Isaac Asimov — Povestiri — Perioada Campbell

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


PERIOADA CAMPBELL 


(Early Asimov - 1972) 
Antologie de povestiri science fiction 


În amintirea lui John Wood Campbell, Jr. (1910-1971), din 
considerente pe care această carte le va face extrem de 
clare. 


CUPRINS: 

1. ÎN JURUL SOARELUI 

2. MAGNIFICA DESCOPERIRE 
3. TENDINŢE 

4. O ARMĂ PREA TERIBILĂ 

5. METIŞII 

6. SIMŢUL TĂINUIT 

7. HOMO SOL 

8. METIŞII PE VENUS 

9. EREDITATE 

10. CRĂCIUN PE GANYMEDE 
11. OMULEŢUL DIN METROU 
12. INIŢIEREA 

13. SUPERNEUTRONUL 

14. NIMIC NU ESTE DEFINITIV 
15. DREPTURI NESCRISE 

16. PISICUŢA TEMPORALĂ 
17. AUTOR! AUTOR! 

18. FUNDĂTURA 

19. NICI O LEGĂTURĂ 

20. CURSA REGINEI ROŞII 
21. PĂMÂNTUL-MAMĂ 


Deşi am scris peste o sută douăzeci de cărţi despre aproape 
toate subiectele posibile, de la astronomie până la 
Shakespeare şi de la matematică la satiră, probabil că 
lumea mă cunoaşte cel mai bine ca autor de science fiction. 

Am început ca scriitor de science fiction - în primii 
unsprezece ani ai carierei mele literare n-am scris nimic 
altceva decât texte science fiction, exclusiv pentru revistele 
de profil. Şi pentru sume derizorii. Ideea publicării unor 
cărţi adevărate nu pătrunsese niciodată în mintea mea, în 
esenţă modestă. 

A venit însă o vreme când am început să scriu cărţi, şi 
atunci m-am apucat să strâng materialele apărute anterior 
în reviste. Între 1950 şi 1969, mi-au fost publicate zece 
antologii (toate la editura Doubleday). Ele conţineau optzeci 
şi cinci de povestiri (plus patru poezii comice) care, iniţial, 
fuseseră destinate revistelor şi apăruseră acolo. Aproape un 
sfert dintre ele proveneau din primii unsprezece ani ai 
carierei mele literare. 

Pentru ştiinţa dumneavoastră, culegerile respective au 
fost: 

EU, ROBOTUL (1950) 

FUNDAŢIA (1951) 

FUNDAŢIA şi IMPERIUL (1952) 

A DOUA FUNDAŢIE (1953) 

CALEA MARŢIANĂ şi ALTE POVESTIRI (1955) 

PĂMÂNTUL AJUNGE PENTRU TOŢI (1957) 

NOUĂ VIITORURI (1959) 

POVESTIRI CU ROBOTI (1964) 

MISTERELE LUI ASIMOV (1968) 

CĂDEREA NOPŢII ŞI ALTE POVESTIRI (1969) 

S-ar putea afirma că ar fi fost îndeajuns, dar cine susţine 
aşa ceva omite apetitul insaţiabil al cititorilor mei (fie ei 
binecuvântaţi!). Primesc întruna scrisori care-mi solicită 
liste cu povestiri vechi, astfel încât cei interesaţi să poată 
răscoli anticariatele, în căutarea unor reviste demult 
dispărute. Există alţii care alcătuiesc bibliografii ale 


lucrărilor mele science fiction (nu mă întrebaţi motivul) şi 
care doresc să afle tot soiul de detalii pe jumătate uitate în 
legătură cu acestea. Ei devin de-a dreptul furioşi când află 
că unele dintre primele mele texte n-au fost publicate 
niciodată şi, ca atare, nu mai există. Se pare că le doresc şi 
pe acelea şi consideră că neglijenţa mea a dus la 
distrugerea unor capodopere. 

În mod firesc, atunci când editura Panther Books, din 
Anglia, şi editura Doubleday mi-au propus să alcătuiesc o 
antologie cuprinzând povestirile ce nu fuseseră incluse în 
volumele anterior amintite şi să prezint istoria fiecărui text, 
n-am putut rezista ispitei. Toţi cei care m-au cunoscut ştiu 
cât de vulnerabil sunt înaintea măgulirilor - vă înşelaţi 
amarnic dacă apreciaţi că pot rezista flatărilor mai mult de 
o jumătate de secundă (o estimare aproximativă). 

Din fericire, am un jurnal, pe care l-am început pe 1 
ianuarie 1938, în ajunul celei de-a optsprezecea aniversări; 
el îmi poate oferi datele şi detaliilel necesare. 

* 

Am început să scriu la o vârstă fragedă - pe la unsprezece 
ani, mi se pare. Motivele nu sunt foarte clare. Aş putea 
afirma că am făcut acest lucru datorită unui impuls lăuntric, 
însă asta ar indica faptul că nu sunt în stare să găsesc un 
motiv logic. 

Poate că am fost un cititor avid ce trăia într-o familie prea 
săracă pentru a-şi permite să cumpere cărţi, nici chiar pe 
cele mai ieftine, pe care, de altfel, nu le considera o lectură 
recomandabilă. Eram nevoit să merg la biblioteca publică 
(prima legitimaţie de cititor mi-a obținut-o tata, pe când 
aveam şase ani) şi să mă descurc cu două cărţi pe 
săptămână. 

Pur şi simplu, nu-mi era suficient, iar necesităţile mele 
îmbrăcau forme extreme. La începutul fiecărui trimestru 
şcolar, citeam cu nesaţ toate manualele pe care le câăpătam, 
devorându-le pur şi simplu. Fiind binecuvântat cu o 
memorie excelentă şi cu posibilitatea de a-mi reaminti 


instantaneu orice amănunt, cam acesta constituia tot 
învățatul din respectivul trimestru; terminam însă în mai 
puţin de o săptămână, după care. Ce-mi rămânea de făcut? 

Ca atare, pe la unsprezece ani m-am gândit că dacă-mi 
scriam propriile cărţi, le puteam reciti ori de câte ori 
doream. Desigur, n-am scris niciodată o carte întreagă. 
Începeam câte una şi scriam până mă pierdeam în ea, ori 
mă plictisea şi atunci începeam alta. Toate acele scrieri de 
început s-au pierdut pentru totdeauna, deşi îmi amintesc 
destul de limpede unele detalii. 

În primăvara lui 1934, am urmat un curs de literatură 
ţinut în şcoala mea (liceul Boys, din Brooklyn), ce punea 
accentul pe compoziţia literară. Întrucât profesorul care ne 
preda respectivul curs era în acelaşi timp consilier al 
revistei bianuale de literatură a elevilor, el intenţiona să 
adune materiale publicabile. 

A fost o experienţă umilitoare. Pe atunci, aveam 
paisprezece ani - o vârstă destul de necoaptă şi inocentă. 
Scriam flecuşteţe, în vreme ce toţi ceilalţi (care împliniseră 
deja şaisprezece ani) compuneau texte sofisticate şi tragice, 
de atmosferă. Aceştia nu se sfiau să-şi ascundă disprețul 
faţă de mine şi, cu toate că atitudinea lor mă rănea, nu 
puteam reacţiona în nici un fel. 

Pentru o clipă, crezusem că-i învăţasem minte, atunci când 
una dintre creaţiile mele fusese acceptată pentru revistă, în 
vreme ce multe de-ale lor fuseseră refuzate. Din nefericire, 
profesorul mi-a spus, cu o crudă lipsă de sensibilitate, că 
textul meu fusese singurul umoristic dintre cele primite şi, 
ca atare, fusese silit să-l accepte, deoarece trebuia să aibă 
şi unul care să nu fie sumbru. 

Textul acela se intitula „Frăţiorii”, se referea la apariţia în 
familia mea a unui frate mai mic, fapt petrecut cu cinci ani 
în urmă, şi a fost prima mea povestire publicată. Presupun 
că încă mai poate fi găsită în arhivele liceului Boys. 

Uneori, mă întreb ce s-a întâmplat cu toţi acei rafinaţi 
autori tragici de la cursul de literatură. Nu-mi amintesc nici 


măcar un singur nume şi nici n-am de gând să investighez. 
Totuşi, nu pot să nu fiu curios. 

* 

Abia pe 29 mai 1937 (conform unei date pe care am 
însemnat-o cândva - deşi asta se întâmpla înainte de a-mi 
inaugura jurnalul, aşa că nu pot băga mâna în foc), mi s-a 
năzărit în mod vag gândul că ar trebui să scriu pentru o 
publicaţie profesionistă; ceva pentru care să fiu plătit! 
Evident, trebuia să fie o povestire science fiction, fiindcă 
fusesem pasionat de gen încă din 1929, şi nu recunoşteam 
nici o altă formă de literatură care să fi meritat eforturile 
mele. 

Textul pe care l-am început în acest scop, prima povestire 
pe care am conceput-o cu hotărârea de a deveni „scriitor”, 
se numea „Lirbuşonul cosmic”. 

În el, priveam timpul ca pe o spirală. Indivizii puteau sări 
de pe o spiră pe alta, deplasându-se astfel în viitor pe o 
durată fixă. Traversând timpul în acest chip, eroul meu 
descoperea un Pământ pustiu. 'Ioate formele de viaţă 
dispăruseră, însă existau indicii că ele pieriseră cu foarte 
puţin timp în urmă. Totuşi, motivul dispariţiei rămânea 
necunoscut. Relatarea se făcea la persoana întâi, dintr-un 
sanatoriu de boli nervoase, fiindcă povestitorul fusese, 
desigur, internat la balamuc după ce revenise în timpul său 
şi încercase să spună cele văzute. 

Scrisesem doar câteva pagini în 1937, apoi îmi pierdusem 
interesul. Probabil că simplul fapt că intenţionasem să 
public textul mă paralizase. Atâta vreme cât ceea ce scriam 
era destinat exclusiv ochilor mei, puteam fi oricât de 
neglijent. Ideea că alţi posibili cititori aveau să-mi judece 
„capodopera” apăsa însă teribil asupra fiecărui cuvânt 
aşternut pe pagină. Prin urmare. Am abandonat totul. 

Apoi, în mai 1938, cea mai importantă revistă în domeniu, 
Astounding Science Fiction, şi-a modificat data apariţiei, din 
a treia miercuri a lunii în cea de-a patra vineri. Atunci când 


numărul pe iunie n-a sosit la data obişnuită, am intrat în 
panică. 

Pe 17 mai, n-am mai putut rezista şi am luat metroul până 
la Seventh Avenue, numărul 79, unde se afla pe atunci 
editura Street & Smith Publications, Inc.2 Acolo, un 
funcţionar m-a informat în legătură cu schimbarea datei de 
apariţie. 

Atingerea înfricoşătoare a destinului, ca şi uşurarea 
binefăcătoare ce-i urmase mi-au reactivat dorinţa de a scrie 
şi de a publica. Am revenit la „Lirbuşonul cosmic” şi l-am 
terminat pe 19 iunie. 

Următoarea întrebare era: Ce să fac cu povestirea? Nu 
aveam nici cea mai mică idee referitoare la ce trebuie făcut 
cu un manuscris destinat publicării, iar toţi cei pe care-i 
cunoşteam manifestau aceeaşi neştiinţă. Am discutat cu 
tata, a cărui cunoaştere în problemele lumii exterioare o 
întrecea doar cu puţin pe a mea, şi nici el nu mi-a putut 
oferi un sfat. 

Atunci m-am gândit că, în urmă cu o lună, când mă 
dusesem la numărul 79 de pe Seventh Avenue, numai ca să 
mă interesez de Astounding, nu fusesem trăsnit pentru 
cutezanţa mea. De ce să nu repet călătoria şi să înmânez 
personal manuscrisul? 

Ideea era cu adevărat teribilă. A devenit şi mai 
înspăimântătoare atunci când tata mi-a sugerat că 
pregătirea drumului implica să fiu proaspăt bărbierit şi să 
port costumul de haine cel mai bun. Asta însemna o 
pregătire suplimentară, iar ora era deja înaintată şi eu 
trebuia să mă întorc la timp acasă pentru a ridica ediţia de 
după-amiază a ziarului. (Tata avea o prăvălie universală, în 
care vindea şi ziare, iar viaţa era foarte complicată în zilele 
acelea pentru un adolescent cu înclinații şi sensibilităţi 
artistice ca mine. Un simplu exemplu: locuiam într-un 
apartament cu camerele înşiruite una după cealaltă, iar 
singura modalitate de a se trece din sufragerie în 
dormitorul părinţilor, sau al surorii, sau al fratelui era prin 


dormitorul meu. Aşadar, odaia mea era frecvent străbătută 
şi faptul că eu puteam fi în chinurile creaţiei nu însemna 
absolut nimic pentru nimeni.) 

Am recurs la un compromis. M-am bărbierit, dar nu mi-am 
mai schimbat hainele şi am tulit-o. Era 21 iunie 1938. 

Eram convins că pentru îndrăzneala de a cere să-l văd pe 
redactorul-şef al lui Astounding aveam să fiu azvârlit afară 
din clădire, iar manuscrisul meu urma să fie rupt bucățele 
şi aruncat după mine într-o ploaie de confeti. Tata, însă 
(care era cu capul în nori), nutrea convingerea că un 
scriitor - termen prin care înţelegea orice persoană ce 
deţinea un manuscris - avea să fie tratat cu respectul 
datorat unui intelectual. El nu se temea câtuşi de puţin. 
Numai că eu eram cel care trebuia să intre în redacţie. 

Căutând să-mi maschez panica, am solicitat să-l văd pe 
redactorul-şef. Secretara (revăd scena extrem de limpede, 
exact aşa cum s-a petrecut) a vorbit câteva clipe la telefon, 
apoi a spus: „Domnul Campbell vă aşteaptă”. 

M-a condus printr-o sală largă şi înaltă, ticsită cu suluri de 
hârtie şi teancuri enorme de reviste, impregnată de izul 
dumnezeiesc al hârtiei ieftine „pulp” (un miros care, până 
în ziua de azi, îmi reînvie cele mai mărunte detalii ale 
tinereţii şi-mi umple ochii de lacrimile nostalgiei). Dincolo 
de sala respectivă, într-o odăiţă, se afla dl. Campbell. 

John Wood Campbell JR. Lucra de un an la Street & Smith 
şi preluase conducerea lui Astounding Stories (pe care o 
rebotezase imediat Astounding Science Fiction) cu două 
luni în urmă. Pe atunci, avea doar douăzeci şi opt de ani. El 
era unul dintre cei mai celebri şi apreciaţi autori de science 
fiction (publicase sub propriul nume şi sub pseudonimul 
Don A. Stuart), însă urma să-şi îngroape pentru totdeauna 
reputaţia de scriitor sub faima mult mai mare pe care avea 
s-o câştige ca redactor. 

Avea să rămână redactor-şef la Astounding Science Fiction 
şi la succesoarea acesteia, Analog Science Fact - Science 
Fiction, pentru o treime de veac. În toată această perioadă, 


am rămas prieteni - totuşi, oricât aveam să îmbătrânesc şi 
oricât de venerat urma să devin în domeniul science fiction- 
ului, niciodată nu l-am abordat altfel decât cu respectul pe 
care mi l-a inspirat cu ocazia primei întâlniri. 

Era un bărbat voinic şi cu opinii ferme, care fuma şi 
vorbea întruna, dar, mai mult decât orice altceva, îi plăcea 
să emită idei uluitoare, cu care-şi asalta interlocutorul, 
provocându-l să-l contrazică. Numai că era dificil să-l 
contrazici pe Campbell, chiar şi atunci când ideile sale 
păreau absolut şi dement de ilogice. 

La acea primă întâlnire am vorbit mai mult de o oră. El mi- 
a arătat exemplarele următoare ale revistei (realmente, 
reviste venite din viitor) şi am aflat că în două numere 
consecutive aveau să-mi apară scrisorile de fan, adresate 
redacţiei - aşadar, Campbell îmi cunoştea interesul faţă de 
science fiction. 

Mi-a povestit apoi despre viaţa lui, despre pseudonimul 
adoptat şi despre convingerile sale. Mi-a spus că, pe când 
avea şaptesprezece ani, taică-său îi expediase un manuscris 
la Amazing Stories, care ar fi fost publicat, dacă revista nu 
l-ar fi pierdut. lar el nu avusese altă copie. (În privinţa asta, 
îl depăşisem. Adusesem personal manuscrisul şi aveam o 
copie.) Mi-a promis că avea să-mi citească povestirea chiar 
în seara aceea şi să-mi trimită imediat o scrisoare, fie ea de 
acceptare sau de refuz. Mi-a mai promis că, în cazul unui 
refuz, avea să menţioneze care erau minusurile textului, 
pentru ca eu să pot învăţa din greşeli. 

Şi-a respectat toate promisiunile. După două zile, pe 23 
iunie, am primit o scrisoare de la el. Era un refuz. (Întrucât 
cartea de faţă relatează evenimente reale, nu imaginate, n- 
ar trebui să vă surprindă faptul că prima mea povestire a 
fost imediat refuzată.) 

lată ce am consemnat în jurnal în legătură cu acest lucru: 
„La 9:30 am primit înapoi „Lirbuşonul cosmic, cu o 
scrisoare politicoasă de refuz. Nu i-au plăcut începutul lent 
şi sinuciderea finală”. 


Campbell n-a agreat nici relatarea făcută la persoana întâi 
şi nici dialogul rigid, adăugând că lungimea textului 
(douăzeci de pagini) nu era cea mai fericită - prea mare 
pentru o povestire şi prea mică pentru o nuveletă. În 
concepţia sa, revista se alcătuia aidoma unui puzzle; de 
aceea prefera anumite lungimi de texte. 

Deja însă prinsesem viteză. Fericirea de a fi petrecut peste 
o oră cu John Campbell, fiorul de a fi discutat între patru 
ochi, şi de pe picior de egalitate, cu un idol, îmi 
declanşaseră ambiția de a realiza altă povestire science 
fiction, mai bună decât prima. Politicoasa scrisoare de refuz 
- două pagini scrise mărunt-în care discuta textul meu cu 
toată seriozitatea şi fără urmă de superioritate sau dispreţ, 
mi-a sporit încrederea. Înainte de lăsarea serii, terminasem 
jumătate din ciorna altei povestiri. 

După mulţi ani, l-am întrebat pe Campbell (cu care 
ajunsesem foarte apropiat) de ce se mai deranjase cu 
persoana mea, când acea primă povestire fusese, cu 
siguranţă, groaznică. 

„Era într-adevăr groaznică”, mi-a răspuns el cu francheţe 
- deoarece nu obişnuia să mintă sau să măgulească. „Pe de 
altă parte, însă, am întrevăzut ceva în tine. Ascultai atent, 
erai entuziast şi am ştiut că nu vei abandona, indiferent 
câte texte ţi-aş refuza. Atâta vreme cât acceptai să te 
străduieşti şi să tragi din greu pentru a evolua, eram gata 
să lucrez cu tine.” 

Ăsta era John. Eu n-am fost singurul autor, debutant ori 
veteran, cu care avea să lucreze în felul acela. Răbdător, 
bizuindu-se pe uriaşa lui vitalitate şi pe talent, el şi-a format 
un grup de colaboratori alcătuit din cei mai buni scriitori de 
science fiction din lume, la momentul respectiv. 

1. ÎN JURUL SOARELUI. 

Future Fiction, martie 1940 

Jimmy Turner fluiera vesel, chiar dacă puţin fals, când 
pătrunse în anticameră. 


— Moş Ţâfnilă e înăuntru? Se interesă el şi-i făcu cu ochiul 
secretarei drăguţe, care se îmbujoră. 

— Este şi te aşteaptă. 

Zicând acestea, fata arătă spre uşa pe care scria cu litere 
mari şi negre: „Frank McCutcheon, Director General, Poşta 
Spațială”. 

— Care-i treaba, şefu'? Întrebă Jimmy, intrând în odaie. 

— Tu eşti? Ridică ochii McCutcheon şi muşcă dintr-un 
trabuc urât mirositor. Ia loc! 

Îl privi pe tânăr de sub sprâncenele stufoase şi cărunte. 
Nimeni nu-şi amintea ca „Moş Ţâfnilă”, aşa cum era răsfăţat 
de toţi angajaţii Poştei Spațiale, să fi râs vreodată, deşi se 
şoptea că în copilărie zâmbise când îşi văzuse tatăl căzând 
dintr-un măr. În clipa aceasta însă, expresia lui făcea ca 
zvonul respectiv să pară cu totul exagerat. 

— Fii atent, Turner! Lătră el. Poşta Spațială deschide o 
nouă rută şi tu ai fost ales să o inaugurezi. 

— Ignorând strâmbătura tânărului, continuă: De acum 
încolo, corespondenţa venusiană va fi distribuită tot timpul 
anului. 

— Ce?! Am considerat dintotdeauna că ar fi un dezastru 
financiar să distribuim poşta venusiană, exceptând cazurile 
când planeta s-ar afla de partea asta a Soarelui. 

— Aşa-i, încuviinţă McCutcheon, dacă am folosi rutele 
obişnuite. Am putea însă traversa direct sistemul solar, dacă 
am reuşi să ne apropiem îndeajuns de mult de Soare. Aici 
intervii tu. S-a conceput o navă nouă, care se poate apropia 
la treizeci şi două de milioane de kilometri de Soare şi care 
va fi capabilă să rămână acolo un timp nelimitat. 

— Staţi un pic, Ş. Domnule McCutcheon! Îl opri agitat 
Jimmy. N-am înţeles prea bine. Despre ce navă e vorba? 

— De unde vrei să ştiu? N-am evadat dintr-un laborator de 
cercetări. Din câte mi s-a spus, emite un câmp care deviază 
radiaţia Soarelui în jurul navei. Ai priceput? Deviază toate 
radiaţiile. Căldura nu ajunge la tine. Poţi rămâne acolo pe 
vecie şi va fi mai răcoare decât în New York. 


— Chiar aşa? Făcu Jimmy sceptic. A fost testată, ori ăsta-i 
un mic detaliu de care trebuie să mă ocup eu? 

— Sigur c-a fost testată, dar nu în actualele condiţii solare. 

— Atunci, la revedere! Am făcut destule pentru Poştă, dar 
există o limită. Nu sunt nebun, încă. 

McCutcheon se încordă. 

— Trebuie să-ţi reamintesc jurământul de angajare, 
Turner? „Zborul nostru prin spaţiu.” 

— Poate fi oprit numai de moarte”, încheie Jimmy. Îl ştiu la 
fel de bine ca şi dumneavoastră, dar, totodată, am observat 
că-i foarte uşor să-l citezi dintr-un fotoliu comod. Dacă 
sunteţi atât de idealist, o puteţi face şi singur. Pe mine să nu 
contaţi. Dacă doriţi, mă puteţi concedia. Pot găsi alte slujbe, 
uite-aşa! Pocni el din degete. 

Glasul lui McCutcheon se transformă într-o şoaptă 
mătăsoasă. 

— Haide, haide, Turner, nu te enerva! N-ai auzit încă totul. 
O să-l ai partener pe Roy Snead. 

— Ce?! Pe Snead?! Lăudărosul ăla n-ar avea curajul să 
accepte o asemenea misiune nici într-un milion de ani. 
Spuneţi-mi alt banc. 

— De fapt, el a şi acceptat. Eram sigur că vei fi gata să-l 
însoţeşti, dar probabil c-a avut dreptate. Îmi spusese că n-o 
să ai curaj, însă nu-l crezusem. 

McCutcheon îi făcu semn că era liber să plece şi-şi cobori 
ochii asupra raportului pe care-l examina când intrase 
Jimmy. Tânărul şovăi, apoi se întoarse. 

— Staţi puţin, domnule McCutcheon, vreţi să spuneţi că 
Roy a fost de acord să plece? 

— Directorul general încuviinţă absent şi Jimmy explodă: 
Fir-ar al naibii de nenorocit, crăcănat şi umflat! Aşadar, 
crede că-s prea laş să mă duc? Ei bine, o să-i arăt eu! 
Accept postul şi fac prinsoare pe zece dolari contra unui 
bănuţ venusian că el o să dea bir cu fugiţii în ultima clipă. 

— Perfect! 

— McCutcheon se sculă şi-i strânse mâna. 


— Ştiusem eu că raţiunea va învinge. Detaliile le vei căpăta 
de la maiorul Wade. Cred că vei porni peste vreo şase 
săptămâni. Eu plec chiar mâine spre Venus, aşa că ne vom 
întâlni acolo. 

Jimmy ieşi din încăpere clocotind de mânie, iar 
McCutcheon îşi sună secretara. 

— Domnişoară Wilson, fă-mi legătura cu Roy Snead. 

După câteva minute, luminiţa roşie a videofonului se 
aprinse. Pe ecran apăru elegantul şi oacheşul Snead. 

— Salut, Snead! Mormăi McCutcheon. Ai pierdut pariul - 
Turner a acceptat postul. Am crezut c-o să moară de râs 
când i-am spus că tu ai refuzat. Să-mi trimiţi, te rog, cei 
douăzeci de dolari. 

— Staţi un pic, domnule McCutcheon! 

— Snead pălise de furie. 

— De ce i-aţi spus imbecilului ăluia de beţivan că nu mă 
duc? Special aţi făcut-o! Ei bine, accept să plec, dar puteţi 
paria pe încă douăzeci de dolari că el o să se răzgândească. 
Eu însă voi fi acolo. 

Roy Snead încă bolborosea mânios, când McCutcheon 
întrerupse legătura. 

Lăsându-se pe spate în fotoliu, directorul general îşi 
azvârli trabucul mestecat şi aprinse unul nou. Chipul îi 
rămăsese încruntat, totuşi tonul lui era unul de satisfacţie 
atunci când comentă: 

— Ha! Eram sigur c-aşa o să-i prind. 

* 

Ambii bărbaţi erau extenuaţi şi transpiraţi când Helios 
acceleră pentru a începe traversarea orbitei lui Mercur. În 
ciuda amiciţiei superficiale impuse de săptămânile de 
singurătate în spaţiu, Jimmy Turner şi Roy Snead abia dacă 
mai schimbau o vorbă între ei. Dacă la aceste circumstanţe 
adăugaţi ostilitatea mocnită, arşiţa Soarelui imens şi 
nesiguranța torturantă în privinţa rezultatului final, veţi 
obţine un cuplu cu adevărat nefericit. 


Privind obosit puzderia de cadrane din faţa sa şi 
îndepărtându-şi din ochi o şuviţă de păr umed, Jimmy 
mârâi: 

— Cât arată termometrul? 

— Cincizeci şi unu de grade Celsius şi urcă întruna, sosi 
răspunsul răstit. 

Jimmy blestemă îndelung, apoi se apucă să analizeze 
situaţia: 

— Sistemul de răcire lucrează la capacitate maximă, 
blindajul reflectă nouăzeci şi cinci la sută din radiaţia 
solară, şi cu toate astea temperatura este peste cincizeci de 
grade. Gravometrul arată că suntem de-abia la cincizeci şi 
şase de milioane de kilometri de Soare. Mai avem de 
parcurs douăzeci şi patru de milioane de kilometri înainte 
ca să intre în funcţiune Câmpul Deflector. Probabil că 
temperatura va depăşi şaizeci şi cinci de grade. Minunat! 
Verifică exsicatorul. Dacă aerul nu este perfect uscat, n-o să 
rezistăm mult. 

— Ne aflăm în interiorul orbitei lui Mercur, gândeşte-te! 

— Vocea lui Roy era răguşită. 

— Până acum, nimeni n-a mai fost aşa aproape de Soare. 
Şi continuăm să ne apropiem. 

— Ba au mai fost destui, chiar şi mai aproape, îi reaminti 
Jimmy, dar ei au pierdut controlul navelor şi au ajuns în 
Soare. Friedlânder, Debuc, Anton. 

Glasul i se stinse, lăsând loc unei tăceri gânditoare. Roy se 
foi neliniştit. 

— De fapt, cât de eficace este acest Câmp Deflector? 
Gândurile tale vesele nu sunt chiar liniştitoare, să ştii. 

— Ei bine, a fost testat în cele mai dure condiţii de 
laborator pe care le-au putut reproduce tehnicienii. l-am 
urmărit. A fost supus unei radiaţii echivalente cu cea care s- 
ar simţi la o distanţă de treizeci şi două de milioane de 
kilometri faţă de Soare. Câmpul a funcţionat perfect. 
Lumina a fost atât de deviată, încât nava a devenit 
invizibilă. Cei dinăuntru au afirmat că tot ceea ce se afla în 


exterior a devenit invizibil, iar căldura nu ajungea deloc la 
ei. Există însă un amănunt ciudat. Câmpul lucrează numai 
sub anumite intensităţi de radiaţii. 

— Oricum ar fi, sper să se termine odată. Dacă Moş Ţâfnilă 
se gândeşte ca ăsta să fie traseul meu curent. Ei bine, o să- 
şi piardă pilotul cel mai bun. 

— Cei doi piloţi cei mai buni, îl corectă Jimmy. 

Amândoi amuţiră şi Helios continuă să accelereze. 

Temperatura urca: 55, 58, 60. Apoi, după alte trei zile, 
când mercurul tremura în jurul valorii 65, Roy anunţă că se 
apropiau de centura critică, zona din spaţiu unde radiaţia 
solară era îndeajuns de intensă pentru a acţiona Câmpul. 

Cei doi aşteptară, cu minţile încordate şi pulsurile 
bubuind. 

— Se va întâmpla în mod brusc? 

— Nu ştiu. Vom vedea. 

Pe ecrane, doar stelele erau vizibile. Soarele, având de trei 
ori mărimea aparentă de pe Pământ, îşi revărsa razele 
orbitoare asupra fuzelajului opac, întrucât hublourile navei 
se închideau în mod automat când radiaţia atingea o 
anumită intensitate. 

Apoi, stelele începură să dispară. La început, încetul cu 
încetul, pieriră cele mai palide dintre ele. Apoi cele mai 
strălucitoare: Steaua Polară, Regulus, Arcturus, Sirius. 
Spaţiul deveni complet negru. 

— Funcţionează, suspină Jimmy. 

De-abia terminase de vorbit, când hublourile dinspre 
Soare se deschiseră. Astrul dispăruse! 

— Ha! Mă simt deja mai răcorit, jubilă Jimmy. A funcţionat 
perfect! Ştii, dacă ar putea adapta Câmpul ăsta la toate 
intensităţile de radiaţii, s-ar putea obţine invizibilitatea. Ar 
fi o armă teribilă. 

Zicând acestea, tânărul aprinse o ţigară şi se lăsă pe spate 
încântat. 

— Între timp, mergem orbeşte, îi atrase atenţia Roy. 


— Nu trebuie să-ţi faci griji, rânji cu superioritate celălalt 
bărbat. M-am ocupat eu de toate. Suntem pe o orbită în 
jurul Soarelui. Peste două săptămâni, vom fi de partea 
opusă şi atunci vom accelera şi vom părăsi sectorul ăsta, 
îndreptându-ne şnur spre Venus. 

Părea cu adevărat foarte încântat de sine. 

— Lasă totul în seama lui Jimmy Turner, „Creierul”! 
Adăugă el. O să parcurgem traseul în două luni, nu în şase. 
Acum eşti cu asul Poştei Spațiale! 

Roy râse răutăcios. 

— Dacă te-ar asculta careva, ar crede că tu ai făcut singur 
totul. În realitate, doar pilotezi nava pe ruta calculată de 
mine. Eşti un simplu tehnician, pe când eu sunt creierul. 

— Chiar aşa? Orice amărât care de-abia a terminat şcoala 
de navigaţie poate calcula o rută, dar trebuie să fii un 
bărbat adevărat ca s-o pilotezi. 

— Asta-i opinia ta. Te întreb, însă: cine-i plătit mai bine - 
pilotul sau navigatorul? 

* 

Jimmy rămase fără replică şi Roy ieşi triumfător din cabina 
de comandă. Nepăsătoare la schimbul acela de cuvinte, 
Helios îşi continua drumul. 

Timp de două zile, totul se desfăşură cu bine; apoi, în ziua 
a treia, Jimmy inspectă termometrul, se scărpină în cap şi 
păru alarmat. Roy veni alături de el şi înălţă surprins 
sprâncenele. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Aplecându-se, citi valoarea la care se ridicase linia roşie 
şi subţire. 

— Nu-s decât treizeci şi şapte de grade. Nu trebuie să te 
strâmbi ca o capră constipată. Văzându-te, am crezut că s-a 
întâmplat ceva cu Câmpul Deflector şi că temperatura 
creşte din nou. 

După aceea se întoarse şi căscă ostentativ. 

— Termină, maimuţă fără creier! Explodă Jimmy, ridicând 
pe jumătate piciorul, gata să-i dea un şut. M-aş simţi mult 


mai bine dacă temperatura ar creşte. Câmpul ăsta 
funcţionează prea bine pentru gustul meu. 

— Cum?! Ce vrei să spui? 

— O să-ţi explic şi, dacă mă asculţi cu atenţie, s-ar putea să 
înţelegi. Nava este construită ca o incintă etanşă, de aceea 
acumulează foarte greu căldură şi o pierde la fel de greu. 

— Făcu o pauză plină de subînţeles, apoi continuă: în cazul 
unor temperaturi obişnuite, ea n-ar trebui să piardă mai 
mult de un grad pe zi, dacă nu există surse termice 
exterioare. Poate că la temperatura pe care am avut-o noi, 
pierderea s-ar fi putut ridica la două-trei grade pe zi. Ai 
priceput? 

Cum gura lui Roy rămăsese larg deschisă, Jimmy vorbi mai 
departe: 

— Ei bine, nenorocita de navă a pierdut vreo douăzeci şi 
opt de grade în mai puţin de trei zile. 

— Imposibil! 

— Câtuşi de puţin, surâse ironic Jimmy. Să-ţi spun eu ce s-a 
întâmplat. De vină e blestematul ăla de Câmp. Acţionează 
ca agent de respingere faţă de radiaţiile electromagnetice 
şi, cumva, grăbeşte pierderea de căldură din interiorul 
navei. 

Roy căzu pe gânduri şi făcu nişte calcule mintale rapide. 

— Dacă ai dreptate, vorbi el în cele din urmă, peste cinci 
zile vom atinge zero grade şi vom avea de petrecut o 
săptămână într-un climat de iarnă. 

— Exact! Chiar dacă am admite o reducere a pierderilor 
de căldură, o dată cu micşorarea temperaturii, probabil că 
vom ajunge în jur de minus patruzeci de grade Celsius. 

Roy înghiţi un nod. 

— La treizeci şi două de milioane de kilometri de Soare. 

— Asta n-ar fi cel mai rău, sublinie Jimmy. Nava noastră, 
aidoma tuturor celor utilizate pentru călătoriile în interiorul 
orbitei marţiene, nu are sisteme de încălzire. Întrucât 
Soarele străluceşte violent, iar ele sunt lipsite de orice 
posibilitate de pierdere a căldurii altfel decât printr-o 


radiaţie ineficientă, navele marţiene şi venusiene s-au 
specializat dintotdeauna în sisteme de răcire. Noi, de pildă, 
avem un sistem de refrigerare extrem de eficient. 

— Atunci am dat de dracu'! Acelaşi lucru e valabil şi în 
cazul costumelor spaţiale. 

În ciuda temperaturii confortabile, cei doi începuseră să 
simtă câţiva fiori îngheţaţi pe şira spinării. 

— Eu n-am de gând să continuu aşa, izbucni Roy. Propun s- 
o ştergem imediat de aici şi să pornim spre Pământ. Nu ne 
pot cere mai mult. 

— Dă-i drumul! Tu vei fi pilotul. Poţi calcula însă o rută de 
la depărtarea asta de Soare şi să garantezi că nu vom 
cădea în Soare? 

— La dracu! Nu mă gândisem. 

Amândoi bărbaţii îşi epuizaseră soluţiile. Comunicaţiile 
radio deveniseră imposibile după ce depăşiseră orbita lui 
Mercur. Activitatea solară era maximă şi perturbațiile 
electrostatice le zădărniceau toate încercările. 

Ca atare, se resemnară să aştepte. 

Următoarele câteva zile au fost dedicate în exclusivitate 
privirii termometrului, cu mici răgazuri de câteva minute, în 
care unul sau altul dintre bărbaţi îşi amintea câte un 
blestem nefolosit pe care să-l arunce asupra capului lui 
Frank McCutcheon. Desigur, mâncau şi dormeau, însă fără 
nici o satisfacţie. 

Între timp, Helios, sinchisindu-se prea puţin de soarta 
echipajului ei, gonea mai departe. 

După cum prezisese Roy, la sfârşitul celei de a şaptea zile 
petrecute în Câmpul Deflector, temperatura trecu de linia 
roşie marcată cu „zero grade”. Deşi evenimentul era 
aşteptat, cei doi au fost extrem de tulburaţi. 

Jimmy extrăsese vreo trei sute cincizeci de litri de apă din 
rezervor şi umpluse aproape toate recipientele de la bord. 
— Aşa am putea împiedica plesnirea conductelor atunci 
când apa va îngheţa, explică el. Şi pentru că asta e mai mult 


decât probabil, ar fi bine să ne asigurăm apă de consum. 
Mai avem încă o săptămână de drum. 

În ziua următoare, a opta a călătoriei, apa îngheţă. Gheaţa 
albăstruie se revărsa din recipiente. Cei doi o priviră posaci. 
Jimmy încercă să facă o spărtură în suprafaţa cea mai 
apropiată. 

— Bocnă, constată el şi-şi mai puse un cearşaf pe umeri. 

Acum le venea greu să se mai gândească la altceva decât 
la frigul care sporea. Roy şi Jimmy luaseră toate păturile şi 
cearşafurile de pe navă, după ce se îmbrăcaseră cu câte 
trei-patru cămăşi şi tot atâtea perechi de pantaloni. 

Stăteau în cuşete cât puteau mai mult, iar când erau siliţi 
să le părăsească se ghemuiau lângă micuțul arzător, 
încercând să se încălzească. Dar până şi această vagă 
plăcere le fu repede refuzată, fiindcă, după cum remarcase 
Jimmy, „combustibilul pentru arzător este extrem de limitat 
şi trebuie să-l păstrăm pentru dezgheţarea apei şi 
alimentelor.” 

Amândoi erau arţăgoşi şi se certau frecvent, totuşi 
nenorocirea comună îi împiedica să se ia de gât. În cea de-a 
zecea zi, însă, uniţi de aceeaşi ură, cei doi deveniră pe 
neaşteptate prieteni. 

* 


Temperatura oscila în jurul valorii de minus cincisprezece 
grade. Jimmy se ghemuise într-un colţ, gândindu-se la toate 
ocaziile când se plânsese de căldura newyorkeză din august 
şi întrebându-se cum putuse fi atât de nerecunoscător. Între 
timp, Roy izbutise să-şi pună în mişcare degetele amorţite, 
cât să calculeze că mai aveau de îndurat exact 6 354 de 
minute de ger. 

Privi cifrele cu groază şi i le comunică lui Jimmy, care se 
strâmbă şi mormăi: 

— După cum mă simt, n-o să rezist nici 54 de minute, 
darămite 6 354. 

— Apoi, cu un suspin, adăugă: Decât să calculezi minutele, 
mai bine te-ai gândi la o modalitate de a scăpa din chestia 


asta. 

— Dacă n-am fi fost atât de aproape de Soare, am fi putut 
porni reactoarele posterioare ca să accelerăm. 

— Da, şi dacă am ajunge în Soare, ne-ar fi cald şi bine. Ce 
să-ţi zic, mare soluţie ai găsit! 

— Dacă ţin bine minte, tu eşti cel care se autointitula 
„Creierul”. Gândeşte-te tu la ceva. După cum vorbeşti, 
parcă eu aş fi vinovatul. 

— Păi sigur că eşti, maimuţoi cu haine! Intuiţia mea 
superioară mi-a spus din capul locului să nu mă aventurez 
în călătoria asta nebunească. Când McCutcheon mi-a 
propus-o, l-am refuzat sec. Ştiam eu., încheie Jimmy cu jale. 
În schimb, tu, prost cum eşti, ai acceptat şi te-ai năpustit cu 
capul înainte acolo unde oamenii dotați cu judecată evită să 
păşească. Evident că atunci am fost nevoit să te urmez. Ştii 
ce ar fi trebuit să fac? Începu el să strige. Ar fi trebuit să te 
las să pleci singur şi să-ngheţi, iar eu să stau lângă un foc 
zdravăn şi să mă bucur. Asta bineînţeles dacă aş fi ştiut ce 
urma să se întâmple. 

Pe chipul lui Roy apăru o expresie surprinsă şi jignită. 

— Aşa, deci? Aşa prezinţi lucrurile?! Ei bine, pot spune că 
te pricepi de minune la deformarea adevărului, dacă de 
altceva nu eşti capabil. Realitatea este că fu ai fost atât de 
imbecil încât să accepţi, iar eu, bietul de mine, am fost târât 
de împrejurări. 

În privirea lui Jimmy se putea distinge numai un imens 
sentiment de stupefacţie. 

— E clar că frigul te-a făcut s-o iei razna, deşi ştiam că nu 
era nevoie de un efort prea mare ca să-ţi alunge puţina 
minte. 

— Fii atent! Replică Roy înfierbântat. Pe zece octombrie, 
McCutcheon mi-a spus că tu ai acceptat misiunea şi a râs de 
mine deoarece n-am avut acelaşi curaj. Negi lucrul ăsta? 

— Bineînţeles, dintr-un motiv foarte simplu. Pe zece 
octombrie, Moş 'Ţâfnilă mi-a spus mie că tu ai acceptat să 
mergi şi că ai pariat cu. 


Brusc, vocea i se stinse şi pe faţă îi apăru o expresie 
şocată. 

— Auzi. Eşti sigur că McCutcheon ţi-a spus că eu am 
acceptat să merg? 

Un fior de gheaţă încleştă inima lui Roy când pricepu 
deducţia celuilalt, un fior ce făcu uitată amorţeala gerului. 

— Îţi jur! Încuviinţă el. Altfel, nici nu plecam. 

— lar mie mi-a spus că tu ai acceptat şi de aceea am fost 
de acord să merg, murmură Jimmy, simțindu-se deodată un 
imbecil. 

Amândoi plonjară într-o tăcere prelungită şi rău 
prevestitoare, întreruptă în cele din urmă de Roy, cu un glas 
tremurând de emoție: 

— Jimmy, am fost victimele unui dublu şiretlic murdar, 
nenorocit şi demn de dispreţ! 

— Ochii i se dilataseră de mânie. 

— Am fost înşelaţi, furaţi. Mai departe, el nu-şi mai găsi 
cuvintele, totuşi continuă să bolborosească sunete lipsite de 
înţeles, indicând furia lui devastatoare. 

Jimmy se stăpânea ceva mai bine, însă era la fel de 
acuzator. 

— Ai dreptate, McCutcheon ne-a tras pe sfoară! A atins 
limitele nemerniciei umane. Dar i-o vom plăti! După vreo 6 
300 de minute, vom avea de pus la punct nişte lucruri cu 
domnul McCutcheon. 

— Ce o să facem? 

— Ochii lui Roy scânteiau cu setea de sânge a anticipării. 

— Deocamdată, propun pur şi simplu să-l facem bucățele. 

— Nu-i destul. Ce zici să-l fierbem în ulei? 

— Da, nu-i rău, însă poate dura prea mult. Eu zic să-i 
tragem doar o bătaie zdravănă - cu nişte boxuri ca lumea. 

Roy îşi frecă palmele. 

— O să avem timp să ne gândim la nişte măsuri cu 
adevărat adecvate. Blestematul de nenorocit, păcătos şi. 

Restul cuvintelor trecu imediat în domeniul celor pe care 
nu le poate suporta hârtia. 


Timp de alte patru zile, temperatura continuă să scadă. În 
cea de-a paisprezecea zi, mercurul îngheţă, coloana solidă 
indicând minus patruzeci de grade. 

În acea teribilă şi ultimă zi, aprinseră arzătorul, folosind 
tot combustibilul. Tremurând şi pe jumătate îngheţaţi, se 
ghemuiră lângă el, încercând să extragă orice strop de 
căldură. 

Cu câteva zile în urmă, Jimmy descoperise într-un colţ 
obscur o pereche de apărători pentru urechi şi acum le 
schimbau între ei, din oră în oră. Amândoi stăteau îngropaţi 
sub un maldăr de pături, frecându-şi mâinile şi picioarele 
amorţite. Cu fiecare minut, conversaţia lor, concentrată 
aproape exclusiv asupra lui McCutcheon, devenea tot mai 
acidă. 

— Citând mereu blestematul ăla de slogan al Poştei 
Spațiale: „Zborul nostru prin sp.” Jimmy se înecă de furie. 

— Da, şi frecându-şi fundul pe scaun, în loc să vină aici şi 
să procedeze ca un adevărat bărbat, fir-ar., îl completă Roy. 

— Ei bine, peste două ore o să ieşim din zona de deflecţie. 
Apoi, în trei săptămâni, vom ajunge pe Venus, rosti Jimmy şi 
strănută. 

— De-abia aştept, îngână Roy, care avea guturai de două 
zile. N-o să mai zbor prin spaţiu, decât ca să mă întorc pe 
Pământ. După aventura asta, o să trăiesc din cultivarea 
bananelor în America Centrală. Cel puţin, acolo poţi avea 
parte de o căldură decentă. 

— E posibil să nu mai putem părăsi planeta după cele ce-i 
vom face lui McCutcheon. 

— Da, aici ai dreptate. Nu-i nimic! Pe Venus este mai cald 
chiar decât în America Centrală şi de altceva nu-mi pasă. 

— N-o să avem nici griji legale, strănută din nou Jimmy. Pe 
Venus, pedeapsa maximă pentru crimă cu premeditare este 
închisoarea pe viaţă. Voi avea o celulă frumoasă, caldă şi 
uscată, pe tot restul vieţii. Ce poate fi mai plăcut? 

Limba mare a cronometrului continua să se rotească cu 
viteza ei constantă; minutele treceau unul câte unul. 


Mâinile lui Roy tremurau fericite deasupra manetei care 
avea să acţioneze jeturile posterioare din dreapta, ce 
urmau să îndepărteze nava de Soare şi de teribila Zonă de 
Deflecţie. 

— Acum! Strigă în cele din urmă Jimmy. Bagă mare! 

Reactoarele intrară în acţiune cu un vuiet profund şi 
reverberat. 

Helios tremură dintr-un capăt în celălalt. Piloții simţiră 
acceleraţia apăsându-i în fotolii şi chiuiră încântați. Peste 
câteva minute, Soarele avea să strălucească din nou, iar ei 
aveau să se încălzească şi să simtă iarăşi binecuvântata 
căldură. 

Se întâmplă înainte ca ei să-şi dea seama. Un fulger 
trecător, apoi un uruit şi un clic, iar hublourile dinspre 
Soare se închiseră. 

— Uite! Strigă Roy. Stelele! Am scăpat! 

— Aruncă o privire extaziată spre termometru şi adăugă: 
Ei bine, moşule, de acum începem să urcăm. 

Îşi strânse mai bine păturile în jurul trupului, deoarece 
frigul nu dispăruse instantaneu. 

În biroul lui Frank McCutcheon din filiala venusiană a 
Poştei Spațiale se aflau doi bărbaţi: McCutcheon însuşi şi 
mai vârstnicul şi căruntul Zebulon Smith, inventatorul 
Câmpului Deflector. Acesta din urmă vorbea: 

— Domnule McCutcheon, este foarte important să aflu 
exact cum a funcţionat Câmpul Deflector. Sunt sigur că vi s- 
au transmis toate informaţiile. 

Chipul lui McCutcheon părea un exerciţiu de încruntare, 
când directorul muşcă din capătul unui trabuc ieftin şi-l 
aprinse. 

— Dragul meu domn Smith, rosti el, asta-i exact ceea ce n- 
au făcut. Din clipa când s-au îndepărtat îndeajuns de mult 
de Soare pentru a relua comunicațiile, am solicitat 
informaţii privitoare la aplicabilitatea Câmpului. Au refuzat 
să-mi răspundă. Au spus că a funcţionat, că ei trăiesc şi că 
vor oferi detalii după ce vor ajunge pe Venus. Atât! 


Zebulon Smith suspină dezamăgit. 

— Nu-i puţin cam neobişnuit - un fel de nesubordonare, ca 
să-i spun aşa? Crezusem că li s-a cerut să-şi completeze 
rapoartele şi să ofere toate amănuntele cerute. 

— Aşa este. Sunt însă cei mai buni piloţi ai mei şi sunt mai 
temperamentali. Într-o oarecare măsură, trebuie să le las 
mână liberă. În plus, i-am păcălit pentru a-i convinge să 
plece în misiunea asta, una foarte riscantă după câte ştiţi, 
de aceea înclin să fiu tolerant. 

— Ei bine, atunci bănuiesc că trebuie să aştept. 

— Oh, nu va dura chiar atât de mult! Îl asigură 
McCutcheon. Azi trebuie să sosească şi vă asigur că, de 
îndată ce voi intra în legătură cu ei, vă voi trimite toate 
detaliile. La urma urmelor, băieţii au supravieţuit timp de 
două săptămâni la o distanţă de treizeci şi două de milioane 
de kilometri de Soare - aşadar, invenţia dumneavoastră 
reprezintă un succes. Asta ar trebui să vă satisfacă. 

La scurt timp după plecarea lui Smith, secretara lui 
McCutcheon intră în cabinet, având întipărită pe chip o 
încruntătură surprinsă. 

— Domnule McCutcheon, începu ea, s-a întâmplat ceva cu 
piloţii de pe Helios. Tocmai am primit o informare din 
partea maiorului Wade din Pallas City, unde au asolizat. Cei 
doi au refuzat să participe la ceremonia care li se pregătise 
şi au închiriat imediat o navetă spre noi, refuzând orice 
explicaţii. Când Wade a încercat să-i oprească, au devenit 
violenţi. 

Femeia puse telexul pe birou. McCutcheon îi aruncă o 
privire distrată. 

— Mda! Par puţin debusolaţi. Ei bine, trimite-i la mine 
imediat cum apar. O să-i readuc cu picioarele pe pământ. 

După alte trei ore, problema celor doi piloţi arţăgoşi îi 
reveni în minte, declanşată de data aceasta de un scandal 
ce răsuna din secretariat. Auzi vocile groase şi mânioase a 
doi bărbaţi şi protestele ascuţite ale secretarei sale. Brusc, 


uşa se deschise cu violenţă, iar în prag apărură Jim Turner 
şi Roy Snead. 

Închizând imediat uşa în urma sa, Roy se rezemă cu 
spatele de ea. 

— Nu lăsa pe nimeni să mă deranjeze până nu termin, îi 
spuse Jimmy. 

— Nimeni n-o să intre pe aici, încuviinţă încruntat Roy, dar 
nu uita - mi-ai promis că-mi laşi ceva şi mie. 

McCutcheon tăcu în tot acest timp, dar când îl văzu pe 
Turner că extrage cu neglijenţă un box masiv din buzunar 
şi-l fixează cu un aer hotărât pe pumn, decise că era 
momentul să oprească comedia aceea. 

— Salut, băieţi! Vorbi el cu o voioşie neobişnuită. Mă bucur 
să vă revăd. Luaţi loc! 

Jimmy îi ignoră invitaţia. 

— Ai ceva de spus, vreo ultimă dorinţă, înainte de a începe 
operaţiunile? Întrebă el, scrâşnind din dinţi cu un sunet 
neplăcut. 

— Ei bine, dacă aşa pui problema, replică McCutcheon, aş 
putea întreba, dacă mi se permite, despre ce-i vorba? Poate 
că Deflectorul n-a funcţionat şi aţi avut parte de o călătorie 
fierbinte.? 

Singurele răspunsuri au fost un pufnet sonor dinspre Roy 
şi o privire îngheţată din partea lui Jimmy. 

— În primul rând, zise acesta din urmă, ce a fost cu 
înşelătoria aceea mârşavă şi ieftină cu care ne-ai păcălit? 

McCutcheon ridică sprâncenele surprins. 

— Te referi la minciunile pe care vi le-am spus în scopul de 
a vă face să plecaţi? Nici măcar n-a fost mare lucru. Nimic 
altceva decât o rutină în lumea afacerilor. Păi, zilnic fac 
lucruri mult mai rele pe care oamenii le consideră absolut 
normale. În plus, voi ce aţi avut de pătimit de pe urma lor? 

— Povesteşte-i despre „plăcuta noastră călătorie”, Jimmy, 
şuieră Roy. 

— Exact asta şi intenţionez. Întorcându-se către 
McCutcheon, bărbatul adoptă un aer de martir şi prinse să 


deşarte sacul: în primul rând, în blestemata asta de 
călătorie, ne-am copt la 65 de grade, însă asta era de 
aşteptat - nu aveam motive să ne plângem, doar ne aflam la 
jumătatea distanţei dintre Mercur şi Soare. După aceea 
însă, am pătruns în zona unde lumina se curbează. Radiația 
primită de noi a coborât la zero şi am început să pierdem 
căldură, dar nu câte o jumătate de grad pe zi, după cum ne 
povestiseră în şcoala de pilotaj. 

Jimmy făcu o pauză, pentru a scuipa câteva noi înjurături 
ce tocmai îi veniseră în minte, apoi continuă relatarea: 

— După trei zile, coborâserăm la treizeci şi cinci de grade 
şi peste o săptămână la zero grade. Apoi, vreme de alte 
şapte zile nesfârşite, termometrul a arătat temperaturi din 
ce în ce mai scăzute. În ultima zi a fost atât de frig încât 
mercurul a îngheţat! 

Glasul lui crescu, apoi se stinse, în vreme ce un acces de 
autocompătimire îl făcu pe Roy să suspine audibil. 
McCutcheon rămase inexpresiv. 

— După aceea, am rămas fără nici un sistem de încălzire, 
continuă Jimmy, mai exact fără căldură şi fără haine groase. 
Am îngheţat, fir-ar al naibii! A trebuit să dezgheţăm 
mâncarea şi apa. Nu ne mai puteam mişca. A fost un iad, îţi 
spun, dar la temperatura opusă! 

Tânărul amuţi, nemaigăsindu-şi cuvintele. Roy preluă 
ştafeta. 

— Ne aflam la treizeci şi două de milioane de kilometri de 
Soare şi-mi degeraseră urechile. Degeraserăm, ai auzit?! 

— Îşi scutură pumnul ameninţător sub nasul lui 
McCutcheon. 

— Şi era numai vina ta! Ne-ai tras pe sfoară! Când 
dârdâiam acolo, am jurat c-o să ne întoarcem şi-o să punem 
mâna pe tine - şi, crede-mă, o să ne ţinem de promisiunea 
aia! 

— Se răsuci spre Jimmy: Haide, dă-i drumul odată! Am 
pierdut destulă vreme. 


— Staţi puţin, băieţi! Vorbi McCutcheon. Lăsaţi-mă să 
înţeleg ceva. Vreţi să spuneţi că acest Câmp Deflector a 
funcţionat atât de bine încât n-a permis pătrunderea 
radiaţiei, ba chiar a extras căldura din navă? 

Jimmy încuviinţă printr-un mormăit. 

— Şi aţi îngheţat timp de o săptămână din cauza asta? 

Acelaşi mormăit. 

Atunci se petrecu un lucru foarte straniu. McCutcheon, 
„Moş Ţâfnilă”, omul care nu ştia să râdă, zâmbi. Mai exact, 
îşi dezgoli dinţii într-un rânjet. Mai mult chiar, rânjetul se 
lăţi până ce în încăpere porni să se audă un chicotit tot mai 
puternic, care se transformă într-un râs sănătos şi apoi în 
hohote nestăvilite. Într-o rafală stentoriană, McCutcheon se 
descărcă pentru o viaţă de încruntări posomorâte. 

Pereţii reverberau, geamurile ferestrelor zăngăneau, dar 
hohotele homerice continuau. Roy şi Jimmy rămăseseră cu 
gurile căscate, complet derutaţi. Un contabil curios îşi 
strecură capul pe uşă, într-un acces de temeritate, şi 
încremeni. Alţi funcţionari se strânseră înapoia lui, şuşotind 
stupefiaţi. McCutcheon râdea! 

Treptat, amuzamentul directorului general se destrămă, 
încheindu-se printr-o criză de tuse; în cele din urmă, 
bătrânul înălţă o faţă congestionată spre cei doi, a căror 
uimire se preschimbase de mult în indignare. 

— Băieți, oftă McCutcheon, asta a fost poanta cea mai 
bună pe care am auzit-o în viaţa mea. Amândoi vă puteţi 
considera plătiţi dublu. 

Continua să rânjească, de parcă nu-şi mai putea controla 
muşchii obrajilor, şi începuse să sughiţă. Piloții rămaseră 
indiferenți înaintea anunţului. 

— Ce-i atât de amuzant? Dori Jimmy să ştie. Eu nu văd 
nimic de râs. 

Glasul lui McCutcheon devenise numai miere. 

— Dacă ţineţi minte, înainte de plecare, v-am dat 
amândurora câteva foi cu instrucţiuni speciale. Ce aţi făcut 
cu ele? 


În odaie se lăsă o tăcere stânjenitoare. 

— Nu ştiu. Cred că am rătăcit-o pe a mea, bolborosi Roy. 

— Eu nici nu m-am uitat la ea. Am uitat, înghiţi un nod 
Jimmy. 

— Vedeţi?! Exclamă triumfător McCutcheon. Totul s-a 
petrecut numai din cauza prostiei voastre. 

— De unde ştii? Se răsti Jimmy. Maiorul Wade ne-a spus tot 
ce trebuia să ştim despre navă şi, în plus, cred că tu n-ai fi 
putut adăuga absolut nimic despre pilotare! 

— Chiar aşa? Ei bine, se pare că Wade a uitat să vă atragă 
atenţia asupra unui amănunt pe care l-aţi fi găsit în 
instrucţiunile mele. Intensitatea Câmpului Deflector este 
reglabilă. Când aţi pornit, fusese comutată la valoarea 
maximă. Bătrânul reîncepu să chicotească. Dacă v-aţi fi 
deranjat să citiţi instrucţiunile mele, aţi fi aflat că 
deplasarea unei mici manete - depărtă puţin degetul 
arătător de cel mare - ar fi redus intensitatea Câmpului, 
permiţând să pătrundă atâta radiaţie câtă doreaţi. 

De acum chicotitul redevenise mai sonor. 

— Aţi dârdâit o săptămână, fiindcă nu v-a dus mintea să 
acţionaţi o manetă! Şi după aceea, voi, aşii piloților, veniţi 
aici şi daţi vina pe mine! Nu-i amuzant? 

Bătrânul reîncepu să hohotească, în vreme ce tinerii, 
extrem de stingheriţi, se priveau întrebători. 

Când McCutcheon se opri din râs, Jimmy şi Roy 
dispăruseră. 

În fundătura de lângă clădirea Poştei Spațiale, un puşti de 
zece ani privea, cu gura căscată şi total fascinat, doi bărbaţi 
angajaţi într-o acţiune ciudată, destul de surprinzătoare, în 
cadrul căreia se loveau pe rând. Iar loviturile nu erau câtuşi 
de puţin blânde! 

2. MAGNIFICA DESCOPERIRE. 

Future Fiction, iulie 1940 

Walter Sills reflecta, aşa cum făcuse deseori până atunci, 
asupra faptului că viaţa era grea şi lipsită de satisfacţii. Îşi 
examină mohorâtul laborator chimic şi rânji cinic - muncea 


într-un loc mizerabil, trăind din ocazionalele analize de 
minereuri cu care de-abia îşi plătea aparatura 
indispensabilă, în vreme ce alţii, poate nici pe jumătate la 
fel de valoroşi ca el, lucrau pentru marile concerne 
industriale şi duceau o viaţă lipsită de griji. 

Privi pe geam spre râul Hudson, înflăcărat de razele 
soarelui în amurg, şi se întrebă posac dacă aceste ultime 
experimente aveau să-i aducă, în sfârşit, gloria pe care o 
căuta, sau dacă nu erau decât tot false alarme. 

Uşa se întredeschise, lăsând să apară chipul vesel al lui 
Eugene Taylor. Sills ridică mâna în semn de salut şi Taylor 
pătrunse în laborator. 

— Noroc, beţivan bătrân! Se auzi vocea sa voioasă. Cum 
merg treburile? 

Sills clătină nemulţumit din cap înaintea exuberanţei 
celuilalt. 

— Mi-aş dori să pot avea atitudinea ta nesăbuită faţă de 
viaţă, Gene! Ca fapt divers, treburile merg prost. Am nevoie 
de bani, dar cu cât am mai multă nevoie de ei, cu atât 
buzunarele îmi sunt mai goale. 

— Ei bine, nici eu n-am deloc, nu? Făcu Taylor. Totuşi, de 
ce să-ţi faci griji din cauza asta? Ai cincizeci de ani şi grijile 
nu ţi-au adus nimic, în afara cheliei. Eu am treizeci de ani şi 
vreau să-mi păstrez frumosul păr şaten. 

— O să am şi bani, Gene, rânji chimistul. Las' pe mine! 

— Noile idei capătă contur? 

— Mai ştii? Mi se pare că nu ţi-am spus mare lucru, aşa-i? 
Vino încoace, să-ţi arăt ce progrese am înregistrat. 

Taylor îl urmă la o măsuţă pe care se afla un stativ cu 
eprubete. Într-una din acestea se găsea cam un centimetru 
dintr-o substanţă cu luciu metalic. 

— Amestec de sodiu şi mercur, explică Sills, sau amalgam 
de sodiu, cum i se mai spune. 

Chimistul luă de pe raft o sticluţă purtând eticheta „Sol. 
Clorură de amoniu” şi turnă câteva picături în eprubetă. 


Instantaneu, amalgamul de sodiu începu să se transforme 
într-o substanţă cu aspect spongios. 

— Ăsta, continuă Sills, e amalgam de amoniu. Radicalul de 
amoniu (NH4) acţionează aici ca metal şi se combină cu 
mercurul. 

Aşteptă ca reacţia să ia sfârşit, apoi înlătură lichidul de 
deasupra. 

— Amalgamul de amoniu nu-i foarte stabil, îl informă el pe 
Taylor, aşa că va trebui să acţionez rapid. 

Apucă un flacon conţinând un lichid gălbui, plăcut 
mirositor, şi turnă din el, umplând eprubeta. Apoi, după ce o 
agită, amalgamul de amoniu dispăru, fiind înlocuit de o 
picătură micuță, metalică, ce se depuse pe fundul vasului. 

Taylor rămase cu gura căscată. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Lichidul acesta este un derivat complex al hidrazinei, pe 
care l-am descoperit eu şi l-am botezat amonalină. Nu i-am 
stabilit deocamdată formula, dar asta-i mai puţin important. 
Principalul este că poate dizolva amoniul din amalgam. 
Picătura de pe fundul eprubetei este mercur pur, iar 
amoniul e în soluţie. 

Cum Taylor tăcea, Sills urmă entuziasmat: 

— Nu pricepi? Sunt la jumătatea drumului spre izolarea 
amoniului pur, ceva ce nu s-a mai reuşit până acum! Dacă 
voi izbuti, voi dobândi faimă, succes, Premiul Nobel - şi cine 
ştie ce alte lucruri. 

— Măiculiţă! 

— Privirea lui Taylor se umplu de respect. 

— N-aş fi dat doi bani pe lichidul ăla galben. 

Zicând acestea, el întinse mâna spre flaconul respectiv, dar 
Sills îl opri. 

— Încă n-am terminat, Gene. Trebuie să-l aduc în starea 
metalică liberă şi deocamdată n-o pot face. De fiecare dată 
când încerc să evapor amonalina, amoniul se descompune 
în amoniac şi hidrogen. Dar voi reuşi - ţi-o spun eu! 

* 


Epilogul scenei anterioare avu loc peste vreo două 
săptămâni. Taylor primi un telefon urgent din partea 
amicului chimist şi în scurt timp îşi făcu apariţia în 
laborator, gâfâind şi cu ochii strălucind de satisfacția 
anticipării. 

— Ai reuşit? 

— Da. Şi este ceva mai grozav decât bănuisem! 

— Ochii lui Sills scânteiau, trădând agitația ce-l 
cuprinsese. 

— E rost de milioane de dolari. Până acum, explică el, 
acţionasem în sens greşit. Încălzirea solventului 
descompunea mereu amoniul dizolvat, aşa că-l separ prin 
refrigerare. Procedeul este similar celui folosit pentru 
saramură, care, atunci când e îngheţată lent, se transformă 
în gheaţă naturală, sarea cristalizându-se separat. Din 
fericire, amonalina îngheaţă la optsprezece grade Celsius şi 
nu necesită o răcire accentuată. 

Chimistul arătă cu un gest dramatic o retortă micuță aflată 
într-o incintă cu pereţi din sticlă. Retorta conţinea cristale 
aciculare gălbui, peste care se găsea un strat subţire dintr- 
o substanţă colorată într-un galben-mat. 

— De ce o ţii înăuntru? Întrebă Taylor. 

— Am umplut incinta cu argon, pentru a menţine pur 
amoniul, substanţa galbenă de pe amonalină. Acesta este 
atât de activ încât reacţionează cu orice, exceptând gazele 
inerte. 

Taylor se minună şi-şi bătu pe spinare amicul, care 
surâdea încântat. 

— Aşteaptă, Gene, murmură savantul, abia acum urmează 
partea importantă. 

Degetul tremurător al lui Sills arătă spre capătul opus al 
laboratorului, unde altă incintă etanşă conţinea o 
grămăjoară galbenă ce scânteia. 

— Acela este oxidul de amoniu, (NH4)20, format prin 
trecerea aerului perfect uscat peste amoniul liber în stare 
metalică. El este inert - incinta conţine clor şi, după cum se 


vede, nu se manifestă nici o reacţie. Poate fi obţinut la fel de 
ieftin ca aluminiul, dacă nu chiar mai ieftin, deşi el pare mai 
valoros decât aurul. Bănuieşti cam ce fel de posibilităţi se 
deschid în faţa noastră? 

— Cum să nu? Explodă Taylor. Bijuterii din amoniu, 
tacâmuri placate cu amoniu. Un milion de alte chestii. Apoi, 
cine ştie câte aplicaţii industriale! Ai dat lovitura, Walt - eşti 
bogat! 

— Suntem bogaţi, îl corectă cu blândeţe Sills, după care se 
apropie de telefon. Ziarele trebuie informate. Voi începe 
chiar acum să culeg roadele. 

— Poate c-ar fi mai bine să păstrezi secretul, se încruntă 
Taylor. 

— Oh, nu te teme, n-o să suflu nici o vorbă în privinţa 
procesului propriu-zis! Voi oferi doar ideea generală. În 
plus, suntem în siguranţă - cererea de brevetare se află 
deja la Washington. 

Sills greşea însă! Articolul publicat în ziar avea să le aducă 
două zile foarte, foarte agitate. 

* 


]. Throgmorton Bankhead era ceea ce de obicei se 
numeşte „un lider industrial”. Fiind preşedinte al 
corporației „Acme, Placări cu Crom şi Argint”, fără îndoială 
că îşi merita titlul respectiv; totuşi, pentru nevasta lui 
răbdătoare, nu era decât un soţ dispeptic şi morocănos, mai 
cu seamă la micul dejun. lar acum se găsea la micul dejun. 

Agitându-şi nervos ziarul, bărbatul bolborosi printre 
înghiţituri de pâine prăjită cu unt: 

— Omul ăsta va ruina ţara! 

— Arătă îngrozit titlurile de o şchioapă: Am zis şi repet că 
individul este complet sărit de pe fix. N-o să se 
mulţumească. 

— Joseph, te rog, interveni soţia lui, te-ai înroşit la faţă! Nu 
uita că eşti hipertensiv. Ştii bine că doctorul ţi-a interzis să 
mai citeşti noutăţile din Washington, dacă te irită. Mai bine, 
fii atent - apropo de bucătăreasă. Este. 


— Doctoru-i un tâmpit, la fel ca tine! Răcni Bankhead. O să 
citesc toate noutăţile pe care am chef să le citesc şi o să mă- 
nroşesc la faţă de câte ori o să vreau! 

Bărbatul duse ceaşca de cafea la gură şi sorbi puţin, cu o 
expresie critică. În acest timp, privirea îi căzu asupra unui 
titlu mult mai mic, aflat în josul paginii: „Savant descoperă 
înlocuitorul aurului”. Ceaşca rămase în văzduh, pe când 
ochii lui Bankhead parcurseră rapid articolul. 
„Inventatorul” - afirma acesta - „susţine că noul metal este 
mult superior cromului, nichelului ori argintului, putând fi 
folosit pentru obţinerea unor bijuterii frumoase şi ieftine. 
„Oamenii simpli, - declară profesorul Sills - „vor mânca de 
pe farfurii din amoniu, cu mult mai spectaculoase decât 
farfuriile din aur ale nababilor indieni., Nu există nicio.” 

]. Throgmorton Bankhead încetase să mai citească. 
Imagini ale unei corporaţii Acme ruinate îi dansau înaintea 
ochilor; ceaşca îi căzu din mână şi cafeaua fierbinte i se 
întinse pe pantaloni. 

Soţia sări speriată în picioare. 

— Ce s-a-ntâmplat, Joseph? 

— Nimic, răcni Bankhead. Nimic! Lasă-mă naibii în pace! 

„Liderul industrial” părăsi nervos odaia, lăsându-şi nevasta 
să răsfoiască jurnalul, în căutarea ştirii ce reuşise să-l 
tulbure în asemenea măsură. 

* 

De obicei, „Bob's Tavern” de pe strada Cincisprezece era 
permanent aglomerat, dar, în dimineaţa la care ne referim, 
acolo nu se găseau decât patru-cinci bărbaţi jalnic 
îmbrăcaţi, care se strânseseră în jurul siluetei mătăhăloase 
a onorabilului Peter Q. Hornswoggie, fost eminent 
congresman. 

Ca întotdeauna, Hornswoggie vorbea nestăvilit. Tot ca 
întotdeauna, subiectul său îl constituia viaţa de 
congresman. 

— Îmi amintesc, spunea el, când acelaşi argument a fost 
ridicat în Cameră, iar eu am răspuns cam aşa: „În 


declaraţia sa, eminentul reprezentant al statului Nevada 
scapă din vedere un aspect foarte important al problemei. 
El nu-şi dă seama că este în interesul întregii naţiuni să se 
rezolve de urgenţă problema tuturor cojitorilor de mere ai 
ţării. Domnilor, de bunăstarea cojitorilor de mere atârnă 
viitorul întregii industrii fructifere şi pe industria fructiferă 
se bazează întreaga economie a acestei uriaşe şi glorioase 
naţiuni - Statele Unite ale Americii!”. 

Hornswoggie făcu o pauză, deşertă jumătate din halba de 
bere şi surâse triumfător: 

— Nu voi ezita să vă spun, domnilor, că la aceste cuvinte 
întreaga Cameră a izbucnit în aplauze frenetice. 

Unul dintre ascultători clătină încet din cap, minunându- 
se: 

— Trebuie să fie grozav să puteţi vorbi aşa, domnule 
senator. Cred că eraţi o senzaţie! 

— Aşa-i! Încuviinţă barmanul. Păcat că aţi fost înfrânt la 
trecutele alegeri. 

Fostul congresman aprobă din cap, apoi rosti pe un ton 
înălţător: 

— Din surse demne de încredere, am aflat că în campania 
aceea mituirile au atins un nivel ne. 

Se opri brusc, zărind un anumit articol în ziarul unui 
ascultător. Smulse rapid gazeta, citi în tăcere, după care 
ochii îi străluciră. 

— Prieteni, spuse el, mă tem că trebuie să vă părăsesc. La 
primărie au apărut nişte probleme grave. 

— Se aplecă spre barman şi-i şopti la ureche: N-ai cumva o 
fisă pentru telefon? Din greşeală, mi-am uitat portofelul în 
cabinetul primarului. Ţi-o restitui mâine. 

Strângând în pumn moneda oferită fără tragere de inimă, 
Peter Q. Hornswoggie părăsi localul. 

* 

Într-o odăiţă slab iluminată, undeva pe lângă First Avenue, 
Michael Maguire, cunoscut de poliţie sub porecla mult mai 
sonoră de Mike Glonţ, îşi curăța revolverul fredonând fals o 


melodie la modă. Uşa se întredeschise şi Mike îşi ridică 
privirea. 

— Tu eşti, Piticule? 

— 10-s, răspunse individul micuţ şi zbârcit care se strecură 
înăuntru. '[-am adus ziaru' dă seară. Gaborii tot crede că 
Bragoni l-a mierlit. 

— Da? Asta-i bine. 

— Nepăsător, Mike îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
revolverului. 

— Alte noutăţi? 

— N4! O nebună care s-a omorât, da' nimic altceva. 

Îi azvârli ziarul şi plecă. Mike se lăsă pe spate şi-l răsfoi 
plictisit. 

Un titlu îi atrase atenţia, determinându-l să citească 
articolul însoțitor. După aceea, lăsă gazeta, îşi aprinse o 
ţigară şi căzu pe gânduri. În cele din urmă, deschise uşa. 

— Hei, Piticule, vino-ncoace! Am o treabă pentru tine. 

* 

Walter Sills era fericit, ba chiar s-ar fi putut spune că se 
simţea în al nouălea cer. Se plimba prin laborator aidoma 
unui rege, păşind ca un păun, scăldându-se în gloria 
proaspăt dobândită. Taylor îl privea de pe un scaun, părând 
aproape la fel de încântat. 

— Cum te simţi când eşti faimos? Dori el să ştie. 

— Ca atunci când ai un milion de dolari, pentru că asta-i 
suma pe care o voi cere în schimbul secretului amoniului. 
De acum încolo, va curge numai lapte şi miere pentru mine. 

— Lasă detaliile în seama mea, Walt. Azi iau legătura cu 
Staples, de la „Vulturii Oţelului”. O să-ţi ofere un preţ bun. 

Se auzi soneria şi Sills tresări, apoi alergă să deschidă uşa. 

— Aici locuieşte Walter Sills? 

În prag se afla un individ voinic şi încruntat, care privea 
dispreţuitor în jur. 

— Da, eu sunt Sills. Doriţi să discutaţi cu mine? 

— Exact. Mă numesc ]. Throgmorton Bankhead şi 
reprezint corporaţia „Acme, Placări cu Crom şi Argint”. Aş 


dori să stăm puţin de vorbă. 

— Intraţi, intraţi! Dânsul este Eugene Taylor, asociatul 
meu. Putem discuta în prezenţa lui. 

— Perfect. 

— Bankhead se aşeză oftând pe un scaun. 

— Bânuiesc că vă daţi seama care este motivul acestei 
vizite. 

— Probabil că aţi citit în ziare despre amoniu. 

— Exact. Am venit să mă conving că articolul nu este o 
farsă şi să achiziţionez tehnologia. 

— Puteţi vedea cu ochii dumneavoastră, domnule. 

— Sills îl conduse pe industriaş în dreptul incintei umplute 
cu argon în care se aflau cele câteva grame de amoniu pur. 

— Acesta este metalul. Aici, în dreapta, se găseşte oxidul - 
în mod straniu, o substanţă mai metalică decât metalul 
însuşi. La oxidul acesta s-au referit ziarele, denumindu-l 
„înlocuitorul aurului”. 

Chipul lui Bankhead nu trăda absolut nimic din groaza pe 
care o simţea la vederea oxidului. 

— Scoateţi-l, ca să văd despre ce-i vorba, ceru el. 

— Imposibil, domnule Bankhead, clătină din cap Sills. 
Acelea sunt primele şi singurele mostre de amoniu şi oxid 
de amoniu existente. Ele sunt piese de muzeu. Dacă doriţi, 
pot produce altele. 

— Evident, dacă vă aşteptaţi să-mi investesc banii în asta. 
Dacă mă vor satisface, aş fi dispus să cumpăr brevetul 
pentru. Să zicem, o mie de dolari. 

— O mie de dolari! Exclamară la unison Sills şi Taylor. 

— Un preţ corect, domnilor. 

— Un milion ar fi un preţ cu adevărat corect! Strigă 
revoltat Taylor. 

Descoperirea asta e o mină de aur! 

— Un milion?! Visaţi, domnilor! Compania mea se ocupă de 
mai mulţi ani de problema amoniului şi acum suntem 
aproape de rezolvare. Din păcate, ne-aţi luat-o înainte cu 
vreo săptămână. De aceea, sunt gata să vă cumpăr 


patentul, pentru a evita alte neplăceri. Vă daţi seama că 
dacă mă refuzaţi, aş putea continua cercetările, fabricând 
singur amoniul prin tehnologia noastră. 

— În cazul acesta, vă vom acţiona în judecată, interveni 
Taylor. 

— Aveţi bani pentru un proces de durată. Şi atât de 
costisitor? Să ştiţi că eu am, rânji răutăcios Bankhead. Ca 
să vă dovedesc totuşi că nu sunt chiar un ins absurd, vă ofer 
două mii. 

— Aţi auzit care este preţul nostru, replică neînduplecat 
Taylor. 

— În regulă, domnilor. 

— Bankhead porni către uşă. 

— Reflectaţi, totuşi, la oferta mea - sunt sigur că-i veţi 
vedea avantajele. 

Deschizând uşa, „liderul industrial” îl descoperi pe Peter 
Q. Hornswoggie stând în genunchi, concentrat, în dreptul 
broaştei. Bankhead pufni sonor şi fostul congresman sări în 
picioare speriat, făcând câteva plecăciuni în lipsă de altceva 
mai bun. 

Magnatul trecu pe lângă el dispreţuitor; imediat 
Hornswoggie intră, trânti uşa înapoia lui şi-i privi pe cei doi 
prieteni uluiţi. 

— Individul acela, stimaţi domni, este un răufăcător avut, 
un monarh industrial. El reprezintă tipul de jefuitor care 
nenoroceşte ţara aceasta. Aţi procedat perfect, refuzându-i 
oferta. 

Punându-şi mâna pe pieptul lat, le zâmbi cu bunătate. 

— Cine naiba sunteţi? Icni Taylor, revenindu-şi din 
surprinderea iniţială. 

— Eu? Făcu Hornswoggle uimit. Păi. Ăăă. Sunt Peter 
Quintus Hornswoggle. Mă cunoaşteţi, fără doar şi poate. 
Anul trecut am făcut parte din Camera Reprezentanţilor. 

— N-am auzit niciodată de dumneavoastră! Ce doriţi? 

— Ce întrebare! Am citit în ziare despre minunata voastră 
descoperire şi am venit să-mi ofer serviciile. 


— Ce servicii? 

— Am înţeles, nu sunteţi nişte oameni umblaţi prin lume. 
Din cauza acestei invenţii reprezentaţi o posibilă pradă 
pentru toţi ticăloşii lipsiţi de scrupule care pot apărea. Ca 
Bankhead, de pildă. În schimb, un afacerist pragmatic ca 
mine, o persoană cu simţ practic, v-ar putea fi de un 
inestimabil folos. Sunt dispus să mă ocup de problemele 
voastre, de rezolvarea detaliilor, de lu. 

— Totul pe gratis, bineînţeles, nu? Îl opri Taylor, cu un ton 
caustic. 

Hornswoggle fu încercat de un acces de tuse. 

— Desigur, m-am gândit că mi s-ar putea acorda un mic 
procent din descoperirea voastră. 

Sills, care până atunci rămăsese tăcut, se repezi brusc 
spre el. 

— Afară! M-aţi auzit? Afară, până nu chem poliţia. 

— Vă rog, domnule profesor, nu vă enervaţi! 

Hornswoggle se retrase către uşa pe care Taylor i-o ţinea 
deschisă. leşi, continuând să protesteze, şi blestemă în 
şoaptă când uşa i se trânti în faţă. 

— Ce facem, Gene? Se văită Sills prăbuşindu-se pe scaunul 
cel mai apropiat. Ni s-au oferit doar două mii. Acum o 
săptămână, această sumă ar fi reprezentat mai mult decât 
aş fi putut spera, dar acum. 

— Las-o baltă! Individul trăgea o cacealma. Uite ce-i, o să-i 
telefonez imediat lui Staples. O să luăm cât ne oferă el - 
adică destul de mult - apoi, dacă apar necazuri cu 
Bankhead. Ei bine, asta o să fie problema lui Staples. 

— Îşi bătu tovarăşul pe umăr, încurajându-l: Practic, 
necazurile noastre au luat sfârşit. 

Din nefericire însă, Taylor greşea: necazurile lor de-abia 
începeau. 

* 


De pe trotuarul celălalt, o siluetă discretă, cu ochişori ca 
două mărgele iscodind deasupra gulerului ridicat al hainei, 
examina cu atenţie clădirea. Dacă s-ar fi deranjat să fie 


curios, orice poliţist l-ar fi putut identifica pe respectivul 
individ drept Egan „Piticul”, dar, cum nici un om al legii nu 
se osteni s-o facă, „Piticul” scăpă nebăgat în seamă. 

— Rahat, murmură el în barbă, floare la ureche! Totu-i la 
parter şi geamu' din spate poate fi forţat. Nu-i alarme, nu-i 
Nimic. 

După ce trase aceste concluzii, el chicoti şi plecă. 

Nu numai „Piticul” avea idei. Pe când se îndepărta, Peter 
Q. Hornswoggie descoperi că în interiorul ţestei sale masive 
bântuiau nişte gânduri ciudate - gânduri ce implicau 
suficiente acţiuni neortodoxe. 

Şi J]. Throgmorton Bankhead era la fel de activ. Aparţinea 
acelei clase viguroase cunoscute drept „întreprinzători”, 
fiind lipsit de scrupule în privinţa felului cum 
„întreprindea”, mai ales că nu intenţiona să plătească un 
milion de dolari pentru secretul amoniului; ca atare, 
socotea că era necesar să apeleze la una dintre cunoştinţele 
sale. 

Cunoştinţa respectivă, deşi foarte utilă, nu era dintre cele 
mai plăcute şi Bankhead consideră firesc să fie foarte 
prudent pe durata vizitei. Cu toate acestea, conversaţia 
care avu loc se încheie într-un mod plăcut pentru amândoi. 

* 

Sills se trezi brusc dintr-un somn agitat. Pentru câteva 
clipe, rămase ascultând neliniştit, apoi se aplecă şi-l 
înghionti pe Taylor. Fu răsplătit prin câteva mormăieli 
incoerente. 

— Gene, Gene, trezeşte-te! Haide, trezeşte-te! 

— Ce? Ce-i? Ce s-a-ntâmplat? 

— Taci! Ascultă. Auzi? 

— N-aud nimic. Lasă-mă să dorm! 

Sills îi puse degetul pe buze şi celălalt amuţi. Jos, în 
laborator, se auzeau clar nişte zgomote. 

Ochii lui Taylor se lărgiră şi somnul îl părăsi pe deplin. 

— Hoţii, şopti el. 


Cei doi coborâră din pat în vârful picioarelor, îşi puseră 
halatele şi papucii şi se îndreptară către uşă. Taylor purta 
un revolver şi o luă înainte, coborând treptele. 

Străbătuseră poate jumătate din scară când de dedesubt 
se auzi un strigăt de surpriză, urmat de mai multe sunete 
înfundate de lovituri. 

Acestea continuară preţ de câteva momente, după care 
răsună un zdrăngănit de sticlă spartă. 

— Amoniul meu! Răcni Sills cu glas îndurerat şi se năpusti 
pe scări, evitând braţele întinse ale lui Taylor. 

Chimistul năvăli în laborator, urmat îndeaproape de 
asociatul său, care blestema de zor, şi aprinse lumina. Sub 
razele puternice ale becurilor, două trupuri încleştate 
încremeniră, clipind orbite, apoi se despărţiră. 

Pistolul lui Taylor îi fixa fără nici un dubiu pe intruşi. 

— Ce drăguţ., rosti tânărul. 

Unul dintre cei doi se sculă, clătinându-se, dintre cioburile 
retortelor şi eprubetelor şi, apăsându-şi palma peste o 
tăietură de pe mână, îşi plecă trupul mătăhălos într-o 
reverență plină de demnitate. Era Peter Q. Hornswoggle. 

— Neîndoios, începu el, privind oarecum nervos spre arma 
de foc, împrejurările par dubioase, dar le pot explica 
extrem de uşor. Vedeţi dumneavoastră, în ciuda 
tratamentului brutal pe care l-am primit după ce mi-am 
expus oferta, am continuat să simt o anumită grijă faţă de 
această descoperire. Ca atare, fiind o persoană practică şi 
cunoscând răutăţile lumii în care trăim, am decis ca în 
noaptea aceasta să ţin un ochi asupra laboratorului, 
întrucât observasem că aţi neglijat să luaţi precauţii 
împotriva unor răufăcători. Vă puteţi imagina cât de 
surprins am fost când am văzut această jalnică creatură - 
arătă spre individul cu nas turtit, care rămăsese ameţit pe 
podea - strecurându-se prin fereastra din spate. Fără să 
stau pe gânduri, riscându-mi viaţa, l-am urmărit pe 
infractor, încercând cu disperare să vă salvez descoperirea. 
Consider realmente că am făcut un lucru extraordinar. Sunt 


sigur că acum mă veţi considera o persoană cu adevărat 
valoroasă şi vă veţi reevalua opiniile în ceea ce priveşte 
anterioarele mele propuneri. 

Taylor îl ascultă cu un rânjet cinic. 

— Poţi minţi al naibii de bine, nu-i aşa, P Q.? Îl luă el peste 
picior, şi ar fi continuat pe aceeaşi notă, cu o fermitate mai 
mare, dacă celălalt spărgător nu ar fi început brusc să 
protesteze vehement: 

— Ce dracu', şefu', grasu' ăsta-ncearcă să mă bage-n 
rahat, da' io-s nevinovat! M-a angajat un tip să intru aici şi 
să sparg seifu' şi io nu m-aleg decât cu nişte bănuţi, cât să- 
mi duc zilele. Numa' să sparg seifu', şefu', nu să fac vr'un 
rău cuiva. De-abia m-apucasem dă treabă, mă-ncălzeam 
cum se spune, când a apărut banditu' ăsta c-o daltă ş-un 
arzător şi-a tăiat-o drept spre seif. Normal că mie nu-mi 
place dă concurenţă, aşa că l-am. 

Hornswoggle se retrăsese însă într-un turn de fildeş. 

— Rămâne de văzut dacă afirmaţiile unui gangster pot 
avea trecere înaintea cuvintelor unei persoane care, o afirm 
cu toată onestitatea, a fost, la vremea sa, unul dintre 
membrii cei mai eminenţi ai marii. 

— Gura, amândoi! Răcni Taylor, agitând ameninţător 
pistolul. Anunţ poliţia şi n-aveţi decât să-i plictisiţi pe ei cu 
poveştile voastre. Ia spune, Walt, s-a întâmplat ceva? 

— Se pare că nu, spuse Sills, terminând inspectarea 
laboratorului. Au spart numai nişte retorte goale. În rest, 
NIMIC. 

— E bine, începu Taylor, apoi amuţi uluit. 

Pe uşa dinspre coridor pătrunsese un individ flegmatic, 
purtând o pălărie ale cărei boruri îi acopereau ochii. Un 
revolver ţinut într-o mână expertă schimba considerabil 
situaţia. 

— Haide, mârâi el spre Taylor, lasă fierul! 

Arma acestuia lunecă dintre degetele şovăitoare şi căzu 
zăngănind pe podea. Noul sosit îi examină pe toţi cei 
adunaţi în încăpere cu o privire amuzată. 


— Ia uite! Deci, alţi doi voiau să mi-o ia înainte. Locul ăsta 
pare extrem de frecventat. 

* 

Sills şi Taylor se holbau cu gurile căscate, în vreme ce 
dinţii lui Hornswoggie clâănţăneau energic. Primul hoţ se foi 
neliniştit, murmurând: 

— lisuse, ie Mike Glonţ! 

— Îmhî, aprobă acesta, Mike Glonţ. Mulţi mă cunosc şi ştiu 
bine că nu mi-e frică să apăs pe trăgaci când mi se pare 
necesar. Haide, chelule, dă-mi invenţia! Ştii tu - chestia aia 
cu aurul fals. Să n-ajung să număr până la cinci! 

Sills se îndreptă încet către seiful vechi din colţ. Mike se 
retrase puţin, pentru a-i face loc să treacă, şi mâneca 
pardesiului său atinse un raft. Un flaconaş cu soluţie de 
sulfat de sodiu se clătină şi căzu. 

Mânat de o bruscă inspiraţie, Sills urlă: 

— Dumnezeule, ai grijă! E nitroglicerină! 

Flaconul lovi duşumeaua şi se sparse cu un clinchet sonor. 
Involuntar, Mike răcni şi sări îngrozit într-o parte. În 
aceeaşi clipă, Taylor îl izbi din plin cu un placaj superb, iar 
Sills se repezi spre arma căzută a prietenului său, pentru a- 
i ţine la respect pe ceilalţi doi. Nu mai era însă nevoie. Din 
primul moment al confuziei generale, aceştia se topiseră în 
noaptea din care apăruseră. 

Taylor şi Mike Glonţ se rostogoliră pe podeaua 
laboratorului, încleştaţi într-o luptă disperată, cu Sills 
ţopăind în jurul lor şi rugându-se cerului să se oprească 
măcar o clipă, pentru a putea izbi cu patul revolverului în 
țeasta gangsterului. 

Nu avu însă parte de aşa ceva. Brusc, Mike se încordă, 
aplică o lovitură năucitoare sub bărbia lui Taylor şi se 
eliberă. Sills zbieră consternat şi apăsă pe trăgaci în 
direcţia siluetei care o luase la fugă. Focul său nu nimeri 
ţinta şi Mike scăpă neatins. Sills nu încercă să-l urmărească. 

Un pahar cu apă rece îl trezi pe Taylor. Scuturând ameţit 
din cap, acesta privi dezastrul din laborator. 


— Măiculiţă! Bolborosi el. Ce mai noapte! 

— Ce ne facem, Gene? Suspină Sills. Acum, şi vieţile ne 
sunt în pericol. Niciodată nu m-am gândit că era posibil să 
ne calce niscaiva hoţi, altfel n-aş fi anunţat descoperirea în 
ziare. 

— Acum este prea târziu, n-are rost să te mai căinezi. Fii 
atent, primul lucru pe care-l avem de făcut este să ne 
culcăm. În noaptea asta, n-o să ne mai deranjeze nimeni. În 
schimb, mâine te duci la bancă şi depui într-un seif toată 
documentaţia referitoare la tehnologie, aşa cum trebuia să 
fi procedat din capul locului. Staples o să vină la trei după- 
amiaza. Batem palma cu el şi după aceea vom trăi fericiţi 
până la adânci bătrâneţe. 

Chimistul clătină din cap cu tristeţe. 

— În tot cazul, până acum, amoniul s-a dovedit tare 
periculos! Aproape că-mi doresc să nu fi auzit niciodată de 
el. Mai că aş prefera să revin la analizele de minereu. 

În vreme ce traversa oraşul, îndreptându-se către bancă, 
Sills nu găsi nici un motiv pentru a-şi redobândi buna 
dispoziţie. Nici chiar zdruncinăturile şi zornăielile familiare 
ale străvechiului său automobil nu reuşiră să-l înveselească. 
Dintr-o viaţă caracterizată prin monotonie paşnică, trecuse 
într-o perioadă de nebunie, şi schimbarea nu-l mulțumea 
câtuşi de puţin. 

— Ca şi sărăcia, bogăţia are problemele ei specifice, 
remarcă el sentenţios, oprind înaintea clădirii din marmură, 
cu un etaj, a băncii. 

Apoi, savantul cobori cu grijă din automobil, îşi întinse 
picioarele amorţite şi porni spre uşile batante. 

Nu reuşi însă să ajungă până acolo. Două specimene 
mătăhăloase ale rasei umane îl flancară, şi Sills simţi un 
obiect foarte dur apăsându-i cu o intensitate dureroasă 
coastele. Deschise involuntar gura şi fu răsplătit cu o voce 
de gheaţă: 

— Gura, chelule, altfel o să capeţi ceea ce meriţi pentru 
şmecheria aia cu care m-ai păcălit azi-noapte! 


Sills se înfioră şi nu se împotrivi. Recunoscuse cu multă 
uşurinţă glasul lui Mike Glonţ. 

— Unde-s hârtiile? Întrebă Mike. Nu mă face s-aştept! 

— În buzunarul interior, croncăni Sills, tremurând din 
toate mădularele. 

Tovarăşul lui Mike strecură o mână expertă în buzunarul 
indicat şi scoase trei-patru file împăturite. 

— Astea ie, Mike? 

Glonţ le examină rapid şi încuviinţă din cap. 

— Îmhi! Gata, chelule, vezi-ţi de drum! 

Sills fu îmbrâncit cu brutalitate, apoi cei doi gangsteri 
săriră în automobilul lor şi se îndepărtară cu viteză, în 
vreme ce chimistul rămase întins pe trotuar. Câţiva 
trecători amabili îl ajutară să se ridice. 

— N-am păţit nimic, izbuti el să icnească. M-am împiedicat, 
asta-i tot. Nu m-am rănit. 

Savantul intră în bancă şi se lăsă să cadă pe cel mai 
apropiat scaun, simțind că era pe punctul de a leşina. Fără 
urmă de îndoială: nu era făcut pentru noua viaţă. 

Totuşi, ar fi trebuit să se aştepte la aşa ceva. Taylor 
prevăzuse posibilitatea unui asemenea incident. Chiar şi el 
avusese impresia, la un moment dat, că-l urmărea o maşină. 
Cu toate acestea, din cauza spaimei, fusese cât pe ce să 
strice totul. 

Ridică din umerii săi firavi şi, scoţându-şi pălăria, extrase 
din căptuşeala acesteia câteva file împăturite. Peste cinci 
minute, le depuse în seiful principal al băncii şi văzu 
închizându-se imensa uşă din oţel. Abia după aceea oftă 
uşurat. 

— Mă-ntreb ce se va întâmpla, murmură el pe drumul de 
întoarcere, când vor încerca să urmeze instrucţiunile de pe 
hârtiile furate. Îşi umezi buzele şi clătină din cap. Va fi o 
explozie a naibii de violentă. 

Ajungând acasă, Sills găsi trei poliţişti plimbându-se în sus 
şi-n jos pe trotuarul din faţa laboratorului. 


— Am solicitat protecţia poliţiei, îi explică Taylor, ca să 
evităm incidentele de genul celor de azi-noapte. 

Chimistul îi povesti aventura de la bancă şi prietenul său 
dădu din cap rânjind. 

— Ei bine, de-acum totul s-a terminat! Spuse el în final. 
Staples va sosi în două ore, iar până atunci suntem apăraţi 
de poliţie. După aceea, ridică el din umeri, e treaba lui 
Staples. 

— Uite ce-i, Gene, îl întrerupse brusc Sills, sunt totuşi 
îngrijorat în privinţa amoniului. Nu i-am testat posibilităţile 
de acoperire metalică şi ştii bine că ele sunt cele cu 
adevărat importante. Dacă Staples constată că-i vindem 
gogoşi? 

— Mada, făcu Taylor, frecându-şi bărbia, aici ai dreptate. 
Uite ce putem face. Înainte de a veni el, haide să acoperim 
un obiect - o lingură, să spunem - ca să verificăm dacă totul 
merge bine. 

— Nu-mi place deloc! Se plânse Sills. Dacă n-ar fi fost 
huliganii ăia, n-ar fi trebuit să procedăm în maniera asta 
complet neştiinţifică. 

— Mai întâi, să mâncăm ceva. 

* 

Se apucară de treabă după ce prânziră. Aparatura fu 
instalată în grabă. Turnară soluţie saturată de amonalină 
într-o cuvă cubică, având latura de treizeci de centimetri. O 
lingură veche reprezenta catodul, iar o cantitate de 
amalgam de amoniu (separată de restul soluţiei printr-o 
placă de sticlă perforată) constituia anodul. Curentul era 
asigurat de trei baterii înseriate. 

— Funcţionează pe acelaşi principiu ca acoperirile 
obişnuite cu cupru, explică Sills. După pornirea curentului 
electric, ionii de amoniu sunt atraşi de catod. Care e 
lingura. În mod obişnuit, amoniul s-ar descompune, fiind 
instabil, dar situaţia se schimbă atunci când e dizolvat în 
amonalină. Amonalina este foarte puţin ionizată şi la anod 


se eliberează oxigen. Cel puţin, aşa stau lucrurile în teorie. 
Să vedem ce se-ntâmplă în practică. 

Chimistul apăsă comutatorul, fiind urmărit cu sufletul la 
gură de Taylor. Câteva clipe nu se zări absolut nimic şi 
amicul său se încruntă dezamăgit. Curând însă, Sills îl 
prinse de mânecă. 

— Uite! Şuieră el. Uită-te la anod! 

Pe amalgamul spongios de amoniu se formau bule de gaz. 
Bărbaţii priviră lingura. 

Treptat, remarcară o schimbare. Aspectul metalic se 
opaciză, culoarea argintie pierzându-şi lent nuanţa 
albicioasă. În mod evident, peste ea se depunea un strat 
galben distinct, chiar dacă era mat. După cincisprezece 
minute, Sills întrerupse curentul, suspinând mulţumit. 

— Acoperirea este perfectă. 

— Bun! Scoate lingura, s-o vedem! 

— Ce? Exclamă neîncrezător Sills. S-o scot?! Păi este 
amoniu pur. Dacă-l expunem la aer, vaporii de apă o să-l 
transforme instantaneu în NH4OH. Nu putem face aşa 
ceva. 

Trase lângă masă un compresor de aer. 

— Acum, explică el în continuare, trec aerul prin filtre de 
clorură de calciu şi după aceea introduc oxigenul perfect 
uscat - combinat cu patru volume de azot - direct în 
solvent. 

Savantul introduse duza în soluţie, imediat sub lingură, şi 
deschise uşor valva compresorului. Parcă făcuse o 
scamatorie. Aproape instantaneu, galbenul lingurii începu 
să sclipească şi să scânteieze, căpătând o frumuseţe 
aproape eterică. 

Cei doi bărbaţi priveau, ţinându-şi răsuflarea. Sills opri 
compresorul şi, pentru o vreme, admirară emoţionaţi 
lingura cea minunată. Apoi, Taylor şopti răguşit: 

— Scoate-o din soluţie! Lasă-mă s-o pipăâi! Dumnezeule, e 
superbă! 


Cu o expresie de venerație, Sills prinse lingura cu un 
cleşte şi o extrase din cuvă. 

Tot ce s-a petrecut imediat după aceea nu poate fi descris 
complet. Ulterior, când reporterii aţâţaţi i-au hăituit 
nemilos, nici Taylor şi nici Sills nu şi-au amintit câtuşi de 
puţin cum decurseseră lucrurile în următoarele câteva 
minute. 

În clipa când lingura placată cu amoniu veni în contact cu 
aerul din laborator, nările bărbaţilor fură asaltate de cel 
mai îngrozitor miros imaginat vreodată - o duhoare ce nu 
putea fi descrisă, o miasmă puturoasă de iad, ce transformă 
odaia într-un coşmar oribil. 

Horcăind, Sills dădu drumul lingurii. Ambii prieteni tuşeau 
şi icneau, astupându-şi îngroziţi nările şi gura, urlând, 
lăcrimând, strănutând! 

Taylor înhăţă lingura şi privi disperat în jur. Mirosul se 
înteţea, iar, pe de altă parte, în încercările lor disperate de 
a-l înlătura, izbutiseră să distrugă laboratorul şi să 
răstoarne cuva cu amonalină. Rămăsese un singur lucru de 
făcut, şi Taylor nu ezită o clipă. Lingura zbură prin fereastra 
deschisă, pe Twelfth Avenue, aterizând pe trotuar, la 
picioarele unui poliţist. Dar lui Taylor nu-i mai păsa. 

— Scoate-ţi hainele., icni Sills. Va trebui să le ardem! După 
aceea, va trebui să pulverizăm ceva în laborator - orice 
substanţă care are un iz puternic. Să ardem sulf. Să aduc 
nişte brom lichid. 

* 

Amândoi se dezbrăcau în grabă, când îşi dădură seama că 
cineva intrase pe uşa descuiată. Soneria sunase, însă ei n-o 
auziseră. Era Staples, regele oţelului, un bărbat înalt de 
aproape doi metri, cu o coamă leonină. 

Un singur pas în laborator îi distruse complet demnitatea. 
Staples se prăbuşi, gemând înlăcrimat, iar după câteva 
clipe 'Twelfth Avenue avu parte de spectacolul unui 
gentleman în vârstă, elegant îmbrăcat, alergând din 


răsputeri pe mijlocul carosabilului şi în acelaşi timp 
chinuindu-se să-şi smulgă cât mai multe haine de pe el. 

Lingura îşi continua acţiunea teribilă. Cei trei poliţişti 
dăduseră bir cu fugiţii de mult, într-o dezordine penibilă, 
iar acum simţurile buimăcite şi torturate ale celor două 
biete fiinţe ce provocaseră fără voia lor întregul dezastru 
erau asaltate de vacarmul dinspre stradă. 

Din casele vecine, ţâşneau afară bărbaţi, femei şi copii. 
Maşinile pompierilor pătrundeau în cartier cu sirenele 
urlând asurzitor, pentru a fi rapid abandonate de ocupanţii 
lor. Echipaje de poliţie apăreau. Şi fugeau. 

În cele din urmă, Sills şi Taylor nu mai putură suporta 
duhoarea şi, rămaşi doar cu pantalonii pe ei, porniră în 
goană către Hudson. Nu se opriră decât după ce se băgară 
în râu până la gât, cu aerul binecuvântat şi pur deasupra 
capetelor. 

Taylor întoarse o privire buimacă spre chimist. 

— Totuşi, cum putea duhni în halul ăla? Ai spus că era 
stabil, iar solidele stabile sunt inodore. Ca să miroasă 
trebuie să degaje vapori, nu? 

— Ai mirosit vreodată mosc? Gemu Sills. Moscul degajă un 
iz specific, pe o perioadă nedefinită, fără să piardă în mod 
apreciabil din greutate. Noi am descoperit ceva similar. 

O vreme, cei doi rămaseră pe gânduri, strâmbându-se ori 
de câte ori briza aducea un damf de amoniu. Într-un târziu, 
Taylor vorbi pe ton scăzut: 

— Când îşi vor da seama ce anume a declanşat totul şi vor 
descoperi cine sunt autorii, mă tem că vom fi acţionaţi în 
judecată - sau poate chiar băgaţi la închisoare. 

— Regret din tot sufletul c-am descoperit blestemâăţia asta! 
Răspunse chimistul, înnegurându-se. Nu ne-a adus decât 
necazuri. 

Zicând acestea, Sills cedă nervos şi suspină sonor. Taylor îl 
bătu cu jale pe umeri. 

— Lucrurile nu stau chiar atât de rău. Descoperirea 
aceasta te va face celebru şi-ţi vei putea fixa singur preţul, 


lucrând la oricare laborator din ţară. În plus, e sigur că vei 
obţine Premiul Nobel. 

— Aşa-i, surâse chimistul. Şi, cine ştie, poate c-o să găsesc 
şi o modalitate de contracarare a mirosului. Sper. 

— Sper şi eu, îi ţinu isonul Taylor. Hai să ne-ntoarcem! 
Cred că până acum au reuşit să îndepărteze lingura. 

3. TENDINŢE. 

Astounding Science Fiction, iulie 1939 

Când am intrat în cameră, John Harman stătea la biroul 
său, cufundat în gânduri. Mă obişnuisem de mult să-l găsesc 
privind pe fereastră spre Hudson, cu bărbia sprijinită în 
palmă şi chipul încruntat - această poziţie devenise chiar 
prea familiară. Îmi părea rău că micuțul şi combativul 
Harman trebuia să se consume în felul acela, zi după zi, 
când de fapt ar fi trebuit să primească laudele şi veneraţia 
lumii întregi. 

— Ai văzut editorialul din Clarion, şefu'? L-am întrebat, 
trântindu-mă într-un scaun. 

A întors către mine ochii injectaţi. 

— Nu, nu l-am văzut. Ce zice? Se cere din nou ca 
pedeapsa divină să se abată asupra capului meu? 

Din glas îi picura un sarcasm amar. 

— De data asta, au mers ceva mai departe, am răspuns. 
Ascultă: „Mâine este ziua în care John Harman va încerca 
să profaneze cerurile. Mâine, călcând în picioare opinia 
publică şi conştiinţa umană, acest individ îl va sfida pe 
Dumnezeu. Destinul omului nu este de a merge oriunde îl 
împing ambiția şi dorinţele. Există lucruri care-i sunt de-a 
pururi interzise, iar dintre ele face parte şi aspiraţia către 
stele. Aidoma Evei, John Harman doreşte să muşte din 
fructul oprit şi, aidoma Evei, el va fi pedepsit aşa cum se 
cuvine. 

Totuşi, simpla discutare a intenţiilor nu este suficientă. 
Dacă noi îi vom permite ca în felul acesta să stârnească 
mânia Domnului, vina va aparţine omenirii, nu doar lui 
Harman. Lăsându-l să-şi înfăptuiască planurile nelegiuite, 


noi devenim complici şi răzbunarea divină se va abate şi 
asupra noastră. Ca atare, este esenţial să se ia imediat 
măsuri pentru a-l împiedica pe Harman să decoleze mâine 
în aşa-zisa lui rachetă. Refuzând să ia aceste măsuri, 
guvernul poate determina declanşarea unor acţiuni 
violente. Dacă nu va interveni pentru confiscarea rachetei 
sau întemnițarea lui Harman, este posibil ca cetăţenii 
revoltați să treacă direct la fapte.” 

Harman a sărit din scaun furios, mi-a smuls ziarul din 
mâini şi l-a azvârlit într-un colţ. 

— Asta-i o instigare directă la linşaj! A răcnit el. Uită-te la 
astea! 

Mi-a aruncat cinci-şase plicuri. O privire mi-a fost de ajuns 
ca să mă lămuresc despre ce era vorba. 

— Alte ameninţări cu moartea? 

— Exact! A fost necesar să solicit un număr mai mare de 
poliţişti care să patruleze în exteriorul clădirii, plus o 
escortă de motociclişti pentru mâine, când vom merge la 
poligonul de testări. 

A pornit să se plimbe agitat prin încăpere. 

— Nu ştiu ce să fac, Clifford, a continuat el să se plângă. 
Am muncit aproape zece ani la Prometeu. Am dat în brânci, 
am cheltuit o avere, am renunţat la toate plăcerile vieţii. 
Pentru ce? Pentru ca o gaşcă de renascentişti nebuni să 
manipuleze conştiinţa publică împotriva mea în asemenea 
măsură încât să-mi fie ameninţată viaţa? 

— Eşti înaintea vremurilor, şefu'! Am comentat eu, 
ridicând din umeri cu un gest de resemnare care l-a făcut 
să se răsucească mânios spre mine. 

— Ce vrei să spui? Suntem în 1973! De peste o jumătate 
de secol, lumea este pregătită pentru zborul spaţial. Acum 
cincizeci de ani, oamenii visau la ziua când omul se va putea 
elibera de cătuşele Pământului, începând explorarea 
adâncimilor spaţiului cosmic. De cincizeci de ani, ştiinţa a 
avansat permanent către acest ţel şi acum. Acum am ajuns 
în sfârşit acolo, dar - iată! 


— Tu spui că lumea nu-i pregătită. 

— Anii '20 şi '30 au constituit o perioadă de anarhie, 
decadenţă şi haos, după cum era menţionat şi în, ţii minte, 
cursurile de istorie, i-am reamintit cu blândeţe. Nu-i poţi 
accepta drept etalon. 

— Ştiu, ştiu. le referi, fireşte, la războaiele din 1914 şi 
1940. Sunt poveşti vechi pentru mine - tata a luptat în al 
doilea, iar bunicul în primul. Cu toate acestea, vremurile 
respective au reprezentat înflorirea ştiinţei. Pe atunci 
oamenii nu se temeau, ci visau şi îndrăzneau. În ştiinţă nu 
exista conservatorism. Nici o teorie nu era prea radicală 
pentru a fi propusă şi nici o descoperire prea revoluţionară 
pentru a fi publicată. Astăzi, lumea e cuprinsă de decădere, 
iar o idee măreaţă ca zborul spaţial este numită „sfidare la 
adresa Domnului”. 

Capul i s-a plecat încet, şi Harman s-a întors pentru a-şi 
ascunde lacrimile şi buzele ce-i tremurau. După aceea, s-a 
îndreptat din nou, brusc, şi ochii i-au scânteiat. 

— Dar le voi arăta eu! O s-o fac, în ciuda Raiului, Iadului şi 
Pământului! Am investit prea mult ca să abandonez totul. 

— Uşurel, şefu'! L-am sfătuit. Furia nu te va ajuta deloc 
mâine, când o să intri în navă. Şi aşa şansele de reuşită nu 
sunt tocmai absolute, de aceea n-are rost să porneşti 
măcinat de griji şi gânduri. 

— Ai dreptate. Să nu ne mai gândim la asta. Unde-i 
Shelton? 

— La Institut, pregăteşte plăcile acelea fotografice 
speciale. 

— Nu lipseşte cam de mult? 

— N-aş zice. Totuşi, fiindcă veni vorba, şefu', este ceva cu 
el. Mie nu-mi place. 

— Prostii! E cu noi de doi ani şi n-am de ce mă plânge. 

— Bine, am deschis larg braţele în semn de resemnare. 
Treaba ta dacă nu vrei să m-asculţi. Ţi-am mai zis că l-am 
prins citind una dintre fiţuicile acelea concepute de Otis 
Eldredge. Cunoşti genul: „leme-te, Omenire, căci ziua 


Judecăţii se apropie! Pedeapsa pentru păcatele tale nu va 
întârzia. Căieşte-te şi fi-vei mântuită!” Şi toate celelalte 
gunoaie străvechi. 

Harman a pufnit dezgustat. 

— Renascentist sonat, de doi bani! Presupun că soiul ăsta 
de persoane va continua să existe atâta vreme cât pe lume 
vor mai fi destui cretini. Totuşi, nu-l poţi condamna pe 
Shelton doar pentru că citeşte aşa ceva. Chiar şi eu le-am 
citit. 

— El afirmă că a luat-o de pe trotuar şi a citit-o „din 
curiozitate”, dar sunt sigur că l-am văzut scoţând-o din 
portofel. În plus, merge în fiecare duminică la biserică. 

— Şi asta reprezintă un delict? În ziua de azi, toţi merg la 
biserică! 

— Adevărat, totuşi nu la Societatea Evanghelică a 
Secolului Douăzeci. Este secta lui Eldredge. 

Ultimele mele cuvinte l-au făcut pe Harman să tresară. În 
mod evident, auzea pentru prima dată de aşa ceva. 

— Mda, pare interesant, nu? În cazul ăsta, va trebui să fim 
cu ochii pe el. 

După aceea însă, evenimentele au început să se deruleze 
rapid şi am uitat complet de Shelton. Până a fost prea 
târziu. 

* 

În acea ultimă zi de dinainte de teste, nu aveam mare 
lucru de făcut, aşa că am trecut în odaia alăturată, unde am 
parcurs raportul final al lui Harman adresat Institutului. Ar 
fi trebuit să corectez eventualele erori, însă mă tem că n-am 
fost foarte conştiincios. Pentru a spune adevărul, nu m-am 
putut concentra. La fiecare câteva minute, cădeam pe 
gânduri. 

Toată agitația aceea legată de zborul spaţial părea stranie. 
Cu şase luni în urmă, când Harman anunţase pentru întâia 
dată perfecţionarea lui Prometeu, lumea ştiinţei jubilase. 
Bineînţeles, declaraţiile exprimaseră prudenţă, totuşi 
entuziasmul fusese real. 


Masele însă nu priviseră situaţia în acelaşi mod. Acest 
lucru poate părea straniu pentru voi, cei din secolul 
douăzeci şi unu, însă probabil că în 73 trebuia să ne 
aşteptăm la aşa ceva. Pe atunci, oamenii nu erau foarte 
preocupaţi de progres. De mai mulţi ani, se manifesta o 
înclinaţie către religie, la modul excesiv, iar când toate 
sectele s-au unit în a condamna racheta lui Harman. Ei 
bine, aţi priceput! 

La început, numai biserica s-a opus categoric, ceea ce ne-a 
făcut să credem că respectivul conflict s-ar putea stinge 
treptat. Nu s-a întâmplat însă aşa. Ziarele au preluat 
subiectul şi, practic, au răspândit doctrina. Într-un timp 
remarcabil de scurt, sărmanul Harman a devenit o 
ameninţare la adresa lumii, după care au început 
necazurile adevărate. 

Zilnic, primea ameninţări cu moartea şi referiri la 
pedeapsa divină. Nici măcar pe stradă nu putea merge în 
siguranţă. Zeci de secte, din care nu făcea parte - Harman 
era unul dintre acei foarte puţini atei ai momentului, ceea 
ce constituia alt cap de acuzare la adresa lui - l-au 
excomunicat şi l-au pus sub interdicţie. lar cel mai mare rău 
l-au provocat Otis Eldredge şi a sa Societate Evanghelică, 
care au început să agite populaţia. 

Eldredge era un individ ciudat, unul dintre acele genii (în 
felul lor) care apar la răstimpuri. Dotat cu o strălucită 
tehnică oratorică şi cu un limbaj electrizant, el era capabil 
pur şi simplu să hipnotizeze auditoriul. Douăzeci de mii de 
oameni deveneau plastilină în mâinile sale, dacă i-ar fi putut 
convinge să-l asculte. Timp de patru luni, ela tunat şi 
fulgerat împotriva lui Harman; patru luni, un şuvoi 
neîntrerupt de acuzaţii s-a revărsat frenetic de pe buzele 
sale. Şi timp de patru luni, indignarea lumii a sporit. 

Totuşi, Harman nu putea fi intimidat. În corpul său de 
numai un metru şaizeci înălţime, el avea spiritul a cinci 
bărbaţi de doi metri. Cu cât lupii urlau mai abitir, cu atât el 
se încrâncena mai tare. Cu o încăpățânare aproape 


dumnezeiască - duşmanii o numeau diabolică - Harman a 
refuzat să cedeze măcar un centimetru. Cu toate acestea, 
pentru mine, care-l cunoşteam, fermitatea sa nu reprezenta 
decât o mască imperfectă a tristeţii imense şi a dezamăgirii 
amare ce-l bântuiau. 

În clipa aceea, ţârâitul soneriei mi-a întrerupt gândurile şi 
m-a făcut să sar surprins în picioare. În zilele respective, 
vizitatorii erau extrem de puţini. 

Privind pe fereastră, am zărit o siluetă înaltă şi 
mătăhăloasă discutând cu sergentul de poliţie Cassidy. L-am 
recunoscut imediat pe Howard Winstead, directorul 
Institutului. Harman s-a grăbit să-l întâmpine şi, după un 
scurt schimb de cuvinte, cei doi au intrat în cabinet. I-am 
urmat, curios să aflu ce anume îl adusese aici pe Winstead, 
care era mai degrabă om politic decât savant. 

La început, Winstead n-a părut în largul lui; n-a afişat 
obişnuitul său comportament fermecător. Evita stânjenit să 
privească în ochii lui Harman, apucându-se să 
bolborosească o serie de banalităţi referitoare la vreme. 
După aceea, a trecut la subiect, direct şi fără pic de 
diplomaţie. 

— John, a rostit el, ce-ai zice dacă ai amâna testul pentru o 
vreme? 

— De fapt, vrei să-l abandonez cu totul, aşa-i? Ei bine, n-o 
s-o fac şi ăsta-i ultimul meu cuvânt. 

— Stai, a ridicat Winstead braţul, nu te enerva! Lasă-mă 
să-ţi explic. Ştiu că Institutul a fost de acord să-ţi dea mână 
liberă şi mai ştiu că ai achitat cel puţin jumătate din 
cheltuieli din propriul buzunar, dar. Nu mai poţi continua. 

— Chiar aşa? A pufnit Harman batjocoritor. 

— Uite ce-i, John, tu te pricepi la ştiinţă, însă nu cunoşti 
oamenii, spre deosebire de mine. Chiar dacă nu-ţi dai 
seama, nu trăim în lumea „Deceniilor Nebune”. Din 1940 şi 
până acum s-au petrecut schimbări profunde. 

Ajuns în acest punct, a început, cu glas măsurat, ceea ce 
părea în mod evident un discurs pregătit din vreme: 


— Ştii bine că, după Primul Război Mondial, lumea, privită 
ca un tot, s-a îndepărtat de religie îndreptându-se spre 
eliberarea de convenţii. Oamenii erau dezgustaţi, 
deziluzionaţi şi cinici. Eldredge i-a denumit „răi şi păcătoşi”. 
Cu toate acestea, ştiinţa a înflorit - unii spun că aşa se 
întâmplă în asemenea epoci neconvenţionale. Din punctul ei 
de vedere, a fost o „Epocă de Aur”. Pe de altă parte, cunoşti 
istoria politică şi economică a acelor vremuri. O perioadă de 
haos politic şi anarhie internaţională, sinucigaşă şi 
dementă, culminând cu izbucnirea celui de-al Doilea Război 
Mondial. În măsura în care prima conflagrație a dus la o 
perioadă de avânt, cea de-a doua a determinat o întoarcere 
la religie. Oamenii au fost scârbiţi de „Deceniile Nebune”. 
Se săturaseră de ele şi, în primul rând, se temeau de 
revenirea lor. Pentru a înlătura această posibilitate, ei au 
renunţat la modul de viaţă care a caracterizat perioada 
aceea. După câte vezi, motivele lor erau lesne de înţeles şi 
demne de laudă. Libertatea, sofisticarea, lipsa convențiilor. 
Toate au dispărut, ca şterse cu buretele. Acum trăim într-o 
a doua epocă victoriană şi nu mi se pare nimic anormal, 
deoarece istoria omenirii se desfăşoară ciclic, iar spirala ei 
ne poartă acum spre religie şi formalism. Un singur lucru a 
dăinuit: respectul omenirii faţă de ştiinţă. Am introdus 
prohibiţia, femeile nu mai au voie să fumeze, produsele 
cosmetice sunt interzise, fustele mini şi decolteurile au 
dispărut, iar divorţul constituie o neplăcută dovadă de 
neseriozitate. Ştiinţa însă nu a fost afectată. Deocamdată. 
Tocmai din acest motiv, ea trebuie să fie precaută, să se 
străduiască să nu-i irite pe oameni. În caz contrar, ei vor 
ajunge lesne să creadă - iar Otis Eldredge s-a apropiat 
periculos de mult de acest subiect în unele discursuri - că 
ştiinţa a provocat ororile celui de-al Doilea Război Mondial. 
Vor spune că ştiinţa a sugrumat cultura, că tehnologia a 
înăbuşit sociologia şi că acest dezechilibru a provocat 
conflagraţiile mondiale. În privinţa asta, aş spune că înclin 
să le dau dreptate. Ştii însă ce se va întâmpla, dacă se va 


ajunge vreodată la asta? Este posibil să se interzică 
cercetarea ştiinţifică, sau - dacă nu se va ajunge chiar atât 
de departe - ea va fi atât de limitată, încât cu siguranţă că 
va decădea şi va dispărea. Ceea ce va provoca un dezastru 
din care omenirea nu-şi va reveni nici peste un mileniu. lar 
toate acestea pot fi accelerate de testul tău de zbor. Aţâţi 
omenirea, determinându-i o reacţie greu de potolit. Te 
previn, John! Vei fi direct răspunzător de consecinţe. 

* 

Pentru o clipă, s-a lăsat o tăcere profundă, după care 
Harman s-a silit să surâdă. 

— Haide, haide, Howard, te laşi înspăimântat de umbre pe 
pereţi! Vrei să spui că tu crezi cu adevărat că întreaga lume 
este pe punctul de a se afunda într-un al doilea Ev Mediu? 
La urma urmelor, oamenii inteligenţi sunt de partea ştiinţei, 
nu? 

— Dacă aşa este, atunci, din câte îmi dau eu seama, n-au 
mai rămas prea mulţi. 

— Winstead a scos o pipă din buzunar, a umplut-o cu tutun 
şi a urmat: Acum două luni, Eldredge a înfiinţat o Ligă 
Morală care a cunoscut un avânt incredibil. Numai în 
Statele Unite există douăzeci de milioane de membri! 
Eldredge se laudă că, după următoarele alegeri, Congresul 
va fi de partea lui şi se pare că nu-i o simplă cacealma. Se 
desfăşoară deja acţiuni energice de lobby pentru votarea 
unei legi care să interzică experimentele cu rachete. Ţine 
cont de faptul că legi de felul acesta au fost promulgate în 
Polonia, Portugalia şi România. Da, John, ne găsim 
primejdios de aproape de persecuția pe faţă a ştiinţei. 

Bărbatul a început să pufăie rapid şi nervos. 

— Dar dacă reuşesc, Howard, dacă reuşesc? A insistat 
Harman. Ce va fi atunci? 

— La naiba! Ştii bine care sunt sorții de izbândă. Propria 
ta estimare îţi acordă doar zece la sută şanse de 
supravieţuire. 


— Şi ce înseamnă asta? Următorul va învăţa din greşelile 
mele şi şansele se vor îmbunătăţi. Asta înseamnă metoda 
ştiinţifică! 

— Gloata habar n-are de metoda ştiinţifică şi nici n-o 
interesează. Ce spui? Îl amâni? 

Harman a sărit în picioare, răsturnându-şi scaunul. 

— Îţi dai seama ce-mi ceri? Vrei să renunţ fără să clipesc la 
munca mea de o viaţă, la visul meu? Crezi că mă voi retrage 
şi voi aştepta ca scumpa noastră omenire să devină mai 
binevoitoare? Crezi că se va schimba în timpul vieţii mele? 
lată răspunsul meu: Consider că am dreptul inalienabil la 
cunoaştere. Ştiinţa însăşi are dreptul inalienabil la progres 
şi dezvoltare, fără imixtiuni din exterior. Amestecându-se în 
munca mea, lumea greşeşte, iar eu am dreptate. Nu va fi 
deloc uşor, pentru că eu nu-mi voi abandona drepturile. 

Winstead a clătinat din cap cu părere de rău. 

— Greşeşti, John, atunci când vorbeşti despre drepturi 
„inalienabile”. Ceea ce tu numeşti „drept” nu reprezintă 
decât un privilegiu general acceptat. Ceea ce societatea 
acceptă este drept, ceea ce nu acceptă este greşit. 

— Amicul tău, Eldredge, ar fi de acord cu o astfel de 
definiţie a „dreptăţii” sale? A întrebat Harman cu 
amărăciune. 

— Nu, bineînţeles că nu, dar asta-i lipsit de însemnătate. Ia 
cazul triburilor africane care au practicat canibalismul. 
Membrii lor au crescut într-o societate de canibali cu o 
lungă tradiţie în această privinţă, care accepta practica 
respectivă. Pentru ei, canibalismul este corect, şi de ce n-ar 
fi? Vezi, aşadar, cât de relative sunt noţiunile astea şi cât de 
prostească este concepţia ta asupra drepturilor 
„inalienabile” de a continua testele? 

— Să ştii, Howard, că ţi-ai ratat cariera - ar fi trebuit să te 
faci avocat. Harman devenise de-a dreptul furios. Ai scos de 
la naftalină toate argumentele de care ţi-ai adus aminte. 
Pentru numele lui Dumnezeu, omule, încerci să pretinzi că 
refuzul de a te alătura majorităţii constituie o crimă? Eşti 


adeptul uniformităţii absolute, al ortodoxismului, banalităţii 
şi locurilor comune? Ştiinţa ar dispărea mai repede sub 
programul schiţat de tine decât sub prohibiţia 
guvernamentală. 

Sculându-se, Harman şi-a țintuit interlocutorul cu un 
deget acuzator: 

— Trădezi ştiinţa şi tradiţia acelor rebeli faimoşi: Galileo, 
Darwin, Einstein şi cei asemenea lor. Racheta mea va 
decola mâine conform graficului, în ciuda celor ca tine şi a 
altor birocraţi din Statele Unite. Am repetat-o de 
nenumărate ori, de aceea refuz să te mai ascult. Poţi să 
pleci! 

Roşu la faţă, directorul Institutului s-a răsucit spre mine: 

— Îmi eşti martor, tinere, că l-am prevenit pe acest prost 
încăpățânat, pe acest. Acest fanatic fără creier. 

Individul s-a mai bâlbâit puţin, apoi a ieşit - întruchiparea 
furiei indignate. 

După plecarea lui, Harman s-a întors către mine. 

— Ei bine, tu ce crezi? Probabil îi dai dreptate. 

Nu exista decât un singur răspuns posibil şi n-am ezitat să- 
l rostesc: 

— Şefu', mă plăteşti doar ca să urmez ordinele. Sunt 
alături de tine! 

În clipa aceea, a intrat Shelton şi Harman ne-a trimis pe 
amândoi să recalculăm pentru a nu-ştiu-câta-oară detaliile 
orbitei de zbor, iar el a plecat să se culce. 

A doua zi, 15 iulie, s-a arătat plină de splendoare, iar 
Harman, Shelton şi cu mine eram aproape la fel de voioşi 
când am traversat Hudson-ul, îndreptându-ne spre 
poligonul unde Prometeu, înconjurat de o pază 
corespunzătoare, se ridica în toată măreţia lui. 

La o distanţă aparent sigură, înapoia unor bariere 
improvizate, se găsea o mulţime incredibilă. Majoritatea 
spectatorilor erau ostili şi se manifestau în mod zgomotos. 
Ba chiar, pentru o clipă, când escorta de motociclişti ne-a 
deschis o cale prin aglomeraţie, răcnetele şi imprecaţiile ce 


ne-au ajuns la urechi aproape m-au convins că ar fi trebuit 
să-l ascultăm pe Winstead. 

Harman i-a ignorat însă pe toţi contestatarii, schiţând doar 
un rânjet dispreţuitor la adresa unui urlet: „Trece John 
Harman, fiul Necuratului!” Calm, ne-a trimis să începem 
inspecţiile finale. Eu am verificat blindajul exterior, gros de 
treizeci de centimetri, şi ecluza, căutând eventuale fisuri, 
apoi m-am asigurat de buna funcţionare a purificatorului de 
aer. Shelton a controlat ecranul deflector şi rezervoarele de 
combustibil. În cele din urmă, Harman a încercat scafandrul 
spaţial, l-a apreciat drept corespunzător şi a anunţat că era 
gata. 

Mulțimea s-a foit. Pe o platformă improvizată din scânduri, 
s-a suit o siluetă binecunoscută. Era un individ înalt şi 
uscăţiv, cu trăsături ascetice, cu ochi afundaţi în orbite, 
arzători sub pleoapele pe jumătate închise, şi având capul 
încununat cu o coamă albă şi deasă - Otis Eldredge. 
Mulțimea l-a recunoscut imediat şi au răsunat ovaţii. 
Entuziasmul s-a amplificat, şi în curând întreaga masă de 
turbulenţi a ajuns să răcnească asurzitor. 

Bărbatul a înălţat un braţ, solicitând linişte, s-a întors 
către Harman, care-l privea cu surprindere şi neplăcere, şi 
a împuns aerul în direcţia lui cu un deget lung şi osos. 

— John Harman, fiul diavolului, sămânţa Satanei, te afli 
aici într-un scop necurat! Doreşti să purcezi în tentativa 
blasfemiatoare de a străpunge vălul înapoia căruia omului îi 
este interzis să privească. Guşti din fructul oprit al Edenului 
şi nu ştii că acesta este fructul păcatului. 

Publicul şi-a răcnit aprobarea şi profetul a continuat: 

— Mâna Domnului este asupra ta, John Harman. El nu va 
permite violarea tainelor Sale. Vei muri azi, John Harman! 

Glasul i-a crescut în intensitate, iar ultimele cuvinte au fost 
pronunţate cu o fervoare cu adevărat profetică. 

Harman i-a întors spatele cu dispreţ şi s-a adresat cu o 
voce puternică şi clară sergentului de poliţie: 


— Domnule poliţist, vă rog să îndepărtați aceşti spectatori. 
Testul poate fi periculos datorită jeturilor rachetei şi ei se 
află prea aproape. 

— Dacă vă temeţi de linşaj, domnule Harman, nu trebuie s- 
o luaţi pe ocolite, a replicat sergentul pe un ton 
neprietenos. Nu vă faceţi griji, o să-i ţinem pe loc. Cât 
despre eventualele pericole. Din partea acelui aparat. 

Sergentul nu şi-a terminat fraza, pufnind zgomotos în 
direcţia lui Prometeu, ceea ce a provocat un torent de 
zbierete. 

Harman n-a mai comentat, ci s-a urcat tăcut în navă. În 
clipa aceea, un soi de linişte stranie a pogorât asupra 
mulţimii, o încordare palpabilă. Nimeni nu s-a năpustit spre 
rachetă - o acţiune pe care o considerasem inevitabilă. 
Dimpotrivă, chiar Otis Eldredge le-a strigat oamenilor să se 
îndepărteze. 

— Lăsaţi păcătosul cu păcatele lui! A răcnit el. 
„Răzbunarea este pentru mine”, grăit-a Domnul. 

— Hai s-o ştergem de aici! Mi-a şoptit Shelton cu glas 
tensionat, când s-a apropiat clipa decolării. Jeturile duzelor 
sunt otrăvitoare. 

A luat-o apoi la goană, făcându-mi semne disperate să-l 
urmez. 

Încă nu ajunsesem în dreptul mulţimii de spectatori, când 
înapoia mea s-a auzit un vuiet teribil şi am simţit cum mă 
loveşte un val de aer încins. Imediat după aceea, a răsunat 
şuierul înspăimântător al unui obiect trecând în viteză pe 
lângă urechea mea şi am fost azvârlit la pământ. Am rămas 
ameţit preţ de câteva clipe, cu urechile ţiuind şi capul 
învârtindu-mi-se. 

* 

Când m-am sculat, clătinându-mă buimac, am văzut o 
imagine teribilă. În mod evident, întregul combustibil din 
Prometeu explodase, iar în locul rachetei se căsca acum un 
crater adânc. Solul era presărat cu sfărâmături. Strigătele 


răniților erau sfâşietoare, iar corpurile sfârtecate. Însă pe 
ele nu voi încerca să le descriu. 

Un geamăt slab, venind dinspre picioarele mele, mi-a atras 
atenţia. Am privit într-acolo şi am icnit îngrozit, fiindcă l-am 
zărit pe Shelton cu ceafa transformată într-o masă 
însângerată. 

— Eu am făcut-o. Glasul nefericitului era răguşit şi 
triumfător, dar atât de slab că de-abia îl puteam distinge. 
Eu am făcut-o. Am perforat compartimentele cu oxigen 
lichid, iar când scânteia a trecut prin amestecul de acetiluri 
toată blestemăţia a explodat. A gemut din nou şi a încercat 
să se mişte, fără să reuşească. Probabil că m-a nimerit o 
schijă, dar nu-mi pasă. Mor împăcat ştiind că. 

Vocea i se transformase într-un şuier gâjâit, iar pe chip i se 
întipărise expresia extatică a unui martir. Apoi Shelton a 
murit şi mi-a fost imposibil să-l condamn pentru ceea ce 
făcuse. 

Abia atunci mi-am amintit de Harman. Ambulanţe din 
Manhattan şi din Jersey City apăruseră la locul exploziei şi 
una dintre ele se îndrepta cu toată viteza către un pâlc de 
arbori aflat la vreo cinci sute de metri depărtare, în ale 
căror vârfuri zăcea un fragment contorsionat din cabina lui 
Prometeu. Am şchiopătat cât de repede am putut într-acolo, 
însă, până să ajung, îl extrăseseră pe Harman şi plecaseră, 
cu sirena funcţionând la maximum. 

N-am rămas pe poligon. Deocamdată, gloata neorganizată 
nu se ocupa decât de cei morţi şi de răniţi, însă când avea 
să-şi revină din şoc şi să se gândească la răzbunare, viaţa 
mea n-avea să valoreze nici cât o ceapă degerată. Am 
transpus în practică dictonul referitor la sănătatea fugii şi 
am dispărut fără tam-tam. 

Săptămâna care a urmat a fost una îngrozitoare pentru 
mine. Am stat ascuns în casa unui prieten, fiindcă nu-mi 
permiteam să fiu zărit în public şi recunoscut. Harman se 
găsea într-un spital din Jersey City, neavând altceva decât 
nişte vânătăi şi tăieturi superficiale - graţie direcţiei 


exploziei, precum şi arborilor, care-i amortizaseră 
prăbuşirea. Asupra lui se revărsase ura populaţiei. 

Atât New York-ul, cât şi restul lumii pur şi simplu 
înnebuniseră. 'Toate ziarele din oraş anunțau cu titluri de o 
şchioapă: „28 de morţi şi 73 de răniţi - preţul păcatului!”, 
scrise cu litere roşii precum sângele. Editorialele solicitau 
moartea lui Harman, cerând ca acesta să fie arestat şi 
judecat pentru crime deosebit de grave. 

Teribilul urlet „Linşaţi-l!” a răsunat în toate cele cinci 
districte new-yorkeze, şi câteva mii de oameni au traversat 
Hudson-ul, mergând spre Jersey City. În fruntea lor se 
găsea Otis Eldredge, cu ambele picioare în ghips, 
adresându-se gloatei dintr-un automobil decapotabil. Era o 
veritabilă armată. 

Carson, primarul din Jersey City, a mobilizat toţi poliţiştii 
disponibili şi a telefonat disperat la Trenton, solicitând 
trupe federale. New York-ul a închis toate podurile şi 
tunelurile ce ieşeau din oraş. Dar deja plecaseră câteva mii 
de locuitori. 

În ziua de şaisprezece iulie, pe coasta Jersey au avut loc 
ciocniri violente. Poliţia, aflată mult în inferioritate, şi-a 
folosit bastoanele fără discriminare, totuşi treptat a bătut în 
retragere. Trupele călare au străbătut gloata, căutând s-o 
disperseze, dar numărul atacatorilor le-au copleşit. 
Mulțimea nu s-a oprit decât atunci când au fost utilizate 
gazele lacrimogene, dar nici atunci nu s-a retras. 

A doua zi, a fost declarată starea de asediu şi trupele 
federale au pătruns în Jersey City. Acest eveniment a 
însemnat sfârşitul linşatorilor. Eldredge a fost convocat la o 
discuţie cu primarul, iar după aceea le-a cerut discipolilor 
săi să plece acasă. 

Într-o declaraţie făcută presei, primarul Carson a spus: 
„John Harman trebuie să răspundă pentru faptele sale, dar 
este esenţial să se respecte legea. Justiţia îşi va urma cursul 
şi statul New Jersey va lua toate măsurile cuvenite.” 

* 


Până la sfârşitul săptămânii, situaţia revenise oarecum la 
normal, iar Harman nu se mai afla în centrul atenţiei opiniei 
publice. Peste alte două săptămâni, ziarele de-abia îl mai 
aminteau, referindu-se la el doar când se aducea în discuţie 
noua lege antirachete care fusese votată în unanimitate de 
ambele camere ale Congresului. 

John nu părăsise însă spitalul. Împotriva lui nu începuse 
vreo acţiune legală, totuşi se părea că avea să rămână acolo 
permanent, „pentru propria protecţie”. Ca atare, m-am 
apucat de treabă. 

Spitalul Temple era situat într-un cartier mărginaş şi nu 
prea populat din Jersey City. Deci, într-o noapte fără lună, 
nu mi-a fost câtuşi de puţin greu să mă strecor neobservat 
în parcul său. Cu o uşurinţă care m-a surprins, m-am furişat 
în interiorul clădirii printr-un gemuleţ de la subsol, am 
ameţit un sanitar ce moţăia şi am intrat în camera 15E, 
unde, conform fişelor de internare, se găsea Harman. 

— Cine-i acolo? 

Întrebarea lui Harman, trădându-i neliniştea, mi-a răsunat 
ca o muzică în urechi. 

— S-s-t! Mai încet! Sunt eu, Cliff McKenny. 

— Tu?! Ce cauţi aici? 

— Încerc să te eliberez. Dacă n-o fac, e posibil să rămâi în 
văgăuna asta tot restul vieţii. Haide, să nu mai pierdem 
vremea! 

În timp ce vorbeam, i-am îndesat hainele în braţe şi în 
scurt timp eram pe coridor. Am părăsit spitalul şi ne-am 
urcat în maşina mea înainte ca Harman să-şi fi revenit 
îndeajuns din surpriză pentru a începe să pună întrebări. 

— Ce s-a întâmplat de atunci? A fost prima lui întrebare. 
Nu-mi amintesc absolut nimic între momentul când am 
apăsat butonul de pornire şi clipa când m-am trezit în 
spital. 

— Nu ţi-au spus nimic? 

— Absolut nimic, a jurat el. Degeaba i-am asaltat cu 
întrebări. 


I-am povestit atunci tot ce se întâmplase după explozie. A 
căscat larg ochii, şocat, când a aflat despre morţi şi răniţi, 
apoi a clocotit de furie auzind de trădarea lui Shelton. 
Asediul gloatei şi tentativa de linşaj i-au adus pe buze 
câteva blesteme înăbuşite. 

— Bineînţeles că ziarele au urlat „crimă”, am încheiat, dar 
nu ţi-o puteau pune în cârcă. Au încercat cu genocid, dar au 
existat prea mulţi martori care te-au auzit cerând ca 
mulţimea să fie îndepărtată, reţinând în acelaşi timp şi 
refuzul sergentului. În felul ăsta, ai scăpat de toate 
acuzaţiile. Sergentul a murit în explozie, aşa că n-au putut 
da vina nici pe el. Totuşi, cu Eldredge vociferând şi cerând 
să fie dezvăluit locul unde te ascunzi, nu puteai fi în 
siguranţă aici. Era mai bine să pleci cât timp o puteai face. 

Harman a încuviinţat din cap, apoi a întrebat: 

— Eldredge a supravieţuit exploziei, nu? 

— Din păcate. Şi-a fracturat ambele picioare, dar asta n-a 
fost de ajuns ca să-l amuţească. 

A trecut o altă săptămână până am ajuns în refugiul nostru 
- ferma unchiului meu din Minnesota. Acolo, într-o 
comunitate rurală izolată, am rămas până s-a potolit 
scandalul legat de dispariţia lui Harman şi a încetat 
urmărirea noastră superficială. Ca să fiu cinstit, urmărirea 
aceea a durat teribil de puţin, fiindcă autorităţile păreau 
mai degrabă uşurate decât îngrijorate de dispariţie. 

* 

Liniştea şi solitudinea au făcut minuni în cazul lui Harman. 
În şase luni ela devenit un om nou - gata să se gândească 
la a doua tentativă de cucerire a spaţiului. Se părea că nici 
o nenorocire din lume nu-l putea opri dacă decisese să facă 
ceva. 

— Greşeala mea, la prima încercare, a fost că am anunţat 
experimentul, mi-a mărturisit el, într-o zi de iarnă. Ar fi 
trebuit să iau în calcul şi starea de spirit a publicului, aşa 
cum a zis Winstead. De data aceasta însă - şi-a frecat 


palmele, privind gânditor în depărtare - o să-i scutesc de alt 
marş. Testul se va desfăşura în secret. În secret absolut. 

— E şi recomandabil, am râs eu strâmb. Ştii că toate 
experienţele cu rachete, ba chiar şi cercetările teoretice 
constituie delicte pedepsite cu moartea? 

— Vrei să spui că ţi-e frică? 

— Nu mi-este, şefu'. Am subliniat un simplu aspect. Pot 
menţiona şi un altul. Doar noi doi nu putem construi o 
rachetă. 

— M-am gândit la asta şi am găsit o rezolvare. În plus, mă 
pot ocupa şi de problema financiară. Va trebui să întreprinzi 
o serie de călătorii. Te vei duce mai întâi la Chicago, la firma 
„Roberts & Scranton”, de unde o să retragi tot cea mai 
rămas din moştenirea tatei. Mai mult de jumătate, a 
adăugat el posac, s-a dus pe prima navă. După aceea, o să-i 
cauţi pe cât mai mulţi din vechea echipă: Harry Jenkins, Joe 
O'Brien, Neil Stanton. Şi să te întorci cât de repede poţi. M- 
am săturat să pierd vremea. 

Peste două zile, am plecat la Chicago. Obţinerea acordului 
unchiului meu a fost extrem de simplă. „Ori pentru o turmă 
de oi, ori pentru un miel”, a mormăit el, „pedeapsa e tot aia, 
aşa că dă-i drumul! Sunt destul de vârât acum în chestia 
asta.” 

Am umblat mult şi am avut nevoie de numeroase ore de 
discuţii de convingere pentru a obţine acordul altor patru 
persoane - cele trei menţionate de Harman, plus un 
mecanic, Saul Simonoff. Cu echipa aceea încropită şi cu 
jumătatea de milion rămasă din moştenirea lui Harman, ne- 
am apucat de treabă. 

Construcţia Noului Prometeu a constituit în sine o poveste, 
o poveste lungă, ce s-a întins pe o perioadă de cinci ani, 
presărată cu descurajări şi nesiguranţă. Treptat, 
achiziţionând lonjeroane din Chicago, plăci de blindaj din 
oţel aliat cu beriliu din New York, o pilă cu vanadiu din San 
Francisco şi diferite alte piese din toate colţurile ţării, am 
construit urmaşa ghinionistei nave Prometeu. 


Dificultăţile erau insurmontabile. Pentru a nu atrage 
bănuieli asupra noastră, a trebuit să facem achiziţiile de-a 
lungul unui interval mai mare de timp şi din locuri cât mai 
îndepărtate între ele. Pentru asta, am recurs la ajutorul 
diverşilor amici care, la momentul respectiv, habar nu 
aveau la ce slujeau piesele cumpărate. 

Am fost nevoiţi să ne producem singuri combustibilul - 
zece tone - şi asta probabil că a reprezentat partea cea mai 
grea; în tot cazul, a durat cel mai mult. În cele din urmă, o 
dată cu terminarea fondurilor lui Harman, ne-am lovit de 
principala problemă - necesitatea economiilor. Ştiusem din 
capul locului că niciodată nu aveam să izbutim să construim 
o navă la fel de mare sau de complexă pe cât fusese prima, 
dar în scurt timp s-a dovedit că trebuia să-i reducem 
echipamentul până la un punct periculos de apropiat de 
limita minimă. Ecranul deflector de-abia ne satisfăcea şi 
toate încercările de a realiza o comunicaţie radio au fost 
abandonate. 

În vreme ce noi munceam pe brânci în pădurile din nordul 
statului Minnesota, lumea şi-a continuat mersul, iar 
profeţiile lui Winstead s-au dovedit uluitor de apropiate de 
adevăr. 

* 

Evenimentele petrecute în decursul acelor cinci ani - din 
1973 până în 1978 - sunt binecunoscute elevilor din ziua de 
azi, perioada respectivă reprezentând apogeul a ceea ce 
acum denumim „Epoca neo-victoriană”. Privite retrospectiv, 
ele par de-a dreptul incredibile. 

Interzicerea tuturor cercetărilor privind zborul spaţial s-a 
petrecut chiar la început, totuşi ea a constituit un start 
neînsemnat prin comparaţie cu măsurile antiştiinţifice 
adoptate în anii următori. La alegerile pentru Congres 
ţinute în 1974, Eldredge a ieşit învingător, obţinând 
controlul asupra Camerei şi majorităţii Senatului. 

După aceea, nu s-a mai pierdut nici o clipă. La prima 
sesiune a celui de-al nouăzeci şi treilea Congres, s-a 


promulgat celebra lege Stonely-Carter. Ea înfiinţa Biroul 
Federal de Investigare a Cercetării Ştiinţifice, care a 
căpătat deplină autoritate în stabilirea legislaţiei naţionale 
în domeniul cercetării. Toate laboratoarele, industriale şi 
şcolare, trebuiau să-şi anunţe din timp planurile de 
cercetări, iar noul birou le putea interzice. Şi o făcea după 
cum avea chef. 

Inevitabilul apel la Curtea Supremă a avut locpe 9 
noiembrie 1974, când Joseph Westly de la Universitatea 
Stanford a solicitat dreptul de a-şi continua cercetările în 
domeniul energiei atomice, pe temeiul că legea Stonely- 
Carter nu era constituţională. 

Cu cât interes am urmărit procesul, noi, cei cinci bărbaţi 
izolaţi printre troienele din Vestul Mijlociu! Ne abonaserăm 
la toate ziarele din Minneapolis şi St. Paul - care soseau cu 
o întârziere de două zile - şi devoram fiecare cuvinţel. Pe 
durata celor două luni de suspans, munca a încetat complet. 

La început, s-a zvonit că tribunalul avea să declare legea 
neconstituţională, şi în toate oraşele mari s-au organizat 
demonstraţii uriaşe împotriva acestei decizii. Liga Morală 
şi-a utilizat imensa influenţă. Şi Curtea Supremă a cedat. 
Scorul final a fost cinci contra patru în favoarea 
constituţionalităţii. Ştiinţa sugrumată de votul unui singur 
om. 

Cu adevărat, se putea vorbi de sugrumare. Membrii 
Biroului erau oamenii lui Eldredge, cu trup şi suflet, şi 
respingeau orice proiect care nu prezenta imediată 
aplicabilitate industrială. 

„Ştiinţa a ajuns prea departe”, afirmase Eldredge într-un 
discurs, faimos la vremea respectivă. „lrebuie să o stopăm, 
pe o durată nedefinită, şi să permitem lumii să recupereze 
handicapul. Numai în felul acesta şi cu nădejdea în 
Dumnezeu putem spera să dobândim prosperitatea 
universală şi permanentă.” 

Aceasta a fost însă una dintre ultimele lui declaraţii. 
Eldredge nu se refăcuse în totalitate după fracturile 


suferite în acea teribilă zi din iulie '73 şi viaţa agitată de 
după aceea îl solicitase extrem de mult, împingându-l până 
la limita rezistenţei. A murit pe 2 februarie 1976, iar jalea 
naţională a egalat-o pe cea resimţită după asasinarea lui 
Lincoln. 

Decesul lui n-a avut un efect imediat asupra cursului 
evenimentelor. Ba chiar, o dată cu trecerea anilor, 
regulamentul BFICS-ului s-a înăsprit. Ştiinţa a fost 
înăbuşită în asemenea măsură încât facultăţile s-au văzut 
nevoite să reintroducă filosofia şi studiul clasicilor drept 
materii principale. lar numărul studenţilor a scăzut drastic, 
atingând o valoare nemaiîntâlnită în secolul douăzeci. 

Această situaţie putea fi constatată în toată lumea, nivelul 
cel mai coborât consemnându-se în Anglia, iar cel mai puţin 
deprimant în Germania, ultimul stat care a căzut sub 
influenţa „neo-victoriană”. 

Punctul cel mai de jos a fost atins de ştiinţă în primăvara 
lui 1978, cu numai o lună înainte de terminarea Noului 
Prometeu, prin promulgarea „Decretului Paştilor” - botezat 
astfel fiindcă a fost anunţat în ajunul respectivei sărbători. 
Acesta interzicea definitiv toate cercetările sau 
experimentările independente. BFICS îşi rezerva dreptul de 
a aproba doar cercetările solicitate în mod specific. 

* 

În ajunul acela de Paşti, John Harman şi cu mine stăteam 
înaintea fuzelajului sclipitor al Noului Prometeu - eu 
cufundat în pesimism, iar el aproape debordând de voioşie. 

— Ei bine, Clifford, băiete, mi-a spus, îmi mai trebuie 
ultima tonă de combustibil, câteva reglaje finale şi sunt gata 
pentru a doua încercare. De data aceasta, printre noi nu 
mai sunt Sheltoni. 

Şi, imediat, a început să fredoneze un imn. Asta era tot ce 
se difuza la radio în zilele acelea, şi chiar noi, rebelii, 
ajunseserăm să le fredonăm, deoarece, auzindu-le de atâtea 
ori, ni se întipăriseră în minte. 


— Degeaba, şefu'! Am mormăit. Şansele sunt de zece la 
unu c-o s-o sfârşeşti undeva prin spaţiu, sau, dacă o să te 
întorci, c-o să te legeni într-un laţ. Nu putem învinge! Am 
clătinat jalnic din cap. 

— Prostii! Situaţia asta nu poate dura, Cliff. 

— Eu cred că poate. Winstead a avut dreptate. Istoria 
merge în spirală, iar din 1945 ne găsim pe spira proastă. 
Suntem înaintea timpurilor. Sau înapoia lor. 

— Nu mai pomeni de prostul ăla de Winstead! Faci exact 
aceeaşi greşeală ca el. lendinţele se manifestă pe secole şi 
milenii, nu în ani ori decenii. Timp de cinci sute de ani, 
societatea s-a îndreptat către ştiinţă. În treizeci de ani nu 
putem inversa procesul. 

— Atunci ce se întâmplă în prezent? Am întrebat sarcastic. 

— 'Traversăm o reacţie de moment cauzată de avansul 
prea rapid din Deceniile Nebune. O reacţie similară a avut 
loc şi în Epoca Romantică - prima perioadă victoriană - 
fiind determinată de avansul prea rapid al Epocii Raţiunii 
din secolul optsprezece. 

— Chiar crezi în ceea ce spui? Am continuat eu să-l sâcăi, 
şocat de siguranţa cu care vorbea. 

— Sigur că da. Perioada actuală seamănă perfect cu 
„renaşterile” convulsive care au afectat orăşelele bigote din 
sudul Statelor Unite în urmă cu vreun secol. Timp de o 
săptămână, să zicem, toţi deveneau religioşi, iar virtutea 
domnea triumfătoare. Apoi, unul câte unul, toţi cedau în 
faţa ispitelor şi Satana îşi relua supremaţia. De fapt, chiar şi 
acum există simptome de alunecare spre îndărăt. După 
moartea lui Eldredge, Liga Morală a fost zguduită de lupte 
interne, în cadrul ei având loc cel puţin şase schisme. Înseşi 
extremele acestea prin care trec cei aflaţi la putere ne sunt 
de folos, fiindcă ţara a început să se plictisească de ei. 

Asta a încheiat disputa noastră; ca de obicei, eu fusesem 
înfrânt. 

După o lună, Noul Prometeu a fost gata. Nu scânteia şi nici 
nu era la fel de frumoasă ca prima rachetă, întrucât avea 


destule improvizații vizibile, însă eram mândri de ea - 
mândri şi triumfători. 

— Voi încerca din nou, oameni buni - glasul lui Harman 
suna răguşit, iar trupul mărunt îi vibra de fericire - şi s-ar 
putea să nu izbândesc, dar nu-mi pasă! În sfârşit, voi 
străbate spaţiul şi visul omenirii se va împlini. Ocolul Lunii şi 
revenirea pe Pământ! Voi fi primul care va vedea faţa 
invizibilă a satelitului nostru. Merită riscul! 

— Păcat că n-ai destul combustibil ca să încerci o 
aselenizare, şefu'! Am comentat eu. 

La cuvintele mele, un murmur pesimist a străbătut 
grupuleţul nostru, dar Harman nu l-a băgat în seamă. 

— La revedere, ne-a spus. Pe curând! 

Şi, surâzând voios, s-a urcat în navă. 

Peste cincisprezece minute, cei cinci bărbaţi care 
rămăseserăm „acasă” stăteam încruntaţi în jurul mesei din 
sufragerie, afundaţi în gânduri, cu ochii îndreptaţi afară, 
spre locul unde un cerc de iarbă pârjolită marca decolarea 
Noului Prometeu. 

Într-un târziu, Simonoff a exprimat gândul care ne obseda 
pe toţi: 

— Poate c-ar fi mai bine pentru el să nu se mai întoarcă. 
Cred că nu va fi tratat prea bine. 

Am încuviinţat la unison, posomorâţi. 

Cât de prostească mi se pare prezicerea aceea acum, din 
perspectiva a treizeci de ani! 

Restul istorisirii nu-mi mai aparţine, întrucât nu l-am mai 
văzut pe Harman decât la o lună după ce călătoria lui a luat 
sfârşit printr-o aterizare fără incidente. 

La aproape treizeci şi şase de ore după decolare, un 
proiectil ţiuitor a trecut peste Washington şi s-a înfipt în 
mâlul din Potomac. 

În cincisprezece minute, investigatorii au ajuns la locul 
respectiv, iar peste alte cincisprezece minute a sosit şi 
poliţia, fiindcă se descoperise că proiectilul era o rachetă. 
Toţi l-au privit cu un respect involuntar pe bărbatul epuizat 


şi murdar, care a ieşit din navă bălăbănindu-se, gata să 
leşine. 

Într-o tăcere mormântală, el şi-a agitat pumnul în direcţia 
spectatorilor ce se holbau şi a răcnit: 

— Haide, spânzuraţi-mă, idioţilor! Eu însă am ajuns la 
Lună şi asta n-o puteţi ascunde. Aduceţi BFICS-ul! Poate că 
vor declara zborul ilegal şi, ca atare, inexistent. 

A râs slab şi apoi şi-a pierdut cunoştinţa. 

— Duceţi-l la spital! A strigat cineva. E bolnav! 

Harman a fost suit într-o maşină de poliţie şi transportat 
de urgenţă la spital, în vreme ce în jurul rachetei s-a 
organizat un cordon de pază. 

Oficialităţile guvernamentale au sosit şi au cercetat nava, 
au citit jurnalul de bord, au inspectat fotografiile Lunii, apoi 
au plecat fără să facă nici un comentariu. Numărul celor 
adunaţi acolo a sporit şi curând s-a răspândit vestea că un 
om ajunsese pe Lună. 

În mod oarecum curios, n-au existat nici un fel de 
resentimente. Oamenii erau impresionați şi uluiţi; mulţimea 
şuşotea şi arunca priviri întrebătoare spre secera palidă a 
Lunii, de-abia întrezărită în razele puternice de soare. Peste 
toate se aşternuse o pătură stânjenitoare de tăcere, tăcerea 
indeciziei. 

Apoi, la spital, Harman şi-a dezvăluit identitatea şi 
întreaga lume a înnebunit. Harman însuşi a fost stupefiat de 
rapida schimbare petrecută pe plan mondial. Părea 
aproape incredibil, cu toate acestea era adevărat. Revolta 
secretă, combinată cu povestea înfruntării eroice dintre om 
şi condiţiile vitrege - genul de poveste care a încântat 
inimile oamenilor din cele mai vechi timpuri - a avut drept 
rezultat mobilizarea tuturor într-un curent tot mai puternic 
de antivictorianism. Din fericire, Eldredge era mort. Şi nu 
avea cine să-l înlocuiască. 

L-am vizitat pe Harman în spital, la puţin timp după aceea. 
Stătea în pat, pe jumătate îngropat sub ziare, telegrame şi 
scrisori. Mi-a surâs larg şi a dat din cap cu subînţeles. 


— Ei bine, Cliff, mi-a şoptit el, istoria a ajuns din nou pe 
spira cea bună. 

4. O ARMĂ PREA TERIBILĂ. 

Amazing Stories, mai 1939 

Karl Frantor considera că priveliştea era oribilă. Ploaia 
cădea întruna sub forma unei bure fine din norii ce atârnau 
jos; vegetaţia pipernicită, cu aspect de cauciuc roşu- 
maroniu, se întindea cât vedeai cu ochii în toate direcţiile. 
Din când în când, o pasăre-şotron trecea pe deasupra lor, 
scoțând ţipete plângăreţe. 

Karl întoarse capul şi privi micuța cupolă a lui Afrodopolis, 
cel mai mare oraş de pe Venus. 

— Dumnezeule, mormăi el, până şi domul este mai bun 
decât planeta asta îngrozitoare! Se înfăşură mai strâns în 
haina cauciucată şi adăugă: Aş da orice să fiu înapoi pe 
Pământ! 

După aceea, se răsuci către silueta subţiratică a lui Antil. 

— Când ajungem la ruine? 

Acesta nu-i răspunse şi Karl văzu lacrima care se 
prelingea pe obrazul verzui şi ridat al venusianului. O alta 
sclipi în ochii mari, de lemurian: nişte ochi blânzi, incredibil 
de frumoşi. 

Glasul pământeanului se înmuie. 

— lartă-mă, Antil, n-am vrut să spun ceva rău la adresa lui 
Venus! 

— Nu-i vorba de asta, prietene, vorbi venusianul. Evident, 
pe o planetă străină nu găseşti multe lucruri de admirat. Eu 
însă o iubesc pe Venus şi plâng copleşit de frumuseţea sa. 

Cuvintele răsunau fluent, deşi cu inevitabila distorsiune 
cauzată de coardele vocale neobişnuite cu limbaje aspre. 

— Ştiu că ţi se pare de neînțeles, continuă Antil, însă 
pentru mine Venus este un paradis, un tărâm de vis. Pur şi 
simplu nu-mi pot exprima corespunzător sentimentele faţă 
de planetă. 

— Există, totuşi, unii care afirmă că numai pământenii pot 
iubi. 


Venusianul clătină cu tristeţe din cap. 

— Poporul tău ne neagă multe alte sentimente, nu doar 
capacitatea de a simţi emoţii. 

— Spune-mi, Antil, schimbă iute subiectul Karl, totuşi nu ţi 
se pare că Venus oferă un peisaj monoton? Ai fost pe 
Pământ şi ar trebui să ştii. Cum se poate compara veşnicia 
aceasta de brun şi cenuşiu cu culorile vii şi calde ale 
planetei mele? 

— Pentru mine, rămâne cu mult, mult mai frumoasă. Ai 
uitat că am o percepţie a culorilor mult diferită de a ta3? 
Cum să-ţi explic frumuseţile, bogăţiile de culori în care 
abundă acest peisaj? 

Antil amuţi, subjugat de minunăţiile despre care vorbea, în 
timp ce pentru Karl cenuşiul mohorât, melancolic, rămânea 
neschimbat. 

— Într-o bună zi, continuă băştinaşul cu glas visător, Venus 
va aparţine din nou venusienilor. Pământenii nu ne vor mai 
conduce şi vom recăpăta gloria strămoşilor. 

— Haide, haide, râse Karl, vorbeşti ca un membru al 
Bandelor Verzi, care fac atâtea probleme guvernului! 
Crezusem că nu eşti adeptul violenţei. 

— Nu sunt - ochii lui Antil erau gravi şi oarecum 
înspăimântați - însă extremiştii câştigă teren şi mă tem de 
ce poate fi mai rău. Şi dacă. Dacă izbucneşte rebeliunea 
împotriva Pământului, trebuie să mă alătur ei. 

— Cu toate că nu împărtăşeşti opiniile celor ce-o 
promovează. 

— Bineînţeles, ridică el din umeri, cu gestul pe care-l 
învățase de la pământeni, prin violenţă nu putem obţine 
nimic! Voi sunteţi cinci miliarde, iar noi de-abia o sută de 
milioane. Voi aveţi resurse şi armament, iar noi nu avem 
nimic. Ar fi o nebunie, şi chiar dacă am învinge, este posibil 
să determinăm o astfel de stare de lucruri încât între cele 
două planete să nu mai fie niciodată pace. 

— Atunci ce motiv ai avea să te alături lor? 

— Pentru că sunt venusian. 


Pământeanul izbucni iarăşi în râs. 

— Se pare că patriotismul este la fel de lipsit de logică pe 
Venus ca şi pe Pământ. Hai să pornim însă spre ruinele 
străvechiului vostru oraş. Nu mai avem prea mult, aşa-i? 

— Nu, cam vreo doi kilometri tereştri. Nu uita însă că nu 
trebuie să tulburi nimic. Ruinele lui Ash-taz-zor sunt sacre 
pentru noi, fiind singurele dovezi ale vremurilor când am 
fost o rasă măreaţă, iar nu urmaşii ei degeneraţi. 

Cei doi porniră în tăcere, înaintând cu greutate peste solul 
moale, sărind peste rădăcinile arborilor-şerpi şi ocolind pe 
departe ocazionalele liane-rostogolitoare. 

— Sărman Venus! Vorbi după un timp Antil cu glas blând şi 
trist. Acum cincizeci de ani, pământenii au venit cu 
promisiuni de pace şi prosperitate. lar noi i-am crezut. Le- 
am arătat minele de smaralde şi ierburile juju şi ochii le-au 
sclipit de pofte. Au venit tot mai mulţi şi aroganţa lor a 
crescut. Pentru ca acum. 

— Îmi pare rău, totuşi cred că pui prea mult la suflet. 

— Prea mult?! Avem dreptul să votăm? Avem măcar un 
reprezentant în Congresul Provinciilor Venusiene? Nu 
există legi care-i opresc pe venusieni să călătorească în 
aceleaşi stratobile cu pământenii, ori să mănânce în 
aceleaşi localuri, ori să locuiască în aceeaşi casă? Oare nu 
ne sunt închise toate colegiile? Nu sunt ocupate de 
pământeni cele mai bune şi mai fertile regiuni ale planetei? 
Există măcar un drept pe care pământenii să ni-l permită 
pe planeta noastră? 

— Tot ceea ce spui este perfect adevărat şi deplâng 
situaţia. Şi pe Pământ au existat cândva reacţii similare faţă 
de unele aşa-zise „rase inferioare”, dar cu timpul aceste 
discriminări au dispărut, astfel încât azi domneşte 
egalitatea totală. Nu uita că pământenii inteligenţi sunt de 
partea voastră. Eu, de pildă, am demonstrat vreodată 
prejudecăţi faţă de vreun venusian? 

— Nu, Karl, ştiu bine că n-ai făcut-o. Totuşi, câţi oameni 
inteligenţi există? Pe Pământ au fost necesare milenii lungi 


şi grele, abundând în războaie şi suferinţe, până să se 
stabilească egalitatea. Ce se va întâmpla dacă Venus va 
refuza să aştepte atât de mult? 

— Desigur, ai dreptate, se încruntă Karl, dar trebuie să 
aşteptaţi. Ce altceva puteţi face? 

— Nu ştiu. Nu ştiu. 

Brusc, pământeanul îşi dori să nu fi pornit în această 
călătorie spre ruinele misteriosului Ash-taz-zor. Terenul 
monoton şi plângerile justificate ale lui Antil îl deprimaseră. 
Era pe punctul de a renunţa la țelul excursiei sale, când 
venusianul ridică degetele palmate şi indică o colină din 
depărtare. 

— Acolo este intrarea, spuse el. Ash-taz-zor a fost îngropat 
de multe mii de ani şi doar venusienii îi cunosc existenţa. Tu 
eşti primul pământean care-l va vedea. 

— Voi păstra secretul, Antil! 'Ţi-am promis. 

— Vino atunci! 

Antil îndepărtă vegetaţia luxuriantă şi dezvălui un pasaj 
îngust între două stânci. Îi făcu semn lui Karl să-l urmeze. 
Se strecurară într-un coridor îngust şi umed. Antil scoase 
din buzunar o micuță lanternă Atomit, care-şi proiectă 
lumina albă, perlată, pe pereţii din piatră şiroind de 
umezeală. 

— Coridoarele, vorbi el, au fost săpate cu trei secole în 
urmă de către strămoşii noştri, care considerau oraşul 
drept un loc sacru. De atunci însă, puţini au mai venit pe 
aici. Eu am fost primul, după mult, mult timp. Poate că 
acesta e un alt semn al degenerării noastre. 

Merseră în linie dreaptă cale de o sută de metri, apoi 
coridorul se deschise într-o sală uriaşă. Karl amuţi la 
vederea ei. În faţa lui, se zăreau ruine de clădiri, minuni 
arhitecturale fără rival pe Pământ din zilele Atenei lui 
Pericle. 'Toate însă se năruiseră, astfel încât ceea ce 
rămăsese echivala doar cu nişte aluzii la măreţia vechiului 
oraş. 


Antil traversă sala şi pătrunse pe un alt coridor care se 
adâncea, întortocheat, aproape un kilometru prin sol şi 
stâncă. Ici-colo, se ramificau alte coridoare şi în câteva 
rânduri Karl întrezări construcţii pe jumătate năruite. S-ar 
fi oprit să le investigheze, dacă Antil nu l-ar fi îndemnat să 
meargă mai departe. 

leşiră în altă sală, numai că de data aceasta se treziră în 
faţa unei clădiri scunde şi lăbărţate, construită din piatră 
verde, lustruită. Aripa din dreapta era complet distrusă, dar 
restul părea aproape intact. 

Ochii venusianului sclipeau; micuța lui siluetă deveni 
semeaţă, degajând un aer de mândrie. 

— Acesta este echivalentul unui muzeu de arte şi ştiinţe. 
Înăuntru, vei putea să admiri măreţia apusă a culturii 
noastre. 

* 

Karl intră, emoţionat la culme: era primul pământean care 
vedea străvechile realizări venusiene. Interiorul clădirii era 
împărţit într-o serie de nişe adânci, ramificându-se din 
lunga colonadă centrală. O frescă uriaşă, desluşită cu 
greutate la lumina lanternei, acoperea plafonul. 

Pierdut în admiraţie, Karl trecu de la o nişă la alta. 
Sculpturile şi tablourile din jur aveau o extraordinară 
stranietate - frumuseţea lor era dublată de senzaţia de 
nepământesc. 

Bărbatul îşi dădea seama că îi scăpa ceva esenţial în arta 
venusiană, pur şi simplu datorită lipsei de limbaj comun 
între cele două culturi; totuşi, putea aprecia valoarea 
lucrărilor din punct de vedere tehnic. Admira mai cu seamă 
coloristica picturilor, care depăşea cu mult orice văzuse pe 
Pământ. Deşi fisurate, pe jumătate şterse şi jupuite, 
armonia lor era superbă. 

— Ce n-ar fi dat Michelangelo să fi avut extraordinara 
percepţie coloristică a ochilor venusieni! Murmură el. 

— Fiecare rasă posedă anumite calităţi, comentă Antil, 
împăunându-se fericit. Eu, de pildă, mi-am dorit adesea ca 


urechile mele să poată distinge cele mai mici inflexiuni 
sonore, aşa cum se spune despre pământeni că o fac. 
Probabil că atunci aş fi fost în stare să înţeleg ce este atât 
de plăcut în muzica voastră. Altfel, mi se pare obositor de 
monotonă. 

Merseră mai departe şi, pe măsură ce minutele se 
scurgeau, Karl era tot mai fascinat de cultura venusiană. 
Zări mii de benzi lungi şi înguste din metal subţire, legate 
laolaltă şi acoperite cu liniuţele şi ovalurile specifice scrierii 
băştinaşilor. Acolo, o ştia prea bine, puteau exista taine 
pentru care savanții de pe Pământ ar fi fost gata să-şi dea 
jumătate din viaţă. 

Apoi, când Antil îi arătă un obiect micuţ, înalt de numai 
cincisprezece centimetri, şi-i spuse că, în conformitate cu 
inscripţia, era un tip de convertor nuclear de câteva ori mai 
eficient decât actualele modele pământene, Karl explodă: 

— De ce nu dezvăluiţi toate astea Pământului? Dacă s-ar 
cunoaşte aceste excepţionale realizări ale trecutului, 
venusienii ar fi priviţi cu mult mai mult respect. 

— Da, v-aţi folosi de vechile noastre cunoştinţe, replică 
amar Antil, fără a renunţa însă la stăpânirea pe care o 
exercitaţi asupra planetei şi a rasei noastre. Sper că nu vei 
da uitării promisiunea pe care mi-ai făcut-o. 

— Nu, nu voi sufla un cuvânt, totuşi consider că faceţi o 
greşeală. 

— Eu nu cred aşa. 

Antil se întoarse, cu intenţia de a părăsi nişa, dar Karl îl 
opri. 

— Nu intrăm şi în cămăruţa asta? Întrebă el. 

— Câămăruţă? Se răsuci venusianul, lărgind surprins ochii. 
Despre ce cămăruţă vorbeşti? Aici nu mai există nimic. 

Karl înălţă mirat din sprâncene şi, fără un cuvânt, arătă 
fisura cât firul de păr ce urca până la jumătatea peretelui 
din fund. 

Antil murmură ceva neauzit şi se lăsă iute în genunchi, 
pipăind cu delicateţe crăpătura. 


— Ajută-mă, Karl! Cred că uşa aceasta n-a fost destinată 
deschiderii. Cel puţin, ea nu este amintită nicăieri - şi eu 
cunosc ruinele lui Ash-taz-zor mai bine decât oricare altul 
din neamul meu. 

Cei doi împinseră secţiunea respectivă a peretelui, care se 
urni cu greu, scârţâind, pe o mică distanţă, apoi cedă pe 
neaşteptate, catapultându-i în nişa micuță, aproape goală, 
dinapoia ei. Ridicându-se în picioare, cei doi exploratori 
priviră în jur. 

Pământeanul indică dârele neregulate, ruginii de pe podea 
şi de la baza uşii culisante. 

— Se pare că odaia a fost etanşată destul de eficient, 
spuse el. Numai rugina acumulată de-a lungul mileniilor a 
ros izolaţiile. S-ar putea crede că aici există un secret. 

Antil clătină din cap. 

— Ultima dată când am trecut pe aici nu exista nici urmă 
de uşă. Totuşi - ridicând lanterna deasupra capului, el 
examină rapid cămăruţa - locul pare gol. 

Avea dreptate. Cu excepţia unui cufăr paralelipipedic cu 
şase picioare butucănoase, încăperea conţinea doar 
cantităţi imense de praf şi acel miros de mucegai, aproape 
sufocant, al criptelor mult timp închise. 

Karl se apropie de cufăr şi încercă să-l mişte din colţul 
unde se afla. Acesta nu se clinti, totuşi capacul alunecă sub 
apăsarea degetelor sale. 

— Antil! Strigă el. Capacul culisează. Priveşte! 

Şi pământeanul arătă spre un compartiment puţin adânc 
din interior, care conţinea o plăcuţă pătrată dintr-un 
material sticlos şi cinci cilindri, măsurând fiecare 
cincisprezece centimetri în lungime, asemănători unor 
stilouri. 

Zărindu-le, Antil scoase un strigăt de încântare şi, pentru 
prima dată de când îl cunoştea Karl, se lansă într-un 
monolog în venusiană. Apoi scoase plăcuţa sticloasă şi o 
examină cu atenţie. Mânat de curiozitate, Karl i se alătură. 
Plăcuța era acoperită cu puncte multicolore, foarte 


apropiate între ele, totuşi bărbatul nu pricepea motivul 
extremei satisfacţii a lui Antil. 

— Ce este? 

— Un document complet în străvechiul nostru limbaj 
ceremonial. Până acum, nu s-au găsit decât fragmente 
disparate. Este o descoperire extraordinară. 

— Poţi descifra scrisul? 

— Karl privea obiectul cu mult mai mult respect. 

— Cred că pot. Este o limbă moartă, totuşi o ştiu destul de 
bine. Vezi. Este un limbaj al culorilor. Fiecare cuvânt se 
desemnează printr-o combinaţie de două, şi uneori trei 
puncte colorate. Culorile sunt însă extrem de fin nuanţate, 
de aceea, chiar dacă ar cunoaşte graiul, un pământean ar 
trebui să utilizeze un spectroscop pentru a-l citi. 

— Tu l-ai putea citi chiar acum? 

— Cred că da. Lanterna oferă o lumină similară celei 
naturale şi n-ar trebui să am probleme. Cu toate acestea, ar 
putea dura destul de mult - tu eşti liber să-ţi continui 
investigaţiile. E imposibil să te rătăceşti - fireşte, cu 
condiţia să nu părăseşti clădirea. 

Karl plecă, luând cu ela doua lanternă. Venusianul rămase 
aplecat deasupra manuscrisului antic, descifrându-l 
chinuitor de încet. 

* 


Pământeanul reveni după două ore. Antil nu-şi schimbase 
poziţia, dar pe chipul său apăruse o expresie de oroare 
inexistentă anterior. Plăcuța zăcea la picioarele sale, 
abandonată. Apariţia zgomotoasă a lui Karl nu-l clinti din 
loc; parcă transformat în stană de piatră, venusianul stătea 
nemişcat şi privea în gol. 

— Antil! Se repezi Karl spre el. Antil! Ce s-a întâmplat? 

Celălalt se întoarse lent, parcă mişcându-se printr-un 
lichid vâscos, şi privi prin el. Pământeanul îl prinse de 
umerii firavi şi-l scutură cu putere. 

Venusianul îşi reveni în fire. Smulgându-se din mâinile lui 
Karl, sări în picioare, apoi luă din cufăr cele cinci obiecte 


cilindrice, mânuindu-le cu o stranie şovăială, şi le puse în 
buzunar. 'Iot acolo băgă şi plăcuţa sticloasă. După aceea, 
trase capacul cufărului şi-i făcu semn pământeanului să 
părăsească odăiţa. 

— Trebuie să plecăm. Am stat deja prea mult. 

Glasul lui suna cumva ciudat, înspăimântat, neliniştindu-l 
pe Karl. 

Se întoarseră în tăcere pe acelaşi drum, revenind pe solul 
poros al lui Venus. Se apropia amurgul şi bărbatul simţea 
că-l încearcă foamea. Trebuiau să se grăbească dacă voiau 
să ajungă în Afrodopolis înainte de lăsarea nopţii. Karl îşi 
ridică gulerul hainei, îşi înfundă pe ochi şapca din cauciuc şi 
porni la drum. 

* 

Parcurseră kilometru după kilometru - domul oraşului 
începuse să se profileze pe orizontul cenuşiu. Mestecând 
sandvişurile îmbibate de umezeală, pământeanul tânjea cu 
disperare după atmosfera uscată şi confortabilă din 
Afrodopolis. În tot acest timp, Antil, care de obicei era 
prietenos, păstrase o tăcere absolută, fără măcar să arunce 
o privire spre tovarăşul său de drum. 

Karl acceptă situaţia cu stoicism. Privea venusienii cu mai 
multă îngăduinţă decât majoritatea pământenilor, totuşi îi 
era imposibil să nu simtă un vag dispreţ faţă de firea 
hiperemotivă a lui Antil şi a rasei sale. Tăcerea aceea 
gânditoare reprezenta manifestarea unor sentimente care 
la Karl s-ar fi concretizat pur şi simplu printr-un suspin ori o 
încruntătură. Cunoscând acest lucru, starea celuilalt nu-l 
afecta în mod deosebit. 

Apoi îşi aminti că spaima din ochii acestuia îi trezise o 
uşoară nelinişte - ea apăruse după traducerea plăcuței 
ciudate. Oare ce secret venit din vechime îi putuse ea 
dezvălui? 

În cele din urmă, Karl îşi luă inima în dinţi şi întrebă cu un 
glas şovăitor: 


— Ce scria pe plăcuţă, Antil? Presupun că era ceva 
interesant, judecând după felul în care te-a absorbit. 

Replica venusianului a fost doar un semn prin care-l 
îndemna să iuţească pasul, urmată de dublarea propriei 
viteze. Karl se arătă surprins, simțindu-se totodată şi puţin 
jignit. Pe durata drumului, nu mai căută să facă conversaţie. 

Când ajunseră lângă Afrodopolis, venusianul întrerupse 
tăcerea. Chipul lui zbârcit, scofâlcit şi supt, se întoarse 
către Karl afişând expresia unuia care ajunsese la o 
hotărâre dificilă. 

— Karl, rosti el, am fost prieteni, de aceea vreau să-ţi dau 
un sfat amical. Pleacă săptămâna viitoare spre Pământ! Ştiu 
că tatăl tău ocupă o poziţie importantă printre miniştrii 
Preşedintelui Planetar. Într-un viitor destul de apropiat, tu 
însuţi vei deveni probabil un personaj important. Din aceste 
considerente, te rog din tot sufletul să-ţi întrebuinţezi 
absolut toată influenţa pentru a obţine o moderare a 
atitudinii Pământului faţă de Venus. Eu, la rândul meu, fiind 
nobil ereditar al celui mai important trib venusian, mă voi 
strădui din răsputeri să reprim orice încercări de violenţă. 

Karl se încruntă. 

— Am senzaţia că înapoia acestei rugăminţi se ascunde 
ceva, dar nu pricep despre ce poate fi vorba. Ce vrei să 
spui? 

— Doar atâta: Dacă situaţia nu se va îmbunătăţi - şi încă 
rapid! 

— Venus se va răscula. Într-un asemenea caz, nu voi avea 
altă soluţie decât să-i ofer serviciile mele, şi atunci planeta 
nu va mai fi lipsită de apărare. 

Cuvintele lui nu reuşiră decât să-l amuze pe pământean. 

— Haide, haide, Antil! Patriotismul tău este admirabil şi 
supărarea ta justificată, totuşi melodrama şi şovinismul nu 
mă impresionează. Mai presus de orice, eu sunt un realist. 

— Crede-mă, Karl, rosti venusianul - şi glasul lui sună 
teribil de sincer - că îţi vorbesc cu toată onestitatea. În 
cazul unei răscoale, nu garantez siguranţa Pământului. 


LIA 


— Siguranţa Pământului!” Chiar aşa? 

Enormitatea declaraţiei îl uluise pe Karl. 

— Da, fiindcă s-ar putea să fiu silit să vă distrug planeta. 
Asta-i! 

Apoi, Antil se răsuci brusc pe călcâie şi dispăru în desişuri, 
îndreptându-se către sătucul venusian aflat lângă cupola 
cea uriaşă. 

* 

Trecuseră cinci ani, ani plini de frământări şi nelinişte, 
întrucât Venus clocotea mocnit aidoma unui vulcan care se 
trezeşte. Miopii stăpâni pământeni ai lui Afrodopolis, ai 
Venusiei şi ai altor oraşe-domuri ignoraseră cu superioritate 
toate semnele ce indicau pericolul. În puţinele ocazii când 
se gândeau la micuţii venusieni verzi, o făceau cu o grimasă 
dispreţuitoare, parcă spunând: „Ah, AIA!” 

Dar „ăia” ajunseseră în cele din urmă la limita răbdării şi 
naţionalistele Bande Verzi deveniseră tot mai gălăgioase. 
Iar apoi, într-o zi cenuşie, identică anterioarelor zile 
cenuşii, valuri de băştinaşi invadaseră oraşele pământenilor 
într-o răscoală organizată. 

Luate prin surprindere, domurile mici cedaseră. Într-o 
succesiune rapidă, New Washington, Muntele Vulcan şi St. 
Denis fuseseră ocupate, laolaltă cu întregul continent 
răsăritean. Înainte ca pământenii nehotărâţi să-şi dea 
seama ce se întâmpla, jumătate din Venus le scăpase de sub 
control. 

Şocat şi uluit de această situaţie - care, desigur, ar fi 
trebuit să fie anticipată - Pământul trimisese arme şi 
alimente locuitorilor din celelalte oraşe asediate şi începuse 
să-şi echipeze o flotă imensă, pentru recuperarea 
teritoriilor pierdute. 

Pământul era iritat, dar nu temător, ştiind că terenul 
pierdut datorită atacului-surpriză putea fi recâştigat cu 
uşurinţă, iar teritoriile ce nu fuseseră pierdute nu aveau să 
fie cedate niciodată. Cel puţin, aceasta părea să fie opinia 
generală. 


Prin urmare, oricine putea să-şi imagineze stupefacţia 
conducătorilor pământeni la auzul veştii că avansarea 
venusienilor nu încetase. Venusia City fusese asigurat cu 
suficiente arme şi provizii; liniile sale defensive fuseseră 
puse la punct, iar locuitorii se găseau la posturi. O mică 
armată de băştinaşi dezbrăcaţi şi neînarmaţi se apropiase, 
solicitând predarea necondiționată. Venusia refuzase cu 
dispreţ, iar mesajele către Pământ se referiseră pe un ton 
batjocoritor la venusienii fără arme care se lăsaseră 
îmbătaţi de succes. 

Apoi, pe neaşteptate, mesajele încetaseră şi băştinaşii 
ocupaseră Venusia. 

Episodul se repetase, o dată şi încă o dată, în oraşe care ar 
fi trebuit să fie fortărețe inexpugnabile. Afrodopolis însuşi, 
cu o populaţie de o jumătate de milion, se prăbugşise în faţa 
a numai cinci sute de venusieni. Aceasta în ciuda faptului că 
apărătorii dispuseseră de toate armele cunoscute pe 
Pământ. 

Guvernul 'Terestru trecuse sub tăcere respectivele fapte, 
motiv pentru care Pământul habar n-avea că pe Venus se 
petreceau nişte evenimente ciudate; în schimb, în şedinţele 
secrete, politicienii se încruntaseră ascultând declaraţia 
stranie a lui Karl Frantor, fiul ministrului educaţiei. 

* 

Jan Heersen, ministrul de război, se ridică furios după 
încheierea raportului. 

— Doriţi să luăm în serios afirmaţia unui broscoi pe 
jumătate nebun şi să încheiem pace cu Venus, respectând 
condiţiile lor? Urlă el. Mi se pare absolut imposibil! 
Animalele alea trebuie-nvăţate minte! Flota noastră le va 
face bucățele - şi ar fi trebuit s-o fi făcut mai demult! 

— S-ar putea să nu fie chiar atât de simplu! Sări căruntul 
Frantor în apărarea fiului său. Mulţi dintre noi am susţinut 
de la bun început că politica guvernului faţă de venusieni 
este greşită. Cine ştie ce arme au descoperit şi ce vor face 
pentru a se răzbuna? 


— Basme! Exclamă Heersen. Îi puneţi pe broscoi pe picior 
de egalitate cu oamenii. Sunt nişte animale, care ar trebui 
să ne mulţumească pentru că le-am adus avantajele 
civilizaţiei. Nu uitaţi că-i tratăm mult mai bine decât au fost 
tratate unele dintre rasele pământene în epocile trecute - 
de pildă, indienii americani. 

— Trebuie să investigăm, domnilor! Interveni Karl Frantor, 
ridicând tonul. Amenințarea lui Antil este prea serioasă 
pentru a fi ignorată, indiferent dacă pare prostească. 
Numai că, în lumina victoriilor venusiene, mie nu mi se pare 
câtuşi de puţin prostească. Propun să plec într-acolo, însoţit 
de amiralul von Blumdorff, în calitate de emisar. Înainte de 
a declanşa un atac, să vedem despre ce-i vorba. 

Pentru prima dată, luă cuvântul taciturnul Preşedinte 
Pământean, Jules Debuc: 

— Propunerea lui Karl Frantor mi se pare rezonabilă. Sunt 
de acord. Există obiecţii? 

Nu existară, deşi Heersen pufni şi se strâmbă cu dispreţ. 
Astfel, peste o săptămână, Karl Frantor însoţi flota terestră 
care porni către Venus. 

După o absenţă de cinci ani, planeta i se păru schimbată 
lui Karl. Rămăsese la fel de umedă, la fel de monoton 
peisajul ei alb-sur, la fel de presărată de cupolele oraşelor. 
Şi totuşi, cumva diferită. 

Dacă odinioară pământenii îngâmfaţi se plimbau cu o 
superioritate dispreţuitoare printre venusienii înfricoşaţi, 
acum aceştia din urmă răsturnaseră situaţia. Afrodopolis 
era pe de-a întregul un oraş al băştinaşilor, iar în cabinetul 
fostului guvernator se afla. Antil. 

Karl îl privi cu suspiciune, neştiind ce să spună. 

— Nu mă aşteptam să te văd aici, reuşi el să articuleze în 
cele din urmă. Tu. Pacifistul. 

— Alegerea nu mi-a aparţinut. Condiţiile au impus-o. Dar 
tu?! Nu m-am aşteptat ca tu să fii ambasadorul Pământului. 

— Cu ani în urmă, ai proferat ameninţarea aceea 
prostească şi de aceea eu am fost cel mai pesimist în 


privinţa răscoalei voastre. După cum vezi, acum m-am 
întors, dar nu sunt singur. 

Şi pământeanul indică vag cu mâna în sus, unde navele 
spaţiale aşteptau nemişcate şi teribile. 

— Ai venit să mă ameninţi? Pufni celălalt. 

— În nici un caz! Vreau doar să aflu care vă sunt intenţiile 
şi propunerile. 

— Asta-i foarte uşor. Venus îşi doreşte independenţa. În 
schimb, vă oferim prietenia noastră, precum şi un comerţ 
liber, fără restricţii. 

— Vă aşteptaţi să acceptăm fără împotrivire? 

— Sper c-o veţi face. Pentru binele Pământului. 

Karl suspină şi se lăsă pe spate în scaun, cu o expresie 
exasperată. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, s-a terminat cu aluziile 
misterioase şi amenințările voalate! Spune-mi despre ce-i 
vorba. Cum aţi reuşit să cuceriţi cu atâta uşurinţă 
Afrodopolis şi celelalte oraşe? 

— Am fost siliţi s-o facem. N-am dorit-o. 

— Glasul lui Antil se piţigăiase din cauza agitaţiei. N-au 
fost de acord să accepte condiţiile noastre oneste de 
capitulare şi au început să tragă cu tunurile. Am. Am fost 
nevoiţi să folosim. Arma. După aceea, a trebuit să-i ucidem 
pe cei mai mulţi. Din milă. 

— Nu înţeleg. Despre ce armă vorbeşti? 

— Îţi aminteşti incursiunea noastră în ruinele lui Ash-taz- 
zor; Karl? Odăiţa secretă. Plăcuța cu scrierea străveche. Cei 
cinci cilindri.? 

— Mă gândisem eu, încuviinţă sumbru pământeanul, dar 
nu fusesem sigur. 

— Era o armă teribilă. 

— Antil vorbea din ce în ce mai repede, ca şi cum îl 
îngrozea însăşi amintirea ei. 

— Strămogşii au descoperit-o. Dar n-au întrebuinţat-o 
niciodată. Au ascuns-o, deşi nu-mi dau seama de ce n-au 
distrus-o. Îmi pare rău că n-au făcut-o, realmente îmi pare 


rău! Însă eu am găsit-o şi trebuia să o folosesc. Pentru 
binele lui Venus. 

Glasul îi cobori până la nivelul unei şoapte; cu o evidentă 
sforţare, Antil îşi adună curajul necesar explicaţiei. 

— Cilindrii aceia micuţi şi inofensivi pe care i-ai văzut 
atunci, Karl, erau capabili să producă un câmp de forţă deo 
natură necunoscută - dând dovadă de o mare înţelepciune, 
strămoşii n-au lăsat nici un fel de detalii în această direcţie 
- care are puterea de a decupla creierul de minte. 

— Cum? 

— Karl rămăsese cu gura deschisă. 

— Ce tot spui acolo? 

— Cu siguranţă, trebuie să ştii că creierul este doar 
localizarea minţii, nu mintea în sine. Natura „minţii” 
constituie un mister, care a rămas necunoscut chiar şi 
pentru strămoşi. Indiferent care ar fi ea, se foloseşte de 
creier ca de un intermediar pentru accesul în lumea 
materială. 

— Am înţeles. Arma voastră separă mintea de creier. O 
lasă neajutorată, aidoma unui pilot lipsit de comenzile 
navei. 

Antil încuviinţă cu solemnitate. 

— Ai văzut vreodată un animal lipsit de cerebel? Întrebă el 
brusc. 

— Da, un câine. În laboratorul de biologie din colegiu. 

— Vino, atunci. O să-ţi arăt un om lipsit de cerebel. 

* 

Karl îl urmă pe venusian până la un ascensor. În vreme ce 
cobora spre nivelul cel mai de jos - al închisorii - îşi simţea 
mintea buimăcită. Oscilând între oroare şi furie, era pe 
rând mânat de impulsul irațional de a fugi şi de dorinţa la 
fel de ilogică de a-l ucide pe venusianul de alături. Părăsi 
ameţit liftul şi-l urmă pe Antil printr-un coridor slab 
iluminat, şerpuind printre celule micuţe. 

— Aici! 


Glasul lui Antil îl trezi pe Karl precum un şuvoi de apă 
îngheţată. Bărbatul se uită în direcţia degetului 
venusianului şi privi cu o repulsie fascinată la silueta 
omenească ce se afla acolo. 

În privinţa formei, era fără îndoială omenească. Totuşi 
inumană. Individul stătea direct pe sol, iar ochii se căscau 
larg spre peretele de piatră din faţa lui. Ochi goliţi de suflet, 
buze întredeschise dintre care se prelingea salivă, degete 
ce se mişcau fără noimă. Îngreţoşat, pământeanul îşi feri 
iute privirea. 

— Nu este chiar lipsit de cerebel, murmură Antil. Din 
punct de vedere organic, creierul lui e perfect. Atât doar că 
nu-i. Cuplat. 

— Atunci cum trăieşte? De ce nu moare? 

— Sistemul autonom este neatins. Poţi să-l ridici în 
picioare şi nu-şi va pierde echilibrul, chiar dacă.-l vei 
împinge. Inima continuă să-i bată. Respiră. Dacă îi introduci 
dumicaţi în gură, îi înghite, deşi ar muri de inaniţie dacă te- 
ai mulţumi să-i laşi mâncarea în faţă. Este. Un fel de viaţă, 
totuşi mai bine ar fi mort, întrucât decuplarea e ireversibilă. 

— E oribil. Oribil. 

— Chiar mai rău decât bănuieşti. Sunt convins că undeva, 
în învelişul corpului, mintea continuă să existe nevătămată. 
Fiind întemniţată într-un trup pe care nu-l poate controla, 
oare cât de torturată este? 

— Nu trebuie să înfrângeţi Pământul printr-o brutalitate 
inimaginabilă! Se încordă brusc Karl. Este o armă incredibil 
de crudă, totuşi nu mai ucigaşă decât multe din armele 
noastre. Veţi plăti pentru asta! 

— Te rog, Karl, nu pricepi nici măcar o milionime din 
capacitatea de ucidere a „Câmpului Decuplator”. El este 
independent de spaţiu şi poate chiar de timp, aşa încât raza 
sa poate fi extinsă aproape la nesfârşit. Ştii că a fost 
necesară o singură descărcare a lui pentru ca toate fiinţele 
cu sânge cald din Afrodopolis să devină neajutorate? Vocea 
venusianului crescu în intensitate. Ştii că pot scălda 


ÎNTREGUL PĂMÂNT în Câmp - pentru a vă transforma pe 
voi, toate miliardele de oameni, în copii ale acestui 
nenorocit, DINTR-O SINGURĂ LOVITURĂ? 

— Ticălosule! Şuieră pământeanul, recunoscându-şi cu 
greutate propriul glas. Tu eşti singurul care cunoaşte 
secretul acestui Câmp blestemat? 

Antil izbucni într-un râs spart. 

— Da, Karl, vina cade numai pe umerii mei! Cu toate 
acestea, nu ai rezolva nimic dacă m-ai ucide. Dacă eu mor, 
alţii vor şti unde să caute instrucţiunile - indivizi care nu 
privesc Pământul cu aceeaşi îngăduinţă ca mine. Nu-mi poţi 
face absolut nimic, deoarece moartea mea ar însemna 
sfârşitul lumii tale. 

Pământeanul era complet buimac. Mărturisirea celuilalt, 
precum şi faptul că abia acum înţelegea grozăvia puterii pe 
care acesta o deţinea îl zdrobiseră. 

— Cedez, murmură el, cedez. Ce să le spun alor mei? 

— Spune-le care sunt condiţiile mele şi ce aş fi în stare să 
fac, dacă aş dori. 

Karl se feri de venusian, de parcă simpla lui atingere ar fi 
putut aduce moartea. 

— O să le spun. 

— Mai spune-le că Venus nu este răzbunător. Nu dorim să 
folosim arma. Este prea teribilă. Dacă ne vor asigura 
independenţa în condiţiile formulate de noi şi ne vor 
permite să ne luăm anumite precauţii înțelepte prin care să 
evităm o viitoare înrobire, atunci vom detona cei cinci 
cilindri ca şi instrucţiunile de utilizare, expediindu-le în 
Soare. 

Vocea pământeanului rămase tot o şoaptă: 

— Le voi spune. 

* 

Amiralul von Blumdorff era tot atât de prusac pe cât îl 
arăta numele, iar convingerile sale militare se bazau pur şi 
simplu pe aplicarea brutală a forţei. În mod firesc, reacţia 


sa faţă de raportul lui Karl a fost explozivă prin disprețul 
sarcastic. 

— Idiotule, se răsti el la tânăr, asta înseamnă să vorbeşti, 
să stai la discuţii, să negociezi! Îndrăzneşti să te-ntorci la 
mine cu basmele astea despre arme misterioase şi forţe 
neştiute? Ai acceptat ca atare, fără nici o dovadă, tot ce ţi-a 
spus blestematul ăla de broscoi şi te-ai predat ca un 
mizerabil! N-ai putut să-l ameninţi, să minţi, să tragi o 
cacealma? 

— Elnu m-a ameninţat, nu m-a minţit şi nu mi-a tras o 
cacealma, răspunse Karl. A spus purul adevăr. Dacă l-ai fi 
văzut pe omul acela lipsit de creier. 

— Prostii! Tocmai aceea este partea cea mai de neiertat 
din toată blestemăţia. Ţi-au arătat un dement, un retardat 
şi nimic mai mult, ţi-au spus „Asta-i arma noastră!” şitu ai 
acceptat fără să clipeşti! Au făcut şi altceva decât să 
vorbească? i-au făcut o demonstraţie cu arma? [i-au 
arătat-o măcar? 

— Bineînţeles că nu mi-au făcut nici o demonstraţie. Arma 
este mortală. Nu intenționau să ucidă un venusian ca să-mi 
satisfacă curiozitatea. Cât despre faptul că nu mi-au arătat- 
o. Ei bine, tu i-ai arăta inamicului atuurile tale? Dacă poţi, 
răspunde-mi tu acum la câteva întrebări! De ce este Antil 
atât de sigur pe el? Cum a cucerit planeta cu atâta 
uşurinţă? 

— Recunosc că nu pot da o explicaţie, dar asta nu 
înseamnă că explicaţia lor este cea adevărată. Oricum, m- 
am săturat de vorbe! O să-i atacăm şi la dracu' cu atâtea 
speculaţii. O să pun rachetele pe ei şi-o să poţi vedea cum le 
iese cacealmaua pe nasurile alea urâte. 

— Amirale, trebuie să transmiţi raportul meu 
Preşedintelui! 

— O s-o fac. După ce trimit Afrodopolis-ul pe lumea 
cealaltă! 

Apoi, von Blumdoriff se răsuci către consola de comunicaţii 
şi urlă: 


— Atenţie către toate navele! Ocupaţi formațiunea de atac! 
În cincisprezece minute, vom ataca, folosind toate 
rachetele. Anunţă-l pe căpitanul Larsen, se adresă el 
ajutorului său, să-i informeze pe cei din Afrodopolis că au la 
dispoziţie un sfert de oră ca să ridice steagul alb. 

Minutele care s-au scurs după aceea au fost tensionate, 
înnebunitoare pentru Karl Frantor. El rămase tăcut, cu 
capul în palme, iar ţăcănitul slab al cronometrului ce marca 
sfârşitul fiecărui minut îi suna precum o detunătură în 
urechi. Număra în şoaptă toate clicurile - 8, 9, 10. 
Dumnezeule! 

Doar cinci minute până la o moarte sigură! Sau era posibil 
să nu fi fost aşa? Să fi avut dreptate von Blumdoriff? Să fi 
încercat venusienii o cacealma de proporţii? 

Un asistent apăru în cabină şi salută milităros. 

— Verzii tocmai au răspuns, domnule amiral. 

— Ei bine., se aplecă înainte von Blumdorff nerăbdător. 

— Au transmis: „Solicităm imperios flotei să nu atace. În 
caz contrar, nu răspundem de consecinţe.” 

— Atât?! 

— Da, domnule. 

Amiralul izbucni într-un torent de obscenităţi teribile. 

— Mama lor de păcătoşi! Răcni el. Joacă tare până-n 
ultima clipă! 

Chiar în momentul acela, cele cincisprezece minute se 
încheiară şi puternica flotă intră în acţiune. Una câte una, 
navele picară spre vălul de nori al celei de-a doua planete. 
Von Blumdorff rânji mulţumit, admirând spectacolul 
impresionant de pe monitor. Până ce formațiunea de luptă 
perfect geometrică se destrămă pe neaşteptate. 

* 

Amiralul se holbă şi se frecă la ochi. Prima jumătate a 
flotei pur şi simplu înnebunise. Mai întâi, navele oscilaseră 
pe traiectoriile lor, apoi viraseră şi se îndepărtaseră în 
direcţii lipsite de noimă. 


După aceea, cealaltă jumătate a flotei începu să-l 
bombardeze cu rapoarte - navele ce dăduseră bir cu fugiţii 
nu mai răspundeau la apeluri. 

Atacul asupra lui Afrodopolis fu anulat imediat, după care 
se emise ordinul de capturare a navelor desprinse din 
formaţiune. Von Blumdoriff se plimba de colo-colo, 
smulgându-şi părul din cap. 

— Este arma, mormăi inexpresiv Karl Frantor, apoi reveni 
la tăcerea lui anterioară. 

Dinspre Afrodopolis nu sosi nici un mesaj. 

Timp de peste două ore, piloţii tereştri se luptară cu 
propriii lor colegi. Urmând traiectoriile aleatorii ale navelor 
afectate, se apropiară de acestea şi se cuplară cu ele. După 
joncţiuni, prin manevrarea duzelor direcţionale, zborurile 
nebune fură oprite. Douăzeci de nave n-au fost însă 
niciodată ajunse; unele continuară să se învârtă în jurul 
Soarelui, altele se pierdură în hăurile spaţiului, iar câteva 
se prăbuşiră pe Venus. 

Când navele recuperate au fost deschise, echipele de 
salvare au încremenit de oroare. În fiecare navă se găseau 
şaptezeci şi cinci de învelişuri umanoide lipsite de minţi, cu 
privirea aţintită în gol. Nu rămăsese nici măcar un singur 
om. 

Primii care au văzut tragedia au urlat îngroziţi şi au fugit 
speriaţi. Alţii au vomitat şi şi-au ferit ochii. Un ofiţer a 
estimat situaţia dintr-o privire, a scos cu calm pistolul şi a 
ucis întregul echipaj lipsit de minte. 

După aflarea tuturor rapoartelor, mândria şi aroganţa 
amiralului von Blumdoriff se transformară în neputinţă şi 
umilinţă. Când unul dintre piloţii afectaţi i-a fost adus, se 
retrase clătinându-se din faţa lui. 

Karl Frantor îl privi cu ochi încercănaţi. 

— Ei bine, amirale, eşti mulţumit? 

Von Blumdorff nu-i răspunse. Îşi scoase pistolul şi, înainte 
să-l poată opri cineva, îşi trase un glonţ în tâmplă. 

* 


Karl Frantor se afla din nou la o şedinţă la care participau 
Preşedintele şi cabinetul său, în faţa unui grup de bărbaţi 
speriaţi şi cu moralul la pământ. Raportul lui fusese limpede 
şi nu lăsa nici o îndoială în privinţa măsurilor ce urmau să 
fie luate. 

Preşedintele Debuc îl privi pe omul fără cerebel, pe care 
tânărul îl adusese cu el drept dovadă. 

— Suntem terminaţi! Spuse el. Trebuie să ne predăm 
necondiţionat, să ne lăsăm la mila lor! Dar într-o bună zi. Şi 
ochii îi scânteiară răzbunători. 

— Nu, domnule Preşedinte! Răsună vocea lui Karl. Nu va 
mai exista „într-o bună zi”. Trebuie să le acordăm 
venusienilor drepturile fireşti pe care le solicită: libertate şi 
independenţă. Trecutul trebuie dat uitării - morţii noştri au 
plătit pentru jumătatea de secol de sclavie a venusienilor. 
De acum, în sistemul solar va fi întronată o nouă ordine, se 
va naşte o altă orânduire. 

Preşedintele îşi cobori capul gânditor, apoi, după câteva 
clipe, îl ridică din nou, semeţ. 

— Ai dreptate, încuviinţă el hotărât, nu mai trebuie să ne 
gândim la răzbunare! 

Peste alte două luni, tratatul de pace a fost semnat şi 
Venus a devenit ceea ce este şi în prezent - o putere 
independentă şi suverană. lar o dată cu semnarea 
tratatului, un punctuleţ sclipitor porni spre Soare. Era. 
Arma prea teribilă pentru a fi folosită. 

5. METIŞII. 

Astonishing Stories, februarie 1940 

Jefferson Scanlon îşi şterse fruntea asudată şi inspiră 
adânc. Întinse un deget ezitant spre comutator. Apoi se 
răzgândi. Prototipul său cel mai recent, reprezentând mai 
bine de trei luni de muncă susţinută, constituia ultima 
speranţă. Investise în el mare parte din cei cincisprezece 
mii de dolari pe care izbutise să-i împrumute. lar acum, 
manipularea unui comutator avea să arate dacă avusese ori 
nu succes. 


Blestemându-se pentru laşitate, Scanlon apucă ferm 
maneta. O cobori brusc, apoi o ridică printr-o mişcare 
rapidă. Nu se întâmplă nimic. Oricât de atent privise, ochii 
lui nu zăriseră nici o urmă a fulgerului de energie. Simţi un 
nod în stomac şi cobori din nou, cu furie, maneta, lăsând 
comutatorul în poziţia închis. Nu se petrecuse nimic; 
maşinăria era un alt eşec. 

Îşi îngropă în palme capul care-i bubuia şi gemu: 

— Doamne! Trebuia să funcţioneze. Aşa s-ar fi cuvenit. 
Calculele sunt corecte şi am produs câmpurile dorite. 
Conform legilor fizicii, atomul trebuia să se dezintegreze. 

Se sculă, ridică maneta inutilă şi începu să se plimbe prin 
odaie, afundat în gânduri. 

Ipotezele lui erau corecte. Echipamentul fusese construit 
conform ecuaţiilor. Dacă ipotezele erau corecte, atunci 
echipamentul trebuia să fie de vină. Dar dacă echipamentul 
era bun, atunci ipotezele. 

— Plec de aici, până n-o iau razna! Se adresă Scanlon 
pereţilor. 

Îşi luă haina şi pălăria din cuierul dinapoia uşii şi părăsi 
casa grăbit, trântind uşa cu furie. 

* 

Energie nucleară. Energie nucleară! Energie nucleară! 

Cele două cuvinte i se învârteau întruna în creier, aidoma 
unui refren înnebunitor. Cântecul unei sirene îl ademenea, 
târându-l spre distrugere, deoarece visul său îl făcuse să 
renunţe la un post sigur şi confortabil la Institutul de 
Tehnologie Massachusetts. Îmbătrânise la numai treizeci de 
ani - elanurile tinereţii rămăseseră mult în urmă - fiind pe 
punctul de a ajunge un ratat. 

lar acum şi banii i se topeau cu rapiditate. Dacă iubirea 
pentru bani reprezintă cauza tuturor relelor, în mod clar 
nevoia de bani este cauza disperării. Scanlon surâse 
gândindu-se la această idee - i se părea elegantă. 

Desigur, dacă ar fi reuşit vreodată să astupe gaura dintre 
teorie şi practică l-ar fi aşteptat lucruri minunate. Întreaga 


lume ar fi fost a lui, până şi Marte, ba chiar şi planetele 
neexplorate. Toată numai a lui. Nu trebuia decât să afle ce 
anume greşise în ecuaţil. Ba nu, ecuaţiile le verificase, era o 
problemă legată de echipament. Deşi. Oftă din nou, sonor. 

Gândurile sale sumbre fură brusc întrerupte de hărmălaia 
unor băieţi. Scanlon se încruntă. Detesta zgomotele, mai cu 
seamă atunci când era deprimat. 

Strigătele sporiră treptat, transformându-se în cuvinte 
inteligibile. 

— Prinde-l, Johnny! 

— Hopa. Ia uitaţi-vă cum fuge! 

O duzină de băieţi apărură dinapoia unei clădiri masive ce 
se afla la nici două sute de metri, alergând de-a valma în 
direcţia bărbatului. 

Fără să vrea, acesta îi privi cu curiozitate. Se fugăreau cu 
voioşia aceea energică specifică tuturor copiilor. În umbrele 
înserării, urmăritul era greu de distins. Scanlon miji ochii şi 
privi cu atenţie. O siluetă singulară se distingea în faţa 
celorlalţi, gonind cu disperare. 

Scanlon fu cât pe aici să-şi scape pipa de surpriză, 
deoarece urmăritul era un tween, un metis din părinţi 
pământeni şi marţieni. Nu putea confunda părul alb şi 
sârmos, care se zburlea rigid în toate direcţiile, precum 
acele unui porc spinos. Oare ce căuta fiinţa aceea în afara 
internatului? 

Băieţii îl ajunseră din nou pe tween şi fugarul dispăru 
printre ei. Strigătele sporiră în intensitate. Şocat, Scanlon 
văzu o bâtă ridicându-se şi coborând cu o bufnitură. 
Revoltat pe propria-i indiferenţă faţă de maltratarea 
nemiloasă a unei creaturi neajutorate, se năpusti spre 
grămadă, fluturându-şi pumnii. 

— Plecaţi, fir-aţi ai naibii! Ştergeţi-o, până nu. 

— Şi vârful pantofului său contactă în mod violent turul 
celui mai apropiat huligan, în timp ce braţele sale doborâră 
alţi doi. 


Apariţia noilor forţe modifică situaţia în mod considerabil. 
Chiar dacă deţin superioritatea numerică, băieţii au o 
teamă instinctivă de adulţi - mai cu seamă de unul care urlă 
feroce, aşa cum făcea Scanlon. Prin urmare, bătăuşii se 
risipiră aproape instantaneu şi bărbatul rămase singur cu 
tweenul, care zăcea pe jumătate ghemuit şi, printre suspine 
şi gâfâituri, azvârlea căutături temătoare şi nesigure spre 
salvatorul său. 

— Te-au rănit? Întrebă Scanlon aspru. 

— Nu, domnule. 

— Tweenul se sculă de jos şi creasta înaltă a părului său 
argintiu se legănă. 

— Mi-am sucit puţin glezna, dar pot umbla. Acum pot să 
plec. Vă mulţumesc mult că m-aţi scăpat. 

— Stai aşa! Aşteaptă! 

Glasul lui Scanlon devenise mult mai blând, fiindcă 
bărbatul îşi dăduse seama că, deşi aproape adult, tweenul 
era incredibil de slab; hainele sale erau nişte zdrenţe 
murdare, iar expresia de pe chipul scofâlcit înduioşa prin 
oboseala ei absolută. 

— Ia stai, repetă el, când tweenul se opri şi se întoarse. Nu 
ţi-e foame? 

Faţa celuilalt se schimonosi, ca şi cum în sufletul lui s-ar fi 
dat o bătălie teribilă. 

— Ba da, puţin, răspunse el cu o voce scăzută, ruşinată. 

— Se vede. Hai cu mine, arătă Scanlon cu degetul mare în 
direcţia casei. Trebuie să mănânci ceva. Se pare că nu ţi-ar 
prinde rău nici o baie şi nişte haine curate. 

Zicând acestea, savantul se răsuci pe călcâie şi porni 
înainte, fără să mai scoată nici un cuvânt. 

— Cred că ar fi bine să începi cu o baie, băiete! Spuse el, 
după ce intrară în vestibulul locuinţei. Uite, uşa-i acolo. 
Intră repede şi încuie-te pe dinăuntru până nu te vede 
Beulah. 

Avertismentul lui venise prea târziu. Un icnet brusc, de 
surpriză, îl făcu pe Scanlon să se răsucească pe călcâie, cu 


o expresie de vinovăţie întipărită pe faţă, iar pe tween să se 
pitească înapoia cuierului. 

Beulah, menajera lui Scanlon, se repezi spre ei; pe chipul 
ei, altfel calm, se încrucişau fulgere de indignare, iar trupul 
scund şi durduliu radia exasperarea prin toţi porii. 

— Jefferson Scanlon! Jefferson! 

— Femeia privi cu dezgust înspre tween. 

— Cum poţi aduce aşa ceva în casă? [i-ai pierdut orice bun 
simţ? 

Bietul tween fu copleşit de revărsarea aceea de mânie, 
însă după primul moment de panică Scanlon îşi reveni. 

— Haide, haide, Beulah! Bietul de el este lihnit, obosit, 
bătut de derbedei şi tu n-ai deloc milă. Mă dezamăgeşti. 

— Te dezamăgesc! Pufni menajera, deşi înduioşată. Din 
cauza mizerabilului ăsta. Locul lui este în internatele unde-i 
ţin pe asemenea monştri! 

— Bine, vom discuta despre asta mai târziu. Haide, băiete, 
du-te şi fă o baie. Beulah, vezi dacă nu găseşti nişte haine 
vechi de-ale mele. 

Cu o ultimă privire dezaprobatoare, femeia părăsi antreul. 

— N-o băga-n seamă, băiete! Spuse Scanlon. Mi-a fost 
doică, şi mă priveşte încă oarecum posesiv. N-o să-ţi facă 
nici un rău. Mergi şi îmbăiază-te! 

* 

Când, în cele din urmă, luă loc la masa din sufragerie, 
tweenul părea cu totul altă persoană. După îndepărtarea 
stratului de murdărie, chipul său ascuţit era destul de 
arătos, iar fruntea înaltă îi conferea un aspect de 
intelectual. Părul continua să-i stea vertical, ridicându-se la 
treizeci de centimetri deasupra capului, în ciuda faptului 
că-l udase din belşug. Sub lumina lămpii, albeaţa lui 
sclipitoare căpătase o demnitate impunătoare şi Scanlon îşi 
şterse din minte impresia de urâţenie. 

— Îţi place friptura rece de pui? Întrebă inventatorul. 

— Da, sigur că da! Veni răspunsul entuziast. 


— Atunci, sări pe ea! După ce termini ce-i în farfurie, mai 
poţi primi o porţie. Serveşte-te cu orice doreşti. 

Ochii celuilalt sclipiră, apoi tweenul se apucă să înfulece 
cu nădejde - în câteva minute, masa se goli. 

— Bun! Rosti Scanlon după ce terminară de mâncat, acum 
cred că mi-ai putea răspunde la câteva întrebări. Cum te 
numeşti? 

— Ei îmi spun Max. 

— Aha! Mai ai şi alt nume? 

Tweenul înălţă din umeri. 

— Ei nu-mi spun decât Max. Atunci când îmi vorbesc. Nu 
cred că un metis are nevoie de două nume. 

Amărăciunea din vocea sa nu putea fi confundată. 

— De ce fugeai pe aici? De ce nu ai rămas acolo unde 
locuieşti? 

— Stăteam într-un internat. Orice este mai bun decât 
internatul, chiar şi lumea din exterior, pe care n-am văzut-o 
niciodată. Mai cu seamă după moartea lui Tom. 

— Cine a fost Tom? Întrebă Scanlon cu blândeţe. 

— Tot ca mine. Era mai tânăr - avea doar cincisprezece ani 
- dar a murit. Ridică privirea şi ochii îi scânteiară de mânie. 
Ei l-au ucis, domnule Scanlon. Era un băiat atât de 
prietenos. Nu putea suporta singurătatea, aşa ca mine. 
Avea nevoie de prieteni şi de distracţii şi. Şi nu mă avea 
decât pe mine. Nimeni nu voia să-i vorbească, fiindcă era 
metis. lar când a murit, n-am mai rezistat nici eu. Am 
plecat. 

— Nu trebuia să procedezi aşa, Max. Nu eşti precum 
ceilalţi şi nu toţi te înţeleg. Totuşi, cred că s-a făcut ceva 
pentru tine. După cum vorbeşti, ai primit o educaţie. 

— Sigur că da, încuviinţă tweenul posac, dar trebuia să 
stau într-un colţ, cât mai departe de restul. Mă lăsau însă să 
citesc orice doream, şi pentru asta le sunt recunoscător. 

— Vezi? N-ai fost tratat chiar atât de rău. 

Max îşi înălţă capul şi-l privi suspicios. 

— N-o să mă trimiteţi înapoi, nu-i aşa? 


Se ridicase pe jumătate de pe scaun, lăsând impresia că 
era gata s-o ia la goană. Scanlon tuşi stingherit. 

— Sigur. Dacă nu vrei să te-ntorci, n-o să te oblig. Cred 
totuşi c-ar fi mai bine. 

— Nu-i adevărat! Strigă Max. 

— Bine, bine, cum doreşti! Acum, însă, ar fi mai bine să 
mergi la culcare. Ai nevoie de somn. O să discutăm mâine 
dimineaţă. 

Îl conduse la etaj pe tweenul încă suspicios şi-i arătă un 
dormitor micut: 

— Aici vei dormi în noaptea asta. Eu voi fi în camera de 
alături aşa că dacă ai nevoie de ceva, ajunge să strigi. 

— Se întoarse gata să plece, apoi îşi aminti ceva. 

— Te rog un singur lucru, să nu-ncerci să fugi! 

— Vă dau cuvântul de onoare că n-o s-o fac! 

Scanlon se retrase gânditor în odaia pe care o denumea 
„cabinet”. Aprinse un lampadar şi se instală într-un fotoliu 
uzat. Minute în şir rămase acolo fără să se clintească şi, 
pentru prima dată după şase ani, nu se gândi la visul său 
legat de energia nucleară. 

La uşă răsună un ciocănit slab; la auzul invitaţiei 
mormăite, în încăpere pătrunse Beulah. Femeia era 
încruntată şi îşi ţuguiase buzele. Se opri în faţa lui, 
punându-şi mâinile în şolduri. 

— Jefferson, Jefferson! Nu-mi vine să cred că ai putut face 
una ca asta! Dacă ar şti biata ta mamă. 

— Ia loc, Beulah, îi indică bărbatul un scaun, şi nu-ţi mai 
face griji în legătură cu mama. N-ar fi deranjat-o deloc. 

— Nu. Şi tatăl tău a fost un fraier bun la suflet. Tu semeni 
leit cu el, Jefferson. Mai întâi, ţi-ai cheltuit toţi banii pe 
maşinăriile alea care pot arunca oricând casa în aer şi acum 
ai cules de pe stradă creatura asta oribilă. Spune-mi, 
Jefferson - urmă o pauză solemnă şi amenințătoare - te 
gândeşti să-l păstrezi? 

Scanlon surâse melancolic. 

— Cred că da, Beulah. Nu prea am de ales. 


* 


O săptămână mai târziu, Scanlon se găsea în atelier. În 
noaptea anterioară, în creierul său, revigorat după sosirea 
lui Max, care alungase monotonia, se conturase o posibilă 
soluţie. Poate că unele componente erau defecte. Până şi un 
neajuns minor putea să facă aparatura inoperantă. 

Se apucă de treabă cu ardoare. După o jumătate de oră, 
maşina se afla demontată pe bancul de lucru, iar Scanlon o 
examina posomorât. 

Nici nu auzi uşa deschizându-se şi după aceea închizându- 
se încetişor. Abia după ce intrusul tuşi de două ori, 
inventatorul absorbit îşi dădu seama că nu mai era singur. 

— Ah. Max. Privirea lui absentă se focaliză asupra 
tweenului: Doreşti să discuţi cu mine? 

— Dacă sunteţi ocupat, domnule Scanlon, pot aştepta. 
(Săptămâna care trecuse nu-i modificase comportamentul 
timid.) În camera mea sunt atât de multe cărţi. 

— Cărţi? Ah, bine, o să le iau de acolo, dacă te încurcă. 
Bănuiesc că nu te interesează - din câte-mi amintesc, sunt 
în majoritate manuale, niţel cam avansate pentru tine. 

— Nu, nu sunt chiar atât de dificile, îl linişti Max şi-i arătă 
o carte pe care o ţinea în mână. Voiam doar să-mi explicaţi 
ceva aici, în Mecanica Cuantică. Nu cunosc încă perfect 
calculul integral şi mă sâcâie. Staţi puţin. Găsesc imediat. 

Tweenul începu să răsfoiască grăbit paginile, dar se opri 
brusc, dându-şi seama de situaţia din jur. 

— Oh. V-aţi demontat prototipul? 

Întrebarea îi reaminti bărbatului problemele cu care se 
confrunta. 

— Nu, surâse el amar, nu încă. Mă gândisem că poate era 
ceva-n neregulă cu etanşarea ori cu contactele. Nu-i cazul. 
Am greşit pe undeva. 

— Îmi pare rău, domnule Scanlon! Făcu tweenul şi fruntea 
lui netedă se încruntă a jale. 

— Partea cea mai rea este că nu-mi pot da seama ce 
anume am greşit. Sunt sigur că teoria e perfectă - am 


verificat-o în toate modalităţile care-mi sunt accesibile. Am 
reluat calculele de nu mai ştiu câte ori şi de fiecare dată a 
ieşit acelaşi lucru. Câmpurile de distorsiune spaţială cu o 
anumită intensitate vor dezagrega atomul! Numai că nu se 
întâmplă aşa. 

— Pot să mă uit şi eu la ecuaţii? 

Scanlon îl privi întrebător pe tween, dar nu zări pe chipul 
lui decât interesul cel mai serios. Ridică din umeri. 

— Uite-le - sub teancul acela de foi de pe masă. Nu ştiu 
însă dacă vei reuşi să le descifrezi. Nu m-am simţit în stare 
să le dactilografiez şi am un scris destul de neciteţ. 

Max le examină cu atenţie, parcurgând filele pe rând. 

— Cred că mă cam depăşesc. 

— Mă aşteptasem la asta, zâmbi inventatorul. 

Apoi bărbatul privi în jurul lui la încăperea ticsită de 
aparatură şi fu cuprins de un neaşteptat val de furie. De ce 
nu funcţiona drăcia? Se sculă brusc şi-şi luă haina. 

— O să lipsesc câteva ore, Max, anunţă el. Spune-i lui 
Beulah să nu gătească pentru prânz. Până mă-ntorc eu, 
mâncarea s-ar răci. 

* 

Când Scanlon deschise uşa casei, era după-amiază şi se 
simţea îndeajuns de hămesit pentru ca să nu-şi dea seama 
imediat că în atelier lucra cineva. Apoi auzi un bâzâit 
strident, urmat de o tăcere, iarăşi bâzâitul, suprapus acum 
unei pârâituri ascuţite ce dură o secundă, şi din nou linişte. 

Străbătu holul în grabă şi deschise brusc uşa atelierului. 
Imaginea dinăuntru îl încremeni într-o expresie de totală 
uluire şi neînțelegere buimăcită. 

Treptat, bărbatul pricepu mesajele pe care i le expediau 
simţurile. Preţiosul lui motor nuclear fusese asamblat la loc, 
dar într-o manieră atât de ciudată încât nici chiar ochii lui 
de expert nu puteau distinge o relaţie logică între diversele 
componente. 

Se întrebă prosteşte dacă nu cumva trăia un coşmar sau 
dacă nu avea de-a face cu o glumă proastă, pentru ca apoi 


totul să-i devină brusc limpede, întrucât în capătul opus al 
încăperii se zărea, iţindu-se deasupra unui banc de lucru, 
creasta inconfundabilă de păr argintiu, legănându-se lent 
dintr-o parte în cealaltă, o dată cu mişcările nevăzutului ei 
posesor. 

— Max! Exclamă inventatorul alarmat şi în acelaşi timp 
nervos. 

În mod evident, tânărul dăduse frâu liber curiozităţii sale, 
lăsându-se antrenat în experimente prosteşti şi periculoase. 

Auzindu-l, tweenul înălţă o faţă palidă care, la vederea 
gazdei sale, se îmbujoră vizibil. Se apropie de Scanlon cu 
paşi ezitanţi. 

— Ce-ai făcut? Strigă acesta privindu-l furios. Ştii cu ce te- 
ai jucat? Prin chestia asta trece suficient curent electric 
încât să te electrocuteze de câteva ori. 

— Iertaţi-mă, domnule Scanlon! Când m-am uitat la 
ecuaţii, mi-a trecut prin minte o idee cam năstruşnică, dar 
m-am temut să spun ceva, fiindcă dumneavoastră ştiţi mult 
mai multe decât mine. După ce aţi plecat, n-am putut 
rezista tentaţiei de a face o încercare, deşi nu 
intenţionasem să ajung până aici. Crezusem că voi reuşi să 
demontez echipamentul înainte de întoarcerea 
dumneavoastră. 

Preţ de câteva minute, tăcerea fu atotstăpânitoare. Când 
Scanlon vorbi din nou, vocea lui avea un ton straniu. 

— Ei bine, ce ai făcut? 

— N-o să vă supăraţi? 

— Este niţel cam târziu pentru asta. Oricum, n-ai fi putut 
să faci mai rău decât mine. 

— Am observat în ecuaţiile dumneavoastră - metisul ridică 
o filă, apoi încă una - că ori de câte ori apare expresia ce 
reprezintă câmpurile de distorsiune spaţială, ea este 
reprezentată ca fiind funcţie de x2 plus y2 plus z2. Întrucât 
câmpurile sunt întotdeauna nişte constante, asta dă ecuaţia 
unei sfere. 

Scanlon încuviinţă din cap, apoi adăugă: 


— Am observat şi eu asta, dar n-are legătură cu problema. 

— Ei bine, eu am considerat că ar putea indica 
aranjamentul necesar al câmpurilor, de aceea am 
deconectat distorsionatorii şi i-am configurat într-o sferă. 

Gura inventatorului rămase căscată. Reconfigurarea 
misterioasă a echipamentului său părea acum clară, ba şi 
mai mult, perfect logică. 

— Funcţionează? Întrebă el. 

— Nu sunt tocmai sigur. Componentele n-au fost 
construite pentru această asamblare, aşa că nu-i decât o 
improvizație. Se mai adaugă după aceea eroarea de 
constantă. 

— Dar funcţionează? La naiba, închide circuitul de curent! 
Îi ordonă Scanlon, clocotind de nerăbdare. 

— În regulă, daţi-vă înapoi! Am redus intensitatea la o 
zecime, astfel ca energia de ieşire să nu fie mai mare decât 
capacitatea noastră de preluare. 

* 

Tweenul apăsă iute maneta şi, în momentul contactului, o 
sferă strălucitoare de foc alb-albăstrui se ivi brusc în incinta 
centrală din cuarţ. Scanlon îşi feri automat ochii şi privi 
indicatorul ce măsura energia produsă. Acul urca în mod 
constant şi nu se opri decât fiindcă atinsese limita 
superioară. Sfera continua să ardă, aparent fără degajare 
de căldură, deşi pe lângă lumina ei, mai intensă decât cea a 
unei flăcări de magneziu, becurile electrice păleau, 
căpătând o nuanţă de gălbui stins. 

Max acţionă din nou maneta şi sfera de foc se înroşi şi se 
stinse, lăsând odaia într-o penumbră roşiatică. Acul 
indicator reveni la zero, iar Scanlon simţi cum genunchii îi 
cedează. 

Bărbatul se lăsă să cadă într-un scaun şi îşi îndreptă ochii 
asupra tweenului agitat, iar în privirea lui exista respect şi 
uimire, ba chiar ceva mai mult - teamă. Până atunci, nu-şi 
dăduse seama că musafirul lui nu era nici pământean şi nici 
marțian, ci aparţinea unei rase cu totul diferite. Remarca 


abia acum deosebirile, nu cele fizice, relativ minore, ci 
profunda şi misterioasa prăpastie mintală dintre ei. 

— Energia nucleară! Croncăni el răguşit. Rezolvată de un 
băiat care n-are nici măcar douăzeci de ani. 

Deruta lui Max părea de-a dreptul dureroasă. 

— Dumneavoastră aţi făcut partea cu adevărat 
importantă, domnule Scanlon, întrucât aţi lucrat la ea ani în 
şir. Eu doar am observat un mic detaliu, pe care poate l-aţi 
fi sesizat chiar mâine. 

Glasul metisului se stinse înaintea uităturii fixe a 
inventatorului. 

— Energia nucleară. Cea mai de seamă realizare a omului 
de până acum, şi noi chiar am obținut-o. Noi doi. 

Atât bărbatul, cât şi adolescentul păreau copleşiţi de 
grandoarea şi forţa lucrului pe care-l creaseră. 

În clipa aceea, epoca Electricităţii luă sfârşit. 

* 

Jefferson Scanlon mestecă satisfăcut coada pipei. Afară 
ningea şi în văzduh se simţea gerul iernii, dar înăuntru, în 
universul lui confortabil şi călduros, inventatorul fuma şi 
zâmbea pierdut în gânduri. De cealaltă parte a încăperii, 
Beulah, la fel de fericită şi tăcută, fredona încetişor în 
ritmul andrelelor ce clicăiau, oprindu-se doar ocazional, 
când degetele ei examinau o porţiune mai complicată a 
tricotajului. În colţul de lângă fereastră stătea Max, citind, 
ca de obicei. Scanlon se gândi uşor surprins că, în ultima 
vreme, tweenul îşi limitase lecturile la romane populare. 

Multe se petrecuseră în ultimul an. Scanlon devenise un 
savant celebru, respectat în întreaga lume, şi ar fi fost de-a 
dreptul straniu ca el să nu se mândrească cu asta. În al 
doilea rând, la fel de important, energia nucleară reclădea 
lumea. 

Scanlon nu contenea să mulţumească întruna tuturor 
divinităţilor pentru faptul că războaiele dispăruseră de 
peste două secole; altfel, pentru civilizaţie, descoperirea lui 
ar fi însemnat lovitura finală. Acum, însă, coaliția Puterilor 


Mondiale controla enorma putere a Energiei Nucleare, 
asigura utilizarea ei în scopuri benefice şi o introducea în 
viaţa Omului în etape lente, gradate, care evitau tulburările 
economice. 

Călătoriile interplanetare fuseseră deja revoluţionate. 
Zborurile riscante spre Venus şi Marte se transformaseră în 
excursii de vacanţă ce puteau fi făcute într-un timp de trei 
ori mai scurt decât până atunci, iar incursiunile către 
planetele exterioare deveniseră realitate. 

Scanlon se lăsă şi mai mult pe spate în scaun, reflectând la 
singura lui nemulţumire ce umbrea acest vast ocean de 
satisfacţie. Max refuzase orice credit pentru invenţie; cu 
fermitate, ba chiar cu violenţă, el respinsese până şi 
menţionarea numelui său. Nedreptatea respectivă îl durea 
pe Scanlon, totuşi, atunci când anunţase descoperirea, se 
abţinuse să pomenească altceva decât „ajutorul unor 
asistenţi capabili”, iar amintirea acestui lucru îl făcea să se 
simtă aidoma unui proxenet josnic. 

Un zgomot puternic, neaşteptat, îl trezi din reverie. 
Surprins, el îşi întoarse ochii către Max, care închisese 
brusc cartea. 

— Hei, făcu Scanlon, ce s-a-ntâmplat? 

Tweenul azvârli romanul cât colo şi se sculă în picioare, cu 
buza inferioară răsfrântă, având întipărită pe chip o 
expresie de om necăjit. 

— Mă simt singur, asta-i tot! 

Inventatorul înghiţi nodul care i se pusese în gât şi 
constată că nu-şi găsea cuvintele. 

— Cred că ştiu ce-nseamnă asta, Max, spuse el cu blândeţe 
în cele din urmă. Îmi pare rău pentru tine, dar condiţiile 
sunt atât. Atât de. 

Expresia tânărului se înmuie. Luminându-se la faţă, acesta 
îşi petrecu un braţ afectuos în jurul umerilor tatălui său 
adoptiv. 

— Ştii bine că nu m-am referit la asta. Pur şi simplu. Mi-e 
greu s-o spun, dar asta-i realitatea: uneori simţi nevoia să 


stai de vorbă cu cineva de vârsta ta. Cu cineva aidoma ţie. 

Beulah îşi înălţă capul şi-l fulgeră cu privirea pe metis, dar 
se abţinu de la orice comentariu. 

— Într-un fel, ai dreptate, fiule, încuviinţă Scanlon. Un 
prieten, un tovarăş de joacă rămâne cel mai bun însoțitor şi 
mă tem că nici eu, nici Beulah nu întrunim calităţile 
necesare pentru aşa ceva. După cum spui, cineva aidoma 
ţie ar fi soluţia ideală, dar nu-i deloc simplu. 

Bărbatul îşi frecă nasul cu un deget şi rămase cu ochii 
pironiţi în tavan. Max deschise gura, ca şi cum ar fi vrut să 
adauge ceva, apoi se răzgândi şi se îmbujoră, aparent fără 
motiv. După aceea, bolborosi pe un ton abia audibil: 

— M-am prostit! 

Răsucindu-se brusc pe călcâie, tweenul părăsi odaia, 
trântind uşa după el. Bărbatul privi în urma lui cu o 
surprindere nemascată. 

— Hm, ciudat mod de a reacţiona! De fapt, ce l-a apucat în 
ultima vreme? 

Beulah opri jocul complicat al andrelelor şi remarcă tăios: 

— Bărbaţii se nasc proşti şi orbi în privinţa asta. 

— Chiar aşa? Sosi imediat replica lui Scanlon. Adică tu ştii 
ce-l roade? 

— Bineînţeles că ştiu. Sare-n ochi, ca şi cravata asta oribilă 
pe care o porţi. Mi-am dat seama de câteva luni. Bietul de 
el! 

— Vorbeşti în şarade, Beulah, replică inventatorul, 
clătinând din cap. 

Menajera lăsă andrelele deoparte şi-l privi resemnată. 

— Foarte simplu. Băiatul are douăzeci de ani. Are nevoie 
de prieteni. 

— Exact ce a zis şi el. În asta constă minunata ta 
înţelegere a psihologiei lui? 

— Bravo, Jefferson! Cât a trecut de când tu însuţi ai avut 
douăzeci de ani? Vrei să spui că într-adevăr crezi că-i vorba 
de prietenie masculină? 


— Ah! Ah! Exclamă Scanlon, luminându-se la faţă şi 
izbucnind în chicote vesele. 

— Bun. Şi ce ai de gând să faci în privinţa asta? 

— Păi. Păi, nimic. Ce se poate face? 

— Nu-i prea frumos să vorbeşti aşa despre protejatul tău, 
atunci când eşti îndeajuns de bogat pentru a cumpăra cinci 
sute de internate pentru orfani, fără să simţi că ai fi cheltuit 
vreun bănuţ. Cel mai simplu lucru ar fi să găseşti o tweenă 
drăguță, care să-i ţină tovărăşie. 

Scanlon îşi cercetă atent menajera, şi o privire de oroare 
intensă i se întipări pe chip. 

— Vorbeşti serios, Beulah? Încerci cumva să-mi propui să 
caut o tweenă pentru Max? Păi. Păi ce ştiu eu despre femei, 
mai cu seamă despre tweene? Nu ştiu ce fel de gusturi are 
puştiul. Pot risca să aleg una care să-i pară o urâţenie. 

— Termină cu prostiile, Jefferson! Lăsând la o parte părul 
acela oribil, ele sunt ca toate femeile, aşa că poţi alege în 
mod sigur una drăguță. N-a existat niciodată un burlac 
bătrân şi morocănos care să n-o poată face. 

— Nu! Eu n-o s-o fac! Dintre toate ideile oribile. 

— Jefferson, este protejatul tău! Îi datorezi acest lucru! 

Cuvintele îl loviră din plin pe inventator. 

— Îi datorez, repetă el. Ai dreptate. În privinţa asta, ai mai 
multă dreptate decât crezi. 

— Oftă şi încheie: Presupun că trebuie s-o fac. 

* 

Scanlon se lăsă stânjenit de pe un picior pe altul, sub 
privirea pătrunzătoare a funcţionarei acrite, pe al cărei 
birou o tăbliță îi anunţa numele, cu litere mari: „Doamna 
Martin, Directoare”. 

— Luaţi loc, domnule, rosti ea posacă. Ce doriţi? 

Bărbatul îşi drese glasul. Deja uitase numărul internatelor 
pe care le vizitase până atunci şi începuse să se simtă 
depăşit de sarcină. Îşi jură în gând că aşezământul acesta 
avea să fie ultimul - fie că găsea o tweenă de vârsta şi 
aspectul dorite, fie că abandona totul. 


— Am venit, îşi începu el discursul pregătit cu grijă dar 
uşor ezitant, să mă interesez dacă aveţi metişi tween. Dacă. 

— Avem trei, îl întrerupse directoarea. 

— Şi fete? 

— Numai fete, răspunse ea, cu o privire uşor suspicioasă. 

— Grozav! Aş dori să le văd, dacă nu v-ar deranja prea 
mult. Este. 

Căutătura îngheţată a doamnei Martin rămase 
neschimbată. 

— Scuzaţi-mă, dar înainte de a continua, doresc să ştiu 
dacă intenţionaţi să adoptați o metisă. 

— Da, aş intenţiona acest lucru, dacă întrunesc condiţiile 
necesare. Este o cerere neobişnuită? 

— Exact, sosi răspunsul prompt. Într-un asemenea caz, 
trebuie mai întâi să investigăm în mod minuţios starea 
financiară şi socială a solicitatorului. Guvernul consideră că 
este preferabil ca aceste creaturi să rămână sub 
supravegherea statului, de aceea adopţia va fi relativ 
dificilă. 

— Ştiu, doamnă, ştiu. Am avut o experienţă de acest fel cu 
cincisprezece luni în urmă. Cred că în privinţa stării sociale 
şi financiare vă pot oferi satisfacţie imediată. Mă numesc 
Jefferson Scanlon. 

— Jefferson Scanlon! Exclamă femeia pe un ton aproape 
isteric. 

— Într-o clipă, faţa i se lăţi într-un surâs slugarnic. 

— Sigur că da! Ar fi trebuit să vă recunosc. Ce neatenţie 
din partea mea! Vă rog, nu mai sunt necesare alte referinţe. 
Sunt sigură că în cazul dumneavoastră - şi chipul îi căpătă o 
expresie confidențială - nu vor apărea obstacole 
birocratice. 

Apăsă cu violenţă un buton de pe tăblia biroului. 

— Adu-le imediat pe Madeline şi pe cele două micuţe! Se 
răsti ea la pedagoga speriată care apăru în prag. Spune-le 
să se spele şi avertizează-le să aibă grijă cum se comportă! 


Apoi, doamna Martin îşi îndreptă din nou atenţia spre 
Scanlon. 

— Nu va dura mult, domnule Scanlon. Este realmente o 
mare onoare să vă avem printre noi şi sunt de-a dreptul 
jenată de modul cum v-am tratat. Nu v-am recunoscut de la 
început, deşi mi-am dat seama imediat că sunteţi o 
persoană importantă. 

Dacă iniţial bărbatul fusese iritat de comportamentul 
anterior al directoarei, acum amabilitatea ei exagerată îl 
stânjenea cu adevărat. Îşi şterse de câteva ori fruntea 
transpirată, răspunzând prin monosilabe la întrebările ce i 
se adresau. Exasperat, tocmai ajunsese la concluzia că cel 
mai bun lucru ar fi fost să o ia la sănătoasa, pentru a scăpa 
din ghearele femeii, când pedagoga le aduse pe tweene şi 
salvă situaţia. 

Scanlon le examină pe cele trei metise cu interes şi bruscă 
satisfacţie. Două erau copile - nu aveau probabil nici zece 
ani - dar cea de-a treia părea de vreo optsprezece ani şi 
corespundea din toate punctele de vedere. 

* 

Silueta ei micuță era zveltă şi graţioasă; deşi un burlac 
inveterat, Scanlon nu-şi putu reţine o uşoară înclinare din 
cap, în semn de aprobare. 

Cu siguranţă, Beulah i-ar fi denumit chipul 
„corespunzător”, iar ochii ei, plecaţi acum în podea, timizi şi 
derutaţi, erau de un albastru intens, amănunt pe care 
bărbatul îl consideră un atu suplimentar. 

Până şi părul ciudat îi era superb. Nu avea chiar înălţimea 
crestei lui Max, iar sclipirea sa alb-mătăsoasă reflecta 
puternic razele de soare. 

Tweenele mici se încleştaseră de fusta ei şi-i priveau pe cei 
doi adulţi cu ochi dilataţi de o spaimă ce creştea o dată cu 
scurgerea timpului. 

— Doamnă Martin, vorbi Scanlon, cred că cea mare 
corespunde. Este exact ceea ce doream. Îmi puteţi spune 
cât de repede pot fi întocmite actele necesare? 


— Ar putea fi gata şi mâine, domnule Scanlon. În cazurile 
speciale, precum cel al dumneavoastră, pot face unele 
derogări. 

— Vă mulţumesc. Atunci mă voi întoarce. 

Fu întrerupt de un scâncet sonor. Una dintre micuţele 
tweene nu mai rezistase şi izbucnise în lacrimi; aproape 
imediat, îi ţinu isonul şi cealaltă. 

— Madeline, strigă directoarea spre fata de optsprezece 
ani. le rog să le potoleşti pe Rose şi pe Blanche! Ce-i 
comportarea aceasta?! 

Însăşi Madeline părea destul de palidă şi, deşi zâmbea şi le 
alina pe micuţe, în ochii ei se zăreau lacrimi. 

— Poate că domnişoara nu doreşte să părăsească 
internatul, interveni Scanlon. Evident, nu intenţionez s-o 
adopt altfel decât cu deplinul ei acord. 

Doamna Martin surâse dispreţuitor. 

— Nu vor fi nici un fel de probleme, îl asigură şi se 
întoarse către fată. Ai auzit de faimosul Jefferson Scanlon, 
nu-i aşa? 

— D. Da, doamnă directoare, răspunse fata cu glas scăzut. 

— Lăsaţi-mă pe mine să lămuresc lucrurile, insistă 
bărbatul. Spune-mi, domnişoară, preferi cu adevărat să 
rămâi aici? 

— Ah, nu! Zise ea sincer. Aş fi bucuroasă să plec, deşi - şi 
aruncă o privire temătoare spre doamna Martin - am fost 
tratată foarte bine aici. Însă. Ce se va întâmpla cu cele două 
micuţe? Nu mă au decât pe mine şi dacă plec, ele. Ele. 

Îşi pierdu stăpânirea de sine şi le strânse cu putere pe 
lângă ea pe cele două copile. 

— Nu vreau să le părăsesc, domnule! Nu plângeţi, 
fetiţelor! Adăugă ea, sărutându-le pe rând. N-o să vă 
abandonez. 

Scanlon înghiţi un nod şi se scotoci în buzunare, căutând o 
batistă pentru a-şi sufla nasul. Doamna Martin privea 
întreaga scenă cu o detaşare dezaprobatoare. 


— Nu băgaţi în seamă prostiile acestea! Spuse ea. Cred că 
mâine la amiază toate hârtiile vor fi gata. 

— Atunci pregătiţi-le pentru toate trei fetele, sosi 
răspunsul răguşit. 

— Cum?! Pentru toate trei? Vorbiţi serios? 

— Cât se poate de serios. O pot face dacă doresc, nu? 

— Da, sigur, totuşi. 

Scanlon plecă brusc, lăsându-le împietrite pe doamna 
Martin şi pe Madeline: prima era cu totul stupefiată, iar a 
doua în culmea fericirii. Până şi puştoaicele de zece ani 
simţiră schimbarea situaţiei şi plânsetele li se potoliră. 

* 


Greu de descris surpriza de pe chipul lui Beulah, care îi 
aşteptase la aeroport, atunci când în loc de o tweenă văzu 
trei. În ansamblu, însă, surpriza a fost una plăcută, fiindcă 
micuţele Rose şi Blanche o îndrăgiră imediat pe menajeră. 
Prima lor reacţie la vederea ei, a fost să-i sărute cu 
entuziasm obrajii zbârciţi, gest înaintea cărora femeia radie 
de fericire şi le sărută la rându-i. 

Beulah fu de-a dreptul încântată de Madeline şi-i şopti lui 
Scanlon că se pricepea la asemenea chestiuni mult mai bine 
decât o recunoştea. 

— Dacă ar fi avut un păr mai de Doamne-ajută, răspunse 
bărbatul tot în şoaptă, eu însumi aş fi luat-o de soţie. 

Apoi zâmbise, extrem de mulţumit de sine. 

Sosirea lor acasă, după ora prânzului, reprezentă un 
moment bine regizat. Scanlon îl convinsese pe Max să-l 
aştepte în pădure, pentru o plimbare, astfel încât Beulah se 
apucă imediat să le arate casa noilor venite. 

În timp ce le repartiza odăile, menajera sporovăia întruna, 
glumind şi flecărind, până ce fetele îşi pierdură sfiala şi se 
simţiră de parcă ar fi locuit dintotdeauna acolo. 

Pe înserat, femeia o abordă pe Madeline: 

— S-a făcut târziu. Vrei să cobori şi să mă ajuţi la 
pregătirea cinei pentru bărbaţi? 

Madeline rămase surprinsă. 

— Bărbaţi? Mai există cineva, în afara domnului Scanlon? 

— Ah, da. Mai este Max. Încă nu l-ai cunoscut. 

— Cineva din familie? 

— Nu, copilă. Este un alt protejat al domnului Scanlon. 

— Ah, înţeleg, roşi ea, ridicând involuntar mâinile spre păr. 

Beulah pricepu imediat gândurile fetei şi adăugă pe un ton 
mai blând: 

— Nu te teme, scumpo! Pe el n-o să-l deranjeze că eşti o 
tweenă. Din contră, va fi încântat să te vadă. 

* 

Se dovedi însă că „încântat” era un adjectiv cu totul 
inadecvat pentru a descrie sentimentele lui Max la vederea 


Madelinei. 

Tânărul pătrunse în casă înaintea lui Scanlon, scoţându-şi 
paltonul şi tropăind din picioare ca să-şi scuture zăpada. 

— Dumnezeule, strigă el spre inventatorul pe jumătate 
îngheţat care-l urma, de ce ai ţinut atâta să ne plimbăm pe 
gerul ăsta? 

— Apoi, adulmecând ca un cunoscător, se îndreptă grăbit 
spre sufragerie, spunând: Mi se pare mie, sau miroase a 
cotlet de miel? 

Ajuns în prag se opri însă brusc şi icni, ca şi cum ar fi fost 
gata să se sufoce. Scanlon trecu pe lângă el şi se aşeză pe 
scaun. 

— Haide! 1 se adresă, amuzat de roşeaţa ce invadase 
chipul tânărului. Ia loc! Azi avem oaspeţi. Ele sunt 
Madeline, Rose şi Blanche. Iar acesta este protejatul meu, 
Max, adăugă, întorcându-se spre fetele aşezate în jurul 
mesei şi remarcând cu satisfacţie că Madeline îşi ţinea 
privirea fixată în farfurie. 

— Bună seara, rosti tweenul cu ochii cât cepele. Încântat 
de cunoştinţă. 

Rose şi Blanche îi răspunseră vesele, dar Madeline înălţă 
privirea numai pentru o clipă, apoi o cobori din nou. 

Cina a fost una neaşteptat de tăcută. Deşi toată după- 
amiaza se plânsese de foame, Max lăsă cotletul şi cartofii să 
se răcească în farfurie, în vreme ce Madeline îşi învârtea 
furculiţa prin mâncare, parcă neştiind ce se poate face cu 
ea. Scanlon şi Beulah înfulecară zdravăn, aruncându-şi la 
răstimpuri câutături complice. 

După cină, Scanlon se retrase, considerând că în 
problemele acelea era preferabilă prezenţa mai plină de 
tact a unei femei; când, după câteva ore, Beulah intră în 
cabinetul său, inventatorul îşi dădu seama dintr-o privire că 
apreciase corect. 

— Am spart gheaţa, îl anunţă ea încântată. Acum îşi 
povestesc vieţile şi se înţeleg de minune. Continuă totuşi să 


fie reţinuţi şi stau la capetele opuse ale sufrageriei, dar asta 
va trece. Şi încă destul de repede. 

— Nu-i aşa că se potrivesc, Beulah? 

— Nici nu se putea o potrivire mai bună. lar micuţele Rose 
şi Blanche sunt nişte îngeraşi. Tocmai le-am trimis la 
culcare. 

După o scurtă tăcere, Beulah continuă: 

— A fost singura ocazie în care tu ai avut dreptate şi eu am 
greşit - când l-ai adus pe Max în casă şi eu m-am împotrivit 
- dar ocazia aceea valorează la fel de mult cât toate 
celelalte luate la un loc. Mama ta ar fi fost fericită. 

Scanlon dădu din cap gânditor, apoi, după câteva clipe, 
continuă: 

— Regret că nu-i pot face la fel de fericiţi pe toţi tweenii de 
pe Pământ. N-ar fi deloc greu. Dacă i-am trata ca pe nişte 
oameni, nu ca pe infractori, şi le-am oferi căldura unor 
cămine. 

— Atunci de ce n-o faci? 

— Exact la asta mă gândeam, răspunse Scanlon, privind-o 
cu toată seriozitatea pe bătrâna sa menajeră. Imaginează-ţi 
un oraş locuit numai de tweeni, condus de ei, cu autorităţile 
civile, şcolile şi instituţiile publice proprii! Un mic univers în 
interiorul societăţii noastre, o lume în care tweenii să se 
poată considera fiinţe omeneşti, nu monştri izolaţi în 
ghetouri şi dispreţuiţi de aşa-zişii oameni „cu sânge pur”. 

Savantul se întinse după pipă şi o umplu, cu gesturi 
măsurate, apoi continuă: 

— Lumea are de plătit o datorie unui tween anume - o 
datorie mai presus de orice. Eu însumi sunt dator. O s-o fac! 
O să creez Tweentown! 

În noaptea aceea, Scanlon nu dormi. Stelele descriseră 
cercurile lor gigantice şi în cele din urmă păliră. Cenuşiul 
zorilor apăru şi se transformă în lumina dimineţii, totuşi 


bărbatul continua să fie neclintit - visa şi croia planuri. 
* 


La optzeci de ani, vârsta nu-l afectase în prea mare 
măsură pe Jefferson Scanlon. Pasul său nu mai avea aceeaşi 
elasticitate, umerii erau mai gârboviţi, dar savantul îşi 
menţinuse sănătatea robustă, iar sub smocul de păr, acum 
la fel de alb ca al unui tween, mintea îi funcţiona cu o 
vigoare nediminuată. 

Fericirea alungă bătrâneţea; de patruzeci de ani, Scanlon 
îi privise pe tweeni evoluând şi spectacolul acela îl umpluse 
de fericire. 

Zărea acum visul său întinzându-se dincolo de fereastră 
într-o panoramă largă şi minunată. Un orăşel superb, cu o 
populaţie de peste o mie de locuitori, cuibărit în mijlocul a 
aproape opt sute de kilometri pătraţi de teren fertil în Ohio. 

Case regulate şi frumoase, străzi late şi curate, parcuri, 
şcoli, magazine, săli de spectacole - o aşezare model, 
clădită în decenii de eforturi inteligente şi cooperare. 

Înapoia lui, uşa se deschise şi bătrânul recunoscu imediat 
pasul uşor. 

— Tu eşti, Madeline? 

— Da, tată. (Era singurul nume sub care îl cunoşteau 
locuitorii Tweentown-ului.) Max se întoarce cu domnul 
Johanson. 

— Bine. 

— O privi cu dragoste pe femeie. 

— A crescut ceva Tween-town-ul, comparativ cu zilele 
acelea de început, nu? 

Madeline încuviinţă şi suspină. 

— Nu ofta, draga mea. A meritat toate sacrificiile pe care 
le-am făcut atâta vreme. Dacă ar fi trăit şi Beulah să poată 
vedea. 

Şi Scanlon clătină din cap, amintindu-şi de bătrâna lui 
menajeră, răposată de peste un sfert de veac. 

— Nu te mai gândi la lucruri triste! Îl admonestă Madeline 
la rândul ei. Uite că vine domnul Johanson. Ţine minte: este 


cea de-a patruzecea aniversare şi trebuie să fie o zi veselă! 
* 


Charles B. Johanson întruchipa tipul de om care poate fi 
denumit „şmecher”. Era o persoană inteligentă şi intuitivă, 
destul de pricepută în domeniul ştiinţelor, dar care 
intenţiona să-şi utilizeze aceste calităţi numai în propriul 
interes. Ca atare, intrase în politică şi fusese numit în nou 
creatul post de ministru al ştiinţei şi tehnologiei. 

Prima sa acţiune oficială fusese de a-l vizita pe cel mai de 
seamă inventator şi savant al lumii, Jefferson Scanlon, care, 
în ciuda vârstei, nu avea egal în privinţa numărului de 
invenţii utile brevetate anual. 

Tweentown reprezentase o neaşteptată surpriză pentru 
ministru. În lumea exterioară, circulau ştiri vagi despre 
existenţa oraşului, acesta fiind considerat un hobby al 
bătrânului savant - o excentricitate inofensivă. Johanson 
descoperise însă că era un proiect bine pus la punct, cu 
conotaţii tulburătoare. 

Cu toate acestea, când pătrunse în odaia lui Scanlon 
însoţit de improvizata sa călăuză, Max, atitudinea lui era 
una de reală plăcere, gândurile ce nu-i dădeau pace fiind 
ascunse în străfunduri. 

— Johanson, exclamă inventatorul, te-ai întors! Ce părere 
ai de cele văzute? 

— De-a dreptul surprinzător. Absolut minunat şi 
impresionant! Declară ministrul. 

— Mă bucur să te-aud vorbind aşa, chicoti Scanlon. Avem 
acum 0 populaţie de o mie o sută cincizeci şi patru de 
suflete, care sporeşte pe zi ce trece. Ai văzut deja ce am 
realizat, dar nici nu se compară cu ce se va face în viitor - 
chiar şi după moartea mea. Există însă ceva ce aş dori să 
văd înaintea morţii, şi pentru asta am nevoie de ajutorul 
tău. 

— Despre ce-i vorba? Întrebă prudent Johanson. 

— Nimic dificil. Să susţii legislaţia prin care tweenilor să li 
se acorde drepturi depline. Politice. Legislative. Economice. 
Sociale cu pământenii şi marţienii. 

Johanson şovăi. 


— Nu va fi uşor, răspunse celălalt şovâind. Există anumite 
prejudecăţi, poate lesne de înţeles, împotriva lor şi până îi 
vom convinge pe pământeni că tweenii merită să fie egali. 

Ministrul îşi lăsă fraza neterminată şi clătină neîncrezător 
din cap. 

— Că merită să fie egali”?! Exclamă Scanlon pe un ton 
vehement. Păi merită mult mai mult, eu sunt de-a dreptul 
moderat în solicitarea aceasta. 

Max, care stătea într-un colţ, asistând tăcut la conversaţie, 
îşi muşcă buzele auzindu-i cuvintele, dar bătrânul continuă: 

— Tu n-ai habar de reala lor valoare. Ei întruchipează 
calităţile de vârf ale pământenilor şi marţienilor. Puterea 
analitică, obiectivă, a raţionamentului, specifică marţienilor, 
se contopeşte cu imboldul emoţional şi cu energia de 
acţiune a pământenilor. În privinţa intelectului, ne sunt 
superiori - fiecare dintre ei. Eu nu cer decât egalitate în 
drepturi cu celelalte rase. 

— Poate că entuziasmul tău te induce în eroare., îl 
întrerupse Johanson, surâzând împăciuitor. 

— Nici vorbă! Cum crezi că am inventat atâtea lucruri de 
succes - inclusiv câmpul antigravitaţional? Crezi că aş fi 
reuşit fără ei? Max - şi tweenul îşi plecă ochii sub căutătura 
sfredelitoare a ministrului - a fost cel care a definitivat 
descoperirea energiei nucleare. 

Tot mai aţâţat, Scanlon abandonă orice prudenţă. 

— Întreabă-l pe profesorul Whitsun de la Universitatea 
Stanford şi o să-ţi confirme. El este o autoritate mondială în 
domeniul psihologiei şi ştie ce vorbeşte. El i-a studiat pe 
tweeni şi-ţi va spune că ei reprezintă rasa viitoare a 
sistemului solar, destinată în mod inevitabil să preia 
supremaţia, înlocuindu-ne pe noi, rasele pure. Nu crezi că, 
în acest caz, ei merită egalitatea? 

— Ba da, cred, şi încă în mod clar! 

— În ochii lui Johanson apăruse o scânteiere ciudată şi un 
zâmbet strâmb îi flutură pe buze. 


— Este un lucru foarte important, Scanlon! Mă voi ocupa 
de el în cel mai scurt timp. Ba chiar imediat! 

* 

Imediat după plecarea ministrului, Max se apropie de 
Scanlon şi începu să vorbească fără nici un preambul: 

— Tată, trebuie să-ţi mărturisesc ceva. Un lucru pe care nu 
l-ai ştiut până acum. 

— Ce vrei să spui? 

— Vino cu mine, te rog! O să-ţi explic. 

Expresia lui gravă era aproape înspăimântătoare. Când 
ajunseră la uşă, Madeline veni alături de ei, dar la un semn 
din partea lui Max amuţi - numai ochii i se întristară şi 
cutele frunţii părură că se adâncesc. 

Într-o tăcere absolută, cei trei se urcară în rachetobil şi 
goniră peste oraş, în direcţia Dealului Păduros. Trecând 
apoi peste Lacul Clare, coborâră spre poalele dealului. 

Când vehiculul ateriză, un tween înalt şi mătăhălos luă 
poziţia de drepţi, tresărind totuşi surprins la vederea lui 
Scanlon. 

— Bună ziua, tată! Şopti el cu respect şi aruncă o privire 
întrebătoare spre Max. 

— La fel şi ţie, Emmanuel, răspunse bătrânul, cu gândul în 
altă parte. 

În clipa aceea, observă că în faţa lui se găsea o intrare 
ingenios camuflată, ce ducea spre interiorul dealului. 

Max îi făcu semn să-l urmeze şi-l conduse printr-un tunel, 
care după treizeci de metri se deschidea într-o gigantică 
peşteră artificială. Scanlon încremeni uimit; înaintea sa se 
aflau trei uriaşe nave spaţiale, sclipind în nuanţe de alb- 
argintiu şi echipate, din câte îşi putea da seama, cu cele mai 
recente propulsoare nucleare. 

— lartă-mă, tată, că a trebuit să facem toate astea fără 
ştirea ta! Vorbi Max într-un târziu. Este singurul caz din 
istoria Iweentown-ului. 

Inventatorul de-abia îl auzea, lăsând impresia că intrase în 
transă, aşa că Max urmă: 


— Cea din centru este nava-amiral: Jefferson Scanlon. Cea 
din dreapta este Beulah Goodkin, iar cea din stânga se 
numeşte Madeline. 

— Dar ce-nseamnă toate astea, şi de ce atâta mister? 
Izbucni Scanlon în cele din urmă. 

— Navele acestea sunt gata de cinci ani, au plinul făcut, 
sunt complet echipate şi pregătite de decolare imediată. La 
noapte vom porni spre Venus. La noapte! Nu ţi-am spus 
nimic până acum, întrucât nu doream să-ţi tulburăm pacea 
cu un necaz despre care ştiam demult că va fi inevitabil. Ne 
gândeam că poate, cine ştie - şi glasul îi scăzu până la o 
şoaptă - situaţia urma să se schimbe doar după ce tu aveai 
să dispari dintre noi. 

— Termină cu astea! Strigă Scanlon. Vreau toate 
amănuntele. De ce plecaţi tocmai acum, când sunt sigur că 
vă pot obţine egalitatea în drepturi? 

— "Tocmai de aceea, murmură trist Max. Conversaţia ta cu 
Johanson a precipitat lucrurile. Atâta vreme cât pământenii 
şi marţienii ne considerau doar diferiţi şi inferiori, se 
mulţumeau să ne dispreţuiască şi să ne tolereze. I-ai spus 
lui Johanson despre superioritatea noastră şi despre faptul 
că, într-o bună zi, vom lua locul Omenirii. Acum, ei nu mai 
pot decât să ne urască. Nu ne vor mai tolera, este absolut 
sigur. Plecăm înainte de izbucnirea furtunii. 

Pe măsură ce bătrânul descifra adevărul din cuvintele 
tweenului, ochii săi se lărgeau. 

— Am înţeles. Trebuie să iau legătura cu Johanson! Poate 
că împreună vom fi în stare să corectăm această eroare 
teribilă. 

Îşi duse mâna la frunte. 

— Max, izbucni Madeline în lacrimi, de ce nu spui 
principalul? Noi dorim să ne însoţeşti, tată! Pe Venus, care 
nu-i aproape deloc colonizată, putem găsi o regiune unde să 
ne dezvoltăm fără probleme, timp nelimitat. Vom putea 
înfiinţa națiunea noastră, liberă şi neprigonită, puternică şi 
autonomă, care să nu mai depindă de. 


Glasul metisei se stinse, la vederea expresiei ce se 
întipărise pe chipul lui Scanlon. 

— Nu, şopti el, nu! Locul meu este aici, alături de rasa 
mea. Duceţi-vă, copiii mei, şi înfiinţaţi-vă națiunea! În cele 
din urmă, urmaşii voştri vor conduce sistemul solar. Dar eu. 
Eu voi rămâne aici. 

— Atunci rămân şi eu, spuse Max. Eşti bătrân şi cineva 
trebuie să aibă grijă de tine. Îţi datorez viaţa. 

— N-am nevoie de nimeni! Scutură ferm din cap Scanlon. 
Dayton nu este departe de Tweentown. Voi fi bine îngrijit 
acolo, sau oriunde m-aş duce. Tu, Max, trebuie să-ţi urmezi 
neamul! Tu eşti conducătorul lor! Plecaţi! 

* 

Scanlon rătăcea pe străzile pustii ale Tweentown-ului şi 
încerca să-şi adune gândurile. Era greu. Cu o zi în urmă, 
sărbătorise a patruzecea aniversare a înfiinţării oraşului - 
un moment în care acesta ajunsese pe culmile prosperității. 
Azi, însă, era abandonat. 

În chip straniu, se simţea totuşi cuprins de exaltare. Visul 
său fusese spulberat, dar pentru a da naştere altuia şi mai 
strălucitor. El avusese grijă de orfani şi călăuzise primii paşi 
ai unei noi rase, iar pentru aceste lucruri, cândva, urma să 
fie recunoscut drept părintele superrasei. 

Într-o bună zi, creaţia lui avea să conducă sistemul solar. 
Energia nucleară. Câmpurile antigravitaţionale. Toate 
păleau, părând lipsite de importanţă. Acesta era adevăratul 
lui dar pe care îl oferise Universului. Aşa, gândi el, se 
simţea probabil şi Dumnezeu. 

6. SIMŢUL TĂINUIT. 

Cosmic Stories, martie 1941 

Acordurile cadenţate ale unui vals de Strauss umpleau 
odaia. Melodia creştea şi descreştea în intensitate sub 
degetele sensibile ale lui Lincoln Fields; pe sub pleoapele 
pe jumătate coborâte, pianistul aproape că putea zări 
perechi rotindu-se pe parchetul lustruit al unei săli de bal. 


Muzica îl afectase întotdeauna în felul acela. Îi copleşea 
mintea cu vise de pură frumuseţe, transformându-i camera 
într-un paradis sonor. Mâinile sale alunecară peste clape în 
ultimele înlănţuiri minunate de acorduri, apoi se opriră, 
pline de regret. 

Bărbatul oftă şi pentru o clipă rămase cufundat în tăcere, 
parcă încercând să extragă ultima esenţă de frumuseţe din 
ecourile care se stingeau. După aceea, se întoarse şi surâse 
timid spre singurul său spectator. 

Garth Jan îi întoarse zâmbetul, dar nu rosti nimic. În ciuda 
faptului că îl simpatiza foarte mult pe Lincoln, nu manifesta 
prea multă înţelegere. Între cei doi se întindeau hăuri cu 
adevărat cosmice, întrucât Garth se născuse într-unul din 
giganticele oraşe subterane marţiene, în vreme ce Lincoln 
era produsul lăbărţatului New York terestru. 

— Ia zi, se interesă Lincoln cu un ton nesigur, cum ţi s-a 
părut? 

Amicul său clătină din cap, apoi răspunse în stilul său 
precis, minuţios: 

— Am ascultat cu atenţie şi pot spune cu toată sinceritatea 
că nu a fost neplăcut. A existat un anumit ritm, un fel de 
cadență care, într-adevăr, este liniştitoare. Cât despre 
frumuseţe. N-am putut s-o descopăr. 

Ochii lui Lincoln reflectau compătimire, o milă aproape 
dureroasă. Marţianul înţelese semnificaţia privirii, totuşi nu 
trădă nici o scânteiere de invidie. Silueta lui înaltă 
rămăsese ghemuită în scaunul ce se dovedea prea mic 
pentru el, legănând înainte şi înapoi un picior slăbănog. 

Lincoln sări hotărât de la locul său şi-l prinse de braţ. 

— Vino aici! Aşează-te la pian! 

Garth se supuse, mai degrabă amuzat. 

— Înţeleg că vrei să desfăşori un mic experiment. 

— Ai ghicit. Am citit lucrări ştiinţifice care încercau să 
explice diferenţele dintre simţurile pământenilor şi cele ale 
marţienilor, dar n-am reuşit să pricep chiar totul. 


Zicând acestea, Lincoln apăsă succesiv clapele 
corespunzătoare notelor do şi fa din aceeaşi octavă, apoi 
privi întrebător spre celălalt. 

— Dacă ar trebui să existe o diferenţă, rosti Garth nesigur, 
atunci este una infimă. Dacă n-aş fi fost atent, aş fi spus că 
ai apăsat de două ori pe aceeaşi clapă. 

— Chiar aşa? Se minună pământeanul şi apăsă pe do şi sol. 

— Acum am sesizat o diferenţă. 

— Ei bine, presupun că este adevărat ce se spune despre 
rasa voastră. Bieţii de voi. Să aveţi un auz atât de 
imperfect! Nu ştiţi ce pierdeţi. 

Marţianul ridică din umeri cu un gest de fatalism. 

— Nu poţi pierde ceva ce n-ai avut niciodată. 

După o scurtă tăcere, tot el continuă: 

— Îţi dai seama că această epocă a istoriei este prima în 
care două rase inteligente au fost capabile să comunice 
între ele? Comparaţia dintre simţuri este extrem de 
interesantă şi în acelaşi timp îţi lărgeşte perspectiva asupra 
vieţii. 

— E adevărat, încuviinţă Lincoln, deşi se pare că noi 
deţinem un avantaj din această comparaţie. Luna trecută, 
un biolog pământean s-a arătat surprins de faptul că o rasă 
inadecvat dotată în privinţa percepţiilor senzoriale, precum 
cea marțiană, a putut dezvolta o civilizaţie de un nivel atât 
de ridicat. 

— Totul este relativ. Ne ajunge ceea ce avem. 

Lincoln se simţi cuprins de frustrare. 

— Dacă ai şti însă, Garth, dacă ai putea să ştii ce pierzi! N- 
ai văzut niciodată splendoarea unui amurg sau a câmpurilor 
unduitoare de flori. Tu nu poţi admira azurul bolţii, verdele 
ierbii, galbenul grânelor coapte. Pentru tine, lumea constă 
din nuanţe de întuneric şi lumină. 

— Se înfioră înaintea acestui gând, apoi urmă: Nu poţi 
mirosi o floare, savurându-i parfumul delicat. Nici măcar nu 
te poţi bucura de un lucru simplu, precum un prânz gustos 
şi savuros. Nu poţi să simţi gusturile, mirosurile, nici să vezi 


culorile. Te compătimesc pentru lumea mohorâtă în care 
trăieşti. 

— Lincoln, cuvintele tale sunt lipsite de sens! Nu are rost 
să mă compătimeşti, fiindcă sunt la fel de fericit ca şi tine. 
Zicând acestea, marţianul se sculă, luându-şi bastonul - 
absolut necesar în gravitația mai mare a Pământului - şi 

adăugă: 

— Să ştii că nu trebuie să ne judeci cu atâta superioritate. 
(Se părea că asta îl nemulţumise cel mai mult.) Noi nu ne 
lăudăm cu acele realizări ale rasei noastre despre care voi 
nu aveţi habar. 

După aceea, ca şi cum şi-ar fi regretat profund vorbele, 
Garth porni spre uşă iar pe chip i se aşternu o expresie de 
amuzament. 

* 

Lincoln rămase nedumerit şi gânditor preţ de câteva clipe, 
apoi sări de la locul său şi porni în goană după marțian. Îl 
prinse de umăr şi insistă să se întoarcă. 

— Ce ai vrut să spui prin ultimele cuvinte? 

Garth îşi feri căutătura, parcă nedorind să dea ochi cu 
interlocutorul său. 

— Las-o baltă! A fost un moment de indiscreţie, provocat 
de mila ta lipsită de temei. 

— Este însă adevărat, nu? Îl fixă insistent Lincoln. Mi se 
pare logic ca marţienii să posede alte simţuri decât 
pământenii, dar nu pot înţelege motivele pentru care rasa 
voastră ar dori să ţină asta în secret. 

— Se poate. Acum, însă, când m-am trădat din cauza 
propriei mele stupidităţi, eşti în stare să-mi promiţi că nu 
vei sufla o vorbă? 

— Bineînţeles! Voi fi tăcut ca mormântul, deşi să mă ia 
naiba dacă pot pricepe ceva. Spune-mi, care-i natura 
acestui simţ tăinuit al vostru? 

Garth înălţă din umeri. 

— Cum să-ţi explic? Cum mi-ai putea tu defini noţiunea de 
culoare, când eu nici măcar nu sunt capabil s-o concep? 


— Nu-ţi cer o definiţie. Spune-mi la ce slujeşte. Te rog - şi 
pământeanul strânse puternic umărul celuilalt - asta poţi! 
Ţi-am promis că voi păstra secretul. 

— Nu-ţi va face un bine, suspină marţianul. le-ar satisface 
să ştii că dacă mi-ai arăta două containere, ambele umplute 
cu lichide transparente, ţi-aş putea spune instantaneu dacă 
vreunul din ele este otrăvitor? Sau că, arătându-mi un 
conductor, ţi-aş putea preciza pe loc dacă îl străbate un 
curent electric, chiar dacă acesta ar avea intensitatea de 
numai o miime de amper? Sau că ţi-aş putea aproxima cu o 
toleranţă de două grade temperatura oricărui obiect, de la 
distanţa de cinci metri? Sau că. Dar mă tem că am spus 
deja prea multe. 

— Asta-i tot? Exclamă Lincoln dezamăgit. 

— Ce ai mai dori? 

— Tot ce mi-ai descris este foarte util, însă în ce anume 
constă frumosul? Simţul acesta aparte al vostru nu are şi 
valori pentru suflet. Doar pentru corp? 

Garth făcu un gest de iritare. 

— Lincoln, realmente vorbeşti prostii! 'Ţi-am oferit pur şi 
simplu ceea ce mi-ai cerut: la ce slujeşte simţul nostru. În 
nici un caz nu am încercat să-i explic natura, la, de pildă, 
capacitatea voastră de a distinge culorile. Din câte am 
priceput, unica ei utilitate ar consta în sesizarea unor 
deosebiri subtile pe care noi nu le putem face. De exemplu, 
voi puteţi identifica anumite soluţii chimice prin această 
„culoare”, în vreme ce eu aş fi silit să fac o analiză de 
laborator. În ce anume constă frumuseţea? 

Pământeanul deschise gura pentru a-i replica, dar celălalt 
îl opri cu fermitate. 

— Ştiu! O să-mi îndrugi nişte aiureli despre amurguri sau 
alte chestii similare. Dar ce ştii tu despre frumuseţe? Ai fost 
vreodată martorul frumuseţii sârmelor din cupru străbătute 
de curentul alternativ? Ai simţit vreodată gingăşia 
curenților de inducţie produşi într-un solenoid străbătut de 
un magnet? Ai asistat vreodată la un portwem marțian? 


Ochii lui Garth se înceţoşaseră sub valul amintirilor 
reînviate şi Lincoln îl privea de-a dreptul uluit. Balanța se 
înclinase în partea cealaltă şi simţul superiorității îl părăsise 
brusc pe pământean. 

— Orice rasă îşi are propriile caracteristici, mormăi el cu 
un fatalism uşor ipocrit, însă eu nu văd motivul pentru care 
ar trebui să vă înconjurați cu atâta mister. Noi, pământenii, 
nu v-am ascuns nimic. 

— Nu ne acuza de ingratitudine! Se răsti vehement Garth. 
(Conform codului etic marțian, lipsa de recunoştinţă 
reprezenta viciul suprem şi, ca atare, înaintea insinuării lui 
Lincoln, prudenţa celuilalt se risipise.) Noi, marţienii, nu 
acţionăm niciodată fără motiv. Şi în nici un caz nu ascundem 
această minunată capacitate pentru binele nostru. 

Pământeanul surâse batjocoritor. Simţea cu toată fiinţa că 
se găsea pe urmele unei descoperiri importante, iar singura 
cale de a afla adevărul era să-şi tachineze interlocutorul. 

— Fără îndoială, reflectă el, că acţiunile voastre sunt cât se 
poate de nobile. Curios însă cum întotdeauna găsiţi motive 
altruiste pentru orice aţi face. 

* 

Garth îşi muşcă nervos buza de jos. 

— Nu ai dreptul să susţii aşa ceva! 

Pentru o clipă, marţianul se gândi să susţină că motivul 
tăcerii sale îl constituia grija faţă de viitoarea linişte 
sufletească a pământeanului, dar îl oprea referirea ironică a 
acestuia la „altruism”. Treptat, se simţi cuprins de o mânie 
care-l împinse spre decizia sa. 

— O să-ţi explic printr-o analogie, începu el pe un ton în 
mod vădit distant şi neprietenos. 

Garth tăcu câteva clipe, privind în gol, apoi continuă, 
închizându-şi pleoapele pe jumătate: 

— Mi-ai spus că trăiesc într-o lume compusă doar din 
nuanţe de lumină şi întuneric. Ai încercat să-mi descrii 
lumea voastră ca fiind alcătuită din infinită varietate şi 
frumuseţe. 'le-am ascultat, dar mi-a păsat prea puţin. Nu 


am cunoscut niciodată lumea descrisă de tine şi nici n-o voi 
putea cunoaşte. Nu poţi regreta ceva ce n-ai avut niciodată. 
Dar. Ce s-ar întâmpla dacă mi-ai putea oferi, pentru cinci 
minute, capacitatea de a vedea culorile? Dacă, pentru cinci 
minute, m-aş desfăta în minuni la care n-am visat nicicând? 
Dacă, după acele cinci minute, aş fi nevoit să renunţ pe 
vecie la ele? Acele cinci minute de paradis ar compensa o 
ulterioară viaţă încărcată de regrete, o viaţă plină de 
nemulțumiri generate de propriile-mi lipsuri? N-ar fi fost 
oare mai înţelept să nu-mi fi pomenit niciodată de existenţa 
culorilor, îndepărtând astfel permanenta lor ispită? 

Pe durata ultimelor cuvinte ale marţianului, Lincoln se 
sculase în picioare şi holbase ochii uluit. 

— Vrei să spui că orice pământean ar putea încerca simţul 
vostru tăinuit? 

— Pentru numai cinci minute, o singură dată în viaţă, 
răspunse Garth cu o expresie visătoare întipărită pe chip, 
iar în acele cinci minute. 

Se opri brusc şi-şi privi nemulţumit interlocutorul. 

— Acum ştii mai multe decât este bine, adăugă el. Ai grijă 
să nu-ţi uiţi făgăduiala! 

Apoi marţianul se ridică grăbit şi părăsi camera, mergând 
cât putea de repede, sprijinindu-se în baston. Lincoln Fields 
nu făcu nici un gest pentru a-l opri. Rămase locului, pierdut 
în gânduri. 

* 

Înălţimea uriaşă a peşterii făcea ca plafonul să se piardă 
într-o obscuritate ceţoasă în care, la intervale regulate, 
pluteau globuri luminescente de radit. Încălzit de straturile 
vulcanice subterane, aerul adia plăcut. În faţa lui Lincoln 
Fields se întindea largul bulevard al principalului oraş 
marțian, pierzându-se în depărtare. 

Pământeanul păşi cu stângăcie până la intrarea casei lui 
Garth Jan; tălpile din plumb gros de cincisprezece 
centimetri ale bocancilor săi îl stinghereau teribil. Prefera, 


totuşi, să fie împovărat cu această greutate suplimentară 
decât să ţopăie haotic în gravitația redusă a planetei. 

Garth se arătă surprins să-şi zărească prietenul după şase 
luni, dar nu cu totul încântat. Lincoln îi sesiză imediat 
reacţia şi se mulţumi să zâmbească în barbă. După 
obişnuitele formalităţi, cei doi se aşezară. 

Strivindu-şi ţigara în scrumieră, Lincoln declară pe 
neaşteptate: 

— Am venit să-ţi solicit cele cinci minute despre care 
spuneai că mi le poţi acorda! Eşti în stare s-o faci? 

— Ce a fost aceasta - o întrebare retorică? Nu mi se pare 
că ar necesita un răspuns, observă Garth pe un ton 
dispreţuitor. 

Pământeanul îl privi gânditor. 

— Te deranjează dacă-mi expun poziţia în câteva cuvinte? 

— Oricum, nu va schimba cu nimic lucrurile. 

— Doresc totuşi să încerc. Situaţia este următoarea: M-am 
născut şi am crescut în lux. Am fost dezgustător de răsfăţat. 
Până acum, n-a existat vreo dorinţă pe care să nu fiu 
capabil să mi-o satisfac, altfel spus, nu ştiu ce înseamnă să 
nu capăt ceea ce-mi doresc. Pricepi? 

Nu căpătă nici un răspuns, de aceea continuă: 

— Mi-am găsit fericirea printre imagini frumoase, cuvinte 
frumoase şi sunete frumoase. Am făcut din frumuseţe un 
cult. Pe scurt, sunt un estet. 

— Foarte interesant, comentă marţianul, fără a-şi modifica 
expresia împietrită. Totuşi, ce legătură are cu problema 
noastră? 

— Una singură: Te-ai referit la o nouă formă de frumuseţe, 
una neştiută, ba chiar imposibil de conceput, dar care poate 
fi cunoscută dacă ţi-o doreşti. Ideea mă atrage. Mai mult 
chiar. Mă provoacă. Îţi reamintesc: atunci când un lucru mă 
provoacă, îl doresc - aşa a fost dintotdeauna. 

— În cazul de faţă, nu ai nici o putere, sublinie Garth. Nu 
este politicos din partea mea s-o spun, dar nu mă poţi sili. 


Ba mai mult, apreciez că vorbele tale sunt aproape 
jignitoare prin implicaţii. 

— Mă bucur că ai spus-o, fiindcă atunci pot fi şi eu 
nepoliticos, fără să am mustrări de conştiinţă. 

Garth îi răspunse doar printr-o grimasă. 

— 'Te solicit, rosti Lincoln încet şi limpede, în numele 
recunoştinţei. 

— Recunoştinţă?! Tresări violent marţianul. 

Lincoln rânji larg. 

— Este o solicitare pe care nici un marțian onorabil n-o 
poate refuza. Conform codului vostru etic. Îmi datorezi 
recunoştinţă, fiindcă prin intermediul meu ai pătruns în 
casele celor mai importanţi şi onorabili locuitori ai 
Pământului. 

— Ştiam asta, se înroşi la chip Garth. Nu-i politicos să mi-o 
reaminteşti. 

— N-am avut de ales. Pe Pământ, tu însuţi mi-ai destăinuit 
că-mi eşti recunoscător. În numele recunoştinţei 
mărturisite, îţi cer acum să mă ajuţi să capăt acest simţ 
necunoscut pe care-l ţineţi atât de tăinuit. Mă poţi refuza? 

— Ştii bine că nu pot, sosi răspunsul posac. Am şovăit doar 
pentru binele tău. 

Sculându-se în picioare, marţianul întinse un braţ. 

— Nu-mi laşi cale de ieşire, Lincoln. O voi face. După 
aceea, însă, nu-ţi voi mai datora nimic. În felul acesta, vom fi 
chit. De acord? 

— De acord! Cei doi îşi strânseră mâinile, apoi Lincoln 
continuă pe un ton cu totul diferit: Rămânem prieteni însă, 
da? Sper că această măruntă altercaţie nu ne va modifica 
relaţiile. 

— Nădăjduiesc şi eu acelaşi lucru. Acum, însă, e vremea să 
cinăm şi să discutăm despre momentul şi locul celor. Cinci 
minute ale tale. 

* 

Lincoln se strădui din răsputeri să-şi înfrâneze uşoara 
nervozitate care-l cuprinse în „sala de concerte” a lui Garth. 


Ba chiar încercă o dorinţă nestăvilită de a izbucni în râs, 
gândindu-se că se simţea exact ca în salonul de aşteptare al 
unui dentist. 

Îşi aprinse a zecea ţigară, pufăi de două ori, apoi o zvârli 
cât colo. 

— Ai plănuit totul foarte minuţios, Garth., murmură el. 

Marţianul înălţă din umeri. 

— Ai la dispoziţie numai cinci minute, aşa că doresc să 
profiţi din plin de ele. Vei „auzi” o parte dintr-un portwem - 
pentru simţul nostru, acesta este echivalentul auditiv al 
unei simfonii pământene. 

— Mai am mult de aşteptat? Să fiu sincer, suspansul este 
teribil! 

— Îi aşteptăm pe Novi Lon, care va „cânta” portwem-ul, şi 
pe Done Voi, medicul meu personal. Trebuie să apară dintr- 
o clipă în alta. 

Lincoln avansă pe podiumul scund ce ocupa centrul 
încăperii şi examină curios maşinăria complicată de pe 
acesta. Partea ei anterioară era acoperită de un panou 
sclipitor din aluminiu pe care se găseau şapte şiruri de 
butoane negre, lucioase. În partea de jos se aflau cinci 
pedale mari, albe. Partea din spate a echipamentului era 
însă deschisă şi înăuntru se zăreau nenumărate fire extrem 
de subţiri, încrucişându-se în configurații complexe. 

— Curios aparat, murmură pământeanul. 

Garth i se alătură pe podium. 

— Este un instrument scump. M-a costat zece mii de 
credite marţiene. 

— Cum funcţionează? 

— Nu cu mult diferit faţă de un pian terestru. Fiecare 
buton controlează un circuit electric. Manipulându-le, un 
expert în portwem poate obţine o infinitate de configurații 
ale curentului electric. Pedalele reglează intensitatea 
curentului. 

Lincoln încuviinţă absent din cap şi-şi plimbă degetele 
peste butoane. Observă că micuțul galvanometru situat 


deasupra lor oscila violent la fiecare apăsare. În rest, însă, 
nimic nu părea ieşit din comun. 

— Instrumentul funcţionează cu adevărat? Se interesă el. 

— Desigur, surâse marţianul. Poate scoate nişte disonanţe 
oribile. Fii atent! 

Se aşeză înaintea aparatului şi-şi trecu rapid degetele 
peste butoanele lucioase. Un glas marțian se auzi 
vociferând pe un ton ascuţit şi Garth se opri stânjenit. 

— A sosit Novi Lon, se adresă el iute pământeanului. 
Niciodată nu i-a plăcut felul în care interpretez. 

Lincoln se întoarse către noul sosit. În mod evident, acesta 
era un individ în vârstă, întrucât umbla adus de spate. Avea 
chipul acoperit de o reţea fină de cute, mai cu seamă în 
jurul ochilor şi gurii. 

— Aşadar, acesta este tânărul pământean! Exclamă el într- 
o engleză cu puternic accent străin. Îţi dezaprob 
nechibzuinţa, domnule, totuşi îţi împărtăşesc dorinţa de a 
asista la un portwem. Mare păcat că nu poţi deţine simţul 
nostru mai mult de cinci minute! Fără el, nu se poate spune 
cu adevărat că trăieşti. 

— Exagerează, râse Garth. Este unul dintre cei mai mari 
artişti marţieni, de aceea consideră că oricine refuză să 
asiste la un portwem riscă să-şi piardă sufletul. 

— Îl strânse în braţe cu căldură pe bătrân, apoi adăugă: 
Mi-a fost dascăl în tinereţe şi multe ore interminabile s-a 
chinuit să mă înveţe combinaţiile corecte. 

— Şi toată strădania mea a fost zadarnică, nătărăule! Îl 
repezi celălalt. Te-am auzit când intram. Tot n-ai deprins 
cum se cuvine fortgass-ul. Profanai memoria marelui Bar 
Danin. Elevul meu! Puah! O ruşine! 

Apariţia celui de-al treilea marțian îl opri din tiradă. Fericit 
de întrerupere, Garth se apropie grăbit de medic. 

— Totul este pregătit? 

— Mda, mormăi posac Done Voi. Va fi un experiment cu 
totul lipsit de interes. Cu toţii ştim dinainte rezultatul. 


— Îl privi dispreţuitor pe pământean şi întrebă: El vrea să 
fie inoculat? 

Lincoln încuviinţă nerăbdător din cap, simţindu-şi brusc 
gura şi gâtlejul uscate de emoție. Îl examină bănuitor pe 
Done şi se tulbură la vederea fiolei conţinând un lichid 
limpede şi a seringii pe care medicul le scosese din geanta 
sa. 

— Ce vreţi să faceţi? Întrebă el. 

— E o simplă injecție, îl linişti Garth. Nu durează nici o 
secundă. Vezi tu, în acest caz organele de simţ sunt 
reprezentate de anumite grupuri de celule din cortexul 
cerebral, activate de un hormon. Pentru stimularea 
celulelor inactive aparţinând unor marţieni care 
întâmplător se nasc. Să le zicem „orbi”, se foloseşte un 
hormon sintetic. Tu vei primi un tratament similar. 

— Aha, deci pământenii posedă celulele respective! 

— În stare rudimentară. Hormonul sintetic le va activa, 
dar numai pentru cinci minute. Apoi, ele sunt practic 
distruse, datorită activităţii cu care n-au fost obişnuite, şi nu 
mai pot fi reactivate niciodată. 

Done Voi îşi încheie pregătirile şi se apropie de Lincoln. 
Fără să scoată o vorbă, acesta întinse braţul drept şi primi 
injecţia. După aceea, aşteptă câteva clipe şi râse nesigur. 

— Nu simt absolut nimic nou. 

— Nici nu vei simţi vreme de zece minute, explică Garth. 
Cam atât durează activarea. Aşează-te şi relaxează-te. Novi 
a început compoziţia lui Bar Danin „Canale în deşert” - este 
favorita mea - iar când hormonul va începe să acţioneze, te 
vei trezi în miezul lucrurilor. 

Acum, când zarurile fuseseră irevocabil aruncate, Lincoln 
constată că-i revenise calmul. Novi Lon cânta cu avânt, iar 
Garth, aflat în dreapta pământeanului, părea deja pierdut 
în alt univers. Până şi Done Voi, doctorul morocănos, îşi 
uitase râutăţile. 

Lincoln chicoti în barbă. Marţienii erau concentrați, totuşi, 
pentru el, în încăpere nu exista nici un sunet, nici o senzaţie 


străină. Dacă - dar nu, ar fi fost imposibil! 

— Totul nu era decât o farsă foarte complicată? Se foi 
stânjenit şi-şi alungă iritat gândul. 

Minutele trecură; degetele lui Novi Lon zburau peste 
butoane, iar expresia lui Garth era una de pură încântare. 

Apoi, pământeanul clipi rapid din ochi. Pentru o clipă, i se 
păruse că Novi Lon şi instrumentul său fuseseră înconjurați 
de o aură multicoloră. 

Fără a-l putea identifica, nimbul respectiv reapăru. Crescu 
şi se lărgi, până ce umplu odaia. 1 se alăturară alte şi alte 
nuanţe, întreţesându-se şi pâlpâind, dilatându-se şi 
contractându-se, modificându-se cu viteza luminii şi în 
acelaşi timp rămânând neschimbate. Desene complexe de 
tonuri strălucitoare se formau şi păleau, asaltând pupilele 
tânărului în rafale silenţioase de culoare. 

Simultan, apăru senzaţia de sunet. O şoaptă se înălţă, 
până ce se preschimbă într-un strigăt glorios, răsunător, 
care se modulă pe întreaga gamă în tremolouri rapide. 
Lincoln avea senzaţia că auzea simultan toate 
instrumentele muzicale, de la flaut la contrabas, şi totuşi, în 
mod paradoxal, fiecare îi răsuna în ureche cu extremă 
claritate. 

Alături de acestea, se insinuă senzaţia mult mai subtilă a 
mirosului. Pornind de la o infimă, abia bănuită urmă 
olfactivă, se revărsară parfumurile unui fantomatic câmp de 
flori. Izuri delicate şi în acelaşi timp condimentate se 
urmăreau unele pe altele într-o succesiune crescătoare: 
rafale blânde de plăcere. 

Lincoln intuia totuşi că asta nu însemna nimic. Într-un mod 
nedefinit, el ştia că ceea ce vedea, auzea şi mirosea nu erau 
decât fantasme, năluciri ale unui creier care încerca 
disperat să interpreteze o concepţie complet nouă în 
modurile vechi, familiare. 

Treptat, culorile, sunetele şi aromele dispărură. Creierul 
pământeanului începuse să-şi dea seama că ceea ce se 
revărsa asupra lui reprezenta ceva neîncercat până atunci. 


Efectul hormonului spori şi brusc - ca într-o revelaţie - 
Lincoln pricepu ce anume simţea. 

Nu-l vedea, nu-l auzea, nu-l mirosea, nu-l gusta şi nici nu-l 
pipăia. Ştia însă ce este, deşi nu avea habar de termenul 
prin care îl putea defini. Treptat, realiză că nu exista un 
termen pentru aşa ceva. După încă o vreme, înţelese că nu 
exista nici măcar conceptul respectiv. 

Cu toate acestea, el ştia despre ce era vorba. 

Creierul său era asaltat de valuri pure de încântare, ce-l 
transportau într-un univers necunoscut până atunci. 
Luneca la nesfârşit printr-o eternitate de. Ceva. Nu sunete 
ori imagini, ci. Ceva. Ceva de o varietate infinită, care-l 
învăluia, ascunzându-i împrejurimile. Cu fiecare talaz ce se 
năruia, Lincoln întrezărea un orizont şi mai îndepărtat, iar 
minunata mantie de senzaţii devenea mai densă. Mai moale. 
Şi mai superbă. 

Apoi, apăru disonanţa. La început, aidoma unei fisuri 
mititele, stricând o frumuseţe perfectă. După aceea, 
lăţindu-se, ramificându-se şi mărindu-se, până ce, în final, 
se sfărâmă bubuind - deşi fără zgomot. 

Ameţit şi buimăcit, Lincoln Fields se regăsi în sala de 
concert. 

Sări în picioare, împleticindu-se, şi-l prinse cu putere pe 
Garth de braţ. 

— De ce s-a oprit? Spune-i să continue! Spune-i! 

Expresia surprinsă a marţianului se preschimbă în milă. 

— EL încă n-a terminat, Lincoln. 

Privirea năucită a pământeanului nu dovedea că ar fi auzit 
răspunsul. Acesta se uita în jur cu ochi ce nu vedeau. 
Degetele lui Novi Lon continuau să zboare la fel de 
sprintene peste butoane; expresia de pe chipul său 
rămăsese la fel de extaziată. Încetişor, adevărul pătrunse în 
mintea lui Lincoln şi ochii săi goi se umplură de oroare. 

Se aşeză, scoțând un strigăt răguşit, şi-şi îngropă faţa în 
palme. 


Cele cinci minute trecuseră! Nu mai exista cale de 
întoarcere! 

— Cu numai un minut în urmă, surâse răutăcios Garth, te- 
am compătimit, Lincoln, dar acum sunt fericit - fericit! Tu 
însuţi m-ai silit s-o fac. Sper că eşti mulţumit, fiindcă eu 
sunt. Pentru tot restul vieţii tale - şi glasul marţianului se 
transformă într-o şoaptă şuierătoare - îţi vei reaminti 
aceste cinci minute şi vei şti ce-ţi lipseşte. Ce nu mai poţi 
avea niciodată. Eşti orb, Lincoln, orb! 

Pământeanul ridică spre el o faţă descompusă şi încercă să 
zâmbească, dar nu reuşi decât să-şi dezgolească dinţii într- 
un soi de rânjet jalnic. Avu nevoie de toată voinţa de care 
era capabil pentru a-şi menţine o expresie senină. 

Nu avu curajul să vorbească. Cu pas şovăitor, părăsi 
încăperea, ţinând totuşi capul sus. 

Dar, în sinea lui, o voce firavă repeta întruna cu 
amărăciune: „Ai intrat aici ca un om normal. Pleci însă orb. 
Orb. ORB.” 

7. HOMO SOL. 

Astounding Science Fiction, septembrie 1940 

Sesiunea cu numărul şapte mii cincizeci şi patru a 
Congresului Galactic se afla în conclav solemn în vasta aulă 
semicirculară de pe Eron, a doua planetă a lui Arcturus. 

Fără grabă, preşedintele adjunct se sculă în picioare. 
Trăsăturile lătăreţe, tipice unui arcturusean, i se 
îmbujorară uşor de emoție când îi privi pe delegaţii care-l 
înconjurau. Înclinarea lui spre dramatism îl împinse să facă 
o scurtă pauză înainte de a rosti anunţul oficial; la urma 
urmelor, primirea unui nou sistem planetar în marea familie 
galactică nu era un eveniment care să se petreacă de două 
ori în decursul vieţii unui om. 

Pe toată durata acelei pauze, tăcerea fu totală. Cele două 
sute optzeci şi opt de delegaţi - câte unul de pe fiecare 
dintre cele două sute optzeci şi opt de corpuri cereşti având 
atmosferă cu oxigen şi chimie bazată pe apă - îl aşteptară 
răbdători să vorbească. 


Existau acolo fiinţe de toate tipurile şi formele. Unele 
înalte şi fusiforme, altele largi şi mătăhăloase, altele scunde 
şi dolofane. Se zăreau creaturi cu păr lung şi sârmos, cu 
blană sură şi rară acoperindu-le capul şi faţa, cu cârlionţi 
bălai, deşi, în coafuri ridicate în vârful capului, sau ţeste 
complet spâne. Unele aveau urechi prelungi, aidoma unor 
cornete acustice acoperite cu păr, în vreme ce altele aveau 
timpane membranoase încastrate în tâmple. Dintre cei 
prezenţi, unii aveau ochi mari, ca de gazelă, cu o 
luminozitate de un purpuriu-închis, iar alţii ochişori mici 
asemănători unor mărgele negre. Exista un delegat cu piele 
verde, un altul cu trompă de douăzeci de centimetri şi un 
altul cu o coadă arhaică. Din punct de vedere intern, 
diferenţele erau aproape infinite. 

Cu toţii însă se asemănau în două privinţe: erau umanoizi 
şi posedau inteligenţă. 

În cele din urmă, glasul preşedintelui adjunct răsună 
bubuitor: 

— Domnilor delegaţi! Sistemul Sol a descoperit secretul 
călătoriei interstelare şi prin aceasta şi-a câştigat dreptul 
de intrare în Federaţia Galactică. 

O furtună de strigăte aprobatoare se înălţă dinspre 
participanţi, însă arcturuseanul ridică un braţ, solicitând 
linişte. 

— Am aici, continuă el, raportul oficial din Alpha Centauri, 
pe a cărui a cincea planetă au asolizat umanoizii venind 
dinspre Sol. Întrucât raportul este pe deplin satisfăcător, se 
aboleşte interdicţia privind călătoria şi comunicațiile cu 
Sistemul Sol. Sistemul este liber şi deschis navelor 
Federaţiei. Chiar acum se pregăteşte o expediţie ce va 
pleca într-acolo, sub conducerea lui Joselin Arn de Alpha 
Centauri, pentru a înmâna Sistemului invitaţia oficială de 
intrare în Federație. 

Oratorul făcu o pauză şi din cele două sute optzeci şi opt 
de gâturi răsună strigătul asurzitor: 

— Trăiască Homo Sol! Trăiască Homo Sol! Trăiască! 


Era tradiționalul bun venit al Federaţiei pentru lumile noi. 

* 

Tan Porus îşi ridică întreaga statură de un metru şaizeci şi 
trei - era înalt pentru un rigelean - şi ochii săi verzi şi 
sfredelitori fulgerară mânioşi. 

— Asta-i, Lo-fan! De şase luni, nenorocita asta de 
caracatiţă de pe Beta Draconis IV mă derutează complet. 

Lo-fan îşi mângâie încetişor fruntea cu un deget lung, iar 
una dintre urechile sale păroase tresări de câteva ori. 
Străbătuse optzeci şi cinci de ani-lumină ca să se afle aici, 
pe Arcturus Il, alături de cel mai faimos psiholog al 
Federaţiei - mai exact, pentru a vedea această moluscă 
stranie ale cărei reacţii îl puseseră în încurcătură pe 
rigelean. 

Se afla în faţa lui acum: o masă de carne moale, colorată în 
purpuriu-închis, care-şi agita forma tentaculară prin uriaşa 
cuvă cu apă în care se găsea. Cu o seninătate indiferentă, 
creatura se hrănea cu frunzele verzui ale unei plante 
acvatice. 

— Mi se pare destul de obişnuită, remarcă Lo-fan. 

— Ha! Pufni Tan Porus. Fii atent! 

Şi rigeleanul trase draperia ferestrei, cufundând odaia în 
beznă. Doar o luminiţă albastră, palidă, sclipea deasupra 
cuvei. În penumbră, caracatiţa draconeană abia putea fi 
desluşită. 

— Acum urmează stimulul, mormăi Porus. 

Ecranul de deasupra capului său fu acoperit de o lumină 
verzuie, liniştitoare, direcţionată asupra cuvei. După câteva 
clipe, lumina căpătă nuanţe de roşu spălăcit, apoi aproape 
imediat deveni un galben intens. Timp de o jumătate de 
minut, parcurse întregul spectru, pentru ca o dată cu o 
ultimă strălucire de alb orbitor să răsune un ton cristalin ca 
de clopot. 

Când ecourile acestuia se stinseră, corpul caracatiţei fu 
străbătut de o vibraţie. Apoi animalul se relaxă şi cobori 
lent pe fundul cuvei. 


Porus trase draperia în sens opus. 

— Doarme tun! Mârâi el. Aşa s-a întâmplat de fiecare dată. 
Toate specimenele pe care le-am avut cad ca împuşcate 
când aud sunetul acesta. 

— Doarme, zici? Ciudat. Ai datele referitoare la stimul? 

— Bineînţeles! Uite aici. Lista lungimilor de unde 
luminoase necesare, plus durata fiecăreia, plus tonalitatea 
exactă a acordului sonor. 

Celălalt privi atent cifrele. Fruntea i se încreţi şi urechile i 
se ridicară surprinse. Dintr-un buzunar interior, scoase un 
instrument de calcul. 

— Ce tip de sistem nervos are animalul? 

— Doi-B. Simplul, banalul, obişnuitul Doi-B. l-am pus pe 
anatomişti, fiziologi şi ecologi să-l verifice până i-au apucat 
năbădăile. Întotdeauna au obţinut Doi-B. Idioţii! 

Lo-fan nu comentă, ci începu să calculeze de zor. Se opri, 
examină atent rezultatul, ridică din umeri şi se întinse după 
unul dintre volumele uriaşe aflate pe un raft. Îl răsfoi grăbit 
şi alese câteva numere de pe o pagină, apoi reveni la 
calcule. 

În cele din urmă, se opri. 

— E ilogic, şopti el neajutorat. 

— Ştiu! Am încercat de şase ori, în şase moduri diferite, să 
explic reacţia aceasta. Şi de fiecare dată am dat greş. Chiar 
dacă am stabilit un sistem care explică felul cum adoarme, 
n-am putut explica specificitatea stimulului. 

— Este extrem de specific? Întrebă Lo-fan cu un glas ajuns 
la registrele înalte. 

— Asta-i partea cea mai neplăcută, izbucni Tan Porus. 

— Aplecându-se în faţă, îl lovi pe celălalt uşor cu palma 
peste genunchi. 

— Dacă deplasezi lungimile de undă luminoase cu cincizeci 
de angstromi într-o parte sau alta - indiferent în care - nu 
mai adoarme. Dacă modifici durata semnalelor luminoase 
cu două secunde într-o parte sau alta. Nu mai adoarme. 
Dacă modifici înălţimea semnalului sonor final cu o optime 


de octavă într-o parte sau alta. Nu mai adoarme. Dar dacă 
reproduci combinaţia exactă, intră în comă! 

Urechile lui Lo-fan erau două cornete păroase, perfect 
rigide. 

— Pe Galaxie! Şopti el. Cum de ai nimerit tocmai peste 
combinaţia asta? 

— N-a fost meritul meu. S-a întâmplat în Beta Draconis. 
Într-un colegiu de provincie, elevii din anul întâi făceau 
experienţe de laborator pentru a stabili reacţiile moluştelor 
faţă de stimuli luminoşi şi sonori. Un program ce funcţiona 
de câţiva ani. Un student a efectuat combinaţiile prevăzute 
şi specimenul lui a adormit imediat. Evident, s-a speriat 
teribil şi s-a dus la profesor. Acesta a încercat combinaţia pe 
altă caracatiţă. Care a adormit. Au modificat parametrii 
combinației şi nu s-a mai întâmplat nimic. Când au revenit 
la cei iniţiali - rezultatul a fost somnul. După ce au 
continuat cu jongleriile destul de mult ca să-şi dea seama că 
nu-i pot da de capăt, au trimis cazul pe Arcturus şi mi l-au 
pus în braţe. Au trecut şase luni de când n-am mai dormit 
ca lumea. 

* 

Se auzi un acord muzical şi Porus se întoarse iritat. 

— Ce-i? 

— Un curier din partea preşedintelui Congresului, 
domnule, răsună glasul metalic al telecasterului de pe 
birou. 

— Trimite-l sus! 

Curierul zăbovi doar cât să-i întindă lui Porus un plic 
impresionant, sigilat, şi să comenteze pe un ton încântat: 

— Veşti minunate, domnule! Sistemul Sol a obţinut 
calificativul de intrare. 

— Şi ce dacă?! Pufni Porus după plecarea lui. Ştiam cu toţii 
că aşa se va întâmpla. 

Apoi psihologul rupse plicul şi scoase dinăuntru teancul de 
foi. Le examină superficial, apoi oftă: 

— Pe Rigel! 


— Ce s-a întâmplat? 

— Politicienii ăştia mă tot deranjează cu fleacurile lor! Ai 
zice că nu mai există nici un alt psiholog pe Eron. Ascultă! 
De un secol ne aşteptam ca Sistemul Sol să rezolve 
problema hiperatomică. Acum au soluţionat-o, în sfârşit, şi o 
expediţie a lor a sosit în Alpha Centauri. Imediat, politicienii 
s-au lăsat cuprinşi de febra sărbătorii! Acum, însă, trebuie 
să trimitem şi noi o expediţie care să le propună intrarea în 
Federație. Şi, bineînţeles, în cadrul ei trebuie să existe şi un 
psiholog care să-i întrebe cu frumosul pentru a fi siguri că 
se va obţine reacţia dorită, fiindcă, în mod normal, printre 
militari nu există niciunul instruit cum se cuvine în 
psihologie. 

— Ştiu, ştiu, încuviinţă cu seriozitate Lo-fan. Şi noi ne 
confruntăm cu probleme similare. Nimeni nu are nevoie de 
psihologi. În schimb, când dau de necazuri, vin în galop la 
noi. 

— Ei bine, e clar că eu n-o să merg în Sol. Caracatiţa asta 
somnoroasă e prea importantă ca s-o neglijez. Oricum, 
treaba de acolo este de rutină. Recrutările civilizaţiilor noi 
sunt reacţii de tip A pe care le poate rezolva şi un stagiar. 

— Pe cine vei trimite? 

— Nu ştiu. Am câţiva puşti pricepuţi care pot face treaba 
asta cu ochii închişi. O să trimit pe unul dintre ei. Până 
atunci, ne vedem mâine la facultate, nu? 

— Da, o să mă poţi şi asculta. Ţin o prelegere despre 
stimulul tactil. 

— Grozav! Am făcut şi eu cercetări în direcţia asta, aşa c-o 
să mă intereseze ce ai de spus. Pe mâine, atunci! 

* 

Rămas singur, Porus îşi îndreptă din nou atenţia asupra 
raportului oficial asupra Sistemului Sol pe care i-l adusese 
curierul. Îl răsfoi neatent şi în cele din urmă îl abandonă 
suspinând. 

— Lor Haridin s-ar putea ocupa de chestia asta, murmură 
el preocupat. E un băiat bun. Merită o vacanţă. 


Se ridică din fotoliu şi, cu raportul sub braţ, părăsi 
cabinetul, pornind pe coridorul cel lung. În clipa când se 
opri în faţa uşii din capătul opus, identificatorul automat se 
aprinse şi un glas venind dinăuntru îl pofti să intre. 

Rigeleanul deschise uşa şi-şi strecură doar capul. 

— Eşti ocupat, Haridin? 

Lor Haridin îşi înălţă ochii şi sări imediat în picioare. 

— Pe Marele Spaţiu, şefu', nici vorbă! De când am 
terminat treaba cu reacţiile la furie, n-am mai avut mare 
lucru de făcut. Aveţi ceva pentru mine? 

— Da. Dacă te consideri apt. Ai auzit de Sistemul Sol, nu? 

— Bineînţeles! Vizoarele numai despre asta vorbesc. Au 
descoperit călătoria interstelară, nu? 

— Exact. Luna viitoare, o expediţie va pleca din Alpha 
Centauri spre Sol. Vor avea nevoie de un psiholog care să se 
ocupe de detalii şi mă gândeam să te trimit pe tine. 

Tânărul se îmbujoră de încântare până în vârful ţestei 
spâne. 

— Vorbiţi serios, şefu'? 

— De ce nu? Desigur. Dacă tu crezi că poţi face faţă. 

— Sigur că pot. 

— Haridin se îmbăţoşă, adoptând o atitudine ofensată. 

— Reacţii de tip A! Nu pot scăpa aşa ceva! 

— Să ştii că va trebui să le înveţi graiul şi să administrezi 
stimulii în limba soleană. Nu-i întotdeauna uşor. 

— Tot nu pot da greş, ridică din umeri Haridin. Într-un 
asemenea caz, traducerea trebuie să fie eficientă doar în 
proporţie de şaptezeci şi cinci la sută, pentru a se obţine 
nouăzeci şi nouă virgulă şase la sută din rezultatul dorit. A 
fost una dintre problemele care mi-au căzut la examenul de 
absolvire. În privinţa asta, nu mă puteţi păcăli. 

Porus izbucni în râs. 

— Bine, ştiu că eşti în stare s-o faci. Termină ce mai ai de 
lucru pe aici şi anunţă administraţia că pleci pentru o 
durată nedefinită. Şi, dacă poţi, scrie o lucrare despre 


solenii aceştia. Dacă va fi de calitate, vei promova pe baza 
ei. 

— Şefu', se încruntă tânărul, dar astea-s chestii vechi! 
Reacţiile humanoizilor sunt la fel de cunoscute ca şi. Ca şi. 
Nu se poate adăuga nimic nou. 

— Întotdeauna există ceva inedit, dacă eşti îndeajuns de 
atent. Ţine minte: nimic nu este perfect cunoscut! De pildă, 
dacă vei parcurge fila 25 a raportului, vei descoperi un 
detaliu referitor la grija cu care solenii s-au înarmat înainte 
de a părăsi nava. 

— Mi se pare firesc, rosti celălalt, examinând pagina 
respectivă. O reacţie perfect normală. 

— Bineînţeles. Ei însă au insistat să-şi păstreze armele pe 
toată durata şederii lor acolo, chiar după ce fuseseră 
întâmpinați şi salutaţi de alţi umanoizi asemănători lor. Asta 
este o abatere evidentă de la normal. Cerceteaz-o. S-ar 
putea să merite. 

— Cum spuneţi, şefu'. Vă mulţumesc mult pentru şansa pe 
care mi-o acordaţi. Apropo, cum merge cu caracatiţa? 

Porus strâmbă din nas. 

— Al şaselea specimen a murit ieri. Dezgustător! Încheie el 
şi părăsi încăperea. 

* 

Tan Porus de Rigel tremura de furie când împături teancul 
de foi şi le rupse în două. Deschise telecasterul cu un gest 
nervos. 

— Fă-mi imediat legătura cu Santins, de la catedra de 
matematică! Se răsti el. 

Ochii săi verzi aruncară fulgere către figura liniştită ce 
apăru aproape instantaneu pe ecran. Mai mult chiar, 
psihologul schiţă cu pumnul un gest de ameninţare. 

— Pe Eron, ce-i analiza asta pe care mi-ai trimis-o, vierme 
betelgeusean?! 

Sprâncenele interlocutorului se înălţară, mimând o uşoară 
surpriză. 


— Nu mă învinui pe mine, Porus! Ecuațiile îţi aparţin. De 
fapt, de unde ai venit cu ele? 

— Nu te priveşte pe tine! E treaba catedrei de psihologie. 

— Perfect! lar rezolvarea lor este treaba catedrei de 
matematică. A fost al şaptelea set constituit din cele mai 
ciudate ecuaţii pe care le-am văzut vreodată, ba chiar cel 
mai groaznic. Ai lansat cel puţin şaptesprezece ipoteze 
lipsite de orice noimă. Ne-au trebuit două săptămâni să 
punem lucrurile la punct şi în cele din urmă le-am redus. 

Porus sări ca înţepat. 

— Ştiu la ce le-aţi redus! Tocmai am rupt hârtiile. Aţi avut 
optsprezece variabile independente în douăzeci de ecuaţii, 
reprezentând două luni de muncă, şi le-aţi rezolvat la 
sfârşitul ultimei pagini prin celebra perlă de înţelepciune: 
„a” egal „a”. Atâta muncă. Şi capăt o simplă identitate! 

— Îţi repet, Porus, nu-i vina mea! Te-ai învârtit în cerc, iar 
în matematică asta înseamnă identitate, n-ai ce-i face. 
Surâse uşor: La urma urmelor, ce te necăjeşte? „A” este 
egal cu „a”, nu? 

— Gura! 

Telecasterul se stinse şi psihologul îşi strânse buzele, 
clocotind de mânie. Semnalul luminos de deasupra 
aparatului se reaprinse. 

— Acum ce mai vrei? 

Îi răspunse glasul calm şi impersonal al recepţionistei de la 
parter: 

— Un trimis al guvernului, domnule. 

— La naiba cu guvernul! Spune-le c-am murit! 

— Este important, domnule. Lor Haridin a revenit din 
Sistemul Sol şi doreşte să vă vadă. 

— Sol? Se încruntă Porus. Care Sol? Aha, mi-am amintit. 
Trimite-l, dar spune-i să fie scurt. 

— Intră, Haridin, rosti el puţin mai târziu, cu o voce mai 
calmă. 

Tânărul arcturusean arăta parcă mai slab şi mai obosit 
decât cu şase luni în urmă, când părăsise Sistemul 


Arcturus. 

— Ei bine, tinere? Ai scris lucrarea? 

Haridin îşi fixă atent unghiile. 

— Nu, domnule! 

— De ce? Se interesă Porus mijind ochii verzi. Să nu-mi 
spui că ai avut necazuri. 

— Am cam avut, şefu', sosi răspunsul şovăitor. După ce mi- 
a citit raportul, consiliul psihologic a decis să vă convoace. 
În esenţă, Sistemul Sol A. A refuzat să intre în Federație. 

Tan Porus ţâşni din scaun precum un resort şi ateriză, pur 
şi simplu din noroc, în picioare. 

— Ce-e?! 

Haridin dădu din cap cu jale şi-şi drese glasul. 

— Pe Marea Nebuloasă întunecată, blestemă rigeleanul, 
dacă nu-i o zi minunată! Mai întâi, mi se zice că „a” egal „a”, 
apoi vii tu şi-mi spui că ai ratat o reacţie de tip A. Căai 
ratat-o complet! 

Tânărul psiholog sări ca ars. 

— N-am ratat nimic! E ceva-n neregulă cu solenii înşişi. Nu 
sunt normali. Când am aterizat, au fost în culmea fericirii. A 
urmat o sărbătoare extraordinară, lipsită de orice restricţii. 
Nimic nu li se părea îndeajuns de bun pentru noi. Le-am 
transmis invitaţia în faţa Parlamentului lor, în graiul lor - 
unul simplu, pe care-l denumesc esperanto. Mă pun chezaş 
că traducerea mea a fost nouăzeci şi cinci la sută eficientă. 

— Bine, dar atunci ce s-a întâmplat? 

— Nu pot înţelege restul, şefu'. Mai întâi, a urmat o reacţie 
neutră, care m-a surprins puţin, dar apoi - şi se cutremură, 
amintindu-şi - în şapte zile, în numai şapte zile, şefu', 
întreaga planetă şi-a schimbat poziţia cu o sută optzeci de 
grade. Mi-a fost imposibil să le deduc reacţia psihologică. 
Am adus cu mine exemplare din ziarele lor în care 
respingeau ideea de a se alătura unor „monstruozităţi 
extraterestre” şi refuzau să fie „conduşi de ne-oameni, aflaţi 
la parseci depărtare”. Vă întreb: are vreun sens? Iar ăsta n- 
a fost decât începutul. Situaţia s-a înrăutățit, atingând 


dimensiuni cosmice. Pe Buna Galaxie, am ajuns până la 
reacţiile de tip G, încercând să-i înţeleg, dar n-am putut! În 
cele din urmă, a trebuit să plecăm. Ne găseam de-a dreptul 
în pericol fizic venind din partea acelor. Pământeni, cum se 
autodenumesc. 

Tan Porus rămase pe gânduri, muşcându-şi buza. 

— Interesant! Ai adus raportul cu tine? 

— Nu. A rămas la consiliul psihologic. Membrii lui l-au 
studiat cu microscopul toată ziua. 

— Şi la ce concluzie au ajuns? 

— Nu mi-au spus-o în mod deschis, se strâmbă tânărul, dar 
mi-au lăsat impresia că apreciază raportul ca fiind incorect. 
— Ei bine, în privinţa asta voi lua o hotărâre după ce-l voi 
parcurge, între timp, însoţeşte-mă până la Parlament. Pe 

drum, îmi vei putea răspunde la câteva întrebări. 

* 

Joselin Arn de Alpha Centauri îşi frecă fălcile bărboase cu 
uriaşa sa mână cu şase degete şi privi pe sub sprâncenele 
stufoase la indivizii din faţa sa, aşezaţi în semicerc, care-l 
fixau cu atenţie. Consiliul psihologic se compunea din 
experţi de pe douăzeci de planete şi privirile lor 
înmănuncheate nu erau chiar uşor de îndurat. 

— Am fost informaţi, începu Frian Obel, preşedintele 
consiliului şi nativ de pe Vega, căminul umanoizilor cu piele 
verde, în legătură cu faptul că secţiunile raportului 
referitoare la situaţia militară din Sistemul Sol au fost 
realizate de dumneavoastră. 

Joselin Arn înclină capul într-o încuviinţare tăcută. 

— Sunteţi pregătit să confirmaţi lucrurile susţinute aici, în 
ciuda improbabilităţii lor inerente? Nu sunteţi, totuşi, un 
psiholog. 

— Nu, dar sunt un soldat! 

— Maxilarele centaurianului zvâcniră încăpăţânate şi 
vocea lui de bas răsună în sală. 

— Nu mă pricep la ecuaţii sau la grafice. Dar mă pricep la 
nave spaţiale. Le-am văzut pe ale lor şi le cunosc pe ale 


noastre, iar ale lor sunt superioare. Am văzut prima lor 
navă interstelară. Peste o sută de ani, vor avea un 
hiperatomic mai bun decât al nostru. Le-am văzut armele. 
Deţin aproape tot ceea ce deţinem noi, deşi se află într-o 
etapă istorică situată cu milenii în urma noastră. Ceea ce nu 
au deocamdată - vor avea, şi încă repede. Ceea ce au - vor 
îmbunătăţi. Le-am văzut fabricile de muniții. Ale noastre 
sunt mai avansate, însă eficienţa este de partea lor. Le-am 
văzut soldaţii. Şi aş prefera să lupt de partea lor decât 
împotriva lor. Toate acestea le-am afirmat în raport şi le 
repet acum. 

Se opri brusc, şi Frian Obel aşteptă să înceteze rumoarea 
din jur, înainte de a lansa o nouă serie de întrebări. 

— Dar despre restul ştiinţelor: medicina, chimia, fizica? Ce 
ne puteţi spune despre ele? 

— Nu consider că sunt persoana cea mai autorizată pentru 
a mă pronunţa în această direcţie. Deţineţi însă rapoartele 
experţilor respectivi, cu care în general sunt de acord. 

— Solenii aceştia sunt într-adevăr umanoizi? 

— Pe planetele lui Centauri, sigur că da! 

Bătrânul psiholog se lăsă pe spate în scaun cu un gest 
nervos şi, încruntându-se, îi măsură iute din priviri pe 
ceilalţi specialişti aflaţi în jurul mesei. 

— Domnilor colegi, spuse el, nu aş zice că am progresat în 
descâlcirea acestui ghem de imposibilităţi. S-ar părea că ne 
găsim în faţa unei rase umanoide aflate în pragul unui 
progres tehnologic superlativ. Ea posedă în acelaşi timp o 
credinţă cu totul neştiinţifică în forţele paranormale, o 
predilecție incredibil de copilărească pentru individualism, 
izolat şi în grupuri, şi, lucrul cel mai rău, se caracterizează 
prin lipsa unei viziuni care să accepte o societate galactică. 

Îşi întoarse apoi privirea asupra centaurianului şi 
continuă: 

— Dacă ar fi să credem în afirmaţiile acestui raport, o 
asemenea rasă ar trebui să existe. Numai că asta ar 
presupune spulberarea axiomelor fundamentale ale 


psihologiei. Eu unul refuz însă să cred aceste - iertaţi-mi 
vulgaritatea - gaze de cometă. Mi se pare pur şi simplu un 
caz de abordare greşită, care trebuie investigat de 
autorităţile cuvenite. Sper că veţi fi de acord cu propunerea 
mea ca raportul să fie clasat şi să se organizeze o a doua 
expediţie, condusă de un expert în domeniu, nu de un 
psiholog stagiar sau de un militar. 

Vocea monotonă a savantului fu brusc acoperită de 
bubuitul unui pumn de fier care se izbise de tăblia mesei. 
Joselin Arn, cu întregu-i trup masiv vibrând de furie, îşi 
pierduse răbdarea şi sărise în picioare, izbucnind în stil 
cazon: 

— Pe ouăle templişilor, pe viermii târâtori şi pe muştele de 
latrine şi de molime, pe însăşi moartea înveşmântată, nu voi 
permite una ca asta! Ce aveţi de gând: să staţi aici cu 
teoriile şi cu înţelepciunea voastră universală, negând ceea 
ce eu am văzut cu proprii-mi ochi? Ochii mei - şi zvârli foc 
prin ei - ar trebui să spună că n-au văzut nimic din cauza 
câtorva mâzgăleli făcute de mâinile voastre tremurătoare? 
În adâncul lui Centauri ar trebui să azvârliţi toţi aceşti 
înţelepţi din fotolii, şi în primul rând psihologii! Flăcările să- 
i ardă pe toţi cei care se îngroapă în cărţile şi laboratoarele 
lor, rămânând orbi faţă de ceea ce se petrece în lumea 
exterioară! Psihologie, nu-i aşa? O porcărie. 

O bătaie uşoară în paftaua centurii îl făcu să se 
răsucească, cu ochii dilataţi şi pumnii încleştaţi. Pentru o 
clipă, colosul căută în jur, zadarnic. Apoi, coborându-şi 
privirea, zări ochii verzi şi enigmatici ai unui omuleţ, a cărui 
uitătură străpungătoare păru să-i domolească mânia ca un 
duş cu apă îngheţată. 

— Te cunosc, Joselin Arn! Vorbi Tan Porus fără grabă, 
alegându-şi cu grijă cuvintele. Eşti un bărbat curajos şi un 
soldat iscusit, dar, după câte văd, nu-ţi plac psihologii. Păcat 
pentru tine, deoarece succesul politic al Federaţiei se 
bazează pe psihologie. Dacă ea n-ar mai exista, Uniunea 


noastră s-ar nărui, măreaţa noastră Federație s-ar topi, 
Sistemul Galactic s-ar destrăma. 

Glasul lui se preschimbă într-un murmur blând, fluid. 

— Ai jurat să aperi Sistemul de toţi duşmanii lui, Joselin 
Arn, iar acum tu însuţi ai devenit cel mai mare inamic al 
său. Tu-i ameninţi însăşi fundamentele. Îi sapi rădăcinile. Îi 
otrăveşti izvoarele. Te-ai făcut de râs! 

Ţi-ai pierdut onoarea! Eşti un trădător! 

* 


Militarul centaurian clătină neajutorat din cap. Vorbele lui 
Porus îl copleşeau, trezindu-i în suflet o remuşcare 
profundă şi amară. Amintirea propriilor sale cuvinte îi 
apăsau conştiinţa. Când psihologul termină, Arn îşi cobori 
capul şi plânse. Lacrimile se prelinseră pe obrajii ridaţi şi 
însemnați de cicatrice, fapt nemaivăzut, întrucât, vreme de 
patruzeci de ani, nimeni nu-l făcuse pe colos să dea semne 
de slăbiciune. 

Porus vorbi din nou, iar de data aceasta glasul îi bubui 
aidoma tunetului: 

— Termină cu scâncelile, laşule! Suntem în pericol! La 
arme! 

Joselin Arn se îndreptă brusc; tristeţea care-l asaltase 
până în urmă cu o secundă dispăruse parcă pentru 
totdeauna. 

Încăperea vibră de râsete şi militarul pricepu situaţia. 
Fusese pedepsit de Porus. Cunoaşterea perfectă a 
diverselor subtilităţi ale minţii umanoide îl ajutase pe acesta 
să apese butoanele corespunzătoare şi. 

Ruşinat, centaurianul îşi muşcă buza, dar nu comentă 
NIMIC. 

Tan Porus însă nu râsese. Între tachinare şi umilinţă exista 
o deosebire prea mare. Sări pe un scaun şi-şi puse mânuţa 
pe umărul masiv al celuilalt. 

— Fără supărare, amice, a fost doar o lecţie! Luptă-te cu 
sub-umanoizii şi cu mediile ostile de pe cincizeci de planete. 
Sfidează pericolele spaţiului într-o navă hodorogită şi 


zdrăngănitoare. Înfruntă oricâte pericole doreşti. Dar 
niciodată, niciodată, nu jigni un psiholog! Data viitoare, s-ar 
putea supăra cu adevărat. 

Arn lăsă capul pe spate şi izbucni în râs - un hohot 
gigantic, care zgâlţâi odaia precum un cutremur. 

— O să-ţi ţin minte sfatul, psihologule! Să fiu prăjit de-un 
atomo, dacă n-ai dreptate! 

Zicând acestea, militarul părăsi încăperea, cu umerii încă 
tresăltându-i de râs. 

Porus cobori de pe scaun şi se întoarse către consiliu. 

— Interesantă rasă de umanoizi am descoperit, nu credeţi, 
domnilor colegi? 

— Aha, marele Porus a considerat că ar fi necesar să sară 
în ajutorul elevului său, comentă sec Obel. Probabil că nu 
mai ai probleme cu digestia, dacă te simţi în stare să înghiţi 
raportul lui Haridin. 

Aflat în picioare, într-un colţ al sălii, cu capul plecat, 
Haridin se împurpură de mânie, dar nu se clinti. 

Porus se încruntă, totuşi glasul său îşi menţinu tonul 
potolit. 

— Apreciez că, dacă va fi analizat corect, raportul va 
produce o revoluţie în ştiinţă. Este o mină de aura 
psihologiei, iar Homo Sol reprezintă descoperirea 
mileniului. 

— Treci la fapte concrete, Porus! Mormăi cineva. Trucurile 
tale sunt minunate pentru căpăţâna unui centaurian, dar pe 
noi nu ne impresionează. 

Micuţul şi aprigul rigelean emise un bolborosit de furie, 
apoi agită un pumn mititel în direcţia ultimului vorbitor. 

— Aşa voi face, Inar Tubal, gândac spaţial păros ce eşti! (în 
forul său interior, prudenţa şi furia duceau o luptă vizibilă.) 
Un umanoid înseamnă mult mai mult decât credeţi voi - în 
tot cazul mai mult decât pot pricepe nişte sclerozaţi ca voi. 
Numai ca să vă arăt ceea ce n-aveţi habar, fosile 
deshidratate ce sunteţi, o să încerc să vă demonstrez niţică 


psihotehnologie care să vă pună pe gânduri! Este vorba 
despre panică, cretinilor! Panică la nivel planetar! 

Se lăsă o tăcere adâncă, după care Frian Obel, a cărui 
piele verzuie devenise sură, se bâlbâi: 

— Ai zis panică la nivel planetar? Panică? 

— Da, papagalule! Daţi-mi şase luni şi cincizeci de ajutoare 
şi vă voi arăta o planetă de umanoizi cuprinsă de panică. 

Obel se chinui în zadar să riposteze. Vreme de câteva 
secunde, încercă să-şi menţină gura în poziţie normală. Dar 
nu izbuti. Ca la un semnal, întregul consiliu abandonă orice 
urmă de demnitate şi izbucni într-o singură şi sonoră rafală 
de râsete. 

— Îmi amintesc, icni Inar Tubal de Sirius, a cărui faţă 
rotundă era brăzdată de lacrimi de veselie pură, de un 
student de-al meu care pretinsese cândva că descoperise 
un stimul ce putea induce panica la nivel planetar. Când i- 
am verificat calculele, am descoperit un exponent la care 
pusese greşit virgula. Căscatul, înmulţise cu un termen de 
zece ori mai mare. Tu unde ai pus virgula, colega Porus? 

— Sau ce spui de Legea lui Kraut, care afirmă că nu poţi 
stârni panica în mai mult de cinci umanoizi simultan? 
Chicoti Semper Gor de Capella. Să votăm o rezoluţie prin 
care s-o anulăm? Şi, dacă tot ne-am apucat de treabă, ce-ar 
fi să facem acelaşi lucru şi cu teoria nucleară? 

Porus urcă pe masă şi înhăţă ciocănelul lui Obel. 

— Primul care mai râde primeşte ăsta în căpăţâna lui 
seacă, anunţă el şi în sală se aşternu liniştea. Eu voi pleca, 
împreună cu cincizeci de ajutoare, continuă rigeleanul, iar 
Joselin Arn mă va duce în Sol. Doresc să mă însoţească cinci 
dintre voi - Inar Tubal, Semper Gor şi alţii trei - ca să le pot 
vedea chipurile idioate atunci când voi face ceea ce am spus 
că voi face. 

Apoi, înălţând ameninţător ciocănelul, rânji: 

— Ei bine, cum rămâne? 

— Fie, Porus, privi plictisit Frian Obel în tavan. Tubei, Gor, 
Helvin, Prat şi Winson pot merge cu tine. La sfârşitul 


perioadei specificate, vom asista la o panică planetară, care 
va fi extrem de satisfăcătoare. Sau te vom vedea cerându-ţi 
scuze, ceea ce ar fi şi mai satisfăcător, încheie el chicotind. 

* 

Tan Porus se uita gânditor pe fereastră. Terrapolis, 
capitala Pământului, se întindea dedesubtul lui până la 
orizont. Vacarmul ei înăbuşit ajungea chiar până la 
înălţimea de opt sute de metri, unde se afla rigeleanul. 

Peste oraş exista şi altceva, invizibil şi intangibil, dar câtuşi 
de puţin ireal. Prezenţa sa era extrem de evidentă pentru 
micuțul psiholog. El însuşi ţesuse mantia sufocantă de 
spaimă jilavă ce se lăţea peste metropolă - o mantie oribilă 
de nesiguranţă întunecată, care strângea cu degete 
lipicioase inimile Omenirii şi se oprea cu puţin, doar puţin, 
înainte de panica adevărată. 

Mugetul oraşului conţinea şi glasuri, iar acestea trădau 
groaza. Rigeleanul se întoarse cu dezgust. 

— Haridin! Strigă el. 

Aflat în faţa televizorului, tânărul arcturusean se răsuci. 

— M-aţi strigat, şefu'? 

— Ce credeai că fac? Că vorbesc de unul singur? Ce se mai 
aude din Asia? 

— Nimic nou. Se pare că stimulii nu sunt îndeajuns de 
puternici. Aparent, pământenii galbeni sunt mai rezistenți 
decât albii care predomină în America şi Europa. Totuşi, am 
dat dispoziţii să nu se mărească intensitatea. 

— Aşa este, încuviinţă Porus. Nu putem risca să declanşăm 
o panică activă. 

— Reflectă puţin, apoi urmă: Eu apreciez că aproape am 
încheiat. Spune-le să mai lovească unele din oraşele mari - 
ele sunt cele mai vulnerabile - după care vom putea pleca. 

Reveni din nou către fereastră. 

— Pe Marele Spaţiu, ce planetă. Ce mai lume! Exclamă el, 
după o vreme. A apărut o întreagă nouă ramură a 
psihologiei, una la care nici măcar nu visasem. Psihologia 
mulţimii, Haridin, psihologia gloatei! 


Şi savantul îşi încheie spusele scuturând impresionat din 
cap. 

— Este însă şi multă suferinţă, şefu', mormăi tânărul. 
Panica asta pasivă a paralizat complet comerţul. Pe întreaga 
planetă, afacerile stagnează. Bieţii guvernanţii sunt 
neajutoraţi, nu ştiu ce s-a întâmplat. 

— Vor afla, când voi fi gata. Cât despre suferinţe. Ei bine, 
nici mie nu-mi plac, dar scopul scuză mijloacele. Iar în cazul 
acesta este un scop al naibii de important. 

După o scurtă tăcere, buzele lui Porus se strâmbară într- 
un surâs răutăcios. 

— Prostovanii ăia s-au întors ieri din Europa, aşa-i? 

Haridin îi imită zâmbetul şi dădu energic din cap. 

— Şi cu coada între picioare! Previziunile vi s-au îndeplinit 
până la a cincea zecimală. 

— Perfect! Îmi pare rău numai că nu pot să-l văd pe Obel 
acum, după ultimul mesaj pe care i l-am trimis. Apropo - şi 
glasul rigeleanului cobori - de la ei ce se mai aude? 

— Peste două săptămâni, ridică tânărul două degete, vor fi 
aici. 

— Două săptămâni, chicoti Porus încântat, două 
săptămâni. Psihologul porni către uşă, adăugând: 

— Cred c-o să mă duc să-i întâmpin pe dragii mei colegi şi 
să petrec o zi plăcută. 

* 

Cei cinci membri ai consiliului îşi ridicară privirile din 
însemnările lor şi amuţiră stânjeniţi la intrarea lui Porus. 
Acesta zâmbi răutăcios. 

— Aţi făcut constatări mulţumitoare, domnilor? Fără 
îndoială, aţi găsit cincizeci-şaizeci de erori în ipotezele mele 
fundamentale. 

Hybron Prat de Alpha Cepheus îşi zbârli puful sur pe care-l 
denumea păr. 

— Nu am încredere în şmecheriile păgâne pe care le 
realizează aiurelile astea matematice ale tale. 


— Inventează tu altele mai bune! Râse scurt rigeleanul. 
Până acum, s-au descurcat destul de bine în privinţa 
reacţiilor, nu? 

Nu primi nici un răspuns, ci doar un cor afon de glasuri 
dregându-se. 

— Nu-i aşa? Tună din nou Porus. 

— Şi ce dacă? Replică arţăgos Kim Winson. Unde ţi-e 
panica? Toate bune şi frumoase. Umanoizii aceştia or fi 
mutanţi cosmici, dar unde-i marele spectacol pe care ni l-ai 
promis? Până nu contrazici Legea lui Kraut, toată 
demonstraţia ta nu valorează nici cât un vârf de meteorit. 

— Sunteţi înfrânți, domnilor, sunteţi înfrânți! Croncăni 
micuțul psiholog. Eu mi-am dovedit afirmaţia: conform 
psihologiei clasice, această panică pasivă este tot atât de 
imposibilă ca şi forma ei activă. Acum faceţi încercări 
disperate de a nega realitatea şi de a nu vă recunoaşte 
înfrânți, legându-vă de un detaliu tehnic. Puteţi pleca - 
plecaţi acasă, domnilor, şi ascundeţi-vă sub pat! 

Psihologii sunt şi ei oameni. Pot analiza motivele care-i pun 
în mişcare, dar sunt sclavii respectivelor motive la fel ca 
oricare muritor obişnuit. Psihologii aceştia, faimoşi în 
întreaga galaxie, se zvârcoleau, ca şi cum ar fi avut de 
îndurat zeci de lovituri de cravaşă, din cauza mândriei 
rănite şi a vanităţii sfărâmate, încăpăţânarea lor orbească 
fiind aşadar efectul inevitabil. Ei o ştiau şi mai ştiau că 
Porus cunoştea situaţia - iar asta înrăutăţea şi mai mult 
lucrurile. 

Inar Tubal privi furios cu ochii săi tiviţi cu purpuriu. 

— Ori panică activă, ori nimic altceva, Ian Porus! Asta ai 
promis şi asta dorim. Vrem să te ţii de cuvânt şi - pe Spaţiu 
şi Timp! 

— Ne vom lega de orice detaliu tehnic. Panică activă, sau 
anunţăm eşecul! 

Porus îşi bombă pieptul, cu un aer ameninţător, dar, cu un 
efort uriaş, vorbi calm: 


— Fiţi rezonabili, domnilor! Nu avem echipamentul 
necesar pentru panica activă. Până acum, nu ne-am mai 
confruntat cu această super-formă existentă pe Pământ. 
Dacă ne scapă de sub control? 

Şi rigeleanul îşi încheie spusele scuturând violent din cap. 

— Atunci izoleaz-o! Mârâi Semper Gor. Declanşeaz-o şi 
înăbuş-o! Fă toate pregătirile pe care le doreşti, dar fă-o! 

— Dacă poţi. Adăugă Hybron Prat. 

Dar şi Tan Porus avea punctul său slab. Temperamentul lui 
explodă, împrăştiindu-se în cioburi de jur împrejur. Limba 
sa abilă vitriola aerul, inundându-i pe psihologii mohorâţi cu 
valuri succesive de injurii concentrate. 

— Cum vreţi voi, capete seci! Să fie cum vreţi voi, şi vedea- 
v-aş pierduţi în Cosmos! 

— De enervare, îşi pierduse răsuflarea. 

— Vom declanşa procesul chiar aici, în Terrapolis, de 
îndată ce oamenii se vor întoarce la casele lor. Numai c-ar fi 
mai bine să vă ascundeţi cu toţii! 

* 

Tan Porus îndepărtă draperia cu mâna şi cei cinci psihologi 
cu care se ciorovăise îşi feriră ochii. Străzile capitalei 
terestre erau lipsite de civili. Mărşăluitul cadenţat al 
patrulelor militare de pe bulevarde suna precum un bocet. 
Cerul de iarnă părea coborât deasupra trupurilor ce 
acopereau caldarâmul. Iar tăcerea - amintea de liniştea 
care urmează unui dezastru. 

— Pentru câteva ore, situaţia a fost pe muchie de cuţit, 
domnilor colegi. 

— Vocea lui Porus suna obosită. 

— Dacă panica ar fi depăşit graniţele oraşului, n-am mai fi 
putut s-o stăvilim. 

— Oribil., murmură Hybron Prat, oribil. A fost o scenă 
pentru care un psiholog şi-ar da mâna ca să o poată vedea. 
Şi viaţa, ca s-o uite. 

— Iar ăştia sunt umanoizi! Gemu Kim Winson. 

Semper Gor se sculă brusc în picioare. 


— Tu pricepi semnificaţia celor întâmplate, Porus? Vociferă 
el. Aceşti pământeni sunt pur şi simplu de necontrolat. Ei 
nu pot fi manipulaţi. Ar fi inutili, chiar dacă ar fi nişte genii 
tehnologice de două ori mai mari decât sunt în clipa de faţă. 
Cu psihologia aceasta a mulțimilor, cu panica lor de masă şi 
emoţiile extreme, ei pur şi simplu nu se încadrează în 
imaginea generală a umanoizilor. 

— Gaz de cometă! Pufni Porus. Luaţi individual, au aceleaşi 
sentimente şi emoţii ca şi noi. Singura diferenţă este că, la 
ei, acestea se propagă şi în acţiunile de masă. 

— lar asta e suficient! Exclamă Tubal. Am ajuns la o 
decizie, Porus. Am luat o hotărâre azi-noapte, în toiul. În 
toiul crizei. Sistemul Sol va fi lăsat în pace. Este un loc 
nesănătos cu care nu dorim să avem de-a face. Din punctul 
de vedere al Galaxiei, Homo Sol va fi plasat în carantina cea 
mai strictă. Hotărârea este definitivă! 

— Poate pentru Galaxie să fie definitivă, chicoti rigeleanul. 
Dar pentru Homo Sol? 

Tubal ridică din umeri. 

— Ce ne priveşte pe noi? 

— Uite ce-i, Tubal, replică Porus, te întreb ceva care va 
rămâne numai între noi: ai încercat o integrare temporală a 
ecuaţiei 128 urmată de o expansiune cu tensori karoleani? 

— M-m-nu. Nu pot zice c-am încercat. 

— Ei bine, atunci aruncă-ţi privirea peste calculele astea şi 
distrează-te! 

Cei cinci savanţi, faimoşi membri ai consiliului se adunară 
în jurul hărtiilor întinse de micuțul psiholog. Expresiile 
întipărite pe chipurile lor se modificară, trecând de la 
interes la surpriză şi apoi la ceva foarte asemănător panicii. 

În final, Naru Helvin rupse paginile cu un gest spasmodic. 

— E o minciună! Şuieră el. 

— În prezent, avem faţă de ei un avans de două mii de ani 
şi până atunci vom mai fi avansat alte două sute de ani! 
Izbucni Tubal. Indivizii ăştia nu vor putea face nimic 
împotriva locuitorilor Galaxiei. 


Tan Porus râse într-un stil monoton, greu de realizat, dar 
foarte neplăcut auzului. 

— Tot nu vă încredeţi în matematică! Bineînţeles, asta face 
parte din şablonul vostru comportamental. Bine, să vedem 
dacă experţii vă pot convinge - aşa cum ar trebui, dacă nu 
cumva v-a afectat contactul cu aceşti umanoizi anormali. 
Joselin - Joselin Arn - vino încoace! 

* 

Comandantul centaurian intră, salută în mod automat, 
apoi rămase în aşteptare, ţintuindu-i pe cei şase savanţi cu 
o privire întrebătoare. 

— Dacă ar fi necesar, o navă de-a noastră ar putea învinge 
în luptă o navă pământeană? Îl abordă direct rigeleanul. 

— Nici o şansă, domnule, rânji amar Arn. Umanoizii 
aceştia încalcă Legea lui Kraut în privinţa panicii. Dar şi a 
luptei. Navele noastre sunt conduse de un corp de experți. 
Pământenii au un singur echipaj ce funcţionează ca o 
unitate, fără individualităţi. Fiecare individ de pe o navă 
devine un organ al acesteia. După cum bine ştiţi, în cazul 
nostru aşa ceva este imposibil. 

În plus, planeta este populată de o mulţime de genii 
demente. După informaţiile mele, când ne-au vizitat, au luat 
din muzeul Thalsoon nu mai puţin de douăzeci şi două de 
invenţii interesante dar inutile, le-au făcut bucățele şi din 
ele au produs unele dintre cele mai neplăcute arme pe care 
le-am văzut vreodată. Aţi auzit de detectorul de linii 
gravitaționale al lui Julmun Thill? Se folosea - fără prea 
mare succes - la detectarea zăcămintelor de minereu, 
înainte de inventarea metodei moderne a potenţialului 
electric. 

Cumva, pământenii l-au transformat într-unul dintre cele 
mai teribile dispozitive de ochire pe care am avut 
neplăcerea să le văd. În mod automat, ele îndreaptă o armă 
sau un proiector asupra unor ţinte invizibile din spaţiu, aer, 
apă, sau chiar din sol. 


— Totuşi, surâse Tan Porus, noi avem flote mai mari decât 
ale lor. I-am putea copleşi numeric, nu? 

Joselin Arn clătină din cap. 

— Poate că i-am putea înfrânge. Acum. N-ar fi însă o 
victorie uşor de obţinut, şi nici n-aş miza sută la sută pe 
izbânda noastră. În nici un caz, n-aş recomanda o 
înfruntare. Din punct de vedere militar, problema este că 
aceşti maniaci ai invențiilor construiesc lucruri noi cu o 
viteză incredibilă, tehnologic vorbind, au instabilitatea unui 
val în ocean, în vreme ce civilizaţia noastră aduce mai 
degrabă cu o dună de nisip. Am vizitat fabricile lor de 
automobile şi i-am văzut instalând o linie completă de 
maşini pentru producerea unui nou model de automobiL.. Pe 
care au demontat-o peste şase luni, fiindcă devenise 
învechită! 

Acum am intrat pentru scurt timp în contact cu civilizaţia 
lor. Am învăţat metode noi, pe care vom putea să le 
adăugăm celor deja cunoscute din peste două sute optzeci 
de societăţi - aşadar, un câştig procentual destul de mic. Ei 
însă au adăugat o civilizaţie nouă celei deja cunoscute - un 
avans de sută la sută! 

— Care ar fi însă poziţia noastră militară, dacă pur şi 
simplu i-am ignora timp de două sute de ani? Continuă 
Porus seria întrebărilor. 

Joselin Arn nu-şi putut reţine un chicotit. 

— Dacă am putea, ceea ce înseamnă dacă ne vor lăsa ei, aş 
răspunde imediat şi fără ezitare. În clipa de faţă, ei 
reprezintă singura mea grijă. Oferiţi-le două sute de ani 
pentru explorarea noilor direcţii sugerate de scurta noastră 
întâlnire. Şi vor face lucruri pe care nu mi le pot imagina. 
Aşteptaţi încă două sute de ani şi nu va mai fi nici un 
conflict armat, ci o simplă anexare. 

— Mulţumesc, se înclină politicos Porus. Acelaşi rezultat a 
fost obţinut şi din formulele mele matematice. 

Joselin Arn îi salută şi părăsi încăperea. Răsucindu-se 
către cei cinci colegi ai săi, care rămăseseră încremeniţi, 


psihologul continuă: 

— Sper totuşi că dumneavoastră, domnilor, ca adevăraţi 
învăţaţi ce sunteţi, veţi reacţiona într-un chip vag umanoid. 
V-aţi convins că ruperea legăturilor cu această rasă nu 
depinde de noi? Noi o putem dori. Nu însă şi ei! Idioţilor - 
şuieră el - credeţi că-mi voi pierde timpul certându-mă cu 
voi? Eu hotărăsc, aţi înţeles? Homo Solva intra în 
Federație. În două sute de ani, vor fi instruiți până la 
atingerea maturității. Şi nu vă consult - v-o impun! 

Rigeleanul le aruncă o privire sfidătoare, apoi mârâi: 

— Urmaţi-mă! 

* 

Fără să schiţeze nici un gest de împotrivire, cei cinci 
savanţi îl urmară în dormitorul său. Ajungând acolo, Porus 
trase o draperie, dezvăluind un tablou în mărime naturală. 

— Vă spune ceva? 

Era portretul unui pământean, dar al unuia de un tip pe 
care psihologii nu-l mai întâlniseră până atunci. Matur, 
demn şi chipeş, cu o mână mângâindu-şi barba regală, 
părea personificarea maiestăţii. 

— Acesta este Zeus, explică Porus. Pământenii primitivi l- 
au creat, el întruchipând furtuna şi trăsnetele. 

— Se răsuci către ceilalţi, care tăceau derutaţi: Vă 
aminteşte de cineva? 

— Homo Canopus? Îndrăzni Helvin, nesigur. 

Pentru o clipă, chipul lui Porus se destinse, exprimând 
satisfacția, apoi se înăspri din nou. 

— Bineînţeles, pufni el. De ce-aţi şovăit atât? Este leit 
Canopus, inclusiv în ceea ce priveşte barba. Acum, altceva, 
urmă el şi trase altă draperie. 

Noul portret era cel al unei femei cu piept planturos şi 
şolduri largi. Un surâs inefabil îi lumina chipul, iar mâinile 
ei păreau că mângâie firele de grâne din jurul picioarelor. 

— Demetra! Spuse Porus. Întruchiparea fertilităţii 
agricole. Mama idealizată. Ea de cine vă reaminteşte? 


De data aceasta nu mai ezită nimeni. Cinci glasuri 
răsunară ca unul: 

— Homo Betelgeuse! 

— Asta-i! Zâmbi satisfăcut micul psiholog. Ei bine? 

— Ei bine, ce? Făcu Tubal. 

— N-aţi priceput? 

— Zâmbetul se şterse de pe faţa lui Porus. 

— Nu-i clar? Imbecililor! Dacă o sută de Zeus şi o sută de 
Demetra ar cobori pe Pământ, făcând parte dintr-o 
„Misiune comercială”, fiind în realitate psihologi 
experimentați. Acum aţi înţeles? 

— Pe Spaţiu, Timp şi Meteori! Începu să hohotească 
Semper Gor. Sigur că da! Pământenii vor fi precum 
plastilina în mâinile propriilor personificări ale fulgerelor şi 
maternității brusc transpuse în viaţă. În două sute de ani. 
Sigur că da, în două sute de ani am putea reuşi foarte 
multe. 

— Să revenim puţin la această aşa-zisă „misiune 
comercială” a ta, Porus, interveni Prat. În primul rând, cum 
îl vei convinge pe Homo Sol s-o accepte? 

— Dragă colega, începu rigeleanul, înclinându-şi capul pe 
un umăr, crezi că am creat panica pasivă ca să mă distrez. 
Sau pentru a le face pe plac unor căpăţâni seci? Panica 
pasivă a paralizat industria, iar în prezent guvernul 
terestru este confruntat cu revoluţia - o altă formă a 
acţiunilor de gloată ce merită a fi studiată cu interes. 
Îmbiindu-i cu comerţ galactic şi prosperitate eternă, nu 
credeţi că vor înhăţa ocazia? Materia nu are masă? 

Porus opri cu un gest decis murmurele declanşate la auzul 
vorbelor sale. 

— Dacă nu mai aveţi alte întrebări, domnilor, vă propun să 
începem pregătirile de plecare. Vă spun sincer că m-am 
săturat de Pământ şi, mai mult decât atât, vreau al naibii de 
mult să mă-ntorc la caracatiţa mea. 

Apoi, micul psiholog deschise uşa şi lansă un strigăt de-a 
lungul coridorului: 


— Hei, Haridin! Anunţă-l pe Arn să pregătească nava în 
şase ore. Plecăm! 

— Dar. Dar. 

Corul de proteste derutate se cristaliză într-o acţiune 
directă: Semper Gor se repezi la Porus şi-l trase înapoi în 
odaie, de parcă acesta ar fi avut de gând să-i părăsească. 
Firavul rigelean se zbătu zadarnic în mâinile puternice ale 
celuilalt. 

— Dă-mi drumul! 

— Am îndurat destule, Porus, spuse Gor, dar acum 
calmează-te şi comportă-te ca un umanoid. Indiferent ce ai 
spune, nu plecăm până nu terminăm treaba. Trebuie să 
discutăm cu guvernul terestru în privinţa misiunii 
comerciale. Trebuie să obţinem aprobarea consiliului. 
Trebuie să ne alegem psihologul. Trebuie să. 

Printr-o smucitură violentă, Porus izbuti să se elibereze. 

— Vă trece cumva prin minte că aş aştepta până ce 
minunatul vostru consiliu va începe să se gândească serios 
că ar fi cazul să urnească din loc câte ceva în această 
privinţă. Abia peste două-trei decenii? Acum o lună, 
Pământul mi-a acceptat condiţiile, fără rezerve sau 
comentarii. Echipele de canopeni şi betelgeuseni au pornit 
acum cinci luni şi au aterizat alaltăieri. Doar cu ajutorul lor 
am izbutit să stopăm panica de ieri. Deşi voi n-aţi bănuit 
acest lucru nici o clipă. Aţi crezut probabil că a fost reuşita 
voastră. Astăzi, domnilor, ei au situaţia sub control şi 
ajutorul vostru nu mai este necesar. Plecăm acasă! 

8. METIŞII PE VENUS. 

Astonishing Stories, decembrie 1940 

Atmosfera umedă şi toropită vibră violent, apoi ţiui ascuţit. 
Platoul cel sterp se cutremură de trei ori, când asolizară 
ovoidele masive, venite din spaţiu. Sunetul coborârii lor 
reverberă din lanţul muntos până la jungla luxuriantă din 
partea opusă, după care totul redeveni tăcut. 

Rând pe rând, trei trape zăngăniră deschizându-se şi 
siluetele omeneşti ieşiră, ezitând, în şir indian. Mai întâi 


încet, apoi cu o agitaţie nerăbdătoare, coborâră pe noua 
lume, ticsind spaţiul din jurul navelor. 

O mie de perechi de ochi examinară viitorul cămin şi o mie 
de guri vorbiră aţâţate. Iar sub vântul noii planete, o mie de 
creste de păr alb, înalte de treizeci de centimetri, se 
legănară graţioase. 

Tweenii ajunseseră pe Venus! 

— Ilată-ne la capătul călătoriei! Suspină vlăguit Max 
Scanlon. 

Întorcându-se cu spatele spre hublou, se lăsă să cadă în 
fotoliu. 

— Sunt fericiţi ca nişte copii. Şi n-am ce să le reproşez, 
continuă el. Avem în faţa noastră o planetă nouă - iar asta 
reprezintă un lucru deosebit. În acelaşi timp, ne aşteaptă 
zile grele. Aproape că mi-e teamă! Este un proiect ce a fost 
îmbrăţişat cu mult entuziasm, dar care va fi foarte greu de 
îndeplinit. 

Un braţ îi înconjură umerii şi el îl prinse strâns, zâmbind 
către ochii albaştri, blânzi, care-l priveau. 

— Dar ţie nu-ţi este teamă, nu-i aşa, Madeline? 

— Bineînţeles că nu! 

— Imediat, însă, expresia femeii se întristă. 

— Dacă ne-ar fi însoţit şi tata. Ştii bine că el a însemnat 
pentru noi mai mult decât pentru ceilalţi. Noi am fost. 
Primii pe care i-a luat sub aripa lui, nu? 

Urmă o tăcere prelungă, amândoi afundându-se în 
gânduri. 

— Mi-l amintesc aşa cum era acum patruzeci de ani, oftă 
într-un târziu Max, în costumul cel vechi, cu pipa, totul. M-a 
luat de pe stradă. Pe mine, un metis disprețuit! Şi. Şi mi te-a 
adus apoi pe tine! 

— Ştiu, încuviinţă ea cu lacrimi în ochi, dar a rămas alături 
de noi şi aşa va fi de-a pururi - aici. Şi aici. 

Palma ei atinse întâi pieptul propriu, apoi pe cel al lui Max. 

— Hei, tată, prinde-o, prinde-o! 


Max se întoarse la auzul vocii fiului său mai mare, la timp 
pentru a prinde ghemuleţul cu braţe şi picioare care se izbi 
de el. 

— Să te duc la tata, Elsie? Întrebă, încercând să pară cât 
mai serios. El aşa vrea. 

Fetiţa zvârli disperată din picioare. 

— Nu, nu! Le vreau pe tine, bunicule! Vreau să mă duci în 
cârcă şi să vii afară cu bunica, să vedeţi ce frumos este 
totul. 

Max îşi îndreptă privirea asupra fiului său şi-i făcu semn să 
plece. 

— Piei, tată disprețuit, şi lasă-l şi pe bunicul să se bucure! 

Arthur râse şi-şi şterse faţa de transpiraţie. 

— Din partea mea, n-ai decât s-o păstrezi. Ne-a alergat de 
ne-a înnebunit. A trebuit s-o ţinem de rochiţă ca să nu 
dispară în pădure. Nu-i aşa, Elsie? 

Auzind mustrările tatălui său, fetiţa îşi aminti o supărare 
mai veche. 

— Bunicule, spune-i să mă lase să văd copacii ăia frumoşi! 
Nu vrea să mă lase! 

— Smulgându-se din braţele lui Max, alergă la un hublou. 

— Uite-i, bunicule, uite-i! E plin de copaci afară. Nu mai e 
negru. Mie nu-mi plăcea când era negru afară - ţie-ţi 
placea? 

Max se aplecă şi-i zburli părul alb şi moale. 

— Nu, Elsie, nici mie nu-mi plăcea când era negru. Dar 
acum nu mai este şi nu va mai fi niciodată. Acum, fugi la 
bunica. A făcut o prăjitură special pentru tine. Haide, fugi! 

Se uită cu ochi calzi după soţia şi nepoata lui, apoi, 
reîntorcându-se spre fiul său, îl privi cu seriozitate. 

— Ei bine, Arthur? 

— Ce urmează acum? 

— Nu avem timp de pierdut. Trebuie să începem imediat 
construcţiile subterane. 

— Subterane?! Se încruntă nedumerit Arthur. 


— Ştiu, ştiu. Până acum, n-am pomenit nimic despre asta, 
dar trebuie făcute. Trebuie să ne pierdem urma din 
sistemul solar. Pe Venus trăiesc pământeni - cu sânge pur. 
Nu mulţi, e adevărat, totuşi există. Nu trebuie să ne 
găsească. Cel puţin până nu vom fi perfect pregătiţi. Asta 
poate dura ani de zile. 

— Dar, tată, în subteran! Să trăim precum cârtiţele, 
ferindu-ne de lumină şi aer. Nu-mi place! 

— Prostii! Nu exagera! Vom trăi la suprafaţă, însă oraşul. 
Centralele energetice, depozitele de alimente şi apă, 
laboratoarele. Toate astea trebuie să se găsească în 
adâncuri şi să fie inexpugnabile. 

Tweenul bătrân făcu un semn din mână, ce trăda 
nerăbdarea, abandonând apoi subiectul. 

— Oricum, să lăsăm asta deocamdată. Vreau să discutăm 
despre altceva. Un lucru deja cunoscut. 

Ochii lui Arthur se întunecară şi ridică privirea spre 
plafon. Max se sculă şi-şi puse palmele pe umerii puternici 
ai fiului său. 

— Am trecut de şaizeci de ani. Nu ştiu cât mi-a mai rămas 
de trăit. Oricum, perioada mea cea mai bună s-a dus, de 
aceea prefer să predau conducerea unei persoane mai 
tinere şi mai în putere. 

— Tată, ştii foarte bine că astea sunt argumente de ordin 
sentimental. Printre noi, nu există nimeni demn nici măcar 
pentru a-ţi face pantofii, darămite să te înlocuiască. Cât vei 
fi încă în putere, nimeni nu-ţi va asculta nici măcar o 
secundă planul de a numi un succesor. 

— Nu voi ruga pe nimeni să mă asculte. Am decis deja. Şi 
tu eşti noul conducător. 

Tânărul clătină cu fermitate din cap. 

— Nu mă poţi sili să fac aşa ceva împotriva voinţei mele. 

— Mă tem că eviţi responsabilităţile, fiule, surâse Max. Îl 
laşi pe bietul şi bătrânul tău tată să se chinuie într-un post 
care-i stoarce până şi ultima picătură din puterile lui 
şubrezite. 


— Tată! Se auzi replica şocată. Nu-i adevărat! Ştii bine că 
nu-i aşa. lu. 

— Atunci dovedeşte-o! Priveşte problema în felul următor: 
Rasa noastră are nevoie de un conducător activ, iar eu nu 
mai pot fi acela. Cât voi trăi, voi fi permanent aici pentru a 
te sfătui şi a te ajuta cât voi putea mai bine, dar de acum 
înainte tu trebuie să ai iniţiativa. 

Arthur se încruntă şi răspunsul lui veni ezitant: 

— Bine, atunci. Accept funcţia de şef de campanie, dar, nu 
uita, tu eşti comandantul suprem. 

— Perfect! Putem sărbători evenimentul. 

— Deschizând un dulăpior, Max luă o casetă din care 
scoase două ţigări de foi. 

— Rezerva de tutun, oftă el, este pe terminate şi nu vom 
mai avea parte de ţigări decât atunci când vom avea 
propriile plantaţii. Până una-alta, însă. Să fumăm pentru 
noul conducător! 

Fumul albăstrui se înălţă în spirale spre plafon. După 
câteva clipe, Max se încruntă către fiul său. 

— Unde-i Henry? 

— Nu ştiu, zâmbi tânărul. De când am asolizat, nu l-am 
mai văzut. 'Ţi-aş putea însă spune cu cine este. 

— Asta o ştiu şi eu, pufni Max. 

— Puştiul bate fierul cât e cald. Nu peste mulţi ani, tată, o 
să răsfeţi alţi nepoți. 

— Dacă vor fi la fel de cuminţi precum primii, atunci sper 
din toată inima să apuc zilele acelea. 

Tatăl şi fiul îşi zâmbiră cu drag şi ascultară tăcuţi râsetele 
fericite ale tweenilor de afară. 

* 


Henry Scanlon îşi lăsă capul pe un umăr şi ridică mâna, 
solicitând linişte. 

— Auzi apă curgând, Irene? 

Fata de alături încuviinţă. 

— În partea aceea. 


— Haide atunci într-acolo! Înainte de a asoliza, am văzut 
sclipirea unui râu. 

— Bine, dacă spui tu, deşi eu cred că ar fi cazul să ne- 
ntoarcem la nave. 

— De ce? 

— Henry se opri şi o privi. 

— Crezusem că vei fi bucuroasă să-ţi destinzi picioarele 
după atâtea săptămâni petrecute în nava aia aglomerată. 

— Ei bine, ar putea fi periculos. 

— Nu aici, în regiunea muntoasă. Zonele muntoase 
venusiene sunt practic similare celor pământene. După cum 
poţi vedea, aici este pădure, nu junglă. Dacă am fi fost în 
regiunile de coastă. Tânărul se opri brusc, de parcă tocmai 
şi-ar fi amintit ceva. În plus, de ce te-ai putea teme? Sunt cu 
tine, nu? 

Îşi atinse demonstrativ arma de la şold. Irene îşi stăpâni 
un surâs şi-şi privi tovarăşul semeţ. 

— Să ştii că-mi dau seama că sunt cu tine. Ăsta este 
pericolul. 

Pieptul lui Henry se dezumflă cu un suspin evident. Se 
încruntă. 

— Foarte amuzant., rosti el, încruntându-se. Şi eu, care 
credeam că voi primi laude pentru comportamentul meu de 
excepţie. 

Tânărul se îndepărtă de fată, rămase o vreme morocănos, 
apoi vorbi către copaci, pe un ton distant: 

— Ceea ce-mi reaminteşte că mâine este ziua Daphnei. I- 
am promis un cadou. 

— Dă-i o centură vibratoare, sosi răspunsul rapid. 
Grăsana! 

— Cine-i grăsană? Daphne? Oh. N-aş spune asta. 

— Prefăcându-se că o examinează atent pe tânăra din faţa 
lui, continuă: Să fiu sincer, eu aş descrie-o mai degrabă ca. 
Să zicem „durdulie”, sau poate „bine înzestrată”. 

— Este grăsană - vocea Irenei se transformase într-un 
şuierat şi ceva aducând foarte bine cu o încruntătură îi boţi 


faţa - şi are ochii verzi! 

Şi fata porni mai departe, ţinându-şi bărbia sus şi extrem 
de conştientă de propria-i siluetă zveltă. Grăbindu-se, 
Henry o ajunse din urmă. 

— Bineînţeles, eu am preferat întotdeauna fetele slăbuţe. 

Irene se răsuci spre el, încleştându-şi pumnişorii. 

— Eu nu sunt slăbuţă, maimuţoi tâmpit! 

— Irene, protestă el, dar cine ţi-a zis că mă refeream la 
tine? 

Glasul lui era extrem de serios, însă ochii îi râdeau. 

Înroşindu-se până la urechi, fata se întoarse brusc; buza 
inferioară îi tremura. Zâmbetul din ochii lui Henry fu 
înlocuit de o expresie de îngrijorare. Tânărul întinse braţul, 
ezitând, şi o cuprinse pe după umeri. 

— Te-ai supărat? 

Surâsul care lumină chipul Irenei fu la fel de sclipitor 
precum luciul părului ei argintiu sub razele puternice ale 
soarelui. 

— Nu, răspunse ea. 

Ochii li se întâlniră şi, pentru o clipă, Henry şovăi. Şi află 
că acela care şovăie pierde; smucindu-se pe neaşteptate şi 
chicotind încântată, fata se eliberă din nou. 

— Uite, strigă ea arătând printre arbori, un lac! 

Porni în fugă într-acolo. Henry se strâmbă, mormăi ceva în 
barbă şi o urmă. 

Scena era pe de-a întregul pământeană. Un pârâu sprinţar 
şerpuia printre copacii cu tulpini zvelte, vărsându-se în cele 
din urmă într-un lac liniştit, larg de câţiva kilometri. 
Liniştea profundă era întreruptă doar de ritmul înfundat ce 
răzbătea dinspre guşile reptilelor ce-şi aveau cuiburile în 
vârfurile arborilor. 

Cei doi tweeni rămaseră pe mal, ţinându-se de mâini şi 
admirând frumuseţea peisajului. 

Apoi, de undeva, din apropiere, se auzi un pleoscăit şi 
Irene se ghemui în braţele protectoare ale tânărului. 

— Ce s-a-ntâmplat? 


— N-nimic. Cred c-a fost ceva în apă. 

— Ce imaginaţie ai, lrene! 

— Nu! Îmi dau cuvântul că am văzut ceva. S-a ridicat şi. 
Dumnezeule, Henry, nu mă strânge aşa! 

Aproape îşi pierdu echilibrul când Henry îi dădu drumul 
brusc şi-şi scoase arma de la şold. 

Chiar în faţa lor, un cap verde, şiroind de apă, se înălţă din 
unde şi-i fixă cu ochii mari, bulbucaţi. Botul lat şi lipsit de 
buze se deschise şi se închise rapid, fără a lăsa să răzbată 
însă nici un sunet. 

* 

Max Scanlon privi gânditor terenul neregulat şi-şi 
încrucişă braţele la spate. 

— Deci aşa crezi tu? 

— Sigur că da, tată, insistă Arthur cu entuziasm. Dacă ne 
îngropăm sub formațiunile acestea de granit, nimeni n-ar 
mai putea răzbate până la noi. lar cu aparatura noastră, n- 
am avea nevoie de mai mult de două luni ca să excavâm 
toată caverna. 

— Hmmm! Se va impune multă atenţie. 

— Vom fi atenţi. 

— Regiunile muntoase sunt predispuse la seisme. 

— Putem monta suficiente statoraze ca să susţină tot 
Venusul, cu sau fără seisme. 

— Statorazele consumă multă energie şi o pană care ar 
afecta centrala ar însemna sfârşitul. 

— Le putem alimenta din cinci centrale separate, ca o 
formă de protecţie. Este imposibil să se defecteze toate 
simultan. 

— Bine, fiule! Surâse bătrânul tween. Văd că ai gândit 
totul în amănunt. Dă-i drumul! Începe când doreşti. Şi nu 
uita, totul depinde de tine. 

— Bine! Să ne întoarcem la nave. 

Porniră din nou către vale, strecurându-se cu atenţie 
printre bolovani. 


— Ştii, Arthur, se opri brusc Max, mă gândesc la 
statorazele acelea. 

— Da? 

Fiul său îi întinse mâna, ajutându-l să treacă peste un 
bolovan mai mare. 

— M-am gândit că dacă le-am putea face bidimensionale şi 
le-am curba, am obţine o protecţie perfectă, atâta vreme 
cât avem energie - un statocâmp. 

— Pentru asta ar fi nevoie de radiaţie cvadridimensională, 
tată. Mulţumesc pentru idee, dar nu se poate realiza. 

— Chiar aşa? Ia fii atent. 

Ceea ce Arthur ar fi trebuit să afle avea să rămână nerostit 
- cel puţin pentru ziua aceea. Un țipăt ascuţit îi făcu pe 
amândoi să tresară. Întorcând capul zăriră silueta lui Henry 
Scanlon urcând în fugă spre ei, urmat la o distanţă 
apreciabilă şi cu un pas mult mai relaxat de Irene. 

— Doamne, tată, de abia te-am găsit! Pe unde aţi umblat? 

— Pe aici, fiule. Voi unde aţi fost? 

— Ne-am plimbat şi noi. Fii atent, tată! Mai ţii minte 
amfibienii aceia despre care exploratorii spuneau că 
locuiesc în lacurile din munţii Venusului, da? Ei bine, i-am 
localizat - mulţi, o droaie! Nu-i aşa, Irene? 

Fata se opri să-şi tragă răsuflarea şi încuviinţă din cap. 

— Sunt foarte drăgălaşi, domnule Scanlon. Aşa, verzi. 

Strâmbă năsucul, amuzată. Arthur şi tatăl său schimbară 
între ei căutături ce trădau neîncrederea. Primul dintre ei 
înălţă din umeri. 

— Sunteţi siguri că n-aţi avut năluciri? Îmi amintesc că, pe 
când veneam spre Venus, Henry a afirmat că a văzut un 
meteor în spaţiu, speriindu-ne pe toţi de moarte, pentru ca 
apoi să se constate că, de fapt, era reflecţia ta în hublou. 

Dureros de conştient de chicotitul Irenei, Henry îşi 
răsfrânse bătăios buza inferioară. 

— Auzi, Art, am impresia că o cauţi cu lumânarea! Nu uita 
că sunt destul de mare ca să-ţi pot trage o bătaie! 


— Potoliţi-vă! Răsună glasul autoritar al bătrânului 
Scanlon. Iar tu, Arthur, ar fi bine să înveţi să-i respecţi 
demnitatea fratelui mai mic. Uite ce-i, Henry, Arthur voia 
doar să spună că amfibienii aceştia sunt mai fricoşi decât 
iepurii. Până acum, au fost observați numai de la depărtare. 

— Cu noi n-a fost aşa, tată. Au venit foarte mulţi. Cred c-au 
fost atraşi de Irene. Nimeni nu-i poate rezista. 

— Tu în nici un caz, râse Arthur. 

Henry se îmbăţoşă din nou, dar tatăl lor interveni. 

— N-aveţi minte niciunul! Haideţi să-i vedem şi noi pe 
amfibieni. 

— Uluitor, exclamă Max Scanlon. Sunt la fel de prietenoşi 
ca nişte copii. Nu mai înţeleg nimic. 

— Nici eu, aprobă Arthur. În cincizeci de ani, n-a existat 
nici un explorator care să-i fi putut observa de aproape, iar 
acum sunt un adevărat furnicar. 

— Ia fiţi atenţi la chestia asta! Strigă Henry, care începuse 
să azvârle pietricele în lac. 

O piatră se arcui spre apă şi, imediat ce o atinse, şase 
siluete verzi executară câte un salt peste cap spre înapoi şi 
lunecară sub unde. Aproape instantaneu, una dintre ele ieşi 
la suprafaţă şi piatra zbură înapoi, la picioarele lui Henry. 

Amfibienii se îngrămădeau, tot mai mulţi acum, 
apropiindu-se de malul lacului, unde se prindeau de 
ierburile aspre şi priveau cu ochi bulbucaţi spre tweeni. 
Sub oglinda apei, picioarele lor musculoase, cu degete 
palmate, puteau fi zărite mişcându-se cu o graţie leneşă. 
Boturile fără buze se deschideau şi se închideau fără 
încetare, într-o cadență stranie. 

— Cred că vorbesc, domnule Scanlon, spuse Irene. 

— Foarte posibil, încuviinţă gânditor bătrânul. Au cutii 
craniene destul de mari şi s-ar putea să posede o 
inteligenţă considerabilă. Dacă însă coardele vocale şi 
urechile funcţionează pe frecvenţe mai înalte sau mai joase 
decât cele omeneşti, nu i-am putea auzi - ceea ce ar explica 
muţenia lor. 


— Probabil că acum şi ei vorbesc de zor despre noi, zise 
Arthur. 

— Da şi se-ntreabă ce soi de monştri suntem, adăugă 
Irene. 

Henry nu interveni în discuţie. Se apropia cu paşi precauţi 
de lac. 

Sub picioarele lui, solul devenise noroios, iar plantele 
semiacvatice se îndesiseră. Grupul de amfibieni din acea 
zonă întoarse priviri neliniştite spre tânăr, iar unul sau doi 
se împinseră în mal, depărtându-se lent. 

Totuşi, creatura cea mai apropiată rămase locului. Botul 
său larg era închis, ochii îl urmăreau cu băgare de seamă 
pe Henry. Însă ea nu se clintea. 

Oprindu-se, Henry ezită, apoi întinse mâna. 

— Salut, fibu'! 

„Fibul” se zgâi la braţul tweenului. Încet şi prudent, 
propriul său membru anterior palmat se extinse şi atinse 
degetele metisului. Apoi se retrase brusc, în vreme ce 
buzele sale se mişcară într-o agitaţie silenţioasă. 

— Fii atent, se auzi glasul lui Max. Să nu-l sperii! Are 
pielea foarte sensibilă şi este posibil ca obiectele uscate să i- 
o rănească. Înmoaie mâna în apă. 

Henry îl ascultă, efectuând gesturi lente. Muşchii celuilalt 
se încordară, fibul fiind gata să fugă la o mişcare bruscă. 
Tweenul întinse din nou palma, de data aceasta şiroind de 
apă. 

Vreme de un minut, nu se petrecu nimic, fibul lăsând 
impresia că reflecta asupra acţiunii pe care urma s-o 
întreprindă. Apoi, după două şovăieli, urmate de retrageri 
rapide, degetele se atinseră iarăşi. 

— Bravo, fibu'! Încuviinţă Henry şi strânse mâna. 
Creatura tresări uşor, apoi îi răspunse la strânsoare cu o 
asemenea forţă încât tweenul simţi că-i amorţesc degetele. 
În mod clar încurajați de exemplul tovarăşului lor, alţi fibi se 

apropiau acum, ridicând braţele. 


Ceilalţi tweeni plescăiră prin noroi şi întinseră la rândul 
lor mâini ude. 

— Ciudat, observă Irene. De câte ori dau mâna cu ei, îmi 
vine în minte părul. 

— Părul? Se întoarse către ea Max. 

— Da, părul nostru. Îmi apare în minte o imagine de păr 
alb şi lung, ridicat într-o creastă şi scânteind în soare. 

Involuntar, fata îşi duse mâna la propria-i creastă moale. 

— Ştii, o întrerupse Henry, am remarcat şi eu ceva similar. 
Însă numai când le strâng mâna. 

— Dar tu, Arthur? Se interesă Max. 

Arthur aprobă din cap, înălţând întrebător sprâncenele. 

Max surâse şi lovi cu pumnul în palma celeilalte mâini. 

— Păi, în acest caz, este vorba de un soi de telepatie 
primitivă - prea slabă pentru a funcţiona fără contact fizic, 
şi chiar atunci capabilă doar de transmiterea unor idei 
simple. 

— Totuşi, de ce părul, tată? Întrebă Arthur. 

— Poate că asta i-a atras la noi. N-au mai văzut aşa ceva şi. 
Şi, ei bine, cine poate explica psihologia lor? 

Apoi, bătrânul se lăsă brusc în genunchi, stropindu-şi cu 
apă creasta înaltă de păr. Lacul clocoti şi clipoci, iar fibii se 
apropiară şi mai mult. O labă verde trecu uşor prin creasta 
albă, după care urmară discuţii agitate, desfăşurate în 
tăcere absolută. Luptându-se între ele pentru locurile cele 
mai bune, creaturile căutau să-i atingă părul; în cele din 
urmă, obosit, Max trebui să se scoale în picioare. 

— Probabil că acum ne sunt prieteni pe viaţă, comentă el. 
Ciudate animale. 

În clipa aceea, Irene observă un alt grup de fibi, aflaţi la 
vreo sută de metri de țărm. Aceştia pluteau tăcuţi, fără a 
face nici o tentativă de a se apropia. 

— Ei de ce nu vin? Întrebă fata. 

Se întoarse către fibul cel mai apropiat şi arătă spre 
grupul din depărtare, făcând gesturi prea puţin inteligibile. 
Fu răsplătită doar prin priviri serioase. 


— Nu aşa, o certă Max cu blândeţe. 

Întinse mâna, o prinse pe cea a unui fib şi rămase 
nemişcat câteva clipe. Când slăbi strânsoarea, fibul lunecă 
imediat sub suprafaţa apei. Peste alte câteva clipe, grupul 
îndepărtat se puse în mişcare spre ei. 

— Cum ai făcut? Căscă ochii fata. 

— Telepatie! L-am ţinut strâns şi mi-am imaginat un grup 
izolat de fibi, apoi un braţ lung întinzându-se peste apă, ca 
să dea mâna cu ei. 

Zâmbi încântat: Sunt destul de inteligenţi, altfel n-ar fi 
înţeles aşa rapid. 

— Astea sunt femele! Strigă Arthur uluit. Să fiu al., îşi 
alăptează pruncii! 

Noile venite erau micuţe şi aveau culori mai deschise 
decât ceilalţi. Avansară sfioase, îndemnate de masculii 
îndrăzneţi, şi îşi întinseră cu timiditate membrele. 

— Ah-h, strigă Irene încântată, priviţi! 

Îngenunchease în noroi, cu braţele întinse către cea mai 
apropiată femelă. Ceilalţi trei tweeni priviră fascinaţi cum 
fiba îşi strânse mai aproape de piept micuța odraslă. 

Irene continua cu gesturi îmbietoare: 

— 'Te rog, te rog! E atât de drăguţ. N-o să-i fac nici un rău. 

Nu se poate preciza dacă fiba o înţelesese, dar cu o 
mişcare bruscă ea întinse noduleţul verzui care se mişca în 
toate direcţiile şi-l aşeză în braţele ce-l aşteptau. 

Fata se sculă, chicotind de încântare. Picioruşele palmate 
se zbăteau prin aer şi ochişorii rotunzi o fixau speriaţi. 
Ceilalţi tweeni se apropiară şi-l examinară curioşi. 

— Ce drăguţ este! Uitaţi ce botic are! Vrei să-l ţii şi tu, 
Henry? 

— Nici vorbă! Sări băiatul îndărăt ca ars. Să nu-l scap. 

— Recepţionezi ceva imagini mintale, Irene? Se interesă 
Max. 

— N-nu, răspunse fata, încruntându-se atentă. Probabil că 
este prea mic, sau. Ah, ba da! Este. Este. Se opri şi începu 
să râdă: Este flămând! 


Fata înapoie pruncul mamei sale, al cărei bot se deschise şi 
se închise de fericire, strângându-şi puiul în braţele 
musculoase. Micul fib îşi răsuci căpşorul verde, pentru a se 
uita încă o dată spre fiinţa care-l ţinuse ceva mai devreme 
la piept. 

— Sunt prietenoşi şi inteligenţi, comentă Max. N-au decât 
să-şi păstreze lacurile şi râurile! Noi vom rămâne pe uscat, 
aşa că nu vom avea motive de dispută cu ei. 

* 

Un tween singuratic stătea pe Creasta Scanlon; binoclul 
său era fixat asupra Cumpenei, aflată la o distanţă de 
cincisprezece kilometri. 

Vreme de cinci minute, binoclul nu se clinti, iar tweenul 
rămase precum o statuie făcută din aceeaşi piatră cu 
muntele. 

Când în cele din urmă binoclul fu coborât, buzele metisului 
se îngustaseră şi expresia întipărită pe chipul său era una 
de disperare. Tweenul porni grăbit în josul pantei, către 
intrarea ascunsă a Venus-town-ului. 

Trecu fără un cuvânt pe lângă santinele şi cobori la nivelul 
cel mai de jos, unde roca solidă continua să fie pulverizată 
şi modelată după dorinţă prin rafale controlate de 
superenergie. 

Arthur Scanlon ridică ochii şi, încercat de o bruscă 
premoniţie, îi făcu semn tehnicianului să oprească 
dezintegratorul. 

— Ce s-a întâmplat, Sorrell? Întrebă el. 

Tweenul se aplecă şi-i şopti la ureche un singur cuvânt. 

— Unde? Întrebă răguşit Arthur. 

— De cealaltă parte a crestei. Vin acum prin Cumpănă 
spre noi. Am zărit razele de soare scânteind pe metal şi. 
Metisul schiţă un gest semnificativ cu binoclul. 

— Dumnezeule! 

— Arthur îşi frecă fruntea gânditor, apoi se întoarse către 
tweenul neliniştit de la comenzile dezintegratorului. 

— Continuă! Acelaşi regim! 


Străbătu grăbit nivelurile îndreptându-se spre intrare, şi 
împărţi ordine în dreapta şi în stânga: 

— Triplaţi imediat numărul santinelelor! Cu excepţia mea 
şi a celor care mă însoțesc, nimeni nu mai are voie să iasă! 
Trimiteţi oameni care să-i adune imediat pe cei din exterior. 
Să-i ducă în adăposturi şi să nu facă nici un zgomot. 

După aceea cobori din nou şi porni pe artera centrală, 
către locuinţa tatălui său. 

Max Scanlon înălţă ochii din calcule şi fruntea i se 
descreţi. 

— Ce faci, fiule? S-a întâmplat ceva? Aţi dat peste alt strat 
rezistent? 

— Nu, nici vorbă de aşa ceva. 

— Arthur închise uşa cu grijă, apoi continuă pe un ton 
scăzut: Pământeni! 

Pentru o clipă, Max rămase nemişcat. Expresia feţei îi 
încremeni; după aceea, bătrânul expiră zgomotos, se 
gârbovi în scaun şi cutele frunţii i se adânciră, trădând 
îngrijorarea. 

— Colonişti? 

— Aşa se pare. Sorrell spune că a văzut şi femei cu copii. 
Erau câteva sute, cu tot calabalâcul. Şi veneau încoace. 

— Dumnezeule, ce ghinion! Gemu Max. Câte regiuni pustii 
sunt pe Venus şi ei vin tocmai aici! Haide să-i vedem şi noi. 
Oamenii treceau prin Strâmtoarea Cumpenei într-un şir 
lung, şerpuitor. Erau colonişti cu feţe şi căutături aspre, 
însoţiţi de nevestele gârbovite de muncă şi de copiii pe 

jumătate barbari, crescuţi în sălbăticiile venusiene. 
„Furgonetele venusiene” joase şi lătăreţe se hurducau 
zgomotos pe terenul accidentat, ticsite cu maldăre de 
obiecte gospodăreşti. 

Conducătorii lor cuprinseră cu privirea peisajul din faţa 
lor, iar unul vorbi în silabe rapide, sacadate: 

— Aproape c-am ajuns, Jem. Suntem la poale. 

— Terenul de colo pare să fie bun, răspunse celălalt, cu un 
glas tărăgănat. Am putea să ne întemeiem ferme şi să ne 


stabilim aici. Ultima lună a fost grea de tot, oftă el. Mă 
bucur că s-a terminat! 

De pe creasta dinaintea lor - ultima până la valea cu 
pricina - cei doi Scanlon, tatăl şi fiul, puncte nesemnificative 
de la o asemenea depărtare, îi priveau cu inimi înnegurate. 

— Singurul lucru pentru care n-am avut timp să ne 
pregătim. 

— Sunt puţini şi neînarmaţi, vorbi încet şi fără tragere de 
inimă tânărul. Într-o oră, i-am putea alunga. Venusul este al 
nostru! Izbucni el cu o înverşunare neobişnuită. 

— Da, i-am putea alunga într-o oră. Ba chiar în zece 
minute. Ar reveni, însă, cu miile şi înarmaţi. Nu suntem 
pregătiţi să ne înfruntăm cu Pământul. 

Arthur îşi muşcă buza de jos şi rosti pe jumătate şovăind: 

— Pentru binele rasei. l-am putea ucide pe toţi. 

— Niciodată! Exclamă Max cu ochii scânteind de mânie. 
Nu noi vom fi cei care atacă primii. Dacă am ucide, nu ne- 
am putea aştepta la milă din partea Pământului - şi nici n- 
am merita-o. 

— Dar ce putem face, tată? Pământul nu va fi milos nici în 
actualele condiţii. Dacă vom fi remarcaţi. Dacă măcar ei vor 
bănui că ne aflăm în acest loc, fuga noastră va deveni inutilă 
şi vom pierde totul. 

— Ştiu, ştiu. 

— Nu putem schimba lucrurile. Am petrecut luni de zile 
pregătind Venustown-ul. S-o luăm de la început? 

— Nu, fiule, murmură Max pe un ton inexpresiv. Simpla 
încercare de a pleca de aici ar însemna imediata expunere. 
Putem doar. 

— Să trăim aidoma cârtiţelor, nu? Fugari hăituiţi! 
Refugiaţi înspăimântați! Aşa-i? 

— Spune-i cum vrei. Dar trebuie să ne ascundem, Arthur, 
şi să ne îngropăm sub sol. 

— Până când? 

— Până ce vom perfecționa o statorază bidimensională 
curbă, înconjurați de o apărare impenetrabilă, nu vom 


putea ieşi la suprafaţă. E posibil să dureze ani. E posibil să 
dureze doar o săptămână. Nu ştiu. 

— Iar în fiecare zi ne-am asuma riscul de a fi descoperiţi. 
În orice zi, am putea fi şterşi de pe faţa planetei de un 
furnicar de pământeni „puri”. Vom fi nevoiţi să trăim cu 
frica-n sân zi după zi, săptămână după săptămână, lună 
după. 

— Trebuie s-o facem. 

Buzele lui Max erau strâns lipite şi ochii lui albaştri 
deveniseră de gheaţă. Cu paşi înceţi, cei doi reveniră în 
Venustown. 

* 

Lucrurile se desfăşurau în linişte în aşezarea subterană, 
iar ochii se întorceau mereu spre nivelul cel mai de sus şi 
spre ieşirile secrete. Acolo, în exterior, se aflau aerul, 
soarele şi spaţiile deschise. Dar şi pământenii. 

Aceştia se stabiliseră la câţiva kilometri în aval. Locuinţele 
lor grosolane începuseră să se înalțe. Terenul din jur fusese 
defrişat. Fermele căpătau contur. Începuse semănatul. 

Iar în măruntaiele Venusului, o mie o sută de tweeni îşi 
modelau căminul şi aşteptau ca un bătrân să deducă 
ecuaţiile incomprehensibile care aveau să permită unei 
statoraze să se lăţească în două dimensiuni şi să se curbeze. 

Stând pe un prag stâncos, Irene era cufundată în gânduri 
privind în direcţia în care un licăr cenuşiu indica existenţa 
unei ieşiri spre exterior. Picioarele ei frumoase se legănau 
înainte şi înapoi, iar alături Henry Scanlon se străduia cu 
disperare să-şi menţină ochii aţintiţi undeva în depărtare. 

— Ştii ceva, Henry? Întrebă fata într-un târziu. 

— Ce anume? 

— Fac prinsoare că fibii ne-ar putea ajuta. 

— Să ne ajute la ce, Irene? 

— Să scăpăm de pământeni. 

Preţ de câteva clipe, Henry căzu pe gânduri, apoi întrebă 
din nou: 

— Ce te face să crezi asta? 


— Ei bine, sunt destul de inteligenţi - mai inteligenţi decât 
bănuim. Minţile lor sunt însă cu totul diferite. De aceea, 
poate că vor reuşi să rezolve situaţia. În plus. Am eu o 
intuiţie. 

— Îşi retrase brusc mâna: Nu-i nevoie să mă ţii! 

Tânărul înghiţi un nod. 

— M-am. M-am gândit că stai cam nesigur acolo. Ştii, s-ar 
putea să cazi! 

— Oh! 

— Irene privi în jos, de la teribila înălţime de un metru. 

— Ai dreptate! Mă apucă ameţeala când mă uit. 

Henry aprecie că era un apropo şi acţionă în consecinţă. 
Urmă un moment de tăcere, timp în care el luă în calcul în 
mod serios posibilitatea ca fetei să-i fie frig. Dar înainte de a 
decide că acesta era adevărul, ea vorbi din nou: 

— Uite ce voiam să-ţi spun. De ce nu ieşim să discutăm cu 
fibii? 

— Tata mi-ar lua gâtul dacă aş încerca aşa ceva. 

— Ar fi palpitant. 

— Bineînţeles, dar şi periculos. Nu putem risca să fim 
văzuţi. 

— Bine, ridică Irene cu resemnare din umeri, dacă ţi-este 
frică nu mai vorbim despre asta! 

Henry icni, înroşindu-se la faţă şi sări imediat de pe 
bordură. 

— Cui îi este frică? Când vrei să mergem? 

— Chiar acum! În clipa asta! Se îmbujoră fata, lăsându-se 
pradă entuziasmului. 

— Bine atunci. Haidem! 

Henry porni aproape în fugă, trăgând-o după el. După 
câteva clipe, se gândi la ceva şi se opri brusc, întorcându-se 
către Irene. 

— O să vezi dacă mi-este frică! 

O cuprinse brusc în braţe şi uşorul strigăt de surpriză al 
fetei fu realmente înăbuşit. 


— Dumnezeule, oftă ea când izbuti să vorbească din nou. 
Ce brută! 

— Sigur că da. Sunt o brută renumită! Gemu Henry 
deschizând ochii şi alungându-şi ameţeala de moment. 
Acum, haide la fibii ăia şi când o să fiu preşedinte, 
aminteşte-mi să ridic o statuie în onoarea tipului care a 
inventat sărutul! 

* 

Cei doi tineri urcară pe coridorul săpat în stâncă, trecură 
prin spatele santinelelor ce priveau afară, ieşiră prin 
deschizătura perfect camuflată şi ajunseră la suprafaţă. 

Fuioarele de fum ce se înălţau la orizontul sudic 
constituiau dovezi sumbre ale prezenţei omului şi, cu 
gândul acesta în minte, cei doi tineri tweeni se strecurară 
printre tufişuri, în pădure şi de acolo la lacul fibilor. 

Nu puteau şti dacă, într-un ciudat fel anume, fibii simţiseră 
prezenţa unor prieteni, dar de-abia ajunseseră pe mal, când 
nişte forme verzui întunecate se apropiară de ei pe sub apă. 

Un cap lătăreţ, cu ochi bulbucaţi, ieşi la suprafaţă, apoi, 
peste alte câteva secunde, capetele fibilor porniră să se 
legene deasupra undelor precum cele ale unor broscoi 
imenşi. 

Henry îşi umezi mâna şi prinse membrul prietenos întins 
către el. 

— Salut, fibule! 

Botul se deschise larg, rostindu-şi salutul neauzit. 

— Întreabă-l despre pământeni, îl îmboldi Irene, dar 
tânărul îi făcu semn să stea liniştită. 

— Ai răbdare. Durează. Fac tot ce pot. 

Timp de două lungi minute, tweenul şi fibul rămaseră 
nemişcaţi, fixându-se ochi în ochi. Apoi fibul se îndepărtă şi, 
la un ordin silențios, toate creaturile din lac dispărură, 
lăsându-i singuri pe tineri. 

— Ce s-a întâmplat? Se arătă Irene nedumerită. 

— Nu ştiu, ridică din umeri Henry. M-am gândit la 
pământeni şi mi s-a părut că el ştie despre ce-i vorba. Apoi 


i-am imaginat pe pământeni luptându-se cu noi şi ucigându- 
ne. Iar el s-a gândit la mulţi tweeni şi puţini pământeni, 
angajaţi într-o luptă în care noi învingeam. Eu i-am arătat 
atunci alţi mulţi pământeni venind - mii şi mii - care ne 
omoară şi. 

Fata îşi dusese mâinile la urechi. 

— Dumnezeule! Nu-i de mirare că sărmana creatură n-a 
înţeles. Mă mir că n-a înnebunit. 

— Ei bine, eu m-am străduit! Sosi răspunsul morocănos. 
Oricum, asta a fost ideea ta năstruşnică. 

Irene nu apucă să rostească nici prima silabă a 
răspunsului, fiindcă lacul se umplu din nou de fibi. 

— S-au întors, arătă ea. 

Un fib înaintă şi prinse mâna lui Henry, în vreme ce alţii se 
strânseră în jur, vizibil agitaţi. Urmară câteva momente de 
tăcere şi fata se foi nervoasă. 

— Ei bine? Întrebă ea. 

— Taci, te rog. Nu prea înţeleg. Ceva despre animale mari, 
sau monştri, sau. 

Glasul tânărului se stinse şi cuta dintre sprâncenele sale 
se adânci într-o concentrare dureroasă. Încuviinţă din cap, 
mai întâi gânditor, apoi cu vigoare. În cele din urmă, 
desprinzându-şi mâna din laba fibului, el se întoarse către 
fată. 

— Am priceput. E soluţia perfectă! Putem salva 
Venustown-ul noi singuri, cu ajutorul fibilor. Dacă eşti de 
acord să mergem mâine în Mlaştini. Putem lua cu noi două 
pistoale şi alimente - dacă urmăm cursul râului, ar trebui să 
ajungem acolo în două-trei zile. Cam tot atâta va dura şi 
drumul de înapoiere. Ce spui? 

Şovăielile nu reprezintă o caracteristică a tinereţii. 
Ezitarea Irenei a fost mai degrabă pentru crearea 
suspansului. 

— Nu ştiu. Poate că n-ar trebui să plecăm singuri, dar. Dar 
o să merg. Cu tine. 

Ultimul cuvânt fusese doar uşor accentuat. 


Peste zece secunde, cei doi reveneau spre oraşul subteran 
şi Henry se întreba dacă n-ar fi fost mai potrivit să ridice 
două statui în cinstea celui care inventase sărutul. 

* 

Pâlpâitul roşu-gălbui al focului se reflecta din creasta 
semeaţă a lui Henry, proiectând umbre mişcătoare pe 
chipul său îngândurat. 

Era cald în Mlaştini şi focul sporea temperatura; cu toate 
acestea, tânărul se apropie şi mai mult de flăcări, privind 
neliniştit forma întinsă a lrenei care dormea de cealaltă 
parte. Nenumăratele animale de pe Venus, oricât ar fi fost 
de fioroase, se temeau de foc. 

Se aflau la trei zile depărtare de platoul stâncos. Pârâiaşul 
devenise un râu călduţ cu ape leneşe, cu malurile acoperite 
de alge verzi. Pădurile încântătoare lăsaseră loc junglei 
luxuriante, abundând în liane şi hăţişuri. Zgomotele 
animalelor sporiseră în intensitate într-un crescendo 
cacofonic. Văzduhul devenise mai cald şi mai umed, solul 
mai mlăştinos, iar împrejurimile teribil de nefamiliare. 

Deocamdată, nu se putea vorbi de un pericol real - Henry 
era absolut convins de acest lucru. Pe Venus, nu existau 
creaturi veninoase, iar în privinţa monştrilor împlătoşaţi 
care stăpâneau junglele, aceştia puteau fi ţinuţi la respect 
de foc, în timpul nopţii, iar ziua de către fibi. 

În două rânduri, urletul asurzitor al unui centozaur 
răsunase în depărtare şi tot în două rânduri zgomotul 
copacilor rupţi îi făcuse pe cei doi tweeni să se cuprindă în 
braţe, înspăimântați. De fiecare dată însă, fiarele trecuseră 
mai departe, nepăsătoare. 

Era a treia noapte petrecută sub cerul liber şi Henry se 
foia neliniştit. Fibii păreau încrezători că înainte de venirea 
dimineţii aveau să poată începe drumul de întoarcere - 
cumva, gândul la Venustown devenise atrăgător. Aventura şi 
pericolele sunt aţâţătoare şi cu fiecare oră curajul 
scânteietor al tânărului sporea în ochii Ilrenei - ceea ce era 


minunat - totuşi îi plăcea să se gândească la Venustown şi la 
familiarul ţinut muntos. 

Henry se întinse pe burtă şi privi posac focul, gândindu-se 
la cei douăzeci - aproape douăzeci - de ani ai săi. 

— Ce naiba, pufni el, rupând un smoc de iarbă, ar fi timpul 
să mă gândesc la însurătoare. 

Involuntar, ochii îi alunecară spre silueta adormită dincolo 
de foc. 

Parcă răspunzându-i, pleoapele acesteia tresăriră, apoi 
dezvăluiră doi ochi albaştri încă moleşiţi de somn. 

Irene se sculă în capul oaselor şi se întinse. 

— Nu pot adormi, se plânse ea, căutând zadarnic să-şi 
aranjeze părul alb şi aruncând o privire încruntată către 
foc. E atât de cald! 

— Tu vorbeşti?! O tachină Henry. Ai dormit dusă câteva 
ore. Şi ai sforăit ca un buhai. 

Ochii fetei se căscară largi. 

— Nu-i adevărat! Protestă ea, apoi continuă, cu un glas 
vibrând dramatic: Am sforăit? 

— Bineînţeles că nu, chicoti Henry, oprindu-se doar la 
contactul brusc şi violent dintre vârful pantofului fetei şi 
abdomenul său. Au! 

— Nu mai avem ce discuta, domnule Scanlon! Replică sec 
fata. 

Fu rândul lui Henry să se îmbufneze. Se ridică exasperat şi 
păşi către ea, apoi îngheţă auzind urletul asurzitor al unui 
centozaur. Când îşi reveni din spaimă, o descoperi pe Irene 
în braţele sale. 

Roşind, ea se desprinse, dar răcnetul centozaurului se auzi 
din nou, din altă parte. lar Irene reveni la locul ei. 

Fără să vrea, Henry pălise. 

— Cred că fibii i-au prins pe centozauri. Haide să discutăm 
cu ei. 

* 

În zorii cenuşii, fibii se întrezăreau precum nişte pete 
neclare. Şiruri de indivizi încordaţi, cufundaţi în propriile 


gânduri. Unul singur părea lipsit de ocupaţie; după ce 
întrerupse contactul cu el, Henry îi spuse fetei: 

— Au prins trei centozauri - mai mulţi nu pot manipula. 
Pornim chiar acum spre casă. 

Răsăritul îi ajunse din urmă la trei kilometri în aval. 
Mergând pe țărm, tweenii aruncau priviri îngrijorate spre 
liziera junglei. În locurile unde aceasta era mai rară, se 
puteau distinge uriaşe forme sure. Ţipetele reptilelor se 
auzeau aproape în permanenţă. 

— Îmi pare rău că te-am luat cu mine, Irene! Vorbi Henry. 
Parcă nu mai sunt atât de sigur că fibii pot dirija monştrii. 

— Nu-ţi face griji! Clătină din cap fata. Eu am vrut să vin. 
Atâta doar că-mi pare rău că nu ne-am gândit să-i lăsăm pe 
fibi să facă singuri treaba. N-aveau nevoie de noi. 

— Ba da! Dacă un centozaur le-ar scăpa de sub control, s- 
ar năpusti direct spre tweeni şi i-ar face bucăţi. Într-un 
asemenea caz, noi ar trebui să ne ocupăm de ei cu 
pistoalele. 

Glasul i se stinse; examină arma ucigaşă din mână, totuşi 
aceasta nu-i putea transmite decât răceala metalului 
nepăsător. 

Prima noapte a întoarcerii a fost una de nesomn pentru 
ambii tweeni. Undeva, nevăzuţi în bezna râului, fibii lucrau 
în schimburi, menţinând controlul fragil asupra creierelor 
minuscule ale giganţilor centozauri cu douăzeci de picioare. 
În junglă, monştrii de trei sute de tone urlau neputincioşi, 
nereuşind să se împotrivească forţelor ce-i mențineau în 
preajma malului, şi nici să sfărâme bariera invizibilă care-i 
împiedica să ajungă lângă apă. 

Lângă foc, doi tweeni, rătăciţi între forţa animalică, aflată 
într-o parte, şi protecţia fragilă a unei reţele telepate, de 
cealaltă parte, priveau cu nerăbdare câtre munţii ce se 
găseau la o depărtare de peste şaizeci de kilometri. 

Înaintau încet. Pe măsură ce fibii oboseau, centozaurii 
deveneau mai încăpăţânaţi. Treptat însă, aerul se răcori. 
Jungla se rărise şi distanţa până la Venustown se reducea. 


Henry salută primele semne ale familiarei păduri din zona 
temperată printr-un suspin adânc de uşurare. Numai 
prezenţa Irenei îl împiedica să renunţe la rolul de erou. 

De-abia aştepta încheierea călătoriei lor donchişoteşti. 

— Practic, s-a sfârşit - mai trebuie doar să răsune uralele, 
spuse el. Pot face prinsoare că vor fi urale, Irene. Noi doi 
vom fi eroi. 

Încercarea fetei de a-şi manifesta entuziasmul nu fu 
încununată de prea mare succes. 

— Sunt obosită, Henry! Să ne odihnim. 

Irene se lăsă să cadă pe sol şi, după ce-i anunţă pe fibi, 
tânărul i se alătură. 

— Cât mai avem? 

Aproape fără să vrea, fata descoperi că-şi odihnea capul 
pe umărul lui. 

— Încă o zi. Mâine, la ora asta, vom fi acasă. 

— Henry o privi posac. 

— Crezi că n-ar fi trebuit să încercăm acţiunea pe cont 
propriu, nu-i aşa? 

— Nu ştiu. Iniţial, ideea părea foarte bună. 

— Ştiu. Am constatat că am multe idei ce par bune pe 
moment, pentru ca ulterior să dea greş. Clătină filosofic din 
cap. Nu cunosc motivul, dar aşa se întâmplă. 

— "Tot ce ştiu, continuă lrene, este că-n viaţa mea n-o să 
mai fac vreo excursie. Nu m-aş scula acum nici dacă. 

Vocea i se stinse, iar frumogşii ei ochi albaştri se căscară 
îngroziţi privind spre dreapta. Un centozaur intrase într-un 
mic afluent al râului al cărui curs îl urmau. Plescăind, 
giganticul trup şerpesc dotat cu zece perechi de picioare 
butucănoase sclipea oribil. Capul hâd se înălţă către cer şi 
un urlet înfricoşător străpunse văzduhul. Un al doilea i se 
alătură. 

— Ce mai aştepţi, Henry?! Sări fata în picioare. Haidem! 
Iute! 


Tânărul strânse mai tare mânerul armei şi o urmă. 
* 


Arthur Scanlon dădu peste cap a cincea ceaşcă de cafea 
neagră şi, cu un efort, izbuti să focalizeze audiomiterul. 
Conchise că ochii îi deveniseră prea încăpăţânaţi. Îi frecă cu 
îndârjire, iritându-i, apoi aruncă o privire peste umăr, spre 
trupul care se foia prin somn. 

Se apropie încetişor de pat şi aranjă pătura. 

— Săraca mama! Şopti el şi-i sărută fruntea palidă. 

— Întorcându-se spre audiomiter, îl ameninţă cu pumnul: 
Aşteaptă numai să pun eu mâna pe tine, nebunul naibii! 

— S-a-ntunecat? Întrebă Madeline trezindu-se. 

— Nu, minţi Arthur, simulând o voioşie pe care n-o simţea. 
O să ne cheme înainte de apus, mamă. Tu dormi şi lasă-mă 
pe mine să mă ocup de toate. Tata e sus şi lucrează la 
statocâmp - mi-a zis că face progrese. Peste câteva zile, 
totul va fi în regulă. 

Se aşeză tăcut lângă ea şi-i strânse mâna cu putere. Ochii 
lui obosiţi se închiseră din nou. 

Brusc, semnalul luminos clipi. Privind iute spre maică-sa, 
bărbatul ieşi pe coridor. 

— Ce-i? 

Tweenul care aştepta afară îl salută cu respect. 

— John Barno doreşte să te anunţe că se apropie o 
furtună, spuse el, înmânându-i un raport oficial. 

Arthur îl examină posac. 

— Şi ce dacă? Au fost destule furtuni până acum, nu? La ce 
te poţi aştepta pe Venus? 

— După toate indicaţiile, aceasta pare una cu adevărat 
neplăcută. Barometrul a scăzut la valori neatinse până 
acum. Concentrația ionică din atmosfera superioară a atins 
un maxim necunoscut nouă. Beulah a ieşit din albie şi 
ameninţă cu inundaţii. 

— 'Toate căile de acces în Venustown sunt la cel puţin 
cincizeci de metri deasupra nivelului râului, rosti Arthur, 
încruntându-se. Cât despre ploaie. Sistemul de scurgere şi 
evacuare funcţionează perfect. 


— Rânji brusc: Du-te şi spune-i lui Barno că, din partea 
mea, furtuna poate să ţină patruzeci de zile şi de nopţi. 
Poate că-i va alunga pe pământeni. 

Se răsuci, cu gândul de a se retrage, dar interlocutorul 
său rămăsese pe poziţii. 

— Mă scuzaţi, domnule, dar mai este ceva. O echipă de 
cercetare. 

— Echipă de cercetare? Se întoarse brusc Arthur. Cine a 
ordonat trimiterea ei? 

— Tatăl dumneavoastră, domnule. Urmau să ia legătura cu 
fibii. Nu ştiu în ce scop. 

— Bine, continuă! 

— Fibii n-au putut fi localizaţi. 

Pentru prima dată, Arthur îşi trădă surprinderea. 

— Au plecat? 

Tweenul încuviinţă din cap. 

— Se crede că au căutat să se adăpostească de furtună. De 
aceea este îngrijorat Barno. 

— Se spune că şobolanii părăsesc corabia care se 
scufundă, murmură Arthur, apoi, îngropându-şi capul în 
palmele tremurătoare, exclamă: Dumnezeule! Toate o dată! 
Toate o dată! 

* 

Amurgul întunecat ascundea vălul negru ce coborâse 
deasupra munţilor din faţă şi punea în evidenţă sclipirile 
bruşte ale fulgerelor care nu conteneau. 

— E cam frig şi a început să bată vântul, se înfioră Irene. 

— Da, este un vânt rece, dinspre munte. Cred că o să vină 
o furtună, aprobă Henry cu un aer absent. Am impresia că 
şi râul s-a mai lăţit. 

După o scurtă tăcere, tânărul continuă grăbit: 

— Uite ce-i, Irene, mai sunt doar câţiva kilometri până la 
lac. Practic, am ajuns la satul pământenilor. N-a mai rămas 
mult. 

— Mă bucur şi pentru noi, şi pentru fibi. 


Ultima afirmaţie era în întregime justificată. Acum, fibii 
înotau mai încet. Cu o zi în urmă, din aval sosise un 
detaşament suplimentar, totuşi avansarea încetinise până la 
viteza unui mers agale. Frigul neobişnuit afecta reptilele 
multipode, care se supuneau tot mai greu forţei telepatice. 

* 

Primele picături căzură de îndată ce depăşiră lacul. Se 
întunecase, iar în lumina albăstruie a fulgerelor arborii din 
jur se transformaseră în nişte spectre negre care întindeau 
degete tremurătoare spre cer. În depărtare, o vâlvătaie 
bruscă marcă rugul funerar al unui copac trăsnit. 

— Să ne îndreptăm către poiană, rosti Henry, care pălise la 
faţă. Pe o asemenea vreme, pădurea poate fi periculoasă. 

Luminişul respectiv se afla la marginea aşezării 
coloniştilor. Casele grosolane, mici şi vulnerabile înaintea 
furiei naturii, erau ici-colo luminate, dezvăluind prezenţa 
ocupanților. Când primul centozaur ieşi dintre copaci, 
furtuna se dezlănţui cu toată puterea. 

Cei doi tweeni se ghemuiră unul într-altul. 

— Totul depinde de fibi, răcni Henry, căutând să se facă 
auzit peste urletul vântului. Sper c-o să se descurce! 

Cei trei monştri se îndreptau spre locuinţele din lemn. Se 
deplasau mai rapid acum, când fibii îi dirijau cu toate 
puterile lor mintale. 

Irene îşi îngropă faţa udă în pieptul la fel de ud al 
tânărului. 

— Nu pot privi! Vor face aşchii casele alea! Bieţii oameni! 

— Nu, nu! S-au oprit. 

Labele centozaurilor scurmau şanţuri adânci în solul din 
faţa lor şi urletele răsunau ascuţit, auzindu-se perfect peste 
vuietul furtunii. Pământenii ieşiră surprinşi din cabane. 

Luaţi pe nepregătite - majoritatea dormeau - şi puşi în 
faţa unei furtuni venusiene şi a unor monştri de coşmar, nici 
nu putea fi vorba de o replică organizată. Fără să-şi ia nimic 
din case, doar cu hainele pe ei, o rupseră la fugă. 


Deruta era totală. Unul sau doi bărbaţi ceva mai curajoşi 
traseră câteva focuri ineficiente şi lipsite de ţintă la adresa 
munţilor de carne din faţă. Apoi şi aceştia o luară la goană. 

Când se păru că plecaseră cu toţii, giganticele reptile 
avansară din nou şi aşezarea fu transformată în maldăre de 
surcele rupte. 

— Nu se vor mai întoarce niciodată, gâfâi Henry, ameţit de 
succesul planului său. Niciodată! Irene, acum suntem eroi 
şi. Pe neaşteptate, vocea lui căpătă accente dramatice: 
Irene, înapoi! Fugi în pădure! 

Mugetele centozaurilor deveniseră mai profunde. Cea mai 
apropiată dintre fiare se ridică pe ultimele două perechi de 
picioare, cabrându-se, şi capul său enorm se contură oribil 
în lumina fulgerelor, la aproape şaptezeci de metri înălţime. 
Cu un bubuit teribil, creatura se lăsă să cadă pe toate 
picioarele şi porni către râul transformat de furtună într-un 
puhoi dezlănţuit. 

Fibii pierduseră controlul! 

Arma lui Henry fulgeră în aceeaşi clipă când tânărul o 
împinse pe fată. Ea însă reveni tăcută alături şi ţinti la 
rându-i. 

Globul de lumină purpurie ce semnala atingerea țintei 
înflori, iar centozaurul cel mai apropiat răcni de durere şi 
biciui sălbatic cu coada în direcţia arborilor din jur. Sângele 
ţâşnea în valuri din locul unde mai devreme fusese un 
picior. 

Un al doilea glob purpuriu, şi creatura se prăbuşi cu un 
bufnet ce zgudui solul, ultimul său urlet atingând un 
crescendo de note ascuţite. 

Ceilalţi doi monştri porniseră însă spre tweeni. Înaintau 
orbeşte către sursa de putere ce-i ţinuse captivi aproape o 
săptămână, se năpusteau spre râu cu toată forţa urii lor 
lipsite de minte. Iar în calea distrugerii lor se aflau cei doi 
tineri. 

Înapoia lor se afla torentul clocotitor. Pădurea se 
transformase într-un coşmar, răsunând de bubuitul 


copacilor doborâţi şi de răcnete de furie. 

Apoi, pe neaşteptate, din depărtare se auziră zgomotele 
altor arme. Globuri purpurii. O volbură de mişcări 
spasmodice. Ţipete ascuţite, urmate de o linişte în care 
până şi vântul, parcă uluit de ultimele evenimente, se opri 
pentru moment. 

Henry răcni de fericire şi începu să ţopăie ca un apucat. 

— Au venit din Venustown! L-au doborât pe centozauri şi 
totul s-a terminat! Am salvat tweenii! 

* 

Totul se petrecu într-o fracțiune de secundă. Irene 
aruncase arma şi izbucnise într-un plâns de uşurare. Apoi 
porni în fugă spre Henry, dar, după câţiva paşi, se 
împiedică. Şi puhoiul o înhăţă. 

— Henry! 

Vântul îi acoperi strigătul. 

Pentru o clipă îngrozitoare, tânărul fu incapabil de cel mai 
mic gest. Fixă doar cu privirea, prosteşte, locul unde fusese 
Irene, nereuşind parcă să înţeleagă ce se întâmplase, apoi 
se pomeni în apă. Se năpusti cu disperare în bezna 
înconjurătoare. 

— Irene! 

De-abia mai putea răsufla. Curentul îl târa la vale. 

— Irene! 

Nici un sunet, doar vântul. Strădaniile sale de a înota se 
dovedeau zadarnice. Nu putea ieşi mai mult de o secundă la 
suprafaţă şi plămânii erau pe punctul de a-i exploda. 

— Irene! 

Nici un răspuns. Nimic, doar vuietul apei şi întunericul. 

Apoi simţi o atingere. Lovi cu braţul instinctiv într-acolo, 
dar strânsoarea se înteţi. Se simţi purtat în văzduh. 
Plămânii lui chinuiţi inspirară adânc, icnind. Chipul 
surâzător al unui fib îl privi, iar după aceea nu mai ştiu 
nimic - încercă doar senzaţii confuze de frig, umezeală şi 


beznă. 
* 


Treptat, Henry deveni conştient de cele din jur. Se găsea 
pe o pătură, sub copaci, înfăşurat strâns în alte pături. Apoi 
simţi căldura lămpilor termice şi lumina lămpilor atomo. 
Toţi se adunau în jurul său; ploaia încetase. 

Privi buimăcit de colo-colo, după care strigă: 

— Irene! 

Fata se afla chiar lângă el, înfofolită de asemenea în pături. 
Îi zâmbi fără putere. 

— N-am păţit nimic. Tot fibii m-au salvat. 

Madeline se aplecă spre mezin şi acesta înghiţi cafeaua 
fierbinte care-i fusese dusă la buze. 

— Fibii ne-au povestit ce i-aţi ajutat voi să facă, şopti ea. 
Suntem cu toţii mândri, fiule - de tine şi de Irene! 

Surâsul larg de pe chipul lui Max îi dezvăluia cu claritate 
satisfacția paternă. 

— Psihologic vorbind, aţi avut o idee perfectă. Venus este o 
planetă prea mare şi are destule regiuni primitoare pentru 
ca pământenii să mai revină într-un ţinut care s-a dovedit 
infestat de centozauri - oricum, n-o s-o facă pentru multă 
vreme. lar atunci când vor veni, statocâmpul nostru va fi 
gata. 

Arthur Scanlon apăru pe neaşteptate din noapte. Îi arse 
un pumn lui Henry în umăr şi apoi strânse cu putere mâna 
fetei. 

— Tutorele tău şi cu mine, îi spuse, pregătim pentru mâine 
o serbare, aşa că fă bine şi odihneşte-te! Va fi petrecerea 
cea mai grozavă la care ai asistat vreodată. 

— Serbare? Interveni Henry. Să-ţi zic eu ce mai puteţi 
face. La terminarea ei, puteţi anunţa o logodnă. 

— Logodnă? Păru interesată Madeline. Cum adică? 

— O logodnă. Urmată de o nuntă, sosi răspunsul iritat. 
Cred că sunt destul de matur pentru asta. Am dovedit-o 
chiar azi! 

Ochii lrenei se plecară, începând să cerceteze cu atenţie 
un fir de iarbă. 

— Cu cine te logodeşti, Henry? Întrebă ea într-un târziu. 


— Ce? Păi, cu tine, bineînţeles! Dumnezeule, cu cine alta? 

— Dar pe mine nu m-ai întrebat., vorbi ea fără grabă, însă 
pe un ton răspicat. 

Pentru o clipă, Henry se înroşi, apoi îşi încleştă maxilarele. 

— Ei bine, nici n-o să te-ntreb. Îţi spun! Ce ai de gând să 
faci? 

Se lăsă către fată, iar Max Scanlon chicoti şi le făcu semn 
celorlalţi să plece. Se îndepărtară cu toţii în vârful 
picioarelor. 

O formă neclară apăru pe neaşteptate, împleticindu-se, şi 
cei doi tweeni se smulseră din îmbrăţişare, derutaţi. 
Uitaseră total de restul lumii. 

Nu era însă un tween. 

— Oh. Păi. Este un fib! Strigă Irene. 

Acesta înaintă legănându-se stângaci peste iarba udă, 
folosindu-se fără pricepere de membrele musculoase. 
Apropiindu-se, se lăsă să cadă pe abdomen, istovit la culme, 
şi îşi întinse apendicele anterioare. 

Intenţia îi era limpede. Irene şi Henry apucară fiecare un 
membru. Preţ de câteva clipe, se aşternu o linişte deplină, 
iar ochii mari ai fibului scânteiară solemni în lumina 
lămpilor atomo. Apoi, Irene tuşi stânjenită şi Henry râse 
sfios. Contactul fu întrerupt. 

— Ai văzut acelaşi lucru ca mine? Întrebă tânărul. 

Irene era roşie ca para focului. 

— Da, un lung şir de pui fibi, vreo cincisprezece. 

— Sau douăzeci. 

— Cu păr lung şi alb! 

9. EREDITATE. 

Astonishing Stories, aprilie 1941 

Dr. Stefansson mângâie teancul gros de file dactilografiate 
din faţa lui. 

— Totul se află aici, Harvey - douăzeci şi cinci de ani de 
muncă. Manieratul profesor Harvey pufăi gânditor din pipă. 

— Ei bine, rolul tău a luat sfârşil. Ca şi cel al lui Markey, pe 
Ganymede. De-acum, totul depinde de gemeni. 


Urmă o scurtă tăcere, propice gândurilor, după care 
Stefansson se foi: 

— Intenţionezi să-i comunici imediat veştile lui Allen? 
Interlocutorul său aprobă din cap. 

— Va trebui s-o fac înainte de a ajunge pe Marte. Cu cât 
mai repede, cu atât mai bine. 

— Tăcu, preţ de câteva clipe, apoi continuă cu glas 
încordat: Mă întreb ce simţi când, după douăzeci şi cinci de 
ani, afli că ai un frate geamăn despre care n-ai ştiut nimic. 
Trebuie să fie un şoc destul de zdravăn. 

— George cum a reacţionat? 

— La început, nu i-a venit să creadă şi nu-l învinuiesc. 
Markey s-a străduit din răsputeri să-l convingă că nu-i o 
farsă. Bănuiesc că şi cu Allen treaba va merge la fel de 
greu. 

Zicând acestea, profesorul îşi scutură scrumul din pipă şi 
clătină din cap. 

— Mai că m-aş duce pe Marte să văd cum se împacă cei 
doi, comentă Stefansson. 

— Să nu faci aşa ceva! Experimentul a durat prea mult şi 
este prea important ca să-l influenţezi printr-o prostie. 

— Ştiu, ştiu! Ereditatea împotriva mediului! Poate că, în 
sfârşit vom căpăta răspunsul după care alergăm de atâta 
vreme. (Vorbea pe jumătate pentru sine, ca şi cum ar fi 
repetat o formulă veche şi familiară.) Doi gemeni identici 
separați la naştere - unul crescut pe bătrânul şi civilizatul 
Pământ, celălalt pe colonizatul Ganymede. Apoi, la 
împlinirea a douăzeci şi cinci de ani, cei doi sunt aduşi 
pentru prima dată laolaltă pe Marte. Doamne! Păcat că n-a 
apucat şi Carter să vadă. Totuşi, sunt copiii lui. 

— Păcat. Noi însă trăim, ca şi gemenii. Încheierea 
experimentului va constitui un tribut adus memoriei lui. 

* 

Cine vede pentru întâia dată filiala marțiană a lui 
„Medicinal Products, Inc.” nu are de unde să ştie că în zonă 
mai există şi altceva în afară de deşert. Nu poate zări 


vastele peşteri subterane unde lichenii sunt cultivați în 
sere, sub forma unor uriaşe câmpuri înfloritoare. Sistemul 
complicat de transport care conectează fiecare kilometru 
pătrat al ogoarelor la clădirea centrală este invizibil. 
Sistemul de irigație, purificatoarele de aer, conductele de 
canalizare - toate sunt ascunse. 

Se observă doar clădirea scundă din cărămidă roşie şi de 
jur împrejur pustiul marțian, ruginiu şi arid. 

Atât văzuse şi George Carter când sosise cu naveta-taxi, 
dar cel puţin el nu se lăsase înşelat de aparenţe. Ar fi fost 
de-a dreptul anormal s-o facă, fiindcă existenţa pe care o 
dusese pe Ganymede fusese orientată permanent chiar în 
direcţia aceasta. Tânărul cunoştea fiecare centimetru 
pătrat al peşterilor aflate sub sol, de parcă s-ar fi născut şi 
ar fi crescut acolo. 

Acum se găsea în cabinetul profesorului Lemuel Harvey şi 
permitea doar unei vagi umbre de tulburare să-i întunece 
expresia impasibilă. Ochii săi albaştri ca gheaţa îi căutară 
pe cei ai profesorului. 

— Zici că geamănu' ăst-al meu o s-ajungă repede? 

— E în drum spre noi, încuviinţă profesorul. 

George îşi încrucişă picioarele şi expresia îi deveni 
aproape visătoare. 

— Zici că seamănă cu mine? 

— Destul de bine. Sunteţi gemeni identici. 

— Mda. M-am gândit ieu. Mi-ar fi plăcut să-l fi cunoscut dă 
la-nceput. Pă Gani. 

— Se încruntă: Zici c-a trăit toată viaţa pă Pământ? 

O expresie de interes flutură pe chipul lui Harvey. 

— Nu-ţi plac pământenii? Întrebă el iute. 

— N-aş zice. Atât doar că-s gingaşi. Aşa-s toţi pă care-i 
ştiu. 

Harvey îşi stăpâni un surâs. În scurt timp însă, conversaţia 
lâncezi. 

Semnalul venind dinspre intrare îl smulse simultan pe 
Harvey din visare şi pe George din scaun. Profesorul apăsă 


un buton de pe tăblia biroului şi uşa se deschise. 

Un individ pătrunse în încăpere, apoi se opri. Gemenii 
rămaseră faţă în faţă. 

Fu un moment încordat, capabil să oprească răsuflarea; de 
aceea, profesorul Harvey se afundă în fotoliul său moale, îşi 
uni palmele şi privi atent. 

Cei doi stăteau încordaţi, la trei metri distanţă unul de 
celălalt, fără ca vreunul să încerce un gest de apropiere. 
Contrastul dintre ei era extrem de interesant, cu atât mai 
frapant din cauza marii lor asemănări. 

Ochi albaştri-glacial fixau ochi albaştri-glacial. Fiecare 
dintre ei vedea un nas lung şi drept deasupra buzelor pline, 
strânse ferm. Pomeţii înalţi erau la fel de proeminenţi la 
amândoi, iar bărbia ieşea în acelaşi mod în afară, voluntară. 
Ba chiar exista aceeaşi sprânceană, la ambii, pe jumătate 
înălţată într-o expresie de interes absorbit, pe jumătate 
întrebător. 

Dar, în rest, nu mai existau alte asemănări. Hainele lui 
Allen Carter aveau întipărită în fiecare cusătură pecetea 
New York-ului. Începând cu bluza largă şi continuând cu 
pantalonii colorați în purpuriu-închis, lungi până la 
genunchi, cu ciorapii de culoarea somonului şi cu sandalele 
sclipitoare, el reprezenta întruchiparea ultimei mode 
terestre. 

Pentru o fracțiune de secundă, George Carter fu conştient 
de faptul că o senzaţie de stângăcie pusese stăpânire pe el, 
aşa cum stătea acolo, în cămaşa lui de bumbac 
ganymedean, cu mâneci strâmte şi închisă la gât. Vesta 
descheiată şi pantalonii largi cu manşetele vârâte în 
bocancii înalţi, cu talpă groasă, erau grosolane şi 
provinciale. Până şi el simţi asta - doar o clipă. 

Din buzunarul unei mâneci, Allen scoase o tabacheră - era 
primul gest făcut de unul dintre fraţi - o deschise şi extrase 
din ea un cilindru subţire de tutun acoperit cu hârtie, care 
se aprinse singur la prima inhalare. 


George şovăi încă o secundă, apoi trecu la fapte, acţiunea 
sa fiind aproape una de sfidare. Îşi vârt o mână în buzunarul 
interior al vestei şi scoase de acolo un trabuc verde şi 
mototolit, făcut din frunze ganymedene. Aprinse apoi un 
chibrit frecându-l pe unghie şi rămase pufăind în acelaşi 
ritm cu fratele său. 

Imediat, Allen izbucni în râs - un sunet ciudat, ascuţit. 

— Am impresia că ai ochii ceva mai apropiaţi. 

— Zic că da. Şi păru' tău ie aranjat. Altfel. 

În vocea ganymedeanului se simţea o uşoară dezaprobare. 
Mâna dreaptă a lui Allen se înălţă instinctiv spre părul său 
lung, castaniu, grijuliu ondulat, în vreme ce ochii săi 
inspectau coada neglijentă în care era strâns părul la fel de 
lung al celuilalt. 

— Bânuiesc că va trebui să ne obişnuim unul cu celălalt. 
Eu unul sunt gata să încerc. 

Pământeanul înaintă cu mâna întinsă. 

— Fac prinsoare, rânji George. Şi ieu zic la fel. 

Mâinile se întâlniră şi se strânseră. 

— Te cheamă All'n, nu? Întrebă cel de pe Ganymede. 

— Şi pe tine George, nu? Replică celălalt. 

Apoi, vreme de câteva minute interminabile, niciunul nu 
mai vorbi. Se priviră. Şi zâmbiră, pornind să astupe 
prăpastia unei despărţiri ce durase douăzeci şi cinci de ani. 

* 

Privirea inexpresivă a lui George examină covorul de 
vegetaţie pipernicită şi purpurie care se întindea în loturi 
pătrate în depărtarea ceţoasă a cavernelor. Ziarele şi 
reporterii de specialitate ar fi fost gata să închine imnuri 
„Lichenilor de aur” de pe Marte, referindu-se la extractele 
purificate - câteva zeci de grame din mai multe pogoane de 
cultură - care deveniseră indispensabile pentru cei care 
practicau profesiunea de medic în întregul sistem solar. 
Opiaţi, vitamine, un nou tratament al pneumoniei. Plantele 
acelea valorau aproape cât propria lor greutate în aur. 


Pentru George însă, ele rămâneau nişte simple plante; 
plante care trebuiau îngrijite până ajungeau la maturitate, 
apoi recoltate, balotate şi expediate laboratoarelor din 
Aresopolis-ul aflat la câteva sute de kilometri depărtare. 

Reduse la jumătate viteza micului său vehicul de teren şi 
se aplecă furios pe geam. 

— Hei, tu! Da, tu, ăla cu noroi pe faţă! Vezi ce faci - ţine 
naibii apa-n canale! 

Apoi reveni în poziţie normală şi maşina ţâşni mai departe. 
Ganymedeanul mormăi nervos, ca pentru sine: 

— Blestemaţii ăştia d-aci nu-s buni dă nimic. Au atâtea 
maşini care le fac treaba, că zic că şi-au băgat minţile-n 
vacanţă. 

În cele din urmă, vehiculul se opri şi tânărul cobori. 
Strecurându-se printre licheni, se apropie de mai mulţi 
bărbaţi strânşi în jurul unui echipament prevăzut cu braţe 
de păianjen. 

— Am venit, anunţă el. Care-i treaba, All'n? 

Capul lui Allen răsări dinapoia maşinăriei. 

— Staţi aşa! Strigă el către ceilalţi, apoi se îndreptă spre 
fratele său. George, funcţionează! E lent şi cam primitiv, dar 
funcţionează. Acum, după ce am reuşit să-i stabilesc 
principiile de bază, l-am putea îmbunătăţi. După aceea, vom 
fi în stare. 

— Stai aşa, All'n! Pă Gani, noi o luăm încetişor. Aşa ajungi 
să trăieşti mult. Ce-i asta? 

Allen făcu o pauză pentru a-şi şterge fruntea. Chipul îi 
strălucea de unsoare, transpiraţie şi entuziasm. 

— Lucrez la chestia asta de când am absolvit colegiul. Este 
o variantă modificată a unei maşini pământene, dar mult 
îmbunătăţită - un culegător mecanic. 

Pescui din buzunar o foaie de hârtie groasă, de multe ori 
împăturită şi reîmpăturită, şi, continuând să vorbească, o 
întinse pe jos. 

— Până acum, culesul a reprezentat partea cea mai 
ineficientă a procesului de producţie, ca să nu mai amintesc 


de cele cincisprezece-douăzeci la sută pierderi cauzate de 
recoltarea unor plante neajunse la maturitate. La urma 
urmelor, ochii omeneşti au şi ei limite, iar lichenii. Fii atent! 

Şi Allen se aşeză pe vine în faţa hârtiei. George se aplecă 
peste umărul lui, privind încruntat. 

— Vezi? Este o combinaţie între un fluoroscop şi o celulă 
fotoelectrică. Starea de maturitate a plantei poate fi 
apreciată după dezvoltarea sporilor din interior. Maşinăria 
este astfel reglată încât circuitul cuvenit este declanşat 
doar de raportul corect de lumină/întuneric format de 
sporii maturi dinăuntru. Pe de altă parte, ai doilea circuit. 
Stai, e mai simplu să-ţi demonstrez. 

Pământeanul se ridică, plin de entuziasm, şi dintr-o 
săritură urcă în scaunul din partea din spate a 
culegătorului, apoi trase o manetă. 

Maşina se răsuci lent spre licheni şi „ochiul” ei se deplasă 
la o distanţă de cincisprezece centimetri deasupra lotului. 
Trecând peste fiecare plantă, un braţ mecanic lung şi 
subţire ţâşnea, retezând tulpina la un centimetru deasupra 
solului şi depozitând-o apoi pe panta de descărcare. Înapoia 
culegătorului rămânea un şir regulat de grămăjoare de 
licheni. 

— Ulterior, vom putea cupla şi un balotator. Ai remarcat că 
de unii licheni nu se atinge? Aceia încă nu sunt maturi. 
Aşteaptă să găsească o plantă prea coaptă, să vezi ce face. 

Peste câteva clipe, când o plantă fu ruptă şi lăsată locului, 
Allen scoase un strigăt de fericire şi opri culegătorul. 

— Ai văzut? Cam într-o lună, vom putea trece la 
introducerea lui pe loturi. 

George îşi privi posac fratele geamăn. 

— Zic c-o să treacă mai mult de-o lună. Ba chiar n-o să fie 
niciodată! 

— Cum adică „niciodată“? Dacă ne grăbim puţin. 

— Nu-mi pasă nici dacă-l vopsiți roz-bonbon. Chestia asta 
n-o s-apară pă loturile mele. 

— Ale tale? 


— Îmhî, sosi răspunsul sec. Am acelaşi drept dă veto ca şi 
tine. Nu poţi face nimic făr-acordu' meu şi-n privinţa asta 
nu ţi-l dau. Ba chiar vreau să-ţi iei drăcovenia d-aci. N-am 
nevoie dă iea. 

Allen cobori de pe maşină, şi se înfipse în faţa fratelui său. 

— Ai fost de acord să experimentez pe acest lot fără să fie 
vorba de nici un veto şi te rog să respecţi înţelegerea pe 
care am făcut-o. 

— Bine. Da' să nu văd blestemata de maşinărie p-alte 
loturi. 

Pământeanul se apropie încet de celălalt. În ochii lui 
sclipea o căutătură periculoasă. 

— Fii atent, George! Nu-mi place atitudinea ta şi nu-mi 
place modul în care-ţi utilizezi dreptul de veto. Nu ştiu cum 
te-ai obişnuit pe Ganymede, dar aici e vorba de nişte lucruri 
cu adevărat importante şi va trebui să renunţi la multe din 
prejudecățile tale provinciale. 

— Numai dac-o s-o vreau ieu. Şi dacă ţii morţiş să te cerţi, 
ar fi mai bine să mergem la tine-n birou. Nu-i bine s-o facem 
în faţa oamenilor. 

* 

Drumul de înapoiere, până la Central, a fost parcurs într-o 
tăcere rău prevestitoare. George fredona încetişor un 
cântecel, în vreme ce Allen îşi încrucişase braţele şi privea 
cu o indiferenţă ostentativă drumul îngust dintre loturi. 
Tăcerea persistă şi după ce intrară în biroul pământeanului. 
Allen arătă spre un scaun şi ganymedeanul luă loc, fără să 
scoată un cuvânt. Îşi scoase nelipsitul trabuc şi-l aşteptă pe 
celălalt să deschidă discuţia. 

Allen se aşeză pe marginea scaunului său şi-şi sprijini 
ambele coate pe tăblia mesei, după care începu să 
vorbească repede: 

— Multe detalii din situaţia noastră îmi sunt cu totul de 
neînțeles. Nu ştiu de ce te-au crescut pe tine pe Ganymede 
şi pe mine pe Pământ, nu ştiu de ce nu ne-au permis să ne 
cunoaştem până acum, sau de ce ne-au făcut directori cu 


drept de veto asupra deciziei celuilalt. Ştiu însă că situaţia 
va deveni rapid insuportabilă. Corporaţia aceasta trebuie 
modernizată - o ştii şi tu. Cu toate acestea, ai recurs la 
dreptul de veto la fiecare noutate pe care am încercat s-o 
introduc, oricât de măruntă ar fi fost ea. Nu-mi dau seama 
cum priveşti tu lucrurile, dar mă încearcă bănuiala că tu te 
crezi tot pe Ganymede. Dacă ai rămas cu prejudecățile 
provinciale, te previn că a sosit momentul să renunţi rapid 
la ele. Eu sunt de pe Pământ şi corporaţia aceasta va fi 
condusă cu eficienţă pământeană şi organizare pe măsură. 
Înţelegi? 

George trimise spre tavan un nor de fum urât mirositor 
înainte de a răspunde, dar când o făcu, ochii săi fulgerară şi 
glasul îi fu tăios. 

— Pământu', da? Eficienţa pământeană? Ei bine, All'n, ţin 
la tine. N-am ce-i face. Semeni aşa dă mult cu mine că dacă 
n-aş ţine, zic c-ar însemna să nu ţin la mine. Nu-mi face 
plăcere să ţi-o spun, da' ieducaţia ta ie dă vină. 

— Treptat, vocea sa deveni acuzatoare. 

— Ileşti un pământean. Uită-te la tine! Un pământean ie 
jumate dă bărbat şi normal că se bizuie pă maşini. Tu zici 
însă că maşinile - doar maşinile - să conducă corporaţia? 
Pentru ce-s oamenii? 

— Oamenii conduc maşinile, sosi răspunsul scurt şi iritat. 

Ganymedeanul se sculă şi lovi cu pumnul în birou. 

— Ba maşinile-i conduc pă oameni, şi-o ştii şi tu! Mai întâi 
le foloseşti, dup-aia depinzi dă iele şi-n cele din urmă devii 
sclavu' lor. Pă dragu' tău de Pământ ierau numa' maşini, 
maşini, maşini. Şi care-i rezultatu'? Ce ieşti tu? Ţi-o spun 
ieu. Jumate dă bărbat! 

Apoi, cum furia i se stinse, continuă pe un ton potolit: 

— leu tot ţin la tine. [in la tine destul dă mult ca să-mi 
doresc să fi trăit pă Gani, cu mine. Pă Jupiter, ar fi ieşit un 
bărbat adevărat din tine! 

— Ai terminat? Întrebă Allen. 

— Aşa zic! 


— Atunci o să-ţi spun ceva. În tine nu există nimic rău care 
să nu poată fi îndreptat. Dacă ai fi trăit pe o planetă 
decentă. Aşa, însă, tu îi aparţii lui Ganymede. Sfatul meu 
este să revii acolo. 

— Nu te gândeşti să-mi tragi una-n nas, nu? Rosti încetişor 
George. 

— Nu. Nu m-aş putea lua la bătaie cu propria-mi imagine, 
dar dacă ai fi avut faţa numai puţin diferită mi-ar fi plăcut 
să-ţi fi ars câteva. 

— Crezi c-ai fi fost în stare. Un pământean ca tine? Haide, 
stai jos! 

Ne-a cam sărit muştaru' la amândoi. În felu' ăsta nu se 
rezolvă nimic. 

* 

Ganymedeanul se aşeză din nou, pufăi zadarnic din 
trabucul stins şi apoi îl azvârli dezgustat în recipientul 
incineratorului. 

— Unde-i apa? Mârâi el. 

Allen surâse încântat. 

— Ai avea ceva împotrivă dacă ţi-ar fi adusă de o maşină? 

— De o maşină? Cum adică? 

Şi George începu să arunce în jur priviri suspicioase. 

— Fii atent! Am instalat-o acum o săptămână. 

Allen atinse un buton de pe tăblia biroului şi dedesubt se 
auzi un clic slab, urmat de sunetul apei curgând. Peste 
câteva secunde, un disc metalic de lângă mâna dreaptă a 
pământeanului glisă în lateral şi pe masă apăru un pahar cu 
apă. 

— Poftim, spuse Allen. 

George îl ridică grijuliu şi bău. Apoi azvârli paharul în 
incinerator şi se uită lung şi gânditor spre fratele său. 

— Pot să văd alimentatoru' ăsta cu apă? 

— Sigur că da. E instalat sub birou. Stai să-ţi fac loc. 
Ganymedeanul se strecură dedesubt, în vreme ce Allen îl 
urmărea, uşor nedumerit. Un braţ musculos apăru de jos şi 

o voce înăbuşită răsună: 


— Dă-mi o şurubelniţă. 

— Poftim! Ce vrei să faci? 

— Nimic, numa! să mă uit la o chestie. 

Tânărul luă şurubelniţa şi vreme de câteva minute nu se 
auziră decât ocazionale zăngănituri metalice. În cele din 
urmă, George îşi făcu apariţia, roşu la faţă, şi-şi aranjă 
satisfăcut gulerul mototolit. 

— Pă ce buton apăs? 

Allen i-l indică pe cel cuvenit şi fratele său îl apăsă. Se auzi 
gâlgâitul apei. Pământeanul privi nedumerit de la birou la 
George şi înapoi. După aceea, îşi dădu seama că sub tălpile 
sale se formase o băltoacă. Sări de pe scaun, privi în jos şi 
scânci stupefiat: 

— Ce dracu' ai făcut? 

Un firicel de apă se prelinse de sub birou către uşă; 
gâlgâitul continua să se audă. 

George se îndreptă tacticos spre ieşire. 

— L-am scurtcircuitat. la-ţi şurubelniţa şi repară-l! Cu o 
clipă înainte de a trânti uşa, adăugă: Asta-i buba cu iubitele 
tale dă maşini! Se strică atunci când ţi-e lumea mai dragă. 

* 


Ţârâitul devenise insistent, silindu-l pe Allen Carter să 
deschidă iritat un ochi. Era încă beznă. 

Oftând, ridică un braţ spre tăblia patului şi conectă 
audiomiterul. 

Glasul tremurător al lui Amos Wells, din tura de noapte, 
chiţăi disperat. Ochii lui Allen se deschiseră brusc şi tânărul 
se sculă în capul oaselor. 

— Eşti nebun! 

Sărise însă în pantaloni chiar în timp ce vorbea. În zece 
secunde, cobora treptele, câte trei o dată. Se năpusti în 
biroul principal aproape imediat după fratele său. 

Încăperea era ticsită; înăuntru era un vacarm de 
nedescris. 

Allen îşi îndepărtă părul lung din ochi. 

— Cuplaţi reflectorul turelei! Porunci el. 


— E cuplat, mormăi cineva cu resemnare. 

Pământeanul se repezi la fereastră şi privi afară. Raza 
gălbuie ajungea doar la câţiva metri, după care se pierdea 
în păcla groasă. Apoi, tânărul trase de rama ferestrei şi 
aceasta se ridică scârţâind, câţiva centimetri. Se auzi 
urletul vântului, urmat de un concert de tuse din odaie. 
Allen trânti fereastra la loc şi îşi duse palmele la ochii plini 
de lacrimi. 

Între două strănuturi, George vorbi: 

— Nu suntem în zona furtunilor dă nisip. Ce s-a-ntâmplat? 

— Ba-i chiar o furtună! Spuse Wells plângăcios. Cea mai 
teribilă pe care-am văzut-o până acum. S-a pornit ca din 
senin. M-a luat prin surprindere. Până am închis toate 
ecluzele, era prea târziu. 

— Prea târziu?! 

— Allen ignoră nisipul din ochi şi repetă răstit: Prea târziu 
pentru ce? 

— Prea târziu pentru vehicule. Navetele au păţit-o cel mai 
rău. Nu există una care să nu aibă duzele înfundate cu 
nisip. Acelaşi lucru e valabil pentru pompele de irigaţii şi 
sistemul de ventilaţie. Generatorii de dedesubt n-au păţit 
nimic, dar toate celelalte trebuie demontate şi remontate. 
Suntem în întârziere cu cel puţin o săptămână. Poate chiar 
cu mai mult. 

Tăcerea apăsătoare care se lăsase fu întreruptă într-un 
târziu de Allen: 

— Preia conducerea, Wells! Organizează oamenii în două 
schimburi şi începeţi cu pompele. Dacă nu sunt gata în 
douăzeci şi patru de ore, riscăm să rămânem fără jumătate 
de recoltă. Stai. Vin şi eu cu voi. 

Se răsuci, gata să plece, dar încremeni în mijlocul primului 
pas la vederea lui Michael Anders, transmisionistul-şef, care 
venise în goană pe scări. 

— Ce s-a-ntâmplat? 

— Toată planeta a luat-o razna, gâfâi Anders. S-a produs 
cel mai mare seism din istorie. Cu epicentrul la nici 


cincisprezece kilometri de Aresopolis! 

Urmă un cor de exclamaţii secondat de o cascadă de 
blesteme şi imprecaţii. Oamenii se adunară tulburaţi în 
jurul celor doi; mulţi aveau familii sau rude în metropola 
marțiană. Anders îşi continuă relatarea cu răsuflarea 
întretăiată: 

— A venit complet pe nepregătite. Aresopolis este în ruine 
şi au izbucnit incendii. Nu există alte detalii, dar acum cinci 
minute transmisia din laboratorul nostru de acolo a încetat. 

Hărmălaia izbucni din nou. Veştile se răspândiră până în 
colţurile cele mai îndepărtate ale Central-ului şi neliniştea 
atinse o intensitate periculos de apropiată de panică. 

— Linişte! Strigă Allen, încercând să ţină situaţia sub 
control. În privinţa lui Aresopolis, nu putem face nimic. 
Avem necazurile noastre. Probabil că furtuna aceasta 
neaşteptată are o legătură cu seismul. Şi de ea trebuie să 
ne ocupăm acum. Toată lumea să treacă la treabă - lucraţi 
cu toată viteza! În curând, vor avea nevoie de noi în 
Aresopolis! 

— Apoi, răsucindu-se către Anders, adăugă: întoarce-te la 
aparate şi insistă până capeţi din nou legătura! Vii cu mine, 
George? 

— leu zic că nu, veni răspunsul. Ocupă-te dă maşinile tale, 
ieu cobor cu Anders. 

* 

Când Allen reveni în Central, se lumina de ziuă - zori 
întunecate, ceţoase. Tânărul era istovit - cu mintea şi trupul 
- şi arăta ca atare. Pătrunse în camera transmisiunilor. 

— Este un dezastru. Dacă. 

— Şşş, îi făcu semn George să tacă. 

Fratele său amuţi. Anders era aplecat deasupra 
receptorului, răsucind reglaje minuscule cu degete 
nervoase. 

— Inutil, domnule Carter! Înălţă el privirea. Nu-i pot 
prinde. 


— Bine. Rămâi aici şi ciuleşte urechile. Anunţă-mă în cazul 
în care apare ceva, orice. 

Apoi, pământeanul ieşi din camera transmisiunilor, 
prinzându-l de braţ pe George şi trăgându-l după el. 

— Când putem livra următoru' lot, All'n? 

— Abia peste vreo săptămână. Vreme de câteva zile, n-o să 
dispunem de nimic care să meargă ori să zboare, cât 
despre licheni. Va trece şi mai mult până să putem începe 
recoltatul. 

— N-avem rezerve? 

— Câteva tone de plante asortate. În principal din cele 
roşii-purpurii. Transportul de marţea trecută a luat aproape 
totul. 

George căzu pe gânduri. Fratele său aşteptă câteva 
momente, apoi întrebă brusc: 

— La ce te gândeşti? Ce se aude din Aresopolis? 

— Nenorociri! Cutremuru' a dărâmat jumătate din oraş şi 
restu-i în flăcări. Cincizeci dă mii o să-şi petreacă nopţile 
sub ceru' liber. Asta nu-i prea plăcut toamna pă Marte, fără 
sisteme gravitaționale. 

— Pneumonie, fluieră Allen. 

— Guturai, gripe şi tot felu' dă răceli, ca să nu mai zic d-ăia 
arşii. Moş Vincent ie făcut foc. 

— Vrea licheni? 

— Mai are rezerve numa' pe două zile. Trebuie să mai 
primească. 

Amândoi vorbeau pe un ton liniştit, aproape cu nepăsare, 
cu acea imensă indiferenţă care face suportabile crizele de 
proporţii. După o scurtă pauză, George întrebă din nou: 

— Când am putea reîncepe livrările? 

— În nici un caz mai devreme de o săptămână. Indiferent 
ce am face. Dacă ne-ar trimite o navetă de îndată ce-ar 
înceta furtuna, poate că am reuşi să le expediem stocurile 
noastre provizorii până ne apucăm de treabă. 

— Nici să nu te gândeşti la asta. Aerodromul ie-n ruine. N- 
au nici măcar o navetă operaţională. 


Din nou se lăsă tăcerea, apoi Allen vorbi cu un glas în care 
se citea încordarea: 

— Ce aştepţi? De ce ai expresia asta? 

— Aştept să recunoşti că nenorocitele tale dă maşini au 
dat greş tocmai când aveam mai multă nevoie dă iele. 

— Recunosc! Pufni pământeanul. 

— Bun! Ş-acum să-ţi demonstrez ce poate face mintea 
omului. 

— Îi întinse o foaie de hârtie: Asta-i copia mesajului pă 
care i l-am trimis lu' Vincent. 

Allen îşi privi îndelung fratele, apoi citi în şoaptă: „În 
treizeci şi şase de ore vom livra tot ce avem în stoc. Sperăm 
să vă fie de folos timp de câteva zile, până vom putea 
expedia un transport normal. Situaţia este destul de 
încurcată aici.” 

— Cum o să faci? Întrebă el după ce termină. 

— O să-ncerc să-ţi arăt, răspunse George, şi abia acum 
fratele său îşi dădu seama că părăsiseră Central-ul şi se 
aflau în grote. 

După cinci minute de mers, ganymedeanul se opri înaintea 
unui obiect masiv, ce abia se distingea în penumbră. 

— Autocamionu' dă deşert! Spuse el, aprinzând luminile. 

Autovehiculul nu era câtuşi de puţin impunător. Având o 
cabină de pilotaj scundă, în faţă, şi trei remorci 
butucănoase, deschise în partea superioară, el constituia o 
mostră clară de decrepitudine. Cu cincisprezece ani în 
urmă, fusese trecut la fiare vechi, după apariţia săniilor-de- 
nisip şi a navetelor transportoare. 

— L-am verificat acu' o oră şi po' să spun că ie-n stare dă 
funcţionare, rosti George cu un aer triumfător. Are lagăre 
ietanşe, climatizor pentru cabină şi motor cu combustie 
internă. 

Celălalt îl privi cu o expresie de scârbă. 

— Adică arde combustibil chimic. 

— Îmhi! Benzină! D-asta-mi place. Îmi aminteşte dă 
Ganymede. Pe Gani aveam un motor cu ben. 


— Stai aşa! Noi nu avem benzină! 

— Nu zic că nu. Da' iexistă o mulţime dă hidrocarburi 
lichide p-aici. Ce zici de Solvent D? le-n principal octan. 
Avem nu ştiu câte rezervoare. 

— Este adevărat. Totuşi, în cabină nu pot lua loc decât doi 
piloţi. 

— Ştiu. leu sunt unu. 

— Iar eu celălalt. 

— Mi-am zis ieu c-aşa o să spui, mormăi George, da' acu' 
n-o să fie doar o treabă d-apăsat butoane. Zici că te- 
ncumeţi. Pământene? 

— Zic că da. Ganymedene. 

* 

Soarele răsărise cu două ore înainte ca motorul 
camionului să pornească, dar în exterior pâcla se îndesise - 
dacă aşa ceva mai era posibil. 

Drumul principal ce străbătea peşterile forfotea de 
activitate. Figurile groteşti, cu ochii holbându-se prin 
vizoarele din sticlă groasă ale căştilor improvizate, se 
retraseră atunci când roţile late, special proiectate pentru 
nisipul marțian, porniră să se învârtă lent. Cele trei remorci 
fuseseră încărcate cu plante purpurii, apoi acoperite cu 
prelate strâns legate. Iar acum se semnala deschiderea 
ecluzelor. 

Maneta fu apăsată şi uşile duble se depărtară, scrâşnind în 
semn de protest din cauza nisipului prins în glisiere. 
Autocamionul ieşi printr-un vârtej cenuşiu de nisip suflat în 
interior, iar înapoia sa siluetele acoperite de praf îşi 
şterseră vizoarele şi închiseră uşile. 

* 

În virtutea obişnuinţei căpătate pe Ganymede, George 
întâmpină printr-o inspiraţie adâncă modificarea 
gravitaţională bruscă, apărută după ce părăsiseră 
câmpurile Gravitor protectoare din caverne. Palmele nu i se 
clintiră pe volan. În schimb, fratele său se găsea într-o stare 
mult diferită. Nodul strâns de greață din stomac se relaxa 


foarte încet şi trecu multă vreme până ce respiraţia sa 
neregulată şi gâjâită reveni cât de cât mai aproape de 
normal. 

În tot acest timp, pământeanul fu conştient de privirile pe 
care i le arunca George şi de umbra de surâs de pe buzele 
lui. 

Acest lucru era suficient pentru a-l face să-şi stăpânească 
orice geamăt, deşi muşchii abdominali îi erau încercaţi de 
crampe şi o transpiraţie îngheţată îi scălda chipul. 

Kilometrii se scurgeau lent, însă iluzia de nemişcare 
semăna aproape până la identitate cu cea din spaţiul 
cosmic. Peisajul înconjurător se zărea cenuşiu - monoton, 
lipsit de variaţii. Motorul se auzea ca un tors sonor, iar 
clicăitul purificatorului de aer, aidoma unui ticăit hipnotic. 
Din când în când, câte o rafală foarte puternică de vânt 
repezea în parbriz o jerbă de nisip ce răsuna ca un milion 
de ace din oţel. 

George nu-şi dezlipea ochii de pe busola bordului. Tăcerea 
era aproape apăsătoare. 

După un timp, ganymedeanul îşi întoarse capul şi mormăi: 

— Ce naiba are ventilatoru' ăla? 

Allen se ridică şi, strecurându-se pe lângă plafonul scund, 
examină situaţia. Când îşi reluă locul, era palid la faţă. 

— S-a oprit. 

— O să treacă nişte ore până s-opreşte furtuna asta. Pân- 
atunci, trebuie s-avem aer. Treci în spate şi repară-l! (Vocea 
i se auzea sec şi monoton.) 'Ține! Continuă el când Allen 
ajunse în partea din spate a cabinei. Asta-i trusa dă scule. Ai 
vreo două'j dă minute până aeru' devine irespirabil. Deja 
ieste îmbâcsit. 

Norii de nisip se apropiară mai mult şi luminiţa gălbuie de 
deasupra capului lui George împrăştia doar parţial bezna 
dinăuntru. 

Înapoia sa răsunară diverse zgomote, apoi glasul lui Allen: 

— Fir-ar a naibii de frânghie! Ce caută aici? 

Ciocăni ceva şi blestemă dezgustat. 


— Chestia asta-i plină de rugină. 

— Altceva? Strigă ganymedeanul. 

— Nu ştiu. Aşteaptă până-l curăţ. 

Răsunară alte ciocănituri, urmate de un scrâşnet aspru, 
aproape continuu. 

Allen reveni la locul lui. Faţa îi era acoperită de o sudoare 
amestecată cu rugină, iar faptul că se ştersese cu dosul 
mâinii nu îmbunătăţise cu nimic situaţia. 

— Acum, c-am curăţat rugina, pompa curge ca o sită. Am 
trecut pe turaţia maximă, dar nu ne-a mai rămas decât să 
ne rugăm Domnului să ne scape de avaria totală. 

— Dă-i drumu' şi roagă-te! Replică sec George. Roagă-te 
să găseşti un buton pă care s-apeşi. 

Pământeanul se încruntă şi privi pe geam, fără să mai 
scoată o vorbă. 

* 

Pe la ora patru după-amiaza, George se hotări să rupă 
tăcerea: 

— Se pare c-atmosfera a-nceput să se limpezească, 
mormăi el. 

Allen căscă şi încercă să se întindă. În cabină, aerul era 
stătut. 

Ventilatorul şuiera ameninţător între clicăituri, iar acestea 
deveneau tot mai depărtate în timp. Nu avea să mai reziste 
multă vreme. 

— Cât am mers? 

— Cam o treime din drum. Cum te simţi? 

— Destul de bine, se răsti Allen, apoi se retrase în cochilia 
sa. 

* 

Sosise seara şi, o dată cu ea, răsăriseră primele stele 
sclipitoare ale nopţii marţiene, când, cu un ultim şi jalnic 
fâsâit, ventilatorul îşi dădu obştescul sfârşit. 

— La dracu'! Făcu George. Oricum, nu mai pot respira-n 
mizeria asta. Deschide geamurile! 


Tăiosul vânt marțian se năpusti înăuntru purtând ultimele 
fire de nisip. George tuşi, îşi trase peste urechi căciula din 
lână şi deschise radiatoarele. 

— Tot se simte nisipu'. 

Allen privi melancolic cerul. 

— Acolo-i Pământul. Cu Luna alături de el. 

— Pământu'? Repetă George cu un dispreţ evident. Apoi, 
întinzând degetul spre orizont, zise zâmbind: Uite-l acolo pe 
bătrânu' Jupi! 

Dădu capul pe spate şi începu să cânte cu o voce sonoră 
de bariton: 

— Când deasupră-ni străluceşte. 

Al lu' Jupi disc poleit, Sufletu' meu îşi doreşte. 

S-ajungă unde-i fericit - 

Pă bunul Ganyme-e-e-ede!” 

Ultima notă vibră şi apoi se întrerupse, vibră şi se 
întrerupse din nou şi din nou, cu o rapiditate tot mai mare, 
până ce tremoloul străpunse aerul, ieşind din spectrul 
audibil. 

Allen rămăsese cu ochii holbaţi la fratele său. 

— Cum ai făcut asta? 

— Ăsta-i trilu' ganymedean, rânji George. Nu l-ai mai auzit 
pân-acum? 

— Am auzit doar despre el. 

Celălalt deveni ceva mai cordial. 

— Bineînţeles că nu poate fi făcut decât într-o atmosferă 
rarefiată. Ar fi trebuit să m-auzi pă Gani. Când îmi iese bine, 
te scol dă pă scaun. Fii atent! Stai să beau nişte cafea şi 
dup-aia o să-ţi cânt „Balada lu' Ganymede”. 

Zicând acestea, George inspiră adânc şi începu: 

— Fata bălană pă care-o iubesc. 

M-aşteaptă sub razele lui Jupi.” 

Allen îl prinse brusc de braţ şi-l scutură. Ganymedeanul se 
înecă şi se opri, tuşind. 

— Care-i treaba? Se răsti el. 

— Am auzit o bubuitură pe acoperiş. Este ceva acolo. 


George ridică privirea. 

— Treci la volan. Mă duc sus. 

— Mă duc eu, clătină din cap Allen. N-am curaj să pilotez 
chestia asta. 

În clipa următoare, se strecură afară. 

— Ţine-o aşa! Strigă el şi puse un picior pe acoperiş. 

* 

Pământeanul încremeni în poziţia aceea când deveni 
conştient de faptul că îl fixau doi ochi galbeni, îngustaţi ca 
două crăpături. Nu avu nevoie de mai mult de o secundă 
pentru a-şi da seama că se găsea în faţa unui keazel - o 
situaţie la fel de neplăcută precum descoperirea unui şarpe 
cu clopoței într-un pat de pe Pământ. 

Nu avu însă timp să-şi compare poziţia actuală cu una 
terestră, fiindcă keazel-ul se repezi spre el, cu colții 
veninoşi sclipind în lumina stelelor. 

Allen se feri disperat şi-şi pierdu priza. Se prăbuşi, lovind 
nisipul cu un bufnet surd, iar trupul rece şi solzos al reptilei 
marţiene sări după el. 

Reacţia pământeanului fu aproape instinctivă. Fulgerător, 
îşi întinse un braţ, strângând cu putere botul îngust al 
creaturii. 

În poziţia aceea, fiara şi omul încremeniră aidoma unui 
grup statuar. Bărbatul tremura, iar inima îi bubuia rapid şi 
puternic. Nu îndrăznea să se clintească. Constată că nu-şi 
putea aprecia corect mişcările membrelor din cauza 
gravitaţiei marţiene, cu care nu era obişnuit. Muşchii i se 
contractau aproape fără voia lui şi picioarele îi zvâcneau 
deşi n-ar fi trebuit s-o facă. 

Încercă să stea nemişcat. Şi să se gândească. 

Keazel-ul se zbătu şi din botul său, strâns puternic în 
palma lui Allen, ieşi un schelălăit tremurat. Mâna bărbatului 
devenea lunecoasă din cauza transpiraţiei; simţi botul 
animalului mişcându-se puţin. Îşi mări strânsoarea, cuprins 
de panică. Din punct de vedere fizic, keazel-ul nu putea face 
faţă unui om - fie acesta un pământean obosit, speriat şi 


neobişnuit cu gravitația - însă nu era necesară decât o 
muşcătură. Oriunde. 

Fiara se smuci brusc; spatele i se curbă şi picioarele 
zvâcniră. Allen o prinse acum cu ambele mâini. Nu avea 
pistol sau cuţit. În imediata lui vecinătate nu zărise nici un 
bolovan. Camionul dispăruse de mult în noaptea marțiană şi 
el rămăsese singur. Cu un keazel. 

Cuprins: de disperare, îşi răsuci braţele. Capul keazel-ului 
se îndoi, îi putea auzi răsuflarea şuierând şi acelaşi 
schelălăit pe un ton coborât. 

Târându-se, Allen reuşi să-şi pună genunchii pe abdomenul 
rece şi solzos. Răsuci capul fiarei în continuare. Keazel-ul se 
lupta cu disperare, totuşi bicepşii pământeanului îşi 
dovedeau superioritatea. Aproape că simţea ultimele etape 
de agonie a animalului, îşi încordă toate forţele. Şi ceva 
pocni. 

Fiara rămase nemişcată. 

Bărbatul se sculă în picioare gâfâind. Vântul nopţii 
marţiene îl străpunse ca un cuţit şi transpiraţia îi îngheţă 
instantaneu pe tot trupul. Era singur în deşert. 

Şocul acestei revelații îl copleşi. Auzea în urechi un bâzâit 
puternic. De-abia mai reuşea să-şi păstreze poziţia 
verticală. Vântul îl muşca, însă începuse să nu-l mai simtă. 

Bâzâitul se transformă într-un glas - un glas care suna 
straniu prin rarefiata atmosferă marțiană. 

— All'n, unde ieşti? Fir-ai al naibii, unde ieşti? All'n? All'n? 

O nouă energie străbătu corpul pământeanului. Acesta îşi 
azvârli leşul keazel-ului pe umeri şi porni împleticit în 
direcţia vocii. 

— Aici sunt, G. Ganymedeanule. Chiar aici. 

După câteva clipe, se lovi orbeşte de fratele său. 

— Pământean blestemat, începu acesta imediat, ce naiba, 
nici măcar nu te poţi ţine de-un camion care merge cu 
cinş'pe kilometri la oră? Puteai să. 

Vocea lui George se preschimbă într-un hârâit. 


— Pe acoperiş era un keazel, vorbi obosit Allen. El m-a 
doborât, la. Pune-l undeva. Pentru fiecare piele de keazel 
adusă, în Aresopolis se dă o recompensă de o sută de dolari. 

Următoarea jumătate de oră trecu fără a-i lăsa vreo 
amintire clară pământeanului. Când îşi reveni, se afla în 
cabină şi simţea pe limbă gustul cafelei. Motorul torcea din 
nou şi era înconjurat de căldura plăcută a radiatoarelor. 

George stătea tăcut alături, cu ochii aţintiţi asupra 
deşertului. Din când în când, îşi dregea vocea şi trăgea cu 
coada ochiului spre fratele său. Privirea lui arunca 
scânteieri ciudate. 

— Uite ce-i, spuse Allen, de-abia mai stau treaz iar tu pari 
pe jumătate mort - aşa că ce-ar fi să mă-nveţi „trilul” ăla 
ganymedean de care spuneai? Îi învie şi pe morți. 

George îl fixă şi mai pătrunzător, după care mormăi: 

— Sigur că da. Fii atent cum mi se mişcă măru' lu' Adam! 

* 

Când ajunseră la canal, soarele se găsea la jumătatea 
drumului spre zenit. 

Cu o oră înainte de a se lumina de ziuă, auziseră trosnetul 
chiciurii sub roţile grele; deşertul lua sfârşit şi se apropiau 
de oaza canalului. O dată cu răsăritul soarelui, trosnetele 
dispăruseră şi solul tot mai moale le încetinise înaintarea. 
Jalnicele tufe sur-verzui ce presărau peisajul neted 
constituiau prima variaţie apărută pe nesfârşitul nisip roşu 
pe care-l văzuseră de la începutul călătoriei. 

Apoi Allen se aplecase în faţă şi strânsese braţul fratelui 
său. 

— Uite canalul! Exclamase el. 

În anotimpul acela, „canalul” - un mic afluent al uriaşului 
Canal Jefferson - conţinea doar un firicel de apă. O dâră 
şerpuită şi murdară de umezeală, numai atât. Pe ambele 
maluri se zăreau însă zonele mlăştinoase de noroi negru, 
care peste un an terestru aveau să se transforme într-un 
torent rece ca gheaţa. 


Autocamionul înaintă încetişor pe panta lină, strecurându- 
se printre bolovanii târâţi de puhoaiele primăverii şi 
abandonaţi o dată cu retragerea apelor. Îşi croi drum prin 
noroi, plescăind greoi în bălți. Se legănă zgomotos peste 
pietroaie, afundându-se până la osii când traversă firicelul 
murdar din mijlocul albiei, apoi începu ascensiunea 
versantului opus. 

Imediat după aceea, prinse să patineze în mod neaşteptat, 
azvârlindu-i pe cei doi bărbaţi din locurile lor, se strădui în 
zadar să meargă mai departe şi în cele din urmă rămase 
neclintit. 

Fraţii coborâră din cabină pentru a constata în ce situaţie 
se aflau. George blestemă pătimaş, cu vocea lui groasă, 
stâlcind cuvintele mai mult ca oricând. 

— Pă Jupi şi-n., ie clar c-am dat dă dracu! Ne-am înfundat 
naibii-n noroi ca nişte porci! 

Allen îşi îndepărtă părul din ochi cu un gest obosit. 

— Bun, acum nu mai sta locului. Mai avem cel puţin o sută 
cincizeci de kilometri până la Aresopolis. Trebuie să-l 
scoatem de aici. 

— Sigur că da, da' cum? 

Imprecaţiile sale scăzură până la nivelul unor murmure 
şuierate; ganymedeanul începu să scotocească prin cabină, 
găsi un colac de frânghie şi-l cercetă cu un ochi suspicios. 

— Treci aici, All'n, şi când trag apasă pă pedala aia. 

George legă funia de puntea din faţă, apoi o târi după el, 
plescăind prin noroiul care îi ajungea la glezne, până o 
întinse. 

— Acu'! Răcni el. 

Chipul i se congestionă de efort, iar muşchii spatelui i se 
încordară. În cabină, Allen apăsă pedala până la podea, auzi 
motorul uruind puternic şi roţile din spate învârtindu-se 
nebuneşte în gol. Camionul se cutremură, dar nu se clinti. 

— Degeaba! Strigă George. Nu mă pot propti-n picioare. 
Dacă solul ar fi uscat, aş putea s-o fac. 


— Dacă solul ar fi fost uscat nu ne-am fi împotmolit, 
comentă Allen. Dă-mi mie funia! 

— Crezi c-o poţi face tu, dacă ieu n-am reuşit? Sosi 
răspunsul furios, dar celălalt părăsise deja camionul. 

Allen observase din cabină bolovanul cel mare afundat în 
noroi şi, uşurat, constată că funia ajungea până acolo. 
Petrecu frânghia în jurul lui şi o înnodă strâns. 

Fratele său se aplecă pe fereastra cabinei şi-şi agită 
pumnul prin aer. 

— Ieşti tâmpit? Crezi că pietroiu' ăla o să ne tragă? 

— Gura, se răsti Allen, şi calc-o când îţi zic! 

Apoi se opri la jumătatea distanţei dintre bolovan şi 
camion şi apucă funia. 

— Acu'! Răcni el şi trase brusc frânghia spre el cu ambele 
mâini. 

Camionul tresări - roţile sale nu se mai învârteau în gol. 
Pentru o clipă, ezită, cu motorul vuind la turație maximă, în 
vreme ce mâinile lui George tremurau pe volan. După 
aceea, porni. Aproape simultan, bolovanul de la celălalt 
capăt al frânghiei se desprinse din sol cu un plescăit vâscos 
şi se răsturnă. 

Allen desfăcu laţul din jurul lui şi alergă spre vehicul. 

— Nu te opri! Strigă el şi sări pe treaptă, trăgând funia. 

— Cum naiba ai făcut? Căscă George ochii uimiţi. 

— N-am putere să-ţi mai explic acum. După ce o s-ajungem 
la Aresopolis şi după ce ne vom odihni bine, o să-ţi desenez 
triunghiul de forţe şi o să-ţi arăt ce s-a întâmplat. N-a fost 
vorba de putere musculară. Nu te uita la mine ca la un 
Hercule. 

Fratele său se sili să-şi întoarcă privirea. 

— Triunghi dă forţe, zici? N-am mai auzit d-asta, da' dacă 
poate face aşa ceva, ieducaţia merită. 

— Gaz de cometă! A mai rămas ceva cafea? 

— Allen privi ultimul termos, îl scutură cu jale lângă 
ureche şi continuă: Eh, asta-i, hai să mai exersâăm trilul. 
Practic, îl cânt la fel de bine ca tine. 


Căscând zgomotos, mai lansă o ultimă întrebare: 

— O să ajungem până la căderea nopţii? 

— S-ar putea. 

Canalul rămăsese în urma lor. 

* 

Soarele purpuriu cobora încetişor înapoia Lanţului Sudic, 
unul dintre cele două „lanţuri muntoase” rămase pe Marte 
- o regiune de dealuri străvechi, erodate, dincolo de care se 
afla Aresopolis. Aici era singurul loc de pe planetă unde 
puteau fi admirate nişte peisaje remarcabile; totodată, zona 
era faimoasă şi printr-o altă caracteristică, fiind capabilă, 
graţie curenților de aer ascendenți, să atragă ocazional 
câte o ploaie din deshidratata atmosferă marțiană. 

În mod obişnuit, poate că doi bărbaţi de pe Pământ, 
respectiv Ganymede, ar fi rămas mai multă vreme prin 
regiunea aceea spectaculoasă, dar în cazul gemenilor 
Carter nu putea fi vorba de aşa ceva. 

Ochii umflaţi de nesomn scânteiară din nou la vederea 
dealurilor din depărtare. Corpurile, aproape istovite, se 
încordară din nou când începură urcuşul. 

lar camionul acceleră - deoarece imediat înapoia 
dealurilor se găsea Aresopolis. Drumul pe care mergeau nu 
mai era unul tras cu linia, apt de a fi parcurs exclusiv după 
busolă pe un teren neted ca în palmă. Îi aştepta un traseu 
îngust şi şerpuit prin ţinutul accidentat. 

Ajunseseră la Piscurile Gemene, când motorul se înecă 
brusc, tuşi de câteva ori, apoi amuţi. 

Allen se sculă şi în glasul lui răsună oboseala şi dezgustul: 

— Ce s-a mai întâmplat acum cu celebra maşină 
superrezistentă? 

— Ceva la care m-aşteptam dă vreo oră, ridică din umeri 
fratele său. Nu mai avem benzină. Nu contează. Suntem la 
Piscurile Gemene. Mai sunt numa! vreo cin'şpe kilometri 
până-n oraş. Am putea ajunge acolo-ntr-o oră şi dup-aia aş 
trimite o iechipă să ia plantele. 


— Cincisprezece kilometri într-o oră?! Protestă Allen. Eşti 
nebun! 

— Chipul i se schimonosi de groază. 

— Dumnezeule! Nu putem parcurge distanţa asta nici în 
trei ore şi este aproape noapte. Nimeni nu poate rezista 
prea mult în noaptea marțiană. George, suntem. 

Fratele său îl trase cu forţa afară din cabină. 

— Pă Jupi şi-n., All'n, nu mai fi aşa dă gingaş acum! Îţi zic 
c-o putem face-ntr-o oră. N-ai încercat niciodată s-alergi în 
gravitație redusă? le de parc-ai zbura. Uită-te la mine! 

Şi ganymedeanul porni în fugă, privind atent terenul şi 
efectuând salturi prelungi care-l aduseră în câteva secunde 
la poalele celui mai apropiat deal. Apoi, flutură din braţ şi 
glasul îi răsună îndepărtat: 

— Haide! 

Allen porni. Şi la al treilea salt căzu cât era de lung, dând 
disperat din braţe şi răşchirând picioarele. Hohotele 
fratelui său se propagară până la el, zgăriindu-i timpanele. 

Clocotind de furie, tânărul se ridică şi se scutură de praf. 
După aceea, începu să meargă normal. 

— Nu te supăra, All'n! Strigă George. le ş-ăsta un şpil, iar 
ieu am practica dă pă Gani. Închipuie-ţi c-alergi p-o saltea 
dă puf. Fugi ritmic - într-un ritm foarte-ncet - şi rămâi cât 
mai aproape de sol, nu sări-n înălţime. Uite aşa! Fii atent la 
mine! 

Pământeanul încercă, urmărindu-l cu privirea pe celălalt. 
Primii paşi nesiguri deveniră treptat fermi şi prelungi. 
Picioarele se întinseră, iar braţele se balansară la unison, 
imitându-şi geamănul, pas cu pas. 

Iuţind ritmul, George îl încuraja, dându-i totodată sfaturi 
menite a-i corija poziţia: 

— Stai mai aproape dă sol, All'n! Nu sări-nainte s-atingi cu 
vârfurile pământu'! 

Ochii pământeanului sclipiră şi pentru o clipă el uită de 
oboseală. 


— E nemaipomenit! Cu adevărat, parcă ai zbura. Sau 
parcă ai avea arcuri sub tălpi. 

— Trebuia să fi trăit pă Gani, cu mine. Avem stadioane 
speciale pentru alergări. Un iexpert poate ajunge la şai'ş 
cinci dă kilometri pă oră, şi ieu am ajuns la cin'ze'ş cinci. 
Sigur, gravitația acolo ie mai mică decât pă Marte. 

* 


Părul lung îi flutura în vânt, iar pielea i se înroşea sub 
curentul rece de aer. Petecele stacojii de soare urcară tot 
mai sus pe pante, rămaseră câteva clipe chiar pe vârfurile 
dealurilor, apoi dispărură cu totul. Scurtul amurg marțian 
îşi începu rapida transformare în noapte. Luceafărul - 
Pământul - strălucea deja puternic, tovarăşul său, Luna, 
fiind ceva mai apropiat decât în noaptea trecută. 

Minutele se scurgeau fără a fi observate de Allen. Acesta 
era prea absorbit de minunata senzaţie a alergării într-o 
gravitație redusă pentru a face altceva decât să-şi urmeze 
fratele. De-abia remarca frigul care sporea întruna. 

George, însă, reacţiona altfel. Umbra unei nelinişti ce i se 
întipărise la un moment dat pe chip se transformă într-o 
încruntătură ce aducea tot mai mult cu panica. 

— Opreşte-te, All'n! Strigă el. 

Lăsându-se pe spate, George se opri cu uşurinţă, cu 
graţie, chiar. Allen încercă să-l imite, dar, ieşind brusc din 
ritm, nu izbuti decât să cadă în faţă. Se ridică, bolborosind 
supărat. 

Ganymedeanul nu-l băgă în seamă. Privea îngândurat în 
depărtare. 

— Ştii unde ne-aflăm, All'n? 

Uitându-se rapid în jur, pământeanul simţi o gheară rece 
strângându-i gâtlejul. În semiîntuneric, peisajul părea 
diferit. Totuşi, mai diferit decât ar fi trebuit să fie. Era 
imposibil să fie atât de diferit. 

— N-ar fi trebuit să vedem de-acum Pleşuvul? Întrebă el 
cu glas tremurat. 


— Ar fi trebuit să-l vedem dă mult. Asta-i din cauza 
blestematului dă cutremur. Alunecările dă teren au 
modificat locurile. Probabil că şi piscurile. Glasul lui George 
devenise tensionat. All'n, n-are rost să ne păcălim singuri! 
Ne-am rătăcit. 

Pentru o clipă, cei doi tineri rămaseră tăcuţi, nesiguri. 
Bolta era purpurie şi dealurile se pierdeau în noapte. Allen 
îşi linse buzele vineţii cu o limbă uscată. 

— Ar trebui să ne aflăm la câţiva kilometri distanţă. 
Imposibil să nu vedem oraşul dacă îl căutăm cu atenţie. 

— Ia în calcul întreaga situaţie, pământeanule! Sosi 
răspunsul răstit şi furios. le noapte, noapte marțiană. 
Temperatura a coborât sub zero şi scade rapid. N-avem 
timp dă căutat. Trebuie să ne ducem direct la ţintă. Dacă n- 
ajungem în juma' d-oră, n-o să mai ajungem niciodată. 

Allen cunoştea situaţia la fel de bine, iar menţionarea 
frigului îl făcu să devină şi mai conştient de acesta. 
Clănţănind, se chirci sub pufoaica groasă, căptuşită cu 
blană. 

— Am putea face un foc! Propuse el cu jumătate de gură. 

— Cu ce? Pufni George iritat. Am ajuns pân-aici şi probabil 
c-o să-ngheţăm la un kilometru d-oraş. Haide să pornim din 
nou! Avem o şansă dă unu la sută! 

Allen îl trase înapoi. Ochii îi sclipeau febril. 

— Focuri de tabără., şuieră el. Există o şansă. Vrei să- 
ncercăm? 

— Altceva tot nu ne mai rămâne dă făcut, mormăi celălalt. 
Dar grăbeşte-te. Cu fiecare minut, simt. 

— Atunci, fugi în direcţia vântului. Şi nu te opri! 

— Dă ce? 

— Nu contează de ce! Fă cum îţi spun - fugi în direcţia 
vântului! 

Optimismul lui Allen nu era câtuşi de puţin fals când 
acesta porni să se împleticească prin întuneric, 
împiedicându-se de pietroaie, lunecând pe grohotişuri. 


Mereu cu vântul în spate. George alerga alături de el, o 
pată neclară, vagă prin noapte. 

Gerul sporea întruna, totuşi nu era la fel de muşcător 
precum fiorul de teamă ce rodea măruntaiele 
pământeanului. 

Moartea nu este deloc plăcută! 

Apoi, ajunseră în vârful unui deal, şi dinspre George 
răsună un strigăt triumfător: 

— Pă Jupi şi-n. 

În faţa lor, cât vedeau cu ochii, terenul era presărat cu 
focuri de tabără. Acela era Aresopolis-ul năruit, ai cărui 
locuitori, rămaşi fără adăposturi, înfruntau temperatura 
nopţii pur şi simplu prin arderea de lemne. 

Pe panta dealului, două siluete istovite se bătură reciproc 
pe spate, hohotiră sălbatic, apoi se îmbrăţişară, lipindu-şi 
obrajii pe jumătate degeraţi, şi se sărutară, într-un elan de 
fericire. 

În sfârşit, ajunseseră! 

* 


Situat la periferia oraşului, laboratorul era una dintre 
puţinele clădiri rămase în picioare. Înăuntru, la lumina unor 
instalaţii improvizate, chimişti traşi la faţă distilau ultimele 
picături de extract. Afară, forţele poliţieneşti degajau poteci 
pentru transportul preţioaselor flacoane ce se distribuiau în 
punctele de prim-ajutor improvizate în ruinele împânzite cu 
focuri ale fostei metropole marţiene. 

Bătrânul Hal Vincent supraveghea procesul, iar ochii săi 
spălăciţi se ridicau mereu, neliniştiţi, către dealuri, plini de 
speranţă şi îndoieli în legătură cu transportul promis. 

Apoi, două siluete se desprinseră din noapte şi se opriră 
clătinându-se în faţa lui. 

O groază îngheţată încleştă inima bătrânului. 

— Plantele. Unde sunt? Le-aţi adus? 

— La Piscurile Gemene, horcăi Allen. Mai mult de-o tonă, 
într-un autocamion. Trimite după ele! 


Câteva vehicule de teren ale poliţiei porniră înainte ca 
pământeanul să termine de vorbit. 

— Un autocamion?! Exclamă Vincent uluit. De ce n-aţi 
trimis o navetă? De fapt, ce s-a întâmplat cu voi acolo? 
Cutremurul.! 

Nu primi nici un răspuns. George pornise către focul cel 
mai apropiat, având întipărită pe faţă o expresie de 
beatitudine. 

— A-h-h, ce căldură! 

Încetişor, se lăsă în jos şi adormi înainte de a se fi întins 
complet pe sol. 

La rândul său, în vreme ce se târa spre foc, Allen tuşi, 
icnind: 

— Ha! Gingaşul de ganymedean! N-a putut. Rezista. 

Apoi pământul se ridică spre el şi-l lovi în faţă. 

* 


Allen se deşteptă cu soarele amurgului în ochi şi cu 
mirosul de şuncă prăjită în nări. George îi întinse tigaia şi 
vorbi în timp ce înfuleca de zor: 

— Ia şi îndoapă-te! 

— Apoi arătă spre remorcile descărcate lângă laborator şi 
adăugă: Au adus totu'. 

Allen dădu din cap şi se apucă să mănânce. George îşi 
şterse gura cu dosul palmei şi continuă: 

— Auzi, cum ai găsit oraşu'? Mă tot întreb cum ai făcut. 

— Focurile de tabără., răspunse pământeanul cu gura 
plină. Era singurul fel în care se puteau încălzi, iar focurile 
întinse pe atâţia kilometri pătraţi au încălzit aerul. Aerul 
cald s-a ridicat, iar cel rece din zona dealurilor i-a luat locul. 

— Gesticula în timp ce vorbea, ca şi cum ar fi vrut să-şi 
completeze spusele. 

— Aerul rece cobora dinspre dealuri pentru a lua locul 
celui cald - astfel, se forma vânt şi noi am urmat vântul. A 
fost ca un fel de busolă naturală, indicând locul unde voiam 
să ajungem. 


O vreme, George rămase tăcut lovind cu piciorul, stânjenit, 
în tăciunii focului de peste noapte. 

— Ascultă, All'n, te-am judecat greşit, spuse el într-un 
târziu. Te-am crezut un pământean gingaş până. Se opri, 
inspiră adânc, apoi explodă: Iei bine, pă Jupi şi-n., ieşti 
frate-miu geamăn şi-s mândru d-asta! Pământu' n-a putut 
să şteargă din tine ce-i mai bun dintr-un Carter! 

Allen deschise gura pentru a-i replica, însă fratele său i-o 
astupă cu palma. 

— Să n-aud o vorbă până nu termin! După ce ne-om 
întoarce, îţi poţi termina culegătoru' ăla, sau orice mai 
doreşti. Renunţ la veto. Dacă Pământu' şi maşinile pot 
scoate tipu' tău de bărbaţi, atunci n-am nimic împotriva lor. 
Deşi - adăugă el cu un ton uşor melancolic -treb'e să 
admiţi că dă fiecare dată când s-au paradit maşinile, de la 
pompele dă irigat şi navete pân' la ventilatoare şi 
autocamioane, tot omu' a trebuit să tragă. 

Înapoia palmei ce-i acoperea jumătate din faţă, Allen se 
strâmbă. 

— Maşinile au făcut tot ce au putut, murmură el. 

— Sigur că da, dar aia-i tot ce-s în stare să facă. Atunci 
când apar cazuri speciale, omu' treb'e să se 
autodepăşească, altfel ie pierdut! 

Celălalt tăcu, încuviinţă din cap, apoi strânse cu putere 
mâna fratelui său. 

— Să ştii că noi nu suntem chiar atât de diferiţi. Poate că la 
exterior se văd influenţele Pământului sau ale lui 
Ganymede, dar pe dinăuntru. 

Făcu o pauză, tuşi, după care continuă: 

— la haide să tragem un tril ganymedean! 

Şi din cele două gâtlejuri gemene se înălţă un tremolo 
asurzitor, aşa cum rareori auzise rarefiata şi îngheţata 
atmosferă marțiană. 

10. CRĂCIUN PE GANYMEDE. 

Startling Stories, ianuarie 1942 


Olaf Johnson fredona pe nas încetişor, iar ochii săi albaştri 
erau visători pe când privea impunătorul brad din colţul 
bibliotecii. Deşi biblioteca era odaia cea mai mare din Dom, 
lui Olaf nu i se părea câtuşi de puţin spațioasă pentru 
această ocazie. Plin de entuziasm, îşi afundă braţele în lada 
uriaşă de alături şi scoase o ghirlandă colorată în roşu şi 
verde. 

Nu stătu câtuşi de puţin să se întrebe ce neaşteptată 
răbufnire sentimentală îi determinase pe cei de la 
„Corporaţia de Produse Ganymedeane” să trimită la Dom 
un set complet de ornamente pentru pomul de Crăciun. 
Olaf avea o fire mai degrabă imperturbabilă şi, în funcţia pe 
care singur şi-o atribuise, de designer-şef al bradului, se 
mulțumea cu ceea ce exista. 

Pe neaşteptate, se încruntă şi mormăi o înjurătură. 
Semnalul luminos ce vestea Adunarea Generală clipea 
întruna, isteric. Cu un aer jignit, bărbatul abandonă 
ciocănelul de piuneze, apoi ghirlanda, îşi desprinse nişte 
beteală din păr şi porni către birouri. 

Când intră, comandantul Scott Pelham se afla deja în 
fotoliul cel adânc din capul mesei. Degetele lui bondoace 
răpăiau fără urmă de ritm pe tăblia din sticlă. Olaf înfruntă 
fără teamă privirea furioasă a comandantului, ştiind că în 
ultimele douăzeci de revoluţii ganymedeane nu se 
întâmplase nimic rău în departamentul său. 

Încăperea se umplu rapid şi ochii lui Pelham căpătară o 
expresie şi mai aspră în vreme ce se plimbau de la un 
individ la celălalt. 

— "Toţi sunt prezenţi. Oameni buni, suntem confruntaţi cu 
o criză! 

Câţiva se foiră. Olaf îşi fixă privirea în plafon şi se relaxă. 
În medie, crizele se declanşau în Dom cam o dată pe 
revoluţie. De obicei, era vorba de creşterea neaşteptată a 
cantităţii de oxit ce trebuia adunat sau de calitatea 
inferioară a ultimei livrări de frunze karen. Cu toate 
acestea, tresări auzind vorbele comandantului. 


— Ce cretin care caută sămânță de scandal i-a aiurit cu 
basme pe nenorociţii ăia de struţi? 

Olaf îşi drese nervos vocea, devenind astfel imediat centrul 
atenţiei. Mărul lui Adam i se mişcă brusc, iar fruntea i se 
încreţi vizibil. Se cutremură. 

— Eu. Eu., se bâlbâi el, apoi amuţi. 

— Degetele sale lungi se împreunară într-un gest disperat 
de rugăminte. 

— Adică, vreau să spun că eu am fost acolo ieri, după 
ultimele. Livrări de frunze karen, pentru că struţii erau cam 
lenți şi. 

O dulceaţă nefirească apăru în vocea lui Pelham, care 
surâse larg. 

— Olaf, tu le-ai povestit băştinaşilor despre Moş Crăciun? 

* 

Surâsul comandantului aducea foarte bine cu rânjetul unui 
lup şi Olaf încuviinţă din cap, cu un aer abătut. 

— Deci tu ai făcut-o. Bravo, le-ai povestit despre Moş 
Crăciun! Care vine într-o sanie ce zboară prin văzduh, trasă 
de opt reni, nu? 

— Păi. Nu-i aşa? Întrebă Olaf amărât. 

— Şi, ca să nu existe nici un fel de confuzii, le-ai desenat 
un ren. lar moşul are o barbă lungă şi albă, şi e îmbrăcat în 
straie roşii tivite cu alb. 

— Da, aşa-i, aprobă celălalt derutat. 

— El mai are un sac uriaş, plin cu cadouri pentru fetiţe şi 
băieţei, coboară prin coş şi pune darurile în ciorăpei. 

— Sigur că da. 

— Le-ai mai spus şi că se apropie momentul sosirii, nu? 
După o nouă revoluţie, ar trebui să ne viziteze. 

— Da, comandante, zâmbi nesigur Olaf, voiam să-ţi zic şi 
ţie. Tocmai m-am apucat să împodobesc bradul şi. 

— Gura! 

— Comandantul răsufla greu şi oarecum şuierat. 

— Ştii la ce s-au gândit struţii? 

— Nu. 


Pelham se aplecă peste masă spre Olaf şi zbieră: 

— Vor ca Moş Crăciun să vină şi la ei! 

Cineva chicoti, dar sub privirea arzătoare a comandantului 
râsetul se preschimbă într-o tuse sugrumată. 

— lar dacă Moş Crăciun nu vine la ei, struţii au decis să nu 
mai lucreze! Vor să facă grevă! 

De data aceasta, nu mai râse nimeni, pe înfundate sau nu. 
Toată lumea se gândea la acelaşi lucru şi Olaf fu cel care 
exprimă gândul cu glas tare: 

— Şi ce facem cu livrările? 

— Care-i treaba cu livrările? Pufni Pelham. Trebuie să v-o 
spun eu?! „Produse Ganymedeane” trebuie să livreze anual 
o sută de tone de wolframit, optzeci de tone de frunze 
karen şi cincizeci de tone de oxit, altfel îşi pierde franchisa. 
Bănuiesc că toţi cei de faţă cunosc asta. Întâmplător, anul 
curent se încheie peste două revoluţii ganymedeane şi noi 
ne găsim cu cinci la sută în urma graficului. 

Se lăsă o tăcere ce reflecta groaza. 

— lar acum, struţii nu mai vor să lucreze dacă nu vine Moş 
Crăciun! Continuă comandantul. Dacă ei nu muncesc, nu 
putem asigura livrările, pierdem franchisa. Şi slujbele! Să 
vă intre bine-n cap, idioţilor! Când compania va pierde 
franchisa, noi vom pierde cele mai bine plătite slujbe din 
Sistemul Solar. Vă puteţi lua adio de la ele, dacă nu cumva. 

Făcu o pauză, îl pironi cu privirea pe Olaf şi adăugă: 

— Dacă nu cumva, până la următoarea revoluţie, facem 
rost de o sanie zburătoare, de opt reni şi de un Moş 
Crăciun. Şi, mă jur pe toţi bolovanii din inelele lui Saturn, le 
vom avea pe toate - mai cu seamă pe Moş Crăciun! 

Zece chipuri păliră ca unul. 

— Te-ai gândit la vreo soluţie, comandante? Croncăni 
cineva. 

— Da, să fiu sincer m-am gândit la ceva. 

Pelham se lăsă pe spate, întinzându-se în scaun. Dintr-o 
dată, pomenindu-se aţintit de vârful unui deget arătător, 
Olaf Johnson se simţi scăldat în sudoare. 


— Nu, comandante! Scânci el. 

Degetul nici măcar nu tremură. 

* 

Pelham intră tropăind în Dom şi-şi scoase masca nazală şi 
cilindrii de oxigen ataşaţi la ea. Rând pe rând, îşi azvârli 
veşmintele exterioare groase din lână pe care le folosea în 
exterior şi, cu un ultim suspin obosit, îşi smulse cizmele 
grele şi înalte până la genunchi. 

Sim Pierce se opri din inspecția amănunţită a ultimei şarje 
de frunze karen şi-i aruncă o privire plină de speranţe pe 
deasupra ochelarilor. 

— Ei bine? Întrebă el. 

— Le-am promis pe Moşu', strânse din umeri Pelham. Ce 
altceva puteam face? În plus, le-am dublat raţia de zahăr, 
aşa că s-au întors la muncă. Deocamdată. 

— Adică până ce Moşu' promis n-o să-şi facă apariţia. 


— Pierce îşi îndreptă spinarea şi vorbi, gesticulând nervos 
cu o frunză lungă: E cea mai mare prostie pe care-am auzit- 
o vreodată. Nu se poate realiza. Moş Crăciun nu există! 

— Încearcă să le spui asta struţilor. 

— Comandantul se lăsă să cadă într-un scaun şi se 
posomori. 

— Ce face Benson? 

— 'Te interesează sania zburătoare pe care a spus c-o 
poate construi? 

— Pierce ridică o frunză spre lumină şi o cercetă cu un 
ochi critic. 

— Mie mi se pare plecat cu sorcova. A coborât azi- 
dimineaţă la subsol şi de atunci n-a mai apărut. Ştiu doar că 
a făcut bucățele electrodisociatorul de rezervă. Dacă se 
defectează ăsta care merge acum, rămânem fără oxigen. 

— Ei bine, oftă Pelham şi se sculă din scaun, din partea 
mea, sper să murim asfixiaţi. Ar fi cel mai ieftin preţ pe care 
l-am plăti pentru a scăpa din toată porcăria asta. Mă găsiţi 
la subsol. 

leşi trântind uşa după el. 

Ajuns la subsol, rămase locului, privind în jur cu gura 
căscată. Podeaua era acoperită de piese de oţel cromat. Avu 
nevoie de câteva minute până recunoscu în ele 
componentele a ceea ce, cu o zi în urmă, fusese un 
electrodisociator compact şi elegant. În mijlocul lor, 
contrastând cu scânteierea cromului, se afla o sanie 
prăfuită din lemn, cu tălpici ruginite. De sub ea răsunau 
ciocănituri. 

— Benson?! Strigă Pelham. 

Un chip încruntat şi asudat răsări de dedesubt, iar un jet 
de zeamă de tutun ţâşni spre scuipătoarea de care 
inginerul nu se despărţea niciodată. 

— Ce ţipi aşa? Aici e o treabă delicată! 

— Ce naiba este aiureala asta? 

— Sania zburătoare! Să ştii că ideea îmi aparţine. 


— Un licăr de entuziasm lumină ochii apoşi ai lui Benson şi 
ghemotocul de tutun din gura lui trecu dintr-o parte în 
cealaltă în timp ce vorbea. 

— Sania a fost adusă aici pe vremuri, când se credea că 
Ganymede este acoperit cu zăpadă ca şi ceilalţi sateliți 
jupiterieni. Eu n-a trebuit decât să montez sub ea câţiva 
gravirepulsori din disociator, care să-i anuleze greutatea 
când se deschide circuitul de curent. De restul se vor ocupa 
jeturile de aer comprimat. 

Comandantul îşi mestecă neîncrezător buza inferioară. 

— O să funcţioneze? 

— Sigur că da! S-au mai gândit destui la folosirea 
repulsorilor pentru deplasarea aeriană, dar pe corpurile 
cereşti cu gravitație mare o asemenea treabă nu-i uşor de 
realizat. Aici, însă, unde gravitația are de-abia o treime din 
cea pământeană, iar atmosfera este rarefiată, până şi un 
copil poate pilota vehiculul. Chiar şi Johnson ar putea s-o 
facă, deşi n-aş jeli dacă ar cădea şi şi-ar rupe blestematul 
ăla de gât. 

— Bun, atunci fii atent aici! Avem o mulţime de lemn local. 
Cheamă-l pe Charlie Finn şi spune-i să facă o platformă pe 
care să instaleze sania. Să fie mai lungă cu vreo şapte metri 
în faţă şi acolo să aibă balustradă. 

Benson scuipă din nou şi îşi miji ochii printre şuviţele de 
păr zburlit. 

— La ce te gândeşti, comandante? 

Pelham râse scurt, emițând nişte sunete ce aduceau mai 
degrabă cu un lătrat. 

— Struţii vor reni, aşa că e musai să le dăm reni. Animalele 
alea trebuie să stea pe ceva, nu? 

— Sigur. Stai, stai aşa! Pe Ganymede nu există reni! 

Comandantul Pelham se opri la jumătatea drumului spre 
ieşire. 

Ochii i se îngustară neplăcut, aşa cum se întâmpla ori de 
câte ori se gândea la Olaf Johnson. 


— Olaf a ieşit să aducă opt spinoşi. Au patru picioare, un 
cap şi o coadă la cele două extremităţi ale trunchiului. 
Pentru struţi, nici nu trebuie mai mult. 

Bătrânul inginer digeră informaţia şi chicoti cu subînţeles. 

— A-ntâia! Îi urez să se distreze din plin. 

— Eu la fel, scrâşni Pelham. 

leşi, în vreme ce Benson, continuând să rânjească, se 
strecură înapoi sub sanie. 

* 

Descrierea făcută de comandant spinoşilor era laconică şi 
corectă, deşi lipseau câteva detalii. Un spinos avea un bot 
lung şi mobil, două urechi mari care fluturau lin şi doi ochi 
roşiatici sensibili. Masculii aveau pe spate nişte spini 
pliabili, de un stacojiu închis, care păreau să le încânte pe 
femelele speciei. Combinaţi toate acestea cu o coadă 
solzoasă şi musculoasă şi cu un creier deloc mediocru. Şi 
veţi avea un spinos - îl veţi avea, dacă-l veţi putea prinde. 

Exact acestea erau gândurile care se învălmăşeau în 
mintea lui Olaf, în vreme ce se furişa, coborând de pe 
înălţimea stâncoasă spre turma de douăzeci şi cinci de 
spinoşi ce păşteau vegetaţia săracă şi aspră. Cele mai 
apropiate animale ridicară capetele la vederea siluetei 
înfofolite în blănuri şi deformate de masca nazală. Spinoşii 
nu aveau însă duşmani naturali, aşa încât se mulţumiră să 
arunce o privire plictisită şi dezaprobatoare către făptura 
aceea stranie, apoi reveniră la ocupaţia lor. 

Întrucât bărbatul nu avea decât nişte idei aproximative 
despre vânătoare, se scotoci în buzunar după o bucăţică de 
zahăr, o întinse şi rosti: 

— Haide, pis, pis, pis! 

Urechile celui mai apropiat spinos se ciuliră neliniştite. 
Olaf înaintă cu zahărul în mână. 

— Hai, băiatu'! Hai, băiatu'! 

Spinosul zări zahărul şi-şi fixă privirea asupra lui. Botul îi 
tresări, scuipă vegetaţia pe care abia o rupsese şi se 
apropie de pământean, întinse gâtul şi adulmecă. Apoi, cu o 


mişcare rapidă şi expertă, înhăţă zahărul şi-l înghiţi. 
Cealaltă mână a lui Olaf nu apucă decât aerul. 

Cu o expresie chinuită, bărbatul întinse altă bucăţică de 
zahăr. 

— la, Prinţule! Ia, Fido! 

Spinosul scoase un sunet adânc şi tremurat din fundul 
gâtului. Era în mod evident unul de plăcere. Se părea că 
monstruozitatea aceea stranie din faţa lui înnebunise şi 
intenţiona să-l hrănească pe vecie cu bucățele de dulceaţă 
concentrată. Înhăţă din nou delicatesa, retrăgându-se cu 
aceeaşi iuţeală ca şi prima oară. Dar pentru că Olaf ţinuse 
zdravăn zahărul de data aceasta, spinosul fu cât pe ce să-i 
reteze şi o jumătate de deget. 

Din urletul pământeanului lipsea nonşalanţa necesară în 
asemenea împrejurări. Totuşi, o muşcătură ce poate fi 
simțită prin mănuşi groase este o muşcătură! 

Înaintă cu îndrăzneală spre spinos. Existau anumite 
lucruri care puneau în mişcare sângele unui Johnson, 
redeşteptând străvechiul spirit viking. Iar unul dintre ele 
era cu siguranţă muşcarea unui deget, mai cu seamă dacă 
cel ce făptuise o asemenea crimă fusese un animal 
nepământean. 

În vreme ce spinosul se retrăgea încetişor, ochii lui trădau 
o oarecare nelinişte. Nu i se mai ofereau cubuleţe albe şi nu 
era tocmai sigur de ceea ce avea să se întâmple în 
continuare. Nesiguranţa dispăru brusc atunci când două 
mâini cu mănuşi îi prinseră urechile şi traseră. 

Spinosul emise un strigăt ascuţit şi se năpusti înainte. 

* 

Un spinos are o anumită demnitate. Nu-i place să-l tragi 
de urechi, mai ales atunci când alţi spinoşi, printre care şi 
câteva femele, au format un cerc în jurul lui şi-l privesc. 

Pământeanul căzu pe spate şi rămase o vreme în poziţia 
aceea. Între timp, spinosul se retrase câţiva metri, aidoma 
unui gentleman, lăsându-l pe Johnson să se scoale în 
picioare. 


Sângele viking al străbunilor clocoti şi mai puternic în Olaf. 
După ce-şi frecă vânătaia provocată de cilindrul de oxigen, 
sări, uitând total de gravitația ganymedeană. Drept urmare, 
trecu la un metru şi jumătate peste spinarea animalului. 

Spinosul îl privi cu respect pe Olaf, deoarece săritura 
fusese cu adevărat impresionantă. În acelaşi timp, privirea 
lui exprima şi nedumerire. Manevra celuilalt părea lipsită 
de sens. 

Olaf căzu tot pe spate şi se lovi de cilindru în acelaşi loc. 
Începuse să se simtă uşor stânjenit. Sunetele ce răzbăteau 
dinspre animalele ce-l priveau aduceau extrem de mult cu 
nişte chicote. 

— N-aveţi decât să râdeţi, mormăi el posac. Lupta încă n-a 
început! 

Se apropie încetişor, cu precauţie, de spinos. Îi dădu ocol, 
căutându-i punctul slab. „Adversarul” lui îi imită manevra. 
Olaf se prefăcu că atacă, iar spinosul se feri. Apoi animalul 
se cabră şi fu rândul lui Olaf să se ferească. 

Bărbatul îşi reamintea întruna noi înjurături. Mârâitul 
răguşit ce se auzea dinspre spinos părea străin spiritului de 
înfrățire asociat de obicei Crăciunului. 

Brusc, se auzi un vâjâit şi Olaf simţi ceva lovindu-l 
îndărătul urechii stângi. De data aceasta, făcu un salt înapoi 
peste cap şi ateriză pe ceafă. Cercul de animale mugi în cor 
şi spinosul îşi flutură coada triumfător. 

Olaf îşi alungă senzaţia plutirii printr-un infinit presărat de 
stele şi se sculă clătinându-se. 

— Alo, băiatu', protestă el, n-a fost corect să-ţi foloseşti 
coada! 

Sări îndărăt când coada şfichiui din nou aerul, apoi se 
năpusti într-un placaj disperat. Prinse picioarele animalului 
şi-l simţi căzând peste el cu un zbieret indignat. 

Acum, înfruntarea se redusese la puterea muşchilor celor 
doi adversari, iar Olaf deveni o brută lipsită de compasiune. 
Când în cele din urmă se ridică, spinosul constată că atârna 
peste umerii străinului. Protestă vehement şi încercă să-şi 


susţină obiecțiile printr-o lovitură judicioasă de coadă. Se 
găsea însă într-o poziţie inconfortabilă şi coada şuieră peste 
capul bărbatului. 

Ceilalţi spinoşi se retraseră din calea pământeanului, 
părând atinşi de o incomensurabilă tristeţe. În mod clar, 
erau cu toţii prieteni buni ai animalului capturat şi nu le 
plăcea să-l vadă pierzând o înfruntare. Se reîntoarseră la 
păscut cu o resemnare filosofică, convinşi că acesta era 
destinul. 

De cealaltă parte a crestei stâncoase, Olaf ajunse la grota 
pregătită din timp. Nu se chinui prea mult ca să se aşeze pe 
capul spinosului şi să lege suficiente noduri pentru a-l ţine 
locului. 

La capătul câtorva ore bune, după ce doborâse şi al 
optulea animal, bărbatul deprinsese genul de tehnică ce 
provine din practica îndelungată. Ar fi putut oferi oricărui 
cowboy terestru sfaturi preţioase referitoare la capturarea 
tăuraşilor. De asemenea, ar fi putut preda lecţii de 
înjurături oricărui şofer de pe Pământ. 

Era ajunul Crăciunului şi Domul răsuna de o zarvă 
asurzitoare, aidoma unei nove ce explodase doar în 
registrul sonor. În jurul saniei ruginite, montată pe uriaşa 
platformă de lemn nativ, cinci pământeni duceau o luptă 
îndârjită cu un spinos. 

Animalul avea opinii clare în legătură cu majoritatea 
problemelor, iar una dintre părerile sale cele mai inflexibile 
şi mai clar conturate era că nu intenţiona să ajungă într-un 
loc pe care nu-l dorea. Ţinea să sublinieze acest lucru lovind 
cu un cap, o coadă, trei spini şi patru picioare în toate 
direcţiile posibile, cu toată puterea posibilă. 

Pământenii insistau însă, iar gesturile lor erau total lipsite 
de blândeţe. În ciuda ţipetelor sale răsunătoare şi 
disperate, animalul fu suit pe platformă, târât la locul său şi 
înhămat într-un mod ce nu-i mai permitea nici o iniţiativă. 

— Perfect! Strigă Benson. Daţi sticla încoace! 


Ţinând botul spinosului cu o mână, agită sticla dedesubt. 
Spinosul se scutură cu înverşunare şi mugi înăbuşit. Benson 
îi turnă pe gât puţin lichid. Se auzi un gâlgăit sonor şi un alt 
muget, de data aceasta de apreciere. Curând, spinosul 
întinse gâtul, cerşind încă o doză. 

— Coniacul nostru cel mai bun! Oftă Benson. 

Inginerul ridică din nou sticla şi o retrase când se goli pe 
jumătate. Cu ochii rotindu-se rapid în orbite, animalul făcu 
ceea ce părea o încercare de step extrem de vioi. Se potoli 
însă destul de repede, întrucât metabolismul ganymedean 
era afectat aproape instantaneu de alcool. Muşchii i se 
încordară în rigiditatea beţiei şi, cu un sughiţ sonor, îşi 
pierdu cunoştinţa, rămânând totuşi în picioare. 

— Următorul! Răcni inginerul. 

Peste o oră, cei opt spinoşi erau tot atâtea statui 
cataleptice. Pe frunte le fuseseră fixate rămurele, pe post 
de coarne. Aspectul era grosolan şi mai degrabă 
caricatural, totuşi acceptabil. 

Benson tocmai deschisese gura pentru a întreba de Olaf, 
când acesta apăru, purtat în braţe de trei camarazi, 
luptându-se cu înverşunarea unui spinos. Protestele sale 
erau însă mult mai articulate. 

— Nu merg nicăieri în costumul ăsta! Zbieră el, încercând 
să-şi vâre unghiile în ochii celui mai apropiat coleg. M-aţi 
auzit? 

Desigur, avea motive să protesteze. Nici chiar în formă 
maximă, Olaf nu fusese niciodată un individ chipeş, iar în 
starea actuală aducea cu o combinaţie între coşmarul unui 
spinos şi concepţia lui Picasso asupra unui patriarh. 

Purta costumul convenţional al lui Moş Crăciun. Straiele îi 
erau atât de roşii pe cât le putuse face hârtia creponată 
care fusese lipită pe costumul spaţial. „Hermina” avea 
albeaţa de vată - ceea ce şi era. Barba - altă vată lipită pe 
un suport textil - îi atârna bogată, pornind de sub urechi. 
Masca nazală ce trona deasupra ei completa o imagine care 


ar fi fost în stare să bage spaima până şi în cei mai 
nepăsători indivizi. 

Olaf nu avusese ocazia de a se „admira” într-o oglindă, dar, 
judecând după ceea ce putea distinge din costumul său şi 
după ceea ce-i spunea instinctul, ar fi salutat cu drag 
apariţia unui trăsnet sănătos, care să-l transforme în 
cenuşă. 

Se împotrivi din răsputeri suirii în sanie; de aceea, mai 
mulţi săriră în ajutor, până ce Olaf se transformă într-un 
morman inert, din care răzbătea numai un glas înăbuşit. 

— Ţi-mi drumu'! Bolborosi el. Ţi-mi drumu' şi veniţi pe 
rând! Nu-i cinstit! 

Încercă să lovească pe cineva, însă nenumăratele braţe 
care-l strângeau nu-i permiteau să clintească nici măcar un 
deget. 

— Suiţi-l! Ordonă Benson. 

— "Te dracu'! Icni Olaf. Nu vreau să-mi pun capăt zilelor şi 
n-ai decât să-ţi iei blestemăţia de sanie şi să ţi-o bagi-n. 

— Ascultă-mă cu atenţie! Îl întrerupse inginerul. 
Comandantul te aşteaptă acolo. O să-ţi pună pielea la 
frigare, dacă n-apari în jumătate de oră. 

— N-are decât să ia sania şi să şi-o bage-n. 

— Atunci gândeşte-te la slujba ta! Gândeşte-te la o sută 
cincizeci pe săptămână. Gândeşte-te că te-ai lins pe bot de 
orice bănuţ. Gândeşte-te la Hilda, care te aşteaptă pe 
Pământ şi care n-o să se mărite cu tine dacă n-ai o slujbă. 
Gândeşte-te la toate astea! 

* 

Johnson se gândi şi mârâi. Se mai gândi puţin, apoi se sui 
în sanie, fixă sacul şi activă gravirepulsoarele. Bolborosind o 
înjurătură oribilă, porni jetul posterior. 

Sania ţâşni înainte şi nu lipsi mult ca bărbatul să se 
rostogolească din vehicul. După aceea, se ţinu de părţile 
laterale, privind colinele din jur care se ridicau şi coborau 
cu fiecare zguduitură a saniei nesigure. 


Pe măsură ce vântul se înteţi, clătinăturile deveniră mai 
puternice, iar când răsări Jupiter, lumina lui gălbuie făcu 
vizibile toate fisurile şi ţancurile terenului stâncos spre care 
sania părea că se îndreaptă la fiecare hurducătură. Şi când 
planeta gigantică se înălţă complet deasupra orizontului, 
efectele băuturii - care se risipeau la fel de repede pe cât se 
instalau în organismul ganymedean - începură să-i 
părăsească pe spinoşi. 

Ultimul animal din şir îşi reveni primul, simţi gustul din 
bot, se cutremură şi-şi jură să nu se mai atingă de alcool. 
După ce luă hotărârea respectivă, privi nepăsător în jur. 
Peisajul nu-l impresionă imediat. Doar treptat începu să 
priceapă că, oriunde s-ar fi găsit, terenul de sub picioarele 
lui nu prezenta obişnuita fermitate a solului ganymedean. 
Se legăna şi zvâcnea, ceea ce era extrem de neobişnuit. 

Ar fi putut, totuşi, să atribuie lipsa de echilibru recentei 
sale orgii, dacă n-ar fi fost atât de imprudent încât să 
privească în jos, peste balustrada de care era ancorat. Din 
câte ştia, nici un spinos nu murise de infarct, dar, privind în 
jos, fu cât pe ce să fie el primul. 

Urletul lui agonizant, încărcat de groază şi disperare, le 
trezi cu totul - deşi acest lucru se petrecu pe fundalul unor 
dureri de cap cumplite - pe celelalte animale. O vreme, se 
auzi numai un vacarm confuz de ţipete, răstimp în care 
spinoşii căutară să-şi alunge mahmureala şi să înţeleagă ce 
se petrecea. Izbutiră ambele lucruri şi porniră să tropăie. 
Nu era chiar un tropăit adevărat, fiindcă fuseseră strâns 
legaţi, dar, cu excepţia faptului că nu puteau înainta nici 
măcar un milimetru, ei efectuau absolut toate mişcările 
unui galop provocat de spaimă. lar sania o luă razna. 

Olaf îşi prinse barba cu o clipă înainte de a-i zbura de pe 
urechi. 

— Hei! Răcni el. 

Era ca şi cum ar fi spus: „Nu-i frumos!” unui uragan. 

Sania se cutremură, se înclină şi execută un tango isteric, 
apoi zvâcni brusc, parcă dorind să-şi împrăştie măruntaiele 


din lemn pe solul lui Ganymede. Între timp, Olaf se ruga, 
blestema, plângea şi acţiona simultan toate jeturile de aer 
comprimat. 

Ganymede se roti în jurul său şi Jupiter deveni un vârtej 
ceţos. Poate că tocmai spectacolul respectiv linişti pe 
spinoşi. Mai probabil însă era că, pur şi simplu, nu le mai 
păsa ce avea să se întâmple. Indiferent care ar fi fost 
motivul, ei se opriră, ţinură discursuri sentimentale de adio, 
îşi mărturisiră reciproc păcatele şi aşteptară moartea. 

Sania se echilibră şi Olaf îşi recăpătă suflul. Şi-l pierdu 
însă din nou când văzu straniul spectacol din jur: colinele şi 
solul se aflau deasupra capului său, în vreme ce bolta 
întunecată şi uriaşul Jupiter ajunseseră dedesubt. 

În momentul acela, el însuşi făcu pace cu eternitatea şi 
aşteptă sfârşitul. 

Struţii sunt creaturile ce seamănă cel mai bine cu 
băştinaşii de pe Ganymede, cu deosebirea că cei din urmă 
au gâturile mai scurte, capetele mai mari, iar penele lasă 
impresia că sunt pe punctul de a năpârli. La toate acestea, 
adăugaţi o pereche de braţe costelive şi acoperite de pene, 
terminate fiecare prin trei degete butucănoase. Struţii pot 
vorbi engleza, dar când îi auzi îţi pare rău c-o fac. 

În clădirea scundă din lemn nativ ce ţinea loc de „sală de 
întâlnire” erau adunaţi aproximativ cincizeci de indivizi. Pe 
movila de pământ din capătul sălii - aceasta nu se vedea 
prea bine, deşi existau o sumedenie de torţe urât 
mirositoare, care însă degajau mai mult fum decât lumină - 
se aflau comandantul Scott Pelham şi cinci dintre oamenii 
săi. Înaintea lor, tropăia cel mai jegos dintre struţi, 
umflându-şi pieptul uriaş cu bubuituri ritmice. 

Individul se opri o clipă şi arătă o gaură neregulată din 
tavan. 

— Asta! Croncăni el. Coş. Noi făcut. Moş Crăşun venit. 

Pelham mormăi, în semn de aprobare. Struţul chicoti 
fericit, apoi indică săculeţii împletiţi din iarbă care atârnau 
de pereţi. 


— Asta! Ciorapi. Moş Crăşun pus cadouri. 

— Îmhâm, făcu comandantul, fără tragere de inimă. Coş şi 
ciorăpei. Foarte drăguţ. 

— Adăugă apoi, printre dinţi, către Sim Pierce, aflat lângă 
el: Dacă mai stau o jumătate de oră în duhoarea asta, simt 
că-nnebunesc. Când vine dobitocul ăla? 

Pierce se foi neliniştit. 

— Uite ce-i, începu el. Am făcut nişte calcule. Suntem 
asiguraţi în toate privinţele, cu excepţia frunzelor karen, 
din care ne mai lipsesc patru tone. Dacă am termina 
aiureala asta în următoarea oră, ca să începem lucrul, i-am 
putea pune pe struţi în două schimburi - şi am reuşi. Se 
lăsă pe spate: Da, cred că avem şanse să reuşim. 

— La limită, replică posac Pelham. Şi asta numai dacă 
Johnson ajunge aici fără să mai facă alte tâmpenii. 

Struţul vorbea din nou, fiindcă celor din neamul lui le 
plăcea să vorbească. 

— Crăşun venit la toţi ani. Crăşun frumos, toţi prieteni. 
Struţi plăcut la Crăşun. Voi plăcut la Crăşun? 

— Da, sigur că da, mârâi politicos Pelham. Pace pe 
Ganymede, dragoste pentru oameni. Mai ales pentru 
Johnson. Unde naiba-i idiotul ăla? 

* 

Comandantul începu să se foiască neliniştit, în vreme ce 
struţul ţopăi de câteva ori în sus şi-n jos, afişând un aer 
gânditor, evident pentru simpla satisfacţie a mişcării în sine. 
El continuă să sară, adăugând şi nişte paşi ciudaţi de dans, 
până ce Pelham începu să-şi încleşteze instinctiv degetele, 
schiţând gesturi de strangulare. Doar un cârâit aţâţat 
venind dinspre gaura din perete ce purta demnul nume de 
„fereastră” îl opri să comită un struţocid. 

Struţii se adunară cu toţii acolo şi pământenii încercară 
să-şi facă loc şi ei, împingându-i, pentru a vedea despre ce 
era vorba. 

Pe uriaşul fundal gălbui al lui Jupiter se contura o sanie 
zburătoare trasă de reni. De la depărtarea aceea, părea 


micuță, însă nu exista nici o îndoială: Moş Crăciun se 
apropia. 

Un singur lucru era în neregulă. Sania, cu „reni” cu tot, 
deşi cobora cu o viteză ameţitoare, zbura cu susul în jos. 

Struţii porniră să ţipe asurzitor: 

— Moş Crăşun! Moş Crăşun! Moş Crăşun! 

Apoi se năpustiră cu toţii pe fereastră, călcându-se în 
picioare, aidoma unor mături însufleţite care înnebuniseră 
pe neaşteptate. Pelham şi oamenii săi folosiră uşa scundă 
pentru a ieşi. 

Sania se apropia, sporind în dimensiuni, legănându-se 
dintr-o parte în alta şi vibrând ca o roată descentrată. Olaf 
Johnson nu era decât o siluetă micuță care se ţinea cu 
disperare de părţile laterale. 

* 

Pelham răcnea cu disperare, incoerent, înecându-se din 
cauza atmosferei rarefiate, fapt ce se întâmpla ori de câte 
ori uita să respire pe nas. Apoi se opri şi privi îngrozit. 
Sania, ajunsă acum aproape la dimensiunile normale, pica 
de-a dreptul cu botul în jos. Nici dacă ar fi fost o săgeată 
trasă de Wilhelm Tell n-ar fi ţintit cu mai multă precizie 
fruntea comandantului. 

— Toată lumea la pământ! Urlă el, azvârlindu-se pe jos. 

Curentul produs de trecerea saniei se auzi ca un ţiuit şi-i 
zburli părul. 

Pentru o clipă, vocea lui Olaf se auzi slabă şi neclară. Aerul 
comprimat ţâşni, lăsând dâre de vapori de apă condensaţi. 

Pelham rămase locului, tremurând şi lipindu-se de crusta 
îngheţată a lui Ganymede. După o vreme, se sculă încetişor, 
cu genunchii bălăbănindu-se ca ai unei dansatoare 
hawaiene de hula. Struţii, care fugiseră din calea saniei, se 
adunaseră din nou. În depărtare, vehiculul zburător cotea, 
făcând cale întoarsă. 

Comandantul îl văzu cum se leagănă şi se înclină, 
continuând să se rotească. Apoi, vehiculul se clătină spre 
dom, reuşi să-i dea ocol, viră din nou şi prinse viteză. 


În sanie, Olaf muncea cu disperare. Depărtându-şi cât mai 
mult picioarele, îşi muta întruna centrul de greutate. 
Asudând şi blestemând, străduindu-se din răsputeri să nu 
privească „în jos” spre Jupiter, silea sania să se balanseze 
tot mai sălbatic. Acum, vehiculul blestemat ajunsese să 
descrie un arc de aproape 180 de grade, iar bărbatul 
simţea cum stomacul îi protesta vehement. 

Ţinându-şi răsuflarea, el se apăsă cu toată puterea pe 
piciorul drept şi simţi sania înclinându-se şi mai mult. 
Ajungând la extremitatea pendulării, dezactivă 
gravirepulsorul şi, sub gravitația slabă a lui Ganymede, 
sania porni în jos. Datorită bazei îngreunate, în timpul 
căderii reveni la poziţia normală. 

Pentru comandantul Pelham, aceasta nu reprezenta însă o 
uşurare, întrucât constată că se afla din nou pe traiectoria 
vehiculului. 

— Jos! Zbieră el, trântindu-se din nou pe sol. 

Sania vâjâi pe deasupra, se izbi de un bolovan gigantic, 
ricoşă la vreo opt metri în văzduh, şi se prăbuşi în bubuituri 
şi zăngănituri. Olaf căzuse deja peste balustradă. 

Moş Crăciun sosise. 

Olaf trase adânc aer în piept şi se cutremură, apoi îşi 
aruncă sacul în spinare, îşi potrivi barba şi-l bătu uşor pe 
grumaz pe unul dintre spinoşii care suferiseră în tăcere. 
Moartea n-avea decât să vină - de fapt, Olaf o aştepta cu 
nerăbdare - însă el avea s-o primească în picioare, cu 
demnitate, ca un adevărat Johnson. 

În interiorul barăcii în care se înghesuiseră din nou struţii, 
un bufnet anunţă aterizarea sacului pe acoperiş, iar un al 
doilea, aterizarea lui Moş Crăciun însuşi. Un chip alb ca 
varul se ivi în gaura din plafon. 

— Crăciun fericit! Croncăni el şi căzu înăuntru. 

Ca de obicei, Olaf ateriză pe cilindrul de oxigen, care, tot 
ca de obicei, îl lovi în acelaşi loc sensibil. 

Struţii ţopăiau aidoma unor mingi cuprinse de mâncărimi. 


Olaf şchiopătă cu greu spre primul ciorap şi vâri înăuntru 
globul colorat pe care-l scosese din sac - unul dintre 
numeroasele ornamente ale bradului său. Pe rând, umplu 
toţi ciorapii cu aceleaşi cadouri. 

După ce-şi încheie misiunea, se lăsă epuizat pe vine - 
poziţie din care privi desfăşurarea ulterioară a 
evenimentelor, cu ochi sticloşi de peşte mort. Voioşia şi 
umorul gălăgios, ce prin tradiţie însoțeau sărbătoarea lui 
Moş Crăciun, absentau complet. 

Struţii compensară însă aceste manifestări clasice printr- 
un extaz ce friza nebunia. Până când Olaf distribuise ultimul 
glob, rămăseseră tăcuţi şi fără să se clintească de la locurile 
lor. După aceea însă, văzduhul vibră şi vui, chinuit de 
zbieretele discordante ce se înălţară. Într-o jumătate de 
secundă, în mâna fiecărui struţ se găsea un glob. 

Băştinaşii se apucară să discute agitaţi, manevrând 
globurile cu mare atenţie şi lipindu-le de piepturi. Apoi le 
comparară reciproc, oprindu-se la răstimpuri ca să admire 
unul care li se părea deosebit. 

* 


Struţul cel mai jegos se apropie de Pelham şi-l ciuguli de 
mânecă. 

— Moş Crăşun bun, chicoti el. El lăsat ouă! 

— Privi cu admiraţie globul şi continuă: La struţ, ou mai 
urât este. Ăsta ou la Moş Crăşun? Insistă el, împungându-l 
pe pământean în abdomen cu degetul lui descărnat. 

— Nu! Răcni comandantul cu vehemenţă. La dracu', nu! 

Struţul nu-l mai asculta. Strecură globul la adăpostul 
penelor sale şi spuse: 

— Culori mai frumos este. Când ieşit Moş Crăşun mic? Ce 
mâncat Moş Crăşun mic? Noi îngrijit. Noi învăţat Moş 
Crăşun mic, noi făcut deştept - creier mult de struţ. 

Pierce înhăţă braţul comandantului. 

— Nu-i contrazice! Şuieră el disperat. Ce contează dacă ei 
cred că sunt ouăle lui Moş Crăciun? Haide! Dacă lucrăm în 
schimburi, putem face livrarea la termen! Să-i dăm drumul! 


— Aşa-i, încuviinţă Pelham, după care se întoarse către 
struţ: Spune-le tuturor că e vremea să înceapă! 

— Ridică glasul, vorbind răspicat şi sonor: Acum, la 
treabă! Aţi înţeles? Repede, repede, repede! Haide! 

Pământeanul gesticula din braţe. Struţul jegos se oprise 
însă şi i se adresă pe un ton apăsat: 

— Noi lucrat, dar Johnson spus Moş Crăşun venit la toţi 
ani! 

— Nu v-ajunge unul? Icni Pelham. 

— Nu! Se răţoi struţul. Noi dorit Moş Crăşun din nou. Alt 
ou. Şi din nou. Şi din nou. Şi din nou. Mult ou. Multou cu 
Moş Crăşun mic. Moş Crăşun nu venit, noi nu lucrat. 

— Mai e până la anul, spuse comandantul. O să discutăm 
atunci. Până atunci, fie c-o să înnebunesc de tot, fie c-o să 
uitaţi toată povestea asta. 

Pierce deschise gura, o închise, iar o deschise, o închise, o 
deschise încă o dată şi în cele din urmă reuşi să articuleze: 

— Comandante, ei vor să vină-n fiecare an. 

— Ştiu. Până la anul n-o să mai ţină minte. 

— N-ai priceput! Pentru ei, un an este o revoluţie a lui 
Ganymede în jurul lui Jupiter. În timp terestru, asta 
înseamnă şapte zile şi trei ore! Vor ca Moş Crăciun să vină 
săptămânal. 

— Săptămânal., icni Pelham. Johnson le-a spus. 

Pentru o clipă, totul se transformă în stele verzi în faţa 
ochilor săi. Apoi gemu şi îşi întoarse ochii spre Olaf. 

Bărbatul îngheţă până în măduva oaselor şi se sculă 
temător în picioare, prelingându-se către uşă. Acolo se opri 
şi, aducându-şi aminte de tradiţie croncăni: 

— Crăciun fericit şi noapte bună! 

În clipa următoare, Olaf ţâşni spre sanie, cu barba pe 
jumătate desprinsă, ca şi cum ar fi fost urmărit de toţi 
drăcuşorii lui Hades. Nu erau însă drăcuşorii, ci 
comandantul Scott Pelham. 

11. OMULEŢUL DIN METROU 


(cu James MacCreigh - pseudonimul lui Frederik Pohl) 

Fantasy Book, volumul 1, numărul 6 

Stațiile de metrou sunt locuri unde oamenii obişnuiesc să 
coboare; de aceea, atunci când nimeni n-a coborât din 
primul vagon în staţia Atlantic Avenue, conductorul Cullen a 
început să-şi facă griji. Din vagonul respectiv nu coborâse 
nimeni de când începuse cursa spre Flatbush - deşi suiau 
zeci de pasageri. 

Ciudat! Foarte ciudat! Era genul de întâmplare care îi 
făcea pe conductorii binecrescuţi să-şi scoată şepcile şi să 
se scarpine în cap. Aşa a procedat şi Cullen. Nu l-a ajutat cu 
nimic, dar a repetat gestul la Bergen Street, următoarea 
staţie, unde, iarăşi, din primul vagon n-a coborât nimeni. lar 
la Grand Army Plaza, bărbatul a adăugat scărpinatului 
câteva rare cuvinte irlandeze, transmise de sute de ani, din 
tată în fiu. Acestea au ionizat atmosfera din cabină, dar nu 
au schimbat situaţia. 

La Eastern Parkway, Cullen făcu un experiment. Pur şi 
simplu, nu deschise uşile primului vagon. Se aplecă în afară 
pe uşa cabinei sale, întoarse capul, privi. Şi fu răsplătit cu 
un adevărat miracol. Pasagerii metroului newyorkez nu 
sunt timizi, umili sau modeşti, iar uşile care nu se deschid 
imediat, sau destul de repede sunt ajutate prin lovituri 
repetate de picior. De data aceasta, însă, nu se auzi nici o 
lovitură, nici un răcnet, nici măcar o înjurătură. Cullen 
holbă ochii. 

Începea să se enerveze. La Franklin Avenue, unde se 
întâlnea cu alte linii, deschise uşile şi blestemă mulţimea. Pe 
fiecare uşă se revărsau pasageri de ambele sexe şi de toate 
vârstele. Cu excepţia celor din primul vagon. În schimb, în 
el se mai urcară trei bărbaţi şi o fetişcană, deşi Cullen putea 
deja întrezări uşoara curbură a pereţilor cauzată de teribila 
înghesuială dinăuntru. 

Pe tot restul călătoriei spre Flatbush Avenue, Cullen 
ignoră complet primul vagon, concentrându-se asupra 
ultimei staţii, unde toţi pasagerii trebuiau să coboare. Toţi! 


Pe rând, trecură President, Church şi Beverly Road, iar 
Cullen se pomeni numărând opririle până la capăt. 

Cu toţii păreau nişte pasageri normali. Citeau ziarele, 
priveau bezna dinapoia ferestrelor sau picioarele fetelor de 
vizavi sau, pur şi simplu, se uitau în gol, ca nişte oameni 
obişnuiţi. Nici măcar nu doriseră să se suie în vagonul 
alăturat, unde erau destule scaune goale. Închipuiţi-vă nişte 
newyorkezi rezistând impulsului de a sta jos! 

Sosi însă şi Flatbush Avenue. Cullen îşi frecă palmele, 
apăsă butoanele de deschidere a uşilor şi răcni în stilul său 
cel mai neinteligibil: 

— Tima staţie! 

Repetă anunţul de mai multe ori, cu glas răguşit, şi câţiva 
pasageri din acel blestemat prim vagon înălţară ochii spre 
el, privindu-l cu reproş. Parcă l-ar fi acuzat că nu ţinea cont 
de campania împotriva poluării fonice. 

Pasagerii coborâseră din celelalte vagoane şi alţii 
începuseră să intre. Câţiva se uitară curioşi către vagonul 
ticsit, totuşi nu foarte mulţi. Newyorkezul consideră drept o 
manevră publicitară tot ceea ce nu poate înţelege. 

Cullen reveni la irlandeza strămoşilor săi şi porni de-a 
lungul peronului, îndreptându-se spre cabina mecanicului. 
Simţea nevoia unei asistenţe morale. Mecanicul ar fi trebuit 
să coboare, pentru a se pregăti de cursa în sens invers, dar 
n-o făcuse. Cullen îl zări prin geamul uşii, rezemat de 
comenzi şi privind parcă visător semaforul din faţă. 

— Gus! Strigă conductorul. leşi! Am o. 

În clipa aceea, amuţi, fiindcă acela nu era Gus. În locul lui 
se afla un bătrânel micuţ, care-i zâmbi politicos şi-şi flutură 
degetele în semn de salut. 

Sufletul de irlandez al lui Patrick Cullen se revoltă. Cu un 
răcnet, apucă marginea uşii cabinei şi încercă s-o deschidă. 
Ar fi trebuit să-şi închipuie însă că n-avea să reuşească. Aşa 
că, inspirând adânc şi invocându-l pe Dumnezeul 
irlandezilor, se repezi pe uşa deschisă a primului vagon şi 
pătrunse în masa de oameni de acolo. Inerţia îl purtă doi 


metri, după care rămase înţepenit. Înapoia lui, cei pe care-i 
îmbrâncise se desprinseră din braţele tovarăşilor de 
călătorie, se scuzară ca nişte adevăraţi newyorkezi (cu un 
mormăit, un mârâit şi o grimasă) şi îşi îndreptară din nou 
atenţia asupra ziarelor. 

Blocat fără putinţă de desprindere, Cullen auzi soneria 
dispecerului. Era timpul ca trenul lui să plece. Chemarea 
datoriei! Cu un efort supraomenesc, se îndreptă către uşă, 
dar aceasta se închise înainte de a ajunge la ea şi trenul se 
puse în mişcare. 

— La dracu'! Icni el, dându-şi seama că, pentru prima 
dată, lipsea de la locul său. 

După primii cincisprezece metri, observă că metroul 
mergea în direcţia greşită şi amuţi. 

La urma urmelor, ce ar mai fi rămas de spus - chiar şi în 
limba strămoşilor? 

Cum ar fi fost posibil ca metroul să pornească în direcţie 
greşită din Flatbush? În cealaltă parte nu existau şine. Nu 
exista nici tunel! Nu era decât un opritor cu tampoane, 
pentru a-i împiedica pe conductorii mai excentrici să 
încerce sfredelirea unuia. Era absurd! 

Totuşi, se deplasau în direcţia respectivă! 

În acest nou tunel existau staţii - frumuşele şi micuţe, atât 
cât să primească un vagon. Asta n-ar fi reprezentat însă o 
problemă, întrucât un singur vagon efectua această 
călătorie. Celelalte fuseseră detaşate, nu se ştie cum, 
probabil pentru a porni înapoi pe obişnuita rută spre Bronx 
Park. 

Traseul avea o duzină de opriri. Cu nume ciudate. Cullen 
observă doar câteva, deoarece îi venea greu să-şi focalizeze 
privirea. Bulevardul Arhanghelilor, Calea Serafimilor, Piaţa 
Îngerilor. 

Apoi, trenul intră într-o staţie gigantică, care semăna 
neplăcut de mult cu o peşteră, şi se opri. Era o sală imensă, 
înaltă de o sută de metri şi aproape sferică. Şinele mergeau 


până în centrul ei, fără suporţi vizibili, şi chiar peronul de 
alături părea suspendat în văzduh. 

Conductorul rămăsese singur în vagon, ceilalţi călători 
coborând pe parcurs, majoritatea la Piaţa Osana. Stătea 
pasiv, ţinându-se de o bară de porțelan, şi privea o reclamă 
pentru rujuri. Uşa cabinei mecanicului se deschise şi 
omuleţul ieşi de acolo. Îl privi pe Cullen, trecu mai departe, 
apoi se răsuci brusc. 

— Hei, exclamă el, cine eşti dumneata? 

Cullen se întoarse încetişor, fără să-şi desprindă mâna de 
bara de susţinere. 

— Eu nu-s decât conductorul. Nu mă băga în seamă. 
Oricum, îmi dau demisia. Nu-mi place munca asta. 

— Vai de mine, vai de mine! Ţâţâi omuleţul, clătinând din 
cap. Ce situaţie neplăcută! Eu mă numesc Crumley, începu 
el să-i explice. Mă ocup cu furatul. De obicei, fur oameni. 
Uneori, şi vagoane de metrou. Dar ele sunt mari şi greoaie - 
nu crezi? 

— Domnule, gemu Cullen, am încetat să mai cred ceva, 
acum două ore. Gânditul nu m-a ajutat deloc. Totuşi, cine 
eşti? 

— Ţi-am spus - mă numesc Crumley. Exersez pentru a 
deveni divinitate. 

— Ce anume?! 

— Divinitate” - ca lehova, ştii. Fii atent! 

Bătrânul arătă spre fereastra prin care se vedea peretele 
grotei. În locul indicat de degetul său, stânca se bombă şi se 
ondulă. Omuleţul mişcă degetul şi pe peretele din piatră 
rămase o proeminenţă sub forma unui „h” răsturnat. 

— Acela este simbolul meu, vorbi Crumley cu modestie. 
Mistic, nu crezi? Dar asta nu-i nimic. Aşteaptă să mă 
organizez ceva mai bine. Atunci să vezi miracole! 

Cullen îşi plimbă privirea de la simbol la surâzătorul domn 
Crumley până ameţi şi fu nevoit să se oprească. 

— Ascultă, începu el cu glas răguşit, cum ai reuşit să scoţi 
vagonul din Flatbush Avenue? De unde a apărut tunelul 


ăsta? Eşti vreunul din străinii ăia. 

— Nu, nu, nu! Îl opri Crumley. Totul a fost făcut de mine şi 
mi-am folosit voinţa astfel încât să nu fiu observat. N-a fost 
deloc uşor. O acţiune de genul ăsta îmi epuizează 
ectoplasma. Miracolele în care apar şi oameni sunt mult mai 
dificile decât celelalte, fiindcă trebuie să te lupţi cu voinţa 
oamenilor. Este imposibil să reuşeşti dacă nu ai mulţi 
Credincioşi. Acum, când deţin peste o sută de mii, sunt în 
stare să le realizez, dar a fost o vreme - şi ciudatul individ 
clătină din cap visător - când nici măcar nu puteam levita 
un prunc. Sau tămădui un lepros. În sfârşit, pierdem 
timpul! Ar fi trebuit să fim la cea mai apropiată uzină. 

Cullen se lumină la faţă. „Uzină” suna ceva mai prozaic. 

— Am un frate, începu el, care a lucrat la o fabrică de. 

— Vai de mine, domnule Cullen! Mă refeream la Uzinele 
mele de Credincioşi. Trebuie să-i educ pe oameni să creadă 
în mine - nu? 

— Iar predicile sunt prea lente. Eu cred în producţia de 
masă. Într-o bună zi, sper să fiu denumit Henry Ford al 
Utopiei. Numai în Brooklyn deţin deja douăsprezece 
Fabrici, iar când voi produce suficienţi Credincioşi îi voi 
răspândi în lumea întreagă. 

Bătrânelul făcu o scurtă pauză, oftă gânditor, apoi 
continuă: 

— Dacă aş avea mai mulţi. Îmi trebuie un milion, înainte de 
a lăsa lucrurile să se dezvolte de la sine, şi până atunci sunt 
nevoit să mă ocup personal de fiecare amănunt. Este atât 
de plictisitor! Trebuie mereu să le reamintesc 
Credincioşilor cine sunt eu. Chiar şi Discipolilor. Apropo, 
Cullen - am uitat să-ţi spun că pot citi gândurile, aşa că-ţi 
cunosc numele - fără îndoială că şi tu vrei să fii un 
Credincios. 

— Eu ştiu., începu conductorul, dând semne de 
nervozitate. 

— Haide, haide! Unele divinităţi s-ar fi înfuriat din cauza 
apariţiei tale clandestine şi te-ar fi terminat - pocni din 


degete - uite-aşa! Eu nu procedez în felul acesta, întrucât 
consider că uciderea oamenilor este un obicei rău şi 
nepoliticos. Trebuie, însă, să fii Credincios. 

Patrick Cullen era un irlandez inteligent, adică admitea 
existenţa ielelor, a spiriduşilor şi a zânelor şi nu avea 
prejudecăţi faţă de strigoi, vârcolaci, vampiri şi alte 
asemenea mizerii de import. Era prea binecrescut pentru a 
rânji când venea vorba despre nişte simple fenomene 
supranaturale. Pe de altă parte, nu intenţiona să-şi renege 
propria religie. Nu era grozav la teologie, totuşi pretenţia 
unui muritor de a se intitula divinitate aducea a erezie, 
dacă nu chiar a blasfemie. 

— Eşti un şarlatan, strigă el plin de curaj. În felul acesta, 
vei ajunge drept în Iad! 

— Ce limbaj teribil foloseşti! Ţâţâi din nou Crumley. Şi 
complet inutil. Bineînţeles că tu Crezi în mine. 

— Chiar aşa? 

— Bine, dacă eşti încăpățânat, o să-ţi arăt un miracol 
minor. Nu-i plăcut, dar acum - şi flutură din mâna stângă - 
acum Crezi în mine. 

— Evident, încuviinţă Cullen jignit. Am Crezut 
dintotdeauna. Cum pot începe să te proslăvesc? Aş vrea s-o 
fac în modul cuvenit. 

— Ajunge să Crezi în mine. Acum, trebuie să mergi la 
Uzine şi după aceea te vom trimite acasă - nimeni nu va şti 
că ai lipsit - şi-ţi vei putea duce viaţa în calitate de 
Credincios. 

— Ce viaţă fericită! Exclamă conductorul, surâzând 
extaziat. Vreau să merg la Uzine. 

— Normal că vrei, aprobă Crumley. Haide! 

Şi bătrânelul ridică un deget spre uşa vagonului, care glisă 
în lateral. leşiră, însă Crumley rămase cu degetul întins. În 
faţa lor, stânca se deschise. Cullen trecu prin perete, 
ţinându-se după silueta micuță care era zeul său. 

„Este într-adevăr un zeu”, gândi conductorul. Iar orice zeu 
care putea face aşa ceva era al naibii de bun şi merita să 


crezi în el. 

Apoi, ajunse la Uzină, situată în altă grotă, ceva mai mică. 
Se părea că lui Crumley îi plăceau peşterile. 

Cullen nu fu foarte atent la ceea ce-l înconjura. Oricum, nu 
distingea mare lucru din cauza uşoarei pâcle violete ce-i 
înceţoşa privirea. Zări o bandă rulantă mişcându-se lent, în 
lungul căreia, la intervale regulate, stăteau oameni. 
Discipoli, se gândi el. Iar pe bandă se transportau probabil 
ne-Credincioşi, sau alte asemenea exemplare de proastă 
calitate. 

Un bărbat îl privea zâmbitor. Un Discipol, îşi spuse Cullen 
şi, cu gest firesc, făcu spre el semnul. Nu-l mai efectuase 
niciodată până atunci, dar era foarte simplu. Discipolul îi 
răspunse în acelaşi fel. 

— M-a anunţat că soseşti, vorbi Discipolul. Mi-a mai zis că 
a făcut pentru tine un miracol special. Asta reprezintă o 
atenţie deosebită. Vrei să-ţi fac un tur al locurilor? 

— Evident. 

— Ei bine, aceasta este Uzina Unu. Ea constituie centrul 
nervos al tuturor Uzinelor din ţară. Celelalte asigură doar 
tratamentul preliminar şi produc Credincioşi. Noi facem 
Discipoli. 

Discipoli! 

— Şi eu voi fi Discipol? Întrebă nerăbdător Cullen. 

— Desigur, mai ales că el te-a supus unui miracol. Să ştii că 
eşti cineva. Există doar alte cinci persoane de care el s-a 
ocupat personal. 

Ce mod extraordinar de a face lucruri! Tot ceea ce făcea 
domnul Crumley era extraordinar. Ce zeu! Ce divinitate! 

— Probabil că şi tu ai început la fel. 

— Fireşte, încuviinţă calm Discipolul. Şi eu sunt o 
persoană importantă. Evident, aş dori să fiu ceva mai 
important. 

— De ce? Întrebă Cullen pe un ton şocat. Te ridici 
împotriva autorităţii domnului Crumley (fie-i numele 
binecuvântat!)? Este un sacrilegiu! 


— Ei bine, se foi stânjenit Discipolul, am nişte idei şi mi-ar 
plăcea să le pot încerca. 

— Aha, ai idei? Mormăi ameninţător Cullen. Domnul 
Crumley (fie-i viaţa veşnică!) ştie? 

— Să fiu sincer. Nu. Totuşi - Discipolul privi atent în jur, 
apoi se apropie de conductor - nu sunt singurul. Mulţi 
dintre noi consideră că domnul Crumley (fie preaslăvit!) 
este cam de modă veche. Uită-te, de pildă, la luminile de 
aici. 

Cullen privi în sus. Lămpile erau de tipul celor din peştera 
de la capătul liniei. Puteau proveni din orice staţie a 
metroului newyorkez - copii perfecte ale semafoarelor şi 
indicatoarelor de ieşire. 

— Ce-i cu ele? 

— N-au pic de originalitate, pufni Discipolul. Te-ai fi 
aşteptat ca o divinitate de gradul A să vină cu ceva nou. 
Numai că El, atunci când ia oameni, o face prin intermediul 
reţelei de metrou şi respectă regulile de acolo. Aşteaptă ca 
dispecerul să-i anunţe plecarea, se opreşte în fiecare staţie, 
foloseşte electricitatea primitivă şi multe altele. Noi avem 
nevoie - Discipolul începuse să gesticuleze energic şi să 
vorbească mai tare - de mai multă iniţiativă, de mai multă 
imaginaţie. Trebuie să accelerăm lucrurile şi să dăm dovadă 
de eficienţă şi vitalitate. 

Cullen îl privi şi clocoti de mânie. 

— Eşti un eretic! Îl acuză. Eşti sortit osândei veşnice! 

Privi nervos în jur, căutând o sonerie, un fluier, un gong 
sau o tobă cu care să-l cheme pe Marele Crumley, dar nu 
găsi nimic. 

Celălalt clipi şi căzu o clipă pe gânduri. 

— Ia uite ce târziu s-a făcut! Vorbi el în cele din urmă. Am 
întârziat. Haide, suie pe bandă pentru primul tratament. 

Cullen se simţea iritat de ajutorul cu totul 
necorespunzător pe care domnul Crumley îl primea din 
partea acestui Discipol inferior, totuşi tratamentul rămânea 
tratament aşa încât, făcând semnul cu devotament, urcă pe 


bandă. Constată că era destul de confortabil, în ciuda 
deplasării oarecum poticnite. Discipolul arătă spre primul 
instructor al lui Cullen - un alt Discipol - aflat lângă un soi 
de tablă şcolară. În timpul discuţiei, conductorul privise 
banda şi observase că acolo se desfăşura o şedinţă de 
întrebări şi răspunsuri. 

De aceea, rămase uluit când al doilea Discipol, în loc să-şi 
utilizeze indicatorul pentru a-i arăta o întrebare de pe 
tablă, îl răsuci şi-l izbi cu toată puterea în cap. 

Toate luminile se stinseră! 

* 

Când îşi reveni, se afla sub bandă, chiar în fundul grotei. 
Era legat fedeleş, iar Discipolul rebel discuta despre el cu 
alţi trei indivizi. 

— Nu l-am putut convinge, spunea Discipolul. Probabil că 
Crumley l-a supus unei doze duble. 

— E ultimul tratament cu doză dublă pe care-l va mai 
aplica, comentă un bărbat scund şi gras. 

— Să sperăm. Cum merge? 

— Foarte bine. Realmente, foarte bine. Acum două ore, ne- 
am teleportat în Secţia Patru. A fost un miracol perfect. 

Discipolul fu încântat. 

— Minunat! Cum se descurcă în Patru? 

— Nu tocmai grozav, plescăi din buze grăsuţul. Nu ştiu de 
ce, au apărut nişte efecte stranii. Miracolele se petrec din 
senin. Până şi crumley-iţii obişnuiţi le pot realiza, iar alteori. 
Se întâmplă de la sine. Foarte neplăcut! 

— Mda, nu-i bine. Dacă apar prea multe probleme, există 
riscul ca moşul să devină bănuitor. Dacă investighează mai 
întâi acolo, îi poate reconverti pe toţi instantaneu, înainte 
de a veni aici, iar fără sprijinul lor nu cred că am fi în stare 
să ne ridicăm împotriva lui. Nu suntem suficient de 
puternici. 

— Păi, şovăi celălalt, nu suntem deocamdată puternici, dar. 

— Nu suntem suficient de puternici, îl întrerupse sever 
Discipolul, pentru a-l slăbi îndeajuns ca să facem rost de un 


zeu nou şi apoi. 

— Un zeu nou, da.! Repetă un altul şi încuviinţă din cap. 

— Exact, urmă Discipolul. Un zeu nou, creat de noi, poate 
fi distrus de noi. Va fi la mâna noastră şi astfel, în loc de 
dictatura unui singur om, am avea un fel de. Hm-m-m, 
consiliu. 

Toţi rânjiră, cu expresii încântate. 

— Dar în privinţa aceasta, vom mai discuta, continuă 
Discipolul. Ar fi bine să Credem niţel. Ştiţi bine că Crumley 
nu-i idiot, de aceea n-ar fi bine să sesizeze vreo slăbire a 
zelului nostru. Haideţi! Toată lumea! 

Închiseră ochii, se concentrară în tăcere, apoi îi 
redeschiseră cu un suspin. 

— Ei bine, rosti grăsuţul, cu asta am terminat. Ar fi bine să 
mă-ntorc la treabă. 

De sub banda rulantă, Cullen îl privi cu atenţie. Ţinând 
cont de felul cum îşi îndoise genunchii şi privea în sus, 
individul aducea foarte mult cu o găină ce se pregăteşte să 
sară pe un gard. Asemănarea deveni evidentă când acesta 
îşi duse braţele în lateral, se împinse cu putere în sol şi se 
înălţă. 

Cullen îi putu urmări zborul doar prin intermediul 
privirilor celor trei rămaşi pe sol. Judecând după mişcările 
ochilor lor, se părea că grasul ajunsese la plafonul grotei. 
Chipurile Discipolilor exprimau o evidentă satisfacţie - erau 
foarte încântați de propriile miracole. 

După aceea, plecară, abandonându-l pe Cullen. 
Conductorul era şocat până în adâncul sufletului de această 
rebeliune blasfemiatoare, această apostazie, această. 
Această. Nu mai avea cuvinte, deşi scotocise şi tezaurul 
irlandez. 

Să creezi un zeu care să se afle la mâna creatorilor! 
Imaginea în sine reprezenta o erezie antropomorfică (de 
unde ştia cuvântul ăsta?), care submina înseşi rădăcinile 
religiei. Avea să rămână aici, fără să facă nimic, 
mulţumindu-se să privească subminarea rădăcinilor 


religiei? Avea să se resemneze cu răsturnarea domnului 
Crumley (fie ca spiritul Lui să plutească veşnic pe mările 
extazului!)? 

Nici gând! 

Frânghiile erau însă de altă părere, aşa că bărbatul 
rămase locului. 

Pe neaşteptate, gândurile îi fură întrerupte. Se auzi un 
sunet grav şi bubuitor - un sunet care putea fi un glas, dacă 
n-ar fi rezonat pe un ton atât de incredibil de jos. 
Amenințarea conținută în el atrăgea imediat atenţia. O 
percepu chiar şi Cullen, care tremură în legăturile sale; o 
percepură şi ceilalţi bărbaţi din grotă, care se cutremurară 
şi mai tare, nefiind stânjeniţi de vreo legătură; ba chiar 
influenţă şi banda rulantă, care se opri brusc şi vibră cu 
putere. 

Discipolul rebel căzu în genunchi şi tremură mai tare 
decât toţi. 

Glasul răsună din nou, de data aceasta într-un grai 
cunoscut. 

— UNDE-I IDIOTUL ĂLA DE CRUMLEY? Bubui el. 

Nu se aşteptă vreun răspuns. Un nor întunecat se coagulă 
în centrul peşterii şi scuipă un fulger negru spre banda 
rulantă. Din locul unde lovi fulgerul ţâşni o flacără care se 
extinse încetişor, înghițind banda. Conductorul se afla 
departe de incendiu, dar printre oamenii ce forfoteau în 
zonă se iscă o panică generală. 

Cullen ar fi dorit din răsputeri să li se alăture şi s-o şteargă 
din locul acela, dar, din nefericire, Discipolul care-l legase 
fusese un expert. 'Trase, suci şi răsuci de funii, însă fără 
efect, iar acest fapt îl determină să revină la irlandeză şi la 
dorinţe. Îşi dori să fie liber. Îşi dori să nu fie legat. Îşi dori să 
fie cât mai departe de flacăra devoratoare. Îşi dori multe 
lucruri, unele care nu pot fi menţionate, dar în principal şi 
le dori pe cele amintite. 

Apoi, simţi o slăbire a legăturilor, iar când privi spre 
picioarele sale zări un maldăr de cânepă. În mod clar, 


forţele pe care le eliberase rebeliunea scăpaseră de sub 
control nu numai în Secţia Patru, ci şi aici. Ce spusese 
grăsanul? „Miracolele se petrec din senin. Până şi crumley- 
iţii obişnuiţi le pot realiza, iar alteori. Se întâmplă de la 
sine.” 

Nu mai avea rost să piardă vremea. Se repezi spre 
peretele din stâncă şi îşi urlă dorinţa ca acesta să se 
dizolve. Răcni de câteva ori, introducând şi câteva expresii 
irlandeze, însă piatra nici măcar nu se înmuie. Privi în jur, 
cuprins de disperare, şi atunci zări gaura. Se găsea de 
cealaltă parte a grotei, diametral opusă lui, cam la înălţimea 
a trei bucle din spirala formată de banda rulantă. Mai exact, 
bucla superioară a benzii trecea chiar pe sub gaură. 

Cu un efort de care nu se crezuse capabil, Cullen apucă 
marginea benzii, se urcă pe ea şi porni în fugă într-acolo. 
Focul dezintegrator se afla încă departe, însă nu dădea 
semne că s-ar potoli. Bărbatul goni până la a treia buclă, 
fără să-şi permită să se simtă ameţit din cauza alergării în 
spirală. Când ajunse la ţintă, gaura, mare, întunecată şi 
primitoare, se găsea mai sus decât ar fi putut el sări. 

Cullen se rezemă de perete, gâfâind. Acum, focul se 
înteţise, existând două surse de distrugere ce devorau totul 
în cale. Cei aproape două sute de oameni din grotă alergau 
în toate părţile, fiecare zbierând sau văitându-se în alt chip. 

Cumva, vederea lor îl stimulă determinându-l să-şi 
sporească eforturile de a pătrunde în gaură. Încercă cu 
disperare să escaladeze peretele, dar nu izbuti. 

Apoi, domnul Crumley scoase capul pe gaură şi rosti: 

— Vai de mine, ce dezastru! Vai, vai! Haide sus, Cullen! De 
ce stai acolo? 

O pace infinită pogori asupra conductorului. 

— Să trăiţi, domnule Crumley! Strigă el. Fie ca parfumul 
rozelor să vă înconjoare veşnic! 

— Mulţumesc, Cullen! Rosti bătrânul, vădit încântat. 

În clipa următoare, flutură din mână şi bărbatul ajunse 
lângă el - o simplă chestiune de levitaţie. În adâncul 


sufletului, Cullen decise din nou că se afla în prezenţa unui 
adevărat zeu. 

— Iar acum, continuă Crumley, trebuie să ne grăbim. Când 
Discipolii s-au răsculat, mi-am pierdut o mare parte a 
puterilor şi vagonul de metrou a rămas blocat în tunel. Am 
nevoie de ajutorul tău. lute! 

Cullen nu avu timp să admire vagonul micuţ din capătul 
tunelului. Făcu un salt pe peron, urmându-l pe Crumley, şi 
alergă cei treizeci de metri până acolo. Pătrunse prin uşa 
deschisă cu graţia unui balerin. Omuleţul avusese grijă de 
execuţia respectivă. 

— Porneşte-l şi du-l înapoi pe linia normală, vorbi Crumley. 
Şi fii atent - elmă aşteaptă. 

— Cine? 

— EI, noul zeu. Închipuie-ţi că proştii aceia - nu ştiu ce mă 
împiedică să le zic idioţi - au crezut că pot crea un zeu pe 
care să-l manipuleze după bunul lor plac, uitând că însăşi 
esenţa divinității o reprezintă imposibilitatea controlului 
exterior. Evident, atunci când au creat un zeu care avea 
menirea să mă distrugă, au obţinut un Distrugător care 
urmează să anihileze absolut tot ceea ce am creat, inclusiv 
pe Discipolii mei. 

Cullen acţionă rapid. Ştia cum să pornească o ramă de 
metrou, doar nu degeaba era conductor. Alergă la capătul 
opus al vagonului, deblocă pârghia de control şi reveni în 
cabină. Altceva nu-i trebuia. Şinele aveau curent, luminile 
funcționau şi nu existau semafoare între el şi Ţara Zeului. 

Crumley se întinse pe un scaun. 

— Să taci din gură, îi spuse bărbatului. Este posibil ca el să 
te lase să treci. Eu îmi voi anula conştiinţa şi poate că nu mă 
va observa. Oricum, ţie nu-ţi va face nici un rău. Sper. Vai 
de mine şi de mine: de când lucrurile au început s-o ia 
razna în Secţia Patru, totul s-a dat peste cap! 

Trecură prin opt staţii, fără să se petreacă nimic, apoi 
intrară în staţia Utopia şi. Parcă nu se întâmplă nici acolo 
nimic. Cullen avu impresia - doar impresia - că, pentru 


câteva secunde, fusese înconjurat de nişte oameni care-l 
priveau cu ostilitate făţişă. De fapt, nu chiar oameni, ci doar 
un ochi gigantic, privind. Privind. Privind. 

Trecu mai departe şi aproape imediat văzu pe un perete al 
tunelului indicatorul alb-negru „Flatbush Avenue”. Încercă 
disperat să frâneze deoarece o garnitură de metrou aştepta 
în staţie. Frâna nu funcţionă însă aşa cum ar fi trebuit şi 
vagonul îşi continuă înaintarea, până le atinse pe celelalte. 
Cu un zăngănit slab, se produse cuplarea, şi 30 990 
redeveni ultimul vagon al metroului. 

Evident, fusese intervenţia lui Crumley. Acesta se afla în 
spatele conductorului, fiind cu ochii în patru. 

— Nu te-a prins, este? Nu, e clar că ai scăpat. 

— Mai există vreun pericol? 

— Nu cred, răspunse trist omuleţul. După ce îmi va 
distruge toate creaţiile, nu-i va rămâne nimic de făcut, aşa 
că, nemaifiind funcţional, va înceta pur şi simplu să mai 
existe. Asta-i rezultatul unei munci meschine şi neglijente. 
Sunt dezgustat de oameni. 

— Nu mai vorbiţi aşa! Murmură Cullen. 

— Ba da! Se răsti nervos Crumley. Oamenii nu merită să 
aibă o divinitate! Ei provoacă prea multe necazuri şi 
probleme, reuşind să scoată peri albi oricărui zeu 
respectabil. Probabil deoarece voi consideraţi că un zeu 
arată foarte impunător dacă are părul alb! Lua-i-ar naiba 
pe toţi oamenii! Se pot descurca şi fără mine. Plec în Africa, 
să încerc cu cimpanzeii. Sunt sigur că ei constituie un 
material mult mai bun. 

— Staţi, scânci Cullen. Dar eu? Eu cred în dumneavoastră! 

— Degeaba, asta nu te ajută cu nimic! Haide, revino la 
normal! 

Mâna lui Crumley mângâie aerul şi Cullen, redevenit un 
irlandez cu frica lui Dumnezeu, scoase un urlet demn de 
strămoşii săi şi se repezi asupra omuleţului. 

— Fir-ai tu să fii al naibii de blasfemiator. 


În faţa lui nu se mai găsea însă nici un Crumley. Era doar 
dispecerul, întrebându-l foarte nepoliticos - în engleză - ce 
aia mamei lui îl apucase. 

12. INIŢIEREA. 

Thrilling Wonder Stories, octombrie 1942 

Campusul Universităţii Arcturus de pe Eron, a doua 
planetă a stelei Arcturus, era un loc aproape mort în timpul 
vacanţelor de vară. Ba chiar un loc mort şi fierbinte, ceea 
ce-l făcea pe Myron Tubal, student în anul doi, să considere 
viaţa plictisitoare şi extrem de inconfortabilă. Pentru a 
cincea oară în ziua aceea, el intră în cantină, într-o 
încercare disperată de a găsi vreun chip cunoscut. Fu, în 
sfârşit, uşurat să-l zărească pe Bill Sefan, un tânăr cu piele 
verzuie de pe a cincea planetă a lui Vega. 

La fel ca Tubal, Sefan nu promovase examenul de 
biosociologie şi rămăsese în campus peste vară, ca să-şi 
pregătească corigenţa. Asemenea situaţii stau la baza unor 
prietenii strânse între studenţi. 

Tubal îşi salută colegul cu un mormăit, îşi trânti uriaşul 
trup lipsit de orice fir de păr - provenea chiar din Sistemul 
Arcturus - în scaunul cel mai apropiat şi spuse: 

— I-ai văzut pe bobocii din anu-ntâi? 

— Deja? Ce naiba, şcoala începe peste şase săptămâni. 

— Ăştia-s speciali, căscă Tubal. Sunt primii veniţi din 
Sistemul Solar - zece indivizi. 

— Sistemul Solar? Cel nou, care s-a alăturat Federaţiei 
Galactice acum trei-patru ani? 

— Exact. Planeta principală mi se pare că se numeşte 
Pământ. 

— În sfârşit. Ce-i cu ei? 

— Nu mare lucru. Atâta doar c-au venit. Unii au păr pe 
buza superioară şi arată ca naiba cu el acolo. Altfel, nu se 
deosebesc prea mult de celelalte specii de umanoizi. 

În clipa aceea, uşa cantinei se deschise şi înăuntru 
pătrunse agitat micuțul Wri Forase. Provenea de pe unica 
planetă a lui Deneb, iar perişorii suri şi scurţi ce-i 


acopereau ţeasta şi faţa începuseră să vibreze, în vreme ce 
ochii lui mari şi purpurii sclipeau excitaţi. 

— Hei, chiţăi el de-abia trăgându-şi răsuflarea, i-aţi văzut 
pe pământeni? 

Sefan oftă. 

— Alt subiect nu mai există? Tubal tocmai îmi povestea 
despre ei. 

— Da? Păru dezamăgit Forase. Dar. Dar ţi-a spus că sunt 
rasa aceea anormală în jurul căreia s-a făcut atâta caz când 
a intrat în Federație? 

— Mie mi se par normali, spuse Tubal. 

— Nu mă refer la aspectul fizic, preciză dezgustat 
denebeanul. Este vorba de particularităţile mintale. De 
psihologie! Asta-i important! 

Forase dorea să ajungă psiholog. 

— Aha! Ei bine, ce-i anormal la ei? 

— Psihologia mulţimii, bolborosi Forase. În loc ca 
emotivitatea să se reducă o dată cu creşterea numărului de 
persoane, aşa cum se întâmplă la toate celelalte tipuri 
cunoscute de umanoizi, ei devin şi mai predispuşi la reacţii 
emoţionale! Când sunt în grupuri, pământenii pot intra în 
panică sau acţiona nebuneşte. S-a şi inventat o nouă notație 
matematică pentru definirea problemei lor. Fiţi atenţi! 

Denebeanul îşi scoase rapid carneţelul şi stiloul, dar Tubal 
i le înhăţă, înainte de a reuşi să traseze măcar o linie. 

— Tii! Exclamă el. Am o idee extraordinară! 

— Greu de crezut, murmură Sefan. 

Ignorând intervenţia colegului său, Tubal surâse din nou 
şi-şi trecu mâna peste ţeasta pleşuvă cu un aer gânditor. 

— Ascultaţi-mă, rosti el brusc şi glasul îi cobori până la 
nivelul unei şoapte conspirative. 

* 

Albert Williams, fost rezident al Pământului, se foi în somn 
şi deveni conştient de un deget care-i explora interstiţiul 
dintre coasta a doua şi a treia. Deschise ochii, întoarse 


capul şi privi nedumerit; după o clipă, icni, se sculă brusc în 
şezut şi se întinse către întrerupătorul veiozei. 

— Nu mişca! Spuse silueta întunecată de lângă pat. 

Se auzi un „clic” stins şi pământeanul se pomeni în centrul 
unui fascicul puternic, provenind de la o lanternă. 

— Cine naiba eşti? Întrebă el, clipind. 

— Coboară din pat! Replică necunoscutul. Îmbracă-te şi 
urmează-mă! 

— Ce-ar fi să-ncerci să mă sileşti? Rânji Williams. 

Nu primi nici un răspuns, dar raza lanternei se mută 
puţintel, luminând cealaltă mână a necunoscutului 
misterios. În ea se zărea un „bici neuronic”, acea micuță şi 
plăcută armă care paralizează coardele vocale şi răsuceşte 
nervii în noduri de agonie. Williams înghiţi în sec şi cobori 
din pat. 

Se îmbrăcă fără să scoată o vorbă, apoi, în final, întrebă: 

— Perfect, şi acum ce fac? 

„Biciul” schiţă un gest şi pământeanul se întoarse spre 
uşă. 

— Dă-i drumul, se auzi din întuneric. 

Williams ieşi din odaie, merse pe coridorul tăcut şi cobori 
opt etaje, fără a cuteza să privească îndărăt. După ce ieşi 
din campus, se opri şi simţi metalul înfigându-i-se în spate. 

— Ştii unde-i Obel Hali? 

Tânărul încuviinţă şi porni mai departe. Trecu de Obel 
Hali, coti la dreapta pe University Avenue, apoi, după un 
kilometru, părăsi drumul, trecând de lizieră. O navă 
spaţială se întrezărea vag în noapte, cu hublourile 
întunecate - doar o lumină slabă răzbătea dinspre sas. 

— Intră! 

Williams sui câteva trepte şi pătrunse într-o cabină. Clipi, 
privi în jur şi numără cu glas tare: 

— Şapte, opt, nouă şi cu mine zece. Probabil că ne-au 
strâns pe toţi. 

— Nu „probabil”, mârâi încruntat Eric Chamberlain. 
Sigur! 


— Îşi frecă palmele şi continuă: Eu sunt aici de o oră. 

— Ce-ai păţit la mână? Se interesă Williams. 

— Mi-am scrântit-o pe falca şobolanului care m-a adus. Era 
tare ca blindajul unei nave. 

Williams se aşeză turceşte pe podea şi-şi rezemă ceafa de 
perete. 

— Are cineva vreo idee despre ce-i vorba? 

— Ne-au răpit, murmură micuțul Joey Sweeney, căruia îi 
clănţăneau dinţii. 

— Pentru ce naiba? Pufni Chamberlain. N-am auzit ca 
vreunul dintre noi să fie milionar. Eu nu-s, în nici un caz. 

— Hai să nu exagerăm! Interveni Williams. Nu se pune 
problema unei răpiri, sau a oricărei acţiuni de genul acesta. 
Indivizii de aici nu pot fi gangsteri. Este logic ca orice 
societate care a dezvoltat ştiinţa psihologiei până la nivelul 
cunoscut de Federaţia Galactică să fie capabilă să înlăture 
delictele din sânul ei. 

— Piraţi, propuse Lawrence Marsh. Nu pot să pun mâna în 
foc. Este doar o sugestie. 

— Tâmpenii! Exclamă Williams. Pirateria este un fenomen 
care se manifestă în preajma graniţelor. Această regiune 
din spaţiu a fost civilizată de zeci de milenii. 

— Au totuşi arme, le reaminti Joe, şi mie nu-mi plac deloc. 

Îşi uitase ochelarii în cameră, de aceea privea în jur 
neliniştit, mijindu-şi ochii. 

— Asta nu-nseamnă mare lucru, replică Williams. Uite ce 
m-am gândit eu. Suntem cu toţii aici - zece boboci proaspăt 
sosiți la Universitatea Arcturus. În prima noapte, suntem 
scoşi în mod misterios din camere şi aduşi într-o navă 
necunoscută. Asta-mi sugerează ceva. Voi ce ziceţi? 

* 

Sidney Morton îşi ridică fruntea de pe braţe şi vorbi cu 
glas somnoros: 

— Şi eu m-am gândit la asta. S-ar părea că ne-aşteaptă un 
ritual de iniţiere! Băieți, eu cred că studenţii din anii 
superiori vor pur şi simplu să se distreze. 


— Exact, încuviinţă Williams. Are cineva alte idei? 

Tăcere. 

— Perfect, continuă el. În cazul ăsta, nu ne rămâne decât 
să aşteptăm. În ceea ce mă priveşte, intenţionez să-mi 
termin somnul. Dacă au nevoie de mine, n-au decât să mă 
trezească. 

În clipa aceea, urmă o zguduitură şi băiatul îşi pierdu 
echilibrul. 

— Bun, am pornit. Încotro om merge. 

Peste câteva clipe, Sefan avu o scurtă ezitare înainte de a 
intra în cabina de comandă. Când în cele din urmă o făcu, 
se pomeni în faţa unui Forase teribil de agitat. 

— Cum merge treaba? Întrebă denebeanul. 

— Prost, răspunse acru Sefan. Să mă ia naiba, dacă s-au 
panicat. Vor să se culce. 

— Să se culce?! Toţi? Dar ce-au vorbit? 

— De unde să ştiu? Nu vorbeau în galactică şi nu pot 
pricepe boabă din păsăreasca lor. 

Forase îşi ridică braţele, în semn de dezgust. 

— Uite ce-i, rosti Tubal, a trebuit să chiulesc de la un 
seminar de biosocio - chestie pe care nu mi-o pot permite. 
Ai garantat reacţia psihologică a şmecheriei ăsteia. Dacă 
luăm plasă, n-o să-mi placă absolut deloc. 

— Pentru numele lui Deneb, exclamă Forase disperat, 
parc-aţi fi loviți de streche! Ce vă aşteptaţi - sâ-nceapă 
imediat să urle şi să dea din picioare? Pe Arcturus! 
Aşteptaţi să ajungem în Sistemul Spic! Când s-or trezi 
naufragiaţi pe nepusă masă. Micuţul emise un chicotit 
nervos, apoi conchise: O să fie chestia cea mai tare de când 
au legat liliecii ăia puturoşi de orga cromatică în Seara 
Concertelor. 

Tubal rânji, dar Sefan se lăsă pe spate în scaun şi remarcă 
gânditor: 

— Dar dacă cineva - să zicem, rectorul Wynn - află ce-am 
făcut? 


Arctureanul, care se afla înaintea comenzilor, ridică din 
umeri. 

— Este un ritual de iniţiere. N-o să se întâmple nimic. 

— N-o lua aşa, Tubal. Nu-i chiar o joacă de copii. Planeta a 
patra din Spic. De fapt, tot Sistemul Spic este o zonă 
interzisă navelor Federaţiei, iar tu o ştii prea bine. Acolo 
există o rasă subumanoidă care trebuie să se dezvolte fără 
intervenţii din exterior, până va descoperi singură călătoria 
interstelară. Asta-i legea şi nimeni n-are voie s-o încalce. Pe 
Spaţiu, dacă se află ce am făcut, suntem în găleată! 

Tubal se întoarse spre el. 

— Cum te aştepţi ca Wynn - fi-i-ar pielea blestemată! 

— Să afle ce-am făcut? Bineînţeles, nu spun că povestea 
nu se va răspândi prin campus, fiindcă asta-i partea cea mai 
frumoasă. Dar nu va avea de unde să afle cine au fost 
implicaţi. N-o să ciripească nimeni. Ştii doar! 

— Bine, încuviinţă Sefan, ridicând din umeri. 

— Gata pentru hiperspaţiu! Anunţă arctureanul. 

Apăsă câteva taste şi cu toţii simţiră încordarea aceea 
stranie a măruntaielor ce însoțea ieşirea navelor din spaţiul 
normal. 

* 

Cei zece pământeni nu erau câtuşi de puţini liniştiţi şi 
feţele lor o dovedeau cu prisosinţă. Marsh îşi privi din nou 
ceasul. 

— Două şi treizeci, anunţă el. Au trecut treizeci şi şase de 
ore. Aş prefera să se termine o dată cu chestia asta. 

— Ăsta nu-i un ritual de iniţiere, gemu Sweeney. Durează 
prea mult. 

Williams se înroşi la faţă. 

— Ce naiba sunteţi toţi aşa pieriţi? Ne-au hrănit la ore 
regulate, nu? Nu ne-au legat, nu? Aş zice că-i foarte clar că 
au grijă de noi. 

— Sau, sosi replica îmbufnată a lui Morton, ne-au pus la 
îngrăşat în vederea sacrificării. 


Tânărul amuţi şi, dintr-o dată, toţi se încordară. Senzaţia 
internă pe care o încercaseră nu putea fi confundată cu 
nimic altceva. 

— Aţi simţit? Întrebă Chamberlain. Am revenit în spaţiul 
normal, ceea ce înseamnă că mai avem numai o oră sau 
două până la destinaţie. Trebuie să facem ceva! 

— Ce anume? Pufni Williams. 

— Suntem zece, nu? Răcni Chamberlain, bombându-şi 
pieptul. Ei bine, pân-acum n-am văzut decât pe unul dintre 
răpitori. Data viitoare când mai intră - şi trebuie să ne 
aducă în curând masa, sărim pe el! 

Sweeney îl privi îngrozit. 

— Ai uitat de biciul neuronic? 

— N-o să ne omoare. Oricum, nu ne poate lovi pe toţi 
înainte de a-l dobori. 

— Eric, rosti Williams sec, eşti un tâmpit! 

Chamberlain se împurpură la chip şi degetele sale 
bondoace se încleştară în pumni. 

— Chiar aveam chef să fac un mic antrenament, bombăni 
el. Vrei să repeţi ce-ai spus? 

— Stai jos! Îl repezi Williams, fără a se obosi să-i arunce o 
privire. Şi nu te mai strădui atâta să meriţi epitetul meu! 
Toţi suntem agitaţi şi cu nervii în piuneze, dar asta nu- 
nseamnă s-o luăm complet razna. Cel puţin, nu 
deocamdată. În primul rând, chiar dacă am face abstracţie 
de bici, nu cred că am avea succes dacă am sări pe 
temnicerul nostru. N-am văzut decât unul, dar care este din 
Sistemul Arcturus. Individul are peste doi metri şi zece 
înălţime şi cântăreşte aproape două sute de kilograme. Ne- 
ar face praf - pe toţi zece - cu mâinile goale. Cred că tu ai 
avut deja o întâlnire cu el, Eric. 

Tăcerea care se lăsă în cabină reflecta stânjeneala. 

— Şi chiar dacă l-am putea înfrânge, urmă Williams, pe el 
şi pe ceilalţi care s-ar putea afla în navă şi al căror număr 
nu-l cunoaştem, tot n-am avea habar unde ne aflăm, sau 


cum am reuşi să ne întoarcem pe Eron, ori măcar să 
pilotăm nava. 

— Făcu o pauză apoi întrebă apăsat: Ei, ce părere aveţi? 

— Prostii! Se întoarse cu spatele Chamberlain, mormăind 
în barbă. 

Uşa se deschise brusc şi gigantul arcturean îşi făcu 
apariţia. Cu o mână, deşertă punga pe care o adusese; în 
cealaltă ţinea biciul neuronic, îndreptat asupra 
pământenilor. 

— Ultima masă, mârâi el. 

Tinerii se repeziră asupra cutiilor călduţe care se 
rostogoliseră pe podea. Morton o privi dezgustat pe cea pe 
care o ridicase. 

— Auzi, vorbi el într-o galactică stricată, n-ai putea să mai 
variezi puţin meniul? M-am săturat de porcăria asta de 
gulaş. E a patra conservă! 

— Şi ce dacă? E ultima voastră masă! Se răsti arctureanul 
şi părăsi cabina. 

În urma lui, se instală o paralizie generală. 

— Ce-a vrut să zică? Murmură cineva cu glas răguşit. 

— Ne vor ucide! 

— Ochii lui Sweeney erau larg căscaţi şi în voce i se simţea 
groaza. 

Williams îşi simţi gura uscată şi fu încercat de o iritare 
iraţională faţă de spaima contagioasă a lui Sweeney. Se 
stăpâni totuşi, se opri - puştiul nu avea decât şaptesprezece 
ani - şi rosti cu glas nesigur: 

— Lasă asta, da? Acum, trebuie să mâncăm. 

După alte două ore, simţiră vibrația ce anunţa asolizarea şi 
sfârşitul călătoriei. Între timp, nimeni nu scosese un cuvânt, 
dar Williams putea simţi cum cleştele fricii se strângea cu 
fiecare minut ce se scurgea. 

* 

Discul stacojiu al Spicului coborâse înapoia orizontului şi 
sufla un vânt rece. Cei zece pământeni, strânşi laolaltă pe 
creasta pietroasă a dealului, îşi priveau posomorâţi 


temnicerii. Le vorbea arctureanul cel mătăhălos, Myron 
Tubal, în vreme ce veganul cu piele verzuie, Bill Sefan, şi 
micuțul denebean păros, Wri Forase, stăteau tăcuţi înapoia 
lui. 

— Aveţi foc, mormăi Tubal, şi există destule lemne cu care 
să-l întreţineţi. În felul ăsta, veţi putea ţine la distanţă 
animalele sălbatice. Înainte de plecare, vă vom lăsa două 
bice, pentru cazul în care vă vor deranja băştinaşii. Hrana, 
apa şi adăpostul le veţi procura singuri, bazându-vă pe 
inteligenţa voastră. 

Încheindu-şi discursul, uriaşul se întoarse cu spatele la ei, 
îndepărtându-se. Chamberlain lăsă să-i scape un urlet 
brusc şi se năpusti după el, dar fu expediat îndărăt cu un 
gest lipsit de efort. 

Sasul se închise în urma celor trei. Aproape imediat, nava 
se ridică de pe sol şi ţâşni în sus. În cele din urmă, Williams 
întrerupse tăcerea de rău augur. 

— Au lăsat bicele. Eu voi lua unul, iar tu, Eric, pe celălalt. 

Unul câte unul, pământenii se aşezară pe jos, cu spatele la 
foc, înspăimântați, simțind cum panica le dădea târcoale. 

Williams se căzni să surâdă. 

— Există destul vânat pe aici. Regiunea abundă în păduri. 
Haideţi, nu mai fiţi îngrijoraţi, suntem zece, iar ei vor reveni 
să ne ia! Să le arătăm că pământenii se pot descurca. Ce 
ziceţi? 

Dar vorbele lui nu reuşeau să-i mobilizeze pe ceilalţi. 

— De ce naiba nu taci? Îl repezi Morton. Nu ne linişteşti 
câtuşi de puţin. 

Williams cedă. Ghemul din propriul stomac atârna tot mai 
greu. 

Amurgul se preschimbă în noapte, iar cercul de lumină din 
jurul focului se restrânse la o zonă micuță şi pâlpâitoare ce 
lăsa loc umbrelor. Marsh icni brusc şi ochii i se lărgiră. 

— E ceva. Vine ceva! 

Pământenii prinseră să se foiască, apoi încremeniră, 
ţinându-şi răsuflarea. 


— Eşti nebun, începu Williams răguşit. Apoi îngheţă, 
auzind inconfundabilul foşnet de solzi peste sol. 

— la-ţi biciul! Răcni el spre Chamberlain. 

Sweeney izbucni în râs - un hohot ascuţit, isteric. 

După aceea. Văzduhul se umplu de ţipete şi umbrele 
întunecate se năpustiră asupra lor. 

În acelaşi timp, şi în alte locuri se petreceau fel de fel de 
întâmplări. 

Nava lui Tubal rămăsese undeva pe orbita celei de-a patra 
planete a Spicului, cu Sefan la comenzi. Tubal se găsea în 
cabina sa micuță, golind din două înghiţituri o butelcă 
imensă de lichior denebean. 

Forase îl privea cu tristeţe. 

— O sticlă a costat douăzeci de credite, şi mi-au mai rămas 
doar câteva, se văită el. 

— Ei bine, vorbi cu mărinimie Tubal, atunci nu mă lăsa să 
le termin singur! Bea cot la cot cu mine. N-am nimic 
împotrivă. 

— După o înghiţitură ca a ta, mormăi denebeanul, n-o să 
mă mai trezesc până la corigenţă. 

Tubal nu-l băgă în seamă. 

— Asta, începu el, o să rămână în istoria campusului drept. 

În clipa aceea, se auzi un ping-g-g-g ascuţit şi melodios, 
abia atenuat de pereţii despărțitori, iar luminile se stinseră. 

Forase se pomeni apăsat de perete. Se strădui să răsufle şi 
se bâlbâi gâfâind: 

— P-pe Spaţiu, s-suntem în p-plină acceleraţie! C-ce s-a- 
ntâmplat cu egalizatorul? 

— Dă-l naibii de egalizator! Răcni Tubal, sărind în picioare. 
Ce s-a-ntâmplat cu nava? 

* 

Arctureanul se împletici spre uşă, dând buzna pe coridorul 
la fel de întunecat, cu Forase târându-se după el. Când cei 
doi intrară în cabina de comandă, îl găsiră pe Sefan 
înconjurat de luminiţe de avarie, cu pielea verzuie sclipind 
de transpiraţie. 


— Un meteor, croncăni tânărul. Ne-a făcut praf 
distribuitoarele energetice. Am pornit accelerarea. 
Luminile, încălzirea şi aparatura radio sunt moarte, iar 
ventilatoarele de-abia se rotesc. 

— Făcu o pauză scurtă, apoi adăugă: lar secţiunea Patru e 
perforată. 

— Idiotule! Urlă Tubal, privind disperat în jur. De ce n-ai 
stat cu ochii pe indicatorul masic? 

— Am stat, gras împuţit, zbieră Sefan, dar n-a arătat 
nimic! N-a - arătat - nimic! La ce te-ai putea aştepta din 
partea unei rable de mâna a doua, închiriată pentru două 
sute de credite? A trecut prin ecranele de protecţie ca prin 
unt. 

— Gura! 

— Tubal deschise dulapul cu costume spaţiale şi gemu: 
Sunt numai modele arctureane. Trebuia să fi verificat. Crezi 
că poţi manevra unul, Sefan? 

— Să-ncerc, răspunse veganul cu oarece nesiguranţă, 
scărpinându-se în creştet. 

După alte cinci minute, Tubal pătrunse în ecluză, urmat de 
Sefan, care se bălăbănea stângaci. Reveniră după aproape 
o jumătate de oră. 

Tubal îşi scoase casca. 

— Am băgat-o pe mânecă! 

— Murim.? Icni Forase. 

Arctureanul clătină din cap. 

— Putem face reparaţii, dar va dura mult. Radioul este 
terminat, aşa că nu putem solicita ajutor. 

— Să solicităm ajutor?! Exclamă şocat Forase. Asta ne mai 
lipsea! Cum am explica prezenţa noastră în Spic? Ar fi 
echivalent cu o sinucidere. Câtă vreme există posibilitatea 
de a ne întoarce singuri, fără să cerem ajutor, suntem în 
siguranţă. N-o să murim dacă mai absentăm la câteva 
cursuri. 

— Şi ce facem cu pământenii ăia panicaţi de pe planeta 
patru? Interveni Sefan, pe un ton inexpresiv. 


Forase deschise gura, dar nu emise nici un sunet, apoi o 
închise la loc. Dacă vreodată un umanoid arătase îngrozit, 
el nu putea fi decât denebeanul. 

Iar acela n-a fost decât începutul. 

Avură nevoie de o zi şi jumătate pentru a descâlci cablurile 
de putere ale vechii nave. Avură nevoie de alte două zile 
pentru a decelera, până la completa oprire. Avură nevoie de 
încă patru zile pentru a reveni la Spic IV. În total: opt zile. 

Când nava pluti din nou deasupra locului unde-i 
abandonaseră pe pământeni, era dimineaţă, iar chipul lui 
Tubal care studia terenul prin intermediul camerelor video 
se lungise în mod incredibil. În cele din urmă, arctureanul 
întrerupse o tăcere ce devenise ca melasa. 

— Cred c-am făcut toate tâmpeniile pe care le-am fi putut 
face! I-am lăsat chiar lângă o aşezare a băştinaşilor. Nu se 
vede nici urmă de ei. 

— A naibii treabă! Clătină din cap Sefan. 

Tubal îşi îngropă capul în braţele sale lungi. 

— Ăsta-i sfârşitul. Dacă n-au murit de frică, au pus mâna 
pe ei băştinaşii. Încălcarea legii referitoare la sistemele 
solare prohibite reprezintă un delict destul de serios. Dar 
acum cred că-i vorba de complicitate la crimă. 

— Ar trebui să coborâm şi să vedem dacă n-a mai rămas 
vreunul în viaţă, spuse Sefan. Măcar atât să facem pentru 
ei. După aceea. 

Veganul înghiţi un nod şi tăcu. Forase îi termină fraza în 
şoaptă: 

— După aceea, ne aşteaptă exmatricularea din 
Universitate, psihorevizia. Şi munca manuală pe viaţă. 

— Terminaţi cu astea! Lătră Tubal. N-am ajuns încă acolo. 

Foarte, foarte lent, nava descrise o serie de spirale 
descendente şi cobori pe podişul stâncos unde, cu opt zile 
în urmă, fuseseră abandonaţi zece pământeni. 

— Cum ne descurcâăm cu băştinaşii? 

— Tubal se întoarse spre Forase şi înălţă din sprâncenele 
spâne. 


— Haide, fiule, vino cu nişte psihologie subumanoidă! 
Suntem doar trei şi n-am chef de necazuri. 

* 

Forase ridică din umeri, iar chipul lui hirsut se încreţi. 

— Să ştii că m-am gândit şi eu la asta, Tubal. Nu cunosc 
NIMIC. 

— Ce?! Explodară la unison ceilalţi doi. 

— Mai exact, continuă grăbit denebeanul, nimeni nu 
cunoaşte. Asta-i realitatea. La urma urmelor, am hotărât să 
nu-i acceptăm pe subumanoizi în Federație până nu sunt 
complet civilizaţi - până atunci, îi menţinem în carantină. 
Crezi că au existat multe ocazii de a le studia psihologia? 

Arctureanul se lăsă cu greutate într-un scaun. 

— Din ce în ce mai bine! Gândeşte-te, blăniţă! Propune 
ceva! 

Forase se scărpină în creştetul capului. 

— Ei bine, eu zic că lucrul cel mai bun ar fi să-i tratăm ca 
pe nişte umanoizi normali. Dacă ne apropiem lent, cu 
braţele deschise, dacă nu facem mişcări bruşte şi ne 
păstrăm calmul ar trebui să ne descurcăm cu aceşti 
băştinaşi. Nu uitaţi, însă: am zis ar trebui. Nu pot garanta 
NIMIC. 

— Să-i dăm drumul şi la naiba cu siguranţa! Îi zori Sefan. 
Oricum, nu mai contează prea mult. Dacă o păţesc aici, nu 
mai trebuie să mă întorc acasă. 

— Se înnegură la chip. 

— Când mă gândesc ce vor zice ai mei. 

leşiră din navă şi adulmecară atmosfera planetei. 
Deasupra capetelor lor, Spicul părea o imensă minge 
portocalie de baschet. Din pădure, o pasăre croncăni 
răguşit, o singură dată. După aceea, tăcerea îi învălui din 
nou. 

— Hm-m, pufni Tubal, cu mâinile în şolduri. 

— Pur şi simplu, te apucă somnul. Nu se zăreşte nici un 
semn de viaţă. Bun - încotro este satul? 


Disputa ce urmă nu dură mult, deşi existau trei păreri 
diferite. În final, arctureanul, însoţit de ceilalţi doi, cobori 
panta colinei, îndreptându-se către pădure. 

După ce înaintaseră în ea vreo treizeci de metri, copacii 
prinseră viaţă, când o ceată de băştinaşi cobori în deplină 
tăcere de pe ramurile înalte. Forase se prăbuşi imediat. 
Sefan se împletici, se luptă câteva clipe, apoi căzu pe spate, 
mârâind. 

Doar giganticul Tubal rămăsese nedoborât. Cu picioarele 
larg depărtate şi urlând răguşit, el împărțea lovituri 
puternice în stânga şi în dreapta. Atacatorii ricoşau din 
pumnii lui precum picăturile de apă pe roata morii. 
Bazându-şi defensiva chiar pe principiul respectiv, 
arctureanul se propti cu spinarea de tulpina unui copac. 

Aceasta a fost greşeala lui. Pe ramura cea mai de jos a 
respectivului arbore se găsea un băştinaş mai prudent şi 
mai inteligent decât tovarăşii săi. Tubal observase deja că 
băştinaşii dispuneau de cozi musculoase şi lungi. Din toate 
rasele existente în galaxie, doar una, Homo Gamma 
Cepheus, avea coadă. Ceea ce nu remarcase însă tânărul 
fusese că apendicele respective aveau mobilitatea unor 
mâini. 

O află destul de repede după ce ajunsese la adăpostul 
copacului, deoarece băştinaşul de pe ramura de deasupra 
îşi cobori coada, i-o înfăşură în jurul gâtului şi strânse. 

Arctureanul se zbătu cu disperare, reuşind să-şi tragă jos 
agresorul. Deşi se ţinea doar în coadă şi era rotit cu putere, 
descriind cercuri largi cu capul înainte, băştinaşul nu cedă, 
ci continuă să strângă tot mai tare. 

Lumea se întunecă. Tubal îşi pierdu cunoştinţa înainte de a 
atinge solul. 

* 

Treptat, Tubal deveni în mod neplăcut conştient de 
amorţeala gâtului. Încercă zadarnic să se frece în locul 
respectiv şi avu nevoie de câteva secunde pentru a-şi da 
seama că era legat fedeleş. Amănuntul acela îl trezi pe 


deplin. Constată mai întâi că zăcea cu faţa în jos, apoi 
remarcă vacarmul oribil din jur, îi zări pe Sefan şi Forase 
legaţi alături. Şi abia într-un târziu înţelese că nu-şi putea 
rupe legăturile. 

— Hei, Sefan, Forase! M-auziţi? 

— 'Ţap draconean! Îi răspunse încântat Sefan. Crezusem 
că ţi-au venit de hac. 

— Nu scapă aşa uşor de mine, mormăi Tubal. Unde ne 
aflăm? 

Urmară câteva clipe de tăcere, apoi Forase vorbi: 

— Presupun că în satul băştinaşilor. Ai mai auzit vreodată 
atâta hărmălaie? 'Ioba aia nu s-a oprit deloc de când ne-au 
adus. 

— Aţi văzut vreo urmă. 

Nişte braţe îl apucară pe Tubal, întorcându-l fără 
menajamente cu faţa în sus. Fu aşezat în capul oaselor; 
gâtul îl durea parcă mai rău decât oricând. Câteva colibe 
jalnice, construite din frunze verzi şi crengi, sclipeau stins 
în soarele după-amiezii. În jurul lor, privind în tăcere, se 
aflau câteva sute de băştinaşi cu cozi lungi şi piei 
întunecate. Toţi purtau pe capete podoabe făcute din pene 
şi ţineau în mâini sulițe scurte, cu vârfuri amenințătoare. 

Ochii tuturor erau îndreptaţi spre siluetele ce stăteau pe 
vine, înaintea lor; 'Tubal le examină cu mânie. Era limpede 
că erau şefii tribului. Îmbrăcaţi în veşminte ţipătoare, 
zdrenţuite, din piele prost tăbăcită, aspectul lor barbar era 
sporit de măştile înalte din lemn pe care fuseseră pictate 
reprezentări caricaturale ale unor feţe omeneşti. 

Cu paşi măsuraţi, monstruozitatea cea mai apropiată veni 
lângă ei. 

— Salut, rosti şi-şi ridică masca. Nu-mi imaginam c-o să vă 
întoarceţi atât de curând. 

Pentru câteva momente îndelungate, Tubal şi Sefan nu 
scoaseră absolut nici un sunet, în vreme ce Forase fu 
zgâlţâit de un acces prelungit de tuse. 


În cele din urmă, Tubal inspiră adânc şi îndrăzni să 
întrebe: 

— Eşti unul dintre pământeni, aşa-i? 

— Exact. Mă numesc Al Williams. Poţi să-mi spui Al. 

— Încă nu v-au ucis? 

— Pe niciunul, rânji încântat Williams. Dimpotrivă! 
Domnilor, făcu el o plecăciune exagerată, vi-i prezint pe noii 
zei ai tribului. 

— Noii ce? Icni Forase, între două accese de tuse. 

— Zei. Ah, îmi pare rău, nu cunosc termenul galactic 
pentru „zeu”. 

— Ce înseamnă „zeu”? 

— Suntem un fel de entităţi supranaturale care trebuie 
venerate. N-aţi priceput? 

Privirile umanoizilor trădau stupoarea. 

— Mai exact, urmă Williams, suntem nişte persoane dotate 
cu puteri deosebite. 

— Ce tot vorbeşti? Exclamă indignat Tubal. De ce v-ar 
crede ei că aveţi asemenea puteri? Voi, pământenii, sunteţi 
sub media aptitudinilor fizice, ba chiar destul de departe de 
ea! 

— Aici e vorba despre psihologie, explică Williams. Dacă 
ne-au văzut asolizând într-un vehicul imens şi sclipitor care 
se deplasa în mod inexplicabil prin văzduh şi care după 
aceea a decolat într-o răbufnire de flăcări este normal să ne 
considere atotputernici. Asta-i o chestiune ce ţine de 
psihologia elementară a barbarilor. 

Ochii lui Forase părură pe punctul de a ieşi din orbite, în 
vreme ce pământeanul conţină netulburat: 

— Apropo, de ce aţi întârziat? Ne gândiserăm că ăsta era 
un fel de rit de iniţiere, nu? 

— Auzi, interveni Sefan, cred că ne aiureşti! Dacă v-au 
considerat pe voi zei, de ce n-au gândit la fel şi despre noi? 
Şi noi aveam o navă şi. 

— Aici, îl întrerupse Williams, am intervenit noi. Le-am 
explicat, prin semne şi desene, că voi sunteţi diavoli. Când 


v-aţi întors - şi să ştiţi că ne-am bucurat să revedem nava - 
ei ştiau ce aveau de făcut. 

— Dar ce sunt „diavolii”? Se interesă Forase, iar în vocea 
sa putea fi sesizată o anumită doză de respect. 

* 

Williams suspină. 

— Voi, ăştia din Federație, chiar n-aveţi habar de nimic? 

Tubal îşi răsuci încetişor gâtul dureros. 

— Ce-ar fi să ne eliberaţi acum? Mormăi el. Mi-am scrântit 
gâtul. 

— De ce vă grăbiţi? La urma urmelor, aţi fost aduşi aici 
pentru a fi sacrificați în cinstea noastră. 

— Sacrificaţi?! 

— Exact. Veţi fi ciopârţiţi cu cuţitele. 

Tăcerea care se lăsă era una încărcată de groază. 

— Nu te apuca să ne aiureşti pe noi cu gaze de cometă! 
Reuşi în cele din urmă să croncăne Tubal. Să ştii că nu 
suntem pământeni care să intre în panică, ori care să se 
sperie. 

— Ah, asta ştim! Nici prin cap nu mi-ar trece să vă 
păcălesc. Însă întotdeauna psihologia simplă a sălbaticilor 
impune mici sacrificii omeneşti, iar. 

Sefan se zbătu în legături, încercând să se repeadă asupra 
lui Forase. 

— Parcă spuseseşi că nimeni nu cunoaşte psihologia 
subumanoizilor! Ai încercat să-ţi ascunzi ignoranţa, bastard 
nenorocit de reptilă cu ochi holbaţi şi-mblănit! Uite-n ce ne- 
ai băgat! 

— Stai! Murmură Forase. Stai. 

Williams aprecie că gluma ajunsese destul de departe. 

— Uşurel! Îi potoli el. Farsa cu ritul de iniţiere s-a întors 
împotriva voastră - şi încă frumos de tot - dar noi n-o să- 
ntindem coarda. Cred că ne-am distrat destul. Sweeney 
este acum cu şeful tribului, explicându-i că trebuie să 
plecăm şi c-o să vă luăm şi pe voi. Să fiu sincer, mă bucur c- 
o ştergem de-aici. Staţi puţin, Sweeney mă cheamă. 


Când, după vreo două minute, Williams reveni, expresia lui 
părea ciudată, iar chipul i se înverzise vizibil. Mai exact, se 
înverzea chiar în timp ce vorbea. 

— Se pare, înghiţi el un nod dureros, că şi contrafarsa 
noastră a dat greş. Şeful insistă ca ritualul sacrificiilor să 
aibă loc! 

Se lăsă o linişte adâncă; cei trei umanoizi nu mai puteau 
articula nici măcar un cuvinţel. 

— l-am spus lui Sweeney, urmă Williams îngrijorat, să-i 
comunice şefului că, dacă nu ne ascultă, ceva îngrozitor se 
va abate asupra tribului. Nu-i însă decât o cacealma şi s-ar 
putea să nu se lase păcălit. Îmi pare rău, băieţi. Cred c-am 
împins lucrurile prea departe. Dacă nu ajungem la nici o 
înţelegere, o să vă eliberăm şi o să luptăm împreună. 

— Eliberaţi-ne acum! Mârâi Tubal. Să terminăm odată cu 
afacerea asta! 

— Aşteaptă! Strigă disperat Forase. Lasă-l pe pământean 
să facă o încercare cu psihologia aceea. Dă-i drumul, 
pământene! Gândeşte-te! 

Williams se gândi până simţi că-i crapă ţeasta. 

— Vedeţi voi, începu el fără chef, ne-am cam pierdut din 
prestigiul nostru de zei atunci când n-am putut s-o 
vindecăm pe soţia şefului. A murit ieri. Dădu din cap, cu un 
aer posomorât, apoi adăugă: Am avea neapărată nevoie de 
un miracol impresionant. Auziţi - ce aveţi prin buzunare? 

Îngenunche lângă ei şi-i scotoci. Forase avea un stilou, un 
notes, un pieptene, nişte pastile antialergice, un teanc de 
credite şi alte flecuşteţe. Buzunarele lui Sefan conţineau o 
mulţime de mărunţişuri similare. 

Din buzunarul de la şold al lui Tubal, Williams extrase un 
obiect negru, cu un mâner imens şi o ţeavă scurtă. 

— Ce-i ăsta? 

— Pe el am stat până acum? Gemu Tubal. E un pistol de 
lipit, cu care am reparat o fisură din blindajul navei. Nu-i 
bun la nimic, e aproape descărcat. 


Ochii lui Williams scânteiară şi întregul trup i se încordă 
de entuziasm. 

— Asta s-o crezi tu! Voi, ăştia din Federație, nu puteţi 
vedea mai departe de vârful nasului! De ce nu veniţi pe 
Pământ, să mai învăţaţi câte ceva şi să vă modificaţi 
concepţiile? 

Apoi porni în goană spre colegii săi. 

— Sweeney, răcni el, spune-i idiotului ăla de maimuţoi cu 
coadă că-ntr-o secundă o să mă-nfurii rău de tot şi-o să-i 
dărâm întregul cer peste căpăţână! Fii dur! 

* 

Şeful nu aşteptă însă mesajul. Gesticulă sfidător, şi 
băştinaşii înaintară ca unul. Tubal urlă şi muşchii i se 
încordară zadarnic sub legături. Pistolul de lipit din mâna 
lui Williams se trezi la viaţă, raza lui slabă ţâşnind spre 
adversari. 

Cel mai apropiat băştinaş fu lovit şi se prăbuşi arzând. 
Urmă un altul, apoi altul, al patrulea. După care pistolul se 
descărcă. 

Fusese însă îndeajuns. Niciunul dintre băştinaşi nu mai 
rămăsese în picioare. Toţi urlau, cu feţele în iarbă, 
implorând iertare. Şeful zbiera şi se căina cel mai tare. 

— Spune-i, se adresă Williams lui Sweeney, că asta a fost 
doar o mostră nesemnificativă din ceea ce intenţionăm să-i 
facem! 

Apoi, în vreme ce tăia funiile umanoizilor, comentă cu 
superioritate: 

— Pur şi simplu, psihologie banală, de sălbatici! 

Abia după ce reveniseră în navă şi se îndepărtaseră 
binişor de planetă, Forase se hotări să uite de mândrie. 

— Crezusem că pământenii nu cunosc psihologia 
matematică! De unde ai ştiut toate chestiile alea 
subumanoide? Nimeni din Federație n-a ajuns atât de 
departe! 

— Ei bine, rânji Williams, noi deţinem destule cunoştinţe 
desprinse din practică în privinţa modului cum funcţionează 


minţile necivilizate. Vezi tu, venim de pe o planetă unde 
majoritatea locuitorilor sunt încă, dintr-un anumit punct de 
vedere, necivilizaţi. Aşa că era imposibil să nu ştim! 

— Pământeni ţăcăniţi! Murmură Forase, dând încetişor din 
cap. Cel puţin, episodul ăsta ne-a învăţat pe toţi un lucru. 

— Care ar fi acela? 

— Niciodată, vorbi el din nou în jargonul pământean, să nu 
faci pe şmecherul cu nişte ţăcăniţi. Pot fi mai nebuni decât 
crezi! 

13. SUPERNEUTRONUL.. 

Astonishing Stories, septembrie 1941 

Cu ocazia celei de-a şaptesprezecea reuniuni a Onorabilei 
Societăţi Anania4, am tras cea mai mare sperietură din 
toate vieţile noastre colective şi, drept urmare, l-am ales pe 
Gilbert Hayes în funcţia de Preşedinte Etern. 

Societatea noastră nu era una mare. Înaintea alegerii lui 
Hayes, avea doar patru membri: John Sebastian, Simon 
Murfree, Morris Levin şi cu mine. În prima duminică a 
fiecărei luni, prânzeam laolaltă şi cu aceste ocazii lunare 
încercam să justificăm denumirea societăţii noastre, mizând 
suma totală a consumaţiei pe abilitatea de a minţi. 

Procedeul era destul de complicat şi avea reguli stricte. La 
fiecare întrunire, unul dintre membri istorisea o întâmplare 
ce trebuia să respecte două condiţii - în primul rând, să fie 
o minciună scandaloasă, complicată şi fantasmagorică; iar 
în al doilea rând, să sune cât mai adevărat cu putinţă. 
Membrii aveau voie să o atace, punând întrebări sau 
solicitând explicaţii. 

Vai de povestitorul care nu răspundea imediat la acele 
întrebări, sau care, răspunzând, se încurca într-o 
contradicţie! El plătea consumaţia! Poate că pierderea 
financiară nu era foarte mare, însă dizgraţia era teribilă. 

Astfel s-a ajuns la cea de-a şaptesprezecea reuniune, şi la 
Gilbert Hayes. El era unul dintre „simpatizanţii” care 
participau ocazional la întrunirile noastre, pentru a asculta 
povestea de după prânz, plătindu-şi consumaţia şi, desigur, 


neavând voie să intervină cu întrebări; dar de data aceea, 
fusese singurul invitat, în afara membrilor permanenţi. 

După terminarea mesei, am fost votat ca preşedinte 
(funcţie ce ne revenea succesiv) şi am anunţat procedura. 
Exact în acel moment, Hayes s-a aplecat peste masă şi a 
rostit cu glas încet: 

— Dacă nu aveţi nimic împotrivă, domnilor, aş dori să-mi 
acordaţi o şansă astăzi. 

— Domnule Hayes, m-am încruntat eu, în ochii Societăţii 
sunteţi ca şi inexistent. Este imposibil să participaţi. 

— Atunci, a replicat el, lăsaţi-mă să fac o declaraţie. 
Sistemul Solar îşi va încheia existenţa azi după-amiază, 
exact la şaptesprezece minute şi jumătate după ora două. 

Toţi ne-am foit pe scaune şi eu am privit ceasul electric de 
deasupra televizorului. Era treisprezece şi paisprezece 
minute. 

— Dacă aveţi cu ce vă susţine această afirmaţie 
neobişnuită, am rostit eu, după o slabă ezitare, ar trebui să 
fie extrem de interesantă. Astăzi era rândul domnului 
Levine, însă dacă dânsul este de acord, iar ceilalţi membri 
ai Societăţii acceptă şi ei. 

Levin a zâmbit şi a încuviinţat din cap, iar restul colegilor 
mei i-au urmat exemplul. 

Am izbit cu ciocănelul în masă: 

— Domnul Hayes are cuvântul! 

* 

Hayes şi-a aprins o ţigară de foi şi a examinat-o gânditor. 

— Am la dispoziţie ceva mai mult de o oră, domnilor, dar 
voi începe cu începutul. Care se află la aproape 
cincisprezece ani în trecut. Pe atunci, eram un tânăr 
astrofizician, aflat în plină afirmare, la Observatorul Yerkes 
- între timp, am demisionat de acolo. Mă concentram cu 
toată ambiția în a descoperi soluţia uneia dintre veşnicele 
enigme ale astrofizicii - sursa radiaţiei cosmice. 

Vorbitorul a făcut o scurtă pauză, apoi a continuat pe un 
ton schimbat: 


— Este straniu că, în ciuda progreselor ştiinţifice 
înregistrate în ultimele două secole, n-am găsit această 
misterioasă sursă, la fel cum n-am descoperit nici motivul, 
tot atât de misterios, al exploziilor stelare. Ele reprezintă 
două enigme permanente, iar cunoştinţele pe care le 
deţinem în prezent sunt tot atât de reduse ca şi cele din 
zilele lui Einstein, Eddington şi Millikan. Eu, însă, simţeam 
că mă aflam pe urmele soluţiei privind radiaţia cosmică, aşa 
că mă apucasem să-mi verific ideile pe baze experimentale, 
iar pentru asta trebuia să ies în spaţiu. Nu era o treabă 
prea simplă. Ne găseam în anul 2129, războiul nu se 
încheiase de prea multă vreme, iar Observatorul o ducea 
destul de rău cu banii, ca noi toţi, de altfel. Am făcut tot ce 
am putut. Am închiriat un model vechi, din '07, la mâna a 
doua, l-am ticsit cu instrumente şi am plecat singur. Mai 
mult chiar, am fost nevoit să decolez fără aprobare, fiindcă 
nu doream să mă las la mâna birocraţiei pe care mi-ar fi 
impus-o armata de ocupaţie. Comiteam o ilegalitate, dar 
doream să-mi culeg datele. Aşa că am pornit perpendicular 
pe ecliptică, în direcţia aproximativă a polului sud celest, 
îndepărtându-mă de Soare cu peste două miliarde de 
kilometri. Călătoria aceea şi datele pe care le-am cules sunt 
lipsite de importanţă. În tot cazul, ele n-au fost aduse la 
cunoştinţa publicului larg. Istoria mea se va referi la 
planeta pe care am descoperit-o. 

În momentul respectiv, Murfree şi-a înălţat sprâncenele 
stufoase şi a mormăit: 

— Domnule preşedinte, aş dori să-i atrag atenţia domnului 
că nici un membru al Societăţii n-a scăpat cu pielea 
întreagă dintr-o poveste despre o planetă inventată. 

Hayes a surâs amar. 

— O să-mi asum riscul acesta. În a optsprezecea zi a 
călătoriei, am detectat vizual planeta: un disc portocaliu de 
dimensiunea unui bob de mazăre. Desigur, o planetă în 
regiunea respectivă a spaţiului constituie o senzaţie. Am 
pornit într-acolo şi am descoperit numaidecât că 


ciudăţeniile abia începuseră. Simpla ei existenţă era 
uluitoare, dar, în plus, planeta nu deţinea câmp 
gravitațional. 

Paharul de vin al lui Levine s-a spart cu zgomot de podea. 

— Domnule preşedinte, a icnit el, solicit descalificarea 
imediată a povestitorului. Nu poate exista o masă care să 
nu acţioneze asupra spaţiului din imediata vecinătate, 
determinând un câmp gravitațional. Domnul a făcut o 
afirmaţie imposibilă şi de aceea trebuie descalificat. 

Colegul meu se împurpurase de mânie. Hayes s-a mulţumit 
să ridice o mână. 

— Vă solicit puţină răbdare, domnule preşedinte. 
Explicaţia va veni la timpul potrivit. Dacă aş oferi-o acum, aş 
complica în mod inutil lucrurile. Pot continua? 

Am căzut pe gânduri preţ de câteva clipe, apoi am hotărât: 

— Ţinând seama de natura istoriei dumneavoastră, sunt 
dispus să fiu îngăduitor. Accept ca explicaţiile să fie date 
ceva mai târziu, dar vă rog să nu uitaţi că membrii societăţii 
noastre au dreptul să le solicite. lar dacă nu le aveţi. Aţi 
pierdut. 

— Perfect, încuviinţă Hayes. Deocamdată, vă rog să-mi 
acceptaţi ca atare afirmaţia că planeta nu avea deloc 
gravitație. Este un lucru clar, fiindcă deţineam echipament 
astronomic complet şi, în ciuda sensibilităţii instrumentelor, 
ele nu indicau absolut nimic. Dar şi reciproca era valabilă, 
întrucât nici planeta nu era afectată de gravitația altor 
corpuri. Subliniez încă o dată că nu era deloc afectată. 
Lucrul acesta nu l-am determinat atunci, dar observaţiile ce 
au urmat, care s-au întins pe o perioadă de mai mulţi ani, 
au demonstrat că planeta se deplasa pe o orbită rectilinie şi 
cu viteză constantă. Deşi se găsea în zona de influenţă 
solară, orbita nu era nici eliptică şi nici hiperbolică, iar 
faptul că nu accelera o dată cu apropierea de Soare denotă 
că gravitația acestuia n-o influenţa. 

— Staţi puţin, domnule Hayes! 


— Sebastian şi-a strâmbat gura într-un rânjet până ce 
premolarul din aur i-a sclipit stins. 

— Cum rămânea întreagă minunata dumneavoastră 
planetă? În absenţa gravitaţiei, de ce nu se descompunea în 
fragmente, care ar fi plutit fiecare în altă direcţie? 

— Pur şi simplu, datorită inerţiei! A sosit răspunsul 
imediat. Nu exista nimic care s-o tragă în altă direcţie. 
Coliziunea cu un corp de dimensiuni similare ar fi putut s-o 
dezagrege, fiind exclusă posibilitatea existenţei unei alte 
forţe proprii de legătură. 

* 

Hayes făcu o scurtă pauză, suspină, apoi urmă: 

— Proprietăţile planetei nu se încheiau aici. Culoarea ei 
roşie-portocalie şi puterea redusă de reflecţie, albedoul, mi- 
au oferit o altă idee; astfel, am făcut incredibila constatare 
că planeta era complet permeabilă întregului spectru 
electromagnetic, de la undele radio până la radiaţia 
cosmică. Doar în porţiunea roşie şi portocalie din spectrul 
luminos vizibil manifesta o opacitate ce-i conferea culoarea 
exterioară. 

— Din ce motiv? A întrebat Murfree. 

Hayes s-a întors către mine: 

— Întrebarea nu este corectă, domnule preşedinte. În felul 
acesta, pot fi întrebat de ce sticla este permeabilă 
lungimilor de undă mai mari sau mai mici decât cele 
cuprinse în domeniul ultraviolet, astfel încât căldura, lumina 
şi razele X o străbat, însă razele ultraviolete n-o pot face! 
Aceasta este o proprietate intrinsecă a substanţei şi trebuie 
acceptată ca atare. 

Am lovit cu ciocănelul în masă: 

— Întrebarea este revocată! 

— Obiectez, a rostit Murfree. Domnul Hayes n-a înţeles 
esenţa. Nimic nu este perfect transparent. O sticlă suficient 
de groasă poate opri până şi radiaţiile cosmice. Doriţi să 
afirmaţi că, de pildă, lumina albastră sau căldura pot 
traversa o întreagă planetă? 


— De ce nu? A replicat Hayes. Faptul că permeabilitatea 
completă nu există în experienţa dumneavoastră nu 
înseamnă că ea nu există deloc. În mod clar, în această 
privinţă nu s-a formulat nici o lege ştiinţifică. Planeta 
despre care vă povestesc era perfect transparentă, 
exceptând o regiune mică din spectrul vizibil. Aceasta este 
o observaţie directă. 

Ciocănelul meu a lovit din nou. 

— Explicaţia este considerată suficientă. Continuaţi, 
domnule Hayes! 

Cum ţigara i se stinsese, a făcut o pauză până şi-a 
reaprins-o. 

— În alte privinţe, a vorbit el, planeta era normală. Nu 
avea chiar mărimea lui Saturn. Se situa undeva între 
Saturn şi Neptun. Experimentele ce au urmat au dovedit că 
deţinea masă, deşi era greu de determinat valoarea ei - în 
tot cazul, o depăşea de peste două ori pe cea a Pământului. 
Având masă, poseda şi caracteristicile normale de inerție şi 
impuls. Dar nici urmă de gravitație. 

Ceasul arăta unu şi treizeci şi cinci. Hayes mi-a văzut 
privirea şi a încuviinţat: 

— Da, au rămas numai trei sferturi de oră. O să mă 
grăbesc! Evident, această planetă stranie m-a pus pe 
gânduri. De aceea, corelând realitatea respectivă cu o serie 
de teorii pe care le dezvoltasem, privind radiaţia cosmică şi 
novele, am căpătat o soluţie interesantă. 

Apoi a tras adânc aer în piept şi a spus: 

— Imaginaţi-vă - dacă puteţi - universul în care trăim sub 
forma unui nor de. Să le zicem superatomi, care. 

— Mă scuzaţi, a intervenit Sebastian, sculându-se în 
picioare, dar intenţionaţi să vă bazaţi explicaţiile pe analogii 
între stele şi atomi, sau între Sistemul Solar şi orbitele 
electronice? 

— De ce întrebaţi? S-a interesat Hayes pe un ton blând. 

— Fiindcă într-un asemenea caz, solicit descalificarea 
imediată. Credinţa că atomii reprezintă sisteme solare 


miniaturale face parte din aceeaşi clasă cu schema 
universului elaborată de Ptolemeu. Teoria n-a fost acceptată 
de savanții cu capul pe umeri nici chiar la începuturile 
teoriilor atomice. 

— Domnul are dreptate, am încuviinţat eu. Analogiile 
respective nu sunt acceptate ca explicaţii. 

— Permiteţi-mi să obiectez! A rostit apăsat Hayes. Dacă vă 
mai amintiţi cursurile de fizică sau chimie elementară, ştiţi 
că la studiul gazelor se făcea adesea afirmaţia că 
moleculele unui gaz ideal se comportă similar unor bile de 
biliard. Asta înseamnă oare că moleculele de gaz sunt cu 
adevărat bile de biliard? 

— Nu, a recunoscut Sebastian. 

— Înseamnă doar, a urmat Hayes, că moleculele se 
comportă precum bilele de biliard, în anumite privinţe. Ca 
atare, acţiunile lor pot fi mai bine vizualizate prin studierea 
acţiunilor bilelor. Ei bine, eu încerc doar să descriu un 
fenomen din universul nostru stelar şi, în scopul unei 
vizualizări optime, îl compar cu un fenomen similar - şi mai 
bine cunoscut - din universul atomic. Asta nu înseamnă că 
stelele sunt nişte atomi mai mari. 

— Precizarea este suficientă, am aprobat, pe deplin 
convins de argumentaţie. Puteţi continua cu explicaţiile, dar 
veţi fi descalificat dacă apreciez că analogia devine falsă. 

— Perfect, a încuviinţat Hayes. Deocamdată, însă, doresc 
să abordez alt aspect. Există printre dumneavoastră cineva 
care-şi mai aminteşte primele centrale atomoelectrice de 
acum o sută şi şaptezeci de ani? Cineva care să ştie cum 
funcționau ele? 

— Mi se pare că utilizau metoda clasică a fisiunii uraniului, 
a mormăit Levine. Bombardau uraniul cu neutroni lenți şi-l 
descompuneau în masurium, bariu, raze gama şi alţi 
neutroni - stabilind în felul acesta un proces ciclic. 

— Exact! Ei bine, imaginaţi-vă, deci, că universul stelar 
acţionează precum - vă repet, este vorba de o metaforă, nu 
trebuie să-mi luaţi cuvintele ca atare - un corp compus din 


atomi de uraniu şi mai imaginaţi-vă că acest univers stelar 
este bombardat din exterior de obiecte ce pot acţiona în 
anumite moduri, ce reproduc felul cum se comportă 
neutronii la scară atomică. Lovind o stea, un astfel de 
superneutron ar provoca descompunerea ei în radiaţie şi 
alţi superneutroni. Cu alte cuvinte, ar provoca o novă. 

Hayes i-a privit pe cei din jurul mesei, aşteptând să fie 
contrazis. 

— Ce justificări aveţi pentru această teorie? A întrebat 
Levine. 

— Două: una logică şi alta observată. Mai întâi, cea logică. 
În esenţă, stelele se găsesc într-un echilibru 
materie/energie. Cu toate acestea, în mod neaşteptat, ele 
pot exploda fără nici o modificare observabilă, fie ea 
spectrală ori de altă natură. Explozia indică instabilitate, 
dar unde anume? Nu în interiorul stelei, deoarece acolo 
echilibrul dăinuie de milioane de ani. Nici într-un punct 
aflat în interiorul universului nostru, fiindcă novele apar în 
distribuţie egală în univers. Ca atare, procedând prin 
eliminare, este vorba de un punct exterior universului. 
Acum, justificarea observată: am întâlnit un astfel de 
superneutron! 

— Vă referiţi la planeta fără gravitație? A întrebat 
Murfree. 

— Exact. 

— Ce v-a făcut însă să credeţi că este un superneutron? 
Nu vă puteţi utiliza propria teorie drept dovadă, întrucât 
folosiţi superneutronul tocmai ca să consolidaţi teoria. Nu 
aveţi voie să vă bazaţi pe un raţionament circular. 

— Ştiu acest lucru, a declarat băţos Hayes. Voi recurge din 
nou la logică. Universul atomic deţine o forţă de coeziune 
prin sarcinile electrice ale electronilor şi protonilor. 
Universul stelar deţine o forţă de coeziune prin gravitație. 
Cele două forţe sunt asemănătoare numai într-o manieră 
foarte generală. De pildă, există două tipuri de sarcină 
electrică, pozitivă şi negativă, dar un singur tip de 


gravitație. Precum şi nenumărate diferenţe minore. Putem 
schiţa, totuşi, o analogie. La scară atomică, un neutron 
reprezintă o masă lipsită de forţa de coeziune din interiorul 
atomilor - sarcina electrică. La scară stelară, un 
superneutron ar trebui să fie o masă lipsită de forţa de 
coeziune din interiorul stelelor - gravitația. Ca atare, dacă 
întâlnesc un corp lipsit de gravitație, pare logic să presupun 
că este un superneutron. 

— Consideraţi că aceasta este o dovadă riguros ştiinţifică? 
A rostit Sebastian sarcastic. 

— Nu, a recunoscut Hayes, dar este logică, nu contrazice 
nici un alt fapt ştiinţific cunoscut şi contribuie la explicarea 
novelor. Deocamdată, asta ar trebui să ne satisfacă. 

Murfree îşi examina atent unghiile. 

— Şi încotro se îndreaptă superneutronul acesta al 
dumneavoastră? 

— Observ că aţi înţeles, a comentat sumbru Hayes. Aceeaşi 
întrebare mi-am pus-o şi eu atunci. Astăzi, exact la ora 
paisprezece, nouă minute şi jumătate va lovi Soarele, iar 
peste alte opt minute radiaţia rezultată în urma exploziei va 
trece Pământul în uitare. 

— De ce n-aţi anunţat toate acestea? A lătrat Sebastian. 

— Ce rost ar fi avut? Nu se poate face nimic. Nu putem 
interveni asupra maselor cereşti. Toată energia disponibilă 
pe Pământ n-ar putea abate corpul acela de pe traiectoria 
sa. Nu se poate vorbi despre o scăpare în Sistemul Solar, 
deoarece Neptun şi Pluto vor fi lichefiate alături de celelalte 
planete, iar zborul interplanetar nu ne este accesibil. 
Întrucât omul nu poate supravieţui în spaţiul cosmic, 
suntem condamnaţi la pieire! Avea vreun sens să mai anunţ 
toate acestea? Ce ar fi rezultat dacă aş fi convins omenirea 
că îi fusese semnată condamnarea la moarte? Sinucideri, 
valuri de crime, orgii, mesia, evanghelişti, precum şi alte 
lucruri rele şi inutile. Şi dacă stau să mă gândesc bine, să 
fie atât de cumplită moartea prin explozia Soarelui? Este 
instantanee şi nu lasă răniţi. La ora paisprezece şi 


şaptesprezece vă veţi afla aici. La paisprezece şi 
optsprezece veţi fi o masă de gaz rarefiat. Moartea este 
atât de rapidă şi uşoară, încât aproape nici nu poate fi 
considerată o moarte. 

După ultimele sale cuvinte s-a lăsat o tăcere adâncă. Mă 
simţeam tulburat. Există multe feluri de minciuni, dar 
aceasta părea cât se poate de reală. Hayes nu prezenta acel 
tremur al buzelor sau scânteierea din ochi ce anunţă 
satisfacția convingerii auditoriului. Era foarte, foarte serios. 
Îmi dădeam seama că şi ceilalţi gândeau la fel. Levin a dat 
paharul cu vin peste cap, cu mâna tremurând. 

În cele din urmă, Sebastian a tuşit sonor. 

— Când şi unde aţi descoperit acest superneutron? 

— Acum cincisprezece ani, la peste două miliarde de 
kilometri de Soare. 

— Iar în tot acest timp el s-a apropiat de Soare? 

— Da, cu viteza constantă de trei kilometri pe secundă. 

— Ei bine, aici v-am prins! 

— Sebastian aproape că a izbucnit în râs de uşurare. 

— În tot acest timp, de ce n-a fost observat de astronomi? 

— Dumnezeule, a rostit Hayes pe un ton dispreţuitor, este 
clar că nu sunteţi astronom! Ce idiot ar căuta o planetă 
înspre polul sud celest, când ele se găsesc numai în planul 
eclipticii? 

— Cu toate acestea, i-a atras atenţia Sebastian, regiunea 
n-a rămas necercetată. A fost şi continuă să fie fotografiată. 

— Sigur că da! Din câte ştiu eu, superneutronul a fost 
fotografiat de o sută de ori - de o mie de ori, dacă doriţi - 
deşi polul sud este regiunea cerească cea mai puţin 
studiată. Însă ce anume ar putea diferenţia superneutronul 
de o stea? Cu albedoul lui mic, n-a depăşit niciodată 
magnitudinea unsprezece în strălucire. La urma urmelor, 
este greu să detectezi planetele sistemului nostru. Uranus 
fusese observat de multe ori înainte ca Herschel să-şi dea 
seama că era vorba de o planetă. Descoperirea lui Pluto a 
durat câţiva ani, deşi fusese căutat în mod special. Nu uitaţi 


că, din cauza lipsei de gravitație, superneutronul nu 
provoacă disturbări ale orbitelor planetare, iar absenţa 
acestora înlătură indicaţia cea mai evidentă a prezenţei 
sale. 

— "Totuşi, a insistat Sebastian, pe măsură ce se apropia de 
Soare, mărimea lui aparentă ar fi trebuit să crească şi să se 
vadă precum un disc prin telescop. Chiar dacă lumina pe 
care o reflectă ar fi foarte slabă, în tot cazul ar fi ocultat 
stelele dinapoia lui. 

— Adevărat, a aprobat Hayes. Nu voi spune că o cartare 
cu adevărat meticuloasă a regiunii polare nu l-ar fi 
descoperit, însă asemenea cartări au fost făcute de mult, iar 
actualele cercetări superficiale nu sunt interesate decât de 
nove, de anumite tipuri spectrale şi de alte lucruri similare. 
Apoi, pe măsură ce superneutronul se apropie de Soare, el 
apare numai în zori şi în amurg - precum luceafărul de 
dimineaţă şi de seară - astfel că observarea lui devine mai 
dificilă. Una peste alta, el n-a fost observat. Şi nici nu 
trebuia să ne aşteptăm la altceva. 

S-a lăsat din nou tăcerea, şi eu am devenit conştient de 
bubuiturile inimii mele. Era ora paisprezece fix, şi încă nu 
reuşiserăm să demontăm povestea lui Hayes. Trebuia să 
demonstrăm că era o minciună şi nimic mai mult, altfel 
simţeam c-o să mor de suspans. Cu toţii priveam ceasul. 

* 

A fost rândul lui Levin să treacă la atac. 

— Este o coincidenţă teribil de stranie că superneutronul 
trebuie să se îndrepte tocmai spre Soare. Care este 
probabilitatea producerii unui astfel de eveniment? Să nu 
uităm că este cam aceeaşi probabilitate ca această istorie 
să fie adevărată. 

— Obiecţia nu este corectă, domnule Levin, am intervenit 
eu. Apelarea la probabilităţi, oricât ar fi ele de reduse, nu 
constituie o metodă acceptabilă. Pentru descalificare se 
admite doar imposibilitatea evidentă sau inconsistenţele din 
relatare. 


Hayes a ridicat mâna. 

— Nu-i nimic! Lăsaţi-mă să-i răspund. Dacă luăm un 
anumit superneutron şi o anumită stea, probabilitatea lor 
de coliziune este infinit de mică. Recurgând însă la metoda 
statistică, dacă în univers sunt lansați suficient de mulţi 
superneutroni atunci, în timp, toate stelele ar trebui să fie 
lovite, mai devreme sau mai târziu. Spaţiul este probabil 
ticsit de superneutroni - să zicem, unul într-o mie de 
parseci cubici - astfel că, în ciuda imenselor distanţe dintre 
stele şi a dimensiunilor relativ mici ale țintelor, numai în 
galaxia noastră explodează anual douăzeci de nove, adică 
anual au loc douăzeci de coliziuni între superneutroni şi 
stele. Situaţia nu diferă mult de bombardarea uraniului cu 
neutroni obişnuiţi. Doar un neutron dintr-o sută de milioane 
poate lovi ţinta, dar, în timp, vor exploda toate nucleele. 
Dacă există inteligenţe exterioare universului care 
direcţionează acest bombardament - vă rog să reţineţi că 
aceasta este o pură ipoteză, ce nu face parte din 
argumentaţia mea - este probabil ca anul nostru să 
reprezinte pentru ele echivalentul unei fracțiuni 
infinitezimale de secundă. Este posibil ca, pentru ele, 
ciocnirile să se petreacă într-un ritm de câteva miliarde pe 
secundă. Probabil că se acumulează o energie ce atinge o 
asemenea valoare încât materia din care se compune acest 
univers se încălzeşte, ajungând la starea gazoasă - sau la 
ceea ce trece drept stare gazoasă acolo. Ştiţi, desigur, că 
universul se găseşte în expansiune - ca un gaz. 

— Cu toate acestea, şansele ca primul superneutron care 
pătrunde în sistemul nostru să se îndrepte direct spre 
Soare mi se par. Levin şi-a încheiat fraza printr-un bâlbâit 
jalnic. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, a izbucnit Hayes, dar cine 
v-a spus că a fost primul? De-a lungul istoriei Pământului, 
este posibil ca prin sistemul nostru să fi trecut câteva sute. 
Poate că unul sau doi au trecut chiar în ultimul mileniu. N- 
avem de unde să ştim. Astronomii nu-l pot descoperi nici 


măcar pe cel care se îndreaptă direct spre Soare. Poate că 
el este singurul care a trecut pe aici de când s-a inventat 
telescopul. Şi nu uitaţi: fiind lipsiţi de gravitație, 
superneutronii pot trece direct prin mijlocul sistemului fără 
să afecteze orbitele planetelor. Doar o ciocnire cu Soarele 
ar fi vizibilă, iar atunci ar fi prea târziu. 

Apoi, întorcându-şi capul către ceas, a adăugat: 

— Paisprezece şi cinci! Acum ar trebui să fie vizibil pe 
fundalul Soarelui. 

Hayes s-a sculat de pe scaun şi a tras jaluzelele. Lumina 
gălbuie a pătruns în odaie, iar eu m-am ferit din calea 
razelor în care jucau firicele de praf. Îmi simţeam gura 
uscată precum nisipul deşertului. Murfree îşi ştergea 
fruntea, dar transpiraţia îi sclipea pe obraji şi pe gât. 

Hayes a scos dintr-un buzunar câteva bucățele de celuloid 
întunecat şi ni le-a întins. 

— După câte vedeţi, am venit pregătit. 

— A ridicat una şi a privit prin ea spre Soare, mijind ochii. 

— Uite-l, a remarcat el cu calm. Calculele mele arătau că 
se va găsi în tranzit faţă de Pământ la momentul coliziunii. 
Perfect observabil! 

M-am uitat şi eu la Soare şi mi-am simţit inima oprindu-se. 
Perfect vizibil pe fundalul strălucitor al discului solar se 
zărea un punct negru, rotund. 

— De ce nu se vaporizează? S-a bâlbâit Murfree. Ar fi 
trebuit să intre în atmosfera solară. 

Nu cred că el mai încerca să demonteze povestea lui 
Hayes. Depăşise momentul respectiv. Pur şi simplu, culegea 
informaţii. 

— V-am spus, explică Hayes, că este permeabil pentru cea 
mai mare parte a radiaţiilor solare. Doar radiaţiile 
absorbite se pot transforma în căldură, iar acestea 
constituie un procent foarte mic din totalul pe care-l 
primeşte. De asemenea, să nu uităm că nu este alcătuit din 
materie obişnuită. Probabil că e mult mai refractar decât 


ceea ce cunoaştem noi, iar suprafaţa Soarelui nu atinge 
decât 6 000 de grade Celsius. 

Apoi, a arătat cu degetul mare peste umăr. 

— Domnilor, este ora paisprezece, nouă minute şi 
jumătate. Superneutronul a lovit şi moartea se îndreaptă 
spre noi. Ne-au mai rămas opt minute. 

Rămăseserăm paralizaţi din cauza unei terori de-a dreptul 
insuportabile. Îmi amintesc cum glasul lui Hayes, destul de 
detaşat, a rostit: 

— Mercur nu mai există! 

După alte câteva minute: 

— Venus nu mai există! 

În cele din urmă: 

— Mai avem treizeci de secunde, domnilor! 

Secundele s-au târât una după alta, apoi au trecut alte 
treizeci de secunde şi încă treizeci. 

* 

Pe chipul lui Hayes a apărut o expresie de stupefacţie, 
care s-a accentuat. Şi-a scos propriul ceas şi l-a privit, după 
care s-a uitat din nou spre Soare prin bucăţica de celuloid. 

— A dispărut! S-a răsucit către noi: Este incredibil. Mă 
gândisem la aşa ceva, totuşi nu îndrăznisem să împing atât 
de departe analogia cu atomul. Ştiţi că nu toate nucleele 
atomice explodează în urma impactului cu un neutron. 
Unele, de exemplu cadmiul, absorb neutronii tot aşa cum 
un burete absoarbe apa. Eu. 

A tăcut din nou, a inspirat adânc, apoi a continuat, cu aer 
gânditor: 

— Până şi blocul cel mai pur de uraniu conţine cantităţi 
infinitezimale din alte elemente. Iar într-un univers cu 
trilioane de stele jucând rolul uraniului, ce procent 
reprezintă cele câteva milioane de stele tip cadmiu? Practic 
zero! Cu toate acestea, Soarele nostru este o astfel de stea! 
Omenirea merita să aibă o asemenea şansă! 

EI a continuat să vorbească, dar uşurarea pusese în sfârşit 
stăpânire pe noi, aşa că nu-l mai ascultam. Pe jumătate 


isterici, l-am ales pe Gilbert Hayes în funcţia de Preşedinte 
Etern, cu o unanimitate entuziastă, şi am votat istoria 
respectivă drept minciuna cea mai gogonată pe care am 
auzit-o vreodată. 

Mai rămâne un amănunt care mă pune pe gânduri. Hayes 
îşi îndeplineşte bine îndatoririle; Societatea înregistrează 
acelaşi succes deosebit. Totuşi, mi se pare că ar fi trebuit 
să-l descalificăm. Povestea lui respecta a doua condiţie: 
suna teribil de adevărat. Dar nu cred că îndeplinea prima 
condiţie. 

Eu cred că era adevărată! 

14. NIMIC NU ESTE DEFINITIV. 

Astounding Science Fiction, octombrie 1941 

Cu britanismul incoruptibil specific unui rus educat la 
Oxford, Nicholas Orloff îşi fixă monoclul în ochiul stâng şi 
rosti pe un ton de reproş: 

— Totuşi, scumpule domn ministru. O jumătate de miliard 
de dolari?! 

Leo Birnam ridică blazat din umeri şi-şi afundă şi mai mult 
trupul uscăţiv în scaun. 

— Domnule comisar, alocarea fondurilor trebuie încheiată. 
Membrii guvernului colonial de pe Ganymede sunt 
disperaţi. Deocamdată, am izbutit să-i opresc, dar ca 
ministru al ştiinţei puterile mele sunt limitate. 

— Ştiu, totuşi. Orloff deschise braţele, neajutorat. 

— Sunt de acord, încuviinţă Birnam. Guvernul imperial 
consideră că este mai uşor să privească altundeva. Aşa a 
procedat în mod repetat până acum. Eu mă străduiesc de 
un an să-i fac să priceapă natura primejdiei ce atârnă 
deasupra întregului sistem solar, însă se pare că eforturile 
mele au fost zadarnice. De aceea am apelat la 
dumneavoastră, domnule comisar. Sunteţi nou în această 
funcţie şi puteţi aborda fără prejudecăţi problema 
jupiteriană. 

Orloff tuşi şi-şi examină vârfurile pantofilor. În cele trei 
luni de când îi urmase lui Gridley în funcţia de comisar, 


amânase să citească materialele referitoare la „blestemaţii 
de jupiterieni”. Atitudinea lui nu era nefirească - de fapt, se 
conformase politicii bine stabilite de către cabinet, care 
etichetase afacerea jupiteriană drept „moartă” cu mult 
înainte ca el să fi ocupat funcţia respectivă. 

Acum, însă, când Ganymede devenise agresiv, Orloff fusese 
trimis în Jupolis cu instrucţiuni de a-i potoli pe „nenorociţii 
de provinciali”. Afacerea asta devenise un focar de 
necazuri. 

— Guvernul colonial, continuă Birnam, a ajuns într-o etapă 
când are atâta nevoie de bani încât, dacă nu-i va căpăta, va 
face public totul. 

Detaşarea lui Orloff se destrămă cu totul; acesta prinse din 
zbor monoclul care-i căzuse. 

— Domnule dragă! 

— Ştiu ce va însemna asta. I-am sfătuit pe colegii mei să n- 
o facă, dar au motivele lor. O dată ce se vor afla 
dedesubturile afacerii jupiteriene, o dată ce oamenii vor şti 
de ea, guvernul imperial nu va mai rezista nici o săptămână. 
Iar când vor veni tehnocraţii, ei ne vor da orice vom cere. În 
privinţa aceasta, opinia publică va avea un cuvânt greu de 
spus. 

— În acelaşi timp, veţi crea panică şi isterie. 

— Bineînţeles! De aceea ezităm s-o facem. Puteţi 
considera solicitarea aceasta drept un ultimatum. Dorim 
discreţie, avem nevoie de discreţie. Totuşi, avem şi mai 
multă nevoie de bani. 

— Înţeleg. 

— Orloff căzu pe gânduri, iar concluziile la care ajunse nu 
erau plăcute. 

— În cazul acesta, ar fi recomandabil să investighez 
situaţia. Dacă aveţi documentele referitoare la 
comunicațiile cu Jupiter. 

— Eu le am, replică sec Birnam, la fel cum le are şi 
guvernul imperial din Washington. Asta nu ajunge, domnule 
comisar. Este un aspect pe care oficialităţile pământene îl 


rumegă de peste un an, fără nici un rezultat. Doresc să mă 
însoţiţi pe staţia Ether. 

Ganymedeanul se sculase de pe scaun, dominându-l pe 
celălalt cu înălţimea sa de aproape doi metri. 

— Mă somaţi cumva? Se înroşi la chip Orloff. 

— Într-un fel. Vă repet: nu mai este timp. Dacă doriţi să 
acţionaţi, trebuie s-o faceţi rapid. Sau deloc. 

— Birnam făcu o pauză, apoi adăugă: Sper că nu vă 
deranjează că vom merge pe jos. În preajma staţiei, nu este 
permis accesul vehiculelor cu surse de energie. Eu voi 
profita de această „plimbare” pentru a vă explica unele 
amănunte. Nu sunt decât trei kilometri. 

— Pot merge pe jos, încuviinţă sec pământeanul. 

* 

Urcuşul spre primul nivel de sub suprafaţa solului se 
desfăşură în tăcere. Orloff vorbi doar când păşiră în 
anticamera slab iluminată. 

— Este frig aici. 

— Ştiu. E dificil de menţinut o temperatură normală atât 
de aproape de suprafaţă. Afară va fi însă şi mai frig. 
Haideţi! 

Deschizând un dulap, Birnam schiţă un gest în direcţia 
costumelor suspendate de plafon. 

— Îmbrăcaţi-vă! Veţi avea nevoie. 

Orloff le pipăi neîncrezător. 

— Sunt îndeajuns de groase? 

— Au încălzire electrică, răspunse ganymedeanul, în timp 
ce se îmbrăca. Veţi vedea că sunt foarte călduroase. Aşa! 
Băgaţi pantalonii în cizme şi strângeţi-i bine. 

Apoi, se întoarse şi, icnind, ridică dintr-un colţ al dulapului 
o butelie dublă cu gaz comprimat. Examină cadranul, după 
care răsuci ventilul. Se auzi şuieratul ascuţit al gazului care 
ieşea - Birnam îl adulmecă satisfăcut. 

— Ştiţi să umblaţi cu el? Îl întrebă pe pământean, 
înşurubând în ventil un tub flexibil acoperit cu plasă 


metalică, terminat la capătul opus cu un obiect ciudat, curb, 
dintr-un material gros şi transparent. 

— Ce-i chestia asta? 

— O mască nazală! Atmosfera lui Ganymede este compusă 
din argon şi azot în proporţii aproape egale. Prin urmare, 
avem de-a face cu o combinaţie nu tocmai respirabilă. 

Zicând acestea, ganymedeanul ridică butelia şi o fixă în 
harnaşamentul de pe spatele lui Orloff. 

— E grea! Exclamă pământeanul, clătinându-se. Nu pot 
umbla trei kilometri cu ea în spate. 

— Afară nu va fi greu, replică Birnam coborându-i masca 
peste faţă. Nu uitaţi să inspirați pe nas şi să expiraţi pe 
gură. În felul acesta, nu veţi avea probleme. Apropo, aţi 
mâncat de curând? 

— Am prânzit înainte de a veni la dumneavoastră. 

Birnam pufni nemulţumit. 

— Cam neplăcut, comentă el, după care scoase dintr-un 
buzunar o cutiuţă metalică şi i-o azvârli comisarului. Luaţi o 
pastilă şi sugeţi-o! 

Orloff se chinui cu mănuşile voluminoase, dar în final izbuti 
să scoată din cutie o biluţă cafenie şi s-o strecoare în gură. 
Apoi, îl urmă pe ganymedean pe o rampă ce suia lin. 
Peretele din capătul coridorului glisă silențios când 
ajunseră înaintea lui, apoi se auzi un şuierat slab şi aerul 
din interior se răspândi în atmosfera rarefiată a lui 
Ganymede. 

Birnam îşi prinse tovarăşul de braţ şi-l trase afară. 

— V-am deschis ventilul la maxim, îi strigă el. Respiraţi 
adânc şi sugeţi pastila! 

În clipa când trecură peste prag, gravitația deveni brusc 
cea locală şi Orloff, după un moment oribil de aparentă 
levitaţie, simţi că stomacul îi face un salt mortal, fiind gata 
să explodeze. 

Icni şi plimbă cu disperare pastila prin gură, căutând să-şi 
regăsească stăpânirea de sine. Amestecul îmbogăţit în 
oxigen din butelii îi arse gâtul şi, treptat, Ganymede se 


stabiliză. Stomacul pământeanului se cutremură, revenind 
la normal. Bărbatul încercă să păşească. 

— Uşurel! Se auzi glasul liniştitor al lui Birnam. Nu vă 
alarmaţi: la început, orice om care este supus unor 
schimbări bruşte de gravitație păţeşte la fel. Mergeţi încet 
şi căutaţi să menţineţi ritmul, altfel puteţi cădea. Aşa, aţi 
deprins tehnica. 

Solul părea elastic. Orloff simţea apăsarea braţului 
celuilalt, ţinându-l la fiecare pas, ca să nu sară prea sus. Pe 
măsură ce deprindea cadenţa optimă, paşii lui deveneau 
mai lungi şi mai puţin săltaţi. Birnam continua să vorbească 
cu un glas care răsuna oarecum înfundat dinapoia clapei 
din piele ce-i acoperea gura şi bărbia. 

— Fiecare cu planeta lui, chicoti el. Acum câţiva ani, am 
vizitat Pământul, împreună cu soţia, şi a fost îngrozitor. Nu 
mă puteam obişnui să păşesc pe solul altei lumi fără să port 
masca. Mă sufocam, vă dau cuvântul meu! Lumina era prea 
tare, cerul prea albastru şi iarba prea verde. Iar clădirile se 
ridicau direct pe sol! N-o să uit niciodată momentul în care 
au încercat să mă culce într-o cameră aflată la etajul 
douăzeci, cu fereastra larg deschisă şi razele lunii 
pătrunzând înăuntru. M-am întors cu prima navă şi mi-am 
jurat să nu mai calc niciodată acolo! Cum vă simţiţi acum? 

— Perfect! Splendid! 

După ce primele senzaţii de disconfort dispăruseră, Orloff 
constata că gravitația redusă era încântătoare. Privi în jur. 
Terenul colinar, scăldat într-o lumină gălbuie, era acoperit 
de tufişuri scunde cu frunze late, ce dovedeau dispunerea 
regulată specifică unei cultivări atente. 

— În atmosferă există suficient bioxid de carbon pentru 
plante, care au posibilitatea de a prelucra azotul, vorbi din 
nou Birnam, răspunzând parcă întrebării nerostite. De 
aceea, agricultura este principala ramură economică de pe 
Ganymede. Pe Pământ, plantele acelea, utilizate ca 
fertilizatori, valorează greutatea lor în aur şi poate chiar de 
două-trei ori mai mult, întrucât din ele se extrag cel puţin 


cincizeci de alcaloizi ce nu pot fi obţinuţi nicăieri altundeva 
în Sistemul Solar. În plus, toată lumea ştie că frunza-verde 
ganymedeană bate de departe tutunul terestru. 

Deasupra lor, jetul unei stratochete ţiui ascuţit în 
atmosfera rarefiată şi Orloff îşi ridică privirea. 

Se opri, încremeni şi uită să mai respire! 

Era prima dată când îl zărea pe Jupiter pe cer. 

* 


Văzut de la aproape un milion de kilometri, Jupiter este 
destul de impresionant, sclipind rece pe fundalul de abanos 
al spaţiului. Dar de pe Ganymede, lăsând senzaţia că se 
pregăteşte să atingă colinele, cu conturul uşor înceţoşat de 
atmosfera rarefiată, strălucind pe o boltă purpurie pe care 
numai câteva stele efemere îndrăznesc să-l sfideze, gigantul 
devine greu de descris în termeni familiari. 

La început, Orloff examină în tăcere discul uriaş. Avea de 
treizeci şi două de ori diametrul aparent al Soarelui văzut 
de pe Pământ. Dungile de separație se zăreau ca nuanţe 
decolorate pe fundalul galben al planetei, iar Marea Pată 
Roşie era un oval portocaliu în apropierea marginii vestice. 

— Este minunat! Murmură în cele din urmă comisarul. 

Birnam privea şi el într-acolo, totuşi fără a se arăta 
fascinat. Pe chipul lui se descifra o expresie de plictiseală, 
specifică celor ce sunt puşi de prea multe ori în faţa 
aceluiaşi peisaj, alături de un rictus de neplăcere. Clapeta 
bărbiei îi ascundea surâsul nesigur, dar strânsoarea 
degetelor sale pe braţul celuilalt se simţea dureroasă chiar 
şi prin materialul dur al costumului. 

— Cea mai oribilă imagine din Sistemul Solar, rosti el. 

Orloff se întoarse către tovarăşul său. 

— Poftim? Exclamă, apoi continuă pe un ton dezaprobator: 
Ah, da, acei misterioşi jupiterieni. 

Birnam se răsuci furios pe călcâie şi porni în paşi săltaţi, 
lungi de câte cinci metri. Pământeanul îl urmă cu stângăcie, 
păstrându-şi cu greu echilibrul. 

— Staţi aşa! Gâfâi el. 


Birnam nu-l asculta, ci vorbea pe un ton glacial, ce trăda 
totuşi amărăciunea: 

— Voi, pământenii, vă puteţi permite să-l ignoraţi pe 
Jupiter. Nu ştiţi nimic despre el. Nu-i decât un punctuleţ pe 
cer, o musculiţă în depărtare. Voi nu trăiţi aici, pe 
Ganymede, zărindu-l mereu deasupra voastră. 
Cincisprezece ore deasupra. Ascunzând Dumnezeu-ştie-ce- 
există pe suprafaţa lui. Ascunzând ceva care aşteaptă, şi 
aşteaptă, încercând din răsputeri să scape. Ca o bombă 
gigantică ce stă să explodeze! 

— Prostii! Izbuti să pronunţe Orloff. Vreţi, vă rog, să 
încetiniţi? Nu pot ţine pasul cu dumneavoastră. 

Ganymedeanul reduse amplitudinea paşilor la jumătate şi 
continuă, vădit încordat: 

— "Toţi ştiu că Jupiter este locuit, dar practic nimeni nu-şi 
bate capul vreo clipă gândindu-se la ceea ce înseamnă asta. 
Eu vă spun că jupiterienii aceia, indiferent ce ar fi ei, sunt 
născuţi să conducă. Ei sunt stăpânii înnăscuţi ai sistemului 
solar. 

— Asta-i paranoia! Mormăi Orloff. De mai bine de un an, 
guvernul imperial nu aude nimic altceva din partea coloniei 
voastre. 

— Iar voi nu aţi băgat în seamă atenţionările noastre. Ei 
bine, ascultați! Fără să punem la socoteală grosimea 
colosalei sale atmosfere, diametrul lui Jupiter este de o sută 
treizeci de mii de kilometri. Asta înseamnă că are o 
suprafaţă de peste o sută de ori mai mare decât cea a 
Pământului, sau de peste cincizeci de ori mai mare decât 
cea a întregului Imperiu Terestru. Populaţia, resursele, 
potenţialul militar sunt de asemenea pe măsura lui. 

— Simple cifre. 

— Ştiu ce vreţi să spuneţi, îl întrerupse Birnam cu patimă. 
Războaiele nu se duc cu cifre, ci cu organizare şi 
tehnologie. Ei bine, jupiterienii le au pe amândouă. În cei 
douăzeci şi cinci de ani de când comunicăm cu ei, am 
învăţat câte ceva. Deţin energie nucleară şi au transmisiuni 


radio. Într-o planetă de amoniac, sub presiuni imense - cu 
alte cuvinte, o lume unde aproape nici un metal nu poate 
exista mult timp ca metal din cauza tendinței de formare a 
unor combinaţii solubile - ei au izbutit să-şi dezvolte o 
civilizaţie complexă. Au realizat materiale plastice, sticle 
sau silicați. Iar asta înseamnă o chimie la fel de avansată ca 
şi a noastră, ba chiar aş pune prinsoare că mai avansată. 

Orloff tăcu vreme îndelungată, apoi spuse: 

— Totuşi, cât de siguri puteţi fi în legătură cu ultimul mesaj 
jupiterian? Pe Pământ, există serioase îndoieli în privinţa 
faptului că ei ar fi chiar atât de beligeranţi, la modul 
irațional, cum au fost descrişi. 

— Oare uitaţi că au întrerupt toate comunicațiile după acel 
ultim mesaj? Râse scurt Birnam. Parcă n-ar fi un gest 
tocmai prietenos! Vă asigur că ne-am chinuit din răsputeri 
să restabilim legătura cu ei. Staţi, nu vă grăbiţi să trageţi 
concluzii! Lăsaţi-mă să vă explic ceva. Vreme de douăzeci şi 
cinci de ani, aici, pe Ganymede, un grup mic de oameni şi- 
au stors creierii încercând să înţeleagă ceva dintr-o serie de 
clicăituri variabile ale radiourilor, acoperite de paraziți şi 
deformate de gravitație, întrucât acele semnale 
reprezentau unica noastră legătură cu fiinţele inteligente 
de pe Jupiter. Descifrarea lor ar fi fost o sarcină pe măsura 
întregii comunităţi ştiinţifice, însă în staţie n-au existat 
niciodată mai mult de două duzini de cercetători. Eu am 
făcut parte din grupul lor încă de la început şi, ca filolog, 
am contribuit la realizarea şi interpretarea limbajului 
stabilit între noi şi jupiterieni, aşa încât vă daţi seama că 
vorbesc în calitate de cunoscător. A fost o muncă teribil de 
grea. Abia după cinci ani, am reuşit să depăşim stadiul 
operaţiilor aritmetice elementare: trei plus patru fac şapte, 
rădăcina pătrată a lui douăzeci şi cinci este cinci, şase 
factorial este şapte sute douăzeci. După aceea, treceau luni 
întregi până ce eram în stare să reluăm treaba şi să 
verificăm, prin comunicare, o singură idee nouă. Dar - şi 
acesta este important - în clipa când jupiterienii au rupt 


relaţiile, noi îi înţelegeam pe deplin. Nu există şansa unei 
interpretări greşite, tot aşa cum nu există şansa ca 
Ganymede să-şi părăsească pe neaşteptate orbita. lar 
ultimul lor mesaj a fost o ameninţare, însoţită de 
promisiunea distrugerii. Nu poate fi nici o îndoială. Absolut 
niciuna! 

* 

Treceau printr-un defileu puţin adânc, în care lumina 
gălbuie a lui Jupiter nu putea ajunge, lăsând locul unui 
întuneric rece. 

Orloff era tulburat. Niciodată situaţia nu-i fusese 
prezentată în acel mod. 

— Totuşi, care ar fi motivul? Întrebă el. Ce le-am făcut. 

— Nici un motiv! Pur şi simplu, jupiterienii au descoperit în 
cele din urmă - nu ştiu cum şi când - că noi nu suntem 
jupiterieni. 

— Firesc. 

— Pentru ei, nu era „firesc”. Nu cunoscuseră niciodată 
forme de viaţă inteligente care să nu fie jupiteriene. De ce 
ar fi făcut o excepţie pentru cele provenite din exteriorul 
planetei? 

— Aţi spus că erau savanţi. 

— Glasul lui Orloff devenise distant şi obosit. 

— Nu s-ar fi cuvenit să-şi dea seama că nişte medii 
ambiante diferite vor da naştere unor forme de viaţă 
diferite? Noi o ştiam. Noi nu ne-am gândit nici o clipă că 
jupiterienii ar putea fi pământeni, deşi nici noi n-am 
cunoscut alte forme de viaţă inteligentă, cu excepţia celor 
terestre. 

Reveniseră sub lumina lui Jupiter - în dreapta lor, sclipea 
chihlimbariu gheaţa dintr-o depresiune întinsă. 

— Am spus că erau chimişti şi fizicieni, dar nu astronomi, 
preciză Birnam. Jupiter are o atmosferă groasă de peste 
cinci mii de kilometri, care împiedică să se vadă altceva în 
afară de Soare şi de cei patru sateliți mari. Jupiterienii 
habar n-au de existenţa unor medii ambiante diferite. 


Pământeanul căzu pe gânduri preţ de câteva clipe, după 
care vorbi: 

— Aşadar, ei au decis că suntem o rasă străină. Şi ce-i cu 
asta? 

— În ochii lor, dacă nu eşti jupiterian, nu eşti „om”. Prin 
definiţie, un ne-jupiterian este un parazit dăunător. 

Ganymedeanul înăbuşi în faşă protestul reflex al lui Orloff, 
apoi continuă: 

— Repet, în ochii lor noi suntem paraziți dăunători. Mai 
rău decât atât, suntem nişte paraziți care au avut deosebita 
neobrăzare să încerce să trateze cu jupiterienii - cu fiinţe 
omeneşti. Exact aşa a sunat ultimul lor mesaj: „Jupiterienii 
sunt stăpâni. Paraziţii trebuie stârpiţi. Vă vom distruge cât 
mai repede!” Mă îndoiesc că mesajul conţinea vreo doză de 
răutate - pur şi simplu, era o constatare analitică. Vorbeau 
însă cu toată seriozitatea. 

— “Totuşi - de ce? 

— Oamenii de ce omoară muştele? 

— Haideţi, domnule. O asemenea analogie nu poate fi una 
serioasă. 

— De ce nu? Cu atât mai mult cu cât este sigur că 
jupiterienii ne consideră un fel de muşte, nişte muşte 
nesuferite care îndrăznesc să aspire la inteligenţă. 

Orloff făcu o ultimă încercare. 

— Cu toate acestea, domnule ministru, mie mi se pare 
absolut imposibil ca nişte forme de viaţă inteligente să 
adopte o asemenea atitudine. 

— Cunoaşteţi bine alte forme de viaţă inteligentă, în afară 
de oameni? Sosi imediat replica sarcastică. Vă consideraţi 
atât de competent încât să puteţi judeca psihologia 
jupiteriană? Vă daţi seama cât de diferiţi faţă de noi trebuie 
să fie ei din punct de vedere fizic? Gândiţi-vă la planeta lor, 
care are gravitația de două ori şi jumătate mai mare decât 
cea terestră. La oceanele de amoniac în care puteţi azvârli 
întregul Pământ, fără să iscaţi cine ştie ce valuri. La 
atmosfera groasă de cinci mii de kilometri, la gravitația 


enormă ce produce în straturile de la bază densități şi 
presiuni pe lângă care cele din fundul oceanelor terestre 
par simple fleacuri. Vă spun că noi am încercat să ne 
imaginăm ce fel de viaţă ar putea exista în condiţiile 
respective şi am renunţat. Este absolut de neînchipuit. Vă 
aşteptaţi atunci ca mentalitatea lor să fie mai uşor de 
priceput? Nici vorbă! Acceptaţi-o aşa cum este. Jupiterienii 
intenţionează să ne distrugă - asta-i tot ce ştim şi tot ce 
trebuie să ştim. 

Apoi, ganymedeanul făcu o pauză şi, ridicând o mână 
înmănuşată, semnală cu arătătorul: 

— În faţă se găseşte staţia Ether. 

— Este subterană? 

— Bineînţeles! Mai puţin observatorul - cupola micuță din 
dreapta, făcută din cuarţ şi oţel. 

Călătorii se opriră înaintea a două stânci ce flancau un val 
de pământ. Dinapoia acestora apărură doi soldaţi îmbrăcaţi 
în portocaliul ganymedean, purtând măşti şi cu armele în 
mâini. 

Birnam îşi ridică faţa, astfel încât să-i fie vizibilă în razele 
lui Jupiter, iar soldaţii, recunoscându-l, îl salutară şi se 
retraseră. Unul dintre ei lătră o parolă în microfonul de la 
încheietură; o poartă camuflată se deschise între bolovani şi 
Orloff păşi în urma ministrului în prăpastia-ecluză. 

Pământeanul zări pentru ultima oară imaginea imensului 
Jupiter, înainte ca trapa să-l separe complet de suprafaţă. 

Planeta nu mai părea deloc atrăgătoare! 

* 

Orloff nu se simţi în apele sale până când nu se aşeză în 
fotoliul imens din cabinetul lui Edward Prosser. Cu un oftat 
de relaxare deplină, îşi fixă monoclul sub sprânceană. 

— Domnul Prosser s-ar deranja dacă aş fuma aici, în vreme 
ce-l aştept? Întrebă el. 

— Daţi-i drumul! Răspunse Birnam nepăsător. Dacă ar fi 
fost după mine, n-aş fi întârziat să-l deranjez pe Prosser din 
fleacurile pe care le face acum. Totuşi, este un tip mai 


ciudat. Putem obţine mai multe de la el dacă aşteptăm până 
este gata să ne primească. 

Zicând acestea, îşi scoase din tabacheră un trabuc 
noduros, verzui, şi-i muşcă nervos capătul. 

Orloff surâse dinapoia fumului ţigării sale. 

— Nu mă deranjează să aştept. Aş mai fi avut ceva de 
discutat. Vedeţi, domnule ministru, pentru moment m-aţi 
îngrozit; dar, în ultimă instanţă, chiar dacă jupiterienii 
intenţionează să ne facă vreun rău, realitatea este - şi aici 
apăsă deliberat pe fiecare cuvânt - că nu pot ajunge la noi. 

— Sunt ca o bombă fără focos nu-i aşa? 

— Exact! Fiind ceva atât de elementar, nici nu merită 
discutat. Cred că sunteţi de acord că în nici un caz 
jupiterienii nu pot pleca de pe Jupiter. 

— În nici un caz? 

— Replica lipsită de grabă a lui Birnam părea uşor 
întrebătoare. 

— Vreţi să analizăm puţin situaţia? 

Ganymedeanul făcu o scurtă pauză, fixând cu privirea 
vârful stacojiu al trabucului, apoi continuă: 

— Un vechi proverb afirmă că jupiterienii nu pot pleca de 
pe Jupiter. El a fost puternic mediatizat de persoane de pe 
Pământ şi de pe Ganymede, deplângându-se de fiecare dată 
soarta nefericită a unor fiinţe inteligente care sunt în mod 
inevitabil legate de suprafaţă şi trebuie de-a pururi să 
privească universul exterior, aşteptând, minunându-se şi 
neatingându-l niciodată. De fapt, ce anume îi leagă pe 
jupiterieni de planeta lor? Doi factori! Atât! Primul este 
imensul câmp gravitațional al lui Jupiter: de două ori şi 
jumătate mai mare decât al Pământului. 

— E un impediment destul de serios! Aprobă din cap 
Orloff. 

— Iar potenţialul gravitațional al lui Jupiter prezintă o 
problemă şi mai delicată, deoarece, din cauza diametrului 
uriaş, intensitatea câmpului gravitațional scade, pe măsură 
ce te depărtezi de el, cu o viteză de zece ori mai mică, 


comparativ cu felul în care acest lucru se întâmplă pe 
Pământ. Este o problemă serioasă. Dar a fost soluţionată. 

— Cum?! 

— Jupiterienii deţin energia atomică. Gravitaţia - chiar şi 
cea a lui Jupiter - nu mai înseamnă mare lucru o dată ce ai 
pus la lucru nucleele atomice instabile. 

Orloff strivi ţigara cu un gest nervos. 

— Totuşi, atmosfera lor. 

— Da, asta-i opreşte. Ei trăiesc pe fundul unui ocean 
atmosferic gros de cinci mii de kilometri, în interiorul căruia 
hidrogenul component este transformat, din cauza 
presiunilor, în ceva care se apropie de densitatea 
hidrogenului solid. El rămâne sub formă gazoasă fiindcă 
temperatura lui Jupiter se situează deasupra punctului 
critic al hidrogenului, dar încercaţi să calculaţi ce presiune 
este necesară pentru ca hidrogenul gazos să capete măcar 
jumătate din greutatea apei. Veţi fi surprins câte zerouri 
are valoarea aceea. 

La presiunea respectivă nu poate rezista nici o navă 
spaţială din metal sau din orice alt material. Nici o navă 
terestră nu poate cobori pe Jupiter fără să se sfărâme 
precum 0 coajă de ou şi nici o navă jupiteriană nu poate 
părăsi planeta fără să nu explodeze ca un balon de săpun. 
Problema aceasta n-a fost deocamdată soluţionată, dar ea 
se va rezolva într-o bună zi. Poate chiar mâine, sau poate 
peste o sută, ori o mie de ani. Nu ştim când se va întâmpla 
asta, dar este cert că în clipa imediat următoare jupiterienii 
vor sări pe noi. Şi noi ştim că există o cale de rezolvare. 

— Nu văd cum. 

— Câmpurile de forţă! Noi le avem deja. 

— Câmpurile de forţă! 

— Orloff părea cu adevărat stupefiat şi, timp de câteva 
minute, repetă întruna cuvintele în şoaptă. 

— Sunt folosite ca protecţii antimeteoritice pentru navele 
ce circulă în centura asteroizilor. 


Totuşi, nu văd în ce fel ar putea fi aplicate în problema 
jupiteriană. 

— Câmpul de forţă obişnuit, explică Birnam, este o zonă de 
energie rarefiată care se extinde până la peste o sută 
cincizeci de kilometri în exteriorul navei. El opreşte 
meteorii, însă este perfect permeabil pentru o moleculă de 
gaz. Dar ce se întâmplă dacă iei aceeaşi zonă de energie şi 
o comprimi până la o grosime de câţiva milimetri? 
Moleculele vor ricoşa de pe ea! Iar dacă foloseşti 
generatoare şi mai puternice şi o comprimi până la o 
grosime de câteva zecimi de milimetru, atunci moleculele 
vor ricoşa chiar dacă sunt acţionate de presiunile 
inimaginabile din atmosfera jupiteriană. Iar dacă în 
interiorul zonei construieşti o navă. 

Ganymedeanul îşi lăsă fraza neterminată. Orloff pălise. 

— Vreţi să spuneţi că se poate realiza? 

— Sunt gata să pariez pe orice doriţi că jupiterienii 
încearcă s-o facă. Şi noi încercăm s-o facem, chiar aici, în 
staţia Ether. 

Comisarul colonial îşi trase fotoliul mai aproape de Birnam 
şi-l prinse pe acesta de încheietura mâinii. 

— De ce nu putem bombarda Jupiter cu proiectile 
nucleare? Mă refer la un atac în forţă! Având în vedere 
gravitația şi suprafaţa planetei, nu putem greşi. 

Birnam surâse fără veselie. 

— Ne-am gândit la asta. Bombele atomice n-ar face decât 
nişte găuri în atmosferă. Şi chiar dacă ar putea s-o străbată, 
împărţiţi suprafaţa planetei la zona pe care o poate afecta o 
singură bombă şi calculaţi câţi ani ar trebui să aruncăm 
câte un proiectil pe minut pentru a face nişte stricăciuni cu 
adevărat semnificative. Jupiter este imens! Nu uitaţi asta! 

Trabucul i se stinsese, totuşi ganymedeanul nu se opri să-l 
reaprindă. Continuă cu glas scăzut, încordat: 

— Nu, nu-i putem ataca pe jupiterieni atâta vreme cât se 
găsesc pe Jupiter. Trebuie să-i aşteptăm să iasă. lar atunci 


când o vor face, ne vor întrece numeric. Ne vor copleşi, pur 
şi simplu. De aceea, noi trebuie să-i depăşim în tehnologie. 

— Dar cum am putea afla stadiul tehnologic la care au 
ajuns? Interveni pământeanul, în al cărui glas se strecurase 
o undă de groază şi fascinaţie. 

— Nu putem. Trebuie să progresăm cât mai rapid şi să 
sperăm că vom avea noroc. Ştim, totuşi, un lucru, şi anume 
că vor avea câmpuri de forţă. Fără ele, nu pot ieşi de acolo. 
lar dacă ei le vor avea, va trebui să le avem şi noi - aceasta 
e problema pe care căutăm s-o soluţionăm aici. Câmpurile 
nu ne vor asigura victoria, dar fără ele vom fi cu siguranţă 
înfrânți. Acum ştiţi de ce avem nevoie de fonduri. Mai mult 
decât atât, dorim ca şi Pământul să înceapă lucrul. Trebuie 
să demareze cercetările pentru tehnologie militară, care să 
devină o prioritate absolută, înţelegeţi? 

Orloff sări în picioare. 

— Birnam, sunt alături de tine. Sută la sută alături de tine. 
Vei putea conta pe ajutorul meu, de îndată ce voi reveni la 
Washington. 

Sinceritatea lui nu putea fi pusă la îndoială. Birnam 
strânse cu putere mâna întinsă spre el - şi, în aceeaşi clipă, 
uşa se deschise brusc şi înăuntru năvăli un omuleţ ce 
semăna cu un spiriduş. 

* 

Noul venit începu să vorbească grăbit, adresându-se 
exclusiv lui Birnam: 

— Unde-ai fost? Nu dădeam nicăieri de tine! Secretara mi- 
a spus că nu eşti la birou şi după cinci minute ai apărut. Nu- 
nţeleg! 

Şi straniul individ începu să scotocească furios prin birou. 

— Dacă ai fi în stare să te destinzi puţin, zâmbi Birnam, l-ai 
putea saluta pe domnul comisar colonial Orloff. 

Edward Prosser se răsuci pe călcâie precum un balerin şi-l 
examină din cap în picioare pe pământean. 

— Cel nou, da? Căpătăm ceva bani? Ar trebui. Din capul 
locului, am muncit cu un buget minim. Poate că nici nu vom 


mai avea nevoie. Depinde. 

Apoi, omuleţul reveni la treaba lui. Orloff părea puţin 
derutat, însă Birnam îi făcu cu ochiul. În cele din urmă, 
Prosser scoase din adâncurile unui sertar un carneţel 
îmbrăcat în piele neagră, se trânti în scaunul rotativ şi 
începu să se învârtă cu el. 

— Mă bucur c-ai venit, Birnam, rosti el, frunzărind 
carneţelul. Am ceva să-ţi arăt. Şi dumneavoastră, domnule 
comisar. 

— De ce ne-ai lăsat să aşteptăm atât? Întrebă Birnam. 
Unde ai fost? 

— Am avut treabă! Am lucrat în draci! N-am mai închis 
ochii de trei nopţi. 

Zicând acestea, îşi ridică privirea şi faţa lui micuță şi 
zbârcită se lumină de încântare. 

— Brusc, adăugă el, totul şi-a găsit rostul. Precum piesele 
unui puzzle. N-am mai văzut aşa ceva în viaţa mea. Asta ne 
dă puteri să continuăm. 

— Aţi obţinut câmpurile de forţă dense? Întrebă Orloff 
aţâţat. 

— Nu, răspunse Prosser, părând uşor nemulţumit, nu asta! 
E vorba de altceva. Haideţi! 

— Îşi privi ceasul şi sări din scaun. 

— Mai avem o jumătate de oră. Să-i dăm drumul! 

Afară îi aştepta un vehicul cu motor electric. Prosser 
continuă să vorbească excitat, în vreme ce se deplasau cu 
viteză pe o rampă care cobora în adâncurile staţiei. 

— Teoria! Teoria! Asta-i cea mai importantă! Pune un 
tehnician să-ţi rezolve o problemă. O să piardă vremea. O 
să-şi irosească viaţa. Nu ajunge nicăieri. Rezultate aleatorii. 
Un adevărat savant lucrează teoretic. Matematica îi rezolvă 
problemele. 

Pe când turuia, satisfacția se revărsa pur şi simplu din el. 

Vehiculul se opri la câţiva milimetri de nişte uriaşe uşi 
duble şi Prosser se rostogoli afară, urmat de cei doi. 

— Pe aici! Pe aici! 


Deschizând uşile, îi conduse pe un coridor, apoi îi sili să 
urce o scară îngustă ce îi scoase pe o pasarelă circulară, 
aflată pe perimetrul exterior al unei uriaşe săli cu trei 
niveluri. Pe podeaua sălii, Orloff recunoscu elipsoidul 
strălucitor din care ieşeau conducte de cuarţ şi oţel; era un 
generator atomic. 

Pământeanul îşi potrivi monoclul şi privi activitatea agitată 
de dedesubt. Un bărbat cu căşti pe urechi stătea pe un 
scaun înalt în faţa unei console de comandă ticsite de 
indicatoare; individul îşi ridică privirea şi le făcu un semn cu 
mâna. Prosser îi răspunse în acelaşi fel şi rânji. 

— Aici creaţi câmpurile de forţă? Se interesă comisarul. 

— Exact! Aţi văzut vreodată unul? 

— Nu, nici măcar nu ştiu ce este. Am auzit doar că poate fi 
utilizat ca protecţie antimeteoritică. 

— Foarte simplu, începu Prosser. Subiect elementar. 
Materia este compusă din atomi. Atomii sunt ţinuţi laolaltă 
de forţele interatomice. Acum, îndepărtează atomii şi lasă 
numai forţele interatomice. Acesta este câmpul de forţă. 

Remarcând privirea nedumerită a lui Orloff, Birnam 
chicoti încetişor şi se scărpină înapoia urechii. 

— Explicaţia asta, spuse el, îmi aminteşte de metoda 
ganymedeană de suspendare a unui ou la o altitudine de un 
kilometru în văzduh. Este cam aşa: Cauţi un munte înalt de 
un kilometru şi pui oul în vârful lui. Apoi laşi oul pe loc şi 
îndepărtezi muntele. Nimic mai simplu! 

Comisarul lăsă capul pe spate, râzând cu poftă, dar 
irascibilul Prosser îşi strâmbă buzele în semn de 
nemulţumire. 

— Haide, haide! Nu-i o glumă. Câmpurile de forţă sunt 
foarte importante. Trebuie să fim pregătiţi când vor apărea 
jupiterienii. 

* 

Un scrâşnet prelung ce răzbătu brusc de dedesubt îl 
îndepărtă pe Prosser de balustradă. 


— Treceţi înapoia ecranului de protecţie, bolborosi el. Se 
dezvoltă câmpul de douăzeci de milimetri. Radiaţie 
puternică. 

Scrâşnetul dispăru aproape complet şi cei trei reveniră pe 
pasarelă. Aparent, nu se vedea nici o schimbare, însă 
Prosser întinse mâna peste balustradă şi spuse: 

— Simţiţi? 

Orloff întinse un deget prudent, icni, apoi lovi cu palma. 
Avea senzaţia că împingea într-un cauciuc foarte moale, sau 
în nişte arcuri de oţel extrem de elastice. 

Birnam îl imită. 

— Se pare că este cel mai bun rezultat de până acum, nu? 
— Apoi, se întoarse către pământean şi începu să explice: 
Câmpul de douăzeci de milimetri menţine în vid o atmosferă 
având presiunea de douăzeci milimetri de mercur, fără 

pierderi considerabile. 

Comisarul încuviinţă din cap. 

— Înţeleg! Aşadar, pentru a menţine o atmosferă terestră 
aveţi nevoie de un câmp de şapte sute şaizeci de milimetri. 

— Exact! Câmpul respectiv ar fi de o atmosferă. De asta ai 
fost atât de încântat, Prosser? 

— De câmpul de douăzeci de milimetri? Bineînţeles că nu. 
Pot ajunge la două sute cincizeci de milimetri, folosind 
pentasulfit de vanadiu activat prin descompunerea 
praseodimului. Nu-i necesar. Tehnicianul ar arunca totul în 
aer. Savantul analizează fenomenul teoretic şi o ia mai 
încet. 

— Apoi, făcându-le cu ochiul, omuleţul adăugă: Acum 
amplificăm câmpul. Atenţie! 

— Să trecem înapoia ecranului? 

— Nu-i nevoie. Radiația e periculoasă doar la început. 

Scrâşnetul se auzi din nou, însă mult atenuat. Prosser 
strigă spre bărbatul aflat înaintea consolei, care-i răspunse 
printr-o fluturare din mână. 

Imediat însă, când ridică pumnul încleştat, savantul răcni: 

— Am trecut de cincizeci de milimetri! Pipăiţi câmpul! 


Orloff întinse mâna. Cauciucul moale se întărise! Încercă 
să-l prindă între degetul mare şi celelalte - atât de perfectă 
era iluzia - însă „cauciucul” se transformase în aer lipsit de 
rezistenţă. 

Prosser ţâţâi iritat: 

— Nu există rezistenţă la unghiuri perpendiculare pe 
forţă. Mecanică elementară! 

Bărbatul de la pupitrul de comandă gesticulă din nou. 

— Şaptezeci, anunţă Prosser. Acum încetinim. Punctul 
critic este 83,42. 

Omuleţul se aplecă peste balustradă şi lovi cu piciorul 
drept aerul din spatele lui. 

— Nu vă apropiaţi! Urlă el către ceilalţi. E periculos! 

— În clipa imediat următoare, răcni din nou: Atenţie! 
Generatorul are probleme! 

Scrâşnetul se amplificase, ajungând la nivelul unui vacarm 
răguşit, şi operatorul acţiona disperat asupra comenzilor. În 
inima de cuarţ a generatorului atomic central, lucirea roşie 
şi amenințătoare a atomilor fisionaţi se înteţise ameninţător. 

Pe neaşteptate, scrâşnetul se întrerupse, urmă un vuiet 
răsunător şi un val de aer care-l proiectă pe Orloff în 
perete. 

Prosser se repezi către pământean, deşi el însuşi avea o 
tăietură deasupra ochiului. 

— V-aţi rănit? Nu? Bun, bun! Mă aşteptam la aşa ceva. Ar 
fi trebuit să vă previn. Să coborâm! Unde-i Birnam? 

Uriaşul ganymedean se ridică de pe podea şi-şi scutură 
hainele. 

— Aici sunt. Ce-a explodat? 

— N-a explodat nimic. A cedat ceva. Să coborâm! 

Îşi tamponă fruntea cu batista şi o luă înainte. 

La apropierea lui, operatorul îşi scoase căştile şi cobori de 
pe scaun. Părea obosit, iar chipul său murdar era brăzdat 
de transpiraţie. 

— Mizeria a început la 82,8, şefu'. Era să mă prindă pe 
picior greşit. 


— Da? Mormăi Prosser. În marja de siguranţă, nu? Ce a 
păţit generatorul? Hei, Stoddard! 

Tehnicianul ce răspundea la acest nume replică din locul 
său, de lângă generator: 

— S-a dus tubul cinci. Avem nevoie de două zile pentru 
reparaţii. 

Prosser se întoarse către oaspeţii săi, cu un aer extrem de 
satisfăcut, şi exclamă: 

— A funcţionat! Totul s-a petrecut aşa cum prevăzusem. 
Problema e rezolvată, domnilor! Necazurile au luat sfârşit! 
Să ne întoarcem în birou! Vreau să mănânc şi apoi să mă 
culc. 

* 

Omuleţul nu mai vorbi, până nu reveni în biroul său. După 
ce se instală în scaunul rotativ, începu să turuie printre 
muşcături gigantice dintr-un sandviş cu ficat şi ceapă. 

— Birnam, ţii minte experienţele din iunie? Tensiunile 
spaţiale? În ciuda faptului că n-au reuşit, nu le-am 
abandonat. Săptămâna trecută, Finch a reuşit să avanseze 
şi i-am dezvoltat ideea. Totul a căpătat sens. Piesele s-au 
îmbucat perfect. N-am mai văzut aşa ceva! 

— Continuă, rosti ministrul calm. 

Îl cunoştea suficient de bine pe Prosser ca să ştie că nu 
trebuia să dea dovadă de nerăbdare. 

— Aţi văzut ce s-a întâmplat. Peste 82,34 milimetri, câmpul 
devine instabil. Spaţiul nu rezistă tensiunilor. 

— Se deformează şi câmpul sare în aer. Bum! 

Birnam rămase cu gura căscată, iar braţele fotoliului lui 
Orloff scârţâiră sub presiunea bruscă a degetelor 
comisarului. Pentru o vreme, se lăsă liniştea; într-un târziu, 
Birnam rosti nesigur: 

— Vrei să spui că nu se pot realiza câmpuri de forţă mai 
puternice de valoarea respectivă? 

— Nu e un lucru imposibil. Se pot crea. Dar cu cât 
densitatea lor este mai mare, cu atât ele sunt mai instabile. 
Dacă doream un câmp de două sute cincizeci de milimetri, 


el dura o zecime de secundă. Apoi, bum! Aruncam staţia în 
aer! Şi pe mine! Un tehnician aşa ar fi procedat. Savantul 
este alertat de teorie. În schimb, când lucrezi cu precauţie, 
ca mine, nu se-ntâmplă nimic. 

Orloff îşi strecură monoclul în buzunarul vestei şi vorbi cu 
glas tremurător: 

— Dar dacă un câmp de forţă este totuna cu forţele 
interatomice, de ce oţelul are o forţă de legătură 
interatomică atât de puternică fără să deformeze spaţiul? 
Ceva este în neregulă. 

— Nu-i nimic în neregulă, îl privi nemulţumit savantul. 
Puterea critică depinde de numărul de generatoare. În 
cazul oţelului, un atom e un generator de câmp. Deci, avem 
zece miliarde de trilioane de generatori pentru un gram de 
substanţă. Dacă şi noi am putea utiliza atâtea. O sută de 
generatoare reprezintă limita practică. Astfel, punctul critic 
ajunge la valoarea de nouăzeci şi şapte. 

Prosser se sculă în picioare şi continuă cu înflăcărare: 

— Nu! Vă spun - problema este încheiată. Nu se poate 
crea un câmp capabil să menţină atmosfera Pământului mai 
mult de o sutime de secundă. Cât despre atmosfera lui 
Jupiter, nici nu se pune problema. Cifrele o afirmă, 
experienţa o confirmă. Spaţiul nu rezistă! Jupiterienii n-au 
decât să încerce. Nu pot părăsi planeta! E definitiv! 
Definitiv, înţelegeţi? Definitiv! 

— Domnule ministru, vorbi Orloff, pot expedia o 
spaţiogramă din staţie? Doresc să anunţ Pământul că mă 
întorc cu prima navă şi că problema jupiteriană este 
lichidată - complet şi pentru totdeauna. 

Birnam nu făcu nici un comentariu, dar uşurarea de pe 
chipul său, în momentul când îi scutură mâna comisarului, îi 
transfigura în mod incredibil trăsăturile scofâlcite. 

Iar Prosser repetă, dând din cap cu o energie nebănuită: 

— E definitiv! 


x 


Hal Tuttle îşi ridică privirea atunci când Everett, căpitanul 
Transparentului, cea mai nouă navă a Liniei Spațiale 
Cometa, pătrunse în cabina sa. 

— Am recepționat o spaţiogramă de la sediul din Tucson, 
rosti căpitanul. Trebuie să-l luăm pe comisarul colonial 
Orloff din Jupolis, Ganymede, şi să-l aducem pe Pământ. 

— Bine. Nu e nici o altă navă prin preajmă? 

— Nu! Suntem departe de rutele spaţiale obişnuite. 
Sistemul va afla de noi abia când Transparenta a asolizat pe 
Ganymede. Va fi cel mai important eveniment cosmic după 
aselenizare. 

— Pe neaşteptate, vocea îi deveni îngrijorată: Ce-i, Hal? La 
urma urmelor, aceasta e victoria ta. 

Tuttle îşi îndreptă privirea spre spaţiul întunecat. 

— Presupun că aşa ar trebui să fie. Chestia asta m-a costat 
zece ani de muncă, Sam. Mi-am pierdut un braţ şi un ochi în 
prima explozie, dar nu regret nimic. Problema este 
soluţionată - țelul vieţii mele a fost atins. 

— Şi s-a terminat cu toate navele din metal! 

— Da, surâse 'Tuttle. E greu de închipuit aşa ceva, nu? 

— Arătă cu mâna spre exterior. 

— Vezi stelele? În majoritatea timpului, între ele şi noi nu 
există nimic. Câteodată, gândul acesta îmi provoacă un fior. 
Glasul îi deveni gânditor: Nouă ani am lucrat în zadar. Nu 
eram un teoretician şi niciodată n-am ştiut cu exactitate 
încotro mă îndreptam. Pur şi simplu, căutam în toate 
direcţiile. Am încercat prea multe şi spaţiul n-a rezistat. Am 
plătit cu un braţ şi un ochi, dar am luat-o de la capăt. 

Căpitanul strânse pumnul şi lovi în peretele fuzelajului 
prin care se zăreau stelele sclipind. Se auzi bufnetul 
înfundat al loviturii într-o suprafaţă dură. 

— Este destul de solid acum, încuviinţă Tuttle, deşi 
pulsează de opt sute de mii de ori pe secundă. Ideea mi-au 
oferit-o lămpile stroboscopice. Le ştii - pulsează atât de 
rapid încât lasă impresia unei lumini continue. Schema este 
aceeaşi şi în cazul fuzelajului. Nu este activ suficient de 


mult timp pentru a deforma spaţiul. Nu este inactiv 
suficient de mult timp pentru a permite o pierdere 
apreciabilă de atmosferă. În schimb, per total, se obţine o 
duritate superioară celei a oţelului. 

Făcu o scurtă pauză, rămânând pe gânduri, după care 
continuă cu glas scăzut: 

— Şi nu se poate spune cât de departe putem ajunge! 
Accelerarea efectului intermisiune. Un câmp de forţă 
atingând milioane de pulsaţii pe secundă - miliarde de 
pulsaţii. Un câmp îndeajuns de puternic pentru a se 
împotrivi unei explozii atomice. Munca mea de o viaţă! 

Căpitanul îl bătu pe umeri. 

— Haide, haide! Lasă gândurile astea şi concentrează-te 
mai bine asupra asolizării pe Ganymede. Ce naiba! 
Imaginează-ţi ce publicitate ne aşteaptă. Gândeşte-te numai 
ce figură o să facă Orloff când va descoperi că-i primul 
pasager din istorie care va călători într-o navă spaţială 
având fuzelajul din câmp de forţă. Ce crezi că va fi în 
sufletul lui? 

Tuttle ridică din umeri. 

— Păi, bănuiesc că o să fie destul de încântat! 

15. DREPTURI NESCRISE 


(cu James MacCreigh - pseudonimul lui Frederik Pohl) 

Weird Tales, septembrie 1950 

[. 

Stelele răsăriseră deja, cu toate că soarele de-abia 
coborâse sub orizont; spre vest, înapoia munţilor Sierra 
Nevada, bolta aducea cu aurul mânjit de sânge. 

— Hei! Croncăni Russell Harley. Întoarce-te! 

Motorul vechiului Ford făcea însă prea mult zgomot; 
şoferul nu-l auzi. Harley blestemă în vreme ce privea 
maşina hurducându-se de-a lungul făgaşelor nisipoase, pe 
roţile pe jumătate dezumflate. Nu, nu poţi scăpa în noaptea 
asta; nu, trebuie să rămâi aici şi să te lupţi. 


Mormăind nemulţumit, Harley se urcă înapoi pe veranda 
vechii case din lemn. Oricum, fusese bine construită. Deşi 
peste ele trecuse o jumătate de veac, treptele nu scârţâiau 
sub greutatea bărbatului şi nici nu lăsau să se vadă 
crăpături. 

Harley ridică genţile pe care le azvârlise atunci când se 
răzgândise brusc - erau dintr-o imitație de piele ce se 
scorojise - şi le duse în casă. Le trânti pe o canapea 
acoperită de praf şi privi în jur. 

În încăpere, era înăbuşitor de cald şi se simţea puternic 
izul deşertului de afară. Harley strănută. 

— Apă, rosti el cu glas tare. Am nevoie de apă! 

Scotoci prin toate odăile de la parter, înainte de a se opri 
şi de a se lovi cu palma peste frunte. Evident, nu exista 
canalizare în locul acesta uitat de lume, situat la o distanţă 
de peste treisprezece kilometri de cel mai apropiat oraş! În 
cel mai bun caz, putea spera să găsească o fântână. 

În cel mai bun caz. 

Se lăsa noaptea. Bineînţeles, nu exista nici lumină 
electrică. Porni iarăşi nervos prin camerele întunecate, 
până ajunse la uşa din spatele casei. Aceasta scârţâi metalic 
când o deschise. Lângă prag, se afla o găleată. O ridică, o 
întoarse cu fundul în sus şi scutură nisipul dinăuntru. Privi 
peste „curtea din spate” - treizeci de mii de pogoane de 
nisip, pietroaie şi petice de salvie şi ocotillo, cu vârfurile 
crenguţelor încununate de flori purpurii. 

Nici o fântână. 

Moşu' aducea apă de undeva, se gândi el, simțindu-se 
cuprins de disperare. Cobori treptele şi ieşi în deşert. 
Deasupra, un milion de miliarde de stele clipeau, dar 
soarele dispăruse complet sub orizont şi Harley nu putea 
vedea foarte clar pe unde călca. Tăcerea era ucigătoare. 
Câte un foşnet slab de briză se prelingea peste nisip - în 
rest, se auzea doar scârţăitul pantofilor săi. 

Întrezări o scânteiere lângă cea mai apropiată tufă de 
salvie şi porni într-acolo. Lucirea provenea de la o băltoacă 


de apă adăpostită între două stânci enorme. O privi 
încruntat, apoi strânse din umeri. Era apă. Mai bine decât 
nimic. Afundă găleata în balta puţin adâncă. Neştiind prea 
bine cum să procedeze, o umplu pe un sfert cu nisip. O duse 
la gură, plină ochi, apoi scuipă şi blestemă cu patimă. 

După aceea, îşi puse mintea la contribuţie. Aşeză găleata 
jos, aşteptă câteva clipe, lăsând nisipul să se depună, făcu 
palmele căuş, le afundă în apă şi le ridică la buze. 

Poc. FÂSS. Poc. FÂSS. Poc. FÂSS. 

— Ce dracu'! 

Harley se ridică şi privi în jur întrebător. Părea că undeva 
cădeau picături de apă pe o plită încinsă, transformându-se 
instantaneu în vapori. Nu vedea însă nimic, doar nisipul, 
salvia şi băltoaca de apă călduţă şi sălcie. 

Poc. FÂSS. 

Apoi, o zări şi ochii i se holbară. Picura parcă din neant, 
câte o picătură pe secundă, o picătură întunecată şi mare, 
mai vâscoasă decât apa, coborând spre sol lent, sfidând 
legea gravitaţiei. Când atingeau nisipul, picăturile sfârâiau 
şi dispăreau. Se găseau la mai puţin de trei metri de el, abia 
vizibile în lumina stelelor. Pentru ca, după aceea, o voce 
venită de niciunde să rostească: 

— Şterge-o de pe pământul meu! 

* 

Harley o şterse. Când ajunse în Rebel Butte, după trei ore, 
de-abia mai putea merge, regretând cu disperare că nu 
zăbovise cât să mai bea o duşcă de apă, în ciuda tuturor 
arătărilor de iad. Însă primii cinci kilometri îi parcursese 
fugind. Avusese motive întemeiate s-o facă. Îşi amintea 
înfiorat cum văzduhul transparent al deşertului se 
coagulase într-o formă albicioasă în jurul sursei de picături 
şi cum arătarea avansase ameninţător spre el. 

Când ajunse în dreptul primului local din Rebel Butte şi se 
împleticise înăuntru, felul fascinat în care barmanul îi fixă 
pieptul hainei uzate dovedi din plin că nu înnebunise pe 
neaşteptate şi nici nu-l îmbătase senzaţia neobişnuită a 


aerului tare din pustiu. Era murdar pe toată haina şi cu cât 
se ştergea mai tare, cu atât palmele lui deveneau mai 
lipicioase. Sânge! 

— Whisky, rosti el cu glas sugrumat, bălăbăânindu-se spre 
bar. 

Extrase din buzunar un dolar jerpelit şi-l trânti pe tejghea. 

Jocul de blackjack din spatele încăperii încetase. Harley fu 
extrem de conştient de privirile jucătorilor, ale barmanului 
şi ale bărbatului înalt şi uscăţiv rezemat de tejghea. Toţi îl 
fixau în tăcere. 

Barmanul rupse vraja. Fără să privească, se întinse după o 
sticlă dinapoia lui şi o aşeză în faţa lui Harley. Dintr-o 
carafă, turnă apă într-un pahar, pe care-l puse, împreună cu 
altul, gol, lângă sticlă. 

— Ţi-aş fi putut spune că aşa are să se întâmple, rosti el 
nepăsător. Atâta doar că nu m-ai fi crezut. Trebuia să dai tu 
însuţi ochii cu Hank, înainte să crezi că există acolo. 

Harley îşi aminti că-i fusese sete şi goli paharul de apă, 
apoi îşi turnă câteva degete de whisky şi le dădu peste cap. 
Simţi căldura alcoolului copleşindu-l, aproape îndeajuns de 
plăcută pentru a-i opri tremurăturile pe care le simţea în 
întregul corp. 

— Ce tot spui acolo? Întrebă el în cele din urmă, 
răsucindu-se şi aplecându-se înainte peste tejghea, ca să-şi 
mascheze parţial petele de pe haină. 

Barmanul râse. 

— Moş Hank., repetă el. De la început, am ştiut cine eşti, 
chiar înainte ca 'lom să se întoarcă şi să-mi spună unde te-a 
dus. Am ştiut că eşti nepotul risipitor, venit să ia conacul 
Harley şi să-l vândă înainte ca moşu' să se fi răcit în 
mormânt. 

Harley văzu că jucătorii de blackjack nu-şi desprinseseră 
ochii de la el. Doar clientul cel înalt, aflat puţin mai departe, 
părea să nu mai fie interesat de spectacol. Îşi turna un 
păhărel, foarte preocupat de ceea ce făcea. 


— Uite ce-i, se înroşi la faţă Harley, n-am venit aici ca să 
cer sfaturi! Voiam să beau ceva. Plătesc pentru asta. Ţine-ţi 
gura! 

Barmanul ridică din umeri, apoi îi întoarse spatele şi porni 
spre masa de blackjack. După câteva secunde, un jucător se 
întoarse şi aruncă o carte pe masă. Ceilalţi îi urmară 
exemplul. 

Tânărul tocmai se pregătea să-şi calce pe mândrie şi să 
vorbească din nou cu barmanul - care se părea că ştia ceva 
despre cele ce i se întâmplaseră, şi putea aşadar să-i fie de 
folos - când bărbatul uscăţiv îl bătu pe umăr. Harley se 
răsuci şi fu cât pe ce să scape paharul din mână. Absorbit 
de gânduri şi cu nervii întinşi la maximum, nu-l simţise 
apropiindu-se. 

— Tinere, spuse bărbatul, mă numesc Nicholls. Vino cu 
mine să stăm de vorbă. Cred că ne-am putea ajuta unul pe 
celălalt. 

* 

Până şi camioneta cu motor de doisprezece cilindri pe care 
o conducea Nicholls hurducăia precum o căruţă peste 
făgaşele din nisip care duceau spre casa bătrânului Zeb, 
denumită - în bătaie de joc - „conacul Harley”. 

Russell Harley îşi răsuci gâtul, privind maldărul de fleacuri 
din remorcă. 

— Nu-mi place! Mormăi el. N-am mai avut de-a face cu 
fantome. De unde ştiu eu că toate chestiile astea vor 
funcţiona? 

— Trebuie să mă crezi pe cuvânt! Zâmbi Nicholls. M-am 
mai ocupat de fantome, în decursul timpului. Dacă doreşti, 
mi-ai putea spune exterminator de fantome. 

— Tot nu-mi place! Mârâi tânărul. 

Nicholls îl privi cu asprime. 

— 'Ţi-ar plăcea însă să deţii conacul, nu? Şi să cauţi banii 
aceia despre care se spune că au fost ascunşi de răposatul 
tău unchi? 

Harley ridică din umeri. 


— Ba bine că nu, răspunse Nicholls în locul lui, aţintindu-şi 
din nou ochii asupra drumului. Şi pe bună dreptate. 
Zvonurile locale pomenesc despre o cifră frumuşică. 

— Şi bănuiesc că aici începe rolul tău, rosti posac Harley. 
Eu găsesc banii - care oricum sunt proprietatea mea - şi-ţi 
dau şi ţie o parte. Cât anume? 

— Vom discuta despre asta mai târziu, îi replică bărbatul, 
surâzând absent. 

— Ba o s-o facem chiar acum! 

Zâmbetul dispăru de pe faţa lui Nicholls. 

— Nu! Spuse el. Tinere, nu uita că-ţi fac o favoare! În 
schimbul ei, mă vei asculta fără crâcnire! 

Harley căzu pe gânduri, iar acestea nu erau dintre cele 
mai plăcute. Aşteptă să se scurgă câteva secunde, după 
care schimbă subiectul: 

— Am fost acolo odată, pe când trăia bătrânul, rosti el. Nu 
mi-a spus nimic despre vreo fantomă. 

— Poate că se temea să nu-l crezi. Eu ştiu,. Ţicnit. Când s-a 
întâmplat asta? 

— Oho, demult. E drept însă că am stat toată ziua şi numai 
o parte din seară. Moşul era nebun de legat, dar n-avea nici 
o fantomă pitită pe undeva. 

— Fantoma aceasta îi era prieten, spuse Nicholls. Mi se 
pare că barmanul ţi-a spus-o deja. Răposatul tău unchi era 
un tip singuratic. Trăia în casa asta, la atâţia kilometri de 
oraş, venea rareori printre oameni şi nu lăsa pe nimeni să-i 
fie prieten. Nu s-ar putea spune însă că ar fi fost un 
sihastru. Îl avea tovarăş pe Hank. 

— Ce mai tovarăş! 

* 

Nicholls clătină din cap, cu un aer extrem de serios. 

— Nu ştiu ce să spun. Se pare că ei doi se împăcau foarte 
bine. Jucau pinacle5 şi şah. Se zice că Hank ar fi fost un 
mare jucător de pinacle. Cei de pe aici povestesc că aşa şi-a 
găsit moartea. A dat peste unul care trişa şi l-a provocat la 


duel. N-a avut noroc. A primit un glonţ în gât şi a murit într- 
un fel destul de sângeros. 

Trase de volan, lăsându-se cu toată greutatea pe el, izbuti 
să scoată vehiculul de pe ruta obişnuită şi porni 
zdruncinându-se peste nisip, spre casa veche. 

— Asta, încheie el, în vreme ce frâna în faţa verandei, 
explică sângele care-i însoţeşte apariţia. 

Harley deschise încet portiera şi cobori, scrutând cu 
nelinişte clădirea. Nicholls opri motorul, cobori la rândul 
lui, apoi ocoli camioneta. 

— Haide, rosti el, trăgând lucrurile de pe platformă. Ajută- 
mă! N-o să le duc de unul singur. 

Tânărul i se alătură fără chef, privind încruntat legăturile 
ciudate de crenguţe uscate, bucăţile de funie colorată, 
cretele, mănunchiurile scârboase de buruieni uscate, 
oscioarele de animale mici, decolorate, şi alte câteva 
obiecte şi mai puţin plăcute. 

Poc. FÂSS. Poc. FÂSS. 

— I-aici! Chiţăi Harley. Ascultă! Este undeva prin preajmă 
şi ne priveşte. 

— Ha! 

Hohotul fusese gros, dezagreabil şi. Lipsit de corp. Harley 
privi în jur disperat, căutând picăturile de sânge. Le 
descoperi - curgeau din văzduh, chiar lângă camionetă, 
coborând lent spre nisip şi dispărând acolo, sfârâind. 

— Da, vă privesc, rosti o voce sinistră. Russell, mizerabile, 
n-am nevoie de tine tot aşa cum tu n-ai avut nevoie de mine. 
Viu sau mort, acesta e pământul meu! L-am împărţit cu 
unchiul tău, escroc mic ce eşti, dar nu-l voi împărţi şi cu 
tine! Şterge-o! 

Genunchii lui Harley se înmuiară şi tânărul se îndreptă 
ameţit spre bara de protecţie a vehiculului, aşezându-se pe 
ea. 

— Nicholls., îngăimă el buimăcit. 

— Haide, haide, vino-ţi în fire! Replică iritat celălalt. 


Azvârli către Harley un ghem din fire colorate ţipător în 
verde şi roşu, având noduri curioase, apoi se întoarse către 
firicelul de sânge şi execută câteva gesturi energice din 
braţe în faţa lui. Buzele i se mişcau, totuşi tânărul nu auzea 
nici un sunet. 

După aceea, dinspre sursa picăturilor de sânge răsună un 
icnet şi un fel de chiţăit întrerupt brusc. Nicholls bătu scurt 
din palme şi îşi îndreptă din nou atenţia către Harley. 

— Ia firul ăla pe care ţi l-am dat şi întinde-l prin casă! Îi 
porunci el. Ai grijă să treacă prin toate camerele şi să 
traverseze mijlocul pragurilor de la uşi şi ferestre. Nu 
reprezintă mare lucru, totuşi îl va ţine la depărtare, 
lăsându-ne timp să instalăm chestiile cu adevărat bune. 

Harley încuviinţă din cap, apoi îndreptă un deget către 
picăturile de sânge ce sfârâiau şi fumegau parcă mai 
furioase decât până acum. 

— Şi ăsta? Izbuti el să şoptească. 

Nicholls surâse cu superioritate. 

— O să-l ţin aici până-ţi termini treaba. Dă-i drumul! 

* 

Fără să vrea, Harley inhală un val de fum alb şi puturos şi 
tuşi până îi dădură lacrimile. După ce-şi reveni, îl privi pe 
Nicholls care parcurgea tăcut paginile cu colţuri îndoite ale 
unei cărţi îmbrăcate în piele verde. 

— Pot să mă opresc din amestecat? Întrebă el. 

Celălalt se strâmbă furios şi negă din cap fără să-l 
privească. Continuă să citească - buzele sale se mişcară 
rostind silabe ce nu făceau parte din nici un grai cunoscut 
lui Harley. Într-un târziu, închise cartea cu zgomot şi-şi 
şterse fruntea. 

— E bine! Rosti el. Până acum, merge! 

Se apropie din partea vântului de cazanul atârnat 
deasupra focului şi-i examină conţinutul cu atenţie. 

— Mi se pare că e gata. Ia-l de pe foc şi lasă-l să se 
răcească! 


Harley ridică recipientul, îl puse jos şi-şi masă cu mâna 
stângă bicepsul dureros. Substanţa din cazan aducea cu o 
vată de zahăr, având însă o culoare verde, de fiere. 

— Şi acum? Întrebă el. 

Nicholls nu-i răspunse imediat. Ridică ochii, uşor surprins, 
auzind ţipătul de triumf din exteriorul casei, urmat de 
urletul unei rafale reci de vânt. 

— Probabil că Hank a scăpat, comentă el pe un ton 
indiferent. Nu cred că ne poate face vreun rău, dar ar fi 
bine să i-o luăm înainte. 

Scotoci prin maldărul de ciudăţenii şi alese o bidinea. 

— Unge cu substanţa asta tocurile uşilor şi ferestrelor, mai 
puţin cel al uşii din faţă. Pentru ea am altceva. (Arăâtă un 
obiect ce părea puntea din faţă a unui automobil Ford, 
model vechi.) Pune asta pe prag. E fier mort. Tu poţi trece 
peste el, dar Hank nu poate. A fost deja tratat cu cea mai 
bună taumaturgie. 

— Să trec peste el? Repetă Harley. Ce rost ar avea? Afară 
e Hank. 

— N-o să-ţi facă nici un rău. Vei purta asupra ta o amuletă 
- cea de colo - care-lva ţine la depărtare. Probabil că 
oricum nu ţi-ar putea face nici un rău, întrucât este o 
fantomă de ordin inferior, care nu se poate materializa la o 
densitate prea mare. Ca să nu riscăm totuşi nimic, ia 
amuleta şi nu întârzia prea mult pe afară. N-o să-l alunge 
pentru o veşnicie - efectul ei durează cam vreo jumătate de 
oră. Dacă ai treabă mai mult timp, leagă-ţi în jurul gâtului 
şiragul ăla de ierburi. 

— Surâzând, bărbatul continuă: Este însă numai pentru 
urgenţe. Funcţionează pe principiul masticului. Fantomele 
nu se pot apropia de el. Dar nu pot spune că ţie îţi va plăcea 
în mod deosebit. Are un. Miros aparte. 

Se aplecă uşurel deasupra cazanului şi adulmecă. 

— Este destul de rece, adăugă el, strănutând. Dă-i drumul, 
până nu se solidifică! Începe de la etaj şi ai grijă să nu uiţi 
vreo fereastră. 


— Tu ce-o să faci în timpul ăsta? 

— Eu voi sta aici, răspunse sec Nicholls. Dă-i drumul! 

Cu toate acestea, când Harley îşi termină neplăcuta 
îndeletnicire şi reveni în bucătărie, vânătorul de fantome nu 
se mai afla înăuntru. Harley ieşi afară şi privi în jur, însă 
maşina dispăruse şi ea. 

— Grozav, mormăi tânărul şi, ridicând din umeri, porni să 
strângă husele de pe mobile. 

II. 

Undeva, în adâncul minţii sale detaşate de avocat, 
Turnbull cântărea asemănările şi deosebirile dintre coşmar 
şi nebunie. 

Privea scaunul pluşat din faţa lui, remarcând cu o 
tulburare evidentă felul în care firul cel roşu, lipsit în mod 
straniu de greutate şi de sursă, dispărea atunci când 
atingea podeaua, lăsând totuşi pe tapiţerie dâre prelungi, 
de culoarea ocrului. Nici sunetul nu era mai plăcut: Poc. 
FÂSS. Poc. FÂSS. 

— Blestemată fie prostia umană! Continuă vocea, pe un 
ton iritat. Poate că sunt o fantomă, dar martor mi-e cerul că 
n-am venit să-ţi tulbur liniştea. Amice, nu eşti chiar atât de 
important pentru mine. Bagă-ţi în cap - mă aflu aici ca să 
discutăm afaceri. 

Turnbull învăţă un lucru nou: nu poţi să-ţi umezeşti buzele 
cu o limbă deshidratată. 

— Afaceri juridice? 

— Bineînţeles. Faptul că am decedat în mod violent şi că 
sunt nevoit să-mi continuu existenţa în planul astral nu 
înseamnă că mi-am pierdut drepturile legale. Corect? 

Avocatul scutură ameţit din cap. 

— Mi-ar fi ceva mai uşor dacă n-ai fi invizibil. Nu poţi face 
ceva în direcţia asta? 

Timp de câteva momente domni tăcerea. 

— Ei bine, m-aş putea materializa vreun minut, spuse 
vocea în cele din urmă. E greU. Al naibii de greu pentru 
mine. Multe entităţi astrale o pot face cât ai clipi din ochi, 


însă. Mă rog, dacă este neapărată nevoie o să-ncerc s-o fac 
o dată. 

Deasupra fotoliului, aerul vibră şi un fum alburiu, rarefiat, 
se coagulă într-o formă vagă. Turnbull nu fu deloc încântat 
să remarce că detaliile fotoliului rămâneau vizibile prin 
siluetă. Aceasta prinse să se contureze tot mai distinct. 
Numai că exact în clipa când trăsăturile sale deveniseră 
vizibile - ochii holbaţi ai avocatului zăriseră un nas 
proeminent, coroiat, şi o barbă ţeapănă - forma explodă cu 
un pocnet slab. 

— N-am crezut c-am decăzut într-atât, murmură vocea. 
Mi-am pierdut antrenamentul. Cred că asta-i prima 
materializare la lumina zilei pe care o fac după şaptezeci şi 
cinci de ani. 

Avocatul îşi aranjă mai bine ochelarii fără rame şi tuşi. Să 
mă ia dracu', gândi el, lucrul cel mai groaznic este că eu 
cred în ceea ce văd! 

— Păcat! Comentă el cu glas tare, după care se grăbi să 
continue, pentru a nu-şi ofensa musafirul: De fapt, ce 
doreşti? Eu sunt un simplu avocat dintr-un orăşel de 
provincie. În general, cazurile mele sunt unele de rutină. 

— Cunosc totul despre cazurile tale şi consider că te poţi 
ocupa şi de al meu - este vorba de o problemă funciară. 
Doresc să-l acţionez în judecată pe Russell Harley. 

— Harley? Repetă Turnbull, frecându-şi obrazul. Are vreo 
legătură cu Zeb Harley? 

— Nepotul şi. Moştenitorul lui. 

— Da, mi-am amintit. Rudele soţiei mele locuiesc în Rebel 
Butte, aşa că am fost de câteva ori pe acolo. E o coincidenţă 
interesantă că ai venit tocmai la mine. 

— N-a fost o coincidenţă, râse vocea. 

— Aha! Exclamă Turnbull, apoi amuţi preţ de câteva clipe. 
Înţeleg. Aruncă o privire şireată spre fotoliu şi continuă: 
Procesele costă bani, domnule. Nu cred că mi-ai spus cum 
te numeşti. 


— Hank Jenkins, sosi prompt răspunsul. Ştiu asta. Să 
vedem. Crezi că şase sute cincizeci de dolari ar ajunge? 

Turnbull înghiţi un nod. 

— Cred că da, replică el pe un ton relativ lipsit de emoţii, 
ţinând cont de lucrurile la care se gândea. 

— Atunci, să spunem că acela ar fi onorariul tău. 
Întâmplător, am ascuns o cantitate de aur pe când eram. 
Vreau să spun, înainte de a deveni o entitate astrală. Ştiu 
sigur că n-a fost descoperită. Va trebui să declari că ai găsit 
aurul şi să-i cedezi statului jumătate, dar este vorba de o 
mie trei sute de dolari. 

Turnbull dădu din cap cu un aer gânditor. 

— Presupunând că vom putea găsi locul unde ai ascuns 
aurul, spuse el, apreciez că suma e satisfăcătoare. 

Apoi, avocatul se lăsă pe spate în scaun, străduindu-se să 
arate cât mai profesionist cu putinţă. Aplombul îi revenise. 

Peste o jumătate de oră, rosti încetişor: 

— Ţi-am preluat cazul. 

* 

De când se ştia, judecătorului Lawrence Gimbel îi plăcuse 
meseria sa. Acum, însă, în vreme ce se strâmba obosit şi se 
întindea după ciocănel, avu senzaţia că cei treisprezece ani 
onorabili petrecuţi în tribunal nu mai aveau nici un farmec. 
Cazul acesta era mult prea derutant pentru gustul lui. 

Grefierul termină de făcut anunţul şi publicul care ticsea 
sala se aşeză. Înainte de a vorbi, Gimbel îşi duse pentru o 
clipă mâna la ochi. 

— Avocatul acuzării este prezent? Întrebă el. 

— Da, domnule judecător. 

Turnbull, aflat singur la masa lui, se ridică şi făcu o 
plecăciune. 

— Avocatul apărării? 

— Da, domnule judecător! Strigă Fred Wilson. 

După ce răspunse, acesta aruncă o privire scurtă şi plină 
de interes către Turnbull, apoi se aplecă spre Harley şi-i 


şopti ceva la ureche. Tânărul aprobă posac şi ridică din 
umeri. 

— Înţeleg că ambii avocaţi, spuse Gimbel, au refuzat 
procesul cu juraţi în acest caz. 

Avocaţii încuviinţară, aşa că judecătorul urmă: 

— Ţinând seama de natura cu totul neobişnuită a cazului, 
presupun că va fi necesară o anumită abatere de la 
formalităţi. Unicul scop al completului de judecată este de a 
afla adevărul şi de a pronunţa un verdict în conformitate cu 
legile corespunzătoare. Nu voi insista asupra etichetei. În 
acelaşi timp, nu voi tolera abaterile ori neregularităţile 
inutile. Doresc ca publicul să nu uite că se află aici cu 
îngăduinţa curţii. Orice manifestare nepotrivită va duce la 
evacuarea sălii. 

Rostind aceste fraze, Gimbel scrută cu severitate chipurile 
care-l priveau inexpresive, apoi, stăpânindu-şi un suspin, 
încheie: 

— Are cuvântul avocatul acuzării. 

Turnbull se sculă iute şi se întoarse către judecător. 

— Domnule judecător, începu el, intenţionez să 
demonstrez că clientul meu, Henry Jenkins, a fost lipsit de 
drepturile legale de către pârât. În virtutea faptului că a 
locuit timp de peste nouăzeci de ani în casa aflată pe 
şoseaua 22, la doisprezece kilometri de oraşul Rebel Butte, 
cu totalul acord al proprietarului, domnul Jenkins a 
dobândit anumite drepturi. În terminologia juridică, le 
definim ca fiind cutumă. Oamenii de rând le numesc 
drepturi nescrise. 

Gimbel îşi încrucişă braţele şi încercă să se destindă. 
Drepturi nescrise pentru o fantomă! Oftă, dar ascultă cu 
toată atenţia. 

— După moartea lui Zebulon Harley, proprietarul casei 
implicate - mai bine cunoscută drept conacul Harley - 
pârâtul a moştenit titlul de proprietate. Nu punem la 
îndoială dreptul său în această privinţă. Dar şi clientul meu 
are un drept în conacul Harley, acela la existenţă liberă şi 


neîngrădită. În mod abuziv, pârâtul mi-a evacuat clientul 
folosind metode care i-au adus prejudicii mentale şi care 
chiar i-au ameninţat existenţa. 

Gimbel aprobă din cap. Dacă în practica judiciară ar mai fi 
existat vreun caz similar. Nu existase, însă. Îşi aminti 
nemulţumit de orele pe care le petrecuse răsfoind tot felul 
de manuale şi culegeri de cazuistică, încercând să găsească 
orice similitudini. La un moment dat, se gândise, pur şi 
simplu, să nu accepte procesul în tribunal. Un judecător nu- 
şi putea permite să fie luat în zeflemea, mai ales dacă era 
ambițios. Iar în cazul de faţă unicul lucru cert îl reprezenta 
amuzamentul public. Totuşi, Wilson se împotrivise în 
asemenea măsură încât judecătorul se ambiţionase. 
Oricum, nu-l plăcuse niciodată pe Wilson. 

— Vă puteţi chema martorii, rosti el. 

Turnbull încuviinţă şi se adresă grefierului: 

— Chemaţi-l pe domnul Henry Jenkins. 

Wilson ţâşni în picioare înainte ca grefierul să deschidă 
gura. 

— Obiectez! Răcni el. Aşa-numitul Henry Jenkins nu poate 
întruni calitatea de martor! 

— De ce? Întrebă Turnbull. 

— Pentru că este mort! 

Judecătorul prinse ciocănelul într-o mână, iar cu cealaltă 
se apucă de cap. Lovi în tăblia mesei pentru a potoli 
rumoarea din sală. 

— Evident, surâse Turnbull, aveţi dovezi în privinţa acestei 
afirmaţii. 

— Evident, pufni Wilson şi ridică un dosar. Aşa-numitul 
Henry Jenkins este fantoma, spiritul sau spectrul unui 
anume Hank Jenkins, care acum un secol a fost căutător de 
aur în acest ţinut. Ela murit în urma unui glonţ primit în 
gât de la Long Tom Cooper. A fost declarat în mod oficial 
mort pe 14 septembrie 1850. Cooper a fost spânzurat 
pentru crimă. Indiferent ce scamatorie aţi prezenta pe post 


de dovadă pentru a susţine contrariul, statutul decesului 
legal rămâne valabil. 

— Aveţi dovezi care să probeze că acest Hank Jenkins şi 
clientul meu sunt una şi aceeaşi persoană? Întrebă Turnbull 
cu severitate. 

— Negaţi cumva acest lucru? 

— Eu nu neg nimic, ridică din umeri Turnbull. Nu sunt 
supus unui interogatoriu. În plus, singura condiţie legată de 
un martor este ca respectivul să înţeleagă valoarea 
jurământului făcut înaintea completului de judecată. Henry 
Jenkins a fost testat de John Quincy Fitzjames, profesor de 
psihologie la Universitatea Southern California. Rezultatele 
- am aici declaraţia domnului Fitzjames, pe care o voi anexa 
la dosar - dovedesc în mod limpede că inteligenţa clientului 
meu depăşeşte cu mult media, iar examinarea psihiatrică 
nu a constatat vreo anormalitate care să-l împiedice să-şi 
exercite calitatea de martor. Insist să i se permită clientului 
meu să depună mărturie în propriul său caz. 

— Dar este mort! Croncăni Wilson. Nu-l vedem nicăieri! 

— În clipa de faţă, clientul meu nu este prezent, replică 
sec Turnbull. Probabil că astfel se explică faptul că nu-l 
puteţi vedea. 

Făcu o pauză, lăsând să se audă chicotele dinspre public. 
„Lucrurile merg perfect”, se gândi zâmbind. 

— Am aici altă declaraţie, continuă el. Este semnată de 
Elihu James şi Terence MachRae, şefi la catedrele de fizică, 
respectiv biologie ale aceleiaşi universităţi. Dânşii afirmă că 
clientul meu face dovada tuturor fenomenelor esenţiale 
specifice vieţii. Dacă este necesar, sunt pregătit să-i chem în 
faţa curţii pe aceşti trei experţi. 

Wilson se strâmbă, dar nu mai insistă. Judecătorul Gimbel 
se aplecă peste masă şi rosti: 

— În acest caz, nu văd cum i-aş putea refuza reclamantului 
dreptul de a depune mărturie. Dacă cei trei experţi care au 
semnat respectivele declaraţii sunt gata să le confirme în 


faţa curţii, domnul Henry Jenkins va putea fi audiat în 
calitate de martor. 

Wilson se aşeză greoi. Experții vorbiră puţin. Şi sec. 
Avocatul apărării îi chestionă doar formal. 

* 

Judecătorul anunţă o scurtă pauză. leşind pe coridor, 
Wilson şi clientul său îşi aprinseră câte o ţigară şi se priviră 
fără chef. 

— Mă simt ca un idiot, spuse Harley. Să dau în judecată o 
fantomă. 

— Fantoma ne-a acţionat în judecată, îi reaminti avocatul. 
Dacă am fi putut tărăgăna lucrurile vreo două săptămâni, 
până venea alt judecător, aş fi putut obţine anularea 
cazului. 

— Şi de ce n-am mai putut aştepta? 

— Pentru că tu erai atât de grăbit! Tu şi idiotul ăla de 
Nicholls. Eraţi siguri că nu se va ajunge la proces! 

Harley ridică din umeri şi se gândi cu neplăcere la 
strădania lor de a exorciza în totalitate fantoma lui Hank 
Jenkins. Fusese o porcărie. Jenkins reuşise să evadeze din 
cercul descântat pe care-l trasaseră în jurul lui, în speranţa 
de a-l ţine acolo până ce procesul avea să se încheie prin 
neprezentarea reclamantului. 

— Apropo, urmă Wilson, unde-i Nicholls? 

Tânărul ridică din nou din umeri. 

— Habar n-am. Ultima dată, l-am văzut în cabinetul tău. M- 
a căutat imediat după ce am primit citaţia la proces, m-a 
adus la tine. Şi mi-a zis că i-ai fost recomandat. Am discutat 
cazul, iar el a plecat după ce mi-a lăsat nişte bani ca să-ţi 
plătesc avansul. De atunci, nu l-am mai văzut. 

— Aş vrea să ştiu cine anume m-a recomandat, mârâi 
Wilson. Nu cred că o să mai recomande vreodată pe cineva. 
Nu-mi place cazul ăsta. Şi nu mă dau în vânt nici după tine. 

Harley nu făcu nici un comentariu şi azvârli ţigara. 
Tutunul avea gustul porcăriei care-i atârna în jurul gâtului - 
de fapt, totul avea gustul respectiv. Nicholls nu minţise când 


spusese că ierburile care puteau ţine la depărtare fantoma 
lui Jenkins nu erau deloc îmbietoare. Duhneau îngrozitor. 

Grefierul ieşi, anunțând ceva, şi mulţimea de gură-cască 
începu să intre din nou în sală. Harley şi Wilson îi urmară. 

După ce judecătorul anunţă reluarea dezbaterilor, 
grefierul rosti: 

— Henry Jenkins! 

Wilson sări imediat în picioare, se apropie de judecător şii 
se adresă pe un ton scăzut. Apoi se retrase, parcă făcând 
loc cuiva. 

Poc. FÂSS. Poc. FÂSS. 

Dinspre public răsună un cor de exclamaţii înăbuşite, când 
straniul firicel de sânge traversă sala, îndreptându-se spre 
scaunul martorilor. Aceea era fantoma - reclamantul în 
procesul cel mai absurd din istoria tribunalului. 

— Haide, Hank! Şopti Turnbull. Trebuie să te materializezi 
atâta timp cât să poţi jura! 

Grefierul se feri neliniştit dinaintea coloanei de pâclă 
lăptoasă cu formă vag umanoidă ce se ivi în faţa lui. O mână 
fantomatică, pe jumătate transparentă, se întinse să atingă 
Biblia. Cu glas tremurător, grefierul rosti formulele uzuale 
şi din miezul stâlpului de ceaţă se auzi jurământul. 

Arătarea pluti către scaunul martorului, se îndoi în mod 
straniu la înălţimea şoldurilor, după care dispăru. 

Judecătorul izbi violent cu ciocănelul în masă. Rumoarea 
ce venea dinspre public se stinse. 

— Vă reamintesc, anunţă el, că nu voi tolera nici o 
manifestare gălăgioasă! Se poate începe chestionarea 
reclamantului. 

Turnbull se apropie de scaunul martorului şi se adresă 
spaţiului gol: 

— Numele dv.? 

— Henry Jenkins. 

— Ocupaţia? 

Urmară câteva momente de tăcere. 

— Nu am o ocupaţie, spuse vocea într-un târziu. 


— Domnule Jenkins, ce legături aveţi cu clădirea denumită 
conacul Harley? 

— Am locuit acolo timp de nouăzeci de ani. 

— În această perioadă aţi făcut cunoştinţă cu răposatul 
Zebulon Harley, proprietarul conacului? 

— L-am cunoscut pe Zeb destul de bine. 

Turnbull încuviinţă din cap, apoi continuă: 

— Puteţi preciza când anume v-aţi cunoscut? 

— În primăvara lui 1907. Zeb tocmai îşi pierduse nevasta. 
După aceea, a transformat conacul în reşedinţa lui 
permanentă. A devenit un fel de. Mă rog, să spunem 
sihastru. Până atunci, nu ne întâlniserăm, deoarece el venea 
rareori pe la conac. Prin urmare, rămânând acolo, ne-am 
împrietenit. 

— Cât timp a durat această prietenie? 

— Până la moartea lui. Asta s-a întâmplat toamna trecută. 
Am fost alături de el în ultimele clipe. Mi-a lăsat câteva 
amintiri. 

Un oftat evident nostalgic se auzi dinspre scaunul care 
acum era mânjit cu lichid roşu, vâscos. Picăturile părură că 
ezită pentru o clipă, iar sfârâitul lor încetă, parcă gâtuit de 
emoție. 

— Aşadar, aţi fost în relaţii bune cu el? Reluă Turnbull. 

— Le-aş denumi chiar excelente. Stăteam împreună serile. 
Când nu jucam pinacle, şah sau cribbage6, discutam 
ultimele ştiri. Am încă un registru în care consemnam 
rezultatele la pinacle şi şah. Sunt scrise de mâna lui Zeb. 

* 


Turnbull abandonă martorul pentru moment. Se întoarse 
către judecător, zâmbind larg. 

— Predau registrul amintit ca probă la dosar, vorbi el. De 
asemenea, predau un inel lăsat reclamantului de răposatul 
Harley, precum şi un volum de piese scrise de Gilbert şi 
Sullivan. Pe pagina de gardă a cărţii, stă scris de mâna lui 
Harley: „Pentru Moş Hank”. 

Apoi reveni spre scaunul gol şi pătat de sânge. 


— În toţi aceşti ani, Zebulon Harley v-a cerut vreodată să 
plecaţi, ori să plătiţi chirie? 

— Bineînţeles că nu. Zeb n-ar fi făcut una ca asta! 

— Perfect! Încuviinţă avocatul. Vreţi acum să povestiţi, cu 
propriile dumneavoastră cuvinte, ce s-a petrecut după 
moartea lui Zebulon Harley - ce anume v-a determinat să 
declanşaţi acest proces? 

— Ei bine, în ianuarie, tânărul Harley. 

— Este vorba despre Russell Joseph Harley, pârâtul? 

— Da. A sosit la conacul Harley pe cinci ianuarie, i-am 
cerut să plece şi m-a ascultat. În ziua următoare, a revenit 
cu un alt bărbat. Au pus un talisman pe pragul uşii din faţă, 
apoi au sigilat toate pragurile uşilor şi ferestrelor cu o 
substanţă otrăvitoare pentru mine. Aceste activităţi au fost 
însoţite de câteva dintre cele mai teribile descântece din 
„Ars Magicorum”. În plus, a adăugat un Cerc de Excluziune 
cu o rază de aproape doi kilometri, având centrul în conac. 

— E clar, încuviinţă avocatul. Vreţi să explicaţi curţii 
efectele acestor activităţi? 

— Este cam greu de descris în cuvinte, ezită vocea fără 
corp. Nu puteam pătrunde în Cerc decât cu o cheltuială 
imensă de energie. Şi chiar dacă intram, nu puteam avea 
acces în clădire din cauza talismanului şi a sigiliilor. 

— Nu puteaţi pătrunde prin văzduh? Să zicem, printr-un 
horn? 

— Nu. Cercul de Excluziune este în realitate o sferă. Sunt 
aproape sigur că efortul respectiv m-ar fi distrus. 

— Aşadar, prin acţiunile deliberate ale lui Russell Joseph 
Harley, pârâtul, şi ale unui complice necunoscut vi s-a 
interzis complet accesul în casa pe care aţi ocupat-o vreme 
de nouăzeci de ani. 

— Aşa este. 

— Mulţumesc, surâse Turnbull. Asta a fost tot. 

Apoi, se întoarse către Wilson, pe al cărui chip se 
perindaseră o mulţime de expresii posomorâte pe toată 
durata audieri. 


— Puteţi chestiona martorul! 

Avocatul se sculă în picioare şi se apropie de scaunul 
fantomei. 

— Aţi afirmat că vă numiţi Henry Jenkins? Începu el pe un 
ton bătăios. 

— Da. 

— Mai exact, acesta este numele dumneavoastră actual. 
Cum vă numeaţi înainte? 

— Înainte? 

— Vocea care se auzea deasupra picăturilor de sânge 
părea surprinsă. 

— Înainte de ce? 

— Nu mai faceţi pe ignorantul! Evident, înainte de a muri. 

— Obiectez! 'Ţâşni Turnbull, fulgerându-l cu privirea pe 
celălalt. Avocatul apărării nu are dreptul să se refere la o 
ipotetică moarte a clientului meu! 

Gimbel ridică obosit mâna şi-l opri pe Wilson. 

— Obiecţia se aprobă, spuse el. Nu a fost adusă nici o 
dovadă care să-l identifice pe reclamant ca fiind persoana 
ucisă în 1850. Sau oricare alta. 

Wilson se strâmbă, nemulţumit, apoi continuă cu un glas 
mai scăzut: 

— Domnule Jenkins, aţi afirmat că aţi locuit în conacul 
Harley timp de nouăzeci de ani. 

— Luna viitoare s-ar fi împlinit nouăzeci şi doi de ani. În 
forma lui actuală, conacul a fost construit abia în 1876, dar 
eu am locuit şi în casa existentă anterior în locul acela. 

— Unde aţi locuit mai înainte? 

— Mai înainte.? Câteva clipe, vocea amuţi, apoi continuă, 
cu o oarecare nesiguranţă: Nu-mi amintesc. 

— Aţi jurat în faţa curţii! Accentuă cu subînţeles Wilson. 

— Nouăzeci de ani reprezintă un timp îndelungat, replică 
glasul cu fermitate. Nu-mi amintesc. 

— Să vedem dacă vă pot reîmprospăta memoria. Este 
adevărat că acum nouăzeci şi unu de ani, chiar în anul când 


pretindeţi că aţi început să locuiţi în conacul Harley, Hank 
Jenkins a fost ucis în duel? 

— Dacă dumneavoastră afirmaţii asta, s-ar putea să fie 
adevărat. Nu-mi amintesc. 

— Mai ţineţi minte faptul că duelul a avut loc la nici 
cincisprezece metri de locul unde actualmente se găseşte 
conacul Harley? 

— Este posibil. 

— Ei bine, tună Wilson, nu este oare adevărat că atunci 
când Hank Jenkins a murit în urma unui act violent, a 
apărut fantoma lui? Că ea a fost condamnată să bântuiască 
pe vecie locul morţii? 

— Nu cunosc nimic din toate acestea, răspunse sec vocea. 

— Negaţi faptul că întregul ţinut ştie că fantoma lui Hank 
Jenkins bântuie conacul Harley? 

— Obiectez! Interveni Turnbull. Opiniile subiective nu 
reprezintă dovezi. 

— Obiecţia se aprobă. Ştergeţi întrebarea din stenograma 
procesului. 

Wilson începu să-şi piardă controlul de sine: 

— Sperjurul reprezintă un delict penal, rosti el, cu un glas 
ameninţător de inexpresiv. Domnule Jenkins, negaţi că 
sunteţi fantoma lui Hank Jenkins? 

— Evident! Se auzi replica surprinsă. 

— Dar sunteţi o fantomă, nu? 

— Sunt o entitate din planul astral. 

— Din câte ştiu eu, asta este totuna cu o fantomă. 

— Aşa o numiţi dumneavoastră. Eu, de pildă, am auzit că 
lumea vă numeşte în diverse feluri. Constituie aceasta o 
dovadă? 

Dinspre public, răsunară chicote. Gimbel lovi cu ciocănelul 
în masă. 

— Martorul, rosti el, este rugat să se limiteze la 
răspunsuri. 

— În ciuda cuvintelor dumneavoastră, tună Wilson, este 
adevărat că nu sunteţi decât spiritul unei fiinţe umane care 


a decedat în mod violent? 

— Vă repet că sunt o entitate din planul astral! Rosti glasul 
de deasupra picăturilor de sânge. Nu sunt conştient de 
trecutul meu ca fiinţă umană. 

Avocatul se întoarse exasperat către judecător. 

— Domnule judecător, vă solicit să avertizaţi martorul să 
înceteze să se mai eschiveze! În mod evident, el este o 
fantomă şi, prin urmare, constituie un soi de relicvă a unei 
fiinţe umane, ipso facto”. 

Există suficiente mărturii care dovedesc că e fantoma lui 
Hank Jenkins, ucis în 1850. Totuşi, acesta reprezintă un 
amănunt lipsit de importanţă. Definitoriu rămâne faptul că 
este fantoma unei persoane moarte şi, prin urmare, nu 
poate depune mărturie! Solicit ca depoziţia lui să dispară 
din stenograma procesului! 

* 

Turnbull sări ca ars: 

— Aş dori ca avocatul apărării să ne explice în virtutea 
cărui fapt mi-a definit clientul drept fantomă - în ciuda 
declaraţiilor sale repetate că este o entitate din planul 
astral. Care este definiţia legală a unei fantome? 

— Avocatul apărării să continue chestionarea martorului! 
Decretă judecătorul, zâmbind subţire. 

Wilson se împurpură la faţă. Îşi şterse fruntea cu o batistă 
uriaşă, apoi privi pârâiaşul de sânge sfârâitor. 

— Indiferent ce aţi fi, spuse el, răspundeţi-mi la 
următoarea întrebare: Puteţi trece printr-un zid? 

— Da, sigur că da, se auzi glasul uşor surprins. Nu este 
însă atât de uşor pe cât cred unii. Necesită un efort 
deosebit. 

— Asta este mai puţin important. O puteţi face? 

— Da. 

— Puteţi fi imobilizat prin mijloace materiale? De pildă, 
cătuşe, funii, lanţuri, o celulă de închisoare sau un cufăr 
metalic zăvorât etanş? 


Jenkins nu avu timp să răspundă. Simţind pericolul, 
Turnbull interveni grăbit: 

— Obiectez! Întrebările acestea n-au nici o legătură cu 
cazul în speţă. 

— Dimpotrivă, rânji Wilson. Se referă la diverse ipostaze în 
care ar putea fi pus numitul Henry Jenkins, în calitate de 
martor! Solicit un răspuns! 

— Obiecţia respinsă! Anunţă judecătorul. Martorul va 
răspunde la întrebare. 

— Nu mă deranjează să răspund, se auzi din nou vocea, cu 
o intonaţie ce vădea disprețul! În general, barierele 
materiale nu reprezintă nişte obstacole pentru mine. 

Avocatul apărării se retrase, cu un aer triumfător. 

— Minunat, încuviinţă el cu satisfacţie. Minunat! 

— Răsucindu-se către Gimbel, continuă să vorbească, de 
data aceasta repede, cu glas apăsat: Domnule judecător, 
afirm că numitul Henry Jenkins nu are statut legal ca 
martor în tribunal. Evident, înţelegerea naturii unui 
jurământ este lipsită de valoare dacă încălcarea 
jurământului nu poate fi pedepsită. Declaraţiile unui individ 
care nu poate fi închis pentru sperjur nu au nici o valoare. 
Solicit ştergerea lor din stenogramă! 

Din doi paşi, Turnbull ajunse lângă el. 

— Anticipasem acest aspect, domnule judecător, vorbi el 
iute. Din însăşi natura cazului, este evident că acţiunile 
clientului meu pot fi limitate prin intermediul descântecelor, 
pentagramelor, talismanelor, amuletelor, cercurilor de 
excluziune. Deţin aici - şi înmânez curţii - o listă cu diverse 
metode prin care o entitate astrală poate fi menţinută într-o 
zonă restrânsă pe perioade variind de la câteva momente 
până la eternitate. În plus, înainte de începerea procesului, 
am semnat un gaj în valoare de cinci mii de dolari, ce va fi 
încasat în cazul în care clientul meu, găsit vinovat de 
sperjur, ar fi întemnițat şi ar evada. 

Chipul lui Gimbel, care pe durata câtorva clipe trădase 
nesiguranța, se însenină, iar bătrânul judecător dădu din 


cap a încuviinţare. 

— Curtea este satisfăcută de declaraţia avocatului 
acuzării, anunţă el. Pare evident că reclamantul poate fi 
penalizat pentru eventualele delicte. Ca atare, solicitarea 
apărării este respinsă. 

Deşi lăsa impresia că abia îşi stăpânea nervii, Wilson reuşi 
să ridice din umeri. 

— Bine, spuse el. Nu mai am alte întrebări. 

— Sunteţi liber, domnule Jenkins, rosti Gimbel, apoi privi 
fascinat cum coloana de ceaţă din care picura sânge se 
ridică şi pluti peste podea, ieşind din sală. 

Turnbull se apropie din nou de el. 

— Aş dori să depun drept dovezi la dosar aceste însemnări 
ce alcătuiesc jurnalul răposatului Zebulon Harley. Harley 
însuşi l-a dat clientului meu toamna trecută. Din punctul 
nostru de vedere, concludentă este data de 6 aprilie 1917, 
în dreptul căreia el menţionează intrarea Statelor Unite în 
Primul Război Mondial şi apoi continuă cu rezultatele a 
unsprezece partide de pinacle jucate cu un personaj 
identificat drept „Moş Hank”. Cu permisiunea curţii, voi citi 
însemnările din ziua respectivă, precum şi alte însemnări 
din următorii patru ani. Vă atrag atenţia asupra referirilor 
„Jenkins”, „Hank Jenkins” şi - într-un pasaj extrem de 
semnificativ - „Moşul invizibil”. 

Wilson clocoti în tăcere pe toată durata citirii pasajelor din 
jurnal. Chipul său exprima o mânie evidentă, dar acest 
lucru nu-l împiedică să fie extrem de atent. La sfârşitul 
lecturii, sări în picioare. 

— Aş dori să aflu dacă avocatul acuzării deţine şi jurnale 
ulterioare anului 1920? 

Turnbull scutură din cap. 

— Se pare că Harley n-a ţinut un jurnal decât în aceşti 
patru ani. 

— Atunci, solicit ca jurnalul să nu fie admis drept mărturie 
din următoarele motive: în primul rând, dovezile prezentate 
nu au nici o valoare. Puținele referinţe, vagi şi 


nesatisfăcătoare, la Jenkins, nu-l descriu nicăieri ca fiind. 
Fantomă, entitate astrală, sau alt termen pe care doriţi să-l 
întrebuinţaţi. În al doilea rând, chiar ignorând punctul 
anterior, jurnalul se opreşte în anul 1921. Procesul de faţă 
se ocupă de aşa-zisa ocupare a conacului Harley de către 
aşa-zisul Jenkins în ultimii douăzeci de ani - adică după 
1921. În mod clar, dovezile nu sunt relevante pentru 
proces. 

Gimbel privi către Turnbull, care surâse relaxat. 

— Referirea la „Moşul invizibil” este departe de a fi vagă, 
sublinie el. Reprezintă o indicație evidentă a caracterului 
astral al clientului meu. În plus, dovezile prieteniei dintre 
clientul meu şi răposatul domn Zebulon Harley înainte de 
anul 1921 sunt extrem de semnificative şi pe baza lor 
putem presupune că o asemenea prietenie, o dată stabilită, 
s-a menţinut în timp şi s-a cimentat. Desigur, dacă avocatul 
apărării are posibilitatea să ne prezinte dovezi contrarii. 

— Jurnalul este acceptat ca dovadă, anunţă judecătorul 
Gimbel. 

— Mi-am încheiat pledoaria, spuse Turnbull. 

În sală, spectatorii începură să şuşotească şi să-şi dea 
coate. Judecătorul răsfoi puţin jurnalul, apoi îl întinse 
grefierului, după care rosti: 

— Apărarea îşi poate începe pledoaria. 

Wilson se ridică şi-l solicită ca martor pe Russel Joseph 
Harley. 

— Nici vorbă! Replică tânărul Harley sculându-se şi 
indicând scaunul martorului. Este plin de sânge! Doar nu 
vreţi să stau în mizeria aia, nu? 

Judecătorul se aplecă pentru a examina scaunul. Într- 
adevăr, picăturile de sânge ale fantomei murdăriseră toată 
tapiţeria. Gimbel se întrebă în sinea lui de unde avea atâta 
sânge spectrul, apoi renunţă să-şi mai bată capul. 

— Sunt de acord cu dumneavoastră, aprobă el. Oricum, s-a 
făcut destul de târziu. Scaunul va fi înlocuit, iar şedinţa se 
va relua mâine dimineaţă la ora zece. 


III. 


Harley sesiză că liftierul îl privea cu repulsie şi 
dezaprobare şi se strâmbă. Ştia foarte bine că nu era unul 
dintre cei mai populari ocupanţi ai hotelului. Greşea însă 
considerând că vina o purta şiragul urât mirositor de 
ierburi pe care-l purta în jurul gâtului. Atitudinea distantă a 
administraţiei hotelului şi a altora se datora în cea mai 
mare măsură caracterului său. 

Se îndreptă către bar, ignorând capetele ce se răsuceau 
surprinse din cauza insuportabilului damf pe care-l 
împrăştia în jur. Pătrunse în localul decorat cu piele roşie şi 
crom şi privi în jur, căutându-l pe Wilson. 

Rămase uimit când îl descoperi pe avocat. Acesta nu era 
singur. În separeu cu el se afla un bărbat înalt şi brunet, ce 
stătea cu spatele la Harley. Spatele acela era însă suficient 
pentru a-l identifica. Nicholls! 

Wilson îl zărise pe tânăr. 

— Salut, Harley, rosti el, arătându-se excesiv de amabil în 
prezenţa celui care plătea onorariul. Vino lângă noi! 
Domnul Nicholls a trecut pe la mine cu puţin timp în urmă, 
aşa că l-am adus aici. 

— Salut, spuse posac Harley şi Nicholls îi răspunse 
moţăind din cap. 

Muşchii obrajilor acestuia se încordară - „vânătorul de 
fantome” păru tensionat, ca şi cum s-ar fi simţit stingherit în 
prezenţa tânărului. Totuşi, ochii îi scânteiau şi glasul îi sună 
prietenos - deşi uşor dispreţuitor - când vorbi: 

— Salut! Cum merge procesul? 

— Întreabă-l pe el, zise Harley, arătând cu degetul mare 
înspre avocat, apoi se aşeză la masă. El este expertul. El ar 
trebui să se priceapă la astea. 

— Şi nu se pricepe? 

Harley ridică din umeri şi întoarse capul după chelneriţă. 

— Nu prea cred. Un whisky cu apă! Strigă el, privind-o 
apreciativ pe fata care porni să-i aducă comanda, după care 
reveni spre Nicholls. Necazul este că Wilson îşi închipuie că 
ştie cum merg lucrurile, dar mie mi se pare cam moale. 


Avocatul se încruntă. 

— Vrei să spui., începu el, dar Nicholls ridică o mână. 

— Să nu ne aducem acuzaţii reciproce. Răspunde-mi doar 
la întrebări. Am şi eu un interes aici şi vreau să ştiu. Cum 
merge treaba? 

Wilson afişă expresia lui cea mai luminoasă. 

— Să fiu sincer, nu prea bine. Mă tem că judecătorul îi 
susţine pe ceilalţi. Dacă m-aţi fi ascultat şi aţi fi întârziat 
lucrurile până apărea alt judecător. 

— Nu aveam timp de pierdut, preciză Nicholls. Peste 
câteva zile, trebuie să fiu în altă parte. Deja ar fi trebuit s-o 
iau din loc. Crezi că am putea pierde procesul? 

Harley chicoti pe un ton ascuţit. Luă paharul de pe tava 
adusă de chelneriţă şi-l dădu peste cap. Zâmbetul îi rămase 
pe faţă, în vreme ce asculta vorbele avocatului. 

— Da, cred că există posibilitatea asta. 

— Hm, făcu Nicholls examinându-şi unghiile. Poate că n- 
am ales un avocat tocmai potrivit. 

— Cum să nu! Pufni Harley. Comandă încă un rând, apoi 
reluă: Ştii ce cred eu? Cred că ţi-ai ales clientul potrivit, 
adică: f-r-a-i-e-r. M-am săturat de asta! Porcăria din jurul 
gâtului meu miroase de te trăsneşte. De unde ştiu eu că 
într-adevăr foloseşte la ceva? Din câte-mi dau seama, doar 
pute şi nimic mai mult. 

— Foloseşte, spuse Nicholls scurt. Nu te-aş sfătui să umbli 
fără ea. Răposatul Hank Jenkins nu este o fantomă prea 
puternică - una cu adevărat puternică te-ar face bucăţi şi ar 
mânca ierburile la desert - dar fără protecţia ghirlandei 
ăleia s-ar alege praful de liniştea ta, mai ales dacă Jenkins 
ar afla că n-o mai porţi. 

Apoi, lăsă pe masă paharul cu vin roşu, pe care-l mirosise 
fără a gusta din el, şi-l privi atent pe Wilson. 

— Am băgat bani în afacerea asta, urmă el. Sperasem că 
vei putea rezolva detaliile legale. Văd că va trebui să fac 
mai multe. Fii atent la ceea ce-ţi voi spune în continuare, 
fiindcă n-am de gând să repet. Cazul ăsta prezintă un 


aspect special şi constat cu neplăcere că abilitatea ta 
avocăţească nu este în măsură să-l rezolve. Jenkins pretinde 
a fi o entitate astrală, ceea ce fără îndoială că-i adevărat. 
Acum, în loc de a încerca să dovedeşti că este o fantomă, şi 
deci mort din punct de vedere legal, incapabil să depună 
mărturie şi aşa mai departe, ce-ar fi să procedezi în felul 
următor. 

Şi Nicholls începu să vorbească rapid. 

Când se despărţiră, ceva mai târziu, iar Wilson îl duse pe 
Harley în odaia lui şi-l lăsă să cadă în pat, avocatul se simţi 
fericit pentru prima dată după multe zile. 

* 


Russell Joseph Harley, puţin mahmur şi foarte nervos, fu 
chemat ca prim martor de către avocatul său. 

— Cum vă numiţi? 

— Russell Joseph Harley. 

— Sunteţi nepotul răposatului Zebulon Harley, care v-a 
lăsat moştenire reşedinţa cunoscută sub denumirea conacul 
Harley? 

— Da. 

Wilson se întoarse către judecător. 

— Anexez drept dovadă la dosar o copie a testamentului 
răposatului Zebulon Harley. Toate bunurile lui sunt lăsate 
nepotului său - pârâtul. Alte rude nu mai avea. 

— Acuzarea nu pune sub semnul întrebării dreptul 
pârâtului asupra conacului Harley, preciză Turnbull. 

— Aţi petrecut o parte a copilăriei la conacul Harley, 
continuă Wilson, unde aţi revenit şi ulterior? 

— Da. 

— În vreuna din ocaziile când aţi fost la conacul Harley, s-a 
făcut simțită vreo fantomă sau entitate astrală? 

— Nu. Mi-aş fi reamintit cu siguranţă. 

— Răposatul dumneavoastră unchi v-a pomenit despre 
asemenea manifestări? 

— El? Nu. 

— Nu mai am întrebări. 


Turnbull se apropie pentru contrainterogatoriu. 

— Domnule Harley, când l-aţi văzut pentru ultima oară pe 
unchiul dumneavoastră în viaţă? 

— În 1938. În luna septembrie. Cred că în jur de zece sau 
unsprezece septembrie. 

— Cât timp aţi petrecut cu el? 

În mod neaşteptat, Harley se îmbujoră la chip. 

— M-m-m. Doar o zi. 

— Înainte de această dată, când l-aţi văzut? 

— Nu mai ţin minte exact. Eram destul de mic. Părinţii mei 
s-au mutat în Pennsylvania în 1920. 

— De atunci, exceptând vizita de o zi din 1938, aţi mai 
ţinut legătura cu unchiul dumneavoastră? 

— Nu. El era un tip destul de ciudat şi singuratic. Aş zice 
chiar puţin excentric. 

— Sunteţi un nepot iubitor, şi totuşi, din cele declarate, nu 
pare surprinzător că unchiul dumneavoastră nu v-a 
pomenit niciodată de domnul Jenkins. Nu prea a avut 
ocazia, aşa-i? 

— A avut o ocazie în 1938, dar n-a făcut-o, replică sfidător 
Harley. 

Turnbull înălţă din umeri. 

— Nu mai am întrebări. 

Gimbel începuse să dea semne de plictiseală. Anticipase 
ceva mai spectaculos. 

— Apărarea are şi alţi martori? Întrebă el. 

Wilson rânji larg. 

— Da, domnule judecător. Acesta era momentul pe care-l 
aştepta, aşa că surâse din nou, rostind fără grabă: Doresc 
să-l chem ca martor pe domnul Henry Jenkins. 

* 

În tăcerea uluită care se lăsă, judecătorul Gimbel se 
aplecă uşor înainte. 

— Doriţi să-l chemaţi pe reclamant în calitate de martor al 
apărării? 

— Da, domnule judecător, încuviinţă senin avocatul. 


Gimbel îşi dădu ochii peste cap. 

— Cheamă-l pe Henry Jenkins, se adresă el grefierului, 
apoi se afundă în scaun. 

Turnbull părea alarmat. Îşi muşcă buza, încercând să 
decidă dacă era cazul să obiecteze înaintea procedurii 
neobişnuite, dar în cele din urmă ridică din umeri. Când 
grefierul rosti numele fantomei, Turnbull ieşi grăbit pe uşa 
sălii. Glasul i se auzi în anticameră, apoi avocatul se 
întoarse mergând mai încet. Înapoia lui venea firicelul de 
picături de sânge: Poc. FÂSS. Poc. FÂSS. 

— O clipă, tresări Gimbel. N-am nici o obiecţie împotriva 
dumneavoastră, domnule Jenkins, totuşi statul n-ar trebui 
supus unor cheltuieli inutile de retapiţare a scaunului ori de 
câte ori depuneţi mărturie. Domnule grefier, căutaţi ceva cu 
care să acoperim scaunul martorului. 

Cineva apăru cu o prelată, care fu instalată peste scaun. 
Jenkins se materializă pe durata depunerii jurământului, 
apoi se aşeză. 

— Spuneţi-mi, domnule Jenkins, începu Wilson, câte 
„entităţi astrale” - parcă asta este denumirea pe care o 
preferaţi - există? 

— Nu am de unde să ştiu. Câteva miliarde. 

— Altfel spus, un număr aproximativ egal cu cel al 
oamenilor care au decedat în mod violent? 

Turnbull se sculă agitat, dar fantoma evită cu abilitate 
capcana. 

— Nu ştiu. Cred că sunt câteva miliarde. 

De pe chipul avocatului apărării nu dispăruse zâmbetul de 
satisfacţie. 

— Şi aceste miliarde se găsesc permanent printre noi, 
peste tot, rămânând invizibile, continuă el. Aşa este? 

— Nu. Foarte puţine rămân pe Pământ, iar dintre cele 
rămase şi mai puţine au vreo legătură cu oamenii. Pentru 
noi, majoritatea oamenilor sunt plictisitori. 

— Cam la cât apreciaţi numărul celor de pe Pământ? O 
sută de mii? 


— Poate mai mulţi. Dar este numai o aproximare. 

— Aş dori să ştiu ce semnificaţie au aceste întrebări, 
interveni Turnbull pe neaşteptate. Obiectez faţă de ele, 
întrucât sunt total irelevante. 

Wilson părea întruchiparea demnităţii avocăţeşti. 

— Încerc să aflu câteva fapte de importanţă majoră, 
domnule judecător, care pot schimba întreaga încadrare a 
cazului. Vă solicit doar câteva momente de răbdare. 

— Avocatul apărării poate continua, încuviinţă Gimbel. 

Wilson îşi dezveli caninii într-un rânjet, apoi continuă să se 
adreseze picăturilor de sânge dinaintea sa: 

— Avocatul dumneavoastră susţine că răposatul domn 
Harley i-a permis unei „entităţi astrale” să-i ocupe locuinţa 
timp de peste douăzeci de ani, având totala lui aprobare. 
Mie mi se pare improbabil, dar să considerăm pentru 
moment că ar fi adevărat. 

— În mod sigur! Este purul adevăr. 

— Atunci, spuneţi-mi, domnule Jenkins, aveţi degete? 

— Ce anume să am? 

— M-aţi auzit foarte bine! Se răsti Wilson. Aveţi degete, 
degete din carne şi oase, de pe care se pot lua amprente? 

— Păi. Nu. Eu. 

— Sau, continuă iute Wilson, aveţi vreo fotografie a 
dumneavoastră, sau o mostră de scriere, sau orice altă 
dovadă de identificare? Deţineţi aşa ceva? 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă glasul pe un ton plângăreţ. 

Atitudinea avocatului devenise dură, amenințătoare. 

— Altfel spus, puteţi dovedi că dumneavoastră sunteţi 
entitatea astrală despre care se spune că ar fi locuit în 
reşedinţa lui Zebulon Harley? Chiar dumneavoastră. Sau a 
fost altul dintre necunoscuţii fără chip, fără trăsături, 
intangibili, unul dintre sutele de mii care, conform celor 
declarate aici, sunt răspândiţi pe toată suprafaţa 
Pământului, hoinărind pe unde doresc, fără să fie 
împiedicaţi de zăvoare sau gratii? Puteţi dovedi că sunteţi 
cineva anume? 


— Domnule judecător! 

— Vocea lui Turnbull aducea teribil cu un croncănit atunci 
când acesta izbuti să se scoale în picioare. 

— Nu s-a pus problema identităţii clientului meu! 

— Se pune acum! Tună Wilson. Avocatul acuzării a 
prezentat un personaj pe care l-a denumit „Henry Jenkins”. 
Cine este acest Jenkins? Ce este el? Este oare un individ. 
Sau un conglomerat alcătuit din acele misterioase „entităţi 
astrale”, după cum ni se spune, care se află peste tot, dar 
pe care nu le vedem niciodată? Dacă e vorba de un individ, 
el este acel individ? Şi cum putem şti că ne spune adevărul? 
Să prezinte dovezi: fotografii, un certificat de naştere, 
amprente. Să aducă martori care pot să-l identifice, care 
pot depune mărturie că este într-adevăr acea fantomă care 
susţine că este. În caz contrar, acuzarea este lipsită de 
temei! Domnule judecător, solicit un verdict imediat în 
favoarea pârâtului! 

Judecătorul Gimbel se întoarse către Turnbull. 

— Aveţi ceva de spus? Întrebă el. Argumentaţia apărării 
pare să fie pe deplin întemeiată. Dacă nu puteţi oferi o 
dovadă a identităţii clientului dumneavoastră, nu-mi 
rămâne decât să dau dreptate apărării. 

Urmară câteva momente de tăcere totală. Wilson era 
triumfător, iar Turnbull furios şi frustrat. 

Cum poţi identifica o fantomă? 

În clipa aceea, dinspre scaunul martorului se auzi un glas 
slab, uşor amuzat: 

— Lucrurile au ajuns prea departe. Cred că pot prezenta 
dovezi care să fie acceptate de curte. 

Chipul lui Wilson se pleoşti, aidoma unui om de zăpadă sub 
razele soarelui. 'Turnbull îşi ţinu răsuflarea, temându-se să 
spere. 

— Vă găsiţi încă sub jurământ, îi atrase atenţia 
judecătorul. Continuaţi, vă rog! 

În sală nu se auzi nici cel mai mic sunet, când glasul 
continuă: 


— Domnul Harley, aici de faţă, s-a referit la o vizită făcută 
unchiului său în anul 1938. Pot confirma vizita respectivă. 
Au petrecut o noapte şi o zi împreună. N-au fost singuri. 
Mai eram şi eu. 

Nimeni nu-l privea pe Harley, astfel încât nimeni nu 
remarcă paloarea neaşteptată ce i se aşternu pe faţă. 

— Poate că n-ar fi trebuit să trag cu urechea, aşa cum am 
făcut, urmă glasul, dar oricum Zeb nu avusese niciodată 
secrete faţă de mine. Am ascultat ce au discutat ei doi. Pe 
atunci, tânărul Harley lucra la o bancă newyorkeză. Era 
prima lui slujbă. Avea nevoie de bani. De mulţi bani. În 
departamentul lui se înregistrase o lipsă importantă. O 
femeie, pe nume Sally. 

— Staţi aşa! Strigă Wilson. Asta n-are nici o legătură cu 
identificarea dumneavoastră. Reveniţi la subiect! 

Turnbull însă începuse să înţeleagă. Strigă şi el, prea 
surescitat ca să mai fie coerent: 

— Domnule judecător, clientul meu trebuie să fie lăsat să 
vorbească! Dacă se dovedeşte că are cunoştinţă de anumite 
detalii ale unei conversații intime purtate între răposatul 
domn Harley şi pârât, aceasta nu poate fi decât dovada 
faptului că se bucura de încrederea răposatului domn 
Harley şi astfel rezultă ceea ce trebuia demonstrat: că el 
este entitatea astrală care a locuit atâta vreme în conacul 
Harley! 

Gimbel încuviinţă din cap. 

— Doresc să-i amintesc avocatului apărării că ela chemat 
acest martor. Continuaţi, domnule Jenkins. 

— După cum vă spuneam, numele femeii. 

— Taci, fir-ai al dracu'! Zbieră Harley, sărind în picioare şi 
întorcându-se spre judecător. A luat-o razna! Opriţi-l! 
Bineînţeles că ştiam că unchiul avea o fantomă. El este, fi-i- 
ar blestemat sufletul cel negru! N-are decât să-şi păstreze 
casa dacă o doreşte. Eu am plecat. Plec naibii din statul ăsta 
blestemat! 


Tânărul începu să bolborosească şi se răsuci pe călcâie. 
Doar intervenţia decisă a unui poliţist îl împiedică să 
părăsească sala. 

Loviturile disperate de ciocănel, conjugate cu eforturile 
disperate ale poliţiştilor şi grefierului, reuşiră să 
restabilească ordinea în sală. Când vacarmul se reduse 
până la nivelul unui murmur, judecătorul Gimbel, transpirat 
şi nervos, anunţă: 

— Din punctul meu de vedere, identificarea martorului s-a 
făcut. Apărarea are şi alte dovezi de prezentat? 

Wilson ridică din umeri posomorât. 

— Nu, domnule judecător. 

— Există alte întrebări pentru reclamant? 

— Nu, domnule judecător. Mi-am încheiat pledoaria. 

Gimbel îşi trecu o mână prin părul rar şi clipi din ochi. 

— În acest caz, rosti el, consider acţiunea reclamantului 
întemeiată. Pârâtul, Russell Joseph Harley, va înlătura de pe 
domeniul conacului Harley toate descântecele, 
pentagramele, talismanele şi celelalte mijloace de exorcism 
utilizate. Pe viitor, el va trebui să renunţe la încercările de a 
folosi orice metode, indiferent de natura acestora, de 
evacuare a reclamantului. Reclamantul, Henry Jenkins, 
capătă drept deplin de locuire a zonei denumite conacul 
Harley, pe toată durata. Hm-m. Existenţei sale naturale. 

Ciocănelul se izbi cu putere în masă. 

— Cazul este închis. 

— Nu privi doar partea rea a lucrurilor, se auzi un glas 
blând înapoia lui Harley. (Iânărul se răsuci posac. Nicholls 
venea în urma lui, însoţit de Wilson.) Ai pierdut procesul, 
dar ai rămas în viaţă. Hai să-ţi fac cinste cu un pahar! 

„Vânătorul de fantome” îi conduse pe cei doi într-un 
băruleţ şi-i instală la o masă. Înainte ca aceştia să aibă 
posibilitatea de a protesta, îşi examină ceasul scump de la 
mână şi vorbi: 

— Am câteva minute libere, apoi chiar că trebuie să plec. 
Este ceva urgent. 


Făcu semn chelnerului şi comandă pentru toţi. După 
aceea, se uită la tânărul Harley şi-i zâmbi, punând o 
bancnotă pe masă, pentru băuturi. 

— Harley, îi zise, aş dori să-ţi fac cadou o zicală pe care n- 
ar fi rău să ţi-o reaminteşti ori de câte ori vei trece prin 
asemenea momente. 

— Care anume? 

— Necazurile de-abia acum încep.” 

Harley pufni şi-şi deşertă paharul fără să scoată un cuvânt. 

— Ce nu înţeleg, începu Wilson, este de ce n-au venit la noi 
înainte de proces cu acest încântător client fantomatic? Am 
fi putut aranja lucrurile fără cheltuieli de judecată. 

Nicholls ridică din umeri. 

— Au avut motivele lor. La urma urmelor, un caz de 
exorcism în plus sau în minus nu mai contează. În schimb, 
procesele creează precedente. Tu eşti avocat, Wilson, aşa 
că pricepi ce vreau să spun, nu-i aşa? 

— Precedente? 

Wilson îl privi câteva clipe cu gura deschisă, apoi ochii i se 
holbară. 

— Văd c-ai înţeles, aprobă Nicholls. De acum încolo, în 
acest stat - şi prin clauza constituţională, în toate statele 
din ţară - o fantomă are dreptul legal de a bântui o casă! 

— Dumnezeule! Exclamă avocatul. 

Şi Wilson porni să râdă, dar nu sonor, ci din adâncul 
pieptului. Harley îi aruncă lui Nicholls o privire nu tocmai 
prietenoasă. 

— O dată şi pentru totdeauna, şopti el, spune-mi ce cauţi 
tu în toată afacerea asta? 

Nicholls surâse din nou. 

— Mai gândeşte-te, replică el amuzat. Vei începe să 
înţelegi. 

Mirosi iarăşi vinul, apoi lăsă uşor paharul pe masă. 

Şi dispăru. 

16. PISICUŢA TEMPORALĂ. 

Astounding Science Fiction, aprilie 1942 


Întâmplarea aceasta mi-a fost istorisită cu mult timp în 
urmă de moş Mac, care locuia într-o cocioabă, dincolo de 
colina din faţa casei părinţilor mei. Moş Mac fusese 
prospector în centura asteroizilor în timpul Goanei după 
Aur din '37, iar acum îşi petrecea majoritatea timpului 
hrănindu-şi cele şapte pisici. 

— De ce vă plac atât de mult pisicile, domnule Mac? Îl 
întrebasem. 

Bătrânul miner mă privise şi se scărpinase în barbă. 

— Ei bine, îmi răspunsese, îmi amintesc de animalele mele 
de pe Pallas. Ele aduceau cu mâţele - aveau aceeaşi formă a 
capului - şi erau cele mai inteligente creaturi pe care le-am 
văzut vreodată. Au murit toate! 

Îmi păruse rău şi i-o spusesem. Mac suspinase. 

— Cele mai inteligente creaturi, repetase el. Erau pisici 
cvadridimensionale. 

— Cvadridimensionale, domnule Mac? Dar a patra 
dimensiune este timpul. 

Învăţasem asta cu un an în urmă, la şcoală. 

— Deci ţi-ai făcut lecţiile, da? 

— Moşul îşi luase pipa şi o umpluse fără grabă. 

— Sigur c-a patra dimensiune este timpul. Pisicuţele astea 
aveau cam treizeci de centimetri lungime, cincisprezece 
înălţime, vreo zece lăţime şi se puteau întinde până la 
mijlocul săptămânii viitoare. Am numărat patru dimensiuni, 
da? Dacă le mângâiai pe cap, nu dădeau din coadă decât 
peste vreo zi. Alea mai mari dădeau din coadă după două 
zile. Sunt fapte reale! 

Îl privisem neîncrezător, dar nu făcusem nici un 
comentariu. 

— În plus, continuase Mac, erau cele mai bune animale de 
pază din toate timpurile. N-aveau cum să nu fie. Păi, dacă 
vedeau un hoţ, sau orice individ ce dădea de bănuit, zbierau 
ca apucatele. lar dacă-l vedeau pe hoţ azi, ele ţipau ieri aşa 
că de fiecare dată eram avertizaţi cu douăzeci şi patru de 
ore înainte. 


Rămăsesem cu gura căscată. 

— Vorbiţi serios? 

— Aşa să m-ajute Dumnezeu! Ştii cum le dădeam de 
mâncare? Aşteptam să adoarmă şi-atunci ştiam că-şi 
digerau hrana. Pisicuţele temporale digerau întotdeauna 
hrana cu trei ore înainte de a o mânca. Atâta li se întindeau 
stomacurile înapoi în timp. Aşa că atunci când se culcau, ne 
uitam la ceas şi exact peste trei ore le dădeam să mănânce. 

Îşi aprinsese pipa şi pufăise, apoi clătinase din cap cu 
tristeţe. 

— Odată, însă, am făcut o greşeală. Săracul motănel! Se 
numea Joe şi era favoritul meu. Într-o dimineaţă, s-a culcat 
pe la nouă, dar eu am avut impresia că era ora opt. Evident, 
i-am adus mâncarea la unsprezece. L-am căutat peste tot, 
însă nu l-am putut găsi. 

— Ce se întâmplase, domnule Mac? 

— Ei bine, nici o pisicuţă temporală nu-şi putea înghiţi 
micul dejun la numai două ore după ce-l digerase. Ar fi fost 
prea mult pentru ea. L-am descoperit în cele din urmă sub 
lada de scule din magazie. Se târâse acolo şi murise de 
indigestie cu o oră în urmă. Bietul de el! După aceea, am 
folosit întotdeauna un ceas deşteptător, ca să nu mai repet 
greşeala. 

Urmase o tăcere scurtă, încărcată de jale, pe care eu o 
întrerupsesem printr-o şoaptă emisă pe ton de respect: 

— Aţi spus mai devreme că au murit toate. Au păţit acelaşi 
lucru? 

Mac clătinase solemn din cap. 

— Nu! Se îmbolnăveau de gripă, pe care o luau de la noi, 
şi mureau cu o săptămână sau zece zile înainte de a se 
îmbolnăvi. Din capul locului nu fuseseră prea multe, iar la 
un an după ce începuse exploatarea lui Pallas, mai 
rămăseseră doar vreo zece, toate jigărite şi bolnave. 
Necazul, puştiule, era că atunci când mureau, putrezeau 
aproape instantaneu. Mai ales chestia aia 
cvadridimensională pe care o aveau în creier şi care le 


făcea să se comporte în felul ăsta. Am pierdut milioane de 
dolari. 

— De ce? 

— Vezi tu, nişte savanţi de pe Pământ auziseră despre 
pisicuţele noastre temporale, dar ştiau că vor muri toate 
înainte ca ei să poată ajunge pe Pallas, la următoarea 
conjuncţie favorabilă. De aceea, ne-au oferit câte un milion 
de dolari pentru fiecare pisicuţă temporală pe care o 
puteam păstra. 

— Şi ce-aţi făcut? 

— Am încercat. Dar zadarnic. După ce mureau, putrezeau 
imediat şi trebuia să le îngropăm. Am încercat să le păstrăm 
în congelatoare, însă numai exteriorul rămânea neatins. 
Interiorul putrezea. Adică tocmai ceea ce savanții doreau să 
cerceteze. Evident, cu fiecare pisicuţă moartă pierdeam un 
milion de dolari, iar noi nu voiam să se întâmple aşa ceva. 
Atunci, unul dintre noi s-a gândit că dacă am pune pisicuţa 
în apă fierbinte, atunci când era pe punctul de a muri, apa 
urma s-o îmbibe. După ce ea murea, am fi congelat-o, 
transformând-o într-un bloc de gheaţă - astfel, se putea 
păstra. 

Rămăsesem din nou cu gura căscată şi maxilarul inferior 
îmi atârna. 

— Aţi reuşit în felul ăsta? Îngăimasem eu într-un târziu. 

— Am încercat, fiule, dar nu puteam îngheţa apa suficient 
de rapid şi chestia cvadridimensională din creier se 
distrugea. Oricât de repede o îngheţam, nu izbuteam s-o 
păstrăm. În cele din urmă, ne-a mai rămas o singură 
pisicuţă care şi ea trăgea să moară. Eram disperaţi. Când 
unuia dintre noi i-a venit o idee. A inventat un dispozitiv 
complicat care putea îngheţa toată apa instantaneu. 

Am luat ultima pisicuţă, am pus-o în apa fierbinte şi am 
conectat-o la dispozitiv. Pisicuţa ne-a privit pentru ultima 
dată, a miorlăit încetişor şi a murit. Am apăsat butonul şi, în 
mai puţin de un sfert de secundă, apa s-a transformat într- 
un bloc solid. 


Aici, Mac scosese un oftat care trebuie să fi cântărit vreo 
tonă. 

— Zadarnic! Continuase el. În cincisprezece minute, 
interiorul pisicii s-a deteriorat şi am pierdut ultimul milion 
de dolari. 

Rămăsesem fără răsuflare. 

— Dar, domnule Mac, tocmai aţi spus că aţi îngheţat 
pisicuţa într-un sfert de secundă. Nu avea timp să intre în 
putrefacție. 

— Tocmai asta-i, puştiule! Suspinase el din nou. Am făcut-o 
prea al naibii de rapid! Pisicuţa a putrezit fiindcă am 
îngheţat apa aia fierbinte atât de repede încât gheaţa a 
rămas caldă! 

17. AUTOR! AUTOR! 

The Unknown 5, editat de D. R. Bensen. 

Nu pentru prima dată, Graham Dorn se gândi la 
handicapul pe care bărbatul şi-l creează singur atunci când 
jură că va trece prin foc şi apă pentru fata iubită. Uneori, 
fata îl pune pe imprudent să-şi respecte promisiunea. 

Cam aşa s-ar fi putut rezuma faptul că el fusese ademenit, 
păcălit şi apoi silit să susţină o conferinţă în faţa Societăţii 
Literare a mătuşii logodnicei sale. Nu râdeţi! Situaţia nu 
pare la fel de amuzantă de pe podiumul vorbitorului. Ce 
chipuri eşti nevoit să vezi! 

Ca să scurtăm povestea, Graham fusese târât pe platforma 
cu pricina. Pe un ton terorizat, citise un eseu despre 
„Romanul poliţist în literatura americană”. Nici chiar faptul 
că eseul fusese scris de etern iubita lui June (făcea parte 
din înţelegerea lor) nu putea ascunde prostiile menţionate 
acolo. 

Apoi, când se zbătea, figurativ vorbind, în propria-i mizerie 
mintală, harpiile se năpustiseră, căci - iată! 

— Venise momentul discuţiilor cu publicul şi al asortatelor 
efuziuni feminine. 

— Domnule Dorn, scrieţi numai din inspiraţie? Adică vă 
aşezaţi la masă şi o idee vă vine pe neaşteptate? Trebuie 


apoi să staţi treaz toată noaptea şi să beţi cafea până reugşiţi 
să scrieţi totul? 

— Oh, da! Sigur că da. (În realitate, el scria de la două la 
patru în fiecare după-amiază şi nu bea decât lapte.) 

— Domnule Dorn, probabil că trebuie să culegeţi o groază 
de informaţii pentru a scrie despre toate crimele acelea 
bizare. Cam cât timp vă documentaţi înainte de a vă aşeza 
la masa de lucru? 

— De obicei, în jur de şase luni. (Singurele cărţi de 
referinţă pe care le folosise vreodată erau o enciclopedie în 
şase volume şi Anuarul Mondial din anul precedent.) 

— Domnule Dorn, personajul dumneavoastră Reginald de 
Meister este inspirat de o persoană reală? Altfel nu se 
poate! Este atât de convingător. În fiecare amănunt! 

— Am avut drept model un foarte drag prieten din 
adolescenţă. (Graham nu cunoscuse niciodată pe cineva 
care să fi semănat cu de Meister. Se îngrozea numai la 
gândul că ar putea să întâlnească o persoană de acest gen. 
Avea chiar un inel ingenios realizat, conţinând o otravă 
orientală, pentru orice eventualitate. Cam ăsta era adevărul 
despre de Meister.) 

Undeva, înapoia cercului de femei, June Billings stătea în 
scaunul ei, surâzând cu o oribilă mândrie de proprietar. 

Graham îşi trecu un deget de-a curmezişul beregatei şi 
căută să mimeze, cât mai puţin evident, moartea prin 
sufocare. June zâmbi, încuviinţă din cap, îi suflă o sărutare 
din vârful degetelor şi nu făcu absolut nimic. 

Bărbatul decise ca pe viitor să ducă o viaţă ascetică, 
singuratică, din care să excludă femeile, iar în toate 
romanele lui să nu mai existe decât eroine ticăloase. 

Răspundea monosilabic, alternând da-urile şi nu-urile. Da, 
uneori priza cocaină. Descoperise că-l stimula, 
declanşându-i puterile creatoare. Nu, nu credea că avea să 
permită Hollywood-ului să-l preia pe de Meister. Considera 
că filmele nu reprezentau adevăratele expresii ale Artei. 
Da, era dispus să citească manuscrisele domnişoarei Crum, 


dacă le primea. Avea să fie încântat. Lectura manuscriselor 
unor amatori este încântătoare, iar redactorii nu sunt decât 
nişte firi nesimţitoare. 

Apoi, urmă bufetul rece şi în jurul său se făcu vid. Graham 
avu nevoie de câteva secunde pentru a se dezmetici. Masa 
de feminitate se comprimase, lăsând în urmă un singur 
specimen cam de un metru patruzeci şi şapte înălţime şi 
nici patruzeci de kilograme. Graham măsura un metru 
optzeci şi opt şi avea nouăzeci şi cinci de kilograme. 
Probabil că s-ar fi putut descurca foarte uşor cu fata, mai cu 
seamă fiindcă ambele ei braţe erau ocupate cu o poşetă 
imensă. Cu toate acestea, bărbatul considera oarecum 
nelalocul lui să-i tragă un pumn. Nu părea tocmai gestul 
potrivit. 

Fata înainta, fixându-l cu nişte ochi în care se puteau citi, 
cu o dezgustătoare claritate, admiraţia şi pasiunea, şi 
Graham pipăi zidul din spatele său. Zadarnic - nu putea 
găsi clanţa salvatoare a vreunei uşi. 

— Oh, domnule de Meister. Vă rog, vă rog, lăsaţi-mă să vă 
spun de Meister! Personajul pe care l-aţi creat este atât de 
real încât nu mă pot gândi la dumneavoastră ca la Graham 
Dorn. Nu vă supăraţi, nu-i aşa? 

— Nu, nu, sigur că nu! Aprobă Graham pe cât de bine o 
putea face printre cei treizeci şi doi de dinţi care se 
atingeau simultan. De multe ori, în clipele mele mai frivole, 
îmi închipui că sunt Reginald. 

— Mulţumesc. Nu aveţi habar, scumpule domn de Meister, 
cât de mult am ţinut să vă cunosc. Am citit toate cărţile 
dumneavoastră şi le consider minunate. 

— Mă bucur! 

— Bărbatul adoptă în mod automat atitudinea modestă de 
rutină. 

— Să ştiţi că nu reprezintă mare lucru. Ha, ha, ha! Doresc 
să-i mulţumesc pe cititori, dar consider că este loc şi pentru 
mai bine. Ha, ha, ha! 


— Să ştiţi, însă, că sunt chiar minunate, rosti fata pe un 
ton de sinceritate intensă. Sunt bune, cu adevărat bune. 
Cred că trebuie să fie minunat să fii autor. Cumva, sunteţi 
un fel de Dumnezeu. 

— Nu şi pentru editori, surioară! Mormăi Graham. 

Surioara nu-i auzi şoapta, aşa că peroră mai departe: 

— Să poţi plăsmui din nimic personaje vii. Să le dezvălui 
sufletele în faţa lumii. Să transpui gândurile în cuvinte. Să 
realizezi imagini şi să creezi lumi. M-am gândit adesea că 
un autor este omul cel mai înzestrat şi cel mai fericit de pe 
Pământ. Mai bine să fii un autor inspirat ce flămânzeşte 
într-o mansardă, decât rege pe un tron. Nu credeţi? 

— Sigur că da! Minţi Graham. 

— Ce reprezintă neînsemnatele bunuri materiale lumeşti 
în comparaţie cu minunata posibilitate de a ţese emoţii şi 
fapte într-un micuţ univers personal? 

— Ce, într-adevăr? 

— Şi posteritatea? Gândiţi-vă la posteritate! 

— Da, da. Mă gândesc deseori. 

Brusc, fata îl prinse de mână. 

— Am doar o mică rugăminte. l-aţi putea oferi - roşi uşor - 
bietului Reginald, dacă-mi permiteţi să-i mai spun aşa o 
dată, posibilitatea să se însoare cu Letiţia Reynolds. Aţi 
făcut-o cam crudă faţă de el. Uneori, plâng ore în şir după 
ce citesc. Dar, după cum v-am spus, el este prea, prea real 
pentru mine. 

De undeva apăru ca prin farmec o batistuţă dantelată, cu 
care fata îşi tamponă uşor ochii. Apoi, ea o ascunse din nou, 
surâse curajos şi se îndepărtă. Graham inspiră profund, 
închise ochii şi se lăsă să cadă în braţele Junei. 

După câteva clipe, deschise brusc pleoapele. 

— Poţi considera, rosti el sever, că ne-am apropiat 
periculos de mult de punctul ruperii logodnei. Numai stima 
pe care o port sărmanilor şi bătrânilor tăi părinţi mă 
împiedică să anunţ faptul că, de acum înainte, ai merita să 
porţi titlul de fostă logodnică a lui Graham Dorn. 


— Iubitule, cât de nobil eşti! Replică tânăra masându-i 
braţul cu obrazul ei. Haide să mergem acasă şi să-ţi alin 
rănile! 

— De acord, dar va fi nevoie să mă duci pe sus. Scumpa şi 
adorata ta mătuşă are vreun topor? 

— De ce? 

— În primul rând, pentru că a avut tupeul să mă prezinte 
drept tatăl - Doamne fereşte! 

— Faimosului Reginald de Meister. 

— Şi nu este aşa? 

— Mai întâi, s-o ştergem din locul acesta dubios. Şi ţine 
minte ce-ţi spun: Nu am nici o legătură - de rudenie sau de 
altă natură - cu acel personaj. Îl dezmoştenesc, îl alung, 
scuip pe el! Îl declar fiu nelegitim, degenerat şi vlăstar al 
unui nemernic. Să fiu al naibii, dacă o să-şi mai vâre 
vreodată blestematul ăla de nas aristocratic în maşina mea 
de scris! 

Se aflau deja în taxi şi June îi îndrepta cravata. 

— Bine, bine, şi-acum să vedem scrisoarea. 

— Care scrisoare? 

— Cea de la editor, întinse femeia mâna. 

Graham mârâi şi o scoase din buzunarul hainei. 

— Mă gândisem să mă duc la el acasă pentru o ceaşcă de 
ceai, afurisitul naibii! I-aş fi făcut cunoştinţă cu o doză de 
stricnină! 

— Poţi bate câmpii mai târziu! la să vedem ce spune. Hm- 
m. Aha. „nu este tocmai ceea ce aşteptasem. Am senzaţia că 
de Meister nu este în obişnuita lui formă. Eventual o mică 
rescriere spre. Sunt sigur că romanul poate fi refăcut. Ţi-l 
restitui separat.” 

Tânăra aruncă scrisoarea pe banchetă. 

— 'Ţi-am spus eu că n-ar fi trebuit s-o omori pe Sancha 
Rodriguez! Ea reprezenta exact ceea ce-ţi trebuia. Nu 
dezvolţi suficient intriga amoroasă. 

— Atunci n-ai decât să scrii tu! Am terminat cu de Meister. 
Femeile au ajuns să-mi spună domnul de Meister, iar sub 


fotografiile mele din ziare scrie acelaşi lucru. Nu mai am 
personalitate. Nimeni n-a auzit de Graham Dorn. Eu sunt 
doar: „Dorn. Dorn, nu ştii? Tipul care scrie cărţile cu de 
Meister.” 

— Prostii! Se strâmbă June. Eşti gelos pe propriul tău 
detectiv. 

— Nu sunt gelos pe un personaj! Să-ţi fie clar: urăsc 
literatura polițistă! De îndată ce trec la cuvinte compuse din 
două silabe încetez să mai citesc cărţi de soiul ăsta. Primul 
roman pe care l-am conceput ca pe o satiră inteligentă, 
incisivă şi muşcătoare. Trebuia să arunce în aer toată falsa 
şcoală a autorilor de romane polițiste. De aceea l-am 
inventat pe de Meister. El era detectivul care urma să 
reprezinte sfârşitul tuturor detectivilor. Idiotul Absolut, de 
Graham Dorn. Dar publicul a adoptat mizeria asta, aşa cum 
adoptă şerpi, vipere şi copii nerecunoscători. Am scris carte 
după carte, încercând să conving cititorii. 

Urmă o scurtă pauză, pe durata căreia bărbatul se pleoşti, 
amintindu-şi zădărnicia tentativelor sale. 

— În sfârşit. Zâmbi fără chef şi sufletul lui măreț se înălţă 
deasupra cotidianului potrivnic. Nu-nţelegi? Eu trebuie să 
scriu alte cărţi. Nu-mi pot irosi viaţa. Cine însă va mai citi 
un roman serios de Graham Dorn, acum, când sunt în 
totalitate identificat cu de Meister? 

— Poţi folosi un pseudonim. 

— Nu voi folosi nici un pseudonim! Sunt mândru de 
numele meu. 

— Totuşi, nu este posibil să renunţi la de Meister! Fii 
realist, scumpule! 

— O logodnică normală ar dori ca viitorul ei soţ să scrie 
ceva cu adevărat valoros şi să ajungă unul din marile nume 
ale literaturii! Comentă amar Graham. 

— Ei bine, eu doresc acelaşi lucru, Graham. Numai că, la 
răstimpuri, am avea nevoie de câte un de Meister, ca să 
achităm facturile care se adună. 

— Ha! 


— Graham trase borul pălăriei peste ochi, pentru a 
ascunde suferinţa unui suflet cuprins de agonie. 

— Acum afirmi că nu pot ajunge celebru dacă nu-mi 
prostituez arta. Am ajuns la tine acasă. La revedere! Merg 
să-i scriu o scrisoare cu adevărat usturătoare senilului 
nostru domn MacDunlap. 

— Fă cum vrei, dulceaţă! ÎI linişti June. lar mâine, când te 
vei simţi mai bine, vino şi plângi pe umărul meu şi, laolaltă, 
ne vom gândi cum ai putea rescrie Moarte pe puntea trei, 
da? 

— Logodna noastră, anunţă Graham cu seninătate, este 
ruptă. 

— Da, scumpule. Mâine seară, după opt, mă găseşti acasă. 

— Este un lucru ce nu mă interesează câtuşi de puţin. 
Adio! 

* 

Editorii şi redactorii sunt, desigur, intangibili. Ei au primit 
drept moştenire o serie de privilegii, cum ar fi mâna întinsă 
şi surâsul sclipitor, încuviințarea din cap şi bătaia pe umăr. 

Totuşi e posibil ca undeva, în intimitatea vizuinilor în care 
autorii se retrag o dată cu lăsarea nopţii, să aibă loc 
răzbunările personale. Acolo pot fi rostite fraze pe care nu 
le aude nimeni, acolo pot fi scrise misive ce nu trebuie 
expediate; de asemenea, n-ar fi exclus ca fotografia unui 
editor, zâmbind gânditor, să fie lipită pe peretele din faţa 
maşinii de scris, pentru a juca rolul de ţintă într-un 
ocazional concurs de tir cu săgeți. 

O astfel de fotografie a lui MacDunlap, utilizată chiar în 
acest scop, împodobea odaia lui Graham Dorn. Redactorul, 
în obişnuita sa ţinută de creaţie (haine de stradă şi maşină 
de scris), se strâmba în vreme ce citea cea de-a cincea 
pagină. Celelalte patru atârnau peste marginea coşului de 
hârtii, condamnate pentru tonul excesiv de blând. 

„Stimate domn” - îşi începu Graham scrisoarea, apoi 
adăugă încet, cu răutate - „sau doamnă, după cum este 
cazul.” 


Scrise rapid, mânat de inspiraţie, fără să bage în seamă 
firicelul subţire de fum ce se înălța din tastele 
supraîncălzite. 

„Afirmaţi că nu vă place prestaţia lui de Meister în această 
carte. Ei bine, nici mie nu-mi place de Meister, punct! Vă 
puteţi lega hoitul slinos de al lui, după care puteţi liber să 
săriţi amândoi de pe podul Brooklyn. Sper că râul va fi 
secat cu o clipă înaintea acestui eveniment. De acum 
înainte, operele mele vor ţinti mai sus decât jalnica 
dumneavoastră editură. Va veni o zi când voi privi această 
perioadă a carierei mele cu acel dispreţ care.” 

Cineva îl bătuse pe Graham pe umăr în vreme ce scria 
ultimul paragraf. Autorul se ferise nervos, însă acum, se 
opri, se întoarse şi se adresă străinului ce apăruse în 
camera sa, pe un ton curtenitor: 

— Cine dracu' mai eşti şi tu? Poţi pleca fără să te deranjezi 
să-mi răspunzi. N-o să te consider nepoliticos. 

Noul venit surâse plăcut. Dând din cap, trimise către 
Graham aroma delicată a unei colonii fine. Mazxilarul său 
inferior, bine conturat, ieşi puţin în afară când rosti cu un 
glas melodios: 

— Mă numesc de Meister. Reginald de Meister. 

Graham se prăbuşi până la fundaţiile sale mintale şi le auzi 
pârâind. 

— Hă! Zise el. 

— Poftim? 

— Am zis „hă”, îşi reveni imediat Graham. Acesta este un 
mic cuvânt secret, însemnând care de Meister? 

— Acel de Meister, explică amabil de Meister. 

— Eroul meu? Detectivul meu? 

De Meister se instală pe un scaun, iar pe trăsăturile lui fin 
dăltuite se aşternu aerul de plictiseală politicoasă, atât de 
admirat în lumea bună. Apoi îşi aprinse o ţigară turcească - 
pe care Graham o recunoscu imediat ca fiind marca favorită 
a detectivului - după ce o lovise mai întâi, încet şi 
preocupat, de dosul mâinii, un gest la fel de caracteristic. 


— Zău aşa, bătrâne! Începu de Meister. Nu este chiar atât 
de amuzant. De acord, probabil că sunt eroul tău, totuşi să 
nu pornim de la aceste premise. Ar fi extrem de neplăcut. 

— Hă! Replică Graham. 

Mintea lui examina febril diverse posibilităţi. Nu obişnuia 
să bea - ba chiar în momentul acesta îi părea rău că nu 
băuse - aşadar, nu era beat. Avea un stomac de oţel şi nici 
nu se drogase, aşa că nu putea fi pradă unor halucinaţii. Nu 
visa niciodată şi imaginaţia lui - altminteri, extrem de utilă - 
se găsea sub un strict control. Şi întrucât, aidoma tuturor 
autorilor, era în general considerat sărit bine de pe fix, nu 
putea fi vorba de nebunie. 

Prin urmare, de Meister reprezenta o imposibilitate. 
Formulând acest gând, Graham se simţi uşurat. Vai de 
autorul care n-a deprins subtila artă a ignorării 
imposibilităţilor în decursul scrierii unei cărţi! 

— Am aici ultimul meu roman, vorbi el, recăpătându-şi 
calmul. Fii amabil şi spune-mi la ce pagină să-l deschid, ca 
să te poţi târi înapoi. Sunt un om foarte ocupat şi Domnul 
mi-e martor că-mi ajunge cât scriu despre tine. 

— Am venit aici în interes de afaceri, amice. Trebuie să 
ajungem la o înţelegere de principiu. În situaţia actuală, 
lucrurile sunt teribil de neplăcute. 

— Auzi, nu-nţelegi că mă deranjezi? Nu obişnuiesc să 
flecăresc cu eroii mei. Şi-n general, nu-mi sunt amici. În 
plus, ar fi timpul ca mămica ta să-ţi spună că, de fapt, nu 
exişti. 

— Dragul meu, eu am existat dintotdeauna. Existenţa este 
ceva atât de subiectiv! Dacă o minte consideră că un lucru 
există, atunci el există cu adevărat. De pildă, eu am existat 
în mintea ta din clipa când te-ai gândit întâia dată la mine. 

Graham se înfioră. 

— Întrebarea este ce cauţi în afara minţii mele? Nu mai ai 
loc? S-a redus spaţiul? 

— Câtuşi de puţin. În felul ei, este o minte destul de 
mulţumitoare, dar chiar în această după-amiază am căpătat 


o existenţă mult mai concretă, aşa că profit de ocazie 
pentru a discuta în mod direct cu tine despre afacerile de 
care am pomenit. Vezi tu, doamna aceea zveltă şi 
sentimentală din Societatea ta. 

— Care Societate? Întrebă Graham pe un ton jalnic. 

— Totul îi devenise îngrozitor de clar acum. 

— Cea unde ţi-ai susţinut conferinţa - fu rândul lui de 
Meister să se înfioare - despre romanul poliţist. Ea a crezut 
în existenţa mea - ca atare, exist! 

Rostind aceste vorbe, îşi termină ţigara şi o stinse cu un 
gest neglijent al încheieturii. 

— Logica, declară Graham, este perfectă. Spune-mi acum 
tot ce doreşti, însă răspunsul meu rămâne nu! 

— Îţi dai seama, bătrâne, că dacă nu vei mai scrie cărţile 
cu de Meister, existenţa mea va deveni la fel de plictisitoare 
şi de spectrală precum cea a tuturor străvechilor detectivi 
fictivi. Va trebui să rătăcesc prin pâclele cenuşii ale Ţării de 
Niciunde alături de Holmes, Lecocqg şi Dupin. 

— Mi se pare fascinant! O soartă pe măsură. 

Ochii lui Reginald de Meister deveniră de gheaţă şi 
Graham îşi reaminti pe neaşteptate paragraful de la pagina 
123 din Cazul scrumierei sparte: 

Ochii săi, până atunci leneşi şi indiferenți, se transformară 
în diamante gemene de gheaţă albastră, fixându-l pe 
majordom, care se împletici câţiva paşi îndărăt înăbuşindu- 
şi un strigăt. 

În mod vădit, de Meister nu pierduse niciuna dintre 
trăsăturile cu care-l înzestrase în romane. 

Graham se împletici câţiva paşi îndărăt, înăbuşindu-şi un 
strigăt. 

— Ar fi mai bine pentru tine ca romanele cu de Meister să 
continue! Rosti de Meister ameninţător. Ai înţeles? 

Revenindu-şi, scriitorul izbuti să protesteze indignat: 

— Stai aşa! Am impresia c-o iei razna. Nu uita: într-un fel, 
sunt tatăl tău. Exact! Sunt părintele tău spiritual. Nu-mi 


poţi da ultimatumuri şi nici să mă ameninţi. Nu este o 
atitudine filială. Nu dai dovadă de respect şi nici de iubire. 

— Încă ceva, continuă imperturbabil de Meister. Trebuie 
să punem lucrurile la punct în privinţa Letitiei Reynolds. Să 
ştii că m-am săturat de povestea asta până peste cap! 

— Acum chiar că vorbeşti prostii. Scenele de dragoste pe 
care le-am realizat au fost unanim apreciate drept miracole 
de tandreţe şi sentiment - asemenea elemente nu se 
întâlnesc decât într-un roman poliţist dintr-o mie. Stai să-ţi 
citesc nişte recenzii! Nu mă deranjează faptul că încerci să- 
mi impui ce să fac, dar să fiu al naibii dacă te voi lăsa să-mi 
critici stilul! 

— Nu mă interesează recenziile. Exact tandreţea şi 
prostiile alea nu le doresc. Umblu după femeia asta de cinci 
volume încoace şi mă comport în modul cel mai jalnic. 
Trebuie să găseşti o rezolvare situaţiei! 

— În ce fel? 

— Vreau să mă însor cu ea în actualul roman. Sau, în cazul 
în care nu doreşti asta, o transformi într-o amantă 
respectabilă. Şi încetează să mă prezinţi drept un 
gentleman de modă veche în relaţiile cu femeile. Sunt şi eu 
om, bătrâne! 

— Imposibil! Făcu Graham. Asta-i valabil şi pentru ultima 
ta afirmaţie. 

— Uite ce-i, bătrâne, în calitatea ta de scriitor, faci dovada 
celei mai neplăcute lipse de interes faţă de binele unui erou 
care te-a sprijinit de mulţi ani încoace. 

— M-a sprijinit! Repetă Graham şi tuşi elocvent. Ce să-ţi 
spun. Cu alte cuvinte, crezi că n-aş putea vinde romane 
adevărate, da? Ei bine, o să-ţi arăt eu! N-aş mai scrie încă o 
carte cu de Meister nici pentru un milion de dolari. Nici 
pentru cincizeci la sută din încasări şi toate drepturile de 
ecranizare. Ce părere ai? 

De Meister se încruntă şi rosti cuvintele acelea celebre 
care reprezentaseră începutul pieirii pentru atâţia 
criminali: 


— Rămâne de văzut, dar n-ai scăpat încă de mine. 

Apoi, scoţându-şi cu fermitate bărbia în afară, dispăru. 

Chipul lui Graham se relaxă. Încet, foarte încet, bărbatul 
îşi ridică mâinile spre cap şi-l pipăi cu atenţie. 

Pentru prima dată, după ce se bucurase de o viaţă mintală 
rezonabil de diversificată, simţea că duşmanii lui aveau 
dreptate şi că o curăţenie sănătoasă pe dinăuntru nu i-ar fi 
făcut deloc rău. 

Ce chestii puteau exista acolo! 

* 

Graham apăsă pentru a doua oară cu umărul pe sonerie. 
Îşi reamintea limpede că June îi spusese că avea să fie acasă 
după ora opt. 

Vizorul uşii se întredeschise. 

— Bună! 

— Bună! 

Tăcere. 

— Plouă afară, începu Graham pe un ton plângăreţ. Nu pot 
intra să mă usuc? 

— Nu ştiu. Suntem cumva logodiţi, domnule Dorn? 

— Dacă eu nu sunt, replică băţos bărbatul, atunci 
înseamnă că am refuzat avansurile disperate a o sută de 
fete pătimaşe - toate, superbe - absolut fără motiv. 

— Ieri spuneai. 

— Cine stă să asculte ce spun eu? Se ştie că sunt un 
excentric. Uite ce ţi-am adus, ridică el buchetul de 
trandafiri. 

June deschise uşa. 

— Trandafiri! Ce vulgar! Hai, dulceaţă, intră şi udă-mi 
canapeaua. Stai, stai, nu mai face un pas! Ce ai sub braţ? 
Parcă n-ar fi manuscrisul lui Moarte pe puntea trei. 

— Corect. Nu-i imbecilitatea aia. Aici este ceva cu totul 
diferit. 

Glasul femeii căpătă un ton evident mai îngheţat. 

— Nu cumva este celebrul tău roman? 

— De unde ştiai de existenţa lui? 


— Mi-ai împuiat capul cu subiectul lui la nunta de argint a 
lui MacDunlap. 

— Nu-i adevărat! Ar fi trebuit să fiu beat ca să fac aşa 
ceva. 

— Păi aşa şi erai. Beat mort, ca să precizez. După numai 
două cocteiluri. 

— Ei bine, dacă eram beat, nu ţi-am putut povesti 
subiectul în mod corect. 

— Nu cumva se petrece într-o aşezare minieră? 

— M-m-M. Ba da. 

— Şi personajele nu sunt cumva oameni reali, normali, 
neartificiali, din viaţa de zi cu zi, care vorbesc şi gândesc ca 
mine sau ca tine? Nu este o istorie a forţelor economice 
fundamentale? Nu cumva eroii sunt azvârliţi de colo-colo, 
pradă nemiloaselor interese ale industriei din zilele 
noastre? 

— M-m-M. Ba da. 

June aprobă din cap. 

— Acum îmi amintesc clar. Mai întâi te-ai îmbătat, apoi ţi s- 
a făcut rău. Când ţi-ai revenit, mi-ai povestit primele 
capitole. După aceea mi s-a făcut mie rău. 

Zicând acestea, tânăra se apropie de bărbatul care se 
posomorâse. 

— Graham, şopti ea şi-şi lăsă capul auriu pe umărul lui, de 
ce nu continui cu cărţile despre de Meister? Scoţi bani atât 
de frumoşi de pe urma lor. 

Graham se zbătu să scape din îmbrăţişare. 

— Nu eşti decât o mercenară, incapabilă să priceapă 
sufletul unui autor. Poţi considera logodna noastră 
încheiată. 

Zicând acestea, se trânti pe canapea şi îşi încrucişă 
braţele. 

— Exceptând cazul în care vei fi de acord să citeşti planul 
general al romanului meu şi să-mi faci obişnuita analiză., 
adăugă el. 

— Pot mai întâi să-ţi fac analiza lui Moarte pe puntea trei? 


— Nu! 

— Perfect! În primul rând, modul de tratare a scenelor de 
dragoste devine iritant. 

— Nu-i adevărat, ridică indignat un deget Graham. Ele 
degajă un parfum dulce şi sentimental, reînviind parcă 
trecutul. Am la mine recenzia care spune chiar aşa. 

Şi tânărul începu să se scotocească prin buzunare. 

— Termină cu prostiile! Îl repezi June. Vrei să mi-l citezi 
din nou pe individul ăla din Oklahoma? Probabil că-i vărul 
tău de-al doilea. Ştii doar că ultimele două cărţi nu s-au 
vândut la fel de bine ca primele, iar Puntea trei nici măcar 
n-a fost contractată. 

— Cu atât mai bine. Au! 

— Graham îşi frecă apăsat capul. 

— De ce ai făcut asta? 

— Pentru că singurul loc în care te puteam lovi cât de tare 
doream, fără să-ţi pricinuiesc vreun rău, este capul tău. 
Ascultă-mă! Cititorii s-au plictisit de Letiţia ta de modă 
veche. De ce n-o laşi să-şi dea cu benzină pe „scânteietorul 
păr bâălai” şi să-i facă cunoştinţă cu un chibrit aprins? 

— June, dar eroina aceea este inspirată din viaţă. Modelul 
ei ai fost chiar tu! 

— Graham Dorn, nu am de gând să-ţi ascult insultele! În 
ziua de azi, literatura polițistă este orientată spre acţiune şi 
iubire pătimaşă, în vreme ce tu ai rămas la dulcegăriile 
trecutului. 

— Pentru că aşa este personajul lui Reginald de Meister. 

— Ei bine, n-ai decât să-l schimbi! Uite, de pildă, ai 
introdus-o pe Sancha Rodriguez. Perfect! Îmi place. Este 
mexicană, focoasă, pasională, voluptuoasă şi-l iubeşte pe de 
Meister. Dar ce-ai făcut tu? Mai întâi l-ai pus să se comporte 
ca un gentleman perfect, apoi ai ucis-o. 

— Hm-m. Înţeleg. Crezi că lucrurile ar deveni mai 
interesante, dacă l-aş pune pe de Meister să uite de sine. 
Un sărut, ceva. 


June îşi încleştă dinţişorii ei frumoşi şi pumnişorii ei 
frumoşi. 

— Dragule, de-ai şti cât de mult mă bucur că iubirea este 
oarbă! Dacă aş fi putut vedea măcar un pic, n-aş fi reuşit să 
rezist. Înţelege, cap sec ce eşti, că trebuie să-i faci pe de 
Meister şi Rodriguez să se îndrăgostească unul de celălalt. 
Vor avea o aventură amoroasă pe toată durata cărţii, iar pe 
ciuma aia de Letiţia o poţi trimite la mănăstire. După cum ai 
descris-o, probabil că ar fi mai fericită acolo. 

— Asta este ceea ce ştii tu, iubito! Întâmplător, Reginald 
de Meister este îndrăgostit de Letiţia Reynolds şi o doreşte 
pe ea, nu pe Rodriguez. 

— Ce te face să crezi asta? 

— El mi-a spus. 

— Cine? 

— Reginald de Meister. 

— Care Reginald de Meister? 

— Al meu. 

— Cum adică Reginald de Meister al tău? 

— Eroul meu. Reginald de Meister. 

June se sculă în picioare, efectuă câteva exerciţii de 
inspiraţie profundă, după care rosti cu glas foarte calm: 

— S-o luăm de la început. 

Fata părăsi odaia şi reveni după câteva clipe, aducând un 
pahar cu apă şi o aspirină. 

— Reginald de Meister din cărţile tale ţi-a spus personal că 
este îndrăgostit de Letiţia Reynolds? 

— Exact. 

June înghiţi aspirina. 

— Îţi voi explica, la fel cum mi-a explicat el mie, continuă 
Graham. Toate personajele există cu adevărat - cel puţin, în 
minţile autorilor. Dar în clipa când oamenii ajung cu 
adevărat să creadă în ele, atunci încep să existe şi în 
realitate, pentru că, din punctul lor de vedere, existenţa 
este cea în care cred oamenii. 

Buzele femeii începură să tremure. 


— Gramie, te rog, opreşte-te! Îl imploră ea. Mama n-o să 
mă lase să mă mărit cu tine, dacă te vor interna la balamuc. 

— Pentru Dumnezeu, nu-mi mai spune Gramie! Îmi dau 
cuvântul că a fost acolo, încercând să mă convingă ce şi 
cum să scriu. S-a comportat aproape la fel de îngrozitor ca 
tine. Haide. Nu mai plânge, scumpo! 

— Nu mă pot stăpâni. Dintotdeauna, te-am considerat 
puţin ţicnit, dar niciodată n-am crezut că eşti nebun! 

— Şi care-i diferenţa? Hai să nu mai discutăm despre asta. 
Nu mai scriu în viaţa mea un roman poliţist. La urma 
urmelor - îşi permise el un acces de indignare - dacă 
personajul meu, propriul meu personaj, încearcă să-mi 
spună ce să fac, consider că lucrurile au ajuns prea 
departe. 

June îl privi pe deasupra batistei. 

— De unde ştii că era cu adevărat de Meister? 

— Ce naiba?! Mi-am dat seama de dezastru de îndată ce a 
început să-şi bată ţigara turcească de dosul mâinii. 

Telefonul ţârâi şi tânăra sări de la locul ei. 

— Nu răspunde, Graham! Probabil că sunt de la azilul de 
nebuni. O să le zic că nu eşti aici. Alo! Alo? Ah, domnul 
MacDunlap. Suspină adânc, a uşurare, apoi acoperi 
microfonul cu palma şi şopti: Poate fi o cursă! Da, domnule 
MacDunlap. Nu, nu este aici. Da, cred că pot lua legătura 
cu el. Mâine la prânz, la „Martin's”. O să-i spun. Cu cine? Cu 
cine? 

Închise brusc telefonul. 

— Graham, mâine prânzeşti cu MacDunlap, şopti ea. 

— Pe socoteala lui! Numai dacă el plăteşte consumaţia! 

Ochii mari şi albaştri ai tinerei deveniseră şi mai mari, şi 
mai albaştri. 

— La prânz participă şi Reginald de Meister. 

— Care Reginald de Meister? 

— Al tău. 

— AL. 

— Gramie, nu! 


— Privirea i se împăienjeni. 

— Nu-nţelegi, acum ne vor băga pe amândoi la balamuc. 
Şi pe domnul MacDunlap. Probabil că ne vor ţine în aceeaşi 
celulă capitonată. Gramie, trei într-o cameră sunt prea 
mulţi! 

Chipul i se boţi şi fata începu să plângă. 

* 


Grew S. MacDunlap se găsea singur la masă când apăru 
Graham. Amănuntul respectiv îi oferi romancierului câteva 
momente trecătoare de fericire. 

Desigur, cauza nu o constituia prezenţa lui MacDunlap, ci 
absenţa lui de Meister. 

MacDunlap îl privi pe deasupra ochelarilor şi înghiţi una 
dintre pilulele pentru ficat pe care le consuma ca pe 
bomboane. 

— Aha! Ai venit! Ce-a fost gluma asta? Nu aveai nici un 
drept să mă bagi în belea cu un individ precum de Meister 
fără să mă fi prevenit că este real. Aş fi fost mai prevăzător. 
Aş fi putut angaja un bodyguard. Aş fi putut cumpăra un 
revolver. 

— Nu-i real. Lua-l-ar naiba! Jumătate din el a fost ideea ta. 

— Asta-i calomnie! Replică MacDunlap. Şi ce vrei să spui 
cu chestia că nu-i real? Când mi s-a prezentat am luat trei 
pilule o dată, dar n-a dispărut. Ştii ce-nseamnă trei pilule? 
Trei pilule din astea (medicul meu ar muri dacă ar afla ce 
concentraţie au) pot face să dispară şi un elefant - dacă n- 
ar fi real. Ştiu asta! 

— Totuşi, spuse Graham resemnat, el există numai în 
mintea mea. 

— În mintea ta ştiu prea bine că există. Mintea ta ar trebui 
să fie examinată de Oficiul pentru Protecţia Consumatorilor. 

Graham respinse aproape instantaneu câteva replici 
politicoase care se iviseră simultan în mintea lui, întrucât 
conţineau excesiv de multe obscenităţi. 

— Principala problemă, rosti el în cele din urmă, este cum 
reuşim să scăpăm de Meister? 


— Să scăpăm de el? 

— Din cauză că tresări brusc, MacDunlap fu cât pe aici să- 
şi piardă ochelarii de pe nas; îi prinse însă în ultima clipă. 
Apoi, de emoție, se bâlbâi: Cine vrea să scape de el? 

— Preferi să bântuie prin preajmă? 

— Doamne fereşte! Se înfioră editorul. Pe lângă el, 
cumnatu-meu este un înger. 

— N-are ce căuta în afara cărţilor mele. 

— Din partea mea, n-are ce căuta nici în ele. De când am 
început să-ţi citesc manuscrisele, medicul mi-a prescris, pe 
lângă celelalte medicamente, tablete pentru rinichi şi sirop 
de tuse. 

Zicând acestea, MacDunlap îşi privi ceasul şi înghiţi o 
tabletă pentru rinichi. 

— Atunci, rosti Graham răbdător, de ce nu vrei să scapi de 
Meister? 

— Pentru că reprezintă o publicitate excelentă. 

Tânărul îl privi nedumerit. 

— Fii atent! Care alt scriitor mai are un detectiv real? Toţi 
ceilalţi sunt imaginari. Dar al tăU. Al tău este adevărat. Îl 
putem lăsa să rezolve diverse cazuri şi să ne alegem cu 
nişte reportaje de senzaţie în ziare. Pe lângă el, brigada 
criminalistică ar părea o adunătură de idioţi. El ar. 

— Asta, îl întrerupse scriitorul cu hotărâre, este de 
departe cea mai obscenă propunere care mi-a pângărit 
vreodată urechile. 

— Dar va aduce bani! 

— Banii nu reprezintă totul. 

— Spune-mi un singur lucru care nu. Ş-ş-ş! 

Pe neaşteptate, MacDunlap trase un şut ce ar fi putut 
fractura glezna stângă a lui Graham şi se sculă, 
strâmbându-şi brusc gura într-un rânjet larg. 

— Domnule de Meister! 

— Scuze, bătrâne, se auzi o voce leneşă. N-am putut 
ajunge la timp. Am avut o grămadă de întâlniri. Trebuie să fi 
fost plictisitor pentru tine. 


Urechile lui Graham tremurară spasmodic. Tânărul privi 
peste umăr şi se retrase pe cât de mult se poate retrage o 
persoană aşezată în scaun. De Meister se schimbase: de 
data aceasta, arbora un monoclu, iar căutătura lui era 
calculată să îngheţe sângele. 

— Dragul meu Watson, mă bucur să te-ntâlnesc! Îl salută 
cu nepăsare. Sunt copleşit de fericire. 

— De ce nu te duci dracului? Se interesă Graham. 

— Dragul meu. Vai, vai, dragul meu. 

— Asta-mi place, chicoti MacDunlap. Glume! Bancuri! În 
felul ăsta, toţi ne relaxăm. Acum, putem să trecem la 
afaceri? 

— Sigur că da. Sper că prânzul a fost comandat. Bun, 
atunci o să comand doar o sticlă de vin. Ca de obicei, 
Henry! 

Chelnerul dispăru de lângă ei şi reveni cu o sticlă pe care 
o destupă şi-i turnă într-un pahar. De Meister sorbi cu 
delicateţe. 

— Amabil din partea ta, bătrâne, să mă faci un obişnuit al 
localului, în cărţile tale. Mi se pare foarte convenabil. Toţi 
chelnerii mă cunosc. Domnule MacDunlap, înţeleg că l-ai 
convins pe domnul Dorn în privinţa necesităţii continuării 
cărţilor cu de Meister. 

— Da, spuse MacDunlap. 

— Nu, zise Graham. 

— Nu-l băga în seamă! Interveni editorul, pe un ton 
repezit. Este temperamental. Ştii cum sunt autorii. 

— Nu-l băga în seamă! Rosti Graham. Este microcefal. Ştii 
cum sunt editorii. 

— Uite cum stă treaba, bătrâne. Înţeleg că MacDunlap nu 
ţi-a explicat care este latura neplăcută a încăpăţânării tale. 

— Care ar fi asta, bătrâne? Replică politicos scriitorul. 

— Te-a speriat cineva vreodată? 

— Adică să-mi facă „bau!” din spate? 

— Dragul meu. Eu sunt mult mai subtil. Ie pot speria cu 
metode moderne. De exemplu, ţi-a fost vreodată 


personalitatea înăbuşită? 

Şi, în finalul acestei întrebări, de Meister pufni. 

Sunetul acela avea ceva familiar. Brusc, Graham îşi 
reaminti. Era la pagina 139 din Moartea călăreşte prin 
ţinut: 

Pleoapele lui leneşe coborâră şi se ridicară. Râse încet şi 
melodios şi, cu toate că nu rostise nici un cuvânt, Hank 
Marslowe se înfioră. Din chicotul acela răzbătea o putere şi 
o ameninţare tainice; cumva, pistolarul cel mătăhălos nu 
îndrăzni să întindă mâna după armă. 

Lui Graham i se părea mai degrabă un pufnet răutăcios, 
dar se înfioră şi nu îndrăzni să întindă mâna după armă. 

MacDunlap se năpusti prin fisura lăsată de tăcerea de 
moment. 

— Vezi, Graham? Ce rost are să te pui cu fantomele? 
Fantomele nu sunt raţionale. Ele nu sunt oameni! Dacă vrei 
un procentaj mai mare din vânz. 

— Ai de gând să încetezi să te referi la bani? Explodă 
Graham. De acum încolo, voi scrie numai romane măreţe 
despre sufletul omenesc. 

Chipul purpuriu al lui MacDunlap îşi schimbă instantaneu 
expresia. 

— Nu! Rosti el. 

— Ba chiar, ca să schimbăm pentru o clipă subiectul - şi 
tonul lui Graham deveni cuceritor de dulce, ca şi cum 
cuvintele i-ar fi fost însiropate în miere - am pentru tine un 
manuscris, pe care l-am adus. 

Tânărul înhăţă cu fermitate reverele editorului şi continuă 
cu furie: La cartea asta am lucrat cinci ani. Este un roman 
care te va cuceri prin intensitatea lui. Un roman care îţi va 
zgudui întreaga fiinţă. Un roman care va deschide o nouă 
lume. Un roman care. 

— Nu! Repetă MacDunlap. 

— Un roman care va demasca falsitatea lumii. Un roman 
care va dezgoli adevărul. Un. 


Neizbutind să-şi mai ridice mâna, MacDunlap se văzu 
nevoit să ia manuscrisul. 

— Nu! Icni el în final. 

— De ce dracu' nu-l citeşti? Întrebă Graham. 

— Acum? 

— Măcar începe-l! 

— N-ar fi mai bine dacă l-aş citi mâine, sau chiar 
poimâine? Acum trebuie să-mi iau siropul de tuse. 

— N-ai tuşit nici măcar o dată de când am venit eu. 

— Pentru că l-am luat cu regularitate până acum. 

— Asta-i prima pagină. De ce nu te uiţi măcar peste ea? Ie 
va fascina imediat. 

MacDunlap citi primele două paragrafe şi se opri. 

— Acţiunea se petrece într-o aşezare minieră? Se interesă 
el. 

— Da. 

— Atunci, nu pot continua. Sunt alergic la praful de 
cărbune. 

— Doar nu-i un praf adevarat, Macldiot! 

— Aşa ai spus şi despre de Meister. 

Reginald de Meister îşi bătu încetişor o ţigară de dosul 
mâinii, cu o atitudine - Graham o recunoscu imediat - ce 
anunţa luarea unei decizii. 

— Totul mi se pare teribil de plictisitor, declară el. Altfel 
spus, nu punem degetul pe rană. Haide, MacDunlap, nu-i 
timpul să umbli cu jumătăţi de măsură! 

Editorul trase aer adânc în piept şi începu: 

— Bine! Domnule Dorn, cu tine este inutil să fii amabil. În 
locul lui de Meister, capăt praf de cărbune. În locul celei 
mai bune publicităţi din ultimii cincizeci de ani, capăt 
probleme sociale. În regulă, domnule Deştept Dorn, dacă 
într-o săptămână nu te-nţelegi cu mine, aşa cum trebuie, vei 
fi trecut pe lista neagră a tuturor editurilor importante din 
Statele Unite, şi nu numai. 

— Scutură un deget şi adăugă, cu un strigăt: Chiar şi din 
Scandinavia! 


— Ra-hat! Chicoti Graham. Întâmplător, fac parte din 
conducerea Sindicatului Autorilor, aşa că dacă încerci să mă 
manipulezi, o să ajungi tu pe lista neagră. Cum ţi-ar plăcea? 

— N-am nimic împotrivă! Nu uita că pot dovedi că eşti un 
plagiator. 

— Eu?! Icni Graham, simțind cum se sufocă. Eu, cel mai 
original scriitor al ultimului deceniu? 

— Chiar aşa? Poate nu mai ţii minte, dar în fiecare roman 
pe care l-ai scris ai menţionat de jurnalul lui de Meister. 

— Şi ce dacă? 

— Ei bine, el are jurnalul respectiv! Dragul meu Reginald, 
arată-i domnului Dorn însemnările despre ultimul tău caz. 
Vezi? Asta-i Misterul bornelor kilometrice - aici este 
prezentat pe larg fiecare eveniment din cartea ta, numai că 
materialul a fost scris cu un an înainte de publicarea ei. 
Totul este perfect autentic. 

— Repet întrebarea: şi ce dacă? 

— Deţii cumva dreptul de a-i copia însemnările şi a le 
declara un roman original? 

— Ascultă, măi poliomielită mintală, jurnalul ăla e invenţia 
mea! 

— Cine spune asta? Scrisul îi aparţine lui de Meister, după 
cum o poate dovedi orice expert grafolog. Sau poate că aio 
hârtiuţă, un contract sau o înţelegere care să-ţi dea dreptul 
de a-i folosi însemnările? 

— Cum să am o înţelegere cu un personaj fictiv? 

— Care personaj fictiv? 

— Noi doi ştim că de Meister nu există. 

— Mda, dar juriul o ştie? Când voi depune mărturie că am 
luat trei pilule şi n-a dispărut, care juriu va susţine că nu 
există? 

— Ăsta-i şantaj! 

— Exact. Îţi acord o săptămână. Altfel spus, şapte zile. 

Graham se întoarse disperat către de Meister. 

— Presupun că şi tu eşti băgat în chestia asta. Totuşi, în 
cărţile mele, ţi-am conferit un simţ al onoarei cu totul 


aparte. Asta ţi se pare o cale onorabilă? 

— Dragul meu, ridică din umeri de Meister, asta. Şi 
sperietura - nu uita! 

Scriitorul se sculă. 

— Unde te duci? Întrebă editorul. 

— Acasă, să-ţi scriu o scrisoare. 

— Graham se încruntă, arborând un aer sfidător. 

— Iar de data aceasta, ţi-o voi expedia. Nu am de gând să 
cedez. Voi lupta până la ultima redută. Şi încă ceva. De 
Meister, dacă te prind că încerci vreo sperietură, o să-ţi 
smulg capul de pe umeri şi-o să-ţi las sângele să curgă pe 
noul costum al lui MacDunlap. 

Tânărul părăsi restaurantul, iar în clipa când ieşi pe uşă, 
de Meister dispăru ca prin farmec. 

MacDunlap scoase un strigăt înăbuşit şi înghiţi rapid, 
succesiv, o pilulă pentru ficat, una pentru rinichi şi un gât 
de sirop de tuse. 

* 

Graham stătea în salonul Junei şi, deoarece terminase de 
multă vreme să-şi ronţăie unghiile, începuse să-şi roadă 
încheieturile degetelor. 

June încă nu apăruse, iar asta îi convenea de minune. 
Recunoştea, era o fată minunată; ba chiar o fată dulce şi 
minunată. lotuşi, nu se gândea la ea. 

Mintea i se concentra asupra unei serii teribile de amintiri 
din anterioarele şase zile. 

„Auzi, Graham, ieri m-am întâlnit cu eroul tău la club. Ştii 
care, de Meister. Am avut un şoc. Dintotdeauna crezusem 
că era un fel de Sherlock Holmes, că nu există în realitate. 
M-ai păcălit, băiete! N-am ştiut. Hei, unde pleci?” „Salut, 
Dorn. Am auzit că şeful tău, de Meister, a revenit în oraş. În 
curând, ar trebui să dispui de materiale pentru alte cărţi. 
Ce noroc că ai pe cineva care-ţi oferă intrigile gata 
realizate! Ce? Mă roG. La revedere!” „Dragul meu Graham, 
unde ai fost aseară? Petrecerea de la Ann n-a avut deloc 
haz fără tine, sau, cel puţin, aşa s-ar fi întâmplat dacă n-ar fi 


fost Reggie de Meister. El a întrebat de tine - cred că se 
simţea cam pierdut fără Watson-ul lui. Trebuie să fie 
minunat să joci rolul lui Watson pe lângă. Domnule Dorn! Şi 
eu pe dumneata, domnule!” „Aici m-ai păcălit. Crezusem că 
tu inventai nebuniile alea. Asta-i, întotdeauna realitatea 
depăşeşte imaginaţia, ha, ha!” „Conducerea poliţiei neagă 
zvonul potrivit căruia faimosul criminolog amator Reginald 
de Meister şi-a exprimat interesul faţă de acest caz. Domnul 
de Meister n-a putut fi contactat de reporterii noştri, pentru 
a-şi exprima punctul de vedere. Domnul de Meister este 
celebru pentru strălucitele soluţionări a peste o duzină de 
crime, transpuse în formă ficțională de aşa-zisul său 
„Watson,, domnul Graham Dorn.” 

Graham se înfioră şi braţele sale zvâcniră, dorind cu 
disperare să se încleşteze pe beregata netrebnicului. De 
Meister îl chinuia. În mod adevărat. Îşi pierdea 
individualitatea. Exact aşa cum fusese ameninţat. 

Treptat, tânărul îşi dădu seama că zbârnâitul monoton pe 
care-l auzea nu răsuna în craniul său, ci venea dinspre uşă. 

Pesemne că acelaşi lucru îl gândea şi domnişoara June 
Billings, al cărei strigăt strident cobori scara, lovind violent 
timpanele lui Graham. 

— Hei, zăbăucule, vezi cine-i la uşă, până nu crapă pereţii 
de atâta zbârnâit! Eu cobor peste o jumătate de oră. 

— Da, scumpo! 

Bărbatul îşi târşâi picioarele până la uşă şi o deschise. 

— Salut, salut, rosti de Meister şi trecu pe lângă el. 

Ochii inexpresivi ai lui Graham se căscară nedumeriţi, apoi 
scânteiară şi un mârâit animalic se desprinse de pe buzele 
tânărului. Acesta adoptă poziţia de gorilă, atât de plăcută în 
astfel de clipe masculilor americani cu sânge năvalnic, şi-i 
dădu ocol detectivului uşor derutat. 

— Ce-i cu tine, dragul meu, nu te simţi bine? 

— Mă simt foarte bine, explică Graham, dar în curând pe 
tine nu te va mai interesa soarta mea, fiindcă îmi voi scălda 
palmele în sângele cel mai roşu al inimii tale. 


— Dar după aceea va trebui să te speli pe mâini. Ar fi un 
indiciu extrem de evident, nu crezi? 

— Ajunge cu flecărelile astea voioase. Ai vreo ultimă 
dorinţă? 

— Nu cred. 

— Mai bine. Oricum, nu mă interesa. 

Şi Graham trecu fulgerător la acţiune, năpustindu-se 
precum un rinocer asupra bietului de Meister. Acesta 
eschivă în lateral, întinse un braţ şi un picior şi scriitorul 
descrise o parabolă ce se încheie prin distrugerea totală a 
unei măsuţe, a unei vaze de flori, a unui acvariu şi a doi 
metri de tencuială. 

Tânărul îşi scutură capul şi îndepărtă un peştişor curios 
din ochiul său stâng. 

— Dragul meu, murmură de Meister, îmi pare rău, dragul 
meu! 

Prea târziu, Graham îşi aminti paragraful din Parada 
pistoalelor: 

Braţele lui de Meister se mişcară aidoma unor fulgere 
şfichiuitoare; cu mişcări sigure şi rapide, îi dezarmă pe cei 
doi bandiți. Nu prin forţă brută, ci prin cunoaşterea expertă 
a procedeelor judo, îi puse la pământ fără să-şi clintească 
un singur fir de păr. Bandiţii gemură de durere. 

Graham gemu de durere, apoi îşi ridică vreo doi centimetri 
coapsa dreaptă, lăsându-şi femurul să revină la locul său. 

— N-ar fi mai bine să te scoli, bătrâne? Îl îndemnă de 
Meister. 

— Voi rămâne aici, rosti cu demnitate Graham, şi voi 
contempla podeaua atât cât voi avea chef, sau până ce mă 
voi simţi capabil să-mi clintesc un muşchi. Nu-mi pasă care 
anume. Şi acum, înainte de a-ţi aplica alte măsuri punitive, 
ce dracu' vrei? 

Reginald de Meister îşi potrivi cu delicateţe monoclul. 

— Ştii că ultimatumul lui MacDunlap expiră mâine? 

— Sper că, o dată cu el, o veţi face şi voi doi. 

— Deci nu te răzgândeşti. 


— Ha! 

— Realmente, suspină detectivul, toată afacerea asta mă 
plictiseşte de moarte! În lumea asta, ai făcut lucrurile foarte 
confortabile pentru mine. La urma urmelor, în cărţile tale 
m-ai făcut un personaj bine cunoscut în toate cluburile şi 
restaurantele celebre, prieten la cataramă cu primarul şi 
şeful poliţiei, proprietarul unui apartament pe Park Avenue 
şi al unei magnifice colecţii de artă. Ar trebui să renunţ la 
toate astea, bătrâne. Crede-mă, nu-i deloc uşor. 

— Este remarcabilă intensitatea cu care nu te ascult şi 
precizia cu care nu aud un singur cuvânt din ceea ce spui, 
mormăi Graham. 

— Totuşi, urmă celălalt, nu se poate nega că lumea din 
cărţile tale mi se potriveşte mai bine. Este cumva mai 
fascinantă, eliberată de logica tocită, păstrând distanţa faţă 
de necesităţile cotidiene. Pe scurt, trebuie să mă întorc şi 
să-mi reîncep activitatea. Mai ai timp până mâine! 

Graham se apucă să fredoneze fals un cântecel vesel. 

— Asta-i o nouă ameninţare, de Meister? Catadicsi el să 
întrebe, între două lălăituri. 

— Este vechea ameninţare, amplificată. Te voi lipsi de 
orice rămăşiţă a personalităţii tale. În cele din urmă, opinia 
publică te va sili să scrii precum, ca să te parafrazez, Idiotul 
Absolut al lui de Meister. Ai văzut porecla pe care ţi-au dat- 
o ziarele de azi, bătrâne? 

— Da, domnule Ticălos de Meister, dar tu ai citit o notiţă 
din pagina a zecea a unui ziar? Să ţi-o reproduc eu: 
„Celebrul criminolog face armata. Comisia de recrutare 
afirmă că va fi mobilizat în curând.” 

Pentru o clipă, de Meister nu spuse şi nu făcu nimic. Apoi, 
pe rând, îşi scoase încet monoclul, se aşeză greoi într-un 
fotoliu, îşi frecă bărbia gânditor şi-şi aprinse o ţigară, după 
ce o bătuse pe îndelete de dosul palmei. Ochiul antrenat al 
scriitorului recunoscu fiecare dintre aceste gesturi ca 
reprezentând o manifestare a tulburării şi neliniştii 
personajului său. 


Niciodată, în cărţile sale, de Meister nu executase toate 
cele patru gesturi. 

— Realmente, nu-mi dau seama de ce a fost nevoie să bagi 
chestia cu recrutarea în ultima ta carte, vorbi într-un târziu 
detectivul. Nevoia asta prostească de a fi la zi, dorinţa 
stupidă de a proceda precum cei din jur reprezintă 
blestemul romanului poliţist. Un adevărat roman poliţist 
este atemporal, n-ar trebui să aibă nici o legătură cu 
evenimentele cotidiene, ar. 

— Există o modalitate, începu Graham, prin care se poate 
scăpa. 

— Nu ţi-a trecut prin cap să mă declari inapt pentru 
serviciul militar. 

— Există o modalitate, repetă Graham, prin care se poate 
scăpa. 

— O neglijenţă criminală! 

— Fii atent! Întoarce-te în cărţi şi o să scapi de front. 

— Scrie-le, şi aşa voi face. 

— Gândegşte-te la război! 

— Gândegşte-te la tine! 

Doi bărbaţi puternici stăteau faţă în faţă (sau ar fi stat, 
dacă Graham şi-ar fi abandonat poziţia orizontală), dar 
niciunul nu clipea. 

Impas! 

Tensiunea fu întreruptă de o dulce voce feminină: 

— Graham Dorn, pot să te întreb ce faci pe podea? Azia 
fost măturată şi nu-mi aduci nici un compliment încercând 
să faci o treabă mai bună. 

— Nu mătur. Dacă te-ai uita mai cu atenţie, ai vedea că 
adoratul tău logodnic zace sub forma unui morman inert de 
vânătăi, chinuit de o mulţime de junghiuri. 

— Mi-ai distrus măsuţa! 

— Mi-am rupt piciorul. 

— Şi lampadarul cel mai bun. 

— Şi două coaste. 

— Şi acvariul. 


— Şi mărul lui Adam. 

— Şi nu m-ai prezentat prietenului tău. 

— Şi vertebra cer. Care prieten? 

— Acesta. 

— Prieten?! Ha! 

O ceaţă se lăsă peste ochii scriitorului. June era mult prea 
tânără, mult prea fragilă pentru a veni în contact cu faptele 
dure, brutale, ale vieţii. 

— Acesta, murmură el stins, este Reginald de Meister. 

Detectivul rupse în două o ţigară, cu un gest încărcat de 
cea mai adâncă emoție. 

— Ce. Ce diferit eşti, în comparaţie cu imaginea pe care 
mi-o făcusem despre tine! Şopti June. 

— Cum te aşteptai să arăt? Întrebă de Meister cu glas 
blând, melodios. 

— Nu ştiu. Oricum, altfel. Din ceea ce auzisem. 

— Domnişoară Billings, îmi aminteşti într-un fel de Letiţia 
Reynolds. 

— Cred că da. Graham spunea că a plăsmuit-o după mine. 

— O plăsmuire jalnică, domnişoară! Cu adevărat jalnică! 

Cei doi se apropiaseră scandalos de mult, sorbindu-se din 
ochi. Graham emise un strigăt ascuţit şi sări în picioare, 
când memoria îi trase un pumn răutăcios în barbă. 

Îşi amintise o frază din Cazul galoşului înnămolit. Apoi o 
alta din Crimele primulei, încă una din Tragedia conacului 
Hartley, una din Moartea vânătorului şi una din Scorpionul 
alb şi, pentru a rezuma lucrurile, câte una din fiecare carte 
a sa. 

Fraza suna cam aşa: 

De Meister deţinea o fascinaţie anume, care le atrăgea în 
mod irezistibil pe femei. 

Iar June era - aşa cum Graham îşi dăduse adesea seama în 
momentele sale de reverie - o femeie. 

Fascinaţia pe care ea o resimțea i se revărsa pur şi simplu 
pe urechi şi acoperea podeaua cu un strat gros de 
cincisprezece centimetri. 


— June, ieşi din cameră! Porunci scriitorul. 

— Nici gând! 

— Am ceva de discutat cu domnul de Meister, ca între 
bărbaţi. Te rog să părăseşti încăperea! 

— Te rog s-o părăseşti, domnişoară Billings! Spuse de 
Meister. 

June avu o ezitare, apoi şopti: 

— Bine. 

— Stai aşa! Strigă Graham. Nu-l lăsa să te manipuleze! Îţi 
cer să rămâi! 

Dar tânăra închise uşor uşa pe dinafară. 

Cei doi rămaseră faţă în faţă. Fiecare din cele două 
perechi de ochi indicau un bărbat puternic, gata de luptă. 
leşea în evidenţă oponenţa încăpăţânată, fără moarte; nu 
exista milă sau compromis. Exact situaţia pe care Graham 
Dorn o crea în permanenţă în romanele sale, spre deliciul 
cititorilor săi: doi indivizi hotărâți înfruntându-se pentru o 
inimă, pentru mâna unei fete. 

— Să cădem la o înţelegere, rostiră ei în acelaşi timp. 

— M-ai convins, Reggie! Începu Graham. Publicul nostru 
are nevoie de noi. Mâine voi începe altă carte cu de Meister. 
Să ne dăm mâna şi să uităm trecutul! 

De Meister se zbătea în ghearele sentimentelor. 

— Dragul meu, replică el, punându-i o mână pe reverul 
hainei, m-am convins de adevărul spuselor tale. Nu te pot 
lăsa să te sacrifici! În tine, există lucruri măreţe ce trebuie 
aduse în faţa cititorilor. Scrie romanele tale din viaţa 
aşezărilor miniere! Ele sunt importante, nu eu! 

— N-aş putea, bătrâne! Nu după câte ai făcut pentru mine. 
Ţinând cont de ceea ce însemni pentru mine. Mâine pornim 
din nou la drum! 

— Graham, nu te pot lăsa pe tinE. Pe tine, care eşti tatăl 
meu spiritual. Crezi că eu nu am sentimente, sentimente 
filiale - spiritual vorbind? 

— Dar războiul? Gândegşte-te la război! Membre 
sfârtecate. Sânge. Toate lucrurile acelea. 


— Trebuie să rămân. [ara mea are nevoie de mine. 

— Dar dacă eu nu voi mai scrie, în cele din urmă tu vei 
înceta să exişti. Nu pot permite să se întâmple aşa ceva. 

— Ah, te temi de asta? 

— De Meister râse cu o eleganţă indiferentă. 

— Lucrurile s-au schimbat între timp. Acum, o mulţime de 
oameni cred în realitatea mea, astfel încât existenţa nu-mi 
poate fi periclitată. Nu mai am grija Ţării de Niciunde. 

— Aha! 

— Graham încleştă dinţii şi şuieră nimicitor: Deci, ăsta ţi-e 
planul, şarpe! Crezi că nu mi-am dat seama că-ţi curg balele 
după June? 

— Uite ce-i, bătrâne, îl repezi de Meister, nu-ţi pot permite 
să foloseşti asemenea limbaj referindu-te la o iubire 
adevărată şi sinceră. O iubesc pe June şi ea mă iubeşte la 
rândul ei - o ştiu. lar dacă vrei să fii băţos şi puritan, n-ai 
decât să-nghiţi nişte nitroglicerină şi să-ţi tragi una cu 
ciocanul. 

— Mai bine o să fac asta cu tine! Diseară, merg acasă şi 
încep altă istorie cu de Meister. Vei face parte din ea şi va 
trebui să te întorci în ea - ce părere ai? 

— Nici o părere, fiindcă nu poţi scrie altă carte cu de 
Meister. Sunt prea real acum şi nu mă mai poţi manipula 
atât de uşor. Ce părere ai tu? 

Graham avu nevoie de o săptămână ca să ajungă la o 
părere, iar când se întâmplă asta, gândurile sale erau, în 
totalitate, surprinzător de murdare. 

În realitate, nu reuşea în nici un chip să scrie ceva. 

Mai exact, avea idei superbe pentru romane măreţe, 
drame emoţionale, poeme epice, eseuri sclipitoare. Dar nu 
putea scrie nimic despre Reginald de Meister. 

Pur şi simplu, era ca şi cum din maşina de scris se 
terminaseră R-urile majuscule. 

Graham plânse, blestemă, îşi smulse părul din cap şi-şi 
umplu degetele de briantină. Încercă să producă măcar 


câteva pagini cu maşina de scris, cu creionul, cu stiloul, cu 
pixul, apoi trecu la cărbune şi la sânge. 

Nu putea scrie. 

La uşă, sună cineva şi bărbatul se grăbi să deschidă. 

În cameră, intră împleticindu-se MacDunlap şi se prăbuşi 
direct în braţele autorului. 

Graham îl lăsă să cadă peste ghemotoacele de hârtie 
risipite pe podea. 

— Ha! Exclamă el cu o demnitate glacială. 

— Inima! Gemu MacDunlap, căutându-şi pilulele. 

— Nu muri aici! Îi sugeră Graham politicos. 
Administratorul nu ne permite să aruncăm carne 
omenească la gunoi. 

— Graham, băiatul meu, începu cu patos editorul, s-a 
terminat cu ultimatumurile! S-a terminat cu amenințările! 
Am venit să apelez la inima ta generoasă. Graham - 
individul se înecă şi tuşi puţin - eu te iubesc ca pe copilul 
meu! Mizerabilul ăsta de Meister trebuie să dispară. De 
dragul meu, scrie altă carte cu el. Graham. O să-ţi spun 
ceva care să rămână numai între noi. Nevastă-mea este 
îndrăgostită de el. Îmi spune că eu nu sunt romantic. 
Tocmai eu.! Poţi înţelege? 

— Da! Sosi răspunsul tragic. De Meister suceşte minţile 
tuturor femeilor. 

— Cu faţa aia? Cu monoclul ăla? 

— Aşa se afirmă în toate cărţile mele. 

MacDunlap se încruntă. 

— Ah-ha! Iarăşi tu. Tâmpitule! Dacă te-ai fi oprit măcar 
atât cât să-ţi laşi mintea să ştie ce băteai la maşină. 

— Tu ai insistat. Uiţi cât m-ai pisat la cap cu publicul 
feminin? 

Lui Graham nu-i mai păsa de-acum. Femeile! Pufni cu 
amărăciune. Orice carte de succes le putea da peste cap. 

— Mda, publicul feminin! Mormăi MacDunlap. Foarte 
important. Dar, Graham, ce să fac? Nu-i vorba doar de soţia 
mea. Cincizeci de acţiuni din „MacDunlap, Inc.” sunt pe 


numele ei. Dacă mă părăseşte, risc să pierd majoritatea. 
Gândeşte-te, Graham! Catastrofă în lumea editorială! 

— Potoleşte-te, bătrâne! 

— Graham suspină atât de profund încât unghiile de la 
picioare îi vibrară prin empatie. 

— E cazul să te înştiinţez şi pe tine: June, logodnica mea, îl 
iubeşte pe viermele ăla. Iar el o iubeşte la rândul lui, fiindcă 
ea este arhetipul Letitiei Reynolds. 

— Ce anume este? Întrebă MacDunlap nedumerit, 
suspectând o insultă. 

— Nu contează. Viaţa mea e ruinată! 

Zicând acestea, tânărul zâmbi cu bravură şi-şi reţinu 
lacrimile lipsite de bărbăţie, după ce primele două îi 
picuraseră de pe vârful nasului. 

— Bietul meu băiat! 

Cei doi îşi strânseră mâinile cu putere. 

— Prinşi ca în menghină de acest monstru! Zise Graham. 

— Încolţiţi ca germanii în Rusia! Adăugă MacDunlap. 

— Victime ale unui ticălos inuman! 

— Exact, aprobă editorul, apoi strânse mâna autorului de 
parcă ar fi dorit să mulgă o vacă. Trebuie să scrii o carte cu 
de Meister şi să-l trimiţi înapoi, la dracu', acolo unde-i este 
locul. N-am dreptate? 

— Ai, fireşte. Numai că mai există un mic amănunt. 

— Care? 

— Nu sunt în stare să mai scriu. Ticălosul a devenit atât de 
real acum încât nu mai pot să-l readuc într-o carte. 

MacDunlap înţelese abia acum rostul hârtiilor de pe 
podea. De disperare, îşi cuprinse capul în palme şi gemu: 

— Editura mea! Soţia mea! 

— Poţi fugi în lume! Îi sugeră Graham. 

MacDunlap îşi ridică brusc capul. 

— Ce se întâmplă cu Moarte pe puntea trei, romanul pe 
care l-am refuzat acum trei săptămâni? 

— Nu se pune la socoteală. Aparține trecutului. L-a afectat 
deja. 


— Fără să fi fost publicat? 

— Bineînţeles. În el am amintit de mobilizarea lui în 
armată. 

— Îl puteai trimite în nişte locuri şi mai rele. 

— MacDunlap! 

— Graham tresări şi-l prinse pe bărbat de revere. 

— Ar putea exista posibilitatea de a-l revizui. 

Editorul tuşi în spasme şi-şi înăbuşi un mormăit. 

— Am putea introduce în carte orice am dori, continuă 
tânărul. 

Editorul se înecă. 

— Am putea aranja lucrurile. 

Editorul se învineţi la chip. 

— Zi ceva! Urlă scriitorul, zgâlţâindu-l pe celălalt cu 
revere cu tot. 

MacDunlap se smulse din mâinile sale şi luă o înghiţitură 
din siropul de tuse. Îşi duse o mână la piept şi se lovi uşor 
cu palma în dreptul inimii, apoi clătină din cap şi mişcă din 
sprâncene. 

— N-ai decât să fii posac, dacă aşa vrei! Ridică din umeri 
Graham. O s-o revizuiesc şi fără tine. 

Zicând acestea, tânărul scoase manuscrisul din sertarul în 
care-l aruncase şi încercă degetele pe tastele maşinii de 
scris. Acestea porniră lin, fără să-i înţepenească articulațiile 
falangelor. Autorul mări treptat viteza, ajungând la ritmul 
lui obişnuit. Maşina vibra din nou voioasă sub firicelul de 
fum. 

— Merge! Strigă el. Nu pot scrie texte noi, dar le pot 
revizui pe cele vechi, nepublicate. 

MacDunlap privea peste umărul lui, respirând greoi la 
răstimpuri. 

— Mai repede! Strigă editorul. Mai repede! 

— Să depăşim şaizeci de kilometri? Clătină din cap 
Graham. Doamne fereşte! Mai avem cinci minute. 

— Elva fi acolo? 


— E întotdeauna acolo. Săptămâna asta a fost în fiecare 
seară la ea. (Scuipă pulberea fină în care se transformaseră 
ultimii milimetri ai incisivilor.) Dar să te ferească 
Dumnezeu, dacă secretara ta dă greş! 

— Băiatul meu, îţi poţi încredința viaţa în mâinile 
secretarei mele! 

— Până la ora nouă, trebuie să termine de citit varianta 
revizuită. 

— Dacă nu moare, aşa se va întâmpla. 

— La bafta mea, s-ar putea să păţească ceva. O s-o 
creadă? 

— Fiecare cuvinţel. L-a văzut pe de Meister şi ştie că 
există. 

Frânele scrâşniră şi sufletul lui Graham se înfioră pentru 
fiecare moleculă de cauciuc rasă de pe anvelope. 

Tânărul urcă treptele în fugă, urmat de MacDunlap. 

Sună la sonerie, apoi se repezi în uşă. Aflat imediat înapoia 
acesteia, de Meister încasă şocul degetului arătător şi 
numai o mişcare rapidă a capului îl salvă din a deveni un 
personaj chior. 

June se afla alături, tăcută şi stânjenită. 

— Reginald de Meister, mârâi Graham pe un ton sinistru, 
pregăteşte-te să-ţi vezi pieirea cu ochii! 

— Măi băiete, încuviinţă MacDunlap, chiar c-o s-o 
primeşti! 

— Pot afla cărui fapt se datorează această declaraţie 
dramatică, dar neclară? Se interesă de Meister. 

— Detectivul îşi aprinse o ţigară cu un gest elegant şi 
surâse, adăugând: Aş putea spune chiar confuză. 

— Bună, Gramie! Rosti June, abia stăpânindu-se să nu 
izbucnească în plâns. 

— Dispari din faţa mea, femeie necredincioasă! 

June smiorcăi. Se simţea aidoma unei eroine din romane, 
sfârtecată între sentimente contrarii. Evident, în viaţa ei nu 
se simţise mai bine. De aceea, lăsă lacrimile să i se prelingă 
pe obraji şi afişă o expresie de suferinţă. 


— Pentru a reveni la subiect, spuse plictisit de Meister, 
despre ce-i vorba? 

— Am rescris Moarte pe puntea trei. 

— Şi? 

— În clipa de faţă, urmă Graham, versiunea revizuită se 
găseşte în mâinile secretarei lui MacDunlap, o fată ce aduce 
foarte mult cu domnişoara Billings, fosta mea logodnică. 
Adică, o fată care aspiră la statutul de proastă, dar pe care 
n-a reuşit deocamdată să-l atingă. Ea va crede fiecare 
cuvânt din carte. 

— Şi? 

Vocea lui Graham deveni amenințătoare. 

— Poate o mai ţii minte pe Sancha Rodriguez. 

Pentru prima dată, de Meister se cutremură. 

— A fost ucisă de Sam Blake, în capitolul şase, exclamă el, 
reuşind să prindă în ultima clipă ţigara ce-i cădea dintre 
degete. Mă iubea. Zău aşa, bătrâne, în ce situaţii mă băgai! 

— Nici pe jumătate ca aceea în care eşti acum, bătrâne. În 
varianta revizuită, Sancha Rodriguez nu moare. 

— Să mor?! Răsună un glas ascuţit de femeie. O să-i arăt 
eu că n-am murit. Unde ai fost tu în ultima lună, nemernic 
cu două feţe? 

De data aceasta, de Meister nu reuşi să mai prindă ţigara. 
Nici măcar nu încercă s-o facă. Recunoscuse apariţia. În 
ochii unui observator imparţial, n-ar fi fost decât o brunetă 
zveltă, cu ochi negri scânteietori şi unghii lungi, sclipitoare, 
însă, pentru de Meister, era Sancha Rodriguez - adusă la 
viaţă! 

Secretara lui MacDunlap citise şi crezuse. 

— Domnişoară Rodriguez, gâlgâi de Meister melodios, cât 
mă bucur să te revăd! 

— Doamna de Meister pentru tine, trădătorule cu două 
feţe, mizerabilule, scorpionule veninos! Cine-i femeia asta? 

June se retrase cu demnitate înapoia celui mai apropiat 
scaun. 


— Doamna de Meister, gemu Reginald şi se întoarse 
neajutorat spre Graham. 

— Ah, ai uitat, nu-i aşa, făţarnicule, javră nemernică! O să- 
ţi arăt eu ce înseamnă să înşeli o femeie lipsită de apărare! 
O să te fac tocătură cu propriile-mi unghii. 

De Meister păşi iute îndărăt. 

— Scumpo. 

— Lasă vraja! Ce făceai cu femeia asta? 

— Scumpo. 

— N-am nevoie de explicaţii! Ce făceai cu femeia asta? 

— Scumpo. 

— Gura! Ce făceai cu femeia asta? 

Reginald de Meister ajunsese înghesuit într-un colţ, în 
vreme ce doamna de Meister îşi ridica pumnii spre el. 

— Răspunde-mi! 

De Meister se făcu nevăzut. 

Doamna de Meister dispăru imediat după aceea. 

June se prăbuşi pe canapea şi începu să plângă de- 
adevăratelea. 

Graham îşi încrucişă braţele şi privi cu severitate în jur. 

MacDunlap îşi frecă palmele şi înghiţi o pastilă pentru 
rinichi. 

— N-a fost vina mea, Gramie! Începu June. Tu însuţi ai 
scris în romane că fascina toate femeile, aşa că nu m-am 
putut împotrivi. În adâncul sufletului, îl uram din răsputeri. 
Mă crezi, nu-i aşa? 

— Nu-mi vine să cred, spuse Graham, aşezându-se lângă 
ea. Nu-mi vine să cred. Totuşi, poate c-o să te iert. 

— Băiete, rosti MacDunlap cu glas tremurat, mi-ai salvat 
acţiunile! Şi pe soţia mea, sigur că da. Şi nu uita - mi-ai 
promis câte o carte cu de Meister în fiecare an. 

— Doar una, rânji Graham, în care să-l înnebunească 
nevastă-sa. După aceea, voi păstra mereu o alta în sertar, 
pentru orice eventualitate. Iar tu îmi vei publica romanul, 
nu-i aşa, vechiul meu amic? 

— Hă! Făcu MacDunlap. 


— Nu-i aşa? 

— Da, Graham. Sigur că da, Graham. Evident, Graham. 
Nici o problemă, Graham. 

— Atunci, ne poţi părăsi acum. Am de discutat nişte 
probleme importante cu logodnica mea. 

MacDunlap surâse larg şi porni în vârful picioarelor spre 
uşă. 

„Ce ţi-e şi cu dragostea asta”, reflectă el, luând o pilulă 
pentru ficat şi însoţind-o cu o duşcă din siropul de tuse. 

18. FUNDĂTURA. 

Astounding Science Fiction, martie 1945 

În istoria galaxiei, o singură dată a fost descoperită o rasă 
inteligentă de non-umani. 

„Eseuri asupra istoriei” de Ligurn Vier. 

[. 

Expeditor: Biroul Provinciilor Exterioare. 

Destinatar: Loodun Antyok, Administrator Public Şef, A-8 

Subiect: Funcţia de Supervizor Civil pe Cefeus 18 

Referinţe legislative: 


(a) Legea 2515/971 1. G. A Consiliului: „Metodologia de 
numire în funcţii administrative”. 


(b) Decretul Imperial 2374, din 243/975 LI. G. 

1. Conform referinţei (a), sunteţi numit în funcţia ce face 
subiectul acestei înştiinţări. Autoritatea respectivei funcţii 
de Supervizor Civil pe Cefeus 18 se va extinde şi asupra 
supuşilor non-umani ai împăratului, care trăiesc pe planetă, 
respectând autonomia precizată în referinţa (b). 

2. Îndatoririle funcţiei înglobează supervizarea generală a 
tuturor problemelor interne ale non-umanilor, coordonarea 
comitetelor guvernamentale autorizate cu investigarea şi 
raportarea, precum şi elaborarea de rapoarte bianuale 
asupra tuturor problemelor non-umanilor. 

C. Morily, Şef BiPrEx 

12/977 1. G. 


Loodun Antyok ascultase cu atenţie, iar acum clătina blând 
din cap. 

— Prietene, aş dori să te ajut, dar ai greşit adresa. Mai 
bine discută direct cu Biroul. 

Tomor Zammo se lăsă pe spate în scaun, îşi frecă apăsat 
nasul coroiat, reflectă mai atent la ceea ce fusese gata să 
replice, după care răspunse încetişor: 

— Logic, dar câtuşi de puţin practic! Nu mă pot deplasa pe 
Trantor în momentul de faţă. Tu eşti reprezentantul 
Biroului pe Cefeus 18. N-ai absolut nici o putere? 

— Ei bine, chiar în calitate de Supervizor Civil, trebuie să 
acţionez în limitele politicii Biroului. 

— Perfect! Exclamă Zammo. Spune-mi, atunci, care este 
politica Biroului. Eu sunt şeful unei comisii ştiinţifice aflate 
direct sub autoritatea imperială şi am, aparent, puteri 
nelimitate. Cu toate acestea, la fiecare pas sunt oprit de 
funcţionari care se justifică, precum nişte papagali, cu 
„politica Biroului”. Care este politica Biroului? N-am primit 
până acum nici o definiţie mai de Doamne-ajută. 

Privirea lui Antyok era inexpresivă când îi răspunse: 

— După cum văd eu lucrurile - dar trebuie să înţelegi că 
nu este nimic oficial - politica Biroului constă în tratarea cât 
mai decentă a non-umanilor. 

— Atunci, ce autoritate au ei. 

— Ş-ş-ş! N-are rost să ridici tonul! Maiestatea Sa 
Imperială este un umanitarian şi discipol al lui Aurelion. Îţi 
pot spune între patru ochi că este bine ştiut faptul că 
împăratul însuşi a sugerat anexarea acestei planete. Poţi 
face prinsoare că politica Biroului va urma îndeaproape 
părerile împăratului. De asemenea, este la fel de sigur că 
eu nu mă pot împotrivi acestui curent de opinii. 

— Ei bine - şi pleoapele cărnoase ale fiziologului 
tremurară - dacă adopţi o asemenea atitudine, o să-ţi pierzi 
postul. Nu, n-o să te reclam pentru a fi schimbat! Nu 
intenţionez să fac aşa ceva. Postul va dispărea de la sine, 
fiindcă aici nu se va realiza nimic! 


— Chiar aşa? De ce? 

Antyok era scund, rozaliu şi dolofan; chipul său cu obraji 
bucălaţi, care, de obicei, nu reuşea să afişeze altă expresie 
decât cea de politeţe detaşată şi surâzătoare, devenise 
acum grav. 

— Spre deosebire de mine, nu eşti de multă vreme pe aici, 
se strâmbă Zammo. Te deranjează fumul? 

Aprinse cu neglijenţă ţigara pe care o ţinea în mână, apoi 
continuă pe un ton nepăsător: 

— Aici nu poate fi vorba de umanitarism. Tratezi non- 
umanii ca pe nişte oameni. Numai că această metodă nu va 
da rezultate. De fapt, mie nici nu-mi place denumirea „non- 
umani”. Sunt animale. 

— Sunt inteligenţi, şopti Antyok. 

— Ei bine, să zicem atunci animale inteligente. Presupun 
că termenii nu se exclud reciproc. Oricum, inteligenţele 
străine nu pot convieţui în acelaşi spaţiu. 

— Propui să-i ucidem? 

— Pe Galaxie, nici vorbă! Îşi agită Zammo ţigara. Eu 
propun să-i privim ca pe nişte obiecte de studiu. Dacă ni se 
permite, am putea învăţa multe de la aceste animale. 
Cunoştinţe care, trebuie subliniat, vor fi utilizate în folosul 
imediat al rasei umane. Asta înseamnă umanism. Este vorba 
despre binele maselor; dacă tot zici că te interesează 
nevolnica sectă a lui Aurelion. 

— În mod concret, la ce te referi? 

— Să luăm exemplul cel mai evident. Ai auzit, presupun, 
despre cunoştinţele lor chimice. 

— Da, încuviinţă Antyok. Am răsfoit majoritatea 
rapoartelor asupra non-umanilor publicate în ultimii zece 
ani. Intenţionez să le studiez în amănunt. 

— Hm-m. Bine, ajunge atunci să-ţi spun că terapia lor 
chimică este extrem de avansată. Eu personal am asistat la 
vindecarea unei fracturi - adică ceea ce consideră ei 
fractură - prin înghiţirea unei pilule. Evident, 
medicamentele lor nu sunt compatibile cu metabolismul 


uman. Cele mai multe ne-ar ucide instantaneu. Dar dacă am 
afla cum acţionează ele asupra non-umanilor. Asupra 
animalelor. 

— Da, da. Am înţeles ideea. 

— Chiar aşa? De-a dreptul încurajator! Un al doilea aspect 
este că animalele comunică între ele într-o manieră 
necunoscută. 

— 'Telepatie?! 

* 

Gura savantului se strâmbă când acesta mârâi: 

— 'Telepatie! Telepatie! Telepatie! La fel de bine, am putea 
spune „vrăjitorie“. Nimeni nu cunoaşte nimic despre 
telepatie, cu excepţia denumirii. Care este mecanismul 
telepatiei? Ce fenomene fiziologice şi fizice sunt implicate? 
Mi-ar plăcea să aflu, dar nu pot. Dacă ar fi să mă iau după 
tine, politica Biroului mi-o interzice. 

— Dar. lartă-mă, totuşi nu înţeleg. Ce anume ţi se interzice 
să faci? Sunt sigur că administraţia civilă n-a încercat să 
stopeze cercetarea ştiinţifică a non-umanilor. Desigur, nu 
pot vorbi în numele predecesorului meu, dar eu. 

— Nu a fost vorba de o intervenţie directă. Nu, nu mă 
refer la aşa ceva. Dar - pe Galasxie! 

— Ne limitează însuşi spiritul general de lucru. 

Suntem obligaţi să tratăm cu non-umanii. Acestora li se 
permite să aibă conducătorul lor şi autonomie internă. Sunt 
răsfăţaţi şi dispun de ceea ce filosofia lui Aurelion ar numi 
„drepturi”. Eu nu pot trata cu şeful lor. 

— De ce? 

— Pentru că refuză să-mi dea mână liberă. Refuză să 
aprobe experimente asupra unui subiect, fără acceptul 
acestuia. Cei doi-trei voluntari pe care-i obţinem nu sunt 
prea inteligenţi. Este o situaţie imposibilă. 

Antyok se mulţumi să ridice neajutorat din umeri. 

— În plus, continuă Zammo, este, în mod limpede, 
imposibil să aflăm ceva valoros în privinţa creierului, 
fiziologiei şi biochimiei acestor animale, fără disecţii, 


experimente dietetice şi medicaţie. Cercetarea ştiinţifică 
este o activitate dură. Umanitatea nu-şi prea găseşte locul 
în ea. 

— Trebuie să fie chiar atât de dură? Întrebă Antyok, 
ciocănindu-şi întrebător bărbia cu un deget. Non-umanii 
aceştia sunt creaturi inofensive. În nici un caz, disecţia. 
Poate dacă i-ai aborda puţin diferit. Mie mi se pare că-i 
ofensezi. Atitudinea ta poate fi excesiv de dominatoare. 

— Dominatoare?! Nu fac parte din familia psihologilor 
ălora sociali plângăcioşi, care sunt la modă acum. Nu cred 
că poţi rezolva o problemă ce necesită disecţia abordând-o 
cu ceea ce se numeşte „atitudinea personală cuvenită”. 

— Îmi pare rău că gândeşti aşa. Pregătirea 
sociopsihologică este obligatorie pentru toţi administratorii 
care au depăşit gradul A-4. 

Zammo îşi scoase din gură ţigara, al cărei capăt îl 
mestecase şi, după un interval care se dorise dispreţuitor, o 
înfipse la loc. 

— Atunci, ar fi bine să-ţi foloseşti tehnicile asupra 
membrilor Biroului. Să ştii că şi eu am prieteni la curtea 
imperială. Desigur, nu pot să le prezint în mod direct 
situaţia. Politica fundamentală nu cade în sarcina mea - 
astfel de lucruri nu pot fi iniţiate decât de Birou. Am putea 
însă încerca o abordare indirectă, surâse el. Strategică. 

— Cum anume? 

Antyok ridică un deget şi-şi cobori lent cealaltă mână pe 
şirurile de volume legate în coperţi cenuşii de lângă scaunul 
său. 

— Eu am citit majoritatea rapoartelor ăstora. Sunt 
plictisitoare, totuşi conţin anumite lucruri. De pildă, când s- 
a născut ultimul copil non-uman pe Cefeus 18? 

— Nu ştiu, recunoscu Zammo, după ce se gândi puţin. De 
fapt, nici nu-mi pasă. 

— Dar îi pasă Biroului. În cei doi ani de la stabilirea 
coloniei pe Cefeus 18, nu s-a născut nici un copil non-uman. 
Cunoşti motivul? 


— Factorii posibili sunt prea mulţi. Problema trebuie 
studiată. 

— Perfect! Redactează-mi atunci un raport. 

— Alt raport?! Am scris douăzeci. 

— Mai scrie unul. Subliniază problemele nerezolvate. 
Menţionează faptul că trebuie schimbate metodele. Pune 
accentul asupra problemei natalității. Biroul nu va îndrăzni 
să ignore aşa ceva. Dacă non-umanii dispar, cineva va 
trebui să dea socoteală împăratului. Înţelegi. 

Zammo îl fixă cu ochi întunecaţi. 

— Asta va înclina balanţa în favoarea mea? 

— Lucrez de douăzeci şi şapte de ani pentru Birou. Îi 
cunosc metodele. 

— O să mă mai gândesc. 

Fiziologul se sculă şi ieşi din birou, trântind uşa în urma 
lui. 

Ceva mai târziu, avea să-i spună unui coleg: „În primul 
rând, este un birocrat. Nu vrea să abandoneze hârţogăria şi 
n-o să rişte. De unul singur nu va încerca nimic, dar poate 
că, totuşi, vom reuşi să-l manipulăm”. 

Expeditor: Administraţia Cefeus 18 

Destinatar: BiPrEx. 

Subiect: Proiectul Provincii Exterioare nr. 2563, partea II - 
Coordonarea cercetărilor ştiinţifice asupra non-umanilor de 
pe Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa BiPrEx Cep-N-CM/jg, 100132, din 302/975 1. G. 


(b) Adresa Adm-Cef 18 AA-LA/mn, din 140/977 1. G. 
Anexă: 


(1) Raportul coL. Şt. 10, Divizia Fizică & Biochimică: 
„Caracteristici fiziologice ale non-umanilor de pe Cefeus 18, 
partea XI”, din 172/9771. G. 


1. Anexa (1) este inclusă pentru informarea BiPrEx. 
Secţiunea XII, paragrafele 1-16, se referă la posibile 
modificări ale actualei politici a BiPrEx faţă de non-umani, 
în scopul facilitării cercetărilor fizice şi chimice, care în 
prezent se desfăşoară autorizate de referinţa (a). 

2. Se atrage atenţia BiPrEx că referinţa (b) a pus deja în 
discuţie o serie de posibile modificări ale metodelor de 
cercetare. Opinia Adm-Cef 18 este că modificările sunt 
deocamdată premature. S-a sugerat, totuşi, că problema 
natalității non-umanilor poate constitui tema unui proiect 
BiPrEx, atribuit Adm-Cef 18, apreciindu-se importanţa 
acordată de col. Şt. 10 subiectului, V. Secţiunea V din 
anexa (1). 

L. Antyok, S. Vizor, Adm-Cef 18 

174/977 1. G. 

Expeditor: BiPrEx. 

Destinatar: Adm-Cef 18 

Subiect: Proiectul Provincii Exterioare nr. 2563, 
Coordonarea cercetărilor ştiinţifice asupra non-umanilor de 
pe Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa Adm-Cef 18 AA-LA/mn, din 174/977 1.G. 

1. Răspunzând la sugestia conținută în paragraful 2 al 
referinţei (a), se consideră că problema natalității non- 
umanilor nu face parte din sfera de preocupări a Adm-Cef 
18. Ţinând seama că coL. Şt. 10 a considerat că amintita 
sterilitate se poate datora unei deficienţe chimice din 
alimentaţie, toate cercetările din domeniu vor fi conduse de 
respectivul colectiv. 

2. Procedurile de investigare ale colectivelor ştiinţifice vor 
continua conform actualelor directive. Nu se prevăd 
modificări ale politicii de cercetare. 

C. Morily, Şef BiPrEx 

186/977 1. G. 

II. 


Reporterul era uscăţiv şi avea articulațiile foarte mobile, 
ceea ce-l făcea să pară înalt şi grav. Se numea Gustiv 
Bannerd, iar reputaţia sa era însoţită de abilitate - două 
însuşiri care nu se împacă întotdeauna, în ciuda unor 
principii de moralitate elementară. 

Antyok îl privi bănuitor şi rosti: 

— N-are rost să afirm că nu ai dreptate - raportul 
colectivului ştiinţific era confidenţial. Nu înţeleg cum. 

— A răsuflat, rosti Bannerd indiferent. Totul răsuflă. 

În mod vădit, Antyok era surprins. Chipul său rozaliu se 
încruntă uşor. 

— Atunci va trebui să astup eu găurile. Nu pot intra în 
detalii. Aluziile la plângerile colectivului 10 trebuie să 
înceteze. Înţelegi asta, da? 

— Nu. Este o situaţie deosebită şi, conform directivelor 
imperiale, am anumite drepturi. Consider că Imperiul 
trebuie să afle ce se petrece. 

— Nu se petrece nimic! Afirmațiile tale sunt eronate. 
Biroul nu-şi va modifica politica. Ţi-am arătat 
corespondenţa. 

— Crezi că vei reuşi să-i ţii piept lui Zammo când îşi va 
intensifica presiunea? Întrebă reporterul amuzat. 

— Da. Dacă voi considera că n-are dreptate. 

— Dacă! Antyok, continuă Bannerd pe un ton pătimaş, aici 
există ceva important. Ceva mult mai important decât 
bănuieşte guvernul, iar ei îl distrug. Tratează fiinţele 
acestea ca pe nişte animale. 

— Zău aşa., începu supervizorul, pe un ton moale. 

— Nu mai spune nici un cuvânt despre Cefeus 18! Este o 
grădină zoologică în care savanții tăi nemiloşi împung 
bietele creaturi cu bețe, printre gratii. Le azvârliţi bucăţi de 
carne, dar îi ţineţi în cuşti. Cunosc realitatea! De doi ani 
scriu despre ei. Aproape că am trăit alături de ei. 

— Zammo spune. 

— Zammo! Şuieră dispreţuitor reporterul. 


— Zammo spune, insistă Antyok cu o fermitate ce trăda 
îngrijorarea, că îi tratăm la fel ca pe oameni. 

Pomeţii lungi ai celuilalt se încordaseră. 

— În felul lui, Zammo însuşi aduce cu un animal. El 
adulează ştiinţa. Ne putem lipsi de asemenea indivizi. Ai 
citit operele lui Aurelion? 

— M-m-m, da. Am înţeles că împăratul. 

— Împăratul manifestă o simpatie faţă de noi. Asta-i bine. 
Mult mai bine, în comparaţie cu persecuțiile domniei 
anterioare. 

— Tot nu-nţeleg unde vrei să ajungi? 

— Alienii aceştia ne pot învăţa multe. Pricepi? Nu-i vorba 
de ceea ce vrea să examineze Zammo şi colectivul lui. Nu-i 
vorba de chimie ori de telepatie, ci de un mod de viaţă, de 
un mod de gândire. Alienii nu cunosc crima şi inadaptarea. 
Ce eforturi s-au întreprins pentru a le studia filosofia? Sau 
pentru a-i privi în ansamblul ingineriei sociale? 

Antyok căzu pe gânduri şi faţa lui dolofană se destinse. 

— Pare o abordare interesantă. Cred că psihologii. 

— Nici vorbă! Cei mai mulţi sunt nişte impostori. Psihologii 
identifică problemele, dar soluţiile lor sunt superficiale. 
Avem nevoie de discipoli ai lui Aurelion. Experţi în Filosofie. 

— Totuşi, nu putem transforma Cefeus 18 în. Într-un 
studiu metafizic. 

— De ce nu? S-ar putea realiza foarte simplu. 

— Cum? 

— Renunţă la aiureala cu testele de laborator. Permite-le 
alienilor să-şi alcătuiască o societate autonomă. Oferă-le o 
independenţă reală şi favorizează schimbul de idei 
filosofice. 

— Aşa ceva nu se poate realiza într-o singură zi! Replică 
nervos Antyok. 

— Dar se poate începe. 

— Ei bine, oftă administratorul, nu te pot opri să încerci. 
(Deveni mai încrezător.) Dacă însă vei publica raportul 


colectivului 10 şi-l vei ataca pe considerente umanitariste, 
îţi vei face singur rău. Savanţii sunt puternici. 

— Ca şi noi, Filosofii. 

— De acord, totuşi există o cale simplă. Nu trebuie să baţi 
câmpii. Pur şi simplu, atrage atenţia asupra faptului că 
respectivul colectiv ştiinţific nu-şi rezolvă problemele. Fă-o 
într-o manieră lipsită de patimă, lăsându-i pe cititori să 
deducă singuri punctul tău de vedere. Ocupă-te, de pildă, 
de problema natalității. Acolo poţi insista. Peste o generaţie, 
non-umanii pot dispărea, indiferent ce ar face ştiinţa. 
Sugerează că ar fi necesară o abordare mai filosofică. Sau 
ia alt detaliu evident. Foloseşte-ţi inteligenţa, da? 

Zicând acestea, Antyok se ridică din scaun, surâzând 
mulţumit. 

— Dar - pentru numele Galaxiei! 

— Nu fi belicos! Adăugă el. 

— S-ar putea să ai dreptate, murmură Bannerd. 

Ulterior, reporterul scrise într-un mesaj adresat unui 
prieten: „În nici un caz nu este un individ cerebral. Pare 
confuz şi nu are o direcţie precisă în viaţă. Cu siguranţă, 
este complet incompetent pentru postul lui. Totuşi nu-i 
încăpățânat, acceptă compromisuri pentru evitarea 
dificultăţilor şi preferă să cedeze, în loc să rişte o poziţie 
fermă. În această privinţă, s-ar putea dovedi util. Al tău, 
întru Aurelion.” 

Expeditor: Adm-Cef 18 

Destinatar: BiPrEx. 

Subiect: Articolele despre rata natalității non-umanilor de 
pe Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa Adm-Cetf 18 AA-LA/mn, nr. 174/9771. G. 


(b) Decretul Imperial 2374, din 243/975 IL. G. 
Anexe: 


(1) Articolul lui G. Bannerd de pe Cefeus 18, din 201/9771. 
G. 


(2) Articolul lui G. Bannerd de pe Cefeus 18, din 203/977 1. 
G. 

1. Sterilitatea non-umanilor de pe Cefeus 18, raportată 
BiPrEx în referinţa (a), a devenit subiectul reportajelor din 
presa galactică. Articolele respective sunt anexate pentru 
informarea BiPrEx. Deşi se bazează pe materiale 
considerate confidenţiale, reporterul respectiv îşi menţine 
dreptul la exprimarea liberă conform referinţei (b). 

2. În lumina inevitabilei publicităţi şi a receptării greşite 
din partea marelui public, se solicită ca BiPrEx să elaboreze 
un plan corespunzător, menit a rezolva problema sterilităţii 
non-umanilor. 

L. Antyok, S. Vizor, Adm-Cef 18 

209/9771. G. 

Expeditor: BiPrEx. 

Destinatar: Adm-Cef 18 

Subiect: Investigarea ratei natalității non-umanilor de pe 
Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa Adm-Cef 18 AA-LA/mn, din 209/977 |. G. 


(b) Adresa Adm-Cef 18 AA-LA/mn, din 174/977 1. G. 

1. Se propune investigarea cauzelor şi mijloacelor de 
stopare a fenomenului de scădere a natalității menţionat în 
referinţele (a) şi (b). Ca atare, se declanşează proiectul 
„Investigarea ratei natalității non-umanilor de pe Cefeus 
18”, care, în lumina importanţei cruciale a subiectului, 
capătă prioritatea AA. 

2. Numărul atribuit proiectului este 2910 şi toate 
cheltuielile aferente vor fi facturate în contul nr. 18/78. 

C. Morily, Şef BiPrEx 

223/9771. G. 


III. 

Dacă în laboratoarele Staţiei Experimentale a colectivului 
10, Zammo nu manifesta îmbufnarea anterioară, asta nu 
însemna că ar fi fost mai prietenos. Antyok stătea singur în 
faţa ferestrei de observaţie a principalului laborator. 

Respectivul laborator era o curte imensă în care se 
reproduceau condiţiile naturale de pe Cefeus 18, spre 
disperarea experimentatorilor şi mulţumirea subiecţilor. Pe 
nisipul încins şi prin aerul uscat şi bogat în oxigen sclipeau 
razele arzătoare ale soarelui alb şi fierbinte. Sub dogoarea 
lor, non-umani cărămizii, având constituţii vânoase şi piei 
zbârcite, stăteau ghemuiţi pe vine, singuri, ori câte doi. 

Zammo ieşi din laborator şi se opri lângă robinet, 
începând să bea apă cu lăcomie. Într-un târziu, îşi ridică 
ochii; sudoarea îi lucea pe buza superioară. 

— Vrei să intri? 

— Nu, mulţumesc! Scutură din cap cu fermitate 
administratorul. Care-i temperatura? 

— Aproape cincizeci de grade la umbră, iar ei se plâng că-i 
răcoare. Acum este ora de băut. Vrei să-i vezi adăpându-se? 

Un jet de apă se înălţă din fântâna din centrul curţii, iar 
micuţii băştinaşi se sculară, clătinându-se, şi porniră să 
ţopăie spre el, într-un fel de alergare stranie, legănată. Se 
înghesuiră în jurul jetului. Pe neaşteptate, feţele lor se 
desfigurară în zona centrală, ca urmare a extensiei unor 
trompe cărnoase, lungi şi flexibile, care atinseră apa şi se 
retraseră şiroind. 

Continuară să se adape în acest fel vreme de multe 
minute. Trupurile li se dilatară şi zbârciturile dispărură. Se 
îndepărtară apoi încet, cu tuburile pentru băut mişcându-se 
mai departe înainte şi înapoi; în cele din urmă, acestea se 
retraseră, formând un soi de materie trandafirie, 
pulsatoare, situată deasupra gurii late, lipsite de buze. 
Rotofeie şi sătule, fiinţele se culcară la umbră, în grupuri. 

— Animale! Pufni Zammo dispreţuitor. 

— Cât de des beau? Se interesă Antyok. 


— De câte ori doresc. Pot rezista şi o săptămână fără apă. 
Noi îi adăpăm zilnic. Depozitează apa sub piele. Mănâncă 
seara. Sunt vegetarieni, după cum ştii. 

— Îmi place să mai obţin informaţiile şi în mod direct, 
surâse Antyok. Nu pot citi toate rapoartele. 

— Mda? Care-s noutăţile? Ce mai zic „fetiţele” de pe 
Trantor? 

— Din păcate, Biroul nu doreşte să se implice. Pentru că 
împăratul îi priveşte favorabil pe aurelionişti, umanitarismul 
e la ordinea zilei. Ştii bine, de altfel. 

Administratorul făcu o pauză, muşcându-şi nesigur buza 
inferioară, după care continuă: 

— Acum a apărut şi problema ratei natalității. A fost 
trecută în custodia Administraţiei, ai aflat poate. Cu 
prioritate A dublu. 

Zammo bolborosi ceva incoerent. 

— Poate nu-ţi dai seama, urmă Antyok, dar proiectul a 
devenit prioritar, orice alte proiecte referitoare la Cefeus 
18 trecând pe planul al doilea. 

Apoi, se întoarse către fereastra de observaţie şi rosti 
gânditor: 

— Crezi că fiinţele astea ar putea fi nefericite? 

— Nefericite?! Veni răspunsul ca o explozie. 

— Mă rog, se corectă repede Antyok, să zicem neadaptate. 
Înţelegi ce vreau să spun? Este greu să reproduci 
ambientul unei rase despre care ştii atât de puţine lucruri. 

— Auzi. Tu ai văzut vreodată planeta de pe care le-am 
adus? 

— Am citit rapoartele. 

— Rapoarte! Pufni dispreţuitor Zammo. Eu am văzut-o. 
Poate că ceea ce zăreşti pe geam ţi se pare un deşert, dar 
pentru nenorociţii ăştia este un paradis acvatic. Au toată 
mâncarea şi apa sub nas. Au la dispoziţie o lume întreagă, 
cu vegetaţie şi cursuri de apă, nu un bolovan de siliciu şi 
granit, unde lichenii se cultivau în peşteri şi apa trebuia 
evaporată din ghips. În zece ani, ar fi murit cu toţii. Iar noi 


i-am salvat. Nefericiţi? Br-r-r, în cazul ăsta n-au nici măcar 
decenţa animalelor. 

— Da. Poate. Eu am însă altă idee. 

— O idee? Ce fel de idee? 

Zammo se întinse după una din ţigările sale. 

— Ceva care s-ar putea să-ţi fie de folos. De ce nu studiezi 
fiinţele astea într-un mod mai creator? Lasă-le să-şi 
întrebuinţeze iniţiativa. La urma urmelor, posedă o ştiinţă 
foarte evoluată. Rapoartele voastre se referă mereu la ea. 
Dă-le probleme pe care să le rezolve. 

— Ce fel de probleme? 

— Păi. Păi. Antyok îşi desfăcu braţele neajutorat. Orice 
crezi că ar fi util. De pildă, navele spaţiale. Bagă-i într-o 
cabină de comandă şi studiază-le reacţiile. 

— De ce? 

— Pentru că reacţiile minţilor lor faţă de unelte şi aparate 
specifice oamenilor te pot învăţa multe. În plus, mi se pare 
că ar reprezenta o recompensă mult mai eficientă decât 
orice ai încercat până acum. Vei căpăta mai mulţi voluntari, 
dacă ei vor ajunge la concluzia că fac ceva interesant. 

— A vorbit psihologul din tine. Mda. Probabil că sună mai 
atrăgător decât va fi în realitate. O să mă gândesc. Oricum, 
cine mi-ar acorda permisiunea de a-i lăsa să zburde în 
interiorul unor nave spaţiale? Eu nu am aşa ceva la 
dispoziţie şi dacă aş încerca să obţin una pe căi oficiale ar 
dura mai mult decât merită. 

Antyok căzu pe gânduri şi fruntea i se încreţi uşor. 

— Nu trebuie să fie chiar nave spaţiale. Deşi. Dacă ai scrie 
alt raport şi ai sugera ideea asta tu însuţi - în termeni 
expliciţi, pricepi? 

— Poate aş reuşi s-o strecor cumva în proiectul meu 
despre natalitate. Ştii bine că o prioritate A dublu îţi poate 
aduce, practic, orice doreşti, fără să se pună întrebări. 

Interesul lui Zammo părea cu totul aproximativ. 

— Mda, poate. Am demarat însă nişte teste metabolice 
fundamentale şi s-a făcut cam târziu. O să mă mai gândesc. 


Există, desigur, nişte avantaje. 
Expeditor: Adm-Cef 18 
Destinatar: BiPrEx. 
Subiect: Proiect Provincii Exterioare nr. 2910, partea 1 - 
Investigarea ratei natalității non-umanilor de pe Cefeus 18 
Referinţe: 


(a) Adresa BiPrEx Ceph-N-CM/car, nr. 115097, din 
223/9771. G. 
Anexă: 


(1) Raportul col. St. 10, Divizia Fizică & Biochimică, 
partea XV, din 220/977 1. G. 

1. Anexa (1) este alăturată pentru informarea BiPrEx. 

2. Atragem atenţia asupra Secţiunii V, paragraful 3 al 
anexei (1), în care se solicită coL. Şt. 10 atribuirea unei 
nave spaţiale pentru cercetările autorizate de BiPrEx. Adm- 
Cef 18 consideră că respectivele cercetări pot fi utile 
pentru desfăşurarea proiectului subiect autorizat de 
referinţa (a). În lumina priorităţii AA conferite de BiPrEx 
proiectului subiect, propunem analiza urgentă a solicitării 
CoL. Şt. 10. 

L. Antyok, S. Vizor, Adm-Cef 18 

240/9771. G. 

Expeditor: BiPrEx. 

Destinatar: Adm-Cef 18 

Subiect: Proiect Provincii Exterioare nr. 2910, partea 1 - 
Investigarea ratei natalității non-umanilor de pe Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa Adm-Cef 18 AA-LA/mn, din 240/977 1. G. 

1. Nava-şcoală AN - R - 2055 este pusă la dispoziţia Adm- 
Cef 18, pentru a fi utilizată în cercetările asupra non- 
umanilor de pe Cefeus 18, conform proiectului subiect şi 
altor proiecte autorizate de BiPrEx, conform cererii din 
Anexa (1) la referinţa (a). 


2. Se solicită urgentarea lucrului la proiectul subiect prin 
toate mijloacele posibile. 

C. Morily, Şef BiPrEx 

251/9771. G. 

IV. 

Creatura micuță şi cărămizie se simţea probabil mult mai 
stânjenită decât o sugera atitudinea ei. Se găsea la o 
temperatură ce-i făcea pe oamenii din jur să transpire din 
abundență, deşi cămăşile le erau complet descheiate. Avea 
un glăscior subţire şi pronunţa cuvintele cu atenţie: 

— Umiditatea mi se pare ridicată, totuşi suportabilă la o 
temperatură atât de joasă. 

Antyok zâmbi. 

— A fost amabil din partea dumneavoastră să veniţi. 
Plănuisem să vă vizitez, dar în atmosfera de acolo. 

— Nu contează. Aţi făcut pentru noi mai mult decât am fi 
fost capabili să realizăm noi înşine vreodată. Mulţumirea o 
răsplătesc, în mod imperfect, suportând un disconfort 
Minor. 

Limbajul folosit părea indirect, ca şi cum şi-ar fi abordat 
gândurile pieziş sau ca şi cum ar fi reprezentat o impoliteţe 
să procedeze într-o manieră mai deschisă. 

Aşezat picior peste picior într-un ungher ai odăii, Bannerd 
se scărpină în cap şi spuse: 

— Vă deranjează dacă înregistrez convorbirea? 

Non-umanul îl privi scurt pe reporter. 

— Nu am nici o obiecţie de formulat. 

— Aceasta nu este o întâlnire pur socială, domnule, 
continuă Antyok să se scuze. Pentru aşa ceva nu v-aş fi 
supus unui asemenea disconfort. Este vorba de unele 
întrebări importante, iar dumneavoastră sunteţi liderul 
grupului. 

Alienul încuviinţă din cap. 

— Sunt satisfăcut că scopurile anunţate sunt pozitive. Vă 
rog, continuaţi! 


Administratorul aproape că nu-şi găsea locul, căutând să-şi 
transpună gândurile în cuvinte. 

— Subiectul, începu el, este delicat şi nu l-aş fi adus în 
discuţie dacă n-ar fi fost copleşitoarea importanţă A. Î-î-i. 
Întrebării. Vorbesc în calitate de purtător de cuvânt al 
guvernului meu. 

— Poporul meu consideră că guvernul vostru este unul 
bun. 

— Da, desigur, este alcătuit din oameni buni. Tocmai de 
aceea, pe ei îi îngrijorează faptul că poporul dumneavoastră 
nu se înmulţeşte. 

Antyok făcu o pauză şi aşteptă, temându-se de o reacţie 
violentă, dar aceasta nu sosi. Chipul alienului era nemişcat, 
exceptând o uşoară tremurătură a zonei ce adăpostea tubul 
pentru băut, acum retras. 

— Am ezitat să ne referim la această problemă, continuă 
administratorul, datorită faptului că ea este extrem de 
personală. Obiectivul primordial al guvernului meu este 
neamestecul în treburile interne ale altora - prin urmare, 
ne-am străduit să investigăm chestiunea în mod discret şi 
fără a vă deranja. Sincer vorbind. 

— Aţi dat greş? Termină fraza pentru el alienul. 

— Da. Cel puţin, n-am descoperit o cauză concretă pentru 
care n-am putut reproduce cu exactitate mediul de pe 
planeta voastră - exceptând, desigur, modificările necesare 
pentru îmbunătăţirea condiţiilor de viaţă. Evident, 
specialiştii noştri au ajuns la concluzia că ar fi vorba de 
nişte erori de ordin chimic. De aceea vă solicit ajutorul 
voluntar în această privinţă. Sunteţi mult mai avansați în 
studiul propriei biochimii. Dacă nu doriţi, sau. 

— Nu, nu, pot fi de ajutor! 

Alienul părea de-a dreptul încântat. Pieile ce atârnau pe 
flancurile netede ale craniului său spân se zbârciră, 
marcând reacţia faţă de o emoție necunoscută. 

— Niciunul dintre noi nu şi-a închipuit că ar fi o problemă 
ce v-ar putea afecta. O asemenea atitudine constituie o altă 


dovadă a bunătăţii voastre, a grijii pe care ne-o purtaţi. 
Considerăm că această planetă este plăcută, un paradis 
prin comparaţie cu vechiul cămin. Nu ducem lipsă de nimic. 
Condiţiile în care trăim acum se regăsesc doar în legendele 
noastre despre Vârsta de Aur. 

— Ei bine. 

— Există însă un aspect pe care este posibil să nu-l 
înţelegeţi. Nu ne putem aştepta ca inteligenţe diferite să 
gândească similar. 

— Mă voi strădui să înţeleg. 

Glasul alienului susura melodios, iar tonul său fluid părea 
şi mai pronunţat. 

— Pe planeta noastră, noi muream, dar ne luptam. Ştiinţa 
pe care o dezvoltaserăm de-a lungul unei istorii mai lungi 
ca a voastre pierdea teren, dar nu fusese încă înfrântă. 
Poate asta se întâmpla fiindcă ştiinţa noastră era 
fundamental biologică, iar nu fizică, precum a voastră. Voi 
aţi descoperit noi forme de energie şi aţi ajuns la stele. Noi 
am descoperit noi adevăruri ale psihologiei şi psihiatriei şi 
am dezvoltat o societate lipsită de boli şi crime. Nu are rost 
să ne întrebăm care din cele două abordări a fost mai 
lăudabilă, dar în privinţa succesului final nu poate exista 
umbră de îndoială. Pe planeta noastră muribundă, lipsită de 
mijloace şi surse energetice, ştiinţa biologică nu reuşea 
decât să ne uşureze moartea. Cu toate acestea, am luptat. 
Timp de multe secole, am înaintat târâş-grăpiş spre 
fundamentele energiei nucleare şi, treptat, am zărit 
scânteia speranţei de a putea depăşi limitele suprafeţei 
planetare, ajungând la stele. În sistemul nostru, nu existau 
alte planete care să ne slujească drept trepte intermediare. 
Până la cea mai apropiată stea erau douăzeci de ani-lumină. 
Nu credeam că ar putea exista alte sisteme planetare. Toate 
formele de viaţă posedă însă ceva care le îndeamnă în 
permanenţă să continue, chiar dacă este zadarnic. În 
ultimele zile, rămăseserăm doar cinci mii. Numai cinci mii. 
lar prima noastră navă era gata. Un prototip. Probabil că ar 


fi însemnat un eşec. Dispuneam, totuşi, de principiile corect 
formulate ale propulsiei şi navigaţiei. 

Se lăsă o tăcere prelungă. Ochişorii negri ai alienului 
părură a se pierde în amintiri. 

— Apoi am apărut noi, interveni ziaristul, din colţul său. 

— Exact. Totul s-a modificat. Am putut solicita energie. Am 
căpătat o nouă lume, confortabilă, chiar ideală, fără ca 
măcar s-o fi cerut. Dacă problemele sociale le rezolvaserăm 
de multă vreme, acelea mai dificile, ale mediului, ne-au fost 
în mod neaşteptat soluționate, la fel de complet. 

— Şi? Insistă Antyok. 

— Şi. Cumva, n-a fost bine. Vreme de secole, strămoşii 
noştri tinseseră către stele, iar acum se dovedea că stelele 
aparţineau altora. Noi luptaserăm pentru viaţă, şi aceasta 
devenise un cadou înmânat de alţii. Nu mai există un motiv 
pentru a continua lupta. Nu am mai putea obţine nimic. 
Întregul univers aparţine rasei voastre. 

— Planeta aceasta este a voastră, rosti cu blândeţe Antyok. 

— În mod indirect. Este un cadou. Nu reprezintă dreptul 
nostru. 

— După părerea mea, l-aţi câştigat pe merit. 

Alienul îl privi scrutător, apoi rosti cu glas obosit: 

— Sunteţi bine intenţionaţi, dar mă tem că nu înţelegeţi. 
Exceptând planeta primită cadou, noi nu mai avem unde să 
mergem. Ne găsim într-o fundătură. Funcţia vieţii este 
lupta, iar aceasta ne-a fost luată. Viaţa nu ne mai poate 
interesa. În mod deliberat, nu avem urmaşi. Este 
modalitatea aleasă de a dispărea din calea voastră. 

* 

În vreme ce asculta vorbele oaspetelui său, Antyok 
deşurubase fluoroglobul de lângă fereastră şi începuse să 
se joace cu el, învârtindu-l pe postamentul său. Suprafaţa 
multicoloră reflecta lumina pe când se rotea, iar sfera cu 
diametrul de un metru plutea grațios în aer. 

— Asta este unica soluţie? Întrebă el într-un târziu. 
Sinuciderea? 


— Am putea continua, şopti alienul, dar unde în Galaxie ar 
mai fi loc şi pentru noi? Toată vă aparţine. 

— Dacă aţi dori independenţa, n-ar exista pentru voi un loc 
mai apropiat decât Norii lui Magellan. Acolo. 

— Iar voi nu ne-aţi lăsa să plecăm. Ştiu, însă, că nu ne 
doriţi decât binele. 

— Numai binele. Totuşi, nu vă putem lăsa. 

— Este o bunătate greşit aplicată. 

— Posibil, dar nu vă puteţi modifica opinia? Aveţi la 
dispoziţie o planetă. 

— Problema depăşeşte sfera explicaţiilor complete. Mintea 
voastră este diferită. Nu ne putem schimba decizia. Cred, 
domnule administrator, că v-aţi gândit la toate astea mai 
înainte. Conceptul de fundătură în care ne găsim prinşi nu 
este nou pentru dumneavoastră. 

Antyok îşi ridică privirea, surprins, şi opri rotația globului. 

— Îmi puteţi citi gândurile? 

— A fost doar o ipoteză. Cred că una destul de bună. 

— Da. Dar puteţi citi gândurile? Vreau să zic, gândurile 
oamenilor, în general. Este o chestiune interesantă. Savanţii 
afirmă că nu puteţi aşa ceva, însă uneori mă întreb dacă nu 
cumva, pur şi simplu, nu doriţi s-o faceţi. M-aţi putea 
lămuri? Poate că vă rețin cam mult. 

— Nu. Nu. (Micuţul alien se strânse mai mult în mantia sa 
şi, pentru câteva clipe, îşi afundă faţa în pernuţa gulerului, 
încălzită electric.) Vorbiţi de citirea gândurilor. Nu este 
câtuşi de puţin cazul, dar nici nu vă pot explica fenomenul. 

Antyok murmură un vechi proverb: 

— Văzul nu poate fi explicat unui orb din naştere! 
Murmură Antyok un vechi proverb. 

— Da, cam aşa ceva. Simţul pe care, în mod eronat, 
dumneavoastră îl numiţi „citirea gândurilor” nu se poate 
aplica în cazul nostru. Nu pentru că n-am fi în stare să 
receptăm senzațiile cuvenite, ci fiindcă voi nu le transmiteţi, 
iar noi nu vă putem explica felul în care ar trebui s-o faceţi. 

— Hm-m-m. 


— Desigur, există situaţii în care dumneavoastră 
manifestaţi o stare de mare concentrare sau de tensiune 
emoţională, iar atunci unii dintre noi, care au simţul acesta 
mai dezvoltat - mai ascuţit, ca să spun aşa - detectează 
ceva în mod vag. Este însă un fenomen nesigur şi uneori eu 
însumi m-am întrebat. 

Antyok începu din nou să rotească fluoroglobul. Faţa lui 
rozalie trăda faptul că era adâncit în gânduri, iar ochii îi 
rămăseseră fixaţi asupra alienului. Bannerd îşi dezmorţi 
degetele mâinilor şi reciti însemnările pe care le făcuse. 

Fluoroglobul continua să se rotească şi, treptat, alienul se 
arătă tot mai încordat, iar ochii îi erau atraşi de sclipirile 
multicolore de pe suprafaţa fragilă a obiectului. 

— Ce este acesta? Întrebă el. 

Antyok tresări şi trăsăturile i se destinseră într-un surâs. 

— Asta? O jucărioară la modă acum vreo trei ani, ceea ce 
înseamnă că acum este o vechitură desuetă. Un obiect 
inutil, dar drăguţ. Bannerd, poţi comuta ferestrele pe 
opacitate? 

* 

Se auzi pocnetul slab al unui buton şi ferestrele se 
transformară în zone de întuneric, în vreme ce, în mijlocul 
încăperii, fluoroglobul deveni brusc centrul unei radiaţii 
trandafirii, din care păreau că se desprind jeturi difuze. 
Antyok, o siluetă stacojie, într-o odaie stacojie, îl aşeză pe 
masă şi-l roti cu o mână din care picurau raze roşii. În timp 
ce sfera se învârtea, culorile se modificau cu viteză tot mai 
mare, contopindu-se şi despărţindu-se în contraste tot mai 
puternice. 

— Suprafaţa globului, vorbi Antyok în atmosfera stranie de 
curcubeu topit, este dintr-un material cu fluorescenţă 
variabilă. E aproape lipsit de greutate, extrem de fragil, dar 
astfel echilibrat giroscopic încât rareori cade, dacă eşti cât 
de cât atent. Un obiect drăguţ, nu credeţi? 

— Extrem de frumos! Răsună de undeva glasul alienului. 

— Dar învechit. Moda lui a trecut de mult. 


— Foarte frumos! Repetă alienul. 

Bannerd dezopaciză ferestrele şi culorile păliră. 

— Aşa ceva ar plăcea poporului meu, rosti alienul în vreme 
ce privea fascinat globul. 

— Este vremea să plecaţi! Rosti administratorul, sculându- 
se în picioare. Atmosfera noastră poate induce efecte 
neplăcute dacă întârziaţi prea mult. Vă mulţumesc din 
suflet pentru amabilitate. 

— Eu vă mulţumesc din suflet pentru amabilitate. 

— Apropo, urmă Antyok, mulţi dintre confrații 
dumneavoastră au acceptat propunerea de a studia navele 
noastre spaţiale. Sper că înţelegeţi că am intenţionat să vă 
studiem reacţiile faţă de tehnologia noastră. Ştiu că este în 
conformitate cu eticheta voastră. 

— Nu trebuie să vă cereţi scuze. Eu însumi deţin acum 
cunoştinţele unui pilot uman. A fost extrem de interesant. 
Ne-am amintit de propriile noastre eforturi. Şi de faptul că 
porniserăm pe un drum corect. 

După plecarea alienului, Antyok se aşeză din nou, 
încruntându-se. 

— Ei bine, făcu el spre Bannerd, sper că n-ai uitat 
înţelegerea noastră. Discuţia nu poate fi publicată. 

— Perfect! Încuviinţă ziaristul. 

Administratorul învârtea între degete o micuță figurină 
metalică. 

— Tu ce crezi despre povestea asta? Întrebă el. 

— Îmi pare rău de ei! Cred că-mi dau seama prin ce trec. 
Ar trebui să-i educăm, pentru a depăşi starea asta. Filosofia 
o poate face. 

— Crezi? 

— Da. 

— Dar nu-i putem lăsa să plece. 

— Ah, nu! Nici nu se pune problema! Avem prea multe de 
învăţat de la ei. Starea actuală este una trecătoare. Vor 
judeca în mod diferit lucrurile, mai cu seamă după ce le 
vom acorda o independenţă totală. 


— Poate că da. Ce crezi despre fluoroglob? I-a plăcut. Ar fi 
un gest amabil să comandăm câteva mii. Se ştie că nu sunt 
deloc scumpe. 

— Pare o idee bună! Încuviinţă Bannerd. 

— Totuşi, Biroul nu va accepta. Îi cunosc foarte bine. 

Ziaristul miji ochii. 

— S-ar putea să fie exact ceea ce le trebuie. EP au nevoie 
de obiective noi, care să le stârnească interesul. 

— Serios? Ei bine, am putea face ceva. Aş putea include în 
raportul meu un extras din înregistrarea pe care ai făcut-o, 
insistând asupra globurilor. La urma urmelor, tu eşti 
membru al Filosofiei şi ai relaţii printre oamenii importanţi, 
al căror cuvânt atârnă mai mult decât al meu în faţa 
Biroului. Înţelegi.? 

— Mda, făcu Bannerd. Mda. 

Expeditor: Adm-Cef 18 

Destinatar: BiPrEx. 

Subiect: Proiectul PrEx 2910, partea II: Investigarea ratei 
natalității non-umanilor de pe Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa BiPrEx Cep-N-CM/car, 115097, din 223/9771. 
G. 
Anexă: 


(1) înregistrarea conversaţiei dintre L. Antyok din Adm-Cef 
18 şi Ni-San, Mare Judecător al non-umanilor de pe Cefeus 
18. 

1. Anexa (1) este prevăzută pentru informarea BiPrEx. 

2. Investigarea proiectului subiect, demarat în urma 
autorizării prin referinţa (a), continuă în direcţiile noi 
indicate în Anexa (1). BiPrEx este asigurat că vor fi 
întrebuințate toate mijloacele pentru combaterea atitudinii 
psihologice care actualmente domină non-umanii. 

3. Este interesant de remarcat că Marele Judecător al non- 
umanilor de pe Cefeus 18 şi-a manifestat interesul faţă de 


fluorogloburi. S-a iniţiat o cercetare preliminară referitoare 
la acest aspect al psihologiei non-umanilor. 

L. Antyok, S. Vizor, Adm-Cef 18 

272/9771. G. 

Expeditor: BiPrEx. 

Destinatar: Adm-Cef 18 

Subiect: Proiectul PrEx 2910: Investigarea ratei natalității 
non-umanilor de pe Cefeus 18 

Referinţe: 


(a) Adresa Adm-Cef 18 AA-LA/mn, din 272/977 1. G. 

1. Referitor la Anexa (1) a referinţei (a), Ministerul 
Comerţului a alocat cinci mii de fluorogloburi pentru 
expediere spre Cefeus 18. 

2. Se insistă ca Adm-Cef 18 să utilizeze toate metodele 
pentru reducerea nemulțumirii non-umanilor, respectând în 
acelaşi timp conţinutul proclamaţiilor imperiale. 

C. Morily, Şef BiPrEx 

283/9771. G. 

V. 

Cina luase sfârşit, se adusese coniacul şi ţigările fuseseră 
aprinse. Grupurile se alcătuiseră deja, iar căpitanul flotei 
comerciale se găsea în centrul celui mai mare. Uniforma sa 
albă, sclipitoare, îi fascina pe ascultători. 

— Drumul n-a însemnat mare lucru, povestea acesta, de-a 
dreptul încântat. Pe vremuri, am avut sub comandă şi trei 
sute de nave. Totuşi, încărcătura a fost neobişnuită. Pe 
Galazxie! 

— Ce doriţi să faceţi cu cinci mii de fluorogloburi în pustiul 
ăsta? 

Antyok râse amabil şi ridică din umeri. 

— Sunt pentru non-umani. Sper că n-a fost un transport cu 
probleme. 

— Nu, nimic dificil, dar marfa era voluminoasă. Fiind nişte 
obiecte fragile, nu puteam transporta mai mult de douăzeci 
pe o navă, ţinând seama de prevederile guvernamentale 


privind ambalarea şi măsurile de siguranţă. La urma 
urmelor, guvernul plăteşte! 

Zammo rânji sumbru. 

— Este prima dumitale experienţă în materie de metode 
guvernamentale, căpitane? 

— Pe Galaxie, nici vorbă! Explodă acesta. Evident, caut să 
le evit, dar uneori n-ai cum scăpa. Adevărul este că sunt de- 
a dreptul îngrozitoare. Regulamentele. Hârţogăraia. Pur şi 
simplu, îţi îngheaţă sângele în vene. Este o tumoare, o 
excrescenţă canceroasă a Galaxiei. Dacă ar fi după mine, aş 
anula toate porcăriile astea. 

— Nu-i adevărat, căpitane! Interveni Antyok. Nu înţelegi 
situaţia. 

— N-o înţeleg? Ei bine, întrucât dumneata eşti unul dintre 
birocraţi - şi surâse, rostind cuvântul - poate că mi-o poţi 
explica, domnule administrator. 

— Păi, începu Antyok, oarecum nesigur, guvernarea 
reprezintă o chestiune serioasă şi complicată. În Imperiu, 
există mii de planete şi miliarde de oameni cu probleme. 
Consider că posibilităţile umane ar fi depăşite dacă s-ar 
încerca o guvernare fără o organizare extrem de riguroasă. 
Cred că, la ora actuală, numai în Serviciul Administrativ 
Imperial lucrează patru sute de milioane de oameni şi, 
pentru a le coordona şi conjuga eforturile, trebuie să deţii 
ceea ce dumneata denumeşti regulamente şi hârţogăraie. 
Fiecare părticică, deşi pare lipsită de sens, deşi este 
iritantă, are utilitatea ei. Fiecare hârtiuţă este un fir ce 
uneşte eforturile a patru sute de milioane de oameni. Dacă 
ai renunţa la Serviciul Administrativ, ai renunţa la Imperiu 
şi, o dată cu el, la pacea interstelară, la ordine şi civilizaţie. 

— Haideţi., începu căpitanul. 

— Nu, nu, vorbesc cât se poate de serios! Regulile şi 
sistemul cadrului administrativ trebuie să fie îndeajuns de 
cuprinzătoare şi rigide, astfel ca în cazul existenţei unor 
funcţionari incompetenţi - puteţi râde, dar incompetenţa 
poate fi întâlnită şi printre savanţi, ziarişti, ba chiar şi 


printre căpitani - aşadar, în cazul existenţei unor 
funcţionari incompetenţi, urmările eventualelor accidente 
să fie reduse la minim. În felul acesta, în cazul cel mai rău, 
sistemul poate continua să funcţioneze de la sine. 

— Mda! Mormăi posac căpitanul. Şi ce se va întâmpla cu 
un administrator capabil? Va fi prins în aceeaşi plasă rigidă 
şi va fi târât în mediocritate. 

— Câtuşi de puţin, replică Antyok. Un individ capabil îşi 
poate desfăşura activitatea într-un cadru restrictiv, 
obţinând ceea ce-şi doreşte. 

— Cum? Se interesă Bannerd. 

— Păi. Păi. Brusc, Antyok începuse să se simtă stingherit. 
O metodă ar fi să obţină un proiect de prioritate A sau, dacă 
e posibil, A dublu. 

Căpitanul îşi dădu capul pe spate, gata să hohotească, dar 
nu apucă să-şi ducă intenţia la bun sfârşit, deoarece uşa 
salonului se deschise brusc şi înăuntru năvăliră mai mulţi 
bărbaţi alarmaţi. La început, strigătele lor erau lipsite de 
sens, apoi se auzi limpede: 

— Domnule căpitan, navele au decolat. Le-au furat non- 
umanii. 

— Ce? Ioate? 

— Toate, domnule. 

* 

Peste patru ore, cei patru bărbaţi se regăsiră în cabinetul 
lui Antyok. 

— N-au făcut nici o greşeală! Rosti tăios administratorul. 
N-au lăsat nici o navă, nici chiar pe cea de antrenament! Şi 
în tot sectorul nostru nu există nici o navă guvernamentală 
disponibilă. Până vom declanşa urmărirea, ei vor fi ieşit din 
Galaxie, aflându-se la jumătatea drumului spre Norii lui 
Magellan. Căpitane, responsabilitatea dumitale era să 
menţii o pază corespunzătoare! 

— De-abia venisem dintr-o călătorie spaţială de durată! Se 
bâlbâi acesta. Cine s-ar fi aşteptat. 


— Stai puţin, căpitane! Îl întrerupse Zammo. Încep să 
pricep. Antyok, rosti el cu glas aspru, tu ai organizat totul! 

— Eu? 

Vocea administratorului era ciudat de seacă, aproape 
indiferentă. 

— În seara asta, ne-ai spus că un individ inteligent ar 
căuta să obţină un proiect de prioritate A pentru a-şi pune 
în aplicare planurile. Tu te-ai luptat pentru un asemenea 
proiect, pentru a-i ajuta pe non-umani să fugă. 

— Am făcut eu aşa ceva? Scuză-mă, dar cum aş fi putut? 
Problema ratei natalității a fost ridicată chiar de tine într-un 
raport personal. Şi, dacă nu mă înşel, articolele incisive ale 
lui Bannerd au speriat Biroul şi l-au determinat să acorde 
prioritatea dublu A. Eu n-am avut nici cel mai mic amestec. 

— Tu ai sugerat să mă refer la rata natalității, explodă 
Zammo. 

— Ţii minte asta? 

— Apropo, interveni pe neaşteptate Bannerd, tot tu mi-ai 
sugerat să menţionez în articole rata natalității! 

Cei trei îl încolţiseră acum, ameninţători. Antyok se lăsă pe 
spate în scaun şi replică destins: 

— Nu ştiu ce vreţi să spuneţi prin „sugestii”. Dacă doriţi să 
mă acuzaţi, vă rog să vă folosiţi de dovezi - mărturii legale. 
Legile Imperiului acceptă materiale scrise, filmate sau 
înregistrate, alături de declaraţii ale unor martori. Toate 
scrisorile mele în calitate de administrator se află aici, în 
dosarele Biroului, şi în alte locuri. N-am solicitat niciodată 
un proiect de prioritate A. Biroul mi-a încredinţat sarcina 
respectivă, iar responsabili pentru asta sunt Zammo şi 
Bannerd. Fireşte, în conformitate cu dovezile scrise. 

Glasul fiziologului devenise un mârâit aproape nearticulat. 

— M-ai păcălit, îndemnându-mă să le învăţ pe creaturile 
alea cum să piloteze o navă spaţială! 

— A fost sugestia ta. Am în dosar raportul în care 
propuneai studierea reacţiilor lor faţă de echipamentele 


umane. Acelaşi raport îl are şi Biroul. Mărturiile - mărturiile 
legale - sunt clare. Eu n-am avut nici o contribuţie. 

— Nici în privinţa globurilor? Se răsti Bannerd. 

— Ai făcut-o premeditat! Răcni căpitanul. Cinci mii de 
globuri! Ştiai că vor fi necesare sute de nave. 

— Eu n-am cerut nici un glob, răspunse calm Antyok. A 
fost ideea Biroului, deşi bănuiesc că au dat o mână de 
ajutor şi amicii Filosofi ai lui Bannerd. 

Ziaristul fu cât pe ce să se înece. 

— L-ai întrebat pe alienul ăla dacă poate citi gândurile! 
Aşa i-ai transmis să-şi manifeste interes faţă de globuri! 

— Haide, haide! Tu singur ai transcris discuţia de pe 
bandă şi copia ei se găseşte de asemenea în dosar. Nu poţi 
susţine aşa ceva. 

— Apoi, afişând un aer preocupat se sculă de pe scaun: 
Scuzaţi-mă, vă rog, trebuie să pregătesc raportul pentru 
Birou. 

Când ajunse lângă uşă, se întoarse. 

— Într-un fel, problema non-umanilor s-a rezolvat, deşi 
numai în folosul lor. Acum, se vor înmulţi şi vor avea o lume 
pe care şi-au câştigat-o singuri. Asta doreau. Şi încă ceva. 
Nu încercaţi să mă acuzaţi de prostiile acelea. Lucrez de 
douăzeci şi şapte de ani în Administraţie şi vă asigur că 
rapoartele mele dovedesc că am fost extrem de corect în tot 
ceea ce am făcut. Căpitane, poate reluăm altă dată discuţia 
noastră de la cină, ca să-ţi explic în ce fel un administrator 
capabil poate evita regulamentele, obţinând totuşi ceea ce 
doreşte. 

Părea de necrezut că un astfel de chip, rotofei şi neted 
precum cel al unui copilaş, putea surâde atât de sardonic. 

Expeditor: BiPrEx. 

Destinatar: Loodun Antyok, Administrator Public Şef, A-8 

Subiect: Schimbarea funcţiei administrative. 

Referinţe: 


(a) Decizia Trib. ServAdm. Nr 22874-Q, din 1/978 1. G. 


1. În lumina opiniei favorabile transmise prin referinţa (a), 
prin prezenta sunteţi absolvit de toate responsabilităţile 
privind plecarea non-umanilor de pe Cefeus 18. Sunteţi 
rugat să fiţi pregătit pentru următoarea însărcinare. 

R. Horpritt, Şef ServAdm, 

15/978 1.G. 

19. NICI O LEGĂTURĂ. 

Astounding Science Fiction, iunie 1948 

Raph era un american tipic pentru epoca sa şi, în acelaşi 
timp, remarcabil de urât, după criteriile americane ale 
vremurilor noastre. Structura osoasă a mazxilarelor sale era 
impresionantă şi musculatura pe potrivă. Nasul îi era 
coroiat şi lătăreţ, iar ochii negri - mici şi depărtaţi, din 
cauza amintitului nas. Avea gâtul gros, corpul masiv, 
degetele spatulate, cu unghii puternic curbate. 

Dacă ar fi stat perfect vertical, pe picioarele groase, cu 
tălpi late, ar fi depăşit doi metri şi treizeci. Indiferent dacă 
stătea în picioare sau aşezat, greutatea lui se apropia de un 
sfert de tonă. 

Cu toate acestea, fruntea i se înălţa într-o curbură 
nestânjenită, iar capacitatea cerebrală nu-i era limitată. 
Enorma lui mână ţinea cu delicateţe stiloul, iar mintea îi 
zumzăia confortabil când se apleca deasupra biroului. 

De fapt, soţia lui şi majoritatea concetăţenilor îl considerau 
un tip arătos. 

Ceea ce demonstrează alchimia unui transfer de durată pe 
axa temporală. 

* 


Raph Junior constituia o ediţie redusă a americanului 
nostru tipic. Era adolescent şi încă nu-şi pierduse straiul 
hirsut al copilăriei. Acesta se întindea sub forma unei 
blăniţe întunecate şi cârlionţate peste piept şi spinare, dar 
se rărise deja şi, în mai puţin de un an, Junior avea să 
îmbrace pentru întâia oară cămaşa adultă ce urma să 
acopere pielea mândru dezvelită a bărbatului. 


Deocamdată, însă, purta numai pantaloni bufanţi şi-şi 
scărpina gânditor un punct favorit situat imediat deasupra 
diafragmei. Era curios şi în acelaşi timp puţin plictisit. Îi 
plăcea să-şi însoţească tatăl la muzeu, când acolo se aflau 
oameni, dar azi, fiind Ziua-închisă, coridoarele pustii 
răsunau deprimant. 

În plus, cunoştea tot ce se afla acolo - în majoritate, oase şi 
pietre. 

— Ce-i asta? Întrebă el. 

— Ce anume? 

Raph ridică fruntea şi privi peste umăr, apoi surâse 
încântat. 

— Ah, asta-i ceva nou. O reconstrucţie a Primatului 
Primordial. Mi-a fost trimis de Grupul Râul-nordic. Un 
exponat frumos, nu? 

Reveni la munca sa, străbătut pentru moment de un fior 
de plăcere. Primatul Primordial nu avea să fie expus cel 
puţin o săptămână. Trebuia să-i pregătească un loc 
onorabil, într-un ambient corespunzător. Deocamdată, se 
afla în biroul lui şi constituia principala sa mândrie. 

Junior examină „exponatul frumos” cu alte impresii decât 
tatăl său. Vedea o creatură jalnic de slăbănoagă, pitică, cu 
braţe şi picioare subţiri, acoperită de blană şi având un chip 
urât, cu trăsături mici şi ochi mari, bulbucaţi. 

— Dar ce este, tată? 

Raph se foi iritat. 

— O fiinţă despre care credem că a trăit în urmă cu multe 
milioane de ani. Aşa bănuim că ar fi arătat. 

— De ce? Insistă băiatul. 

Raph cedă. Se părea că trebuia să explice în detaliu 
subiectul. 

— Ei bine, în primul rând, îi putem reproduce muşchii 
pornind de la forma oaselor, de la locurile unde se inserau 
tendoanele şi zonele unde ar fi ajuns anumiţi nervi. Dinţii ne 
pot spune ce fel de sistem digestiv avea, iar oasele tălpilor 
ne precizează poziţia adoptată. În rest, ne orientăm după 


principiul Analogiei, adică după aspectul exterior al 
creaturilor cu acelaşi tip de schelet din ziua de azi. Din 
acest motiv are blană roşcată. Majoritatea Primatelor 
actuale - nişte creaturi micuţe, insignifiante, practic pe cale 
de dispariţie - au blană roşcată, bătături pe şezut. 

Junior dădu ocol reproducerii şi verifică detaliul respectiv. 

— Nasuri lungi, cărnoase şi urechi scurte, încreţite. Dieta 
lor nu este specializată, de aceea au dentiţie universală, şi 
sunt nocturne - vezi ochii mari. Nimic mai simplu. Acum eşti 
satisfăcut, tinere? 

După câteva clipe de gândire intensă, Junior oferi o replică 
dezarmantă: 

— Mie mi se pare că seamănă cu un ikah mai mare. Nimic 
altceva decât un ikah bătrân şi urât. 

Raph îl privi nedumerit. Îi scăpase ceva. 

— Un ikah? Repetă el. Ce este un Ikah? O creatură 
imaginară despre care ai citit? 

— Imaginară?! Auzi, tati, tu nu mergi chiar niciodată la 
Martor? 

Întrebarea era una destul de stânjenitoare, întrucât „tati” 
nu trecea pe acolo, cel puţin după ce ajunsese la 
maturitate. Desigur, în copilăria sa, Martorul, custodele 
ficţiunilor vorbite, scrise şi înregistrate, reprezentase o 
atracţie deosebită. Între timp, însă, Raph crescuse. 

— Au apărut noi istorii despre ikah? Întrebă el, simulând 
indiferența. Nu le mai ţin minte din tinereţe. 

— N-ai priceput, tati! 

S-ar fi putut spune că Junior ajunsese în pragul 
exasperării, dar era prea prudent ca s-o exprime. 

— Ikahii sunt adevăraţi, explică el, străduindu-se să nu se 
arate jignit. Ei vin de pe Lumea Cealaltă. Despre asta n-ai 
auzit? Am învăţat despre ea la şcoală şi în Grupul Diverse. 
Pe tărâmul lor, stau cu capul în jos, atâta doar că ei n-o ştiu, 
şi seamănă cu Moş Primat ăsta. 

Raph se strădui să nu se piardă cu firea. Simţea că nu era 
firesc să-şi întrebe băiatul, nici măcar adolescent, despre 


date arheologice, şi, de aceea şovăi câteva clipe. La urma 
urmelor, auzise câte ceva. Se vorbea despre continente 
întinse care ar fi existat pe cealaltă emisferă a Pământului. 
Dacă ţinea bine minte, se pomenea şi despre forme de 
viaţă. Totul era însă neclar - poate că nu întotdeauna era 
foarte înţelept să te limitezi la propria sferă de interes. 

— Există ikahi în Grupurile de aici? Întrebă el. 

Junior încuviinţă repede din cap, apoi adăugă: 

— Martorul spune că ei gândesc la fel ca noi. Au maşini 
care merg prin văzduh. Aşa au ajuns aici. 

— Junior! Făcu Raph cu severitate. 

— Nu mint! Strigă băiatul. Întreabă Martorul şi vezi ce 
spune el. 

Încetişor, Raph îşi strânse hârtiile. Era Ziua-închisă, dar, 
fără îndoială, îl putea găsi pe Martor acasă. 

* 

Martorul era unul dintre membrii cei mai vârstnici ai 
Grupului Gurrow Râul-roşu - în prezent, existau puţini 
oameni care să-şi amintească de vremea când altcineva 
ocupase respectiva funcţie. El ajunsese acolo prin consens 
general şi făcea o treabă foarte bună; era Martor din 
acelaşi motiv pentru care Raph era custodele muzeului. Îi 
plăcea să fie, dorea să fie şi nu putea concepe o altfel de 
viaţă. 

Tiparul social al unui Grup Gurrow este dificil de priceput 
dacă nu te-ai născut acolo, deşi există o libertate generală 
care aproape contrazice termenul „tipar”. Individul gurrow 
face munca pentru care simte că are înclinații, iar corvezile 
rămase, care trebuie îndeplinite, se realizează fie în comun, 
fie de toţi indivizii, pe rând, conform unei ordini 
determinate în colectiv. Pare un sistem prea simplu pentru 
a funcţiona, dar tradiţiile acumulate în cei cinci mii de ani 
de când se stabilise primul Grup Gurrow complicaseră 
sistemul, îi conferiseră flexibilitate. Şi eficacitate. 

După cum Raph anticipase, Martorul era acasă şi, în mod 
inevitabil, urmă stânjeneala reînnoirii unei relaţii vechi şi pe 


nedrept neglijate. Desigur, Raph se folosise de biblioteca de 
referinţă a Martorului, dar întotdeauna în mod indirect; cu 
toate acestea, şi el fusese cândva copil, un învățăcel 
ghemuindu-se la picioarele înţelepciunii, însă lăsase ca 
prietenia lor să se destrame. 

Încăperea în care intrase acum era mai mult sau mai puţin 
ticsită cu diverse suporturi materiale de înregistrări, dintre 
care hârtiile tipărite aveau ponderea cea mai redusă. 
Martorul amestecă tradiţionalele formule de salut cu 
scuzele. 

— Au sosit livrări de la celelalte Grupuri, explică el. 
Trebuie catalogate şi parcă nu mai am atât de mult timp ca 
altădată. 

— Îşi aprinse o pipă şi pufăi vârtos. 

— Cred că va trebui să-mi găsesc un ajutor permanent. Ce 
zici de fiul tău? Se învârte pe aici aşa cum făceai tu acum 
douăzeci de ani. 

— Mai ţii minte vremurile acelea? 

— Cred că mai bine decât tine. Ce zici, i-ar plăcea 
băiatului? 

— Vorbeşte cu el. E posibil să-i surâdă ideea. Eu nu pot 
afirma cu toată sinceritatea că e fascinat de arheologie. 

— Raph ridică un obiect la întâmplare şi studie eticheta de 
identificare: Hm-m-m, de la Grupul Valea-Jogquin. Destul de 
departe de noi. 

— Departe, încuviinţă Martorul. Bineînţeles, le-am 
expediat şi eu lucruri de-ale noastre. Realizările Grupului 
nostru sunt extrem de apreciate pe tot continentul, adăugă 
el cu o mândrie posesivă. De fapt - întinse coada pipei spre 
interlocutorul său - am trimis chiar şi lucrarea ta despre 
primatele dispărute. Am expediat două mii de exemplare şi 
tot mai primesc cereri. Nu-i rău deloc pentru arheologie. 

— Ei bine, tot pentru ceva legat de arheologie am venit 
aici. Dar şi pentru a mă lămuri în privinţa unui lucru de 
care mi-a pomenit fiul meu. Spune că l-a auzit de la tine. 

Raph făcu o scurtă pauză, şovăind puţin, apoi începu: 


— Se pare că i-ai vorbit despre nişte creaturi numite ikahi, 
de la antipozi. Aş dori să aflu informaţiile pe care le cunoşti. 

Martorul îl privi cu atenţie. 

— Ei bine, îţi pot spune ceea ce-mi amintesc, sau am putea 
merge în Bibliotecă, pentru a căuta referinţele. 

— Nu te mai deranja să deschizi Biblioteca pentru mine. 
Este Ziua-închisă. Spune-mi doar câteva noţiuni generale şi 
referinţele le voi căuta eu altă dată. 

Martorul muşcă din coada pipei, îşi rezemă spătarul 
scaunului de perete şi privi în gol, gânditor. 

— Bine, rosti el în cele din urmă. Cred că totul a început cu 
descoperirea continentelor de pe cealaltă parte a planetei. 
Asta s-a petrecut acum cinci ani. Ştiai? 

— Doar faptul în sine. La fel ca toată lumea, ştiu că există 
acele continente. Îmi amintesc că, odată, m-am gândit că ar 
putea reprezenta un domeniu nou şi interesant pentru 
arheologie, dar n-am mers mai departe. 

— Aha, atunci am destule să-ţi spun. Noile continente n-au 
fost descoperite de noi în mod direct. Acum cinci ani, un 
echipaj de fiinţe non-gurrow a sosit la Grupul Portul-estic 
într-o maşină zburătoare construită pe principii ştiinţifice, 
pe care le-am aflat ulterior, bazate în esenţă pe forţa 
portantă a aerului. Vorbeau o limbă necunoscută, erau în 
mod evident inteligenţi şi se autodenumeau ikahi. Cei din 
Grupul Portul-estic le-au învăţat graiul, care era destul de 
simplu, deşi abundă în sunete imposibil de pronunţat. Dacă 
te interesează, deţin o gramatică a lui. 

Raph îi făcu semn să continue. 

— Gurrowii de acolo, cu ajutorul celor din Grupul Muntele- 
de-fier, care ştii că sunt specialişti în construcţii din oţel, au 
construit duplicate ale vehiculului zburător. După aceea, s-a 
întreprins o călătorie peste ocean. Există câteva zeci de 
volume, despre maşinăria zburătoare, despre o nouă ştiinţă 
numită aerodinamică, despre descoperiri geografice, ba 
chiar şi despre un nou sistem filosofic bazat pe pluralismul 
inteligenţelor. Toate au fost produse de Grupurile Portul- 


estic şi Muntele-de-fier. Lucrări remarcabile, ţinând cont de 
faptul că au fost numai în cinci ani, şi disponibile aici. 

— Dar ikahii. Ei se mai găsesc la Grupul Portul-estic? 

— Hm-m-m, sunt aproape sigur că da. Au refuzat să se 
întoarcă pe continentul lor. Afirmă că sunt „refugiaţi 
politici”. 

— Politi. Cum? 

— Un termen din graiul lor, lipsit de echivalent. 

— Dar de ce tocmai refugiaţi politici? De ce nu refugiaţi 
geologici, sau simfonici? Cred că o traducere trebuie să 
aibă sens. 

— N-ai decât să consulţi cărţile, ridică Martorul din umeri. 
Ei afirmă că n-ar fi delincvenţi. Mai multe nu ştiu. 

— În sfârşit. Dar cum arată? Ai fotografii? 

— În Bibliotecă. 

— Ai citit lucrarea mea „Principiile arheologiei”? 

— Am răsfoit-o. 

— Îţi aminteşti desenele Primatului Primordial? 

— Mă tem că nu. 

— Atunci, haide totuşi până la Bibliotecă! 

— Sigur că da, icni Martorul şi se sculă de pe scaun. 

* 

Administratorul Grupului Râul-roşu ocupa o poziţie care, 
în esenţă, nu diferea de cea a custodelui Muzeului, a 
Martorului, sau de oricare altă funcţie deţinută de un 
voluntar. A bănui o diferenţă înseamnă a presupune o 
societate în care capacităţile de conducător sunt rare. 

Într-un Grup Gurrow, unde „slujba” este definită drept o 
muncă regulată de ale cărei rezultate beneficiază şi alte 
persoane, slujbele sunt împărţite în două categorii: 
Voluntare şi Non-voluntare, sau Comune. Toate cele din 
prima categorie sunt egale. Dacă unui gurrow îi place să 
sape şanţuri utile, înclinația lui este respectată, iar munca 
onorată. Dacă nimănui nu-i place să sape şanţuri, şi totuşi 
se consideră că acestea sunt absolut necesare, munca 


respectivă devine o Slujbă Comună, făcută de toţi prin 
rotaţie - o sarcină neplăcută, dar inevitabilă. 

În conformitate cu aceste reguli, Administratorul locuia 
într-o casă ce nu era câtuşi de puţin mai mare sau mai 
luxoasă decât altele, nu prezida nici un consiliu, nu avea alt 
titlu decât pe cel al slujbei sale şi nu era invidiat, detestat 
sau adorat. Îi plăcea să intermedieze schimburile 
comerciale inter-Grupuri, să aibă grijă de finanţele comune 
ale Grupului şi să judece rarele dezacorduri ivite. Evident, 
el nu primea raţii suplimentare de hrană sau surplusuri 
energetice, pentru că făcea ceea ce îi plăcea. 

Ca atare, Raph venise la el nu pentru a obţine acordul lui, 
ci pentru a-şi lăsa treburile în ordine. Ziua-închisă încă nu 
luase sfârşit. Administratorul stătea confortabil în fotoliul- 
de-după-prânz, cu un trabuc-de-după-prânz în gură şi o 
carte-de-după-prânz în mână. Deşi şase copii şi o nevastă 
conferă o atmosferă generală de eternitate, până şi ei 
aveau un aer-de-după-prânz. 

Intrând, Raph fu salutat din mai multe părţi simultan, ceea 
ce-l făcu să-şi ducă mâinile la urechi - dacă odraslele 
Administratorului aveau şi ele o slujbă, aceasta era 
producerea de hărmălaie. În mod vădit, constituia 
activitatea pe care o îndrăgeau cel mai mult şi în mod clar 
ceilalţi beneficiau de rezultatele muncii lor, întrucât lăsau 
impresia că dispuneau de timpane impenetrabile. 

După ce administratorul îşi alungă plozii, Raph acceptă un 
trabuc. 

— Intenţionez să părăsesc Grupul pentru o vreme, Lahr, 
începu el. Este în interesul slujbei mele. 

— Nu ne bucurăm că pleci, Raph. Sper că nu va dura mult. 

— La fel sper şi eu. Ce avem în Unităţile Comune? 

— Oh, sunt sigur că îndeajuns pentru scopurile tale. Unde 
doreşti să te duci? 

— La Grupul Portul-estic. 

Administratorul încuviinţă din cap şi exhală un nor de fum. 


— Din nefericire, Portul-estic are un surplus în favoarea 
lui, consemnat în registrele noastre - pot verifica, dacă 
doreşti. Totuşi, Unităţile Comune de Schimb existente pot 
asigura transportul şi cheltuielile aferente. 

— În acest caz, este bine. Ar mai trebui să ştiu când îmi 
vine rândul la Slujbele Comune. 

— H-m-m. Pentru asta, trebuie să iau graficul. Scuză-mă. 

Administratorul se sculă şi ieşi din odaie, păşind apăsat cu 
greutatea lui impresionantă. Raph îl împunse cu vârful 
degetului pe cel mai mic dintre copii, care se rostogolise 
până la el, mârâind şi prefăcându-se că intenţiona să-l atace 
cu dinţişorii strălucitori - un ghemotoc de blană deasă şi 
neagră, cu botişorul prelung, copilăresc, ce nu se turtise 
deocamdată, îndepărtându-se de tiparul strămoşilor de 
acum o jumătate de milion de ani. 

Administratorul reveni cu un registru mare şi cu o pereche 
de ochelari. Deschise registrul, răsfoi paginile, apoi, cu 
maximă atenţie, îşi cobori un deget în josul coloanelor. 

— Ar fi doar problema apei, rosti el. Săptămâna viitoare 
vei face parte din echipa de întreţinere. Nimic altceva 
pentru următoarele două luni. 

— Până atunci, mă voi întoarce. Există posibilitatea să fiu 
înlocuit? 

— Hm-m-m. O să pun pe cineva. Eventual, o să-l trimit pe 
băiatul meu cel mare. Se apropie de vârsta slujbei şi nu-i 
rău să vadă despre ce-i vorba. Poate c-o să-i placă lucrul la 
dig. 

— Da? Anunţă-mă, dacă-i place. În cazul ăsta, m-ar putea 
înlocui în mod regulat. 

— Nu te bizui pe aşa ceva, Raph! Surâse blajin 
Administratorul. Dacă va reuşi să găsească o metodă de a 
face somnul util pentru cei din jur, atunci asta îi va fi slujba. 
Apropo, de ce pleci la Portul-estic? 

— Poate c-o să râzi, dar abia acum am aflat de existenţa 
ikahilor. 

— Ikahi? Da, am auzit. 


— Administratorul ridică un deget: Fiinţele de peste 
ocean! Aşa-i? 

— Exact, dar asta nu-i tot. Vin de la Bibliotecă, unde am 
văzut reproduceri tridimensionale. Închipuie-ţi, Lahr, şi ei 
sunt Primate Primordiale, sau foarte apropiaţi de ele. 
Oricum, sunt primate, primate inteligente. Au ochi mici, nas 
lătăreţ şi maxilare cu totul diferite. Dar ne sunt un fel de 
veri de gradul al doilea. Trebuie să-i văd! 

Administratorul ridică din umeri. El personal nu simţea 
nici un interes faţă de problema cu pricina. 

— De ce? Ilartă-mi ignoranţa, Raph, dar chiar este 
important să-i vezi? 

— Dacă este important? 

— Raph părea stupefiat de întrebare. 

— Nu ştii ce s-a întâmplat în ultimii ani? Nu mi-ai citit 
cartea de arheologie? 

— Nu, şi n-aş citi-o nici dacă lectura ei m-ar ajuta să scap 
de efectuarea unei ture la Colectarea Gunoiului. 

— Ceea ce dovedeşte că eşti mai potrivit pentru 
Colectarea Gunoiului decât pentru arheologie. Dar nu 
contează! De aproape zece ani, mă lupt de unul singur, 
căutând să-mi impun teoria conform căreia Primatul 
Primordial a fost o creatură inteligentă, cu o civilizaţie 
dezvoltată. Deocamdată, nu am de partea mea decât o 
necesitate logică, adică ultimul lucru ce va fi acceptat de 
majoritatea arheologilor. Ei doresc ceva concret: urmele 
unui Grup, sau artefacte, structuri, cărţi. Ai înţeles? Eu nu 
le pot oferi decât un schelet cu un craniu uriaş. Lahr, tu ce 
crezi, stelele de pe cer vor mai exista peste zece milioane 
de ani? Metalul piere. Hârtia piere. Pelicula piere. Doar 
piatra dăinuie. Şi osul care se pietrifică. Tocmai asta am eu. 
Un craniu cu o cavitate mare pentru creier. Am şi pietre, 
cuțite cioplite din piatră, aşchii de silex. 

— Deci artefacte, observă Administratorul. 

— Sunt denumite eolite, „pietrele din zori”. Nu sunt 
acceptate ca probe. Ceilalţi le consideră produse naturale, 


create în mod întâmplător de eroziune - idioţii! 

Arheologul făcu o scurtă pauză, după care, rânji cu 
ferocitatea tipică savantului: 

— Dar dacă ikahii sunt primate inteligente, teoria mea 
este ca şi dovedită. 

* 

Raph mai călătorise, dar niciodată nu mersese spre 
răsărit; de aceea, rămase impresionat de declinul 
agriculturii pe care-l constată de-a lungul traseului parcurs. 
La începutul istoriei lor, Grupurile fuseseră complet 
nespecializate. Fiecare se descurcase pe cont propriu, iar 
comerţul reprezentase mai degrabă un gest de prietenie 
decât o chestiune de necesitate. 

Acelaşi lucru continua să fie valabil pentru majoritatea 
Grupurilor. Propriul său Grup, Râul-roşu, reprezenta un 
exemplu concludent în acest sens. Fiind situat la opt sute de 
kilometri de țărm, într-o regiune mănoasă, agricultura 
rămânea principala îndeletnicire. Râul oferea peşte din 
belşug, iar industria prelucrării laptelui se dezvoltase din 
plin. De fapt, exportul de alimente determinase starea 
înfloritoare a Unităţilor Comune. 

Către est, însă, Grupurile prin care trecea păreau tot mai 
puţin interesate de sol, acordând mai multă atenţie 
fabricilor fumegătoare. 

În Grupul Portul-estic, Raph găsi un centru comercial a 
cărui prosperitate depindea în primul rând de corăbii. Era 
un Grup mai populat decât de obicei; pe alocuri, distanţa 
dintre case nu atingea nici o sută de metri. 

Raph simţi un fior neplăcut la ideea de a trăi atât de 
aproape de alţi indivizi. Docurile se prezentau şi mai rău, cu 
gurrowi angajaţi în Slujbe Comune de proporţii, încărcând 
şi descărcând mărfuri. 

Administratorul Portului-estic era un tânăr relativ lipsit de 
experienţă, copleşit de satisfacţiile muncii sale şi mai mult 
decât fericit deoarece avea ocazia să întâmpine un străin 
distins. 


Lui Raph i se oferi un prânz excelent, pe durata căruia fu 
tratat cu explicaţii amănunțite privind proveniența fiecărui 
aliment. Pentru urechile sale de provincial, carnea din 
Grupul Preerie, cartofii din Pădurea-nord-estică, cafeaua 
din Istm, vinul din Pacific şi fructele din Lacurile-centrale 
constituiau ceva straniu şi minunat. 

Când ajunseră la trabucuri - provenind din Grupul 
Insulele-sudice - Raph aduse vorba despre subiectul 
ikahilor. Administratorul Portului-estic deveni grav şi puţin 
stânjenit. 

— Persoana cu care trebuie să discuţi este Lernin. Va fi 
bucuros să te ajute în măsura în care poate. Spui că ştii 
câte ceva despre ikahi? 

— Am spus că aş dori să ştiu câte ceva. Mise pare căei 
seamănă cu o specie dispărută de animale pe care o cunosc. 

— Deci, acesta este domeniul tău de interes. Am înţeles. 

— Ai putea, cumva, să-mi oferi câteva detalii referitoare la 
sosirea lor? Sugeră Raph politicos. 

— Pe atunci, nu eram Administrator, aşa că-mi lipsesc 
informaţiile directe, însă documentele sunt clare. Ikahii au 
sosit în vehiculul lor zburătoR. Ai auzit de aceste maşinării? 

— Da, da. 

— Aşa, deci. Ei bine, se pare că erau. Refugiaţi. 

— Aşa auzisem şi eu. Cu toate acestea, ei pretindeau că nu 
sunt delincvenţi. Este adevărat? 

— Da. Straniu, nu-i aşa? Au recunoscut că au fost 
condamnaţi - asta s-a întâmplat în urma multor întrebări 
meşteşugite, după ce le-am învăţat graiul - dar au negat că 
ar fi făcut vreun rău. Se pare că nu împărtăşiseră opiniile 
politice ale Administratorului lor. 

Raph dădu din cap cu înţeles. 

— Aha, şi au refuzat să se supună hotărârii comune. Aşa-i? 

— Chiar mai confuz. Au insistat asupra faptului că n-a fost 
o decizie comună, susţinând că Administratorul hotăra 
singur politica. 

— Şi n-a fost înlocuit? 


— Se pare că aceia care gândesc aşa sunt consideraţi 
criminali. Aidoma celor care s-au refugiat aici. 

După o pauză prelungă, Raph întrebă, fără a-şi ascunde 
neîncrederea: 

— Ţi se pare logic? 

— Nu, dar mă mulţumesc să-ţi reproduc afirmaţiile lor. 
Bineînţeles, graiul ikah constituie o barieră deloc 
neglijabilă. Unele sunete nu pot fi pronunţate, iar cuvintele 
au înţelesuri diferite, în funcţie de poziţia pe care o ocupă 
în frază şi de diferenţele minore în pronunție. Adesea, se 
întâmplă ca şi cele mai bune traduceri ale unor propoziţii 
ikah să reprezinte o enigmă. 

— Dacă sunt membri ai altei specii, probabil că au fost 
surprinşi să găsească gurrowi aici, observă Raph. 

— Surprinşi?! 

— Administratorul cobori glasul: Mai mult decât atât. Din 
motive evidente, informaţia următoare n-a fost făcută 
publică, aşa că te rog să nu uiţi că este confidențială. Ikahii 
au omorât cinci gurrowi, înainte de a putea fi dezarmaţi. 
Aveau un instrument care propulsa bile metalice cu viteze 
foarte mari, prin intermediul unei reacţii chimice 
controlate. Între timp, am reuşit să duplicăm instrumentul. 
Fireşte, ţinând cont de circumstanţe, nu i-am considerat 
ucigaşi, pentru că am înţeles că ei nu-şi dăduseră seama că 
eram fiinţe inteligente. Se pare, surâse amar 
Administratorul, că semănăm cu nişte animale din lumea 
lor. Cel puţin, aşa au declarat. 

— Pe stelele din ceruri! Exclamă Raph, cuprins de 
entuziasm. Aşa au spus? Au intrat în detalii? Ce fel de 
animale? 

— Păi. Nu ştiu, bătu în retragere celălalt. Au nume în 
graiul lor. Nu ştiu ce înţeles pot avea. Nouă ne spun „urşi 
gigantici”. 

— Cum? 

— Urşi. Habar n-am ce sunt „urşii” - probabil nişte 
animale care seamănă cu noi. Eu n-am auzit de aşa ceva în 


America. 

— Urşi, urşi, repetă Raph. Interesant. Mai mult decât 
interesant. Uluitor! Probabil că nu ştii, dar între specialişti 
există o dispută de proporţii privind strămoşii gurrowilor. 
Nişte fosile vii înrudite cu Gurrow sapiens ar avea o 
importanţă deosebită. 

Arheologul îşi frecă entuziasmat mâinile imense. 
Administratorul era încântat de faptul că reuşise să 
stârnească interesul oaspetelui său. 

— Un alt amănunt ciudat, aminti el, este că folosesc două 
nume pentru a se denumi între ei. 

— Două? 

— Exact. Deocamdată, nimeni nu ştie în ce constă 
deosebirea, deşi ikahii au încercat să ne-o explice. Un nume 
este general, iar al doilea specific. Baza diferenţei ne scapă. 

— Înţeleg. „Ikah” care este? 

— Numele specific. Cel general - Administratorul se chinui 
cu greu să pronunţe silabele aspre - este cim-pan-zeu. Ăsta- 
i! Există un grup numit „ikah”, precum şi grupuri cu alte 
nume. Dar pe toţi îi cheamă cim. Aşa cum am zis mai 
devreme. 

Administratorul îşi scotoci mintea, căutând alte amănunte 
de senzaţie din activitatea lui, dar Raph îl întrerupse. 

— Îl pot vedea mâine pe Lernin? 

— Sigur că da. 

— Atunci, aşa voi face. Mulţumesc pentru ospitalitate! 

* 

Lernin era un individ slăbuţ; probabil că nu cântărea nici 
două sute cincizeci de kilograme. De asemenea, mersul îi 
era nesigur, fiind marcat de un şchiopătat uşor. Niciunul 
dintre detaliile respective nu-l deranjară însă pe Raph după 
ce începură să discute, deoarece Lernin era un ins 
inteligent, care-şi putea impune voinţa în faţa celorlalţi. 

Entuziasmul arheologului domină prima parte a 
conversaţiei, iar comentariile lui Lernin erau luminoase şi 
rapide precum fulgerele furtunii. Apoi, pe neaşteptate, se 


produse o răsturnare de situaţie, şi Lernin deveni centrul 
de greutate al dialogului. 

— Iartă-mă, învăţate prieten, spuse el cu o rigiditate 
caracteristică pe care o putea face foarte agreabilă, dacă 
apreciez preocuparea ta drept lipsită de importanţă! Nu, 
nu - ridică elo mână cu degete prelungi - nu neinteresantă 
ca subiect de conversaţie, nu doar pentru că eu aş fi 
preocupat de alte probleme, ci neinteresantă pentru Grupul 
Grupurilor, pentru gurrowii din toată lumea. 

Conceptul era năucitor. Pentru o clipă, Raph se simţi 
ofensat - pur şi simplu, fusese jignit în însăşi 
individualitatea sa. Parcă fusese păâlmuit. 

— Poate că-ţi par nepoliticos, necivilizat, mojic, continuă 
Lernin. Îţi voi explica însă motivul. Trebuie s-o fac, 
deoarece, în primul rând, tu studiezi ştiinţele sociale şi vei 
înţelege. Probabil mai bine decât înţelegem noi. 

— Obiectivul vieţii mele, replică Raph încruntat, este 
important pentru mine! Nu pot adopta obiectivele altora 
drept preferinţe. 

— Ceea ce-ţi voi spune în continuare ar trebui să fie 
obiectivul general. Ţinând mai cu seamă cont de faptul că 
ar putea reprezenta modalitatea prin care am reuşi să ne 
salvăm vieţile. 

Raph începuse să se gândească la tot soiul de ipoteze, 
începând cu o glumă proastă şi încheind cu dezechilibrul 
mintal ce însoţeşte uneori vârsta înaintată. Totuşi Lernin nu 
era bătrân. 

— Ikabhii de pe celelalte continente, rosti Lernin apăsat, 
reprezintă un pericol pentru noi, pentru că nu sunt 
prietenoşi. 

— De unde ştii? Întrebă pe bună dreptate Raph. 

— Nimeni n-a trăit mai aproape de ei decât mine, de când 
au sosit aici - de aceea, am ajuns să-i consider nişte indivizi 
dotați cu o minte total diferită de a noastră. Îţi voi enumera 
mai multe episoade stranii, pe care mi-a venit greu să le 
interpretez, însă care indică fără doar şi poate nişte direcţii 


neliniştitoare. Aşadar, ikahii, în grupuri organizate, se ucid 
periodic între ei din motive obscure. Ikahii consideră că 
este imposibil să trăiască altfel decât furnicile - adică în 
comunităţi uriaşe, aglomerate - dar, în acelaşi timp, par 
incapabili să suporte prezenţa altei societăţi. Sau, pentru a 
folosi terminologia ştiinţelor sociale, sunt gregari fără a fi 
fiinţe sociale, tot aşa cum noi, gurrowii, suntem fiinţe 
sociale fără a fi gregari. Deţin coduri complexe de 
comportament, despre care afirmă că sunt învăţate din 
pruncie, deşi în practică le încalcă în mod regulat, din 
considerente care ne scapă. Etcetera. Etcetera. Etcetera. 

— Eu sunt arheolog, replică Raph băţos, şi ikahii mă 
interesează exclusiv din punct de vedere biologic. Dacă le 
cunosc curbura osului coapsei, nu-mi pasă care este 
curbura proceselor culturale. Dacă le pot afla forma 
craniului, mă preocupă prea puţin misterul eticii lor. 

— Nu crezi că nebunia lor ne poate afecta? 

— Ne găsim la zece mii de kilometri depărtare, sau poate 
chiar mai mult. Noi avem lumea noastră, ei pe a lor. Nu 
avem nici o legătură. Oceanul ne desparte. 

— Nici o legătură, aşa au zis şi alţii, murmură Lernin. 
Absolut nici o legătură. Cu toate acestea, nişte ikahi au 
ajuns până la noi şi pot fi urmaţi de alţii. Ni s-a spus că 
lumea lor este dominată de câţiva indivizi, care, la rândul 
lor, sunt dominați de o neînţeleasă nevoie de securitate pe 
care o confundă cu un termen ikah numit „putere”. 
Aparent, el înseamnă impunerea voinţei unui individ asupra 
sumelor voinţelor din comunitate. Ce se va petrece dacă 
această „putere” se va extinde până la noi? 

Raph se strădui să analizeze conceptul, dar problema i se 
părea cu totul ridicolă. Îi era imposibil să-şi imagineze 
concepte străine. 

— Ikahii, continuă Lernin, spun că în trecutul îndepărtat 
lumea lor şi a noastră erau mult mai apropiate. Ei spun că 
în lumea lor circulă o celebră teorie ştiinţifică referitoare la 
deriva continentelor. Asta s-ar putea să te intereseze, 


pentru că altfel s-ar putea să-ţi fie greu să accepţi ideea 
existenţei unor fosile ale Primatelor Primordiale foarte 
asemănătoare ikahilor vii, aflaţi la zece mii de kilometri 
depărtare. 

* 

Fulgerător, ceţurile se ridicară de pe mintea arheologului, 
care îşi înălţă ochii cu un interes viu, netulburat de nebunii. 

— Trebuia să fi spus asta de la început. 

— O spun acum, sugerându-ţi cam ceea ce ai putea 
dobândi pentru tine, dacă te-ai alătura nouă şi ne-ai ajuta. 
Încă ceva: Ikahii sunt nişte savanţi practici, ca şi noi, cei din 
Portul-estic, dar cu o deosebire dictată de propriul şablon 
cultural. Întrucât trăiesc în „roiuri”, ei gândesc în acelaşi 
mod şi ştiinţa lor este rezultatul unei societăţi de tip 
furnicar. Luaţi individual, sunt lenți şi lipsiţi de imaginaţie - 
în colectiv, însă, fiecare contribuie cu o fărâmă diferită de 
cea adusă de vecinul său, astfel încât pot înălța iute o 
structură vastă. La noi, individul este infinit mai inteligent, 
dar lucrează singur. Presupun, de exemplu, că tu nu ştii 
nimic despre chimie. 

— Câteva chestiuni fundamentale, dar nimic mai mult, 
recunoscu Raph. Las chimia, evident, pe seama chimiştilor. 

— Da, evident. Eu însă sunt chimist. Totuşi ikahii refugiaţi 
aici cunosc mai multă chimie decât mine, deşi îmi sunt 
inferiori în plan mintal şi în ciuda faptului că în lumea lor 
aveau alte preocupări. Ştiai, de pildă, că există elemente 
care se dezintegrează în mod spontan? 

— Imposibil! Explodă Raph. Elementele sunt eterne, 
imuabile. 

— Aşa ai fost învăţat, râse Lernin. Aşa am fost şi eu învăţat 
şi tot aşa i-am învăţat pe alţii. Cu toate acestea, ikahii au 
dreptate, deoarece le-am verificat spusele în laboratorul 
meu. Uraniul emite o radiaţie spontană. Ai auzit de uraniu, 
nu? În plus, am detectat şi alte emisii de natură energetică 
ce se datorează pesemne unor elemente pe care noi nu le 
cunoaştem, dar pe care mi le-au descris ikahii. lar aceste 


elemente necunoscute se potrivesc perfect în aşa numitele 
Tabele Periodice pe care unii dintre chimiştii noştri au 
încercat să le impună. 

— Nu înţeleg de ce-mi spui toate acestea? Mă ajută cu 
ceva în problema mea? 

— Poate că le vei aprecia ca pe un cadou cu totul deosebit! 
Replică Lernin, pe un ton ironic. Vezi tu, emisia energetică a 
uraniului este absolut constantă. Nu poate fi afectată de 
modificările cunoscute ale mediului exterior şi are ca 
rezultat transformarea uraniului în plumb cu o viteză 
absolut constantă. În clipa de faţă, un colectiv de 
cercetători foloseşte acest amănunt ca fundament pentru o 
metodă de determinare a vârstei Pământului. Pentru a 
determina vârsta unui strat de rocă din sol, este necesar să 
găsim o zonă ce conţine uraniu - un element foarte 
răspândit - şi să măsurăm cantitatea de plumb din jurul lui. 
Plumbul produs prin transformarea uraniului diferă de 
plumbul obişnuit şi poate fi uşor reperat. Apoi, va fi foarte 
simplu să calculezi durata de existenţă a stratului cu 
pricina. Evident, o fosilă aflată în acel strat are aceeaşi 
vârstă, nu? 

— Pe stelele din ceruri, se sculă Raph tremurând, nu mă 
amăgeşti? Se poate într-adevăr face aşa ceva? 

— Da, şi încă destul de uşor. Vreau să-ţi spun că singura 
noastră modalitate de apărare în clipa de faţă, deşi este 
destul de târziu, o reprezintă cooperarea ştiinţifică. 
Prietene, suntem un Grup alcătuit din reprezentanţi ai altor 
Grupuri şi am dori să ni te alături. Atunci ar fi foarte simplu 
să extindem proiectul nostru de datare a scoarţei în 
regiunile pe care ni le vei indica - cele bogate în fosile. Ce 
spui? 

— Sunt gata să vă ajut. 

* 

Este îndoielnic că Grupurile Gurrow cunoscuseră vreodată 
o activitate de amploarea celei care se desfăşura acum. 
Portul-estic era un nod naval şi, cu siguranţă, construcţia 


unui transatlantic nu depăşea posibilităţile unui Grup ce 
făcea negoţ de-a lungul ambelor ţărmuri ale Americii. 
Neobişnuit era caracterul vast al cooperării gurrowilor din 
multe Grupuri cu interese deosebite. 

Asta nu însemna că toţi erau fericiţi. 

Raph, de pildă, în dimineaţa la care ne referim acum, la 
şase luni după sosirea lui în Portul-estic, îl căuta îngrijorat 
pe Lernin. 

În cele din urmă, îl găsi pe docuri. Acesta, muşcând 
capătul unei ţigări de foi şi îndreptându-se spre zona unde 
fumatul era permis, îi spuse arheologului: 

— Pari agitat, prietene. Nu cred însă că te preocupă 
construcţia vasului nostru. 

— Mă preocupă, rosti Raph cu gravitate, rapoartele pe 
care le-am primit de la expediţia de testare a vechimii 
rocilor. 

— Aha. Ce anume te nemulţumeşte? 

— Să mă nemulţumească?! Explodă Raph. Le-ai văzut? 

— Am primit o copie. M-am uitat la ea, ba chiar am citit 
câteva fragmente. N-am însă mult timp liber şi nu pot spune 
că am insistat. Eşti atât de amabil să mă luminezi? 

— Bineînţeles. În ultimele luni, au fost testate trei dintre 
regiunile pe care le indicasem ca fiind fosilifere. Prima se 
găsea chiar în zona Portului-estic, o alta în Grupul Golful- 
Pacific şi a treia în Grupul Lacurile-centrale. Am insistat să 
începem cu acestea, fiindcă sunt cele mai bogate şi 
distanţele între ele sunt mari. Aşadar, ştii ce vârstă au rocile 
pe care stăm noi? 

— Mi se pare că două miliarde de ani era cifra cea mai 
mare. 

— Este vorba de vârsta celor mai bătrâne roci, stratul de 
bazalt vulcanic cel mai de jos. Dar ce vârstă crezi că au 
straturile superioare, straturile sedimentare recente, care 
conţin zeci de fosile ale Primatelor Primordiale? Cinci-sute- 
de-trilioane-de-ani! Cum se poate? Înţelegi ceva? 

— Trilioane? 


— Lernin holbă ochii şi clătină din cap. 

— Ciudat. 

— N-am terminat încă. Golful-Pacific are vârsta de o sută 
de trilioane de ani, aşa mi s-a spus, iar Lacurile-centrale 
aproape optzeci de trilioane. 

— Dar celelalte măsurători? Cele care nu implicau 
straturile tale? 

— Aici apare ciudăţenia. Majoritatea investigaţiilor s-au 
efectuat asupra unor straturi care nu erau neapărat 
fosilifere. Cei care le-au întreprins aveau propriile criterii 
de alegere, bazate pe raționamente geologice, şi au obţinut 
rezultate compatibile: între un milion şi două miliarde de 
ani, în funcţie de adâncime şi de istoria geologică a regiunii 
testate. Numai zonele mele au oferit abaterile acestea 
stranii şi imposibile. 

— Ce părere au geologii? Se interesă Lernin. Nu poate fi 
vorba de o eroare? 

— Fără îndoială. Pe de altă parte, ei au obţinut cincizeci de 
determinări fireşti, rezonabile. Din punctul lor de vedere, s- 
a dovedit valabilitatea metodei şi sunt mulţumiţi. Există trei 
anomalii, dar le ignoră, considerând că implică factori 
necunoscuţi. Mie nu mi se pare chiar aşa. Aceste trei 
măsurători înseamnă totul! Apropo, cât eşti de sigur că 
radioactivitatea reprezintă o constantă absolută? 

— Cât de sigur? Cine poate fi sigur? Din câte cunoaştem 
deocamdată, n-o afectează nimic, şi acelaşi lucru îl susţin şi 
ikahii. În plus, prietene, dacă vrei să susţii că 
radioactivitatea a fost mai intensă în trecut decât în 
prezent, explică-mi atunci de ce se manifestă numai în 
zonele tale fosilifere. De ce nu peste tot? 

— De ce, într-adevăr? Acesta este un alt aspect al 
problemei, care devine tot mai important pe zi ce trece. Fii 
atent: Avem zone ce dovedesc un trecut cu o radioactivitate 
anormală. Avem zone ce dovedesc o frecvenţă anormală a 
fosilelor. De ce coincid aceste zone, Lernin? 


— Un răspuns evident se impune singur. Dacă Primatul tău 
Primordial a existat într-o vreme când anumite regiuni erau 
foarte radioactive, unii indivizi au pătruns pe terenurile 
respective şi au murit. Radioactivitate şi fosile - iată 
răspunsul tău! 

— De ce nu s-a petrecut acelaşi fenomen şi cu alte 
animale? Doar Primatul Primordial apare în exces, iar el era 
inteligent. N-ar fi intrat în mod repetat în nişte zone care se 
dovedeau ucigaşe. 

— Poate că nu era inteligent. La urma urmelor, asta-i 
numai teoria ta, nu un fapt dovedit. 

— Cu siguranţă, era mai inteligent decât toţi 
contemporanii lui cu creiere mai reduse. 

— Poate că nici asta nu-i adevărat. Idealizezi prea mult! 

— E posibil, şopti Raph. Mi se pare că-mi pot imagina o 
civilizaţie strălucită ce a existat acum un milion de ani. Sau 
mai mult. O mare putere. Inteligenţe colosale care au 
dispărut complet, lăsând în urmă doar oase pietrificate. 
Cavitatea aceea uriaşă ce a adăpostit cândva creierul şi o 
mână cu cinci degete curbate, sugerând capacităţi de 
manipulare. Plus un deget opozabil. Trebuie să fi fost 
inteligenţi. 

— Atunci, ce anume i-a ucis? Strânse din umeri Lernin. 
Alte câteva milioane de specii au supravieţuit. 

* 

Raph îşi înălţă ochii, pe jumătate furios. 

— Lernin, nu mă pot alătura grupului vostru în mod 
voluntar. Pentru scopurile voastre, ar fi util să ajung pe 
cealaltă lume, dar pentru mine ar însemna o simplă Slujbă 
Comună. Nu m-aş putea dedica ei. 

— N-ar fi corect! Replică Lernin neînduplecat. Mulţi dintre 
noi, prietene, îşi sacrifică propriile interese. Dacă toţi am 
ţine seama numai de ele şi am investiga celelalte continente 
doar în acest scop, obiectivul nostru măreț n-ar mai exista. 
Prietene, nu putem renunţa la nici un om. Cu toţii trebuie 
să muncim ca şi cum vieţile noastre ar depinde de 


rezolvarea problemei ikahilor, ceea ce, crede-mă, este 
absolut adevărat! 

Raph se Strâmbă nemulţumit. 

— Tu aio vagă bănuială în privinţa acestor creaturi 
micuţe, proaste şi slăbănoage. Pe de altă parte, eu am de-a 
face cu o problemă clar definită, care mă subjugă 
intelectual. Între cele două, eu nu pot vedea nici o legătură. 
Absolut nici un fel de relaţie. 

— Nici eu nu percep vreo legătură. Totuşi, ascultă-mă. 
Săptămâna trecută, un grup alcătuit din oamenii noştri cei 
mai devotați a revenit dintr-o incursiune făcută pe cealaltă 
lume. N-a fost o vizită oficială, aşa cum va fi a noastră. N-au 
contactat pe nimeni. A fost, pur şi simplu, un act de spionaj, 
despre care afli abia acum, de la mine. Te rog mult să 
păstrezi discreţia absolută! 

— Evident. 

— Ei au pus mâna pe nişte foi-cu-ştiri ale ikahilor. 

— Pe ce anume? 

— Este un termen inventat pentru a descrie obiectele 
respective. Zilnic, în aşezările ikahilor sunt distribuite foi 
tipărite conţinând evenimente cotidiene interesante, alături 
de tentative literare. 

— Mi se pare o iniţiativă excelentă. 

— Da, în esenţă este. Cu toate acestea, noţiunea ikahilor 
asupra evenimentelor interesante pare a consta exclusiv 
din fapte antisociale. Nu voi insista asupra acestui aspect. 
Vreau să spun însă că existenţa Americii le este cunoscută. 
Mai mult decât atât, denumesc America „un nou tărâm al 
făgăduinţelor”. Diferitele clase o sorb din ochi. Ikahii sunt 
mulţi la număr şi trăiesc înghesuiți, iar economia lor este 
iraţională. Îşi doresc terenuri noi şi America reprezintă 
pentru ei un ţinut nou şi nelocuit. 

— Nu-i nelocuit, îi atrase atenţia Raph cu blândeţe. 

— Pentru ei, este nelocuit. Acesta reprezintă marele 
pericol. Pentru ei, pământurile ocupate de gurrowi sunt 


nelocuite, de aceea doresc să le folosească. Nu uita că se 
războiesc frecvent între ei tocmai pentru pământ. 

— Chiar şi aşa, ridică Raph din umeri, n-au. 

— Ascultă-mă! Sunt nişte fiinţe slabe şi proaste. Ai spus-o 
tu, şi este purul adevăr. Însă acest lucru este valabil numai 
în plan individual. Pentru atingerea unui ţel, ikahii se vor 
uni. Bineînţeles, vor ajunge din nou la dezbinare după ce 
vor obţine ceea ce doresc. Dar acum se vor uni şi-şi vor 
spori puterile, realizând un lucru pe care, poate, noi nu-l 
vom reuşi - dovada eşti tu însuţi. lar armele lor au fost 
perfecţionate în decursul conflictelor interne. Vehiculele 
zburătoare, de pildă, sunt nişte arme teribile. 

— Le-am duplicat şi noi. 

— În ce cantităţi? Le-am duplicat şi explozivii chimici, însă 
doar în laboratoare. Şi ţevile de foc, şi vehiculele blindate, 
dar numai ca prototipuri. Apoi mai există o armă. Una cea 
fost inventată în ultimii cinci ani, deoarece ikahii veniţi la 
noi nu aveau habar de ea. 

— Ce fel de armă? 

— Nu ştim nici noi. Foile-cu-ştiri o pomenesc - termenii 
prin care o denumesc nu înseamnă nimic pentru noi - iar 
din context putem deduce că este ceva teribil, chiar şi 
pentru această rasă de nebuni şi ucigaşi. Nu pare că ar fi 
fost utilizată, sau că ar deţine-o toate grupurile de ikahi. 
Dar e fluturată ca o supremă ameninţare. Poate că te vei 
lămuri mai bine când vei vedea toate dovezile, după 
începerea voiajului. 

— "Totuşi, ce este? Vorbeşti despre ea ca şi cum ar fi o 
sperietoare. 

— Ei vorbesc despre ea ca despre o sperietoare. Şi ce 
anume poate speria un ikah? Asta-i întrebarea cea mai 
amenințătoare. Deocamdată, ştim că este vorba de 
bombardarea unui element pe care ei îl denumesc plutoniu 
- de care noi n-am auzit şi nici ikahii noştri nu ştiu mai 
multe - cu nişte obiecte denumite neutroni. Ikahii spun că 


aceştia sunt particule subatomice fără sarcină electrică, 
ceea ce ni se pare complet ridicol. 

— Asta-i tot? 

— Tot. Vrei să-ţi amâni hotărârea până îţi arăt foile-cu- 
ştiri? 

— Bine, încuviinţă Raph fără tragere de inimă. 

* 

După ce Raph rămase singur, gândurile lui se învârtiră 
prin făgaşurile lor adâncite. 

Ikahii şi Primatul Primordial. Fiinţe vii cu obiceiuri stranii 
şi o creatură dispărută, care trebuie să fi tânjit să ajungă la 
stele. Un prezent sordid cu explozivi şi bombardamente cu 
neutroni, alături de un trecut glorios şi misterios. 

Nici o legătură! Absolut nici o legătură! 

20. CURSA REGINEI ROŞII. 

Astounding Science Fiction, ianuarie 1949 

Dacă vă plac întrebările dificile, iată una: Traducerea unui 
manual de chimie în limba greacă reprezintă o crimă? 

O pot reformula altfel: Dacă una dintre cele mai mari 
centrale atomoelectrice ale ţării este complet distrusă în 
urma unui experiment neautorizat, poate fi considerat 
criminal cineva care recunoaşte că ştia de acţiune? 

Desigur, problemele au evoluat în timp. Am început cu o 
centrală atomoelectrică golită. Realmente golită - stoarsă, 
secătuită. Nu ştiu cu exactitate cât de mare era sursa de 
fisiune. Dar în două microsecunde nu mai avea ce fisiona. 

Nu existase nici o explozie. Nici o emisie exagerată de 
raze gama. Atâta doar că toate părţile în mişcare din 
reactorul respectiv se sudaseră. Clădirea principală se 
înfierbântase. Pe o rază de trei kilometri, aerul îşi ridicase 
temperatura. Rămăsese o clădire moartă şi inutilă, a cărei 
înlocuire ar fi necesitat o sută de milioane de dolari. 

Asta se întâmplase în jurul orei trei noaptea, când îl 
găsiseră pe Elmer Tywood singur în sala centrală a 
reactorului. Descoperirile făcute pe durata a douăzeci şi 


patru de ore extrem de ticsite de evenimente pot fi 
rezumate rapid. 

1. Elmer Tywood - Doctor în Ştiinţe, Membru 
Corespondent al. Şi Onorific al., în tinereţe participant la 
Proiectul Manhattan şi actualmente profesor de fizică 
nucleară - nu era un intrus. El deţinea un permis clasa A - 
Fără Restricţii. Cu toate acestea, nu s-a putut afla ce anume 
căutase acolo tocmai în momentul respectiv. O măsuţă pe 
rotile conţinea echipamente a căror prezenţă nu figura în 
nici un inventar sau notă de comandă. Şi ele se 
transformaseră într-o masă de materiale topite - nu însă 
aşa fierbinte ca să nu poată fi atinsă. 

2. Elmer Tywood era mort. Zăcea lângă măsuţă, 
congestionat la faţă, cu pielea aproape neagră. Nu prezenta 
efecte ale radiaţiilor. Nu existau semne exterioare de 
violenţă. Medicul legist a decretat că murise de apoplexie. 

3. În seiful din cabinetul lui Elmer Tywood au fost 
descoperite două obiecte stranii: un teanc alcătuit din 
douăzeci de foi acoperite cu formule matematice şi un 
volum legat, scris într-o limbă străină, care s-a dovedit a fi 
greaca. În urma traducerii, s-a constatat că era vorba de un 
manual de chimie. 

Secretul care a învăluit întreaga afacere a fost atât de 
absolut încât orice l-a atins a dispărut. Nu am altă expresie 
la dispoziţie prin care să pot descrie cele întâmplate. Pe 
durata cercetărilor, în centrală au intrat numai douăzeci şi 
şapte de bărbaţi şi femei, inclusiv ministrul de război, 
ministrul ştiinţei şi alte două-trei personaje atât de 
importante încât erau complet necunoscute publicului. Toţi 
cei care fuseseră acolo în timpul nopţii, fizicianul care-l 
identificase pe Tywood şi medicul legist care-l examinase au 
fost consemnați în locuinţe - practic, era un soi de arest la 
domiciliu. 

Nici un ziar n-a aflat povestea. N-a răsuflat nici un 
cuvinţel. Doar câţiva membri ai Congresului au aflat câteva 
fragmente disparate. 


Şi pe bună dreptate! Orice persoană, sau orice ţară, care 
putea absorbi toată energia disponibilă în echivalentul a 
aproape cincizeci de kilograme de plutoniu fără a recurge 
la o explozie, ţinea în palmă industria şi capacitatea 
defensivă americană; ar fi putut anula vieţile a o sută 
şaizeci de milioane de oameni între două căscaturi. 

Tywood fusese acela? Sau Iywood şi alţii? Sau, pur şi 
simplu, alţii, prin intermediul lui Tywood? 

Misiunea mea? Eram o nadă, un fel de faţadă, dacă doriţi. 
Cineva trebuia să se învârtă prin universitate şi să pună 
întrebări despre Tywood. La urma urmelor, lipsea de la 
cursuri. Putea fi vorba de amnezie, răpire, tâlhărie, crimă, 
fugă de acasă, nebunie, accident. Mă puteam ocupa cu 
chestiile astea vreme de cinci ani, alegându-mă în final cu 
priviri urâte din partea celorlalţi, ba chiar ar fi existat şansa 
de a le distrage atenţia. Totuşi, lucrurile nu s-au petrecut 
deloc aşa cum intenţionasem. 

Să nu credeţi însă că am acţionat de unul singur din capul 
locului. N-am făcut parte dintre cele douăzeci şi şapte de 
persoane pe care le-am amintit anterior, deşi şeful meu s-a 
numărat printre ele. Ştiam însă câte ceva - suficient ca să 
mă apuc de treabă. 

Profesorul John Keyser făcea parte din aceeaşi catedră de 
fizică. N-am ajuns direct la el. Mai întâi, trebuia să desfăşor, 
cât mai conştiincios cu putinţă, o mulţime de acţiuni de 
rutină. Lipsite de sens. Inutile. În cele din urmă, am pătruns 
în cabinetul profesorului Keyser. 

Cabinetele profesorilor au specificul lor. Nimeni nu şterge 
praful în ele, cu excepţia unei femei de serviciu obosite, 
care apare pe la opt dimineaţa, dar oricum nu contează, 
fiindcă profesorul nu observă praful. Multe cărţi sunt puse 
de-a valma. Volumele de lângă birou sunt mai uzate - cele 
folosite la cursuri. Cele mai depărtate rămân acolo unde le 
lasă studenţii, după ce le restituie. Mai există, apoi, 
revistele de specialitate, cu un aspect sărăcăcios şi al naibii 
de scumpe, care zac în teancuri şi aşteaptă ziua când, 


poate, vor fi citite. Biroul este îngropat sub hârtii; multe 
dintre ele sunt scrise. 

Keyser era un individ în vârstă, din generaţia lui Tywood. 
Avea un nas mare şi destul de roşu şi fuma pipă. În ochii se 
citea expresia aceea relaxată şi blajină asociată în general 
cu o funcţie universitară - fie pentru că asemenea funcţii 
atrag asemenea indivizi, fie pentru că asemenea funcţii 
creează asemenea indivizi. 

— Cu ce se ocupă profesorul Tywood? L-am întrebat. 

— Fizică experimentală. 

Genul ăsta de răspunsuri mă dă peste cap. Cu ani în urmă, 
mă scoteau din pepeni. Acum, m-am mulţumit să spun: 

— Ştim asta, domnule profesor. Mă interesează detaliile. 
— Sunt sigur că detaliile nu vă pot fi de folos decât dacă 
sunteţi şi dumneavoastră fizician, mi-a răspuns el pe un ton 
binevoitor şi superior totodată. În aceste circumstanţe, ele 

mai contează? 

— Poate că nu. Dar profesorul Tywood a dispărut. Dacă 
păţeşte ceva - am făcut un gest plin de subîinţelesuri - rău, 
trebuie să vedem dacă nu există vreo legătură cu 
cercetările sale. Sau poate că e bogat şi motivul îl 
reprezintă banii. 

— Profesorii nu sunt niciodată bogaţi, a chicotit Keyser. 
Problemele de care ne ocupăm noi sunt ignorate cu 
superioritate, întrucât ispitele lumii materiale sunt mult mai 
numeroase şi mai palpitante. 

Am ignorat şi replica respectivă, fiindcă ştiu că, la o primă 
vedere, par un tâmpit notoriu. În realitate, am terminat 
universitatea cu „foarte bine” şi n-am jucat în viaţa mea 
fotbal american deşi, privindu-mă, poţi crede exact 
contrariul. 

— Atunci, am insistat, nu poate fi vorba decât de 
cercetările lui. 

— La ce vă gândiţi? La spionaj? La conspirații 
internaţionale? 


— De ce nu? S-a mai întâmplat! La urma urmelor, este 
specialist în fizică nucleară, nu? 

— Foarte adevărat, dar nu-i singurul. Eu am aceeaşi 
pregătire. 

— Perfect, însă poate că el ştie ceva ce nu ştiţi 
dumneavoastră. 

Keyser şi-a încleştat maxilarele. Când sunt luaţi prin 
surprindere, profesorii pot reacţiona ca nişte oameni 
obişnuiţi. 

— Din câte îmi amintesc, mi-a replicat el băţos, Tywood a 
publicat nişte lucrări despre efectul viscozităţii fluidelor 
asupra profilelor, pe baza legii Rayleigh, şi despre ecuaţiile 
de câmp ale orbitelor superioare şi ale cuplajului spin- 
orbită dintre doi nucleoni. Totuşi, principalele lui cercetări 
s-au ocupat de momentele cvadripol. Eu personal sunt 
destul de competent în aceste probleme. 

— Actualmente se ocupă tot de momentele cvadripol? Am 
întrebat, căutând să nu tresar. 

— Da. Într-un fel. (Fusese cât pe ce să pufnească 
dezgustat.) Poate că, în sfârşit, va ajunge la faza de 
experimentări. Se pare că şi-a petrecut majoritatea vieţii 
elaborând consecinţele matematice ale unei teorii 
personale. 

— De acest fel? 

— I-am azvârlit una dintre foile găsite în seiful lui Tywood. 

Evident, existau suficiente şanse ca teancul acela de hârtii 
să nu însemne nimic, tocmai pentru că era vorba de seiful 
unui profesor. Vreau să spun că, uneori, lucrurile sunt puse 
acolo din simplul motiv că sertarul aflat la îndemână e ticsit 
cu lucrările studenţilor, ce trebuie corectate. Bineînţeles, 
nimic nu se scoate vreodată dinăuntru. Descoperisem în 
seiful cu pricina flacoane mititele şi prăfuite conţinând 
cristale gălbui şi purtând etichete abia descifrabile, broşuri 
litografiate datând din timpul celui de-al Doilea Război 
Mondial şi purtând ştampila „Strict secret”, un anuar de 
liceu, scrisori vechi de zece ani care aduceau în discuţie 


posibila funcţie de Director Ştiinţific la „American Electric” 
şi, desigur, manualul grecesc de chimie. 

Tot acolo fuseseră şi hârtiile cu formule matematice. 
Fuseseră făcute sul şi prinse cu o bandă elastică, dar nu 
purtau vreo etichetă sau alt titlu. Douăzeci de coli, scrise cu 
stiloul, mărunt şi meticulos. 

Eu aveam una dintre ele. Nu cred că exista vreun om care 
să aibă mai mult de una. Şi sunt sigur că nimeni, cu o 
singură excepţie, nu era conştient de faptul că pierderea 
colii pe care o deţinea şi a vieţii lui urmau să fie aproape 
simultane, în măsura în care guvernul putea să facă acest 
lucru. 

De aceea, am azvârlit hârtia spre Keyser, ca şi cum aş fi 
găsit-o prin gunoaie. 

El a examinat-o, după care a întors-o pe partea cealaltă, 
care era albă. A inspectat-o de sus până jos, apoi din nou 
până sus. 

— Nu ştiu despre ce-i vorba, a rostit el din vârful buzelor, 
de parcă ar fi înghiţit ceva amar. 

Nu am comentat. Am împăturit foaia şi am strecurat-o 
înapoi în buzunarul sacoului. În clipa următoare, Keyser a 
adăugat pe un ton morocănos: 

— Una din concepţiile eronate ale dumneavoastră, cei din 
familia necunoscătorilor, este că savanții sunt capabili să 
privească o ecuaţie şi să exclame imediat: „Aha, da.”, după 
care se apucă să scrie o carte întreagă despre subiectul 
respectiv. Matematica nu are o existenţă proprie. Este doar 
un limbaj arbitrar, conceput pentru a descrie observaţii 
fizice sau concepte filosofice. Oricine o poate adapta 
propriilor necesităţi. De exemplu, nimeni nu poate fi sigur 
de semnificaţia unui anumit simbol, doar privindu-l. Până 
acum, ştiinţa a folosit toate literele alfabetului, majuscule, 
minuscule şi italice, fiecare simbolizând multe lucruri. S-au 
folosit litere îngroşate, gotice, greceşti, atât majuscule cât şi 
minuscule, indici inferiori şi superiori, asteriscuri, ba chiar 
şi litere ebraice. Savanţi diferiţi utilizează simboluri diferite 


pentru acelaşi concept, dar şi acelaşi simbol pentru 
concepte diferite. Ca atare, dacă îi arătaţi unuia dintre ei o 
asemenea pagină, desprinsă din contextul general, fără nici 
o informaţie referitoare la subiectul analizat sau la 
simbolistica întrebuințată, el nu poate deduce absolut nimic 
util. 

— Aţi spus însă că profesorul Tywood lucra asupra 
momentelor cvadripol, l-am întrerupt eu. Asta ar avea vreo 
legătură? Am insistat, ciocănindu-mă cu degetul în dreptul 
pieptului, unde fila mă pârjolea încetişor de două zile. 

— Nu pot fi sigur. Nu am văzut niciuna dintre relaţiile 
standard la care m-aş fi putut aştepta să fie implicate. Cel 
puţin, n-am recunoscut niciuna. Evident, însă, că nu pot 
băga mâna în foc. 

După o scurtă tăcere, tot ela continuat: 

— De ce nu discutaţi şi cu studenţii lui? 

— Cu cei de la cursuri? Am înălţat din sprâncene. 

— Nu, pentru Dumnezeu! A părut el iritat. Studenţii din 
cercetare! Doctoranzii lui! Au lucrat împreună: Ei ar trebui 
să cunoască detaliile cercetărilor mai bine decât mine, sau 
decât oricare altul din catedră. 

— Este o idee, am comentat nepăsător. 

Era, într-adevăr. Nu ştiu de ce, dar mie nu mi-ar fi trecut 
prin cap. Probabil fiindcă e firesc să consideri că un 
profesor ştie mai multe decât studenţii. 

Când m-am ridicat să plec, Keyser a rostit: 

— În plus, am senzaţia că vă aflaţi pe o pistă greşită. Ceea 
ce vă spun acum este strict confidenţial, sper să înţelegeţi 
asta, şi n-aş fi spus-o decât în circumstanţe cu totul 
deosebite. Pe scurt, Tywood nu-i considerat o capacitate în 
domeniul nostru. Fără îndoială, este un excelent dascăl, o 
recunosc, totuşi lucrările sale de cercetare n-au atras 
atenţia nimănui. În general, el manifestă tendinţa de a 
teoretiza, fără sprijinul unor dovezi experimentale. Probabil 
că hârtia pe care o aveţi face parte din aceeaşi categorie. 
Nimeni n-ar fi dorit să-l. Ă-ă-ă, răpească pentru aşa ceva. 


— Adevărat? Am înţeles. Dumneavoastră aveţi vreo idee 
referitoare la motivul pentru care ar fi plecat sau la locul 
unde s-ar putea ascunde? 

— Nimic concret, şi-a umezit el buzele, dar toată lumea 
ştie că este bolnav. Acum doi ani, a avut un accident 
cerebral care l-a împiedicat să-şi mai ţină cursul vreme de 
un semestru. Nu s-a însănătoşit perfect. A rămas cu o 
pareză pe partea stângă şi încă şchiopătează. Un al doilea 
accident similar l-ar ucide. Îl poate avea oricând. 

— Deci, credeţi că a murit? 

— Nu-i deloc imposibil. 

— Atunci, unde este corpul? 

— Păi. Bâănuiesc că asta este treaba dumneavoastră. 

Avea dreptate, aşa că am plecat. 

* 


I-am interogat pe rând pe cei patru studenţi ai lui Tywood 
în mijlocul unui haos denumit laborator de cercetare. 
Asemenea laboratoare conţin de obicei doi studenţi plini de 
optimism care lucrează acolo; aş zice, o populaţie flotantă, 
întrucât anual, cu aproximaţie, fireşte, ei sunt înlocuiţi. 

Echipamentele de cercetare sunt depozitate stratificat. Pe 
mese, poate fi găsită aparatura folosită în mod curent, iar în 
două-trei sertare situate la îndemână se află piesele de 
schimb şi uneltele cel mai probabil de a fi utilizate. În 
sertarele îndepărtate, pe rafturile de sub tavan şi în colţuri 
pot fi întâlnite urmele vechilor generaţii de studenţi: 
obiecte ciudate, ce n-au fost şi nu vor fi nicicând 
întrebuințate, dar nici aruncate la gunoi. Se susţine că nici 
un student cercetător n-a cunoscut vreodată tot ceea ce 
conţinea laboratorul lui. 

Toţi cei patru tineri erau îngrijoraţi. Pe trei dintre ei îi 
îngrijora în principal situaţia lor. Mai precis, posibilul efect 
pe care absenţa lui Tywood îl putea avea asupra stării 
„temei” lor. Pe aceştia i-am expediat - sper că între timp şi- 
au obţinut titlurile de doctori - şi l-am rechemat pe al 
patrulea. Acesta arăta mult mai jalnic decât ceilalţi şi fusese 


cel mai puţin comunicativ - caracteristică pe care o 
consideram ca fiind un semn dătător de speranţe. 

Acum, el stătea rigid în scaunul cu spătar drept din faţa 
biroului, în vreme ce eu mă lăsasem pe spate, într-un vechi 
şi scârţâitor fotoliu rotativ, şi-mi împinsesem pălăria pe 
ceafă. Studentul se numea Edwin Howe şi şi-a obţinut 
doctoratul după aceea; ştiu asta în mod sigur, fiindcă acum 
este un personaj important în Ministerul Ştiinţei. 

— Presupun că faci aceleaşi lucrări ca şi ceilalţi, nu? L-am 
întrebat. 

— Da, într-un fel sunt tot cercetări nucleare. 

— Dar nu chiar identice? 

Howe a clătinat lent din cap. 

— Abordăm problema din unghiuri diferite. Ştiţi, trebuie 
să existe ceva precis definit, altfel nu se poate publica 
nimic. Trebuie să ne obţinem diplomele. 

A spus-o exact aşa cum un altul ar fi spus: „lrebuie să ne 
câştigăm pâinea.” Poate că pentru ei însemna acelaşi lucru. 

— Bine, am rostit. Care este unghiul tău? 

— Eu mă ocup de partea matematică, mi-a răspuns. 
Evident, împreună cu domnul profesor. 

— Ce fel de matematică? 

A surâs uşor, afişând acelaşi aer pe care-l remarcasem în 
cursul dimineţii şi la profesorul Keyser. Un fel de: „Chiar- 
crezi-că-mi-pot-explica-toate-ideile-profunde-unui- 
prostovan-ca-tine?” 

— Ar fi cam complicat de explicat, a spus el cu glas tare. 

— Te pot ajuta, am intervenit. Este de această formă? 

I-am azvârlit foaia din seiful lui Tywood. Nici măcar n-a 
examinat-o. A înhăţat-o imediat şi a scos un scâncet. 

— De unde o aveţi? 

— Din seiful lui Iywood. 

— Aveţi şi celelalte foi? 

— Se află în siguranţă, am evitat răspunsul direct. 

Howe s-a destins - dar numai puţin de tot. 

— Sper că n-aţi arătat-o şi altora. 


— Ba da, profesorului Keyser. 

Tânărul a emis un sunet nepoliticos, folosindu-se de buza 
inferioară. 

— Prostul ăla. Ce-a spus? 

Am ridicat din umeri, întorcând palmele cu faţa în sus, şi 
Howe a râs, apoi a vorbit pe un ton nepăsător: 

— Ei bine, cam astea-s chestiile pe care le fac eu. 

— Dar despre ce-i vorba? Explică şi pe înţelesul meu. 

Preţ de câteva clipe, el a şovăit în mod evident, apoi a 
murmurat: 

— Uitaţi ce este, sunt nişte lucruri secrete. Nici ceilalţi 
studenţi ai lui Pop n-au habar de ele. Cred că nici eu nu 
cunosc totul. Să ştiţi că nu-i vorba doar de doctoratul meu. 
Pop 'Tywood poate obţine Premiul Nobel pe baza lor, iar eu 
pot deveni asistent la Cal Tech. Mai întăi, trebuie publicate 
rezultatele şi abia după aceea pot comenta. 

Am clătinat încet din cap şi am rostit pe un ton cât mai 
blând: 

— Nu, fiule! Problema nu stă deloc aşa. Va trebui să-mi 
spui despre ce-i vorba înainte de publicarea rezultatelor, 
deoarece Tywood a dispărut. Poate că-i mort, sau poate că 
nu. lar dacă-i mort, poate că a fost ucis. lar când 
departamentul se confruntă cu bănuiala unei crime, atunci 
toţi îşi dau drumul la gură. Mă tem că lucrurile nu vor fi 
deloc roz pentru tine, dacă vei încerca să ţii ceva secret. 

Am avut succes. Ştiam că aşa se va întâmpla, pentru că 
toată lumea citeşte romane polițiste şi cunoaşte toate 
clişeele. Howe a sărit din scaun şi a început să turuie de 
parcă ar fi avut scenariul în faţă: 

— În nici un caz nu mă puteţi bănui pe mine de. De aşa 
ceva. Păi. Păi, cariera mea. 

L-am împins înapoi în scaun, remarcând în treacăt că avea 
fruntea asudată, şi am trecut la următoarea replică: 

— Deocamdată, nu bănuiesc pe nimeni de nimic. Şi n-o să 
ai nici un fel de necazuri dacă vorbeşti. 

Era gata s-o facă. 


— Să ştiţi însă că sunt lucruri strict secrete. 

Sărmanul. Nu ştia ce înseamnă „strict”. Din clipa aceea, a 
fost permanent supravegheat de un agent, până ce 
guvernul a decis etichetarea cazului cu comentariul final 
„2”. (Nu glumesc. Cazul nu este nici clasat, nici deschis. 
Doar „?”.) 

— Presupun că ştiţi ce este călătoria în timp, a început 
Howe cu un aer nesigur. 

Bineînţeles că ştiam ce era călătoria în timp. Puştiul meu 
are doisprezece ani şi urmăreşte serialele TV de după- 
amiază până ce, pur şi simplu, se umflă de toate porcăriile 
pe care le absoarbe prin ochi şi urechi. 

— Ce-i cu ea? Am întrebat. 

— O putem realiza cu adevărat. De fapt, este ceea ce 
puteţi denumi o translație microtemporală. 

Am fost cât pe ce să-mi pierd cumpătul. Ba chiar cred că 
mi l-am pierdut. Părea evident că ţâncul încerca să mă 
prostească; şi încă fără subtilitate. Sunt obişnuit ca oamenii 
să mă creadă prost. Dar nu chiar atât de prost. 

— Vrei să-mi spui că Tywood este undeva pierdut prin 
timP. Ca Ace Rogers, Detectivul Temporal? Am mârâit eu din 
fundul gâtului. (Ăsta era serialul favorit al lui fiu-meu; chiar 
în săptămâna aceea, Ace Rogers îi făcuse de petrecanie lui 
Gingis-han, cu mâinile goale.) 

Howe a părut la fel de dezgustat ca şi mine. 

— Nu! A răcnit el. Habar n-am unde-i Pop. Dacă m-aţi 
asculta. Am zis translație microtemporală. Ăsta nu-i un 
serial TV şi nici magie, ci un fenomen ştiinţific. Aţi auzit 
despre echivalenţa materie-energie? 

Am încuviinţat posac. Toţi ştiu de asta, de când cu 
Hiroshima în penultimul Război Mondial. 

— Perfect, a continuat el, atunci putem începe de undeva. 
Dacă luăm un fragment de materie şi-i aplicăm translaţia 
temporală - adică îl expediem în trecut - înseamnă că am 
creat materie în punctul temporal în care l-am trimis. 
Pentru asta, trebuie să utilizăm o cantitate de energie 


echivalentă cu cantitatea de materie creată. Altfel spus, 
pentru a trimite în trecut un gram de materie, trebuie să 
dezintegrăm complet un alt gram de materie ca să 
asigurăm energia necesară. 

— Mda, am aprobat, asta pentru a crea un gram de 
materie în trecut. Dar nu distrugi un gram de materie, 
îndepărtându-l din prezent? În felul acesta nu se creează 
cantitatea echivalentă de energie? 

Howe s-a arătat total surprins de intervenţia mea, aidoma 
unui individ care se trezeşte pe un muşuroi de furnici roşii. 
Aparent, novicii n-ar trebui să le pună întrebări savanților. 


— Încercam să simplific explicaţia ca să înţelegeţi mai 
bine, a spus el. În realitate, lucrurile sunt mult mai 
complicate. Ar fi minunat dacă am putea folosi energia 
degajată în urma dispariţiei materiei pentru a determina 
apariţia ei, dar, credeţi-mă, ar fi un cerc vicios. Entropia ne 
interzice s-o facem. Pentru a fi mai riguros, energia este 
necesară pentru depăşirea inerţiei temporale, conform 
ecuaţiei care afirmă că energia, în ergi, necesară trimiterii 
în trecut a unei mase, în grame, este egală cu produsul 
dintre masa respectivă şi pătratul vitezei luminii, exprimată 
în centimetri pe secundă. Altfel spus, tocmai ecuaţia 
echivalenţei masă-energie formulată de Einstein. Vă pot 
detalia şi matematic. 

— Sunt convins, l-am oprit. Lămureşte-mă însă: toate 
acestea au fost testate experimental sau sunt doar teorii? 

Evident, principalul era să-l îndemn să vorbească. 

Howe avea în ochi luminiţa aceea stranie pe care se zice 
că o au toţi cercetătorii când li se cere să povestească 
despre munca lor. Ar fi spus-o oricui, chiar şi unui „papagal” 
- ceea ce era perfect convenabil pentru mine. 

— Vedeţi dumneavoastră, a început el cu glasul unuia 
care-ţi destăinuie amănuntele necunoscute ale unei afaceri 
dubioase, totul a început datorită lui neutrino. Încă de la 
sfârşitul anilor treizeci, s-a încercat descoperirea lui, dar 
fără succes. Este o particulă subatomică lipsită de sarcină 
electrică şi cu masa mult mai mică decât cea a electronului. 
Evident, este aproape imposibil de depistat. Încă n-a fost 
depistat. Căutările continuă, totuşi, pentru că, presupunând 
că n-ar exista, nu se poate echilibra balanţa energetică a 
unor reacţii nucleare. Acum douăzeci de ani, lui Pop 
Tywood i-a venit ideea că o parte a energiei dispare, sub 
formă de materie, înapoi în trecut. Am început cercetări în 
direcţia respectivă. Mai exact, el a început, iar eu sunt 
primul student pe care şi l-a luat ca asociat. În mod firesc, 
trebuia să utilizăm cantităţi infime de materie şi. Ei bine, 
Pop a avut o străfulgerare de geniu când s-a gândit să 


folosească izotopi radioactivi artificiali. Poţi face treabă cu 
numai câteva micrograme, urmărindu-le activitatea cu 
contoare Geiger. Variaţiile de activitate în timp ar trebui să 
urmeze o lege simplă şi precis definită, care n-a fost 
niciodată modificată de condiţiile de laborator. De pildă, 
într-un rând, am expediat un grăunte de materie cu 
cincisprezece minute în trecut. Cu cincisprezece minute 
înainte de a o face - totul funcţiona automat, înţelegeţi? 

— Acul contorului a sărit la o valoare aproape dublă decât 
cea pe care ar fi trebuit s-o indice, a revenit la normal şi 
apoi a coborât mult în clipa trimiterii efective în trecut. 
Materialul s-a suprapus în timp şi am numărat particulele 
dublate vreme de cincisprezece minute. 

— Vrei să spui că aceiaşi atomi au existat simultan în două 
locuri diferite? L-am întrerupt eu. 

— Da, a încuviinţat el, plăcut surprins de inteligenţa mea. 
De ce nu? Tocmai de aceea am folosit atâta energie - 
echivalentă creării atomilor respectivi. Să vă explic acum în 
ce constă munca mea. Dacă trimitem materialul în trecut cu 
cincisprezece minute, se pare că el ajunge în acelaşi loc de 
pe Pământ, în ciuda faptului că, în cincisprezece minute, 
Pământul a parcurs douăzeci şi cinci de mii de kilometri în 
jurul Soarelui, că Soarele însuşi a parcurs alţi mii de 
kilometri în spaţiu şi aşa mai departe. Există, totuşi, mici 
discrepanțe pe care le-am analizat şi despre care s-a 
dovedit că pot fi provocate de două cauze. Mai întâi, 
datorită efectului de frecare - dacă pot folosi acest termen - 
materia se îndepărtează puţin de Pământ, în funcţie de 
natura ei şi de distanţa temporală la care este expediată. 
De asemenea, anumite discrepanțe pot fi explicate doar 
presupunând că întoarcerea în timp durează şi ea. Un timp. 

— Cum adică? 

— O parte a radioactivităţii este răspândită în mod egal pe 
durata translaţiei, ca şi cum materialul testat a reacţionat 
pe durata întoarcerii în timp. Calculele mele arată că. Dacă 
te-ai deplasa în trecut, ai îmbătrâni cu o zi pentru fiecare 


sută de ani. Altfel spus, dacă ai putea privi un cronometru 
care indică timpul scurs în exteriorul unei „maşini 
temporale”, acesta ar înainta cu douăzeci şi patru de ore, în 
vreme ce cadranul temporal s-a deplasat cu o sută de ani. 
În trecut. Bănuiesc că este o constantă universală, pentru 
că şi viteza luminii e o constantă universală. Pe scurt, cu 
asta mă ocup eu. 

După câteva minute, în care am rumegat cele aflate, am 
întrebat: 

— De unde luaţi energia necesară experienţelor? 

— Ne-au tras un cablu special de la centrală. Pop are 
relaţii acolo şi a aranjat lucrurile. 

— Mda. Care a fost masa cea mai mare pe care aţi trimis-o 
în trecut? 

— Oh, a înălţat el ochii în tavan, cred că într-un rând am 
trimis o sutime de miligram. Adică zece micrograme. 

— Aţi încercat să trimiteţi ceva şi în viitor? 

— N-ar fi mers, mi-a răspuns el imediat. E imposibil. 
Semnele matematice nu pot fi schimbate fiindcă energia 
necesară ar fi infinită. Procesul este unidirecţional. 

— Câtă materie aţi putea trimite în trecut dacă aţi fisiona 
să zicem. Cincizeci de kilograme de plutoniu? Am întrebat 
eu, folosind un ton cât mai neutru, în vreme ce-mi 
examinam unghiile cu atenţie. 

Mă gândeam că lucrurile deveneau tot mai evidente. 

— În fisiunea plutoniului, doar unu-două procente din 
masă sunt convertite în energie. Ca atare, fisionând 
complet cincizeci de kilograme de plutoniu, se poate trimite 
în trecut cel mult un kilogram. 

— Numai atât? Dar puteaţi stăpâni energia respectivă? La 
urma urmelor, cincizeci de kilograme de plutoniu pot 
provoca o explozie frumuşică. 

— Totul este relativ, a decretat el cu emfază. Energia poate 
fi stăpânită dacă este eliberată treptat. Poate fi stăpânită şi 
dacă este eliberată toată o dată, cu condiţia să fie folosită 
imediat. Trimiţând materie în trecut, energia poate fi 


utilizată mai rapid decât ar putea fi eliberată chiar prin 
fisiune. Cel puţin, aşa afirmă teoria. 

— Şi cum scapi de ea? 

— În mod firesc, ea se disipează treptat. Evident, durata 
minimă în care materia poate fi transferată va depinde de 
masa ei. Altfel, se poate întâmpla ca densitatea energetică 
să fie prea mare în timp. 

— Bine, puştiule! Am încuviinţat. Voi suna la Cartierul 
General, ca să trimită un om care să te însoţească acasă. Vei 
rămâne acolo o vreme. 

— Dar. De ce? 

— Nu va fi pentru mult timp. 

Nu a fost. Iar ela avut numai de câştigat după aceea. 
Mi-am petrecut seara la Cartierul General. Aveam acolo o 
bibliotecă cu totul aparte. Chiar a doua zi după explozie, doi 
sau trei agenţi se strecuraseră în bibliotecile de chimie şi de 

fizică ale universităţii. Nişte experţi în domeniul lor. 
Localizaseră toate articolele semnate de Tywood în 
publicaţiile de specialitate şi rupseseră paginile respective. 
În rest, nu se atinseseră de nimic. 

Alţi agenţi se ocupaseră de reviste şi cărţi. În felul acesta, 
adunaserăm într-o încăpere tot ceea ce constituia esenţa 
carierei lui Tywood. Nu existase un scop bine definit pentru 
care această bibliotecă fusese realizată. Reprezenta, pur şi 
simplu, un aspect al minuţiozităţii cu care se abordează 
asemenea probleme. 

M-am apucat să citesc, dar nu lucrările ştiinţifice. Ştiam că 
ele n-ar fi conţinut nimic din ceea ce doream. Cu douăzeci 
de ani în urmă însă, Tywood scrisese o serie de articole 
pentru o revistă; pe acelea le-am parcurs. De asemenea, am 
cercetat toate scrisorile ce fuseseră descoperite. 

După aceea, m-am aşezat pe un scaun, m-am gândit. Şi m- 
am înspăimântat. 

M-am culcat la patru dimineaţa şi am avut coşmaruri. 

La nouă dimineaţa mă aflam în biroul Șefului. 


Şeful este un bărbat voinic, cu păr spicat, strălucind de 
briantină. Nu fumează, dar are pe birou o cutie cu 
trabucuri şi când doreşte să nu vorbească pentru câteva 
secunde, ia un trabuc, îl freacă între degete, îl miroase, apoi 
îl vâră în gură şi-l aprinde cu foarte multă atenţie. Până 
termină toate operaţiunile acestea, fie găseşte ce replică să 
dea, fie se lămureşte că nu are absolut nimic de spus. După 
aceea, lasă trabucul în scrumieră până se consumă de la 
sine. 

Termină o cutie cam în trei săptămâni, iar la fiecare 
Crăciun jumătate din cadourile pe care le primeşte constau 
în cutii de trabucuri. 

Acum, însă, n-a întins mâna după un trabuc. Şi-a aşezat 
pumnii mari pe birou şi m-a privit, încreţindu-şi fruntea. 

— Care-i treaba? 

I-am povestit. I-am relatat totul, încetul cu încetul, fiindcă 
translaţia microtemporală nu este înghițită de nimeni, mai 
ales când o numeşti „călătorie în timp”. Pentru a vă da 
seama cât de serioase erau lucrurile, ajunge să spun că m-a 
întrebat doar o singură dată dacă nu cumva mă ţicnisem. 

După ce am terminat, am rămas privindu-ne. 

— Crezi că ela încercat să trimită ceva în trecut, ceva în 
greutate de un kilogram şi că în felul ăsta a distrus 
centrala? M-a întrebat Şeful într-un târziu. 

— Se potriveşte la fix. 

Apoi, n-am mai spus nimic. Şeful se gândea şi doream să 
continue să se gândească. Doream, daca era posibil, să se 
gândească la acelaşi lucru la care mă gândisem şi eu, ca să 
nu fiu nevoit să-i spun. 

Pentru că detestam să fiu nevoit să-i spun. 

Mai întâi şi mai întâi, fiindcă era o nebunie. În al doilea 
rând, fiindcă era prea oribil. 

De aceea, am rămas tăcut şi Şeful a continuat să se 
gândească, iar la răstimpuri unele dintre gânduri i se citeau 
pe chip. 

După o vreme, şi-a dres glasul şi a rostit: 


— Presupunând că Howe a spus adevărul - apropo, ar fi 
bine să-i controlezi caietele, pe care sper că le-ai reţinut. 

— Întreaga aripă a etajului este sigilată, domnule. Caietele 
sunt la Edwards. 

— Perfect! Presupunând că a spus adevărul, de ce ar fi 
trecut Tywood de la micrograme direct la un kilogram? 

În continuare, şi-a coborât ochii şi m-a fixat pătrunzător. 

— Constat că te concentrezi asupra călătoriei în timp. 
Bănuiesc că pentru tine acela este amănuntul esenţial, 
energia implicată fiind secundară. 

— Da, domnule, am încuviinţat sobru. Exact aşa apreciez 
situaţia. 

— Te-ai gândit că s-ar putea să greşeşti? Că s-ar putea să fi 
privit situaţia pe dos? 

— Nu înţeleg, domnule. 

— Fii atent! Mi-ai zis că te-ai documentat despre Tywood. 
Perfect! El a fost unul dintre savanții care, după cel de-al 
Doilea Război Mondial, s-au ridicat împotriva bombei 
atomice. Unul dintre cei care doreau un stat mondial. 
Cunoşti genul, nu? 

Am aprobat din cap. 

— Avea un complex de vinovăţie, a urmat Şeful, pe un ton 
hotărât. Ajutase la construirea bombei, apoi ajunsese să nu 
mai poată dormi nopţile, gândindu-se la ce făcuse. Teama 
respectivă l-a obsedat ani în şir. Cu toate că bomba n-a fost 
folosită în al treilea război mondial, îţi poţi închipui ce 
trebuie să fi însemnat pentru el fiecare zi de nesiguranţă? 
Îţi poţi închipui spaima din sufletul lui, aşteptând dintr-o 
clipă în alta ca alţii să ia decizia, până la Tratatul din Şaizeci 
şi Cinci? În timpul ultimului război, Tywood şi alţii ca el au 
fost analizaţi psihiatric în mod amănunţit. Ştiai asta? 

— Nu, domnule. 

— Aşa s-a întâmplat. Desigur, am renunţat s-o mai facem 
după Şaizeci şi Cinci, deoarece prin stabilirea controlului 
mondial asupra energiei nucleare, prin distrugerea 
arsenalelor de bombe atomice din toate ţările şi în urma 


conceperii unor proiecte comune de cercetare între 
diversele sfere de influenţă planetare, conflictele morale au 
dispărut din minţile savanților. Cele aflate însă până la acea 
dată erau destul de serioase. În 1964, Tywood manifesta o 
ură subconştientă faţă de însuşi conceptul de energie 
nucleară. Începuse să greşească, în mod serios. În cele din 
urmă, am fost siliţi să-l îndepărtăm din cercetare. Aceeaşi 
soartă au avut-o şi alţi savanţi, deşi situaţia mondială era 
încordată. Dacă mai ţii minte, tocmai pierduserăm India. 

Întrucât la vremea respectivă mă aflam în India, ţineam 
minte. Însă tot nu reuşeam să văd unde voia să ajungă. 

— Acum, continuă el, ce s-a întâmplat dacă urme ale urii 
respective au dăinuit în subconştientul lui Tywood? Nu vezi 
că această călătorie temporală este o sabie cu două tăişuri? 
De fapt, de ce să expedieze în trecut un kilogram de 
materie? Demonstrase faptul că teoria lui era viabilă, 
trimițând câteva micrograme. Bănuiesc că asta era suficient 
pentru obţinerea Premiului Nobel. Exista însă un lucru 
pentru care avea nevoie de un kilogram, un lucru pe care 
nu-l putea realiza doar cu câteva micrograme: să distrugă o 
centrală atomoelectrică. Asta dorea de fapt. Descoperise o 
modalitate de a consuma cantităţi incredibile de energie. 
Trimiţând în trecut patruzeci de kilograme de orice fel de 
materie, putea anula tot plutoniul din lume. Sfârşitul 
energiei nucleare pe o perioadă nedefinită! 

Teoria lui nu mă impresiona deloc, dar m-am străduit să 
nu-mi trădez sentimentele. 

— Credeţi că s-ar fi putut gândi că avea să reuşească 
operaţiunea aceasta de mai multe ori? Am întrebat. 

— "Totul se bazează pe faptul că nu era un individ normal. 
De unde să ştiu ce-şi imagina el că poate face? În plus, este 
posibil ca înapoia lui să existe alţi indivizi - cu mai puţine 
cunoştinţe ştiinţifice, dar cu idei - care sunt gata să-i 
continue munca. 

— A fost descoperit vreunul dintre aceşti indivizi? Există 
vreo dovadă a simplei lor existenţe? 


A urmat o mică pauză, apoi mâna Şefului s-a întins spre 
cutia cu trabucuri. A luat unul şi l-a examinat, răsucindu-l 
pe toate părţile. Mai aveam de aşteptat. Nu mă grăbeam 
deloc. 

După câteva clipe, Şeful a lăsat trabucul cu un gest 
hotărât, fără să-l aprindă. 

— Nu, a rostit el. 

S-a uitat la mine - şi prin mine - apoi a adăugat: 

— Deci nu eşti de acord cu ipoteza asta? 

— Nu-mi sună tocmai grozav! Am ridicat eu din umeri. 

— Ai o teorie personală? 

— Da, însă nu-mi vine s-o expun. Dacă n-am dreptate, fac 
cea mai mare greşeală din toate timpurile, dar dacă am 
dreptate. 

— Te ascult! A zis Şeful şi a strecurat o mână sub birou. 

Încăperea era blindată, izolată fonic şi capabilă să reziste 
la orice cataclism cu excepţia unui atac nuclear. lar cu 
semnalul care pâlpâia acum pe biroul secretarei sale, nici 
chiar preşedintele Statelor Unite nu ne putea întrerupe. 

M-am lăsat pe spate în scaun şi am început: 

— Şefule, mai ţineţi minte cum v-aţi cunoscut soţia? A fost 
ceva neînsemnat? 

Probabil că a considerat-o o remarcă lipsită de sens. Ce 
altceva putea gândi? Dar mă lăsa acum să-mi joc soarta; 
probabil că avea motivele lui. În consecinţă s-a mulţumit să 
zâmbească şi a răspuns: 

— Am strănutat şi ea a întors capul. Aşteptam amândoi la o 
trecere pentru pietoni. 

— Ce anume v-a făcut să fiţi tocmai atunci la trecerea 
respectivă? Dar pe ea? Mai ţineţi minte motivul pentru care 
aţi strănutat? Unde aţi răcit? Sau de unde a venit firul de 
praf? Imaginaţi-vă câţi factori au trebuit să se intersecteze 
în locul şi momentul cuvenit pentru ca dumneavoastră să 
aveţi ocazia să vă cunoaşteţi viitoarea soţie. 

— Bănuiesc că ne puteam întâlni şi altă dată, nu? 


— Dar nu puteţi fi sigur de asta! De unde ştiţi pe cine n-aţi 
întâlnit, din cauză că, odată, când trebuia să întoarceţi 
capul, n-aţi făcut-o, sau pentru că, odată, când aţi fi putut 
întârzia, n-aţi întârziat? Viaţa se ramifică în fiecare clipă şi 
oamenii pornesc pe una dintre ramificații în mod aproape 
aleatoriu. Dacă am începe de acum douăzeci de ani, 
ramificaţiile ar cunoaşte o extindere enormă. Aşadar, aţi 
strănutat şi aţi cunoscut o anumită fată. Drept urmare, aţi 
luat anumite decizii, la fel a procedat şi ea, la fel şi fata pe 
care n-aţi cunoscut-o, la fel şi bărbatul care a cunoscut-o pe 
fata aceea, la fel cum au făcut şi oamenii pe care voi i-aţi 
întâlnit de atunci. Familia dumneavoastră, familia ei, 
familiile lor, copiii voştri. Pentru că aţi strănutat acum 
douăzeci de ani, cinci, sau cincizeci, sau cinci sute de 
oameni care ar fi putut să trăiască au murit, sau care ar fi 
putut să moară au trăit. Să ne întoarcem cu două sute de 
ani în trecut, să zicem chiar cu două mii de ani în trecut. Un 
strănut - poate al unei persoane care n-a rămas prin nimic 
în istorie - ar fi putut avea drept consecinţă dispariţia 
tuturor celor din ziua de azi. 

— Propagarea undelor., a mormăit şeful, frecându-şi ceafa. 
Am citit cândva o povestire. 

— Şi eu am citit-o. Nu este, deci, o idee nouă, dar doresc 
să reflectaţi la ea, deoarece o să vă citesc ceva dintr-un 
articol scris de profesorul Tywood acum douăzeci de ani şi 
publicat într-o revistă. Era cu puţin înainte de ultimul 
război. 

Aveam microfilmul în buzunar şi peretele alb constituia un 
ecran perfect; de altfel, chiar aceasta era menirea lui. Şeful 
a schiţat un gest de întoarcere, dar i-am făcut semn să nu 
se deranjeze. 

— Nu, domnule, am spus, vreau să vă citesc eu şi să 
ascultați cu atenţie. 

El s-a lăsat pe spate în fotoliu şi n-a mai scos o vorbă. 

— Articolul, se intitulează „Primul eşec important al 
omului!” am continuat eu. Vă reamintesc, a fost scris cu 


puţin înainte de izbucnirea războiului, când dezamăgirea 
produsă de eşecul final al Naţiunilor Unite atinsese cote 
maxime. Voi citi câteva extrase din prima parte: „. Faptul că 
Omul, în ciuda miracolelor tehnice de care dispune, a eşuat 
în rezolvarea uriaşelor probleme sociologice din ziua de 
astăzi nu reprezintă decât cea de-a doua tragedie abătută 
asupra rasei. Prima, şi poate cea mai importantă, a fost că, 
într-un moment anume, aceleaşi importante probleme 
sociologice au fost rezolvate; totuşi, soluţiile n-au fost 
permanente, fiindcă pe atunci nu existau miracolele tehnice 
de care dispunem în prezent. 

Este ca în cazul unui sandviş cu unt: există fie pâinea, fie 
untul, dar niciodată amândouă. 

Gândiţi-vă la lumea elenică, din care se trage filosofia 
noastră, matematica, morala, arta, literatura - practic, 
întreaga noastră cultură. În vremea lui Pericle, Grecia, 
aidoma propriei noastre societăţi, reprezenta un amalgam 
surprinzător de modern de ideologii şi moduri de viaţă 
aflate în conflict. Apoi, însă, a apărut Roma, care a adoptat 
cultura, dar a pus bazele păcii, şi a impus-o. Ca să 
respectăm adevărul, Pax Romana n-a durat decât două sute 
de ani, însă de atunci n-a mai existat o perioadă similară. 
Războiul a fost desfiinţat. Naționalismul nu mai exista. 
Cetăţeanul roman era în largul său oriunde în Imperiu. 
Pavel din Tarsus şi Flavius Iosif au fost cetăţeni romani. 
Spaniolii, nord-africanii şi ilirii au adoptat purpura. Sclavia 
exista, însă nu era sistematică, ci impusă ca o pedeapsă, 
cauzată de preţul eşecului economic sau de dezastrele 
războiului. Nici un om nu se năştea sclav pentru că avea 
altă culoare a pielii ori pentru că era într-o regiune anume. 
Toleranţa religioasă era absolută. Dacă ceva mai devreme 
se făcuse o excepţie în cazul creştinismului, aceasta se 
datorase faptului că respectivii creştini refuzau să accepte 
toleranța, insistând în a se considera singurii deținători ai 
adevărului - un principiu detestat de romanii civilizaţi. 


Aşadar, exista o societate având toată cultura occidentală 
grupată în jurul unui singur polis, lipsită de cancerul 
exclusivismului religios şi naţionalist, cu o civilizaţie 
sofisticată - atunci, de ce n-a reuşit Omul să păstreze aceste 
câştiguri? 

Explicaţia principală poate fi găsită în faptul că, tehnologic 
vorbind, vechiul elenism rămăsese înapoiat. Fără o 
civilizaţie a maşinilor, costul confortului - implicând 
civilizaţia şi cultura - pentru puţini, însemna sclavia pentru 
mulţi. Civilizaţia nu putea găsi mijloacele de a oferi confort 
şi libertate întregii populaţii. Din acest motiv, clasele 
asuprite s-au întors către lumea de apoi, către o serie de 
religii ce anulau avantajele materiale ale acestei lumi - de 
aceea, ştiinţei i-a fost imposibil să se dezvolte, în sensul 
adevărat al cuvântului, timp de peste un mileniu. În plus, pe 
măsură ce se destrăma avântul iniţial al elenismului, 
Imperiul roman se trezea lipsit de tehnologia necesară 
respingerii barbarilor. Mai exact, abia după anul 1500 
războiul a devenit cu adevărat o activitate ce implica 
resursele industriale ale unei naţiuni, permiţând 
înfrângerea cu uşurinţă a triburilor invadatoare nomade. 

Gândiţi-vă ce s-ar fi putut întâmpla în cazul în care, prin 
cine ştie ce minune, vechii greci ar fi avut posibilitatea să 
cunoască puţină fizică şi chimie modernă. Gândiţi-vă ce s-ar 
fi putut întâmpla dacă dezvoltarea Imperiului roman ar fi 
fost însoţită de progresul ştiinţei, tehnologiei şi industriei. 
Imaginaţi-vă un Imperiu în care sclavii ar fi fost înlocuiţi de 
maşini, în care toţi oamenii ar fi deţinut o parte decentă din 
producţia mondială, în care legiunile ar fi devenit o forţă 
armată invincibilă, capabilă să ţină piept tuturor barbarilor. 
Imaginaţi-vă un Imperiu care s-ar fi extins peste întreaga 
lume, fără religie sau prejudecăţi naţionaliste. Un Imperiu 
al oamenilor - cu toţii fraţi - cu toţii, în sfârşit, liberi. 

Dacă istoria ar putea fi modificată. Dacă ar fi fost posibil să 
se evite acel prim eşec important.” 

După ce am citit acest paragraf, m-am oprit. 


— Ei bine? A întrebat Seful. 

— Ei bine, cred că nu-i dificil de făcut legătura cu faptul că 
Tywood a distrus o centrală atomoelectrică, obsedat de 
ideea de a trimite ceva în trecut, şi cu faptul că în seiful din 
biroul lui am găsit capitole dintr-un manual de chimie 
traduse în limba greacă. 

La auzul acestor vorbe, Şeful s-a schimbat la faţă şi a căzut 
pe gânduri; într-un târziu, a rostit apăsat: 

— Dar nu s-a modificat nimic! 

— Ştiu. Asistentul lui Tywood mi-a spus însă că pentru a te 
deplasa cu un secol în trecut este nevoie de o zi. 
Presupunând că expedierea s-a efectuat spre Grecia antică, 
avem douăzeci de secole, aşadar douăzeci de zile. 

— Şi nu poate fi oprită? 

— N-am de unde să ştiu eu asta! Poate că Iywood ştia, dar 
a murit. 

Enormitatea ipotezei m-a izbit din nou, mult mai puternic 
decât în noaptea trecută. 

Practic, toată omenirea era ameninţată cu moartea. Şi, 
dacă afirmaţia respectivă nu reprezenta decât o teribilă 
abstracţie, ceea ce o reducea la o realitate cu adevărat 
insuportabilă era faptul că acelaşi lucru mă ameninţa şi pe 
mine. Pe nevasta şi pe băiatul meu. 

În plus, era o moarte fără precedent. Încetarea existenţei, 
nimic mai mult. Dispariţia unui vis. Plutirea în eternul non- 
spaţiu şi non-timp ale unei umbre. În realitate, eu n-aveam 
să fiu mort. Probabil că nici nu m-aş fi născut. 

Sau m-aş fi născut? Ar mai fi existat individualitatea, ego- 
ul, sufletul meu, dacă doriţi? Aş fi dus altă viaţă? În alte 
circumstanţe? 

În clipele respective, nu m-am gândit la toate astea sub 
forma unor idei clar formulate. Bănuiesc însă că dacă un 
ghem în stomac ar putea avea glas, cam aşa ar fi sunat. 

Şeful mi-a întrerupt gândurile cu brutalitate. 

— Prin urmare, avem la dispoziţie cam două săptămâni şi 
jumătate. Nu mai trebuie să pierdem nici un minut! Haide! 


Am rânjit strâmb. 

— Ce să facem? Să pornim în urmărirea manualului de 
chimie? 

— Nu, a replicat el sec. Există două câi pe care le putem 
aborda. Mai întâi, s-ar putea să te înşeli - în modul cel mai 
grosolan. Toate aceste raționamente circumstanţiale pot 
reprezenta o pistă falsă introdusă în mod premeditat 
pentru camuflarea adevărului. Trebuie să verificăm. În al 
doilea rând, este posibil să ai dreptate, dar să existe o 
modalitate de oprire a manualului. Bineînţeles, alta decât 
de a-l urmări cu o maşină a timpului. În acest caz, trebuie s- 
o aflăm. 

— Aş dori să vă spun, domnule, că, dacă ar fi o pistă falsă, 
numai un nebun ar considera-o credibilă. Dacă am 
presupune că am dreptate şi că nu există nici o modalitate 
de oprire? 

— Atunci, tinere, voi fi foarte ocupat vreme de două 
săptămâni şi jumătate şi-ţi recomand şi ţie acelaşi lucru. În 
felul acesta, timpul se va scurge mai repede. 

Evident, avea dreptate. 

— De unde să începem? L-am întrebat. 

— În primul rând, ne trebuie o listă cu toate persoanele 
care apar pe statele de plată ale lui Tywood. 

— De ce? 

— Gândeşte-te! E specialitatea ta, nu? Tywood nu ştia 
limba greacă, aşadar traducerea trebuia făcută de altă 
persoană. Nu cred că cineva s-ar fi înhămat la o asemenea 
traducere pe gratis şi nu cred că Iywood ar fi plătit din 
buzunarul lui - avea doar un salariu de profesor. 

— Era posibil, i-am atras atenţia, ca păstrarea secretului 
să-l fi interesat mai mult şi să-şi fi sacrificat economiile. 

— De ce? Ce pericol îl pândea? E o crimă să traduci un 
manual de chimie în limba greacă? Cine ar fi putut deduce 
din aşa ceva o intrigă precum cea pe care mi-ai prezentat- 
0? 


Am avut nevoie de o jumătate de oră pentru a descoperi 
pe listele de colaborări numele lui Mycroft James Boulder, 
alături de menţiunea „consilier”, şi să aflăm că în Anuarul 
Universităţii figura ca asistent de filosofie. După ce am dat 
câteva telefoane, am aflat că, pe lângă multe alte însuşiri, 
Boulder poseda un atu esenţial: cunoştea greaca veche. 

A fost o coincidenţă. Deoarece când Seful s-a întins după 
pălărie, interfonul a zumzăit şi s-a dovedit că Boulder se 
găsea în anticameră şi, de două ore, insista să fie primit în 
audienţă. 

Şeful a lăsat pălăria şi a deschis uşa cabinetului. 

Mycroft James Boulder era un individ cenuşiu. Avea părul 
cenuşiu şi ochii cenuşii. Costumul lui era de asemenea 
cenuşiu. Dar, în primul rând, chipul supt îi era cenuşiu - 
cenuşiu şi încordat într-un fel care-i provoca zvâcnetul 
trăsăturilor. 

— Domnule, a început el cu un glas moale, încerc de trei 
zile să obţin o audienţă la o persoană cu putere de decizie. 
Nu am reuşit să ajung decât la nivelul dumneavoastră. 

— S-ar putea să fie un nivel destul de ridicat, a mormăit 
Şeful. Care-i problema? 

— Este foarte important pentru mine să obţin o 
întrevedere cu profesorul Tywood. 

— Ştiţi unde se află? 

— Sunt aproape sigur că este ţinut în custodie 
guvernamentală. 

— De ce? 

— Pentru că ştiu că intenţiona un experiment care ar fi 
însemnat încălcarea securităţii. Din câte îmi dau seama, 
judecând după evenimentele care s-au derulat, se pare că 
într-adevăr securitatea a fost încălcată. Aşadar, pot 
presupune că s-a încercat punerea în practică a 
experimentului. Trebuie să aflu dacă s-a înregistrat vreun 
succes. 

— Domnule Boulder, a rostit Şeful, cred că ştiţi greaca 
veche. 


— Da, o cunosc. 

— Şi aţi tradus un manual de chimie pentru profesorul 
Tywood, pe banii statului. 

— Da, în calitate de consilier, legal remunerat. 

— În condiţiile actuale, traducerea respectivă constituie 
un delict, întrucât deveniți complice la infracţiunea lui 
Tywood. 

— Se poate stabili o legătură? 

— Dumneavoastră nu puteţi? Sau n-aţi auzit despre teoria 
lui 'Tywood referitoare la călătoria în timp, sau. Cum îi 
spuneţi. Translaţia microtemporală? 

— Aha, surâse Boulder, deci v-a povestit! 

— Nu, replică sec Şeful, nu ne-a povestit nimic! Profesorul 
Tywood este mort. 

— Cum? Nu vă cred! 

— A murit de apoplexie. Priviţi! 

A scos din seif una din fotografiile făcute în prima noapte. 
Chipul lui Tywood era schimonosit, dar savantul putea fi 
recunoscut - zăcea răşchirat pe podea, mort. 

Boulder a gâfâit, ca şi cum plămânii i-ar fi fost 
suprasolicitaţi. A rămas privind fotografia timp de trei 
minute întregi, conform ceasului de pe perete. 

— Unde s-a întâmplat? 

— În centrala atomoelectrică. 

— A încheiat experimentul? 

— Nu ştim, a înălţat din umeri Şeful. Când l-am găsit, 
murise. 

Buzele lui Boulder erau albe şi strânse laolaltă. 

— Trebuie neapărat aflat amănuntul acesta. Trebuie 
înfiinţată o comisie de savanţi şi, dacă va fi necesar, 
experimentul trebuie reluat. 

Şeful s-a mulţumit să-l privească şi s-a întins după un 
trabuc. Niciodată nu a prelungit atât de mult ritualul 
aprinderii lui. lar după ce l-a aşezat în scrumieră, lăsând 
fumul să se ridice în vălătuci, a spus: 

— Acum douăzeci de ani, Iywood a scris un articol. 


— Ah - buzele lui Boulder au zvâcnit - deci aşa aţi făcut 
legătura? Puteţi ignora ipoteza asta. Tywood este un expert 
în ştiinţe exacte, care nu se pricepe nici la istorie, şi nici la 
sociologie. Vise de adolescent, nimic mai mult. 

— Aşadar, nu credeţi că expedierea traducerii 
dumneavoastră în trecut va determina o Epocă de Aur? 

— Bineînţeles că nu. Vă închipuiţi că progresele a două mii 
de ani de acumulări lente ar putea fi grefate unei societăţi 
nedezvoltate, care nu este pregătită pentru ele? Credeţi că 
o mare invenţie sau un principiu ştiinţific de excepţie se 
naşte în mod complet în mintea unui geniu desprins de 
mediul său cultural? Newton a amânat cu douăzeci de ani 
enunţarea legii gravitaţiei, deoarece valoarea cunoscută pe 
atunci a diametrului Pământului fusese greşită cu zece 
procente. Arhimede a fost pe punctul de a descoperi 
calculul integral, dar n-a izbutit fiindcă nu cunoştea cifrele 
arabe. În mod similar, existenţa unei societăţi sclavagiste în 
Grecia şi Roma antică presupune faptul că maşinile nu 
atrăgeau prea multă atenţie. Sclavii fiind mult mai ieftini şi 
mai adaptabili. lar indivizii cu adevărat inteligenţi nu şi-ar fi 
cheltuit energia născocind mecanisme care să uşureze 
munca fizică. Până şi Arhimede, cel mai mare inventator al 
antichităţii, a refuzat să-şi facă publice invențiile practice, 
limitându-se doar la abstracţiile matematice. Când un tânăr 
l-a întrebat pe Platon ce rost are geometria, a fost 
exmatriculat din Academie, considerându-se că avea o 
minte inferioară, nefilozofică. Ştiinţa nu se năpusteşte 
înainte, ci se târăşte în direcţiile permise de forţele mult 
mai mari ce modelează societatea şi care, la rândul lor, sunt 
modelate de societate. Nici un om cu adevărat important nu 
avansează decât sprijinindu-se pe societatea care-l 
înconjoară. 

În clipa aceea, Şeful l-a întrerupt. 

— Ce-ar fi atunci să ne relataţi care a fost rolul 
dumneavoastră în cercetările lui Tywood? Deocamdată, vă 
credem că istoria nu poate fi modificată. 


— Ba poate fi modificată, dar nu în mod intenţionat. Vedeţi 
dumneavoastră, atunci când Tywood mi-a solicitat serviciile 
pentru traducerea în greacă a unui manual de chimie, am 
acceptat pentru că urma să câştig nişte bani. El dorea însă 
ca traducerea să fie făcută pe pergament, respectându-se 
terminologia din greaca veche - „graiul lui Platon”, ca să-l 
citez - chiar dacă asta ar fi însemnat să complic semnificaţia 
literală a pasajelor, iar totul să fie scris de mână. Evident, 
aceste pretenţii mi-au stârnit curiozitatea. Am descoperit şi 
eu articolul acela din revistă. Mi-a fost dificil să trag o 
concluzie clară, deoarece realizările ştiinţei moderne 
transcend în multe modalităţi imaginaţia filosofilor. În cele 
din urmă însă, am aflat adevărul şi mi-am dat seama 
imediat că teoria lui Tywood despre modificarea istoriei era 
infantilă. În fiecare clipită, există douăzeci de milioane de 
variabile, iar până acum n-a fost inventat un sistem 
matematic - o psihoistorie matematică, să spun aşa - care 
să se descurce prin oceanul acela de funcţii variabile. Pe 
scurt, orice variaţie a evenimentelor de acum două mii de 
ani ar fi modificat istoria următoare, dar nu într-un mod 
previzibil. 

— Ca o pietricică ce stârneşte o avalanşă? A sugerat Şeful. 

— Exact. Observ că aţi înţeles situaţia. Înainte de a începe, 
m-am gândit pe îndelete, timp de câteva săptămâni, şi am 
văzut cum trebuia să acţionez. 

S-a auzit un muget înfundat. Şeful s-a sculat brusc, 
răsturnându-şi scaunul, a ocolit rapid biroul şi l-a înhăţat pe 
Boulder de gât. Am încercat să-l opresc, dar mi-a făcut 
semn să nu intervin. De fapt, nu făcea altceva decât să-i 
strângă mai bine nodul de la cravată. Boulder încă putea să 
respire. Devenise foarte alb la faţă şi, pe durata cât a vorbit 
Şeful, s-a mulţumit să facă doar atât - să respire. 

— Îmi dau seama, a început Şeful, cum ai hotărât că 
trebuie să acţionezi. Ştiu că unii dintre voi, filosofi cu minţi 
bolnave, cred că lumea ar trebui refăcută. Vreţi să aruncaţi 
zarurile şi să vedeţi ce cade. Poate că nici nu vă pasă dacă 


veţi mai trăi în noua orânduire. Sau că nimeni nu va şti ce 
aţi făcut. Cu toate acestea, doriţi să creaţi. Ca să zic aşa, îi 
mai acordaţi o şansă Domnului. Poate că eu nu doresc 
altceva decât să trăiesc. Totuşi lumea ar putea fi mult mai 
teribilă. Ar putea fi mai teribilă în douăzeci de milioane de 
feluri diferite. Cândva, un individ pe nume Wilder a scris o 
piesă de teatru intitulată Urechile acului. Poate ai citit-o. 
Ideea ei era că Omenirea s-a aflat în pragul dispariţiei, 
scăpând de catastrofă ca prin urechile acului. Nu, n-o să-ţi 
ţin un discurs despre epoca glaciară care ne-ar fi putut 
termina. Nu cunosc destule amănunte în legătură cu 
această problemă. N-o să mă refer nici la victoria grecilor la 
Maraton, la înfrângerea arabilor la Tours, la retragerea 
mongolilor în ultima clipă, fără a fi cunoscut măcar 
înfrângerea. Fiindcă nu sunt istoric. Să examinăm însă 
secolul douăzeci. În Primul Război Mondial, germanii au 
fost opriţi de două ori la Marna. În al Doilea Război 
Mondial, a existat Dunkerque, apoi nemţii au fost cumva 
stopaţi la Moscova şi Stalingrad. În ultimul război, noi am fi 
putut folosi bomba atomică şi totuşi n-am făcut-o. Iocmai 
când se părea că ambele tabere aveau să fie silite s-o 
întrebuinţeze, s-a încheiat Tratatul. Pur şi simplu, deoarece 
generalul Bruce a întârziat decolarea din Ceylon şi a putut 
primi în mod direct mesajul. Aşadar, a existat o succesiune 
de episoade norocoase, pe toată durata istoriei. Pentru 
fiecare „dacă” ce nu s-a realizat, şi care ne-ar fi transformat 
pe toţi în supermani, au existat douăzeci de „dacă” ce nu s- 
au realizat şi care ne-ar fi adus dezastrul. Voi mizaţi pe 
şansa asta de unu la douăzeci, jucând la zaruri soarta 
tuturor vieților de pe Pământ. Ba chiar aţi reuşit, fiindcă 
Tywood a expediat manualul în trecut. 

Şeful a scrâşnit ultima frază şi şi-a desfăcut pumnul, astfel 
încât Boulder a putut cădea înapoi în scaun. După cea 
răsuflat adânc, acesta a izbucnit în râs. 

— Proştilor! A şuierat el răguşit. Cât de aproape puteţi fi şi 
totuşi cât de departe aţi trecut de ţintă! Aşadar, ITywood a 


expediat manualul? Sunteţi siguri? 

— În locul respectiv nu s-a găsit nici un manual de chimie 
în greacă, a mârâit Şeful, şi au dispărut milioane de calorii 
de energie. Totuşi, asta nu modifică cu nimic faptul că avem 
la dispoziţie două săptămâni şi jumătate în care să. Să 
facem nişte lucruri foarte interesante pentru tine. 

— Prostii! Vă rog, terminaţi cu melodrama! Ascultaţi-mă şi 
încercaţi să înţelegeţi. Au existat cândva doi filosofi greci 
numiţi Leucip şi Democrit, care au conceput teoria 
atomistă. Ei afirmau că materia se compune din atomi. 
Diferitele feluri de atomi erau distincte şi imuabile, iar prin 
multiplele lor combinaţii reciproce formau diversele 
substanţe din natură. Teoria respectivă nu a fost elaborată 
în urma unor experienţe sau observaţii. Ea a apărut cumva 
complet închegată. După aceea, poetul Lucrețiu, în „De 
Rerum Natura” - „Despre natura lucrurilor” - a dezvoltat-o, 
până ce a ajuns să sune surprinzător de modern. De 
asemenea, în antichitatea greacă, Heron a construit un 
motor cu aburi şi armamentul de război a devenit aproape 
mecanizat. Perioada respectivă este considerată drept o 
epocă mecanicistă rudimentară, care n-a evoluat din 
diverse motive: fie pentru că n-a fost consolidată cu ajutorul 
altor invenţii, fie pentru că nu se potrivea în cadrul social şi 
economic de atunci. Ştiinţa alexandrină a reprezentat un 
fenomen straniu şi aproape inexplicabil. S-ar putea aminti 
şi vechea legendă romană a cărţilor Sibilei, care conţineau 
- zice-se - informaţii misterioase provenite direct de la zei. 
Altfel spus, domnilor, deşi aveţi dreptate când susţineţi că o 
schimbare, oricât ar fi de neînsemnată, în cursul 
evenimentelor din trecut poate avea consecinţe 
incalculabile şi aveţi dreptate presupunând că orice 
modificare aleatorie are mai multe şanse de a fi spre rău 
decât spre bine, trebuie să vă atrag atenţia că greşiţi în 
privinţa concluziilor finale. Pentru că ACEASTA este lumea 
în care manualul de chimie în limba greacă a fost expediat 
în trecut. A fost un fel de cursă a Reginei Roşii, dacă mai 


ţineţi minte „Peripeţiile Alisei în lumea oglinzii”. În ţara 
Reginei Roşii, trebuia să fugi cât te ţineau picioarele, 
pentru a rămâne pe loc. Aşa s-a petrecut şi aici! Tywood îşi 
închipuia că putea crea o lume nouă, dar eu am făcut 
traducerea şi am avut grijă să includ numai acele pasaje 
care ar fi justificat fragmentele de cunoştinţe stranii pe 
care le deţineau anticii. lar singura mea intenţie, în ciuda 
cursei, a fost să rămânem pe loc. 

Au trecut trei săptămâni; trei luni; trei ani. Nu s-a 
întâmplat nimic. Când nu se întâmplă nimic, n-ai nici o 
dovadă. Am renunţat la încercarea de a găsi o explicaţie şi 
am sfârşit, Şeful şi cu mine, prin a ne îndoi noi înşine. 

Cazul n-a fost clasat niciodată. Boulder nu putea fi 
considerat un criminal, fără să fie considerat salvatorul 
lumii, şi invers. A fost ignorat, în cele din urmă, voluminosul 
dosar a fost etichetat „?” şi pus în cel mai sigur seif din 
Washington. 

Şeful se află acum la Washington, într-o poziţie de vârf. Eu 
sunt Şef Regional. 

Boulder a rămas tot asistent. La universitate, promovările 
sunt mult mai lente. 

21. PĂMÂNTUL-MAMĂ. 

Astounding Science Fiction, mai 1949 

— Dar poţi fi sigur”? Eşti sigur că un istoric, chiar şi 
profesionist, poate deosebi victoria de înfrângere? 

Gustav Stein, care pusese întrebarea pe un ton ironic, cu 
un surâs insinuant, şi-şi ştersese uşor mustaţa sură din 
vecinătatea căreia tocmai îndepărtase un pahar gol, nu era 
istoric, ci fiziolog. 

Dar interlocutorul său era istoric şi acceptă împunsătura 
blajină tot cu un surâs. 

Conform criteriilor terestre, apartamentul lui Stein era 
destul de luxos. Fără îndoială însă, îi lipsea intimitatea 
Lumilor Exterioare, deoarece sub fereastră se întindea un 
fenomen ce caracteriza exclusiv planeta-mamă: un oraş. Un 


oraş mare, plin de oameni care se îmbulzeau pe străzi, 
atingându-se, amestecându-şi mirosurile. 

De asemenea, apartamentul lui Stein nu avea sursă 
energetică proprie şi rezervă personală de alimente, ba nici 
chiar minimul elementar de roboţi pozitronici. Pe scurt, îi 
lipsea demnitatea autoîntreţinerii - aidoma tuturor 
lucrurilor pământene, se mulțumea să facă parte din 
comunitate, să fie o unitate dintr-un întreg, o porţiune a 
gloatei. Dar Stein era pământean prin naştere şi, ca atare, 
se obişnuise cu respectiva situaţie. La urma urmelor, 
conform criteriilor terestre, apartamentul era destul de 
luxos. 

Atâta doar că, privind afară, prin aceleaşi ferestre pe sub 
care se întindea oraşul, puteai zări stelele şi, printre ele, 
Lumile Exterioare, unde nu existau oraşe, ci numai grădini; 
unde pajiştile erau fulgere de smaralde, unde toţi oamenii 
erau regi şi unde toţi bunii pământeni sperau cu sinceritate 
- dar în zadar - să ajungă cândva. 

Cu excepţia câtorva care ştiau mai bine - de pildă, Gustav 
Stein. 

Serile de vineri petrecute în tovărăşia lui Edward Field 
făceau parte din acea categorie de ritualuri care apar o 
dată cu vârsta şi viaţa tihnită. Aceste întâlniri fragmentau 
săptămâna în mod plăcut pentru doi burlaci trecuţi de 
vârsta mijlocie şi le puneau la dispoziţie un motiv nevinovat 
ca să zăbovească înaintea paharelor cu sherry şi a stelelor. 
Totodată, îi îndepărtau de mizeriile vieţii şi, lucrul cel mai 
important, le ofereau posibilitatea de a flecări. 

Mai cu seamă Field profita de aceste situaţii pentru a cita 
capitole şi pasaje din încă neterminata lui istorie despre 
Imperiul Terestru. 

— Aştept ultimul act, explica el. După aceea, o voi intitula 
„Decăderea şi prăbuşirea Imperiului” şi o voi publica. 

— În cazul acesta, te aştepţi ca ultimul act să se petreacă 
destul de repede. 


— Într-un anumit fel, a şi venit deja. Consider însă că este 
mai bine să aştept până-l vor recunoaşte toţi. Vezi tu, 
scepticule, există trei etape ce marchează prăbuşirea unui 
imperiu, a unui sistem economic sau a unei instituţii sociale. 

Apoi, istoricul tăcu, savurând efectul cuvintelor sale, şi 
aşteptă răbdător ca Stein să-l întrebe: 

— Care sunt etapele acelea? 

— În primul rând, îndoi Field un deget, clipa când se 
manifestă prima tendinţă ce indică finalul inevitabil. Ea nu 
poate fi văzută ori recunoscută ca atare până nu se petrece 
chiar finalul, şi atunci e identificată cu mintea de pe urmă. 

— lar tu poţi preciza care este această tendinţă? 

— Aşa cred, întrucât am de partea mea avantajul unui 
secol şi jumătate de minte de pe urmă. Este momentul când 
colonia siriuseană Aurora a obţinut prima aprobare din 
partea Guvernului Central de pe Pământ pentru a introduce 
roboții pozitronici în viaţa comunităţii. Evident, privind 
retrospectiv, se întrevede o cale limpede pentru dezvoltarea 
unei societăţi puternic mecanizate, bazată pe munca 
roboților, nu a oamenilor. Tocmai această mecanizare a fost 
şi va fi factorul decisiv în confruntarea dintre Lumile 
Exterioare şi Pământ. 

— Ea să fie? Murmură fiziologul. Cât de infernal de 
inteligenţi sunt istoricii! Care este a doua etapă ce 
marchează prăbuşirea Imperiului? 

— Este momentul, urmă Field, îndoindu-şi netulburat 
degetul mijlociu, când apare un semnal atât de evident 
încât experţii îl pot distinge chiar şi fără a-l examina în 
perspectivă. A fost şi el depăşit o dată cu prima restricţie 
făcută de Lumile Exterioare în privinţa numărului de 
imigranţi pământeni. Faptul că Pământul n-a fost în stare să 
prevină o acţiune care-l afecta în mod evident a reprezentat 
un strigăt ce putea fi auzit de toţi, iar asta s-a petrecut 
acum cincizeci de ani. 

— Din ce în ce mai bine. Care este a treia etapă? 


— A treia? (Inelarul cobori şi el.) Este cea mai puţin 
importantă. În momentul respectiv, semnalul amintit 
anterior se transformă într-un perete pe care scrie cu litere 
uriaşe „Sfârşit”. Aşadar, pentru a şti că a venit sfârşitul nu 
este necesară nici perspectiva, nici instruirea, ci pur şi 
simplu capacitatea de a privi la televizor. 

— Înţeleg atunci că a treia etapă n-a fost încă atinsă. 

— Evident, altfel n-ar fi trebuit să întrebi! Se poate însă 
manifesta oricând - de pildă, dacă izbucneşte războiul. 

— Crezi că va izbucni? 

Field evită răspunsul direct. 

— Vremurile sunt schimbătoare, iar Pământul este afectat 
de un val de emoţii inutile pe tema imigrării. Dacă se va 
declanşa un război, vom fi înfrânți rapid şi pentru 
totdeauna, iar peretele despre care-ţi povesteam va fi 
construit. 

— Dar poţi fi sigur”? Eşti sigur că un istoric, chiar şi 
profesionist, poate deosebi victoria de înfrângere? 

Field zâmbi. 

— Poate că ştii tu ceva ce eu nu cunosc. Se vorbeşte, de 
exemplu, despre un anume „Proiect Pacific”. 

— N-am auzit. 

— Stein umplu din nou paharele. 

— Hai să discutăm despre altceva! 

Zicând acestea, fiziologul ridică paharul spre fereastra 
largă, astfel că stelele îndepărtate scânteiară trandafirii în 
lichidul limpede, şi toastă: 

— Pentru un sfârşit fericit al necazurilor Pământului! 

— Pentru Proiectul Pacific, zise Field. 

Stein sorbi puţin, apoi comentă: 

— Bem pentru două lucruri diferite. 

— Aşa o fi oare? 

* 

A încerca să descrii Lumile Exterioare unui pământean 
nativ reprezintă o acţiune destul de dificilă, fiindcă nu este 
vorba de descrierea unei planete, ci a unei stări de spirit. 


Lumile Exterioare - aproape cincizeci, iniţial colonii, 
ulterior dominioane, în cele din urmă naţiuni - diferă 
extrem de mult între ele din punct de vedere fizic, dar 
starea de spirit este aproape aceeaşi peste tot. 

Starea respectivă caracterizează o planetă care, la 
început, a manifestat ostilitate faţă de omenire, fiind 
totodată populată de cei mai dificili, diferiţi, dispreţuitori 
disidenţi. 

Dacă ar trebui exprimată printr-un singur cuvânt, cel mai 
potrivit este „individualism”. 

Aşa stau lucrurile, de pildă, în cazul Aurorei, lume situată 
la trei parseci de Pământ. A fost prima planetă colonizată în 
afara limitelor Sistemului Solar, reprezentând zorii 
călătoriilor interstelare. De aici i s-a tras şi numele. 

Adevărat, pe ea existau aer respirabil şi apă potabilă, dar, 
după criteriile terestre, majoritatea zonelor erau stâncoase 
şi sterpe. Totuşi, putea fi observată un soi de vegetaţie, 
asigurată de un pigment galben-verzui, lipsit de orice 
legătură cu clorofila şi nici la fel de eficient, care conferea 
regiunilor mai fertile un aspect neplăcut, parcă otrăvitor. 
Nu existau forme de viaţă animală superioare organismelor 
unicelulare şi echivalentelor bacteriene. Evident, nimic 
periculos, întrucât cele două sisteme biologice, al 
Pământului şi al Aurorei, nu prezentau afinități chimice. 

Treptat, Aurora a devenit un covor împestriţat. Grânele şi 
pomii fructiferi au fost primele specii aclimatizate; au urmat 
arbuştii, florile şi iarba. După ele, au venit cirezile de vite. 
Apoi, ca şi cum ar fi fost necesară evitarea unei reproduceri 
prea fidele a planetei-mamă, au apărut roboții pozitronici 
ce aveau menirea să ridice case, să modeleze peisajul, să 
instaleze convertizoarele electrice. Pe scurt, ei trebuiau să 
facă toată treaba şi să obţină o planetă verde şi locuibilă. 

Exista, aşadar, o bunăstare ce părea ireală, dată de o nouă 
planetă şi de nişte resurse minerale nelimitate, cărora li se 
adăuga splendoarea unei centrale atomoelectrice noi- 
nouţe, care avea de alimentat doar mii sau, în cel mai rău 


caz, milioane (dar nu miliarde) de consumatori. Cum e şi 
normal, acest lucru atrăgea după sine înflorirea puternică a 
ştiinţelor fizice, pe planetele unde exista loc pentru aşa 
ceva. 

Un exemplu tipic putea fi casa lui Franklin Maynard. 
Acesta trăia, împreună cu soţia, trei copii şi douăzeci şi 
şapte de roboţi pe o proprietate aflată la peste şaptezeci de 
kilometri de cel mai apropiat vecin. Cu toate acestea, dacă 
ar fi dorit, Maynard ar fi putut, graţie comunicatoarelor, să 
se afle în salonul oricăruia dintre cei şaptezeci şi cinci de 
milioane de cetăţeni ai Aurorei - întreţinându-se cu fiecare 
pe rând, sau cu toţi o dată, simultan. 

Maynard cunoştea fiecare centimetru pătrat al văii în care 
se afla domeniul său. Ştia unde acesta lua sfârşit în mod 
brusc, lăsând loc dealurilor neprietenoase pe ai căror 
versanţi abrupți foşneau frunzele înguste şi ascuţite ale 
coniferelor băştinaşe - parcă privind cu ură spre 
uzurpatorii sosiți dintre stele. 

Maynard nu trebuia să-şi părăsească valea. Era 
reprezentant în Adunare, precum şi membru al Comitetului 
Agenţilor Străini, dar îşi desfăşura toate afacerile, cu 
excepţia celor esenţiale, prin intermediul comunicatorului, 
fără a-şi sacrifica vreodată acea intimitate prețioasă pe care 
nici un pământean n-ar fi înţeles-o. 

Chiar şi actuala problemă putea fi rezolvată în acelaşi 
mod. Bărbatul din salonul său, Charles Hijkman, se găsea în 
realitate în propria-i locuinţă, situată pe o insulă de pe un 
lac artificial abundând în peşti de cincizeci de soiuri, aflat la 
patru mii de kilometri depărtare. 

Desigur, legătura nu era decât o iluzie. Dacă Maynard ar fi 
întins mâna, ar fi atins peretele invizibil. 

Până şi roboții erau familiarizați cu paradoxul; când 
Hijkman ridică mâna, solicitând o ţigară, robotul lui 
Maynard nu schiţă nici un gest pentru a-i satisface dorinţa, 
deşi trecu mai bine de o jumătate de minut înainte s-o facă 
robotul lui Hijkman. 


Cei doi bărbaţi vorbeau ca toţi locuitorii Lumilor 
Exterioare, adică repezit şi în silabe prea scurte pentru a 
suna prietenoase, deşi în realitate nu erau deloc ostile. Le 
lipsea totuşi frişca - oricât de acră şi diluată uneori - 
sociabilităţii omeneşti, ce se impusese în muşuroaiele 
terestre. 

— Doream de mult să discut între patru ochi cu tine, 
începu Maynard. Îndatoririle mele din Adunare. 

— Sigur că da. Este un lucru de la sine înţeles. Te ascult cu 
plăcere, mai cu seamă fiindcă am auzit de calităţile 
deosebite ale domeniului tău. Este adevărat că-ţi hrăneşti 
vitele cu nutreţ importat? 

— Mă tem că-i o uşoară exagerare. Adevărat, cele mai 
bune producătoare de lapte ale mele sunt hrănite cu 
importuri terestre pe durata cât îşi alăptează viţeii, dar o 
astfel de procedură ar fi incredibil de costisitoare, dacă aş 
generaliza-o. Dau însă un lapte extraordinar, îţi voi trimite 
producţia pe o zi. 

— Mulţumesc foarte mult, înclină capul cu gravitate 
Hijkman. În schimb, o să-ţi trimit câteva exemplare din 
somonii mei. 

Pentru un observator pământean, cei doi bărbaţi ar fi 
părut foarte asemănători. Amândoi erau înalţi, lucru însă 
firesc pe Aurora, unde statura medie a bărbaţilor atingea 
un metru şi optzeci şi şapte. Ambii erau blonzi şi musculoşi, 
cu trăsături puternice, bine dăltuite. Deşi niciunul nu avea 
mai puţin de patruzeci de ani, vârsta mijlocie nu li se citea 
în ţinută. 

Cam acelea fuseseră generalităţile. Fără vreo modificare a 
tonului, Maynard trecu la subiectul mult mai serios al 
apelului său. 

— După cum ştii, începu el, Comitetul este acum absorbit 
de problema lui Moreanu şi a conservatorilor lui. Am dori să 
ne ocupăm de ei cu toată fermitatea - mă refer la noi, 
independenţii. Dar, înainte de a o putea face cu calmul şi 
siguranţa necesare, aş dori să-ţi pun câteva întrebări. 


— De ce tocmai mie? 

— Fiindcă eşti cel mai important fizician de pe Aurora. 

Modestia nu reprezintă o atitudine firească şi din acest 
motiv copiii o deprind cu dificultate. Într-o societate 
individualistă ea este inutilă şi de aceea Hijkman nu era 
obişnuit cu ea. Pur şi simplu, încuviinţă din cap la ultimele 
cuvinte ale interlocutorului său. 

— Şi faci parte dintre noi, adăugă Maynard. Eşti un 
independent. 

— Da, sunt membru al partidului. Îmi achit cotizaţia, dar 
nu sunt foarte activ. 

— Eşti totuşi un cadru pe care se poate pune bază. Spune- 
mi, ai auzit de Proiectul Pacific? 

— Proiectul Pacific? Repetă celălalt, manifestând o 
surpriză politicoasă. 

— Ceva care se desfăşoară pe Pământ. Pacificul este un 
ocean terestru, totuşi cred că numele nu are importanţă în 
sine. 

— N-am auzit niciodată de el. 

— Nu mă miră. Puţini au auzit, chiar şi pe Pământ. Apropo, 
discuţia noastră trebuie să rămână strict confidențială. 

— Înţeleg. 

— Indiferent ce ar fi Proiectul Pacific - agenţii noştri nu au 
obţinut date precise - el poate să constituie o ameninţare. 
Mulţi dintre aceia care, pe Pământ, sunt consideraţi savanţi 
par să-l fi acceptat. Acelaşi lucru este valabil şi pentru unii 
dintre politicienii mai radicali şi mai lipsiţi de inteligenţă. 

— Hm-m-m. Cândva, a existat ceva denumit Proiectul 
Manhattan. 

— Da? Făcu Maynard. Despre ce era vorba? 

— Oh, este o poveste veche. Mi-am amintit de ea din cauza 
analogiei numelor. Proiectul Manhattan s-a derulat înainte 
de epoca zborurilor în afara Pământului. Era vorba de nu 
ştiu ce război nefericit din vremurile acelea întunecate, iar 
numele respectiv a fost atribuit echipei de savanţi care a 
definitivat utilizarea energiei nucleare. 


— Aha! Îşi încleştă pumnii Maynard. În cazul acesta, ce ar 
putea să reprezinte Proiectul Pacific? 

Preţ de câteva clipe, Hijkman căzu pe gânduri, apoi 
întrebă cu glas scăzut: 

— Crezi că Pământul se pregăteşte de război? 

— Şase miliarde de oameni! Rosti celălalt, strimbându-se 
dezgustat. Şase miliarde de semimaimuţe, înghesuite într- 
un Sistem gata să explodeze, împotriva noastră, care 
suntem doar câteva milioane cu toţii. Tu nu consideri că 
este o situaţie periculoasă? 

— Parcă n-aş pune atâta bază pe cifre. 

— Perfect. Dacă nu luăm în seamă cifrele, poţi afirma că 
suntem în siguranţă? Spune-mi. Eu nu sunt decât un 
administrator, dar tu eşti fizician. Poate Pământul să învingă 
într-un eventual război? 

Hijkman adoptă o figură solemnă şi se gândi atent, fără să 
se grăbească. În cele din urmă, vorbi: 

— Să analizăm raţional. Există trei clase generale de arme 
cu ajutorul cărora un individ sau un grup poate învinge o 
opoziţie. În ordinea crescătoare a subtilităţii, este vorba de 
armele fizice, biologice şi psihologice. Fără îndoială, le 
putem elimina pe cele fizice. Pământul nu şi-a dezvoltat o 
industrie serioasă. Nu deţine know-how tehnic. Are resurse 
extrem de limitate. Îi lipsesc fizicienii de elită. Aşadar, este 
cu totul imposibil ca el să inventeze ceva de natură fizico- 
chimică ce nu este deja cunoscut pe Lumile Exterioare. 
Fireşte, cu o singură condiţie: să fie singur împotriva 
Lumilor Exterioare. Bănuiesc că nici o Lume Exterioară nu 
intenţionează să facă o alianţă cu Pământul. 

— Nu, nu, nu! Protestă Maynard cu o violenţă neobişnuită. 
Nici vorbă de aşa ceva! Nu te gândi la o asemenea 
posibilitate! 

— Atunci, putem elimina o posibilă şi surprinzătoare armă 
fizică. Nu are rost să insistăm în direcţia asta. 

— Bun! Să trecem, deci, la a doua armă, cea biologică. 


— În această privinţă, nu pot fi la fel de sigur, înălţă încet 
din sprâncene Hijkman. Mi s-a spus că există biologi 
pământeni extrem de competenţi. Evident, întrucât eu mă 
pricep la fizică, nu consider că aş fi cel mai în măsură să se 
pronunţe în respectiva problemă. Cred, totuşi, că în 
anumite domenii restrânse au rămas experţi. În agricultură, 
bineînţeles, ca să dau exemplul cel mai la îndemână. Şi în 
bacteriologie. Hm-m-m. 

— Exact, ce părere ai despre războiul bacteriologic? 

— E o idee. Nu, nu, totuşi nu, este de neimaginat. O 
planetă suprapopulată, ca Pământul, nu-şi poate permite să 
atace cu viruşi un sistem alcătuit din cincizeci de lumi aflate 
la mari depărtări. Ei înşişi sunt mult mai vulnerabili în faţa 
unor epidemii - mă refer la un eventual răspuns similar din 
partea noastră. Ba chiar aş afirma că, date fiind condiţiile 
de viaţă de aici, de pe Aurora, şi de pe celelalte Lumi 
Exterioare, nici o boală contagioasă nu s-ar putea 
transforma în epidemie. Nu, Maynard! Poţi întreba şi un 
bacteriolog, dar cred că-ţi va răspunde la fel. 

— Şi a treia armă? 

— Cea psihologică? Eh, asta chiar că-i imprevizibilă! 
Totuşi, Lumile Exterioare sunt nişte comunităţi inteligente 
care nu pot fi amăgite de o propagandă ordinară - de fapt, 
de nici o formă de emotivitate nesănătoasă. Mă întreb însă. 

— Da? 

— Oare Proiectul Pacific este chiar aşa ceva? Nu cumva 
este o super-armă menită să ne dezechilibreze? Ceva strict 
secret, dar lăsând să scape unele aluzii, astfel încât Lumile 
Exterioare să înceapă să facă diverse concesii Pământului, 
pur şi simplu ca să nu rişte nimic. 

Urmă o tăcere prelungă. 

— Imposibil! Izbucni Maynard într-un târziu, vizibil nervos. 

— Ai reacţionat exact aşa cum trebuia. Ai ezitat. Cu toate 
acestea, nu insist asupra interpretării mele. E doar o 
ipoteză. 


Urmară alte câteva clipe de tăcere, după care tot Hijkman 
vorbi: 

— Mai sunt şi alte întrebări? 

Maynard tresări, smulgându-se brusc din starea de 
reverie. 

— Nu. Nu. 

Imaginea tremură şi în locul sufrageriei lui Hijkman apăru 
peretele. Încetişor, cu o neîncredere izvorâtă din 
încăpățânare, Maynard scutură din cap. 

* 

Ernest Keilin urcă treptele, pătruns parcă de istoria 
ultimelor secole. Clădirea era foarte înaltă, avântându-se 
cutezătoare către astre; totuşi, timpul îşi pusese pecetea 
asupra ei, iar prin colţuri se zăreau pânze de păianjeni. 
Cândva, adăpostise Parlamentul Omului şi din ea porniseră 
declaraţii ce răsunaseră printre stele. 

În prezent, ea nu mai adăpostea Parlamentul Pământului. 
Acesta fusese mutat într-un sediu nou, neoclasic, care copia 
în mod imperfect stilismele arhitecturale ale străvechii 
epoci preatomice. 

Construcţia cea veche continua totuşi să-şi păstreze faima. 
În mod oficial, se numea tot Casa Stelară, dar pe culoarele 
ei mai bântuiau doar funcţionarii unei birocraţii restrânse. 

Keilin cobori la etajul unsprezece. Inscripţia luminoasă 
anunţa fără putinţă de înşelare: „Birou de Informaţii”. 
Bărbatul întinse o scrisoare recepţionerei şi rămase în 
aşteptare. În cele din urmă, intră pe uşa pe care scria „L.. Z. 
Cellioni - Secretar Informaţii”. 

Cellioni era micuţ şi oacheş, avea un păr des şi negru şi o 
mustață subţire şi neagră. Dinţii lui, atunci când zâmbea, 
erau surprinzător de albi şi regulaţi - de aceea, individul 
zâmbea foarte des. 

Surâse şi acum, ridicându-se şi întinzând mâna. Keilin o 
strânse, apoi se aşeză şi luă ţigara care îi fu oferită. 

— Mă bucur să te văd, domnule Keilin. Ai fost foarte 
amabil că ai venit din New York, deşi ai fost anunţat în 


ultima clipă. 

Keilin îşi lăsă în jos colţurile buzelor şi făcu un gest scurt 
din mână, minimalizând spusele celuilalt. 

— lar acum, continuă Cellioni, presupun că doreşti o 
explicaţie. 

— N-aş refuza-o, încuviinţă Keilin. 

— Din nefericire, nu prea ştiu cum să-ţi explic mai exact. 
Ca Secretar al Informaţiilor, deţin o poziţie dificilă. Trebuie 
să veghez la securitatea şi bunăstarea Pământului şi, în 
acelaşi timp, să mă îngrijesc şi de fireasca libertate a presei. 
În mod normal, nu avem cenzură dar, la fel de normal, 
există momente când parcă o regretăm. 

— Asta are legătură cu mine? Se interesă Keilin. Mă refer 
la chestia cu cenzura? 

Cellioni nu-i răspunse în mod direct. Surâse din nou, lent, 
fără ca figura lui să reflecte vreo expresie de veselie. 

— Dumneata, domnule Keilin, rosti el, realizezi una dintre 
cele mai urmărite şi influente emisiuni de televiziune. Ca 
atare, guvernul manifestă un interes special faţă de 
persoana dumitale. 

— Este emisiunea mea, vorbi Keilin pe un ton încăpățânat. 
Plătesc pentru timpul de emisie şi achit impozitele pe 
veniturile ce mi le aduce. Respect toate regulile privind 
subiectele tabu. De aceea, nu văd ce interes ar avea 
guvernul. 

— M-ai înţeles greşit. Cred că-i vina mea că n-am fost mai 
clar. N-ai comis nici un delict şi n-ai încălcat nici o lege. Am 
toată admiraţia pentru talentul dumitale. Mă refer însă la 
atitudinea pe care o manifeşti uneori. 

— Referitor la ce anume? 

— Referitor - şi tonul lui Cellioni deveni brusc aspru - la 
politica noastră faţă de Lumile Exterioare. 

— Domnule Secretar, atitudinea mea oglindeşte ceea ce 
cred şi simt. 

— Sunt de acord cu asta. Ai tot dreptul la sentimente şi 
gânduri personale. Nu este însă corect să le expui în fiecare 


seară în faţa unui public alcătuit dintr-o jumătate de miliard 
de oameni. 

— Din punctul dumitale de vedere, n-o fi corect. Altfel, 
însă, e perfect legal. 

— Uneori, binele statului trebuie aşezat mai presus de o 
anumită interpretare unilaterală şi egoistă a legalităţii. 

Keilin bătu nervos cu vârful pantofului în podea şi se 
înnegură la chip. 

— Să dăm cărţile pe faţa! Spuse el. Ce doreşti? 

Secretarul Informaţiilor îşi desfăcu larg braţele. 

— Într-un cuvânt: cooperare! Zău, domnule Keilin, nu poţi 
submina voinţa concetăţenilor. Chiar apreciezi poziţia 
Pământului? Şase miliarde şi rezervele de hrană în continuă 
scădere?! Este inacceptabil! lar emigrarea reprezintă 
singura soluţie. Nici un pământean care este patriot nu 
poate să nu vadă justeţea poziţiei noastre. De fapt, nici o 
fiinţă omenească raţională, de oriunde ar fi ea, nu poate să 
nu vadă justeţea acestei poziţii. 

— Sunt de acord cu dumneata: problema populaţiei este 
serioasă, dar emigrarea nu constituie unica soluţie. 
Dimpotrivă, ea reprezintă o modalitate sigură de grăbire a 
dezastrului. 

— Chiar aşa? De ce crezi asta? 

— Fiindcă Lumile Exterioare n-o vor permite şi n-ar putea 
fi forţate s-o facă decât în urma unui război. lar noi nu 
putem câştiga un război. 

— Spune-mi, rosti încetişor Cellioni, dumneata ai încercat 
să emigrezi? Mi se pare că ai întruni calităţile. Eşti destul 
de înalt, blond, inteligent. 

Celălalt bărbat se îmbujoră uşor şi replică scurt: 

— Sunt alergic la fân. 

— Ei bine, zâmbi Secretarul, atunci probabil că ai motive 
întemeiate pentru a dezaproba politica rasistă şi arbitrar 
genetică. 

— Nu voi fi influenţat de motive personale, începu 
înflăcărat Keilin. N-aş fi de acord cu politica Lumilor 


Exterioare, chiar dacă aş corespunde pentru emigrare. Cu 
toate acestea, dezaprobarea mea n-ar modifica nimic. 
Politica lor rămâne a lor şi o pot impune ca atare. În plus, ea 
poate avea motivații, chiar dacă acestea nu sunt cele mai 
corecte. Omenirea renaşte pe Lumile Exterioare şi ei - cei 
care au ajuns primii acolo - doresc să elimine unele 
slăbiciuni ale mecanismului uman ce au devenit evidente cu 
timpul. Un alergic constituie o imperfecţiune genetică. O 
persoană predispusă la cancer, cu atât mai mult. Evident, 
prejudecățile faţă de culoarea pielii şi a părului sunt 
absurde, dar pot garanta că Lumile Exterioare sunt 
interesate de uniformitate şi omogenitate. Presupun că noi, 
pământenii, am putea realiza destule şi fără ajutorul lor. 

— Ce anume? 

— Ar trebui să introducem roboții pozitronici şi fermele 
hidroponice şi - în primul rând - să instituim controlul 
natalității. Mai exact, un control inteligent, bazat pe 
principii psihiatrice ferme, care să elimine tendinţele 
psihopate, infirmităţile congenitale. 

— Aşa cum se procedează pe Lumile Exterioare? 

— Nu, câtuşi de puţin! N-am menţionat principii rasiste. 
Mă refer doar la infirmităţi mintale şi fizice care există în 
toate grupurile etnice şi rasiale. În primul rând, trebuie 
eliminat sporul natalității, până se va atinge un echilibru 
sănătos. 

— Ne lipsesc tehnicile industriale şi resursele pentru a 
introduce tehnologia roboţi-hidroponice mai devreme de 
cinci secole, comentă încruntat Cellioni. De asemenea, 
tradiţiile pământene, precum şi actualele precepte morale 
interzic folosirea roboților şi consumarea de hrană 
artificială. Prima obiecţie ar fi însă, desigur, interzicerea 
asasinării unor prunci încă nenăscuţi. Hai să fim serioşi, 
Keilin, nu poţi continua să spui toate astea, seară de seară! 
E inutil şi, în plus, distrage atenţia şi slăbeşte voinţa. 

— Domnule secretar, interveni celălalt iritat, doreşti 
război? 


— Dacă eu doresc război? Mi se pare o întrebare 
nepoliticoasă. 

— Atunci cine sunt cei care impun politica guvernului şi 
doresc războiul? Cine, de exemplu, este responsabil pentru 
zvonurile precis calculate ale Proiectului Pacific? 

— Proiectul Pacific? De unde ai auzit de el? 

— Sursele mele de informaţii rămân secrete. 

— Atunci ţi le spun eu. Ai auzit de Proiectul Pacific de la 
Moreanu, de pe Aurora! Cu ocazia recentei lui vizite pe 
Pământ. Ştim mai multe decât îţi imaginezi, Keilin! 

— Sunt convins de asta, totuşi nu recunosc că aş fi primit 
informaţia de la Moreanu. Ce te face să crezi că mi-ar fi 
putut-o furniza el? Faptul că i s-a permis în mod deliberat să 
afle despre această cacealma? 

— Cacealma? 

— Da, cred că Proiectul Pacific nu-i decât o cacealma 
menită să inspire încredere. Bănuiesc că guvernul 
intenţionează să lanseze zvonuri despre acest aşa-zis secret 
tocmai pentru a-şi consolida politica agresivă. El face parte 
dintr-un mai vast război al nervilor îndreptat împotriva 
pământenilor şi în final va duce la distrugerea Pământului. 
Dar eu voi prezenta oamenilor adevărul. 

— N-o vei face! Domnule Keilin. 

— Ba da! 

— Domnule Keilin, prietenul dumitale Ion Moreanu are 
probleme pe Aurora, poate tocmai pentru că s-a comportat 
prea prietenos faţă de dumneata. Păzeşte-te, să nu ai 
necazuri similare fiindcă ai fost prietenos faţă de el. 

— Nu-mi fac griji! Râse Keilin. 

Se ridică în picioare şi porni spre uşă. O deschise şi surâse 
larg când văzu că în dreptul ei erau postați doi bărbaţi 
voinici. 

— Aşadar, sunt arestat? 

— Exact, încuviinţă Cellioni. 

— Pot să ştiu care sunt acuzaţiile? 

— Avem timp să le găsim. 


* 


Evenimente identice cu cele menţionate anterior se 
petrecuseră pe Aurora, dar la o scară mai mare. 

Comitetul Agenţilor Străini îşi începuse întrunirile cu 
destule zile în urmă - de la acea şedinţă a Adunării cu 
ocazia căreia lon Moreanu şi partidul conservator 
încercaseră să impună un vot de neîncredere. Eşecul lor se 
datorase, pe de o parte, conducerii politice superioare a 
independenţilor, iar pe de altă parte, activităţii aceluiaşi 
Comitet al Agenţilor Străini. 

Dovezile se acumulaseră de luni întregi, iar când votul se 
dovedise majoritar în favoarea independenţilor, Comitetul 
putuse trece la acţiune. 

Moreanu căpătase domiciliu forţat. Deşi procedura cu 
pricina nu era legală - un fapt subliniat în mod repetat de el 
- arestul la domiciliu fusese aprobat. 

Timp de trei zile, Moreanu fusese audiat în mod 
amănunţit, pe un ton politicos, care rareori depăşise 
limitele unei curiozităţi lipsite de emoție. Cei şapte 
anchetatori ai Comitetului se perindaseră succesiv, iar 
Moreanu se odihnise doar zece minute la fiecare oră. 

După trei zile, efectele anchetei începuseră să dea roade. 
Bărbatul răguşise solicitând să fie confruntat cu acuzatorii; 
obosise insistând să fie informat asupra naturii exacte a 
acuzațiilor şi protestând faţă de ilegalitatea procedurii. 

În cele din urmă, Comitetul îi citise declaraţiile. 

— Este adevărat sau nu? Este adevărat sau nu? 

Moreanu de-abia fusese în stare să clatine din cap, în 
vreme ce pânza se urzea în jurul său. Apoi, punând la 
îndoială competenţa juraţilor, fusese înştiinţat pe un ton 
mieros că nu era decât o anchetă a Comitetului, câtuşi de 
puţin de un proces. 

În cele din urmă, luase cuvântul preşedintele, un bărbat 
masiv, extrem de decis în tot ceea ce făcea. Vorbise timp de 
o oră, rezumând constatările anchetei, dar numai o mică 
parte din acestea merită amintite. 


— Dacă te-ai fi mulţumit să conspiri cu alţi cetăţeni ai 
Aurorei, spusese el, te-am fi putut înţelege, ba chiar ierta. 
Un asemenea comportament s-a mai întâlnit la multe 
personaje ambiţioase din istorie. Situaţia este însă cu totul 
diferită. Ceea ce ne îngrozeşte şi ne anulează orice 
compătimiri este dorinţa de a te asocia acelor rămăşiţe 
pământene bolnave, ignorante şi subumane. Există o 
sumedenie de dovezi elocvente şi acuzatoare ce 
demonstrează că ai conspirat împreună cu cele mai 
declasate elemente ale metişilor de pe Pământ. 

Preşedintele fusese întrerupt de un strigăt disperat din 
partea celui anchetat: 

— În ce scop? Care este motivul pe care-l atribuiţi. 

Moreanu fusese aşezat cu forţa. Preşedintele îşi ţuguiase 
buzele şi se îndepărtase de gravitatea lentă a discursului 
pregătit din timp, improvizând: 

— Nu este de datoria Comitetului să-ţi analizeze motivele. 
Noi am demonstrat doar faptele. Comitetul deţine dovezi. 
Ajuns în acest punct, se oprise, îi cercetase din privire pe 
membrii Comitetului, apoi urmase: Cred că pot afirma că 
deţinem dovezi ce indică intenţiile tale de a folosi forţa 
brută a Pământului pentru a pune la cale o lovitură de stat 
care să te înscăuneze ca dictator pe Aurora. Dar, deoarece 
dovezile n-au fost folosite, nu voi insista asupra lor, 
mulţumindu-mă să spun că un asemenea obiectiv concordă 
cu caracterul tău, pe care l-ai dovedit pe durata audierilor. 

Apoi, preşedintele făcuse o scurtă pauză, înainte de a 
reveni la discursul pus la punct din vreme: 

— Bănuiesc că distinşii mei colegi au auzit de aşa-zisul 
„Proiect Pacific” care, conform zvonurilor, reprezintă o 
încercare din partea Pământului de a-şi recâştiga sfera de 
influenţă. Este inutil să mai insist asupra faptului că orice 
acţiune de acest fel este sortită eşecului. Nu trebuie, totuşi, 
să lăsăm neexaminată posibilitatea înfrângerii noastre. O 
nebănuită slăbiciune internă ne poate face să ne poticnim. 
La urma urmelor, genetica rămâne o ştiinţă imperfectă. 


Deşi avem în spatele nostru douăzeci de generaţii, unele 
caracteristici nedorite se pot acumula în momente aleatorii 
şi fiecare dintre ele reprezintă o fisură în blindajul de oţel al 
puterii auroreane. Acesta este Proiectul Pacific: folosirea 
trădătorilor şi criminalilor din rândurile noastre. Dacă vor 
reuşi să găsească asemenea indivizi în structurile noastre 
de administraţie, este posibil ca pământenii să reuşească. 
Comitetul Agenţiilor Străini există pentru a combate această 
ameninţare. Prin tine, dezvăluim de-abia întinderea 
conspirației. Trebuie să ne extindem. 

Şi, discursul continuase pe acelaşi ton. 

În final, Moreanu, palid, cu ochii scânteind, lovise cu 
pumnul în masă. 

— Cer să fiu. 

— Acuzatul are dreptul să vorbească, încuviinţase 
preşedintele. 

Moreanu se sculase şi privise în jurul lui preţ de câteva 
clipe prelungi. 

Sala, proiectată pentru un auditoriu de şaptezeci şi cinci 
de milioane, prin intermediul comunicatoarelor, era pustie. 
Prin comunicatoare erau prezenţi numai anchetatorii, 
reprezentanţii legii, grefierii. Iar alături de Moreanu, în 
carne şi oase, se aflau gardienii. 

S-ar fi descurcat mai bine în prezenţa unor spectatori. Aşa 
însă, cui ar fi putut să se adreseze? Ochii săi trecuseră de la 
un chip la altul, fără să găsească înţelegere. 

— Mai întăi, începuse el, contest legalitatea acestei 
întruniri. Au fost încălcate drepturile mele constituţionale 
privind intimitatea şi individualitatea. Am fost judecat de un 
grup care nu funcţionează în calitate de complet de 
judecată, format din nişte indivizi convinşi a priori de 
vinovăția mea. Mi s-a refuzat posibilitatea legală de a mă 
apăra. Mai exact, am fost tratat precum un criminal deja 
condamnat, care aşteaptă numai sentinţa. Neg cu toată 
hotărârea că aş fi fost angajat în vreo activitate în 
detrimentul statului sau care să fi avut drept ţel 


subminarea instituţiilor fundamentale ale acestuia. Acuz, în 
mod vehement şi direct, Comitetul pentru că şi-a utilizat în 
mod deliberat prerogativele în scopul obţinerii unor victorii 
de natură politică. Nu mă fac vinovat de trădare, ci de 
incompatibilitate. Nu sunt de acord cu o politică ce are 
drept ţel distrugerea majorităţii rasei umane din motive 
care sunt inumane. În loc de a-i distruge, i-am putea ajuta 
pe acei oameni care sunt condamnaţi la o viaţă aspră şi 
nefericită din simplul motiv că strămoşii noştri, şi nu ai lor, 
au ajuns primii pe Lumile Exterioare. Cu tehnologia şi 
resursele noastre, ei ar putea totuşi recrea şi impulsiona. 

Glasul preşedintelui acoperise şoapta răguşită a lui 
Moreanu. 

— Te-ai abătut de la subiect. Comitetul este pregătit să 
asculte orice declaraţii pe care le aduci în apărarea ta, însă 
o predică referitoare la drepturile pământenilor depăşeşte 
domeniul legal al discuţiei. 

În mod oficial, audierile fuseseră închise. Independenţii 
repurtaseră o importantă victorie politică; toţi erau de 
acord în această privinţă. Dintre membrii Comitetului, 
numai Franklin Maynard nu fusese complet satisfăcut. Îl 
rodea o mică şi persistentă îndoială. 

Se întreba. 

Ar fi trebuit oare să mai facă o ultimă încercare? S-ar fi 
cuvenit să-i vorbească încă o dată acelei maimuțe de 
ambasador terestru? Se decise rapid şi acţionă în 
consecinţă. Avea nevoie însă de un martor, întrucât o 
întâlnire între patru ochi cu un pământean putea fi 
periculoasă chiar şi pentru el. 

* 

Luiz Moreno, ambasadorul Pământului pe Aurora, era, 
fără nici o exagerare, un individ cu aspect jalnic. lar asta nu 
constituia câtuşi de puţin o întâmplare nefericită. În 
general, ambasadorii Pământului erau scunzi, oacheşi, 
zbârciţi ori slăbănogi. Sau toate la un loc. 


Faptul respectiv constituia o simplă formă de autoapărare, 
deoarece Lumile Exterioare exercitau o atracţie uriaşă 
pentru orice pământean. Căzând pradă farmecelor Aurorei, 
diplomaţii şovăiau în a reveni pe Pământ. Mai rău încă, 
deveneau tot mai asemănători semizeilor din stele şi 
începeau să-i privească dezgustaţi pe locuitorii mahalalelor 
terestre. Exista o singură soluţie: ambasadorul însuşi să fie 
privit cu ochi ostili, să trezească disprețul. Atunci, el 
devenea cel mai credincios slujitor al Pământului, o 
persoană mai greu coruptibilă. 

Moreno măsura doar un metru şi cincizeci şi şapte 
înălţime, era chel, avea o bărbuţă rară şi ochi încercănaţi. 
Suferea aproape în permanenţă de guturai, îngropându-şi 
la intervale regulate nasul în batistă. Dincolo de toate 
aceste aparenţe, era însă un om extrem de inteligent. 

Pentru Maynard, prezenţa lui se dovedea apăsătoare. 
Tresărea la fiecare tuse şi se înfiora ori de câte ori 
ambasadorul îşi sufla nasul. 

— Excelenţă, începu auroreanul, ne întâlnim la solicitarea 
mea, întrucât doresc să vă informez că Adunarea a decis să 
solicite Pământului să fiţi retras din funcţie. 

— Este amabil din partea dumneavoastră, domnule 
consilier. Presimţisem că se va întâmpla aşa ceva. Pot să 
cunosc şi motivul? 

— Motivul nu face obiectul acestei întrevederi. Consider că 
este prerogativul unui stat independent de a decide dacă 
un reprezentant străin trebuie sau nu să fie declarat 
persona grata. De asemenea, consider că nu aveţi nevoie de 
date suplimentare în această privinţă. 

— Înţeleg. Ambasadorul făcu o pauză pentru a folosi 
batista, murmurând totodată o scuză, apoi întrebă din nou: 
Asta este tot? 

— Nu tocmai. Există anumite probleme pe care aş dori să 
le menţionez. V-aş ruga să nu mă întrerupeţi! 

Nările înroşite ale lui Moreno se dilatară puţin, totuşi 
pământeanul surâse şi rosti: 


— Este un privilegiu. 

— Planeta dumneavoastră, excelenţă, începu Maynard pe 
un ton dispreţuitor, manifestă în ultimul timp o anume 
beligeranţă pe care noi o găsim nemulţumitoare şi inutilă. 
Sper că veţi profita de revenirea pe Pământ pentru a vă 
utiliza influenţa în direcţia evitării unor incidente de felul 
celor petrecute recent în New York, unde doi auroreani au 
fost agresaţi în public. Este posibil ca data viitoare să nu fie 
suficientă plata unei amenzi. 

— Domnule consilier, au fost simple manifestări 
emoţionale. Sunt convins că nu veţi considera că nişte tineri 
care strigă pe străzi ar reprezenta o dovadă de beligeranţă. 

— Aceste manifestări sunt încurajate de acţiunile 
guvernului dumneavoastră. De pildă, de recenta arestare a 
domnului Ernest Keilin. 

— O problemă pur internă, răspunse încet ambasadorul. 

— Dar care nu denotă o atitudine rezonabilă faţă de 
Lumile Exterioare. Keilin a fost unul dintre puţinii 
pământeni care, până nu demult, îşi puteau face publice 
opiniile. Era îndeajuns de inteligent ca să-şi dea seama că 
nici un drept divin nu-i protejează pe oamenii inferiori, 
pentru simplul motiv al inferiorităţii lor. 

Ambasadorul se sculă în picioare. 

— Nu mă interesează teoriile auroreane referitoare la 
diferenţele rasiale! 

— O clipă! Guvernul pământean ar trebui să înţeleagă că 
mare parte din planurile lui s-au prăbuşit prin arestarea 
agentului dumneavoastră, Moreanu. Ar fi bine să subliniaţi 
faptul că noi, cei de pe Aurora, cunoaştem mai multe lucruri 
acum decât înainte de arestare. Poate că în felul acesta veţi 
reflecta mai atent. 

— Vrei să spui că Moreanu este agentul meu? Domnule 
consilier, dacă mi se ridică acreditarea, voi pleca. Însă 
pierderea imunităţii diplomatice nu-mi afectează imunitatea 
personală de om cinstit înaintea unor acuzaţii de spionaj. 

— Nu aceasta vă este meseria? 


— Auroreanii consideră că misiunile diplomatice implică în 
mod automat spionajul? Guvernul meu va fi interesat să 
audă asta. Ne vom lua precauţiile necesare. 

— Aşadar, îl apăraţi pe Moreanu? Negaţi că ar fi lucrat 
pentru Pământ? 

— Mă apăr numai pe mine. În privinţa lui Moreanu, nu 
sunt atât de neghiob ca să afirm ceva. 

— De ce „neghiob”? 

— Dacă i-aş lua apărarea, n-ar însemna un alt cap de 
acuzare împotriva lui? Nici nu-l acuz, dar nici nu-l apăr. 
Diferendul dintre guvernul vostru şi Moreanu, similar 
aceluia dintre guvernul meu şi Keilin - pe care, apropo, 
dumneata îl aperi fără reţinere - constituie o problemă 
strict Internă. Acum, mă voi retrage. 

Comunicaţia se întrerupse, apoi, aproape instantaneu, 
peretele dispăru din nou. Hijkman îl privea gânditor pe 
Maynard. 

— Ce părere ai? Întrebă mohorât administratorul. 

— Este dezgustător că o asemenea imitație de om trebuie 
să calce pe solul Aurorei. 

— De acord cu tine, totuşi. Totuşi. 

— Ce anume? 

— Parcă-mi vine să cred că el este maestrul păpuşar, iar 
noi dansăm după cum ne cântă. Cunoşti cazul Moreanu? 

— Bineînţeles. 

— Va fi condamnat şi exilat pe un asteroid. Partidul lui va fi 
interzis. Aparent, oricine ar spune că astfel de acţiuni 
reprezintă lovituri teribile date Pământului. 

— Te îndoieşti de acest lucru? 

— Nu sunt sigur. Preşedintele Comitetului, Hond, a insistat 
să facem publică teoria lui conform căreia Proiectul Pacific 
a fost numele pe care Pământul l-a atribuit planului de 
folosire a trădătorilor interni de pe Lumile Exterioare. Eu 
nu cred la fel. Nu sunt sigur că faptele dovedesc acest 
lucru. De pildă, de unde am căpătat noi mărturiile împotriva 
lui Moreanu? 


— N-aş putea spune cu siguranţă. 

— În primul rând, de la agenţii noştri. Dar cum le-au 
obţinut ei? Dovezile erau parcă prea convingătoare. 
Moreanu s-ar fi putut proteja mult mai bine. 

Maynard şovăi. Păru că încerca să roşească, dar 
strădaniile lui erau zadarnice. 

— Ei bine, ca s-o scurtez, cred că ambasadorul Pământului 
ne-a procurat cumva majoritatea dovezilor. Cred că ela 
insistat asupra simpatiei lui Moreanu faţă de Pământ, mai 
întâi pentru ca să-l atragă de partea lui, iar apoi ca să-l 
sacrifice. 

— De ce? 

— Nu ştiu. Poate pentru a declanşa un război. În care să 
fim confruntaţi cu acest Proiect Pacific? 

— Nu cred. 

— Ştiu. N-am dovezi. Toate astea nu reprezintă altceva 
decât nişte simple bănuieli. Nici Comitetul nu mi-ar da 
crezare. Îmi imaginasem că o ultimă întrevedere cu 
ambasadorul ar putea dezvălui ceva, dar simpla lui 
prezenţă mă irită şi constat că în cea mai mare parte a 
timpului mă străduiesc să-i evit chipul. 

— Prietene, am impresia că devii emotiv şi asta este o 
slăbiciune regretabilă şi dezgustătoare. Am auzit că ai fost 
desemnat delegat la Conferinţa Interplanetară de pe 
Hesperus. Felicitări! 

— Mulţumesc! Rosti Maynard cu un aer distrat. 

* 

Luiz Moreno, ex-ambasador pe Aurora, fusese fericit să 
revină pe Pământ. Scăpase de peisajele artificiale care 
păreau să nu deţină o existenţă proprie, ci să fiinţeze numai 
în virtutea voinţelor puternice ale proprietarilor. Scăpase 
de bărbaţii-şi-femeile-prea-frumoşi, ca şi de veşnic prezenţii 
lor roboţi. 

Revenise în vacarmul vieţii şi la târşâitul picioarelor; la 
îmbulzeala prin mulţime şi la respiraţiile suflate în faţă. 


Desigur, nu reuşise să se bucure pe deplin de toate aceste 
senzaţii. Primele zile le petrecuse în şedinţe încinse, cu 
factorii de decizie din guvern. 

De fapt, abia după o săptămână, sosi şi clipa când se putu 
considera cu adevărat relaxat. 

Se găsea în cea mai rară anexă, specifică Luxului Terestru: 
o terasă cu grădină. Alături de el se afla obscurul fiziolog 
Gustav Stein, unul dintre fondatorii Planului care, potrivit 
zvonurilor, purta denumirea Proiectul Pacific. 

— Până acum, testele concordă, nu-i aşa? Întrebă Moreno 
cu o satisfacţie aproape morbidă. 

— Deocamdată. Numai deocamdată. Mai este cale lungă. 

— Totul va continua să meargă bine. Ca unul care am trăit 
pe Aurora aproape un an, pot să te asigur că ne aflăm pe 
calea cea bună. 

— Hm-m-m. Totuşi, eu nu voi acţiona decât pe baza 
rapoartelor de laborator. 

— Şi pe bună dreptate. Într-o bună zi, lucrurile vor fi cu 
totul diferite. Stein, tu nu i-ai întâlnit pe oamenii aceştia, pe 
locuitorii Lumilor Exterioare. Poate că ai văzut nişte turişti, 
locuind în hotelurile lor speciale sau străbătând străzile în 
vehicule etanşe, echipate cu aparate de climatizare 
sofisticate, menite a asigura o atmosferă pură pentru nările 
lor nobile, privind afară prin intermediul camerelor video şi 
retrăgându-se înspăimântați din faţa oricărui pământean cu 
care ar putea veni în contact. Dar nu i-ai cunoscut pe 
planeta lor, în securitatea măreției lor bolnăvicioase, intrate 
în putrefacție. Du-te acolo, Stein, ca să fii disprețuit o 
vreme! Du-te, să vezi dacă poţi rivaliza cu pajiştile lor 
perfect întreţinute, în calitate de obiect pe care se poate 
călca fără remuşcări. 

Cu toate acestea, când am tras de sforile corespunzătoare, 
Ion Moreanu a căzut - lon Moreanu, singurul dintre ei care 
avea capacitatea de a înţelege funcţionarea altor minţi. 
Criza respectivă a fost depăşită. În faţa noastră se întinde o 
potecă netedă. 


Omuleţul nu făcea nici un efort pentru a ascunde faptul că 
radia de satisfacţie. 

— Cât despre Keilin, continuă el să vorbească mai mult 
pentru sine, acum poate fi eliberat. Nu mai are ce periclita. 
Mai mult chiar, am o idee. Peste o lună, Conferinţa 
Interplanetară îşi va începe lucrările pe Hesperus. Ar putea 
fi trimis acolo ca reporter special. Această însărcinare va 
reprezenta o dovadă a prieteniei noastre. Şi-l va îndepărta 
de aici pe durata verii. Cred că se poate aranja. 

Într-adevăr, s-a aranjat. 

Dintre toate Lumile Exterioare, Hesperus era cea mai 
mică, ultima colonizată. Din punct de vedere al facilităţilor, 
nu constituia cea mai potrivită alegere pentru o mare 
reuniune diplomatică. De exemplu, reţeaua de 
comunicatoare nu putea cuprinde toţi delegaţii, secretarii şi 
funcţionarii necesari la convocarea a cincizeci de planete. 
Din acest motiv, s-au stabilit şi contacte directe, fizice, în 
clădiri special destinate. 

Alegerea lui Hesperus constituise însă un gest simbolic ce 
nu putuse scăpa nimănui: era planeta cea mai îndepărtată 
de Pământ. În sine, distanţa spaţială - peste o sută de 
parseci - nu însemna totul. Important era că Hesperus nu 
fusese colonizată de pământeni, ci de o expediţie de pe 
Faunus, altă Lume Exterioară. În consecinţă, ea reprezenta 
a doua generaţie şi nu avea o „Mamă-Pământ”. Pentru cei 
ce locuiau acolo, Pământul nu era decât o bunică 
necunoscută, rătăcită printre stele. 

Aşa cum se întâmpla întotdeauna la astfel de întruniri, 
problemele principale nu aveau să fie rezolvate în sălile de 
şedinţe. Locurile acelea erau rezervate declaraţiilor oficiale 
care trebuiau să le parvină celor de acasă. Discuţiile cu 
adevărat importante urmau să se desfăşoare în cadrul 
recepţiilor din saloanele hotelurilor şi în localuri; multe 
puncte de vedere diferite se apropiau la supă, pentru a se 
contopi la desert. 


În acest caz particular interveneau însă dificultăţi 
particulare. Nu pe toate planetele folosirea 
comunicatoarelor era atât de generalizată ca pe Aurora, 
deşi nicăieri nu juca un rol minor. Ca atare, delegaţii cei 
înalţi şi demni constatară cu furie şi încercând senzaţia că 
propriile lor drepturi erau violate, că trebuiau să discute în 
persoană cu omologii lor, lipsiţi de intimitatea confortabilă a 
peretelui invizibil, lipsiţi de sprijinul unui buton ce putea 
întrerupe orice discuţie. 

Se întâlneau într-o stinghereală tulburătoare şi încercau 
să nu se privească în timp ce mâncau; sau să nu tresară 
înaintea unei atingeri întâmplătoare. Până şi roboții 
servitori fuseseră raţionalizaţi. 

Keilin, singurul reporter pământean acreditat, conştientiza 
aceste detalii într-un mod mult mai vag decât cel descris 
aici. N-ar fi putut avea o intuiţie mai precisă. De fapt, acest 
lucru era valabil pentru orice individ crescut într-o 
societate unde fiinţele omeneşti există numai în pluralitate, 
iar o casă pustie generează temeri. 

Ca atare, anumite tensiuni subtile îi scăpară pe durata 
dineului oficial oferit de guvernul hesperusean în a treia 
săptămână a conferinţei. Alte încordări fură însă evidente. 

În mod firesc, invitaţii la dineu se împărţiseră în grupuleţe. 
Keilin se alătură celui în care se găsea Franklin Maynard de 
pe Aurora. Fiind delegatul celei mai mari Lumi, părea 
normal ca în jurul lui să roiască cei mai mulţi reporteri. 

Maynard vorbea degajat, sorbind la răstimpuri din 
cocteilul pe care-l ţinea în mână. Îşi masca perfect 
sentimentele reale, chiar dacă întreaga piele i se zbârlea, 
ca reacţie faţă de apropierea celorlalţi. 

— Dacă evităm aventurile militare imprevizibile, spunea el, 
Pământul nu are nici o şansă în faţa noastră. Iar dacă dorim 
să evităm asemenea aventuri, unitatea economică constituie 
o necesitate. Să lăsăm Pământul să-şi dea seama în ce 
măsură covârşitoare depinde economic de noi, de bunurile 
pe care doar noi i le putem asigura, şi atunci nu se va mai 


ridica nici o problemă teritorială. lar dacă suntem uniţi, 
Pământul nu va îndrăzni să atace. Va prefera să schimbe 
dorinţele deşarte pentru nişte motoare atomice. 

Zicând acestea, Maynard se întoarse către pământean cu 
un aer de superioritate pe care reporterul îl găsi prea 
arogant ca să nu comenteze: 

— Cu toate acestea, domnule consilier, bunurile de pe 
Lumile Exterioare - mă refer la cele trimise pe Pământ - nu 
ne sunt făcute cadou. În schimbul lor, noi oferim produse 
agricole. 

— Da, surâse mătăsos Maynard, mi se pare că delegatul de 
pe 'Tethys s-a referit pe îndelete asupra acestui subiect. 
Există în rândurile noastre prejudecata că doar seminţele 
terestre se dezvoltă corespun. 

— Eu nu sunt de pe Tethys, îl întrerupse un alt delegat, 
dar ceea ce aţi spus nu-i o prejudecată. Eu cultiv secară pe 
Rhea, totuşi n-am reuşit până acum să realizez un produs 
identic cu pâinea pământeană. Pur şi simplu, nu are aceeaşi 
aromă. 

— Apoi individul se întoarse spre ceilalţi din grup şi 
continuă: Acum cinci ani, am adus şase tereştri cu vize 
agricole, ca să supravegheze roboții. Fac realmente minuni 
cu solul - grâul creşte înalt de cinci metri acolo unde scuipă 
ei. Mi-au fost de mare ajutor, şi acelaşi lucru l-aş putea 
spune şi despre seminţele terestre. Totuşi, chiar dacă 
semeni grâu terestru, seminţele lui nu încolţesc şi anul 
următor. 

— Departamentul agricol guvernamental v-a testat solul? 
Întrebă Maynard. 

— În tot sectorul nu există sol mai mănos! Se răsti rheanul. 
lar secara este de calitatea cea mai bună. Am expediat 
cincizeci de kilograme pe Pământ pentru analiză nutritivă şi 
a căpătat calificative maxime. 

— Îşi frecă bărbia, gânditor: Eu mă refer însă la aromă. 
Nu pare să aibă tocmai. 


— Deocamdată, gustul nu reprezintă o prioritate, rosti 
agale Maynard, stăpânindu-şi cu greu nervozitatea. Când 
vor simţi şurubul, hoardele de omuleţi de pe Pământ se vor 
supune termenilor noştri. Noi renunţăm doar la această 
aromă misterioasă, dar ei vor fi nevoiţi să renunţe la 
motoarele nucleare, la echipamentele agricole şi la 
vehiculele de suprafaţă. De fapt, n-ar fi deloc o idee rea să 
încercăm să ne descurcăm fără aromele terestre de care 
sunteţi atât de preocupat. Mai degrabă să apreciem 
aromele propriilor noastre produse - care ar reuşi să ne 
satisfacă, dacă le-am acorda o şansă. 

— Chiar aşa? Zâmbi rheanul. Observ că fumaţi tutun 
pământean. 

— Un obicei la care pot renunţa, dacă va fi necesar. 

— Probabil renunțând şi la fumat. Eu n-aş folosi tutunul de 
pe Lumile Exterioare decât la alungarea ţânţarilor. 

Individul îşi însoţi vorbele cu un hohot, puţin cam 
zgomotos, apoi părăsi grupul. Maynard privi în urma lui, 
uşor nemulţumit. 

Mica dispută legată de secară şi tutun îi provocă lui Keilin 
o anumită satisfacţie. El considera înfruntările personale de 
felul celei anterioare drept o reflectare a unor realităţi 
galactopolitice. Tethys şi Rhea erau cele mai mari planete 
din sudul galactic, iar Aurora, cea mai mare Lume din nord. 
Toate trei manifestau acelaşi rasism şi acelaşi exclusivism. 
Vederile lor asupra Pământului erau similare şi total 
compatibile. În mod normal, nimeni nu s-ar fi gândit că 
puteau exista motive de dispută. 

Aurora era însă cea mai veche dintre Lumile Exterioare, 
cea mai avansată şi mai dezvoltată în plan militar - ca atare, 
aspira către un soi de supremație morală. Acest fapt era 
suficient pentru a trezi invidia, iar Rhea şi Tethys serveau 
drept focare pentru aceia care nu recunoşteau întâietatea 
auroreană. 

Keilin era extrem de încântat de situaţie. Dacă Pământul 
ar fi putut să sprijine corespunzător mai întâi o facțiune, 


apoi pe cealaltă, s-ar fi putut declanşa separarea definitivă, 
poate chiar ruperea relaţiilor. 

Îl privi pe Maynard cu precauţie, aproape pe furiş, şi se 
întrebă ce efect urma să aibă această discuţie asupra 
dezbaterilor de a doua zi. Prin tăcerea lui, auroreanul 
depăşise de acum limitele politeţei. 

La un moment dat, strecurându-se printre grupurile de 
delegaţi, se ivi un subsecretar care-i făcu semn lui 
Maynard. 

Ochii reporterului urmăriră retragerea auroreanului, 
alături de funcţionar, îl priviră ascultând atent, rostind un 
„Cum?!” evident, deşi distanţa era prea mare pentru a se 
distinge vreun cuvânt, apoi primind un bileţel. 

Ca urmare, şedinţa de a doua zi avea să se desfăşoare cu 
totul altfel decât ar fi prezis Keilin. 

Pământeanul află detaliile ascultând ştirile de seară. 
Guvernul terestru trimisese un mesaj tuturor 
participanţilor la conferinţă, prin care îi avertiza în mod 
foarte direct că orice pact în domeniile militar sau economic 
ar fi fost considerat un act duşmănos la adresa Pământului, 
căruia avea să i se riposteze prin măsuri corespunzătoare. 
Mesajul se referea în mod egal la Aurora, Rhea şi Tethys, 
acuzându-le că puseseră la cale o conspirație imperialistă 
împotriva Pământului etc. Etc. Etc. 

— Dobitocii! Scrâşni Keilin, stăpânindu-se cu greu să nu se 
dea cu capul de pereţi. Dobitoci! Dobitoci! Dobitoci! 

Murmură întruna acelaşi cuvânt până ce glasul i se stinse. 

* 

Următoarea şedinţă se caracteriză prin prezenţa unui 
număr masiv de delegaţi care abia aşteptau să anuleze 
orice dezacorduri încă existente. La sfârşitul lucrărilor, 
problemele referitoare la comerţul dintre Pământ şi Lumile 
Exterioare fuseseră trecute în sarcina unei comisii cu puteri 
discreţionare. 

Nici chiar Aurora nu se aşteptase la o victorie atât de 
facilă şi totală, iar atunci când reveni pe Pământ, Keilin 


regretă că nu avea posibilitatea de a transmite în direct, 
astfel încât să-şi poată urla dezgustul şi în faţa 
concetăţenilor săi. 

Cu toate acestea, pe Pământ, unii oameni surâdeau. 

* 

Cu timpul, glasul reporterului încetă să se mai facă auzit, 
fiind înăbuşit de vacarmul general ce solicita acţiune 
imediată. 

Popularitatea lui Keilin scăzuse o dată cu apariţia 
restricţiilor comerciale. Lent, Lumile Exterioare strângeau 
laţul. Mai întâi, instituiseră aplicarea strictă a unui nou 
sistem de licenţe pentru export. După aceea, interziseră 
exportul către Pământ a oricăror materiale ce puteau fi 
întrebuințate în caz de război. În cele din urmă, extinseră la 
maximum sfera lucrurilor considerate „întrebuinţabile” 
într-un astfel de context. 

Bunurile de lux importate - de fapt, şi cele de larg consum 
- dispăruseră sau atinseseră preţuri pe care nu şi le puteau 
permite decât foarte puţini. 

Oamenii reacţionaseră prompt; organizaseră marşuri de 
protest, scandaseră lozinci, pancartele fluturaseră în vânt şi 
bolovanii zburaseră spre ferestrele consulatelor străine. 

Keilin răguşise vorbind şi simţea că înnebuneşte. 

Apoi, în mod neaşteptat, Moreno se oferise să apară în 
emisiunea lui şi să răspundă oricăror întrebări în calitate de 
ex-ambasador pe Aurora şi actual ministru fără portofoliu. 

Pentru Keilin, asta însemna posibilitatea unei renaşteri. Îl 
cunoştea bine pe Moreno - nu era câtuşi de puţin un naiv. 
Prezenţa lui în emisiune îi asigura o audienţă maximă. Câtă 
vreme Moreno era dispus să-i răspundă la întrebări, exista 
şansa de a fi înlăturate anumite neînţelegeri, de a fi 
lămurite unele confuzii. Simplul fapt că ex-ambasadorul 
dorea să-i utilizeze emisiunea - emisiunea lui - ca megafon, 
putea foarte bine să însemne că guvernanţii se orientau 
spre o politică externă mai flexibilă şi mai înţeleaptă. Se 


părea că Maynard avusese dreptate; poate că şurubul 
începea să se simtă şi funcţiona aşa cum se prevăzuse. 

Lista de întrebări îi fusese, desigur, prezentată din timp lui 
Moreno, însă acesta afirmase că va răspunde la absolut 
orice. 

Părea ideal. Poate chiar prea perfect, însă în momentul 
acela doar un fraier şi-ar fi făcut griji în privinţa unor 
asemenea detalii. 

Se făcu o publicitate corespunzătoare şi în clipa când cei 
doi se aşezară faţă în faţă, acul roşu ce indica numărul de 
receptoare cuplate pe canalul respectiv depăşi considerabil 
cifra de două sute de milioane. lar media pe receptor IV 
era de 2,7 persoane. Urmă semnalul muzical al emisiunii, 
apoi prezentările oficiale. 

Keilin începu: 

Î: Domnule ministru, problema care interesează în clipa de 
faţă întregul Pământ se referă la posibilitatea unui război. 
Vă propun să începem chiar cu asta. Credeţi că va fi război? 

R: Dacă ar fi vorba numai de Pământ, v-aş răspunde: Nu, 
în nici un caz. În istoria lui, Pământul a cunoscut prea multe 
războaie şi a învăţat în repetate rânduri cât de puţin se 
poate câştiga de pe urma lor. 

Î: Aţi precizat „Dacă ar fi vorba numai de Pământ.” Să 
însemne asta că războiul va fi declanşat de factori pe care 
nu-i putem controla în mod direct? 

R: Nu spun „va fi declanşat”, ci „poate fi declanşat”. 
Desigur, n-am cum să vorbesc în numele Lumilor 
Exterioare. Nu pot pretinde că le cunosc motivațiile şi 
intenţiile, în acest moment critic al istoriei galactice. Ele pot 
alege războiul. Sper că n-o vor face. În caz contrar, ne vom 
mulţumi să ne apărăm. Oricum, noi nu vom ataca niciodată, 
noi nu vom începe ostilitățile. 

Î: În acest caz, am dreptate spunând că, în opinia 
dumneavoastră, nu există diferenţe fundamentale între 
Pământ şi Lumile Exterioare care să nu poată fi soluționate 
pe calea negocierilor? 


R: Aveţi perfectă dreptate. Dacă Lumile Exterioare doresc 
cu sinceritate o soluţionare, între noi n-ar mai putea exista 
dezacorduri. 

Î: Ar fi inclusă aici şi problema emigrării? 

R: Bineînţeles. Opinia noastră în această chestiune este 
limpede şi inatacabilă. În momentul de faţă, două sute de 
milioane de oameni ocupă nouăzeci şi cinci la sută din 
teritoriile disponibile în Galaxie. Şase miliarde - adică 
nouăzeci şi şapte la sută din toţi oamenii - sunt înghesuiți 
pe restul de cinci la sută. Evident, o astfel de situaţie este 
inechitabilă şi, mai rău, instabilă. Cu toate acestea, 
Pământul a fost dispus în permanenţă să trateze problema 
ca fiind una ce se poate rezolva treptat, iar poziţia lui nu s-a 
schimbat până în prezent. Ar trebui să stabilim procentaje 
rezonabile şi restricţii rezonabile. Totuşi, Lumile Exterioare 
au refuzat să discute despre această problemă. De peste 
cinci decenii, ele resping toate eforturile Pământului de 
începere a negocierilor. 

Î:. Dacă Lumile Exterioare nu vor renunţa la atitudinea lor, 
consideraţi că atunci va apărea pericolul unui război? 

R: Nu pot crede că situaţia va rămâne aceeaşi. Guvernul 
nostru nu încetează să spere că Lumile Exterioare îşi vor 
reconsidera finalmente atitudinea în această direcţie - că 
simţul dreptăţii nu le este decât temporar adormit. 

Î: Domnule ministru, să trecem la alt subiect. Credeţi că 
Comisia Lumilor Unite, recent înfiinţată de Lumile 
Exterioare pentru controlul comerţului cu Pământul, 
reprezintă un pericol în calea păcii? 

R: Câtă vreme acţiunile ei vor indica dorinţa Lumilor 
Exterioare de a izola Pământul şi de a-l slăbi economic, pot 
spune că da, reprezintă un pericol. 

Î: La ce acţiuni vă referiţi, domnule? 

R: La acţiunile de restrângere a comerţului interstelar cu 
Pământul în asemenea măsură încât cifra totală de afaceri a 
ajuns sub zece la sută din valoarea de acum trei luni. 


Î:. Reprezintă, totuşi, aceste restricţii cu adevărat un 
pericol pentru Pământ? Nu este adevărat că comerţul cu 
Lumile Exterioare constituie o parte aproape insignifiantă 
din totalul comerţului terestru? Şi nu este adevărat că 
importurile de pe Lumile Exterioare ajung, în cel mai bun 
caz, în mâinile unei minorităţi din populaţia Pământului? 

R: Întrebările dumneavoastră sunt reprezentative pentru 
o eroare profundă, foarte răspândită printre izolaţionişti. 
Din punct de vedere valoric, este adevărat că acest comerţ 
reprezintă doar cinci la sută din totalul schimburilor 
comerciale, dar nu trebuie să uitaţi că nouăzeci şi cinci la 
sută din motoarele noastre atomice sunt importate. Optzeci 
la sută din toriu, şaizeci şi cinci la sută din cesiu, şaizeci la 
sută din molibden şi cositor provin din import. Lista se 
poate extinde şi este lesne de constatat că acele cinci 
procente sunt extrem de importante, chiar vitale. În plus, 
dacă un mare producător primeşte un transport de 
strunguri atomice de pe Rhea, asta nu înseamnă că 
beneficiile îi revin numai lui. Toţi pământenii care 
întrebuinţează obiecte din oţel beneficiază de pe urma 
respectivelor utilaje. 

Î:. Dar nu este adevărat că actualele restricţii impuse 
comerţului interstelar al Pământului ne-au redus aproape la 
zero exporturile de grâne şi vite? Iar acest lucru nu este în 
avantajul populaţiei flămânde? 

R: lată un alt exemplu de eroare considerată drept adevăr 
fundamental. Este foarte adevărat că aprovizionarea 
Pământului cu alimente este tragic de inadecvată. Guvernul 
ar fi ultimul care să n-o recunoască. Iotuşi, exporturile 
noastre de alimente nu reprezentau o secătuire a 
producţiei agricole. Se exportă mai puţin de o cincime 
dintr-un procent al recoltei anuale, pentru care se obţin la 
schimb îngrăşăminte şi utilaje care compensează din plin 
exportul, sporind eficienţa agricolă. Astfel, cumpărând mai 
puţină hrană de la noi, Lumile Exterioare sunt, de fapt, 
angajate în reducerea recoltelor noastre. 


Î: Domnule ministru, admiteţi că cel puţin o parte a acestei 
vine o poartă chiar Pământul? În felul acesta, ajungem la 
următoarea mea întrebare: Nu consideraţi că guvernul 
nostru a făcut o gafă monumentală expediind acel mesaj de 
denunţare a intenţiilor Lumilor Exterioare chiar înainte ca 
respectivele intenţii să fi fost exprimate la Conferinţa 
Interplanetară? 

R: Cred că intenţiile lor erau destul de clare la momentul 
respectiv. 

Î: Mă iertaţi, domnule ministru, dar eu am participat la 
conferinţă. În momentul anunţării mesajului, delegaţii 
Lumilor Exterioare ajunseseră în impas. Cei de pe Rhea şi 
Tethys se opuneau cu vehemenţă adoptării unor represalii 
economice la adresa Pământului şi existau suficiente şanse 
ca Aurora şi aliaţii ei să fie înfrânți. Mesajul Pământului a 
pus capăt unor asemenea posibilităţi. 

R: Îmi pare rău, dar nu am înţeles care este întrebarea. 

Î: în lumina afirmației mele, credeţi sau nu că mesajul 
Pământului a reprezentat o criminală eroare diplomatică, 
pe care acum n-o putem repara decât printr-o politică de 
conciliere inteligentă? 

R: Folosiţi nişte termeni destul de îndrăzneţi. Cu toate 
acestea, nu vă pot răspunde în mod direct la întrebare, 
întrucât nu sunt de acord cu premisa dumneavoastră 
majoră. Nu pot crede că delegaţia Lumilor Exterioare s-a 
comportat în maniera pe care aţi descris-o. În primul rând, 
este bine ştiut că Lumile Exterioare se mândresc cu faptul 
că procentajul cazurilor de nebunie, al psihozelor, ba chiar 
şi al măruntelor tulburări de comportament tinde spre zero 
în societăţile lor. Unul dintre principalele lor atacuri la 
adresa Pământului se bazează pe amănuntul că noi 
dispunem de mai mulţi psihiatri decât de instalatori, deşi 
am avea mai multă nevoie de cei din urmă. Delegații la 
conferinţă reprezentau „crema” acestor societăţi atât de 
stabile. Doriţi să vă cred că aceşti semizei, într-un moment 
de neînțelegere, şi-ar fi revizuit opiniile şi ar fi instituit o 


modificare majoră în politica economică a cincizeci de 
planete? Nu-mi imaginez că ar fi capabili de asemenea 
reacţii copilăreşti şi, ca atare, trebuie să insist pe ideea că 
acţiunile ce au urmat n-au derivat din mesajul Pământului, 
ci au fost cauzate de motive mult mai profunde. 

Î: Am văzut cu ochii mei efectul pe care l-a avut mesajul 
asupra lor, domnule. Nu uitaţi că au fost acuzaţi în ceea ce 
ei consideră un limbaj jignitor, venind din partea unui popor 
inferior. Nu poate fi nici o îndoială că, priviţi în ansamblu, 
locuitorii Lumilor Exterioare constituie o societate 
remarcabil de stabilă, în ciuda sarcasmelor dumneavoastră, 
dar că atitudinea lor faţă de Pământ reprezintă un punct 
slab al acestei stabilităţi. 

R: Îmi puneţi întrebări sau susţineţi rasismul din opiniile şi 
politica Lumilor Exterioare? 

Î. Ei bine, acceptând punctul dumneavoastră de vedere, 
conform căruia mesajul Pământului n-a pricinuit nici un rău, 
ce bine ar fi putut face? De ce a fost necesară expedierea 
lui? 

R: Consider că am avut tot dreptul să ne prezentăm 
punctul de vedere în faţa opiniei publice galactice. De 
asemenea, apreciez că subiectul acesta este epuizat. Care-i 
următoarea întrebare, vă rog? Mi se pare că-i ultima, nu? 

Î: Aşa este. Recent, s-a anunţat că guvernul terestru va 
adopta măsuri ferme împotriva tuturor celor implicaţi în 
operaţiuni de contrabandă. Lucrul acesta este compatibil cu 
opinia guvernului potrivit căreia reducerea relaţiilor 
comerciale va avea efecte negative asupra bunăstării 
Pământului? 

R: Ţelul nostru major este pacea, nu bunăstarea imediată. 
Lumile Exterioare au adoptat anumite restricţii comerciale. 
Noi nu suntem de acord cu ele şi le considerăm o mare 
nedreptate. Cu toate acestea, le vom respecta, astfel încât 
nici o planetă să nu poată susţine că am oferit cel mai 
neînsemnat pretext pentru ostilităţi. Am chiar privilegiul de 
a anunţa aici, pentru prima dată, că luna trecută, cinci nave 


înmatriculate sub numere de pământene false au fost 
interceptate în timp ce aduceau pe Pământ materiale de 
contrabandă din Lumile Exterioare. Bunurile au fost 
confiscate, iar echipajele condamnate la detenţie. Aceasta 
reprezintă tocmai dovada bunelor noastre intenţii. 

Î:. Nave de pe Lumile Exterioare? 

R: Da. Însă, nu uitaţi, înmatriculate sub numere 
pământene false. 

Î: Iar echipajele condamnate sunt alcătuite din cetăţeni ai 
Lumilor Exterioare? 

R: Aşa cred. Ei însă n-au încălcat doar legile noastre, ci şi 
pe cele ale Lumilor Exterioare - ca atare, se fac de două ori 
vinovaţi. lar acum consider că interviul nostru poate lua 
sfârşit. 

Î: Dar asta. 

În momentul acela, emisiunea s-a întrerupt brusc. Sfârşitul 
frazei lui Keilin n-a fost auzit decât de Moreno. Suna cam 
aşa: 

— Înseamnă tocmai război! 

Luis Moreno nu mai era însă în direct. Punându-şi 
mănuşile, el surâse şi, aruncându-i o privire plină de înţeles, 
ridică din umeri într-un gest de nepăsare. 

A fost un gest la care n-au existat martori. 

* 

Adunarea de pe Aurora încă nu-şi încheiase dezbaterile. 
Maynard profitase de scurta pauză pentru a ieşi din sală, 
simțindu-se de-a dreptul epuizat. Îşi privi fiul, pe care-l 
zărea acum pentru prima dată în uniforma militară. 

— Cel puţin, tu eşti sigur de ceea ce se va întâmpla, aşa-i? 

În răspunsul tânărului nu se distingea nici oboseală, nici 
nelinişte; numai satisfacţie. 

— Este ceea ce doream, tată! 

— Nu te pune pe gânduri nimic? Nu crezi că am fost 
manipulaţi să procedăm în felul acesta? 

— Cui îi pasă, chiar dacă ar fi adevărat? Va însemna 
sfârşitul Pământului. 


Maynard clătină din cap, apoi vorbi cu o voce stinsă: 

— Dar nu-ţi dai seama că apărăm o cauză greşită? Indivizii 
aceia care au fost condamnaţi au încălcat legea. Pământul a 
avut dreptate să procedeze în felul acela. 

— Sper că nu vei face asemenea declaraţii şi în faţa 
Adunării, se încruntă fiul său. Mie nu mi se pare deloc că 
Pământul ar fi avut vreo justificare. Ce dacă s-a petrecut un 
mărunt delict de contrabandă? Asta s-a datorat faptului că 
unele persoane de pe Lumile Exterioare ar fi fost gata să 
plătească preţuri prohibitive pentru alimente terestre. Dacă 
Pământul ar fi diplomat, ar putea închide ochii şi toată 
lumea ar trage foloase. Fac atâta tărăboi din cauză că le 
lipsesc produsele noastre - atunci de ce nu acţionează în 
direcţia asta? Oricum, eu nu văd de ce ar trebui să lăsăm 
nişte auroreani, sau pe alţi cetăţeni ai Lumilor Exterioare, 
în mâinile acelor troglodiţi. Dacă ei nu vor să cedeze, o să-i 
silim. În caz contrar, niciunul dintre noi nu va fi în siguranţă 
data viitoare. 

— Văd că ai adoptat opiniile la modă. 

— Sunt opiniile mele. Dacă sunt şi la modă, asta se 
întâmplă pentru că sunt corecte. Pământul doreşte 
războiul. Ei bine, o să-l capete! 

— Dar te-ai întrebat de ce ar dori războiul? De ce ne 
forţează mâna? În ultimele luni, întreaga noastră politică 
economică a avut doar intenţia de a provoca o schimbare a 
atitudinii lor, fără a se recurge la război. 

Consilierul vorbea mai mult pentru sine, deoarece fiul său 
nu-l prea băga în seamă. 

— Nu-mi pasă de ce doresc ei război! Lansă tânărul 
argumentul final. Acum l-au căpătat şi o să-i zdrobim! 

Maynard reveni la Adunare, însă, chiar în vreme ce 
zumzetul dezbaterilor umplu din nou sala, se gândi, cu un 
fior, că anul acela nu avea să mai existe lucernă terestră. În 
absenţa ei, laptele nu era la fel de gustos. De fapt, şi carnea 
părea să-şi fi pierdut savoarea. 


Votarea se desfăşură în primele ore ale dimineţii. Aurora 
declară război Pământului. Până la amiază, majoritatea 
planetelor din tabăra auroreană i se alăturaseră. 

* 

Ulterior, în manualele de istorie, conflictul a fost denumit 
Războiul de Trei Săptămâni. În prima săptămână, Aurora a 
ocupat câţiva asteroizi transplutonieni, iar la începutul celei 
de-a treia săptămâni grosul flotei terestre a fost complet 
distrus într-o bătălie purtată în vecinătatea lui Saturn, de 
către o flotă auroreană de patru ori mai mică. 

Declaraţiile de război din partea Lumilor Exterioare 
rămase neutre au urmat precum o jerbă de artificii. 

Cu două ore înainte de a se încheia a douăzeci şi una zia 
războiului, Pământul s-a predat. 

* 

Negocierile privind condiţiile păcii s-au desfăşurat între 
Lumile Exterioare. Pământul nu participa decât în calitate 
de semnatar. Condiţiile păcii au fost neobişnuite, poate 
chiar unice, şi, sub forţa unei umilinţe fără precedent, toate 
hoardele pământene au părut copleşite, închizându-se într- 
o tăcere ce provenea dintr-o furie şi o ruşine ce nu puteau fi 
exprimate prin cuvinte. 

Poate cel mai bun comentariu asupra condiţiilor amintite a 
fost realizat de televiziunea auroreană, la două zile după 
anunţarea lor. lată un extras: „. Pe Pământ, nu există 
absolut nimic de care noi, locuitorii Lumilor Exterioare, să 
avem nevoie sau pe care să-l dorim. Ceea ce a fost cândva 
valoros, a părăsit Pământul cu secole în urmă - strămoşii 
noştri. Ei ne-au spus copiii Pământului-Mamă, dar acest 
lucru nu este adevărat, deoarece suntem descendenţii unui 
Pământ-Mamă care nu mai există, o Mamă pe care am luat- 
o cu noi. Pământul de astăzi ne este, în cel mai fericit caz, 
un văr îndepărtat. Atât! 

Le dorim resursele? Nu le ajung nici lor. Le putem utiliza 
industria sau ştiinţa? Acestea sunt aproape moarte, fără 
ajutorul nostru. Le putem întrebuința forţa de muncă? Zece 


pământeni nu valorează cât un singur robot. Dorim măcar 
gloria nesigură de a-i stăpâni? Nu există o asemenea glorie. 
Ca indivizi inferiori, neajutoraţi şi incompetenţi, ei n-ar 
reprezenta decât o frână. Ne-ar consuma alimentele, 
munca şi capacităţile administrative. 

Prin urmare, ei nu ne pot oferi nimic decât spaţiul pe care- 
l ocupă în gândurile noastre. Nu ne pot elibera de nimic 
altceva decât de propriile lor fiinţe. Nu ne pot aduce nici un 
beneficiu decât cel al absenței lor. Din acest motiv, condiţiile 
păcii au fost formulate aşa cum le-aţi aflat. Noi nu le dorim 
răul, prin urmare îi lăsăm să aibă propriul sistem planetar. 
Să trăiască acolo în pace. Să-şi modeleze destinul aşa cum 
doresc, iar noi nu-i vom deranja câtuşi de puţin cu prezenţa 
noastră. La rândul nostru, însă, dorim pace. La rândul 
nostru, ne vom călăuzi viitorul după cum voim. Deci nu 
dorim prezenţa lor. Din acest considerent, o flotă a Lumilor 
Exterioare va patrula la graniţele sistemului lor şi baze ale 
Lumilor Exterioare vor fi stabilite pe asteroizii lor exteriori, 
ca să avem siguranţa că ei nu vor pătrunde în teritoriul 
nostru. 

Nu va mai exista comerţ, relaţii diplomatice, călătorii sau 
comunicaţii reciproce. 'Toate sunt anulate, desfiinţate, 
sigilate. Aici avem de-a face cu un nou univers, oa doua 
creaţie a Omului, un Om superior. 

Suntem întrebaţi: Ce se va întâmpla cu Pământul? 
Răspundem: Este problema pământenilor. Creşterea 
populaţiei poate fi controlată. Resursele pot fi exploatate 
eficient. Sistemele economice pot fi revizuite. Ştim toate 
astea, pentru că le-am făcut şi noi. Dacă pământenii nu sunt 
în stare să treacă la fapte, atunci nu le rămâne decât s-o ia 
pe urma dinozaurilor şi să facă loc altora. 

Să facă loc, nu să solicite mereu loc!” 

* 

În felul acesta, o cortină impenetrabilă coborâse lent, 
izolând Sistemul Solar. Stelele de pe cerul Pământului 
redeveniseră simple astre, aşa cum fuseseră în zilele de 


mult apuse, înainte ca prima navă să fi reuşit să depăşească 
viteza luminii. 

Guvernul care trecuse prin război şi pace demisionase, 
dar practic nu avusese cine să-i ia locul. Legislatura îl 
desemnase pe Luiz Moreno - ex-ambasador pe Aurora, ex- 
ministru fără portofoliu - ca preşedinte interimar, iar 
pământenii fuseseră prea zguduiţi ca să-şi exprime acordul 
sau dezaprobarea. Existase doar o stare generală de 
uşurare provocată de faptul că se găsise cineva care 
acceptase să preia sarcina călăuzirii unei planete 
întemniţate. 

Foarte puţini îşi dăduseră seama cât de bine fusese plănuit 
acest final, ori de câte calcule atente avusese nevoie 
Moreno pentru a ajunge în scaunul prezidenţial. 

* 

De pe ecranul TV, Ernest Keilin vorbi fără speranţe: 

— Acum am rămas singuri. Pentru noi, nu mai există 
universul şi nici trecutul - doar Pământul şi viitorul. 

În aceeaşi seară, el primi o înştiinţare din partea lui 
Moreno şi plecă spre capitală înainte de a răsări zorile. 

* 

Prezenţa lui Moreno părea nepotrivită în rigida reşedinţă 
prezidenţială. Omuleţul suferea din nou de guturai şi 
vorbea pe nas. 

Keilin îl privi cu o teribilă ostilitate - o ură aproape 
arzătoare - simțind totodată că degetele sale începeau să 
tresară, schiţând gesturile unei sugrumări. Poate că n-ar fi 
trebuit să vină. Ei bine, ce mai conta - ordinele fuseseră 
clare. Dacă nu s-ar fi prezentat, ar fi fost adus cu forţa. 

Noul preşedinte îl scrută atent. 

— Va trebui să-ţi modifici atitudinea vizavi de mine, Keilin. 
Ştiu că mă consideri unul dintre Groparii Pământului - 
parcă expresia asta ai folosit-o aseară, nu? 

— Dar trebuie să mă asculţi cu atenţie. Ţinând cont de 
actuala ta stare de mânie, pe care ţi-o reprimi cu greu, mă 
îndoiesc că eşti foarte atent. 


— Voi asculta ceea ce aveţi de spus, domnule preşedinte. 

— Ei bine, cel puţin politeţea exterioară există. Asta-mi dă 
speranţe. Sau crezi că înregistrez convorbirea noastră? 

Keilin înălţă din sprâncene. 

— Nu o fac, continuă Moreno. Suntem singuri. Trebuie să 
fim singuri, altfel cum ţi-aş putea spune fără teamă că se 
pune la cale alegerea ta ca preşedinte, conform noii 
constituţii care este în curs de elaborare? Ce s-a întâmplat? 

— Rânji în faţa expresiei de consternare ce apăruse pe 
chipul reporterului. 

— Aha, nu crezi! Oricum, nu poţi interveni cu nimic! Şi, în 
mai puţin de o oră, vei înţelege. 

— Eu - preşedinte? Croncăni Keilin cu glas răguşit, apoi 
adăugă, folosind un ton mai ferm: Eşti nebun! 

— Nu. Nu eu sunt nebun. Nebuni sunt cei de sus. Cei de 
pe Lumile Exterioare. 

Pe neaşteptate, o forţă colosală se reflectă în ochii, faţa şi 
vocea lui Moreno, punând în umbră tradiționala lui poză de 
omule cu mutrişoară de maimuţă, veşnic răcit. Nu-i mai 
remarcai fruntea teşită şi încreţită. Uitai de chelie şi de 
hainele lălâi. Îi zăreai numai privirea luminoasă, 
scânteietoare şi-i auzeai glasul pătrunzător. 

Keilin pipăi pe bâjbâite înapoia sa, căutând un scaun, în 
vreme ce preşedintele se apropie, vorbind tot mai 
convingător: 

— Da, încuviinţă el. Cei dintre stele. Cei aidoma zeilor. 
Măreţii supermeni. Rasa conducătoare - chipeşi şi 
puternici. Ei sunt nebunii. Dar asta o ştim numai noi, 
pământenii. Ai auzit de Proiectul Pacific. Ştiu asta, pentru 
că i-ai spus lui Cellioni că-i o simplă cacealma. Nu-i deloc 
adevărat. Şi nu-i aproape deloc un secret. Mai exact, 
singurul lui secret a fost că nu s-a tăinuit nimic. Nu eşti 
lipsit de inteligenţă, Keilin. Nu ai încercat însă niciodată să 
gândeşti pe îndelete. Erai, totuşi, pe pista cea bună. Întuiai 
ceva. Ce ai spus atunci când m-ai intervievat în emisiunea 
ta? Că atitudinea celor de pe Lumile Exterioare faţă de 


pământeni reprezintă unicul punct slab al stabilităţii lor? 
Parcă aşa ai formulat ideea. Foarte inspirat - excelent! 
Aveai deja în minte prima treime a Proiectului Pacific şi nu 
era câtuşi de puţin un secret, nu? 

Încearcă numai să te gândeşti: care este atitudinea 
auroreanului obişnuit faţă de pământeanul obişnuit? Una 
de superioritate? Probabil că ăsta-i primul gând. Spune-mi 
însă, dacă el se simte cu adevărat superior, realmente 
superior, de ce ar mai fi nevoie să atragă atenţia asupra 
acestui fapt? Ce fel de superioritate este cea care trebuie 
permanent susţinută prin repetarea constantă a unor 
expresii de felul „troglodiţi”, „suboameni”, „animale 
pământene” şi altele? Asta nu pare a fi siguranţa intimă şi 
calmă a superiorității. Tu te apuci să foloseşti în exces 
epitete la adresa viermilor? Nu, aici este vorba de altceva. 
Să abordăm problema dintr-un unghi puţin diferit. De ce 
turiştii de pe Lumile Exterioare stau în hoteluri speciale, 
călătoresc în vehicule etanşe şi au reguli rigide, chiar dacă 
nescrise, ce opresc socializarea? Se tem de poluare? Ciudat 
atunci că nu se tem să mănânce produsele noastre, să ne 
bea vinurile şi să ne fumeze tutunul. Vezi tu, pe Lumile 
Exterioare nu există psihiatri. Supermenii sunt, aşa susţin 
chiar ei, perfect adaptaţi. Dar aici, pe Pământ, vorba 
proverbului, psihiatrii sunt mai numeroşi decât instalatorii 
şi au foarte multă experienţă. Aşadar, noi cunoaştem 
adevărul despre acest complex de superioritate, noi ne dăm 
seama că nu-i altceva decât o reacţie împotriva unui 
sentiment copleşitor de vinovăţie. Nu crezi că poate fi 
adevărat? Clatini din cap ca şi cum n-ai fi de acord. Nu 
înţelegi că un pumn de oameni care stăpânesc o galaxie, în 
vreme ce miliarde de fiinţe de-o seamă cu ei suferă din 
cauza lipsei spaţiului vital, trebuie să simtă o vinovăţie 
subconştientă? Şi deoarece ei nu doresc să împartă prada, 
nu pricepi că unicul fel prin care se pot justifica este 
încercând să se convingă că, la urma urmelor, pământenii 
sunt inferiori, că ei nu merită Galaxia, că acolo a fost creată 


o nouă rasă de oameni, iar că noi, cei de aici, nu suntem 
decât rămăşiţele bolnave ale unei rase străvechi, care 
trebuie să dispară precum dinozaurii, conform 
inexorabilelor legi ale naturii? Ah, dacă ar fi fost capabili să 
recunoască asta, atunci n-ar mai fi simţit vinovăţie, ci numai 
superioritate! Atâta doar că nu merge, nu merge niciodată. 
O asemenea atitudine necesită permanentă susţinere, 
permanentă repetiţie, permanentă întărire. Şi cu toate 
acestea, nu convinge cu adevărat. Cel mai bine ar fi fost 
dacă ar fi putut pretinde că Pământul şi locuitorii lui pur şi 
simplu nu există. Aşadar, când vizitaţi Pământul, evitaţi-i pe 
pământeni, altfel s-ar putea să vă simţiţi stânjeniţi văzând 
că nu sunt chiar atât de inferiori. Uneori, pot arăta jalnic, 
dar nimic mai mult. Ba mai rău, pot părea inteligenţi - aşa 
cum a fost cazul meu, pe Aurora. Din când în când însă, 
apărea un locuitor al Lumilor Exterioare de felul lui 
Moreanu, care identifica vinovăția şi nu se temea s-o 
definească cu glas tare. El se referea la datoria pe care o 
aveau Lumile Exterioare faţă de Pământ. Şi de aceea era 
periculos pentru noi. Pentru că, dacă alţii îl ascultau şi ne 
ofereau ajutor, sentimentul de vinovăţie le putea dispărea 
din minte, şi asta fără nici un ajutor consistent din partea 
Pământului. De aceea, Moreanu a fost îndepărtat prin 
conspiraţiile noastre, lăsând drum liber celor rigizi, care 
refuzau să admită vinovăția şi a căror reacţie putea aşadar 
fi prezisă şi manipulată. Expediază-le, de pildă, acestor 
indivizi un mesaj arogant şi în mod automat ei vor replica 
printr-un embargo inutil, care ne oferă tocmai pretextul 
ideal pentru război. Apoi, lasă-te rapid învins şi te trezeşti 
izolat de către supermenii iritaţi. Nu mai există comunicaţii 
şi nici contacte. Pur şi simplu, nu mai exişti, ca să-i enervezi. 
Nu-i simplu? N-a funcţionat perfect? 

Keilin izbuti să-şi regăsească glasul, fiindcă Moreno îi 
oferise un răgaz, tăcând. 

— Vreţi să spuneţi că toate acestea au fost plănuite? Aţi 
provocat în mod premeditat războiul, în scopul izolării 


Pământului de Galaxie? Aţi trimis flota noastră la moarte 
sigură pentru că doreaţi înfrângerea? Păi atunci sunteţi. Un 
monstru. Un. 

— Te rog, nu te ambala! Se încruntă Moreno. Nu-i chiar 
atât de simplu pe cât crezi şi nu sunt un monstru. Crezi că 
războiul putea fi pur şi simplu. Provocat? Trebuia pregătit 
cu grijă şi călăuzit spre finalul corect. Dacă noi am fi făcut 
prima mişcare, dacă noi am fi fost agresorul, dacă ei ar fi 
putut să arunce vina asupra noastră, indiferent din care 
motiv, atunci cei de pe Lumile Exterioare ar fi ocupat 
Pământul şi ne-ar fi zdrobit. Nu s-ar mai fi simţit vinovaţi, 
dacă noi am fi comis o crimă împotriva lor. De asemenea, ar 
fi putut să dea vina pe noi dacă ne-am fi angajat într-un 
război de durată, ori dacă le-am fi cauzat mari pierderi. Dar 
noi n-am procedat aşa. Ne-am mulţumit să întemniţăm 
câţiva contrabandişti auroreani, în spiritul legii. Ei au fost 
siliţi să declanşeze războiul întrucât numai în felul acesta îşi 
puteau apăra superioritatea, care, la rândul ei, îi proteja de 
spaimele vinovăţiei. Apoi, ne-am lăsat bătuţi cât mai repede. 
De-abia dacă au murit câţiva auroreani. Vinovăţia a sporit şi 
a rezultat exact tratatul de pace prezis de psihiatrii noştri. 
Cât despre trimiterea oamenilor la moarte, presupun că 
este un lucru firesc în toate războaiele - ba mai mult chiar, 
o necesitate. A fost necesar să luptăm în război şi în mod 
evident au existat pierderi. 

— Dar de ce? Îl întrerupse Keilin cu violenţă. De ce? De 
ce? De ce vi se par fireşti toate aiurelile acestea? Ce am 
câştigat noi? Ce am putut obţine din prezenta situaţie? 

— Să obţinem? Întrebi ce am obţinut? Păi, am câştigat 
universul! Ce ne-a oprit până acum? Tu ştii ce anume i-a 
lipsit Pământului în ultimele secole! Tu însuţi i-ai spus-o, şi 
încă răspicat, lui Cellioni. Avem nevoie de o societate cu 
roboţi pozitronici şi de o tehnologie bazată pe energia 
nucleară. Avem nevoie de hidroponice şi de controlul 
natalității. Poţi să-mi spui ce anume ne-a împiedicat să 
promovăm toate astea? Numai prejudecățile de secole, care 


afirmau că roboții sunt periculoşi fiindcă îi lipsesc pe 
oameni de slujbe, că supravegherea natalității reprezintă 
uciderea pruncilor nenăscuţi şi multe altele. În plus - ceea 
ce reprezenta un rău şi mai mare - exista întotdeauna 
supapa de siguranţă a emigrării, fie reală, fie sperată. Dar 
acum nu mai putem emigra. Suntem întemnițați aici. Şi, 
culmea ironiei, am fost înfrânți în mod umilitor de o mână 
de oameni aflaţi printre stele şi ni s-a impus un tratat de 
pace înjositor. Ce pământean n-ar spumega de furie în 
subconştient, nutrind gânduri de răzbunare? Adesea, 
instinctul de conservare s-a văzut nevoit să se plece în faţa 
dorinţei copleşitoare de a-ţi face dreptate. lar aceasta este 
a doua treime a Proiectului Pacific - identificarea motivului 
răzbunării. Foarte simplu! Ai să mă întrebi însă, de unde 
putem şti că lucrurile stau într-adevăr aşa? Păi, s-a 
demonstrat de zeci de ori în decursul istoriei. Înfrânge o 
naţiune fără s-o zdrobeşti definitiv şi, peste o generaţie, sau 
două, sau trei va fi mai puternică decât înainte. De ce? 
Fiindcă în acel răstimp, pentru răzbunare s-au făcut 
sacrificii care nu s-ar fi făcut pentru simple cuceriri. 
Aminteşte-ţi că Roma a învins Cartagina cu destulă uşurinţă 
prima dată, dar a fost cât pe ce să fie înfrântă a doua oară. 
De fiecare dată când Napoleon a învins coaliția europeană, 
el a pus bazele unei rezistenţe sporite, până ce el însuşi a 
fost strivit a opta oară. Wilhelm din străvechea Germanie a 
fost învins în patru ani, dar pentru oprirea succesorului său, 
Hitler, au fost necesari şase ani mult mai periculoşi. Până 
acum, Pământul şi-a modificat modul de viaţă numai pentru 
a obţine un confort şi o fericire superioare. În general, 
asemenea aspecte lipsite de importanţă puteau să mai 
aştepte. Acum însă, trebuie să se schimbe pentru a se 
răzbuna, iar acest lucru implică o mobilizare rapidă. S-a 
terminat cu eternele amânări! Cât despre mine, doresc 
schimbarea respectivă doar pentru binele lumii noastre. 
Atât doar că. Nu sunt un individ făcut să conducă. Sunt 
pătat de eşecurile trecutului şi voi rămâne aşa multă vreme, 


chiar şi după ce mă voi fi preschimbat în ţărână. Pământul o 
ştie. Însă tu. Tu şi alţii asemenea ţie v-aţi luptat 
dintotdeauna pentru modernizare. Tu vei prelua 
conducerea. S-ar putea să dureze o sută de ani. Poate că 
abia nepoţii unora care nici nu s-au născut încă vor fi primii 
care vor vedea capătul drumului. Tu, însă, vei asista la 
începuturi. Spune-mi, ce părere ai? 

Keilin căuta să desluşească visul acela. 1 se părea că-l 
distinge într-o depărtare ceţoasă - un nou şi renăscut 
Pământ. Totuşi, modificarea atitudinii era prea extremă. Pur 
şi simplu, nu se putea realiza deocamdată. 

— Presupunând că aveţi dreptate, ce vă face să credeţi că 
Lumile Exterioare vor permite o astfel de transformare? 
Întrebă el şovăielnic. Sunt sigur că ele ne vor supraveghea 
şi vor detecta o sporire a pericolului, moment în care vor 
interveni pentru a-l stopa. Puteţi nega asta? 

Moreno îşi lăsă capul pe spate şi hohoti cu poftă. 

— Ai uitat de ultima treime a Proiectului Pacific, chicoti el, 
ultima parte, subtilă şi ironică. Cei de pe Lumile Exterioare 
îi denumesc pe pământeni rămăşiţele subumane ale unei 
rase măreţe, dar noi suntem locuitorii Pământului. Îţi dai 
seama ce înseamnă asta? Trăim pe o planetă pe care, 
vreme de un miliard de ani, viaţa - viaţa care a culminat 
prin Omenire - s-a adaptat. Nu există nici o fracțiune din 
Om, nici o părticică a minţii sale care să nu aibă drept 
cauză o minusculă faţetă a alcătuirii fizice a Pământului, sau 
a alcătuirii biologice a celorlalte forme de viaţă ale 
Pământului, ori ale alcătuirii sociologice a societăţii 
înconjurătoare. Nici o altă planetă nu poate înlocui 
Pământul, în actuala formă a Omului. Cei de pe Lumile 
Exterioare există sub forma care există doar fiindcă părţi 
ale Pământului au fost transplantate. Ei au dus pe planetele 
lor sol, plante, animale, oameni. Continuă să se înconjoare 
de o geologie artificială, dar de origine terestră, ce conţine 
- de exemplu - cantităţile infime de cobalt, zinc şi cupru pe 
care trebuie să le deţină chimia organismului uman. Se 


înconjoară de bacterii şi de alge de origine terestră, care au 
capacitatea de a utiliza acele cantităţi infime în mod 
corespunzător. lar această situaţie este menţinută prin 
continuarea importurilor - produse de lux, cum le 
denumesc - de pe Pământ. Dar pe Lumile Exterioare, chiar 
dacă solul terestru acoperea complet planetele, nimeni nu 
poate opri căderea ploilor, ori curgerea râurilor, aşa încât 
există o inevitabilă, deşi lentă, contopire cu solul nativ, o 
contaminare inevitabilă a bacteriilor din solul terestru cu 
bacteriile băştinaşe şi, oricum, o expunere la o atmosferă 
diferită şi la radiaţii solare de un tip diferit. Bacteriile 
terestre dispar sau se modifică. Prin urmare, se modifică 
mai întâi flora, apoi fauna. Atenţie, nu vorbesc de modificări 
masive. Flora nu va deveni otrăvitoare sau lipsită de calităţi 
nutritive într-o zi, într-un an sau într-un deceniu. Deja, 
locuitorii Lumilor Exterioare pot detecta dispariţia sau 
transformarea cantităților infinitezimale de elemente care 
sunt responsabile pentru lucrul acela dificil de definit - 
„gustul”. S-a ajuns de acum în faza respectivă. Şi procesul 
va continua. Ştii, de pildă, că, pe Aurora, aproape jumătate 
din bacteriile locale au protoplasma bazată pe chimia 
fluorocarburilor, nu pe cea a carbonului? Îţi poţi imagina 
cât de străin este un asemenea mediu de viaţă? Ei bine, de 
douăzeci de ani, bacteriologii şi fiziologii Pământului 
studiază diferite forme de viaţă de pe Lumile Exterioare - 
singura parte a Proiectului Pacific care a fost cu adevărat 
secretă - şi au ajuns la concluzia că viaţa terestră 
transplantată acolo începe deja să prezinte anumite 
modificări la nivel subcelular. Chiar şi în rândul oamenilor. 
Aici se manifestă acea ironie a soartei de care am amintit. 
Prin rasismul lor rigid şi prin politica genetică inflexibilă pe 
care o promovează, locuitorii Lumilor Exterioare elimină 
constant din rândurile lor orice copil care dovedeşte semne 
de adaptare la planetele lor în vreun fel ce diferă de cel 
standard. Ei menţin - trebuie să menţină, ca rezultat al 
propriei lor gândiri - un criteriu artificial al omului 


„sănătos”, care se bazează pe chimia terestră, nu pe a lor. 
Acum însă, când legăturile cu Pământul au fost retezate, 
acum când la ei nu va mai ajunge nici măcar o picătură de 
sol şi de viaţă terestră, schimbările se vor acumula. Vor 
apărea boli, mortalitatea va creşte, anomaliile copiilor se 
vor înmulţi. 

— Şi apoi? Întrebă Keilin, brusc interesat. 

— Apoi? Ei sunt experţi în ştiinţele fizicE. Au lăsat pe 
seama noastră ştiinţele inferioare, precum biologia. De 
asemenea, ei nu pot abandona senzaţia de superioritate şi 
standardul lor arbitrar de perfecţiune umană. Vor detecta 
modificările abia când va fi prea târziu să le preîntâmpine. 
Nu toate mutaţiile sunt evidente; în acelaşi timp, se va 
manifesta o reacţie crescândă împotriva legilor din 
societăţile mai rigide ale Lumilor Exterioare. Va urma un 
secol de transformări fizice şi sociale care îi vor împiedica 
să se amestece în treburile noastre. În schimb, noi vom 
avea la dispoziţie un secol pentru reconstrucţie şi 
revitalizare, iar la sfârşitul lui ne vom confrunta cu o 
Galaxie care va fi ori muribundă, ori schimbată. În primul 
caz, vom clădi un al doilea Imperiu Terestru, cu mai multă 
înţelepciune şi mai multă ştiinţă decât am făcut-o prima 
dată: unul bazat pe un Pământ puternic şi modern. În al 
doilea caz, vom veni în contact cu zece, douăzeci, poate 
chiar cincizeci de Lumi Exterioare, fiecare locuită de o 
varietate uşor diferită a Omului. Cincizeci de specii 
umanoide care nu vor mai fi unite împotriva noastră. 
Fiecare va fi tot mai adaptată propriei planete, având 
totodată suficientă tendinţă spre atavism pentru a iubi 
Pământul, pentru a-l considera drept marea şi unica Mamă. 
Iar rasismul va fi dispărut, întrucât atunci varietatea, nu 
uniformitatea, va reprezenta principala trăsătură a 
Omenirii. Fiecare tip de Om va locui o lume proprie, 
imposibil de substituit, pe care n-ar putea vieţui alt tip. 
Apoi, noi planete vor putea fi colonizate, ducând la apariţia 
unor noi varietăţi ale Omului, până ce, din acest uriaş 


amestec, Pământul-Mamă va da naştere unui Imperiu nu 
doar Terestru, ci Galactic. 

— Întrevedeţi toate acestea cu multă siguranţă, comentă 
Keilin fascinat. 

— Nimic nu este cu adevărat sigur, dar cele mai luminate 
minţi ale Pământului sunt de acord cu această perspectivă. 
Pe drum, se pot ivi obstacole neprevăzute, dar depăşirea lor 
va fi misiunea stră-stră-nepoţilor noştri. Din misiunea 
noastră, o etapă s-a încheiat deja cu succes şi o alta începe. 
Vino alături de noi, Keilin! 

Încetişor, reporterul începu să recunoască în sinea lui că, 
la urma urmelor, Moreno nu era un monstru. 

SFÂRŞIT. 

În acest punct, trebuie să mă opresc, întrucât 
numeroasele schimbări intervenite au încheiat prima etapă 
a carierei mele de scriitor. 

De data aceasta, îl părăsisem pentru totdeauna pe 
Campbell. Desigur, l-am mai întâlnit ocazional şi am 
corespondat, totuşi vizitele mele săptămânale n-aveau să se 
mai repete nicicând. E drept, am mai scris pentru el şi am 
continuat să public în Astounding; între timp însă, 
apăruseră reviste noi, dintre care cele mai importante au 
fost The Magazine of Fantasy and Science Fiction, în 1949, 
şi Galaxy Science Fiction, în 1950. Piaţa de desfacere a 
sporit, iar tarifele au crescut, ajungând la trei, ba chiar la 
patru cenți cuvântul. 

Publicarea primului meu roman, O piatră pe cer, pe 19 
ianuarie 1950, a conferit o nouă dimensiune autoaprecierii 
mele, prestigiului meu în domeniu şi câştigurilor mele. Au 
urmat alte cărţi - atât romane noi, cât şi antologii 
cuprinzând povestiri mai vechi. 

Slujba de la Facultatea de Medicină a Universităţii Boston 
m-a împins spre scrierea de non-ficțiune. Prima tentativă a 
fost un manual pentru studenţii medicinişti, intitulat 
Biochimia şi metabolismul uman, pe care l-am început în 
1950, în colaborare cu profesorii Walker şi Boyd. Lucrarea 


respectivă a cunoscut trei ediţii şi, cu toate că a reprezentat 
mai degrabă un eşec, mi-a permis să descopăr că scrierea 
de non-ficțiune îmi plăcea cel puţin la fel de mult precum 
cea de ficţiune şi m-a ajutat să încep o nouă etapă a carierei 
mele de scriitor. 

* 

Având în vedere toate aceste evenimente, nu este de 
mirare că veniturile mele de pe urma scrisului au început să 
crească rapid, aproape imediat ce am ajuns în Boston. În 
1952, câştigam mult mai mult ca scriitor decât ca 
universitar şi diferenţa a continuat să sporească - în 
favoarea scrisului - cu fiecare an. Prin 1957, am ajuns la 
concluzia (oarecum surprinzătoare pentru mine) că 
fusesem tot timpul scriitor şi nimic altceva. 

Pe 1 iulie 1958, am renunţat la salariu şi la îndatoririle din 
cadrul catedrei, dar, cu acceptul facultăţii, mi-am păstrat 
titlul universitar care, pe atunci, era de asistent de 
biochimie. Îl păstrez şi azi. Ocazional, susţin câte o 
conferinţă la facultate, atunci când sunt solicitat, dar ţin 
conferinţe şi în alte părţi (în schimbul unui onorariu). În 
rest, am devenit scriitor profesionist. 

Acum, pentru mine, scrisul este o îndeletnicire uşoară şi 
din ce în ce mai plăcută. Îi dedic aproximativ şaptezeci de 
ore pe săptămână, incluzând aici şi corvezile de corectură a 
şpalturilor, indexare, documentare şi altele. În medie, 
public şapte-opt cărţi pe an, iar cea de faţă, Perioada 
Campbell, poartă numărul 125. 

Trebuie să admit, totuşi, că din 1949 n-am mai cunoscut 
palpitanta aventură a acelor primi unsprezece ani ai 
„Perioadei Campbell”, când scriam numai în timpul liber, 
când fiecare text pe care-l predam aducea cu sine un 
suspans insuportabil, când fiecare refuz determina jale şi 
fiecare acceptare extaz, iar un cec de cincizeci de dolari 


echivala în ochii mei cu averile lui Cresus. 
* 


Apoi, pe 11 iulie 1971, John Campbell, la vârsta deloc 
înaintată de şaizeci şi unu de ani, a murit în timp ce se uita 
la televizor, la ora şapte şi jumătate seara, liniştit şi fără 
chinuri. 

Nu ştiu ce cale aş putea alege pentru a exprima cât de 
mult a însemnat el pentru mine şi cât de multe a făcut 
pentru mine. Scriind această carte care evocă, încă o dată, 
acele zile de demult, n-am făcut altceva decât să-i aduc un 
pios omagiu. 

Cele şaizeci de povestiri scrise în perioada 1939-1950 

POVESTIREA REVISTA ÎN CARE A APĂRUT VOLUMUL ÎN 
CARE A FOST ANTOLOGATĂS 1. Tirbuşonul cosmic (26 
pag.) - - 2. Pericolul calistan (19 pag.) Astonishing Stories, 
aprilie 1940 Perioada Campbell 3. Naufragiaţi lângă Vesta 
(19 pag.) Amazing Stories, martie 1939 Asimov's Mysteries 
4. Această planetă nebună (9 pag.) - - 5. În jurul soarelui 
(14 pag.) Future Fiction, martie 1940 Perioada Campbell 6. 
Arma (11 pag.) - - 7. Cărările destinului (17 pag.) -- 8. 
Gloria Cnossos-ului (17 pag.) - - 9. Magnifica descoperire 
(14 pag.) Future Fiction, iulie 1940 Perioada Campbell 10. 
Tendinţe (20 pag.) Astounding Science Fiction, iulie 1939 
Perioada Campbell 11. O armă prea teribilă (19 pag.) 
Amazing Stories, mai 1939 Perioada Campbell 12. Declinul 
şi prăbuşirea (17 pag.) - - 13. Păzitorul flăcării (45 pag.) 

Planet Stories, Trim. 1 1942 Perioada Campbell 14. Robbie 
(Un ciudat tovarăş de joacă) (19 pag.) Super Science 
Stories, septembrie 1940 Eu, robotul 15. Metişii (26 pag.) 
Astonishing Stories, februarie 1940 Perioada Campbell 16. 
Simţul tăinuit (14 pag.) Cosmic Stories, martie 1941 
Perioada Campbell 17. Viaţă prenatală (17 pag.) - - 18. 
Fraţii (17 pag.) - - 19. Homo Sol (20 pag.) Astounding 
Science Fiction, septembrie 1940 Perioada Campbell 20. 
Metişii pe Venus (28 pag.) Astonishing Stories, decembrie 
1940 Perioada Campbell 21. Imaginarul (20 pag.) Super 
Science Stories, noiembrie 1942 Perioada Campbell 22. 
Stejarul (17 pag.) - - 23. Ereditate (30 pag.) Astonishing 


Stories, aprilie 1941 Perioada Campbell 24. Istorie (14 
pag.) Super Science Stories, martie 1941 Perioada 
Campbell 25. Raţionament (20 pag.) Astounding Science 
Fiction, aprilie 1941 Eu, robotul 26. Crăciun pe Ganymede 
(17 pag.) Startling Stories, ianuarie 1942 Perioada 
Campbell 27. Omuleţul din metrou (11 pag.) Fantasy Book, 
volumul 1, numărul 6 Perioada Campbell 28. Mincinosul (20 
pag.) Astounding Science Fiction, mai 1941 Eu, robotul 29. 
Măşti (4 pag.) - - 30. Iniţierea (14 pag.) Thrilling Wonder 
Stories, octombrie 1942 Perioada Campbell 31. 
Superneutronul (14 pag.) Astonishing Stories, septembrie 
1941 Perioada Campbell 32. Căderea nopţii (38 pag.) 
Astounding Science Fiction, septembrie 1941 Nightfall and 
Other Stories 33. Nimic nu este definitiv (20 pag.) 
Astounding Science Fiction, octombrie 1941 Perioada 
Campbell 34. Drepturi nescrise (21 pag.) Weird Tales, 
septembrie 1950 Perioada Campbell 35. Robotul AL.-76 o ia 
razna (14 pag.) Amazing Stories, februarie 1942 Povestiri 
cu roboţi 36. Fundaţia (36 pag.) Astounding Science 
Fiction, mai 1942 Fundaţia 37. Fuga în cerc (20 pag.) 
Astounding Science Fiction, martie 1942 Eu, robotul 38. 
Căpăstrul şi şaua (52 pag.) Astounding Science Fiction, 
iunie 1942 Fundaţia 39. Jocul cel mare (3 pag.) - - 40. 
Prima lege (3 pag.) Fantastic Universe, octombrie 1956 
Povestiri cu roboţi 41. Pisicuţa temporală (3 pag.) 
Astounding Science Fiction, aprilie 1942 Perioada Campbell 
42. Victorie involuntară (20 pag.) Super Science Stories, 
august 1942 Povestiri cu roboţi 43. Autor! Autor! (34 pag.) 
- Perioada Campbell 44. Condamnare la moarte (20 pag.) 
Astounding Science Fiction, noiembrie 1943 Perioada 
Campbell 45. Întâi să prindem iepurele (20 pag.) 
Astounding Science Fiction, februarie 1944 Eu, robotul 46. 
Cel mare şi cel mic (64 pag.) Astounding Science Fiction, 
august 1944 Fundaţia 47. Icul (17 pag.) Astounding Science 
Fiction, octombrie 1944 Fundaţia 48. Mâna moartă (71 
pag.) Astounding Science Fiction, aprilie 1945 Fundaţia şi 


Imperiul 49. Fundătura (24 pag.) Astounding Science 
Fiction, martie 1945 Perioada Campbell 50. Evadare 
(Evadarea paradoxală) (20 pag.) Astounding Science 
Fiction, august 1945 Eu, robotul 51. Catăârul (143 pag.) 
Astounding Science Fiction, noiembrie 1945, decembrie 
1945 Fundaţia şi Imperiul 52. Evidenţa (20 pag.) 
Astounding Science Fiction, septembrie 1946 Eu, robotul 
53. S-a pierdut un robot (29 pag.) Astounding Science 
Fiction, martie 1947 Eu, robotul 54. Acum o vezi. (71 pag.) 
Astounding Science Fiction, ianuarie 1948 A doua Fundaţie 
55. Nici o legătură (20 pag.) Astounding Science Fiction, 
iunie 1948 Perioada Campbell 56. Proprietăţile endocronice 
ale tiotimolinei resublimate (9 pag.) Astounding Science 
Fiction, martie 1948 Perioada Campbell 57. Îmbătrâneşte 
alături de mine (O piatră pe cer) (200 pag.) - O piatră pe 
cer 58. Cursa reginei roşii (20 pag.) Astounding Science 
Fiction, ianuarie 1949 Perioada Campbell 59. Pământul- 
mamă (43 pag.) Astounding Science Fiction, mai 1949 
Perioada Campbell 60. Acum n-o mai vezi (143 pag.) 
Astounding Science Fiction, noiembrie 1949, decembrie 
1949, ianuarie 1950 A doua Fundaţie 


SFÂRŞIT 


1 Iniţial, jurnalul a semănat cu majoritatea însemnărilor 
intime ţinute de adolescenţi, dar destul de repede a ajuns 
să se limiteze la simpla consemnare a datelor legate de 
cariera mea literară. Pentru oricine, cu excepţia mea, este 
de-a dreptul plictisitor - în asemenea măsură, încât îl las la 
îndemâna oricui doreşte să-l consulte. Nimeni n-a izbutit să 
citească mai mult de două pagini. Ocazional, sunt întrebat 
dacă nu cred că jurnalul ar trebui să conţină sentimentele şi 
gândurile mele cele mai tainice, dar întotdeauna răspunsul 


LIA 


pe care-l ofer este acelaşi: „Nu! Niciodată!”. La urma 
urmelor, ce rost ar mai avea să fiu scriitor dacă ar trebui să- 
mi irosesc sentimentele şi gândurile cele mai tainice într-un 
banal jurnal? (n.a.) 

2 Am relatat în detaliu acest episod într-un articol intitulat 
„Portretul scriitorului în copilărie”, care a fost inclus drept 
Capitolul 17 în culegerea mea de articole Ştiinţa, numerele 
şi eu (publicată de Doubleday în 1968). În el, bizuindu-mă 
exclusiv pe memorie, am afirmat că telefonasem la Street & 
Smith. Când am răsfoit jurnalul, căutând alte date necesare 
cărţii de faţă, am constatat uluit că mă deplasasem în 
persoană până la editură - o incursiune de-a dreptul 
cutezătoare pentru mine în vremea aceea, dar şi o dovadă a 
disperării ce mă cuprinsese. (n.a.) 

3 Ochiul venusian poate să facă distincţie între două 
nuanţe ale căror lungimi de undă diferă numai prin cinci 
unităţi angstrom. Venusienii văd mii de culori în faţa cărora 
pământenii sunt orbi. (N. A.) 

4 Numele bărbatului care a fost trăsnit pentru că minţise; 
Faptele Sfinţilor Apostoli 5,1-5 (N. Trad.) 

5 Joc de cărţi (N. Trad.) 

6 Joc de cărţi (N. Trad.) 

7 Prin însăşi natura faptei (lat.) (N. Trad.) 

8 Dintre volumele cu titlul în limba română, la Editura 
Teora au apărut: Eu, robotul (1994), Povestiri cu roboţi 
(1995) şi O piatră pe cer (1994).