Isaac Asimov — Povestiri — Intemeietorii

ISAAC ASIMOV 


ISAAC ASIMOV 


Intemeietorii 
Buy Jupiter And Other Stories, 1975 


CUPRINS: 


„SALA DE BILIARD DARWINIANĂ 10 
„ZIUA VÂNĂTORILOR 21 

„BAN C. ULS-LAB 35 

„BUTTON, BUTTON 48 

„DEGETUL MAIMUŢEI 68 
„EVEREST 83 

„PAUZA 90 

„SĂ NU 108 

„FIECARE ESTE UN EXPLORATOR 115 
„NIMIC! 134 

„CE-I PASĂ UNEI ALBINE? 141 
„SMINTIŢII 149 

„LA BUNĂ VEDERE, JUPITER! 154 
„O STATUIE PENTRU TATA 160 
„PLEACĂ, PLEACĂ, PLOAIE REA! 171 
.ÎNTEMEIETORII 182 

„EXIL PE IAD 191 

„ ELEMENTUL-CHEIE 197 
„STUDIUL CUVENIT 202 

„2430 A. D. 212 

„BUNUL CEL MAI DE PREŢ 223 
.BĂŢUL DE CHIBRIT 233 
TIOTIMOLINA CĂTRE STELE 257 

„ POEZIE IMATERIALĂ 267 


Tuturor redactorilor, ale căror cariere, într-un moment 
sau altul, au intersectat-o pe a mea - băieţi buni, cu toţii. 


Toate personajele din această carte sunt fictive şi orice 
asemănări cu persoane reale, în viaţă sau nu, reprezintă 
simple coincidenţe. 

Dintotdeauna, obiceiul meu, Bunilor Cititori, a fost de a mă 
destăinui vouă, deoarece nu am nimic de ascunsi. De 
aceea, permiteţi-mi să vă povestesc cum am ajuns să 
alcătuiesc această culegere. 

Fusesem desemnat oaspete de onoare la Boskone XI 
(denumirea unei convenţii science fiction care s-a ţinut în 
Boston, între 1 şi 3 martie 1974) şi ulterior am aflat că 
devenise o tradiţie pentru comitetul de organizare al 
convenției să publice un volumaş cu lucrări ale oaspetelui 
de onoare. Membrii comitetului au rânjit larg şi mi-au cerut 
să contribui cu câteva texte. 

Am fost pus într-o dilemă. Povestirile mele science fiction 
sunt publicate de mult stimata editură de excelentă 
reputaţie Doubleday & Company şi mă temeam că, dacă 
scriam literatură pentru altcineva, o privire jignită ar putea 
apărea în ochii blânzi şi căprui ai conducerii Doubleday. 
Comitetul Boskone, simțind temerea mea că aş putea fi 
făcut bucățele de redactorii înnebuniţi de furie, m-a 
asigurat că volumul respectiv urma să aibă un tiraj limitat la 
numai cinci sute de exemplare. 

Ca atare, l-am abordat plin de îndrăzneală pe Lawrence P 
Ashmead, redactorul meu de carte de la Doubleday, şi l-am 
întrebat dacă puteam da curs cererii. Am subliniat că 
aveam să folosesc câteva povestiri ce nu apăruseră în 
niciuna din antologiile publicate de Doubleday. Larry, 
sufletul cel mai blând care poate exista, a spus: „Sigur că 
da, Isaac. Dă-i drumul.”, aşa că i-am dat drumul. 

Rezultatul a fost o cărticică intitulată Le-aţi văzut? (1974), 
conţinând opt texte. Trebuia să fie publicată chiar înainte 
de Boskone XI, unde se spera să se poată vinde sute (sau 
măcar zeci) de exemplare. Cred că nu mai trebuie să 
precizez că, datorită capriciilor din lumea editorială, cartea 
a fost gata imediat după convenţie, aşa că în privinţa 


vânzărilor s-a dovedit o ediţie chiar mai redusă decât se 
plănuise. 

Însă Larry îşi aştepta clipa. Blândeţea lui ascunde o 
şiretenie redacțională fără pereche. 

După o vreme, m-a întrebat: 

— A ieşit volumaşul acela, Isaac? 

— Oh, sigur că da, am zâmbit eu larg (fiindcă întotdeauna 
simt o satisfacţie firească să vorbesc despre cărţile mele) şi, 
la următoarea noastră întâlnire, i-am dăruit un exemplar. 

EI l-a examinat şi a comentat: 

— Ce păcat că povestirile astea nu se bucură de o 
circulaţie mai largă... Doubleday n-ar putea scoate o ediţie? 

Am fost nevoit să-i atrag atenţia asupra unui amănunt 
insurmontabil. 

— N-are decât cincizeci şi cinci de pagini, Larry. lar Larry 
a replicat prompt: 

— Atunci, mai adaugă-i nişte povestiri. (De ce nu mă 
gândisem şi eu la asta?) 

De fapt, s-a dovedit că Doubleday avea ambiția să publice 
în culegeri toate povestirile pe care le-am scris vreodată. 
Eu nu sunt sigur că-i o idee chiar atât de bună, întrucât 
unele sunt mai puţin reuşite şi poate câteva nici nu merită 
imortalizarea. 

Larry (care mă întrece, ca partizan al lui Asimov) a râs 
copios auzindu-mi opinia. Ela subliniat că: 1) nici o 
povestire nu pare slabă tuturor cititorilor, 2) nici o povestire 
scrisă de Asimov nu poate fi cu adevărat slabă şi 3) bune 
sau slabe, toate prezintă un interes istoric. 

De aceea, am cedat (fiindcă cine poate rezista în faţa 
ochiului sclipitor al lui Larry?) şi am adăugat suficiente 
texte pentru ca totalul să ajungă la două duzini. În 
majoritate, ele nu sunt povestiri lungi (în medie, şapte-opt 
pagini), n-au apărut în niciuna din antologiile mele 
anterioare şi le-am aranjat în ordinea cronologică a 
publicării. 


Aceia dintre voi care au citit cărţile mele Înaintea epocii de 
aur (1974) şi Perioada Campbell? (1972) ştiu că ele 
formează laolaltă un soi de autobiografie literară până în 
1949, anul când am vândut primul roman la Doubleday şi 
m-am mutat în Boston, la Facultatea de Medicină a 
universităţii locale. 

În cartea de faţă, voi continua obiceiul de a adăuga 
comentarii autobiografice povestirilor. Pe de o parte, 
procedez aşa datorită numărului de scrisori primite din 
partea cititorilor care, referindu-se la comentarii, spun că 
sunt „chiar mai plăcute” decât povestirile. (Asta reprezintă 
oare un tribut adus şarmului meu literar, sau un semnal de 
alarmă în privinţa talentului ficțional?) Pe de altă parte, 
intenţionez să reduc din presiunile anumitor redactori 
(salut, Larry!) care insistă să scriu o autobiografie - 
completă şi detaliată. 

Le repet întruna că singura perspectivă pe care am 
cunoscut-o a fost cea de la maşina mea de scris şi că nu mi 
s-a întâmplat niciodată nimic interesant, totuşi argumentele 
se adresează unor surzi. În acelaşi timp, dacă povestesc 
destule din biografia mea... 

În majoritatea anilor “40, scrisesem exclusiv pentru John 
Campbell şi revista sa, Astounding Science Fiction. Ba chiar 
o făcusem într-o asemenea măsură încât mă tulbura ideea 
că, dacă se întâmpla ceva cu redactorul ori cu revista, 
cariera mea de scriitor ar fi luat sfârşit. 

Deşi vândusem prima carte science fiction, O piatră pe 
cer3 editurii Doubleday care o publicase pe 19 ianuarie 
1950, la mai puţin de trei săptămâni după a treizecea mea 
aniversare, mi se părea că nu mă puteam bizui pe scrierea 
de romane. Nu aveam nici o asigurare că puteam repeta 
isprava şi mă simţeam liniştit numai cu vânzările la reviste, 
cu care mă obişnuisem în primii unsprezece ani de carieră 
literară. 

Următorul deceniu, cel al anilor '50, a început însă printr- 
o expansiune rapidă a pieţei revistelor de science fiction, iar 


eu am beneficiat imediat de această situaţie. 

Una dintre noile reviste planificate pentru 1950 urma să 
fie intitulată Galaxy Science Fiction. Redactorul-şef avea să 
fie Horace L.. Gold, ale cărui povestiri le citisem şi 
admirasem; de aceea, m-am simţit extrem de măgulit când 
el mi-a cerut un text pentru primul număr al revistei, pe 
care, evident, dorea s-o demareze spectaculos. 

Din păcate, timpul pe care-l aveam la dispoziţie era foarte 
scurt. Povestirea trebuia să fie gata într-o săptămână, iar eu 
mă simţeam realmente tulburat să scriu pentru altcineva 
decât John Campbell. La urma urmelor, nu aveam nici cea 
mai mică idee despre ce-i plăcea lui Horace, pe când eu şi 
John ajunseserăm să ne potrivim precum yin şi yang. 

Am încercat însă şi am scris Sala de biliard darwiniană. 
Horace a acceptat-o, dar fără un entuziasm vizibil, şi eu am 
avut senzaţia neplăcută că o luase numai fiindcă îi trebuia 
neapărat ceva pentru acel extrem de important prim număr 
din octombrie 1950. 

Din proprie experienţă, vă pot spune că sentimentul 
încercat atunci când vinzi o povestire în mod nemeritat, 
doar pe baza numelui tău sau profitând de disperarea unui 
redactor, este cu mult mai neplăcut decât ceea ce simţi 
când ţi se respinge un text (dacă, desigur, nu alergi 
disperat după bani). 

Ca atare, m-am oferit imediat să-i scriu lui Horace altă 
povestire şi am făcut-o4. Horace a cumpărat-o şi pe aceea, 
folosind-o în al doilea număr al revistei, din noiembrie 1950. 
Acum însă nu mai era presat de timp şi îşi putea permite să 
fie pretenţios, aşa că m-am simţit extrem de uşurat când mi- 
a acceptat textul - dar mi-a fost imposibil să nu remarc că 
nici de data aceasta n-a manifestat un entuziasm vizibil. 

Treptat, o dată cu trecerea lunilor şi anilor, am înţeles în 
sfârşit că niciodată Horace nu accepta o povestire cu un 
entuziasm vizibil - iar adesea o făcea cu o vizibilă lipsă de 
entuziasm. (lar refuzurile lui erau crâncene, atât de 
nepoliticoase încât, în cele din urmă, el a pierdut mulţi 


autori, care nu mai doreau să suporte genul de vituperaţii 
cu care-şi însoțea respingerile.) 

Oricum, am ajuns să-mi dau seama că propriile-mi 
incertitudini faţă de Sala de biliard darwiniană erau inutile. 
Poate că nu fusese textul meu cel mai bun, dar pe Horace îl 
satisfăcuse ca orice altă povestire, ceea ce poate că nu- 
nsemna mare lucru. 

Pentru mine, importanţa Sălii de biliard darwiniene constă 
în faptul că, laolaltă cu O piatră pe cer, a marcat începutul 
extinderii mele într-o mulţime de direcţii, încheindu-mi 
astfel dependenţa exclusivă de John Campbell (fără a înceta 
însă vreodată imensa mea recunoştinţă faţă de el). 

1. SALA DE BILIARD DARWINIANĂ 

— Bineînţeles că interpretarea obişnuită a Capitolului 1 
din Geneza este complet eronată, am rostit. Imaginaţi-vă, 
de pildă, o sală de biliard! 

Ceilalţi trei şi-au imaginat-o. Stăteam pe nişte scaune 
rotative stricate din laboratorul lui Trotter, însă nu era greu 
deloc să preschimbăm mesele de laborator în mese de 
biliard, eprubetele în tacuri, sticluţele cu reactivi în bile de 
fildeş şi apoi să vedem totul ca în realitate. 

Thetier a ridicat un deget, a închis ochii şi a murmurat: 

— O sală de biliard! 

Ca de obicei, Trotter n-a spus nimic, ci a răsucit între 
palme a doua ceaşcă de cafea. Tot ca de obicei, cafeaua era 
groaznică, dar eu eram noul venit în grup şi încă nu-mi 
bătătorisem îndeajuns mucoasa gastrică. 

— Şi acum, imaginaţi-vă sfârşitul unei partide de biliard, 
am continuat. Aţi introdus toate bilele, cu excepţia celei 
proprii, în anumite coşuri... 

— Stai puţin, a intervenit 'Thetier, ca întotdeauna obsedat 
de precizie, nu contează în care coş le introduci, atâta 
vreme cât o faci într-o anumită ordine, sau... 

— Este lipsit de importanţă. Când partida s-a terminat, 
toate bilele se află în diferite coşuri. Aşa-i? Să presupunem 
acum că, după ce partida a luat sfârşit, intrăm în sala de 


biliard, vedem numai această poziţie finală şi încercăm să 
reconstruim evenimentele anterioare. Desigur, există mai 
multe posibilităţi. 

— Nu este cazul, dacă ştim regulile jocului, a observat 
Madend. 

— Să presupunem că habar n-avem de ele. Putem decide 
că bilele au intrat în coşuri fiind lovite de bila rămasă pe 
masă, care la rândul ei a fost lovită de tac. Acesta ar fi chiar 
adevărul, dar nu o explicaţie la care să ne gândim imediat şi 
spontan. Mai plauzibil, vom decide că bilele au fost puse în 
coşuri, individual, cu mâna, sau că ele au existat 
dintotdeauna acolo. 

— Perfect, a rostit Thetier, dacă doreşti să revii la Geneză, 
vei susţine că, prin analogie, putem considera fie că 
Universul a existat dintotdeauna, fiind creat în mod 
arbitrar, aşa cum este acum, fie că s-a dezvoltat prin 
evoluţie. Şi ce dacă? 

— Nu asta doream să afirm, m-am strâmbat. Să acceptăm 
faptul unei creaţii mânate de un scop şi să ne referim doar 
la metodele prin care putea fi ea realizată. Este uşor de 
presupus că Dumnezeu a spus: „Să fie lumină!” şicăa 
apărut lumina, dar nu-i estetic. 

— E simplu, a zis Madend, iar Briciul lui Occam5 cere ca 
dintre mai multe posibilităţi să fie aleasă cea mai simplă. 

— Atunci, de ce nu sfârşim o partidă de biliard punând 
bilele în coşuri cu mâna? Este mai simplu, dar nu-i estetic. 
Pe de altă parte, dacă am fi început cu atomul primordial... 

— Ce-i ăla? a întrebat încetişor Trotter. 

— Păi, să-l definim ca fiind toată energia masică a 
Universului comprimată într-o singură sferă, în starea cu 
entropie minimă. Dacă l-am exploda într-o asemenea 
manieră încât toate particulele constituente de materie şi 
cuantele de energie să acţioneze, reacționeze şi 
interacţioneze într-un mod antecalculat, astfel încât să fie 
creat numai actualul nostru Univers, n-ar fi o soluţie mult 


mai satisfăcătoare decât să fluturăm pur şi simplu din braţ 
şi să spunem: „Să fie lumină”? 

— Vrei să zici, a intervenit Madend, ca atunci când dintr-o 
singură lovitură a tacului ai trimite toate cele cincisprezece 
bile în coşurile lor predestinate? 

— Exact. 

— Mi se pare că ar exista mai multă poezie în ideea unei 
acţiuni de proporţii a liberului arbitru, a comentat Madend. 

— Asta depinde dacă priveşti materia ca matematician sau 
ca teolog, am observat. De fapt, Capitolul 1 din Geneza ar 
putea fi interpretat astfel încât să se potrivească schemei 
bilelor de biliard. Creatorul şi-ar fi putut petrece timpul 
calculând toate variabilele şi relaţiile necesare în şase 
ecuaţii uriaşe. Să considerăm o „zi” pentru fiecare ecuaţie. 
După ce a aplicat impulsul iniţial exploziv, el s-ar fi „odihnit” 
în „ziua” a şaptea. „Ziua” a şaptea ar reprezenta întregul 
interval de timp de la începuturi şi până în anul 4004 î. Hr. 
Este evident că intervalul acesta, în care configuraţia infinit 
de complexă a bilelor de biliard se autoaranjează, n-a 
reprezentat nici un interes pentru autorii Bibliei. Toate 
miliardele de ani scurşi între timp au fost consideraţi pur şi 
simplu unicul act de dezvoltare a creaţiei. 

— Postulezi un univers teleologic, a zis Trotter, unul în 
care este implicat scopul. 

— Sigur, am spus, de ce nu? Este ridicol un act de creaţie 
conştient, dar lipsit de scop. În plus, dacă încerci să 
consideri cursul evoluţiei drept rezultatul orb al forţelor 
lipsite de intenţie, vei căpăta nişte probleme extrem de 
derutante. 

— De pildă? a întrebat Madend. 

— De pildă, dispariţia dinozaurilor. 

— Ce-i atât de greu de înţeles în privinţa asta? 

— N-are nici un motiv logic. Încearcă să-mi oferi unul. 

— Legea randamentului descrescător, a rostit Madend. 
Brontozaurii ajunseseră atât de grei încât aveau nevoie de 
picioare groase cât trunchiurile de copaci pentru a se 


susţine, de aceea trebuiau să stea în apă şi să lase 
flotabilitatea să rezolve lucrurile. În plus, erau nevoiţi să 
mănânce tot timpul pentru a obţine caloriile necesare 
supravieţuirii. Repet, tot timpul. În privinţa carnivorelor, 
competiţia dintre ele le blindase în aşa măsură încât se 
transformaseră în tancuri umblătoare, gâfâind sub o 
jumătate de tonă de oase şi solzi. Ajunseseră, pur şi simplu, 
în punctul în care rentabilitatea dispăruse. 

— Bine, am încuviinţat, aşadar „copilaşii” măricei dispar. 
Totuşi, majoritatea dinozaurilor erau creaturi mici, la care 
nici masa şi nici armura nu deveniseră excesive. Ce s-a 
petrecut cu ei? 

— În privinţa celor mici, a precizat Thetier, a existat 
problema concurenţei. Dacă unele reptile şi-au dezvoltat 
păr şi sânge cald, ele s-au putut adapta mai eficient la 
variațiile de climă. N-ar fi fost nevoie să se ferească de 
razele directe ale soarelui. Nu şi-ar fi încetinit mişcările 
imediat ce temperatura ar fi scăzut sub douazeci şi cinci de 
grade Celsius. N-ar fi fost nevoie să hiberneze iarna. Prin 
urmare, ar fi fost primele în goana după hrană. 

— Asta nu mă satisface, am clătinat din cap. În primul 
rând, nu cred că diverşii saurieni sunt chiar aşa uşor de 
înfrânt. Ei au trăit vreme de trei sute de milioane de ani, 
adică cu 298 de milioane mai mult decât a reuşit 
deocamdată specia Homo. În al doilea rând, animalele cu 
sânge rece continuă să supravieţuiască, mai cu seamă 
insectele şi amfibiile... 

— Puterile reproducerii, a murmurat IThetier. 

— Plus unele reptile. Şerpii, şopârlele şi broaştele țestoase 
se descurcă, slavă Domnului, foarte bine. În privinţa asta, 
ce să spunem despre mări? Saurienii li s-au adaptat, ca 
ihtiozaurii şi plesiozaurii. Aceştia au dispărut la rândul lor şi 
n-au existat noi forme de viaţă dezvoltate, bazate pe 
progrese evoluționiste radicale, care să-i concureze. Din 
câte îmi dau seama, cea mai dezvoltată formă de viaţă 
marină o reprezintă peştii, care datează de dinaintea 


ihtiozaurilor. În privinţa asta, ce mai spuneţi? Peştii sunt tot 
vieţuitoare cu sânge rece, ba chiar mai primitive. lar în 
oceane nu se pune problema masei şi a randamentului 
descrescător, deoarece apa asigură sprijinul integral. 
Balena albastră este mai mare decât orice dinozaur care a 
trăit vreodată. Încă ceva... Ce rost are să afirmăm că 
animalele cu sânge rece îşi încetinesc mişcările la 
temperaturi sub douăzeci şi cinci de grade? Peştii sunt 
foarte încântați de asemenea temperaturi şi n-aş îndrăzni 
să numesc „lent” un rechin. 

— Atunci, de ce au dispărut dinozaurii de pe Pământ, 
lăsând numai oasele? a întrebat Madend. 

— Făceau parte din planul general. O dată ce şi-au 
încheiat rolul, nu mai erau necesari, şi de aceea au fost 
îndepărtați. 

— Cum? într-o catastrofă velikovskiană6 corespunzător 
aranjată? Impactul unei comete? Mâna Domnului? 

— Nu, bineînţeles că nu. Au murit în chip natural şi 
necesar, conform planurilor iniţiale. 

— Atunci, ar trebui să putem afla care a fost cauza 
naturală şi necesară a dispariţiei lor. 

— Nu neapărat. Poate fi vorba despre o obscură 
nefuncţionalitate a biochimiei sauriene, o avitaminoză... 

— Este prea complicat, a concluzionat Thetier. 

— Pare complicat, m-am încăpățânat. Să presupunem că 
ar fi fost necesar să introducem o anumită bilă de biliard 
într-un buzunar printr-o lovitură în urma căreia bila noastră 
lovea mantinela de patru ori. V-aţi certa asupra traiectoriei 
relativ complicate? O lovitură directă ar fi fost mai simplă, 
dar n-ar fi avut acelaşi efect. În ciuda aparentelor 
complicaţii, lovitura aceasta n-ar fi fost cu mult mai dificil de 
executat. Ar fi fost vorba tot de o singură lovitură de tac, 
dar în altă direcţie. Proprietăţile cunoscute ale materialelor 
elastice şi legile de conservare a impulsului s-ar fi ocupat de 
restul. 


— Aşadar, a spus Trotter, tu sugerezi că evoluţia 
reprezintă modalitatea cea mai simplă în care s-a putut 
progresa de la haosul iniţial până la Om. 

— Exact. O vrabie nu moare fără motiv, dar nici un 
pterodactil. 

— Şi unde ajungem de aici? 

— Nicăieri. Evoluţia s-a încheiat prin dezvoltarea omului. 
Vechile reguli nu se mai aplică. 

— Chiar aşa? a făcut Madend. Elimini apariţia permanentă 
a variațiilor ambientale şi a mutaţiilor. 

— Într-un fel, da, am insistat. Într-o măsură tot mai mare, 
omul îşi controlează mediul şi înţelege mecanismul 
mutaţiilor. Înainte de apariţia omului pe scenă, creaturile 
nu puteau să prevadă condiţiile climaterice şi nici să se 
ferească de modificările lor. Nu puteau pricepe pericolul 
crescător al speciilor noi, înainte ca acestea să le 
copleşească. Acum însă, puneţi-vă următoarea întrebare: 
Ce specii ne-ar putea înlocui şi cum ar face-o? 

— Am putea începe, a vorbit tot Madend, de la insecte. 
Cred că ele o fac deja. 

— Nu ne-au oprit să ne multiplicăm de zece ori în ultimii 
două sute cincizeci de ani. Dacă omul s-ar fi concentrat 
asupra luptei cu insectele, în loc să-şi cheltuiască 
majoritatea eforturilor cu alte tipuri de înfruntări, numitele 
insecte n-ar fi durat prea mult. N-am cum s-o dovedesc, dar 
asta-i opinia mea. 

— Ce spui atunci despre bacterii sau, mai bine, despre 
viruşi? a întrebat Madend. Virusul gripal din 1918 s-a 
descurcat remarcabil, scăpând de un procentaj însemnat de 
oameni. 

— Cum să nu, cam unu la sută! Nici chiar ciuma din 
secolul al XIV-lea n-a izbutit să omoare decât o treime din 
populaţia Europei, şi asta într-un moment când ştiinţa 
medicală era ca şi inexistentă. I s-a permis să-şi urmeze 
cursul în voie, în condiţiile cele mai jalnice de sărăcie 
medievală, mizerie şi subnutriţie, şi totuşi două treimi din 


specia noastră extrem de rezistentă a reuşit să 
supravieţuiască. Sunt sigur că bolile nu ne pot extermina. 

— Ce spui atunci despre Omul însuşi, dezvoltându-se într- 
un soi de Super-om şi înlocuindu-l pe cei vechi? 

— Greu de presupus. Singura parte însemnată a fiinţei 
umane, în ceea ce priveşte calitatea de stăpân al lumii, este 
sistemul nervos - mai exact, emisferele cerebrale. Ele 
constituie partea cea mai specializată a organismului său şi, 
de aceea, o fundătură. Dacă evoluţia demonstrează ceva, 
este faptul că, o dată ce se stabileşte un anume grad de 
specializare, flexibilitatea se pierde şi evoluţia ulterioară 
poate continua numai în direcţia unei specializări şi mai 
mari. 

— Nu exact asta se doreşte? s-a mirat Thetier. 

— Poate că da, însă, după cum a subliniat şi Madend, 
specializările au tendinţa de a ajunge în punctul 
randamentului descrescător. Naşterea este un proces dificil 
şi dureros, datorită dimensiunilor capului fătului. Din cauza 
complicatului intelect uman, maturizarea mintală şi 
emoţională întârzie atât de mult faţă de cea sexuală, cu 
numeroasele consecinţe neplăcute. Fragilitatea dotării 
mintale produce numărul mare de nevropaţi ai rasei. Cât 
mai putem progresa fără un dezastru complet? 

— Dezvoltarea, a precizat Madend, se poate manifesta în 
direcţia unei stabilităţi superioare sau a unei maturizări mai 
rapide, nu în cea a unei intensităţi sporite a puterii 
cerebrale. 

— Poate că da, însă nu se întrevăd asemenea semne. Omul 
de Cro-magnon a trăit acum zece mii de ani şi există unele 
indicii interesante potrivit cărora oamenii din ziua de azi îi 
sunt inferiori tocmai în privinţa puterii cerebrale, ca să nu 
mai amintesc de cea fizică. 

— Zece mii de ani, a observat Trotter, nu reprezintă mare 
lucru, pe scara evoluţiei. În plus, există întotdeauna 
posibilitatea ca alte specii de animale să-şi dezvolte 


inteligenţa, sau ceva mai bun decât inteligenţa... dacă ar 
putea exista. 

— Nu le vom lăsa niciodată. Asta-i chestia! Ar fi necesare 
sute de mii de ani pentru ca urşii, să zicem, sau şobolanii să 
devină inteligenţi, iar noi i-am extermina imediat cum am 
vedea ce se întâmplă... sau i-am folosi drept sclavi. 

— Perfect, a aprobat Thetier. Să ne referim atunci la unele 
obscure deficienţe biochimice, aşa cum ai susţinut chiar tu 
în cazul dinozaurilor. Să luăm, de pildă, vitamina C. 
Singurele organisme care n-o pot produce sunt cobaii şi 
primatele, inclusiv oamenii. Să presupunem că tendinţa 
aceasta continuă şi că noi devenim cu totul dependenţi de 
prea mulţi factori alimentari esenţiali. Sau să presupunem 
că va continua aparenta creştere a susceptibilităţii omului 
faţă de cancer. Ce se va întâmpla atunci? 

— Asta n-ar constitui o problemă, am replicat. Este esenţa 
unei noi situaţii: vom produce pe cale artificială toţi factorii 
nutritivi cunoscuţi şi vom putea ajunge în cele din urmă la o 
dietă complet sintetică. În plus, nu există nici un motiv să nu 
credem că într-o bună zi vom reuşi să vindecăm cancerul. 

Trotter s-a sculat. Îşi terminase cafeaua, dar continua să 
rotească ceaşca între palme. 

— Perfect, aşadar tu spui că am ajuns într-o fundătură. 
Dar dacă situaţia asta a fost prevăzută din capul locului? 
Creatorul a fost gata să cheltuiască trei sute de milioane de 
ani pentru a lăsa dinozaurii să dezvolte ceva care ar grăbi 
apariţia omului, cel puţin aşa spui tu... De ce n-ar fi 
prevăzut el o modalitate prin care omul să-şi folosească 
inteligenţa şi controlul asupra mediului pentru a pregăti 
următoarea etapă a jocului? Ar putea fi o parte foarte 
amuzantă a configurației bilelor de biliard. 

Asta m-a pus pe gânduri. 

— Ce vrei să spui? am întrebat. 

— Oh, mi-a zâmbit Trotter, mă gândeam că ar fi posibil să 
nu fie totul o coincidenţă. Că o rasă nouă poate fi pe punctul 


de a apărea, iar cea veche pe cale de a dispărea exclusiv 
prin eforturile acestui mecanism cerebral. 

Şi-a ciocănit uşor tâmpla. 

— În ce mod? 

— Opreşte-mă dacă greşesc, dar nu cumva nucleonica şi 
cibernetica ajung simultan la apogeu? Nu cumva inventăm 
în acelaşi timp bombele cu hidrogen şi maşinile gânditoare? 
Să fie oare coincidenţă, sau parte din țelul divin? 

Cam atâta s-a discutat în pauza aceea de prânz. Totul a 
început ca o argumentaţie logică subtilă din partea mea, 
dar de atunci... stau şi mă-ntreb! 

Sala de biliard darwiniană este, în esenţă, o conversaţie 
între mai multe persoane. Dintotdeauna tânjisem să scriu 
aşa ceva, poate pentru că citisem prea multe istorii care-mi 
plăcuseră şi care începeau cu călători adunaţi în jurul unui 
foc zdravăn, glumind într-o noapte furtunoasă, după care 
unul dintre ei povestea: „Exact într-o noapte ca asta, am 
plecat...” 

Povestirea a fost puternic influenţată de situaţia mea în 
Facultatea de Medicină. Acolo, pauza de prânz se 
transforma adesea într-o prelungită discuţie neoficială cu 
alte cadre didactice - în special cu Burnham S. Walker, şeful 
catedrei de biochimie, William C. Boyd, de la imunochimie, 
şi Matthew A. Derow, de la microbiologie. 

Toţi trei, dar în special Boyd, erau amatori de science 
fiction şi Boyd fusese cel care îmi propusese modestul post 
de preparator (pentru salariul, care pe atunci mi se păruse 
incredibil, de cinci mii de dolari pe an). 

În cele din urmă, împreună cu Walker şi Boyd, am scris un 
manual de biochimie intitulat Biochimie şi metabolism uman 
(1952). Manualul a fost reeditat în 1954, apoi în 1957; de 
fiecare dată, a însemnat un eşec financiar. Un alt manual, 
scris împreună cu Walker şi cu o asistentă medicală, se 
adresa cursantelor de la şcoala de infirmiere şi se intitula 
Chimie şi sănătate umană (1956). A reprezentat un 
dezastru şi mai mare. 


Deşi fusese un eşec, Biochimie şi metabolism uman mi-a 
deschis calea minunată a scrierii de non-ficțiune, după care 
nici eu şi nici cariera mea de scriitor n-am mai fost aceiaşi. 

Intenţionasem să scriu mai multe povestiri sub forma unor 
dialoguri, ca Sala de biliard darwiniană. M-au oprit însă 
(poate spre norocul meu) interpretarea greşită a acceptării 
lui Horace şi remarca doctorului Walker, făcută după ce 
citise textul în revistă. În obişnuita lui manieră laconică, el 
observase: „Discuţiile noastre sunt mai bune.” 

Dar nimic nu se pierde. Avea să vină o vreme când urma să 
fiu inspirat din nou, de data aceasta de conversațiile din 
timpul prânzului ţinute la Trap Door Spiders, un club 
excentric a! cărui membru sunt. Păstrând perfect în 
memorie Sala de biliard darwiniană, am scris un ciclu de 
povestiri polițiste în termenii unor discuţii purtate la masă. 
Majoritatea lor au apărut în diverse numere ale revistei 
Ellery Queen's Mystery Magazine, începând cu ianuarie 
1972. Douăsprezece dintre ele au fost antologate în 
volumul Povestiri din Black Widowers (1974). Ulterior, am 
mai scris alte douăsprezece pentru Alte povestiri din Black 
Widowers. 

În Perioada Campbell, am menţionat faptul că au existat 
unsprezece texte pe care n-am reuşit niciodată să le vând. 
Ba mai mult, afirmam în amintita carte, că nici unui din cele 
unsprezece nu mai există şi ele vor rămâne de-a pururi 
neştiute. 

Universitatea Boston colecţionează însă toate hârţoagele 
mele cu o asiduitate şi hotărâre ce ar merita o cauză mai 
bună şi, când a început s-o facă, prin 1966, i-am donat 
teancuri întregi de ciorne peste care nu-mi mai aruncasem 
ochii. 

A făcut-o însă un tânăr şi entuziast fan. Se pare că 
universitatea permite examinarea colecţiilor literare în 
scopuri de cercetare şi tânărul fan, probabil pretextând că 
este istoric, a căpătat acces la dosarele mele. Acolo a 
descoperit manuscrisul decolorat conţinând Jocul cei mare, 


o schiţă de trei pagini pe care o înregistrasem în Perioada 
Campbell ca fiind a unsprezecea şi ultima dintre povestirile 
mele refuzate şi pierdute. 

Întrucât citise Perioada Campbell, tânărul a recunoscut 
valoarea descoperirii. A fotocopiat-o şi mi-a expediat un 
exemplar. lar eu am avut imediat grijă să fie publicată. A 
apărut în Înaintea epocii de aur. 

Când am citit însă manuscrisul schiţei Jocul cel mare, am 
constatat că, într-un fel, el nu fusese niciodată pierdut. Îi 
recuperasem. Pe la începutul anului 1950, Robert W. 
Lowndes, pe atunci redactor-şef al mai multor reviste 
science fiction editate de grupul editorial Columbia 
Publications, care se bucura din plin de avântul science 
fiction al epocii, îmi solicitase un text. Probabil că-mi 
amintisem Jocul cel mare, realizat cu opt ani mai devreme, 
fiindcă scrisesem Ziua vânătorilor, care era o versiune 
extinsă a primei povestiri, iar Bob o publicase în numărul 
din noiembrie 1950 al revistei Future Combined with 
Science Fiction Stories. 

2. ZIUA VÂNĂTORILOR. 

Totul a început în noaptea când a şi luat sfârşit. N-a fost 
mare lucru. Doar că m-a tulburat; mă tulbură şi acum. 

Aşadar, Joe Bloch, Ray Manning şi cu mine stăteam la 
masa noastră favorită din colţul barului, având o seară 
întreagă la dispoziţie şi o mulţime de subiecte cu care să ne 
trecem vremea. Asta-i începutul. 

Joe a declanşat totul, vorbind despre bomba atomică, 
despre ce credea el că trebuia făcut în privinţa ei şi despre 
cine naiba s-ar fi gândit la ea acum cinci ani. Eu i-am 
replicat că mulţi indivizi se gândiseră la bombă acum cinci 
ani, ba chiar scriseseră povestiri în legătură cu ea şi că 
acum le venea al naibii de greu să încerce s-o ia înaintea 
ştiinţei. Ceea ce a dus la o hărmălaie generală despre câte 
ţicneli se pot îndeplini în realitate şi s-a rostit de multe ori 
„Eu, de pildă, cunosc...”. 


Ray a spus că a auzit de la cineva că un mare savant 
trimisese o bucată de plumb în trecut, cam vreo două 
secunde, ori două minute, ori două miimi de secundă - nu 
mai ştia precis. A mai spus că savantul n-a scăpat nimănui o 
vorbă, deoarece era sigur că n-o să-l creadă nimeni. 

Ca atare, m-am interesat, destul de caustic, de unde aflase 
el. O fi având Ray mulţi prieteni, dar pe majoritatea îi 
Cunosc şi eu, şi niciunul nu-i mare savant. El mi-a răspuns 
că nu contează de unde a aflat, puteam să-l cred sau nu. 

Apoi nu ne-a mai rămas nimic de făcut decât să discutăm 
despre călătoriile temporale şi ce-ar fi dacă te-ai întoarce în 
trecut şi l-ai omori pe bunicul tău, sau de ce nu revenea 
nimeni din viitor ca să ne spună cine va învinge în 
următorul război, sau dacă o să fie un următor război, sau 
dacă ai mai fi putut să trăieşti pe Pământ după următorul 
război, indiferent cine ar fi învins. 

Ray a spus că ar fi a-ntâia dacă ai putea cunoaşte calul 
câştigător în cursa a şaptea, în timp ce se alerga cursa a 
şasea. 

Joe însă gândea cu totul altfel. 

— Necazul cu voi, băieţi, ne-a spus el, este că n-aveţi în 
cap decât războaie şi curse. Spre deosebire de voi, eu sunt 
un tip însetat de cunoaştere. Ştiţi ce-aş face dacă aş putea 
călători în timp? 

Evident că am vrut să aflăm ce-ar fi făcut, pregătindu-ne 
să pufnim dezgustaţi, indiferent ce ne-ar fi spus. 

— M-aş întoarce în trecut două, sau cinci, sau cincizeci de 
milioane de ani, a zis el, ca să aflu ce s-a întâmplat cu 
dinozaurii. 

A fost o greşeală din partea lui Joe, pentru că eu şi Ray am 
considerat că era pur şi simplu o aiureală. Ray a întrebat 
cui îi păsa de dinozauri, iar eu am completat că dinozaurii 
nu erau buni decât să lase în urmă o grămadă de oase 
pentru indivizii care n-aveau minte decât să tocească 
podelele muzeelor, şi mai bine că dispăruseră naibii, ca să 
lase loc oamenilor. Bineînţeles că Joe a spus că, gândindu-se 


la anumiţi oameni pe care-i cunoştea - şi ne-a străpuns cu 
privirea - ar fi fost mai bine dacă am fi rămas la dinozauri, 
dar noi nu l-am băgat în seamă. 

— Idioţilor, puteţi să râdeţi şi vă strâmbaţi cât doriţi, dar 
asta-i fiindcă n-aţi avut niciodată pic de imaginaţie, a zis el. 
Dinozaurii ăia erau nişte animale deosebite. Erau milioane, 
de tot felul, mari cât nişte case şi la fel de imbecili, peste 
tot. Apoi, deodată, uite-aşa - a pocnit din degete - au 
dispărut. 

Cum adică? am dorit noi să ştim. 

El însă îşi terminase berea şi acum agita o monedă spre 
Charlie, ca să-i arate că mai putea plăti o halbă, aşa că s-a 
mulţumit să ridice din umeri. 

— Nu ştiu. Dar mi-ar plăcea să aflu. 

Asta a fost tot. Aici ar fi trebuit să se termine povestea. Eu 
aş fi zis ceva, iar Ray ar fi aruncat o poantă, apoi am fi 
comandat şi noi câte o bere, poate c-am mai fi flecărit 
despre vremea de mâine şi despre echipa Brooklyn 
Dodgers, după care ne-am fi despărţit şi nu ne-am mai fi 
gândit niciodată la dinozauri. 

Numai că nu s-a întâmplat aşa, iar acum n-am decât 
dinozauri în minte şi simt că mi se face rău. 

Pentru că beţivul de la masa de alături a ridicat capul şi a 
răcnit: 

— Hei! 

Până atunci, nu-l băgasem în seamă. Ca o regulă generală, 
nu obişnuiesc să mă holbez la drojdierii de prin localuri, pe 
care nu-i cunosc. Şi aşa am destul de furcă cu cei pe care-i 
cunosc. Lipul despre care vă povestesc avea pe masă o 
sticlă pe jumătate goală şi ţinea în mână un pahar pe 
jumătate plin. 

— Hei! a repetat el. 

Noi l-am privit şi Ray a spus: 

— Întreabă-l ce vrea, Joe. 

Joe se găsea cel mai aproape de individ. Şi-a lăsat scaunul 
pe spate şi a întrebat: 


— Ce vrei? 

— Domnilor, a spus beţivul, v-am auzit cumva pomenind de 
dinozauri? Era doar puţin ameţit, ochii îi erau injectaţi, şi 
am dedus că, odată, culoarea câămăşii lui trebuie să fi fost 
albă. Cu toate astea, felul cum vorbea ne-a făcut să ciulim 
urechile. Nu suna a beţiv, dacă pricepeţi ce vreau să spun. 

Oricum, Joe s-a destins şi a încuviinţat. 

— Aşa-i. Vrei să afli ceva? 

EI a schiţat un fel de surâs. Era unul straniu; pornea de la 
gură, dar se sfârşea înainte de a-i atinge ochii. 

— Vrei să construieşti o maşină a timpului, a întrebat 
beţivul, şi să te întorci în trecut ca să afli ce s-a întâmplat cu 
dinozaurii? 

Am văzut că Joe se gândea că va urma un fel de joc. Şi eu 
gândisem la fel. 

— De ce? l-a întrebat. Te oferi să-mi construieşti una? 
Beţivanul şi-a dezgolit toţi dinţii şi a răspuns: 

— Nu, domnule. Aş putea, dar n-o voi face. Ştii de ce? 
Pentru că acum doi ani am construit una pentru mine şi m- 
am întors în era mezozoică, unde am aflat ce s-a petrecut 
cu dinozaurii. 

Ulterior, m-am uitat în dicţionar ca să văd exact cum se 
scrie „mezozoic”, motiv pentru care l-am şi scris corect, în 
caz că vă minunaţi, şi am aflat că era mezozoică este 
perioada când au trăit dinozaurii. Dar în momentul când se 
petrecea episodul pe care vi-l povestesc, nu erau decât 
nişte cuvinte fără noimă pentru mine şi mă gândeam că 
dădusem peste un nebun. După aceea, Joe avea să susţină 
că el ştia despre chestia aia cu mezozoicul, dar ar fi trebuit 
să vorbească mult şi tare pentru ca eu şi Ray să-l fi crezut. 

Asta însă nu ne-a împiedicat să continuăm discuţia. I-am 
spus drojdierului să vină la masa noastră. Cred că mă 
gândisem că-l puteam asculta o vreme şi să ciugulim 
eventual câte ceva din sticla lui, iar ceilalţi gândiseră 
probabil la fel. Când s-a aşezat, ţinea însă sticla strâns în 
mână şi nu i-a dat drumul. 


— Unde-ai construit maşina timpului? l-a întrebat Ray. 

— La Universitatea Midwestern. Am construit-o împreună 
cu fiica mea. Vorbea exact ca unul de la facultate. 

— Şi unde o ţii acum? am intervenit. În buzunar? 

Nici măcar n-a clipit; nu s-ar fi enervat pe noi, oricâte 
poante am fi aruncat. A continuat să vorbească, parcă de 
unul singur, ca şi cum whisky-ul îi dezlegase limba şi nu-i 
mai păsa dacă-i ascultam sau nu. 

— Am distrus-o, mi-a răspuns. N-o mai voiam. Mă 
săturasem de ea. Nu l-am crezut. Nu i-am crezut nici măcar 
un cuvinţel. Ar fi bine să ţineţi minte asta. Era foarte clar, 
pentru că dacă un individ ar fi inventat o maşină a timpului 
s-ar fi umplut de milioane - ar fi putut avea toţi banii din 
lume, ştiind pur şi simplu ce se va întâmpla cu acţiunile de 
la bursă, cu cursele de cai sau cu alegerile. Tipul n-ar fi dat 
cu piciorul unui asemenea noroc, indiferent ce motive ar fi 
invocat. În plus, oricum, niciunul dintre noi nu credea în 
călătoria în timp, fiindcă ce s-ar fi întâmplat dacă îţi ucideai 
propriul bunic? 

În sfârşit, este lipsit de importanţă. 

— Mda, ai distrus-o, a ricanat Joe. Sigur că da. Cum te 
numeşti? N-a vrut să ne răspundă nici în ruptul capului. L- 
am mai întrebat de câteva ori, şi în cele din urmă am 
început să-i spunem „profesorul”. 

Şi-a golit paharul şi l-a reumplut, foarte încet. Nu ne-a 
oferit sticla şi ne-am mulţumit să mai tragem de beri. 

— Hai, dă-i drumul! am rostit eu într-un târziu. Ce s-a 
întâmplat cu dinozaurii? 

Nu ne-a spus însă imediat. Şi-a fixat ochii în mijlocul mesei 
şi a vorbit într-acolo: 

— Nu mai ştiu de câte ori m-a trimis Carol în trecut - 
câteva minute, sau ore întregi -, înainte de a face saltul cel 
mare. Nu-mi păsa de dinozauri. Eu doream să văd cât de 
departe mă putea duce maşina cu acumulatorii pe care-i 
aveam. Bănuiesc că era periculos, dar cu ce-i mai bună 
viaţa? Eram pe atunci în timpul războiului... Încă o viaţă? 


Şi-a răsucit paharul între palme, de parcă se pierduse în 
gânduri, apoi a depăşit momentul amintirilor şi a continuat: 

— Era soare, a spus, un soare puternic, iar solul era dur şi 
uscat. Nu existau nici mlaştini şi nici ferigi. Nimic din 
caracteristicile cretacicului pe care le asociem 
dinozaurilor... 

Oricum, cred că astea i-au fost cuvintele. N-am reţinut toţi 
termenii necunoscuţi, aşa că mai încolo mă voi limita doar la 
ceea ce-mi amintesc. Am verificat toate cuvintele în 
dicţionar şi trebuie să spun că, în ciuda băuturii pe care o 
deşerta în el, le-a pronunţat fără bâlbâială. 

Poate că asta ne-a tulburat. Părea extrem de familiarizat 
cu toate şi le pronunţa ca şi cum n-ar fi fost mare lucru. 

— Era o perioadă târzie, a continuat el, mai mult ca sigur 
cretacicul. Dinozaurii erau deja pe ducă... toţi cu excepţia 
ălora mici, cu centurile lor metalice şi pistoalele. 

Cred că, practic, Joe şi-a cufundat nasul cu totul în halbă. 
Berea s-a ridicat până la jumătate pe pereţii ei, când 
profesorul a spus cuvintele acelea, cu tristeţe parcă. 

— Care ăia mici, s-a răstit Joe, cu care centuri şi pistoale? 
Profesorul l-a privit numai o clipă, apoi ochii i-au lunecat din 
nou în gol. 

— Erau nişte reptile micuţe, de numai un metru douăzeci 
înălţime. Stăteau pe membrele posterioare, sprijinindu-se 
în coada groasă, şi aveau membre anterioare mici, cu 
degete. În jurul mijlocului purtau centuri late din metal, de 
care atârnau pistoale. Dar nu erau pistoale cu gloanțe, ci 
lansatoare energetice. 

— Ce erau? am întrebat. Auzi, când se-ntâmpla asta? 
Acum milioane de ani? 

— Exact. Erau reptile. Aveau solzi, n-aveau pleoape şi 
probabil cloceau ouă. Dar utilizau arme energetice. Erau 
cinci. Au sărit pe mine, imediat ce am ieşit din maşină. Pe 
tot Pământul, trebuie să fi fost milioane... milioane. 
Răspândiţi peste tot. În epoca aceea, cred că ele erau Lorzii 
Creaţiei. 


Mi se pare că atunci a fost momentul când Ray a crezut că 
l-a prins, fiindcă în ochi i-a apărut privirea aceea şmecheră 
care te împinge să-ţi doreşti să-i tragi în cap cu o halbă 
goală, pentru că nu face să risipeşti berea dintr-una plină. 

— Chiar aşa, profesore? a făcut el. Milioane? Sunt o 
mulţime de tipi care n-au altă treabă decât să caute oase 
vechi şi să! e aranjeze, până-şi dau seama cum arăta nu ştiu 
ce dinozaur. Muzeele sunt pline de schelete din astea, nu? 
Ei bine, n-am auzit de niciunul cu vreo centură metalică. 
Dac-au fost câteva milioane, ce s-a-ntâmplat cu ei? Unde-s 
oasele? 

Profesorul a oftat. Era un oftat trist, adevărat. Poate că 
pentru prima dată îşi dăduse seama că vorbea cu trei tipi 
îmbrăcaţi în salopete de muncă, într-un bar. Sau poate că 
nu-i păsa. 

— Nu se găsesc foarte multe fosile, ne-a răspuns. Gândiţi- 
vă câte animale au trăit pe Pământ din cele mai vechi 
timpuri şi până acum. Gândiţi-vă câte miliarde şi trilioane... 
Apoi, gândiţi-vă cât de puţine fosile găsim! Iar şopârlele 
alea erau inteligente. Nu uitaţi! Ele n-aveau să fie prinse în 
avalanşe, sau noroi, sau să cadă în lavă, decât prin cine ştie 
ce accident cu totul şi cu totul extraordinar. Gândiţi-vă cât 
de puţine fosile umane există... chiar ale oamenilor- 
maimuţă subinteligenţi care au trăit acum un milion de ani! 

Şi-a examinat paharul pe jumătate plin şi l-a rotit între 
palme. 

— Şi apoi, a continuat el, ce-ar fi demonstrat fosilele? 
Centurile metalice au ruginit şi n-a mai rămas nimic din ele. 
Şopârlele alea mici aveau sânge cald. Ştiu asta, dar n-o pot 
dovedi cu nişte oase pietrificate. Ce dracu', peste un milion 
de ani, aţi putea spune cum arăta New York-ul, uitându-vă 
la scheletul unui om? Judecând numai după oase, aţi putea 
să deosebiți un om de o gorilă şi să vă daţi seama care 
dintre ei a inventat bomba atomică şi care mânca banane în 
grădina zoologică? 


— Hei, a intervenit Joe revoltat, orice idiot poate deosebi 
scheletul unei gorile de al unui om! Omul are creierul mai 
mare. Orice prost şi-ar da seama care era mai inteligent. 

— Chiar aşa? (Profesorul a chicotit încetişor, de parcă ar fi 
fost un lucru simplu şi evident, pentru care era păcat să 
irosească atâta vreme.) Judeci totul plecând de la tipul de 
creier pe care şi l-au dezvoltat oamenii. Evoluţia face 
lucrurile în moduri diferite. Păsările zboară într-un fel, iar 
liliecii în altul. Viaţa are destule variante pentru absolut 
orice. Ce parte din creier crezi tu că foloseşti? Cam o 
cincime! Aşa afirmă psihologii. Din câte ştiu ei, din câte ştie 
toată lumea, optzeci la sută din creier nu joacă absolut nici 
un rol. 'Toţi îl folosesc în viteza întâi, ca să mă exprim aşa, cu 
excepţia câtorva genii de-a lungul istoriei. Leonardo da 
Vinci, de exemplu. Arhimede, Aristotel, Gauss, Galois7, 
Einstein... 

N-auzisem de niciunul din ăia, cu excepţia lui Einstein, dar 
nu m-am trădat. Profesorul a mai pomenit câţiva, dar i-am 
scris doar pe cei pe care mi-i amintesc. După aceea, a 
urmat: 

— Reptilele alea aveau creiere micuţe, cât o monedă, sau 
chiar mai mici, dar le exploatau complet - fiecare părticică. 
Poate că oasele lor n-o arată, însă erau inteligente, la fel de 
inteligente ca oamenii. Şi ele stăpâneau întregul Pământ. 

Atunci, Joe a intervenit cu ceva cu adevărat bun. Un 
moment, am crezut că l-a prins pe profesor şi m-am bucurat 
al naibii c-o făcuse. 

— Uite ce-i, profesore, a spus el, dacă şopârlele alea erau 
aşa de grozave, de ce n-au lăsat nimic în urma lor? Unde le 
sunt oraşele, clădirile... toate chestiile alea pe care le găsim 
de la oamenii primitivi, cuțite din piatră şi altele? Ce dracu', 
dacă oamenii ar dispărea de pe faţa Pământului, gândeşte- 
te ce-ar rămâne după noi! N-ai putea merge nici doi 
kilometri fără să dai peste un oraş. Plus şoselele şi toate 
chestiile alealalte. 

Profesorul nu putea fi însă oprit. Nici măcar n-a tresărit. 


— Continui să judeci alte forme de viaţă după criterii 
omeneşti, a replicat el imediat. Noi construim oraşe, 
drumuri, aeroporturi şi altele, dar şopârlele n-au făcut-o. 
Ele judecau în mod diferit. Întregul lor mod de viaţă diferea 
fundamental de al nostru. Nu trăiau în oraşe. Nu aveau 
felul nostru de artă. Nu sunt prea sigur ce fel de artă aveau, 
fiindcă era atât de străin încât nu-l puteam pricepe... ceea 
ce nu-i însă valabil şi pentru arme. Armele trebuie să fie la 
fel. Curios, nu? Din câte ştiu, poate că ne lovim zilnic de 
relicvele lor şi nici măcar n-avem habar ce sunt. 

Deja, povestea ajunsese să mă plictisească. Pur şi simplu, 
nu-l puteai prinde. Oricât ai fi fost de şmecher, el era şi mai 
şi. 

— Uite ce-i, am rostit. De unde ştii atâtea despre chestiile 
alea? Ce-ai făcut, ai trăit cu ele? Sau ele vorbeau engleza? 
Sau poate că tu vorbeai limba şopârlelor? Spune-ne ceva în 
limba şopârlelor. 

Cred că mă apucaseră nervii. Ştiţi cum este. Un individ îţi 
spune ceva ce nu crezi, fiindcă-i tras de păr, dar nu-l poţi 
face să-şi recunoască minciuna. 

Totuşi, profesorul nu era nebun. Şi-a umplut din nou 
paharul, foarte încet. 

— Nu, a spus el, nici eu şi nici ele n-am vorbit. Mă priveau 
cu ochii lor reci şi duri, ochi de şarpe, şi am ştiut ce 
gândeau şi mi-am dat seama că ele ştiau ce gândeam. Nu 
mă-ntrebaţi cum s-a întâmplat. Pur şi simplu, aşa a fost. 
Totul! Ştiam că ele plecaseră la vânătoare şi mai ştiam că n- 
aveau de gând să mă lase să scap. 

Asta ne-a tăiat piuitul. Am rămas cu ochii la el, după care 
Ray a întrebat: 

— Şi ce s-a-ntâmplat? Cum ai scăpat? 

— Am avut noroc. Pe creasta dealului de lângă noi a 
apărut un animal. Era lung de vreo trei metri, slab, şi se 
deplasa lipit de sol. Şopârlele au devenit aţâţate. Le puteam 
simţi agitația. Parcă uitaseră de mine într-o străfulgerare 


de sete de sânge... şi au dispărut. M-am suit în maşina 
timpului, m-am întors în prezent şi am făcut-o bucățele. 

Era sfârşitul cel mai sec pe care-l auzisem vreodată. Joe şi- 
a dres glasul: 

— Păi... şi ce s-a întâmplat cu dinozaurii? 

— N-aţi înţeles? Crezusem c-am fost destul de limpede. 
Şopârlele alea mici şi inteligente au făcut-o. Ele erau 
vânători mânaţi de instinct. Asta era pasiunea vieţii lor. Nu 
vânau pentru hrană, ci ca să se distreze. 

— Ele au ucis dinozaurii de pe Pământ? 

— Nu ştiu dacă pe toţi, dar, oricum, toate speciile 
contemporane lor. Nu credeţi că-i posibil? Nouă cât ne-a 
trebuit până am exterminat turmele de bizoni? Ce s-a 
întâmplat cu pasărea dodo în numai câţiva ani? Şi, dacă ne- 
am pune cu adevărat mintea, cât ar rezista leii, tigrii şi 
girafele? Atunci când am văzut şopârlele alea, nu mai 
rămăsese nici un animal mare, nici o reptilă care să 
depăşească cinci metri. Toate dispăruseră. Drăcuşorii ăia le 
hăituiau pe cele mici şi probabil că duceau dorul zilelor de 
altădată. 

Cu toţii am tăcut, ne-am privit halbele goale şi am căzut p 
gânduri. Atâţia dinozauri, mari cât blocurile, ucişi de nişte 
şopârle micuţe, înarmate. Ucişi pentru distracţie. 

Apoi, Joe s-a aplecat, a pus o mână pe umărul profesorului 
şi l-a scuturat. 

— Hei, profesore, a spus el, dar dac-a fost aşa, ce s-a- 
ntâmplat cu şopârlele cu pistoale? Eh? Te-ai mai întors, ca 
să afli? 

Profesorul a înălţat o privire de om rătăcit. 

— Tot n-aţi priceput?! Începuse deja să se întâmple şi cu 
ele. Am văzut în ochii lor. Exterminaseră aproape toate 
animalele mari... distracţia se terminase. Ce era firesc să 
facă? Au început altă vânătoare - cea mai mare şi mai 
periculoasă dintre toate - şi atunci s-au distrat realmente 
din plin. Au mers cu vânătoarea până la capăt. 

— Ce vânătoare? a întrebat Ray. 


Nu se prinsese, dar eu şi Joe ne dăduserăm seama. 

— S-au omorât între ele, a răspuns profesorul cu glas tare. 
Au terminat celelalte animale şi au început să se vâneze 
între ele... până n-a mai rămas niciuna. 

Am tăcut din nou şi ne-am gândit la dinozauri, mari cât 
blocurile, ucişi cu toţii de nişte șopârle micuţe, înarmate. 
După aceea, ne-am gândit la şopârlele cele micuţe şi la felul 
cum continuaseră să tragă cu armele, până ce nu mai 
rămăseseră alte ţinte decât ele înseşi. 

— Bietele şopârle proaste! a mormăit Joe. 

— Mda, a încuviinţat Ray, bietele şopârle ţăcănite... 

Ceea ce s-a întâmplat în continuare ne-a speriat cu 
adevărat. Profesorul a ţâşnit în picioare, cu ochii gata să-i 
iasă din orbite, şi a sărit spre noi, răcnind: 

— Idioţilor! De ce plângeţi nişte reptile moarte de peste o 
sută de milioane de ani? Ele au fost prima inteligenţă care a 
populat Pământul şi au sfârşit aşa cum v-am spus. Cu ele s-a 
terminat. Dar noi suntem a doua inteligenţă - şi cum dracu” 
credeţi că vom sfârşi noi? 

Şi-a împins scaunul şi s-a îndreptat către uşă. Înainte de a 
ieşi, s-a oprit o clipă în prag şi a adăugat: 

— Biata omenire proastă! Mai bine plângeţi-o pe ea. 

Din păcate, textul pare să fie unul moralizator, ba chiar se 
încheie bătându-i pe cititor la cap cu morala respectivă. 
Asta nu-i bine. Predicile directe strică eficacitatea unei 
povestiri. Dacă nu puteţi rezista imboldului de a-i îndrepta 
pe oameni, faceţi-o în mod subtil. 

Ocazional, mă las purtat de avânt şi uit această povaţă 
înţeleaptă. Ziua vânătorilor a fost scrisă la puţin timp după 
ce Uniunea Sovietică detonase prima ei bombă atomică. 
Fusese destul de rău şi până atunci, ştiind că Statele Unite 
ar putea fi ispitite să utilizeze armele atomice dacă erau 
iritate îndeajuns (ca în 1945). Acum, se ivise pentru prima 
dată posibilitatea unui adevărat război nuclear, unul în care 
ambele tabere să folosească bomba atomică. 


Între timp, ne-am obişnuit cu situaţia şi de-abia ne mai 
gândim la ea, dar în 1950 mulţi considerau că războiul 
nuclear era inevitabil şi că se va declanşa foarte repede. 
Posibilitatea respectivă mă afecta... şi sentimentele îmi sunt 
vizibile în povestire8. 

Apropo, Ziua vânătorilor este scrisă tot sub forma unei 
conversații. Aceasta se petrece într-un bar. Povestirile lui 
Wodehoused despre Mulliner, cele ale lui L. Sprague de 
Camp şi Fletcher Pratt din Barul lui Gavagan, sau cele ale 
lui Clarke10 despre Cerbul Alb se desfăşurau, toate, în 
baruri, iar eu le citisem pe toate şi-mi plăcuseră, fără 
excepţie. 

De aceea, era inevitabil ca, într-o bună zi, să scriu şi eu un 
text sub forma unei conversații dintr-un bar. Singurul necaz 
era că eu nu beau şi că am intrat rareori în baruri; de 
aceea, poate că am prezentat lucrurile cam alandala. 

Destul de repede, s-a dovedit că şederea în Boston nu 
constituia o barieră pentru cariera mea literară. (De fapt, 
după cercetarea pentru teza de doctorat din 1947, nimic nu 
s-a dovedit a fi o barieră.) 

După două luni petrecute într-un micuţ apartament 
subînchiriat (în condiţii mizere) foarte aproape de facultate, 
ne-am mutat într-un orăşel-satelit. Când venisem în Boston, 
nici eu şi nici soţia mea nu aveam permis de conducere, de 
aceea a trebuit să căutăm o locuinţă situată în apropierea 
liniei de autobuz ce făcea legătura cu facultatea. Am găsit 
în cele din urmă una în sărăcăciosul Sommerville - un 
apartament la mansardă, unde verile erau sufocante. 

Acolo mi-am scris al doilea roman, Pulbere de stele11 
(1951), şi, tot pe când locuiam acolo, o mică editură, Gnome 
Press, a publicat o culegere a povestirilor mele cu roboţi 
pozitronici, Eu, robotul12, în 1950, precum şi primele 
povestiri din ciclul Fundaţiei, sub titlul Fundaţia 3, în 
195114. 

În 1950 mi-am luat permisul de conducere, iar în 1951 am 
avut un fiu, spre surprinderea mea şi a nevestei. După nouă 


ani de căsnicie, ajunseserăm la concluzia că eram sortiţi să 
rămânem fără copii. Cu toate acestea, spre sfârşitul lui 
1950, s-a dovedit că explicaţia unor manifestări fiziologice 
destul de surprinzătoare ale soţiei o constituia sarcina ei. 
Ţin minte că prima persoană care mi-a spus-o a fost Evelyn 
Gold (pe atunci, nevasta lui Horace Gold). Eu râsesem şi 
replicasem „Nu, nu”, dar fusese da, da, şi David s-a născut 
pe 20 august 1951. 

Fiind aşadar prolific din punct de vedere literar şi luând 
un start promiţător în direcţia şofatului şi urmaşilor, eram 
pregătit pentru orice şi am început să accept tot soiul de 
propuneri. 

Printre multele reviste de science fiction de la începutul 
anilor '50, exista, de pildă, una intitulată Marvel Science 
Fiction. Era reîncarnarea unei mai vechi reviste Marvel, 
care publicase nouă numere între 1938 şi 1941. Ediţia 
iniţială fusese specializată în povestiri care puneau accentul 
pe sex într-o manieră destul de stângace şi prostească15. 

După renaşterea lui Marvel, în 1950 (a rezistat însă doar 
şase alte numere), mi s-a solicitat un text. Aş fi putut să-mi 
reamintesc istoria jalnică a revistei şi să refuz, dar mă 
gândisem la o povestire pe care pur şi simplu nu rezistam 
să n-o scriu, deoarece, după cum toţi aceia care mă cunosc 
sunt conştienţi, mă topesc după jocurile de cuvinte. 

Povestirea a fost Ban C. Uls-Lab şi a apărut în numărul din 
noiembrie 1951 al lui Marvel. 

3. BAN C. ULS-LAB. 

Anual, Philo Plat revenea la locul crimei sale. Era o formă 
de penitenţă. La fiecare aniversare, suia pe coama stearpă 
şi privea în lungul kilometrilor de metal contorsionat, beton 
şi oseminte. 

Zona era un dezastru. Resturile metalice continuau să fie 
inoxidabile, nepătate de rugină, cu dinţii lor neregulaţi 
ridicaţi într-o furie inutilă. Undeva, printre ele, se găseau 
scheletele miilor de morţi, de toate vârstele şi de ambele 


sexe. Din câte ştia, găvanele goale ale ţestelor lor îl priveau 
cu o ură rece. 

Duhoarea dispăruse demult din deşert, iar şopârlele îşi 
păstraseră netulburate vizuinele. Nici un om nu se apropia 
de cimitirul înconjurat de sârmă, unde resturile corpurilor 
se aflau în craterul adânc excavat în Prăbuşire. 

Doar Plat venea. O făcea în fiecare an şi întotdeauna, 
parcă pentru a alunga duhurile rele, îşi lua cu el medalia de 
aur şi şi-o atârna de gât, când stătea pe creastă. Pe ea, era 
gravat simplu: „Pentru Eliberator!”. 

De data aceasta, îl însoțea Fulton. Cândva, în zilele de 
dinaintea Prăbugşirii, Fulton fusese un Inferior; pe vremea 
aceea, existau Superiori şi Inferiori. 

— Sunt surprins că insişti să revii aici, rosti Fulton. 

— Trebuie s-o fac, spuse Plat. Ştii că bubuitura a răsunat 
pe o distanţă de sute de kilometri şi seismografele au 
înregistrat-o în toată lumea. Naveta mea se găsea aproape 
deasupra. Unda de şoc m-a prins şi m-a azvârlit mulţi 
kilometri. Totuşi, din vuietul acela nu-mi reamintesc decât 
vacarmul de ţipete când Atlantida şi-a început prăbuşirea. 

— A fost necesar. 

— Vorbe, suspină Plat. Au murit copii şi nevinovaţi. 

— Nimeni nu-i nevinovat. 

— Nici eu nu eram. Trebuia oare să fiu călăul? 

— Cineva trebuia să fie, rosti apăsat Fulton. Priveşte 
lumea acum, după douăzeci şi cinci de ani. Democraţia a 
fost restabilită, educaţia a redevenit universală, cultura este 
la îndemâna maselor şi ştiinţa şi-a reluat progresul. Deja, 
două expediţii au asolizat pe Marte. 

— Ştiu, ştiu... Dar şi aceea a fost o civilizaţie. Ei au 
denumit-o Atlantida, fiindcă era o insulă ce stăpânea lumea. 
O insulă în ceruri, nu pe ocean, simultan oraş şi lume. Tu, 
Fulton, nu i-ai văzut niciodată cupolele de cristal şi clădirile. 
Era o bijuterie sculptată în piatră şi metal. Un vis... 

— A fost un concentrat de fericire, distilat din mica 
rezervă distribuită miliardelor de indivizi care trăiau pe 


Suprafaţă. 

— Da, ai dreptate, aşa trebuie să fi fost. Şi totuşi, se poate 
să fi fost atât de diferit... Ştii. - se instală pe piatra tare, îşi 
încrucişă braţele pe genunchi şi-şi sprijini bărbia pe ele - 
uneori mă gândesc cum trebuie să fi fost demult, în vremea 
când pe Pământ existau naţiuni şi războaie. Mă gândesc ce 
miracol trebuie să le fi părut oamenilor atunci când 
Naţiunile Unite au devenit pentru întâia oară un adevărat 
guvern mondial şi ce trebuie să fi însemnat Atlantida pentru 
ei. Era oraşul capitală care guverna Pământul, fără să-i 
aparţină. Un disc negru în ceruri, capabil să apară oricând 
deasupra Pământului şi la orice altitudine. Nu aparţinea 
vreunei naţiuni, ci întregii planete, nu fusese produs de 
iscusinţa unui singur popor, ci constituia cea dintâi 
realizare măreaţă a întregii rase - şi apoi, ce a devenit? 

— Mergem? întrebă Fulton. Trebuie să ne întoarcem la 
navă înainte de lăsarea întunericului. 

— Într-un fel, continuă Plat, cred că a fost inevitabil. Rasa 
umană n-a inventat niciodată o instituţie care să nu 
sfârşească aidoma unui cancer. Probabil că, în vremurile 
preistorice, vraciul care a început ca depozitar al 
înţelepciunii tribului a terminat prin a deveni o ultimă 
barieră în faţa progresului tribal. În Roma antică, armata 
cetăţenilor... 

Răbdător, Fulton îl lăsă să vorbească. Era un ecou straniu 
al trecutului. Pe atunci. În zilele acelea, alţi ochi fuseseră 
aţintiţi asupra lui, aşteptând cu calm în timp ce vorbea. 

— ... armata cetăţenilor care i-a apărat pe romani 
împotriva tuturor invadatorilor, de la Veii până la Cartagina, 
a devenit garda pretoriană mercenară care vindea tronul 
împăratului şi impunea tribut întregului Imperiu. Turcii i-au 
avut pe ieniceri ca avangardă invincibilă împotriva Europei, 
iar sultanul a sfârşit ca sclav al ienicerilor săi. Baronii din 
Europa medievală i-au protejat pe şerbi împotriva triburilor 
nordice şi maghiare, apoi, vreme de şase sute de ani, au 


rămas neschimbaţi, o aristocrație parazită, care n-a 
contribuit cu nimic la progresul omenirii. 

Plat deveni conştient de ochii răbdători şi întrebă: 

— Nu mă înţelegeţi? 

Unul dintre tehnicienii mai îndrăzneţi rosti: 

— Cu plecăciune, Prea-Înaltule, trebuie să ne întoarcem la 
muncă. 

— Da, cred că aşa-i... 

Tehnicianului îi păru rău. Superiorul acesta era straniu, 
însă le dorea binele. Deşi debita multe aiureli, se interesa 
de familiile lor, le spunea că sunt nişte tipi pe cinste şi că 
prin munca lor se dovedeau mai buni decât Superiorii. De 
aceea, îi explică: 

— Mai avem un transport de granit şi oţel pentru noul 
amfiteatru şi va trebui să modificăm distribuţia energetică. 
Devine tot mai greu de realizat, dar pe Superiori nu-i 
interesează. 

— Exact la asta mă refeream. Trebuie să-i faceţi să vă 
asculte. 

Ei se mulţumiră să-l privească nedumeriţi, şi în clipa aceea 
o idee se infiltră uşurel în subconştientul lui Plat. 

Leo Spinney îl aştepta pe nivelul din cristal. Avea aceeaşi 
vârstă cu Plat, dar era mai înalt şi mai chipeş. Faţa lui Plat 
era ascuţită, ochii - albaştri, iar el nu zâmbea niciodată. 
Spinney avea un nas acvilin, cu ochi căprui ce păreau 
întruna gata să râdă. 

— O să scăpăm partida, rosti el. 

— Nu vreau să merg, Leo. le rog! 

— lar ai fost cu tehnicienii? De ce-ţi iroseşti timpul? 

— Ei muncesc, replică Plat. Îi respect. Conform cărui drept 
lenevim noi? 

— Ar trebui oare să cer lumii socoteală, când este pe 
placul meu? 

— Dacă n-o faci, cândva, cineva o să pună întrebări în locul 
tău. 


— Asta se va întâmpla cândva, nu azi. Şi, sincer vorbind, ar 
fi preferabil să vii. Secgenul a remarcat că nu participi 
niciodată la partide şi nu-i place. Personal, cred că a fost 
înştiinţat despre discuţiile tale cu tehnicienii şi despre 
vizitele pe care le faci pe Suprafaţă. Ar putea chiar crede că 
te-ai înhăitat cu Inferiorii. 

Spinney râse cu poftă, dar Plat nu comentă. Nu le-ar fi 
făcut rău dacă şi ei s-ar fi „inhăitat” ceva mai des cu 
Inferiorii, dacă ar fi aflat ceva despre gândirea lor. Atlantida 
avea armele şi batalioanele de Ape. Într-o bună zi, s-ar fi 
putut să afle că nu era de-ajuns. Nu îndeajuns pentru a-l 
salva pe Secgen. 

Secgenul! Lui Plat îi venea să scuipe. Titlul întreg era 
„Secretar General al Naţiunilor Unite.” Cu două secole în 
urmă, fusese o funcţie electorală, ba încă una onorabilă. 
Acum, un individ precum Carshthavastra Uls-Lab o putea 
ocupa fiindcă putea dovedi că era fiul tatălui său, la fel de 
bun de nimic. 

„C. Uls-Lab” era numele pe care i-l dăduseră Inferiorii de 
pe Suprafaţă. Şi, de obicei, cu amărăciune, „Ban C. Uls- 
Lab”, întrucât „Ban” fusese titulatura unor despoţi sud- 
europeni. Inferiorii ştiau prea bine ce era el. Plat ar fi vrut 
să-i spună şi lui Spinney, dar încă nu venise vremea. 

Partidele se desfăşurau în stratosfera superioară, la o sută 
cincizeci de kilometri deasupra Atlantidei, deşi Insula- 
Cerului se găsea ea însăşi la treizeci de kilometri deasupra 
nivelului oceanului. Giganticul amfiteatru era ticsit şi toţi 
ochii se aţinteau asupra globului strălucitor din centru. 
Fiecare navetă de o persoană era reprezentată de un 
simbol sclipitor, de culoarea flotei din care făcea parte. 
Scânteile miniaturale le reproduceau perfect mişcările. 

Partida începu chiar în timp ce Plat şi Spinney îşi ocupau 
locurile. Punctuleţele pâlpâiau deja unele către celelalte, 
repezindu-se şi greşind ţinta, virând în ultima clipă. 

O tabelă imensă marca scorul în simboluri convenţionale 
pe care Plat nu le pricepea. Ovaţiile se amestecau confuze, 


pentru flote ori pentru anumite navete. 

Sus de tot, dedesubtul unui baldachin, se găsea Secgenul, 
Banul C. Uls-Lab al Inferiorilor. Plat de-abia îl putea 
distinge, deşi desluşea limpede globul mai mic de joc pe 
care acesta îl avea în faţă. 

Urmărea jocul acela pentru întâia oară. Nu pricepea 
aspectele lui mai subtile şi se întreba care puteau fi 
motivele diferitelor încurajări. Înţelegea totuşi că punctele 
reprezentau navete şi că razele de lumină ce se 
desprindeau frecvent din ele constituiau fascicule 
energetice care, la o sută cincizeci de kilometri deasupra, 
erau perfect reale. De fiecare dată când un punct fulgera, 
se auzea o rumoare printre spectatori, ce se stingea printr- 
un oftat uriaş când ţinta cotea şi eschiva. 

Apoi, se auzi un răcnet general şi toţi spectatorii, bărbaţi 
şi femei, chiar şi Secgenul, ţâşniră în picioare. Unul dintre 
punctele sclipitoare fusese lovit şi cobora... spiralând 
întruna. Deasupra, la o sută cincizeci de kilometri, o navetă 
reală făcea acelaşi lucru; pica în aerul tot mai dens care 
avea să-i încălzească şi să-i ardă blindajul special, proiectat 
din aliaj de magneziu, transformându-l într-o cenuşă 
prăfoasă şi inofensivă înainte de a atinge suprafaţa 
Pământului. 

Plat îşi feri ochii. 

— Eu plec, Spinney. 

Spinney îşi nota de zor scorul pe carneţelul special şi 
comenta: 

— Săptămâna asta, Verzii au pierdut cinci navete. Trebuie 
s-avem mai multe. 

Apoi, sări în picioare, strigând sălbatic: Încă una! 

Spectatorii preluară strigătul şi-l repetară cadenţat. 

— Un om a murit în naveta aceea, spuse Plat. 

— Evident. Şi încă unul dintre cei mai buni ai Verzilor. 
Minunat! 

— Îţi dai seama că a murit un om? 

— Sunt doar Inferiori. Ce te deranjează? 


Plat se strecură încetişor printre rândurile de spectatori. 
Câţiva îl priviră şi comentară în şoaptă. Majoritatea însă nu- 
şi dezlipiră ochii de pe glob. De jur împrejur, se simțeau 
parfumuri fine şi în depărtare, răzbătând ocazional printre 
strigăte, se auzeau note muzicale suave. leşind pe una 
dintre porţi, Plat auzi un alt cor de strigăte mulţumite 
înapoia sa. 

Îşi învinse cu greu scârba. 

Merse trei kilometri, apoi se opri. 

Grinzi din oţel se legănau la capetele fasciculelor 
diamagnetice şi sunetele răguşite ale ordinelor răcnite cu 
accente de Inferiori brăzdau văzduhul. 

Pe Atlantida, se construia în permanenţă. Cu două sute de 
ani în urmă, când insula aeriană fusese sediul real al 
guvernării, liniile sale fuseseră drepte, iar spaţiile largi. 
Acum însă, devenise mult mai mult decât atât. Era domul de 
plăceri din Xanadu, despre care vorbise Coleridge16. 

În ultimele două secole, cupola din cristal fusese ridicată şi 
extinsă de multe ori. De fiecare dată, grosimea îi crescuse, 
astfel încât Atlantida să poată urca, mai sus, tot mai în 
siguranţă; să reziste fără griji în faţa posibilelor impacturi 
cu meteoriţii, incomplet arşi în fuioarele rarefiate de aer. 

Şi, pe măsură ce Atlantida devenea mai inutilă şi mai 
atractivă, un număr tot mai mare de Superiori îşi lăsau 
terenurile şi fabricile în mâinile managerilor şi se stabileau 
definitiv pe Insula-Cerului. Toţi construiau mai măreț, mai 
înalt, mai complicat. 

Iar aici se afla altă structură. 

Apele stăteau într-o ascultare pasivă, atentă. Numele dat 
femeilor - dacă, se întrebă mohorât Plat, puteau fi astfel 
numite - provenea din limba veche, de pe vremea când 
Pământul era împărţit în naţiuni. Şi acolo interveniseră 
conversiunea şi degenerarea. Vechile „ape” se ocupaseră 
de hârţogăraie în spatele frontului. Aceste creaturi, numite 
acum Ape, erau soldaţii din linia întâi. 


Corespunzător instruite, femeile erau mai atente, mai 
fanatice, mai puţin încercate de îndoieli şi remuşcări decât 
ar fi fost vreodată bărbaţii. 

Întotdeauna, supravegheau şantierele de construcţii, 
deoarece clădirile erau ridicate de Inferiori, iar aceştia 
trebuiau păziţi pe Atlantida. 

Tot aşa cum trebuiau ameninţaţi cei de pe Suprafaţă. În 
ultimii cincizeci de ani, artileria atomică cu rază mare de 
acţiune ce împânzea partea de dedesubt a insulei 
zburătoare fusese dublată şi triplată. 

Plat privi grinda care cobora lin şi doi bărbaţi dirijând-o 
prin strigăte spre locul destinat. În curând, pe Atlantida nu 
avea să mai fie loc pentru alte clădiri. 

Ideea care-i dăduse ghes subconştientului ceva mai 
devreme în cursul zilei îi atinse uşor mintea conştientă. 

Nările bărbatului se dilatară. 

Nasul lui Plat se strâmbă înaintea mirosurilor de unsoare 
şi maşinării. Spre deosebire de majoritatea Superiorilor 
răsfăţaţi în parfumuri, el se obişnuise cu tot soiul de izuri. 
Fusese pe Suprafaţă şi simţise aromele pătrunzătoare ale 
ogoarelor, dar şi miasmele înecăcioase ale oraşelor. 

— Mă gândesc în mod serios, îi spuse tehnicianului, să-mi 
construiesc o casă nouă şi aş dori sfatul tău în privinţa celei 
mai bune locaţii. 

Tehnicianul fu uluit şi încântat. 

— Vă mulţumesc, Prea-Înaltule! A devenit destul de dificil 
de distribuit energia disponibilă. 

— De aceea am venit la tine. 

Discutară pe îndelete. Plat puse multe întrebări şi, când 
reveni la nivelul din cristal, mintea lui era un labirint de 
speculaţii. Două zile se scurseră în agonia îndoielilor. Apoi, 
îşi aminti de punctul strălucitor, spiralând în jos, ca şi de 
ochii tineri, miraţi, privindu-l în timp ce Spinney rostea: 
„Sunt doar Inferiori”. 

Se decise şi solicită o audienţă Secgenului. 


Glasul tărăgănat al Secgenului accentua plictiseala pe 
care nu se sinchisea s-o ascundă. 

— Plat-ii sunt de familie bună, cu toate acestea tu te 
distrezi printre tehnicieni. Mi s-a spus că le vorbeşti ca unor 
egali. Sper că nu va fi necesar să-ţi reamintesc că 
proprietăţile pe care le deţii pe Suprafaţă necesită grija ta 
directă. 

Desigur, asta ar fi însemnat exilul de pe Atlantida. 

— Trebuie să-i supraveghez pe tehnicieni, sire, rosti Plat. 
Sunt de provenienţă Inferioară. 

Secgenul se încruntă. 

— Comandanta Apelor noastre ştie ce are de făcut. Ea se 
va ocupa de asemenea probleme. 

— Nu mă îndoiesc că acţionează cât mai bine cu putinţă, 
sire, însă eu m-am împrietenit cu tehnicienii. Ei nu prezintă 
siguranţă. Credeţi că aş fi avut alte motive decât 
securitatea Atlantidei pentru a-mi murdări mâinile? 

Secgenul îl ascultă. La început, neîncrezător, apoi cu 
teama citindu-i-se pe chipul molâu. 

— O să-i arestez... 

— Uşurel, sire! îl domoli Plat. Nu ne-am putea descurca 
fără ei, fiindcă noi nu ştim să manevrăm tunurile şi 
antigravurile. Ar fi mai bine să nu le oferim ocazia unei 
rebeliuni. Peste două săptămâni, va avea loc inaugurarea 
noului amfiteatru. 

— Şi ce intenţionează ei atunci? 

— Încă nu sunt sigur, sire. Am aflat totuşi destule pentru a 
vă recomanda să aduceţi în Atlantida o divizie de Ape. În 
taină, desigur, şi în ultima clipă, astfel încât să fie prea 
târziu ca rebelii să-şi mai modifice planurile. Vor fi nevoiţi să 
le abandoneze complet, iar o dată pierdut momentul 
prielnic este posibil să nu mai fie regăsit niciodată. După 
aceea, voi afla mai multe. Dacă va fi necesar, vom instrui alţi 
oameni. N-ar fi recomandabil, sire, să pomeniţi cuiva 
despre toate acestea. Dacă tehnicienii află contramăsurile 
noastre, situaţia se poate înrăutăţi. 


Ridicându-şi la bărbie mâna împodobită cu giuvaieruri, 
Secgenul căzu pe gânduri... şi-l crezu. 

Banul C. Uls-Lab..., îşi spuse Plat. Aşa te vei prăbuşi în 
istorie, ca Ban C. Uls-Lab. 

Plat privea petrecerea de la distanţă. Pieţele centrale ale 
Atlantidei erau înnegrite de oameni. Asta era bine. El însuşi 
abia izbutise să scape. Şi în ultima clipă, fiindcă divizia 
Apelor împânzise deja cerul cu nave. 

Acestea manevrau cu precizie, dispunându-se în formaţia 
finală deasupra giganticului aeroport al Atlantidei, care le 
putea găzdui pe toate simultan. 

Crucişătoarele coborau acum vertical, în formaţie de 
paradă. Plat aruncă o privire rapidă spre oraşul propriu-zis. 
Populaţia amuţise privind demonstraţia care nu fusese 
anunţată; i se părea că niciodată nu văzuse atât de mulţi 
Superiori în acelaşi timp pe Insula-Cerului. Pentru o clipă, 
fu încercat de o ultimă îndoială. Mai avea încă timp să-i 
prevină. 

Dar chiar în timp ce gândea asta, ştiu că nu mai putea fi 
vorba de aşa ceva. Crucişătoarele coborau rapid. Trebuia să 
se grăbească, dacă voia să scape în micuța lui navetă. 
Apucând manetele, se întrebă îngrozit dacă prietenii săi de 
pe Suprafaţă îi primiseră avertismentul de ieri, sau dacă 
aveau să-l creadă. Dacă nu acționau iute, Superiorii îşi 
puteau reveni de pe urma primei lovituri, oricât ar fi fost 
aceasta de devastatoare. 

Decolă în clipa când Apele asolizară, şapte mii cinci sute 
de nave aerodinamice acoperind aeroportul precum o 
plasă. Plat îşi ridică naveta, privind... 

Şi Atlantida se întunecă! Parcă o palmă gigantică se făcuse 
căuş deasupra unei lumânări. Cu o clipă în urmă, iluminase 
noaptea pe o rază de optzeci de kilometri; acum nu se mai 
putea distinge în beznă. 

Pentru Plat, miile de ţipete se contopiră într-un vaier 
subţire şi pierdut de teamă. Fugi, iar undele de şoc ale 


prăbuşirii Atlantidei pe Pământ îi loviră naveta, azvârlind-o 
şi mai departe. 

Vaierul acela avea să-i răsune de-a pururi în minte. 

Fulton îl privea cu atenţie. 

— Ai mai povestit cuiva? întrebă el. Plat scutură din cap. 

Mintea lui Fulton reveni la evenimentele petrecute în 
urmă cu un sfert de secol. 

— Bineînţeles că primisem mesajul tău. După cum te 
aşteptaseşi, ne-a venit greu să-l credem. Mulţi s-au temut 
de o cursă, chiar şi după ce am primit rapoarte asupra 
Prăbugşirii. Dar... ei bine, de acum aparţine istoriei. 
Superiorii care au supravieţuit, cei de pe Suprafaţă, au fost 
demoralizaţi şi i-am înfrânt înainte să-şi fi revenit. Spune- 
mi, însă - se întoarse el curios spre Plat -, ce anume ai 
făcut? Noi am crezut că ai sabotat centralele energetice. 

— Ştiu. Adevărul este mult mai puţin spectaculos. Lumea 
ar prefera să creadă în legende. Să n-o dezamăgim. 

— Dar eu pot afla adevărul? 

— Dacă doreşti... După cum ţi-am spus, Superiorii au 
construit şi au tot construit până la saturație. Grinzile 
energetice antigrav erau nevoite să suporte greutatea 
clădirilor, a armamentului şi a întregii structuri de 
rezistenţă, greutate care s-a dublat şi triplat o dată cu 
trecerea anilor. Toate solicitările tehnicienilor pentru 
centrale energetice mai mari sau mai puternice au fost 
refuzate, fiindcă Superiorii doreau mai întâi spaţiu şi bani 
pentru reşedinţele lor, iar energia era deocamdată 
suficientă. Astfel, tehnicienii ajunseseră deja în stadiul în 
care îi îngrozea construcţia unei singure clădiri. I-am 
chestionat şi am aflat cu exactitate cât de mic era 
coeficientul de siguranţă rămas. Ei aşteptau doar 
terminarea noului amfiteatru pentru un nou demers. Nu 
ştiau însă că, la sugestia mea, Atlantida avea să fie nevoită 
să suporte în mod brusc greutatea suplimentară a unei 
divizii de nave ale Apelor. Şapte mii cinci sute de nave 
complet echipate! Când Apele au asolizat, adăugând o 


greutate de aproape două mii de tone, sursa de energie 
antigrav a fost suprasolicitată. Motoarele s-au ars şi 
Atlantida a rămas ca un bolovan imens, suspendat la 
cincisprezece kilometri deasupra solului. Ce altceva poate 
face un bolovan decât să cadă? 

Plat se ridică. Împreună, reveniră la nava lor. 

— Ştii, râse răguşit Fulton, există o fatalitate a numelor. 

— Ce vrei să spui? 

— Atât doar că, încă o dată, Atlantida s-a scufundat sub 
Ape. 

Acum, după ce aţi citit povestirea, aţi sesizat că totul a fost 
construit în ideea acelei jalnice poante finale, nu-i aşa? De 
fapt, un individ a venit la mine şi, cu un ton profund 
dezgustat, mi-a spus: 

— Păi, „Ban C. Uls-Lab” nu-i decât un banc slab. 

— Exact, am încuviinţat, şi dacă ai împărţi titlul în doar 
două cuvinte, ai obţine „Bancul slab”. Ca atare, nu crezi c-o 
Ştiu şi eu? 

Altfel spus, şi titlul este un joc de cuvinte. 

În perspectiva naşterii lui David, era limpede că nu 
puteam rămâne în apartamentul amărât din Sommerville. 
Întrucât acum aveam permis de conducere, nu mai eram 
legat de liniile de autobuze şi puteam să-mi îndrept atenţia 
şi spre alte districte, mai îndepărtate. În primăvara lui 
1951, ne-am mutat într-un apartament din Waltham. 
Reprezenta o îmbunătăţire considerabilă faţă de locuinţa 
anterioară, cu toate că şi aici era destul de cald vara. 

În sufragerie, existau două rafturi mici încastrate în 
perete, pe care le-am folosit pentru a aşeza cărţile scrise de 
mine în ordine cronologică. Cât am rămas în apartamentul 
respectiv, am ajuns la şaptesprezece volume. Când 
manualul de biochimie a fost publicat în 1952, l-am aşezat 
alături de celelalte, fără să-i ofer un regim preferenţial. Nu 
vedeam de ce un manual ştiinţific ar putea pretinde o 
respectabilitate mai mare decât un roman science fiction. 


În realitate, dacă aveam ambiţii, acestea nu erau de o 
natură prea respectabilă. Continuam să doresc să scriu 
texte amuzante. 

Umorul este amuzant, dar... 

Mai exact, umorul este o categorie literară aparte, dacă ai 
prejudecăţi faţă de calambururile inteligente. Nu poţi fi 
aproape amuzant, sau destul de amuzant, sau tolerabil de 
amuzant. Fie eşti amuzant, fie nu - între cele două ipostaze, 
nu există absolut nimic. De obicei, scriitorul este cel care se 
consideră amuzant, iar cititorul crede exact contrariul. 

Aşadar, umorul nu reprezintă ceva pe care să-l tratezi cu 
superficialitate; mai cu seamă la începutul carierei, când 
încă n-ai deprins folosirea uneltelor specifice. Cu toate 
acestea, fiecare scriitor începător încearcă să-l abordeze, 
convins că este uşor de realizat. 

Eu n-am constituit o excepţie. După ce scrisesem patru 
povestiri pe care le propusesem diferitor redacţii, fără să 
reuşesc să le vând, considerasem că sosise momentul 
producerii uneia umoristice. Am trecut la treabă. Am scris 
În jurul Soarelui, un text pe care am izbutit să-l plasez şi 
care a fost inclus în Perioada Campbell. 

Nu l-am considerat teribil de amuzant nici chiar în timp 
ce-l scriam. Aceeaşi observaţie este valabilă şi pentru alte 
câteva texte umoristice cu care mi-am încercat mâna, 
precum Crăciun pe Ganimede (de asemenea inclus în 
Perioada Campbell) şi Robotul AL.-76 o ia razna (apărut în 
Povestiri cu roboţil71964). 

Am reuşit (după părerea mea, nu spun nimic despre 
cititori) de-abia în 1952. Am scris două povestiri, Button, 
Button şi Degetul maimuţei, în care am considerat, în 
sfârşit, că ajunsesem să stăpânesc genul. Am chicotit 
permanent în vreme ce le-am scris şi am izbutit să le vând 
pe amândouă la revista Startling Stories, unde au apărut în 
numere consecutive, prima în ianuarie, iar a doua în 
februarie 1953. 


Şi, Bunule Cititor, dacă nu le consideri amuzante, 
străduieşte-te să nu mi-o spui. Lasă-mă să mă legăn în iluzii. 

4. BUTTON, BUTTON. 

Smochingul mă păcălise şi, preţ de două secunde, nu l-am 
recunoscut. Pentru mine, nu era decât un posibil client, 
primul care-mi apăruse în cale după o săptămână... şi arăta 
minunat. 

Chiar şi purtând un smoching la ora 9:45 dimineaţa, arăta 
superb. Cincisprezece centimetri de încheietură osoasă şi 
douăzeci şi cinci de centimetri de mână noduroasă 
continuau din locul unde se termina mâneca; partea de sus 
a şosetelor şi cea de jos a pantalonilor nu se prea apropiau, 
totuşi mi se părea splendid. 

Apoi, i-am privit chipul şi mi-am dat seama că nu era un 
client, ci unchiul Otto. Frumuseţea a dispărut. Ca de obicei, 
faţa unchiului Otto semăna cu cea a unui dulău care tocmai 
a primit un şut în fund de la prietenul său cel mai bun. 

Reacţia mea n-a fost dintre cele mai originale. Am 
exclamat: 

— Unchiule Otto! 

L-aţi recunoaşte şi voi, dacă l-aţi zări. Acum cinci ani, când 
a apărut pe coperta revistei Time (în '57 sau '58), exact 204 
cititori au scris redacţiei pentru a spune că nu-l vor uita 
niciodată. Dacă doriţi numele întreg al unchiului Otto, 
acesta este Otto Schlemmelmayer. Hei, hei, nu vă grăbiţi cu 
concluziile! E fratele mamei. Eu mă numesc Smith. 

— Harry, băiete..., a replicat el şi a gemut. Interesant, 
totuşi nu explicativ. 

— De ce porţi smoching? l-am întrebat. 

— L-am închiriat. 

— Perfect. Dar de ce-l porţi dimineaţa? 

— Este deja dimineaţă? 

A privit derutat în jur, apoi s-a apropiat de fereastră şi s-a 
uitat afară. Ăsta era unchiul meu, Otto Schlemmelmayer. L- 
am asigurat că era dimineaţă şi, cu un efort, ela dedus că 
probabil umblase toată noaptea pe străzi. 


Şi-a îndepărtat degetele de la frunte, cât să spună: 

— Am fost atât de tulburat, Harry... La banchet... 

Degetele i-au fluturat aproape un minut, apoi s-au 
încleştat într-un pumn cât o halbă de bere, care a coborât şi 
mi-a făcut o gaură în tăblia mesei. 

— Dar ăsta a fost sfârşitul! De acum încolo, fac lucrurile 
aşa cum ştiu eu! 

Unchiul Otto spune acelaşi lucru încă de la începutul 
afacerii cu „Efectul Schlemmelmayer”. Poate că asta vă 
surprinde. Poate că aţi crezut că Efectul Schlemmelmayer 1- 
a făcut faimos pe unchiul Otto. Totul depinde de unghiul din 
care priveşti lucrurile. 

Unchiul descoperise Efectul încă din 1952; probabil că 
ştiţi despre el la fel de multe ca şi mine. Pe scurt, inventase 
un releu cu germaniu care răspundea gândurilor umane, 
sau mai exact variațiilor câmpurilor electromagnetice ale 
celulelor cerebrale. Muncise ani de zile pentru a încorpora 
un asemenea releu într-un flaut, astfel încât să poată cânta 
acţionându-l doar prin gânduri. Invenţia reprezenta iubirea 
lui, viaţa lui, şi urma să revoluţioneze muzica. Orice om 
avea să poată cânta; nu mai era necesar talent - doar 
gânduri. 

După care, acum cinci ani, un individ de la „Consolidated 
Arms”, Stephen Wheland, a modificat Efectul 
Schlemmelmayer, inversându-l. El a inventat un câmp de 
unde supersonice care putea activa creierul prin 
intermediul unui releu cu germaniu, ucigând un şobolan de 
la şapte metri depărtare. Ulterior, s-a descoperit că putea 
ucide şi oamenii. 

Wheland a primit zece mii de dolari şi o avansare, iar 
proprietarii majoritari ai acţiunilor de la „Consolidated 
Arms” au purces să adune milioane după ce guvernul a 
achiziţionat brevetul şi a început să comande dispozitive. 

Ce s-a întâmplat cu unchiul Otto? Ela ajuns pe coperta lui 
Time. 


După aceea, toţi cei apropiaţi de el, să zicem cei aflaţi la 
câţiva kilometri, au ştiut că suferea. Unii au considerat că 
din cauză că nu primise nici un bănuţ; alţii spuneau că 
motivul îl constituia transformarea măreţei sale invenţii 
într-un instrument aducător de război şi moarte. 

Prostii! Vinovat era flautul! Acesta fusese piuneza ce 
nimerise pe scaunul vieţii unchiului Otto. Sărmanul! Îşi 
iubea flautul. Îl purta mereu cu el, gata să facă o 
demonstraţie. Când mânca, flautul se odihnea în cutia 
specială de pe scaun, iar când dormea îl ţinea la capul 
patului. Dimineţile de duminică erau de-a dreptul oribile în 
laboratoarele de fizică ale universităţii din cauza sunetelor 
flautului care, sub un control mintal imperfect, se căznea să 
se târască printr-un mişcător cântec popular german. 

Din nefericire, nici un fabricant nu voise să-l atingă. 
Imediat ce existenţa lui fusese dezvăluită, sindicatul 
instrumentiştilor ameninţase cu încetarea oricărei octave în 
ţară; diversele industrii de spectacole îşi adunaseră agenţii 
din lobby şi-i trimiseseră imediat să intre în acţiune; până şi 
bătrânul Pietro Faranini îşi vârâse bagheta după ureche şi 
făcuse declaraţii înflăcărate despre iminentul deces al artei. 
Unchiul Otto nu-şi revenise niciodată. 

— Ieri s-a jucat ultima mea carte, a rostit el. 
„Consolidated” m-au anunţat că organizaseră un banchet în 
onoarea mea. Mi-am spus: „Cine ştie, poate vor cumpăra 
flautul...”. 

Mi s-a năzărit o imagine. 

— Fii atent ce idee am, i-am spus. O mie de flaute 
gigantice, ascunse în puncte-cheie din teritoriile inamice, 
cântând reclame comerciale suficient de fals ca să... 

— Taci! Taci! 

Unchiul Otto a izbit cu palma în birou, declanşând un 
zgomot precum un foc de armă, iar calendarul de plastic a 
sărit în sus de spaimă şi a căzut mort. 

— De la tine am parte tot de batjocură? Unde ţi-este 
respectul? 


— lartă-mă, unchiule! 

— Atunci, ascultă! M-am dus la banchet şi au ţinut 
discursuri despre Efectul Schlemmelmayer, care 
îmblânzeşte puterea minţii. Apoi, când am crezut că-mi vor 
cumpăra flautul, mi-au dat asta! 

A scos ceva care aducea cu o monedă de aur de două mii 
de dolari şi a azvârlit-o spre mine. M-am ferit. 

Dacă ar fi lovit fereastra, ar fi spart geamul şi ar fi nimerit 
vreun pieton în cap, dar a izbit peretele. Am ridicat-o. După 
greutate, îţi dădeai seama că era doar aurită. Pe o parte, 
scria cu litere mari „Premiul Elias Bancroft Sudford”, şi cu 
litere mai mici - „doctorului Otto Schlemmelmayer, pentru 
contribuţiile în domeniul ştiinţific”. Pe cealaltă parte, se 
găsea un profil, în nici un caz al unchiului Otto. De fapt, nu 
semăna cu nici o rasă de câine, ci aducea mai mult cu un 
porc. 

— Ăsta, a continuat unchiul Otto, este Elias Bancroft 
Sudford, preşedintele lui „Consolidated Arms”! Când am 
văzut că asta era totul, m-am sculat, le-am spus foarte 
politicos: „Domnilor, să vă ia dracu'!” şi am plecat. 

— Apoi, ai umblat pe străzi toată noaptea, am completat 
eu povestea, şi ai venit aici, fără să-ţi fi schimbat măcar 
hainele. Eşti tot cu smochingul pe tine. 

Unchiul Otto a întins un braţ şi i-a examinat 
acoperământul. 

— Un smoching? a repetat el. 

— Un smoching! am încuviinţat. 

Obrajii prelungi şi căzuţi i s-au acoperit de pete roşiatice, 
iar el a tunat: 

— Vin aici cu o problemă de maximă importanţă şi tu 
insişti să discutăm doar despre smochinguri! Propriul meu 
nepot! 

L-am lăsat să se descarce. În familia noastră, unchiul Otto 
este cel mai sclipitor aşa că, în afară de faptul că încercăm 
să-l oprim să cadă în canale şi să iasă din casă pe fereastră, 
noi, imbecilii, căutăm să nu-l deranjăm. 


— Ce pot face pentru tine, unchiule? l-am întrebat. 

Am încercat să adopt un ton cât mai profesional; am 
încercat să introduc relaţia avocat-client. 

El a aşteptat solemn, după care a declarat: 

— Am nevoie de bani. Greşise adresa. 

— Unchiule, i-am spus, în clipa asta n-am... 

— Nu de la tine. M-am simţit mai bine. 

— Există un nou Efect Schlemmelmayer, a urmat el, unul 
mai bun. Pe acesta nu-l voi anunţa în revistele de 
specialitate. Îmi voi ţine gura închisă. Este cu totul al meu. 

În timp ce vorbea, dirija o orchestră spectrală cu pumnul 
său osos. 

— Din acest nou Efect, voi câştiga bani şi-mi voi deschide 
propria fabrică de flaute. 

— Grozav! am spus, gândindu-mă la fabrică şi minţind. 

— Dar nu ştiu cum. 

— Păcat! am spus, gândindu-mă la fabrică şi minţind. 

— Necazul este că am o minte sclipitoare. Îmi pot imagina 
concepte care-i depăşesc pe oamenii obişnuiţi. Atât doar că 
nu-mi pot imagina modalităţi de obţinere a banilor. Este un 
talent pe care nu-l am. 

— Păcat! am spus, fără să mai mint. 

— Aşa că am venit la tine, care eşti avocat. Am scos un mic 
pufnet dezaprobator. 

— Am venit la tine, a continuat unchiul Otto, ca să te 
conving să mă ajuţi cu creierul tău de avocat şmecher, 
mincinos, escroc şi incorect. 

În gând, am clasificat remarca în categoria 
complimentelor neaşteptate, apoi am spus: 

— Şi eu te iubesc, unchiule Otto. 

Probabil că simţise sarcasmul, fiindcă s-a înroşit de furie şi 
a răcnit: 

— Nu face pe sensibilul! Fii ca mine, răbdător, înţelegător 
şi calm, tâmpitule! Cine a zis ceva despre tine ca om? Ca 
om, eşti un găgăuţă onest, dar ca avocat trebuie să fii un 
escroc. Toţi ştiu asta. 


Am suspinat. Cei din barou mă avertizaseră că vor exista şi 
astfel de zile. 

— În ce constă noul Efect, unchiule Otto? l-am întrebat. 

— Poate aduce obiecte din trecut. 

Am reacţionat rapid. Cu mâna stângă mi-am tras ceasul 
din buzunarul stâng al vestei şi l-am examinat cu toată 
spaima pe care o puteam invoca. Mâna dreaptă am întins-o 
spre telefon. 

— Unchiule, am rostit cât mai sincer, tocmai mi-am amintit 
de o întâlnire extrem de importantă la care am întârziat 
deja destul de mult. Îmi face întotdeauna plăcere să te văd. 
Acum însă, mă tem că trebuie să-mi iau rămas bun. 
Realmente, m-am bucurat teribil să te văd. Ei bine, la 
reve... 

N-am izbutit să ridic receptorul din furcă. Trăgeam de el, 
însă mâna unchiului Otto era peste a mea şi o apăsa. N-avea 
nici un rost să mă împotrivesc. V-am spus că unchiul Otto a 
făcut parte din echipa de lupte a Heidelbergului, în '32? 

M-a prins uşor (pentru el) de cot şi m-am pomenit în 
picioare. Asta a însemnat evitarea unui important efort 
muscular (pentru mine). 

— Să mergem în laboratorul meu, a rostit el. 

A pornit spre laboratorul lui. Şi fiindcă eu nu aveam 
dispoziţia de a-mi rupe braţul stâng din umăr, am pornit de 
asemenea spre laboratorul lui... 

Laboratorul unchiului Otto se află la capătul unui coridor 
întortocheat dintr-o clădire a universităţii. După ce Efectul 
Schlemmelmayer îşi dovedise succesul, unchiul scăpase de 
orice cursuri şi fusese lăsat de capul lui. Laboratorul o 
dovedea. 

— Nu mai încui uşa? l-am întrebat. 

M-a privit şiret, cu nasul său uriaş strâmbându-se într-o 
adulmecare. 

— Este încuiată. E încuiată cu un releu Schlemmelmayer. 
Gândesc un cuvânt... şi uşa se deschide. Fără el, nimeni nu 
poate pătrunde. Nici chiar rectorul. Nici chiar portarul. 


Am simţit o furnicătură de interes. 

— La naiba, unchiule Otto! O încuietoare activată mintal ţi- 
ar putea aduce... 

— Ha! Să vând brevetul unui bogătaş? După cele 
întâmplate astă-noapte? Niciodată! În scurt timp, voi deveni 
bogat. 

Încă un amănunt despre unchiul Otto. Nu este unul dintre 
tipii aceia cu care trebuie să te cerţi la nesfârşit, înainte de 
a reuşi să-l faci să zărească lumina. Ştii dinainte că el nu va 
vedea niciodată lumina. 

De aceea, am schimbat subiectul. 

— Dar maşina timpului? am întrebat. 

Unchiul Otto este cu treizeci de centimetri mai înalt decât 
mine, cu cincisprezece kilograme mai greu şi puternic ca un 
taur. Când îşi pune mâinile în jurul beregatei mele şi 
strânge, trebuie să mă limitez la a mă învineţi. 

Ca atare, m-am învineţit. 

— Ş-ş-ş! a şuierat el. Am priceput aluzia. 

Mi-a dat drumul şi a continuat: 

— Nimeni nu ştie de existenţa Proiectului X. 

A repetat apăsat: Proiectul X! Înţelegi? 

Am încuviinţat din cap. Oricum, nu puteam vorbi cu un 
laringe care de-abia începuse procesul de refacere. 

— Nu-ţi cer să mă crezi pe cuvânt, a urmat unchiul. Pentru 
tine, voi face o demonstraţie. 

Am încercat să rămân cât mai aproape de uşă. 

— Ai o foaie de hârtie cu scrisul tău? m-a întrebat. 

Am scotocit în buzunarul interior al hainei. Aveam nişte 
însemnări făcute pentru o posibilă întâlnire cu un posibil 
client într-un posibil viitor. 

— Nu mi-o arăta, a zis unchiul. Rupe-o, iar bucăţelele 
pune-le în retorta asta. 

Am rupt însemnările în o sută douăzeci şi opt de bucăţi. 

El le-a examinat gânditor, după care a început să 
răsucească butoanele unui... unei... ei bine, unei maşinării. 


Aceasta avea ataşată în lateral o placă groasă din opal, 
aducând cu o tavă dentară. 

Am aşteptat. Unchiul continua să răsucească butoane. 

— Aha! a exclamat el după aceea, iar eu am emis genul de 
sunet straniu care nu se poate reproduce prin litere. 

Cam la cinci centimetri deasupra tăvii, se distingea ceva ca 
o imagine neclară a unei foi de hârtie. În timp ce priveam, 
foaia s-a focalizat şi... la ce bun s-o mai lungesc atât? Erau 
notițele mele. Scrisul meu. Perfect citeţe. Perfect reale. 

— Pot s-o ating? 

Eram niţel cam răguşit, pe de o parte de uimire şi pe de 
altă parte din cauza modalităţii blânde prin care unchiul 
Otto îşi asigura tainele. 

— Nu poţi, mi-a răspuns şi a trecut palma prin hârtie. Este 
doar o imagine, dintr-un focar al unui paraboloid 
cvadridimensional. Celălalt focar se găseşte în trecut, într- 
un moment anterior ruperii foii. 

Am întins mâna şi n-am simţit nimic. 

— Fii atent acum, a zis unchiul. 

A răsucit un comutator şi imaginea a dispărut. După 
aceea, a luat un fragment din notițele rupte, l-a pus într-o 
scrumieră şi i-a dat foc. A aruncat scrumul în chiuvetă. A 
răsucit alt comutator şi hârtia a reapărut, dar imaginea ei 
diferea. Ici-colo, lipseau bucățele. 

— Cele arse? l-am întrebat. 

— Exact. Maşina porneşte în trecut de-a lungul 
hipervectorilor moleculelor pe care s-a focalizat. Dacă unele 
dintre ele sunt dispersate în aer... pf-f-ft! 

Mi-a venit o idee. 

— Dar să zicem că deţii doar scrumul unui document. 

— Atunci, numai moleculele respective vor fi urmărite în 
trecut. 

— Totuşi, ele n-ar putea fi atât de bine distribuite încât să 
obţii o imagine aproximativă a întregului document? 

— H-m-m. Poate că da. 

Ideea devenise excitantă. 


— Atunci, fii atent, unchiule Otto! Ştii cât ar plăti poliţia ca 
să aibă o asemenea maşină? Ar însemna 0... 

M-am oprit. Nu-mi plăcuse felul în care se încordase. 
Politicos, l-am întrebat: 

— Ce spuneai, unchiule? 

A fost remarcabil de calm. Intensitatea vocii sale n-a 
depăşit-o pe cea a unui urlet. 

— O dată pentru totdeauna, nepoate! De acum încolo, eu 
singur îmi voi realiza invențiile. Mai întâi, să obţin nişte 
capital. Capital care să provină din alte surse decât 
vânzarea ideilor mele. După aceea, voi deschide o uzină de 
producere a flautelor. Asta în primul rând. Mai târziu - 
repet, mai târziu - pot fabrica maşini temporale. Dar 
prioritatea o au flautele. Ele sunt pe locul întâi. Aşa mi-am 
jurat astă-noapte. Datorită egoismului câtorva indivizi, 
lumea este lipsită de marea muzică. Vrei ca numele meu să 
rămână în istorie ca al unui criminal? Vrei ca Efectul 
Schlemmelmayer să însemne doar modalitatea de a 
distruge creierele oamenilor? Sau vrei să producă o muzică 
măreaţă? O muzică sublimă, înălţătoare, care să dăinuie? 

Ridicase profetic un braţ, iar pe celălalt îl ţinea la spate. 
Geamurile laboratorului au vibrat zornăitor în sunetul 
cuvintelor sale. 

— Unchiule Otto, am intervenit iute, te vor auzi! 

— Atunci, nu mai zbiera aşa! a replicat. 

— Totuşi, am protestat, cum intenţionezi să obţii un capital 
de pornire, dacă nu vei exploata această maşină? 

— Nu ţi-am spus încă. Pot transforma o imagine într-un 
obiect real. Şi... dacă imaginea este valoroasă? 

Asta suna bine. 

— 'Te referi la documente pierdute: manuscrise, ediţii 
princeps, lucruri de felul ăsta? 

— Nu tocmai. Există un şpil... Două şpiluri... Trei şpiluri... 
Aşteptam să termine de numărat, dar trei părea limita. 

— Care sunt? l-am întrebat. 


— În primul rând, trebuie să deţin obiectul în prezent, ca 
să mă focalizez asupra lui, altfel nu-l pot localiza în trecut. 

— Adică nu poţi obţine ceva care să nu existe acum şi pe 
care să-l poţi vedea? 

— Da. 

— În cazul ăsta, şpilurile doi şi trei nici măcar nu mai 
contează. Oricum, la ce se refereau ele? 

— Pot aduce din trecut doar un gram de materie. Un 
gram! 

— De ce? N-ai destulă energie? 

— Există o relaţie invers exponențială, a explicat iritat 
unchiul Otto. Chiar dacă aş dispune de toată energia din 
Univers, n-aş putea aduce mai mult de două grame. 

Lucrurile păreau destul de nebuloase. 

— şi al treilea şpil? 

— Ei bine... 

A şovăit puţin, apoi a continuat: 

— Cu cât focarele sunt mai depărtate, cu atât legătura 
este mai flexibilă. Ea trebuie să deţină o anumită lungime, 
înainte de a putea fi trasă în prezent. Altfel spus, trebuie să 
mă întorc cel puţin o sută cincizeci de ani în trecut. 

— Am înţeles, am rostit (fără să înţeleg nimic). Să 
recapitulăm. 

M-am străduit ca vorbele mele să sune ca ale unui avocat. 

— Doreşti să aduci din trecut ceva care să-ţi asigure un 
mic capital. Trebuie să fie ceva care există şi în prezent şi 
pe care-l poţi vedea, aşadar nu poate fi un obiect pierdut, 
cu valoare istorică sau arheologică. Trebuie să cântărească 
mai puţin de un gram, deci nu poate fi diamantul 
Cullinan18, sau ceva similar. Trebuie să aibă o vechime de 
cel puţin o sută cincizeci de ani, deci nu poate fi un timbru 
rar. 

— Exact, a încuviinţat unchiul Otto. Te-ai prins. 

— Ce să prind? (M-am gândit aproape două secunde.) Nu- 
mi vine nici o idee, am concluzionat. Ei bine, la revedere, 
unchiule Otto! 


Nu credeam c-o să ţină, dar am încercat să plec. N-a ţinut. 
Braţele unchiului Otto mi-au coborât pe umeri şi am rămas 
cu vârfurile pantofilor la doi centimetri de podea. 

— O să-mi mototoleşti sacoul, unchiule... 

— Harold, a rostit el, în calitate de avocat, trebuie să-i 
acorzi clientului ceva mai mult decât un simplu rămas bun. 

— N-am semnat nimic, am izbutit să icnesc. 

Gulerul cămăşii începuse fie exagerat de strâns pe gât. Am 
încercat să înghit un nod şi nasturele gulerului a sărit de la 
locul lui. 

— Între rude, actele sunt simple formalităţi, a comentat 
unchiul. Fiinduc-ţi client şi unchi, îmi datorezi loialitate 
absolută. În plus, dacă n-o să mă ajuţi, o să-ţi leg picioarele 
la ceafă şi-o să te folosesc ca minge de baschet. 

În calitate de avocat, mă înclin permanent înaintea logicii. 

— Renunţ, l-am anunţat. Mă predau. Ai câştigat. M-a lăsat 
să cad. 

Atunci - şi aceasta e partea care mi se pare cu adevărat 
incredibilă, când revăd totul - mi-a venit o idee. 

Era o super-idee. O bombă. Cea care vine o singură dată 
în viaţa oricărui om. 

Nu i-am explicat-o complet unchiului Otto, din capul 
locului. Voiam să mă pot gândi câteva zile la ea. I-am spus 
însă ce să facă. I-am spus că va fi nevoie să plece la 
Washington. N-a fost simplu să-l conving dar, pe de altă 
parte, dacă-i cunoşti pe unchiul Otto, există modalităţi. 

Am descoperit două bancnote de zece dolari, pitite în mod 
jalnic în portofel, şi i le-am dat. 

— Voi completa un cec pentru biletul de tren şi vei putea 
păstra banii, dacă se va dovedi că n-am fost corect cu tine. 

El a căzut pe gânduri, apoi a recunoscut: 

— Nu eşti nebun să rişti douăzeci de dolari pentru nimic. 
Avea dreptate... 

S-a întors după două zile şi a declarat că obiectul fusese 
focalizat. La urma urmelor, era expus într-un loc public. Se 
găsea într-o incintă etanşă, plină cu azot, dar unchiul Otto a 


spus că detaliul era lipsit de importanţă. În laboratorul lui, 
la şase sute patruzeci de kilometri depărtare, focalizarea 
rămânea precisă. Tot unchiul m-a asigurat şi în privinţa 
asta. 

— Unchiule, i-am spus, înainte de orice, trebuie stabilite 
două lucruri. 

— Ce? Ce? Ce? 

Ba chiar a continuat: 

— Ce? Ce? Ce? Ce? Mi-am dat seama că devenise agitat. 
— Eşti sigur, l-am întrebat, că dacă vom aduce în prezent 
un fragment al unui obiect din trecut, fragmentul cu pricina 

nu va dispărea din obiectul existent în prezent? 

Unchiul a pocnit din încheieturile degetelor sale 
butucănoase şi a răspuns: 

— Noi creăm materie nouă, n-o furăm pe cea veche. Altfel, 
de ce ne-ar trebui atâta energie? 

Am trecut la a doua întrebare. 

— Care-i onorariul meu? 

Poate că nu veţi crede, însă până atunci nu menţionasem 
problema banilor. Nici unchiul Otto n-o făcuse, dar asta i se 
părea firesc. Buzele i s-au întins în imitarea nereuşită a 
unui surâs afectuos. 

— Onorariu? 

— Am nevoie de zece la sută din valoare. Falca inferioară i- 
a coborât vizibil şi a rămas aşa. 

— Dar cât e valoarea? 

— Poate chiar o sută de mii de dolari. Asta înseamnă că tu 
vei rămâne cu nouăzeci. 

— Nouăzeci de mii... Himmel! Atunci, ce mai aşteptăm? 

A sărit spre maşinăria sa şi, în jumătate de minut, în 
spaţiul de deasupra tăviţei dentare apăruse imaginea unui 
pergament. 

Era acoperit cu o scriere regulată, cu litere mărunte, 
părând un test pentru un concurs de caligrafie de modă 
veche. În partea de jos a pergamentului, figurau mai multe 


nume: unul scris cu litere mari şi alte cincizeci şi cinci cu 
litere micuţe. 

Straniu! Mi se tăiase răsuflarea. Văzusem multe 
reproduceri, dar acesta era originalul. Adevărata Declaraţie 
de Independenţă19! 

— Să fiu al dracului! am şuierat. Ai reuşit! 

— Şi suta de mii? s-a interesat unchiul Otto, trecând direct 
la subiect. 

Venise momentul explicaţiei. 

— Unchiule, am început, la sfârşitul documentului există 
mai multe semnături. Ele sunt numele unor mari americani, 
întemeietorii ţării noastre, pe care îi stimăm cu toţii. Orice 
detaliu legat de ei îi interesează pe toţi americanii 
adevăraţi. 

— Bine, a mormăit el, o să te acompaniez cântând imnul la 
flaut. Am râs iute, ca să-i arăt că apreciam remarca drept o 
glumă. Nici nu intenţionam să mă gândesc la alternativa 
glumei. L-aţi auzit vreodată pe unchiul Otto cântând la flaut 
imnul american? 

— Unul dintre semnatari, am continuat, care provenea din 
statul Georgia, a murit în 1777, la un an după semnarea 
Declaraţiei. El n-a lăsat mare lucru în urmă, de aceea 
mostrele autentice ale iscăliturii sale fac parte dintre 
lucrurile cele mai valoroase din lume. Se numea Button 
Gwinnett. 

— Şi cum ne ajută asta să punem mâna pe bani? a întrebat 
unchiul Otto, cu mintea în continuare strâns încleştată pe 
adevărurile eterne ale Universului. 

— Aici, i-am atras atenţia, se găseşte o semnătură 
autentică a lui Button Gwinnett, chiar pe Declaraţia de 
Independenţă. 

Stupefacţia l-a amuţit pe unchiul Otto, iar pentru ca 
unchiul Otto să fie complet mut trebuie să fie realmente 
stupefiat! 

— O poţi vedea chiar aici, am urmat, în partea stângă, 
alături de cele aparţinând celorlalţi doi reprezentanţi din 


Georgia, Lyman Hall şi George Walton. Vezi cât de 
înghesuite sunt numele lor? Practic, inițiala G de la 
Gwinnett atinge numele lui Hall. De aceea, nu vom încerca 
să le separăm. Le vom prelua pe toate. O poţi face? 

Aţi văzut vreodată un buldog care să rânjească fericit? Ei 
bine, unchiul Otto a reuşit o imitație perfectă. 

Un spot strălucitor de lumină s-a centrat pe numele 
semnatarilor din Georgia. 

— N-am mai încercat asta niciodată, a rostit unchiul Otto 
cu răsuflarea întretăiată. 

— Ce?! am urlat. Acum mi-o spunea. 

— Aş fi avut nevoie de prea multă energie. Nu voiam ca 
universitatea să se intereseze îndeaproape de ceea ce se 
petrece aici. Dar nu-ţi face griji! Ecuațiile mele nu pot da 
greş. 

M-am rugat în tăcere ca ecuaţiile lui să nu dea greş. 

Lumina a devenit tot mai strălucitoare, după care un 
zumzet a umplut laboratorul cu un zgomot strident. Unchiul 
a răsucit o manetă, apoi încă una, apoi oa treia. 

Vă aduceţi aminte ce s-a întâmplat acum câteva 
săptămâni, când cartierele Manhattan şi Bronx au rămas 
douăsprezece ore fără electricitate, datorită unei 
blestemate de suprasolicitări a principalei centrale 
electrice? Nu voi afirma că noi am cauzat-o, fiindcă n-am 
chef să fiu acţionat în judecată pentru daune. Voi spune 
doar atât: curentul electric s-a întrerupt atunci când 
unchiul Otto a răsucit a treia manetă. 

În laborator, toate luminile s-au stins şi m-am pomenit pe 
podea, cu urechile ţiuindu-mi teribil. Unchiul Otto era întins 
alături. 

Ne-am ridicat cu greu amândoi şi unchiul a scos de undeva 
o lanternă. 

A început imediat să zbiere disperat: 

— S-a topit... S-a topit... Maşina mea e făcută praf! Nu mai 
e bună de nimic! 


— Dar semnăturile? am strigat. Le-ai obţinut? S-a oprit în 
mijlocul unui răcnet. 

— Nu m-am uitat. 

S-a uitat, iar eu am închis ochii. Dispariţia unei sute de mii 
de dolari nu-i uşor de privit. 

— Ah-ha! a urlat unchiul şi am deschis imediat ochii. 

Ţinea în palmă un petec de pergament cu latura de vreo 
cinci centimetri. Pe acesta existau trei semnături, dintre 
care prima îi aparţinea lui Button Gwinnett. 

Vă rog să mă credeţi că semnătura era perfect autentică. 
Nu era o imitație. În toată afacerea aceea nu exista nici un 
atom de fraudă. Vreau să se înţeleagă acest lucru. În palma 
lată a unchiului Otto se găsea o semnătură realizată de 
mâna georgiană a lui Button Gwinnett însuşi, pe 
pergamentul autentic al Declaraţiei de Independenţă. 

S-a hotărât ca unchiul Otto să plece la Washington cu 
bucata de pergament. Eu nu corespundeam scopului, fiind 
avocat. Se putea presupune că eu ştiam prea multe. 
Unchiul era doar un geniu ştiinţific şi nimeni nu se aştepta 
să ştie nimic. În plus, cine l-ar fi putut suspecta pe doctorul 
Schlemmelmayer de altceva decât de cinstea cea mai 
transparentă? 

Am petrecut o săptămână construindu-ne scenariul. În 
acest scop, am cumpărat de la un anticariat o istorie veche 
a statului colonial Georgia. Unchiul Otto urma s-o ia cu el şi 
să anunţe că printre paginile cărţii descoperise un 
document, o scrisoare adresată Congresului Continental în 
numele statului Georgia. El o privise dezinteresat şi o 
ridicase deasupra unei flăcări Bunsen. De ce l-ar fi 
preocupat pe un fizician scrisorile? Apoi, devenise conştient 
de izul aparte al fumului, ca şi de viteza lentă a arderii. 
Încercase să stingă focul, însă nu salvase decât petecul cu 
semnăturile. Îl cercetase, iar numele Button Gwinnett îi 
răscolise o amintire îndepărtată. 

A învăţat scenariul pe dinafară. Eu am ars marginile 
pergamentului, astfel încât numele cel mai de jos, al lui 


George Walton, era uşor pârlit. 

— Aşa va fi mai realist, i-am explicat. Bineînţeles că o 
semnătură lipsită de scrisoare are valoare mai mică, dar 
aici e vorba de trei iscălituri, toate apărând şi pe Declaraţia 
de Independenţă. 

Unchiul Otto a căzut pe gânduri. 

— Dar când le vor compara cu cele de pe Declaraţia de 
Independenţă şi vor sesiza că nu diferă absolut deloc, nu 
vor suspecta o fraudă? 

— Ba bine că nu. Dar ce pot face? Pergamentul este 
autentic. Cerneala este autentică. Semnăturile sunt 
autentice. Vor fi nevoiţi să recunoască toate astea. Chiar 
dacă vor suspecta ceva dubios, nu vor fi în stare să 
dovedească nimic. S-ar putea gândi la transferul din trecut? 
De fapt, chiar sper să încerce să tulbure apele. Publicitatea 
va duce la creşterea preţului. 

Ultima frază l-a făcut pe unchiul Otto să izbucnească în 
râs. 

A doua zi, a luat trenul spre Washington, visând flaute. 
Flaute lungi, flaute scurte, flaute bas, flaute tremolo, flaute 
masive, microflaute, flaute individuale şi flaute pentru 
orchestre. O lume a flautelor pentru muzica interpretată de 
gânduri. 

— "Ţine minte, au fost ultimele sale cuvinte, că nu mai am 
bani pentru reconstruirea maşinii. Trebuie să reuşim! 

— Unchiule Otto, i-am replicat, nu putem da greş. Ha! 

S-a întors după o săptămână. Îl sunasem zilnic şi de 
fiecare dată îmi spusese că pergamentul era investigat. 

Investigat... 

Ei bine, investigarea era normală. Dar la ce ar fi ajutat? 

L-am aşteptat pe unchiul Otto la gară. Chipul îi era 
inexpresiv. N-am îndrăznit să-l întreb ceva în public. Aş fi 
dorit să-i spun doar „Da, sau nu?”, însă m-am gândit să-l las 
pe el să vorbească. 

Ne-am dus în biroul meu. l-am oferit un trabuc şi ceva de 
băut. Mi-am ascuns mâinile sub masă, dar masa a început 


să vibreze, aşa că le-am vârât în buzunare şi am tremurat 
din creştet până în tălpi. 

— Au investigat, mi-a spus unchiul. 

— Sigur că da! Ţi-am zis c-o vor face. Ha, ha, ha! Ha, ha? 
Unchiul Otto a tras încet din trabuc. 

— Funcţionarul de la Biroul Documente m-a chemat şi mi- 
a spus: „Domnule profesor, sunteţi victima unei înşelătorii 
foarte abile.” „Da?”, am ripostat. „Cum poate fi o 
înşelătorie? Semnăturile să fie false?” „În nici un caz nu par 
false”, mi-a răspuns, „dar altfel nu se poate!” „De ce 
anume?” l-am întrebat. 

A lăsat trabucul în scrumieră, a pus paharul pe masă şi s-a 
aplecat spre mine. Mă fascinase într-atât, încât m-am 
aplecat spre el; ca atare, am meritat ceea ce am primit. 

— Exact, m-am bâlbâit, de ce anume? Nu puteau găsi 
nimic fals, fiindcă este autentic. De ce atunci este o 
înşelătorie? De ce? 

Glasul unchiului Otto era înspăimântător de mieros. 

— Noi am adus pergamentul din trecut, nu? 

— Da. Da. Ştii bine că da. 

— Din trecut, hăât departe. 

— Mai mult de o sută cincizeci de ani în trecut. Aşa ai 
spus... 

— lar acum o sută cincizeci de ani, pergamentul pe care a 
fost scrisă Declaraţia de Independenţă era destul de nou. 
Nu? 

Începusem să pricep, dar nu îndeajuns de rapid. Glasul 
unchiului Otto a schimbat vitezele şi a devenit un urlet surd, 
pulsator. 

— Iar dacă Button Gwinnett a murit în 1777, atunci, 
idiotule, cum se poate ca o semnătură autentică de-a lui să 
fie descoperită pe un pergament nou-nouţ?! 

După aceea, pentru mine, întreaga lume s-a zguduit 
înainte şi înapoi. 

În curând, voi putea cobori din pat. Mai am dureri, totuşi 
doctorii m-au liniştit că n-am nici un os rupt. 


Cu toate acestea, unchiul Otto n-ar fi trebuit să mă facă să 
înghit blestematul de pergament. 

Dacă, în urma realizării acestor povestiri, sperasem că voi 
fi recunoscut ca un maestru al umorului, cred c-am dat 
greş. 

L. Sprague de Camp, unul dintre cei mai de succes autori 
de science fiction şi fantasy umoristic m-a descris în felul 
următor în cartea sa Ghidul science fiction (1953), care, 
după cum aţi observat, a apărut nu la mult timp după 
aceste (în opinia mea) incursiuni pline de succes în umor: 
„Asimov este un bărbat corpolent, cu aspect tineresc, păr 
şaten ondulat, ochi albaştri şi cu un comportament jovial, 
efervescent şi sănătos, stimat de prieteni pentru firea sa 
generoasă şi caldă. Extrem de sociabil, inteligent şi 
amuzant, el reprezintă un amfitrion perfect. Vâna aceasta 
de umor verbal contrastează cu sobrietatea textelor sale.” 

Sobrietate! 

Pe de altă parte, după doisprezece ani, Groff Conklin20 a 
inclus Button, Button în antologia lui, Ora 13 noaptea 
(1965), şi a comentat în introducere: „Când Bunul Doctor... 
decide să-şi ia o zi liberă şi să fie amuzant, el poate fi cu 
adevărat foarte amuzant...” 

Deşi atât Groff, cât şi Sprague mi-au fost buni prieteni (din 
păcate, Groff a murit), este neîndoios că, în acest caz 
particular, Groff dă dovadă de gust rafinat. 

Înainte de a trece mai departe, ar fi bine să explic acea 
aluzie la „fire... generoasă şi caldă”, lansată de Sprague, 
care poate că-i nedumereşte pe cei ce mă cunosc drept o 
brută zgârcită şi nesimţitoare. 

Cred că judecata favorabilă a lui Sprague se bazează pe 
un singur eveniment. 

Episodul s-a petrecut în 1942, pe când amândoi lucram la 
şantierele militare navale din Philadelphia. Era în timpul 
războiului şi, pentru a intra în şantier, aveam nevoie de 
ecusoane de identitate. Cei care-şi uitau ecusonul primeau 
o muştruluială zdravănă pentru a căpăta unul temporar, 


erau penalizaţi cu tăierea unei ore din salariu, iar infama 
abatere se consemna în dosarul personal. 

Într-o dimineaţă, îndreptându-ne către poartă, Sprague a 
căpătat o culoare pastelată de verzui şi a şoptit: 

— Mi-am uitat ecusonul! 

E] solicitase înscrierea la şcoala de ofiţeri şi se temea că 
cea mai mică neregulă din dosarul civil putea juca un rol 
nefast. 

Ei bine, eu nu solicitasem nimic şi în timpul şcolii mă 
obişnuisem să fiu trimis frecvent la cancelarie, aşa că 
zbieretele autorităţilor nu mă înspăimântau câtuşi de puţin. 

De aceea, i-am întins ecusonul meu şi i-am spus: 

— Intră cu el, Sprague! Oricum, nimeni nu se uită la 
fotografie. 

El a intrat, nimeni nu s-a uitat, eu m-am prezentat la 
administraţie, am anunţat că mi-am uitat ecusonul şi am 
încasat frecuşul. 

Sprague nu mi-a uitat gestul niciodată. Până în ziua de azi, 
el le spune tuturor ce tip extraordinar sunt, în ciuda 
faptului că absolut toată lumea îl priveşte cu neîncredere. 
Acea unică acţiune făcută în urma unui imbold a determinat 
o viaţă de propagandă ferventă pro-Asimov. 

Să mergem însă mai departe. 

5. DEGETUL MAIMUŢEI 

— Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. Da. 
Da. Da, spuse Marmie Tallinn pe şaisprezece tonalități şi 
inflexiuni diferite, în vreme ce mărul lui Adam din gâtul său 
lung se deplasa convulsiv în sus şi-n jos. 

EI era scriitor de science fiction. 

— Nu, spuse Lemuel Hoskins, privind neînduplecat prin 
ochelarii cu ramă metalică. 

El era redactor de science fiction. 

— Deci, nu accepţi un test ştiinţific! Nu mă asculţi. S-a 
votat şi am fost învins, da? 

Marmie se ridică pe vârful picioarelor, se lăsă pe călcâie, 
repetă mişcarea de câteva ori şi respiră adânc. Părul negru 


îi era adunat în smocuri, de care trăsese cu degetele. 

— Un vot pentru şi şaisprezece contra, zise Hoskins. 

— De ce crezi că tu trebuie să ai dreptate întotdeauna? De 
ce crezi că eu trebuie să greşesc întotdeauna? 

— Marmie, să dăm cărţile pe faţă. Fiecare dintre noi este 
judecat în felul său. Dacă vânzările revistei ar scădea, aş fi 
un nimic. M-ar zbura imediat. le rog să mă crezi că 
preşedintele lui „Space Publishers” n-ar pune nici măcar o 
întrebare. S-ar mulţumi să examineze cifrele. Însă vânzările 
nu scad, ci cresc. Asta înseamnă că sunt un redactor bun. 
Cât despre tine... când redactorii te acceptă, eşti un talent. 
Când te resping, eşti un pierde-vară. Pe moment, asta eşti: 
un pierde-vară. 

— Să ştii că nu eşti singurul redactor. Mai există şi alţii. 
(Marmie ridică ambele mâini, răşchirând degetele.) Poţi 
număra? Exact atâtea reviste science fiction ar fi gata să 
cumpere un text de Tallinn, fără măcar să-l citească în 
prealabil. 

— Mult noroc! 

— Uite ce-i, îndulci glasul autorul, doreai două schimbări, 
aşa-i? Doreai o scenă introductivă cu o bătălie spaţială. Ei 
bine, ţi-am scris-o. Este aici. 

Flutură manuscrisul sub nasul lui Hoskins, care se feri ca 
de un miros neplăcut. 

— Dar mai doreai ca scena din exteriorul navei să fie 
întreruptă de o scenă interioară, continuă Marmie, iar asta 
nu se poate. Dacă fac o asemenea modificare, aş distruge 
un final care, aşa cum este acum, deţine patos, profunzime 
şi sentiment. 

Redactorul se lăsă pe spate în scaun şi se adresă 
secretarei, care în tot acest timp îşi văzuse liniştită de 
dactilografiere. Era obişnuită cu astfel de scene. 

— Ai auzit, domnişoară Kane? E/vorbeşte de patos, 
profunzime şi sentiment. Ce ştie un scriitor despre 
asemenea lucruri? Uite care-i treaba, dacă ai introduce 


scena interioară, ai spori suspansul, ai compacta povestirea 
şi ai face-o mai credibilă. 

— Cum s-o fac mai credibilă? răcni stresat Marmie. Vrei să 
spui că dacă nişte tipi dintr-o navă cosmică ar începe să 
discute despre politică şi sociologie când sunt pe punctul de 
a sări în aer, chestia asta i-ar conferi mai multă 
credibilitate? Dumnezeule! 

— Altceva nu poţi face. Dacă aştepţi până trece punctul 
culminant şi apoi începi cu politica şi sociologia, cititorul va 
moţăi. 

— Încerc să-ţi spun că greşeşti şi ţi-o pot dovedi. Ce rost 
are să pierdem timpul discutând, când am pregătit un 
experiment ştiinţific... 

— Ce experiment ştiinţific? 

Hoskins se răsuci din nou spre secretară. 

— Cum îţi place asta, domnişoară Kane? Pur şi simplu, se 
crede unul dintre personajele lui. 

— Întâmplător, cunosc un om de ştiinţă. 

— Pe cine? 

— Doctorul Arndt Torgesson, profesor de psihodinamică la 
Universitatea Columbia. 

— N-am auzit de el. 

— Bănuiesc că asta spune destule, comentă Marmie 
dispreţuitor. Tu n-ai auzit de el. Tu nu auziseşi nici de 
Einstein, înainte ca autorii să înceapă să-l pomenească în 
povestirile lor. 

— Foarte amuzant! Mor de râs. Ce-i cu Torgesson ăsta? 

— Ela creat un sistem de determinare ştiinţifică a valorii 
unui text. Este ceva cu totul deosebit. Este... este... 

— Şi e secret? 

— Bineînţeles. Torgesson nu-i profesor de science fiction. 
În textele science fiction, atunci când cineva inventează o 
teorie, o anunţă imediat. În realitate, nu se procedează aşa. 
Uneori, savanții experimentează ani de zile înainte de a 
publica detalii. Publicarea nu-i o joacă. 

— Atunci, de unde ştii tu despre invenţie? 


— Întâmplător, Torgesson îmi admiră mult povestirile. El 
mă consideră cel mai bun scriitor din domeniu. 

— Şi-ţi arată invențiile lui? 

— Exact. Eram aproape sigur că vei fi încăpățânat în 
privinţa textului ăsta, de aceea l-am rugat să întreprindă un 
experiment pentru noi. A fost de acord, cu condiţia să 
păstrăm secretul. A spus că ar fi un experiment interesant. 
A mai spus... 

— Care-i secretul? 

— Ei bine..., şovăi Marmie. Ce-ar fi dacă ţi-aş zice că are o 
maimuţă care poate scrie Hamlet? 

Hoskins îl privi alarmat. 

— Ce-i ăsta, un banc? 

Se întoarse către domnişoara Kane. 

— Când un om scrie timp de zece ani science fiction, nu 
mai prezintă siguranţă fără o cuşcă personală. 

Domnişoara Kane continuă să dactilografieze cu aceeaşi 
viteză. 

— M-ai auzit, insistă Marmie, o maimuţă obişnuită, ba 
chiar mai amuzantă decât un redactor obişnuit. Am fixat o 
întâlnire pentru după-amiază. Vii cu mine, sau nu? 

— Bineînţeles că nu! Crezi că aş abandona un teanc de 
manuscrise atât de înalt - şi indică nivelul laringelui printr- 
un gest de retezare, făcut cu marginea palmei - pentru 
glumele tale imbecile? 

— Dacă asta-i o glumă, atunci îţi plătesc prânzul în orice 
restaurant doreşti. Domnişoara Kane este martor. 

Redactorul se lăsă pe spate în scaun. 

— Îmi plăteşti prânzul? Tu, Marmaduke Tallinn, cel mai 
cunoscut datornic din New York, o să scoţi bani din 
buzunar? 

Marmie se crispa, nu din cauza pomenirii abilității sale de 
a ignora notele de plată, ci a menţionării numelui său real, 
cu toate cele trei oribile silabe. 

— Repet: Eu plătesc prânzul, oricând şi orice vei dori. 
Friptură, ciuperci, piept de porumbel, aligator marțian, 


orice! 

Hoskins se sculă şi-şi luă pălăria de pe dulap. 

— Aş merge şi până la Boston, comentă el, dacă aş avea 
ocazia să te văd cum numeri câteva din bancnotele alea pe 
care le ascunzi încă din 1928 în tocul fals al pantofului 
stâng... 

Profesorul Torgesson se declară onorat. Scutură cu 
căldură mâna lui Hoskins şi-i spuse: 

— Citesc Istorii spaţiale de când am venit în ţara aceasta, 
domnule Hoskins. Este o revistă excelentă. Apreciez mai cu 
seamă povestirile domnului Tallinn. 

— Ai auzit? făcu Marmie. 

— Am auzit. Marmie spunea că aveţi o maimuţă talentată, 
domnule profesor. 

— Da, încuviinţă Torgesson, dar, desigur, totul trebuie să 
rămână confidenţial. Încă nu sunt pregătit să public 
rezultatele, şi o reclamă prematură ar putea însemna ruina 
mea profesională. 

— Totul va rămâne între aceşti pereţi, domnule profesor. 

— Foarte bine, foarte bine... Luaţi loc, domnilor, luaţi loc! 
Începu să se plimbe prin faţa lor. 

— Ce i-ai spus domnului Hoskins despre cercetările mele, 
Marmie? 

— Absolut nimic, profesore. 

— Perfect! Ei bine, domnule Hoskins, fiind redactorul unei 
reviste de science fiction, nu mai este necesar să vă întreb 
câte ştiţi despre cibernetică. 

Hoskins permise unui concentrat de intelect să se prelingă 
dincolo de ramele ochelarilor. 

— Sigur că da, încuviinţă el. Calculatoare... Massachusetts 
Institute of Iechnics... Norbert Wiener... 

Mai bolborosi câteva nume. 

— Da, da. 

Torgesson începu să păşească şi mai rapid. 

— Ştiţi atunci că pe principiile cibernetice s-au construit 
calculatoarele care joacă şah. Regulile mişcărilor pieselor şi 


scopul jocului sunt programate. Dacă i se dă o poziţie 
oarecare de pe tabla de şah, maşina poate calcula toate 
mutările posibile şi consecinţele lor, alegând-o apoi pe cea 
cu probabilitatea maximă de câştigare a partidei. Un 
program bun poate lua în consideraţie până şi 
temperamentul adversarului. 

— Ah, da, aprobă Hoskins, frecându-şi apăsat bărbia. 

— Imaginaţi-vă acum o situaţie similară, în care un 
calculator primeşte un fragment dintr-o lucrare literară, 
căreia îi poate adăuga cuvinte din vocabularul său ce 
cuprinde toate dicționarele, astfel încât optează pentru cele 
cu valoare literară maximă. Evident, un astfel de calculator 
ar trebui să fie mult mai complex decât cele care joacă şah. 

Hoskins se foi nerăbdător. 

— Ce-i cu maimuța, domnule profesor? Marmie a pomenit 
de o maimuţă. 

— La ea intenţionez să ajung, îl linişti Torgesson. Desigur, 
niciunul dintre calculatoarele deja existente nu este 
suficient de complex. Însă creierul omenesc... oho! Creierul 
omenesc este el însuşi un calculator. 

Fireşte, nu m-am putut folosi de el. Din nefericire, 
legislaţia nu mi-o permite. Totuşi, chiar şi un creier de 
maimuţă, corespunzător dirijat, poate reuşi mai multe decât 
orice maşinărie construită vreodată de om. Aşteptaţi! Mă 
duc să-l aduc pe micuțul Rollo. 

Savantul părăsi încăperea. Hoskins aşteptă o clipă, după 
care privi prudent spre scriitor. 

— Măiculiţă! şuieră el. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Marmie. 

— Ce s-a-ntâmplat?! Individul este un escroc, la zi, de 
unde l-ai recrutat? 

— Escroc? se indignă Marmie. Ne găsim în biroul autentic 
al unui profesor din Fayerweather Hall, Columbia. Sper că 
recunoşti Columbia... 

— Sigur că da, totuşi... 


— lar acesta e biroul profesorului Torgesson. Uită-te la 
praf! (Suflă peste un manual, ridicând un norişor.) Numai el 
ar ajunge pentru a demonstra că-i un cabinet adevărat. 
Uită-te şi la titlul cărţii: Psihodinamica comportamentului 
uman, de profesorul Arndt Rolf Torgesson. 

— De acord, Marmie, de acord! Există un Torgesson şi aici 
e biroul lui. De unde ştiai că tipul este plecat în concediu şi 
cum ai reuşit să capeţi acces în birou, nu-mi dau seama. 
Încerci însă să-mi spui că aiuritul ăsta cu maimuţele şi 
calculatoarele lui este adevăratul profesor? Ha! 

— Cu o fire aşa de suspicioasă ca a ta, presupun c-ai avut 
parte de o copilărie mizerabilă şi lipsită de prieteni. 

— Suspiciunea este rezultatul contactelor cu scriitorii. Mi- 
am şi ales deja restaurantul şi o să te cam coste distracţia 
asta. 

Marmie pufni: 

— N-o să mă coste nici măcar sumele mizere cu care m-ai 
plătit. Taci acum, se întoarce! 

Agăţată de gâtul profesorului se găsea o foarte 
melancolică maimuţă capucin. 

— EI, spuse Torgesson, este micul Rollo. Spune bună ziua, 
Rollo! Maimuţa îl trase de păr. 

— Mă tem că-i obosit, comentă profesorul. Am aici unul 
dintre manuscrisele lui. 

Puse jos maimuța şi o lăsă să se prindă de degetul lui, în 
vreme ce scoase două foi de hârtie din buzunarul hainei şi i 
le întinse lui Hoskins. Redactorul citi cu glas tare: 

— A fi sau a nu fi: iată întrebarea. / Mai vrednic oare e să 
rabzi în cuget/ A vitregiei praştii şi săgeți, / Sau fierul să-l 
ridici asupra armiei/ De griji şi să le curmi? Să mori: să 
dormi, / Atât; şi printr-un somn să curmi durerea... Ridică 
ochii. 

— Asta a scris micul Rollo? 

— Nu tocmai. Este o copie după dactilograma lui. 

— Aha, o copie... Ei bine, Rollo nu-l prea cunoaşte pe 
Shakespeare. Citatul corect este „sau fierul să-l ridici 


asupra mării”. 

Torgesson încuviinţă din cap. 

— Aveţi dreptate, domnule Hoskins. Shakespeare a scris 
„mare”. Dar vedeţi dumneavoastră, este o metaforă forţată. 
Nu te lupţi cu armele împotriva mării. Cu armele te lupţi 
împotriva oştilor. Rollo a preferat „armii”. Este una dintre 
puţinele erori ale lui Shakespeare. 

— Aş dori să-l văd scriind la maşină, spuse redactorul. 

— Sigur că da. 

Profesorul aduse o maşină de scris din care cobora un 
cablu electric şi explică: 

— Este necesară folosirea uneia electrice, pentru a-l 
supune unui efort fizic cât mai mic. De asemenea, trebuie 
să-l cuplăm pe Rollo la acest transformator. 

În timp ce vorbea, fixă doi electrozi pe ţeasta animalului. 

— Rollo, continuă el, a fost supus unei foarte delicate 
operaţii, în urma căreia mai multe fire au fost conectate la 
diverse zone ale creierului său. Îi putem şunta activităţile 
voluntare şi astfel să-i utilizăm creierul ca pe un calculator. 
Mă tem că detaliile sunt mai... 

— Aş dori să-l văd scriind la maşină, spuse Hoskins. 

— Ce aţi dori? Hoskins se gândi rapid. 

— Cunoaşte „Hanul Kubla” al lui Coleridge? 

— Nu ştie nimic pe dinafară, ci scrie pur şi simplu în urma 
unor calcule. Recitaţi câteva versuri, ca să poată estima 
ansamblul general şi să calculeze consecinţele primelor 
cuvinte. 

Hoskins încuviinţă din cap, îşi umflă pieptul şi tună: 

— În Xanadu, han Kubla porunci un falnic domn al 
desfătării: Pe-Alfeu, râu sfânt, ce curge-aci prin peşteri 
tainice, spre-a rătăci în jos, spre-ntunecimea mării. De cinci 
ori zece leghe-avid pământ fu-ncins cu turn şi zid...” 

— Ajunge, îl opri Torgesson. 

Aşteptară în tăcere. Maimuţa privea grav maşina de scris. 

— Desigur, vorbi profesorul, procesul durează. Rollo 
trebuie să ia în consideraţie romantismul poemului, uşorul 


parfum arhaic, ritmul cadenţat şi multe altele. 

Apoi, un degeţel negru se întinse şi apăsă o tastă. Era 
litera e. 

— Nu foloseşte majusculele, explică savantul, nici 
punctuaţia, iar împărţirea în cuvinte nu este perfectă. De 
aceea, eu obişnuiesc să-i rescriu foile, când termină. 

Micul Rollo atinse un r una şiun u. Apoi, după o pauză 
lungă, apăsă tasta pentru spaţiu. 

— Erau”, zise Hoskins. 

Cuvintele porniră să se aştearnă pe hârtie: „erau ai ci 
grădini şi apen spume undenfloreau mulţi ar boride tămâi 
iar din colo vechi codri prag delume cu pe teverzi de soare 
la călcâi”... 

— Dumnezeule! icni Hoskins. 

— Aşa continuă poezia? întrebă 'Torgesson. 

— Pe barba Profetului! gemu Hoskins. 

— În cazul acesta, Coleridge trebuie să fi făcut o treabă 
bună, respectând tehnica din prima strofă. 

— Să fiu al dracului! urmă Hoskins. 

— Vezi, rosti Marmie, masând umărul redactorului, vezi, 
vezi, vezi, vezi? Vezi? adăugă el. 

— Să mă ia naiba! încheie Hoskins. 

— Acum, spuse Marmie, frecându-şi părul din cap până ce- 
Il zburli aidoma unei creste de cocoş, să trecem la treabă. 
Să-i dăm povestirea mea. 

— Da, dar... 

— Nu va depăşi posibilităţile lui Rollo, îl asigură Torgesson. 
În mod frecvent, eu îi citesc fragmente din cele mai bune 
texte science fiction, inclusiv multe din povestirile lui 
Marmie. Este uluitor cum le îmbunătăţeşte pe unele. 

— Nu cred, pufni Hoskins. Orice maimuţă poate scrie 
lucruri mai bune decât unele texte pe care le primesc. Dar 
cel al lui Tallinn are aproape patruzeci de pagini. Maimuţa 
nu-l va putea dactilografia repede. 

— Câtuşi de puţin, domnule Hoskins, câtuşi de puţin. Eu îi 
voi citi povestirea şi o vom lăsa să continue în punctele 


cruciale. 

— Dă-i drumul, atunci! încuviinţă redactorul, încrucişându- 
şi braţele. Sunt gata. 

— Eu cu atât mai mult, adăugă Marmie încrucişându-şi şi 
el braţele. 

Micul Rollo stătea nemişcat, un ghemotoc îmblănit de jale 
cataleptică, în vreme ce vocea blândă a lui Torgesson urca 
şi cobora în cadență, vorbind despre o bătălie spaţială şi 
despre eforturile prizonierilor pământeni de a-şi recăpăta 
nava pierdută. 

Unul dintre personaje ieşi în exteriorul navei, iar 
Torgesson citi cu totul absorbit: 

— Stalny încremeni în tăcerea stelelor eterne. Durerea din 
genunchi îl sfredelea, în vreme ce aştepta ca monştrii să 
audă bufnitura şi să...” 

Marmie trase disperat de mâneca profesorului. Torgesson 
ridică ochii şi-l decuplă pe Rollo. 

— Asta-i, făcu Marmie. Vezi, profesore, cam pe aici Hoskins 
îşi vâră nasul unde nu-i fierbe oala. Eu continuu scena în 
exteriorul navei, până ce Stalny învinge şi nava redevine a 
pământenilor. Apoi continuu cu explicaţiile. Hoskins vrea să 
întrerup scena exterioară, să revin în interior, să opresc 
acţiunea pentru vreo şase pagini, apoi să mă întorc la ea. Ai 
mai auzit asemenea tâmpenie? 

— Eu spun să lăsăm maimuța să decidă, interveni 
redactorul. Torgesson îl porni pe Rollo şi un deget negru şi 
zbârcit se întinse şovăind spre maşina de scris. Hoskins şi 
Marmie se aplecară simultan înainte, capetele lor 
apropiindu-se încetişor deasupra lui Rollo. Maşina scrise 
litera a. 

— A, o încurajă Marmie aprobând din cap. 

— A, fu de acord Hoskins. 

Maşina scrise un c, apoi continuă mult mai rapid: „ac 
ţioneze stalny aştepta în grozit şi ne ajutorat ca ecluza şase 
caşte şimonştrii în cost umesă iasă ne miloşi...” 

— Cuvânt cu cuvânt, şopti Marmie fascinat. 


— În mod sigur, are stilul tău. 

— Cititorilor le place. 

— N-ar face-o, dacă vârsta mintală medie n-ar fi... Hoskins 
se opri. 

— Hai, spune! îl îndemnă scriitorul. Spune! Spune că au 
coeficientul de inteligenţă al unui copil de doisprezece ani şi 
te voi cita în toate fanzinele din ţară. 

— Domnilor, interveni Torgesson, domnilor, vă rog! Îl 
deranjaţi pe Rollo! 

Îşi îndreptară din nou atenţia spre maşina de scris, care 
continua neabătută: ...stele lese de plasau pe orb iţele lor 
gigant ice deşi simţ urile legate depământ alelui sta Iny insi 
stau cănava cese rotea stă tea ne mişcată” 

Carul maşinii reveni la început de rând nou. Marmie îşi 
ţinu răsuflarea. Acum ar fi trebuit... 

Iar degeţelul se întinse şi bătu: * 

— Asterisc! răcni Hoskins. 

— Asterisc, mormăi Marmie. 

— Asterisc? se miră lorgesson. 

Urmă o linie formată din nouă asteriscuri. 

— Asta-i, frăţioare, spuse Hoskins şi-i explică rapid 
profesorului care privea nedumerit. Ori de câte ori doreşte 
să indice o schimbare a punctului de vedere, Marmie 
foloseşte un rând de asteriscuri. lar ceea ce-mi doream eu 
era o asemenea schimbare radicală. 

Maşina începu un paragraf nou: „în navă...” 

— Opreşte-l, profesore! spuse autorul. Hoskins îşi frecă 
palmele. 

— Când îmi aduci varianta nouă, Marmie? 

— Care variantă nouă? replică acesta netulburat. 

— Ai văzut-o pe cea a maimuţei. 

— Sigur că da. De aceea te-am şi adus aici. Micul Rollo nu 
este decât o maşină, o maşină rece, brutală, logică. 

— Şi? 

— În vreme ce un scriitor bun nu-i o maşină. El nu scrie cu 
mintea, ci cu inima. Cu inima lui, întări Marmie, bătându-se 


cu pumnul în piept. 

— Ce vrei, Marmie? gemu redactorul. Dacă mă iei cu vraja 
despre inima-şi-sufletul-autorului, pe cuvânt dacă n-o să 
vomit aici şi acum. Să rămânem la obişnuitul scriu-orice- 
pentru-bani. 

— Ascultă-mă o clipă, îl opri Marmie. Rollo l-a corectat pe 
Shakespeare. Singur ai spus-o. Rollo voia ca Shakespeare 
să spună „armii de griji”, şi avea dreptate din punctul de 
vedere al unei maşini. În condiţiile respective, „mări de 
griji” este o metaforă forţată. Nu crezi însă că Shakespeare 
ştia lucrul ăsta? Pur şi simplu, Shakespeare ştia unde să 
încalce regulile. Rollo este o maşinărie care nu poate 
încălca regulile, dar un scriitor bun o poate face şi trebuie 
s-o facă. „Mări de griji” este mai impresionant, are forţă şi 
ritm. Dă-o naibii de metaforă forţată! În cazul meu, când 
doreşti să introduci altă scenă, urmezi regulile mecanice ale 
menţinerii suspansului, aşa că, firesc, Rollo este de acord cu 
tine. Eu însă ştiu că trebuie să încalc regulile, pentru a 
menţine profundul impact emoţional al sfârşitului, aşa cum 
îl văd eu. În caz contrar, obţin un produs mecanic pe care-l 
poate realiza şi un calculator. 

— Dar..., începu Hoskins. 

— Continuă, făcu autorul, votează mecanicismul! Spune că 
nu-l vei depăşi niciodată ca redactor pe Rollo! 

— Bine, Marmie, rosti Hoskins cu un tremur în voce, voi 
lua textul aşa cum este! Nu, nu mi-l da acum, expediază-l 
prin poştă. Dacă nu te superi, eu plec în căutarea unui bar. 

Îşi îndesă pălăria pe cap şi se răsuci pe călcâie, pentru a 
ieşi din odaie. Torgesson strigă după el: 

— Vă rog, nu spuneţi nimănui despre micul Rollo! 

Cuvintele de despărţire se auziră suprapuse peste 
zgomotul unei uşi trântite: 

— Crezi că-s nebun...? 

Marmie îşi frecă palmele entuziast, când fu sigur că 
redactorul plecase. 


— Asta-nseamnă să ai minte, rosti el, apăsându-şi degetul 
în tâmplă până la refuz. A fost o vânzare care mi-a făcut 
plăcere. A fost o vânzare mai presus de toate celelalte pe 
care le-am reuşit până acum. Mai grozavă decât toate 
laolaltă! 

Se lăsă să cadă încântat în scaunul cel mai apropiat. 
Torgesson îl ridică pe micul Rollo pe umăr. 

— Marmaduke, rosti el încetişor, dar ce-ai fi făcut dacă 
Rollo ar fi scris versiunea ta? 

Preţ de o clipă, o expresie îndurerată trecu peste chipul 
autorului. 

— La naiba, replică el, aşa crezusem că avea să facă! 

Apropo, în Degetul maimuţei, scriitorul şi redactorul au 
fost plăsmuiţi pe baza unei perechi reale, ce s-a certat în 
mod real pentru o povestire reală. 

Povestirea la care mă refer era Ecluza-C, apărută în 
Galaxy din octombrie 1951 (după ceartă), şi care, în cele 
din urmă, a fost inclusă în antologia Căderea nopţii şi alte 
povestiri. Eu eram scriitorul, bineînţeles, iar Horace Gold, 
redactorul. 

Deşi cearta şi povestirea sunt autentice, personajele au 
fost caricaturizate. Eu nu semăn deloc cu autorul din text, 
iar Horace nu seamănă deloc cu redactorul din text. Horace 
îşi are propriile excentricităţi, cu mult mai interesante 
decât cele pe care le-am născocit în scopuri fictive, ca şi 
mine, de altfel... dar asta nu constituie subiectul cărţii de 
faţă. 

Dintre toate textele pe care le-am scris şi care n-au fost 
publicate decât o singură dată, următorul este cel la care 
mă refer cel mai frecvent. L-am amintit în zeci de conferinţe 
şi ocazional l-am menţionat în scris, dintr-un motiv foarte 
întemeiat pe care-l voi pomeni mai târziu. 

În aprilie 1953, mă aflam în Chicago. Nu sunt un turist 
pasionat; oricum, era prima mea vizită în Chicago (de 
atunci, am mai vizitat oraşul o singură dată). Venisem acolo 
pentru a participa la convenţia Societăţii Chimice 


Americane, unde trebuia să prezint un referat. Nu era un 
eveniment prea amuzant, de aceea m-am gândit să-mi 
însufleţesc puţin şederea, ducându-mă în Evanston, o 
suburbie din partea de nord, unde se afla redacţia revistei 
Universe Science Fiction. 

Pe atunci, revista era condusă de Bea Mahaffey, o tânără 
extraordinar de frumoasă. (După cum obişnuiesc să spun, 
scriitorii de science fiction ar fi votat-o neîntrerupt drept 
redactorul în faţa căruia ar fi fost gata să cedeze.) 

Când am ajuns la redacţie, pe 7 aprilie 1953, Bea m-a 
întâmpinat bucuroasă şi m-a întrebat imediat de ce nu i-am 
adus o povestire pentru revistă. 

„Vrei o povestire?” am întrebat-o, îmbătându-mă de 
frumuseţea ei. „O să-ţi scriu o povestire! Adu-mi o maşină 
de scris.” 

În realitate, căutam s-o impresionez, sperând că mi se va 
arunca în braţe, cuprinsă de fiorii adoraţiei. N-a făcut-o. Mi- 
a adus o maşină de scris. 

A trebuit să mă conformez promisiunii. Întrucât pe atunci 
se vorbea mult despre cucerirea Everestului (oamenii 
încercau de treizeci de ani să-l escaladeze, iar a şaptea 
tentativă tocmai eşuase), n-am stat pe gânduri şi am scris 
Everest. 

Bea a citit-o, i-a plăcut şi mi-a oferit treizeci de dolari, pe 
care i-am acceptat prompt. Am cheltuit imediat jumătate 
din sumă pentru o cină romantică în doi şi m-am străduit cu 
atâta succes să fiu încântător, monden şi suav, încât 
chelneriţa mi-a spus oftând că şi-ar fi dorit un ginere ca 
mine. 

Situaţia părea de-a dreptul promițătoare, aşa că, plin de 
voioşie, am condus-o acasă pe Bea. Nu sunt sigur care erau 
intenţiile mele, dar dacă intenţionam ceva nu tocmai decent 
(sunt convins că nul), planurile mi-au fost dejucate. Bea a 
reuşit să intre în apartament, lăsându-mă pe coridor, fără 
ca măcar să fi văzut uşa deschizându-se. 

6. EVEREST. 


În 1952, fuseseră gata să renunţe la escaladarea 
Everestului. Doar fotografiile îi făcuseră să nu abandoneze. 

Ca fotografii în sine, nu erau mare lucru - neclare, pătate, 
cu nişte contururi prea puţin interesante, forme negre pe 
fundal alb. Însă petele întunecate erau fiinţe vii. Oamenii o 
juraseră. 

— Ce dracu', am rostit, de patruzeci de ani se vorbeşte 
despre creaturile care patinează pe ghețarii Everestului! A 
sosit momentul să facem ceva în privinţa asta. 

Jimmy Robbons (scuzaţi, James Abram Robbons) mă 
adusese aici. Se dădea în vânt după ascensiunile montane şi 
ştia că tibetanii nu se apropiau de Everest, pentru că era 
muntele zeilor. Îmi putea cita orice referire la misterioasele 
urme de picior aducând cu cele omeneşti, care fuseseră 
descoperite mai sus de şapte mii cinci sute de metri; ştia pe 
dinafară toate aiurelile despre creaturi albe şi efemere 
gonind peste ţancuri, cu puţin deasupra ultimei tabere pe 
care izbutiseră s-o stabilească alpiniştii. 

E bine să ai şi un astfel de entuziast la sediul 
Supravegherii Planetare. 

Totuşi ultimele fotografii păreau să-i confirme spusele. La 
urma urmelor, puteai crede că erau nişte fiinţe vii. 

— Uite ce-i, şefu', a zis Jimmy, problema nu-i atât existenţa 
lor, cât faptul că se deplasează rapid. Priveşte! Silueta e 
înceţoşată. 

— Poate s-a mişcat camera... 

— Vârful ăla este destul de ascuţit. lar oamenii jură că 
fugea. Imaginează-ţi ce metabolism trebuie să aibă ca să 
alerge la presiunea de acolo. Şefu', dacă n-ai fi auzit 
niciodată de peştii care trăiesc la mare adâncime, ai fi 
crezut în existenţa lor? Sunt peşti ce caută noi nişe 
ecologice pe care să le poată exploata, aşa că se afundă tot 
mai mult în abis până ce, într-o bună zi, constată că nu mai 
pot reveni sus. S-au adaptat în asemenea măsură, încât pot 
trăi numai sub tonele alea de presiune. 

— Ei bine... 


— La naiba, nu poţi inversa imaginea? Creaturile pot fi 
silite să urce un munte, nu? Pot învăţa să supravieţuiască 
într-o atmosferă rarefiată şi la temperaturi scăzute. Se pot 
hrăni cu licheni şi, ocazional, cu păsări, tot aşa cum peştii 
din adâncuri trăiesc în esenţă pe baza vieţuitoarelor care se 
strecoară treptat de sus. Apoi, într-o bună zi, constată că nu 
mai pot cobori. Nici măcar nu spun că sunt oameni. Pot fi 
capre sălbatice, bursuci, ori altceva. 

— Martorii afirmă, am rostit cu încăpățânare, că aveau 
siluete aproximativ umane, iar urmele tălpilor seamănă în 
tot cazul cu ale oamenilor. 

— Sau cu ale urşilor, a adăugat Jimmy. Nu se poate 
preciza. În clipa aceea, am spus: 

— A sosit momentul să facem ceva în privinţa asta. Jimmy a 
ridicat din umeri, după care a clătinat din cap. 

— De patruzeci de ani se străduiesc să escaladeze 
Everestul. 

— Ce naiba! am exclamat. Voi, alpiniştii, sunteţi nebuni cu 
toţii. Asta-i sigur. Nu vă interesează s-ajungeţi în vârf. De 
fapt, pe voi vă interesează să ajungeţi acolo pe un anumit 
drum. E momentul să terminăm să ne mai prostim cu 
pitoane, corzi, tabere şi toate fleacurile Clubului 
Exploratorilor, care la fiecare cinci ani îi trimite pe fraieri să 
încerce escalada. 

— Ce vrei să spui? 

— Ştiai că avionul s-a inventat încă din 1903? 

— Vrei să zbori peste Everest?! 

O rostise cu tonul cu care un lord englez ar spune „Să 
împuşti o vulpe?!”, sau un undiţar ar exclama „Să foloseşti 
lanseta?!” 

— Da, am încuviinţat, vreau să trecem pe deasupra 
Everestului şi să paraşutăm pe cineva acolo. De ce nu? 

— Nu va supravieţui prea mult. Mă refer la paraşutist. 

— De ce nu? Va fi îmbrăcat în scafandru spaţial, va avea 
provizii şi butelii de oxigen. Evident... 


Mi-a luat ceva timp până am convins Aviația Militară să mă 
asculte şi să aprobe alocarea unui avion, iar până atunci 
Jimmy Robbons şi-a schimbat părerea în asemenea măsură 
încât s-a oferit voluntar pentru paraşutare. 

— La urma urmelor, a şoptit el, voi fi primul om care a 
ajuns pe Everest! 

Acela a fost începutul. Povestea în sine poate fi relatată 
foarte simplu şi în mult mai puţine cuvinte. 

Timp de două săptămâni din anotimpul favorabil (favorabil 
pentru Everest), avionul a aşteptat o zi ce prezenta condiţii 
moderat dificile pentru zbor, apoi a decolat. Au reuşit. 
Pilotul a descris prin radio vârful Everestului văzut de 
deasupra, apoi l-a descris pe Jimmy Robbons, pe măsură ce 
paraşuta i se zărea tot mai mică. 

După aceea, a început alt viscol. Avionul abia a reuşit să 
ajungă la bază şi au trecut încă două săptămâni până ce 
vremea a redevenit acceptabilă. 

În tot acest timp, Jimmy se afla singur pe Acoperişul Lumii, 
iar eu mă acuzam că fusesem un criminal. 

După două săptămâni, avionul s-a întors pentru a încerca 
să-i localizeze cadavrul. Nu ştiu la ce ar fi slujit, dacă 
reuşea, dar ăsta-i specificul rasei umane. Câţi soldaţi au 
murit în ultimul război? Cine poate număra până la cifra 
respectivă? Însă banii, sau orice altceva, nu mai contează 
când trebuie salvată o singură viaţă, sau chiar recuperat un 
singur cadavru. 

Nu i-au găsit trupul, dar au zărit o trâmbă de fum, 
încolăcindu-se în aerul rarefiat şi risipindu-se în rafalele de 
vânt. Au coborât o scară de frânghie şi Jimmy a suit, 
arătând ca naiba, dar în mod clar viu. 

Post-scriptumul povegştii se referă la vizita pe care i-am 
făcut-o lui Jimmy la spital, săptămâna trecută. Îşi revenea 
foarte lent. Medicii pomeniseră de şoc şi epuizare, dar ochii 
săi spuneau mai multe. 

— Jimmy, i-am zis, n-ai discutat cu reporterii şi nici cu 
reprezentanţii guvernului. Perfect! Ce-ar fi să vorbeşti cu 


mine? 

— N-am nimic de spus, a şoptit el. 

— Nu cred că-i adevărat. Ai rămas pe vârful Everestului pe 
durata unui viscol care a ţinut două săptămâni. Nu te-ai fi 
putut descurca singur, nici chiar cu toate materialele pe 
care ţi le paraşutasem. Cine te-a ajutat? 

Cred că ştia că n-avea rost să mintă. Sau poate voia să-şi 
descarce sufletul. 

— Sunt inteligenţi, şefu', a spus. Ei mi-au îmbuteliat 
oxigenul. Au construit o sursă energetică micuță, ca să am 
căldură, şi au semnalizat cu fum când au văzut avionul. 

— Aha... (Nu intenţionam să-l grăbesc.) Exact cum 
bănuiserăm şi noi. S-au adaptat la viaţa pe Everest. Nu pot 
cobori de acolo. 

— Nu, nu pot. lar noi nu putem sui. Chiar dacă vremea nu 
ne-ar fi oprit, ne-ar fi oprit ei! 

— Par nişte fiinţe bune la suflet, atunci de ce ar obiecta? 
Pe tine te-au ajutat. 

— N-au nimic împotriva noastră. Mi-au şi vorbit, ştii? Prin 
telepatie. 

— Aha, m-am încruntat. 

— Dar nu vor să intervină. Deocamdată, ne 
supraveghează, şefu'. Sunt nevoiţi s-o facă. Noi deţinem 
energia nucleară... Vom construi rachete... Sunt îngrijoraţi 
în privinţa noastră, iar Everestul este singurul loc de unde 
ne pot supraveghea! 

M-am încruntat şi mai mult. Jimmy transpirase şi mâinile îi 
tremurau. 

— Uşurel, băiete! l-am potolit. Uşurel! Ce naiba sunt 
creaturile astea? 

lar el mi-a răspuns: 

— Ce fel de creaturi crezi că ar fi reuşit să se adapteze 
atât de bine la atmosfera rarefiată şi gerul sub zero grade, 
astfel încât Everestul să fie unicul loc de pe Pământ unde 
pot trăi? Nu sunt fiinţe de pe Pământ. Sunt marţieni! 

Asta-i totul. 


Acum, permiteţi-mi să explic motivul pentru care mă refer 
atât de frecvent la Everest. 

Evident, în realitate nu crezusem câtuşi de puţin că pe 
Everest ar trăi marţieni, sau că oamenii ar întârzia prea 
mult cucerirea finală a piscului. Pur şi simplu, crezusem că 
vor avea decenţa să n-o facă decât după publicarea 
povestirii. 

Dar, vai, n-a fost să fie! Pe 29 mai 1953, la nici două luni 
după ce scrisesem şi vândusem Everest, Edmund Hillary şi 
Tenzing Norgay au stat chiar pe vârful Everestului şi n-au 
văzut nici marţieni, nici pe Yeti. 

Desigur, Universe ar fi putut sacrifica treizeci de dolari, 
lăsând povestirea nepublicată; sau eu m-aş fi putut oferi s-o 
răscumpăr. Niciuna dintre părţi n-a schiţat vreun gest şi 
Everest a apărut în numărul din decembrie 1953 al lui 
Universe. 

Întrucât sunt solicitat adesea să discut despre viitorul 
omenirii, nu pot să nu mă refer la Everest pentru a-mi 
sublinia priceperea în materie de futurologie. La urma 
urmelor, la cinci luni după cucerirea Everestului, am prezis 
că nu va fi niciodată escaladat. 

În ziua de azi, este oarecum la modă publicarea de 
antologii cuprinzând povestiri science fiction originale, 
acţiune pe care eu o dezaprob. În felul acesta se 
concurează revistele de science fiction, lucru pe care nu-l 
doresc. Consider că revistele sunt absolut esenţiale pentru 
science fiction. 

Să provină oare sentimentul meu din pură nostalgie? Să 
derive el din amintirea importanţei pe care au avut-o 
revistele de science fiction în copilăria mea şi în modul cum 
m-au lansat în cariera de scriitor? Pe de o parte, cred că da; 
totuşi, pe de altă parte, cred cu toată sinceritatea că 
revistele joacă un rol vital. 

Unde poate debuta un autor tânăr? Revistele, care apar 
de şase sau de douăsprezece ori pe an, trebuie pur şi 
simplu să aibă povestiri. O antologie îşi poate întârzia 


apariţia până la sosirea textelor solicitate, dar, pentru o 
revistă, acest lucru este imposibil. Din cauza termenelor de 
predare ce nu pot fi depăşite, o revistă trebuie să accepte 
uneori şi texte mai slabe, iar la răstimpuri un tânăr poate 
debuta deşi încă nu dovedeşte calităţi scriitoriceşti 
remarcabile. De fapt, chiar aşa am început eu. 

Asta înseamnă că, ocazional, cititorul poate găsi în reviste 
şi câte un text mai slăbuţ, dar scriitorul amator care a fost 
publicat capătă suficientă încurajare pentru a continua să 
scrie şi pentru a deveni (poate) un autor celebru. 

Apariţia antologiilor de texte science fiction originale a 
constituit însă o noutate. Niciodată n-am crezut că vor avea 
mare succes şi n-am încercat sentimentul că aş contribui la 
un inevitabil dezastru atunci când am scris pentru ele. Ba 
chiar, deoarece plăteau mai bine decât o făceau de obicei 
revistele, mi-a plăcut să mă număr printre autorii 
antologaţi. 

Primul volum de acest gen a fost Noi aventuri în spaţiu şi 
timp (1951), realizat de Raymond ]. Healy, pentru care am 
scris Într-o cauză bună - un text inclus ulterior în Căderea 
nopţii şi alte povestiri. 

După câţiva ani, August Derleth a realizat o altă antologie 
de povestiri originale, în care mi-a apărut Pauza. 

7. PAUZA. 

Pudra alburie se găsea într-o capsulă din material subţire 
şi transparent. La rândul ei, capsula fusese sigilată într-o 
folie dublă de plastic. În aceeaşi folie, la distanţe de 
cincisprezece centimetri, existau alte capsule. 

Folia se deplasa. Pentru un minut, fiecare capsulă poposea 
pe o menghină metalică, sub un vizor din mică. De cealaltă 
parte a vizorului contorului de radiaţii, un număr era înscris 
pe un sul derulant de hârtie. Capsula trecea mai departe şi 
alta îi lua locul. 

Numărul înscris la ora 13:45 fusese 308. Peste un minut, 
apăruse 256. Peste alt minut, 391. Peste alt minut, 477. 
Peste alt minut, 202. Peste alt minut, 251. Peste alt minut, 


000. Peste alt minut, 000. Peste alt minut, 000. Peste alt 
minut, 000. 

La puţin timp după ora paisprezece, Alexander Johannison 
trecu pe lângă contor şi coada ochiului i se poticni de 
coloana de numere. Merse alţi doi paşi, după care se opri şi 
se întoarse. 

Derulă înapoi sulul de hârtie, îl readuse la poziţia în care-l 
găsise şi exclamă: 

— Ce porcărie! 

Vorbise cu vehemenţă. Era înalt şi subţire, cu articulațiile 
falangelor proeminente, părul nisipiu şi sprâncenele 
blonde. Părea obosit şi, pe moment, derutat. 

Gene Damelli se îndreptă spre el, afişând aceeaşi 
dezinvoltură pe care o manifesta în toate activităţile sale. 
Era brunet, hirsut şi mai degrabă scund. Îşi spărsese 
cândva nasul, motiv pentru care nu aducea deloc cu 
tradiționala imagine a fizicienilor atomişti. 

— Blestematul meu de contor, vorbi el, nu mai indică nimic 
şi n-am chef să-l demontez. Ai o ţigară? 

Johannison îi întinse pachetul. 

— Şi celelalte din clădire? 

— Nu le-am verificat, totuşi nu cred c-au căzut toate. 

— De ce nu? Nici al meu nu mai înregistrează. 

— Serios? Păi vezi? Şi câţi bani s-au investit! Degeaba... 
Hai să ieşim să bem o Cola. 

— Nu! se răsti Johannison cu mai multă vehemenţă decât 
intenţionase. Mă duc să vorbesc cu George Duke. Vreau să-i 
văd maşina. Dacă-i deconectată... 

Damelli îl urmă. 

— N-o să fie deconectată, Alex. Nu te comporta ca un idiot. 

Duke îl ascultă pe Johannison şi-l examină dezaprobator 
pe deasupra ochelarilor fără rame. Era un tânăr îmbătrânit, 
cu păr puţin şi răbdare şi mai puţină. 

— Sunt ocupat, spuse el. 

— Prea ocupat pentru a-mi spune dacă-ţi merge instalaţia, 
pentru Dumnezeu? 


— La dracu”, oftă Duke, sculându-se, când mai are vreme 
cineva să muncească aici? 

Etuiul ochelarilor bufni înfundat peste mai multe suluri 
risipite pe birou. 

Bărbatul se apropie de o masă de laborator ticsită şi ridică 
masivul capac cenuşiu al unui masiv container cenuşiu. 
Introduse înăuntru un cleşte lung de jumătate de metru şi 
scoase un mic cilindru argintiu. 

— Staţi pe loc! vorbi el încruntat. 

Lui Johannison nu mai era nevoie să i se atragă atenţia. În 
ultima lună, nu fusese expus la o doză anormală de 
radioactivitate, dar n-avea nici un rost să se apropie mai 
mult decât era necesar de cobaltul „fierbinte”. 

Folosind cleştele şi ţinând braţele cât mai depărtate de 
corp, Duke aduse bucăţica sclipitoare de metal lângă 
vizorul contorului său. De la o jumătate de metru, contorul 
ar fi trebuit să înnebunească. N-o făcu. 

— Hă?! exclamă Duke şi scăpă containerul cu cobalt. 

Bâjbâi disperat după el şi-l împinse din nou lângă vizor. Şi 
mai aproape... 

Nu se auzi nici un sunet. Luminiţele multiplicatorului de 
scări nu pâlpâiră. Numerele nu crescură galopant. 

— Nici măcar zgomot de fond, comentă Johannison. 

— Să dea dracii! şuieră Damelli. 

Cu gesturi la fel de precaute, Duke puse cobaltul înapoi în 
incinta căptuşită cu plumb şi rămase locului, fulgerând din 
priviri. 

Johannison se năpusti în cabinetul lui Bill Everard, urmat 
îndeaproape de Damelli. Vorbi aţâţat timp de minute 
întregi, încheieturile degetelor sale osoase albindu-se pe 
muchia biroului. Everard îl ascultă şi obrajii săi netezi, 
proaspăt raşi, deveniră treptat trandafirii, iar gâtul dolofan 
se revărsă puţin peste gulerul alb, rigid. 

Everard îl privi pe Damelli şi îndreptă un deget mare 
întrebător către Johannison. Damelli înălţă din umeri, 
ridicând palmele în sus şi încreţindu-şi fruntea. 


— Nu-nţeleg cum se pot strica toate o dată, spuse 
Everard. 

— Principalul este că s-au stricat, insistă Johannison. Au 
încetat să mai funcţioneze pe la ora două. Asta înseamnă 
acum mai bine de o oră, şi niciunul dintre ele nu şi-a 
revenit. Nici chiar George Duke nu poate face nimic. Îţi 
spun, nu-i vorba de contoare! 

— Păi, parcă ziceai că ele s-au stricat. 

— Am zis că nu funcţionează. Dar nu-i vina lor. N-au cu ce 
lucra. 

— Ce vrei să spui? 

— Vreau să spun că aici nu mai există radioactivitate. În 
toată clădirea. Nicăieri! 

— Nu te cred. 

— Uite ce-i, dacă un cartuş cu cobalt fierbinte nu 
declanşează un contor, poate că s-au defectat toate 
contoarele încercate. Dar când acelaşi cartuş nu descarcă 
nici un electroscop cu foiţă de aur şi când nici măcar nu 
înceţoşează un film fotografic, atunci ceva e-n neregulă cu 
cartuşul. 

— Perfect, spuse Everard, deci este gol. Cineva a făcut o 
eroare şi nu l-a umplut. 

— Acelaşi cartuş funcţiona azi-dimineaţă, dar asta-i lipsit 
de importanţă. Poate că se mai încurcă între ele. Am luat 
însă bucata de pehblendă din colecţia noastră şi nici ea nu 
semnalează radioactivitate. N-o să-mi spui acum că cineva a 
uitat să pună uraniu în ea. 

Everard îşi frecă o ureche. 

— Tu ce zici, Damelli? 

— Nu ştiu, şefule, clătină acesta din cap. N-am nici o idee. 

— Nu-i momentul prielnic pentru ipoteze, interveni 
Johannison. Trebuie acţionat imediat. Sună la Washington. 

— Pentru ce? întrebă Everard. 

— Pentru arsenalul de bombe atomice. 

— Cum?! 


— Ăsta poate fi răspunsul, şefule. Să zicem că o altă ţară a 
descoperit o modalitate de oprire a radioactivităţii. Poate că 
o foloseşte asupra noastră. În cazul ăsta, scopul nu poate fi 
decât anihilarea bombelor atomice. Nu ştiu unde le ţinem, 
aşa că acţionează pe plan naţional. Şi dacă este adevărat, 
înseamnă că va urma un atac. Poate chiar dintr-o clipă în 
alta. lelefonează, şefule! 

Mâna lui Everard se întinse către receptor. Ochii săi şi ai 
lui Johannison se întâlniră şi se fixară reciproc. 

— O convorbire interurbană, vă rog, rosti el. 

Ceasul arăta patru fără cinci. Everard puse jos receptorul. 

— Era împuternicitul? întrebă Johannison. 

— Da, încuviinţă Everard şi se încruntă. 

— Bun. Ce-a zis? 

— Fiule”, mi-a spus - cită Everard - „care bombe 
atomice?”. Johannison îl privi stupefiat. 

— Ce dracu' vrea să spună prin „Care bombe atomice?”. 
Ştiu! Au aflat deja care-i treaba şi nu vor să comenteze. Nu 
vor să vorbească nici chiar cu noi. Ce facem acum? 

— Nimic, mormăi Everard. 

Se lăsă pe spate în scaun şi se încruntă spre fizician. 

— Alex, ştiu că eşti foarte stresat, aşa că n-o să-ţi frec 
ridichea. Ceea ce mă tulbură însă este cum naiba m-ai 
stârnit pe mine cu aiureala asta? 

— Nu-i nici o aiureală, păli Johannison. A zis aşa ceva 
împuternicitul? 

— A spus că sunt un prost, şi are perfectă dreptate. Ce 
dracu' vrei să spui, venind aici cu poveşti despre bombe 
atomice? Ce sunt bombele atomice? N-am auzit niciodată 
de ele. 

— N-ai auzit de bombele atomice? Ce-i asta? Un banc? 

— N-am auzit niciodată de ele. Sună precum ceva din 
benzile desenate. 

Johannison se răsuci câtre Damelli, al cărui ten măsliniu 
părea că se întunecase şi mai tare. 

— Spune-i tu, Gene. 


— Nu mă băga-n chestia asta, scutură din cap Damelli. 

— Perfect. 

Johannison se aplecă înainte, privind cărţile din rafturile 
de deasupra lui Everard. 

— Nu ştiu despre ce-i vorba, dar pot face faţă. Unde-i 
Glasstone? 

— Aici, îi arătă Everard. 

— Nu. Nu Manualul de chimie fizică. Vreau Compendiul de 
energie atomică. 

— N-am auzit de aşa ceva. 

— Ce tot vorbeşti? Era-n biblioteca ta de când am venit eu 
aici. 

— N-am auzit niciodată de aşa ceva, repetă încăpățânat 
Everard. 

— Probabil că n-ai auzit nici de Trasori radioactivi în 
biologie a lui Kamen? 

— Nu. 

— Perfect, răcni Johannison. Atunci să ne folosim de 
Manualul lui Glasstone. E bun şi ăla. 

Luă volumul cel gros şi-l răsfoi. Mai întâi o dată, apoi încă 
o dată. Se încruntă şi consultă anul apariţiei: 1956. Cercetă 
primele două capitole, pagină cu pagină. Totul era acolo: 
structura atomică, numerele cuantice, electronii şi norul 
electronic, stările de tranziţie - dar nici urmă de 
radioactivitate, absolut nimic. 

Căută tabelul elementelor de pe coperta interioară. Îi 
trebuiră numai câteva secunde ca să vadă că nu figurau 
decât optzeci şi unu de elemente, cele neradioactive. 

Johannison îşi simţi gâtlejul uscat ca praful. Vorbi răguşit 
către Everard: 

— Bănuiesc că n-ai auzit niciodată de uraniu. 

— Ce-i ăsta? replică sec celălalt. Un produs? 

Disperat, Johannison lăsă manualul şi se întinse după 
Compendiul de chimie şi fizică. Deschise direct la index. 
Căută seriile radioactive, uraniu, plutoniu, izotopi. Găsi 
doar ultimul termen. Cu degete nesigure, tremurătoare, 


merse la tabelul izotopilor. O singură privire îi fu suficientă. 
Erau enumeraţi doar izotopii stabili. 

— Bine, încuviinţă el pe un ton rugător. Cedez. Ajunge. Aţi 
pregătit un set de manuale false ca să glumiţi pe seama 
mea, aşa-i? 

Încercă să surâdă. 

— Nu fi idiot, se încruntă Everard. Ar fi mai bine să te duci 
acasă. Cheamă şi-un medic. 

— N-am păţit absolut nimic. 

— Poate că aşa crezi tu, dar adevărul este altul. Ai nevoie 
de o vacanţă - ia-o! Damelli, fă-mi un serviciu. Suie-l într-un 
taxi şi vezi să ajungă acasă. 

Câteva clipe, Johannison păru nesigur, apoi izbucni: 

— Atunci, pentru ce sunt toate contoarele? La ce slujesc? 

— Nu ştiu ce înţelegi prin contoare. Dacă te referi la 
calculatoare, ele ne rezolvă problemele. 

Fizicianul indică o plăcuţă de pe perete: 

— Foarte bine! Vezi inițialele alea? C! E! A! Cercetarea! 
Energiei! Atomice! 

Rostise cuvintele apăsat şi cadenţat. La rândul său, 
Everard intonă: 

— Cercetări! Experimentale! Aerospaţiale! Du-l acasă, 
Damelli! 

Când ajunseră pe trotuar, Johannison se întoarse către 
Damelli şi şuieră grăbit: 

— Uite ce-i, Gene, nu fi o simplă unealtă pentru tipul ăla. 
Everard e vândut. Probabil că-l au la mână cu ceva. 
Imaginează-ţi că au tipărit manualele alea false numai 
pentru a încerca să mă scoată nebun. 

— Potoleşte-te, Alex! vorbi sec Damelli. Eşti surescitat. 
Everard este un tip la locul lui. 

— L-ai ascultat cu urechile tale. N-a auzit în viaţa lui de 
bomba atomică! Uraniul este un produs! Cum să fie la locul 
lui? 

— Dacă-i vorba despre asta, nici eu n-am auzit vreodată de 
bomba atomică sau de uraniu. 


Ridică un deget. 

— Taxi! 

Maşina trecu fără să oprească. Johannison izbuti să scape 
de senzaţia de sufocare. 

— Gene! Erai acolo când contoarele au încetat să mai 
funcţioneze. Erai acolo când pehblenda n-a mai emis 
radioactivitate. M-ai însoţit la Everard ca să lămurim 
lucrurile... 

— Dacă vrei să lămurim lucrurile, Alex, mi-ai spus că ai 
ceva de discutat cu şeful şi m-ai rugat să te însoțesc, dar 
asta-i tot ce ştiu. Din câte îmi aduc aminte, nu s-a întâmplat 
nimic în neregulă în laborator şi ce naiba făceam cu 
pehblenda? Noi nu folosim gudroane... Taxi! 

Un taxi se opri lângă trotuar. 

Damelli deschise portiera şi-i făcu semn lui Johannison să 
urce. Acesta sui, apoi, cu o furie care-i împăienjenise ochii, 
se întoarse, smuci portiera din mâna lui Damelli, o trânti, 
închizând-o, şi răcni o adresă spre şofer. Când taxiul se 
desprinse de lângă bordură, ieşi pe jumătate pe geam, 
strigând spre colegul său: 

— Zi-i lui Everard că nu ţine! Sunt mai inteligent decât voi! 

Căzu înapoi pe banchetă, epuizat. Era sigur că Damelli 
auzise adresa pe care o dăduse şoferului. Aveau oare să 
ajungă înaintea sa la FBI, cu o născocire despre criza lui 
nervoasă? lar cei de acolo aveau să-l creadă pe Everard, nu 
pe el? Nu puteau nega încetarea radioactivităţii. Nu puteau 
nega manualele false. 

Dar ce rost ar fi avut? Se pregătea un atac inamic, iar 
indivizi ca Damelli şi Everard... Cât de cuprinsă de trădare 
era ţara? 

Brusc, se încordă. 

— Şofer! răcni el, apoi mai tare: Şofer! 

Acesta nu se întoarse. Maşina continua să gonească. 
Johannison încercă să se ridice de la locul său, dar se simţi 
cuprins de ameţeală. 

— Şofer..., murmură el. 


Acela nu era drumul spre FBI, ci spre locuinţa sa. Însă de 
unde îi ştia şoferul adresa? 

Totul fusese aranjat dinainte, desigur. De-abia mai vedea 
în faţa ochilor şi urechile îi vâjâiau. 

Dumnezeule, ce mai organizare! Nu avea rost să se 
împotrivească! îşi pierdu cunoştinţa. 

Urca aleea ce ducea spre căsuţa cu un etaj şi faţadă din 
cărămidă unde locuia împreună cu Mercedes. Nu-şi 
amintea când coborâse din taxi. 

Se întoarse. Înapoia lui, nu se zărea nici urmă de taxi. În 
mod reflex, se pipăi, căutând portofelul şi cheile. Erau la 
locul lor. Nimic nu fusese atins. 

Mercedes îl aştepta în prag. Nu părea surprinsă să-l vadă. 
Johannison îşi privi rapid ceasul. Era aproape cu o oră mai 
devreme decât obişnuia să revină de la slujbă. 

— Mercy, începu el, trebuie să plecăm de-aici şi... 

— Ştiu totul, Alex, îl opri ea cu glas răguşit. Vino înăuntru. 

Părea întruchiparea raiului pe Pământ. Păr lins, şaten spre 
blond, cu cărare pe mijloc şi strâns la spate în coadă; ochi 
albaştri, depărtaţi, cu o vagă oblicitate orientală, buze pline 
şi urechiuşe foarte apropiate de cap. Ochii bărbatului o 
devorau. 

Îşi dădea totuşi seama că ea se străduia să-şi mascheze o 
anume încordare. 

— Ţi-a telefonat Everard? o întrebă. Sau Damelli? 

— Avem un musafir. 

„Au ajuns şi la ea”, se gândi Johannison. 

Ar fi putut s-o smulgă din prag şi să fugă, să-ncerce să 
ajungă într-un loc sigur. Dar ar fi reuşit? Musafirul putea să 
aştepte în penumbra holului de la intrare. Era probabil un 
bărbat sinistru, cu glas gros, brutal, şi cu accent străin, 
ţinând o mână în buzunarul hainei, care era mai bombat 
decât ar fi trebuit. 

Fără vlagă, păşi înăuntru. 

— Este în sufragerie, spuse Mercedes, şi pentru o clipă un 
surâs îi lumină chipul. Nu te teme! 


Musafirul stătea în picioare. Avea un aspect ireal, 
irealitatea perfecțiunii. Chipul şi corpul îi erau fără cusur şi 
lipsite de orice caracteristică a individualităţii. Părea 
coborât dintr-o reclamă. 

Glasul lui avea rezonanţa cultivată şi detaşată a unui 
crainic radio. Nu se simţea nici urmă de accent. 

— A fost destul de greu să vă aducem acasă, domnule 
Johannison, rosti el. 

— Indiferent despre ce ar fi vorba şi indiferent ce doreşti, 
i-o reteză fizicianul, eu nu colaborez! 

— Nu, Alex, interveni Mercedes, nu înţelegi! Am discutat 
până acum. Mi-a spus că radioactivitatea a încetat. 

— Da, este adevărat, şi aş dori ca această reclamă 
umblătoare să-mi spună cum s-a procedat! Ascultă, eşti 
antiamerican? 

— Tot n-ai priceput, Alex, spuse soţia lui. Radioactivitatea a 
încetat în toată lumea. Omul acesta nu este de pe Pământ. 
Nu mă privi aşa. Este adevărat. Ştiu că-i adevărat. Uită-te la 
el! 

Musafirul zâmbi. Era un zâmbet perfect. 

— Corpul în care apar, vorbi el, este realizat conform 
specificaţiilor, dar nu-i altceva decât materie perfect 
controlată. 

Întinse o mână şi pielea dispăru. Muşchii, tendoanele şi 
venele răsucite se distingeau perfect. Apoi pereţii venelor 
dispărură şi sângele curse lin pe aceleaşi trasee. Totul se 
dizolvă până la oasele netezi şi albicioase. Ele pieriră de 
asemenea. 

După aceea, totul reveni la normal. 

— Hipnoză! bolborosi Johannison. 

— Câtuşi de puţin, replică imperturbabil musafirul. 

— De unde vii? întrebă fizicianul. 

— Asta-i mai greu de explicat. Este important? 

— Trebuie să-nţeleg ce se-ntâmplă, strigă Johannison. Nu- 
ţi dai seama? 


— Ba da, îmi dau. De aceea mă şi găsesc aici. În clipa de 
faţă, discut cu peste o sută de locuitori ai planetei voastre. 
În trupuri diferite, desigur, fiindcă segmente diferite ale 
populaţiei au criterii şi preferinţe diferite în privinţa 
aspectului exterior! 

Pe moment, Johannison se întrebă dacă nu cumva 
înnebunise. 

— Eşti de... de pe Marte? întrebă el. Aşa... depeo 
planetă? Ne-aţi cucerit? A-nceput războiul? 

— Vedeţi, spuse musafirul, exact genul acesta de reacţii 
încercăm să le corijăm. Rasa dumneavoastră este bolnavă, 
domnule Johannison, foarte bolnavă! De câteva zeci de mii 
de ani de-ai voştri, noi ştiam că specia din care faceţi parte 
deţine posibilităţi deosebite. Am fost extrem de dezamăgiţi 
când dezvoltarea voastră a intrat pe un făgaş patologic. 
Clar patologic! 

Clătină din cap. 

— Înainte de a veni tu, zise Mercedes, mi-a explicat că 
încearcă să ne vindece. 

— Cine l-a rugat? mârâi Johannison. Musafirul se mulţumi 
să surâdă. 

— Am primit însărcinarea cu mult timp în urmă, totuşi 
astfel de maladii sunt întotdeauna greu de tratat. În primul 
rând, există dificultatea comunicării. 

— Văd că acum comunicăm, se încăpăţână fizicianul. 

— Da, se poate spune şi aşa. Eu folosesc conceptele şi 
sistemul vostru de codificare. Este destul de inadecvat... 
Nici măcar nu v-aş putea explica adevărata natură a 
maladiei ce v-a afectat specia. Conform conceptelor voastre, 
paralelismul cel mai potrivit pe care-l pot găsi este de boală 
a sufletului. 

— Hă... 

— Un soi de maladie socială, foarte dificil de lecuit. De 
aceea, am ezitat să apelez la o cură directă. Ar fi păcat 
dacă, în mod accidental, am pierde un potenţial aşa de 
promiţător precum al rasei voastre. Timp de milenii, am 


încercat să lucrez indirect, prin intermediul câtorva indivizi 
din fiecare generaţie, care aveau imunitate naturală faţă de 
boală. Filosofi, moralişti, militari şi politicieni. Toţi aceia 
care au întrezărit frăţia planetară. Toţi aceia care... 

— Perfect. Ai dat greş. Să ne oprim aici. Acum ce-ar fi să- 
mi povesteşti despre rasa ta, nu despre a mea? 

— Ce v-aş putea spune ca să înţelegeţi? 

— De unde vii? Începe cu asta. 

— Nu deţineţi conceptele cuvenite. Nu sunt din curtea 
aceasta. 

— Care curte? 

— Mă refer la Univers. Sunt din exteriorul Universului. 
Mercedes îl întrerupse din nou, aplecându-se înainte: 

— Alex, nu-nţelegi ce vrea să spună? Să presupunem că tu 
nimereşti în Noua Guinee şi te adresezi băştinaşilor prin 
intermediul televiziunii. Mă refer la nişte băştinaşi care n- 
au văzut şi nici n-au auzit de alţi oameni, în afara tribului 
lor. Le-ai putea explica în ce fel funcţionează televiziunea, 
sau cum este posibil să vorbeşti simultan cu mai mulţi 
oameni aflaţi în locuri diferite? Le-ai putea explica faptul că 
imaginea nu eşti chiar tu, ci doar o iluzie pe care o poţi face 
să dispară şi să reapară? Nu le-ai putea nici măcar explica 
de unde ai venit, dacă tot universul pe care-l cunosc se 
limitează la insula unde trăiesc. 

— Aşadar, noi suntem troglodiţi pentru el. Aşa-i? 

— Soţia dumneavoastră, replică musafirul, a folosit o 
metaforă. Lăsaţi-mă să termin. Nu mai pot încerca să vă 
încurajez societatea în direcţia autovindecării. Boala a 
avansat prea mult. Va trebui să modific profilul 
temperamental al rasei. 

— În ce fel? 

— Nici în privinţa aceasta nu există cuvinte ori concepte 
pentru a explica. Trebuie să înţelegeţi că deţinem un 
control vast asupra materiei fizice. A fost destul de simplu 
să oprim toată radioactivitatea. A fost niţel mai complicat să 
aranjăm ca toate obiectele, inclusiv cărţile, să fie adecvate 


unei lumi în care radioactivitatea n-a existat. În sfârşit, mai 
multă muncă şi timp au fost necesare pentru a şterge din 
minţile oamenilor orice referinţă la radioactivitate. În clipa 
de faţă, uraniul nu există pe Pământ. Nimeni n-a auzit 
niciodată de el. 

— Eu am auzit, rosti Johannison. Dar tu, Mercy? 

— Şi eu îl ţin minte. 

— Dumneavoastră doi sunteţi omişi dintr-un anumit motiv, 
zise musafirul, la fel ca alţi o sută de bărbaţi şi femei din 
întreaga lume. 

— Fără radioactivitate, repetă încetişor Johannison. Nu va 
mai exista niciodată? 

— Timp de cinci ani de-ai voştri. Este o pauză, nimic mai 
mult. O simplă pauză sau, să spunem aşa, o perioadă de 
anestezie, astfel încât să pot interveni asupra speciei, fără 
pericolul izbucnirii unui război atomic. Peste cinci ani, 
fenomenul radioactivităţii va reveni, alături de uraniul şi 
toriul care nu există în clipa de faţă. Nu vor reveni însă şi 
cunoştinţele ştiinţifice. În acel moment, veţi interveni 
dumneavoastră. Dumneavoastră şi alţii asemănători. 
Treptat, îi veţi reeduca pe oameni. 

— Mi se pare o sarcină destul de complicată. Au fost 
necesari cincizeci de ani ca să se ajungă aici. Chiar dacă a 
doua oară intervalul va fi mai scurt, de ce nu restaurezi pur 
şi simplu cunoştinţele? Poţi face asta, nu? 

— Intervenţia, răspunse musafirul, va fi una serioasă. 
Poate dura zece ani până ne asigurăm că nu vor interveni 
complicaţii. De aceea, dorim o reeducare lentă. 

— Şi de unde vom şti când a sosit momentul? întrebă 
Johannison. De unde vom şti când s-a încheiat intervenţia? 

Musafirul zâmbi. 

— Veţi şti, când va fi cazul. Puteţi fi siguri. 

— Mi se pare al naibii de mult să aştepţi cinci ani pentru o 
sonerie care să-ţi răsune în creier. Dacă nu se va întâmpla 
niciodată? Dacă intervenţia ta dă greş? 

— Să sperăm că nu va fi aşa, zise cu seriozitate musafirul. 


— Totuşi, ce se va întâmpla într-un asemenea caz? Nu ne 
poţi lăsa să trăim precum ceilalţi, până vine momentul? 

— Nu. Îmi pare rău. Am nevoie ca minţile dumneavoastră 
să nu fi fost atinse. Dacă operaţia eşuează, dacă 
tratamentul dă greş, voi avea nevoie de câteva minţi 
normale, neatinse, din care să iniţiez dezvoltarea unei noi 
populaţii, asupra căreia voi încerca alt tratament. Specia 
dumneavoastră trebuie păstrată cu orice preţ. Este 
valoroasă pentru noi. De aceea petrec atâta vreme 
încercând să vă explic situaţia. Dacă v-aş fi lăsat aşa cum 
eraţi acum o oră, în numai cinci zile, ca să nu mai vorbesc 
de efectul a cinci ani, aţi fi fost complet distruşi. Şi, fără un 
alt cuvânt, musafirul dispăru. 

Cu mişcări automate, Mercedes începu să pregătească 
cina, apoi se aşezară la masă ca şi cum ar fi fost o zi la fel ca 
oricare alta. 

— Este adevărat? întrebă Johannison. Totul este real? 

— L-am văzut şi eu. L-am şi auzit. 

— Mi-am răsfoit toate cărţile. Sunt modificate. Când 
această... pauză va lua sfârşit, noi, cei care vom rămâne 
neatinşi, vom fi nevoiţi să lucrăm numai din memorie. Va 
trebui să reconstruim instrumentele. Va dura mult până ne 
vom face înţeleşi de către cei care nu-şi vor reaminti. Brusc, 
bărbatul se înfurie: Şi pentru ce, aş vrea să ştiu? Pentru ce? 

— Alex, începu timid Mercedes, poate că el a mai vizitat 
Pământul în trecut şi a mai vorbit cu oamenii. A trăit mii şi 
mii de ani. Crezi că el este ceea ce noi considerăm drept... 
drept... 

Johannison o privi atent. 

— Drept Dumnezeu? Asta încerci să spui? De unde să ştiu? 
Ştiu doar că rasa lui, oriunde s-ar afla, este infinit mai 
avansată decât noi şi că ne vindecă de o boală. 

— Atunci, îl putem considera un medic, ori echivalentul 
său necunoscut nouă, din societatea lui. 

— Un medic? Insista că marea dificultate era problema 
comunicării... Ce fel de medic nu poate comunica cu 


pacienţii săi? Un veterinar! Un doctor de animale! 

Împinse farfuria din faţă. 

— Chiar aşa..., începu femeia. Dacă va pune capăt 
războaielor... 

— De ce ar dori s-o facă? Ce suntem noi pentru el? Suntem 
animale. Pentru el, suntem animale. Literalmente. El este 
exact ceea ce a spus. Când l-am întrebat de unde venea, a 
zis că nu era din „curtea” asta. Te-ai prins? Apoi a schimbat- 
o cu „Universul”. N-a venit câtuşi de puţin din „Univers”. 
Dificultatea în comunicare l-a trădat. A folosit conceptul 
pentru ceea ce însemna Universul nostru pentru el, nu ceea 
ce înseamnă pentru noi. Aşadar, Universul este o curte şi 
noi suntem... caii, găinile, oile din curte. Poţi alege. 

— Domnul este Păstorul meu”, şopti Mercedes. 

— Termină, Mercy! Aia este o metaforă, pe când aici e 
vorba de realitate. Dacă el este un păstor, atunci noi suntem 
nişte oi dotate cu dorinţa nenaturală, ciudată, precum şi cu 
capacitatea de a ne ucide între noi. De ce ne-ar opri? 

— A spus... 

— Ştiu ce a spus. A spus că avem un potenţial deosebit. 
Suntem foarte valoroşi. Aşa-i? 

— Da. 

— Dar care sunt potenţialul şi valoarea oilor pentru 
păstor? Oile n-ar avea habar. N-ar putea să ştie. Poate că 
dacă ar şti de ce sunt atât de îngrijite, ar prefera să-şi 
trăiască propriile vieţi. Şi-ar asuma riscul confruntării cu 
lupii, sau chiar cu semenele lor... 

Mercedes îl privi cu un aer neajutorat. 

— Asta mă-ntreb acum, strigă Johannison. Încotro ne- 
ndreptăm? încotro ne-ndreptăm? Oile ştiu? Noi ştim? 
Putem şti? 

Rămaseră privindu-şi farfuriile, fără să mai mănânce. De 
afară, se auzeau zgomotele circulaţiei şi strigătele copiilor 
care se jucau. Se însera şi treptat se lăsă noaptea. 

Una dintre amintirile legate de Pauza îmi întăreşte 
permanenta mulţumire că scriu şi că nu particip în nici un 


alt mod la publicarea cărţilor. 

Mă găseam în redacţia editurii Farrar, Ştraus & Young 
când antologia se găsea în primele faze ale producţiei, iar 
redactorul de carte îşi frământa creierii căutând un titlu. 
Acesta trebuia să fie În timpul care va veni, totuşi 
redactorului i se părea nemulţumitor şi căuta variante. 

— Ce credeţi, domnule Asimov? m-a întrebat şi m-a privit 
plin de speranţe. (Adesea, oamenii cred că ştiu 
răspunsurile, când uneori nu cunosc nici măcar întrebarea.) 

M-am gândit cu disperare şi i-am spus: 

— Renunţă la primul cuvânt - să rămână doar Timpul care 
va veni. În felul acesta, se subliniază conceptul de „timp” şi 
titlul pare cu adevărat mai science fiction. 

— Exact ce-mi trebuia! a strigat el, şi într-adevăr antologia 
a apărut cu titlul Timpul care va veni. 

Oare modificarea titlului a crescut vânzările? De unde îşi 
putea da seama editura? Cum puteau fi siguri că, de fapt, n- 
a dus la scăderea lor? 

Sunt tare bucuros că nu sunt redactor. 

În paralel cu scrisul, slujba mea de la Facultatea de 
Medicină mergea foarte bine. În 1951, fusesem promovat 
ca asistent de biochimie, având acum statutul profesoral 
adăugat doctoratului. Totuşi, doza dublă de titluri n-a părut 
să-mi sporească deloc demnitatea. Continuam să am un 
„comportament jovial, efervescent şi sănătos”, cum ar fi 
spus Sprague, pe care mi l-am păstrat până în ziua de azi, 
aşa cum poate certifica oricine mă întâlneşte, în ciuda 
faptului că părul meu „şaten ondulat”, deşi încă ondulat, 
este mai lung şi mai puţin şaten decât în trecut. 

Efervescenţa despre care pomeneam m-a ajutat să mă 
înţeleg foarte bine cu studenţii, dar poate nu întotdeauna la 
fel de bine cu unii dintre membrii catedrei. Din fericire, toţi 
ştiau că eram scriitor de science fiction. Mi-a fost de folos! 
Părea să-i convingă de faptul că eram un tip excentric, 
astfel încât îmi treceau multe cu vederea. 


Cât despre mine, n-am încercat niciodată să ascund acest 
lucru. Alţi autori, aparţinând unei categorii ceva mai 
scorţoase, utilizează pseudonime atunci când cedează 
ispitei de a scrie ceea ce ei se tem că sunt nişte mizerii. 
Fiindcă eu n-am considerat niciodată science fiction-ul o 
mizerie, şi fiindcă scriam şi publicam cu mult înainte de a 
ajunge asistent la facultate, nu aveam altă soluţie decât să 
iscălesc povestirile cu propriu-mi nume. 

Dar nici nu intenţionam să implic facultatea în ceva care i- 
ar fi putut răni demnitatea. 

Îmi vândusem primul roman, O piatră pe cer, cu vreo şase 
săptămâni înainte să fi acceptat slujba la Facultatea de 
Medicină. Ceea ce nu ştiam era că Doubleday intenţiona să- 
mi exploateze noua poziţie profesională. Abia când mi-au 
arătat copertele romanului, spre sfârşitul lui 1949, am 
văzut ce urma să fie pe ultima copertă. 

Alături de o foarte bună reprezentare a mea la vârsta de 
douăzeci şi cinci de ani (care-mi rupe inima acum, ori de 
câte ori o privesc), se găsea următorul text: „Doctorul 
Asimov locuieşte în Boston, unde efectuează cercetări 
asupra cancerului la Facultatea de Medicină a universităţii 
locale.” 

M-am gândit destul de mult la textul acela, după care am 
decis să fac ceea ce trebuia. Am solicitat o audienţă la 
decanul James Faulkner şi i-am explicat totul în mod cinstit. 
I-am spus că eram autor de science fiction şi că scriam de 
ani buni. Primul meu roman urma să fie publicat sub 
numele meu real şi exista o asociere cu Facultatea de 
Medicină. Dorea să-mi dau demisia? 

Decanul, un bostonian dintr-o veche familie americană, 
dotat cu simţul umorului, m-a întrebat: 

— Este un roman bun? 

— Aşa consideră editura, am răspuns precaut. lar ela 
comentat: 

— În cazul acesta, Facultatea de Medicină va fi mulţumită 
să-i fie pomenit numele într-un asemenea context. 


Astfel am rezolvat dilema şi niciodată, cât am rămas în 
învăţământ, n-am avut probleme legate de science fiction. 
Ba chiar, unii membri ai facultăţii s-au gândit să mă pună la 
treabă. În octombrie 1945, redactorii lui Boston University 
Graduale Journal mi-au solicitat câteva pagini de science 
fiction, cu care să-şi însufleţească publicaţia. M-am 
conformat cu Să nu, care a apărut în numărul din 
decembrie 1954. 

8. SĂ NU. 

Profesorul Charles Kittredge se repezise în salturi lungi, 
neregulate. Ajunsese la timp ca să lovească paharul de la 
buzele conferenţiarului Heber Vandermeer. Fusese aproape 
un balet derulat cu încetinitorul. 

Vandermeer, a cărui neatenţie fusese atât de mare încât 
nici nu auzise tropăiturile celuilalt, părea în acelaşi timp 
surprins şi stingherit. Privirea îi cobori spre paharul spart şi 
spre băltoaca de lichid ce-l înconjura. 

— Ce a fost asta? întrebă Kittredge încruntat. 

— Cianură de potasiu. Atunci când am plecat, am mai 
păstrat puţină. Pentru orice eventualitate... 

— Cum ţi-ar fi putut fi de folos? Şi ai spart şi un pahar. 
Acum, trebuie curăţat... Lasă c-o fac eu. 

Kittredge găsi un fragment preţios de carton cu care să 
adune cioburile şi un petec şi mai preţios de cârpă, pentru a 
absorbi lichidul otrăvitor. Plecă să arunce paharul şi, cu 
regret, cartonul şi cârpa într-una dintre evacuările care 
aveau să le expulzeze la o altitudine de un kilometru 
deasupra suprafeţei. 

Când se întoarse, îl găsi pe Vandermeer stând pe pat, cu 
ochii fixaţi sticlos asupra peretelui. Părul fizicianului albise 
considerabil şi, desigur, acesta slăbise. În Refugiu nu 
existau indivizi graşi. Spre deosebire de el, Kittredge, care 
fusese din capul locului înalt, slab şi cărunt, nu se 
schimbase prea mult. 

— Îţi mai aminteşti zilele de altădată? întrebă Vandermeer. 

— Încerc să n-o fac. 


— Este singura plăcere care mi-a rămas. Şcolile erau şcoli. 
Existau clase, echipamente de laborator, studenţi, aer, 
lumină şi oameni. Oameni... 

— O şcoală rămâne şcoală atâta vreme cât există un 
profesor şi un elev. 

— Aproape că ai dreptate. Există doi profesori. Tu de 
chimie, eu de fizică. Noi doi şi orice altceva putem scoate 
din manuale. Plus un student. El va fi primul om care-şi va 
da doctoratul aici. E o chestie! Bietul Jones... 

Kittredge îşi duse mâinile la spate, ca să le ţină nemişcate. 

— Mai există alţi douăzeci de tineri care vor trăi pentru a 
absolvi, într-o bună zi. 

Vandermeer îşi ridică ochii. Era cenuşiu la faţă. 

— Şi ce-i vom învăţa până atunci? Istorie? Cum a 
descoperit omul detonarea hidrogenului şi cât a fost fericit 
când a făcut bum, bum şi bum? Geografie? Putem descrie 
vânturile care au purtat peste tot pulberea strălucitoare şi 
curenţii apelor care au dus izotopii în adâncurile cele mai 
de nepătruns ale oceanelor? 

Lui Kittredge, replica îi căzu greu. El şi Vandermeer erau 
singurii savanţi care avuseseră timp să scape. Pe umerii lor 
atârna responsabilitatea pentru existenţa a o sută de 
bărbaţi, femei şi copii care se ascundeau de primejdiile şi 
de năpasta de la suprafaţă, ca şi de teroarea creată de Om, 
pitindu-se în această bulă de viaţă, la aproape un kilometru 
sub scoarţa planetei. 

Căută cu disperare să-l îmbărbăteze pe celălalt şi rosti cu 
cât mai multă convingere: 

— Ştii ce trebuie să-i învăţăm. Trebuie să menţinem 
aprinsă flacăra ştiinţei, astfel ca, într-o bună zi, să putem 
repopula Pământul. S-o luăm de la început. 

Vandermeer nu-i răspunse, ci se întoarse cu faţa la perete. 

— De ce nu? urmă Kittredge. Nici chiar radioactivitatea nu 
durează o veşnicie. Să zicem, o mie... cinci mii de ani. Într-o 
bună zi, nivelul de radiaţie de la suprafaţa Pământului va 
scădea la valori suportabile. 


— Într-o bună zi... 

— Bineînţeles. Într-o bună zi. Nu-ţi dai seama că noi avem 
aici cea mai importantă şcoală din istoria omenirii? Dacă noi 
doi reuşim, urmaşii noştri vor avea din nou cer limpede şi 
apă curgând nestăvilită. Ba chiar - şi surâse amar - 
ceremonii de absolvire, aşa cum au fost cele pe care le ştim. 

— Nu pot crede asta, replică Vandermeer. La început, 
când orice părea mai bun decât moartea, aş fi crezut orice. 
Dar acum, mi se pare complet lipsit de sens. Perfect, îi vom 
învăţa tot ce ştim, aici, în subsol, după care vom muri... aici, 
în subsol. 

— Totuşi, nu peste multă vreme, Jones va preda alături de 
noi şi-i vor urma alţii. Tinerii care de-abia îşi amintesc zilele 
de dinainte vor deveni profesori, pentru ca după aceea 
tinerii care se vor naşte aici să predea ei înşişi. Acela va fi 
momentul critic. Când cei născuţi aici vor ajunge la 
conducere, nu vor mai exista amintiri care să submineze 
moralul. Aceasta va fi viaţa lor şi vor avea un obiectiv pe 
care să-l dorească, pentru care să lupte... o lume întreagă 
pe care s-o recâştige. 

Dacă, dacă păstrăm cunoaşterea ştiinţelor fizice la nivelul 
atins de absolvenţi... Înţelegi de ce, Van, nu-i aşa? 

— Sigur că-nţeleg, făcu Vandermeer iritat, dar nu- 
nseamnă că este şi posibil. 

— Renunţând, va deveni în mod evident imposibil. Asta-i 
clar. 

— Ei bine, voi încerca, şopti celălalt. 

Iar Kittredge se întinse pe patul său, închise ochii şi-şi dori 
cu disperare să poată sta, îmbrăcat în costumul de 
protecţie, pe suprafaţa planetei. Numai puţin, puţin de tot. 
Ar fi stat lângă epava navei care fusese demontată şi 
îmbucătăţită, în vederea creării bulei de viaţă de aici, apoi 
şi-ar fi putut aduna tot curajul pentru ca, imediat după 
apus, să ridice ochii şi să mai zărească o dată, doar o dată, 
sclipind, prin rarefiata şi friguroasa atmosferă marțiană, 
luceafărul serii strălucitor şi mort care era Pământul. 


Unii mă acuză că storc tot ce e posibil de pe urma oricărui 
text pe care l-am scris. De fapt, politica nu-i tocmai a mea, 
dar trebuie să recunosc că sumele primite se adună. lar 
asta a fost valabil încă din 1954. 

Scrisesem Să nu pentru revista facultăţii şi, desigur, nu 
fusesem plătit, dar nici nu mă aşteptasem să primesc vreun 
ban. Însă la scurtă vreme după aceea, Martin Greenberg, 
de la Gnome Press, mi-a solicitat o introducere pentru o 
nouă antologie pe care o plănuia, Totul despre viitor. 

N-am dorit să-l refuz, fiindcă îmi era simpatic, deşi nu-mi 
plătise de ani buni drepturile de republicare. Pe de altă 
parte, nu doream să-l răsplătesc, dându-i pe mână alte 
materiale, aşa încât am recurs la un compromis. 

„Ce-ai zice mai bine de o schiţă?” l-am întrebat şi i-am 
oferit Să nu. Ela publicat-o ca o introducere (a doua, mai 
clasică, a fost scrisă de Robert A. Heinlein) şi, minunea 
minunilor, mi-a plătit zece dolari. 

În acelaşi an, a intervenit un alt moment de răscruce. 
(Curios câte răscruci se ivesc în viaţa unui om şi cât de 
dificil este să le recunoşti în clipa apariţiei!) 

Într-o măsură mai mică, scrisesem non-ficțiune încă de pe 
vremea tezei de doctorat. De pildă, articole ştiinţifice legate 
de cercetările mele. Nu fuseseră prea numeroase, fiindcă 
nu-mi trebuise multă vreme ca să-mi dau seama că, de fapt, 
nu eram un cercetător entuziast. În plus, redactarea 
articolelor constituia o corvoadă cumplită, deoarece 
limbajul ştiinţific este îngrozitor de convenţional şi se 
mândreşte cu calitatea modestă a stilului. 

Manualul fusese ceva mai amuzant, dar realizarea lui 
fusese permanent stânjenită şi întârziată de cei doi 
colaboratori - ambii nişte oameni minunaţi, dar cu stiluri 
diferite de al meu. Această frustrare mi-a trezit dorinţa de a 
scrie singur un manual de biochimie, nu pentru studenţii la 
medicină, ci pentru uzul publicului larg. O priveam, totuşi, 
mai degrabă ca pe un vis, fiindcă nu eram capabil să-mi 
depăşesc condiţia de scriitor de science fiction. 


Colegul meu, Bill Boyd, scrisese o carte de ştiinţă 
popularizată având ca subiect genetica, Genetica şi rasele 
umane; în consecinţă, în 1953, el a fost vizitat de Henry 
Schuman din New York, proprietarul unei mici edituri ce-i 
purta numele. Acesta a încercat să-l convingă să-i scrie o 
carte, dar, fiind ocupat şi fiind totodată un suflet bun, Bill a 
căutat să scape în mod politicos de domnul Schuman, 
făcându-i cunoştinţă cu mine şi sugerându-i să-i scriu eu 
cartea. 

Bineînţeles că am fost de acord şi am scris-o cu 
promptitudine, dar, când a venit momentul apariţiei, Henry 
Schuman şi-a vândut editura altei companii micuţe, 
Abelard. De aceea, cartea mea, Chimicalele vieţii (1954), a 
fost publicată de editura Abelard-Schuman. 

Ea a fost prima carte de non-ficțiune semnată numai de 
mine, ca şi prima mea carte de popularizare ştiinţifică. 

În plus, realizarea ei s-a dovedit mult mai uşoară decât 
scrierea de science fiction. Am scris-o în numai zece 
săptămâni, lucrând o oră sau două zilnic, şi a fost extrem de 
plăcut. Imediat, am început să mă gândesc la alte cărţi de 
non-ficțiune similare pe care le-aş fi putut face, lucru care 
mi-a determinat un curs major al vieţii - deşi la momentul 
respectiv nu aveam nici cea mai mică idee că aşa se vor 
petrece lucrurile. 

În acelaşi an, s-au ivit semne ce prevesteau că urma să 
avem şi un al doilea copil. Apariţia lui ne-a luat din nou prin 
surprindere şi a creat o problemă serioasă. 

În primăvara anului 1951, când ne mutaserăm în 
apartamentul din Waltham, fuseserăm doar noi doi. 
Avuseserăm două camere, dintre care una era dormitorul, 
iar cealaltă sufrageria. Romanul Curenţii spaţiului2 1 (1952) 
a fost scris în sufrageria respectivă. 

După ce David s-a născut şi a crescut îndeajuns ca să aibă 
nevoie de o cameră personală, el a căpătat sufrageria şi eu 
am trecut în dormitor, locul unde am scris Caverne de 
oţel22 (1953). 


Apoi, pe 19 februarie 1955, s-a născut fiica mea Robyn 
Joan, iar eu m-am mutat în hol, anticipând lucrurile. Era 
singurul loc care-mi mai rămăsese. Al patrulea dintre 
romanele mele cu Lucky Starr, Lucky Starr şi uriaşul soare 
al lui Mercur (1956), a fost început chiar în ziua când Robyn 
a venit de la maternitate şi, ca atare, i l-am dedicat: „Pentru 
Robyn Joan, care s-a străduit din răsputeri să intervină.” 

Intervenţiile menţionate au fost extrem de eficiente. 
Situaţia nu era tocmai roză, cu câte un copil în fiecare 
cameră şi cu mine pe hol, cu atât mai mult cu cât Robyn 
Joan urma să crească şi să aibă nevoie de o odaie personală. 
De aceea, ne-am decis să căutăm o casă cu curte. A fost o 
experienţă traumatizantă. Întotdeauna locuisem la bloc. În 
cei treizeci şi cinci de ani ai vieţii mele, trecusem prin 
diferite apartamente închiriate. N-aveam însă de ales. În 
ianuarie 1956, am găsit o casă în orăşelul Newton, aflat în 
vestul Bostonului, iar pe 12 martie 1956 ne-am mutat acolo. 

Pe 16 martie 1956, Bostonul a cunoscut unul dintre cele 
mai teribile viscole din istoria scrisă, stratul de zăpadă 
căzut depăşind un metru grosime. În viaţa mea nu mai 
curăţasem zăpada, iar acum, înarmat cu o lopăţică, trebuia 
să degajez aleea noastră lată. De-abia izbutisem să curăâţ un 
loc în care să mă pot întoarce, când, pe 20 martie 1956, a 
urmat altă ninsoare, care a mai depus un metru de nea. 

Zăpada topită s-a infiltrat prin pereţi în subsol şi a 
provocat o mică inundație. Dumnezeule, cum ne-am dorit 
atunci să fim înapoi în apartamentul de la bloc! 

Am reuşit, totuşi, să supravieţuim, pentru ca să urmeze o 
grijă şi mai mare - cel puţin pentru mine. Viaţa mi se 
schimbase în chip atât de radical, cu doi copii, o casă şi o 
ipotecă, încât am început să mă întreb dacă o să mai pot 
scrie. (Romanul meu Soarele gol23 - 1957 - fusese terminat 
cu două zile înainte de mutare.) 

Te obişnuieşti într-atât cu ideea că un scriitor este un soi 
de plantă delicată, ce trebuie îngrijită cu atenţie ca să nu se 


ofilească, încât orice modificare traumatizantă a modului de 
viaţă îţi lasă impresia că toţi mugurii ţi-au fost retezaţi. 

Cu atâtea viscole, curăţatul zăpezii, pomparea apei din 
subsol şi multe altele, o vreme n-am mai avut posibilitatea 
să scriu nimic. 

Apoi însă, Bob Lowndes m-a rugat să contribui cu o 
povestire la revista Future, aşa că în iunie 1956 am început 
să scriu pentru prima dată în casa cea nouă. Sosise primul 
val de căldură al verii, dar în subsol era răcoare, de aceea 
mi-am instalat acolo maşina de scris; a fost unicul confort - 
să mă simt în largul meu, în ciuda arşiţei. 

N-am întâmpinat nici o dificultate. Nu-mi pierdusem 
capacităţile de autor. Am scris Fiecare este un explorator, 
care a fost publicată în numărul 30 al lui Future (revista 
apărea la intervale atât de neregulate, încât se preferase să 
nu se menţioneze şi luna apariţiei). 

9. FIECARE ESTE UN EXPLORATOR. 

Herman Chouns era un tip cu intuiţii. Uneori avea 
dreptate, alteori nu - şansele erau cam de cincizeci la sută. 
Gândindu-te totuşi că un răspuns exact se află în mijlocul 
unui univers de posibilităţi, cincizeci la sută începe să pară 
un procentaj destul de bun. 

În privinţa respectivă, Chouns nu era mereu atât de 
încântat pe cât ar fi fost de aşteptat. Stresul îl copleşea. 
Oamenii băteau câmpii cu cine ştie ce problemă, nu 
reuşeau nimic concret, şi atunci se întorceau la el şi ziceau: 
„Ce spui, Chouns? la apelează la intuiţiile tale!”. 

lar dacă nu venea cu ceva excepţional, responsabilitatea 
eşecului îi era atribuită în modul cel mai clar. 

Meseria lui, de explorator, agrava situaţia. 

— Crezi că planeta aia merită examinată mai 
îndeaproape? îl întrebau. Ce spui, Chouns? 

Ca atare, a fost o uşurare să capete o misiune de două 
persoane (ceea ce însemna că următoarea va fi într-o zonă 
de prioritate redusă, fără stres) şi, pe deasupra, să-l aibă 
partener pe Allen Smith. 


Smith era la fel de prozaic ca şi numele pe care-l purta. 
Chiar în prima zi, îi spusese lui Chouns: 

— Chestia cu tine este că fişierele de memorie pe care le ai 
în creier sunt apelate cu totul altfel. Confruntat cu o 
problemă, tu îţi reaminteşti îndeajuns de multe flecuşteţe 
pe care, poate, noi ceilalţi le ignorăm, astfel încât eşti 
capabil să iei o decizie. A o denumi intuiţie înseamnă a-i 
conferi un grad de mister inexistent. 

Vorbind, îşi dăduse părul peste cap. Avea un păr moale, 
care-i stătea ca o chică. 

Chouns, posesorul unui păr foarte rebel şi al unui nas cârn 
şi puţin descentrat, replicase încetişor (aşa cum obişnuia): 

— Eu zic c-ar putea fi telepatie. 

— Cum?! 

— Doar aşa, puţin... 

— Prostii! pufnise Smith cu un dispreţ sonor (aşa cum 
obişnuia el). Savanţii cercetează psionică de o mie de ani, 
fără să fi obţinut nimic. Nu există asemenea lucruri: 
precogniţie, telekinezie, intuiţie şi telepatie. 

— De acord, totuşi gândeşte-te! Dacă aş avea imaginea 
exactă a gândurilor fiecărei persoane dintr-un grup - chiar 
dacă eu n-aş fi conştient de ceea ce se întâmplă -, aş putea 
integra informaţiile şi aş oferi un răspuns. Aş şti mai multe 
decât oricare membru al grupului, de aceea aş putea 
judeca mai bine decât alţii... uneori. 

— Ai vreo dovadă pentru aşa ceva? Chouns îl examinase cu 
ochi blânzi şi căprui. 

— Doar o intuiţie. 

Se înţeleseseră bine. Chouns salutase înviorătorul spirit 
practic al celuilalt, iar Smith îi tratase speculaţiile cu 
condescendenţă. Se contraziseseră frecvent, dar nu se 
certaseră niciodată. 

Chiar când ajunseseră la obiectiv, un roi stelar globular ce 
nu mai cunoscuse până atunci jeturile de energie ale unui 
reactor nuclear construit de oameni, sporirea tensiunii nu 
înrăutăţise lucrurile. 


— Mă întreb ce se face cu toate datele astea pe Pământ? 
vorbise Smith. Câteodată, mi se pare o pierdere de timp. 

— Pământul de-abia a început să se extindă, replicase 
Chouns. Nu se poate şti unde va ajunge omenirea peste un 
milion de ani. Într-o bună zi, datele pe care le culegem de 
pe alte lumi s-ar putea dovedi utile. 

— Parcă ai cita dintr-o broşură de recrutare pentru 
Echipele de Explorare. Crezi că acolo poate fi ceva 
interesant? arătase el spre visiplatul pe care roiul stelar 
părea nişte pudră de talc. 

— Poate. Am o intuiţie... 

Chouns se oprise, înghiţise un nod, clipise de câteva ori, 
apoi surâsese slab. Smith pufnise. 

— Haide să determinăm grupurile stelare mai apropiate şi 
să efectuăm o trecere aleatorie prin cel cu densitatea cea 
mai mare. Pun prinsoare zece contra unu că vom găsi un 
raport McKomin sub 0,2. 

— O să pierzi, murmurase Chouns. 

Simţise fiorul scurt de aţâţare, ce apărea întotdeauna 
când planete noi se întindeau sub el. Era o senzaţie extrem 
de contagioasă, ce-i afecta anual pe sute de tineri. Tineri, 
aşa cum fusese el însuşi cândva, formând Echipe, doritori să 
vadă lumile pe care urmaşii lor aveau într-o bună zi să le 
ştie drept căminele lor, fiecare fiind un explorator... 

Executară determinarea, efectuară primul salt 
hiperspaţial pe distanţă mică în roiul stelar şi începură să 
scaneze stelele, căutând sisteme planetare. Calculatoarele 
îşi făcură treaba; fişierele de informaţii crescură treptat şi 
totul se desfăşură conform rutinei celei mai satisfăcătoare... 
până ce motoarele hiperatomice ale navei se opriră în 
sistemul 23, la scurtă vreme după încheierea saltului. 

— Curios, mormăi Chouns. Analizoarele nu spun ce s-a 
întâmplat. Avea dreptate. Acele se legănau alandala, fără să 
se oprească pentru un interval rezonabil de timp, astfel 
încât nu se indica nici un diagnostic. Drept urmare, nu 
puteau fi efectuate reparaţii. 


— N-am mai văzut aşa ceva, mârâi Smith. Va trebui să 
decuplăm totul şi să diagnosticăm manual. 

— Am putea s-o facem în mod mai confortabil, spuse 
Chouns, care se instalase deja în faţa telescopului. Propulsia 
spaţială funcţionează perfect şi în sistemul ăsta există două 
planete care par acceptabile. 

— Da? Cât de acceptabile şi care anume? 

— Prima şi a doua din cele patru. Ambele au apă şi oxigen. 
Prima este mai mare şi mai caldă decât Pământul. A doua - 
mai rece şi mai mică. Merge? 

— Există semne de viaţă? 

— Pe ambele. Vegetație. 

Smith încuviinţă cu un mormăit. Nu era nimic 
surprinzător; vegetaţia apărea mai frecvent pe planetele cu 
apă şi oxigen. Şi, spre deosebire de faună, vegetaţia putea fi 
distinsă cu telescoapele... mai precis, cu spectroscoapele. 
Doar patru pigmenţi fotochimici fuseseră descoperiţi în 
formele de viaţă vegetală şi toţi puteau fi detectaţi prin 
natura luminii pe care o reflectau. 

— Pe ambele planete, urmă Chouns, vegetaţia este de tip 
clorofilic. O să fie chiar ca pe Pământ, ca acasă. 

— Care-i cea mai apropiată? se interesă Smith. 

— Numărul doi. Ne îndreptăm chiar într-acolo. Simt că va 
fi o planetă drăguță. 

— Eu aştept să văd indicaţiile instrumentelor, dacă nu te 
superi. Se părea însă că fusese una dintre intuiţiile corecte 
ale lui Chouns. 

Planeta era inofensivă, cu o reţea întinsă de mări, care 
asigurau un climat cu variaţii reduse de temperatură. 
Lanţurile muntoase erau scunde şi erodate, iar distribuţia 
vegetației indica o fertilitate întinsă. 

Chouns dirija asolizarea propriu-zisă. 

Smith deveni nerăbdător. 

— Ce tot alegi atât? Toate locurile sunt la fel. 

— Caut unul pustiu. N-are rost să distrugem un pogon de 
floră locală. 


— Şi ce dacă o faci? 

— Şi ce dacă n-o s-o fac? replică Chouns şi găsi un loc 
adecvat. 

Abia atunci, după asolizare, deveniră conştienţi de o mică 
parte din situaţia în care nimeriseră. 

— Nenorocitele astea de salturi spaţiale! comentă Smith. 
Chouns era uluit. Fauna era mai puţin răspândită decât 
vegetaţia; iar slabele scânteieri de inteligenţă păreau încă 
şi mai rare. Cu toate acestea, la nici un kilometru de locul 
asolizării, se zărea un pâlc de colibe scunde, cu acoperişuri 
din paie, în mod evident produse ale unor inteligenţe 
primitive. 

— Cu grijă! mormăi Smith derutat. 

— Nu cred că ne aşteaptă ceva rău, zise Chouns. 

Cobori pe suprafaţa planetei, păşind ferm şi încrezător; 
Smith îl urmă. 

Chouns de-abia îşi stăpânea aţâţarea. 

— Este extraordinar! Până acum, nimeni n-a raportat 
decât cel mult grote, sau crengi de copaci încrucişate. 

— Sper să fie inofensivi. 

— Este un loc prea paşnic pentru a fi altfel. Se simte în 
aer. 

Pe măsură ce nava coborâse din văzduh, terenul - cât se 
vedea cu ochii până la orizont, mai puţin un lanţ scund de 
dealuri ce întrerupeau linia dreaptă - fusese colorat într-un 
roz palid, liniştitor, împestriţând verdele clorofilei. Din 
apropiere, rozul palid se destrăma în floricele individuale, 
delicate şi înmiresmate. Doar în zonele din imediata 
vecinătate a colibelor, vegetaţia avea o culoare chihlimbarie 
şi aducea cu cerealele. 

Din colibe ieşeau fiinţe, care se apropiau de navă cu 
mişcări şovăielnice, totuşi încrezătoare. Aveau patru labe şi 
un corp orizontal, înalt de un metru în zona umerilor. Pe 
capetele ferme se zăreau ochi bulbucaţi (Chouns numără 
şase), dispuşi în cerc, capabili de mişcări independente de-a 


dreptul tulburătoare. (În felul ăsta, compensează 
imobilitatea capului, gândi Chouns.) 

Fiinţele aveau cozi despicate în două filamente care erau 
menținute în sus. Acestea vibrau permanent şi atât de rapid 
încât păreau înceţoşate. 

— Haide! zise Chouns. N-o să ne facă nici un rău, sunt 
sigur. Animalele îi înconjurară la o distanţă prudentă. Cozile 
lor emiteau zumzete modulate. 

— S-ar putea să fie un soi de comunicare, continuă 
Chouns. În plus, este evident că sunt vegetariene. 

Indică o colibă, în faţa căreia o creatură micuță stătea pe 
labele posterioare, culegând cu coada grânele chihlimbarii 
şi trecând un ştiulete prin gură, aidoma unui om care suge 
nişte măsline înşirate pe o scobitoare. 

— Oamenii mănâncă lăptuci, observă Smith, dar asta nu 
dovedeşte nimic. 

Alte creaturi cu cozi apărură, îi priviră o vreme pe 
exploratori, după care dispărură în vegetaţia roz-verzuie. 

— Sunt vegetariene, repetă ferm Chouns. Uită-te cum îşi 
cultivă recolta principală. 

Aşa-zisa recoltă principală consta într-o cunună de spini 
verzi, moi, apropiaţi de sol. În centrul ei se înălța o tulpină 
păroasă din care, la intervale de cinci centimetri, se 
desprindeau muguri cu aspect cărnos, acoperiţi de 
vinişoare pulsatile. Tulpina se termina în vârf cu aceleaşi 
flori de un roz palid care, exceptând culoarea, păreau 
trăsătura cea mai terestră a plantelor. 

Acestea erau dispuse cu precizie geometrică în şiruri şi 
rânduri. Solul din jurul fiecăreia fusese mărunţit şi presărat 
cu o pulbere necunoscută, probabil un îngrăşământ. Cărări 
înguste, pe care putea păşi un singur animal, brăzdau 
lanurile, întretăindu-se, iar fiecare potecă era mărginită de 
şanţuri înguste, alcătuind un sistem de irigaţii. 

Animalele se răspândiseră acum pe tot câmpul, lucrând 
răbdătoare, cu capetele plecate. Doar câteva rămăseseră în 
vecinătatea oamenilor. 


— Sunt fermieri destoinici, încuviinţă din cap Chouns. 

— Nu-s răi, aprobă şi Smith. 

Se îndreptă cu pas vioi spre floarea cea mai apropiată şi 
întinse mâna către ea, dar când ajunse la cincisprezece 
centimetri, vibraţiile cozilor crescură la un ţiuit ascuţit şi un 
filament îi atinse mâna. Atingerea fusese delicată, însă 
fermă, coada interpunându-se între Smith şi plante. 

— Pe Spaţiu..., începu bărbatul, retrăgându-se. 

Era pe punctul de a-şi apuca blasterul, când Chouns 
spuse: 

— Uşurel, n-are rost să te impacientezi! 

Şase creaturi se adunaseră acum în jurul lor, oferindu-le 
tulpini de grâne cu gesturi aparent umile şi blânde, unele 
folosindu-se de cozi, altele împingându-le încetişor cu 
boturile. 

— Sunt îndeajuns de prietenoşi, continuă Chouns. Poate că 
obiceiurile lor interzic culegerea florilor. Poate că plantele 
trebuie tratate conform unei etichete stricte. Orice 
societate agricolă deţine probabil ritualuri de fertilitate 
specifice, şi Dumnezeu ştie ce implică ele. Regulile ce 
guvernează cultivarea plantelor trebuie să fie stricte, altfel 
n-ar fi atât de geometric dispuse... Pe Spaţiu, nu crezi că cei 
de acasă vor cădea pe spate când le vom povesti? 

Zumzetul cozilor îşi înteţi iarăşi intensitatea, şi creaturile 
din imediata lor apropiere se retraseră. Un alt membru al 
speciei ieşea dintr-o colibă mai mare, aflată în mijlocul 
celorlalte. 

— Probabil şeful, murmură Chouns. 

Noul venit avansa lent, cu coada ridicată, fiecare filament 
ţinând un obiect mic şi negru. Când ajunse la un metru şi 
jumătate de ei, coada i se arcui înainte. 

— Ni le dă nouă, exclamă Smith uimit. Pentru numele lui 
Dumnezeu, Chouns, uită-te la ele! 

Chouns se uită şi icni: 

— Vizoare hiperspaţiale Gamow! Astea-s instrumente care 
valorează zece mii de dolari. 


Smith ieşi din navă, după o oră petrecută înăuntru. Încă 
de pe rampă, strigă aţâţat: 

— Funcţionează! Sunt perfecte! Suntem bogaţi! 

— Le-am cercetat colibele, îi răspunse Chouns. N-am mai 
găsit altele. 

— Nu fi lacom! Dumnezeule, astea-s la fel de bune ca un 
cec! 

Cu toate acestea, Chouns continua să privească în jur, 
ţinând mâinile în şolduri, exasperat. Trei creaturi cu cozi îl 
urmăriseră de la o colibă la alta, răbdătoare, fără să 
intervină, dar păstrându-se mereu între el şi florile roz, 
geometric cultivate. Acum, îl fixau cu toţi ochii lor. 

— Este ultimul model, zise Smith. Uite! 

Arătă literele ştanţate care formau cuvintele Model X-20, 
Produse Gamow, Varşovia, Sectorul European. Chouns privi, 
apoi spuse: 

— Pe mine mă interesează să punem mâna pe mai multe. 
Ştiu că pe undeva trebuie să mai existe nişte vizoare 
Gamow. Le vreau! 

Avea obrajii îmbujoraţi şi respira întretăiat. Soarele cobora 
spre apus şi temperatura scăzu sub valoarea confortabilă. 
Smith strâănută de două ori, urmat de tovarăşul său. 

— O să ne-mbolnăvim de pneumonie, îşi trase nasul Smith. 

— Trebuie să-i fac să-nţeleagă, se încăpăţână Chouns. 
Înfulecase grăbit o conservă, dăduse peste cap o ceaşcă de 
cafea şi era pregătit să încerce din nou. Ridică un vizor. 

— Mai multe, spuse el, mai multe. 

Descrise cercuri cu ajutorul braţelor. Arătă un vizor, apoi 
pe celălalt, apoi pe cele imaginare înşiruite în faţa lui. 

— Mai multe! 

Atunci, în clipa când soarele dispăru sub orizont, de pe 
întregul câmp se auzi un zumzet uriaş; toate creaturile 
plecaseră capetele, ridicaseră cozile bifurcate şi le vibrau 
invizibil, dar asurzitor. 

— Pe Spaţiu! mormăi Smith tulburat. Hei, uită-te la flori, 
făcu el şi mai strănută o dată. 


Florile roz se contractau în mod vizibil. 

Chouns răcni, pentru a se face auzit deasupra zumzetului: 

— S-ar putea să fie o reacţie luminoforă. Florile se închid 
noaptea, iar zgomotul este un fel de ritual religios. 

Atingerea uşoară a unei cozi pe încheietura mâinii sale îi 
atrase imediat atenţia. Coada aparţinea creaturii celei mai 
apropiate; acum, era ridicată spre cer, indicând un obiect 
luminos, aflat deasupra orizontului apusean. Coada se 
plecă, arătând vizorul, după care reveni la stea. 

— Sigur că da, vorbi agitat Chouns, planeta interioară... 
cealaltă care este locuibilă. Probabil că vizoarele provin de 
acolo. 

Apoi, amintindu-şi altceva, strigă brusc alarmat: 

— Hei, Smith, nici n-am examinat motoarele hiperatomice! 

Tovarăşul său păru la fel de stingherit de faptul că uitase, 
apoi bolborosi: 

— Am vrut să-ţi spun... n-au nimic. 

— Le-ai reparat? 

— Nici n-am pus mâna pe ele. Dar când testam vizoarele, 
am folosit hiperatomicele şi au funcţionat. În momentul 
acela, n-am dat importanţă faptului... uitasem că erau 
stricate. Oricum, au funcţionat. 

— Atunci, să-i dăm drumul! spuse imediat Chouns. Nici nu 
se mai gândi să se culce. 

Pe parcursul călătoriei de şase ore, niciunul nu închise 
ochii. Rămaseră în faţa comenzilor, parcă sub acţiunea unui 
stimulent. Aleseră din nou un teren pustiu pe care să 
asolizeze. 

Îi întâmpină căldura specifică unei după-amieze 
subtropicale. În preajmă, curgea un râu lat şi mâlos, cu ape 
line. Malul pe care se găseau ei era alcătuit din argilă 
întărită, sfredelită de cavităţi. 

Cei doi coborâră din navă şi Smith icni răguşit: 

— Priveşte! 

Chouns îndepărtă mâna care i se încleştase pe braţ. 

— Aceleaşi plante, fluieră el. Să fiu al naibii! 


Nu putea confunda florile colorate în roz palid, tulpinile cu 
muguri cărnoşi şi cununa de spini de dedesubt. Se zăreau 
aceeaşi dispunere geometrică, aceeaşi plantare şi 
fertilizare grijulie, aceleaşi canale de irigație. 

— Nu cumva am făcut o greşeală, începu Smith, şi ne-am 
întors... 

— Nici vorbă! Priveşte soarele - are diametrul de două ori 
mai mare aici. În plus, uită-te acolo! 

Din vizuina cea mai apropiată ieşeau creaturi sinuoase şi 
cafenii, lipsite de membre, precum şerpii. Aveau diametrul 
de vreo treizeci de centimetri şi lungimea de aproape trei 
metri. Cele două capete erau boante şi lipsite de trăsături 
distincte, având doar câteva proeminențe în părţile 
superioare. Ca la un semnal, proeminenţele crescură sub 
ochii pământenilor, transformându-se în ovaluri bulbucate, 
care, la rândul lor, se despicară, formând guri fără buze, 
căscate, ce se deschideau şi se închideau cu sunetul unor 
vreascuri uscate care se lovesc între ele. 

Apoi, la fel ca şi pe cealaltă planetă, o dată ce curiozitatea 
le fu satisfăcută şi temerile le dispărură, majoritatea 
creaturilor se îndreptară către lanurile de plante. 

Smith strănută şi curentul de aer ridică praful de pe 
mâneca sa. 

Bărbatul privi surprins, apoi se scutură şi spuse: 

— La naiba, sunt plin de praf! (Colbul se înălța aidoma 
unei ceţe colorate în roz palid.) Şi tu eşti la fel, adăugă, 
scuturându-l pe Chouns. 

Amândoi porniră sa strănute de zor. 

— Cred că l-am luat de pe cealaltă planetă, comentă 
Chouns. 

— Ne-am putea trezi cu o alergie. 

— Imposibil. 

Chouns ridică un vizor spre creaturile-şerpi şi strigă: 

— Aveţi aşa ceva? 

Pentru o vreme, nu se auzi decât clipocitul apelor, produs 
de câţiva şerpi care lunecau în unde, ieşind apoi cu 


ciorchini argintii de vegetaţie pe care-i îndesau în nişte 
orificii nevăzute. 

După aceea, un şarpe mai lung decât ceilalţi porni spre ei, 
târându-se pe sol. Unul dintre capetele boante era ridicat la 
vreo cinci centimetri şi se legăna orbeşte într-o parte şi 
într-alta. Bulbul din mijloc se dilată lent la început, apoi 
alarmant de rapid, crăpându-se cu un pocnet audibil. Între 
cele două jumătăţi, se aflau alte două vizoare, copii identice 
ale primelor. 

— Dumnezeule din ceruri, exclamă Chouns, nu-i minunat? 

Păşi grăbit înainte, întinzând braţul spre obiecte. 
Proeminenţa care le ţinea se subţie şi se lungi, formând un 
soi de tentacule ce porniră către el. 

Chouns izbucni în râs. Erau într-adevăr vizoare Gamow, 
reproduceri perfecte ale primelor două. Le mângâie fericit. 
— Nu m-auzi?! răcnea Smith. La dracu', Chouns, ascultă- 

mă! 

— Ce? făcu Chouns. 

Vag, îşi dădu seama că Smith răcnea la el de mai bine de 
un minut. 

— Uită-te la flori! 

Florile se închideau, aşa cum se întâmplase şi pe cealaltă 
planetă, iar pe poteci şerpii se cabrau, legănându-se într-un 
ritm straniu, neregulat. Doar capetele boante li se zăreau 
deasupra rozului palid. 

— Nu mai poţi spune că se închid o dată cu apusul, zise 
Smith. Suntem în toiul zilei. 

— Altă planetă, alte plante, ridică Chouns din umeri. 
Haide! Avem doar două vizoare aici - trebuie să fie mai 
multe! 

— Chouns, hai acasă! 

Smith îşi transformă picioarele în doi piloni încăpăţânaţi şi 
strânsoarea degetelor sale pe gulerul celuilalt se înteţi. 
Chipul împurpurat al lui Chouns îl privi indignat. 

— Ce faci? 


— Sunt gata să-ţi trag una-n cap, dacă nu te întorci 
imediat în navă împreună cu mine! 

Pentru o clipă, Chouns rămase locului, apoi aţâţarea îi 
dispăru de pe faţă, fiind înlocuită de o destindere a tuturor 
muşchilor. 

— Bine, încuviinţă el. 

Erau la jumătatea drumului ce urma să-i ducă în afara 
roiului stelar. 

— Cum te simţi? întrebă Smith. 

Chouns se sculă în capul oaselor şi-şi trecu mâinile prin 
păr. 

— Mi se pare că normal... că mi-am revenit. Cât am 
dormit? 

— Douăsprezece ore. 

— Şi tu? 

— Am mai moţăit când şi când... 

Smith se întoarse ostentativ spre panoul de comandă şi 
efectuă câteva reglaje minore. Uşor stânjenit, întrebă: 

— Ştii ce s-a întâmplat pe planetele alea? 

— Tu ştii? 

— Cred că da. 

— Chiar aşa? Pot să aud? 

— Pe ambele planete erau aceleaşi plante. Eşti de acord? 

— Fără discuţii. 

— Cumva, ele au fost transportate de pe o planetă pe 
cealaltă. Cresc foarte bine pe ambele, dar ocazional - 
pentru menţinerea robusteţii, probabil - trebuie să aibă loc 
fertilizarea încrucişată, cele două soiuri locale trebuind să 
se combine. Situaţia este destul de frecventă pe Pământ. 

— Fertilizarea încrucişată pentru menţinerea robusteţii? 
Sigur că da. 

— Dar noi suntem intermediarii care am asigurat 
„polenizarea”. Am asolizat pe o planetă şi ne-am acoperit de 
polen. Mai ţii minte cum se închideau florile? Probabil că 
asta s-a întâmplat imediat după ce eliberaseră polenul şi de 
aceea am început să strănutăm. Apoi am coborât pe a doua 


planetă şi am scuturat polenul de pe haine. Am dat naştere 
unui nou hibrid. Am fost un fel de albine bipede, care au 
activat în slujba florilor. Chouns surâse fără chef. 


— Un rol nu prea glorios. 

— Ce naiba, nu asta-i important! N-ai înţeles pericolul? 
Nu-ţi dai seama de ce trebuie să ajungem acasă rapid? 

— De ce? 

— Fiindcă organismele nu se adaptează la nimic. Plantele 
acelea par să se fi adaptat la fertilizarea interplanetară. 
Pentru asta am şi fost răsplătiți, exact ca albinele... nu cu 
nectar, ci cu vizoare Gamow. 

— Şi? 

— Ei bine, nu poţi avea fertilizare interplanetară până nu 
există ceva sau cineva care să facă treaba. De data asta, am 
făcut-o noi, dar am fost primii oameni care au pătruns 
vreodată în roiul stelar. Aşadar, anterior trebuie s-o fi făcut 
nişte non-umani, poate aceiaşi care au transplantat florile 
de pe o planetă pe alta. Asta înseamnă că undeva, în 
această îngrămădire de stele, există o rasă de fiinţe 
inteligente, îndeajuns de inteligente ca să utilizeze călătoria 
spaţială. lar Pământul trebuie informat imediat. 

Chouns clătină încet din cap. 

— Nu ţi se pare un raţionament corect? se încruntă Smith. 
Celălalt îşi lăsă capul între palme cu o expresie nefericită. 

— Păi, să zicem că ai înţeles cam totul pe dos. 

— Ce anume am înţeles pe dos? se enervă Smith. 

— Teoria fertilizării încrucişate este bună, dar n-ai analizat 
cu atenţie câteva puncte. Când ne-am apropiat de sistemul 
planetar, motoarele hiperatomice s-au defectat într-un mod 
pe care controlul automat nu l-a putut nici diagnostica şi 
nici corija. După asolizare, nu ne-am chinuit să le reparăm. 
Ba chiar am uitat de ele şi, ulterior, când le-ai pornit, ai 
descoperit că funcționau perfect, însă ai fost atât de 
indiferent încât nici nu mi-ai pomenit amănuntul. Încă ceva: 
pare curios faptul că pe ambele planete am ales locuri de 
asolizare în apropierea unor colectivităţi. Să fi fost o simplă 
întâmplare? Apoi, incredibila noastră încredere în 
caracterul inofensiv al creaturilor. Nu ne-am deranjat nici 
măcar să scanăm atmosfera, pentru a depista eventuale 


elemente nocive, înainte de a părăsi nava. Dar ceea cemă 
deranjează cel mai mult este felul în care am luat-o complet 
razna la vederea vizoarelor Gamow. De ce? De acord, sunt 
valoroase, dar nu chiar atât de valoroase - şi, în general, nu 
mă consider un tip ahtiat după orice chilipir. 

În tot acest timp, Smith păstrase o tăcere stânjenită. Într- 
un târziu, se hotări să vorbească: 

— Nu pricep ce vrei să spui cu toate astea... 

— Haide, haide, ştii foarte bine! Nu ţi-este clar că am fost 
manipulaţi mental din exterior? 

Gura lui Smith zvâcni, schiţând un rânjet ambiguu, între 
dispreţ şi îndoială. 

— lar vrei să-mi ţii o teorie despre forţele psi? 

— Da, realităţile nu pot fi negate. Ţi-am spus că intuiţiile 
mele pot reprezenta o formă de telepatie rudimentară. 

— Şi asta-i o realitate? Acum două zile nu gândeai aşa. 

— Dar o gândesc acum. Uite ce-i, sunt un receptor mai 
bun decât tine şi am fost mai puternic afectat. Acum, când 
s-a terminat, înţeleg mai mult din cele petrecute deoarece 
am recepționat mai mult. Clar? 

— Nu, replică sec Smith. 

— Atunci, ascultă mai departe. Ai spus chiar tu că 
vizoarele Gamow au fost nectarul cu care am fost răsplătiți 
pentru polenizare. Tu ai spus-o! 

— Aşa-i. 

— Întrebarea se pune, de unde au apărut ele? Fuseseră 
fabricate pe Pământ - am citit pe ele numele producătorului 
şi modelul. Cu toate acestea, dacă nici o altă fiinţă 
omenească n-a pătruns anterior în roiul stelar, de unde 
proveneau vizoarele? Nu ne-am pus întrebarea asta, iar tu 
nu vrei să ţi-o pui nici măcar acum. 

— Ei bine... 

— Ce ai făcut cu ele după ce am suit la bord? [in minte că 
mi le-ai luat. 

— Le-am pus în seif, se apără Smith. 

— De atunci, te-ai mai uitat la ele? 


— Nu. 

— Dar eu? 

— Din câte ştiu, nu. 

— Îmi dau cuvântul că n-am făcut-o. Atunci, de ce să nu 
deschidem seiful? 

Smith se apropie încetişor de seif. Fusese programat să se 
deschidă la amprentele lui şi o făcu. Fără să privească, 
bărbatul scotoci înăuntru. Expresia feţei i se încruntă; cu un 
strigăt, privi mai întâi conţinutul seifului, apoi îşi scoase 
braţul. 

Ţinea în palmă patru pietre de diverse culori, fiecare 
având o formă aproximativ paralelipipedică. 

— S-au folosit de gândurile noastre pentru a ne dirija, 
rosti Chouns încetişor, parcă strecurând cuvintele câte unul 
în ţeasta încăpăţânată a camaradului său. Ne-au făcut să 
credem că hiperatomicele erau defecte, obligându-ne astfel 
să asolizăm pe una dintre planete. Bănuiesc că nu conta 
care anume era prima. Ne-au făcut să credem că am 
căpătat obiecte de valoare, îndemnându-ne astfel să ne 
repezim neîntârziat şi la cealaltă planetă. 

— Cine sunt vinovaţii? gemu Smith. Cozile sau şerpii? Sau 
ambii? 

— Nici unii, nici alţii. Plantele ne-au atras. 

— Plantele? Florile? 

— Sigur că da. Am văzut două specii diferite de animale 
îngrijind aceeaşi specie de plantă. Noi înşine fiind 
mamifere, am presupus că animalele erau stăpânii. Dar de 
ce ar fi trebuit să gândim aşa? Plantele erau cele îngrijite. 

— Pe Pământ, şi noi cultivăm plante. 

— Însă pentru a le mânca, sublinie Chouns. 

— Poate că şi creaturile acelea le mâncau. 

— Să zicem că eu ştiu că n-o fac. Ne-au manipulat destul 
de bine. Îţi aminteşti cât de grijuliu am fost să găsesc o zonă 
potrivită pentru asolizare? 

— Eu n-am simţit o asemenea grijă. 


— Fiindcă nu pilotai tu, şi de aceea nu prezentai interes 
pentru plante. Mai adu-ţi aminte că n-am observat polenul, 
deşi eram acoperiţi cu el, până n-am ajuns în siguranţă pe a 
doua planetă. Acolo ne-am desprăfuit - la comandă. 

— În viaţa mea n-am auzit ceva mai improbabil. 

— De ce ţi se pare improbabil? Noi nu asociem inteligenţa 
cu vegetaţia, fiindcă plantele n-au sistem nervos... dar 
acestea puteau să aibă. Mai ţii minte bulbii cărnoşi de pe 
tulpini? În plus, plantele nu se pot deplasa - însă n-au 
nevoie s-o facă, dacă îşi dezvoltă puteri psi şi se folosesc de 
animalele care umblă. Sunt îngrijite, fertilizate, irigate, 
polenizate şi aşa mai departe. Animalele le îngrijesc cu 
devotament şi sunt fericite, pentru că plantele le fac să se 
simtă fericite. 

— Îmi pare rău pentru tine, mormăi Smith. Dacă te 
gândeşti să spui povestea asta pe Pământ, îmi pare rău 
pentru tine. 

— Nu-mi fac iluzii, încuviinţă Chouns. Totuşi, ce altceva să 
fac decât să încerc să avertizez Pământul? Ai văzut şi tu 
cum acţionează asupra animalelor. 

— Conform spuselor tale, le transformă în sclavi. 

— Mai rău! Cozile sau şerpii, sau poate chiar ambele rase, 
trebuie să fi fost îndeajuns de civilizate ca să fi cunoscut 
cândva tehnica zborului spaţial, altfel plantele n-ar fi putut 
ajunge pe amândouă planetele. Dar, după ce plantele şi-au 
dezvoltat puteri psi (poate o variantă mutantă), evoluţia lor 
a luat sfârşit. Animalele aflate în etapa cunoaşterii atomice 
sunt periculoase. De aceea, au fost făcute să uite, au fost 
reduse la stadiul actual. La naiba, Smith, plantele acelea 
sunt lucrurile cele mai periculoase din Univers! Pământul 
trebuie informat despre existenţa lor, fiindcă şi alţi oameni 
pot pătrunde în roiul stelar. 

— Auzi, izbucni Smith în râs, eşti complet nebun! Dacă 
plantele ne puteau manipula cu adevărat, de ce ne-ar fi 
lăsat să plecăm şi să avertizăm Pământul? 

Chouns tăcu un timp, după care răspunse: 


— Habar n-am. 

Buna dispoziţie îi revenise lui Smith. 

— Să ştii, zise el, că pentru un minut mă băgaseşi în 
corzi... 'lovarăşul său îşi frecă fruntea cu putere. De ce îi 
lăsaseră să plece? 

În plus, de ce simţea impulsul acela de nestăvilit de a 
anunţa Pământul în legătură cu o problemă de care 
pământenii n-aveau să se ciocnească decât, poate, peste 
câteva mii de ani? 

Se gândi cu disperare şi ceva parcă se întrezări. Căută să 
prindă ideea, dar îi scăpă. Pentru o clipă, avu senzaţia că 
ideea fusese împinsă în lături; apoi, dispăru şi senzaţia 
respectivă. 

Ştia doar că nava trebuia să rămână la acceleraţie 
maximă, că trebuiau să se grăbească. 

După nenumărați ani, condiţiile prielnice se iviseră din 
nou. Protosporii aparţinând celor două varietăţi planetare 
ale plantei-mamă se întâlniseră şi se contopiseră, 
pătrunzând în hainele, părul şi nava noilor animale. 
Aproape instantaneu, se formaseră sporii hibrizi; singurii ce 
deţineau capacitatea şi potenţialul adaptării la o nouă lume. 

Acum, sporii aşteptau liniştiţi pe o navă care, cu ultimul 
impuls al plantei-mamă asupra minţilor creaturilor de la 
bord, gonea cu viteză maximă spre o planetă nouă şi 
matură, unde creaturi movibile aveau să le poarte de grijă. 

Sporii aşteptau cu răbdare vegetală (răbdarea 
atotcuceritoare pe care nici un animal n-a cunoscut-o 
vreodată) să ajungă pe o nouă planetă - fiecare fiind, în 
felul său minuscul, un explorator... 

Povestirile din volumul de faţă n-au fost antologate prea 
des. Acesta este chiar motivul pentru care le-am selectat; 
totodată, a constituit unul dintre aspectele asupra căruia 
mi-a atras atenţia Doubleday. Fiecare este un explorator a 
fost totuşi antologată de două ori: de Judith Merril, în 1957, 
şi de Vic Ghidalia, în 1973. 


Asta nu înseamnă însă mare lucru. Unele texte ale mele 
sunt republicate de foarte multe ori. O schiţă intitulată 
Distracţia a apărut, până acum, de cel puţin patruzeci şi 
două de ori, după prima ei tipărire, în 1951, şi actualmente 
este inclusă în sumarele altor opt antologii. Poate că a 
apărut şi altundeva, dar în biblioteca mea nu figurează 
decât în patruzeci şi două de locuri. 

Dacă doriţi, o puteţi găsi în volumul meu Pământul este 
îndeajuns de mare (1957). Acela este unul dintre cele 
patruzeci şi două de locuri. 

Redactorii caută permanent să inventeze noi găselniţe 
care să atragă atenţia cititorilor. Uneori, eu cad victimă. 

Pe 14 noiembrie 1956, mă aflam în redacţia revistei 
Infinity Science Fiction şi discutam cu redactorul-şef, Larry 
Shaw. Noi doi ne înţelegeam foarte bine24 şi, când mă 
aflam în New York, treceam adesea să-i fac o vizită. 

În ziua aceea, el avea o idee. Voia să-mi ofere un titlu - cel 
mai sec la care se putea gândi - şi eu trebuia să scriu pe loc 
o schiţă bazată pe titlul respectiv. După aceea, avea să ofere 
acelaşi titlu altor doi autori, care să procedeze la fel. 

Precaut, am întrebat care era titlul şi el mi-a răspuns: 

— Nimic. 

— Nimic? am repetat. 

— Nimic. 

M-am gândit puţin şi am scris următoarea schiţă, cu titlul 
Nimic! (cu un semn de exclamare). 

Randall Garrett a scris un text intitulat Nimic?, cu un semn 
de întrebare, iar Harlan Ellison a scris unul numit Nimic, 
lipsit de orice semn de punctuație. 

10. NIMIC! 

— Este foarte posibil, spuse August Pointdexter, să existe 
ceva de felul ambiţiei nemăsurate. Grecii îi spuneau hybris 
şi o considerau sfidarea zeilor, ea fiind urmată întotdeauna 
de aţe, sau răsplata. 

Îşi frecă stânjenit ochii albaştri. 


— Foarte interesant, comentă nerăbdător doctorul 
Edward Barron. Are vreo legătură cu spusele mele? 

Barron avea fruntea înaltă, cu riduri orizontale, care 
deveneau extrem de vizibile atunci când îşi ridica 
dispreţuitor sprâncenele. 

— Nu numai una, zise Pointdexter. Construirea unei maşini 
a timpului reprezintă în sine o provocare a destinului. Tu o 
agravezi prin încrederea fără măsură. Cum poţi fi sigur că 
maşina timpului va funcţiona, fără posibilitatea unui 
paradox? 

— Nu ştiam că eşti superstiţios, făcu Barron. Realitatea 
este una singură: o maşină a timpului e o maşină ca oricare 
alta, cu nimic mai profanatoare decât alta. Din punct de 
vedere matematic, este analoagă unui ascensor care se 
mişcă în sus şi în jos prin puţul său. Care ar fi pericolul 
„răsplatei”, în cazul acesta? 

— Un ascensor nu implică paradoxuri, se răsti Pointdexter. 
Nu poţi să cobori de la etajul cinci la patru şi să-ţi ucizi 
bunicul când era copil. 

Barron clătină exasperat din cap. 

— Mă aşteptam la asta. Exact la aşa ceva! De ce n-ai 
sugerat că m-aş putea întâlni cu mine însumi, sau că aş 
putea modifica istoria anunţându-l pe McClellan25 că 
Stonewall Jackson26 e pe cale să declanşeze un marş 
asupra Washingtonului, sau altceva? Acum te întreb direct: 
vrei să vii cu mine în maşină? 

— Nu, şovăi Pointdexter, nu cred că... 

— De ce îngreunezi întotdeauna lucrurile? Ţi-am explicat 
deja că timpul este invariabil. Dacă mă întorc în trecut, o 
fac pentru că am fost deja acolo. Orice voi decide să fac şi 
voi începe să fac în trecut, va fi fost deja făcut, deci nu voi 
schimba nimic şi nu va rezulta nici un paradox. Dacă aş fi 
dorit să-mi ucid bunicul pe când era un copil şi aş fi făcut-o, 
n-aş mai fi aici. Dar sunt aici. Ca atare, nu mi-am ucis 
bunicul. Indiferent cum aş încerca să-l ucid şi aş plănui să-l 


ucid, realitatea este că nu l-am ucis şi deci nu-l voi ucide. 
Nimic nu va schimba asta. Înţelegi ce-ţi explic? 

— Înţeleg, dar ai oare dreptate? 

— Bineînţeles că am dreptate. Pentru numele lui 
Dumnezeu, de ce nu eşti un matematician în loc să fii un 
simplu absolvent de colegiu?! În exasperarea lui, Barron 
de-abia îşi putea ascunde disprețul: Uite ce-i, maşina asta e 
posibilă doar pentru că anumite relaţii matematice între 
spaţiu şi timp sunt adevărate. Pricepi asta, nu-i aşa, chiar 
dacă nu înţelegi amănuntele matematice? Maşina există - 
prin urmare, relaţiile matematice pe care le-am formulat au 
o corespondenţă în realitate. Aşa-i? M-ai văzut trimițând 
iepuri la o săptămână în viitor. I-ai văzut apărând din neant. 
M-ai văzut trimițând un iepure la o săptămână în trecut, la 
o săptămână după ce apăruse. Şi niciunul n-a păţit nimic. 

— De acord. Recunosc toate astea. 

— Atunci, crede-mă când îţi spun că ecuaţiile pe care se 
fundamentează această maşină pornesc de la ipoteza că 
timpul se compune din particule ce există într-o ordine 
neschimbată - că timpul e invariabil. Dacă ordinea 
particulelor ar putea fi modificată în orice fel - absolut în 
orice fel -, ecuaţiile n-ar mai fi valabile şi maşina n-ar mai 
funcţiona. Această metodă de călătorie temporală ar fi 
imposibilă. 

Pointdexter îşi frecă din nou ochii şi privi gânditor. 

— Îmi pare rău că nu ştiu suficientă matematică. 

— Să luăm în considerare doar faptele. Ai încercat să 
trimiţi iepurele cu două săptămâni în trecut, deşi el venise 
de numai o săptămână din trecut. Asta ar fi trebuit să 
creeze un paradox, nu? Dar ce s-a-ntâmplat? Indicatorul s-a 
înţepenit la o săptămână şi n-a mai vrut să se clintească de 
acolo. N-ai putut crea un paradox. Acum vrei să mă 
însoţeşti? 

Tehnicianul se cutremură pe muchia acceptării, apoi se 
retrase. 

— Nu, răspunse el. 


— Nu ţi-aş fi cerut-o, dacă m-aş fi putut descurca singur, 
dar ştii prea bine că pentru activarea maşinii pe intervale 
ce depăşesc o lună sunt necesari doi oameni. Am nevoie de 
cineva care să controleze Standardele, astfel încât să ne 
întoarcem cu precizie. Şi doresc să mă folosesc de tine. 
Acum, amândoi împărţim... gloria acestei invenţii. Vrei s-o 
diminuăm, să introducem o a treia persoană? Vom avea 
timp destul pentru aşa ceva după ce ne vom afirma ca 
primii călători temporali din istorie. Dumnezeule, nu vrei să 
vezi unde o să ajungem peste o sută sau peste o mie de ani? 
Nu vrei să-l vezi pe lisus, sau pe Napoleon? Vom fi 
precum... precum... 

Barron părea transpus - precum zeii! 

— Exact, mormăi Pointdexter. Hybris. Călătoria temporală 
nu mi se pare îndeajuns de divină pentru a risca să eşuez în 
afara epocii mele. 

— Hybris... Eşuare... Continui să-ţi imaginezi ce-i mai rău. 
Pur şi simplu, ne mişcăm în lungul particulelor din timp, ia 
fel cum o face un lift prin puţul său. Ba chiar călătoria 
temporală este mai sigură, fiindcă un cablu de ascensor se 
poate rupe, în timp ce în maşina noastră nu există gravitație 
care să strivească. Nu se poate întâmpla nimic rău. Îţi 
garantez, făcu Barron, ciocănindu-se în piept cu degetul 
mijlociu al mâinii sale drepte. Îţi garantez! 

— Hybris, repetă Pointdexter, apoi se prăbuşi în abisul 
acceptării. Împreună, suiră în maşină. 

Pointdexter nu înţelegea comenzile în acelaşi fel ca 
Barron, deoarece nu era matematician, dar ştia cum să le 
manipuleze. 

Barron se găsea la comenzile Propulsiei. Acestea deplasau 
maşina în lungul axei temporale. Pointdexter se afla la 
Standarde, care mențineau fix punctul de origine, pentru ca 
maşina să poată reveni oricând acolo. 

Dinţii tehnicianului clănţăniră când simţi prima mişcare în 
stomac. Aducea cu deplasarea unui ascensor, fără să fie 


chiar acelaşi lucru. Era ceva mult mai subtil, dar în acelaşi 
timp foarte real. 

— Ce-ar fi dacă..., începu el. 

— Nu se poate întâmpla nimic rău, se răsti Barron. Ie rog! 

Apoi, urmă o zguduitură şi Pointdexter se izbi de unul 
dintre pereţi. 

— Ce dracu'! exclamă Barron. 

— Ce s-a-ntâmplat? întrebă Pointdexter cu răsuflarea 
tăiată. 

— Nu ştiu, dar n-are importanţă. Ne găsim la numai 
douăzeci şi două de ore în viitor. Să ieşim şi să vedem... 

Uşa maşinii glisă, deschizându-se, iar răsuflarea ieşi din 
plămânii lui Pointdexter cu un şuier stins. 

— Nu-i nimic în jur, şopti el. 

Nimic. Nici materie, nici lumină. Nimic! 

— Pământul s-a mişcat din locul lui! zbieră Pointdexter. Am 
uitat asta. În douăzeci şi două de ore s-a deplasat cu mii de 
kilometri prin spaţiu, ocolind Soarele. 

— Nu, răspunse Barron încetişor, n-am uitat lucrul ăsta. 
Maşina e programată să urmeze poteca temporală a 
Pământului, oriunde ar duce ea. În plus, dacă Pământul s-a 
îndepărtat, unde-i Soarele? Unde-s stelele? 

Reveni în faţa comenzilor. Nimic nu se putea clinti. Nimic 
nu funcţiona. Uşa nu se mai putea închide. Nimic! 

Pointdexter constată că de-abia mai răsufla, că de-abia se 
mai putea clinti. Cu un efort considerabil, întrebă: 

— Atunci, ce s-a-ntâmplat? 

Barron înaintă încet spre mijlocul maşinii. 

— Particulele de timp, rosti el. Cred că am... nimerit... 
între... două... particule. 

Tehnicianul încercă zadarnic să încleşteze un pumn. 

— Nu-nţeleg. 

— Ca un lift... Ca un lift... 

Nu mai putea să articuleze cuvintele, ci doar să mişte 
buzele corespunzător. 

— Tot ca un lift... ne-am blocat între etaje. 


Pointdexter nu-şi mai putu mişca nici buzele. Se gândi: În 
non-timp nu se poate întâmpla nimic. Mişcările sunt 
suspendate, conştiinţa, totul. Continuau să deţină un fel de 
inerție care-i purtase prin timp vreme de aproape un minut, 
tot aşa cum pasagerii dintr-un autobuz se apleacă înainte la 
o frână bruscă... dar o pierdeau rapid. 

Lumina din maşină păli şi se stinse. Senzaţiile şi conştiinţa 
pieriră. 

Un ultim gând, un final şi slab suspin mintal: Hybris, aţe! 

Apoi, gândirea încetă şi ea. 

Stază! Nimic! Pentru toată veşnicia, acolo unde până şi 
veşnicia era lipsită de înţeles, avea să existe doar... nimic! 

Toate cele trei Nimic-uri au fost publicate în numărul din 
iunie 1957 al lui Infinity, bănuiesc că ideea fusese de a lăsa 
cititorul să le compare şi să observe cum trei imaginaţii 
diferite porniseră de la acelaşi titlu lipsit de orice sugestie. 

Poate că aţi fi dorit să aveţi toate cele trei povestiri aici, ca 
să le comparaţi între ele. Ei bine, nu se poate. 

În primul rând, mi-ar fi trebuit acceptul lui Randall şi al lui 
Harlan. În al doilea rând, îmi subestimaţi caracterul 
egocentric. Nu vreau ca textele lor să apară alături de ale 
mele! 

Trebuie, apoi, să vă explic că întotdeauna îmi extrag 
povestirile din revistele în care au apărut, pentru că nu pot 
păstra atâtea reviste intacte. Ele sunt prea multe, iar 
spaţiul de care dispun este prea mic. Detaşez textele mele 
şi le leg în volume, pentru a le avea ca referinţă în viitor 
(aşa cum am făcut în cazul antologiei de faţă). De fapt, nu 
mai am loc nici pentru volumele acestea. 

Oricum, când am sfârtecat numărul din iunie 1957 al lui 
Infinity, am scos numai Nimic!, aruncând Nimic? şi Nimic. 

Sau poate nu-mi subestimaţi caracterul egocentric şi vă 
aşteptaţi să procedez în modul pe care tocmai l-am expus. 

Pe la mijlocul anilor '50, când unele reviste science fiction 
mai puţin bogate (nu trebuie, totuşi, să credeţi că exista 
una cu adevărat bogată) îmi cereau un text, obişnuiam să 


solicit tariful plătit de Astounding şi Galaxy atunci când 
acestea cereau unui autor să le scrie o povestire. Redactorii 
erau convinşi că nu minţeam spunând că am scris o 
povestire special pentru ei şi că n-o scosesem din sertarul 
cu texte refuzate. (Există momente când e util să ai 
reputaţia unui individ prea nătâng ca să fie escroc.) 

Desigur, corolarul afirmației anterioare este că dacă un 
text al meu a fost refuzat de redactorul A, mă simt obligat 
să-i destăinui adevărul redactorului B, atunci când i-l ofer. 
În primul rând, refuzarea unei povestiri semnate de mine 
trebuie să dea naştere unor gânduri de felul „Hopa! Textul 
ăsta chiar că trebuie să fie o porcărie!”, şi mi se pare cinstit 
să-i ofer şi altui redactor ocazia de a fi de acord cu 
verdictul. Apoi, chiar dacă al doilea redactor acceptă 
povestirea, el n-ar trebui să se simtă obligat să-mi plătească 
mai mult decât tariful său obişnuit. Ocazional, asta 
înseamnă pierderea câtorva dolari, dar mă face să mă simt 
mai bine în sufleţelul meu amărât. 

Ce-i pasă unei albine? a fost scrisă în octombrie 1956, 
după ce discutasem subiectul cu redactorul-şef al revistei 
Fantasy and Science Fiction, Robert P Mills, care tocmai 
preluase conducerea unei alte reviste, sora lui F&SF, ce 
urma să se intituleze Venture Science Fiction. 

Bănuiesc că realizarea mea nu s-a ridicat la nivelul 
promisiunilor, fiindcă Mills a refuzat textul, care n-a fost 
considerat demn de a fi publicat în Venture sau în F&SF. De 
aceea, l-am trimis la If: Worlds of Science Fiction, însoţit de 
povestea refuzului, motiv pentru care am căpătat mai puţin 
decât tariful maxim. A apărut în numărul din iunie 1957. 

Partea proastă este că niciodată nu pot preciza ce anume 
dintr-o povestire constituie elementul ce face diferenţa 
între acceptare şi respingere, sau care redactor are 
dreptate - cel care o respinge ori cel care o acceptă? De 
aceea nu sunt redactor şi nici n-am intenţionat să ajung 
vreodată. 

Puteţi, totuşi, judeca singuri. 


11. CE-I PASĂ UNEI ALBINE? 

Nava îşi începuse viaţa ca un schelet metalic. Treptat, o 
piele sclipitoare fusese aşternută la exterior şi se 
introduseseră măruntaiele vitale, cu forme stranii. 

Dintre toţi indivizii (cu o excepţie) implicaţi în construcţia 
ei, Thornton Hammer făcea efortul fizic cel mai mic. Poate 
de aceea era şi cel mai apreciat. El se ocupa de simbolurile 
matematice ce constituiau fundamentul liniilor de pe 
planşete, care, la rândul lor, constituiau fundamentul 
asamblării diverselor repere ce intrau în componenţa navei. 

Acum, Hammer privea încruntat prin ochelarii de 
protecţie etanşi. Lentilele acestora răsfrângeau lumina 
tuburilor fluorescente din plafon, făcându-i să pară nişte 
oglinzi. Theodore Lengyel, de la compartimentul Personal al 
corporației ce finanța proiectul, stătea lângă el şi arăta cu 
un deget acuzator, rigid: 

— Ăla-i! Ăla-i individul. 

— 'Te referi la Kane? întrebă Hammer. 

— Tipul în salopetă verde, care ţine o cheie fixă. 

— Ele Kane. Ce-icuel? 

— Vreau să ştiu cu ce se ocupă. Este un idiot. 

Lengyel avea o faţă rotundă şi durdulie, iar bărbia îi 
tremura când vorbea. 

Hammer se răsuci spre el; corpul său slab şi înalt adoptase 
un aer general de nemulţumire. 

— L-ai deranjat? 

— Să-l deranjez? Am discutat cu el. Asta-i meseria mea: să 
discut cu oamenii, să le aflu punctele de vedere, să obţin 
informaţii pe baza cărora să le pot îmbunătăţi moralul. 

— Şi în ce fel te nemulţumeşte Kane? 

— Este obraznic. L-am întrebat ce simte pentru că 
lucrează la o navă care va ajunge pe Lună. Am spus câte 
ceva despre faptul că nava o să reprezinte o cale spre stele. 
Poate că i-am ţinut chiar un mic discurs, poate că am 
exagerat niţel, dar mi-a întors spatele în modul cel mai 
grosolan cu putinţă. L-am strigat şi l-am întrebat unde se 


duce, iar el mi-a zis: „Mă oboseşte atâta vorbărie. les afară 
să mă uit la stele”. 

— Aşa-i, încuviinţă Hammer. Lui Kane îi place să privească 
stelele. 

— Era în toiul zilei! Individul este un idiot. De atunci, am 
stat cu ochii pe el şi nu face absolut nimic. 

— Ştiu asta. 

— Atunci, de ce este păstrat? 

— Pentru că-l doresc aici! replică Hammer cu o 
înverşunare neașteptată. Pentru că el este norocul meu. 

— Norocul tău? se bâlbâi Lengyel. Ce dracu-nseamnă 
asta? 

— Înseamnă că gândesc mai bine atunci când el se găseşte 
în preajmă. Când trece pe lângă mine, cu cheia aia a lui, îmi 
vin idei. S-a întâmplat de trei ori până acum. Nu mă 
interesează să caut explicaţii - faptele s-au întâmplat, iar el 
va rămâne. 

— Glumeşti... 

— Nu, nu glumesc. Acum, lasă-mă să lucrez! 

Kane stătea acolo, în salopeta verde, ţinând cheia fixă. 

În mod vag, era conştient de faptul că se apropia sfârşitul 
construcţiei navei. Aceasta nu fusese concepută pentru a fi 
pilotată de un echipaj, dar exista spaţiu pentru o persoană. 
Kane ştia asta, tot aşa cum ştia multe alte lucruri: să se 
ferească din calea majorităţii oamenilor în majoritatea 
ocaziilor, sau să poarte o cheie până ce oamenii se 
obişnuiau să-l vadă cu ea şi nu-l mai băgau în seamă. 
Culoarea de camuflaj consta, de fapt, în lucruri mărunte - 
precum cheia fixă. 

Kane simţea tot felul de porniri pe care nu le înţelegea pe 
deplin, de pildă privitul stelelor. La început, cu mulţi ani în 
urmă, se mulţumise să se uite la stele mânat de un dor 
neclar. Apoi, treptat, atenţia i se concentrase asupra unei 
regiuni anume a bolţii, mai apoi asupra unui punct de acolo. 
Habar nu avea de ce tocmai asupra acelui punct. În locul 
respectiv nu exista nici o stea. Nu se distingea nimic! 


Spre sfârşitul primăverii şi în lunile de vară, punctul se 
găsea sus pe cerul nopţii şi, uneori, Kane petrecea aproape 
toată noaptea uitându-se cum cobora spre orizontul sud- 
vestic. În alte anotimpuri, îl privea în timpul zilei. 

Punctul acela îi stârnea un gând ce nu izbutea să se 
cristalizeze. O dată cu trecerea anilor, gândul se 
consolidase şi urcase spre suprafaţa conştientizării, iar 
acum aproape că exploda, gata să se definească. Totuşi, nu 
devenise foarte clar. 

Bărbatul se foi şi se apropie de navă. Era aproape gata, 
aproape terminată. Totul fusese montat la locul său. 
Aproape totul... 

Undeva, în interior, în partea din faţă, rămăsese un locaş 
puţin mai mare decât un om, spre care ducea un coridor de 
acces puţin mai lat decât un om. A doua zi, coridorul urma 
să fie umplut cu instrumente, iar anterior, locaşul avea să 
fie şi el umplut. Însă nu cu ceea ce prevăzuseră ei. 

Kane se apropie şi mai mult, fără a fi băgat în seamă. Se 
obişnuiseră cu el. 

Pentru a intra pe ultima deschizătură, trebuia să urce o 
scară metalică şi să străbată o pasarelă. Kane ştia cu 
exactitate unde se afla deschizătura, ca şi cum ar fi 
construit nava cu mâinile sale. Sui scara şi porni pe 
pasarelă. Deocamdată, acolo nu se afla nime... 

Greşise! Un mecanic i se adresă cu asprime: 

— Ce cauţi aici? 

Kane îşi îndreptă spatele şi ochii lui nefocalizaţi se înălţară 
spre vorbitor. Ridică pe nesimţite cheia şi o abătu încet 
asupra capului mecanicului. Acesta (neschiţând nici o 
încercare de eschivare) căzu, parţial ca urmare a loviturii. 

Kane îl lăsă acolo, fără să-şi facă griji. Nu avea să rămână 
mult timp inconştient, totuşi îndeajuns pentru a-i permite să 
se strecoare în locaş. Când mecanicul îşi va reveni, nu-şi va 
mai aminti nimic despre Kane, ori despre faptul că-şi 
pierduse cunoştinţa. Pur şi simplu, din viaţa lui vor dispărea 


cinci minute, pe care nu le va găsi şi nici nu le va simţi lipsa 
vreodată. 

Pe coridor era întuneric. Desigur, nu exista ventilaţie, dar 
Kane ignoră aceste amănunte. Cu siguranţa instinctului, se 
târi spre locaşul ce avea să-l adăpostească, apoi rămase 
acolo, gâfâind, umplând perfect cavitatea, ca şi cum ar fi 
fost într-un uter. 

Peste două ore, lucrătorii urmau să introducă ultimele 
instrumente, să închidă coridorul şi să-l lase pe Kane acolo, 
fără să bănuiască nimic. Atomii săi aveau să fie singurii de 
sânge şi carne în nava din metal, ceramică şi combustibil. 

Kane nu se temea că va fi prematur descoperit. Nimeni nu 
cunoştea existenţa locaşului. Proiectul nu-l prevăzuse. 
Mecanicii şi proiectanţii nu erau conştienţi că-l construiseră 
acolo. 

Totul fusese pus la cale de Kane. 

Nu ştia cum anume procedase, dar ştia că o făcuse. 

Îşi putea privi propria influenţă fără să aibă habar cum se 
exercita. De pildă, Hammer, conducătorul proiectului şi cel 
mai limpede influenţat... Dintre toate personajele neclare 
din jurul lui Kane, el era cel mai conturat. Uneori, Kane îi 
conştientiza perfect prezenţa atunci când trecea pe lângă 
el, în rătăcirile lui prin hală. Asta era tot ceea ce trebuia - 
să-i treacă prin apropiere. 

Kane îşi amintea că aşa se întâmplase şi înainte, îndeosebi 
cu teoreticienii. Când Lise Meitner27 decisese să caute 
bariul printre compuşii rezultați în urma 
bombardamentului cu neutroni al uraniului, Kane fusese 
acolo, un trecător nebăgat în seamă, pe un coridor din 
apropiere. 

În 1904, strângea frunze şi gunoaie dintr-un parc, când 
tânărul Einstein trecuse prin preajmă, cufundat în gânduri. 
Paşii lui Einstein se iuţiseră sub impactul unei idei 
neaşteptate. Kane o simţise ca pe un şoc electric. 

Nu ştia însă cum anume se întâmpla. Oare un păianjen 
cunoaşte teoria arhitecturii atunci când începe să-şi ţeasă 


prima pânză? 

Intervenţiile sale se întindeau mult în trecut. În ziua când 
Newton privise Luna şi anumite ipoteze i se înfiripaseră în 
minte, Kane fusese acolo. Ba chiar şi mai demult... 

Panorama lui New Mexico, de obicei pustie, roia de furnici 
umane agitându-se în jurul turnului metalic ce se ridica 
semeţ. Turnul diferea de toate structurile similare care-l 
precedaseră. 

El avea să se desprindă de Pământ mai mult decât oricare 
altul înaintea sa. Avea să ocolească Luna o dată, apoi să 
revină pe Pământ. Era ticsit cu instrumente care trebuiau 
să fotografieze satelitul natural şi să-i măsoare emisia 
termică, să-i testeze radioactivitatea şi să-i exploreze 
structura chimică cu ajutorul microundelor. În mod 
automat, avea să facă aproape tot ce se putea aştepta din 
partea unui vehicul fără echipaj. Şi avea să afle suficient de 
multe pentru ca următoarea navă să poarte un pasager. 

Atât că, într-un fel, aceasta era prima navă ce purta la 
bord un pasager. 

La lansare participau reprezentanţi a numeroase guverne, 
diverse industrii, variate grupuri sociale şi economice. 
Existau camere TV şi reporteri speciali. 

Cei care nu putuseră veni priveau la televizoarele din 
casele lor şi ascultau numărătoarea inversă rostită obositor 
de monoton, în maniera devenită tradiţională în numai trei 
decenii. 

La cifra zero, motoarele cu reacţie înviară şi, masivă, nava 
se înălţă. 

Kane auzi ca prin vis zgomotul gazelor vuind prin duze şi 
simţi forţa accelerației apăsându-l. 

Îşi detaşă mintea, trimiţând-o în sus şi în exterior, 
eliberând-o de legătura directă cu corpul, astfel încât să nu 
simtă durerile şi disconfortul. 

Deşi ameţit, ştia că lunga sa călătorie se apropia de sfârşit. 
Nu mai trebuia să acţioneze cu atenţie, evitând ca oamenii 
să-şi dea seama că era nemuritor. Nu mai trebuia să se 


piardă în fundal, să rătăcească de-a pururi dintr-un loc în 
altul, schimbându-şi numele şi personalitatea, manipulând 
minţi. 

Desigur, nu reuşise să se ascundă perfect. Apăruseră 
legendele Evreului Rătăcitor şi a Olandezului Zburător, dar 
el ajunsese aici. Nu fusese împiedicat. 

Putea zări punctul din cer. Îl putea vedea prin blindajul 
gros al navei. De fapt, nu-l „vedea” în adevăratul sens al 
cuvântului, însă nu deţinea un termen corespunzător. 

Ştia totuşi că exista unul. Nu putea preciza în ce fel 
conştientiza nici măcar o fracțiune din cunoştinţele sale - 
doar că, în secolele ce se scurseseră, le identificase, treptat, 
cu o siguranţă ce nu necesita rațiune. 

Îşi începuse viaţa sub formă de ovul (sau altă formă, 
pentru care „ovul” constituia termenul cel mai apropiat), 
depus pe Pământ înainte ca primele aşezări să fi fost 
întemeiate de creaturile nomade care se ocupau cu 
vânătoarea şi care, ulterior, îşi spuseseră „oameni”. 
Pământul fusese ales cu grijă de strămoşul său. Nu orice 
planetă ar fi corespuns. 

Care anume planete corespundeau? Care era criteriul? 
Deocamdată, nu ştia răspunsurile acelea. 

Oare o viespe ichneumonidă studiază entomologia înainte 
de a găsi specia de păianjeni în care îşi poate depune ouăle 
şi pe care-i poate paraliza cu veninul ei, fără să-i ucidă? 

În cele din urmă, ieşise din ovul şi luase forma de om, 
trăise printre oameni şi se protejase împotriva acestora. 
Singurul său scop fusese de a proceda astfel încât omenirea 
să evolueze într-o direcţie care să se finalizeze printr-o 
navă, în navă să existe un locaş, iar în locaş să se afle chiar 
el. 

Avusese nevoie de opt mii de ani de strădanii şi poticneli. 

Punctul din cer devenise mai distinct acum, când nava 
ieşise din atmosferă. Aceea fu cheia care-i deschise mintea. 
Acela fu fragmentul care completă mozaicul. 


În punctul cu pricina, clipeau stele care nu puteau fi zărite 
de ochiul omului. Mai cu seamă una dintre ele scânteia 
orbitor, şi Kane simţi un fior de dor. Ceea ce se acumulase 
atâta vreme în el irupse acum. Acasă..., şopti el. 

Ştia? Oare un somon studiază cartografia pentru a găsi 
cursurile superioare ale râului în care s-a născut cu ani în 
urmă? 

Ultimul pas fusese lenta maturizare ce durase opt mii de 
ani, iar acum Kane nu mai era o larvă, ci un adult. 

Adultul Kane se desprinse de învelişul de carne ce-i 
protejase larva şi părăsi nava. Se năpusti, cu viteză 
inimaginabilă, spre casă, de unde, într-o bună zi, şi el putea 
porni să rătăcească prin spaţiu, pentru a fertiliza o planetă 
cu propriul său ovul. 

Goni, fără să se mai gândească la nava ce transporta o 
crisalidă goală. Fără să se mai gândească la faptul că 
propulsase o întreagă civilizaţie spre tehnologie şi călătorie 
spaţială doar pentru ca fiinţa care fusese Kane să se poată 
maturiza şi să-şi îndeplinească rolul în viaţă. 

Oare unei albine îi pasă ce se întâmplă cu floarea pe care a 
părăsit-o? 

Recitind Ce-i pasă unei albine?, mi-am amintit de mulţi 
redactori cu care am lucrat şi de felul în care, uneori, ei par 
să dispară în neant. 

Au existat redactori cu care, pentru o vreme, m-am întâlnit 
frecvent şi de care m-am simţit destul de ataşat. Apoi, dintr- 
un motiv sau altul, ei şi-au schimbat locul de muncă şi au 
dispărut din universul meu. Nu l-am văzut, de pildă, de 
mulţi ani pe Horace Gold, sau pe James L. Quinn, care mi-a 
cumpărat Ce-i pasă unei albine? şi alte câteva texte. 

Ţin minte doar că avea un accent sudist şi că era un 
personaj încântător - iar acum nu ştiu unde este, nici măcar 
nu am habar dacă mai trăieşte. 

Următorul text, Smintiţii, este unul despre care ar fi bine 
să spun foarte puţine lucruri, altfel comentariul va fi mai 
lung decât povestioara propriu-zisă. Am scris-o pe 29 iulie 


1957 şi a fost respinsă de două reviste diferite, înainte ca 
Bob Lowndes să aibă amabilitatea de a-i găsi un cămin. A 
apărut în numărul din februarie 1958 al revistei Future. 

12. SMINTIŢII. 

Naron, din matusalemica rasă rigeliană, era a patra 
generaţie din familia sa care îngrijea arhiva galactică. 

El păstra registrul gros ce conţinea lista numeroaselor 
rase care îşi dezvoltaseră inteligenţă, ca şi registrul mult 
mai subţire unde se găseau numele raselor ce ajunseseră la 
maturitate şi fuseseră acceptate de Federaţia Galactică. În 
primul registru, mai multe nume fuseseră tăiate cu o linie; 
cele care, dintr-un motiv sau altul, dăduseră greş. Neşansa, 
imperfecţiunile biochimice sau biofizice, neadaptările 
sociale îşi ceruseră drepturile. Cu toate acestea, din 
registrul subţire nici un membru nu fusese încă şters. 

Uriaş şi incredibil de bătrân, Naron îşi ridică acum 
privirea spre mesagerul care apăruse. 

— Naron, rosti mesagerul, Măreţule! 

— Bine, bine, ce s-a-ntâmplat? Scurtează formalităţile! 

— Un alt grup de fiinţe a ajuns la maturitate. 

— Excelent, excelent! Numărul lor creşte rapid acum. Nu 
trece un an fără să apară altul nou. Despre cine-i vorba? 

Mesagerul îi dădu numărul de cod al galaxiei şi 
coordonatele planetei. 

— Ah, da, încuviinţă Naron, cunosc planeta. 

Cu un scris înflorit, o însemnă în primul registru, apoi o 
copie în al doilea, folosind, după cum era obiceiul, 
denumirea sub care planeta era cunoscută de majoritatea 
locuitorilor ei: Pământ. 

— Aceste noi fiinţe, continuă el, au stabilit un record. Nici 
un alt grup n-a evoluat atât de rapid după apariţia 
inteligenţei. Sper că nu-i nici o greşeală. 

— Nu, Măreţule. 

— Au descoperit energia termonucleară? 

— Da, Măreţule. 


— Ei bine, acesta era criteriul, chicoti Naron. În curând, 
navele lor vor explora spaţiul şi vor contacta Federaţia. 

— De fapt, Măreţule, rosti şovăitor mesagerul, 
Observatorii ne-au spus că încă nu s-au desprins de planetă. 

Naron fu uluit. 

— Deloc? N-au construit nici măcar o staţie spaţială? 

— Nu încă, Măreţule. 

— Dar dacă deţin energia termonucleară, unde îşi 
efectuează testele şi detonările? 

— Pe propria planetă, Măreţule. 

Naron se ridică la înălţimea celor şapte metri ai săi şi 
tună: 

— Pe propria planetă?! 

— Da, Măreţule. 

Încet, Naron îşi scoase stilusul şi trase o linie peste ultimul 
nume scris în registrul subţire. Actul nu avea precedent, 
însă Naron era foarte înţelept şi putea vedea inevitabilul la 
fel ca oricare altul din galaxie. 

— Smintiţii! murmură el. 

Mă tem că a fost un alt text moralizator. Trebuie, totuşi, să 
înţelegeţi că pericolul nuclear cunoscuse o escaladare după 
ce atât Statele Unite, cât şi Uniunea Sovietică 
perfecţionaseră bomba cu hidrogen, iar eu mă simţeam din 
nou neliniştit. 

Pe măsură ce se apropia sfârşitul anului 1957, mă aştepta 
un alt moment de răscruce. Faptele s-au petrecut cam aşa: 

Când eu, Walker şi Boyd concepuserăm manualul de 
biochimie, continuasem să lucrez la facultate (deşi, în mod 
firesc, o mare parte a muncii se desfăşura serile şi în week- 
end-uri). Elaborarea lui reprezenta o sarcină universitară şi 
făcea parte din slujba noastră. 

Scriind Chimicalele vieţii, am considerat că şi această 
carte constituia o îndeletnicire universitară şi am lucrat la 
ea în timpul programului de facultate, fără remuşcări. Am 
produs şi alte volume similare în timpul orelor de 


program28. La sfârşitul lui 1957, aveam la activ câteva cărţi 
de popularizare ştiinţifică. 

Între timp însă, James Faulkner, decanul cel înţelegător, şi 
Burnham S. Walker, şeful de catedră cel înţelegător, se 
retrăseseră din funcţiile lor şi fuseseră înlocuiţi de alte 
persoane... care mă priveau fără pic de înţelegere. 

Înlocuitorul lui Faulkner nu agrea activităţile mele şi 
bănuiesc că avea dreptate dintr-un anumit punct de vedere. 
În nerăbdarea mea de a scrie non-ficțiune, abandonasem 
complet cercetarea ştiinţifică, iar noul decan aprecia că 
reputaţia facultăţii depindea de cercetare. Într-o oarecare 
măsură, nu greşea, dar acest lucru nu era valabil în 
totalitate, ceea ce se aplica perfect în cazul meu. 

Am avut o discuţie şi eu mi-am prezentat opinia într-o 
manieră deschisă şi directă, aşa cum mă învățase să 
procedez întotdeauna tatăl meu, care nu era deloc cu 
picioarele pe pământ. 

„Domnule decan”, i-am spus, „ca scriitor sunt extraordinar 
şi cărţile mele vor aduce glorie facultăţii. În calitate de 
cercetător însă, sunt doar competent, şi dacă există ceva de 
care facultatea să n-aibă nevoie, acesta este încă un 
cercetător doar competent.” 

Cred că ar fi trebuit să fiu mai diplomat, pentru că acela a 
părut să fie sfârşitul discuţiei. Am fost scos de pe statul de 
plată, iar semestrul din primăvara lui 1958 a fost ultimul în 
care am predat cursuri regulate, după ce o făcusem timp de 
nouă ani. 

N-am fost foarte afectat. De salariul de la facultate nu-mi 
păsa chiar deloc. Chiar şi după obţinerea a două gradaţii, 
câştigam abia şase mii cinci sute de dolari pe an, în vreme 
ce venitul meu provenit din scris reprezenta deja mult mai 
mult. 

În acelaşi timp, nu mă îngrijora faptul că pierdeam ocazia 
de a mai face cercetare ştiinţifică; o abandonasem de 
destulă vreme. Cât despre cursurile ţinute studenţilor, 
cărţile mele de non-ficțiune (ba chiar şi cele de science 


fiction) constituiau modalităţi de a-i învăţa pe alţii, care mă 
satisfăceau prin uriaşa lor varietate, mai mult decât ar fi 
făcut-o predarea unei materii, limitată în mod implicit. Nu 
mă temeam nici măcar că-mi va lipsi interacţiunea 
personală cu publicul, întrucât, începând din 1950, 
demarasem o carieră de conferenţiar profesionist şi 
câştigam onorarii respectabile. 

Cu toate acestea, noul decan intenţiona să mă lipsească de 
titlul universitar şi să mă dea afară din facultate. Asta nu 
acceptam. Am susţinut că-mi câştigasem pe drept titlul, 
devenind şef de lucrări în 1955, şi că nu puteam fi 
deposedat de el fără motiv. Disputa a continuat vreme de 
doi ani, iar eu am învins. Am păstrat titlul, pe care îl am şi 
acum. Sunt încă şef de lucrări la Facultatea de Medicină a 
Universităţii Boston. 

În plus, facultatea a avut de câştigat de pe urma acestui 
lucru. Adversarul meu a ajuns între timp la vârsta 
pensionării, apoi a murit. (De fapt, nu era un individ rău; 
pur şi simplu, nu vedeam lucrurile în acelaşi fel.) Pentru a 
nu lăsa o impresie falsă, doresc să subliniez că, exceptând 
acea unică perioadă care a implicat numai una sau două 
persoane, toţi cei din facultate m-au tratat în permanenţă 
cu multă înţelegere. 

Nu mai predau şi nici nu mai figurez pe statul de plată, 
însă aceasta a fost opţiunea mea. În repetate rânduri, am 
fost solicitat să mă întorc, sub o formă sau alta, dar am 
explicat de ce n-o pot face. Când sunt rugat, ţin conferinţe 
la Facultatea de Medicină; astfel, pe 19 mai 1974, am rostit 
discursul de la ceremonia de conferire a diplomelor de 
absolvenţi - deci, puteţi vedea că totul e bine. 

Totuşi, când descoperisem că aveam timp la dispoziţie, 
fără grija cursurilor şi a navetei la serviciu, constatasem că 
simţeam imboldul de a-mi dedica timpul suplimentar scrierii 
de non-ficțiune, de care mă îndrăgostisem complet, 
iremediabil şi fără speranţe. 


Nu uitaţi că, pe 4 octombrie 1957, Sputnik 1 fusese lansat 
pe orbita Pământului şi, în agitația generală care urmase, 
eu devenisem un susţinător fervent al importanţei cărţilor 
de ştiinţă popularizată pentru oamenii de rând. În plus, 
editorii se dovedeau extrem de interesaţi de fenomen, şi 
foarte repede am descoperit că mă implicasem în atâtea 
proiecte încât devenise dificil, ba chiar imposibil să-mi 
găsesc timp pentru a scrie lucrări science fiction majore şi - 
vai! - am continuat în acelaşi fel până în ziua de azi. 

Nu vă speriaţi, n-am abandonat cu totul science fiction-ul. 
În fiecare an, am scris câte ceva, chiar dacă numai două- 
trei povestiri. Pe 14 ianuarie 1958, când mă pregăteam 
pentru ultimul semestru la facultate şi înainte de a simţi 
impactul total al deciziei mele, am scris următorul text 
pentru Bob Mills şi revista lui, Venture, care (din păcate) a 
cunoscut o existenţă scurtă. A apărut în numărul din mai, 
1958. 

13. LA BUNĂ VEDERE, JUPITER! 

Era un simulacru, desigur, dar atât de inteligent realizat 
încât oamenii care intrau în contact cu el renunţaseră 
demult să se mai gândească la entităţile energetice reale ce 
aşteptau în „nava” lor din câmpuri de forţă, aflată la mulţi 
kilometri deasupra Pământului. 

Simulacrul, având o maiestuoasă barbă aurie şi ochi 
căprui, adânci şi depărtaţi, vorbi cu blândeţe: 

— vă înţeleg şovăielile şi suspiciunile, însă nu putem decât 
să vă asigurăm că nu vă dorim răul. Cred că v-am prezentat 
dovada că locuim în halourile corona ale stelelor din clasa 
spectrală O, că soarele vostru este prea slab pentru noi, în 
vreme ce planetele, fiind din materie solidă, sunt şi vor fi 
de-a pururi ostile rasei noastre. 

Negociatorul 'Terestru (care era Ministrul Ştiinţelor; prin 
consens general, el fusese desemnat pentru tratativele cu 
extratereştrii) replică: 

— Aţi admis, totuşi, că acum ne găsim pe una dintre 
principalele voastre rute comerciale. 


— Da, acum, după ce s-au inventat noile câmpuri de fluid 
protonic. 

— Ei bine, spuse ministrul, pe Pământ, poziţiile de pe 
rutele comerciale pot căpăta o importanţă strategică cu 
mult peste valoarea lor intrinsecă. De aceea, vă repet că, 
pentru a ne câştiga încrederea, trebuie să ne explicaţii cu 
exactitate de ce aveţi nevoie de Jupiter. 

Ca întotdeauna când auzea întrebarea aceea, sau o 
variantă a ei, simulacrul păru îndurerat: 

— Discreţia este foarte importantă. Dacă lamberiii... 

— Exact, îl întrerupse pământeanul. Nouă ni se pare c-ar fi 
vorba de un război între rasa voastră şi cei pe care-i 
denumiți lamberiji... 

— Vă oferim însă o răsplată extrem de generoasă, 
interveni repede simulacrul. Aţi colonizat doar planetele 
interioare ale sistemului vostru, iar acelea nu ne 
interesează. Vă cerem planeta pe care o numiţi Jupiter, 
despre care am înţeles că n-o veţi putea coloniza niciodată, 
că nici măcar nu veţi putea cobori pe ea. Dimensiunile ei - 
râse cu indulgență - sunt prea mari pentru voi. 

Ministrul, căruia nu-i plăcea condescendenţa, replică 
încruntat: 

— Sateliții jupiterieni sunt corpuri locuibile şi intenţionăm 
să-i colonizăm cât mai repede. 

— Dar nu ne vom atinge deloc de sateliți! Ei vă rămân 
pentru totdeauna. Vi-l cerem doar pe Jupiter, o planetă ce 
vă este cu totul inutilă şi pentru care oferim o răsplată 
generoasă. Sunt sigur că vă daţi seama că, dacă am dori, 
am putea-o lua şi fără permisiunea dumneavoastră. Atât 
doar că preferăm să plătim şi să încheiem un contract legal, 
care să elimine posibilitatea unor dispute ulterioare. După 
câte vedeţi, sunt foarte sincer. 

— De ce aveţi nevoie de Jupiter? se încăpăţână ministrul. 

— Lamberiii... 

— Sunteţi în război cu lamberiii? 

— Nu tocmai... 


— Trebuie să înţelegeţi că, dacă există un război şi dacă 
dumneavoastră stabiliţi o garnizoană pe Jupiter, lamberiii 
ar putea fi nemulţumiţi, pe bună dreptate, şi ar putea 
încerca represalii împotriva noastră pentru că v-am acordat 
această permisiune. Nu ne putem implica într-o astfel de 
situaţie. 

— Nici nu v-am cere să vă implicaţi. Vă dau cuvântul că nu 
veţi păţi nimic rău! În mod clar - revenea întruna la acest 
subiect -, răsplata va fi generoasă. Anual, îndeajuns de 
multe generatoare energetice pentru a asigura consumul 
mondial... 

— Cu condiţia să se ţină seama de posibilele creşteri ale 
consumului energetic de la un an la altul, menţionă 
ministrul. 

— Da, până la o valoare de cinci ori mai mare decât cea 
actuală. 

— Ei bine, după cum v-am spus deja, sunt membru al 
guvernului şi am căpătat împuterniciri considerabile pentru 
a negocia - totuşi, nu absolute. Personal, sunt tentat să am 
încredere în voi, dar nu vă pot accepta condiţiile fără să ştiu 
exact de ce anume îl doriţi pe Jupiter. Dacă explicaţia este 
plauzibilă şi concludentă, i-aş putea convinge pe membrii 
guvernului şi, prin intermediul lor, pe pământeni să încheie 
acordul. Dacă aş încerca să-l accept fără explicaţiile de 
rigoare, aş fi pur şi simplu demis, iar Pământul ar refuza să 
respecte contractul. Aşa cum spuneaţi, aţi putea ocupa 
Jupiter cu forţa, dar în felul acela l-aţi deţine în mod ilegal şi 
aţi precizat că nu doriţi asta. 

Simulacrul plescăi iritat din limbă. 

— Nu pot continua la nesfârşit ciorovăiala aceasta! 
Lamberiii... Făcu o scurtă pauză, apoi continuă: Îmi daţi 
cuvântul de onoare că nu este vorba de un subterfugiu 
sugerat de lamberiji, pentru a ne întârzia până ce... 

— Îmi dau cuvântul de onoare, spuse pământeanul. 

Ministrul Ştiinţei apăru, ştergându-şi fruntea şi părând cu 
zece ani mai tânăr. 


— l-am spus că vor putea căpăta Jupiter imediat ce vor 
obţine aprobarea oficială a Preşedintelui, rosti el încetişor. 
Nu cred că Preşedintele sau Congresul vor avea ceva 
împotrivă. Dumnezeule, domnilor, gândiţi-vă: vom avea 
energie gratuită în schimbul unei planete pe care oricum n- 
o puteam folosi! 

Împurpurându-se de iritare, Ministrul Apărării obiectă: 

— Căzusem parcă de acord că doar un război mizzarett- 
lamberj ar putea explica nevoia lor de a pune mâna pe 
Jupiter. În condiţiile respective, şi comparând potenţialul lor 
militar cu al nostru, neutralitatea strictă este esenţială. 

— Dar nu-i vorba de nici un război, domnule, vorbi 
Ministrul Ştiinţei. Simulacrul mi-a prezentat o explicaţie 
atât de raţională şi plauzibilă încât am acceptat-o imediat. 
Cred că Preşedintele va fi de acord cu mine, ca şi voi, 
domnilor, când o veţi auzi. De fapt, am chiar aici planurile 
lor pentru noul Jupiter. 

Toţi se sculară de pe scaune, vociferând. 

— Un nou Jupiter? icni Ministrul Apărării. 

— Nu mult diferit de cel vechi, domnilor! lată schiţele 
oferite într-o formă potrivită pentru nişte fiinţe materiale ca 
noi. 

Le întinse pe masă. Familiara planetă vârstată se găsea 
acolo, în faţa lor, pe una dintre planşe: colorată în galben, 
verde-palid şi maro deschis, presărată ici-colo de spirale 
albe, totul pe fundalul negru, înstelat, al spaţiului. Însă de-a 
curmezişul benzilor se zăreau dungi de un negru la fel de 
intens, dispuse într-o configuraţie ciudată. 

— Aceea, explică Ministrul Ştiinţei, este faţa luminată a 
planetei. Faţa întunecată este reprezentată aici. 

Jupiter arăta ca o seceră subţire, restul discului fiind 
întunecat. În zona întunecoasă, se distingeau aceleaşi dungi 
subţiri, dispuse într-un desen similar, dar acum scânteind 
portocaliu-fosforescent. 

— Mi s-a spus că semnele, continuă ministrul, reprezintă 
un fenomen pur optic, ce nu se va roti o dată cu planeta, ci 


va rămâne staționar la limita atmosferei sale. 

— Totuşi, ce sunt? se interesă Ministrul Comerţului. 

— Sistemul nostru solar este acum una dintre principalele 
lor rute comerciale. În medie, şapte nave trec zilnic la 
câteva sute de milioane de kilometri de sistem, şi fiecare 
navă face observaţii telescopice asupra planetelor mari. 
Curiozitate turistică, ştiţi... Pentru ei, planetele solide 
constituie nişte fenomene extrem de interesante. 

— Şi care-i legătura cu semnele? 

— Reprezintă una dintre formele lor de scriere. În 
traducere, înseamnă: „Folosiţi Vertexurile Mizzarett cu 
Ergone pentru Sănătatea şi Căldura Dumneavoastră”. 

— Vreţi să spuneţi că Jupiter va fi un panou publicitar? 
explodă Ministrul Apărării. 

— Exact. Se pare că lamberjii produc un vertex concurent, 
care justifică nerăbdarea mizzarettilor de a-şi asigura 
drepturile legale asupra lui Jupiter, în cazul că lamberiii îi 
vor acţiona în judecată. Din fericire, mizzarettii sunt novici 
în reclame. 

— De ce credeţi asta? întrebă Ministrul de Interne. 

— Păi, au neglijat să menţioneze o serie de opţiuni privind 
celelalte planete. Jupiter va face reclamă nu numai 
produsului lor, ci şi sistemului nostru planetar. Iar când 
lamberjii se vor năpusti să verifice drepturile de proprietate 
ale mizzarettilor asupra lui Jupiter, le vom putea vinde lor 
Saturn. Plus inelele. Ne va fi uşor să le explicăm că inelele îi 
conferă un plus de atractivitate lui Saturn. 

— Ca atare, se lumină brusc la faţă Ministrul de Finanţe, 
merită un preţ mult mai bun! 

Şi cu toţii părură deodată foarte încântați. 

La bună vedere, Jupiter! n-a fost titlul iniţial al textului. De 
obicei, mă indignez când un redactor îmi modifică titlul, aşa 
încât îl readuc la forma iniţială atunci când îl public într-o 
antologie personală şi nu uit să bolborosesc iritat în 
comentariu despre sacrilegiul săvârşit. Nu însă şi acum... 


Eu denumisem povestirea Face toţi banii!, un titlu absolut 
banal. Fără măcar să mă consulte, Bob Mills l-a schimbat în 
La bună vedere, Jupiter! care m-a entuziasmat imediat ce 
am văzut modificarea. Fiind îndrăgostit de jocurile de 
cuvinte, mi s-a părut un titlu perfect29. 

Meritul îi revine lui Bob Mills. 

În acei ani de început, când, cu un anumit sentiment de 
oroare neliniştită, priveam cum se reduce volumul scrierilor 
mele science fiction, mă simţeam uneori cuprins de 
deprimare. 

Să fi fost oare posibil să nu mai pot scrie deloc science 
fiction? Dacă aş fi dorit să scriu science fiction, aş mai fi fost 
în stare? 

Pe 23 iulie 1958, şofam spre Marshfield, statul 
Massachusetts, pentru o vacanţă de trei săptămâni pe care 
o detestam (detest toate vacanţele). Pe drum, am început să 
mă gândesc la subiectul unei povestiri science fiction, ca să 
nu mă mai gândesc la vacanţă... şi să văd dacă eram capabil 
s-o fac. Rezultatul a fost O statuie pentru tata. Am vândut-o 
unei reviste noi, Satellite Science Fiction, şi a apărut în 
numărul din februarie 1959. 

14. O STATUIE PENTRU TATA. 

Prima dată? Cu adevărat? Nu se poate să n-o fi auzit! Sunt 
sigur c-aţi auzit-o. 

Dacă vă interesează cu adevărat descoperirea, credeţi-mă, 
voi fi încântat să v-o povestesc. Este o istorie pe care mi-a 
făcut întotdeauna plăcere s-o relatez, însă nu mulţi mi-au 
dat ocazia. Am fost chiar sfătuit să n-o mai fac publică. 
Interferează cu legendele care sporesc în jurul tatei. 

Cu toate acestea, cred că adevărul este important. Există 
şi o morală în asta. Un om îşi poate dedica toată viaţa 
satisfacerii propriei curiozităţi, pentru ca apoi, pur şi simplu 
din întâmplare, fără să fi intenţionat vreodată aşa ceva, să 
se trezească binefăcătorul omenirii. 

Tata era un simplu fizician, devotat cercetării teoretice a 
călătoriei temporale. Nu cred că s-a gândit vreodată ce ar 


putea însemna călătoria temporală pentru Homo sapiens. 
Pe el îl interesau doar relaţiile matematice care guvernau 
Universul. 

Vă este foame? Mai bine. Bănuiesc că va dura aproape o 
jumătate de oră. Pentru o oficialitate ca dumneavoastră, vor 
face totul ca la carte. Este o chestiune de orgoliu. 

Să lămurim o chestiune din capul locului: tata a fost sărac, 
ca toţi profesorii universitari. În cele din urmă însă, a ajuns 
bogat. În ultimii ani dinaintea morţii a fost fabulos de bogat, 
cât despre mine, copiii şi nepoţii mei... puteţi vedea şi 
singur. 

I-au ridicat şi statui. Cea mai veche se găseşte pe 
versantul dealului, aici, unde a făcut descoperirea. O puteţi 
zări pe fereastră. Da. Vedeţi şi inscripţia? Mda, unghiul nu-i 
prea bun. N-are importanţă. 

Atunci când tata şi-a început cercetările, problema 
călătoriei temporale fusese abandonată de majoritatea 
fizicienilor, deşi primele cronotuburi făcuseră senzaţie. 

De fapt, cronotuburile nu reprezentau cine ştie ce 
minunăţie. Erau complet incontrolabile. Imaginile se 
formau distorsionate şi neclare, într-un diametru de vreo 
jumătate de metru, şi dispăreau rapid. Încercarea de 
focalizare asupra trecutului semăna cu tentativa de 
urmărire a unei frunze purtate de un uragan. 

Cercetătorii căutaseră să introducă ancore în trecut, însă 
rezultatele fuseseră la fel de imprevizibile. Uneori, se 
înregistrase un succes de câteva secunde, dar de cele mai 
multe ori nici chiar forţa unei sonete30 nu putea străpunge 
interfaţa. Nimic nu se putuse obţine din trecut, până ce... Ei 
bine, voi ajunge şi acolo. 

După cincizeci de ani în care nu se înregistrase nici un 
progres, fizicienii îşi pierduseră pur şi simplu interesul. 
Tehnicile operaţionale păreau realmente o fundătură. 
Privind retrospectiv lucrurile, n-aş putea declara cu mâna 
pe inimă că-i învinuiesc. Unii încercaseră chiar să 
demonstreze că, de fapt, tuburile nu se deschideau în 


trecut, dar prin intermediul lor se putuseră vedea multe 
animale care nu mai există în zilele noastre. 

Oricum, când călătoria temporală fusese aproape uitată, a 
intervenit tata. El a convins guvernul să-i acorde o bursă 
pentru a-şi construi un cronotub şi a reluat cercetările. 

În zilele acelea, eu l-am ajutat. De-abia terminasem 
colegiul, cu specialitatea în fizică. 

În ciuda strădaniilor noastre, ne-am poticnit rău de tot 
după vreun an. Tata avea greutăţi în reînnoirea bursei. 
Industria nu era interesată, iar universitatea decisese că îi 
afectam reputaţia prin obsesia investigării unui domeniu 
inabordabil. Rectorul, care vedea numai partea financiară a 
bursei, a început să-i sugereze tatei să se ocupe de subiecte 
mai profitabile şi a încheiat silindu-l să plece. 

Bănuiesc că individul respectiv - încă în viaţă şi numărând 
dolari după moartea tatei - s-a simţit destul de ridicol când 
tata a lăsat prin testament universităţii un milion de dolari, 
cu o ultimă clauză prin care anula donația pe temeiul lipsei 
de viziune a rectorului. A fost însă o răzbunare post- 
mortem... 

Nu vreau să fiu cicălitor, dar, vă rog, nu mai mâncaţi 
pâine! Consomme-ul, sorbit încet, pentru a potoli foamea, e 
suficient. 

Cu toate acestea, ne-am descurcat. Tata a păstrat 
echipamentul pe care-l cumpărase cu banii din bursă, l-a 
scos din universitate şi l-a instalat aici. 

Acei primi ani au fost teribili şi-l băteam întruna la cap să 
renunţe. N-a făcut-o niciodată. Era incredibil de 
încăpățânat şi reuşea mereu să facă rost de undeva deo 
mie de dolari, atunci când aveam nevoie de bani. 

Viaţa a continuat, dar el n-a permis nici unui eveniment să- 
i afecteze cercetările. Mama a murit; tata a jelit-o şi a 
revenit la treabă. Eu m-am însurat, am avut un fiu, apoi o 
fiică, şi n-am putut fi mereu alături de el. A continuat fără 
mine. Şi-a rupt piciorul şi a lucrat luni de zile purtând 
ghips. 


De aceea, tot meritul îi revine. L-am ajutat, bineînţeles. I- 
am făcut documentarea şi am purtat negocierile cu 
Washingtonul. Totuşi, el a fost sufletul proiectului. 

Nu înregistram însă nici un progres. Toţi banii de care 
izbuteam să facem rost puteau la fel de bine să fi fost 
aruncaţi direct într-un cronotub... oricum, n-ar fi trecut în 
partea cealaltă. 

La urma urmelor, n-am reuşit măcar o dată să introducem 
o ancoră în trecut. Am fost cât pe ce, într-o singură ocazie. 
Ancora intrase aproape cinci centimetri dincolo, când 
focalizarea s-a modificat. A fost retezată imediat, şi undeva 
în mezozoic există un obiect metalic făcut de om, care 
rugineşte pe vreun mal. 

Apoi, într-o bună zi, ziua crucială, focalizarea s-a menţinut 
vreme de zece minute - ceva cu probabilitatea de realizare 
sub unu la un trilion. Dumnezeule, cât de aţâţaţi am fost în 
timp ce instalam camerele video! Puteam vedea de cealaltă 
parte a tubului creaturi vii deplasându-se. 

După care, ca un fel de încununare, cronotubul a devenit 
atât de permeabil încât puteai jura că între noi şi trecut nu 
exista decât aerul. Permeabilitatea joasă trebuie să fi fost 
asociată cu menţinerea prelungită a focalizării, deşi n-am 
putut niciodată demonstra asta. 

Evident, nu aveam nici o ancoră la îndemână... aşa se 
întâmplă întotdeauna. Însă permeabilitatea joasă a fost 
evidentă, pentru că ceva a trecut prin cronotub, mişcându- 
se din Trecut spre Prezent. Fulgerător, acţionând pur şi 
simplu instinctiv, m-am întins şi l-am prins. 

În acelaşi moment, am pierdut focalizarea, însă n-am mai 
rămas disperaţi şi amărâţi. Priveam amândoi fascinaţi 
obiectul din palmele mele. Era o bucată de lut ars de soare, 
retezată după planuri rectilinii acolo unde atinsese 
graniţele cronotubului, iar pe ea se găseau paisprezece ouă 
cam cât cele de rață. 

— Ouă de dinozaur? am întrebat eu. Crezi că asta sunt? 

— Poate, a răspuns tata. Nu putem fi siguri. 


— Până nu le clocim, am continuat eu, cuprins de o emoție 
bruscă, aproape incontrolabilă. 

Le-am aşezat pe masă, cu grijă, ca şi când ar fi fost făcute 
din platină. Încă mai erau calde, de la razele soarelui 
primordial. 

— Tată, am rostit, dacă le clocim, vom căpăta creaturi care 
au dispărut de peste o sută de milioane de ani. Va fi primul 
caz în care ceva a fost adus cu adevărat din trecut. Când 
vom anunţa... 

Mă gândisem la bursele pe care le-am fi putut căpăta, la 
publicitate, la tot ceea ce ar fi însemnat pentru tata. Parcă 
vedeam expresia de consternare de pe chipul rectorului. 

Însă tata privea altfel lucrurile. 

— Nici un cuvânt, fiule! a rostit el cu fermitate. Dacă se 
aude ceva, cel puţin douăzeci de colective de cercetare vor 
sări pe cronotuburi şi ne vor prinde din urmă. Nu, după ce 
vom rezolva enigma, n-ai decât să anunţi tot ce doreşti! 
Până atunci... vom tăcea chitic. Nu mă privi aşa! Într-un an 
de zile, vom avea răspunsul. Sunt sigur! 

Eu eram ceva mai puţin sigur, dar simţeam că ouăle acelea 
ne vor aduce toate dovezile dorite. Am pregătit o clocitoare 
mare, la temperatura corpului uman, prin care circula aer 
cu umiditate prestabilită. Am instalat de asemenea o 
sonerie care să ne avertizeze la primele mişcări din 
interiorul ouălor. 

Au crăpat la ora trei noaptea, după nouăsprezece zile de 
clocit, şi din ele au ieşit paisprezece canguri micuţi, cu solzi 
verzui, membre posterioare prevăzute cu gheruţe, coapse 
mici şi dolofane şi codițe subţiri care şfichiuiau aerul. 

La început, am crezut că sunt tiranozauri, dar erau prea 
mici pentru specia respectivă. După alte câteva luni, mi-am 
dat seama că n-aveau să crească mai mari decât nişte câini 
de talie obişnuită. 

Tata părea dezamăgit, însă eu am insistat, sperând că avea 
să mă lase să-i folosesc în scopuri publicitare. Unul a murit 
înainte de a ajunge la maturitate, iar altul a fost ucis într-o 


încăierare. Dar ceilalţi doisprezece au supravieţuit: cinci 
masculi şi şapte femele. Îi hrăneam cu morcovi tocaţi, ouă 
fierte şi lapte şi începusem să-i îndrăgesc. Erau teribil de 
proşti, însă blânzi. În plus, erau realmente frumoşi. Solzii 
lor... 

Eh, în sfârşit, este o prostie să-i descriu. Fotografiile 
acelea pentru reclamă sunt binecunoscute. Deşi, dacă stau 
să mă gândesc mai bine, eu nu ştiu despre Marte... Da, da, 
şi acolo. Asta-i! 

A durat însă mult până ce fotografiile au devenit publice, 
ca să nu mai vorbesc de creaturile în carne şi oase. Tata 
continua să fie intransigent. A trecut un an, au trecut doi, şi 
în cele din urmă trei. N-am avut absolut nici un fel de noroc 
cu cronotuburile. Ocazia aceea unică nu s-a mai repetat, 
dar tata nu dorea să cedeze. 

Cinci femele au ouat şi, în scurt timp, m-am pomenit cu 
peste cincizeci de creaturi pe cap. 

— Ce să fac cu ei? am întrebat. 

— Omoară-i, a răspuns tata. Evident, n-am putut face una 
ca asta. 

Henry, este aproape gata? Grozav! 

Când s-a petrecut, ajunsesem la capătul resurselor. Nu 
mai aveam bani. Încercasem peste tot şi fusesem refuzat de 
fiecare dată. Mă simţeam chiar mulţumit, întrucât credeam 
că acum tata va ceda. Dar, cu o bărbie fermă şi o privire 
încruntată, el a pregătit altă serie de experienţe. 

Vă jur că dacă accidentul nu s-ar fi petrecut, adevărul ne- 
ar fi ocolit de-a pururi. Umanitatea ar fi fost lipsită de unul 
dintre cele mai importante beneficii. 

Aşa se întâmplă uneori. Perkin a observat o nuanţă 
purpurie în degresantul cu care lucra şi a inventat 
vopselele cu anilină. Remsen a dus un deget contaminat la 
buze şi a descoperit zaharina. Goodyear3l a scăpat un 
amestec pe plită şi a pus bazele vulcanizării. 

În cazul nostru, a fost vorba de un dinozaur de vârstă 
mijlocie, care a ajuns în laboratorul principal. Se 


înmulţiseră într-atât încât nu mai puteam să-i ţin pe toţi sub 
strictă supraveghere. 

Dinozaurul a călcat pe două puncte ale unui contact care, 
întâmplător, era deschis - chiar în locul unde se află acum 
plăcuţa ce imortalizează evenimentul. Sunt convins că o 
asemenea coincidenţă nu s-ar putea repeta nici într-o mie 
de ani. A urmat un fulger orbitor, un scurtcircuit extrem de 
puternic, şi cronotubul de-abia instalat a dispărut într-o 
jerbă de scântei. 

Nici chiar în momentul acela n-am ştiut peste ce dădusem. 
Ştiam doar că dinozaurul scurtcircuitase, şi probabil 
distrusese, echipamente valorând două sute de mii de 
dolari şi că eram complet ruinaţi. Tot ce puteam prezenta 
ca dovadă a accidentului era un dinozaur carbonizat. Şi noi 
fuseserăm atinşi, dar dinozaurul recepţionase întreaga 
concentraţie a energiilor câmpului. O simţeam din plin. 
Aerul era îmbâcsit de izul de ars. Tata şi cu mine ne-am 
privit stupefiaţi. Am ridicat cu grijă dinozaurul, cu ajutorul 
unui cleşte lung. Pe dinafară, era negru, carbonizat, dar 
solzii s-au fărâmat la prima atingere, luând şi pielea cu ei. 
Sub cărbune se găsea o carne albă, aducând cu cea de pui. 

N-am putut rezista să n-o gust - semăna cu carnea de pui 
cam cum ar semăna Jupiter cu un asteroid. 

Poate nu mă credeţi, dar, deşi de cercetările noastre 
ştiinţifice se alesese praful, am stat acolo, fericiţi la culme, 
şi am devorat carne de dinozaur. Unele părţi se arseseră, 
iar altele erau aproape crude. Nu avuseserăm nici sos... Nu 
ne-am oprit însă până n-am curăţat complet oasele. 

În cele din urmă, am spus: 

— Tată, trebuie să-i creştem sistematic pentru hrană! 

Tata a fost nevoit să accepte. Eram complet faliţi. 

Am obţinut un împrumut, invitându-l pe preşedintele 
băncii la prânz şi servindu-l cu dinozaur. 

N-am dat greş niciodată. Toţi aceia care au gustat măcar o 
dată ceea ce acum denumim „dinopui” nu s-au mai putut 
mulţumi cu orătăniile. O masă fără dinopui este una pe care 


o consumăm ca să nu murim de foame. Însă dinopuiul este 
adevărata hrană. 

Familia noastră continuă să deţină singura crescătorie de 
dinopui existentă şi suntem unicii furnizori ai lanţului 
mondial de localuri - acesta este primul şi cel mai vechi - 
care s-a dezvoltat în jurul ei. 

Sărmanul tata! N-a fost niciodată fericit, exceptând acele 
unice momente când a mâncat dinopui. A continuat să 
experimenteze cu cronotuburi, alături de alte douăzeci de 
colective de cercetare, care, după cum prevăzuse, au căutat 
imediat să exploateze situaţia. Până în ziua de azi, nimeni n- 
a avut succes. Singurele obiecte venite din trecut au fost 
dinopuii noştri. 

Ah, Pierre, mulţumesc! Superb! Acum, stimate domn, 
dacă-mi permiteţi să vi-l tai eu... Nu, nu-i nevoie de sare, 
doar de puţin sos. Aşa... Exact, aceasta este expresia pe 
care o zăresc întotdeauna pe chipul unui om care gustă 
pentru întâia oară această minunăţie. 

Recunoscătoare, omenirea a contribuit cu cincizeci de mii 
de dolari pentru a ridica statuia de pe deal; totuşi, nici 
omagiul acesta nu l-a încântat pe tata. 

El nu zărea decât textul: Omului Care A Dat Lumii 
Dinopuii. 

Vedeţi, până în clipa morţii, şi-a dorit un singur lucru: să 
afle secretul călătoriei temporale. În ciuda faptului că a fost 
un binefăcător al omenirii, a murit fără să-şi fi satisfăcut 
curiozitatea. 

Titlul original fusese Un binefăcător al omenirii - 
considerasem că acesta deţinea un fin parfum de ironie - şi 
icnisem când Leo Margulis, de la Satellite, îl modificase. 
Atunci când The Saturday Evening Post mi-a solicitat 
permisiunea republicării textului (a apărut în numărul 
martie-aprilie 1973 al revistei), am pus condiţia apariţiei 
sub titlul original. Apoi însă, când am văzut titlul meu în 
pagină, am căzut pe gânduri şi am decis că ideea lui Leo 


fusese mai bună. Din acest motiv, aici apare tot ca O statuie 
pentru tata. 

Apropo, Bob Mills, de care am amintit în legătură cu La 
bună vedere, Jupiter!, a fost unul dintre prietenii mei cei 
mai apropiaţi în perioada cât a lucrat la F&SF şi Venture. 
De altfel, nici ulterior n-am pierdut legătura cu el. Şi-a 
vândut sufletul diavolului şi acum este agent literar; totuşi, 
la răstimpuri, izbutim să ne întâlnim şi suntem la fel de 
apropiaţi ca întotdeauna. 

Bob a contribuit la orientarea mea spre non-ficțiune. 
Întrucât detestam să scriu lucrări de cercetare, în 1953 
începusem o serie de articole despre chimie pentru Journal 
of Chemical Education. Publicasem vreo şase, când mi-am 
dat seama că nu câştigam nici un ban de pe urma lor şi nici 
nu mă adresam publicului pe care mi-l doream. 

De aceea, am pornit să scriu articole ştiinţifice pentru 
revistele de science fiction; articole care-mi ofereau o 
libertate şi un domeniu superioare celor din publicaţiile de 
specialitate. Primul dintre ele a fost Hemoglobina şi 
Universul, care apărut în Astounding din februarie 1955. 

În septembrie 1957 însă, Bob Mills mi-a telefonat şi m-a 
întrebat dacă nu doream să susţin o rubrică ştiinţifică 
regulată în Venture. Am acceptat cu entuziasm şi primul 
dintre articolele respective, Limitarea fecundității, a fost 
publicat în Venture din ianuarie 1958. Din nefericire, 
Venture a mai apărut doar alte câteva numere, dar am 
primit o ofertă similară din partea lui F&SF. Cel dintâi 
articol acolo, Colbul secolelor, a apărut în numărul din 
noiembrie 1958. 

Rubrica din F&SF a durat şi a înflorit. Iniţial, cererea 
fusese pentru un articol de patru pagini, tot atât cât 
avusesem şi în Venture. Nu după multă vreme, am fost 
rugat să contribui cu zece pagini, pentru ca, începând cu 
Regăsindu-l pe Newton, publicat în numărul din decembrie 
1959, articolele să devină şi mai lungi. 


Rubrica aceea a avut un succes uluitor. Articolul meu cu 
numărul două sute a apărut în iunie 1975. Până acum, n-am 
lipsit din nici un număr al lui F&SF şi s-ar putea să fie seria 
cea mai lungă de texte aparţinând unui singur autor (altul 
decât editorialistul) care a fost publicată vreodată într-o 
revistă science fiction. Periodic, Doubleday adună articolele 
în volume - până în momentul de faţă, au apărut 
unsprezece. 

Lucrul cel mai important însă este satisfacția pe care o 
încerc realizându-le. Chiar şi azi, ele mă încântă mai mult 
decât orice altă scriere pe care trebuie s-o concep. 
Întotdeauna, predau materialele cu cel puţin două luni mai 
devreme, însă se pare că redactorii-şefi nu sunt afectaţi de 
acest zel. 

Într-un fel, Bob Mills m-a ajutat să-mi stabilesc actualul stil 
de redactare a articolelor, unul foarte degajat, care a reuşit 
să se infiltreze şi în antologiile mele literare (după cum stă 
martor volumul de faţă). În vreme ce-i scriam rubrica 
amintită, el se referea întruna la mine sub denumirea 
„Bunul Doctor”, iar eu îi spuneam „amabilul meu redactor- 
şef”, şi ne distram tachinându-ne reciproc în note de subsol, 
până ce el şi-a dat demisia din funcţia aceea. (Nu, n-a fost o 
relaţie cauză-efect.) 

Oricum, articolele au ajutat la afirmarea mea în domeniul 
non-ficţiunii şi mi-au îngreunat continuarea ficţiunii. 
Trebuie să ştiţi că Bob nu era de acord cu abandonarea 
literaturii. Uneori, îmi sugera subiecte pentru texte, 
căutând să mă ademenească, iar din când în când 
propunerile lui îmi plăceau. Una dintre ele s-a transformat 
în povestirea Până la a patra generaţie, care a fost 
publicată în F&SF din aprilie 1959, pentru ca ulterior să fie 
inclusă în Căderea nopţii şi alte povestiri. Este una dintre 
povestirile mele favorite. 

Crezusem că-mi sugerase un alt „loz” câştigător, când i-am 
dezvoltat o idee în Pleacă, pleacă, ploaie real. Am scris-o pe 


1 noiembrie 1958, i-am înmânat-o pe 2 noiembrie şi mi-a 
respins-o pe 3 noiembrie. Amabilul redactor - ce să spun! 

În cele din urmă, am izbutit s-o plasez şi a apărut în 
Fantastic Universe Science Fiction din septembrie, 1959. 

15. PLEACĂ, PLEACĂ, PLOAIE REA! 

— Uite-o din nou, rosti Lillian Wright, privind cu atenţie 
printre jaluzele. Uite-o, George! 

— Pe cine? întrebă soţul, încercând să obţină un contrast 
satisfăcător pe ecranul televizorului, astfel încât să 
urmărească în tihnă meciul. 

— Pe doamna Zakkaro, replică ea, după care, pentru a 
răspunde inevitabilului „Cine-i asta?”, adăugă grăbită: Noii 
vecini, ce naiba! 

— Aha... 

— Face plajă. Tot timpul face plajă. Mă-ntreb unde-i 
băieţelul ei. În zilele frumoase, obişnuieşte să stea în curte 
şi să arunce cu mingea în peretele casei. L-ai văzut 
vreodată, George? 

— L-am auzit. Este o versiune a torturii chinezeşti cu 
picătura de apă. Bum în perete, buf în sol, pleosc în palmă. 
Bum, buf, pleosc, bum, buf... 

— Este un băiat drăguţ, liniştit şi bine crescut. Mi-ar 
plăcea ca Tommie să se împrietenească cu el. Au cam 
aceeaşi vârstă, în jur de zece ani. 

— Nu ştiam că Tommie are greutăţi în a-şi face prieteni. 

— Cu familia asta, e ceva mai greu. Sunt foarte retraşi. 
Nici măcar nu ştiu cu ce se ocupă domnul Zakkaro. 

— Şi de ce ar trebui să ştii? Îl priveşte numai pe el. 

— Ciudat că nu-l văd niciodată plecând la slujbă. 

— Nici pe mine nu mă vede nimeni plecând la slujbă. 

— Tu stai acasă şi scrii. El ce face? 

— Îndrăznesc să afirm că doamna Zakkaro ştie ce face 
domnul Zakkaro şi este extrem de curioasă ce fac eu. 

— Oh, George! 

Lillian se retrase de lângă fereastră şi privi nemulțumită 
spre televizor. La bătaie trecuse Schoendienst. 


— Cred că ar trebui să facem un efort... toţi vecinii ar 
trebui să-l facă. 

— Ce fel de efort? 

George se instalase acum confortabil pe canapea, ţinând 
în mână o Coca Cola aburită, de-abia deschisă. 

— Să-i cunoaştem mai bine. 

— Păi, n-ai făcut-o când s-au mutat? Ai zis că ai fost la ei. 

— Le-am spus bun-venit, dar de-abia se mutaseră, nu 
aranjaseră casa, aşa că n-am putut discuta altceva. Au 
trecut însă două luni şi n-am depăşit etapa saluturilor 
ocazionale. Ea este cam ciudată... 

— Crezi? 

— Priveşte întruna cerul. Am văzut-o făcând-o de o sută de 
ori şi nu iese afară când este doar puţin înnorat. Odată, 
când băieţelul se juca în curte, i-a strigat să intre în casă, 
fiindcă va ploua. Întâmplător, am auzit-o, m-am gândit 
„Dumnezeule, m-a prins cu rufele pe frânghie” şi am ieşit 
imediat, dar era soare. Sigur că da, se vedeau câţiva 
norişori, dar nimic de speriat. 

— În cele din urmă a plouat? 

— Bineînţeles că nu. Am ieşit degeaba. 

George era concentrat asupra câtorva curse reuşite şi a 
unei bâlbâieli penibile, ce putea să coste un punct. Când 
faza trecu şi aruncătorul încerca să-şi recapete demnitatea, 
bărbatul strigă după Lillian, care dispăruse în bucătărie: 

— Ei bine, dacă sunt din Arizona, probabil că nu pot 
deosebi norii de ploaie de ceilalţi. 

Lillian reveni în sufragerie, ţăcănind din tocurile cui. 

— De unde sunt? 

— Tommie spunea că din Arizona. 

— De unde ştie el? 

— A discutat cu băiatul lor, probabil între două pleoscăituri 
de minge. Eli-a zis că sunt din Arizona, dar apoi a fost 
chemat în casă. Tommie spune că ar fi putut să fie Arizona, 
ori poate Alabama, sau altceva de felul ăsta. ÎI ştii pe 
Tommie şi memoria lui perfectă... Dar dacă sunt atât de 


îngrijoraţi în legătură cu vremea, bănuiesc că sunt din 
Arizona şi n-au habar cum să se adapteze la un climat ploios 
ca al nostru. 

— De ce nu mi-ai spus asta până acum? 

— Fiindcă Tommie mi-a povestit abia azi-dimineaţă şi 
fiindcă m-am gândit că ţi-o fi spus şi ţie, şi, ca să recunosc 
cinstit, fiindcă am crezut că vei izbuti să duci o existenţă 
normală chiar dacă nu vei afla niciodată. Măiculiţă... 

Mingea se duse în tribună, ceea ce însemnă sfârşitul 
aruncătorului. Lillian reveni înapoia jaluzelelor şi vorbi: 

— Trebuie neapărat să fac cunoştinţă cu ea. Pare foarte 
drăguță. Oh, Dumnezeule... fii atent, George! 

George nu avea ochi decât pentru televizor. 

— Ştiu sigur că se uita la norul ăla, spuse Lillian. Şi acum o 
să intre în casă. Vorbesc serios! 

Două zile mai târziu, George plecă să se documenteze la 
bibliotecă şi reveni acasă cu un vraf de cărţi. Lillian îl 
întâmpină jubilând. 

— Nu faci nimic până mâine. 

— Mi se pare mai degrabă o afirmaţie decât o întrebare. 

— Este o afirmaţie. leşim cu familia Zakkaro în Parcul 
Murphy. 

— Cu... 

— Cu vecinii noştri, George! Nu poţi ţine minte un nume? 

— Ăsta mi-e talentul. Cum de s-a întâmplat? 

— Azi-dimineaţă am sunat pur şi simplu la uşa lor. 

— Chiar aşa? 

— N-a fost uşor. Am stat acolo, tremurând, cu degetul pe 
sonerie. 

— Şi nu te-au dat afară? 

— Nu. Ea a fost incredibil de drăguță. M-a invitat 
înăuntru... ştia cine sunt... mi-a spus că se bucură de 
vizită... Chestii de-astea. 

— Iar tu i-ai sugerat să mergem în Parcul Murphy. 

— Exact. M-am gândit că dacă o să-i propun ceva care să-i 
amuze pe copii, va accepta mai uşor. N-ar vrea să-i refuze o 


plăcere băieţelului. 

— Ce-nseamnă psihologia de mamă! 

— Ar trebui însă să-i vezi casa. 

— Aha! Deci, ai avut un motiv pentru toată povestea asta. 
Am priceput. Vrei să-mi faci o descriere completă. Te rog 
însă, Scuteşte-mă de detaliile coloristice! Nu mă 
interesează cuverturile, iar dimensiunile debaralelor sunt 
subiecte de care mă pot lipsi. 

Secretul căsniciei lor consta în faptul că Lillian nu-l asculta 
pe George. Ea descrise absolut toate culorile, fu extrem de 
meticuloasă în privinţa cuverturilor şi-i oferi o prezentare 
amănunţită a debaralelor. 

— Cât despre curăţenie, n-am văzut în viaţa mea o casă 
mai perfectă. 

— Atunci, dacă vei ajunge s-o cunoşti, îţi va stabili ştachete 
imposibile, iar tu va trebui să le cobori pe ale tale în 
autoapărare... 

— Bucătăria ei, continuă Lillian, ignorându-l, este atât de 
strălucitoare încât nu-ţi vine să crezi c-a folosit-o vreodată. 
I-am cerut nişte apă şi a ţinut paharul sub robinetul care 
curgea încet, astfel ca să nu cadă nici o picătură în 
chiuvetă. N-a fost însă vorba de afectare. A făcut-o cu atâta 
detaşare încât, pur şi simplu, am ştiut că aşa procedează 
întotdeauna. Iar când mi-a întins paharul, îl ţinea într-un 
şerveţel curat. O curăţenie de spital! 

— Probabil că are destule bătăi de cap. A acceptat imediat 
să ne însoţească? 

— De fapt... nu tocmai imediat. L-a sunat pe soţul ei ca să 
afle prognoza meteo, iar el i-a spus că toate ziarele 
anunţaseră vreme bună pentru mâine, dar că mai aştepta 
să audă ultimele ştiri de la radio. 

— 'Toate ziarele au anunţat asta? 

— Păi, toate publică buletinul meteo oficial, aşa că găseşti 
acelaşi lucru în oricare, însă eu cred că vecinii sunt abonaţi 
la toate ziarele. Am văzut ce pachet le lasă poştaşul... 

— Nu-ţi scapă prea multe, aşa-i? 


— Oricum, urmă sobru Lillian, ea a sunat la informaţiile 
meteorologice şi le-a cerut ultima prognoză, apoi i-a 
telefonat soţului şi au spus că vor merge, cu singura 
condiţie să nu apară vreo schimbare neaşteptată a vremii. 

— Perfect. Atunci, să mergem! 

Soții Zakkaro erau tineri şi plăcuţi, bruneţi şi arătoşi. Pe 
când se apropiau de automobilul familiei Wright, venind pe 
aleea lungă dinspre casa lor, George se aplecă spre nevasta 
lui şi-i şopti la ureche: 

— Deci, el este motivul... 

— Aş fi vrut eu, replică Lillian. Ce are în mână - o poşetă? 

— Nu, un aparat de radio. Fac pariu că vrea să asculte 
buletinul meteo. 

Băieţelul apăru în goană în urma părinţilor săi, fluturând 
ceva care se dovedi a fi un barometru aneroid, şi toţi trei 
suiră pe bancheta din spate. Cele două familii porniră o 
conversaţie pe subiecte inofensive, care dură până la Parcul 
Murphy. 

Micul Zakkaro era atât de politicos şi ascultător, încât 
până şi lommie Wright, înghesuit între părinţii săi pe 
locurile din faţă, se comportă aproape civilizat din spirit de 
imitație. Lillian nu mai ţinea minte de când nu mai avusese 
parte de o călătorie atât de plăcută cu maşina. 

Nu fusese deloc deranjată de faptul că, de-abia auzindu-se 
prin discuţie, micul radio al domnului Zakkaro mergea 
întruna şi nu-l zărise niciodată pe bărbat ridicându-l la 
răstimpuri la ureche. 

Era o zi minunată; caldă şi uscată, fără să fie sufocantă, cu 
un soare strălucitor şi vesel pe cerul perfect albastru. Până 
şi domnul Zakkaro, deşi cercetă fiecare colţişor al bolţii cu 
un ochi scrutător, apoi examină atent barometrul, nu păru 
să-i găsească vreun cusur. 

Lillian îi duse pe băieţi în zona de distracţii a copiilor şi le 
cumpără suficiente bilete pentru ca fiecare să poată 
beneficia câte o dată de toate distracţiile centrifugale 
oferite de parc. 


— 'Te rog, îi spuse ea doamnei Zakkaro, care protesta, este 
plăcerea mea. Data viitoare, te las pe tine. 

Când se întoarse la maşină, George era singur. 

— Unde...? începu ea. 

— Sunt la standul de dulciuri. Le-am spus că te aştept aici. 
Bărbatul părea posac. 

— S-a întâmplat ceva? 

— Nu, nu tocmai, atâta doar că bănuiesc că el este rentier. 

— Ce vrei să spui? 

— Nu ştiu ce meserie are. Am făcut nişte aluzii... 

— Aşadar, cine-i mai curios? 

— Am făcut-o pentru tine. A spus doar că studiază natura 
umană. 

— Ce filosofic! Asta ar explica teancul de ziare... 

— Da, însă cu un vecin bogat şi chipeş, se pare că şi pentru 
mine ştacheta se ridică la cote intangibile. 

— Termină cu prostiile! 

— Şi nu vin din Arizona. 

— Nu? 

— l-am zis că auzisem c-ar fi din Arizona. A părut atât de 
surprins, încât era clar că nu-i adevărat. Apoi a râs şi m-a 
întrebat dacă mi se pare că ar avea accentul celor de acolo. 

— Să ştii că are un accent, observă gânditoare Lillian. În 
sud-vest, trăiesc mulţi descendenţi ai spaniolilor, aşa că ar 
putea fi, totuşi, din Arizona. Zakkaro poate fi un nume 
spaniol. 

— Mie mi se pare mai degrabă japonez. Uite că ne fac cu 
mâna. Dumnezeule, fii atentă ce-au cumpărat! 

Fiecare Zakkaro ţinea câte trei bețe cu vată de zahăr roz. 
Întinseră câte unul spre George şi Lillian, care le acceptară 
din politeţe. 

Porniră prin parc, aruncară săgeți, jucară un fel de pocher 
în care trebuia să rostogoleşti bile în diverse orificii şi 
doborâră nişte cilindri din lemn de pe piedestale. Se 
fotografiară, îşi înregistrară vocile şi-şi încercară puterea 
strângerii de mână. 


În cele din urmă, îi luară pe copii, care fuseseră aduşi la o 
satisfăcătoare stare de pierdere a răsuflării, combinată cu 
deplasarea tuturor organelor interne, şi soţii Zakkaro îşi 
duseră imediat fiul la standul de dulciuri. lommie sugeră 
continuarea zilei plăcute prin cumpărarea unui hot dog şi 
George îi azvârli un sfert de dolar. Băiatul o tuli imediat. 

— Să fiu sincer, spuse George, prefer să rămân aici. Dacă-i 
mai văd mâncând vată de zahăr, o să mi se facă rău pe loc. 
Cred că fiecare a înfulecat câte o duzină. 

— Am văzut... Acum îi cumpără şi puştiului un morman. 

— Eu i-am oferit tatălui un hamburger, dar s-a încruntat şi 
a clătinat din cap. Sigur că un hamburger nu-i mare lucru, 
dar, după atâta vată de zahăr, ar trebui să fie un ospăț. 

— Ştiu. Am vrut s-o tratez pe ea cu o oranjadă, însă după 
felul cum a tresărit când m-a refuzat ai fi zis că i-o 
aruncasem în faţă. Mă gândesc, totuşi, că n-au mai fost 
niciodată într-un asemenea loc şi că au nevoie de timp să se 
adapteze. O să se umfle cu vată de zahăr şi după aceea nu 
vor mai pune gura pe ea timp de zece ani. 

— Poate... 

Porniră spre ceilalţi. 

— Uite, a început să se înnoreze. Domnul Zakkaro ţinea 
radioul la ureche şi privea agitat spre vest. 

— Hopa, făcu George, a văzut şi el! Pun prinsoare că vrea 
să plecăm acasă. 

Toţi trei Zakkaro îl înconjurară simultan, politicoşi, dar 
insistenţi. Le părea rău, se distraseră din plin, totul fusese 
minunat, familia Wright urma să vină cât de curând în vizită 
la ei, dar acum realmente trebuiau să plece acasă, Se părea 
că va ploua. Doamna Zakkaro se plânse de faptul că toate 
prognozele indicaseră vreme senină. 

George căută să-i consoleze. 

— E greu de prevăzut o aversă locală, dar, chiar dacă ar 
ploua, ceea ce nu-i sigur, n-ar putea dura mai mult de o 
jumătate de oră. 


În clipa aceea, micul Zakkaro păru pe punctul de a izbucni 
în lacrimi, iar mâna doamnei Zakkaro, care se încleştase pe 
o batistă, tremură vizibil. 

— Să mergem acasă, oftă George resemnat. 

Drumul de înapoiere păru interminabil. Nu putea fi vorba 
de nici o conversaţie. Radioul domnului Zakkaro se auzea 
puternic acum, în vreme ce bărbatul schimba de pe un post 
pe altul, căutând buletine meteo. Toate menţionau „averse 
locale”. 

Băieţelul se smiorcăi fiindcă barometrul cobora, iar 
doamna Zakkaro, cu bărbia în palmă, privi cu ură spre cer 
şi-l întrebă pe George dacă nu putea mări viteza. 

— Pare ameninţător, nu-i aşa? făcu Lillian, într-o încercare 
politicoasă de a le ţine isonul. 

George o auzi însă adăugând în şoaptă: 

— Fir-aş a naibii! 

Când intrară pe strada lor, se pornise vântul, ridicând 
praful de pe solul uscat de săptămâni, şi frunzele foşneau 
ameninţător. Fulgerele pâlpâiau. 

— În două minute, veţi fi înăuntru, rosti George. Ajungem 
la timp. Opri în faţa aleii vecinilor şi cobori să deschidă 
portiera din spate. 1 se păru că simte o picătură. Ajunseseră 
exact la timp. 

Cei trei Zakkaro coborâră grăbiţi, cu feţele încordate, 
bolborosind mulţumiri şi porniră în fugă pe aleea lungă. 

— Zău aşa, începu Lillian, ai fi crezut că sunt... 

În clipa aceea, băierile cerului se deschiseră şi ploaia se 
revărsă în picături gigantice, de parcă un zăgaz celest s-ar 
fi năruit pe neaşteptate. Acoperişul maşinii răsună sub 
darabana ploii şi, aflată la jumătatea aleii, familia Zakkaro 
se opri şi privi cu disperare în sus. 

Chipurile lor se estompară când ploaia îi lovi; se 
înceţoşară, se îngustară şi deveniră indefinite. Toţi trei se 
chirciră, colapsând în interiorul hainelor, care se prăbuşiră 
pe sol sub forma a trei maldăre ude. 


Şi în vreme ce Wright-ii se holbau, transfiguraţi de oroare, 
Lillian nu se putu stăpâni să nu termine fraza: 

— ... făcuţi din zahăr şi le este teamă să nu se topească. 

Cartea mea Perioada Campbell s-a vândut suficient de 
bine, ceea ce i-a determinat pe cei de la Doubleday să 
publice alte cărţi, similare, ale altor autori care scriseseră 
îndeajuns de mult pentru ca să aibă ce povesti din perioada 
lor de început. Următoarea carte a seriei a fost dedicată 
bunului şi vechiului meu prieten Lester del Rey. 

Lester nu şi-a umplut volumul cu flecuşteţe autobiografice, 
aşa cum făcusem eu, ci a intenţionat să-şi exprime 
concepţiile asupra felului cum trebuie scrisă literatura 
science fiction. 

Şi eu aş fi fost încântat să procedez la fel, atâta doar că nu 
ştiu cum trebuie scrisă literatura science fiction... sau 
oricare altă literatură. Eu scriu pur şi simplu din instinct. 

Uneori însă, îmi vine câte o idee teoretică, iar una dintre 
acele mici idei este asociată cu Pleacă, pleacă, ploaie real. 
Dacă veţi scrie o povestire, evitaţi referinţele 
contemporane! Ele datează orice text şi n-au nici un viitor. 
Povestirea mea îl menţionează pe Schoendienst, care fusese 
la bătaie în timpul unui meci de baseball. Ei bine, cine naiba 
a fost Schoendienst? Vi-l mai amintiţi? Numele mai 
înseamnă ceva după un deceniu şi jumătate? 

lar dacă înseamnă, are vreun sens să-i reamintiţi 
cititorului că povestirea are o vechime de un deceniu şi 
jumătate? Desigur, eu mâzgălesc pagini întregi, spunându- 
vă cât de vechi sunt textele mele, ca şi alte detalii despre 
ele, dar asta-i altceva. Voi sunteţi prietenii mei. 

Orientarea spre non-ficțiune a continuat. În primăvara lui 
1959, Leon Svirsky, de la editura Basic Books, Inc., m-a 
convins să scriu o carte groasă intitulată Călăuza în lumea 
ştiinţei a bărbatului inteligent, care a fost publicată în 1960. 
A însemnat primul meu succes real în domeniul non- 
ficţiunii. A avut parte de numeroase recenzii foarte 
favorabile, iar venitul meu anual s-a dublat în mod brusc. 


Trebuie să înţelegeţi că n-o făceam în primul rând pentru 
bani, însă familia mea sporea şi, oricum, nu intenţionam să 
arunc banii. De aceea, dorinţa de a reveni la ficţiune pălea 
mereu. 

Frederik Pohl, care-i urmase lui Horace Gold ca redactor- 
şef la Galaxy, a încercat să-mi smulgă o povestire în martie 
1965, trimiţându-mi un desen al copertei pe care intenţiona 
s-o publice şi mi-a cerut să scriu un text pe baza lui. „[i-am 
rezervat deja coperta”, mi-a spus, „de aceea va fi simplu”. 

Nu, n-a fost deloc simplu. Am privit coperta, care prezenta 
un chip trist, în interiorul unei căşti de cosmonaut, iar în 
planul al doilea se zăreau câteva cruci grosolane, cu câte o 
cască în vârf. Nu mi-a venit nici o idee. I-aş fi spus adevărul 
lui Fred, dar îmi era prieten vechi şi nu voiam să-l 
dezamăgesc anunţându-l că existau şi lucruri pe care nu le 
puteam face. De aceea, cu un efort suprem, am scris 
următoarea povestire, care a apărut în Galaxy din august 
1965. 

16. ÎNTEMEIETORII. 

Combinația de catastrofe se petrecuse cu cinci ani în urmă 
- cinci revoluţii ale acestei planete, HC-12549d conform 
hărților stelare, altfel lipsită de nume. Adică, mai mult de 
şase revoluţii ale Pământului, dar cine mai stătea să le 
numere pe acelea? 

Dacă cei de acasă ar fi ştiut, ar fi spus că fusese o luptă 
eroică, o rezistenţă epică a Corpului Galactic; cinci bărbaţi 
împotriva unei lumi ostile, înghiţindu-şi amarul vreme de 
cinci (sau mai mult de şase) ani. Acum, bărbaţii aceia se 
aflau în pragul morţii, pierzând în cele din urmă bătălia. 
Trei intraseră în comă, un al patrulea încă deschidea ochii 
săi gălbui şi al cincilea se mai ţinea pe picioare. 

Nu se putea însă vorbi despre eroism. Fuseseră cinci 
bărbaţi care se luptaseră cu monotonia şi cu disperarea şi- 
şi menţinuseră sfera metalică unde puteau supravieţui din 
simplul şi lipsitul de eroism motiv că nu aveau altceva de 
făcut cât rămâneau în viaţă. 


Dacă vreunul dintre ei se simţise stimulat de confruntare, 
n-o menţionase niciodată. După primul an, încetaseră să 
mai vorbească despre salvare, iar după al doilea an, un 
moratoriu se instituise asupra cuvântului „Pământ”. 

Un singur cuvânt rămăsese prezent în permanenţă. Chiar 
dacă nu era rostit, se găsea întruna în gândurile lor: 
„amoniac”. 

Apăruse întâia oară atunci când izbutiseră să asolizeze, în 
ciuda probabilităților minime, cu motoarele defecte şi 
fuzelajul avariat. 

Desigur, se pot lua în calcul şi ghinioanele; te aştepţi la 
câteva... însă succesive. O flamă solară arde hipercircuitele 
- ele pot fi reparate, dar durează un timp. Un meteorit 
distruge alinierea valvelor de alimentare - ele pot fi aliniate, 
dar durează un timp. O traiectorie este estimată greşit din 
cauza stresului, şi câteva clipe de acceleraţie insuportabilă 
smulg antenele de Salt şi amorţesc simţurile întregului 
echipaj - totuşi, antenele pot fi înlocuite, iar simţurile vor 
reveni la normal, dar durează un timp. 

Şansele sunt minime ca toate trei ghinioanele să se 
petreacă simultan; ba încă şi mai mici ca ele să aibă loc în 
decursul unei anumite asolizări, destul de dificile, când 
singura cerinţă pentru corectarea tuturor erorilor, timpul, 
este cea mai deficitară. 

Cruiser John a avut şansa aceea, de probabilitate infimă, şi 
a reuşit să asolizeze definitiv, fiindcă niciodată n-avea să se 
mai ridice de pe suprafaţa unei planete. 

Faptul că, în esenţă, asolizase intactă reprezenta în sine 
aproape un miracol. Cei cinci membri ai echipajului au 
căpătat o prelungire a vieţii cu cel puţin câţiva ani. După 
aceea, doar neaşteptata sosire a altei nave i-ar mai fi putut 
salva, dar nimeni nu credea în ea. Cu toţii ştiau că 
avuseseră parte de destule coincidenţe în viaţă şi toate 
fuseseră nefaste. 

Asta era situaţia. 


Iar cuvântul-cheie era „amoniac”. Cu suprafaţa planetei 
spiralând spre ei şi moartea (milos de rapidă) dându-le 
târcoale într-o probabilitate considerabil mai bună decât 
cincizeci la sută, Chou avusese totuşi timp să privească 
spectrograful de absorbţie, care înregistra de zor. 

— Amoniac! strigase el. 

Ceilalţi îl auziseră, dar nu avuseseră timp să-l bage în 
seamă. Se împotriveau cu disperare unei morţi 
fulgerătoare, de dragul alteia lente. 

Când, în cele din urmă, asolizaseră pe un teren nisipos, cu 
vegetaţie rară şi albăstruie (albăstruie?), iarbă ţepoasă, 
arbuşti cu scoarță albastră şi fără frunze, lipsită de viaţă 
animală şi cu un cer verzui (verzui?) vârstat de nori - 
cuvântul revenise, obsedându-i. 

— Amoniac? întrebase apăsat Petersen. 

— Patru la sută, răspunsese Chou. 

— Imposibil! replicase Petersen. 

Nu era însă aşa. Manualele nu afirmau că ar fi fost 
imposibil. Corpul Galactic descoperise că planetele având o 
anumită masă şi un anumit volum, la o anumită 
temperatură, erau acoperite preponderent de oceane şi 
puteau avea fie o atmosferă azot/oxigen, fie una azot/bioxid 
de carbon. În primul caz, formele de viaţă erau avansate; în 
al doilea, primitive. 

Nimeni nu mai verificase alţi factori, cu excepţia masei, 
volumului şi temperaturii. Atmosfera (una dintre cele două) 
se subînţelegea. Totuşi, manualele nu susțineau că aşa 
trebuia să fie; doar că aşa se întâmplase până atunci. Din 
punct de vedere termodinamic, erau posibile şi alte 
atmosfere, însă extrem de improbabile, de aceea nici nu 
fuseseră întâlnite în mod practic. 

Până acum. Membrii echipajului lui Cruiser John găsiseră 
una şi, pe tot restul vieţii, aveau să trăiască scăldaţi într-o 
atmosferă azot/bioxid de carbon/amoniac. 

Bărbaţii transformaseră nava într-o sferă subterană cu 
ambient terestru. Nu puteau părăsi planeta şi nici nu 


puteau comunica prin hiperspaţiu, dar toate echipamentele 
din navă fuseseră salvate. Pentru a compensa ineficienţa 
sistemului de reciclare, puteau chiar, în anumite limite, să 
exploateze apa şi aerul planetei; desigur, după ce 
îndepărtau amoniacul. 

Organizaseră expediţii de explorare, deoarece scafandrele 
spaţiale se găseau în stare perfectă, şi astfel îşi mai 
trecuseră timpul. Planeta era inofensivă; nu exista faună, 
iar vegetaţia se întâlnea la tot pasul. Albastru, mereu 
albastru; clorofilă cu amoniac, proteine cu amoniac... 

Instalaseră laboratoare, analizaseră componentele 
plantelor, studiaseră secţiuni microscopice, compilaseră 
volume imense de cercetări. Încercaseră să adapteze 
plantele locale la o atmosferă lipsită de amoniac şi 
eşuaseră. Se transformaseră în geologi, şi studiaseră crusta 
planetei; în astronomi, şi examinaseră spectrul soarelui din 
sistemul respectiv. 

Câteodată, Barrcre spunea: 

— În cele din urmă, Corpul va ajunge din nou pe planeta 
asta, iar noi îi vom lăsa o moştenire valoroasă. La urma 
urmelor, este un caz unic. Este posibil ca în toată Calea 
Laptelui să nu mai existe altă planetă tip Terra cu amoniac. 

— Grozav! replicase într-un rând Sandropoulos cu 
amărăciune. Ce norocoşi suntem! 

Sandropoulos determinase termodinamica situaţiei. 

— Este un sistem metastabil, le explicase el. Amoniacul 
dispare constant în urma oxidării geochimice care formează 
azotul. Plantele utilizează azotul şi eliberează din nou 
amoniac, adaptându-se la prezenţa acestuia. Dacă viteza de 
formare a amoniacului din plante ar scădea cu două 
procente, s-ar stabili o spirală de declin. Vegetaţia ar sărăci, 
reducând în continuare nivelul de amoniac, şi tot aşa. 

— Vrei să spui, intervenise Vlassov, că dacă am distruge 
îndeajuns de multă vegetaţie, am putea scăpa de amoniac? 

— Ar fi posibil, dacă am avea vehicule aeriene, blastere cu 
unghi mare de acţiune şi un an la dispoziţie, dar nu avem 


nimic din toate astea. Există însă o cale mai bună. Dacă am 
putea adapta plantele noastre, formarea oxigenului prin 
fotosinteză ar spori viteza de oxidare a amoniacului. Chiar 
şi o creştere relativ mică şi localizată ar reduce amoniacul 
din jur, stimulând creşterea plantelor terestre şi inhibând 
dezvoltarea celor native, ceea ce ar reduce şi mai mult 
amoniacul, şi aşa mai departe... 

Se transformaseră în grădinari, pe durata anotimpului 
favorabil. La urma urmelor, era o activitate de rutină pentru 
Corpul Galactic. De obicei, viaţa pe planetele de tip Terra 
corespundea tiparului apă/proteină, totuşi variațiile erau 
infinite şi hrana de pe alte lumi se dovedea rareori 
nutritivă, ba chiar şi mai rar gustoasă. Trebuia să încerci 
mai multe soiuri de plante terestre. Adesea (nu 
întotdeauna, dar frecvent), se întâmpla ca unele dintre ele 
să prolifereze, sufocând vegetaţia nativă. În condiţiile 
respective se puteau dezvolta şi alte plante provenite de pe 
Pământ. 

În acest fel, zeci de corpuri cereşti fuseseră preschimbate 
în noi Pământuri. În decursul procesului, plantele terestre 
dezvoltaseră sute de varietăţi rezistente, care se adaptau la 
cele mai vitrege condiţii - cu atât mai bune pentru a fi 
răsădite pe alte planete. 

Amoniacul ar fi ucis orice formă de vegetaţie pământeană, 
însă seminţele de pe Cruiser John nu aparţineau unor 
adevărate plante terestre, ci unor mutanţi. Ele se luptaseră 
din răsputeri, însă nu îndeajuns. Unele soiuri dăduseră 
naştere unor vlăstare fragile, bolnăvicioase, care muriseră. 

În privinţa aceasta, formele microscopice de viaţă se 
descurcaseră mai bine. Bacteriile planetei erau mai 
înfloritoare decât sărăcăcioasa floră albăstruie. 
Microorganismele locale înăbuşiseră orice tentativă de 
concurenţă a eşantioanelor terestre. Încercarea de 
însămânţare a solului străin cu floră bacteriană de tip 
pământean, pentru a ajuta plantele pământene, eşuase. 

Vlassov clătinase din cap. 


— Oricum, n-ar avea sorţi de izbândă. Dacă bacteriile 
noastre ar supravieţui, ar face-o doar adaptându-se la 
prezenţa amoniacului. 

— Bacteriile nu ne vor ajuta, replicase Sandropoulos. 
Avem nevoie de plante, ele deţin sistemele de sinteză a 
oxigenului. 

— Am putea produce chiar noi oxigen, intervenise 
Petersen, prin electroliza apei. 

— Dar cât vor mai funcţiona echipamentele noastre? Dacă 
am putea adapta plantele, ar fi ca şi cum electroliza apei ar 
continua veşnic, încetişor, dar an după an, până când va 
ceda planeta. 

— Atunci, să tratăm solul, propusese Barrcre. Abundă în 
săruri de amoniac. Vom extrage sărurile şi vom înlocui solul 
cu unul lipsit de amoniac. 

— Şi ce vom face cu atmosfera? întrebase Chou. 

— Este posibil ca, în ciuda atmosferei, plantele să 
încolţească într-un sol fără amoniac. Chiar şi acum, sunt 
aproape pe punctul de-a o face. 

Munciseră pe rupte, dar fără o perspectivă foarte clară. În 
realitate, niciunul nu credea că vor avea succes şi, chiar 
dacă ar fi reuşit, ei personal n-ar fi câştigat nimic. Totuşi, 
munca făcea ca zilele să treacă mai repede. 

În următorul anotimp favorabil, obţinuseră deja sol lipsit 
de amoniac, dar plantele terestre nu creşteau mai 
viguroase. Ridicaseră cupole deasupra unor vlăstare şi 
pompaseră înăuntru aer fără amoniac. Succesul înregistrat 
fusese minor. Modificaseră compoziţia chimică a solului în 
toate felurile posibile. N-avuseseră parte de nici o răsplată. 

Lăstarele anemice produseseră mici cantităţi de oxigen, 
insuficiente însă pentru a răsturna echilibrul instabil al 
atmosferei de amoniac. 

— Încă un impuls, spusese Sandropoulos, doar unul! Am 
început s-o zgâlţâim serios, dar încă n-am dat-o peste cap. 

Uneltele şi echipamentul li se tociseră şi se uzaseră, iar 
viitorul se apropia inexorabil. Cu fiecare lună, spaţiul de 


manevră se reducea din ce în ce mai mult. 

Când sfârşitul venise, în cele din urmă, bruscheţea lui 
fusese aproape răsplătitoare. Ameţelile şi slăbiciunile nu 
avuseseră un nume. Nimeni nu suspectase otrăvirea directă 
cu amoniac. Consumau totuşi, de ani de zile, hrană crescută 
în cuvele cu alge ce făcuseră cândva parte din 
hidroponicele navei, iar acestea putuseră fi contaminate de 
amoniac. 

Putea fi vorba de acţiunea unor microorganisme native, 
care învăţaseră, într-un târziu, să trăiască de pe urma lor. 
Putea fi vorba chiar de un microorganism pământean, care 
suferise mutații în condiţiile unei planete stranii. 

În cele din urmă, trei muriseră - lăudate fie condiţiile, nu 
se chinuiseră. Fuseseră fericiţi să închidă ochii şi să scape 
de lupta zadarnică. 

Chou şoptise, aproape neauzit: 

— Este stupid să fii înfrânt în halul ăsta! 

Petersen, singurul dintre toţi care se mai ţinea pe picioare 
(era oare imun?), întorsese un chip îndurerat spre ultimul 
său tovarăş în viaţă. 

— Nu muri, îi spusese, nu mă lăsa singur! 

— N-am de ales..., încercase Chou să zâmbească. Dar ne 
poţi urma şi tu, prietene. De ce te mai lupţi? Sculele s-au 
dus şi nu mai poţi învinge, chiar dacă ar exista vreo cale. 

Până şi în acele clipe Petersen îşi alungase disperarea 
finală, concentrându-se asupra luptei cu atmosfera. Mintea 
îi era însă obosită, inima împietrită, iar când, peste o oră, 
Chou murise, rămăsese cu patru cadavre de care să se 
îngrijească. 

Privise trupurile, revăzând amintiri vechi de aproape 
unsprezece ani (acum, când rămăsese singur şi îndrăznea 
să jelească), de pe timpul excursiei făcute pe Pământ. 

Trebuia să îngroape corpurile. Va face cruci din crengile 
albastre ale arborilor nativi lipsiţi de frunze. Pe fiecare 
cruce va pune câte o cască, apoi va rezema de ea buteliile 
de oxigen. Butelii goale, simbolizând lupta pierdută... 


Un sentiment stupid pentru nişte oameni cărora oricum nu 
le mai păsa şi pentru nişte viitori ochi care puteau să nu 
vadă niciodată mormintele. 

O făcea însă pentru sine, pentru a-şi dovedi respectul faţă 
de prieteni dar şi pentru el însuşi, deoarece nu era genul de 
om care să-şi lase prietenii neonoraţi, atâta vreme cât putea 
sta în picioare. 

În plus... 

În plus? Câteva clipe, rămăsese afundat în gânduri 
obosite. 

Cât mai era încă în viaţă, avea să lupte cu uneltele ce-i 
rămăseseră. Avea să-şi îngroape prietenii. 

Îi îngropase pe toţi în petecele de pământ lipsit de 
amoniac pe care le realizaseră cu atâta trudă; îi îngropase 
fără linţolii şi fără veşminte; lăsându-i goi în solul ostil, 
pentru a înlesni lenta descompunere produsă de propriile 
microorganisme, înainte ca şi ele să piară sub inevitabila 
invazie a bacteriilor native. 

Petersen înfipsese toate crucile, cu căştile şi cu buteliile de 
oxigen, le fixase cu bolovani, apoi se întorsese, posac şi cu 
ochi trişti, spre nava îngropată în care acum locuia singur. 

Muncise zi de zi şi, în cele din urmă, simptomele îl 
asaltaseră şi pe el. 

Îşi îmbrăcase cu greu scafandrul spaţial şi ieşise la 
suprafaţă, ştiind că avea să fie pentru ultima dată. 

Căzuse în genunchi pe parcelele grădinii. Plantele terestre 
erau verzi. Rezistaseră mai mult decât până atunci. Păreau 
sănătoase, chiar viguroase. 

Curăţaseră solul, pregătiseră atmosfera, iar acum 
Petersen folosise ultima unealtă, singura ce-i mai rămăsese 
la dispoziţie, oferindu-le îngrăşăminte... 

Din carnea pământenilor, ce se descompunea încet, 
rezultaseră substanţele nutritive ce asiguraseră impulsul 
final. Plantele terestre eliberau oxigenul care avea să 
alunge amoniacul, scoțând planeta din nişa inexplicabilă în 
care se înţepenise. 


Dacă alţi pământeni aveau să mai sosească vreodată 
(când? peste un milion de ani?), ei urmau să găsească o 
atmosferă azot/oxigen şi o vegetaţie sărăcăcioasă, aducând 
aminte în mod ciudat de cea terestră. 

Crucile vor putrezi şi vor dispărea; metalul va rugini şi se 
va descompune. Oasele se puteau fosiliza, rămânând pentru 
a oferi un indiciu asupra celor întâmplate. Poate că vor fi 
găsite şi jurnalele lor, etanşate în containere speciale. 

Însă nu acestea erau lucrurile cu adevărat importante. 
Dacă absolut nimic nu va fi găsit vreodată, planeta însăşi, 
întreaga planetă, urma să fie monumentul lor. 

Şi Petersen se întinsese pe sol, ca să moară în mijlocul 
victoriei. 

Fred Pohl schimba titlurile mai frecvent decât majoritatea 
redactorilor, iar în unele cazuri mă exaspera pur şi simplu 
prin obiceiul acesta. În cazul de faţă însă, titlul meu fusese 
Ultima unealtă şi, din nou, modificarea redacțională a fost 
în sens bun, de aceea am păstrat Întemeietorii. (Detest 
când Fred face o modificare ce-mi îmbunătăţeşte textul, dar 
nu vrea să se potolească.) 

În 1967, se împlineau zece ani de când mă dedicasem non- 
ficţiunii şi zece ani de când nu-i mai vândusem nimic lui 
John Campbell. 

John încheia al treilea deceniu de când conducea 
Astounding. La începutul anilor '60, numele revistei fusese 
schimbat în Analog, iar eu nu publicasem nici o povestire în 
această reîncarnare a ei. 

De aceea, am scris Exil pe Iad şi i-am trimis-o lui John. Ela 
luat-o, slavă Domnului, şi am fost extrem de încântat să 
apar din nou acolo, în numărul din mai 1968, chiar dacă nu 
era decât o schiţă. 

17. EXIL PE IAD 

— Înainte ca zborul spaţial să devină ceva obişnuit, începu 
Dowling cu vocea lui clară, ruşii obişnuiau să-i trimită pe 
prizonieri în Siberia. Francezii foloseau în acelaşi scop 
Insula Diavolului. Englezii îi expediau pe ai lor în Australia. 


Examină cu atenţie tabla de şah şi mâna îi ezită scurt timp 
deasupra nebunului. 

De cealaltă parte a măsuţei, Parkinson privea absent 
configuraţia pieselor. Desigur, şahul era jocul profesionist al 
programatorilor de calculatoare, dar în împrejurările 
acelea nu încerca pic de entuziasm. În mod corect, simţea 
el cu oarecare nemulţumire, Dowling ar fi trebuit să joace 
mai prost; el programa acuzarea. 

Desigur, exista tendinţa ca programatorul să-şi asume 
unele dintre caracteristicile imaginate ale calculatorului — 
lipsa de emotivitate, invulnerabilitatea la orice, în afară de 
logică. Dowling le reflecta în cărarea perfectă a părului şi în 
eleganța discretă a hainelor. 

Parkinson, care prefera să programeze apărarea, prefera 
de asemenea să neglijeze în mod deliberat aspectele 
minore ale îmbrăcăminţii. 

— Vrei să spui, replică el, că exilul constituie o pedeapsă 
bine stabilită, şi de aceea nu-i un act de cruzime? 

— Ba da, este un act de cruzime, dar în acelaşi timp este 
bine stabilit şi, în ziua de azi, a devenit principalul factor 
descurajator. 

Dowling mută nebunul fără să înalțe privirea, însă 
Parkinson o făcu, aproape involuntar. 

Desigur, nu putea vedea nimic. Ei se aflau în interior, în 
confortabila lume modernă, adecvată necesităţilor 
omeneşti, atent programată împotriva ambientului nemilos. 
În exterior, noaptea era scăldată în lumină. 

Când o văzuse ultima oară? Nu cu mult timp în urmă. Se 
întrebă în ce fază se afla acum. Pătrar? Plină? Era oare o 
seceră subţire de lumină deasupra orizontului? 

În mod normal, trebuia să fie o privelişte superbă. Odată, 
aşa fusese. Dar asta se întâmplase cu secole în urmă, 
înainte ca zborul spaţial să devină obişnuit şi ieftin, înainte 
ca tot ceea ce-i înconjura să devină sofisticat şi controlat. 
Acum, minunata lumină de pe boltă ajunsese o nouă şi mult 
mai oribilă Insulă a Diavolului spaţială. 


Nimeni nu-i mai folosea numele, pur şi simplu din 
neplăcere. Era „Ea”. Sau chiar şi mai puţin - doar o mişcare 
tăcută a capului în sus. 

— Ar fi trebuit să mă laşi să programez cazul împotriva 
exilului în general, spuse Parkinson. 

— De ce? N-ar fi putut afecta rezultatul. 

— Nu în cazul acesta, dar ar fi putut afecta cazurile 
viitoare. Pedepsele viitoare ar putea fi preschimbate în 
condamnări la moarte. 

— Pentru cineva vinovat de avarierea echipamentului? 
Visezi! 

— A fost un act de furie orbească. De acord, a existat 
intenţia rănirii unei fiinţe omeneşti, dar nu şi cea de 
avariere a echipamentului. 

— Nu, nu, asta nu-nseamnă nimic. Nepremeditarea nu 
este o apărare în astfel de cazuri. Ştii prea bine. 

— Ar trebui să fie. Ăsta-i punctul meu de vedere, cel pe 
care doresc să-l susţin. 

Parkinson avansă un pion pentru a-şi apăra calul. Dowling 
căzu pe gânduri. 

— Încerci să insişti cu atacul reginei, dar n-o să te laS. La 
să vedem... În timp ce analiza poziţia, vorbi: Nu trăim într-o 
epocă primitivă, ci într-o lume supraaglomerată, unde nu 
există loc pentru greşeli. Un fleac precum arderea unui 
conzistor poate pune în pericol un segment important al 
populaţiei. Atunci când mânia devine periculoasă şi distruge 
un cablu de putere, situaţia este serioasă. 

— Nu pun sub semnul întrebării... 

— Ba mi se pare că asta faci, când scrii programul de 
apărare. 

— Nici vorbă! Nu uita, când laserul lui Jenkins a străpuns 
câmpul distorsionant eu însumi m-am găsit în acelaşi 
pericol de moarte ca oricare altul. Încă un sfert de oră de 
întârziere ar fi însemnat şi sfârşitul meu, îmi dau seama 
perfect de asta. Susţin, totuşi, că exilul nu este pedeapsa 
corespunzătoare! 


Lovi cu degetul în tabla de şah, subliniindu-şi spusele, şi 
Dowling prinse regina înainte să se răstoarne. 

— Am potrivit-o, n-am mişcat-o, mormăi el. 

Ochii lui Dowling trecură de la o piesă la alta, continuând 
să şovăie. 

— Greşeşti, Parkinson. Este pedeapsa corespunzătoare, 
fiindcă nu există nimic mai rău. Cu toţii suntem conştienţi 
de totala noastră dependenţă de o tehnologie complexă şi 
destul de fragilă. O avarie ne-ar putea ucide pe toţi şi nu 
contează dacă a fost premeditată, accidentală sau cauzată 
de incompetenţă. Oamenii solicită pedeapsa capitală pentru 
asemenea fapte, întrucât este singura modalitate prin care 
se pot simţi în siguranţă. Simpla moarte nu-i suficient de 
descurajantă. 

— Ba da. Nimeni nu vrea să moară. 

— Cu atât mai puţin nu vrea să trăiască acolo, sus, în exil. 
De aceea am înregistrat un singur asemenea caz în ultimii 
zece ani şi un singur exilat. la să te văd acum! 

Împinse tura reginei un pătrăţel la dreapta. 

O lumină pâlpâi. Parkinson sări imediat în picioare. 

— Programul s-a terminat! Calculatorul va anunţa 
verdictul. Dowling îl privi flegmatic. 

— N-ai nici o îndoială care va fi, aşa-i? Nu strânge tabla! 
Vom termina după aceea. 

Parkinson era sigur că n-o să mai aibă chef să continue 
jocul. Se grăbi pe coridor, spre sala de judecată, cu paşi iuți 
şi uşori, ca întotdeauna. 

La scurt timp după ce el şi Dowling intraseră, judecătorul 
îşi ocupă locul, iar Jenkins apăru, urmat de doi paznici. 

Jenkins arăta tras la faţă, dar impasibil. Din clipa când se 
lăsase orbit de furie, în mod accidental, cufundase un întreg 
sector în beznă, în vreme ce lovise un tovarăş de muncă, el 
trebuie să fi ştiut consecinţele inevitabile ale acelei crime, 
cea mai rea dintre toate. E mai bine să nu-ţi faci iluzii. 

Parkinson nu era impasibil. Nu îndrăznea să-l privească pe 
Jenkins în ochi. N-ar fi putut s-o facă fără să se întrebe, cu 


durere în suflet, ce anume trecea în clipa aceea prin mintea 
bărbatului. Oare absorbea, cu toate simţurile, perfecţiunile 

confortului familiar, înainte de a fi zvârlit pentru totdeauna 

în Iadul luminos care sclipea pe cerul nopţii? 

Oare savura aerul curat şi plăcut, luminile blânde, 
temperatura uniformă, apa limpede la discreţie, 
împrejurimile sigure menite să legene omenirea în 
confortul îmblânzit? 

În vreme ce sus, pe cer... 

Judecătorul apăsă un contact şi decizia calculatorului fu 
convertită în sunetul cald, sincer, al unei voci umane 
standard: 

— Cântărind toate informaţiile pertinente în lumina 
situaţiei şi a tuturor precedentelor relevante, am ajuns la 
concluzia că Anthony Jenkins se face vinovat de avarierea 
echipamentului şi este condamnat la pedeapsa maximă 
prevăzută. 

În sala de judecată se aflau doar şase persoane, dar, 
desigur, întreaga populaţie urmărea procesul la televizor. 

Judecătorul continuă în jargonul clasic: 

— Acuzatul va fi dus la spaţiodromul cel mai apropiat şi, cu 
primul transport disponibil, va fi exilat pentru restul vieţii. 

Jenkins păru că se gârboveşte, însă nu scoase un cuvânt. 

Parkinson se înfioră. Câţi oare, se întrebă el, aveau să 
simtă acum enormitatea unei asemenea pedepse pentru 
orice delict? Cât va trece până ce oamenii vor fi îndeajuns 
de umani ca să anuleze pe vecie pedeapsa exilului? 

Putea oare cineva să şi-l închipuie cu adevărat pe Jenkins 
acolo, sus, fără să se cutremure? Putea cineva să se 
gândească şi să accepte ideea altui om azvârlit pentru tot 
restul vieţii în mijlocul unei populaţii stranii şi ostile de pe 
un corp ceresc insuportabil de fierbinte ziua şi îngheţat 
noaptea, o lume unde cerul era albastru închis şi solul 
verde crud, unde praful din aer scârţâia, iar oceanul unduia 
întruna? 

Plus gravitația, forţa aceea grea... grea... grea... eternă! 


Cine putea accepta oroarea de a condamna o fiinţă 
omenească, indiferent care ar fi fost motivul, la alungarea 
de pe căminul prietenos al Lunii pentru Iadul acela din 
cer... planeta Pământ? 

Ţinând cont de ceea ce înseamnă pentru mine John 
Campbell, detest să evidenţiez defectele lui editoriale - însă 
nu era deloc priceput ca autor de introduceri. În acele mici 
prezentări de la începutul textelor din revistă, comentarii 
care ar fi trebuit să vă stârnească să citiţi povestirile, el 
obişnuia prea frecvent să dezvăluie poanta finală, deşi orice 
autor se străduia din răsputeri s-o ascundă până la 
momentul potrivit. 

Să vedem acum care a fost prezentarea lui John pentru 
Exil pe Iad: „Desigur, ladul este locul cel mai teribil pe care 
aţi fi siliţi să-l vizitaţi. Motivul îl reprezintă reacţia omului 
faţă de un loc potrivnic; ştim ce ar însemna arhipelagul Fiji 
pentru un eschimos, sau Polul Nord pentru un polinezian, 
dar care ar fi ladul pentru un pământean? ...” Dacă veţi citi 
mai întâi introducerea şi apoi povestirea, Exil pe Iad vă va 
provoca senzaţia unui impact cu un maldăr de spaghete 
reci şi slinoase. 

Pe măsură ce producţia de science fiction se reducea, a 
devenit important pentru mine să nu risipesc absolut nici 
un produs. 

Un amic, Ed Berkeley, edita o publicaţie cu tiraj mic 
despre calculatoare şi automatizări. (Din câte îmi aduc 
aminte, se numea chiar Calculatoare şi automatizări.) În 
1959, el m-a rugat să-i scriu o schiţă, de dragul prieteniei 
noastre, şi fiindcă întotdeauna am avut probleme în a 
refuza astfel de solicitări i-am scris Elementul-cheie, pentru 
care mi-a plătit un dolar. N-a publicat-o însă niciodată. 
După opt ani, l-am întrebat: 

— Auzi, Ed, ce s-a-ntâmplat cu povestirea mea? 

El mi-a răspuns că decisese să nu mai publice science 
fiction. 

— Atunci, dă-mi-o înapoi, i-am spus, iar el s-a mirat: 


— Ah, o poţi folosi? 

Da, am putut s-o folosesc. Am trimis-o la F&SF, care mi-a 
acceptat-o. A apărut în numărul din iulie 1968. 

18. ELEMENTUL.-CHEIE. 

Jack Weaver ieşi din măruntaiele Multivac-ului, arătând 
epuizat şi dezgustat. 

De pe taburet, unde îşi desfăşura veghea impasibilă, Todd 
Nemerson întrebă: 

— Nimic? 

— Nimic, răspunse Weaver. Nimic, nimic, nimic! Nimeni nu 
poate găsi vreo neregulă. 

— Atât doar că nu funcţionează. 

— Să ştii că nu eşti de nici un ajutor stând acolo! 

— Mă gândesc. 

— Te gândeşti! 

Şi Weaver îşi arătă un canin în colţul gurii. Nemerson se 
foi pe taburet. 

— De ce nu? Şase echipe de tehnicieni bântuie pe 
coridoarele Multivac-ului. De trei zile, n-au venit cu absolut 
nimic. Nu puteţi folosi o persoană care să gândească? 

— Nu-i vorba de gândire. Trebuie să căutăm. Undeva s-a 
blocat un releu. 

— Nu-i chiar atât de simplu, Jack! 

— Cine a zis c-ar fi simplu? Ştii câte milioane de relee 
există? 

— Asta-i mai puţin relevant. Dacă ar fi vorba numai de un 
releu, Multivac ar avea circuite alternative, modalităţi de 
depistare a stricăciunilor şi facilităţi de reparare sau 
înlocuire a piesei defecte. Problema este că Multivac nu 
vrea să răspundă nici la întrebarea iniţială şi nici să ne 
spună ce i s-a întâmplat. lar dacă nu facem nimic, oraşele 
vor intra în panică. Economia mondială depinde de 
Multivac, şi toţi ştiu asta. 

— O ştiu şi eu. Dar ce se poate face? 

— 'Ţi-am spus, să ne gândim. Trebuie să fie vorba de ceva 
ce ignorăm complet. Ascultă, Jack, în ultima sută de ani n-a 


existat nici un expert în calculatoare care să nu se fi 
străduit să complice şi mai mult Multivac-ul. El poate face 
acum atâtea... ce dracu”, poate chiar vorbi şi asculta. 
Practic, are complexitatea creierului omenesc. Nu putem 
înţelege creierul omenesc, atunci de ce am putea înţelege 
Multivac-ul? 

— Haide, haide! Ce vrei să-mi spui, că Multivac este uman? 

— De ce nu? 

Câteva clipe, Nemerson păru că se cufundă în gânduri, 
apoi continuă: 

— Acum, că ai pomenit-o, de ce nu? Am putea preciza dacă 
Multivac a trecut linia aceea invizibilă dincolo de care a 
încetat să fie o maşină şi a început să fie uman? De fapt, 
există o astfel de linie? Dacă creierul este cu puţin mai 
complex decât Multivac-ul, iar noi sporim întruna 
complexitatea Multivac-ului, nu există un punct în care... 

Bolborosi ceva neînțeles, după care amuţi. 

— Încotro baţi? întrebă iritat Weaver. Să zicem că Multivac 
ar fi uman. Cu ce ne-ar ajuta asta să aflăm de ce nu 
funcţionează? 

— Poate că nu funcţionează dintr-un motiv uman. Să 
presupunem că cineva te-ar întreba pe tine care va fi preţul 
grâului vara viitoare şi tu n-ai răspunde. Care ar fi motivul 
să nu răspunzi? 

— Eu n-aş şti răspunsul, dar Multivac l-ar şti! l-am 
introdus toţi factorii. Poate analiza evoluţia vremii, a politicii 
şi a economiei. Ştim că poate. A făcut-o şi înainte. 

— Perfect. Să presupunem că eu te-am întrebat, iar tu ştiai 
răspunsul, dar nu mi l-ai spus. De ce n-ai făcut-o? 

— Pentru că aveam o tumoare pe creier, pufni Weaver. 
Pentru că dormeam... Pentru că eram beat... La naiba, 
pentru că maşinăria mea era dată peste cap! Exact asta 
căutăm să aflăm despre Multivac. Căutăm locul în care 
maşinăria lui este dată peste cap, elementul-cheie. 

— Numai că nu l-aţi găsit. 

Nemerson se ridică de pe taburet. 


— Auzi, pune-mi întrebarea la care s-a blocat Multivac. 

— Cum s-o fac? Să derulez banda prin tine? 

— Haide, haide, Jack! Vreau să aud conversaţia respectivă. 
Vorbeşti cu Multivac-ul, aşa-i? 

— Trebuie s-o fac. Este o terapie. 

— Întocmai, încuviinţă Nemerson, terapie. Asta-i versiunea 
oficială. Trebuie să discutăm, pentru a pretinde că este o 
fiinţă omenească, să nu înnebunim la gândul că există o 
maşină care ştie atât de multe, în comparaţie cu noi. 
Transformăm un monstru metalic ameninţător în imaginea 
unui tată protector. 

— Dacă vrei s-o formulezi aşa... 

— Ei bine, ceva nu-i în regulă şi tu o ştii. Un calculator atât 
de complex precum Multivac trebuie să vorbească şi să 
asculte pentru a fi eficient. Nu-i suficient să introduci 
programe şi să extragi rezultatele. La un anumit nivel de 
complexitate, Multivac trebuie făcut să pară uman fiindcă - 
pentru numele lui Dumnezeu! - este uman. Haide, Jack, 
pune-mi întrebarea. Vreau să văd cum reacţionez eu. 
Weaver se înroşi la faţă. 

— Mi se pare o prostie. 

— Haide, spune-o o dată! 

Faptul că Weaver acceptă, în cele din urmă, constituie 
dovada deprimării sale accentuate. Pe jumătate morocănos, 
el simulă că introduce programul în Multivac, trăncănind în 
acelaşi timp în maniera sa obişnuită. Comentă ultimele 
informaţii privind nemulţumirile de la ferme, vorbi despre 
noile ecuaţii care descriau fenomenele de turbulenţă din 
jeturile reactoarelor şi povesti despre constanta solară. 

Începuse destul de încordat, dar, din obişnuinţă, se relaxă 
şi, după ce introduse ultimul program, fu cât pe ce să 
închidă un nevăzut contact fizic, undeva la nivelul taliei lui 
Nemerson. 

— Gata! spuse el în final, pe un ton răspicat. Analizează 
totul şi dă-ne răspunsul! 


După aceea, pentru o clipă, rămase locului, cu nările 
dilatate, ca şi cum ar fi simţit din nou excitarea produsă de 
acţionarea celei mai gigantice şi glorioase maşini ieşite 
vreodată din mâinile şi minţile oamenilor. 

Apoi îşi aminti şi murmură: 

— Asta a fost totul. 

— Cel puţin, replică Nemerson, ştiu acum de ce n-aş fi 
răspuns eu, aşa că hai să încercăm acelaşi lucru cu 
Multivac. Uite ce te rog, anunţă evacuarea şi asigură-te că 
au ieşit toţi investigatorii. După aceea, introdu programul şi 
lasă-mă pe mine să vorbesc. O singură dată! 

Weaver înălţă din umeri şi se întoarse către peretele de 
comenzi al calculatorului, acoperit de cadrane şi luminiţe. 
Una câte una, le anulă. Apoi, pe rând, evacuă echipele de 
tehnicieni. 

În sfârşit, oftând adânc, reîncepu să introducă programul. 
Era pentru a douăsprezecea oară. Undeva, un crainic 
îndepărtat avea să anunţe ştirea că încercau din nou. În 
întreaga lume, oamenii care depindeau de Multivac aveau 
să-şi ţină răsuflările. 

Nemerson vorbi, în vreme ce Weaver introducea tăcut 
datele. Vorbea ezitând, căutând să-şi amintească cuvintele 
celuilalt, dar aşteptând momentul când trebuia adăugat 
elementul-cheie. 

Weaver încheie şi în glasul lui Nemerson apăru o undă de 
încordare. 

— Gata, Multivac! spuse el. Analizează totul şi dă-ne 
răspunsul! 

Făcu o scurtă pauză, apoi adăugă elementul-cheie: Te rog! 

Iar în întregul Multivac, valvele şi releele începură vesele 
să funcţioneze. La urma urmelor, o maşină are şi ea 
sensibilităţi - atunci când nu mai este o maşină. 

Pentru că tot veni vorba, povestirea nu şi-a încheiat 
drumul la F&SF. 

Revista The Saturday Evening Post răposase în 1966, la 
scurtă vreme după ce-mi serializase romanul Călătorie 


fantastică32 (1966), deşi nu cred c-a fost vreo legătură. Ea 
a fost însă reînfiinţată, şi redactorii s-au arătat interesaţi de 
povestirile mele. Au republicat O statuie pentru tata şi 
Elementul-cheie, sub titlul Calculatorul care a intrat în 
grevă, în numărul din primăvara lui 1972. 

Şi alte reviste cu caracter general se interesau acum de 
science fiction. Nu numai The Saturday Evening Post îmi 
solicita povestirile, ci şi Boys” Life. Cei de acolo mi-au trimis 
un desen, sperând că mă va inspira în scrierea unui text, iar 
eu m-am căznit. Am scris Studiul cuvenit, care a apărut în 
Boys' Life din septembrie 1968. 

19. STUDIUL CUVENIT 

— Demonstrația este pregătită, rosti pe jumătate pentru 
sine Oscar Harding, când telefonul sună, anunțând că 
generalul tocmai suia. 

Ben Fife, tânărul asistent al lui Harding, îşi afundă pumnii 
în buzunarele halatului. 

— N-o să reuşim nimic, mormăi el. Generalul nu se 
răzgândeşte. Trase cu coada ochiului spre profilul acvilin al 
celuilalt, cu obrajii săi scofâlciţi şi părul rar şi cărunt. 
Harding putea fi un expert în echipamente electronice, dar 
se părea că nu-şi dădea seama ce fel de individ era 
generalul. 

Însă Harding replică blând: 

— În privinţa asta, nu poţi fi sigur niciodată. 

Generalul ciocăni la uşă, dar o făcuse numai în chip 
demonstrativ. Intră grăbit, fără să aştepte un răspuns. Doi 
soldaţi ocupară poziţii pe coridor, de o parte şi de cealaltă a 
uşii, cu armele pregătite. 

— Bună ziua, domnule profesor, rosti energic generalul 
Gruenwald. Dădu din cap în direcţia lui Fife, apoi, pentru o 
clipă, îl studie pe cel de-al patrulea ocupant al încăperii. 
Acesta era un bărbat cu chip inexpresiv, aflat într-un scaun 
cu spătar drept, pe jumătate ascuns de aparatura din jur. 

Totul degaja energie în persoana generalului: mersul său, 
ţinuta, modul în care vorbea. Era alcătuit numai din linii 


drepte şi unghiuri, aderând rigid şi total la eticheta 
soldatului înnăscut. 

— Luaţi loc, domnule general, murmură Harding. Vă 
mulţumesc. Mă bucur că aţi venit - încerc de mai multă 
vreme să vă găsesc. Îmi dau seama că sunteţi o persoană 
ocupată. 

— Deoarece sunt ocupat, făcu Gruenwald, să trecem la 
subiect. 

— Pe cât posibil, domnule. Bănuiesc că sunteţi informat 
asupra proiectului nostru. Ştiţi de existenţa 
neurofotoscopului. 

— Proiectul dumitale strict secret? Sigur că da. Consilierii 
mei ştiinţifici mă ţin la curent cât pot mai bine. Nu obiectez 
însă faţă de unele lămuriri suplimentare. Ce doreşti? 

Bruscheţea întrebării îl făcu pe Harding să clipească. 

— Ca să rezum lucrurile, vreau înlăturarea restricţiilor de 
acces la datele pe care le-am descoperit. Doresc ca lumea 
întreagă să afle că... 

— De ce doreşti să afle - indiferent ce anume? 

— Neurofotoscopia este o problemă importantă, domnule, 
şi extrem de complexă. Aş dori ca savanții din întreaga lume 
să se aplece asupra ei. 

— Nu, nu! Am mai repetat asta de multe ori. Descoperirea 
ne aparţine şi o vom păstra. 

— Dacă va fi numai a noastră, va rămâne o descoperire 
tare mică. Permiteţi-mi să vă mai explic o dată... 

Generalul îşi privi ceasul. 

— Va fi inutil. 

— Am un nou subiect. O nouă demonstraţie. Dacă tot aţi 
venit aici, domnule general, nu vreţi să mă ascultați doar 
puţin? Voi omite pe cât posibil detaliile ştiinţifice şi voi 
spune doar că potenţialele electrice variabile ale creierului 
pot fi înregistrate sub forma unor unde mici, neregulate. 

— Electroencefalogramele, da, ştiu. Există de peste un 
secol. Ştiu şi la ce pot fi folosite. 

— Mda... 


Tonul lui Harding deveni mai deschis: 

— Undele cerebrale în sine transportă informaţiile în mod 
prea compact. Ele ne oferă simultan întregul complex de 
modificări provenind de la o sută de miliarde de celule 
cerebrale. Eu am descoperit o metodă practică de a le 
converti în tipare colorate. 

— Cu neurofotoscopul, încuviinţă Gruenwald, indicând cu 
degetul. Vezi că l-am recunoscut? 

Toate medaliile şi baretele de pe pieptul lui erau aranjate 
perfect, la milimetru. 

— Da. 'Fotoscopul produce efecte colorate, imagini reale, 
care par să fie materiale şi se modifică foarte rapid. Ele pot 
fi fotografiate şi sunt deosebit de frumoase. 

— Am văzut fotografiile, comentă cu răceală generalul. 

— Aţi văzut şi o demonstraţie reală? 

— Una sau două. Erai şi dumneata prezent. 

— Ah, da?! 

Profesorul păru deconcertat o clipă, după care îşi reveni: 

— Dar nu l-aţi văzut pe noul nostru subiect. 

Şi arătă spre bărbatul din scaun, un individ complet spân, 
cu bărbie ascuţită, nas lung şi ochi privind în gol. 

— Cine este? se interesă generalul. 

— l-am atribuit numele Steve. Este retardat mintal, dar 
produce cele mai intense configurații pe care le-am 
descoperit până acum. Încă nu ştim motivul. Dacă are vreo 
legătură cu creierul... 

— Vrei să-mi arăţi ce face? îl întrerupse Gruenwald. 

— Vă rog să fiţi atent, domnule. 

Harding încuviinţă din cap spre Fife, care intră imediat în 
acţiune. 

Ca întotdeauna, subiectul îl privea oarecum lipsit de 
interes pe Fife; executa ceea ce i se spunea şi nu opunea 
rezistenţă. Casca din plastic uşor îi lunecă pe craniul ras şi 
fiecare dintre electrozii complicaţi fu reglat corespunzător. 
Fife se străduia să nu facă nici o greşeală în tensiunea 
neobişnuită a momentului. Era disperat la gândul că 


generalul ar putea să-şi privească încă o dată ceasul şi să 
plece. 

Se retrase în lături, gâfâind. 

— Să-l activez, domnule profesor? 

— Da. 

Fife răsuci încetişor un comutator şi, instantaneu, 
deasupra capului lui Steve apărură culori strălucitoare. 
Cercuri, în interiorul cărora se găseau alte cercuri, 
cuprinzând alte cercuri, rotindu-se, învolburându-se şi 
destrămându-se. 

Asistentul încercă o senzaţie vădită de nelinişte, dar şi-o 
alungă nemulţumit. Erau sentimentele subiectului - ale lui 
Steve -, nu ale sale. Probabil că le simţise şi generalul, 
fiindcă se foi în scaun şi-şi drese glasul. 

— De fapt, începu Harding pe un ton didactic, 
configuraţiile nu conţin mai multe informaţii decât undele 
cerebrale, dar sunt mult mai simplu de studiat şi de 
analizat. Este ca şi cum am pune microbii sub un microscop 
puternic. Nu am adăuga nimic nou, dar ceea ce există poate 
fi vizualizat mult mai uşor. 

Treptat, Steve devenea tot mai agitat. Fife simţea că 
motivul îl constituia prezenţa dură şi lipsită de empatie a 
generalului. Deşi subiectul nu-şi modifică poziţia şi nici nu 
trădă vreun semn de teamă, culorile din tiparele create de 
mintea lui sporiră în intensitate, iar în cercurile exterioare 
apărură contopiri violente. 

Gruenwald ridică braţul, de parcă ar fi dorit să alunge 
luminile pâlpâitoare. 

— Ce-s astea, domnule profesor? întrebă el. 

— Cu ajutorul lui Steve, putem progresa mult mai rapid 
decât până acum. Deja, în cei doi ani de când am construit 
primul “fotoscop, am aflat mai multe decât în cei cincizeci 
de ani de dinainte. Cu Steve şi, poate, cu alţii aidoma lui, 
dar şi cu ajutorul savanților din întreaga lume... 

— Mi s-a spus că, folosind acest aparat, poţi citi gândurile, 
îl întrerupse sec generalul. 


— Să citesc gândurile? 

Harding păru să mediteze câteva clipe, apoi reluă: 

— Vă referiţi la telepatie? Este cam exagerat. Creierele 
sunt prea diferite între ele pentru a reuşi aşa ceva. Detaliile 
gândirii dumneavoastră nu seamănă cu ale mele şi nici cu 
ale altor persoane, iar structurile cerebrale bazice nu se 
potrivesc. Noi trebuie să traducem gândurile în cuvinte, o 
formă mult mai rudimentară de comunicare, şi chiar aşa 
este destul de greu ca oamenii să realizeze contacte. 

— Nu mă refer la telepatie! Mă refer la sentimente! Dacă 
subiectul simte furie, receptorului i se poate induce furia. 
Aşa este? 

— Într-un fel... 

Generalul devenise în mod vădit agitat. 

— Chestiile alea... de acolo... (Degetul său împunse în 
direcţia configuraţiilor, care se învolburau acum în mod 
neplăcut.) Pot fi folosite în manipularea sentimentelor. 
Emise, de pildă, prin staţiile de televiziune, pot influenţa 
popoare întregi. Putem accepta ca asemenea putere să 
cadă în mâinile altora? 

— Dacă ar exista o asemenea putere, replică blând 
Harding, n-ar mai exista deosebiri între noi şi alţii. 

Fife se încruntă. Fusese o remarcă periculoasă. Din când 
în când, Harding părea că uită că vechile zile ale 
democraţiei pieriseră. Gruenwald n-o băgase însă în seamă. 

— N-am ştiut că aţi făcut asemenea progrese, rosti el. N- 
am ştiut că-l aveţi pe acest... Steve. Căutaţi şi alţii ca el. 
Între timp, armata preia cercetările. Complet! 

— Doar zece secunde, domnule general, zise Harding şi se 
răsuci către Fife. Ben, dă-i, te rog, cartea lui Steve! 

Fife îl ascultă prompt. Cartea era unul dintre noile caleido- 
volume, care prezentau povestirile în fotografii ce se 
schimbau lent. Era un fel de film de desene animate, şi 
Steve surâse, întinzând mâna nerăbdător. 

Aproape instantaneu, configuraţiile colorate de deasupra 
căştii din plastic îşi modificară natura. Îşi încetiniră rotaţiile 


şi culorile deveniră mai pastelate. Tiparele din interiorul 
cercurilor îşi pierdură agitația violentă. 

Fife suspină uşurat şi lăsă căldura şi relaxarea să-l 
învăluie. 

— Domnule general, spuse Harding, nu trebuie să vă 
alarmeze posibilitatea controlului sentimentelor! În această 
privinţă, 'fotoscopul oferă mai puţine posibilităţi decât aţi 
bănui. Evident, există persoane ale căror sentimente pot fi 
manipulate, însă “fotoscopul nu trebuie neapărat să se 
adreseze lor. Acestea reacţionează fără rațiune, preluând 
cuvinte, muzică, uniforme, aproape orice. Cândva, Hitler a 
condus Germania fără să beneficieze de televiziune, iar 
Napoleon a stăpânit în Franţa deşi nu existau nici radiouri 
şi nici ziare cu tiraje de masă. 'Fotoscopul nu oferă nimic 
nou. 

— Nu cred, mormăi generalul, dar căzu pe gânduri. 

Steve privea cu atenţie în caleido-volum, iar configuraţiile 
de deasupra capului său aproape că se potoliseră, în 
cercuri cu detalii extrem de complexe, cu culori calde, ce-şi 
pulsau mulţumirea. 

Glasul lui Harding devenise aproape ademenitor. 

— Întotdeauna, există oameni care se împotrivesc 
conformismelor, care nu urmează căile bătute, şi ei sunt cei 
importanţi pentru societate. Fi nu se vor supune unor 
configurații colorate, tot aşa cum nu se vor supune nici altor 
forme de convingere. Atunci, de ce să vă faceţi griji inutile 
cu sperietoarea controlului sentimentelor? Să ne asigurăm 
mai întâi că neurofotoscopul este primul instrument prin 
intermediul căruia funcţiile mintale pot fi cu adevărat 
analizate. Asta ar trebui să ne preocupe în primul rând. 
Omul constituie principalul subiect de studiu al omenirii, 
aşa cum a spus cândva Alexander Pope33, şi ce altceva este 
omul decât creierul său? 

Gruenwald rămase tăcut. 

— Dacă am putea descifra modul de funcţionare al 
creierului, continuă Harding, aflând în sfârşit ce anume 


conferă omului umanitate, ne-am afla pe calea înţelegerii 
propriilor noastre persoane şi nu cred că există provocare 
mai dificilă... sau mai importantă. Dar cum s-ar putea 
realiza acest lucru de către un singur om, într-un singur 
laborator? Cum s-ar putea realiza în taină şi în teamă? În 
acest domeniu, trebuie să coopereze comunitatea ştiinţifică 
mondială. Domnule general, anulaţi caracterul strict secret 
al proiectului! Deschideţi-l pentru toţi oamenii! 

Încetişor, generalul aprobă din cap. 

— Cred că, totuşi, ai dreptate. 

— Am aici decizia. Dacă o semnaţi şi o autentificaţi cu 
amprenta dumneavoastră... dacă-i folosim pe paznici ca 
martori... dacă anunţaţi Comitetul Executiv prin circuitul 
video... dacă... 

Totul fusese făcut. Totul se realizase sub privirea uluită a 
lui Fife. 

După ce Gruenwald plecă, neurofotoscopul fu decuplat şi 
Steve fu condus în camera lui. Fife reuşi în cele din urmă 
să-şi învingă uluirea şi să vorbească: 

— Cum de-a putut fi atât de repede convins, domnule 
profesor? V-aţi explicat poziţia aceasta într-o duzină de 
rapoarte, fără pic de succes. 

— Dar n-am explicat-o niciodată în odaia asta, cu 
neurofotoscopul funcţionând, zâmbi Harding. Până acum, n- 
am mai întâlnit pe nimeni cu proiecţii aşa de puternice ca 
Steve. După cum am spus, multe persoane pot face faţă 
unei manipulări emoţionale, dar nu toate. Acelea care 
manifestă tendinţa spre conformism sunt mai uşor de 
convins să fie de acord cu cei din jur. Mi-am asumat un risc, 
pornind de la ipoteza că orice individ care se simte 
confortabil în uniformă şi care trăieşte după regulamentul 
militar este capabil de a fi influenţat, indiferent cât de 
puternic îşi închipuie că este. 

— Vreţi să spuneţi... că Steve... 

— Bineînţeles. L-am lăsat pe general să simtă mai întâi 
neliniştea, apoi tu i-ai dat lui Steve caleido-volumul şi 


camera s-a umplut de bucurie. Ai simţit-o şi tu, nu? 

— Da, sigur că da. 

— Am presupus că generalul va claca în faţa unei fericiri 
care succede brusc senzaţiei de nelinişte şi am avut 
dreptate. În clipele acelea, orice i s-ar fi părut minunat. 

— Însă va depăşi starea respectivă, nu? 

— În cele din urmă, da, aşa cred, dar ce importanţă mai 
are? Chiar în clipa de faţă, principalele rapoarte asupra 
neurofotoscopului sunt expediate serviciilor de ştiri din 
întreaga lume. Generalul ar putea interzice cercetările aici, 
în ţara noastră, dar nu şi altundeva. Nu, nu, va trebui să 
găsească o replică de altă natură. Omenirea va putea 
începe, în sfârşit, studiul cuvenit. 

Desenul fusese al unui cap schiţat grosolan, înconjurat de 
mai multe desene psihedelice lipsite de înţeles. Nu-mi 
spusese nimic şi, ca atare, m-am chinuit teribil să scriu 
Studiul cuvenit. Poul Anderson a realizat şi el o povestire 
pornind de la acelaşi desen, fără să aibă probabil nici un fel 
de necazuri. 

Textele noastre au apărut în acelaşi număr al revistei şi 
cred că ar fi fost interesant să le comparaţi, pentru a 
încerca să vă faceţi o idee despre modurile diferite în care 
funcţionează creierul meu şi al lui Poul - dar, ca şi în cazul 
lui Nimic!, eu n-am păstrat şi povestirea sa. În plus, nu 
doresc să faceţi comparații între creiere. Poul este teribil de 
inteligent şi s-ar putea să trageţi nişte concluzii pe care 
prefer să nu le aflu. 

În 1970, revista IBM Magazine m-a abordat cu un citat din 
]. B. Priestley34, care suna cam aşa: „Între miezul nopţii şi 
zori, când somnul mă ocoleşte şi rănile vechi încep să mă 
doară, încerc adesea viziunea de coşmar a unei lumi 
viitoare locuite de miliarde de oameni, toţi clasificați şi 
numerotaţi, fără cea mai măruntă sclipire de geniu, fără o 
singură gândire originală, fără o personalitate complexă, pe 
tot globul acela ticsit”. 


Redactorul revistei m-a rugat să-i scriu o povestire bazată 
pe citat, iar eu am terminat-o la sfârşitul lui aprilie şi i-am 
expediat-o prin poştă. Textul se intitula 2430 A. D.; privisem 
cu toată seriozitatea citatul lui Priestley şi încercasem să 
descriu lumea coşmarurilor sale. 

IBM Magazine mi-a trimis-o înapoi. Redactorul mi-a 
comunicat că nu dorea o povestire care să susţină citatul, ci 
să-l contrazică. Ei bine, de ce nu-mi spusese dinainte? 

În condiţii obişnuite, aş fi fost extrem de indignat şi i-aş fi 
adresat o scrisoare de-a dreptul devastatoare. Treceam 
însă prin nişte momente grele, iar în viaţa mea apăruse un 
alt moment de răscruce, şi încă unul trist. 

Vreme de câţiva ani, căsătoria mea scârţâise, pentru ca în 
cele din urmă să se năruie complet. Pe 3 iulie 1970, în 
preajma celei de-a douăzeci şi opta aniversări a mariajului, 
m-am mutat în New York. Am închiriat un apartament de 
două camere, pe care aveam să-l folosesc drept birou de 
lucru timp de aproape cinci ani. 

Nu poţi face un asemenea pas fără să nu fii încercat de tot 
soiul de griji, remuşcări şi sentimente de vinovăţie. Iar eu, 
fiind omul care sunt, stând în apartamentul nou şi 
necunoscut şi aşteptând să-mi sosească biblioteca de 
referinţă35, mă întrebam dacă voi mai fi capabil să scriu. 

Mi-am amintit de 2430 A. D., pe care, în mod obişnuit, aş fi 
abandonat-o indignat. Acum, doar pentru a vedea dacă mai 
eram în stare să scriu, am început altă povestire, pe 8 iulie 
1970, la cinci zile după ce mă mutasem, una care să 
contrazică citatul lui Priestley. Am intitulat-o Bunul cel mai 
de preţ. 

Am trimis-o la IBM Magazine şi, n-o să vă vină să credeţi, 
după ce a citit-o, redactorul a decis s-o cumpere totuşi pe 
prima. Eram complet derutat. Să fi fost atât de proastă a 
doua povestire încât, pe lângă ea, prima părea o 
capodoperă? Sau se răzgândise înainte ca eu s-o fi scris pe 
a doua, dar nu avusese timp să mă anunţe? Înclin spre a 


doua alternativă. Oricum, 2430 A. D. A fost publicată în IBM 
Magazine din octombrie 1970. 

20. 2430 A.D. 

Între miezul nopţii şi zori, când somnul mă ocoleşte şi 
rănile vechi încep să mă doară, încerc adesea viziunea de 
coşmar a unei lumi viitoare locuite de miliarde de oameni, 
toţi clasificați şi numerotaţi, fără cea mai măruntă sclipire 
de geniu, fără o singură gândire originală, fără o 
personalitate complexă, pe tot globul acela ticsit. 

]. B. Priestley 

— A acceptat să stea de vorbă cu noi, spuse Alvarez când 
celălalt ieşi pe uşă. 

— Perfect, încuviinţă Bunting. Presiunea socială trebuie 
să-l afecteze, în cele din urmă. Este un personaj straniu... 
N-o să aflăm niciodată cum a scăpat de ajustarea genetică. 
Dar să vorbeşti tu. Pe mine mă scoate din sărite. 

Împreună, porniseră pe coridor pe Banda Executivilor, 
care, ca întotdeauna, nu era aglomerată. Ar fi putut lua 
trotuarele rulante, însă nu aveau de mers decât trei 
kilometri şi lui Alvarez îi plăcea să umble pe jos; de aceea, 
Bunting nu insistă. 

Alvarez era înalt şi destul de zvelt, cu genul de siluetă 
atletică firească la un individ ce saluta cu bucurie 
activităţile sportive, utilizând în mod curent scările şi 
rampele, aproape în asemenea măsură încât ajungea să fie 
considerat el însuşi un personaj excentric. Mai dolofan şi 
lipsit de musculatură, Bunting evita până şi lămpile cu 
ultraviolete şi era destul de palid. 

— Sper că noi doi vom fi îndeajuns, spuse Bunting pe un 
ton plângăreţ. 

— Cred că da. Dacă putem, ar fi de dorit să stopăm cazul 
în sectorul nostru. 

— Da! Ştii, mă tot gândesc, de ce a trebuit să fie sectorul 
nostru? Există şapte sute de niveluri cu o sută treizeci de 
milioane de kilometri pătraţi de spaţiu locuibil, şi a trebuit 
să apară tocmai la noi! 


— O distincţie interesantă, dacă e să privim lucrurile dintr- 
un punct de vedere mai macabru, comentă Alvarez. 

Bunting pufni dispreţuitor. 

— Plus o creştere a creditului nostru, adăugă Alvarez, 
dacă reuşim să rezolvăm problema. Ajungem la capăt. 
Ajungem la ţintă. 'loată omenirea. Şi cine a făcut-o? Noi! 

— Crezi că aşa vor privi lucrurile? se lumină la chip 
Bunting. 

— Păi, o să avem grijă să le privească aşa. 

Paşii lor răsunau înăbuşit pe sfărâmăturile de rocă prinse 
în plasă de plastic. Depăşiră mai multe intersecţii şi văzură 
nu departe mulțimile nesfârşite de pe trotuarele rulante. 
Dinspre acestea se simţea un iz de plancton. Aproape din 
instinct, puteau spune că deasupra, undeva sus de tot, se 
găsea una dintre giganticele conducte care coborau din 
ocean. Şi, prin simetrie, ştiau că mai exista o altă conductă, 
la fel de mare, aflată însă dedesubt, care ducea la ocean. 

Destinația celor doi era o locuinţă situată destul de 
departe de coridor, dar una ce părea diferită de celelalte, 
mii la număr, pe lângă care trecuseră. Deţinea un aer 
nedefinit şi tulburător, fiindcă de ambele părţi ale uşii, pe 
sute de metri, peretele era lipsit de orice caracteristici. lar 
în aer se simţea ceva... 

— Simţi mirosul? şopti Bunting. 

— L-am mai simţit şi-n alte ocazii, răspunse Alvarez. E non- 
uman. 

— Realmente! Sper că n-o să ne ceară să le privim, nu? 

— Dacă o va face, e destul de simplu să-l refuzăm. 

Îşi anunţară prezenţa, apoi aşteptară în tăcere, în vreme 
ce zumzetul vieţii răsuna împrejurul lor, dar nu-l băgară 
câtuşi de puţin în seamă, fiindcă acesta se auzea 
permanent. 

Uşa se deschise. Cranwitz arăta posac. Purta aceleaşi 
haine ca şi ei - uşoare, simple, cenuşii -, însă părând boţite. 
El însuşi părea boţit; avea părul prea lung, iar ochii injectaţi 
de sânge i se mişcau permanent în toate direcţiile. 


— Putem intra? întrebă Alvarez cu o politeţe distantă. 
Cranwitz se trase într-o parte. 

Înăuntru, mirosul era mai puternic. Cranwitz închise uşa şi 
rămase în picioare, fără să scoată un cuvânt. Cei doi se 
aşezară. 

— În calitate de reprezentant de sector, începu Alvarez, şi 
în prezenţa vice-reprezentantului Bunting, trebuie să te 
întreb dacă eşti gata să te conformezi necesităţii sociale. 

Cranwitz păru că se gândeşte. Când, în cele din urmă, 
vorbi, glasul său gros tremură şi fu nevoit să şi-l dreagă. 

— Nu doresc s-o fac. Nu sunt obligat. Există un străvechi 
contract cu guvernul. Familia mea a deţinut dintotdeauna 
dreptul... 

— Ştim toate astea, replică Bunting iritat, şi nu se pune 
problema unei intervenţii cu forţa. Îţi cerem doar să-ţi dai 
acordul în mod voluntar. 

Alvarez îl atinse uşor pe genunchi. 

— Trebuie să-nţelegi că situaţia nu mai este ca pe timpul 
tatălui tău, nici măcar ca anul trecut. 

Mazxilarul prelung al lui Cranwitz zvâcni uşor. 

— Nu sunt de acord! Conform calculatoarelor, rata 
natalității a scăzut anul acesta şi totul s-a modificat 
corespunzător. Asta se întâmplă an după an. De ce artrebui 
să difere tocmai acum? 

Vocea lui nu mai suna însă convingătoare. Alvarez era 
sigur că Cranwitz ştia motivul pentru care situaţia diferea 
acum şi-i vorbi cu blândeţe: 

— Anul acesta am atins obiectivul. Rata natalității este 
perfect egală cu rata mortalităţii. Nivelul de populaţie este 
acum constant, construcţiile se limitează exclusiv la 
întreţinere şi reparaţii, iar fermele oceanice se găsesc în 
stare staţionară. Doar tu ai mai rămas între omenire şi 
perfecţiune. 

— Din cauza câtorva şoareci? 

— Din cauza câtorva şoareci. Şi a altor creaturi. Cobai, 
iepuri... Unele soiuri de păsări şi şopârle. N-am făcut un 


recensământ. 

— Dar ele sunt singurele rămase în întreaga lume. Ce rău 
vă fac? 

— Ce bine ne fac? contraatacă Bunting. 

— Faptul că sunt aici şi că pot fi văzute, zise Cranwitz. A 
fost o vreme când... 

Alvarez mai auzise toate acestea. Căută să pună cât mai 
multă simpatie în glas (şi, spre propria-i surpriză, o mare 
parte din simpatie era reală). 

— Ştiu. A fost o vreme când... Cu secole în urmă! Pe 
atunci, existau nenumărate forme de viaţă aidoma celor pe 
care le îngrijeşti tu. Iar cu milioane de ani mai înainte, au 
trăit dinozaurii. Dar avem totul pe microfilme. 

— Cum poţi compara microfilmele cu fiinţele adevărate? 
întrebă Cranwitz. 

— Microfilmele nu miros, se strâmbă Bunting. 

— Cândva, grădina zoologică era mult mai mare, strigă 
Cranwitz. An după an, am fost nevoiţi să renunţăm la multe 
animale. La toate cele de talie mare... Carnivorele... Apoi 
copacii... N-au mai rămas decât plantele mici, creaturile 
mici. Lăsaţi-le! 

— Ce să facem cu ele? întrebă Alvarez. Nimeni nu vrea să 
le vadă. Omenirea e împotriva ta. 

— Presiunile sociale... 

— Nu i-am putut convinge pe oameni să nu mai manifeste 
rezistenţă. Ei nu doresc să mai vadă aceste deformări ale 
vieţii. Provoacă dezgust, realmente. Ce putem face cu ele? 

Vocea lui Alvarez era insinuantă. 

Cranwitz se aşeză şi el. Febrilitatea îi accentua 
îmbujorarea din obraji. 

— M-am gândit mult, spuse el. Într-o bună zi, ne vom 
extinde în afara planetei. Omenirea va coloniza alte lumi. Va 
dori animale. Va dori alte specii pe acele lumi noi şi pustii. 
Va începe o nouă ecologie a varietăţii. Va... 

Cuvintele i se stinseră sub privirile ostile ale celor doi. 

— Ce alte lumi vom coloniza? pufni Bunting. 


— În 1969, am ajuns pe Lună, murmură Cranwitz. 

— Da şi am întemeiat o colonie pe care am abandonat-o. 
Nici un corp ceresc din Sistemul Solar nu este capabil să 
susţină viaţa umană, fără să fi fost supus în prealabil 
amenajărilor de inginerie planetară. 

— Dar în jurul altor stele pot exista planete! spuse 
Cranwitz. Planete de tip terestru... sute de milioane... 
Trebuie să existe! 

Alvarez clătină din cap. 

— Imposibil de atins... Am terminat cu exploatarea 
Pământului şi l-am populat cu specia umană. Am făcut o 
alegere - am ales Pământul. Nu există limite pentru 
eforturile necesare construirii unei nave capabile să 
traverseze ani-lumină de spaţiu. Ai studiat istoria secolului 
douăzeci? 

— Cel din urmă secol al lumii deschise, cită Cranwitz. 

— Aşa este, încuviinţă sec Alvarez. Sper că nu-l 
supraapreciezi în mod romantic. Şi eu i-am studiat 
nebuniile. Pe atunci, planeta era aproape nelocuită - existau 
doar câteva miliarde de oameni -, dar ei o considerau 
ticsită... şi pot spune că aveau motive. Cheltuiau mai mult 
de jumătate din venituri cu războaiele şi cu pregătirile 
pentru războaie, conduceau economia fără să privească 
spre viitor, risipeau şi otrăveau fără să se gândească, lăsau 
aleatoriul să guverneze zestrea genetică şi tolerau absolut 
toate abaterile de la standarde. Bineînţeles, se temeau de 
ceea ce denumiseră explozia demografică şi visau la 
colonizarea altor planete ca la un soi de evadare. La fel am 
fi procedat şi noi, în circumstanţele respective. N-ar trebui 
să-ţi mai repet combinaţia de evenimente şi descoperiri 
ştiinţifice care au modificat totul, dar ţi-o voi rezuma, în caz 
că încerci să uiţi. Mai întâi, stabilirea unui guvern mondial, 
apoi perfecţionarea centralelor energetice de fuziune şi 
dezvoltarea ingineriei genetice. În condiţiile unei păci 
planetare, a abundenței energiei şi a unei omeniri placide, 
oamenii s-au putut înmulţi în tihnă, iar ştiinţa a ţinut pasul. 


Se cunoştea deja numărul exact de oameni care puteau trăi 
pe planetă. Razele de soare aduc un anumit număr de 
calorii pe Pământ şi, folosindu-le, doar un anumit număr de 
tone de bioxid de carbon pot fi fixate, anual, de către 
vegetaţie, care, la rândul ei, poate asigura doar un anumit 
număr de tone de viaţă animală. Pământul poate accepta 
numai două trilioane de tone de viaţă animală... 

— Şi de ce să nu fie exclusiv oameni, nu? interveni 
Cranwitz. 

— Exact. 

— Chiar dacă asta ar însemna dispariţia tuturor celorlalte 
forme de viaţă animală? 

— Asta-i evoluţia! se răsti nervos Bunting. Supravieţuirea 
celor mai capabili. 

Alvarez îl atinse din nou pe genunchi. 

— Bunting are dreptate, aprobă el cu blândeţe. 
Teleosteenii i-au înlocuit pe placodermi, care urmaseră 
trilobiţilor. Reptilele au înlocuit amfibiile şi au fost, la rândul 
lor, înlocuite de mamifere. Acum, în sfârşit, evoluţia şi-a 
atins apogeul. Pământul îşi poartă măreaţa populaţie de 
cincisprezece trilioane de fiinţe omeneşti... 

— Dar cum? îl întrerupse Cranwitz. Toţi trăiesc într-o 
singură imensă clădire care acoperă întregul uscat, fără 
plante şi animale, cu excepţia alor mele. Oceanul planetar a 
devenit o supă de plancton - nu mai există nici o altă formă 
de viaţă marină, în afară de plancton... Îl recoltăm 
permanent ca să hrănim populaţia, şi tot permanent 
refacem materia organică, pentru ca să alimentăm 
planctonul. 

— Trăim foarte bine, spuse Alvarez. Nu mai există 
războaie şi nici crime. Naşterile sunt reglementate, iar 
moartea vine fără suferinţă. Copiii sunt ajustaţi genetic... Pe 
Pământ, există acum douăzeci de miliarde de tone de 
creiere normale - cea mai mare cantitate posibilă din cea 
mai complexă materie posibilă care se găseşte în Univers. 


— Dar ce face toată greutatea aceea de creiere? Bunting 
suspină exasperat, însă Alvarez urmă calm: 

— Prietene, tu confunzi calea cu capătul drumului. Poate 
că asta-i din cauză că trăieşti lângă animale. Pe durata 
dezvoltării Pământului, viaţa a trebuit să experimenteze. Ba 
chiar a meritat să facă risipă. Pe atunci, Pământul era 
pustiu. Avea spaţiu locuibil şi evoluţia a făcut experienţe cu 
peste zece milioane de specii, până a găsit-o pe cea 
corespunzătoare. După ce au apărut, oamenii au fost 
nevoiţi să înveţe care le era rostul. Iar în decursul învăţării, 
au trebuit să rişte, să încerce imposibilul, să facă prostii sau 
nebunii. Acum însă, omenirea şi-a atins țelul. Oamenii au 
ocupat complet planeta şi trebuie doar să se bucure de 
perfecţiune. 

Alvarez făcu o pauză semnificativă, după care continuă: 

— Noi o dorim, Cranwitz. Întreaga lume vrea perfecțiunea. 
Ea a fost atinsă în decursul generaţiei noastre şi ne dorim 
distincţia de a o fi atins. Animalele tale ne stânjenesc. 

Cranwitz scutură încăpățânat din cap. 

— Ele ocupă un spaţiu mic şi consumă foarte puţină 
energie. Dacă toate ar dispărea, cât spaţiu aţi câştiga? 
Pentru alţi douăzeci şi cinci de oameni? Douăzeci şi cinci, 
comparativ cu cincisprezece trilioane? 

— Douăzeci şi cinci de oameni, rosti Bunting, înseamnă 
treizeci şi patru de kilograme de creier uman. Cu ce altă 
măsură poţi evalua treizeci şi patru de kilograme de creier 
uman? 

— Aveţi deja miliarde de tone! 

— Ştiu, încuviinţă Alvarez, totuşi diferenţa între perfect şi 
aproape-perfect este precum cea între viaţă şi aproape- 
viaţă. Am ajuns foarte aproape acum. Întregul Pământ este 
pregătit să celebreze anul 2430 de la naşterea lui Hristos. 
După spusele calculatorului, acesta este anul când planeta 
va fi în sfârşit acoperită, țelul va fi atins şi năzuinţa evoluţiei 
încununată. Să dăm greş cu douăzeci şi cinci de indivizi, 
chiar pe lângă cincisprezece trilioane? Este o abatere 


infimă, aproape neînsemnată, totuşi rămâne o eroare. 
Gândeşte-te, Cranwitz! Pământul a aşteptat cinci miliarde 
de ani ca să ajungă aici. Trebuie să aşteptăm şi mai mult? 
Nu te putem sili şi nici nu vom încerca, dar dacă vei renunţa 
în mod voluntar vei fi un erou pentru toţi. 

— Da, îl susţinu Bunting. Istoria va consemna decizia lui 
Cranwitz şi faptul că prin unica lui acţiune s-a atins 
perfecțiunea. 

— Iar istoria va consemna, îi imită Cranwitz tonul, că 
Alvarez şi Bunting l-au convins s-o facă. 

— Dacă vom reuşi! preciză Alvarez vădit iritat. Spune-mi, 
Cranwitz, te poţi împotrivi veşnic voinţei a cincisprezece 
trilioane de oameni? Indiferent care ţi-ar fi motivele - şi 
recunosc că, în felul tău, eşti un idealist -, le poţi refuza 
atâtor fiinţe ultimul fragment-lipsă din perfecţiune? 

Cranwitz plecă fruntea în tăcere; mâna lui Alvarez flutură 
lin spre Bunting şi acesta nu scoase nici un cuvânt. Liniştea 
rămase netulburată, pe măsură ce minutele se scurgeau. 

Apoi, Cranwiiz şopti: 

— Pot să rămân încă o zi alături de animalele mele? 

— Şi după aceea? 

— După aceea... nu voi mai sta între omenire şi 
perfecţiune. 

— Voi anunţa lumea, aprobă Alvarez. Vei fi onorat cum se 
cuvine. Apoi, el şi Bunting părăsiră încăperea. 

În imensele clădiri continentale, aproximativ cinci trilioane 
de oameni dormeau în linişte; aproximativ două trilioane 
mâncau în linişte; o jumătate de trilion făceau dragoste în 
linişte. Alte trilioane discutau fără patimă, reparau 
calculatoare, şofau vehicule, studiau mecanisme, organizau 
bibliotecile de microfilme sau îşi amuzau tovarăşii. Trilioane 
se culcau, trilioane se trezeau, iar rutina nu se modifica 
niciodată. 

Maşinile funcționau, se autotestau şi autoreparau. Supa de 
plancton din oceanul planetar fierbea sub razele soarelui şi 
celulele se divizau, se divizau, se divizau întruna, în vreme 


ce drăgile le pescuiau întruna, le uscau şi transferau 
milioanele de tone în conducte, care le purtau în fiecare 
colţişor al clădirilor nesfârşite. 

Iar în fiecare colţişor al clădirilor, excrementele umane 
erau adunate, iradiate şi uscate, cadavrele oamenilor erau 
uscate, măcinate, tratate şi duse înapoi în ocean. Pentru 
câteva ore, în timp ce acele activităţi se desfăşurau aşa cum 
se întâmpla de decenii şi era de aşteptat să se întâmple 
vreme de milenii, Cranwitz îşi hrăni pentru ultima dată 
creaturile micuţe, mângâie cobaiul, ridică o broască 
ţestoasă pentru a-i privi ochii lipsiţi de înţelegere, pipăi un 
fir de iarbă între degete. 

Le numără pe toate - ultimele forme de viaţă pământene 
ce nu erau oameni sau hrană pentru oameni -, apoi arse 
solul în care creşteau plantele şi le ucise. Eliberă gazele 
cuvenite în cuştile şi odăile în care umblau animalele, iar 
acestea nu mai umblară şi nu mai trăiră. 

Ultimul dintre ele pieri; acum, între omenire şi perfecţiune 
se afla doar Cranwitz, ale cărui idei, în continuare rebele, 
difereau de cele standard. Existau însă gaze şi pentru 
Cranwitz, iar el nu mai voia să trăiască. 

La urma urmelor, aceea era adevărata perfecţiune, 
deoarece pe întregul Pământ, în cele cincisprezece trilioane 
de locuitori şi în cele douăzeci de miliarde de tone de 
creiere umane, nu mai exista (după dispariţia lui Cranwitz) 
nici măcar un gând tulburător, nici măcar o idee 
neobişnuită care să disturbe placiditatea universală, ceea 
ce însemna că se obținuse în cele din urmă minunata 
nimicnicie a uniformităţii. 

Deşi 2430 A. D. A fost publicată şi plătită cu adevărat 
generos, acest lucru n-a reuşit să-mi alunge temerile. Textul 
acceptat fusese scris pe când locuiam încă în Newton. Cel 
neacceptat fusese scris în New York. 

De aceea, i-am dus lui John Campbell Bunul cel mai de 
preţ (după douăzeci şi unu de ani, locuiam din nou în 
acelaşi oraş) şi i-am relatat întâmplarea cu IBM Magazine. 


I-am spus că povestirea fusese respinsă şi că nu m-ar 
supăra dacă, în condiţiile respective, n-ar vrea nici măcar să 
se uite la ea. 

Bunul John a ridicat din umeri şi a replicat: „Nu 
întotdeauna redactorii au aceleaşi gusturi.” 

A citit textul şi l-a cumpărat. Nu-i povestisem şi despre 
spaima mea că nu mai puteam scrie în New York, fiindcă mă 
simţeam ruşinat, iar John continua să fie omul în faţa căruia 
mă temeam să mă dovedesc un cretin. Cu toate acestea, 
acceptând povestirea, adăugase încă o favoare acelora 
foarte multe pe care mi le făcuse. (În caz că sunteţi 
îngrijoraţi, v-aş putea spune că anii trăiţi în New York au 
fost până acum chiar mai prolifici decât cei petrecuţi în 
Newton. Am stat 57 de luni în biroul meu, alcătuit din două 
camere, iar în timpul acela am publicat 57 de cărţi.) 

NOTĂ: În 1970, populaţia Pământului era estimată la 3,68 
de miliarde. Actuala rată a creşterii dublează cifra aceasta 
la fiecare 35 de ani. Dacă rata va putea fi menţinută timp de 
460 de ani, atunci în anul 2430 A. D. Greutatea oamenilor 
va fi egală cu greutatea totală a vieţii animale existente 
acum pe Pământ. În această privinţă, povestirea anterioară 
nu este o ficţiune. 

21. BUNUL CEL MAI DE PREŢ. 

Pământul era un parc imens. Fusese complet îmblânzit. 

Lou 'Tansonia îl văzu extinzându-se sub ochii săi, în timp ce 
privea încruntat din naveta selenară. Nasul său proeminent 
îi despărţea faţa îngustă în două jumătăţi micuţe şi mereu 
triste, dar de data aceasta reflectându-i în mod exact starea 
sufletească. 

Nu lipsesc niciodată atâta vreme - aproape o lună - şi 
anticipa o perioadă de aclimatizare nu tocmai plăcută, o 
dată ce gravitația Pământului avea să-şi facă simţit cleştele 
puternic. 

Asta însă, urma să se petreacă mai târziu. Nu acela era 
motivul tristeţii cu care privea Pământul crescând în 
hublou. 


Atâta vreme cât planeta se găsea destul de departe ca să 
fie un disc de spirale albe, sclipind în soarele ce strălucea 
dinapoia navetei, ea îşi păstra frumuseţea primordială. 
Atunci când ocazionalele petece maro şi verzi, pastelate, se 
întrevedeau printre nori, ar fi putut să fie acelaşi Pământ de 
acum trei sute de milioane de ani, când viaţa părăsise 
pentru prima dată oceanul şi ieşise pe uscatul arid, pentru 
a înverzi văile. 

Îmblânzirea începea să se întrevadă mai jos, mult mai jos. 

Nicăieri nu mai exista vreun loc sălbatic. Lou nu văzuse 
niciodată sălbăticia terestră, doar citise despre ea sau o 
vizionase în filme vechi. 

Pădurile erau aliniate şi înşiruite, iar fiecare arbore fusese 
grijuliu etichetat conform speciei şi poziţiei. Recoltele se 
succedau pe rând în lanuri, fertilizarea şi plivitul fiind 
regulate şi automatizate. Puținele animale domestice încă 
existente fuseseră numerotate, şi Lou, crispat la culme, 
suspecta că acelaşi lucru se întâmplase şi cu firele de iarbă. 

Animalele deveniseră atât de rare încât zărirea lor 
reprezenta o senzaţie. Până şi numărul insectelor se 
redusese şi nici un animal de talie mare nu exista în afara 
grădinilor zoologice, care se împuţinau treptat. 

Pisicile înseşi ajunseseră o raritate, fiindcă era mult mai 
patriotic să ţii un hamster, dacă-ţi doreai un animal 
domestic. 

Corecţie! Doar populaţia non-umană a Pământului se 
împuţinase. Masa de faună rămăsese la fel de mare, însă 
majoritatea, aproximativ trei sferturi, îl reprezenta o 
singură specie - Homo sapiens. Şi în ciuda a tot ce putea 
face (ori afirma că putea face) Biroul de Ecologie Terestră, 
fracțiunea respectivă creştea lent, anual. 

Lou se gândea la toate acestea, aşa cum făcea 
întotdeauna, cu o senzaţie copleşitoare de pierdere. În mod 
sigur, prezenţa umană era discretă. N-o zărise defel pe 
durata ultimelor orbite descrise de navetă şi ştia că nu avea 
s-o vadă nici dacă ar fi coborât mai mult. 


Dispăruseră metropolele lăbărţate din perioada haotică 
pre-planetară. Vechile autostrăzi puteau fi detectate din 
văzduh, după urmele lăsate pe vegetaţie, însă deveneau 
invizibile din apropiere. Omenirea deranja rareori 
suprafaţa, fiindcă se afla în subteran. Întreaga umanitate 
era acolo, miliardele de locuitori, împreună cu fabricile, 
uzinele de procesare a hranei, centralele energetice şi 
tunelurile de vid. 

Planeta îmblânzită trăia pe baza energiei solare şi scăpase 
de conflicte, de aceea Lou o detesta. 

Totuşi, în clipa aceea, aproape că putea uita asta, pentru 
că, după luni de eşecuri, urma să-l vadă pe însuşi Adrastus. 
Fusese nevoie să tragă toate sforile posibile. 

Ino Adrastus era secretarul general al Ecologiei. Pentru 
funcţia lui nu se organizau alegeri; era prea puţin 
cunoscută. Constituia însă, pur şi simplu, cel mai important 
post de pe Pământ, întrucât cel care-l ocupa dirija totul. 

Jan Marley spusese exact acest lucru, stând cu o privire 
adormită, de neglijenţă distrată, care te putea face să crezi 
că ar fi fost gras, dacă regimul alimentar uman ar fi fost 
atât de necontrolat încât să permită îngrăşarea. 

— Eu zic că-i cel mai important post de pe Pământ şi 
nimeni nu pare s-o ştie. Aş vrea să scriu despre asta. 

Adrastus ridică din umeri. De peste o generaţie, silueta lui 
butucănoasă, cu păr des şi zbârlit, cândva şaten, dar acum 
sur presărat cu castaniu, şi ochi albaştri spălăciţi cuibăriţi 
în orbitele încercănate şi ridate, constituia o parte discretă 
a scenei administrative. El devenise secretarul general al 
Ecologiei din clipa când consiliile ecologice regionale 
fuseseră reunite în BETI. Celor care îi cunoşteau existenţa le 
venea imposibil să conceapă ecologia fără el. 

— Adevărul este, vorbi Adrastus, că rareori iau decizii 
realmente de unul singur. De fapt, directivele pe care le 
semnez nu-mi aparţin. Le semnez pentru că, psihologic 
vorbind, n-ar fi plăcut să fie semnate de calculatoare. Ştii şi 
tu, însă, că ele fac toată treaba. Zilnic, Biroul ingeră o 


cantitate incredibilă de date sosite din toate regiunile 
globului, care nu se referă doar la naşteri, decese, emigrări, 
producţie şi consum, ci şi la toate modificările tangibile ale 
faunei şi florei, ca să nu mai amintesc de situaţia 
segmentelor majore ale mediului: aerul, apa şi solul. 
Informaţiile sunt disecate, absorbite şi asimilate în 
memorie, în indici încrucişaţi, de o complexitate 
copleşitoare, iar din memoria aceea sosesc răspunsuri la 
întrebările noastre. 

Aruncând o privire şireată în lateral, Marley replică: 

— La toate întrebările? 

— Am învăţat să nu ne mai deranjăm să punem întrebări 
care n-au răspuns, surâse Adrastus. 

— lar rezultatul este echilibrul ecologic. 

— Exact, dar un anumit echilibru ecologic. De-a lungul 
istoriei planetei, echilibrul a fost menţinut, însă întotdeauna 
cu preţul catastrofei. După un dezechilibru temporar, 
foametea, epidemiile, schimbările drastice ale climatului 
restabilesc balanţa. Acum, îl menţinem fără catastrofe, prin 
modificări zilnice, nepermiţând dezechilibrelor să se 
acumuleze în mod primejdios. 

— În legătură cu asta, ai spus odată: „O ecologie 
echilibrată reprezintă bunul cel mai de preţ al omenirii”. 

— Aşa se spune că aş fi zis. 

— Scrie chiar în spatele tău. 

— Doar primele cuvinte, replică sec Adrastus. 

Într-adevăr, pe o placă lungă de plastoflect, se vedeau 
pâlpâind vii: O ECOLOGIE ECHILIBRATĂ REPREZINTĂ... 

— E suficient. 

— Ce altceva pot să-ţi mai spun? 

— Pot rămâne o vreme cu tine, să te privesc lucrând? 

— O să vezi munca de rutină a unui birocrat obişnuit. 

— Nu cred. Ai vreo întâlnire la care pot asista? 

— Una singură, cu un tânăr pe nume Tansonia. Unul dintre 
selenarii noştri. Desigur, poţi asista. 

— Selenar? Vrei să zici... 


— Da, din laboratoarele de pe Lună. Trebuie să mulţumim 
Cerului pentru existenţa Lunii! Altfel, toate experienţele s- 
ar fi desfăşurat pe Pământ, şi avem oricum destule 
probleme cu păstrarea ecologiei aşa cum este. 

— 'Te referi la experienţele nucleare şi la poluarea 
radioactivă? 

— Mă refer la multe... 

Expresia lui Tansonia reflecta un amestec de aţâţare abia 
stăpânită şi nelinişte abia stăpânită. 

— Sunt fericit pentru ocazia de a vă întâlni, domnule 
secretar, rosti el, gâfâind sub gravitația Pământului. 

— Îmi pare rău că n-am putut-o fixa mai devreme, replică 
Adrastus mieros. Am primit rapoarte excelente referitoare 
la munca dumitale. Domnul acesta este Jan Marley, reporter 
ştiinţific, a cărui prezenţă nu trebuie să ne disturbe. 

Lou privi scurt spre reporter, încuviinţă din cap, după care 
se întoarse din nou, nerăbdător, către Adrastus. 

— Domnule secretar... 

— La loc, spuse acesta. 

Bărbatul se aşeză, cu stângăcia normală a unuia care 
căuta să se aclimatizeze cu Pământul, dar şi cu o expresie 
ce denota că aşezarea reprezenta o pierdere de timp. 

— Domnule secretar, reluă el, fac apel la dumneavoastră în 
mod personal, în privinţa proiectului meu, număr... 

— Îl cunosc. 

— L-aţi citit, domnule? 

— Nu, nu l-am citit, dar au făcut-o calculatoarele. A fost 
respins. 

— Exact! Eu, însă, fac apel la judecata dumneavoastră... 
Adrastus surâse şi clătină din cap. 

— Este un apel pe care-l privesc cu rezerve. Nu ştiu de 
unde aş putea aduna curajul necesar infirmării unei 
judecăţi a calculatoarelor. 

— Trebuie s-o faceţi! rosti cu hotărâre tânărul. Domeniul 
meu de activitate este ingineria genetică. 

— Da, ştiu. 


— Iar ingineria genetică, urmă Lou, nebăgând în seamă 
întreruperea, este sluga medicinei, ceea ce nu-i normal. 
Oricum, nu în totalitate. 

— Ciudat că ai această părere! Ai absolvit medicina şi ai 
înregistrat rezultate impresionante în genetică. Mi s-a spus 
că, în cel mult doi ani, cercetările dumitale pot duce la 
dispariţia definitivă a diabetului zaharat. 

— Este adevărat, dar nu mă mai interesează. Nu doresc să 
mai urmez direcţia respectivă. S-o facă altcineva. 
Vindecarea diabetului este doar un detaliu - acest lucru nu 
va însemna decât că rata mortalităţii va scădea puţin şi va 
produce o presiune suplimentară în direcţia exploziei 
demografice. Nu mă interesează să obţin aşa ceva. 

— Nu preţuieşti viaţa umană? 

— Nu la infinit. Pe Pământ trăiesc prea mulţi oameni. 

— Ştiu că sunt persoane care gândesc aşa... 

— Inclusiv dumneavoastră, domnule secretar. Aţi scris 
articole în care v-aţi afirmat poziţia. Ceea ce se întâmplă 
este evident pentru oricine gândeşte - iar pentru 
dumneavoastră, cu atât mai mult. Suprapopulaţia înseamnă 
disconfort, iar pentru reducerea disconfortului trebuie să 
dispară opţiunea personală. Dacă înghesuim suficienţi 
indivizi într-o cameră, unica modalitate prin care toţi vor 
putea sta jos este să se aşeze simultan. Dacă sporim 
îndeajuns densitatea unei mulţimi, indivizii nu se vor putea 
deplasa rapid dintr-un punct în altul decât mărşăluind în 
formaţie. Asta se întâmplă cu oamenii: devin o gloată care 
mărşăluieşte orbeşte, fără să ştie încotro se îndreaptă sau 
de ce. 

— De câte ori ţi-ai repetat discursul, domnule Tansonia? 
Lou se îmbujoră uşor. 

— Toate celelalte forme de viaţă îşi reduc numărul 
speciilor şi al indivizilor, cu excepţia plantelor pe care le 
consumăm. Anual, ecologia se simplifică. 

— Îşi păstrează echilibrul. 


— Dar îşi pierde culoarea şi varietatea, iar noi nu ştim nici 
măcar cât de bun este echilibrul amintit. Îl acceptăm doar 
fiindcă nu avem altceva. 

— Şi ce propui dumneata? 

— Întrebaţi calculatorul care mi-a respins proiectul. 
Doresc să iniţiez un program de inginerie genetică asupra 
unei mari varietăţi de specii, de la viermi până la mamifere. 
Doresc să creez o nouă varietate din materialul genetic 
existent, care se reduce pe zi ce trece, până ce acesta nu va 
dispărea complet. 

— În ce scop? 

— Pentru a stabili ecologii artificiale. Pentru a stabili 
ecologii bazate pe plante şi animale, iar nu aşa cum se 
întâmplă pe Pământ. 

— Ce ai câştiga? 

— Nu ştiu. Dacă aş fi ştiut cu exactitate ce aş câştiga, n-ar 
mai fi fost necesare cercetările. Ştiu, însă, ce ar trebui să 
obţin. Ar trebui să aflăm mai multe despre modul de 
funcţionare al ecologiilor. Până acum, ne-am mulţumit să 
luăm ceea ce ne-a oferit natura, să distrugem şi să ne 
descurcăm cu rămăşiţele deja afectate. De ce să nu 
construim ceva, pentru ca apoi să-l studiem? 

— Doreşti să construieşti orbeşte? Aleatoriu? 

— Nu cunoaştem prea multe lucruri pentru a proceda 
altfel. Forţa de progres a ingineriei genetice este mutaţia 
aleatorie. Aplicat în medicină, acest aleatoriu trebuie 
minimizat cu orice preţ, întrucât se caută obţinerea unui 
efect anume. Vreau să studiez componenta aleatorie a 
ingineriei genetice şi să mă folosesc de ea. 

Adrastus se încruntă. 

— Dar cum vei stabili o ecologie care este lipsită de sens? 
Nu va interacţiona cu cea deja existentă, dezechilibrând-o? 
Nu ne-am putea permite aşa ceva... 

— Nu intenţionez să-mi desfăşor experimentele pe 
Pământ, răspunse Lou. Nici o clipă nu m-am gândit la asta. 

— Pe Lună? 


— Nici pe Lună, ci pe asteroizi. M-am gândit la această 
variantă din clipa când propunerea mi-a fost introdusă în 
calculatorul care a respins-o. Poate că amănuntul 
suplimentar va conta. Ce părere aveţi despre asteroizii mici 
şi cavi? Câte unul pentru o ecologie. Desemnaţi un număr 
de asteroizi în acest scop. Amenajaţi-i corespunzător, dotaţi- 
i cu surse şi convertizoare energetice, însămânţaţi-i cu 
forme de viaţă care pot forma o ecologie închisă. Vedeţi ce 
se întâmplă. Dacă eşuează, căutaţi să determinaţi motivul şi 
eliminaţi un factor sau, mai degrabă, adăugaţi altul, ori 
modificaţi proporţiile. Vom dezvolta o ştiinţă a ecologiei 
aplicate sau, dacă preferaţi, o ştiinţă a ingineriei ecologice, 
care reprezintă un pas înainte în complexitate şi 
semnificaţie faţă de ingineria genetică. 

— Totuşi, nu se pot preciza câştigurile. 

— Câştigul specific, bineînţeles că nu. Dar cum s-ar putea 
să nu existe nici un câştig? Vor spori cunoştinţele tocmai în 
domeniul de care avem nevoie cel mai mult. (Arătă spre 
cuvintele luminoase ce pâlpâiau înapoia lui Adrastus.) Aţi 
spus-o chiar dumneavoastră: „O ecologie echilibrată 
reprezintă bunul cel mai de preţ al omenirii.” Eu vă ofer o 
modalitate de a face cercetări fundamentale în ecologia 
experimentală, ceva ce nu s-a mai realizat până acum. 

— Câţi asteroizi vrei? Lou şovăi. 

— Zece? făcu el pe un ton întrebător. Pentru început... 

— La cinci, spuse Adrastus, trăgând raportul spre el şi 
anulând decizia calculatorului. 

Mai târziu, Marley spuse: 

— Mai poţi susţine că eşti doar un simplu birocrat? Ai 
anulat hotărârea calculatorului şi ai făcut cadou cinci 
asteroizi. Din câteva trăsături de condei. 

— Mai este necesară şi aprobarea Congresului. Deşi sunt 
sigur că nu vor fi probleme. 

— Aşadar, crezi că propunerea tânărului este cu adevărat 
interesantă? 


— Nu, nu cred asta. Nu va avea succes. În ciuda 
entuziasmului său, chestiunea e atât de complicată încât va 
necesita cu siguranţă mai mulţi oameni decât vor putea fi 
disponibili şi mai mulţi ani decât va trăi tânărul, pentru a-şi 
putea urma proiectul până într-un punct promiţător... 

— Eşti sigur? 

— Aşa spune calculatorul. Acesta este motivul pentru care 
a respins proiectul. 

— În cazul acesta, de ce ai anulat decizia calculatorului? 

— Fiindcă rolul meu, şi în general cel al guvernului, este 
de a păstra ceva mult mai important decât ecologia. 

— Nu pricep, făcu Marley, aplecându-se în faţă. 

— Asta pentru că ai citat în mod greşit fraza aceea pe care 
am rostit-o cu atâta vreme în urmă. Pentru că toţi o citează 
greşit. În realitate, eu am spus două propoziţii, dar ele au 
fost contopite şi n-am mai izbutit niciodată să le despart. 
Probabil că rasa umană nu doreşte să accepte remarcile 
mele sub forma în care le-am făcut. 

— Vrei să spui că n-ai zis „O ecologie echilibrată 
reprezintă bunul cel mai de preţ al omenirii”? 

— Sigur că nu! Am spus: „O ecologie echilibrată 
reprezintă nevoia cea mai de preţ a omenirii.” 

— Dar şi pe plastoflectul tău scrie...bunul cel mai de preţ 
al omenirii”! 

— Aşa începea a doua propoziţie, pe care oamenii refuză s- 
o citeze, însă pe care eu n-o voi uita niciodată. „Bunul cel 
mai de preţ al omenirii este o minte alertă.” N-am trecut 
peste decizia calculatorului de dragul ecologiei noastre. De 
ea avem nevoie doar pentru a trăi. Am făcut-o pentru a 
salva o minte valoroasă, care astfel va putea să continue să 
funcţioneze, o minte alertă. De acest lucru avem nevoie 
pentru ca omul să fie om... ceea ce este mult mai important 
decât simplul fapt de a trăi. 

— Bănuiesc că ai dorit în mod special să asist la întâlnirea 
asta, replică Marley, sculându-se de pe scaun. Este 
subiectul pe care vrei să-l fac public, aşa-i? 


— Să zicem, vorbi Adrastus, că profit de ocazia de a-mi 
vedea remarcile citate în mod corect. 

Din păcate, aceasta a fost ultima povestire pe care i-am 
vândut-o lui John. Cecul a sosit pe 18 august 1970, iar la 
mai puţin de un an după aceea ela încetat din viaţă. 

Când povestirea a apărut în Analog, în numărul din 
ianuarie 1972, bunul şi amabilul meu prieten Ben Bova era 
redactorul-şef al revistei. Nu este posibil să-l egalezi pe 
John Campbell, dar Ben face o treabă excelentă. 

Următoarea povestire are o istorie aparte. În ianuarie 
1971, ca rezultat al mai multor împrejurări destul de 
complicate, i-am promis lui Bob Silverberg că voi scrie o 
povestire pentru o antologie de texte originale pe care o 
pregătea 36. 

Am început povestirea şi, spre enorma mea surpriză, am 
scris un roman, Zeii înşişi37 (1972), primul meu roman 
science fiction realizat după cincisprezece ani (dacă nu 
puneţi la socoteală Călătorie fantastică, ce nu fusese tocmai 
al meu.) 

N-a fost deloc un roman rău, întrucât a câştigat premiile 
Hugo şi Nebula şi a demonstrat lumii science fiction că 
veteranul nu-şi pierduse îndemânarea. Cu toate acestea, m- 
a pus într-o postură oarecum neplăcută, fiind vorba de 
textul pe care i-l promisesem lui Bob. Am scris imediat altul, 
Băţul de chibrit, care a apărut în antologia lui Bob, 
Dimensiuni noi Il (1972). 

22. BĂŢUL DE CHIBRIT. 

Spaţiul era negru; negru de jur împrejur, în toate 
direcţiile. Nu se vedea nimic: nici măcar o stea... 

Asta nu pentru că n-ar fi existat stele... 

De fapt, gândul că ar fi fost posibil să nu existe stele, pur şi 
simplu nici o stea, îi îngheţase măruntaiele lui Per Hanson. 
Era vechiul coşmar, ce se afla subliminal în mintea tuturor 
călătorilor spaţiali. 

Când făceai Saltul prin universul tahionilor, cât de sigur 
erai în privinţa locului unde vei apărea? Sincronizarea şi 


cantitatea inputului energetic puteau fi oricât de strict 
controlate, iar fuzionistul tău putea să fie cel mai bun din 
Univers, numai că principiul nedeterminării rămânea 
suveran şi întotdeauna exista posibilitatea, ba chiar 
inevitabilitatea unui eşec întâmplător. 

lar prin intermediul tahionilor, o eroare de grosimea unei 
foi de hârtie putea însemna o mie de ani-lumină. 

Atunci, ce se întâmpla când ajungeai niciunde; sau, cel 
puţin, atât de departe de undeva încât absolut nimic nu-ţi 
mai putea oferi o indicație asupra propriei locaţii şi, de 
aceea, nimic nu te putea călăuzi înapoi, spre undeva? 

Imposibil, replicau experţii. În Univers, nu exista nici un 
loc de unde să nu poată fi zăriţi quasarii, iar ei erau de 
ajuns pentru determinarea poziţiei. În plus, probabilitatea 
ca în decursul unui Salt obişnuit să ajungi în exteriorul 
Galaxiei era de numai unu la zece milioane, iar cea de a 
ajunge în galaxia Andromeda ori Maffei 1 era, poate, de unu 
la un cvadrilion. 

Lăsaţi-o baltă, spuneau experţii. 

De aceea, când o navă iese din Salt, revenind de la 
paradoxurile stranii ale tahionilor superluminici la 
liniştitoarele adevăruri binecunoscute ale tuturor 
tardionilor, de la quarcii sus la quarcii jos, atunci trebuie să 
se vadă stelele. Iar dacă stelele nu se zăresc, înseamnă că 
te afli într-un nor de praf cosmic; este unica explicaţie. În 
Galaxie, de fapt în toate galaxiile spirale, există regiuni 
ceţoase, aşa cum odinioară existau şi pe Pământ, în vremea 
când planeta era unicul cămin al omenirii, nu piesa de 
muzeu atent păstrată în climat controlat. 

Hanson era înalt şi posac, avea pielea dură şi flexibilă, iar 
ceea ce nu cunoştea despre hipernavele ce brăzdau în lung 
şi-n lat Galaxia şi regiunile din imediata ei apropiere - 
exceptând tainele fuzioniştilor - nu fusese încă descoperit. 
Acum, stătea singur în Cabina Comandantului, aşa cum îi 
plăcea. Avea la îndemână tot ceea ce era necesar pentru a 
intra în legătură cu orice bărbat sau femeie de la bord, sau 


pentru a accesa rezultatele oricărui aparat şi instrument, 
şi-i plăcea să fie o prezenţă nevăzută. 

Totuşi, în clipa de faţă, nimic nu-l mai încânta. Conectă o 
legătură şi rosti: 

— Ceva nou, Strauss? 

— Ne aflăm într-un roi stelar, se auzi glasul lui Strauss. 

Hanson nu conectase şi legătura video; ar fi însemnat să-şi 
arate chipul şi prefera să nu-şi dezvăluie privirea alarmată. 

— Cel puţin, continuă Strauss, aşa pare, după nivelul de 
radiaţie pe care-l putem recepționa în domeniul infraroşu 
îndepărtat şi al microundelor. Necazul este că nu putem 
preciza coordonatele, pentru a ne localiza poziţia. Nici o 
speranţă! 

— Nimic în spectrul vizibil? 

— Absolut nimic. Acelaşi lucru şi în domeniul infraroşu 
apropiat. Praful e dens ca o melasă. 

— Cât de mare este norul? 

— Imposibil de spus. 

— Poţi estima distanţa până la marginea cea mai 
apropiată? 

— Nici măcar ca ordin de mărime. Poate fi o săptămână- 
lumină, pot fi zece ani-lumină... Mi-e imposibil să precizez. 

— Ai discutat cu Viluekis? 

— Da. 

— El ce zice? 

— Nu prea multe. Este morocănos. Bineînţeles că priveşte 
întreaga situaţie ca pe o insultă personală. 

— Bineînţeles... (Hanson suspină neauzit. Fuzioniştii se 
comportau ca nişte copii şi, deoarece ei jucau rolul cel mai 
spectaculos în zborul spaţial, erau toleraţi.) Bănuiesc că i-ai 
spus că asemenea lucruri sunt inevitabile şi că se pot 
întâmpla oricând. 

— Exact. Şi, după cum poţi ghici, mi-a replicat: „Nu şi lui 
Viluekis!” 

— Atât doar că s-au şi petrecut. Ei bine, eu nu pot vorbi cu 
el. Orice i-aş spune, n-ar însemna decât că încerc să mă 


folosesc de prerogativele funcţiei, iar atunci nu vom mai 
scoate chiar nimic de la el. N-are de gând să pornească 
colectorul? 

— A zis că nu poate, pentru că s-ar avaria. 

— Cum poţi avaria un câmp magnetic? 

— Să nu-i spui chestia asta! mârâi Strauss. Îţi va răspunde 
că este mai degrabă un tub de fuziune decât un câmp 
magnetic, iar apoi o să te acuze că încerci să-l subestimezi. 

— Da, ştiu... Ei bine, mobilizează toate forţele pentru 
cercetarea norului. Trebuie să existe vreo cale prin care să 
putem aprecia direcţia şi distanţa până la marginea cea mai 
apropiată. 

Întrerupse legătura, apoi se încruntă. 

Marginea cea mai apropiată! La viteza navei (în raport cu 
materia înconjurătoare), era îndoielnic că ar fi cutezat să 
cheltuiască energia necesară pentru o schimbare radicală a 
traiectoriei. 

Intraseră în Salt având jumătate din viteza luminii, 
raportată la nucleul galactic din universul tardionic, şi 
ieşiseră, desigur, cu aceeaşi viteză. Întotdeauna, momentul 
Saltului părea să implice un factor de risc. La urma 
urmelor, gândiţi-vă că la ieşire vă pomeniţi în vecinătatea 
imediată a unei stele spre care vă îndreptaţi cu o viteză 
egală cu jumătate din cea a luminii. 

Teoreticienii negau însă o asemenea posibilitate. 
Apropierea, la o distanţă periculoasă de un corp masiv, în 
urma unui Salt, era improbabilă. Aşa afirmau experţii. 
Forţele gravitaționale implicate în Salt şi în tranziţia 
tardioni-tahioni-tardioni se respingeau reciproc datorită 
înseşi naturii lor. Mai exact, tocmai efectul aleatoriu al 
forţelor gravitaționale nu putea fi determinat în detaliu, 
cauzând în acest fel nesiguranța Salturilor. 

În plus, spuneau experţii, încredeţi-vă în instinctul 
fuzionistului! Un bun fuzionist nu greşeşte niciodată! 

Atâta doar că acest fuzionist îi adusese într-un nor. 


Eh, asta-i! Se întâmplă frecvent. E lipsit de importanţă. 
Ştiţi bine cât de subţiri sunt majoritatea norilor. Nici măcar 
nu vă veţi da seama că vă aflaţi în unul. (Nu şi norul acesta, 
domnule expert!) 

Ba chiar, norii sunt buni pentru voi. Colectoarele nu mai 
trebuie să funcţioneze din greu, timp îndelungat, pentru 
menţinerea fuziunii şi înmagazinarea energiei. (Nu şi norul 
acesta, domnule expert!) 

Ei bine, atunci bizuiţi-vă pe fuzionist - el o să găsească o 
soluţie. (Si dacă nu există nici o soluţie?) 

Hanson se înfioră înaintea ultimului gând. Se strădui din 
răsputeri să şi-l alunge din minte. Dar cum să nu te 
gândeşti la ceva care îţi răsună obsedant în minte? 

Henry Strauss, astronomul navei, se găsea în aceeaşi stare 
de deprimare. Dacă se petrecuse o catastrofă, nu putea 
decât s-o accepte. Nimeni de la bordul unei hipernave nu 
putea ignora complet posibilitatea catastrofei. Erai pregătit 
pentru ea, sau încercai să fii. Deşi pentru pasageri era, 
desigur, mult mai rău. 

Însă atunci când catastrofa implica un fenomen pentru 
studiul căruia ai fi fost în stare să renunţi la orice şi când 
constatai că tocmai cea mai de seamă descoperire 
profesională a vieţii era pe punctul de a te ucide... 

Oftă adânc. 

Era voinic şi purta lentile cromatice de contact ce 
atribuiau o falsă culoare şi strălucire ochilor care, lipsiţi de 
acest artificiu, s-ar fi potrivit pe deplin personalităţii sale 
şterse. 

Comandantul nu putea face nimic. Ştia asta în mod sigur. 
Comandantul putea fi suveran peste toată nava, dar 
fuzionistul reprezenta o lege în sine şi aşa fusese 
dintotdeauna. Până şi pentru pasageri (se gândi el cu 
dezgust), fuzionistul era împăratul căilor spaţiale şi toţi 
ceilalţi păleau ca importanţă în faţa lui. 

Problema era una de cerere şi ofertă. Calculatoarele 
puteau determina cantitatea şi momentul precis al inputului 


energetic, ca şi locul şi direcţia exacte (dacă termenul 
„direcţie” avea vreun înţeles în tranziţia tardion-tahion), 
dar marja de eroare era uriaşă, şi doar un fuzionist talentat 
o putea corecta. Nimeni nu ştia ce anume îi conferea 
fuzionistului talentul său - se năştea cu el, nu-l căpăta. 
Fuzioniştii, însă, ştiau că-l deţin şi cu toţii se bizuiau pe 
ştiinţa aceea. 

Viluekis nu era la fel de scârbos precum alţi fuzionişti, deşi 
niciunul nu împingea niciodată lucrurile până la capăt. Cel 
puţin, el şi cu Strauss continuau să stea de vorbă, deşi 
Viluekis, fără pic de efort, o cucerise pe cea mai drăguță 
pasageră de pe navă, în ciuda faptului că astronomul o 
remarcase primul. (Asta făcea oarecum parte din drepturile 
absolute ale unui fuzionist în acţiune.) 

Strauss îl apelă pe Anton Viluekis. Bărbatul nu-i răspunse 
imediat, iar când o făcu păru tulburat, tras la faţă şi cu ochii 
trişti. 

— Cum merge tubul? se interesă Strauss. 

— Cred că l-am deconectat la timp. L-am inspectat şi n-am 
găsit nici o defecţiune. Acum, îşi cercetă el aspectul, trebuie 
să fac curăţenie. 

— Cel puţin, este întreg... 

— Dar nu-l putem utiliza. 

— S-ar putea să fie nevoie să-l utilizăm, insinuă Strauss. 
Nu putem spune ce se va întâmpla. Dacă tubul ar fi avariat, 
n-ar mai conta ce s-ar întâmpla, dar aşa, dacă vom ieşi din 
nor... 

— Dacă, dacă, dacă! Să-ţi mai spun eu un „dacă”. Dacă voi, 
astronomii nepricepuţi, aţi fi ştiut că norul era aici, l-aş fi 
putut evita! 

Remarca nu avea nici o legătură cu situaţia lor, şi Strauss 
ocoli cu băgare de seamă momeala. 

— Este posibil să ieşim din el. 

— Analiza ce spune? 

— Nu-i prea grozavă. Este cel mai dens nor de hidroxil 
observat până acum. Din câte ştiu, nicăieri în Galaxie nu 


există o regiune unde hidroxilul să fie atât de concentrat. 

— Hidrogen nu există? 

— Ba da... puţin. Cam cinci la sută. 

— Insuficient, comentă Viluekis sec. Aici trebuie să mai fie 
ceva, în afară de hidroxil. Ceva care mi-a dat mai multă 
bătaie de cap. Aţi aflat ce anume? 

— Ah, da! Formaldehidă. Formaldehida depăşeşte 
hidrogenul. Îţi dai seama ce-nseamnă asta? Un proces 
necunoscut a concentrat în spaţiu cantităţi nemaiîntâlnite 
de oxigen şi carbon - poate chiar îndeajuns ca să consume 
complet hidrogenul dintr-un volum de ani-lumină cubici. Eu 
nu cunosc şi nici nu-mi pot imagina ceva care să explice o 
asemenea situaţie. 

— Ce vrei să insinuezi? Că este singurul nor de acest fel 
din spaţiu şi că eu am fost atât de prost încât să nimeresc 
tocmai în el? 

— Nici vorbă de aşa ceva, Vil! N-am spus asta, doar m-ai 
auzit foarte bine... Dar, pentru a ieşi de aici, depindem de 
tine. Nu pot solicita ajutorul nimănui, fiindcă nu pot orienta 
o hiperundă dacă nu ştiu unde ne aflăm... nu pot determina 
poziţia noastră, fiindcă nu pot distinge nici măcar o stea... 

— lar eu nu pot folosi tubul de fuziune, aşa că de ce sunt 
privit ca un ticălos? Câtă vreme nici voi nu vă puteţi face 
treaba, de ce trebuie ca fuzionistul să fie nemernicul? 

Viluekis clocotea de mânie. 

— Este treaba ta, Strauss, nu uita asta! Mie spune-mi 
încotro să îndrept nava, ca să colectez hidrogen. Spune-mi 
unde-i marginea norului. Sau, la naiba cu marginea norului, 
află unde se termină hidroxil-formaldehida asta! 

— Aş vrea s-o pot face, zise Strauss, dar deocamdată nu 
pot descoperi altceva în raza detectoarelor noastre. 

— Nu putem fuziona amestecul ăsta. 

— Ştiu. 

— Ei bine, rosti Viluekis ameninţător, ăsta-i un exemplu al 
greşelii pe care o face guvernul încercând să legifereze 
măsurile suplimentare de securitate, în loc să lase lucrurile 


în seama fuzionistului! Dacă am fi avut energie pentru un 
Salt Dublu, am fi scăpat de orice griji. 

Strauss ştia perfect la ce se referea Viluekis. Întotdeauna, 
exista tendinţa de economisire a timpului prin executarea a 
două Salturi consecutive, dar dacă un singur Salt implica 
anumite riscuri inevitabile, două Salturi succesive le 
multiplicau de nenumărate ori, şi nici chiar cel mai bun 
fuzionist nu mai putea face mare lucru. Aproape invariabil, 
eroarea multiplicată prelungea foarte mult durata 
călătoriei. 

Una dintre regulile stricte ale hipernavigaţiei era 
obligativitatea existenţei unei zile întregi de călătorie 
obişnuită între Salturi; manualul recomanda trei zile. În 
felul acesta, se oferea răgaz suficient pentru pregătirea 
următorului Salt, luându-se toate precauţiile necesare. Ca 
să se evite încălcarea dispoziţiei, fiecare Salt se executa în 
condiţii ce nu lăsau suficientă energie pentru un al doilea. 
Colectoarele aveau nevoie de timp ca să adune şi să 
comprime hidrogenul, să-l supună fuziunii şi să stocheze 
energia în vederea iniţializării Saltului. De obicei, pentru 
aşa ceva era nevoie de minimum o zi. 

— Câtă energie îţi lipseşte? întrebă Strauss. 

— Nu prea multă. Cam atât, răspunse Viluekis, apropiind 
degetul mare la o jumătate de centimetru de arătător. 
Totuşi, insuficient pentru Salt. 

— Păcat, replică sec celălalt. 

Stocul de energie era înregistrat şi se putea verifica, dar 
fuzioniştii obişnuiau să modifice bazele de date, astfel încât 
să-şi păstreze energie pentru un al doilea Salt. 

— Eşti absolut sigur? continuă Strauss. Să zicem că am 
porni generatoarele de avarie şi am decupla toate 
luminile... 

— Şi ventilaţia, şi instrumentele, şi cuvele hidroponice... 
Ştiu, ştiu! Le-am pus la socoteală şi tot n-ajunge. Astea-s 
măsurile voastre imbecile de securitate! 


Strauss continua să-şi păstreze calmul. Ştia - toţi o ştiau - 
că tocmai Ghilda Fuzioniştilor impusese regulamentul 
respectiv. Un Salt Dublu, pentru care căpitanul putea 
insista uneori, îl punea pe fuzionist într-o situaţie jenantă. 
Exista, totuşi, şi un avantaj. Datorită călătoriei ce trebuia să 
se desfăşoare între Salturi, pasagerii aveau să devină 
suspicioşi şi agitaţi abia peste vreo săptămână, iar până 
atunci se puteau întâmpla multe. Deocamdată, nu trecuse 
nici măcar o zi. 

— Eşti sigur că nu poţi face absolut nimic cu sistemul? 
insistă el. Poate filtrarea impurităților... 

— Să le filtrez?! În primul rând, nu sunt impurități, asta-i 
chestia! În cazul de faţă, hidrogenul este impuritatea. Fii 
atent, pentru fuziunea atomilor de carbon şi oxigen am 
nevoie de o temperatură de o jumătate de miliard de 
grade... poate chiar de un miliard. E imposibil de obţinut şi 
n-am de gând să-ncerc. Dacă o să încerc ceva şi o să dau 
greş, va fi vina mea, iar eu n-am chef să ajung ţapul vostru 
ispăşitor. Tu trebuie să mă duci acolo unde-i hidrogenul şi 
n-ai decât s-o faci. Pilotează nava către hidrogen! Mie nu-mi 
pasă cât timp durează. 

— Nu putem creşte viteza din cauza densităţii norului. lar 
cu jumătate din viteza luminii, am putea călători doi ani... 
sau chiar douăzeci. 

— N-ai decât să găseşti tu o soluţie! Tu, sau 
comandantul... Disperat, Strauss întrerupse legătura. Pur şi 
simplu, nu puteai purta o discuţie raţională cu un fuzionist! 
Cunoştea ipoteza (expusă cu toată seriozitatea) conform 
căreia Salturile repetate afectau creierul. În decursul 
Saltului, fiecare tardion din materia obişnuită trebuia 
transformat într-un tahion echivalent, după care revenea la 
tardionul iniţial. Dacă dubla conversie era imperfectă, chiar 
în detalii infinitezimale, efectul s-ar fi manifestat într-adevăr 
mai întâi la nivelul creierului, de departe materia cea mai 
complex organizată care suferise tranziţia. Desigur, efectele 
dăunătoare nu fuseseră niciodată demonstrate 


experimental, şi nici o generaţie de navigatori pe hipernave 
nu păruse a manifesta asemenea afecţiuni, o dată cu 
trecerea timpului. Dar poate că tocmai ceea ce se găsea în 
creierele fuzioniştilor şi care le conferea calităţile 
respective, permițându-le să se bazeze exclusiv pe intuiţie 
şi să depăşească cele mai bune calculatoare, era extrem de 
complex şi, de aceea, extrem de vulnerabil. 

Prostii! Vorbe goale! Fuzioniştii nu erau decât nişte 
răzgâiaţi! 

Strauss şovăi. Trebuia oare să încerce s-o contacteze pe 
Cheryl? Ea era singura care ar fi putut linişti spiritele şi, o 
dată ce i-ar fi cântat în strună lui Vil, acesta s-ar fi putut 
gândi la o modalitate prin care să pună în funcţiune 
tuburile, în ciuda hidroxilului. 

Era oare cu adevărat convins că Viluekis o putea face, 
indiferent de circumstanţe? Sau încerca să evite gândul 
unei călătorii de ani întregi? Bineînţeles, hipernavele erau 
pregătite pentru o asemenea eventualitate, dar ea nu se 
ivise niciodată, iar membrii echipajelor - cu atât mai puţin 
pasagerii - nu erau în nici un caz pregătiţi. 

Însă dacă ar fi discutat cu Cheryl, ce i-ar fi putut spune ca 
să nu sune a ordin de seducere? Nu trecuse decât o zi, şi 
încă nu se simţea în stare să joace rolul de proxenet pentru 
fuzionist. 

Să aştepte! Cel puţin, o vreme! 

Viluekis se încruntă. După baie, se simţea ceva mai bine şi 
era încântat că fusese ferm cu Strauss. Tipul nu era băiat 
rău, dar, precum toţi ceilalţi (comandantul, echipajul, 
pasagerii, toţi proştii non-fuzionişti din Univers), dorea să 
evite responsabilitatea. Fuzionistul să tragă la jug! Era o 
melodie veche, veche de când lumea, iar el nu intenţiona să 
mai joace după ea. 

Vorbele acelea despre călătoria ce putea dura ani de zile 
nu reprezentau decât o modalitate de a încerca să-l sperie. 
Dacă şi-ar fi pus cu adevărat minţile la contribuţie, ar fi 
putut determina marginile norului şi cea mai apropiată 


dintre ele. Ar fi fost prea din cale-afară să afirme că 
nimeriseră chiar în centru. Bineînţeles, dacă în urma 
Saltului ieşiseră lângă o margine, iar acum se îndreptau 
spre cea opusă... 

Fuzionistul se sculă şi se întinse. Era înalt şi sprâncenele îi 
atârnau peste ochi, aidoma unor tende. 

Să presupunem că ar fi trebuit să călătorească preţ de 
câţiva ani. Nici o hipernavă nu zburase atât de mult. Durata 
maximă fusese de optzeci şi opt de zile şi treisprezece ore, 
şi asta se întâmplase atunci când o navă descoperise că se 
afla într-o poziţie nefavorabilă faţă de o stea difuză şi fusese 
silită să se îndepărteze cu viteze ce ajunseseră la peste 
nouă zecimi din cea a luminii, înainte să fi ajuns la o 
distanţă rezonabilă pentru Salt. 

Echipajul supravieţuise şi călătoria durase un sfert de an. 
Evident, douăzeci de ani... 

Era însă cu totul imposibil. 

Lumina de avertizare clipi de trei ori, înainte ca Viluekis s- 
o remarce. Dacă într-adevăr comandantul se hotărâse să-i 
vorbească direct, avea să plece mult mai rapid decât venise. 

— Anton? 

Glasul era dulce, insistent, şi o parte a nemulțumirii sale se 
risipi. Lăsă uşa să gliseze în canat şi Cheryl pătrunse în 
cabină. Uşa se închise înapoia ei. 

Tânăra avea în jur de douăzeci şi cinci de ani, ochi verzi, 
bărbie fermă, păr roşu mat şi un corp superb, care nu se 
ascundea sub prea multe veşminte. 

— Anton, repetă ea, s-a-ntâmplat ceva? 

Viluekis nu fusese chiar atât de luat prin surprindere ca să 
recunoască adevărul. Până şi un fuzionist ştia foarte bine că 
pasagerii nu trebuiau să afle nimic. 

— Câtuşi de puţin. Ce te face să crezi asta? 

— Aşa spunea un pasager. Un bărbat pe nume Martand. 

— Martand? De ce-ţi pierzi vremea ascultându-i pe toţi 
nebunii? continuă el suspicios. Cine este şi cum arată? 

Cheryl surâse imperceptibil. 


— Un bărbat cu care am legat o conversaţie în salon. Are 
în jur de şaizeci de ani şi pare destul de inofensiv, deşi îmi 
închipui că asta nu-l încântă. Dar problema este alta. Nu se 
vede nici o stea. Toţi şi-au dat seama de acest lucru, iar 
Martand a spus că-i semnificativ. 

— Aşa a zis? Păi... traversăm un nor de praf cosmic. În 
Galaxie există o sumedenie de nori, şi hipernavele îi străbat 
cu regularitate. 

— Da, însă Martand mai zice că în norii obişnuiţi se pot 
distinge stelele. 

— Ce ştie el? Este vreun veteran al spaţiului, sau ce? 

— N-nu, recunoscu Cheryl. Mi se pare că-i prima lui 
călătorie. Totuşi, pare să ştie o mulţime de chestii. 

— Sunt convins. Auzi, ştii ce, du-te şi spune-i să-şi ţină 
fleanca! Pentru aşa ceva poate fi trecut la izolare. Şi nici tu 
să nu mai repeţi asemenea istorii. 

Cheryl îşi lăsă capul pe un umăr şi-l cercetă cu atenţie. 

— Să fiu sinceră, Anton, te comporţi ca şi cum ar exista o 
problemă. Martand ăsta - Louis Martand - e un tip 
interesant. Este profesor de ştiinţe generale la gimnaziu. 

— La gimnaziu! Dumnezeule, Cheryl... 

— Ar trebui, totuşi, să-l asculţi. Spune că a-i învăţa pe copii 
este una dintre rarele profesiuni în care trebuie să cunoşti 
câte puţin din toate domeniile, deoarece puştii pun 
întrebări şi-şi dau seama dacă eşti un ignorant. 

— Perfect, poate că şi specialitatea ta ar trebui să fie 
depistarea impostorilor. Cheryl, te rog, du-te şi spune-i să-şi 
ţină gura - dacă nu, va trebui s-o fac eu. 

— Bine. Dar, mai întâi... este adevărat că traversăm un nor 
de hidroxil şi că tubul de fuziune nu funcţionează? 

Gura lui Viluekis se deschise, apoi se închise lent. După o 
vreme, el întrebă: 

— Cine ţi-a spus chestiile astea? 

— Martand. Gata, am plecat! 

— Nu, o opri Viluekis brusc. Mai stai puţin. Câţi oameni au 
mai auzit povestea asta? 


— N-a mai spus-o nimănui. A precizat că nu doreşte să 
stârnească panică. Întâmplător, eu mă aflam acolo când i-a 
venit ideea, şi probabil că n-a putut rezista să n-o destăinuie 
şi altuia. 

— Ştie că mă cunoşti? 

Fruntea fetei se încreţi uşor. 

— Cred că i-am pomenit ceva... Viluekis pufni iritat: 

— Să nu crezi că bătrânul ăsta nebun pe care l-ai agăţat 
intenţionează să-ţi arate ce deştept este. Prin intermediul 
tău, vrea să ajungă la mine. 

— Nici vorbă! îl contrazise Cheryl. Dimpotrivă, a insistat să 
nu-ţi suflu nici un cuvânt. 

— Ştiind, bineînţeles, că vei veni imediat la mine. 

— De ce ar fi dorit una ca asta? 

— Ca să mă umilească. Ştii ce-nseamnă să fii fuzionist? Ştii 
ce înseamnă ca toţi să te urască, să fie împotriva ta, tocmai 
fiindcă eşti atât de necesar, fiindcă eşti... 

— Totuşi, ce legătură au astea cu cazul de faţă? Dacă 
Martand n-are dreptate, cum poţi fi umilit? lar dacă are 
dreptate... Are dreptate, Anton? 

— Spune-mi exact ce anume a zis. 

— Nu sunt sigură că-mi amintesc chiar totul, replică 
Cheryl gânditoare. S-a întâmplat după ieşirea din Salt... 
câteva ore mai târziu. Deja, cam toţi pasagerii vorbeau 
numai despre absenţa stelelor. În salon, se spunea că în 
curând ar trebui să urmeze alt Salt, pentru că ce fel de 
călătorie prin spaţiu este una fără stele... Evident, ştiam că 
trebuie să treacă cel puţin o zi. Apoi, a apărut Martand, m-a 
zărit şi s-a apropiat ca să-mi vorbească. Cred că mă place... 

— Eu cred că nu-l plac, mârâi Viluekis. Continuă! 

— l-am spus că era destul de anost fără panoramă, şi ela 
replicat că vom rămâne aşa multă vreme, dar a părut 
îngrijorat. Evident, l-am întrebat de ce credea asta şi mi-a 
răspuns că tubul de fuziune fusese decuplat. 

— De unde aflase? 


— Mi-a explicat că într-una din toaletele pentru bărbaţi se 
putuse auzi un zumzet grav, care acum încetase. A mai spus 
că, în sala de jocuri, un perete al dulapului cu seturile 
pentru şah se încălzea de la tubul de fuziune, dar acum 
locul era rece. 

— Astea erau dovezile pe care se bizuia? Cheryl îi ignoră 
întrebarea şi urmă: 

— A mai spus că stelele nu se vedeau fiindcă ne găseam 
într-un nor de praf şi tuburile de fuziune trebuiseră să fie 
decuplate pentru că nu mai exista hidrogen pe care să-l 
colecteze. A adăugat că, probabil, energia existentă nu 
ajungea pentru iniţializarea altui Salt, iar dacă începeam să 
căutăm hidrogen puteam călători ani de zile până ieşeam 
din nor. 

Încruntătura fuzionistului devenise feroce. 

— Este un individ care răspândeşte panică. Ştii că asta... 

— Nu răspândeşte panică. M-a rugat să nu mai spun 
nimănui, tocmai ca să nu alarmez pasagerii şi pentru că 
oricum nu se va mai întâmpla nimic. Mi-a povestit mie, 
deoarece de-abia îşi formulase ipoteza - era extrem de 
surescitat şi trebuia neapărat să vorbească cu cineva - dar 
a mai spus că exista o soluţie simplă de ieşire din impas, iar 
fuzionistul ştia pesemne ce are de făcut, de aceea nu exista 
nici un motiv de îngrijorare. Dar, întrucât tu eşti fuzionistul, 
mi se pare că trebuie să te întreb dacă Martand a avut 
dreptate în privinţa norului şi dacă te-ai ocupat cu adevărat 
de rezolvarea problemei. 

— Profesoraşul ăla al tău nu se pricepe la nimic! scrâşni 
Viluekis. Să te ţii departe de el! Apropo, a spus şi care era 
aşa-zisa soluţie simplă? 

— Nu. Ar fi trebuit să-l întreb? 

— Nu! De ce să-l fi întrebat? Ce ştie el? Deşi... Bine, 
întreabă-l. Sunt curios ce-i trece prin minte idiotului. 
Întreabă.-l. 

— Nici o problemă, încuviinţă din cap Cheryl. Dar avem 
necazuri? 


— Ce-ar fi să laşi asta în seama mea? replică scurt Viluekis. 
N-avem necazuri până n-o spun eu. 

După ce fata ieşi, rămase multă vreme privind uşa ce se 
închise în urma ei, furios şi neliniştit. Ce intenţiona acest 
Louis Martand - profesoraşul - cu presupunerile lui 
norocoase? 

Dacă, în cele din urmă, avea să fie necesară o călătorie 
prelungită, pasagerii trebuiau avertizaţi cu precauţie, altfel 
n-ar fi supravieţuit niciunul. Iar cu Martand strigând în 
gura mare... 

Aproape cu ură, Viluekis apăsă combinaţia de taste ce 
urma să-i facă legătura cu comandantul. 

Martand era zvelt şi cu înfăţişare plăcută. Buzele lui 
păreau mereu gata să zâmbească, deşi o sobrietate 
politicoasă i se citea pe chip şi în gesturi; o sobrietate 
cumva răbdătoare, ca şi cum s-ar fi aşteptat permanent ca 
interlocutorul său să spună ceva cu adevărat important. 

— Am discutat cu domnul Viluekis, rosti Cheryl. Ştii, el este 
fuzionistul... I-am povestit tot ce mi-ai spus. 

Martand păru şocat şi clătină din cap. 

— Mă tem că n-ar fi trebuit să faci asta. 

— Într-adevăr, n-a fost prea încântat. 

— Normal. Fuzioniştii sunt indivizi cu totul speciali şi nu le 
place ca nişte intruşi să se... 

— Mi-am dat seama. Totuşi, a insistat că n-ar trebui să ne 
facem griji. 

— Bineînţeles că nu, încuviinţă Martand luând mâna fetei 
şi bătând-o cu un gest liniştitor, dar fără să-i mai dea 
drumul după aceea. Ţi-am spus că există o soluţie simplă. 
Probabil că fuzionistul o aplică chiar acum. Deşi bănuiesc că 
s-ar putea să mai treacă niţeluş până se va gândi la ea... 

— La ce să se gândească? 

Cheryl schimbă imediat tonul şi întrebă calin: 

— De ce să nu se fi gândit la ea, dacă dumneata ai făcut-o 
deja? 


— Vezi dumneata, domnişoară, el este un specialist. 
Specialiştii gândesc în limitele propriei specializări şi le vine 
foarte greu să le depăşească. Cât despre mine, eu nu 
îndrăznesc să apelez la rutine. Atunci când fac o 
demonstraţie în faţa clasei, trebuie să improvizez în 
majoritatea cazurilor. Încă n-am găsit o şcoală care să 
deţină microreactoare cu protoni, iar cu ocazia excursiilor 
în natură am fost nevoit să construiesc un generator 
electric cu petrol lampant. 

— Ce-i acela petrol lampant? întrebă Cheryl. Martand 
chicoti, părând încântat. 

— Vezi? Oamenii uită. Petrolul lampant este un soi de 
lichid inflamabil. O sursă de energie încă şi mai primitivă, 
pe care am folosit-o de multe ori, a fost focul din lemne, ce 
trebuie iniţializat prin frecare. Ai văzut aşa ceva? lei un băț 
de chibrit... 

Cheryl îl privea nedumerită, aşa că bărbatul continuă 
tolerant: 

— N-are importanţă... Încerc doar să-ţi explic că 
fuzionistul tău va trebui să se gândească la ceva mai 
primitiv decât fuziunea, iar asta va dura puţintel. Cât 
despre mine, sunt obişnuit să lucrez cu metode primitive. 
Ştii, de pildă, ce se găseşte acolo? 

Indică hubloul prin care nu se distingea absolut nimic; de 
altfel, era principalul motiv pentru pustietatea din salon. 

— Un nor. Un nor de praf cosmic. 

— Da, dar ce compoziţie are? Elementul care se găseşte 
întotdeauna peste tot este hidrogenul. El constituie materia 
primordială a Universului şi hipernavele depind de 
existenţa lui. Nici o navă nu poate transporta îndeajuns 
combustibil ca să execute Salturi repetate, ori să accelereze 
până la viteza luminii şi apoi să decelereze în mod repetat. 
Din această cauză, trebuie să colectăm combustibilul din 
spaţiu. 

— Ştii, m-am întrebat mereu în legătură cu asta... 
Crezusem că spaţiul este gol. 


— Aproape gol, draga mea, iar „aproape” sună la fel de 
bine ca un ospăț. Când călătoreşti cu o sută cincizeci de mii 
de kilometri pe secundă, poţi colecta şi comprima destul 
hidrogen, chiar dacă într-un centimetru cub există numai 
câţiva atomi. Iar cantităţile mici de hidrogen, fuzionând 
permanent, ne asigură toată energia necesară. De obicei, 
hidrogenul este mai dens în interiorul norilor, totuşi 
impurităţile pot ridica probleme, aşa cum este cazul de faţă. 

— De unde îţi dai seama că are impurități? 

— De ce altfel ar fi decuplat domnul Viluekis tubul de 
fuziune? După hidrogen, elementele cele mai răspândite în 
Univers sunt heliul, oxigenul şi carbonul. Dacă pompele de 
fuziune s-au oprit, înseamnă că înregistrăm un deficit de 
combustibil, adică de hidrogen, la care se adaugă prezenţa 
altor elemente ce pot avaria sistemul de fuziune. Nu poate 
fi vorba despre heliu, care-i inofensiv, dar ar putea fi 
grupări de hidroxil, o combinaţie oxigen-hidrogen. Înţelegi? 

— Cred că da, încuviinţă Cheryl. La colegiu, am urmat un 
curs de ştiinţe generale şi-mi mai amintesc câte ceva. În 
realitate, praful este format din grupuri hidroxil ataşate de 
grăunţe solide. 

— Hidroxilul poate fi de asemenea liber, în stare gazoasă. 
În cantităţi moderate, nici el n-ar trebui să fie periculos 
pentru sistemul de fuziune. Cu adevărat primejdioşi sunt 
compuşii carbonului. Dintre ei, cel mai probabil pare să fie 
formaldehida, şi aş îndrăzni să estimez că, în cazul nostru, 
proporţia formaldehidă/hidroxil este de unu la patru. Acum 
ai înţeles? 

— Nu. 

— Compuşii aceştia nu fuzionează. Dacă-i încălzeşti la o 
temperatură de câteva sute de milioane de grade, ei se 
disociază în atomi independenţi, iar concentraţia de oxigen 
şi carbon va distruge pur şi simplu sistemul. De ce să nu-i 
folosim însă la temperatura obişnuită? După comprimare, 
hidroxilul se va combina cu formaldehida într-o reacţie 
chimică ce nu afectează sistemul. Sunt sigur că un bun 


fuzionist poate modifica sistemul, pentru a produce o 
reacţie chimică la temperatura camerei. Energia reacției 
poate fi înmagazinată şi, după o vreme, va fi suficientă 
pentru a iniţializa un Salt. 

— Nu-mi este deloc clar! se plânse Cheryl. Energia 
produsă de reacţiile chimice este infimă pe lângă cea 
degajată prin fuziune! 

— Ai dreptate, scumpo! Dar nici nu ne trebuie foarte 
multă. Saltul anterior nu ne-a lăsat suficientă energie 
pentru un al doilea Salt imediat - astea sunt dispoziţiile. Fac 
însă prinsoare că amicul dumitale, fuzionistul, a avut grijă 
să nu-i lipsească prea multă energie. Cam aşa procedează 
ei de obicei. Cantitatea necesară pentru iniţializare poate fi 
obţinută din reacţii chimice obişnuite. Apoi, o dată ce un 
Salt ne va scoate din nor, o călătorie normală de vreo 
săptămână prin spaţiu va reumple rezervoarele energetice 
şi vom putea continua fără griji. Desigur... Martand îşi 
zbârli sprâncenele şi ridică din umeri. 

— Ce anume? 


— Desigur, reluă el, dacă, din cine ştie ce motiv, domnul 
Viluekis va întârzia lucrurile, s-ar putea ivi necazuri. 
Fiecare zi cu care întârziem Saltul înseamnă un consum de 
energie datorat activităţilor curente din navă şi, după un 
timp, reacţiile chimice nu vor mai fi capabile să asigure 
energia necesară iniţializării. Eu sper că nu va aştepta prea 
mult. 

— Păi, de ce nu-i spui? Chiar acum! Martand clătină din 
cap. 

— Să dau lecţii unui fuzionist? N-aş putea face asta, 
scumpo! 

— Atunci, o voi face eu! 

— Ah, nu! Sunt sigur că va găsi şi singur soluţia. De fapt, 
sunt gata să fac un pariu cu dumneata, domnişoară. 
Repetă-i exact ce am discutat noi şi mai spune-i că ţi-am zis 
că el a descoperit deja soluţia şi că tubul de fuziune a 
început să funcţioneze. Desigur, dacă eu câştig... 

Bărbatul surâse. Cheryl zâmbi şi ea. 

— Am pornit. 

Martand privi gânditor după fata care plecase grăbită; nu- 
şi bătea capul prea mult cu posibilele reacţii ale lui Viluekis. 

Nu se arătă deloc surprins când unul dintre membrii 
corpului de gardă al navei se ivi ca din senin şi rosti: 

— Vă rog să mă însoţiţi, domnule Martand! 

— Vă mulţumesc că m-aţi lăsat să termin, răspunse calm 
profesorul. Mi-era teamă că n-o veţi face. 

Trecură mai bine de şase ore înainte ca lui Martand să i se 
permită să-l vadă pe comandant. Întemniţarea sa (aşa cum 
o considera) însemna o izolare absolută, fără să fie 
oprimatoare; iar atunci când îl primi, comandantul părea 
obosit, totuşi nu ostil. 

— Mi s-a raportat, începu Hanson, că răspândiţi zvonuri 
menite să trezească panică în rândul pasagerilor. Acuzaţia 
este una dintre cele mai grave. 

— Am vorbit cu un singur pasager, domnule, şi am făcut-o 
din motive temeinice. 


— Acelaşi lucru l-am bănuit şi noi. V-am pus imediat sub 
supraveghere şi am aici un raport, destul de amănunţit, 
despre conversaţia pe care aţi purtat-o cu domnişoara 
Cheryl Winter. A fost cea de-a doua conversaţie cu subiect 
similar. 

— Da, domnule. 

— S-ar părea că urmăreaţi ca ideile conversaţiei să fie 
transmise domnului Viluekis. 

— Da, domnule. 

— Nu v-aţi gândit să discutaţi direct cu domnul Viluekis? 

— Mă îndoiesc că m-ar fi ascultat, domnule. 

— Atunci, de ce n-aţi venit la mine? 

— Poate că m-aţi fi ascultat, dar cum i-aţi fi transmis 
informaţiile domnului Viluekis? Într-un astfel de caz, ar fi 
trebuit să recurgeţi tot la serviciile domnişoarei Winter. 
Fuzioniştii au şi ei slăbiciuni... 

Comandantul încuviinţă, cufundat în gânduri, apoi îşi 
continuă interogatoriul: 

— Ce aşteptaţi să se întâmple atunci când domnişoara 
Winter avea să-i transmită informaţia domnului Viluekis? 

— Am sperat, răspunse Martand, că domnul Viluekis va fi 
mai puţin iritat de prezenţa domnişoarei Winter, că se va 
simţi mai puţin ameninţat. Am mai sperat că va afirma că 
ideea era banală, că se gândise de mult la ea şi că, într- 
adevăr, colectoarele funcționau deja, în scopul declanşării 
reacţiilor chimice. Apoi, după ce scăpa de domnişoara 
Winter - şi mi-am închipuit că o va face rapid -, putea porni 
colectoarele, raportându-vă totul, domnule, mai puţin 
referirile la mine sau la domnişoara Winter. 

— Nu v-aţi gândit că ar putea respinge ideea, ca 
nefuncţională? 

— Exista această posibilitate, dar n-a fost cazul. 

— De unde ştiţi? 

— Pentru că la o jumătate de oră după ce am fost reţinut, 
luminile din cabina în care fusesem închis au pălit 
perceptibil şi n-au mai revenit la intensitatea anterioară. 


Am bănuit că, în întreaga navă, consumul energetic fusese 
redus la maxim şi am mai presupus că Viluekis punea totul 
la bătaie, astfel încât reacţiile chimice să creeze suficientă 
energie pentru iniţializare. 

Comandantul se încruntă. 

— Ce v-a făcut să fiţi atât de sigur că-l puteţi manipula pe 
domnul Viluekis? În mod sigur n-aţi mai lucrat cu alţi 
fuzionişti? 

— Oh, domnule comandant, dar sunt profesor de 
gimnaziu! Am lucrat cu alţi copii. 

Pentru o clipă, comandantul înlemni, apoi expresia i se 
relaxă lent într-un surâs. 

— Îmi sunteţi simpatic, domnule Martand, vorbi el, dar 
asta nu vă uşurează cu nimic situaţia. Din câte vă pot 
spune, previziunile dumneavoastră s-au îndeplinit exact aşa 
cum aţi apreciat. Ştiţi însă ce a urmat? 

— Sper să-mi spuneţi... 

— Domnul Viluekis a trebuit să evalueze sugestia 
dumneavoastră şi să decidă, imediat, dacă era practică. A 
fost nevoit să execute o serie de reglaje fine ale sistemului, 
pentru a permite desfăşurarea reacţiilor chimice fără să 
afecteze posibilitatea fuziunilor viitoare. A trebuit să 
determine viteza maximă la care reacţiile puteau avea loc în 
condiţii de securitate, cantitatea de energie ce urma să fie 
înmagazinată, momentul când se putea încerca 
iniţializarea, felul şi natura Saltului. Toate acestea trebuiau 
să fie făcute rapid... şi doar un fuzionist le putea determina. 
Mai precis, nu oricare fuzionist, însă domnul Viluekis este 
unul de o valoare excepţională. Aţi înţeles? 

— Destul de bine. 

Comandantul privi ceasul mural şi dezopaciză hubloul. Era 
negru, aşa cum fusese de aproape două zile. 

— Domnul Viluekis m-a informat asupra orei la care va 
încerca iniţializarea Saltului. El bănuieşte că va reuşi, iar eu 
am încredere în judecata lui. 


— Dacă dă greş, observă sumbru Martand, ne-am putea 
trezi în exact acelaşi loc, însă lipsiţi de orice fărâmă de 
energie. 

— Ştiu asta, încuviinţă Hanson, şi fiindcă este posibil să 
încercaţi o anume responsabilitate pentru infiltrarea ideii în 
mintea fuzionistului, m-am gândit că poate veţi dori să 
participaţi alături de mine la cele câteva momente de 
suspans. 

Ambii bărbaţi amuţiră, privind hubloul, în vreme ce se 
scurseră secunde, apoi minute. Hanson nu menţionase ora 
când urma să fie încercat Saltul, iar Martand nu putea 
spune cât de iminent era momentul respectiv sau dacă nu 
cumva trecuse. Putea doar să-şi mute privirea, ocazional şi 
pentru scurt timp, asupra chipului comandantului, care 
păstra o inexpresivitate deliberată. 

Apoi simţi o stranie smulgere internă, ce dispăru aproape 
imediat, aidoma unei pulsaţii a peretelui abdominal. 
Făcuseră Saltul. 

— Stelele! şopti Hanson cu adâncă satisfacţie. 

Hubloul fusese invadat de o explozie stelară, şi în clipa 
aceea Martand nu-şi putu reaminti să fi văzut o privelişte 
mai minunată în toată viaţa lui. 

— Şi la momentul exact, adăugă comandantul. O treabă 
excelentă! Acum suntem cu energia la zero, dar în una până 
la trei săptămâni ne vom reface complet stocurile, iar până 
atunci pasagerii vor avea ce privi. 

Martand se simţea prea ameţit de uşurare ca să mai aibă 
puterea să vorbească. 

— Ei bine, domnule Martand, se răsuci Hanson spre el, 
ideea dumneavoastră a fost corectă. S-ar putea afirma că a 
salvat nava şi pe toţi cei din interiorul ei. S-ar mai putea 
afirma că şi domnului Viluekis i-ar fi trecut, în scurt timp, 
prin minte. Nu vor urma însă absolut nici un fel de discuţii 
în legătură cu aceste circumstanţe, fiindcă rolul 
dumneavoastră nu poate fi dezvăluit. Domnul Viluekis a 
făcut totul - a fost o acţiune măreaţă, de pură virtuozitate, 


chiar dacă am lua în consideraţie faptul că este posibil ca 
dumneavoastră să-i fi declanşat acţiunea. Domnul Viluekis 
va fi felicitat, şi probabil chiar decorat. Dumneavoastră nu 
veţi primi nimic. 

Martand tăcu câteva clipe, apoi spuse: 

— Înţeleg. Un fuzionist este indispensabil, pe când eu sunt 
o cantitate neglijabilă. Dacă mândria domnului Viluekis este 
afectată într-o măsură infimă, el poate deveni inutilizabil şi 
nu vă puteţi permite să-l pierdeţi. În privinţa mea... ei bine, 
fie cum doriţi! La revedere, domnule comandant! 

— Nu încă, îl opri Hanson. Nu putem avea încredere în 
dumneavoastră. 

— Promit să nu suflu o vorbă. 

— Poate că intenţionaţi să vă ţineţi de cuvânt, dar e posibil 
să se întâmple tot felul de lucruri. Nu putem risca. Pentru 
restul călătoriei, veţi fi obligat să rămâneţi în arest. 

— De ce? se încruntă Martand. V-am salvat pe toţi... şi 
blestemata de navă... şi pe fuzionist! 

— 'Tocmai de aceea. Pentru că ne-aţi salvat. Asta-i soluţia. 

— Şi unde-i dreptatea? Comandantul clătină încet din cap. 

— Trebuie să recunosc că dreptatea reprezintă un lux tot 
mai rar, pe care nu ni-l putem permite întotdeauna. Nu 
puteţi nici măcar reveni în cabina dumneavoastră. Pe toată 
durata călătoriei, nu veţi vedea pe nimeni. 

Martand îşi frecă bărbia cu un deget. 

— Domnule comandant, sper că nu veţi aplica hotărârea 
ad litteram... 

— Mă tem că da. 

— Pentru că mai există o persoană care ar putea să scape 
vreo vorbă - accidental, fără nici o intenţie rea. Ar fi bine s- 
o aduceţi în arest şi pe domnişoara Winter. 

— Ca să dublez astfel nedreptatea? 

— Necazurile se uită mai uşor în doi, spuse Martand. Iar 
comandantul zâmbi: 

— Poate că aveţi dreptate... 


Amicii scriitori apar şi, din păcate, dispar. După ce m-am 
mutat în New York, m-am întâlnit în mod frecvent cu autori 
pe care, când stăteam în Boston, îi frecventam doar 
ocazional. Lester del Rey şi Robert Silverberg sunt două 
astfel de exemple. Apoi, în 1972, Bob s-a mutat în California 
şi l-am pierdut din nou. 

Pentru că veni vorba, am avut ocazia să fac un ultim lucru 
pentru John Campbell. Harry Harrison se gândise să 
alcătuiască o antologie cu povestiri de felul celor pe care 
John Campbell le făcuse celebre, scrise de autorii pe care el 
îi făcuse celebri. Eu mă număram printre aceştia, şi în 
martie 1972 m-am oferit să contribui cu un text despre 
„tiotimolină”. 

Până atunci, scrisesem trei texte de acest gen, care 
stârniseră reacţii considerabile. Primul fusese Proprietăţile 
endocronice ale tiotimolinei resublimate şi apăruse în 
Astounding din martie 1948, în împrejurări pe care le-am 
descris în Perioada Campbell (unde a fost retipărit). 

Al doilea fusese Aplicațiile micropsihiatrice ale tiotimolinei, 
care apăruse în Astounding din decembrie 1953. Alături de 
primul, el fusese inclus în antologia mea Doar un trilion 
(1957). 

Al treilea fusese 'Tiotimolina şi era spaţială, care apăruse în 
Analog din septembrie 1960 şi fusese inclus în cartea mea 
Opus 100 (1969). 

Acum l-am scris pe al patrulea, la un sfert de veac după 
primul, şi l-am intitulat Tiotimolina către stele. 

23. TIOTIMOLINA CĂTRE STELE 

— Acelaşi discurs, presupun, rosti resemnat 
sublocotenentul Peet. 

— De ce nu? făcu locotenentul Prohorov, închizând ochii şi 
lăsându-se încetişor pe spate. De cincisprezece ani, îl 
repetă la fiecare ceremonie de absolvire a promoţiilor 
Academiei Astronautice. 

— Şi fac pariu că nu schimbă un cuvânt, continuă Peet, 
care-l auzise prima dată cu un an în urmă. 


— Din câte mi-am putut da seama, nu. Plicticos şi 
îngâmfat! Ah, ce n-aş da să-l văd dezumflându-se! 

Amfiteatrul începuse deja să se umple, absolvenţii în 
uniforme avansând, despărţindu-se cu precizie pe rânduri, 
fiecare băiat şi fată înaintând spre locul său în ritmul unei 
cadenţe neauzite, după care toţi se aşezară simultan, cu un 
bubuit răsunător. 

Apoi, amiralul Vernon intră şi se îndreptă băţos către 
podium. 

— Bun venit, promoţia '22! Pentru voi, şcoala a luat sfârşit. 
Acum va începe educaţia. Poate că aţi învăţat tot ce se 
cunoaşte despre teoria clasică a zborului spaţial. Aţi fost 
îndopaţi cu astrofizică şi mecanică relativistă celestă. Nu vi 
s-a pomenit însă despre tiotimolină. lar asta a avut un motiv 
întemeiat. Ar fi fost inutil să aflaţi despre ea în şcoală. Va 
trebui să învăţaţi să zburaţi cu tiotimolina. Doar ea vă va 
purta spre stele. Oricât aţi fi studiat, este posibil să nu 
deprindeţi utilizarea tiotimolinei. Într-un asemenea caz, nu 
disperaţi: există destule funcţii pe care le puteţi ocupa, deşi 
nu veţi fi niciodată piloţi. Voi începe această zi deosebită 
pentru voi, ziua în care aţi absolvit Academia, cu singura 
prezentare a subiectului pe care o veţi auzi. După aceea, vă 
veţi ocupa de tiotimolină doar în timpul zborului, şi vom afla 
destul de repede dacă aveţi sau nu aptitudini. 

Amiralul tăcu şi privi de la un chip ia altul, parcă încercând 
să evalueze aptitudinile fiecăruia. Apoi lătră: 

— Tiotimolina! Consemnată prima dată în 1948, conform 
legendei, de către Azimut sau Asimptot, un personaj care, 
foarte probabil, n-a existat niciodată. Nu există nici o 
dovadă a articolului original despre care se afirmă că ar fi 
fost scris de el, ci doar nişte referiri vagi, niciuna anterioară 
secolului douăzeci şi unu. Studiile serioase au început o 
dată cu Almirante, care fie a descoperit tiotimolina, fie a 
redescoperit-o, dacă acceptăm legenda Azimut/Asimptot. 
Almirante a enunțat teoria obstacolelor hiperspaţiale şi a 
demonstrat că molecula de tiotimolină este atât de 


distorsionată încât o legătură este silită să se extindă prin 
dimensiunea temporală în trecut, iar alta în viitor. Datorită 
extinderii în viitor, tiotimolina poate interacţiona cu un 
eveniment care încă nu s-a petrecut. Astfel, ea poate, ca să 
folosesc exemplul clasic, să se dizolve în apă cu aproximativ 
o secundă înainte de adăugarea apei. Desigur, tiotimolina 
este un compus foarte simplu. Mai exact, ea posedă cea mai 
simplă moleculă capabilă de proprietăţi endocronice, adică 
de extindere trecut-viitor. În timp ce aceste proprietăţi fac 
posibile anumite instrumente unice, adevăratele aplicaţii 
ale endocronicităţii au trebuit să aştepte crearea de 
molecule mai complexe: polimeri ce combină 
endocronicitatea cu o structură fermă. 

Primul care a obţinut răşini şi materiale plastice 
endocronice a fost Pellagrini. Peste alţi douăzeci de ani, 
Cudahy a demonstrat tehnica sudării plasticului endocronic 
de metal. Astfel, a devenit posibilă construirea de obiecte 
endocronice mari - de exemplu, nave spaţiale. 

Să analizăm acum ce se întâmplă atunci când o structură 
de dimensiuni mari este endocronică. Mă voi referi exclusiv 
la aspectele calitative; sunt suficiente. Teoreticienii au 
demonstrat şi relaţiile matematice, dar încă n-am cunoscut 
un fizician teoretic care să poată pilota o navă spaţială. 
Aşadar, ei să se ocupe de teorie, iar voi de pilotat. 

Mica moleculă de tiotimolină este extraordinar de 
sensibilă faţă de stările probabilistice ale viitorului. Dacă 
sunteţi siguri că veţi turna apă peste ea, se va dizolva 
înainte ca să adăugaţi apa. Dacă însă în mintea voastră 
există cea mai măruntă îndoială, dacă nu sunteţi siguri că 
veţi adăuga sau nu apă, tiotimolina nu se va dizolva decât 
după ce o veţi face. 

Cu cât molecula endocronică este mai mare, cu atât ea 
este mai puţin sensibilă faţă de existenţa incertitudinii. Se 
va dizolva, îşi va modifica proprietăţile electrice, chiar dacă 
aveţi aproape certitudinea că s-ar putea să nu adăugaţi 
apă. Ce se va petrece însă dacă într-adevăr nu veţi adăuga 


apă? Răspunsul e simplu. Structura endocronică se va 
deplasa în viitor, căutând apa - negăsind-o, va avansa şi mai 
mult. Efectul aduce mult cu situaţia unui măgar care 
urmează morcovul atârnat de un băț, la o jumătate de 
metru în faţa nasului. Deosebirea este că structura 
endocronică nu are inteligenţa unui măgar şi nu oboseşte 
niciodată. 

Dacă o navă întreagă este endocronică - asta înseamnă că 
pe fuzelajul ei sunt fixate, la intervale regulate, grupări 
endocronice -, nu-i greu de reglat un dispozitiv care să 
picure apă în punctele-cheie ale structurii, dar care, în 
acelaşi timp, să fie astfel programat încât, deşi aparent o va 
face, apa să nu curgă niciodată. În acest caz, grupările 
endocronice avansează în timp, purtând cu ele întreaga 
navă şi obiectele din interiorul ei, inclusiv echipajul. 
Evident, nu există un cadru de referinţă absolut. Avansarea 
navei în timp se raportează la Univers, iar asta nu înseamnă 
altceva decât că Universul, raportat la navă, se deplasează 
înapoi. Viteza cu care nava înaintează (sau cu care 
Universul se retrage) prin timp poate fi reglată perfect prin 
intermediul mecanismului de picurare a apei. După o 
vreme, modalitatea corectă de a o face se poate deprinde, 
însă perfecțiunea poate fi atinsă numai de cei cu talent 
înnăscut. E ceea ce vom afla în legătură cu voi... dacă 
deţineţi acest talent. 

Amiralul făcu din nou o pauză şi-i cercetă scrutător pe 
absolvenţi. Continuă apoi, în liniştea apăsătoare: 

— La ce slujesc însă toate acestea? Să examinăm puţin 
zborul spaţial, reluând unele lucruri pe care le-aţi învăţat 
deja. Distanţele dintre stele sunt enorme şi, considerând 
viteza maximă cea a luminii, drumul de la una la alta poate 
dura ani, secole, milenii. O modalitate de călătorie este la 
bordul unei nave gigantice cu o ecologie închisă - un 
univers micuţ, autonom. Un grup de persoane porneşte la 
drum şi abia cea de-a zecea generaţie va ajunge la steaua 
îndepărtată. Aşadar, membrii primului echipaj nu apucă să 


vadă capătul drumului, şi chiar dacă nava revine în cele din 
urmă acasă, o face după multe secole. 

Pentru ca membrii echipajului să ajungă la stele în timpul 
vieţii lor, tehnicile criogenice îi pot menţine în anabioză 
practic pe toată durata drumului. Procedura este însă 
foarte nesigură, şi chiar dacă echipajul supravieţuieşte şi 
revine acasă, pe Pământ s-au scurs destule veacuri. 

Pentru ca membrii echipajului să ajungă la stele în timpul 
vieţii lor, fără a se recurge la anabioză, ar fi suficientă 
accelerarea la viteze apropiate de cea a luminii. Timpul 
subiectiv încetineşte, iar echipajul va avea impresia că 
drumul a durat doar câteva luni. Dar, în restul Universului, 
timpul continuă cu viteza normală, iar când membrii 
echipajului se vor întoarce, vor descoperi că, deşi ei au 
îmbătrânit cu numai două luni, să zicem, pe Pământ s-au 
scurs multe sute de ani. 

În toate aceste cazuri, călătoria spre stele implică durate 
enorme de timp scurse pe Pământ. Dacă mai revin pe 
Pământ, oamenii ajung în viitorul acestuia, ceea ce 
înseamnă că zborul interstelar nu este practic din punct de 
vedere psihologic. Dar... dar, domnilor absolvenţi... 

Amiralul îi străpunse cu privirea şi urmă cu glas scăzut, 
încordat: 

— Dacă am folosi o navă endocronică, am putea corela 
efectul de dilatare a timpului cu efectul endocronic. În timp 
ce nava călătoreşte cu viteze uriaşe prin spaţiu şi cunoaşte 
o încetinire a scurgerii timpului subiectiv, efectul 
endocronic deplasează Universul înapoi prin timp, raportat 
la navă. Executat corect, la revenirea navei pe Pământ 
după, să zicem, două luni de timp înregistrat la bordul 
navei, echipajul va găsi un Pământ şi, de fapt, un Univers 
care a îmbătrânit tot cu două luni. În sfârşit, călătoria 
interstelară a devenit practică. Dar numai dacă manevrele 
au fost executate cu precizie şi delicateţe! Dacă efectul 
endocronic rămâne puţin în urma efectului dilatării 
timpului, nava se va întoarce după două luni şi va găsi 


Pământul mai bătrân cu patru luni. Poate că asta nu 
reprezintă mare lucru, poate că spuneţi că se poate trăi şi 
aşa, dar adevărul este altul. Membrii echipajului sunt 
defazaţi şi simt că totul din jur este cu două luni mai bătrân 
faţă de ei. Mai rău încă, restul populaţiei simte că membrii 
echipajului sunt cu două luni mai tineri decât ar trebui să 
fie. Apar resentimente şi un anume disconfort. În mod 
similar, dacă efectul endocronic o ia puţin înaintea efectului 
de dilatare a timpului, nava se va întoarce după două luni şi 
va găsi Pământul exact aşa cum l-a lăsat. Ea aterizează 
imediat ce a decolat. Resentimentele şi disconfortul vor 
apărea şi acum. Nu, domnilor absolvenţi, în această flotă 
stelară nici un zbor nu va fi considerat încununat de succes 
dacă durata raportată la echipaj şi cea raportată la Pământ 
nu corespund cu o precizie de sub un minut! O abatere de 
şaizeci de secunde constituie o treabă de mântuială, care 
nu vă va atrage laudele nimănui! O abatere de o sută 
douăzeci de secunde nu va fi tolerată! 

Ştiu, domnilor absolvenţi, ştiu foarte bine la ce vă gândiţi. 
La acelaşi lucru m-am gândit şi eu când am terminat 
Academia. Oare această navă endocronică nu reprezintă 
echivalentul unei maşini a timpului? Oare n-am putea, 
printr-o reglare corespunzătoare a mecanismului 
endocronic, să înaintăm în mod deliberat un secol în viitor, 
să culegem datele necesare şi apoi să călătorim un secol în 
trecut, revenind în punctul iniţial? Sau invers, nu putem 
călători un secol în trecut, după care să ne înapoiem în 
viitor, în punctul de plecare? Ori o mie de ani, un miliard? 
N-am putea asista la formarea Pământului, la evoluţia vieţii, 
la moartea Soarelui? 

Domnilor absolvenţi, matematicienii ne spun că asemenea 
lucruri determină paradoxuri şi necesită prea multă 
energie pentru a fi practice. Dar eu vă spun: la naiba cu 
paradoxurile! Nu putem călători în timp dintr-un motiv 
foarte simplu. Proprietăţile endocronice sunt instabile. 
Moleculele comprimate în dimensiunea temporală sunt într- 


adevăr sensibile. Efecte relativ minore vor determina 
modificări chimice care vor permite decomprimarea. Chiar 
dacă nu s-ar manifesta nici un efect, vibraţiile aleatorii vor 
produce modificările ce le vor decomprima. Pe scurt, o navă 
endocronică va deveni lent izocronică, transformându-se în 
materie obişnuită, lipsită de extensii temporale. Tehnologia 
modernă a redus enorm viteza de decomprimare şi o poate 
reduce în continuare; totuşi, teoria ne spune că nimic din ce 
facem nu va crea vreodată o moleculă cu adevărat stabilă 
endocronic. Asta înseamnă că nava stelară are în sine o 
viaţă limitată. Ea trebuie să revină pe Pământ, cât timp 
endocronicitatea ei mai există, iar acea endocronicitate 
trebuie restabilită înaintea următoarei călătorii. 

Ce se va întâmpla, însă, dacă veţi reveni în alt timp? Dacă 
nu veţi fi foarte apropiaţi de propria epocă, nu veţi avea nici 
o garanţie că stadiul tehnologiei va fi de aşa natură încât să 
vă permită re-endocronicizarea navei. Aţi fi norocoşi dacă 
aţi ajunge în viitor, dar cu totul ghinionişti dacă aţi nimeri în 
trecut. Dacă, din neatenţie, sau pur şi simplu fiindcă nu 
aveţi aptitudinile necesare, vă reîntoarceţi într-un trecut 
destul de îndepărtat, este mai mult ca sigur că veţi rămâne 
pe vecie acolo, întrucât nu veţi beneficia de posibilitatea de 
a vă repara nava astfel încât să reveniţi în epoca voastră. 

Si doresc să reţineţi, domnilor absolvenţi - aici, amiralul 
lovi cu palma în pupitru, parcă pentru a-şi sublinia spusele - 
că în trecut nu există nici un moment în care un ofiţer 
astronaut civilizat să dorească să-şi petreacă viaţa! Puteţi, 
de pildă, să rămâneţi în Franţa secolului VI ori, şi mai rău, 
în America secolului XX. Cenzuraţi-vă, aşadar, orice tentaţie 
de a experimenta cu timpul! Să ne îndreptăm acum atenţia 
asupra altui punct care s-ar putea să nu fi fost decât 
menţionat în treacăt pe durata şcolii, dar de care vă veţi 
lovi în mod practic. Poate că vă întrebaţi în ce fel relativ 
puţinele legături atomice endocronice, plasate ici-colo într-o 
materie copleşitor izocronică, pot trage totul după ele. De 
ce anume o legătură endocronică, alergând spre apă, ar 


trebui să tragă după ea un cvadrilion de atomi cu legături 
izocronice? Datorită experienţei noastre de o viaţă în 
domeniul inerţiei, considerăm că aşa ceva n-ar trebui să se 
întâmple. Cu toate acestea, mişcarea spre trecut ori spre 
viitor este neinerţială. Dacă o parte dintr-un obiect se 
deplasează spre trecut ori spre viitor, restul obiectului se 
deplasează o dată cu ea şi cu exact aceeaşi viteză. Nu se 
implică deloc factorul masă. De aceea, este la fel de simplu 
pentru un întreg univers să se deplaseze înapoi, spre 
trecut, ca şi pentru această navă să înainteze - şi cu aceeaşi 
viteză. Lucrurile nu se opresc însă aici. Efectul dilatării 
timpului este rezultatul accelerației raportate la universul 
privit ca un tot. Aţi învăţat asta în gimnaziu, când aţi studiat 
fizica relativistă elementară. El constituie o parte din 
efectul inerţial al accelerației. 

Dar, utilizând efectul endocronic, noi anulăm efectul 
dilatării timpului. În felul acesta, anulăm şi ceea ce-l 
produce. Pe scurt, atunci când efectul endocronic 
echilibrează cu exactitate efectul dilatării timpului, se 
anulează efectul inerţial al accelerării. Nu putem însă anula 
un efect inerţial fără să le anulăm pe toate. Astfel, inerția 
dispare cu totul, şi putem accelera până la orice valoare 
fără să simţim nimic. O dată ce efectul endocronic este 
corect reglat, puteţi accelera de la starea de repaus faţă de 
Pământ până la 300.000 de kilometri pe secundă faţă de 
Pământ, într-un timp durând de la câteva ore până la câteva 
minute. Cu cât sunteţi mai talentaţi în utilizarea efectului 
endocronic, cu atât puteţi accelera mai rapid. 

Acest lucru îl încercaţi chiar în acest moment, domnilor 
absolvenţi. Vi se pare că staţi într-un amfiteatru, pe 
suprafaţa Pământului, şi sunt sigur că niciunul dintre voi n- 
a avut vreun motiv să se îndoiască de adevărul acestei 
impresii. Totuşi, ea este eronată. 

Vă aflaţi într-un amfiteatru, recunosc, dar nu pe suprafaţa 
Pământului - nu mai sunteţi acolo. Voi, eu, noi toţi ne găsim 
într-o navă imensă care a decolat în clipa când mi-am 


început discursul şi care a accelerat cu o viteză enormă. În 
timp ce vorbeam, am ajuns la graniţele Sistemului Solar, iar 
acum ne întoarcem de acolo. N-aţi simţit nici o clipă 
acceleraţia, datorită schimbării vitezei şi modificării 
direcţiei de zbor, de aceea aţi considerat că am rămas în 
repaus în raport cu suprafaţa Pământului. Absolut eronat, 
domnilor absolvenţi! Aţi fost în spaţiu tot timpul cât am 
vorbit eu şi aţi trecut, conform calculelor, la trei milioane de 
kilometri de Saturn. 

Amiralul păru extrem de încântat de foiala care se făcu 
simțită în audienţă. 

— Nu trebuie să vă îngrijoraţi, domnilor absolvenţi! 
continuă el. Întrucât nu simţim efecte inerţiale, nu simţim 
nici efecte gravitaționale (în esenţă, cele două sunt acelaşi 
lucru), aşa că traiectoria noastră n-a fost afectată de 
Saturn. Vom reveni pe Pământ dintr-o clipă în alta. Ca o 
răsplată specială, vom cobori pe astrodromul Naţiunilor 
Unite din Lincoln, Nebraska, iar pe durata week-end-ului 
veţi căpăta învoire, ca să vă puteţi bucura de plăcerile 
metropolei. Întâmplător, simplul fapt că n-am încercat 
absolut nici un efect inerţial arată cât de bine a corespuns 
efectul endocronic cu dilatarea timpului. Dacă ar fi existat 
nepotriviri, chiar minore, aţi fi simţit efectele accelerației - 
un alt motiv pentru a nu căuta să experimentați cu timpul. 
Nu uitaţi, domnilor absolvenţi, o abatere de şaizeci de 
secunde constituie o treabă de mântuială, iar o abatere de o 
sută douăzeci de secunde nu va fi tolerată! Acum vom 
ateriza. Locotenent Prohorov, suie în cabina de comandă şi 
monitorizează aterizarea! 

— Da, domnule, rosti energic Prohorov şi urcă scara din 
fundul amfiteatrului. 

— Rămâneţi la locurile voastre, zâmbi amiralul Vernon. 
Suntem pe traiectoria cea bună. Întotdeauna, navele mele 
se află pe traiectoria bună. 

Apoi, însă, Prohorov cobori şi se îndreptă în grabă spre 
podium. Ajungând lângă amiral, şopti agitat: 


— Domnule amiral, dacă aici este Lincoln, Nebraska, s-a 
întâmplat ceva în neregulă. Nu pot zări decât indieni. 
Indieni în Nebraska acum, domnule amiral? 

Vernon se albi la faţă şi scoase un bolborosit din fundul 
gâtului. Se clătină, apoi se prăbuşi, în vreme ce absolvenţii 
săriră în picioare, nesiguri. Peet îl urmase pe Prohorov pe 
podium şi-i auzise cuvintele, iar acum rămăsese locului 
şocat. 

Prohorov îşi ridică braţele. 

— Totul este în regulă, doamnelor şi domnilor! Nu vă 
alarmaţi! Domnul amiral a suferit o criză trecătoare de 
ameţeală. Uneori, bătrânii trec prin asemenea momente la 
aterizări. 

— Dar am rămas în trecut! şuieră dinapoia sa Peet. 
Locotenentul ridică din sprâncene. 

— Bineînţeles că nu. Ai simţit vreun efect inerţial? Nu cred 
c-am lipsit nici măcar o oră. Dacă amiralul ar fi avut minte 
pe măsura uniformei, şi-ar fi dat şi el seama. Doar chiar ei a 
spus-o, ce naiba! 

— Atunci de ce ai zis că este ceva-n neregulă? De ce-ai zis 
că sunt indieni? 

— Pentru că ambele afirmaţii sunt adevărate. Când o să-şi 
revină, amiralul Senil n-o să mă poată atinge nici măcar cu 
un deget. N-am aterizat în Lincoln, Nebraska, deci într- 
adevăr ceva este-n neregulă. Cât despre indieni... ei bine, 
dacă am descifrat corect semnele de circulaţie, am coborât 
la marginea Calcuttei. 

Antologia lui Harry Harrison în care a apărut Tiotimolina 
către stele s-a numit, pur şi simplu, Astounding. Harry 
intenţionase ca ea să reprezinte ultimul număr al revistei. 
Nu al lui Analog, aşa cum se numea acum, ci al lui 
Astounding. 

Analog nu este deloc rău, dar pentru noi, veteranii, nici o 
modificare de nume nu poate înlocui Astounding în inimile 
noastre. 


În primăvara lui 1973, The Saturday Evening Post, după 
ce-mi republicase două schiţe, mi-a cerut să scriu un text 
original. Pe 3 mai 1973, cuprins de inspiraţie, am scris 
Poezie imaterială pe nerăsuflate, cum se zice, şi nu cred c- 
am schimbat mai mult de un cuvânt în versiunea finală. 
Povestirea a apărut în The Saturday Evening Post din 
septembrie-octombrie 1973. 

24. POEZIE IMATERIALĂ. 

Ultima persoană despre care cineva şi-ar fi imaginat că ar 
putea fi un criminal era doamna Avis Lardner. Văduva 
celebrului astronaut martir era filantrop, colecţionar de 
artă, o gazdă extraordinară şi, toată lumea era de acord în 
această privinţă, un geniu artistic. Dar, în primul rând, era 
fiinţa omenească cea mai blândă şi mai amabilă pe care o 
putea concepe cineva. 

Soţul ei, William ]. Lardner, murise, aşa cum ştim cu toţii, 
din cauza efectelor radiaţiilor unei flame solare, după ce 
rămăsese în mod deliberat în spaţiu pentru ca o navă de 
pasageri să poată ajunge în siguranţă la Staţia Spațială 5. 

Doamna Lardner primise o pensie generoasă şi după 
aceea investise cu înţelepciune. La sfârşitul vârstei mijlocii, 
devenise foarte bogată. 

Casa ei era o expoziţie, un veritabil muzeu, conţinând o 
colecţie mică, dar extrem de selectă, de giuvaieruri 
extraordinar de frumoase. Doamna Lardner obținuse 
exemplare din aproape toate obiectele ce puteau fi 
încrustate cu pietre preţioase şi fuseseră destinate 
diverselor aristocrații dintr-o duzină de culturi diferite. 
Deţinea unul dintre primele ceasuri de mână cu nestemate 
fabricate în America, un pumnal din Cambodgia, o pereche 
de ochelari din Italia, şi multe alte bogății nepreţuite. 

Totul era la îndemâna vizitatorilor. Obiectele nu erau 
asigurate şi nu existau măsuri de securitate. Nici n-ar fi 
trebuit ceva special, întrucât doamna Lardner dispunea de 
o mulţime de roboţi pe care se putea bizui că aveau să 


păzească totul cu o concentrare imperturbabilă, cu o 
onestitate ireproşabilă şi cu o eficienţă irevocabilă. 

Toată lumea ştia de existenţa roboților şi nu se 
consemnase niciodată vreo tentativă de furt. 

Apoi, desigur, mai exista sculptura ei de lumină. Niciunul 
dintre participanţii la numeroasele ei petreceri opulente nu 
putea ghici cum îşi descoperise doamna Lardner 
genialitatea în acest domeniu. Dar cu fiecare ocazie când 
deschidea casa vizitatorilor, o nouă simfonie de lumină 
strălucea prin odăi; curbe şi solide tridimensionale în culori 
ce se topeau, unele pure iar altele contopindu-se în efecte 
cristaline, surprinzătoare, care îi învăluiau pe toţi musafirii, 
uluindu-i, şi, cumva, se autoreglau permanent, astfel încât 
înfrumuseţau părul alb-albastru şi chipul lipsit de riduri al 
doamnei Lardner. 

Vizitatorii veneau pentru sculptura de lumină mai mult 
decât pentru orice altceva. Sculpturile nu se repetau 
niciodată - de fiecare dată, se explorau alte modalităţi 
experimentale ale artei. Mulţi dintre cei care-şi puteau 
permite console de sculptat creaseră obiecte luminoase, 
amuzându-se, totuşi niciunul nu se putea apropia de 
talentul doamnei Lardner. Nici chiar aceia care se 
considerau artişti profesionişti. 

Ea, însă, era încântător de modestă în această privinţă. 
„Nu, nu”, protesta când cineva o lăuda entuziast. „Nu aş 
putea-o denumi „poezia luminii”. Sunteţi excesiv de amabil. 
În cel mai bun caz, i-aş spune „poezie imaterială”.” Iar toată 
lumea surâdea înaintea ingenioasei formulări. 

Deşi ades solicitată, nu crea niciodată sculpturi pentru alte 
ocazii decât propriile-i petreceri. „Ar însemna 
comercializare”, explica ea. 

Nu avea însă obiecţii ca sculpturile să-i fie holografiate, 
astfel încât să devină eterne şi să poată fi reproduse în 
muzeele de artă din toată lumea. De asemenea, nu 
percepea nici un fel de onorariu pentru eventuala lor 
folosire. 


„N-aş putea cere nici măcar un bănuţ”, desfăcea larg 
braţele. „Sunt gratuite pentru toţi. La urma urmelor, eu n- 
aş mai avea ce face cu ele.” Era adevărat! Doamna Lardner 
nu realiza decât unicate. 

Atunci când se făceau hologramele, femeia era cooperarea 
întruchipată. Asistând amabilă la toate etapele procesului, 
nu pregeta să le ceară roboților să dea o mână de ajutor. 
„Le rog, Courtney”, spunea ea, „vrei să fii amabil şi să ţii 
scăriţa?” 

Ăsta era felul ei de a fi. Întotdeauna vorbea politicos cu 
roboții. 

Odată, cu ani în urmă, fusese chiar mustrată de un 
funcţionar guvernamental de la Biroul Roboţilor şi 
Oamenilor Mecanici. 

— Nu puteţi face aşa ceva! rostise cu severitate individul. 
Le afectaţi eficienţa. Ei sunt construiți pentru a asculta 
ordine, şi cu cât le veţi formula mai clar, cu atât le vor 
executa mai eficient. Când îi rugaţi în mod politicos, le vine 
greu să înţeleagă că li se dă un ordin. Reacționează mai 
lent. 

Doamna Lardner îşi ridicase capul aristocratic. 

— Eu nu cer viteză şi eficienţă, replicase ea. Cer doar 
simpatie. Roboții mei mă iubesc. 

Funcţionarul guvernamental i-ar fi putut explica faptul că 
roboții nu pot să iubească, dar se fâstâcise sub privirea 
rănită, deşi blândă, a femeii. 

Devenise de notorietate faptul că doamna Lardner nu 
trimitea niciodată roboții la fabrică pentru revizii. Creierele 
pozitronice sunt extrem de complexe şi, uneori, cam la un 
caz din zece, reglajele nu sunt perfecte la ieşirea din 
fabrică. Câteodată, eroarea nu se face simțită o perioadă de 
timp, dar atunci când se întâmplă, Roboții şi Oamenii 
Mecanici, InC. Execută reglajele în mod gratuit. 

Doamna Lardner clătina din cap. „Dacă un robot se află în 
casa mea”, spunea ea, „şi şi-a îndeplinit atribuţiile, îi accept 


orice extravaganţă minoră. Nu-l voi lăsa pe mâinile 
roboticienilor.” 

Cel mai rău lucru cu putinţă ar fi fost să fi încercat să-i 
explici că un robot nu era decât o maşină. Ea ar fi replicat 
foarte băţos: „Nimic care deţine inteligenţa unui robot nu 
poate fi o maşină. Eu îi tratez ca pe oameni.” 

Şi cu asta, basta! 

Doamna Lardner îl păstra chiar şi pe Max, deşi era 
aproape neajutorat şi cu greu putea înţelege ce anume i se 
cerea. Doamna Lardner nega însă cu îndârjire acest lucru. 
„Nici vorbă!”, nega ea cu fermitate. „Poate lua pălăriile şi 
hainele musafirilor, ca să le pună în cuier. Îmi poate înmâna 
anumite obiecte. Poate face multe lucruri.” 

— Totuşi, de ce nu-l duci la revizie? o întrebase odată un 
prieten. 

— Oh, n-aş putea! Asta-i personalitatea lui! Este foarte 
drăguţ, să ştii. La urma urmelor, un creier pozitronic e atât 
de complex încât nimeni n-ar putea spune în ce fel este 
anormal. Dacă ar fi reglat ca să devină perfect normal, n-ar 
mai putea fi readus la starea aceasta adorabilă. Eu nu 
renunţ la aşa ceva. 

— Dar dacă-i dereglat, replicase prietenul, privind nervos 
spre Max, n-ar putea fi periculos? 

— Nici vorbă! râsese doamna Lardner. Îl am de ani de zile. 
Este absolut nevătămător, şi un scump! 

De fapt, arăta aidoma tuturor celorlalţi roboţi - metalic, cu 
carcasă netedă, vag uman, şi totuşi lipsit de expresie. 

Pentru blânda doamnă Lardner, însă, toţi erau 
individualizaţi, toţi drăguţi, toţi scumpi. Acesta era felul ei 
de a fi. 

Şi atunci, cum ar fi putut comite o crimă? 

Ultima persoană despre care cineva şi-ar fi imaginat că ar 
putea fi ucisă era John Semper Travis. Introvertit şi blând, 
el trăia printre oameni, dar nu făcea parte dintre ei. Avea 
acea ciudată particularitate matematică cerebrală care-i 


permitea să rezolve în minte complicatul păienjeniş al 
zecilor de mii de căi pozitronice din creierul unui robot. 

Era inginer-şef la Roboții şi Oamenii Mecanici, Inc. 

În acelaşi timp, era un amator entuziast al sculpturii în 
lumină. Scrisese o carte cu acest subiect, încercând să 
demonstreze că tipul de ecuaţii matematice pe care le 
utiliza în proiectarea căilor cerebrale pozitronice puteau fi 
modificate, astfel încât să constituie un îndrumar în 
producerea de sculpturi de lumină. 

Tentativa sa de transpunere a teoriei în practică se 
dovedise însă un eşec de proporţii. Sculpturile pe care le 
realizase, urmându-şi principiile matematice, erau lipsite de 
eleganţă, greoaie şi banale. 

Acela era unicul motiv de nefericire a vieţii sale tăcute, 
introvertite şi liniştite; cu toate acestea, constituia un motiv 
suficient. Ştia că teoria sa era corectă, totuşi n-o putea 
aplica. Dacă ar fi putut produce o singură sculptură de 
lumină cu adevărat remarcabilă... 

Evident, cunoştea sculpturile doamnei Lardner. Femeia 
era unanim recunoscută drept un geniu, însă Travis ştia că 
ea nu putea înţelege nici măcar cele mai simple aspecte ale 
matematicii implicate în construcţia roboților. 
Corespondaseră, dar doamna Lardner refuzase de fiecare 
dată să-şi explice metodele, de aceea bărbatul se întreba 
dacă exista aşa ceva. N-ar fi putut fi vorba doar de intuiţie... 
deşi intuiţia însăşi putea fi redusă la ecuaţii matematice. În 
cele din urmă, izbuti să facă rost de o invitaţie la una dintre 
seratele ei. Trebuia s-o vadă cu orice preţ. 

Domnul Travis sosi destul de târziu. Făcuse o ultimă 
încercare de a realiza o sculptură de lumină şi eşuase 
lamentabil. 

O salută pe doamna Lardner cu un soi de respect uluit şi 
spuse: 

— Straniu robot, cel care mi-a luat haina şi pălăria. 

— El este Max, zise doamna Lardner. 


— Cam dereglat şi un model destul de vechi. De ce nu l-aţi 
trimis la fabrică? 

— Ah, nu! replică doamna Lardner. Ar însemna un deranj 
prea mare. 

— Câtuşi de puţin! Veţi fi surprinsă cât de simplu a fost. 
Întrucât lucrez la Roboții şi Oamenii Mecanici, mi-am 
permis să-l reglez chiar eu. N-a durat mult şi veţi constata 
că acum funcţionează perfect. 

O schimbare stranie apăru pe chipul doamnei Lardner. 
Pentru prima dată în existenţa ei tihnită, furia îşi găsi un loc 
pe chipul femeii, deşi trăsăturile nu prea ştiau cum să o 
formeze. 

— L-ai reglat?! strigă ea. Dar el îmi crea sculpturile de 
lumină! locmai dereglarea, dereglarea aceea pe care n-o 
mai poţi regăsi, ea... ea... 

Din nefericire, tocmai îşi etalase colecţiile şi pumnalul cu 
nestemate din Cambodgia se găsea pe tăblia de marmură a 
mesei din faţa ei. 

Travis pălise şi el. 

— Vreţi să spuneţi că dacă i-aş fi studiat căile pozitronice 
dereglate în mod unic, aş fi putut afla... 

Ea se năpusti spre el, ţinând strâns pumnalul - o mişcare 
prea rapidă ca s-o mai oprească cineva -, iar bărbatul nu 
încercă să se ferească. Unii spun chiar că ar fi păşit spre 
lamă - ca şi cum şi-ar fi dorit să moară. 

Expediind povestirea la The Saturday Evening Post, 
doream să fiu clar înţeles că nu le trimisesem un text vechi. 
Am explicat totul într-o notă însoţitoare, subliniind că „am 
scris-o azi”. 

Făcând acest lucru, uitasem de prejudecata multor oameni 
faţă de orice text scris prea repede. Există chiar o legendă 
potrivit căreia o povestire bună trebuie scrisă şi rescrisă, şi 
că elaborarea fiecărui paragraf chinuit trebuie să dureze 
zile şi zile, transformându-se într-o adevărată agonie. Cred 
că autorii înşişi au răspândit legenda, ca să-şi atragă 
simpatia cititorilor. 


Oricum, eu nu scriu încet, dar redactorii care nu mă 
cunosc prea bine nu-şi dau seama de lucrul acesta. Am 
primit o scrisoare de la redacţia lui Post, în care cei de acolo 
se declarau încântați de povestire şi-şi exprimau uimirea 
profundă pentru că reuşisem s-o scriu într-o singură zi. Am 
tăcut şi n-am mai adăugat nimic. 

Vouă însă vă pot spune, fiindcă sunteţi prietenii mei. Din 
clipa când m-am aşezat înaintea maşinii de scris şi până am 
pus plicul la cutia poştală, n-a durat o zi. Au fost două ore şi 
jumătate. Dar să nu le spuneţi celor de la Post! 

Ce ar mai fi de adăugat ca să vă aduc la zi? 

Ei bine, pe 30 noiembrie 1973, m-am însurat pentru a 
doua oară. Soţia mea se numeşte Janet Jeppson. Este 
psihiatru, scriitor şi o femeie minunată, în ordinea 
crescătoare a importanţei. A publicat un roman science 
fiction intitulat Al doilea experiment, iar vestea acceptării 
romanului de către editura Houghton Mifflin a primit-o pe 
30 noiembrie 1973, la o jumătate de oră după ce ne 
căsătoriserăm. A fost o zi mare. 

Eu personal aş dori ca profesiunea ei să-i lase ceva mai 
mult timp liber pentru scris. Atunci, poate că am reuşi o 
antologie soţ-soţie. 


SFÂRŞIT 


1 Vorbesc din punct de vedere literar. (N. A.) 

2 Antologie apărută la Editura Teora, 1998. (N. Trad.) 

3 Roman apărut la Editura Teora, 1994. (N. Trad.) 

4 Povestirea respectivă a fost Misionarul nelegitim, pe 
care o veţi găsi în volumul meu Căderea nopţii şi alte 
povestiri (1969), sub titlul original, Petece verzi. (N. A.) 

5 William Occam (? 1285-? 1349), filosof scolastic englez, 
considerat cel mai de seamă logician al Evului Mediu. (N. 


Trad.) 

6 Immanuel Velikovsky (1895-1979), medic şi istoric 
american de origine rusă care a susţinut că, în trecutul 
Pământului, configuraţia Sistemului Solar a fost modificată, 
ceea ce a produs cataclisme terestre. (N. Trad.) 

7 Evariste Galois (1811-1832), matematician francez, care 
a adus contribuţii importante în câteva ramuri ale 
matematicii, incluzând algebra, teoria numerelor şi teoria 
grupurilor. (N. Trad.) 

8 Sinuciderea omenirii pare acum, la un sfert de secol 
după scrierea Zilei vânătorilor, mai posibilă ca oricând, deşi 
din cu totul alte motive. (N. A.) 

9 Pelham Grenville Wodehouse (1881-1975), scriitor 
umorist englez. (N. Trad.) 

10 Lyon Sprague de Camp (n.1907), scriitor american de 
science fiction. Fletcher Murray Pratt (1897-1956), istoric 
şi scriitor american de science fiction. Arthur C. Clarke (n. 
1917), scriitor englez de science fiction. (N. Trad.) 

11 Roman apărut la Editura Teora, 1994. (N. Trad.) 

12 Roman apărut la Editura Teora, 1994. (N. Trad.) 

13 Roman apărut la Editura Nemira, 1993. (N. Trad.) 

14 Gnome Press n-a câştigat mare lucru de pe urma 
acestor volume, şi nici de la Fundaţia şi Imperiul şi A doua 
Fundaţie, care au fost publicate în 1951 şi 1952. Ca atare, 
m-am simţit extrem de uşurat când Doubleday, în rolul 
Cavalerului Neprihănit, a silit Gnome Press să i le cedeze în 
1962. Doubleday s-a ocupat după aceea de respectivele 
cărţi, reuşind să câştige (şi continuă s-o facă) de pe urma 
lor sume considerabile, pentru mine şi pentru editură. (N. 
A.) 

15 Într-un mod foarte indirect, aceasta m-a făcut în cele 
din urmă să scriu o povestire intitulată Playboy şi zeul 
libidinos, care a apărut în numărul din martie 1961 al lui 
Amazing Stories şi a fost după aceea inclusă în antologia 
Căderea nopţii şi alte povestiri, sub titlul mult mai inspirat 
Ce este sentimentul acela numit dragoste? (N. A.) 


16 Samuel Taylor Coleridge (1772-1834), poet, critic şi 
filosof englez. (N. Trad.) 

17 Antologie apărută la Editura Teora, 1995. (N. Trad.) 

18 Cel mai mare diamant brut, descoperit în 1905, în 
Africa de Sud, cântărind 3.106 carate. (N. Trad.) 

19 Documentul oficial prin care, la data de 4 iulie 1776, al 
doilea Congres Continental a declarat coloniile americane 
libere şi independente faţă de Anglia. (N. Trad.) 

20 Edward Groff Conklin (1904-1986), redactor şi editor 
american, autorul a numeroase antologii de science fiction. 
(N. Trad.) 

21 Roman apărut la Editura Teora, 1994. (N. Trad.) 

22 Roman apărut la Editura Univers. 1992. (N. Trad.) 

23 Roman apărut la Editura Teora, 1993. (N. Trad.) 

24 N-ar trebui ca asta să pară ceva cu totul ieşit din 
comun. Mă înţeleg aproape cu toată lumea. (N. A.) 

25 George Brinton McClellan (1826-1885), general 
american unionist şi candidat la preşedinţie în timpul 
războiului civil. (N. Trad.) 

26 Thomas Jonathan „Stonewall” Jackson (1824-1863), 
general american confederat în timpul războiului civil. (N. 
Trad.) 

27 Lise Meitner (1878-1968), fizician austriac, specialist în 
fizică nucleară. (N. Trad.) 

28 Trebuie să accentuez, încă o dată, că niciodată n-am 
scris science fiction în timpul orelor de la facultate. (N. A.) 

29 Jocul de cuvinte din titlul original Buy Jupiter, se 
bazează pe echivalenţa fonetică dintre „buy” şi „bye”, 
având sensurile de „cumpăraţi Jupiter”, respectiv „adio, 
Jupiter”. Tălmăcirea în română a încercat acelaşi lucru prin 
„bună vedere” (în sensul salutului de despărţire, respectiv 
al dispunerii într-un loc de unde se poate vedea bine). (N. 
Trad.) 

30 Dispozitiv similar unui berbec, cu care se bat stâlpii în 
sol. (N. Trad.) 


31 Sir William Henry Perkin (1838-1907), chimist englez 
care, în 1856, a produs în mod accidental anilină purpurie. 
Ira Remsen (1846-1927), profesor şi chimist american, co- 
descoperitorul zaharinei. Charles Goodyear (1800-1860), 
inventator american care, în 1839, a reuşit vulcanizarea 
cauciucului. (N. Trad.) 

32 Roman apărut la Editura Teora, 1997. (N. Trad.) 

33 Alexander Pope (1688-1744), cel mai celebru poet 
satiric englez. (N. Trad.) 

34 John Boynton Priestley (1894-1984), romancier, 
dramaturg şi eseist englez. (N. Trad.) 

35 Atâta vreme cât eram scriitor de ficţiune, nu aveam 
mare nevoie de bibliotecă şi puteam scrie absolut oriunde. 
Unul din aspectele mai puţin plăcute ale non-ficţiunii a fost 
acumularea treptată a unei imense biblioteci de referinţă 
care mă pironeşte la biroul de lucru. (N. A.) 

36 Poate sunteţi surprinşi că, deşi sunt cunoscut ca un 
palavragiu incurabil, nu explic împrejurările complicate, 
dar Bob consideră versiunea mea puţin cam agresivă, de 
aceea nu voi spune mai multe. (N. A.) 

37 Roman apărut la Editura Teora, 1993. (N. rad.)