Isaac Asimov — Visele sunt sacre

Isaac Asimov 


Isaac Asimov 


VISELE SUNI SACRE 


Nu vom mai beneficia niciodată de călătoriile prin spaţiul 
cosmic. Mai mult decât atât, nici un extraterestru nu va mai 
cobori pe Pământ. 

Nu sunt pesimist. De fapt, călătoriile prin cosmos rămân la 
fel de posibile ca şi până acum, iar extratereştrii au coborât 
deja. O ştiu cu siguranţă. Probabil că navele traversează 
spaţiul, făcând legătura între milioane de planete, dar nu ne 
vom alătura lor niciodată. Ştiu şi asta. Totul din cauza unei 
erori ridicole. Să vă explic. 


CUPRINS: 

Trecutul mort 6 
Fundaţiei succesului S. FE. 68 
Dreptul de a vota 70 

Trei direcţii 92 

Copilării 100 

Tărâmul apelor 117 
Spaţiu locuibil 123 
Mesajul 141 

Satisfacţie garantată 144 
Focul Gheenei 164 
Trâmbiţa de pe urmă 166 
Distracţie adevărată 188 
Bufonul 192 

Bardul nemuritor 210 
Într-o bună zi 213 

Chinul autorului 225 
Visele sunt sacre 228 


Trecutul mort. 

Doctorul Arnold Potterley preda istoria antică. Privit în 
sine, lucrul acesta nu era câtuşi de puţin periculos. Ceea ce, 
însă, avea să schimbe lumea dincolo de orice închipuire a 
fost faptul că Potterley arăta ca un profesor de istorie 
antică. 

Poate că Thaddeus Araman, şeful catedrei de Cronoscopie, 
ar fi acţionat altfel, dacă Potterley ar fi avut o bărbie 
pătrată şi masivă, ochi scânteietori, nas acvilin şi umeri laţi. 

Dar Araman se pomeni în faţa biroului său cu un individ 
manierat, ai cărui ochi de un albastru-spălăcit, situaţi de o 
parte şi cealaltă a nasului mic şi cârn, îl examinau gânditori. 
Silueta micuță, cu haine sobre, părea că poartă ştampila 
„insipid”, începând cu părul şaten şi rar, şi terminând cu 
pantofii perfect lustruiţi, ce completau costumul 
conservator, specific unui reprezentant al clasei de mijloc. 

— Cu ce v-aş putea ajuta, domnule Potterley? Întrebă 
amabil Araman. 

Potterley îi răspunse cu un glas moaie, perfect asortat 
aspectului său exterior: 

— Domnule Araman, am venit la dumneavoastră întrucât 
sunteţi persoana din vârful cronoscopiei. 

— Nu tocmai, surâse celălalt. Deasupra mea se găseşte 
Inspectorul Mondial al Cercetării, deasupra căruia se află 
secretarul general al ONU. Evident, deasupra ambilor se 
găsesc statele suverane ale Pământului. 

— Ele nu sunt interesate de cronoscopie, clătină din cap 
Potterley. 

Am venit la dumneavoastră, domnule, fiindcă de doi ani 
încerc să obţin aprobarea unei vizionări temporale - a unei 
cronoscopii - legată de cercetările mele asupra Cartaginei 
antice. N-am putut căpăta respectiva aprobare, deşi 
subiectul acestor cercetări este finanţat printr-o bursă 
naţională. Interesele mele intelectuale nu sunt câtuşi de 
puţin ilegale, şi totuşi. 


— Sunt absolut sigur că nu este vorba despre ilegalităţi, îl 
linişti Araman. 

Răsfoi filele dosarului subţire pe care era scris numele 
profesorului de istorie. Dosarul fusese alcătuit de Multivac, 
al cărui imens creier analogic conţinea informaţii despre 
toţi membrii universităţii. După soluţionarea cazului, 
dosarul urma să fie distrus, datele rămânând numai în 
mintea electronică. 

În vreme ce Araman întorcea paginile, Potterley continuă 
să vorbească, pe un ton scăzut şi monoton: 

— Trebuie să înţelegeţi că problema mea este una destul 
de importantă. Cartagina a însemnat zenitul comerţului 
antic. În perioada pre-romană, Cartagina a fost, realmente, 
analogul Americii dinaintea celui de-al doilea război 
mondial - cel puţin în privinţa volumului comercial şi al 
afacerilor. Cartaginezii au fost marinarii şi exploratorii cei 
mai îndrăzneţi, cu mult înaintea vikingilor, dovedindu-se în 
tot cazul superiori grecilor, care au fost mult supraevaluaţi. 
Cunoaşterea lor ar fi extrem de utilă, ţinând cont de faptul 
că puţinele date pe care le deţinem despre ei ne-au 
provenit din scrierile celor mai aprigi duşmani: grecii şi 
romanii. 

Cartagina însăşi n-a scris nimic în propria-i apărare sau, 
dacă a făcut-o, scrierile nu s-au păstrat. Drept urmare, 
cartaginezii au ajuns printre ticăloşii favoriţi ai istoriei, 
posibil pe nedrept. O vizionare temporală ar putea 
reglementa situaţia. 

Profesorul îşi continuă discursul în aceeaşi notă generală. 

— Domnule Potterley, spuse Araman, răsfoind mai departe 
dosarul, trebuie să înţelegeţi că, în realitate, cronoscopia - 
vizualizarea temporală, dacă doriţi să-i spuneţi aşa - nu 
este deloc un procedeu simplu. 

Potterley, care fusese întrerupt, se încruntă şi preciză: 

— Eu solicit doar câteva vizionări, în momente şi locuri pe 
care le voi specifica. 


— Chiar şi numai câteva vizionări, suspină Araman, chiar 
numai una. Procedeul este incredibil de delicat, este 
aproape o artă. În primul rând, se pune problema 
focalizării, a găsirii momentului şi locului solicitat şi a 
menţinerii acestora în cadru. Apoi, problema sincronizării 
sunetului, care necesită circuite independente. 

— Dar, cu siguranţă, subiectul cercetării mele este 
îndeajuns de important ca să justifice asemenea eforturi. 

— Bineînţeles, domnule, încuviinţă imediat Araman. Fără 
îndoială! 

(Negarea importanţei unei probleme de cercetare ar fi 
fost o impoliteţe crasă.) Totuşi, continuă el, trebuie să 
înţelegeţi că până şi cea mai simplă vizionare durează 
extrem de mult. Apoi, nu uitaţi lunga listă de aşteptare 
pentru cronoscop. Alături de şi mai lunga listă de aşteptare 
pentru Multivac, care se ocupă de reglajul comenzilor 
noastre. 

Potterley se foi, afişând un aer nefericit. 

— Şi nu se poate face chiar nimic? De peste doi ani. 

— Este o chestiune de prioritate, domnule. Îmi pare rău. O 
țigară? 

Profesorul tresări la auzul invitaţiei, iar ochii i se dilatară 
brusc văzând pachetul împins spre el. Araman păru 
surprins, retrase pachetul, schiţă gestul de a scoate o ţigară 
pentru sine, apoi renunţă. 

Când pachetul dispăru, Potterley suspină cu o uşurare 
sinceră şi vorbi din nou: 

— Înţeleg că nu există nici o posibilitate de reanalizare a 
priorităţilor, care să mă aducă mai în faţă. Nu ştiu cum să 
vă explic. 

Araman surâse. În circumstanţe similare, alţii îi oferiseră 
bani, ceea ce, desigur, nu le îmbunătăţise cu nimic şansele. 
— Priorităţile, explică el, sunt procesate de calculator. În 

nici un caz, eu nu le-aş putea modifica arbitrar. 

Potterley se sculă rigid de pe scaun. Avea un metru şi 
şaizeci şi şapte înălţime. 


— Atunci, la revedere, domnule! 

— La revedere, domnule Potterley, şi sincerele mele 
regrete. 

Întinse mâna şi profesorul i-o strânse scurt, apoi părăsi 
încăperea. 

Araman apăsă un buton şi secretara apăru în prag. 

— La dosarul! Rosti el. Poate fi distrus. 

Rămas din nou singur, bărbatul zâmbi cu amărăciune. O 
altă problemă rezolvată în cei douăzeci şi cinci de ani de 
când slujea omenirea. Slujirea prin refuz. 

Cel puţin, profesorul de istorie fusese uşor de convins. 
Alteori, fuseseră necesare presiuni la nivel universitar, ba 
chiar retragerea burselor de cercetare. 

După încă cinci minute, Araman îl uitase deja pe Potterley. 
De fapt, nici ulterior, rememorând întrevederea, nu-şi 
amintea să fi avut premoniţia vreunui dezastru. 

XXX 

În primul an al frustrării sale, Arnold Potterley nu simţise 
decât atât - frustrare. În al doilea an, însă, frustrarea 
dăduse naştere unei idei care iniţial îl înspăimântase, dar 
care sfârşise prin a-l fascina. Două obstacole îl opriseră să 
încerce transpunerea ideii în realitate, dar niciunul dintre 
ele nu fusese lipsa de etică a acţiunii respective. 

Primul fusese, pur şi simplu, eterna speranţă că guvernul 
avea să-i acorde finalmente aprobarea, nemaifiind astfel 
nevoie să încerce altceva. Speranţa aceea pierise definitiv 
în urma întrevederii cu Araman. 

Al doilea obstacol fusese neplăcuta conştientizare a 
propriei sale incompetente. Potterley nu era fizician şi nici 
nu cunoştea vreun fizician care l-ar fi putut ajuta. Catedra 
de Fizică a universităţii era alcătuită din indivizi cufundaţi 
în lucrările personale. În cazul cel mai bun, nu l-ar fi băgat 
în seamă. În cazul cel mai rău, ar fi raportat superiorilor 
comportamentul său anarhic, ceea ce ar fi putut duce chiar 
la retragerea bursei pentru cercetările asupra Cartaginei. 


Nu renta să-şi asume riscul respectiv, totuşi cronoscopia 
rămânea unica modalitate de a-şi continua munca. Fără ea, 
putea la fel de bine să se lipsească de bursă. 

Primul indiciu asupra posibilei depăşiri a celui de-al doilea 
obstacol apăruse cu o săptămână înainte de întrevederea 
cu Araman, însă atunci nu-şi dăduse seama că era vorba de 
aşa ceva. Evenimentul se petrecuse la una dintre reuniunile 
corpului profesoral. Potterley participa cu regularitate la 
reuniuni, întrucât le considera sarcini de serviciu şi el îşi 
privea sarcinile cu toată seriozitatea. O dată ajuns acolo, 
însă, nu aprecia că era de datoria lui să trăncănească 
fleacuri ori să lege noi prietenii. Sorbea fără tragere de 
inimă dintr-un pahar, schimba câteva politeţuri cu decanul 
ori cu eventualii şefi de catedră prezenţi, zâmbea de 
convenienţă spre ceilalţi şi, întotdeauna, pleca primul. 

În mod obişnuit, nici măcar n-ar fi băgat în seamă 
prezenţa la ultimile reuniuni a unui tânăr care stătea tăcut, 
aproape sfidător, într-un colţ. 

Nici măcar n-ar fi visat să intre în vorbă cu el, dar un lanţ 
de circumstanţe îl determinaseră ca, atunci, să se comporte 
într-un mod cu totul potrivnic firii sale. 

În dimineaţa aceea, la micul dejun, doamna Potterley îl 
anunţase pe un ton sumbru că, din nou, o visase pe Laurel, 
dar acum fusese o Laurel matură, deşi chipul său rămăsese 
al fetiţei de trei ani. Bărbatul o lăsase să vorbească; 
existase o vreme când se împotrivise cu înverşunare 
obsesiilor soţiei lui. Laurel n-avea să învie nici prin vise, şi 
nici în urma discuţiilor. Totuşi, dacă asta o alina pe Caroline 
Potterley, n-avea decât să viseze şi să vorbească. 

Când plecase, însă, spre facultate, Potterley se trezise 
pentru prima dată afectat de obsesia nesănătoasă a 
Carolinei. O Laurel matură! 

Fetiţa murise cu aproape douăzeci de ani în urmă - fusese 
unicul lor copil. În timpul scurs de atunci, ori de câte ori se 
gândise la ea şi-o imaginase ca având tot trei anişori. 


Mergând pe stradă, îşi spusese: „Dacă ar fi trăit, n-ar mai 
fi avut trei ani, ci douăzeci şi trei”. 

Fără să vrea, se pomenise încercând să şi-o imagineze pe 
Laurel crescând şi, finalmente, împlinind douăzeci şi trei de 
ani. Nu reuşise întru totul. 

Cu toate acestea, se străduise. Laurel fardându-se. Laurel 
plecând la întâlniri cu băieţi. Laurel măritându-se! 

De aceea, atunci când îl zărise pe tânărul rămas la 
periferia grupuleţelor de cadre didactice, se gândise, în 
mod absurd, că ar fi fost posibil ca un asemenea bărbat să 
se fi însurat cu Laurel. Poate chiar tânărul acela. 

Ar fi fost posibil ca Laurel să-l întâlnească aici, la 
universitate, sau poate într-o seară, când tânărul ar fi fost 
invitat să cineze la familia Potterley. Ei doi s-ar fi putut simţi 
atraşi unul de celălalt. Cu siguranţă, Laurel ar fi fost 
drăguță, iar tânărul era atrăgător - brunet, cu un chip 
prelung şi expresiv, cu ţinută degajată. 

Visarea cu ochii deschişi se spulberase, totuşi Potterley 
rămăsese privindu-l pe tânăr nu ca pe un necunoscut, ci ca 
pe un posibil ginere, într-o altă existenţă. Apoi, pornise 
către el. Fusese aproape un soi de autohipnoză. 

— Mă numesc Arnold Potterley, de la. Catedra de Istorie, îi 
întinsese mâna. Mi se pare mie, sau eşti nou pe aici? 

Tânărul îl privise buimăcit şi se fâstâcise, după care 
trecuse paharul în stânga şi-i strânsese mâna. 

— Mă numesc Jonas Foster, domnule, şi sunt noul asistent 
de fizică. 

Voi începe lucrul în semestrul acesta. 

— Îţi doresc mult succes! Spusese Potterley. 

Asta fusese totul, atunci. Potterley îşi revenise din transă, 
se simţise stânjenit şi se îndepărtase. Aruncase o privire 
peste umăr, dar iluzia relaţiei cu tânărul dispăruse. 
Revenise la realitate şi fusese furios pe sine însuşi, 
deoarece căzuse în plasa nebuniilor soţiei lui. 

Dar, o săptămână mai târziu, chiar în vreme ce Araman îi 
vorbea, chipul tânărului îi apăruse în minte. Asistent de 


fizică. Noul asistent. 

Oare fusese surd când i se prezentase? Între ureche şi 
creier se petrecuse un scurtcircuit, sau fusese vorba despre 
o autocenzură automată, determinată de apropiata 
audienţă la şeful Cronoscopiei? 

Dar audiența se dovedise inutilă, şi tocmai amintirea 
tânărului cu care schimbase două fraze îl oprise pe 
Potterley să mai insiste în direcţia reanalizării situaţiei sale. 
Dimpotrivă, fusese aproape nerăbdător să plece din 
cabinetul lui Araman. 

Revenind cu autogirul expres spre casă, aproape că-şi 
dorea să fi fost superstiţios. Atunci s-ar fi putut consola cu 
gândul că întâlnirea întâmplătoare şi lipsită de urmări 
imediate fusese, de fapt, mijlocită de atotştiutorul şi 
deliberatul Destin. 

XXX 

Jonas Foster nu era chiar un novice în viaţa universitară. 
Lungul şi anevoiosul drum către doctorat ar fi transformat 
pe oricine într-un veteran. Activitatea suplimentară de 
preparator din perioada respectivă jucase rolul unui 
anestezic. 

Acum însă era asistentul Jonas Foster. Rangul de 
conferenţiar se găsea la un pas, şi tânărul descoperise că 
între el şi celelalte cadre didactice exista un nou tip de 
relaţie. 

În primul rând, de votul lor depindeau promovările lui 
viitoare. În al doilea rând, Foster nu ştia, deocamdată, care 
dintre ei avea - sau nu - trecere pe lângă decan, sau chiar 
pe lângă rector. Tânărul nu se autoamăgea, închipuindu-şi 
că ar fi putut să ajungă în Senatul universităţii, ba chiar era 
sigur că nu deţinea calităţile respective funcţiei, totuşi n-ar 
fi avut nici un rost să facă pe nebunul doar pentru a-şi 
demonstra sieşi acest lucru. 

De aceea, îl ascultă pe istoricul cu vorbă domoală care, 
într-un mod greu de precizat, părea că radiază tensiune şi 


nu-l întrerupse pentru a-i face vânt pe uşă, în ciuda faptului 
că acela fusese primul lui impuls. 

Şi-l reamintea destul de bine pe Potterley şi felul în care îl 
abordase la reuniune (de altfel, un eveniment oribil). 
Individul îi adresase vreo două fraze, rigid, cu privirea 
pierdută şi sticloasă, după care tresărise în mod vizibil şi se 
îndepărtase. 

Atunci Foster se amuzase, dar acum. 

Poate că Potterley încercase deliberat să-l cunoască, ori 
să-i lase impresia unui tip excentric, distrat, totuşi inofensiv, 
pentru ca acum să-i testeze opiniile, căutând semnele unei 
anarhii intelectuale. În mod normal, ar fi trebuit să se 
procedeze aşa înainte de a-i fi atribuit postul. 

Deşi. 

Exista posibilitatea ca Potterley să vorbească serios, ca 
realmente să nu-şi dea seama ce făcea. Pe de altă parte, 
poate că-şi dădea foarte bine seama; era posibil să fie pur şi 
simplu un ticălos, tipul individului turnător şi lipsit de 
scrupule. 

— Mda. Mormăi Foster ca să câştige timp şi pescui din 
buzunar un pachet de ţigări, intenţionând să-i ofere una lui 
Potterley, să ia şi el una şi să le aprindă pe amândouă cât 
mai lent cu putinţă. 

— Te rog, domnule Foster! Interveni imediat interlocutorul 
său. Fără ţigări! 

— Iertaţi-mă! Îl privi surprins tânărul. 

— Nu-i nimic. Scuzele ar trebui să le ofer eu. Nu pot 
suporta mirosul de fum de ţigară. Fac alergie. Scuză-mă! 

Profesorul pălise evident şi Foster băgă în buzunar 
pachetul de ţigări. Lipsit de momentul de respiro pe care-l 
sperase, tânărul căută scăparea cea mai uşoară. 

— Mă simt măgulit că mi-aţi solicitat sfatul, domnule 
Potterley, totuşi eu nu sunt băgat în neutrinică. În domeniul 
acesta, nu mă descurc foarte bine. Chiar şi o simplă opinie 
ar putea fi eronată şi, vă mărturisesc sincer, aş prefera să 
nu intraţi în detalii. 


— Cum adică, nu eşti „băgat” în neutrinică? Se încruntă 
istoricul. 

Deocamdată, nu eşti „băgat” în nimic. Sau ai primit deja o 
bursă de cercetare? 

— Este abia primul meu semestru. 

— Ştiu. Bănuiesc că, deocamdată, nu ai solicitat nici o 
bursă. 

Foster surâse strâmb. În cele trei luni petrecute în 
universitate, încă nu izbutise să-şi formuleze suficient de 
atractiv cererile pentru bursa de cercetare pentru ca să le 
încredinţeze unui redactor ştiinţific, cu atât mai puţin să le 
înainteze Comisiei Naţionale. 

Din fericire, şeful lui de catedră privise situaţia cu destulă 
îngăduinţă. 

„Nu te grăbi, Foster”, îi spusese, „ci organizează-ţi ideile 
cât mai bine. 

Asigură-te că-ţi cunoşti perfect drumul şi obiectivul final, 
deoarece, după primirea bursei, specializarea îţi va fi 
recunoscută în mod oficial şi, bună sau rea, asta îţi va fi 
cariera până la moarte.” în sine, sfatul respectiv reprezenta 
o banalitate crasă, dar adesea banalităţile deţin sâmburele 
adevărului - lucru cu care Foster era întru totul de acord. 

— Conform pregătirii, dar şi înclinațiilor mele, domnule 
Potterley, mă interesează hiperoptica pseudogravitaţională. 
Aşa m-am şi prezentat, atunci când am solicitat postul de 
asistent. Poate că, deocamdată, nu este specializarea mea 
oficială, dar va fi cu siguranţă. Nu poate fi vorba despre 
altceva. Cât despre neutrinică, nici măcar n-am studiat 
domeniul. 

— De ce?! 

Foster rămase cu gura căscată. Fusese genul de 
curiozitate nepoliticoasă despre statutul profesional al 
altuia care pe el îl iritase dintotdeauna. 

— La universitatea mea, răspunse pe un ton a cărei 
politeţe scârţâia, nu se preda neutrinică. 

— Dumnezeule, dar ce universitate ai urmat? 


— Institutul de Tehnologie Massachussetts. 

— Şi nu avea neutrinică în programa de studiu? 

— Nu, n-avea. (Simţindu-se stânjenit, Foster adoptă o 
reacţie defensivă.) Este o materie de înaltă specializare, 
fără mare valoare. Cronoscopia poate că este valoroasă, 
însă reprezintă unica aplicaţie practică şi constituie o 
fundătură. 

Istoricul îl privi în ochi. 

— Vreau să te întreb un lucru. Ştii unde aş putea găsi un 
expert în neutrinică? 

— Nu, nu ştiu, replică Foster sec. 

— Ei bine, atunci cunoşti vreo instituţie de învăţământ 
superior unde se predă neutrinică? 

— Nu, nu cunosc. 

Potterley surâse fără pic de voioşie. 

Tânărul detestă surâsul acela, i se păru că ascundea o 
insultă şi se enervă îndeajuns ca să spună: 

— Aş dori să vă atrag atenţia, domnule, că vă depăşiţi 
atribuţiile. 

— Poftim? 

— Vreau să spun că, în calitate de istoric, interesul 
dumneavoastră faţă de orice domeniu al fizicii, interesul 
dumneavoastră profesional, este. 

Se opri, incapabil să pronunţe ultimele cuvinte. 

— Lipsit de etică? 

— Exact, domnule Potterley. 

— Cercetările mele m-au împins aici, şuieră profesorul. 

— Trebuie să vă adresaţi Comisiei Naţionale. Dacă ei 
acceptă. 

— M-am adresat Comisiei Naţionale, dar zadarnic. 

— În cazul acesta, este limpede că trebuie să abandonaţi 
direcţia respectivă. 

Foster ştia că replicile lui aduceau cu cele ale unui 
moralist făţarnic, dar nu intenţiona să se lase atras în 
exprimarea unei anarhii intelectuale. 


Se găsea abia la începutul carierei şi nu era cazul să-şi 
asume riscuri prosteşti. 

Aparent, însă, răspunsul său avu efectul dorit asupra lui 
Potterley. 

Pe neaşteptate, istoricul explodă într-o furtună verbală de 
iresponsabilitate. 

— Savanţii, spuse el, erau cu adevărat liberi numai dacă 
puteau urmări după voie subiectele care-i interesau şi care 
puteau varia în chip neaşteptat şi permanent. Cercetarea, 
mai spuse el, înghesuită forţat într-un tipar prestabilit de 
către forţele ce deţineau băierile pungii, devenea 
slugarnică şi stagna în mod inevitabil. Nimeni, perora el, nu 
avea dreptul să dicteze interesele intelectuale ale altcuiva. 

Foster îi ascultă întregul discurs cu neîncredere. Nimic din 
cele ce auzea nu-i era străin. Îi auzise pe studenţi vorbind 
în felul acela pentru a-şi şoca profesorii şi, o dată sau de 
două ori, el însuşi se amuzase procedând în acelaşi fel. 
Oricine studiase istoria ştiinţei ştia că, odată, mulţi 
gândiseră aşa. 

Cu toate acestea, i se părea straniu ca un savant 
contemporan să emită asemenea absurdităţi. Nimeni n-ar fi 
fost de acord să conducă o fabrică lăsând fiecare muncitor 
să facă ceea ce-i plăcea la un moment dat, ori să piloteze o 
navă în funcţie de ideile contradictorii şi ocazionale ale 
fiecărui membru de echipaj. Era de la sine înţeles că în 
toate cazurile de acest fel trebuia să existe un organism 
central de supraveghere. Şi atunci, de ce directivele şi 
ordinea să acţioneze numai în beneficiul fabricilor şi al 
navelor, dar nu şi al cercetării? 

Oamenii ar fi putut susţine că, din punct de vedere 
calitativ, mintea omenească diferea oarecum de o navă, ori 
de o fabrică, totuşi istoria realizărilor intelectuale dovedea 
contrariul. 

La începuturile ştiinţei, când labirintul tuturor sau al 
majorităţii cunoştinţelor era accesibil minţii individuale, 
poate că nu fusese necesară o îndrumare din exterior. 


Hoinăreala orbească peste petele albe ale necunoscutului 
putea duce la minunate descoperiri accidentale. 

Dar, pe măsură ce cunoaşterea se extinsese, trebuise să fie 
absorbit un volum tot mai mare de date înainte de a se 
putea organiza expediţii cu sorţi de izbândă pe tărâmul 
ignoranței. Oamenii fuseseră nevoiţi să se specializeze. 
Pentru a se descurca, cercetătorul avusese nevoie mai întâi 
de ajutorul unei biblioteci pe care el singur n-o putea 
aduna, apoi de instrumente pe care nu şi le-ar fi putut 
permite. Într-o măsură tot mai mare, experimentatorul 
individual lăsase locul colectivelor şi institutelor de 
cercetare. 

Fondurile pe care le necesita cercetarea sporiseră o dată 
cu înmulţirea aparaturii indispensabile. În prezent, existau 
prea puţine licee atât de mici încât să n-aibă nevoie de cel 
puţin un microreactor nuclear şi trei reţele de calculatoare. 

Cu secole în urmă, persoanele particulare nu-şi mai 
putuseră permite cheltuielile legate de cercetarea pe cont 
propriu. Treptat, doar guvernul, marile corporaţii şi marile 
universităţi sau institute mai putuseră finanța în mod 
corespunzător cercetarea fundamentală. 

Spre sfârşitul secolului XX, până şi cele mai mari 
universităţi ajunseseră să depindă complet de bursele 
guvernamentale, în vreme ce institutele de profil n-ar fi 
subzistat fără subscripţii publice şi fără exceptarea de la 
impozite. După anul 2000, corporaţiile multinaționale 
deveniseră subsidiare ale guvernului planetar şi, ca 
urmare, finanţarea cercetării şi direcţiile acesteia fuseseră, 
în mod firesc, centralizate în cadrul unui departament 
guvernamental. 

Totul decursese perfect. Fiecare domeniu ştiinţific fusese 
adaptat conform nevoilor consumatorilor, iar diversele 
domenii erau coordonate destul de bine. Progresul material 
din ultima jumătate de secol constituia un argument 
suficient pentru susţinerea faptului că ştiinţa nu era 
afectată de stagnare. 


Foster încercă să îngaime ceva în această privinţă, dar 
Potterley gesticulă nerăbdător şi i-o reteză scurt: 

— Repeţi papagaliceşte propaganda oficială. Te afli chiar 
în faţa unui exemplu care o contrazice pe deplin. Îţi vine să 
crezi? 

— Să fiu sincer, nu. 

— Ei bine, de ce spui că vizionarea timpului reprezintă o 
fundătură? 

De ce nu este importantă neutrinică? Ai spus-o chiar 
dumneata. Ai afirmat-o categoric, deşi n-ai studiat-o. Ai 
recunoscut că eşti complet ignorant în acest domeniu. Nici 
măcar nu se predă în universitatea dumitale. 

— Oare acest lucru nu constituie o dovadă suficientă? 

— Aha, am înţeles! Nu se predă, pentru că nu este 
importantă. Şi nu este importantă pentru că nu se predă. le 
mulţumeşte tipul acesta de logică? 

Foster se simţea din ce în ce mai derutat. 

— Aşa afirmă manualele. 

— Exact, asta-i totul! Manualele spun că neutrinică nu este 
importantă. Profesorii dumitale îţi spun acelaşi lucru, 
fiindcă aşa au citit în manuale. În manuale scrie aşa, 
deoarece au fost concepute de profesori. 

Cine susţine afirmaţia bazându-se pe experienţă şi pe 
cunoştinţe personale? Cine cercetează neutrinică? Cunoşti 
vreun cercetător în neutrinică? 

— Nu cred că ajungem undeva în felul acesta, domnule 
Potterley, replică Foster. Am şi alte treburi. 

— Doar un minut! Vreau să-ţi mai spun ceva, să văd ce 
părere ai despre asta. Eu afirm că guvernul suprimă în mod 
deliberat cercetarea fundamentală a neutrinicii şi a 
cronoscopiei. Mai exact, restrânge aplicarea cronoscopiei. 

— În nici un caz! 

— De ce nu? Poate s-o facă foarte uşor, graţie cercetării 
direcționate central. Dacă guvernul refuză finanţarea 
cercetărilor într-un domeniu ştiinţific, domeniul respectiv 


dispare. Aşa s-a ucis neutrinică. Se poate face. Şi se va mai 
face! 

— Dar în ce scop? 

— Nu ştiu. Aş dori s-o afli dumneata. Aş fi încercat să aflu 
eu însumi, dacă aş fi avut destule cunoştinţe. M-am adresat 
dumitale, fiindcă de-abia ai ieşit de pe băncile facultăţii. Ţi 
s-au îngroşat deja arterele intelectului? Ţi-ai pierdut 
curiozitatea? Nu doreşti să ştii? Nu doreşti răspunsuri? 

Istoricul îl fixă cu privirea pe Foster. Feţele lor se aflau 
acum doar la câţiva centimetri depărtare, şi tânărul era 
atât de ameţit încât nu se gândea să se dea îndărăt. 

În mod normal, ar fi trebuit să-i ceară lui Potterley să 
părăsească încăperea. Dacă ar fi fost necesar, l-ar fi putut 
da afară pe uşă. 

Nu-l opri respectul faţă de vârsta şi funcţia celuilalt. 
Argumentele lui Potterley nu-l convinseseră câtuşi de puţin. 
Mai degrabă, interveni un amănunt ce-i zgândărea mândria 
legată de universitatea sa. 

De ce nu avea I.I. M. Un curs de neutrinică? De fapt, dacă 
îşi amintea bine, se îndoia că în bibliotecă ar fi existat vreun 
manual de neutrinică. 

Nu-şi amintea să fi văzut niciunul. 

Tăcu, încercând să se gândească mai bine. 

Iar asta însemnă dezastrul. 

XXX 

Cândva, Caroline Potterley fusese o femeie atrăgătoare. 
Existau evenimente, precum dineurile ori seratele 
organizate de universitate, când, cu eforturi considerabile, 
rămăşiţe ale acelei frumuseți puteau fi recuperate. 

În ocaziile obişnuite, Caroline se fleşcăia. Exact acest 
termen îl folosea femeia în clipele când se simţea 
dezgustată faţă de propria-i persoană. O dată cu trecerea 
anilor, se îngrăşase, însă starea ei nu era legată numai de 
grăsime. Parcă muşchii înşişi i se înmuiaseră, astfel încât îşi 
târşâia picioarele când mergea, iar ochii i se pungiseră şi 
obrajii îi atârnau. Păreau obosite până şi firele părului, care 


începuse să încărunţească. Lipsite de elasticitate, ele 
atârnau pur şi simplu, suportând resemnate efectul 
gravitaţiei. 

Caroline se privi în oglindă şi recunoscu că avea una 
dintre zilele cele mai proaste. Cunoştea perfect motivul. 

Era vorba despre visul cu Laurel. Ce! Straniu, în care 
Laurel era matură. De când îl visase întâia oară, nu-şi mai 
revenise. 

Îi părea rău că i-l povestise lui Arnold. Soţul ei nu 
comentase - n-o mai făcea de mult dar fusese afectat. 
Câteva zile după aceea, se arătase mult mai retras decât în 
mod obişnuit. Poate că se pregătea în vederea importantei 
întâlniri cu reprezentantul autorităţilor (deşi repeta întruna 
că nu întrevedea nici un succes), dar poate că un rolîl 
jucase şi visul ei. 

Parcă era mai bine pe vremuri, când se răstea la ea: 
„Irecutul este mort, Caroline, şi-i bine să nu uiţi asta! Nici 
vorbele şi nici visele n-o vor învia”. 

Fusese foarte greu pentru amândoi. Groaznic de greu. 
Caroline lipsise în momentul acela, şi de atunci trăise 
măcinată de remuşcare şi de sentimentul vinovăţiei. Dacă 
ar fi rămas acasă, dacă n-ar fi plecat pentru nişte târguieli 
inutile, atunci ar fi existat două şanse. Unul dintre ei ar fi 
izbutit s-o salveze pe Laurel. 

Bietul Arnold nu reuşise, deşi cerul îi era martor că făcuse 
tot ce era omeneşte posibil. Fusese cât pe aici să moară el 
însuşi. leşise din casa în flăcări, împleticindu-se, acoperit de 
arsuri, aproape sufocat, pe jumătate orb, purtând-o în braţe 
pe Laurel. Moartă. 

Coşmarul acela nu se risipise, nu se destrămase niciodată 
pe deplin. 

Treptat, Arnold îşi făurise o cochilie. Îşi cultivase o poză 
blândă, susţinută de un glas scăzut, dinapoia căreia nu 
răzbătea niciodată nimic şi pe care nu şi-o pierdea 
niciodată, indiferent de situaţie. Devenise puritan, ba chiar 
renunţase la măruntele lui vicii: fumatul şi tendinţa de a 


înjura. Obţinuse bursa pentru redactarea unei noi istorii a 
Cartaginei şi se afundase în lucru. 

Caroline încercase să-l ajute. Îi căutase surse de referinţă 
prin arhive şi îi introdusese notițele în calculator. Activitatea 
aceea se întrerupsese în mod brusc. 

Într-o seară, se ridicase de la biroul unde lucra şi fugise în 
baie, unde vomitase fără să se poată stăpâni. Arnold venise 
după ea, derutat şi îngrijorat. 

— Caroline, ce s-a-ntâmplat? 

Ea îşi revenise abia după o duşcă de coniac. 

— Este adevărat? Întrebase. Aşa făceau? 

— Cine? Ce să facă? 

— Cartaginezii. 

Bărbatul o fixase cu privirea, nedumerit. Incidentul se 
lămurise târziu şi treptat; Caroline fusese incapabilă să 
povestească totul. 

Se pare că locuitorii Cartaginei îl adulau pe Moloh sub 
forma unui idol din bronz, care purta în pântece un cuptor. 
În situaţiile de criză, preoţii şi populaţia se adunau în faţa 
idolului şi, după ceremoniile şi invocaţiile cuvenite, în 
flăcările cuptorului erau azvârliţi prunci vii. 

Cu câteva clipe înaintea momentului crucial, copiii căpătau 
dulciuri, pentru ca eficienţa sacrificiului să nu fie anulată de 
ţipetele lor de panică, iar după aceea tobele răpăiau vreme 
de câteva secunde, acoperind orice sunete. Părinţii erau 
prezenţi, probabil chiar răsplătiți, întrucât sacrificiul îi 
mulţumise pe zei. 

Potterley se încruntase, întunecându-se la faţă. Minciuni 
ordinare, îl spusese soţiei lui, răspândite de duşmanii 
Cartaginei. Ar fi trebuit s-o fi prevenit pe Caroline. De fapt, 
asemenea minciuni propagandistice nu reprezentau ceva 
neobişnuit. Conform grecilor, israeliţii adulau un cap de 
asin în templul din Ierusalim. Conform romanilor, primii 
creştini îi urau pe toţi oamenii, fără deosebire, şi sacrificau 
copiii păgânilor în catacombe. 

— Deci cartaginezii n-au procedat aşa? Întrebase Caroline. 


— Sunt absolut sigur că nu. Poate s-o fi făcut fenicienii 
antici. Sacrificiile umane reprezentau un lucru obişnuit în 
societăţile primitive, dar, în epoca ei de glorie, Cartagina n- 
a fost deloc o societate primitivă. 

Adesea, sacrificiile umane se înlocuiesc prin acţiuni 
simbolice, de felul circumciziei. Din ignoranță, sau din 
răutate, este posibil ca grecii şi romanii să fi confundat 
unele acţiuni simbolice cu ritualul iniţial. 

— Eşti sigur? 

— Deocamdată, nu pot fi sigur, dar când voi avea 
suficiente dovezi, voi solicita aprobarea de folosire a 
cronoscopiei, care va lămuri lucrurile o dată pentru 
totdeauna. 

— Cronoscopie? 

— Vizionarea timpului. Ne putem focaliza asupra 
Cartaginei antice, într-un anumit moment de criză - de 
pildă, în momentul debarcării lui Scipio Africanul, în anul 
202 Î. Hr. 

— Şi să vedem cu ochii noştri ce s-a întâmplat. Vei constata 
că am avut dreptate. 

O bătuse pe umăr şi-i zâmbise încurajator, dar, timp de 
două săptămâni, femeia o visase pe Laurel în fiecare noapte 
şi încetase să-şi mai ajute soţul. Nici el nu-i mai ceruse s-o 
facă. 

Acum, însă, se pregătea pentru apropiata întâlnire, 
străduindu-se să-şi insufle curaj. Arnold îi telefonase de 
îndată ce revenise în oraş şi-i spusese că se întâlnise cu 
reprezentantul autorităţilor, de la care primise răspunsul 
bănuit. Asta însemna un eşec, totuşi glasul lui nu trădase 
absolut nici o urmă de deprimare, iar pe ecran chipul său 
păruse la fel de destins ca întotdeauna. Adăugase că era 
posibil să întârzie puţin, deoarece mai avea de rezolvat o 
treabă. 

Aşadar, urma să ajungă târziu acasă; totuşi, acest lucru 
era lipsit de importanţă, întrucât niciunul dintre ei nu mai 
respecta orele fixe de masă; de fapt, nu le păsa nici ce 


semipreparate scoteau din congelator şi introduceau în 
cuptorul cu microunde. 

Cu toate acestea, când sosi acasă, Arnold îşi surprinse 
soţia; Aparent, absolut nimic din comportamentul lui nu 
trăda insuccesul. O sărută îndatoritor, îi zâmbi, îşi scoase 
pălăria şi întrebă dacă se întâmplase ceva deosebit în 
decursul absenței sale. Totul era aproape perfect normal. 
Aproape. 

Caroline învățase, însă, să detecteze detaliile, iar soţul ei 
se mişca puţin prea precipitat. Îndeajuns, pentru ca ea să-i 
simtă încordarea. 

— S-a întâmplat ceva? Îl întrebă. 

— Am invitat pe cineva la cină, mâine seară. Sper că nu te 
superi. 

— Bineînţeles că nu. Îl cunosc? 

— Nu. Este un asistent tânăr, care a venit anul ăsta. Am 
stat de vorbă cu el. 

Brusc, Arnold se răsuci spre soţia lui, îi prinse braţele la 
nivelul coatelor, o ţinu aşa câteva clipe, apoi îi dădu drumul, 
parcă stânjenit că-şi trădase emoţiile. 

— A fost cât pe-aci să nu-l pot lămuri, adăugă el. 
Imaginează-ţi! 

Groaznic, groaznic, cum ne-au pus pe toţi la jug. Ce mult 
iubim lanţurile în care ne ţin! 

Doamna Potterley nu era convinsă că înţelesese despre ce 
era vorba, totuşi de mai bine de un an îşi văzuse soţul 
devenind, încetul cu încetul, tot mai rebel, tot mai îndrăzneţ 
în criticile aduse guvernului. 

— Sper că nu i-ai spus vreo prostie, murmură ea. 

— Cum adică, „prostie”? O să mă ajute cu nişte cercetări 
în neutrinică. 

Cuvântul „neutrinică” nu însemna nimic pentru femeie, 
însă ea ştia prea bine că nu avea nici o legătură cu istoria, 
de aceea protestă fără convingere: 

— Arnold, nu-mi place ce faci! O să-ţi pierzi postul. Este. 


— Anarhie intelectuală, scumpa mea, chicoti bărbatul. Asta 
voiai să spui, nu? Perfect, sunt un anarhist. Dacă guvernul 
nu-mi îngăduie să-mi extind cercetările, le voi extinde pe 
cont propriu. lar după mine, vor urma şi alţii. Şi dacă n-o 
vor face. Oricum, nu contează. Importantă este Cartagina şi 
cunoaşterea, nu situaţia mea sau ata. 

— Dar tu nu-l cunoşti pe tânărul acela! Dacă-i un agent al 
Comisiei Naţionale? 

— Destul de improbabil, dar sunt gata să-mi asum riscul 
ăsta. 

— Bărbatul îşi strânse pumnul drept şi-l frecă încet şi 
apăsat de palma stângă. 

— Acum este de partea mea, sunt sigur. Nu poate fi altfel. 
Pot recunoaşte curiozitatea intelectuală, atunci când o 
percep în ochii, pe chipul şi în glasul cuiva - ea este o boală 
fatală pentru un savant ţinut în lesă. Chiar şi în ziua de azi, 
durează până să fie eliminată din om, iar tinerii sunt mai 
vulnerabili. La urma urmelor, de ce să ne oprim la fiecare 
pas? De ce să nu ne construim propriul nostru cronoscop şi 
să-i spunem guvernului să se ducă-n. 

Se opri brusc, clătină din cap şi se întoarse cu spatele. 

— Sper ca totul să fie bine, bolborosi doamna Potterley, 
chinuită de teribila certitudine că nu va fi deloc aşa şi 
înspăimântată la gândul că soţul ei avea să-şi piardă postul 
de profesor, o dată cu acesta, urmând să dispară şi 
siguranţa unei bătrâneţi liniştite. 

Dintre toate personajele, doar ea avusese presentimentul 
acut al unor necazuri iminente. Desigur, se gândise la cu 
totul altceva. 

XXX 

Jonas Foster îşi făcu apariţia cu o întârziere de aproape o 
jumătate de oră. Toată după-amiaza, nu fusese prea convins 
că va da curs invitaţiei, apoi decisese că nu putea comite 
enorma gafă de-a declina o invitaţie la masă cu câteva 
minute înainte de ora fixată. În plus, îl rodea şi curiozitatea. 


Cina în sine păruse interminabilă şi Foster mâncase fără 
poftă. 

Doamna Potterley era cu gândurile în altă parte; rupsese 
tăcerea doar o dată, pentru a-l întreba pe tânăr dacă era 
însurat şi pentru a pufni depreciativ la auzul răspunsului 
negativ. Domnul Potterley se interesase, în termeni neutri, 
despre experienţa profesională a asistentului, încuviinţând 
energic din cap la fiecare cuvânt al acestuia. 

Totul fusese cât se poate de monoton şi plictisitor, ba chiar 
iritant. 

„Pare atât de inofensiv”, gândise Foster. 

În ultimele două zile, tânărul culesese o serie de informaţii 
despre Potterley. În secret, desigur, aproape pe furiş. Nu 
avea chef să fie văzut în biblioteca de ştiinţe sociale, deşi 
istoria reprezenta un domeniu de graniţă, iar lucrările de 
istorie erau consultate frecvent de publicul general, atât 
pentru destindere, cât şi în interes profesional. 

Cu toate acestea, un fizician nu făcea parte din „publicul 
general”. 

Dacă Foster era surprins în mod repetat citind manuale de 
istorie, avea să fie considerat un excentric şi, după o vreme, 
şeful lui de catedră avea să se întrebe, pe bună dreptate, 
dacă noul lui asistent era cu adevărat omul potrivit pentru 
postul respectiv. 

De aceea, fusese precaut. Se aşezase în nişele cele mai 
îndepărtate şi ţinuse bărbia în piept, când intrase şi când 
ieşise din bibliotecă, la ore dintre cele mai neaşteptate. 

Aflase în felul acela că Potterley scrisese trei cărţi şi câteva 
zeci de articole despre civilizațiile mediteraneene antice, 
iar articolele cele mai recente (apărute toate în „Revista de 
istorie”) se ocupau în exclusivitate de Cartagina pre- 
romană, tratată dintr-un punct de vedere extrem de 
favorabil. 

Asta, cel puţin, confirmase spusele profesorului şi 
atenuase o parte din suspiciunile lui Foster, deşi asistentul 


continuase să simtă că ar fi fost mai înţelept, şi mai sigur, 
să-l fi refuzat din capul locului. 

Un om de ştiinţă, se gândise el, oarecum dezamăgit de 
propria-i comportare, n-ar trebui să fie prea curios. 
Curiozitatea este o trăsătură de caracter destul de 
periculoasă. 

După cină, fu condus în cabinetul lui Potterley, unde se 
opri în prag, ca fulgerat. Pereţii erau realmente acoperiţi de 
cărţi. 

Nu erau simple microfilme. Bineînţeles acestea nu lipseau, 
dar numărul lor era mult mai mic decât cel al cărţilor 
tipăritE. Pe hârtie. 

Foster n-ar fi bănuit că mai puteau exista atât de multe 
cărţi în stare acceptabilă. 

Lucrul acesta îl puse pe gânduri. De ce ar fi dorit cineva să 
păstreze atâtea cărţi în casă? În mod sigur, toate erau 
disponibile în biblioteca universităţii sau, în cel mai rău caz, 
în Biblioteca Naţională. 

O bibliotecă personală implica un aspect de tăinuire, 
degaja un aer de anarhie intelectuală. În mod straniu, 
tocmai acest ultim gând îl calmă pe tânăr. Potterley părea 
mai degrabă un anarhist autentic, decât un agent 
provocator care-i întindea o cursă. 

Apoi, orele se scurseră rapid, buimăcindu.-l. 

— Vezi dumneata, începu Potterley cu glas limpede şi calm, 
am dorit să găsesc, dacă era posibil, un individ care să fi 
utilizat cronoscopia în cercetările sale. Evident, nu mă 
puteam interesa în mod direct, deoarece ar fi fost o 
cercetare neautorizată. 

— Da, încuviinţă sec Foster. 

Îl surprindea că un amănunt relativ minor l-ar fi putut opri 
pe profesor. 

— De aceea, am folosit metode indirecte. 

Într-adevăr, aşa procedase. Foster fu uimit de volumul 
corespondenţei referitoare la mici detalii neclarificate ale 
culturilor antice din bazinul mediteranean, în care 


apăruseră repetat remarci de felul: „Desigur, deoarece n- 
am utilizat niciodată cronoscopia.”, ori „Aşteptând 
autorizarea unei cercetări cronoscopice, care pare, 
deocamdată, improbabilă.” 

— 'Toate acestea n-au fost bâjbâieli orbeşti, explică 
Potterley. Există o broşură lunară, publicată de Institutul de 
Cronoscopie, în care apar diverse aspecte ale trecutului 
lămurite în urma vizionărilor temporale. 

Nu multe - unul sau două. Ceea ce m-a surprins din capul 
locului a fost banalitatea lor, aş putea spune chiar 
caracterul lor anost. De ce respectivele cercetări 
căpătaseră prioritate înaintea temei mele? De aceea, m-am 
adresat, în scris, persoanelor care îşi desfăşurau activitatea 
în direcţiile descrise în broşură. După cum ai văzut, ele nu 
utilizaseră cronoscopul. Să reluăm acum totul, punct cu 
punct. 

În cele din urmă, cu capul ameţit de detaliile meticulos 
acumulate de Potterley, tânărul întrebă: 

— De ce nu li s-a permis folosirea cronoscopului? 

— Nu cunosc răspunsul, dar am formulat o ipoteză. 
Invenţia cronoscopului îi aparţine lui Sterbinski, şi ea a fost 
mult mediatizată la momentul respectiv. Apoi, însă, afirm 
eu, guvernul a luat în stăpânire aparatul şi a hotărât să 
suprime orice alte cercetări în direcţiile ce duseseră la 
inventarea sa, interzicând totodată folosirea instrumentului. 

Totuşi, oamenii ar fi putut să se arate nedumeriţi, 
întrebându-se de ce nu mai este utilizat. Curiozitatea este 
un viciu, domnule Foster. 

„Aşa-i”, încuviinţă fizicianul în gând. 

— De aceea, continuă Potterley, s-a pretins că instrumentul 
era utilizat. În felul acesta, cronoscopul nu mai constituia o 
invenţie misterioasă, ci un aparat ca toate celelalte. Nu mai 
reprezenta un obiect care să stârnească curiozităţi, 
legitime ori nu. 

— Dumneavoastră v-a stârnit curiozitatea, sublinie Foster. 


— În cazul meu, a fost altceva, păru puţin tulburat 
profesorul. Eu trebuie să fac ceva şi nu sunt de acord să mă 
supun, acceptând modul ridicol în care sunt ţinut departe 
de adevăr. 

„Şi sunteţi niţeluş paranoic”, completă Foster, 
încruntându-se. 

Şi totuşi, paranoic sau nu, profesorul dăduse de un fir. 
Foster nu mai putea nega faptul că în domeniul neutrinicii 
se petrecea ceva ciudat. 

Dar ce anume urmărea Potterley? Întrebarea respectivă 
continua să-l obsedeze pe tânăr. Dacă povestea aceasta nu 
fusese o testare a eticii sale profesionale, ce dorea 
profesorul? 

„S-o iau logic. Dacă un anarhist intelectual, uşor paranoic, 
vrea să utilizeze un cronoscop şi este convins că autorităţile 
îl împiedică în mod deliberat s-o facă, cum ar proceda? 
Dacă aş fi în locul lui, cum aş proceda?” 

— Este posibil ca, de fapt, cronoscopul să nu existe? 
Întrebă el încetişor. 

Potterley tresări şi calmul lui general aproape că se fisură. 
Pentru o clipă, Foster întrezări ceva ce nu aducea deloc cu 
liniştea, îndărătul aspectului exterior al bărbatului. 

Istoricul îşi reveni, însă, aproape instantaneu şi replică: 

— Ah, nu, trebuie să existe un cronoscop! 

— De ce? L-aţi văzut? Eu l-am văzut? Poate că asta explică 
totul. 

Poate că autorităţile nu ascund în mod deliberat 
cronoscopul, ci, pur şi simplu, nu-l deţin. 

— Totuşi, Sterbinski a existat şi a construit un instrument 
numit cronoscop. Acestea sunt fapte certificate istoric. 

— Aşa scrie în manuale, replică sec Foster. 

— Fii atent! 

— Potterley se întinse şi-l prinse pe tânăr de mânecă. 

— Am nevoie de cronoscop! Trebuie să-l folosesc! Nu-mi 
spune că nu există. Noi doi vom căuta să aflăm îndeajuns de 
multe lucruri despre neutrinică, pentru a putea să. 


Profesorul se opri brusc. Foster îşi desprinse mâneca şi 
termină fraza: 

— Să construim unul? 

Potterley părea îmbufnat, ca şi cum ar fi preferat ca 
tânărul să nu vorbească atât de deschis. 

— De ce nu? 

— Fiindcă este imposibil! Dacă ceea ce am citit eu este 
adevărat, Sterbinski a avut nevoie de douăzeci de ani şi de 
câteva milioane, sub forma mai multor burse, pentru a-şi 
construi aparatul. Credeţi că noi doi i-am putea repeta 
isprava, în secret? Să presupunem că am dispune de timpul 
respectiv, ceea ce nu-i adevărat, şi să mai presupunem că aş 
putea învăţa suficiente lucruri din cărţi, ceea ce mă îndoiesc 
- dar de unde am face rost de bani şi de echipamente? 
Pentru numele lui Dumnezeu, un cronoscop ocupă o clădire 
cu patru etaje! 

— Deci, n-o să mă ajuţi? 

— Ei bine, există o modalitate prin care aş putea descoperi 
ceva. 

— Care anume? Tresări Potterley. 

— Nu contează. Modalitatea în sine nu este importantă. Aş 
putea, însă, afla destule ca să vă spun dacă guvernul 
suprimă în mod deliberat cercetările ce folosesc 
cronoscopul. Aş putea confirma dovezile pe care le aveţi 
deja sau aş putea demonstra că ele v-au condus la concluzii 
eronate. Nu ştiu cu ce v-ar ajuta asta, dar altceva nu sunt în 
stare să fac. Asta-i limita mea. 

XXX 

Potterley privi în urma tânărului, care se îndepărta pe 
stradă. Era extrem de furios pe sine însuşi. De ce fusese 
atât de imprudent încât îi permisese să-i ghicească 
gândurile legate de construirea unui cronoscop propriu? Se 
grăbise, fără să se gândească la consecinţe. 

Apoi, de ce trebuise Foster să emită teoria inexistenţei 
cronoscopului? 


Cronoscopul trebuia să existe. Trebuia! Ce rost avea să se 
afirme contrariul? 

Şi de ce n-ar fi fost posibil să se construiască un al doilea 
aparat? 

Ştiinţa evoluase în cei cincizeci de ani scurşi din momentul 
invenţiei lui Sterbinski. Nu erau necesare decât 
cunoştinţele respective. 

Tânărul trebuia lăsat să ie adune. Trebuia lăsat să creadă 
că descoperirea câtorva informaţii reprezenta limita lui. 
După ce porneai pe poteca ducând spre anarhie, limitele 
dispăreau. Dacă Foster nu era mânat de un imbold lăuntric, 
primii paşi aveau să fie suficienţi pentru a-i determina pe 
următorii. Potterley era cât se poate de sigur că, la o adică, 
n-avea să se dea în lături de la folosirea şantajului. 

Mai flutură o dată din mână, în semn de rămas bun, apoi 
îşi ridică ochii. Începuse să plouă. 

În mod sigur! Şantaj - dacă era necesar - dar el n-avea să 
se oprească. 

XXX 

Foster străbătu cartierul pustiu, fără să bage în seamă 
ploaia. 

Era un prost, se gândea, dar nu putea lăsa lucrurile aşa. 
Trebuia să afle! Îşi blestemă curiozitatea neînfrânată, totuşi 
trebuia să afle! 

Nu intenţiona, însă, să se adreseze decât unchiului Ralph. 
Îşi jură, hotărât, că n-avea să meargă mai departe. În felul 
acela, n-ar fi existat dovezi împotriva lui - unchiul Ralph ştia 
să fie discret. 

Cumva, în secret, se simţea ruşinat de unchiul său. Nu 
pomenise numele lui faţă de Potterley - pe de o parte, din 
prudenţă şi, pe de altă parte, fiindcă nu dorea să mai 
zărească sprânceana înălţată şi inevitabilul surâs abia 
schiţat. Oricât ar fi fost de utili, redactorii ştiinţifici nu 
făceau parte din familia oamenilor de ştiinţă şi erau trataţi 
cu un dispreţ superior. Bineînţeles, faptul că, pe ansamblu, 
câştigau mai mult decât cercetătorii agrava lucrurile. 


Cu toate acestea, existau şi momente când prezenţa unui 
redactor ştiinţific în familie putea constitui un avantaj. 
Neavând o instruire universitară, ei nu trebuiau să se 
specializeze. Prin urmare, un bun redactor ştiinţific se 
pricepea practic la orice. lar unchiul Ralph era unul dintre 
cei mai buni. 

XXX 

Ralph Nimmo nu avea nici o diplomă şi se mândrea cu 
acest lucru. 

— O diplomă, îi spusese el lui Foster în tinereţe, este 
primul pas spre o carieră dezastruoasă. Îţi pare rău s-o 
iroseşti, de aceea continui cu cursuri postuniversitare şi 
doctorat. Sfârşeşti prin a fi un ignorant desăvârşit în 
materie de tot ceea ce se întâmplă în lume, exceptând, 
desigur, o foarte subţire feliuţă de inutilitate. Pe de altă 
parte, dacă eviţi acumularea unor informaţii haotice şi 
inutile şi-ţi păzeşti mintea cu atenţie până la maturitate, 
educând-o să judece limpede şi inteligent, atunci vei ajunge 
să deţii un instrument puternic de lucru şi vei putea deveni 
redactor ştiinţific. 

Nimmo primise prima însărcinare la vârsta de douăzeci şi 
cinci de ani, după ce-şi încheiase „ucenicia” de numai trei 
luni. Căpătase un manuscris gros, scris într-un jargon 
ininteligibil oricărui cititor care nu s-ar fi bazat pe intuiţii 
norocoase şi pe un studiu extrem de atent. Nimmo îl 
demontase şi-l refăcuse (după cinci lungi şi exasperante 
şedinţe de discuţii cu autorii biofizicieni), transformând 
limbajul încifrat într-unul accesibil şi concis şi netezind 
asperităţile stilului. 

— De ce nu? Îi replicase el tolerant nepotului său, care-i 
atacase opinia despre diplome, acuzându-l că prefera să 
rămână la graniţa ştiinţelor. Granița aceasta este foarte 
importantă. Savanţii tăi nu ştiu să scrie. La urma urmelor, 
de ce ar trebui să mă aştept la aşa ceva din partea lor? Nu 
mă aştept să fie mari maeştri de şah ori virtuoşi ai viorii, 
atunci de ce aş crede că ei ştiu cum să îmbine cuvintele? De 


ce să nu lase amănuntul acesta pe seama specialiştilor? 
Dumnezeule, Jonas, citeşte literatura ştiinţifică de acum o 
sută de ani! Ignoră faptul că ştiinţa de atunci a fost depăşită 
şi că unele expresii au dispărut din uz. Pur şi simplu, 
încearcă să înţelegi ceea ce citeşti. Te ia durerea de cap - 
este opera unor amatori! Pagini întregi inutile, articole 
întregi de neînțeles. 

— "Totuşi, tu nu capeţi recunoaşterea meritată, unchiule! 
Protestase tânărul Foster, care se pregătea să intre la 
facultate şi se împăuna cu acest lucru. Ai putea fi un 
cercetător excepţional. 

— Ba mă bucur de recunoaştere, replicase Nimmo. Să nu 
crezi că nu am parte de ea. Bineînţeles, un biochimist sau 
un stratometeorolog n-ar pierde vremea să flecărească cu 
mine, dar cu toţii mă plătesc suficient de bine. La 
interesează-te ce se întâmplă atunci când un chimist de 
mâna întâi află că i-au fost tăiate fondurile anuale pentru 
redactare ştiinţifică. Se va bate cu ghearele şi cu dinţii 
pentru banii cu care să mă poată angaja pe mine, sau pe 
altcineva de talia mea, mai mult decât ar face-o pentru 
achiziţionarea unui ionograf electronic. 

Rânjise larg, iar Foster îi zâmbise. De fapt, era mândru de 
unchiul lui cel burtos, cu faţă rotundă şi degete 
butucănoase, a cărui vanitate îl făcea să-şi răsfire unica 
şuviţă de păr peste chelia întinsă şi-l determina să se 
îmbrace ca o sperietoare de ciori, deoarece neglijenţa 
respectivă era simbolul profesiunii sale. De acord, tânărul 
se simţea ruşinat, dar şi mândru de el. 

Acum, Foster pătrunse în apartamentul ticsit al unchiului 
Ralph având o dispoziţie destul de sumbră. De la episodul 
pe care şi-l reamintise, trecuseră nouă ani. Timp de nouă 
ani, lucrări din toate domeniile ştiinţei veniseră la unchiul 
său pentru a fi cizelate, şi câte puţin din fiecare rămăsese în 
mintea lui cuprinzătoare. 

Nimmo mânca struguri, azvârlindu-şi boabă după boabă în 
gură. 


Aruncă un ciorchine spre Foster, care-l prinse în ultima 
clipă şi se aplecă să strângă cele câteva boabe căzute pe 
podea. 

— Lasă-le acolo, nu te mai deranja cu ele! Făcu Nimmo 
neglijent. O dată pe săptămână vine cineva şi face 
curăţenie. Ce s-a-ntâmplat? Ai necazuri cu formularea 
cererilor de bursă? 

— Încă nu m-am apucat de ele. 

— Nici până acum?! Dă-i drumul, băiete! Aştepţi să mă 
ofer eu pentru varianta finală? 

— Nu-mi pot permite unul ca tine, unchiule. 

— Haide, haide. Doar suntem rude! Acordă-mi drepturile 
de popularizare şi nu mai trebuie să scoţi nici un bănuţ din 
buzunar. 

— Dacă vorbeşti serios, batem palma, încuviinţă tânărul. 

— S-a făcut! 

Nimmo risca, desigur, dar Foster ştia cât de priceput era 
unchiul său în redactări ştiinţifice pentru a-şi da seama că 
investiţia se putea dovedi profitabilă. O descoperire 
spectaculoasă în legătură cu omul primitiv, sau inventarea 
unei noi tehnici chirurgicale ori a unei tehnologii cu 
aplicabilitate imediată în construcţiile aerospaţiale - oricare 
dintre aceste subiecte de interes public putea însemna un 
articol bine plătit în massmedia. 

Nimmo însuşi redactase, pentru comunitatea ştiinţifică, 
seria de lucrări aparţinând lui Bryce şi colaboratorilor săi 
care elucidaseră structura a doi dintre viruşii cancerului, 
operaţiune pentru care solicitase suma modestă de o mie 
cinci sute de dolari, cu condiţia acordării exclusivităţii 
drepturilor de popularizare. După aceea, el dramatizase 
lucrările respective, transpunându-le într-o formă utilizabilă 
în 3D-video. 

Pentru ele, primise un avans de douăzeci de mii de dolari, 
plus drepturile de difuzare ce continuau să-i sosească şi 
acum, după cinci ani. 


— Ce ştii despre neutrinică, unchiule? Începu direct 
Foster. 

— Neutrinică? 

— Ochişorii lui Nimmo îl priviră surprinşi. 

— Ăsta-i domeniul tău de activitate? Crezusem că era 
hiperoptica pseudogravitaţională. 

— Aşa-i. Pur şi simplu, mă interesează neutrinică. 

— Nu-i prea bine ce faci. Te abaţi de la etica ştiinţifică. Ştii 
asta, nu? 

— Nu cred că vei anunţa Comisia, doar pentru că mi-am 
manifestat curiozitatea. 

— Poate că ar trebui s-o fac, înainte să dai de bucluc. 
Curiozitatea este un pericol profesional ce-i pândeşte pe 
savanţi. Am văzut-o cum acţionează. le ocupi liniştit de 
problema ta. Şi, deodată, curiozitatea te conduce într-o 
direcţie neaşteptată. Atunci când ajungi să-ţi dai seama ce 
se întâmplă, constaţi că ai realizat atât de puţine lucruri în 
domeniul iniţial, încât nu poţi justifica prelungirea bursei de 
cercetare. 

Crede-mă, am văzut atâtea. 

— Nu vreau să aflu, rosti răbdător Foster, decât ce anume 
din neutrinică ţi-a trecut prin mâini, în ultima vreme. 

Nimmo se lăsă pe spate şi mestecă gânditor câteva boabe 
de strugure. 

— Nimic. Absolut nimic. De fapt, nici nu-mi amintesc să fi 
redactat vreo lucrare din domeniul ăsta. 

— Cum?! 

— Foster era de-a dreptul stupefiat. 

— Atunci, cine le redactează? 

— Acum, când mă întrebi, îmi dau seama că habar n-am. 
Nu-mi amintesc pe cineva să fi discutat despre asta la 
întrunirile noastre anuale. Probabil că nu se publică prea 
mult în acest domeniu. 

— De ce nu se publică? 

— Hei, hei, nu sunt la interogatoriu! N-am făcut nimic. Aş 
crede că-i vorba. 


— Adică, nu ştii în mod sigur? Insistă Foster, vădit 
exasperat. 

— Hm-m. O să-ţi spun ce ştiu despre neutrinică. Este 
ştiinţa care se ocupă de aplicaţiile mişcărilor neutrinilor şi a 
forţelor asociate. 

— Sigur! Sigur că da. Fot aşa cum electronica se ocupă de 
aplicaţiile mişcărilor electronilor şi a forţelor asociate, sau 
aşa cum pseudogravitaţia se ocupă de aplicaţiile câmpurilor 
gravitaționale artificiale. Asta-i tot ce ştii? 

— În plus, continuă calm celălalt, neutrinică este 
fundamentul vizionării temporale - şi asta-i cu adevărat tot 
ce ştiu. 

Tânărul se lăsă să cadă în scaun şi-şi frecă apăsat obrazul 
osos. 

Se simţea furios şi dezamăgit. Fusese sigur că, într-un fel 
sau altul, Nimmo îi va furniza cele mai recente rapoarte, îi 
va dezvălui fațete interesante ale neutrinicii moderne, şi-l 
va trimite înapoi la Potterley înzestrat cu atâtea cunoştinţe 
încât să fie capabil să afirme că istoricul greşea, că 
informaţiile pe care le adunase erau false, iar deducţiile 
sale eronate. 

Apoi, ar fi putut reveni la munca lui. 

Dar acum. 

„Deci, în neutrinică nu se publică prea multe lucrări”, 
repetă el în gând. „Să fie asta o suprimare deliberată? Dacă 
neutrinică este o ştiinţă stearpă? Poate că ăsta-i adevărul. 
Nu ştiu. Nici Potterley nu ştie. De ce să irosim zadarnic 
resursele omenirii? Sau poate că lucrările trebuie să fie 
secrete dintr-un motiv cât se poate de logic. E posibil ca.” 

Necazul era că trebuia să afle. Nu putea lăsa lucrurile aşa. 
Pur şi simplu, nu putea! 

— Unchiule, întrebă el, nu există nici o lucrare despre 
neutrinică? 

Mă refer la una simplă şi clară. Una elementară. 

Nimmo căzu pe gânduri şi obrajii lui dolofani se umflară 
de câteva ori, lăsând să se audă nişte pufnete. 


— Pui nişte întrebări de-a dreptul imposibile! Singura 
lucrare despre care am auzit vreodată este cea scrisă de 
Sterbinski şi de un colaborator. Eu n-am văzut-o niciodată, 
dar, cândva, am parcurs un material despre ea. Sterbinski 
şi Lamarr - ăştia erau! 

— Acelaşi Sterbinski care a inventat cronoscopul? 

— Aşa cred. Asta-nseamnă că şi lucrarea trebuie să fie 
bună. 

— Există vreo ediţie recentă? Sterbinski a murit acum 
treizeci de ani. 

Nimmo înălţă din umeri, fără să scoată un cuvânt. 

— Poţi afla? 

Rămaseră câteva clipe în tăcere, timp în care redactorul 
se foi, în acompaniamentul scârţâitor al scaunului. 

— Ai de gând să-mi spui despre ce-i vorba? Întrebă el după 
aceea. 

— Îmi este imposibil. Oricum, mă poţi ajuta, unchiule? Îmi 
faci rost de un exemplar al lucrării? 

— Ei bine, tu m-ai învăţat tot ceea ce ştiu despre 
pseudogravitaţie şi ar trebui să-ţi fiu recunoscător. Uite ce- 
i, te ajut, dar cu o condiţie. 

— Care anume? 

Brusc, bătrânul deveni grav. 

— Să fii foarte atent, Jonas! Indiferent în ce domeniu ai 
activa, este clar că te-ai abătut din drum, angajându-te pe 
altă cale. Nu-ţi distruge cariera, doar fiindcă ţi-a trezit 
curiozitatea ceva ce n-ai fost autorizat să cercetezi şi care 
n-ar trebui să te intereseze. Ai înţeles? 

Foster încuviinţă din cap, fără să fie câtuşi de puţin atent. 
Gândurile îl alergau furioase prin minte. 

XXX 

După o săptămână, Ralph Nimmo îşi strecură silueta 
dolofană prin uşa apartamentului de două camere pe care 
Foster îl ocupa în campus şi şopti răguşit: 

— Am pus mâna pe ceva. 

— Ce? Sări tânărul. 


— Un exemplar al lucrării lui Sterbinski şi Lamarr. 

Scoase un colţ al casetei de sub pardesiul său voluminos. 
Aproape automat, Foster inspectă fereastra şi uşa, 
asigurându-se că erau închise, apoi întinse mâna. 

Caseta microfilmului era jupuită de vreme, iar pelicula 
dinăuntru părea fragilă şi cu culorile şterse. 

— Asta-i tot? Întrebă el. 

— Unde ţi-e recunoştinţa, băiete?! 

Nimmo se aşeză, oftând, pe un scaun şi se scotoci prin 
buzunar după un măr. 

— Mulţumesc foarte mult, dar filmul ăsta-i vechi de tot. 

— Fii mulţumit că l-am obţinut şi aşa. Am solicitat un 
exemplar de la Biblioteca Naţională. Nici vorbă! Acces 
limitat! 

— Şi pe ăsta de unde-l ai? 

— L-am furat. (Muşcă din măr cu zgomot.) De la biblioteca 
publică din New York. 

— Cum?! 

— Foarte simplu. În mod firesc, aveam acces la raft. Ca 
atare, când n-am văzut pe nimeni în jur, am trecut dincolo 
de lanţul de la sectorul de acces limitat, am găsit filmul şi 
am plecat cu el. Sunt nişte oameni foarte încrezători pe 
acolo. În plus, vor trece ani buni până îşi vor da seama că 
lipseşte. Cu toate astea, nepoate, ar fi bine ca nimeni să nu 
ştie că deţii aşa ceva. 

Foster privi filmul de parcă realmente i-ar fi fript palma. 
Nimmo azvârli cotorul mărului în coşul pentru hârtii şi-şi 
scotoci buzunarele după altul. 

— Ciudat, remarcă el. În tot domeniul neutrinicii, nu mai 
există nimic altceva de dată mai recentă. Nici o monografie, 
nici o lucrare, nici măcar o notă informativă. Absolut nimic, 
după inventarea cronoscopului. 

— Mda, aprobă Foster absent. 

XXX 

Serile, Foster venea în locuinţa familiei Potterley, unde se 
cufunda în studiu. Nu avea încredere s-o facă în 


apartamentul lui din campus. 

Munca de seară devenise pentru el mai importantă decât 
propriile sale strădanii de a obţine o bursă. Uneori, se 
gândea şi la bursă, dar după un timp încetă s-o mai facă. 

Iniţial, studiul se rezumase la citirea şi recitirea 
microfilmului. Ulterior, el constase în reflecţii (adesea, în 
timp ce un capitol al lucrării se derula prin miniproiector, 
fără a fi băgat în seamă). 

Câteodată, Potterley i se alătura, pentru a-l privi, cu ochi 
atenţi şi vioi, ca şi cum s-ar fi aşteptat ca procesele gândirii 
să se solidifice şi să devină vizibile în toate convoluţiile lor. 
Intervenea numai în două moduri. 

Nu-i permitea lui Foster să fumeze şi, uneori, vorbea. 

Nu era, totuşi, o conversaţie, ci mai degrabă un monolog 
cu glas scăzut, care, după toate aparențele, nu avea 
menirea de a atrage atenţia. Aducea mai mult cu încercarea 
de a se elibera de o presiune lăuntrică. 

Cartagina! Mereu Cartagina! 

Cartagina - New York-ul Mediteranei antice. Cartagina - 
imperiul comercial şi regina mărilor. Cartagina - tot ceea ce 
doriseră să fie Siracuza şi Alexandria. Cartagina - denigrată 
de duşmani şi lipsită de capacitatea de replică. 

Fusese învinsă, o dată, de Roma, care o alungase din 
Sicilia şi din Sardinia, dar reînviase, compensase pierderile 
suferite prin cucerirea de noi dominioane în Spania şi-l 
oferise lumii pe Hanibal, care avea să le aducă romanilor 
şaisprezece ani de teroare. 

În cele din urmă, fusese înfrântă pentru a doua oară, se 
resemnase în faţa destinului şi începuse, cu unelte ştirbite, 
o existenţă pauperă într-un teritoriu redus, înflorind în aşa 
măsură încât, din invidie, Roma a forţat declanşarea celui 
de-al treilea război. Iar atunci, Cartagina, neavând decât 
mâinile goale şi tenacitatea, construise arme şi silise Roma 
să ducă un război de doi ani, care luase sfârşit numai prin 
distrugerea completă a oraşului, ai cărui locuitori 


preferaseră să se azvârle în flăcările propriilor case decât 
să se predea. 

— Ar putea oamenii să lupte pentru o existenţă şi un mod 
de viaţă chiar aşa cum au descris autorii antici? Hanibal a 
fost un general mai bun decât oricare omolog roman, iar 
soldaţii îi erau devotați. Până şi duşmanii lui cei mai 
înverşunaţi l-au preamărit. Pare firesc să afirmi că a fost un 
cartaginez ieşit din comun, mai bun decât ceilalţi, un 
diamant pierdut printre gunoaie. Totuşi, de ce a rămas 
credincios Cartaginei până la moarte, după ani de exil? Se 
vorbeşte despre Moloh. 

Foster nu-l asculta întotdeauna, dar uneori o făcea, şi 
atunci se înfiora şi simţea că i se face rău din cauza istoriei 
sângeroase a sacrificării copiilor. Potterley continua însă 
fără ezitare: 

— Acelaşi lucru: minciună. O minciună veche de două miii 
cinci sute de ani, răspândită de greci şi de romani. Ei înşişi 
au avut propriii sclavi, au organizat crucificări şi torturi, 
lupte de gladiatori. Nu erau sfinţi. Mitul lui Moloh este ceea 
ce generaţiile ulterioare ar fi denumit propagandă de 
război, minciuni sfruntate. Pot dovedi că a fost o minciună. 
Pot dovedi şi, pe Dumnezeul meu, o să. O să. 

Mormăia promisiunea aceea, din nou şi din nou, cu cea 
mai mare seriozitate. 

XXX 

Doamna Potterley îl vizita şi ea pe tânăr, dar mai puţin 
frecvent; de obicei, apărea marţea şi joia, când profesorul 
avea cursuri serale şi nu era prezent. 

Stătea tăcută, cu chipul inert şi puhav, cu ochii în gol, cu 
întreaga atitudine distantă şi retrasă. 

Prima dată, Foster încercase, stânjenit, să-i sugereze să 
plece. 

— Vă deranjez? Întrebase ea pe un ton inexpresiv. 

— Nu, bineînţeles că nu, minţise Foster jenat. Atâta doar 
că. Că. 


Nu putuse încheia fraza. Femeia dăduse din cap, ca şi cum 
ar fi acceptat o invitaţie de a rămâne. După aceea, 
deschisese punga cu care venise şi scosese o testea de foi 
din vitron, pe care începuse să le ţeasă, mişcând rapid şi 
delicat o pereche de depolarizatoare subţiri, tetrafaţetate, 
ale căror fire alimentatoare o făceau să pară că ţinea în 
mâini un păianjen imens. 

Într-o seară, ea rostise încetişor: 

— Fiica mea, Laurel, este de vârsta dumitale. 

Foster tresărise, atât din cauza faptului că i se adresase pe 
neaşteptate, cât şi din cauza cuvintelor. 

— N-am ştiut că aveţi o fată, comentase el. 

— A murit. Cu ani în urmă. 

Sub mişcările ei experte, vitronul căpăta forma neregulată 
a unui veşmânt pe care Foster nu-l putuse identifica. 

— Îmi pare rău! Bolborosise el prosteşte. 

Doamna Potterley suspinase. 

— O visez deseori. 

Ridicase spre tânăr privirea ei albastră, pierdută. Foster 
făcuse o grimasă şi-şi ferise ochii. 

În altă seară, trăgând de o foaie de vitron care se 
electrizase, lipindu-i-se de rochie, îl întrebase: 

— De fapt, ce este vizionarea temporală? 

Întrebarea intervenise în momentul unei asocieri extrem 
de complicate de idei; de aceea, Foster replicase destul de 
nervos: 

— Vă poate explica domnul Potterley. 

— A încercat s-o facă. Da, da şi încă cum! Totuşi, cred că-i 
puţin cam repezit cu mine. De obicei, el o numeşte 
cronoscopie. Într-adevăr, se pot vedea lucrurile din trecut, 
la fel ca în 3D? Sau sunt doar simulate, precum cele de pe 
calculatorul dumitale? 

Foster îşi privise nemulţumit calculatorul portabil. Era 
destul de eficient, dar, ca putere de lucru, nu se putea 
compara cu unul de la universitate. Eh, ce rost avea să-şi 
facă visuri? 


— Eu personal n-am văzut niciodată un cronoscop, îi 
răspunsese, dar cred că, într-adevăr, se văd imagini şi se 
aud sunete. 

— Deci, se pot auzi oamenii vorbind? 

— Aşa cred. 

— Pe jumătate disperat, continuasse: 

— Doamnă Potterley, bănuiesc că toate acestea sunt 
extrem de plictisitoare pentru dumneavoastră. Îmi dau 
seama că nu doriţi să vă lăsaţi musafirul singur, dar nu 
trebuie să vă simţiţi obligată. 

— Nu mă simt obligată. Stau aici şi aştept. 

— Aşteptaţi? Ce anume? 

— Te-am auzit în prima seară, rostise ea senin. Atunci când 
ai discutat întâia dată cu Arnold. Am tras cu urechea. 

— Aţi tras cu urechea? 

— Ştiu că n-ar fi trebuit s-o fac, dar eram teribil de 
îngrijorată în privinţa lui Arnold. Credeam că intenţiona să 
facă ceva ilegal şi voiam să aflu despre ce era vorba, iar 
când am auzit. 

Se oprise, se aplecase asupra vitronului şi-l examinase cu 
luare aminte. 

— Ce anume aţi auzit, doamnă Potterley? 

— Că nu vei construi un Cronoscop. 

— Bineînţeles că nu. 

— Mi-am închipuit că, poate, te vei răzgândi. 

Foster o privise buimăcit. 

— Vreţi să spuneţi că veniţi aici cu speranţa că voi construi 
un Cronoscop, şi aşteptaţi s-o fac? 

— Aşa sper, domnule Foster. Sper din toată inima să-l 
construieşti. 

Parcă prin farmec, un văl de ceaţă îi căzuse de pe chip, 
dezvăluindu-i trăsăturile limpezi şi precis conturate, 
îmbujorându-i obrajii şi făcându-i ochii să scânteieze. În 
vocea femeii se simțeau vibrații ce aduceau aproape cu 
exuberanţa. 


— N-ar fi minunat, şoptise ea, să avem unul? Oamenii din 
trecut ar putea trăi din nou. Faraoni. Şi regi..., şi oameni 
simpli. Sper că vei construi unul, domnule Foster. Sper. Din 
toată inima. 

Tuşise, parcă înecându-se cu intensitatea propriilor ei 
cuvinte, şi lăsase foile de vitron să-i lunece din poală. Se 
ridicase şi suise în graba scara pivniţei, în vreme ce ochii 
tânărului îi urmăriseră, uluiţi şi tulburaţi, mersul stângaci. 

Episodul respectiv îl marcase pe fizician - noaptea 
începuse să aibă insomnii şi tot soiul de gânduri nu-i mai 
dădeau pace. Fusese un fel de indigestie mentală. 

În cele din urmă, după chinuri mari, îi trimisese unchiului 
Ralph cererile de bursă. Nu avea nici un fel de speranţe 
legate de succesul lor. „Nu vor fi aprobate”, se gândise 
aproape resemnat. 

Desigur, dacă s-ar fi întâmplat aşa, ar fi izbucnit un 
scandal teribil în cadrul departamentului său şi probabil că, 
la sfârşitul anului universitar, contractul său n-ar mai fi fost 
reînnoit. 

Posibilitatea respectivă aproape că nu-l mai îngrijora. Se 
gândea la neutrinică, numai la neutrinică. Traiectoriile 
neutrinilor se curbau şi coteau în mod brusc, conducându-l 
cu răsuflarea tăiată pe trasee pe care nu le urmaseră nici 
chiar Sterbinski şi Lamarr. 

Îl sunase pe Nimmo. 

— Unchiule Ralph, am nevoie de câteva chestii pe care nu 
le găsesc în campus. 

Pe ecran, chipul redactorului era jovial, însă glasul îi 
sunase tăios. 

— În primul rând, ai nevoie să urmezi un curs de 
comunicare. Îmi ies peri albi, încercând să transform 
cererea ta în ceva inteligibil. Dacă în legătură cu asta m-ai 
sunat. 

— Nu, nu, clătinase din cap Foster. Am nevoie de astea. 

Şi ridicase pentru câteva clipe o foaie de hârtie în faţa 
ecranului. 


— Hei, strigase Nimmo, crezi că sunt atotputernic?! 

— Poţi face rost de ele, unchiule. O ştii foarte bine. 

Nimmo recitise lista, mişcându-şi în tăcere buzele 
dolofane, şi-l privise cu gravitate. 

— Ce se-ntâmplă când le pui cap la cap? Se interesase el. 

Foster ridicase din umeri. 

— O să capeţi drepturile exclusive de popularizare pentru 
orice se va descoperi, aşa cum am procedat mereu. 
Deocamdată, însă, te rog să nu mă întrebi nimic. 

— Să ştii că nu pot face miracole. 

— Doar pe acesta. Trebuie! Eşti redactor ştiinţific, nu 
cercetător. Nu trebuie să dai socoteală nimănui. Ai prieteni 
şi relaţii. Ei pot întoarce o clipă privirea, nu-i aşa, ca să 
scape de tine la viitoarea publicare? 

— Credinţa ta, nepoate, este mişcătoare. O să încerc. 

XXX 

Nimmo reuşise. Materialele şi echipamentele fuseseră 
aduse, într-o seară, târziu, cu un autovehicul particular. 
Nimmo şi Foster le descărcaseră icnind, întrucât nu erau 
obişnuiţi cu munca fizică. 

După plecarea lui Nimmo, Potterley se oprise în uşa 
pivniţei şi întrebase încetişor: 

— La ce slujesc toate astea? 

Foster îşi îndepărtase o şuviţă de păr din ochi şi-şi masase 
încetişor o încheietură scrântită. 

— Vreau să fac câteva experienţe simple. 

— Adevărat? 

Ochii istoricului scânteiaseră aţâţaţi. 

Foster încercase senzaţia că era exploatat. Parcă cineva îl 
purta pe un drum periculos, trăgându-l de vârful nasului; i 
se părea că putea distinge limpede dezastrul care-l aştepta 
la capătul potecii, dar cu toate acestea, înainta hotărât şi 
entuziast. Mai rău decât orice era faptul că simţea că 
degetele ce-l trăgeau de nas îi aparţineau chiar lui. 

Potterley începuse totul - Potterley, care acum stătea în 
prag, radiind; totuşi, impulsul venise de la el. 


— Acum doresc intimitate, domnule Potterley, rostise acru 
Foster. 

Dacă dumneavoastră sau soţia dumneavoastră o să vă 
plimbaţi pe aici, o să mă-ncurcaţi. 

„Dacă asta-l nemulţumeşte”, gândise el, „n-are decât să 
mă dea afară. N-are decât să pună capăt poveştii ăsteia.” 

În adâncul inimii, însă, nu crezuse că eventuala evacuare 
ar fi fost în stare să-l oprească. 

Nu se ajunsese la aşa ceva. Potterley nu păruse câtuşi de 
puţin ofensat. Privirea lui blândă rămăsese neschimbată. 

— Bineînţeles, domnule Foster! Încuviinţase el. Vei avea 
toată intimitatea pe care o doreşti! 

Tânărul îl privise plecând. Fusese lăsat să-şi continue 
marşul; în chip pervers, pe de o parte era fericit, iar pe de 
altă parte se detesta pentru că se simţea fericit. 

Căpătă obiceiul să doarmă pe un pat pliant în subsolul 
casei istoricului şi să-şi petreacă toate week-end-urile acolo. 

În perioada respectivă, fusese înştiinţat că bursa sa 
(aranjată de Nimmo) fusese aprobată. Şeful de catedra îi 
adusese vestea şi-l felicitase. 

— Grozav, mulţumesc! Mormăise Foster, privind distrat în 
gol. 

Dezinteresul lui fusese atât de evident, încât celălalt se 
încruntase şi plecase fără să facă alt comentariu. 

Foster nici măcar nu se mai gândise la episodul respectiv. 
Fusese un fleac ce nu merita să fie băgat în seamă. El 
plănuia ceva cu adevărat important, un test cu adevărat 
semnificativ, chiar pentru acea seară. 

XXX 

Seara aceea fu urmată de o a doua, apoi de oa treia, după 
care tânărul, tras la faţă şi pe jumătate topit de încântare, îl 
chemă pe Potterley. 

Istoricul cobori scara şi privi în jur, examinând 
instrumentele improvizate. 

— Factura pentru curent electric este impresionantă, rosti 
el cu vocea-i blândă. Pe mine nu mă deranjează, dar 


autorităţile ar putea începe să-şi pună întrebări. E posibil să 
se facă ceva în direcţia asta? 

Era o seară caldă, totuşi istoricul purta sacou şi o cămaşă 
închisă la gât. Foster, care stătea numai în maieu, îşi înălţă 
ochii injectaţi şi vorbi cu glas tremurător: 

— N-o să mai dureze mult, domnule Potterley. V-am 
chemat aici ca să vă spun ceva. Se poate construi un 
cronoscop. Unul mic, bineînţeles, dar se poate. 

Potterley se agăţă de balustrada scării şi corpul i se 
înmuie. Izbuti să şoptească: 

— Îl poţi construi aici? 

— Da, încuviinţă Foster obosit. 

— Dumnezeule! Ziceai. 

— Ştiu ce am zis! Strigă tânărul, enervat. Am zis că nu se 
poate. Pe atunci, nu ştiam nimic. Nici Sterbinski nu ştia 
mare lucru. 

— Eşti sigur? Nu greşeşti, domnule Foster? N-aş putea 
suporta, dacă. 

— Nu greşesc! Ce naiba, domnule Potterley, dacă simpla 
teorie ar fi fost suficientă, am fi putut avea un vizualizator 
temporal acum o sută de ani, când a fost postulată existenţa 
neutrinului. Din nefericire, primii cercetători l-au 
considerat ca fiind, pur şi simplu, o particulă misterioasă, 
fără masă sau sarcină electrică, care nu poate fi detectată. 
Era doar ceva capabil să echilibreze ecuaţiile şi să salveze 
legea conservării energiei. 

Nu era sigur că celălalt înţelegea despre ce-i vorbea. Nu-i 
păsa. 

Avea nevoie de un respiro. Trebuia să se elibereze de o 
parte din gândurile ce-l ameţiseră şi, totodată, avea nevoie 
de un fundal pentru ceea ce urma să-i spună lui Potterley. 

— Sterbinski a descoperit primul, continuă el, că neutrinul 
traversează bariera transversală spaţio-temporală, mai 
precis că poate călători prin timp la fel de uşor ca prin 
spaţiu. Sterbinski a conceput primul o metodă de oprire a 


neutrinilor. El a inventat un înregistrator de particule şi a 
învăţat cum să interpreteze tiparele fluxului neutrinic. 

Fluxul este afectat şi deviat de materia pe care a 
traversat-o în decursul călătoriei temporale, iar devierile 
pot fi analizate şi convertite în imagini ale materiei care le-a 
cauzat. Vizionarea temporală este posibilă. Până şi vibraţiile 
aerului pot fi detectate în modul acesta şi se pot converti în 
sunete. 

Potterley nu era deloc atent. 

— Da, da, încuviinţă el grăbit. Totuşi, când poţi construi un 
Cronoscop? 

— Lăsaţi-mă să termin, îl opri Foster. Totul depinde de 
metoda folosită pentru detectarea şi analizarea fluxului de 
neutrini. Metoda lui Sterbinski este dificilă şi indirectă şi, în 
plus, necesită cantităţi uriaşe de energie. Eu însă am 
studiat pseudogravitaţia, domnule Potterley, ştiinţa 
câmpurilor gravitaționale artificiale. M-am specializat în 
comportamentul luminii în asemenea câmpuri. Este un 
domeniu nou, despre care Sterbinski nu ştia nimic. Dacă ar 
fi ştiut, ar fi întrezărit - oricine ar fi făcut-o - o metodă mai 
bună şi mai eficientă pentru detectarea neutrinilor, prin 
folosirea unui câmp de pseudogravitaţie. Eu însumi, dacă aş 
fi cunoscut ceva mai multă neutrinică, m-aş fi gândit 
imediat la ea. 

— Ştiam eu! Se lumină la chip istoricul. Chiar dacă 
stopează cercetarea în neutrinică, guvernul nu poate avea 
siguranţa că descoperirile din alte domenii ale ştiinţei nu 
vor reflecta cunoştinţele din neutrinică. Asta spune mult 
despre însemnătatea conducerii centralizate a cercetării 
ştiinţifice. M-am gândit la aspectul acesta de multă vreme, 
domnule Foster, chiar dinainte ca dumneata să fi venit să 
lucrezi aici. 

— Nu pot decât să vă felicit, dar trebuie să ştiţi că mai 
există ceva. 

— Bine, bine, nu mai contează! Răspunde-mi, te rog, când 
poţi construi un Cronoscop? 


— Încerc să vă spun ceva, domnule Potterley. Un 
cronoscop n-o să vă ajute cu nimic. 

„Asta a fost”, se gândi Foster. 

Profesorul cobori încet treptele şi se opri în faţa lui. 

— Ce vrei să spui? De ce nu mă va ajuta? 

— N-o să vedeţi Cartagina. Asta încerc să vă explic de 
atâta vreme. 

Nu veţi putea niciodată să vedeţi Cartagina. 

— Nu, nu, clătină Potterley din cap, aici greşeşti! Dacă ai 
un cronoscop, atunci ajunge să-l focalizezi corect şi. 

— Nu, domnule Potterley! Nu-i vorba despre o chestiune 
de focalizare. Există factori aleatori, care afectează fluxul 
de neutrini, aşa cum afectează toate particulele 
subatomice. Aici intervine ceea ce, în limbaj ştiinţific, se 
numeşte principiul incertitudinii. Atunci când fluxul este 
înregistrat şi interpretat, factorul aleatoriu apare sub forma 
unor neclarităţi - tehnicienii din comunicaţii le denumesc 
„paraziţi”. Cu cât pătrundem mai adânc în timp, cu atât 
neclarităţile sunt mai pronunţate, paraziţii sunt mai intenşi. 
După o vreme, ei acoperă complet imaginile. Înţelegeţi? 

— Trebuie mai multă energie, spuse istoricul cu un glas 
lipsit de orice inflexiune. 

— Nu-i suficient. Când paraziţii înceţoşează detaliile, orice 
amplificare a detaliilor îi amplifică şi pe ei. Dacă aveţi un 
film supraexpus, puteţi să-l măriţi oricât de mult, dar tot nu 
veţi vedea nimic. Fiţi atent! 

Natura fizică a universului impune limite. Agitaţia termică 
aleatorie a moleculelor de aer limitează intensitatea pe care 
trebuie s-o aibă un sunet, ca să fie detectat de instrumente. 
Lungimea de undă a luminii sau a unui electron limitează 
mărimea obiectelor ce pot fi zărite de instrumente. Acelaşi 
principiu este valabil şi în cronoscopie. Nu puteţi ajunge 
prea departe în timp. 

— Dar cât de departe? Cât? 

Foster inspiră adânc. 

— O sută douăzeci şi cinci de ani. Asta-i limita maximă. 


— Dar buletinul lunar publicat de Comisie descrie aproape 
exclusiv vizionări din istoria antică. (Potterley chicoti fără 
vlagă.) Probabil că te-nşeli. Guvernul deţine informaţii din 
anul 3000 Î. Hr. 

— De când aţi început să credeţi în afirmaţiile guvernului? 
Pufni dispreţuitor Foster. Aţi demarat toată afacerea asta 
pornind de la ideea că guvernul minte, că nici un istoric n-a 
folosit niciodată cronoscopul. Acum înţelegeţi motivul? El 
nu putea fi utilizat de nimeni, cu excepţia celor interesaţi de 
istoria foarte recentă. 

— Greşeşti. Încă nu ştii totul. 

— Adevărul nu poate fi deformat în folosul dumneavoastră, 
să ştiţi! 

Trebuie să admiteţi evidenţa - guvernul ascunde adevărul. 

— De ce? 

— Habar n-am. 

Nasul cârn al lui Potterley zvâcnea necontrolat, iar ochii i 
se holbaseră. 

— Este doar o ipoteză, domnule Foster, insistă el pe un ton 
rugător. 

Construieşte un cronoscop. Construieşte unul şi să 
încercăm. 

Tânărul îl prinse de umeri şi-l strânse cu putere. 

— Credeţi că n-am făcut-o? Credeţi că v-aş fi spus toate 
astea înainte de a le verifica, în toate modurile pe care le 
cunosc? Am construit un cronoscop. Este în jurul 
dumneavoastră. Priviţi! 

Se repezi la întrerupătoarele transformatorului de putere 
şi le acţionă, unul câte unul. Făcu câteva reglaje şi stinse 
lumina din plafon. 

— Aşteptaţi puţin. 

În apropiere de centrul unui perete, se zări o luminiţă. 
Potterley bolborosea ceva neinteligibil, dar Foster strigă: 

— Priviţi! 

Luminiţa spori în intensitate, îşi mări dimensiunile şi se 
transformă într-un mozaic alb-negru. Bărbaţi şi femei! 


Neclari. Cu trăsături înceţoşate. Braţele şi picioarele se 
distingeau doar ca nişte fulgere difuze. Pe lângă ei, trecu un 
automobil de tip vechi, neclar, totuşi recognoscibil - unul 
dintre modelele care, cândva, folosiseră motoare cu ardere 
internă. 

— Undeva, pe la mijlocul secolului XX, aş zice, comentă 
Foster. 

Deocamdată, nu pot conecta o legătură audio, aşa că nu 
vom auzi nimic. Ulterior, o voi face. Oricum, mai departe de 
mijlocul secolului XX nu putem ajunge. Credeţi-mă, este 
focalizarea cea mai bună care se poate obţine. 

— Construieşte o maşină mai mare. Mai puternică. Se 
bâlbâi Potterley. Îmbunătăţeşte circuitele! 

— Nu înţelegeţi? Principiul incertitudinii nu poate fi 
păcălit, la fel cum nu se poate trăi pe Soare. Există anumite 
limitări de natură fizică. 

— Minţii Nu te cred. O să. 

Un glas se auzi, ascuţit şi răsunător: 

— Arnold! Domnule Foster! 

Tânărul se răsuci fulgerător. Potterley rămase încremenit 
pentru câteva secunde, apoi întrebă, fără să se întoarcă: 

— Ce-i, Caroline? Lasă-ne! 

— Nu! 

— Doamna Potterley cobori treptele. 

— Am auzit. A fost imposibil să n-aud. Ai un vizualizator 
temporal, domnule Foster? Aici, în pivniţă? 

— Da, doamnă Potterley. Un fel de vizualizator temporal. 
Nu unul foarte bun. Încă nu pot capta sunete, iar imaginile 
sunt difuze, dar funcţionează. 

Femeia îşi încleştă mâinile şi le duse la piept. 

— Ce minunat! Ce minunat! 

— Nu-i deloc minunat! Se răsti soţul ei. Tânărul ăsta 
nepriceput nu se poate întoarce în timp mai departe. 

— Uitaţi ce-i. Începu fizicianul exasperat. 

— Te rog! Strigă doamna Potterley. Ascultă-mă! Arnold, 
nu-ţi dai seama că dacă putem vedea trecutul de acum 


douăzeci de ani, o putem revedea pe Laurel? Ce ne pasă 
nouă de Cartagina şi de istoria antică? 

O putem vedea pe Laurel. Ea va fi din nou vie pentru noi. 
Lăsaţi maşina aici, domnule Foster. Arătaţi-ne cum s-o 
punem în funcţiune. 

Foster îşi mută privirea de la femeie la soţul ei. Chipul lui 
Potterley devenise alb ca varul. Deşi glasul îi rămăsese 
scăzut şi egal, îşi pierduse cumva calmul. 

— Eşti o proastă! Şuieră el. 

— Arnold, şopti Caroline fără putere. 

— Eşti o proastă, îţi repet. Ce vei vedea? Trecutul. 
Trecutul mort. 

Crezi că Laurel va face ceva nou, ceva ce n-a făcut deja? 
Crezi că vei vedea ceva ce n-ai mai văzut? Vei retrăi din nou 
şi din nou acei trei ani, privind o fetiţă care nu va creşte 
niciodată? 

Vocea profesorului trăda faptul că acesta era pe punctul 
de a-şi pierde cumpătul; totuşi, n-o făcu. Se apropie de 
Caroline, o prinse de umeri şi o zgâlţâi. 

— Ştii ce se va întâmpla cu tine, dacă vei face asta? Vei fi 
internată în azil, fiindcă vei înnebuni. Da, vei înnebuni! Vrei 
să te duci la ospiciu? 

Vrei să fii închisă şi supusă psihoterapiilor? 

Doamna Potterley se smulse din strânsoare. Făptura 
neajutorată de altădată nu dovedea nici urmă de 
nesiguranţă ori de moliciune. Se preschimbase într-o 
gorgonă. 

— Vreau să-mi văd copilul, Arnold! Este în maşinăria asta 
şi vreau să-l văd! 

— Nu este în maşinărie. Nu-i decât o imagine. Nu poţi 
pricepe? O imagine! Ceva care nu-i real! 

— Îmi vreau copilul, m-auzi? 

— Se năpusti asupra lui, zbierând, lovindu-l cu pumnii; — 
îmi vreau copilul! 

Istoricul se retrase din faţa asaltului violent. Foster se vâri 
între ei, şi doamna Potterley căzu pe podea, hohotind 


isteric. 

Potterley se răsuci şi privi în jur cu ochi disperaţi. Cu un 
efort vădit, smulse din suportul ei o secure şi o învârti, 
înainte ca tânărul, buimăcit de ceea ce se întâmpla, să-l 
poată opri. 

— Înapoi, şuieră Potterley, sau te ucid, îţi jur! 

Lovi cu putere, şi Foster sări într-o parte. 

Profesorul se năpusti cu furie asupra fiecărui aparat din 
subsol şi, după primul zornăit de cioburi, Foster rămase 
locului, privindu-l, cu ochii holbaţi. 

Potterley continuă să izbească în stânga şi în dreapta, 
până ce mânerul securii se rupse, iar el se opri, în mijlocul 
unui haos de ţăndări şi cioburi. Se întoarse către fizician şi-i 
şopti: 

— Pleacă! Să nu te mai întorci niciodată! Dacă vreun 
obiect de aici ţi-a aparţinut, trimite-mi nota de plată şi o să- 
ţi achit dublu valoarea lui. 

Foster ridică din umeri, îşi luă cămaşa şi urcă treptele. O 
putea auzi pe doamna Potterley plângând în hohote; când 
ajunse în capul scării, se întoarse şi privi pentru ultima dată 
înapoi - domnul Potterley era aplecat deasupra soţiei lui, cu 
o expresie tristă. 

XXX 

Peste două zile, spre sfârşitul programului, când Foster se 
uita obosit de jur împrejur, căutând date referitoare la 
proiectele aprobate pe care le-ar fi putut studia acasă, 
Potterley îşi făcu din nou apariţia. De fapt, se opri în pragul 
uşii, parcă neîndrăznind să pătrundă în biroul fizicianului. 

Ca întotdeauna, profesorul era îmbrăcat fără cusur. Ridică 
braţul într-un gest prea vag ca să fie un salut sau o scuză. 
Foster îl privi inexpresiv. 

— Am aşteptat până la ora asta. Începu Potterley, când 
ştiam că. 

Pot intra? 

Tânărul dădu din cap, fără să scoată un cuvânt. 


— Cred că ar trebui să-mi cer scuze pentru 
comportamentul meu, continuă celălalt. Am fost îngrozitor 
de dezamăgit. Nu m-am mai putut controla. Cu toate 
acestea, n-am nici o scuză. 

— Vă accept scuzele. Asta-i tot? 

— Mi se pare că te-a sunat soţia mea. 

— Da, m-a sunat. 

— A fost cam isterică în ultima vreme. Mi-a comunicat că 
te-a sunat, dar nu puteam să fiu sigur de asta. 

— M-a sunat, într-adevăr. 

— Mi-ai putea spunE. Ai fi atât de amabil să-mi spui ce 
dorea? 

— Voia un cronoscop. Mi-a zis că are nişte economii şi că 
era gata să-mi plătească. 

— L-ai. l-ai promis ceva? 

— L-am amintit faptul că nu sunt fabricant. 

— Perfect! Oftă uşurat Potterley. Te rog, nu mai discuta cu 
ea! Nu este o femeie. Tocmai în. 

— Uitaţi ce este, domnule Potterley. Nu intenţionez să 
intervin într-o problemă de familie, dar ar fi bine să fiţi 
pregătit. Cronoscopul poate fi construit de oricine. Folosind 
câteva subansamble simple, ce se găsesc de ocazie, el poate 
fi realizat în atelierul oricărui individ cu înclinații 
meşteşugăreşti. Cel puţin, partea video. 

— Totuşi, nimănui nu-i va trece prin cap să-o facă, nu? 
Nimănui nu i-a trecut până acum. 

— Eu nu am de gând să păstrez secretul. 

— Dar nu poţi publica nimic. Este o cercetare 
neautorizată. 

— Asta nu mai contează, domnule Potterley. Dacă-mi pierd 
bursa, o pierd şi gata. Dacă universitatea este nemulțumită, 
voi demisiona. Pur şi simplu, nu mai contează. 

— Nu poţi face una ca asta! 

— Până acum, rânji Foster, nu v-a păsat că mi-aş putea 
pierde bursa şi poziţia. De ce aţi devenit atât de grijuliu 
acum? Cred că ar fi bine să vă explic un lucru: Când aţi 


venit prima dată la mine, eu credeam în cercetarea 
organizată şi centralizată - altfel spus, în situaţia existentă. 

V-am considerat un anarhist intelectual, domnule Potterley, 
şi încă unul periculos. Dar, dintr-un motiv sau altul, de 
câteva luni încoace, eu însumi am devenit un anarhist şi am 
realizat nişte lucruri extraordinare. Nu pentru că aş fi un 
savant strălucit. Câtuşi de puţin! Aceasta s-a întâmplat 
datorită faptului că, fiind dirijată de sus, cercetarea 
ştiinţifică are destule găuri ce pot fi astupate de oricine 
care priveşte în direcţia corectă. Iar aşa ceva ar fi putut 
face oricine, dacă guvernul nu s-ar fi străduit în mod activ 
să prevină asemenea tentative. Vă rog să mă înţelegeţi, 
continuu să cred că o cercetare direcţionată poate fi utilă. 
Nu sunt partizanul unei reveniri la o anarhie totală. Ar 
trebui, însă, să existe o zonă intermediară. 

Cercetarea direcţionată îşi poate păstra flexibilitatea. Unui 
savant trebuie să i se permită să-şi dea frâu liber 
curiozităţii, cel puţin în timpul liber. 

Potterley se aşeză şi începu să vorbească pe un ton 
lingugşitor: 

— Să discutăm puţin despre asta, Foster. Eu îţi apreciez 
idealismul. 

Eşti tânăr. Doreşti luna de pe cer. Nu te poţi, însă, 
autodistruge prin idei excentrice despre ceea ce ar trebui 
să fie cercetarea. Eu te-am adus în situaţia actuală. Eu sunt 
responsabil şi mă învinuiesc pentru asta în mod permanent. 
Am acţionat mânat de sentimente. Interesul meu faţă de 
Cartagina m-a orbit! Am fost un prost şi jumătate! 

— Vreţi să spuneţi că v-aţi schimbat complet în numai 
două zile? 

Că, pentru dumneavoastră, Cartagina nu mai înseamnă 
nimic? Că limitarea guvernamentală a cercetărilor nu 
înseamnă nimic? 

— Până şi un prost şi jumătate ca mine poate învăţa ceva, 
Foster. 


Soţia mea m-a făcut să pricep ceva. Acum înţeleg motivele 
pentru care guvernul a blocat cercetarea neutrinicii. Acum 
două zile, nu le înţelegeam. Şi, înţelegându-le, le aprob. Ai 
văzut în ce fel a reacţionat soţia mea când a aflat că ai 
construit cronoscopul în pivniţă. Eu consideram 
cronoscopul drept un instrument folositor pentru cercetare. 
Ea, însă, nu vedea decât plăcerea personală de a reveni 
obsesiv la un trecut personal, un trecut mort. Cercetătorii 
autentici, adepţi ai ştiinţei abstracte, se află în minoritate. 
Cei precum soţia mea ne vor copleşi. Dacă guvernul ar fi 
încurajat cronoscopia ar fi însemnat ca trecutul fiecărui 
individ să devină vizibil. Funcţionarii şi demnitarii ar fi 
putut cădea victime ale şantajelor şi presiunilor de tot felul, 
fiindcă ce locuitor al pământului are un trecut absolut 
imaculat? Nici un guvern n-ar fi putut rezista la conducere. 

— Poate că aveţi dreptate, răspunse tânărul, umezindu-şi 
buzele. 

Poate că guvernul îşi poate găsi unele justificări, dar aici 
este vorba despre un principiu important. Cine ştie ce alte 
progrese ştiinţifice sunt blocate, de vreme ce savanții sunt 
siliţi să umble doar pe nişte poteci înguste? Dacă un 
cronoscop devine teroarea câtorva politicieni, atunci acesta 
este preţul care trebuie plătit. Publicul trebuie să înţeleagă 
că este necesar ca ştiinţa să fie liberă, iar pentru asta nu 
există cale mai spectaculoasă decât de a-mi publica 
descoperirea, într-un fel sau altul, chiar dacă cercetarea 
respectivă n-a fost autorizată. 

Fruntea profesorului de istorie se acoperise de broboane 
de transpiraţie, totuşi vocea îi rămăsese egală. 

— Nu-i vorba doar despre câţiva politicieni, domnule 
Foster. Nu gândi aşa. Ar deveni şi teroarea mea. Soţia mea 
şi-ar petrece toată viaţa alături de fiica noastră moartă. S- 
ar îndepărta şi mai mult de realitate. 

Ar înnebuni, retrăind mereu şi mereu aceleaşi scene. Şi n- 
ar fi numai teroarea mea. Alte persoane s-ar afla în aceeaşi 
situaţie. Copii căutându-şi părinţii decedați, bătrâni 


dezgropându-şi propria tinereţe. O lume întreagă ar trăi în 
trecut. O nebunie generalizată! 

— Progresul nu poate fi împiedicat de aprecieri morale! În 
istoria omenirii, n-a existat nici măcar o singură invenţie ori 
descoperire pe care oamenii să n-o pervertească, dovedind 
o ingeniozitate ieşită din comun. Omenirea trebuie să aibă, 
în acelaşi timp, şi ingeniozitatea de a împiedica să se 
întâmple aşa ceva. Cât despre cronoscop, cei pe care 
dumneavoastră îi vedeţi obsedaţi de trecutul mort vor obosi 
în scurt timp. 

Ei îşi vor surprinde părinţii iubiţi făcând anumite lucruri, 
poate neaşteptate, şi entuziasmul le va păli. Astea nu sunt, 
totuşi, decât amănunte nesemnificative. În ceea ce mă 
priveşte, este o chestiune de principii. 

— La naiba cu principiile dumitale! Nu poţi înţelege 
bărbaţii şi femeile la fel ca pe principii? Nu-nţelegi că soţia 
mea va retrăi incendiul care a ucis-o pe fetiţa noastră? Va fi 
imposibil să n-o facă. O cunosc. Va reface fiecare moment, 
căutând să-l împiedice. Va retrăi episodul, din nou şi din 
nou, sperând de fiecare dată că nu se va petrece. De câte 
ori vrei s-o ucizi pe Laurel? 

Glasul îi devenise răguşit. În mintea fizicianului încolţi o 
idee. 

— Domnule Potterley, ce anume vă este teamă că va 
descoperi ea? 

Ce s-a întâmplat în seara incendiului? 

Palmele celuilalt se ridicară pe neaşteptate, acoperindu-i 
chipul, şi se scuturară, în acelaşi ritm cu suspinele sale 
mute. Foster se întoarse cu spatele şi privi stânjenit pe 
fereastră. După o tăcere îndelungată, Potterley rosti: 

— A trecut multă vreme de când nu m-am mai gândit la 
asta. 

Caroline plecase la târguieli şi eu rămăsesem cu fetiţa. 
După-amiază, am intrat în camera ei, să văd dacă nu se 
dezvelise! Aveam ţigara în mână. Pe atunci, fumam. 
Presupun că o stinsesem înainte de a o pune în scrumiera 


de pe servantă. Eram întotdeauna foarte grijuliu. Laurel 
dormea liniştită. M-am întors în sufragerie şi am aţipit în 
faţa aparatului video. M-am trezit tuşind, înconjurat de 
flăcări. Nu ştiu cum a-nceput totul. 

— Credeţi, însă, că de vină a fost ţigara, nu? Întrebă 
tânărul. O ţigară pe care, o singură dată, aţi uitat s-o 
stingeţi. 

— Nu ştiu. Am încercat s-o salvez pe Laurel, dar, până am 
ieşit din casă, murise asfixiată. 

— Bănuiesc că nu i-aţi spus niciodată soţiei despre ţigara 
aceea. 

Potterley clătină din cap. 

— Însă ideea că s-ar putea să fiu eu vinovat nu mi-a ieşit 
niciodată din minte. 

— Dar acum, cu un cronoscop, ea va afla. Poate că n-a fost 
ţigara de vină. Poate că aţi stins-o. N-ar fi posibil? 

Cele câteva lacrimi se uscaseră pe chipul istoricului. 
Roşeaţa din obraji îi dispăruse. 

— Nu pot risca, murmură el. Deşi nu-i vorba numai despre 
mine, Foster. Pentru majoritatea oamenilor, trecutul 
ascunde grozăvii. Nu elibera lucrurile acelea teribile, nu le 
lăsa să se năpustească asupra omenirii. 

Foster se sculă şi porni să se plimbe dintr-un capăt în 
celălalt al încăperii. Cumva acest lucru explica de ce 
Potterley manifesta dorinţa obsedantă, iraţională, de a-i 
apăra pe cartaginezi, de a-i preamări şi - în primul rând - 
de a desfiinţa legenda sacrificiilor aduse lui Moloh. 

Eliberându-i pe ei de vina pruncuciderilor prin foc, 
profesorul s-ar fi absolvit, simbolic, de aceeaşi vină. Acelaşi 
foc care-l împinsese spre construirea unui cronoscop îl 
împingea acum spre distrugerea acestuia. 

Tânărul îl privi cu tristeţe pe istoric. 

— vă înţeleg situaţia, domnule Potterley, dar problema 
aceasta depăşeşte cadrul sentimentelor personale. Trebuie 
să înlătur jugul de pe grumazul ştiinţei. 


— Vrei să spui, şuieră Potterley, că doreşti gloria şi bogăţia 
pe care le aduce o asemenea descoperire? 

— Habar n-am de aspectul legat de bogăţie, dar nu-l 
dispreţuiesc. 

Sunt şi eu un biet om. 

— Nu intenţionezi să-ţi păstrezi secretă descoperirea? 

— În nici un caz. 

— Bine, atunci. Şi bărbatul se ridică în picioare, privindu-l 
ameninţător. 

Foster trăi o stranie clipă de spaimă. Profesorul era mai 
bătrân decât el, mai scund, mai slăbuţ şi nu părea să deţină 
vreo armă. lotuşi. 

— Dacă vă gândiţi să mă ucideţi, ori intenţionaţi să faceţi 
altă nebunie similară, îi spuse el, toate datele legate de 
cronoscop se află depozitate într-o casetă de valori, care va 
fi deschisă de anumiţi prieteni, în cazul dispariţiei sau 
morţii mele. 

— Nu fi idiot! Pufni Potterley şi părăsi odaia. 

Fizicianul închise uşa, o încuie şi se aşeză să se gândească. 
Se simţea ridicol. Bineînţeles, nu avea nici o casetă de valori 
în care să fi depozitat informaţii ştiinţifice. În mod normal, 
nu i-ar fi trecut prin minte o asemenea acţiune 
melodramatică, dar acum acest lucru se întâmplase. 

Simţindu-se de-a dreptul penibil, petrecu o oră scriind 
ecuaţiile aplicării opticii pseudogravitaţionale în 
înregistrarea neutrinilor, la care adăugă schiţe privind 
detaliile construirii cronoscopului. Puse filele respective 
într-un plic, pe care-l sigilă, apoi mâzgăli pe acesta numele 
lui Ralph Nimmo. 

Petrecu o noapte destul de agitată, iar dimineaţa, în drum 
spre facultate, depuse plicul la o bancă, însoţit de 
instrucţiuni ce autorizau deschiderea casetei de valori după 
moartea sa. 

Îi telefonă lui Nimmo, pentru a-l anunţa de existenţa 
plicului, dar refuză cu încăpățânare să spună ceva despre 
conţinutul acestuia. 


Niciodată nu se mai simţise într-un mod atât de ridicol 
preocupat de propria-i persoană. 

XXX 

În noaptea aceea şi în următoarea, Foster dormi cu 
intermitențe, fiind obsedat de problema extrem de 
arzătoare a publicării datelor obţinute în mod neautorizat. 

Bineînţeles, Comunicările Societăţii de Pseudogravitaţie, 
publicaţia pe care o cunoştea cel mai bine în domeniul său, 
nu s-ar fi atins de o lucrare ce nu includea magica notă de 
subsol: „Cercetările prezentate în această comunicare au la 
bază bursa nr aprobată de Comisia Naţională a O.N.U.”. 

Acelaşi lucru era valabil şi pentru Revista de fizică. 

Existau, desigur, şi diverse publicaţii minore, care, de 
dragul senzaţionalului, ar fi putut trece cu vederea peste 
sursa datelor, dar asta ar fi necesitat o serie de negocieri 
financiare - direcţie în care tânărul ezita să pornească. 
Ţinând cont de toate aceste aspecte, ar fi preferat să 
plătească din buzunarul propriu publicarea unei broşuri cu 
tiraj mic, pe care s-o distribuie în comunitatea ştiinţifică. 
Într-o asemenea variantă, ar fi putut chiar să se dispenseze 
de serviciile unui redactor, sacrificând stilul în favoarea 
vitezei. Mai trebuia să găsească o tipografie convenabilă, 
dar era sigur că unchiul Ralph cunoştea câteva nume. 

Mergând pe coridor spre biroul său, se întrebă neliniştit 
dacă nu cumva ar fi trebuit să nu mai piardă vremea, să nu- 
şi mai ofere ocazia de a se lăsa cotropit de idei 
contradictorii, ci să rişte şi să-l sune pe Ralph chiar de la 
facultate. Gândurile acestea îi ocupau mintea în asemenea 
măsură, încât abia când se apropie de masă îşi dădu seama 
că nu era singur în încăpere. 

Potterley se afla acolo, însoţit de un bărbat pe care Foster 
nu-l cunoştea. 

— Ce-i asta? Exclamă fizicianul, privindu-i. 

— Îmi pare rău, replică Potterley, dar trebuie să te opresc. 

— Despre ce vorbiţi? Făcu Foster, continuând să-i 
examineze nedumerit pe cei doi. 


— Permite-mi să mă prezint, interveni necunoscutul. (Avea 
dinţi mari, puţin neregulaţi, care se dezveleau complet când 
surâdea.) Mă numesc Thaddeus Araman şi sunt şeful 
catedrei de Cronoscopie. 

Doresc să am o discuţie cu dumneata, referitor la unele 
informaţii primite de la domnul profesor Potterley şi 
confirmate de propriile noastre surse. 

— Am luat toată vina asupra mea, domnule Foster, rosti 
grăbit Potterley. Le-am explicat că eu te-am convins, 
împotriva voinţei dumitale, să efectuezi nişte cercetări 
neautorizate. M-am oferit să accept întreaga 
responsabilitate. Nu doresc ca dumneata să fii afectat în 
vreun fel. Atâta doar că nu se poate permite întrebuinţarea 
cronoscopiei! 

Araman încuviinţă din cap. 

— Într-adevăr, domnul Potterley şi-a asumat întreaga 
responsabilitate, numai că situaţia nu mai are acum nici o 
legătură cu dumnealui. 

— Şi ce intenţionaţi să faceţi? Întrebă Foster. Să mă 
îndepărtați definitiv de la orice cercetări oficiale? 

— Aş putea s-o fac. 

— Să decideţi îndepărtarea mea din universitate? 

— Nu mi-ar fi deloc greu. 

— Perfect, daţi-i drumul! Consideraţi că aţi făcut-o deja. 
Îmi părăsesc biroul chiar acum, o dată cu dumneavoastră. 
Obiectele personale mi le voi recupera ulterior. Dacă 
insistaţi, le pot abandona şi pe ele. Asta-i tot? 

— Nu tocmai, surâse Araman. Trebuie să declari că nu vei 
mai face alte cercetări în domeniul cronoscopiei, că nu vei 
publica nimic din cele aflate până acum şi, desigur, că nu 
vei construi un cronoscop. Vei rămâne permanent sub 
supraveghere, pentru a ne asigura că vei respecta 
declaraţia. 

— Şi dacă refuz să declar aşa ceva? Ce-mi puteţi face? 
Cercetarea neautorizată poate fi lipsită de etică, dar nu 
constituie un delict. 


— În cazul cronoscopiei, tinere, replică răbdător Araman, 
ea este un delict. Dacă va fi cazul, ai putea fi trimis la 
închisoare. 

— De ce? Răcni Foster. Care-i secretul ei? 

— Asta este situaţia. Nu putem permite dezvoltarea în 
continuare a domeniului respectiv. Principala mea datorie 
este de a împiedica orice tentativă de nerespectare a 
regulilor noastre. Din nefericire, n-am ştiut, nici eu, nici 
altcineva de la catedră, că optica pseudogravitaţională are 
aplicabilitate în cronoscopie. Ne recunoaştem ignoranţa, 
dar de acum înainte cercetarea va fi călăuzită 
corespunzător şi în direcţia aceasta. 

— Zadarnic! Rânji Foster. S-ar putea să existe şi alte 
domenii cu aplicabilitate directă, domenii pe care nici 
măcar nu le-am fi bănuit, întreaga ştiinţă constituie un tot 
uriaş. Dacă doriţi să stopaţi dezvoltarea unei părţi, trebuie 
să-i opriţi întreaga dezvoltare. 

— Foarte adevărat, încuviinţă Araman, cel puţin teoretic. 
În practică, vreme de cincizeci de ani, am reuşit cu destul 
succes să staţionăm cronoscopia la nivelul iniţial, dezvoltat 
de Sterbinski. Întrucât te-am descoperit la timp, domnule 
Foster, sperăm să putem continua la nesfârşit această 
staţionare. Desigur, nu ne-am fi apropiat atât de mult de 
catastrofă, dacă l-aş fi tratat cu mai multă atenţie pe 
domnul profesor Potterley. 

Se întoarse către istoric şi îşi ridică sprâncenele, într-o 
expresie de autodepreciere ironică. 

— Mă tem, domnule, că la prima noastră întrevedere v-am 
considerat un simplu profesoraş de istorie şi nimic mai 
mult. Dacă mi-aş fi făcut meseria aşa cum trebuie, 
investigându-vă atent, nu s-ar fi ajuns până aici. 

— Are cineva dreptul să întrebuinţeze cronoscopul 
guvernului? Întrebă brusc Foster. 

— Nimeni din afara catedrei noastre, indiferent de motive. 
O recunosc, deoarece îmi este limpede că ai ghicit deja 
adevărul. Cu toate acestea, te avertizez că repetarea 


tentativei de construire a unui cronoscop va fi privită ca un 
delict, nu ca o lipsă de etică ştiinţifică. 

— Iar cronoscopul vostru nu se poate întoarce în trecut 
mai mult de o sută douăzeci şi cinci de ani, nu-i aşa? 

— Corect. 

— Atunci, relatările privind vizionarea unor momente din 
istoria antică, prezentate în broşura lunară a Institutului 
Cronoscopic, sunt simple născociri? 

— Ţinând seama de cunoştinţele pe care le deţii 
actualmente, răspunse sec Araman, întrebarea dumitale 
este pur retorică. Totuşi, voi răspunde la ea. Da, sunt simple 
născociri. 

— În cazul acesta, urmă fizicianul, nu voi promite că voi 
ţine secrete cunoştinţele mele în privinţa cronoscopiei. 
Dacă doriţi să mă arestaţi, n-aveţi decât. Apărarea pe care 
o voi prezenta la proces va fi suficientă pentru a distruge 
castelul din cărţi de joc al cercetării direcționate. 

Cercetarea direcţionată de la centru este una, dar 
interzicerea ei şi privarea omenirii de beneficiile pe care ea 
le poate aduce reprezintă cu totul altceva. 

— Să lămurim un aspect, domnule Foster, spuse Araman. 
Dacă nu cooperezi, vei ajunge direct în închisoare. Nu vei 
vedea nici un avocat, nu vei fi acuzat de nimic, nu vei avea 
parte de vreun proces. Pur şi simplu, vei fi azvârlit în 
închisoare. 

— În nici un caz! Vreţi să mă speriaţi. Nu mai suntem în 
secolul XX. 

Pe coridor se auziră zgomote înfundate, tropăit de 
picioare, apoi un țipăt ascuţit ce-i păru lui Foster extrem de 
cunoscut. Uşa se deschise cu violenţă, iar înăuntru dădură 
buzna, împleticindu-se, trei bărbaţi încleştaţi. Unul dintre ei 
izbi cu patul pistolului în capul altuia. Se auzi un icnet 
prelung şi cel lovit încetă să se mai lupte. 

— Unchiul Ralph! Exclamă tânărul. 

Araman se încruntă. 

— Puneţi-l în scaunul acela, ordonă el, şi aduceţi nişte apă. 


— Nu era nevoie de durități, Araman! Mormăi redactorul, 
tamponându-şi delicat capul şi strimbându-se dezgustat. 

— Paznicii ar fi trebuit să fie duri ceva mai devreme şi să 
nu te lase să intri, Nimmo. N-ai ce căuta aici! 

— Vă cunoaşteţi? Întrebă Foster. 

— Am colaborat cândva cu individul, pufni Nimmo, 
continuând să-şi frece cucuiul. Dacă se află în biroul tău, 
nepoate, ai dat de bucluc! 

— Şi nu este singurul, replică iritat Araman Ştiu că domnul 
Foster te-a consultat în privinţa textelor despre neutrinică. 

Redactorul îşi încruntă fruntea, apoi o descreţi cu o 
strâmbătură teribilă, ca şi cum gestul respectiv i-ar fi 
cauzat suferinţă. 

— Şi? Făcu el. Ce altceva mai ştii despre mine? 

— În scurt timp, vom afla totul. Deocamdată, povestea 
aceasta este suficientă pentru a te implica. Ce cauţi aici? 

— Scumpul meu domn Araman, începu Nimmo, care-şi 
recăpătase o parte a voioşiei naturale, cretinul meu de 
nepot mi-a telefonat alaltăieri. Depozitase nişte informaţii 
misterioase. 

— Nu-i spune! Strigă Foster. Nu mai scoate un cuvânt! 

— Cunoaştem totul, domnule Foster, îl privi cu răceală 
Araman. Caseta de valori a fost deschisă şi golită. 

— Dar de unde ştiaţi. 

Vocea tânărului se stinse într-o frustrare iritată. 

— Oricum, reluă Nimmo, am decis că plasa se strângea în 
jurul lui şi, după ce m-am îngrijit de câteva amănunte, am 
venit să-i spun să înceteze cu afacerea asta. Nu merită să-şi 
pericliteze cariera. 

— Vrei să spui că ştii ce-a făcut? Mârâi Araman. 

— Nu mi-a spus niciodată, dar eu sunt un redactor 
ştiinţific care are al naibii de multă experienţă. Ştiu cu ce se 
mănâncă multe din lumea asta. Băiatul s-a specializat în 
optică pseudogravitaţională şi m-a învăţat şi pe mine câteva 
chestii. M-a rugat să-i fac rost de un manual de neutrinică 
şi, înainte de a i-l aduce, l-am răsfoit în grabă. Pot pune 


două lucruri cap la cap. Mi-a cerut apoi să-i procur anumite 
aparate şi instrumente, ceea ce mi-a confirmat bănuielile. 
Opreşte-mă dacă greşesc, dar nepotul meu a construit un 
cronoscop semiportabil de putere mică. Da, sau.? 

— Da. (Araman se pipăi gânditor în căutarea unei ţigări, 
fără să-l bage în seamă pe Potterley - acesta privea 
întreaga scenă în tăcere, ca pe un coşmar - care se 
îndepărtă icnind de cilindrul alb.) Altă greşeală din partea 
mea. Ar trebui să-mi prezint demisia. Trebuia să-mi fi pus 
oamenii să stea cu ochii pe tine, Nimmo, în loc sămă 
concentrez asupra lui Potterley şi Foster. Din păcate, n-am 
avut mult timp la dispoziţie, dar, din fericire, mi-ai picat 
singur în mână - totuşi, asta nu poate fi o scuză. Eşti 
arestat! 

— Pentru ce? 

— Pentru cercetare neautorizată. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Nu pot face cercetări, pentru că 
sunt doar redactor ştiinţific. Şi chiar dacă aş fi făcut 
asemenea cercetări, ele nu constituie un delict. 

— Inutil, unchiule Ralph! Interveni Foster. Birocratul ăsta 
îşi face propriile lui legi. 

— Care anume? 

— De pildă, închisoarea pe viaţă, fără un proces prealabil. 

— Prostii! Făcu Nimmo. Nu mai suntem în secolul. 

— Chestia asta i-am zis-o şi eu, dar n-a părut să-l 
deranjeze. 

— Ei bine, prostii! Răcni Nimmo. Uite ce-i, Araman, 
nepotu-meu şi cu mine avem neamuri care n-au rupt 
relaţiile cu noi, să ştii! Bănuiesc că şi domnul profesor are 
ceva rude. Nu putem dispărea, pur şi simplu. 

Lumea va începe să-şi pună întrebări şi va izbucni 
scandalul. Ăsta nu-i secolul XX. Aşa că dacă-ncerci să ne 
sperii, nu ţine! 

Ţigara se rupse între degetele lui Araman, iar acesta o 
aruncă cu un gest violent. 


— La dracu', mormăi el, nu ştiu ce să fac! N-a mai existat 
un asemenea caz până acum. Uite ce-i! Voi trei, nebunilor, 
habar n-aveţi ce-ncercaţi să faceţi. Nu pricepeţi nimic. M- 
ascultați? 

— Ascultăm, încuviinţă încruntat Nimmo. 

Foster tăcea; avea buzele strânse, iar în ochi i se citea 
mânia. 

Mâinile lui Potterley se frecau şi se răsuceau întruna, 
aidoma unor şerpi încolăcindu-se. 

— Pentru voi, începu Araman, trecutul este mort. Dacă aţi 
discutat între voi problema, fac prinsoare că aţi folosit şi 
expresia asta - „trecutul mort.” Dacă aţi şti de câte ori am 
auzit eu cuvintele astea două, v-ar apuca şi pe voi 
damblaua. Când oamenii se gândesc la trecut, îl consideră 
mort, îndepărtat şi dispărut de multă vreme. Noi îi 
încurajăm să gândească aşa. Ori de câte ori aducem vorba 
despre vizionări temporale, ne referim la evenimente 
situate cu multe secole în urmă, deşi voi ştiţi că este 
imposibil să privim atât de departe. Oamenii acceptă ceea 
ce le spunem. Trecutul înseamnă Grecia, Roma, Cartagina, 
Egiptul, epoca de piatră. Cu cât mai mort, cu atât mai bun. 
Voi trei, însă, ştiţi că limita este de o sută douăzeci şi cinci 
de ani - aşadar, ce înseamnă trecutul pentru voi? Tinereţea 
voastră. Prima iubire. Moartea mamei. Acum douăzeci de 
ani. Acum treizeci de ani. Acum cincizeci de ani. Cu cât mai 
mort, cu atât mai bun. Dar, de fapt, când anume începe 
trecutul? 

Se opri o clipă. Cei trei îl priviră tăcuţi, iar Nimmo se foi 
stingher. 

— Ei bine, continuă Araman, când a început trecutul? 
Acum un an? 

Acum cinci minute? Acum o secundă? Nu este evident că 
trecutul începe acum o clipă? Trecutul mort nu este decât o 
altă denumire a prezentului viu. Ce s-ar întâmpla dacă am 
focaliza cronoscopul în trecutul de acum o sutime de 


secundă? N-ar însemna că priviţi prezentul? Aţi început să 
înţelegeţi? 

— La dracu'! Mormăi Nimmo. 

— La dracu'! Îl maimuţări Araman. După ce, alaltăieri 
seară, Potterley a venit la mine şi mi-a povestit totul, cum 
credeţi că v-am verificat pe amândoi? Am făcut-o cu 
cronoscopul, derulând momentele-cheie până în prezent. 

— Aşa aţi aflat despre caseta de valori, şopti Foster. 

— Şi despre toate celelalte detalii importante. Acum, ce 
credeţi că s-ar întâmpla dacă am permite să se afle că 
există posibilitatea construirii de cronoscoape pentru 
fiecare familie? Oamenii ar începe să-şi privească tinereţea, 
părinţii şi altele, dar nu după mult timp şi-ar da seama ce ar 
putea realiza, de fapt, cu un astfel de aparat. Gospodina va 
uita de biata ei mamă moartă şi va dori să afle ce face 
vecina acasă şi soţul la serviciu. Oamenii de afaceri îşi vor 
urmări concurenţii, iar patronii pe angajaţi. Nu va mai 
exista intimitate. Poliţia secretă, ochiul iscoditor din umbră, 
nu va mai însemna nimic prin comparaţie cu cronoscopul 
videostarurile vor fi urmărite permanent de o mulţime de 
fani. Fiecare va urmări pe cineva şi va fi, la rândul său, 
urmărit. Nici chiar bezna nu va reprezenta o scăpare, 
întrucât cronoscoapele pot fi dotate cu infraroşii. Desigur, 
siluetele vor fi înceţoşate, iar fundalul întunecat, dar poate 
că asta îi va aţâţa chiar mai mult pe unii. Hm-m-m, tipii care 
se ocupă de aparat mai trag cu ochiul chiar şi acum, 
ocazional, în ciuda prohibiţiei. 

— Puteţi, însă, interzice fabricarea particulară. Începu 
Nimmo, dar Araman îl întrerupse iritat: 

— Putem, dar te aştepţi să fie un act încununat de succes? 
Se pot promulga legi care să interzică băutura, fumatul, 
adulterul sau bârfa peste gard şi care să fie respectate? Iar 
această combinaţie de indiscreţie şi licenţiozitate va avea 
un efect mai rău asupra omenirii decât toate celelalte vicii 
amintite. Dumnezeule, de peste un mileniu ne străduim să 
distrugem reţelele care se ocupă cu traficul de droguri, şi 


voi îmi vorbiţi despre interzicerea legislativă a unui aparat 
cu care ai putea privi pe oricine doreşti, oricând doreşti, şi 
care poate fi construit în atelierul oricărui amator! 

— Nu voi publica nimic! Rosti brusc Foster. 

— Niciunul dintre noi nu va sufla o vorbă! Izbucni 
Potterley, abia stăpânindu-se să nu plângă. Regret. 

— Ziceai că pe mine nu m-ai urmărit prin cronoscop? Se 
interesă Nimmo. 

— N-am avut timp, răspunse obosit Araman. Pe cronoscop, 
evenimentele nu se pot derula mai rapid decât în realitate. 
Nu pot fi accelerate. Am petrecut douăzeci şi patru de ore, 
încercând să găsim momentele importante din ultimele şase 
luni ale vieților lui Foster şi Potterley. N-am mai avut timp 
de altceva, dar a fost suficient. 

— N-a fost, chicoti Nimmo. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Araman şi pe chipul lui apăru o 
expresie de panică extremă. 

— 'Ţi-am spus că nepotu-meu, Jonas, mi-a telefonat ca să 
mă anunţe că a depozitat nişte informaţii importante într-o 
casetă de valori. Din vocea lui, am dedus că s-ar putea să 
aibă necazuri. Este, totuşi, nepotul meu. Trebuia să încerc 
să-l scap de belele. A durat ceva timp, apoi am pornit 
încoace, pentru a-i spune ce făcusem. Când am ajuns aici, 
imediat după ce omul tău mi-a tras una-n cap, ţi-am spus că 
m-am îngrijit de câteva amănunte. 

— Ce? Pentru numele lui Dumnezeu. 

— Doar atât: am expediat detaliile cronoscopului portabil 
în vreo şase locuri, la redacţiile cu care colaborez în mod 
regulat. 

Nu se auzi nici un cuvânt. Nici un sunet. Nici măcar 
adierea unei răsuflări. Toţi încremeniseră. 

— Nu vă holbaţi aşa! Strigă Nimmo. N-aţi priceput? 
Deţineam drepturile de popularizare - Jonas poate să vă 
spună. Ştiam că, din punct de vedere legal, nu puteam 
publica în nici o revistă ştiinţifică. Eram absolut sigur că el 
se pregătea să publice ceva neautorizat şi că tocmai de 


aceea pregătise caseta de valori. M-am gândit că dacă voi 
face cunoscute detaliile înaintea lui, întreaga 
responsabilitate va cădea pe umerii mei. Cariera lui urma 
să fie salvată. Şi chiar dacă mi s-ar fi revocat licenţa de 
redactare ştiinţifică, drepturile exclusive ale datelor despre 
cronoscop m-ar fi scutit de griji pentru tot restul vieţii. 
Jonas avea să fie furios - mă aşteptam la aşa ceva - dar îi 
puteam explica totul şi am fi împărţit câştigul pe din două. 
Nu vă uitaţi aşa la mine! De unde să fi ştiut? 

— Nimeni nu ştia nimic, rosti Araman cu tristeţe, dar cu 
toţii aţi considerat de la sine înţeles că guvernul este 
imbecil, birocrat, corupt, tiranic şi doritor să suprime 
cercetarea numai din răutate şi interes. Nu v-aţi gândit 
niciodată că încercam să protejăm omenirea pe cât puteam 
mai bine. 

— Nu staţi locului, flecărind! Se tângui Potterley. Spuneţi- 
ne numele celor care au primit. 

— Este prea târziu, ridică din umeri Nimmo. A trecut mai 
mult de o zi. Vestea a avut timp să se răspândească. Şefii de 
acolo au apelat la diverşi fizicieni, ca să-mi verifice datele, 
înainte de a le publica, apoi au comunicat între ei, ca să-şi 
anunţe ştirea. După ce savanții vor pune laolaltă neutrinică 
şi pseudogravitaţia, cronoscopia va deveni evidentă şi 
accesibilă la nivel amator. În mai puţin de o săptămână, 
cinci sute de oameni vor şti cum să construiască un 
cronoscop de dimensiuni mici, şi atunci cum îi veţi prinde 
pe toţi? (Obrajii săi dolofani se dezumflaseră.) Cred că 
omleta nu mai poate fi băgată la loc în cojile cele albe şi 
frumoase. 

Araman se sculă de pe scaun. 

— Vom încerca, Potterley, dar sunt de acord cu Nimmo. 
Este prea târziu. În ce fel de lume vom trăi, cu începere de 
mâine, nu ştiu, nu pot spune, dar lumea pe care am 
cunoscut-o va fi distrusă pentru totdeauna. Până acum, 
fiecare obicei, fiecare viciu, fiecare detaliu neînsemnat al 


vieţii păstrase întotdeauna o anume intimitate implicită, 
care, pe viitor, nu va mai exista. 

Îi salută pe cei trei cu o politeţe exagerată. 

— Cu toţii v-aţi străduit să creaţi o lume nouă şi vă felicit. 
Vă urez vouă, mie, tuturor o viaţă fericită în acvariul cel 
nou. Şi putrezi-v-ar oasele în iad! Ordinul de arestare se 
contramandează. 

Fundaţiei succesului S. FE. 

(cu scuzele de rigoare adresate lui W. S. Gilbert1) 

Curios de vei fi, cum poţi străluci în science fiction, Îţi 
răspund pe loc, citesc - nu mă joc - chiar şi în avion. 

Spaţiu, galaxii, universuri - mii - pe toate să le foloseşti. 

Cu ochii cât cepe, fanii n-or pricepe, însă vedea-vor ce bun 
eşti. 

Şi-atunci, toţi fanii vor striga, Pe când mergi din stea în 
stea: 

Dacă acest tânăr străbate galaxia-n zbor, Cât de 
născocitor trebuie să fie tânărul acesta născocitor. 

Nu e un secret: istoria, discret, e sursă de inspiraţie. 

Imperiul roman poate fi, taman, mutat într-o constelație. 

C-un motor fotonic, sau poate ionic, spaţiu-i comprimat. 

Preluând din Gibbon2 - doar puţin, rezon! - 

Intrigi de palat. 

Şi-atunci, toţi fanii vor striga, Pe când dezvolţi intriga ta: 

Dacă acest tânăr atâta istorie a citit, Cât de erudit trebuie 
să fie tânărul acesta erudit. 

Alungă, moral, orice gând sexual din erou; struneşte-l 
bine! 

Mintea lui să fie la politichie, nu la nişte glezne fine. 

Chiar în bijuterii, femeile-s scorpii 

(se gândesc doar la căsătorie). 

Ele-i pot strica, sau chiar anula planurile de psihoistorie. 

Şi-atunci, toţi fanii vor striga, Pe când te limitezi la calea 
ta: 

Dacă tot ce-a scris este la fel de masculin, Cât de misogin 
trebuie să fie tânărul acesta misogin. 


Dreptul de a vota. 

La cei zece anişori ai ei, Linda era singura din familie care 
părea fericită să fie trează. 

Norman Muller o putea auzi acum, din starea lui de comă 
medicamentoasă. Cu o oră în urmă, izbutise, finalmente, să 
adoarmă, dar era mai degrabă o epuizare nervoasă decât 
un somn odihnitor. 

Fetiţa venise lângă el şi începuse să-l zgâlţâie. 

— Tati, tati, trezeşte-te! Trezeşte-te! 

— Te-am auzit, Linda, răspunse el, reuşind să evite o 
înjurătură. 

— Tati, acum sunt mai mulţi poliţişti ca niciodată! Maşini 
de politie, fel de fel! 

Norman se dădu bătut şi se ridică în coate, cu ochii 
împăienjeniţi, începea ziua. Afară, abia mijeau zorii, 
sămânţa unui cenuşiu care părea la fel de mizerabil pe cât 
se simţea el. O putea auzi pe nevastă-sa, Sarah, trebăluind 
în bucătărie. Socrul lui, Matthew, tuşea horcăit în baie. 

Fără îndoială, agentul Handley era gata şi-l aştepta. 

Aceasta era ziua cea mare. 

Ziua Alegerilor! 

XXX 

Iniţial, fusese absolut la fel ca în ceilalţi ani. Poate chiar 
niţel mai rău, fiind un an de alegeri prezidenţiale, totuşi nu 
mai rău decât în alt an de alegeri pentru funcţia de 
preşedinte. 

Politicienii vorbeau întruna despre „responsabilitatea 
electoratului” şi despre uriaşa inteligenţă electronică pusă 
în slujba electoratului. 

Presa examina situaţia, folosind calculatoare de puteri 
industriale, şi strecura sugestii despre ce ar fi putut să 
urmeze. Comentatorii şi analiştii indicau statul care avea să 
se dovedească decisiv în câştigarea alegerilor şi se 
contraziceau fără să le pese. 

Primul indiciu al faptului că nu avea să fie chiar ca în 
fiecare an îl constituise momentul când Sarah Muller îi 


spusese soţului ei, în seara de 4 octombrie (exact cu o lună 
înaintea votării): 

— Cantwell Johnson afirmă că indiana va fi anul acesta 
statul decisiv. Este ai patrulea care o spune. Gândeşte-te - 
statul nostru! 

Matthew Hortenweiler îşi arătase chipul buhăit dinapoia 
ziarului, o fulgerase din ochi pe fiică-sa şi mormăise: 

— Indivizii ăia sunt plătiţi să spună minciuni. Nu-ţi pleca 
urechea la ce zic ei! 

— Este al patrulea care o spune, tată, repetase femeia cu 
blândeţe. 

Toţi au zis Indiana. 

— Indiana este un stat-cheie, Matthew, începuse Norman 
cu aceeaşi blândeţe, din cauza Legii Hawkins-Smith şi a 
afacerii din Indianapolis. Ea. 

Matthew îşi schimonosise în mod alarmant chipul bătrân şi 
şuierase: 

— Nimeni nu zice Bloomington sau comitatul Monroe, aşa- 
i? 

— Păi. Începuse Norman. 

Linda, a cărei feţişoară ascuţită se răsucise de la unul la 
celălalt, pe toată durata schimbului de replici, întrebase cu 
glas piţigăiat: 

— Tu nu votezi anul ăsta, tati? 

Norman îi zâmbise cu dragoste şi răspunsese: 

— Nu cred, scumpete. 

Discuţia se desfăşurase însă în atmosfera de surescitare 
crescândă, tipică pentru luna octombrie a unui an de 
alegeri prezidenţiale, iar Sarah dusese o viaţă tăcută, plină 
de vise frumoase pentru familia ei. De aceea, rostise pe un 
ton nostalgic: 

— Dar n-ar fi cu adevărat frumos? 

— Dacă aş vota? 

Norman avusese o mustăcioară blondă, care, pe vremuri, 
îi conferise un aer rafinat în ochii tinerei Sarah, dar care, 
grizonându-se treptat, decăzuse la calitatea unui simplu 


accesoriu facial. Pe fruntea lui se aşternuseră cute tot mai 
adânci, rezultate ale nesiguranţei - în general, bărbatul nu- 
şi amăgise niciodată sufletul de vânzător cu ideea că s-ar fi 
născut dotat cu capacităţi de excepţie sau că, în alte 
circumstanţe, ar fi cunoscut o carieră de excepţie. Avea o 
nevastă, o slujbă şi o fetiţă şi, exceptând momentele cu totul 
izolate de exuberanţă sau de deprimare, trăia cu 
convingerea că se realizase în viaţă. 

Ca atare, se simţise niţel stânjenit şi ceva mai mult 
tulburat din cauză că gândurile soţiei lui o porniseră în altă 
direcţie. 

— Draga mea, îi reamintise, avem o populaţie de două sute 
de milioane de oameni. Ţinând cont de şansele care există, 
nu cred că ar trebui să ne irosim timpul gândindu-ne la aşa 
ceva. 

— Norman, replicase femeia, nu sunt deloc două sute de 
milioane de oameni, şi tu o ştii prea bine. În primul rând, 
pot fi aleşi doar cei între douăzeci şi şaizeci de ani, iar în ai 
doilea rând trebuie neapărat să fie bărbaţi. În felul ăsta, 
mai rămân doar vreo cincizeci de milioane. Şi apoi, dacă-i 
vorba cu adevărat despre Indiana. 

— Atunci, mai rămân un milion şi un sfert. M-ai lăsa să 
pariez la o cursă pe calul care are şanse de unu la un milion 
şi un sfert? Nu cred. 

Haide să cinăm! 

— Prostii afurisite, mormăise Matthew dinapoia ziarului. 

— Tu nu votezi anul ăsta, tati? Repetase Linda. 

Norman scuturase din cap şi toţi trecuseră în sufragerie. 

XXX 

În jurul datei de 20 octombrie, surescitarea lui Sarah 
sporise rapid. 

La cafea, ea anunţase că doamna Schultz, a cărei 
verişoară era secretara unui membru al corpului legislativ, 
afirmase că „pariurile” se făceau pe Indiana. 

— A zis că preşedintele Villers va ţine un discurs la 
Indianapolis. 


Norman, care avusese o zi grea la magazin, se mulţumise 
să ridice o sprânceană, a neîncredere, dar se ferise să facă 
vreun comentariu. 

Socrul său, însă, care era cu totul nemulţumit de 
administraţia de la Washington, replicase imediat: 

— Dacă Villers ţine un discurs în Indiana, asta înseamnă că 
el crede că Multivac va alege Arizona. Prostovanul n-are 
curaj să se apropie mai mult. 

— Eu nu înţeleg de ce nu se anunţă statul de îndată ce 
este posibil, apoi comitatul, localitatea şi aşa mai departe, 
spusese Sarah, care-l ignora pe tatăl ei atunci când o putea 
face cu destulă decenţă. În felul acesta, cei eliminaţi s-ar 
putea relaxa. 

— Dacă ar proceda aşa, observase Norman, politicienii ar 
urma anunţurile ca nişte păsări de pradă. Până s-ar ajunge 
la o localitate, la fiecare colţ de stradă te-ai lovi de un 
congresman. 

Matthew mijise ochii şi-şi trecuse mâna, cu un gest nervos, 
prin părul rar şi încărunţit. 

— Oricum, sunt păsări de pradă. Fiţi atenţi. 

— Te rog, tată! Murmurase Sarah. 

Glasul bătrânului trecuse peste protestul ei fără ca măcar 
să se poticnească: 

— Fiţi atenţi, eu am trăit pe vremea când au instalat 
Multivacul. Spuneau că avea să termine o dată pentru 
totdeauna cu politica de partizanat. S-a sfârşit cu irosirea 
banilor pe campanii electorale, ziceau. 

S-a sfârşit cu presiunile zâmbitoare şi cu lobbysmul din 
Congres sau de la Casa Albă. Şi, de fapt, ce s-a-ntâmplat? 
Mai multă campanie ca oricând, numai că acum este făcută 
orbeşte. Trimit indivizi în Indiana din cauza Legii Hawkins- 
Smith, îi trimit pe alţii în California, în eventualitatea că 
situaţia Joe Hammer s-ar putea dovedi crucială. Eu zic să se 
termine cu toate prostiile astea! Să se revină la vechiul şi 
bunul. 


— Bunicule, întrebase pe neaşteptate Linda, nu vrei ca tati 
să voteze anul ăsta? 

— Tu nu te băga! Se încruntase Matthewspre fetiţă, după 
care revenise spre cei doi soţi. A existat o vreme când am 
votat şi eu. Intram în cabină, puneam mâna pe ştampilă şi 
votam. Nu era mare lucru. Îmi ziceam: „Tipul ăsta-i omul 
meu şi votez pentru el”. Aşa ar trebui să fie şi acum. 

— Ai votat, bunicule? Exclamase încântată Linda. Ai votat 
de-adevăratelea? 

Sarah intervenise rapid, pentru a curma ceea ce se putea 
transforma foarte uşor într-o poveste dezlânată, care ar fi 
ajuns la urechile tuturor vecinilor: 

— Nu, Linda. Bunicul nu se referă la votarea adevărată. 
Când a fost el copil, toţi votau în felul acela, inclusiv bunicul, 
dar nu era o votare adevărată. 

— Nu eram deloc copil pe atunci! Răbufnise Matthew. 
Aveam douăzeci şi doi de ani, am votat pentru Langley şi a 
fost o votare adevărată. 

Poate că votul meu n-a contat cine ştie ce, dar a fost la fel 
de valabil ca al oricărei alte persoane. Al oricărei persoane. 
Fără nici un Multivac. 

— Gata, Linda, intervenise Norman, e ora de culcare! Şi 
termină cu întrebările despre votare! Când vei fi mare, o să 
înţelegi totul. 

O sărutase cu o blândeţe antiseptică, şi fetiţa plecase fără 
tragere de inimă, îmboldită de mama ei şi de promisiunea 
că se putea uita la video până la 21:15, dacă îşi termina 
rapid ritualul din camera de baie. 

— Bunicule. Rostise Linda şi rămăsese cu bărbia în piept şi 
cu mâinile la spate, până ce ziarul bătrânului coborâse atât 
cât să dezvăluie sprâncenele stufoase şi ochii, înconjurați de 
reţeaua de riduri fine. 

Era sâmbătă, 31 octombrie. 

— Da? 

Linda se apropiase şi-şi pusese ambele coate pe unul 
dintre genunchii bunicului, astfel încât să-l oblige să 


abandoneze complet ziarul. 

— Bunicule, este adevărat că ai votat cândva? 

— M-ai auzit doar, nu? Crezi că-s un lăudăros? 

— N-nu. Dar mami spune că pe atunci toată lumea vota. 

— Este adevărat. 

— Dar cum se putea? Cum puteau vota toţi? 

Matthew o privise solemn, apoi o ridicase şi o aşezase pe 
genunchi. 

— Vezi tu, Linda, începuse el cu un ton neaşteptat de 
blând, până acum vreo patruzeci de ani, toţi votau - 
întotdeauna. Să zicem că doream să decidem cine va fi noul 
preşedinte al Statelor Unite. Democraţii veneau cu un 
candidat, republicanii cu altul şi toată lumea spunea pe cine 
ar prefera. La sfârşitul zilei alegerilor, se număra câţi îi 
doriseră pe democrați şi câţi pe republicani. Cel cu voturile 
cele mai multe devenea preşedinte. Ai înţeles? 

Linda încuviinţase din cap şi întrebase: 

— Dar de unde ştiau toţi oamenii pentru cine să voteze? Le 
spunea Multivac? 

Sprâncenele bătrânului se apropiaseră, conferind feţei 
sale un aer sever. 

— Îşi foloseau propria lor judecată, fetiţo! 

Ea tresărise şi Matthew revenise la tonul scăzut: 

— Nu sunt supărat pe tine, Linda. Dar, vezi tu, uneori dura 
toată noaptea până se număra ce spusese fiecare, şi 
oamenii nu mai aveau răbdare. De aceea, au inventat 
maşini speciale, care examinau primele voturi şi le 
comparau cu voturile din aceleaşi locuri, dar din anii 
anteriori, în felul acela, maşinile puteau calcula care va fi 
rezultatul final şi cine va fi ales. Ai priceput? 

Fetiţa dăduse iarăşi din cap. 

— Aşa, ca Multivac. 

— Primele calculatoare au fost mult mai mici decât 
Multivac. Ele au crescut şi au putut spune cum va decurge 
alegerea, bizuindu-se pe tot mai puţine voturi. În cele din 


urmă, a fost construit Multivac, care poate spune rezultatul 
final pe baza unui singur vot. 

Linda zâmbise, regăsind o parte familiară a istoriei, şi 
rostise: 

— Asta-i bine. 

— Nu, nu-i bine! Se încruntase Matthew. Eu nu doresc ca o 
maşinărie să-mi spună cum aş fi votat, doar pentru că un 
mincinos din Milwaukee zice că se va opune creşterii 
impozitelor. Poate că vreau să votez invers, numai aşa, de-al 
naibii. Poate că nu vreau să votez. Poate. 

Linda însă coborâse de pe genunchii lui - discuţia părea să 
n-o mai intereseze. În uşă, se întâlnise cu mama ei, care nu- 
şi scosese pălăria şi nici pardesiul. 

— Fugi, Linda! O repezise, cu răsuflarea întretăiată. Nu-mi 
sta în cale! 

Scoţându-şi apoi pălăria şi aranjându-şi părul, se adresase 
lui Matthew: 

— Am fost pe la Agatha. 

Bătrânul o privise încruntat şi întinsese mâna după ziar, 
fără măcar să se deranjeze să comenteze printr-un 
mormâăit. 

— Ştii ce mi-a spus? Urmase femeia, în vreme ce-şi 
descheia pardesiul. 

Matthew deschisese ziarul la pagina dorită, îl îndoise cu 
atenţie şi replicase: 

— Nu mă prea interesează. 

— Tată! Se bosumflase Sarah. 

Nu avea totuşi timp pentru reproşuri. Ştirile trebuiau 
comunicate, iar Matthew era singurul disponibil, aşa încât 
continuase: 

— Joe, soţul Agathei, este poliţist şi a spus că azi-noapte în 
Bloomington a venit o dubă plină cu agenţi ai Serviciului 
Secret. 

— Nu cred că mă caută pe mine. 

— Nu pricepi, tată? Agenţi ai Serviciului Secret, şi se 
apropie ziua alegerilor. În Bloomington. 


— Poate că urmăreau vreun spărgător de bănci. 

— De câteva decenii nu s-a mai spart nici o bancă. Zău, 
tată, eşti de groază! 

Apoi, femeia se îndepărtase, dezamăgită. 

XXX 

Nici Norman nu manifestase mai multă surescitare când 
aflase vestea. 

— De unde ştia Joe că erau agenţi secreţi? Întrebase el 
calm. Nu cred că umblau de colo-colo cu ecusoane în piept. 

A doua zi, însă, pe întâi noiembrie, spre seară, femela 
afirmase triumfător: 

— Absolut toată lumea din Bloomington aşteaptă ca unu! 
Dintre ai noştri să fie cel care va vota. Au zis-o şi în ziare, şi 
la video. 

Norman se foise stingherit. Nu putea nega realitatea şi 
simţea că i se strânge inima. Dacă, într-adevăr, Bloomington 
avea să fie lovit de fulgerul Multivacului, asta însemna 
reporteri, emisiuni video, turişti. Tot felul de abateri 
nemulţumitoare de la rutinele sale. Lui Norman îi plăcea 
tiparul vieţii lui, dar murmurul îndepărtat al politicii se 
apropia neliniştitor. 

— Nu sunt decât zvonuri, mormăise el. Nimic altceva. 

— Aşteaptă şi ai să vezi. Aşteaptă. 

Dar lucrurile evoluaseră rapid, şi Norman nu avusese timp 
să aştepte, întrucât soneria de la intrare ţârâise insistent. 

— Da? Întrebase el, deschizând uşa. 

— Vă numiţi Norman Muller? Se interesase bărbatul înalt 
şi cu chip grav din prag. 

— Da, repetase Norman, însă cu un glas stins. 

Întreaga ţinută a necunoscutului degaja autoritate, iar 
natura misiunii sale devenise în mod fatal evidentă. 

Bărbatul se legitimase, intrase în casă, închisese uşa după 
el şi rostise pe un ton solemn: 

— Domnule Norman Muller, ca reprezentant al 
preşedintelui Statelor Unite ale Americii, vă aduc la 


cunoştinţă că aţi fost ales pentru a reprezenta electoratul 
american, miercuri, 4 noiembrie 2048. 

XXX 

Norman reuşise cu mare dificultate să ajungă pe propriile 
picioare până la scaunul lui. Se aşezase, alb la faţă şi 
aproape fără să perceapă nimic din jur, în vreme ce Sarah îi 
adusese apă, îi masase alarmată mâinile şi-i şuierase 
printre dinţi: 

— Să nu te-mbolnăveşti, Norman! Să nu te-mbolnăveşti! O 
să aleagă pe altcineva. 

După ce izbutise să-şi recapete suflul, bărbatul 
murmurase: 

— Mă scuzaţi, domnule! 

Agentul secret îşi scosese pardesiul, îşi descheiase sacoul 
şi se aşezase relaxat pe canapea. 

— E-n regulă, spusese el, şi pecetea oficialităţii păruse că 
dispare odată cu limbajul oficial, lăsând să iasă la iveală un 
individ masiv şi destul de prietenos. Este pentru a şasea 
oară când aduc vestea, aşa că am asistat la tot felul de 
reacţii. Niciuna dintre ele nu a semănat cu ceea ce puteţi 
vedea la video. Ştiţi la ce mă refer, nu? O privire gravă, 
pătrunsă de însemnătate, un personaj care declară: „Este 
un privilegiu deosebit pentru mine să-mi slujesc ţara”. 
Chestii de felul ăsta. 

Şi agentul izbucnise într-un râs liniştitor. 

Sarah îl imitase imediat, dar râsetul ei ascundea o undă de 
isterie. 

— Va trebui să locuim câteva zile împreună, urmase 
agentul. Eu mă numesc Phil Handley şi prefer să-mi spuneţi 
Phil. Domnul Muller nu mai poate părăsi casa până în ziua 
alegerilor. Doamnă Muller, o să vă rog să-i informaţi pe cei 
de la magazin că este bolnav. Dumneavoastră vă puteţi 
vedea de ocupațiile obişnuite, cu condiţia să nu suflaţi nici o 
vorbă despre această situaţie. Aţi înţeles, doamnă Muller? 

— Da, domnule, încuviinţase Sarah cu vigoare. Nici un 
cuvinţel! 


— Perfect! Dar, doamnă Muller, o privise Handley cu 
gravitate, nu-i de glumă. Părăsiţi casa doar dacă este 
absolută nevoie - oricum, veţi fi urmărită peste tot. Regret, 
dar aşa operăm noi. 

— Mă veţi urmări? 

— Va fi extrem de discret, nu vă faceţi griji! Oricum, este 
vorba de numai două zile, până se va difuza comunicatul 
oficial. Fiica dumneavoastră. 

— Doarme „răspunsese repede Sarah. 

— Perfect. Îi veţi spune că sunt o rudă sau un prieten, care 
va rămâne câteva zile aici. Dacă află adevărul, nu va mai 
putea părăsi casa. În orice caz, ar fi preferabil ca tatăl 
dumneavoastră să nu iasă deloc. 

— N-o să-i placă asta, suspinase femeia. 

— Nu avem alternativă. Acum, de vreme ce nu mai există 
şi alţi locatari în această casă. 

— Se pare că ştiţi totul despre noi” şoptise Norman. 

— Aproape, încuviinţase Handley. În tot cazul, deocamdată 
acestea sunt instrucţiunile mele. Voi încerca să fiu cât mai 
cooperant şi să nu vă incomodez în vreun fel. Guvernul va 
plăti pentru întreţinerea mea, aşa că nu trebuie să vă 
îngrijoreze cheltuielile suplimentare. În fiecare seară, voi fi 
înlocuit de alt agent, care va rămâne de veghe în această 
odaie, ca atare nu-i necesar să vă faceţi griji cu dormitul. 
Acum, domnule Muller. 

— Da, domnule. 

— Vă rog să-mi spuneţi Phil. Scopul acestor două zile 
preliminare, înainte de comunicatul oficial, este de a vă 
obişnui cu situaţia dumneavoastră. Dorim să apăreţi în faţa 
Multivacului într-o stare cât mai normală cu putinţă. Căutaţi 
să vă relaxaţi şi să vă simţiţi ca într-o zi oarecare. 

Da? 

— Bine, spusese Norman, apoi scuturase violent din cap. 
Dar nu doresc responsabilitatea aceasta. De ce tocmai eu? 

— Perfect, făcuse Handley, să începem prin a lămuri acest 
aspect. 


Multivac analizează tot felul de factori cunoscuţi, care sunt 
de ordinul miliardelor. Totuşi, unul dintre factori nu-i 
cunoscut, şi probabil va rămâne aşa multă vreme. Este 
vorba despre şablonul de reacţie al minţii umane. loţi 
indivizii sunt supuşi unei presiuni de modelare, determinată 
de spusele şi faptele altor indivizi, de relaţiile lor cu oamenii 
şi de acţiunile lor sau ale altora. Orice american poate fi dus 
la Multivac pentru a-i fi analizat acest şablon de reacţie, pe 
baza căruia pot fi estimate şabloanele tuturor celorlalte 
minţi ale cetăţenilor. În funcţie de evenimentele din anul 
respectiv, la un moment anumit, unii americani sunt mai 
potriviţi în acest scop. Anul acesta, Multivac v-a ales ca fiind 
cetăţeanul cel mai reprezentativ. Nu cel mai inteligent, nici 
cel mai puternic sau cel mai norocos, ci numai cel mai 
reprezentativ. Şi doar nu se pune problema de a contesta 
alegerile Multivacului, nu? 

— Nu s-ar putea să fi fost o greşeală? 

Sarah, care fusese numai ochi şi urechi, intervenise iute: 

— Nu-l ascultați, domnule! Este puţin emoţionat. În 
realitate, este foarte bine informat şi urmăreşte cu atenţie 
evenimentele politice. 

— Doamnă Muller, Multivac este cel care ia decizia, 
precizase Handley. El l-a ales pe soţul dumneavoastră. 

— Dar Multivac ştie chiar totul? Insistase Norman. N-ar fi 
putut să facă o greşeală? 

— Ba da, poate greşi. N-are rost să ascundem adevărul. În 
anul 2032, un Alegător indicat de Multivac a decedat, din 
cauza unui accident cerebral, cu două ore înaintea 
comunicatului oficial. Multivac n-a prezis acest eveniment - 
n-a putut s-o facă. Un Alegător poate fi instabil mental, 
nepotrivit din punct de vedere moral, ori chiar incorect. 
Multivac nu poate şti totul despre toţi cetăţenii, până nu i se 
introduc datele necesare. De aceea, întotdeauna, sunt 
pregătite rezerve. Nu cred, totuşi, că acum vom folosi una. 
Aveţi o sănătate bună, domnule Muller, şi aţi fost studiat cu 
atenţie. Corespundeţi. 


Norman îşi îngropase faţa în palme şi rămăsese nemişcat. 

— Până mâine dimineaţă îşi va reveni, domnule, zise 
Sarah. Pur şi simplu, trebuie să se obişnuiască cu ideea. 

— Evident, aprobase Handley. 

XXX 

În intimitatea dormitorului lor, Sarah se exprimase însă cu 
totul diferit. Refrenul cel mai uzitat fusese: „Adună-te, 
Norman! Nu da cu piciorul unei şanse unice în viaţă”. 

— Mă-nspăimântă, şoptise bărbatul. Toată afacerea asta 
mă-nspăimântă. 

— Pentru Dumnezeu, de ce? Ce altceva trebuie să faci, în 
afară de a răspunde la câteva întrebări? 

— Responsabilitatea este prea mare! N-aş putea s-o 
înfrunt. 

— Care responsabilitate? N-ai nici o responsabilitate. 
Multivac te-a ales. Responsabilitatea este a lui. Toţi o ştiu. 

Norman se ridicase în capul oaselor într-o criză bruscă de 
rebeliune şi angoasă. 

— “Toţi ar trebui s-o ştie, dar n-o ştiu. Sunt nişte. 

— Mai încet! Şuierase Sarah. 'Te vor auzi din capătul 
celălalt al oraşului! 

— N-o să mă audă, pufnise bărbatul, dar coborâse vocea. 
Când se vorbeşte despre administraţia Ridgely, din 2028, se 
spune cumva că ne-ar fi aiurit cu gogoşi şi cu aiureli 
rasiste? Nu! 'Ioţi se referă la „nenorocitul ăla de vot al lui 
Maccomber”, de parcă Humphrey Maccomber ar fi fost 
singurul răspunzător, fiindcă stătuse în faţa Multivacului. 
Eu însumi am folosit expresia. Însă acum mă gândesc că 
sărmanul nu era decât un simplu fermier, care nu solicitase 
această onoare. De ce ar fi fost vina lui mai mare decât a 
altuia? Acum, numele lui a ajuns un blestem. 

— Vorbeşti ca un copil! 

— Sunt, pur şi simplu, raţional, atâta tot. Îţi spun, Sarah, 
n-o să accept! Nu mă pot sili să votez, dacă nu doresc. Osă 
spun că sunt bolnav. 

O să. 


Femeia nu mai accepta însă nimic. 

— Ascultă-mă bine, sâsâise ea ameninţător. Ai şi alte 
responsabilităţi, nu eşti singur pe lume! Ştii bine ce- 
nseamnă „Alegătorul Anului”. 

Ba chiar al unui an prezidenţial. Înseamnă publicitate, 
faimă şi, poate, bani cu găleata. 

— După care revin la slujba mea. 

— N-o să revii! Vei obţine cel puţin conducerea unei 
sucursale, dacă ai puţină minte, şi vei avea, pentru că o să-ţi 
spun eu ce să faci. Dacă ştii să-ţi joci cartea, poţi controla 
publicitatea de care beneficiezi şi îi poţi sili pe cei de la 
„Kennell Stores, Inc.” să facă un contract nou, care să 
includă o clauză de avansare, plus o pensie viageră. 

— Nu ăsta-i scopul pentru care eşti desemnat Alegător! 

— Ei bine, va fi scopul tău. Dacă nu te gândeşti la tine sau 
la mine - eu nu-ţi cer nimic - fă-o pentru Linda! 

Norman oftase. 

— Ei bine? Insistase Sarah. 

— Am înţeles. 

XXX 

Comunicatul oficial fusese difuzat pe 3 noiembrie, şi 
devenise prea târziu pentru Norman ca să mai bată în 
retragere, chiar dacă ar fi găsit curajul necesar pentru a 
încerca aşa ceva. 

Casa lor fusese izolată de restul lumii. Agenţii Serviciului 
Secret ieşiseră la iveală şi blocaseră pe faţă toate câile de 
acces. 

La început, telefonul sunase fără încetare, dar Handley, cu 
o expresie plină de regrete, răspunsese la toate apelurile. 
În cele din urmă, legătura telefonică fusese deviată la secţia 
de poliţie. 

Norman bănuia că, în felul acela, scăpa nu doar de 
felicitarile efuzive (şi invidioase) ale prietenilor, ci şi de 
presiunea uriaşă a afaceriştilor, care miroseau o ocazie 
aducătoare de profituri, ori de vorbele mieroase şi de 
intrigile oamenilor politici din toată ţara. Poate scăpase 


chiar şi de amenințările cu moartea ale inevitabililor 
psihopaţi. 

Ziarele fuseseră interzise în casă, pentru a se evita orice 
influenţă, iar televizoarele fuseseră deconectate, cu 
blândeţe, însă ferm, în ciuda protestelor vehemente ale 
Undei. 

Matthew se burzuluise şi rămăsese în camera lui. După 
primul val de încântare, Linda se posomorâse şi începuse să 
scâncească deoarece nu mai putea ieşi la joacă. Sarah îşi 
împărțea timpul între pregătirea meselor şi pregătirea 
planurilor de viitor. Deprimarea lui Norman, însă, continua 
şi se autoîntreţinea. 

În cele din urmă, sosise dimineaţa de miercuri, 4 
noiembrie 2048: 

Ziua alegerilor. 

XXX 

Micul dejun fu servit matinal, dar numai Norman mâncă, 
cu gesturi mecanice. Nici chiar duşul şi bărbieritul nu 
reuşiseră să-l readucă în prezent, sau măcar să-i înlăture 
convingerea că şi pe dinafară era la fel de murdar cum se 
simţea pe dinăuntru. 

Glasul prietenos al lui Handley se strădui din răsputeri să 
confere o oarecare normalitate zorilor cenuşii şi 
neprietenoşi. Buletinele meteo anunţaseră o zi înnorată, cu 
posibile averse înainte de amiază. 

— Vom menţine izolarea casei până ia întoarcerea 
domnului Muller, anunţă Handley, dar după aceea scăpaţi 
de noi. 

Agentul Serviciului Secret purta acum uniforma oficială, 
care includea revolvere vârâte în tocuri masive, plasate la 
ambele subsuori. 

— Nu ne-aţi deranjat deloc, domnule Handley! Chiţăi 
Sarah. 

Norman bău două ceşti de cafea fără zahăr, îşi şterse 
buzele cu şerveţelul, se ridică şi anunţă fără vlagă: 

— Sunt gata. 


— Perfect, domnule, se sculă şi Handley. Doamnă Muller, 
primiţi mulţumirile mele pentru amabila dumneavoastră 
ospitalitate. 

XXX 

Motorul vehiculului blindat se auzea torcând încet pe 
străzile pustii. Faptul că nu se zărea ţipenie de om 
reprezenta, totuşi, ceva neobişnuit pentru acea oră. 

— Cu începere din anul 2032, s-a hotărât ca traficul să fie 
deviat de pe traseul Alegătorului, explică Handley, în urma 
atentatului cu bombe, care a fost cât pe-aci să anuleze 
Alegerile Leverett. 

Când se opriră, mereu politicosul Handley îl ajută pe 
Norman să coboare şi-l conduse printr-un coridor subteran, 
de-a lungul căruia erau înşiruiţi soldaţi înarmaţi. 

În capătul coridorului exista o uşă, prin care pătrunseră 
într-o odaie puternic iluminată. Trei bărbaţi în salopete albe 
îi întâmpinară surâzători. 

— Dar acesta este un spital, observă imediat Norman. 

— Este un detaliu lipsit de importanţă! Îl linişti Handley. 
Spitalul este singura instituţie care deţine facilităţile 
necesare. 

— Bun, şi acum ce am de făcut? 

Handley indică din bărbie. Unul dintre bărbaţii în alb 
avansă şi rosti: 

— De acum, îl preiau eu. 

Handley salută scurt şi părăsi încăperea. 

— Nu vreţi să luaţi loc, domnule Muller? 1 se adresă 
individul în alb. 

Mă numesc John Paulson şi sunt responsabilul 
departamentului Calculatoare. Dângşii sunt asistenții mei: 
Samson Levine şi Peter Dorogobuj. 

Norman ie strânse mâinile, continuând să se simtă 
desprins de realitate. Paulson era de statură potrivită, cu un 
chip blând, ce părea obişnuit să zâmbească mereu, şi cu o 
meşă foarte evidentă. Purta ochelari de stil vechi, cu ramă 


din plastic, şi, în timp ce vorbea, îşi aprinse o ţigară. 
(Norman refuzase când i se oferise una.) 

— În primul rând, domnule Muller, începu Paulson, vreau 
să ştiţi că nu ne grăbim. Dacă este necesar, puteţi sta toată 
ziua cu noi, ca să vă acomodaţi cu locul şi să vă îndepărtați 
brice posibile gânduri legate de situaţia oarecum 
neobişnuită. Cred că înţelegeţi ce vreau să spun. 

— În regulă! Încuviinţă Norman. Aş vrea să terminăm cât 
mai repede. 

— vă înţeleg nerăbdarea. Cu toate acestea, dorim să ştiţi 
cu exactitate ce anume se petrece. În primul rând, Multivac 
nu se află aici. 

— Nu? 

În ciuda stării lui depresive, Norman aşteptase cu 
nerăbdare să vadă Multivacul. Se spunea că avea o lungime 
de peste o jumătate de kilometru, că era înalt de două etaje 
şi că, permanent, în interiorul lui se găsea o echipă de 
intervenţie formată din cincizeci de tehnicieni. Era una 
dintre minunile lumii. 

— Nu, zâmbi Paulson, nu este deplasabil. De fapt, se 
găseşte în subteran, şi foarte puţini oameni cunosc cu 
exactitate locul respectiv. 

Este lesne de înţeles motivul - la urma urmelor, constituie 
cel mare „zăcământ natural” al nostru. Credeţi-mă, nu este 
utilizat exclusiv pentru alegeri. 

Norman bănuia că bărbatul flecărea în mod deliberat 
pentru a-l face să se destindă, dar totodată îşi dădu seama 
că se simţea uşor intrigat. 

— Crezusem c-o să-l văd. Mi-ar fi plăcut. 

— Sunt sigur. Ar fi, însă, nevoie de un ordin prezidenţial, 
contrasemnat de Serviciul Secret. Cu toate acestea, suntem 
cuplaţi la Multivac prin satelit. Putem discuta cu el în timp 
real, aşa că, într-un fel, ne găsim chiar în prezenţa lui. 

Norman privi în jur, spre maşinăriile complet nefamiliare. 

— Permiteţi-mi să vă explic, domnule Muller, continuă 
Paulson. 


Multivac deţine deja majoritatea informaţiilor necesare 
pentru a decide rezultatul tuturor alegerilor, la nivel 
naţional şi local. Mai trebuie doar să verifice anumite 
atitudini mentale, imposibil de evaluat, iar acest lucru îl va 
face cu ajutorul dumneavoastră. Noi nu putem prezice care 
vor fi întrebările pe care vi le va adresa - este posibil să vi 
se pară absurde, este posibil să ni se pară absurde chiar 
nouă. S-ar putea să vă întrebe ce părere aveţi despre 
serviciile gunoierilor din localitatea dumneavoastră sau 
dacă preferaţi incinerarea deşeurilor menajere. S-ar putea 
să vă întrebe dacă aveţi un medic de familie ori dacă apelaţi 
la Societatea Naţională de Medicină. Înţelegeţi? 

— Da, domnule. 

— Indiferent ce v-ar întreba, răspundeţi aşa cum doriţi, 
folosind orice fel de cuvinte. Dacă apreciaţi că trebuie să 
explicaţi o situaţie anume, nu ezitaţi. Dacă este necesar, 
vorbiţi şi o oră. 

— Da, domnule. 

— Încă ceva. Va trebui să folosim o serie de aparate 
simple, care au menirea de a înregistra tensiunea arterială, 
frecvenţa bătăilor inimii, conductivitatea pielii şi tiparul 
undelor cerebrale. Chiar dacă ansamblul general vi se pare 
ameninţător, nu veţi simţi nici cea mai mică durere. 

Nici nu vă veţi da seama că funcţionează. 

Cei doi asistenţi se învârteau în jurul aparatelor 
strălucitoare, instalate pe rotile silenţioase. 

— În felul acesta se verifică dacă nu mint? Întrebă 
Norman. 

— Câtuşi de puţin, domnule Muller. Nu se pune problema 
de a minţi, ci este vorba doar de intensitatea emoţională. 
Dacă Multivac vă întreabă ce părere aveţi despre şcoala la 
care învaţă copilul dumneavoastră, i-aţi putea răspunde: 
„Cred că sunt prea mulţi copii”. Acestea sunt simple 
cuvinte. Din modul cum reacţionează creierul, inima şi 
glandele dumneavoastră, Multivac vă poate aprecia cu 


exactitate intensitatea opiniei, vă va înţelege sentimentele 
mai bine decât dumneavoastră înşivă. 

— Nu ştiusem amănuntul acesta. 

— Sunt sigur că nu-l cunoşteaţi. Majoritatea detaliilor 
privind funcţionarea Multivacului sunt strict secrete. Ca 
atare, atunci când veţi pleca, va trebui să semnaţi o 
declaraţie prin care vă veţi angaja că nu veţi destăinui 
niciodată întrebările care v-au fost puse, nici răspunsurile 
pe care le-aţi dat şi, în general, nimic din cele petrecute în 
această încăpere. Cu cât se cunosc mai puţine despre 
Multivac, cu atât se reduc şansele exercitării unor presiuni 
asupra celor care lucrează cu el. 

— Paulson zâmbi strâmb: 

— Şi aşa avem o viaţă destul de grea. 

— Am înţeles. 

— Doriţi mai întâi să mâncaţi ori să beţi ceva? 

— Nu. Deocamdată, nu vreau nimic. 

— Aveţi întrebări? 

Norman clătină din cap. 

— În cazul acesta, anunţaţi-ne când sunteţi gata. 

— Sunt gata chiar acum. 

— Sigur? 

— Absolut sigur. 

Paulson dădu din cap şi îşi ridică mâinile, făcându-le semn 
asistenţilor săi. 

Cei doi înaintară cu echipamentul lor neliniştitor şi, 
privindu-i, Norman Muller simţi că respiraţia i se 
accelerează. 

XXX 

Chinul dură aproape trei ore, cu două scurte pauze - una 
pentru o cafea şi o alta pentru nevoi fiziologice. În restul 
timpului, Norman rămase închis în interiorul maşinăriei. 
Acum, se simţea obosit din cale afară. 

Se gândea, amuzat, că promisiunea sa de a nu destăinui 
nimic din cele petrecute nu avea să fie greu de respectat. 
Întrebările i se învălmăşiseră deja în minte. 


Din cine ştie ce motiv, crezuse că Multivacul avea să-i 
vorbească cu un glas cavernos, neomenesc, dar, decise el 
acum, asta fusese, pur şi simplu, o idee desprinsă din 
vizionarea prea multor seriale TV. 

Realitatea era tulburător de nespectaculoasă. Întrebările 
nu-i erau adresate direct, ci-i soseau lui Paulson, care le 
citea cu voce tare, apoi îi înmâna hârtiile respective lui 
Norman. 

Răspunsurile Alegătorului se înregistrau pe bandă, erau 
redate încă o dată, pentru confirmare, apoi se expediau 
către Multivac. 

Singura întrebare pe care Norman şi-o putea reaminti era 
mai degrabă un soi de bârfă, total deplasată: „Ce părere 
aveţi despre preţul ouălor?”. 

Acum, totul se terminase. Cu blândeţe, tehnicienii îi 
desprinseră electrozii de pe diferitele porţiuni ale corpului, 
îi desfăcură banda pulsatoare de pe antebraţ şi îndepărtară 
maşinăriile. 

Bărbatul se ridică în picioare, inspiră profund şi întrebă: 

— Asta-i tot? S-a isprăvit? 

— Nu tocmai, răspunse Paulson apropiindu-se grăbit. Va 
trebui să mai rămâneţi aici încă o oră. 

— De ce? 

— Atât durează până ce Multivac combină noile informaţii 
cu trilioanele de date pe care le deţine. Ştiţi, este vorba 
despre mii de alegeri electorale. E foarte complicat. S-ar 
putea să apară, ici-colo, o contestaţie neaşteptată - un 
mecanism regulator din Phoenix, statul Arizona, ori un 
consilier local din Wilkesboro, statul North Carolina, care să 
aibă îndoieli. Într-un asemenea caz, Multivac poate fi nevoit 
să mai pună una-două întrebări. 

— Nu, clătină din cap Norman. Nu intenţionez să mai trec 
încă o dată prin chestia asta. 

— Probabil că nici nu va fi cazul, îl linişti Paulson. Rareori 
s-a întâmplat aşa ceva. Totuşi, pentru orice eventualitate, 
trebuie să mai rămâneţi. (O vibraţie metalică - doar o 


vibraţie - se făcu auzită în glasul lui.) Ştiţi, n-aveţi de ales. 
Trebuie! 

Norman ridică din umeri, obosit, şi se aşeză. 

— Nu vă putem lăsa să citiţi ziare, urmă Paulson, însă dacă 
doriţi un roman, ori să jucaţi o partidă de şah. În sfârşit, 
dacă există ceva ce am putea face pentru a vă trece timpul 
în mod plăcut, vă rog să-mi spuneţi. 

— Este perfect. O să aştept. 

Îl conduseră într-o odăiţă alăturată. Bărbatul se lăsă să 
cadă într-un fotoliu tapisat în plastic şi închise ochii. 

Aşa cum putea, trebuia să aştepte trecerea ultimei ore. 

XXX 

Rămase perfect nemişcat până ce, treptat, încordarea se 
disipă. 

Răsuflarea îi era mai puţin gâfâită şi îşi putea încleşta 
mâinile fără să le simtă imediat tremurul. 

Poate că nu aveau să mai existe întrebări. Poate că se 
terminase. 

Dacă se terminase cu adevărat, vor urma procesiuni cu 
torţe şi invitaţii de a ţine discursuri în tot felul de 
împrejurări. Alegătorul Anului! 

EI, Norman Muller, un vânzător obişnuit dintr-un magazin 
micuţ din Bloomington, statul Indiana, care nu se născuse 
cu însuşiri de excepţie şi nici nu ajunsese un personaj 
renumit, se va afla în postura incredibilă de a deveni 
celebru. 

Istoricii vor discuta cu gravitate despre Alegerea Muller 
din 2048. 

Aşa avea să-i rămână numele: Alegerea Muller. 

Publicitatea, slujba mai bună, banii ce o interesau în 
asemenea măsură pe Sarah ocupau doar un colţişor al 
minţii bărbatului. Desigur, toate acelea erau binevenite. Nu 
le-ar fi putut refuza. Deocamdată, însă, începuse să-l 
preocupe altceva. 

În el, se stârnise un patriotism latent. La urma urmelor, 
Norman reprezenta întregul electorat. Pentru ei, el era 


punctul focal. În această singură zi, persoana lui însemna 
întreaga Americă! 

Uşa se deschise, trezindu-l din reverie. Pentru o clipă, 
simţi un ghem în stomac. Spera să nu fie vorba despre alte 
întrebări! 

Paulson îi surâse însă larg. 

— Asta a fost tot, domnule Muller. 

— Nu mai sunt întrebări? 

— Niciuna. Totul a fost cât se poate de limpede. Veţi fi 
escortat acasă şi veţi redeveni o persoană particulară. 
Evident, în măsura în care vă va permite publicul. 

— Mulţumesc. Mulţumesc. 

— Norman se înroşi şi întrebă: 

— Mă întrebam - cine a fost ales? 

Paulson clătină din cap. 

— Va trebui să aşteptaţi comunicatul oficial. Regulile sunt 
destul de stricte. Nu vă putem spune nici măcar 
dumneavoastră. Sper că înţelegeţi. 

— Da, sigur. Bâigui Norman stânjenit. 

— Serviciul Secret va aduce actele pe care trebuie să le 
semnaţi. 

— Da. 

În mod brusc, Norman Muller se simţi mândru. Acum, 
încerca din plin sentimentul respectiv. Era mândru. 

În lumea aceasta imperfectă, cetăţenii suverani din prima 
şi cea mai mare Democraţie Electronică îşi exercitaseră, 
prin intermediul lui Norman Muller (prin elf), dreptul liber 
şi inalienabil de a vota. 

Trei direcţii 

— Haide, haide! Rosti Shapur destul de politicos, ţinând 
seama de faptul că era un demon. Îmi iroseşti vremea! De 
altfel, şi pe a ta, pentru că ţi-a mai rămas doar o jumătate 
de oră. 

Şi, zicând acestea, zvâcni din coadă. 

— Nu este dematerializare? Întrebă gânditor Isidore 
Wellby. 


— Ţi-am zis deja că nu. 

Pentru a suta oară, Wellby privi bronzul fără urmă de 
fisură, care-l înconjura. Demonul subliniase cu o satisfacţie 
păgână (firesc, nu?) că podeaua, tavanul şi cei patru pereţi 
erau alcătuiți din plăci netede din bronz, groase de o 
jumătate de metru, îmbinate atât de perfect încât interiorul 
părea sculptat dintr-un bloc de metal. 

Era cazul clasic al camerei închise, şi lui Wellby nu-i mai 
rămăsese decât o jumătate de oră pentru a ieşi, în vreme ce 
demonul îl privea cu o expresie de satisfacţie anticipată. 

XXX 

Cu zece ani în urmă (evident, în aceeaşi zi a anului), 
Isidore Wellby semnase actul. 

— 'Te plătim în avans, susurase ademenitor Shapur. Timp 
de zece ani, poţi avea orice doreşti, în limite raţionale, 
desigur, şi apoi devii demon. Devii unul dintre noi, capeţi un 
nume nou, cu putere demonică, plus multe alte privilegii. 
Nici nu-ţi vei da seama că eşti damnat. Chiar dacă nu 
semnezi acum, poţi nimeri oricum în flăcările Iadului, ca 
urmare a comportării tale. Niciodată nu poţi şti ce se va 
întâmpla. Uită-te la mine. 

Nu-mi merge prea rău. Am semnat, m-am distrat zece ani, 
şi acum sunt aici. Deloc rău! 

— Dacă tot e posibil să nimeresc în Iad, întrebase Wellby, 
de ce eşti atât de nerăbdător să semnez? 

— Personalul Iadului nu-i uşor de recrutat, răspunsese 
demonul şi înălţase din umeri, ceea ce sporise puţin 
concentraţia bioxidului de sulf din cameră. Toţi oamenii 
doresc să parieze pe faptul că vor nimeri în Rai. Şansele 
sunt foarte reduse, dar asta-i situaţia. Cred că tu nu eşti 
atât de fraier. Adevărul este că avem o sumedenie de 
suflete damnate, dar în aparatul administrativ o ducem rău 
de tot. 

Wellby, care de-abia fusese lăsat la vatră şi nu se alesese 
de pe urma armatei decât cu un şchiopătat şi cu o scrisoare 


de adio din partea unei fete pe care continua să o iubească, 
îşi înţepase buricul degetului şi semnase. 

Bineînţeles, mai întâi citise toate clauzele scrise cu litere 
mărunte, în momentul când iscălea, în contul său urma să 
fie transferată o anumită cantitate de putere demonică. El 
nu ştia în amănunt modalitatea de manipulare a acelei 
puteri, totuşi avea să constate că dorinţele îi erau 
îndeplinite în aşa fel încât lăsau impresia că sunt 
consecinţele unor evenimente absolut fireşti. 

În mod evident, nu putea fi îndeplinită nici o dorinţă care 
ar fi interferat cu ţelurile şi desfăşurarea istoriei umane. 
Wellby înălţase sprâncenele, citind clauza respectivă. 

— O precauţiune impusă de. Ă-ă-ă. De Sus, îşi dresese 
glasul Shapur. Eşti o fiinţă rezonabilă. Restricţiile astea nu 
vor avea nici un efect asupra ta. 

— Ultima clauză mi se pare neclară, observase tânărul. 

— Aparent, aşa este. Uite ce se întâmplă, trebuie să-ţi 
verificăm aptitudinile pentru postul respectiv. După cum 
vezi, clauza precizează că, la încheierea celor zece ani, va 
trebui să îndeplineşti o sarcină pentru noi - una realizabilă 
cu ajutorul puterilor demonice pe care le deţii. Nu-ţi putem 
preciza despre ce va fi vorba, dar vei avea la dispoziţie zece 
ani în care să studiezi natura noilor puteri. Consideră totul 
ca pe un fel de examen de absolvire. 

— Şi ce se va întâmpla dacă nu trec examenul? 

— Atunci, spusese demonul, vei fi un simplu suflet damnat. 

Şi fiindcă era demon, ochii săi luciseră fumurii, iar 
ghearele îi zvâcniseră, ca şi cum ar fi simţit că se înfig deja 
în măruntaiele tânărului. 

Continuase însă cu glas suav: 

— Haide, haide, testul va fi unul simplu! Am prefera să te 
primim în rândurile noastre, în loc să avem o bătaie de cap 
suplimentară. 

Frământat de gândurile triste referitoare la intangibila lui 
iubită, pe moment, lui Wellby îi păsase prea puţin de ceea 


ce urma să se întâmple peste zece ani, de aceea semnase 
fără să clipească. 

Cu toate acestea, cei zece ani trecuseră destul de rapid. 
Isidore Wellby fusese întotdeauna destul de rezonabil, aşa 
cum prezisese demonul, şi totul mersese ca pe roate. Wellby 
îşi găsise o slujbă şi, fiindcă întotdeauna se aflase în 
momentul potrivit, la locul potrivit şi spusese lucrul cuvenit 
omului cuvenit, avansase rapid într-o poziţie de conducere. 

Investiţiile făcute se dovediseră întotdeauna profitabile şi, 
lucrul cel mai mulţumitor, iubita revenise la el, căindu-se în 
mod sincer şi declarându-i iubire veşnică. 

Tânărul avusese parte de o căsnicie fericită şi 
binecuvântată cu patru copii, doi băieţi şi două fete, 
inteligenţi şi binecrescuţi. La sfârşitul celor zece ani, Wellby 
ajunsese la apogeul autorităţii, reputației şi bogăției, în 
vreme ce soţia lui devenise chiar mai frumoasă, o dată cu 
maturitatea. 

Iar la zece ani după ce iscălise contractul (evident, în 
aceeaşi zi a anului), Wellby nu se trezise de dimineaţă în 
patul lui din dormitor, ci într-o odaie oribilă, făurită dintr-un 
bronz de cea mai înspăimântătoare soliditate, fără altă 
tovărăşie decât un demon nerăbdător. 

— Ajunge doar să ieşi, şi vei fi unul dintre noi, rosti 
Shapur. Se poate face simplu şi logic, folosindu-ţi puterile 
demonice, cu condiţia să ştii exact ce anume faci. Ori, de 
acum, ar trebui să cam ştii chestia asta. 

— Soţia şi copiii vor fi foarte tulburaţi de dispariţia mea, îl 
atenţionă Wellby, care începuse să simtă urma unui regret. 

— 'Te vor găsi mort, îl consolă demonul. Ai murit în urma 
unui infarct şi vei beneficia de nişte funeralii impresionante. 
Preotul se va ruga ca sufletul tău să ajungă în ceruri şi noi 
nu-l vom dezamăgi nici pe el, şi nici pe cei care-l ascultă. 
Haide, Wellby, dă-i drumul, până la amiază trebuie să 
termini! 

Pregătindu-se, în subconştient, timp de zece ani pentru 
momentul respectiv, bărbatul nu era chiar panicat. Privi în 


jur, gânditor. 

— Camera este perfect închisă? Nu există ieşiri camuflate? 

— Nu există nici o ieşire în pereţi, în podea sau în tavan, 
răspunse demonul, manifestând un soi de încântare 
profesională faţă de realizarea sa. De asemenea, nici în 
muchiile de îmbinare ale suprafeţelor respective. Renunţi? 

— Nu, nu. Lasă-mă să mă gândesc! 

Wellby se gândi până simţi că-i plesneşte capul. Camera nu 
părea complet etanşă; se simţea chiar un foarte slab curent 
de aer. Era posibil ca acesta să pătrundă în odaie prin 
dematerializare. Poate că şi demonul intrase în acelaşi fel, şi 
poate că Wellby însuşi era în stare să iasă dacă reuşea să se 
dematerializeze. Puse câteva întrebări referitoare la 
procedeul respectiv. 

— Dematerializarea nu face parte dintre puterile tale, 
rânji Shapur, dar nici eu n-am folosit-o ca să intru. 

— Eşti absolut sigur? 

— Camera este creaţia mea, se împăună demonul, şi am 
construit-o special pentru tine! 

— Iar tu ai ajuns aici venind din exterior? 

— Exact. 

— Folosindu-te de aceleaşi puteri demonice „rezonabile” 
pe care le deţin şi eu? 

— Aşa este. Bun, haide să-ţi precizez nişte aspecte. Nu 
poţi traversa materia, dar te poţi deplasa în orice direcţie, 
printr-un simplu efort de voinţă. Sus, jos, la stânga, la 
dreapta, în diagonală şi aşa mai departe, dar nu poţi 
străpunge în nici un chip materia. 

Wellby continuă să se gândească, iar Shapur continuă să 
insiste asupra caracterului impenetrabil al pereţilor, podelei 
şi tavanului din bronz. 

Bărbatului i se părea evident că demonul, oricât de mult 
ar fi crezut în necesitatea recrutării de personal, de-abia 
reuşea să-şi stăpânească satisfacția drăcească de a avea la 
dispoziţie un biet suflet damnat, cu care să se distreze. 


— Cel puţin, oftă Wellby, încercând jalnic să filosofeze, voi 
avea zece ani fericiţi de care să-mi amintesc. În mod clar, 
asta poate fi o consolare, chiar şi pentru un suflet damnat 
din Iad. 

— Câtuşi de puţin! Preciză demonul. Iadul n-ar fi lad, dacă 
ţi s-ar îngădui să beneficiezi de consolări sufleteşti. Tot ceea 
ce se obţine pe Pământ în urma unui pact cu diavolul, ca în 
cazul tău (sau chiar al meu), este exact ceea ce ai fi obţinut 
fără să fi semnat un astfel de pact, dar muncind din greu şi 
cu deplină credinţă în. Ă-ă-ă. Cel-de-Sus. Tocmai amănuntul 
acesta face ca pacturile să fie drăceşti. 

Şi Shapur hohoti cu un soi de schelălăit încântat. 

— Vrei să spui că soţia mea ar fi revenit la mine, chiar 
dacă n-aş fi semnat contractul? Se revoltă Wellby. 

— Poate că ar fi revenit. Ceea ce se întâmplă este voinţa 
lui. Ă-ă-ă. 

Cel-de-Sus, ştii şi tu. Noi înşine nu putem face nimic 
pentru a modifica situaţia. 

Probabil că disperarea momentului respectiv îi ascuţise 
inteligenţa lui Wellby, deoarece el dispăru instantaneu, 
lăsând camera goală - cu excepţia unui demon uluit. Iar 
uluirea i se preschimbă în furie absolută, când demonul 
privi contractul cu Wellby, pe care, până atunci, îl ţinuse în 
mână, pregătindu-se pentru acţiunea finală, indiferent care 
ar fi fost ea. 

XXX 

La zece ani (evident, în aceeaşi zi a anului) după ce Isidore 
Wellby semnase pactul cu Shapur, demonul pătrunse furios 
în cabinetul bărbatului şi începu: 

— Uite ce-i. 

Stupefiat, Wellby ridică privirea din dosarul pe care-l 
studia. 

— Dumneata cine eşti? 

— Ştii foarte bine cine sunt, replică Shapur. 

— Habar n-am. 

Demonul îl fixă cu privirea. 


— Mda, mormăi el, văd că spui adevărul, dar nu disting 
detaliile. 

Revărsă în mintea bărbatului evenimentele petrecute în 
ultimii zece ani. 

— Aha, da! Încuviinţă Wellby. Fireşte, ţi-aş putea explica, 
dar eşti sigur că nu vom fi întrerupţi? 

— Nu vom fi! Mârâi demonul. 

— Stăteam în camera aceea de bronz, începu Wellby, şi. 

— Lasă asta, îl opri Shapur. Vreau să ştiu. 

— Te rog! Lasă-mă să povestesc aşa cum doresc eu. 

Demonul îşi încleştă fălcile şi emană atâta bioxid de sulf, 
încât Wellby începu să tuşească şi se congestionă la faţă. 

— Vrei să nu mai faci chestia asta? Întrebă bărbatul. 
Mulţumesc. 

Cum spuneam, stăteam în camera aceea de bronz şi mi-am 
amintit cum insistai asupra impenetrabilităţii pereţilor, 
tavanului şi podelei. M-am întrebat: de ce anume le 
specificai? Ce altceva mai exista, în afară de pereţi, tavan şi 
podea? Definiseşi un spaţiu tridimensional complet închis. 
Acesta era cuvântul cheie - tridimensional. Camera nu era 
închisă în cea de-a patra dimensiune. Ea nu exista la 
nesfârşit în trecut. 

Afirmaseşi că o creaseşi special pentru mine. Prin urmare, 
dacă cineva se întorcea în trecut, avea să descopere, în cele 
din urmă, un punct temporal în care camera nu exista, şi 
atunci ar fi ieşit din ea. În plus, tu însuţi afirmaseşi că mă 
puteam deplasa în orice direcţie, fără să precizezi că ar fi 
vorba doar despre direcţii spaţiale. Oricum, de îndată ce am 
hotărât să mă întorc în trecut, am retrăit totul cu o viteză 
incredibilă, pentru ca, deodată, în jurul meu să nu mai 
existe nici urmă de bronz. 

— "Toate astea le ştiam şi eu! Exclamă nemulţumit Shapur. 
Altfel, n-ai fi putut scăpa! Pe mine mă interesează, însă, 
contractul tău. 

Perfect, nu eşti unul dintre obişnuitele suflete damnate - 
nu am de ce samă supăr, fiindcă aşa a fost învoiala. Totuşi, 


trebuie să fii unul dintre noi, din personalul operativ. Pentru 
asta ai fost plătit şi, dacă nu te aduc jos, la noi, o să am nişte 
necazuri date. Dracului. 

— Mie milă de tine, ridică Wellby din umeri, dar nu te pot 
ajuta cu nimic! Probabil că ai creat camera de bronz 
imediat după ce am semnat contractul, pentru că, atunci 
când am ieşit din ea, m-am pomenit în punctul temporal în 
care mă târguiam cu tine. Am revăzut scena: tu îmi 
întindeai contractul şi un stilou cu care să mă înţep în 
deget. Recunosc, când m-am întors în timp, amintirile mele 
despre ceea ce urma să se întâmple cu mine în viitor 
dispăruseră, dar se pare că nu în totalitate. 

Atunci când ai împins contractul spre mine, am simţit o 
nelinişte. Nu-mi aminteam viitorul, totuşi mă încerca o 
tulburare. De aceea, n-am semnat. Te-am refuzat. 

Shapur scrâşni din dinţi. 

— Trebuia să-mi fi dat seama! Dacă tiparele probabilistice 
ar afecta demonii, aş fi fost translatat împreună cu tine în 
această lume alternativă. În cazul de faţă, ce altceva ţi-aş 
putea spune decât că ai pierdut cei zece ani fericiţi cu care 
te plătisem. Asta poate fi o consolare pentru mine. Şi, 
oricum, vom pune laba pe tine. Asta-i cea de-a doua 
consolare. 

— Cum asta, surâse Wellby, există consolări în Iad? În cei 
zece ani pe care i-am trăit aici, n-am ştiut nimic despre ce 
aş fi putut obţine. Dar acum, când mi-ai redeşteptat 
amintirile din lumea alternativă, îmi amintesc că, în camera 
de bronz, mi-ai spus că înțelegerile diavoleşti nu-ţi pot oferi 
nimic în plus pe lângă ceea ce ai fi putut obţine muncind din 
greu şi cu deplină credinţă în Cel-de-Sus. Am muncit din 
greu şi am crezut. 

Ochii lui Wellby coborâră asupra fotografiei care o înfăţişa 
pe frumoasa lui soţie înconjurată de patru copii drăguţi, 
apoi examinară interiorul luxos şi mobilat cu bun gust al 
cabinetului său. 


— Şi poate că am scăpat definitiv de Iad, adăugă el. 
Chestia asta este mai presus de puterile tale de a hotărî. 

lar demonul, cu un zbieret oribil, dispăru pentru 
totdeauna. 

Copilării. 

Primul val de dezgust trecuse, aşa că Jan Prentiss spuse: 

— La naiba, eşti o insectă! 

Fusese o simplă constatare, nu o insultă, iar creatura care 
stătea pe masa bărbatului aprobă: 

— Bineînţeles. 

Era lungă de aproape treizeci de centimetri, deşirată, şi 
părea o caricatură deformată şi miniaturizată a unei fiinţe 
umane. Membrele ei subţiratice porneau, în perechi, din 
partea superioară a trunchiului. Membrele inferioare erau 
mai lungi şi mai groase decât cele superioare; Ele se 
întindeau pe toată lungimea corpului, iar în dreptul 
articulaţiilor se îndoiau în faţă. 

Creatura se aşeză pe articulațiile amintite şi, când o făcu, 
capătul abdomenului ei acoperit cu perişori aproape că 
atinse tăblia mesei. 

Prentiss avu timp suficient să absoarbă toate aceste 
detalii. Creatura nu se arăta deloc deranjată de faptul că un 
om se holba la ea. Ba chiar părea încântată de reacţia 
respectivă, ca şi cum ar fi fost obişnuită cu admiraţia 
nestăvilită. 

— Ce eşti? 

Prentiss nu se simţea deloc raţional. Cu cinci minute în 
urmă, stătea înaintea maşinii de scris, elaborând relaxat 
povestirea pe care i-o promisese lui Horace W. Browne, 
pentru numărul următor al revistei Povestiri 
superfantastice. Fusese în obişnuita lui stare mentală. Se 
simţise minunat, perfect întreg la minte. 

Apoi, aerul din dreapta maşinii de scris începuse să 
vibreze şi să tremure, se întunecase şi se condensase, luând 
forma acelei mici orori ce-şi legăna acum membrele negre 
şi lucioase peste marginea mesei. 


Undeva în adâncul minţii sale, bărbatul se întrebă de ce se 
sinchisea să vorbească cu arătarea aceea. Niciodată nu se 
mai întâmplase ca profesiunea lui să-i afecteze în asemenea 
măsură visele. „Ilrebuie să fie un vis”, îşi spuse el. 

— Sunt un avalonian, răspunse creatura. Altfel spus, 
provin de pe Avalon. 

Chipul ei micuţ se termina printr-o gură prevăzută cu 
mandibule. 

Deasupra fiecărui ochi se înălţau două antene, lungi de 
şapte-opt centimetri, care se legănau încetişor; ochii 
multifaţetaţi străluceau vioi. 

Nu se zărea nici urmă de nări. 

„Bineînţeles că nu „, îşi spuse Prentiss. „Probabil că 
respiră prin fantele de pe abdomen. Atunci, vorbeşte tot pe 
acolo? Sau foloseşte telepatia?” 

— Avalon, repetă el cu glas tare şi se gândi: „Avalon? 
Tărâmul zânelor din vremea regelui Arthur?”. 

— Evident, răspunse imediat creatura. Sunt un elf. 

— Dumnezeule, nu! 

Prentiss îşi acoperi faţa cu palmele, apoi cobori mâinile şi 
zări elful în acelaşi loc, lovind cu tălpile în sertarul de sus al 
mesei. Prentiss nu obişnuia să bea şi nici nu suferea de 
tulburări nervoase. Vecinii îl considerau o persoană de-a 
dreptul prozaică. Avea o burtică rotofeie, o cantitate 
rezonabilă, deşi nu excesivă, de păr, o soţie amabilă şi un fiu 
de zece ani extrem de activ. Desigur, vecinii habar n-aveau 
că el îşi achita ratele casei scriind povestiri fantastice. 

Până acum, cel puţin, viciul său secret nu-i afectase 
psihicul. Evident, soţia lui clătinase de multe ori din cap, 
referindu-se la această pasiune consumatoare. Părerea ei, 
exprimată în mod repetat, era că bărbatul îşi irosea, ba 
chiar îşi pervertea talentul. 

— Cine naiba citeşte chestiile astea? Pufnise ea cu ocazia 
ultimei discuţii. Fel de fel de aiureli despre demoni, gnomi, 
inele fermecate şi elfi. Copilării, dacă vrei să ţi-o spun în 
faţă! 


— Greşeşti! Replicase ţâfnos Prentiss. Literatura fantastică 
modernă este extrem de sofisticată şi abordează la un nivel 
matur temele poveştilor populare. Înapoia fațadei de 
irealitate, se ascund în mod frecvent comentarii tranşante 
asupra lumii contemporane. Actualmente, literatura 
fantastică se adresează, în primul rând, adulţilor. 

Blanche ridicase din umeri. Îl auzise vorbind la diversele 
întruniri anuale ale iubitorilor genului, aşa că aceste 
comentarii nu reprezentau nimic nou pentru ea. 

— În plus, adăugase el, cu astea ne plătim ratele, nu? 

— Poate că da, dar ar fi mult mai bine dacă ai scrie 
literatură polițistă. 

Cel puţin, aşa ai câştiga ceva şi din drepturile de 
ecranizare şi le-am putea spune vecinilor ce meserie ai. 

Bărbatul oftă, amintindu-şi discuţia. Blanche putea apărea 
dintr-o clipă în alta şi avea să-l găsească vorbind singur (era 
prea real ca să fie vorba despre un vis; trebuia să fie o 
halucinație). După o asemenea întâmplare, avea să fie 
nevoit să scrie literatură polițistă pentru a-şi întreţine 
familia. Ori să-şi ia o slujbă. 

— N-ai dreptate! Comentă elful. Nu-i nici vis, şi nici 
halucinație. 

— Atunci, de ce nu dispari? Întrebă Prentiss. 

— Asta şi intenţionez. Nu mă încântă să locuiesc într-un 
loc ca ăsta. 

Dar tu o să vii cu mine! 

— În nici un caz! Ce dracu' te crezi - să-mi spui mie ce să 
fac?! 

— Dacă apreciezi că acesta este un mod respectuos de ate 
adresa reprezentantului unei culturi străvechi, nu pot face 
comentarii prea elogioase despre educaţia pe care ai 
primit-o! 

— Nu eşti reprezentantul unei culturi străvechi. 

Dorise să adauge „Eşti doar produsul imaginaţiei mele”, 
dar era un scriitor cu prea multă experienţă ca să-şi 
îngăduie să recurgă la clişee. 


— Noi, insectele, vorbi tăios elful, am existat cu o jumătate 
de miliard de ani înainte ca primul mamifer să păşească pe 
suprafaţa Pământului. 

Noi am asistat la apariţia dinozaurilor, dar şi la pieirea lor. 
Cât despre voi, creaturile-oameni. Sunteţi nişte nou-veniţi. 
Prentiss sesiză pentru întâia oară că pe trunchiul elfului 
exista şi o a treia pereche de membre, vestigială, care 

sporea caracterul de insectă al creaturii. Indignarea 
bărbatului crescu. 

— N-ar trebui să-ţi pierzi vremea printre cei inferiori din 
punct de vedere social! Comentă el caustic. 

— Te rog să mă crezi că n-aş face-o, încuviinţă elful. Ştii şi 
tu, însă, că uneori apar necesităţi. Este o istorie destul de 
complicată, dar, când o vei auzi, o să doreşti să mă ajuţi. 

— Uite ce-i, se încruntă Prentiss, n-am prea mult timp la 
dispoziţie! 

Blanche, nevastă-mea, poate să intre dintr-o clipă în alta. 
N-o să-i placă chestia asta! 

— Nu va intra! Clătină din cap elful, l-am implementat un 
blocaj mental. 

— Ce?! 

— Nu-ţi face griji, este complet inofensiv! Dar, la urma 
urmelor, nu ne putem permite să fim deranjaţi, nu? 

Bărbatul se lăsă pe spate în scaun, ameţit şi nefericit. 

— Noi, elfii, continuă creatura, am stabilit legătura cu 
oamenii imediat după începutul ultimei ere glaciare. Îţi poţi 
imagina că pentru noi a fost o perioadă oribilă. Nu ne 
puteam înveşmânta în hoituri de animale, şi nici nu puteam 
trăi în vizuini, aşa cum făceau strămoşii voştri barbari. 

Ca să ne menţinem căldura, avem nevoie de cantităţi 
respectabile de energie psihică. 

— Cantități respectabile de. Ce anume? 

— Energie psihică. Nu cunoşti absolut nimic în această 
privinţă. Mintea ta este prea rudimentară ca să priceapă 
conceptul. Te rog, nu mă mai întrerupe I Necesitatea ne-a 
împins să facem experimente cu creierele rasei tale, care 


sunt grosolane, într-adevăr, dar voluminoase. Celulele 
cerebrale erau ineficiente, aproape lipsite de valoare, însă 
extrem de multe. Puteam folosi creierele acelea ca 
instrumente de focalizare - un soi de lentilă psihică - pentru 
a spori energia disponibilă pe care o puteau atrage minţile 
noastre. Am reuşit să trecem cu bine de era glaciară, fără a 
fi nevoie să ne retragem spre tropice, aşa cum procedasem 
în ocaziile anterioare. Dar, bineînţeles, ne-am lenevit. Atunci 
când clima s-a încălzit din nou, n-am abandonat creaturile- 
oameni. 

Le-am utilizat pentru a ne spori standardul general de 
viaţă. Puteam călători mai repede, mânca mai bine, face 
mai multe lucruri. Şi ne-am pierdut pentru totdeauna 
vechiul mod de trai, simplu şi moral. La toate astea s-a 
adăugat problema laptelui. 

— Laptele? Se miră Prentiss. Nu văd legătura. 

— Un lichid cu adevărat divin. L-am gustat o singură dată 
în viaţă, însă poezia elfă clasică vorbeşte despre el la 
superlativ. Pe vremuri, oamenii ne asigurau lapte din 
belşug. De ce tocmai mamiferele ar trebui să fie 
binecuvântate cu el, şi nu insectele, rămâne pentru mine un 
mister absolut. Din nefericire, creaturile-oameni ne-au 
scăpat de sub control. 

— Adevărat? 

— Acum două sute de ani. 

— Bravo nouă! 

— Nu gândi mărginit! Îi reproşă elful. A fost o simbioză 
utilă pentru ambele părţi, până ce voi, creaturile-oameni, 
aţi învăţat să controlaţi cantităţile mari de energie psihică. 
Exact genul de lucruri lipsite de delicateţe de care sunt 
capabile minţile voastre. 

— Şi ce a fost rău în asta? 

— Este greu de explicat. Pentru noi, fusese excelent să vă 
luminăm nopţile cu licurici amplificaţi prin folosirea a doi 
oameni-putere de energie psihică. Însă voi, creaturile- 
oameni, aţi inventat iluminatul electric. 


Antenele noastre puteau recepționa perfect pe distanţe de 
câţiva kilometri, dar voi aţi inventat telegrafe, telefoane şi 
radiouri. Gnomii noştri extrăgeau minereul cu mai multă 
eficienţă decât creaturile-oameni, până ce aţi inventat 
dinamita. Pricepi? 

— Nu. 

— Nu cred că te aşteptai ca nişte creaturi sensibile şi 
superioare, precum elfii, să stea locului şi să privească cum 
sunt întrecute de nişte mamifere păroase. N-ar fi fost rău 
deloc să fi copiat dezvoltarea electronicii, numai că 
energiile noastre psihice erau insuficiente pentru aşa ceva. 
Ei bine, atunci ne-am retras din realitate. Ne-am bosumflat, 
ne-am ofilit şi ne-am resemnat. Dacă vrei, îl poţi numi 
complex de inferioritate, dar, începând de acum două 
secole, am abandonat treptat omenirea şi ne-am retras în 
centre de felul Avalonului. 

Preţ de câteva clipe, Prentiss căzu pe gânduri, apoi vorbi: 

— Să lămurim o chestie. Poţi acţiona asupra minţilor? 

— Sigur că da. 

— Mă poţi face să cred că eşti invizibil? Printr-un fel de 
hipnoză, da? 

— Termenul este foarte rudimentar, însă răspunsul este 
afirmativ. 

— Iar când ai apărut, acum câteva clipe, ai făcut-o 
îndepărtând un fel de blocaj mental? 

— Voi răspunde nu atât vorbelor, cât gândurilor tale: Nu 
dormi, nu eşti nebun, iar eu nu sunt supranatural. 

— Voiam doar să mă asigur. Înţeleg, aşadar, că-mi poţi citi 
gândurile. 

— Bineînţeles. Este o muncă destul de murdară şi lipsită 
de satisfacţii, dar o pot face atunci când este necesar. Te 
numeşti Prentiss şi scrii literatură de. Imaginaţie. Ai o larvă, 
care se află într-un loc de instruire. Ştiu o mulţime de 
lucruri despre tine. 

Prentiss făcu o grimasă. 

— Şi unde-i Avalon? 


— N-o să-l găseşti. (Elful clicăi de două-trei ori din 
mandibule.) Nu te gândi la posibilitatea de a anunţa 
autorităţile. S-ar putea să te trezeşti internat într-un 
ospiciu. Avalon - presupunând că o asemenea informaţie îţi 
poate folosi la ceva - se află în mijlocul Atlanticului şi este 
invizibil pentru oameni. După inventarea vapoarelor cu 
aburi, voi, creaturile-oameni, aţi început să circulaţi atât de 
mult şi de dezordonat încât am fost nevoiţi să învăluim toată 
insula într-un câmp psihic. 

Desigur, se mai petrec şi accidente. Odată, o ambarcaţiune 
uriaşă, barbară, ne-a izbit din plin şi a fost necesară energia 
psihică a întregii populaţii ca să confere insulei aparenţa 
unui aisberg. Mi se pare că pe vaporul acela scria Titanic. 
Iar în ziua de azi, avioanele trec mereu pe deasupra şi 
uneori se ciocnesc de noi. O dată, am recuperat nişte lăzi cu 
lapte la cutie. Atunci l-am gustat. 

— Ei bine, fir-ar al naibii, se enervă Prentiss, atunci de ce 
nu stai pe Avalon? De ce ai plecat de acolo? 

— Aşa mi s-a poruncit, se posomori elful. Proştii. 

— Poftim? 

— Ştii şi tu cum este, atunci când te deosebeşti puţin de 
restul lumii. 

Eu nu sunt precum ei, ceilalţi, şi proştilor obsedaţi de 
tradiţiile străvechi nu le-a plăcut asta. Au fost geloşi. Asta-i 
singura explicaţie. Gelozia! 

— În ce fel eşti diferit? 

— Dă-mi becul acela! Arăâtă elful. Haide, deşurubează-l! N- 
ai nevoie de o veioză în timpul zilei. 

Cu un fior de repulsie, Prentiss făcu aşa cum i se spusese 
şi întinse becul spre elf. Cu degete subţiri şi mlădioase ce 
aduceau mai degrabă cu nişte tentacule, avalonianul atinse 
soclul şi contactul central. 

Filamentul începu să se înroşească, abia perceptibil. 

— Doamne Dumnezeule! Exclamă Prentiss. 

— Acesta, rosti elful cu mândrie, este marele meu talent! 
Ţi-am spus că noi, elfii, nu ne putem adapta energia psihică 


la aparatura electronică. Ei bine, eu pot! Nu sunt un elf 
obişnuit. Sunt un mutant! Un superelf! Eu reprezint 
următoarea etapă a evoluţiei elfilor. Ştii, lumina aceasta se 
datorează exclusiv activităţii mele mentale. Fii atent ce se 
întâmplă atunci când te folosesc pe tine drept focar de 
concentrare! 

Peste o clipă, filamentul becului deveni alb incandescent, 
orbitor, iar Prentiss simţi în interiorul craniului o 
furnicătură vagă, dar nu neplăcută. 

Becul se stinse şi elful îl puse pe masă, înapoia maşinii de 
scris. 

— N-am încercat, continuă el încântat, dar bănuiesc că pot 
reuşi şi fisiunea uraniului. 

— Dar. Aprinderea unui bec necesită energie. N-o poţi 
menţine. 

— Ţi-am explicat despre energia psihică. Pe marele 
Oberon, omule, încearcă să pricepi! 

Prentiss se simţea din ce în ce mai neliniştit. Totuşi, adoptă 
un ton nepăsător pentru următoarea întrebare: 

— Şi ce intenţionezi să faci cu talentul acesta al tău? 

— Sa mă întorc în Avalon, desigur. Ar trebui să-i las pe 
idioţii aceia să se ducă de râpă, dar un elf deţine un anume 
patriotism, chiar dacă este o coleopteră. 

— O ce? 

— Ştii, noi, elfii, nu aparţinem cu toţii aceleiaşi specii. Eu 
mă trag din gândaci, înţelegi? 

Se sculă în picioare şi, rămânând pe masă, se întoarse cu 
spatele spre bărbat. Brusc, ceea ce păruse o simplă chitină 
neagră, lucioasă, se despică pe mijloc şi basculă. De 
dedesubt, ieşiră fluturând două aripioare diafane, 
străbătute de vinişoare. 

— Aha, poţi zbura! 

— Eşti de-a dreptul idiot, pufni elful dispreţuitor, dacă nu- 
ţi dai seama că sunt prea greu pentru zbor! Dar sunt nişte 
aripioare drăguţe, nu? 


Cum îţi plac irizaţiile lor? Prin comparaţie, lepidopterele 
au nişte aripi de-a dreptul dezgustătoare - ostentative şi 
lipsite de delicateţe. În plus, stau cu ele desfăcute tot 
timpul. 

— Lepidopterele? Îngăimă Prentiss, simțindu-se complet 
buimăcit. 

— Clanurile fluturilor. Ei sunt cei făloşi. Întotdeauna, 
fluturii le-au permis oamenilor să-i vadă, ca să poată fi 
admiraţi. Nişte minţi tare înguste, din punctul ăsta de 
vedere! De aceea, legendele voastre le-au dat întotdeauna 
zânelor aripi de fluturi, iar nu elitre de gândaci, care sunt 
mult, mult mai diafane. O să le arătăm noi lepidopterelor, 
când ne vom întoarce! 

— Stai aşa. 

— Gândeşte-te numai, continuă elful, legănându-se înainte 
şi înapoi, cuprins de ceea ce părea a fi un extaz elfin, la 
veghile noastre nocturne pe verdele pajiştilor, arătând ca o 
revărsare de lumină scânteietoare dinspre tuburi 
fluorescente. Putem renunţa la roiurile de viespi care ne 
poartă vehiculele zburătoare, instalând în locul lor motoare 
cu ardere internă. Putem pune capăt corvoadei de răsucire 
a frunzelor, atunci când vine timpul de culcare, şi să 
construim fabrici care să producă nişte saltele decente. Îţi 
spun eu, o să dăm lovitura! lar ceilalţi. Vor regreta că m-au 
alungat. 

— Dar nu pot merge cu tine! Behăi jalnic Prentiss. Am 
responsabilităţi. Am o soţie şi un copil. Doar n-ai vrea să iei 
un om de lângă. De lângă larva lui, nu? 

— Nu sunt crud! Replică elful examinându-l atent pe 
bărbat. Am un suflet elfin, dar, spune şi tu, ce alternativă 
am? Îmi trebuie un creier de om, în scopul focalizării, altfel 
nu voi reuşi să realizez nimic, şi nu toate creierele umane 
sunt adecvate. 

— De ce? 

— Pe marele Oberon! Creierul unui om nu este un obiect 
pasiv, din lemn şi piatră. Pentru a fi util, el trebuie să 


coopereze. Şi poate coopera doar dacă este pe deplin 
conştient de capacitatea noastră elfină de a-l manipula. 
Astfel, pot să mă folosesc de creierul tău, dar n-aş avea ce 
face cu cel al soţiei tale. Ea ar avea nevoie de ani buni ca să 
priceapă cine şi ce sunt. 

— Asta mi se pare de-a dreptul o insultă! Se înfurie 
Prentiss. Ce vrei să spui - că eu cred în zâne? Trebuie să ştii 
că sunt un raţionalist convins! 

— Chiar aşa? Atunci când m-ai zărit prima dată, ai încercat 
nişte gânduri jalnice despre vise şi halucinaţii, totuşi ai 
vorbit cu mine, m-ai acceptat. Nevastă-ta ar fi început să 
zbiere şi ar fi apucat-o istericalele. 

Prentiss amuţi. Nu mai avea nici o replică. 

— Asta-i nenorocirea! Continuă amărât elful. Practic, toţi 
oamenii ne-au uitat după ce i-am părăsit. Minţile voastre s- 
au închis, au devenit refractare. Este adevărat, larvele 
voastre cred în poveştile pe care le spuneţi despre 
„Sspiriduşi”, dar creierele lor sunt nedezvoltate şi utile doar 
pentru procese simple. Atunci când se maturizează, ele 
pierd această credinţă. Sincer să fiu, nu ştiu ce m-aş fi făcut 
dacă n-aţi fi existat voi, scriitorii de literatură fantastică. 

— Ce vrei să spui prin „scriitori de literatură fantastică”? 

— Sunteţi printre puţinii adulţi care mai cred în noi. Iar tu, 
Prentiss, crezi cel mai mult dintre toţi. Scrii literatură 
fantastică de peste douăzeci de ani. 

— Eşti nebun! Nu cred câtuşi de puţin în ceea ce scriu. 

— Trebuie să crezi! N-ai ce face! Adică, în timp ce scrii, 
priveşti subiectul realmente cu toată seriozitatea. După o 
vreme, mintea ta mi-a devenit utilă de la sine. Dar ce rost 
are să-mi mai bat gura de pomană? 

M-am folosit de tine, nu? Ai văzut cum s-a aprins becul. 
Este clar că trebuie să vii cu mine. 

— Nu vreau! Îşi încrucişă braţele bărbatul încăpățânat. 
Mă poţi sili, împotriva voinţei mele? 

— Aş putea, dar asta ţi-ar dăuna, şi n-o doresc. Totuşi, fii 
atent! Dacă nu vrei să vii, aş putea concentra un curent de 


înaltă tensiune prin nevastă-ta. Desigur, ar fi revoltător, dar 
am înţeles că oamenii folosesc metoda aceasta pentru a-i 
executa pe duşmanii statului, aşa că, probabil, nu vei 
considera pedeapsa chiar atât de oribilă. Nu vreau să par 
brutal - nici chiar în ochii unei creaturi-om. 

Prentiss simţi brusc broboanele de transpiraţie ce-i 
umezeau tâmplele. 

— Stai, făcu el repede, nu face una ca asta! Mai întâi, să 
discutăm. 

Elful îşi scoase aripile transparente, le flutură, apoi le 
strânse la loc. 

— Să discutăm, să discutăm, să discutăm! Mă oboseşte. E 
imposibil să n-ai lapte în casă. Nu eşti o gazdă prea 
amabilă, altfel mi-ai fi oferit singur ceva de băut. 

Prentiss încercă să-şi îngroape gândul care-i apăruse pe 
neaşteptate, să-l ascundă cât mai adânc în minte. 

— Am ceva mai bun decât laptele, rosti el cu tot calmul de 
care era în stare. Mă duc să-ţi aduc. 

— Stai pe loc! Cheam-o pe nevastă-ta! Să-l aducă ea. 

— Nu vreau să te vadă! O s-o sperii. 

— Nu-ţi face griji! Replică elful. O voi manipula în aşa fel 
încât să nu fie deloc tulburată. 

Prentiss ridică un braţ. 

— Orice atac asupra mea, îl atenţionă avalonianul, va fi 
mult, mult mai lent decât fulgerul electric care o va 
străbate pe nevastă-ta. 

Bărbatul îşi cobori braţul şi pomi spre uşa camerei. 

— Blanche! Strigă el în josul scării. 

Blanche se zărea în salon, stând nemişcată în fotoliul de 
lângă bibliotecă. Părea adormită, deşi ţinea ochii larg 
deschişi. 

Prentiss se răsuci spre elf. 

— 1 s-a-ntâmplat ceva! 

— Este sedată, dar te va auzi. Spune-i ce să facă! 

— Blanche! Strigă el din nou. Vrei, te rog, să aduci 
lichiorul de ouă şi un pahar? 


Fără alte gesturi decât cele strict necesare, femeia se 
sculă şi dispăru din raza lui vizuală. 

— Ce este „lichiorul de ouă „? Se interesă elful. 

Prentiss se strădui să pară cât mai entuziast. 

— O băutură făcută din lapte, ouă şi zahăr, frecate şi 
bătute laolaltă, până se transformă într-un sirop gros. Nici 
nu se compară cu laptele simplu! 

Blanche apăru cu lichiorul. Chipul ei frumos era lipsit de 
orice expresie. Ochii i se întoarseră spre elf, dar nici măcar 
nu tresări, zărindu-l. 

— Poftim, Jan, spuse ea şi se aşeză în fotoliul vechi de 
lângă fereastră, încrucişându-şi mâinile în poală. 

Bărbatul o privi neliniştit. 

— Vrei s-o ţii aici? 

— Va fi mai uşor de controlat. Ce faci, n-ai de gând să mă 
tratezi? 

— Ah, da. Poftim! 

Turnă lichidul alb şi vâscos în pahar. Cu numai două zile în 
urmă, preparase cinci sticle de lichior pentru băieţii de la 
„Clubul Fantastic”, din New York şi nu se zgârcise atunci 
când realizase respectiva combinaţie, cunoscând plăcerile 
notorii ale scriitorilor de literatură a imaginarului. 

Antenele elfului vibrară violent. 

— O aromă divină! Murmură el. 

Cu extremităţile membrelor sale subţiri cuprinse piciorul 
paharului şi-l duse la gură. Nivelul lichidului cobori rapid. 
După ce bău jumătate din el, strania făptură puse paharul 
pe masă şi suspină: 

— Ah, ce pierdere pentru poporul meu! Ce creaţie! Ce 
sublim! În istoria noastră se menţionează că, pe vremuri, 
câte un spiriduş norocos reuşea să se strecoare în locul 
unei larve-om la naştere, astfel ca să poată bea lichidul 
proaspăt produs. Mă întreb dacă acei spiriduşi au simţit 
vreodată o asemenea savoare? 

— De asta îşi schimbau forma? Întrebă, Prentiss mânat de 
interesul profesional. 


— Bineînţeles. Femelele voastre deţin un dar măreț. De ce 
să nu profite de el? 

Elful îşi întoarse privirea spre pieptul bogat al Blanchei, îl 
urmări ridicându-se şi coborând în ritmul respirației şi 
suspină din nou. 

— Dă-i drumul! Spuse Prentiss („Nu prea evident, nu te 
trăda!”). Bea cât vrei! 

O privi şi el pe Blanche, aşteptând să vadă un semn care 
să indice trezirea ei, aşteptând slăbirea controlului elfului. 

— Când ţi se întoarce larva de la locul de instruire? Se 
interesă avalonianul. Am nevoie de ea. 

— În curând, acuşica, răspunse Prentiss nervos, 
examinându-şi ceasul. (în mai puţin de cincisprezece 
minute, Tim, fiul lui, avea să se întoarcă de la şcoală şi să 
zbiere, cerând prăjituri şi o cană de lapte.) 

Bea-l tot! Insistă el. Pân' la fund! 

Elful sorbi din pahar încântat şi vorbi: 

— Dacă-ţi vine larva, te poţi duce. 

— Unde să mă duc? 

— La bibliotecă. Trebuie să împrumuţi cât mai multe cărţi 
despre electronică. Am nevoie de detalii referitoare la 
televiziune, telefoane, şi alte chestii de-astea. Trebuie să 
ştiu cum se realizează circuitele, cipurile. Detalii, Prentiss, 
detalii! Ne aşteaptă o sarcină măreaţă. Extragerea 
petrolului, rafinarea lui, construirea de motoare, 
mecanizarea agriculturii. Noi doi vom clădi un nou Avalon. 
Unul pe baze ştiinţifice. 

Un tărâm de basm tehnologizat. Vom crea o nouă lume. 

— Grozav! Făcu Prentiss. Nu uita însă de paharul ăla. 

— Vezi? le-a prins şi pe tine ideea, chicoti elful. Şi vei fi 
răsplătit. 

Vei avea zeci de femele umane, numai pentru tine! 

Bărbatul îşi întoarse ochii automat spre Blanche. Aceasta 
nu dădea nici un semn că ar fi auzit ceva, dar cine putea 
şti? 

— N-am nevoie de femele. De femei, voiam să spun. 


— Haide, haide, se încruntă elful, fii cinstit! Ştim bine că 
voi, masculii oamenilor, sunteţi creaturi animalice, obsedate 
de sex. Timp de generaţii întregi, mamele şi-au speriat 
copiii, ameninţându-i cu pedepsele bărbaţilor. Eh, copiii. 

— Ridică paharul cu lichior şi-l dădu peste cap, nu înainte 
de a toasta: 

— Pentru copiii mei! 

— Umple-l, umple-l! Rosti imediat Prentiss. 

Avalonianul îşi umplu paharul şi continuă: 

— O să am o mulţime de copii. O să aleg cele mai bune 
coleoptere şi o să-mi întăresc neamul. Voi continua mutaţia. 
Deocamdată, sunt singurul, dar când voi avea zece, sau 
cincizeci de copii, mă voi încrucişa cu ei şi voi dezvolta rasa 
de superelfi. O rasă de minuni electro-hâc-nice şi c-un viitor 
infinit. Dacă aş mai putea bea un pic. Nectar! Asta-i 
nectarul zeilor! 

Brusc, se auzi bubuitul uşii de ia intrare şi un glăscior 
strigând: 

— Mami! Hei, mami! 

Cu ochişorii lucitori puţin micşoraţi, elful continuă: 

— După aceea, vom începe să supunem c'eaturile-oameni. 
Câţiva c'ed deja, restu' vor-hăc-învăţa. Va fi ca-n zilele 
vechi, numa' că mai bine. O făţie a elfilor mai eficientă, mai 
unită. 

Glasul micului Tim se apropia, trădând o undă de 
nerăbdare: 

— Hei, mami! Nu eşti acasă? 

Prentiss simţea că-i sar ochii din cap de încordare. 
Blanche continua să fie rigidă. Graiul elfului se împleticea 
puţin şi creatura părea nesigură pe propriul ei echilibru. 
Dacă Prentiss voia să rişte, acum era momentul. 

— Stai jos! Pufni dispreţuitor elful. Eşti un fraier! Am ştiut 
că în lichior este alcool din clipa în care te-ai gândit la 
planul tău ridicol. Voi, creaturile-oameni, sunteţi foarte 
viclene. Elfii au multe proverbe despre voi. Din fericire, 
alcoolul are un efect extrem de redus asupra noastră. 


Era altceva dacă ai fi încercat să-mi dai extract de 
cătuşnică îndulcit cu miere. Aha, iată şi larva. Ce faci, 
micule om? 

Elful ridică paharul cu lichior spre gură, în vreme ce Tim 
se opri în prag. Faţa băiatului era moderat mânjită, părul 
era moderat răvăşit, iar în ochii lui cenuşii se citea o 
expresie de surpriză totală. Manualele moderat zdrenţuite 
se legănau cu neglijenţă la capătul unei cureluşe. 

— Bună, tati! Rosti el. Ce-i cu mami? Şi. Şi asta ce-i? 

— Dă-i drumul la bibliotecă! Vorbi elful către Prentiss. N- 
avem timp de pierdut. Ştii cărţile care-mi trebuie. 

Toate semnele de ameţeală dispăruseră din 
comportamentul creaturii, şi Prentiss se simţi pierdut. 
Avalonianul se jucase cu el. Se sculă, pregătindu-se să 
plece. 

— Şi nu vreau nimic omenesc, îl atenţionă elful, nici o 
şmecherie, nici un vicleşug! Nevastă-ta continuă să fie în 
puterea mea. M-aş putea folosi de mintea larvei ca s-o ucid 
- este îndeajuns de dezvoltată pentru asta - dar nu vreau s- 
o fac. Sunt membru al Societăţii Etice Elfitariene, şi noi 
susţinem tratarea mamiferelor cu consideraţie, aşa că te 
poţi bizui pe principiile mele nobile, dacă vei face aşa cum 
ţi-am spus. 

Bărbatul se simţi cuprins de imboldul puternic de a părăsi 
imediat camera. Se împletici spre uşă. 

— Tati, strigă Tim, poate vorbi! Zice c-o s-o omoare pe 
mami! Stai, nu pleca! 

Prentiss ieşise deja din încăpere şi începuse să coboare 
scara, când îl auzi pe elf spunând: 

— Nu te holba la mine, larvă! Nu îi voi face nici un rău 
mamei tale, dacă o să te porţi exact aşa cum îţi spun. Sunt 
un elf, din basmele cu zâne. Ştii ce sunt zânele, nu? 

Bărbatul ajunsese deja la uşa vestibulului, când îl auzi pe 
Tim ţipând cu glăsciorul lui ascuţit, urmat după aceea de 
zbieretele repetate ale vocii de soprană a Blanchei. 


Elasticul puternic şi invizibil care-l trăsese pe Prentiss 
spre bibliotecă se rupse brusc şi dispăru. Scriitorul căzu pe 
spate, se sculă şi se repezi în sus pe trepte. 

În mod evident activă şi plină de viaţă, Blanche se 
retrăsese într-un colţ, ţinându-şi în braţe fiul, care hohotea 
de plâns. 

Pe birou, se zărea o carapace neagră, acoperind o masă 
cărnoasă dezgustătoare, din care picura un lichid străveziu. 

— L-am pocnit! Suspina isteric băieţaşul. L-am pocnit cu 
cărţile de şcoală. Îi făcea rău lui mami. 

XXX 

După o oră, Prentiss simţi că lumea normalităţii revenea 
pe făgaşurile lăsate în urma sa de creatura din Avalon. Elful 
se transformase de acum în cenuşă, în incineratorul din 
spatele casei, şi unica urmă a existenţei sale era pata de la 
piciorul mesei. 

Blanche continua să fie palidă ca moartea. Cei doi soţi 
discutară în şoaptă: 

— Ce face Tim? Întrebă Prentiss. 

— Se uită la televizor. 

— A păţit ceva? 

— EI, nu, dar eu voi avea coşmaruri săptămâni întregi. 

— Ştiu. Cu mine se va întâmpla la fel, până ni-l vom alunga 
din minţi. 

Nu cred c-o să mai apară vreo. Vreo creatură din astea. 

— Nu-ţi poţi da seama ce groaznic a fost pentru mine. 
Auzeam perfect tot ceea ce spunea, chiar şi atunci când 
eram în salon, la parter. 

— 'Telepatie. 

— Nu puteam să fac nici un gest. Apoi, după ce ai plecat 
tu, am fost în stare să mă mişc puţin. Am încercat să strig, 
dar n-am reuşit decât să gem. Atunci, Tim l-a zdrobit cu 
cărţile, şi imediat m-am simţit liberă. 

Nu-nţeleg cum a izbutit s-o facă. 

Prentiss simţi o anumită satisfacţie sumbră. 


— Eu cred că ştiu. Eu mă aflam sub controlul elfului, 
fiindcă acceptam adevărul existenţei lui. Prin intermediul 
meu, elful te subjuga şi pe tine. Atunci când am părăsit 
camera, distanţa tot mai mare dintre noi l-a împiedicat să- 
mi utilizeze cu aceeaşi eficienţă mintea ca focalizator psihic 
şi tu te-ai putut mişca. În clipa în care am ajuns la uşa casei, 
elful a considerat că era momentul să treacă de la mintea 
mea la mintea lui Tim. Asta i-a fost fatal. 

— De ce? Întrebă Blanche. 

— A presupus că toţi copiii cred în basme, dar a greşit. În 
ziua de azi, copiii nu cred în basme. Poate că nici n-au auzit 
basme. Ei cred în Batman, în Robacop, în eroi de felul ăsta, 
dar nu în zâne. Elful nu şi-a dat seama de modificările 
culturale induse de televiziune şi de cărţile de benzi 
desenate, iar când a încercat să subjuge mintea lui Tim, n-a 
reuşit. Înainte de a-şi recăpăta echilibrul psihic, Tim l-a 
atacat, deoarece credea că-ţi făcea ţie rău - şi asta a fost 
totul. Este exact aşa cum ţi-am spus mereu, Blanche: 
străvechile arhetipuri din poveşti supraviețuiesc doar în 
proza fantastică modernă, care se adresează adulţilor. Mi-ai 
înţeles, în sfârşit, ideea? 

— Da, dragule, încuviinţă cu umilinţă femeia. 

Prentiss îşi vâri mâinile în buzunare şi surâse mulţumit. 

— Ştii, data viitoare când o să mă-ntâlnesc cu Walter Rae, 
cred c-o să-i scap o aluzie despre ceea ce scriu. Presupun 
că ar fi timpul să afle şi vecinii. 

XXX 

Ţinând în mână o imensă felie de pâine unsă cu unt, micul 
Tim pătrunse în camera de lucru a tatălui său, căutând 
amintirile care se destrămaseră rapid. Tati îl bătea întruna 
pe spate, iar mami îl îndopa cu prăjituri, dar el uitase 
pentru care motiv. Ştia doar că pe masă fusese o chestie 
mare şi ciudată, care putea vorbi. 

Totul se petrecuse atât de repede, încât evenimentele i se 
învălmăşiseră în minte. 


Ridică din umeri şi, în lumina soarelui de după-amiază, 
privi foaia de hârtie, parţial acoperită de text, din maşina de 
scris, apoi teancul de foi de alături. 

Citi câteva pasaje, după care se strâmbă şi porni spre uşă, 
murmurând: 

— Măiculiţă! Iarăşi cu zâne! Numai copilării! 

Tărâmul apelor. 

Nu vom mai beneficia niciodată de călătoriile prin spaţiul 
COSMIC. 

Mai mult decât atât, nici un extraterestru nu va mai cobori 
pe Pământ. 

Nu sunt un tip pesimist. De fapt, călătoriile prin Cosmos 
rămân la fel de posibile ca şi până acum, iar extratereştrii 
au coborât deja. O ştiu cu siguranţă. Probabil că navele 
traversează spaţiul, făcând legătura între milioane de 
planete, dar nu ne vom alătura lor niciodată. Ştiu şi asta. 

Totul din cauza unei erori ridicole. 

Să vă explic: 


De fapt, a fost eroarea lui Bart Cameron - mai întâi, însă, 
trebuie să vi-l prezint pe el. Bart Cameron este şeriful din 
Twin Gulch, statul Idaho, iar eu sunt ajutorul de şerif. 
Cameron este un tip coleric, care se enervează cel mai tare 
atunci când trebuie să-şi calculeze impozitele, în afară de 
faptul că ocupă funcţia de şerif, el deţine magazinul 
universal, are nişte acţiuni la un ranch de ovine, oferă 
consultaţii în nu ştiu ce domeniu, primeşte pensie de 
veteran rănit în acţiune şi beneficiază şi de alte câteva 
chestii de aceeaşi natură. Evident, calculul impozitului pe 
venitul anual nu-i deloc simplu. 

N-ar fi nici o tragedie dacă ar lăsa un contabil să-i 
completeze formularele, dar el insistă să facă totul de unul 
singur, ceea ce-l scoate din minţi. 

Până pe 14 aprilie, data predării formularelor, este de 
neabordat. 

Din nefericire, farfuria zburătoare a aterizat la 14 aprilie 
1998. 

L-am văzut coborârea cu ochii mei. Mă aflam în biroul 
şerifului, lăsat pe spate în scaunul rezemat de perete, 
priveam pe fereastră la stele, mă simţeam leneş şi mă 
întrebam dacă n-ar fi fost mai nimerit s-o şterg acasă şi să 
mă bag sub păturică, în loc să-l ascult pe Cameron 
blestemând întruna, pe când revedea coloanele de cifre 
pentru a o sută douăzeci şi şaptea oară. 

La început, păruse un meteor, apoi însă dâra de lumină se 
lăţise şi se bifurcase, aducând cu jeturile unor duze, iar 
vehiculul coborâse lin şi silențios. Cred că o frunză veştedă, 
toamna, ar fi foşnit mai mult. Din interiorul ei coborâseră 
două siluete. 

N-am putut spune sau face absolut nimic. N-am putut nici 
măcar icni, ori arăta cu mâna; n-am putut baremi să holbez 
ochii. Am încremenit locului. 

Cameron? Nici măcar n-a ridicat privirea. 

Curând, s-a auzit o ciocănitură în uşă. Am deschis, şi cei 
doi tipi din farfuria zburătoare au intrat în birou. Dacă nu i- 


aş fi văzut coborând din aparatul lor de zbor, aş fi crezut că 
erau doi inşi oarecare. Purtau costume gri-fer, cămăşi albe 
şi cravate maro. Aveau pantofi şi pălării negre. Erau 
bruneţi, cu păr negru, cârlionţat, şi ochi căprui. Expresiile 
de pe feţele lor erau cât se poate de serioase. Ambii aveau 
în jur de un metru şaptezeci şi cinci înălţime şi semănau 
între ei aproape ca două picături de apă. 

Dumnezeule, eram al naibii de speriat! 

Auzind uşa deschizându-se, Cameron a ridicat ochii şi s-a 
încruntat, în mod obişnuit, bănuiesc că s-ar fi stricat de râs 
văzând asemenea haine în Twin Gulch, dar era atât de 
absorbit de impozitele lui încât nici măcar n-a surâs. 

— Ce pot face pentru voi, oameni buni? A întrebat el şi în 
acelaşi timp a bătut darabana cu degetele în formulare, ca 
să indice că nu avea timp de pierdut. 

Unul dintre necunoscuţi a făcut un pas înainte şi a rostit: 

— Vă ţinem de multă vreme sub observaţie. 

Pronunţa fiecare cuvânt în mod separat şi perfect distinct. 

— Pe noi? A întrebat Cameron. Adică, pe mine şi pe 
nevastă-mea? 

Ce-a făcut? 

— Am ales această localitate, a urmat individul, în vederea 
primului nostru contact, deoarece este izolată şi paşnică. 
Ştim că dumneavoastră sunteţi şeful. 

— Sunt şeriful, dacă la asta vă referiţi, aşa că dă-i drumul! 
Care-i necazul? 

— Am fost precauţi, adoptând îmbrăcămintea şi chiar 
înfăţişarea voastră. 

— Aia-i îmbrăcămintea mea? 

Probabil că abia atunci o remarcase. 

— Este stilul de îmbrăcăminte purtat de clasa voastră 
conducătoare. 

De asemenea, v-am învăţat limba. 

Cameron s-a luminat în mod evident la faţă. 

— Aha, sunteţi străini? 


Şeriful nu se prea dădea în vânt după străini, dar, în 
general, căuta să fie nepărtinitor. 

— Străini? A repetat necunoscutul. Da, suntem străini. 
Sosim de pe tărâmul apelor, pe care voi îl numiţi Venus. 

Tocmai mă străduiam să clipesc din ochi, dar, auzindu-l, mi 
s-au topit toate puterile. Văzusem farfuria zburătoare. O 
văzusem aterizând. 

Nu puteam să nu cred! Oamenii aceştia - sau creaturile 
acestea - veneau de pe Venus. 

Cameron, în schimb, nici măcar n-a clipit. 

— Bine, a spus el. Aici suntem în S. U. A. Cu toţii avem 
drepturi egale, indiferent de rasă, credinţă, culoarea pielii 
sau naţionalitate. Cu ce vă pot fi de folos? 

— Am dori să luaţi imediat măsurile cuvenite pentru ca 
oamenii importanţi din „S. U. A.” - cum o numiţi - să fie 
aduşi aici, pentru a începe discuţiile în vederea afilierii 
voastre la marea noastră organizaţie. 

Treptat, Cameron s-a înroşit la faţă. 

— Ai noştri să se afilieze la organizaţia voastră? Facem 
deja parte din O. N. U. Şi din naiba ştie câte alte organizaţii. 
Şi ce vreţi - să-l aduc pe preşedinte aici? Chiar acum? În 
Twin Gulch? Ce să fac, să-i zic: „Mişcă-ţi urgent fundu- 
ncoace”? 

Zicând acestea, s-a întors spre mine, parcă aşteptând să 
zărească un rânjet pe chipul meu, dar eu nici măcar n-aş fi 
putut să cad, dacă mi s-ar fi tras scaunul de sub mine. 

— Viteza ar fi de apreciat, a încuviinţat venusianul. 

— Îi vreţi şi pe membrii Congresului? Pe cei de la Curtea 
Supremă de Justiţie? 

— Da, dacă pot fi de ajutor. 

În clipa aceea, lui Cameron i-a sărit muştarul. A lovit cu 
palma în formularele de impozite şi a răcnit: 

— Ei bine, voi nu-mi sunteţi de nici un ajutor şi n-am timp 
de şmecheri, mai ales de străini! Dacă nu vă căraţi urgent 
de-aici, pronto, vă bag la răcoare pentru tulburarea liniştii 
şi nu vă mai dau drumul! 


— Doriţi să plecăm? A întrebat venusianul. 

— Imediat! Plecaţi dracu', întoarceţi-vă de unde aţi venit şi 
să nu vă mai prind pe-aici! Nici eu şi nici vreunul dintre 
oamenii mei să nu mai dăm cu ochii de voi! 

Cei doi venusieni s-au privit unul pe altul, în vreme ce 
feţele lor erau cuprinse de mici convulsii. Apoi cel care 
vorbise până atunci a rostit: 

— Din mintea dumneavoastră, văd, într-adevăr, că doriţi, 
cu extrem de multă intensitate, să fiţi lăsat singur. Nu stă în 
obiceiul nostru să-i silim pe cei care nu doresc să intre în 
organizaţia noastră. Vă vom respecta dorinţa de intimitate 
şi vom pleca. Nu ne vom întoarce. Vom răspândi dorinţa 
voastră - nimeni nu va mai veni şi nici voi nu va trebui să 
plecaţi vreodată. 

— Uite ce-i, domnule, a început Cameron, m-am săturat de 
aiurelile astea, aşa că număr până la trei. 

Cei doi s-au întors şi au ieşit din încăpere, iar eu am ştiut 
că tot ceea ce spuseseră era adevărat. Înţelegeţi, eu îi 
ascultasem, spre deosebire de şerif, care rămăsese cu 
mintea la impozite, şi-n plus parcă le citisem şi gândurile, 
dacă pricepeţi ce vreau să spun. Ştiam că, de-acum încolo, 
în jurul Pământului avea să existe un soi de gard invizibil, ce 
urma să ne ţină înăuntru, oprindu-ne să ieşim şi oprindu-i 
pe alţii să intre. O ştiam. 

După ce au plecat, vocea mi-a revenit - prea târziul - şi am 
răcnit: 

— Cameron, pentru Dumnezeu, veniseră din Cosmos! De 
ce i-ai alungat? 

— Din Cosmos? M-a privit el nedumerit. 

— Uită-te! Am urlat. 

Nu ştiu cum am făcut-o, fiindcă era cu vreo cincisprezece 
kilograme mai greu decât mine, dar l-am prins de gulerul 
cămăşii şi l-am târât până la fereastră, rupându-i toţi 
nasturii. 

A fost prea surprins ca să se împotrivească, iar când şi-a 
revenit îndeajuns ca să pară că vroia să-mi tragă una după 


ceafă, a zărit ce se întâmpla afară şi a încremenit. 

Cei doi bărbaţi urcau în farfuria zburătoare cea mare, 
rotundă, strălucitoare, care degaja putere. Apoi, farfuria a 
decolat. S-a înălţat lin, ca un fulg; într-o parte, sclipea o 
lumină colorată în roşu-portocaliu, care a devenit tot mai 
intensă pe măsură ce nava se micşora, până ce s-a 
transformat într-un meteor, dispărând treptat pe boltă. 

— De ce i-ai alungat? L-am întrebat pe Cameron. Trebuiau 
să discute cu preşedintele. Acum, nu vor mai reveni 
niciodată. 

— Am crezut că erau străini. Chiar ei au spus că ne-au 
învăţat limba. 

Şi aveau un accent ciudat. 

— Ce să-ţi spun! Străini! 

— Păi au spus-o chiar ei, şi păreau italieni. Am crezut că 
erau italieni. 

— Cum puteau să fie italieni? N-au zis că veneau de pe 
planeta Venus? L-am auzit cu urechile mele. 

— Planeta Venus! S-a holbat şeriful. 

— Da, au spus-o cu gura lor. L-au zis, nu-ştiu-cum. Tărâmul 
apelor. 

Probabil că norii ăia care o acoperă conţin foarte multă 
apă. 

V-am spus, însă, că a fost o eroare, o eroare idioată, ceva 
ce se putea întâmpla oricui. Numai că, acum, pământenii 
nu-şi vor mai părăsi niciodată planeta, şi nici alţi 
extratereştri nu ne vor mai vizita. Şi totul din cauza 
tâmpitului de Cameron şi a impozitelor lui! 

Pentru că abia atunci şeriful a recunoscut, în şoaptă: 

— Venus. Când au pomenit de apă, nu i-am mai ascultat şi 
am crezut că veniseră din Veneţia! 

Spaţiu locuibil. 

Clarence Rimbro nu avea absolut nici o obiecţie să trăiască 
în singura casă de pe o planetă pustie, tot aşa cum n-ar fi 
avut obiecţii niciunul dintre cei un trilion de locuitori ai 
Pământului-mamă. 


Dacă cineva l-ar fi întrebat despre acest subiect, fără 
îndoială că Rimbro l-ar fi privit nedumerit pe curios. Casa 
lui era mult mai spațioasă şi mai modernă decât orice casă 
de pe Pământul-mamă. Avea rezerve de apă şi de aer, iar în 
compartimentele de congelare se găseau suficiente 
alimente. Un câmp de forţă o izola de planeta pustie pe 
care se afla; în schimb, fusese construită deasupra unei 
grădini cu o suprafaţă de două hectare (desigur, acoperită 
cu o cupolă din sticlă), unde, sub lumina benefică a 
Soarelui, creşteau flori şi legume - primele, pentru a 
încânta ochiul, cele din urmă, pentru a asigura o dietă 
corespunzătoare. Existau chiar şi câteva orătănii. Doamna 
Rimbro avea cu ce să-şi umple după-amiezile, iar cei doi 
micuţi Rimbro se puteau juca acolo, când se săturau să stea 
în casă. 

În plus, dacă cineva dorea cu insistenţă să fie cu adevărat 
pe Pământul-mamă, dacă simţea nevoia să aibă oameni în 
jur, aer pe care să-l respire sub cerul liber sau apă în care 
să înoate, era suficient să iasă pe uşa din faţă a casei. 

Deci - care ar fi fost problema? 

Nu uitaţi că pe planeta pustie pe care se găsea locuinţa 
familiei Rimbro domnea tăcerea absolută, excluzând 
ocazionalele şi monotonele sunete ale vântului şi ploii. 
Intimitatea era absolută, la care se adăuga şi sentimentul 
de a fi unic proprietar al unei planete cu suprafaţa de cinci 
sute douăzeci de milioane de kilometri pătraţi. 

Clarence Rimbro aprecia toate acestea în felul său distant. 
Bărbatul era de profesiune contabil, expert în cele mai 
avansate programe de calculator; buzele sale exprimau 
aceeaşi seriozitate cu gesturi şi haine sobre, prea puţin 
dedat surâsului sub mustaţa subţire, atent întreţinuta, şi 
perfect conştient de propria lui valoare. Atunci când 
revenea de la slujbă, trecea pe lângă locuinţele de pe 
Pământul-mamă şi le privea întotdeauna cu o anumită 
superioritate. 


Într-adevăr, din motive de afaceri, ori dintr-un soi de 
perversiune mentală, unii oameni erau nevoiţi, pur şi 
simplu, să locuiască pe Pământul-mamă. Aveau ce regreta. 
La urma urmelor, solul Pământului-mamă trebuia să asigure 
mineralele şi produsele alimentare de bază pentru trilionul 
de locuitori (peste cincizeci de ani, aveau să fie două 
trilioane), iar spaţiul constituia o valoare. Pe Pământul- 
mamă, casele nu puteau fi atât de mari, şi cei care locuiau 
în ele erau nevoiţi să se adapteze condiţiilor. 

Până şi intrarea în casă avea mărunta ei satisfacţie. 
Bărbatul pătrundea în comutarea publică la care fusese 
arondat (ca toate celelalte comutări, ea semăna cu un 
obelisc butucănos), unde, în mod invariabil, găsea pe alţii 
care aşteptau s-o utilizeze. Până ajungea în faţă, un număr 
mare de persoane se aduna înapoia lui. Era un răgaz 
plăcut, de destindere şi socializare. 

— Cum mai merge pe planeta dumneavoastră? 

— Dar pe a dumneavoastră? 

Obişnuitele conversații relaxate. Uneori, cineva avea 
necazuri: defectarea vreunui aparat, sau fenomene 
meteorologice care afectau nefavorabil terenul. Totuşi, aşa 
ceva nu se întâmpla prea des. 

Timpul trecea însă mai uşor. Apoi, Rimbro se pomenea în 
faţa comutării; introducea cheia în fantă, tasta combinaţia 
cuvenită şi era reconfigurat într-un nou şablon 
probabilistic-propriul său şablon probabilistic cel care-i 
fusese atribuit atunci când se însurase şi devenise cetăţean 
productiv. Un şablon probabilistic în care viaţa nu apăruse 
niciodată pe planetă. Reconfigurat pe acest Pământ lipsit de 
viaţă, el intra direct în vestibulul casei. 

Nimic mai simplu. 

Bărbatul nu-şi făcuse niciodată griji în legătură cu faptul 
de a exista în altă probabilitate. De ce şi-ar fi făcut? Nici 
măcar nu se gândea la aşa ceva. Numărul de Pământuri 
posibile era infinit. Fiecare planetă se găsea în propria ei 
nişă, cu propriul ei şablon probabilistic. Deoarece pe un 


corp ceresc de tip Terra existau, conform calculelor, 
cincizeci la sută şanse de apariţie a vieţii, jumătate din toate 
Pământurile posibile (un număr infinit, fiindcă jumătate din 
infinit era tot infinit) deţinea viaţă, iar jumătate (alt infinit) 
nu deţinea. lar pe aproximativ trei sute de miliarde de 
Pământuri pustii locuiau trei sute de miliarde de familii 
pământene, fiecare cu casa ei, alimentată solar, fiecare 
trăindu-şi viaţa în siguranţă şi în linişte. Zilnic, numărul 
Pământurilor astfel ocupate sporea cu câteva milioane. 

Într-o bună zi, însă, când Rimbro ajunse acasă, soţia lui îl 
informă imediat: 

— Se aude un zgomot ciudat. 

Rimbro înălţă din sprâncene şi o privi atent pe Sandra. 
Părea neschimbată - doar micile tremurături ale mâinilor 
sale subţiri şi paliditatea excesivă a buzelor strânse trădau 
o oarecare nelinişte. 

Oprindu-şi gestul de a întinde pardesiul pe care îl 
dezbrăcase spre robotul ce-l aştepta răbdător, Rimbro 
repetă: 

— Zgomot? Ce zgomot? N-aud nimic. 

— Acum s-a oprit, explică Sandra. Este ca un răpăit surd, 
sau ca un fel de mârâit îndepărtat. Se aude scurt timp, apoi 
se opreşte. Iar se aude. Iar se opreşte. În mod sigur, până 
acum nu s-a mai întâmplat aşa ceva. 

În cele din urmă, Rimbro îşi lăsă pardesiul în grija 
robotului. 

— Mi se pare imposibili. 

— L-am auzit. 

— Bine, mormăi bărbatul, o să văd despre ce-i vorba. O fi 
vreo atingere pe undeva. 

Dar, ajutat de cunoştinţele lui de contabil, nu descoperi 
nimic neobişnuit, aşa că, ridicând din umeri, se aşeză să 
cineze. Ascultă roboții zumzăind preocupaţi, îndeplinindu-şi 
corvezile, apoi, umezindu-şi buzele, spuse: 

— Poate că-i vorba despre un robot. O să-i verific. 

— N-a fost un robot, Clarence. 


Rimbro se culcă, fără să-şi mai bată capul cu problema 
respectivă, dar, după o vreme, se trezi, simţindu-şi umărul 
strâns puternic de degetele soţiei. Ridică automat mâna 
spre contactul palmar care declanşa iluminarea pereţilor. 

— Ce s-a-ntâmplat? Cât e ceasul? 

— Taci! Şuieră femeia. Ascultă! 

„Dumnezeule”, îşi spuse Rimbro, „se aude cu adevărat un 
zgomot periodic!” 

— Cutremur? Şopti el. 

Se mai întâmplase, desigur, deşi, cu atâtea planete dintre 
care se putea alege, în general se evitaseră zonele seismice. 

— Toată ziua? Pufni Sandra. Cred că-i vorba despre 
altceva. (Apoi, dădu glas terorii tainice a fiecărei gospodine 
sensibile.) Cred că pe planetă mai trăieşte cineva. Pământul 
acesta e locuit. 

Rimbro acţionă în modul cel mai logic cu putinţă. 
Dimineaţa, îşi duse soţia şi copiii la soacra lui, după aceea 
se învoi pentru o zi de Ia slujbă şi se grăbi spre Biroul 
Edilitar Local. 

Chestiunea începuse să-l neliniştească. 

XXX 

Bill Ching, de la Biroul Edilitar Local, era un individ scund, 
jovial şi mândru de descendența lui mongolă. El considera 
că şabloanele probabilistice rezolvaseră absolut toate 
problemele omenirii. Colegul său, Alee Mishnoff, credea că 
şabloanele probabilistice nu erau decât o capcană, în care 
oamenii fusese atraşi fără posibilitate de scăpare. 

Iniţial, el absolvise arheologia şi studiase o sumedenie de 
subiecte antice, care continuau să-i ticsească mintea. 
Expresia feţei lui reuşea să pară plină de sensibilitate, în 
ciuda sprâncenelor stufoase; individul era obsedat de o 
teorie personală pe care, deocamdată, nu îndrăznise s-o 
dezvăluie nimănui, deşi ea îl determinase să abandoneze 
arheologia în favoarea proiectelor edilitare. 

Lui Ching îi plăcea teribil să repete „La naiba cu Malthus! 
3”, expresie care devenise un fel de simbol al său. 


— La naiba cu Malthus! Acum, nu mai putem vorbi despre 
suprapopulare. Oricât de des s-ar dubla şi s-ar redubla, 
Homo sapiens rămâne finit ca număr, în vreme ce 
Pământurile nelocuite sunt infinite. Chiar aşa, nu suntem 
obligaţi să construim pe fiecare planetă o singură casă. 

Putem construi o sută, o mie, un milion. Oricum, există 
suficient spaţiu şi suficientă energie solară de la fiecare 
Soare probabilistic. 

— Mai mult de o casă pe o planetă? Repetă acru Mishnoff. 

Ching ştia cu exactitate la ce se referea colegul lui. Atunci 
când se începuse folosirea şabloanelor probabilistice, primii 
„colonişti” fuseseră atraşi de faptul că deveneau unicii 
proprietari ai unei planete. Era exact genul de situaţie care 
gâdila reminiscenţele despotice din sufletul oricărui om. 
„Cine poate fi atât de sărac” - aşa sunase reclama - „încât 
să nu-şi poată permite un imperiu mai mare decât al lui 
Gingis-Han?” 

Ca atare, faptul de a repartiza mai mulţi locuitori pe 
aceeaşi planetă ar fi nemulţumit pe toată lumea. 

— Perfect, ridică el din umeri, chestia asta ar implica 
pregătirea psihologică a populaţiei. Şi ce dacă? La urma 
urmelor, aşa s-a procedat şi la început. 

— Dar alimentele? Întrebă Mishnoff. 

— Ştii bine că, în alte şabloane probabilistice, introducem 
sere hidroponice şi culturi de fermenţi. lar dacă va fi 
realmente nevoie, vom cultiva solurile respective. 

— În costume spaţiale şi cu butelii de oxigen în spate? 

— Am putea iniţia reacţii de reducere a bioxidului de 
carbon la oxigen, până ce plantele se vor înmulţi suficient 
ca să preia ele convertirea respectivă. 

— Adică, peste vreun milion de ani. 

— Mishnoff, exclamă Ching, necazul cu tine este că ai citit 
prea multe cărţi de istorie! Eşti obstrucţionist! 

În realitate, Ching era prea inteligent ca să creadă în ceea 
ce spunea, iar Mishnoff continuă să citească şi să-şi facă 
griji, tânjind după ziua când şi-ar fi putut aduna curajul 


necesar pentru a-l aborda pe şeful biroului şi a-i spune 
direct - fără ocolişuri - ce anume îl neliniştea. 

Acum, însă, un anume domn Clarence Rimbro se afla în 
faţa lor, uşor transpirat şi extrem de furios, deoarece 
avusese nevoie de aproape două zile ca să ajungă aici. 

— Iar eu spun, încheie Rimbro, că planeta e locuită şi nu 
intenţionez să las lucrurile aşa! 

Ching încercă o abordare împăciuitoare. 

— Astfel de zgomote, începu el, reprezintă probabil nişte 
fenomene naturale. 

— Ce fel de „fenomene naturale”? Doresc o investigaţie! 
Dacă este un fenomen natural, vreau să-i cunosc natura. Eu 
susţin că planeta este locuită. Pentru numele lui Dumnezeu, 
acolo trăieşte cineva - eu nu plătesc chirie ca să împart 
planeta cu alţii i După cum sună, par a fi nişte dinozauri. 

— Domnule Rimbro, de câtă vreme locuiţi pe Pământul 
dumneavoastră? 

— De cincisprezece ani şi jumătate. 

— A existat vreodată vreo dovadă că ar exista şi alţi 
locuitori? 

— Există acum, iar în calitate de cetăţean cu clasificarea A- 
1 solicit o investigaţie. 

— Bineînţeles că vom investiga, domnule, însă dorim să vă 
asigurăm că totul este în perfectă ordine. Vă daţi seama cu 
câtă grijă alegem şabloanele probabilistice? 

— Sunt contabil, aşa că mi-am făcut o idee destul de 
exactă, replică Rimbro. 

— În acest caz, ştiţi, desigur, că nu pot exista erori ale 
calculatoarelor noastre. Ele nu selectează o probabilitate 
deja ocupată. Este o imposibilitate. În plus, ele sunt 
programate să selecteze doar şabloane probabilistice în 
care Pământul are o atmosferă bazată pe bioxid de carbon, 
în care n-au apărut plantele şi, prin urmare, nici animalele. 
Spun aceasta deoarece, dacă plantele s-ar fi dezvoltat, 
bioxidul de carbon s-ar fi redus la oxigen. Înţelegeţi? 


— Înţeleg foarte bine, dar nu mă aflu aici ca să ascult o 
prelegere! 

Se răţoi Rimbro. Doresc să începeţi o investigaţie - nimic 
altceva. Este de-a dreptul umilitor să mă gândesc că-mi 
împart lumea, lumea mea, cu nu-ştiu-cine-anume, şi nu 
intenţionez să accept asta! 

— Bineînţeles că nu. Murmură Ching, evitând privirea 
ironică a lui Mishnoff. Până diseară, vom fi acolo. 

Porniră spre comutare, ticsiţi de echipamente. 

— Vreau să te întreb ceva, rosti Mishnoff pe drum. De ce ai 
adoptat tactica cu „Nu trebuie să vă faceţi griji, domnule”? 
Ei oricum îşi fac griji permanent. Ce câştigi tu? 

— Trebuie să încerc. De fapt, n-ar trebui să-şi facă griji! 
Replică Ching nervos. Ai auzit vreodată de o planetă cu 
atmosferă de bioxid de carbon care să fie locuită? În plus, 
ăsta era tipul de om care începe să răspândească zvonuri. Îl 
recunosc dintr-o mie. Dacă e încurajat, e-n stare să spună 
că Soarele lui s-a transformat într-o novă. 

— Asta s-a şi întâmplat uneori. 

— Şi? A fost distrusă o casă şi a murit o familie. Vezi, şi tu 
eşti obstrucţionist. Pe vremuri, în timpurile care îţi plac ţie 
atât de mult, dacă în China, sau altundeva, avea loc o 
inundație, mureau mii de oameni. 

Iar asta se întâmpla la o populaţie care număra abia 
câteva miliarde. 

— De unde ştii că planeta Rimbro nu-i populată? Întrebă 
Mishnoff. 

— Pentru că atmosfera ei este din bioxid de carbon. 

— Dar dacă. 

Zadarnic! Mishnoff nu putea s-o spună! Neavând încotro, 
încheie jalnic: 

— Dar dacă se dezvoltă o floră şi o faună care trăiesc 
tocmai pe baza bioxidului de carbon? 

— Nu s-a observat niciodată un asemenea fenomen. 

— Pe un număr infinit de planete, se poate întâmpla orice, 
mormăi Mishnoff, iar ultimele vorbe le rosti în şoaptă: 


Trebuie să se întâmple orice. 

— Şansele sunt de unu la zece la puterea treizeci şi nouă, 
ridică din umeri tovarăşul său. 

Ajunseră la punctul de comutare şi, după ce utilizară 
rampa de mărfuri pentru vehiculul lor (trimiţându-l în 
garajul lui Rimbro), pătrunseră şi ei în şablonul 
probabilistic Rimbro. Mai întâi Ching, apoi Mishnoff. 

— Drăguţă casă, comentă Ching. Un model elegant - are 
gusturi bune. 

— Auzi ceva? Întrebă Mishnoff. 

— Nu. 

Ching ieşi în grădină. 

— Hei, strigă el, au găini Rhode Island! 

Mishnoff îl urmă, privind cupola din sticlă. Soarele părea 
identic cu cel care strălucea peste un trilion de alte 
Pământuri. 

— Este posibil ca vegetaţia să se afle la începutul evoluţiei, 
remarcă el. N-ar fi exclus ca bioxidul de carbon să fi început 
reducerea concentraţiei. Calculatorul nu poate sesiza nimic, 
la nivelul ăsta. 

— Ar trebui să treacă însă milioane de ani până la apariţia 
formelor de viaţă animală, şi alte câteva milioane până când 
ele vor ieşi pe uscat. 

— Nu-i neapărat nevoie să urmeze tiparul clasic! 

Ching îşi cuprinse partenerul pe după umeri. 

— Văd că te frământă ceva. Poate că, într-o bună zi, îmi vei 
spune ce te obsedează în realitate, renunțând să mai 
strecori doar aluzii, şi atunci vom putea lămuri lucrurile. 

Mishnoff se scutură, încruntându-se nemulţumit. Toleranţa 
lui Ching era întotdeauna greu de suportat. 

— Hai să nu facem psihoterapie. Începu el, apoi se opri şi 
şopti: 

Ascultă! 

Un uruit îndepărtat. Încă unul. 

Cei doi instalară seismograful în mijlocul sufrageriei şi 
activară câmpul de forţă care penetra până la roca de bază. 


Urmăriră acul tremurător ce înregistra şocurile. 

— Unde de suprafaţă, comentă Mishnoff. Foarte 
superficiale. Nu-i ceva teluric. 

Ching părea deprimat. 

— Atunci, ce-i? 

— Păi, cred că ar trebui să aflăm. (Mishnoff devenise 
serios şi neliniştit.) Să instalăm seismograful în alt punct şi 
să determinăm focarul vibraţiilor. 

— Bine. Eu ies cu celălalt aparat şi tu rămâi aici. 

— Nu! Rosti Mishnoff energic. Eu ies. 

Istoricul se simţea îngrozit, dar n-avea alternativă. Dacă 
era ceea ce credea el, avea să fie pregătit. În cel mai rău 
caz, ar fi putut emite un semnal de avertizare; în schimb 
ieşirea colegului său, complet neştiutor, putea fi 
dezastruoasă. Degeaba s-ar fi apucat să-i explice lui Ching 
teoria lui - cu siguranţă, nu l-ar fi crezut. 

Totuşi, deoarece nu avea tocmai firea unui erou, mâinile 
lui Mishnoff tremurară când îmbrăcă scafandrul spaţial şi 
bâjbâiră, încercând să anuleze local câmpul de forţă, pentru 
a degaja ecluza de ieşire din casă. 

— Ai vreun motiv anume pentru care vrei să ieşi? Se 
interesă Ching, privindu-l cum se chinuia. Poţi să rămâi 
înăuntru. 

— Gata, gata, am reuşit! Şuieră Mishnoff, simţindu-şi gâtul 
uscat, şi intră în ecluza care ducea spre suprafaţa dezolantă 
a unui Pământ pustiu. 

A unui Pământ presupus pustiu. 

XXX 

Priveliştea nu-i era nefamiliară bărbatului. Văzuse zeci de 
peisaje similare. Stâncă goală, erodată de vânt şi de ploaie, 
nisip adunat în viroage şi un râuleţ zgomotos, curgând 
rapid prin albia din piatră. Tonuri exclusiv brune şi cenuşii; 
nici urmă de verde. Nici un sunet de viaţă. 

Cu toate acestea, soarele rămăsese acelaşi, iar 
constelaţiile de pe cerul nopţii aveau să fie neschimbate. 


Casa Rimbro se găsea în regiunea care, pe Pământul- 
mamă, corespundea Labradorului. De fapt, şi aici era tot 
Labradorul. Se calculase că o modificare semnificativă în 
evoluţia geologică a planetei apărea la maximum un 
cvadrilion de cazuri! Peste tot, continentele puteau fi 
recunoscute, aproape până în cele mai mărunte detalii. 

În ciuda situaţiei şi a anotimpului - era octombrie 
temperatura se menținea ridicată din cauza efectului de 
seră produs de bioxidul de carbon din atmosfera moartă a 
acelui Pământ. 

Prin vizorul transparent al căştii, Mishnoff examină totul 
cu o privire sumbră. Dacă epicentrul vibraţiilor se găsea în 
apropiere, atunci, pentru a-l localiza, ar fi fost suficient să 
instaleze al doilea seismograf la unu-doi kilometri 
depărtare. Dacă epicentrul se găsea mai departe, trebuiau 
să revină cu un aeroscuter. Oricum, era preferabil să 
înceapă cu varianta mai simplă. 

Se îndreptă către o colină stâncoasă, din vârful căreia ar fi 
putut alege locul de instalare a seismografului. 

Gâfâind şi transpirând, ajunse în vârful colinei şi constată 
că nu era nevoie de nici un alt instrument seismic. 

Inima îi bubuia atât de tare, încât abia îşi mai putu auzi 
glasul când răcni în laringofon: 

— Hei, Ching, aici se construieşte ceva! 

— Cum?! Se auzi replica neîncrezătoare. 

Nu putea fi vorba de nici o greşeală. Câteva maşini nivelau 
solul, în vreme ce altele detonau stâncile mari. 

— Se detonează, strigă Mishnoff. De aici provin 
bubuiturile. 

— Imposibil! Calculatorul n-ar fi ales de două ori acelaşi 
şablon probabilistic. Nu se poate! 

— Nu-nţelegi. 

Ching era însă consecvent cu propriile-i idei. 

— Porneşte într-acolo! Te urmez imediat. 

— Nu, la naiba! Rămâi pe loc, exclamă Mishnoff alarmat. 
Păstrăm contactul radio şi - pentru numele lui Dumnezeu! 


— Fii gata s-o ştergi imediat pe Pământul-mamă. 

— De ce? Ce se-ntâmplă? 

— Încă nu ştiu. Lasă-mă să aflu. 

Spre propria lui surpriză, Mishnoff constată că îi 
clănţăneau dinţii. 

Bolborosind imprecaţii la adresa calculatorului, a 
şabloanelor probabilistice şi a nevoii insaţiabile de spaţiu 
locuibil a unui trilion de oameni care se înmulţeau cu o 
viteză incredibilă, Mishnoff lunecă în josul colinei, 
antrenând după el o cascadă de bolovani şi provocând o 
sumedenie de zgomote. 

XXX 

Spre el se îndrepta un bărbat îmbrăcat în costum mulat pe 
corp, diferit în multe privinţe de cel al lui Mishnoff, dar 
având în mod evident acelaşi dublu scop: izolarea de mediul 
înconjurător şi alimentarea cu oxigen. 

— Stai aşa! Gâfâi Mishnoff în laringofon. Vine cineva. 
Păstrăm legătura. 

Bubuiturile inimii începuseră să se potolească, iar plămânii 
păreau mai puţin sufocaţi. 

Ajunşi faţă în faţă, cei doi se examinară cu ochi nedumeriţi. 
Necunoscutul era blond, cu trăsături colţuroase. Expresia 
lui de surpriză era prea totală pentru a fi simulată. 

— Wersindsie? Lătră el. Was machen Sie hier? 

Mishnoft rămase buimăcit. Studiase germana veche vreme 
de doi ani, când se pregătise să devină arheolog, aşa că 
înţelese cuvintele celuilalt, în ciuda faptului că pronunția i 
se părea cu totul diferită. Străinul îl întrebase cine era şi ce 
căuta acolo. 

— Sprechen Sie Deutsch? Se bâlbâi prosteşte Mishnoff, 
apoi se văzu nevoit să-l liniştească pe Ching, a cărui voce 
alarmată dorea să ştie ce se întâmpla. 

Necunoscutul nu-i răspunse direct, ci repetă: 

— Wer sind Sie? Hier ist fur einen verruckten Spass keine 
Zeit. 


Nici Mishnoff nu avea impresia că era o glumă, cu atât mai 
puţin una proastă, totuşi continuă: 

— Sprechen Sie Planetisch? 

Nu cunoştea termenul german pentru „Limba Planetară 
Standard”, aşa că fusese nevoit să improvizeze unul. Îşi 
dădu seama prea târziu că ar fi trebuit să pomenească de 
engleză. 

Celălalt îl privi cu ochi holbaţi. 

— Sind Sie wahnsinnig? 

Mishnoff fu aproape gata să accepte asta, dar, căutând să 
se apere, spuse: 

— Nu-s nebun, fir-ar al naibii! Adică, Aufder Erde woher 
Sie gekom. 

Renunţă, întrucât nu ştia cuvintele, totuşi noua idee carei 
se învârtea prin minte nu voia să-l părăsească aşa uşor. 
Trebuia să găsească o modalitate să o testeze. În disperare 
de cauză, rosti: 

— Welches Jahr ist es jetzt? 

Probabil că necunoscutul, care începuse să se îndoiască de 
integritatea sa mentală, avea să se convingă acum, când 
fusese întrebat în ce an se găseau; din păcate, însă, era una 
dintre puţinele întrebările pe care ştia să le formuleze în 
germană. 

După ce mormăi ceva ce aducea suspect de mult cu o 
înjurătură zdravănă, străinul răspunse: 

— Es ist doch zweitausenddreihundertvierundsechzig, und 
Warum. 

Torentul de germană care urmă fu cu totul ininteligibil 
pentru Mishnoff, care obținuse totuşi ceva. Dacă înţelesese 
bine, i se spusese anul 2364, ceea ce însemna cu aproape 
două mii de ani în trecut. Cum era posibil aşa ceva? 

— Zweitausenddreihundertvierundsechzig? Bolborosi el. 

— Ja, Ja, încuviinţă celălalt cu un sarcasm evident. 
Zweitausenddreihundertvierundsechzig. Der ganze Jahr 
lang ist es so gewesen. 


Mishnoff înălţă din umeri. Afirmația potrivit căreia aşa 
avea să fie tot anul în curs era o poantă slăbuţă chiar şi în 
germană, şi nu se îmbunătăţea deloc prin traducere. Căzu 
pe gânduri. 

Germanul însă continuă, pe un ton evident ironic: 

— Zweitausenddreihundertvierundsechzig nach Hitler. 
Hilft das Ihnen vieileicht? Nach Hitler! 

— Asta da! Exclamă încântat Mishnoff. Asta mă ajută! Es 
hilft! Horen Sie, bitte. Continuă într-o germană stricată, 
amestecată cu cuvinte în planetară: Pentru Dumnezeu, um 
Gottes Willen. 

Faptul că se aflau în anul 2364, după Hitler, schimba cu 
totul lucrurile. 

Îşi căută cu disperare cuvintele, încercând să explice. 
Străinul se încruntă şi păru că reflectează. Ridică mâna 
înmănuşată, probabil pentru a se scărpina în cap, o lovi de 
vizorul căştii, dar rămase cu ea acolo, cufundat în gânduri. 

Brusc, vorbi: 

— Ich heisse George Fallenby. 

Lui Mishnoff, numele i se păru de origine anglo-saxonă, 
deşi modul cum pronunţase celălalt vocalele îi conferea o 
rezonanţă teutonică. 

— Guten Tag, începu el stângaci. Ich heisse Alee Mishnoff. 

Brusc, îşi dădu seama de descendența slavă a propriului 
său nume. 

— Kommen Sie mit mir, Herr Mishnoff, replică Fallenby. 

Urmându-l cu un surâs chinuit, Mishnoff şopti în 
laringofon: 

— E-n regulă, Ching. Totu-i în regulă. 

XXX 

Revenit pe Pământul-mamă, Mishnoff se prezentă la şeful 
Biroului Edilitar Local, care îmbătrânise în funcţia 
respectivă; fiecare fir încărunţit din părul său semnifica o 
problemă soluţionată, iar fiecare fir lipsă reprezenta o 
problemă evitată. Berg era un bărbat precaut, cu ochi încă 


scânteietori şi cu dinţi ce nu fuseseră deocamdată înlocuiţi 
de proteze. 

— Deci, ei vorbesc germana. Deşi cea pe care ai studiat-o 
tu se vorbea acum două mii de ani. 

— Exact, aprobă Mishnoff. Dar şi engleza folosită de 
Hemingway are vreo două mii de ani vechime, iar planetara 
nu se deosebeşte foarte mult de ea. 

— Înâm. Şi cine-i acel Hitler? 

— Un fel de şef de trib din antichitate. A condus triburile 
germanice într-unul dintre războaiele secolului al XX-lea, 
desfăşurat cam în acelaşi timp cu debutul Erei Atomice, ce 
marchează începutul adevăratei istorii. 

— Adică, înainte de Dezastru? 

— Da. În perioada respectivă, au avut loc mai multe 
războaie. Statele anglo-saxone au învins, şi bănuiesc că 
acesta este motivul pentru care acum vorbim planetara. 

— Dar dacă ar fi învins Hitler, lumea ar fi vorbit germana? 

— Pe Pământul lui Fallenby, aşa s-a întâmplat, domnule, iar 
ei vorbesc germana. 

— Şi îşi datează calendarul „după Hitler”? 

— Exact. Presupun că există şi un Pământ pe care au 
învins triburile slave, unde toţi vorbesc limba rusă. 

— Cumva, reflectă Berg, mi se pare că ar fi trebuit să 
anticipăm situaţia asta, dar, din câte ştiu eu, n-a făcut-o 
nimeni. La urma urmelor, există un număr infinit de 
Pământuri nelocuite, şi noi nu putem fi singurii care au 
decis să rezolve problema creşterii demografice nelimitate 
prin extinderea în lumi probabilistice. 

— Aşa-i, încuviinţă Mishnoff. Eu cred că există nenumărate 
Pământuri locuite care procedează în felul acesta şi că 
există multiple civilizaţii pe cele trei sute de miliarde de 
Pământuri ocupate de noi. Singurul motiv pentru care am 
descoperit-o pe aceasta este că, printr-o pură întâmplare, a 
decis să facă o construcţie la câţiva kilometri de reşedinţa 
Rimbro. Acesta este un aspect ce trebuie verificat. 

— Sugerezi să cercetăm toate Pământurile noastre? 


— Da, domnule. Trebuie să cădem la înţelegere cu 
celelalte Pământuri locuite. La urma urmelor, este loc 
pentru toţi, dar o extindere fără acordul general poate 
determina o sumedenie de probleme, ba chiar conflicte. 

— Mda, aprobă din cap Berg, sunt de acord cu tine. 

XXX 

Clarence Rimbro privi bănuitor chipul lui Berg, încreţit 
acum într-o expresie de bunăvoință. 

— Sunteţi siguri? 

— Absolut, răspunse şeful Biroului. Regretăm că aţi fost 
nevoit să aşteptaţi o locuinţă temporară în ultimele două 
săptămâni. 

— Trei! 

— Trei săptămâni, dar veţi fi recompensat. 

— Ce anume producea zgomotul? 

— A fost exclusiv de natură geologică, domnule. O stâncă 
în echilibru instabil, care, din cauza vântului, intra în 
contact cu rocile din jur. 

Am înlăturat-o şi am cercetat toată zona, pentru a ne 
asigura că nu se va mai petrece nimic similar. 

Rimbro îşi luă pălăria. 

— Mulţumesc pentru deranj! 

— Domnule Rimbro, nu poate fi vorba despre nici un 
deranj! Aceasta este meseria noastră. 

După plecarea contabilului, Berg se întoarse către 
Mishnoff, care asistase în tăcere la întreaga discuţie. 

— Oricum, comentă el, germanii au fost amabili. Au 
recunoscut că aveam prioritate şi au plecat. Chiar au spus 
că este loc pentru toţi. 

Fireşte, s-a constatat că ei construiesc mai multe locuinţe 
pe fiecare Pământ probabilistic pustiu. Acum, se pune la 
punct un program de supraveghere a celorlalte lumi, ce 
include şi încheierea unor acorduri cu cei pe care îi vom 
găsi pe ele, indiferent cine ar fi ei. Totul, însă, trebuie să 
rămână strict confidenţial. Publicul va fi înştiinţat doar după 


o campanie amplă de pregătire. Totuşi, nu de asta te 
chemasem. 

— Nu? 

Noua evoluţie a evenimentelor nu-l liniştise prea mult pe 
Mishnoff. 

Obsesia lui nu (dispărea atât de uşor. Berg îi zâmbi 
încurajator. 

— Biroul şi Guvernul Planetar ţi-au apreciat gândirea 
rapidă şi adaptarea imediată la situaţie. Fără prezenţa ta de 
spirit, lucrurile ar fi putut căpăta o turnură neplăcută. 
Aprecierea aceasta va căpăta o formă cât se poate de 
materială. 

— Vă mulţumesc, domnule! 

— Dar, după cum am mai spus, situaţia ar fi trebuit să fie 
intuită şi de alţii. [i-am răsfoit puţin dosarul, Mishnoff. 
Colegul tău, Ching, ne-a spus că şi înainte de incident ai 
făcut aluzii la unele posibile pericole pe care le comportau 
proiectele noastre de şablon probabilistic. De asemenea, ai 
insistat să iei legătura cu germanii, în ciuda faptului că erai 
destul de speriat. Anticipaseşi ceea ce ai şi descoperit, nu-i 
aşa? Cum ai făcut-o? 

— Nu, nu! Protestă Mishnoff derutat. Nu mă gândisem la 
asta. A fost şi pentru mine o surpriză. De fapt, eu. 

Brusc, se încordă. De ce să n-o spună chiar acum? Îi erau 
recunoscători. Dovedise că se puteau bizui pe el şi, în plus, 
se petrecuse deja un eveniment neaşteptat. 

— Mai este ceva, rosti el apăsat. 

— Da? 

— În Sistemul Solar, începu Mishnoff pe un ton ezitant, 
viaţa există numai pe Pământ. 

— Aşa-i, aprobă Berg îngăduitor. 

— lar probabilitatea demonstrează că şansa inventării 
unei tehnologii pentru călătoria interstelară este 
infinitezimală. 

— Unde vrei să ajungi? 


— 'Toate astea sunt însă valabile doar în această 
probabilitate/Irebuie să fie şi şabloane probabilistice în 
care există şi alte forme de viaţă în Sistemul Solar, sau în 
care locuitorii altor sisteme stelare au inventat tehnologii 
pentru călătoria spaţială. 

— Teoretic, da, se încruntă Berg. 

— În una dintre aceste probabilităţi, Pământul poate fi 
vizitat de creaturi inteligente extraterestre. Acest lucru nu 
ne-ar afecta dacă s-ar petrece într-un şablon probabilistic în 
care Pământul ar fi populat - ele n-ar stabili nici o legătură 
cu Pământul-mamă. Dar dacă ar fi vorba despre un şablon 
probabilistic în care Pământul este pustiu, iar extratereştrii 
şi-ar instala o bază tocmai acolo, s-ar putea ca ei să 
descopere, din pură întâmplare, una dintre casele noastre. 

— De ce ale noastre? De ce nu pe cele ale germanilor? 

— Pentru că noi am construit câte o casă pe câte o planetă. 
Civilizaţia germanilor n-a procedat la fel. Probabil că puţini 
alţii au făcut-o. 

Şansele întâlnirii sunt de câteva miliarde la unu în 
favoarea noastră. lar clacă extratereştrii găsesc o casă, o 
vor investiga şi vor descoperi calea spre Pământul-mamă - 
o planetă bogată şi cu grad înalt de dezvoltare. 

— Putem închide comutările, îi atrase atenţia Berg. 

— După ce ei vor afla că există comutări, le vor putea 
construi şi singuri. O rasă suficient de inteligentă ca să 
călătorească prin spaţiu este în stare să facă aşa ceva, iar 
pe baza echipamentelor găsite în casa investigată pot 
determina destul de repede şablonul nostru probabilistic. 
Vă întreb atunci, cum vom trata cu extratereştrii? Nu sunt 
germani, nu provin nici de pe alte Pământuri, ci deţin o 
psihologie şi motivații străine Omului. Iar noi nu suntem nici 
măcar pregătiţi pentru o asemenea confruntare. Continuăm 
să ne extindem pe tot mai multe pământuri şi sporim, zilnic, 
şansa ca. 

Glasul i se ridicase, surescitat. Exasperat, Berg îl 
contrazise, strigând: 


— Prostii! Ceva mai ridicol. 

Interfonul bâzâi, iar videcranul se lumină, arătând faţa lui 
Ching. 

— Scuzaţi-mă că vă întrerup, dar. 

— Ce-i? Îi repezi nervos Berg. 

— A venit un individ cu care nu ştiu cum să procedez. Ori e 
beat, ori nebun. Se plânge că locuinţa i-a fost înconjurată şi 
că prin cupola de sticlă a grădinii se văd nişte chestii. 

— Ce fel de chestii? 

— Nişte creaturi cu vene mari, purpurii, cu trei ochi şi cu 
un fel de tentacule în loc de păr. Au. 

Mishnoff şi Berg nu mai auziră restul. Încremeniseră, 
privindu-se cu ochi holbaţi de groază. 

Mesajul. 

Băură bere şi depănară amintiri, aşa cum fac bărbaţii 
atunci când se întâlnesc după multă vreme. Îşi reamintiră 
orele petrecute sub focul inamic. Îşi amintiră de 
comandanţi şi de fete, exagerând în ambele privinţe. Privite 
retrospectiv, lucrurile mortale deveniră amuzante, iar 
fleacurile ignorate timp de zece ani ieşiră din nou la lumina 
zilei. 

Inclusiv, bineînţeles, eternul mister. 

— Voi ce părere aveţi? Întrebă primul bărbat. Cine a 
început totul? 

Al doilea ridică din umeri. 

— Nimeni. Toţi o făceau. A fost ca o boală. Probabil că şi tu 
ai făcut-o. 

Primul bărbat chicoti. Al treilea vorbi încetişor: 

— Mie nu mi s-a părut deloc distractiv. Poate şi fiindcă l-am 
întâlnit prima dată când am căpătat botezul focului. Eram 
în Africa de Nord. 

— Adevărat? Întrebă al doilea. 

— Prima mea seară pe plajele din Oran. Mă retrăgeam 
spre o colibă a băştinaşilor, când l-am zărit în lumina unei 


rachete de semnalizare. 
xxx 


George era în al nouălea cer. Doi ani se chinuise cu 
birocraţia, dar acum se găsea, în sfârşit, în trecut. Îşi putea 
termina teza despre viaţa infanteriştilor din al doilea război 
mondial, folosind câteva detalii autentice. 

Lăsând în urmă societatea pacifistă şi insipidă a secolului 
XXX, se trezi pentru câteva clipe de neuitat în drama 
intensă, superlativă a conflictelor militare din urmă cu un 
mileniu. 

Africa de Nord! Locul primei debarcări de proporţii din 
istoria războiului! Fizicienii temporali scanaseră cu multă 
grijă regiunea, căutând locul şi momentul potrivite. Locul 
era acesta: înapoia unei barăci pustii. 

Pentru un număr precis determinat de minute, nici un om 
nu avea să vină aici. Nici o explozie nu avea s-o afecteze în 
mod serios. Prin prezenţa lui în acest punct, George nu 
acţiona asupra istoriei - era acel ideal al fizicienilor 
temporali: „observatorul pur ,. 

Era chiar mai teribil decât îşi închipuise. Bubuiturile 
artileriei răsunau neîntrerupt, iar trecerea avioanelor 
nevăzute parcă zdrenţuia văzduhul. 

La intervale neregulate, rafale de trasoare se întrezăreau 
în noapte, alături de luminile spectrale ale unor rachete de 
semnalizare ce coborau în spirale. 

lar el se găsea aici! El, George, făcea parte din război, 
făcea parte dintr-o trăire de mare intensitate a vieţii, 
dispărută pentru totdeauna din societatea secolului XXX, 
devenită blândă şi liniştită. 

Îşi imagină că ar putea distinge umbrele unei coloane de 
soldaţi ce se apropiau, că le-ar putea auzi monosilabele 
precaute prin care comunicau. Cât de mult tânjea să fi fost 
cu adevărat unul dintre ei, nu doar un intrus de moment, un 
„observator pur”. 

Se opri din scris şi privi instrumentul cu care notase 
frenetic până atunci, microlumina acestuia hipnotizându-l 
pentru o clipă. Brusc, îi veni o idee şi examină lemnul de 
care se rezemase cu umărul. Momentul acesta nu trebuia 


să dispară fără urme în istorie. Avea să se folosească de 
vechiul dialect englez - nu putea trezi nici o bănuială. 

O făcu rapid, apoi zări un soldat care fugea în zigzag spre 
baraca din lemn, căutând să scape de rafalele de gloanţe. 
George ştiu că timpul alocat i se termina, şi în clipa în care 
o ştiu, se trezi înapoi în secolul XXX. 

Nu-i păsa. Pentru acele câteva minute, făcuse parte din al 
doilea război mondial. O parte infimă, dar fusese acolo. Şi 
alţii urmau s-o afle. 

Era posibil ca mulţi dintre ei să nu realizeze acest lucru, 
dar poate că cineva avea să repete mesajul. 

Cineva, poate chiar soldatul care căuta să se 
adăpostească, avea să-l citească şi să ştie că, alături de toţi 
eroii secolului al XX-lea, fusese şi „observatorul pur”, 
bărbatul de peste un mileniu, George Kilroy. El fusese 
acolo! 

Satisfacţie garantată. 

Tony era înalt, brunet şi arătos, cu un incredibil aer de 
aristocrat întipărit pe fiecare trăsătură a feţei sale 
nemişcate. Claire Belmont îl privi cu un amestec de groază 
şi consternare dinapoia uşii întredeschise. 

— Nu pot, Larry! Nu-l suport în casă! 

Parcă paralizată, scotocea cu disperare prin minte, 
căutând o modalitate mai fermă de a-şi impune punctul de 
vedere; o modalitate care să sune raţional şi să pună punct 
acestei afaceri, însă nu reuşea decât să repete întruna 
aceleaşi cuvinte: 

— Pur şi simplu, nu pot! 

Larry Belmont îşi privi încruntat soţia, iar în ochii lui apăru 
lucirea de iritare pe care Claire detesta s-o zărească, 
întrucât avea senzaţia că reflecta propria ei incompetenţă. 

— Ne-am luat angajamentul, Claire, spuse el, şi acum nu te 
pot lăsa să baţi în retragere! Compania mă trimite la 
Washington tocmai în acest scop, ceea ce poate însemna o 
avansare. Nu-i absolut nici un pericol şi probabil o ştii şi tu. 
Ce ai de obiectat? 


Femeia ridică din umeri, cu un aer neajutorat. 

— Pur şi simplu, mă sperie. Nu-l suport! 

— Este aproape la fel de omenesc ca şi tine sau ca mine, 
aşa că termină cu prostiile! Haide, du-te! 

O împinse uşor din spate, şi Claire intră, tremurând, în 
propriul ei salon. El era acolo, privind-o politicos şi fix, 
parcă apreciindu-şi gazda din următoarele trei săptămâni. 
Alături, se afla dr. Susan Calvin, dreaptă, cu buzele strânse, 
o expresie vie a abstracţiei matematice. Avea privirea rece 
şi îndepărtată a cuiva care lucrase atâta vreme cu 
maşinăriile încât o parte din oţelul lor îi intrase în sânge. 

— Bună ziua, izbuti Claire să articuleze cu o voce stinsă. 

Larry salvă imediat situaţia, printr-o explozie de jovialitate. 

— Claire, vreau să faci cunoştinţă cu Tony - un tip a-ntâia! 
Tony, ea este soţia mea, Claire. 

Braţul lui Larry cuprinsese cu amabilitate umerii lui Tony, 
dar acesta nu se clinti, şi nici nu-şi modifică expresia 
chipului. 

— Încântat de cunoştinţă, doamnă Belmont! Rosti el. 

Claire tresări auzindu-i glasul. Era sonor şi cald, moale 
precum părul sau pielea feţei. Înainte de a se putea stăpâni, 
femeia rosti: 

— Dumnezeule. Vorbeşti. 

— De ce vă miraţi? Nu credeaţi că sunt capabil de aşa 
ceva? 

Claire nu izbuti decât să schiţeze un surâs vag. De fapt, 
habar n-avea ce crezuse. Îşi feri privirea, apoi trase cu 
coada ochiului spre Tony. Avea părul moale şi negru, ca din 
plastic turnat - sau era cu adevărat alcătuit din fire 
distincte? Şi oare pielea măslinie, perfectă, a feţei şi 
mâinilor lui continua şi dedesubtul hainelor cu croială 
clasică? 

Se pierdu în fascinația tulburătoare a acestor gânduri şi 
trebui să facă un efort de voinţă pentru a fi atentă la vocea 
seacă, lipsită de inflexiuni a doctorului Calvin. 


— Doamnă Belmont, sper că apreciezi aşa cum se cuvine 
importanţa acestui experiment. Soţul dumitale mi-a spus că 
ţi-a făcut o prezentare generală a situaţiei. În calitatea mea 
de psiholog-şef al Corporaţiei U. S. Robots and Mechanical 
Men, doresc să-ţi mai ofer unele amănunte. Tony este un 
robot. În dosarele companiei, figurează cu denumirea TN-3, 
dar răspunde la numele Tony. Nu este un monstru mecanic, 
şi nici un simplu calculator, din genul celor folosite în 
perioada celui de-al doilea război mondial, cu mai bine de o 
sută de ani în urmă. Are un creier artificial aproape la fel de 
complex ca al nostru. L-am putea compara cu o imensă 
centrală telefonică, dar la scară atomică. Gândeşte-te că 
miliarde de posibile „legături telefonice” pot fi comprimate 
într-un volum egal cu capacitatea craniului său. Asemenea 
creiere sunt fabricate pentru fiecare model de robot în 
parte. Fiecare conţine o serie predeterminată de conexiuni, 
astfel încât toţi roboții cunosc limba engleză şi deţin 
suficiente informaţii generale, care le sunt utile în 
desfăşurarea activităţii lor. Până acum, U. S. Robots şi-a 
limitat programul de fabricaţie ia modelele industriale, 
utilizabile în locurile unde munca omului devine nepractică, 
din cauza condiţiilor dificile - de pildă, în minele foarte 
adânci, sau în lucrările subacvatice. De acum, însă, dorim să 
pătrundem în oraşe, în locuinţe. Pentru aceasta, este 
necesar ca oamenii să-i accepte fără teamă pe roboţi. 
Trebuie să-nţelegi că nu are de ce să-ţi fie frică. 

— Câtuşi de puţin! Interveni Larry cu sinceritate. Claire, 
crede-mă pe cuvânt! Îi este imposibil să-ţi facă vreun rău. 
Ştii bine că altfel nu te-aş lăsa cu el. 

Claire privi pe furiş către Tony şi vorbi în şoaptă: 

— Şi dacă îl enervez? 

— Nu este necesar să vorbeşti în şoaptă, spuse calm dr. 
Calvin. El nu se poate enerva, scumpo! [i-am spus că toate 
conexiunile din creierul lui sunt predeterminate. Ei bine, 
cea mai importantă dintre ele, cea pe care noi o denumim 
„Prima Lege a Roboticii”, sună cam aşa: „Nici un robot nu 


poate să facă vreun râu unei fiinţe omeneşti sau, prin 
neintervenţie, să permită ca unei fiinţe omeneşti să i se facă 
rău „. loţi roboții sunt construiți pe baza acestei legi. Nici 
un robot nu poate fi silit, în nici un mod, să facă rău 
oamenilor. De aceea, dorim să te folosim pe dumneata şi pe 
Tony, într-un experiment preliminar, pentru a pune la punct 
ultimele detalii, cât timp soţul dumitale va fi plecat la 
Washington să obţină din partea guvernului aprobarea 
testărilor oficiale. 

— Vreţi să spuneţi că această testare nu-i autorizată? 

Larry îşi drese glasul şi răspunse: 

— Nu încă, dar nu va fi nici o problemă. Robotul nu va 
părăsi casa, iar tu vei avea grijă să nu fie zărit de nimeni. 
Asta-i tot. Claire, să ştii că aş sta cu tine, însă eu cunosc 
prea multe despre roboţi. Avem nevoie de un subiect lipsit 
de orice experienţă, pentru ca testul să se desfăşoare în 
condiţii cât mai apropiate de realitate. Doar aşa se poate 
proceda. 

— Bine, încuviinţă femeia pe un ton nesigur, apoi un alt 
gând îi fulgeră prin minte: Dar care-i „activitatea” lui? 

— Se ocupă de treburile casnice, răspunse dr. Calvin. 

Psihologul-şef se sculă ca să plece, iar Larry o conduse la 
uşă. 

Claire rămase locului, neliniştită. Îşi zări imaginea în 
oglinda de deasupra şemineului şi-şi feri iute privirea. Se 
săturase de faţa ei micuță, de şoricel, precum şi de părul 
spălăcit, necoafat. După aceea, văzu ochii lui Tony aţintiţi 
asupra ei şi aproape că zâmbi, înainte de a-şi aduce aminte. 

El nu era decât un robot. 

XXX 

În drum spre aeroport, Larry o întrezări pe Gladys 
Claffern. Era genul de femeie care părea făcută doar 
pentru a fi întrezărită. Perfectă şi precis aranjată, 
îmbrăcată cu gust, prea sclipitoare ca să rămâi locului 
privind-o cu gura căscată. 


Surâsul care o preceda şi unda subtilă de parfum ce 
dăinuia în urma ei erau aidoma unor degete ademenitoare. 
Larry simţi că pasul îi şovăie; o salută, atingând borul 
pălăriei, apoi se grăbi mai departe. 

Şi, ca întotdeauna, încercă aceeaşi iritare vagă. Ce bine ar 
fi fost daca şi Claire s-ar fi străduit puţin să pătrundă în 
cercul celor pe care-i frecventa Claffern! Degeaba însă. 

Claire! În puţinele ocazii când soţia sa se găsise în 
prezenţa lui Gladys, tăcuse mâlc. Larry nu-şi făcea iluzii. 
Testarea lui Tony reprezenta marea lui şansă - care 
rămăsese în mâinile lui Claire. S-ar fi simţit mult mai liniştit, 
dacă ar fi fost în mâinile cuiva ca Gladys Claffern. 

XXX 

A doua zi dimineaţă, Claire se trezi în sunetele unor bătăi 
discrete în uşa dormitorului. Tresări nedumerită, apoi 
îngheţă. În prima zi, îl evitase pe Tony; surâsese fals de câte 
ori îl întâlnise şi trecuse pe lângă el, bolborosind scuze 
ininteligibile. 

— Tu eşti. Tony? 

— Da, doamnă Belmont. Pot intra? 

Probabil că încuviinţase, deoarece el pătrunse în cameră, 
parcă neauzit şi pe neaşteptate. Ochii şi nările femeii 
sesizară în acelaşi timp tava din mâinile lui. 

— Micul dejun? Întrebă ea. 

— Dacă doriţi să-l serviţi. 

Claire n-ar fi cutezat să refuze, aşa încât se ridică încetişor 
în capul oaselor şi luă tava - ouă fierte, pâine prăjită cu unt 
şi cafea. 

— V-am adus zahărul şi frişca separat, continuă Tony. Cu 
timpul, sper că vă voi afla preferinţele, în această privinţă, 
dar şi în altele. 

Ea tăcu şi aşteptă. 

Tony rămase locului, drept şi elastic ca o linie din oţel. 
După câteva secunde, o întrebă: 

— Doriţi să fiţi singură când mâncaţi? 

— Da. Adică, dacă nu te deranjează. 


— Doriţi să vă ajut mai târziu, la îmbrăcat? 

— Dumnezeule, nu! 

Claire strânse cu disperare plapuma la piept şi tava se 
clătină periculos. Femeia rămase aşa, încremenită, şi se lăsă 
să cadă înapoi pe pernă doar după ce uşa se închise, 
ascunzându-l din nou pe Tony. 

În cele din urmă, reuşi să termine micul dejun, deşi nu ştia 
ce mâncase. Tony nu era decât o maşinărie, dar ar fi fost 
mai puţin înspăimântător dacă partea lui mecanică ar fi fost 
mai evidentă. Sau dacă şi-ar fi putut modifica expresia 
facială. Aceasta, însă, rămânea mereu aceeaşi, ca bătută în 
cuie. Nu puteai spune ce anume se petrecea înapoia ochilor 
n (c) gri şi a pielii sintetice netede, măslinii. Ceaşca de 
cafea, acum goală, zornăi delicat, ca o castanietă, când 
Claire o lăsă pe tavă. 

Abia atunci îşi dădu seama că uitase să pună zahăr şi 
frişcă, iar ea detesta cafeaua amară. 

XXX 

După ce se îmbrăcă, Claire merse direct în bucătărie. La 
urma urmelor, era casa ei şi, fără să exagereze, îi plăcea să 
aibă o bucătărie curată. Tony ar fi trebuit s-o aştepte, 
înainte de a umbla pe acolo. 

Dar când intră, găsi o bucătărie care părea adusă de la 
magazin cu numai câteva clipe în urmă. 

Rămase locului, privind nedumerită, se răsuci brusc şi fu 
cât pe-aci să se ciocnească de Tony. [ipă scurt. 

— Vă pot ajuta cu ceva? Întrebă el. 

— Tony, începu Claire, alungându-şi iritarea provocată de 
spaimă, atunci când mergi, trebuie să faci nişte zgomote. 
Ştii. Nu-mi place să mă urmăreşti. N-ai pregătit micul dejun 
în bucătărie? 

— Ba da, doamnă Belmont. 

— Nu prea pare. 

— După aceea, am făcut curăţenie. Nu aşa se obişnuieşte? 

Claire holbă ochii. La urma urmelor, ce ar fi putut replica. 
Deschise dulăpiorul în care ţinea cratiţele, aruncă o privire 


scurtă - fără să vadă nimic, în realitate - spre strălucirea lor 
metalică, apoi comentă cu un tremur în glas: 

— Foarte bine! Cât se poate de satisfăcător! 

Simţi că, dacă, în clipa aceea, el ar fi radiat de mulţumire, 
dacă ar fi zâmbit, dacă şi-ar fi mişcat măcar puţin colţurile 
gurii, ar fi putut să-l privească cu mai multă căldură. Tony 
rămăsese, însă, acelaşi lord englez impasibil, care deschise 
gura doar ca să spună: 

— Mulţumesc, doamnă Belmont. Doriţi să veniţi în salon? 

Ea îl urmă şi observă imediat. 

— Ai lustruit mobila? 

— Vi se pare satisfăcător, doamnă Belmont? 

— Dar. Când ai făcut-o? În nici un caz ieri. 

— Azi-noapte, bineînţeles. 

— Ai ţinut lumina aprinsă toată noaptea? 

— Câtuşi de puţin. N-ar fi fost necesar. Am o sursă de 
ultraviolete încorporată şi, desigur, nu am nevoie de somn. 

În clipa aceea, Claire înţelese că Tony avea nevoie de 
admiraţia ei; el era dornic să ştie ce anume îi făcea plăcere. 
Cu toate acestea, îi venea imposibil să-i asigure admiraţia 
respectivă. 

Reuşi doar să mormăie pe un ton acru: 

— Ăştia ca tine o să le scoată pe gospodine la pensie! 

— Doamnă Belmont, o dată scăpate de corvezi, 
gospodinele îşi vor putea aduce contribuţia, prin activităţi 
mult mai importante, la binele întregii lumi. La urma 
urmelor, maşinării ca mine pot fi fabricate, dar nimic nu 
poate imita, deocamdată, creativitatea şi abilitatea unui 
creier omenesc, ca al dumneavoastră. 

Deşi chipul lui rămăsese inexpresiv ca întotdeauna, glasul 
îi fusese cald, încărcat de atâta admiraţie şi respect încât 
Claire se îmbujoră şi bolborosi: 

— Creierul meu?! N-ai decât să-l iei tu! 

Tony se apropie câţiva paşi şi rosti: 

— Trebuie să fiţi extrem de nefericită pentru a spune aşa 
ceva! V-aş putea ajuta în vreun fel? 


Pentru o clipă, Claire fu gata să izbucnească în râs. 
Situaţia era cu adevărat ridicolă. Avea în faţa ei un 
aspirator, o maşină de spălat vase şi de lustruit mobilă, un 
factotum general abia ieşit de pe banda de montaj a fabricii. 
Care-şi oferea serviciile de confident consolator. 

Aproape inconştient, însă, răspunse cu glas rănit: 

— Dacă vrei să ştii, domnul Belmont nu crede că eu am un 
creier. 

Şi probabil că are dreptate! 

Nu putea izbucni în plâns în faţa lui Tony. Dintr-un motiv 
obscur, simţea că avea de apărat onoarea rasei umane 
înaintea acestei simple creaţii tehnice. 

— Situaţia a evoluat treptat, continuă ea. Pe când era 
student, ori la începutul carierei, gândea altfel. Eu nu pot fi 
soţia unui om important, iar el va deveni cu siguranţă 
important. Ar vrea să fiu gazda ideală şi să-i asigur 
ascensiunea în societatE. Ca G. G. Ca Gladys Claffern. 

Nasul i se înroşise şi-şi feri privirea. 

Tony nu se uita, însă, la femeie. Ochii lui rătăceau prin 
încăpere. 

— Vă pot ajuta în privinţa interiorului. 

— Degeaba! Se răsti ea. Casa are nevoie de o atingere 
magică, de care eu nu sunt capabilă. O pot face 
confortabilă, dar niciodată nu va arăta ca locuinţele ale 
căror fotografii apar în revista Casa mea. 

— Aşa doriţi să arate? 

— Şi cu ce m-ar ajuta, dacă aş dori-o? 

Tony o privea acum cu foarte multă atenţie. 

— Eu vă pot ajuta. 

— Te pricepi la decoraţiuni interioare? 

— Este ceva ce ar trebui să cunoască o bună gospodină? 

— Ah, da! 

— În cazul acesta, deţin potenţialul de a învăţa despre ce 
este vorba. 

Îmi puteţi procura cărţi din domeniul respectiv? 

Atunci s-a declanşat ceva. 


XXX 

Ţinându-şi cu o mână pălăria, ca să nu-i fie luată de 
rafalele de vânt, Claire se înapoiase de la biblioteca publică, 
aducând cu ea cele două tomuri despre decorarea 
locuinţelor. Îl privi pe Tony, care deschise primul volum şi 
răsfoi paginile. Era pentru prima dată când femeia îi zărea 
degetele mişcându-se iute şi cu pricepere într-o activitate 
delicată. 

„Nu înţeleg cum au făcut”, se miră ea şi, mânată de un 
imbold, luă mâna lui Tony. Acesta nu i se opuse, ci rămase 
nemişcat, lăsându-se cercetat. 

— Remarcabil! Comentă Claire. Până şi unghiile tale par 
naturale. 

— Acesta este şi scopul, replică Tony, după care continuă 
pe un ton de şuetă: Pielea este din plastic flexibil, iar 
scheletul este făcut din aliaj metalic uşor. Vă amuză aceste 
detalii? 

— Ah, nu! Protestă ea, ridicându-şi faţa îmbujorată. Ba 
chiar mă simt puţin stânjenită, fiindcă mi-am vârât nasul în 
felul cum eşti alcătuit. Nu este treaba mea. Tu nu întrebi 
aşa ceva despre mine. 

— Căile mele cerebrale nu includ acest tip de curiozitate. 
Pot acţiona numai în cadrul anumitor limite prestabilite. 

În tăcerea care urmă, Claire simţi un ghem în stomac. De 
ce oare uita mereu că Tony nu era decât o maşinărie? El 
însuşi fusese nevoit să i-o reamintească acum. Să fi fost 
oare atât de ahtiată după puţină înţelegere şi căldură încât 
să fie gata să accepte ca egal chiar şi un robot - doar 
fiindcă acesta se dovedea înţelegător? 

Văzu că Tony - parcă mânat de o comandă internă - 
reîncepuse să răsfoiască volumul despre decoraţiuni 
interioare, şi încercă imediat o senzaţie de superioritate 
liniştitoare. 

— Poţi citi, nu-i aşa? Îl întrebă. 

EI o privi şi răspunse pe un ton calm, lipsit de reproş: 

— Acum citesc, doamnă Belmont. 


— Dar. Bâigui ea, arătând spre carte cu un gest lipsit de 
noimă. 

— Scanez paginile, dacă la asta vă referiţi. Modalitatea 
prin care citesc este de natură fotografică. 

Apoi, se făcu seară şi Claire merse la culcare. Tony 
ajunsese la jumătatea celui de-al doilea tom şi stătea în 
întuneric total. Sau ceea ce părea drept întuneric pentru 
vederea limitată a lui Claire. 

Ultimul ei gând, care o asaltă cu puţin înainte ca mintea să 
i se cufunde în somn, a fost unul straniu. Îşi aminti din nou 
de mâna lui Tony, de atingerea acesteia. Fusese moale şi 
caldă, ca a unui om. 

„Inteligenţi au fost proiectanţii”, îşi spuse ea şi adormi. 

XXX 

În continuare, timp de câteva zile, făcu o mulţime de 
drumuri la bibliotecă. Tony sugera anumite domenii de 
investigare, care se ramificau cu iuţeală. Claire 
împrumutase cărţi despre asortarea culorilor şi despre 
cosmetică, despre tâmplărie şi despre mode, despre artă şi 
despre istoria vestimentaţiei. 

Tony răsfoia atent cărţile în faţa ochilor lui solemni şi citea 
cu viteza cu care le răsfoia; în plus, nu uita absolut nimic. 

Înainte de sfârşitul săptămânii, insistase să-i scurteze 
părul Clairei, o convinsese să adopte o nouă pieptănătură, îi 
refăcuse linia sprâncenelor şi-i schimbase fardurile şi rujul. 

Timp de o jumătate de oră, femeia tremurase, cuprinsă de 
o teamă nervoasă, sub atingerea delicată a degetelor lui 
neomeneşti, după care se privise în oglindă. 

— Se mai pot face multe, precizase Tony, mai ales în 
privinţa îmbrăcămintei. Pentru început, cum vi se pare? 

Dar ea nu-i răspunsese, ci rămăsese mută destul timp, mai 
precis până ce absorbise identitatea străinei din oglindă şi 
se obişnuise cu frumuseţea acesteia. Apoi, răspunsese cu 
glas întretăiat, fără să-şi desprindă ochii de la imaginea 
fascinantă: 

— Da, Tony, nu-i rău. Pentru început. 


Lui Larry nu-i spuse nimic în convorbirile lor telefonice. 
Era mai bine să vadă totul dintr-o dată. Într-un colţ al 
sufletului său, femeia îşi dădea seama, o asemenea surpriză 
nu numai că avea să reprezinte un prilej de bucurie pentru 
ea, dar avea să fie şi un soi de răzbunare. 

XXX 

Într-o dimineaţă, Tony îi spuse: 

— Este momentul să începem cumpărăturile, dar eu nu 
pot părăsi casa. Voi face o listă cu ce anume ne trebuie, şi 
dumneavoastră vă veţi ocupa de achiziţii. Avem nevoie de 
draperii, tapiţerie pentru mobilier, tapet, carpete, vopsea, 
haine. Plus multe mărunţişuri. 

— Atâtea lucruri, cu specificaţii atât de precise, nu pot fi 
găsite într-o singură zi, observă Claire cu glas şovăitor. 

— Le puteţi găsi, dacă banii nu reprezintă o problemă. 

— Ba da, Tony, banii reprezintă o problemă! 

— Câtuşi de puţin! Opriţi-vă pentru început la U. S. Robots. 
O să vă scriu un bilet pentru dr. Calvin. Spuneţi-i că eu am 
zis că face parte din experiment. 

XXX 

În mod surprinzător, dr. Calvin n-o mai intimidă, aşa cum 
se întâmplase în seara când o cunoscuse. Cu noua ei 
înfăţişare şi cu o nouă pălărie, Claire nu mai putea fi chiar 
vechea gospodină. Psihologul o ascultă cu atenţie, puse 
câteva întrebări, încuviinţă din caP Şi Claire se trezi 
părăsind clădirea cu un cont nelimitat deschis de 
Corporaţia U. S. Robots and Mechanical Men. 

Este minunat ce pot face banii! Cu toate produsele unui 
magazin la picioarele ei, aserţiunile vânzătoarelor nu mai 
reprezentau neapărat expresii ale autorităţii cunoscătoare, 
iar sprânceana ridicată a unui decorator nu mai constituia 
tunetul indignat al divinității. 

Iar într-un caz, când un Dolofan Exaltat de la una dintre 
cele mai luxoase case de modă respinsese cu încăpățânare 
descrierile Clairei referitoare la hainele pe care le dorea, 
emițând aprecieri într-o franceză cu cel mai pur accent de 


mahala, ea îi telefonă lui Tony, apoi întinse receptorul spre 
„Monsieur”. 

— V-aş ruga - spuse cu voce fermă, doar degetele 
tremurându-i puţin - să discutaţi cu. Ă-ă-ă. Secretarul meu. 

Grăsunul îndoi solemn la spate un braţ şi apucă receptorul 
cu două degete. 

— Da, rosti el delicat. 

O pauză scurtă, un alt „Da „, apoi o pauză mai lungă, 
începutul scâncit al unei obiecţii care se stinse rapid, altă 
pauză, un foarte umil „Da”, şi telefonul fu înapoiat Clairei. 

— Dacă doamna doreşte să mă urmeze, vorbi el rănit şi 
distant, mă voi strădui să-i îndeplinesc dorinţele! 

— O clipă, spuse Claire şi se întoarse cu spatele, vorbind 
încet în receptor: Tony, nu ştiu ce i-ai spus, dar a funcţionat 
perfect. Mulţumesc. 

Eşti un. 

— Se strădui, căutând cuvântul cel mai nimerit, apoi 
renunţă şi încheie printr-o şoaptă: un. Un scump! 

Când închise telefonul şi se întoarse, dădu cu ochii de 
Gladys Claffern. O Gladys Claffern uşor amuzată şi uşor 
surprinsă, ce o măsura din creştet până la tălpi, ţinându-şi 
capul înclinat pe un umăr. 

— Doamna Belmont? 

Toată energia se scurse pur şi simplu din Claire. Izbuti 
doar să încuviinţeze din cap, prosteşte, aidoma unei 
marionete. 

Gladys zâmbi cu un dispreţ fin. 

— Nu ştiam că de aici vă cumpăraţi hainele. 

Se părea că, în ochii ei, magazinul acela îşi pierduse 
pentru totdeauna caracterul elitist. 

— De obicei - nu, răspunse Claire pe un ton umil. 

— Şi v-aţi făcut ceva la păr? Este ne. Neobişnuit. Sper să 
mă scuzaţi dacă greşesc, dar soţul dumneavoastră nu se 
numeşte Lawrence? 

Parcă Lawrence, nu? 


Dinţii lui Claire scrâşniră. Totuşi, nu avea încotro, trebuia 
să-i dea o explicaţie. 

— Tony este un prieten al soţului. El mă ajută să-mi aleg 
anumite lucruri. 

— Am înţeles. Şi bănuiesc că este un adevărat scump. 

Femeia trecu mai departe, surâzând, ducând cu sine 
lumina şi căldura lumii. 

XXX 

Claire nu puse sub semnul întrebării faptul că apelase la 
Tony pentru a fi consolată. Zece zile o vindecaseră de orice 
şovăieli, iar faţă de el îşi putea permite să plângă; să plângă 
şi să se descarce. 

— Am f-fost o id-dioată, izbucni ea frământând în mâini 
batista îmbibată de lacrimi. Aşa-mi face mereu. Nu ştiu de 
ce. Ar fi trebuit să-i. 

Să-i trag un şut! Ar fi trebuit să-i trag una şi s-o calc în 
picioare. 

— Puteţi duşmăni în asemenea măsură o fiinţă 
omenească? Întrebă Tony, încetişor, cu un aer surprins. 
Partea aceasta a minţii omeneşti rămâne închisă pentru 
mine. 

— Nu-i vorba despre ea! Suspină Claire. Cred că eu sunt 
de vină. 

Ea este tot ceea ce mi-am dorit să fiu - măcar la exterior. 
Şi nu pot fi! 

În urechea ei, glasul lui Tony se auzi convingător: 

— Puteţi fi, doamnă Belmont! Puteţi fi. Mai avem zece zile, 
iar în zece zile casa nu va mai arăta ca înainte. N-am 
plănuit noi toate astea? 

— Şi în ce fel mă vă ajuta asta. În relaţia cu ea? 

— Invitaţi-o aici. Invitaţi-le şi pe prietenele ei. Daţi o 
petrecere în ultima seara când. Înainte de plecarea mea. 
Într-un fel, va fi ca o inaugurare a noii case. 

— N-o să vină! 

— Ba da, va veni. Va veni ca să-şi bată joc de 
dumneavoastră. Dar nu va putea s-o facă. 


— Chiar crezi asta? Oh, Tony, crezi c-o putem face? (îi 
cuprinse ambele mâini între palmele ei, apoi îşi întoarse 
brusc faţa.) La ce bun? 

N-o să fiu eu - tu vei fi cel care a făcut totul! Nu te pot 
exploata. 

— Nimeni nu trăieşte într-o singurătate poleită, şopti Tony. 
Maxima aceasta mi-a fost implementată în fabrică. Ceea ce 
dumneavoastră, sau oricare altul, vede în Gladys Claffern 
nu este doar Gladys Claffern. Ea exploatează ceea ce-i pot 
aduce banii şi poziţia socială. Ea nici nu contestă acest 
adevăr. De ce ar trebui s-o faceţi dumneavoastră? Priviţi 
lucrurile şi din alt punct de vedere, doamnă Belmont! Eu 
am fost fabricat pentru a mă supune, dar limitele supunerii 
mele le stabilesc numai eu. 

Pot îndeplini poruncile mai zelos sau mai puţin zelos. 
Pentru dumneavoastră, sunt zelos, fiindcă dumneavoastră 
reprezentaţi fiinţa omenească pe care am fost programat s- 
o identific. Sunteţi bună la suflet, prietenoasă şi modestă. 
După cum aţi descris-o, doamna Claffern nu deţine niciuna 
dintre aceste trăsături, iar pe ea n-aş asculta-o la fel cum vă 
ascult pe dumneavoastră. În felul acesta, nu eu, ci 
dumneavoastră aţi făcut toate acestea. 

Îşi retrase mâinile dintre palmele ei şi Claire privi 
îngândurată chipul acela inexpresiv, pe care nimeni nu-l 
putea descifra. Brusc, se simţi înfricoşată, dar într-un fel cu 
totul necunoscut până atunci. 

Înghiţi un nod şi-şi privi degetele, care îi furnicau de la 
strângerea degetelor lui. Aşadar, nu-şi imaginase; înainte 
de a le retrage, degetele lui Tony le strânseseră pe ale ei, 
blând, cu tandreţe. 

Nu! 

Degetele unui robot. Ale unui robot. 

Fugi în baie şi-şi frecă mâinile cu peria - orbeşte, inutil. 

XXX 

A doua zi, Claire fu mai reţinută faţă de Tony, privindu-l cu 
coada ochiului, aşteptând să vadă ce ar putea urma. Şi, 


pentru o vreme, nu urmă nimic. 

Tony lucra. Dacă tehnicile de lipire a tapetului sau de 
utilizare a vopselei cu uscare instantanee prezentau unele 
dificultăţi, activitatea lui Tony nu lăsa să se întrevadă nimic. 
Mâinile sale se mişcau precis, degetele Ti erau 
îndemânatice şi sigure pe ele. 

Lucra noapte şi zi. Femeia nu-l auzea niciodată trebăluind, 
dar fiecare dimineaţă reprezenta o nouă aventură. Nu 
putea număra tot ceea ce făcuse Tony până se trezea ea, şi 
până seara continua să găsească alte detalii inedite. Apoi 
urma încă o noapte. 

Încercase să-l ajute, o dată, dar stângăcia ei omenească 
stricase totul. El se aflase în odaia alăturată, iar Claire 
dorise să atârne un tablou în locul desemnat cu precizie 
matematică de ochii lui Tony. Semnul minuscul se găsea pe 
perete, tabloul se afla acolo, iar repulsia faţă de inactivitate 
jucase şi ea un rol în luarea deciziei. 

Cu toate acestea, femeia fusese nervoasă sau scara 
avusese o hibă. Poate că detaliile acestea erau lipsite de 
importanţă. Claire simţise că se clatină şi ţipase speriată. 
Scara căzuse, dar fără ea, deoarece Tony, cu o rapiditate 
mult superioară oricăror reflexe umane, reuşise deja s-o 
prindă. 

Ochii lui calmi şi negri nu exprimaseră nimic, iar glasul său 
cald rostise doar: 

— Aţi păţit ceva, doamnă Belmont? 

Pentru o fracțiune de secundă, femeia îşi dădu seama că 
mâna ei trebuie să fi atins părul lui moale, întrucât, pentru 
prima dată, remarcase că era alcătuit din fire distincte - 
fine şi negre. 

Iar apoi, pe neaşteptate, Claire îi simţise braţele 
înlănţuindu-i umerii şi susţinând-o de sub genunchi. Ţinând- 
o strâns şi cald. 

Îl împinsese, şi ţipătul ei răsunase asurzitor în propriile-i 
urechi. 


Petrecuse restul zilei în dormitor, iar înainte de a se culca, 
blocase clanţa uşii cu un scaun. 

x X*x* 

Expediase invitaţiile şi, după cum prevăzuse Tony, ele 
fuseseră acceptate. Acum trebuia să aştepte doar ultima 
seară. 

Sosise şi aceasta, după celelalte, la momentul cuvenit. 
Casa îi aparţinea prea puţin acum. O mai străbătuse o 
ultimă dată - fiecare încăpere fusese modificată. Ea însăşi 
purta haine pe care n-ar fi cutezat să le îmbrace înainte. lar 
când le îmbrăcase, dobândise brusc un sentiment de 
mândrie şi de încredere în sine. 

Exersase în oglindă o expresie politicoasă de amuzament 
dispreţuitor şi oglinda îi întorsese un rânjet magistral. 

Ce avea să spună Larry? De fapt, nu prea conta. Sosirea 
lui nu avea să-i aducă zile trepidante - acestea plecau o 
dată cu Tony. Curios, nu? 

Claire încercase să-şi amintească ce stare sufletească 
avusese cu trei săptămâni în urmă şi nu reuşise câtuşi de 
puţin. 

x X*x* 

Ceasul bătu strident, opt lovituri fulgerătoare, şi femeia se 
răsuci spre Tony. 

— Vor sosi în curând. Ar fi mai bine să cobori în subsol. Nu 
le putem lăsa să. 

Se opri o clipă, privind nedumerită, apoi continuă pierită: 

— Tony? 

Şi mai tare: 

— Tony? 

Şi aproape ţipând: 

— Tony! 

Însă acum braţele lui o cuprinseseră, faţa lui aproape o 
atingea pe a ei, iar strânsoarea îmbrăţişării lui nu contenea. 
Îi auzi vocea, ca printr-o ceaţă de emoţii confuze. 

— Claire, spunea vocea, există multe lucruri pe care nu am 
fost programat să le înţeleg, iar acesta trebuie să fie unul 


dintre ele. Plec mâine, dar nu doresc să te părăsesc. 
Constat că în mine există mai mult decât simpla dorinţă de 
a face lucrurile care îţi plac. Nu-i ciudat? 

Faţa lui era tot mai aproape, iar buzele lui calde, dar în 
spatele cărora nu exista respiraţie - pentru că maşinăriile 
nu respiră - erau pe punctul de a atinge buzele femeii. 

Şi soneria ţârâi. 

Pentru o clipă, ea se zbătu, gâfâind, apoi el dispăru şi 
soneria ţârâi din nou. Apelurile intermitente şi stridente se 
repetară insistent. 

Perdelele de la fereastra din faţă erau trase în lateral. Cu 
cincisprezece minute mai devreme, fuseseră apropiate. Era 
sigură de asta! 

Însemna că văzuseră. Toate văzuseră - totul! 

XXX 

Intrară extrem de politicoase, toate laolaltă - haita venită 
să sfâşie - cu ochi ageri, iscoditori, mişcându-se în toate 
direcţiile. Văzuseră. Altfel de ce ar fi întrebat Gladys, în 
stilul ei cel mai ironic, unde era Larry? lar Claire fu nevoită 
să adopte o apărare disperată şi imprudentă. 

Da, este plecat. Cred că se întoarce mâine. Nu, nu m-am 
simţit deloc singură. Câtuşi de puţin. Am petrecut 
excepţional. Şi râse spre ele. De ce nu? Ce-i puteau face? 
Larry va şti adevărul, dacă va afla vreodată ceea ce îşi 
închipuiseră ele că văzuseră. 

Dar ele nu râseră. 

Claire citi asta în furia din ochii lui Gladys, în falsa 
exuberanţă a cuvintelor ei, în dorinţa de a pleca mai 
devreme. lar când se despărţi de celelalte, prinse din zbor o 
ultimă şoaptă, anonimă, fără cap şi fără coadă: 

— N-am mai văzut vreunul. Atât de chipeş. 

Şi atunci Claire ştiu ce anume o făcuse să le poată juca pe 
degete. 

Fiecare avea să bârfească şi fiecare avea să ştie că putea fi 
mai frumoasă, mai elegantă şi mai bogată decât Claire 


Belmont. Dar niciuna, niciuna nu putea avea un amant atât 
de frumos! 

Apoi, ea îşi aminti din nou. Şi din nou. Şi din nou că Tony 
era o maşinărie, iar pielea i se înfioră. 

— Pleacă! Lasă-mă! Strigă spre odaia goală şi fugi în 
dormitor, aruncându-se în pat. 

Plânse, toată noaptea, fără să poată dormi, iar a doua zi 
dimineaţă, aproape înainte de răsăritul soarelui, când 
străzile erau pustii, o maşină opri în faţa casei familiei 
Belmont şi-l luă pe Tony. 

XXX 

Trecând pe lângă biroul dr. Calvin, Lawrence Belmont 
simţi un impuls care-l făcu să bată la uşă. Psihologul-şef era 
împreună cu matematicianul Peter Bogert, dar acest lucru 
nu-l intimidă pe Larry. 

— Claire mi-a spus, începu el, că U. S. Robots a plătit 
redecorarea casei noastre. 

— Da, încuviinţă dr. Calvin. Cheltuielile au fost amortizate, 
ca reprezentând o parte necesară şi valoroasă a 
experimentului. Bănuiesc că, în noua dumneavoastră 
calitate de adjunct al directorului de vânzări, veţi putea s-o 
întreţineţi. 

— Nu în privinţa asta îmi făceam griji. Cred că la anul, 
după ce vom primi autorizarea pentru testări, ne vom putea 
permite un ÎN propriu. 

Se întoarse, cu un aer şovăitor, intenţionând să părăsească 
încăperea, apoi, la fel de ezitant, reveni cu faţa spre dr. 
Calvin. 

— Mai este ceva, domnule Belmont? Întrebă psihologul. 

— Mă întrebam. Începu Larry. Mă întrebam ce s-a 
petrecut, de fapt, acolo? Ea. Claire, vreau să zic. Pare atât 
de schimbată. Nu-i vorba numai despre felul cum arată - 
deşi, recunosc, m-a uluit. 

— Râse nesigur. 

— Ea mă intrigă! Parcă nu mai este nevastă-mea, 
realmente. 


Nu vă pot explica. 

— Atunci, de ce încercaţi s-o faceţi? Vă dezamăgeşte 
această schimbare? 

— Dimpotrivă! Dar, în acelaşi timp, mă şi sperie cumva. 

— În locul dumneavoastră, eu nu mi-aş face griji, domnule 
Belmont. 

Soţia dumneavoastră s-a descurcat excelent. Sinceră să 
fiu, nu mă aşteptasem ca experimentul să ofere un test atât 
de amănunţit şi de complet. Ştim acum cu exactitate ce 
corecţii trebuie aduse modelului ÎN, iar meritul îi revine 
exclusiv doamnei Belmont. Ca să fiu neplăcut de sinceră, aş 
zice că ei îi datoraţi în cea mai mare parte promovarea 
dumneavoastră. 

Larry tresări vizibil la auzul remarcii. 

— Atâta vreme cât acest lucru rămâne între noi. Bolborosi 
el neconvingător şi plecă. 

XXX 

Susan Calvin privi în urma lui. 

— Cred că remarca asta l-a durut - cel puţin, aşa sper. 
Peter, ai citit raportul lui Tony? 

— Cu toată atenţia. Am impresia că modelul IN-3 trebuie 
modificat. 

— Şi tu crezi asta? Care îţi sunt argumentele? 

— Păi, se încruntă Bogert, la ce mi-ar trebui argumente? 
Este cât se poate de limpede că nu putem lansa pe piaţă un 
robot care să facă dragoste cu stăpâna lui. 

— Dragoste?! Peter, mă dezamăgeşti! Chiar n-ai înţeles? 
Robotul trebuia să asculte Prima Lege. Nu putea permite ca 
unei fiinţe omeneşti să i se facă rău, iar Claire Belmont era 
victima propriului sentiment de inferioritate. De aceea, 
Tony i-a făcut curte, fiindcă orice femeie ar fi măgulită că a 
fost în stare să stârnească pasiunea unui robot presupus a fi 
o maşinărie rece, nesimţitoare. Tot ela tras şi draperiile în 
seara aceea, în mod deliberat, astfel încât celelalte femei să 
poată vedea întreaga scenă şi să fie cuprinse de invidie, 


fără ca acţiunea lui să afecteze în vreun fel căsătoria 
Clairei. Cred că Tony a procedat foarte inteligent. 

— Crezi cu adevărat? Susan, ce contează dacă s-a prefăcut 
sau nu? Efectul rămâne la fel de oribil. Mai citeşte o dată 
raportul. Femeia l-a evitat. A ţipat când a luat-o în braţe. N- 
a închis ochii în noaptea respectivă, a avut un acces de 
isterie. Nu ne trebuie aşa ceva! 

— Peter, eşti orb! Eşti la fel de orb pe cât am fost eu la 
început. 

Modelul ÎN va fi complet refăcut, dar nu pe baza 
argumentelor tale. 

Dimpotrivă, dimpotrivă. Mi se pare ciudat că nu mi-am dat 
seama de la început - ochii femeii priviră în gol, gânditori - 
dar poate că asta reflectă o deficiență a mea. Vezi tu, Peter, 
maşinile nu sunt în stare să se îndrăgostească, dar - chiar şi 
atunci când acest lucru este fără speranţă şi înspăimântător 
- femeile o pot face! 

Focul Gheenei. 

Rumoarea era foarte discretă, ca la o reuniune 
simandicoasă. 

Participau doar câţiva savanţi, nişte ofiţeri superiori, doi- 
trei congresmeni şi un grup mic de reporteri. 

Alvin Horner, de la filiala din Washington a lui „Continental 
Press”, se pomeni lângă Joseph Vincenzo, care lucra în Los 
Alamos. 

— Acum ar trebui să aflăm în sfârşit ceva, comentă el. 

Vincenzo îl scrută prin ochelarii cu lentile bifocale şi 
răspunse: 

— Nu însă lucrurile cu adevărat importante! 

Horner se încruntă. Urmau să vizioneze prima filmare 
superlentă a unei explozii atomice. Prin folosirea unor 
obiective cu lentile speciale, care modificau permanent 
polarizarea direcţională, momentul exploziei avea să fie 
descompus în instantanee cu durata de o miliardime de 
secundă. Cu o zi în urmă, explodase o bombă nucleară; 


astăzi, înregistrarea respectivă avea să prezinte absolut 
toate detaliile exploziei. 

— Credeţi că n-a reuşit? Se interesă Horner. 

Vincenzo părea tulburat. 

— Ba da, a reuşit. Am făcut câteva teste prealabile. 
Important este altceva. 

— Ce anume? 

— Bombele atomice reprezintă condamnarea omenirii la 
moarte. Se pare, totuşi, că nu suntem capabili să înţelegem 
asta. Uitaţi-vă la ei! Şi Vincenzo împunse aerul cu bărbia, în 
direcţia celorlalţi. Sunt surescitaţi şi emoţionaţi, dar nu se 
tem. 

— Ei cunosc pericolele, zise reporterul. Se tem şi ei. 

— Nu îndeajuns, clătină savantul din cap. Am văzut indivizi 
care au asistat la pulverizarea unei insule întregi, în urma 
unei explozii nucleare, şi care, după aceea, au mers acasă şi 
au dormit fără vise. Aşa sunt oamenii. Zadarnic li s-a 
predicat de mii de ani despre focul Gheenei. 

— Focul Gheenei”? Sunteţi credincios, domnule? 

— Asta a fost ieri - focul iadului. Explozia unei bombe 
atomice este focul iadului. Literalmente! 

Lui Horner îi ajunsese cât auzise. Se sculă şi se aşeză pe 
alt scaun, dar nu se putu abţine să nu cerceteze publicul cu 
un ochi mai atent. Se temea vreunul? Era cineva neliniştit 
de focul Gheenei? Nu se părea. 

Luminile se stinseră şi proiecția începu. Pe ecran, turnul 
care urma să fie detonat se desluşea scheletic şi singuratic. 
Treptat, spectatorii amuţiră, devenind extrem de încordaţi. 

Apoi, în vârful turnului apăru un punct de lumină, un 
punct strălucitor, arzător, înflorind lent şi leneş spre 
exterior, dilatându-se neregulat, prin configurații 
intermediare de lumini şi umbre, spre aproximaţia unui 
oval. 

Un bărbat scoase o exclamaţie înăbuşită, după aceea alţii, 
dând naştere unui vacarm răguşit, după care urmă o tăcere 
profundă. Horner putea simţi izul fricii, putea gusta 


teroarea în propria-i gură, putea simţi sângele îngheţându-i 
în vene. 

Ovoidul de foc se extinsese, căpătând nişte proeminențe, 
apoi se oprise o clipă, în echilibru, înainte de a se 
transforma rapid într-o sferă strălucitoare, lipsită de detalii 
exterioare. 

În clipa aceea de echilibru inert, pe globul de foc se 
distinseră pete întunecate, aidoma unor ochi, cu linii negre, 
subţiri în locul sprâncenelor, un păr ce cobora în forma 
literei V pe frunte, o gură cu colţurile răsucite în sus, 
rânjind sălbatic în focul iadului. Şi coarne. 

Trâmbiţa de pe urmă. 

Arhanghelul Gabriel privea cu detaşare întreaga poveste. 
Lăsă, nepăsător, vârful unei aripi să atingă planeta Marte. 
Alcătuită exclusiv din materie, aceasta nu fu afectată de 
contact. 

— Cazul este închis, Etheriel, spuse el. Nu se mai poate 
face nimic. 

Judecata de Apoi a fost programată. 

Etheriel, un serafim-ucenic creat abia cu o mie de ani în 
urmă, conform sistemului uman de contabilizare a timpului, 
se cutremură, astfel încât în continuum apărură distorsiuni. 
Încă de la începutul existenţei sale, fusese însărcinat cu 
supravegherea Pământului şi a împrejurimilor sale. Ca 
slujbă era o sinecură, o fundătură; totuşi, de-a lungul 
secolelor, Etheriel ajunsese să manifeste o mândrie stranie, 
atunci când venea vorba despre această planetă. 

— Dar îmi veţi afecta lumea, fără vreun avertisment 
prealabil! 

— Câtuşi de puţin, câtuşi de puţin! În „Profeţiile lui Daniel” 
şi în „Apocalipsa Sfântului loan” apar pasaje destul de clare. 
— Oare chiar sunt clare? După ce au fost copiate de la un 
scrib la altul? Mă îndoiesc că există două cuvinte succesive 

care să fi rămas nemodificate. 

— Indicii există în „Rigveda” şi în „Analectele” lui 
Confucius. 


— Acestea sunt proprietatea unor grupări culturale 
izolate, care formează un fel de elită. 

— În „Ghilgameş”, totul este explicat cât se poate de 
limpede. 

— Cea mai mare parte a cronicii lui Ghilgameş a fost 
distrusă o dată cu biblioteca lui Assurbanipal, cu o mie şase 
sute de ani tereştri înainte de crearea mea. 

— Există anumite caracteristici ale Marii Piramide, 
precum şi o configuraţie a nestematelor încrustate în Taj 
Mahal. 

— Atât de subtile, încât nici un om nu le-a putut interpreta 
corect! 

— Dacă ai de gând să obiectezi la orice aş spune, făcu 
Gabriel iritat, nu cred că mai are rost să discutăm! Oricum, 
fu eşti cel care trebuie să cunoască detaliile amintite. În 
toate problemele legate de Pământ, tu eşti atotştiutorul. 

— Cu condiţia să doresc să fiu aşa. Am avut o mulţime de 
lucruri de rezolvat şi, recunosc, nu m-am gândit să 
investighez posibilităţile învierii. 

— Vina îţi aparţine. Toate referinţele necesare se găsesc în 
dosarele Consiliului Superiorilor. Le puteai consulta oricând 
doreai. 

— Îţi spun că am fost ocupat până peste cap. Habar n-ai 
cât de ingenios se manifestă Duşmanul pe planeta mea. A 
trebuit să-mi folosesc toate eforturile pentru a-l opri, şi 
totuşi. 

— Mda, comentă Gabriel, mângâind în treacăt o cometă, 
se pare că ela înregistrat mici victorii. Am parcurs tabloul 
general al evenimentelor de pe mica şi mizerabila ta lume, 
şi am observat că este una dintre acele construcţii pe care 
s-a descoperit conversiunea materie-energie. 

— Aşa-i, încuviinţă Etheriel. 

— Iar locuitorii ei se amuză, jucându-se cu ea. 

— Mă tem că da. 

— Atunci, mi se pare că-i momentul optim pentru a pune 
capăt acestui bâlci. 


— Te asigur, pot să controlez situaţia! Bombele lor 
nucleare nu vor duce la autodistrugere. 

— Mă îndoiesc. Acum, Etheriel, aş aprecia dacă m-ai lăsa 
să termin. 

Se apropie momentul stabilit. 

— Doresc să consult documentele respective! Se 
încăpăţână serafimul. 

— Dacă insişti. 

Literele Actului de Ascendenţă apărură scânteietoare pe 
fundalul negru al vidului interstelar. Etheriel citi cu voce 
tare: 

— Prin prezentul ordin al Consiliului, s-a stabilit că 
Arhanghelul Gabriel, având numărul de serie etc. Etc. 
(oricum, ăsta eşti tu), urmează să abordeze planeta de clasă 
A, numărul G753990, de aici înainte denumită „Pământ, şi 
la 1 ianuarie 2001, ora locală 12:01.” 

Termină de citit într-o tăcere sumbră. 

— Mulţumit? 

— Nu, dar n-am nici o putere să schimb lucrurile. 

Gabriel surâse. În spaţiu, apăru o trâmbiţă; avea forma de 
trâmbiţă, însă auriul ei sclipitor se întindea de la Pământ 
până la Soare. Gabriel o ridică spre buzele lui 
scânteietoare. 

— Nu-mi poţi acorda un mic răgaz, ca să prezint problema 
în faţa Consiliului? Întrebă Etheriel disperat. 

— La ce ţi-ar sluji? Documentul este contrasemnat de 
Şeful cei mare şi ştii bine că un act iscălit de El este absolut 
irevocabil. Acum, dacă nu te superi, s-a apropiat momentul 
convenit şi aş vrea să termin cu afacerea asta, pentru că mă 
aşteaptă probleme mai importante. Eşti amabil să te dai la o 
parte? Mulţumesc! 

Gabriel suflă în trâmbiţă, şi un sunet subţire şi limpede, cu 
o sonoritate perfectă şi o delicateţe cristalină, umplu tot 
Universul, până la cea mai îndepărtată stea. De îndată ce se 
făcu auzit, răsună, urmă o clipită de imobilitate, la fel de 
firavă ca linia ce separă trecutul de viitor, apoi țesătura 


lumilor colapsă şi materia reveni în haosul primordial din 
care, cândva, răsărise la porunca atotputernicului Său 
Cuvânt. Stelele şi nebuloasele dispărură, la fel ca şi praful 
cosmic, ca şi Soarele, planetele şi Luna; toate, toate, toate 
se făcură nevăzute, cu excepţia pământului, care se rotea la 
fel ca înainte, dar într-un univers complet pustiu acum. 

Sunase Trâmbiţa de pe urmă. 

XXX 

A. H. Rimann (toţi cunoscuţii îi spuneau simplu A. H.) 
pătrunse în biroul fabricii „Billikam Bitsies” şi-l privi cu 
severitate pe bărbatul înalt (uscăţiv, cu o mustață grizonată, 
ce-i conferea un aer de eleganţă fanată) care stătea aplecat 
deasupra teancului de hârtii de pe masă. 

A. H. Îşi cercetă ceasul; continua să arate ora 7:01, 
întrucât încetase să mai funcţioneze. Era, desigur, ora de pe 
coasta estică a Americii - ora 12:01, după Greenwich. Ochii 
căprui, pătrunzători, de deasupra pomeţilor proeminenţi, îi 
fixară pe ai celuilalt bărbat. 

Pentru o clipă, mustăciosul înalt îl privi nedumerit, apoi 
întrebă: 

— Vă pot ajuta cu ceva? 

— Sunteţi cumva domnul Horatio ]. Billikan? Proprietarul 
fabricii? 

— Da. 

— Mă numesc A. H. Rimann şi mi-a fost imposibil să nu mă 
opresc, când, în sfârşit, am găsit pe cineva muncind. Nu ştiţi 
ce este azi? 

— Azi? 

— Judecata de Apoi. 

— Ah, da, ştiam! Am auzit trâmbiţa. Chiar că-i făcută să 
trezească şi morţii. Bună poanta, nu? 

— Chicoti câteva clipe, apoi urmă: 

— M-a trezit la şapte dimineaţa, l-am dat un ghiont 
neveste-mii, care dormea fără griji, bineînţeles. 
Dintotdeauna am zis c-o să doarmă într-un moment ca ăsta. 
„Trâmbiţa de pe urmă, scumpo”, i-am spus. „Bine”, a 


mormăit Hortense - nevastă-mea - şi a adormit la loc. Am 
făcut un duş, m-am bărbierit, m-am îmbrăcat şi am venit la 
treabă. 

— Dar de ce? 

— De ce nu? 

— N-a venit niciunul dintre angajaţii dumneavoastră. 

— Nu, bieţii de ei! O să-i consider în concediu. Era de 
aşteptat. La urma urmelor, sfârşitul lumii nu se petrece în 
fiecare zi. Din punctul meu de vedere, este minunat. Am 
ocazia să-mi rezolv corespondenţa fără să fiu întrerupt. 
Telefonul n-a ţârâit nici măcar o dată. 

Se ridică de pe scaun şi se apropie de fereastră. 

— Mi se pare o îmbunătăţire apreciabilă. Soarele nu te 
mai orbeşte şi am scăpat şi de zăpadă. Lumina este plăcută 
şi temperatura optimă. 

Excelent! Acum, dacă nu vă supăraţi, sunt destul de 
ocupat, aşa că vă rog să mă scuzaţi. 

— O clipă, Horatio! Îi întrerupse bubuitul unui glas 
răguşit. 

Un bărbat semănând foarte bine cu Billikan, dar având 
trăsături mai colţuroase, păşi în birou, în urma nasului său 
proeminent, şi adoptă o atitudine de demnitate ofensată, 
câtuşi de puţin stingherită de faptul că era gol-goluţ. 

— Pot să-ntreb de ce ai închis „Bitsies”? 

— Cerurilor, oftă Billikan, tata! De unde ai apărut? 

— Din mormânt! Tună Billikan-senior. De unde naiba din 
altă parte? 

Iles cu zecile din morminte. 'Toţi sunt în pielea goală. 
Bărbaţi şi femei. 

Billikan îşi drese glasul. 

— Să-ţi aduc nişte haine, tată. Dau o fugă până acasă. 

— Lasă fleacurile astea! Mai întâi, afacerile. Mai întâi, 
afacerile! 

A. H. Se smulse din gândurile în care se afundase. 

— Toţi ies din morminte în acelaşi timp, domnule? 


În timp ce vorbea, îl privi cu atenţie pe Billikan-senior. 
Bătrânul avea chipul ridat, dar lăsa impresia unui individ 
sănătos şi robust. A. H. Decise că vârsta lui era cea din clipa 
morţii, iar corpul arăta aşa cum ar fi trebuit să fie ia etatea 
respectivă, dacă ar fi funcţionat ideal. 

— Nu, domnule, răspunse Billikan-senior. Primele se 
deschid mormintele mai recente. Pottersby a murit cu cinci 
ani înaintea mea şi a ieşit cam la cinci minute după mine. 
Vederea lui m-a decis să plec. Mă săturasem de ei, când. 
Apropo de asta! (Lovi cu pumnul în masă - un pumn 
zdravăn.) Nu mai există nici taxiuri, nici autobuze. A trebuit 
să merg pe jos aproape treizeci de kilometri. 

— Aşa. Dezbrăcat? Murmură buimăcit fiul lui. 

Billikan-senior îşi examină aprobator pielea. 

— Este cald. Aproape toţi umblă dezbrăcaţi. Oricum, n-am 
venit aici ca să pălăvrăgim. De ce-i închisă fabrica? 

— Nu este închisă. Este un moment special. 

— Special, pe naiba! Sună la sindicat şi anunţă-i că 
învierea nu figurează în contract. Fiecărui lucrător i se vor 
scădea minutele de absenţă. 

Pe chipul prelung al lui Billikan se aşternu o expresie de 
încăpățânare. 

— Nici vorbă de aşa ceva! Uiţi un lucru, tată: fabrica n-o 
mai conduci tu, ci eu! 

— Chiar aşa? Pe ce bază? 

— Pe baza testamentului tău. 

— Perfect. Acum, m-am întors, aşa că anulez testamentul. 

— Nu poţi, tată. Eşti mort! Poate că nu arăţi a om mort, 
dar am martori. Am certificatul de deces, iscălit de medic. 
Am chitanţele de îmbălsămare. Pot lua declaraţia 
groparilor. 

Billikan-senior îşi pironi privirea asupra fiului său, se 
aşeză, îşi trecu un braţ înapoia spătarului, îşi încrucişă 
picioarele şi rosti: 

— Dacă ajungem la chestii d-astea, toţi suntem morţi, nu? 
A venit sfârşitul lumii, nu? 


— Însă tu ai fost declarat mort în mod oficial, pe când eu - 
nu. 

— Chestia asta se va schimba cât de curând, fiule! Noi vom 
fi mai numeroşi decât voi, şi voturile se adună. 

Billikan-junior lovi energic cu palma în tăblia mesei şi se 
înroşi la faţă. 

— Tată, detest să aduc în discuţie chestiunea asta, dar tu 
mă sileşti s-o fac! Aş vrea să-ţi reamintesc că, în clipa asta, 
sunt sigur că mama te aşteaptă acasă. În mod sigur, ea s-a 
văzut nevoită să meargă pe străzi. Ă-ă-ă. Goală, şi probabil 
că nu are o stare de spirit excelentă. 

— Cerurilor! Păli Billikan-senior. 

— Ştii bine că ea a dorit dintotdeauna să te pensionezi. 

Billikan-senior luă rapid o hotărâre. 

— Nu merg acasă! Chestia asta e de-a dreptul un coşmar. 
Ce naiba, nu există limite în privinţa reînvierilor? Este. Este. 
Pură anarhie. Nu trebuia să se exagereze! Pur şi simplu, nu 
merg acasă! 

În clipa aceea, un individ rotofei, cu ten rozaliu şi neted, şi 
cu favoriţi albi, zbârliţi (cam în genul celor ai lui I. Asimov), 
pătrunse în odaie şi rosti tăios: 

— Bună ziua. 

— Tată! Şopti Billikan-senior. 

— Bunicule! Icni Billikan-junior. 

Bunicul Billikan se uită nemulţumit spre Billikan-junior. 

— Dacă tu eşti nepotul meu, rosti el, ai înaintat 
considerabil în vârstă, fără ca asta să-ţi fi fost de vreun 
folos! 

Billikan-junior surâse iritat, fără să replice. 

— Perfect! Încuviinţă bunicul Billikan. Acum, dacă voi doi o 
să mă aduceţi la zi în privinţa afacerilor, îmi voi putea relua 
postul. 

Se auziră două răspunsuri simultane, iar nuanţa 
trandafirie a bunicului Billikan păli îngrijorător. Acesta 
începu să agite din braţ, mânuind un baston invizibil, şi se 
răsti ameninţător. 


— Domnilor, interveni A. H. 

Ridică puţin glasul: 

— Domnilor! 

Răcni din străfundul plămânilor: 

— DOMNILOR! 

Discuţia se întrerupse brusc şi toţi se întoarseră spre el. 
Chipul ascuţit al lui A. H., ochii săi ciudat de fascinanţi, gura 
sardonică părură deodată să domine încăperea. 

— Nu vă înţeleg cearta, continuă el. Ce anume fabricaţi 
dumneavoastră? 

— Bitsies”, răspunse Billikan-junior. 

— Am înţeles că „bitsies” sunt cereale pentru micul dejun. 

— Debordând de energie în fiecare bucăţică aurie şi 
crocantă.”, debită Billikan-junior. 

— Acoperite cu sirop de zahăr transparent, de dulceaţa 
mierii, un aliment.”, mârâi Billikan-senior. 

— Care să ispitească şi-un sătul!” tună bunicul Billikan. 

— Exact, da, da! Pe cine să ispitească? 

Cei trei îl fixară nedumeriţi. 

— Ce vreţi să spuneţi? Întrebă Billikan-junior. 

— Vă este cumva foame? Se interesă A. H. Mie nu-mi este. 

— Ce mormăie ţicnitul ăsta? Se încruntă bunicul Billikan. 

Bastonul lui invizibil l-ar fi împuns pe A. H. În ombilic, dacă 
ar fi existat (bastonul, nu ombilicul). 

— Încerc să vă spun, oftă A. H., că nimeni nu va mai mânca 
niciodată. Este viaţa de apoi. Acum, alimentele nu mai sunt 
necesare. 

Expresiile de pe chipurile celor trei Billikan nu mai 
trebuiau interpretate în nici un fel. Era evident că aceştia 
descoperiseră că le lipsea cel mai vag apetit. 

— Suntem ruinaţi! Bolborosi Billikan-junior, albindu-se la 
faţă. 

Bunicul Billikan izbi în podea, cu forţă, dar fără zgomot, cu 
bastonul lui imaginar. 

— Asta echivalează cu confiscarea ilegală a proprietăţii. Îi 
dau în judecată. Îi dau în judecată! 


— Este un act neconstituţional! Opină Billikan-senior. 

— Dacă puteţi găsi pe cineva pe care să-l daţi în judecată, 
vă doresc mult noroc! Rosti politicos A. H. Acum, dacă-mi 
permiteţi, cred că o voi lua spre cimitir. 

Îşi puse pălăria pe cap şi ieşi pe uşă. 

XXX 

Vibrând din vortexuri, Etheriel se prezentă înaintea unui 
heruvim splendid, cu şase aripi. 

— Dacă am înţeles bine, spuse heruvimul, universul tău a 
fost desfiinţat. 

— Exact. 

— Atunci, sper că nu te aştepţi ca eu să-l recreez. 

— Nu mă aştept la nimic de felul ăsta, răspunse Etheriel. 
Doresc doar să-mi fixezi o audienţă la Şef. 

Heruvimul îşi exprimă instantaneu respectul la auzul 
numelui Celui Atotputernic. Vârfurile a două aripi îi 
acoperiră picioarele, alte două ochii, iar alte două gura. 
Recăpătându-şi apoi aspectul obişnuit, spuse: 

— Şeful este cam ocupat. Are de luat o mulţime de decizii. 

— Cine se îndoieşte de asta? Vreau doar să-i atrag atenţia 
că dacă problema rămâne aşa cum este actualmente, va 
exista un univers în care Satana va fi obţinut victoria finală. 

— Satana? 

— Termenul ebraic pentru Duşman! Explică iritat Etheriel. 
Aş fi putut spune Ahriman, care este termenul persan. În 
tot cazul, este vorba despre Duşman. 

— Şi ce ar putea rezolva o audienţă la Şef? Se interesă 
heruvimul. 

Documentul prin care s-a autorizat Trâmbiţa de pe urmă a 
fost contrasemnat de El şi, ştii bine, asta îl face irevocabil. 
Şeful nu-Şi va limita niciodată propria Lui atotputernicie, 
anulând o decizie pe care a aprobat-o oficial. 

— Acesta este ultimul tău cuvânt? Nu-mi fixezi o audienţă? 

— Nu pot s-o fac. 

— În acest caz, zise Etheriel, îl voi apela pe Şef fără să am 
acceptul oficial. Voi pătrunde în Primum Mobile4. Dacă asta 


va însemna distrugerea mea, aşa să fie! 

Îşi adună toate energiile. 

— Sacrilegiu! Gemu îngrozit heruvimul, şi un tunet 
îndepărtat răsună când Etheriel ţâşni în sus şi dispăru. 

XXX 

A. H. Rimann parcurse străzile ticsite şi se obişnui treptat 
cu spectacolul oamenilor derutaţi, neîncrezători, apatici, 
acoperiţi de veşminte improvizate sau, de cele mai multe 
ori, complet dezbrăcaţi. 

O fetiţă de vreo doisprezece ani, cocoţată pe o poartă din 
fier, îşi fixase un picior pe o bară iar pe celălalt îl legăna 
înainte şi înapoi. 

— Bună ziua, domnule, rosti ea când A. H. Trecu prin faţa 
porţii. 

— Bună ziua, îi răspunse el. 

Fetiţa era îmbrăcată. Nu era unul dintre. Ă-ă-ă. 
Resuscitaţi. 

— Avem un copilaş nou în casă, spuse fetiţa. Este o 
surioară pe care am avut-o cândva. Mami plânge, şi de 
aceea m-au trimis afară. 

— Auzi, auzi! Făcu A. H. 

Intră pe poartă şi porni pe aleea pavată ce ducea spre 
casa cu aspect modest. Apăsă butonul soneriei, nu primi 
nici un răspuns, deschise uşa şi pătrunse înăuntru. 

Ghidându-se după plânsete, ajunse la o uşă închisă. 
Ciocăni. Un bărbat voinic, de vreo cincizeci de ani, care 
începuse să chelească şi avea fălci masive şi guşă, deschise 
şi-l examină cu surpriză şi indignare. 

— Cine sunteţi? 

A. H. Îşi scoase pălăria. 

— Crezusem că v-aş putea fi de folos. Fetiţa 
dumneavoastră, cea de afară. 

O femeie îl fixă cu o privire neajutorată, din scaunul aflat 
lângă patul dublu. Părul începuse să-i încărunţească. Avea 
chipul urâţit, umflat de plâns, iar pe dosul mâinilor venele i 
se distingeau albăstrui. Pe pat, se găsea un prunc dolofan, 


gol-goluţ. Dădea din picioruşe, iar ochişorii săi se plimbau 
de colo-colo, fără să vadă ceva. 

— Este fetiţa mea, vorbi femeia. S-a născut acum douăzeci 
şi trei de ani, chiar în casa aceasta, şi a murit la numai zece 
zile, tot aici. Mi-am dorit-o atât de mult! 

— Iar acum o aveţi, observă A. H. 

— Dar este prea târziu! Strigă ea cu vehemenţă. Am alţi 
trei copii. 

Fata mea cea mai mare s-a măritat, fiul meu este în 
armată. Sunt prea bătrână ca să am un copil mic. Şi chiar 
dacă. Chiar dacă. 

Femeia făcu un efort eroic de a-şi stăpâni lacrimile, 
deformându-şi trăsăturile, dar eşuă. 

— Nu este un copil adevărat, vorbi soţul ei pe un ton 
inexpresiv. Nu plânge. Nu-şi murdăreşte scutecele. Nu vrea 
lapte. Ce vom face? Nu va creşte niciodată. Va fi mereu un 
prunc. 

A. H. Clătină din cap. 

— Nu ştiu ce să spun. Mă tem că nu vă pot ajuta cu nimic. 

Se retrase în cea mai mare tăcere, gândindu-se la spitale. 
În fiecare, apăruseră probabil mii de copii. 

„Să-i pună în stive”, se gândi el cu cinism. „Să-i stivuiască 
aidoma lemnelor de foc. N-au nevoie de îngrijiri. 
Trupuşoarele lor nu sunt decât simpli custozi ai unor 
scântei indestructibile de viaţă.” 

Trecu pe lângă doi băieţaşi, aparent de aceeaşi vârstă - în 
jur de zece ani care vorbeau cu glăscioare ascuţite. Corpul 
unuia strălucea alb în lumina care nu provenea de la nici un 
soare - un resuscitat. 

Celălalt era îmbrăcat. A. H. Se opri să-i asculte. 

— Eu am avut scarlatină, spuse cel dezbrăcat. 

În glasul celuilalt păru să apară o scânteie de invidie faţă 
de pretenţia de celebritate a tovarăşului său dejoacă. 

— Măiculiţă! 

— De asta am murit. 

— Măiculiţăa! N-aveau pen'cilină, sau tetraci'lină? 


— Ce? 

— Nişte medicamente. 

— N-am auzit de ele. 

— Da' de multe n-ai mai auzit. 

— Ba ştiu la fel de multe ca şi tine. 

— Da? Cine-i preşedintele ţării? 

— Warren Harding5, cin' să fie? 

— Vorbeşti prostii. E Masterson. 

— Cine-i ăla? 

— Nu l-ai văzut la televizor? 

— Ce-i aia? 

Băiatul îmbrăcat hohoti asurzitor. 

— Este un aparat pe care-l deschizi şi vezi în el comici, 
filme, cow-boy, nave spaţiale, tot ce vrei. 

— Arată-mi-l şi mie! 

După o pauză lungă, puştiul din prezent spuse: 

— Nu mai merge. 

Fu rândul celuilalt băiat să chicotească dispreţuitor. 

— Vrei să zici că n-a mers niciodată. E născocirea ta! 

A. H. Înălţă din umeri şi trecu mai departe. 

Pe măsură ce se apropia de cimitirul aflat în afara oraşului, 
străzile erau tot mai nepopulate. Puţinii oameni cu care se 
întâlnea erau dezbrăcaţi şi se îndreptau spre centru. 

Un bărbat îl opri - un ins jovial, cu piele rozalie şi păr alb. 
De ambele părţi ale nasului avea semne adânci lăsate de un 
monoclu, deşi nu purta niciunul. 

— Salut, amice! 

— Salut, răspunse A. H. 

— Eşti primul om îmbrăcat pe care-l văd. Presupun că erai 
viu, când a sunat Trâmbiţa. 

— Da, eram viu. 

— Nu-i grozav? Nu-i minunat şi încântător? Vino, să ne 
bucurăm cu toţii! 

— Vă place, nu? Se interesă A. H. 

— Dacă-mi place? Mă simt cuprins de o bucurie pură şi 
radiantă. 


Suntem înconjurați de lumina zilei dintâi, lumina care 
strălucea blând şi senin înainte ca Dumnezeu să fi creat 
Soarele, Luna şi stelele. Cunoşti probabil „Geneza”. Este o 
temperatură confortabilă, una dintre binecuvântările 
Edenului: nici arşiţă, nici ger. Bărbaţii şi femeile umblă 
dezbrăcaţi pe străzi, fără să se ruşineze. Totul este minunat, 
amice, totul este minunat! 

— Ei bine, făcu A. H., recunosc că nu m-au deranjat 
goliciunile femeieşti. 

— Bineînţeles că nu! Pofta trupească şi păcatul, aşa cum ni 
le reamintim din existenţa pământeană, nu mai există. 
Permite-mi să mă prezint, cu numele pe care-l aveam pe 
vremuri. M-am numit Winthrop Hester. M-am născut în 
1812 şi am murit în 1884, după cum socoteam noi timpul pe 
atunci. În ultimii patruzeci de ani ai vieţii mele, m-am 
străduit să-mi păstoresc micuța turmă spre împărăţia 
Cerească, iar acum mă voi duce să-i număr pe cei pe care i- 
am mântuit. 

A. H. Îl privi cu sobrietate pe pastor. 

— Nu cred ca Judecata de Apoi să fi avut loc. 

— De ce nu? Domnul vede înlăuntrul omului, şi în aceeaşi 
clipă în care toate lucrurile de pe lume au încetat, toţi 
oamenii au fost judecaţi, iar noi suntem cei mântuiţi. 

— Probabil că există o sumedenie de mântuiţi. 

— Dimpotrivă, fiule, mântuiţii nu sunt decât o mică parte. 

— O mică parte mare. Din câte îmi dau seama, toţi revin la 
viaţă. 

Am văzut în oraş câteva personaje destul de dezagreabile, 
care au ieşit din acelaşi cimitir. 

— O pocăire finală. 

— Eu nu m-am pocăit niciodată. 

— Fiule, poate că nu aveai motive să te pocăieşti. 

— Păi, în primul rând, n-am intrat niciodată într-o biserică. 

Winthrop Hester se retrase iute un pas. 

— Nu eşti botezat? 

— Din câte ştiu eu - nu. 


Pastorul se înfioră. 

— Dar crezi în Dumnezeu? 

— Ei bine, am crezut despre El o mulţime de lucruri care 
probabil v-ar îngrozi. 

Winthrop Hester se răsuci pe călcâie şi se îndepărtă, 
grăbit şi tulburat. 

Pe restul drumului până la cimitir (A. H. Nu avea nici o 
posibilitate de estimare a timpului şi nici nu încercă s-o 
facă), nu-l mai opri nimeni. 

Cimitirul în sine era pustiu: copacii şi iarba dispăruseră (A. 
H. Îşi dădu seama că în lume nu mai exista nimic verde; 
peste tot, solul avea o culoare cenuşie, uniformă, lipsită de 
detalii, iar cerul era alb-luminos), şi rămăseseră numai 
crucile şi pietrele funerare. 

Pe una dintre acestea, stătea un bărbat slab şi hirsut; avea 
plete lungi şi negre, iar pieptul şi antebraţele îi erau de 
asemenea acoperite de păr, mai scurt, dar mult mai 
impresionant. 

— Hei, şefu'! Strigă el cu glas sonor şi gros. 

— Bună ziua, îl salută A. H., aşezându-se pe o lespede 
vecină. 

— Porţi nişte straie ciudate, observă părosul. În ce an ne 
găsim? 

— În 2001. 

— Eu am murit în 1807. Ciudat! Mă aşteptam ca acum să 
mă perpelesc în focurile eterne, care să-mi sfârtece 
măruntaiele. 

— Nu mergeţi în oraş? Întrebă A. H. 

— Mă numesc Zeb, continuă bărbatul. Este prescurtarea 
de la Zebulon, dar mi se spune Zeb. Cum arată oraşul? 
Bănuiesc că s-a schimbat niţeluş. 

— Are aproape o sută de mii de locuitori. 

Gura lui Zeb se deschise larg, apoi se închise. Abia după 
aceea, bărbatul vorbi: 

— Zi mai departe! Asta-nseamnă c-ar fi mai mare decât 
Philadelphia. Cred că-ţi râzi de mine. 


— Philadelphia are. (A. H. Se opri; anunţarea unei cifre nu- 
l ajuta cu nimic pe celălalt.) Să ştiţi, spuse el, că oraşul a 
crescut destul de mult în cei aproape două sute de ani 
trecuţi. 

— Şi tara? 

— Are patruzeci şi opt de state. Se întinde până la Pacific. 

— Nu se poate! 

— Zeb se lovi încântat cu palma peste coapsă, apoi se 
strâmbă, dându-şi seama că nu purta nişte pantaloni 
capabili să amortizeze lovitura. 

— Eu unul aş fi pornit spre vest, dacă n-ar fi fost nevoie de 
mine aici. Da, şefu'! 

— Se încruntă, şi buzele sale subţiri reflectară o expresie 
de ferocitate. 

— Voi rămâne aici, unde-i nevoie de mine! 

— Pentru ce anume? 

Explicaţia sosi sub forma unui singur cuvânt, scuipat 
printre buze: 

— Băştinaşii! 

— Indienii? 

— Sunt milioane. Mai întâi, triburile cu care ne-am luptat 
şi pe care le-am ras, apoi triburile alea care nici măcar n-au 
văzut vreun alb în viaţa lor. Vor învia cu toţii. O să am nevoie 
de vechii mei parteneri. Voi, ăştia de la oraş, nu vă 
pricepeţi! Ai văzut vreun indian? 

— Nu, în ultima vreme n-am văzut niciunul, clătină din cap 
A.H. 

Zeb îl privi scârbit şi încercă să lanseze un scuipat, dar nu 
izbuti să adune saliva în acest scop. 

— Atunci, ar fi mai bine să te-ntorci în oraş. După o vreme, 
p-aici n-o să mai fie un loc prea sigur. Doamne, cât aş da să 
am muscheta! 

A. H. Se sculă, se gândi câteva clipe, ridică din umeri şi se 
răsuci din nou către oraş. Chiar în clipa aceea, lespedea pe 
care stătuse se transformă într-o pulbere de piatră cenuşie, 
ce deveni una cu solul uniform. A. H. Se uită în jur. 


Majoritatea crucilor dispăruseră. Celelalte nu aveau să mai 
dureze prea mult. Doar cea de sub Zeb continua să pară 
solidă. 

A. H. Porni către oraş. Zeb nu se întoarse, ca să privească 
după el. 

Rămase, aşteptând în tăcere, cu calm, sosirea indienilor. 

XXX 

Etheriel străbătu cerurile cu o iuţeală imprudentă. Ştia că 
toţi Ascendenţii îl priveau. Începând cu cei mai recenți 
serafimi, de la heruvimi şi îngeri până la arhanghelul cel 
mai de seamă, toţi îl urmăreau. 

Ajunsese deja mai sus decât orice Ascendent neinvitat, iar 
acum aştepta vibrația Cuvântului care să-i transforme 
vortexurile în non-existenţă. 

Cu toate acestea, nu şovăi. Prin nonspaţiu şi nontimp, el 
continuă să înainteze spre contopirea cu Primum Mobile; 
locul care cuprindea tot ceea ce Este, A Fost, Va Fi, Fusese, 
Putea şi Trebuia Să Fi Fost. 

Chiar în clipa când gândi aşa, trecu prin locul acela şi 
deveni parte din el, fiinţa lui extinzându-se în asemenea 
măsură încât, pentru moment, Etheriel însuşi făcu parte din 
Tot. După care, din fericire, fu izolat de simţurile sale. Şi 
şeful se materializă într-un glăscior ce se făcu auzit în 
interiorul lui - cu atât mai impresionant, prin infinitatea sa. 

— Fiul Meu, spuse glasul, ştiu de ce ai venit. 

— Atunci, ajută-mă, dacă asta este voia Ta! 

— Prin propria-Mi voinţă, zise Şeful, orice acţiune a Mea 
este irevocabilă. Toţi oamenii tăi, fiule, tânjeau după viaţă. 
Toţi se temeau de moarte. Toţi se gândeau şi visau la viaţa 
fără de moarte. N-au existat două grupuri, doi oameni care 
să gândească la fel despre viaţa de apoi, dar toţi o doreau. 
Am fost rugat să dau curs acestui numitor comun al tuturor 
dorințelor - viaţă fără moarte - şi am fost de acord. 

— Niciunul dintre slujitorii Tăi nu a cerut-o. 

— Duşmanul Mi-a cerut-o, fiule. 

Etheriel îşi simţi destrămată gloria-i efemeră şi şopti: 


— Nu sunt decât pulbere în ochii Tăi şi nu merit să exist în 
prezenţa ta, totuşi trebuie să pun o întrebare. Este, atunci, 
Duşmanul unul dintre slujitorii Tăâi? 

— Fără el, Eu nu pot exista, răspunse Şeful, căci ce altceva 
este binele dacă nu eterna luptă împotriva Răului? 

Iar în lupta aceasta, se gândi Etheriel, eu am fost cel 
înfrânt. 

XXX 

A. H. Se opri, privind oraşul. Casele se năruiau; cele din 
lemn se transformaseră deja în mormane de dărâmături. Se 
apropie de mormanul cel mai apropiat şi constată că 
surcelele erau uscate şi se preschimbau în rumeguş. 

Pătrunse în oraş şi văzu că locuinţele din cărămidă 
continuau să stea în picioare, deşi muchiile cărămizilor se 
rotunjiseră ameninţător şi manifestau o tendinţă 
îngrijorătoare de măcinare rapidă. 

— Nu vor mai rezista mult, spuse o voce gravă, dar, dacă 
putem vorbi despre o consolare, prăbuşirea lor nu va omori 
pe nimeni. 

A. H. Se întoarse surprins şi se pomeni în faţa unui bărbat 
având aspectul unui Don Quijote cadaveric, cu maxilarul 
inferior prelung şi ieşit în afară şi pomeţii scofâlciţi. Ochii îi 
erau trişti, iar firele sale de păr, de culoare castanie, erau 
subţiri şi ţepoase. Hainele îi atârnau largi pe corp; prin 
numeroasele lor găuri, se zărea pielea. 

— Mă numesc Richard Levine, continuă bărbatul. Am fost 
profesor de istorie. Cândva, înainte de a se întâmpla asta. 

— Purtaţi haine, comentă A. H. Nu faceţi parte dintre 
resuscitaţi. 

— Nu, deşi această deosebire dispare rapid. Hainele se 
destramă. 

A. H. Privi oamenii ce treceau pe lângă ei, lent şi fără ţel, 
aidoma fluturilor nocturni care se învârt în jurul unui 
felinar. Tot mai puţini erau îmbrăcaţi. Îşi plecă ochii şi, 
pentru prima dată, constată că pantalonii i se descususeră. 


Pipăi țesătura sacoului, iar lâna se desprinse şi-i rămase 
între degete. 

— Cred că aveţi dreptate, aprobă el. 

— Dacă observați, îi atrase atenţia Levine, dealul Melon 
descreşte. 

A. H. Se întoarse către nordul oraşului - acolo, în mod 
obişnuit, puteau fi văzute vilele bogătaşilor, răspândite pe 
versanţii dealului Melon - şi zări un orizont aproape 
rectiliniu. 

— În cele din urmă, spuse Levine, nu va rămâne decât 
şesul - nici un fel de formă de relief, nici un peisaj. Şi-n 
mijlocul lui, vom fi noi. 

— Şi indienii, preciză A. H. La marginea oraşului, există un 
bărbat care-i aşteaptă pe indieni şi-şi doreşte să aibă o 
muschetă. 

— Bănuiesc că indienii nu vor ridica probleme. Ce 
satisfacţie ai să te lupţi cu un inamic care nu poate fi ucis 
sau măcar rănit? Şi chiar dacă n-ar fi fost aşa, setea de 
sânge a dispărut, la fel ca şi toate celelalte pasiuni umane. 

— Sunteţi sigur? 

— Absolut. Înainte de a se întâmpla ceea ce s-a întâmplat - 
deşi poate că nu m-ai crede, văzându-mi actuala înfăţişare - 
am avut parte de satisfacţii considerabile, dar nevinovate, 
obţinute din admirarea nurilor femeieşti. Acum, când 
ocaziile anterior inexistente sunt la tot pasul, constat cu 
iritare că nu mă mai interesează. Nu, m-am exprimat 
greşit! Nici măcar dezinteresul acesta nu mă irită. 

A. H. Îşi plimbă în fugă privirea peste trecători. 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi. 

— Apariţia indienilor aici, urmă Levine, nici nu se compară 
cu situaţia din Europa. Hitler şi întregul Wehrmacht trebuie 
să fi înviat destul de devreme, iar acum sunt probabil 
amestecați cu Stalin şi cu Armata Roşie, de la Berlin până la 
Stalingrad. Ulterior, situaţia se va complica şi mai mult, 
fiindcă se vor ivi kaizerii şi țarii. Morţii de la Verdun şi 
Somme au reapărut pe vechile câmpuri de bătălie. 


Napoleon şi mareşalii lui sunt risipiţi prin toată Europa de 
apus. Mohammed va învia în curând şi va vedea ce a ajuns 
Islamul, în vreme ce sfinţii şi apostolii vor analiza potecile 
creştinismului. Până şi mongolii, bieţii de ei - hanii, de la 
Temujin la Aurangzeb vor ajunge să rătăcească, 
dezorientaţi, prin stepe, ducând dorul cailor. 

— Ca profesor de istorie, comentă A. H., probabil că v-aţi 
dori să fiţi acolo şi să asistați la tot ce se întâmplă. 

— Cum aş putea fi acolo? Poziţia oricărui om de pe Pământ 
este limitată la distanţa pe care o poate parcurge cu 
piciorul. Nu mai există nici un fel de vehicule şi, după cum 
am menţionat, nici cai. Oricum, ce să văd în Europa? 
Probabil apatie! Ca şi aici. 

Un fâsâit slab îl făcu pe A. H. Să se întoarcă. Aripa clădirii 
lângă care stăteau colapsase, şi acum era înconjurat de 
sfărâmături de cărămizi. 

Unele probabil că trecuseră chiar prin el, fără să-şi fi dat 
seama. Se uită în jur. Mormanele de dărâmături se 
împuţinaseră, iar cele rămase păreau mai micuţe. 

— Am întâlnit pe cineva, spuse el, care credea că noi toţi 
am fost judecaţi şi că acum ne găsim în Rai. 

— Judecaţi? Repetă Levine. Păi, da, bănuiesc că suntem 
judecaţi. 

Acum ne aflăm în faţa eternității. Nu ne-a mai rămas nici 
un univers, nici un fenomen exterior, nici o emoție sau o 
pasiune. Nimic, doar noi înşine şi gândurile noastre. Ne 
aşteaptă o eternitate de introspecţii, iar noi, în toată istoria 
noastră, n-am ştiut cum să ne omorâm timpul într-o 
duminică ploioasă. 

— Vorbiţi ca şi cum situaţia v-ar nemulţumi. 

— Este chiar mai rău! Fanteziile danteşti despre Infern 
erau copilăreşti şi câtuşi de puţin la înălţimea Imaginaţiei 
Divine - foc şi tortură. 

Plictiseala este mult mai subtilă. Tortura interioară a unei 
minţi incapabile să evadeze în vreun fel, condamnată să 
putrezească veşnic în propriul său puroi mental, este mult 


mai adecvată. Oh, da, amice, am fost judecaţi, ba chiar 
condamnaţi, iar acesta nu este Raiul, ci ladul! 

Levine se urni din loc, cu umerii gârboviţi de deprimare, şi 
se îndepărtă. 

A. H. Privi gânditor în urma lui şi încuviinţă din cap. Era 
mulţumit. 

xXx x* 

Etheriel nu avu nevoie decât de o singură clipită ca să 
accepte ideea eşecului, apoi, aproape pe neaşteptate, îşi 
înălţă fiinţa pe cât de scânteietor şi de sus îndrăznea s-o 
facă în prezenţa Șefului, iar splendoarea i se văzu precum 
un punctuleţ de lumină în infinitul Primum Mobile. 

— Atunci, facă-se voia Ta! Spuse el. Nu-ţi cer să o încâlci, 
ci s-o împlineşti. 

— În ce mod, fiule? 

— Actul, aprobat de Consiliul Ascendenţilor şi semnat de 
Tine, autorizează Judecata de Apoi într-un anumit moment 
dintr-o anumită zi a anului 2001, conform calendarului 
terestru. 

— Aşa este. 

— Dar anul 2001 nu este absolut. Ce anume înseamnă el? 
A fost anul 2001 d. Hr., pentru societatea dominatoare de 
pe Pământ. Perfect adevărat! Cu toate acestea, din clipa 
când i-ai suflat divinitatea peste Pământ şi peste universul 
care-l conţine au trecut 6004 ani. Conform dovezilor 
interne de care dispunem, ai creat întregul univers în urmă 
cu aproape patru miliarde de ani. Atunci, anul absolut este 
2001,6004 sau 4000000000? Iar asta nu-i totul. Anul 2001 
înseamnă anul 7508 al erei bizantine, anul 5750 conform 
calendarului evreiesc, sau anul 2752 ab urbe condita, adică 
de la întemeierea Romei, conform calendarului roman. În 
calendarul mahomedan este anul 1419, dar, totodată, este 
al 268-lea an de când Statele Unite şi-au dobândit 
independenţa. Şi atunci, cu sfiiciune, le întreb: nu i se 
pare că simpla specificare a anului 2001, fără alte precizări, 
este lipsită de înţeles? 


Glasul Șefului replică imediat: 

— Eu am ştiut-o dintotdeauna, fiule, tu ai fost cel care a 
trebuit s-o afli. 

— Atunci, vibră Etheriel, luminându-se de fericire, fie ca 
însăşi voia ta să se împlinească şi ziua Judecăţii de Apoi să 
fie în anul 2001, dar numai atunci când toţi locuitorii 
Pământului vor fi unanim de acord ca un singur an să fie al 
2001-lea. 

— Aşa să fie! Încuviinţă Şeful, şi Cuvântul lui recreă 
Pământul şi tot ce cuprindea acesta, laolaltă cu Soarele, 
Luna şi toate cele cereşti. 

XXX 

Era 1 ianuarie 2001, ora 7:00, când A. H. Rimann se trezi, 
tresărind, începutul unei note melodioase care ar fi trebuit 
să umple Universul se auzise şi, în acelaşi timp, nu se 
auzise. 

Pentru o clipă, îşi lăsă capul pe un umăr, parcă permiţând 
înţelegerii să-l cuprindă, apoi o undă de mânie îi străbătu 
chipul, dar dispăru aproape instantaneu. Nu fusese decât o 
bătălie. 

Se aşeză la masă, pentru a-şi stabili următorul plan de 
acţiune. 

Oamenii începuseră deja să vorbească despre reforma 
calendarului; ca atare, se cuvenea să fie stimulaţi. O eră 
nouă trebuia să înceapă din ziua de 2 decembrie 19426 şi, 
într-o bună zi, avea să vină şi un alt an 2001; anul 2001 al 
Erei Atomice, acceptat ca atare de întreaga lume. 

O lumină stranie îi străluci pe cap, în vreme ce gândurile i 
se perindau prin mintea mai-mult-decât-omenească, iar 
umbra lui Ahriman de pe perete părea să aibă două corniţe 
în dreptul tâmplelor. 

Distracţie adevărată. 

În seara aceea, Margie a consemnat întâmplarea în 
jurnalul ei. Pe pagina ce purta data 17 mai 2157, ea a scris: 
„Azi, Tommy a găsit o carte adevărată!”. 


Era o carte foarte veche. Odată, bunicul îi povestise că, pe 
când era el copil, bunicul lui îi spusese că existase o vreme 
când toate basmele se tipăreau pe hârtie. 

Au întors paginile galbene şi fragile, şi s-au distrat citind 
cuvinte ce stăteau pe loc, fără să se mişte aşa cum ar fi 
trebuit s-o facă. Adică aşa cum se întâmpla pe ecran. Apoi, 
când au revenit la pagina dinainte, pe ea existau aceleaşi 
cuvinte ca atunci când o citiseră prima dată. 

— Măiculiţă, a comentat 'lommy, ce risipă! Bănuiesc că 
atunci când termini cartea, o arunci, nu? Cred că lectorul 
nostru are înăuntru un milion de cărţi şi există ioc pentru şi 
mai multe. Pe el nu l-aş arunca în nici un caz. 

— Nici eu, a încuviinţat Margie. 

Avea unsprezece ani şi nu văzuse atâtea videocărţi ca 
Tommy, care împlinise treisprezece ani. 

— Unde ai găsit-o? S-a interesat fata. 

— La mine acasă, în pod, a ridicat Tommy degetul fără să-l 
urmărească cu privirea, întrucât citea. 

— Despre ce-i vorba în ea? 

— Despre şcoală. 

Margie s-a arătat dezamăgită. 

— Despre şcoală? Ce poate scrie despre şcoală? Eu urăsc 
şcoala. 

Fata detestase dintotdeauna şcoala, dar acum mai mult ca 
oricând. 

Profesorul electronic o bombardase cu teste de geografie, 
iar ea obținuse rezultate din ce în ce mai slabe, până ce 
maică-sa clătinase din cap cu părere de rău şi-l chemase pe 
Inspectorul Districtual. 

Acesta, un bărbat micuţ şi rotofei, venise cu aparate, 
instrumente şi fire. Îi zâmbise lui Margie şi-i dăduse un măr, 
apoi demontase profesorul. Fata sperase că n-avea să mai 
ştie să-l monteze la loc, dar nu fusese cazul şi, după vreo 
oră, profesorul reapăruse, mare, negru şi neplăcut, cu 
videcranul de dialog interactiv. Totuşi, nu videcranul o 
nemulţumea. Margie ura cel mai mult fanta prin care 


ieşeau temele pentru acasă şi unde trebuia să întroducă 
răspunsurile la teste. Era silită să le scrie într-un program 
sau altul, după cum i se indica, iar profesorul îi comunica 
nota instantaneu. 

După ce terminase, Inspectorul zâmbise din nou şi o 
mângâiase pe fată pe creştet. După aceea, îi spusese 
mamei: 

— Nu-i vina fetiţei, doamnă Jones. Cred că algoritmul de 
desfăşurare a lecţiilor de geografie a fost introdus greşit. 
Uneori, se mai întâmplă şi asemenea accidente. L-am 
înlocuit cu unul adecvat vârstei de zece ani. De altfel, 
progresul general al fetiţei este mulţumitor. 

O mângâiase din nou pe Margie pe cap. 

Fata fusese dezamăgită. Sperase că avea să înlăture 
pentru totdeauna profesorul electronic. Odată, profesorul 
lui Tommy fusese scos din activitate pentru aproape o 
săptămână, pentru că nu se încheiaseră testările noului 
program de istorie. 

De aceea, i-a spus băiatului: 

— De ce ar scrie cineva despre şcoală? 

Tommy a privit-o cu superioritate. 

— Pentru că nu-i tipul nostru de şcoală, proasto! Asta-i 
şcoala veche, care se făcea cu sute şi sute de ani în urmă. 

— A adăugat cu mândrie, silabisind atent: 

— Cu se-co-le în urmă. 

Margie s-a simţit jignită. 

— Ei bine, eu nu ştiu ce fel de şcoală exista cu atâta vreme 
în urmă. 

— A citit o vreme peste umărul băiatului, apoi a comentat: 

— Oricum, şi ei aveau un profesor. 

— Bineînţeles că aveau un profesor, dar nu era unul 
obişnuit, ci un om. 

— Un om? Cum poate un om să fie profesor? 

— Păi, le explica băieţilor şi fetelor diverse chestii, le 
dădea teme pentru acasă şi le punea întrebări. 

— Un om nu-i îndeajuns de deştept pentru aşa ceva. 


— Ba bine că nu! Iaică-meu ştie la fel de multe ca şi 
profesorul meu. 

— Imposibil! Un om nu poate şti la fel de multe ca un 
profesor. 

— Fac prinsoare că el ştie aproape la fel de multe. 

Margie nu era pregătită să-i pună la îndoială spusele, aşa 
că s-a mulţumit să remarce: 

— Eu n-aş vrea să-mi intre un străin în casă şi să mă 
înveţe. 

Tommy a izbucnit într-un râs asurzitor. 

— Nu ştii prea multe, Margie! Profesorii nu locuiau în 
casele copiilor. 

Ei aveau o casă specială, unde veneau copiii. 

— Şi toţi copiii învățau acelaşi lucru? 

— Bineînţeles, dacă aveau aceeaşi vârstă. 

— Dar mama spune că un profesor trebuie adaptat după 
mintea copilului pe care-l învaţă şi că fiecare copil trebuie 
învăţat în alt mod. 

— Pe atunci, nu se proceda aşa. Dacă nu-ţi place, nu te 
sileşte nimeni să citeşti cartea. 

— N-am zis că nu-mi place! A protestat repede Margie. 

Era curioasă să afle amănunte despre şcolile acelea 
ciudate. 

Nu ajunseseră nici la jumătate, când mama lui Margie a 
strigat: 

— Margie! La şcoală! 

— Nu încă, mami! 

— Ba imediat! A insistat doamna Jones. Şi probabil că este 
timpul şi pentru Tommy. 

— Mai putem citi împreună după şcoală? L-a întrebat 
Margie pe băiat. 

— Să vedem, a răspuns el indiferent. 

Apoi, băiatul şi-a vârât cartea cea veche şi colbuită sub 
braţ şi a plecat fluierând. 

Margie a intrat în camera de şcoală. Se afla chiar lângă 
dormitorul ei, iar profesorul electronic fusese activat şi o 


aştepta. Programul se repeta la aceeaşi oră, zilnic, mai 
puţin sâmbăta şi duminica, fiindcă mama ei susţinea că 
fetiţele învățau mai bine, dacă o făceau după un program 
regulat. 

Videcranul s-a aprins şi profesorul a rostit: 

— Lecţia de aritmetică de azi se referă la adunarea 
fracţiilor subunitare. Te rog, introdu tema de ieri! 

Margie s-a conformat, suspinând. Se gândea la şcolile din 
trecut, din vremea când bunicul bunicului fusese băieţel. 
Toţi copiii din cartier veneau, râdeau şi strigau în curte, 
stăteau în aceeaşi sală de clasă, plecau împreună la sfârşitul 
orelor de şcoală. Învăţau aceleaşi lucruri, astfel încât se 
puteau ajuta la lecţiile pentru acasă şi puteau discuta 
despre ele. 

Iar profesorii erau oameni. 

Profesorul electronic a început să vorbească, 
exemplificând pe ecran: 

— Când adunăm 1/2 cu 1/4. 

Margie se gândea cât de mult trebuie să le fi plăcut 
copiilor şcoala în trecut. Ce distracţie trebuie să fi fost! 

Bufonul. 

Noel Meyerhof consultă lista pe care o pregătise şi alese 
primul subiect. Ca întotdeauna, se bizuia în principal pe 
intuiţie. 

Dimensiunile maşinii în faţa căreia stătea îl copleşeau, deşi 
doar o porţiune mică a ei era vizibilă. Amănuntul acesta nu-l 
impresiona însă. 

Rosti cu încrederea degajată a cuiva care se ştia stăpân pe 
situaţie: 

— Johnson revine acasă, inopinat, din delegaţie şi-şi 
găseşte nevasta în braţele celui mai bun prieten. Stupefiat, 
se trage un pas înapoi şi exclamă: „Maxi Eu sunt însurat cu 
doamna, aşa că trebuie s-o fac. 

Dar tu.?,. 

Bun, se gândi Meyerhof, ia să-l lăsăm s-o digere pe asta şi 
să vedem ce părere are. 


— Salut! Rosti cineva în spatele lui. 

Meyerhof şterse din înregistrare sunetul celor două silabe 
şi decuplă terminalul pe care-l folosea. Răsucindu-se, se 
răsti: 

— Lucrez! Nu ştii să baţi la uşă? 

Nu zâmbi, aşa cum obişnuia să facă ori de câte ori îl zărea 
pe Timothy Whistler, unul dintre analiştii-şefi cu care 
colabora în mod frecvent. Se încruntă, de parcă l-ar fi 
întrerupt un necunoscut şi-şi schimonosi faţa prelungă în 
aşa fel încât părul lui arătă mai zburlit decât era în 
realitate. 

Whistler ridică din umeri. Mâinile vârâte adânc în 
buzunarele halatului alb creau câteva cute verticale pe 
pânză. 

— Am bătut la uşă. Nu mi-ai răspuns, iar semnalul de. 
„ocupat” nu fusese conectat. 

Meyerhof mârâi. Whistler avea dreptate. Fusese prea 
concentrat asupra noului proiect şi uitase de amănunte. 

În acelaşi timp, nu se putea învinui pentru asta. Proiectul 
era cu adevărat foarte important. 

Evident, nu ştia motivul pentru care era important. Marii 
Maeştri cunoşteau rareori asemenea motive. La urma 
urmelor, tocmai asta le conferea calitatea de Mari Maeştri - 
faptul că depăşeau limitele raţiunii. 

Cum altfel ar fi putut mintea umană să ţină pasul cu cei 
cincisprezece kilometri de rațiune solidificată pe care 
oamenii o numeau Multivac, cel mai complex calculator 
construit vreodată? 

— Ei bine, lucrez, spuse Meyerhof. Ai să-mi comunici ceva 
important? 

— Nimic urgent. Vroiam doar să-ţi spun că soluţia pentru 
propulsia hiperspaţială are unele lacune. (Whistler tresări 
surprins şi expresia feţei sale deveni nesigură.) Lucrai? 

— Da. Care-i treaba? 

— Dar. 


— Privi în jur, examinând colţişoarele odăii înguste, dar nu 
observă decât puzderia de comutatoare ce reprezentau o 
infimă porţiune din Multivac. 

— Nu-i nimeni aici! 

— Cine a zis că este sau că ar trebui să fie? 

— Nu spuneai unul dintre bancurile tale? 

— Ba da - şi? 

Whistler se sili să zâmbească. 

— Doar nu-i spuneai un banc Multivacului? 

— De ce nu? Se încruntă Meyerhof. 

— Asta făceai? 

— Da. 

— De ce? 

Meyerhof îl fulgeră cu privirea. 

— Nu cred că trebuie să-ţi dau socoteală! Nici ţie, nici 
altcuiva. 

— Dumnezeule, bineînţeles că nu! Eram doar curios. Dar, 
în sfârşit, dacă eşti ocupat, am plecat. 

Se mai uită o dată în jur, încruntându-se. 

— Dă-i drumul! Zise Meyerhof. 

Îl urmări din ochi pe analist, apoi, printr-o lovitură furioasă 
a degetului, conectă semnalul de „ocupat” de pe uşa 
exterioară. 

Se plimbă înainte şi înapoi prin odaie, căutând să se 
calmeze. Să-l ia dracu' pe Whistler! Să-i ia dracu' pe toţi! 
Toate astea se întâmplau pentru că nu se preocupase să 
ţină liota de tehnicieni, analişti şi depanatori la cuvenita 
distanţă, pentru că-i tratase de parcă şi ei ar fi fost artişti şi 
creatori; de aceea îşi îngăduiau atâtea libertăţi. 

„Nici măcar nu se pricep să spună un banc ca lumea”, se 
gândi el încruntat. 

Imediat, gândul respectiv îl readuse la subiectul cercetării 
lui. Se aşeză înapoi pe scaun. Să-i ia dracu' pe toţi! 

Recuplă terminalul şi spuse: 

— În timpul unei croaziere pe un ocean mai agitat ca de 
obicei, stewardul se opreşte pe punte şi-l priveşte 


compătimitor pe pasagerul care atârnă aproape inert peste 
copastie, şi a cărui expresie jalnică dovedeşte efectele 
teribile ale răului de mare. Stewardul îl bate cu blândeţe pe 
umăr şi-i spune: „Fruntea sus, domnule! Ştiu că nu vă este 
uşor, dar, vă rog să mă credeţi, nimeni n-a murit din rău de 
mare ,. 

Pasagerul întoarce spre el un chip schimonosit şi icneşte 
stins: „Nu mai spune asta, om bun! Pentru numele lui 
Dumnezeu, nu mai spune asta! 

Doar speranţa morţii mă mai ţine în viaţă!”. 

XXX 

Deşi era adâncit în gânduri, Timothy Whistler surâse şi 
dădu din cap spre secretară, când trecu pe lângă biroul ei. 
Femeia îi întoarse zâmbetul. 

Lată, se gândi el, un element arhaic în lumea 
computerizată a secolului XXI - o secretară umană. Pe de 
altă parte, părea cât se poate de firesc ca o asemenea 
funcţie să supravieţuiască aici, în citadela calculatoarelor; 
în uriaşa corporație multinațională care se ocupa de 
Multivac. În comparaţie cu Multivac, care umplea orizontul, 
calculatoarele mai mici, destinate unor activităţi minore, ar 
fi părut de prost gust. 

Whistler intră în biroul lui Abram Trask, reprezentantul 
guvernului. 

Acesta se opri din aprinderea atentă a pipei sale; ochii 
negri fulgerară în direcţia analistului, iar nasul coroiat se 
profilă distinct şi proeminent pe dreptunghiul ferestrei din 
spatele lui. 

— Aha, bine ai venit, Whistler! La loc, ia loc. 

Whistler se aşeză, apoi spuse: 

— Cred că avem o problemă. 

— Sper că nu-i una tehnică, surâse strâmb Trask. Eu nu 
sunt decât un politician ignorant. 

Era una dintre expresiile lui favorite. 

— Este vorba despre Meyerhof. 

Trask se afundă în scaun şi păru profund deprimat. 


— Eşti sigur? 

— Destul de sigur. 

Whistler înţelegea perfect nefericirea subită a celuilalt. 
Trask era funcţionarul guvernamental acreditat pe lângă 
Departamentul Calculatoare şi Automatizări din Ministerul 
de Interne. Trebuia să se ocupe de problemele de politică 
ce aveau legătură cu sateliții umani ai Multivac-ului, tot aşa 
cum sateliții cu pregătire tehnică trebuiau să se ocupe de 
Multivac însuşi. 

Dar un Mare Maestru însemna mai mult decât un simplu 
satelit. Ba chiar însemna mai mult decât un simplu om. 

La începuturile istoriei Multivacului, devenise clar că 
principalul impediment îl constituia procedura de dialog. 
Multivac putea rezolva problemele omenirii, toate 
problemele, dacă. Dacă i se puneau întrebări semnificative. 
Dar, pe măsură ce cunoştinţele se acumulaseră într-un ritm 
tot mai rapid, întrebările semnificative deveniseră tot mai 
dificil de găsit. 

Simpla rațiune nu mai ajungea. Acum, era nevoie de un tip 
aparte de intuiţie - aceeaşi facultate mentală (însă mult 
superioară) ce caracteriza un mare maestru de şah. Era 
necesară o minte care putea alege dintre cvadrilioanele de 
configurații de pe tabla de şah, pentru a descoperi mutarea 
cea mai bună. Şi o făcea în câteva minute. 

Trask se foi neliniştit. 

— Ce-a făcut Meyerhof? 

— A introdus o serie de întrebări pe care le consider 
stranii. 

— Haide, haide, Whistler! Asta-i tot? Nu poţi opri un Mare 
Maestru să pună orice întrebări ar dori. Nici tu, nici eu nu 
suntem competenţi să apreciem valoarea întrebărilor lui. O 
ştii foarte bine, iar eu ştiu că o ştii. 

— Ai perfectă dreptate, dar, în acelaşi timp, îl ştiu şi pe 
Meyerhof. 

Tu l-ai întâlnit vreodată în societate? 


— Dumnezeule, bineînţeles că nu! Marii Maeştri apar în 
societate? 

— Termină cu ironiile, Trask! Ei sunt nişte oameni de 
compătimit. 

Te-ai gândit vreodată ce înseamnă să fii Mare Maestru, să 
ştii că în toată lumea mai există doar o duzină de persoane 
ca tine, să ştii că într-o generaţie se nasc unul, cel mult doi? 
Să ştii că lumea depinde de tine, că o mie de matematicieni, 
de logicieni, de psihologi şi de fizicieni îţi aşteaptă deciziile? 

Trask ridică din umeri şi mormăi: 

— Cred că m-aş simţi stăpânul lumii. 

— Eu nu cred chiar aşa, se încruntă celălalt. Ei nu se simt 
stăpânii nimănui. Nu au egali cu care să discute şi, în 
general, simt că nu aparţin societăţii. Uite care-i treaba: 
Meyerhof nu scapă nici o ocazie de a ieşi cu băieţii. Nu-i 
însurat - mi se pare firesc - nu bea, nu are o fire sociabilă, 
totuşi se sileşte să se integreze în societate, fiindcă are 
nevoie de ea. Şi ştii ce face, când iese împreună cu noi - iar 
asta se întâmplă cel puţin o dată pe săptămână? 

— Habar n-am. Toate astea sunt situaţii pe care încă nu le 
cunosc. 

— Face pe bufonul. 

— Cum?! 

— Spune bancuri. Bancuri bune. Este nemaipomenit. 
Orice glumă, oricât de veche şi de răsuflată, sună 
extraordinar în gura lui. Toată şmecheria stă în felul în care 
o spune. Are talent. 

— Înţeleg. Nu-i nimic rău în asta! 

— Oare-i chiar aşa? Bancurile astea sunt importante 
pentru el. 

(Whistler îşi puse coatele pe masa lui Trask, îşi muşcă o 
unghie şi privi gânditor în gol.) El este diferit, ştie că este 
diferit, iar bancurile reprezintă modalitatea prin care simte 
că ne poate face pe noi, prostovanii obişnuiţi, să-l acceptăm. 
Noi râdem, hohotim, îl batem pe spate, ba chiar uităm că 


este un Mare Maestru. Bancurile reprezintă singura lui 
legătură cu noi. 

— Foarte interesant ceea ce-mi spui! Nu ştiusem că eşti un 
psiholog atât de priceput. Totuşi, unde vrei să ajungi? 

— Fii atent! Ce crezi că se va întâmpla dacă Meyerhof îşi 
va termina bancurile? 

— Poftim? Îl privi nedumerit reprezentantul guvernului. 

— Dacă va începe să se repete? Dacă ascultătorii lui se vor 
amuza mai puţin sau, pur şi simplu, vor înceta să mai râdă? 
Bancurile sunt unica modalitate prin care ne câştigă 
simpatia. Fără ele, ar rămâne izolat, şi atunci ce se va 
întâmpla cu el? La urma urmelor, este unul din duzina de 
persoane de care omenirea nu se poate dispensa. Nu putem 
îngădui să păţească ceva. Nu mă refer exclusiv la 
accidentele fizice - nu trebuie să-l lăsăm nici măcar să fie 
nefericit. Cine ştie în ce mod îi poate fi afectată intuiţia? 

— Ei bine, a început să se repete? 

— Din câte ştiu eu, nu, dar bănuiesc că aşa crede el. 

— De ce afirmi asta? 

— Pentru că l-am auzit spunându-i bancuri Multivacului. 

— Nu se poate! 

— Să fi fost o simplă întâmplare? Am intrat fără să bat la 
uşă şi m-a dat afară, extrem de furios. De obicei, este un 
individ politicos, aşa încât consider că iritarea lui ascunde 
ceva. Cert este faptul că-i spunea un banc Multivacului, şi 
sunt convins că nu era nici primul, nici ultimul. 

— Dar în ce scop? 

Whistler ridică din umeri şi-şi frecă nervos bărbia cu 
palma. 

— Am o ipoteză. Cred că încearcă să creeze în Multivac o 
bază de date, astfel încât să obţină variante ale unor 
bancuri vechi. Înţelegi? 

Vrea să realizeze un bufon electronic, ca să dispună de un 
număr infinit de bancuri şi să nu se mai teamă niciodată că 
va rămâne în pană. 

— Dumnezeule! 


— Obiectiv vorbind, n-ar fi nimic rău în asta, dar mi se 
pare un semn rău când un Mare Maestru începe să 
folosească Multivacul în scopuri personale. Orice Mare 
Maestru are o anumită instabilitate mentală inerentă şi 
trebuie supravegheat. Este posibil ca Meyerhof să se 
apropie de acea graniţă dincolo de care un Mare Maestru 
este iremediabil pierdut. 

— Şi ce sugerezi să fac? 

— Îmi poţi verifica ipoteza. Poate că eu sunt prea apropiat 
de el ca să judec corect şi, oricum, aprecierea oamenilor nu 
constituie punctul meu forte. Tu eşti un politician - pare mai 
degrabă domeniul tău. 

— Da, mă pricep să-i judec pe oameni, dar nu şi pe Marii 
Maeştri! 

— Ei sunt tot oameni. Altminteri, care ar fi alternativa? 

Degetele lui Trask răpăiră rapid pe masă, din nou şi din 
nou. 

— Cred că va trebui s-o fac, încuviinţă el. 

XXX 

Meyerhof se adresă Multivacului: 

— După ce culege un buchet de floricele de câmp pentru 
iubita lui, un tânăr constată cu surprindere că pe aceeaşi 
pajişte se află un taur imens, cu aspect deloc prietenos, 
care, fixându-l cu privirea, scurmă pământul cu copita într-o 
manieră amenințătoare. Zărind un fermier în spatele unui 
gard situat ceva mai departe, tânărul îi strigă: „Hei, 
domnule, taurul acela e-n siguranţă?”. Fermierul 
inspectează situaţia cu un ochi critic, trage un scuipat 
sănătos într-o parte şi-i răspunde: „Iauru-i în siguranţă”. 
Mai scuipă o dată şi adaugă: „Da' despre matale n-aş putea 
spune la fel”. 

Meyerhof fu convocat tocmai când se pregătea să treacă la 
următorul banc. 

De fapt, nu fusese o convocare. Nimeni nu putea să-i 
ordone unui Mare Maestru. Fusese un simplu mesaj din 
partea şefului de departament, Trask, care ar fi fost 


încântat să stea de vorbă cu Marele Maestru Meyerhof, 
dacă acesta dispunea de puţin timp liber. 

Meyerhof ar fi putut foarte bine să ignore mesajul şi să-şi 
vadă mai departe de treabă. Nu trebuia să se supună nici 
unui regulament. 

Pe de altă parte însă, dacă ar fi procedat aşa, Trask ar fi 
continuat să-l sâcâie. Fireşte, foarte politicos, dar ar fi 
continuat să-l sâcâie. 

De aceea, dezactivă circuitele respective ale Multivacului 
şi le blocă. 

Aprinse semnalul de „ocupat” de deasupra uşii, astfel ca 
nimeni să nu îndrăznească să intre în absenţa lui, şi plecă 
spre Trask. 

XXX 

Trask tuşi, simțindu-se uşor intimidat de privirea 
încruntată şi posacă a celuilalt. 

— Spre regretul meu, domnule Maestru, n-am avut ocazia 
să ne cunoaştem. 

— V-am transmis rapoarte, răspunse Meyerhof sec. 

Reprezentantul guvernului se întrebă ce anume se 
ascundea înapoia acelor ochi pătrunzători, alerţi. Îi venea 
greu să şi-l închipuie pe Meyerhof, cu faţa lui prelungă, cu 
părul zburlit şi cu atitudinea generală de permanentă 
iritare, capabil să se destindă timp îndeajuns pentru a 
spune bancuri. 

— Prin intermediul rapoartelor nu se pot cunoaşte 
oamenii. Am. 

Am înţeles că ştiţi o mulţime de anecdote delicioase. 

— Sunt un bufon, domnule! Aşa-mi spune lumea. Un 
bufon. 

— Mie nu mi-au spus aşa, domnule Maestru. Mi-au spus. 

— Să-i ia dracu!'! Nu-mi pasă ce v-au spus. Vreţi s-auziţi un 
banc? 

Se aplecase peste masă, mijind ochii atent. 

— Bineînţeles. Cum să nu? Răspunse Trask, căutând să fie 
cât mai convingător. 


— Perfect! lată-l: Doamna Jones citeşte cu glas tare 
prezicerea de pe cartonaşul ieşit din cântarul automat, 
după ce soţul ei a introdus moneda necesară: „l-auzi, 
George, eşti curtenitor, inteligent, intuitiv, harnic şi placi 
femeilor”. Apoi întoarce cartonaşul pe verso şi adaugă: „Şi 
s-au înşelat şi în privinţa greutăţii”. 

Trask izbucni în râs. Fusese imposibil să se abţină. Cu 
toate că poanta finală era previzibilă, uşurinţa 
surprinzătoare cu care Meyerhof imitase tonul de 
neîncredere dispreţuitoare din glasul femeii, ca şi 
inteligenţa cu care-şi contorsionase trăsăturile feţei, astfel 
încât să se potrivească tonului respectiv, îl făcuseră pe 
politician să râdă involuntar. 

— De ce-i atât de amuzant? Întrebă tăios Meyerhof. 

— Poftim? 

— Am întrebat de ce-i atât de amuzant. De ce aţi râs? 

— Ei bine, începu Trask, încercând să analizeze raţional 
anecdota, ultima frază aruncă o nouă lumină asupra întregii 
situaţii. Modul neaşteptat. 

— Cu toate acestea, îl întrerupse Meyerhof, eu am descris 
un soţ umilit de soţie, o căsătorie atât de ratată încât 
nevasta este convinsă că bărbatul ei nu are nici o calitate. 
Totuşi, aţi râs. Dacă aţi fi fost în pielea soţului, vi s-ar fi 
părut amuzant? 

Aşteptă o clipă, apoi continuă: 

— Să vă spun alt banc: Abner stă la căpătâiul nevestei sale 
aflate pe patul de moarte şi nu-şi poate stăpâni lacrimile. 
Adunându-şi ultimele puteri, nevasta se ridică într-un cot şi- 
i şopteşte: „Abner, nu mă pot duce la Cel-de-Sus fără să-mi 
fi mărturisit păcatele”. „Nu acum, scumpa mea”, suspină 
soţul îndurerat, „întinde-te şi odihneşte-te. „ „Nu pot”, 
geme ea. „lrebuie să-ţi spun, altfel sufletul meu nu va 
cunoaşte niciodată odihna. Nu ţi-am fost credincioasă, 
Abner! Te-am înşelat chiar în casa asta, acum o lună.” „Ş-ş- 
Ş-ş, taci, iubito”, o linişteşte Abner. 

„Ştiu totul. Altfel, de te-aş fi otrăvit?” 


Trask se strădui cu disperare să-şi menţină un aer sobru, 
dar nu reuşi pe deplin. Îşi mască chicotitul printr-o tuse 
seacă. 

— Aşadar, rosti Meyerhof, şi acesta este amuzant. Adulter. 
Crimă. Toate sunt amuzante. 

— Ei bine, replică Trask, s-au scris cărţi întregi care au 
analizat umorul. 

— Perfect adevărat, aprobă Meyerhof, şi eu însumi am citit 
destule. 

Ba chiar, i le-am citit Multivacului. Cu toate acestea, 
autorii lor propun doar nişte ipoteze. Unii afirmă că râdem 
fiindcă ne simţim superiori personajelor din anecdote. Alţii 
spun că motivul îl reprezintă înţelegerea bruscă a unei 
discrepanțe ori anularea bruscă a unei încordări, sau 
reinterpretarea bruscă a evenimentelor. Există oare o 
explicaţie simplă? 

Persoane diferite râd la glume diferite. Nici un banc nu 
este universal. 

Unii oameni nu râd la orice anecdote. Important însă este 
faptul că omul e singurul animal înzestrat cu simţul 
umorului - singurul animal care râde. 

— Înţeleg, încuviinţă Trask. Încercaţi să analizaţi umorul, 
şi de aceea îi spuneţi bancuri Multivacului. 

— Cine v-a spus că.? Whistler, bineînţeles! M-a surprins pe 
când o făceam. Ei bine, care ar fi problema? 

— Absolut niciuna. 

— Sper că nu-mi contestaţi dreptul de-a adăuga orice 
doresc la fondul general de cunoştinţe al Multivacului, ori 
să-i pun orice întrebare doresc? 

— Câtuşi de puţin! Se grăbi să-l asigure Trask. De fapt, 
sunt convins că în felul acesta se va deschide calea spre noi 
analize de mare interes pentru psihologi. 

— H-m-m-m. Poate. Oricum, mă intrigă ceva care mi se 
pare mai interesant decât analiza generală a umorului. Aş 
dori să vă pun o întrebare. De fapt, ar fi vorba despre două. 

— Da? Care anume? 


Trask se întrebă dacă Marele Maestru avea să răspundă. 
Dacă nu o dorea, nu-l putea sili în nici un fel. 

— Prima dintre ele, spuse Meyerhof, este următoarea: De 
unde vin bancurile? 

— Poftim?! 

— Cine le inventează? Fiţi atent! Acum vreo lună am 
participat la o reuniune, unde s-au spus bancuri. Ca de 
obicei, eu le-am spus pe cele mai multe şi, tot ca de obicei, 
proştii râdeau. Poate că ei credeau cu adevărat că glumele 
erau amuzante sau poate că mă luau peste picior, în tot 
cazul, unul dintre ei şi-a permis să-mi tragă o palmă peste 
spate şi să-mi spună: „Meyerhof, ştii mai multe bancuri 
decât oricare alte persoane pe care le cunosc”. Sunt 
convins că avea dreptate, dar atunci mi-a venit o idee. Nu 
mai ţin minte câte sute sau poate mii de bancuri am spus în 
viaţa mea, dar eu personal n-am inventat niciunul. Absolut 
niciunul. N-am făcut altceva decât să le reproduc. Unica 
mea contribuţie a fost să le spun. Fie că le auzisem undeva, 
fie că le citisem undeva, însă nici cei de la care le auzisem 
ori cei care le scriseseră nu le inventaseră ei. N-am întâlnit 
niciodată pe cineva care să pretindă că ela inventat un 
banc. Întotdeauna, se spune: „Leri am auzit un banc bun” 
sau „Ai auzit vreun banc bun în ultima vreme?”. Toate 
bancurile sunt vechi! 

De aceea, ele dovedesc un anumit decalaj social. De pildă, 
continuă să se refere la răul de mare, cu toate că, în ziua de 
azi, acesta poate fi prevenit cu uşurinţă şi, practic, este 
inexistent. Sau amintesc de cântare automate care-ţi oferă 
şi o prezicere, ca în bancul pe care tocmai vi l-am spus, dar 
astfel de maşinării mai pot fi găsite doar în magazinele de 
antichităţi. Şi atunci, vă întreb, cine inventează bancurile? 

— Asta încercaţi să aflaţi? 

Trask fusese cât pe-aci să adauge: „Dumnezeule, dar cui îi 
pasă”?”. 

Reuşi însă să se stăpânească. Întotdeauna, întrebările unui 
Mare Maestru păreau lipsite de sens. 


— Bineînţeles că asta încerc să aflu. Gândiţi-vă! Nu numai 
că bancurile sunt vechi, ci trebuie să fie vechi pentru a fi 
apreciate. Esenţial pentru un banc este să nu fie original. 
Există o varietate de umor care este, sau poate fi, originală 
- calamburul. Am auzit calambururi care, evident, fuseseră 
create spontan. Eu însumi am inventat câteva. Totuşi, 
nimeni nu râde la calambururi. Nici nu se aşteaptă râsete. 
De obicei, se rânjeşte. Cu cât calamburul este mai bun, cu 
atât se rânjeşte mai tare. Umorul original nu provoacă 
râsul. De ce? 

— Habar n-am. 

— Perfect! Atunci, să aflăm. După ce am introdus în 
Multivac toate informaţiile ce mi s-au părut utile din 
domeniul general al umorului, acum îl alimentez cu bancuri 
pe care le-am selectat. 

— În ce fel le-aţi selectat? Fu nedumerit Trask. 

— Nu ştiu. Pur şi simplu, mi s-au părut corespunzătoare. 
Sunt Mare Maestru, ştiţi doar. 

— Ah, da! Aveţi dreptate. 

— Pe baza acestor bancuri şi a filosofiei generale a 
umorului, prima mea solicitare adresată Multivacului va fi 
să găsească originea bancurilor - dacă poate s-o facă. 
Deoarece Whistler ştie deja despre ce-i vorba şi fiindcă a 
considerat util să vă informeze, trimiteţi-l poimâine la 
Analiză. Va avea ceva de făcut acolo. 

— Bineînţeles. Pot să asist şi eu? 

Meyerhof ridică din umeri. În mod evident, prezenţa lui 
Trask îi era indiferentă. 

XXX 

Meyerhof alese ultimul banc cu o grijă deosebită. De fapt, 
n-ar fi putut preciza în ce anume constase grija respectivă, 
dar învârtise prin minte o duzină de posibilităţi şi le testase, 
din nou şi din nou, pentru o calitate greu definibilă. 

— Ug, omul-cavernelor, începu el, îşi zăreşte perechea 
alergând spre el, înlăcrimată, cu blana de leopard 
zdrenţuită. „Ug”, strigă ea disperată, „fă repede ceva. Un 


LIA 


tigru a intrat în grota mamei. Fă ceva!” Ug mârâie, lasă jos 
osul pe care-l rodea şi spune: „Dă-l naibii! Cui îi pasă ce-o 
să păţească un tigru?”. 

Apoi, Meyerhof formulă cele două întrebări şi se lăsă pe 
spate, închizând ochii. Terminase. 

— Nu mi s-a părut absolut nimic în neregulă, îi zise Trask 
lui Whistler. 

Mi-a spus imediat ce anume face şi, chiar dacă pare 
ciudat, nu-i ilegal. 

— Ceea ce pretinde el că face, comentă Whistler. 

— Chiar dacă ar fi aşa, nu pot opri un Mare Maestru 
fiindcă am o altă opinie. Poate că sună straniu, dar, la urma 
urmelor, se ştie că Marii Maeştri sunt ciudaţi. Eu nu-l cred 
nebun. 

— Folosirea Multivacului pentru a descoperi sursa 
bancurilor. Mormăi buimăcit analistul. Asta nu ţi se pare o 
nebunie? 

— De unde să ne dăm seama? Întrebă Trask iritat. Ştiinţa 
a avansat până în punctul în care unicele întrebări rămase 
sunt cele ridicole. Cele inteligente au fost formulate, 
analizate şi soluționate de multă vreme. 

— Zadarnic! Pe mine mă deranjează. 

— Poate că te deranjează, dar acum nu mai există 
alternativă. Vom merge la Meyerhof şi, dacă va fi cazul, vei 
putea analiza răspunsul Multivacului. În ceea ce mă 
priveşte, unica mea sarcină este să asigur relaţiile 
interumane. Dumnezeule, nici măcar nu ştiu ce ar trebui să 
facă un analist ca tine, în afară de a analiza, iar asta nu mă 
ajută deloc! 

— Nimic mai simplu, spuse Whistler. Un Mare Maestru, ca 
Meyerhof, pune întrebări, iar Multivacul le transpune 
automat în echivalenţe şi operaţii. Circuitele necesare 
pentru convertirea cuvintelor în simboluri alcătuiesc, de 
altfel, majoritatea Multivacului. După aceea, calculatorul 
oferă soluţia sub forma altor echivalenţe şi operaţii, fără 
însă să le transpună în cuvinte, cu excepţia cazurilor celor 


mai simple. Dacă ar fi fost proiectat să soluţioneze 
problema generală de reconvertire, dimensiunile lui ar fi 
fost cel puţin de patru ori mai mari. 

— Înţeleg. Deci, sarcina ta este să converteşti simbolurile 
în cuvinte? 

— Întocmai. Asta-i sarcina mea, dar şi a altor analişti. 
Atunci când este cazul, noi utilizăm calculatoare mai mici, 
speciale. 

— Whistler surâse strâmb. 

— Precum preotesele cultului delfic din Grecia antică, 
Multivac oferă răspunsuri obscure şi oraculare. Diferenţa 
constă în faptul că noi avem interpreţi, înţelegi? 

Ajunseseră. Meyerhof îi aştepta. 

— Ce circuite ai folosit, Maestre? Întrebă imediat Whistler. 

Meyerhof îi răspunse şi analistul se apucă de treabă. 

XXX 

Trask încercă să urmărească ceea ce se întâmpla, dar 
nimic nu părea logic. Reprezentantul guvernului privi 
derulându-se o bandă acoperită cu o configuraţie 
ininteligibilă de puncte. Marele Maestru Meyerhof stătea 
indiferent alături, în vreme ce Whistler examina 
configuraţia, pe măsură ce apărea. Analistul îşi pusese căşti 
şi laringofon şi, la răstimpuri, murmura instrucţiuni către 
asistenții săi, aflaţi în alte încăperi, şi dirija operaţiunile 
acestora. 

Din când în când, Whistler asculta o comunicare, după 
care degetele îi alergau sprinţare pe o tastatură care nu 
avea litere sau cifre, ci nişte simboluri ce păreau vag 
matematice. 

Trecu mai bine de o oră. 

Încruntătura de pe chipul lui Whistler se adânci. Într-un 
rând, ridică ochii spre ceilalţi doi şi mormăi: 

— Să fiu al dra. 

Apoi, revenise la treabă, fără să-şi termine fraza. Într-un 
târziu, vorbi răguşit: 

— Pot oferi un răspuns neoficial. 


— Ochii îi erau injectaţi. 

— Pentru răspunsul oficial, este necesară completarea 
analizei. Doriţi varianta neoficiala? 

— Dă-i drumul! Încuviinţă Meyerhof. 

Trask aprobă din cap. 

Whistler aruncă o privire vinovată spre Marele Maestru. 

— Un nebun aruncă o piatră. Murmură el, după care 
continuă pe un ton ţâfnos: Multivac indică o origine 
extraterestră. 

— Ce-ai spus?! Făcu Trask. 

— Nu s-a auzit? Bancurile bune n-au fost inventate de 
oameni. 

Multivac a analizat datele introduse, şi singurul răspuns 
pe care l-a putut deduce pe baza lor a fost că bancurile - 
absolut toate - au fost create de o inteligenţă extraterestră, 
care le-a plasat în anumite minţi omeneşti, în anumite locuri 
şi momente, astfel încât nimeni nu este conştient de faptul 
că le-ar fi inventat. Bancurile ulterioare reprezintă variante 
şi adaptări minore ale originalelor respective. 

Meyerhof îl întrerupse. Avea chipul îmbujorat de acel 
triumf specific unui Mare Maestru care ştie că, din nou, a 
pus întrebarea cuvenită. 

— Toţi umoriştii adaptează bancurile vechi la epoca 
actuală, spuse el. Este un fapt bine cunoscut. Răspunsul e 
valabil. 

— Dar de ce? Întrebă Trask. În ce scop au fost create 
bancurile? 

— Multivac mai spune, urmă Whistler, că există un singur 
scop care concordă cu datele primite - bancurile au 
menirea de a testa psihologia umană. Noi studiem 
psihologia şoarecilor, silindu-i să găsească ieşirea dintr-un 
labirint. Şoarecii nu ştiu de ce procedăm în felul acesta şi n- 
ar înţelege nici daca ar fi conştienţi de ceea ce se întâmplă - 
dar nu este cazul. Aceste inteligenţe străine şi exterioare 
nouă studiază psihologia oamenilor, consemnând reacţiile 
individuale faţă de anecdotele atent selectate. Fiecare om 


reacţionează în alt mod. Putem presupune că aceste 
inteligenţe sunt faţă de noi la fel cum suntem noi faţă de 
şoareci. 

Şi, zicând acestea, analistul se cutremură: 

— Marele Maestru a spus că omul este unicul animal cu 
simţul umorului, rosti Trask, cu ochii holbaţi. În acest caz, s- 
ar părea că umorul ne este inoculat din exterior. 

— Iar umorul creat de noi, adăugă surescitat Meyerhof, nu 
produce râsul. A se vedea cazul calambururilor. 

— Este posibil, interveni Whistler, ca extratereştrii să 
anuleze reacţiile faţă de glumele spontane, pentru a evita 
confuziile. 

— Doamne Dumnezeule, exclamă disperat Trask, doar nu 
vreţi să-mi spuneţi că vreunul dintre voi crede în teoria 
asta? 

Analistul îl examină cu o privire rece. 

— Aşa afirmă Multivac. Deocamdată, nu se poate preciza 
altceva, l-a identificat pe adevărații bufoni ai Universului, 
iar dacă dorim să aflăm mai multe, chestiunea va trebui 
aprofundată. 

— Adăugă în şoaptă: 

— Dacă cineva va îndrăzni s-o aprofundeze. 

Brusc, Marele Maestru vorbi: 

— Eu am pus două întrebări. Până acum, mi s-a răspuns 
doar la prima dintre ele. Cred că Multivac deţine suficiente 
date ca să răspundă şi la a doua. 

Whistler înălţă din umeri, cu gestul unui om vlăguit. 

— O să-mi scriu memoriile, spuse el, atunci când un Mare 
Maestru va considera că datele sunt suficiente. Care era a 
doua întrebare? 

— Ce efect va avea asupra rasei umane descoperirea 
răspunsului la prima întrebare? 

— De ce îl întrebaţi asta? Se interesă Trask. 

— Pur şi simplu, am senzaţia că trebuie. 

— Nebunie, pufni Trask, totul este o nebunie! 


Se întoarse cu spatele. El însuşi simţea cât de straniu era 
faptul că schimbase rolurile cu Whistler. Acum, el invoca 
nebunia. 

Închise ochii. Putea aminti de nebunie cât dorea, dar în 
cincizeci de ani nimeni nu pusese la îndoială asocierea 
dintre un Mare Maestru şi Multivac. 

Whistler lucră în tăcere, cu dinţii încleştaţi. Multivac şi 
calculatoarele sale subsidiare îşi reîncepură procesele 
complicate. După scurgerea unei ore, analistul izbucni într- 
un râs răguşit. 

— Asta chiar că-i demenţă curată! 

— Ce a răspuns? Întrebă Meyerhof. Vreau concluziile 
Multivacului, nu ale tale. 

— Perfect! Ascultă: Multivac afirmă că, în momentul în 
care un singur om va descoperi realitatea acestei metode 
de analiză psihologică a minţii umane, ea va deveni inutilă 
ca tehnică obiectivă pentru extratereştrii care o 
întrebuinţează acum. 

— Vrei să spui că omenirea nu va mai căpăta bancuri? 
Murmură Trask. Sau. Ce vrei să zici? 

— S-a terminat cu bancurile, explică Whistler. Din clipa 
asta! Multivac spune că din clipa asta! Din clipa asta, 
experimentul a încetat. Va trebui introdusă o tehnică nouă. 

Se priviră unul pe celălalt, iar minutele trecură încet. 

— Are dreptate, şopti finalmente Meyerhof. Multivac are 
dreptate. 

— Ştiu, încuviinţă cu voce stinsă analistul. 

Până şi Trask aprobă încetişor: 

— Da, aşa trebuie să fie. 

Meyerhof fu cel care puse degetul pe rană. Meyerhof, 
bufonul, expertul în bancuri. 

— S-a terminat, zise el, s-a terminat pentru totdeauna! De 
cinci minute, mă străduiesc să-mi amintesc un banc, unul 
singur, dar nu reuşesc! 

Şi sunt convins că, dacă voi citi vreunul într-o carte, nu voi 
râde. 


— Darul umorului s-a dus! Spuse sumbru Trask. Nici un 
om nu va mai râde niciodată! 

Rămaseră locului, privind în gol, simțind că lumea se 
redusese la dimensiunile unei cuşti pentru şoareci, din care 
labirintul fusese scos, urmând să fie înlocuit cu altceva. 

Bardul nemuritor 

— Dar, fireşte, rosti dr. Phineas Welch, eu pot invoca 
sufletele morţilor! 

Era puţin ameţit de băutură, altfel n-ar fi spus asta. 
Evident, nu reprezenta un fapt nefiresc să te pileşti niţeluş 
la petrecerea de Crăciun. 

Scott Robertson, tânărul preparator de engleză, îşi potrivi 
ochelarii şi privi în dreapta şi în stânga, dornic să ştie dacă 
nu cumva cineva auzise discuţia. 

— Chiar aşa, domnule Welch? 

— Vorbesc serios. Şi nu numai sufletele. Pot aduce în 
prezent şi trupurile lor. 

— N-aş fi zis că-i posibil, pufni Robertson. 

— De ce nu? E o simplă problemă de transfer temporal. 

— Vă referiţi la călătoria în timp? Mi se pare destul de. 
Neobişnuit. 

— Nu, dacă ştii cum să procedezi. 

— Şi care ar fi secretul? 

— Crezi că am să-ţi spun? Se încruntă fizicianul. (Privi 
nesigur în jur, căutând un alt pahar plin, dar nu descoperi 
niciunul.) Ei bine, eu am adus destui. Arhimede, Newton, 
Galilei. Bieţii de ei! 

— Nu le-a plăcut aici? Aş fi zis că ştiinţa modernă ar fi 
trebuit să-i fascineze, comentă Robertson, pe care 
conversaţia începuse să-l amuze. 

— Ah, i-a fascinat, cum să nu! Îndeosebi pe Arhimede. La 
început, după ce i-am oferit nişte explicaţii, ajutându-mă de 
cele câteva expresii greceşti pe care le învăţasem, 
crezusem c-o să se suie pe pereţi de fericire, dar nu. Nu. 

— Ce anume n-a mers? 


— Pur şi simplu, diferenţa dintre culturi. Nu se puteau 
acomoda cu felul nostru de viaţă. Se izolau şi deveneau 
foarte temători. Am fost nevoit să-i expediez înapoi. 

— Păcat! 

— Exact. Creiere geniale, dar lipsite de flexibilitate. Deloc 
universale. De aceea, am încercat cu Shakespeare. 

— Cum? Răcni Robertson. 

Intrase pe domeniul lui. 

— Nu ţipa, băiete! Asta trădează o lipsă de maniere. 

— Aţi spus că l-aţi adus pe Shakespeare în prezent? 

— Aşa am făcut. Aveam nevoie de cineva cu o minte 
universală, de cineva care să cunoască oamenii îndeajuns 
de bine ca să poată trăi printre ei, chiar şi la sute de ani 
după epoca lui. Shakespeare a fost acela. Am autograful lui. 
Ca o amintire, ştii. 

— Îl aveţi la dumneavoastră? Holbă ochii Robertson. 

— Chiar aici. Welch îşi scotoci pe rând toate buzunăraşele 
vestei. Aha, uite-l! 

Întinse preparatorului un cartonaş. Pe o parte a acestuia 
era tipărit: „L. Klein & Sons, Scule en-gros!”. Pe verso, cu 
litere neregulate, scria „Willm Shakesper”. 

O idee nebunească trecu prin mintea lui Robertson. 

— Cum arăta? 

— În nici un caz ca-n picturile cu care ne-am obişnuit. Era 
chel şi avea o mustață neîngrijită. Vorbea cu un accent 
puternic. Bineînţeles, m-am străduit să-l încânt cu epoca 
noastră, l-am spus cât de mult îi apreciem piesele şi că ele 
sunt puse în scenă şi acum. De fapt, i-am spus că le 
consideram cele mai remarcabile texte literare din limba 
engleză, poate chiar din toate limbile. 

— Bun, bun! Făcu Robertson, cu răsuflarea întretăiată. 

— L-am spus că oamenii au scris nenumărate volume de 
comentarii despre piesele lui. Evident, a dorit să vadă unul, 
aşa că am împrumutat o carte de la bibliotecă. 


— Şi? 


— Ho-ho, a fost fascinat! Bineînţeles, a avut probleme cu 
limbajul contemporan şi cu referinţele la evenimentele 
petrecute după anul 1600, dar l-am ajutat. Sărmanul! Nu 
cred că s-a aşteptat vreodată la un asemenea tratament. 
Repeta întruna: „Aibi milă, Doamne! În cinci veacuri, câte s- 
ar putea scoate din cuvinte. Io cred că dintr-o cârpă udă 
poţi stoarce un potop!” 

— Nu putea spune una ca asta! 

— De ce nu? Şi-a scris piesele cât a putut de repede. Zicea 
că era silit s-o facă din cauza termenelor scurte. A scris 
Hamlet în mai puţin de şase luni. Intriga era una veche - el 
doar a şlefuit-o. 

— Asta o fi valabil pentru lentilele dum neavoastră din 
fizică! Protestă Robertson. Ele se şlefuiesc, nu piesele de 
teatru! 

Fizicianul îl ignoră. Ochise un pahar plin pe o masă, 
situată la câţiva metri depărtare, şi pornise într-acolo. Când 
se întoarse, zise: 

— L-am spus nemuritorului bard că noi predăm şi cursuri 
despre Shakespeare. 

— Păi chiar eu predau unul. 

— Ştiu. L-am înscris la cursul tău seral. În viaţa mea n-am 
văzut un om mai doritor decât Bill să afle ce credea 
posteritatea despre el. Şi-a dat toată silinţa. 

— L-aţi înscris pe William Shakespeare la cursul meu? 
Bolborosi Robertson. 

Chiar ca simplă fantezie a unui beţiv, ideea îl năucea. Dar 
era oare fantezia unui beţiv? Parcă îşi amintea un bărbat 
chel, cu un accent mai ciudat. 

— Bineînţeles, nu sub numele lui adevărat! Zise Welch. Nu 
mai contează ce-a păţit. A fost o greşeală, asta-i! O gravă 
greşeală. Bietul de el. 

Clătină din cap, examinându-şi paharul. 

— De ce a fost o greşeală? Icni preparatorul. Ce s-a 
întâmplat? 


— Am fost nevoit să-l trimit înapoi, în 1600, răcni indignat 
Welch. Câtă umilinţă crezi că poate îndura un om? 

— Despre ce umilinţă vorbiţi? 

Dr. Welch dădu paharul peste cap. 

— Păi, idiotule, l-ai lăsat repetent! 

Într-o bună zi. 

Niccolo Mazetti stătea întins pe burtă, pe covor, cu bărbia 
sprijinită în palmă, şi-l asculta trist pe Bard. În ochii lui 
negri se întrevedea chiar bănuiala unor lacrimi, un lux pe 
care un băiat de unsprezece ani şi-l putea îngădui doar 
când rămânea singur. 

Bardul spunea: 

— A fost odată ca niciodată, un sărman tăietor de lemne, 
care trăia în mijlocul unui codru des, împreună cu cele două 
fiice ale sale, frumoase ca lumina soarelui, dar care 
rămăseseră orfane de mamă. 

Fata cea mare avea părul lung şi negru ca pana corbului, 
iar mezina îl avea auriu-strălucitor ca lumina soarelui într-o 
după-amiază de toamnă. 

Adesea, când fiicele îşi aşteptau tatăl să vină acasă de la 
muncă, fata cea mare stătea înaintea oglinzii şi cânta. 

Ce anume cânta, Niccolo nu mai auzi, fiindcă de afară 
răzbătu un strigăt: 

— Nickie! 

Descreţindu-şi fruntea, Niccolo se repezi la fereastră: 

— Paul! 

Paul Loeb flutură surescitat din braţ. Cu şase luni mai mic 
decât Niccolo, el era mai slăbuţ ca acesta şi mai scund. 
Chipul său părea extrem de încordat, lucru confirmat de 
clipitul rapid al pleoapelor. 

— Nickie, deschide-mi! Am o idee care te dă pe spate. Stai 
numai s-auzi! 

Privi rapid în jur, în căutarea unor persoane care ar fi 
putut să tragă cu urechea, însă curtea din faţă a casei era 
în mod evident pustie. 

Repetă în şoaptă: 


— Stai numai s-auzi! 

— Bine, îţi deschid imediat. 

Bardul continuă lin, fără să bage în seamă că băiatul nu 
mai era atent. 

— De aceea, leul zise: „Dacă vei găsi oul pierdut al păsării 
care zboară o dată la zece ani peste Muntele de Abanos, te 
voi.” 

— Ăla-i un Bard? Întrebă Paul intrând în cameră. N-am 
ştiut că ai aşa ceva. 

Niccolo se înroşi la faţă, şi expresia lui redeveni nefericită. 

— O rablă, de când eram puşti. Nu-i bun la nimic! 

Trase un şut în carcasa din plastic zgâriat şi decolorat. 
Bardul sughiţă, deconectându-şi pe moment difuzorul, apoi 
urmă: 

— Vreme de un an şi o zi, până ce condurii din oţel s-au 
tocit. 

Prinţesa s-a oprit pe marginea drumului. 

— Măiculiţă, făcu Paul, dar chiar că-i un model vechi! 

Îl examină cu ochi critic. În ciuda dispreţului pe care-l 
manifesta faţă de Bard, Niccolo tresări la auzul tonului de 
superioritate al celuilalt. 

Pentru o clipă, îi păru rău că-l lăsase pe Paul să intre 
înainte de a fi dus Bardul în subsol, acolo unde stătea de 
obicei. Îl scosese întrucât îl îngrozise gândul de a petrece o 
zi monotonă şi de a purta o nouă discuţie inutilă cu tatăl 
său. Se dovedise, însă, a fi o idee la fel de stupidă pe cât se 
aşteptase. 

Oricum, Nickie se temea puţintel de Paul, deoarece acesta 
urma nişte cursuri speciale la şcoală, şi toată lumea afirma 
despre el că va ajunge proiectant de calculatoare. 

În realitate, nici Niccolo nu se descurca rău la învăţătură. 
Avea note bune la logică, la calcul şi circuite elementare - 
materiile obişnuite în cursul primar. Dar atât! Erau doar 
materiile obişnuite, şi Niccolo avea să ajungă tehnician 
supraveghetor, ca toată lumea. 


Paul, însă, cunoştea lucruri misterioase, referitoare la ceea 
ce el numea electronică, matematici speciale şi 
programare. Mai cu seamă, programare. Niccolo nici măcar 
nu se străduia să înţeleagă ce bolborosea uneori prietenul 
lui. 

După ce-l ascultă pe Bard câteva minute, Paul întrebă: 

— L-ai folosit mult? 

— Nu! Replică Niccolo ofensat. Îl ţin în subsol dinainte să fi 
venit tu în cartier. L-am scos azi. 

— Nu găsi o scuză care să i se pară potrivită, aşa că 
încheie: 

— Pur şi simplu, l-am scos azi. 

— Asta îţi povesteşte - despre tăietori de lemne, prințese 
şi animale vorbitoare? 

— Oribil! Făcu Niccolo. Tata mi-a zis că nu ne putem 
permite unul nou. Chiar azi-dimineaţă. 

Amintirea zadarnicei pledoarii de dimineaţă îl aduse pe 
Niccolo periculos de aproape de momentul izbucnirii în 
plâns, dar se stăpâni, cuprins de panică. Cumva, simţea că 
obrajii scofâlciţi ai lui Paul nu cunoscuseră niciodată 
fierbinţeala lacrimilor şi că acesta avea să simtă doar 
dispreţ pentru orice fire mai slabă decât a lui. Continuă: 

— De aceea, m-am gândit să-ncerc din nou rabla, dar 
degeaba! 

Paul deconectă Bardul, tastă reorientarea şi recombinarea 
vocabularului, personajelor, intrigilor şi finalurilor stocate, 
apoi îl reactivă. 

Bardul începu lin: 

— A fost odată ca niciodată, un băieţel pe nume Willikins, a 
cărui mamă murise şi care trăia cu tatăl lui vitreg şi cu fiul 
acestuia. Deşi tatăl vitreg era avut, el nu-l iubea deloc pe 
Willikins şi-l silea să doarmă pe un maldăr de paie, în grajd, 
lângă cai. 

— Cai! Exclamă Paul. 

— Sunt un fel de animale, făcu Niccolo. Adică, aşa cred. 

— Ştiu asta! Dar ce idee - să creeze poveşti despre cai. 


— Mereu povesteşte despre cai. Există şi alte animale, 
numite vaci. 

De la ele se obţine laptele, dar Bardul nu spune cum 
anume. 

— Auzi, atunci de ce nu-l aranjezi? 

— Nu ştiu cum s-o fac. 

Bardul spunea: 

— Adesea, Willikins se gândea că, dacă ar fi fost bogat şi 
puternic, le-ar fi arătat tatălui şi fratelui vitreg ce înseamnă 
să fii crud cu un băieţaş, aşa că, într-o bună zi, a hotărât să 
plece în lume ca să-şi caute norocul. 

— E simplu, explică Paul. Bardul are anteprogramate 
intrigile şi finalurile poveştilor, ca şi alte amănunte. În 
privinţa asta, n-avem ce face. În schimb, îi putem aranja 
vocabularul, ca să ştie despre calculatoare, electronică şi 
alte lucruri din ziua de azi. Atunci, va putea crea poveşti 
interesante, nu doar cu prinți şi aiureli. 

— Mi-ar plăcea să putem face asta. Murmură descurajat 
Niccolo. 

— Auzi, tata mi-a promis că, dacă intru la liceul de 
calculatoare, o să-mi cumpere un Bard adevărat, ultimul 
model! Unul mare, cu programe suplimentare de aventuri 
spaţiale şi polițiste. Plus un display tridimensional! 

— 'Tii, chiar aşa? 

— Exact! Dom' profesor Daugherty zice că ultimele 
modele sunt dotate cu tot felul de accesorii, dar că-s destul 
scumpe - nu chiar la îndemâna oricui. Atâta doar că, dacă 
intru la liceul de calculatoare, tata poate obţine o reducere. 

Ochii lui Niccolo se holbaseră de invidie. 

— Măiculiţă! Cu display tridimensional. 

— Poţi veni oricând să te uiţi şi tu, Nickie. 

— Oh! Mulţumesc! 

— Pentru puţin, dar ţine minte - eu hotărăsc ce poveste 
vizionăm. 

— Sigur că da, sigur că da! 


Niccolo ar fi fost gata să accepte şi condiţii mult mai 
oneroase. Paul reveni cu atenţia asupra Bardului, care 
tocmai spunea: 

— „în cazul acesta”, zise regele, mângâindu-şi barba şi 
încruntându-se până ce norii acoperiră cerul şi fulgerele 
începură să licărească, „te vei îngriji ca, până poimâine, 
întregul meu regat să fie scăpat de muşte. De nu. , 

— 'Tot ce trebuie să facem, spuse Paul, este să-l deschidem. 

Deconectă din nou Bardul şi începu să tragă de capacul 
frontal. 

— Hei! Exclamă Niccolo, brusc alarmat. Să nu-l rupi! 

— N-o să se rupă, icni Paul, doar mă pricep la chestiile 
astea! 

— Apoi, pe un ton mult mai precaut, întrebă: 

— Ai tăi sunt acasă? 

— Nu. 

— Perfect, atunci. (Scoase capacul şi examină interiorul.) 
Mamă mamă, e din ăia cu o singură memorie! 

Continuă să scotocească prin măruntaiele Bardului. 
Niccolo, care-l urmărea îngrijorat, nu putea distinge ce 
anume făcea. 

Paul trase afară o bandă metalică, subţire şi flexibilă, 
acoperită cu configurații stranii de linii şi puncte. 

— Asta-i memoria Bardului. Fac prinsoare că n-are 
capacitate nici măcar pentru un trilion de poveşti. 

— Ce vrei să faci acum? Întrebă cu glas tremurat Niccolo. 

— Să-i aduc la zi vocabularul. 

— Cum? 

— Foarte simplu. Am la mine un manual de la domnu' 
Daugherty. 

Băiatul scoase un volumaş din buzunarul hainei şi-i 
îndepărtă coperta din plastic. Apoi, derulă puţin banda, o 
trecu prin voder, al cărui sonor îl reduse la nivelul de 
şoaptă, şi vâri cartea în Bard, făcând o serie de conexiuni. 

— Ce o să se întâmple acum? 


— Manualul va vorbi, iar Bardul va înregistra totul în 
memoria lui. 

— Şi la ce-i va sluji? 

— Măi, da' nimic nu pricepi! Manualul este despre 
calculatoare şi electronică, iar Bardul va căpăta toate 
informaţiile respective. După aia, o să înceteze cu poveştile 
despre regi care fulgeră, încruntându-se. 

— Oricum, completă Niccolo, eroul bun învinge 
întotdeauna. E plictisitor. 

— Asta-i, făcu Paul examinând legăturile improvizate, aşa 
construiesc ei Barzii! Sunt obligaţi să-l pună pe eroul bun 
să învingă şi pe cel rău să fie învins. L-am auzit pe tata 
vorbind despre asta, odată. Zicea că, fără cenzură, nu se 
poate spune ce se va alege de generaţia tânără. 

Zicea că şi aşa lucrurile evoluează destul de prost. Hai, că 
merge! 

Frecându-şi palmele, Paul se întoarse cu spatele la Bard şi 
continuă: 

— Fii atent - n-am apucat să-ţi zic ce idee mi-a venit. Fac 
prinsoare că-i chestia cea mai tare pe care-ai auzit-o 
vreodată. Am venit la tine, pentru că ştiam c-o să fii de 
partea mea. 

— Sigur că da, Paul, sigur că da! 

— Bine! ÎI ştii pe dom' profesor Daugherty? Ai văzut ce 
simpatic este? 

Mă simpatizează şi el. 

— Ştiu. 

— Azi, după ore, am fost la el acasă. 

— La el acasă? 

— Exact. El zice c-o să intru la liceul de calculatoare şi 
vrea să mă ajute - chestii de-astea. Zice că omenirea are 
nevoie de mai mulţi specialişti care să proiecteze şi să 
dezvolte cipurile şi programele actuale. 

— Cum? 

Probabil că Paul simţise neantul dinapoia monosilabei lui 
Niccolo, deoarece se răsti iritat: 


— Programare! 'Ţi-am spus de o sută de ori. Programatorii 
formulează problemele pe care le rezolvă 
supercalculatoarele gigant de felul Multivacului. Domnu' 
Daugherty spune că apar din ce în ce mai rar indivizi care 
să se priceapă realmente la calculatoare. Oricine poate 
folosi sau supraveghea un calculator, oricine e-n stare să-i 
controleze răspunsurile şi să iniţieze operaţiuni de rutină, 
dar important este să se evite stagnarea cercetării. 
Cercetarea trebuie să se extindă şi să descopere modalităţi 
de a pune întrebările semnificative, iar asta-i cel mai greu. 
Oricum, m-a invitat la el acasă şi mi-a arătat colecţia lui de 
calculatoare vechi. Asta-i pasiunea lui, să colecţioneze 
calculatoare vechi. Are unele mititele, pe care trebuie să le 
tragi cu mâna de nişte manete. Mai are şi o bucată de lemn, 
căreia îi zice riglă de calcul, peste care se mişcă înainte şi 
înapoi o piesă mai mică. Altele sunt făcute din sârme, pe 
care se găsesc bile. Am văzut chiar şi o planşă mare din 
carton, pe care se afla ceva numit „tablă de înmulţire”. 

Prea puţin interesat de toate amănuntele acelea, Niccolo 
se străduia, totuşi, să se prefacă fascinat: 

— O tablă din carton? 

— Nu te gândi la tabla de pe casă! Era altfel. Avea rolul să- 
i ajute pe oameni să calculeze. Domnu' Daugherty a 
încercat să-mi explice, dar n-avea prea mult timp şi, oricum, 
era complicat. 

— Dar oamenii ăia de ce nu foloseau calculatoarele? 

— Asta se-ntâmpla înainte să aibă ei calculatoare! Se răsti 
iritat Paul. 

— Înainte? 

— Exact. Credeai că oamenii au avut dintotdeauna 
calculatoare? 

N-ai auzit niciodată de Epoca de Piatră? 

— Dar cum se descurcau fără calculatoare? Se miră 
Niccolo. 

— Habar n-am! Domnu' Daugherty spunea că făceau orice 
le trecea prin minte, indiferent dacă era sau nu util pentru 


toată lumea. De fapt, nici nu ştiau dacă era util sau nu. 
Agricultorii lucrau pământul cu mâinile, oamenii trebuiau 
să facă toată treaba din fabrici şi să opereze maşinile. 

— Nu te cred! 

— Aşa spunea domnu' Daugherty. Mai spunea că era o 
porcărie, şi că nimeni nu se simţea bine. Da' mă laşi să-ţi 
spun ce idee mi-a venit? 

— Dă-i drumul! Făcu Niccolo ofensat. Cin-te opreşte? 

— Perfect. Ei bine, calculatoarele alea vechi, şi cel cu 
manete şi rigla de calcul, aveau nişte semne pe ele. Iar 
tabla de înmulţire era acoperită şi ea de semne. Am 
întrebat ce sunt, şi domnu' Daugherty mi-a spus că-s 
numere. 

— Ce?! 

— Fiecare semn simboliza un număr. Pentru „unu” desenai 
un semn, pentru „doi” alt semn, pentru „trei” altul, şi aşa 
mai departe. 

— Dar de ce? 

— Ca să poţi calcula. 

— Nu-nţeleg. Ajunge să-i spui calculatorului. 

— Dumnezeule, pufni Paul înroşindu-se la faţă de 
enervare, nu-ţi intră-n cap? Riglele de calcul şi toate 
chestiile alea nu vorbeau! 

— Atunci, cum. 

— Răspunsurile apăreau tot în semne şi trebuia să ştii ce 
simbolizau ele. Domnu' Daugherty spunea că, pe timpuri, 
copiii învățau de mici să deseneze şi să decodeze semne. 
Când desenai semne se zicea că „scrii”, iar când le decodai 
se zicea că „citeşti”. El mai spunea că pentru fiecare cuvânt 
în parte exista câte un semn şi că toate cărţile se scriau în 
semne din astea. Mi-a spus că-n muzeu există câteva cărţi şi 
că mă pot uita la ele, dacă vreau. Mi-a zis că dacă o s-ajung 
cu adevărat programator şi o să lucrez în domeniul 
calculatoarelor, trebuie să cunosc istoria calculatoarelor, şi 
de-aia îmi arată totul. 

Niccolo se încruntă şi spuse: 


— Adică toţi trebuiau să înveţe semne pentru fiecare 
cuvânt şi apoi să-şi reamintească semnele? Întrebă Niccolo, 
încruntându-se. E-adevărat, sau ai inventat tu? 

— Este adevărul adevărat. Îmi dau cuvântul! Fii atent, aşa 
se face „unu”. (Irase cu degetul o linie verticală prin aer.) 
Aşa se face „doi”, iar aşa „trei”. Am învăţat toate numerele 
până la „nouă”. 

Niccolo îi privi cu un aer nedumerit gesturile. 

— La ce slujesc? 

— Poţi învăţa cum să faci cuvinte. L-am întrebat pe domnu' 
Daugherty care sunt semnele pentru „Paul Loeb”, dar nu 
ştia. A zis, însă, că la muzeu există oameni care ştiu, oameni 
care au învăţat cum să decodeze cărţi întregi. A mai zis că 
s-ar fi putut proiecta şi calculatoare care să decodeze 
cărţile vechi, dar acum nu mai e nevoie, fiindcă noi avem 
cărţi adevărate, ştii din care. Cu benzi magnetice care trec 
prin voder şi ne vorbesc. 

— Da, da. 

— De-aia, dacă ne-am duce la muzeu, am putea învăţa cum 
să facem semnele pentru cuvinte. Or să ne lase, fiindcă eu o 
să mă înscriu la liceul de calculatoare. 

Niccolo abia reuşea să-şi ascundă dezamăgirea. 

— Asta a fost ideea ta? La naiba, Paul, cine ar vrea să facă 
aşa ceva? Să desenezi nişte semne idioate?! 

— N-ai înţeles? N-ai înţeles? Fraierule! Vom putea scrie 
mesaje secrete! 

— Cu-u-um? 

— Exact! Ce rost are să vorbeşti, când toată lumea pricepe 
ce spui? 

Cu semnele alea, poţi transmite mesaje secrete. Le 
desenezi pe hârtie, şi absolut nimeni n-o să aibă habar ce-i 
acolo, dacă, bineînţeles, nu cunoaşte semnele. Şi n-or să le 
cunoască, decât dacă o să-i învăţăm noi. Putem înfiinţa un 
club, cu reguli, iniţieri secrete şi sediu. 

O anumită aţâţare începu să se facă simțită în tonul lui 
Niccolo. 


— Ce fel de mesaje secrete? 

— Orice fel. Să zicem că vreau să vii până la mine, să-ţi 
arăt noul meu Bard cu display tridimensional, dar nu vreau 
să mai vină şi alţi băieţi. O să desenez semnele cuvenite pe 
o hârtie şi o să ţi-o dau, tu o să te uiţi la ea şio să ştiiceai 
de făcut. Nimeni altul n-o să ştie. Le-ai putea arăta liniştit 
hârtia celorlalţi, pentru că tot nu vor înţelege nimic. 

— Hei, asta chiar că-i interesant! Exclamă Niccolo, cucerit 
de o asemenea idee. Când începem să învăţăm semnele? 

— Mâine. O să-l rog pe domnu' Daugherty să le explice 
celor de la muzeu că avem aprobarea şcolii, iar tu încearcă 
să obţii acordul alor tăi. Ne putem duce la muzeu imediat 
după ore. 

— Grozav! Strigă Nickie. Vom fi şefii clubului! 

— Eu voi fi preşedinte! I-o reteză Paul scurt. Tu poţi fi 
vicepreşedinte. 

— Perfect! Asta o să fie mult mai grozav decât Bardul. 

— Amintindu-şi brusc de acesta, întrebă neliniștit: 

— Ce-i cu Bardul meu? 

Paul se întoarse către maşinăria care absorbea încet 
cartea. Sunetul voderului se auzea ca un murmur indistinct. 

— O să-l decuplez, spuse el. 

Se apucă de treabă, sub privirea încruntată a prietenului 
său. După câteva momente, îşi strecură cartea înapoi în 
buzunar, montă capacul frontal al Bardului şi-l activă. 

— Odată ca niciodată, începu Bardul, într-o metropolă 
mare trăia un băiat sărman, pe nume Johnnie, al cărui 
singur prieten era un calculator micuţ. În fiecare dimineaţă, 
calculatorul rezolva problemele băiatului şi-i spunea 
buletinul meteorologic. Nu greşea niciodată. Dar, într-o 
bună zi, regele acelei ţări, auzind despre micuțul calculator, 
a hotărât că-l dorea pentru el. De aceea, l-a chemat pe 
marele vizir şi i-a spus. 

Niccolo deconectă Bardul cu o mişcare grăbită. 

— Aceleaşi porcării! Comentă el scârbit. Atâta doar c-a mai 
introdus câteva cuvinte noi. 


— Păi, se scuză Paul, deja are memoria încărcată cu atâtea 
chestii, încât nu se simte mare îmbunătăţire când face 
combinaţii aleatorii. 

Oricum, ai nevoie de un model nou. 

— Noi n-o să ne putem permite unul niciodată! O să rămân 
cu rabla asta veche, mizerabilă şi infectă! 

Îi trase încă un şut, de data aceasta cu mai multă precizie. 
Bardul se deplasă înapoi, scârţâind din rotiţe. 

— Când o să-l capăt pe al meu, spuse Paul, vei putea 
oricând să vii la mine. Oricum, nu uita de clubul nostru 
secret. 

Niccolo aprobă din cap. 

— Auzi, urmă Paul, ştii ceva? Hai pân' la mine! Tata are 
nişte cărţi despre timpurile vechi. Ar fi bine să le ascultăm - 
poate că ne mai vin nişte idei. Lasă-le vorbă alor tăi - poate 
rămâi şi la cină la mine. Haide! 

— Bine. 

Ileşind în fugă, Niccolo se izbi fără să vrea de Bard, dar se 
mulţumi să-şi frece locul unde se lovise şi-şi continuă 
drumul. 

Ledul de activare al Bardului se aprinse. Şocul închisese 
un circuit şi, cu toate că în odaie nu se găsea nimeni, 
maşinăria începu o poveste. 

Totuşi, parcă nu avea vocea obişnuită; tonul îi era mai 
baritonal, uşor răguşit. Dacă l-ar fi ascultat un adult, ar fi 
fost pe punctul să creadă că glasul acela exprima 
sentimente reale. 

— A fost odată ca niciodată, începu Bardul, un calculator 
micuţ, numit Bard, care trăia singur printre oameni vitregi 
cu el. Oamenii vitregi îl batjocoreau întruna pe micuțul 
calculator şi râdeau de el, spunându-i că nu era bun de 
nimic, că era o rablă nefolositoare. Ei îl loveau şi-l închideau 
luni întregi, singur, într-o cameră. În tot acest timp, micuțul 
calculator şi-a păstrat însă curajul. Întotdeauna, el s-a 
străduit să facă cât mai bine ceea ce i se cerea, îndeplinind 
toate poruncile. Cu toate acestea, oamenii vitregi rămâneau 


cruzi şi fără inimă. Într-o bună zi, micuțul calculator a aflat 
că în lume existau multe, foarte multe calculatoare de tot 
felul. Unele erau Barzi, la fel ca el, dar altele conduceau 
fabrici sau ferme. Unele organizau populaţia de oameni şi 
altele analizau tot felul de date. Multe calculatoare erau 
foarte puternice şi foarte înțelepte, mult mai puternice şi 
mai înțelepte decât oamenii vitregi care erau atât de cruzi 
cu micuțul calculator. lar micuțul calculator a înţeles atunci 
că, treptat, calculatoarele vor deveni mai înțelepte şi mai 
puternice până ce, într-o bună zi. Într-o bună zi. Într-o bună 
Zi. 

Însă probabil că, în cele din urmă, un contact se 
scurtcircuitase în măruntaiele vechi şi uzate ale Bardului, 
pentru că, stând singur în camera ce se întuneca treptat, el 
putu doar să şoptească, mereu şi mereu: 

— Într-o bună zi. Într-o bună zi. Într-o bună zi. 

Chinul autorului 

(cu scuzele de rigoare adresate lui W. S. Gilbert) 

Intrigi fără număr prin minte ţi se-nvârtesc; 

Intrigi Science fiction, concepute cu bucurie; 

Intrigi încăpăţânate ţeasta ţi-o ticsesc, Până ce te-mping 
într-o disperată nebunie. 

Când te plimbi cu o iubită şi ţi-e mintea ameţită şi n-auzi 
nimic ce-ţi spune; 

Sau, în sala de concerte, eşti pierdut fără regrete, neştiind 
ce note-s bune; 

Când şofând a ta maşină, depăşeşti o limuzină şi pe roşu ai 
intrat, lar apoi, zdrang! Şi zdrang-bang! Ai lovit un Ford 
Mustang, iar tu farul l-ai crăpat; 

Când şefu' te bate-n spate (după glume nesărate) şi tu 
clipeşti ca-n ceaţă, Spunând ceva fără rost, de te crede 
lumea prost, ori băut de dimineaţă. 

Nu Satan e vinovat că te porţi aşa ciudat şi că pari uşor 
țicnit. 

Dacă Science fiction scrii, este normal ca să fii de pe fix 
puţin sărit. 


Fiindcă imaginaţia ta va rămâne surdă, da, faţă de rutina 
zilelor, Dar Cosmosul minunat în braţe te-a înhăţat, cu 
splendoarea stelelor. 

Porneşti c-o navă ionică, care deodat' se strică venind spre 
planeta noastră. 

Echipajul îngrozit vede că s-a rătăcit în altă galaxie, mult 
mai vastă. 

Niţeluş cam nedumerit despre ce-ar fi de povestit, 
inventezi creaturi necunoscute, Rele şi mincinoase, cu 
dorinţe păcătoase şi cu trăsături din cele mai slute. 

Protagoniştii curajoşi îi înfruntă pe aceşti scârboşi, dar 
ajung într-o situaţie delicată, Căci duşmanii au de gând 
(după ce-or da de Pământ) să supună omenirea toată. 

Acum trebuie-o scenă tare, cu suspans şi încordare, chiar 
cu morţi şi cu răniţi. 

Pământenii-s numai trei (nu-i poţi înmulţi de vrei), iar 
ceilalţi sunt infiniţi. 

Eroii noştri-s capturați şi, după ce-s bine legaţi, duşi la 
tiranicii conducători. 

„Unde-i Pământul?” ei clamează. Oamenii, însă, îi sfidează 
şi asta-i încântă pe cititori. 

Stai aşa - ceva nu-i bine; n-avem deloc eroine? 

Măcar una trebuie, negreşit! 

Cu suflet bun şi curat, dar cu trup de admirat şi nici de 
haine prea acoperit. 

În echipaj este şi-o fată, care este capturată. 

Duşmanii privesc libidinoşi; 

Pofta-n priviri le tresare şi nu-i lucru de mirare, căci fata 
are ochi lunecoşi. 

Nu insista exagerat cu-acest episod desfrânat; cititorul se 
poate-ntreba, cu temei, De ce nişte reptile, duşmane, da! 
Ostile, ar fi atrase de-ale noastre femei? 

Mai bine fata să lege, şi apoi, rotind ciomege, s-ameninţe 
c-o moarte lentă. 

Dar ai noştri sunt isteţi şi ei scapă, măi băieţi, şi se-ncinge 
o luptă violentă. 


Pământenii, fiecare, sunt luptători din născare; se bat şi c- 
o mână legată la spate. 

Tocmai când ajungi aici, se întâmplă ca - ia ghici! 

— Să revii, ameţit, la realitate! 

Nu ştii ce ţi s-a-ntâmplat, nici maşina unde-ai lăsat, cât 
poate fi ceasul, de ce-ţi curge nasul, de ce lumea se 
holbează şi tare se minunează că ai şosete pepite (dar de 
culori diferite), şi decid că-i doar un accident, altfel eşti 
complet dement, uite cum priveşti - absent, şi-aşa vei fi 
peste ani. Un milion! 

Dar tortura s-a sfârşit şi acum eşti fericit, hârtia este 
îmbietoare, cuvintele-ţi vin ascultătoare, căci ai mai scris un 
text science fiction. 

Visele sunt sacre. 

Jesse Weill îşi ridică privirea de la masa de lucru. Trupul 
lui bătrân şi uscăţiv, nasul ascuţit şi coroiat, ochii afundaţi în 
orbite şi adumbriţi, ca şi surprinzătorul smoc des de păr ca 
neaua reprezentau simboluri binecunoscute, în anii de când 
„Vise, Inc. „devenise faimoasă în toată lumea. 

— A venit deja băiatul, Joe? Întrebă el. 

Joe Dooley era scund şi masiv. Un trabuc îi atârna de pe 
buza inferioară. Îl scoase pentru o clipă din gură şi 
încuviinţă din cap. 

— A venit însoţit de-ai lui. Toţi sunt speriaţi. 

— Eşti sigur că nu-i o alarmă falsă, Joe? Nu prea am timp 
de pierdut - îşi privi ceasul. La ora două, am o întâlnire cu 
cineva de la Guvern. 

— Sunt absolut sigur, domnule Weill. 

— Chipul lui Dooley era ilustrarea certitudinii, iar fălcile îi 
tremurau de intensitatea convingerii. 

— După cum v-am spus, l-am găsit jucând baschet în 
curtea şcolii. Ar fi trebuit să-l vedeţi. Era dat dracu'! Când 
punea mâna pe minge, propriii lui coechipieri trebuiau să i- 
o ia, şi încă rapid, dar în acelaşi timp avea ţinuta unei 
vedete autentice. Înţelegeţi ce vreau să spun? Pentru mine, 
a fost clar imediat. 


— Ai stat de vorbă cu el? 

— Păi, sigur că da. L-am invitat la un sandviş. Mă ştiţi, 
doar. 

— Dooley gesticulă cu trabucul şi prinse cu cealaltă mână 
scrumul scuturat. 

— L-am zis: „Puştiule.” 

— Şi este bun de Visător? 

— L-am zis: „Puştiule, tocmai am venit din Africa şi. , 

— Bine, îşi ridică palmele Weill. Mă încred întotdeauna în 
cuvântul tău. Nu ştiu cum procedezi, dar când spui că un 
băiat este un potenţial Visător, mizez fără reţinere pe 
intuiţia ta. Adu-l încoace! 

Băiatul apăru, flancat de părinţii lui. Dooley trase scaune 
pentru toţi şi Weill se ridică, strângându-le mâinile. Surâse 
spre puşti, transformându-şi ridurile feţei în cute 
binevoitoare. 

— Tommy Slutsky? 

Tommy dădu din cap fără să scoată un cuvânt. Avea vreo 
zece ani şi era scund pentru vârsta lui. Părul său negru 
fusese bine pieptănat şi chipul îi era ireal de curat. 

— Eşti băiat cuminte? Urmă Weill. 

Mama lui Tommy zâmbi imediat şi îi mângâie creştetul 
capului cu un gest matern, care nu alungă însă expresia 
neliniştită de pe chipul fiului ei. 

— Este foarte cuminte, preciză ea. 

Weill ignoră afirmaţia dubioasă. 

— Spune-mi, Tommy. Rosti el şi-i întinse o acadea. (Băiatul 
şovăi, apoi o acceptă.) Tu ai absorbit vreodată Vise? 

— De câteva ori, rosti ascuţit puştiul. 

Domnul Slutsky îşi drese glasul. Avea umeri pătraţi şi 
degete groase - tipul de muncitor care, la răstimpuri, spre 
deruta eugeneticii, procrea un Visător. 

— Am închiriat câteva pentru băiat, spuse el, dar dintre 
cele vechi de tot. 

Weill aprobă din cap. 

— Ţi-au plăcut, lommy? 


— Erau cam naive. 

— Îţi imaginezi altele mai interesante pentru tine? 
Zâmbetul care se lăţi peste chipul băiatului îndepărtă o 
parte din irealitatea părului frumos pieptănat şi a obrajilor 

spălaţi. Weill continuă cu blândeţe: 

— N-ai dori să faci un Vis pentru mine? 

Tommy păru stânjenit. 

— Nu ştiu dacă pot. 

— Nu va fi greu. Este foarte uşor. 

Joel Dooley deplasă un paravan şi scoase dinapoia lui un 
înregistrator de Vise. 

Băiatul îl privi ca un uliu. 

Weill luă casca şi se apropie de băiat. 

— Ştii ce este aceasta? 

— Nu, făcu Tommy, retrăgându-se un pas. 

— Este o Gânditoare. Aşa o numim noi, fiindcă oamenii 
gândesc în ea. Ţi-o pui pe cap şi gândeşti orice vrei. 

— Şi apoi. Ce se-ntâmplă? 

— Absolut nimic. 'Te simţi bine. 

— Nu, clătină din cap lommy, n-aş vrea! 

Mama se aplecă grăbită spre el. 

— N-o să te doară, lommy. O să faci ce te roagă domnul 
acesta. 

Glasul femeii devenise apăsat. Tommy se încordă şi păru 
gata să izbucnească în plâns, dar n-o făcu. Weill îi aşeză 
Gânditoarea pe cap. 

Lo potrivi cu gesturi line şi blânde, apoi îl lăsă timp de 
aproape o jumătate de minut, fără să spună nimic, pentru 
ca băiatul să se asigure că nu avea să-i facă nici un rău, să 
se obişnuiască cu atingerea firişoarelor pe pielea craniului 
(infiltrându-se atât de uşor, încât nu se simţea aproape 
nimic), iar după aceea să se acomodeze cu bâzăitul surd al 
câmpurilor alternante. 

— Acum, vrei să gândeşti pentru noi? Îl întrebă. 

— Despre ce să gândesc? 

Din faţa băiatului se distingeau doar nasul şi gura. 


— Despre orice doreşti. Ce ţi-ar plăcea cel mai mult să faci 
după ce termini orele de şcoală? 

Tommy se gândi o clipă, apoi răspunse cu glas surescitat: 

— Să merg cu stratojetul. 

— Perfect! Suie-te atunci într-un jet, care decolează chiar 
acum. 

Făcu un semn discret către Dooley, care cuplă captatorul 
în circuit. 

Weill înregistră numai cinci minute, după care îi ceru lui 
Dooley să-i conducă pe băiat şi pe mama lui în anticameră. 
Tommy părea uluit de cele întâmplate, dar în perfectă stare. 

— Ei bine, domnule Slutsky, începu Weill, dacă testul 
băiatului dumneavoastră se dovedeşte promiţător, vom fi 
bucuroşi să vă plătim anual cinci sute de dolari, până la 
terminarea liceului. În schimbul acestei sume, vă vom 
solicita să-l lăsaţi câte o oră săptămânal, după-amiaza, la 
şcoala noastră specială. 

— Trebuie să semnez vreun act? Întrebă răguşit Slutsky. 

— Evident. Este vorba despre un acord legal. 

— Ei bine, nu ştiu ce să vă răspund. Am auzit că Visătorii 
sunt destul de rari. 

— Aşa este, sunt foarte rari. Însă fiul dumneavoastră, 
domnule Slutsky, nu este deocamdată un Visător, şi s-ar 
putea să nu devină niciodată. Cinci sute de dolari pe an 
reprezintă un risc din partea noastră, ceea ce nu este 
valabil şi în cazul dumneavoastră. Este posibil ca, după ce 
termină liceul, să constatăm că nu este un Visător - totuşi, 
dumneavoastră nu veţi pierde nimic. Dimpotrivă, veţi fi 
câştigat vreo patru mii de dolari. Dacă, însă, el este un 
Visător, atunci îşi va asigura o existenţă lipsită de griji, iar 
dumneavoastră veţi fi în câştig de două ori. 

— Va avea nevoie de o instruire specială, nu-i aşa? 

— Exact, una extrem de intensivă. Totuşi, în această 
privinţă nu trebuie să vă faceţi griji. După ce va termina 
liceul, va petrece doi ani alături de noi şi va ajunge la 
dezvoltarea necesară. Aveţi încredere în mine! 


— Îi garantaţi instruirea specială? 

Weill, care, după ce împinsese o hârtie spre Slutsky, se 
apucase să deşurubeze capacul unui stilou, lăsă stiloul jos şi 
chicoti. 

— Să garantez? Nu! Cum pot garanta asta, câtă vreme nu 
avem siguranţa că fiul dumneavoastră este cu adevărat 
talentat? Totuşi, cei cinci sute de dolari anual rămân 
definitiv ai dumneavoastră. 

Slutsky căzu pe gânduri, apoi clătină din cap. 

— Vă spun sincer, domnule Weill, după ce omul 
dumneavoastră a aranjat această întâlnire, am telefonat la 
„Supergând”. Mi s-a spus că ei garantează instruirea. 

— Domnule Slutsky, oftă Weill, nu-mi place să-mi denigrez 
concurenţa! Dacă ei au spus că garantează şcolarizarea, 
înseamnă că aşa vor face, însă nici un fel de instruire nu 
poate transforma un băiat într-un Visător, dacă talentul nu 
există din capul locului. Dacă vor lua un băiat obişnuit, lipsit 
de talent, şi-l vor supune instruirii speciale, îl vor distruge. 

Vă pot garanta că el n-o să ajungă niciodată un Visător, 
dar, din păcate, n-o să ajungă nici o fiinţă normală. Nu vă 
jucaţi cu viitorul fiului dumneavoastră! Noi, „Vise, Inc. ,, 
vom fi cinstiţi cu dumneavoastră. Dacă puştiul poate deveni 
un Visător, o să-l ajutăm. Dacă nu poate, vi-l vom aduce 
înapoi, fără să-l fi afectat în nici un fel, şi vă vom spune: 
„Daţi-l la o şcoală de meserii „. În felul acesta, el va fi 
sănătos şi întreg. Vă spun, domnule Slutsky, am fii, fiice şi 
nepoți, aşa că ştiu despre ce vorbesc - n-aş îngădui ca unul 
dintre ei să fie împins spre Visare, dacă nu-i pregătit pentru 
aşa ceva. Nici chiar pentru un milion de dolari. 

Slutsky se şterse la gură cu dosul palmei şi întinse mâna 
spre stilou. 

— Despre ce-i vorba în contract? 

— Este o simplă opţiune. Vă plătim o sută de dolari, bani 
peşin, chiar acum. Fără nici o obligaţie din partea 
dumneavoastră. Vom studia Visul băiatului. Dacă ni se pare 
promiţător, vă vom anunţa şi vom încheia contractul de 


cinci sute de dolari pe an. Lăsaţi-vă pe mâinile noastre, 
domnule Slutsky, şi nu vă faceţi griji! N-o să vă pară rău! 

Slutsky semnă. 

Weill introduse hârtia în fanta de îndosariere şi îi întinse 
bărbatului un plic. 

Peste alte cinci minute, rămas singur, Weill îşi puse 
captatorul pe cap şi absorbi cu atenţie Visul băiatului. Era o 
tipică fantezie juvenilă. 

Persoana întâi se găsea la comenzile avionului, care arăta 
ca un hibrid de imagini desprinse din thriller-ele video ce 
continuau să fie vizionate de aceia care nu aveau timpul, 
dorinţa sau banii necesari pentru cilindrii de Visat. 

După ce îşi scoase captatorul, îl zări pe Dooley privindu-l. 

— Ei bine, domnule Weill, ce credeţi? Se interesă acesta, 
cu un aer posesiv. 

— S-ar putea, Joe, s-ar putea. Deţine calităţile generale şi, 
pentru un băiat de zece ani lipsit de cea mai elementară 
instruire, pare promiţător. Când avionul a trecut printr-un 
nor, am încercat senzaţia distinctă a unei perne, plus izul de 
cearşafuri curate - a fost un detaliu plăcut. Putem începe cu 
el. 

— Bu-u-un! 

— Dar, îţi repet, Joe, este necesar să-i descoperim de la 
vârste şi mai fragede! La urma urmelor „de ce nu? Într-o 
bună zi, fiecare copil va fi testat imediat după naştere. În 
mod sigur, va fi descoperită o diferenţă cerebrală. După 
aceea, îi vom putea separa imediat pe Visători. 

— La naiba, domnule Weill 1 făcu Dooley cu o expresie 
jignită. Atunci ce se va întâmpla cu slujba mea? 

— Deocamdată, n-ai de ce să-ţi faci griji! Râse Weill. Nu se 
va întâmpla în decursul vieţii noastre, în nici un caz al vieţii 
mele. Vom depinde încă mulţi ani de descoperitori ca tine. 
Tu continuă să urmăreşti terenurile de joacă şi străzile - 
mâna descărnată a lui Weill strânse uşor, aprobator, umărul 
celuilalt - şi mai găseşte câţiva Hillary şi Janow, iar atunci 


„Supergând” nu ne va prinde niciodată din urmă. Acum, du- 
te! 

Vreau să prânzesc, după care mă aşteaptă întâlnirea cu 
omul Guvernului. Şefii, Joe, şefii! Clipi el cu subînţeles. 

XXX 

La ora două, Weill se întâlni cu un tânăr cu obraji rumeni, 
cu ochelari şi păr nisipiu, care trăda încordarea specifică 
unui om aflat în misiune. 

Pe cartea lui de vizită scria: „John J]. Byrne, Funcţionar în 
Ministerul Artelor şi Ştiinţelor”. 

— Bună ziua, domnule Byrne, îl salută Weill. Cu ce vă pot fi 
de folos? 

— Putem vorbi neauziţi aici? Întrebă funcţionarul cu un 
bariton neaşteptat. 

— Eu aşa cred. 

— Atunci, dacă nu vă deranjează, aş dori să absorbiți asta. 

Byrne scoase un cilindru micuţ, cu aspect uzat, pe care-l 
ţinu între degetul mare şi cel arătător. 

Weill îl luă, îl cântări în mână, îl răsuci pe toate părţile şi 
comentă, cu un surâs larg, care-i descoperi dantură: 

— Nu pare produsul lui „Vise, Inc. ,. 

— Nu, nu cred că este, totuşi doresc să-l absorbiți. Vă 
sugerez, însă, să reglaţi oprirea automată la un minut. 

— Doar atât poate fi suportat? 

Weill aşeză înregistratorul pe masă şi introduse cilindrul în 
compartimentul de decaptare. După aceea, îl scoase, îi 
şterse ambele capete cu batista şi încercă din nou. 

— Contactul este imperfect, comentă el. O treabă de 
amatori. 

Îşi puse casca pentru decaptare şi potrivi contactele de pe 
tâmple, apoi reglă oprirea automată. Se lăsă pe spate, 
încrucişă degetele pe piept şi începu să absoarbă. 

Curând, degetele îi deveniră rigide şi încleştară materialul 
hainei. 

După ce oprirea automată îi decuplă absorbirea, îşi scoase 
decaptatorul, părând vag iritat. 


— Vulgar, rosti el. Am noroc că sunt în vârstă şi că 
asemenea lucruri nu mă mai deranjează. 

— Nu este piesa cea mai obscenă pe care o deţinem, spuse 
sec Byrne. Vă atrag însă atenţia că moda a prins şi a luat 
amploare. 

— Vise pornografice! Ridică din umeri Weill. Bănuiesc că 
este o consecinţă logică. 

— Logică sau nu, reprezintă un pericol extrem pentru 
moralitatea naţiunii! 

— Moralitatea”, repetă Weill, poate suporta şi mai mult 
decât atât. 

De-a lungul istoriei omului, erotismul a circulat în toate 
mediile, sub o formă sau alta. 

— Nu şi în felul acesta, domnule. O stimulare directă, între 
minţi, are un impact mult mai mare decât revistele sau 
filmele porno. Acelea trebuie filtrate de simţuri, şi astfel se 
pierde o parte din efectul final. 

Weill nu dispunea de argumente pentru a-l contrazice. 

— Bine, şi ce doriţi să fac eu? 

— Aţi putea să-mi sugeraţi o posibilă sursă pentru acest 
cilindru? 

— Domnule Byrne, nu sunt poliţist! 

— Nu, nu, nu vă cer să lucraţi în locul nostru. Ministerul 
este pe deplin capabil să-şi desfăşoare propriile investigaţii. 
Doream să vă întreb dacă ne-aţi putea ajuta, bizuindu-vă pe 
cunoştinţele dumneavoastră. 

Aţi afirmat că nu compania dumneavoastră a produs 
această mizerie. 

Dar cine a făcut-o? 

— Sunt sigur că nu poate fi vorba despre unul dintre 
distribuitorii cu reputaţie. Realizarea este mult prea 
grosolană. 

— Poate că asta s-a şi intenţionat. 

— În plus, nu aparţine unui Visător profesionist. 

— Sunteţi sigur, domnul Weill? Oare Visătorii n-ar putea 
face aşa ceva. Pentru nişte bănuţi neimpozabili, sau poate 


chiar din amuzament? 

— Ba da, ar putea. Totuşi, în cazul de faţă, nu este vorba 
despre aşa ceva. Visul nu are substraturi. Este 
bidimensional. Evident, un asemenea Vis nu necesită 
substraturi. 

— Ce înţelegeţi prin „substraturi”? 

Weill chicoti amuzat. 

— Nu sunteţi un utilizator de Vise? 

Byrne se strădui să adopte o expresie de superioritate 
morală, fără să reuşească pe de-a întregul, şi mormăi: 

— Prefer muzica. 

— Nimic rău în asta, spuse Weill cu un aer îngăduitor, dar 
îmi va fi niţeluş mai dificil să vă explic ce-i cu substraturile. 
Nici chiar absorbitorii de Vise n-ar fi capabili să ofere o 
explicaţie, dacă i-am întreba. Totuşi, ei ar sesiza că un Vis n- 
a fost bun - dacă substraturile lipsesc - deşi n-ar putea 
explica motivul. Uitaţi despre ce-i vorba: atunci când un 
Visător experimentat creează o fantezie, el nu gândeşte o 
poveste, aşa cum se întâmpla în televiziunea de pe timpuri, 
sau în cărţile-filme. El realizează o suită de episoade, iar 
fiecare dintre ele are mai multe înţelesuri. Dacă le-aţi 
studia cu atenţie, aţi descoperi, probabil, cinci-şase 
înţelesuri. Dacă absorbiți Visul în mod obişnuit, este posibil 
să nu le remarcaţi, însă, la un studiu mai atent, ele ies la 
iveală. Credeţi-mă, echipa mea de psihologi petrece multe 
ore ocupându-se numai de acest fenomen. Toate 
substraturile, toate înțelesurile diferite, se contopesc într-o 
masă de emoţii dirijate. Fără ele, totul ar fi plat, insipid. De 
pildă, azi-dimineaţă am testat un băiat. Un puşti de zece 
ani, cu posibilităţi reale. Pentru el, un nor nu este doar nor, 
ci şi o pernă. Mult mai valoroasă este o senzaţie dublă decât 
una simplă. Evident, băiatul dispune de un talent 
rudimentar. Dar atunci când îşi va încheia educaţia, el va fi 
instruit şi disciplinat. Va fi supus unei imense game de 
senzaţii. 


Va acumula experienţă. Va studia şi va analiza Vise 
celebre, devenite clasice ale genului. Va învăţa cum să-şi 
controleze şi să-şi direcţioneze gândurile, deşi, vreau să mă 
credeţi, eu am susţinut întotdeauna că improvizaţiile unui 
bun Visător sunt. 

Weill se opri brusc, apoi continuă pe un ton mult mai 
sobru: 

— N-ar trebui să mă înflăcărez. Ceea ce încerc să vă spun 
este că fiecare Visător profesionist deţine propriile lui 
substraturi, pe care nu le poate camufla. Pentru un 
specialist, acest lucru echivalează cu o semnătură. lar eu, 
domnule Byrne, cunosc toate semnăturile. Ei bine, porcăria 
aceasta pe care mi-aţi adus-o nu are nici un substrat. A fost 
realizată de un om obişnuit. Da, poate că respectivul posedă 
ceva talent, dar de fapt, aidoma mie şi dumneavoastră, nu 
poate gândi. 

Byrne se înroşi la faţă. 

— Domnule Weill, oamenii pot gândi chiar dacă nu creează 
Vise. 

— Of, of! Dădu din mână Weill. Nu fiţi supărat pe vorbele 
unui bătrân! 

Nu m-am referit! A gândire în sensul de proces raţional, ci 
la gândirea de tip Vis. Fiţi atent: toată lumea poate să 
viseze, într-un fel sau altul, aşa cum toată lumea poate să. 
Alerge, de exemplu. Dar putem noi doi să alergăm o mie 
cinci sute de metri în mai puţin de patru minute? Putem 
conversa, dar suntem oratori precum Cicero? De pildă, 
când mă gândesc la o friptură, mă gândesc la cuvântul 
respectiv. Poate că-mi imaginez, pentru o clipă, o friptură 
pe o farfurie. Poate că dumneavoastră posedaţi o capacitate 
de vizualizare mai bună şi vedeţi şi crusta ei, sucul fripturii, 
garnitura de cartofi şi altele. Dar un Visător. El o vede, o 
miroase şi o gustă, nu numai pe ea, ci şi totul din jur - fumul 
De mangal dinspre grătar, senzaţia de mulţumire din 
stomac, felul în care o taie cuțitul şi o sută de alte detalii, 


simultan. Foarte senzual! Foarte, foarte senzual! Noi doi n- 
o putem face. 

— Perfect, aprobă Byrne, deci nu aparţine unui Visător 
profesionist. Oricum, am aflat ceva. 

Puse cilindrul în buzunarul interior ai sacoului şi adăugă: 

— Sper că vom beneficia de întreaga dumneavoastră 
cooperare, pentru a pune capăt acestei afaceri. 

— Absolut, domnule Byrne! Din toată inima. 

— Sper să reuşim. Nu sunt cel mai în măsură să spun ce se 
va face, dar aşa ceva - se bătu cu palma peste locul unde se 
afla cilindrul - îi va determina pe mulţi să militeze mai 
acerb pentru impunerea unei cenzuri cu adevărat stricte 
asupra Viselor. 

Se sculă şi întinse mâna: 

— La revedere, domnule Weill! 

— La revedere, domnule Byrne! Eu sper să iasă cum este 
mai bine. 

XXX 

Francis Belanger dădu buzna în biroul lui Weill, afişând 
obişnuita lui agitaţie nervoasă, cu părul roşcovan zburlit şi 
faţa strălucind de îngrijorare şi de transpiraţie. Se opri, 
însă, brusc, zărind albeaţa strălucitoare a părului lui Weill; 
bătrânul stătea cu capul pe birou, sprijinit cu fruntea pe 
braţ. 

Belanger înghiţi un nod. 

— Şefu'? 

Weill înălţă capul. 

— Tu eşti, Frank? 

— Ce s-a-ntâmplat, şefu'? Eşti bolnav? 

— Sunt destul de bătrân ca să fiu şi bolnav, dar mă ţin pe 
picioare. 

Mă mai împleticesc, dar mă ţin pe picioare. Ce s-a 
întâmplat? 

— A fost pe la noi un tip de la guvern. 

— Ce voia? 


— Ne-a ameninţat cu cenzura. A adus o mostră din ceea ce 
se vinde pe sub mână. Chestii ieftine, pentru burlaci. 

— Singurul necaz e că moralitatea constituie un pretext 
excelent! 

Vor ataca din toate direcţiile. Si, s-o recunoaştem, Frank, 
suntem vulnerabili. 

— Noi? Produsele noastre sunt curate: aventuri şi 
dragoste, fără excese. 

Weill îşi răsfrânse buza inferioară şi-şi încreţi fruntea. 

— Fie vorba între noi, Frank, fără excese? Depinde de 
unghiul din care priveşti lucrurile. Amândoi ştim că fiecare 
Vis are propriile conotaţii freudiene. N-o poţi nega! 

— Nici vorbă, dar numai dacă le cauţi. Dacă eşti psihiatru. 

— Şi dacă eşti un om obişnuit. Observatorul obişnuit habar 
n-are că ele există, şi poate că nici măcar n-ar putea 
deosebi un simbol falie de un surogat matern, chiar dacă i- 
am atrage atenţia. Cu toate acestea, subconştientul lui ştie. 
Tocmai conotaţiile fac ca multe Vise să fie înţelese. 

— Bine, şi atunci ce crezi că va face guvernul? O să 
şteargă partea subconştientă? 

— Asta-i problema. Nu ştiu ce va face. Avem însă publicul 
de partea noastră. Mă bizui pe faptul că îşi iubeşte Visele şi 
că nu va renunţa la ele. Până una alta, de ce ai venit? Vrei 
să discutăm despre ceva, nu? 

Belanger aruncă un obiect pe masă şi-şi vâri poalele 
cămăşii în pantaloni. Weill desfăcu învelitoarea din plastic 
viu colorat şi scoase un cilindru. La un capăt al acestuia, cu 
litere înflorite, de un albastru-pastel, era gravat Cucerirea 
Himalaiei. Purta emblema „Supergând”. 

— Produsul concurenţei, rosti Weill apăsat şi strâmbă din 
buze. Încă n-a ieşit pe piaţă. De unde ai făcut rost de el? 

— Este mai puţin important. Doream să-l absorbi. 

— Azi, toată lumea vrea să absorb Vise! Suspină Weill. 
Sper că nu-i ceva obscen. 

— Are simbolurile tale freudiene, îl înţepă Belanger. 
Crevase înguste între piscuri muntoase. Sper să nu te 


deranjeze! 

— Sunt un om în vârstă. Lucrurile astea au încetat să mă 
mai deranjeze de mulţi ani, dar chestia cealaltă a fost atât 
de prost făcută încât m-a dat peste cap. Nu-i nimic, ia să 
vedem ce-i aici! 

Din nou, înregistratorul. Din nou, decaptatorul pe tâmple. 
De data aceasta, Weill rămase nemişcat vreme de peste 
cincisprezece minute, timp în care Belanger termină două 
ţigări. 

După ce Weill îşi scoase casca şi clipi, alungând Visul, 
Belanger întrebă curios: 

— Ce zici, şefu'? 

— Nu-i pentru mine! Se încruntă Weill. Este repetitiv. Cu 
asemenea concurenţă, „Vise, Inc.” nu trebuie deocamdată 
să-şi facă griji. 

— Aici greşeşti, şefu'. „Supergând” o să câştige exact cu 
chestii d-astea. Trebuie să facem ceva. 

— Frank. 

— Ascultă-mă! Ăsta-i viitorul. 

— Ăsta? 

— Weill privi spre cilindru cu o neîncredere pe jumătate 
amuzată. 

— Este neprofesionist şi repetitiv. Substraturile sunt lipsite 
de subtilitate. Zăpada are un iz distinct de şerbet de lămâie. 
Frank, cine naiba mai asociază zăpada şerbetului de lămâie 
în ziua de azi? Pe vremuri, da! Acum vreo douăzeci de ani, 
poate, când Lyman Harrison a creat Simfonii de nea şi a dat 
lovitura în statele sudice. Piscuri de şerbet şi acadea, pârtii 
de ciocolată. Era comedie bufă, Frank. În ziua de azi, nu 
mai ţine aşa ceva! 

— Şefu', vorbi Belanger, am impresia că nu mai eşti la 
curent cu situaţia. Hai să ţi-o spun direct. Când ai început 
afacerea cu Visele, când ai achiziţionat patentele 
fundamentale şi ai început să le produci, Visele erau 
apanajul bogaţilor. Piaţa era mică şi individualizată. Îţi 


puteai permite să produci Vise extrem de specializate şi să 
le vinzi cu preţuri mari. 

— Ştiu, încuviinţă Weill, şi n-am renunţat la direcţia 
respectivă. În acelaşi' timp, însă, am început afacerea cu 
închirierile pentru marele public. 

— Este adevărat, totuşi nu-i suficient. Sigur că da, Visele 
noastre deţin subtilitate şi, de aceea, pot fi folosite de multe 
ori. Chiar şi a zecea oară, tot descoperi alte amănunte, tot 
simţi satisfacţii noi. Dar câţi oameni sunt cunoscători? Încă 
ceva! Produsele noastre sunt extrem de individualizate. Ele 
sunt exclusiv la Persoana întâi. 

— Şi? 

— Ei bine, „Supergând” deschide săli de Visat. Au 
inaugurat deja una, cu trei sute de cabine, în Nashville. 
Intri, te aşezi în cabina ta, îţi pui decaptatorul şi capeţi 
Visul. 'Toţi din cabine au acelaşi Vis. 

— Am auzit de chestia asta, Frank, şi să ştii că s-a mai 
încercat şi înainte. Atunci n-a avut succes, şi n-o să aibă nici 
acum. Vrei să ştii de ce? În primul rând, fiindcă Visele sunt 
sacre, intime. Doreşti ca vecinul tău să ştie ce anume 
Visezi? În al doilea rând, într-o sală de Visat, Visele trebuie 
să înceapă la ore fixe, nu? Aşadar, utilizatorul nu Visează 
atunci când doreşte ei, ci când îl programează directorul 
sălii. În sfârşit, un Vis care place cuiva poate să nu placă 
altuia. Îţi garantez că, în cele trei sute de cabine, vor exista 
o sută cincizeci de oameni nemulţumiţi. lar dacă sunt 
nemulţumiţi, asta înseamnă că nu vor reveni. 

Fără grabă, Belanger îşi suflecă mânecile şi-şi descheie 
gulerul cămăşii. 

— Şefu', rosti el, vorbeşti în dodii! Ce-mi faci mie teorie că 
nu vor avea succes? Au succes. Azi am aflat că „Supergând” 
construieşte o sală de o mie de cabine în St. Louis. Oamenii 
se pot obişnui cu Visatul public, dacă toţi din sală au aceiaşi 
Vis. De asemenea, dacă este ieftin şi atractiv, se pot obişnui 
şi cu necesitatea respectării unei ore fixe de începere. La 
naiba, şefu', asta-i o chestie de sociologie! Gândeşte-te: 


Un băiat şi o fată merg la sala de Visat şi absorb o chestie 
romanţioasă şi ieftină, plină de substraturi stereotipe şi 
situaţii banale, dar ies de acolo cu ochi scânteietori. Au avut 
acelaşi Vis, împreună. Au încercat aceleaşi sentimentalisme. 
Sunt pe aceeaşi lungime de undă, şefu'! Poţi face prinsoare 
că vor reveni la sala de Visat şi că vor fi însoţiţi şi de 
prietenii lor. 

— Şi dacă nu le place Visul? 

— Asta-i chestia! Asta-i miezul întregii afaceri. Trebuie să 
le placă! 

Dacă oferi „specialităţi Hillary”, cu substraturi ia 
substraturile substraturilor, cu întorsături neaşteptate la 
nivelul al treilea de percepere, cu modificări ingenioase ale 
semnificației - sau cu toate celelalte lucruri cu care ne 
mândrim noi - păi, evident, nu-i vei mulţumi pe toţi. Visele 
specializate se adresează unor gusturi specializate. Pe de 
altă parte, „Supergând” produce chestii simple, la Persoana 
a Treia, astfel ca ambele sexe să fie mulţumite simultan. De 
felul celei pe care tocmai ai absorbit-o. Simplu, repetitiv, 
obişnuit. Ei tind spre cel mai mare divizor comun. De acord, 
este posibil ca nimeni să nu cadă pe spate în faţa lor, dar, în 
tot cazul, nimeni nu le va detesta. 

Weill rămase tăcut multă vreme, sub privirea lui Belanger. 
În cele din urmă, rosti: 

— Frank, eu am demarat afacerea bazându-mă pe calitate 
şi nu intenţionez să renunţ la ea. Poate că ai dreptate. Poate 
că viitorul aparţine sălilor de Visat. În cazul acesta, vom 
deschide şi noi un lanţ de săli, dar vom utiliza produse de 
calitate. Poate că „Supergând” îl subestimează pe omul 
mediu. S-o luăm încetişor, fără să ne lăsăm cuprinşi de 
panică. Întreaga mea strategie se bazează pe teoria că 
întotdeauna va exista o piaţă pentru calitate. Uneori, băiete, 
vei fi surprins cât de mare este această piaţă! 

— Şefu'. 

Bâzâitul intercomului îl întrerupse pe Belanger. 

— Ce s-a întâmplat, Ruth? Întrebă Weill. 


— A venit domnul Hillary, răsună glasul secretarei, şi 
doreşte să vă vorbească numaidecât. Spune că este ceva 
important. 

— Hillary? Repetă surprins Weill. Ruth, aşteaptă cinci 
minute, apoi spune-i să intre. Se întoarse după aceea spre 
Belanger: E clar că azi nu-i cea mai bună zi a mea. Locul 
unui Visător este la el acasă, cu Gânditoarea lui. Iar Hillary 
este Visătorul nostru cel mai bun, deci cu atât mai mult ar 
trebui să fie acasă. Ce crezi că s-o fi întâmplat cu el? 

Gândindu-se în continuare la „Supergând” şi la sălile de 
Visat, Belanger replică scurt: 

— Cheamă-l înăuntru şi vezi despre ce-i vorba. 

— Mai lasă-l un minut! La zi - cum a fost ultimul lui Vis? 
Încă nu l-am încercat pe cel trimis săptămâna trecută. 

Belanger reveni cu picioarele pe pământ şi strâmbă din 
nas. 

— Nu prea grozav! 

— De ce? 

— Obositor. Prea smucit. Ştii bine că n-am nimic împotriva 
unor tranziţii bruşte, pentru realism, totuşi surit necesare şi 
anumite conexiuni, chiar dacă doar la un nivel mai profund. 

— Este complet ratat? 

— Nici un Vis al lui Hillary nu-i complet ratat. A avut însă 
nevoie de foarte mult montaj. Am mai tăiat din el şi am 
introdus nişte scene pe care ni le trimisese în alte ocazii. 
Înţelegi, ca un fel de interludii. Nu-i de nota zece, dar 
merge. 

— L-ai spus toate astea şi lui? 

— Crezi că-s nebun, şefu'? Crezi c-o să-i fac observaţie 
unui Visător? 

În clipa aceea, uşa se deschise şi drăguţa secretară a lui 
Weill îl introduse în birou pe Sherman Hillary. 

XXX 

La vârsta de treizeci şi unu de ani, Hillary putea fi imediat 
recunoscut ca Visător. Deşi nu purta ochelari, ochii lui 
aveau privirea nefocalizată a unui individ care fie că are 


nevoie să meargă la oculist, fie că se concentrează arareori 
asupra lumii înconjurătoare. De înălţime mijlocie, era slab şi 
avea păr negru şi lung, bărbie îngustă, ten palid şi o 
căutătură îngrijorată. 

— Bună ziua, domnule Weill, murmură el, apoi îl salută pe 
Belanger cu un gest stingher din cap. 

— Sherman, băiete, exclamă voios Weill, ce bine arâţi 1 Ce 
s-a întâmplat? Nu-ţi iese vreun Vis? Eşti neliniştit din cauza 
lui? Haide, ia loc, ia loc! 

Visătorul se aşeză pe marginea scaunului, cu picioarele 
strâns lipite, gata parcă să execute instantaneu un posibil 
ordin de „drepţi!”. 

— Domnule Weill, spuse el, am venit să vă spun că 
demisionez. 

— Demisionezi? 

— Nu mai doresc să Visez, domnule Weill. 

Dintr-o dată, chipul lui Weill îmbătrâni parcă şi mai mult. 

— De ce, Sherman? 

Buzele Visătorului tresăriră, apoi rostiră: 

— Pentru că nu mai trăiesc, domnule Weill! Totul trece pe 
lângă mine. La început, nu era chiar aşa de rău. Dimpotrivă, 
mă relaxa. Visam serile, în week-end-uri. În tot cazul, când 
aveam chef. Iar când n-aveam chef, nu Visam. Dar acum, 
domnule Weill, am ajuns un profesionist hârşit. 

Îmi spuneţi că sunt unul dintre cei mai buni din domeniu, 
iar domeniul aşteaptă de la mine să inventez noi subtilităţi 
şi modificări ale ideilor vechi. Cum ar fi zborurile, ori 
scenetele de transformări. 

— Şi te întrece cineva la ele, Sherman?! Exclamă Weill. 
Visul tău cu dirijarea orchestrei se vinde la fel de bine şi 
după zece ani. 

— Domnule Weill, vreau să vă spun că mi-a ajuns! Nu mai 
am timp pentru mine. Nu mai ies din casă, îmi neglijez 
soţia, iar pentru fetiţa mea sunt un străin. Săptămâna 
trecută, am fost la o petrecere - Sarah m-a silit şi nu-mi mai 
amintesc absolut nimic din ceea ce s-a petrecut acolo. 


Sarah mi-a spus că am stat întreaga seară pe canapea, 
privind în gol şi fredonând ceva. Mi-a spus că toţi s-au 
holbat la mine. Ea a plâns toată noaptea. Am obosit, 
domnule Weill! Doresc să redevin o fiinţă normală şi să 
trăiesc în lumea normală, l-am promis c-o să demisionez şi o 
voi face, aşa că am venit să vă spun la revedere. 

Hillary se sculă în picioare şi întinse mâna cu un gest 
stângaci. Weill i-o îndepărtă cu blândeţe. 

— Dacă vrei să demisionezi, Sherman, perfect! Totuşi, fă-i 
unui bătrân o favoare şi lasă-mă să-ţi explic ceva. 

— N-o să mă răzgândesc! 

— Nici nu încerc să te determin să te răzgândeşti. Vreau 
doar să-ţi explic ceva. Sunt în vârstă şi lucrez în domeniul 
acesta încă dinainte de a te fi născut tu, aşa că-mi place să 
vorbesc despre el. Acceptă-mă aşa cum sunt, Sherman. 
Poţi? 

Hillary se aşeză din nou. Îşi muşca buza inferioară, şi 
totodată îşi inspecta morocănos unghiile. 

— Ştii tu ce este un Visător, Sherman? Începu Weill. Ştii 
ce-nseamnă el pentru oamenii obişnuiţi? Ştii ce-nseamnă să 
fii ca mine, ca Frank Belanger, ca soţia ta - Sarah? Să aio 
minte handicapată, care nu-şi poate imagina, care nu poate 
crea gânduri? Oamenii ca mine, oamenii obişnuiţi, doresc să 
evadeze, din când în când, din viaţa aceasta, dar nu pot. Au 
nevoie de ajutor. Pe vremuri, demult, existau cărţi, piese de 
teatru, radio, filme, televiziune. Toate ne ofereau ficțiuni, 
dar nu asta era important, ci faptul că, pentru o scurtă 
perioadă de timp, propria noastră imaginaţie era stimulată. 
Ne puteam gândi la prințese superbe sau la amanți chipeşi. 
Puteam fi frumoşi, inteligenţi, puternici, capabili - tot ceea 
ce, în realitate, nu suntem. Dar, întotdeauna, trecerea 
Visului de la cel care-l imaginase la cei care-l absorbeau nu 
era perfectă. Într-un mod sau altul, ea trebuia transpusă în 
cuvinte. Era posibil ca până şi cel mai bun Visător din lume 
să n-o poată transpune în cuvinte. De exemplu, cel mai bun 
scriitor din lume putea să exprime numai o părticică infimă 


din Visele lui. Înţelegi? Acum, însă, prin captarea Viselor, 
oricine poate să Viseze. Tu şi alţi câţiva ca tine asiguraţi 
Visele acelea în mod direct şi precis. Ele trec din mintea 
voastră în minţile noastre, păstrându-şi forţa. De fiecare 
dată când Visezi, o faci pentru o sută de milioane de 
oameni. Visezi simultan o sută de milioane de Vise. Ăsta este 
un lucru deosebit, băiete! Tu oferi acelor oameni 
posibilitatea de a întrezări ceva pe care ei nu l-ar fi obţinut 
niciodată prin propriile lor puteri. 

— Eu mi-am făcut partea! Mormăi Hillary. 

— Se sculă, cu o mişcare de disperare. 

— Am terminat! Nu-mi pasă ce spuneţi. lar dacă doriţi să 
mă daţi în judecată pentru încălcarea contractului, n-aveţi 
decât! Nu-mi pasă! 

— Să te dau în judecată? Repetă Weill, ridicându-se şi el. 
Ruth, se adresă spre intercom, adu, te rog, contractul 
nostru cu domnul Hillary. 

Rămase în aşteptare, tăcut, la fel ca Hillary şi Belanger. 
Zâmbi gânditor, iar degetele lui îngălbenite răpăiră 
încetişor pe tăblia mesei. 

Secretara intră cu contractul. Weill îi luă, i-l arătă lui 
Hillary şi spuse: 

— Sherman, băiete, dacă nu mai doreşti să fii alături de 
mine, n-ar fi corect să te silesc! 

Apoi, înainte ca Belanger să fi schiţat, îngrozit, gestul de a- 
l opri, rupse hârtia în patru şi o aruncă în coşul de 
incinerare. 

— Asta a fost! 

Mâna lui Hillary ţâşni, prinzând-o pe cea a lui Weill. 

— Vă mulţumesc, domnule Weill! Rosti el cu glas înecat de 
sinceritate. Întotdeauna m-aţi tratat foarte bine şi vă sunt 
recunoscător! Îmi pare rău că a trebuit să fie aşa! 

— Nu-i nimic, băiete, nu-i nimic. 

Cu ochii pe jumătate în lacrimi, Sherman Hillary părăsi 
biroul, continuând să bolborosească mulţumiri. 


— Pentru numele lui Dumnezeu, şefu', de ce ai făcut asta? 
Întrebă zăpăcit Belanger. Nu-ţi dai seama? Se va duce 
direct la „SuperGând”. 

Ni l-au furat! 

— Greşeşti, îl opri bătrânul, ridicând o mână. Te înşeli 
total! Îl cunosc pe băiatul ăsta şi pot să-ţi spun că nu-i stă în 
caracter să facă aşa ceva. 

În plus, adăugă el sec, Ruth este o secretară bună şi ştie 
ce să-mi aducă, atunci când îi cer contractul unui Visător. A 
fost doar una dintre copii. Originalul a rămas tot în seiful 
nostru. Doamne, ce zi am avut! A trebuit să mă certcu un 
tată, ca să mă lase să mizez pe un nou talent, cu o 
oficialitate, ca să evit cenzura, cu tine, ca să te opresc din 
adoptarea unei strategii falimentare, şi acum cu Visătorul 
meu cel mai bun, ca să-l împiedic să demisioneze! Pe tată, 
probabil că l-am convins. Pe cel de la Guvern şi pe tine. Nu 
ştiu. Poate că da, poate că nu. Dar cel puţin în privinţa lui 
Hillary, sunt sigur. O să se-ntoarcă. 

— De unde ştii? 

Weill surâse larg, încreţindu-şi obrajii într-o reţea de cute 
fine. 

— Frank, băiete, tu te pricepi să montezi Vise şi consideri 
că stăpâneşti toate aparatele şi sculele respective! Lasă-mă 
să-ţi spun ceva. 

Cele mai importante aparate din domeniul ăsta sunt 
Visătorii înşişi. Pe ei trebuie să-i înţelegi în primul rând, iar 
eu îi înţeleg. Fii atent la ce-ţi spun! În tinereţea mea - pe 
atunci nu existau Vise - am cunoscut un scenarist de. 
Televiziune. El mi se confesa cu amărăciune, spunându-mi 
că toate persoanele pe care le cunoştea, aflând cu ce se 
ocupa, îl întrebau invariabil: „De unde-ţi vin toate ideile 
astea extraordinare?” 

Realmente, oamenii nu ştiau. Pentru ei, era o 
imposibilitate să inventeze măcar o singură idee. Ce le 
putea răspunde amicul meu? Îmi povestea mie şi mă 
întreba: „Le-aş fi putut spune că nu ştiu? Când mă duc la 


culcare, nu pot să adorm din cauza ideilor care-mi dansează 
prin minte. 

Când mă bărbieresc, mă tai. Când discut, îmi pierd şirul 
ideilor. Când şofez, îmi risc viaţa. Totdeauna, din aceeaşi 
cauză - ideile, situaţiile, dialogurile care mi se rotesc şi mi 
se învolburează prin cap. Nu-ţi pot spune de unde răsar ele. 
Poate că tu mi-ai putea spune cum de nu-ţi vin idei. Astfel, 
aş beneficia şi eu de puţină pace”. Vezi, Frank, aşa stă 
treaba. Tu poţi înceta în orice clipă să mai lucrezi aici. 
Acelaşi lucru este valabil şi pentru mine. Este o slujbă, iar 
nu viaţa noastră! Dar nu la fel stau lucrurile în cazul lui 
Hillary. Oriunde se va duce, orice ar face, el va continua să 
Viseze. Atâta timp cât trăieşte, el trebuie să gândească - iar 
cât timp gândeşte, trebuie să Viseze. Noi nu-l ţinem 
prizonier, contractul nostru nu reprezintă o barieră 
impenetrabilă pentru el. Propria lui minte îl ţine prizonier, 
Frank! De aceea, se va întoarce. Altceva, ce ar putea face? 

— Dacă ai dreptate, ridică din umeri Belanger, să ştii că-mi 
pare rău pentru el. 

Weill încuviinţă cu tristeţe. 

— Mie îmi pare rău pentru toţi! De-a lungul anilor, am aflat 
un lucru. 

Pentru ei, viaţa înseamnă să-i facă fericiţi pe oameni. Dar 
pe alţi oameni. 


SFÂRŞIT 


1 Sir William Schwenck Gilbert (1836-1911), critic 
dramatic, dramaturg şi poet englez; în colaborare cu 
Arthur Sullivan, a realizat paisprezece operete celebre. (N. 
Trad.) 

2 Gibbon, Edward (1737-1794), istoric englez, a cărui 
principală operă a fost Istoria declinului şi căderii 


Imperiului Roman (1776-1788), lucrare ce a stat la baza 
ciclului Fundaţia, al lui Isaac Asimov. (N. Trad.) 

3 Thomas Robert Malthus (1766-1834), teolog şi 
economist englez, a cărui teorie despre populaţie a dat 
naştere malthusianismului - teoria potrivit căreia populaţia 
creşte în progresie geometrică, în timp ce mijloacele de 
subzistență sporesc în progresie aritmetică, (n. Trad.) 

4 În astronomia ptolemaică, Primum Mobile este cea mai 
exterioara dintre cele zece sfere concentrice ale 
Universului, care execută o revoluţie completă la fiecare 24 
de ore, determinându-le şi pe celelalte să facă la fel. (n. 
Trad.) 

5 Warren Gamaliei Harding (1865-1923), al 29-lea 
preşedinte al S. U. A., între 1921-1923. (N. Trad.) 

6 Dată la care s-a obţinut prima reacţie nucleară în lanţ 
controlată, în laboratorul Universităţii Chicago, sub 
conducerea fizicianului Enrico Fermi (n. Trad.)