altă tactică în privinţa ta. Ai deplină 
libertate pe navă, poţi cunoaşte echipajul. Dorim să te 
convingem..., să te convingem. 

Ceva din înverşunarea şi paloarea lui o tulburaseră, şovăi, 
se scutură, vizibil enervată de slăbiciunea ei şi zâmbind 
continuă şi mai hotărâtă pe un ton convingător: 

— Vrem să te facem să înţelegi că nu suntem căpcăuni. 
Vrem să abandonezi starea asta de alarmă că am putea face 
rău poporului tău. Acum, dacă am aflat de existenţa 
voastră, poţi fi sigur că e o chestiune de timp să vă găsim. 
Pământul nu este crud sau tiranic, sau mai bine zis nu mai 
este. Pretindem o minimă supunere, în spiritul ideii unei 


entităţi comune, a indivizibilităţii spaţiului. Legislaţia 
trebuie să fie unică, iar câştigul minim al lucrătorului de 
rând menţinut la un nivel înalt. Şi încă ceva, războaiele sunt 
absolut interzise, în rest orice planetă sau grup de planete, 
poate avea formă proprie de guvernământ, poate face 
comerţ cu oricine doreşte, poate trăi după bunul plac. Nu-l 
nimic atât de îngrozitor care să justifice tentativa ta ciudată 
de sinucidere în momentul în care am descoperit postul 
meteo. 

„Ar trebui, gândi el, ascultând-o, să-l crap capul întâi ei.” 
Cea mai bună metodă ar fi s-o apuce de picioare şi s-o 
izbească de zidul metalic sau de podea. I s-ar sfărâma cu 
uşurinţă ţeasta şi ar rezolva două lucruri deodată, în primul 
rând ar fi un avertisment necesar şi îngrozitor pentru 
ceilalţi, ofiţeri ai navei. Apoi şi-ar grăbi moartea obligându-l 
pe paznici să tragă. Vor înţelege prea târziu că singurul 
mod de a-l opri este focul. 

Făcu un pas către ea. Abia vizibil, nervii, muşchii începură 
să se agite, pregătindu-se să catapulteze corpul dellian pe o 
distanţă ce depăşea cu mult posibilităţile unui om. 

Femeia vorbea în continuare: 

— Ai spus mai devreme că poporul tău e răspândit în 
cincizeci de sisteme solare în acest spaţiu. De ce numai 
cincizeci? În douăsprezece mii de ani, sau chiar mai mult, n- 
ar fi fost imposibil să atingeţi 12000 de bilioane de locuitori. 

Intre timp, el mai făcu un pas şi încă unul. îşi dădu seama 
că trebuia să-l vorbească în următoarele secunde, dacă nu 
voia să-l stârnească neîncrederea. Era vital să se apropie de 
ea cât mai mult. Spuse: 

— Cam două treimi din cuplurile de la noi nu au copii. E ca 
un blestem, dar la noi coexistă două rase diferite, înţelegi, 
iar acum între ele au loc căsătorii fără nici o piedică... 

Aproape ajunsese la distanta dorita de el. Mai avea un pas. 

— Vrei sa spui ca s-a produs o mutație şi cele doua tipuri 
nu se pot amesteca? 


Nu mai era nevoie să-l răspundă. Mai avea numai trei 
metri pina la ea. Se lansa ca un tigru spre golul ce-l 
despărţea. 

Prima rafala ii sfâşie trupul prea jos pentru a-l fi fatala, dar 
ii produse o ameţeală fierbinte şi o îngrozitoare greutate. O 
auzi pe „şefă” urlând: 

— Locotenent Neslor, ce faci? 

Atunci o apucă. Degetele înşfăcară strâns braţul femeii ce 
încerca să se apere, când o a doua rafală îl izbi în coaste, 
aducându-l în gură o spumă sângerie. În pofida voinţei sale, 
îşi simţi mâinile alunecând de pe femeie. Oh, spaţiu! Cât a 
dorit s-o ia cu el în imperiul morţii! Femeia ţipă: 

— Locotenent Neslor, ai înnebunit? Încetează focul! 

Înainte ca a treia rază să-l pârjolească cu violenţă, îşi 
spuse cu cinism: „Nici acum nu bănuieşte nimic. Dar cineva 
şi-a dat seama, cineva care în ultimul moment a ghicit 
adevărul. Prea târziu! Prea târziu, proştilor! Duceţi-vă să 
vânaţi! Au fost avertizaţi, au timp să se ascundă şi mai bine. 
Iar cei cincizeci de sori sunt împrăştiaţi, împrăştiaţi printre 
milioane de stele, printre...” 

Moartea îi tăie firul gândurilor. 

Femeia se ridică de pe podea, ameţită, străduindu-se să-şi 
adune minţile în urma socului violent. Era vag conştientă de 
prezenta Locotenentului Neslor ce venise prin intermediul 
teleportorului, se oprise mai întâi lângă cadavrul lui Gisser 
Watcher şi apoi se grăbi spre ea. 

— 'Te simţi bine, draga mea? A fost atât de greu să trag 
prin monitor... 

— Nebuno! îşi recapătă suflul Amiralul, îţi dai seama că un 
corp nu mai poate fi reconstituit odată ce focul i-a distrus 
organele vitale? Este singura metodă definitivă. Va trebui să 
mergem acasă fără... 

Se opri. O văzu pe cealaltă holbându-se la ea. 

— Intenţiile sale de a ataca erau clare, ii spuse 
Locotenentul Nestor şi erau prea timpurii, potrivit 
calculelor mele. În orice caz nu se încadrează În psihologia 


omeneasca. În ultima clipa mi-am amintit de Joseph Dell şi 
masacrarea superoamenilor dellieni acum cincisprezece mii 
de ani. E fantastic, când te gândeşti ca o parte din ei au 
scăpat şi au pus bazele unei civilizaţii În acest colt 
îndepărtat de spaţiu. Înţelegi acum: dellian... Joseph M. 
Dell... Inventatorul robotului perfect. 

CAPITOLUL 1 

Difuzoarele din stradă se treziră la viaţă. O voce 
bărbătească răsunătoare spunea; 

— Atenţiune cetăţeni ai planetelor din Fifty Suns. Aici este 
Star Cluster, nava de război a Pământului. În câteva 
momente, Prea Onorabila Gloria Cecily, Lady Laurr, Amiral 
al navei, va face un anunţ. 

Maltby, care tocmai se îndrepta către un aeroglisor se opri 
în loc când răsună vocea de la radio. Observă că nu era 
singurul. 

Lant era o planetă nouă pentru el. Capitala ei avea un 
delicios aspect rural în comparaţie cu Cassidor, unde se afla 
baza principală a Flotei Spațiale din Fifty Suns. Maltby 
sosise cu nava sa cu o zi în urmă, la ordinul general, adresat 
tuturor navelor de război de a se refugia imediat pe cea mai 
apropiată planetă locuită. 

Era un ordin de alarmă, din care răzbătea panica. Din 
ceea ce auzise la popota ofiţerilor era clar că avea legătură 
cu nava pământeană al cărei mesaj era transmis acum prin 
sistemul de alarmare generală. 

La radio, glasul bărbătesc sună emoţionat: 

— Vă vorbeşte Lady Laurr. 

Se făcu auzită vocea hotărâtă, vibrantă a unei tinere 
femei: 

— Locuitori din Fifty Suns, ştim că sunteţi acolo. De câţiva 
ani nava mea, Star Cluster, cartografiază în Marele Nor 
Magelan. Din întâmplare, am dat peste una din staţiile 
voastre meteorologice şi l-am făcut prizonier pe cel ce o 
deservea, înainte de a reuşi să se sinucidă, am aflat de la el 
că undeva în acest nor cu aproape o sută de milioane de 


stele, există cincizeci de sisteme solare locuite, cu un total 
de şaptezeci de planete populate cu fiinţe omeneşti. 
Intenţia noastră este să vă, localizăm, deşi la prima vedere 
ar părea imposibil, într-adevăr, pare dificil să descoperi 
cincizeci de stele împrăştiate printre alte o sută de 
milioane, folosind doar mijloace tehnice, am găsit însă o 
soluţie, doar în parte tehnică. Ascultaţimă cu atenţie, 
locuitori din Fifty Suns. Ştim cine sunteţi. Ştim că sunteţi 
roboţi dellieni şi nondellieni... Aşa-zişi roboţi. Nu chiar 
roboţi, ci humanoizi în carne şi oase. Studiind cărţile 
noastre de istorie, am aflat despre nebunia de acum 
cincisprezece mii de ani care v-a înspăimântat, v-a făcut să 
părăsiţi galaxia principală şi să vă căutaţi refugiul cât mai 
departe de civilizaţia omenească. 

Cincisprezece mii de ani înseamnă mult. Oamenii s-au 
schimbat. Incidente neplăcute ca cele trăite de strămoşii 
voştri nu mai sunt posibile. Vă spun asta pentru a vă alunga 
teama. Trebuie să vă întoarceţi în colectivitate. Trebuie să 
vă alăturaţi uniunii galactice pământene, să acceptaţi un 
minimum de reguli şi să construiți porturi comerciale 
interstelare. 

Având în vedere motivele speciale pentru care va 
ascundeţi, vă acord o săptămână de gândire, pentru a ne 
dezvălui poziţia planetelor voastre. În acest răstimp nu vom 
întreprinde nimic. După ce se va scurge acest răgaz, pentru 
fiecare zi siderală ce trece fără a ne contacta, vă vom 
penaliza. 

De un lucru puteţi fi siguri. Vă vom găsi. Şi încă foarte 
repede! 

Difuzorul tăcu lăsând parcă timp să fie pătruns înţelesul 
cuvintelor abia rostite. Lângă Maltby, un bărbat spuse: 

— O singură navă! De ce să ne temem? S-o distrugem 
înainte de a se întoarce în galaxie şi de a raporta prezenţa 
noastră! 

O femeie comentă neliniştită: 


— Oare spune adevărul sau blufează? Chiar poate crede 
că ne poate găsi? 

Un al doilea bărbat îi răspunse cu o voce aspră: 

— Imposibil. Este vechea poveste a acului în cărui cu fin, 
dacă nu chiar mai rău. 

Maltby nu spuse nimic, dar era înclinat să-l dea dreptate. 1 
se părea că Amiralul Laurr de pe nava pământeană bâjbâia 
în cea mai neagră beznă ce a înconjurat vreodată o 
civilizaţie. 

Radioul transmise din nou vocea Prea Onorabilei Gloria 
Cecily: 

În eventualitatea că nu socotiți timpul în stilul nostru, o zi 
siderală are douăzeci de ore a câte o sută de minute, într- 
un minut sunt o sută de secunde, iar o secundă este timpul 
în care lumina parcurge exact o sută de mii de mile. Ziua 
noastră este ceva mai lungă decât în stilul vechi, în care un 
minut avea şaizeci de secunde, iar viteza luminii era 
exprimată caraghios, cu o sută optzeci şi şase de mii trei 
sute de mile pe secundă. Calculaţi-vă bine timpul în 
consecinţă. Peste o săptămână voi face un nou apel. Urmă o 
pauză. Apoi vocea unui bărbat. Nu eia cel care o prezentase 
pe Lady Laurr. 

— Cetăţeni din Fifty Suns, acesta a fost un mesaj 
înregistrat. A fost recepționat în urmă cu o oră şi 
retransmis conform deciziei consiliului de conducere din 
Fifty Suns, în concordanţă cu dorinţa noastră de a menţine 
populaţia la curent cu evoluţia situaţiei... Este cel mai mare 
pericol care ne-a ameninţat vreodată. Continuaţi-vă 
activităţile zilnice în mod normal şi fiţi siguri că vom face tot 
ce ne stă în putinţă. Pe măsură ce vom mai avea informaţii, 
vă vom anunţa. Atât deocamdată. 

Maltby urcă în aeroglisorul ce opri în dreptul său. Se 
aşeză pe un scaun. O femeie luă loc lângă el. Imediat, avu o 
foarte uşoară senzaţie de şoc în creier. Ochii i se măriră 
puţin, de uimire, dar nu făcu nici un alt gest care să trădeze 
că ar fi simţit tatonarea făcuta de gândul spioanei. 


Femeia spuse după o vreme: 

— Ai ascultat anunţul? 

— Da. 

— Ce părere ai? 

— Şefa părea foarte hotărâtă. 

— Ai remarcat că locuitorii din Fifty Suns au fost împărţiţi 
în roboţi dellieni şi nondellieni? 

Nu-l miră faptul că sesizase şi ea acelaşi lucru. Oamenii de 
pe Pământ nu ştiau de existenţa unui al treilea grup în acest 
sistem, dellhibrizii. Multe mii de ani după migraţie, 
căsătoriile dintre un dellian şi un nondellian nu produseseră 
urmaşi. Într-un târziu, prin ceea ce se numea sistem de 
presurizare rece copii au devenit un vis realizabil. 
Rezultatul a fost aşa-numitul dellhibrid, un om cu două 
creiere, având forţa fizică a dellianului şi capacitatea 
creativă a non-dellianului. Cele două creiere, perfect 
coordonate, puteau domina pe oricine poseda un singur 
creier. 

Maltby era un dellhibrid. La fel şi femeia de lângă el, o 
recunoscuse după felul cum îi stimulase creierul pentru o 
clipă. Diferenţa dintre ei era că el avea permisiunea legală 
de a se afla pe Lant sau pe orice altă planetă din Fifty Suns, 
ea nu. Dacă ar fi fost prinsă, putea fi trimisă la închisoare 
sau chiar condamnată la moarte. 

— Te-am căutat, îi spuse ea, încercăm de mai bine de o oră 
să te contactăm, de când statul nostru major a recepționat 
mesajul. Ce crezi că trebuie să facem? 

Maltby ezită, îi era greu să-şi accepte rolul de lider 
ereditar al dellhibrizilor; el care mai era şi căpitan în Flotila 
Spațială din Fifty Suns... În urmă cu douăzeci de ani, 
dellhibrizii încercaseră să preia conducerea absolută în 
Fifty Suns. Tentativa eşuase dezastruos şi ca urmare 
fuseseră declaraţi în afara legii. Maltby, pe vremea aceea un 
copil, fusese capturat de o patrulă delliană. Fusese crescut 
la unitate. Era un experiment, în general, se recunoştea că 
problema dellhibrizilor trebuia rezolvată. Se depusese un 


efort susţinut pentru a-l învăţa ce înseamnă loialitatea faţă 
de Fifty Suns ca entitate unică; şi într-o considerabilă 
măsură reuşiseră. Singurul lucru pe care nu-l cunoşteau 
profesorii era că-l aveau în puterea lor pe însuşi 
conducătorul de dreptul dellhibrizilor. 

În mintea lui Maltby se născuse un conflict, pe care nu-l 
rezolvase încă. Spuse încet: 

— În clipa de faţă senzaţia mea este că ar trebui să ne 
alăturăm necondiţionat celorlalţi. Să tratăm deschis cu 
dellienii şi non-dellienii. În definitiv, locuim şi noi în Fifty 
Suns. 

— S-a discutat deja posibilitatea, spuse femeia, că am 
căpăta nişte avantaje dacă am dezvălui coordonatele uneia 
dintre planete. 

În pofida antrenamentului său ambivalent, Maltby fu şocat 
pentru moment. Şi totuşi înţelegea ce voia să spună. Gândi 
cu amărăciune: „Se pare că temperamental nu sunt potrivit 
pentru intrigi.” Se calmă, deveni mai îngândurat şi în 
acelaşi timp, mai pregătit să discute situaţia în mod 
preventiv. 

— Dacă Pământul localizează această civilizaţie şii 
recunoaşte guvernul actual, înseamnă că nu vom mai putea 
schimba nimic. Orice plan am avea pentru a înclina balanţa 
în favoarea noastră... 

Femeia, o blondă subţirică, zâmbi aspru, o lumină 
sălbatică îi străluci în ochii albaştri: 

— Dacă i-am preda, spuse ea, am putea pune condiţia ca în 
viitor să căpătăm statut de egalitate, în fond asta-l tot ce 
dorim. 

— Oare? 

Maltby ştia mai bine şi nu era încântat. 

— Din câte mi-amintesc, războiul pe care l-am dus avea 
alte țeluri. 

— Ei bine... Cine are cele mai multe drepturi la poziţii 
înalte? spuse sfidător femeia. Psihologic le suntem superiori 


atât dellienâlor cât şi non-dellienilor. După câte ştiu suntem 
singura super-rasă din galaxie. 

Înflăcărată conchise: 

— Şi mai există încă o mare şansă. Aceşti pământeni nu au 
auzit de dellhibrizi. Dacă ne-am folosi de avantajul 
surprizei... Dacă am putea duce câţi mai mulţi oameni de-ai 
noştri la bordul acelei nave... Am putea captura noi arme, 
decisive. Înţelegi? 

Maltby înţelegea multe, inclusiv că în acest plan erau 
amestecate o mulţime de lucruri râvnite. 

— Draga mea, spuse el, suntem un grup mic. Revolta 
noastră împotriva guvernului a dat greş cu toată surpriza 
iniţială, în timp, s-ar putea să ajungem să facem toate 
aceste lucruri. Dar ideile noastre sunt mult mai mari decât 
numărul nostru. 

— Hunston consideră că trebuie să acţionezi în momentele 
de criză. 

— Hunston! spuse involuntar Maltby. 

Alături de strălucitorul şi revendicativul Hunston, Maltby 
se simţea neinteresant. Avea nepopulara sarcină de a ţine 
în frâu patimile sălbatice ale tinerilor nedisciplinaţi. 
Susţinut de cei apropiaţi, în mare parte bătrâni, foşti 
prieteni ai răposatului său părinte, pleda pentru săbuinţă. 
Se dovedi o sarcină ingrată. Huston era comandant adjunct 
al organizaţiei. Programul său de acţiune imediată făcea 
apel la cei mai tineri, care ştiau doar din auzite de dezastrul 
generaţiei anterioare. Atitudinea lor era: „Conducătorii au 
făcut greşeli atunci. Noi nu vom mai greşi.” 

Maltby nu avea nici o chemare de a domina asupra 
poporului din Fifty Suns. Ani în şir îşi pusese întrebarea: 
„Cum să canalizez ambițiile delhibrizilor pe căi mai puţin 
belicoase?” Nu găsise însă răspuns până în acel moment. 
Rar, dar ferm, rosti: 

— Când o colectivitate este ameninţată, trebuie strânse 
rândurile. Fie că ne place sau nu, ne aflăm în Fifty Suns. S- 
ar putea să fie tentant să trădăm această civilizaţie 


Pământului, dar nu putem hotări noi acum, la o oră de la 
apariţia unui prilej favorabil. Anunţă Oraşele Ascunse că cer 
trei zile de dezbateri şi discuţii critice, în a patra vom 
organiza un plebiscit, care va da, răspunsul: trădăm sau nu 
trădăm. Asta-l tot. 

Cu coada ochiului văzu că femeia nu era mulţumită. Faţa i 
se posomorise subit, în atitudinea sa se putea desluşi o furie 
înăbuşită. 

— Dragul meu, spuse ea drăgăstos, eşti sigur ca nu te vei 
împotrivi deciziei majorităţii? 

Din schimbarea expresiei, Maltby trase concluzia că se 
declanşase în ea vechiul conflict democratic. Acesta era 
marele lui atu asupra poporului său: consiliul dellhibrizilor 
al cărui şef era, apela direct la comunitate pentru toate 
hotărârile importante. Timpul demonstrase că 
referendumurile scot la iveală instinctele de conservare ale 
unui popor. Indivizi care propovăduiseră furioşi luni în şir 
soluţia decisivă, dură, deveneau precauţi când erau 
confruntaţi cu balotajul plebiscitului. Multe furtuni politice 
periculoase se răsuflaseră în cutia de vot. 

— În patru zile, rosti încet femeia, o altă grupare ar putea 
lua decizia să trădeze, iar noi vom fi pierdut avantajul. 
Hunston consideră că trebuie acţionat fără întârziere, în 
momentul în care guvernul trece prin criză. Mai târziu, îi va 
putea întreba pe oameni daca acţiunea lui a fost corectă. 

Pentru asta, cel puţin, Maltby avea răspunsul pregătit: 

— Soarta unei întregi civilizaţii este în joc. Poate oare un 
singur om sau o grupare mică să rişte viaţa câtorva sute de 
mii de oameni, mai întâi şi apoi a tuturor celor şaisprezece 
bilioane de locuitori din Fifty Suns? Nu cred. Dar acum 
trebuie să cobor. Noroc. 

Se ridică şi sări din aeroglisor. Nu se uită înapoi. Se 
îndreptă spre bariera de oţel, în spatele căreia se afla una 
din cele câteva baza de dimensiuni reduse pe care Flota 
Spațială le avea pe planeta Lant. 


Paznicul îi examina scrisorile de acreditare încruntat şi 
apoi i se adresă pe un ton oficial: 

— Căpitane, am ordin să, vă escortez în clădirea 
Capitoliului, unde autorităţile locale se află în conferinţă cu 
comandanții militari. Veniţi de bună voie? 

— Desigur, spuse Maltby, aparent fără nici o ezitare. 

Un minut mai târziu se afla într-un vehicul militar ce zbura 
înapoi către oraş. 

Situaţia nu devenise încă fără scăpare, gândi el. 

Oricând ar fi putut să-şi concentreze cele două creiere, 
astfel încât să-l anihileze întâi pe paznicul său şi apoi pe 
pilot. 

Se hotări să nu acţioneze încă. O conferinţă a guvernului 
local nu însemna neapărat un pericol iminent pentru 
căpitanul Peter Maltby. De fapt, se aştepta chiar să mai afle 
ceva. 

Naveta ateriza într-o curte, între două clădiri acoperite cu 
iederă. Maltby fu condus printr-o uşă într-un coridor vast, 
puternic luminat şi introdus într-o sală unde se aflau 
aproximativ douăzeci de oameni în jurul unei mese de 
conferinţe. Evident, sosirea sa fusese anunţată, căci nimeni 
nu vorbea când păşi el înăuntru. Aruncă o privire scurtă 
şirului de feţe ce se întorsese spre el. Cunoştea personal 
două dintre personajele prezente. Dădură din cap 
salutându-l Confirmă că-l recunoscuse şi el înclinând capul 
în direcţia fiecăruia. 

Pe ceilalţi, inclusiv patru bărbaţi în uniformă, nu-l întâlnise 
direct. Recunoscu figurile câtorva conducători 
guvernamentali şi ale câtorva ofiţeri. Erau uşor de deosebit 
dellienii de nondellieni. Cei dinţii, rafinaţi, frumoşi, 
puternici. Ceilalţi difereau mult între ei. În picioare în capul 
mesei, cu faţa către uşă stătea un bondoc nondellian. 
Maltby îl recunoscu din fotografiile din presă pe Andrew 
Craig, un ministru de pe această planetă. 

— Domnilor, începu Craig, să nu-l luăm pe căpitanul 
Maltby pe ocolite. 


Apoi, adresându-se direct lui Maltby: 

— Căpitane, tocmai discutam despre ameninţarea acestei 
nave de război pământene. Comandanta ei tocmai a făcut 
cu puţin timp în urmă un anunţ pe care probabil l-aî 
ascultat. 

Maltby înclină capul: 

— Am auzit. 

— Bun. lată care este situaţia. S-a stabilit că nu vom 
desconspira nimic acestui intrus, cu toate ofertele făcute. 
Au fost câţiva care au comentat ca dacă Pământul a ajuns 
deja în Marele Nor Magellan, descoperirea noastră este 
inevitabilă mai devreme sau mai târziu. Dar până atunci 
mai pot trece câteva sute de mii de ani. În următorul 
deceniu putem trimite expediţii în galaxia principală, să 
vedem exact cum stau lucrurile. Apoi vom putea lua 
hotărârea definitivă în privinţa stabilirii contactului. 
Înţelegeţi deci că este o cale riscantă. 

Se opri uitându-se întrebător către Maltby. Era o doză de 
nelinişte în privirea lui. Maltby spuse pe un ton neutru: 

— Neîndoielnic, este o cale riscantă. Un oftat de uşurare 
traversă adunarea. < 

— Oricum, continuă Maltby, puteţi fi siguri că localizarea 
noastră nu va fi dezvăluită navei pământene de vreun grup 
sau de o planetă? Multe popoare sau planete au interese 
personale. 

— Suntem foarte conştienţi de acest lucru, spuse 
bondocul. De aceea te-am şi invitat la această întrunire. 

Maltby nu era convins că fusese chiar o invitaţie, dar nu 
comentă. 

Vorbitorul continuă: 

— Am primit mesaje de la toate guvernele din Fifty Suns. 
Toţi sunt de acord că trebuie să rămânem ascunşi. Dar toţi 
sunt la fel de convinşi că dacă nu realizăm o înţelegere cu 
dellhibrizii, să nu folosească acest prilej, alianţa noastră 
este zadarnică. 


Maltby ghicise în câteva minute unde voia bondocul să 
ajungă, înţelesese criza în care se aflau relaţiile dintre 
dellhibrizi şi restul populaţiei din Fifty Suns. Înţelesese că şi 
el trecea printr-un moment de criză. 

— Domnilor, spuse, am impresia că mi se cere să intru în 
legătură cu dellhibrizii. Ca ofiţer în armata acestei 
civilizaţii, orice contact mă va pune într-o situaţie foarte 
dificilă. 

Viceamiralul Dreehan, comandant al navei de război 
Atmion, unde Maltby era asistent navigator şi meteorolog 
şef, i se adresă: 

— Căpitane, poţi accepta orice propunere ţi se va face aici. 
Nu te teme, îţi înţelegem perfect situaţia. 

— Ar fi preferabil să se consemneze cele ce se vor discuta 
în continuare. 

Craig făcu semn stenografilor: 

— Notaţi, vă rog! 

— Vă ascult, spuse Maltby. 

— După cum aţi bănuit, continuă Craig, am dori să 
transmiteţi propunerile noastre... 

Se opri o clipă încruntându-se, vizibil încurcat că trebuia 
să folosească un termen care conferea o aură de 
legitimitate grupului de proscrişi... 

— Consiliului de conducere al dellhibrizilor. Suntem 
încredinţaţi că-ţi va sta în putinţă să realizezi acest contact. 

— În urmă cu câţiva ani, răspunse Maltby, l-am informat pe 
superiorul meu că am fost abordat de către emisarii 
dellhibrizilor şi că pe fiecare planetă din Fifty Suns există în 
permanenţă posibilităţi de stabilire a legăturii. S-a convenit 
atunci să nu se dezvăluie nici o informaţie despre existenţa 
acestor agenţii, ca şi cum activitatea lor ar fi trebuit să se 
desfăşoare în cea mai strictă conspirativitate... Asta-l, nu 
cred că-mi vor indica unde ar putea fi găsiţi. 

De fapt, hotărârea ca Maltby să informeze autorităţile 
despre existenţa acestor agenţii fusese luată prântr-un 
plebiscit al dellhibrizilor. Simţise că un astfel de contact era 


suspectat şi prin urmare ar fi putut fi chiar acceptat. 
Consiliul dellhibrizilor considerase că Fifty Suns nu va lovi 
în aceste agenţii decât în situaţii extreme. Presupunerea se 
dovedise întemeiată. Dar acum se aflau într-o situaţie 
extremă. 

— Sincer vorbind, spuse bondocul, suntem convinşi că 
dellhibrizii văd în această ameninţare o ocazie perfectă să 
le întărească poziţiile de pe care poartă tratativele. 

Se gândea la şantaj politic, dar faptul că nu se exprimase 
întocmai spunea multe. 

— Sunt împuternicit, continuă Craig să le ofer drepturi 
cetăţeneşti limitate, accesul pe câteva planete, eventual 
dreptul de a locui în oraşe... Urmând ca întreaga problemă 
să fie rediscutată la fiecare zece ani cu perspective ca de 
fiecare dată, în funcţie de comportamentul anterior, să li se 
acorde şi alte privilegii. 

Făcu o pauză. Maltby constată că-l priveau toţi cu un soi 
de nerăbdare tensionată. Un politician dellian rupse 
tăcerea: 

— Ce părere ai? 

Maltby ofta. Înainte de sosirea navei pământene, 
propunerea ar fi fost minunata. Se repeta vechea poveste a 
concesiilor făcute sub presiuni, În momentul care cei ce le 
fac nu mai pot controla situaţia. Le spusese toate acestea, 
fara agresivitate, sincer şi la obiect. În timp ce le vorbea îşi 
controla cuvintele, i se păru ca suna logic şi cinstit. 
Cunoscând ambițiile unor grupuri de dellhibrizi, considera 
ca orice concesii suplimentare ar fi fost tot atât de 
periculoase pentru ei cât le-ar fi şi vecinilor lor împăciuitori. 
Având în vedere trecutul, trebuiau menținute câteva 
restricţii şi se impunea o perioadă de verificare. Astfel, 
tendinţa lui era să accepte propunerea, recunoscând în 
acelaşi timp că în condiţiile date, îi va fi greu să-l convingă. 
După ce-şi expuse calm punctul de vedere, încheie: 

— Vom trăi şi vom vedea. Se lăsă un scurt moment de 
linişte, apoi un nondellian cu figură aspră spuse sever: 


— Am sentimentul că pierdem vremea ca nişte fricoşi. Deşi 
în Fifty Suns pacea domneşte de multă vreme, avem mai 
mult de o sută de nave de luptă în stare de funcţionare, 
nemaivorbind de mulţimea de aparate de zbor mai mici. 
Acolo în spaţiu nu-l decât o navă pământeană. Eu vă propun 
să trimitem flotila s-o distrugă. Astfel vom elimina orice 
fiinţă omenească ce ştie de existenţa noastră. Zece mii de 
ani vor mai trebui să se scurgă până ne vor descoperi din 
nou, accidental. 

Viceamiralul Drcehan luă cuvântul: 

— Am mai discutat acest aspect. Motivul pentru care nu e 
indicat să procedăm astfel este foarte simplu: este posibil ca 
pământenii să dispună de arme noi cu care ne vor înfrânge. 
Nu ne vom permite riscul. 

— Nu mă interesează ce arme poate avea o navă solitară, 
zise celălalt categoric. Dacă armata îşi face datoria, toate 
problemele noastre vor fi rezolvate printr-o mică acţiune 
decisivă. 

Craig îi răspunse tăios: 

— Aceasta va fi soluţia pentru ultimă instanţă. Se 
reîntoarse apoi către Maltby: 

— Poţi spune dcllhibrizilor că dacă refuză oferta noastră, 
avem o imensă flotă de război pentru a o a folosi împotriva 
intrusului. Cu alte cuvinte, dacă vor, alege calea trădării, s- 
ar putea să nu câştige nimic. Te poţi retrage căpitane. 

CAPITOLUL II. 

La bordul navei pământene de război, Star Cluster, 
Amiralul stătea la biroul său aflat pe puntea principală, cu 
privirea pierdută în întunericul spaţiului şi evalua situaţia. 
În faţă se afla un ecran multiplan. În spatele lui bezna era 
ruptă ici colo de strălucirea stelelor. Magnitudinea 
ecranului era zero, astfel încât erau vizibile doar câteva 
stele, pete rare de lumină ce indicau intensitatea spectrală 
a fiecăruia. Cel mai mare, dar şi cel mai voalat nor de ceaţă 
argintie, se afla în stingă ei: galaxia principală, în care 


Pământul era o planetă anonimă, aparţinând unui sistem 
solar anonim, un grăunte de nisip În desertul cosmic. 

Femeia îi dădea rareori atenţie. Pe parcursul atâtor ani 
modificarea fantasticului decor devenise parte din viaţa ei. 
Vedea şi ignora în acelaşi timp. Acum zâmbea, avea un 
zâmbet decis; apăsă un buton. Pe ecranul din faţa sa apăru 
figura unui bărbat căruia i se adresă fără alt preambul: 

— Am fost informată, căpitane, că oamenii au început să 
murmure din cauza deciziei noastre de a rămâne în Marele 
Nor Magelan în căutarea civilizaţiei Fifty Suns. 

Căpitanul ezită un moment, apoi răspunse a precauţie: 

— Excelenţă, am auzit că hotărârea voastră de a face 
această cercetare nu întruneşte aprobarea unanimă. 

Modificarea frazei ei din „Decizia noastră” în „hotărârea 
voastră” nu-l scăpă femeii. 

Căpitanul continuă: 

— Bineînţeles, nu pot vorbi în numele întregului echipaj, 
sunt treizeci de mii de oameni la bord. 

— Bineînţeles, spuse ea. 

Tonul ei trăda o ironie ascunsă. Ofiţerul păru că nu 
sesizează: 

— Mi se pare excelenţă, că balotajul ar fi o soluţie în 
această problemă. 

— Prostii. Toţi ar vota să plece acasă. După zece ani în 
spaţiu au devenit nişte cârpe. Au minte puţină şi nici un 
scop. Căpitane... 

Vocea îi era în continuare molcomă, dar în privire îi 
străluceau pumnale: 

— Simt în tonul şi comportamentul tău un fel de aprobare 
emotivă faţă de... acest copilăresc instinct de grup. Ţine 
minte, cea mai veche lege a spaţiului spune că trebuie să ai 
chemarea de a merge mereu înainte. Ofițerii sunt 
selecționați cu o grijă deosebita tocmai pentru a nu cădea 
în dorinţa asta oarbă de-a se întoarce acasă. S-a constatat 
că cei ce se năpustesc înnebuniţi către planeta lor, către 
căminul lor, încearcă o satisfacţie de moment şi apoi, fara 


preget, se alătură altei misiuni de lungă durată. Suntem 
mult prea departe de galaxia noastră pentru a ne lăsa 
pradă unei infantile lipse de disciplină. 

Ofiţerul răspunse liniştit: 

— Sunt obişnuit cu astfel de argumente. 

— Mă bucur să aud asta, spuse acru Amiralul Laurr şi 
întrerupse legătura. 

Chemă apoi cabina de navigaţie, răspunse un ofiţer tânăr, 
căruia îi ordonă: 

— Vreau un plan de zbor cu un set de orbite, cu ajutorul 
cărora să traversăm Marele Nor Magelan în cel mai scurt 
timp. Vreau să trecem la o distanţă de cel puţin cinci sute 
de ani lumină de fiecare stea din sistem. 

Figura tânărului păli puţin: 

— Excelenţă, murmură el, este cel mai uluitor ordin pe 
care l-am primit vreodată. Acest nor stelar are şase mii de 
ani lumină în diametru. Cu ce viteză intenţionaţi să ne 
deplasăm, necunoscând localizările furtunilor de aici? 

Reacţia ofițerului o descumpăni. Pentru moment simţi 
îndoiala. Conştientiza imensitatea spaţiului pe care 
intenţiona să-l străbată. 

Îndoiala trecu. Se îndârji. 

— Cred, spuse ea, că densitatea zonelor de turbulenţă ne- 
ar permite înaintarea cu un an-lumină într-o jumătate de 
oră. 

Cu asprime întrerupse discuţia: 

— Spune-l şefului tău să mă caute când vor fi pregătite 
traiectoriile. 

— Prea bine excelenţă, spuse tânărul. Vocea-l devenise 
inflexibilă. 

Lady Gloria tăie legătura, se lăsă pe spate şi manevră un 
comutator care transformă ecranul din faţa sa într-o 
suprafaţă reflectantă, îşi fixă privirea asupra propriei 
imagini. Vedea o figură subţire, aspră, frumoasă, ce 
aparţinea unei femei de treizeci de ani. Imaginea îi zâmbea 
uşor ironică, indicând satisfacția primilor paşi făcuţi. Vestea 


se va răspândi; oamenii vor înţelege În sfârşit la ce se 
gândea. La început vor fi disperaţi, apoi se vor resemna. Nu 
simţea nici un regret. Procedase astfel, convinsă fiind că 
Fifty Suns nu va consimţi să deconspire nici măcar o 
singură planetă. 

Prinzi singură pe punte, copleşită de emoție. Bătălia 
pentru controlul destinului navei era iminentă; ştia că 
trebuie să fie pregătită pentru orice eventualitate, între 
timp fusese chemată de trei ori, dar nu răspunse până nu-şi 
termină masa. Îşi activase semnalul automat la „ocupat” 
ceea ce însemna: „sunt aici dar nu vreau să fiu deranjată 
decât pentru probleme foarte urgente.” Fiecare apel 
încetase după câteva secunde. 

După masă se întinse pentru o clipă, simţea nevoia să 
doarmă şi să se concentreze. Se ridică apoi brusc şi se 
îndreptă către transmiţătorul de materie, îl regla... şi păşi 
în laboratorul psihologic, aflat la o jumătate de milă 
depărtare de cartierul ei general. 

Locotenent Neslor ieşi dintr-o încăpere alăturată şi o 
întâmpină cu căldură. Lady Gloria îi prezentă în linii mari 
situaţia. 

Responsabila compartimentului psihologic dădu uşor din 
cap. 

— Bănuiam că vei veni să mă vezi, spuse ea. Dacă ai 
răbdare, îmi plasez pacientul unui asistent şi apoi putem sta 
de vorbă. 

Când reveni în cameră Amiralul o întrebă furioasă: 

— Câţi pacienţi ai aici? 

Femeia mai vârstnică o studie gânditoare. 

— Oamenii mei efectuează aproape opt sute de ore de 
terapie săptămânal. 

— Pentru posibilităţile voastre, e enorm. Şefa laboratorului 
fu de acord. 

— Era vorba de câţiva ani să ne extindem. Lady Gloria 
ridică din umeri. Era gata să abandoneze subiectul când o 
izbi un alt gând. 


— Care-l problema? Dorul de casă? 

— Da, i se poate spune şi aşa. Noi avem câteva denumiri 
tehnice. 

Se întrerupse... 

— Ei hai, nu fi aşa aspră. E greu pentru oamenii ăştia a 
căror muncă este doar rutină. Oricât de mare ar fi nava, cu 
fiecare an ce trece scad posibilităţile de a mulţumi individul. 

Prea Onorabila Gloria Cecily deschise gura să spună că şi 
munca ei era tot rutină. Îşi dădu însă seama că remarca, 
deşi binevoitoare, ar fi sunat fals. Dădu totuşi din cap 
nerăbdătoare: 

— Nu înţeleg. Avem la bord tot ce ne trebuie. Femei şi 
bărbaţi în număr egal, activităţi multiple, mâncare din 
belşug şi mai multe decât şi-ar dori cineva într-o viaţă de 
om. Te poţi plimba pe sub copaci în floare, pe malul râurilor 
ce curg cu adevărat. le poţi căsători şi poţi divorța, deşi 
bineînţeles nu poţi avea copii. Avem băieţi veseli la bord, 
fete de distracţie. Fiecare de aici are propria cameră. 
Fiecare ştie că acasă-l creste contul şi se poate retrage la 
sfârşitul fiecărei călătorii. 

Se încruntă. 

— lar acum, descoperirea acestei civilizaţii din Fifty Suns 
ar trebui să-l stimuleze. 

Cealaltă zâmbi: 

— Gloria, draga mea, nu gândeşti corect. O fi interesant 
pentru tine sau pentru mine datorită poziţiilor speciale pe 
care le deţinem. Eu cel puţin încerc să prevăd cum gândesc 
şi acţionează aceşti oameni. Am studiat istoria acestor aşa- 
zişi roboţi dellieni şi nondellieni. E o întreagă lume nouă aici 
de descoperit, de cercetat... Pentru mine, dar nu şi pentru 
tipul care-mi găteşte mâncarea. 

Fizionomia Amiralului exprima din nou hotărâre. 

— Se pare că nu va avea încotro. Va trebui să îndure. Şi 
acum să trecem la treabă. Avem două probleme: 
menţinerea controlului navei şi descoperirea lui Fifty Suns. 
Cred că aceasta este ordinea priorităţilor. 


Discuţia se prelungi mult timp în programul principal de 
somn (discutară până spre miezul nopţii, deşi, evident în 
spaţiu nu se putea spune că există noapte). Într-un târziu, 
Lady Liaurr se întoarse pe puntea principală şi trecu în 
apartamentul său. Convinsă că ambele probleme erau, 
după cum bănuise, de natură predominant psihologică. 

Săptămâna de îngăduinţă se scurse fără evenimente 
deosebite. Exact la ora fixată, Amiralul convocă un consiliu 
la care luară parte toţi căpitanii de divizie ai giganticei 
nave. Lansă atacul de la primele cuvinte, intuind tensiunea 
ce-l stăpânea pe oamenii din echipaj şi pe ofiţeri în egală 
măsură: 

— După cum văd, doamnelor şi domnilor, suntem nevoiţi să 
rămânem aici până vom descoperi această civilizaţie, chiar 
de-ar fi să dureze încă zece ani. 

Căpitanii se uitară lung unii la alţii, foindu-se neliniştiţi pe 
scaune. Erau treizeci de căpitani, din care majoritatea 
bărbaţi. 

Prea Onorabila Gloria Cecily Laurr continuă: 

— Deci, ţinând cont de acest lucru şi acceptând că se 
impune o strategie pe termen lung, are cineva în vedere un 
plan de bătaie? 

Căpitanul Wayless, şeful echipajului de comandă a 
zborului, spuse: 

— Personal, mă opun ideii de a continua căutările. 

Ochii comandantei se îngustară. Ghici din expresiile 
celorlalţi că Wayless se făcuse purtătorul de cuvânt al unei 
opinii mult mai hotărâte decât bănuise ea. Vorbi la fel de 
liniştită ca şi el: 

— Căpitane, există proceduri de preluare a comenzii din 
mâna comandantului navei. De ce n-am urma una din 
aceste căi? 

Căpitanul Wayless păli: 

— Prea bine, excelenţă. Invoc articolul 492 din 
Regulament. 


Deşi se aşteptase, promptitudinea cu care fusese 
acceptată provocarea o şoca. Cunoştea articolul cu pricina, 
de vreme ce constituia o limitare a puterii sale. Nimeni n-ar 
fi putut avea cunoştinţă în amănunţime de toate regulile ce 
guvernau activitatea personalului. Dar le studiase pe cele 
care se refereau la funcţia ei. Când era vorba de drepturile 
individului, fiecare era avocat în spaţiu. Chiar şi ea... 

Dar acum îl asculta lividă pe căpitanul Wayless citind 
clauza cu voce puternică: 

— Limitări... circumstanţe justificate... majoritate... două 
treimi, scopul iniţial al călătoriei... 

Era scris într-adevăr tot acolo, îşi amintea..., folosit pentru 
prima dată împotriva ei. Star Cluster fusese trimis într-o 
expediţie de cartografiere. Misiunea fusese îndeplinită. 
Insistând în schimbarea țintei, intrase sub incidenţa 
regulamentului. Aşteptă până ce Wayless lăsă cârtea jos, 
apoi spuse cu o voce scăzută: 

— Cum votăm? 

Erau douăzeci şi unu împotriva ei şi cinci pentru. Patru 
ofiţeri se abţinuseră de la vot. Căpitanul Dorothy 
Sturdevânt, care conducea departamentul echipaj feminin 
spuse: 

— Gloria, trebuia să se întâmple astfel. Suntem plecaţi de 
multă vreme. Lasă pe altcineva să găsească această 
civilizaţie. 

Amiralul Laurr, lovea nervoasă încet cu creionul în masa 
lungă şi lucioasă. Dar când vorbi vocea era stăpânită: 

— Articolul 492 îmi dă dreptul să acţionez după cum cred 
de cuviinţă pe o perioadă ce variază între cinci şi zece la 
sută din durata totală a călătoriei în curs, cu condiţia să nu 
depăşească şase luni. Prin urmare, hotărăsc că vom mai 
rămâne încă şase luni în Marele Nor Magclan. Şi acum, să 
discutăm căile şi mijloacele prin care putem localiza o 
planetă din Fifty Suns. lată ce plan am... 

Calmă, începu să-l prezinte. 

CAPITOLUL III. 


Maltby citea în cabina sa de pe Atmion, nava de război din 
hota Fifty Suns, când sună alarma: 

— Personalul la posturi! 

Lipsea urletul sirenei, deci nu era alarmă de luptă. Lăsă 
cartea jos, îşi puse jacheta şi se îndrepta către cabina de 
navigaţie. Câţiva ofiţeri, inclusiv cel de la navigaţie, erau 
deja pregătiţi când sosi el. Dădură scurt din cap, conform 
uzanţei. Maltby se aşeza la pupitrul său şi extrase din 
buzunar insirumentul său de lucru: un fel de echer cu 
antenă radio, conectat la cel mai apropiat creier artificial, în 
acest caz cel al navei. 

Tocmai îşi pregătea creioanele şi hârtia, când nava începu 
să se mişte. Simultan fâsâi un difuzor. Vocea inconfundabilă 
a ofițerului comandant, viceamiralul Drcehan, se făcu 
auzită: 

— Acest mesaj se adresează numai ofiţerilor. După cum 
ştiţi, acum o săptămână am fost contactaţi de Star Cluster, 
navă de război a Pământului... Ni s-a dat un ultimatum al 
cărui termen a expirat cu cinci ore în urmă. Până în prezent 
câteva guverne au comunicat că nu au fost recepționate 
alte mesaje, în realitate, acum trei ore a fost primit un al 
doilea ultimatum, care conţine o surprinzătoare 
ameninţare. Considerăm că nu este cazul să alarmăm 
populaţia, anunțând natura pericoluli. Oficial acest al doilea 
mesaj nu a fost recepționat. Dar pentru informarea voastră 
personală, iată acest al doilea ultimatum. Urmă o pauză şi 
apoi o voce bărbătească, adâncă, rezonantă şi fermă spuse: 

— Excelenţa sa, Prea Onorabila Gloria Cecily, Lady Laurr, 
Amiral al navei Star Cluster, va transmite cel de-al doilea 
mesaj către populaţia din Fifty Suns. 

Urmă o pauză, în continuare, în loc de vocea căpitanului 
Laurr, se făcu din nou auzită vocea viceamiralului Dreehan. 

— Mi s-a spus să vă atrag atenţia asupra acestei 
impunătoare liste de titluri. Se pare că o femeie de obârşie 
aleasă comandă nava inamicului. Faptul că o femeie poate fi 
comandant pare foarte democratic, sugerând egalitate 


între sexe. Dar cum şi-a câştigat postul? Prin rang? În plus, 
însăşi existenta rangurilor este o indicație a sistemului de 
guvernare existent în galaxia principală. 

Maltby nu putea fi de acord cu această analiză. Titlurile 
erau cuvinte care aveau înţelesuri de convenienţă, în Fifty 
Suns existaseră perioade de totalitarism, când liderii se 
autointitulau „slujbaşi”. Existaseră „preşedinţi” ale căror 
capricii puteau aduce moartea indivizilor, „secretari” care 
controlau în mod absolut guvernul; toţi persoane foarte 
periculoase ale căror ranguri, democratice cu numele, 
acopereau o realitate criminală. Mai mult chiar, atracţia 
pentru simbolul verbal al realizării pe scară socială 
răzbătea din întreg efortul omenesc, în orice sistem politic. 
Chiar şi acum când vorbea, „amiralul” Dreehan îşi exercită 
rangul. „Căpitanului” Maltby i se oferise un privilegiu 
special pentru rangul şi poziţia sa de a asculta această 
înregistrare. 

„Conducătorul” unei afaceri, „posesorul” unei proprietăţi, 
„expertul” super instruit - fiecare în felul său reprezenta un 
titlu. Fiecare oferea posesorului un sentiment de satisfacţie 
similar celui obţinut prin rangul social. Locuitorii celor 
cincizeci de sori dispreţuiau dictatorii pomeniţi de istorie. 
Această atitudine, fără discernămânl, era la fel de 
copilărească şi condamnabilă ca şi extrema sa, cultul 
conducătorului, în situaţia disperată în care se aflau, 
dellhibrizii şi-au desemnat fără prea mult entuziasm, un 
conducător ereditar, pentru a evita veninoasa rivalitate 
dintre cei mai ambiţioşi. Planul lor se lovise însă de un 
obstacol periculos, prin capturarea moştenitorului. Au fost 
obligaţi să reconfirme statutul acestuia pentru a pune capăt 
luptelor pentru putere ce se dezlănţuiseră între timp. 
Maltby se gândea cu tristeţe că probabil nici un alt om nu s- 
a simţit mai puţin lider ereditar decât s-a simţit el. Deşi 
copleşit de povara rangului, înţelegea totuşi necesitatea 
acestui rol. Înţelegea şi cât de mare era sarcina ce îi 
revenea, de a acţiona decisiv în momentele de criză. Şirul 


gândurilor îi fu întrerupt de „excelența „sa care-şi reluă 
mesajul. Amiralul, Prea Onorabila Gloria Cecily spunea: 

— Noi, reprezentanţii civilizaţiei Pământului luam act cu 
regret de atitudinea recalcitrantă a guvernelor din Fifty 
Suns. Avem ferma convingere că populaţia a fost indusă în 
eroare. Autoritatea pământeană va oferi avantaje atât 
indivizilor cât şi colectivităţilor de pe Marele Nor Magelan. 
Pământul are multe de oferit. Pământul garantează prin 
lege drepturile de bază ale individului; în acelaşi timp 
garantează drepturile de bază ale grupurilor şi 
prosperitatea economică. Solicită alegerea guvernanţilor 
prin vot secret. 

Lady Gloria continuă: 

— Pământul nu permite existenţa separată a unui stat 
suveran nicăieri în univers. O astfel de putere militară 
independentă ar putea lovi centrul galaxiei stăpânite de om, 
ar putea bombarda planetele mai dens populate. S-a mai 
întâmplat. Vă puteţi imagina ce s-a întâmplat cu 
conducătorii care au provocal astfel de incidente. Nu ne 
puteţi scăpa. Dacă aveţi noroc acum şi nu veţi putea fi 
localizaţi de singura noastră navă, în câţiva ani vor fi aici 
zeci de mii de nave în căutarea voastră, în astfel de situaţii 
nu ezităm. Din punctul nostru de vedere, este mai sigur să 
distrugem o civilizaţie întreagă decât să o lăsăm să se 
dezvolte ca un cancer în trupul lumii din care a înflorit. 
Oricum, credem că nu vom da greş, vă vom găsi. Din acest 
moment, Star Cluster va urma un curs precis prin Marele 
Nor Magelan. Ne vor trebui câţiva ani pentru a trece pe 
lângă fiecare soare din sistem, la cel puţin cinci sute de ani- 
lumină. Pe măsură ce vom înainta, vom arunca aleatoriu 
bombe cu radiaţii către planetele din majoritatea sistemelor 
solare întâlnite. 

Înţeleg că o astfel de ameninţare v-ar putea stârni 
neîncrederea în noi, de aceea am şi explicat rostul acestei 
atitudini neîndurătoare, încă nu este prea târziu pentru a 
vă dezvălui poziţia. Conducerea oricărei planete ne poate 


comunica oricând prin radio dacă este dispusă să comunice 
coordonatele Fifty Suns. Prima planetă care o va face va fi 
de acum încolo, pentru totdeauna capitala sistemului. 
Primul individ sau grup care ne va da relaţii referitoare la 
poziţia unei planete, va primi o recompensă de un miliard 
de dolari de platină, valabili oriunde în galaxia principală, 
sau după dorinţă, suma echivalentă în moneda voastră. 

Nu aveţi de ce vă teme. Nava mea vă poate apăra 
împotriva oricărei armate oricât de puternice trimise de 
Fifty Suns. Şi acum, ca dovadă a hotărârii noastre, 
navigatorul şef al navei va da citire coordonatelor noastre 
care vă vor permite să ne urmăriţi traiectoria prin Nor. 

Mesajul se sfârşi brusc. Se auzi vocea Amiralului Dreehan: 

— Voi trimite de îndată datele la departamentul navigaţiei, 
întrucât intenţionăm să urmărim Star Cluster şi să 
observăm datele programului anunţat. Mi s-a mai cerut 
totuşi, să vă atrag atenţia asupra unei alte consecinţe pe 
care o poate avea pentru noi mesajul transmis de Lady 
Laurr. Felul de exprimare, tonul şi cuvintele sale, sugerează 
că este comandantul unei nave foarte mari... 

Amiralul continuă grăbit: 

— Vă rog, nu vă închipuiţi că vom trage vreo concluzie. 
Analizăm doar afirmaţiile ei, pretinde că Star Cluster va 
lansa bombe cu radiaţii către majoritatea planetelor din 
Nor. Să presupunem în limitele bunului simţ câte o bombă 
pentru fiecare o sută de planete. Tot vor fi necesare câteva 
milioane de bombe. Propriile noastre fabrici de bombe pot 
obţine o bombă cu radiaţii doar la fiecare patru zile. O 
astfel de fabrică ar avea nevoie de o suprafaţă de cel puţin 
o milă pătrată. Pe de altă parte, femeia a afirmat că singură 
nava sa i-ar putea apăra pe trădători împotriva armatei din 
Fifty Suns. În momentul de fată avem mai mult de o sută de 
nave de război în dotare, la care se mai adaugă patru sute 
de nave de croazieră şi sute de aparate mai mici. „Să ne 
gândim şi la scopul iniţial al călătoriei lui Stat Cluster în 
Marele Nor Magelan. După spusele lor, a fost o expediţie de 


cartografiere. Ori, navele noastre de acest fel sunt modele 
mici, învechite. E greu de crezut că Pământul trimite una 
din cele mai mari şi mai puternice nave ale sale într-o 
călătorie de rutină. 

Amiralul se opri brusc. 

— Aş vrea ca toţi ofiţerii să-mi prezinte în scris părerea 
personală cu privire la cele arătate aici. Deocamdată atât 
pentru majoritatea dintre voi. Vom difuza pentru Navigaţie 
şi Meteorologie datele furnizate de Star Cluster. Ne-au 
trebuit aproape cinci ore de muncă susţinută, atentă, 
pentru a adapta harta trimisă de Star Cluster la sistemul de 
cartare al stelelor stabilit din vechime pe Fifty Suns. Se 
estimează că distanţa dintre Atmion şi nava pământeană 
era la acel moment de o mie patru sute de ani lumină. 

Distanţa nu conta. Cunoşteau localizarea tuturor 
tulburărilor meteorologice din Marele Nor Magelan. Au 
stabilit cu uşurinţă o traiectorie care le permitea o viteză de 
aproape o jumătate de an-lumină pe minut. 

Efortul prelungit îl obosi pe Maltby. Îndată ce-şi îndeplini 
îndatoririle, se retrase în cabina sa şi adormi pe loc. 

Fu trezit de ţipătul unei sirene de alarmă. Aprinse ecranul 
conectat la puntea principală. Faptul că imaginea apăru 
imediat demonstra că li se permitea ofiţerilor să 
urmărească ce se întâmpla. Constată că obiectivul focaliza 
cu amplificare maximă un punct luminos îndepărtat. 
Lumina se deplasa, în timp ce imaginea de pe ecran era 
ajustată în permanenţă, încercând să menţină obiectivul în 
centru. 

O voce spuse: 

— După rezultatele oferite de computer, Star Cluster se 
află în acest moment la aproximativ o treime de an-lumină 
de noi. 

Maltby se încruntă, nu avea ce răspunde. Posesorul voeii 
voia să spună de fapt, că cele două nave se găseau la limita 
de rezonanţă superioară a cimpurilor, una fată de cealaltă, 
un fenomen secundar în sub-spaţiul radio, un fel de ecou 


înăbuşit al domeniului, practic nelimitat, de rezonanţă 
inferioară. Era imposibil de precizat cât de departe se află 
inamicul. Se ştia doar că nu poate fi mai departe de o 
treime de an-lumină. Putea să se afle chiar la câteva sute de 
mile, deşi părea greu de crezut. Pentru detectarea 
obiectelor din spaţiu aveau staţiile radar. Vocea continuă: 

— Am redus viteza de deplasare la zece zile lumină pe 
minut, întrucât urmăm cursul transmis de pământeni şi nu 
i-am pierdut, putem presupune că navigam cu aceeaşi 
viteză. 

Nici această afirmaţie nu era exactă. Era posibil să 
aproximeze viteza navei pământene, dar nu puteau naviga 
cu aceeaşi viteză când se deplasau mai rapid dctit lumina. 
Eroarea va deveni evidentă imediat ce se va pierde 
contactul dintre cele două câmpuri de rezonantă 
superioară. 

Abia-şi termină Maltby gândul, că spotul de pe ecran 
începu să clipească şi apoi dispăru. După un minut de 
aşteptare, vocea reveni nefericită: 

— Nu vă alarmaţi, vă rog. Mi s-a spus că probabil în câteva 
minute contactul va fi restabilit. 

Trecu o oră şi punctul luminos nu mai apăru. Maltby 
încetase demult să mai privească cu atenţie ecranul, îi 
arunca din când în când câte o privire. Se gândea la ce 
spusese Viceamiralul Dreehan despre mărimea lui Star 
Cluster. Înţelese că ofiţerul comandant le prezentase cinstit 
situaţia. Pericolele care-l amenințau erau nenumărate. O 
navă de dimensiunile celei descrise de Amiralul Laurr părea 
imposibilă. Prin urmare pământenii blufaseră. Una dintre 
dovezi ar fi fost numărul bombelor aflate li bordul navei. 

Timp de şase zile, Atmion a tot intrat îi rezonanţă cu 
câmpul nave pământene. A încercat sa menţină contactul 
cât mai mult cu putinţă. Verificau cu această ocazie 
traiectoria duşmanului, examinând şi planetele din jurul 
stelelor învecinate. O singură dată au dat peste dovezi de 
distrugere. Părea ca bomba fusese lansată greşit, lovise o 


planeţi periferică din sistemul solar respectiv, mult prea 
rece şi îndepărtată de soarele său pentru a putea adăposti 
viaţa. Acum nu mai era rece, era un iad clocotind de 
energie nucleară, ce topise crusta de stâncă şi pătrunsese 
până în miezul metalic. Strălucea ca un soare în miniatură. 
Probabilitatea ca o bombă dintr-o sută să lovească o planetă 
populată era din punct de vedere matematic atât de 
apropiată de zero, încât vederea planetei incadescente nu 
alarmă pe nimeni de pe Atmion. 

În cea de-a şasea zi de căutare, ecranul lui Maltby se 
aprinse. Imediat apăru în imagine figura Vice-amiralului 
Dreehan: 

— Căpitane Maltby, te rog, vino la mine în birou. 

— Da, domnule. 

„, Maltby se prezentă imediat. Adjutantul de serviciu îl 
salută şi-l pofti în cabina lui Dreehan. Ofiţerul comandant 
era aşezat într-un fotoliu, studiind ceva ce părea a fi o 
radiogramă. Lăsă documentul din mână, cu faţa în jos şi-l 
invită pe Maltby să ia loc pe scaunul din faţa biroului său. 

— Căpitane, ce statut ai printre dellhibrizi? Ajunseseră 
deci, în sfârşit, la întrebarea capitală. 

Maltby nu se alarmă. Il privi lung pe ofiţer, afişând o 
expresie de nedumerire. Dreehan era un dellian de vârstă 
mijlocie, posedând un fizic plăcut; era o prezenţă agreabilă, 
ca toţi cei din rasa sa. Maltby spuse: 

— Nu vă pot spune exact cum sunt privit de ei. Într-o 
oarecare măsură, ca un trădător, cred. De câte ori mă 
contactează, - iar eu am raportat de fiecare dată 
superiorilor mei când s-a întâmplat - îl somez pe omul de 
legătură să transmită superiorilor săi că eu recomand o 
politică de conciliere şi menţinerea integrităţii sistemului. 

Dreehan păru că meditează la cele auzite, apoi spuse: 

— Ce gândesc ei despre această poveste? 

— Nu sunt sigur. Contactele mele sunt destul de vagi. 

— "Totuşi ai o idee probabil... 


— Din câte am înţeles, spuse Maltby, un grup minoritar 
consideră că, mai devreme sau mai târziu, Pământul va 
descoperi Fifty Suns, deci, argumentează ei, în momentul 
de faţă ar putea sa obţinute câteva avantaje. Ceilalţi, 
majoritatea, obosiţi să trăiască ascunzându-se, au votat 
categoric să ni se alăture. 

— În ce proporţie? 

— Mai mult de patru la unu. 

Maltby trânti minciuna fără să clipească. Dreehan ezită, 
apoi zise: 

— Există vreo posibilitate ca minoritatea să acţioneze 
unilateral? 

Răspunsul lui Maltby sosi repede: 

— S-ar putea să dorească acest lucru, dar nu poate... aşa 
mi-a spus. 

— De ce nu poate? 

— Pentru că nu au printre ei nici un meteorolog spaţial 
calificat. 

Şi asta era o minciună. Problema era mult mai profundă 
decât existenţa specialiştilor în fiecare din cele două 
grupuri. Hunston dorea să capete puterea asupra 
dellhibrizilor prin mijloace legale. „Atâta vreme cât este 
convins că poate acţiona prin cadru legal, Husnton va fi 
corect.”, îl informaseră pe Maltby oamenii săi. Pe baza 
acestor informaţii îşi ţesea acum păienjenişul de minciună şi 
adevăr. 

Dreehan cântărea spusele lui Maltby. Într-un târziu spuse: 

— Conducătorii noştri sunt speriaţi că acest ultimatum - pe 
care l-ai auzit deja - ar putea oferi un prilej ideal 
dellhibrizilor. Ne-ar putea trăda în schimbul unor avantaje, 
la fel de mari ca cele pe care le-ar fi obţinut dacă ar fi 
câştigat războiul cu o generaţie în urmă. 

Maltby nu găsi nimic de răspuns decât să repete într-o altă 
formă minciuna anterioară: 

— Există şanse de patru la unu să câştige cei ce preferă să 
rămână alături de Fifty Suns. 


Se lăsă din nou o tăcere grea. Maltby se întreba ce se află 
de fapt în spatele acestor întrebări. Era clar că nu se 
puteau baza pe asigurările venite de la căpitanul Peter 
Maltby. Dreehan îşi drese glasul: 

— Căpitane, am auzit multe despre aşa-zisul creier dublu 
al dellhibridului, fără să obţin însă vreo explicaţie despre 
cum funcţionează şi ce face. Mă poţi lămuri? 

— Este absolut lipsit de interes. 

Maltby trânti cea de-a treia minciună la fel de liniştit: 

— Cred că frica de creierul dublu a determinat în mare 
măsură ferocitatea cu care s-au purtat ultimele lupte din 
războiul trecut. Cunoaşteţi cum este alcătuit un creier 
normal: nenumărate celule, fiecare în parte capabilă să se 
conecteze la cele învecinate. La acest nivel, creierul 
dellhibridului nu se deosebeşte de al vostru. Coborând la alt 
nivel, fiecare celulă a creierului conţine o serie de molecule 
mari, proteice, perechi. Ale voastre nu sunt pereche, ale lui 
da. 

— Dar ce rol au? 

— Dellhibridul are abilitatea dellianului de a rezista la 
tentativele de forţare asupra creierului său şi pe altă parte 
a potenţialului non-dellianului pentru munca de creaţie. 

— Asta-l tot? 

— Asta-l tot ce cunosc eu, domnule, minţi Maltby. 

— Dar zdrobitoarea forţă hipnotică ce li se atribuie? Nu 
există date despre felul cum funcţionează? 

— Am înţeles că folosesc dispozitive hipnotice, ceea ce e cu 
totul altceva. Generează o teroare confuză a 
necunoscutului. 

Drehan păru că ia o hotărâre. Ridică radiograma şi i-o 
înmână lui Maltby. 

— A sosit pentru tine, spuse. Apoi adăugă cu francheţe: 

— Dacă-l codificată, n-am reuşit să descifrăm codul. 

Bineînţeles că era codificată. Maltby constată acest lucru 
chiar de la prima vedere. Mesajul de război spunea: 


CĂTRE: CĂPITAN PETER MALTBY NAVA DE RĂZBOI 
ATMION. 

Guvernul dellhibrizilor doreşte să vă mulţumească pentru 
activitatea desfăşurată ca mediator în negocierile cu 
conducătorii din Fifty Suns. Vă rugăm să fiţi convins că 
înțelegerile noastre vor fi respectate întocmai şi că 
dellhibrizii sunt nerăbdători să obţină privilegiile promise. 

Nu era semnat, însemna că apelul de ajutor fusese trimis 
prin sub-spaţiul radio şi transmis direct către Atmion. 

Maltby trebuia să se prefacă, desigur, că nu înţelegea ce 
era cu acest mesaj, până nu se hotăra cum să procedeze. 
Spuse cu un ton nedumerit: 

— Constat că nu-l semnat. Intenţionat, oare? Viceamiralul 
Dreehan era dezamăgit: 

— Nici eu nu ştiu. 

Pentru o clipă, lui Maltby i se făcu milă de ofiţer. Nici un 
dellian sau un non-dellian nu ar fi putut sparge codul 
acestui mesaj! Aflarea secretului depindea de existenţa a 
două creiere antrenate să lucreze împreună. 
Antrenamentul era foarte important în educaţia unui 
dellhibrid. Maltby îşi desăvârşise educaţia înainte de a fi 
capturat, cu mai bine de douăzeci de ani în urmă. 

Ideea de bază a acestui mesaj era că minoritatea îşi 
anunţase intenţia de a contacta nava Star Clustei şi de o 
săptămână începuse o campanie pentru a capta sprijinul 
celorlalţi. Programul lor avertiza că numai cei ce vor susţine 
vor beneficia de fructele trădării. 

Era nevoit să se ducă la ei. Dar cum? Ochii i se dilatară 
când îşi dădu seama că singurul mijloc de transport aflat la 
îndemâna era chiar nava sa. Înţelese că trebuia s-o facă. 
Începu să-şi încordeze muşchii în stil dellian. Simţi 
excitarea electrică produsă prin această stimulare, într-o 
clipă, cele două creiere ale sale deveniră suficient de 
puternice. Percepu în imediata apropiere prezenţa unei alte 
minţi. Aşteptă până senzaţia păru că devine parte din 
propriul său corp şi comandă în gând: „Vidare!” Pentru un 


moment alungă orice gând conştient din minte, în sfârşit se 
ridică. 

Viceamiralul Dreehan se ridică şi el, exact cu aceleaşi 
mişcări, în acelaşi timp, de parcă muşchii erau controlaţi de 
creierul lui Maltby. Ceea ce se şi întâmpla. Se îndreptă 
către panoul instrumentelor şi atinse un comutator: 

— Daţi-mi camera motoarelor, spuse. Cu voce şi mişcări 
controlate de voinţa lui Maltby, dădu ordinele necesare 
pentru a stabili nava Atmion pe cursul ce conducea către 
capitala dellhibrizilor. 

CAPITOLUL IV. 

Amiralul Laurr citi înştiinţarea de contestare şi rămase 
pentru câteva minute neschimbată, cu pumnii strânşi de 
furie, îşi recapătă stăpânirea de sine şi făcu legătura cu 
căpitanul Wayless. Faţa ofițerului se crispa când văzu cine-l 
chemase. 

— Căpitane, intră direct în subiect Lady Gloria, tocmai am 
citit documentul vostru, semnat de douăzeci şi patru de 
persoane. 

— E legal, după părerea mea, răspunse el, cu un ton 
oficial. 

— Da, sunt convinsă, i-o întoarse ea. Se opri brusc şi apoi 
continuă: 

— Căpitane, ce înseamnă fixaţia aceasta disperată de a vă 
întoarce imediat acasă? Viaţa e mai de preţ decât 
legalitatea. Am pornit într-o mare aventură. Sunt sigură că 
simţiţi şi voi ceva asemănător. 

Doamnă, sosi distantă replica, nutresc deopotrivă 
admiraţie şi afecţiune pentru dumneavoastră. Capacitatea 
organizatorică de care dispuneţi este remarcabilă, dar aveţi 
în vedere numai ideile personale şi vă uimeşte, chiar vă 
răneşte, când alţii gândesc diferit. Aveţi dreptate atât de 
des încât uitaţi că s-ar putea cândva să şi greşiţi. Acesta 
este şi motivul pentru care pe o navă mare ca aceasta există 
treizeci de căpitani cu care să vă consultaţi şi cu care, în 
situaţii critice, de fapt oricând, au puterea de decizie 


conform regulamentului. Credeţi-mă, ţinem foarte mult la 
dumneavoastră, dar ne cunoaştem datoria fată de ceilalţi 
oameni aflaţi la bord. 

— Dar vă înşelaţi. Putem obliga această civilizaţie să ni se 
supună. 

Ezită puţin, apoi continuă: 

— Căpitane, nu vreţi să mergeţi alături de mine, măcar de 
această dată? 

Era o rugăminte personală şi regretă aproape imediat că o 
făcuse. Cererea făcu să-l mai destindă pe Wayless. Il pufni 
râsul, încercă să se abţină dar izbucni din nou. 

— Vă cer iertare, nobilă doamnă, spuse el într-un târziu. 
Vă rog să mă scuzaţi. 

— Ce te-a amuzat? întrebă ea ţeapănă. Căpitanul îşi 
recăpătase aerul sobru. 

— Expresia „măcar de această dată”. Lady Lauri, de câte 
ori ne-aţi solicitat până acum să vă susţinem în planurile 
dumneavoastră, mai ţineţi minte? 

— De două-trei ori, poate. 

Tonul ei devenise brusc precaut, încerca să-şi 
amintească... 

— Nu am ţinut o statistică, spuse Wayless, dar cu 
aproximaţie, pot spune că ne-aţi cerut sprijinul fie pe 
considerente personale, fie folosindu-vă de prerogativele 
legale ale comandantului, de cel puţin o sută de ori în 
această călătorie, pentru a vă impune părerile. Acum, 
pentru prima oară, legalitatea este utilizată împotriva 
dumneavoastră şi resimţiţi acest lucru cu amărăciune. 

— Nu sunt amărâtă, sunt. Se întrerupse o clipă: 

— Oh, înţeleg că nu pot discuta cu voi. Dintr-un motiv sau 
altul aţi hotărât că şase luni înseamnă eternitate. 

— Nu e vorba de timp, ci de scop. Fără nici dovadă credeţi 
că puteţi găsi cincizeci de sori împrăştiaţi printre alţi o sută 
de milioane. O nava uriaşă ca a noastră nu-şi poate permite 
să încerce şansă la două milioane. Dacă nu puteţi înţelege 


acest lucru, suntem nevoiţi să ne impunem în situaţia data, 
în pofida afecțiunii ce o avem pentru dumneavoastri. 

Amiralul ezită. Argumentele erau împotriva ei. Simţi 
nevoia să-şi susţină cu mai multă grijă cauza Începu să 
vorbească rar, cu voce scăzută: 

— Căpitane, nu se pune problema de posibilităţile tehnice. 
Dacă ar fi să depindem doar de noroc, atitudinea voastră 
este cât se poate de justificata. Speranţa noastră stă în 
factorul psihologic. 

— Lucrurile nu sunt chiar atât de simple spuse liniştit 
Wayless. Noi, cei care am semnat „contestarea” deciziei 
dumneavoastră, am luat în discuţie şi aspectul psihologic. 

— şi pe ce v-aţi bazat respingerea planului meu? Pe 
ignoranță? 

Era o remarcă usturătoare şi văzu că-l iritase. Răspunsul 
lui veni protocolar: 

— Doamnă, am remarcat tendinţa dumneavoasti de avă 
baza deciziile aproape exclusiv pe sfaturi oferite de 
Locotenent Neslor. Întâlnirile pe care le aveţi cu ea sunt 
între patru ochi. Nu ni se aduce cunoştinţă ce discutaţi, în 
schimb luaţi brusc hotărâri în funcţie de cele dezbătute 
împreună. 

Fu uimită puţin de felul în care fusese pusă problema. 

— Recunosc că nu m-am gândit la asta. Am fost să discut 
cu ea doar în calitatea de psiholog şef, numit oficial la 
bordul acestei nave. 

Căpitanul Wayless continuă: 

— De ce nu este avansată la gradul de căpitan, dacă sfatul 
ei este atât de valoros, permiţându-l să-şi expună opiniile în 
faţa celorlalţi căpitani. 

Ridică din umeri, aproape îi ghicise gândurile. Înainte ca 
ea să poată spune un cuvânt, el îi spuse: --Vă rog, nu-mi 
răspundeţi că veţi semna imediat numirea. O astfel de 
promovare are nevoie de cel puţin o lună până la ieşirea 
deciziei, chiar dacă nu se opune nimeni; apoi noul căpitan 


trebuie să asculte în tăcere dezbaterile timp de alte două 
luni, pentru a-şi însuşi procedura întrunirilor consiliului. 

Lady Laurr spuse cu asprime: 

— Şi nu-mi veţi acorda această întârziere de trei luni? 

— Nu. 

— Nu puteţi renunţa la procedura ordinară pentru astfel 
de numiri? 

— Ba da, dar numai în situaţii critice. Dar acum este vorba 
doar de ideea dumneavoastră de a găsi o civilizaţie rătăcită 
undeva prin spaţiu. Va fi căutată şi chiar găsită, eventual, de 
o expediţie pregătită pentru acest scop. 

— Deci susţineţi în continuare „Contestarea”? -Da. 

— Foarte bine. Voi da ordin să se organizeze un plebiscit 
de azi în două săptămâni. Dacă votul va fi împotriva mea şi 
nu va mai apare nimic nou între timp vom pleca spre casă. 

Întrerupse legătura. 

Se gândea la situaţia ei, conştientă că se angajase într-un 
război pe două fronturi. Pe de-o parte lupta împotriva lui 
Wayless şi a celor trei pătrimi majoritare care-l susțineau 
pentru a impune plebiscitul, pe de altă parte ducea bătălia 
pentru a forţa Fifty Suns să iasă la lumină... În ambele 
direcţii, războiul tocmai se declanşase. 

Chemă Comunicaţiile. Ii răspunse căpitanul Gorson. 

— Mai suntem în legătură cu nava de pe Fifty Suns care ne 
urmărea? întrebă Lady Gloria. 

— Nu, v-am raportat când am pierdut contactul. Nu s-a 
restabilit încă. Ne vor lua urma probabil din nou, mâine, 
când vom transmite coordonatele noastre din momentul 
respectiv. 

— Anunţă-mă! 

— Bineînţeles. 

Ea tăie legătura şi chemă compartimentul armament. 
Răspunse un soldat. Amiralul aşteptă cu răbdare până când 
fu chemat căpitanul de serviciu şi-l întrebă: 

— Câte bombe aţi aruncat? 

— Şapte în total. 


— Trimise toate la întâmplare? 

— E cea mai sigură metodă, doamna. Probabilitatea ne 
împiedică să lovim planete capabile să adăpostească viaţă. 

Ea încuviinţă din cap, dar rămase încruntată, 
nerăbdătoare. După un timp spuse, simțind parcă nevoia să 
exprime din nou situaţia. 

— Din punct de vedere logic sunt de acord cu metoda. Dar 
emoţional... 

Se opri. 

— O singură greşeală căpitane şi Curtea Marţială ne 
aşteaptă pe amândoi dacă se va afla vreodată. 

Căpitanul zise aspru: 

— Cunosc legea, excelenţă. Când eşti de serviciu la 
armament, decide hazardul. 

Ezită o clipă, apoi continuă: 

— Am impresia că ameninţarea făcută de dumneavoastră 
este foarte periculoasă... pentru noi, asta e! Oamenii n-ar 
trebui să fie supuşi unei astfel de tensiuni. 

— Aceasta e responsabilitatea mea, răspunse ea tăios şi 
întrerupse legătura. 

Se ridică şi făcu câţiva paşi prin cameră. Două săptămâni! 
Era imposibil să intervină ceva într-un timp aşa de scurt, în 
două săptămâni, după planul ei, presiunea psihică asupra 
dellienilor şi non-dellienilor abia ar începe să se manifeste. 

Rămase cu gândul la ei. Se îndreptă încet către teleportor, 
îl regla... şi păşi în biblioteca centrală, aflată la o treime de 
milă de carticrul sau general. 

Se afla în biroul personal al bibliotecarei şefe, care stătea 
la masă şi scria. Lady Laurr i se adresă fără introducere: 

— Jane, ai obţinut informaţiile despre afacerea Dell? 

Bibliotecara tresări, se ridică pe jumătate de pe scaun, 
apoi se reaşeză. Oftă: 

— Gloria, tu mă bagi în mormânt. Trebuie neapărat să dai 
buzna aşa aici? 

Lady Laurr spuse vinovat: 

— Îmi pare rău. Eram preocupată. Dar ai...? 


— Da, am. Dacă ai fi aşteptat încă zece minute ţiar fi 
parvenit pe cale oficială. Ai mâncat de prânz? 

— Prânzul? Nu, bineînţeles că nu. 

— Imi place felul cum îmi spui asta. Şi cunoscându-te, ştiu 
exact ce înseamnă. Bun, vii cu mine să mâncăm. şi nu vom 
vorbi despre dellieni şi non-dellieni cât timp stăm la masă. 

— Imposibil, Jane. Nu am timp acum... Femeia mai în 
vârstă se ridică de pe scaun. Ocoli biroul şi o luă hotărâtă 
pe Lady Laurr de braţ. 

— Nu poţi? la aminte: nu capeţi nici o informaţie de la 
mine până nu mănânci. N-ai decât să-ţi invoci legile şi 
regulamentele, să vezi dacă-mi pasă! Haide! 

O clipă opuse rezistenţă apoi spuse istovită: 

— Blestematul ăsta de factor uman! E atât de greu să-l faci 
pe oameni să înţeleagă! 

Încordarea i se spulberă deodată. Se văzu, severă şi 
preocupată, de parcă soarta întregului univers îi apăsa pe 
umeri. Încet, se relaxa. 

— Iţi mulţumesc, Jane, spuse. Mi-aş dori u pahar de vin şi 
ceva de mâncare. 

Nu uita însă că avea dreptate. Chiar dacă putea destinde 
pentru o oră, realitatea rămâns aceeaşi. Trebuia neapărat 
să găsească Fifty Suns pentru un motiv care se contura tot 
mai pregnant în mintea ei, perspectivele puteau fi fatale. 

După masă, discutară despre civilizaţia Fift Suns pe un 
fundal muzical discret. Rezumaul cronologic al istoriei fu 
prezentat de bibliotecară inti într-o manieră extrem de 
simplă şi fără ascunzişuri. 

În urmă cu cincisprezece mii de ani, Joseph Dell 
descoperise o deviaţie infimă a transmiţătorului de materie. 
Maşina presupunea sinteza mecanică a unui anumit tip de 
ţesut, în special al glandelor endocrine, care nu putea fi 
controlată, adecvat de către om. Când acesta a putut păşi la 
un moment dat într-un capăt al acestei maşini şi a apărut 
aproap instantaneu la o mie de mile distanţă, sau chiar mai 


mult, nu au fost sesizate imediat modificările extrem de 
subtile ce avuseseră loc asupra individului. 

Nu se putea spune că le lipsea ceva în mod special, deşi în 
timp dellienii au pierdut mult din capacitatea creativă. În 
anumite privinţe se părea ca avuseseră de dştigat chiar. 
Dellianul se dovedi tot mai puţin supus stressului şi 
dominaţiei mintale exterioare. Forţa sa depăşea de departe 
orice vis al omului. Se putea concentra pentru a putea 
susţine un efort supraomenesc, printr-un proces curios de 
mărire treptată a tensiunii musculare. 

Normal, iar când ajunse aici tonul bibliotecarei deveni 
ironic, în aceste condiţii au fost numiţi „roboti” de către 
oamenii înspăimântați. Numele nu-l deranja pe dellieni, dar 
îi tulbura pe oameni, a căror ură teribilă nu a fost sesizată 
imediat de câtre autorităţi. 

Urmă o perioadă cumplită, în care bande furioase 
bântuiau străzile, linşându-l pe dellieni. Prietenii-oameni ai 
dellienilor reuşiră să convingă guvernul să-l lase să 
emigreze. Până acum nimeni nu aflase unde se stabiliseră. 

Prea Onorabila Gloria Cecily rămase gânditoare pentru o 
vreme, după, ce bibliotecara încheiase prezentarea 
raportului, într-un târziu rosti: 

— Nu prea mi-ai fost de ajutor. Ştiam toate acestea cu 
excepţia câtorva detalii. 

Era conştientă de privirea pătrunzătoare, de gheaţă, cu 
care o studiau ochii albaştri ai femeii din fata ei. 

— Gloria, ce urmăreşti de fapt? De obicei când vorbeşti 
astfel încerci să susţii o teorie personală. 

Remarca fusese bine ţintită. Amiralul văzu că ar putea 
deveni periculos pentru ea să recunoască acest lucru. 
Persoanele care încearcă să forţeze faptele pentru a le 
adapta teoriilor personale, nu pot gândi ştiinţific. Fusese de 
multe ori foarte aspră cu ofiţerii care încercaseră să emită 
cea mai vagă opinie. Rosti rar: 

— Pur şi simplu am nevoie de toate informaţiile care le 
putem obţine. Când s-a produs o mutație, ca ceaa 


dellienilor, în urmă cu o sută cincizeci de secole, trebuie 
luate în considerare toate posibilităţile de evoluţie. Iar 
atitudinea mea înseamnă că nu putem rata ocazia de a afla, 
dacă ne stă la îndemână. 

Jane încuviinţă. Privind-o, Lady Laurr înţelese că explicaţia 
se dovedise satisfăcătoare; şi mai înţelese că trecătoarea 
putere de pătrundere a bibliotecarei se topise în clipa 
confruntării cu agerimea celeilalte. 

Se ridică. Nu putea risca o altă revelaţie. A doua ar fi fost 
mult mai greu de reparat. Spuse un „noapte bună” 
nepăsător şi se întoarse în cabina de comandă. După câteva 
minute de gândire, apelă la laboratorul de biologie: 

— Doctore, ţi-am trimis mai devreme date despre delllieni 
şi non-dellieni, locuitori din Fifty Suns. După părerea ta ar fi 
posibil ca un cuplu format dintre un dellian şi un non-dellian 
sa aibă copii? 

Biologul nu se putea mândri cu o minte agera. Rosti cu 
voce tărăgănată: 

— Istoria spune că nu. 

— Dar tu ce spui? 

— Eu aş putea s-o fac. 

— Asta-l ceea ce voiam să aud, spuse triumfătoare. 

Emoţia produsă de această veste nu se topi când se 
strecură în aşternut, câteva ore mai târziu. Stinse lumina şi 
rămase o vreme fixând întunericul spaţiului. Peisajul 
exterior se schimbase putin. Punctele de lumină erau 
aranjate altfel, dar fara amplificare nu avea dovada vizuală 
că se afla a Marele Nor Magellan. Se vedeau cel puţin o 
sută stele individualizate. Ici-colo câte o sclipire, ca un fulg 
de lumină, indica prezenţa altor sute de mii de stele 
milioane, poate. 

Se întinse către panoul de control vizual şi mari 
amplificarea la maxim. 

Splendoare! 

Bilioane de sori sclipeau în faţa ochilor ei. Privea apropiata 
strălucire a nenumăratelor stele din Nor, ampla spirală a 


galaxiei principale, marcată de puncte luminoase, mai 
multe decât ar fi putut fi socotite vreodată. Iar ceea ce 
vedea era abia o mică pată pe harta cosmică. De unde 
veneau? Zeci de mii de generaţii omeneşti trăiseră şi 
muriseră şi nu fusese găsit un răspuns satisfăcător. 

Reduse din nou amplificarea la zero şi aduse iar universul 
la nivelul propriilor percepții. Cu ochii larg deschişi se 
gândi: „Presupunând că ar fi reuşit sa încrucişeze dellieni 
cu non-dellieni... cu ce m-ar ajuta pe mine în două 
săptămâni?” 

Nu-şi putea imagina. Adormi neliniştită. 

Dimineaţă... În timp ce-şi lua anemicul mic dejun, realiză 
brusc că mai are numai două săptămâni. Se ridică de la 
masă deprimată, conştientă că trăia într-o lume a visului. 
Dacă nu lua măsurile necesare, marea aventură în care se 
lansase semeaţă navă se va spulbera. Se îndreptă hotărâtă 
către puntea de comandă şi chemă Comunicaţiile. 

— Căpitane, se adresă ea ofițerului care-l răspunse, am 
intrat în contact de rezonanţă cu nava din Fifty Suns care 
ne însoțea până acum? 

— Nu, doamnă. 

Fu dezamăgită. Acum când luase în sfârşit o decizie, orice 
întârziere o irita. Ezită, apoi oftă, acceptând realitatea. 

— În momentul în care realizaţi contactul, anunţaţi 
Armamentul, spuse ea. 

— Am înţeles, doamnă. 

Tăie legătura şi chemă Armamentul. Trufaşul ofiţer, 
comandant al acestui compartiment, înghiţi în sec când auzi 
ce i se cerea. 

— Dar, doamnă, asta înseamnă să desconspirăm arma 
noastră cea mai puternică. Presupunând că... 

— Nu presupui nimic! se înfurie ea brusc. În această clipă 
nu mai avem nimic de pierdut. Am eşuat în ademenirea 
flotilei din Fifty Suns. ţi ordon să capturezi această navă 
izolată. 'Toţi ofiţerii de la bord vor primi, probabil ordin să se 
sinucidă, dar ne vom descurca. 


Ofiţerul se încruntă, gânditor, apoi aprobă: 

— Marele pericol este ca cineva din afara câmpului să-l 
detecteze şi să-l analizeze. Dar dacă credeţi că ne putem 
asuma acest risc... 

Prea Onorabila Gloria îşi îndreptă apoi atenţia către alte 
probleme, dar o parte din gândurile ei nu puteau părăsi 
comanda pe care tocmai o dăduse. Deveni tot mai 
neliniştită, timpul trecea şi nu venea nici un apel. Chemă 
din nou comunicațiile, dar nu aveau nici ei nici o veste. 
Nava de pe Fifty Suns era prin preajmă. 

Trecu astfel o zi, apoi încă una. În continuare nici un semn. 

În a patra zi, Amiralul de pe Star Cluster devenise o 
persoană foarte dificilă, cu care nu se mai putea înţelege 
nimeni. Şi ziua aceea trecu şi ea fără vreun incident. 

CAPITOLUL V 

— Planetă dedesubt! anunţă viceamiralul Dreehan. 

Maltby, care dormea iepureşte, se dezmetici tresărind, se 
ridică în picioare şi se îndreptă spre panoul de control. 

La comanda sa, nava se deplasă rapid de la zece mii de 
mile deasupra planetei la o mie şi apoi la mai puţin de o 
sută de mile. Mări amplificarea şi examina terenul. Deşi nu 
mai văzuse locul acesta până atunci, memoria lui sortă 
imediat hărţi fotografiate ce-l fuseseră arătate în trecut. 

Atmion se îndrepta cu cea mai mare iuţeală către cea mai 
largă gură de peşteră ce conducea în jos, către capitala 
ascunsă a dellhibrizilor. Ca măsură de prevedere finală, mai 
verifică o dată ca ofiţerii mai mici în funcţie să nu poată 
vedea pe ecranele lor ce se întâmpla afară (toţi cei 
paisprezece ofiţeri superiori aflându-se sub controlul lui). 
Dirija apoi nava cu îndrăzneală, prin deschidere. 

Aştepta cu încordare. Liderii care-l susțineau fuseseră 
anunţaţi ca se îndreaptă către ei. Il chemaseră din nou să-l 
asigure ca totul va fi În regula. Era posibil insa sa se fi 
întâmplat ceva neprevăzut. Iar aici, la intrare, nava sa era 
la discreţia apărării antiaeriene. 


Tenebrele peşterii se închiseră în jurul lui. Stătea cu mâna 
pe comutatorul luminii de căutare, privea noaptea din faţa 
sa. Deodată, clipi o lumină undeva, departe, sub el. Maltby 
aşteptă puţin, se convinse că aceasta nu avea de gând să 
dispară şi întoarse comutatorul. 

Imediat izbucniră luminile de căutare, iluminând peştera 
din tavan până în podea şi mult în faţă. Nava zbura înainte 
şi treptat în jos. Trecu astfel o oră şi nu apăru aici un indiciu 
că se apropia de sfârşitul călătoriei. 

Peştera se ondula şi se răsucea, în jos şi lateral. De câteva 
ori avu senzaţia că se întorceau pe drumul pe care 
veniseră. Ar fi putut urmări traseul pe monitorul automat, 
dar i se ceruse să n-o facă, încă înainte ca Atmion să se 
apropie de planetă. I se spusese că nici o fiinţă vie nu ştia 
cu exactitate unde era localizată capitala sub crusta 
planetei. Alte oraşe ale delhibrizilor de pe alte planete erau 
ascunse în acelaşi fel. 

Trecură douăsprezece ore. În două rânduri Maltby trecuse 
comanda vice-amiralului, în timp ce el se odihni. Se întoarse 
la comandă pentru a-l înlocui pe Dreehan ce moţăia pe un 
pat de campanie într-un colţ. 

Treizeci de ore! Uimit şi extenuat în acelaşi timp, Maltby îl 
trezi pe viceamiral şi se întinse el în locul lui. Abia închisese 
ochii, când ofiţerul îl trezi spunându-l: 

— Clădiri în faţa noastră, căpitane! Lumini... 

Maltby făcu un salt către panoul de control; câteva minute 
mai târziu dirija nava către un oraş cu o populaţie de 
aproape optzeci de mii de locuitori. 1 se spusese că nici o 
navă de dimensiunile lui Atmion nu pătrunsese vreodată în 
peşteri. Astfel că urma să devină centrul atenţiei tuturor. 
Deschise o staţie radio normală şi roti discul de acord până 
captă o voce. 

— Şi Peter Maltby, spunea vocea, conducătorul nostru 
moştenitor, a luat cu împrumut nava de război Atmion, 
încercând să discute personal cu cei care... 


Maltby închise radioul. Locuitorii tocmai erau înştiinţaţi de 
sosirea lui. Căută pe ecran cartierul general al lui Hunston. 
Recunoscu clădirea după descrierea pe care o primise prin 
radio şi opri nava chiar deasupra acesteia. 

Lansă un paravan energetic în mijlocul străzii, la un bloc 
distanţă. Apoi, uşor, cobori şi alte paravane până zona fu 
blocată complet. Oamenii puteau pătrunde în zona 
îmbrăcată de ecranele energetici, fără a obsevra că intră 
într-o capcană, dar nu o mai puteau părăsi. Invizibilă din 
exterior, bariera avea o tentă purpurie privită dinspre 
interior. Producea un puternic soc electric oricui ar fi atins- 
o dinăuntru. 

Era foarte probabil ca Hunston să fi fost prins şi el în 
această capcană, de vreme ce locuia chiar îi cartierul 
general. Maltby nu se amăgea, ştia ca acţiunea nu putea fi 
decisivă. Lupta se dădea pentn controlul politic, putea fi 
influenţată de forţă, e drept, dar nu putea fi rezolvată 
numai cu ajutorul ei. În această bătălie, însăşi metoda 
folosită pentru a ajunge pe această planetă, dădea 
duşmanilor săi un argument puternic împotriva lui. „lată, ar 
fi putui spune ei, un singur dellhibrid a fost în stare să pună 
mâna pe o navă de război, dovada superiorității noastre.” 
Era o momeală grasă pentru un popor a cărui ambiţie era 
stimulată după un sfert de secol. 

Zări pe ecran mica aeronavă ce se apropia, îi contactă pe 
ocupanţi prin radio, se convinse că fac parte din tabăra lui 
şi urmări cum ofiţerul comandant în persoană îi întâmpina 
prin trapa deschisă a navei. Câteva minute mai târziu 
strângea mâinile unor bărbaţi pe care nu-l mai văzuse 
niciodată. 

Imediat trecură la discuţiile despre tactica şi strategiile ce 
trebuiau adoptate. Câţiva vizitatori propuseră ca Hunston 
să fie executat. Majoritatea erau de părere că ar trebui 
întemnițat. Maltby asculta neliniştit ambele grupuri, 
conştient că ei cunoşteau situaţia direct şi erau cei mai buni 
judecători. Pe de altă parte însă, vecinătatea pericolului îi 


crispa. Era foarte posibil ca el, care urmărise lucrurile de la 
distanţă, să aibă cea mai detaşată şi în consecinţă cea mai 
sănătoasă atitudine. Era doar o bănuială şi nu-l acordă o 
prea mare atenţie. Oricum, începu să creadă că juca rolul 
unui arbitru, când brusc, ambele grupuri începură să-l 
pună întrebări. 

— Putem avea certitudinea că Fifty Suns va rămâne în 
continuare ferm în refuzul de a stabili contactul cu nava 
pământeană? 

— Ai văzut sau ai auzit ceva care să pară o dovadă de 
slăbiciune din partea lor? 

— De ce a fost ţinut ascuns al doilea mesaj faţă de 
populaţie? 

— Atmion era singura navă desemnată să urmărească pe 
Star Cluster? 

— Există cumva scopuri ascunse în spatele acestei 
urmăriri? 

— Ce poziţie ar trebui să adoptăm în cazul în care Fifty 
Suns hotărăşte brusc să se predea? 

Pentru scurtă vreme, Maltby fu copleşit. Apoi, constatând 
că întrebările urmau un şablon în spatele căruia se 
ascundea o falsă implicaţie, ridică mâna şi spuse: 

— Domnilor, se pare că teoria voastră este: dacă un alt 
guvern îşi schimbă cumva hotărârea, să dăm şi noi năvală 
poate obţinem nişte avantaje. Nu este aşa. Vom rămâne 
ferm aiături de Fifty Suns, indiferent ce decizii va lua. Vom 
acţiona solidar cu ceilalţi. Nu urmărim alte privilegii 
speciale în afara celor oferite în propunerea ce ni s-a făcut. 

Încheie cu un ton mai personal şi mai puţin sever: 

— Înţeleg că asupra voastră s-au făcut presiuni uriaşe. Vă 
rog să mă credeţi că apreciez atitudinea voastră, atât ca 
indivizi cât şi ca grup. Dar suntem datori să ne menţinem, 
integritatea. Nu avem nevoie să devenim oportunişti în 
aceste momente de criză. 

Oamenii se uitară unul la celălalt. Unii, mai ales cei tineri, 
păreau nemulţumiţi de parcă fuseseră obligaţi să înghită o 


pilulă amară. Dar în final acceptară cu toţii să susţină acest 
plan pentru viitor. 

Urmă întrebarea crucială: 

— Ce facem cu Hunston? Maltby spuse cu răceală: 

— Aş vrea să stau de vorbă cu el. 

Collins, cel mai bătrân dintre prietenii intimi ai tatălui lui 
Maltby, îl privi pe căpitan câteva secunde şi se duse în 
cabina de transmisiuni radio. Era palid când se întoarse: 

— Refuză să vină aici. Spune că dacă ai chef să-l vezi poţi 
cobori la el. Pcter, e jignitor! 

— Spune.-l, răspunse Maltby hotărât, că voi cobori imediat. 

Aruncă un zâmbet către fetele întunecate ce-l înconjurau. 

— Domnilor, spuse el cu o voce răsunătoare individul ăsta 
se află în mâinile noastre. Transmiteţi-l că voi cobori de 
dragul unei înţelegeri, necesare acum în vreme de criza. 
Fără să exageraţi, încercaţi sa sugeraţi că ar fi posibil să se 
recurgă la violenţă. 

Îşi încheie expunerea: 

— Bineînţeles, nu se va întâmpla nimic, atâta vreme cât 
nava domină întreaga zonă. Totuşi, dacă nu mă voi întoarce 
într-o oră şi jumătate, încercaţi sa luaţi legătura cu mine. 
Mai faceţi apoi câte un pas începeţi cu ameninţări, până 
ajungeţi să deschideţi focul. 

În pofida încrederii sale, din momentul în care-şi oprise 
nava deasupra acoperişului lui Hunston avea un sentiment 
ciudat de deşertăciune şi singurătate. 

Hunston, era un tip înalt, cu un aer sarcastic În jur de 
treizeci şi cinci de ani. Când îl văzu pe Maltby intrând în 
biroul său, se ridică şi-l ieşi în întâmpinan cu mâna întinsă. ] 
se adresă cu o voce plăcută, calma: 

— Am vrut să te scot din adunătura aceea de găini moarte 
de frică, ce domnesc peste coteţul din vale. Nu intenţionam 
să comit o crimă de lesmajestate. Voiam să-ţi vorbesc, în 
speranţa că te pot convinge. 

Îşi susţinu pledoaria cu voce scăzută, dar foarti aprins. 
Argumentele sale erau prăfuite deja, se baza pe 


superioritatea demonstrată a dellhibridului. El credea cu 
toată tăria în propriile-l teorii. În final Maltby ajunse la 
concluzia că cel mai mare defect a interlocutorului său era 
lipsa de informare generala şi specifică asupra lucrurilor 
din afară. Trăise prea mult în spaţiile înguste ale acestor 
oraşe ascunse risipise prea mulţi ani vorbind şi gândind 
fără a cunoaşte cu adevărat realitatea. În pofida inteligenţei 
sale scânteietoare, Hunston gândea ca un provincial. 
Liderul rebel îşi încheie monologul cu o întrebare: 

— Crezi că Fifty Suns va putea rămâne ascuns 
pământenilor? 

— Nu, răspunse Maltby cu sinceritate. Cred că e inevitabil 
să ne descopere într-un târziu. 

— Şi totuşi îi susţii în amăgitoarea lor tentativă de a 
rămâne ascunşi? 

— Eu susţin unitatea în rezolvarea acestor situaţii. 
Consider că ar fi înţelept să fim prudenţi în acceptarea 
acestui contact. Există chiar posibilitatea de a întârzia 
desconspirarea noastră încă o sută de ani, dacă nu mai 
mult. 

Hunston rămase tăcut. Figura lui plăcută se întunecase. 

— Constat, spuse el în cele din urmă, că punctele noastre 
de vedere sunt opuse. 

Maltby spuse rar, fixându-l cu privirea: 

— Intenţiile noastre pe termen lung sunt probabil aceleaşi. 
Poate doar planurile pentru atingerea ţelurilor propuse 
sunt diferite. 

Faţa lui Hunston se lumină, pupilele i se dilatară 
imperceptibil. Spuse ca înfocare: 

— Excelenţă, dacă aş putea să cred acest lucru... Se opri, 
ochii i se îngustară brusc: 

— As vrea să-ţi ascult părerea despre rolul în viitor al 
dellhibrizilbr, în cadrul civilizaţiei. 

— Când se va ivi ocazia, folosind căi legale, spuse Maltby, 
vor fi propulsaţi inevitabil către înalte funcţii de conducere. 
Vor domina pentru început Fifty Suns şi apoi întreaga 


galaxie, fără a profita în mod neloial, faţă de capacitatea lor 
de a controla gândurile celorlalţi. Dacă vreodată în drumul 
lor către putere vor folosi forţa, vor fi distruşi până la 
ultimul, bărbat sau femeie sau copil. Ochii iui Hunston 
străluceau: 

— Şi cât crezi că va dura acest proces? 

— Ar putea începe curând. Ne vor trebui cel puţin o sută 
de ani, în funcţie de cât de rapid, dellienii şi non-dellienii 
vor începe să aibă copii... după cum ştii, astfel de mariaje 
nu au dreptul la moştenitori... 

Hunston încuviinţă încruntat. 

— Am fost informat greşit despre atitudinea ta, spuse el. 
Eşti alături de noi într-adevăr. 

— Nu, zise ferm Maltby. Te rog, nu confunda un plan de 
viitor cu o atitudine pe termen scurt. În această situaţie, 
diferenţa este ca între moarte şi viaţă. Dacă ne-am limita 
numai să aşteptăm pentru a câştiga în final puterea, i-am 
alarma pe ceilalţi. Guvernele i-au prevenit deja să manifeste 
faţă de noi o prietenie precaută. În schimb, daca ne 
dovedim acum alături de ei în această încercare, ar putea 
însemna un prim pas spre țelul propus. Dacă suntem doar 
nişte oportunişti, atunci această mică super rasă, din care 
facem parte amândoi, va fi distrusă mai devreme sau mai 
târziu. 

Hunston se ridică. 

— Excelenţă, sunt de acord. Merg alături de tine. Vom 
aştepta evoluţia situaţiei. 

Era o victorie neaşteptată pentru Maltby, care venise 
pregătit să folosească forţa. Oricum, în pofida convingerii 
personale că Hunston era sincer, nu avea de gând să se 
bazeze prea mult pe cuvântul acestuia. Bărbatul din faţa lui 
îşi putea schimba hotărârea imediat ce ameninţarea lui 
Atmion se va îndepărta. Li aruncă în final cu francheţe: 

— În condiţiile date, sunt nevoit să-ţi cer să accepţi o 
întemniţare de şase luni, undeva unde să nu poţi intra în 
legătură cu suporterii tăi. Va fi un soi de arest la domiciliu. 


Iţi poţi lua cu tine soţia. Vei primi toate onorurile şi vei fi 
eliberat imediat, daca între timp se stabileşte contactul 
între nava pământeană şi Fifty Suns. Statutul, tău va fi mai 
curând de ostatic decât de prizonier. Iţi dau douăzeci şi 
patru de ore să te hotărăşti. 

Hunston se predă singur, când cele patruzeci şi patru de 
ore se scurseră. Avu o singură pretenţie: să fie difuzate prin 
radio condiţiile acestui arest la domiciliu. 

Astfel, Fifty Suns era protejat pentru moment de o 
descoperire iminentă. Era evident că o singură navă n-ar fi 
putut găsi, fără ajutor din afară, nici măcar o planetă a 
acestei civilizaţii atât de bine ascunse. Maltby era convins 
de acest lucru. Rămânea totuşi inevitabilă, problema 
descoperirii lor în câţiva ani, când vor sosi şi alte nave din 
galaxia principală. Era ciudat, începuse să se îngrijoreze 
după ce trecuse pericolul cel mare. În timp ce-şi conducea 
nava înapoi spre cursul iniţial, Maltby era preocupat cum să 
asigure şi în viitor securitatea Marelui Nor Magellan. 

Cineva trebuia să afle cât de mare era primejdia. Doar 
gândul la ceea ce ar fi de făcut îl cutremură. Cu fiecare 
ceas, era tot mai convins şi mai hotărât că el era persoana 
cea mai potrivită pentru această misiune. 

Maltby, cufundat în gânduri, căuta o soluţie ca nava sa să 
poată fi capturată. Brusc alarma începu să urle. 

— Lady Laurr, am stabilit contactul de rezonanţă la cu o 
navă a acestui sistem. 

— Prindeţi-o! 

CAPITOLUL VI. 

Maltby nu avea o idee clară despre condiţiile în care 
fusese capturat. La început îşi dorise chiar el să fie făcut 
prizonier. În timp ce razele tractoare îl înhăţau pe Atmion 
era deja prea târziu să analizeze cum reuşise nava 
invadatoare să-l absoarbă. 

Ceva se întâmplase, avea senzaţia că e supt de un vârtej, 
percepea o tensionare şi o răsucire a propriului său corp, 
de parcă materia era supusă unui efort deosebit. Orice ar fi 


fost acel ceva, se întrerupse brusc când nava fu înşfăcată de 
acele gheare invizibil, ce începură să o târască prin beznă 
către cealaltă navă, ascunsă încă în depărtare. 

Nerăbdător, Maltby supraveghea instrumentele de 
măsură, de la care spera să obţină, măcar cu aproximaţie, 
dimensiunea celeilalte nave. Pe măsura ce minutele se 
scurgeau unul după altul, înţelesei ca de fapt, era 
improbabil să vadă maşinăria duşmana. De jur împrejur 
noapte, cele mai apropiate stele păreau nişte confuze 
puncte de lumina. 

Caracteristicile oricărui obiect puteau fi determinate 
numai după un timp considerabil. Un lucru atât de mic cum 
era nava pământeană era ca un fir de praf rătăcit în 
întunericul fără sfârşit. Bănuieli i se adeveriră. Când Atmion 
se afla numai la câteva minute-lumină de răpitorul său, o 
durere feroce se înşuruba în muşchii lui Maltby. Avu timp 
doar sa înţeleagă: raze paralizante. În momentul următor 
se zvârcolea pe podeaua din cabina de comandă, învăluit de 
beznă. 

Când îşi reveni, era încordat, îngrijorat, hotăi să preia 
controlul situaţiei cu orice preţ. Bănuia ca pământenii 
deţineau metode destule pentru a-l supune voinţa, 
forțându-l să le dea informaţii. Trebui să presupună chiar că 
puternicul său creier dublu ar fi putut fi învins, dacă i-ar fi 
fost cunoscute capacităţile. 

Deschise puţin ochii, relaxa muşchii pleoapele. Fusese ca 
un semnal. De undeva din apropiere cineva şopti într-o 
engleză ciudată, dar inteligibilă: 

— Gata, ajutaţi-o să treacă prin trapă. 

Maltby închise ochii nu înainte de a-şi da seama, că se află 
la bordul lui Atmion şi că, aparent, răpirea acestei maşini de 
luptă era ţinută secretă. Faptul ca zăcea în acelaşi loc unde 
căzuse, în cabina de comandă, părea să indice că nici 
ofiţerii, nici, echipajul de pe Atmion nu fuseseră interogaţi 
încă. 


Il străbătu un fior. Era oare chiar aşa de simplu? Era oare 
posibil? I-ar fi fost de ajuns sa testeze prudent cu cele două 
creiere ale sale lumea din jur, ca să poată supune orice 
fiinţă omenească pe care ar fi contactat-o? Şi astfel să 
supună întregul echipaj de la bord? Chiar era în stare de 
acest lucru? 

Era. Şi-l înfăptui. 

Maltby se alătură celorlalţi membri ai echipajului de pe 
Atmion, înşiruiţi deja pe coridor. Pământenii, bărbaţi şi 
femei, păşeau înarmaţi de-a lungul şi în fruntea şirului de 
captivi. 

Era o iluzie. Adevăraţii prizonieri erau ofiţerii însărcinaţi 
să-l păzească pe prizonieri. La momentul potrivit 
comandantul, un tip viguros de vreo patruzeci de ani, 
ordonă calm grupului principal de captivi să-şi continue 
înaintarea pe coridor. Maltby, însă şi ceilalţi ofiţeri de la 
Navigaţie şi Meteo fură împinşi într-un culoar lateral şi apoi 
într-un vast apartament ce conţinea şase dormitoare. 

Ajunşi aici, ofiţerul de pe Star Cluster le comunică: 

— Vă veţi simţi bine aici. Vă vom aduce uniforme adecvate 
şi vă puteţi plimba pe navă oricât doriţi, cu condiţia să nu 
discutaţi prea mult cu oamenii noştri. Avem la bord o 
mulţime de dialecte dar niciunul nu seamănă cu al vostru. 
Nu vrem să fiţi remarcaţi, aşa că aveţi grijă! Maltby nu era 
îngrijorat. Singura lui problemă era să se familiarizeze cu 
nava şi cu obiceiurile ei. Era deja evident că dimensiunile ei 
erau impresionante. Se aflau prea mulţi oameni la bord 
pentru a putea fi controlaţi direct de o singură persoană. 
Bănuia de asemenea că existau capcane şi pentru intruşi. 
Dar merita riscul, îndată ce-şi va forma o imagine generală 
despre navă şi compartimentele ei funcţionale, va trece la 
explorarea pericolelor. 

Când „temnicerii” se îndepărtară, se alătură celorlalţi 
ofiţeri de la navigaţie într-un raid prin bucătărie. După cum 
se aştepta, întâlni multe similarități în alimentaţie. Dellienii 
aduseseră cu ei, cu milenii în urmă, o mulţime de animale 


domestice. lar acum descoperiră în încăpătoarele 
congelatoare friptură de vită, hălci de carne friptă de porc 
sau de miel şi o enormă diversitate de orătănii originare de 
pe Pământ, păstrate fiecare în pungi vidate. 

Oamenii săi mâncară pe săturate. Maltby discuta foarte 
serios cu ei misterul acestui tratament special ce li se 
aplica. Era conştient că începuse un lucru foarte primejdios. 
Oamenii săi aveau mintea ascuţiţi, iar dacă vreunul din ei ar 
fi făcut legătura între aceste întâmplări neobişnuite şi frica 
locuitorilor din Fifty Suns faţă de dellhibrizi, raportul 
acestuia i-ar fi înspăimântat pe superiori, mult mai mult 
decât o făcuse nava pământeană. Respiră uşurat când 
ofiţerul asupra căruia îşi exercit deja controlul, se întoarse 
cu un brat de uniforme. 

În faţa oamenilor de pe Fifty Suns, problem controlului 
asupra creierului cuiva era extrem de delicată. „Sclavul” 
era convins că acţiona călăuzit de raţiuni personale. Motivul 
pentru care pământeanul acceptase colaborarea era 
sentimentul acestuia că se supunea ordinelor de a câştiga 
încrederea celor mai valoroşi ofiţeri de pe nava capturată. 
Mai mult chiar avea impresia că n-ar fi fost înţelept să 
comunice imediat această informaţie superiorilor săi şi, mai 
ales, să discute cu ceilalţi ofiţeri de pe navă. Prin urmare, 
era pregătit să furnizeze mijloacele care să le permită lui 
Maltby şi colegilor lui să se mişte, e drept, limitat, la bordul 
lui Star Cluster. Pământeanul nu era însă pregătit să le 
ofere prea multe date despre navă. Atâta vreme cât se mai 
aflau şi ceilalţi prin preajmă, Maltby acceptă această 
piedică. Dar mai târziu, când ofiţerul plecă, - cu conştiinţa 
datoriei împlinite - Maltby îl însoţi. Spre dezamăgirea lui 
creierul omului se dovedi inexpugnabil când ajunse la 
informaţiile despre navă. Deşi ar fi vrut, nu putea furniza 
aceste date. Ceva mai presus de voinţa lui, de natură 
hipnotică poate, îl proteja. În final i se contura clar lui 
Maltby concluzia că trebuia să afle ceea ce dorea de la un 
ofiţer superior, cu posibilitate de decizie. Gradele 


inferioare, după cum constatase, nu aveau libertate de 
opţiune, iar el nu-şi putea pierde timpul să analizeze şi 
deactiveze sistemul folosit pentru protejarea informaţiilor. 

Bănuia că autorităţile navei descoperiseră deja că lipseau 
navigatorii şi meteorologii de pe Atmion. Probabil cineva se 
ocupa acum de acest lucru în maniera severă şi hotărâtă, 
specifică unei gândiri militare. Dacă ar putea să vorbească 
direct femeii care comanda nava... Dar acest lucru îl obliga 
apoi la alţi paşi importanţi. Să evadeze? 

Deşi era în criză de timp, mai pierdu două ore pentru a 
supune voinţei sale ofiţerii însărcinaţi cu paza echipajului 
de pe Atmion şi a navei. Trebuia ca la semnalul său, aceştia 
să-şi coordoneze acţiunile pentru a le înlesni evadarea. 
Pentru fiecare dintre ei era necesar un ordin, real sau 
iluzoriu, venit de la un superior care să impună obedienţă 
automată individului. Ca măsură de precauţie, Maltby 
pregăti explicaţia că eliberarea lui Atmion era un gest de 
amiciţie faţă de autorităţile din Fifty Suns. 

Odată planul pregătit, Maltby reuşi să-l transmită unui 
ofiţer de rang mai înalt că Amiralul ţinea neapărat să-l 
vorbească. Cum urmau să decurgă lucrurile, Maltby nu 
avea nici cea mai vagă idee. 

Locotenentul Neslor sosi pe punte şi-şi depuse corpul 
subţire într-un fotoliu. Oftă: 

— Ceva nu-l în regulă, spuse ea. 

Amiralul se întoarse dinspre panoul de control şi o studie 
gânditoare pe femeia din faţa ei. Ridică apoi din umeri cu o 
izbucnire de furie şi-l spuse iritată: 

— Câţiva din aceşti locuitori de pe Fifty Suns trebuie să 
ştie unde se află planetele lor, sunt convinsă. 

Cealaltă dădu din cap: 

— N-am găsit nici un ofiţer navigator la bord. Ceilalţi 
prizonieri au fost la fel de miraţi ca şi mine. 

Lady Laurr se încruntă. 

— Nu înţeleg, spuse ea silabisind. 


— Erau cinci ofiţeri, îi explică Neslor. 'Toţi au fost văzuţi cu 
câteva minute înainte ca Atmion sa fi fost capturat. Acum nu 
mai sunt. 

Tânăra spuse imediat: 

— Căutaţi peste tot! Sună alarma generală! 

Se întoarse pe jumătate către uriaşul tabloul de lângă ea, 
dar se opri. Gânditoare, o privi pe psiholoagă. 

— Inţeleg că nu eşti de acord cu metoda asta. 

— Avem deja experienţa celuilalt dellian, sosi răspunsul. 

Lady Gloria se cutremură imperceptibil. Imaginea 
supraveghetorului de pe Gisser, capturaţ în staţia de pe, 
meteorit, nu fusese încă ştearsă din memoria ei. Într-un 
târziu spuse: 

— Ce propui? 

— Aşteaptă! Şi-au făcut deja un plan pentru a scăpa de 
sub controlul nostru energetic. As vrea sa văd încotro 
încearcă să fugă, ce-au de gând să facă. 

— Inţeleg... 

Comandanta navei nu mai făcu alt comentariu. Privea în 
gol, undeva, departe. 

— Bineînţeles, continuă cealaltă, va trebui să fi protejată. 
Voi avea grijă personal. 

Lady Laurr ridică din umeri. 

— Nu-mi vine să cred că un nou sosit la bord acestei nave 
ar putea spera să-mi găsească vreodată apartamentul. Nu 
mi-aş dori să calculez cum să ma întorc aici, în cazul în care 
m-aş rătăci... 

Se întrerupse. 

— Asta-l tot ce-mi propui? Să aşteptăm şi sa vedem ce mai 
urmează? 

— Atât. 

Tânăra dădu din cap. 

— Pentru mine nu-l de ajuns, draga mea. Presupun că 
ordinele mele anterioare privitoare la siguranţa navei au 
fost executate şi sunt încă sunt În vigoare. 


Se întoarse brusc spre panoul de control. Puţin mai târziu, 
pe ecran apăru un chip. 

— Ah, căpitane, spuse Gloria, ce-ţi fac oamenii din gardă în 
acest moment? 

— Patrulează, veni răspunsul. 

— Au găsit ceva? 

— Nava este perfect apărată împotriva exploziilor 
accidentale. Bombele au fost inventariate, iar la intrările 
depozitului există sisteme de supraveghere la distanţă. Nu 
putem avea vreo surpriză. 

— Bine, spuse Amiralul Laurr. Aveţi grijă în continuare. 

Tăie legătura şi căscă. 

— Cred că-l timpul să mergem la culcare. La revedere, 
draga mea. 

Locotenent Neslor se ridică. 

— Sunt ferm convinsă că vei dormi în siguranţă. Plecă. 
Tânăra îşi petrecu următoarea jumătate de oră dictând 
instrucţiuni câtorva departamente, modifică planul de 
comunicare al fiecăruia. Apoi se băgă în pat îmbrăcată. 
Adormi aproape instantaneu. 

Se trezi cu o senzaţie bizară de nemulţumire. Cu excepţia 
strălucirii palide a tabloului de bord, puntea era în 
întuneric, dar după o clipă gândi uimită: „E cineva aici în 
cameră.” 

Rămase în continuare întinsă, adulmecând primejdia, 
amintindu-şi ce spusese Locotenentul Neslor. Părea 
incredibil ca cineva nefamiliarizat cu uriaşa navă să-l poată 
descoperi reşedinţa atât de repede. Ochii i se obişnuiră cu 
întunericul, putând sa distinge silueta vagă a unui bărbat ce 
stătea la câţiva metri de patul ei. 

Aşteptase probabil ca ea să-l descopere. Ştiuse cumva că 
femeia se trezise deoarece îi şopti: 

— Nu aprinde lumina. Şi ai grijă! 

Vocea îi era foarte blândă, aproape drăgăstoasă; şi totuşi 
era convinsă că cel ce-l vorbea era un om extrem de 
periculos. Ordinul lui o ţintui în pat, înţepenindu-l mâna în 


loc, pe cearceaf, nemişcată. Simţi chiar primul junghi de 
teamă, înțelegând ca putea fi moartă înainte de a-l veni 
cineva în ajutor. Spera doar că Locotenent Neslor era 
trează şi o păzea. 

Intrusul i se adresa din nou: 

— Nu ţi se va întâmpla nimic dacă faci exact ce spun eu. 

— Cine eşti? 

Din tonul ei răzbătea puternică, dorinţa de a afla. 

Maltby nu-l răspunse. Observă un scaun, se aşeză, dar 
situaţia nu-l mulțumea. Erau prea multe dispozitive tehnice 
pentru el, la bordul acestei nave de luptă, pentru a se simţi 
cât de cât în siguranţă În acţiunile sale. Putea fi ameninţat, 
chiar distrus, fără a şti măcar ce i se întâmpla. Îşi dădea 
seama că În acel moment putea fi ţinut sub observaţie de 
către o sursă îndepărtată, peste puterea lui de control. 
Vorbi cu glas scăzut: 

— Doamnă, nu ţi se va întâmpla nimic, dacă nu faci mişcări 
bruşte. Mă aflu aici în speranţa că voi găsi răspunsuri la 
câteva întrebări. Pentru lămurire, tin să vă spun că sunt 
unul dintre navigatorii de pe Atmion. Nu vreau să intru în 
detalii asupra felului În care am reuşit să scăpăm de plasa 
voastră. Mă aflu aici din cauza propagandei voastre. Aţi 
avut dreptate să bănuiţi disensiuni printre locuitorii celor 
cincizeci de sori. Unii sunt gata să accepte asigurările 
voastre, alţii se tem. Bineînţeles cei mai speriaţi erau în 
majoritate şi au avut câştig de cauză. Întotdeauna pare mai 
sigur să aştepţi şi să speri. 

Făcu o pauză, îşi ascultă din nou vorbele cu urechea 
minţii: deşi i se părea că ar fi putut să le formuleze mâi 
bine, în esenţă sunau corect şi cinstit. Dacă oamenii de pe 
navă ar fi putut fi convinşi de ceea ce spunea el în acest 
moment, i-ar face să creadă că atât el cât şi camarazii săi 
erau încă nehotărâţi. Maltby continuă în aceeaşi manieră, 
fără graba precaut: 

— Reprezint o colectivitate care are o poziţie privilegiată. 
Doar navigatorii şi meteorologi diferitelor planete şi cei de 


pe nave pot cunoaşte poziţia lumilor locuite. Există probabil 
zeci de mii de trădători potenţiali care şi-ar vinde pe dată 
poporul pentru avantaje personale, dar nu şi din cadrul 
personalului antrenat şi disciplinat al administraţiei sau al 
armatei. Sunt convins că înţelegi ce vreau să spun. 

Făcu o pauză, lăsându-l parcă vreme să priceapă. 

Pe măsură ce Maltby continua să vorbească, femeia se 
relaxa treptat. Vorbele lui păreau corecte, iar intenţiile, deşi 
ciudate, plauzibile. O deranja în schimb un lucru minor: 
cum găsise drumul spre apartamentul ei? Oricine, mai puţin 
familiarizat decât ea cu labirinturile navei şi comenzile 
acesteia, ar fi putut accepta prezenţa lui acolo şi n-ar fi dat 
importantă. Era ca şi cum el ar fi pătruns într-un oraş străin 
cu o populaţie de treizeci de mii de locuitori şi fără să fi fost 
îndrumat, se îndreptase direct către casa celui căutat. Dădu 
din cap uşor, refuzând explicaţia ce-l venea în minte. 
Aşteptă oricum nerăbdătoare ca el să continue. Cuvintele 
lui îi garantaseră siguranţa, iar cu fiecare minut ce trecea, 
era tot mai convinsă că Locotenent Neslor era la datorie. Ar 
fi putut afla ceva interesant chiar din această discuţie. 

Maltby continuă: 

— Era necesar să obţinem câteva informaţii. Încercam să 
amânăm pe câţ posibil hotărârea pe care vreţi să ne-o 
impuneţi prin forţa. Pentru noi ar fi mult mai simplu dacă v- 
aţi întoarce în galaxia principală şi aţi trimite alte nave ceva 
mai târziu. Am avea vreme să ne obişnuim cu inevitabilul şi 
nimeni n-ar trebui să-şi asume rolul infam de a-şi trăda 
poporul. 

Gloria dădu din cap, în întuneric. Putea înţelege acest 
punct de vedere. Spuse: 

— La ce întrebări ai vrea să-ţi răspund? 

— De cât timp vă aflaţi în Marele Nor Magellan? 

— De zece ani. 

— Cât intenţionaţi să mai rămâneţi? continuă Maltby. 

— Această informaţie nu este disponibilă, spuse cu voce 
hotărâtă Amiralul. 


O izbi faptul că afirmaţia era reală şi în ceea ce o privea pe 
ea. Peste două zile avea să aibă loc referendumul. 

Maltby îi spuse: 

— Vă sfătuiesc sincer să-mi răspundeţi la întrebare. 

— Ce se va întâmpla dacă nu răspund? 

În timp ce vorbea, mâna ei, care se miscast încetişor către 
un mic panou aflat la marginea patului, îşi atinse scopul. 
Triumfătoare apăsă unul dintre butoane. Aproape 
instantaneu se relaxa şi ea. Din întuneric, Maltby îi spuse: 

— M-am gândit să te las să faci asta. Sper că te face să te 
simţi mai în siguranţă. 

Calmul lui o deconcentră, dar se întrebă dacă înţelesese 
exact ce făcuse. li explică distantă ca acţionase un sistem 
cunoscut sub numele de lumina senzitivă. Din acel moment 
erau urmăriţi de nenumărați ochi electronici. Orice 
încercare din partea lui de a folosi o armă energetică ar fi 
fost împiedicată. Era adevărat că nici ea n-ar fi fost lăsata 
să folosească vreo armă, dar nu consideră înţelept să-l 
comunice şi acest lucru. 

Maltby îi spuse: 

— N-am intenţia să folosesc o armă energetica. Aş vrea 
însă să-mi mai răspundeţi la câteva întrebări 

— S-ar putea s-o fac. 

Vorbise cu un ton potrivit, dar începuse să o enerveze 
Locotenent Nesler. Se impunea o iniţiativă din partea 
acesteia. 

— Cât de mare e această navă, continuă Maltby. 

— Are cinci sute de metri în diametru şi transportă un 
echipaj complet de trei mii de oameni, ofiţeri şi personal 
auxiliar. 

— Măricică, se miră Maltby. 

Era impresionat. Se întreba cât de mult exagerase femeia. 

Amiralul nu comentă. Dimensiunile erau de zece ori mai 
mari decât cele recunoscute de ea. Dar ceea ce conta cu 
adevărat nu era dimensiunea navei, ci calitatea conţinutului 
acesteia. Era aproape sigură că interlocutorul ei nici nu 


bănuia măcar extraordinarul potenţial ofensiv şi defensiv al 
enormei maşinării pe care o comanda ea. Dintre ofiţerii 
superiori aflaţi la bord doar câţiva erau în măsură să 
înţeleagă natura anumitor forţe ce puteau fi aruncate în joc. 
În acel moment ofiţerii respectivi erau supravegheați în 
permanenţă prin camerele spion de luat vederi. 

— Sunt nedumerit, cum aţi reuşit să ne capturați? Îmi 
puteţi explica? 

Ajunsese şi aici, în sfârşit. Lady Laurr ridică glasul: 

— Locotenent Neslor! 

— Da, nobilă doamnă. 

Replica sosi prompt de undeva din întuneric. 

— Nu crezi că această comedie durează cam mult? 

— Ba da. Să-l omor? 

— Nu. Vreau să-mi răspundă el la nişte întrebări. 

Maltby îi supuse creierul în timp ce se îndrepta către 
teleportor. În spatele lui... 

— Nu trage! ţipă Gloria. Lasă-l să plece! 

Nici atunci, nici mai târziu nu-şi puse serios problema 
comenzii sau impulsului ce o determinase să reacționeze 
astfel. Explicaţia pe care şi-o oferi singură după un timp 
era: de vreme ce intrusul n-o ameninţase şi pe deasupra, 
mai era şi unul dintre mult vânaţii navigatori, distrugerea 
lui în scopul de-a nu-l lăsa să scape, undeva tot în interiorul 
navei, părea un act irațional. 

Prin urmare, Maltby părăsea puntea nevătămat şi gata să 
dea semnalul de eliberare a navei sale. Pe măsură ce 
Atmion se îndepărta de nava pământeană, supunându-se 
ultimului ordin al lui Maltby, ofiţerii de pe Star Cluster 
începuseră sa uite contribuţia personala a fiecăruia la 
evadare. 

Asta fusese tot ce reuşise Maltby. Să intre În vasul duşman 
şi să iasă din nou. Părea cu adevărat o aventură 
periculoasă. Ce aflase însă, nu-l mulţumt deloc, ştia doar că 
avea de-a face cu o navă foarte mare. Chiar dacă la 


confruntarea cu o flotilă întreaga, Star Cluster ar fi fost 
obligată să acţioneze prudent, 

Maltby era convins că existau la bordul său arme capabile 
să distrugă deodată câteva nave de luptă din Fifây Suns. 

Iar ce-l preocupa în mod deosebit, era reacţia ofiţerilor 
săi, a echipajului de pe Atmion, a locuitorilor de pe Fifty 
Suns în general. Era un proces prea complicat pentru a 
putea fi evaluat de mintea unui om. Şi ce era şi mai greu de 
explicat, atitudinea lui la bordul lui Star Cluster. 

Bineînţeles că reacţiile nu vor apărea imediat. Maltby era 
la curent cu raportul făcut de viceamiralul Dreehan. Două 
zile nu se întâmplă nimic. 

În cea de-a treia, comunicatul zilnic transmis de la bordul 
lui Star Cluster indică o modificare drastica de curs. 
Motivele acestei schimbări erau ascunse. 

În ziua a patra, pe ecranul lui Maltby se aprins imaginea 
lui Dreehan. Ofiţerul comandant spuse cu gravitate: 

— Acesta este un anunţ general pentru toate gradele. 
Tocmai am primit un mesaj de la statul major al flotei 
noastre. 

Liniştit, dădu citire mesajului: „Prin următoarea declarăm 
că între locuitorii din Fifty Suns şi nava terestră Star 
Cluster s-a declanşat războiul. Flotila noastră trebuie să 
taie calea inamicului şi să deschidă focul. Navele avariate 
sau în pericol de a fi capturaţe au obligaţia să distrugă 
hărţile stelare; iar ofiţerilor navigatori şi meteorologi aflaţi 
la bordul unor astfel de nave li se cere în mod patriotic să 
se sinucidă. Politica declarată a guvernului nostru este 
distrugerea totală şi cât mai rapidă a invadatorilor.” 

Maltby asculta palid şi încordat, când Dreehan schimbă 
tonul comunicatului, devenind mai confidenţial: 

— Deţin o informaţie personală că autorităţile noastre au 
ajuns la concluzia că Star Cluster ne-a abandonat deoarece 
n-a îndrăznit să stârnească mânia poporului nostru. De aici 
şi din alte date obţinute, şefii au hotărât că nava 
pământeană poate fi distrusă de un atac concertat. Dacă 


urmăm exact instrucţiunile primite, inamicul n-ar avea nici 
un avantaj de pe urma capturării unor nave de-ale noastre. 
Am desemnat oamenii care să asigure executarea ordinului 
de către ofiţerii din toate compartimentele de Navigaţie şi 
Meteorologie, în cazul în care aceştia nu mai sunt în măsură 
să dispună de ei în momente cruciale. Vă rog să notaţi. 

Căpitanul Peter Maltby, meteorolog şef şi navigator 
asistent pe Atmion constată scârbit că fusese şi el trecut pe 
listă. Iniţiase o politică de solidaritate în acţiuni cu guvernul 
din Fifty Suns, nici nu putea fi vorba ca tocmai el să 
abandoneze pripit, din motive personale, această atitudine. 
Singura lui speranţă era ca lupii spaţiului, cum erau numite 
navele de război, să termine repede cu nava pământeană 
solidară, printr-o acţiune concentrată. 

Porniseră în urmărirea unui tigru. 

CAPITOLUL VII. 

Pierduse referendumul cu o majoritate ce-l zdrobea inima: 
nouă voturi din zece. Ordonă sever modificarea cursului 
navei spre casă. Târziu, în aceeaşi „zi”, fu chemată de 
compartimentul Comunicaţii: 

— Mai continuăm transmiterea coordonatelor? 

Cel puţin atâta lucru îi mai rămăsese în putere a să 
comande. 

— Bineînţeles, spuse ea tăios. 

În după-amiaza următoare, se deşteptă din moţăiala în 
sunetul sirenei de alarmă. 

— Avem în faţă mii de nave! îi raportă căpitainul 
comandant al sectorului operativ. 

— Incetiniţi pentru acţiune! comandă ea. Ocupaţi posturile 
de luptă! 

Când ordinele-l fură îndeplinite, se adresa căpitanilor din 
consiliu: 

— Ei bine, doamnelor şi domnilor, spuse cu plăcere 
nedisimulată, aş avea nevoie de permisiuni de a începe 
lupta împotriva autorităţilor recalcitrante care ne 


demonstrează acum că sunt capabile sa întreprindă 
acţiunile cele mai ostile împotriva civilizaţiei Pământului. 

— Gloria, spuse una dintre femei, nu mai insista te rog. Ai 
avut şi de această dată dreptate. 

Se vota în unanimitate pentru intrarea în lupta. Se punea 
însă întrebarea: 

— Ii distrugem sau îi facem prizonieri? 

— Vor fi capturați. 

— Toţi? 

— Toţi. 

Flota din Fifty Suns era despărțită de nava pământeană de 
aproximativ patru sute de milioane de mile, când Star 
Gluster genera un câmp care ocupa o felie groasă din 
spaţiu. 

Era un univers în miniatură, puternic curbat. Navele care 
urmaseră o traiectorie aparent rectilinie se treziră 
întorcându-se în acelaşi punct. Încercările de a ieşi din 
capcană folosind viteze mai mari decât aceea a luminii se 
dovediră zadarnice. 

O ploaie de torpile îndreptate spre sursa câmpului, devie 
puternic şi au fost explodate În spaţiu, pentru a evita 
distrugerea propriilor nave. 

Se dovedi imposibilă şi comunicarea cu orce planetă din 
Fifty Suns. Subspaţiul radio era tăcut ca moartea. 

După aproape patru ore, Star Cluster trimise o serie de 
raze tractoare. Inexorabil, una după alta navele erau 
absorbite de către uriaşa maşină de război, în acel moment 
sosi ordinul pentru toţi ofiţerii meteorologi şi navigatori să 
se sinucidă imediat. 

La bordul lui Atmion, Maltby făcea parte din micul grup de 
bărbaţi care îşi strângeau mâinile cu viceamiralul Dreehan; 
imediat, în prezenţa ofițerului comandant, îşi îndreptă 
distrugătorul către tâmplă. 

În acest penultim moment ezită. „As putea să-l „'domin 
acum, chiar în clipa asta şi să-mi salvez viaţa.” Îşi spuse 
furios că întreaga acţiune fusese zadarnică şi inutilă. 


Descoperirea civilizaţiei lor devenise inevitabilă în sensul că 
se va întâmpla mai devreme sau mai târziu, indiferent de ce 
ar fi făcut el în clipa aceea. 

Apoi se gândi: „De fapt asta am susţinut eu printre 
dellhibrizi. Trebuie să fim alături de grup şi în moarte dacă 
este nevoie.” 

Momentul de ezitare se sfârşi. Apăsă butonul de activare 
al armei sale. 

După ce fuseseră inspectate primele nave capturate de 
către echipele de tehnicieni, o anunţară despre sinucideri şi 
pe tânăra comandantă a celei mai mari nave ce pătrunsese 
vreodată în Marele Nor Magellan, care era în al nouălea cer 
de bucurie. Fu cuprinsă de milă. 

— Să fie regeneraţi toţi! ordonă ea. Nu-l nevoie să moară 
cineva. 

— Câţiva sunt spulberaţi de-a binelea, i se răspunse. Au 
folosit detonatoare. 

Se încruntă la auzul acestei veşti. Asta însemna o muncă 
suplimentară imensă. 

— Nebuni! spuse ea. Aproape că-şi merită moartea. 

Se întrerupse. 

— Aveţi mare grijă! Dacă e necesar treceţi toate navele 
prin teleportor, accentuând sinteza ţesuturilor avariate şi a 
organelor. 

Începuse de mult perioada de somn, dar ea continuă să 
rămână în biroul său primind rapoartele. 

Fuseseră aduşi în faţa ei câţiva navigatori reînsufleţiţi; cu 
ajutorul Locotenentului Neslor de la compartimentul 
Psihologic îi interogă. 

Se retrase mulţumită la culcare: fuses descoperită o 
civilizaţie nouă. 

CAPITOLUL, VIII. 

Gazul se împrăştia de mii de ani de-a lungul a mii şi mii de 
kilometri. Materie risipită din zece mii de stele, o ceaţă 
difuză de explozii demult consumate, de flăcări de infern. 


Furia sutelor de milioane de sclipiri cuprinse de turbare... 
fără formă, fără ţel. 

Era doar începutul. 

Materia gazoasă se furişa prin beznă. Conţinea calciu, 
sodiu, hidrogen; aproape toate elementele... iar viteza de 
alunecare putea ajunge până la douăzeci de mile pe 
secundă. 

Pentru un moment, infinit de scurt, forţa de gravitație îşi 
îndeplini funcţia. Masa difuză se concentră. Stropi mari de 
gaz căpătară forme separate între ele prin întinse porţiuni 
de neant, alunecau, alunecau... Ajunseseră în zona unde 
cândv demult, o mie de sori incadescenţi de seetee 
„traversaseră” şuvoiul de stele din materie terrenă. 
Traversaseră şi lăsaseră în urmă excremente gazoase. 

Prima ciocnire grăbi mişcarea uriaşelor mase gazoase. 
Ceaţa electronică terrenă se afundă ca o herghelie de 
armăsari sălbatici, gonind spre adâncurile la fel de violente 
în reacţie, ale negurei pozitronice de materie antiterrenă. 
Instantaneu, se produs izbucnirea luminoasă a unei radiaţii 
puternice, generate de electronii şi protonii cu masă 
orbitali mică. 

Începuse furtuna. 

Nucleele de seetee, dezbrăcate de învelişurile lor, purtau 
acum fantastice sarcini negative necompensate, respingeau 
electronii dar aveau tendinţa de a atrage nucleele atomilor 
de materie terrenă. La rândul lor nucleele jumulite de 
materie terrenă tindeau să atragă materia antiterrenă. 
Rezultatul anulării de sarcini era de o violentă ce depăşea 
orice imaginaţie. Cele două mase opuse se umflară şi se 
răsuciră. Se îndreptară în direcţii opuse, învălmăşeala 
sporea tot mai mult, era ca un vârtej nebun de apă. 

Noul curs, nesigur la început se stabiliza; apoi frontul lat 
de nouă ani lumină al furtunii se îndreptă către destinaţia 
sa, deplasându-se cu o viteză apropiată de cea a luminii. 

Stelele erau înghiţite pentru cincizeci de ani şiaruncate 
apoi în urma şuvoiului. Doar izbucnirea de raze cosmice 


trăda faptul că mai fuseseră obiectul unei invizibile şi 
impalpabile devastări atomice. 

Începu să se mişte! 

În cel de-al patru sute nouăzecilea an sideral de existenţă, 
furtuna se intersecta cu orbita unei nove în momentul 
străfulgerării acesteia. 

Pe hartatridimensională a centrului meteorologic de pe 
planeta Kaider III, furtuna era colorată în portocaliu, ceea 
ce însemna că era cea e mai mare dintre cele patru sute de 
furtuni neobişnuite ce bântuiau dezlănţuite în zona Fifty 
Suns şi a Marelui Nor Magellan. 

Apărea ca o pată ciudată situată la latitudinea 473 
longitudinea 228 şi central, 190 de parseci. Dar sistemul de 
coordonate era specific pentru Fifty Suns, nu avea nici o 
raportare la centrul magnetic al o Norului Magellan privit 
ca tot unitar. 

Datele despre novă nu fuseseră încă înregistrate pe hartă. 
Culoarea furtunii ar fi trebuit să devină un roşu violent. 

Se opriseră să privească harta. Maltby stătea alături de 
membrii consiliului în faţa uriaşei ferestre, privind fix către 
nava pământeană. Maşina era doar un disc argintiu atârnat 
de cer. Dar vederea ei părea să producă o atracţie fatală 
asupra celor mai în vârstă. 

Maltby era distant, hotărât şi în acelaşi timp sardonic. Era 
de-a dreptul caraghios: oamenii aceştia, în ceasul în care 
plana asupra lor primejdia, trimiseseră tocmai după el. 

Îşi dezlipi ochii de navă şi-şi fixă privirea ca de oţel asupra 
unui individ grăsuţ, transpirat în permanenţă, preşedintele 
sfatului de pe Kaider III Concentrându-se, îl sili pe dolofan 
să se uite spre el. Consilierul, nedându-şi seama că fusese 
obligat să facă această mişcare spuse: 

— Ai înţeles instrucţiunile, căpitane Maltby? 

— Da, încuviinţă el. 

Mai mult chiar, accepta atitudinea lor, scopurile lor ca 
parte din credinţa sa că numai deplina cooperare ar fi putut 
permite dellhibrizilor să-şi ocupe locul meritat în cultura 


din care răsăriseră. Rezistenţa poporului său în acest ultim 
ceas părea o speranţă zadarnică. Ca ofiţer însă nu era în 
măsură să cântărească logica guvernului. 

Replica scurtă trebuia să sugereze celuilalt o imagine 
clară asupra situaţiei. Faţa grăsanului se încreţi ca o 
meduză paralizată şi explodă apoi într-un şuvoi de sudoare. 

— Căpitane Maltby, spuse el, nu ai voie să dai greş. Ne-au 
cerut un navigator care să-l conducă spre Cassidor VII unde 
se află guvernul central. Nu trebuie să ajungă acolo, îi vei 
călăuzi spre marea furtună de la 473 'le-am ales pentru 
această misiune întrucât poţi uza de cele două creiere ale 
dellhibridului. Ne pare rău că n-am apreciat întotdeauna 
cum trebuia serviciile dumitale în trecut. Dar trebuie să 
admiţi că după războaiele cu dellhibrizii, era natural să fim 
bănuitori... 

Maltby reteză şirul neconvingător de scuze. 

— Nu contează, spuse el. Din câte ştiu, dellhibrizii sunt la 
fel de implicaţi în povestea asta ca şi dellienii sau non- 
dellienii. Vă pot asigura că voi face tot ce-mi stă în putinţă 
să distrug această navă. 

— Fii atent! îl îndemnă speriat preşedintele. Ne-ar putea 
distruge, ar putea nimici această planetă, acest soare într-o 
clipă. Nu ne-am închipuit vreodată că Pământul ar fi putut 
ajunge atât de departe faţă de noi, să producă o astfel de 
maşinărie devastatoare, în definitiv non-dellienii şi 
bineînţeles dellhibrizii care ni s-au alăturat sunt capabili să 
ducă o activitate de cercetare; cei dintâi s-au străduit cu 
ardoare mii de ani în şir. În fine, ţine minte, nu ţi se cere să 
te sinucizi. Nava este invincibilă. Doar că nu ni s-a spus cum 
va supravieţui într-o furtună adevărată, când ni s-a 
prezentat nava. Dar va supravieţui. Oricum, toţi cei aflaţi la 
bord vor cădea în nesimţire. Fiind dellhibrid, vei fi primul 
care îţi vei reveni. Flota noastră combinată, care după cum 
ştii a fost eliberată, va aştepta pregătită de abordare în 
momentul în care vei da semnalul. E clar? 


Fusese clar de prima dată când i se explicase, dar aceşti 
non-dellieni aveau prostul obicei de a repeta, de parcă mai 
întâi trebuiau să-şi clarifice lor ideile. 

Când Maltby închise uşa după el, unul dintre membrii 
consiliului îl întrebă pe vecinul său: 

— I s-a spus că în mijlocul furtunii se găseşte nova? 

Grăsanul dădu din cap. Ochii îi străluceau în timp ce 
vorbea liniştit: 

— Nu. De altfel, este un dellhibrid. Nu putem avea prea 
multă încredere în el, indiferent ce scrie în dosarul lui. 

CAPITOLUL. IX. 

Rapoartele continuară să sosească toată dimineaţa. Unele 
indicau un anumit progres, altele dimpotrivă. Dar buna ei 
dispoziţie nu putea fi împrăştiată de eşecuri. Adevărul era 
că norocul ţinuse cu ea. Sosiră şi informaţiile aşteptate: 
populaţia de pe Kaider III, două miliarde o sută de milioane 
de locuitori, din care două cincimi dellieni, restul non- 
dellieni. Primii mai erau numiţi şi roboti. 

Dellienii erau din punct de vedere fizic un tip superior, dar 
le lipsea talentul creator. Non-dellienii predominau în 
laboratoarele de cercetare. 

Celelalte patruzeci şi nouă de sisteme solare locuite se 
numeau, în ordinea alfabetică: Assora, Atmion, Bresp, 
Buraco, Cassidor, Corrab... Poziţia lor în spaţiu era: l- 
Assora: latitudine 931 longitudine 27 centri 21. parseci. 

— Atmion... 

Şi aşa mai departe, în jurul prânzului constată uşor mirată 
că tot nu sosise nimic privitor la starea meteo, absolut nimic 
despre furtuni. Făcu legătura şi întrebă: 

— Ce se întâmplă locotenent Cannons? Asistenţii dumitale 
au făcut înregistrări şi duplicate ale multor hărţi de pe 
Kaider. N-aţi găsit nimic? 

Bătrânul meteorolog dădu din cap. 

— Vă amintiţi nobilă doamnă, că atunci când ara capturat 
robotul acela în spaţiu, a avut totuşi vreme să transmită un 
semnal de alarmă. Imediat, pe toate planetele din Fifty 


Suns au fost distruse toate hărţile, navele comerciale 
spaţiale au fost deposedate de aparatele radio capabile să 
comunice prin sub-spaţiu şi au primit ordin să se îndrepte 
către cea mai apropiată planetă, oricare ar fi fost ea, unde 
vor rămâne până la noi ordine. După părerea mea, aceste 
măsuri au fost luate înainte de a fi priceput clar ca flota lor 
nu avea nici o şansă în faţa noastră. Acum sunt pe cale să 
ne trimită un meteorolog, dar suntem nevoiţi să ne bazăm 
pe detectorul de minciuni pentru a afla dacă ne spune sau 
nu adevărul. 

— Înţeleg, zâmbi femeia. Nu vă temeţi. Nu vor îndrăzni să 
ni se opună făţiş. Nu există îndoială că au pus ceva la cale 
împotriva noastră, dar nu-şi pot pune planul în aplicare 
ştiind că putem utiliza oricând forţa pentru a ne realiza 
dorinţa neclintită. Indiferent pe cine vor trimite, acesta va 
spune adevărul. Anunţaţimă când soseşte. 

Sosi vremea prânzului. Mâncă în cabina de comandă 
privind imaginile fulgerătoare de pe ecran, ascultând 
murmurul vocilor, memorând fapte, impresii generale. 

— Fără îndoială căpitane Turgess, comentă ea deodată 
cuprinsă de furie, am fost minţiţi în stil mare. Dar fie şi aşa. 
Putem folosi testele psihologice pentru verificarea detaliilor 
vitale. Deocamdată, important este să le înlăturăm temerile. 
Trebuie să-l convingem pe aceşti oameni că Pământul îi va 
accepta ca pe nişte egali, fără idei preconcepute sau 
prejudicii de orice fel din cauza originii lor robo... 

Îşi muscă buzele. 

— E un cuvânt urât. Trebuie să-l înlăturăm din gândurile 
noastre. 

— Mă tem, ridică ofiţerul din umeri, că din minte nu se 
poate. 

Ea îl privi îung, îngustându-şi ochii, apoi tăie furioasă 
legătura. O clipă mai târziu se adresa prin transmiţătorul 
general: 

— Este interzisă folosirea cuvântului robot pentru toţi 
membrii echipajului, sub pedeapsa cu amenda... 


Închise şi trimise semnalul de ocupat pe celălalt receptor. 
Chemă apoi laboratorul psihologic. Figura locotenentului 
Neslor îşi făcu apariţia pe ecran: 

— Am auzit ordinul de adineauri, nobilă doamnă, spuse el. 
Mă tem că avem de-a face totuşi cu cele mai adânci 
instincte ale animalului - om - frica sau ura pentru străini, 
pentru necunoscuţi. Excelenţă, provenim dintr-un lung şir 
de strămoşi care la vremea lor s-au simţit superiori datorită 
unei minore diferenţe de pigmentare a pielii. Sunt 
înregistrate decizii istorice egoiste, influențate de culoarea 
ochilor. Am navigat în ape adânci şi tulburi şi ar fi 
încununarea vieţii noastre ca umanitate, dacă am ieşi la 
liman în mod onorabil. 

Din vocea psihologului răzbătea un entuziasm înfocat, iar 
Lady Laurr simţi ecoul ca un fior de bucurie. Apreciase 
întotdeauna gândirea pozitivă, genul de om care ia în piept 
toate obstacole, stăpânit de un elan tineresc şi de dorinţa 
de a învinge. Continuă să zâmbească şi după ce întrerupse 
legătura. 

Bucuria îi păli. Analiză gânditoare problema ei. Era o 
problemă. A ei. Toţi ofiţerii aristocrați aveau mandat în alb, 
ce le dădea dreptul să rezolve orice dificultate, chiar de ar 
fi implicat întreaga colectivitate a unui sistem planetar. 

După un minut chemă din nou cabina meteo: 

— Locotenent Cannons, când va sosi ofiţerul meteorolog as 
vrea sa folosiţi următoarea tactica... 

Maltby făcu un semn de concediere cu mina către 
conducătorul navetei de salvare cu care venise. Maşina îşi 
desprinse cablul de ancorare, în timp ce Maltby rămase cu 
privirea încruntată, aţintită asupra barierei strălucitoare de 
energie care bloca înaintarea în lungul străzii, în direcţia 
din care venise. Într-un târziu se uită din nou către nava 
pământeană. 

Era chiar deasupra capului său. Străbătuse atâtea mile 
prin oraş pentru a ajunge lângă ea. Era nemaipomenit de 
sus, o lungă şi întunecată forma fuziformă, aproape 


invizibilă în ceața depărtării. Dar chiar aşa sus cum era, tot 
era cu mult mai mare decât orice altceva văzut în Fifty 
Suns, o creaţie metalica incredibilă, venită dintr-o lume atât 
de îndepărtată încât se crezuse că era doar un mit. 

Aici se afla însă realitatea, îi vor face teste, se gândi el, 
nenumărate teste, înainte de a accepta vreo traiectorie 
propusă de el. Nu se îndoia de abilitate creierului său dublu 
de a depăşi orice fel de test, dar era totuşi bine să-şi 
amintească de înspăimântătoare prăpastie de timp care 
separa cunoştinţele pământenilor de cele ale locuitorilor 
celor cincizeci de sori şi care deja le făcuse surprize 
neplăcute. Maltt se scutură cu asprime şi-şi concentra 
atenţia către capătul străzii. 

Spre est se înălța un evantai roz de artifici aruncate de 
două maşini ce stăteau în mijlocul străzii. Flacăra era de un 
trandafiriu palid, perfect transparent. Părea mortală, de 
natură electronică. În spatele acestui evantai mişunau nişte 
bărbaţi În uniforme argintii. Câţiva intrau şi ieşeau din 
clădirii învecinate. La trei blocuri mai jos pe şosea se 
aprinse o a doua perdea de flăcării rozalii. 

Păreau că nu dădeau atenţie la ce se întâmpla jurul lor. Cei 
pe care-l putea vedea se arătau încrezători, în largul lor. Se 
auzeau murmure de conversații, râsete înfundate şi după 
cum observase şi când fusese ultima oară, la bordul lui Star 
Cluster nu erau numai bărbaţi. Maltby înainta. Două fete 
drăguţe, în uniformă, coborâră treptele clădirii 
rechiziţionate, din apropiere. Unul din paznicii de lângă 
flamă spuse ceva. Răsună un clinchet dublu de râs argintiu. 
Se îndepărtară cu paşi mari, râzmd În continuare. 

Rămase impresionat. Era ceva nedesluşit În aceste fiinţe 
sosite de departe, din lumi minunate şi îngrozitoare, dincolo 
de cele mai îndepărtate orizonturi ale liniştitului Fifty Suns. 
I se făcu frig apoi cald. Privi din nou în sus către imensa 
navă şi senzaţia de frig reveni. O singură navă, gândi el, dar 
atât de mare, atât de puternică, încât flotila ce reprezenta 


un popor de treizeci de bilioane de oameni se dovedise 
neajutorată în faţa ei. 

Îşi dădu seama că unul dintre strălucitor împodobiţii 
gardieni îl privea fix. Omul vorbi într-o staţie radio pe care o 
ţinea la încheietura mnmi stingi şi după câteva momente, 
un al doilea individ îşi întrerupse conversaţia cu un soldat şi 
se apropie. Se uită prin perdeaua luminoasă la Maltby. 

— Doriţi ceva? Sau doar priviţi? 

Vorbise cu un ton scăzut, aproape prietenos, atent. Lăsă 
impresia de naturaleţe, de firesc, impresie generală care 
făcea plăcere. De fapt, gndi Maltby, nu-l era frică de aceşti 
oameni. Planul său de distrugere a navei se baza pe 
convingerea că „robotii” erau indestructibili, nimeni nu i-ar 
fi putut desfiinţa vreodată complet. 

Calm, Maltby îşi explică prezenţa. 

— Ah, da, dădu celălalt din cap, vă aşteptam. Mi s-a spus 
să vă conduc imediat în camera meteo a navei. Un 
moment... 

Flacăra barierei cobori şi Maltby fu condus într-una dintre 
clădiri. Se afla într-un coridor, asupra căruia fusese 
focalizat probabil teleportorul deoarece se trezi dmtr-o 
dată într-o cameră foarte mare. În scobitunle 
antigravitaţionale, în număr de şase, pluteau hărţile 
tridimensionale. Pereţii împrăştiau lumimina provenită din 
milioanele de surse punctiforme. Pretutindeni se aflau mese 
cu tăbliile incrustate cu contururi curbe, difuze şi adânci, 
din lumină. 

Călăuza lui Maltby nu se vedea nicăieri. În schichimb, se 
îndrepta către el un bărbat în vârstă, înalt şi bine făcut, 
care-l întinse mâna. 

— Mă numesc Cannons, meteorologul şef al navei. Daca 
vreţi să luaţi loc aici, putem începe să calculăm o orbită şi 
apoi nava va putea fi pe drum În mai puţin de o oră. 
Amiralul este foarte nerăbdător să pornim. 

Maltby aprobă nepăsător. Era însă rigid, În alertă. Se 
ridică liniştit, cercetând în jur cu mintea sa pătrunzătoare, 


cea de-a doua minte a sa, delliană, căutmd focare de 
energie care să trădeze tentative mascate de a-l 
supraveghea creierul. Nu găsi nimic de acest fel. Zimbi 
imperceptibil. Să meargă totul chiar aşa de uşor? Se părea 
că da. 

CAPITOLUL X. 

Când se aşeză, Maltby se simţi dintr-o dată mulţumit şi 
plin de viaţă. Bucuria de a trăi ardea în el ca o tortă. 
Recunogştea în el emoția dinaintea bătăliei, era fericit că i se 
dăduse această ocazie. 

De când era în armată întâmpinase ostilitatea şi 
suspiciunea celorlalţi pentru că era dellhibrid. Şi de aceea 
se simţise legat de mâini şi de picioare. Acum avea de-a face 
cu o ostilitate cu mult mai profundă, desi cumva voalată şi 
cu o suspiciune ce mocnea ca un jăratic. lar de această dată 
putea lupta. Il putea privi drept în ochi pe bătrânelul 
aceasta vorbăreţ, prietenos, bine pregătit şi. 

Prietenos? 

— Câteodată îmi vine să râd, spuse bătrânelul, când ma 
gândesc la aspectele neştiinţifice ale orbitei pe care suntem 
puşi s-o calculăm acum. De exemplu, la cât timp sosesc 
rapoartele despre furtuni aici? 

Maltby nu-şi putu ascunde un zâmbet. Deci locotenentul 
Cannons vroia să afle ceva? La drept vorbind nu era o 
introducere proastă. Adevărul era că singurul mod de a 
pune o întrebare era, în fine, s-o şi pui. 

Maltby spuse: 

— Trei, patru luni. Nimic neobişnuit. Fiecare meteorolog 
spaţial are nevoie de acest interval de timp pentru a verifica 
marginile unei furtuni din zona sa, apoi întocmeşte 
raportul, iar noi modificăm hărţile. Din fericire... şi-şi activă 
cel de-al doilea creir trântind marea minciună, nu avem 
furtuni importante între Kaider şi Cassidor. 

Alunecând pe deasupra minciunii ca un tipar ce se 
strecoară pe deasupra unei stânci ude, Maltby continuă: 


— Oricum, câţiva sori ne împiedică să adaptăm o 
traectorie rectilinie. Deci, dacă-mi arătaţi câteva din hărţile 
voastre pentru o distanţă de două mii cinci sute de ani- 
lumină, aş putea să le aleg pe cele mai bune. 

Îşi dădu seama imediat că celălalt n-o să treacă aşa de 
uşor peste această problemă capitală. 

— Nu există furtuni pe parcurs? spuse bătrânul. 

Îşi încreţi buzele. Liniile plăcute ale feţei sale păreau să se 
adâncească. Părea cu adevărat perplex. 

Nu era nici o îndoială că nu se aşteptase la o declaraţie 
atât de directă. 

— Hm... nu sunt furtuni. Asta simplifică lucrurile, nu-l aşa? 

Se opri brusc. 

— Ştiţi, lucrul cel mai important între doi... ezita asupra 
cuvântului, apoi continuă... doi oameni, care au fost educați 
în două lumi diferite, cu standarde ştiinţifice diferite, este 
să se convingă întâi ca abordează un subiect din acelaşi 
unghi. Chiar şi În acest sistem solar relativ mic, Marele Nor 
Magellan este atât de vast încât depăşeşte imaginaţia 
noastră. Noi, cei de pe Star Cluster am petrecut zece ani 
cercetându-l şi ne putem lăuda acum că am aflat ca 
măsoară două sute şaizeci de bilioane de ani lumina şi 
conţine o sută de milioane de stele. Am descoperit centrul 
magnetic al Norului şi am luat ca origine a sistemului cea 
mai luminoasă stea mare, S. Doradus; iar acum, cred că se 
găsesc destui fraieri care consideră că avem aceste 
informaţii stocate în cutiuţele noastre craniene. 

Maltby rămase tăcut, era şi el unul din acei fraieri. Era un 
avertisment. 1 se spusese cu alte cuvinte că erau în măsură 
să verifice orice altă orbita pe care le-ar fi propus-o el, 
raportată la stelele din jur. 

Şi mai însemna ceva. Însemna că Pământul era pe cale să- 
şi extindă dominaţia asupra Marelui Noi Magellan. 
Distrugerea navei urma să lase un răgaz de câţiva ani 
preţioşi celor din Fifty Suns, timp în care ar fi putut hotări 
ce era de făcut. 


Dar numai atât. Ar fi apărut într-un târziu alte nave. 
Inexorabila presiune a ciudatelor populaţii din galaxia 
principală va penetra tot mai adânc în spaţiu. Ţinute 
permanent sub control, păstorite de puternice, invincibile 
nave de luptă, marile convoaie urmau să înainteze tot mai 
mult în Nor, iar fiecare planetă întâlnită în cale era obligată 
să recunoască suveranitatea Pământului. Imperiul nu 
accepta naţiuni independente sub nici un motiv, nicăieri. 
Dellienii, non-dellienii, dellhibrizii, toţi deopotrivă aveau 
nevoie de fiecare zi câştigată, de fiecare ceas. 

Rezultatele inspecției lor de zece ani fuseseră salvate pe 
suport magnetic şi cuprindeau informaţii despre toţi sorii 
din Nor. Dar nu aveau date despre localizarea furtunilor. O 
singură navă nu era capabila să detecteze poziţiile acestora 
nici în zece, nici într-o sută de ani. Zona investigată avea 
peste două mii cinci sute de ani-lumină în diametru. În 
aceste condiţii, Maltby îşi putea duce la îndeplinire sarcina 
primită, în speranţa că psihologii de pe navă n-ar descoperit 
calităţile speciale ale creierului său dublu. Se îndoia însă că 
acest lucru ar fi fost posibil. 

În acest timp locotenentul Cannons începuse să 
manevreze comenzile tabelelor pe orbite. 

Linii luminoase alergau pe ecran, se aprindeau şi se 
stingeau. Se stabilizară, în fine, asemeni unor bile pe masa 
de biliard. Maltby alese şase dintre ele care duceau direct 
în marea furtună. Zece minute mai târziu simţi o 
zguduitură, dovadă că nava începuse să se mişte. Se ridică 
încruntat. Era ceva ciudat, acționau fără să-l verifice 
indicaţiile... Maltby gândi repede: nu putea fi chiar atât de 
simplu. În orice clipă trebuia să înceapă presiunea asupra 
lui şi... 

Gândul i se rupse brusc. Era în spaţiu. Undeva foarte, 
foarte departe dedesubt, descreştea planeta Kaider III, 
îndepărtmdu-se. În dreapta lui lucea carena uriaşă, 
întunecată cenuşie a navei; în rest, de jur împrejur, 
deasupra şi dedesubt, numai stele, separate de tenebrele 


spaţiului. În pofida voinţei sale, impactul asupra lui fu 
nespus de violent. Mintea activă, non-delhană i se tulbură. 
Se clătină; ar fi căzut ca o fiinţă neajutorată dacă în 
mişcarea sa de a încerca să se ţină pe picioare n-ar 
constatat că era în picioare. 

Întreaga fiinţă i se încorda. Instinctiv îşi stimula cel de al 
doilea creier, îl activă, încercă să folosească toate calităţile 
forţelor sale delliene pentru a se apăra de oricine ar fi 
întreprins ceva împotriva lui. 

Undeva în ceața întunericului, o voce de femeie vibrantă şi 
clară, spuse: 

— Ei, Locotenente Neslor, surpriza a dat roade 
psihologice? 

Replica sosi după o secundă, aparţinea unei femei mai în 
vârstă: 

— După trei secunde, nobilă doamnă, rezista lui a făcut un 
salt la 1. Q.900 Asta înseamnă că ne-au trimis un dellian. 
Excelenţă, credeam că aţi cerut În mod clar ca 
reprezentantul lor să nu fie un dellian. 

Maltby spuse imediat către, noaptea ce-l înconjura: 

— Greşiţi. Nu sunt dellian. Vă asigur că îmi pot slăbi 
rezistenţa până la nivel zero, dacă doriţi. Am reacţionat 
instinctiv la surpriză, destul de firesc. 

Se auzi un clic. Iluzia spaţiului şi a stelelor dispăru. 
Maââby zări ceea ce începuse deja sa bănuiască. Se aflase 
tot timpul în cabina meteorologică. Alături se afla bătrânul, 
zâmbind. 

Pe un podium ascuns parţial în spatele unui pupitru cu 
instrumentaţie de măsură, stătea o tânără deosebit de 
frumoasă. 

Bătrânul îi spuse cu un ton protocolar: 

— Vă aflaţi în prezenţa Amiralului, Prea Onorabila Gloria 
Cecily, Lady Laurr. Vă rog să ţineţi cont de aceasta. 

Maltby se înclină, dar nu spuse nimic. Amiralul se 
încruntă, impresionată de apariţia lui. Înalt, superb clădit, 
puternic, figură extrem de inteligentă. Dintr-o singură 


privire observă trăsăturile specifice oamenilor de condiţie 
socială înaltă şi. roboților. 

Populaţia asta poate fi mult mai periculoasa decât îşi 
închipuise ea. Vorbi cu o asprime neobişnuită pentru ea: 

— Suntem nevoiţi să te interogăm, după cum ştii. As vrea 
să au te simţi jignit. Ne-ai spus că planeta capitala din Fifty 
Suns, Cassidor VII se află la doua mii cinci sute de ani 
lumină de aici. În mod normal un astfel de dram, acoperă 
un gol imens într-un spaţiu necartografiat de noi până 
acum. Trebuie sa fim convinşi că orbitele propuse sunt 
corecte, propuse fară viclenie sau fără gânduri rele. În 
acest scop îţi cerem să-ţi deschizi mintea şi să ne răspunzi 
la întrebări sub strictă supraveghere psihologică. 

— Am ordin, spuse Maltby, să cooperez cu voi pe toate 
planurile. 

Se întrebase cum se va simţi când se va confrunta cu 
momentul decisiv. Constata că nu se întâmplase nimic 
anormal. Corpul îi era puţin mai încordat, dar crcierele 
sale... Îşi retrăsese conştiinţa în planul secund şi lăsase 
mintea delliană să se descurce cu întrebările ce urmau. 
Păstra în mod deliberat creierul dellian departe de 
gândurile sale personale. Un creier ciudat, care nu avea 
voinţă proprie, dar care reacţiona cu capacitatea maximă la 
comenzile din afara lui, la un coeficient de I. Q.191 

Uneori îl mira chiar şi pe el această a doua minte. Nu avea 
o abilitate creatoare, dar memoria ei era prodigioasă, se 
putea compara cu cea a unui calculator, iar rezistenţa la 
presiuni externe, după cum analizase rapid psihologul 
navei, era peste 900 Mai exact era echivalentă cu 1. Q.917 

— Cum vă numiţi? 

Aşa începea: numele, gradul... Răspunse la toate 
întrebările, concret, fără ezitări. În încheiere jură pentru 
adevărul fiecărui cuvânt despre furtuni. Se lăsă un lung 
moment de tăcere apăsătoare. Apoi o femeie de vârstă 
mijlocie păşi înăuntru prin peretele din apropiere, îi indică 
un scaun lui Maltby şi când acesta se aşeză, femeia îi înclină 


capul, începând examinarea. O făcu cu multă blândeţe. 
Degetele-l erau mângâietoare ca ale unui îndrăgostit. Dar 
când îşi ridică privirea, vorbi cu asprime: 

— Nu sunteţi nici dellian, nici non-dellian. lar structura 
moleculară a creierului şi a corpului este cea mai curioasă 
din câte am văzut vreodată. Toate moleculele sunt pereche. 
Am văzut o dispunere similară o dată, într-o structură 
electronică artificială, când s-a făcut o tentativă de 
echilibrare a unei reţele instabile. Paralela nu este tocmai 
corectă dar... Hm! Trebuie să-mi amintesc ce rezultat a 
avut în final experimentul. 

Se opri brusc. 

— Ce explicaţie aveţi? Ce sunteţi? 

Maltby oftă. Era hotărât să spună doar o singură minciună 
importantă. Nu pentru că ar fi avut mustrări de conştiinţă. 
Dar minciunile produc mici variaţii în presiunea sângelui, 
creea spasme neurale şi perturba intensitatea concentrării 
musculare. Nu-şi putea permite riscul unei noi minciuni, 
dacă nu era absolut necesar. 

— Sunt un dellhibrid, explică el. 

Descrise pe scurt cum încrucişarea între dellieni şi non- 
dellieni atâta vreme imposibil de realizat devenise realitate 
cu o sută de ani în urmă, când fusese descoperită metoda 
de presurizare rece... 

— O clipă, spuse femeia în vârstă. 

Dispăru. Când păşi din nou prin peretele teleportor era 
îngândurată. 

— Se pare că spune adevărul, mărturisi ea, fara tragere 
de inimă. 

— Ce înseamnă asta? izbucni comandanta navei. De când 
am pus mâna pe primul individ din Fifty Suns, 
departamentul psihologic a cântărit fiecare afirmaţie a 
acestuia. Am crezut că psihologia este singura ştiinţă 
perfectă. Spune sau nu spune adevăl acest om? 

Cealaltă părea amărâtă. Se uită fix multă vreme la Malby, 
părea dezorientată de privirea lui calma rece şi în fine, se 


întoarse către şefă spunând: 

— Structura aceasta moleculară, dublă, ma încurcă, în 
afară de asta, nu văd de ce n-ai ordona viteza maximă. 

În timpul acesta Gloria se gândea: „Asta era! Asta am 
căutat atâta vreme. Există deci urmaşi din căsătoriile dintre 
dellieni şi non-dellieni.” 

Nu avea o idee prea clară despre ce ar putea însemna 
acest lucru. Spuse cu voce tare, zâmbind uşor: 

— Il invit pe căpitanul Malthy la masa. Sunt convinsă că 
după aceea va accepta să colaboreze şi la alte experimente, 
pe care ai timp să le pregăteşti pină atunci, între timp 
cineva să-l conducă într-un apartament potrivit. 

Se întoarse şi vorbi către un microfon: 

— Camera motoarelor, măriţi vneza la jumătate de an- 
lumină pe minut, urmând traiectoria următoare... 

Mallby asculta, calculând. Jumătate de an-lumină pe 
minut. Va dura ceva până vor atinge această viteză, dar... în 
opt ore se vor izbi de furtună. 

În intervalul ăsta trebuia să ia masa cu Amiralul. 

Opt ore! 

După ce pleca el, Ladly Laurr îşi studie prost dispusă 
însoţitoarea. 

— Ei bine, ce părere ai? 

— E greu de crezut că vor îndrăzni să încerce sa ne tragă 
pe sfoară. 

Vocea psihologului trăda furia înăbuşită. 

Comandanta spuse încet: 

— Au un sistem foarte complicat aici. Singurele hărţi 
importante se află doar pe planete. Cei care ştiu să le 
interpreteze sunt pe nave. Folosind cuvinte cod date de 
persoane care nu ştiu să citească hărţile de navigatorii îşi 
fac calculele respective. Singurul mod de a afla dacă Maltby 
spune adevărul, sunt testele psihologice. Ca întotdeauna, 
mă bazez pe priceperea ta. Neîndoielnic, se pune ceva la 
cale, dar nu ne putem lăsa copleşiţi de frică. Trebuie să 
presupunem că în orice capcană vom cădea, vom putea ieşi, 


chiar folosind numai puterea mecanicii, dacă nu mai avem 
altceva. Intre timp caută bine. Supraveghează-l mereu pe 
omul acesta. Trebuie să aflăm totuşi cum a evadat cu 
Atmion. 

— Mă voi strădui, spuse locotenentul Neslor cu severitate. 
CAPITOLUL XI. 

Mareea uriaşă de materie antiterrenă a novei izbindu-se 
de masa gazoasă de materie terrenă, înfuriată de seetee, 
deveni de-a dreptul nebună... Lua naştere o nouă furtună 
de o violentă ieşită din comun. 

Imensul soare a adăugat prin explozia sa forţa materiei 
difuze înebunite. Şi mai adăugase ceva şi mai periculos. 
Viteză! Tumultul creştea în salturi, În momentele de vârf ale 
vitezei. În rapidele prăbuşri depresionare, furtuna dansa şi 
ardea cu furie îndrăcită. Succesiunea fenomenelor era 
accelerată, aproape peste limita suportabilă de către 
materie. Lumina novei alerga cel mai iute, împrăştiindu-şi 
avertismentul orbitor cu mai bine de o sută optzeci şi şase 
de mii de mile pe oră, către toţi cei ce înțelegeau că aceasta 
izbucnea din marginea unei furtuni interstelare. 

Dar avansul avertismentului strălucitor era anulat de 
colosala viteză a furtunii însăşi. De săptămâni şi luni alerga 
prin noapte cu o viteza comparabilă cu a luminii. 

Vesela fusese strânsă de pe masă. Maltby se to gândea: 
„Într-o jumătate de oră... o jumătate de oră!” 

Se întreba ce se va întâmpla cu o navă confruntată brusc 
cu mii de gravitaţii de decelerare. 

Spuse cu voce tare: 

— Ce-am făcut azi? Am stat în bibliotecă. Eram interesat 
de istoria recentă a colonizării interstelare pământene. 
Sunt curios să văd ce se întâmpla cu grupuri izolate, cum e 
cazul dellhibrizilor. V-am mai spus, după războiul în care au 
fost înfrânți, mai ales din cauza numărului lor redus, 
dellhibrizii se ascund de autorităţile din Fifty Suns. Eu am 
fost printre copii capturați, care... 

Fu întrerupt de un strigăt venit din panoul comunicaţii: 


— Nobilă Doamnă, am găsit! 

Se scurse o clipă până când Maltby recunoscu vocea 
psihologului şef. Aproape uitase că ea trebuia să-l 
supravegheze. Următoarele cuvinte îi produsei frisoane. 

— Doua creiere! Adineaori mi-am dat seama, este 
înzestrat cu dispozitiv dublu de supraveghere... Intreabă-l 
întreabă-l despre furtuni. Intre timp opreşte nava! Imediat! 

Privirea întunecată a lui Maltby se ciocni de cea fulgerată 
de ochii îngustaţi, de culoarea oţelului a Amiralului. Fără 
ezitare, îşi concentra cele două creiere asupra ei, obligând- 
o să rostească. 

— Nu te prosti, Locotenente. O persoana poate avea două 
creiere. Te vei explica mai târziu. 

Spera într-o întârziere cât mai mare. Aveau la dispoziţie 
zece minute în care s-ar putea salva. Trebuia să lupte 
pentru fiecare secundă din acest răstimp, să reziste la toate 
eforturile lor, să preia controlul asupra situaţiei. Dacă ar fi 
putu folosi puterea sa hipnotică specială, tridimensională, 
prin comunicator. 

Dar nu mergea. Chingi luminoase se aruncări asupra lui 
dinspre perete şi se încrucişară În jurul corpului său, îl 
ţintuiră în scaun ca nişte cabluri invinciblle. În timp ce era 
legat de mâini şi de picioare de această formă de energie 
palpabilă, un al doilea complex de forţe se ridică în faţa sa, 
barând calea gândurilor sale către Amiral şi În final acest 
ecran fu condus în jurul capului său, ca o casca. 

Era prins atât de bine, de parcă asupra lui ar fi tăbărât o 
duzină de bărbaţi ce-l apăsau cu întreaga lor forţă. Maltby 
se relaxa şi începu să râdă: 

— Prea târziu, îşi bătu el joc. Aveţi nevoie de o oră cel 
puţin pentru ca nava să-şi reducă viteza la limita de 
siguranţă; iar la această viteză nu puteţi vira, pentru a evita 
cea mai mare furtună din acest colţ de univers. 

Nu era chiar adevărat ce spusese. Mai era încă timp şi 
spaţiu să devieze din calea furtunii ce înainta spre ei. 


Imposibil era să evite coada furtunii sau marginile ce 
continuau să se bombeze. 

Gândurile îi fură întrerupte de primul strigăt al tinerei 
femei, un strigăt pătrunzător: 

— Motoarele centrale! Reduceţi viteza! Imediat! 

Urmă un şoc ce zgudui pereţii şi o forţă imensă îi răsuci 
muşchii. Maltby îşi reveni şi-şi fixă privirea asupra tinerei. 
Aceasta zâmbea, o mască îngheţată a zâmbetului şi vorbi 
printre dinţii încleştaţi: 

— Locotenent Neslor, foloseşte orice mijloc fizic sau de 
altă natură, numai să-l faci să vorbească. 

Trebuie să afli ceva. 

— Al doilea creier al său este cheia, sosi vocea 
psihologului. Nu este dellian. Rezistenţa sa este în limitele 
normalului. Il voi supune celor mai puternice concentrări şi 
sugestionări care au fost aţintite vreodată asupra unui 
creier uman, pe două direcţii: sex şi logică. Va trebui să mă 
ajutaţi, Nobilă Doamnă, ca obiect al afecțiunii sale. 

— Repede! spuse tânăra. 

Vocea îi era ca de metal. 

Maltby se afla într-o ceată confuză, mentală şi fizică. 
Adânc în minte, avea senzaţia că era o entitate pe care 
aceste maşinării se străduiau s-o modeleze. Rezistă. 
Rezistenţa sa era la fel de puternică precum viaţa însăşi, tot 
atât de intensă pe cât puteau suporta bilioanele şi 
trilioanele de impulsuri ce-l străbăteau corpul. 

Dar gândul din afară, presiunea acestuia, crescu în 
intensitate. Ce prostie din partea lui să reziste Pământului, 
când această minunată pământeancă îl iubea, îl iubea, îl 
iubea... Era măreaţă această civilizaţie a Pământului şi a 
întregii galaxii principale. Trei sute de milioane de bilioane 
de locuitori! Numai atingerea ei ar fi întinerit Fifty Suns. Ce 
frumoasă este; trebuie s-o salvez! înseamnă totul pentru 
mine. 

Ca de la distanţă, începu să-şi audă propria voce, 
explicând ce trebuie făcut, cât trebuie să vireze nava, în ce 


direcţie, cât timp mai avea. Încerca să se oprească, dar 
inexorabil vocea lui continua să se audă, rostind cuvintele 
ce semnau a doua înfrângere pentru Fifty Suns. 

Ceaţa începu să pălească. Teribila presiune asupra 
creierului său supraincordat slăbi. Blestematul şuvoi de 
cuvinte încetă să se mai scurgă printre buzele sale. Se 
ridică în picioare, conştient că legăturile sale energetice şi 
casca energetică fuseseră îndepărtate. O auzi pe 
comandant spunând către un post de comunicaţie: 

— Cotind la 0100 vom evita furtuna la o distanţă de şapte 
săptămâni-lumină. Admit că este o curbă îngrozitor de 
strânsa, dar cred că trebuie să ne punem măcar la acest 
adăpost. 

Se întoarse către Maltby, fixându-l cu privirea: 

— Pregăteşte-te şi tu. La o viteză de jumătate de an-lumină 
pe minut, chiar şi a suta parte dintr-un grad viraj îi poate 
face pe mulţi să ameţească. 

— Nu e cazul meu, spuse Maltby şi-şi încorda muşchii 
dellieni. 

Ea leşină în trei rânduri pe parcursul următoarelor patru 
minute, în timp ce el o urmărea cu privirea. De fiecare dată 
Lady Laurr îşi reveni în câteva secunde. 

— Noi, fiinţele omeneşti, spuse ea palidă, suntem slabe. 
Dar cel puţin ştim să suportăm. 

Minutele înfiorătoare abia se târau. Maltby începu să 
simtă apăsarea acelei întoarceri infinitezimale. Se gândi în 
cele din urmă: „Cum ar putea spera aceşti oameni să 
supravieţuiască unei lovituri directe a furtunii?” 

Fu întrerupt brusc. O voce bărbătească se auzi liniştită, 
calmă: 

— Am urmat cursul prescris, Nobilă Doamnă şi suntem în 
afară de orice per... 

Se opri speriat: 

— Căpitane, în direcţia furtunii a fulgerat lumina unei 
nove. 

CAPITOLUL XII. 


În minutele care precedară lovitura dezastrului, nava Star 
Cluster licărea ca un briliant imens. Strălucirea ce venea 
amenințătoare dinspre nova declanşa un vuiet inimaginabil 
de strigăte alarmate pe toate cele o sută douăzeci de punți 
ale navei. Luminile de avertizare scânteiau înnebunite 
pretutindeni la bord. Ardeau în şiruri drepte, un lângă alta, 
de-a lungul celor o mie trei sute de metri cât era lungimea 
navei, scăpărând puternic, asemeni faţetelor unor 
nestemate. Reflectând lumina, muntele întunecat al carenei 
semăna cu fabuloasa planeta Cassidor, câtre care se 
îndreptau, aşa cum se vedea ea de departe în întunericul 
nopţii, presărată cu diamantele strălucitoare ale oraşelor. 

Tăcută ca o nălucă, uriaşă şi superbă, depăşind orice 
imaginaţie, impunătoare prin forţa ei, marea navă aluneca 
în beznă pe fluviul de timp şi spaţiu, pe traiectoria aleasă. 

Nici când pătrunseră în marea furtună nu putură vedea 
nimic. Spaţiul dinaintea lor părea la fel de gol ca orice alt 
colţ al universului. Masa gazoasă din care se născuse 
furtuna era atât de plăpândă încât nava ar fi putut trece 
prin ea fără s-o ia în seamă, dacă ar fi călătorit cu viteză 
mica, indiferent cât de violentă ar fi fost dezintegrarea 
materială în această perturbaţie cosmică, unica sursă de 
raze cosmice în zonă. Da imensa, catastrofala ameninţare 
pentru Star Clustc rezulta direct din viteza ei 
înspăimântătoare. 

Izbirea de această masă de gaze cu o jumătate de an- 
lumină pe minut. Era asemeni unei tentative de a trece 
printr-un perete solid, de grosime infinită. Uriaşa navă se 
zgâlţâi din toate încheieturile când decelerarea începu s-o 
răsucească cu furie. În câteva secunde folosi toată gama de 
sisteme de frânare cu care fusese echipată din proiectare. 

Începuse să se descompună... 

Totul se desfăşura însă conform planului iniţial, studiat cu 
grijă de firma constructoare. Odată atinsă o limită de efort, 
nava se dizolva în nouă mii de secţiuni separate. 


Modulele aveau o formă aerodinamică, asemănătoare unor 
ace uriaşe, lungi de o sută douăzeci şi cinci de metri şi late 
de cincisprezece metri; ţăndările se insinuau viclean prin 
gaz, lăsând presiunea enormă a acestuia să se prelingă pe 
suprafeţele lor netede. Şi totuşi nu era de ajuns... Metalul 
gemea sub tortura frânării. În camerele de decelerare, 
bărbaţi şi femei zăceau întinşi, la limita inconştienţei, 
suporiind aproape insuportabilul. Sute de secţiuni se 
înclinau în spaţiu, evitându-se una pe alta cu ajutorul 
ecranelor de protecţie automată. 

În ciuda menţinerii îngrozitoarei viteze, masa de gaze nu 
fusese încă traversată. Mai aveau câţiva ani-lumină de 
furtună în fată. 

Incă o dată limitele rezistenţei umane erau pe cale de a fi 
depăşite. Acţiunea finală era de ordin chimic, directă, 
asupra acelor trei mii de fiinţe omeneşti. Fiinţe pentru 
protecţia cărora, ca unic scop fuseseră concepute şi 
construite toate acele dispozitive extraordinare de 
siguranţă. Plăpânde şi fragile fiinţe omeneşti, care 
dintotdeauna continuau să moară peste un anumit prag de 
presiune, ceva mai puţin de cincisprezece atmosfere. 

La comanda promptă a automatelor, podelele basculară, 
cufundând toate persoanele de la bord în camerele de 
decelerare ale fiecărei secţiuni. Operația de salvare se 
înteţi, camerele respective fură umplute instantaneu cu un 
gaz special. Era umed gazul... şi lipicios. Se depunea ca o 
peliculă pe îmbrăcămmt oamenilor, era absorbit apoi până 
la piele şi prin piele de întreg organismul. 

Somnul venea uşor şi cu el o destindere minunată. 
Sângele devenea imun la şoc; muşchii, care cu un minut 
mai devreme erau contractaţi dureros, se relaxară; 
creierul, impregnat cu chimicalele dătătoare de viaţă ce-l 
eliberaseră, nu mai era tulburat nici măcar de vise. Toţi 
deveniseră extraordinar de flexibili sub presiunea 
gravitaţiei - 100 150 de atmosfere de decelerare. Viaţa 
triumfase. 


Marea inimă a Universului bătea în continuare. 

Furtuna clocotea în albia sa, din care nu se putea evada, 
dând strălucire vieţii, curăţind întunericul de propria-l 
otravă... În cele din urma, micile navete, urmând traiectorii, 
diferite, sparseră pereţii laterali ai furtunii. 

Începură să se adune, să se caute una pe cealaltă, de 
parcă ar fi fost stăpânite de o pasiune irezistibilă, care 
cerea neapărat intimitatea unirii. Alunecau apoi automat, 
fiecare în poziţiile avute anterior; nava de război Star 
Cluster începea şi capete din nou formă. Dar mai 
rămăseseră goluri. Se pierduseră segmente. 

În cea de-a treia zi, comandantul provizorii, Marele 
Căpitan Operativ Rutgers, îi chemă pe căpitanii 
supraviețuitori pe puntea din faţă, unde-şi stabilise 
temporar cartierul general. După şedinţă fu transmis un 
comunicat întregului echipaj: „In dimineaţa aceasta, la ora 
008 a fost recepționat un mesaj de la Amiralul, Prea 
Onorabila Gloria Cecily, Lady Laurr, I. C. C.M, G.K.K...A 
fost aruncată pe o planetă cu un soare alb-gălbui. Nava s-a 
strivit la aterizare şi este irecuperabilă. Cum toate 
comunicațiile cu ea s-au făcut prin sub-spaţiul radio non- 
direcţional şi cum este absolut imposibil şi detectăm un 
astfel de soare printre milioane de sori de acelaşi tip, Sfatul 
Căpitanilor anunţă cu regret că numele Nobilei Noastre 
Stăpâne va fi adăugat pe cea mai lungă listă a pierderilor 
navale cosmice: lista celor pierduţi pentru totdeauna în 
timpul serviciului. 

Luminile amiralităţii vor arde albastru până la noi ordine.” 

CAPITOLUL XIII. 

Stătea cu spatele către el când se apropie. Maltby ezită, 
apoi se concentra şi o ţintui acolo, lângă bucata de navă ce 
fusese cândva puntea principală a lui Star Cluster. 

Lunguiaţă formă metalică zăcea arsă, pe jumătate 
îngropată în solul mlăştinos al unei văi întinse. Coada 
modulului se înfipsese în apele strălucitoare, adânci, de un 
negru gălbui, ale unui râu ce se scurgea leneş. Maltby se 


opri la câţiva paşi de femeia înaltă şi subţirică. Era în 
continuare în puterea lui, nu-l sesiza prezenţa. Acesta 
examina încă o dată decorul ce urma să fie de acum încolo 
căminul lor. Burniţa întunecată, ce-l urmărise pe parcursul 
expediției sale de explorare a împrejurimilor, se retrase 
către marginea gălbuie a văii, înspre „vest”. Un mic soare 
galben se ivi din spatele perdelei de nori, de un ocru 
întunecat. Strălucirea sa era de-a dreptul orbitoare. 
Dedesubt se afla o junglă sălbatică ce licărea ciudat în 
galben şi cafeniu. Pretutindeni acelaşi brun întunecat şi 
galben intens, aproape lichid. 

Maitby se întoarse către tânără, sugestionând-o să nu-l 
vadă, în timp ce el, ocolind-o, se opri în faţa ei. Se gândise 
mult la Prea Onorabila Gloria Cecily în timpul acestei 
plimbări. Deşi, normal, problema unui bărbat şi a unei 
femei destinaţi să-şi petreacă restul vieţii împreună, singuri 
pe o planetă îndepărtată, era foarte simplă. Mai ales când 
unul dintre cei doi fusese condiţionat să-l iubească pe 
celălalt. Zâmbi amar. Îşi dădea seama de originea artificială 
a acestei iubiri, dar asta nu-l putea ajuta să se debaraseze 
de ea. 

Maşina de condiţionat îl afectase în adâncul inimii. Din 
nefericire, n-o influenţase şi pe ea; iar după două zile de 
singurătate îi apăru clară situaţia: Lady Laurr nici pe 
departe nu se gândea să se supună cerinţelor impuse de 
situaţie. Sosise momentul să fie atenţionată, nu pentru că o 
soluţie imediată era necesară, sau doar de dorit ci pentru 
că trebuia ca ea să priceapă că problema exista. Făcu un 
pas înainte şi o luă în braţe. 

Era o femeie înaltă, plină de graţie; se cuibări în braţele 
lui de parcă ar fi aparţinut dintotdeauna acelui loc. Faptul 
că se mai afla încă sub controlul lui făcu să-l întoarcă 
sărutul. Căldura acestui sărut avu un efect mai presus de 
intenţiile lui. Intenţionase să-l elibereze gândurile în 
mijlocul sărutului. 

N-o făcuse. 


Când o eliberă într-un târziu, fu doar o eliberare fizică. 
Mintea ei era în continuare complet sub dominaţia lui. Un 
scaun de metal fusese scos din modului spaţial şi rezemat 
de una dintre uşi. Maltby se îndreptă către el se aşeză şi 
rămase cu ochii aţintiţi asupra ei. Începuse să tremure. 
Flacăra dorinţei ce ardea în el, era o dovadă grăitoare a 
sugestionării căreia îi fusese supus. Era mai mult decât 
presupusese analiza anterioară a propriilor sentimente. 
Crezuse că autocontrolul mai funcţiona încă, dar nu era 
aşa. Îşi închipuise că sarcasmul, uşoara detaşare, 
obiectivitatea lui îi vor domina reacţiile în această situaţie; 
realitatea nu se potrivea însă cu ce-şi imaginase el. Maşina 
de condiţionat lucrase cu conştiinciozitate. 

O iubea pe această femeie cu violenţă, simpla ei atingere 
era suficientă pentru a-l împrăştia gândurile. Inima i se mai 
linişti în timp ce o studia pe Lady Laurr, cu aparentă 
detaşare. Era de o frumuseţe impunătoare, deşi aproape 
toate femeile din rasa dellienilor arătau cu muit mai bine. 
Buzele ei, deşi de grosime medie, trădau o oarecare notă de 
cruzime; şi mai era ceva în privire care-l accentua aerul 
crud. Emoţiile ascunse în adâncurile sufletului ei, nu s-ar 
obişnui prea uşor cu ideea de a fi părăsită pentru tot restul 
vieţii pe o planetă necunoscută. Trebuia să se mai 
gândească la acest lucru. Până atunci... 

Maltby oftă şi o eliberă din vraja hipnotică, 
tridimensională, impusă de creierul lui dublu. Îşi luase 
precauţia s-o îndepărteze de el. O privea curios um sta cu 
spatele spre el, pentru o clipă foarte liniştită. Apoi, ea se 
îndreptă către un mic pâlc de copaci aflaţi pe un dâmb, 
deasupra terenului umed, fastos. Urcă în vârful acestei 
movilite şi-şi îndreptă privirea în direcţia din care venise el 
cu câteva minute În urmă. Era evident că-l căuta. Se 
întoarse, în sfârşit, apărându-şi ochii cu mâna de strălucirea 
soarelui galben, ce apunea. Cobori de pe colină şi-l zări. 

Se opri. Ochii i se îngustară. Continuă să păşească încet; 
vorbi cu o intonaţie ciudată în voce: 


— Nu te-am auzit când ai venit. Ai făcut probabil un ocol şi 
te-ai apropiat dinspre vest. 

— Nu, spuse el deliberat, am rămas în est tot timpul. 

Ea păru să mediteze la cele spuse, privind uşor încruntată, 
într-un târziu strânse din buze, avea acolo vânătaie care o 
duru probabil, fiindcă tresări, apoi spuse: 

— Ce ai descoperit? Ai găsit ceva...? 

Tăcu brusc. Probabil în acel moment conştientizase 
existenţa vânătăii de pe buză. Când degetele îi atinseră 
mica pată, ochii i se aprinseră cu violenţă, înainte de a 
scoate un cuvânt, ei îi spuse: 

— Da, aşa este. 

Rămase privindu-l fix. Era încordată de furie înăbuşită. Se 
relaxa apoi şi spuse cu voce tăioasă: 

— Dacă mai încerci asta vreodată, voi fi nevoită să te 
împuşc. 

Maltby dădu trist din cap: 

— Şi-ţi vei petrece restul vieţii singură aici? O să 
înnebuneşti. 

Văzu însă că furia ei este prea mare pentru acest model de 
logică, aşa că adăugă iute: 

— În plus, va trebui să mă împuşti pe la spate. Nu mă 
îndoiesc că ai putea face acest lucru în timpul serviciului. 
Dar nu din motive personale. 

Spre uimirea lui, ochii femeii se umplură de lacrimi. 
Lacrimi de furie, evident. Dar, totuşi, lacrimi! Făcu un pas 
repede spre el şi-l pălmui peste fată: 

— Robotule! hohoti ea. 

O privi cu tristeţe; apoi izbucni într-un hohot de râs, 
spunându-l cu o urmă de batjocură în glas: 

— Dacă-mi amintesc bine, doamna care tocmai a vorbit, 
este aceeaşi persoană care a transmis prin radio un mesaj 
pompos adresat tuturor planetelor din Fifây Suns, jurând că 
în cei cincisprezece mii de ani oamenii de pe Pământ au 
uitat toate prejudecățile împotriva „roboţilor”. E posibil, 


sfârşi el, ca problema să se dovedească mult mai dificilă la o 
cercetare mai de aproape? 

Nu primi răspuns. Prea Onorabila Gloria Cecily trecu pe 
lângă el şi dispăru în inteiorul navei. leşi din nou după 
câteva minute, cu un aer liniştit. Înlăturase şi urmele 
lacrimilor. Vocea-l sună calmă când întrebă: 

— Ce-ai descoperit? Mi-am amânat apelul către navă până 
la întoarcerea ta. 

Maltby spuse: 

— Aveam impresia că ţi-au cerut să-l chemi la ora 010 

Femeia ridică din umeri. Era o notă de aroganţa, în glasul 
ei când răspunse: 

— Vor primi apelurile mele când le voi face Ai găsit vreun 
semn de viaţă inteligentă? 

Il năpădi un sentiment de compătimire pentru fiinţa 
umană din faţa lui, care mai avea încă multe, şocuri de 
primit. 

— În mare parte, înspre vale zona este mlăştinoasă, iar 
dincolo este jungla, foarte bătrână. Câţiva copaci sunt 
imenşi, deşi în secţiune nu se observă inele de creştere... 
Mai sunt şi nişte animale interesante. Am văzut o fiinţă cu 
patru picioare şi cu două braţe, ce mă urmărea de la 
distanţă. Purta o suliță, dar era prea departe de mine 
pentru a încerca să-l hipnotizez. Trebuie să fie un sat pe aici 
prin apropiere. Probabil pe malul văii. În lunile următoare 
voi încerca să desfac nava bucăţi şi s-o transport pe un 
teren mai uscat. Cât despre informaţiile pe care le putem 
oferi oamenilor de ştiinţă, acestea ar fi: ne aflăm pe o 
planetă ce aparţine unui soare de tip G. Soarele este mai 
mare decât majoritatea din această clasă. Mai mare şi mai 
fierbinte, deoarece, deşi e foarte departe, este suficient de 
cald pentru a menţine în emisfera tropicală, o climă 
subtropicală. Soarele se afla puţin spre nord la prânz, dar 
acum se deplasează înapoi spre sud. Pot spune fără 
şovăială, că planeta are o înclinaţie de aproape patruzeci de 
grade, ceea ce înseamnă că va veni o iarnă geroasă, deşi nu 


prea se potriveşte cu vârsta şi tipul vegetației. Lady Laurr 
se încruntă. 

— Nu pare prea mult, spuse ea. Dar bineînţeles, eu sunt 
doar un executant. 

— lar eu doar un meteorolog. 

— Exact. Hai înăuntru. Poate astrofizicianul meu se 
lămureşte mai bine. 

— Astrofizicianul tău! spuse Maltby, cu voce scăzută. 

O urmă în modul şi închise uşa. 

Examina interiorul punţii principale cu un zâmbet trist, în 
tiriip ce ea se aşeză în faţa monitorului. Strălucirea 
impresionantă a tabloului de bord ce ocupa cândva un 
perete întreg, era acum aproape ironică, întreaga 
maşinărie pe care o controlase, se afla acum undeva, 
departe, în spaţiu. Cândva dominase întregul Nor Magelan; 
acum pistolul lui Maltby era cel mai puternic instrument din 
preajmă, îşi dădu seama că Lady Laurr îl privea. 

— Nu înţeleg ce se întâmplă, spuse ea. Nu răspund. 

— Poate şi Maltby nu-şi putu stăpâni o vagă notă 
sarcastică în glas, poate aveau motive întemeiate când ţi-au 
cerut să-l chemi la 010 

Ea făcu o mişcare uşor exasperată, muşchii feţei i se 
crispară puţin, dar nu răspunse nimic. Maltby continuă cu 
răceală: 

— Oricum, nu contează, îndeplinesc doar un program de 
rutină, au gijă numai să nu fie încuiată nici o portiţă de 
salvare. Nu văd prin ce miracol ne-ar mai putea găsi cineva. 

Femeia părea că nu-l asculta. Se încruntă spuse: 

— Cum se face că n-am auzit niciodată o transmisiune din 
Fifty Suns? Intenţionam să te întreb mai demult. Nici măcar 
odată în zece ani n-am prin vreo şoaptă în domeniul radio. 

Maltby ridică din umeri. 

— 'Toate aparatele radio lucrează cu frecvenţe ce variază 
extrem de complicat. Se modifică la flecare douăzecime de 
secundă. Instrumentele voastre au înregistrat doar un ticăit 
la fiecare zece minute şi... 


Fu întrerupt de o voce venită dinspre monitor. Apăru 
imaginea unui bărbat, Căpitanul Operativ Rutgers. 

— În sfârşit, căpitane, i se adresă femeia. Ce s-a întâmplat? 

— Suntem pe cale sa debarcăm armata pe Cassidor VII, 
sosi răspunsul. După cum ştiţi regulamentul cere ca 
Amiralul... 

— Da, da. Acum sunteţi disponibil? 

— Nu. Mi-am îngăduit un răgaz să văd dacă totul este în 
regulă cu dumneavoastră. Li voi ceda legătura căpitanului 
Planston. 

— Cum merge debarcarea? 

— Perfect. Am luat legătura cu guvernul. Par resemnaţi. 
Trebuie să plec acum. Vă las cu bine doamnă. 

Imaginea clipi şi figura căpitanului dispă. Ecranul rămase 
orb. Fusese cel mai scurt salut care-l primise cineva 
vreodată. Dar Maltby scufundat în gândurile sale nu 
sesizase. 

Totul era deci sfârşit. Planul disperat al liderilor din Fifty 
Suns, tentativa lui de a distruge uriaşa nava, se dovediseră 
zadarnice, împotriva unui duşman invincibil. Se simţea 
înfrânt, cu toate implicaţiile decurgeau de aici. înţelese într- 
un târziu, că de fapt, lupta nu mai însemna nimic în viaţa 
lui, de câtva timp. Dar gândul acesta nu reuşi să-l alunge 
tristeţea. 

Zări cum pe fata fină şi voluntară a Prea Onorabilei Glora 
Cccily se amestecau buna dispoziţie cu supărarea. Nu era 
nici un dubiu, nu se simţea... ruptă de importantele 
evenimente ce se desfăşurau acolo, în spaţiu. Nu-l 
scăpaseră nici implicaţiile întreruperii bruşte a convorbirii. 

Ecranul se lumină din nou şi apăru un alt chip, pe care 
Maltby nu-l mai văzuse până atunci. Era al unui bătrân 
fălcos, care li se adresă cu o voce greoaie: 

— Am onoarea, nobilă doamnă. Sperăm să aflăm ceva ce 
ne va ajuta să vă salvăm. Să nu-ţi pierzi speranţa, se spune, 
până nu este bătut ultimul cui în cosciugul tău. 

Urmă un chicotit. Femeia îi spuse: 


— Căpitanul Maltby îţi va da informaţiile pe care le are şi 
apoi, fără îndoială, îi vei putea da câteva sfaturi, căpitane 
Planston. Din nefericire, nici eu şi nici el, nu suntem 
astrofizicieni. 

— Nu putem fi experţi în toate, pufni căpitanul Planston. 
Ei, căpitane Maltby, ce ai să ne spui? 

Maltby îi transmise datele, scurt şi concis, apoi ascultă 
instrucţiunile pe care i le dădu celălalt. Nu erau prea multe: 

— Află care este durata anotimpurilor. Ne interesează 
efectul acela gălbui al luminii solare şi predominanţa 
brunului. Fă fotografiile necesare, folosind un filtru 
ortosensibil. Foloseşte trei tipuri de filtre, sensibile la roşu, 
albastru şi galben. Ne interesează o analiză a spectrului. 
Vreau să verific dacă nu cumva avem de-a face cu un soare 
intens albastru, ultravioletele fiind oprite de atmosfera 
încărcată, toată căldura şi lumina parvenind prin 
intermediul luminii galbene. Nu vă pot da speranţe, după 
cum ştiţi Marele Nor este înţesat cu sori albaştri, din care 
aproape cinci sute de mii mai puternici decât Sirius, 
încercaţi deci să obţineţi informaţiile despre anotimpuri de 
la băştinaşi. 

Concentraţi-vă în această direcţie. Noroc! 

CAPITOLUL XIV. 

Băştinaşul era circumspect. Se retrăgea mereu înspre 
junglă, ascunzându-se. Cele patru picioare ale sale îi 
ofereau un avantaj de viteză, de care părea conştient, 
pentru că revenea din nou, obsedant. Femeia îl privi la 
început amuzată, apoi exasperată, 

— Ce-ar fi, sugeră ea, să ne despărţim şi să-l împing în 
direcţia ta? 

Il văzu pe Maltby încruntându-se când accepta 
propunerea, fără tragere de inimă. Vocea lui era dură, 
trăda încordarea. 

— Ne poate atrage într-o capcană. Activează-ţi senzorii din 
cască şi ia-ţi arma cu tine. Nu te pripi sa tragi, dar dacă eşti 
ameninţată, nu ezita. O sulita poate produce o rană foarte 


urâtă, iar noi nu avem la dispoziţie mijloacele necesare 
pentru a trata ceva de genul acesta. 

Ordinele lui o iritară pe moment. Parcă Maltby nu 
înţelegea că era şi ea la fel de conştientă ca şi el de 
imperativele situaţiei. Lady Laurr oftă. Dacă erau obligaţi să 
rămână pe această planetă, se impuneau modificări majore 
de gândire şi nu numai din partea ei, gândi ea cu 
amărăciune. 

— Acum! spuse Maltby, lângă ea. Repede, Remarcă felul în 
care se bifurcă valea îngustă. Am trecut pe aici ieri. Cele 
două crăpături se întâlnesc la vreo sută de metri mai încolo. 
El a apucat-o pe braţul din stânga, eu voi pleca spre 
dreapta. Tu te opreşti aici, îl laşi să treacă să vadă ce se 
întâmplă şi apoi îl împingi spre mine. 

Maltby se îndepărtă ca o umbră pe poteca întunecată ce 
şerpuia acoperită de frunziş. Se las liniştea. 

Ea aştepta. După un minut se simţi copleşită d singurătate, 
într-un decor galben-negru lipsit de viaţă parcă de la 
facerea lumii. Înţelese la ce se gândise Maltby când îi 
spusese cu o zi în urmă că n-ar îndrăzni să tragă în el, 
riscând să rămână singură. leri nu ştiuse ce voia să spună. 
Azi aflase. Singură, pe o planetă fără nume ce se rotea în 
jurul unui soare mediocru. O femeie ce se trezea în fiecare 
dimineaţă pe o epavă pe cale de dezmembrare, ce-şi 
odihnea metalul inert pe un sol întunecat, noroios, o pastă 
gălbuie. 

Se opri gânditoare. Fără îndoială, problema dellienilor, a 
dellhibrizilor şi oamenilor trebuia rezolvată şi aici, ca şi 
aiurea. 

Un zgomot o trezi din visare. Alarmată, zări un cap ca de 
pisică ce se iţi prevăzător dintr-un şir de tufişuri, aflat la 
vreo treizece de metri dincolo de luminiş. Era un cap 
interesant. Ferocitatea era una din calităţile cele mai 
fascinante ale apariţiei. Trupul gălbui era ascuns de peria 
vegetației, dar ea avusese de mai multe ori ocazia să-l 
zărească până atunci. Se încadra în tipul CE, din familia 


aproape universală a Centaurului. Corpul i se legăna 
nehotărât pe picioarele din faţă şi pe cele din spate. 

O privea. Ochii lui negri, mari şi scânteieton, erau dilataţi 
de uimire, îşi sucea capul dintr-o parte în cealaltă. Evident, 
îl căuta pe Maltby. Gloria ridică arma şi făcu un pas înainte. 
Creatura dispăru imediat. O putea auzi cu senzorii din 
cască, fugea îndepărtându-se. Deodată paşii îi încetiniră. 
Apoi nu se mai auzi nici un sunet. „L-a prins”, gândi ea. 

Era impresionată. Mintea dublă a dellhibridului era 
cutezătoare şi capabilă. Ai fi fost într-adevăr păcat ca 
prejudecata să împiedice acest popor să se alăture 
civilizaţiei galactice a Imperiului Pământului. Câteva minute 
mai târziu îl privea încercând să dialogheze cu creatura, 
folosind blocul de comunicaţii al navei. Ridicând privirea, 
Maltby dădu cu ochii de ea. Clătină din cap, zăpăcit parcă: 

— Spune că întotdeauna a fost cald ca acum, iar el trăieşte 
de o mie trei sute de luni. O lună are patruzeci de sori - 
patruzeci de zile. As vrea să ieşim mai departe de vale. 
Trebuie să încercăm nişte acţiuni de apropiere şi... 

Se opri brusc, înainte ca ea să priceapă ce se întâmpla, 
mintea îi fu supusă, muşchii i se galvanizară. Fu aruncată, 
în lateral, către sol, atât de brutal, încât contactul cu 
pământul îi pricinui un adevărat soc. 

Rămase întinsă, năucită. Cu coada ochiului zări sulița 
înfiptă în locul unde stătuse ea mai devreme, se răsuci, 
rostogolindu-se din proprie voinţă de această dată, 
îndreptându-şi arma în direcţia din care venise sulița. Un al 
doilea centaur se îndepărta în fugă de-a lungul malului 
dezvelit de vegetaţie. Degetul ei apăsă butonul de comandă 
Şi... 

— Nu! 

Era Maltby. Continuă cu o voce mai coborâtă: 

— Era doar un cercetaş trimis de ceilalţi în faţă, pentru a 
vedea ce se întâmpă. Şi-a făcut datoria. S-a terminat acum. 

Ea cobori arma şi constată nemulțumită că-l tremura 
mâna, tot corpul îi tremura. Deschise gura pentru a rosti: 


— Iţi mulţumesc că mi-ai salvat viaţa! 

Apoi se închise la loc. Pentru că vorbele i-ar fi tremurat şi 
ele. Şi pentru că... I-a salvat viaţa! Gândurile i se opriră în 
pragul confuziei totale, şocată de această revelaţie. Era 
incredibil, nu fusese niciodată ameninţată direct de vreo 
creatură singulară. Când nava ei fusese obligată să treacă 
printre franjele unui soare; apoi venise catastrofa furtunii 
prin care tocmai trecuse. Dar acestea fuseseră pericole 
impersonale, rezolvabile prin mijloace tehnice şi 
îndelungata ei experinţă de serviciu. Acum fusese altceva, 
cu totul diferit. 

Tot timpul cât dură drumul înapoi către nava încercă să-şi 
explice în ce consta diferenţa. I se păru că descoperi într-un 
târziu. 

Maltby transmise datele obţinute. 

— Lipsit de spectru. Nu există linii întunecate; două benzi 
galbene sunt atât de puternice încât mi-au rănit ochii. După 
cum aţi sugerat, aparent avem de-a face cu un soare 
albastru, a cărui puternică radiaţie ultravioletă este oprită 
de atmosferă. Oricum, acest efect nemaiintâlnit, este 
generat de densitatea atmosferică mare a planetei. Alte 
întrebări? 

— Nu... Astrofizicianul părea îngândurat. Şi nici nu mai am 
alte instrucţiuni să-ţi dau. Trebuie să examinez acest 
material. Vrei s-o rogi pe Lady Laurr să preia legătura? As 
vrea să-l spun ceva personal, dacă nu ai nimic împotrivă. 

— Bineînţeles. 

Când se apropie femeia, Maltby ieşi din navă. Privea 
răsăritul lunii. Întunericul, remarcase el noaptea trecută, 
împrăştia pretutindeni o ceată vagă, violetă. Acum se 
explica! 

Dacă ar fi fost reală culoarea aparentă a soarelui, 
temperatura pe această planetă, corespunzătoare 
înclinaţiei axiale, ar fi fost -118 C şi nu 27 C cât avea în 
realitate. Un soare albastru, unul din cinci sute de mii... 
Interesant, dar... Maltby zâmbi sarcastic. Se explicau şi 


cuvintele căpitanului Planston: „Nu mai am alte 
instrucţiuni...!”. 

Involuntar se cutremură, încercă să se închipuie peste un 
an, stând în aceeaşi poziţie, privind către o lună ce nu se 
schimba. Zece ani, douăzeci... 

Îşi dădu seama că Lady Laurr ieşise în prag şi-l privea 
lung. Maltby se uită în sus, către ea. Dâra de lumină ce 
venea din interiorul navei imprima pe chipul ei o expresie 
stranie, îi dădea o înfăţişare lividă, ciudată, după galbenul 
ce păruse culoarea ei naturală în cursul zilei. 

— Nu vom mai primi nici un apel astro-radio, spuse ea, se 
răsuci şi intră în navă. 

Maltby dădu din cap, ca pentru el, parcă nepăsător. Era 
dură şi brutală această întrerupere bruscă a comunicaţiei. 
Dar prevederile regulamentului pentru astfel de cazuri 
erau foarte drastice. Naufragiaţii trebuiau să înţeleagă cu 
cea mai deplină claritate, fără false iluzii sau iluzii stimulate 
de comunicațiile radio, că erau pierduţi pentru totdeauna. 
Singuri pentru totdeauna. 

Ei bine, fie! Aceasta era realitatea, trebuia întâmpinată cu 
hotărâre. Găsise un capitol ce se referea la naufragiaţi, în 
cărţile citite în biblioteca navei. Se afirma acolo că nouă 
sute de milioane de fiinţe omeneşti fuseseră declarate 
pierdute pe parcursul întregii istorii cosmice, pe planete 
pină atunci nedescoperite. Majoritatea acestor planete au 
fost găsite apoi din întâmplare. Nu mai puţin de zece mii 
dintre ele adăposteau mari civilizaţii născute din nucleul 
originar al naufragiaţilor. Legea prevedea ca un naufragiat 
nu se putea sustrage participării la creşterea demografică, 
indiferent de rangul deţinui anterior. 

Era obligat să lase deoparte consideraţiile sentimentale şi 
individualismul şi să se privească drept un instrument de 
expansiune al rasei sale. Erau prevăzute chiar şi penalizări, 
bineînţeles inoperabile dacă indivizii respectivi nu erau 
găsiţi, dar fără mila în cazul în care recalcitranţii erau 
descoperiţi. 


Era de imaginat că judecătorii puteau considera cazul lor - 
o fiinţă omenească şi... un „robot” - un caz special. Trecuse 
probabil o jumătate de oră de când şedea acolo. Se ridică, 
în sfârşit, conştient că i se făcuse foame. Uitase cu totul de 
cină. Avu mustrări de conştiinţă. Fir-ar să fie, nu părea să 
fie momentul potrivit s-o preseze pe Lady Laurr. Mai 
devreme sau mai târziu trebuia ca ea să înţeleagă să-şi ia în 
primire sarcinile bucătăriei. 

Dar nu în noaptea asta. 

Intră grăbit, îndreptându-se direct către bucătăria 
compactă cu care era echipat fiecare segment al marii 
nave. Pe coridor se opri. O dungă de lumină ieşea pe sub 
uşa bucătăriei. Cineva fluiera uşor, în surdină, dar bine 
dispus. Se simţea miros de legume gătite şi de friptură 
proaspătă. 

Aproape se ciocniră în uşa bucătăriei. 

— "Tocmai voiam să te chem, spuse ea. 

Cina se desfăşură în tăcere şi o sfârşiră destul de iute. 
Puseră vasele în maşina automată de spălat vesela şi se 
aşezară apoi amândoi pe o canapea. Maltby văzu că femeia 
îl studia cu o privire uşor amuzată. 

— Există vreo şansă, spuse ea deodată, ca un dellhibrid şi 
o femeie să poată avea un copil? 

— Sincer, mărturisi Maltby, mă îndoiesc. 

Se lansă în descrierea procesului de presurizare rece prin 
care se modela protoplasma pentru obţinerea 
dellhibridului. Când îşi încheie expunerea, constată că unda 
de amuzament din privirea ei dispăruse. Cu un ton ciudat, îi 
spuse lui Maltby: 

— Mi s-a întâmplat astăzi un lucru foarte curios, după ce a 
trecut pe lângă mine sulița aceea. Am înţeles..., pentru o 
clipă păru că nu-şi găseşte cuvintele. Am înţeles că în ceea 
ce mă priveşte, cel puţin, am rezolvat problema „roboţilor”. 
Bineînţeles, încheie ea liniştită, îmi cunosc datoria. Dar e 
agreabil să descopăr că-mi placi fără... rezerve. 
CAPITOLUL XV. 


Un soare albastru ce părea galben. În dimineaţa 
următoare, Maltby, aşezat într-un scaun, încerca să 
înţeleagă fenomenul. Se aştepta la o vizită a băştinaşilor, 
aşa că se hotărâse să rămână în preajma navei. Privirea-l 
urmărea crestele dezgolite, marginea văii, potecile ce 
duceau spre junglă, dar... 

Era o lege, îşi aminti el, care explica devierea luminii către 
alte lungimi de undă, spre galben de exemplu. Destul de 
complicat şi ţinând cont că instrumentele de la bord erau 
de fapt doar comenzile instrumentelor înseşi, era obligat să 
folosească doar matematica pentru a-şi imagina tipul 
soarelui ce strălucea deasupra capului său. Cea mai mare 
parte din căldură era degajată de ultraviolete probabil. Dar 
era o presupunere ce nu putea fi verificată. Aşa d o lăsă 
baltă. 

Intră în navă. Gloria nu se vedea nicăieri, iai uşa de la 
dormitorul ei era încuiată. Găsi un bilet. 

Se întoarse în scaunul său şi începu sa calculeze. O oră 
mai târziu se uita nedumerit la rezultat: un milion trei sute 
de mii de milioane de mile. Cam o cincime dintr-un an- 
lumină. Îl pufni râsul. Asta era culmea! Avea nevoie de mai 
multe date sau... 

Sau ce? 

Cântărea situaţia, înţelegerea uluitorului adevăr ţâşni în el 
ca un fulger. Cu un strigăt sări în picioare. Se repezi către 
uşă, în timp ce o umbră prelungă, întunecată alunecă pe 
deasupra lui. Umbra era atâtde mare, acoperind 
instantaneu întreaga vale, încât involuntar Maltby se opri şi 
ridică ochii. 

Nava de luptă Star Cluster atârna deasupra junglei 
galben-maronie. Tocmai ejecta o navă de salvare ce licări 
galben-argintiu când întâlni razele soarelui. Aceasta începu 
să coboare, mai avea câteva clipe până să ajungă la sol. 

— Când te gândeşti, spuse el, că tocmai acum 
descoperisem şi eu adevărul... 


Ea nu se uită spre el. Ochii îi erau aţintiţi În gol. Maltby 
continuă: 

— Cât despre celelalte, presupun că cea mai buna metodă 
este să mă bagi într-o cameră de condiţionare şi... 

Continuând să nu-l privească, îl întrerupse: 

— Nu fi ridicol. Nu trebuie să-ţi închipui că mă simt jenată 
că m-ai sărutat. Te voi primi mai târziu la comandament. 

O baie, haine noi... şi într-un târziu Maltby pătrunse cu 
ajutorul teleportorului în compartimentul astrofizicienilor, 
înţelesese în mare parte adevărul, îi lipseau însă detaliile. 

— Ah, Maltby! 

Şeful departamentului îi ieşi în întâmpinare şi-şi strânseră 
mâinile. 

— Ce soare v-aţi găsit şi voi! L-am bănuit din prima clipă 
după descrierile tale ce menţionau culorile predominante, 
galben şi negru. Bineînţeles că nu vă puteam lăsa să vă 
faceţi speranţe. E interzis, şti doar! Inclinarea axială, 
lungimea aparentă a unei veri pe parcursul căreia copacii 
de mari dimensiuni nu formează inele de creştere, toate 
erau sugestive. Spectrul incomplet din care lipsea 
componenta întunecată era chiar concluziv. Dovada finală a 
fost că filmul ortosensibil era supraexpus, în timp ce filmele 
sensibile la albastru şi roşu erau subexpuse rău de tot. 
Acest tip de stea este extraordinar de cald, încât, practic, 
întreaga radiaţie energetică se află undeva departe către 
ultravizibil. O radiaţie secundară, un fel de fluorescentă, 
chiar în atmosfera stelei respective, produce galbenul 
vizibil. O minusculă fracțiune din teribila radiaţie 
ultravioletă este transformată într-o lungime de undă mai, 
mare de către atomii de heliu. O lampă fluorescentă, dacă 
vrei, dar de o violenţă ce depăşeşte media cosmică. Radiația 
totală ce ajunge pe planetă este enormă. După ce trece prin 
mii de mile de ozon absorbant, vapori de apă, dioxid de 
carbon şi alte gaze, radiaţia ajunge la suprafaţa planetei, 
alterată. 


Nu-l de mirare că băştinaşii spun că a fost întotdeauna 
cald. Vara durează patru mii de ani. 

Radiația normală a acestui tip îngrozitor de soare - rata de 
radiaţie fiind infinită - este aproape echivalentă cu cea a 
unei supernove în momentul catastrofic de maxim al 
violenţei. Radiația are o perioadă de câteva ore şi este egală 
cu ceaa o sută de milioane de sori normali. Noi numim 
această stea, cea mai luminoasă dintre toate, Nova 0; iar în 
Marele Nor Magellan există numai una singură, uriaşa S. 
Doradus. Când ţi-am cerut s-o chemi pe Lady Laurr şi i-am 
spus că dintr-o sută de milioane de stele ea a ales... 

În acest moment Maltby îi tăie vorba. 

— Un moment, spui că ai vorbit cu Lady Laurr noaptea 
trecută? 

— Era noapte acolo jos? se interesă căpitanul Planston. 

— Bine, bine... continuă el, era să uit. Căsătoria nu este un 
lucru important pentru mine, având în vedere că sunt un 
om bătrân acum. Dar felicitări. 

Conversaţia era prea rapidă pentru Maltby. 

Creierele sale mai analizau încă prima afirmaţie. Aceea că 
ea ştiuse tot timpul, începea să înţeleagă, mai bâjbâia încă 
puţin, când percepu cuvintele care urmaseră. 

— Felicitări? îngână el. 

— Era timpul să-şi găsească un soţ, bubui căpitanul. A fost 
o comandantă deosebita conştiincioasă, să ştii. Şi în plus, va 
avea un efect încurajator asupra celorlalţi „roboţi”... scuză- 
mă Fi convins că pentru mine denumirea nu înseamni 
nimic. Oricum, Lady Laurr însăşi a făcut anunţul acum 
câteva minute, aşa că te mai aştept pe aici. 

Se întoarse făcându-l un semn de salut cu mina lui groasă. 

Maltby se îndreptă către teleportorul cel apropiat. 

Ea-l aştepta probabil. Nu voia s-o dezamăgească... 

CAPITOLUL XVI. 

Globul împrăştia o lumină palidă. Avea cam un metru în 
diametru. Stătea atârnat în aer, aproximativ în centrul 
camerei, iar arcul inferior era la nivelul bărbiei lui Maltby. 


Încruntându-se, acesta îşi încorda cele două creiere, se 
ridică din pat, îşi puse papucii şi păşi încet în jurul formei 
luminoase. Când trecu de obiect, acesta se evaporă. Se 
întoarse repede şi... obiectul apăru din nou. 

Maltby zâmbi. Era exact ce-şi imaginase: proiecţie prin 
sub-spaţiu, fixată deasupra monitorului, neavând o 
existenţă materială în cameră. De aceea nu puteau fi văzut 
şi din spate. Se încruntă şi mai mult, nedumerit. Dacă n-ar fi 
ştiut că ei nu posedau un astfel de sistem de transmisiuni, 
ar fi putut crede că un avertisment pentru el să treacă la 
acţiune. 

Spera din tot sufletul să nu fie aşa. Era mai hotărât ca 
niciodată. Şi totuşi cine altcineva ar fi încercat să-l 
contacteze? Avu impulsul să atingă butonul, ce ar fi 
conectat centrul de control al marii nave de război la cele 
ce se întâmplau în camera lui. 

N-ar fi vrut ca Gloria să-şi închipuie că se afla În contact 
secret cu cei dinafară. Dacă ar deveni teodată bănuitoare, 
nici măcar faptul că era soţia lui nu i-ar putea salva cele 
două creiere de la o investigaţie profundă din partea 
psihologului şef al navei. Locotenent Neslor. 

Şi totuşi mai avea şi alte îndatoriri decât căsnicia. Se aşeza 
pe marginea patului, uitându-se bănuitor către piectul acela 
ciudat şi spuse: 

— Sunt pe cale să ghicesc cine sunteţi. Ce vreţi. O voce 
foarte puternică, plină de încredere În sine, vorbi prin glob: 

— Crezi că ştii cine te caută, în pofida mijlocului neobişnuit 
de abordare? 

Maltby recunoscu vocea. Ochii i se îngustară; înghiţi cu 
ereu. Îşi recapătă autocontrolul. Îşi aminti a ar mai fi putut 
exista şi alţi ascultători, care ar fi tas concluzii din 
recunoaşterea imediată a vocii. Pentru aceşti posibili 
ascultători continuă iorbească: 


— Logica este relativ simplă. Sunt un dellhibnd la bordul 
navei pământene de război Star-Cluster, care călătoreşte 
prin zona Fifty Suns a Marelui Nor Magellan. Cine ar vrea 
să intre în contact cu mine, dacă nu cei hăituiţi, aparţinând 
propriei mele rase? 

— Ştiind acestea, îl zgârtdări vocea, nu ai făcut oare nici o 
încercare să ne trădezi? 

Maltby rămase tăcut. Nu era prea încântat de această 
remarcă. Asemeni propriilor cuvinte, înţelese că şi acestea 
erau adresate urechilor indiscrete. Dar nu era un act 
prietenesc să atragă atenţia ascultătorilor din umbră 
asupra faptului că păstra această legătură în secret. Il izbi 
mult mai acut ca înainte, constatarea că trebuia să ţină 
seama de situaţia sa politică, atât la bordul acestei nave, cât 
şi În afară, îşi cântări fiecare cuvânt înainte de a-l rosti. Se 
uită fix la obiectul luminos şi ajunse la concluzia ca cel mai 
bun lucru ar fi să dezvăluie identitatea bărbatului aflat la 
capătul celălalt al canalului de comunicaţii. Spuse tăios: 

— Cine eşti? 

— Hunston. 

— Oh! 

Surpriza lui Maltby nu era simulată. Era o diferenţă între 
recunoaşterea intimă a unei voci şi confirmarea verbală a 
acestei recunoaşteri. Hunston fusese eliberat după ce Star 
Cluster localizase Fift Suns. De atunci, Maltby, din cauza 
situaţiei sale speciale, nu mai intrase în legătură cu lumea 
de afară Repetă cu glas scăzut, întrebarea pusă mai 
devreme 

— Ce doreşti? 

— Sprijinul tău diplomatic. 

— Ce? 

Vocea deveni mai puternică şi mai trufaşă. 

— Potrivit convingerii noastre, pe care desigur o 
împărtăşeşti, că dellhibrizii sunt îndreptăţiţi să facă parte în 
proporţie egală din guvernul din Fifty Sun neţinând cont de 
numărul lor redus, am ordonat astăzi preluarea controlului 


pe fiecare planetă a sistemului, în acest moment armata 
noastră dotată cu cele mai puternice super-arme din 
galaxie desfăsoa operaţiunile de debarcare şi în scurt timp 
vor obţi controlul asupra acestor planete. Mă..., vocea făcu 
scurtă pauză, mă urmăreşti căpitane Maltby? 

Întrebarea avu un efect apăsător, ca liniştea survenită 
după o bubuitură puternică a tunetul. Încet, Maltby îşi 
revenea din şocul puternic al acest vesti. Se trezi la 
realitate, deşi lumea se schimba camera rămăsese în 
continuare aceeaşi. 

Camera, el însuşi şi... globul luminos. Furia creştea în el ca 
o flacără puternică. Izbucni brutal: 

— Tu ai dat acest ordin... 

Se stăpâni. Mintea începu să-l lucreze, încercând să 
priceapă. Examina implicaţiile acestei informaţii. În cele din 
urmă, înţelese că poziţia pe care se afla el nu-l dădea şanse 
să discute acest subiect cu câştig de cauză. 

— Te bazezi pe acceptarea faptului împlinit. Din câte 
cunosc eu despre politica Imperiului Pământului, sunt 
convins că visurile tale sunt zadarnice. 

— Dimpotrivă, sosi imediat replica. Trebuie convinsă doar 
Lady Liaurr. Are puteri depline în luarea deciziilor, după 
cum consideră ea necesar. lar ea este soţia ta. 

Maltby ezită. Era interesant, Hunston acţionase pe cont 
propriu iar acum îi cerea sprijinul. Nu era însă foarte de 
mirare. Maltby rămase tăcut multă vreme, înțelegând că el 
ştiuse de fapt că urma să se întâmple ceva. Ştiuse chiar din 
clipa în care aflase că nava pământeană descoperise 
civilizaţia din Fifty Suns, cu câteva luni în urmă. În zece ani, 
în cinci ani, chiar într-un singur an, Pământul va consfinţi 
pentru totdeauna în Fifty Suns un sistem democratic după 
structura sa prezentă. Iar legile acestui sistem excludeau în 
mod clar dellhibrizii de la orice participare la guvernare, în 
acea clipă, pentru o lună cel mult, o schimbare era teoretic 
posibilă. După aceea... 


Era evident că el unul acţionase prea încet pentru luarea 
unei decizii. Pasiunile celorlalţi născuseră din idei, valuri de 
acţiune. Ar fi trebuit să părăsească nava cumva, să afle ce 
se întâmplă. Deocamdată trebuia să fie prevăzător. 

Nu am nimic împotrivă să prezint argumentele tale soţiei 
mele, spuse Maltby. Dar anumite afirmaţii nu prea m-au 
convins. Ai spus „cele mai puternice super-arme din 
galaxie”. Recunosc că această metodă de folosire a sub- 
spaţiului radio este nouă pentru mine, dar afirmaţia 
respectivă, luată în ansamblu este un nonsens. Nu poţi 
cunoaşte armamentul de care dispune această navă de 
luptă pentru că, în pofida ocaziilor care le am, nu ştiu nici 
eu. Mai mult chiar, poţi să-ţi închipui că navă solitară 
pornită să cartografâeze universul nu cară cu ea armele 
cele mai sofisticate pe care le-a putut inventa Pământul. 
Izolaţi cum am fost până acum, nu poţi decât să ghiceşti 
care sunt aceste arme şi să declari singur că ale tale sunt 
cu certitudine mai tari. Deci întrebarea mea este: de ce e 
nevoie să pomeneşti de o asemenea ameninţare? Din toate 
argumentele tale, acesta este cel mai puţin în măsură să 
stârnească entuziasm pentru cauza ta. Ce zici? 

Pe puntea principală a marii nave, Amiralul se întoarse cu 
spatele către ecranul pe care urmărea camera lui Maltby. 
Faţa ei era crispată. Spuse rar către femeia de lângă ea: 

— Ce e de făcut, Locotenent Neslor? 

Psihologul şef răspunse imediat: 

— Cred, nobilă doamne, că se întâmplă ceea ce am 
prevăzut, când am discutat despre efectele, psihologice ale 
căsătoriei tale cu Peter Maltby. 

Amiralul se holbă uimită la subordonata sa: 

— Ai înnebunit? Reacţia lui a fost cât se poate de corectă. 
Îmi spusese în linii mari părerea lui despre situaţia din Fifty 
Suns; şi fiecare cuvânt de-acum se potriveşte cu... 

Se auzi un bâzâit de la staţia de comunicaţii ale navei. 

Chipul unui bărbat se ivi pe ecran. 


— Draydon, spuse el, comandant la comunicaţii vă 
vorbeşte, în legătură cu întrebarea despre ultraundele 
radio focalizate asupra camerei soţului dumneavoastră: un 
dispozitiv similar a fost inventat în galaxia principală în 
urmă cu o sută nouăzeci de ani. Se intenţiona să fie dotate 
cu astfel de aparate toate navele de luptă noi şi de 
asemenea navele mai vechi peste clasa croazieră. Noi am 
plecat în misiune înainte de a fi începută producţia de serie, 
în acest domeniu, cel puţin, dellhibrizii au egalat invențiile 
geniului creator al omului, deşi e dificil de spus cum atât de 
puţini au realizat atât de mult. Faptul că dellhibrizii sunt în 
număr atât de mic face foarte probabil ca aceştia să nu-şi 
dea seama că detectoarele noastre pot raporta imediat 
prezenţa manifestărilor lor energetice. E imposibil ca ei să 
fi descoperit toate efectele secundare ale invențiilor lor. 
Alte întrebări, nobilă doamnă? 

— Da, cum funcţionează? 

— Energie. Energie veritabilă, nealterată. Ultra-undele 
sunt direcţionale către un con larg, către o amplă porţiune 
din spaţiu, în care se presupune că se afă nava receptoare. 
Fiecare motor al navei este pus în mişcare pe bază de 
radiaţii. Părerea mea este că acest contact a fost stabilit de 
la o distanţă mai marede trei mii cinci sute de ani-lumină. 

— Da, Lady Laurr era nerăbdătoare, dar care e principiul? 
Cum, de exemplu, a ales Star Cluster dintr-o sută de alte 
nave? 

— După cum ştiţi, nava noastră emite constant radiaţii de 
identificare pe o anumită frecvenţă. Ultra-undele sunt 
acordate pe această frecvenţă şi când îşi ating ţinta, 
reacţionează instantaneu. Imediat toate razele focalizează 
pe centrul sursei undelor de identificare şi rămân 
focalizate, necondiționate de viteză sau schimbări de 
direcţie. Normal, odată focalizată unda purtătoare, devine 
foarte simplă trimiterea unei imagini sau a unei voci pe 
acest suport. 

— Înţeleg. Mulţumesc. 


Părea îngândurată. întrerupse comunicaţia şi se întoarse 
din nou către imaginea camerei lui Maltby. 

— Foarte bine, spunea soţul ei, îi voi prezenta propunerile 
tale. 

Răspunsul globului de lumină fu dispariţia sa bruscă. Lady 
Gloria era liniştită, întregul dialog fusese înregistrat, astfel 
că partea pe care n-o auzise putea fi reluată. Se întoarse 
încet către Locotenentul Neslor şi dădu glas gândurilor 
care n-o părăsiseră nici un moment. 

— Ce motiv ai pentru ceea ce spuneai înainte de a fi 
întrerupte? 

— Ce s-a întâmplat acum este de fapt în întregime 
problema locuitorilor din Fifty Suns, spuse cu răceală 
femeia mai în vârstă. E prea importantă pentru ei pentru a- 
ţi permite vreo ingerinţă. Soţul tău trebuie să plece de pe 
navă, iar tu trebuie să accepţi să fii condiţionată împotriva 
iubirii pentru el, până se rezolvă situaţia, înţelegi, nu-l aşa? 

— Nu, spuse Lady Laurr cu încăpățânare. Nu înţeleg. Pe 
ce se bazează această opinie? 

— Sunt mai multe motive. Unul ar fi faptul că eşti 
căsătorită cu el. Doamnă, nu ai fi luat niciodată de soţ un 
om obişnuit. 

— Bineînţeles, zise mândră Gloria. Chiar tu ai afirmat că 
ambele coeficiente I. Q. ale sale sunt mai mari ca ale mele. 

Locotenent Neslor râse caustic. 

— De când te interesează pe tine I. Q? Daca acesta ar fi un 
motiv pentru alegerea cuiva, atunci familiile regale şi 
nobiliare ale galaxiei ar fi fost demult saturate de profesori 
şi oameni de ştiinţă. Nu, nu, căpitane, există într-o persoană 
de rang înalt un sentiment instinctiv al măreției care n-are 
nimic de-a face cu inteligenţa sau îndemânarea. Nouă, 
muritorilor de rând, ni se poate părea nedrept, dar nu 
avem-încotro. Când domnia sa intră într-o încăpere, ne 
poate displace, îl putem uri, îl putem ignora sau îl putem lua 
peste picior. Dar niciodată nu vom fi indiferenți faţă de el. 
Căpitanul Maltby are acest aer. 


S-ar putea să nu-ţi fi dat seama când te-ai măritat cu el, 
dar în subconştientul tău ai simţit cu siguranţă. 

— Dar nu-l decât un căpitan în armata din Fifty Suns şi pe 
deasupra şi un orfan, crescut pe cheltuielile statului, 
protestă Amiralul. 

Locotenent Neslor vorbi mai departe cu răceală: 

— EI ştie cine este, nu te îndoi de asta. Singurul meu 
regret este că te-ai măritat cu el atât de repede, 
împiedicându-mă să fac o examinare detaliată a celor louă 
minţi ale sale. Mă interesează foarte mult acest caz. 

— Mi-a spus tot. 

— Nobilă doamnă, răspunse acid psihologul, fii atentă la ce 
spui. Avem de-a face cu un individ al tărui I. Q. este peste o 
sută şaptezeci. Fiecare cuvânt rostit aici exprimă 
încrederea femeii în iubitul ei. Eu nu pun problema 
credibilităţii sale în faţa ta. În măsura în care am putut să-l 
observ, pot spune că este un om priceput şi cinstit. Deciziile 
tale finale insă, privitoare la Fi'fty Suns, nu trebuie să fie 
influențate de viaţa ta emoţională. Pricepi acum? 

Urmă o tăcere prelungită şi apoi o înclinare aproape 
imperceptibilă a capului, de încuviinţare. 

— Abandonează-l pe planeta Atmion, spuse ea cu voce fără 
vlagă. Trebuie să ne întoarcem pe Cassidor. 

CAPITOLUL XVII. 

Maltby privea de la sol cum pălea imaginea lui Star 
Cluster în ceața albăstruie a norilor. Se întoarse apoi, se 
urcă într-o maşină de teren şi se îndreptă către hotelul cel 
mai apropiat. De acolo făcu primul apel. Peste o oră sosi o 
tânără care-l salută la repezeală. Avea un aer uşor ostil 
când îl privi. Se apropie de el, îngenunchie uşor şi-l sărută 
mâna. 

— Ridică-te, spuse Maltby. 

Ea se ridică şi se retrase un pas, privindu-l cu o căutătură 
uşor amuzată, uşor neîncrezătoare. Maltby se gândea 
sardonic la situaţia lui. Când Peter Maltby, ultimului lider 
ereditar în funcţie, fusese capturat de dellieni, în aceeaşi 


bătălie în care tatăl său fusese ucis, ambițiile multor 
dellhibrizi capabili erupseră violent. 

Decizia luată de generaţiile anterioare ca puterea să se 
transmită prin moştenire ereditară era singura soluţie 
practică, de a conduce. În urma unor lungi dezbateri, 
conducătorii mai mici şi-au dat consimţământul să reafirme 
drepturile lui Maltby. Începuseră chiar să creadă că e în 
avantajul dellhibrizilor ca liderul lor să fie educat de 
autorităţile din Fifty Suns. Mai ales când buna purtare a lui 
Peter şi a celorlalţi prizonieri, crescuţi şi ei printre dellieni 
şi non-dellieni, putea fi o cale de a recâştiga simpatia 
populaţiei locale. Câţiva lideri mai bătrâni aveau impresia 
că de fapt el era singura şansă de supravieţuire a rasei lor. 

— Situaţia e următoarea, vorbi Maltby. Sunt convins că în 
costumul pe care îl port am un emiţător recepționat de un 
detector de pe Star Cluster. Am nevoie de cineva să poarte 
costumul când mă duc în oraşul ascuns. 

— Sunt sigură că se poate aranja. Nava va sosi mâine la 
miezul nopţii în punctul de întâlnire. Va puteţi descurca? 

— Voi fi acolo. Ea ezită. 

— Mai e ceva? 

— Da. Cine-l susţine pe Hunston? 

— Tinerii, spuse ea fară şovăială. 

— Dar tinerele? 

La această întrebare ea zâmbi. 

— Sunt aici, nu-l aşa? 

— Da, dar numai cu jumătate de inimă. 

— Cealaltă jumătate, spuse ea fără să mai zâmbească, este 
cu un tânăr care luptă într-una din unităţile lui Hunston. 

— De ce nu ţi-e întreaga inimă acolo? 

— Fiindcă nu cred că trebuie să-l părăseşti pe cei care te 
conduc, la primul semn de criză. Ne-am ales un sistem 
ereditar de multă vreme. Noi, femeile, nu aprobăm aceste 
acţiuni aventuriste, conduse de un aventurier ca Hunston, 
deşi ne dăm seama că trecem printr-o perioadă de criză. 


— Vor muri mulţi până se va sfârşi povestea asta, spuse 
grav Maltby. Sper ca tânărul tău să nu se afle printre ei. 

— Mulţumesc, spuse ea şi ieşi. 

Erau nouă planete fără nume, nouă oraşe ascunse, în care 
trăiau dellhibrizii. Ca şi planetele, oraşele n-aveau nici ele 
nume. Se refereau la ele folosind un accent subtil în felul 
cum pronunţau în frază „oraşul”, în toate cazurile, oraşele 
se afiau în subteran, trei dintre ele sub imense şi veşnic 
agitate oceane, două sub nivelul munţilor şi celelalte 
patru... nimeni nu ştia. 

Maltby descoperise în timpul călătoriei sale anterioare că 
nu ştia nimeni. leşirile se aflau departe de oraşe, tunelele 
ce duceau către ele se încolăceau sinuos, astfel încât marile 
nave spaţiale erau obligate sa înainteze cu viteze foarte 
scăzute. Nava care veni după Maltby întârzie zece minute. 
Era condusă aproape numai de femei, dar avea la bord şi 
câţiva bărbaţi mai în vârstă, inclusiv trei dintre foştii sfetnici 
ai tatălui său, Johnson, Saunders, Coolings. Cel din urmă se 
făcu purtătorul de cuvânt al celorlalţi. 

— Nu sunt sigur domnule, că e indicat să vii în oraş. Există 
o anumită ostilitate acolo, chiar şi printre femei. Se tem 
pentru fii, soţii şi iubiții lor şi le rămân credincioase. Toate 
acţiunile lui Hunston şi al acoliţilor săi s-au făcut în secret. 
N-avem idee despre ce se întâmplă. Nu ai ce informaţii să 
afli în oraşul ascuns. 

— Nici n-am sperat să aflu ceva. Vreau să ţin un discurs în 
care să prezint situaţia generală aşa cum o vad eu. 

Mai târziu, când Maltby se văzu în faţa auditoriului său, nu 
se auziră aplauze. Cei douăzeci de mii de oameni din 
imensa sală îi ascultară cuvintele în tăcere, tăcere ce 
devenea tot mai apăsătoare pe măsură ce descria câteva 
din armele pe care le poseda Star Cluster. 

Când prezentă politica Imperiului Pământului faţă de 
coloniile îndepărtate, ca Fifty Suns, dezaprobarea lor 
deveni din ce în ce mai evidentă. El încheie cu o amară 
convingere: 


— Dacă dellhibrizii nu pot ajunge la o înţelegere cu 
pământenii, sau nu descoperă alte metode de a învinge 
puterea Pământului, atunci toate victoriile preliminare sunt 
inutile, fără sens şi ne vor conduce cu siguranţă către un 
dezastru. Nu există în Fifty Suns o armă atât de puternică 
încât să înfrângă nava de război Star Cluster, ca să nu mai 
vorbim de celelalte nave pe care le-ar putea trimite 
Pământul aici de urgenţă. Astfel... 

Fu întrerupt. De-a lungul întregii săli, difuzoare puternice 
urlau la unison: 

— E spionul nevesti-şi pământene. N-a fost niciodată de-ai 
noştri. 

Maltby zâmbi sumbru. Deci prietenii lui Hunston 
hotărâseră că argumentele sale ar putea da rezultate şi iată 
răspunsul lor. Aşteptă ca întreruperea organizată să ia 
sfârşit. Dar minutele se scurgeau şi debandada sporea în 
loc să scadă. Audienţa nu era de părere că urletele ar putea 
fi o formă logică de argumentare. Sub privirile lui Maltby, 
câteva femei furioase smulseră boxele la care putuseră 
ajunge, dar foarte multe difuzoare se aflau montate în 
tavan. Confuzia creştea. 

Hunston şi oamenii lui ştiau desigur că astfel îşi iritau 
suporterii, gândi Maltby încordat. Cum de-au îndrăznit să-şi 
asume acest risc? Un singur răspuns se impunea: trăgeau 
de timp. 

Aveau ceva ascuns în mâneca lor colectivă, cev mare, care 
va domina iritaţia şi opoziţia. 

O mână se aşeză pe braţul său. Se întoarse şi văzu pe 
Coolings. Bătrânul părea neliniştit. 

— Nu-mi place asta, strigă el acoperind zarva. Dacă au 
mers atât de departe, ar avea îndrăzneala sa încerce să te 
asasineze. Ar fi poate mai bine să te întorci imediat pe 
Atmion sau Cassidor, sau oriunde ai chef să te duci. 

Maltby arăta îngândurat. Zise în sfârşit: 

— Trebuie să mă întorc pe Atmion. Nu vreau ca cei de pe 
Star Cluster să bănuiască cumva că am hoinărit. Într-un fel, 


se pare că nu mai am nimic de făcut aici, dar cred că ar 
trebui să păstrăm totuşi legătura, ne-ar fi folositor. 

Zâmbi trist. 

Era adevărat că Gloria fusese condiţionată să nu-l mai 
iubească, dar el rămăsese condiţionat îndrăgostit de ea. 
Oricât s-ar fi străduit, nu putea respinge realitatea acestui 
fapt. 

— Dacă se întâmplă ceva, spuse el, ştiţi cum să mă găsiţi. 
Situaţia de aici nu avea darul să-l doboare amărăciunea. 
Era aproape sigur că Hunston se va da peste cap pentru ca 
nici o ştire să nu sosească în oraşul ascuns de pe planeta 

fără nume. Cum va obţine el vesti, era altă problemă. 

Se simţi brusc abandonat. Ca un paria, părăsi podiumul. 
Zgomotul se stinse în urma lui. 

Zilele trecură în linişte. Cel mai derutant lucru pentru 
Maltby era că nu mai auzise nimic despre Star Cluster. Ore 
în şir, o lună întreagă, bântui fără ţintă dintr-un oraş în 
altul. Singurele ştiri care soseau se refereau la succesele 
dellhibrizilor. Se vedea de departe că erau vopsite. 
Pretutindeni Hunston cucerise, după cum se părea, 
controlul asupra staţiilor de radio; iar rapoartele însufleţite 
vorbeau despre cum i-au aclamat furtunos locuitorii din 
Fifty Suns pe noii lor stăpâni, lideri în lupta împotriva navei 
imperiale. Împotriva oamenilor, ai căror strămoşi, în urmă 
cu cincisprezece mii de ani au masacrat toţi „roboţii” care 
le picaseră în mână, forțându-l pe supraviețuitori să zboare 
înspre acest îndepărtat nor de stele. Iar şi iar, tema se 
repeta. Nici un „robot” -acesta era cuvântul folosit - nu 
putea avea încredere ntr-o fiinţă omenească după câte 
înduraseră în trecut. Delhibrizii urmau să salveze lumea 
„roboţilor” de mincinoşii reprezentanţi ai Pământului şi 
nava lor de război. 

De câte ori era menţionat numele navei pământene, 
răzbătea o notă neliniştitoare de triumf din declaraţiile lui 
Hunston. Maltby tresări, nu pentru prima oară, în timp ce-şi 
lua prânzul pe terasa unui restauram. Era a treizeci şi una 


zi. O muzică discretă, deşi destul de răsunătoare, picura 
deasupra capului său dintr-un difuzor ce făcea parte din 
reţeaua de informare a publicului. Era literalmente 
deasupra capului său, deoarece era mult prea preocupat ca 
să mai perceapă vag şi sunetele din jurul lui. 

Il obseda o întrebare: ce s-a întâmplat cu Star Cluster? 
Unde putea fi? 

Gloria spusese: „Vom trece la acţiune imediat, Pământul 
nu recunoaşte dictatura unei minorităţi. Delhibrizilor li se 
vor oferi privilegii democratice şi egalitate, nu dominație. E 
hotărât.” 

Era destul de rezonabil, gândi Maltby, DACĂ fiinţele 
omeneşti renunţaseră la prejudecățile împotriva aşa 
numiţilor „roboţi”. Era un dacă foarte mare; iar faptul că 
fusese debarcat atât de prompt dovedea că problema nu 
era încă rezolvată. 

Gândul îi fugi, când deasupra sa muzica se încheie cu o 
notă stridentă. Scurtul moment de linişte fu spulberat de 
inconfundabila voce a lui Hunston: 

— Către întreaga populaţie din Fifty Suns fac următorul 
anunţ: nava de război pământeană nu mai reprezintă un 
pericol. A fost capturată de către dellhibrizi printr-un 
şiretlic abil şi se află pe Cassidor, unde îşi dezvăluie în 
momentul de fată multele sale secrete experţilor noştri. 
Locuitori din Fifty Suns, zilele de încordare şi incertitudine 
s-au sfârşit. Problemele voastre vor fi administrate pe viitor 
de semenii şi protectorii voştri, delhibrizii. Ca lider al lor şi 
al vostru, declar acum că vă revine, tuturor celor treizeci de 
bilioane de locuitori de pe cele şaptezeci de planete, datoria 
de a vă pregăti pentru vizitele ce vor urma, asigurându-vă 
că nici o altă navă de război nu se va mai aventura vreodată 
în Marele Nor Magellan, pe care-l declarăm solemn spaţiul 
nostru vital, sacru şi inviolabil, pentru totdeauna. 

Dar asta pentru viitor. Deocamdată, am reuşit să atragem 
în cursă cel mai hidos pericol din istoria noastră, în 


consecinţă, declarăm trei zile de sărbătoare. Se decretează 
muzică, ospeţe, veselie... 

La prima vedere, părea că nu mai era nimic de schimbat. 
Maltby mergea în lungul unui bulevard mărginit de copaci, 
flori şi case frumoase. După un timp, mintea lui încerca să-şi 
închipuie o imagine cu o navă de război invincibilă 
capturată şi împreună cu ta tot echipajul... dacă mai era în 
viaţă. Cum fusese posibil? Pe tot întunericul universului, 
cum? 

Delhibrizii, cu minţile lor duble puternice şi hipnotice, 
dacă ar fi fost acceptaţi la bord în număr suficient de mare, 
puteau lua în stăpânire voinţele tuturor ofiţerilor superiori, 
erau în stare de acest lucru. 

Dar cine ar fi fost atât de nebun pentru a lăsa un astfel de 
grup să urce la bord? Până în urmă cu o lună, Star Cluster 
avusese cel puţin doi protectori împotriva unui astfel de 
final dezastruos al lungii sale călătorii. Primul era 
Locotenent Neslor, abilul psiholog al navei, care şi-ar fi 
băgat fără ezitare nasul În conştiinţa oricărei persoane care 
ar fi pătruns pe navă. Al doilea paznic fusese chiar el, 
căpitanul Peter Maltby, al cărui creier dublu ar fi 
recunoscut instantaneu prezenţa unui alt dellhibrid. 

Numai că Maltby nu se afla pe navă, ci se plimba pe 
această liniştită, minunată stradă, copleşit te uimire şi 
consternare. Se afla acolo deoarece... Oftă, înțelegând 
deodată marele şi tristul adevăr. De aceea îi apăruse globul 
luminos şi Hunston fusese atât de convingător. Cuvintele lui 
avuseseră rolul de a-l ascunde intenţiile reale, întreaga 
piesă fusese regizată pentru a-l alunga de pe navă pe 
singurul om care ar fi simţit instantaneu prezenţa altui 
delhibrid. E greu de precizat cum ar fi reacţionat dacă i-ar 
fi descoperit pe intruşi. Trădarea unui semen al său din 
dragoste pentru o femeie străină era de neconceput. Şi 
totuşi, n-ar fi permis nici ca ea să fie capturată. Probabil 
reacţia lui ar fi fost să-l avertizeze pe posibilii cuceritori să 
se ţină departe de navă. Opţiunea ce i s-ar fi impus în 


momentul unui atac, ar fi solicitat din greu capacitatea 
logică a creierului său. Oricum, acum nu mai conta. 
Evenimentele îşi urmaseră cursul lor, fără a-l întreba pe el. 
Nu mai putea schimba mare lucru. Acapararea puterii 
politice în Fifty Suns, prinderea puternicei nave de război, 
erau fapte mai presus de influenţa unui om care fusese 
depăşit de evenimente. Oricând putea fi ucis, fără să-l 
regrete cineva, nici măcar foştii săi suporteri. Nu mai era 
cazul să contacteze oraşul ascuns în acest moment triumfal 
pentru Hunston. 

Concluzia era că trebuia să facă totuşi ceva. Dacă era 
adevărat că Star Cluster fusese capturat, atunci şi Prea 
Onorabila Gloria Cecily era prizonieră. lar Lady Laurr, pe 
lângă celelalte titluri nobiliare, mai era şi doamna Peter 
Maltby. Aceasta era realitatea. De aici se născu pentru 
prima oară în viaţa solitară a lui Maltby un ţel personal. 

CAPITOLUL XVIII. 

Curtea de parcare a navelor spaţiale se întindea larg în 
faţa lui. Maltby se oprise pe trotuar la cincizeci de metri de 
intrarea principală a ofiţerilor şi-şi aprinse o ţigară degajat. 
Fumatul era un obicei specific non-dellienilor iar el nu-l 
practicase niciodată. Dar cineva care voia să ajungă de pe 
planeta a patra a soarelui Atmion pe Cassidor VII fără să 
folosească o cursă regulată, avea nevoie de un paravan. 

Îşi aprinse ţigara în timp ce privirea-l se oprea asupra 
ofițerului însărcinat cu paza porţii. Porni spre intrare cu 
pasul uşor al omului cu conştiinţa curată. Aşteptă pufăind, 
în timp ce celălalt, un dellian, îi examina actele. Indiferenţa 
lui era o mască, în sinea sa îl treceau transpiraţiile: un 
dellian! Cu o astfel de ersoană hipnoza era imposibilă, cu 
excepţia poale a cazurilor de surpriză. 

Ofiţerul rupse tăcerea: 

— Intraţi pe uşa din spate, căpitane, as vrea să vă vorbesc. 

Primul creier al lui Maltby fu inundat de teamă, dar cel de- 
al doilea deveni brusc vigilent, se tensiona aemeni oţelului 
supus brusc unei presiuni. Fusese descoperit? Era pe cale 


să-şi folosească cele două minţi ale sale, dar ezită. 
„Aşteaptă!” îşi spuse. Era timp suficient să acţioneze dacă 
celălalt ar fi încercat sa sune alarma. Trebuia să testeze 
până la capăt teoria că Hunston nu avusese vreme să 
închidă toate porţile. 

Se uită sever către faţa gardianului. Dar frumosul chip, 
tipic dellian, rămase impasibil. 

Dacă fusese trădat, era oricum prea târziu pentru 
folosirea calităţilor lui speciale, hipnotice. 

Dellianul începu cu o voce coborâtă, fără nici un fel de 
preambul: 

— Am primit ordin să vă reținem, căpitane. 

Se opri şi se uită lung şi curios către Maltby, care tatonase 
prudent cu cele două minţi ale sale. Întâlnise o barieră de 
netrecut şi se retrase înfrânt şi descumpănit. Nu sesizase 
nimic ameninţător totuşi. 

Maltby îl studie atent pe individ. 

— Da? spuse el prudent. 

— Dacă vă las înăuntru, spuse dellianul şi se întâmpla 
ceva, să zicem, dispare o navă, eu voi fi responsabil. Dar 
dacă nu vă las şi plecaţi în altă direcţie, nu va bănui nimeni 
că aţi fost pe aici... 

Ridică din umeri şi zâmbi. 

— Simplu, nu? 

Maltby se holbă la el confuz. 

— Mulţumesc, spuse el, dar nu înţeleg. 

— Nu ne-am hotărât. 

— În legătură cu ce? 

— În legătură cu dellhibrizii. Că au pus mâna pe putere e 
în regulă, dar armata noastră nu-şi calcă legămintele sau 
jură credinţă în zece minute. Şi în plus, nu suntem siguri ca 
oferta Pământului n-a fost cinstita. 

— De ce-mi spuneţi mie toate astea? În definitiv din punct 
de vedere fizic şi eu sunt un dellhibrid. 

Celalalt zimbi. 


— S-a discutat mult despre dumneavoastră pm 
abcdefghijkilmnopgrstuvwxyzşţălâpopotele noastre. N-am 
uitat că sunteţi alături de noi de cincisprezece ani. Deşi 
poate n-aţi observat, v-am supus la nenumărate teste în 
acest timp. 

— Am observat, spuse Maltby cu figura întunecată de 
amintiri. Am avut impresia că n-an trecut testele. 

— Le-aţi trecut. 

Urmă tăcerea. Dar Maltby începu să simţ tulburarea unui 
fir de emoție. Fusese atât preocupat de propriile sale griji 
încât reacţia locuitorilor din Fifty Suns la schimbarea 
politică, de o manieră cataclismică, abia-l atinse. Gândindu- 
se mai bine, îşi aminti că observase şi printre civili aceea: 
nesiguranţă exprimată mai devreme de către ofiţer, 

Dellhibrizii înşfăcaseră puterea într-un moment psihologic 
minunat ales. Dar victoria lor nu e definitivă. Mai era loc în 
continuare şi pentru ţelurile altora. Maltby spuse simplu: 

— Vreau să ajung pe Cassidor, să aflu ce s-a întâmplat cu 
soţia mea. Cum sa fac? 

— Comandanta lui Star Cluster este într-adevr soţia 
dumneavoastră! N-a fost doar propagandă? 

— Este într-adevăr soţia mea, recunoscu Malltby. 

— Şi s-a căsătorit cu dumneavoastră ştiind sunteţi 
„robot”? 

— Am petrecut săptămâni în şir în biblioteca navei, spuse 
Maltby, uitându-mă la versiunea Pământului asupra 
masacrării „roboţilor”, care a avut loc acum cincisprezece 
mii de ani. Explicaţia lor e că a existat o perioadă scurtă de 
redeşteptare În rândul maselor a unor prejudecăţi rasiale 
ancestrale care după cum ştiţi erau ancorate în frica de 
necunoscut şi, bineînţeles, în antipatie pur şi simplu. 
Dellienii erau nişte indivizi superbi, iar cu puterile lor 
ciudate, fizice şi mentale, păreau să fie superiori oamanilor 
născuţi normali şi de aici, dintr-un salt, s-a trecut de la frică 
la o ură panicată. Au început linşajele. 


— Dar non-dellienii care au făcut posibilă evadarea şi 
despre care se ştie totuşi atât de puţin? 

Maltby zâmbi cu amărăciune. 

— Asta-l culmea ironiei. Ascultă... 

Când îşi sfârşi explicaţia, ofiţerul întrebă nehotărât: 

— Oamenii de pe Star Cluster ştiu acest lucru? 

— Le-am spus eu. Intenţionau să anunţe acest lucru 
înainte ca nava să plece înapoi spre Pământ. 

Urmă iar un moment de tăcere. 

— Ce credeţi despre afacerea asta cu dellhibrizii care au 
luat sub control guvernul şi se pregătesc de rezboi. 

— Sunt nehotărât. 

— Ca noi toți. 

— Ceea ce mă îngrijorează e că vor sosi şi alte nave de pe 
Pământ şi unele dintre ele, cel puţin, nu vor putea fi 
capturate prin şmecherii. 

— Da, spuse dellianul, ne-am gândit la asta. 

Se instala din nou tăcerea şi dură mai mult ca ta trecută, 
până ce Maltby îşi reformulă cererea: 

— Există vreo cale să ajung pe Cassidor? Dellianul rămase 
cu ochii închişi, ezitând întrun târziu oftă. 

— E o navă care va pleca peste două ore. Căpitanul Terda 
Laird nu se va opune, cred, prezenţei dumneavoastră la 
bord. Dacă vreţi să mă urmaţi, căpitane. 

Maltby trecu de poartă şi pătrunse în penumbra marilor 
hangare. Avu o senzaţie ciudată de relaxare când se simţi în 
spaţiu; nu înţelese chiar imediat de unde i se născuse 
această senzaţie. Tensiunea interioară produsă de 
sentimentul singurătăţii într-un univers străin i se 
spulberase. 

CAPITOLUL XIX. 

Întunericul de dincolo de hublouri avu un efect calmant 
asupra gândurilor sale. Privirea i se pierdu În cerneala 
neagră presărată cu scânteile strălucitoare al stelelor. Se 
simţea singur. Rememora cu nostalgie nenumăratele ore 


petrecute în spaţiu, când era meteorolog la bordul lui 
Atmion. Apoi fusese alungat de o suspiciune de nedepăşit. 

Adevărul era, poate, că fusese crescut intenţionat separat 
de ceilalţi pentru ca nimănui sa nu-l treacă măcar prin 
minte să umple prăpastia ce-l despărţea de colegii săi. 
Aflase însă că suspiciunea se topise mult, aproape 
dispăruse. Se întâmplase ceva care făcuse ca problema 
întregului Fifty Suns sa devină din nou şi a lui. Trebuia să se 
gândească la cale de a o salva pe Gloria. Cu câteva ore 
înainte de a ajunge la destinaţie, îşi trimise cartea de vizi 
căpitanului Laird şi solicită o întrevedere. 

Ofiţerul comandant era un non-dellian, sfrijii cărunt şi 
demn. Fu de acord cu fiecare cuvânt, fiecare detaliu din 
planul lui Maltby. 

— Întreaga situaţie a fost cântărită cu câteva săptămâni în 
urmă, spuse el, imediat după ce dellhibrizii au pus mâna pe 
putere. Estimarea numărului de aparate de luptă de care 
dispune Imperiul a ajuns la o valoare care pare aproape 
fără sens. E imens. N-ar fi de mirare, continuă ofiţerul 
foarte serios, dacă Pământul ar trimite câte o navă de luptă 
pentru fiecare bărbat, femeie, sau copil din Fifty Suns, fără 
a slăbi câtuşi de puţin capacitatea de apărare din galaxia 
principală. Noi, comandanții de nave, am aşteptat 
nerăbdători ca Hunston să facă o declaraţie publică sau 
privată în legătură cu asta. Neglijenţa lui în această 
chestiune este alarmantă, mai ales că există o logică în 
presupunerea, că o primă penetrare într-un nou sistem 
stelar, cum este Marele Nor Magellan, trebuie să fi fost 
făcută la ordinul executivului central. 

— Da, spuse Maltby, este o misiune imperială, acţionând 
direct sub comanda consiliului Împăratului. 

— Ce nebunie! murmură căpitanul. Noii noştri stăpâni 
sunt nebuni. 

Se îndreptă de spate, dând din cap, de parcă încerca să 
scape de bezna şi confuzia ce-l copleşiseră. Continuă cu 
voce vibrantă: 


— Căpitane Maltby, cred că vă pot garanta întregul sprijin 
din partea armatei în tentativa de salvare a soţiei 
dumneavoastră, dacă... dacă mai este în viaţă. 

În timp ce se prăbuşea prin întuneric, cădea şi cădea, 
Maltby se străduia din greu să diminueze senzaţia 
înspăimântătoare lăsată de ultimele cuvinte. Deodată, 
vechiul său sarcasm izbucni ca un foc mocnit. Se gândi cu 
ironie că părea aproape incredibil că trecuseră doar câteva 
luni de când Locotenent Neslor fusese obligată de 
împrejurări să-l inducă un intens sentiment de afecţiune 
pentru Gloria. Afecţiune care de atunci îi dominase toate 
pasiunile. 

Pe de altă parte, ea se îndrăgostise în mod necondiţionat, 
natural, de el. De aceea şi era atât de prețioasă pentru el 
relaţia lor. 

Planeta de sub el se vedea tot mai mare, tot mai 
luminoasă. O semilună amplasată confortabil în spaţiu, a 
cărei porţiune întunecată scânteia plină de luminiţele 
argintii ale miilor, zecilor de mii de oraşe şi orăşele. Într- 
acolo se-ndrepta şi el, către zona ce sclipea în întuneric. 
Cobori într-o pădurice, îşi îngropa costumul spaţial lângă un 
copac marcat cu grijă. Bezna absolută îl învălui. 

Maltby simţi că-l părăseau puterile. Impactul cu solul 
fusese foarte puternic. Simţea cum începea să-şi piardă 
luciditatea. 

Se trezi uluit. Se uită în jurul său. Era tot întuneric. Două 
din cele trei luni ale Cassidorului se aflau mult deasupra 
orizontului. Când căzuse pe sol nu răsăriseră încă. Lumina 
lor se împrăştia difuz asupra luminişului. 

Se afla în acelaşi petec de pădure, îşi mişcă mâinile... şi se 
mişcară. Nu erau legate. Se aşeză, apoi se ridică. Era 
singur. 

Nu se auzea nici un sunet, în afară de foşnetul vântului 
printre copaci. Rămase aşa, cu ochii îngustaţi, bănuitor, 
multă vreme. Apoi încet, se relaxa. Auzise cândva, îşi aminti 
el deodată, de momentele de inconştienţă, ca acesta, care 


se manifestă la non-dellieni în urma unei căderi prelungite 
prin spaţiu. Dellienii nu erau afectaţi, iar până în acea clipă 
Maltby crezuse că şi dellhibrizii erau imuni. Nu erau. Nu se 
îndoia în această privinţă. Ridică din umeri şi uită 
întâmplarea. Trecură aproape zece minute până ajunse la 
cea mai apropiată staţie de airbus. După încă zece minute 
se afla în centrul aerian... De aici cunoştea drumul. Se opri 
la una din cele patruzeci de intrări şi sondă rapid cu cele 
două creiere împrejur. Fu mulţumit că nu detecta prezenţa 
nici unui dellhibrid în acel furnicar de lume ce se scurgea în 
valuri de pe scările rulante. Era o satisfacţie măruntă, 
deoarece ştia că Hunston nu-şi putea împrăştia oamenii în 
complicate misiuni de patrulare. Conducătorul dellhibrizilor 
putea perora cât avea chef despre armatele sale, dar, - 
zâmbi amar Maltby - nu poseda astfel de forţe. 

Lovitura de stat ce îi adusese lui Hunston controlul asupra 
întregului Fifty Suns era o înfăptuire mult mai îndrăzneață 
şi mai şocantă decât apărea la prima vedere. Efectivul de 
care dispunea Hunston era sub o sută de mii de oameni... 
iar debarcarea în puternicul oraş Della, capitala întregului 
sistem, putea fi extrem de periculoasă pentru Peter Maltby. 

Tocmai îşi cumpărase biletul şi se îndrepta cu paşi mari 
către scara rulantă a celui de-al patrulea nivel, când femeia 
îl prinse de braţ. Dintr-o străfulgerare Maltby îi puse 
stăpânire pe creier apoi se relaxa iute. Se trezi în faţa 
Locotenentului Neslor, psiholog şef pe nava Star Cluster. 

Maltby îşi lăsă jos ceaşca şi se uită fix, sumbru, peste masă 
la femeia din faţa lui. 

— Sincer, spuse el, nu sunt interesat de nici un plan pe 
care l-aţi putea avea pentru recapturarea navei. Mă aflu 
într-o situaţie în care nu pot aprecia dimensiunile acestei 
probleme. 

Făcu o pauză, studiind-o curios, dar fără nici un gând 
precis. Viaţa sentimentală a acestei femei de vârstă mijlocie 
îl uimise dintotdeauna. Se întrebase cândva dacă nu-şi 
folosise maşinăriile din laborator pentru a se condiţiona 


singură împotriva oricărui sentiment uman. Acest gând îi 
reveni din nou în minte în timp ce se afla acolo în faţa ei. 
Apoi amintirea lui dispăru. Ea voia informaţii, nu o analiză a 
comportamentului ei. 

— După părerea mea, spuse el cu şi mai multă răceală, 
sunteţi responsabilă de capturarea dezonorantă a lui Star 
Cluster, în primul rând pentru că dumneavoastră cu 
înţelepciunea asta savantă, m-aţi expulzat de pe navă, deşi 
eram în stare să vă apăr; în al doilea rând pentru că era 
sarcina dumneavoastră să exploraţi creierele celor ce sunt 
primiţi la bord. Tot nu pot înţelege cum aţi dat greş. 

Femeia rămase tăcută. Era o femeie slabă, cu tâmplele 
cărunte, de o frumuseţe matură. Continua să-şi soarbă 
liniştită băutura. Privirea i se încrucişa cu cea a lui Maltby 
când i se adresă: 

— N-am de gând să-ţi ofer nici-o explicaţie. Înfrângerea 
însăşi spune tot. 

Apoi izbucni: 

— Crezi că nobila noastră doamnă ţi se va arunca în braţe 
recunoscătoare după ce o vei salva. Uiţi însă că este 
condiţionată să nu te mai iubească şi că acum numai nava ei 
contează pentru ea. 

— Îmi asum acest risc şi mi-l asum singur. Şi dacă mai 
suntem în continuare supuşi legilor pământene, îmi voi 
exercita drepturile legale. 

Ochii Locotenentului Neslor se îngustară: 

— Oh, spuse ea, cunoşti legile. Ai petrecut multă vreme în 
bibliotecă, nu-l aşa? 

Maltby spuse liniştit: 

— Probabil cunosc legile pământene mai bine decât 
oricine de pe Star Cluster. 

— Şi n-ai de gând să asculţi măcar planul meu, să foloseşti 
cei o mie de supraviețuitori pentru evadare? 

— V-am mai spus, nu pot lua parte la o pierdere şi mai 
mare. 

Femeia se ridică. 


— Dar ai de gând s-o vezi pe Lady Gloria? -Da. 

Ea se întoarse fără alte cuvinte şi plecă. Maltby o urmări 
cu privirea până ce dispăru pe o uşă îndepărtată. 

CAPITOLUL XX. 

Amiralul, Prea Onorabila Gloria Cecily, Lady Laurr, stătea 
pe tronul aşezat pe podiumul de primire şi asculta 
nepăsătoare raportul psihologului. Indiferenţa ei nu păru să 
se diminueze până când vorbitoarea nu-şi încheie darea de 
seamă. 

Vocea-l sună totuşi crâncenă când vorbi: 

— Înseamnă deci, că nu bănuieşte deloc adevărul? N-a 
descoperit că Star Cluster n-a fost capturat niciodată? N-a 
înţeles că tu l-ai făcut să-şi piardă cunoştinţa când a aterizat 
acolo în crâng? 

— Oh, era foarte băânuitor, dar cum putea oare să 
ghicească adevărul ţinând cont de tăcerea noastră, cum ar 
fi putut intui el că anunţul triumfător al lui Hunston făcea 
parte din jocul pe viaţă şi pe moarte pe care-l jucăm cu 
acesta, încercând să ne distrugem unul pe altul? Faptul că 
Hunston a pus într-adevăr mâna pe o navă de război a 
Pământului împiedică practic pe oricine să sesizeze 
adevărul. 

Tânăra stăpână dădu din cap surâzând. Rămase o vreme 
cu ochii-l trufaşi îngustaţi, gânditori, cu buzele uşor 
deschise lăsând să se vadă dinţii albi strălucitori. Nu fusese 
la fel de încântată când aflase că dellhibrizii aveau şi ei la 
dispoziţie o navă de luptă pământeană şi încă un model nou, 
minunat, o navă la proiectarea căreia se lucra de foarte 
mulţi ani. Toate datele pe care le avea despre această nou- 
născută navă a tunetului, cum i se spunea, i se perindară 
prin minte cu iuţeală. Cele nouă sute de bilioane de părţi 
constituente intraseră în producţia de serie cu şaptezeci şi 
cinci de ani în urmă, în speranţa că prima navă ar fi putut fi 
gata după şaptezeci de ani. Următoarele ar fi fost 
asamblate în serie în următorii câţiva ani. După calculele ei, 
foarte puţine nave de acest tip se aflau în serviciu în acel 


moment; şi totuşi undeva pe drum una dintre ele fusese 
furată. 

Sentimentele sale cu privire la faptul că dellhibrizii au o 
astfel de navă, oscilau între uşurare şi alarmă. Uşurare 
pentru că de fapt, super-Ilnvenţiile dellhibrizilof erau pur şi 
simplu furate din galaxia principală, alarmă din cauza 
implicaţiilor pe care le putea avea o astfel de captură. 

Care erau intenţiile lui Hunston? Cum avea de gând să 
rezolve problema că imperiul avea mai multe nave de 
război decât întreaga populaţie din Fifty Suns? 

Spuse încet: 

— Fără îndoială, dellhibrizii au trimis o navă în galaxia 
principală în momentul în care au aflat despre noi. Şi, 
bineînţeles, dacă au trecut în număr suficient de mare la 
bordul unei nave de război pământene, nimic nu-l mai 
putea opri. 

Şi continuă apoi mai veselă: 

— Îmi parc bine că Maltby nu a pus la îndoială explicaţia 
pe care i-ai dat-o, cum că tu şi alţi o mie de membri ai 
echipajului aţi scăpat când Hunston a capturat Star Cluster. 
Nu mă surprinde că a refuzat să aibă dc-a face cu planul 
tău nesăbuit de recucerire a navei. Important este însă, că 
sub pretextul acestei povestioare, ai aflat ce gânduri are. 
Fixaţia asta pe care o are pentru mine îl va determina să 
încerce să urce la bordul navei lui Hunston. Când senzorul 
pe care i l-am implantat de când a fost debarcat pe Atmion, 
ne va arăta că se află în interiorul navei, vom trece şi noi la 
acţiune. Va fi foarte mirat când va descoperi ce fel de haine 
poartă, râse ea. Locotenent Neslor spuse: 

— Ar putea fi omorât. 

Se lăsă liniştea, pe faţa fin modelată a Gloriei rămase 
întipărită o urmă de surâs. 

— Nu uita, zise imediat psihologul, că repulsia actuală 
pentru el este influenţată de faptul că acum ai înţeles cât de 
profund erai dominată de senlimente în trecut. 


— E posibil, admise Amiralul, să fi fost cam prea plină de 
entuziasm când am fost supusă condiţionării. Oricare ar fi 
fost motivul, n-am chef să simt altfel decât acum. Ca atare, 
ia aminte, e un ordin: sub nici un pretext nu voi fi 
recondiţionată în starea iniţială. 

Divorțul de căpitanul Mallby odată pronunţat, va fi 
definitiv. E limpede? 

— Da, nobilă doamnă. 

Erau acolo nave, pretutindeni numai nave, mult mai multe 
decât văzuse vreodată Maltby pe cosmodromurile de pe 
Cassidor. Întreaga flotă fusese demobilizată, fără îndoială, 
imediat ce dellhibrizii prcluaseră puterea. 

Navele stăteau aşezate una lângă alta, aliniate înspre 
nord, est, sud, încotro puteai privi cu ochii. Erau ancorate 
în hangarele lor, în şiruri dispuse geometric. Ici-colo, 
hangarele de suprafaţă şi atelierele de reparaţii rupeau 
ritmul egal al liniilor drepte, paralele, în cea mai mare 
parte, însă, adăposturile erau subterane, sau mai bine zis se 
aflau sub nişte foi netede din metal, ascunse în final de o 
mare ondulată dintr-un aliaj translucid de oţel. 

Nava de război pământeană zăcea la vreo şase kilometri 
de intrarea vestică în parcul de zbor. Distanţa părea că nu-l 
diminuează cu nimic măreţia. Se ivea uriaşă la orizont, 
umbrind navele din jur. Nimic de pe Cassidor, nimic din 
întregul Fifty Suns, nu putea încerca să concureze cu 
puternica navă, nici ca dimensiuni, nici ca sofisticare, nici 
măcar ca aparenţă de forţă. Chiar şi acum, i se părea 
incredibil lui Maltby că o asemenea armă, o maşinărie ce ar 
fi putut distruge toate planetele din jur, căzuse intactă în 
mâinile dellhibrizilor, fusese capturată prin înşelătorie. Şi 
totuşi, metoda folosită de el pentru a elibera Atmion era 
dovada clară că acest lucru era cu putinţă. Cu un efort, 
Maltby se rupse din contemplarea inutilă şi porni mai 
departe. Era ferm hotărât. Ofiţerul de la poartă era un non- 
dellian cu o figură plăcută, care-l lăsă să treacă spunându-l: 


— Există un teleportor focalizat dinspre navă către centrul 
clădirii. 

Indică undeva la vreo sută de metri în lateral şi continuă: 

— Veţi ajunge astfel în interiorul navei. Acum luaţi acest 
dispozitiv de alarmă şi puneţi-l în buzunar. 

Maltby acceptă minusculul obiect din curiozitate. Era un 
dispozitiv obişnuit de emisie—recepţie cu un buton de 
activare a semnalului de alarmă. 

— Pentru ce-mi trebuie? întrebă el. 

— Va îndreptăţi către puntea comandantului, nu-l asa? 

Maltby aprobă cu o înclinare a capului, dar deja începuse 
să-l încolţească o idee; nu avu încredere în el însuşi s-o 
exprime. Aşteptă. Individul continuă: 

— Imediat ce ajungeţi la bord, încercaţi să vă îndreptaţi 
către panoul de control şi anulaţi scurgerile de energie, 
legăturile de forţă, ecranele automate şi aşa mai departe. 
Apoi apăsaţi butonul. 

Gândurile lui Maltby se goliră. Avu dintr-o dată senzaţia că 
păşea pe muchia unui abis. 

— Dar care-l scopul? întrebă el nedumerit. Răspunsul sosi 
liniştit, aproape rece: 

— S-a decis să se încerce capturarea navei. Avem câteva 
teleportoare disponibile şi suntem gata să trimitem o sută 
de mii de oameni la bord, din câteva centre de concentrare. 
Indiferent de rezultat, în confuzia atacului cresc şansele 
evadării dumneavoastră şi a soţiei. Se opri nervos: 

— Aţi înţeles instrucţiunile? 

Instrucţiuni! Deci asta era! Era membru în rmata din Fifty 
Suns şi se considera de la sine iţeles că el urma să execute 
fără ezitare ordinele. Bineînţeles că n-avea nici un gând să 
asculte. Ca lider editar al dellhibrizilor jurase credinţă 
poporului din Fifty Suns şi în plus se căsătorise cu 
reprezentanta Imperiului Pământean; loialitatea lui era o 
chestie de etică. 

Lui Maltby îi veni ideea ciudată că numai un atac al 
supravieţuitorilor de pe Star Cluster ar fi putut schimba 


cumva lucrurile. Conduşi de Locotenent Neslor, sosirea lor 
ar fi fost un ajutor nepreţuit pentru un om a cărui minte se 
învârtea în cerc, tot mai repede cu fiecare minut. Maltby 
avea nevoie de timp pentru a se putea hotărî. Şi din fericire, 
timpul era pe cale să devină disponibil. Această hotărâre nu 
trebuia luată aici şi acum. Putea lua dispozitivul de 
alarmă... şi să-l folosească sau nu, în funcţie de cum va 
considera necesar în momentul respectiv. Dădu drumul 
instrumentului să alunece în buzunar şi spuse liniştit: 

— Da, am înţeles instrucţiunile. 

Două minute mai târziu era în interiorul navei. 

CAPITOLUL XXI. 

Magazia în care se trezi Maltby era pustie. Constatarea îl 
şoca plăcut. Părea prea frumos să fie adevărat, îşi roti 
privirea împrejur. Nu-şi amintea să fi ajuns vreodată aici 
când fusese la bordul lui Star Cluster. Dar atunci n-avusese 
nici un motiv să bântuie pretutindeni prin uriaşa navă. 
Oricum, pentru acest lucru avea suficient timp, credea el 
atunci. 

Se îndreptă către teleportorul de interior şi întinse mâna 
către contactul ce i-ar fi permis să păşească pe puntea 
principală. Dar în ultimul moment degetele ce atinseseră 
deja butonul, ezitară. 

Bineînţeles că cel mai înţelept ar fi fost să acţioneze rapid, 
cu îndrăzneală, întreaga istorie de război învăţa că 
temeritatea calculată, temperată de vigilenţă, cântărea 
greu în balanţa victoriei. Numai că el nu-şi făcuse chiar un 
plan. Îşi activă cel de-al doilea, creier, cel dellian. Rămase 
nemişcat, examinându-şi mental acţiunile din momentul în 
care Hunston proiectase globul de forţă în dormitorul său, 
călătoria până la Cassidor, apoi discuţia cu Locotenent 
Neslor şi în final atacul pregătit de armată. 

Analizând toate acestea pe rând, îl izbi deodată senzaţia 
de complicaţie inutilă. Partea delliană a creierului său, cu 
logica sa incisivă, n-avea în mod normal dificultăţi în 
organizarea unor fapte ce păreau necorelate, într-o unitate 


logică, indiferent de elementul de legătură ascuns în ele. 
Dar acum rezolva prea încet detaliile, îi trebui un moment 
pentru a înţelege de ce. Fiecare element se compunea din 
multe amănunte mici, unele rezolvabile parţial prin 
deducție, altele, deşi neîndoielnic existau, refuzau să iasă 
din ceaţă. Nu avea timp să se mai gândească la asta. Se 
decise să pătrundă în cabina comandantului navei şi avea o 
singură modalitate s-o facă. Cu o mişcare hotărâtă apăsă 
butonul. Păşi într-o cameră puternic luminată. Un bărbat 
înalt stătea la vreo patru metri de teleportor, cu privirea 
aţintită asupra lui. În mână strângea un pistol In-no. 

Abia când bărbatul vorbi, Maltby îl recunoscu pe Hunston. 
Conducătorul dellhibrizilor spuse cu o voce pătrunzătoare: 

— Bine ai venit căpitane Maltby, te aşteptam. 

De data aceasta îndrăzneala dăduse greş. 

Maltby se gândi să-şi smulgă şi el pistolul din toc. Se gândi 
doar. Se uitase spre panoul de control, în porţiunea unde se 
afla apărarea automată pentru interiorul navei. Strălucea 
acolo o singură luminiţă. Îşi mişcă încet mina. Lumina clipi, 
dovedind că era ţinut sub observaţie. Se hotări să nu 
folosească arma. Posibilitatea ca lumina să fi fost activată 
fusese şi motivul pentru care nu pătrunsese pe puntea 
principală cu arma în mână. 

Maltby oftă şi-şi îndreptă întreaga atenţie către celălalt. 
Trecuseră trei luni de când nu se mai văzuseră. Ca toţi 
indivizii cu sânge dellian în vine, ca şi Maltby de altfel, 
Hunston era un exemplar superb, perfect proporţional. 
Mama lui fusese blondă probabil, iar tatăl un brunet foarte 
întunecat, deoarece părul îi crescuse într-un amestec ciudat 
de auriu şi negru, ceea ce se întâmpla întotdeauna în astfel 
de cupluri. Ochii lui erau de un albastru cenuşiu. La 
întâlnirea lor anterioară, Hunston îi păruse mai slab, mai 
imatur, în pofida siguranţei şi a personalităţii sale 
puternice. Dar asta se întâmplase demult. Acum părea 
puternic şi semeţ, fiecare centimetru din el trăda 


conducătorul. Deschise gura şi i se adresă lui Maltby fără 
nici o introducere: 

— Pe scurt, faptele sunt următoarele: aceasta nu este Star 
Cluster. Declaraţia mea a fost o manevră politică. Am 
capturat această navă dintr-un hangar din galaxia 
principală. O a doua navă de război, pe cale de a fi 
capturată în prezent, va sosi aici în curând. Când va fi aici 
vom declanşa un atac surpriză asupra lui Star Cluster. 

Schimbarea rolului lui Maltby din salvator în păcălit se 
făcuse rapid. Fusese un om hotărât, pregătit să înfrunte 
orice pericol şi dintr-o dată devenise un nebun, al cărui tel 
era ridicol. 

— Ddarr... încercă el să vorbească. 

Era un sunet, nu o reacţie. Un cuvânt ce exprima confuzia, 
o stare fără gânduri ce preceda o furtună în creier, din care 
răsări triumfătoare înţelegerea situaţiei, înainte ca Maltby 
să mai poată spune ceva, Hunston continuă: 

— Cineva ne-a avertizat că soseşti. Presupunem că soţia 
ta. Presupunem chiar mai mult, că în spatele fiecărui pas pe 
care îl face se află un scop ostil, în consecinţă, ne-am 
pregătit pentru starea de urgenţă. În interiorul acestei 
nave am zece mii de oameni. Dacă sosirea ta aici este un 
semnal pentru atac, atunci acesta trebuie să fie într-adevăr 
bine organizat pentru a ne surprinde. 

Incă o dată, prea multe fapte. După un minut Mfaltby se 
gândi la militarii de afară, ce aşteptau să pătrundă în navă 
şi tresări. Deschise gura să spună ceva şi apoi o închise la 
loc, în timp ce creierul său dellian proiectă în cel primar 
amintirea întâlnirii cu locotenent Neslor. Capacitatea logică 
a celui de-al doilea creier nu avea corespondent în 
echivalentul uman. O conexiune fulgerătoare se făcu între 
întâlnirea cu psihologul şi inconştienţa în care căzuse când 
se prăbuşise pe solul Cassidoruiui. Instantaneu, 
extraordinarul său creier secundar examina aproape o mie 
de posibilităţi până obţinu în sfârşit răspunsul. 


Costumul pe care-l purta! Fusese lăsat în nesimţire pentru 
a-l putea fi înlocuit cu altul, în orice clipă putea fi activat. 
Şiroind de transpiraţie, încercă să-şi imagineze ciocnirea 
titanilor: zece mii de dellhibrizi împotriva echipajului de pe 
Star Cluster, împotriva a o sută de mii de militari din 
armata de pe Fifty Suns. 

Cel puţin acest ultim grup aştepta semnalul său, ii putea 
salva nedând alarma. Deveni brusc conştient că trebuia să 
spună ceva, dar mai întâi... 

Trebuia să afle dacă îmbrăcămintea îi fusese „tratată”. 

Duse un braţ la spate şi apăsă cu mina prudent În spinare. 
Pătrunse zece centimetri, cincisprezece şi În continuare 
încă mai era loc gol în jurul mâinii sale. Încet, Maltby îşi 
retrase braţul. Costumul era într-adevăr activat. 

Hunston tocmai spunea: 

— Planul nostru este să distrugem Star Cluster şi apoi 
chiar Pământul. 

— Cee?! făcu Maltby. 

Căscase ochii. Avea senzaţia că nu auzise bine. Îngână şi 
el, propria-l voce răsunându-l în ureche asurzitoare: 

— Să distrugi Pământul! Hunston dădu din cap cu răceală. 

— Este singura posibilitate logică. Dacă este distrusă unica 
planetă pe care se ştie despre expediţia lui Star Cluster în 
Marele Nor Mâgellan, vom avea timp să ne extindem, să 
dezvoltăm această civilizaţie şi, eventual, după sute de ani 
de înmulţire intensivă, vom avea o populaţie suficient de 
mare pentru a prelua controlul asupra întregii galaxii. 

— Dar, protestă Maltby, Pământul este centrul galaxiei 
principale. Toată puterea se află acolo, e simbolul 
Imperiului. Este capul planetelor din peste trei mii de 
milioane de sori. Este... 

Se opri. Frica ce puse stăpânire pe el era uriaşă pentru că 
nu se referea la persoana lui. 

— De ce, nebunule? urlă el furios. Nu poţi face un lucru ca 
acesta. S-ar dezorganiza întreaga galaxie. 


— Exact, aprobă Hunston cu satisfacţie. Categoric, vom 
avea timpul necesar. Chiar dacă mai ştiu şi alţii despre 
expediţia Star Cluster, nimeni n-ar face legătura cu 
catastrofa şi nu va mai fi trimisă o altă expediţie. 

— După cum vezi, continuă Hunston după o scurtă pauză, 
am fost foarte sincer cu tine. Cred că nu ţi-a scăpat că 
întregul plan depinde în totalitate de distrugerea în primă 
fază a lui Star Cluster. Pentru asta aşteptăm ajutor din 
partea liderului ereditar al dellhibrizilor. 

CAPITOLUL XXII. 

În imensa cameră se lăsă tăcerea. Panourile de control 
rămâneau impasibile, mai puţin becul solitar de pază, care 
strălucea palid ca o baliză. Maltby conştientiza în acel 
moment o idee care se cocea în mintea sa. Avea indirect 
legătură cu cererea lui Hunston şi nu era nouă. Încerca să o 
alunge, dar ea rămase fermă şi se întărea tot mai mult, era 
o forţă ce se dezvolta în creierul lui Maltby. Era convingerea 
că în această bătălie trebuie totuşi să se alăture uneia din 
cele trei părţi implicate. Nu putea permite ca Pământul să 
fie distrus! 

Cu un efort teribil, alungă în adâncuri gândul şi privi din 
nou către Hunston. Acesta îl fixa cu ochii îngustaţi de 
nerăbdare, dezorientându-l pe Maltby. Deschise gura să 
facă o remarcă sarcastică despre un uzurpator care are 
tupeul să ceară ajutorul celui pe care s-a luptat din greu să- 
l înlocuiască. Dar Hunston îi luă vorba din gură. 

— Maltby... care este pericolul? Care era planul lor când 
te-au trimis aici? Trebuie să fi aflat până acum... 

Maltby aproape uitase de asta. Incă o dată încercă să 
vorbească. Dar acum se opri singur, în mintea lui se năştea 
un alt gând. Zăcuse acolo de multe luni, iar conceperea lui 
în cele mai mici detalii reprezenta de fapt soluţia lui Maltby 
pentru problema întregului Fifty Suns. În trecut, ipoteza că 
această soluţie presupunea ca un singur om să convingă, să 
comande chiar, trei grupuri ostile la un moment dat şi să le 


forţeze să se supună voinţei sale, făcea întreaga idee 
ridicolă şi nepractică. 

Acum, dintr-un salt mental, înţelese cum putea realiza 
acest lucru. Dar repede, repede! în orice clipă costumul pe 
care-l purta putea fi folosit. 

— Camera! spuse el violent. Dacă pui preţ pe viaţa ta, ieşi 
de aici imediat! 

Hunston căscă ochii la el. Părea că nu se teme. Il întrebă 
cu un ton curios: 

— Camera aceasta este periculoasă pentru că te afli tu 
aici? 

— Da, spuse Maltby şi ridică puţin braţele în sus şi capul 
de asemenea, astfel încât energia din arma In-no a lui 
Hunston să nu-l lovească în plin. 

Corpul i se încorda pentru saltul înainte, în loc să tragă, 
Hunston se încruntă. 

— Ceva nu-l în regulă. Normal, nu te-aş lăsa singur în 
cabina de comandă a navei. Dacă înţeleg bine, îmi ceri 
practic să te ucid. Evident, dacă eşti un pericol, atunci 
trebuie să mori. Prea evident. Lumina de protecţie te 
urmăreşte... adaugă el caustic...,în momentul în care as 
trage eu, apărarea automată s-ar reseta şi atunci ai putea 
să foloseşti tu arma. Asta aşteptai? 

Asta. 

— leşi din camera asta, fu tot ce-l răspunse Maltby. leşi 
nebunule, n-auzi? 

Hunston nu se mişcă, dar îi mai pieri culoarea din obraji. 

— Singura ameninţare pe care mi-o pot imagina este ca 
cei de pe Star Cluster să fi făcut cumva să trimită un 
teleportor la bord. 

Se uită lung la Maltby. 

— N-am reuşit să descoperim cum funcţionează aceste 
teleportoare, ştiu doar atât: nu există legături între 
aparatele de pe nave diferite. Sunt acordate pe frecvenţe 
diferite şi fixate astfel. Odată construite nu mai pot fi 


modificate. Dar TU, sigur ai avut ocazia să afli secretul de 
operare. Spune-mi! 

Spune-mi! Era clar că trebuia să atace, în pofida luminii de 
protecţie. Avea nevoie numai de muşchi, se baza doar pe o 
fracțiune de secundă de surpriză. Poate reuşea să-l 
păcălească, dacă ar fi încercat să-l explice ce i se cerea. 

Ironia era că Hunston şi experţii săi apreciaseră corect 
natura primejdiei. Hunston stătea în faţa unui om al cărui 
costum era înţesat cu teleportoare, atât în faţă cât şi în 
spate şi nu bănuia nimic. 

Maltby începu: 

— Teleportoarele lucrează asemănător celor care au dus la 
naşterea primilor „roboţi” dellieni, numai că folosesc 
componentele originale. Generatoarele de „roboţi” luau o 
imagine electronică a unei fiinţe umane şi construiau ceea 
ce se presupunea a fi dublura exactă a materiei organice. 
Ceva era greşit, desigur, întrucât dellienii n-au fost 
niciodată duplicate ale fiinţelor omeneşti originale, erau 
deosebiți chiar şi din punct de vedere fizic. Pe baza acestor 
diferenţe s-a dezvoltat ura feroce care a condus la 
masacrarea „roboţilor” de acum cincisprezece mii de ani. 
Dar acum nu mai contează... Aceste teleportoare reduc 
corpul la un flux electronic şi apoi îl reconstituie folosind un 
procedeu de restaurare a ţesuturilor. Procedeul a devenit la 
fel de simplu ca aprinderea unui bec şi... 

În acest moment Maltby lansă atacul. Teama că Hunston 
ar fi putut ţinti către picioarele sale, către piept sau către 
cap, se spulberă. Pentru că în acest ultim moment celălalt 
ezită şi fu pierdut. Pistolul In-no fulgeră când Maltby îl 
apucă de încheietura mâinii ce ţinea arma. Flama se lovi 
însă fără pagube de podeaua absorbantă, apoi arma 
zăngăni lovindu-se de perete, departe de locul încăierării. 

— Ticălosule! şuieră Hunston. Ştiai că n-aş trage în 
conducătorul ereditar al dellhibrizilor. Trădătorule... 

Maltby nu ştiuse nimic. Şi nu pierdu timpul să analizeze 
această declaraţie. Vocea lui Hunston se stinse. Maltby îi 


apucase capul ca într-un cleşte şi trăgea de el către şi în 
interiorul pieptului său. Surpriza fusese năucitoare. Pentru 
o clipă, vitală, Hunston încetă să se mai zbată, în acel 
moment Maltby îl îndesă în teleportor, părând că-l înghite 
cu propriul său trup. 

Imediat ce dispăru zbaterea ultimului picior, Maltby sfâşie 
fermoarul costumului, îl scoase apoi îl aşeză astfel încât 
suprafeţele teleportorului să se afle faţă în faţă. 

Practic se căţărase ca să iasă din costum, alergând imediat 
către panoul de control, ajusta lumina de protecţie să 
lucreze pentru el şi făcu încă o duzină de alte reglaje. Un 
minut mai târziu, nava îi aparţinea. 

Era necesar acum să prezinte celor trei grupuri decizia 
lui. Şi mai era... Gloria... 

CAPITOLUL XXIII. 

Audierea se ţinu după zece zile, în faţa căpitanilor 
convocați la bordul lui Star Cluster. Se consumase probabil 
deja primul act al spectacolului, deoarece la intrarea lui 
Maltby, ea era deja acolo, cu figura împietrită, privind fix 
înainte. Maltby ghici privind-o, că făcuse un ultim efort de a 
încerca ţinerea acestei audieri şi dăduse greş. 

Maltby se aşeză pe locul indicat de unul dintre ofiţeri şi 
aşteptă să fie chemat. Era puţin încordat, dar nu amărât. 
Ştia că trebuie să vină cu argumente foarte puternice 
pentru a câştiga, dar preţul merita efortul. 

Cu coada ochiului privi către premiu... şi-şi feri pripit 
privirea când căutătura femeii o întâlni pe a lui, amestecată 
cu scântei şi licăre de gheaţă ce ţinteau direct în ochii lui. 

— Căpitane Maltby, spuse ea cu voce gravă, te implor să 
nu forţezi verdictul. 

— Excelenţă, eşti la fel de atrăgătoare pentru mine când 
eşti furioasă ca şi atunci când eşti... docilă. 

— E o remarcă vulgară şi n-am să ţi-o iert niciodată. 

Vocea i se aprinse. 

— Îmi pare rău dacă ai impresia că sunt vulgar, zise el. Nu 
simţeai aşa mai înainte, dacă îţi aminteşti. 


Obrajii ei încântători se îmbujorară brusc. 

— Nu ţin să-mi amintesc ceva ce acum nu-mi mai face 
plăcere, spuse ea cu asprime. Dacă ai fi un gentleman, nu 
ar trebui să te foloseşti de astfel de amintiri. 

— Sper, răspunse Maltby, că vei continua să mă consideri 
un gentleman în adevăratul sens al cuvântului. Dar nu văd 
ce legătură ar avea acest lucru cu sentimentele pe care le 
avem unul pentru celălalt. 

— Nici un gentleman n-ar încerca să impună cuiva 
dragostea cu forţa, când sentimentul nu este reciproc. 

— Singura mea dorinţă, spuse Maltby, este să fie restabilit 
sentimentul natural alungat prin forţă. 

Ea se uită fix la el, cu pumnii strânşi, de parcă ar fi fost 
gata să-l ia la bătaie. 1 se adresă cu brutalitate: 

— Afurisit avocat al spaţiului. Aş vrea..., as vrea să nu te fi 
lăsat niciodată în bibliotecile noastre. 

Maltby zâmbi. 

— Gloria, draga mea, vorbi el pe un ton confidenţial, am 
auzit că şi tu eşti un avocat al spaţiului destul de bun. Pot 
pune rămăşag că te poţi descurca. 

— Nu pun pariuri, îi tăie vorba cu răceală. 

Era o replică insultătoare, după toate câte se 
întâmplaseră. Maltby rămase pentru un moment tăcut, 
şocat de exagerarea afirmației. Zâmbi apoi din nou. 

— Draga mea, ştii foarte bine că poţi câştiga acest caz. 
Pariul meu era că, în fond vrei să câştig eu şi nu-ţi vei aminti 
argumentul special cu care poţi învinge. 

— Nu există astfel de argumente. Cunoaştem amândoi 
legea, iar tu mă torturezi intenţionat cu acest genele 
discuţie. 

Deodată în ochi îi apărură lacrimi. 

— 'Te rog Peter, îl imploră ea, abandonează. Eliberează-mă. 

Maltby ezită, uluit de intensitatea apelului ei. Dar n-avea 
de gând să renunţe. Femeia aceasta i se dăruise fără 
rezerve pe planeta din S. Doradus. Dacă după ce va fi 


descătuşată din lanţurile psihologice artificiale va continua 
să-l respingă, atunci va fi liberă, îi spuse foarte serios: 

— Draga mea, de ce ţi-e frică... de tine însăţi? Tine minte, 
alegerea îţi revine ţie după aceea. In momentul de faţă 
crezi că vei prefera să rămâi cu mine şi-ţi repugnă această 
idee. Odată eliberată de sub apăsarea psihologică 
artificială, s-ar putea să-ţi doreşti să menţii această 
căsătorie. 

— Niciodată. Nu pricepi că-mi voi aminti această perioadă, 
îmi voi aminti că am fost silită să simt astfel? Nu înţelegi 
acest lucru? 

Înţelegea. Dintr-o dată înţelesese că privise toată situaţia 
din punctul de vedere al unui bărbat. Femeile gândeau 
altfel. Ele trebuiau să simtă necesitatea unui partener de 
viaţă ales fără cea mai mică urmă de constrângere. Era o 
viziune uimitoare pentru el, căre fusese atât de tensionat şi 
absorbit de problemele sale. Şi totuşi nu putea rosti 
cuvintele care ar fi elibcrat-o. 

Rememora evenimentele ultimelor zece zile. Fuseseră zile 
măreţe pentru el. Pentru că bilioane de oameni acceptaseră 
soluţia propusă de el. Primii care au fost de acord fuseseră 
dellienii şi non-dellienii. Când fuseseră trimise veştile că 
Star Cluster nu fusese capturat şi că Pământul îşi menținea 
condiţiile iniţiale, cu uşoare modificări, guvernul din Fifty 
Sunsn îşi declară public acordul. 

Maltby rămase puţin dezamăgit de reacţia la ceea ce luii 
se părea o ştire senzaţională. Informaţia pe care el o 
obținuse în biblioteca navei pământene că non-dellicnii NU 
erau „roboţi” sau umanoizi, ci descendenţi ai oamenilor 
care-l ajutaseră pe primii dellieni să evadeze, păru să nu 
aibă nici un efect. Maltby se putea consola doar că erau 
probabil multe alte probleme care deţineau atenţia 
populaţiei. Era de aşteptat o reacţie în timp. Non-dellieni 
vor simţi o înrudire mai puternică cu celelalte fiinţe 
omeneşti. Dellienii, înțelegând că oamenii pretinseseră cu 
mulţi ani în urmă că ar fi „roboţi” de dragul generaţiilo 


viitoare, ar putea accepta că fiinţele omeneşti pot fie 
persoane de încredere. 

Fusese mai greu de rezolvat problema dellhibrizilor. 
Uşuraticul lor lider, Hunston, fiind prizonier, marea 
majoritate păru că acceptă înfrângerea şi se declară de 
acord cu soluţia lui Maltby. Anunţul făcut de el către oraşele 
ascunse suna foarte aspru. Erau norocoşi că li se acorda 
statutul egal în guvernarea sistemului, după ce aleseseră 
calea războiului. Toate navele din galaxia principală erau 
avertizate cu privire la tactica folosită de dellhibrizi şi 
pentru mulţi ani, aceştia erau obligaţi sa poarte ecusoane 
de identificare. Totuşi dellienilor li se permitea să se 
căsătorească cu non-dellienii, iar cuplurile puteau avea 
copii prin metoda presurizării. Copii rezultați din această 
căsătorie vor fi invariabil dellhibrizi; astfel, după o perioadă 
de multe generaţii, numărul dellhibrizilor va creşte simţitor. 
Şi dacă mutaţia conducea către o dominație gradată, prin 
nijloace normale şi legale, a dellhibrizilor, Pământul era 
gata să accepte situaţia. Legile cu privire la aceste azuri 
erau foarte liberale şi de perspectivă îndelungată. 
Fundamental, doar agresiunea armată era interzisă cu 
desăvârşire. 

Amintindu-şi toate acestea, Maltby zâmbi amar. Rezolvase 
problemele tuturor, mai puţin problema sa personală. 
Stătea în continuare acolo, nehotărât, când întrunirea se 
suspendă. 

Trei ore mai târziu, după o scurtă deliberare a juriului, 
căpitanul Rutgers citi hotărârea. Fusese scrisă în pripă. 
Ofiţerul îi dădu citire cu un glas sonor: 

— Legea cu privire la reluarea stării iniţiale în urma unei 
presiuni psihologice, artificial impuse, nu se aplică şi 
căpitanului Maltby, care în momentul în care a fost 
condiţionat, nu era cetăţean al Imperiului. Se aplică însă 
pentru Lady Gloria, născută cetăţean al Pământului. 

Având în vedere că Peter Maltby a acţionat ca intermediar 
între Pământ şi Fifty Suns şi că aceasta este ultima călătorie 


în spaţiu, pe navă de război pentru Lady Gloria, nu există 
bariere geografice care să împiedice menţinerea acestei 
căsătorii. 

În concluzie, dispunem ca Lady Gloria să se supună 
tratamentului necesar pentru a reveni la sentimentele 
iniţiale de afecţiune pentru soţul ei. 

Maltby îi aruncă o privire fugară Gloriei şi văzu lacrimi în 
ochii ei, apoi se ridică. 

— Excelenţele voastre, aş vrea să vă rog ceva. 

Căpitanul Rutgers îi făcu semn că-l dă cuvântul. 

Maltby rămase tăcut o clipă, apoi înghițind cu greu, spuse: 

— Doresc să o scutesc pe soţia mea de obligaţia de a se 
supune acestui tratament... cu o condiţie. 

— Care este condiţia? întrebă grăbit o femeie din juriu. 
— Condiţia mea este să-mi acorde patruzeci şi opt de ore 
într-un loc pe care-l voi alege eu, pentru a o recuceri. Dacă 

după această perioadă va avea pentru mine aceleaşi 
sentimente ca acum, voi cere ca executarea sentinţei să se 
amâne pe termen nelimitat. 

Femeia privi către şefa ci. 

— Pare destul de cinstit, Gloria. 

— E ridicol, spuse Amiralul de pe Star Cluster, 
îmbujorându-se. 

Maltby se îndreptă către ea. Se înclină şi spuse cu voce 
scăzută: 

— Gloria, ai în faţă a doua şansă. De fapt, nici nu ai ţinut 
cont de prima, după cum prevăzusem. 

— N-a existat prima şansă. Decizia care s-a luat aici era 
inevitabilă, ştii asta. 

[i evită privirea lui directă; aşa i se păru lui Maltby. 

— Există o lege de bază a căsătoriei, dinainte de călătoriile 
spaţiale, veche cât istoria umanităţii. 

Ea nu-şi mai feri privirea. Ochii i se dilatară, începea să 
crească în ei o lumină de înţelegere. 

— De ce... bineînţeles, spuse ea. Cum am putut să uit? 


Se ridică pe jumătate din scaun, parcă voia să-şi susţină 
argumentele, încet, se lăsă să alunece 

— Ce te face să crezi că noi doi nu putem avea copii? 

— Nici o căsătorie între o fiinţă omeneasca şi un dellhibrid 
nu a putut avea copii fără ajutoare artificiale. 

— Doar cu sistemul de presurizare rece... 

— Nimeni nu poate fi constrâns să-l folosească, spuse 
Maltby. Gloria, nu poţi nega faptul că ai avut această şansă 
până la pronunţarea sentinţei. Este cel mai vechi motiv, iar 
pe vremuri era singurul acceptat, pentru desfacerea 
căsătoriei. Nimeni nu l-ar fi comentat. Ar fi fost definitiv. 
Dar tu ai luptat din greu pentru acest divorţ, fără să te 
gândeşti şi la asta. Am considerat că e o justificare perfectă 
a sentimentului meu, că în fond doreşti să fim împreună. Tot 
ce vreau este să-mi acorzi ocazia de a fi singuri, doar noi 
doi, iar acum am dreptul să cer acest lucru. 

— Aceste patruzeci şi opt de ore pe care le soliciţi, şopti 
ea, unde... 

Se opri, cu ochii măriţi. Respira cu greutate. 

— De ce, e ridicol. Refuz să iau parte la o astfel de 
naivitate romantică, în plus, S. Doradus este mult prea 
departe, în afara teritorului nostru. 

Peste umărul ei, Maltby o văzu intrând pe Locotenent 
Ncslor. li aruncă o privire iute, întrebătoare şi descoperi că 
ochii ei îi căutau pe ai lui. Psihologul înclină capul abia 
perceptibil. Ca urmare, Maltby îşi cobori privirea din nou 
către Gloria. Nu credea că avea de ce să se ruşineze pentru 
înţelegerea făcută cu şefa compartimentului psihologic de a 
o recondiţiona pe soţia lui după pronunţarea sentinţei. 
Această tânără mândră şi dură avea nevoie de sentimentul 
unei afecţiuni naturale, mai mult poate decât oricine pe 
nava aceasta. Era o realitate pe care o înţelesese şi 
Locotenent Neslor la fel de bine ca el, de aceea îi şi oferise 
acestuia o cooperare imediată. Ştiind acum că Gloria fusese 
deja recondiţionată - deşi era nevoie de puţin limp pentru a- 
şi face efectul îi spuse: 


— Planeta S. Doradus unde am naufragiat se află numai la 
optsprezece ore de aici. Putem lua un modul de salvare şi 
apoi ne putem întoarce pe Star Cluster fără să-l perturbăm 
manevrele. 

Ea îi răspunse acid: 

— Ce aştepţi din partea mea acolo?... Să-ţi cad în braţe? 

— Da, vocea îi era fermă, da, asta aştept. 


SFÂRŞIT