Constantin Chirita — Pasiuni

CONSTANTIN CHIRITȚĂ 


PASIUNI 


CONSTANTIN CHIRIŢĂ 
PASIUNI 


Partea întâi 


APARENIE 


Capitolul 1 
l 


În mulţimea de studenţi care umplea în acea zi a anului 
1950 curtea Politehnicii din Bucureşti, doi tineri atrăgeau 
privirile. Poate prin înfăţişarea lor, poate prin mersul lor, 
poate prin felul cum erau încadraţi de ceilalţi studenţi. 
Păreau amândoi deopotrivă de înalţi. Dacă vreun curios din 
anul doi sau trei, subjugat de pasiunea exactităţii 
dimensiunilor, ar fi vrut cu orice preţ să stabilească 
proporţia reală, atunci pe bună dreptate, unul dintre eroii 
noştri ar fi fost gratificat cu doi sau trei centimetri în plus. 
Nu e mai puţin adevărat, însă, că aceşti centimetri se 
datorau aproape în întregime podoabei de păr negru, des, 
lucios, care-i scutea capul de orice altă protecţie, chiar în 
timpul celor mai generoase zile. Continuând cu oarecare 
exagerare, se poate afirma că figura tânărului merita acea 
podoabă care stârnise atâtea admiraţii şi atâtea invidii pe 
întreaga durată a unei promoţii. Contrastul net dintre 
negrul de smoală al părului şi albul de zăpadă al feţei 
imprima chipului o paloare stranie şi un aer superior de 
distincţie şi meditaţie. Ochii mari, negri, foarte îndepărtați 
unul de altul, înzestrați cu o putere parcă nelimitată de 
înrobire şi fascinaţie, deveniseră cu vremea argumente 
incontestabile în disputele studentelor mai tinere, înfuriate 
de succesul unui actor la modă. Expresia atât de potrivită 
unui diplomat înainte de începerea discursului era 
destinată însă unui zâmbet — e drept — atât de uşor 
nuanţat, incit avea puterea să sugereze: că distincţia nu 


este posibilă fără un asemenea însoțitor permanent. Dacă 
mai adăugăm la toate acestea un corp elastic, puternic, 
bine sudat în încheieturi, aşa cum i-l cunoşteau amatorii de 
volei, sau o siluetă dreaptă, mlădioasă, elegantă, aşa cum îi 
apărea pe stradă oricărui trecător, atunci ne putem forma o 
imagine aproape fidelă asupra înfăţişării candidatului la 
diploma de inginer, Liviu Filimon. 

Prietenul acestuia, singur n-ar fi atras niciodată atâtea 
buchete de priviri, pentru că înfăţişarea lui n-avea nimic 
deosebit. Părul blond, aproape galben cu câţiva ani în urmă, 
începea să se închidă la culoare şi să se rărească, 
prevestind o chelie timpurie. Faţa lui era mai degrabă 
aspră, colţuroasă, dar ochii, aproape negri, luceau atât de 
duios, încât cei care-l cunoşteau bine şi care petrecuseră 
multă vreme în preajma lui îi descifrau gingăşii visătoare, 
copilăreşti. Obişnuiţii întrecerilor sportive susțineau că 
locul lui nu era la Politehnică, ci la Medicină. Nu ca student, 
ci ca obiect de studiu anatomic. Din nefericire, trupul său, 
dăltuit parcă pentru a i se scoate în relief fiecare fibră 
musculară, era îmbrăcat într-un costum luat în grabă, fără 
probă, de la un oarecare magazin de confecţii. Şi cum nici 
grija pentru ţinuta vestimentară nu-l preocupa, înfăţişarea 
tânărului era aceea a unui om obişnuit, oarecum 
dezordonat, menit să dispară repede în lumea lucrurilor 
comune. lon Muşat candida de asemeni la diploma de 
inginer. 

De la începutul plimbării lor prin curtea şcolii, cei doi 
tineri mergeau, dus şi-ntors, pe aceeaşi potecă izolată, care 
fusese repede botezată de un student mai tânăr şi mai 
curios „Geodezica prieteniei”. Păşeau rar şi erau atât de 
cufundaţi în gânduri, încât la intervale lungi îşi aminteau că 
sunt împreună, şi atunci schimbau între ei câteva vorbe. 

Viitorul lor se comenta în multe grupuri, dacă nu în toate 
grupurile de studenţi din curtea Politehnicii, şi e de înţeles 
lucrul acesta dacă ne amintim că ani de zile amândoi 
fuseseră idolii şcolii. 


— Am auzit că vor rămâne asistenţi, spuse cineva într-un 
grup. Nu ştiu de ce e atât de neliniştit Muşat. De doianie 
doar mina dreaptă a „Infinitului”. 

„Infinitul” era denumirea pe care i-o acordaseră studenţii 
celebrului matematician Petre Stoian, denumire păstrată cu 
fidelitate de zecii de promoţii. 

— Iar „Infinitul” e mina dreaptă, adăugă altcineva, a 
atâtor comisii, comitete, sesiuni şi congrese internaţionale, 
că pentru a fi prezent la toate ar trebui într-adevăr să-şi 
schimbe denumirea în calitate... Ia uitaţi-vă! Muşat a 
împrumutat până şi ticurile maestrului. 

Tânărul despre care era vorba rămăsese nemişcat, cu 
braţele încrucişate şi cu privirile fixate undeva într-un 
punct imaginar al bolţii cereşti. Avea, bineînţeles, ochii 
întredeschişi. Cu un gest scurt, îşi scutură încremenirea, 
apoi îşi reluă mersul. 

— De ce o fi atât de neliniştit? repetă acelaşi student 
întrebarea. 

— Am auzit, se ivi pe neaşteptate un răspuns, că ar fi 
predat ca lucrare de diplomă o teorie atât de fantastică, mi 
se pane un atentat la adresa unui adevăr absolut, încât 
întreaga comisie a hotărât să aştepte întoarcerea 
„Infinitului” de la Bruxelles. 

— S-a întors de cinci zile, după cum s-a anunţat în ziare. 

— Cică de la întoarcerea lui se discuită într-una, cu uşile 
închise, teoria lui Muşat. 

— Eu nu l-am putut înţelege, nu l-am putut urmări 
niciodată până la capăt, interveni o studentă. Nu ştiu. Parcă 
abia ar învăţa să vorbească, parcă i-ar scoate cineva cu 
cleştele vorbele. Numai când ajunge la x-uri... Atunci parcă 
s-ar petrece o erupție în el. Dar despre x-uri e cel mai uşor 
de vorbit. 

După această intervenţie, discuţia deveni aprigă în 
grupul comentatorilor. Se formară tabere, argumentele 
subiective se epuizară repede, făcând loc celor strict 
matematice, oare nu puteau să se termine niciodată. Pe 


nesimţite, discuţia cuceri noi aderenţi, lăsând ici-colo câteva 
grupuri răzlețe, izolate, în curtea Politehnicii. 

„Geodezica prieteniei rămăsese aceeaşi. Liviu îşi plimba 
senin, zâmbitor, certitudinea, Muşat îşi îngropa şi-şi 
dezgropa fără încetare neliniştea. 

— Dacă aş fi ştiut că te vei purta ca un absolvent de liceu 
înaintea bacalaureatului, spuse Liviu, te-aş fi convins până 
la urmă să predai ca lucrare de diplomă numai creieraşul 
electronic. 

— Nu se putea! răspunse Muşat. Nu înţelegi că nu se. 
Putea? Nu pot fi inginer până mu... până nu ştiu cum 
trebuie să văd... cum trebuie să privesc. Dacă nu e adevărat 
ce cred, atunci de ce să fiu inginer? 

— Iartă-mă, dar nu te înţeleg. Ce legătură are teoria ta 
abstractă cu profesiunea de inginer? Poţi foarte uşor să te 
împotriveşti lui Maxvvel sau Einstein, dar în acelaşi timp 
poţi fi un inginer remarcabil, ceea ce sunt convins că vei fi. 

— Nu! Nu se poate. Dacă nu am dreptate, nu pot fi 
inginer. Nu pot!... Cum să-ţi spun?... Gândeşte-te la apă, la 
gheaţă şi la clocot. Aceleaşi elemente schimbându-şi valorile 
prin intervenţia unui singur şi aceluiaşi factor în sitari 
diferite. Simţi întrepătrunderile, combinaţiile şi mai ales 
concluzia? Nu, mai bane să-ţi demonstrez altfel: presupune 
că eu neg în teorie, dar nu în mod vulgar, valoarea 
adevărului matematic 2 + 2=4. Stai! Nu te grăbi. Pentru că 
nu fac gimnastică. Eu plec de la un raţionament cartesian: 2 
+2 fac la fel cât 3 + 1, spune Descartes, dar imediat 
adaugă: Trebuie să intuim şi că din aceste două propoziții 
se poate scoate cu necesitate cea de-a treia. Pentru mine, a 
treia prepoziţie a fost inversarea formulei: păstrarea 
rezultatului şi extinderea acţiunii spre infinit... Cum să-ţi 
spun?... 

Muşat se opri din mers şi închise ochii gânditor. Numai 
degetele lui se mişcau neregulat, parcă încercau sunetele 
unor clape nevăzute. Cifrele pe care le imagina mintea lui 
înfierbântată i se scurgeau prin vârfurile degetelor. Dar el 


nu voia să oprească nicio cifră. Voia să le transforme în 
imagini precise, şi efortul pe care-l făcea îi spărgea timpi 
ele. Uneori scutura din cap sau îşi deschidea buzele pentru 
a spune ceva. Niciun cuvânt nu voia să rupă însă acea 
tăcere stranie pe care el n-o simţea, dar care-l condamna 
pe prietenul său la paralizie. 

— Ce_ s-a întâmplat? se răzvrăti brusc Liviu Filimon. Nu 
mai pot suporta chinul tău. Nu mă mai pot suporta nici pe 
mine. Parcă m-ar fi proiectat cineva cu capul în jos în 
mijlocul unei... 

— Stai! Stai! îl întrerupse Muşat rugător. Încerc să fixez o 
imagine clară... o expresie cu care să explic... Da! Cum să-ţi 
spun?... închipuie-ţi că ai avea în faţă o cortină pe care e 
pictat un anumit peisaj: văi, dealuri, munţi, şesuri, râuri, 
păduri. Deodată, cortina se ridică... Ştii? Cortina e o 
imagine aparentă, vei înţelege până la urmă... Şi apare 
acelaşi relief natural, original împrejmuit de linii şi curbe în 
anumite formaţii geometrice, care păstrează, însă, fiecare 
identitatea şi însuşirile elementelor din peisaj. Geometria 
nu denaturează nimic. Numai organizează, defineşte, prin 
conuri, sfere, cilindri, prin împrejmuiri de linii, nu elemente, 
ci porţiuni ale cadrului. De ce? Pentru a da anumite valori 
constituantelor peisajului, care, la rândul lui, e înconjurat 
de patru laturi sau de o curbă împlinită. Adică figura mare 
geometrică, paralelogramul sau sfera, paralelipipedul sau 
cercul,. Cere în interiorul ei o rezolvare geometrică... Dacă 
nu e limpede... Mai bine să trec de-a dreptul la algebră, 
imaginând simbolurile. Dar mai întâi trebuie să te conving 
de importanţa inversiunii... 

— Ştiu, îl întrerupse Liviu. Şi nu vreau să te contrazic: cel 
puţin acum nu vreau să te contrazic. Poate că nici n-aş fi 
pregătit. Tu, însă, frămânţi problema asta de aproape trei 
ani. Dacă n-ai reuşit s-o rezolvi pe deplin, de ce-ai 
transformat-o în teorie? 

— Nu e teorie, Liviu. E un adevăr. Un adevăr elementar. 


— Atunci, pentru Dumnezeu, de ce eşti atât de neliniştit? 
Nu ştiu ce general roman, care a câştigat nu ştiu câte 
victorii, a pierdut o singură bătălie şi o dată ou ea războiul, 
pentru că în acea luptă în loc să se gândească la armata lui 
s-a gândit mereu dacă generalii duşmani îşi vor face 
planurile de luptă în raport cu faima şi capacitatea sa. Nu 
ştiu cine, Tit Liviu sau Salustius, spunea că nu l-au învins 
până la urmă generalii duşmani, ci propria lui nelinişte. 

Muşat protestă cu energie: 

— Ce spui tu e haos. Nu în cuvinte, ci în teorii, în idei, în 
adevăruri, în destinaţii. Dacă aş da valori fiecărui element, 
ţi-aş demonstra un absurd... un... ceva că un zero în afara 
cifrelor... La ce te gândeşti? 

Liviu Filimon căzuse pe gânduri. Aproape că-i pierise şi 
zâmbetul. Răspunse mecanic: 

— Caut să-mi amintesc numele generalului. 

— Şi eu caut să-mi amintesc ceva ce-mi scapă. Nu în 
teorie. În perimetrul pe care-l subînţelege teoria, pe care-l 
condiţionează... sau mai bine zis care condiţionează 
teoria... Da... aici trebuie să fie enigma. Nu e posibilă nicio 
abstracţie... 

În clipa aceea îşi făcu apariţia un bătrânel înalt şi uscăţiv, 
pe care cei doi prieteni îl cunoscuseră de când împinseseră 
prima dată poarta mare de fier a şcolii. 

— Vă pofteşte comisia, în cap cu „Infinitul”. Numai noroc 
să vă dea Dumnezeu! 

Cei doi tineri porniră spre sediul comisiei urmăriţi de 
tăcerea şi de privirile tuturor studenţilor aflaţi În curte. Dar 
după ce candidaţii pătrunseră în clădire, se repeziră toţi ca 
o hoardă de barbari asupra moşneagului, gata să-l sufoce, 
să-l strivească. Întrebările curgeau ploaie, dar bătrânul, 
neputând ridica din umeri, aşa cum îi era obiceiul, 
răspundea invariabil: 

— Nu ştiu nimic. Nu ştiu. Dacă v-am spus... Nu ştiu nimic. 


2 


Pătrunzând în sala de consiliu, candidaţii fură întâmpinați 
cu o prea gravă linişte şi nemişcare pentru a nu presimţi 
amândoi apropierea unei explozii. Comisia era în plen. Li 
viu Filimon o trecu calm în revistă cu privirile, înclinându-şi 
uşor capul atunci când vreun profesor se simţea cercetat. 
Salutul acesta tăcut nu era o obişnuinţă a tânărului, ci un 
pretext de moment pentru a observa şi a ghici starea de 
spirit a oamenilor care urmau să-i hotărască viitorul. Poate 
că în acele clipe simţise cum un fior de emoție îi tulbură 
certitudinea pe care şi-o închipuise drept stare definitivă. 
Descoperise în tăcerea şi în nemişcarea membrilor comisiei 
un gest forţat, care nu prevestea, ci urma unei erupții. Era 
prea multă încordare în atitudinea lor. Îşi imagină o elice 
învârtindu-se ameţitor şi deodată oprindu-se prin acţiunea 
unor frâne colosale. Încordarea pe care o descoperise la 
oamenii din faţa lui nu era decât o frână. Mai departe nu se 
gândi. Zări o privire scurtă ca un fulger în direcţia 
prietenului său, şi atunci înţelese cine era cauza furtunii 
trecute sau viitoare. Prevedea o catastrofă, şi odată cu 
liniştea care-l cuprindea din nou simţi şi tăişul ascuţit al 
unui regret. Trăia un moment când ar fi schimbat fără 
ezitare rolul său cu acela al lui Muşat. Proiectul pe care-l 
depusese era o operă clară, precisă, ireproşabilă. Ar fi 
dorit, însă, în locul victoriei calme, liniştite, de care nu se 
mai îndoia, o dispută sau chiar o înfrângere spectaculoasă, 
răsunătoare. Asemenea înfrângeri îl transformă pe învins în 
cutezător şi-i oferă o aureolă de lungă durată. Şi nu o dată 
hazardul a preschimbat înfrângerile aparente în victorii. 
După câţiva ani, sau după câteva secole... 

Ion Muşat avea alte gânduri. Îl căutase o singură dată cu 
privirile pe Stoian, dar celebrul matematician părea absent 
la ceea ce se petrecea în jurul său. Parcă într-adins îşi 
căutase loc la unul din capetele şirului de scaune pe care 


stăteau membrii comisiei. Cu braţele încrucişate, cu capul 
ridicat, dat pe spate, privea prin pleoapele aproape strânse 
un punct imaginar de pe plafon. Dacă Muşat s-ar fi uitat la 
palmele lui, ar fi văzut cum îi tremură fără încetare 
degetele, ceea ce nu era în firea „Infinitului”. Tânărul, care 
nu se îndeletnicise niciodată cu observaţii psihologice, nu 
reţinu decât liniştea aparentă şi nemişcarea dascălului său. 
Şi deodată, fără să-şi dea seama, se pomeni în conflict cu 
atmosfera aceea îngheţată. Simţi un curent scurt şi dens 
fulgerându-i capul şi începu să descifreze pe tavan nişte 
formule nesfârşite, cărora încerca să le verifice valorile. 
Degetele îi tremurau. Şi, iarăşi, atingerea clapelor, în loc să 
răspândească sunete, rupea zăgazuri, prin care se 
scurgeau cascade de cifre. Nu era haos în lumea lui 
nevăzută. Era o disciplină perfectă. Fiecare element îşi lua 
supus locul său în formulă. O voce, un fel de-a doua voce, 
striga fără încetare înăuntrul lui: „Nu vedeţi cât de limpede, 
cât de sigur este adevărul?” 

Muşat simţi o atingere uşoară cu cotul, care-l readuse 
subit în lumea reală. Liviu îl pofti să ia loc pe un scaun, 
drept răspuns la iniţiativa discretă, făcută cu un gest scurt 
de preşedintele comisiei. Trecuseră doar câteva secunde de 
la intrarea celor doi candidaţi în sala de consiliu, dar nu 
numai ei, ci şi membrii comisiei, şi asistenţa — alcătuită în 
cea mai mare parte din membri ai corpului didactic — 
trăiau senzaţia unei scurgeri încete, paralizante, a timpului. 

Fără să se ridice în picioare, preşedintele comisiei începu 
cât se poate de calm: 

— Nu am nici intenţia şi nici sarcina de a analiza aici 
proiectul candidatului Liviu Filimon. Această analiză o va 
face colegul nostru, profesorul Bărbulescu... Ţinând seama 
de valoarea lucrării prezentate, comisia m-a însărcinat să 
anunţ rezultatul. Ar fi fost poate necesar ca totul să se 
petreacă într-un cadru solemn, şi cred că aşa se va 
întâmpla. Bucuriile mari nu pot fi reţinute. Şi de aceea ne- 
am grăbit puţintel, preferind intimitatea solemnităţii. Nu 


vom frustra însă de satisfacţii pe nimeni. Mâine, în aula 
mare va avea loc adunarea solemnă, oficială, a instituţiei 
noastre. Până atunci ne-am gândit să anunţăm rezultatele 
excepţionale:  Claritatea, seriozitatea, siguranţa şi 
oportunitatea proiectului prezentat de candidatul Liviu 
Filimon au determinat comisia noastră să-i acorde cel mai 
înalt calificativ. La care adăugăm bucuria noastră sinceră şi 
urările noastre cele mai calde pentru întâlnirea lui cu 
viitorul... Despre celălalt proiect va vorbi ilustrul nostru 
confrate, academicianul Stoian. 

Auzindu-şi numele, Stoian tresări. Parcă s-ar fi trezit 
dintr-o îndelungată visare. Se ridică atât de brusc în 
picioare, încât gestul lui părea comandat. Nu vorbi imediat, 
îşi îndreptă ţinuta», îşi căută cu degetele nasturii de la 
haină, îşi muşcă de câteva ori buzele, apoi îşi aţinti privirile 
asupra tânărului despre care trebuia să vorbească. Se 
ridicase şi Muşat în picioare, fără să ştie de ce. Dacă n-ar fi 
fost liniştea aceea apăsătoare, fixitatea gravă a tuturor 
privirilor, atitudinea celor doi ar fi părut comică, nefirească. 
Parcă nu profesorul urma să dea o sentinţă fermă, 
ireversibilă, pe dare toţi o aşteptau ou sufletul la gură, ci, 
dimpotrivă, el fiind acela oare urma să primească sentinţa 
din partea unui om hotărât să-şi joace toată viaţa într-un 
singur moment. Momentul nu se prelungi însă. Muşat se 
simţi atacat pe neaşteptate de o oboseală confuză, greoaie, 
care aproape îl prăbuşi înapoi pe scaun. Numai gândurile, 
gânduri îndepărtate, se încrucişau febril şi violent. 

— Poţi să te ridici, domnule Muşat, spuse profesorul, cu o 
voce care şi ea venea din depărtări. Sau poţi să stai jos... 
cum doreşti. În sfârşit, să ne găsim luciditatea... În mod 
normal, ar trebui să vorbesc despre proiectul dumitale, 
despre acel aparat de comandă electronică în care mi-am 
pus atâtea speranţe şi care, sigur, ar onora toată promoţia 
dumitale. Sunt multe reuşite în acest proiect, dar mai ales 
sunt multe căutări temerare, care cândva — sunt sigur — 
vor căpăta finalitate. Nu se poate ca acest proiect să nu se 


întâlnească peste un număr de ani — i-am putea chiar 
calcula — cu anumite necesităţi ale economiei noastre. De 
aceea am insistat, de aceea insist să-ţi continui cercetările 
în acest domeniu modem al electronicii, pentru care eşti 
atât de înzestrat. Calitățile dumitale de matematician se pot 
dezvolta, se pot întâlni, îţi pot aduce mari satisfacţii în 
această ştiinţă, şi în ramurile ei multiple, care-şi vor pune 
tot mai adânc amprenta pe toată tehnica viitorului. 
Căutările dumitale urmează căi nebătătorite, soluţiile 
sugerate sunt profund originale şi deschid posibilitatea unei 
teorii de care s-ar putea să aibă mare nevoie electronica şi 
întreaga tehnică. Am scontat toate acestea. N-ai vrut să mă 
scuteşti, însă, de o mare surpriză... Din fericire, sau din 
nefericire, dumneata ai adăugat la schiţele proiectului 
câteva pagini în care părăseşti domeniul electronicii şi te 
dedici exclusiv matematicii. La început am fost şi eu tentat 
să cred că avem de-a face cu o speculație simplistă, cu un 
joc asemenea răzvrătirii unui copil sătul de obsesia unor 
adevăruri elementare. A fost o eroare gravă, pe care nu 
vreau s-o ascund. Dacă nu te-aş fi cunoscut, m-aş fi mirat la 
gândul că, învelind în hârtie de altă culoare acelaşi cub din 
odaia copilăriei, vrei să convingi lumea că înfăţişezi altceva, 
poate altarul de sacrificiu din Delos şi formula ecuaţiilor 
cubice. Şi aş fi aruncat cine ştie unde paginile dumitale 
pline cu cifre şi mai ales cu atâtea pretendente, cu atâtea 
candidate la cifre. Poate că ai avut noroc, sau poate că n-ai 
avut. Pentru că dumneata, păstrând rezultatul celei mai 
simple formule matematice, dar inversând-o spre infinit, 
deschizi un capitol în ştiinţa căreia vrei să te dedici şi pe 
care nu-l vei putea scrie până la sfârşit, chiar dacă i-ai 
închina (toate orele pe care le mai ai de trăit — şi-ţi urez să 
fie multe — chiar dacă ai adăuga la ele toate orele tuturor 
semenilor dumitale. Pentru că teoria dumitale pledează 
pentru un infinit de operaţii în clipa când o pui în serviciul 
tehnicii. lar dacă n-o aliezi cu tehnica, nici măcar ca o 
speculație nu poate fi privită. Nu ştiu cum s-o numesc, dar 


mi se pare că pentru prima dată ne întâlnim cu o teorie 
care fundamentează şi exprimă în formule matematice una 
dintre legile de bază ale tehnicii — legea necesităţii. Nu pot 
să-i dau o imagine plastică foarte fidelă, dar mi-o închipui ca 
o turbină perpetuă, care atrage tot ceea ce este în jur, care 
dă fiecărui element o valoare precisă pentru a se putea 
menţine ea însăşi şi «pentru a pune în mişcare alte forţe. 
Această relaţie dintre turbină şi necunoscutul din jurul ei, 
transformat în valori precise, ca o condiţie a existenţei, îmi 
sugerează legea necesităţii... Nu pot să propun aici 
calificative, pentru că rodul îndrăznelii şi ştiinţei dumitale, 
înfăţişat în teoria pe oare ne-ai prezentat-o, nu poate fi 
măsurat şi satisfăcut de niciun calificativ, oricât de înalt ar fi 
el. Poate unul singur ar fi nimerit, dar acela nu se dă de 
către comisii, de către colective ad hac, nu-l oferă nici 
măcar prezentul întreg. Dumneata însă nu faci aici 
convenţii cu istoria, sau poate vrei să faci, deşi nu cred 
lucrul acesta... În sfârşit, pentru ca teoria să fie valabilă, 
pentru a împlânta în viaţă ca un adevăr, ca o valoare 
incontestabilă, singura convenţie pe care trebuie s-o faci, o 
convenţie permanentă, o convenţie sine qua non, este 
convenţia dintre dumneata şi SPAŢIU. Nu e posibilă nicio 
abstracție! Niciodată n-am întâlnit o teorie care să necesite 
o mai mare acţiune din partea celui oare a gândit-o. Numai 
tehnica o poate fecunda, numai tehnica o poate impune. Nu 
vreau să neg, ca printr-un decret, riscul unei erori, deşi e 
puţin probabil. Ideea inversiunii mă preocupă însă şi pe 
mine de multă vreme. Să nu uităm: Geniul lui Copernic, 
căruia ştiinţa şi calitatea umană îi datorează atât de mult, s- 
a manifestat în ultima instanţă prin dramatica inversiune a 
datelor unui adevăr considerat absolut. 

Muşat părea în tranşă. Îşi completă ca un automat 
dascălul: 

— Descartes ajunge la calculul diferenţial rezolvând 
problema inversă a tangentelor... 


Cuvintele tânărului stârniră câteva reacţii tăcute în sală. 
Vocea fermă a „Infinitului readuse ca prin farmec liniştea: 

— E întru totul exact, deşi nu contest prin nimic meritele 
lui Leibniz şi Newton. Soluţionând însă „problema inversă a 
tangentelor”, pe care o ridicase de Beaune, marele 
Descartes ajunge cu metoda lui la pragul calculului 
diferenţial şi integral. O foaie străvezie de celofan 
despărţea punctul la care se oprise Descartes de calculul 
diferenţial. Astăzi, şi un elev de şcoală medie, folosind 
datele şi metoda lui Descartes, ajunge la descoperirea care 
i-a făcut celebri pe Leibniz şi pe Newton. 

— Şi Louis de Broglie, se repezi iarăşi ca un automat 
tânărul, când elaborează mecanica ondulatorie parcurge în 
cazul materiei o cale inversă decât aceea parcursă în cazul 
luminii... 

— Exact! replică destul de surprins „Infinitul”. Simt o 
plăcere particulară În faptul că te-a sedus această idee a 
inversiunilor. De aceea sunt sigur că vei înţelege sfatul pe 
care ţi l-am dat referitor la SPAŢIU. Relaţia inversă se 
subinţelege. Teoria dumitale are nevoie de spaţiu, nu de 
hârtii. Desfăşurată în spaţiu, dar de fapt aceasta e şi 
demonstraţia dumitale, poate da naştere la valori în stare 
sa înspăimânte prin frecvenţa şi importanţa lor. Dacă vei 
rămâne fidel acestei convenţii, nu va mai fi nevoie de nicio 
înţelegere organizată sau ne, premeditată sau ne, voită sau 
ne, între dumneata şi ceea ce numim în mod obişnuit 
istorie... lar pe dumneavoastră vă rog să mă iertaţi pentru 
acest dialog. 

Stoian se aşeză cu un gest brusc pe scaun, o clipă îşi 
căută de lucru cu degetele, apoi încremeni în poziţia pe 
oare i-o cunoşteau (boţi colegii şi studenţii. 

Muşat nu mai rosti nicio vorbă şi nici nu părea căe 
preocupat să dea vreun răspuns. Scrise pe o foaie de hârtie 
câteva cuvinte, împături foaia, apoi căzu în nemişcare. 
Peretele alb din faţa lui se transformase intr-un ecran plin 
de simboluri, şi Stoian, văzându-i goana privirilor prim 


genele întredeschise, înţelese răspunsul şi se simţit învăluit 
de o bucurie caldă, duioasă. Se pomeni parcă intr-un târziu 
cu un bileţel pe care, înainte de a părăsi sala, Muşat i-l 
strecurase misterios şi prudent, ca un semn de complicitate 
intr-un joc de copii. Desfăcu repede hârtia şi citi, 
înveselindu-se, două fraze: 

„Câţi fizicieni n-au încercat, zadarnic, să explice 
fenomenele electrice prin mecanică?... Pentru că, până la 
urmă, — cine ştie? — întreaga mecanică va fi explicată prin 
electromagnetică!...” 


3 


Coridorul era pustiu, tăcut, întunecos. Întâlnirea 
neaşteptată cu bezna îi pironi pe cei doi tineri ingineri 
lângă uşa pe care abia ieşiseră. Liviu îşi duse mâna la faţă 
cu intenţia absurdă de a-şi reţine zâmbetul care-i fugea, 
care i se dizolva. Când degetele îi atinseră obrajii, o răceală 
surprinzătoare i se propagă brusc prin tot corpul, ca un fior 
electric. În acea fracțiune de secundă îşi imagină că se uită 
intr-o oglindă şi descoperă în faţa lui un schelet imobil, care 
nu asculta nici măcar de mişcările simple, de mecanism, ale 
aceluia pe care-l reprezenta. Halucinaţia dispăru repede, 
făcând loc unei amețeli tulburi, oare i se scurse în membre. 
Parcă un anestezic îi ştergea corpul, lăsându-i viu numai 
capul, pentru ca gândurile lui, memoria lui, să înregistreze 
momentul când pentru prima dată se întâlnise ou moartea. 
Fără acea ameţeală de o clipă, erupția care se pregătise 
înăuntrul lui l-ar fi sfărâmat. Intr-o mişcare instinctivă, 
mâna i se înfipse ca un cârlig în braţul lui Muşat. 
Încordarea acestuia, dureroasă, de oţel, respinse atacul. 
Liviu îşi reveni. Sprijinul de moment şi rezistenţa 
neaşteptată îl treziseră. Pericolul erupției trecuse. 


Potenţialul ei rămăsese însă, ca o îmbrăcăminte, ca o 
căptuşeală formată din fire şi ţevi disciplinate, Supuse 
parcă omor legi mecanice. 

Muşat îşi mai încordă de câteva ori braţul pentru a-şi 
alunga amintirea durerii. Fusese şi el trezit dintr-o lume 
îndepărtată, în care stăteau gata să erupă forţe străine 
însă. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă el cu atâta nepăsare, de 
parcă s-ar fi adresat unui obiect căzut de undeva din senin 
la picioarele lui. E stupid să ne închipuim că simpla cădere 
a unui măr... 

— La grande rencontre! îi răspunse Liviu. Biciuieşte-i, 
Ioane, pe toţi cei care ne-au sărăcit personalitatea, care ne- 
au ocupat locurile. Eu îmi închipui că în această lume 
numărul geniilor e limitat. Cum sunt elementele în tabelul 
lui Mendeleev.. Dar mai întâi hai să ieşim! Nu! Nu prin 
curte! Să ieşim pe uşa principală, pentru că nu pot suporta 
acum artificiile. 

— Artificii?!... Nu te înţeleg. În ce sens? 

Liviu îşi trase prietenul de mină, ducându-l spre ieşirea 
pe care o propusese. 

— În ce sens? În sens convenţional. Nu pot suporta acum 
strigăte, urale, osanale. Nu înţelegi? Nu pot să mă văd 
înconjurat de emoția fecioarelor cane se lasă descuiate de 
orice şperaclu. Ar fi prea nobil să folosesc termenul 
franțuzesc. Şi nici de rânjetele elementare ale precocilor 
obişnuiţi să se vindece de coşuri prin terapeutică proprie. 

Ajunseseră afară, pe treptele care coborau în stradă. 
Muşat îl opri cu un gest brusc pe Filimon. 

— Ştii ce faci tu? încerci să demonstrezi un nonsens. Nu- 
ţi analizez tonul, ci vorbele. Pe de o parte modestie, 
timiditate... pe de altă parte ură, dispreţ. Nu se pot împăca. 
Parcă ai vrea să contrafaci termenii unei egalităţi. 

— De ce cauţi să mă plasezi în abstract? De ce crezi că 
vreau să fac o demonstraţie?... Pentru Dumnezeu, nu mai 
calcula mereu! Nu gândurile, tonul dă valoare vorbelor... 


Hai să mergem pe străzi, în neştire... Şopteşte-i unui om, 
sau unui grup de oameni, ca o povaţă, ca o rugăminte, 
miorlăindu-te: „Ucide...” Ce şanse ai ca să te asculte? 
Porunceşte, însă, cu glas răspicat: UCIDE! Se înzecesc 
şansele. 

Muşat îşi obligă din nou prietenul să-şi încetinească 
pasul. 

— Stai! N-ai dreptate. Nu tonul contează aici. Gândul 
contează. Şirul de gânduri care-ţi dă ca rezultat această 
concluzie. Tonul demonstrează un temperament, o clipă a 
acestui temperament. Gândul, însă, indică un individ, 
potenţialul unui individ... Am impresia că jonglezi prea uşor 
cu vorbele şi ou noţiunile, deşi, dacă mă gândesc, un jongler 
face din instinct puţină matematică prin jocurile lui. 
Fracţiunile de secundă devin valori precise în raportul 
dintre obiecte şi mişcări... E o interdependenţă ciudată, 
pentru că factorul logic, raţional, nu apare ca o condiţie 
principală. Stai! Dacă am transpune jocul în formulă... da... 
ni s-ar sugera ceva analog cu automatizarea. De fapt... mi 
se pare că am luat-o razna... Pornisem de la nonsensul pe 
oare tu încercai să-l demonstrezi... 

— Ştii ceva, loane?... Să nu ţii niciodată discursuri, nici 
măcar declaraţii de dragoste să mai faci. Tu jupoi totul. Nu 
laşi decât scheletul. Parcă ai predica un ascetism total. Simt 
convins că dacă ai fi fost pictor, Braque şi Picasso ar fi 
trecut drept nişte ucenici de-ai tăi... Nu încerca să mă 
rezolvi printr-o ecuaţie. Momentul H a trecut... Am vrut să 
scap de artificii şi, uite, ni se pregăteşte cel mai superb 
curcubeu... Lasă, că-l descompun eu: raze, picături, dublă 
refracție, simplă refracție, deviere de 42 de grade... Ah! 
Trebuia să apară şi nimbul... 

Se întunecase de-a binelea. Cerul negru se apropia 
ameninţător de pământ. Tunetele bubuiau în depărtări. Un 
bubuit neîntrerupt, ca o canonadă în marş. 

— Se sărbătoreşte o victorie, sau se pregăteşte o 
înfrângere? întrebă Liviu cu voce tare. Spune, 


semiinfinitule! Calculează! Aceste două noţiuni pot exista 
independent? Sau se condiţionează reciproc? Sau 
reprezintă o singură noţiune, observată din repere perfect 
contrarii?... Nu! Nu-mi răspunde. Nu vreau geometrie. 
Vreau un petec de hârtie, pe care să fie trecute ambele 
formule: a victoriei şi a înfrângerii. 

— De ce te interesează ambele formule? Există una 
singură. A victoriei: acţiunea. 

— E şi formula înfrângerii. Mai ales. Pentru că sub 
stindardul victoriei plâng mii de înfrângeri. Totul e absurd, 
Ioane. Dacă hazardul ne-ar fi schimbat compoziţia chimică, 
am fi ajuns, poarte, nişte cepe asemeni celor imortalizate de 
Cezanne, sau mărul care i-a dat lui Newton fiorul 
genialităţii. 

— Cum poţi spune asemenea copilării? Ou ce date încerci 
să dai o simplă definiţie fizico-chimică vieţii? E ca şi cum ai 
încerca să explici prin mecanică întreaga fizică. Cum rezolvi 
conflictul dintre corpusculi şi unde?... Cum, pe ce baze poţi 
face sinteza dintre fizico-chimie şi biologie?... Poate că n-am 
eu gustul poeziei, dar mi se pare că aud versuri primare, 
Liviu... 

— Ai dreptate, Ioane, dar mi te înspăimânta. Joc teatru ca 
un adolescent întârziat care mai cochetează cu conflictul 
dintre platitudinea lumii şi întunecimile lui misterioase. 
Culorile pe care mi le atribui, cu care mă împodobesc, mu 
simt puse unde trebuie, mu corespund necesităţilor reale. 
Colorez griul În albastru, iarba în roşu, soarele în verde, 
pentru că am nevoie de o cortină la adăpostul căreia să mă 
ascund. Chiar dacă soarele meu va fi galben, să te fereşti! 
Sau va fi o hotărâre a hazardului, sau va fi o mistificare, sau 
va fi o simplă eroare. În niciun caz nu va reprezenta 
pasiunea mea pentru real. Să ne ferim de lucrurile simple. 
Întotdeauna acolo se adăpostesc capcanele, Dixi! Mi se 
pare că nici de astă dată nu m-ai ascultat. 

Muşat ridică din umeri. 


— Nu ştiu. Mă gândeam la altceva. Trec astăzi pe strada 
asta ca un om care se ştie posesorul unei puteri mari, 
mecanice. Cum voi trece pe aceeaşi stradă după ce 
mecanica mea va fi devenit mişcare pentru oameni şi 
echilibru pentru mine? Care bucurie e mai mare? Cea 
tainică, sau cealaltă?... nu ştiu cum s-o numesc... 

— Tu crezi că vei învinge? 

— De mult nu-mi mai pun această întrebare. Dacă aş 
avea cea mai mică îndoială... 

— Ioane! Răspunde-mi sincer, deşi îţi pun o întrebare 
neghioabă: tu te crezi un geniu? 

Muşat simţi cum i se încreţeşte pielea. Broboane de 
sudoare îi năpădiră fruntea. Vorbea fără să simtă că e 
cineva lângă el, îşi vorbea lui însuşi, în gând: 

„Mi-e foarte greu să-ţi dau un răspuns. Pentru că am 
visat şi eu prea mult. Amintirea visurilor e ca o ancoră. 
Undeva e încă înfiptă în adâncuri sau în înălţimi ideale. 
Zgândărite, amintirile ar fi gata să urle: «Sunt un geniu!...» 
Uneori, însă, urăsc această definiţie. Prin ea parcă te 
plasezi deasupra oamenilor. Şi te obligă la căutări 
neîncetate, fantastice. Visezi numai revoluţii în ştiinţa ta. Şi 
cauţi, cauţi mereu. Eu am făcut un calcul. Unul dintre cele 
mai mari genii ale ştiinţei din zilele noastre... da... ştii cât 
timp şi-a pierdut căutând formule revoluţionare în fizică şi 
în matematică?... Două treimi din viaţă. Aceste două treimi 
sunt cuprinse între două formule: formula A — iniţială, şi 
formula B — finală. Prima a însemnat o revoluţie, im atentat 
la înţelegerea universului, aş putea spune o delimitare 
geometrică a infinitului. Formula B, cea rezolvată în pragul 
morţii, o infirma, o anula pe prima. Zeci de ani, zeci de ani 
de căutări zadarnice... Pentru ce?... E înspăimântător! Dacă 
în aceşti ani ar fi căutat formule mai simple şi le-ar fi 
prefăcut în maşini?... Aşa cum a făcut Steinrnetz... Unde ar 
fi ajuns omenirea?... Nu e mai bine să fii în mijlocul lumii, s- 
o îmbogăţeşti, să simţi în zâmbetul unei fete frumoase 
rezultatul, spiritul creaţiilor tale tonifiante?... Gândeşte-te 


numai! Cât a dat matematica fizicii, cât a dat fizica chimiei 
şi câte au dat toate acestea vieţii! Nutriție, sănătate, 
civilizaţie! O invenţie materială, o formulă aplicată, 
materializată, oferă lumii o certitudine. Această certitudine 
pătrunde în om, se stabileşte undeva în nişte celule, poate 
deveni cu timpul o cantitate din structura lui, din caracterul 
lui. Poate numai a milioana parte, dar totul se adună. Şi 
mâine omul va arăta altfel...” 

— Dacă ai putea să înţelegi, continuă Muşat cu voce tare, 
ce adevăr mare, înspăimântător de mare, este acela care ni 
s-a rostit cu jumătate de oră în urmă: SPAŢIULI!... De ce să 
umblăm după definiţii?... S-ar putea să găsim nişte izolanţi 
strălucitori... Ca nişte epoleţi pe care ni-i prindem singuri 
pe o haină de gală. Eu prefer halatul, salopeta, hainele de 
toate zilele. Aş vrea să-mi mingii obrazul cu o mânecă 
uleioasă, înnegrită de fum. Aş adormi Liniştit, ca după o 
rugăciune. 

— Aşa vrei să lupţi tu? 

— Nici nu încerc să-mi imaginez altă cale. N-aş putea. 

Liviu simţi lacrimi în ochi. Se lăsă purtat de primul 
impuls. Îşi îmbrăţişă prietenul, acolo, în stradă. Apoi se 
simţi dezbrăcat, înţepat de flăcări şi scântei. Primele 
picături de ploaie îi căzură parcă pe trupul gol. Totuşi, le 
respinse. Intr-o clipită îşi imagină puterea ploii, costumul 
Nn0u, şuvoaiele care se vor prelinge de pe cap pe gât. Căută 
un adăpost pe acea stradă necunoscută, pustie, fără 
blocuri, fără balcoane, ou streşini zgârcite, cu garduri şi 
porţi înalte ca nişte palisade. Zări adăpostul departe, la o 
încrucişare de străzi, în firma mare dar veştejită a unui birt. 

— Repede, Ioane! Ploaia! strigă el, şi. Porni în goană spre 
adăpost. 

Uimit încă de gestul lui Liviu, Muşat rămase câteva 
secunde nemişcat pe bordura trotuarului. Prietenul său se 
apropia de coltul străzii. Silueta lui abia se distingea în 
întunericul gros. Un vârtej rece îl dezmetici. Începu şi el să 
fugă după Liviu, urmărit de un răpăit asurzitor. Pe la 


jumătatea drumului simţi primul şuvoi, şi atunci avu 
impresia că se ia la întrecere cu viteza plodi. Fugea ca un 
bezmetic gonit de o ameninţare ascuţită. La câţiva metri de 
birt se prăbuşi peste el torentul. Sări pe treptele birtului ca 
dintr-o cascadă. Liviu îi întinse mina şi-l trase în cârciumă 
cu atâta repeziciune, încât nu mai simţi oprirea pe trepte. 
Se uitară unul la altul. Muşat era ud leoarcă, parcă-l 
scosese cineva dintr-un bazin. Pe costumul lui Liviu se 
zăreau câteva pete întunecate, ca umbrele unor proiectile 
ricoşate. Izbucniră amândoi în râs, anticipând doar cu o 
fracțiune de secundă hazul care se chinuia în cârciumă. Se 
aşezară amândoi la o masă, după ce Liviu comandase, 
ridicând două degete şi însoţindu-şi gestul cu un cuvânt 
calm dar cu atât mai poruncitor: 

— Coniac! 

Comanda parcă fusese telefonată dinainte, atât de 
repede se prezentă birtaşul la masa lor. 

— Vă aduc imediat şi o faţă de masă... lar coniacul, nicio 
grijă, cel mai fin... 

— Bineînţeles, acceptă Liviu fără să4 ia în seamă pe 
birtaş, dar obligându-l la un şi mai mare zel. 

Cârciuma era mică, murdară, înghesuită. Suprafaţa 
meselor era parcă făcută din etaje, iar scaunele erau 
rotunde şi cu găuri la mijloc. Clienţii stăteau în picioare, 
vorbeau cu voce tare, gesticulau, fumau mereu şi sorbeau 
paharele dintr-o înghiţitură, parcă fără să ştie că beau. 
Vinul, tutunul, înjurăturile făceau parte din respiraţia lor. 
Mai toţi erau camionagii la un depozit de lemne din 
apropiere, îşi lăsaseră caii afară, în ploaie, în locurile unde-i 
prinsese vijelia, înfăţişându-se astfel mai devreme ca de 
obicei în birtul în oare-şi petreceau toate serile, iar uneori şi 
nopţile. 

Tinerii ingineri se retrăseseră în unicul salon al cârciumii, 
care nu se deosebea de dugheană decât prin aceea că era 
mai pustiu şi mai întunecos. Salonul nici n-avea uşi. 
Spărtura prin care se intra în el era largă, neregulată, pe 


alocuri se ghiceau cărămizile retezate neîndemânatic şi la 
repezeală. Stratul subţire de var părea un bandaj murdar 
care acoperă răni vechi. Masa la care se aşezaseră tinerii 
era ferită de privirile din dugheană. Muşat îşi apăsa cu o 
mină părul, iar cu cealaltă îşi netezea costumul, fără 
încetare, ca un automat, pentru a scăpa mai repede de 
povara apei, care-l dezgusta. 

— Mai bine bea, Ioane, îi spuse Liviu. N-ai nevoie să guşti 
coniacul, deşi e bum. Bea repede, ca să mu te pătrundă 
răceala. 

Muşat duse paharul La gură şi-l sorbi dintr-o înghiţitură. 
Câteva clipe mai târziu simţi arsura în gâtlej şi aroma 
erupându-i pe nări. Clătină din cap, îşi şterse lacrimile şi 
iarăşi simţi cum i se preling fiori reci pe gât şi pe spate. 

Birtaşul aduse o faţă de masă curată şi primi respectuos, 
slugarnic, comanda pe care i-o făcu Liviu cu degetul ridicat. 
Aduse imediat încă un păhărel de coniac. Muşat duse mina 
spre el, dar Liviu îl opri: 

— Stai! Paharul ăsta poţi să-l sorbi în tihnă, cu picătura. 
Îţi menţii mai bine căldura şi întârzii ameţeala. 

— Puţină ceaţă simt de pe-acum, răspunse Muşat râzând. 
Parcă mi-ar pocni în gură nişte boabe parfumate. Simpatică 
băutură! Poate că o dată pe săptămână... 

Nu-şi termină fraza, pentru că din locul unde era văzu 
deschizându-se uşa birtului şi pătrunzând înăuntru o fiinţă 
pe care ploaia parcă o dezbrăcase. Bluza şi fusta, 
amândouă albe ca spuma, se lipiseră atât de strâns pe 
corpul ei, incit arăta indecentă. Femeia era tânără, foarte 
tânără, o fetişcană. Iar trupul ei îi sugeră lui Muşat 
imaginea unor curbe perfecte, care se întâlnesc 
întotdeauna acolo unde trebuie. Această imagine îl 
înspăimântă, îl făcu să descopere goliciunea fetei şi situaţia 
penibilă în care se găsea intrând în tavernă. Clienţii chiar se 
pregăteau de atac după primele clipe de uimire stârnite de 
neaşteptata apariţie. Îşi făceau cu ochiul, îşi dădeau coate, 
îşi dregeau glasurile. Fata, presimţind ceva, începu să se 


retragă cu paşi mici spre uşa pe care intrase. Mergea încet- 
încet, cu spatele, ca o jivină mică încolţită de dihănii 
furioase. Dacă ar fi avut putere, ar fi sărit afară prin geam. 
Ghicind gândul fetei, unul dintre clienţi, o namilă cât toate 
zilele, înroşit de băutură, ajunse înaintea ei la uşă. 

— S-au rupt norii, nu alta! spuse el fără să se uite afară. 

Fata se opri la câţiva metri de prag, cu privirile rătăcite. 

Liviu simţi din tăcerea şi din privirile lui Muşat că se 
petrece ceva neobişnuit în dugheană, dar n-avu curiozitatea 
să se întoarcă. 

— S-o salvăm, Liviu, cât mai e timp, spuse el într-o 
suflare, încercând să se ridice de la masă. 

Întoarse şi Liviu capul, aşa că Muşat nu-i observă 
tresărirea. 

— Stai! spuse Liviu după o clipă de ezitare. Ai putea să 
provoci scandal. 

Se ridică fulgerător de la masă, dar pătrunse în 
dugheană mergând alene, cu aerul unui om foarte calm. 

— Vezi, dacă ai întârziat? se adresă el fetei. E o bună şi 
era atâta destindere în zâmbetul ei, încât Muşat, care 
învăţătură de minte. 

Atmosfera se linişti. Fata răsuflă adânc, apoi zâmbi — 
observa scena, duse paharul de coniac la buze şi-l goli 
repede, înecându-se. Accesul de tuse fu atât de intens, 
însoţit de lacrimi şi zguduiri, incit nu reuşi să întindă mina 
şi să-şi rostească numele. Când se linişti, faţa lui era 
răvăşită, părul încâlcit, hainele încreţite. Fata se prezentă 
încă o dată: 

— Liana Popa... Şi vă mulţumesc din toată inima. Of! Nu 
mai vreau să-mi amintesc. 

Chipul ei împrăştia un farmec ciudat. Trăsăturile feţei 
erau fine, regulate, sprâncenele încercau o mişcare timidă 
spre uimire, ca intr-un desen abia schiţat. Ochii însă aveau 
o gravitate nefirească, păstrau parcă dintotdeauna în ei 
durerea unei contemplaţii întrerupte. Cu toate acestea 
părea foarte tânără. Câteva clipe, Muşat privi cu uimire 


pieptul fetei, care se vedea liber şi agresiv, un miracol cald 
şi dur, oferit în simetria perfectă a două conuri. Fata ridică 
din umeri fără să protesteze, dar faţa lui Muşat deveni roşie 
ca focul, iar pe frunte i se prelingeau şiroaie fierbinţi. 

Liana îşi întoarse privirile spre Liviu şi, zâmbitoare, 
încercă să spună ceva. Tânărul însă nu-i mai dădu răgaz. 

— Cum aţi nimerit tocmai aici, în taverna asta? 

— Am stat sub o streaşină, răspunse ea oarecum uimită, 
dar când a început grindina n-am mai putut suporta. 

— Bizară întâmplare... spuse Liviu. 

— De ce bizară? întrebă Muşat. Noi... doar şi noi am 
făcut la fel. O întâmplare foarte simplă. 

— Totuşi bizară, adăugă Liana posomorându-se. 

— Un coniac şi-un sifon! comandă Liviu birtaşului. Care 
apăruse servil în salon. 

Muşat nu mai îndrăznea să se uite spre Liana. 

— Nu ştiu ce înţeles daţi acestui cuvânt: bizar... 

Ce poate fi bizar în întâlnirea a doi sau trei oameni într- 
un anumit punct, într-un anumit moment?... O simplă 
întâmplare. Dacă se vor întâlni a doua oară în aceleaşi 
condiţii... sau dacă s-ar cunoaşte între ei şi nu s-ar fi 
aşteptat să se vadă... Sau dacă i-ar uni ceva, ca trei puncte 
care-şi caută linia... 

Şi Liviu, şi Liana pufniră în râs. Muşat îi privi surprins, în 
timp ce birtaşul aşeza comanda pe masă. Câteva firicele 
reci care i se scurgeau pe gât avură darul să-l trezească. Îşi 
dădu seama de situaţia în care se află şi începu şi el să râdă. 

— Sunteţi studentă? întrebă fără voie, după ce Liana 
puse pe masă paharul, din care sorbise de câteva ori. 

— Am fost până azi, răspunse fata, de-a dreptul veselă. 

— Exact ca noi!... Da, în acest caz, se strecoară în 
întâmplare o cuantă de bizarerie. La Politehnică în niciun 
caz. La Artă plastică?... 

— În vecinătate, domnule inginer, râse Liana. La Artă... 
dramatică. 


Liviu se uită spre artistă puţin mirat, încreţindu-şi voit 
fruntea. 

— Există şi secţie de estradă la Conservator? 

Muşat se străduia zadarnic să ghicească pricina şi 
intenţia întrebării puse de prietenul său. La prima analiză, 
întrebarea părea jignitoare, sau poate faptul că figura fetei 
se posomorise auzind-o îi încolţise această bănuială. 
Amintindu-şi încă o dată întrebarea, avu senzaţia că nu mai 
poate găsi locul precis al cuvintelor în frază. Încercă să 
prefacă fraza în imagini, dar cuvintele se clătinau. Aşadar, 
ameţise. Deschise ochii mari şi văzu undeva două conuri vii 
condensându-şi şi dilatându-şi parcă suprafeţele. Culoarea 
lor îi aminti câteva versuri din poetul său preferat, pe care-l 
asemăna unui  geometru. Întrebarea insinuantă a 
Diavolului: 

„... Parmi les objets noirs ou roses 
Qui composent son corps charmant, 
Quel est le plus doux?...” 

— Les objets, spuse el încă fascinat de perfecțiunea celor 
două conuri. Noirs, ou roses?... Roses... 

— Încă nu te-ai săturat de geometrie? întrebă Liviu. Sau 
începi s-o combini cu pictura? 

— Nu, răspunse Liana în locul lui. Se gândeşte la o poezie 
de Baudelaire. 

Când îşi auzi gândurile descoperite, Muşat se strânse ca 
un arc, pentru a-şi învinge ameţeala. Plasa de ceaţă dispăru 
într-o clipă. Se simţi din nou ud, penibil, scârbit de sine 
însuşi. 

— Nu e bizar? continuă Liana. Poezia aceasta am 
pregătit-o pentru examen... Printre altele... Ah! Mi se pare 
că a stat ploaia. 

Zgomotul şi întunericul parcă se îndepărtau. Picurii se 
răzleţiră. Liana înţelese că se ivise un moment prielnic 
pentru plecare. Atâta vreme cât străzile mai erau goale şi 
ploaia nu înceta de tot, putea să circule fără niciun 
inconvenient. 


— Cred că e momentul cel mai favorabil, spuse ea. 
Trebuie să găsesc pe aici prin apropiere un taxi. 

— Dacă vă face plăcere, suntem gata să vă însoţim, se 
oferi Liviu printr-o formulă care nu putea fi respinsă. 

Un amestec confuz de timiditate, de ruşine şi de amiciţie 
îl făcu pe Muşat să se retragă. 

— Eu trebuie... să mai aştept pe cineva, se scuză el 
înroşindu-se. 

— Vai de mine, nu vreau să produc nicio complicaţie... 
bizară, spuse Liana ou un ton foarte serios şi cu privirile 
ridicate spre tavan, dar cu toate eforturile ei nu izbuti să-şi 
oprească râsul. În orice caz, vă mulţumesc foarte mult, 
domnule inginer... 

Pauza intenţionată îl obligă pe Muşat să-şi rostească 
numele. Apoi se ridică în picioare şi rămase aşa, încremenit, 
până ce siluetele celor doi se topiră prin sticla ferestrei. Un 
nou val de ameţeală îl aşeză pe scaun. O ameţeală plăcută, 
pentru că era singur, necunoscut, nebăgat în seamă, un 
quidam care se putea retrage — fără să tulbure pe nimeni, 
fără să ofenseze pe nimeni, fără să lipsească nimănui — în 
lumea gândurilor sale, atât de plină, atât de bogată, atât de 
excitantă şi de necuprinsă. Întâlnirea cu gândurile era 
întotdeauna plăcută, pentru că de fiecare dată descoperea 
ceva nou. De ani de zile urca fără încetare. Fiecare cotă 
cucerită devenea un punct de plecare pentru altă cotă. Îşi 
regăsea ultimele formule şi le redistribuia, le ataca în 
puncte precise cu alte elemente, apoi începea dansul 
strălucitor, fascinant al liniilor, al punctelor, al suprafeţelor, 
al simbolurilor, al numerelor. Întotdeauna în asemenea 
întâlniri smulgea din întunecosul infinit bucăţi confuze, pe 
care le transforma apoi în valori, în cunoştinţe la început 
speriate, dar din ce în ce mai docile, mai supuse, mai 
sigure. Uneori întâlnirile se prelungeau. Zile, săptămâni, 
luni de obsesie, de atac, de dans, de ritm, totul tăcut, până 
când începeau să se audă melodiile. Le presimţea înainte de 
a ajunge cu calculele la capăt. Erau momentele cele mai 


frumoase. Revenirea tuturor simbolurilor i se părea ca 
revenirea unui vânt care-l mângâiase odată. Ceea ce 
crezuse cândva că e unic prin înălţime şi prin intensitate se 
repeta. Acele stări nu se puteau înlocui, nu-şi puteau găsi 
aiurea corespondențe. Le asocia mereu cu muzica, acea 
fantastică, acea uluitoare alianţă dintre sunete. După atâţia 
ani de întâlniri, putea, în sfârşit, să-şi azvârle simbolurile şi 
valorile lui ca pe nişte seminţe pe sânul vast şi dur al 
materiei (îi plăcea imaginea filosofului de la Port-Royal) în 
brazdele trase de legile lui. 

— Şi zi aşa, nenişorule, h1?... se risipi puicuţa... Le uiţi pe 
dinăuntru la ea, hî? 

Muşat deschise ochii şi văzu pe peretele din faţa lui, 
parcă răstignită, namila care tăiase drumul fetei. Nu-i 
venea să creadă. Omul şi vorbele lui păreau rodul unei 
închipuiri. 

— Hî? sughiţă din nou a întrebare namila, lăsând să i se 
rostogolească pe barba nerasă o ţigară fumată pe jumătate. 
Făcuşi scamatorie cu noi ca nea Aii Paşa la moşi, hî? 

Vocea răguşită de bas zbârnăia în încăpere. De dincolo se 
auzeau râsete exagerate. Un val de ceaţă mai stăruia în 
mintea lui Muşat. Nu ştia ce să răspundă. De aceea, ridică 
din umeri, dorind să-şi recâştige singurătatea. Privirile lui 
întâlniră pe masă păhărelul din care băuse 

Liana — mai conţinea câteva picături de coniac — şi 
alături un pahar plin cu sifon, de care nu se atinsese 
nimeni. Întinse mina nesigur, neştiind din care să bea. 

— Mai domol, nenişorule, zise camionagiul căzând cu 
toată greutatea pe scaunul ocupat mai înainte de Liviu. 
Geaba grabă la mârţoagă, hî?... la să gustăm şi noi din 
derby-ul ăsta... Hî?... Ştii ce-i ăla un derby? 

Muşat se uită mai atent la individul care-l împroşca la 
fiecare vorbă cu o duhoare grea, îmbâcsită, greţoasă, în 
ochii holbaţi se încrucişau atâtea vine, incit păreau roşii. 
Buzele îi atârnau, iar mâna care apucase paharul Lianei 
tremura. Era beat, aproape de prăbuşire. Muşat ridică 


iarăşi din umeri, lăsându-l să bea coniacul. Înţelegea că 
sosise vremea să plece. Spărtura dintre cele două încăperi 
se umpluse însă de oameni şi aproape toţi aveau aceeaşi 
Înfăţişare ca musafirul nepoftit de la masa lui. Urmăreau 
scena râzând într-una. 

— H1?... O por... că... rie! silabisi camionagiul după ce 
dăduse pe gât coniacul, şi azvârli paharul În zid. 

Câteva cioburi căzură pe masă în faţa lui Muşat. Râsetele 
se înteţiseră. Tânărul căuta cu privirile pe stăpânul birtului, 
dar nu-l descoperi în grupul de oameni. Îşi găsise de lucru 
pe undeva prin bucătărie, ca să nu se pună rău cu 
„permanenţii” lui. 

— Dacă nu ai fi beat te-aş trage la răspundere, spuse 
Muşat ridicându-se de la masă. 

Se ridică şi celălalt, cu paharul de sifon în mână. 

— Adică, hî? Ce vrei să zici?... După ce nu ne... lă... lăsaţi 
să ju... să jumulim puicuţa... ne şi... ne şi... parcă... Eu... 
uite!... 

Cu o mână se sprijini de masă, iar cu cealaltă răsturnă 
paharul de sifon în capul lui Muşat. Tânărul nici nu clipi. Ce 
putea să facă? Să-şi pună mintea cu beţivul? Îl uimea şi-l 
jignea mai mult atitudinea stupidă a celorlalţi, care 
horcăiau de satisfacţie. Beţivul scăpase paharul din mână şi 
se prăbuşise ca un sac pe scaun. Capul îi cobora încet, de 
parcă îl ţinea cineva cu o funie. Adormise. 

Deşi în deschizătura dintre cele două camere nu se afla 
niciun spaţiu gol, Muşat porni intr-acolo. Nimeni nu se dădu 
însă la o parte. Un individ care semăna ca două picături de 
apă cu cel care venise la masă şi pornise scandalul — poate 
că era mai tânăr cu câţiva ani — făcu un pas în 
întâmpinarea lui Muşat. 

— Adică vrei să pleci numai aşa? Eu nu-s beat, ca frate- 
meu. 

Îşi termină spusele printr-un gest golănesc. Ridică 
fulgerător mina, ca şi cum ar fi vrut să lovească, dar pe la 
jumătate îşi încetini mişcarea, continuând-o spre ceafă şi 


terminând-o printr-un  scărpinat. Muşat se feri de 
presupusa lovitură, şi râsetele stârnite de mişcarea lui îl 
răneau ca nişte proiectile. 

— Dumneata nu eşti beat? întrebă el cu o voce tristă, 
îndurerată. 

— Nu! răspunse camionagiul, foarte sigur, şi-şi duse încet 
arătătorul ca un cuţit spre burta lui Muşat. 

De astă dată tânărul nu mai rezistă. Prinse braţul 
noduros cu puterea unui cleşte şi strânse până ce arţăgosul 
se chirci de durere şi începu să se rotească în jurul lui ca un 
câine legat. Apoi îl împinse cu atâta forţă, că-l azvârli la 
capătul celălalt al salonului printre mese şi scaune, care se 
prăvăliră peste el. 

Oamenii priviseră scena cu ochii holbaţi. Nicio lovitură, 
niciun trosnet, o simplă rotire ca într-un joc de copii. Nu 
puteau să-şi închipuie ce minune se intim - plase. Se dădură 
la o parte tăcuţi, uluiţi, ba mai spuseră şi „bună seara” când 
Muşat ajunse la uşă. 

— Bună seara, răspunse el fără să se întoarcă, dar 
niciodată nu simţise mai mare dezgust faţă de sine însuşi. 


4 


Liviu urmărise aproape toată scena de la fereastra 
salonului. Sosise în clipa în care beţivul se aşezase la masă 
şi luase în mină păhărelul Lianei. Când văzu adunătura de 
haimanale dându-se la o parte şi făcând loc lui Muşat, se 
grăbi să reintre în maşina care-l aştepta. 

— Înapoi la aceeaşi adresă, porunci el şoferului, care-şi 
reluase locul la volan. Cât mai repede! 

Maşina porni imediat, dar Liviu se uită încă multă vreme 
pe geamul din spate, chiar după ce pierdu din vedere 
silueta prietenului său. 


— Puteau să-l omoare, domnule, răsună vocea şoferului. 
Tâlharii ăştia au, fiecare, cuțitul la ei. 

Liviu Întoarse capul şi se tolăni comod în pernele maşinii. 

— Nu cred, răspunse el. Încearcă să înfricoşeze prin 
gesturi şi vorbe. 

— Dacă vă spun eu! Aici e un loc periculos, oamenii 
cuminţi îl ocolesc. Mai zilele trecute, un văr de-al meu care 
se oprise din întâmplare acolo a văzut cu ochii lui o 
panoramă să-ţi iei câmpii... 

Şoferul, crezându-se ascultat, începu să povestească, 
înflorind cu amănunte personale, istoria unei încăierări 
cumplite cu scaune, cu sticle şi cuțite. Liviu nu-l asculta. Se 
gândea la altceva. Auzi numai ultimele cuvinte: 

— Dacă vă spun eu!... A avut mare noroc domnu acela. 
Le-a luat prea repede piuitul. Altminteri, era groasă râu... 
Mi se pare că aici, nu? 

Maşina opri. Liviu plăti şi plecă înainte ca şoferul să 
calculeze costul curselor, bacşişul şi să-şi lărgească faţa 
într-un zâmbet de mare mulţumire. Traversă strada şi intră 
grăbit pe uşa unei vile mari, cu câteva etaje. Nu aşteptă 
liftul. Urcă pe scări până la ultimul etaj. Când ajunse la 
capătul coridorului, uşa se deschise. Liana, îmbrăcată într- 
un capot auriu care o sculpta de minune, îl aştepta veselă în 
prag. 

— N-am crezut că te vei întoarce. Dar când am auzit 
maşina oprindu-se... 

Liviu îi cuprinse umerii cu mina stingă. Cu dreapta 
împinse uşa până auzi clinchetul siguranţei. 

— De ce credeai că nu mă întorc? 

— Din mai multe motive: pentru că ai fost atât de 
morocănos în maşină, pentru că nu m-ai condus până la 
uşă, pentru că... în sfârşit... pentru că vii aici numai când 
eşti nefericit. 

— Eşti subtilă şi perspicace, Liana. Alta şi-ar fi imaginat 
un paradis din întâlnirile noastre. Dar de ce crezi că astăzi 
sunt fericit? 


Liana îl îndepărtă cu o mişcare graţioasă, obligându-l să 
se aşeze într-un fotoliu. 

— Pentru că şi eu sunt fericită. Ziua asta, oricât de 
convenţională ni s-ar părea, e totuşi o zi mare. E adevăratul 
nostru majorat. În sfârşit, începem să trăim prin noi. Am 
simţit sau poate mi-am zis numai: sunt fericită! Şi când am 
aflat printr-o atât de bizară întâmplare că şi tu, astăzi, ai 
încheiat o anumită perioadă a vieţii, m-am gândit — mă 
gândeam în maşină — că trebuie să fii fericit. Când am 
văzut că nici nu cobori, m-am încredinţat pe deplin. 

— Spune drept, Liana! Te indispun tainele mele? Liana 
nu-i răspunse imediat. Luase de pe masă o brichetă mică şi 
strălucitoare ca o bijuterie. O aprindea mereu, dar în loc s-o 
stingă printr-o simplă destindere a degetului, sufla în ea de 
fiecare dată. Se amuza ca un copil cu acest joc inutil. La 
fiecare suflare ochii i se măreau, de parcă ar fi descoperit 
cine ştie ce mistere. 

— Suflă şi tu! Poţi s-o atingi? la să văd! 

Dar nu-i întinse lui Liviu bricheta. O aşeză pe masă la 
lecui ei, aşteptând să vadă ce se va întâmpla. Elo luă, dar în 
loc să-i imite jocul începu s-o arunce şi s-o prindă cu gesturi 
automate, fără să se uite la ea. 

— Eşti atât de mult tu însuţi, că mă înspăimânţi. Oare 
acesta să fie darul personalităţii? Şi când te joci, te joci 
altfel decât alţii, oricât te-ar ruga cineva... Nu ştiu, Liviu... 
La început m-a amuzat teribil relaţia noastră conspirativă. 
Cu cită artă ai plecat în primele zile! Ce splendid elogiu al 
gratuităţii ai înălţat între aceste patru ziduri! Ai asemănat 
totul cu un dans a cărui puritate stă în lipsa țintei, a 
scopului, care fură infinitului clipe şi le dă altă valoare. 
Timpul devine minune, miracol, aşa spuneai. De ce avem 
nevoie de identitate pentru minuni? Îţi aminteşti?... 
Miracolul însă n-a ţinut mult, pentru că am început să te 
cunosc chiar fără să ştiu cine eşti... Tu ştiai totul, totul, totul 
despre mine. Eu, nimic. M-a Îngrozit mai ales un lucru care 


pare, poate, cel mai neînsemnat. Nu-ţi cunoşteam decât 
numele mic. 

Şi nici astăzi, după aproape trei ani de zile... Taci! Nu mi-l 
spune! Ai ţesut totuşi ceva. Nu ştiu ce. O pânză, un voal, o 
cortină deasă... De ce să le sfâşii tocmai acum? 

— Ah, Liana, câtă copilărie se ascunde în aceste pretenţii 
de femeie!... O bijuterie tăinuită e numai a ta. Purtată în 
văzul lumii devine, volens-nolens, proprietatea tuturor. De 
multe ori, privirile sunt mai posesive decât braţele, decât 
gâtul sau coapsele. 

— E o optică singulară, Liviu. Tu de ce crezi că priveliştea 
fericirii răneşte?... Ştii cât doream într-o vreme să mergem 
într-un local, sau numai pe stradă, sau chiar singuri într-o 
pădure, să ne vadă măcar copacii Împreună şi să se bucure. 
Oare ai vrut să modelezi o Galathee, aşa cum am crezut 
cândva, sau pur şi simplu ai vrut să faci o achiziţie pe care 
s-o păstrezi într-un dulap fără sticlă pentru zilele 
nefericite?... Nu te speria! Nu m-am simţit jignită. Sau n-am 
vrut să mă simt. Dar pentru a scăpa de această ameninţare 
m-am chinuit groaznic. După ce aproape doi ani de zile am 
refuzat ideea dansului pur, a trebuit să revin la ea, tăind-o 
însă la jumătate. Am oprit numai dansul în înţelesul lui 
adevărat de distracţie... Ai pierdut prilejul să fii iubit cum 
nu cred că te-ar mai fi iubit altcineva, dar aşa spune orice 
femeie. Mi-e teamă însă că m-ai învăţat şi pe mine să-mi 
protejez sentimentele, să mi le ascund, sau să nu mi le 
ascult. 

— De ce? Ai încercat? 

— E uluitor cu cită seninătate pui întrebări gratuite. Ca şi 
acum o oră în tavernă. Tu ai darul să pui întrebări fără ton, 
întrebări care ar provoca încăierări între oameni dacă li s- 
ar căuta destinaţia. Uneori faci aşa şi cu concluziile... Ce să 
încerc?... Dragă Liviu, în situaţia mea şi după experienţa 
întâlnirii noastre am devenit extrem de pretențioasă şi 
extrem de prudentă. De altfel, ai fost destul de fin ca să nu- 
mi pui întrebări jignitoare. M-am întrebat de ce. Şi atunci 


am început să te descopăr. Eşti foarte sigur, atât de sigur de 
ceea ce poţi, de ceea ce ţi se cuvine, de ceea ce doreşti... 
Ştii cum eşti? Ga un focar care contaminează totul în jur... 
Uite! Acum aprinzi ţigara. Nu ştiu cum faci asta, dar sunt 
sigură că oricine te-ar vedea te-ar imita fără să-şi dea 
seama. 

Liviu îşi aprinsese intr-adevăr ţigara, dar fuma nepăsător, 
neconvins. Îi plăcea să privească prin fumul albastru 
superba lui bijuterie. Cunoştea bine valoarea lianei, pentru 
că el o învestise. 

— Te uiţi la mine ca un sculptor. Îmi închipui ce spui: 
„Toate liniile şi mişcările acestea îmi aparţin”. Dar este ceva 
care nu-ţi aparţine. Materia din care e făcută statuia. Ei 
bine, această substanţă a biruit imobilitatea, s-a răzvrătit 
înăuntru şi a hotărât ca statuia modelată de tine să se 
mişte. Întâi a sărit de pe soclul care-o ţinea maiestuoasă, 
dar ascunsă. Vreau să mă mişc. Nu ştiu dacă inerția nu m- 
ar mai fi ţinut un timp pe soclu. Trebuie însă să mă mişc. 
Acesta e adevărul... 

— Mi-am închipuit că se va întâmpla aşa. Şi după cum 
vezi, stau liniştit în fotoliu. 

— Ai putea să te prefaci... Nu, nu! Ştiu că nu te prefaci, 
deşi spun asta ou durere... 

— Dar dacă ne-am fi legitimat lumii, Liana, aşa cum ai 
dorit cândva?... Cum ar fi apărut această despărţire pe oare 
cu atâta naturaleţe o oferi subînţelegerii? 

— Şi pe care tu o accentuezi... 

— Pentru că sunt adeptul dansului pur în acest domeniul 
al vieţii. Valery punea semnul egalităţii între poezie şi dans. 
Eu îl pun între poezie şi dragoste. 

Liana era aproape mâhnită. Îşi plimba bricheta rece pe 
gât. 

— Nu eşti adeptul dansului pur. Eşti adeptul dansului 
sincopat şi anarhic. Tu nu visezi un ritm continuu, ci 0 
variaţie de ritmuri. De aceea îmi făceai teoria dispariţiei 


timpului în acest dans. Dacă ne-am fi despărţit după două 
săptămâni... 

— Da! Te-aş fi privit ca şi astăzi, la fel de liniştit, prin 
acest voal de fum albastru. Nu e preferabil urletelor, 
loviturilor, respiraţiilor şuierătoare, otrăvite? 

— Sunt femei capabile să se înece într-o dragoste 
adevărată chiar dacă ar vedea la capătul ei urlete şi lovituri. 

—  Construieşti aforisme, Liana. În dragoste există o 
singură sinceritate: aceea a clipei. 

— Dar tu nu iubeşti cu sufletul. 

— „Clipa” nu mai defineşte nimic: trup, suflet sau altceva. 
Există numai ea, sau mai bine zis consecinţa ei în ea însăşi, 
pentru că şi ea dispare în noţiunea ei de durată. 

— Şi cui aparţine această clipă fără durată? Dacă eu 
vreau durata, timpul concret, cu secunde care se pot 
număra, în care se poate plânge sau râde, în care se poate 
un sau mângâia, atunci clipa aceasta teoretică, spune-mi, 
cui aparţine?... Nu ţie? Nu eşti singurul colecţionar?... Eu 
cred că e mult mai prozaic şi mai adevărat totul, Liviu. Ai 
vrut să ai o amantă tânără, nostimă, sigură, neprimejdioasă. 

— Acum nu mai eşti copil, eşti femeie şi începi să simţi 
dantela corsetului pe care încă nu-l porţi. Vrei să-ţi numesc 
o sută de fete asemeni ţie ca virată, nevinovăție, candoare 
cu oare aş fi putut să mă întâlnesc oricând? 

Liana râse fără voie. Era şi o nuanţă de orgoliu satisfăcut 
în râsul ei. 

— Exagerezi, deşi nu prea tare. Să ştii însă că am 
acceptat totul şi din cauza asta. Ca să nu poţi spune cândva 
asemenea cuvinte şi despre mine. Eu am crezut cu toată 
fiinţa în frumuseţea întâlnirii noastre. Nu te-am dorit din 
orgoliu. Îndrăgostindu-mă însă de tine, simţeam nevoia să- 
mi declar fericirea... Spune-mi, tu poţi fi capabil de un 
sentiment din categoria celor însemnate cu plus?... Spune- 
mi sincer, tu poţi să iubeşti pe cineva? 

Liviu se uită ţintă la Liana, dar n-o văzu. Devenise într-o 
dată palid. Avea ceva de oţel în reflexele feţei. 


— Îţi răspund afirmativ, dar atât. Nu vreau să mă 
legitimez în întregime. 

Şi Liana îngălbeni. Înţelese mai mult decât îi spuseseră 
cuvintele lui. Vocea ei suna patetic. 

— Liviu! Trebuie să iubeşti! Trebuie să iubeşti o femeie! 
Nu ştiu dacă mă înţelegi. 

— Ştiu! Dar nu pot. Înţelegi? Nu cred că pot să renunţ] a 
singura mea dragoste! 

— Îmi pare rău că nu te-ai îndrăgostit de mine, spuse 
Liana în şoaptă. 

Liviu înţelese adâncul acestei mărturisiri, şi câteva clipe 
simţi un mare regret. 

— Mă compătimeşti, Liana. Ştiu. Undeva eşti o minune. 
Sunt însă stări care scapă obişnuitelor legi. 

Liana încercă să schimbe subiectul discuţiei: 

— Nu vreau să te iscodesc, de altfel ar fi inutil acum. 
Spune-mi însă ceva despre ziua ta de azi. 

Privirea lui Liviu deveni iarăşi dură. Buzele încă nu voiau 
să dea glas gândurilor adunate. Ca şi cum ar fi dorit să 
câştige timp, repetă întrebarea Lianei: 

— Spune-mi tu ceva despre ziua ta de azi. 

— Prea mare lucru nu s-a întâmplat în istoria lumii. Am 
reuşit bine, chiar foarte bine, şi... am fost repartizată la un 
teatru din provincie. Puteam să rămân aici. Am preferat 
însă provincia. Acolo voi face teatru, nu figuraţie. Ne-am 
înţeles între noi câţiva colegi... De altfel, ţi-am spus mai 
demult. Dar tu, şi tu eşti tot primul? 

Liviu avu puterea să simtă cum îşi striveşte ţigara fără s-o 
atingă. Simţi până şi arsura jeraticului în degete. De aceea, 
depăşi momentul. Luă liniştit ţigara din scrumieră, scutură 
scrumul, dar n-o duse la buze. O lăsă tot acolo. Faţa lui 
căpătă iarăşi reflexe de oţel. 

— Nu ştiu, răspunse el. Nu vreau să ştiu. S-ar putea, din 
anumite considerente, să fiu primul. Şi probabil aşa $e va 
întâmpla. Pentru că din anul întâi până acum, cataloagele, 


hârtiile n-au înscris niciun alt calificativ decât cel care mi s- 
a pus pe diplomă. 

— Cel mai înalt, se grăbi să-l completeze, veselă, Liana. 

— Cel mai înalt... repetă el ca o constatare indiferentă, 
dar imediat ridică tonul: Cel mai înalt! Atunci, corn poate 
exista unul şi mai înalt?... Nu e o demenţă undeva?... De ce? 
Cum?... Nu, Liana! Ar însemna că sunt un imbecil dacă m-aş 
tămâlia aici în faţa ta. De ce nu cunoşti fizica?... Ştii cum s-ar 
putea evalua, cum ţi-ai putea face o idee? Eu acţionez încă 
sub imperiul mecanicii newtoniene, care e posibilă încă, e 
valabilă pentru un perimetru destul de vast. El însă a ajuns 
la teoria relativităţii, care, cel puţin până acum, se 
potriveşte universului. Nu lua totul ad litteram. Vreau să 
intuieşti întinderile. Pentru că el, în sfera lui imensă, e şi 
mai aproape de pământ. Parc“ar vrea să aplice legile 
universului în perimetrul mecanicii terestre. Aşa aş putea 
traduce impresia pe care ţi-o fac gândurile lui... 

— Care „el”? întrebă Liana nedumerită. 

— Un „el”. Te interesează? Nu ajunge că există? De ce să- 
i mai cauţi identitatea? Există el şi exist şi eu. Aceasta e 
drama. Nu putea să se nască în altă epocă, în altă parte, 
măcar să existe în alt oraş, sau aici, dar în alt an, la altă 
disciplină, sau măcar să nu-l fi cunoscut?... l-am simţit 
puterea, dar nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Ba ştiu ce!... 
i-am evaluat puterea cu zgârcenie. l-am ridicat-o aşa cum 
ridici mercurul prin frecare până la limita termometrului 
obişnuit: 42 de grade. Mai sus nu se poate. Mai sus 
înseamnă moartea. Nu mi-am închipuit că există şi 
termometre care măsoară temperatura apei în clocot, sau 
că i se potrivesc lui asemenea termometre. L-am evaluat la 
scara obişnuită umană. Am crezut că încercarea lui de a 
depăşi 42 de grade înseamnă moartea lui intelectuală... 
Imaginează-ţi, Liana: a luat formule, principii, postulate din 
matematică şi fizică dispersate în sute şi mii de instrumente 
şi le-a dat valori precise: 1, 2, 3, 4, 5 etcetera, aşa cum ai 
lua tu nu ştiu ce alimente şi ai spune: aceasta e cafea, 


acesta e cimbru, acesta e orez, şi amestecându-le pe toate 
ai face o omletă, sau o salată, sau un scaun, sau o ţigară. 
Pentru că la el rezultatul devine factor iniţial şi are valoare 
de orice. Spune! Cine n-ar fi văzut în toate acestea un 
absurd, o nebunie, o joacă, în cel mai bun caz o joacă? Am 
crezut şi eu la fel, dar m-am înşelat. Singurul om din lumea 
aceasta care putea să arbitreze i-a dat dreptate şi i-a lipit 
pe frunte sigiliul geniului... Ştii care-i groaza, Liana? 
Arbitrul acesta nu se poate înşela. E absolut imposibil!... Eu 
credeam că-l duc spre o înfruntare în care va opune rime 
unor tăişuri de oţel. Am fost convins că va fi distrus, terfelit, 
zdrelit, aşa cum se întâmplă cu gângăniile când trec peste 
ele tălpi cu ţinte cazone sau şenile de oţel. 

În loc de aceasta, i s-a găsit un loc pe tabela limitată a 
geniilor. 

Liana era într-adevăr îngrozită. Niciodată nu auzise o ură 
mai nestăvilită, zăvorită în asemenea formule şi exprimată 
cu atâta calm. Parcă nu auzea vorbe, ci o înşiruire de cifre 
care n-au niciun sens în lume, nici o valoare. Numere, 
numere rostite de un om suferind de insomnie pentru a 
putea adormi. Niciun ton, niciun accent, nicio nuanţă în 
vorbele lui atât de grave. Auzindu-l, îşi imaginase cum ar fi 
rostit ea pe scenă un asemenea monolog. Ar fi prăbuşit sala. 
Înţelegea, însă, că adevărata forţă a monologului era 
cuprinsă în rostirea aceea stranie, din altă lume, da, din altă 
lume, pentru că exprima sentimente parcă necunoscute. Îşi 
dădu seama înainte de a deschide gura de stupizenia 
întrebării: 

— De ce ţi se pare atât de groaznic? Poate că flacăra oare 
te frige pe tine, pe alţii îi încălzeşte... 

Într-adevăr, Liviu nici nu-i auzise întrebarea. 

— Nu e el învingătorul, eu sunt vinovatul... Uneori îl 
privesc şi-l caut, şi văd că n-are niciun ascunziş. Şi atunci 
îmi vine să-l sărut, şi-l sărut, Liana, şi sunt sincer atunci. 
Alteori îl compătimesc. E ca un copil naiv... [i se pare ciudat 
ce-ţi spun... E un inocent. L-aş îmbrăca de sus până jos ou 


tot ce am, i-aş da tot, te-aş oferi şi pe tine. Nu poate fi fals, 
înţelegi? Nu ştiu de ce. Dacă ar avea un dram de ipocrizie, 
cred că l-aş iubi. Dacă s-ar abţine să mă coboare cu o 
singură frază de la etajul III la parter, de la cota 1.000 la 
cota 200! Şi face asta fără să vrea să se ridice el. Mă 
declară prost fără să vrea să se înalțe el, dar eu îl văd 
înălțându-se. E... ştii cura e?... în trei nu e în stare să scoată 
o vorbă. Pare un cretin, şi mulţi nu-i simt sfiala şi rid de el. 
L-am pus deseori în această situaţie, dintr-o plăcere 
drăcească. Nu-şi dădea seama de ea. Nu observa nimic... În 
doi pare nebun. Jumătate din logica lui e înfricoşătoare prin 
îndrăzneală şi strălucire, cealaltă jumătate e nebuloasă, 
fleşcăită. Parcă ai vedea o minge trimisă de un şut 
năprasnic dezumflându-se la jumătatea drumului. Da! Nu-i 
încap gândurile în cuvinte şi nici măcar nu suferă pentru 
asta, cum spunea cineva... Sunt însă momente când 
raţionează cu voce tare, de unul singur. L-am surprins de 
câteva ori în asemenea momente şi l-am ascultat pe furiş, ca 
o servitoare. Pare-ar recita poezii, Liana, atât de limpezi îi 
sunt ideile. Parcă n-ai auzi cuvinte, numai ritm. Parcă te-ar 
frige aureola unui gemu. În asemenea momente cred c-ar 
trebui să-l iubesc. Dar nu aşa cum şi-ar închipui oricine. Aş 
vrea să-l iubesc ca pe un bunic care nu mai posedă decât 
căldură şi generozitate şi poveşti pentru nepoți. Ah! Cât de 
mult aş vrea să-l văd bătrân. Aş vrea să mă întâlnesc mâine 
cu el şi să aibă optzeci de ani. Atunci cred c-aş îngenunchea 
în faţa lui. Dar e prea tânăr! înţelegi? E prea tânăr... Dacă 
mai şi-ar fi ales ca amantă matematica, această muzică a 
cifrelor, ar fi ajuns un oarecare soldat sau sergent. Un 
oarecare electronist sau mecanic. Nu i-ar fi descoperit 
nimeni în raniţă bastonul de mareşal. Convieţuirea cu el m- 
a inspirat. Poate că nu voi lăsa lumii nimic altceva decât 
acest dicton, de oare istoria ar fi avut nevoie de mai multă 
vreme. Da, Liana: Un general e mult mai greu de distrus. 
Trebuie ucis atunci când e sergent. 


Ultimele fraze, Liana le ascultase nedumerită, uimită. 
Ridică din numeri înfrântă. Nu ştia ce să creadă. Încercă să 
dea o altă valoare nepăsării cu care Liviu vorbise, adică să 
transforme ceea ce ea îşi închipuia o aparenţă în real. Dar 
poate că vorbele îi sunau atât de calm pentru că le săpase 
când”va pe fiecare, cu migală, în blocul de piatră al 
sufletului său. Chinul se consumase atunci. Acum erau doar 
rostite. Oare existau săpate atât de adânc? Un gând subit îi 
lumină mintea: 

— Stai! Dar tu i-ai făcut elogiul, Liviu. L-ai înălţat, l-ai... 

— Ştiu, răspunse el ou o nuanţă tristă în voce. 

— Poate că-l iubeşti, poate că-l admiri, întrebă Liana 
căutând să-i deschidă un drum necunoscut în suflet; îşi 
atârnase multe speranţe de această întrebare. 

— Nu ştiu, răspunse Liviu revenind la tonul său 
indiferent. Nu cred. Pentru că am încercat să-l otrăvesc, 
încetul cu încetul. L-am încurajat mereu, crezând că-l duc 
spre neant. l-am dat atâta curaj, încât a început să mă 
iubească. Ştiam că otrava mea e un excitant, dar nu-mi 
închipuiam că puterea gândirii lui e atât de întinsă... Nu 
ştiu, Liana. Poate că tot ce ţi-am spus e o exagerare 
dementă, explozia sinceră a unei clipe. Cauza exploziei 
dispare odată cu clipa. Sau poate că acum, în această clipă, 
aş vrea să fie aşa: să explodeze totul. 

— Şi eu aş vrea. Dacă o rugăminte sau o rugăciune te-ar 
putea ajuta... 

— E stupid, Liana. Hai să uităm! 

— Vei putea? Crezi că vei putea?... Mă gândesc cum 
poate fi distrusă o inscripţie săpată în piatră. 

— De ce te gândeşti la aşa ceva?... Mai bine spune-mi ce 
impresie ţi-a făcut. 

Liana se retrase încet în fotoliu, pentru a evita prăbuşirea 
care o ameninţa. 

— Ele? întrebă ea în şoaptă. 

— Ce s-a întâmplat? Ce-i eu tine? Îl cunoşti?... 


— Nu! L-am văzut pentru prima dată. Dar e un om bun, 
Liviu, şi are în ochi ceva îndepărtat, ceva care aminteşte de 
copilărie şi de zborurile din visele ei. 

Liana, însă, nu mărturisi ceea ce simţise în prima clipă: 
că pe omul acela l-ar putea iubi. Fusese prima ei tresărire. 
Nu-i  destăinui nici conflictul care începea să se 
zvârcolească în ea şi pe care-l presimţea, în ciuda 
evidenţelor, grav şi de durată. 

— Încerci să-l asemeni cu idealul tău? întrebă Liviu, dar 
întrebarea lui nu primi niciun răspuns. 

De aceea îl auzi atât de limpede. 


5 


Ploaia nu încetase. Cernea des, mărunt, neîntrerupt. 
Oraşul părea învăluit în ceaţă, doar la lumina palidă a 
becurilor ploaia devenea un mănunchi de fire subţiri de 
beteală suspendate nesigur în văzduh. Muşat mergea încet, 
cu mâinile în buzunare, cu spatele încovoiat, fără să mai 
simtă răceala ploii. Amintirea scenei din birt îl urmărea ca o 
obsesie. Îl dezgusta mai ales gândul că se comportase ca o 
brută. De ce n-a încercat să împiedice incidentul? De ce să 
folosească forţa? Cu Liviu n-ar fi ajuns la un asemenea 
deznodământ. Cu câteva cuvinte, Liviu i-ar fi liniştit pe toţi. 
Îşi făcea remuşcări pentru că mi găsise cuvintele potrivite 
acelui moment şi acelor oameni. Se lăsase influenţat de 
râsul pe care-l stârnise gestul său gratuit de apărare. 
Acţionase din orgoliu, nu din necesitate. Ce putea să i se 
întâmple? Poate că aşa era firea acelor oameni: gălăgioasă, 
hazlie, arogantă. Trebuia să le spună simplu: „Bună seara, 
nu vă supăraţi, dar am treabă. Nu simt obişnuit să beau, nu 
ştiu cum trebuie să te comporţi intr-un local. Mă gândesc la 
un anumit lucru oare ar putea să folosească lumii. Poate v- 


ar folosi şi dumneavoastră. Dacă v-am jignit cu ceva vă rog 
să mă iertaţi. După cum vedeţi, nu mă preocupă orgoliul 
sau prestigiul. La urma urmei, n-am căpătat încă dreptul să 
fiu orgolios şi să mă împăiez cu un prestigiu. Nu vreau să- 
mi apăr decât liniştea şi timpul. Nu-i putem impune nimănui 
să fie altfel decât este. Nici eu dumneavoastră, nici 
dumneavoastră mie. Cărările vieţii, chiar dacă se întâlnesc 
intr-un punct, îşi pot continua direcţiile, ca două linii, fără 
să se altereze una pe alta...” 

„Sunt stupid, îşi spuse Muşat. De ce trebuie să imaginez 
discursuri? Ou vorbe se poate demonstra orice — orice 
scamatorie, orice şarlatanie, aride neadevăr. O combinaţie 
de vorbe nu se poate declara imediat adevăr. Dacă ne-am 
lua după vorbe, oricine ar avea dreptate. Urăsc vorbele. 
Uneori sunt prea multe, alteori prea puţine. Cine poate 
măsura cantitatea exactă de vorbe necesare unui adevăr?... 
De nu ştiu cită vreme încerc să-mi explic gestul şi merg prin 
ploaia asta cu intenţii ascunse de autoflagelare. Am strâns 
prea tare mâna unui om. Asta s-a întâmplat, la urma urmei. 
De ce? Pentru că mi-e silă de vorbe şi de gusturi imbecile. 
Indiferent ale cui sunt. Ale mele, sau ale altora. Gata! E un 
punct necesar pentru a nu pierde cealaltă idee apărută în 
timpul discursului pe care ar fi trebui să-l ţin în cârciumă. 
Cărările vieţii, chiar dacă se întâlnesc într-un punct... 
Această imagine mi-a sugerat, nu ştiu de ce, celebrul 
postulat al lui Euclid, oare a îngrozit şi a înveninat zeci şi 
zeci de generaţii de matematicieni: printr-un punct la o 
dreaptă poate trece numai o paralelă, una singură! În 
greaca veche trebuie să fi sunat şi mai categoric. Câţi 
matematicieni n-au simţit şubrezenia şi netemeinicia 
postulatului! Şi cu toate acestea, s-au străduit din răsputeri 
să-l apere. Dacă toţi aceştia ar fi pus problema sub formă 
de întrebare, de câte eforturi n-ar fi fost scutită 
matematica! Pentru ca în secolul al XIX-lea, spaţiul absolut 
al lui Gauss, Lobacevski şi Bolyai să admită mai multe 
paralele faţă de aceeaşi dreaptă, iar spaţiul finit şi nelimitat 


al lui Riemann — niciuna! Şi cu toate acestea, cât de 
armonios se îmbină ambele teorii!... Oare de ce mi-a apărut 
în minte istoria acestui postulat? Pentru că o problemă 
întrucâtva asemănătoare a hotărât soarta vieţii mele. Oare 
ce m-a determinat atunci să pun la îndoială tocmai capitolul 
iniţial al formulei care ni se înfăţişase aproape axiomatic? 
Ce s-ar fi întâmplat cu mine, pe ce cărare a vieţii aş fi 
colindat dacă n-aş fi simţit incendiul acelui minut? Poate 
niciun minut, numai câteva secunde de flăcări orbitoare în 
care am zărit răzvrătirea unei singure linii în complexul 
acela geometric...” 

Întâmplarea se petrecuse cu aproape trei ani în urmă. 
Muşat era în anul III. Pacea parte din categoria studenţilor 
buni. Deşi era considerat unul dintre cei mai valoroşi 
matematicieni ai promoţiei, nu acorda acestei discipline mai 
mult timp şi mai multă pasiune decât celorlalte. Hotărâse, 
încă din primul an, să termine şcoala nu cu o simplă 
diplomă de inginer, ci înarmat ou toate cunoştinţele oare se 
predau acolo. Deşi se specializa şi în mecanică, şi în 
electronică, pusese sub semnul egalităţii toate disciplinele. 
Timpul de studiu i se părea prea mult. De aceea, în primii 
doi ani studentul Ion Muşat devenise faimos în şcoală, mai 
ales prin cupele pe care le cucerise la concursurile inter- 
universitare de gimnastică. La inele şi cal cu minere nu-şi 
avea egal. Făcea parte din lotul naţional de gimnastică; 
încetase de a mai fi o mare speranţă, era un concurent 
principal la primele locuri. Ou toate acestea, nu-şi făcuse 
nici din gimnastică o preocupare deosebită, nu o 
identificase nicio clipă cu o mare pasiune. Nu-l interesau 
concursurile; participarea la ele îi era dictată ca o sarcină 
profesională, li plăcea să se mişte, să se joace cu pârghiile 
corpului. Alături de forţa nativă, această relaxare era 
principalul lui atu în concursuri. Subit, şi aparent fără 
motiv, Muşat renunţase, însă, la concursuri şi la 
antrenamente tocmai în perioada când i se asigurase un loc 
în echipa naţională şi participarea la un concurs peste 


hotare. Nimeni nu ştia oe se întâmplase, nici măcar cel oare 
cauzase atitudinea lui Muşat: profesorul Sudan, „Infinitul”. 

Era la un curs obişnuit al acestuia. Cu puterea logicii şi 
claritatea demonstraţiei sale, profesorul subjuga ca 
întotdeauna auditoriul. Dintr-un exces de zel, profesorul 
dezvoltase o teorie personală ou privire la un capitol din 
matematică. Cursul se terminase, dar demonstraţia 
continua. Nimeni nu se gândea să plece; teoria îl fascina pe 
Muşat. Lanţul demonstraţiei creştea şi se suda cu fiecare 
verigă. Totul era atât de limpede, atât de sigur, atât de 
îndrăzneţ şi de surprinzător, incit Muşat, în transă, aştepta 
momentul final. Parcă era înconjurat de o melodie care urca 
vertiginos, în crescendo, spre o culme pe care străluceau 
alămurile. „Infinitul” făcuse o scurtă pauză; se ştergea 
tabla. Muşat profită de acest răgaz, pentru a revedea în 
sens invers lanţul demonstrativ. Era ca o linie perfectă, fără 
nicio frântură. Ajunsese la deschiderea iniţială a problemei, 
la formula care fusese impusă ca un postulat. Fără să-şi 
explice de ce, Muşat continuă analiza. Timp de câteva 
secunde îşi simţi capul incendiat. În compoziţia geometrică 
pe care o constituia postulatul „Infinitului', descoperise o 
asimetrie, o linie forţată care nu-şi avea locul acolo. Parcă-l 
cuprinsese un vârtej. Tremura cu convulsii, ars de flacăra 
descoperirii şi îngheţat de spaima destrămării geometrice. 
Uimit, un coleg îi atinsese braţul, dar se speriase simţindu-i 
duritatea de piatră. Nu mai auzea inimic. Toată puterea din 
el era concentrată asupra formulei iniţiale. Încerca tot felul 
de soluţii pentru a se convinge că eroarea e în el, în optica 
şi logica lui, nu în formula „Infinitului”. Sala se golise. 
Rămăsese singur, respingând prim tăcere şi prin 
febrilitatea calculelor sale pe oricine încercase să-l scoată 
afară. leşind totuşi din sală, îşi zărise profesorul pe coridor, 
în faţa cancelariei. Se dusese direct la el, înfăţişându-i 
observaţia atât de gravă, culeasă în cele câteva clipe de 
incendiu. „Infinitul” nu-i răspunsese. Îl privise ca pe-un 
nebun, întâi sever, apoi indulgent. 


— Dar e adevărat! se rugase Muşat tremurând. 

Profesorul nu-l auzise. Cobora scările. 

Aşa a început conflictul tainic dintre profesor şi student. 
Acesta din urmă îşi pusese toate speranţele în probitatea 
proverbială, exemplară a profesorului. Aşteptase cu sufletul 
la gură cursul următor. Sigur ca întotdeauna, „Infinitul” îşi 
predase lecţia. Părea că uitase problema în care studentul 
îşi concentrase toată viaţa lui. Muşat trăise două ore de 
cumplită dezamăgire. Era aproape convins de eroarea 
formulei, şi cu toate acestea „Infinitul” nu făcea nicio aluzie 
la observaţia sa. Nu mai era atent la ceea ce spune omul de 
la catedră. Nu se gândea decât la datele teribilei formule. 
Lecţia se terminase. Şi deodată, în tăcerea grea care urma 
fiecărui curs al „Infinitului”, vocea lui Stoian răsunase mai 
gravă ca oricând: 

— Şi dacă există cineva printre dumneavoastră care pune 
la îndoială aceste formule, îl sfătuiesc să se transfere la un 
club sportiv. Acolo poţi lovi toată ziua, în neştire, cu orice 
parte a corpului, orice minge, fără să fie nevoie pentru 
aceasta de iniei o logică. 

Muşat rămăsese şi de astă dată singur în sală. Cu capul 
ascuns în mâini, rezemat în coate, se străduia să găsească o 
logică existenţei universului. Parcă se dărâmase totul, tot 
ceea ce era adevăr şi trebuia început de la nimic, ca intr-un 
raţionament cartesian. Nu mai ştia de cât timp încremenise 
acolo. Se ridicase însă din bancă atât de calm şi de liniştit, 
cum niciodată nu-şi închipuise că va fi. „Cineva, totuşi, a 
greşit, îşi spunea el. Nu-mi rămâne să văd decât cine a 
comis eroarea. Două adevăruri nu pot convieţui aici, aşa 
cum nu pot exista două mărimi diferite în simbolul unui 
număr. Dacă l-am jignit pe nedrept pe omul pe care-l stimez 
cel mai mult, atunci intr-adevăr nu am ce căuta în această 
şcoală. Amicus Plato, sed magis amica veritas. ” 

Asemeni bătrânului Caton, „Infinitul” îşi încheia fiecare 
lecţie cu aceeaşi frază: 


Şi dacă există cineva printre dumneavoastră care pune la 
îndoială aceste formule... 

Nimeni, nimeni, ou excepţia lui Muşat, nu cunoştea 
destinaţia clară, precisă, a acestor vorbe. Studentul, tăcut şi 
izolat, nu le mai respingea, ca prima dată. Tlenace, ferm, 
neobosit, construia, începând ou definițiile şi descoperirile 
primare, un uriaş eşafodaj împotriva teribilei formule. 
Arhitectura la care lucra nu admitea nicio fisură. De aceea, 
nu accepta nimic de”a gata. Cu datele şi elementele iniţiale 
refăcea fiecare idee, fiecare postulat, fiecare axiomă. 
Revăzuse întreaga geometrie clasică, atât de complexă şi de 
greoaie, studiase până la ultimele amănunte operele lui 
Pascal, Descaries, Fermat şi Leibniz, adunase ou migală 
toate argumentele pe care i le oferea geometria 
neeuclidiană a lui Gauss, Lobacevski, Bolyai şi Riemann, 
descoperise posibilităţi noi, uimitoare, în studiile lui 
Poincare, Hilbert, Tiţeica şi Lalesou, şi mai târziu în ale lui 
Hadamard. Intrase curajos în domeniile modeme ale 
matematicii, familiarizându-se cu ecuaţiile diferenţiale, 
analiza funcţională, topologia, teoria distribuţiilor, funcţiile 
speciale. Aproape cinci luni de zile duraseră investigaţiile 
lui. Toate orele libere ale fiecărei zile şi le petrecea în 
biblioteci, adunând date, iar nopţile şi le rezerva aproape în 
întregime calculelor şi demonstrațiilor. Îşi lăsa doar câteva 
ore pentru somn, şi chiar acele ore erau atacate de vise 
pline de construcţii fizico-matematice şi de simboluri 
algebrice. I se părea că n-ar mai. Putea trăi fără 
incursiunile sale îndrăzneţe în lumea necuprinsă a 
numerelor, a relaţiilor dintre ele, fără apropierea şi 
cucerirea unor noi cunoştinţe, care căpătau noi funcţii în 
această lume. 

De multe ori mergea să audieze cursuri speciale la 
Facultatea de fizico-matematică. Îl preocupau în special 
lecţiile lui Barbilian. Teoria acestuia despre inele şi ideale îl 
fascina. Şi nu o dată, după terminarea cursurilor, intrase în 
discuţie cu profesorul, al cărui chip transfigurat părea că se 


lepădă de condiţiile existenţei terestre. Discuţiile oare 
continuau uneori până la locuinţa profesorului, sau prin 
parcuri tăcute, întunecoase, îl alimentau în permanenţă ou 
o sevă nouă, stranie, pe tânărul student. Călătoreau 
împreună prin imperii necunoscute,  redescoperite, 
necucerite, populate numai de cifre şi simboluri. Uneori, în 
clipe neaşteptate, Muşat descoperea în aceste imperii 
oameni şi istorii... Dascălul îşi continua însă zborul 
extraterestru, învăluindu-şi, fără intenţii, interlocutorul într- 
o togă de matematician. Erau clipe când se oprea brusc, 
privea stelele fără să le vadă şi şoptea încet, parcă 
bolborosea un descântec: 

— Aici e toată poezia lumii, în aceste nemărginite ideale. 

îşi scutura apoi capul leonin şi i se adresa studentului, 
căruia nu-i ceruse niciodată numele: 

— Da. Îţi văd degetele cum se plimbă printre cifre. În 
vârful fiecăruia e un magnet. 

Toate aceste întâlniri îl cutremurau pe Muşat, îi sporeau 
încrederea şi tenacitatea. 

Şi la fiecare lecţie, la sfârşitul fiecărei lecţii, auzea acele 
cuvinte cărora nimeni nu le putea ghici destinaţia: 

— Şi dacă există cineva printre dumneavoastră care pune 
la îndoială... 

Abia cu câteva zile înaintea de a începe sesiunea 
examenelor de sfârşit de am, Muşat fusese zărit în sala de 
gimnastică. Se antrena la aparatele lui preferate, dar era 
atât de slăbit, că nu reuşea nici jumătate din performanţele 
sale anterioare. Numai relaxarea şi seninătatea şi acel joc 
perfect al pârghiilor musculare îi rămăseseră intacte. 
Liniştea cu oare aştepta ziua examenelor era aceea a unui 
om hotărât să-şi joace — sine ira et studio — tot destinul pe- 
o carte. Arhitectura geometrică se transformase în 
construcţie algebrică. Edificiul era sudat în toate detaliile 
sale. Exista intr-adevăr o eroare, cea semnalată de el. 
Exista un singur adevăr, cel pe oare-l putea demonstra el, 
oricând, cu ochii închişi. Numai schimbarea definiţiilor 


elementare din geometrie ar fi putut să-i răstoarne teoria, 
care din antiteză continua spre sinteză, dar aceasta ar fi 
însemnat anularea geometriei sau părăsirea caracterului ei 
formal. Convingerea în adevărul său era nestrămutată. 

Studenţii primelor două serii ieşiseră zăpăciţi din 
examen. „Infinitul” era de nerecunoscut. Conferenţiarii şi 
toţi ceilalţi care-l asistau nu-l văzuseră niciodată atât de 
nervos şi de sever. Tremurau şi ei la fel ca studenţii. 
Problemele care le dăduse spre rezolvare erau şi pentru ei 
extrem de complicate. Metodele de rezolvare cereau un 
înspăimântător efort de logică analitică. Nimeni nu reuşise 
să ducă rezolvarea până la capăt, cei mai mulţi se 
împotmoliseră de la bun început Intr-un haos de soluţii 
eronate. Pe coridor, Muşat asculta relatările celor 
examinaţi. Eforturile lui îşi vădeau rezultatul. Soluţiile 
problemelor i se păreau de o simplitate copilărească. Toţi se 
uitau la el ca la un smintit. 

Seria a treia îl avea în cap pe Liviu Filimon. Muşat era 
ultimul. „Infinitul” distribuise personal fiecărui student 
problema, cuprinsă în câteva rânduri şi în câteva formule, 
pe o foaie de hârtie. Pe lângă Muşat trecuse fără să-l ia în 
seamă. 

— V-aş ruga să evitaţi pierderea inutilă a timpului, 
spusese el. Ştiţi prea bine că în disciplina noastră folosim 
foarte puţine cuvinte. O afirmaţie, o negaţie şi câteva 
întrebări. Cei care sunt capabili să folosească afirmaţia pot 
să rămână aici pentru întrebări. 

După cinci minute, în sală rămăseseră doar” doi studenţi: 
Liviu Filimon şi lon Muşat. 

— Cum? îl întrebase „Infinitul” pe primul. 

— V-aş ruga să-mi mai acordaţi puţin timp, răspunsese 
studentul. 

— Bine, acceptase profesorul, nu prea mulţumit — deşi 
această întrebare — când? — nu se prea obişnuieşte în 
matematică. 


Se întorsese apoi spre Muşat, care aştepta foarte liniştit 
în banca lui. Abia atunci  descoperiseră asistenții 
comportarea anormală a profesorului faţă de student. Lui 
Muşat,  „Infinitul” niu-i dăduse nicio problemă spre 
rezolvare! 

— Dumneata, domnule Muşat, începuse foarte nervos 
„Infinitul”, ai susţinut cândva nevalabilitatea unei teorii. 
Atacând-o în punctul ei de plecare, ai negat-o de fapt în 
întregime. De atunci au trecut 142 de zile şi de nopţi. Vreau 
să ştiu dacă după atâta timp ai rămas la acelaşi punct de 
vedere... 

— Da! răspunsese Cât se poate de calm Muşat, ridicând 
un val de spaimă printre asistenţi. 

„Infinitul” tresărise. Pe faţa lui se produsese o schimbare 
profundă. Indicase cu mina tabla. 

— Poftim! Demonstrează! 

De patru ori fusese nevoit Muşat să şteargă tabla uriaşă 
pentru a-şi duce demonstraţia până la capăt. Nici el, nici 
„Infinitul” n-au scos în tot acest timp — aproape o oră şi 
jumătate — un cuvânt. Unul scria cu foarte scurte 
intermitențe, celălalt urmărea, fără să-şi întoarcă o clipă 
privirile, şirul de ecuaţii. lerminând, Muşat îşi reluase locul 
în bancă fără să ceară încuviințarea profesorului. Acesta 
mai rămăsese câteva minute ou privirile aţintite asupra 
tablei, dar nu mai vedea simbolurile. Clătina încet din cap. 

— Da, domnule Muşat, spusese el întorcându-se. 
Argumentaţia e completă. N-ai vrut să laşi nicio fisură, nici 
măcar pentru obiecţii de circumstanţă... Aş fi putut din 
capul locului să-ţi cer scuze pentru cele aproape cinci luni 
de aparentă nedreptate. Mai întâi, însă, am vrut să ştiu 
dacă observaţia dumitale rămăsese în stadiul ed iniţial de 
intuiţie genială. Pot să folosesc acest termen fără nicio 
ezitare, pentru că în matematică sunt dese exemple şi 
cazuri asemănătoare. Pascal la doisprezece ani şi Gauss la 
opt ani au făcut demonstraţii matematice uluitoare, de 
necrezut. Ştiinţa modernă nu se poate bizui, însă, numai pe 


asemenea intuiţii. Observând o piramidă construită cu 
trudă seculară — mă refer la truda ştiinţifică — un 
cercetător poate, după câteva milenii de răspândire a 
ştiinţei, intr-un moment de inspiraţie, să intuiască o relaţie 
geometrică, aparent bizară, care, cunoscută, ar fi redus cu 
a zecea sau cu a cincea parte durata de construcţie a 
obiectului şi — cine ştie? — poate l-ar fi realizat mai 
aproape de perfecţiune. Rezultatul observaţiilor sale poate 
fi rezumat într-o formulă simplă. Dar numai asta nu ajunge. 
Important este să construieşti, teoretic, piramida ou 
ajutorul noii formule, adică să integrezi noua descoperire în 
şirul celorlalte principii fără să le alterezi, fără să pui deci în 
primejdie construcţia. Aceasta înseamnă a poseda toate 
cunoştinţele necesare şi mai ales înseamnă a munci, a 
transpira. Adică a uni intr-un singur rezultat intuiţia şi 
studiul, a realiza o perfectă egalitate... Eroarea pe oare ai 
semnalat-o în formula. Proprie mi s-a confirmat în aceeaşi 
zi. Am revăzut calculele şi am înţeles că ai dreptate. Aş fi 
putut să-ţi dau satisfacţie imediat. Am vroit să văd, însă, 
dacă ai puterea şi dorinţa de a deveni un adevărat 
matematician, adică unul dintre cei chemaţi să completeze 
numeroasele pagini albe care au mai rămas nescrise în 
această ştiinţă. De aceea te-am scuturat mereu. Am trăit 
teama unui eşec până în ultima clipă, deşi la fiecare curs nu 
uitam să trag semnalul. Asemenea întâlniri sunt rare în 
viaţa unui om. A renunţa la ele ar fi egal ou o crimă. La 
marea întrebare pe care mi-am pus-o, demonstraţia 
dumitale a răspuns afirmativ. Prin urmare... mai ai mult, 
mult de urcat pe această scară înaltă, poate fără de sfârşit, 
dar simt convins că s-a stabilit o legătură familiară între 
trepte şi cel oare urcă... lar pe dumneavoastră vă rog să-i 
anunţaţi pe studenţii din seriale anterioare să vină după 
amiază pentru reexaminare. 

„Infinitul” nu exagerase adresându-i lui Muşat acea urare 
neobişnuită. În cei doi ani care urmaseră întâmplării — 
devenită repede celebră în toată şcoala —, studentul 


preferat al lui Stoian, denumit de colegii săi „Candidatul la 
infinit, avea într-adevăr senzaţia că urcă pe o scară fără de 
sfârşit. Nu i se părea nicio clipă că rătăceşte printr-o 
pădure deasă, sau că merge înainte pe un drum plat, 
asfaltat. Urca, urca mereu, fără să sară nicio treaptă, 
familiarizându-se cu fiecare, până în cele mai mici 
amănunte, pentru a-şi putea continua urcuşul, pentru a 
păstra senzaţia ascensiunii. Închina matematicii toate orele 
libere şi vacanţele în întregime. „Infinitul” îi pusese la 
dispoziţie biblioteca sa, şi întâlnirea aceea directă, 
nemijlocită, ou miile de tratate, de studii şi manuale i se 
părea un vis. Orice nume îşi amintea, nume ilustru sau 
numele simplu al unui autor sau referent îngropat de mult 
în negura trecutului, era undeva printre şirurile nesfârşite 
de cărţi. Nu trebuia decât să deschidă un sertar, să-i 
găsească fişa şi apoi să ia cartea însemnată cu un număr 
Mic, jos pe cotor. Uneori pleca acasă ou servieta plană de 
cărţi. În primele zile obişnuia să-i lase profesorului pe birou 
lista cărţilor pe care le împrumuta. Prin câteva remarci 
delicate,  „Infinitul”  desfiinţase obiceiul. Voia să-i dea 
studentului impresia că biblioteca îi aparţine. Pasiunea 
tânărului era nepotolită. Problemele nerezolvate îl obsedau. 
În pauze, în tramvai, în somn, îl urmăreau necontenit. 
Cantitatea de lucrări studiate şi calitatea notaţiilor 
depăşeau timpul şi posibilităţile unui singur om. De câteva 
ori, „Infinitul” fusese pe cale să-l tempereze, dar se 
răzgândise. O singură dată, Muşat îl auzise spunându-i 
altceva decât formule, titluri de cărţi şi autori: 

— Vei ajunge singur la necesitatea aplicaţiei. 

Tânărul se dăruia numai şi numai matematicii, ca unui joc 
pur, eliberat de orice alianţe, creat parcă pentru desfătarea 
minţii. Voia să se sature, să ajungă odată clipa când va 
putea spune fericit, senin, „cât de plin sunt!”. Dar clipa nu 
se apropia şi, amuzat, încercase s-o descopere printre 
probabilităţi. Nu reuşise s-o identifice. „Amanta aceasta, îşi 
spunea el, îmi va rămâne fidelă şi după moarte.” 


Pasiunea pe care, în sfârşit, şi-o descoperise şi existenţa 
acelei biblioteci unice, oferită cu atâta generozitate de 
profesor, îl determinaseră pe Muşat să renunţe la vacanţele 
de vară. Se angajase practicant la una dintre cele mai mari 
uzine din Bucureşti, şi acolo simţi pentru prima dată 
„necesitatea aplicaţiei”. Pornise aparent la un joc: acela de 
a stabili un raport exact între mecanica organizată în 
maşini şi calitatea muncii umane. Descoperise, pe nesimţite, 
în calculele sale posibilităţi nebănuite de aplicare a 
matematicii la tehnică. Începuse cu raporturi ideale. Aceste 
raporturi, confruntate cu situaţia reală, indicau un conflict 
pe care încercase să-l rezolve. Resortul fusese declanşat. Îşi 
chemase toată ştiinţa în ajutor. Calcularea certitudinilor, a 
probabilităților, aprecierea valorică a rutinei şi hazardului, 
relaţia dintre evoluţia posibilă şi evoluţia necesară cu 
subdiviziunile lor: surpriză posibilă şi surpriză necesară, 
ambele funcţionând cu plus şi minus), toate acestea cereau 
o muncă titanică. Calculele, demonstraţia, inversarea 
formulei sintetice constituiau completarea la lucrarea lui de 
diplomă. 

Şi prietenia cu Liviu era rodul acelei întâmplări. Imediat 
după examen, Liviu îl căutase la cămin. O noapte întreagă 
se  plimbaseră împreună pe străzile Bucureştiului, 
împărtăşindu-şi idealurile, speranţele, pasiunile. Râdeau şi 
se înduioşau ca doi adolescenţi, binecuvântau cu saluturi 
politicoase trecătoarele întârziate, se opreau în faţa 
vitrinelor pentru a calcula energia cheltuită cu 
confecţionarea unui obiect, anunțau de departe viteza 
maşinilor, se certau sub lampioane, susţinând unul teoria 
corpusculară, celălalt teoria ondulatorie a luminii, pentru a 
se întoarce până la urmă la pasiunile şi idealurile lor — 
când asemănătoare, când deosebite. Zorii îi uimiseră. Le 
era la amândoi o foame cumplită, dar hotărâseră să meargă 
tot pe jos de la Podul Elefterie. Unde-i surprinseseră zorii, 
până la Vatra Luminoasă, unde se afla locuinţa lui Liviu. O 
singură fereastră era deschisă la ora aceea pe stradă. Şi în 


cadrul ei — capul unui bătrân cu părul alb, cu trăsături 
grave, mărturisind o neîmpăcată durere. 

— Dragă Ioane, îi spusese Liviu, te recomand fostului 
profesor universitar Aristide Filimon. 

În aceeaşi zi, Muşat se mutase acolo. Profesorul îi puse la 
dispoziţie camera pe care o ocupase până atunci, 
retrăgându-se în aceea care păstra în cele mai mici detalii 
amintirea soţiei sale. 


6 


Încă ploua când Muşat ajunse în Vatra Luminoasă. Cotind 
pe strada aceea cu locuinţe ieftine, zări de departe 
fereastra deschisă, luminată şi umbra siluetei profesorului 
prelungindu-se pe trotuar. „Prin urmare, Liviu n-a sosit 
acasă”, gândi Muşat, oarecum surprins. Îşi încetini mersul, 
pentru a găsi răspunsuri la întrebările pe care presimţea că 
i le va pune tatăl lui Liviu. Se simţi deodată asaltat de emoţii 
şi sfieli. Un val nelămurit îl scutură, înfăşurându-l într-o 
sudoare rece, mai rece decât ploaia care-l apăsa cu 
greutatea hainelor ude. Îşi căută sprijin în gard, pentru a 
nu se împletici, apoi porni hotărât. Îşi comanda paşii, 
direcţia, încordarea trupului. 

Bătrânul părăsise fereastra. Probabil că-i auzise paşii şi 
se pregătea să-i deschidă uşa. 

— Ce s-a întâmplat cu dumneata? întrebă el uimit când 
Muşat pătrunse în hol. 

Întrebarea i se părea atât de ciudată şi fără obiect, că 
tânărul nu găsi niciun răspuns. 

— Eşti palid, şi ochii îţi strălucesc ca sticla, continuă 
profesorul. Ai venit prin ploaie, pe jos! Schimbă-te imediat! 
Până atunci fiţi pregătesc un ceai. 


— Vă mulţumesc, răspunse tânărul îndreptându-se spre 
camera lui. 

Muşat trăia o senzaţie de eliberare dezbrăcându-se. 
Parcă se debarasa de o carapace grea şi cleioasă pe cane o 
purtase o veşnicie, într-atât i se contopiseră hainele ude cu 
trupul. Pijamaua şi halatul i se păreau de puf cald, îi 
mângâiau epiderma. Aburii ceaiului pătrundeau pe uşa 
deschisă. Niciodată nu dorise atât de mult o băutură caldă. 

— Poftim! îl întâmpină bătrânul indicându-i o ceaşcă 
dublă, dintre acelea care stăteau toată vremea în vitrină. Să 
nu te sperii nici de fierbinţeală, nici de tărie. 

Dar ceea ce sorbea Muşat nu era ceai. Era ceva fierbinte 
ca o flacără care-i ardea gâtul şi-i aduna lacrimi în ochi. ÎI 
apucă iarăşi un acces de tuse aidoma celui din birt. Gând îşi 
reveni, văzu ca prin ceaţă figura blândă şi îndurerată a 
profesorului. 

— Bea fără teamă, îl invita acesta. Am pus şi rom, ca să-ţi 
activeze sângele. Sine studio! în cantităţi egale. 

Îi urmă îndemnul şi sorbi ca un automat, fără să mai 
simtă gustul şi tăria băuturii. Obrajii, însă, îi erau cuprinşi 
de flăcări. 

— Vă rog să mă iertaţi, se scuză el după ce puse ceaşca 
goală pe masă. N-aş vrea să vă faceţi griji din cauza mea. 
Probabil că a încercat ploaia să mă doboare. 

Bătrânul îl privi, însă, cu şi mai mare atenţie, şi rezultatul 
cercetării nu-l satisfăcu. 

— Dumneata ai în mod sigur febră. Cred că ar fi mai bine 
să te duci în pat. Putem discuta şi în camera dumitale. Ie 
rog. Intre timp eu voi închide geamurile. 

Muşat se supuse. Vorbele bătrânului Filimon sunau ca o 
rugăminte duioasă, paternă: domoale, şoptite, însoţite 
mereu de expresia dureroasă, adâncă a privirilor. 

— Nu te obosi, continuă el intrând în încăpere. Nu 
trebuie să-mi povesteşti nimic. Mi-a telefonat profesorul 
Bărbulescu, şi vă felicit din toată inima pe amândoi... Aşa! 
Ia-ţi temperatura! Numai cu Li viu nu ştiu ce s-a întâmplat. 


El totdeauna când are o mare bucurie vine într-un suflet 
acasă. Nici nu mi-a telefonat. 

Muşat era în încurcătură. Nu putea să-i răspundă nimic 
precis. Nici el nu ştia unde e Li viu. 

— Ne-am despărţit când s-a domolit ploaia. Unul dintre 
noi avea datoria să conducă pe cineva. O poveste foarte 
penibilă, nu mă refer la noi... 

— Ţiam spus să nu te oboseşti, repetă bătrânul 
aşezându-se la marginea patului şi punând mina pe fruntea 
lui Muşat. Ai febră mare. Şi nu numai din cauza ploii. Ploaia 
a fost un ultim şoc. Dacă ai fi calculat câte ore ai dormit în 
ultimele patru luni... Somnul unei zile l-ai oferit de multe ori 
unei săptămâni. 

— Prin urmare nici dumneavoastră n-aţi dormit... 

— De zilele şi de nopţile mele nu mai are nevoie nimeni... 
Tacitus spunea... Dumnezeule! 39 de grade şi... 

— Nu vă speriaţi... Vă rog. Vă rog din tot sufletul. Sunt 
foarte obosit. Ştiu. Mă urmăresc o groază de nopţi jefuite. 
Mă urmăresc ca nişte dihănii. Dar mâine, mâine seară, plec. 
Mă voi duce acolo, departe, acasă... De trei ani n-am mai 
fost... 

— Linişteşte-te... 

— Ce alcătuire confuză! Şi eu, şi leodor, şi ea. O dreaptă 
frântă care nu se poate reconstitui... De ce? Aparţinem toţi 
aceleiaşi linii... E nedrept!... De trei ani n-am mai fost... O 
sută de milioane de secunde... Nouăzeci şi patru... Patru n 
drepte... Pappus... Vă rog să mă iertaţi. Mi-am revenit... Da, 
sunt foarte obosit. Mâine seară voi pleca... Să stau câteva 
zile, multe, multe, pe iarbă şi să respir încet, încet... Dac-aş 
putea uni capetele dreptei!... Să rezolve cineva ecuaţiile 
vieţii noastre... Nu-mi simt dinţii strepeziţi... E numai o 
aparenţă... 

— Poate ar trebui să chem doctorul, şopti bătrânul, 
înfiorat. 

Dar nu mai era nevoie. Muşat căzuse brusc într-un somn 
adânc, de piatră. Faţa i se destinse, fruntea îşi pierduse 


cutele. Nici pleoapele nu-i mai tremurau. În sfârşit, nu-l mai 
tulbura niciun vis. 


Capitolul Il 
1 


Un singur călător cobori în gara aceea mică de sub 
munte. Un tânăr înalt şi bine făcut, îmbrăcat într-un costum 
albastru de doc, cu ghete de baschet în picioare, cu o şapcă 
azurie, decolorată pe cap. Ducea în fiecare mână câte un 
geamantan mare, iar spatele îi era acoperit de un rucsac 
uriaş. Şeful gării se uită lung după călătorul care-l salutase, 
dar nu descoperi în el vreun megieş. 

Tânărul grăbi pasul pentru a ajunge la timp o căruţă 
scundă şi strimtă de munte, care tocmai se pregătea de 
plecare în spatele gării. Văzându-l, căruţaşul, un muntean 
plăpând şi uscăţiv, cu o beretă ciudată pe cap, care-i 
acoperea toată faţa şi-i atingea nasul cu cozorocelul, struni 
calul şi aşteptă. 

— Nu cumva ai drum prin Crânguşor? întrebă tânărul. 

— Păi dacă vi-e ţinta-ntr-acolo, de ce n-aţi coborât la 
cealaltă gară? 

— Prea greu urcuşul cu bagajele astea... 

— Aha! zise ţăranul clătinând din cap. Vas-că nu sunteţi 
străin de meleagurile noastre. Atunci, ce mai, urcați mobila 
în tărăboanţa asta şi săriţi şi 'mneavoastră deasupra. Ce 
zici, păsărico, ne-i duce? 

Iapa mică şi firavă mişcă de câteva ori din bot. O obligă 
însă hăţul manevrat ou dibăcie de căruţaş. 

— Nu-i nevoie să urc şi eu, refuză tânărul invitaţia, oare 
ar fi pus la grea încercare iapa. O iau pe drumul apei. 


— Cum v-o fi voia, dar la cine să las bagajele în caz că ne- 
om rătăci? 

— La Minodora Muşat, a cincea casă de la biserică. 

— Aha! se dumeri munteanul. Atunci, pe la prânz cred c- 
om ajunge dacă nu s-o burzului vreun Aghiuţă. 

Muşat pomi pe alt drum, un drum mai scurt şi mai greu, 
plin însă la tot pasul de amintiri. Urca pe valea 
Cungrişoarei, o apă isteaţă şi neastâmpărată. Peisajul se 
chircise însă, şi apa părea prea mică, pentru că şi scenele 
amintirii erau ale unui ţine. Numai în copilărie îndrăgise 
drumul acela spre gară, drum de apă şi flori, lung, nesfârşit 
de lung. Pleca din sat când soarele era deasupra capului şi 
se întorcea când nu mai vedea din el, printre crestele de 
piatră, decât un con roşu ca un morcov. Gâfâială, paşi 
mărunți, tăieturi în talpă, zgârieturi pe braţe, toate acestea 
pentru un minut de uimire în gara de la care nu urca şi la 
care nu cobora nimeni, în faţa locomotivei mici obosite şi 
asudate, care ţipa de durere ori de câte ori pleca mai 
departe, mai sus. Avea popasurile lui pe drum, botezate 
fără fantezie: la fragi, la mure, la izvor, la Florile-doamnei, 
la duduitoare, la vizuină, la cotul ursului (poposea nu sus, ci 
jos, pe bolovan cât casa), la stână. Revedea cu emoție toate 
locurile. Numai copacii erau la fel de înalţi şi drepţi ca pe 
vremea copilăriei. Crescuse o dată cu ei. Era hotărât să nu 
facă niciun popas, dar pe la mijlocul drumului îl birui 
oboseala urcuşului. Sângele îi zvâcnea la tâmple, inima îi 
duduia în piept. Se trânti ca un butuc pe pajiştea mică de la 
Florile-doamnei. Câteva minute, ameţeala îi întunecă orice 
amintire. Şirul lung al nopţilor nedormite îi sleise puterile. 
Avea senzaţia că se dărâmă ceva într-însul, aştepta 
zgomotul unei explozii, dar deodată privirea lui întâlni o 
şopârlă speriată, şi amintirea îl învălui odihnitoare. Cu mulţi 
ani în urmă, cocoţat pe bolovanul care-l atingea cu umbra, 
privise fascinat lupta dintre un şarpe şi o şopârlă, 
zvârcolirile micii reptile, apoi docilitatea şi nemişcarea ei. În 
clipa când şarpele traversase poteca, din gura lui nu se mai 


vadea decât coada şopârlei. Alte amintiri îl năpădiră, şi 
fiecare cu întrebări, cu melancolii sfâşietoare, cu acel 
sentiment dureros că niciodată, nicio amintire nu mai poate 
fi retrăită. Viitorul poţi să ţi-l imaginezi cum vrei, poţi să 
azvârli oriunde, oricum, fanteziile, trecutul e imobil, fix, 
încremenit în aceleaşi amintiri. Niciodată nu vei simţi, nu 
vei revedea altceva decât ceea ce a fost. Durerea clipei de 
atunci n-o poţi transforma în bucurie şi nici bucuria nu poţi 
s-o faci să plângă, oricât de îndurerat ai fi atunci când 
revezi amintirea. Mergea mai încet, pentru că urcuşul era 
mai greu şi voia să-şi întârzie căderea, pe care o presimţea. 
Deodată, auzi câini hămăind în depărtare. Undeva în 
dreapta, după o căciulă de pământ în care brazii uscați 
stăteau înfipţi ca nişte luminări, era ultimul loc de popas din 
calea copilăriei. Nu l-ar mai fi recunoscut nici câinii, dacă 
mai trăiau, şi nici n-ar mai fi găsit, poate, strânşi în jurul 
unei mese joase şi rotunde, aceiaşi oameni care-i tăiau 
întotdeauna, cu aţa, o felie din movila de caş. Coti la stingă 
prin pădurea deasă, pe o potecă tainică. Întunecoasă, care 
cobora spre sat numai în zilele când trenul sosea în gara 
mică de sub munte cu întârziere. O descoperise din 
întâmplare într-o zi de joacă. Se lungise pe pământ după un 
tufiş care-l ascundea vederii celorlalţi. Şi privirile lui 
zăriseră în întunecimea pădurii un cotlon lung de lumină 
albastră, care cobora departe. Parcă tăiase cineva un tunel 
printre copaci şi tufişuri. larna, cu o sanie, ar fi alunecat de 
la stână drept în sat. Pornise pe urma acelei raze de lumină 
uitând de joacă. Îşi numărase în gând, aşa cum avea 
obiceiul, paşii. Cărarea tainică scurta la jumătate drumul 
spre sat. Păstrase cu sfinţenie secretul, dăruindu-l, abia 
după câţiva ani, unui om în toată firea, care l-ar fi 
înspăimântat pe vremea copilăriei. Coborând încet pe 
poteca aceea, Muşat avea impresia că vede uneori printre 
tufişuri imaginea unui copil care râde la el. Vedea în acele 
clipe numai surâsul, un zâmbet fără figură. Chipul copilului 
nu voia să se reconstituie. 


Şi deodată, la fel de brusc ca întotdeauna în copilărie, 
văzu satul. Aproape, la picioarele lui. Dacă şi-ar fi făcut 
vânt, ar fi sărit drept în vârful piramidei de piatră, la baza 
căreia un soldat fără un braţ se pregătea să arunce o 
grenadă: monumentul sergentului Muşat. Aşa gândea în 
copilărie. Casele se furişaseră parcă printre pomi. Numai 
piramida din mijlocul satului se vedea toată. Înaltă, subţire, 
strălucind sub soarele care se apropia de zenit. Uitându-se 
la umbra ei, orice muntean putea să spună cu exactitate cât 
e ceasul. Împins de vraja amintirii, îşi continuă drumul 
copilăriei. Înconjură ci te va râpe, străbătu un desiş de 
bozii., sări peste uliţa cimitirului, se furişă prin livada şcolii, 
ajungând, fără să ştie când, în spatele casei. Nu întârzie 
nicio clipă acolo. La poartă bătea cineva, şi un câine obosit 
de căldură răspundea, intr-un limbaj care-i era cunoscut, că 
nu e nimeni acasă. Munteanul sosise cu bagajele. 


2 


După ce se convinse în sinea ei că-l descususe îndeajuns 
şi cu meşteşug, o vecină, îmbătrânită prea devreme, se 
hotări în sfârşit să-i răspundă la întrebarea pe care o auzise 
cu un sfert de ceas înainte: 

— Apoi, Minodora e la maternitate, dacă n-ai fi ştiind. Stă 
acolo mereu, chiar dacă n-are nicio naştere... Lângă 
cooperativă, lângă hardughia aceea unde-şi ţinea crâşmă 
Vulpache. O să vezi 'mneata că e o firmă roşie pe perete. 

Muşat pomi pe uliţă ou un sentiment de sfială. Îşi 
închipuia că va fi recunoscut şi asaltat cu întrebări la care îi 
era teamă să răspundă. Satul însă era pustiu. Numai câteva 
babe şi câţiva prichindei se foiau prin ogrăzi, aruncând 
după găini şi blestemând căldura. Femeile, bărbaţii, 
tineretul erau la câmp. Începuse secerişul. Muşat simţi 


aceasta din tăcerea satului, din miresmele care-l învăluiau. 
Cum putea să uite acele zile de iulie, ou amiezi atât de 
pustii şi fierbinţi şi cu nopţi atât de neliniştite?! Im faţa 
cooperativei grăbi pasul. Maternitatea se zărea. Era o 
clădire nouă, ridicată în locul unei cocioabe prăbuşite la 
cutremurul din '40. O îngrijitoare tânără îl întrebă mirată 
pe cine caută şi-l pofti în sala de aşteptare. Îi arătă un 
scaun, apoi dispăru pe o uşă. 

El rămase însă în prag, nedecis, palid, invadat iarăşi de 
un val rece de sudoare. O uşă se deschise, şi o femeie, 
îmbrăcată toată în alb, frumoasă ca o madonă, făcu un pas, 
dar văzându-l încremeni şi ea, fără să poată scoate un 
cuvânt. Era mama lui. O recunoştea în albul acela oare-i 
înflăcăra obrajii, care-o înălța dreaptă şi zveltă, care-o 
întinerea ca în cele mai îndepărtate amintiri. Mai mult 
decât orice îl înfiora însă duioşia din privirile «ei. 
Întotdeauna fusese aspră, dură, neclintită în gândurile şi 
simţămintele ei. Dar şi ea se înfieră când văzu tânărul palid, 
cu fruntea tăiată de cute, cu privirile blânde. Îşi duse mâna 
la ochi, ca pentru a alunga o vedenie. Porni apoi încet spre 
dânsul, îi cuprinse capul în mâini, lin, ca şi cum ar fi vrut să 
contureze o plăsmuire. Băiatul însă o strânse tare, sălbatic, 
cu ultimele puteri pe care le mai avea. Când o eliberă din 
strânsoare, abila mai respira, iar fruntea îi era plină de 
broboane de sudoare. Se rezemă de stâlpul uşii. Rămaseră 
multă vreme unul în fata altuia privindu-se îndelung, până 
la saturație. Amândoi regretau anii mulţi în care nu se 
cunoscuseră şi nu se iubiseră. Trăiau momentul care le 
şoptea amândurora, certitudinea unei legături strânse, 
indisolubile. Şi amândoi ştiau că iarăşi se vor despărţi, dar 
nu ca altădată, străini. Legătura dintre ei se înnodase 
pentru totdeauna. 

— Ai venit pentru mai multă vreme? întrebă mama, cu o 
voce blândă, duioasă. 

— Nu ştiu. Dar sunt foarte obosit, abia mă ţin să nu cad. 

Mama îl obligă să-şi rezeme capul pe umerii ei. 


— Ai terminat? 

— Da. Adică abia voi începe. Dacă se va întâmpla să nu 
mă scol câteva zile, să nu te sperii. Dacă aş şti că somnul e o 
mlaştină, m-aş cufunda acum în ea, cu capul înainte. 

— Şi tu eşti ia fel, se înfieră mama. Te cunosc, lonuţ. De 
aceea noi te mai întreb nimic. Tu dacă faci ceva, faci cu 
toată inima. Nu-i aşa că uneori nici nu ştii dacă mai trăieşti? 

— Da, răspunse el încet. Parcă aş vedea în altă parte, pe 
un ecran albastru, gândurile mede, şi mă uit ca un străin la 
ele. Mă uit, mă uit, mă uit şi le schimb, le întorc, le 
limpezesc. 

— Atunci, du-te Ionuţ. Te simt cum tremuri. Îţi va trece 
totul în trei zile. 

Băiatul plecă ameţit, beat, clătinându-se. Nu mai avea 
nici amintiri, nici gânduri. Dacă n-ar fi fost magnetul 
patului, pe oare şi-l dorea lat, întins ca un lac, s-ar fi 
prăbuşit. Dormi aproape fără contenire trei zile şi trei 
nopţi, trezindu-se rareori, pentru câteva minute. În timpul 
nopţii, mama veghea. A păstră zi se trezi o dată cu zorii. 
Avea o foame cumplită şi o poftă nebună să alerge, să sară, 
să se dea peste cap. După ce se bărbieri şi-şi turnă câteva 
găleți de apă în cap, se înfăţişă mamei sale, care apăruse la 
fereastră. 

— Acum ce vrei să faci? îl întrebă ea fără nicio duioşie în 
voce. 

— Nu vreau să fac nimic. Să stau, să mă plimb pe dealuri, 
pe malul apei... Dar mai întâi aş vrea să mănânc. Şi dacă s- 
ar putea, să nu mă întrebi niciodată cât fac doi şi cu doi. 

Mama râse şi-l pofti la masă. Îi potoli şi lăcomia, şi 
foamea. Plecară amândoi. Ea spre mijlocul satului, el spre 
margine, spre firul de argint al Cungrişoarei. Ducea cu el 
câteva bețe care se puteau uni într-o undiţă lungă. I le 
dăruise profesorul Filimon. Nu prinse nimic, deşi văzuse 
peşti în cele câteva ochiuri la care poposise. La început se 
mânie, apoi descoperi o plăcere nebună în repaosul acela 
absolut. Ore întregi nu se gândea la nimic, nu urmărea 


decât mişcările piuitei şi jocul peştilor în jurul nadei. Scotea 
cârligul undiţei, înlocuia râma ciupită de peşti cu alta 
întreagă şi iar începeau ore de plajă, de linişte, de 
singurătate, în care nu existau pe lume decât o plută 
nedrept de imobilă şi câţiva peştişori isteţi şi bănuitori. 
După ce prinse vreo câţiva, puţini mai mari decât degetul, 
deveni lacom, viclean şi priceput. „Nici n-o să vă număr”, îşi 
spuse continuând şi mai aprig vânătoarea. Abia când simţi 
adierile reci ale serii îşi părăsi preocuparea, cam în ciuda 
inimii, pentru că spre asfinţit pescuitul devenise mai rodnic. 
Oare nu era caraghios să treacă prin sat ou undiţa pe umăr 
şi ou o bocceluţă în mană, îmbrăcat intr-un simplu maiou şi 
în pantalonii aceia subţiri de doc? îşi puse această întrebare 
după ce descoperise că-l salută prea mulţi oameni. 

Rodul primei zile de pescuit era mult mai sărac decât îşi 
închipuise: nouă peştişori mici şi subţiri. Maică-sa îi curăţă 
şi-i prăji. Erau o minune. După trei zile de peregrinări 
îndepărtate, bocceaua i se umplu. Seara mâncă borş şi 
saramură de peşte. 

— Pe unde-ai mai fost azi? îl întrebă maică-sa în timpul 
cinei. 

— Uite, nici n-aş putea să-ţi spun. Nici nu mă uit unde 
poposesc. Merg în neştire şi mă opresc acolo unde mi se 
pare mie că peştii sunt mai proşti. Dacă-i loc bun, stau toată 
ziua. 

— Şi altceva nu faci nimic? se miră dânsa. Nu citeşti... nu 
scrii... nu...? 

— Nu... Mă războiesc cu peştii. Îi mai blestem câteodată. 
De numărat însă, nu-i număr... 

— Oare nu faci o sforţare mai mare încercând să nu te 
gândeşti la ceva decât lăsându-te din când în când pradă 
acelor gânduri? 

Ionuţ făcu ochii mari. De unde ştia ea câte eforturi făcuse 
în ultimul timp pentru a alunga atacul unor gânduri care se 
cereau limpezite? Trebuia să se autosugestioneze prin 
pescuit. 


— Nu ştiu, răspunse el. Dar matale de unde ştii? 

Lumina lămpii desena umbre stranii, şi în adierea lor 
chipul mamei era şi mai frumos. 

— Mai gândeşte-te şi la altceva, Ionuţ. Tu nu faci decât să 
înlocuieşti o boală cu alta. Uită-te în jurul tău, mai schimbă 
o vorbă şi cu oamenii din sat. Uite, şi doctoriţa ar vrea să te 
cunoască. E o fată tânără, de doi ani a terminat şcoala. De 
ce te ascunzi în natură ca într-o vizuină? 

Muşat încercă să scape de laţurile pe care le simţea 
căscându-se în jurul său. 

— Nu, nu vreau. Mă simt străin. Nu numai aici. Oriunde 
mi se pare că sunt străin. Eu mă obişnuiesc greu, chiar şi cu 
aerul pe care-l respir. Nu ştiu dacă am sau nu am voie să-l 
respir. Lasă-mă aşa. Am o lume a mea atât de frumoasă! În 
ea parcă aş fi printre stele. Parcă aş sufla în una, parcă aş 
prinde alta, parcă aş mări sau aş slăbi lumina unei stele. Nu 
vreau să te necăjesc, mamă, probabil că ard prea mult 
pentru altceva. 

— Nici eu nu vreau să te necăjesc, Ionuţ. Eu vorbesc aşa 
cum mi-e obiceiul, îmboldită de obiceiurile statornicite în 
viaţa noastră. Mi-e «teamă să nu creadă oamenii că eşti... 
ştiu eu?... bolnav sau fudul... 

Muşat simţi un gust amar în gură. Presimţise aceste 
chinuri, dar cu câtva timp în urmă crezuse că le va evita. 

— Vreau linişte, aproape se rugă el. Ce pot să le spun 
oamenilor? Nu ştiu nimic despre cultura timpului, despre 
starea timpului, despre... Ei ştiu mai bine decât mine. Să 
schimbăm doar câteva vorbe, de formă, parcă m-ar gâtui 
cineva. 

— Eu credeam că poţi să-i lămureşti aşa, olecuţă, cu 
politica. Se vorbeşte mult despre colectivizare. Dar dacă nu 
ştii, nu te obligă nimeni. Şi mai ales dacă nu poţi, dacă te 
ghemuie sfiala... Fă aşa ca să te simţi bine... Eu numai ţi-am 
spus, Ionuţ... 

— Ştiu, dar m-ai îngheţat puţin. Sunt convins că înainte 
de a adormi, ca să scap de senzaţia asta de jenă, mă voi 


reîntâlni ou gândurile vechi... În asemenea clipe nu mă 
înfricoşează nimic... Ştii, mamă, eu trăiesc aproape tot 
timpul o mare spaimă. Mi-e teamă că i-aş dezamăgi pe 
oameni, de aceea mă feresc de ei. Dar nu că i-aş dezamăgi 
eu... cum să-ţi spun? Mi-e teamă că ar căuta în mine un om 
născut din dorinţele lor şi că nu l-ar găsi... Tot ce-ţi spun 
pare încâlcit, dar pentru mine e limpede şi simplu. 

— Eu te înţeleg, Ionuţ... Poate că tu nu înţelegi încă. 
Sau... cine ştie?... nu pot eu să văd ou alţi ochi zarea spre 
care te dud tu... Se spun multe despre tine în salt. Dar mai 
bine culcă-te, Ionuţ, şi du-te, odată cu zorii în hoinăreala 
ta... Du-te acolo unde simţi că ţi se linişteşte făptura... Ce- 
mi pasă?! Eu ştiu ce suflet e în tine... 

Muşat culese îndemnul mamei eu bucuria unui copil. 
Parcă atâta aştepta. Nu-l mai interesa nimic. Mama îşi 
îndemna copilul să hoinărească. De aceea adormi repede, şi 
somnul îi fu liniştit, neatacat de săgețile suple şi excitante 
care ou câtva timp înainte îl trezeau atât de repede şi des. 
Se sculă odihnit în zori, dar numai după câteva ore de 
linişte i se ceru să vorbească despre matematică. 

Se oprise la un cot al pârâului, nu departe de sat, pe 
marginea unui ochi de apă adânc şi plin de peşti. Prinsese 
repede câţiva, şi succesul neaşteptat îl mai înzdrăveni şi-l 
scoase din universul gândurilor şi sentimentelor neplăcute 
în careul cufundase amintirea discuţiei cu marna sa. Razele 
soarelui începeau să-l frigă şi, mai mult din joacă, le urmări 
direcţia. Privirile i se opriră câteva clipe într-o barieră 
apărută din senin. Bariera o constituia silueta ciudată a 
unui băiat întors cu spatele la el. Oaspetele nepoftit era 
îmbrăcat în pantaloni scurţi şi într-o cămaşă ou mâneci 
scurte, prea albă pentru a se deosebi atât de clar pe 
albastrul-spălăcit al cerului. O şapcă la fel de albă îi 
acoperea capul. Muşat nu sesiză imediat poziţia de şurub a 
băiatului, pentru că nu voia să-l ia în seamă. Se uită la 
soare, decretă o oră care apropia dimineaţa de amiază, apoi 
îşi reluă preocupările vânătoreşti. Şurubul se întoarse la 


loc, adică reveni la poziţia normală, cu faţa la Muşat, în 
momentul când acesta deveni pescar. Nemulțumit de 
tăcerea omului cu undiţa, azvârli o piatră, pe care o ţinea 
pregătită în mână, undeva în apă, nu prea aproape ca să 
tulbure peştii, dar nici prea departe ca să nu zgândăre 
auzul pescarului. Se învârti apoi iute ca un şurub, dar 
aşteptă zadarnic. Nimeni nu se răsti la el. Nimeni nu-l luă în 
seamă. N-avea altă cale de acţiune. Porni cu paşi tăcuţi spre 
lecui unde se afla pescarul, oprindu-se la câţiva metri în 
spatele lui. Îşi calculase însă în aşa fel oprirea, ea umbra lui 
să atingă şi să gâdile piciorul pescarului. Aşteptă câteva 
minute, dar tot fără rezultat, înghiţi de câteva ori în sec, 
apoi deschise gura: 

— Vă place atât de mult pescuitul? 

Muşat tresări, de parcă l-ar fi împuns cineva. Băiatul... 
era o fată. De aceea i se păruse ciudată silueta. Şi-o 
reaminti înainte de a se întoarce. Avea trupul zvelt, subţire, 
iar picioarele — lungi ca nişte conuri fine, strânse uşor, 
imperceptibil, de nişte brățări nevăzute, sub genunchi. Pata 
era aceea a unei copile surprinse de toate misterele lumii. 
Întreba din fiecare clipire a ochilor, din buzele ţuguiate, din 
sprâncene, din fiecare trăsătură a feţei. Toată faţa era o 
întrebare. Privind-o, Muşat simţi nevoia mişcării. Ar fi vrut 
să ducă mina spre faţa aceea, s-o apese şi s-o rotească 
pentru a-i pune trăsăturile la loc. Şi abia apoi să-şi facă o 
imagine despre chipul fetei. Nu mai era nevoie. Neprimind 
niciun răspuns, tot chipul ei deveni o încruntare tristă ca a 
unui copil care ar vrea să fie mângâiat. Fiecare trăsătură a 
fetei participa la acest joc. 

Simţind în mână zvârcolirea şi greutatea peştelui, 
privirile lui Muşat părăsiră ecranul care încadra apariţia 
aceea neaşteptată. Undiţa ieşi fulgerător din apă, se roti în 
aer, iar peştele, cu o ultimă zvâcnire, scăpă, însă pe iarbă. 
În loc să sară după el, Muşat rămase pe loc, ou privirile 
uimite, proiectate din nou pe ecran. Fata râdea, agitând 
undeva un mănunchi de clopoței, şi oferea un zâmbet, un 


râs de copil, la care fiecare fir al sprâncenelor participa. Se 
repezi ea şi prinse peştele în momentul când îşi pregătea 
saltul în apă. 

— Pe mine mă cheamă Doina, spuse ea întinzându-i 
peştele. Pe dumneavoastră ştiu cum vă cheamă, iar 
dumnealui să-i spunem Lori. Nu-i aşa? 

Ce putea să răspundă Muşat? Pufni în râs, dar, văzând că 
e pe cale să se producă o nouă schimbare pe figura fetei, se 
opri brusc. Încă nu voia să piardă zâmbetul acela fraged. 

— Pot să-ţi spun dumneata? întrebă ea inutil şi 
răspunzând singură prin formularea întrebării. 

— Da, sigur, se grăbi Muşat să încuviinţeze, fără să ştie 
însă cum să se poarte cu dânsa. 

Tot ea îl scoase din încurcătură. Se aşeză alături de el, îşi 
suspendă picioarele deasupra apei, potrivind în aşa fel 
reazemul malului ca să nu-i atârne gambele, ci să stea 
drepte, întinse. 

— Bine! Atunci, accept prezenţa dumitale aici, pentru că 
domeniul îmi aparţine. Putem deci continua pescuitul. Nu-i 
aşa? 

Şi începu să-l cerceteze pe Muşat cu atâta insistenţă, 
incit tânărul roşi. Uită să-i răspundă şi căută cu disperare o 
atitudine oarecare pentru a face faţă asaltului necontenit. 
Să se poarte cu ea ca un copil? S-o trateze ca pe-o 
domnişoară? Nici nu-i putea ghici vârsta. Era încurcat, 
puţin ameţit şi simţea mânie împotriva lui nu a ei. 

— E adevărat că dumneata ştii să rezolvi orice problemă 
de matematică?... lartă-mă, e o întrebare neroadă. Voiam 
doar să-ţi arăt că am auzit de dumneata şi de faima 
dumitale. Şi eu sunt o matematiciană bună. 

„Acum ar fi momentul s-o întreb ce e cu ea, în ce clasă e, 
dacă e studentă”, îşi spuse Muşat în gând. 

Doina ghici întrebarea nerostită. De aceea, se grăbi să 
continue: 

— La anul trebuie să mă decid asupra viitorului. Mă atrag 
şi medicina, şi fizica, şi istoria. Crezi că în asemenea cazuri 


e bine să ceri părerea cuiva? 

— În orice caz, părinţii... 

— Aaaaa! exclamă fata ou nepăsare superioară. Părinţii 
mi-au acordat demult independenţă... Nu-i aşa că sunt 
caraghioasă cu şapca aista pe cap? 

Îşi scoase şapca, şi părul galben, de aur, se prăbuşi moale 
peste urneai. Muşat nu întoarse imediat capul, şi lucrul 
acesta o surprinse. Foarte grijulie însă, îşi repezi mina spre 
umărul tânărului, parcă pentru a-l feri de o primejdie 
gravă. 

— O gânganie... o viespe, se corija ea repede, oferind în 
întregime privirilor întoarse chipul ei de zână. 

Muşat se uită la ea Îndelung şi fără sfială, deoarece o 
situa în afara lui, într-o lume de miracole. Râse din nou, dar 
de astă dată râsul îi făcu plăcere, pentru că Începu să râdă 
şi ea, dacă nu cumva simula veselia. 

— Ce bine-mi pare că ne-am cunoscut şi ne-am 
împrietenit atât de repede! spuse ea zâmbind şi frecându-şi 
gambele subţiri deasupra apei. Mi se pare că s-a prins! 
Repede! 

Peştele, mai mic decât Lori, nu se mai bucură cile atenţia 
Doinei. Nu primi niciun nume. Undiţa trecu în mâinile ei, 
discuţia continuă, condusă fără nicio abatere spre 
subiectele pe care ea şi le indica. După aproape două ore 
de pescuit şi de comentarii, Muşat nu mai simţea nicio jenă 
în prezenţa fetei. Redevenise cel dinainte. Dar ea nu părea 
prea mulţumită de această revenire. Sări repede în 
picioare, de parcă ar fi împins-o un resort ascuns în mal. 

— Vii şi mâine? întrebă Muşat. 

Fata, în loc să răspundă, îşi agită iarăşi clopoţeii aceia 
ascunşi. Apoi fugi ca o căprioară hăituită, oprindu-se brusc 
la câţiva centimetri de trunchiul unui copac uriaş. Muşat 
crezuse că se va lovi de el. Îşi strânse părul intr-un coc 
dezordonat, închizându-l iarăşi în şapcă. Făcu un gest de 
invitaţie reverenţioasă, pe care Muşat nu-l descifră, şi 
începu să se caţăre în copac. 


— E prea cald acum, ţipă ea de undeva din frunziş. Nu 
vrei să te răcoreşti? 

Era stupidă imitaţia aceea din copac, la marginea 
bulboanei cu apă rece. Cu toate acestea, în loc să sară în 
apă, se duse spre copacul din care se auzea iarăşi glasul 
ondulat ca un cântec. 

— Aici e reşedinţa mea. Până acum n-am mai invitat pe 
nimeni. Fii deci binevenit! 

Muşat înţelese ce-l dusese spre copac. Nevoia de 
mişcare, de funcţionare a pârghiilor corpului. Văzu fata 
stând într-un fel de scaun format din crengi, pe la mijlocul 
copacului. Se tolănise comod ca intr-un fotoliu. Îşi făcu vânt 
şi se prinse cu mina de prima creangă. Apoi înaintă cu 
mişcări iscusite spre o altă împletitură de crengi, aproape 
de tronul în care se afla Doina. Fata îl privea uimită. 

— Doamne! N-am mai văzut niciodată asemenea braţe, 
şopti ca pentru dânsa. 

Spectacolul o zăpăcise într-atâta, încât uită pentru un 
timp să mânuiască firele conversaţiei. Ochii i se deschiseră 
şi mai mari când observă că invitatul ei nici nu gâfâie 
măcar. O privea liniştit, dintr-un scaun de crengi. 

Acolo, în decorul acela ireal, în situaţia aceea comică, 
auzi Muşat, după câteva fraze convenţionale, lipsite aparent 
de vreun sens, întrebarea pe care o aştepta cel mai puţin. 
Şi era rostită cu o voce gravă, serioasă, fără stângăciile şi 
cochetăriile care-i dădeau fetişcanei atâta farmec: 

— Ai putea să-mi spui ce este, la urma urmei, 
matematica? 

Şi chipul fetei era atât de preocupat, şi privirile ei erau 
atât de insistente, ca o mărturie a seriozităţii ou care 
întrebase, încât Muşat căută un răspuns. Dar nu-l găsi 
printre definițiile simple sau complexe ale clasicilor acestei 
ştiinţe. Căută multă vreme, şi atunci înţelese că răspunsul îl 
privea mai mult pe dânsul. De aceea, abandonă formulele 
clasice, încercând să identifice relaţia dintre el şi ştiinţa 
care îl pasiona. 


— Nu ştiu cum să-ţi spun, începu el. Pentru că există un 
stadiu în oare matematica apare altceva decât ceea ce 
înţelegem, decât ceea ce vedem la început în ea. E cam 
dificil... Şi totuşi, e atât de simplu! 

Vocea îi suna da o răzvrătire. Rupsese o creangă din 
capac, o crenguţă subţire pe care erau prinse, într-o parte 
şi alta, frunze mici, egale, asemănătoare. O jupui repede, 
lăsând pe ea numai câteva frunzuliţe la mijloc. Rupse şi 
capetele goale. Îi rămăsese în mână o parte din creangă, pe 
care i-o arătă Doinei. 

— Vezi? Priveşte creanga asta! Consideră că am în mină 
toată creanga. Numără frunzele. Şapte, nu? 

Apoi, ou un singur gest jupui ramura şi de ultimele 
frunze. Îi înmână Doinei nuiaua goală, apoi cele şapte 
frunze. 

— Înainte cu câteva clipe ai văzut o creangă. Şi acum ai 
în mină aceeaşi creangă, însă despărțită de frunze, încearcă 
s-o refaci, să pui frunzele la loc. Găseşte locul frunzelor, 
pentru a reface întocmai creanga. Locurile de unde au fost 
rupte frunzele se văd, nu? 

— Dar de unde ştiu eu locul unde a fost fiecare frunză? 
întrebă Doina. Sau asta n-are importanţă? Atunci, ar fi 
simplu. Pun frunza care îmi cade în mână în orice loc vreau. 

— Da, ar fi simplu. Dar noi vrem să refacem creanga 
exact aşa cum a fost înainte. Fiecare frunză la locul ei. 

— Dumneata poţi? întrebă Doina cu vocea şi zâmbetul 
unui copil. 

— Oricine poate, râse Muşat văzându-i zâmbetul. Unii, 
printr-o şansă excepţională, ar putea reuşi la prima 
încercare. Alţii — la ultima. Aceştia ar trebui să caute însă 
5.040 de posibilităţi. Prin urmare există 5.040 de posibilităţi 
de a aranja frunzele, şi numai una dintre ele este cea 
adevărată. Matematica înseamnă metoda de a găsi în 
aceste 5.040 de posibilităţi pe cea adevărată. Nu de a le 
încerca pe toate, ci de a găsi o metodă cere să ducă imediat 
la rezultatul real. 


— Şi e atât de greu? Sau mi se pare că am optica unei 
prostuţe. 

Muşat râse din nou, şi mai amuzat. Arătă cu mina altă 
creangă, mai bogată în frunze. 

— Dacă am încerca să punem la loc numai douăzeci şi 
una de frunze rupte de pe creanga asta, ştii câte posibilităţi 
de aranjare a acestor douăzeci şi una de frunze există 
pentru a le găsi locul adevărat? Un număr format din 
douăzeci de cifre. În asemenea cazuri, metoda de aflare a 
singurei posibilităţi reale este, mi se pare, foarte necesară. 
Matematica înseamnă printre altele această metodă. 

— Şi dac-ar avea şaptesprezece frunze vârsta mea? 
întrebă Doina cu multă uimire şi puţină cochetărie. 

— Atunci, ar rezulta. Un număr de ordinul sutelor de 
bilioane. Cam trei sute cincizeci şi şase de bilioane. 

— E adevărat, ştiu. Totuşi, nu înţeleg teoria dumitale. 
Spun asta chiar cu riscul de a mă considera proastă. Cum 
poate interveni aici matematica... da... ca o metodă? Cum? 

— Să plasăm lucrurile în real. Lumea noastră, aşa 
microscopică şi cea microscopică, în toate domeniile ei: 
fizică, biologie, chimie etc., e guvernată de legi şi de 
principii sigure, precise. Ele nu ni s-au înfăţişat şi nici nu ni 
se înfăţişează dintr-o dată. Ci în segmente disparate. 
Descoperim ceva ce ni se pare o lege, şi abia mai târziu ne 
dăm seama că descoperirea noastră e un fragment dintr-o 
lege mai mare. Matematica ne ajută să orânduim aceste 
fragmente în aşa fel ca ele să fixeze legea. O maşină e o 
colecţie de principii fizico-matematice subordonată unei 
legi, aceea a mişcării. Eu pot ridica o piatră. Pentru ca o 
maşină să mă imite, trebuie să intuiesc cu precizie o 
sumedenie de factori care se combină în mişcarea mea. Îi 
calculez, îi aflu, îi transform în principii mecanice, îi combin 
intr-o maşină. Îi învestesc pe fiecare cu valorile exacte care 
decurg din legea mare a mişcării. La urma urmei, orice 
maşină e compusă din mii de fragmente: roţi, şuruburi, 
pârghii, suprafeţe. Organizarea lor în maşină se obţine în 


ultimă instanţă folosind metoda fără greş a matematicii. Dar 
şi un şurub insignifiant e rodul unei operaţii matematice... 
Cred că încep să mă complic. Încerc să-ţi demonstrez ce 
înţeleg eu prin matematică. Acum. Pentru că au fost 
momente când vedeam în ea numai un joc al minţii. 
Acţionând sub imperiul unor legi obiective — poate e o 
singură lege, un singur absolut în lume: mişcarea —, 
matematica încearcă să ordoneze, să dea reguli în acest 
infinit de posibilităţi pe care ni-l oferă materia. Intr-un fel, e 
o metodă de organizare superioară a materiei, pentru ca 
aceasta să. Nu fie în conflict, ci în deplină alianţă cu omul. 

Abia după ce termină de vorbit, Muşat se simţi caraghios. 
Câteva minute uitase unde se află. Pentru că gândurile lui 
erau mult mai multe şi mai complicate decât vorbele rostite. 
Alesese din ele câteva, încercând să le transforme în vorbe. 
Ştia că rănise multe adevăruri, că jupuise de pe unele 
numai bucăţi superficiale de piele, dar voise să-şi răspundă 
cât mai clar, pentru a se simţi şi mai angajat în definiţia pe 
care o dădea matematicii. Printre vorbele şi tăcerile lui 
alergase în lumea microscopică, unde dăinuiau legile lui 
Einstein, iscodise lumea microscopică, unde întâlnise iarăşi 
înspăimântătoarea imagine a vârtejurilor lui Descartes. 
Revăzuse apoi celula ou posibilităţi infinite de organizare, 
pe care nicio maşină electronică de calcul, funcţionând de 
la facerea lumii, n-ar fi ajuns să le irosească. Şi deodată se 
trezi cocoţat într-un copac, privit de o fetişcană a cărei 
expresie oscila între vis şi uimire. 

— E fantastic! spuse ea cu convingerea că acest răspuns 
reprezintă cea mai mare mulţumire şi cel mai înalt elogiu. 

Muşat nici n-o auzise. Ea simţi aceasta, dar mai simţi şi 
nişte idei înfricoşătoare, adânci, în privirile lui indiferente. 
De aceea, adaugă imediat terestru, întrebător şi afirmativ: 

— Coborâm, nu-i aşa? 

Tânărul primi cu bucurie invitaţia. Il atrăgea exerciţiul 
muscular. Cobori cu mişcări şi mai complicate, servindu-se 
de şi mai multe crăci şi puncte de sprijin decât la urcare. 


Întârzie exerciţiul printre crengi până simţi, din pricina 
neregularităţii pârghiilor, primul val de oboseală. Atunci se 
lăsă alene în jos, alunecând parcă prin frunziş. Ajunse 
odihnit la pământ printr-un salt uşor. Doina îl urmărise tot 
timpul cu admiraţie. Cobori şi ea mlădiindu-se dar când 
ajunse la prima cracă, vorbele îi ieşiră fără voia ei din gură. 

— Poţi să mă prinzi? 

Înainte de a auzi răspunsul, se aruncă în gol. În cădere, 
îşi azvârli cu un gest fulgerător şapca băieţească. Voia să 
coboare cu părul în vânt, femeie. Muşat o prinse de mijloc, 
sus, la înălţimea la care ajungeau mâinile lui, şi o cobori 
încet spre pământ. Fata se prinse însă cu mâinile de ceafa 
lui, parcă respingând coborârea. Apoi îşi lăsă capul pe 
spate. Părul de aur îi flutura în vânt. Ameţit, el şi-o apropie 
de piept şi începu s-o strângă până îşi simţi muşchii 
pieptului apăsaţi şi străpunşi de o duritate nefirească. 
Apăsarea era caldă şi zvâcnitoare. O îndepărtă, pentru că 
sângele îi înţepa obrajii, iar ceafa 1 se elibera din 
strânsoarea mâinilor ei. O depuse încet pe pământ şi se 
încordă, pentru a-şi alunga tremurul. Ea râdea. Îşi cuprinse 
pieptul în mâini şi râdea cu lacrimi, împotrivindu-se durerii. 

— De ce nu m-ai lăsat imediat pe pământ? Ştii c-am 
ameţit?... Oare câte secunde am zburat până am întâlnit 
clipa aceea mică de ameţeală? A fost atât de mică!... Vii şi 
mâine tot aici, nu-i aşa? 

Se întâlniră în acelaşi loc câteva zile la rând. Nu se mai 
suiau în copac. Stăteau amândoi pe malul apei — ea cu 
picioarele întinse, ciugulind iarbă cu mâinile, el urmărind 
prea fidel tremurul plutei. Apa era acolo adâncă. El făcea 
uneori baie, ea îl privea de pe mal. În acele clipe îşi amintea 
durerea caldă pe care o simţise odată pieptul ei. lăceau 
vreme îndelungată, uneori răspundea la întrebările ei — 
unele naive, altele surprinzător de grave, toate învăluite în 
acelaşi mister care ţinea de copilărie. Ea despărţire, ea 
întreba încet şi chemător: 

— Vii şi mâine tot aici, nu-i aşa? 


Într-un din zile, Doina nu veni. Câtva timp se simţi 
stingherit, parcă l-ar fi privit pe furiş nişte cunoscuţi, îşi 
aminti câte va întrebări de-ale ei la care nu răspunsese. Nu 
reţinea din ele decât sunetul vocii; consistenţa cuvintelor 
dispărea. Îşi aminti şi căderea ei din pom, dar se scutură de 
amintire şi reveni la întrebări. 

Căutând răspunsuri, se întâlni cu gânduri vechi, 
îndepărtate, oare-l acaparară ou totul. De mult nu mai 
exista vierme în undiţă, soarele trecuse de mult în cealaltă 
parte a bolţii. El înnoda verigile unui lanţ azvârlit spre 
infinit. Odată cu înserarea porni spre sat, cu senzaţia că 
totuşi e rănit undeva. 


Doina era acasă. Stătea pe pat, cu genunchii Gtrânşi sub 
bărbie. Clipea fără întrerupere. Tatăl şi mama ei o priveau 
uneori de la masă. 

— Zău, v-am spus că nu mi-e foame. De ce mă iscodiţi? 
Nu mă simt bine. Nu ştiu de când. Poate numai de 
dimineaţă. 

— Undeva o fi vreun adevăr, zise taică-său. De... De 
obicei când clipeşti aşa de des din ochi am impresia că stai 
pe arcuri. Nu cumva ţi-a sucit capul nepotul sergentului? 

— Ci-ne? întrebă ea împărțind cuvântul în două silabe şi 
accentuând pe fiecare, de parcă ar fi fost trezită din somn. 
Aaaa! Inginerul! Să-mi sucească el mie capul? De ce? E un 
băiat foarte serios. Chiar prea. 

Maică-sa râse şi mişcă încet capul, în semn de 
ameninţare. Ceva din gingăşia fetei adia încă pe chipul ei. 

— Dac-ar fi după tine, toţi ar trebui să se dea tumba pe 
iarba pe care calcă picioarele tale. Şi apoi să-ţi învelească 
toată casa cu flori... Lumea spune — adică studenţii din 
Căuşeni au adus zvonul — că ar fi înspăimântat profesorii 
cu mintea lui. Cică la ultimul examen i s-ar fi spus căe 
onoarea întregii şcoli... Aşa spune lumea. 

— Mi se pare că am mai auzit asta de câteva ori, şi tot de 
la matale, îi replică fata. De aceea am şi vrut să-l cunosc... 


Nu ştiu ce-i cu el. Nu vorbeşte niciodată despre dânsul. De 
multe ori însă, parcă-i văd gândurile ca nişte fulgere. Şi 
are... 

Ar fi vrut să spună: „Are nişte braţe, parcă ar fi împletite 
din odgoane, din funii şi din sfori. Fantastic! u Dar îşi 
închipui că ar fi mai bine să nu rostească acele vorbe. 

— Şi ce crezi? o iscodi iarăşi maică-sa. l s-au luminat sau i 
s-au întunecat privirile? Ia spune! 

— Nu ştiu, zău nu ştiu, adică nu vreau să ştiu. Mă duc 
dincolo, pentru că mă doare pieptul. 

Doina se refugie în altă cameră, poruncindu-şi să nu se 
ducă nici a doua zi la reşedinţa ei de vară. 


Aceeaşi hotărâre o lua, poate în aceeaşi clipă, şi Muşat. 
Stătea împreună cu maică-sa pe cerdac. 

— “Tare te-ai schimbat de când ai venit, Ionuţ! Te-a ars 
soarele, ţi-a fugit spaima aceea din priviri, parcă ţi s-a 
înveselit faţa. Lumea spune că te întâlneşti în fiecare zi cu... 
Adică ce mă interesează pe mine ce spune lumea? 

El totuşi se înroşi. Dar nu spuse niciun cuvânt despre 
întâlnirile lui. 1 se păreau confuze, ireale. Îl asaltă iarăşi un 
gând pe cane se străduise să-l evite în zilele care trecuseră. 

— El unde e? întrebă deodată Muşat. Trebuia de multă 
vreme să mă duc la el. 

— După voia ta, lonuţ. Eu nu pot să te opresc. E sus la 
cabană, la Cotul Ursei. 

Cu o raniţă uşoară în spate, plecă dis-de-dimineaţă spre 
Cotul Ursei, la cabană. 

Câteva ore mai târziu, Doina apăru pe marginea apei, la 
locul cunoscut. O bună bucată de vreme rămase 
îngândurată, cu genunchii strânşi sub bărbie. Apoi se 
căţără moleşită şi fără dorinţă în copacul ei de reşedinţă. 
Rupse o creangă şi nu lăsă pe ea decât șaptesprezece 
frunze. 

— Trei sute cincizeci şi şase de bilioane de posibilităţi, 
şopti ea. 


Capitolul III 
1 


Urcuşul, tot pe valea Cungrişoarei şi mult mai greu decât 
cel de la gară spre sat, i se părea un fleac de astă dată. Şi 
gustul amar cu care se trezise îi dispăruse. Urca fluierând, 
se oprea în poienişuri şi fixa simetria naturii privind-o 
printre degetele răsfirate ale mâinilor. „Conuri, sfere şi 
cilindri, aşa cum spune Cezanne. Dar brazii care par nişte 
linii trase pe cer cu cea mai precisă riglă, dar crestele care 
par nişte triunghiuri ascuţite, dar piatra aceasta lată, 
subţire, modelată de apă ca un trapez perfect? Undeva sau 
pretutindeni e şi linia dreaptă în această geometrie a 
naturii, sau poate e dorinţa întregii geometrii.” Mai erau 
însă şi gângănii şi flori şi jivine speriate, şi păsări care 
datau. Era mişcare, era viaţă Intr-o puzderie de forme. Şi 
totul i se descoperea crud, a doua oară. „Cită nevoie am 
avut de aceste întâlniri! u Frunzele foşneau mai tare sau 
mai încet, şi deodată i se păru că prinde o melodie pe care 
ar fi putut s-o pună pe note. Totul, toate zgomotele se 
integrau în acea melodie. Fiecare secundă cânta altfel, dar 
era un cântec care nu înceta nici o clipă. Urca fluierând, era 
vesel, doar o mireasmă străină plesnea câteodată undeva 
lângă el, ca un mugure tăinuit. Mireasma aceea îi înfiora 
pieptul şi ştia că nu e o adiere, pentru că-i simţea gustul 
amărui. Prin pădure jucau Insă atâtea raze de soare şi erau 
atâtea cântece şi era peste tot un singur cântec, în care se 
contopeau şi paşii, şi fluieratul lui, şi zgomotul respirației, şi 
bătăile inimii, şi adierea acelei miresme. Coada unui şarpe 
dispăru în frunziş, presărând şi ea câteva note în cântecul 
acela plural. 


Un omuleţ cobora cu desaga goală în spate. 

— 'nă ziua! N-aveţi cumva un foc? 

Îi aprinse ţigana şi-l întrebă dacă mai este mult până la 
Cotul Ursei, deşi putea să-şi dea singur răspunsul. Voia în 
sinea lui să creadă că şi omul acela îi oferise ceva în 
schimbul focului. 

— Apăi, nicio juma de ceas, răspunse ciobanul, bucuros. 
Da să ştiţi că nu-i nime acolo. Iov inspector era gata de 
plecare... nu-ş' dacă o mai zăbovi oleacă jos la păstrăvărie. 

— Nu-i chiar nimeni, nimeni? Dar inspectorul cine-i? 

— Păi se poa' să nu fi auzit de el?! Nea Ioader Trăznei... 

Râse cu poftă şi-şi continuă drumul, cu paşi iuți de astă 
dată. Zări de departe o siluetă masivă în faţa cabanei. Vru 
să fluiere tare, ascuţit, dar se răzgândi. Silueta părea 
încremenită. Unul mergând, celălalt stând pe loc, nemişcat 
ca un trunchi de arbore, se priveau fără încetare. Se opri la 
câţiva metri în faţa lui. Nu salută. Celălalt se încruntă, dar 
rămase în continuare împietrit. 

— Apoi, să ştii că eu n-o să vorbesc cel dintâi, spuse el cu 
o voce groasă de bas. Dă mâna-ncoa! 

Mâinile lor parcă-şi încercau puterea. Apoi se prinseră de 
umeri şi se scuturară voiniceşte. 

— Va-s' c-aşa, măi băiete, nici gând să treci pe-aici! Halal! 
Dacă nu trimeteam vorbă... Aşa, cu inima ta n-ai vrut să vii. 
Apoi, să ştii că eu eram gata de ducă. Şi nu aşa, pentru 
câteva ceasuri. Pentru zile, poate pentru săptămâni. De 
ciudă şi de răzbunare. Ca să nu mă găseşti. Că până la 
urmă tot ţi se făcea dor de-o promenadă în sus. 

— Mai întâi trebuia s-o văd şi să mă obişnuiesc ou ea. 
Toader izbi cu bocancul uriaş în pământ, dar mâinile i se 
prăbuşiră într-un gest de neputinţă. 

— Atunci, s-a dus, măi băiete! Gaiţa! Iar mi s-a împotmolit 
cărarea. Că şi eu când te zării mai bine, mi s-a părut că sunt 
cu treizeci de ani în urmă. Eşti leit taică-tău, Ionuţ. Ştii 
cum? Aşa cum nu-şi poate închipui omul... Acu, după ce mi- 
ai făcut-o, noroc c-ai mas încoa, măi băiete, că multe nu ştiu 


ş-aş vrea să ştiu. Nu despre lume, că lumea zbârnâie toată 
ziua-n urechile mele. Despre tine. Da mai întâi hai să 
înfulecăm ceva, sau poate preferi să pornim de-a dreptul la 
drum? 

— Unde să plecăm? 

— Unde?... Peste tot. La Negurei, la Urşi, la urma Albă, 
la Potcoava, pe urmă pe sub Cornul Dracului spre Temelia, 
apoi la Barba Sură, la Cârlige şi de-acolo prin Ceaunul Mic 
la Cotul Ursei, la cabană. E musai se bat toată rezervaţia, 
că mi se cer nişte rapoarte. Ei! Ţi-am alcătuit un program 
bun? 

Drumul acesta îl făcuse o singură dată Muşat, cu zece ani 
în urmă. Nu-l cunoştea nimeni altcineva în afara lui Toader. 
Era un şirag de minuni ascunse, cu cerbi, cu urşi, cu capre 
negre, cu flori rare, ou prăpăstii şi pajişti de vis, cu păstrăvi, 
cu desfătări unice. 

— Ia zi-i, măi băiete! Mai dezmuţeşte-ţi limba! Ştii doar 
că mie nu-mi plac cei fără grai. 

Băiatul râse. Cine cunoştea mai bine decât el metehnele 
lui Toader”! 

— Mergem. Da mai întâi poate-om îmbuca şi noi ceva... 

— Ia nu mă mai strâmba! Vorbeşte pre limba ta, că-s 
sătul de maimuţării. Zi-i aşa cum ştii, cu radicale şi ou vorbe 
străine, măi băiete! Să mă mai cultiv şi eu pe ici, pe colo, că 
doar mai am de trăit. 

Se aşezară la o masă de lemn în faţa cabanei. Puseră un 
ziar pe ea, apoi loader scoase din nişte cutii de aluminiu 
brânză, cârnaţi, ceapă, slănină, usturoi, ardei şi roşii. 

— Precum vezi, am schimbat numai ambalajul. Bucatele 
sunt aceleaşi ca pe vremea noastră. Usturoiul îl pun tot de 
formă, că numai singur îl mozolesc. Sau dacă om abate vreo 
găinuşă... 

În timpul mesei, Toader păstra ca întotdeauna tăcere. 
Mânca grav, eu poftă, mişcându-şi regulat mazxilarele 
puternice. Muşat îl privi mai pe îndelete şi-l găsi 
neschimbat. Tot rumen la faţă, cu ochii siguri şi sticloşi, ou 


acele creţuri adânci la colţul ochilor, care se împrăştiau ca 
nişte raze, ras proaspăt şi cu grijă, îmbrăcat ca un vânător. 

— 'Tot în fiecare zi te razi şi în pustietatea asta? îl întrebă 
la sfârşitul mesei. 

— Păi, de vreme ce mă spăl în fiecare zi, de ce să nu mă şi 
bărbieresc? Gata! Nu mă mai pot schimba. Da' după cum 
văd, ai vrea să mi-o iei înainte. Apoi eu nu mă las aşa, 
învârtit ca un titirez. Neom hodini puţin pentru digestie, iar 
tu poate c-ai catadicsi să-mi spui câte ceva... Ştiu, ştiu cum 
să te iau. Că pe tine dacă nu te întreabă omul poţi amuţi 
până la amuţirea de veci... la zi-i, măi băiete, cum ai 
terminat? Asta vreau să ştiu mai întâi şi-ntâi. 

— Am terminat. În sfârşit. 

— Cam înţeleg eu cum vine. Va-s'că ţi-a fost greu. Da asta 
fiindcă aşa ai vrut tu. Numai că eu nu te-am întrebat dacă 
ai terminat. Se vede de la o poştă că eşti inginer. Eu vreau 
să aflu altceva din gura ta... Bine sau nu prea? Ia zi-i! 

— Bine... 

Toader îşi strâmbă gura şi începu să-şi frece bărbia ou 
vârful degetelor. 

— Eu îţi cunosc toate sfielile, zise el. Nu vreau să 
scrijelesc cu tăişul cuţitului acolo unde ar trebui să mângâie 
mâini delicate de femeie. Dar de, fiindcă într-un fel tot sunt 
părintele tău, ai putea să-ţi deschizi mai nechivernisit 
sufletul. Uite-aşa, zi cu toată gura, măi băiete: „Nene 
Toader, am trăsnit-o! S-au cutremurat toţi pereţii şcolii!” Ei, 
aşa-i? Adică, stai! De ce să te înghesui eu ca neghiobul?... 
Foarte bine? 

— Da... 

— Cum s-ar spune, ai ieşit printre primii, nu? Dar şi pe- 
acolo sunt nişte locuri. Cam al câtelea? Aşa, de curiozitate. 

— Printre primii... 

Muşat n-ar fi vrut să-şi reamintească scena ou senzaţia 
aceea de ceară topite în flăcări. Dar, ou toata împotrivirea 
lui, îi apăru în toate amănuntele, ca pe un ecran. Prezidiul. 
Adunarea tăcute la început. Discursuri. Agitaţia din sală. 


Apoi rectorul citind, întrerupt de aplauze, lista diplomelor 
de onoare. Îşi auzise numele. Din prezidiu, Liviu îi făcuse 
semn cu mina. Alte nume, alte aplauze. Şi deodată, tăcere 
mormântală. „Infinitul” se urcase la tribună. Toate privirile 
aţintite asupra lui. Nicio mişcare în sală. Ca la un curs. Şi 
vocea lui aspră, puternică, sig-ură: 

„Am auzit aici citindu-se o listă. Nu ştiu pe baza căror 
considerente stranii a fost alcătuită, pentru că nu s-a folosit 
criteriul alfabetic, bineînţeles nedrept într-o asemenea 
situaţie. Asemenea liste de onoare trebuie să fie clare, 
simple ca nişte elemente geometrice. Ele trebuie să arate, 
fără echivoc, ceea ce preţuieşte, ceea ce este necesar, ceea 
ce înnobilează în primul rând ştiinţa... Dragi tineri!... 
Oamenii nu pot trăi fără modele vii, în care cred, la carie 
aspiră, sau pe care vor să le depăşească. Asemenea modele 
trag cu fire nevăzute gândurile, speranţele, dorinţele 
noastre. În ştiinţă, asemenea modele le-au constituit şi le-au 
oferit cutezătorii. Cutezanţa ştiinţifică este cea mai grea şi 
mai generoasă, cea mai primejdioasă şi cea mai umană. 
Niciun căpitan din antichitate, fie el Alexandru sau Scipio, 
nu poate fi asemuit în curaj, aricite lupte ar fi câştigat, ou 
acel cetăţean din Sinacuza, ucis de legionarii unui oarecare 
Marcellus, care a avut îndrăzneala să vadă în zbor o 
formulă mecanică, şi nu un mister divin. Nici n-a simţit 
lăncile care-i intrau în trup, vrăjit de miracolul câtorva linii 
împreunate într-un triunghi... Curajul unuia dintre 
Ludovicii Franţei, oare trimetea zeci de mii de oameni în 
lupte pentru a fi prefăcuţi în cadavre şi a umple lacuri cu 
sângele lor, care privea soarele pentru a vedea dacă i se 
potriveşte  strălucirii sale, nu poate fi asemănat cu 
îndrăzneala acelui concetăţean de-al său, retras într-un 
oraş din Olanda, oare laxa cadavre şi le diseca pentru a 
dezvălui oamenilor cât de prețioasă este circulaţia sângelui 
în corpurile lor vii, şi se uita la soare nu pentru a-şi face din 
el un nimb, ci pentru a-i găsi locul şi rolul adevărat în 
univers. Eu întotdeauna voi fi de partea acestor 


cutezători... În ştiinţă sunt nenumărați oameni activi. Unii 
folosesc cifre liniştite, cunoscute, domesticite, şi-i stimez 
pentru perseverenţa şi sârguinţa lor. Alţii se luptă însă cu 
cifre rebele, neidentificate, întunecate. Unii urcă în liftul 
sigur al legilor şi principiilor stabilite, generalizate, şi-i 
stimez pentru încrederea şi cuminţenia lor. Alţii se caţără 
pe coarda subţire, aproape nevăzută, a unor principii şi legi 
noi, pentru ca ajungând în vârf s-o facă mai groasă, s-o 
transforme în scară, să se poată ridica paralel cu ea 
ascensoare comode pentru toţi oamenii. Îi voi stima pe toţi, 
dar pentru aceştia din urmă îmi va bate întotdeauna inima. 
Pentru că ei se învestesc, uneori modeşti, fără să ştie, cu 
cele mai înalte atribute umane şi în primul rând ou acest 
curaj al pionieratului ştiinţific. Ei întruchipează modelele 
noastre în ştiinţă. Atunci când găsim asemenea oameni, nu 
trebuie să cântărim bucuria sau să confruntăm realitatea 
descoperirii cu uzanţe pasagere... În şcoala noastră există 
un asemenea om. Numele lui a fost citit al şaselea pe lista 
de onoare. Pentru a imprima listei adevărul, eu vreau să 
folosesc o aritmetică ciudată. Chiar dacă inginerul lon 
Muşat ar fi fost trecut în capul listei, numărul unu, atunci, 
pentru a respecta în mod real valorile, ar fi trebuit să nu 
existe nimeni pe locul doi, nici pe locul trei, nici pe locul 
patru, şi abia pe locul cinci, cu îngăduinţă, să fie trecut al 
doilea... Nu vă cer scuze pentru intervenţia mea prelungită, 
pentru că repararea unei erori grave nu se face însoţind-o 
cu formule convenţionale...” 

— Te-au cam însăilat gândurile, măi băiete, îl trezi 
Toader. Ceea ce, cum s-ar spune, aduce a nelinişte... 

— Da. De fapt m-am terminat nimic. Abia încep. Dar nu 
sunt neliniştit. Îmi cunosc puterea şi drumul. 

— Dacă-i pe-aşa, atunci să vedem cum te-i comporta 
alături de mine. Că eu, ştii tu, când încep nu mă mai opresc. 
Ce zici? Gata de drum? 

Chemarea voioasă a lui 'Ioader îl eliberă din amintire, îl 
linişti ca un farmec. 


— Văd c-ai venit cam subţirel. Sau mai ai ceva pentru 
deasupra în raniţă? Fiindcă de la un loc de popas la altul 
avem cale de-o zi. Ba spre Barba Sură s-ar putea să 
înnoptăm pe drum, sub acoperământul cerului. Sau să mai 
iau eu ceva? 

— Nu-i nevoie! îmi ajunge ce am. Şi dac-o să dârdâi 
puţin... tot n-nare să se întâmple nimic, pentru că m-am 
antrenat nu demult Sunt gata, nene Toader! 

Se mai uitară o clipă unul la altul, apoi Toader izbi cu 
bocancul în pământ: 

— Atunci, eu o iau înainte. Dacă nu te-i putea ţine după 
mine, strigă! Aşa cum fac cei care se îneacă... Asta, ca să 
stăm bine cu ambiția. Zor! 


2 


Mergeau de aproape (trei ore pe un drum lat, bătătorit, 
pe care se zăreau urme de copite şi căruţe. Drumul tăia de- 
a curmezişul o pădure de fagi, coborând într-o pantă lină 
spre o aşezare numită Şapte Case. Numele înfruntase 
vremea, deşi de-a lungul anilor celor şapte case li se mai 
alăturaseră cinci. Toader se oprea atât de des, incit îi 
pierise gustul de vorbă. Cerceta izvoarele, urmele de 
dihănii, însemna cu voce tare bătrâneţea unor copaci, 
recunoştea  pajiştea şi  poieniţele, asculta cântecele 
păsărelelor, scormonea la rădăcina florilor. Voia să constate, 
aşa cum îi spusese lui Muşat, dacă sălăşluirea oamenilor, 
acolo, schimbase din sălbătăcia pădurii. 

— Mai mult coborâm decât urcăm, zise Muşat. 

Toader se oprise într-o spărtură a pădurii şi privea valea 
Cungrişoarei care se zărea până în depărtări. 

— N-ai teamă, răspunse el. La munte e o lege: tot ceea ce 
urci cobori, şi tot ceea ce cobori urci. Să nu te înspăimânţi 


şi să nu te bucuri niciodată prea tare. Numai nu ştiu ce ţi-a 
venit să deschizi gura toana acum. Ţi-a! i amintit cumva că 
de-aici începe urcuşul spre Negurei? Chiar aşa ţinere de 
minte să posezi? 

Muşat vorbise într-o doară. Niu-şi mai amintea locurile. Îi 
rămăsese doar o vagă idee despre un urcuş care nu se mai 
termina. Ridică din umeri şi se pomeni deodată analizând 
felul de a vorbi al lui Toader. Aproape fiecare frază rostită 
de el conţinea un cuvânt care mu se potrivea celorlalte, 
care suna ciudat, deşi avea o destinaţie foarte sigură şi era 
pus la locul care trebuia. Vânătorul nu-i lăsă prea mult timp 
de meditaţie: 

— Acu o să facem oleacă de urcuş. Nu cine ştie ce, da ar 
fi bine să rămâi ceva mai în urmă, ca să nu te pălească fără 
veste vreun bolovan dezghiocat de bocancii mei. Eu o să-ţi 
dau semnal, iar dacă tu vrei să te hodineşti, zi-i ceva din 
gură, aşa, un iotă!... Gata? 

Cotiră amândoi pe o potecă strimtă oare părea că-i 
înfundă în pădure, dar după câteva şerpuiri îi scoase într-o 
poiană mare, plină de lumină, de flori şi de miresme. Poteca 
tăia poiana pe la margine pentru a se opri în faţa unui 
perete muntos căruia nu i se putea zări creasta. Urcuşul 
începu pe albia unui torent. Era abrupt, neted, de piatră, 
rareori se ghicea pe margini câte un smoc de verdeață, pe 
care mâinile în căutare de sprijin îl apucau cu înfrigurare. 
Unghiul dintre om şi perete se micşora mereu, pe alocuri 
transformându-se într-o linie. Atunci nu numai picioarele, ci 
toate părţile corpului participau la ascensiune. Nici nu se 
vedeau unui pe altul. Se auzeau şi se simțeau doar prin 
semnale. Sudoarea trecuse prin haine, dar în fierbinţeala 
aceea Muşat nu mai simţea nimic. Numai când începea să-l 
usture ochii şi să i se împăinjenească vederea îşi căuta o 
clipă şi un loc de echilibru, şi cu un gest scurt al mâinii 
libere îşi ştergea fruntea de sudoare. Inima parcă voia să-i 
iasă din piept, dar picioarele nu simțeau niciun efort, iar 
mâinile căutau, parcă amuzându-se, cele mai neverosimile 


puncte de sprijin. Muşat se îndârjise. La primele atacuri ale 
oboselii îşi închipuise că-l va întâlni, undeva, rezemat de o 
stâncă, pe Toader. Nevoia de popas îl ajuta să reziste 
urcuşului inuman. Se opri o singură daltă, câteva secunde, 
pentru a se dezmetici. Atunci îi trăsni prin cap că Toader nu 
se va odihni până la terminarea urcuşului. Îşi continuă 
ascensiunea cu o ambiţie drăcească. Nici nu se mai ferea de 
bolovanii oare se rostogoleau în urma lui Toader. Îi evita în 
ultima clipă. Câţiva îi atinseră umerii. Era lac de sudoare şi 
plămânii îi ardeau. Abandonase regulile de respiraţie 
sportivă, ştiinţifică, pentru că era un ritm dezordonat, 
imposibil, în tot urcuşul acela. Ambiţia îl trăgea în sus, ca o 
funie, dar simţea că va ajunge repede la capătul puterilor. 
Voia să-şi cheltuiască însă toată energia înainte de a se 
trânti undeva. Se încăpăţână şi mai tare. Şi deodată îl văzu 
pe 'Ioader. Proiectat pe cer ca un arbore, apoi dispărând 
brusc, parcă retezat de o singură lovitură de spadă. Mai 
găsi în el resurse pentru a se împinge în sus. Câţiva metri. 
Prinse cu mâinile marginea unei stânci şi se săltă. Se ivi un 
platou nesfârşit în faţa privirilor înceţoşate de usturimi. Îşi 
căută toată puterea în muşchii braţelor şi se ridică. Nu voia 
să se târască. Se înălţă drept, inspiră o dată, adânc, apoi se 
lăsă şi el retezat. Se prăbuşi pe un covor de iarbă deasă, 
primitoare. De la câţiva metri, Toader îl privea ameţit. Apoi 
începură să gâfâie amândoi ca nişte vapoare de pe ariile 
copilăriei. După câteva minute, Muşat spuse, încă gâfâind: 

— Drumul spre infern trece prin... Negurei. 

După alte câteva minute stăteau pe iarbă cum stau turcii 
pe divane. Parcă se treziseră atunci. Nu mai simțeau niciun 
dram de oboseală. Doar muşchii de la picioare le zvâcneau 
din când în când. 

— Măi băiete, află că am bătut recordul. Pesemne că astă 
am şi vrut. Un ceas şi cinci minute. Oamenii îl fac în trei. În 
ghid scrie patru ceasuri şi jumătate, dar urcuşul prevăzut 
de ghid seamănă ou un fir de aţă scăpat din mâna cuiva. 
Ne-au mai rămas, deci, cam vreo trei ceasuri până la 


adăpost. Drum ca-n palmă, aşa de neted, că te apucă 
groaza. Parcă anume făcut pentru femei, ca să poată 
boscorodi în tihnă. 

Toader aprinse o ţigară. Muşat se uită la el nedumerit. 

— Tot mai fumezi? Credeam că te-ai lăsat. 

— "Ţi s-a părut curios că n-am fumat la cabană? Tot la 
patru ţigări pe zi am rămas şi tot după fiecare masă le 
fumez. Eu nu-mi schimb obiceiurile, măi băiete, aşa cum fac 
cucoanele cu bărbaţii şi cu pălăriile. N-am filmat la cabană, 
pentru că am eu un nărav: îmi place să aprind o ţigară după 
un urcuş greu. Aşa, în ciudă. Şi mi-am rezervat ţigara 
pentru acuma. 

Se pregăteau de plecare. Muşat dădu glas unui gând 
care îl preocupa de multă vreme: 

— Mi-ai promis, nene 'Ioader, că o dată, când va veni 
timpul, îmi vei spune cele câteva lucruri pe oare trebuie să 
le ştiu. 

— Apăi nu-ţi făcui adineauri preambulul? Timpul, 
aproape c-a trecut, dar, de... tu m-ai ocolit şi dac-am văzut 
că aşa ţi-i voia, ce să fac? îmi bătui şi eu altă căinare, ca să 
nu ne mai întâlnim. 

Ruşine, regret, durere, remuşcare, toate colcăiau în 
sufletul lui Muşat. Flata i se întristase: 

— N-aş vrea să mai nedreptăţesc pe nimeni. Eu singur 
sunt vinovatul. 

Toader oftă. Îşi potrivi pasul cu cel al însoţitorului, mai 
oftă o dată adânc, apoi îşi alungă privirile peste platoul 
nesfârşit. O bună bucată de vreme nu scoase nicio vorbă. Se 
lăsa copleşit de amintiri. 

— Da... începu el intr-un târziu, oarecum înveselit. 
Povestea s-a înnodat la o horă. Eram în permisie, de la 
armată. Sergent, cu fireturi mai multe decât trebuia şi cu 
cizme ca oglinda. Făceam artileria. Măi băiete, sălăşluiau în 
mine nişte diavoli cumsecade, oare mă ţineau drept, 
încruntat şi mă purtau pe uliţi cu paşi de aghiotant. Şi-n 
urma şi-naintea mea se deschideau ferestrele. Eu cred că 


nu era babă care să nu-şi fi asmuţit odraslele de măritiş 
asupra mea. Şi mă puse un Aghiuţă să-mi risipesc permisia 
La Crânguşor. Un soldat prăpădit şi fricos ca un iepure 
iama, ca să se dea bine cu neică, unde mă invită să vin la el 
în permisie. Eu sunt de obârşie de dincolo de mamite, ba şi 
de peste dealuri. Da zdrângălăul ăla, mirosindu-mi 
metehnele, îmi făcea mereu cu ochiul şi-mi zicea în taină, de 
parcă voia să mă ia făptaş la o arimă: „Dom sergent, fete ca 
la noi nai găseşti nici de s-ar mai naşte o lume”. Şi nu 
vorbea într-aiurea, măi băiete, măi! Cum pusei piciorul în 
sat, începură să zuruie fireturile pe mine minunate de ceea 
ce vedeau. Şi fragede, şi mlădioase, şi parcă te prevesteau 
ou ochii aceia ascunşi sub sprâncene, că să te ferească 
Dumnezeu să nu ţii când le cuprinde focul. Zi şi tu! Puteam 
eu să-mi mai ţin răsuflarea? îmi făcusem planul ca un ţintaş 
de soi: pe care s-o ochesc întâi, pe care a doua... îmi lăsai şi 
rezervă în caz că o dată nu izbutesc. Numai că noi am sosit 
sâmbătă şi duminică era horă. Am răstignit eu satul 
plimbându-mă-n sus şi-n jos de vreo. Trei ori, apoi un somn 
bun după o noapte de mers şi-o zi de iscodeală şi a doua zi 
toate erau la horă. Ala zicea că pentru mine, crusrtulucea 
lui! Mi se roteau ochii de parcă fiecare era un uliu gata de 
pradă. Să mă bată trăsnetul dacă-n ziua aceea nu eram în 
stare să văd şi cu stângul şi cu dreptul. Cu fieşcare altceva. 
Ş-o dată numai ce simt că-mi bagă cineva jungherul în 
inimă. În rând cu vreo cinci fete era Minodora. Dac-ai putea 
tu să ţi-o închipui tânără, aşa cum e azi sălcioara aia a lui 
Istrate, învățătorul, Doina, toata plină de veveriţe. Ce mai, 
cred că-mi ardea răsuflarea. Era mlădioasă ca o nevăstuică 
ş-avea în ochi o licărire crudă, care te chema s-o înfrunţi. 
Ăla tot îmi dădea cu cotul să-mi arate altele, da eu n-aş fi 
simţit atunci cuțitul de l-ar fi băgat cineva în mine... Nu ştiu 
ce-mi vine să mă revărs acum. Am ţinut zăgăzuite apele 
acestea ale amintirii... Şi-i greu, măi băiete, să le simţi 
învolburându-se numai în tine. Ei, de... S-o joc pe Minodora 
de două ori. A treia oară n-a mai vrut. Îmi strecurase ea în 


timpul jocului că s-a făgăduit unui flăcău din sat, dus la 
oştire, că ar putea ea să nu-şi ţină făgada, dar că om cael 
nu mai există pe lume. Eu m-am zăpăcit şi mai rău. Nu 
găseam înţelesul vorbelor ei. Parcă mă chemau, parcă mă 
respingeau. Zău că trăiam în păcură clocotită, măi băiete! 
Aşa mi-am petrecut eu permisia aceea. Ăla tremura ca 
trestia, văzându-mă. Ce mai, până la urmă m-au apucat şi 
frigurile. Că ea nu voia să mi se întâlnească, nu voia şi pace. 
Numa-n ultima zi s-a arătat la poartă. A venit tot satul să-mi 
spună. Şi m-am dus spre casa ei cu nişte genunchi de 
mâzgă, aşa mi se împleticeau picioarele. Mă aştepta. Era o 
căsuţă prăpădită acolo, un bordei. l-am spus... parcă mai 
ştiam şi parcă mai ştiu eu ce i-am spus? Pesemne că am 
visat ceva nemaipomenit, şi ea mă asculta, apoi mi-a 
răspuns frumos că-i pare rău. Da muma vorbele erau 
frumoase, voia ei era limpede şi rece ca lama unei baionete. 
Ce puteam să fac? Gândul de a o înspăimânta îmi pierise, 
văzând-o şi auzind-o. l-am spus să mă aştepte juma de an, 
până termin armata. Şi am plecat repede, ca să nu aud 
răspunsul. Dar m-a înţepat în spate ca un proiectil ţipătul 
ei: nu! Şi când m-am întors după juma de an, am găsit-o tot 
singură, dar măritată. Şi-a chemat flăcăul de la oaste şi s-a 
cununat cu el. Pe mine m-a apucat o boală despre care nu 
se scrie în cărţi. Nu puteam trăi fără s-o văd, nu puteam trăi 
fără să ştiu că pot s-o văd. Aşa am rămas în Crânguşor. Mă 
tocmisem pădurar la boierul satului. Pacostea era când o 
întâlneam. Ea se uita ţintă în ochii mei ca un şarpe care 
vrea să sară, eu aproape că n-o vedeam, plecam ochii. 
Ştiam că mă caută cu privirea, dar nu-ndrăzneam s-o 
înfrunt. Îmi era de ajuns să ştiu c-o pot vedea. Şi nu ştiu 
cum s-a făcut că oamenii nu se uitau la mine ca la un 
venetic. M-au primit bine, ca pe unul de-al lor. E adevărat 
că nici eu nu-i zăream prin pădure. Le arătasem un loc de 
unde puteau lua lemne, când vor şi câte vor. Şi aşa... Oare 
ce dihanie o fi umblat pe aici? 


Toader îşi întrerupse povestirea. Se oprise la marginea 
unei gropi. Pământul era ars de jur împrejur şi întipărit cu 
tot felul de urme. Îngenunche pentru a citi mai bine în 
învălmăşeala aceea. Muşat încercă să-l imite, dar nu 
descifra nimic. 

— Lucru prea curat nu s-a petrecut aici, spuse Toader 
fără să se ridice. Tare mi-e teamă că s-a înjunghiat aici o 
oaie de furat! 

— Poate c-au vândut-o ciobanii cuiva, îşi dădu Muşat cu 
părerea. 

— Nu prea-mi vine a crede. Da să zicem că şi”a zdrelit 
piciorul o mioară... şi ciobanii s-au gândit s-o vândă. Da de 
ce s-o vândă cu tot cu blană? Asta nu se pomeneşte. S-apoi 
nici urmă de urmă de opincă. Numai bocanci cu talpă de 
cauciuc. Vreo trei oameni să fi fost. Uite! Aici şi-au făcut 
cort. Au furat oaia omului şi s-au înfruptat din ea. Şi asta nu 
demult, de vreo opt zile. 

— Ştiu o poveste cu un detectiv englez, nea Toadere. 
Privea cu lupa un muc de ţigară şi apoi putea să determine 
vârsta fumătorului, culoarea cămăşii şi averea pe care-o 
avusese străbunicul lui la vârsta de 44 de ani. Plus locul de 
origină al nevestii şi numele doctorului din Chelsea care i-a 
tratat o cununată de reumatism poliarticular cu zece ani în 
urmă. 

— Te-a apucat gustul de snoave, spuse Toader, înainte de 
a se scutura de. Praf şi a-şi îmboldi însoţitorul la drum. 
Hai!... Urmele ăstea nu puteau rămâne în pământ atât de 
adânci decât după o ploaie. Şi prin locurile pe care le batem 
acum n-a plouat de nouă zile. Aşa că... Da mai curiosecă 
am zărit turmele unui lup. Ori pe vremea asta, lupul mu-şi 
caută alimente prin preajma omului. Are ce hăcui prin 
pădure. L-o fi atras mirosul de came în jăratec, sau behăitul 
mioarei. A aşteptat, pitit pe «undeva, pân-au plecat oamenii. 
Cum s-ar zice s-au cam grăbit. 

— Poate a fost un câine, nea Toader. 


— Cum poţi spune una ca asta, măi băiete? Iocma' tu! Nu 
lupii te-au crescut pe tine? Nu Ştiu dacă âia care-au 
întemeiat Roma au fost cu adevărat alăptaţi de-o lupoaică. 
Da că tu ai fost crescut de lupi, asta pot să ţi-o spun ou 
temeinicie... Nu da ghes, că o să vină şi vremea istoriei 
ăsteia. 

Toader dădea a înţelege că mai are multe de povestit, dar 
prea mare grabă nu dovedi el. În schimb, iuți pasul, 
obligându-l pe Muşat să-l imite. Platoul parcă se mai 
îngustase. În depărtare se zăreau crestele unor stânci şi 
petele întunecate ale unei păduri. Soarele cobora spre 
asfinţit. 

— Să ştii că şi mie mi-e foame, îl ghici vânătorul pe 
Muşat. Da eu cred c-o fi mai frumos să ospătăm în preajma 
unui foc, gâdilaţi la nări de aburii unei hălci de slănină în 
pârjol. Şi deci, măi băiete, mă întâlnesc şi cu Traian, aşa-l 
chema pe taică-tău, da asta după vreo doi ani, după cetu te 
ţineai pe picioare şi te băteai în colb cu căţeii. Eu stătusem 
toată vremea în pădure. Auzisem că venise omul Minodorei 
şi hotărâsem să nu dau ochii cu el, o bucată de vreme. 
Numai' că un drac de muiere începuse să se zbenguie prin 
preajma mea ca o pasăre nătângă care se vrea înhăţată de 
butan. De, om eram şi eu. Mă repezii, deci, bine şi cu 
precizie, încât mă văzui nevoit să mă desfac de pustnicie şi 
să mă mai plimb din când în când cu ghearele ascunse prin 
sat. Ştiam eu că dacă pun mâna pe una se duce repede 
zvonul şi pe urmă toate-şi apleacă spinarea, doar, doar or 
simţi ascuţişul ghearelor. Eram nu sergent, colonel mare, 
general, în probleme de soiul ăsta. De ce s-o fac pe 
călugărul? Aşa că mă întâlnesc într-o zi cu Traian. Nu ne 
văzusem niciodată, da eu cred că ne-am fi recunoscut, 
oriunde ne-am fi întâlnit: şi-n rai, şi-n iad, şi-n 
metempsihoză aia, gângănii să fi fost. Eu duc mâna la 
tâmplă, ca şi cum l-aş fi salutat cu chipiu, el o ridică până la 
ureche. Eu zic: „bună seara!”, el răspunde: „seara”. Aşa că 
era clar: mă privise cu ochii turcului la 77. Şi ca să-i 


dovedesc că nu am nimic cu Minodora, măi băiete, fac 
vraişte printre fetele satului. Ştiu eu ce-o fi crezut el? Poate 
că vreau să-i arăt puterea, să-l ameninţ, nu ştiu? Ne 
vedeam iar, cam o dată pe lună, el era cu slujba pe tren, 
mecanic de locomotivă, şi lipsea mult. Pe Minodora o mai 
zăream eu, ş-o întrebam aşa în glumă: „lot cald cuibul?” Ea 
cam încrunta din sprâncene şi zău că oftam după ce trecea! 
Şi-mi ziceam în gând: Bre, pentru o muiere ca asta, numai 
dacă ai văzut-o o dată ou ochii, şi merită să înfrunţi orice 
cazne. Ba cred că-i mai bine s-o vezi decât s-o iubeşti. Cel 
care ar iubi-o, cred că ar dârdâi în toate clipele vieţii lui de 
teamă că i s-ar putea întâmpla ceva... Şi de la o vreme mă 
dumiresc eu că Traian cată gâlceavă de câte ori mă vede. 
Oriunde ne întâlneam, el făcea ceva: spunea o vorbă, sau se 
încrunta, sau râdea când ziceam eu o vorbă, aşa ca să mă 
întărite. Pe altul l-aş fi mozolit şi l-aş fi strecurat prin pumni, 
cum strecori brânza de oaie în boccea: încet şi cu tihnă. Cu 
el însă nu puteam, nu mă lăsa inima, şi apoi ştiam că ar fi 
ieşit încleştare grea, fiindcă era şi tare şi ager. Oamenii 
credeau că mi-e frică, da de, de ei nu prea-mi păsa mie. 
Necazul era altul. Începuse să stăruie zvonul la urechile 
fetelor, ca albinele, şi-mi cam însângera obrazul. Şi iaca, se 
întâmplă într-o zi să ne întâlnim amândoi la crâşmă. Cum l- 
am văzut intrând, am ştiut că, gata! percuţia s-a făcut. Nu- 
mi mai rămânea decât să încerc să îndrept în altă direcţie 
ţeava, adică să nu bufnească ghiuleaua acolo. Aşa că mă 
duc în întâmpinarea lui, cât de blajin am putut, şi-i spun că 
am un secret cu el. El se şi pregătise de măcel. Ş-atunci eu 
îi spun încet, ca să n-audă altcineva, că n-am avut şi că n-o 
să am nimic cu Minodora, că dacă i-e teamă de vreo 
poveste, înseamnă că nu-şi cunoaşte nevasta, sau că nu-şi 
dă seama de ceea ce e el. Cine crede că o să fie prădat nu 
vede decât bogăţia din casa lui nu şi pulberea cu care-şi 
apără bogăţia. El îmi răspunde încruntat, dar cu mânia cam 
ştearsă pe jumătate, că nu-i e teamă de Minodora, şi-ar 
trebui să-mi tragă palme numai pentru că m-am gândit la 


aşa ceva... Îţi spun toate ăstea, măi băiete, pentru că-şi au 
rostul lor, o să vezi tu! Aşa! Eu îi răspund tot domol, blajin, 
că n-am nimic împotrivă să ne-nfruntăm, dar asta putem s-o 
facem pentru noi, nu pentru hazul sau spaima oamenilor. El 
îşi dă iute acordul când vede că nu-l ocolesc de frică. Şi ne- 
nţelegem ca a doua zi, dimineaţa, fără să ştie nimeni, să ne- 
ntâlnim într-un loc ascuns şi... „Luptă dreaptă!” am spus 
amândoi în aceeaşi clipă. Pe mine mai să mă pufnească 
râsul, dar m-am ţinut. S-a ţinut şi el deşi îl vedeam cum îl 
gâdilă la mustață. Şi me-am întâlnit amândoi, la marginea 
unui desiş de bozii, într-un loc ferit. Cred că de cu seară ne- 
am dat seama amândoi cât de caraghioşi suntem. Cum s-ar 
spune, înmugurea ceva între noi. Ne lăsăm noi la cămăşi şi 
începem istoria. Eu ştiam că-i vin jos, dar nu-l credeam 
Chiar aşa. Ne-am căutat noi, ne-am răsucit, ne-am 
învolburat, ne-am ros bine puterile, pentru că gâfâiam ca 
locomotivele. Eu îl prind însă, tocmai când nu se aştepta, 
într-un alt fel şi mi-l pun la pământ. N-a avt ce face. Se lăsa 
el greu, ca o coardă de oţel, da până la urmă tot l-am zidit 
pe pământ. Ne-am deznodat, am început să răsuflăm mai 
omeneşte şi numai ce-l aud: „Mă Toadere, mai hai o dată!” 
îmi zicea pentru întâia oară pe nume. Şi-i răspund: „Bine, 
Traiane! Dacă vrei tu...” Da să vezi încleştarea asta ce 
durează! Curgea apa pe noi, ca adineauri când am urcat 
Negureiul. Eu nu ştiu ce puteri mai rămăseseră în noi. Cred 
că dacă s-ar fi repezit asupra noastră un băietan, ne-ar fi 
prăvălit pe amândoi cu un singur ghiont. Şi iar îl prind într- 
un fel, şi iar îl îndoi şi-l duc spre pământ. Mai degrabă am 
căzut. El cu spatele şi eu peste el. Am stat noi lungiţi pe 
iarbă, unul lângă altul, multă vreme. Într-un târziu ne-am 
ridicat în capul oaselor. Iar el îmi zice: „loadere, eşti mai 
tare!” Eu, ce să fac? Ridic din umeri! Eu eram mai dibaci. 
Dibuisem nişte şiretlicuri privindu-i pe unii cum luptă, la 
iarmaroace. Ca putere, mai că eram deopotrivă. Şi tocmai 
când să-i răspund, numai' ce auzim voci şi vedem oameni şi 
femei. Cred că juma de sat venea spre noi. Înseamnă că 


trăsese cineva cu urechea la crâşmă. Noi stăteam rezemaţi 
spate în spate, fiecare cu o ţigară în gură. E drept că eram 
uzi de sudoare, cu pârul răvăşit, cu nădragii boţiţi. Oamenii 
se cruceau. Nu ştiau ce să creadă. Şi erau, măi băiete, nişte 
sălcioare în adunătura aia, că simţeam cum mă gâdilă 
pufuşorul nebriciuit pe obraji. Şi vedeam cum se răreşte 
adunătura, cum se strecoară bărbaţii, unul câte unul 
printre bozii, ca nişte potăi cu coada între picioare. Ne 
sculăm şi noi. Traian mă pofteşte la masă, da nu m-am dus 
chiar atunci, că una ca o şerpoaică se furişase printre bozii 
şi, de, mă luai şi eu după dânsa. Am ajuns-o într-un ochi de 
lumină şi deodată începe să tremure, măi băiete, şi să caute 
un cotlon pe unde să fugă. Eu mă uit la ea şi zic mai tare: 
„Stai!” „Vai! începe ea să şoptească. Vrei să ne-audă 
cineva?” Îţi spun asta ca să ştii cum se petrec lucrurile în 
lume. Că muierii dacă-i dai răgaz să răsufle, gata, i se 
proţăpeşte un diavol în limbă! Şi vorbele cu care ea crede 
că te dezbracă nu fac alta decât să-ţi azvârle un cojoc pe 
tine şi o şubă pe deasupra. Tremuriciul cu care se unise aia 
mi se păru coada diavolului căutându-şi sălaşul. De aceea 
țipai, ca să-i miros dorul de răstignire. Ei, parcă văd şi acu 
ochiul acela de lumină. Şi avea şi fata aceea nişte ochi la fel 
de albaştri şi de senini... Da dacă nu mă-nşel cărăruia asta 
duce spre adăpost... 

Cărăruia parcă urca spre discul roşietic al soarelui 
suspendat pentru o clipă în vârful unei stânci. Amândoi 
culegeau uscături din pădure. Toader le tăia în bucăţi cu 
securea de care nu se despărţea niciodată. Ajunseră la 
adăpost cu braţele pline. Baraca era nouă, fără ferestre, 
fără uşi. În faţa ei, o groapă plină cu cenuşă îi dădu prilej 
vânătorului să-şi dovedească încă o dată priceperea de a 
descifra urmele. Întunericul se lăsă brusc, ca şi cum ar fi 
poruncit cineva. Focul ardea în groapă. Şi după ce se 
ospătară, aşa cum prevăzuse Toader, frigându-şi buzele şi 
limba cu slănina care sfârâia, mai rămaseră lângă foc, 
tăcuţi, fiecare cu gândurile lui. Pădurea foşnea în jurul lor 


întărâtată de tainele nopţii. Uneori le ajungea la urechi 
trosnete ciudate, şuierături, sau gâfâitul unor păsări de 
noapte, alteori simțeau în pleoape, o dată cu adierea 
vântului, fâlfâitul unor aripi nevăzute. 

— Mai sunt lupi în pădure? întrebă Muşat. 

— Prea repede vrei să ajungi la lupi, îi răspunse Toader. 
Mai e ceva cale până la ei. Şi apoi istoria ou lupii mi-i chiar 
aşa de îndepărtată ca să nu ţi-o aminteşti. Alţi lupi mi-au 
ieşit în oaie până am început eu să-i caut pe cei adevăraţi. 
Aşa... Nu pot spune că ajunsesem întocmai ca fraţii, fiindcă 
de, mai era între noi o fărâmă de stinghereală. Da când ne 
întâlneam, ne simţeam amândoi prieteni adevăraţi. Vremea 
trecea însă, nu ştiu cum trecea aşa de iute. Eu vânam des 
pentru conac, că se făceau nişte bairamuri, măi băiete, fără 
să se numere zilele şi nopţile. Vai de mine ce se benchetuia! 
Nu-ş cum mai rezista hoarda aceea? Vară, iarnă, primăvară, 
toamnă, nu se ţinea seama de vreme. Veneau maşini şi 
plecau maşini şi iar veneau. Eu, cu puşca asta veche, pe 
care-o port şi acum, făceam aprovizionare specială. Da mai 
abăteam şi câte-un mistreţ, sau câte-o căprioară, sau chiar 
mai multe, cu care nu mă lăudam, adică nu le treceam în 
palmares. Nu mă milostiveam nici când întâlneam câte un 
cerb. Aşa că de multe ori se consuma vânat mai de soi în 
sat, decât la conac. Şi tocmai când mi se întâmplă mie o 
năzbâtie care putea să cutremure din ţâţâni conacul, pe 
care ţi-oi istorisi-o altă dată, aud, măi băiete, vestea cea 
rea: boala lui taică-tău. L-au dus la oraş, degeaba! Avea rac, 
bre, tocmai acolo pe unde înghite omul, adică la esofag. În 
trei luni l-a doborât boala. Nu ştiu de ce-a murit, de cancer 
sau de foame? Pentru că nu putea să înghită decât apă, şi 
asta greu... Şi aşa dintr-un om zdravăn, cât un munte, din 
trunchi de brad a ajuns scândură. Cum poţi să te 
împotriveşti unei nenorociri când ea n-are leac? L-a dus tot 
satul la groapă, că era om bun, m-am dus şi eu, apoi m-am 
făcut nevăzut. Nici la pomană n-am rămas. Un an de zile în 
cap, nimeni n-a ştiut de mine. Mă ascunsesem în satul meu, 


hăt dincolo de munţi şi dealuri. Ei, asta a frânt-o pe 
Minodora. Ca să vezi oameni! La o săptămână numai după 
ce rămase vădana, se şi înfăţişase unu cu propunerea. Da 
ea l-a dat, aprigă şi tăcută, pe uşă afară. Au mai venit pe 
urmă şi alţii, dar ea şi mai neînduplecată. Vezi, că pe lângă 
Minodora, pe lângă frumuseţea şi hărnicia ei, mai era şi o 
casă înălţată în anii de bucurie şi muncă, mai era şi o 
gospodărie îngrijită. De ea n-avea gând la altcineva. Îşi 
jeluia omul aşa cum nimeni nu-şi poate închipui. Tu erai un 
prichindel, aveai vreo cinci ani, nu puteai să-ţi dai seama ce 
se pe trece... Ş-aşa, după un an vin la ea. Măi băiete, nu 
vreau să spun ce nu e adevăr. Inima mea demult era a ei. 
Altminteri în cei şase ani îmi înjghebam şi eu un cămin, că 
ocazii se iviseră cu duiumul. Da nu mă puteam lega mai 
mult de două, trei zile de nicio alta. Din cauza asta treceam 
drept un hultan nesătul. Şi-i spun Minodorei cam aşa: Ce 
sunt eu, ştii! Un an m-am dus să-mi spăl păcatele ş-am trăit 
ca un scatiu închis într-o colivie. Ş-am vrut ca să ţi se usuce 
şi ţie lacrămile. Chiar dacă n-o să te poţi lega de mine, aşa 
cum aş dori, un om mai cinstit şi mai credincios ca mine n-o 
să găseşti. Şi ca să rămâi singură în faţa atâtor furtuni şi 
vijelii, n-o să poţi. Or să te înconvoaie şi cine ştie când şi 
cum... Şi când am auzit-o cum răspunde, mi-a îngheţat 
inima. Credeam c-o să mor acolo, în faţa ei. Mi-a spus că s-a 
gândit la toate astea, şi înţelege şi ea că numai aşa îşi poate 
duce viaţa mai departe. Şi văzându-mă ca un mort, se 
sperie şi zice: „N-ai înţeles ce ţi-am răspuns?” Nu ştiu ce s-a 
mai întâmplat în acele clipe. Am avut însă aproape cinci ani, 
aşa cum le-aş dori tuturor oamenilor buni. Nu ştiu ce era în 
adâncul sufletului ei, poate că rana nu se vindecase de tot, 
dar se zbătea, asta am simţit-o eu bine, se zbătea ca să 
ajungem amândoi în aceeaşi tulpină. Toate clipele acestor 
ani sunt sfinte pentru mine. Aşa că n-am ce să vorbesc. Uite 
că se stinge şi focul... Da fiindcă trebuie să fie o leacă de 
sfârşit în orişice poveste. Aşaaaa! Pe tine te dădusem la 
şcoală. Cred că ţii şi tu minte, numai adevărul nu ai de 


unde să-l ştii, doar de ţi l-o fi spus ea, da nu cred asta... Şi 
iată că într-o zi, poate că-ţi mai aminteşti, tocmai 
terminaseşi şcoala primară, hop! vin nişte neamuri de-ale 
ei: o soră, un frate ş-o mătuşă. Nu ştiu cum s-au adunat, dar 
dac-am prinde ş-am pune la un loc cele mai scârboase 
lighioane din pădurea asta şi tot n-ar semăna cu neamurile 
acelea. În şapte zile de trăncăneală, de farmece şi băuturi 
necunoscute, au smintit-o, măi. Oamenii ziceau că i-au dat şi 
mătrăgună. Eu nu ştiu, parastalosul mumelor lor! că pe 
mine au reuşit să mă ţină departe, dar rând îi vedeam pe 
câte unul, îmi venea să-l iau de gât şi să-l bag într-un cuib 
de pupăze, cu 117 într-însul. Aşa, parcă presimţeam eu. Şi 
într-o seară mă pomenesc cu maică-ta în odaie. Tu erai nu- 
ş' pe unde. Şi-mi zice cu toată ura printre dinţi: 
„Ucigaşule!” Eu am înlemnit. Da mă scutur repede. Caut s-o 
opresc, să-i spun ceva. Da era atâta ură în ochii ei, că m-am 
cutremurat. Ştiu eu? Poate că trebuia s-o zgâlţăi, să-i 
trăsnesc câteva palme ca să se deştepte, da puteam eu să 
ridic măcar un deget împotriva ei? Mă uitam la ea ca un 
neghiob. Apoi a ţâşnit pe uşă şi după câteva zile a plecat de 
tot. Au dus-o cu căruţa la o mănăstire, ca să se mântuiască 
de păcatul nelegiuit că s-a înhăitat cu ucigaşul bărbatului 
ei. Mai pe urmă m-am limpezit. Neamurile acelea de şarpe 
aflaseră despre joaca aceea dintre mine şi Traian, acolo în 
bozii, ş-au scornit că toată boala lui venise fiindcă l-am 
hurducat eu. S-au mai găsit vreo câţiva care-au spus că m- 
au văzut când l-am prăvălit, că au auzit trosnete. Măi, măi 
ce lume! Cum i-e necaz de bucuria altuia! Aşa au smintit-o 
pe ea, aşa au pus mâna pe casă şi gospodărie. S-au mutat 
toţi acolo şi pe noi ne-au dat afară... Ş-aşa ai ajuns tu 
feciorul meu. Da eu zic c-ar trebui să-i dăm şi nopţii dreptul 
pe care-l are asupra tuturor oamenilor. Eu cred c-o să ne 
doboare repede somnul... 

Şi chiar aşa se întâmplă. Un val de fum, care nu mai 
venea de la jarul din groapă, îi înfăşură pe amândoi 
înţepându-le şi încreţindu-le ochii. Un semn de plumb îi 


dobori pe podeaua de lemn a barăcii, eliberându-i doar în 
zori, fără să-i fi alintat sau zguduit cu vise. Dimineaţa era 
însă morocănoasă, tuşea înfundat în hăuri, revărsând 
pretutindeni aburi lăptoşi şi umezi. Ioader se posomorise, 
ca vremea. Mânca tăcut, zgâriind cu privirile încruntate 
cerul. Muşat înţelese că-i pierise cheful de vorbă. Tăcu şi el, 
lăsându-se ou totul în spaţiile acelui moment prelungit oare- 
i ştergea identitatea şi-i învăluia gândurile în ceaţă ca într- 
un Vis. 

Şi iarăşi porniră la drum, urcând, coborând, odihnindu- 
se, prin păduri, pe platouri verzi şi umede, pe stânci golaşe, 
mereu prin negura, mereu ciupiţi, pe faţă şi pe mâini, de 
alicele subţiri ale ploii. Toader iscodea într-una locurile 
cunoscute, se străduia să străpungă cu privirile întinderi 
cât mai mari, mormăia într-una, strâmba din nas şi ridica 
din umeri, dar gura îi rămânea pecetluită. După un urcuş 
greu se pomeniră deodată în plină lumină. Erau la 
marginea unui platou fără cute strălucind ca argintul. Ceaţa 
se ghemuise spre pământ, le ajungea până la glezne. 
Priveliştea era ireală. Parcă-şi făcea loc prin mijlocul unei 
turme molatice cu oi de vată. Soarele îşi continua drumul 
spre asfinţit. Razele lui le cotrobăiau prin haine ca nişte 
mângâieri. Priveliştea aceea senină, ca de vis, se mutase pe 
faţa vânătorului. 

— Locului îi zice 'Turma Albă, şi eu cred c-om înnopta pe 
undeva pe-aici. Straşnic ne-a întâmpinat, ca pe doi voievozi. 
Rar, rar se întâmplă să ai norocul unei asemenea privelişti. 
Tot timpul am dorit, şi tot timpul mi-a fost teamă... Aşa că, 
măi băiete, iacătă-ne singuri şi pribegi. Mai venise şi 
povestea aceea cu slujba la conac, despre care ţi-oi vorbi eu 
altădată. Dacă n-ai fi fost tu, îmi găseam eu iute rost. Dar cu 
tine alături ce să fac? Nu era decât o cale: tăietor cu ziua, 
eu cel mai dibaci vânător care s-a pomenit vreodată. Era 
când alegeam ţintă o pasăre, apoi n-o atacam decât dac-o 
ataca gaia. Le trăsneam pe amândouă dintr-un foc. Ehei!... 
Şi iată-ne împreună la lemne toată vara şi aproape toată 


toamna. Tu-ţi aminteşti că erai mărişor. Munceam cât zece 
şi primeam cât un calic la uşa bisericii, bisestelerica mumă- 
si! Da când vine iarna, gata cu tăiatul. Ne aciuasem 
amândoi intr-un bordei la marginea satului. Ceva bănişori 
aveam eu pentru de-ale gurii, da simţeam cum se topesc, 
parcă erau de ceară. Şi când mă uitam la tine mi se zgâlţâia 
inima. Erai ca ş-acuma, tăcut, da când spuneai ceva, erau 
vorbe de duh. Şi-mi ziceam că de ce nu eşti şi tu la o şcoală 
mai mare, la oraş. Asta era rana mea cea mare. Da cu ce să 
te dau?... Şi iaca, vine iarna eu spaima aceea cumplită: 
năvala lupi lor. Ce groază era peste tot! Că nu există în 
toată lumea asta o dihanie mai parşivă şi mai ucigaşă ca 
lupul. Un singur lup, dacă intră într-o stână sau într-un 
staul, ucide tot, nu lasă nimic viu dacă nu e simţit şi gonit. 
Sute de animale să fie le omoară pe toate. Îţi închipui ce 
groază era! Şi nimeni nu ştia ce ştiam eu. Că nai e dihanie 
mai laşă şi mai fricoasă şi mai temătoare de om ca lupul. 
Măi băiete, după mine s-a ţinut intr-o zi de iarnă o halită 
Întreagă: opt lupi hămesiţi. Dacă mă opream eu, se opreau 
şi ei, dacă porneam eu, porneau şi ei. Şi mereu la vreo 
două-trei sute de metri în urmă, ea să nu-i atingă bătaia 
puştii. Până m-am înfuriat şi m-am prefăcut că mă prăvălesc 
în zăpadă. Abia atunci au început să se apropie, da al 
dracului de precauţi. Parcă-i organizase cineva în grupă de 
atac. Se răsfiraseră pe vreo două sute de metri lăţime. Şi eu 
îi lăsam, le ştiam firea, că mă dăscălise cu temei un vânător 
bătrân. În loc să-mi sară căciula de pe cap de groază, eu 
râdeam. Şi numai ce-l prind în bătaia postii pe cel pe care- 
mi pusesem ochii. Era o lupoaică bătrână, cum nu mai 
văzusem. Şi când fac o dată: zbang! Numai ce-o văd 
răsucindu-se pe spate, cu crăcii în sus, ca o vădană. Ştii 
cum au tulit-o? Ca glonţul de care le era frică. Da' tot am 
mai avut vreme să mai poticnesc unul. Aşa... Prin urmare, 
măi băiete, prăpăd şi groază în sate. Şi la primărie, listă de 
premii pentru lupii ucişi. Cu cât ucideai mai mulţi, cu atât se 
dădeau bani mai mulţi. Tu mi-ai făcut într-o seară socoteli. 


Aşa apucai calea pădurii, de unul singur, cu puşca asta 
veche a mea, şi cu ceea ce nu ştiau oamenii, ou o noatină în 
sac. Eu ştiam că-i greu să dai de lupi când îi cauţi. Trebuia 
să-i ademenesc în bătaia puştii. Am ales eu un loc bun, un 
fel de vad spre sat, am înjghebat o colibă de lemn, şi ţine-te, 
nene Toader, treaz, în aşteptarea măcelului! Ce mai tura- 
vura, oiţa aceea mică a atras mândreţe de lupi. Şi erau 
flămânzi, bre, că se apropiau. Şi mi-i trăsneam, măi băiete, 
că o dată am abătut trei la o singură năvală. Oamenii ziceau 
că umblu cu farmece, eu nu prea-i încontram, ba mai 
adăugam şi scorneli cum ca e greu să vânezi lupul, că nu-i e 
teamă de om, de, nu prea era curat ce făceam, da-mi 
încolţise mie un gând. Da chiar de nu le-aş fi dat eu din 
când în când câte un junghi de spaimă, ei tot nu s-ar fi 
schimbat. Groaza de lup a rămas ca o moştenire: se 
risipeşte în toate părţile. Au ieşit bani buni, că unii se uitau 
cu jind ş-au vrut să mai subţieze premiul, parc-ar fi plătit ei, 
pizmaşii. Eu am zis: „Bine, duceţi-vă voi la vânat! u Ştii cum 
se rugau de mine, măi băiete! ca la sfinţii de hram. Ba 
spuneau că mai strâng şi ei bani pe deasupra. Din toate 
satele numai al nostru era ocolii de lupi, tot fiindcă 
meşterisem eu ceva cu hoiturile celor ucişi. În celelalte sate, 
prăpăd. Aşa c-a trebuit să sălăşluiesc şi pe-acolo câte-o 
săptămână, două. Mă făcusem şi eu oleacă fudul, nu pentru 
oameni, aşa cum e nevoie să fie uneori cocoşul, când vede 
prea multe găini. Că de, răbdasem, zvârcolindu-mă în somn, 
aproape, un an de nopţi. Da tot gândindu-mă că Minodora 
îşi împarte sufletul la nişte vopsele care învelesc pereţii şi 
se cheamă sfinţi, am crezut că-i mai mic păcat dacă-mi las 
neîntinat sufletul, dar zdruncin şi mozolesc puţintel nişte 
jivinele călătoare către jinduiesc după un popas bun. Oleacă 
de milă e bine să aibă omul... Aşa că, măi băiete, zic eu în 
gândul meu: Ce să fac cu atâta bănet? Să încep a clădi o 
casă, nu ştiu, parcă mă înghesuia pe dinăuntru. Te vedeam 
mereu abătut, tăcut, simţeam eu în tine o mare durere. Şi 
mă hotărăsc să te dau la şcoală, mai departe. Şi, după cum 


ştii, te-am dat. Şi aşa, cu ajutorul lupilor, prin sârguinţa ta, 
ai trecut din clasă în clasă, până s-a întors maică-ta. Da tu 
erai mărişor, te înzdrăveniseşi cu nişte gânduri temeinice, 
te luaseră de buni nişte dascăli. Da să ştii că veneai rar în 
sat. De Crăciun sau de Paşti nu te vedea nimeni. În vacanţa 
mare mai răsăreai tu, da pentru puţină vreme. Tot timpul la 
şcoală... De, vedeam eu că mi te înstrăinezi, da ce puteam 
face? Pesemne că-ţi găsiseşi un drum. Da ia spune, că tot 
trebuie să poposim, pe la mânăstire ai fost vreodată? Că eu 
mă duceam în fieşcare an de două ori, da ea nu voia să-şi 
arate chipul... 

Se zăreau, în umbra asfinţitului, peltele gheboase ale 
unei stâne. Întrebarea lui Toader parcă-l lovea pe Muşat. 

Îi refăcea identitatea, îi răscolea gânduri şi amintiri 
chinuitoare, îi umplea gura cu acea amăreală dle care 
încerca zadarnic să scape. 

— Nu ştiu, răspunse el, cu gândurile în altă parte. M-am 
zbătut greu la şcoală. Învăţam mereu, dar nu puteam să mă 
împac cu cărţile. Îmi amintesc că de oricâte ori citeam o 
lecţie ceva se răzvrătea în mine. Mintea mea nu voia să 
accepte totul. Se împotrivea multor reguli. În timp ce 
colegii mei dormeau liniştiţi, eu mă pomeneam în conflict cu 
o mulţime de idei din cărţi. Mereu întrebam: de ce? De cee 
aşa un lucru sau altul? Şi nu găseam răspunsuri. Cele din 
cărţi nu mă mulţumeau. Le căutam în alte cărţi. Şi când 
trebuia să răspund în clasă, mă năpădeau iarăşi întrebările: 
De ce? de ce? de ce? Profesorii nu erau mulţumiţi. Nici eu 
nu eram. În clasa a treia, la o oră de algebră, s-a întâmplat 
ceva. Eram tot sub persecuția acelei întrebări. Şi mi s-a 
părut că găsesc răspunsul. Am scris pe tablă ceea ce 
gândeam eu. După aceea profesorul a început să se ocupe 
de mine. Mă obliga să învăţ şi la alte materii. Mă chinuiam, 
mă chinuiam dar nu eram în stare. Până ce i-am spus ce se 
întâmplă cu mine. Ştiu că m-a mângâiat, mi-a vorbit ca un 
tată. Aproape că m-a rugat să mă debarasez de întrebări, să 
le las pentru mai târziu. În anul următor, profesorul n-a mai 


venit. Fusese concentrat şi murise pe front, chiar în prima 
zi de război. Multe zile am fost nenorocit. Abia atunci am 
luat hotărârea să-i ascult sfatul: să învăţ simplu, ca fiecare, 
alungându-mi întrebările. Şi atunci am ieşit în fiecare an 
primul. 

— Şi cu întrebările ce-ai făcut? 

— De fapt fusese o singură întrebare: de ce? Cu câţiva 
ani în urmă mi-a apărut din nou. Nu mă mai pot despărţi de 
ea. Matematica nu poate trăi fără această întrebare... Ştiu, 
trebuia să-ţi răspund altceva, nene Toader. Tu ştiu de ce mi- 
am amintit chinurile din primii ani de şcoală. În viaţa mea a 
fost ceva neclar, ceva întunecat tot timpul. În copilărie, în 
adolescenţă... întotdeauna parcă mi-a lipsit ceva. Trăiam 
înconjurat de dureri care nu aveau glas. Le simţeam în jurul 
meu: în vorbe, în tăceri, în priviri. Parcă fusesem sădit 
undeva, la întâmplare. Mereu am căutat pe cineva: pe tata, 
pe mama, pe matale Şi mereu lipsea cineva. Şi mereu 
dureri înăbuşite. La mănăstire am fost de două ori. Prima 
dată n-am intrat. M-au înfricoşat zidurile şi veşmintele 
acelea negre. A doua oară am întâlnit-o pe mama. Şi s-a 
repezit asupra mea, ca o sălbatică. Au luat-o însă repede de 
lângă mine. Dar după câteva luni a venit acasă. Şi atunci am 
început să te caut pe matale. Durerile acelea înăbuşite ou 
se risipeau... 

Toader se întristase. Un ac îi înţepa mereu inima. lar îi 
pierise gustul de vorbă. Îşi târa încet paşii spre stână. Se 
retrase şi Muşat în tăcerile lui. 

La stână nu era nimeni, doar doi dulăi uriaşi care, 
recunoscându-l pe Toader, i se împleticiră la picioare, apoi 
simţindu-i neliniştea se ascunseră undeva. Vânătorul scoase 
din locuri anume pregătite un bolovan de caş, o traistă cu 
mălai şi o sticlă cu rachiu. Aprinse focul sub pirostrii şi tot 
acolo, pe un butuc de lemn, aşternu masa, după ce termină 
de mestecat mămăliga. Şi mereu tăcere, ca sub o plapumă. 
Doar înainte de a adormi îi scăpară câteva vorbe: 


— O trece şi asta, aşa cum trec şi zăpezile, aşa cum trec 
norii. De... 

Pe amândoi somnul îi chinui ou vise şi sudoare. 

Dimineaţa, fragedă şi limpede, nu izbuti totuşi să-i 
dezmorţească, să-i strecoare afară, la lumină, din straiele 
lor ţesute din amintiri triste. Mergea-u tăcuţi, peste 
coclauri. Pe o costişă lină întâlniră o turmă şi în urmaeei 
câţiva ciobani: patru bărbaţi şi o fetişcană. Toader se 
minună văzând fata printre ciobani. Şi deodată îl apucă, 
fără voie, râsul: 

— Ăştia se gândesc la oi cum mă gândesc eu la babe, 
spuse el încet, apoi strigă tare către ciobani: Câte noatine vi 
s-au prăpădit până-acum? 

— Multe, tov inspector, răspunse un cioban. V'o şase. Şi 
culmea-i că nu le-a abătut lupul. 

— Poate că lupoaică, bre! râse 'Tloader. Când dă lupoaica- 
n stână e primejdie şi pentru mădularele mocanilor, aşa că 
ar fi mai bine să vă potriviţi banii pentru un bilet de expres. 

Îi revenise buna dispoziţie vânătorului. Şi faţa lui Muşat 
se luminase. Începusem un urcuş greu spre o stâncă 
aplecată şi ascuţită care parcă împungea zarea. 

— Bine i-au zis oamenii Cornul Dracului, spuse Toader. O 
să prânzim la umbra ei, iar popasul de noapte l-om face la 
Temelia. Mi se pare mie că ne mişcăm prea repede, parcă 
ne-ar goni cineva din urmă. 

Toader nu-şi continuă totuşi povestirea decât a doua zi 
spre asfinţit, pe cărarea dintre Barba Sură şi refugiul de la 
Cârlige. Era o după-amiază senină, călduţă, plină de adieri 
şi miresme, iar drumul era neted şi pufos. Păşeau aproape 
cu sfială ca pe un covor de preţ. 

— Mare lucru nu mai am ce-ţi spune, începu 'loader. Da 
cu graba asta a noastră mi se pare că ne apropiem de 
sfârşitul ocolului... Măi băiete, precum ştii, credincios nu 
prea simt eu din fire. Da tot învârtindu-mă atâta prin lume, 
îmi făcui o părere a mea. Or fi sau n-or fi sfinţi, arhangheli, 
îngeri, dar diavoli eu unul zic că există. Ba mai mult. Eu 


cred că sunt organizaţi ca la regimente: cu soldaţi proşti, ou 
căprari, cu sergenţi, cu locotenenţi, cu căpitani. Ba cred că 
li se distribuie şi decoraţii. Şi eu cred că un diavol cu grad 
mare, un colonel pe care-l păştea pensia înainte de a ajunge 
general şi care-şi prinsese nu nevasta bătrână ci ibovnica 
fragedă ou un pârlit de sublocotenent, şi-a găsit de lucru, 
sau o fi fost trimis cu ordin de serviviciu, în satul nostru. Eu 
îmi făceam liniştit slujba, iama vină tor, restul anului şi 
vânător şi pădurar. Vara mă urneam greu din pădure, numa 
dacă veneai tu acasă. Altminteri, coboram la nişte izvoare, 
spre margine, locuri alese cu chibzuială şi înţelegere, de, ca 
să-mi mai încerc şi eu mâinile şi altele cu nişte zvârluge. Ei, 
da-n vara aceea, măi băiete, eu cred că poposise colonelul 
acela în sat, fiindcă zvârlugele nu mai găseau izvoarele. Aşa 
că luai şi eu urmele colonelului, ca un sergent cum nu se 
poate mai bleg. Ce s-o mai lungesc?! Am răsuflat eu bine, 
până văd că-mi aţine una calea. Nu era prea mândră la 
chip, da făptura i se încovoia ca o nuia de corn, adică îţi 
venea s-o îndoi cu mâinile încordate, nu suflând de două ori 
din nas. Eu nemaifiind un învățăcel numai atingându-i cotul 
pricep că ea o luase razna când nu trebuia, adică o- 
vrednicise cineva cu sămânță. Şi-i zic: bre fată, eu mă dau 
în lături. Şi ies din casa ei, aşa cum intrasem, fără măcar să- 
i sugrum mijlocul. Diavolul acela cu grad mare avusese grijă 
să posteze, ici-colo, pe la ferestre, nişte capete de 
prostănaci. Eu, cum zice omul, îmi văd de mioarele mele 
binecunoscute. Aia mereu îmi aţinea calea, da eu o ocoleam. 
„Nu vreau bucluc pe degeaba, i-am spus. Caută pe unul mai 
nevoiaş la minte.” Măi băiete, într-o bună zi, după ce i se 
întorc părinţii acasă, aia se duce cu o frânghie în şură şi se 
spânzură. lar pacostea pe capul cui cade? Măi, ce oameni! 
Îmi venea să-i strâng pe toţi, ca la armată, în şiruri drepte şi 
să încep să-i sudui şi să le dau câte un picior bun undeva. Şi 
zvonul se răspândeşte. Şi după trei zile se întoarce mumă- 
ta de la mănăstire. Neamurile au întâmpinat-o cu vestea de 
la gară. Ea n-a zis nimic, sau poate m-o fi blestemat în 


gândul ei cu toată cruzimea. A ajuns frumuşel acasă, a pus 
mâna pe un târn, şi aşa, măi băiete, cu târnul, fără nicio 
vorbă, şi-a scos neamurile afară din casă şi din ogradă. Apoi 
le-a azvârlit boarfele în uliţă şi s-a închis în casă. După trei 
zile a ieşit mai dreaptă şi mai mândră decât când era fată... 
Spune şi tu! Ce puteam să fac? Am trecut de două ori prin 
faţa casei. Era la geam. Nu şi-a întors capul. A rămas 
ţeapănă. Da' când i-am văzut privirile, am înţeles că-i mai 
lesne să mă însoțesc cu o lupoaică decât cu ea. Mi-am băgat 
şi eu capul în umeri ca un netot, ea crezând pesemne şi mai 
tare în vina mea... Da' tot am aflat eu de ce-a plecat de la 
mânăstire, după aproape cinci ani de rugăciuni... şi de 
ţesut. Mi-a povestit pe îndelete o colegă de-a ei, o 
călugăriţă... Tare năprasnică mai era şi asta! Venea de 
câteva ori pe an, într-un loc anume, ca să-i aducă unui 
păcătos aghiazmă. Păcătosul acela eram eu. Ş-avea o 
aghiazmă în şipul acela întunecat, că numai mirosind-o, eu 
cred că şi sfinţii aceia de piatră din cimitir ar fi sărit din 
cruci. Ea mi-a spus cum s-a întâmplat totul după o duşcă de 
licoare şi următoarele... Cică venise la mânăstire, unul din 
ăia mari, cu multe fireturi, un mitropolit care-şi avea 
numele şi prin cărţi. Şi-o ocheşte el din amvon. Şi auzindu-i 
păcatele, îi spune că o să vină în chilia ei pentru a o mântui. 
Măi băiete, şi se duce. Şi începe o „sfântă născătoare” şi un 
„În Iordan bdtezatu-te-ai tu doamne” şi nişte chestii cu 
Savaot, ce-şi mai amintea şi el din tinereţe. Mai face el apel 
şi la duhul sfânt pentru a pogori pentru o lucrare cam 
întunecată, ceea ce-l face să-şi scape labele prin nişte locuri 
pe care le avea cam ascunse călugăriţa aceea 
îngenuncheată. Lumea spune că a ieşit ca un fulger pe uşile 
şi porţile mânăstirii care se deschideau singure, ca-ntr-o 
minune, dar precâte o cunosc eu pe Minodora, nu cred să 
nu fi fost acolo şi nişte trăsnete înaintea fulgerului. Ileşind 
pe ultima poartă, cică s-a întors pentru a spune că-i numai 
pierzanie şi făţărnicie acolo. Aia cu aghiazma jura că a 
auzit-o strigând aşa, da zicea că nu e adevărat. Şi mi-a 


întins şipul să mai beau, parcă aveam eu nevoie de licoare... 
Şi aşa, am rămas tot pe alături, singuratic şi hărțuit. Într-o 
zi am crezut că lucrurile sunt pe cale să se îndrepte. 
Nenorocita aia, înainte de a se spânzura, îi spusese unei 
bunici de dincolo de munte toată istoria şi numele âăluia. Şi 
bătrâna, aflând după câţiva ani nenorocirea, a dat totul în 
vileag. S-a răspândit repede adevărul. Şi iar am început să 
mă plimb prin faţa casei Minodorei. Parcă se schimbase 
ceva în căutătura ei. Da' se vede treaba că diavolul ăla mare 
umbla acum după o decorație şi mai mare, fiindcă-şi mai 
târâia ciubotele şi altele prin sat. Tocma' în ziua când mă 
hotărâsem să deschid gura, pe cine crezi tu, măi băiete, că 
văd intrând la ea? Ba după ce-mi făcuse şi nişte semne cu 
mâna. Aia cu aghiazmă, bre! Da nu mai avea şipul la ea şi 
nu mai purta uniformă de călugăriţă. Avea o rochie subţire 
şi scurtă şi părul zburlit ca o blană de mioară. Ce puteam să 
fac? Mă întorsei frumuşel şi iar luai calea pădurii. Acum s-ar 
zice că m-am mai liniştit, de, la o vârstă anumită, taina e 
mai bună decât fudulia... Om vedea şi noi ce-o mai aduce 
timpul, că dacă-i vorba de nădejdi, nimeni nu ţi le poate 
cântări, aşa că n-ai decât să te încarci cu ele, colt vrei... Ţi- 
am spus toate astea ca să mă mai răcoresc şi eu. Dacă vrei, 
poţi să mă judeci, da eu ştiu că-n noaptea asta o să am un 
somn liniştit. 

Amândoi se încredinţară unui somn liniştit ou vise calme. 
În cele câteva zile pe care le petrecuseră colindând 
împreună, până ajunseră înapoi la cabană, se apropiaseră şi 
mai mult unul de altul. Nu-şi mai istoriseau amintiri şi nici 
nu-şi mai iscodeau viitorul. Se mulţumeau să guste farmecul 
zilelor şi nopţilor de munte. Erau zgârciţi la vorbă, dar 
privirile li se îmbătau de miracolele risipite cu atâta 
generozitate în jurul lor. La despărţire, îşi strânseră din nou 
mina ca doi voinici. 

— Când te-i simţi obosit, spuse 'Toader cam întristat, sau 
când ţi s-o face dor de linişte, mută-te pentru o vreme 


încoace. Eu de aceste locuri nu mă despart. Prea m-am 
răspândit prin ele. 

Muşat nu ştia ce să-i răspundă. Trăia şi el tristeţea 
despărțirii. Plecă în tăcere capul. 

— Cine ştie, continuă pădurarul, poate-i fi având şi tu 
nişte gânduri de oare ţi-e tot atât de greu să te desparţi ca 
mie de aceste meleaguri. O fi asta soarta noastră. Da de 
scris, măcar o dată să-mi scrii, ca să ştiu unde te pot găsi. 

Tânărul plecă din nou capul. Vorbele îi ieşiră fără voia lui 
de pe buze: 

— Meleagurile matale sunt pline de leacuri. Mi-e teamă 
însă că dacă le-ai părăsi s-ar risipi şi leacurile. Îţi voi scrie, 
nene 'loader. 

Vânătorul îl urmări cu privirea până se pierdu cu totul în 
pădure. Apoi îşi spuse oftând: 

„Ei, dacă mi-aş găsi şi eu leacul pe-aici!... Sau, cine ştie?! 
poate că se lecuieşte totul prin bătrâneţe...” 


3 


Aceeaşi vecină care-l descususe prima dată îl întâmpină 
de departe cu vestea: 

— Ai un oaspete de câteva zile, Ionuţ. Mi-a lăsat vorbă că 
se duce în sus, pe malul gârlei. 

În casă văzu bagajele lui Liviu şi-şi aminti promisiunea 
acestuia de a-i face o vizită. Uită de foame şi pomi vesel, cu 
paşi iuți, pe valea Cungrişoarei în sus. Zări de departe 
silueta lui. Vru să strige, dar se opri. Liviu nu era singur. 
Lângă el, pe mal, o formă omenească îşi suspendase 
picioarele deasupra apei. Înaintă câteva clipe fără să ştie 
încotro merge. Apoi se opri. Era mai bine să se întoarcă îşi 
imagină că se aseamănă cu un sunet fals. Trăia senzaţia 
unei stridenţe şi voia să se elibereze de ea. Fusese însă 


văzut. Liviu îl întâmpină ou un chiot vesel şi se aruncă în 
apă, intr-un salt comic, dezordonat. Doina se ridicase în 
picioare şi-l chema cu amândouă mâinile. Apoi sări şi ea în 
apă, întâi ghemuindu-se, pe urmă întinzându-se dreaptă ca 
o Lumânare. Văzu copacul la locul lui. 

O clipă crezuse că nu mai era acolo. Mergea încet, 
bâjbâind, ca într-o ceaţă. Închise ochii şi răsuflă adânc. Era 
o stare absurdă, erau clipe absurde. Încercă să le alunge şi 
izbuti. Ajunse vesel la marginea apei. Amintirea unui gust 
amar se îndepărtase. 

Nu reuşi să le spună nicio noutate, nici măcar o amintire. 
Toate zilele şi nopţile de munte încăpeau în câteva cuvinte: 
soare, creste, platouri, flori, cântece, negură, lumină difuză, 
sau într-unul singur: Toader. Le folosi pe toate, alandala, 
sau cel puţin aşa simţea el. Numai când îşi aminti de 
groaznicul urcuş, râse, repetând ceea ce-i spusese lui 
Toader: 

— Drumul spre infern trece pe la Negurei... 

Ei făcură haz şi-l bombardară cu noutăţi. lot ceea ce-i 
spuneau li se părea nou: fiecare dimineaţă de plajă, fiecare 
oră, fiecare minut al fiecărei dimineţi. Salturile în apă (n-o 
văzuse până atunci în costum de baie), ridicarea unui zăgaz 
pentru a creşte înălţimea apei în ochi, ascensiunile în copac 
(oare fuseseră şi căderi?), amurguri, rouă zorilor, 
mănunchiuri de flori, şi la urmă vestea cea mare, rostită ca 
o întrebare plină de răspuns? 

— E mai bine să urmez Politehnica, nu-i aşa? 

— Ştii că ne-au numit pe amândoi asistenţi? Pe mine m-a 
ales Bărbulescu, pe tine „Infinitul”. Şi-ncă una. loane! Am 
fost repartizaţi amândoi la Institutul de cercetări ştiinţifice 
al lui Bărbulescu. 

Erau note stridente în melodia aceea cu melancolii. Poate 
de aceea rămaseră un moment nedumeriţi şi încurcaţi. Se 
trântiră însă repede pe iarbă, ca trei raze oare ţâşneau din 
acelaşi focar, ca o elice imobilă. Aproape li se atingeau 
frunţile. Rodeau, povestindu-şi iarăşi întâmplări care n- 


avuseseră vreme să se preschimbe în amintiri. 'loate 
nimicurile căpătau valoare. Oare nu încercau să pună la loc 
frunzele de pe o creangă jupuită? Undeva li se zăpăceau 
vorbele şi gândurile. Atunci se încredinţau, tăcuţi şi parcă 
furişându-se, soarelui, iar când se saturau de căldură se 
aruncau în apă, în salturi groteşti însoţite de chiote. 
Adolescenţa târzie se refăcea. Apoi se căţărau în copac şi se 
aşezau, fiecare intr-o împletitură de crengi. 

Se întâlneau în fiecare zi, în acelaşi loc, la aceeaşi oră. Îşi 
plimbau tălpile goale prin iarba rece, căutau spectrul solar 
în boabele de rouă, se aşezau! la marginea ochiului, toţi cu 
picioarele întinse, drepte ca tunurile unei nave. Erau mereu 
împreună pe malul apei, până îi învelea cu straie reci 
amurgul. Îşi continuau veselia şi emoţiile acasă la Doina, 
până noaptea târziu. Citeau sau recitau versuri, îngânau 
melodii, uneori evadau în visuri sau îşi găseau preocupări 
într-un pachet de cărţi de joc. Priveau stelele de la 
fereastră, şi pentru a descifra o întreagă constelație făceau 
echilibru pe pervaz şi-şi suceau gâtul până ameţeau de 
durere. Se despărţeau târziu, cu amintirea sclipirilor 
ascuţite şi înţepătoare ale stelelor. 

— E ca o primăvară fata asta, Ioane. M-am îndrăgostit de 
gândul şi de clipa care m-au trimis încoace. lar mâine... 

Îl conduseră pe Liviu la gară. Pe poteca aceea tăinuită 
atâta vreme, apoi pe valea Cungrişoarei în jos. Urcară 
împreună cu el în tren şi săriră din mers. Apoi se întoarseră 
trişti, tăcuţi, îngânduraţi. Mergeau alături, pe drumul ocolit, 
lung şi monoton. La despărţire, seara, degetele li se 
întâlniră ca nişte adieri. Dar nu-şi spuseră niciun cuvânt. 

— Care din ei îţi place mai mult? o întrebă mama. Pe care 
ţi l-ai ales? Dacă ar fi după mine... 

— Nu vreau să mă întrebi nimic. Acuma nu vreau. Dacă 
aş putea să închid ochii şi să dorm... 

— Mie mi se pare... 

— “Te rog, mamă... Mâine, poimâine, peste o sută de zile, 
îţi voi spune fotul... Dar acum nu pot... 


Era o noapte fără somn, cu lună plină, ou adieri molcome, 
cu apele încărcate de raze. Şi cu neliniştil. 

— Nu-mi spune nimic, lonuţ. Lasă-l pe el acolo, în lumea 
lui. Ne desparte întunecimea pădurii. 

— Aş vrea atât de mult să nu fii nedreaptă! Altă dată nu 
ți-aş fi spus asta. 

— Sunt suflete pe care nu le pot schimba nici rugăciunile, 
nici... Culcă-te, Ionuţ. 


A doua zi se duse pe malul apei. Mai târziu veni şi ea şi se 
aşeză la locul ei ca un cuvânt necesar într-o frază. Nu vorbi 
nici ea, nici el. Stăteau tăcuţi pe mal, ciugulind iarba cu 
degetele. În arşiţa zenitului, el se aruncă în apă, fără chiote, 
fără mişcări caraghioase. Ea rămase pe mal! Când el se 
căţără pe mal, o văzu pe ea căţărându-se în copac. Nu se 
duse după ea. 

Zilele treceau, se iroseau în minute şi ore inutile acolo, pe 
malul apei. Ea venea ca prima dată, îmbrăcată băieţeşte, cu 
părul ascuns în şapcă; el cu undiţa şi ou tăcerea lui veche. 
Rareori îşi puneau întrebări, dar şi atunci nu căutau şi nu 
aşteptau răspunsuri. Seara se plimbau alături pe malul 
apei. 

Într-o zi se urcă în pom şi-l chemă şi pe dânsul. 

— Vorbeşte-mi de simetrii, îl rugă ea. 

El îi spuse câteva cuvinte încurcate, apoi îi descoperi 
simetrii pe o creangă plină de frunze. Ea le rupse încet, cu 
vârful degetelor. Lăsă una singură undeva stingherită. 
Creanga îi alunecă încet din mină, dar nu putea să-şi 
închipuie că va ajunge pe pământ. 

— E o zi tristă, spuse ea. Coborâm, nu-i aşa? 

El ajunse pe pământ primul, şi «ea, fără să spună vreun 
cuvânt, se aruncă, după ce-şi descoperi părul. O prinse 
deasupra capului, de mijloc, şi începu s-o coboare încet spre 
pământ. Nu îndrăzni să şi-o apropie de piept. Dar simţi 


braţele ei cuprinzându-i gâtul şi simţi gura ei căutându-l 
sălbatic. O purtă aşa multă vreme. 

— E o zi tristă, nu-i aşa? spuse ea foarte târziu. 

El nu răspunse. 

Plecă a doua zi în zori prin ultima ceaţă a nopţii. Voia să 
se termine totul aşa cum începuse. Ca un vis. 


Capitolul IV 
1 


Visul se risipise de multă vreme ca o ceaţă. Lumea era 
concretă, fără plăsmuiri înşelătoare, clipele erau grele, 
încărcate de mişcare şi de materie. Zilele şi nopţile ou ape 
şi munţi, cu miresme şi tăceri. Se odihneau undeva printre 
amintiri obscure, şi prezentul, grăbit, n-avea vreme să le 
developeze. Oamenii foloseau formule, planşe, rigle de 
calcul, îşi potriveau ceasurile după ora exactă, comentau 
ştirile din ziare, semnau în registre, se încovoiau ore întregi 
deasupra birourilor, căutând cifre şi linii pentru rapoarte şi 
proiecte. Din această armată a muncii cotidiene făcea pante 
şi Muşat. 

În primele săptămâni se simţise stingher. Oamenii, 
locurile, preocupările, totul îi era necunoscut. Crezuse că va 
lucra cu Liviu în acelaşi birou şi astfel nu se va simţi izolat 
intr-o lume străină. Liviu făcea însă parte din altă secţie, 
care-şi avea sediul în altă aripă a clădirii şi la alt etaj. Îşi 
făceau semn uneori cu mina din balcoane, dar se întâlneau 
rar, la şedinţe sau la Politehnică dacă li se potriveau orele 
de seminalii. Încercase de câteva ori să-şi vadă prietenul în 
timpul lucrului, dar îl găsise de fiecare dată (nervos, 
preocupat, înconjurat de maldăre de dosare, reviste şi 
planşe. 


— N-am timp nici să răsuflu, Ioane, îi răspundea Liviu. Nu 
ştiu dacă voi rezista acestei avalanşe. 

Se retrăgea în vârful picioarelor, tăcut, stingher, 
războindu-se singur cu un noian de întrebări. Se aşeza Ia 
masa lui de lucru, străduindu-se zadarnic să scape de 
gândul că oamenii din jur îl iscodesc pe furiş ca pe-o fiinţă 
ciudată, iar când lipseşte îl transformă în subiect de 
discuţie. Senzaţia aceasta îl chinuia de multă vreme, poate 
că-i apăruse înainte de a călca pragul institutului. Nu putea 
să-şi amintească momentul precis când i se confirmase. 
Simţise însă de câteva ori că-l ard în spate priviri ostile. Nici 
n-avusese curajul să se întoarcă. I se părea că e îmbrăcat în 
hainele altcuiva, care-l înghesuie şi-l deformează ca nişte 
cuirase prea strimte. Alteori, sosind pe neaşteptate în birou 
de la şcoală, descoperise o tăcere nefirească, forţată, parcă 
ostentativă. Nimeni nu-l întreba niciodată nimic. I se 
răspundea sec la salut, i se adresau câteva vorbe în 
momentul când i se înmâna dosarul de lucru, i se aruncau 
priviri mirate, uimite, neîncrezătoare în momentul când 
înapoia dosarul cu toate problemele rezolvate. Şi pentru că- 
i rămânea prea mult timp liber, se pregătea pentru 
seminarii, dezvoltând şi complicând până la absurd 
capitolele cele mai grele din cursurile „Infinitului”. Atunci 
uita unde se află, nu mai ştia ce se petrece în jurul lui. Se 
trezea târziu, singur în birou, acele ceasornicului de perete 
indicau o eră de seară, dar el parcă mai auzea ecoul 
apropiat al cuvintelor convenţionale de salut ou care-l 
părăsiseră colegii de birou. Vorbele îi fâlfâiau la ureche, şi 
totuşi erau ore de când fuseseră rostite. 

Noaptea, acasă, în camera mobilată pe care-o închinase 
intr-un bloc din apropierea Cişmigiului, încerca să 
reconstituie figurile colegilor lui şi constata mereu cu 
spaimă că nu i-ar putea identifica pe stradă, atât de 
nelămurit îi apăreau. Poate că se întâlnise cu ei, poate că-l 
priviseră insistent, aşteptând un gest elementar de politeţe 


pe care-l datora, şi aceste gânduri îi înţepau pielea şi-i 
acopereau trupul cu un val rece de sudoare. 

„Mâine, orice-ar fi, îi voi privi pe fiecare, se răzvrătea el 
încordându-şi pumnii. Îmi voi transforma ochii în obiectivul 
indiferent al unui aparat de fotografiat. Îmi voi strânge faţa 
în palme ca să-mi alung roşeaţa şi voi privi în jurul meu ca 
dintr-un scaun la teatru!” 

A doua zi însă, chiar în clipa în oare pătrundea în biroul 
pustiu, simţea că nu-şi va putea pune în aplicare hotărârea. 
Răspundea la primul salut cu capul în pământ. Ştia că a 
sosit şeful biroului, îşi imagina figura lui obosită, palidă, 
cearcănele din jurul ochilor, îi auzea mişcările molatice cu 
care-şi lepăda haina de stradă şi-şi îmbrăca halatul de 
lucru, aştepta scârţiitul scaunului şi căderea coatelor pe 
masă. 

După câteva minute sosea şi secretara secţiei, anunțând 
mai întâi starea vremii: „Azi e frumos”, sau „Azi e urâtu, sau 
„Azi e ca ieri”, şi după aceea salutând parcă surprinsă: 
„Aaaa! Bună dimineaţa!” Când auzea clinchetul poşetei, îşi 
arunca pe furiş, pentru o clipă, privirile spre dânsa. Ştia că 
nu-l va observa. Era mereu cu spatele la el; într-o mână 
ţinea cutiuţa cu farduri, iar în cealaltă — o oglindă mică, pe 
care o plimba deasupra capului cu gesturi lente şi 
maiestuoase. 

Când răsuna a doua oară clinchetul poşetei, se deschidea 
iarăşi uşa, cu un gest larg şi zgomotos de astă dată. Cei doi 
ingineri care soseau întotdeauna împreună îl înfricoşau cel 
mai mult pe Muşat. Erau prea veseli, prea exuberanţi. 
Văzându-i de câteva ori în pragul uşii (le plăcea să se 
oprească în prag în poziţie de drepţi şi să salute la unison 
ca la armată: „Să trăiţi!”), Muşat avusese impresia că numai 
împreună, înnodându-se şi completându-se amândoi, pot 
constitui o persoană întreagă. Unul era mic şi durduliu, 
celălalt — înalt şi slab; primul era atât de chel, că nimeni n- 
ar fi putut spune ce culoare avusese părul lui, al doilea. 
Parcă suporta cu greu povara neagră, deasă şi zburlită 


care-i acoperea capul ca o cuşmă; cel scund avea o faţă 
exagerat de rotundă, lucitoare şi mobilă, figura celui înalt i- 
ar fi sugerat unui caricaturist imaginea unui triunghi 
ascuţit ou vârful în jos şi uimea oamenii prin fixitatea de 
necrezut a trăsăturilor chiar atunci când râdea cu hohote. 
Atracția dintre ei părea strict necesară, ca plusul şi minusul 
în electricitate. Aproape tot timpul glumeau sau se pierdeau 
în interminabile comentarii sportive. Numai spire sfârşitul 
zilei de lucru se repezeau asupra dosarelor pentru a le 
înmâna la ora exactă, neterminate şi adnotate superficial, 
şefului secţiei. Acesta le primea tăcut, nu făcea nicio 
remarcă, nicio aluzie, le lua cu dânsul acasă, şi dacă nu 
reuşea să termine calculele, le strecura, a doua zi, în vraful 
pe care i-l încredința lui Muşat. Lucrul acesta se întâmplă 
însă abia după câteva luni de la angajarea tânărului la 
institut. Până atunci Muşat fusese nevoit să suporte cu 
revoltă tăcută spionajul deschis, ostentativ, dezagreabil al 
celor două contraste şi schimbările de atitudine ale şefului 
secţiei. 

După ce câteva săptămâni fusese înconjurat cu o 
indiferenţă  neprefăcută, Muşat se pomenise deodată 
obiectul central al privirilor tuturor. La aceasta contribuise 
un eveniment care scăpa însă înţelegerii lui. 

Secţia de calcule şi verificări la care fusese repartizat 
primise o lucrare urgentă care necesita participarea 
tuturor cercetătorilor. Inginerul Bostan, şeful secţiei, omul 
acela palid, obosit, mereu asaltat de nelinişti, il rugase şi pe 
el să dea o mină de ajutor încredinţându-i pentru prima 
dată o lucrare mai importantă. Până atunci Toiul său fusese 
acela de a manipula o maşină de calculat, treabă meschină, 
care-l obosea şi-l înfuria peste măsură. Noua lucrare, 
despre importanţa căreia i se vorbise drastic şi solemn, 
trebuia predată în trei zile. Era vorba de calcularea unui 
complex de operaţii la un anumit tip de maşină. În loc să 
înceapă calculele fragmentar, aşa cum i se indicase, se 
străduise să intuiască întregul complex, convins că va găsi 


în cel mai scurt timp metoda cea mai sigură de calcul. Intr- 
adevăr, după un sfert de oră avea soluţia problemei în faţă. 
În două ore şi jumătate transformase simbolurile în cifre 
precise. Uitându-se la ceas, sări ca un arc de pe scaun. Îi 
mai rămânea un sfert de oră până la începerea seminarului. 
Îi înapoie şefului secţiei dosarul, se scuză încurcat şi ieşi 
glonţ pe uşă. 

Abia acasă inginerul deschise dosarul lui Muşat. Ridică 
din sprincene cu gestul unui om blazat, oftă adânc, dar, 
întâlnind chipurile nevestei şi ale celor doi copii, privirile îi 
deveniră dintr-o dată duioase. Parcă privea un tablou, atât 
de liniştii şi de tăcuţi stăteau tustrei pe marginea patului. 
Un zâmbet ofilit, dureros, pe care nevasta i-l aştepta 
întotdeauna cu spaimă, se zugrăvi pe faţa lui. 

— N-am ce face, spuse el împăcat, trebuie să-l duc şi pe 
băiatul ăsta în spate. Am ştiut asta înainte de a-i preda 
lucrarea. Toată lumea spune că-i cam zănatec. 

— Trebuie, îl încurajă nevasta. Acuşi vor creşte copiii, şi 
multe griji ne vor părăsi. Trece timpul, trece... 

Erau cuvintele neschimbate cu care-i răsplătea zâmbetul 
acela dureros, blazat şi înţelegător. 

Copiii nu aşteptară niciun alt îndemn. Când auzeau 
vorbele mamei: „Irece timpul, trece...” ştiau că pot să se 
ducă în curte, că pot să se joace în voie şi chiar să ţipe fără 
să-i cânte cineva. Părăsiră şi de astă dată camera, tot în 
vârful picioarelor. 

Nevasta rămânea tot nemişcată pe marginea patului, şi 
chipul ei reflecta ca o oglindă simţămintele bărbatului, care 
lucra la birou. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă ea deodată, îngrozită. 

— Nu ştiu nici eu, nu-mi pot imagina ce... ce... E absolut 
imposibil! E... e o halucinație. lartă-mă o clipă. 

Clipa nu se mai sfârşea. Copiii dormeau., ceasul bătuse 
demult miezul nopţii, el calcula fără încetare, umplând cu 
cifre şi formule coli după coli, ea tremura în somn şi visa 
trist într-un fotoliu. Îl întrebă năucită în zori: 


— Ce s-a întâmplat? 

— Încă n-am isprăvit, dar n-am găsit până acum nicio 
eroare, nimic... înţelegi? E peste puterile mele, <peste 
înţelegerea mea... Toate rezultatele lui coincid ou ale mele. 
Nu-mi pot imagina cum şi când a calculat. Poate că e 
adevărat ce spunea cineva... Poate că e cu adevărat un...un 
fenomen... un... 

— Crezi că s-ar putea să-ţi ia locul? 

— Nu ştiu, dragă Silvia. Mă apăr cum pot, dar în cazul 
acesta... Nu ştiu... Poate că e o simplă întâmplare. 

Inginerul Bostan se specializase în Belgia înainte de 
primul război mondial intr-o ramură a siderurgiei care-şi 
trăia ultimele zile. Aproape 30 de ani lucrase acolo. Prea 
bătrân ca să-şi caute o nouă specializare şi prea obosit ca să 
se mute în singurul orăşel în care mai putea fi câţiva ani de 
folos, îşi căuta de lucru unde vedea cu ochii, transferându- 
se din întreprindere în întreprindere, în tot felul de posturi. 
În clipa când i se cereau relaţii cu privire la specialitatea 
lui, căuta alt loc de muncă. Ajunsese la institut prin 
recomandarea unei vechi cunoştinţe. Crezuse, în sfârşit, că 
va răsufla liniştit. Problemele funcţiei sale nu-i erau intru 
totul străine. Era nevoit să muncească mai mult decât un 
specialist, dar nu-şi făcuse niciodată iluzii că poate răzbi 
prin viaţă citind ziarul şi fumând tacticos într-un fotoliu. 
Lucra cât trei, atent, cu migală, verifica şi răzverifica 
fiecare calcul, pentru a evita orice erori şi nemulțumiri. Nu 
se dădea în lături să facă şi lucrările altora numai să fie 
linişte în secţia lui şi postul neprimejduit. Nu primise până 
atunci niciun reproş. 

— Poate c-ar fi bine să-l inviţi pe la noi... răsună vocea 
femeii. Să îmbrăcăm frumos copiii... Poate că e om bun şi se 
va înduioşa... 

— Nu ştiu... Să văd... Să văd ce va spune. 

Muşat însă nu-i spuse nimic. Uitase cu totul de dosar. Nici 
măcar nu-l întrebă de convenienţă dacă l-au satisfăcut 
calculele. Oare se prefăcea? Sau avea un fel cu totul aparte 


de a se purta? Erau singuri în birou. Ceilalţi încă nu 
sosiseră. În spaima lui ascunsă, inginerul Bostan avu o idee 
salvatoare. Ce-ar fi să-şi trateze subalternul cât se poate de 
firesc? Să rămână la fel de nepăsător ca şi până atunci, să 
nu pară că dă importanţă felului cum lucrează, să nu pară 
uimit, mulţumit sau neîncrezător, să tacă, aşa cum tace şi el. 
Şi pentru a se pune pe sine însuşi la încercare, îi dădu 
imediat spre rezolvare cea mai importantă parte a lucrării. 
Deşi înlemnit de groază şi uimire, cu inima îngheţată, avu 
puterea să nu zică nici măcar „mulţumesc” când, după şase 
ore, Muşat, indiferent şi tăcut, îi înapoie dosarul. Îşi 
consacră câteva nopţi în întregime verificării calculelor lui 
Muşat. Nu descoperi nicio eroare. 

— Nu crezi totuşi c-ar fi bine să-l invităm la noi? 
îmbrăcăm frumos copiii... 

— Nu ştiu. Nu cred. Am un anumit plan. Nu vreau să 
observe nimic... Nu sunt un tâlhar, Silvia. Mă gândesc şi eu 
tot la copii... Poate că aşa e felul lui de-a fi. De ce să-l invit? 
Poate că nu ştie ce e ou el. De ce să-i deschid ochii?... Azi 
trebuie să fia lucid, iartă-mă, Silvia. Predau lucrarea. 

Direcţia institutului aduse mulţumiri publice secţiei lui 
Bostan şi-l răsplăti pe acesta cu un. Premiu important. 

— S-a întâmplat o nenorocire, Silvia. Ce ne facem? în ziua 
aceea copiii nu mai auziră cuvintele care le deschideau 
libertatea şi nu se mai aşezară pe marginea patului liniştiţi, 
ca într-un tablou, lângă mama lor. Şi nici ea nu mai rămase 
de veghe în fotoliu până în zori. Şi nici el nu-şi mai fumă 
ţigara de foi, închisă ermetic intr-un tub de metal, aşa cum 
obişnuia la zile mari. 

— Trebuie să-l invităm la noi, Silvia. 

— Nu ştiu. Eu de banii aceia nu mă pot atinge. 

Muşat veni în vizită într-o sâmbătă după amiază. Îl luase 
aproape cu forţa şeful lui. Silvia pregătise un adevărat 
festin. Tânărul nu simţi nimic din atenţia şi căldura cu care 
era înconjurat. Sa descoperea stingher, străin. Copiii însă îl 
înduioşau şi-i mângâia pe furiş, fără vorbe. 


— Oare ce-o fi cu el? întrebă Silvia după ce oaspetele îi 
părăsi. Copiii se uitau frumos la el. 

— Nu ştiu. Mi-e teamă, Silvia. Parcă a spus — sau aşa am 
înţeles eu — că nu e mulţumit cu locul lui. 

— Şi cu banii ce facem?... La urma urmei, tu ţi-ai făcut 
datoria. N-ai muncit ca să-l controlezi? 

— De ce zicea că nu e mulţumit cu locul lui? Dacă face o 
reclamaţie sau... Nu ştiu. Şi mai sunt şi banii aceia. E 
adevărat că am muncit paralel cu el. Dar dacă nu 
coincideau rezultatele, trebuia să mai verific o dată. Alte 
zile... 

— Vine iama... Avem atâtea nevoi... Să-l invităm la pom. 

— Oare nu cumva se gândeşte că ocup locul lui? 

— Să-l chemăm la pom. Mirosu-l de brad, de luminări, 
cântecele copiilor... Poate se va înduioşa... 

lama şi sărbătoarea pomului se apropia, dar Muşat nu 
primi nicio invitaţie. Intre el şi unul din conducătorii 
institutului se iscase un conflict neaşteptat, al cărui 
paratrăsnet voluntar, dar nechemat şi nebăgat în seamă era 
inginerul Bostan. 


2 


Cu toată nepăsarea şi tăcerea şefului secţiei, în biroul 
izolat de la etajul IV se aflase ceva despre rapiditatea 
uimitoare ou care calcula Muşat. La aceasta mai 
contribuiseră şi unele zvonuri culese de la Politehnică. 
Secretara secţiei, Irina Stroe, nu manifestă decât acel dram 
de curiozitate fără de care sar fi simţit lezată în 
feminitatea ei. O uşoară surprindere, câteva grimase de 
neîncredere şi un mănunchi de vorbe culese parcă dintr-un 
buletin meteorologic. Tânărul angajat şi arta lui de a calcula 
rapid nu intrau în vederile ei. Ea prefera cavaleri galanţi, 
risipitori de gesturi şi vorbe distinse, posesori ai unei 
frumuseți unanim recunoscute, după etalon. Nu simţea însă 
niciun fel de antipatie pentru Muşat; dimpotrivă, uneori îl 
compătimea pentru sfiala şi stângăcia lui. 

Alţi ingineri în schimb, şi mai cu seamă cei doi tineri 
palavragii care speculau cu atâta cruzime neliniştea şi 
spaima lui Boston, organizară o adevărată acţiune de 
supraveghere şi de control asupra lui Muşat. Şi State cel 
durduliu şi mărunţel, şi Ifrim, oponentul lui, stăteau de 
multe ori ceasuri întregi în preajma „fenomenului”, 
urmărindu-i fiecare mişcare, holbându-şi ochii asupra 
fiecărei socoteli, asupra fiecărui şir de cifre care apăreau 
pe colile de hârtie din faţa lui Muşat. Nu întrebau niciodată 
nimic, se mulţumeau doar să privească, şi făceau aceasta 
cât se poate de firesc, cu o nonşalanţă care-l agasa la culme 
pe Muşat. În clipa când se întorceau la birourile lor, îşi 
reluau conversațiile despre sport ca şi cum până atunci se 
îndeletniciseră cu culegerea unor date sportive din foile 
celui pe care-l supravegheau. 

Cu toate strădaniile lor, nu izbutiră să priceapă nicio iotă 
din formulele pe oare Muşat le folosea în rezolvarea 
lucrărilor sale. Calculele le erau familiare, aceleaşi operaţii 


pe care le puteau face cu creionul, ou rigla sau cu maşina. 
Dar nu puteau descifra formulele sintetice, metodele ad- 
hoc, cu care colegul lor simplifica operaţiile. Tot ceea ce 
înţeleseră până la urmă era diversitatea formulelor, 
nesimilitudinea lor. Muşat nu folosea o regulă generală, pe 
care ar fi putut s-o prindă la repezeală, ci găsea fiecărei 
lucrări o soluţie aparte. Aşa se face că într-o bună zi Muşat 
nu-i mai simţi pe cei doi În spatele lui. O bună bucată de 
vreme aşteptă paralizat, incapabil să-şi înceapă lucrul. Avu 
chiar îndrăzneala să se uite spre dânşii cu o căutătură care 
cerea răspuns. Cei doi îşi părăsiseră preocuparea aceea 
ciudată aşa cum şi-o începuseră: fără să spună vreun 
cuvânt, fără să se sinchisească de cineva. Uitaseră iarăşi de 
el. Încercă să uite şi el de dânşii. 

Nu trecu nicio săptămână de la această despărţire 
plăcută pentru el, când se pomeni într-o dimineaţă cu 
amândoi în faţa mesei la care lucra, nu în spatele ei, ca 
până atunci. Fără o prea lungă şi prea politicoasă 
introducere, îi cereau amândoi „concursul” la o lucrare pe 
oare le-o încredinţase „expres” şi, suplimentar” şeful 
departamentului de cercetări speciale, unul dintre adjuncţii 
lui Bărbulescu. Concursul acesta se referea la rezolvarea 
unei părţi importante — cam două treimi — din dosarul cu 
titlul PI.P 12, care urma să fixeze sistemul de funcţionare a 
unei maşini grele, de mare capacitate. 

Muşat nu avu nevoie să calculeze prea multă vreme. 
Analiza schemei de funcţionare a maşinii, în special 
complexul de reglare automată, îi demonstră existenţa unei 
erori fundamentale. Calculele în amănunt puteau să fie 
precise, însă fuzionarea principiilor de mecanică era făcută 
arbitrar, ca într-o joacă de copil, forțând până la exagerare 
o simplificare grotescă. 

— E o absurditate, le răspunse el a doua zi. Maşina asta 
nu va putea funcţiona niciodată. La primul contact au forţa 
de acţionare, oricare ar fi ea, se va risipi în bucățele. Ca 
un... ca o împletitură firavă de paie uscate pe care s-ar 


pune o greutate uriaşă... Nu vedeţi? E o... e un absurd...e 
ridicol. 

Cei doi prieteni nedespărţiţi nu mai ştiau ce să creadă. 
Poate că voise să-i pună Neagoe, şeful departamentului 
special, la încercare? Şi pentru că începuseră să-i acorde 
credit lui Muşat în probleme de calcule, se duseră amândoi 
la Neagoe, exprimându-şi mai pe ocolite — pentru orice 
eventualitate — rezerva faţă de concepţia maşinii. 

Alexandru Neagoe era un om între două vârste, cu 
maniere liniştite, foarte politicos în relaţiile cu subalternii, 
poate puţin distrat (sau numai simula această atitudine), 
însă foarte scrupulos, tenace şi ferm în problemele care 
constituiau sectorul său. Prototipul la care lucra, inspirat 
dintr-o revistă străină, şi care era de fapt o încercare de 
adaptare a unui anumit tip de maşină la un alt gen de 
operaţii, constituia mândria departamentului său. 
Adaptarea fusese într-adevăr făcută cu multă iscusinţă, şi 
printre cei care se remarcaseră la această lucrare se afla şi 
Liviu Filimon. 

Auzindu-i pe cei doi insultându-i creaţia, rămase trăsnit. 
Se uită la ei fix, cu un zâmbet nesigur întipărit pe faţă. 

— Adică... a... ce credeţi? 

State lovi ştrengăreşte gamba lui Ifrim cu vârful 
pantofului şi răspunse amuzat, ca un elev căruia un. 
Profesor îi îngăduie pentru o clipă o mică necuviinţă: 

— E cam ridicolă, tovarăşe Neagoe... 

Inginerul acela cu păr alb şi favoriţi, c-u ţinuta elegantă, 
distinsă, osândit parcă toată viaţa la călim şi linişte, se 
repezi asupra lor ca un trăsnet. Din fericire, chiar în clipa 
când sări ca un arc de pe scaun, mâna întinsă şi ochii ieşiţi 
din orbite indicau fără echivoc uşa: 

— Sunteţi nişte imbecili, nişte... nişte... Amândoi! 

Nimeni nu s-ar fi gândit vreodată să-i trateze separat. 

Cuvântul „amândoi” sună ca o insultă supremă. Porniră 
amândoi cu spatele spre uşă, destul de grăbiţi, ieşiră 
amândoi o dată şi se uitară în aceeaşi clipă unul la altul, de 


jos în sus şi de sus în jos, ou aerul unor oameni care se văd 
pentru prima dată. Cu aceeaşi promptitudine Îşi trimiseră 
unul spre altul, parcă anume calculat ca să se întâlnească 
exact la jumătatea drumului, un singur cuvânt, pentru a nu 
trăda unisonul: 

— Imbecilule! 

A doua zi îşi cerură amândoi transferul, fiecare în altă 
secţie, dar a treia zi se întâlniră în pragul uşii bine 
cunoscute. Nu mai semănau însă cu cei dinainte. Nu mai 
pălăvrăgeau tot timpul. Pe Muşat îl primeau ca pe-un călău. 
Nu-i spuseră însă nimic. Numai când Bostan primi spre 
verificare dosarul care fusese mai înainte la ei în vizită, nu 
se mai putură abţine, şi dădură totul în vileag, uitând 
bineînţeles să-şi amintească ultimele clipe ale întrevederii 
lor cu Neagoe. 

Figura lui Muşat era parcă desprinsă din masca lui 
Neagoe în momentul când acesta auzise opinia voalată de 
eufemisme. Încercă să dea o explicaţie imediată, dar mai 
mult se bâlbâi. Se linişti cu un efort suprem şi-i spuse lui 
Bostan cu toată convingerea: 

— E absurd, tovarăşe inginer! E ridicol! Nu... Să nu 
credeţi că mă gândesc la... la răspundere. Vă rog să mă 
iertaţi! 

Se duse direct la Neagoe, dar nu-l găsi în birou. Bostan 
veni după el. Mai întâi încercă poruncitor, amintindu-i de 
disciplină, să-l determine să se întoarcă în birou. Când văzu 
că n-are nicio şansă de reuşită, începu să se roage de el, 
amintindu-i diferenţa de vârstă. 

Muşat se înduioşă, dar nu renunţă la gândul său. 

— Nu vă priveşte pe dumneavoastră această problemă. 
Răspund eu singur. Nu înţelegeţi că e o nerozie? Mai bine 
să ne jucăm cu zarurile decât să colectăm inepţiile. 

Neagoe apărase în anticameră. Dintr-o singură privire 
înţelese că se petrece ceva neobişnuit acolo. 

— Ce dorinţă aveţi? întrebă el grăbit. 


Bostan răspunse uitându-se rugător, aproape plângăreţ, 
în ochii lui Muşat: 

— V-aş ruga, tovarăşe director, să ne fixaţi data precisă 
când trebuie să vă predăm lucrarea rezolvată. 

— Nu ştiu ce se petrece la dumneata în secţie, spuse 
Neagoe nedumerit, fără să dea un înţeles prea critic 
întrebării. Ti-am spus data. Îmi amintesc sigur că ţi-ai şi 
notat-o. Ca să fie şi mai limpede: în zece zile... 

— Vă mulţumesc şi vă rog să mă iertaţi, bolborosi el 
uitându-se din nou rugător la Muşat. 

Porni spre uşă cu spatele încordat, împuns parcă de un 
vârf de lance. Îl simţi pe Muşat în urma lui, dar spaima nu-i 
dispăru. Bâiguia fără încetare ceva. În faţa uşii biroului, 
bâiguiala deveni distinctă: 

— Sunt pierdut... 

Muşat nu rezistă însă obsesiei care începea să-l 
tortureze. După două zile de luptă cu sine însuşi, se duse 
totuşi la Neagoe. Acesta auzi la început nişte scuze ciudate, 
nişte încercări de a dezvinovăţi pe cineva, de a-şi asuma 
toată răspunderea unei opinii. 

— Despre ce este vorba, tovarăşe inginer? îl întrebă 
Neagoe destul de blând. 

— Despre PIP 12. E profund eronat. E o simplificare 
forţată... Nu în adaptare... În principiile lui iniţiale... 

— Dumneavoastră aţi hotărât acolo... începu Neagoe 
mânios. 

Muşat nu-i dădu răgaz să-şi termine fraza. 

— Vă rog să mă ascultați! E o împletire absurdă de 
principii mecanice... E arbitrar... E ca un castel din cărţi de 
joc. Nu va putea funcţiona... Daţi-mi voie să vă 
demonstrez... 

Neagoe era uluit. În vorbele lui Muşat descoperise 
emoție şi gravitate. De aceea nu-l jigneau, cu toată violenţa 
lor. 

— Tovarăşe inginer! Păstrează-ţi intactă puterea de 
demonstraţie pentru alte împrejurări... mai necesare. Nu 


am obligaţia să-ţi dau socoteală, dar pentru a te scuti deo 
ruşine mai mare te anunţ că nu ne însuşim noi, 
departamentul nostru, ideea conceperii acestei maşini. Noi 
nu am făcut decât adaptarea. Invenţia originală a fost 
publicată intr-o revistă de strictă specialitate, într-o revistă 
de prestigiu. Prin urmare... 

— Adaptarea este excelentă... 

— Prin urmare, se prefăcu surd Neagoe, ar fi mai bine să 
calculezi gravitatea imprudenţelor! 

Puse apoi mina pe receptor, pentru a-i da a înţelege 
musafirului că audiența s-a terminat. 

— Voi calcula, tovarăşe inginer, replică Muşat. Pentru... 
pentru a dovedi gravitatea imprudenţelor. 

Neagoe îl privi mai mult cu milă. 


3 


Muşat conducea un seminar. Se străduia să dezvolte, în 
paralel, o teorie complicată, enunțată intr-un curs al 
„Infinitului”. Cele două ore de seminar se terminaseră; el 
însă îşi continua demonstraţia fără să observe că băncile 
începuseră să se golească. Rămăseseră puţini studenţi în 
sală, o mină de oameni care participau regulat la 
seminariile lui indiferent dacă erau programate pentru alţi 
ani. Se aflau acolo cei mai talentaţi matematicieni din 
şcoală. Întâlnirea lor cu Muşat era întotdeauna o desfătare. 
O aşteptau cu bucuria cu oare copiii aşteaptă zilele de 
sărbătoare. Auzeau vorbe puţine, dar ritmul operaţiilor era 
halucinant de rapid, iar construcţiile geometrice aveau o 
claritate şi o îndrăzneală care opreau respiraţia. Toţi 
aceştia erau apărătorii neclintiţi ai tânărului asistent în 
discuţiile vehemente şi de multe ori superficiale din 
recreaţii şi cămine. Mulţi studenţi şi mai ales multe 


studente nu reţineau din seminariile lui Muşat decât 
aparenţa unei dezordini, din cauza stilului confuz cu care le 
începea. Enunţa câteva idei care se înfruntau între ele de la 
bun început, îşi punea cu voce tare întrebări la care 
răspundea imediat, însă nesigur, până fixa construcţia 
matematică. Apoi începea defilarea simbolurilor, acea 
demonstraţie de cristal care se evapora spre final în sunete 
şi melodii. Studenţii avansați îl decretau, fără nicio şovăială, 
un maestru al demonstraţiei. Ei asemănau dezordinea şi 
dibuiala de la începutul lecţiilor (nu admiteau să fie numite 
altfel seminariile lui) dubiilor carteziene, oare nu impun, ab 
ini tio, niciun adevăr. 

— Extraordinar! spusese o dată, la terminarea unui 
seminar, un student din ultimul an, cel mai valoros 
matematician al promoţiei. Oare-şi dă seama omul acesta ce 
e cu el? Până la un punct, îl pot urmări. Pe urmă parc-aş 
auzi melodii. Mă tulbură. Le simt, dar nu le pricep. Oare în 
ce lume trăieşte? 

Muşat nu vulgariza cursurile „Infinitului”. Alegea din ele 
principii şi formule, pe care le refăcea sau le dezvolta într- 
un sistem de lecţii paralele încărcat de căutări şi de idei 
originale. Acest sistem nu făcea decât să sublinieze şi să 
redescopere adevărurile matematice predate la cursuri, pe 
alte căi, uneori mai simple, alteori mai complicate. El 
constituia mândria declarată şi bucuria adâncă, intimă a 
„Infinitului”. 

Tânărul asistent îşi terminase demonstraţia. Nici nu văzu 
sala aproape goală. Era încă sub vraja descoperirilor la 
care-l obligase demonstraţia. Se şterse mecanic pe mâini şi 
se îndreptă, salutând des din cap, spre ieşire. Din ultima 
bancă îi ieşi în întâmpinare Livi-u. 

— A fost superb. O delectare... Ştii de când nu ne-am mai 
văzut? În sfârşit, mai pot şi eu să răsuflu puţin. 

Muşat nu asistase niciodată la seminariile lui Liviu, 
despre care se vorbea ou admiraţie în toată Politehnica. De 
aceea se simţi jenat întâlnindu-şi prietenul în sală. 


— Ai fost de la început? întrebă el, parcă pentru a auzi un 
răspuns care să-l dezvinovăţească. 

— Nu! Doar de câteva minute am intrat. 

— Atunci, de ce-mi faci... de ce-mi aduci laude? 

Liviu îi prinse de umăr şi-l zgâlţâi vesel. 

— Iar începi să mă calculezi? Nu le speria! Te laud cu un 
scop precis. Pentru a te pregăti în vederea unui asalt greu. 
Nu! Nu vreau să discutăm pe stradă. Ge-ar fi să vii la mine? 
Gata! Nu mai scapi, chiar dacă ai întâlnire. 

Muşat se ruşină dintr-o dată. Uitase aproape de tot 
căsuţa din Vatra Luminoasă şi pe bătrânul şi îndureratul 
profesor. Cum va îndrăzni să dea ochii cu el? Amintindu-şi 
însă blândeţea vorbelor şi duioşia privirilor lui, parcă se mai 
linişti. Nu mai zări însă umbra siluetei lui la fereastră. Era 
frig, zile de iarnă fără zăpadă. Bătrânul, îmbrăcat într-un 
halat gros, parcă-i aştepta pe amândoi, în fotoliul lui vechi, 
aşezat ca întotdeauna lângă sobă. Nu rosti niciun cuvânt de 
reproş, nici măcar nu schiţă un gest de uimire. Îl primi ca 
pe un prieten de care s-a despărţit ou câteva ceasuri în 
urmă. Bucuria zvâcnea însă puternic întrânsul, asemeni 
emoţiei lui Muşat. Întrebă despre vreme, despre cameră, 
numai lucruri banale, care nu puteau să mărească 
stinghereala musafirului său. Încetul ou încetul, se simţiră 
ou toţii la fel ca înainte, când locuiau împreună în aceeaşi 
casă. 

Bătrânul îi lăsă singuri în hol, după ce puse câteva lemne 
pe foc. Se retrase tăcut în camera lui. Înţelese că Liviu vrea 
să discute cu prietenul său, şi prezenţa lui i se părea de 
prisos. 

— Ia spune-mi, loane! Ce te-a apucat să te răzvrăteşti 
împotriva lui Neagoe? Nu ştiai că e şeful tău direct? 

— Şeful meu?... Nu te înţeleg. Nimeni nu mă poate obliga 
să închid ochii în faţa unor erori grosolane... De ce să 
aplaud ignoranţa? Tu ai putea face asemenea lucruri? 

— Am vrut să-ţi spun în treacăt, amical, că eşti pe cale să- 
ţi creezi o atmosferă... neplăcută în Institut, dar dacă nu te 


interesează... La urma urmei, fabent est suae gquisque 
fortunae! Dar nu despre asta voiam să-ţi vorbesc... Ştii că 
am lucrat şi eu la PI.P 12? Aproape trei luni de zile... De 
aceea n-am avut timp să ne vedem. 

— Îmi pare rău, Liviu. Totuşi, nu înţeleg cum de nu ţi-ai 
dat seama de frauda aceea... Nu pot s-o numesc altfel. 

Liviu era sincer uimit. 

— Eu am crezut că Neagoe glumeşte când mi-a povestit 
intervenţia ta. Am crezut că exagerează. Oare n-ai avut o 
halucinație, loane? Ştii unde-a apărut proiectul original? 
Intr-o publicaţie, care de treizeci de ani culege idei 
ştiinţifice. Ştii câţi savanţi cu renume, câţi laureați Nobel au 
colaborat şi colaborează la ea? 

— Nu ştiu de ce te gândeşti la publicaţie... Gândeşte-te 
mai bine la problema respectivă. Adaptarea este 
extraordinară. Dar ştii cu ce seamănă? Cu o proteză de 
mină copiată după o proteză de picior... E artificială, Liviu. 
Nu se va putea niciodată cânta la pian cu ea... E o proteză, 
nu înţelegi? Nu-s muşchi şi artere şi tendoane acolo. E o 
simplificare hidoasă. E lemn, şi-ncă lemn putred. 

— Eşti violent, şi asta-mi dă de gândit. Oare nu e şi un 
strop de invidie în atitudinea ta? 

Liviu era pe deplin încredinţat că făcuse o lucrare 
excepţională, aşa cum fusese de altfel calificată contribuţia 
sa. lInactivitatea şi absenţa lui Muşat de la cercetările 
importante ale institutului îi strecuraseră ideea că prietenul 
său ar fi ros de invidie. 

— Iar tu eşti realmente irațional. Cum poate să-ţi treacă 
prin cap aşa ceva? Sunt violent pentru că mă îngrozeşte 
eroarea. Şi ploconirea aceasta stupidă în faţa unor linii 
încâlcite, azvârlite pe o foaie de hârtie. Îmi vine să urlu! 

Liviu îşi înclină încet capul. Degetele lui căutau să 
desprindă coaja de pe un lemn. Strângea şi apăsa cu toată 
puterea. Până simţi căldura sângelui. 

— Vreau să fiu sincer, spuse el fără să ridice capul şi fără 
să-şi şteargă sângele care-i picura încet din deget. S-a 


întâmplat ceva cu tine. Cred că te-ai îmbrăcat într-un 
costum care-ţi este prea larg. Şi cred că tot ceea ce faci tu 
este o încercare de a dovedi că ţi se potriveşte costumul. Şi 
te încordezi, te încordezi dincolo de limită, chiar cu riscul 
de a-ţi plesni cusăturile... 

Liviu vorbise încet, calm, fără intonaţii. Parcă rostise un 
număr format din sute de cifre. 

— Stai! crezu Muşat că-l întrerupe. După cum vezi, nu 
sunt nici uimit, nici înfuriat, nici mâhnit. Nu vreau să ştiu 
ce-ai spus. Poate că nici nu ştiu. Am avut tot timpul impresia 
că încerci să alcătuieşti nişte fraze din cuvinte pierdute. 
Stai! Atunci când simt că mi se spune un neadevăr, nu pot 
asculta. Pierd sensul general. Fiecare cuvânt îmi naşte o 
întrebare absurdă. Dacă vrei, pot să-ţi refac din memorie 
tot ce mi-ai spus. Dar înţelesul îmi este străin... înţelegi?... 
Numai atunci când simt un neadevăr, un neadevăr 
pretenţios. 

— De unde ştii tu atât de bine să deosebeşti adevărul de 
neadevăr? Cine te-a înzestrat cu această misiune, cine ţi-a 
confecţionat luneta aceasta unică, făcută nu din sticlă şi din 
legi optice, ci din celule, din subcelule, dintr-un imposibil 
psihic? 

— Acum eşti răutăcios şi... parcă n-ai fi un prieten. 
Constatarea neaşteptată a lui Muşat îl încremeni pe 

Liviu. Îşi dădu seama că se uită la el ca un ţine şi că va 
rosti o întrebare idioată. 

— Şi înainte cum am fost? 

— Înainte ai fost ilogic, irațional. 

— Dumnezeule! N-am întâlnit alt om care să mă poată 
dezarma cu atâta uşurinţă ca tine. Nu înţelegi că atunci te- 
am urât? 

Muşat ridică nehotărât din umeri. 

— Nu ştiu. Dar nu-mi închipui că ura se naşte atât de 
uşor. lar începi să spui prostii. Totuşi, e mai bine să le spui 
decât să le faci. Cum de v-aţi înhămat la eroarea aceea? 


Liviu se pomeni din nou învăluit în ceaţă. Parcă se juca o 
umbră cu el. Parcă-i comanda propria lui umbră. O pată 
sură cu perimetru neprecis îşi bătea joc, de undeva din 
apropiere, de el. 

— Vezi becul acela, Ioane? se înfurie el. Nu e bec, e un 
cărăbuş. lar fotoliul acesta pe care stau e o şapcă. Şi acuma 
sunt irațional? Tu faci afirmaţii şi mai absurde... Pentru că 
undeva în tine există totuşi un necunoscut. Credeam că eşti 
făcut din cristal. Undeva în acest cristal e „un grain de 
sable” pe care nu-l pot detecta, pe care nu-l pot fixa... Nu! 
Nu-mi retrag cuvintele spuse mai înainte! 

— Liviu... Ai muncit trei luni de zile ca un smintit. Ie 
înţeleg. Ai realizat prin imitație o capodoperă. Ca şi cum 
după un model de lut ai fi dăltuit o fiinţă vie. Îţi spun asta ca 
să nu crezi că te neg. Din tot ce ai făcut tu, obiectiv, un 
singur element are valoare: munca... Spune-mi! Nu e 
dureros? Nu era mai bine să fi dăruit această cantitate 
îngrozitoare de muncă unui şurub de pildă, unui şurub mic, 
dar original, al tău? 

— Nu vreau să te mai ascult! Tu nu-ţi dai seama ce se 
petrece cu anine? Eşti chiar atât de naiv? Taci! De ce mă 
provoci mereu? Tu ai făcut măcar un asemenea şurub cu 
care încerci să mă hipnotizezi? 

— Nu, răspunse calm Muşat. Aspir numai. Şi respir. Îmi 
lipsesc rădăcinile. Nu mi-am ocupat încă locul în spaţiu. Dar 
eu ştiu, Liviu, ştiu ce pot face, ştiu ce voi face. Am şi început 
să visez. Încă mă învârtesc intr-un univers instabil. După 
cum vezi, ţi-am spus totul. După atâtea luni de tăcere, 
trebuia să mă destăinui cuiva. 

— Luni de tăcere? Poate că ai făcut exerciţii de retorică 
în aceste luni... 

— Acum sunt trist, Liviu. Parcă ai vrea să mă intimidezi... 

Clipa şi mărturisirea îl zguduiră pe Liviu. Strânse braţul 
lui Muşat puternic, fratern. 

— Am glumit, se scuză el. Şi aş vrea foarte mult să fi 
glumit şi tu mai înainte. Întâlnirile cu tine parcă mă 


purifică. Am nevoie de ele. Măcar pentru câteva clipe. Să te 
uiţi într-o oglindă şi să te vezi câteva clipe transparent, 
curat, pur, sau chiar să nu te vezi de loc în luciul de argint 
al oglinzii. Sublimă puritate! 

— Mi se pare că iar nu te înţeleg. E ciudat. Niciodată nu 
am încercat să te calculez, cum spui tu. Niciodată nu ţi-am 
căutat dimensiunile interioare. M-am apropiat de tine fără 
să încerc să te definesc. Aşa cum îţi apropii mina de frunte 
fără să cercetezi cauzele şi legile mişcării. 

— Ioane! În clipa asta sunt capabil să trăiesc cu disperare 
o tristeţe viitoare: aceea a nereuşitei tale. Aş fi chiar capabil 
să mă sinucid. Gata! A trecut clipa! Şi aş vrea să nu mă mai 
înstrăinezi. Îmi încâlceşti aţa. Vreau să atârne dreaptă ca 
firul de plumb. Niciodată până acum n-a suferit atâtea 
oscilaţii şi încâlceli. Sunt capabil s-o transform, dacă va fi 
nevoie, în vergea de oţel. 

Ultima frază o rosti calm şi apăsat. Faţa lui căpătă dintr-o 
dată reflexe de oţel. Muşat observă schimbarea şi încercă 
să se scuture ca pentru a alunga o vedenie. 

— Trebuie să plec, Liviu. E târziu şi... Am foarte mult de 
lucru de câteva zile. 

— Îți construieşti teoretic şurubul? 

— Nu. Vreau să dovedesc eroarea prin cifre. E ca şi cum 
ar trebui să construiesc maşina de la început. Şi pe cea 
falsă, şi pe cea adevărată. N-am altă cale de a dovedi decât 
prin comparaţie. Sunt calcule multe şi obositoare. 

— Prin urmare, ne despărţim aşa cum ne-am întâlnit... Fii 
atent, Ioane! îţi spun aceasta cu toată sinceritatea. Ţi-ai 
aruncat ancorele intr-o aberaţie. Nu o vijelie, o furtună 
oarecare te poate nimici. Nu-ţi dai seama că negi tocmai 
ceea ce stimezi mai mult?... Ce vrei să-ţi mai spun? Că 
matematica poate dizolva orice pe câteva foi de hârtie sau 
în interiorul unor lobi cenuşii? Poate că ştii asta mai bine 
decât mine. Aminteşte-ţi această clipă. Niciodată nu ţi-am 
dovedit poate mai multă prietenie. 


Liviu se dăruise din nou unei clipe care-l ilumina. Ea 
izvora din încrederea definitivă în valoarea şi strălucirea 
operei sale. Se şi vedea alergând pe trepte în sus, spre uin 
obelisc plin de curcubeie. Ajuns acolo, putea să întindă şi 
altora mina. 

— E uimitor cum poţi închina ode unor fleacuri, îi spuse 
Muşat din pragul uşii. Mai bine ai sufla în ele cu ochii 
deschişi. 


4 


Deşi făcea parte dintr-o secţie oarecum independentă, 
Muşat reuşise într-un timp relativ scurt să-şi formeze o 
imagine cu privire la organizarea şi activitatea institutului. 
Împărţirea pe departamente, sectoare, servicii şi secţii în 
funcţie de specificul muncii şi al preocupărilor, colaborarea 
strânsă dintre toate organismele i se păreau ireproşabile. 
Se lucra pretutindeni intens, planificat, ritmic, fără 
orbecăieli şi stagnări. Orchestra pe care şi-o imagina ora 
completă, activă, dirijorii o manevrau cu autoritate, însă 
melodiile care se repetau şi se pregăteau i se păreau 
anacronice, aparţinând unor secole trecute. Obiectul 
activităţii institutului îi provoca nelinişti şi îngrijorări 
tânărului cercetător în momentele când. Se surprindea în 
postura unui critic. Aceste momente erau însă rare, ele se 
răriseră şi mai mult, aproape dispăruseră în ultima vreme. 
Îşi dedica aproape tot timpul liber acelor calcule despre 
care-i vorbise lui Liviu. Se retrăgea în fiecare după-amiază 
în camera lui şi lucra fără întrerupere, până simţea că i se 
înceţoşează vederea, că nu mai poate stăpâni cifrele, până îi 
aluneca încet capul deasupra hârtiilor. Uneori nici nu mai 
avea puterea să se ridice de la masă. Dormea acolo fără 
vise, câteva ore, cu lumina aprinsă, cu fereastra 


întredeschisă, până îl trezeau zgomotele străzii sau rafalele 
de frig care se strecurau prin crăpătura geamului. Abia 
deschidea ochii, şi privirile lui întâlneau pe perete cele trei 
planşe uriaşe care copiau întocmai, la o scară mai mare şi 
cu linii mai groase, principalele scheme ale maşinii PI.P 12. 
Cele trei scheme constitutive ale maşinii erau însemnate în 
ordine cu simbolurile: a, b, c. 

Eroarea pe care o întrevăzuse Muşat provenea din 
unirea arbitrară a schemelor. Proiectanţii, urmărind o 
simplificare exagerată a amari tip complicat de maşină de 
înaltă productivitate, alteraseră o formulă generală care lui 
i se părea fixă şi indiscutabilă. Operaţiile matematice nu 
erau grele în sine, îl oboseau tocmai prin simplitatea şi prin 
numărul lor. Calcula fără încetare, ca un elev de liceu pus Ia 
osândă grea. Erau puţine momentele când îşi imagina o 
surpriză la capătul lucrărilor sale. Încrederea în adevărul 
pe care urma să-l demonstreze era aproape definitivă. 

Orele de lucru îi erau însă întrerupte violent de nişte 
incidente pe care nu reuşea să şi le explice. Aproape în 
fiecare zi auzea ciocănituri în uşă, urmate de chemări sau 
de întrebări la care rezistase o vreme. Pe măsură ce înainta 
în lucru, aceste incidente se înteţeau, deveneau agasante, 
iritante. Avea impresia că i se organizează farse. Era mereu 
chemat la telefonul gazdei, deşi necunoscând numărul nu-l 
putuse încredința nimănui. Se scuza, se bâlbâia, dar 
niciodată nu răspundea nimeni la capătul firului. 

— A fost o voce de femeie, i se aducea la cunoştinţă. 

— Vă rog să mă credeţi... Nici nu cunosc numărul 
dumneavoastră. Nu ştiu cine poate fi. Dacă mă mai caută 
cineva, vă rog să închideţi telefonul sau să spuneţi că nu 
locuiesc aici. 

— Vai de mine! Cum să facem una ca asta?! 

Alteori era întrebat cât e ceasul, sau i se cerea ou 
împrumut ziarul, pentru a i se înapoia la o oră târzie de 
noapte, sau i se cereau amănunte cu privire la un 
eveniment oarecare, de multe ori de o banalitate 


revoltătoare, sau pur şi simplu era întrebat dacă nu are 
nevoie să i se cumpere ceva, pentru că tot coboară „mama” 
pentru cumpărături. Toate aceste întrebări şi chiar invitaţia 
de a face baie sau de a folosi holul dacă vine cineva la 
dânsul în vizită erau pierdute intr-un noian de formule de 
politeţe şi de scuze, erau rostite întotdeauna din prag şi 
numai de către aceeaşi voce. Posesoarea vocii avusese la 
început un timbru plăcut de contraltă, cu timpul însă 
sunetele i se păreau horcăieli, parcă-l împroşcau cu mii de 
săgeți. În timpul primelor incidente — pe atunci nu ie dădea 
nicio importanţă — se uitase de câteva ori la apariţia din 
pragul uşii. Se străduise să fie politicos şi amabil, încercase 
chiar să zâmbească, în ciuda impresiei că îşi paie lui însuşi 
nătâng. 

— N-aveţi cumva ziarul de azi? Ştiţi, eu sunt farmacistă 
Şi... Vai, aş fi foarte tristă dacă aş şti că v-am deranjat, nu, 
vă rog, dacă nu-l aveţi la îndemână... Îmi imaginez că 
sunteţi foarte ocupat. Şi eu am lucrat câteva luni la un 
institut de cercetări. Vai, sunteţi foarte drăguţ şi amabil, 
nici nu se simte că locuiţi aici... Dacă aveţi nevoie de 
medicamente care se găsesc mai greu.. Mâine e zi de baie 
în bloc, dacă aveţi preferinţă pentru o oră anumită... încă o 
dată vă mulţumesc foarte mult şi vă rog să mă iertaţi pentru 
deranj... Mi se pare că aveţi mult de lucru... Nu ştiu de ce 
nu se respectă timpul liber al omului. Nu vreau să vă dau 
sfaturi. E stupid. Eu sunt farmacistă, abia am terminat 
facultatea... Cred însă că e păcat să vă cheltuiţi tinereţea 
numai şi numai muncind... Sunteţi atât de amabil... 

Ziarul împrumutat îi era înapoiat la o oră târzie, care i se 
cam sugera, frazele care însoțeau gestul erau rostite în 
şoaptă, parcă pentru a închega o atmosferă de complicitate; 
uneori „scăpau” cuvinte care voiau să se impună indecente 
prin rapiditatea cu care se retractau. 

— ... Mi se pare că e foarte târziu. Mama se culcă 
întotdeauna de vreme. Şi e atât de cald noaptea! Chiar 
acum, iama. Ştiţi? Cămăşile acestea lungi şi subţiri de 


nailon ţin foarte cal... Vai! Cum... Ştiţi?... Nu vă supăraţi... 
Noapte bună şi vise... Aşa cum le doriţi. 

Farmacista aproape umplea deschizătura uşii. Avea o 
statură impunătoare, părea plină de forţă şi totuşi agilă, în 
ciuda dimensiunilor ei. Îi amintea silueta unei aruncătoare 
de disc de pe stadion. Figura ei părea fistichie, din cauza 
părului încreţit şi umflat până la exagerare. Parcă suflase 
cineva într-însul ca Intr-un balon. Trăsăturile feţei erau însă 
grave şi prea bine desenate pentru vârsta pe care şi-o 
anunţase. De aceea, vorbele şi gesturile ei de adolescentă i 
se păreau stridente lui Muşat şi-l înfricoşau. 

Stinghereala firească şi preocuparea aceea care-i 
concentra toate gândurile îl fereau de un complot urzit cu 
dibăcie de gazda lui şi în care farmacista era un simplu pion 
supus şi ascultător. 

Apartamentul în care locuia Muşat era compus din trei 
camere şi hol. Muşat ocupa camera cea mai izolată, aceea 
care-şi deschidea ferestrele spre grădina Cişmigiu. 
Farmacista locuia într-o încăpere mare, cu balcon, iar 
mama ei, stăpâna aprigă şi temută a apartamentului, îşi 
combina urzelile într-o cameră mică şi întunecoasă, care 
avea legătură directă cu baia. 

Muşat îşi întâlnise numai de câteva ori gazda, dar de 
fiecare dată înfăţişarea ei îl neliniştise. Era o femeie mică şi 
slabă, o adunătură firavă de came şi oase, dar cu o 
sprinteneală în mişcări rămasă parcă din prima tinereţe. 
Faţa ei era asemeni unui. Pergament: n-avea niciun spaţiu 
plat, neted, numai zbârcituri şi cute. Nasul încovoiat căuta 
parcă în permanenţă sprijinul buzei de sus. Ochii mici şi 
agresivi iscodeau fără ruşine şi fără oboseală, pătrundeau 
parcă prin încreţiturile hainelor, se strecurau parcă prin 
cusături, pişcând carnea goală în mii de locuri. Muşat îşi 
închipuia că dacă ar fi stat în faţa ei cu ochii închişi ar fi 
ştiut pe unde-l cutreieră privirile ei numai din înţepăturile 
pe care le-ar fi simţit. Îl furnicau prin tot corpul. Femeia era 
atât de sigură şi de conştientă de puterea aceasta, incit nu 


se mirase de loc văzându-şi chiriaşul stânjenit, foindu-se în 
haine, plecându-şi ochii şi căutându-şi parcă un sprijin la 
fiecare întâlnire cu ea. La vremea ei fusese profesoară de 
franceză, una din acelea la care nimeni nu se gândise 
vreodată să copieze. Când făcea morală unui elev cu 
mustăţi, de două ori mai înalt decât ea, toată clasa avea 
impresia că-l ţine legat cu zeci de fire, ca pe-o fantoşă 
uriaşă, şi-l clatină înainte sau înapoi, la dreapta sau la 
stingă, în toate sensurile, după voia ei. Dacă ar fi vrut, ar fi 
slobozit legăturile, şi vlăjganul s-ar fi prăbuşit pe podea ca 
un par fără sprijin. 

Femeia aceasta redutabilă îşi pusese în gând să-şi mărite 
cea de-a doua fiică, Yvoune, cu Muşat, după ce culesese 
toate referinţele posibile despre dânsul, dar mai cu seamă 
după ce-l trecuse de câteva ori prin faţa aparatului 
Roentgen pe care-l constituiau privirile ei. 

— E o partidă strălucită, îi spusese fetei, care-o asculta 
liniştită şi fără gând de împotrivire, ca un obiect. E şi 
prezentabil, e chiar mai înalt decât tine (nu-i văzuse 
niciodată alături, dar era cu neputinţă să greşească), c'est 
un homme de grand avenir, la plus belle chance de ma vie. 
Neîndoielnic, e un om de onoare. Dacă vă surprind şi-l pun 
în faţa problemei... Nu e posibil niciun risc. Poţi deja să te 
gândeşti la combinaţia muzicală dintre numele tău şi al lui. 
Yvonne Mouchat... 

Profesoara îşi dăscălea eleva în toate amănuntele. Îi 
indica până şi cuvintele, şi intonaţia lor, şi locul unde să le 
întrerupă: 

— Cămăşile acestea lungi şi subţiri de nailon ţin foarte 
cal... Să nu termini cuvântul! Să nu spui „cald””. Să te 
prefaci speriată şi ruşinată. Poţi să nu-ţi schimonoseşti faţa, 
pentru că nu se va uita la tine. Caută nişte „îi”-uri, nişte „ă”- 
uri, nişte mormăieli lascive, scoate nişte foşnete dubioase, 
mais toujours lucide et attentive, pour eviter tonte 
stridence... 


Fiecare tentativă de asalt a fetei era urmărită cu martori. 
În acest scop, profesoara reînnodase legăturile, întrerupte 
cândva, cu o vecină de bloc, o băbuţă mai în vârstă, potolită 
şi aşezată, care avea pasiunea celui mai stupid tabinet. Cele 
două bătrâne jucau. Toată ziua cărţi, până noaptea târziu, 
profesoara aşteptând în permanenţă semnalul, un țipăt 
uşor pentru a nu se auzi în vecini, care urma s-o scoale din 
fotoliu şi s-o repeadă (cu vecina smulsă de mâna ei) la locul 
ruşinosului atentat. 

Timpul trecea însă fără ca jocul de cărţi să fie întrerupt 
brusc şi neobişnuit. Profesoara cam începea să-şi piardă 
răbdarea. Cu prima ei fiică, Madeleine, lucrurile se 
combinaseră mult mai uşor, mult mai repede, fără semnale 
şi fără martori. La câteva luni după ce tânărul student care 
ocupase camera lui Muşat îşi trecuse examenul de doctor, 
mai suportase o probă, teribila probă a băii, care îi 
îmbogăţise viaţa cu o nevastă frumuşică şi fidelă şi-i 
asigurase în Anilor liniştea unui cămin îngrijit. Doctorul şi 
micuța profesoară de naturale fuseseră „surprinşi” intr-o 
ţinută cam sumară şi la o distanţă cam nesigură, de o mamă 
uluită şi îndurerată. 

Rapoartele pe care i le dădea în fiecare seară Yvonne n-o 
satisfăceau pe fosta profesoară de franceză. Fata primea cu 
resemnare verdictele aspre şi nici nu-i trecea prin cap să-i 
destăinuie că în farmacia în care lucrează ea există un 
bărbat serios, distins, înalt, oare-i transmite prea multe 
invitaţii şi o priveşte cu prea multă insistenţă pentru a 
urmări un simplu schimb de cuvinte. Ea îşi asculta docilă 
mama, tremurând ca întotdeauna în faţa ei. 

— E de necrezut! Numai tu eşti de vină, Yvonne. Am 
văzut din capul locului că e timid şi sfios, dar prost nu mi s-a 
părut că este. Şi nici atât de abil ca să simtă ceva... Atunci, 
de ce nu se întâmplă nimic? Mâine e zi de baie, nu? 

A doua zi, vecina de la etajul de deasupra fu invitată mai 
devreme ca de obicei la partida stupidă de tabinet. 1 se oferi 
şi o trataţie îmbietoare, şi satisfacția unor câştiguri dese, 


neobişnuite, primi chiar câteva complimente cu privire la 
sănătatea şi la robusteţea ei. Era mică şi plăpândă şi tuşea 
des, înecându-se. 

Muşat aşteptase să iasă Yvonne din baie. Făcu la 
repezeală un duş cald, apoi, îmbrăcat numai cu pantalonii 
de pijama, începu să se bărbierească. În asemenea 
momente îşi aduna gândurile, devenea foarte lucid, activ, 
capabil să intuiască repede relaţii extrem de îndrăzneţe din 
lumea numerelor. Rămase de câteva ori cu ochii închişi şi cu 
aparatul de ras nemişcat lângă obraz, pentru a găsi şi 
regăsi o idee de simplificare a calculelor sale care-i apărea 
şi-i dispărea ca un grup răzleţ de note dintr-o melodie 
auzită cândva. 

În camera care avea legătură directă cu baia, fosta 
profesoară căuta preocupată şi tăcută ceva într-un scrin de 
lângă uşă. Era atât de absorbită, incit vecina izbuti, în 
câteva etape care-i strânseseră inima, să cunoască valoarea 
celor şase cărţi inamice. Îmbrăcată intr-un capot de catifea, 
Yvonne o urmărea din prag. Când văzu degetul mamei ei 
ridicându-se, porni în vârful picioarelor... Profesoara îşi 
reluă locul pe taburetul scund şi cam ros, dar în loc să se 
uite la cărţi făcu vecinei sale un gest de tăcere cu mina. 

— Vai de mine! şopti aceasta, îngrozită. Nu m-am uitat. 
Nici n-am pus mina pe ele. 

Profesoara (nici nu-i auzi voitele. Aştepta ca pe arcuri 
semnalul. Mina ei era gata să înhaţe braţul vecinei. 

Muşat simţi deschizându-se uşa şi întoarse surprins 
capul. Cu o faţă speriată, Yvonne îl privea din prag. 

— Iertaţi-mă, se bâlbâi ea. Mi se pare că mi-am uitat aici 
sutienul... 

În clipa aceea, mâinile îi alunecară în jos, şi cele două 
părţi ale capotului se desfăcură largi ca nişte aripi. Era 
goală. 

Tânărul rămase câteva secunde hipnotizat. Mai văzuse 
undeva carnaţia aceea puternică, contururile acelea, parcă 
potrivite şi modelate ou mina, încheieturile sigure, tari, 


coapsele arcuite, vânjoase şi pieptul acela rotund şi drept, 
care parcă sfida legile echilibrului. Deodată, imaginea albă, 
de marmură se întunecă, şi capul începu să-i ameţească. 
Fata îşi pregătise ţipătul. 

Muşat închise ochii şi-şi scutură cumplit capul, fără să-l 
mişte. Vorbele îi scăpară fără niciun control: 

— De ce aveţi nevoie de sutien? 

Într-o clipită, totul se schimbă. Muşat îşi imagină că vede 
scena de undeva de afară şi izbucni în râs. Fata îşi închise 
capotul cu un gest fulgerător. Braţele i se încolăciră în jurul 
trupului, cu intenţia absurdă de a ascunde ceea ce se 
văzuse, de a înnegri o clipă trecută cum se înnegreşte un 
desen pentru a noi mai fi recunoscut. În strânsoarea aceea 
de fier a braţelor urla o ruşine îngrozitoare, care-l 
cutremură pe Muşat. Căută cuvinte inutile de scuză, dar le 
bâigui fără adresă. Fata dispăruse. Din ziua aceea nu mai 
aţinu calea lui Muşat. Nici mama ei nu mai îndrăzni s-o 
întrebe ceva sau să-i dea vreun sfat, cutremurată de 
amintirea privirii cumplite pe care i-o aruncase la 
întoarcerea din baie. Se vedeau tot mai rar, şi — în lipsă de 
altă ocupaţie — profesoara căzuse în viciul tabinetului. 

Muşat lucra fără încetare, intr-o atmosferă nefiresc de 
liniştită; nu se mai ciocnea de câteva ori pe zi cu Yvonne în 
hol, nimeni nu-i mai ciocânea la uşă, nimeni nu-l mai chema 
la telefon, calcula mereu, transforma simbolurile în cifre, 
dirija cifrele spre formulă, iar în momentele scurte de 
pauză descoperea că e foarte singur. Uneori, pauzele se 
prelungeau. Îşi amintea, într-un val subţire de ameţeală, 
scena din baie, îşi amintea şi unde mai văzuse carnaţia 
aceea puternică, dură, ostentativ feminină: într-un tablou 
de Rubens care acoperea tot peretele unei săli de muzeu 
din Praga. Cele mai dese amintiri il duceau însă undeva 
departe, pe malul unei ape limpezi ca sticla, şi în oglinda 
acelei ape vedea silueta tulbure a unei fete înconjurate şi 
atacate de miracole. Şi apa era mirată în careurile ei dese, 
tremurânde. Îşi amintea şi căderile din copac, sinucigaşe şi 


fragede, îşi amintea zvâcniri, dureri şi un surâs, un surâs 
îndurerat, care se deprindea de figură, rătăcea pe undeva, 
apoi se dizolva pe un ecran albastru. Dar pe ecranul acela 
se aprindeau cifre, capul tresărea, ochii se deschideau 
uimiţi, braţele moleşite îşi căutau puteri, iar de pe un 
perete, mereu acelaşi, mereu imobil, trei aglomerări de linii 
proiectau spaima unui vârtej. 

Ningea des, uneori viscolea, arborii mari ai grădinii 
şuierau din fluierele nedescoperite ale crengilor goale, o 
fereastră înaltă îi supraveghea cu lumina ei, aproape 
întotdeauna, până la ziuă. 

Erau şi nopţi friguroase, albe, cu stele care îngheţau 
privirile. Aburul răsuflării le acoperea cu o ceaţă. Gerul tăia 
oraşul cu siguranţa şi foşnetul diamantului care trece prin 
sticlă. Pe undeva pe-aproape hoinărea însă şi primăvara. 


5 


Deşi venea deseori obosit, după nopţi întregi de nesomn, 
Muşat se străduia din răsputeri să fie cât mai activ şi cât 
mai util în secţie. Nu-şi amina niciodată lucrările, chiar dacă 
i-ar fi fost simplu să obţină un termen mai lung pentru ele, 
nu refuza sarcinile suplimentare, evita să intervină în 
discuţii aparent profesionale, iscate însă de probleme cu 
totul superficiale. Era altă atmosferă în birou decât aceea 
pe care o cunoscuse cu câteva luni înainte. Cei doi ingineri 
pălăvrăgeau mai puţin. Neputându-se dezbăra cu totul de 
obiceiul lor, dar încă impresionați de conflictul pe care-l 
avuseseră cu şeful departamentului, îşi căutau subiecte de 
discuţie în dosarele de pe masa lor. Orice semn de 
întrebare, orice eroare făcută de mina lor erau comentate 
cu glas tare, erau supuse spre arbitraj lui Bostan, care 
făcea adevărate scamatorii verbale pentru a nu nedreptăţi 


pe nici tunul. În pofida acestor ore pierdute, contribuţia 
amândurora în secţie era mult mai eficientă ca înainte Dacă 
n-ar fi existat amintirea întrevederii cu Neagoe, dacă n-ar fi 
simţit în tăcerea lui Muşat un foc mocnit pe cale să erupă, 
Bostan ar fi trăit o perioadă calmă, ar fi gustat mai intens 
satisfacţiile care i se oferiseră de câteva ori. Secţia lui 
fusese citată printre exemplele pozitive şi era privită în 
general ca o unitate în care se lucrează temeinic. Lucrul 
acesta se declara deschis, în public. 

O singură dată îl întrebase Bostan pe Muşat, pe ocolite, 
cu multă fineţe, dacă a renunţat la părerea lui „prematură”. 
Tânărul îi răspunse negând din cap, deşi simţea pe limbă 
cuvinte care l-ar fi zguduit pe Bostan. Acea negare tăcută 
avu însă un efect mai grav decât un răspuns violent, în care 
ar fi găsit, poate, expresia unei stări trecătoare de furie, 
cauzată de o amintire neplăcută. Neliniştea lui nu-i scăpă 
Silviei. 

— Iar s-a întâmplat ceva? 

— Nu ştiu. Dacă i-aş putea sugera să se transfere la altă 
secţie, unde şi-ar putea valorifica mai bine aptitudinile!... 
Dar şi atunci s-ar putea intriga Neagoe. Nu Trebuie să mai 
aştept. Aş fi fost de o mie de ori mai liniştit dacă în locul lui 
mi s-ar fi repartizat o nulitate, 

— Oare n-ar fi bine să-l mai invităm o dată la noi? Chiar 
m-au întrebat copiii... 

— Mon Dieu! Vrei să afle Neagoe că suntem în relaţii 
intime cu el? Şi aşa mi-e teamă. Noroc că nu ştie nimeni că 
a fost la noi în casă 1 Să aşteptăm. 

Bostan aştepta trăind aceeaşi stare a tuturor oamenilor 
care aşteaptă. Era îngrijorat, nervos, îl privea pe Muşat 
aproape 'rugător. Nu ajunsese încă să-l duşmănească. Il 
împiedica un sentiment ascuns de admiraţie pentru 
capacitatea extraordinară a tânărului. Văzându-i şi 
verificându-i zilnic lucrările, înţelese că are în faţa lui un 
fenomen. Bostan era singurul cm din institut care în 
controversa stârnită de PI.P 12 înclina să-i dea dreptate lui 


Muşat. Nu pe baza unei investigaţii ştiinţifice, ci din 
convingerea că tânărul nu se poate înşela. Bostan 
surprinsese de două ori în lucrările lui Muşat îndreptarea 
unor erori care pentru oricare altul ar fi trecut poate 
neobservate. Pentru că erorile, foarte fine, fuseseră 
intenţionat strecurate în lucrările lui. Fracţiile acelea, 
insesizabile ca o virgulă amestecată printre mii de cuvinte, 
îi apăruseră groteşti tânărului cercetător. Le rectificase 
fără ezitare, considerându-le din capul locului intenţionate. 
Verificând întâmplător actele şi confruntându-le cu copiile 
pe care le avea, Bostan descoperise fără voia lui tentativa 
de sabotaj. Autorii se demascaseră singuri prezentându-se 
a doua zi, în lipsa lui Muşat, la Bostan cu rectificarea 
pregătită dinainte cu grijă, pentru a evita complicaţii. Erau 
cei doi ingineri, obsedaţi amândoi de acelaşi gând de 
răzbunare. Ei erau convinşi că Muşat îi trimisese 
intenţionat la Neagoe ou remarca aceea imbecilă, pentru a- 
i discredita şi batjocori. Hotărâseră în sinea lor să aplice 
legea talionului. Bostan îi pusese la. Punct, anunţându-i că 
posedă copia fiecărei lucrări, pe care o verifică personal. 
Nu făcuse nicio altă aluzie, dar încheiase discuţia cu o frază 
al cărei înţeles nu era greu de descifrat: 

— Nu vreau să existe animozităţi şi complicaţii în secţie! 

Eşecul nu făcu altceva decât să sporească ostilitatea lor 
faţă de Muşat. În aceeaşi măsură crescuse însă şi admiraţia 
lui Bostan faţă de capacitatea subalternului său. Siguranţa 
liniştită, nepăsarea cu care înlăturase erorile i se păreau 
greutăţi mari în balanţa care urma să stabilească adevărul 
în conflictul PI.P 12. 1 se părea ou neputinţă ca Muşat să se 
hazardeze intr-un asemenea conflict fără să fie cu totul 
convins de adevărul pe care-l susţinea. Gândul acesta îi 
provoca atâta spaimă, că se ferea să şi-l amintească prea 
des. Tocmai de aceea îl obseda. De câte ori îi apărea în 
minte, începea să repete ou gura închisă, ca în stare de 
veghe, alt gând opus: „Prin Neagoe am fost angajat la 
institut”. 


— Mi-e teamă să nu înnebunesc, îi mărturisea uneori 
Silviei. 

Lui Muşat, nu-i scăpa ostilitatea cu care era înconjurat de 
colegii săi. Era însă atât de preocupat de calculele sale, 
care se apropiau de sfârşit, încât uita s-o ia în seamă. Ştia 
că, o dată rezolvat conflictul, va dispărea şi ea, aşa cum 
dispare efectul împreună cu cauza care l-a născut. 
Secretara secţiei, care cu timpul începuse să-l simpatizeze 
pe Muşat, încercase în mai multe rânduri să pacifice 
situaţia, adresându-se direct cuplului care-l duşmănea, fără 
rezultat însă. Ifrim îndrăzni s-o repeadă printr-o replică 
nedreaptă. 

— Mi se pare că te-ai îndrăgostit de el! 

State, văzând iritarea fetei, găsi o idee salvatoare: 

— Eu cred că ai intervenit din milă... Dă-l dracului! Nu 
vezi cum se fandoseşte? Ar fi putut măcar o dată să fie mai 
cavaler, mai galant cu tine. 

Într-adevăr, Muşat nu se gândise niciun moment să 
cocheteze cu ea. Poate că era singurul om din institut care 
nu-i măsurase ostentativ formele şi nu-şi manifestase faţă 
de ea presupusa putere de seducţie cu care se înarmează în 
general bărbaţii inteligenţi, de la şaptesprezece ani în sus. 
Constatarea aceasta o îngrijoră un moment. Instinctiv, 
scoase oglinda din poşetă şi se privi. „Sunt în orice caz 
nostimă”, conchise ea amuzată, dar ştia că farmecul ei e 
manifest mai cu seamă în silueta şi în arta cu care şi-o 
poartă. Îşi aminti însă foarte repede că, spre deosebire de 
ceilalţi colegi care-o asaltează cu propuneri, lipindu-i o 
permanentă etichetă de femeiuşcă, Muşat era unul dintre 
puţinii care, fără vorbe, însă prin întreaga lui atitudine, o 
apreciază şi o stimează ca valoare intelectuală. „Valoarea 
intelectuală” i se păru însă prea mult şi cam pretenţios 
spus. Se corijă tot în gând: „colegă de muncă”. Acest gând 
repetat îi stârni un sentiment necunoscut, nelămurit, o 
căldură uşoară, duioasă, care predispunea la reverie şi 
meditaţie. 


Irina Stroe, care trecea în faţa multora drept o femeiuşcă 
superficială în căutare de admiratori, provocă până la 
urmă, printr-o manevră fină, aparent întâmplătoare, 
întâlnirea dintre Muşat şi secretarul comitetului U.T.M. Din 
institut, inginerul Romulus Pop. Ca tip fizic, acesta din urmă 
se asemăna întrucâtva lui Muşat. Era cam de aceeaşi 
statură, poate puţin mai slab, figura îi era tot aspră, 
aproape dură, ochii însă nu contrastau cu restul feţei, ca la 
Muşat. Parcă sintetizau toată înfăţişarea şi caracterul său. 
Priviri sigure, tăioase, care nu se deplasează repede de la 
un obiect la altul, ci cântăresc pe îndelete şi adânc. Era cu 
câţiva ani mai mare decât Muşat şi-i era cunoscut acestuia 
întâi ca şef de lucrări, apoi ca lector şi conferenţiar la 
Politehnică. 

Întâlnirea îl cam surprinse pe Muşat. Fără prea lungă 
introducere, Pop trecuse direct la întrebări, care şi prin 
voce, şi prin formulare păreau puse ex catedra. La toate 
acestea se mai adăuga şi o frază rostită ou un ton care suna 
a îngăduinţă şi căreia nu reuşise să-i descopere sensul: 
„Facem abstracţie de anumite date personale...” Muşat îi 
răspunse totuşi politicos şi deschis atâta vreme cât 
Întrebările mi atinseră subiecte penibile. Când ele atacară 
problema relaţiilor din cadrul secţiei, se simţi Încurcat, 
chiar roşi, manifestându-şi sub o formă pe care o voia cât 
mai demnă dorinţa şi rugămintea de a se ocoli acest 
subiect, întrucât nu şi-a putut forma o părere obiectivă. 
Spre surprinderea lui, Pop nu insistă cu întrebările. Avu 
chiar impresia că omul încearcă un sentiment de jenă. 
Impresia favorabilă i se spulberă însă imediat. Pop repetă 
fraza aceea care-l indispunea cel mai mult, întrebând apoi 
direct şi cu voce gravă: 

— Ce v-a determinat să vă opuneţi cu atâta vehemenţă 
lucrării PI.P 12? 

Muşat nu reuşi să răspundă imediat, pentru că în 
momentul acela nu-l preocupa răspunsul la întrebare, ci 
găsirea unui sens frazei repetate. Pop lărgi însă întrebarea, 


îmbogăţind-o cu o sumedenie de amănunte, care dovedeau 
o foarte precisă cunoaştere a problemei. Monologul 
încetase să fie interogativ; era mai degrabă o enunţare 
susţinută de argumente puternice, cu scopul vădit de a 
înlătura o neînțelegere şi de a aplana un conflict inutil, fără 
sens. Muşat desprinse fără greutate şi intenţia subînţeleasă 
a interlocutorului său, şi anume aceea de a-l îndemna să-şi 
dirijeze eforturile spre obiective reale, rodnice. De fapt i se 
făcea o invitaţie politicoasă la realism. Omul începea să-l 
intereseze. Nu era pedant şi preţios, aşa cum crezuse la 
început. Chiar daca apăra un punct de vedere greşit, făcea 
acest lucru cu convingere, iar intenţiile lui erau evident 
constructive. De aceea, îi răspunse fără ocolişuri: 

— Audi alteram partem... Prototipul ou numărul 12 este o 
eroare gravă nu în adaptare, ci în principiile lui iniţiale. Ar fi 
inutil să intru acum în amănunte. Intr-un timp foarte scurt, 
poate chiar până mâine, voi putea dovedi prin cifre 
grotescul erorii. 

Pop rămase câteva clipe tăcut, privind ţintă în ochii lui 
Muşat. Acesta avu puterea să reziste privirii grave, tăioase. 

— Deşi cunosc posibilităţile dumneavoastră, spuse Pop cu 
o voce în care nesiguranța suna straniu, eu personal nu pot 
da credit afirmației pe oare aţi făcut-o. Ea însă e prea gravă 
pentru a nu fi luată în consideraţie într-un sens sau altul. E 
atât de gravă, încât chiar în stadiul ei inactiv trebuie 
însoţită de o anumită răspundere... 

— Din păcate, nu pot urmări în anumite ocazii anumite 
idei exprimate, îl întrerupse Muşat cu o voce care dezarma. 
Poate că locul meu nu e aici la institut... 

Îşi încheie cuvintele ridicând resemnat din umeri. Pop 
tresări, rămase câteva clipe gânditor, apoi ridică şi el din 
umeri. 

— Poate că nu ne-am înţeles bine... V-am spus de la 
început că facem abstracţie de anumite date personale. 

Muşat descoperi imediat cuvântul schimbat în fraza 
repetată (dumitale = dumneavoastră), dar aceasta nu-l 


ajută la găsirea sensului frazei. 

— Sunteţi unul dintre cercetătorii noştri de viitor, 
continuă Pop, recomandat de o somitate europeană, 
dispunem de o serie de date care îndreptăţesc speranţele 
noastre şi prin aceasta exprim o, părere oficială... Poate că 
trebuia să luăm mai devreme contact cu dumneavoastră. Eu 
nu vă pot impune să renunţaţi la un punct de vedere atâta 
timp cât rămâne în stadiu pur teoretic, deşi difuzarea lui ar 
putea crea confuzii. 

— Permiteţi-mi două observaţii, îl întrerupse din nou 
Muşat. Mâine la ora douăsprezece, opinia mea va înceta să 
fie teoretică. Şi nu văd cum ar putea să creeze confuzii 
dacă... Dumneavoastră fumaţi ţigări Carpaţi. 

Pop zâmbi pentru prima cară. Fuma ţigări Virginia. 

— V-am înţeles, spuse el. Afirmația dumneavoastră nu mi- 
a produs nicio confuzie, pentru că ştiu foarte bine că fumez 
ţigări Virginia. E un punct de vedere Sunteţi într-adevăr un 
matematician atât de redutabil? 

— Nu ştiu. Matematica înseamnă mişcare, poate că 
undeva e o înţelegere precisă între materie şi matematică, 
şi noi numim aceasta mişcare. Trei sute de mii de kilometri 
pe secundă anulează la urma urmei secunda, această 
unitate convenţională de măsurare a timpului. Atunci, oare 
este raportul dintre distanţă şi timp, dintre spaţiu şi timp? 
Rămâne numai mişcarea. Şi ea nu se destăinuie decât 
matematicii. 

— Avem oare atâta nevoie de spaţiile mari? 

— Nu ştiu. Poate că avem nevoie. Am înţeles însă ceea ce 
n-aţi spus. E opinia... Nu! E convingerea mea fermă. Există 
un anumit spaţiu care se cere ocupat cu ajutorul 
matematicii. De câteva zile mă gândesc din nou la el. 

Pe nesimţite, conversaţia începu din nou să îngheţe. 
Părea nefiresc. Parcă se retrăgea apa dintr-o mare în 
râurile care o aduseseră. Se despărţiră ca doi oameni care 
se vor cunoaşte altă dată. Ou toate acestea, întâlnirea lor 
nu fusese inutilă. 


A doua zi la prânz, Bărbulescu îl chemă pe Muşat în 
biroul său. Era şi Neagoe acolo. Se aşezară tustrei în jurul 
unei mese joase, rotunde. Profesorul îl primise jovial. 
Neagoe era grav, încruntat. Se opusese din capul locului 
întrevederii. Nici Muşat nu venise cu inima deschisă. Avea 
în mână dosarul-replică. De când îl încheiase, de câteva ore, 
era trist. Ştia că va îndurera mulţi oameni. Ar fi dorit să fie 
el cel oare greşise. 

— Ai venit înarmat? îl întrebă în glumă Bărbulescu. Te 
rog să-mi spui şi mie în câteva cuvinte despre ce este vorba, 
continuă el cu alt ton. Dacă se poate, succint, ca să fim cât 
mai utili acolo unde este nevoie de noi. 

Prin urmare, Bărbulescu nu voia să-i dea iluzii! înţelese 
Muşat. Îşi declarase fără ezitare opinia. Scoase din dosar o 
coală care sintetiza argumentaţia. 

— Izvorul greşelii e acesta, spuse el. Au fost combinate 
arbitrar principiile. Aveţi aici toate datele... 

Neagoe împinse înapoi cu un gest copilăresc dosarul pe 
care Muşat i-l pusese în faţă. 

— Scamatorii cu ajutorul matematicii se pot face oricâte, 
domnule inginer, se înfurie el. 

Muşat rămase trăsnit. 

— Cum? îngână el aproape în şoaptă. Nici acum nu 
credeţi? 

Bărbulescu interveni cu intenţii salvatoare: 

— Ne vom uita în dosarul dumitale. Se pare că ai muncit 
enorm. În orice caz, te felicit pentru răbdarea şi 
perseverenţa dovedite. 

— Ilertaţi-mă că vă contrazic, spuse grav Neagoe, eu însă 
cred că asemenea atitudini nu trebuie luate în seamă. Sau 
dacă sunt luate în seamă, atunci trebuie tratate cum merită. 

— Inginerul Muşat nu a atentat în acest dosar la onoarea 
nimănui. Poate că a făcut un antrenament pozitiv, care-şi va 
dovedi mai târziu utilitatea. 

Muşat se ridică de la masă. Era zăpăcit. Nu putea 
înţelege ce se petrece acolo. Parcă-şi băteau joc de el. 


Începu să-şi frece fruntea, dureros, pentru a se dezmetici. 
În privirile lui Neagoe se strecură din nou un licăr de milă. 
Bărbulescu se uita la el cu ironie superioară, neostilă. 

— Eu vă las dosarul, bolborosi el. Nu ştiu.. Vă rog... 
Dumneavoastră vă puteţi imagina că la antipod oamenii nu 
merg cu capul în jos? 

— Nu e în toate minţile, spuse Neagoe cu amară 
compătimire după ce Muşat părăsi biroul. Începuse să 
aiureze. 

— Greşeşti! îi replică Bărbulescu. N-a aiurat. Ne-a făcut 
pe amândoi ridicoli şi ignoranţi. Acesta e sensul real al 
frazei. Suntem incapabili, din cauza rutinei, să intuim 
adevăruri elementare. Asta a spus. Nu e nevoie să discutăm 
toate prostiile. Măsuri însă, pe o linie sau pe alta, vom lua. 
Cu calm şi fermitate. 

Bărbulescu ceru telefonic să fie trimis imediat în biroul 
său inginerul Liviu Filimon. Aşteptându-l, îşi făcu reproşuri 
amare pentru uşurinţa cu care-l angajase pe Muşat la 
institut. „Infinitul” i-l recomandase în treacăt. Trebuia să 
aştepte măcar a doua intervenţie a lui Stoian. Poate că 
preferatul acestuia nici n-avea de gând să lucreze în 
institut. Îi fusese teamă că refuzul de a-l angaja, după 
opoziţia vehementă faţă de teoria lui în cadrul consiliului, îl 
va supăra pe Stoian. Bărbulescu fusese net împotriva 
lucrării de diplomă a lui Muşat. O declarase drept o 
aberaţie şi nu-şi schimbase de atunci gândul. Vehemenţa îi 
atrăsese câteva replici tăioase din partea „Infinitului”. Mai 
mult pentru a-l îmbuna acceptase recomandarea acestuia. 
Stoian era o personalitate cu prea mare greutate şi unul 
dintre cei mai apreciaţi consilieri din sectorul economiei 
naţionale. N-avea niciun rost să-şi înrăutăţească, din cauza 
unui oarecare inginer, relaţiile cu el. Din ziua în care-l 
recomandase, „Infinitul” nu-l mai întrebase însă niciodată 
nimic despre Muşat; parcă nici nu ştia că e cercetător la 
institut. 


Bărbulescu izbi cu pumnul în masă, mustrându-se amar 
pentru pripeala pe oare o arătase în cazul lui Muşat. Ce-i 
trebuia lui în institut un rebel, o nulitate viciată de pasiunea 
pentru absurd? 

— Cine e omul acesta, domnule Filimon? se răsti 
profesorul la Liviu când tânărul pătrunse în birou. Ce e cu 
el? Nu s-a săturat cu aureola care i s-a azvârlit pe cap la 
includerea anului universitar? Nu i s-a domolit gustul 
pentru scamatorii? 

Liviu înţelese despre cine e vorba. Recunoscuse şi în 
dosarul de pe biroul directorului cifrele rotunde, mici, 
dispuse în şiruri drepte, perfecte, caracteristice lui Muşat. 

— l-am atras şi eu atenţia, tovarăşe profesor, dar — după 
cum se vede — fără rezultat. Am impresia că suferă de 
mania persecuției, dar nu cu simptomele unui om obişnuit. 
Orice problemă dară, soluţionată, i se pare un atentat 
împotriva lui. Poate că vrea să întemeieze o nouă ştiinţă a 
matematicii, în afara oricărei tradiţii, acel proles sine matre 
creata despre care vorbeşte undeva geometrul Chăle. 

— Domnule Filimon! Cu cincisprezece ani în urmă, un 
student destul de bine cotat s-a prezentat la cancelaria 
Politehnicii ou un proiect în care demonstra, tot pe calea 
matematicii, iminenţa unui atac organizat al oceanelor 
asupra pământului. Propunea şi măsuri de salvare: 
construirea unui turn în spirală, în care să se mute toată 
lumea. Folosea şi legi fizice. Datorită atracției, spirala va fi 
transformată în linie dreaptă, făcându-se astfel joncţiunea 
mult-visată cu luna. L-am internat la spitalul de boli 
nervoase. După trei ani, s-a prezentat în sutană de călugăr, 
cu un alt proiect, care urmărea desfiinţarea numerelor, mi 
se pare încarcerarea lor în nişte cuburi de plumb, foarte 
precis calculate, pentru a dejuca revolta pe care o 
pregăteşte de câteva mii de ani matematica. Bineînţeles, 
revolta era iminentă. Agitaţia numerelor închise ar fi ridicat 
cuburile la o anumită distanţă de pământ, devenind sateliți 
foarte utili pentru promenade şi infuzii solare. Mi se pare că 


făcea o relaţie şi ou primul proiect. Apa oceanelor vrăjmaşe, 
împrăştiate pe suprafeţele cuburilor, s-ar fi evaporat într-un 
timp foarte scurt, calculat pe baze reale, fizice. Era atât de 
încântat de teoria lui, incit ne-a părăsit binecuvântându-ne 
şi asigurându-ne că va oferi premiul Nobel inginerilor care 
vor construi cuburile... Colegul dumitale e la fel de 
perseverent. Poftim un dosar în oare demască un nou 
atentat ştiinţific! 

Liviu luă dosarul, aranjă cu grijă foile în el, fără să arate 
însă vreun interes faţă de conţinutul lor. 

— Există o mică trăsătură de unire între... Muşat şi cazul 
relatat de dumneavoastră, rosti el cu acel ton nepăsător, 
absent, caracteristic unor anumite momente. Nu mă refer 
la latura... ştiinţifică. Şi în familia lui Muşat se pare că a 
existat ceva mistic, ceva dubios. Nu ştiu din ce cauze şi mai 
ales nu ştiu în ce măsură acest lucru l-a influenţat pe 
dânsul. Se pare că nu a avut o copilărie prea echilibrată. Nu 
văd însă vina lui în toate acestea, deşi în popor se spune că 
părinţii mănâncă agurida şi se strepezesc dinţii copiilor. 

— În problemele acestea mă pricep mai puţin, spuse 
Bărbulescu. Dumneata poţi să le interpretezi şi să le califici 
mai judicios. Pe mine mă interesează latura strict 
profesională a acestui caz. Nu vreau conflicte stupide, fără 
obiect ştiinţific, iritante, neghioabe, care pot vicia relaţiile 
dintre cercetători, care pot umbri uneori personalitatea 
unor cadre de răspundere. Nu ştiu care este situaţia exactă 
în secţie... Mă refer la relaţiile de colaborare dintre 
cercetători. 

Liviu nu răspunse însă la această întrebare, sugeră 
numai numele omului care putea să răspundă: 

— În această privinţă vă poate informa tovarăşul Pop 
Romulus. După câte ştiu, lucrările colegului meu sunt 
ireproşabile. Se pare că e un model de disciplină şi hărnicie. 
Dacă am pune într-o balanţă activitatea lui obişnuită, 
însemnată cu plus, şi erupțiile lui, însemnate cu... poate că 
ar rezulta un echilibru. Muşat e totuşi un matematician 


remarcabil, cu toată pasiunea lui pentru scamatorii, aşa 
cum spuneaţi. E capabil să-şi dirijeze activitatea generală 
supunând-o unor reguli matematice. Atentatul lui ştiinţific, 
aşa cum spuneaţi, e produsul unei munci suplimentare, şi 
chiar obiectul atentatului e cules din alt domeniu decât cel 
în care e încadrat. În secţie lucrează ireproşabil: plus. În 
afara secţiei tentează absurdul: minus. Dar cine-l poate 
condamna pentru afişarea unor opinii, dacă ele nu 
influenţează sectorul de care răspunde? Matematica ne-a 
obişnuit ou calculul probabilităților. Dintr-o sumă de 
absurduri, unul e numai aparent. Mai devreme sau mai 
târziu, se va face dovada. Un colecţionar de absurduri 
poate ajunge pe această cale un erou. 

— Dumneata îl consideri chiar atât de abil şi de 
consecvent? Înseamnă că a descoperit o nouă lege morală: 
aceea de a risca fără risc. 

— N-am făcut decât să-l judec printr-o optică 
matematică, răspunse Liviu. Poate că am introdus valori 
necorespunzătoare în formulă. În fond, s-ar putea să fie un 
om excepţional, dotat ou calităţi rare, animat de ambiția 
dură, tenace, de a străluci, ceea ce nu se confundă 
întotdeauna cu un defect. Dorinţa de a străluci i-a adus pe 
mulţi oameni în situaţia de a lumina, de a dărui şi altora 
lumină. Poate că a produs şi incendii mistuitoare, riscul 
acesta însă... Deşi, aşa cum spuneaţi, legea nouă l-ar ajuta 
să scape din flăcările propriului incendiu. 

— Eu n-am nevoie aici de incendii, nici măcar de focuri 
mocnite. Va trebui să luăm măsuri, domnule Filimon. 

— Nu ştiu ce i-aţi putea reproşa. 

— Nu ştiu nici eu, recunoscu înfuriat Bărbulescu. Nu m- 
am ciocnit niciodată de o asemenea abilitate. Parcă ar fi un 
luptător care şi-a uns corpul ou ulei ca să nu poată fi prins 
de nicăieri. E extraordinar cât rafinament se ascunde sub 
înfăţişarea aceea timidă, onestă!... Îţi mulţumesc. Voi căuta 
să discut şi ou şeful secţiei. 


— Credeţi că e cazul să mai cercetez... dosarul? întrebă 
Liviu înainte de a pleca. 

— Consultă-te cu profesorul Neagoe. Lucrarea cade în 
întregime în responsabilitatea lui. 

Câteva minute mai târziu, Neagoe fu din nou chemat la 
Bărbulescu. Directorul voia să-i impună transferul lui Muşat 
la o secţie de documentare şi traduceri. Neagoe se opuse 
însă vehement. ÎI se părea că ar comite o nedreptate 
flagrantă, că ar acţiona sub impulsul unui sentiment josnic 
de răzbunare. 

— Ştiu, replică el. Aleargă după idei trăsnite, poate că ne- 
a şi insultat dar e un muncitor excepţional, pe care te poţi 
baza în orice împrejurări. Peste un an, doi vom avea nevoie 
acută de asemenea oameni. Mă gândeam şi eu să-l transfer, 
însă într-o secţie mai importantă. 

— Nu-ţi dai seama că te-a prefăcut în simbol matematic şi 
te foloseşte el cum vrea? Tu nu i-ai simţit rafinamentul, 
abilitatea? 

— Despre cine vorbeşti? întrebă Neagoe uimit. Despre 
inginerul Muşat? Faci o mare eroare. Deşi, obiectiv, m-a 
insultat grav şi ar trebui să-i dau o replică usturătoare, nu 
fac aceasta din convingerea fermă că a procedat ca un om 
profund cinstit. Din păcate, şina irosit timpul şi ştiinţa 
pentru o aberaţie. lartă-mă, dar nu te pricepi la oameni. 

Bărbulescu se încăpăţână şi mai tare. Deveni furios şi 
anunţă energic că va hotări singur, peste capul lui Neagoe. 

— Faceţi o mare greşeală, o nedreptate, ripostă Neagoe, 
întărindu-şi afirmaţia prin acel ton politicos la care nu-l 
obliga nimeni. 


Muşat îşi duse mâinile spre buzunare cu senzaţia netă că 
le va găsi goale. Trăia, după multă vreme, un adevărat 
sentiment de eliberare. Nu-l mai apăsa nicio povară. Avea 
chef să hoinărească pe străzi în neştire, şi deodată 
descoperi că e primăvară. Se opri în faţa uşii biroului, 
încercând să-şi amintească zilele în oare se topise zăpada, 
în care auzise vocile ţigăncilor la colţuri de stradă cin tind 
despre ghiocei şi viorele, ziua în care ieşise afară fără 
palton, apărându-se de vânt cu fulgarinul subţire, cumpărat 
din primul salariu la începutul toamnei. 

Privirile întrebătoare, nervoase ou care-l întâmpinară 
colegii de birou îl treziră din visul scurt de primăvară, 
încercă să zâmbească, dar nu reuşi. Bostan se uita fix la el, 
fără să clipească. Îşi cuprinsese faţa strâns în mâini, parcă 
pentru a menţine fixă «direcţia privirii. State şi Ifrim 
clipeau ostentativ din ochi, presimţind un moment de 
satisfacţie. 

— Eşti cam palid, domnule Muşat... 

Irina rostise aceste vorbe îndemnată de un sentiment 
sincer de compasiune şi îngrijorare. Muşat dădu însă un alt 
sens cuvintelor ei, şi faţa i se umplu într-o clipă de pete 
roşii. 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el convenţional, dar 
imediat repetă fraza, pentru că descoperi în ea adevărul: 
Nu s-a întâmplat nimic. 

Ar fi vrut să adauge că şi-a făcut datoria, dar înţelese că 
ar fi fost nesincer. Ştia bine că nu simţul datoriei îl 
determinase să-şi irosească în calcule şcolăreşti atâtea 
săptămâni şi luni de zile. Existenţa erorii acţionase asupra 
lui ca un magnet. N-ar fi putut dormi liniştit la gândul că 
văzuse undeva o mistificare grosolană şi trecuse peste ea 
cu nepăsare. Orice om văzând pata unei gângănii pe o faţă 
de masă curată simte. Nevoia să-şi arcuiască degetul şi s-o 
expulzeze în praful din care a ieşit. Nici el nu făcuse 
altceva. Oare fusese necesar gestul lui? începea să simtă 


remuşcări pentru atâtea zile şi nopţi pierdute inutil. Nimeni 
nu voia să înlăture gângania de pe faţa de masă. 

— Nu ştiu, spuse el cu voce tare. Poate că era mai bine să 
mă fi ocupat de altceva. La urma urmei, gângania asta nici 
nu are ac. Nu va înţepa pe nimeni. Un simplu proiect, care 
se va desface în bucățele înainte de a ajunge maşină. 

Până şi cei doi ingineri se emoţionară auzindu-i vorbele. 
Plecară ochii în pământ. Pentru ei, atitudinea lui Muşat 
indica foarte limpede acceptarea înfrângerii. Ultima frază 
nu putea fi altceva decât concluzia omului care-şi pusese 
toate speranţele în bătălia pierdută. 

— Sunteţi liber spre seară? îl întrebă din colţul său, cu 
voce înduioşată, Bostan. 

Din fericire, nu mai auzi răspunsul lui Muşat. Pe uşa 
biroului apăruse Liviu, palid, grav, fără zâmbetul care-i 
dădea atâta distincţie. 

— Nu te poţi elibera pentru câteva minute? întrebă el 
întorcându-şi privirile spre şeful secţiei. 

— Cum să nu?! aprobă cu grabă inginerul Bostan. 
Tovarăşul lon Muşat şi-a terminat lucrările pentru ziua de 
azi. 

Şi pentru a-şi întări spusele, luă dosarul de lucru de pe 
biroul lui Muşat. Tânărul nu se împotrivi, deşi pentru prima 
dată îi rămăseseră câteva probleme nerezolvate. Pomi după 
Liviu, salutându-şi colegii tăcut, printr-o înclinare a capului. 

— Îmi pare rău, spuse Ifrim. 

Telefonul zbârnâi. Bostan era chemat de urgenţă la 
Bărbulescu. Porni cu paşii unui om care nu ştie dacă la 
capătul drumului îl aşteaptă eşafodul, sau libertatea. Îi 
întâlni chiar în faţa uşii pe cei doi prieteni. 

— M-a chemat tovarăşul director Bărbulescu, spuse el cu 
atâta spaimă şi rugăminte în ochi, de parcă ar fi vrut să-şi 
pregătească clipa în oare-şi va cere iertare în viitor. 

Liviu îl opri pe Muşat la capătul coridorului. Se rezemară 
amândoi pe pervazul ferestrei. 


— De ce nu m-ai ascultat, loane? Bărbulescu e foc şi 
pară. Tremură tot institutul, sau poate-l cutremură el. 
Spune-mi, ce pot să fac pentru tine? Crezi că e mai bine să 
mă duc eu personal la dânsul? 

— Pentru ce? întrebă nedumerit Muşat. l-am spus 
părerea mea. Poate că n-om semnat dosarul. Dacă e cazul, 
semnez imediat. Întâi să-l cerceteze, şi pe urmă poate să 
facă orice. 

— Cum poţi fi atât de nepăsător? Sau poate că simulezi... 

— Pur şi simplu a încetat să mă intereseze problema 
aceea stupidă. Nu vezi că e primăvară? Brrrr! Parc-am 
trecut printr-o grădină şi nu m-am uitat la flori. E singurul 
lucru pe care-l regret. De ce mă priveşti aşa? 

— Chiar nu te interesează de loc situaţia ta? Sau crezi că 
oamenii reacţionează ca substanţele chimice, după legi 
precise? Ioane! Oamenii suportă fiecare în alt mod 
adevărurile. Imaginează-ţi deci cum pot suporta erorile. 

— Greşeşti! Eroarea nu se suportă, eroarea se aruncă. 
Fiecare om constatând-o va face gestul. 

— Dar câte complicaţii poate crea un asemenea gest? 

— Învesteşti lumea cu prea multă cruzime, Liviu. Nu, nu 
încerc să mă apăr. Nici măcar nu mai vreau să acuz. La 
drept vorbind, nici nu am acuzat pe nimeni. Pur şi simplu 
am simţit nevoia să dau cu bobârnacul unei gângănii. Dacă 
voi vreţi s-o transformați în decorație... Se va topi înainte de 
a ajunge pe piept. 

— Cu tine nu se poate discuta. Eşti, ca întotdeauna, 
încăpățânat. Am impresia că-ţi sfărâmi viitorul. 

— Iar greşeşti. Dacă aş şti că în acel dosar se află viitorul 
meu, aş juca pe el viaţa întregii lumi. Nu pentru că ar fi 
vorba de mine, de acest înţeles meschin, egoist, pecuniar al 
viitorului, ci pentru că ar reprezenta un adevăr de care 
atârnă poate viitorul lumii. Cum pot să-mi angajez viitorul 
intr-un gest cotidian? 

Liviu îşi acoperi ochii. 


— M-ai emoţionat, Ioane. Sunt o gânganie. În clipa asta 
simt nevoia să mă strivească cineva. Bine c-a trecut clipa!... 
Cu toate acestea, crezi într-o eroare! [i-o spun prieteneşte. 
În sfârşit, fă ceea ce crezi. Aveam datoria să-ţi spun ceea ce 
am... simţit. Dă-mi voie să mai adaug ceva. Nimeni nu te va 
catapulta în viitor dacă ţi4 imaginezi în vârful Everestului. 
Se urcă spre el treaptă ou treaptă. Nu e un sfat. E o 
constatare. 

— Poate pentru alte lumi, sau pentru alte epoci. Noi 
cioplim un adevăr general, şi el poate acţiona sau. Atrage ca 
un magnet spre vârfuri care depăşesc înălțimile 
Everestului. Aici pe pământ, Liviu. Când eşti înconjurat de 
idei mari, generoase, nu trebuie să escaladezi Everestul 
pentru a simţi înălţimea. Poţi să stai chiar în subsolul unei 
închisori, ca Giordano Bruno. Sau la unui din etajele acestei 
clădiri. Sau lungit pe iarbă, cu privirile fascinate de 
cercurile rotitoare de pe oglinda unui pârâu. Te-ai gândit 
vreodată la perfecțiunea acelor cercuri? 

— Faci poezie, loane, prea multă poezie. Iar trebuie să 
mă vindec de puritatea unei clipe. 

— M-am întâlnit pe neaşteptate cu primăvara. Astăzi voi 
hoinări cu mâinile în buzunarele goale. 

După-amiaza era caldă, senină, proaspătă. Cu fulgarinul 
pe umeri, cu mâinile în buzunare, ca un adolescent în 
vacanţă, Muşat hoinărea pe străzile Capitalei. Mergea în 
neştire, fără să vadă, fără să audă nimic, pentru că se 
plimba printre amintiri, li sunau în urechi melodii plăcute, 
miresmele erau culese din păduri, iar imaginile se proiectau 
limpezi pe oglinzile unor ape. Ceţurile şi tulburările nu-l 
mai însoțeau în acele ore. Seninul izvora din el. Şi spatele 
parcă i se înălța, eliberat de o povară grea. Se trezi 
fluierând în faţa unei cârciumi care-i deschise brusc o altă 
amintire. Intră înăuntru. Erau aceleaşi mese, aceiaşi 
oameni, aceeaşi duhoare grea, înecăcioasă. Se aşeză la 
masa la care stătuse împreună cu Liviu şi cu fata aceea cu 
cercuri roze în vârful pieptului agresiv şi comandă ca şi 


atunci, imitând gestul prietenului său, un pahar de coniac. 
Cum se numea fata?... Da, Liana Popa” artistă. Îşi aminti 
chipul ei speriat, şi deodată o văzu în lata lui privindu-l 
naivă şi întrebătoare. Puse încet paharul gol pe masă, şi 
plăsmuirea dispăru. Se întunecase afară, dar nu ploua ca 
atunci. Salută ca un ştrengar, ducându-şi două degete la 
frunte, şi ieşi din nou pe stradă, încredinţându-se vânturilor 
şi amintirilor. 

În apropierea casei o zări; pe Yvonne. Mai întâi vru să-şi 
încetinească mersul. Îşi aminti însă tabloul din Praga, şi 
paşii i se iuţiră. Mergea însă neregulat, cu paşi mici sau 
mari, pentru a potrivi întâlnirea în faţa uşii. Ceva se revoltă 
într-însul, şi se opri. Fata îl zărise însă şi-l aştepta în faţa 
uşii. 

— Eu ar trebui să mă jenez, nu dumneata, îi spuse ea. 

— Vă rog... nu văd niciun motiv... începu el să bâlbâie. 

Şi-o imagina puternică, dură, marmoreană. Îşi aminti o 
poezie de Baudelaire. Se opri la titlu. Alungă versurile. 

Nu se suiră în lift. Porniră amândoi în tăcere pe scări. 
Simţi cum i se scurge pe frunte un fir cald. Presimţea emoţii 
şi o stare vagă de sufocare. 

— Oare se pot uita anumite amintiri neplăcute care îţi 
îngheaţă inima când ştii că nu sunt numai ale tale? întrebă 
ea rugătoare. Oare se pot şterge vreodată? 

— Nu şti-u... Nu înţeleg despre ce este vorba... Sau... 
poate c-ar fi trebuit să mă scuz mai demult... 

Îşi aminti scena, dar nu reţinu din ea decât statuia femeii. 
Îi cuprinse încet mijlocul şi simţi ceva dur zvâcnindu-i în 
palmă. 

— Vă rog să mă iertaţi, se retrase el speriat. 

Ea nu răspunse. Îşi continuă urcuşul dorindu-şi paşii mai 
sprinteni. El rămase un timp încremenit pe scări. Auzi 
zgomotul cheii. Şi-l aminti pe Maurizius trăind prima 
obsesie în închisoare. 

Porni încet, sufocându-se. Uşa era deschisă. Nimeni «nu 
aprinsese lumina în hol. Dibui drumul pe întuneric. Avea 


senzaţia că va găsi şi uşa camerei lui deschisă. Se dezmetici 
când puse mina pe clanţă şi apăsă. Păşi pragul încet şi 
închise uşa fără zgomot. Deodată, îşi încordă braţele. Zări o 
pată albă, dură, caldă în întunericul odăii. 


Capitolul V 
1 


Opoziția lui Neagoe fusese zadarnică. Bărbulescu hotări 
trecerea lui Muşat la serviciul de documentare şi traduceri. 

— Să se joace acolo cât vrea. Cu maşini, cu scheme, cu 
contrascheme, cu ce vrea. Nu revoc nicio virgulă din 
hotărâre. 

Bărbulescu acceptă până la urmă, formal, ca acest 
transfer să fie vremelnic. Nu fixă însă perioada. Ea era 
condiţionată de comportarea celui în cauză. Prevedea că 
Neagoe va uita repede de situaţia lui Muşat şi 
nemainteresându-se nimeni de el va rămâne în cel mai bun 
caz la documentare, dacă plictiseala şi paralizia la care-l 
condamnase nu-l va determina să-şi ia singur tălpăşiţa. 
Neagoe însă nu renunţase la ideea de a-l folosi şi pregăti pe 
Muşat. Prin intermediul lui Bostan, îi transmitea regulat 
lucrări importante spre rezolvare şi exercita un control 
permanent asupra activităţii lui. Voia să-l ferească de 
lâncezeală şi rugină. 

Tânărul nu simţea nicio degradare în noua muncă. 
Dimpotrivă, i se părea mult mai interesantă decât calculele 
şi  verificările din secţia lui Bostan, pe care orice 
manipulator de maşină le putea face. Era singur într-un 
birou mic, înconjurat de mii de reviste şi extrase din reviste 
şi publicaţii din toate ţările. 'Tot ce apărea nou în domeniul 
tehnicii îi stătea la îndemână. Uneori recunoştea ineficienţa 


aparentă a muncii sale. Nu făcea alt ceva decât să 
semnaleze anumite materiale care puteau fi folosite intr-un 
sector sau altul, le dădea la tradus, răspundea cererilor pe 
care i le adresau secţiile institutului, făcea comenzi, 
abonamente, investigaţii. Pentru aceste treburi avea o 
sumedenie de colaboratori care nu se puteau plânge de 
lipsă de timp. El, în schimb, îşi drămuia cu multă zgârcenie 
timpul. Mulțimea publicaţiilor şi a problemelor tratate şi 
asigurarea pe care i-o dăduse Neagoe că acest „stagiu 
necesar” va fi de scurtă durată îl transformaseră intr-un 
veşnic înfometat. Studia totul cu pasiunea ou care îl 
obişnuise biblioteca „Infinitului”. Multe din visurile şi ideile 
lui despre matematica aplicată se găseau în rafturile acelea 
prăfuite. Mai era însă ceva. Eliberat de povara calculelor 
care-i năuciseră nopţile câtorva luni, auzea iarăşi, şi din ce 
în ce mai distinct, acea melodie stranie, aparţinând parcă 
unor secole trecute, prin care îşi reprezenta activitatea 
institutului. Orchestra condusă de Bărbulescu funcţiona 
ireproşabil, cântând însă ou toate coardele şi alămurile sale 
o melodie veche. I se părea că institutul pregăteşte 
repararea unor fabrici vechi, nu înzestrarea unor uzine noi. 
Publicaţiile pe care le citea erau pline de noutăţi, de 
încercări modeme, uneori poate prea hazardate, în 
domeniul tehnicii. Unele puteau fi adaptate, altele 
dezvoltate, altele aveau puterea să sugereze căi noi, 
nebătute în tehnică. Studiul lui se transforma pe nesimţite 
în muncă de concepţie. Nu se mulțumea numai să adnoteze, 
să-şi extragă anumite elemente care-l interesau personal 
din şirul de reviste şi publicaţii. Cu timpul, publicaţiile 
devenire un fel de auxiliare, la fel ca dicționarele pentru 
traducători. Căuta în ele numai elementele care-i lipseau, 
pe care nu le cunoştea. Diversitatea problemelor avea darul 
să nu-l obosească, acţiona asupra lui ca un excitant, 
ţinându-l treaz, viu, febril, pasionat. Era conştient că 
trăieşte a doua mare întâlnire din viaţa lui. Prima fusese 
matematica. Acum întâlnea tehnica în faza ei teoretică. 


Urma întâlnirea hotărâtoare, întâlnirea cu spaţiul, dar la 
aceasta încă nu se gândea. Pentru a gusta din plin 
satisfacţiile noii etape, pentru a-i culege toate roadele. 
Uitase coi totul de acel PI.P 12, care-i facilitase această 
întâlnire, deşi  descoperea la tot pasul argumente 
împotrivea lui. Amintirea i se părea atât de îndepărtată, 
incit i se risipiseră şi regretele. Era lacom, bucuros, plin de 
energie, neobosit. 

Uneori îl tulburau oaspeţii, dar se străduia din răsputeri 
să fie atent faţă de ei. De când fusese transferat la 
documentare primise multe dovezi de simpatie. Când 
pătrundea în micul birou, Bostan izbutea chiar să 
zâmbească. Îşi freca inimile, îi transmitea regulat noutăţi 
despre copii şi invitaţia de a-i vedea. Îi destăinuia, cu un 
gest de complicitate, că Neagoe îl va trece în rândul 
cercetătorilor principali din departamentul său. 

— E un om excepţional tovarăşul Neagoe. Apreciază 
foarte mult cinstea chiar atunci când... Ştiţi? I-am prezentat 
intr-o dimineaţă copiii. Pur şi simplu l-au cucerit. 

Într-o după-amiază, Bostan veni cu amândoi copiii în 
biroul lui. Erau toţi în culmea bucuriei. 

— Cred că ne vom muta. Ne-a promis tovarăşul Neagoe 
că va interveni personal... Ce spuneţi? Nu-i aşa că-s foarte 
simpatici şi cuminţi? Gândiţi-vă! Vor avea camera lor şi un 
hol în oare vom serba pomul şi aniversările... Dacă aveţi 
cumva nevoie vreodată, cine ştie, de... de... Dacă nu vă 
ajung... în sfârşit, nu vă jenaţi dacă cineva apelează la 
dumneavoastră, vă putem noi împrumuta... 

Destul de des venea în vizită la el şi Irina Stroe. Ca şi 
până atunci, în faţa lui uita micile cochetării care o 
prindeau destul de bine, aproape se fâstâcea, şi astfel 
gravitau amândoi cu tăcerea în jurul unei fraze banale 
despre vreme sau despre un eveniment fără importanţă din 
secţie. 

Ifrim şi State îşi făcuseră apariţia o singură dată, în 
prima săptămână care urmase plecării lui din secţie. Fusese 


o vizită de curtoazie la îndemnul Irinei. Tuşiseră tustrei 
încurcaţi la început. Ifrim salvase situaţia descoperind la 
iuţeală o controversă care conţinea atâta nerozie, incit 
după un lung examen de răbdare, spre sfârşitul vizitei, 
Muşat pufni în râs, imbecilizând mutrele celor doi. Apoi 
râseră şi ei, despărţindu-se prieteni. 

Vizitele cele mai dese i le făcea Liviu. 

— Am sarcină specială de la U.I.M. Să mă ocup de 
educaţia unui tânăr de viitor, râdea el. Mi se pare că i-ai 
făcut o impresie bună lui Pop, ceea ce nu e un lucru simplu. 
Nu pentru că Pop ar fi un factotum adjunct aici în institut. 
Ci pentru că e un om extrem de dur, dintr-o bucată, cum se 
spune în limbajul nostru. 

— Aaaa! îşi amintise Muşat. Oare ce-o fi vrut să spună 
printr-o frază pe care mi-a repetat-o de câteva ori: „Facem 
abstracţie de anumite date personale”? 

Liviu nici nu clipise din ochi când îi răspunsese: 

— Nu ştiu. Mi se pare că e un obicei al lui, un fel de tic 
fraza asta. Nu trebuie să-i dai nicio importanţă. 

— Eram cât pe-aci să-l întreb... 

— Ce-ţi trebuie să te complici în asemenea probleme? Fii 
serios! E de-ajuns că te apreciază. Mulţi tineri cercetători 
ar dori să se bucure de aprecierea de care te bucuri tu în 
ochii lui... Ce. Noutăţi ai mai primit? 

Îşi treceau timpul comentând noutăţile tehnice. 

— Mi se pare că iar pregăteşti ceva, îl iscodea Liviu la 
plecare. Ai grijă să mă anunţi din timp. Nu uita de sarcina 
mea! 

Muşat ridica din umeri, apoi râdea, iar Liviu îl ameninţa 
cu degetul din pragul uşii. 

Îi plăcea să rămână singur, să simtă cum timpul îşi scurge 
orele şi minutele. Punea ceasul pe masă, cu cadranul în jos, 
şi-l ridica din când în când, constatând cu voluptate cât de 
pline sunt minutele. În melodia aceea antică pe care o 
simţea în jurul său începeau să răsune note răzlețe, la 
început stridente, cum apare la prima întâlnire sfertul de 


ton în Oedipul lui Enescu, apoi închegându-se în sunete, în 
mici fragmente, ca nişte melodii incipiente, apoi lărgindu-se 
ca nişte teme care-şi caută armonia. Parcă îl scuturau 
frigurile, deşi adierile care năvăleau prin fereastra deschisă 
erau calde, aproape fierbinţi. 


2 


Liviu deschise uşa ca o furtună. 

— Ioane! închide ochii! Surpriză!... Unu... doi... trei! 

Muşat se supuse copilăreşte, dar nu deschise ochii la 
comanda lui Liviu. Ce surpriză putea fi? Un fior ascuţit îi 
străpunse inima, şi un gust amar îi răni gura. Nu! 

I se părea cu neputinţă! 

În faţa lui se afla amintirea unui desen abia schiţat 
cândva. Desenul se transformase în portret şi reprezenta o 
femeie tulburător de frumoasă, cu adâncimi obscure, 
rebele, gata să erupă. Ochii mari priveau însă liniştitor, 
blând, dizolvând orice sfieli şi îndrăzneli. 

— Mi-am amintit într-o zi de dumneata, spuse Muşat. 

în acelaşi local, la aceeaşi masă, printre aceiaşi oameni. 
Poate aveam în mină acelaşi pahar... 

— Eşti nebun? tresări Liviu. Ai mai avut curajul să intri în 
taverna aceea după cele întâmplate? 

Muşat nu înţelese revolta prietenului său. Liviu în schimb, 
înţelese că era pe cale să se avânte pe o coardă subţire, 
sinucigaşă. Sări imediat pe pământ şi simţi în imobilitatea 
lui cumplita zdruncinătură. 

— Nu s-a întâmplat nimic, zise Muşat uitându-se 
întrebător spre Liana. 

— Nu ştiu, răspunse aceasta. Poate că nu s-a întâmplat 
nimic. Fiecare poate să presupună ce vrea. 


— E bizar îşi aminti Muşat cuvântul. V-aţi schimbat foarte 
mult. 

— Aceasta e bizar? întrebă Liana. Şi dum... Şi 
dumneavoastră v-aţi schimbat... în câteva minute numai. 

— Nu fi copilăroasă, Liana... 

— Şi dumnealui s-a schimbat, se grăbi Muşat să iasă din 
impas. El vă tutuieşte fără să se simtă bizar... Sau poate... 

— Da, încuviinţă, Liviu. Noi ne-am mai întâlnit de-atunci 
de câteva ori. 

Liana îşi întoarse ochii mari spre Liviu şi-l văzu răsfoind 
cu atenţie o revistă. 

Tăceau toţi. Se simţea apropierea penibilului. 

— Pariez că e sau fără douăzeci, sau şi douăzeci de 
minute, încercă Liana un divertisment. Clipa tăcerilor. Vă 
mai amintiţi cum îl cheamă pe eroul lui Maurois oare a făcut 
această remarcă? 

— Mi se pare că era preot sau pastor şi a murit nu multă 
vreme după ce a făcut... 

— De ce te-ai oprit? îl întrebă Liana pe Liviu. 

Oprirea lui Liviu fusese bruscă, asemeni unui țipăt 
retezat. Nu răspunse. Închise revista, dar n-o lăsă din mină. 
Când întoarse capul, Liana zări pe figura lui acele reflexe 
de oţel care o cutremuraseră cândva. 

— Caut să-mi amintesc numele preotului, răspunse el sec. 

— Nici eu nu mi-l pot aminti, zise Muşat. Am citit cartea 
de mult. Cred că eram în internat. 

— A... Aveţi timp şi pentru literatură? întrebă Liana, 
înspăimântându-se înainte de a termina fraza de nerozia 
întrebării. 

Muşat răspunse cu un ten de scuză: 

— Din păcate, în ultima vreme am citit foarte puţin, 
revoltător de puţin. Din când în când câteva poezii, şi 
acestea foarte cunoscute. 

— Tot Baudelaire şi... Valery? 

Amândoi tresăriră auzindu-i întrebarea. O şi pusese cu 
acest scop. Liviu se scutură însă repede, revenind la 


atitudinea lui de arc gata să plesnească. Muşat se retrase 
prin acea ridicare din umeri care-i era caracteristică. 

— Dacă aş răspunde afirmativ, ar însemna că într-adevăr 
n-am citit nimic. 

Liana înţelese ceea ce el nu voise să spună: 

— Îi cunoaşteţi în întregime pe dinafară? Eu nu pot să-ani 
amintesc niciodată acele superbe laude pentru Francisca, 
în limba latină. 

Era o invitaţie directă, dar Muşat se înroşise atât de tare, 
încât Liana căută un alt subiect, la repezeală, pentru a 
îndepărta pericolul unei noi tăceri. 

— Cum vă simţiţi în postura de cercetător? 

— Aici mă simt bine, se învioră Muşat. E ca 0... ee... 
Suntem intr-o sală de repetiţie plină de partituri care şi-au 
rătăcit foile prin rafturi. Până se aranjează, ne amintim 
cântece vechi, din păcate. 

— Şi acestea îşi au farmecul lor... 

— Nu... Nu! Nu în această sală. Nu ştiu. Nu-mi pot 
imagina Călătoria lui Siegfried pe Rin cântată ou cobza şi 
țambalul. Mi se pare că am spus o prostie. Relaţia e inversă, 
dar duce spre acelaşi rezultat. Vă puteţi imagina alergând 
pe pista roşie de zgură a unui stadion, urmărite de aparate 
de filmat şi de reflectoare, fete îmbrăcate în malacovuri? 

— Oare nu complicaţi lucrurile? 

— Cred că da, şi nu pot înţelege de ce. Nu, ele nu sunt 
complicate, sunt foarte limpezi. Nu ştiu de ce le încâlcesc în 
momentul acesta. Cred că nu e fericire mai mare să 
participi la un bal mascat. Dacă s-ar putea schimba şi 
vocea... 

— Pentru un actor e foarte simplu lucrul acesta. Dar n-u 
ştiu de ce e necesară vocea la un bal mascat. 

— Nici eu nu ştiu. Mi-am imaginat numai pentru că nu am 
fost niciodată la niciun fel de bal. 

— N-aţi dansat niciodată? Nu ştiţi să dansaţi? 

— Nu. Şi cred că a trecut perioada. Nu mă puteam duce 
la baluri. Ar fi trebuit să împrumut haine de la colegi. 


Rămâneam în internat, dar nu eram trist niciodată. Îmi 
imaginam baluri pe platforme suspendate, cred că în acele 
clipe dansam. Mai târziu am început să-mi imaginez altceva, 
mult mai frumos şi cu mai multe melodii, un ritm al liniilor 
care se caută, oare se împlinesc. Ştiţi cită forţă poate 
sugera întâlnirea dintre trei linii? Poţi să sprijini tot 
pământul pe ea, poţi să-l rostogoleşti ca într-o roabă... Am 
căutat apoi şi eu cvadratura cercului... 

Liviu tăcea. Nu auzea niciun cuvânt. Undeva răsunau 
pocnetele unor oase. Iarăşi îi apăruse imaginea unui schelet 
în oglinda pe care nu putea s-o spargă. 

Liana suferea de melancolii şi regrete şi de groaza că nu 
va putea pregăti viitorului amintirile pe care le dorea. O 
durea însă atât de mult donul de alte poezii, incit hotărî să 
trădeze. Se întoarse spre Li viu. Acesta parcă se deşteptase. 
Nu mai ţinea revista în mină. Abia i se zărea în buzunar. 

— Da, Liana. V-am ascultat cu politeţea omului care nu 
vrea să audă. Mai stai? 

Întrebarea era crudă. Hotărârea Lianei şovăia din nou. 

— Plec, spuse ea. Poate adio... poate la revedere... 

Liviu o conduse până la poarta institutului. Acolo se 
scuză: 

— Îmi este cu neputinţă să te însoțesc. Îţi jur că nu vreau 
să te jignesc. Poate e vorba de viaţa mea! Aş vrea foarte 
mult să te văd. Mai stai în Bucureşti? 

— Nu ştiu. Poate plec după masă... poate mâine 
dimineaţă. Nu ştiu. Depinde dacă pot sau nu pot să mă 
hotărăsc pentru un anumit lucru. 

— Nu pot să-ţi promit nimic. Trebuie să dau vieţii mele un 
verdict hotărâtor: da, sau nu! 

— Te înşeli, Liviu. Nu m-am gândit la tine când am vorbit 
de o anumită hotărâre. Intr-adevăr, trebuie să fii într-o 
stare excepţională dacă ţi-ai putut închipui că-ţi fac o 
invitaţie. Dar mai cred şi altceva. Că îţi exagerezi propria 
stare. Nu vreau să te hipnotizez. Unei anumite persoane tu 
nu-i vei putea spune niciodată nu! Ştii cine este acea 


persoană? Ştiu şi eu. Este persoana la a cărei dragoste nu 
poţi renunţa. 

— Eşti prea gravă, Liana. Vrei cu orice preţ să mă 
convingi? Aş fi vrut să iau singur hotărârea. 

— Nu. Îţi spun numai ceea ce gândesc. Eu aş dori din tot 
sufletul să poţi spune o singură, numai o singură dată: NU! 
Poate nu acum. Poate într-adevăr situaţia e gravă acum. Să 
spui NU, ştii când să spui? Când îţi cumperi o pereche de 
pantofi, sau când îşi mănânci prăjitura, sau când te uiţi 
după o fată pe stradă. Leapădă-te de dragostea asta! E cea 
mai blestemată pacoste a lumii!... La revedere!... Nu! Ştii 
foarte bine că nu accept nicio scuză. Şi nu vreau prin asta 
să te jignesc. Suntem doi arbori care şi-au împletit odată 
crengile. Acum, vântul şi-a schimbat direcţia. Crengile mi- 
au rămas îndoite. Sunt sinceră, Liviu. În amintire, aceste 
crengi îndoite, în ciuda unor chinuri, par şi chiar sunt 
frumoase. Dar pentru o anumită potecă din viitor, crengile 
mele sunt infirme. Nu se mai pot întâlni cu primăvara... 

— Nu ştiu ce vrei să spui. Poate că înţeleg, dar nu vreau 
să mă gândesc. Poate că şi tu îţi exagerezi propria stare. 

— M-am hotărât, Liviu. Plec astă-seară. Nu vorbesc 
pentru tine. Mi-a mai rămas speranţa balului mascat... 

De la gară, Liana făcu un apel telefonic absurd. Cineva 
răspunse totuşi la capătul firului. Aşeză încet, cu mâna 
tremurândă, receptorul în furcă. Muşat încă-i aştepta 
vocea. 


3 


Fereastra casei scunde şi tăcute din Vatra Luminoasă era 
deschisă. Bătrânul cu păr alb şi cu faţa ca o mască a durerii 
aştepta  încremenit umbrele reconfortante ale nopţii. 


Coatele i se înţepeniseră în pervaz, capul îi aluneca încet în 
mâini. Prin negura ochilor închişi privea amintiri de demult. 

Se împlineau patruzeci şi patru de ani de când un tânăr 
entuziast, energic, însetat de glorie predase Universităţii 
din Bologna o teză de doctorat despre aspectul artistic al 
epocii în care se înființase universitatea. Bizantinologii 
bătrâni,  severi, oficiind în veşminte tradiţionale, îi 
remarcaseră lucrarea şi hotărâseră în unanimitate să-i 
asculte jurământul solemn pe care era dator să-l rostească 
în limba latină oricare cetăţean al lumii în momentul când i 
se acorda titlul de doctor. Era unul dintre cei mai tineri 
doctori pe care-i cunoştea în vremea aceea intelectualitatea 
ţării. Succesul îl ameţise. Se întorsese în ţară strălucitor, 
oferindu-şi serviciile Universităţii din Bucureşti. Apoi, sub 
umbra unui copac bătrân, îi jurase iubitei că se vor căsători 
în ziua în care va fi numit profesor universitar. Fata era 
palidă, blândă şi graţioasă, parcă furişată dintr-un tablou de 
Lawrence înaintea ultimelor trăsături, emfatice, de penel. 
Dragostea lor era ca un cântec care alintă uneori înălţimi 
izolate. Primul articol pe care-l publicase tânărul la 
înapoierea în ţară retuşa câteva erori strecurate într-unul 
din puţinele studii despre artă ale celui mai prețuit istoric 
din acea vreme. Conflictul se deschisese. Tânărul nu 
obținuse catedra şi nici n-avea speranţe s-o obţină într-un 
viitor apropiat. Se angajase profesor la un liceu din 
Bucureşti, desfăşurând o uriaşă muncă de cercetare pentru 
a sfărâma stavilele. Răscolea arhive, studia documente 
vechi, făcea comunicări, publica, întocmea manuale, 
treceau ani, dar porţile Universităţii nu voiau să i se 
deschidă. Savantul, care se bucura şi de un mare prestigiu 
politic, nu rostea cuvântul magic. Anii şi studiile nu-i 
ofereau nimic altceva decât speranţe. În fiecare an, sub 
acelaşi copac care ascultase un jurământ şoptit, se 
întâlneau doi oameni tăcuţi care-şi veştejeau tinereţea 
privindu-se şi sperând. În fiecare an erau mai trişti şi mai 
obosiţi. Cu puterea şi hotărârea revoltei, bărbatul umplea 


fără contenire cu scrisul lui mărunt mii şi mii de coli albe. 
Colbul din arhivele răscolite parcă se muta în părul lui. 
Începea să albească. Îşi adunase ultimele puteri pentru a se 
desface de jurământ. Ea acceptase, tăcută ca întotdeauna. 
Trecuseră însă douăzeci de ani. După un an se născuse 
băiatul. Îi dăduseră un nume din istoria pe care o slujea. 
După încă un an, femeia murise, zbătându-se încet, tăcut, în 
braţele lui, ca o pasăre obosită de un zbor întârziat. Era un 
simplu profesor de liceu. Nu mai avea puteri. Elevii, 
impresionați de figura lui, îi ascultau lecţiile într-o tăcere 
mormântală. Toate episoadele mari din istorie erau rostite 
cu o voce care plângea parcă amintirea jertfelor şi 
învinşilor. Un fost elev care-i cunoştea povestea, membru 
marcant al unui partid politic, detunase odată în parlament 
împotriva unei figuri grave de pe banca ministerială, 
amintind, printre altele, şi cazul profesorului Aristide 
Filimon. Povestea înduioşase adunarea. Apăruse şi un 
articol în ziarul de opoziţie. Câştigând alegerile, partidul 
încercase să-l atragă în rândurile lui, oferindu-i catedra 
mult visată. Bătrânul refuzase. Abia câţiva ani mai târziu, 
consiliul Universităţii izbutise, în sfârşit, să obţină numirea 
lui ca profesor la Facultatea de istorie. Era însă bătrân şi 
obosit şi zguduit mereu de durerea unei amintiri. Studenţii 
părăseau pe furiş cursurile lui, iar la examene se prefăceau 
trişti şi îndureraţi. La începutul războiului, după trei ani de 
cursuri veştejite ţinute în faţa unor săli aproape goale, îşi 
ceruse pensionarea. | se potriveau şi anii. De atunci, în 
tăcerile lui, încerca să-şi închipuie cum i s-ar fi scurs viaţa 
dacă ar fi ieşit victorios la douăzeci şi patru de ani. 

Bătrânul auzi de departe paşii lui Liviu şi recunoscu după 
cadenţa lor că i s-a întâmplat ceva grav. Renunţă la visuri şi 
amintiri. Îşi căuta puteri pentru băiatul care-l înfricoşa. Se 
retrase în camera lui într-un fotoliu, aprinse lampa de masă, 
o îndepărtă, ca să nu-i rănească vederea, şi începu să 
aştepte. 


Câteva ore, Liviu nu se mişcă de la birou. Niciodată nu 
studiase cu atâta înfrigurare. Niciodată mintea nu-i fusese 
mai limpede şi mai aptă de a pătrunde relaţiile matematice. 
Ar fi vrut să fie obosit, să i se încâlcească gândurile, să nu 
zărească pe foile de hârtie din faţa lui decât pete negre, 
confuze, hidoase, imposibil de descifrat. Limpezimea aceea 
îl înnebunea, dar în loc să-l azvârle în stradă, în lume, în 
neant, îl pironea acolo, la masă, îi activa, parcă împotriva 
lui, gândurile şi rezistenţa. Deodată, se răzvrăti. Izbuti să se 
dezlipească de magnetul care-l ţinuse lipit de birou. 
Înţelese însă intr-o singură clipă că eliberarea lui e inutilă. 
Nu descoperi în faţa ochilor ecranul opac pe care-l aştepta 
şi-l dorea. Era prea multă lumină în camera aceea, parcă o 
căptuşise albastrul cerului. Nu se eliberase, ci fusese 
eliberat. Cineva îl dăduse la o parte ca pe-o pagină pe care 
nu mai erau necesare corecturi. Fusese tipărit fără 
greşeală. Trebuia să scape de groaza că va fi citit. 

Se ascunse în holul semiobscur. Umbrele parcă-l 
linişteau. Era o iluzie. Simţea nevoia de a auzi vorbe, 
întrebări, oameni, de a şti că poate vorbi, că poate 
răspunde. Nu. Îşi exagera starea. Era sub hărţuiala unor 
clipe de infern, care-i spuneau, mai ales, că e încă slab, că 
nu consumase tot oţelul de care avea nevoie fiinţa lui. Îşi 
aminti ceea ce spusese odată Turenne înaintea unei bătălii: 
„Tremuri, schelete; dar cât de tare ai tremura dacă ai şti 
unde te duc!” Avu puterea să-şi oprească tremurul şi să se 
gândească la alte clipe, pe care abia urma să le trăiască. 
Poate că trecea printr-un antrenament de care avea nevoie 
în anii viitorului. Atunci: să mai tremure, să mai audă 
zgomotul oaselor ciocnindu-se, să treacă prin toate probele 
infernului, să trăiască acea clipă groaznică a lui Gide în 
care trupul îşi pierde ultima picătură de sânge — limita 
infimă dintre viaţă şi moarte —, să oprească picătura chiar 
în cădere! Dacă ar putea s-o vadă cum se alungeşte, cum îşi 
schimbă centrul de greutate, cum o atrage pământul, cum 
îşi parcurge ultimii milionimi de milimetru, cum se 


desprinde de viaţă, oferind pentru a miliarda parte din 
secundă priveliştea unui spaţiu gol între ea şi trupul mort! 
Să calculeze totul cu viteza luminii, să acţioneze cu viteza 
luminii. Să simtă învierea. Picăturile să se retragă în trup, 
una câte una, una câte una... Oare ajunsese în pragul 
demenţei? Efortul imaginat îl prăvăli într-un fotoliu, dar îl 
ajutase să învingă clipa. Scheletul nu-i mai tremura. 
Momentul pe care-l trăia părea acalmie pe lângă groaznicul 
moment imaginat. 

Tatăl lui îl găsi palid şi încordat. Se aşezase în faţa lui şi-l 
privea. Tăcerea nu era neobişnuită pentru niciunul dintre 
ei. O suportară multă vreme. Liviu îi mărturisi nevoia de a-l 
simţi lângă el. 

— N-aş fi vrut să te obosesc, dar îţi cunosc nopţile. 
Aproape toate sunt albe. Nu te-am întrebat niciodată ce 
crezi despre mine, pentru că îmi închipui că niciun om nu 
poate cunoaşte pe altul, oricât de apropiat i-ar fi. Poate 
numai mama se pricepe să citească în sufletul copilului şi 
asta numai atâta timp cât copilul nu ştie să vorbească. Pe 
urmă se alterează totul. Ne facem numai păreri unii despre 
alţii, influențate de sentimente şi gânduri pasagere. Cum 
pot eu să cunosc pe altcineva atâta vreme cât nu sunt în 
stare să mă cunosc pe mine însumi? 

— Poate că ai dreptate, Liviu. Niciun telescop, niciun 
spectograf nu poate constata structura reală a unui om. 

Şi simţurile noastre se pot înşela. Vezi un om foarte calm 
şi senin. Cine e? Ce e cu el? E oare fericit? Cutreierând însă 
multă vreme istoria, mi-am format o părere. Orice om oferă 
o posibilitate de cunoaştere. Să nu-ţi închipui că sunt 
vulgar. Adevărurile par banale, dar de aceea sunt 
adevăruri. Omul poate gândi şi simţi orice, până la absurd şi 
inimaginabil. Poate pregăti o crimă în mintea lui, poate 
chiar să simtă crima ca şi cum ar înfăptui-o. Sunt momente 
grave în viaţă, când ajungi la acest prag. Esenţial este dacă 
treci sau nu treci pragul. Esenţial e actul. Unii pot gândi şi 
simţi înălţimi şi Intensităţi uluitoare. Dar prin aceasta nu 


ajung nici filosofi, nici artişti. Esenţial este actul... „Cât de 
frumos aş putea să cânt!” spune unul. „Cât de dragi îmi 
sunt oamenii!” spune altul. Esenţial este actul... Altă 
posibilitate mai bună de cunoaştere nu avem. 

— Mi se pare prea gravă teoria aceasta. Instituie prea 
multă răspundere în lume. Oare nu e un fel de închisoare 
spirituală? 

Bătrânul nu răspunse. Se întristase. Simţea undeva 
clapele de pe care se cântase acea întrebare. 

— Crezi că faptele reprezintă întocmai un om? continuă 
Liviu. Un şarlatan oare nu poate deveni un om util, chiar 
foarte util cândva? Oare un geniu nu se poate transforma 
cândva într-un şarlatan sau într-un asasin? 

— Esenţial este actul... După cum vezi, ai spulberat 
singur imaginea închisorii. Celulele ei nu existau în lume, ci 
undeva în tine. 

— Şi totuşi, greşeşti. Imaginează-ţi o luptă. Comandantul 
unei părţi angajate în luptă termină planul. E un plan 
magistral, genial. Secundul său îl ucide, şi cu planul celui 
ucis cucereşte victoria. Il se prind lauri pe frunte, e primit 
triumfal. Istoria s-a îmbogăţit cu un comandant de oşti, iar 
muzeele viitorului — cu o statuie. 

— Există şi asemenea accidente... şi posibilităţi, Liviu. Le 
cunoaştem din istorie, şi dacă le cunoaştem înseamnă că n- 
au scăpat sentinţei acestui tribunal suprem pe care-l numim 
adevăr. 

— Poate că unele au scăpat. Poate că geniul lui Napoleon 
aparţine de fapt lui Lannes sau Murat. La Waterloo nu i-a 
avut lângă el. Nu lua totul ad Litteram. Emit o simplă 
părere, care poate fi adaptată altor cazuri... Şi apoi acel 
secund, înfierbântat de victorie, magnetizat de glorie, poate 
deveni un comandant de geniu cum n-ar fi ajuns niciodată 
cel ucis. Oare câţi strategi celebri nu şi-au confecţionat 
galoanele aplicând un principiu mai sigur: „Un general e 
mai greu de distrus. Trebuie ucis atunci când e sergent? u 

— Nu cunosc această frază. Unde a-i găsit-o? 


Liviu nu răspunse, întrebă: 

— Crezi oare că ura, pornind iniţial de la un caz 
particular, se poate transforma în acea abstracţie activă de 
care pomeneşte undeva Balzac? 

Bătrânul nu răspunse direct la întrebare. 

— Vreau să-ţi povestesc ceva. Nu ştiu unde, când şi dacă 
s-a întâmplat cu adevărat ceea ce îţi voi spune. Intr-o vară, 
un copil frumos, foarte inteligent, precoce, mi se pare că 
avea şase sau şapte ani, s-a dus cu tatăl lui la ţară, la nişte 
rude. Satul era la marginea unei păduri. Copilul a fost 
repede îndrăgit de ceilalţi copii şi de părinţii lor. Zile 
frumoase, calde, plăcute, de vară. În faţa casei era un copac 
înalt, şi pe prima creangă a copacului se afla o colivie. La 
începutul verii, stăpânul casei şi copiii lui prinseseră cu laţul 
o pasăre care se prinde foarte rar şi oare «chiar dacă e 
prinsă n «u suferă captivitatea; nu cântă, nu mănâncă, se 
sinucide. Printr-un miracol, păsărică aceea s-a obişnuit cu 
colivia. A continuat să cânte. Seara mai ales, cântecele ei 
înfiorau toate sufletele din jur. Copilul acela frumos şi 
precoce s-a îndrăgostit într-atâta de păsărică şi de 
cântecele ei, încât nu putea să adoarmă până nu-i auzea 
ultimul tril. S-a rugat să i se dea lui colivia şi pasărea. Voia 
să le ia cu el acasă, la oraş. 1 s-a răspuns că şi ceilalţi copii o 
iubesc la fel, şi ca să-i alunge cu totul tristeţea i s-a mai spus 
un adevăr: pasărea aceea nu va putea trăi la oraş. Copilul a 
înţeles şi a tăcut... Zalele treceau, el asculta noaptea 
cântecele şi adormea fericit. Era în ultima seară. A doua zi 
dimineaţă, copilul şi tatăl părăseau satul. Pasărea îşi 
terminase cântecul. În camera în care dormeau cei doi se 
făcuse linişte. Probabil că tatăl şi copilul adormiseră. Târziu, 
copilul s-a sculat fără zgomot, s-a dai jos din pat şi — tăcut, 
ca o fantomă — a sărit afară prin geamul deschis. A încercat 
să se caţăre în copac. Era greu. De câteva ori a căzut de la 
mijloc, dar n-a renunţat. Se căţăra folosindu-se de toate 
părţile corpului. I se julise tot pieptul. Până la urmă, a ajuns 
creanga. A stat numai câteva secunde acolo, poate numai o 


secundă, o clipă. A coborât repede, aproape a căzut, şi s-a 
întors tot tăcut, ca o fantomă în patul lui. Se zvârcolea în 
somn de durere, dar n-a scos niciun geamăt. A adormit 
târziu şi cu toate acestea s-a trezit primul. S-a îmbrăcat 
repede, ca să-şi ascundă rănile de pe braţe şi de pe piept, şi 
a rămas îmbrăcat, în pat, până s-au sculat toţi ai casei. Era 
o mare tristeţe, o sfâşiere peste tot. Pasărea scăpase din 
colivie... 

— Tu nu dormeai? întrebă Liviu îngrozit. 

— Nu. Toată noaptea am crezut că te-ai dus s-o mângăi. 

Liviu se retrăsese în camera lui. Îşi amintea cuvintele 
Lianei: „Unei anumite persoane tu nu-i vei putea spune 
niciodată nu!” Somnul fugea, nu voia să se abată asupra lui 
ca un trăsnet, să-l trimită în cele mai adânci tenebre, să-i 
şteargă toată identitatea, măcar pentru câteva ore. 
Amintirea aceea crudă, de demult, se înceţoşase. Aprinse 
lumina şi zări în acelaşi loc pe birou obiectele care-l 
torturau. Un dosar plin cu cifre mici, rotunde, dispuse în 
şiruri drepte, perfecte. Alături o revistă, ultimul număr, pe 
care n-o văzuse nimeni altcineva. Şi paginile revistei erau 
pline cu cifre şi desene. Toate, toate, până la virgule, parcă 
erau culese din dosar. 


4 


Muşat trecea printr-o perioadă liniştită. Vizitele se 
răriseră. Parcă fusese uitat. Nici Irina nu mai apărea în 
pragul biroului, ca altădată, pentru a se mira că vremea nu 
se schimbă, iar căldurile încep să fie insuportabile. Bostan îi 
încredința tot mai rar lucrări din partea lui Neagoe, uneori 
treceau săptămâni până-l vedea, în sfârşit, calm şi senin, 


pătrunzând în birou cu un dosar subţire în mână şi 
părăsindu-l cu aceleaşi vorbe: 

— Cred că săptămâna viitoare se va rezolva problema 
locuinţei. Am primit asigurări. Sper că-mi vei face o vizită în 
casa nouă. 

Liniştea aceasta îi folosea enorm tânărului, şi ea era 
ajutată şi de grija colaboratorilor de a-l feri de probleme 
birocratice. Putea să-şi consacre tot timpul şi toată atenţia 
compoziţiei moderne care-l preocupa. Umpluse sertarele cu 
ceea ce obişnuia să numească „partituri: principii noi, 
dispozitive, scheme îndrăzneţe, mecanisme, maşini. Când 
începu clasificarea lor, rămase uimit de cantitatea muncii 
depuse. Îşi imagină că are în faţa lui uneltele moderne, 
activitatea de perspectivă a unei întregi ramuri industriale. 
Dacă ar fi fost după el ar fi îndrumat de pe acum activitatea 
institutului spre asemenea obiective. Aceasta era melodia 
pe care trebuia s-o cânte orchestra atât de bine organizată 
şi condusă a institutului. Oare era cu adevărat aceasta? 
întrebarea îl obseda, începea să-l obsedeze. El se inspirase 
din studii, din reviste, din publicaţii, din principii şi legi şi 
mecanisme, din acea matematică aplicată care-i devenise 
familiară. Toate acestea erau însă îndepărtate. Se simţea 
parcă vârful unui unghi. Sau poate voia să devină vârful 
unghiului pe care-l visa. O latură a unghiului, latura 
teoretică, latura matematicii aplicate, era adânc împlântată 
în el. Cealaltă latură era abia schiţată, putea să existe 
undeva, însă într-o direcţie atât de nesigură, încât nu putea 
să determine valoarea unghiului. Principiile, legile, liniile, 
forţele, teoria tehnică în toate îndrăznelile ei, culeasă din 
atâtea studii, parcă-i umplea mâinile ca sângele. Se scurgea 
uşor în cifre şi formule pe colile albe de hârtie. Colile erau 
însă nişte suprafeţe mici, care nu acceptau volume. 
Atingându-le, mâna nu simţea relief, duritate, mişcare. Pe 
copertele dosarelor începea să vadă cum cresc literele 
acelui cuvânt hotări tor, definitiv: SPAŢIU. Teoria se voia 
turnată în spaţiu, voia să devină din adevăr ştiinţific valoare 


materială, voia să existe ca mişcare şi forţă. Îi era sete de 
spaţiu aşa cum unui artist cu simţurile îmbogăţite de 
frumuseţea unei femei îi este sete de marmură. Îşi 
reîntâlnise teoria după aproape un an de zile. Era mai 
puternic, o ţinea solid, sigur în mâini. Îl aştepta spaţiul, 
tehnica. Undeva, oamenii simțeau duduitul, puterea, 
nervozitatea mişcării. Simţea şi ceea ce lipseşte mişcării 
pentru a fi mai rapidă, mai bogată, mai eruptivă. În câmpul 
acela activ, concret, material, cu fum, cu zgomote, cu aşchii, 
cu scântei se puteau turna ideile în volume; numai în 
câmpul acela puteau înflori adevăratele idei, numai acolo 
mecanica umană, mecanica ideilor, se putea încadra în 
legea mare a mecanicii terestre, în ceea ce fusese iniţial. 
Muşat visa, exagera. Descoperise însă direcţia spre care 
trebuie trasă cealaltă latură a unghiului. Abia după ce o va 
trage, după ce o va colinda, va putea determina valoarea 
unghiului. Două laturi: ştiinţa şi tehnica. Amândouă se 
întâlnesc undeva prin mijlocirea omului. Muşat voia să fie 
unul dintre cei care înscriu unghiul acestei întâlniri. 

Din nou se simţea eliberat şi tânăr. Aruncă aproape cu 
nepăsare dosarele clasificate într-un sertar şi se duse, 
deschizându-şi larg braţele, spre fereastră. Soarele ardea, 
niciun vânt nu voia să-i domolească puterea. Îndură multă 
vreme arşiţa, de parcă ar fi vrut să-şi pună la încercare 
rezistenţa. 

— Bună ziua, tovarăşe inginer! 

Era vocea lui Neagoe. Muşat îi răspunse politicos la salut. 
Faţa lui exprima însă surprindere. 

— Mi se pare că „stagiul necesar” se cam apropie de 
sfârşit, continuă Neagoe. 

— Aveţi dreptate, răspunse Muşat gândindu-se la cu totul 
altceva. 

Neagoe nu cunoştea însă gândurile lui; de aceea rămase 
oarecum intrigat auzindu-i vorbele. Îi destăinui imediat 
scopul formal al vizitei: 

— "Tot nu v-a sosit ultimul număr al revistei? 


Muşat îşi aminti că Neagoe mai trimisese o dată un curier 
cu această întrebare. 

— Mi se pare că a sosit chiar astăzi un grup de publicaţii. 
Numai un moment, vă rog. 

Se întoarse foarte repede, cu un teanc de reviste. Printre 
ele se afla şi cea căutată de Neagoe. 

— Mi se pare că totuşi lipseşte un număr, spuse Neagoe. 
Dacă acesta e ultimul, înseamnă că numărul anterior s-a 
pierdut s-au s-a rătăcit pe undeva. N-are nicio importanţă. 
Până la urmă, tot îl vom găsi... Am impresia că totuşi nu te- 
ai plictisit aici... 

— Dimpotrivă, îl asigură Muşat. Nici nu se putea un 
stagiu mai necesar. Poate că într-o zi, dacă veţi avea timp, 
vă voi... plictisi cu nişte idei... cu câteva păreri. Mai demult 
mi s-au părut... Mă gândeam la activitatea institutului... O 
asemănăm cu 0... Cred că e prea... Cred că e foarte precisă 
organizarea. Mă gândeam la obiectivele muncii... la ceea ce 
se concepe şi la perspectiva activităţii... 

Cu toată exprimarea greoaie, confuză, Neagoe pricepu 
ideea lui Muşat. 

— 'Te înţeleg, tovarăşe inginer. Te gândeşti la perspectiva 
activităţii noastre. Am avut o întrevedere cu tovarăşii din 
conducere. Probabil că ai auzit de ea. Da. Ni s-a dat sarcina 
să schimbăm structura activităţii institutului, s-o adaptăm 
perspectivei industriale. Vom constitui o comisie largă, în 
vederea întocmirii unui proiect. Poate că vei face şi 
dumneata parte din ea... 

— Nu, spuse Muşat. Nu cred. Nu cred că voi putea face 
parte. Vă voi explica... 

Neagoe îl părăsi nedumerit. Înţelegea că se petrece ceva 
cu tânărul inginer. Vorbele sale indicau o anumită stare. 
Nu-l preocupa felul său de a se exprima. Se convinsese pe 
deplin asupra capacităţii lui, studiindu-i, cu câteva zile în 
urmă, la cancelaria Politehnicii, lucrarea de diplomă. Deşi 
teoria i se părea hazardată în ansamblul ei, descoperise în 
ea demonstraţii şi relaţii care-l uimiseră prin îndrăzneală şi 


claritate. Poate că tânărul se simţea lezat, sau poate într- 
adevăr se simţise bine în acea bibliotecă vie. Ştia că 
Bărbulescu se va opune categoric la numirea lui în comisia 
de proiecte. De astă dată însă, nu mai voia să cedeze. 

La constituirea comisiei, Neagoe fu pus în situaţia de a 
ridica pur şi simplu din umeri. Se stabiliseră anumite 
criterii privind alegerea membrilor, care-l înlăturau din 
capul locului pe Muşat. Un singur cercetător tânăr fu numit 
în comisie: Liviu Filimon. Nici Bostan, care aştepta cu 
sufletul la gură lista membrilor şi căruia Neagoe îi 
promisese secretariatul tehnic, nu avu fericirea să-şi vadă 
trecut numele. Noroc că nu-i vorbise Silviei despre aceasta! 

Muşat se pomeni într-o zi cu Liviu în birou. Abia atunci îşi 
dădu seama că nu-l văzuse de multă vreme. 

— Am fost foarte ocupat, se scuză Liviu. Dacă ţi-ai 
închipui însă ce m-a împiedicat să te vizitez... 

— Cred că eu ar trebui să mă scuz. Puteam foarte simplu 
să urc până la tine. Nu ştiu ce m-a reţinut. Poate... 

— Într-adevăr, îl întrerupse Liviu, pentru a nu pierde 
cursul conversaţiei. Puteai să-mi faci o vizită. Dar mai bine 
să lăsăm convenienţele. Ştiu că tu îţi găseşti pretutindeni şi 
întotdeauna ocupaţii şi pasiuni. Chiar dacă ai fi undeva într- 
un pustiu, te-ai apuca să numeri boabele de nisip şi ai simţi 
în asta o fericire absolută... Scuze, dragă Ioane, sunt 
obligat să-ţi cer, dar pentru altceva. Şi nici nu cred că ajung 
simple scuze, pentru că obiectul e foarte grav. La urma 
urmei, sunt prietenul tău cel mai bun, aşa că orice 
destăinuire, oricât de gravă ar fi, nu trebuie să mă doară. 
Cum ai reacţiona dacă ai afla într-o bună zi că eram pe cale 
să te ucid? 

— De ce? Nu văd motivul unui asemenea act. 

— Există şi crime din imprudenţă... sau mai bine zis din 
ignoranță. După cum vezi, sunt foarte autocritic. 

— Tot nu te înţeleg, Liviu. Ce înseamnă pentru tine a 
ucide? Distrugerea fizică a cuiva, sau altceva? 


— Nu ştiu. Pe mine mă poate ucide şi o vorbă, şi un gând, 
şi o privire. Chiar o privire pe care eu o arunc undeva sau 
cuiva se poate întoarce împotriva mea cu puterea unui 
proiectil. După cum vezi, sunt foarte sincer, şi dacă vrei să 
fiu absolut sincer îţi declar că n-am vrut să fiu sincer. 

Nu. Liviu nu jongla cu vorbele, aşa cum îşi închipuia 
prietenul său. În apropierea lui se contamina. Uneori chiar 
simţea plăcere să scoată din pachetul ascuns al sufletului 
său cărţi pe care să le dea pe faţă. Placerea aceasta i-o 
oferea însă siguranţa deplină că nu-l ameninţă nicio 
primejdie. Cartea mare pe care juca întotdeauna era 
cinstea omului din faţa lui. În raport cu ea îşi descoperea 
propriile cărţi. 

— Parcă aş simţi o bucurie — minţi Liviu, uitând tot ceea 
ce spusese plină atunci — făcânduc-ţi destăinuirea. Bucurie 
nu pentru curaj, ci la gândul că-ţi voi face ţie o bucurie. Ca 
atunci când citind o carte frumoasă abila aştepţi să i-o dai 
altuia, ca să se bucure şi el. Nu ştiu dacă la început m-am 
bucurat... '[i se pare, probabil, că bat câmpii, nu? Ştii 
despre ce e vorba? Am studiat dosarul lucrării tale. Și m-am 
convins definitiv că ai dreptate. 

Liviu  silabisi, aproape  scrâşnind, fraza. Voia să 
demonstreze prin aceasta toată valoarea destăinuirii. 

Muşat îl privi fătă niciun interes. Parcă nici nu ştia despre 
ce e vorba. Uitase de multă vreme conflictul. 

— Ce spui tu? Dar era firesc, Liviu, să ajungi la acest 
rezultat. N-u ţi-am spus de-atâtea ori că totul e grotesc? Nu 
ştiu de ce consideri opoziţia ta o crimă. A fost o simplă 
prostie. L-ai văzut pe cineva citind ziarul cu titlul în jos, şi n- 
ai făcut altceva decât să-l imiţi. Ca un copil care nu ştie să 
citească. Bine că ai pus până la urmă mâna pe abecedar! 

Asemenea vorbe îl ucideau pe Liviu, şi cel oaie le rostea 
nu înţelegea că prin aceasta rămâne mai departe o ţintă, o 
victimă, un candidat la înfrângere. 

— Mă uluieşti, Ioane! Şi nu ştiu de ce. Îţi cunosc doar 
toate notele, ştiu ce melodii pot să se combine din ele, şi cu 


toate acestea mă surprinzi mereu, mă transporţi în tenebre 
sau în senin. Parcă ai pune cuțitul în mina cuiva şi ţi-ai 
transformat şi braţul în pârghie, ca să te lovească mai bine. 

— Iar începi să bâigui. Tu mă uluieşti. Ce logică e în tine? 
Cum poţi înlocui atât de arbitrar plusul cu minusul? Să fii 
oare un simplu sclav al vorbelor? E de neînțeles. Tu nu ai 
valori. Pricepi? Un simţ general există în tine. Dar nu ştii să- 
| repartizezi. Parcă ai lua apă cu amândouă mâinile şi ai 
spune: „În stingă e oxigen, în dreapta e hidrogen”. 

Liviu se plimba nervos prin cameră. Nu ştia ce să creadă. 
Oare omul acela chiar nu-şi dădea seama că peste câtva 
timp va deveni un erou? Că va urca dintr-o daltă o sută de 
trepte? Că una dintre treptele acelea va fi şi spatele lui? Că 
va călca peste această treaptă cu tălpi ţintuite? Că-i va 
sfârteca tot trupul? 

— Hai să nu ne mai gândim la prostii, Liviu! îi auzi vocea 
revoltător de veselă. Îţi dau şi eu o veste. Citeşte. 

Îi înmână o scrisoare, prin care o mare uzină din 
provincie accepta în principiu transferul lui Muşat acolo. 
Parcă trăsnise undeva. 

— Ce-i ou tine? îl întrebă Muşat. De la terminarea 
facultăţii m-am gândit la acest lucru. Totuşi, nu regret anul 
petrecut aici. E o condiţie sine qua non plecarea mea acolo. 

— Eşti nebun? aproape ţipă Liviu, şi era sincer în acea 
clipă. Vrei să părăseşti Capitala, institutul? Facultatea? Vrei 
să mă părăseşti pe mine? 

— Trebuie, Liviu, răspunse el cu un accent de tristeţe în 
glas. Trebuie să colind, să bătătoresc şi cealaltă latură a 
unghiului meu. M-am întristat şi eu pentru o clipă, dar mi-a 
trecut. Trebuie. Au făcut-o mulţi alţii înaintea mea, şi ei 
poate nu aveau datoria pe care o am eu. Eu răspund însă 
pentru ceva nedefinit, tulburător. Nu simţi frumuseţea? Nu 
ştiu ce se poate modela acolo. Un singur lucru ştiu: că va fi 
ceva frumos, înalt. De aceea îmi ard degetele. 

Liviu nu se putu abţine. Avea lacrimi în ochi. Îşi îmbrăţişă 
iarăşi prietenul, ca altădată pe stradă. 


— Eşti un monstru! şopti el. Dacă ai avea un bici în mină 
şi m-ai lovi de o sută de ori peste spatele gol, poate că te-aş 
întrece. 

După câteva minute aruncă pe neobservate o revistă 
îndoită în spatele unui dulap. Muşat căuta prin sertare. 

— Uite! spuse el. Uite ce m-a ţinut în viaţă aici. M-a 
împrospătat ca o apă vie. Mi se pare că s-a constituit şi o 
comisie pentru aceasta. 

Liviu înţelese imediat despre ce este vorba. Răsfoi în 
grabă dosarul. Ştia că ţine în mină o comoară. Făcu mari 
eforturi ea să noi se trădeze. 

— Aş vrea să mă uit pe îndelete prin el. S-ar putea să ne 
folosească. Nu ştii că am fost numit şi eu în comisie? 

— Atunci, e perfect, Liviu. M-ai scutit de un drum la 
Neagoe. Uită-te mai cu seamă în partea a doua. Sunt câteva 
capitole acolo care cu siguranţă te-ar putea inspira. 

— Nici nu mă îndoiesc. Tu vei fi tratat ca dezertor, iar eu 
voi primi decoraţiile care ţi s-ar fi cuvenit. Vii la examenul 
de admitere? 

Puse repede întrebarea, pentru a nu auzi niciun răspuns, 
pentru a-şi închipui, mai târziu, oricând, oriunde, că i se 
dăduse zâmbind consimţământul cel mare. 

Muşat se întristă subit. 

— Vin. Acolo îmi va fi cel mai greoi. Acolo se va petrece 
adevărate despărţire. Nici el noi mă va putea opri. Ştiu 
asta... Exa... 

Nu reuşi să termine cuvântul. Îşi aminti, înfiorat, un 
zâmbet pe care-l uitase şi pe care-l simţea aproape. 

— Acum îmi dau seama, Ioane. Ştii că Liana e în oraşul 
acela? 

Muşat nu-l auzi. Un gust amărui îi umplea gura. Mai era 
o despărţire la care nu se gândise. 


Muşat era în cancelarie. Controla lucrările scrise la 
examenul de admitere. „Infinitul” nu le încredința altcuiva. 
Deodată, auzi vocea cunoscută, cam timidă de astădată, a 
portarului: 

— Vă caută cineva, tovarăşe Muşat. 

— Vin peste cinci... peste zece minute, răspunse el fără 
să-şi ridice capul din teze. 

Peste zece minute îi predă „Infinitului” lucrările, 
controlate şi adnotate. În uşa cancelariei întâlni din nou 
portarul. Venise tot pentru el. 

— Ştiam eu că sunteţi punctual, dar pentru că m-au rugat 
cu atâta insistenţă... 

Undeva în curte, izolaţi, stingheri, îl aşteptau Doina Şi 
tatăl ei. Fata aproape tremura. Îi strânse mâna cu toată 
puterea pe oare o mai avea şi îl privi în ochi cu toate 
smintirile. 

— Nu te-ai aşteptat să mă vezi, nu-i aşa? 

Nu se aşteptase. Dar undeva în adâncul lui îşi făcuse loc o 
speranţă, sau poate o dorinţă pe care n-avea curajul s-o 
cultive. 

— Sunt atât de emoţionată! Nu vrei să ne plimbăm 
puţin?... Rămâi tu, tăticule, pentru afişarea listelor... 

Tatăl clătină încet din cap. Era mai emoţionat decât ea. 

Porniră amândoi. Ea parcă voia să fugă. Când ajunseră în 
stradă, 51 rugă în şoapte: 

— Să nu mă întrebi nimic despre examene. N-am nicio 
emoție. Am reuşit sigur. Vreau să mă duci repede pe o 
stradă cu mai puţină lume. 

Porni ea înainte, fără să ştie unde merge. Ajunseră într-o 
piaţă mare, plină de lume. 

— Aici suntem singuri, mu-i aşa? 

Nu vedea pe nimeni în jurul ei. Întâi îşi lipi capul de 
pieptul lui, apoi se întoarse şi se rezemă cu spatele de el ca 
de un zid. Părul ei îi mângâia obrajii. Îi luă mina şi i-o duse 
la cehi. Mina i se încălzi. Plângea. 


Lumea urla în jurul lor. Precupeţii îşi strigau marfa, 
oamenii se ciocneau de ei, îi înghionteau, îi priveau cu ochi 
de prostănaci, se rostogoleau fructe şi zarzavaturi la 
picioarele lor, ei nu se mişcau, nu vedeau şi nu auzeau 
NIMIC. 

— Dacă ar fi mai multă lume, spuse ea întorcându-se 
veselă şi sprintenă ca un titirez, m-aş «urca în copacul de 
colo şi m-aş azvârli. Vezi ce repede mi-a trecut? Şi vezi ce 
înţeleaptă sunt? Nu te întreb nimic, iar eu sunt pregătită 
să-ţi răspund la orice. Nu pentru că eşti mai mare deci 
mine. Vreau eu aşa. Mi-a părut rău că acolo am vorbit atât 
de puţin, şi m-am hotărât să-ţi spun dintr-o dată multe, şi pe 
urmă să tac din nou, ca să nu te plictisesc. 

— Mi-ai spus fără să vorbeşti. Şi într-adevăr eşti 
înţeleaptă, Doina. 

— Eu nu ştiu cum să-ţi spun. lonuţ nu prea-mi place. Dar 
mi se pare că trebuie să tac... O clipă numai. Ştii cum te voi 
numi? „Fantastic”. 

— Eşti un copil, foarte, foarte copil! 

— Văd că nu-ţi place mumele. Dar nu mă interesează. N-o 
să-l auzi niciodată. Îl voi rosti În gând, şi tu vei vedea numai 
cum înghit în sec şi ridic din sprâncene. Atunci voi spune în 
gând: „Dragul meu Fantastic”, şi cu voce tare: „Nu ştii cât e 
ceasul? u Ne-a apropiat mult despărţirea, nu-i aşa? 

Râdea ca acolo pe malul apei, cu toată faţa. Iar în jurul 
lor oamenii vociferau, se certau, claxonau maşinile, huruiau 
roţile căruţelor. 

Cine era acest miracol de lângă el? De ce, de unde 
apăruse? La această despărţire nu se gândise. 

— Începusem să tac, dar te simt trist. Nu vreau să te 
întreb nimic. Ţi-am spus numai ca să ştii că te văd. 

— Va trebui să ne despărţim, Doina... 

— De ce? Aaaa! Trebuia să-mi închipui că eşti ocupat 
acum ou examenele. Îmi mai lipesc o dată capul de pieptul 
tău, şi pe urmă pot să aştept cât vrei tu... 

— Dacă ai putea, Doina! Dar nu îndrăznesc să-ţi cer... 


— De ce să nu îndrăzneşti? Mult, mult de tot? Inocenţa şi 
dăruirea aceea oarbă îl speriau. Oare ce se întâmpla acolo? 

— Hai să pornim! spuse ea. Nu ştiu ce m-a deşteptat. Şi 
pe tine, nu-i aşa? 

Porniră, ţinându-se de mână, pe o stradă mai liniştită. 

— Te superi că mi te închipui de vârsta mea? Eu nu pot să 
fiu altfel. Nu ştiu să fiu mare. Oamenii mari îşi amintesc ce 
au simţit când erau mai mici, ei pot să-şi repete starea, şi tu 
poţi. Eu nu pot să mă simt mare, pentru că nu ştiu ce să fac. 
Aşa, ca o maimuţă caraghioasă, brrrr! Vrei să te faci tu 
puţin mai mic, ca să ne asemănăm?... Ştii că nu mi-ai 
răspuns la întrebare? Nu-ţi dai seama că poţi să 
îndrăzneşti? 

— Ar fi prea mult... Ani. 

Fata se opri. Il opri şi pe el. Se uită adânc în ochii lui, dar 
nu era mirată, nu întreba. 

— Ani... şopti ea. Nu te întreb de ce. Te întreb altceva: De 
ce nu vrei să îndrăzneşti? Ţi-e teamă de tine, nu-i aşa? 

O strânse în braţe. Câte confuzii se zbăteau într-însul! 
Cât de tulburi îi erau apele înăuntru! Dar ea zvâcnea în 
braţele lui, îi încredința tot viitorul. 

— Poate că ar fi trebuit să-ţi spun cât de tare m-a durut 
pieptul până, te-am văzut. Nu pieptul care mă doare acum. 
Înăuntru. Pot păstra durerea aceasta oricât. De aceea vreau 
să îndrăzneşti. 

— "Te voi căuta eu, Doina. Dacă poţi să mă aştepţi... Fata 
se linişti ca prin farmec. În sfârşit, se întâlnise cu el. 


6 


După primele schimburi de cuvinte, Neagoe înţelese că 
hotărârea lui Muşat e neclintită. Nu mai insistă. Se mulţumi 


doar să-i spună că, atâta timp cât va lucra el în Instituit, va 
putea să-şi ceară oricând reintegrarea. 

— Nu vreau, după acel incident regretabil, ca vorbele 
mele să pară convenţionale. Oricând vei fi bine venit. Alătur 
cuvântul meu de onoare. 

Neagoe încă nu ştia nimic despre apariţia acelui articol 
care confirma întru totul ipoteza lui Muşat. 

Pop Romulius se lăsă mult mai greu convins. Încercă să 
dea un aspect grav plecării lui Muşat. Folosi chiar cuvântul 
„dezertare”, pe care îl regretă însă imediat. 

— S-ar putea crede că tinerii cercetători nu au alici 
condiţii de dezvoltare, spuse el. 

— Pot să-mi mărturisesc recunoştinţa, dacă este nevoie, 
într-un articol la gazeta de perete, ripostă Muşat. 

Până la urmă, îl asigurase, ca şi Neagoe, că va fi oricând 
binevenit şi bine primit în rândurile cercetătorilor. 

Cu Stoian se întâlni în cancelaria Politehnicii. La 
rugămintea lui Muşat, se retraseră amândoi în bibliotecă. 
„Infinitul” era nervos, neliniştit. Muşat tăcea. Aştepta să fie 
întrebat. 

— E foarte grav? întrebă profesorul. 

— Nu ştiu, răspunse pentru prima dată în faţa, infinitului” 
fostul student. Poate că nu e grav, poate că e necesar. 

— Poate?... 

— E strict necesar, domnule profesor... Nicio abstracție 
nu e posibilă. 

„Infinitul” înţelese. Se aşeză pe o bancă studenţească şi-l 
pofti şi pe Muşat alături. 

— Îmi via fi foarte greu, dragă Muşat. M-am obişnuit ou 
tine. Eu vorbesc puţin. Salutul cotidian, câteva întrebări, 
câteva fraze convenţionale. Ou tine puteam să vorbesc mult 
fără să folosim cuvinte. Toată viaţa am visat o astfel de 
conversaţie... Trebuie să te duci. Ştiu. Eu ţi-am recomandat 
spaţiul. L-ai simţit şi tu înainte, cred că-l simţi şi mai intens 
acum. l-ai demonstrat necesitatea în teoria aceea oare mi-a 
dat multe nopţi de satisfacţie. Ştiu ce reprezinţi tu pentru 


matematică. Şi cu toate acestea, eu te îndemn să treci de la 
teoria matematică la aplicaţie. Şi mai ales la specialitatea 
pe care ţi-ai ales-o. Tu eşti făcut pentru oameni, pentru toţi 
oamenii din jurul tău... Am cunoscut un mare savant 
francez, un fizician, care în ultimii ani ai vieţii a descoperit 
dialectica şi materialismul. A aderat activ. La un mare 
congres ştiinţific internaţional, în referatul principal era 
trecută o frază de frontispiciu: „Viitorul omenirii e în 
tehnică”. El a schimbat numai prepoziţia: „Viitorul omenirii 
e prin tehnică”. De aceea ţi-am indicat spaţiul. Se vorbeşte 
mult despre viitor. Tu însă îl simţi. Îl simţi în mecanica lui. 
Nu pot să-ţi împiedic armonia. Şi tristeţea noastră face 
parte din ea. 

„Infinitul” suspendă cursurile în ziua aceea. Se închise în 
cancelarie şi scoase dintr-un dulap un dosar: lucrarea de 
diplomă a lui Muşat. O reciti. Se rugă în gând ca autorul 
lucrării să se bucure de sănătate. În cifrele şi simbolurile 
acelea îi vedea viitorul. Pe coperta dosarului, cineva 
scrisese cu litere groase: „EXCEPŢIONAL. Adăugă un „F” 
absurd înainte şi puse dosarul la loc. Apoi se duse spre 
geam, pentru a-şi continua acolo durerea despărțirii, li 
fusese teamă până-n ultima clipă. 1 se. Părea că trecuse, la 
vârsta lui, cel mai greu examen. Dacă pe o fişă, în dreptul. 
Numelui său şi al lui Muşat ar fi fost trecut cuvântul 
EGOISM, urmat de un semn de întrebare, ar fi răspuns fără 
să ezite înscriind un minus definitiv. 


Partea a 
doua 


POEZII 


Capitolul 1 
1 


Trecuseră aproape doi ani. Era primăvară. 1 Mai. 
Dimineaţa senină, strălucitoare înveselea oraşul. În faţa 
fabricilor, şcolilor, instituţiilor se pregăteau coloanele de 
manifestanți. În tribunele din centru începeau să sosească 
invitaţii. Peste tot erau drapele, flori, cunune verzi, arcuri 
de triumf. Megafoanele umpleau de cântece toate străzile. 

O fată înaltă, zveltă, îmbrăcată într-un taior alb, subţire 
traversa strada principală spre tribune. Îşi făcea loc printre 
cordoane, arătând o invitaţie. Nimeni nu se uita însă la 
cantonul alb pe care-l ţinea ca pe-o mănuşă. 1 se făcea loc 
imediat, gesturi şi vorbe politicoase şi admirative îi indicau 
drumul. Aproape tot oraşul o cunoştea şi o iubea. 
Răspândea atâta seninătate în jurul ei, incit abila după ce 
trecea oamenii pricepeau că pierduseră prilejul de a-i 
admira silueta. 

— E mai frumoasă decât pe scenă, şoptea câte unul. Am 
văzut-o În Desdemona şi în... 

Vorbele se pierdeau în tumultul general. Liana se apropia 
de tribună. Răspundea din cap saluturilor, era puţin 
speriată, obrajii îi ardeau surprinşi de culoarea emoţiei, îşi 
prinsese pe piept, pentru prima dată, medalia de aur a 
Premiului de Stat. Acasă trăise clipe de bucurie. Dar pe 
stradă, ghicind privirile oamenilor, începea să se simtă 
stingheră, parcă şi-o prinsese pe pieptul gol. În tribună, 
spaima o părăsi. Acolo, printre atâtea sclipiri, n-o mai 
observa nimeni. Se trezi în mijlocul unui grup care-o asalta 


cu întrebările. Cum putea să răspundă la toate? Sau poate 
nici nu i se aşteptau răspunsuri. 

— E adevărat că în stagiunea viitoare veţi debuta în 
Capitală? Să nu vă închipuiţi că vă dăm drumul... 

— Nu ştiu, răspunse Liana. Sunt lucruri care mă 
depăşesc. 

De fapt ştia. Dar n-avea curajul să şoptească vestea 
oamenilor aceia, care-o îmbogăţiseră cu atâtea aplauze, pe 
care-i simţea atât de apropiaţi şi de fideli. Oraşul îi era 
drag, cu ritmul lui nervos, cu zgomotele lui metalice, ou 
miresmele pădurilor care-l înconjurau şi mai ales cu 
amintirile lui apropiate. Cum să nu iubească oraşul pe 
scena căruia tremurase în seara debutului?! Într-o singură 
seară devenise artistă. Se uitase în sală înainte de ridicarea 
cortinei. Făcuse un semn cu mina colegilor, apoi alergase în 
vârful picioarelor (cine-ar fi putut s-o audă?) spre marginea 
scenei. Privise numai câteva secunde. Oamenii râdeau, 
gesticulau, citeau ziarul, nimeni, nimeni nu ştia câte emoţii 
şi spaime se zbăteau în sufletul ei. Era atât de uluită, incit 
încremenise acolo. De acolo o descoperise cortina 
publicului. Se uitase în sală şi după terminarea 
spectacolului, după chemările repetate, care-i cutremurau 
trupul, obrajii, pleoapele. Oamenii erau departe, nu-i auzea. 
Dar simţea plumbul tăcerii. Nu-i vedea, pentru că ochii îi 
erau acoperiţi de o ceaţă caldă. Dar le simţea lacrimile, 
gesturile care încă nu le aparţineau. Era artistă... 

— Am auzit că iar vă veţi duce în turneu la Bucureşti, o 
trezi o voce din amintiri. 

— Da, răspunse ea visătoare. Plecăm cu Trei surori... 

Îşi imagina scenele Capitalei, articole, portrete, fotografii, 
întâlnirea cu profesorii în aceeaşi piesă, în acelaşi act, 
primind şi dând replici ciudate, necunoscute. 

Coloanele de manifestanți treceau fără contenire prin 
faţa tribunei, agitau steguleţe, eşarfe, azvârleau buchete de 
flori,  fanfarele  înălţau melodii vesele în văzduh, 
megafoanele anunțau grăbite nume, cifre, veşti, realizări, 


angajamente. Torentul multicolor fusese zăgăzuit undeva, 
sau poate se supunea programului. Crainicul anunţase la 
megafon numele uzinei. Liana tresări. Îşi protejă cu mâinile 
ochii şi începu să privească atent. Din trupul coloanei 
răsăreau panouri mari, ca nişte indicatoare. În faţă se 
vedeau fotografiile celor distinşi, ca intr-o vitrină mobilă. 
Căuta pe cineva dar nu-l zări printre fotografii. Oamenii 
opriţi în faţa tribunei strigau şi aruncau flori. Cum putea să- 
| zărească în mulţimea şi mişcarea aceea? Poate că nici nu 
era acolo. O cuprinse o tristeţe veche; durerea ascunsă 
atâta timp se răzvrătea într-însa. Îl zărise de câteva cri prin 
oraş, dar mu-l oprise niciodată. I-ar fi fost atât de simplu! 
Oare de ce n-avea puteri? Prima dată îl văzuse toamna, prin 
fereastra mare a unui restaurant. Dacă ea ar fi bătut în 
geam el ar fi întors capul. Erau la câţiva metri imul de altul 
despărțiți de un pătrat de sticla. Ploua. Oamenii se 
adăpostiseră pe sub streşini. El stătea în ploaie, cu mâinile 
în buzunarele fulgarinului, cu capul gol. Aştepta autobuzul. 
Era absent, straniu, imobil parcă făcea parte din decorul 
străzii. Când sosise autobuzul, oamenii se îmbulziseră. Se 
urcase ultimul. Cei de la masă îi observaseră fixitatea 
privirilor. O Întrebaseră ceva. Nu le răspunsese. Unul 
dintre ei, printr-o glumă, îi dezvăluise numele uzinei căreia 
îi aparţinea autobuzul... îl mai întâlnise o dată, iarna, pe 
stradă, era pe trotuarul celălalt, tot la câţiva metri de ea. 
Mergea încet, cu capul în sus, cu ochii aproape închişi, 
parcă număra fulgii de zăpadă. Se uitase lung după el, îl 
văzuse oprindu-se în faţa unei vitrine. Apoi silueta i se 
destrămase în ceața serii. Se oprise şi ea la vitrina aceea. 
Era un anticariat... Ultima dată $1 văzuse tot iama, însă un 
an mai târziu. leşea dintr-un magazin alimentar, cu un 
pachet pe care-l ţinea stângaci în mină. Câteva clipe, 
mersese paralel cu dânsul. Era o stradă Îngustă, datina 
încet din cap şi ghicea parcă oboseală în încetineala 
mersului său. Parcă se opunea cuiva. O clipă, simţise 
dorinţa nebună de a cunoaşte gândul lui. Voia să ştie că nu 


e trist. Simţea că va face pasul. Dar îl văzuse întorcând 
capul şi alunecându-i privirile pe lângă ea. N-o zărise, n-o 
recunoscuse?... Faţa lui era palidă, cutele de pe frunte 
parcă i se adânciseră. Se ascunsese la repezeală în primul 
magazin care-i ieşise în cale. Poate că-i observase şi alteori 
silueta. Niciodată însă n-avea putere să facă pasul. Era atât 
de ciudată starea ei când îl întâlnea, incit nu îndrăznea 
niciodată să-l oprească. Îl dorea de mult. 1 se părea că din 
totdeauna. Purta pretutindeni, mereu, dorinţa mocnită în 
ea. Ştia că întâlnindu-se cu el, în identitățile lor limpezi, s-ar 
fi integrat intr-o clipă în el, el ar fi integrat-o. Aici începea 
chinul ei. Din depărtări i se dăruia ca o adiere pură, 
necunoscută, neidentificabilă, neconturată. Aproape, i s-ar 
fi dăruit cu coapse, cu umeri, ou convulsii, cu acea 
identitate feminină cu care o înscrisese altcineva în 
registrul vieţii, pe care i-o procurase altcineva. Dacă acest 
altcineva ar fi fost altcineva!... Aici se umfla chinul. 
Contopirea ar fi însemnat trădarea unei purităţi visate 
îndelung, trădarea forţei de a-l iubi, anularea acestei forţe. 
Liana îl iubea cu groază pe omul pe care-l căuta în mulţime. 
Îl iubea mai ales pe scenă, când îi putea spune toate 
cuvintele „din depărtări”. Uneori era conştientă că nimeni 
n-o va putea înţelege, că starea ei ar părea oricui o 
halucinație, erupția unei minţi febrile în căutarea unei idei 
fixe, o răzvrătire a psihicului. Nu. Dragostea ei se confunda 
cu setea de ideal. Şi dacă-şi închipuia idealul o mare albă, 
ce miracol al lumii ar fi putut dizolva pe suprafaţa acelei 
mări şi chiar în adâncurile ei o revărsare de petrol? Pata ar 
fi plutit până la nesfârşit, păstrându-şi culoarea. Aici i se 
oprea adevărul. Nu înţelegea că abia de aici începe 
adevărul. 

Coloana pornise. Sute, mii de oameni. Şi deodată. Liana îl 
zări. Era undeva printre oameni, nu îndrăznea să-l plaseze. 
Dacă şi-ar fi desprins o singură clipă privirile din acel punct, 
era sigură că l-ar fi pierdut. Părea cel dintotdeauna. Acelaşi 
mers, aceleaşi priviri. Întrezări totuşi ceva nedefinit pe faţa 


lui. Închise ochii fără să vrea. Nu-l mai regăsi. Era o 
mulţime imensă, sute, mii de oameni, amestecându-şi 
identitatea în urale şi lozinci, în fluturări de mâini, în acel 
ritm uniform care-i depărta pe unii şi-i apropia pe alţii. 

„Nu ştiu ce e cu mine, îşi spuse Liana. Nu. Mai bine să nu 
vreau să ştiu.” 

— Vă rog să mă scuzaţi, îndrăzni ea fără să ştie că 
îndrăzneşte. 

Nu mai spuse nimic altceva. Cobori repede din tribună, 
trecu printre cordoane şi începu să alerge pe trotuar 
paralel ou coloana. Ştia că nu-l va găsi, dar îl căuta cu 
înfrigurare, dizolvând în încordarea acelor clipe orice 
gânduri şi sentimente. După câţiva zeci de metri, coloana se 
desfăcea în trei şiruri mai subţiri, care îşi continuau 
neregulat ritmul pe cele trei străzi din apropierea centrului. 
Liana se amestecă în mulţime. Îşi făcea greu loc printre 
rândurile compacte, dar înainta, înainta mereu. Nu-l zărea 
nicăieri, nici nu putea să-l zărească, nici nu ştia cum e 
îmbrăcat, pentru a-l recunoaşte din spate. Se sufoca în 
mulţimea aceea, încăpăţânându-se intr-un gest inutil, 
absurd. Poate tocmai pentru a şti că se zbătuse, că suferise, 
că nu-l întâlnise invocând hazardul, sau, şi mai simplu, 
cerând un oarecare număr de telefon, ca altădată în gară. 
Oare dorea să trăiască numai suferinţa căutării, numai 
senzaţia efortului? Ameţise, i se împleticeau picioarele, abia 
îşi mai ţinea răsuflarea. Ştia că nu se va putea prăbuşi, în 
înghesuiala aceea; era dusă înainte de valurile mulţimii. Se 
lăsă purtată, fără voinţă, fără să-şi mai ascută măcar 
privirile. Oare se mai afla în coloana acelei uzine? întrebă 
pe cineva. Coloana era mai înainte. Iar îşi găsi puteri, iar se 
înghionti printre oameni, se ciocni de ei, se amestecă 
printre ei, fără să caute pe nimeni, parcă numai din nevoia 
de a suferi. Şi deodată, se pomeni singură, în afara 
rândurilor, pe o insulă de asfalt, în faţa unei statui 
gigantice, în locul de unde începeau cele trei străzi pe care 
se revărsa coloana. Oamenii treceau veseli, şi parcă toate 


privirile erau aţintite asupra ei. Fugi înapoi spre mulţime, 
începu să întrebe. Un tinerel cu părul blond, aproape alb, îi 
arăta cu mina într-o direcţie. 

— Chiar acum a luat-o prin parc, pe acolo... 

Liana îi deosebi silueta. Aleea era lungă, o cunoştea. 
Totuşi, fugi. Îşi încetini paşii rând ajunse la câţiva metri în 
spatele lui. Nu mai era (nimeni în preajma lor. Aproape toţi 
oamenii rămâneau în centrul oraşului, intrau în 
restaurante, sau aşteptau autobuze şi camioane oare-i 
duceau afară din oraş, la iarbă verde. El mergea încet, cu 
spatele puţin curbat, cu mâinile ascunse în buzunare. Şi ea 
îi ghicea privirile alergând pe deasupra arborilor. Păşea 
încet, ca să n-o audă. Era ameţită, respira greu, începea să 
simtă dureri pe trupul stâlcit de mulţime. Dacă ar fi respirat 
mai liber, ar fi auzit-o. Dacă ar fi întins mâna, l-ar fi putut 
atinge. Era totuşi atât de simplu să se întoarcă, să tuşească 
încet, sau să facă orice zgomot, şi atunci s-ar fi întors şi el şi 
ar fi văzut-o din spate, mergând în direcţie opusă, şi poate 
nici nu s-ar fi întrebat când a trecut femeia aceea pe lângă 
el. Se înfricoşă atât de tare că va face acest gest, încât se 
opri şi chemă în şoaptă: 

— Domnule Muşat... 

O privi mai întâi ou uimire, apoi cu spaimă. Nici nu 
îndrăzni să se mişte din loc. Îi descoperi palid şi slăbit. Ochii 
aceia blânzi, senini, care-i spuseseră odată într-o clipă totul, 
începeau parcă să se tulbure, cutele de pe frunte i se 
adânciseră, părul, mai închis la culoare, i se rărise. Unde se 
afla mirajul pe care-l proiecta asupra ei acest om? O parte 
din el era şi în acea figură masculină, sigură, în acei ochi 
care nu puteau să condamne niciodată pe nimeni şi în oare 
lucea uneori beţia de infinit. Se priveau nedecişi, şi ea ştia 
că va Îi vinovată de ceea ce se va întâmpla şi nu se va 
întâmpla. N-o întrebă totuşi de unde s-a ivit. Voia oare să 
prefacă totul în miracol — şi se îngrozea când se gândea la 
aceasta —, sau primea totul firesc, aşa cum primea 
prezenţa florilor şi a copacilor din jur? 


— N-am ştiut că locuiţi în acest oraş, spuse el ca o scuză. 
Sau poate mă înşel. Mă uitam la... 

Îl izbise cercul acela strălucitor ca o monedă, dar n-avea 
curajul să-l privească. S-ar fi întâlnit cu amintirea altor 
cercuri şi poate cu alte amintiri, care s-ar fi împleticit. 

Ea înţelese. Îşi duse mina la (piept. Uitase de medalie. O 
desprinse încet şi o ascunse în invitaţie. N-avea undle s-o 
pună. 

— De ce? întrebă el. E un obicei, mai ales în această zi. 

— Dar dumneavoastră...? 

întrebarea fugită de pe buze o zgudui. El îi răspunse însă 
atât de natural, incit Liana îşi opri cu greu lacrimile: 

— Eu... nu ştiu ce-aş face. Eu şi într-o haină nouă mă simt 
străin. Chiar o cravată... 

Purta un costum simplu, cenuşiu, o cămaşă albă, cu 
gulerul descheiat. Haina «parcă era prea strimtă pe el. Li 
simţea însă în acea înfăţişare toată puterea. 

— Mă gândeam că poate aţi suporta o plimbare. 
Bineînţeles, dacă nu aveţi... dacă nu vă preocupă altceva. 

Faţa parcă i se lumină, sau poate era numai o părere a ei. 

— Nu, nu am treburi importante, adică nu am treburi 
urgente. Şi mi se pare totuşi o zi frumoasă. 

Era obosită. Se aşezară amândoi pe o bancă la umbră. 

— Oare n-am putea să vorbim cu mai puţine reverenţe? 
întrebă Liana. Ştiu că aşa ceva nu se poate impune. Să ne 
amintim că suntem... că ne cunoaştem de mult. 

— De la întâlnirea aceea bizară? zâmbi Muşat. Da... A 
trecut multă vreme de atunci. 

— Eram datoare cu o explicaţie, se hotări brusc Liana. A 
fost ceva ciudat în întâlnirea aceea. Il cunoşteam pe Liviu. 
Ne cunoşteam de aproape trei ani. 

Simţi jenă şi tristeţe în mărturisirea ei. Îşi plecă şi el 
privirile în pământ. 

— Mi se întâmplă uneori să nu aud anumite fraze. Parcă 
presimt că nu trebuie să le aud. Nu e o... Nu vreau să... Nu 
din discreţie. E purul adevăr. 


— Am vrut eu să ştiu că am rostit aceste vorbe. În sfârşit. 
Te-am mai zărit de câteva ori prin oraş. De trei ori, mi se 
pare. 

— Eu nu v-am zărit niciodată. Poate pentru că ies foarte 
rar. Dacă m-aş fi dus la teatru... De mulţi ani însă nu mă mai 
duc. Oamenii aceia de pe scenă sunt alţii decât cei din jurul 
nostru. Nu în ceea ce spun, ci în felul cum spun. Am văzut 
piese care m-au rănit. Credeţi că adâncimea unei meditații 
se exprimă întotdeauna prin zdrobirea Simplelor în pumni, 
sau prin acoperirea ochilor cu palma, sau prin înghesuirea 
unui trup intr-un fotoliu? Nu ştiu, poate că spun prostii. Eu 
cred că un actor bea altfel un pahar de vin acasă decât pe 
scenă şi altfel îşi declară dragostea sub un copac viu, care 
foşneşte, decât sub pomul din decor. De aceea nu mă duc. E 
mai plăcut să citeşti. În ultimul timp am citit mai mult. Vă 
amintiţi?... 

Liana râse. Îi repugna ideea unei discuţii despre teatru; i 
s-ar fi părut că ţine un discurs pro domo. 

— Nu vreau să te contrazic, deşi nu-ţi dau dreptate, 
spuse ea. Mi-am amintit însă de discuţia noastră de atunci. 
N-ai uitat-o. Ai reţinut şi amănuntele. 

— Prin urmare, nici dumneata n-ai uitat-o. Nu ştiu ce 
mina venit să critic actorii. Poate că s-au schimbat şi ei în 
atâta timp. De şase ani n-am mai fost la teatru. 

— Am impresia că vrei să pregăteşti un fel de revedere 
sub o formă delicată. 

— Într-adevăr. Sunt curios să văd cu ce gesturi mângâiaţi 
un om, cum îl priviţi... 

Revenirea la politeţe indică oare o emoție, sau evitarea 
oricărui echivoc? Liana însă tremura punându-şi această 
întrebare. Omul pe care-l mângâiase şi-l privise de atâtea 
ori pe scenă, în contururile lui plăsmuite, era lângă ea. 
Dacă şi-ar fi alunecat cu câţiva centimetri mina, ar fi atins 
mina lui vie. 

— Ai dreptate, spuse ea. Un artist pe scenă poate să fie 
mai exagerat în gesturile lui de mângâiere. Dacă ar întâlni 


în viaţă un om asemănător eroului pe care-l mângâie, cred 
că ar face exact aceleaşi gesturi. Cine poate controla? 

— Ceva nu înţeleg, recunoscu Muşat. Ai confirmat o 
părere... dar de fapt ai mutat negația mea. Unde e expresia 
adevărului? În viaţă, sau pe scenă? 

— Dumneata nu poţi încă înţelege şi nu ştiu dacă vei 
putea înţelege vreodată. Dumneata nu ai confruntat teatrul 
ou gesturile prin care se manifestă viaţa în jurul dumitale. 
Dumneata ai confruntat teatrul cu potenţialul gesturilor 
dumitale. Aceasta e relaţia pe care ai făcut-o. Spune-mi! 
Cum îţi închipui că ar ucide un asasin? Ce gest ar face un 
om întâlnindu-şi rivalul intr-o pădure? Cum ar arăta faţa 
unui om în momentul în care şi-ar făuri planul de 
răzbunare? Cum s-ar gândi să-şi prindă decoraţiile pe 
piept? S-ar uita într-o oglindă? Şi-ar netezi pieptul? S-ar 
gândi cu ură... sau cu tristeţe... sau ar privi cu flăcări de 
invidie în cehi pe cei oare au mai multe decoraţii? Spune- 
mi! Cum priveşte un om când e gata să fure? Cum minte un 
om? Cum se laudă un om? Cum îl batjocoreşte pe altul?... 
Nu e nevoie să-mi spui. Ştiu că vei ridica din umeri şi... Nici 
măcar nu-ţi dai seama că am vorbit despre un anumit om. 

— Intuiesc anumite relaţii, însă n-ai dreptate. Nu mă pot 
gândi la toate acestea. E prea scurtă viaţa. Şi nici nu 
trebuie să te gândeşti. De ce? Când?... Dacă am avea timp, 
crezi că n-ar fi mai frumos să privim cum creşte o floare sau 
cum începe să zâmbească un copil? Sau să cercetăm o 
aglomerare de cristale? O dată, când am avut timp, am 
mers printr-o pădure. Eram singur. Am auzit în jurul meu o 
melodie ciudată. Am ascultat-o. Oiţe altele nu se pot 
asculta! Vita brevis... Câte minuni nu ne scapă! Ca să 
supravieţuieşti trebuie neapărat să-ţi închipui un anumit 
lucru drept un miracol. Şi să începi să-l slujeşti. Să oficiezi 
chiar în salopetă. Cu un simplu cleşte în mână. Dumneata ai 
ales arta... 

— Dar de ce nu înţelegi că există şi scamatori cu gesturi 
mai sigure şi mai nobile decât cei care oficiază? Sau care au 


chiar puterea să te sărute, pentru ca, înfiorat de gestul lor, 
să te poată buzunări mai bine, sau să-ţi potrivească mai 
sigur pumnalul. 

— Matematica ane prea multe numere şi mai ales prea 
multe relaţii între numere pentru ca să-ţi mai lase timp să 
te gândeşti şi la altceva. Frumuseţile se apără lucrându-le, 
nu căutându-i pe cei dare le urăsc fără să le cunoască. O 
minune, o singură minune îi poate duce pe oameni la crimă 
pentru posesiunea ei. Dar o mie, un milion, un miliard de 
minuni, minuni pentru toţi oamenii... atunci nu se schimbă 
totul în frumos, nu se clădeşte un frumos general? De aceea 
trebuie să lucrăm la el oriunde. Altminteri, vom alerga după 
vrăjmaşii lui, abia având timp din când în când să ne 
contemplăm frumuseţea gândurilor. Noi mergem spre o 
armonie, Liana, pe care ne-a oferit-o de mult matematica. 
Ne întrunim toţi, ne vom întruni toţi, sunete diferite din 
instrumente diferite, intr-o singură melodie, care nu poate 
fi decât frumoasă. Nu va domni decât ordinea perfectă şi 
măsura... Tu ştii că multă vreme muzica a fost o parte 
integrantă a matematicii? Şi chiar după ce a fost 
fundamentată noua matematică, ştii ce a înscris pe 
frontispiciul ei cel care a întemeiat-o? Ştii cui a dăruit-o? 
Tuturor ştiinţelor în care se cercetează fie ordinea, fie 
măsura, şi este cu totul neesențial dacă este vorba de 
numere, figuri, stele, sunete sau altceva în care se caută 
această măsură. Adevărul acesta nu e o poezie?... De când 
există, lumea se zbate să caute ordinea şi măsura. Eu cred 
că aceasta e expresia frumuseţii, a perfecțiunii... 

— Dacă oamenii ne-ar oferi siguranţa pe care ne-o oferă 
numerele! spuse Liana ascunzându-şi privirile luminate în 
pământ. 

— Numerele reprezintă mărimi, şi se pot nota în aceeaşi 
măsură şi cu plus, şi cu minus. 

— Şi crezi că se pot constata atât de simplu mărimile şi 
calitatea lor? 


Muşat căută câteva clipe de tăcere înainte de a răspunde. 
Gândurile îi fugeau prea departe. Le putea pierde controlul. 

— Nu ştiu. Mă feresc de anumite investigaţii. Mă 
înspăimântă uneori o teorie nedefinită a echilibrului. Încă 
nu sunt clarificat, Liana... Vezi? Am ajuns să-ţi spun pe 
nume. 

— Poate influenţat de ideea echilibrului... 

Acesta era omul căruia i-ar fi putut spune simplu, fără să 
tremure, fără să se înfricoşeze, fără să i se pară banal, fără 
să-i sune strident, acel „te iubesc” pe care nu l-a rostit şi 
nu-l va rosti nimănui, niciodată. 

Umbra se retrăsese pe nesimţite, eliberând banca de 
povara ei. Căldura era subţiată de adieri şi răcori. Lumina 
era însă puternică, vie, ardea prin pleoapele închise. Liana 
se deplasase o dată cu umbra, ajunsese în colţul băncii. De 
când începuse mişcarea aceasta înceată, se întrebase dacă 
el o va urma. Ştia că va rămâne acolo la locul lui, sub 
fierbinţeala soarelui, că nu se va apropia de ea, că nici nu 
va observa distanţa care se crease între ei. Era sigură, 
sigură că aşa se va întâmpla, şi ou toate acestea îi bătea 
inima că nu va fi aşa; era speriată că va face un gest care va 
scăpa presimţirilor ei. Nu. Totul se petrecuse aşa cum îşi 
închipuise Liana. Cât de bine îl cunoştea! N-ar fi mirat-o 
Nimic, nimic din ce ar fi făcut, pentru că nu putea niciodată 
să iasă din cercul senin cu care-l învestise, în care-l 
înconjurase ea. Omul acela era totuşi al ei; cine altcineva i- 
ar fi cunoscut ca ea toate alcătuirile? Îi culesese visul, 
puterea şi beţia de infinit în câteva clipe, în lucirile de 
câteva clipe ale ochilor lui, intr-o seară cu vijelii şi spaime. 
Începuse să tremure pentru el în noaptea care urmase. 1-1 
dăruise urându-l, încercând să-l ucidă, să-l pulverizeze, 
altcineva. Cuţitul cu care voise să-l rănească, securea cu 
care voise să-l despice ciopliseră intr-un bloc nevăzut de 
marmură. Ciopliseră în ura lor cu atâta fineţe, incit i-l 
dăruise ei ou toate liniile şi nuanțele. Cu cită siguranţă, cu 
cită artă i se dăruise în noaptea aceea armonia! Oare Liviu 


înţelegea în acele momente că înalţă un imn? Atunci 
începuse să tremure pentru el. Aşa crezuse atunci. Tremura 
însă pentru ea, pentru clipele de mai târziu. Se ferise să-l 
iubească pentru a se apăra de drama pe care şi-o imagina. 
Îşi amintea însă mereu zborul din privirile lui. Setea de 
senin a copilăriei îşi descoperise izvorul. Izvorul i se părea 
pur, dar setea îi fusese alterată. Nu se putea apropia de 
acel izvor decât furişându-se sau cucerind prin violenţă. Ar 
fi putut să bea. Să soarbă lacomă, nepotolită. Visurile însă o 
duceau spre un izvor în care ar fi vrut să-şi răcorească 
obrajii, pleoapele, în care să se privească, pe suprafaţa 
căruia să-şi plimbe degetele, în care să-şi caute surâsul, 
uimirile, melancoliile, căruia să-i audă, mult, mult, nesfârşit 
de mult, susurul frumuseţilor. 

— Mi-am amintit, spuse încet Muşat, numele eroului lui 
Maurois: reverendul Mac Yvor. 

Nici el, nici ea nu se uitară însă la ceas, să vadă dacă au 
trecut douăzeci de minute, sau mai sunt douăzeci de minute 
de la o oră sau până la o oră care nu-i interesa. Îşi amintiră 
amândoi că se separaseră nu numai prin distanţă, ci şi prin 
tăcere. Şi ea se descoperise toată soarelui. O privi o clipă. 
Distanţa o refăcea în întregime. Se ridicase de pe bancă; el 
O privi, şi ea înţelese din lucirea ochilor că o vede prin 
amintire. Se lăsa şi ea, o clipă, pătrunsă de o bucurie caldă. 
Cât de primejdioasă putea fi durata acelei bucurii! Se putea 
transforma intr-un incendiu care i-ar fi mistuit înțelesurile. 
Şi el se desprinse din amintire. Era o amintire posesivă în 
potenţialul ei. Până atunci cercurile roze îl uimiseră. Parcă 
începeau să-l atragă; gravita un tremur, tremurul lui, în 
jurul acelor cercuri. Îi era teamă că tremurul, materia 
acelui tremur se va răzvrăti şi va trăda legile gravitaţiei; se 
va apropia, se va contopi cu materia vie, oferită spaţiului 
prin acele cercuri. 

— Bărbatul tinde spre înălţime, spuse el. Îl poate 
reprezenta  perpendiculara. Femeia mai indică o 
dimensiune, sau poate o direcţie, sau poate sugerează 


mişcarea. Nu trebuie să mai întindă braţul. Linia ei e ca un 
vector. 

O vedea în spaţiul pe care îl ocupa trupul ei. O sublimă în 
imaginea unei linii, printr-o îndrăzneață mişcare 
geometrică. Linia rămâne dreaptă. Era însă ceva care 
îmbogăţea linia, care o activa, care sugera mişcare, sensul 
şi direcţia, cu toată imobilitatea ei. Parcă încerca să 
evadeze din linie fără să ştirbească perfecțiunea. Parcă 
deschidea spaţiul pentru alte minuni, parcă îi poruncea să 
se deschidă, parcă-l ameninţa şi-i ciocnea siguranţa. Erau 
sânii. Acel miracol simetric, impetuos, cald, încărcat de 
geometrie. 

Liana îl înţelese. Ar fi vrut să-i răspundă cu voce tare, dar 
îşi păstră gândurile, le ascunse în ea. 

Se ridicase şi el în picioare şi fără s-o întrebe nimic porni 
alături de ea spre oraşul incendiat de larmă şi culori. Ea era 
elegantă, zveltă, strălucitoare, dar ştia că bărbatul, comun, 
şters, fără dorinţă de identitate, care o însoțea, n-o vedea 
astfel, n-o definea căutându-i locul în relaţia dintre abis şi 
ideal, ci o încadra firesc într-o armonie firească. Poate că ea 
l-ar fi dorit altfel şi-i era teamă că l-ar fi adaptat dorinţei ei, 
i-ar fi apropiat imaginea cu care se arăta lumii în 
înțelesurile şi posesiunile din interiorul lui. Cât de uşor i se 
putea colora în afară aureola pe care o purta înăuntru! Şi 
rit de firesc, rit de simplu! Nici n-ar fi ştiut cum şi când. S- 
ar fi petrecut totul natural, ca în această întâlnire şi 
plimbare. Oare de ce voia să creadă că numai ea s-ar fi 
putut împodobi, firesc, fără stridenţe, fără sfieli, ou acest 
om? Renunţarea hotărâtă, definitivă, îi încuraja libertatea 
de a crede. Putea să creadă orice, putea să-şi imagineze 
orice relaţie, totul rămânea în stadiu de vis. Dacă l-ar fi 
posedat, dincolo de groaza trădării, poate i s-ar fi anulat 
însăşi dragostea. 

Ajunseră în centru. Străzile erau aglomerate, veselia 
dimineţii încă nu se risipise, culorile rămăseseră. Înaintau 


greu. Ea se ascundea în spatele lui, aproape, n-o vedea 
nimeni. 

— Nu vrei să intrăm în restaurantul acesta? 

Era restaurantul din oare-l văzuse prima dată în ploaie. 
El îşi croi drum în acea direcţie. Mai erau mese libere 
înăuntru. Era liberă chiar masa aceea, dar nu-l conduse 
acolo; îşi închipui că l-ar fi stânjenit privirile străzii. Aleseră 
în colţul cel mai izolat o masă de două persoane. Poate chiar 
de aceea rămăsese liberă. Oamenii intrau în acea zi în 
grupuri mari în restaurante. Suportară amândoi multe 
priviri curioase. Încă nu îndrăzneau să se uite unul la altul 
de la distanţa aceea atât de apropiată. Când îl privi, se 
sperie. Faţa lui era roşie, fruntea îi era plină de broboane 
de sudoare. 

— Nu sunt obişnuit cu restaurantele, începu el să se 
scuze. E prima dată când... Aici în oraş... Nu prea am 
relaţii... E oarecum penibil... Mi-am amintit că am plecat... 
Am vrut să mă plimb puţin cu mâinile în buzunarele goale... 
E un obicei al meu. N-am luat nimic. Nici măcar o 
legitimaţie. 

La început, Liana nu ştia ce se întâmplase. Când auzi 
despre ce este vorba, izbucni în râs. Şi ea plecase cu 
mâinile goale, tot din nevoia de a se simţi uşoară. Râsul îl 
molipsi şi pe el. Mai ou seamă pentru că o descoperi în 
situaţia lui. 

— Ne-am întâlnit intr-un moment de echilibru, spuse ea. 
Poate vom descoperi vreun cunoscut în sală. 

— Am zărit pe cineva. M-am şi gândit. Dar nu cred că voi 
putea apela la el. Nu pot. E unul din acei scamatori despre 
care vorbeai... 

— Vom găsi noi o soluţie, îl linişti ea; apoi începu să caute 
cu privirile în sală. Nai cumva e cel de la masa aceea de 
lângă coloană? Cel din capul mesei...? 

El tresări şi se uită pentru prima dată la ea de lao 
distanţă atât de mică. Nu-i vedea decât ochii. Se tulbură. 

— Îl cunoşti? întrebă el după o pauză scurtă. 


— Nu, răspunse ea râzând. Îl văd pentru prima dată. Dar 
dacă dumneata poţi să numeşti, poţi să califici pe cineva 
scamator, atunci trebuie neapărat ca omul acela să 
hiperbolizeze noţiunea. Se crede un sfânt? 

— Nu încă. Poate un pretendent. Sau poate vrea doar să- 
şi păstreze fotoliul pe care-l ocupă. Multe din vorbele pe 
care ţi le spun sunt auzite. Eu am observat doar un raport 
străin, forţat, dureros între el şi ştiinţă, l-am spus de câteva 
ori... 

Se prezentă la masa lor, cu scuze, responsabilul localului. 
O recunoscuse pe Liana şi nu trebui să audă decât o parte 
din explicaţia ei. Făcu un gest artistic ou mina, ca şi cum ar 
fi vrut să-şi ceară el scuze, şi plecă în aşa fel capul, ca şi 
cum n-ar fi auzit bine comanda. 

— V-aş ruga să-mi daţi încuviințarea să vă ghicesc 
gusturile. Dacă aveţi vreo preferinţă specială... 

Primind dezlegarea de la Muşat, printr-un gest care-l 
imita pe Liviu, responsabilul se grăbi să-şi dovedească 
rafinamentul, înzestrându-le masa cu ceea ce era mai ales 
în acel restaurant, celebru prin bucătăria lui. 

Când ajunseră la coniac, Liana îndrăzni să rostească o 
întrebare care o preocupa mai de multă vreme: 

— Prin ce împrejurări ai fost exilat aici?... 

— Un exil voluntar, răspunse el «oarecum amuzat de 
termenul pe care-l folosise Liana. Sunt spectatori care 
judecă foarte precis orice întâlnire sportivă, care au citit 
mai multe cronici şi mai multe tratate şi manuale de 
specialitate decât cei care practică sportul. Ei pot de pildă 
să facă din fiecare minut al unei întreceri de fotbal o 
schemă ideală şi perfect posibilă spre destinaţia aceea pe 
care o savurează cel mai mult: golul. În orice minut, dacă 
balonul s-ar fi plimbat pe liniile desenate de ei pe schemă, s- 
ar fi transformat în gol. Îţi fac un tablou exagerat, ideal, dar 
perfect posibil, Liana. Foarte rar însă — probabilitățile ar 
putea să ne demonstreze cât de rar — mingea se va plimba 
pe schema imaginată de ei. Soluţia cea mai sigură pentru a 


ajunge mingea în plasă este să o introduci tu, cu piciorul 
tău, cu iscusinţa ta, cu calităţile tale, cu defectele tale. 
Valoarea minutului şi a operei pe care o fecundează el nu 
poate fi cunoscută decât pe baza adevărului întreg de acolo 
de pe teren. Cum pot să dau eu scheme de organizare şi de 
mişcare dacă nu ştiu ce se întâmplă acolo? Fot să spun 
câteva adevăruri generale: rezistenţă, energie, tehnică; dar 
pentru a organiza, pentru a fuziona aceste adevăruri în 
opera finită a unui minut, trebuie în prealabil să mă fi 
îmbogăţit cu atâtea minute, să le fi trăit atât de adevărat 
acolo, încât probabilitatea dintr-o imagine ideală să 
găsească aproape spontan corespondenţa minutului real. 
Nu ştiu dacă acest lucru este posibil. Mi se pare că m-am 
complicat, pentru că am intuit nişte relaţii matematice pe 
care nu le pot traduce în vorbe. Cred că ar fi tot atât de 
greu de realizat lucrul acesta pe cât i-ar fi de greu cuiva, 
auzind un simplu sunet, comun tuturor melodiilor, să-l 
plaseze imediat în melodia din care a scăpat. Dacă vei cânta 
tu acest sunet, vei şti întotdeauna cărei melodii îi aparţine... 
Să spunem că undeva e necesară o melodie, Liana. Ca să 
dau sunetele acelei melodii trebuie să ştiu cine o va cânta, 
cu ce instrumente, în ce fel de sală, pentru cine se cântă. 
Pentru doi îndrăgostiţi? Pentru o coloană în marş? Pentru a 
risipi plictiseala şi monotonia unui drum plat? Pentru a 
însoţi pe cineva în zborul spre stele? Pentru a dormi mai 
uşor? 

— Cred că înţeleg, spuse Liana. Imaginea vieţii din jur, 
necesităţile ei te-au determinat să te separi pentru o vreme 
de abstracţiile matematice... 

Muşat clătină imperceptibil din cap, dar Liana îi simţi 
gestul şi-l invită cu privirea să-i spună totul, orice gân- 
deşte. 

— Mă simt foarte... mă simt... Lângă dumneata parcă nu 
mă mai persecută tirania vorbelor... Parcă mi-aş vorbi mie 
însumi, prin gânduri... Există oare abstracții matematice? E 
adevărat că raţiunea matematică a inventat sisteme şi 


construcţii înfricoşător de abstracte. Edificiile geometrice 
ale multor genii tindeau parcă spre puritate, spre imaterial; 
investigaţiile şi plăsmuirile raţiunii matematice păreau 
reprezentările unei forţe care există în afară de orice, care 
nu urmăreşte nimic altceva decât satisfacerea unei estetici 
superioare, abstracte, de care are uneori nevoie raţiunea. 
La ce putea servi acea pasiune pentru exactitate şi 
generalizare pură a marilor geometri? Descartes, Leibniz, 
Riemann, Poincare? În momentul când fizica a fost pusă în 
faţa unor probleme noi, construcţiile geometrice abstracte 
şi instrumentele paralele de calcul şi-au spus un cuvânt 
hotări tor. Numai cu ele se puteau explica noile probleme 
ale fizicii. Poincare privea cu spaimă cum cu ajutorul 
instrumentelor inventate de el întregul edificiu al mecanicii 
newtoniene, în care crezuse atât, se clătina, amenințând cu 
prăbuşirea. În faţa misterului gravităţii, fizicienii au apelat 
la geometria lui Riemann. Ea l-a explicat. Se năştea teoria 
relativităţii generalizate. Apoi alte geometrii, mai generale, 
născute mai înainte, i-au ajutat pe fizicieni să fundamenteze 
întreaga teorie a relativităţii. Produsele aparent abstracte 
ale raţiunii matematice se întâlneau undeva în viitor cu 
nevoile minţii umane preocupate să explice universul. 
Există oare abstracții matematice? Nu, Liana. Matematica 
pură nu poate să contrazică universul, care este sincer, 
perfect şi care, la urma urmei, a creat raţiunea matematică. 
De ce te uiţi aşa? Ţi-am spus lucruri cunoscute, culese, care 
nu-mi aparţin. Cândva, poate, îţi voi vorbi şi despre visul 
meu, despre construcţia mea geometrică, poate vei fi 
primul om căruia i-o voi destăinui. M-a cutremurat şi pe 
mine relaţia dintre om şi univers. M-a înfricoşat mai ales 
gândul că universul ar putea să rămână o taină pentru noi, 
chiar dacă am izbuti să înzestrăm mintea noastră cu 
noţiunea infinitului. Azi încă nu suntem capabili să ne 
imaginăm infinitul, aşa cum oamenii care au trăit cu câteva 
secole în urmă nu-şi puteau imagina sistemul solar, 
rotunjimea pământului şi mişcarea acestuia în jurul 


soarelui. Mintea noastră se va obişnui însă cu noţiunea de 
infinit, o va transforma din noţiune familiară în noţiune 
simplă, şi o va reprezenta. Nu trebuie să ne facem griji 
pentru asta. Vom înţelege că timpul şi spaţiul şi materia, 
altădată absolute, sunt cazuri particulare ale universului, 
aşa cum durata, forma şi puterea unui val sunt cazuri cu 
totul particulare ale unui ocean. Universul nu are nevoie de 
spaţiu în care să se mişte, de timp în care să dureze, pentru 
că el este tot, orice, oricând. Îl vom înţelege cândva. Ne 
vom ridica mereu mai sus, şi raza gândirii noastre îşi va 
mări enorm puterea de observaţie şi de înţelegere, aşa cum 
ridicându-te mereu mai sus deasupra unei întinderi, pe care 
privirile o limitau, o descoperi mai mare, mai mare, mai 
mare, înţelegi că ea exista aşa dintotdeauna, dar că noi ne- 
am făcut reprezentări despre ea în raport cu nivelul de la 
care am privit-o... Rămâne însă o durere. Vom putea 
vreodată să străbatem acea întindere, o vom putea 
cunoaşte, nu numai înţelege? Îi vom putea descoperi, simţi, 
palpa necunoscutele pe care ni le închipuim pretutindeni? 
Vom putea noi, creaţie accidentală a universului, să-i 
descifrăm misterele? Aceasta e groaza, Liana... Universul 
are o singură lege, o lege supremă, un singur absolut: 
mişcarea, abstracţia mişcării. Are o singură constantă: 
viteza luminii. Chiar dacă am porni cu o viteză apropiată de 
cea a luminii în cutreier prin univers, până unde vom putea 
ajunge? Chiar dacă ni s-ar prelungi enorm viaţa, până unde 
vom putea ajunge? Această spaimă a limitei fizice mi-a creat 
imaginea unei geometrii... Poate că e o simplă copilărie, 
Liana, poate că e o simplă dorinţă, izvorâtă din nevoia nouă, 
modernă, a omului de a se proiecta în univers, de a se 
familiariza cu universul care l-a clădit, de a se înşuruba în el 
şi raţional. Deocamdată, avem înţelegerea că noi aparţinem 
universului. Sau o vom avea. Dar vom scăpa oare de gândul 
că în aceeaşi măsură şi universul ne aparţine nouă? Cu cât 
se limpezeşte mai mult un adevăr, cu atât încerci să te 
identifici cu el, cu atât devine mai posesiv... Cu atât relaţia 


inversă devine mai acută... Poate că ne vom întâlni altădată 
cu aceste gânduri... Mi se pare că trebuia să-ţi răspund cu 
totul altceva... Cred că niciodată n-am vorbit atât de mult. 
Nici măcar nu m-am întrebat dacă te plictisesc. Poate că s- 
au răzvrătit aici câţiva ani de tăceri... 

— N-ai simţit cum te ascult, cum...? 

Liana tăcu. Ar fi vrut să adauge: „N-ai simţit cum îmi bate 
inima, cum tremur, cum te cunosc?” 

— Am simţit, Liana. Nu ştiu ce anume. De aceea însă ţi- 
am vorbit. Şi eu ştiu să ascult. Am ascultat foarte mult în 
viaţa mea. Mai cu seamă cuvinte nerostite. E mult mai greu 
decât să vorbeşti... Poate de aceea m-am obişnuit să nu aud 
unele vorbe, chiar dacă mi s-ar ţipa la ureche cu pâlnia. 

— Aş vrea să-mi răspunzi foarte sincer la o întrebare. Nu 
regreţi nicio clipă că te-ai... că ai ajuns aici? 

— E aceeaşi întrebare, pusă sub altă formă, Liana. Parcă 
te-ar preocupa soarta mea. 

„Da! îşi răspunse Liana în gând. De aceea te întreb. Aş 
vrea să te ştiu fericit, aş vrea să-ţi simt privirile luminoase, 
să ştiu că ai adunat în ele raze strălucitoare, să ştiu că te-ai 
îmbogăţit totuşi aici, ca şi mine, să ştiu că nopţile tale au 
fost pline, calde, chiar dacă imaginea mea nu te-a mângâiat 
niciodată, chiar dacă nu ţi s-a conturat măcar pentru o clipă 
în visuri.” 

— Ar trebui să-ţi vorbesc despre cei doi ani care au 
trecut, răspunse el. Ce pot să-ţi spun? Multă vreme, poate 
până în clipa aceasta, nu m-am întrebat niciodată dacă 
timpul sau speranţele m-au trădat sau nu, pentru a-mi 
descoperi regrete sau bucurii. Am muncit mult, nici n-am 
mai avut timp să mă gândesc la altceva. Am trăit şi bucurii 
copilăreşti. Am văzut formule — înţelegi tu?, simboluri, 
cifre, mişcându-se, acţionând sub o îmbrăcăminte metalică. 
Aşa cum copilul vede cu uimire că figura din cartea cu poze 
— automobilul sau avionul — se mişcă în faţa lui. Acele 
câteva litere combinate într-un cuvânt, reprezentate de o 
figură, devin dintr-o dată ceva viu, palpabil. Nu ştiu, poate 


că am făcut şi multă salahorie, am peticit foarte mult, Liana: 
principii, sisteme de mecanică şi electronică, uneori chiar 
roţi şi şuruburi reale. Nu am creat nimic — nici n-aş fi avut 
timp pentru aşa ceva. M-am obişnuit cu reprezentarea 
materială a teoriei. Am simţit gustul merelor acre, al 
aguridei, al poamelor trecute, al ruginii, al bătrâneţii, am 
început să intuiesc noţiunea de valoare. Poate e lucrul cel 
mai important pe care l-am descoperit aici. Valoarea e o 
noţiune foarte relativă. Aprecierea ei nu se poate face decât 
în raport cu ceea ce este necesar. Dacă ştii că mai necesar 
este pentru viaţa lumii un anumit medicament sau un 
anumit aparat, şi afli lucrul acesta imediat, atunci n-ar fi 
inuman să-ţi concentrezi în altă direcţie puterile? Chiar 
dacă ai fi preocupat de ceva nemaipomenit de îndrăzneţ, 
necesar unor secole viitoare, ceva supraomenesc. În acest 
caz, supraumanul, aşa cum spunea cineva, riscă să devină 
inuman... Oare de ce-ţi vorbesc atâta?... Ştii ce fac, Liana? 
Nu caut explicaţii unor anumite gesturi, nu caut să mă 
confund cu anumite deziderate. Pur şi simplu mă hrănesc! 
Vreau să mă satur. Vreau să ajung într-un asemenea stadiu, 
încât să fiu impregnat, în toate celulele, de substanţa, de 
gustul nutriţiei mele. Să ajung să te văd şi pe tine într-o 
reprezentare mecanică. Atunci cred că voi trăi şi eu 
noaptea mea de 10 Noiembrie. În proporţiile ei modeste, 
dar o voi trăi. De aceea nu mă plictisesc, nu mă îngrijorez, 
nu regret, de aceea repar maşini învechite şi împletesc fire 
electrice, de aceea sunt gata să iau ciocanul în mână sau 
pensula de vopsit, sau să îmbrac un halat de muncitor. Nu 
se răzvrăteşte nimic în mine. Mă hrănesc cu acest polen 
răspândit peste tot în jurul meu. Nu se poate să nu 
fecundeze până la urmă. Nu se poate să nu trăiesc şi eu 
noaptea mea de 10 Noiembrie... Nu vreau să te mai 
obosesc, Liana. Te-aş ruga să mă. lerţi pentru atâtea vorbe 
rostite, dar în acest caz n-aş recunoaşte un anumit adevăr. 
Mi s-a părut... am simţit... Parcă tu m-ai îndemnat să 
vorbesc... Nu prin întrebări, prin altceva... 


Liana nu îndrăzni să i se uite în ochi. Dacă ar fiavut ca el 
puterea să nu audă anumite vorbe! 

— Ţi-am spus atâtea, dar eu nu te-am întrebat nimic, 
adăugă el, înfiorat de tăcere. 

Un zâmbet dureros se ivi pe figura ei. 

— Ce pot să-ţi spun eu... M-ai invitat sus, într-un turn, şi 
ai început să-mi arăţi, ai început să-mi descoperi spaţii pe 
care nu le cunoşteam, deşi le văzusem. M-am simţit fericită 
în turnul acela, dar ce pot să-ţi arăt eu de acolo? Eu aş 
putea să-ţi spun nerozii. Nu pot să-ţi spun altceva. Poate un 
singur lucru: am ştiut că-mi vei vorbi... 

— Acum, după ce am respirat ca după o mare oboseală, 
încep să mă încolţească îndoielile. De ce aveai nevoie să 
asculţi zgomotul acestei respiraţii? Poate că aş fi păstrat-o 
lângă mine intr-o hoinăreală solitară, cu mâinile în 
buzunarele goale. 

— N-aş vrea să fii crud, crezând că mingii pe cineva. 
Cruzimea imaginată poate fi mai dureroasă... nu ştiu pentru 
cine. Dar bănuiesc pentru cine... Poţi foarte uşor să-ţi 
închipui că ai respirat la umbra unui copac şi că o ramură 
oarecare ţi-a simţit respiraţia şi chiar a început să tremure, 
ca şi cum ar fi atins-o numai pe ea, pe ea singură, o adiere. 

Muşat acoperi cu palma lui mare clopotul de cristal, pe 
care nici nu-l văzuse până atunci. Sorbi de câteva ori cu 
ochii închişi, sorbi mult din lichidul acela înfiorat de arome, 
parcă pentru a căuta în el izvorul ameţelii care-l tulbura. 

Privindu-l, Liana îşi aminti gesturile lui stângace din 
timpul mesei, teama de a-şi apropia furculiţa sau cuțitul de 
farfuriile înflorate care i se puneau în faţă. Simţea parcă 
nevoia să-i apuce mina şi să i-o strângă. Îl văzuse, demult, 
ieşind dintr-un magazin alimentar cu un pachet pe care nu 
ştia cum să-l ţină în mână. Oare cum îşi ducea viaţa? Ar fi 
vrut să stea o dată lângă el, nevăzută, să-i cunoască toate 
gesturile, toate tăcerile. Oare nu i le cunoştea? Fără voia ei, 
privirile i se îndreptară spre masa de lângă coloană. Omul 
din capul mesei stătea atât de sigur pe scaunul lui, parcă 


făcea parte din mobilierul restaurantului. Felul cum vorbea 
şi gesturile care-i însoțeau vorbele excludeau orice altă 
prezenţă în jurul lui, păreau ale unui străin angajat să-l 
scoată în evidenţă, să-l lustruiască. Când întâlni privirile ei, 
salută ca un nobil, înclinându-şi uşor capul. Liana nu 
răspunse. Simţea însă o ameninţare. Peste câtva timp, se 
pomeni cu el la masă. Îl salută vesel şi superior pe Muşat, 
adăugind şi o frază banală, apoi se înclină în faţa Lianei, 
rostindu-şi mai întâi calitatea şi apoi numele: 

— Inginerul-şef D. Cerbu... 

Oare spusese intenţionat acel „D” neobişnuit, pentru ai 
se cere amănunte sau pentru a frapa prin originalitate? 
Liana se mulţumi să-l observe fără să facă niciun gest de 
politeţe sau de apropiere. Era un bărbat de statură mijlocie, 
care prin felul cum îşi ţinea umerii voia să pară înalt şi 
impozant. Silueta începea să uite însă de supleţea cu care o 
obişnuise tinereţea. Rotunjimilor evidente încerca să le dea 
un aspect de forţă şi sănătate şi prin croiala costumului, şi 
prin felul cum îşi purta trupul. Avea o faţă îngrijită, 
regulată; câteva cute şi nările dilatate îi imprimau un aer 
sever, pedagogic. Sprâncenele coborâte în urma unui tic de 
care uitase voiau să dea ochilor şterşi, fără luciri, o anumită 
încruntare şi adâncime. Părul sur, bine pieptănat se albea 
spre tâmple, contrastând net ou negrul de smoală al 
sprâncenelor. Cu toată ţinuta lui distinsă, Lianei i se părea 
că bărbatul din faţa ei cerşeşte atenţia şi interesul, înţelese 
însă că această senzaţie i-o pregătise aprecierea făcută de 
Muşat. Dacă l-ar fi văzut în alte ocazii, l-ar fi tratat poate ca 
pe un om obişnuit, dorind să pară cu câţiva centimetri mai 
înalt decât este şi plin de importanţa lui în lume. Mai 
avusese însă şi nefericita inspiraţie să-l întrebe pe Muşat, 
cu un ton de îngăduinţă faţă de un subaltern, când îi va 
preda o anumită lucrare, apoi, fără să-i aştepte răspunsul, 
se întorsese spre Liana, pentru a-i distribui câteva 
complimente şi consideraţii, străduindu-se să pară reţinut şi 
profund. Liana se mulţumi să-i răspundă printr-un gest, 


aproape teatral, care spunea politicos, dar fără echivoc, că 
prezenţa lui acolo zgârie o anumită intimitate. Faţa i se 
prelungi intr-un zâmbet neutru, mai rămase câteva 
secunde, pentru a nu da impresia că e alungat — îşi 
calculase gestul cu arta unui actor —, apoi se despărți, 
salutând politicos şi întorcându-se după câţiva metri, pentru 
a mai înclina o dată capul în direcţia Lianei. Zâmbetul 
neutru se transformase intr-un zâmbet de satisfacţie şi de 
plăcere când se apropiase de masa de la care plecase. 

— Îl cunosc, spuse Liana. Nu trebuie să mai adaugi niciun 
cuvânt. E unul din aceia care suferă cirul văd un cetăţean 
simplu plimbându-se cu maşina. 

— Nu ştiu, râse Muşat. Mie mi se pare zăpăcit de 
problemele care-l înconjoară. Nu înţeleg cum poate sta în 
birou. E ca şi cum m-aş vedea pe mine acum în situaţia unui 
horticultor. Ce-aş putea să fac? îmi plac florile, dar ce ştiu 
eu despre ele? Câteva generalităţi. N-aş fi un imprudent să 
mă apuc să le combin aşa cum îmi trece prin cap? Să dau 
dispoziţii grădinarilor? Şi mai ales să am curajul să le 
apreciez meritele? În sfârşit, nu cred că... Mi se pare timp 
pierdut gândindu-mă la anumite lucruri. Dacă n-ar fi în 
situaţia castelului de apă care stabileşte nivelul apei într-o 
reţea... în sfârşit... Oare ce l-a determinat să vină la masa 
noastră? 

Liana nu răspunse. Se întristase subit. Îşi închipuia sau 
căuta să-şi închipuie nedreptăţile pe care le suferise Muşat 
din partea celui care vorbea cu atâta dezinvoltură în capul 
mesei. lar îi întâlni privirile. Şi pentru a nu rămâne o 
fărâmă de dubiu, îşi adună în ele toată ura pe care o putea 
culege. Ştia că face o prostie, care ar fi putut stârni şi mai 
multe necazuri, dar nu se putuse abţine. 

— Ai dreptate, spuse ea uşurată. De ce să ne gândim la 
el? Poate că e un sărman care suferă de mania persecuției. 
Îşi închipuie că e în permanenţă sub lumina unui reflector şi 
se poartă ca atare... Mi se pare că am spus o prostie. 


— Nu ştiu. Mie mi-e teamă de altceva. Să nu-şi închipuie 
că e o rază dintr-un reflector. Atunci, e dureros... 

— Oare ce se va întâmpla? întrebă Liana cu voce tare. 

Muşat o privi surprins. Ea tresări. Îşi alungă repede 
gândurile. Îşi alunecă mâinile una spre alta, atingându-şi 
degetele. Avea mâini frumoase, fine, cu degete lungi. 
Uimită, cu ochii aplecaţi, spre a nu-şi trăda privirile, se uita 
la Muşat. Acesta imita cu o bucurie copilărească gestul ei. 
Avea mâini puternice, impresionante, care exprimau forţă, 
energie. Rămase aşa, pentru a vedea ce se va întâmpla. 
Degetele înaintară, se împreunară, apoi mâinile strânse, 
încordate, se ridicară încet, pentru a-i sprijini bărbia. 
Simţea că o răscolesc undeva privirile lui şi se lăsă răscolită. 
Îi zvâcnea tot pieptul. Abia atunci simţi ameţeala coniacului. 
Poate pentru a nu se râni echilibrul — aceasta era dorinţa 
ei —, şi el o simţea tot atunci. 

— Îmi vei povesti odată despre noaptea de 10 Noiembrie 
şi despre geometria dumitale? întrebă ea rămânând mai 
departe cu privirile aplecate. 

— Nu ştiu, răspunse el. Dacă nu m-ar înfricoşa gândul că 
vorbesc numai pentru mine... Nu! Nu vreau să te jignesc. E 
vorba însă de gândurile mele... Cine ar putea să le asculte? 
Şi de ce? Mi se pare că mă adulmecă o ceaţă străină... 

— Cine ar putea să te asculte? repetă ea întrebarea, ca şi 
cum n-ar fi auzit ultima frază, care-o înfiorase. O ramură 
oarecare dintr-un copac. Poate că ramura aceea nu te va 
răsplăti niciodată ou umbră, va rămâne supusă în copacul 
ei; cine ştie cine o va rupe pentru a face din ea o nuia?! Se 
va lăsa greu ruptă; poate va îmbătrâni acolo, departe de 
mâinile vii. 

— Mi se pare că eşti tristă, Liana... 

— Nu ştiu... le voi căuta. Eu, dacă... 

Muşat îşi aminti că odată, demult, rostise cuiva aceleaşi 
vorbe. Îl apăsa o tristeţe pe care n-o cunoscuse până atunci. 


Capitolul Il 
1 


Şeful serviciului în care lucra Muşat era un inginer tânăr, 
cu câţiva ani mai în vârstă decât el, aprins de dorinţa dea 
se afirma. Dorinţa aceasta era însă dublata de o prudenţă 
care-l condamna la paralizie. La început, când i se 
încredinţase sarcina de a conduce serviciul de proiectări, 
inginerul Mihai Racoviţă încercase să introducă o 
sumedenie de iniţiative, cu intenţia de a ridica nivelul 
muncii de concepţie. Îl preocupa mai ales modernizarea 
maşinilor-unelte. Câteva din iniţiativele lui îşi dovediseră 
din prima clipă eficienţa, ceea ce-i spori îndrăzneala. Din 
nefericire, una din ideile lui, menită să apropie circuitul de 
fabricaţie dintr-o secţie de pulsul modem al automatizării, 
dăduse greş, producând pagube însemnate. Amintirea 
acelui moment părea că nu-l părăseşte niciodată. În faţa 
unei iniţiative mai îndrăzneţe manifesta îndoieli chiar dacă 
era convins pe deplin de utilitatea şi seriozitatea ei. Pentru 
a evita riscul unei răspunderi personale, se consulta în 
asemenea cazuri cu inginerul-şef Cerbu, în a cărui 
subordine directă se afla serviciul de proiectări. Foarte rar, 
extrem de rar, consultările dintre cei doi ingineri 
determinau o acţiune tehnică mai importantă. Cerbu cerea 
un răgaz de câteva zile pentru răspuns, distribuia lucrarea, 
pe capitole, la alţi ingineri, cumula rezultatele, apoi dădea 
verdictul, cu o autoritate care nu admitea replică. De cele 
mai multe ori: Nu. Mai ales când era vorba de probleme 
complicate, care amenințau cu unele riscuri. 

Muşat găsise această situaţie la uzină. Multe din ideile lui 
nici nu ajungeau în stadiul de a fi discutate. Erau respinse 
fără prea multe explicaţii de către Cerbu. Încercase în 
câteva rânduri să discute cu dânsul, dar de fiecare dată era 
trimis înapoi la şeful serviciului. Lui Racoviţă nu-i fusese 


greu să se dumirească, văzând proiectele lui Muşat, că în 
persoana acestuia are de-a face cu un spirit tehnic ieşit din 
comun. Dar tocmai îndrăzneala proiectelor lui îl înfricoşau. 
Îşi amintea de întâmplarea nefericită care plana asupra sa 
ca un verdict Beranger. Intre timp, Cerbu reuşise să 
imprime şi o anumită structură serviciului de proiectări, 
transformându-l din organism de concepţie şi de 
perspectivă într-un auxiliar al producţiei uzinei. Serviciul 
devenise unitatea tehnică de pompieri a tuturor secţiilor 
fabricii. Orice neajuns, orice cerinţă din secţii erau gândite 
şi rezolvate aici. Pentru această activitate promptă, de şoc, 
serviciul fusese deseori evidenţiat, trecut în rândul celor 
mai bune organisme ale uzinei. Se bucura de un prestigiu şi 
de o aureolă care-şi concentrau razele direct asupra 
inginerului-şef. Racoviţă îi explicase lui Muşat toate acestea. 
La contra-argumentele tânărului, răspunse ridicând din 
umeri. Il felicita pentru  inventivitatea şi pentru 
preocupările lui, îndemnându-l să le ofere mai degrabă unui 
institut de cercetări ştiinţifice. Impresionat însă de 
perseverenţa şi de ideile tot mai fecunde ale noului angajat, 
îi destăinuise într-un moment de intimitate toată povestea. 
Nici el nu era încântat de structura care se imprimase 
activităţii serviciului; s-ar fi putut, în cel mai rău caz, să se 
împletească ambele concepţii: cea de şoc şi cea de 
perspectivă. Apoi ridicase din umeri. 

— Ce pot să fac? Nu vom putea răsturna noi doi o situaţie 
care convine foarte multor oameni, de la conducere până 
jos în secţii. Ştiu că ruginesc, că mă transform într-un 
cârpaci de prima mină, dar asta e situaţia... 

Muşat aţinuse de multe ori calea inginerului-şef până ce 
într-o zi acesta se hotărâse să stea de vorbă cu el. Tânărul 
nu se ascunsese după cuvinte, li spusese fără ocol, deşi cam 
confuz, părerea lui despre ceea ce este serviciul de 
proiectări şi despre ceea ce ar trebui să fie serviciul. Cerbu 
îl privise cu o uimire fără margini. 


— Adică dumneata ai de gând să loveşti în producţie? Ştii 
cum se califică asemenea iniţiative? Nu vreau să intimidez 
pe nimeni, dar... 

Muşat îşi ridicase mâna ca o pavăză. 

— Dar nu înţelegeţi că e o nerozie? spusese el, şi mai 
uimit decât inginerul-şef. Ştiţi ce facem noi? Nu ne 
deosebim cu nimic de un om care-şi siluieşte mintea să 
găsească un mod mai bun de a se scărpina undeva pe picior 
în loc să caute cauza care-i provoacă acea mâncărime... Sau 
dacă e o cauză exterioară, obiectivă, atunci să se gândească 
mai bine cum să-şi confecţioneze nişte scuturi pentru 
picioare decât să-şi comande mănuşi pentru scărpinat... Eu 
cred... 

Inginerul-şef se făcuse foc şi pară. 

— Eu la insulte răspund cu palme, domnule inginer. Dacă 
vrei neapărat să te evidenţiezi, caută-ţi un circ, un stadion, 
sau munceşte cum trebuie în serviciul dumitale. Pe noi nu 
ne impresionează diplomele. Pe noi ne impresionează 
munca, sudoarea, interesul faţă de producţie. 

— Şi ce-o să se întâmple peste cinci ani, peste zece ani? 
Sau chiar peste doi ani? Vreţi să participaţi la curse de 
viteză cu o rablă de la începutul secolului? Vă rog să mă 
iertaţi, poate m-am exprimat violent. Dar n-am făcut altceva 
decât să aduc la cunoştinţă un adevăr. 

— Ceea ce presupui dumneata că e adevăr te va costa, 
domnule inginer! Pe un alt inginer mai vechi l-aş fi dat pe 
uşă afară. Prin ce împrejurări ai fost transferat de la un 
institut de cercetări ştiinţifice din Bucureşti la o uzină din 
provincie? 

— Vă rog să mă scuzaţi, dar la o întrebare pusă cu an 
asemenea ton nu pot să răspund. 

— Dumneata nu ştii ce înseamnă respectul pe care eşti 
dator să-l acorzi şefului dumitale? E o chestiune elementară 
de disciplină. Din păcate, eu nu sunt un sentimental, nu mă 
înduioşează tinereţea dumitale. Eu am printre altele 
sarcina de a face educaţie. Prin funcţia pe care o deţin. Voi 


proceda totuşi indulgent. Deocamdată îţi voi da un 
avertisment scris. 

Cu această concluzie se terminase prima întâlnire dintre 
Cerbu şi Muşat. Inginerul-şef se ţinuse de cuvânt. Muşat 
fusese avertizat în scris. Apăruse chiar şi o notă în gazeta 
de uzină. Alte întâmplări neprevăzute îi puseseră din nou în 
contact unul cu altul. Câteva accidente din secţii 
necesitaseră intervenţii urgente din partea serviciului care 
era considerat „unitate de şoc”. Două dintre ele i se 
păruseră atât de complicate lui Racoviţă, încât se văzuse 
nevoit să i le încredinţeze lui Muşat. Chiar îi spusese cu 
sinceritate că nu le vede soluţia, că le consideră 
irezolvabile. Aceasta la intervale diferite de timp. 
Soluţionarea lor îl purtase pe Muşat prin mai multe birouri 
şi servicii. Ajunsese şi la inginerul-şef. Abia cu acest prilej îşi 
dăduse seama că omul acela atât de sigur şi de sentenţios e 
un ignorant în probleme de tehnică modernă. Îşi amintea 
vag câteva principii. Nulitatea lui Cerbu. Ascunsă prin fraze 
dilatate şi simulacre de meditaţie. Îl îngrozise pe Muşat, 
aproape îl înduioşase. Era un mister pe care nu-l putea 
înţelege. Cum îşi asumase el răspunderea tehnică a unei 
uzine atât de importante? Un singur lucru poseda omul 
acela; dar acest lucru era de neconceput în situaţia în care 
se afla el: curajul. Cutezanţa lui de a sta în postul pe care-l 
ocupa se putea asemăna numai cu cutezanţa oarbă, 
inadmisibilă a unui cetăţean oarecare luat de pe stradă, 
oare privind o dată zborul unui avion acceptase foarte 
liniştit să conducă avionul. Curajul acesta era demn de 
laudă în cazul în care avionul nu ar fi avut pasageri. Omul 
nu-şi risca altceva decât propria viaţă şi poate avaria 
avionului dacă ar fi ajuns să-i imprime o viteză mai mare. 
Dar cu un avion plin de pasageri, încărcat cu atâtea valori, 
cum era uzina, era de neconceput un asemenea curaj. 
Muşat nu înţelegea că nu curajul îl caracterizează pe 
inginerul Cerbu, ci o altă trăsătură, o altă calitate, pe oare o 
poseda la nivelul unui maestru: abilitatea. 


Inginerul Cerbu făcuse parte din conducerea uzinei 
înaintea războiului. Era reprezentantul ei pentru legăturile 
cu străinătatea. Sarcinile lui erau pur comerciale. Câtimea 
tehnică pe care o poseda îi era suficientă pentru a aranja 
diferite afaceri comerciale de specialitate. După terminarea 
războiului, înţelesese că vor interveni schimbări profunde în 
ţară, care nu-l vor ocoli nici pe dânsul, nici uzina al cărui 
acţionar era. Mai prevăzător decât alţi colegi, se arătase 
mai puţin surd la revendicările muncitorilor, le dădea verbal 
dreptate, manipula în aşa fel dividendele şi acţiunile incit 
putea să distribuie o parte din venituri şi economatului, şi 
altor necesităţi cotidiene, reuşind să creeze impresia unui 
om cu vederi democratice. Naţionalizarea îl surprinsese 
într-o situaţie relativ favorabilă. Încă dinainte de 
naţionalizare acceptase planul (ştia că e inutil să se opună) 
de transformare radicală a uzinei, ceea ce îl îndepărta şi 
mai mult de cunoaşterea problemelor tehnice, dar acest 
lucru îl interesa cel mai puţin. Alţi membri ai consiliului de 
administraţie se  opuseseră vehement, prin aceasta 
autoconcediindu-se. Aşa se face că se pomenise dintr-o dată 
singurul „specialist” dintre foştii acţionari acceptat cu 
oarecare simpatie în conducerea uzinei. Avea şi darul de a 
impresiona povestind cu demnitate întâlnirile lui cu celebrii 
magnați ai industriei europene dinainte de război. Rostea 
nume celebre, cel mai adesea Krupp, Wickers, Rockefeller 
(cu acesta din urmă se întâlnise de două ori — la Londra şi 
la Paris), redând cu lux de amănunte impresia pe care 
specialiştii români o făcuseră asupra lor, deşi nu ajunsese 
nici măcar o dată în anticamera vreunuia. Îi plăcea mai ales 
să folosească în toate convorbirile o anumită frază (şi lui 
Muşat i-o strecurase în două rânduri): 

— De obicei luam micul dejun la Bucureşti. Pentru dejun 
preferam Roma. Cina la Paris. A doua zi dimineaţă simţeam 
iarăşi gustul omletei bucureştene. 

Cu strălucirea pe care o răspândise în jurul său, Cerbu 
izbutise după un an sau doi de consilierat tehnic special, să 


obţină — după desfiinţarea sistemului de consilieri — postul 
de inginer-şef al uzinei. Ştia că în oricare altă funcţie ar fi 
fost pierdut. Orice activitate tehnică l-ar fi demascat. 
Beneficiind de o anumită rutină şi de o anumită experienţă 
privind organizarea sistemului de conducere în străinătate, 
prezentase în prima zi sau poate în prima săptămână de 
activitate un plan destul de onorabil şi de eficient în 
legătură cu funcţionarea serviciului său. Se înconjurase de 
câţiva ingineri foarte capabili, cărora le încredinţase, în 
diviziuni, întreaga lui răspundere, şi astfel, ajutat de bine 
cunoscuta-i prestanţă, desfăşura o activitate de control cu 
adevărat impresionantă. Controlul efectiv pe teren, 
exercitat numai în cazuri excepţionale, îl făcea însoţit de 
inginerul de specialitate. El manifesta un anumit dispreţ 
faţă de fumul şi praful din ateliere, trecea ostentativ elegant 
prin hale, se prefăcea atacat în orgoliul şi prestigiul lui de 
micile probleme de la faţa locului. 

— Domnilor, vă rog să vă grăbiţi. Avem probleme mult 
mai importante de rezolvat. Am câteva convorbiri cu 
ministerul în legătură cu noile exporturi, vă rog, vă rog... 
Trebuie să întocmesc şi o informare către Comitetul Central 
cu privire la... 

Era atât de sigur şi de impunător, încât reuşea să 
impresioneze. Chiar şi muncitorii îl priveau cu uimire. 
Devenise atât de abil în a-şi declina răspunderea şi a 
imprima altora răspunderi, în a conduce şi a rezolva 
problemele prin alţii fără să-şi dezvăluie ignoranţa, încât 
reuşise să evite multe situaţii complicate pe care un 
specialist poate le-ar fi simţit din plin. Trecea drept cel mai 
sever şi mai autoritar inginer din uzină şi unul dintre cei 
mai competenţi. Numai desconsiderarea pe care o 
manifesta faţă de Muşat şi antipatia pe care acesta i-o 
inspirase la început îl făcuseră să intre în câteva dispute 
tehnice, între patru ochi, cu tânărul inginer, în care 
demonstrase cu o distincţie şi cu o siguranţă uluitoare nu 
argumente sau contraargumente tehnice, surprinse cu 


urechea, aşa cum credea el, ci însăşi ignoranţa sa. După 
ultima dispută tehnică, Muşat îi replicase uluit: 

— Dar dumneavoastră mai păstraţi doar câteva amintiri 
vagi... Vă rog să mă iertaţi că vă spun dar nici măcar 
formulele de bază din manualele şcolare nu s-au rătăcit 
printre amintiri... 

Cerbu se făcuse că nu înţelege despre ce este vorba. În 
loc să se mânie împotriva lui însuşi pentru imprudenţa 
comisă, dezlănţuise o nesfârşită acţiune de persecuție 
împtriva lui Muşat. Îl urmărea pe acesta ca pe-un câine 
turbat, bineînţeles tot prin intermediul altora. Orice 
problemă mai complicată care se ivea din secţii o dădea 
fără ezitare în sarcina lui Muşat, orice accident tehnic care 
cerea deplasare, acţiune rapidă şi muncă directă, efectivă 
în secţii sau răspundere tehnică deosebită era dat spre 
rezolvare lui. Nici nu mai ţinea seama de specialitatea lui 
Muşat. De câteva ori, Racoviţă protestase. I se părea 
inumană apăsarea, presiunea aceea pe care o suporta 
Muşat. Inginerul-şef era neînduplecat: 

— Trebuie să-şi răscumpere anumite gesturi şi atitudini. 
Trebuie mereu pus la încercare, pentru a i se verifica nu 
numai posibilităţile tehnice... Dumneata eşti mai puţin 
informat... 

Cu câteva vorbe şi insinuări fine, reuşise până la urmă să- 
| domolească pe Racoviţă. Persecuţia se manifesta şi mai 
violent. Îşi găsise şi o anumită scuză pentru orice 
eventualitate: 

„Tânărul e un cadru de valoare, pe care vreau să-l trec 
prin toate probele şi focurile, pentru a face din el un 
adevărat inginer. Dacă a ajuns astăzi să rezolve asemenea 
situaţii tehnice, aceasta se datoreşte metodei mele severe, 
poate chiar crude, dure, însă singura potrivită unui 
asemenea om.” 

Supus la atâtea probe şi eforturi, Muşat greşise de câteva 
ori în găsirea soluţiilor tehnice. Greşelile nu erau însă prea 
grave şi nici nu priveau specialitatea sa, încât Cerbu, cu 


toată dorinţa lui de a-l „prinde”, nu se gândi să le 
exploateze. Ele erau însă notate cu grijă într-un caiet 
special, pentru orice eventualitate. Ceea ce nu se nota însă 
— pentru că nu se putea verifica, din cauza irepetabilităţii 
— era modul de lucru al lui Muşat. În situaţiile tehnice cele 
mai complicate lucra cu o rapiditate uimitoare, iar soluţia 
găsită de el era întotdeauna atât de simplă şi atât de 
limpede, incit tuturor tehnicienilor din jur li se părea că o 
găsiseră împreună cu el şi în acelaşi timp cu el. Mai era un 
lucru care făcea din Muşat ţinta neîncetată a persecuției lui 
Cerbu. Dacă ar fi greşit o dată mai grav, acesta poate că s- 
ar fi înspăimântat şi l-ar fi folosit mai puţin; dacă ar fi 
întârziat rezolvarea unei situaţii complexe, amenințând 
producţia, de asemeni ar fi renunţat la permanenţa 
serviciilor lui, l-ar fi folosit mai rar. Tânărul însă se dăruia cu 
pasiune fiecărei probleme, străduindu-se s-o rezolve cât 
mai repede şi cât mai aproape de perfecţiune. Se stabilise 
astfel o relaţie ciudată între el şi Cerbu. Inginerul şef, prin 
acţiunea lui de persecuție, îşi asigura nopţi liniştite, 
convins, în cele mai grave situaţii, că nu se va pomeni cu 
nicio surpriză dacă lucrează acolo inginerul Muşat; iar 
acesta se familiariza până în cele mai mici amănunte cu 
tehnica reală, cu tehnica terenului, se pasiona ca 
întotdeauna pentru orice, „se hrănea”, cum îi spusese 
Lianei, voia să se sature, pentru a se produce cândva în el 
erupția. 

În această situaţie îl găsise întâlnirea neobişnuită din 
parcul pustiu într-o zi când tot oraşul vuia de larmă. Nu 
regreta nicio oră din cei doi ani petrecuţi în uzină; nici nu 
avusese când să se gândească. Ştia limpede că acolo se află 
pe una din laturile unghiului său. Orice-ar fi făcut. Nu 
trebuia să se mai gândească la altceva. Îl pasiona totul, îi 
plăcea totul, era liniştit şi senin. Presimţea apropierea 
erupției. Şi deodată, o întâlnise pe Liana. 


2 


Trecuse de mult miezul nopţii. Muşat încremenise la 
masa de lucru, cu capul sprijinit în mâini. Prin fereastra 
deschisă pătrundea o boare rece, care-i înfiora trupul 
acoperit de o cămaşă subţire de bumbac. Avea însă nevoie 
de răcoarea aceea ca un om care simte chemarea apei reci, 
îngheţată, după arşiţa unui soare neîndurător. În jurul lui 
lucrurile stăteau, în sfârşit, liniştite. Erau puţine lucruri în 
cameră: mobilierul strict necesar unui om care-şi duce viaţa 
singur, o bibliotecă înaltă care acoperea jumătatea unui 
perete şi biroul modest la care îşi petrecea aproape toate 
orele nopţii. Cel mai ciudat obiect din încăpere era 
biblioteca. Din cele patru rafturi, primul şi ultimul erau 
pline de cărţi. Studii şi manuale de specialitate în română, 
franceză, rusă, engleză şi germană, câteva tratate de 
filosofie, câteva romane şi volume de eseuri, opera 
completă a lui Shakespeare în ediţia Oxford, pe care se 
străduia s-o citească în original, Florile lui Baudelaire într-o 
ediţie comemorativă şi un album mare, cu reproduceri din 
Velasquez, din mijlocul căruia ieşea întotdeauna afară un 
semn. Foarte des deschidea albumul la acel semn pentru a 
privi fără să se sature niciodată tabloul pe care-l considera, 
dincolo de orice, o capodoperă a artei geometrice: Las 
meninas. Cele două rafturi din mijloc constituiau ciudăţenia 
bibliotecii. Erau pline cu dosare. Poate că erau sute de 
dosare acolo. Fiecare problemă tehnică mai complicată pe 
care o întâlnise în uzină, chiar dacă nu participase direct la 
rezolvarea ei, era restudiată noaptea, în liniştea acelei 
clădiri de la marginea oraşului, era analizată în toate 
aspectele ei, apoi concentrată în sinteză, în formulă 
ştiinţifică. Calea inversă de la tehnică la ştiinţă îi procura 
satisfacţie şi încântare. Lucra întotdeauna cu înfrigurare, cu 
emoția unui om pe cale să descopere ceva nemaipomenit. Îl 
pasiona totul. Descoperea parcă sunetul undeva în lume şi-i 


urmărea drumul înapoi spre instrument. Ştia că noua 
pasiune îi întregea cunoaşterea şi se lăsa învăluit de ea ca 
de-un vârtej. De multe ori se lovea de împotriviri. 
Problemele noi în care se amestecau rotația şi mişcarea, 
duritatea şi rezistenţa, materia şi forma, calitatea şi 
metamorfoza se răzvrăteau, îşi căutau parcă o desfăşurare 
şi o împletire anarhică. Şi totuşi, cât de supuse deveneau 
sub ameninţarea vârfului ascuţit al creionului, cu cită 
docilitate se integrau în cifre şi încremeneau apoi 
disciplinate în formulele de sinteză! Spaţiul cucerit de 
tehnică, plantat cu atâtea valori metalice, concrete, i se 
părea asemenea unei livezi pline de pomi, fiecare 
prezentând particularităţile lui. Unii erau tineri, viguroşi, 
alţii îmbătrâniţi, roşi de cari, cerşind fierăstrăul şi toporul 
grădinarului pentru a nu se prăbuşi singuri, amenințând cu 
distrugerea altora tineri din jur. Erau şi vlăstare fragile, 
care puteau fi apropiate şi contopite într-o singură tulpină, 
imaginând puterea viitoare; erau şi apariţii ciudate, 
aparţinând parcă unei lumi necunoscute, care se puteau 
însă adapta acelei păduri prin altoiuri şi reîmprospătări 
succesive. Era un spaţiu divers, bogat, în care fiecare 
creangă, fiecare mugur putea să atragă atenţia 
pădurarului. Arborii aceia nu se puteau însă fecunda 
singuri. Pentru a creşte, pentru a se transforma, pentru a 
întineri, a îmbogăţi, pentru a întări puterea pădurii, pentru 
a rodi îmbelşugat aveau nevoie de agenţii ideilor, de 
neîntrecutul roi al gângăniilor. Muşat râdea când îi apărea. 
Această imagine. Roiul gândurilor, oare nu se asemăna cu 
zborul albinelor în căutarea polenului? Zborul acela 
neîntrerupt, căutarea aceea care purta florile spre rod ca o 
necesitate a firii, îşi revărsa până la urmă toată puterea, 
toată bogăţia în stup, în acele cristale ale stupului care 
simbolizau perfecțiunea ştiinţei. lar din cristalele stupului 
zburau alte albine, pentru a descoperi lumii frumuseţea 
altor flori, înălţimea şi bogăţia altor pomi. Era o armonie 
perfectă: ideea se întâlnea necontenit cu creaţia, şi din 


aceste întâlniri, amândouă se îmbogăţeau. Rezultatul 
acestei fecundări reciproce, calitatea ei, desfăşurarea «ei, 
înţelegerea şi sinteza ei erau consemnate în sutele de 
dosare care umpleau cele două rafturi ale bibliotecii. 

Cum era firesc, această observaţie îndelungată îi oferea 
prilejul să selecţioneze câteva idei, care, adâncite şi 
dezvoltate în săptămâni şi luni de studiu, deveniseră 
fragmente dintr-o teorie despre comanda şi reglajul 
automat. În adâncul său, teoria aceasta îl preocupa mai 
mult decât orice. Voia s-o închege, s-o finalizeze, s-o 
transforme într-o teorie unitară, cu putere de generalizare. 
În stadiul în care ajunsese, teoria lui se putea adapta numai 
la cazuri particulare, acele cazuri care i-o impuseseră. 
Aceasta era şi părerea „Infinitului”, pe care Muşat îl ţinea 
Ia curent cu cercetările lui. Bătrânul savant îl îndemnase în 
câteva scrisori să nu-şi abandoneze observaţiile, măgulindu- 
Il — aşa credea Muşat — cu cuvinte de laudă pentru 
originalitatea şi cutezanţa studiilor lui. Acele cuvinte nu 
constituiau decât o parte din bucuria lui Stoian, care vedea 
la capătul unui şir de ani de muncă şi experimentări 
fundamentarea unei teorii cu totul originale în domeniul 
complex al electronicii, în stare să uimească întreaga lume 
ştiinţifică. 

„Nu ştiu cum aş putea să te ajut — îi scrisese odată 
«Infinitul» —, nu găsesc calea cea mai potrivită. Dacă ţii cu 
orice preţ, aş putea să trimit spre publicare câteva din 
capitolele acestei teorii. Sunt convins că, aşa disparate cum 
ni se înfăţişează la prima lectură — unele par de-a dreptul 
incomprehensibile sau inaplicabile —, ele ar face cinste şi ar 
constitui un prilej de mândrie pentru orice publicaţie 
ştiinţifică. În plenul ei însă, teoria s-ar impune imediat ca o 
contribuţie esenţială în ştiinţa modernă. De aceea, te 
sfătuiesc să n-o pierzi nicio clipă din vedere. Dacă ai putea 
să-ţi subordonezi toată activitatea practică acestei teorii...” 

Erau clipe când şi tânărul îşi imagina lărgirea şi finisarea 
teoriei. 1 se părea atunci că se află în faţa unei uşi grele de 


metal, ferecată cu sute de lacăte. Poseda doar câteva chei. 
Când le va avea pe toate în mină pentru a putea deschide 
acea uşă?... Erau clipe de spaimă, uneori de deznădejde. 
Sute, sute de lacăte. Şi uşa nu putea fi forţată. Spada lui 
Alexandru în faţa nodului gordian nu avea ce căuta aici. 
Fiecare cheie trebuia confecţionată cu migală, niciuna nu se 
asemăna cu alta. Şi fiecare cheie se întregea din sute şi mii 
de necunoscute. Oare avea puteri pentru toate? Oare avea 
puteri?... Şi le căuta mereu, şi le căuta cu disperare, în 
tăcere, într-o tăcere înverşunată. Şi le găsea mai ales în 
mijlocul acelor probleme tehnice diverse, care constituiau 
munca lui de toate zilele. De aceea nu ocolea acele 
probleme, de aceea le aborda cu entuziasm şi tenacitate. 

Noile lui preocupări, pasiunea lui nouă fuseseră rareori 
întrerupte. Vecinii de bloc erau uimiţi de liniştea şi de 
izolarea lui. Îl stimau însă pentru felul său timid de a saluta, 
întotdeauna primul, pentru grija lui de a nu se face auzit şi 
pentru felul cum răspundea rugăminţilor lor. Mai ales 
muncitorii care-l cunoşteau de la uzină îi cereau uneori 
părerea asupra unor probleme simple de tehnică, pe care 
se străduia să le rezolve pe loc prin câteva cuvinte, prin 
câteva linii desenate pe o foaie de hârtie. 

— Este, tovarăşe inginer! strigau ei bucuroşi. Exact aşa 
ne închipuiam şi noi. 

Şi aceste mici întâlniri, aparent neînsemnate, intrau în 
preocupările lui Muşat. Ele îi verificau acea regulă a 
simplităţii matematice de care avea nevoie în primul rând 
tehnica. Nu refuzase pe nimeni, chiar dacă era încărcat 
peste cap cu probleme dificile, care cereau o rezolvare 
neîntârziată în secţiile uzinei. Oamenii îi dăduseră o 
denumire pe care o foloseau la orice ocazie: „Inginerul 
nostru”. 

Întreruperile rare se datorau altor evenimente. Celor 
câteva scrisori pe care le primea: de la Liviu, de la Doina, 
de la Toader; primise chiar şi de la Bostan una, prin care-l 
invita să-i viziteze, „în sfârşit”, la prima ocazie noua 


locuinţă. Scrisorile îi deschideau întotdeauna amintiri care-l 
scoteau din spaţiul familiar. Ele erau însă tot mai rare, 
pentru că şi răspunsurile la scrisori erau foarte rare. Nimic 
nu i se părea mai greu decât să răspundă la o scrisoare. 
Încremenea multă vreme, cu privirile rătăcite, cu coala albă 
de hârtie în faţă. Ce să scrie? Liviu îi relata pe larg 
succesele; erau spectaculoase asemeni ştirilor din ziare. Să- 
i scrie despre succesele lui? Cum să le definească? Ar fi 
putut să răspundă prin câteva cuvinte: „Respir, mă hrănesc, 
aerul e bun, necesar”. Ce putea să mai adauge? Să-i 
înfăţişeze o oarecare problemă tehnică pe care o rezolvase? 
Era de ajuns să-i transcrie o formulă, pentru că nu-i putea 
trimite un dosar cu zeci de pagini... Toader îi vorbea despre 
sănătate „ca despre un copac care mai are mult până la 
secure, şi chiar şi atunci ar putea zdreli tăişul”; despre 
„nişte necazuri care, de, ciocănesc în trupul omului ca 
pasărea aia afurisită”; despre „ea” mereu neîmblânzită şi 
„Doamne! ca o stâncă gătită de amurg”. Doina parcă era 
înţeleaptă. Scria foarte rar, doar câteva rânduri, care-i 
păstrau adolescenţa. „Examenele m-au zăpăcit. Ah, cât am 
tremurat! Oare n-ai stat niciodată în banca aceea? Ai 
tremurat şi tu, nu-i aşa? , 

Se întâlnise o singură dată cu ea. Primise o ilustrată din 
Predeal. „Suntem în vacanţă. Câte noutăţi şi minuni! „ Nu 
adăugase nimic altceva. Doar la adresa expeditorului 
scrisese cu litere mărunte, aproape invizibile, denumirea 
vilei. Ilustrata îi sosise joi. Cerbu îi ceruse să termine 
neîntârziat o lucrare dificilă. Abia sâmbătă noaptea, târziu, 
reuşise să se elibereze. Dormise doar câteva ore. Ajunsese 
după ora prânzului la Predeal, dar vila era goală. Câţiva 
îngrijitori îi spuseseră că studenţii se împărţiseră în grupuri 
şi plecaseră dis-de-dimineaţă în excursie. Se plimbase prin 
oraş, apoi pe câteva poteci, pline şi ele de lume, se odihnise 
pe o bancă la marginea unei păduri, până se apropiase 
amurgul. Studenţii se întorceau veseli, cântând, ţinându-se 
la braţ, î-n şiruri strânse. Veneau din toate părţile, parcă se 


revărsau nişte torente în oraş. O descoperise într-un grup 
vesel, aproape strivită, la mijloc. Cânta şi îşi purta picioarele 
într-un ritm neregulat, parcă dansa pe sârmă. Trupul, 
braţele nu şi le putea mişca. Îl zărise şi ea. Începuse să se 
zbată sălbatică, pentru a scăpa din înlănţuire. Alergase spre 
el ca o nebună, aproape i se azvârlise în braţe. Îl luase de 
mână şi începuse să fugă cu el, aiurea, prin oraş. Îşi clătina 
capul, ca să-i fluture părul în vânt, să-i gâdile faţa. Se 
opriseră undeva lângă un chioşc de ziare. Tot printre 
studenţi. 

— "Te-am aşteptat la toate trenurile de dimineaţă, îi 
spusese ea. Am fost sigură că nai vii. Ştii cât am alergat 
singură pe poteci ca să-mi prind colegii? De câteva ori era 
să mă prăbuşesc de oboseală. Noroc că au fost leneşi! Am 
luat masa împreună, sub Piatra Mare. Fantastică 
performanţă, nu-i aşa? 

Nu-l întrebase nimic. Îl privea şi zâmbea. Mai era încă 
multă copilărie în surâsul ei. Uimirea încă o însoțea în lume. 
Era aproape neschimbată, aşa cum o întâlnise prima dată. 
Pe malul apei, aşa cum o întâlnise a doua oară în curtea 
Politehnicii. 

— N-am ştiut că mai sunt şi alţi munţi frumoşi. Am întâlnit 
şi ape, şi arbori, m-am uitat jos spre ele, m-am uitat sus 
spre ei... Vezi că nu te-am uitat? O umbră mare mi-a dat şi 
un junghi... Hai să ne mai plimbăm... 

Se plimbau. Dar parcă o căutau toţi din toate părţile. O 
strigau, o chemau; ea se înghesuia în el. Era veselă, 
mândră. Îl privea cu coada ochiului, pentru a prinde clipa 
când putea să se prefacă descoperită. Il purta ea, pe străzi 
colindate, pline de lume. Parcă anume să audă chemările şi 
să se înghesuie caldă la pieptul lui. Parcă anume să-i spună, 
fără vorbe, fără şoapte, că i se oferă ca un miracol. 

— Ştii cum au trecut examenele?... Ah! Parcă se juca nu 
ştiu cine cu creanga ta. Au mai crescut două frunze pe ea şi 
încă un mugure. Îl simt cum se zbate... Acum au crescut 
posibilităţile. Sunt multe, multe, nu-i aşa? 


Ar fi vrut s-o prindă de umeri, dar ea îi luase mina şi i-o 
mişca înainte şi înapoi, ca într-un joc, amenințând să 
lovească perechile pe lângă care treceau. 

— Hai, Doina, hai! o strigau din când în când voci. 
Începem programul de seară. 

— În astă seară se va cam încurca programul, spunea ea 
ştrengăreşte. Fără mine nu cred că au curajul să înceapă. 

„Dar cine eşti tu? se întreba el în gând. De unde ai 
răsărit? Cine te-a proiectat în lume şi în amintirile mele? 
Cine te-a azvârlit aici, caldă şi vie, în braţele mele?” 

Un grup de tineri îi urmăreau adunându-şi vocile într-un 
cor care o chema din minut în minut. Nu strigau. O chemau 
în şoaptă. Şi ea ştia că va trebui să se desprindă de el şi să 
se ducă în mijlocul lor. Va fi şi acolo veselă, însoţită de 
siguranţa ei, de visul ei, aşa cum o însoțesc pretutindeni 
braţele, părul, pleoapele. 

— Să nu-mi spui nimic, apropiase ea despărţirea. Nici nu 
simt când zilele se prefac în luni, şi lunile în ani. Odată va 
cobori din viitor o zi care ne va duce, poate, acolo, pe malul 
apei. Nu mă vei lăsa să mă prăbuşesc, nu-i aşa? 

Îl condusese la gară şi-l urcase într-un tren despre a 
cărui plecare ştia. Îi fluturase din mâini împreună cu alţi 
tineri, apoi se pierduse în mijlocul lor. Era veselă, sărea 
într-un picior; poate în colţul ochilor simţea usturimi. 

Trecuse timp de atunci. Amintirile bântuiau uneori 
camera aceea de la marginea oraşului, eliberând pentru 
câteva clipe cifrele şi liniile din fixitatea albă a hârtiei. O 
vedea undeva departe, mlădiindu-se într-un amurg 
sângeriu şi căutându-şi imaginea de copil în oglinda unei 
ape neascultătoare. Apoi cifrele încetau să fugă, încetau să 
se răzvrătească, amenințate de vârful ascuţit al creionului, 
iar liniile îşi pierdeau tremurul, recâştigându-şi imobilitatea 
necesară pe coala care le adunase. 

Şi deodată o întâlnise pe Liana. 

În noaptea aceea colile rămaseră albe. 


3 


Ceea ce trebuia să se întâmple se întâmplă. Cerbu se 
trezi în faţa unei situaţii tehnice neprevăzute, care-i făcuse 
pe toţi inginerii consultaţi să ridice din umeri în semn de 
neputinţă. Adjunctul său, Vasile Straton, îi spuse înfricoşat: 

— Nu ştiu dacă se poate face ceva. Problema mi se pare 
irezolvabilă. Cred că ar trebui să intervenim la un specialist 
din Capitală. 

Aceasta ar fi însemnat dezavuarea inginerului-şef. Scoase 
imediat gândul din preocupările lui. îl chemă în schimb pe 
Muşat. 

Politeţea cu care-l primi Cerbu i se părea exagerată 
tânărului. După incidentul cu Liana, se aşteptase să-l 
primească rece, distant, sever. 

— Ia loc, tovarăşe Muşat. N-am ştiut că sunteţi înzestrat 
cu o asemenea putere de fascinaţie. Domnişoara Liana se 
bucură de reputaţia unui sfinx modem, turnat dintr-un 
granit special. Nu pot decât să vă felicit. 

Prima reacţie a lui Muşat fu aceea de a se ridica de pe 
scaun şi de a părăsi biroul fără să spună vreun cuvânt. 
Cerbu sări însă înaintea lui: 

— Vă rog, domnule inginer! Nu dau nicio importanţă 
problemei. N-am făcut decât să atac un subiect care se 
discută uneori între bărbaţi. Dacă am atins vreo coardă 
delicată, sunt gata să-mi ofer scuzele... Nu pentru aceasta 
v-am rugat să veniţi aici. 

Nu numai vorbele, dar şi aerul figurii sale exprimau 
parcă o scuză, o rugăminte. Tânărului i se făcu deodată 
milă. Îşi plecă privirile în pământ şi rămase mai departe pe 
fotoliu. 

— S-a ivit o problemă foarte delicată în secţia a doua, 
continuă inginerul-şef rămânând în picioare, cu umerii 


aplecaţi parcă de o povară grea. Ştii foarte bine ce 
importanţă are secţia a doua pentru producţia uzinei 
noastre. Ne ameninţă strangularea, lâncezeala... Nu ne 
vom putea îndeplini clauzele de livrare din contracte... 
Avem şi câteva obligaţii de export... Te-aş ruga să iei 
dumneata în mână... Personal şi în numele direcţiei, dacă va 
fi cazul, îţi încredinţez dumitale sarcina de a remedia 
situaţia din secţia a doua. 

Muşat ştia despre ce este vorba. Trecuse prin secţie. 
Situaţia i se părea foarte limpede. 

— Cunosc problema, tovarăşe inginer-şef. Nu e cazul să 
vă alarmaţi. Orice intervenţie tehnică de cârpăceală este 
exclusă. Nu se poate remedia nimic. Maşina trebuie scoasă 
din uz. 

— Am impresia că exagerezi. Îmi amintesc foarte bine că 
în câteva rânduri — pot chiar să-ţi înşir datele — ai rezolvat 
probleme asemănătoare, dacă nu chiar identice. Mă refer la 
cazul maşinii speciale din sectorul mecanic. 

Cerbu îşi dovedea din nou ignoranţa. Asemănarea dintre 
cele două cazuri era aparentă. Un tehnician cu calificare ar 
fi observat imediat deosebirea. 

— E cu totul altceva, tovarăşe inginer-şef. Principiile de 
acţionare şi de reglare sunt distincte. Ar trebui înlocuit tot 
mecanismul interior al maşinii. Efortul acesta ar fi mai 
costisitor, mai îndelungat în timp, iar rezultatul lui nu ar 
satisface cerinţele tehnicii. De multă vreme ar fi trebuit să 
funcţioneze acolo o maşină modernă... 

Cerbu încă nu-şi pierduse speranţa. Auzind că s“ar 
putea totuşi face ceva insistă: 

— Sunt rare cazurile când se folosesc în relaţiile curente 
de muncă formule care încep prin „v-aş ruga”. Până acum 
n-am folosit această formulă decât o dată, în cazul unui 
accident uman. Am rugat un inginer să ia locul celui rănit. 

— Tovarăşe inginer-şef, se înduioşă Muşat. E ca şi cum aş 
încerca să îmbrac în scoarță de fag un ulm putrezit. Nu va 
mai putea creşte, nu va putea fi împiedicat să se 


prăbuşească. Sunt probleme elementare, pe care şi un elev 
de şcoală tehnică le-ar putea deosebi. E absolut inutil. 

Cerbu întrebă brusc cu un ton sec, autoritar: 

— La ce valoare s-ar ridica refacerea aşa cum o vezi 
dumneata? Vreau să facem o comparaţie. 

— Dacă vreţi neapărat să înlocuiţi becul cu o lampă de 
gaz, eu cred că lampa, pentru a fi potrivită şi adaptată 
cerinţelor speciale de acolo, ar putea să necesite în timp şi 
materiale costul câtorva becuri noi. 

— Dumneata îţi baţi joc de mine? se înfurie Cerbu. Cum 
poţi să rosteşti asemenea inepţii? Abuzezi de... 

Se opri aproape sufocat. Era convins că omul din faţa lui 
se răzbună. Găsise în sfârşit prilejul să-i plătească pentru 
toate persecuțiile pe care le îndurase. 

— Nu abuzez de nimic, îi răspunse calm Muşat. Vreau 
numai să adaug că n-am fi ajuns în această situaţie... dacă 
serviciul nostru n-ar fi fost transformat în serviciu de 
pompieri... Maşina aceea, şi mai ales maşina necesară în 
acel loc, ar fi trebuit concepută de multă vreme în serviciul 
de proiectări... Dumneavoastră aţi crezut mai nimerit... 

De această acuzaţie se temea cel mai mult Cerbu. 
Redeveni brusc impozant, grav; se aşeză în scaun şi arătă 
calm cu degetul spre uşă: 

— Vei părăsi imediat această încăpere! În alte 
împrejurări, aş fi sunat omul de serviciu... 

Muşat nu se ridică din fotoliu, Il ţintuia ceva acolo. 

— Nu înţeleg ce s-a întâmplat. Eu v-am spus o realitate, şi 
dumneavoastră... 

Vorbise cu tonul unui om uimit, care într-adevăr nu poate 
să înţeleagă ce se întâmplă. Cerbu însă dădu un alt sens 
vorbelor lui. Crezuse că gestul său grav îl înspăimântase şi 
că tânărul caută să-l împace şi să se scuze. Mai făcu o 
încercare: 

— Sunt cazuri când se pot închide ochii în faţa unui act 
de indisciplină. Depinde de atitudinea pe care o vei lua. Eşti 


capabil să-ţi revizuieşti părerea? Până la prânz aş vrea să 
am însă rezultatul precis! 

Muşat avu o clipă impresia că inginerul şef a înnebunit. 
Ţinuta şi siguranţa lui erau demne de un judecător. Vorbele 
păreau dăruite cu grijă şi evidenţă, după ce fuseseră 
cântărite fiecare în parte. Metamorfoza era neverosimilă, 
incredibilă, ll gâtuia mila. 

— Vă rog, spuse el cu o voce care se adresa parcă unui 
cerşetor. V-am spus întreg adevărul. Comandaţi o altă 
maşină. Oricine va înţelege. E inutil şi absurd... e grotesc... 

Parcă şi Cerbu se uita la el cu milă. 

— Dumneata nu înţelegi că te-am dat afară din acest 
birou? Vrei într-adevăr să chem omul de serviciu? 

— Pentru ce? întrebă Muşat ridicându-se. Vă rog să mă 
iertaţi... Nu sunt obişnuit să lovesc... Mi-e teamă că aş 
sfărâma. Să nu credeţi că v-aş lovi... Simt prea multă milă. 

Apoi ieşi din birou, lăsându-l pe Cerbu paralizat. 

După câteva ore, directorul uzinei primi cererea de 
demisie a inginerului-şef, iar comitetul de partid — o 
informare scrisă, prin care i se anunţă că,. Subsemnatul 
Dan Cerbu, inginer diplomat al Politehnicii din Lyonuv nu-şi 
mai poate duce munca în securitate, deoarece este 
ameninţat cu lovirea de către un individ cu numele lon 
Muşat, strecurat prin fraudă în serviciul de proiectări al 
uzinei. Mai înainte însă avusese grijă să vorbească telefonic 
cu un institut de cercetări din Bucureşti, care-l asigurase 
că-i va trimite în cel mai scurt timp maşina cerută şi un 
specialist care să cerceteze la faţa locului situaţia 
serviciului de proiectări. 


Ştefan Petrescu, secretarul comitetului de partid, fusese 
detaşat de puţină vreme la uzină. Trecuse prin câteva şcoli 
de partid, lucrase un timp în activul unui raion industrial, ca 
propagandist, apoi în comitetul raionului, la secţia 
industrială. Fusese mai înainte tehnician la o mare uzină 
din Bucureşti. Îl pasiona şi pe el tehnica „şi pentru a nu fi 
depăşit de problemele noi care se iveau în această ramură 
făcuse mari eforturi în vederea continuării studiilor. 
Terminase şcoala medie şi se înscrisese la Politehnică, la 
cursurile prin corespondenţă. Detaşarea în noua muncă îl 
găsise în anul III la Facultatea de mecanică. 

Inginerul Cerbu îl primi cu o politeţe rece, mai degrabă 
cu o îngăduinţă politicoasă. În cursul convorbirii se lăsă însă 
„cucerit” de perspicacitatea şi de sinceritatea tânărului său 
interlocutor, devenind amabil, sincer, aproape intim. 

— Imaginează-ţi şi dumneata, spuse Cerbu încercând un 
sentiment de uimire. Nu e vorba numai de diferenţa de 
vârstă. Unii tineri zvăpăiaţi, infatuaţi au uitat sa mai ţină 
seama de ea. Le mai îngăduim şi noi uneori să-şi orneze 
coiful cu pene, poate pentru că vrem să ne mai simţim în 
apropierea lor, adică să nu... adică ne place să ne mai 
furişăm printre tineri, să ne amestecăm din când în când 
printre ei. Nu cred că e un păcat prea mare chiar dacă ni se 
întâmplă aceasta la un pahar de vin sau în prezenţa unor 
domnişoare. Nu e bine să se ascundă sinceritatea vârstei. 
Când vei ajunge şi dumneata în situaţia noastră, vei 
înţelege mai bine... E vorba însă de respectul pe care 
oricine îl datorează funcţiei. Poate că se mai distribuie 
uneori funcţii unor persoane necorespunzătoare. Eu însă, 
tovarăşe Petrescu, sunt diplomat al Politehnicii din Lyon. 
Am avut profesori celebri, savanţi cu al căror nume se 
mândreşte ştiinţa şi dicționarele, savanţi care mi-au acordat 
diploma cu cele mai mari onoruri. Am condus unul din 
sectoarele cele mai importante ale acestei uzine intr-o 
vreme când dumnealui îşi împleticea paşii prin colb. Luam 
ceaiul în Bucureşti, dejunul la Roma, iar cina la Paris. A 


doua zi dimineaţa simţeam gustul omletei bucureştene. 
După plecarea mea din cancelariile marilor trusturi, 
magnați ca Wickers, Krupp, Siemens scăpau cuvinte de 
laudă la adresa specialiştilor români. Tot ce am făcut am 
făcut din pasiune pentru tehnică. Am sprijinit cât am putut, 
rupând deschis, pe faţă, cu toţi acţionarii, transformarea 
radicală a uzinei, am publicat articole în presă, fără să iau 
în seamă amenințările scrise pe care le primeam de la 
fascişti, am sprijinit naţionalizarea şi mi-am oferit serviciile 
în modul cel mai cinstit. Am făcut tot ce am putut în munca 
mea ca să sprijin producţia. Cred că suntem singura uzină 
din ţară care a evitat perioade de criză; nu degeaba am 
primit drapelul de unitate fruntaşă pe ramură. Ştiu, 
contribuţia mea a fost modestă” muncitorii şi tehnicienii din 
secţii merită toate onorurile. Şi dumneavoastră, care aţi 
ştiut să-i mobilizați în jurul acţiunilor tehnice întreprinse şi 
iniţiate de noi... Ei bine” tovarăşe Petrescu, în acest birou, 
de pe fotoliul în care stai dumneata, un tinerel, care dacă ar 
avea timp şi-ar roti toată ziua coada ca un păun, a îndrăznit 
să mă amenințe nu că mă va lovi, ci că mă va sfărâma. lartă- 
mă, eram atât de uluit, încât mă mir cum de a ieşit 
nevătămat din acest birou. L-am dat pe uşă afară, dar ar fi 
trebuit să-i răspund prin palme. În aceste condiţii nu mai 
pot munci. Regret că nu l-am pălmuit, că nu l-am scos de 
ureche pe uşă... Cred că dacă ai fi fost dumneata în locul 
meu... Nu-mi închipui că te-ai fi putut stăpâni. Eu n-am 
nevoie de ifose, de rebeliuni în serviciu, de mutre care 
caută schimonoseli superioare şi vor să vrăjească astfel pe 
neiniţiaţi şi pe cei slabi de înger... Păstrez încă cererea de 
demisie. Nu am de făcut altă declaraţie şi te rog să-mi ierţi 
indignarea. Acesta sunt eu. Nu mă pot ascunde în faţa 
nimănui... lartă-mă, dar trebuie să pregătesc urgent o 
informare pentru Comitetul Central cu privire la maşinile 
pentru export... 

Petrescu ieşi  zăpăcit din biroul inginerului-şef. 
Indignarea acestuia i se părea sinceră şi justificată. Îl 


cunoştea vag pe Muşat, îl văzuse de câteva ori prin secţii, 
fără să intre în vorbă cu el, ştia că muncitorii şi tehnicienii îl 
preţuiesc, sau cel puţin aşa îşi închipuia din vorbele pe care 
le auzise din gura lor. Figura pe care şi-o amintea vag nu 
prea părea aceea a unui om violent, dar era foarte simplu 
să se înşele. 

Inginerul Racoviţă se manifestă prudent la începutul 
convorbirii cu Petrescu. Folosea termeni vagi. Nu voia să-l 
încondeieze pe Cerbu, dar nici nu voia să-l nedreptăţească 
pe Muşat. Simţind preocuparea pentru adevăr în atitudinea 
secretarului, avu curajul să rostească o concluzie care îl 
uimi pe acesta: 

— Nu cunosc firea lui; şi nu poţi să răspunzi niciodată 
pentru cineva cu ochii închişi. Mie personal mi se pare un 
om foarte liniştit şi aşezat. Poate că şi-o fi ieşit din sărite. 
Din punct de vedere profesional însă, e o capacitate, o 
valoare incontestabilă. Poate că uneori vede chiar mai 
departe decât mulţi alţii. Discutaţi cu el. — Bineînţeles că 
voi discuta... 


Dosarul care-l însoţise pe Muşat în transfer conţinea 
referinţe profesionale contradictorii. Una semnată de 
Neagoe şi Bostan nu se deosebea prea mult de cea făcută 
de Racoviţă. Alta semnată de Bărbulescu atrăgea atenţia 
asupra unor confuzii ştiinţifice extrem de primejdioase pe 
care le demonstra uneori inginerul Muşat atât în opiniile 
verbale, cât şi în munca efectivă. (Referințele erau scrise cu 
câteva săptămâni înainte ca Liviu să fi făcut acea 
demonstraţie răsunătoare în faţa conducerii institutului, 
prin care considera just punctul de vedere susţinut de 
Muşat, şi cu câteva luni înainte de a se fi descoperit revista 
care înlătura orice echivoc în problema PI.P 12). Mai erau 
însă câteva date care, deşi nu conţineau nimic precis, 
făceau aluzii vagi la anumiţi termeni care l-ar fi caracterizat 
pe Muşat: „grave confuzii ideologice”, „aroganță“, 
„indisciplină”, „indiferenţă” şi puneau într-o lumină neclară 


biografia lui. Bărbulescu subscrisese acolo ceea ce auzise 
de la Liviu. 

Toate acestea îl determinară pe Ştefan Petrescu să fie din 
capul locului aspru în convorbirea cu Muşat. 

— Îmi pare rău că nu ne-am întâlnit mai demult, spuse el. 
Poate am fi evitat un conflict regretabil, oare îţi complică 
foarte mult situaţia. 

— Nu ştiu despre ce este vorba, răspunse tânărul, cu 
surprindere nesimulată. Dacă vreţi să fiţi mai explicit... 

Petrescu îşi închipui că interlocutorul său se preface. 

— "Te sfătuiesc să înclini spre sinceritate. E vorba de 
atitudinea dumitale faţă de inginerul-şef. 

— De ce acest îndemn la sinceritate? Există ceva care vă 
determină... care... Nu ştiu... Nu cred că este cazul să... Şi 
nu ştiu ce s-a întâmplat cu inginerul-şef... Eu cred că e un 
nevinovat... Dacă aţi vrut să aflaţi asta... 

— În ce sens este nevinovat? Se poate să ai dreptate. 
Spre această părere înclinăm şi noi. 

— În probleme de tehnică, răspunse Muşat. E aproape 
ridicol... Nu mă refer la el... La raportul dintre el şi ştiinţă. 
Pluteşte intr-o amintire vagă... 

— Cred că este cazul să fii dumneata mai explicit. Vreau 
să ştiu limpede dacă-l insulţi sau nu, aici în faţa mea, pe 
inginerul-şef aii uzinei! 

Muşat îl privi iarăşi cu ochii mari. Ridică din umeri şi rosti 
cu o voce obosită: 

— N-am obiceiul să insult. Am spus un adevăr... Inginerul 
Cerbu... Dar nu e evident? E ca un... ca un debil îmbrăcat 
într-o armură... Nu poate s-o suporte. Îl va strivi... Mi-e milă 
de el... 

— Dumneata eşti conştient de afirmaţiile pe care le faci? 
Îţi dai seama de gravitatea vorbelor? 

— Dar nu e nimic grav... Numai curajul lui mă uluieşte. 
Eu n-aş putea să mă arunc de la o asemenea înălţime fără 
paraşută. Nu înţeleg cum rămâne suspendat... E un 
miracol... 


— Adică dumneata îl consideri pur şi simplu... un... un... 

— Da, răspunse Muşat. Un ignorant... Parc-ar fi un 
vrăjitor... Nu înțeleg cum poate sta de atâta timp 
suspendat. Cred că nicio formulă matematică nu ne-ar 
putea explica fenomenul... E cu adevărat fantastic! 

Petrescu se simţi pentru un moment dezarmat. Era ceva 
în spusele inginerului care-l ameţea. Uimirea, nepăsarea, 
calmul cu care îşi colora periodic cuvintele i se păreau 
neverosimile. Niciun semn de iritare, de apărare, de scuză. 
Se aşteptase la alte reacţii după ce-i citise referinţele, mai 
ales după ce-l auzise pe Cerbu. Oare e inconştient? Nu 
înţelege gravitatea situaţiei în care se află? Ce e cu el? 

— Aş vrea să mă mai lămuresc asupra unui punct, se 
hotări până la urmă Petrescu. Mi se pare că, neţinând 
seama de vârstă şi de funcţia pe care tovarăşul Cerbu o 
deţine, într-un anumit moment de... de nervozitate... ai 
aruncat a insultă şi o ameninţare gravă împotriva 
dumnealui. 

Muşat se înroşi. Încercă să-şi amintească vorbele şi 
atmosfera în care le rostise. 

— Nu ştiu, spuse el. N-am fost furios nicio clipă. N-am 
simţit decât milă... Mi se pare... Nu ştiu... A spus el ceva...o 
jignire... o nedreptate... Sunt momente când eu nu pot să 
ascult anumite cuvinte; când se spun prostii sau 
neadevăruri; când e ceva urât... care mă doare... Cred că i- 
am spus ceva... cred că i-am spus că altcineva ar fi folosit 
palmele mele... Eu nu aş putea... Nu am obiceiul şi cred că 
aş sfărâma... 

Petrescu se încruntă la faţă: 

— De ce te bâlbâi mereu? Nu poţi să spbi cu îndrăzneală 
adevărul adevărat? 

Muşat se uită la el cu ochii mari şi-i răspunse foarte încet 
şi tremurat: 

— V-am spus că sunt momente când nu pot să aud 
anumite vorbe... 


Convorbirea se termină brusc. Şi Muşat şi Petrescu se 
despărţiră nedumeriţi. Ultimul însă îşi făcuse o anumită 
părere, pe care urma s-o discute cu conducerea uzinei. 
După câteva clipe însă, Muşat reveni. Nu intră în încăpere. 
Vorbi din prag: 

— N-aş fi vrut să vă stingheresc... Mi se pare... Eu cred 
că niciun om nu trebuie insultat şi ameninţat. De ce să ne 
uităm la vârstă sau la funcţie?... Niciun copil... în sfârşit... 
Am uitat să vă spun asta... Bună ziua! 

Petrescu nu găsi cuvinte pentru a-l reţine. 


5 


Muşat trecuse un examen dificil. Fusese chemat într-o 
secţie pentru o consultaţie tehnică superficială. Era unul 
dintre numeroasele accidente fără importanţă atât de 
obişnuite în activitatea unei uzine. În loc să repare pe loc 
defecţiunea, căuta cauzele ei şi descoperi cu groază o uzură 
forţată la un agregat de înaltă productivitate. În câteva ore, 
uzura s-ar fi agravat, scoțând agregatul din funcţiune pe o 
perioadă îndelungată. Se consultă imediat cu tehnicienii 
secţiei şi căzură toţi de acord să repare pe loc, în mers, 
agregatul. Reparaţia, extrem de complicată în acele 
condiţii, punea la tot pasul probleme dificile, care cereau o 
atenţie deosebită. Îşi petrecu aproape 15 ore în secţie într-o 
încordare care-l sleise de puteri. 

— Nu mai pot, spuse el în momentul când văzu agregatul 
funcţionând. Dacă se întâmplă ceva, aduceţi-mă de acasă. 

Plecă abia ţinându-se pe picioare. Era aproape miezul 
nopţii. Portarul îi ieşi în întâmpinare pentru a-l anunţa că-l 
căutase cineva la telefon în cursul serii. 

— De câteva ori a întrebat de dumneavoastră. Dar 
tovarăşii din secţia a treia n-au vrut să vă cheme. 


— Foarte bine au făcut! răspunse Muşat. 

Era atât de obosit, îi tremurau picioarele, îi vuia capul, îi 
atârnau mâinile, încât şi vorbele îi ieşeau cu greutate din 
gură. Aerul rece al nopţii îl mai învioră. Membrele parcă i 
se mai destinseră, spatele parcă i se îndreptă, capul însă 
continua să-l doară, şi urechile îi ţiuiau fără încetare. N- 
avea nici măcar puterea să se bucure pentru ceea ce 
făcuse. 

„Bine c-a trecut! îşi spuse el în gând. Nu ştiu dacă îl voi 
putea transcrie... Cred că m-ar apuca zorile. Şi dacă nu m- 
ar înnebuni durerea asta de cap...” 

Ajunse acasă buimac. Înainte de a păşi pe uşa blocului, 
văzu o fereastră deschizându-se la etajul I şi auzi şoaptele 
unui muncitor pe care-l cunoştea: 

— V-a căutat cineva în două rânduri... 

— Ştiu, îi răspunse tânărul. Mulţumesc... 

Fereastra se închise, iar el pătrunse în clădire. De obicei 
mergea pe scări până la etajul III, unde-şi avea garsoniera. 
Nici nu ştia unde e cabina liftului. De astă dată însă, o 
căută. Înainte de a apăsa pe buton, se răzgândi. Ştia că 
liftul face zgomot, de multe ori îi tulburase şi lui liniştea. 
Renunţă. Urcă scările încet, şi deodată înţelese că omul 
care-i vorbise de la fereastră nu se culcase până la ora 
aceea, aşteptându-i sosirea. 

„Ştiu cine este, ştiu în ce secţie lucrează, dar nu vreau să 
mă gândesc acum. Trebuie să-i mulţumesc mâine încă o 
dată.” 

Camera era ca întotdeauna goală. O cercetă surprins. 
Aştepta să găsească pe cineva înăuntru. Căutările îi 
născuseră acea idee absurdă. Nu era nimeni. Doar cărţile şi 
dosarele lui. Şi biroul plin de coli albe, şi scaunul uşor 
deplasat, aşa cum avea obiceiul să-l aşeze în momentele 
când lucra. Era prea multă singurătate acolo. Durerea de 
cap i-o accentua. Se duse la birou, se aşeză pe scaun şi 
începu să-şi regăsească proaspetele cunoştinţe. Lucră până 
îi căzu capul pe masă. Se trezi tot acolo, cu faţa acoperită 


de hârtii. Parcă ar fi vrut să-l apere cineva de vântul rece al 
dimineţii. Îşi puse ibricul de ceai pe reşou, şi după ce se 
bărbieri se dărui cu totul unui duş rece, îngheţat. Ceaiul 
puternic, fierbinte îl echilibră. Durerea de cap îi trecuse, 
dosarul, căruia îi dăduse o nomenclatură convenţională, era 
încheiat. Il puse într-un raft alături de alte dosare. Se grăbi 
să plece. Ştia că în ziua aceea va întârzia pentru prima dată 
la birou. Pe drum îşi aminti evenimentele din ajun. Senzaţia 
oboselii încă îl urmărea. Oare cine îl căutase atât de 
insistent? Şi deodată tresări. Cine putea să-l caute? începu 
să-i bată mai tare inima. Nici nu întrebase cine fusese. Un 
bărbat, sau... Rămăsese nemişcat pe trotuar. „Le voi căuta 
eu... Dacă...” Îşi aminti vorbele acelea. Înţelese înfiorat şi 
altceva. Era prima fiinţă la care se gândise. Câte valuri se 
ciocneau în pieptul lui! li apăruseră şi alte amintiri, care îl 
înghesuiau pe dinăuntru, care îl sufocau. Câţiva tineri îl 
salutară. Le răspunse şi porni parcă după ei, tras de ei. 
Iarăşi i se topeau puterile. 

Racoviţă îl privi îngrijorat, îl vedea palid, cu cearcăne la 
ochi, cu părul răvăşit, cu hainele parcă atârnând pe el. 

— S-a întâmplat ceva?... Îţi mulţumesc foarte mult, 
tovarăşe Muşat, pentru ziua de ieri. Puteai să te învoieşti 
dacă eşti atât de obosit. 

Îi mulţumi înclinând capul şi se duse la biroul lui. Avea 
puţin de lucru în ziua aceea, dacă nu se ivea din nou vreo 
chemare neprevăzută. Racoviţă se apropie de el cu gestul 
unui om care îşi aminteşte că a uitat să spună ceva. 

— Apropo! Ştii că te-a căutat cineva? 

Dar nu mai era nevoie să spună cine l-a căutat. În pragul 
uşii apăruse, vesel, tânăr, exuberant, şi cu toate acestea 
foarte distins, prietenul lui de departe, Liviu. Se repezi spre 
Muşat, îl strânse în braţe, îl scutură de umeri şi iar îl 
îmbrăţişă. 

— Ioane! Toată ziua până la zece seara când plec mi-o 
dedici mie. Orice treburi ai avea. Dacă ai greutăţi, voi vorbi 
eu cu directorul. lartă-mă acum! Nu vreau să fiu aşteptat. 


Liviu plecă spre uşă, de astă dată cu mersul lui elastic, 
sigur, care nu părea că indică vreo grabă. Din prag îi mai 
făcu un semn cu mâna. 

Racoviţă rămase tot timpul în preajma biroului lui Muşat. 
Faţa îi radia de bucurie. 

— Nici nu-ţi închipui cât de bine îmi pare, şopti el. 

— Nu înţeleg... De ce? 

— Am uitat să-ţi spun. Tovarăşul Filimon a venit în 
calitate de specialist pentru maşina aceea cu bucluc. A fost 
trimis de Bucureşti. Cred că se vor aranja lucrurile. 

Muşat ridică încet din umeri. Îşi imagina altceva. Îl vedea 
pe Liviu într-un restaurant, la o masă de două persoane, 
ascunsă într-un colţ, povestind vesel cuiva. Era convins că 
nu gândurile lui plăsmuiesc imaginea aceea. Parcă vedea o 
fotografie. Şi nu greşea. 


6 


Directorul uzinei îl prezentă pe Liviu lui Cerbu şi lui 
Petrescu: 

— 'Tovarăşul inginer Filimon, şeful serviciului de proiecte- 
perspectivă de la Institutul de cercetări ştiinţifice. A venit 
oficial, pentru problema agregatului din secţia a doua. 

Liviu fusese cu directorul uzinei în secţie, pentru a vedea 
maşina la faţa locului. Nu-i fusese prea greu să se convingă 
că agregatul ajunsese în stare de ruină. Toţi inginerii din 
secţie aveau, fără nicio excepţie, aceeaşi părere. Situaţia se 
discută calm, lucrurile erau aproape limpezite. Cerbu crezu 
însă de cuviinţă să mai facă o încercare, mai mult din 
inerție, pentru că nici el nu mai spera în folosirea vechii 
maşini. 

— Poate că ar mai fi o posibilitate. Mi-e teamă însă, cum 
se spune în popor, că daraua ar costa mai mult decât ocaua. 


— Nu aţi consultat specialiştii dumneavoastră? întrebă 
oarecum nesigur Liviu. 

Ba da, răspunse Cerbu. Cam toate părerile înclină spre 
înlocuirea de urgenţă a agregatului cu altul nou. 

— Cam toate părerile... repetă grav şi ameninţător Liviu. 
Pe inginerul lon Muşat l-aţi consultat? Care este opinia lui? 

Cerbu deschisese fără să vrea capitolul cel mai delicat al 
problemei. Îşi regretă cumplit intervenţia, dar nu mai avea 
ce face. Trebuia să răspundă la întrebare. Îl chinuia însă un 
gând. De unde cunoştea trimisul Bucureştiului numele lui 
Muşat? Oare i se plânsese acesta? Situaţia se agrava, şi 
tăcerea lui părea că indică o vinovăţie. Cu îndrăzneala 
disperatului, se hotări să dea lucrurile pe faţă: 

— Inginerul Muşat are aceeaşi părere ca noi toţi. Dar nu 
aceasta e problema. Nu ştiu dacă-l cunoaşteţi sau nu pe, 
tovarăşul în cauză. Aici în uzină însă, atitudinea dumnealui 
e foarte... e foarte discutabilă. S-ar putea să fie un inginer 
pregătit. 

Liviu îşi aminti brusc discuţia cu Liana despre Muşat. Se 
aşeză şi mai bine în fotoliu, parcă pentru a-şi scoate în relief 
ţinuta, rangul şi distincţia. 

— Continuaţi, vă rog, spuse el. Părerile despre inginerul 
Muşat sunt foarte contradictorii. Vă rog. 

Era o invitaţie care suna ca o poruncă. Cerbu se supuse, 
adunându-şi încă o dată hotărârea. 

— E vorba de spiritul lui cam rebel... şi de atitudinea lui 
cam ostilă faţă de anumite cadre ale conducerii. Eu sunt un 
om în vârstă. Mi-am luat diploma, cu onorurile epocii, la 
Politehnica din Lyon. Lucrez la această uzină de la 
înfiinţarea ei. M-am apropiat de multă vreme de 
muncitori... De aceea mă găsiţi în această funcţie. Cu toate 
acestea, inginerul Muşat, într-o discuţie pur tehnică, a făcut 
apel la argumente necontrolate, sub demnitatea umană. Mi- 
am şi înaintat demisia. Nu putem lucra sub ameninţări, ca 
pe vremea fasciştilor! 


Liviu era uluit de ceea ce auzea. În primul moment de 
tăcere, i se trezi dorinţa să-l ia pe Cerbu de umeri, să se 
ducă împreună cu el la fereastră, pentru a-l privi la lumină. 

Petrescu încercă să limpezească lucrurile: 

— A fost o întâmplare nedorită, care provine din 
subestimarea tovarăşului inginer-şef de către tovarăşul 
inginer Muşat. Mi se pare însă că în momentul acesta 
inginerul Muşat regretă ieşirea sa necontrolată... 

— Regretele tardive, interveni Cerbu, nu pot vindeca 
întotdeauna rănile. Eu nu pot permite unui tânăr încă 
neformat să mă insulte. E sub demnitatea umană, tovarăşe 
inginer. Nu numai insultele. În primul rând amenințările... 

— V-a ameninţat inginerul Muşat? întrebă Liviu rar şi 
apăsat, fără să dea însă altă intonaţie frazei. 

— Ne pare rău că sunteţi, fără voia dumneavoastră, 
martorul tardiv al unui asemenea incident, spuse directorul. 

Văzându-l pe Cerbu tăcut şi încruntat, Petrescu se hotări 
să răspundă în locul lui: 

— Inginerul Muşat nu şina tăgăduit atitudinea, nici 
cauzele ei. S-a exprimat poate cam confuz, dar sincer. Mai 
ales la sfârşitul convorbirii noastre, când a dat a înţelege că 
insultele şi amenințările nu trebuie folosite în nicio ocazie... 
Eu am apreciat aceasta ca un anumit mod de a-şi face 
autocritica... Dumneavoastră, tovarăşe inginer, poate că-l 
cunoaşteţi de la institut, poate că ne ajutaţi să-l înţelegem şi 
să-l apreciem la justa lui valoare. Bineînţeles, nu vă cerem o 
referinţă. Am vrea să nu greşim. 

Liviu chibzui doar câteva clipe. 

— Din punct de vedere profesional... e un inginer 
talentat, cu perspective. Poate că uneori e cam îndrăzneţ în 
imaginarea progresului tehnic... Acesta însă nu e 
întotdeauna un defect. Dacă se bazează pe o serioasă 
cultură ideologică, dacă se încadrează în limitele disciplinei, 
dacă e necesitată de imaginea unei perspective clare, 
îndrăzneala tehnică poate deveni un factor foarte important 
chiar în producţia curentă... Eu încerc să vă formulez o 


opinie strict personală. Salturile prea riscante trebuie 
cântărite eu grijă înainte de a fi făcute. Cine vrea să arunce 
o greutate care-i întrece puterile nu trebuie să se 
gândească numai la faptul că ar putea să” şi schilodească 
trupul. E posibil ca greutatea scăpată să schilodească şi 
trupurile altora, trupurile unor oameni nevinovați... 

— Sunt întru totul de acord cu dumneavoastră, sări 
Cerbu. În tehnică, fanteziile pot fi primejdioase... 

Liviu îşi manifestă nemulţumirea că fusese întrerupt, 
printr-un gest foarte calm, care însă îl pietrifică pe Cerbu. 

— Mi-aţi cerut o opinie. Se pare că şi la institut s-au 
întâmplat. Câteva neînţelegeri. Într-o anumită perioadă, a 
fost transferat disciplinar, prin ordinul expres al 
directorului, dintr-un serviciu important într-o secţie fără 
viitor. Nu cunosc amănunte. Poate că nu avea nicio vină, 
poate că era vorba de o neînțelegere formală exagerată... 
Din punct de vedere politic, nu cunosc prea multe 
amănunte despre dânsul. Cred însă că sunteţi mai bine 
informaţi decât mine.. Esenţial sau în orice caz important 
este tinereţea şi posibilităţile lui. Cred că în cazul aplicării 
unei sancţiuni disciplinare ar fi bine să ţineţi seama şi de 
aceasta. Nu vreau să-l favorizez prin nimic, cu atât mai mult 
cu cât îl cunosc, nu vreau să vă îmblânzesc pe 
dumneavoastră, adică nu vreau să vă influenţez în găsirea 
sancţiunii; e o problemă strict internă, pe oare numai 
dumneavoastră o puteţi rezolva; cruzimea prea exagerată 
în asemenea cazuri poate avea un rezultat defavorabil 
pentru cel căruia i se aplică. Vă rog să faceţi abstracţie de 
tot ceea ce v-am spus. Nu am nicio calitate să intervin în 
această problemă... afară doar de aceea de a sta personal şi 
amical de vorbă ou inginerul Muşat. Voi face tot ceea ce îmi 
stă în putinţă... 

— De altfel, e un om extrem de muncitor. Lucrătorii din 
secţii şi tehnicienii îl apreciază şi chiar îl... îl iubesc. M-am 
mirat şi eu când am auzit, dar am putut constata şi cu ochii 
mei. 


Cuvintele lui Petrescu îl nemulţumiră pe Cerbu. Încercă 
să protesteze, dar îl Împiedică directorul: 

— Poate că ar fi bine să-l transferăm într-o secţie. Am 
observat şi eu că e priceput şi harnic. Să-l detaşăm într-o 
secţie grea şi bine organizată. 

— Secţia întâia! propuse imediat inginerul-şef. 

Era secţia cea mai grea, care-i dădea cele mai multe 
dureri de cap lui Cerbu. Acolo se făceau operaţiile cele mai 
fine şi mai delicate din uzină. 

— Acest lucru îl veţi hotărî dumneavoastră, spuse Liviu. 
Aş vrea să trecem la obiectele importante ale convorbirii 
noastre, rugându-vă încă o dată să consideraţi blândeţea 
mea nu ca o lipsă de principialitate, ci ca un sentiment de 
înţelegere pentru un tehnician de valoare, cu perspective 
frumoase, pe care îl cunosc încă din vremea studenţiei... 
Noul agregat vă va fi expediat cu toată urgenţa. Nu e 
necesar pentru aceasta decât o simplă confirmare 
telefonică. În ceea ce priveşte serviciul de proiectări, aici 
cred că avem mult mai multe de discutat. 

Liviu nu făcu altceva decât să anunţe o măsură generală, 
pe cale de a deveni lege, cu privire la reorganizarea 
serviciilor de proiectări din marile uzine. Principalul 
obiectiv: perspectiva. Cele mai bune cadre de ingineri în 
acest scop, imaginarea pe baza planurilor de dezvoltare a 
uzinei a celor mai noi şi mai moderne tipuri de maşini, 
colaborarea strânsă cu Institutul de cercetări ştiinţifice. 

— Proiectarea maşinilor complicate, de importanţă 
excepţională, cade an sarcina instituitului nostru, încheie el. 
V-aş ruga să faceţi toate propunerile şi observaţiile pe care 
le credeţi de cuviinţă. Numai astfel, cumulând toate 
părerile, putem ajunge la o sinteză reală. 

Vorbise aşa cum îşi închipuia că trebuie să se vorbească 
la şedinţe. În trei ani de zile, ajunsese un maestru în astfel 
de probleme. Ascultă propunerile, le notă pe cele mai 
importante, le comentă, se declară foarte mulţumit în 


concluzie de felul cum decursese acea „şedinţă lucrativă”. 
Şi ceilalţi erau mulţumiţi. 


7 


Intrând în restaurant, Liviu îl conduse pe Muşat chiar la 
masa aceea din colţ. 

— Imaginează-ţi cu cine am stat aseară la masa aceasta, 
Ioane! Repede, fără să te gândeşti! 

Muşat nu răspunse, deşi revedea fotografia. Se uita 
undeva în tavan, încercând zadarnic să-şi alunge emoția. 
Liviu era prea fin psiholog ca să nu înţeleagă că se petrece 
ceva neobişnuit cu prietenul său. 

— Mi se pare că ai cucerit-o pe Liana. Nu! Nu-ţi fie 
teamă. Nu mi-a spus nicio vorbă. Am înţeles din privirile ei. 
Să ştii că e o fată excepţională. În toate privinţele. O valoare 
superioară. Nec plus ultra. 

Muşat avea senzaţia că primeşte lovituri de ciocan. Liviu 
avea senzaţia că le dă. Nu întinse mai mult coarda. 

— De ce nu te îmbraci şi tu mai omeneşte? întrebă el 
pentru a schimba subiectul discuţiei. Nu-mi închipui că... 

Muşat ridică mina pentru a-i cere tăcere. 

— De ce mă faci să-ţi repet anumite lucruri? Mai bine nu 
rosti vorbele. Nu m-a preocupat nicio clipă problema pe 
care ai ridicat-o... Brrrr! Am început să capăt un vocabular 
de şedinţe... 

— Ai început să vorbeşti, ceea ce mi se pare mult mai 
important. Crede-mă, n-am vrut să te jignesc şi nici să-ţi 
impun un modus vivendi. Am făcut-o din pură amiciţie. 

— Poate că ai dreptate, Liviu. N-am avut însă prilejul să 
mă observ printre alţii în împrejurări mai deosebite. Intru a 
doua oară într-un restaurant de când sunt în oraşul acesta. 


— Dumnezeule! se îngrozi Liviu. Unde, cum, pentru ce te- 
ai înmormântat? Crezi că ţi-a venit vremea să stai între 
pereţii unui coşciug? Ce faci tot timpul aici? Îţi jur că în 
clipa asta îmi bate inima pentru tine... Nu vrei să vii înapoi 
la Bucureşti? 'Te asigur că vei găsi un loc în institut. Chiar 
dacă ar fi nevoie pentru aceasta să forţez demisia lui 
Bărbulescu. 

— Cât de profund greşeşti! De ce crezi că aici e moarte? 
E un spaţiu ca oricare altul, în care oamenii se bucură, se 
iubesc, visează, tremură de emoţii, au acelaşi drept de a 
privi luna ca oriunde în altă parte a lumii... E şi aici viaţă ca 
pretutindeni... 

— Ai rămas acelaşi optimist incorigibil. Vreau să-ţi spun 
însă un gând. O destăinuire căreia n-aş vrea să-i pui la 
îndoială sinceritatea şi mai ales izvorul care-o provoacă: 
prietenia. Mi-e teamă, înainte de a începe, că te voi întrista. 

Muşat trecu iarăşi printr-un moment de infern. Oare va 
auzi iarăşi numele acela? 

Liviu prelungi tăcerea până când văzu broboane de 
sudoare pe faţa omului care nu îndrăznea să i se uite în 
ochi. 

— Am impresia că undeva ai comis o trădare, Ioane. 
Iarăşi tăcu. Şi simţi cu câtă putere tăcerea îl sfâşie pe 
celălalt. Cruzimea i se topi brusc. 

— Oare nu ai ajuns un oarecare tehnician, loane? Oare 
nu ţi-ai trădat visele? Unde sunt revoluțiile pe care le 
proiectai cu atâta arşiţă în tine? Nu uita... Au trecut doi 
ani... 731 de zile. Şi câte ore şi câte minute! 

— Aaa! îşi aminti Muşat. A fost şi un an bisect. Douăzeci şi 
patru de ore mai mult. Un frumos cadou al convenției 
despre timp. Îţi mulţumesc că mi l-ai dăruit. 

— Acesta e răspunsul tău? 

— Da, Liviu. Am avut prin urmare 24 de ore mai mult. Le 
uitasem. Ştii tu ce înseamnă 24 de ore?... Da! Pentru 
proiectele mele. Să nu-mi compătimeşti orele. Aproape 


toate s-au petrecut în arsenale. Au fabricat arme bune 
pentru nişte soldaţi în devenire. 

— Oare nu e o iluzie, loane? Oare nu e un pact făcut cu o 
iluzie pentru a supravieţui? Tu crezi că toţi oamenii sunt ca 
Napoleon, care a izbutit într-o sută de zile să-şi găsească 
toţi soldaţii şi comandanții? 

— De ce crezi că i-am pierdut? Crezi şi tu că am fost 
exilat într-o Elbă oarecare, şi deposedat de visuri? Nu, 
Liviu... 

— Stai o clipă! Cine mai crede în exilul tău? 

Liviu văzu răspunsul în privirea lui Muşat. 

— Nu ştiu, răspunse acesta. Adică nu pot. le rog, Liviu. 
Îmi dau seama că sunt absurd. În sfârşit — Şi totuşi, nu ţi- 
am răspuns la întrebare. Îmi îngădui să nu-ţi răspund? 

— De ce mă mai întrebi? Ridică-ţi privirile ca să vezi cât 
m-ai emoţionat, dacă nu simţi aceasta din vorbele mele. 

— Nu pot. Îţi voi răspunde la întrebarea care te doare. Au 
trecut doi ani. Poate vor trece şi alţi doi, şi încă alţii. Poate 
vor trece mulţi. Caut, sper şi visez lucrând, Liviu. E cea mai 
mare bucurie pe care o poate avea un om. E o dublă 
mişcare a unei singure linii. Nu ştiu ce raport geometric i s- 
ar potrivi. O mişcare multiplă a unui singur corp în aceeaşi 
direcţie. Oare nu numai aşa se poate cuceri, la urma urmei, 
spaţiul? 

— E prea complicată mişcarea. Să nu fie mai degrabă o 
singură mişcare, care conţine în ea dorinţa altor mişcări. 
Dacă acţionează numai legea inerţiei, loane? Dacă mişcarea 
e mai săracă decât îţi închipui? Dacă a ajuns să fie 
condiţionată de alte forţe, poate chiar opuse? 

— E ridicol ceea ce spui... Mai bine decât mine, care 
suport această mişcare, nu poţi să ştii. Greşeşti însă şi în 
teorie. Întotdeauna va exista o opoziţie, la orice mişcare, 
altminteri nici n-ar fi posibilă mişcarea... 

— N-ai renunţat la obiceiul de a mă calcula. Acum mi se 
pare că ai vorbit pentru şedinţe... 


Muşat nu înţelese în primul moment ce vrea să spună 
Liviu. lar atunci când înţelese, îşi plecă privirile în pământ. 
Îl scurmau parcă nişte gheare ascuţite, încovoiate. 

— Am spus o prostie, loane, o prostie, o răutate 
nemaipomenită. Nu vreau să te văd suferind. Nu. Ştiu că nu 
eşti capabil de gânduri meschine. Nici eu nu sunt. Cu ce pot 
să te conving? Am asistat astăzi, cu totul întâmplător, la o 
discuţie cu privire la situaţia ta... Am făcut tot ce am putut 
ca să te apăr. Să ştii că ai adversari redutabili aici. Mi-e 
teamă să nu te deposedeze de visuri... 

Muşat îşi revenise. Ridică din umeri în semn de nepăsare. 
Apoi îşi apropie palmele încet, până îşi atinse degetele. 
Liviu îi observă gestul, îl recunoscu şi începu să-şi muşte 
buzele până la sânge. Îşi aminti cu câtă milă îi ascultase 
Liana toate vorbele. Parcă-i batjocorise cu privirea nişte 
decoraţii sfinte. Îl trimisese cu tăcerea şi cu privirile ei într- 
o lume pe care n-o vedea, o lume străină, pe care ar fi putut 
să calce cu nepăsare picioarele ei. Îşi propusese să se 
despartă de Muşat reamintindu-i acel „Nec plus ultra”. 1 s- 
ar fi părut însă că ar fi el deposedat de un vis care abia se 
înfiripa. 


Capitolul III 
1 


Secţia întâia era unitatea de elită a uzinei. Acolo se 
fabricau piesele cele mai migăloase, „bijuteriile” cele mai 
fine. Erau puţine maşini şi puţini muncitori în acea secţie. 
Lucrătorii de acolo străluceau ca nişte gradaţi în marea 
armată a uzinei. Se bucurau de o stimă generală 
pretutindeni, erau toţi decoraţi; ei erau creatorii acelor 
machete uimitoare care împodobeau standurile ţării 


noastre la expoziţiile internaţionale. În uzină se 
împământenise o vorbă care se folosea însă foarte rar. Când 
se lăuda un muncitor excepţional, un talent trecut prin 
şcoala experienţei, atunci se putea auzi ca un suprem 
elogiu: „E aspirant la secţia întâia”. Cu câţiva ani în urmă, 
conducerea acelei secţii fusese încredinţată unui inginer 
energic, absolvent al Politehnicii din Timişoara, cap de 
promoţie, pe nume Atanasie Aburel. Pentru a câştiga 
încrederea muncitorilor, tânărul inginer făcuse eforturi 
disperate, trecuse chiar prin probe practice, la maşini. De 
câteva ori, deprimat de atitudinea bănuitoare, aproape 
neîncrezătoare a muncitorilor, se gândise să-şi înainteze 
demisia, dar de fiecare dată se întâmpla ceva în secţie, un 
eveniment oarecare, se năştea o problemă tehnică mai 
dificilă, care necesita intervenţia lui. Muncitorii îşi educau 
inginerul, şi după ce s-au convins că au într-adevăr de-a 
face cu un tehnician capabil, cinstit, harnic şi l-au 
transformat în conducător. Se crease astfel o unitate 
indestructibilă între muncitori şi şeful lor. Toate problemele 
grave ale producţiei se rezolvau acolo, în interior, printr-o 
solidaritate strânsă a tuturor membrilor secţiei. Foarte rar 
se făceau apeluri în afară, şi numai în cazuri cu totul 
excepţionale. Prestigiul secţiei era apărat cu străşnicie. Cu 
toate acestea, secţia întâi punea mari probleme uzinei. 
Randamentul ei era scăzut faţă de amploarea producţiei în 
alte secţii, se ivea deseori ameninţarea unor sufocări; 
pentru a evita aceste primejdii, lucrătorii în frunte cu 
inginerul lor făceau tot ce le stătea în puteri. Producţia 
rămânea însă la acelaşi nivel, numai calitatea ei 
excepţională compensa într-o măsură eforturile şi izbutea 
să menţină un oarecare echilibru în balanţa generală a 
producţiei. Plasarea secţiei în perspectivă isca mari 
probleme şi dădea multe nopţi de insomnie cadrelor 
conducătoare ale uzinei. 

Detaşarea lui Muşat la această secţie era considerată ca 
o inspiraţie de geniu de către cel care o provocase: 


inginerul-şef Cerbu. Îşi freca vesel mâinile şi se felicita ca 
un actor în faţa oglinzii. „Acum să-l văd! îşi spunea el. Ori dă 
bir cu fugiţii şi scap de el pentru totdeauna, ori e îngăduit 
acolo, şi atunci voi scăpa de multe griji.” 

Tânărul fusese rareori chemat în acea secţie, şi chiar 
atunci părerile lui nu stârniseră reacţii imediate pozitive 
sau negative. | se mulţumise politicos, fără să se uite să i se 
adauge că opiniile vor fi chibzuite şi se va trage concluzia 
cea mai nimerită, cea mai potrivită momentului respectiv. 

— Aveam nevoie de un inginer, îl primise Aburel în prima 
zi. Să vedem însă care va fi părerea muncitorilor. Au auzit 
câteva vorbe despre dumneata... Dar, trebuie să-ţi spun 
sincer, fiecare muncitor de aici e un fel de loma 
Necredinciosul. 

Zilele care treceau parcă-l înăbuşeau pe Muşat. 1 se 
părea că nu face nimic, că se zbate neputincios ca un peşte 
pe uscat, urmărit de priviri curioase, când ostile, când 
îngăduitoare. Era un fel de umbră a şefului secţiei. Nu 
pentru că ar fi vrut el aceasta, ci pentru că inginerul îl 
invita mereu să se ţină după dânsul, chiar dacă nu avea 
altceva de făcut decât o simplă formalitate birocratică. Dacă 
se iveau situaţii complicate însă, Muşat era trimis în birou, 
pentru a rezolva „chestiunile curente”, adică semna hârtii, 
cereri de materiale, bonuri de aprovizionare, sau 
răspundea întrebărilor întâmplătoare puse de _ unii 
muncitori cu privire la probleme tehnice lipsite de orice 
interes. 

Aburel nu privea cu ochi buni sosirea lui Muşat acolo, mai 
ales pentru faptul că fusese trimis disciplinar. Acest lucru 
lovea în prestigiul secţiei. Nimeni, niciodată nu mai fusese 
trimis disciplinar în secţia întâi; poate de câteva ori 
lucrători şi maiştri din această secţie fuseseră pedepsiţi cu 
transfer disciplinar în alte unităţi ale uzinei, dar erau 
primiţi acolo cu onoruri şi însărcinaţi cu rezolvarea sau cu 
dirijarea celor mai grele operaţii tehnice. De aceea îl trata 
pe Muşat cu dispreţ ascuns, neinteresându-se niciun 


moment de posibilităţile lui, despre care auzise remarci 
favorabile, chiar admirative în alte secţii. De două ori Muşat 
încercase să intervină în disputele de specialitate dintre 
Aburel şi tehnicienii lui. Fusese însă rugat să-şi păstreze 
opiniile pentru alte ocazii. Soluţiile pe care le întrevăzuse el 
erau mai simple şi mai eficiente decât cele descoperite cu 
prilejul disputelor. Mai târziu, îi spusese acest lucru şefului 
secţiei. Acesta îi ripostase fără blândeţe: 

— Tovarăşe inginer! Fiecare mecanism devine cu timpul o 
problemă în sine. Se îmbogăţeşte sau sărăceşte, se 
complică sau se simplifică, nu mai rămâne ceea ce era 
odată în manual. Aşa cum un inel făcut odată s-ar putea să 
nu se mai potrivească peste un timp pe degetul aceluiaşi 
om, tot astfel şi o idee, chiar foarte clară şi precisă, făcută 
iniţial despre o maşină s-ar putea să nu mai îmbrace peste 
un timp acea maşină... 

— Cred că faceţi undeva o greşeală. Nu principiile şi 
legile ştiinţifice se schimbă, cele adevărate... Cred că se 
schimbă părerea noastră despre ele... adică părerea 
noastră activă... calitatea opticii noastre... legătura noastră 
cu ele... O lege mecanică văzută foarte de aproape, adică 
văzută în reprezentarea ei, te poate înrobi... începi să 
confunzi legea cu reprezentarea ei particulară, poţi ajunge 
chiar la fetiş... Minunea adevărată o conţine însă legea, 
formula... Eu cred că aici există un anumit fetişism... Mă 
iertaţi că vă spun, dar sunteţi un inginer tânăr... Aici în 
secţie e o confuzie, o mare eroare. Esenţa activităţii aici o 
constituie calitatea muncii practice, nu calitatea gândirii... 
Eu nu condamn pe nimeni. Înţeleg utilitatea concepţiei de 
aici... Dar pentru că aţi formulat o anumită teorie... 

— E nemaipomenit! se înfuriase Aburel. E prima dată 
când ni se face o asemenea critică... Ce teorie specială ai 
conceput dumneata aici? Ai văzut piesele pe care le 
confecţionăm? 

— Ştiu... Credeţi că lentilele pe care le-au şlefuit Galileu 
sau Spinoza reprezintă geniul lor? Credeţi că lentilele care 


se fabrică la Jena astăzi sunt inferioare celor de atunci? 
Geniul lui Galileu şi al lui Spinoza nu se reduce la lentile. 
Câteva maşini din Jena sunt capabile să şlefuiască lentile 
infinit mai bune. Geniul lor se confundă ou optica 
geometrică, se confundă cu formula care le-a indicat forma 
şi calitatea lentilei. 

— Ce vrei să spui dumneata cu această teorie? 
Bineînţeles că nu o contest... 

— Există în lumea aceasta formule pe care poate că noi 
încă nu le-am găsit... Formule care transformate în 
mecanisme, în tehnică, pot confecţiona fără niciun efort 
uman tot felul de bijuterii... 

Aburel îi zâmbise superior. 

— Sunt în secţia noastră câţiva tehnicieni care ar putea 
să iasă victorioşi în asemenea concursuri de teorie... Şi eu 
am fost Încărcat de visuri... Şi eu am sublimat teoria în 
maşini extraordinare, am visat, ca şi dumneata probabil, un 
perpetuum mobile, de aceea nu mă supăr prea tare... Eşti 
încă tânăr, ai tot dreptul să visezi... 

la lucruri mari, revoluţionare. Să ştii însă că între 
formula aceea de sinteză şi realitatea pe care o distribuie 
aplicaţiile ei este o mare distanţă, sunt mari deosebiri, 
uneori contradicții, răzvrătiri... 

— Nu se poate! Numai dacă este înţeleasă greşit formula, 
numai dacă i-am adresat întrebări eronate... Nu ea e de 
vină... noi, cei care am întrebat-o prost, suntem de vină. I- 
am smuls răspunsuri inexacte, am siluit-o... Mă miră foarte 
mult... Nu puteţi fi un rob al rutinei. lertaţi-mă dacă... 
Uitaţi-vă! S-a făcut întuneric afară. Pot eu să vă spun căe 
lumină? 

Aburel nu putea să-şi astupe urechile la unele adevăruri 
pe care le conţineau cuvintele lui Muşat. Îl privea parcă mai 
înţelegător, cu un fel de înţelegere dureroasă însă. Îşi 
închipuia că e un visător care priveşte noaptea stelele şi 
confecţionează în  mintea-i  înfierbântată mecanisme 
înspăimântătoare prin forma şi puterea lor. Era încă un rob 


al teoriei. Aşa cum fusese şi el la început. Îşi amintea cu 
durere tragedia primilor ani petrecuţi în secţie. Cu cât 
entuziasm, cu cită hotărâre luptase pentru modernizarea 
secţiei! Cu cită greutate înfruntase conflictele dintre el şi 
tehnicienii secţiei pentru a-şi pune în aplicare marele vis: 
automatizarea tuturor operaţiilor. Aproape un an şi 
jumătate munciseră toţi disperaţi, copiind maşini, inventând 
altele noi, reparând altele vechi, pentru a crea acea linie 
automată pe care teoria, formulele o prevedeau sigură, 
funcţionând ca un ceasornic. Amintirea se confunda cu 
momente de groază. Il se părea că-şi jefuise tovarăşii de cele 
mai frumoase clipe ale vieţii, pe unii chiar de speranţă. 
Munciseră toţi voluntar, entuziaşti... Şi ce se alesese din 
toată descărcarea de energie, din risipa aceea nedreaptă 
de puteri?... Nişte cadavre, nişte mormane de fier vechi 
care umpleau o magazie, undeva într-un colţ uitat din 
curtea uzinei. Linia automată nu funcţionase nicio secundă. 
Se năpustiseră asupra ei cu ultimele puteri. Aproape o 
imploraseră. Zadarnic! Rămânea mută şi imobilă. Defectul 
era prea adânc, prea general, capacitatea şi dorinţa lor nu-l 
puteau constata. Se recunoscuseră depăşiţi, învinşi. Cu 
timpul, aproape uitaseră acea încercare temerară. Din când 
în când doar, Aburel simţea un fior săgetându-i inima dacă 
se găsea din întâmplare în preajma acelei magazii care 
închidea, ruginită, obosită, murdară, mormântul unui vis... 
Noul inginer parcă voia să-i repete eroarea. Era încă un rob 
al teoriei. Aburel îl privi cu îngăduinţă şi compătimire. Viaţa 
de toate zilele îi va şterpeli pe neobservate fantezia şi va 
ajunge astfel un om întreg. Tehnica, întâlnire cu duritatea 
metalului, cu forma imobilă a reprezentării îl va deştepta. 
Îşi va da seama, până la urmă, că lumea e compusă din 
metal, metal, metal... 


Era în secţie un muncitor, Ştefan Neculai care îi întrecea 
pe toţi ceilalţi prin fineţea şi precizia lucrului său. Executa 
la maşina lui adevărate capodopere de metal. În cei 
aproape 30 de ani de când muncea în uzină şi în cei 20 de 
ani de când nu se clintise din secţie, se obişnuise cu toate 
maşinile. La oricare din ele ar fi lucrat, era neîntrecut. De 
câţiva ani nici nu avea o muncă precisă în secţie. Era un fel 
de maistru cu atribuţii speciale. Sfatul său era foarte 
prețuit de către toţi lucrătorii şi tehnicienii. Mereu răsunau 
chemări de felul acesta: 

— Nea Neculai! N-ai un moment şi pentru mireasa mea? 

Nea Neculai îşi găsea întotdeauna timp pentru a 
blagoslovi şi întări cununiile dintre lucrători şi maşini. De 
cele mai multe ori însă, era găsit la vreuna din maşini, fie că 
se cereau lucrări de înaltă calificare fie că lipsea muncitorul 
care robotea la acea maşină. Nea Neculai se bucura în 
toată ziua de un prestigiu enorm. Nu numai pentru 
calitatea şi diversitatea profesiei sale. Mai avea însă şi patru 
băieţi, nişte vlăjgani frumoşi, care lucrau toţi în aceeaşi 
uzină şi făceau să se rostească foarte des numele Neculai. 
Şi mai avea şi nişte state de serviciu, care-l ridicau în 
rândurile celor mai conştienţi muncitori. Era sufletul şi 
mândria secţiei. Fără el oamenii s-ar fi simţit stingheriţi, 
nesiguri, în loc să lucreze, l-ar fi căutat cu privirile. 

Într-o zi când Muşat îl înlocuia pe şeful secţiei plecat 
undeva într-o misiune specială, omul acesta de obicei vesel 
şi sigur îşi făcu apariţia în birou, înfăţişând o mutră jalnică: 

— Un bucluc la maşina a şasea, tovarăşe inginer! Mi-am 
bătut capul şi eu, şi alţii, degeaba! Parcă i s-ar fi încurcat 
maţele. Merge, stă, ţipă, răguşeşte. Nu ştiu ce e cu ea. 

Muşat îşi amintea maşina. Nu prevăzuse nicio avarie. Un 
accident neobişnuit. Dar care puteau fi cauzele? Nea 
Neculai îi făcu iute o demonstraţie. Găurile fine pe care le 
scobea maşina în metal erau neregulate; intermitenţele de 
pătrundere ale burghiului erau însă cele dintotdeauna. 


— Eşti sigur, nea Neculai, că nu e aici o deosebire? 

— Maşina asta e podoaba mea, îi răspunse bătrânul. Am 
lucrat ani de zile la ea. Mi-o cunosc cum îmi cunosc palma. 
Răspunde întocmai la apăsare. 

Problema de bază era excluderea unei schimbări în 
ritmul intermitenţelor. Dar aceasta nu mai era o problemă a 
ştiinţei, ci a omului. Intermitenţele de pătrundere şi 
scoatere ale burghiului erau rezultatul unei atente şi 
îndelungate experienţe. Efortul muscular, izbindu-se de 
contraefortul metalului găurit, indica secunda când trebuia 
scos burghiul şi eliberat şpanul. Ştiinţa nu putea să 
intervină în acest caz. Intre om şi maşină se crea o relaţie 
ciudată. Omul acţiona instinctiv. În clipa când excluse 
posibilitatea unei schimbări intenţionate în ritmul 
intermitenţelor, Muşat descoperi cauza defectului. Era un 
accident banal, pe care-l putea repara în câteva minute. 
Făcu chiar mişcarea necesară. Încremeni însă cu mâna pe 
mecanism. Un gând neaşteptat îi fulgeră prin minte. Simţi 
că maşina e pe cale să se răstoarne şi o opri într-o poziţie 
care sfida legile mecanicii. 'Totul se petrecea în mintea lui. 
Până atunci, lucrătorii îl priviseră pe furiş. Observându-l 
aplecat, paralizat într-o atitudine pe care nu şi-o puteau 
explica, holbară ochii spre el. Aşteptau. Minute, minute... 
Timpul trecea fără ca inginerul pe care-l aduseseră în faţa 
acelui examen să-şi îndrepte trupul şi să-şi continue 
mişcarea. Îşi reluară lucrul, aruncându-i din când în când, 
cu coada ochiului, priviri neîncrezătoare. 

Gândurile roiau în mintea tânărului. Descoperise una 
dintre cele mai ciudate poziţii mecanice. Mişcarea verticală 
şi cea orizontală încetaseră de a mai fi legi în acel caz 
particular. Descoperise o poziţie şi o mişcare înclinată, 
căreia încerca să-i determine unghiul. Faţa i se lumină. 
Valoarea unghiului nu mai era o taină. Era exact aceeaşi ca 
în cazul formării curcubeului. Burghiile puteau să acţioneze 
şi la o asemenea înclinaţie, poate chiar cu mai mare 
precizie. 


— Nea Neculai, spuse el după o tăcere lungă de aproape 
un ceas, dumneata crezi că se poate găuri la o înclinaţie de 
42 de grade? 

Muncitorul se uită la el ca la o arătare din altă lume. 

— Cum adică? Ce vreţi dumneavoastră? Noi... adică eu, 
v-am chemat pentru altceva... Adică... Dumneavoastră 
credeţi că se poate găuri aşa? (Făcu un gest cu mâinile, 
pentru a arăta poziţia şi înclinarea maşinii.) Păi cum, 
tovarăşe inginer? Şi lichidul de răcire cum ajunge în trupul 
metalului? Ni se sfărâmă burghiile ca acele... 

— Cum? râse Muşat. Vino cu mine la robinet, să vezi cum. 
Dar mai întâi să reparăm, să descurcăm intestinele... 

Prin câteva mişcări, Muşat aduse maşina în stare de 
funcţionare. Nu-i lăsă răgaz lui nea Neculai să vorbească, îl 
luă după el la robinet. Dădu drumul la apă. Curgea un fir 
subţire. Apoi scoase un creion din buzunar şi-l înclină în 
faţa lui nea Neculai, apropiindu-l de valoarea presupusă a 
unghiului. Duse apoi creionul sub firul de apă şi începu să-l 
rotească. Forţa centrifugă ajuta apei să coboare pe creion, 
în acea poziţie înclinată, şi să ajungă la vârf. Adică în locul 
unde burghiul ar fi atins carnea metalului. Niciun strop nu 
se pierdea. Apa cobora docilă spre vârful creionului. 

Muşat nu-şi închipuia că experienţa aceea simplă va 
deveni mai târziu una dintre căile care-l vor purta spre 
triumf şi nenorocire. 

Nu era numai nea Neculai lângă el. Aproape toţi 
lucrătorii secţiei făcuseră roată în jurul lui şi se minunau 
observând simplitatea experienţei. 

— Şi cu problema aceea? întrebă încurcat nea Neculai. 
Ştiţi... De fapt noi am vrut să vă punem la un fel de probă... 
Aşa, ca să... ca să ne cunoaştem. Aşa ca să vă putem spune 
din toată inima că sunteţi binevenit în mijlocul nostru... Alţii 
or fi ei cum or fi... dar noi ne înşelăm foarte rar asupra 
omului... 

Muşat se emoţionă. Nu ştia ce să răspundă. Oamenii 
văzându-l stângaci, se retraseră în tăcere la maşinile lor. 


Peste un sfert de oră, Muşat auzi vocea Lianei la telefon. 


3 


Muşat se plimba de multă vreme prin cameră, îmbrăcat, 
gata de plecare. Se uita mereu la ceas, dar nu îndrăznea să 
plece. Calculase de câteva cri drumul până în oraş, viteza 
autobuzului, opririle în staţii, întârzierile la intersecţii, 
distanţa de la staţie până în centru. Făcea tot felul de 
presupuneri, introducea probabilităţi, îşi fixase o oră limită 
de plecare, dar tot nu se îndura să părăsească încăperea. 
Era agitat, nu voia să se gândească la nimic altceva decât la 
distanţa care-l separa de punctul de întâlnire. Refuza cu 
încăpățânare să-şi aducă măcar o imagine, măcar o 
amintire în faţa ochilor închişi. Când simţea că e gata să fie 
invadat de contururi tulburi, reîncepea calculele. Făcuse un 
pact cu sine însuşi, cu gândurile lui, cu simţurile lui, un pact 
absurd, inutil, pentru că nimic nu se supunea acelui pact. 
Era un freamăt continuu într-însul; ştia că se lasă târât intr- 
un vârtej, dar mai ştia — cât de sigur ştia! — că în clipa 
când va ajunge în mijlocul vârtejului, şi freamătul, şi 
vârtejul se vor anula reciproc. Va fi pretutindeni o linişte 
simplă, duioasă ca după o poezie. Nu voia să vadă nicio 
imagine, nu voia să audă nicio amintire, nu voia să ştie dacă 
răneşte pe cineva sau dacă mângâie pe cineva, nu voia să 
ştie dacă e crud sau blând, nu voia să ştie dacă alunecă sau 
se înalţă. Ar fi vrut să trăiască senzaţia suspendării. Invidia 
imaginea simplă, elementară a norilor, invidia zborul tăcut, 
inconştient, nesigur al fulgilor de zăpadă. Suspendarea. În 
timp, în spaţiu, în gânduri, în simţuri. 

Ora limită fugise. Alergă după ea. Autobuzul sosi cu 
întârziere, călătorii se înghesuiau la fiecare staţie spre 
centru, şoferul nu vădea nicio grabă, la cea mai crudă 


intersecţie semnalul de trecere era liber, la o staţie nu 
cobori şi nu urcă nimeni, la alta aproape se goli autobuzul. 
Sări în ultimul moment. Era staţia la care trebuia să 
coboare şi el. Mergea grăbit. Întârziase ou câteva minute. 
Nu era însă nimeni acolo; încă nu-l aştepta nimeni Tremură. 
Dar o văzu venind. Ajunsese în mijlocul vârtejului. Liniştea 
care-l învălui ca o vrajă şi-o imaginase cândva la capătul 
unor calcule absurde. 

Din depărtare, Liana nu-l recunoscuse. Vedea silueta unui 
bărbat puternic, înalt, elegant. Se opri în faţa lui, mirată, 
surâzând întrebător. Pe nesimţite însă, zâmbetul i se topi. 
Auzi vorbele lui, şi vorbele aminteau o lume pe care de 
multă vreme încerca să o uite. 

— Încă am impresia că sunt stupid şi străin. Am făcut un 
mare efort... parcă l-aş fi dezbrăcat pe cineva... 

Liviu m-a determinat, el, prin câteva cuvinte azvârlite în 
neştire... 

Dacă ar fi avut puteri, Liana s-ar fi întors din drum. Îşi 
amintea cuvintele lui Liviu: 

„Ştii cât de uşor pot să-l schimb într-un. Dandy?” îl 
schimbase. Dar nu într-un dandy. Îl schimbase într-un 
bărbat din care iradia puterea, o putere liniştită, sigură, 
care nu poate fi îndoită. Oare voise să i-l dăruiască Liviu cu 
un gest de supremă îngăduinţă sau de suprem dispreţ? 
Oare îşi continua Liviu opera începută într-o noapte de 
ură?... Era ilogic să-şi pună asemenea întrebări. Venind 
spre el, Liana simţea în acelaşi timp că se îndepărtează de 
el. Aşa credea, sau poate aşa spera. 

— Există o mişcare de apropiere care depărtează? se 
pomeni ea întrebând. 

— Nu ştiu, răspunse el. Adică nu ştiu la ce te referi. Dacă 
ne imaginăm un corp fugind prin spaţiu după alt corp şi 
amândouă au aceeaşi viteză şi aceeaşi direcţie... cred că se 
vor întâlni la infinit. Dacă ne imaginăm, terestru, un om 
fugărit de un tigru, să sperăm că se vor depărta unul de 
altul. Există şi o mişcare interioară, Liana, în care nu poţi să 


fixezi direcţii, limite şi viteze. E ca un vârtej în care se 
unesc,  pierzându-şi identitatea, toate elementele 
constitutive ale... ale unui obiect, ale... N-aş vrea să te 
înşel... ale unei anumite forme în care s-a condensat 
materia. 

— Ale unei fiinţe umane? întrebă Liana. 

— Da... Am vrut să... Mi s-a părut mai... mai necesar de 
definit altfel. 

Intrară în acelaşi restaurant, se aşezară la aceeaşi masă. 
Localul era plin. Distanţa dintre mese anula exactitatea 
vorbelor, aduna totul într-o larmă confuză: veselie, tristeţe, 
tăcere, nepăsare. Responsabilul îi recunoscu, îi salută şi se 
prezentă la masa lor, după câtva timp, cu braţele încărcate 
de tăvi. De astă dată aşteptă preferinţele speciale 
îndreptându-şi privirile spre bărbat. Muşat ridică din umeri 
în semn de nepăsare; cel care servea descoperi în gestul 
său un semn deosebit de distincţie. Salută, înclinând capul, 
şi le oferi repede liniştea pe care o considera necesară 
acelei intimităţi. 

— Ce mai face ignoratul care te îndurerează atât? 
întrebă Liana după un moment de tăcere. 

— Nu ştiu. Ne-am despărţit... adică ne-am îndepărtat. Am 
fost mutat disciplinar într-o secţie de producţie. 

Liana se sperie, deşi nu simţise nicio notă de regret sau 
de mânie în glasul lui. Se sperie totuşi, pentru că şi-l 
închipuia aşa cum era: nepăsător, indiferent, liniştit, chiar 
dacă ar fi fost coborât în fundul unei gropi şi ar fi început să 
se azvârle bulgări peste el. Deveni tristă, şi el o simţi. 

— Nu s-a întâmplat nimic... Ba da... Poate s-a întâmplat 
ceva frumos. Azi am trăit o mare bucurie. Am avut impresia 
că mai mulţi oameni mi-au spus că sunt al lor. M-au 
înduioşat, liana. M-au înduioşat pentru că nu am făcut încă 
nimic pentru ei. Parcă au citit undeva în mine că vreau să 
fac... Nu ştiu... Poate că au judecat mult mai simplu; eu 
vreau să rămân însă la această părere. Să cred că m-au 
judecat pentru ce voi face. Nu e superb, Liana, să-ţi închipui 


că auzi asemenea vorbe: „Cât de frumos ne veţi clădi visul! 
Vă mulţumim...”? Vei putea vreodată să te sustragi unei 
asemenea judecăţi, s-o dispreţuieşti, s-o trădezi? Cine ar 
putea fi atât de indiferent şi de crud? 

— Crezi că numai indiferenţă şi cruzime trebuie pentru 
asta? spuse Liana, cu gândurile în altă parte. Încerc să mi-i 
închipui pe cei care gândesc altfel, pe cei care... Spune-mi! 
Ar putea să existe o singură stea pe cer? 

— Nu ştiu, Liana. O singură stea pe cer... Oare nu s-ar 
prăbuşi toată estetica? Oare cum am simţi-o? Ca un 
incendiu? Ca o licărire fără valoare? Nu. Niciodată nu i-am 
putea identifica valoarea. Cred că am ignora-o, cred că am 
considera-o un fenomen absurd; poate că nici n-am izbuti s- 
o vedem. S-ar topi singură în infinit, n-ar lăsa nicio dâră în 
amintirea nimănui. O singură stea nu te poate învăţa să 
iubeşti lumina, pentru că nu ştii dacă ea este sau nu este 
lumină... 

Rămăseseră doar două păhărele pe masă. Spaţiul alb, 
gol, îi unea din nou. El îndrăzni s-o privească. Parcă era un 
petic de azur refugiat între nori. Culoarea senină îi 
mărturisea parcă tinereţea. Braţele şi gâtul albe ca 
marmura îl înfiorau. Se uita la ea altfel; voia s-o cunoască în 
expresia în care ne întruchipau valurile din ea. O simţea 
plină de valuri şi o vedea imobilă, marmoreană, stranie, ca o 
statuie. Oare îşi înăbuşea mişcarea? Ce putere cumplită 
durase acele zăgazuri? De ce? Oare simţea că o încercuise 
într-un perimetru fără deschizături, peste care el nu voia să 
păşească? De aceea îşi oprea valurile? Sau poate că ea îi 
sugerase imaginea acelui perimetru, pe care el nu putea să- 
Il calce? Nu putea, sau n-avea voie să-l calce? Nu-şi 
atinseseră niciodată mâinile, nu-şi  întâlniseră decât 
privirile, şi de câte ori şi le întâlneau, unul şi le retrăgea, 
sau (poate amândoi odată; n-avea de unde să ştie. Ştia că 
nu. Poate păşi peste cercul care o înconjura. Dacă i-ar fi 
atins o singură dată mina, n-ar mai fi putut s-o vadă nici 
măcar în acel cerc atât de îndepărtat. Şi-ar fi întunecat şi 


amintirile. Undeva ar fi rămas singur. Poate că la capătul 
unui drum îl aştepta o durere, o sfâşiere, poate că-l aştepta 
o mare linişte, începea să înţeleagă, să simtă imaginea 
apropierii care îndepărta. 

Tăcerea o ataca pe Liana cu amintiri. Una singură i se 
părea neverosimilă şi mai ales ireversibilă. Pentru că 
existase. Dacă ar fi fost o simplă eroare a fanteziei! Dar nu, 
era o amintire trăită. Cu senzaţii calde, cu braţe reale, cu 
speranţe ancorate în infinit, cu convulsii, cu dureri, cu fum 
de ţigară, cu vorbe, cu tăceri, cu uimiri... Se oprise în faţa 
unei vitrine de anticariat. Zece, poate douăzeci de secunde. 
Privea ilustrațiile unei cărţi. Dacă n” ar fi văzut acele linii 
pure în foile cărţii deschise, dacă anticarul ar fi aşezat 
cartea în rândul celorlalte, după câteva secunde ar fi plecat. 
Ce altceva putea s-o intereseze în vitrină? Nu era nicio altă 
noutate. Douăzeci de secunde. leşeau studenţii de la 
Politehnică. Era gata să plece. Simţea mişcarea în vârfurile 
picioarelor. 

Câteva secunde. O oprise o întrebare, poate mai puţin 
banală, rostită însă de vocea unui necunoscut. Se întorsese 
surprinsă, îi văzuse faţa, mai auzise câteva cuvinte, 
intraseră împreună în anticariat. Apoi într-o cofetărie... 
Apoi... A doua zi în Grădina Botanică... A treia zi la Bordei, 
rezemaţi de balustrada podului... Apoi... Multe, multe zile, 
uimită pe bulevarde, prin parcuri, pe stadioane... Apoi 
nopţile... Pentru că un anticar oarecare deschisese o carte 
cu ilustraţii. Pentru că anticarul acela necunoscut avea gust 
artistic... Poate pentru că la şaptesprezece sau la douazeci 
sau la treizeci de ani un om oarecare intrase intr-un muzeu 
sau vizitase o expoziţie de pictură... De ce omul acela nu 
fusese un contabil sau un arhivar, sau orice altceva?... Cât 
de absurdă era!... Şi totuşi, cele douăzeci de secunde în 
faţa vitrinei alteraseră linia vieţii ei... 

Auzi un clinchet uşor de pahar ciocnit. Duse şi ea mina 
spre pahar. Niciodată mâinile lor nu fuseseră atât de 
aproape. Dacă i-ar fi tremurat mina, poate că ar fi atins 


degetele lui. Oare ar putea să-i tremure? înclină încet 
paharul. Se atinseră numai cristalele. Zgomotul aproape nu 
se auzi. Se lăsă îmbătată de aroma lichidului. Cât de uşor s- 
ar fi putut umple cu alte arome, cu alte puteri! Oare de ce, 
oare de ce există în om simţul de posesie? De ce se zbate în 
el când întâlneşte alt om? De ce nu-şi închipuie că se 
întâlneşte cu o adiere sau cu o melodie? 

— Aş vrea să-mi vorbeşti despre... 

Despre ce să-i vorbească? Se uită la el şi-l văzu deodată 
palid. Îşi opri vorbele. Mâinile, braţele se desfăcură intr-un 
gest de indiferenţă. Putea să vorbească despre orice. El îşi 
amintise o întrebare, o dorinţă veche, pe care o auzise 
cândva. Li fusese teamă că se va rătăci din nou pe malul 
unei ape cu oglinzi. Şi descoperi că e crud, că răneşte pe 
cineva pe ascuns. Va trebui să implore iarăşi liniştea 
vârtejului. Şi totuşi, avea nevoie de senin, de azur, de 
contururi vii. Nu putea să se înece numai în amintiri. 

Liana deveni intenţionat prozaică. 

— Cel despre care am vorbit mai demult e la aceeaşi 
masă, în acelaşi loc, poate chiar în acelaşi grup. 

Muşat se uită o dată cu Liana spre masa de lângă 
coloane. Cerbu îşi înclină distins capul. 

— Oare ce se petrece în viaţa acestui om? întrebă Liana. 
Ce pasiuni are? Poate că suprema lui fericire este să se 
vadă la acea masă, înconjurat de un grup care-i admiră 
distincţia; oamenii aceia din jurul lui simulează poate 
admiraţia, în speranţa că va achita el nota. Sau e atât de 
impunător, încât vor simţi o onoare făcând ei plata. Le vor 
spune nevestelor, care-i aşteaptă ou sacoşa pregătită 
pentru piaţă, că i-au oferit o masă inginerului-şef. D. 
Cerbu... lartă-mă că sunt crudă. Mi se pare însă că îl aud 
acum dispreţuindu-te, lăudându-se că ţi-a dat nota care ţi 
se cuvine... Cum aş putea să te ajut să deosebeşti oamenii? 

— Cât de vehementă poţi fi, Liana! Se vor întuneca toţi 
aceştia la vremea lor în umbra unor piramide. 


— Nu! Nu se vor întuneca! Sunt îndurerată. De aceea 
vorbesc astfel... Nu vezi că vor să te acopere într-un nor de 
praf?... Tu nu-ţi dai seama. Ei se simt, se cunosc, îşi 
împrumută pe nevăzute gândurile şi puterile. Ah!... 

Liana nu putea să uite faţa lui Liviu, reflexele de oţel de 
pe faţa lui în momentul când se despărţise de el anulându-i 
orice încercare de a-şi aminti. 

— Nu te înspăimânta pentru soarta oamenilor care au 
mâinile ocupate de unelte. Sunt prea mulţi, Liana, pentru a- 
i acoperi un nor de praf. Numai respirându-l, şi tot l-ar 
risipi. Gândeşte-te mai bine că ar putea crea unelte care 
vor înlătura tot praful din lume, care vor topi orice arme, 
orice platoşe, unelte care vor schimba gândurile, nu 
siluindu-le... Cui îi va trece prin cap să fure de la altul ceea 
ce are? 

— Ştiu, ştiu, ştiu! şopti ea cu respiraţia întretăiată. lubesc 
şi eu ca şi tine ceea ce se va întâmpla. Am acest drept de a 
iubi, pentru că simt convinsă că va fi ceva frumos în viitorul 
lumii. Au năvălit peste mine gânduri şi amintiri care m-au 
făcut poate rea, crudă, dar nu nedreaptă. Nu vreau să mă 
mai gândesc la toate acestea. Mă obosesc. Aş vrea să simt o 
ameţeală plăcută... 

Imită gestul lui ciocnind uşor paharul. Sorbi încet, rar 
licoarea ameţitoare, apoi întrebă relaxată: 

— Ce s-a întâmplat în lume în noaptea de 10 noiembrie? 

Şi faţa lui se schimbă auzind întrebarea. Ochii căpătară 
străluciri profunde, cutele de pe frunte se adânciră. Vorbele 
parcă se auzeau de departe. 

— Nimeni nu ştie sigur ce s-a întâmplat în noaptea aceea. 
Un tânăr îmbrăcat în haine militare — n-avea nici 24 de ani 
— poposise intr-un sat undeva lângă Ulm, în toamna anului 
1619. Stătea aproape tot timpul lângă o sobă caldă, într-o 
cameră mică, şi gândea. Gândea de multă vreme. Din 
copilărie. Se hrănise cu tot ceea ce oferise spiritul până 
atunci lumii. În noaptea de 10 noiembrie, celulele 
suprasaturate s-au răzvrătit. S-au răzvrătit de trei ori în 


acea noapte. Cele trei reprezentări s-au închegat în ceva 
precis, simetric, indestructibil. El nu ne-a mărturisit decât 
emoția şi fierbinţeala acelei nopţi, sublimarea gândurilor 
sale, şocul care i-a luminat dintr-o dată mintea. Mai târziu 
au apărut în lume fulgerele de lumină ale acelei nopţi. Şi 
astăzi mai strălucesc undeva pe cer... 

Făcuse o pauză. Parcă-şi aduna gândurile. Sau poate îşi 
filtra emoţiile. Liana uitase de orice. Il asculta. 

— Unii cred că s-a născut atunci filosofia modernă. La 
baza cunoaşterii, a adevărului s-au instalat criteriile 
raţiunii... Alţii cred că s-a născut atunci ştiinţa modernă. 
Existenţa lumii începea să fie determinată de legi precise, 
necesare. A apărut ideea mecanismului naturii. Eu vreau să 
cred că atunci s-a născut mathesis universalii... 

Liana clătină încet capul. 

— Abia acum ştiu despre cine este vorba... 

— Oare ne vom putea noi imagina vreodată ce a însemnat 
pentru omenire constituirea matematicii universale? Astăzi 
vedem ca pe un lucru firesc evoluţia gândirii matematice 
prin Pascal, Spinoza şi Leibniz. Fără izvorul acela plin, 
puternic, limpede, fără acel torent care i-a prins pe toţi în 
şuvoi, oare pe ce treaptă am fi rămas? Nu ştiu dacă înţelegi, 
Liana... Era atâta neorânduială şi confuzie printre numere, 
în capul acelora care foloseau ştiinţa numerelor... Şi 
deodată, un tânăr înţelege că orice proporţii şi mărimi se 
pot exprima geometric. Orice mărime poate fi imaginată ca 
o curbă şi deci căutată în geometrie, şi orice curbă poate fi 
exprimată în simbol şi deci introdusă în algebră. Mărimile 
devin curbe, curbele — simboluri, aritmetica devine 
geometrie, geometria — algebră, şi totul la un loc — 
matematică. S-a născut era curbelor geometrice, care va 
oferi raţiunii matematice un spaţiu imens, liber pentru orice 
îndrăzneli. Curbele vor fi puse în relaţii cu alte noţiuni 
geometrice, şi lumea se va îmbogăţi cu cel mai preţios şi 
mai necesar instrument matematic: calculul diferenţial şi 
integral... Pentru că în noaptea de 10 noiembrie 1619, 


undeva lângă Ulm, un tânăr de 24 ani s-a răzvrătit 
împotriva ignoranței cu cele mai pure cristale ale spiritului 
său... 

— Dacă am avea toţi puterea şi îndrăzneala să ne 
pregătim pentru o asemenea noapte! spuse visătoare Liana. 
Nu vreau să rănesc prin vorbe colorate un adevăr, nici nu 
vreau să mă împodobesc ou idei pe care mi le sugerează. 
Sunt o ignorantă în multe privinţe şi declar aceasta fără să 
vreau să mă pun la adăpost sau să încerc să atrag atenţia 
asupra mea. Crede-mă, nu urmăresc înţelesuri şi efecte 
literare. Nici n-aş fi capabilă de aşa ceva în apropierea ta. 
Mă gândesc însă la acele curbe, la marginea lor. Unii caută 
să calculeze cu ele spaţii virgine în infinit. Alţii însă le 
folosesc la altfel de calcule, la calcule meschine, de buzunar, 
sau le viciază transformându-le în trepte mărunte, pentru a 
se înălța cu câţiva centimetri mai sus decât semenii lor. Tu 
nu-l vezi? Pe el şi pe celălalt şi pe alţii. Au şi identitate. Stau 
în capul mesei, gesticulează, râd tare, ca să atragă priviri, şi 
atunci scot bricheta şi îşi aprind ţigara cu un gest care ar 
trebui, el singur, să te îngenuncheze; apoi slobozesc fumul 
ca şi cum ar face un dar suprem aerului şi privirilor din jur; 
apoi leapădă scrumul cu o mişcare pe care — dacă ar şti, 
ignoranţii! — i-ar îngădui-o poate lui Hamlet în marele 
monolog. Oare somnul, somnul lor de toate nopţile, prin 
care se antrenează ou ideea morţii, fără să ştie, îl oficiază 
cu aceleaşi gesturi? Şi visele pot oare să fie atât de blânde 
şi să nu-i zgârie? Aş vrea să joc într-o piesă cu asemenea 
eroi. Nu ştiu cât de bună artistă sunt, dar cred că i-aş face 
şi pe ei să mă aplaude. 

— Eşti foarte pornită, Liana, împotriva... 

— Nu te speria î îl întrerupse ea. Împotriva unor oameni 
puţini. Nu sunt mulţi, sunt puţini; de aceea îi poţi deosebi, 
şi-i poţi dispreţui, şi-i poţi un, pe fiecare în parte, cu 
identitatea lui. E singura noastră fericire. Sunt puţini. 

Liana parcă se răcorise. Se rezemă de speteaza 
scaunului, respirând rar, ca după un exerciţiu fizic. Vedea 


cum el îşi apropie palmele, încet, în unghi, până i se 
atinseră degetele. Atunci li se întâlniră iarăşi privirile. Şi se 
priviră multă vreme, căutând fiecare un răspuns sau poate 
o întrebare. Nu se căutau unul pe altul. Căutau altceva: o 
rezistenţă sau o chemare. Niciunul n-avu curajul. Dar se 
simțeau amândoi liniştiţi. Parcă scăpaseră de febră. Parcă 
făcuseră un pact. Ou o mişcare delicată, el îi prinse mâna şi 
o strânse uşor. Nici nu-i simţise căldura. Nici ea. Dar după 
ce îşi îndepărtă mâna, oprind-o totuşi aproape de a ei, mai 
târziu, în tăcerea care se prelungea, începu să simtă 
dogoarea pe care n-o culesese atunci. Şi ea simţea la fel. 

Din celălalt salon răzbăteau ritmuri vesele, gălăgioase. 
Perechile dansau. Liana îl văzu pe Cerbu venind spre masa 
lor. Era sigură că o va invita la dans. O clipă, se gândi să 
accepte pentru a-i spune câteva cuvinte violente în timpul 
dansului. O clipă absurdă, pentru că nu mai dansase de 
multă vreme. Nu suporta ideea că ar putea s-o înlănţuie 
mâinile acelea sau oricare alte mâini. 

— Nu! spuse Liana încet dar ferm înainte să audă 
invitaţia lui Cerbu. Nu pot suporta aceste ritmuri... 

Cerbu nici măcar nu-şi pierdu zâmbetul. 

— Scuzaţi-mă... Nu am venit pentru acest lucru la 
dumneavoastră... Se ştie că nu dansaţi. Voiam să-l întreb pe 
domnul inginer Muşat dacă e nevoie de intervenţia mea 
pentru... pentru a i se crea o situaţie mai favorabilă în 
secţie... 

— Nu, răspunse Muşat. Nu înţeleg pentru ce. 

— Atunci, încă o dată vă rog să mă scuzaţi... 

Se înclină şi părăsi masa cu acelaşi zâmbet pe faţă. Liana 
era stupefiată. La mijlocul distanţei care separa cele două 
mese, Cerbu îşi întoarse capul şi mai salută o dată. 
Zâmbetul era şi mai agresiv. 

— Dacă m-aş căsători cu omul acesta? se întrebă Liana cu 
voce tare. Ca o răzbunare împotriva mea. lar pe el... să-l 
simt în faţa mea ca în faţa unui tribunal... 


Muşat îşi prinse capul în mâini. Palmele îi acopereau 
ochii. Parcă stătea singur la masă. Vocea îi tremura. 

— 'Te-aş ruga să... Nu ştiu... Nu pot să te rog nimic... Dar 
nu €...nueun...nucredcă este numai un ignorant... Mi se 
pare... simt că e şi... e în contradicţie şi cu adevărul... Sau 
poate că e înspăimântător de copilăros... 

După insulta aceea camuflată pe care i-o adresase Cerbu 
şi care o rănise undeva, vorbele pe care le rostise Muşat 
reuşiseră s-o învioreze. Pe faţă i se ivise un zâmbet aproape 
matern. 

— Te-aş ruga şi eu ceva. Ce-ai vrut să spui prin 
„copilăros”? Ce sinteză conţine vorba asta? E o formulă? 

— Nu ştiu, răspunse el. E o sinteză, e o noţiune mai 
cuprinzătoare... Doar ţi-am mai spus. Mi se face milă de el... 
Nu are nicio putere. Doar îşi închipuie că are. N-ar putea să 
reziste dacă ar striga cineva la el. Ar fugi, ar părăsi totul, ca 
un copil. Şi curajul lui e de-a dreptul orb ca al unui copil... 
Şi frica... De aceea nici nu cred că poate face râu cuiva... 

— Intră şi minciuna şi laşitatea în acea sinteză? 

— Cred că da... Dar tot la un mod grotesc, care aminteşte 
de copilărie. E un om simplu, care îşi închipuie că 
reprezintă un personaj important... Aminteşte-ţi de jocurile 
noastre de demult. 

— Mi-e teamă să nu-şi închipuie că reprezintă un Om 
simplu şi adevărat... Ar trebui pedepsit. Eu ştiu ce 
pedeapsă i s-ar cuveni, dar merită oare un asemenea 
sacrificiu? 

— Nu, Liana, nu merită! spuse Muşat cu fermitate. Nu 
mă gândesc la el, mă gândesc la orice sacrificiu, oricât de 
mic. El se va micşora, va ajunge la dimensiunile lui reale, nu 
va putea împiedica legea aceasta. Nu... De ce să topim 
gheaţa cu fierbinţeala trupului gol? 

— Pentru că lumea are nevoie de două secunde de 
adevăr. Dacă are nevoie mai devreme de aceste două 
secunde? Poţi să calculezi necesitatea şi momentul? Poţi să- 
ţi iei tu această răspundere? 


În ochii lui Muşat apăruse parcă o umbră. 

— În acest caz... da! Pot să calculez. Chiar dacă ar trebui 
pentru aceasta să-mi consum toate orele vieţii. Nu-mi cere 
acest efort inuman; crede! Te rog să crezi în cele două 
litere ale afirmației ca într-un rezultat definitiv! 

Liana tremura. Nu mai era stăpână pe ea în acel moment. 
Nu mai poseda nimic. Aparţinea altcuiva, cu toate 
segmentele şi celulele ei. Dacă i-ar mai fi rămas ceva, ar fi 
făcut şi gestul de dăruire. Apoi lumea se întunecă, apoi se 
aprinse din nou, spaţiile, volumele erau aceleaşi; nici 
mişcarea nu încetase în îngrămădirea aceea încâlcită de 
clipe. 

— Cred că voi mai rămâne, spuse ea cu tristeţe. Nu ştiu 
pentru ce... Mă ţintuieşte ceva, aici, în oraşul acesta. Cât de 
mult aş vrea să pot spune ca tine: „Ce frumos este ceea ce 
se va întâmpla!” 


Capitolul IV 
l 


Muşat devenise un om al secţiei. Muncitorii nu mai aveau 
nicio taină faţă de el. Îl amestecau în toate bucuriile şi 
necazurile lor, uneori chiar încercau să-l ia cu ei în excursii 
sau la petreceri. La aceste invitaţii rezista însă. Orele erau 
încă preţioase pentru el. Se scuza încurcat, invocând 
pretextul oboselii şi al studiului. Muncitorii se retrăgeau 
zâmbind, îşi făceau cu ochiul, gândindu-se că în viaţa 
fiecărui om există taine care nu pot să fie dezvăluite. Se 
şuşotea uneori în secţie despre schimbarea la faţă a 
ingineruluil4, se auzea şi numele Lianei în acele şoapte, 
dar totul se făcea cu „pss”-uri, era însoţit de gesturi care 
spuneau mai mult decât vorbele şi învăluit într-o atmosferă 


de mister. „Doamne fereşte să se învârtească vreo vorbă pe 
lângă urechea inginerului nostru!” Denumirea i se aflase şi 
era folosită curent în secţie. 

Orele erau încă preţioase pentru Muşat. Nu-l mai atacau 
ca altădată probleme tehnice încâlcite şi diverse, îşi dedica 
timpul unor studii de sinteză. Revedea experienţa anilor 
trecuţi, căuta să adune toate datele în formula iniţială pe 
care o dezbătea lucrarea veche de diplomă. Doar câteva 
ore pe săptămână erau smulse acestui studiu: acelea în 
care putea fi găsit în sala de gimnastică a uzinei, acelea 
care-i mențineau elasticitatea, puterea, rezistenţa. Lucra la 
aparatele preferate, la inel şi cal cu mânere, urmărit de 
multe priviri curioase. Antrenorii îl rugau uneori să repete 
exerciţiile grele pe care nu le-ar fi putut altminteri 
demonstra tinerilor. Jocul pârghiilor musculare îl înviora ca 
întotdeauna, îi dădea senzaţia că e încă tânăr, puternic, că 
mai poate rezista la multe eforturi. 

Munca în secţie i se părea o destindere; erau momente 
când se simţea printre muncitori ca printre nişte 
excursionişti, într-o vacanţă oarecare. Acasă avea mult mai 
multe treburi de rezolvat, rafturile se cereau mereu 
răscolite, dosare uitate îi ofereau momente în care se 
întâlnea parcă pentru prima dată cu situaţii neobişnuite. 
Relaţia dintre tehnică şi ştiinţă era mereu mai bogată, mai 
diversă, mai complexă. Confecţiona mereu alte chei pentru 
uşa aceea ferecată cu sute de lacăte. 

Convieţuirea ou muncitorii aceia excepţionali îi amintea o 
poezie veche, de multă vreme uitată. Aproape toţi erau 
nişte pasionaţi ai profesiei; aproape toţi îşi priveau cu 
înfiorare obiectele confecţionate în conflictul acela metalic 
pe care-l reprezentau maşina şi materia. Privirea obiectelor 
parcă le înnobila trăsăturile. Atitudinea lor în acele 
momente era aceea a unui om uimit de întâlnirea cu o mare 
frumuseţe. „Lucrătorul în salopetă albastră” îşi dezvăluia în 
tăcere estetica sa. În mintea şi în ochii lui, imaginea 
frumuseţii se completa cu un alt înţeles, nou şi tulburător. 


Frumuseţea cea mai adevărată era aceea care trecea prin 
mina lui, aceea pe care mina lui o dăltuia în materie. Munţii, 
stelele, florile, totul era încărcat de frumuseţe, o frumuseţe 
dureroasă însă, pentru că mâna lui stătea nemişcată; nimic 
nu aşezase şi nu colorase cu braţul lui. Cu mâna lui. Poate 
că şoptea asemeni poetului: „Nu sunt frumoase stelele 
cerului, nu sunt atât de frumoase pentru că nu sunt făcute 
de mâna mea”. Estetica aceea determinată de mişcare avea 
o destinaţie generoasă. Obiectele prin care se sublima erau 
dăruite tuturor oamenilor. Mii, mii, zeci de mii de obiecte, 
dăltuite mecanic, unele chiar ca stelele, strălucitoare, cu 
colţuri ascuţite, erau dăruite din braţe pline tuturor 
oamenilor. Cuprindeau şi ele, în înţelegere cu freamătul 
mecanic, emoție, mişcare, uimire, zâmbete, împreunări de 
pleoape. Şi pe ele le mângâiau mâinile, dar erau dăruite din 
belşug; şi din ele se întregeau maşini, şi cu maşinile se 
înălţau schele geometrice, şi cu schelele se durau reliefuri 
îndrăzneţe, volume bogate, în care oamenii trăiau, cântau, 
lucrau sau ascultau lecţii despre frumos, despre relaţia 
dintre tehnică şi civilizaţie, despre rivalitatea dintre 
minunile naturii şi ale arhitectonicii... îşi amintea versurile 
care negau duios frumuseţea netrecută prin mâinile omului. 

Amintirea poeziei şi priveliştea care-i răscolise prin 
amintiri îl îndurerau însă pe Muşat. Parcă presimţea că se 
apropie un moment care va răni acea frumuseţe. Până 
atunci însă, era nevoie de organizarea simetrică a 
frumuseţii, de a o alătura perfecțiunii. 


2 


Şi în ziua aceea, privind alinierea perfectă a grupului de 
maşini, Muşat retrăâi senzaţia care-l urmărea de multă 
vreme. Parcă avea în faţa ochilor un raft în care cineva, 


odată, aranjase câteva cărţi. Cărţile fuseseră răsfoite, citite, 
adnotate, dar îşi ocupau mereu locurile vechi din raft. 
Nimeni nu schimbase vreodată ordinea lor. Erau numai 
zece volume, asemeni celor zece maşini de precizie din 
secţie. Toate împreună constituiau opera unui singur 
scriitor. 'Toate se legau între ele prin ordine: volumul Î, II, III 
etc. Această ordine îl neliniştea pe el. Oare numerotarea 
volumelor reprezenta ordinea lor reală? Sau reprezenta 
convingerea arbitrară a cuiva, impusă şi stabilită apoi 
definitiv prin vreme şi rutină? Relaţiile dintre maşini se 
împleticeau, ofereau imaginea unei construcţii cu mai multe 
linii dispuse anarhic, întretăindu-se, ciocnindu-se, evitându- 
se, aglomerându-se. Ordinea dintre ele era aparentă, nu 
forma, nu alcătuia un circuit perfect. 1 se părea că luând 
volumul IV şi citindu-l, pentru a putea continua lectura, 
pentru a urmări perfect naraţiunea, trebuia să apeleze la 
volumul VII, iar după lectura acestui volum, naraţiunea 
continua în volumul II, apoi în volumul V. Găsirea ordinii 
perfecte, a şirului care să continue perfect naraţiunea 
întregii opere, ar fi însemnat o muncă enormă. Existau 
3.628.800 posibilităţi de aranjare a celor zece volume, şi 
din aceste milioane una singură era cea adevărată. Pe 
aceasta voia el s-o găsească. Calcula fără încetare, folosind 
metoda punctelor fixe, pe care le asemăna cu nişte puncte 
de reper. Stabilise locul precis al câtorva volume. Ele nu 
trebuiau schimbate. Celelalte volume trebuiau orânduite în 
raportul strâns pe care-l aveau cu aceste puncte fixe. 
Calculul se simplifica enorm. Numărul posibilităţilor de 
aranjare se reducea. Pivoţii ficşi, punctele de reper, îi 
constituiau volumele sau maşinile I, III, VI, VIII şi X. 
Celorlalte volume sau maşini trebuia să li se găsească o 
nouă ordine. La capătul calculelor sale reuşi să stabilească 
o ordine pe care o considera cea reală. Pentru ca 
naraţiunea să se desfăşoare continuu, volumele păstrând 
numerotarea veche, trebuiau aranjate în această ordine: I, 
IX, III, VII, IV, VI, V, VIII, II, X. Distribuite astfel, puteau fi 


numerotate normal: I, Il, III, IV, V etc. Narațiunea nu mai 
era întreruptă, viciată, alterată. Lectura devenea plăcută şi 
mai ales nu se mai pierdea atâta timp cu căutarea 
continuării. În construcţia nouă, liniile nu s-ar mai fi încâlcit, 
nu s-ar mai fi întretăiat, nu s-ar mai fi ciocnit între ele. Ar fi 
fost ca nişte segmente ale aceleiaşi linii: o dreaptă divizată 
convenţional în zece segmente. Numai redistribuite în 
această ordine, maşinile principale din secţie s-ar fi 
încadrat într-un circuit firesc de producţie. Capacitatea 
întregii linii ar fi crescut enorm. Producţia secţiei ar fi sporit 
cu o pătrime. 

Muşat profită de un moment de răgaz şi-l sili pe Aburel 
să-i asculte părerea. Şeful secţiei îl privi la început ca pe un 
apucat. Figura lui nu trăda numai uimire şi neîncredere. 
Trăsăturile lui exprimau şi o teamă nelămurită. Muşat nu 
ţinu seama de aceasta. Nici nu se uita la Aburel. Îşi 
continua demonstraţia matematică, fără nicio oprire, fără 
nicio ezitare, cu acea limpezime de cristal care-i fascina pe 
studenţi. Părea alt om. Era atâta siguranţă, atâta putere de 
convingere în vorbele lui, îi erau atât de familiare şi de 
supuse formulele şi simbolurile, încât Aburel trăi o 
adevărată revelaţie. Uitase obiectul acelei expuneri care 
ameninţa să năruie din temelii edificiul câtorva ani de 
muncă; urmărea vrăjit cursul acela de matematică 
superioară, făcut cu o risipă de argumente şi de detalii, cu o 
profunzime şi o claritate de care un singur om era capabil. 
Nu avu putere să răspundă imediat; nici nu mai ştia despre 
ce este vorba, se uita neîncrezător la Muşat. Când deschise 
gura, începu să se bâlbâie: 

— Dumneata eşti... dumneata... Nu cumva aţi fost 
studentul academicianului Stoian? 

— Da, răspunse Muşat. Eu cred că ordinea reală este 
aceea pe care v-am demonstrat-o. S-ar putea să greşesc, nu 
ştiu. Calculele mele dau însă această ordine... iar efectul 
noii aşezări exprimat în cifre indică un spor de producţie de 
25%; 


— Dar e cu neputinţă! se trezi brusc şeful secţiei. 
Demonstrația matematică e ireproşabilă... încă nu mi-am 
revenit din uimire... dar nu se poate! Cum? M-am convins şi 
eu după atâţia ani. Aici fiecare metru cub de vid are un 
rol... Aici se şlefuiesc bijuterii... Dumneata nu înţelegi că şi 
decorul secţiei se împlineşte undeva în produsele acestea 
de metal? E o unitate, o armonie... oamenii se mişcă într-un 
anumit fel, şi ritmul paşilor lor, şi mişcările printre maşini 
care îi obişnuiesc cu o anumită elasticitate, totul, totul aici 
se revarsă în stilul lor de lucru, şi prin acest stil — în 
calitatea excepţională a producţiei. Putem oare să 
batjocorim această armonie? Eu am încercat o dată, şi am 
trăit o mare dramă. 

Uimirea veche a inginerului se mutase parcă pe faţa lui 
Muşat. Nu-şi închipuise că în omul acesta copleşit de metal, 
apăsat de greutatea metalului existau şi alte valenţe. Se 
încadrase şi el în poezia şi armonia secţiei, ca un dactil 
ascultător, ca o silabă necesară, pe care anii îşi puseseră 
accentul, acceptând-o şi armonizând-o printre celelalte 
sunete. 

— M-am gândit şi eu, îi răspunse Muşat. Şi eu mi-am 
format aceeaşi impresie ca dum... neata. N-am simţit 
repulsie în faţa armoniei. Dimpotrivă, m-am apropiat, încerc 
să mă identific cu ea. Dar eu cred că în armonia de aici s-a 
strecurat o anumită disonanţă. Câteva sunete stridente s-au 
furişat în ritm, l-au alterat, dar urechile prea obişnuite nu 
le-au mai putut deosebi. Eu mi-am formulat o simplă 
opinie... nu numai din spirit de exactitate... Mi-am închipuit 
că aranjând mai bine notele... melodia va fi cântată mai 
bine, şi răsunetul ei va fi mai potrivit. 

Aburel tăcea. Se uita la hârtiile pe care Muşat îi 
însemnase capitolele esenţiale din demonstraţie. Ştia că nu 
mai are nevoie de ele ca argumente. Voia să vadă cifrele cu 
dorinţa de a fi obligat la luciditate, la cruzime, la adevăr. 
Ştia că nu va putea preface niciodată un doi în trei sau un 


cinci în patru fără să adauge sau să scadă o unitate. Cifrele 
erau precise. Cum putea să i se împotrivească? 

— Nu ştiu, tovarăşe Muşat. E prea neaşteptat; prea brusc 
s-a întâmplat totul. Nu cred că mă ţintuieşte inerția, pentru 
că mi se zbat tâmplele, şi... pentru că doare undeva. 

— Eu v-am spus... Nu am urmărit nimic... M-a neliniştit 
ceva, umblând de atâtea luni prin secţie... Am simţit un 
raport intim între mine şi ordinea aceasta aparentă... 
Trebuia să desluşesc cauza ca să scap de senzaţie... 
întâmplător, noua ordine se dovedeşte mai utilă... Aici însă, 
încetează atribuţiile mele... 

Aburel scăpă un gest de surprindere. Îşi închipui că n-a 
auzit bine sau n-a înţeles bine ultima frază a lui Muşat. 

— Dumneata reduci totul la contemplaţie? întrebă el. Sau 
te gândeşti să faci cuiva o anumită favoare? 

Muşat ridică din umeri. Se pregătea să părăsească 
biroul. 

— 'Tovarăşe inginer, nu am obiceiul să impun un adevăr. 
Dacă nu se impune singur... ori nu e clar, ori nu e valabil 
adevărul... ori... 

— Stai! îl opri şeful secţiei. Cred că ai vrut să spui un 
anumit lucru. Ori nu e valabil adevărul... ori cei cărora li se 
demonstrează... nu sunt apți să-l înţeleagă, adică nu sunt 
cinstiţi... 

— Ori nu e necesar adevărul... preciză Muşat. Un pod 
care ar uni două maluri ar putea îi necesar sau nu. Dacă 
locuitorii de pe cele două maluri se înţeleg sau nu... Ei ar 
putea să-l transforme în adevăr imediat... Eu, văzând 
malurile pe o distanţă mare, fără nicio legătură între ele, 
pot numai să proclam adevărul. Nu să-l impun... La favoare, 
însă, nu m-am gândit... Dumneata crezi că lumina are 
nevoie de favoare pentru a alunga întunericul? 

— E foarte ciudat... răspunse gânditor Aburel. Se în- 
tâmplă ceva ciudat, sau s-a întâmplat ceva ciudat. Îmi pare 
rău că nu ne-am cunoscut mai îndeaproape până acum. 
Trebuie să-ţi mărturisesc că te-am privit cu suspiciune. M- 


am lăsat influenţat de anumite convenţii. Aş vrea să discut 
mai pe îndelete cu dumneata. Aş vrea să cunosc amănunte 
din viaţa dumitale... 

Muşat se îndreptă din nou spre uşă. 

— V-aş ruga un lucru... Nu... nu e o rugăminte... E o 
stare... Poate că dumneata eşti altfel. Eu... Doi oameni 
foarte apropiaţi... Unul dintre ei mi-a povestit viaţa lui abia 
cu trei ani în urmă... Celălalt, nici până astăzi... Nu e ca şi 
cum ai goli un pahar de apă. 


3 


Aburel îl aştepta de jumătate de oră pe Petrescu la sediul 
comitetului de partid. Încă nu-şi revenise din emoția pe 
care i-o lăsase convorbirea cu Muşat. Îl obosea mai ales 
ultima frază, aceea care fusese rostită din pragul uşii. Oare 
se poate afla atât de simplu viaţa unui om? Oare îşi poate 
povesti cineva viaţa ca şi cum ar vărsa un pahar de apă? 
Câte necunoscute, câte gânduri uitate, câte amintiri 
pierdute nu există în viaţa unui om! Ce momente îşi 
aminteşte un om la un pahar de vin? Ce momente îşi 
aminteşte în braţele unei femei străine? Ce momente îşi 
aminteşte în faţa unui prieten? Ce momente îşi aminteşte în 
faţa unui necunoscut care-l pune să-şi povestească viaţa? 
De unde, când, cum poate să-şi adune momentele esenţiale 
ale vieţii? Ştie el întotdeauna care au fost momentele 
esenţiale ale vieţii lui? Poate că gestul unui profesor, intr-o 
oră oarecare a vieţii, a fost mai important pentru destinul 
acelui om decât un an de meditații. Ştie el când a fost cu 
adevărat sincer în viaţa lui? Atunci când sub umbra 
copacului din prima dragoste s-a gândit să-şi sacrifice toţi 
anii pentru a îndrepta drumul unei raze solare, sau atunci 
când, nedreptăţit de un individ încurcat într-un laţ de 


convenţii şi de păreri, s-a gândit că e mult întuneric în 
lume? Se pot găsi uşor vorbe pentru a deforma amintirile, 
pentru a colora pata cenuşie a unui an sau a unei zile în 
albastru. Dar momentul acela când în faţa oglinzii 
gândurilor celor mai intime tu le-ai gândit la pumnal sau la 
o adiere cine îl va cunoaşte vreodată? Care momente te-au 
compus şi mai ales ce momente te vor compune de acum 
înainte? Poţi să te întruchipezi fără ezitare într-o linie 
dreaptă? Poţi să anulezi perfecțiunea perpendicularei? Poţi 
să te introduci în toate desenele care folosesc linii trase 
sigur cu rigla? N-ai tremurat niciodată? Poate că atunci ai 
gândit frumos uitându-te la cerul înnorat, care avea nevoie 
de soare. Poate că te-ai lăsat o dată îmbătat de mirosul 
teilor şi ai simţit nevoia să te duci pe străzi şi să strigi: 
„Oameni buni! Veniţi şi voi! E pentru toţi. Mă întristaţi dacă 
nu vă ameţeşte şi pe voi mireasma...” Ce-ai făcut pe urmă? 
Ai amestecat oţel şi ciment pentru clădirile noastre, sau ai 
luat cărămizile roşii, le-ai sfărâmat, le-ai prefăcut în pulbere 
şi ţi-ai colorat faţa cu ele? Unde sunt anii tăi adevăraţi? În 
buzunarele birtaşilor, sau în salopetele albastre, pătate de 
ulei? În privirile care caută pe furiş raza unor oameni mai 
înalţi decât tine pentru a te târi până acolo şi a-ţi sufleca 
mânecile şi a te preface obosit, dar transfigurat de 
destinaţia efortului? Sau undeva într-o cameră modestă, 
lângă copiii tăi, pe care îi înveţi tabla înmulţirii şi cărora le 
spui poveşti cu oameni buni? Unde-ţi trimiţi gândurile cele 
adevărate? Le prefaci în iscoade pentru a-ţi găsi undeva 
prin desişuri un drum care nu-ţi va zgâria braţele şi nu-ţi va 
păta pantalonii fără manşetă, sau le dăruieşti, fără măcar să 
ştii, unui om simplu, spunându-i: „Bună ziua!”? Pentru ce 
te-ai oprit în faţa vitrinei? Ca să-ţi potriveşti zâmbetul cu 
care vei intra peste un minut în cafeneaua intimă cu cocote 
strâmbe, fardate, cu idei misterioase, sau pentru a privi ca 
toată lumea o cămaşă colorată fără mâneci? Pentru ce m-ai 
chemat la tine? Ca să-mi spui ceea ce vei spune că am spus 
eu, sau pentru a mă ruga să-ţi repar ceva şi a bea apoi un 


pahar de vin? Pentru ce mă întrebi ce-mi fac copiii? Ca să 
povesteşti apoi altora că sunt infirmi şi nătângi, sau pentru 
a te înduioşa că unul are febră, iar celălalt a luat o notă 
proastă?... Cum te-ai înţeles cu viitorul? Te-ai agăţat de 
pulpana altuia ca un scaiete discret? Te-ai înfipt în manşeta 
unui cm simplu şi drept, ca un buton strălucitor? Sau ţi-ai 
reparat pingelele şi ţi-ai potrivit o unealtă pe umăr?... Cât 
aş vrea să te cunosc! Şi până la urmă, tot te voi cunoaşte. 
Chiar dacă ţi-ai potrivi paşii prin urmele altuia În zăpada 
mare. Chiar dacă-ţi vei ascunde mâinile de aur în buzunare. 
Chiar dacă gândurile vor săpa gropi adânci în pământ, iar 
vorbele vor caligrafia cerul. Oricât ai vorbi şi oricât te-ai 
înconjura de tăceri, tot te voi cunoaşte... 


4 


Imediat ce termină de vorbit Aburel, Petrescu întrebă 
nedumerit: 

— Mi s-a părut că n-am auzit bine. Vreau să-mi confirmi 
încă o dată. Cine a făcut propunerea asta? 

— Inginerul Muşat. Am repetat de câteva ori. 

— Dumneata faci parte din comitetul de partid, spuse 
Petrescu  străduindu-se să pară grav. Prin urmare, 
responsabilitatea dumitale este dublă... 

— Este una singură, preciză Aburel. 

— Bine-bine! Dublă sau nu, responsabilitatea dumitale 
este foarte mare, cel puţin aici, la comitetul de partid. Nu 
vreau să intru imediat în amănunte tehnice. Privind însă în 
ansamblu, nu ţi se pare nimic necurat? Totul e limpede? Îl 
cunoşti dumneata atât de bine pe inginerul Muşat? 

— Depinde ce vrei să înţeleg prin întrebare. Nu pot să-mi 
dau decât o părere, nu ştiu în ce măsură dreaptă, cu privire 


la capacitatea lui şi la comportarea lui în secţie. Amândouă 
extrem de favorabile. 

Petrescu se încruntă. Nu era mulţumit de răspunsul lui 
Aburel. I se părea neclar, nesigur. Se gândi să pună punctul 
pei: 

— Aş vrea o părere dreaptă, responsabilă. 

— Cred că m-am exprimat greşit. O judecată dreaptă e 
greu de făcut. Îl cunoaştem prea puţin. Poate să fie mult 
mai calificat şi mai înzestrat decât ne închipuim noi. În orice 
caz, pregătirea lui ştiinţifică este excepţională. Activitatea 
lui este cea pe care o cunoaştem: muncă permanentă, 
sigură, de calitate. Atitudinea lui...? În această privinţă, 
aprecierea cea mai justă o pot face oamenii în rândul 
cărora lucrează. 

— Dumneata nu lucrezi cot la cot cu el? 

— Dacă vrei părerea mea formată în aceste luni de când 
lucrăm împreună... Eu nu-i pot face niciun reproş. Poate e 
cam tăcut şi cam izolat. 

— Şi acest lucru nu ţi se pare ciudat? întrebă Petrescu. 

— Ciudat? De ce ciudat. Pentru că nu strigă în gura 
mare: „Uitaţi-vă ce om extraordinar sunt! Nu vedeţi că-mi 
lipsesc nişte decoraţii?” Eu cred că felul lui de a fi e acela al 
unui om sigur că posedă un mare adevăr şi o mare forţă. 
Nu-ţi trebuie multă vreme ca să-l cunoşti. Dumneata ştii cât 
timp m-au judecat pe mine muncitorii înainte de a-mi spune 
că sunt binevenit în mijlocul lor? Ştii prin câte probe m-au 
trecut? Ştii cum tremuram simţindu-i că mă privesc? 
Căutam să-mi amintesc toate momentele vieţii mele, să văd 
dacă unele, urâte, n-au lăsat urme pe faţa mea, în 
înfăţişarea mea. Am greşit şi eu de multe ori. Nu pot calcula 
acum gravitatea greşelilor... Pe el l-au primit mult mai 
lesne. L-au amestecat printre ei, îl numesc „inginerul 
nostru”. 

— Am auzit, spuse Petrescu. Şi tocmai asta mă intrigă. 
Mulţi ştiu să se dea după vânt, să se mlădieze atât de 
natural, incit nu-i mai poţi deosebi de cei care nu se prefac. 


Aburel se uită ţintă în ochii lui Petrescu. I se părea 
neverosimil ceea ce auzea. 

— Eu nu contest că există şi asemenea oameni. Ştiu că o 
afecţiune poate să-ţi vicieze impresiile. Nu mai vezi omul 
din faţa ta. Îl vezi printr-un geam. Dacă geamul e curat, îl 
vezi într-un fel; dacă geamul e întunecos, îl vezi în alt fel. Eu 
nu pot vorbi de o afecţiune în relaţiile mele cu Muşat, cel 
puţin în relaţiile de până acum. L-am privit cu indiferenţă, 
poate chiar cu ironie şi ostilitate într-o vreme. Intr-o oră 
însă, într-o singură oră, m-a determinat să semnez oricând 
în alb pentru el. Poate că la asta au contribuit şi lunile în 
care l-am văzut cum munceşte şi cum se poartă şi 
atitudinea oamenilor aceia severi faţă de el. Am spus însă 
un lucru pe care vreau să-l repet aici, la comitetul de partid, 
în calitatea pe care o am, pentru că ştiu că s-a inventat un 
anume caz Muşat. Pot să semnez oricând în alb pentru el. 

Petrescu sări în sus. Parcă-l fripsese ţigara pe care abia o 
aprinsese. Se dădu câţiva paşi înapoi, pentru a-şi privi mai 
bine interlocutorul. 

— Poţi face dumneata asemenea afirmaţii? Nu-ţi dai 
seama ce riscuri îţi asumi? 

— Dacă nu rişti pentru un om în care crezi, atunci pentru 
cine, pentru ce să rişti? Pentru un tablou? Pentru un 
scaun?... Ce ne-am face dacă ne-am gândi că dintr-o mie de 
studenţi vor ieşi o mie de ingineri proşti? Ar trebui să 
închidem Politehnica. Noi credem că vor ieşi o mie de 
ingineri buni. Riscăm. Zece, douăzeci, o sută, două sute se 
vor pierde pe drum. Ceilalţi însă vin ca Muşat în fabricile 
noastre. Măcar de-ar veni ca el... 

— Nu vreau să fac nicio insinuare. Nu crezi însă că te-a 
influenţat cu proiectul acesta, care dintr-o dată ridică 
producţia secţiei voastre la nivelul celorlalte secţii, şi astfel 
te scapă de o mulţime de griji? 

Aburel clătină din cap meditativ. Se uita la Petrescu cu un 
aer îngrijorat. 


— Şi pe dumneata nu te-ar influenţa un asemenea 
proiect? Nu l-ai lua în braţe pe cel care l-a conceput? Nu te- 
ai simţi mândru să stai lângă el? 

— Nu fi atât de sigur, îi răspunse Petrescu. Întâi vom 
verifica. Dacă proiectul este o fantasmagorie? 

— Vreau să-ţi răspund la altceva. Nu m-a cucerit dintr-o 
dată proiectul. Nu pentru că am avut rezerve asupra 
adevărului lui. Demonstrația e matematică. M-a reţinut 
altceva. N-are niciun rost să spun ce anume. În orice caz, ca 
să te linişteşti, nu comoditatea. Nici acum nu sunt un 
entuziast al lui. Mai există încă o durere în mine. Ca şi cum 
te-ai despărţi de o casă în care ai locuit multă vreme. Te-ai 
obişnuit cu toate ferestrele, cu toate simetriile zidurilor, cu 
umbra castanului la ora patru după amiază, cu scobitura 
din prag, pe care ai uitat de trei ani s-o repari... E o 
despărţire... S-ar putea să devin însă un entuziast al acestui 
proiect. Îţi spun acestea ca să înţelegi că exclud egoismul. 
Nu proiectul în sine, ci valoarea omului care a conceput 
proiectul m-a influenţat... Dumneata n-ai fost acolo în ora 
aceea. Ca să poţi face o demonstraţie matematică aşa cum a 
făcut-o Muşat, trebuie să ai cel puţin 50 de ani. Spun 
aceasta pentru că am fost cel mai bun matematician din 
promoţia mea. Ei bine, mai putea acest om, care nu are încă 
30 de ani, să mai facă altceva în viaţă? Mai putea măcar să 
se gândească la altceva? Spun aceasta cu durere, pentru că 
îl simt în afara multor bucurii şi plăceri cotidiene. De aceea 
e tăcut şi izolat. Pentru că studiază mereu. Omului acesta, 
fiecare minut îi răspunde la apel. 

— Bine-bine, încercă să-l tempereze Petrescu. Dumneata 
îi faci aici un elogiu pe care nu cred căi l-a mai făcut cineva 
în viaţă. Parcă... 

Ar fi vrut să spună: „Parcă te-a angajat special pentru 
asta”. Dar se opri în ultimul moment. 

— Tovarăşe Petrescu. Eu sunt un om obişnuit, ca 
dumneata, ca nea Neculai, ca directorul nostru, ca atâţia 
alţii din jurul nostru. Cu momente de sinceritate totală ne 


întâlnim foarte rar în viaţă. Mâine, sau poate mai târziu, din 
orgoliu, s”u din invidie, sau din prudenţă, voi fi mult mai 
rezervat în aprecieri. M-aş simţi însă un criminal să nu 
dăruiesc cuiva acest moment. Pentru că ştiu că s-a format o 
anumită părere despre Muşat, m-am gândit să-mi petrec 
acest moment la sediul comitetului de partid. Nu ştiu ce se 
va întâmpla în viitor cu el. Vreau sa trec, măcar pentru o 
clipă, viitorul lui pe aici, pe la noi. Să ne luăm măcar o mică, 
o mică responsabilitate pentru acest viitor. Puteam să mă 
duc direct la inginerul-şef sau la directorul uzinei. Cred că 
m-ar fi luat în braţe şi mi-ar fi dat aprobarea cu ochii 
închişi. Am vrut să vin întâi aici. Ţi-am spus. Nu ştiu dacă 
mâine voi mai fi atât de sincer şi de entuziast. Temperatura 
ar putea să urce, dar să şi coboare... De obicei îmi păstrez 
certitudinile, dar sunt multe accidente posibile în viaţă... 
Poate că dumneata ai altă părere despre inginerul nostru, 
mai fundată, mai verificată, poate că l-ai cunoscut mai 
bine... 

Petrescu era încurcat. Nu ştia ce să răspundă, deşi 
Aburel îi cerea, sau i se părea lui că-i cere, un răspuns 
angajat. Nu-i era străină nici impresia că Aburel îl susţinea 
pe Muşat dintr-un interes tainic. Mai apropiată de adevări 
se părea însă ideea că Aburel încearcă să-şi răsplătească pe 
această cale colaboratorul şi salvatorul secţiei. 

— Vom vedea, spuse el. Nu ne putem pronunţa atât de 
simplu. Are o situaţie destul de neclară... Nu ştiu ce s-a 
întâmplat cu mama lui. Se pare că a trăit într-o atmosferă 
de misticism... Şi cu tatăl lui vitreg, care l-a crescut în anii 
în care se formează un tânăr, e ceva neclar. Oare ce 
educaţie a primit? Ce adevăr s-a aciuat în el? De ce a stat 
deoparte? De ce nu s-a apropiat măcar de U.[.M.? 

— La primele întrebări nu pot să-ţi răspund. Nu cunosc 
viaţa lui şi nu e simplu de cunoscut viaţa unui om. Ea nu se 
poate povesti dintr-o dată, aşa cum ai vărsa apa dintr-un 
pahar, şi sinceritatea povestirii nu poate fi condiţionată de 
câteva întrebări. Pot însă să-ţi răspund la ultima întrebare, 


sau cred că ţi-aş da un răspuns posibil. De ce a stat 
deoparte? Din această cauză, tovarăşe Petrescu. Pentru că 
mereu am întrebat de ce stă deoparte, fără să ne gândim 
să-i întindem mina. Poate că l-au izolat de noi nişte oameni 
cu vederi obtuze. Să ne gândim mai bine la asta... 


Capitolul V 
l 


Petrescu era în biroul lui Cerbu. Se interesa de stadiul în 
care se află proiectul de reorganizare a secţiei întâi. 
Inginerul-şef îl primise ca pe un prieten vechi. 

— Bine că ai venit, tovarăşe Petrescu! Ia loc, te rog. Nu te 
uita că sunt obosit. Dacă n-ar fi venit muntele la Mahomed, 
cum se spune, cu siguranţă că ţi-aş fi făcut o vizită. M-a 
consumat enorm verificarea proiectului, nopţi după nopţi n- 
am avut răgaz să închid ochii. Nu ni se deosebeşte prea 
mult munca. Fiecare muncitor, fiecare inginer, fiecare 
membru de partid răspunde pentru o sarcină personală. 
Noi răspundem pentru activitatea tuturor. Dacă am 
răspunde pentru un plan personal, pentru angajamentele 
luate de noi, cât de simplă ne-ar fi viaţa! Fiecare ştim cât ne 
ţin puterile, n-o să ne propunem niciodată să sărim mai 
mult decât putem. Aşa, suntem ca nişte copaci oare 
răspund pentru fiecare frunză... Fumezi?... În ultimul timp, 
cu proiectul acesta buclucaş, am ajuns să fumez câte trei 
pachete pe noapte, cred că mi s-au impregnat toţi porii cu 
mirosul tutunului. Înainte de a da verdictul tehnic voiam să 
aud şi părerea dumitale. De aceea mă pregăteam pentru o 
vizită. 

Petrescu se foia în fotoliu. Venise la Cerbu cu aceleaşi 
gânduri cu care voia să vină acesta la el. Ce putea să-i 


răspundă? 

— Din punct de vedere tehnic, spuse el, problemele nu-mi 
sunt foarte lămurite. Cunosc însă părerea inginerului 
Aburel, o părere destul de autorizată... 

— Fără îndoială, îl întrerupse Cerbu. Din moment ce 
proiectul a ajuns la mine, e limpede că inginerul Aburel şi-l 
însuşeşte fără rezerve. Cu toate acestea, răspunderea lui e 
răspunderea unui şef de unitate, mu a comandantului... 

— Nu uitaţi însă că tocmai acest şef de unitate porneşte 
la atac. El va primi în primul rând... el va suporta 
neajunsurile unui atac nepregătit, inoportun. 

Cerbu crezu că simte o anumită rezervă în vorbele lui 
Petrescu. De ce se gândise La neajunsuri, şi nu la succese? 
Oare descoperise o lacună în proiect? Se consultase cu alţi 
specialişti? Nu prea îi convenea situaţia. Trebuia să ducă pe 
alt făgaş convorbirea, să câştige timp, să nu scape nicio 
părere precisă cu privire la proiect, până când directorul 
sau altcineva îl va chema. Atunci se va scuza şi va amina 
pentru altă dată convorbirea. Nu-l mulțumea de loc vizita 
aceasta neprevăzută. 

—  Neajunsuri, neajunsuri, sigur, spuse el meditativ. 
Răspunderea este însă mai mare aici, în biroul acesta. Dacă 
ne-am lua după ceea ce-i trăsneşte oricui prin cap, nu ştiu 
unde am ajunge. Nu, nu mă refer la acest proiect, el emană 
din mintea unor oameni care de bine, de rău oferă o 
anumită garanţie. Se întâmplă însă uneori, tovarăşe 
Petrescu, să ne pomenim cu nişte iniţiative care ne-ar pune 
în situaţia aceluia din popor aşteptând să-i pice para 
mălăiaţă. La prima vedere te incintă, te cuceresc, sunt ca 
nişte daruri neaşteptate... 

Nici măcar telefonul nu suna, şi Petrescu parcă dădea 
semne de nerăbdare. Dacă ar fi putut găsi ceva mai 
interesant... Ce-i trebuia lui această vizită? Va scorni un 
pretext oare să-l scoată din birou. Văzu că Petrescu e pe 
cale să deschidă gura şi se repezi înaintea lui: 


— Daruri neaşteptate... Cea mai fantastică întâmplare, 
absolut de necrezut, uluitoare, tovarăşe Petrescu (oare ce 
putea să inventeze? Şi telefonul, telefonul care nu se Indura 
să sune, măcar un clinchet să scoată; ar spune că e defect şi 
ar cere să fie reparat), e de domeniul fanteziei, s-a 
petrecut... da... exact... (deveni brusc jovial, exuberant; 
Chiar se ridică de pe scaun şi se duse spre fereastră. 
Răsuflă adânc, se rezemă de pervaz; era salvat!) cu 
douăzeci de ani în urmă la... da, la Essen. Reprezentam 
uzina la un colocviu de specialişti. Era vorba de obrazul 
nostru. Nu se dezbăteau acolo simple probleme de tehnică. 
Toate problemele erau ridicate la un înalt nivel ştiinţific; nu 
trebuia să cunoşti numai limbi străine şi să fii îmbrăcat 
după ultimul jurnal de modă; trebuia în primul rând să 
cunoşti atât de bine teoria ştiinţifică, incit să poţi, printr-o 
singură formulă, să plasezi orice referat în categoria... 

În clipa aceea auzi bătăi în uşă. Cerbu văzu mişcarea 
clanţei, şi ca niciodată era domoală, nerepezită. Uşa se 
deschidea încet. Privea ca hipnotizat în acea direcţie. 
Observându-l Petrescu întoarse mirat capul. În pragul uşii 
apăruse inginerul Atanasie Aburel. Discuta cu cineva în 
urma lui; de aceea nu se grăbea să intre înăuntru. Cerbu 
simţi o ameţeală ca de leşin. Îşi reveni însă iute, îşi îndreptă 
corpul şi se gândi să-şi amintească o convocare la director, 
fugind într-acolo fără să dea alte explicaţii. Directorul însă 
era în uşă. Îl urma pe Aburel. De acolo din prag i se adresă 
lui Cerbu: 

— Tovarăşe inginer-şef! În problema proiectului de 
reorganizare a secţiei întâia. Urgenţă maximă. Niciun 
minut de întârziere. Da, sau nu? Eu plec până la comitetul 
regional. 

Cerbu încuviinţă din cap, apoi îşi reluă calm şi distins 
locul la birou. 

— Stai, tovarăşe Aburel, spuse el cu o voce cam gâtuită. E 
timpul să clarificăm unele probleme... Ia loc, te rog... 


Luase în mână dosarul întocmit de Muşat. Îl răsfoia 
pagină cu pagină, mormăind cuvinte neînţelese. Încerca să- 
şi imagineze secţia, să-şi amintească ordinea veche a 
maşinilor, şi nereuşind strivea cuvinte grele între dinţi. Ce 
răspuns putea să dea? Dacă exista vreun risc? Era cu 
neputinţă să spună: da în gura mare. Trebuia să facă măcar 
o rezervă, o cât de mică rezervă. Să-şi asigure o cale de 
retragere. Dar cum putea s-o scornească? Directorul îi 
ceruse un răspuns imediat. Şi Aburel, de ce se dusese oare 
Aburel la director? Numai blesteme i se iveau în vârful 
limbii şi pe buze. Răsfoia încet paginile. Formule, cifre, linii, 
împreunări încâlcite... Fir-ar să fie de dosar! Şi-l obseda o 
imagine stupidă, culeasă într-o noapte la restaurant. Un 
bătrân chel ca luna, doar cu o îngrămădire de puf alb 
deasupra urechilor, uitându-se la el cu un zâmbet idiot şi 
salutându-l ori de Ci te ori îi întâlnea privirile. Puful acela 
alb de deasupra urechilor îl scotea din sărite. Degetele 
începură să ciugulească în aer ca nişte ciocuri de rață. 
Dosarul rămăsese deschis la o anumită pagină, şi degetele 
lui ciuguleau puful alb de pe capul imaginar al bătrânului 
chel şi politicos. Îi smulgea fir cu fir. Se văzu ridicol în faţa 
celor doi care-l observau şi începu iarăşi să mormăie 
cuvinte fără înţeles, fără destinaţie şi să înlocuiască paginile 
dosarului. Deodată, îşi aminti două maşini în secţie, una 
lângă alta. Erau parcă deosebite de celelalte. Semănau, 
aveau aceeaşi înfăţişare. Oare ce număr ocupau în ordinea 
în care se încadrau? Chelia fusese curăţită de puf. Degetele 
îi încremeniseră ca nişte ciocuri. Oare în ce ordine erau 
aranjate acele maşini? Făcu eforturi disperate, cu ochii 
închişi, ca să-şi amintească. În ce ordine? în ce ordine? Dar 
nu mai vedea maşinile. Vedea numai capete chele, cu puf 
alb în jurul urechilor. Şi iarăşi maşinile. Prima, a doua, a 
treia, a patra... Da! Maşina a patra şi maşina a cincea... Nu! 
Maşina a treia şi a patra. În mod sigur. Imaginile vechi 
dispăruseră. Nu mai vedea nici strălucirea cheliilor, nici 
strălucirea maşinilor. Vedea o foaie de hârtie cu simboluri, 


cu formule, cu cifre, cu linii. Întoarse iar foile dosarului, cu 
gesturi liniştite, găsi maşinile pe care le căuta, apoi îşi 
cuprinse capul în mâini Şi începu să mediteze adânc. 

Şi Petrescu, şi Aburel erau impresionați de gesturile Şi de 
tăcerea lui. Li se părea că face eforturi extraordinare de 
gândire. Din când în când se uitau unul la altul, ridicau din 
sprâncene, dar nu îndrăzneau să tulbure meditaţia lui. 

— Da, spuse în cele din urmă Cerbu. Ideea este extrem 
de interesantă. Revoluţionarea ordinii pentru mărirea 
eficienţei particulare şi generale... da! Eu însă am o 
anumită observaţie. Nu vreau prin ea să neg sau să pun cu 
totul la îndoială valoarea proiectului. Am calculat şi eu. 
Cred că în noua ordine maşina a treia şi maşina a patra ar fi 
bine să rămână la... adică să păstreze vechea ordine, să 
rămână succesiunea. Nu vreau să dau tot proiectul peste 
cap. E numai o părere, ca şi a voastră de altfel. Dacă veţi 
avea obiecţii fundale... le putem discuta... V-aş cere să vă 
gândiţi însă cu toată seriozitatea, să vă gândiţi cu toată 
răspunderea la această propunere, la această părere... 

În sinea lui era foarte mulţumit. Era normal ca 
propunerea lui să nască împotrivire, contraargumente, 
dispute, poate chiar se va recurge la arbitrajul directorului; 
el şi-o va retrage, va spune că şi-a revizuit-o în Urma altor 
calcule, şi mai complicate. Dacă reorganizarea va însemna 
un eşec, va scoate părerea lui din sertar. Cine va mai 
încerca să facă o nouă experienţă? 

— Nu vreau să vă contrazic din principiu, îi răspunse 
Aburel. Argumentaţia noastră trăieşte însă pe o bază 
matematică, solidă, adică argumentaţia inginerului nostru... 

— Şi propunerea mea, spuse calm Cerbu, se bazează tot 
pe o anumită demonstraţie matematică. Repet. Nu vreau să 
impun această părere. V-am pus-o în discuţie. 

— Bineînţeles că o vom discuta. Şi cât mai repede. 

Aburel se grăbi să părăsească biroul. Petrescu vru să Se 
ia pe urmele l-ui. Cerbu îl reţinu cu un gest. Era liniştit. 


2 


Într-o celebră partidă de şah, decisivă pentru titlul 
mondial, albul, intr-o situaţie disperată, înscrise în plic la 
întreruperea partidei o mutare foarte slabă, care-i 
definitiva înfrângerea şi-l scăpa de povara titlului. Negrul, 
analizând situaţia de pe tablă, descoperi o mutare foarte 
primejdioasă a albului, care-i crea lui foarte mari dificultăţi. 
Imagină toate planurile posibile de apărare şi de salvare a 
situaţiei. La reluarea partidei era liniştit. Mutarea 
periculoasă a adversarului putea fi anihilată. Deschizând 
plicul, găsi, spre surprinderea lui, o altă mutare, la care nu 
se gândise nicio clipă. Răspunse nesigur, slab şi astfel albul 
îşi păstră titlul mondial. 

Cerbu era în situaţia albului. Îşi aştepta liniştit, fără 
disperare, înfrângerea, mai ales că nu-l deposeda de niciun 
titlu. Mişcarea lui era fără niciun viitor. O indicase din pură 
întâmplare (necesitatea era formală), aşa cum la invitaţia 
de a numi două cifre ar fi răspuns fără să se gândească: 3 şi 
4, cum se obişnuieşte în unele jocuri. 

Aburel îi spuse fără nicio convingere lui Muşat că există o 
anumită observaţie la proiect: reîmperecherea maşinilor 3 
şi 4. Spre surprinderea lui, îl văzu pe Muşat căzând pe 
gânduri. 

— Da... îi răspunse acesta. M-am gândit foarte mult la 
această combinaţie, cred că am şi calculat-o intr-un timp. 
Se iveşte însă o complicaţie care poate încâlci sau altera 
succesiunea. Dacă aş putea imagina o relaţie invizibilă între 
maşina a treia şi a şaptea. Va trebui să mă mai gândesc. S- 
ar putea totuşi ca ordinea să fie mai firească, mai estetică, 
păstrând succesiunea 3 şi 4. Nu pot să dau un răspuns 
imediat. 


Muşat se retrase în birou şi începu să calculeze. Iarăşi se 
iveau o sumedenie de posibilităţi. Trebuia reverificată 
situaţia punctelor de reper. Pierderea unui singur pivot fix îl 
obliga să cerceteze şi să ducă spre anulare câteva sute de 
posibilităţi de reorganizare a maşinilor. Îşi termină 
operaţiile matematice abia după câteva zile. Noua ordine, 
pe care o considera definitivă, păstra succesiunea veche 3— 
4. Ultima maşină însă era legată printr-un jgheab subteran 
de maşina a şaptea. Legătura nu complica în niciun fel 
raporturile dintre celelalte maşini. Circuitul era perfect. 

— Nu mai văd posibilă nicio observaţie, îi spuse el şefului 
secţiei. S-a eliminat orice imperfecţiune. 

— Oare nu am forţat lucrurile dând atenţie acelei 
succesiuni? întrebă Aburel. Mie mi s-a părut cât se poate de 
firească şi ordinea imaginată prima dată. 

Muşat nu ezită cu răspunsul. 

— 'Ţi-am spus din clipa când mi-ai făcut observaţia că am 
întrevăzut şi o asemenea soluţie. M-a preocupat înainte de 
a stabili prima formă a proiectului. Dacă nu mi-ai fi făcut-o 
dumneata, cred că aş fi propus-o până la urmă eu însumi. 

Şeful secţiei auzise câteva zvonuri despre conflictele 
dintre Muşat şi Cerbu. Voind să-l scutească de o supărare 
pe Muşat, nu aminti numele inginerului-şef. 

— N-am făcut eu observaţia. Vine din partea conducerii 
uzinei. S-a studiat acolo, pare-se cu atenţie, proiectul 
nostru şi nu ni s-a comunicat decât această observaţie. 

— M-am aşteptat, răspunse Muşat. Mai ales în zilele când 
proiectul a căpătat formă definitivă, am intuit o nouă 
posibilitate. N-am reuşit s-o clarific însă imediat. Acum nu 
mai am nicio îndoială. Altă ordine nu poate fi găsită. Aş fi în 
stare să emit o provocare. 

Văzându-l vesel şi liniştit, Aburel răsuflă uşurat. 

— Urmează să obţinem aprobarea, dar din păcate mai 
urmează şi altele, nişte probleme mai dificile... 


3 


Aproape jumătate de oră vorbi Aburel. Cerbu nu-l 
întrerupse nici măcar cu o afirmaţie. Nici după ce inginerul 
îşi termină expunerea nu spuse da sau nu. Îşi părăsi 
scaunul de la birou şi se aşeză pe fotoliu, în faţa lui Aburel. 
Abia atunci hotărî să deschidă gura. 

— 'Te-aş ruga, tovarăşe inginer, să mai repeţi o dată, 
cuvânt cu cuvânt, expunerea tehnică. Nu cred că te vei 
supăra; vreau să mi se fixeze bine toate amănuntele, ca să 
evităm umbra oricărui risc. Mă pregătesc să te ascult. 

Cu altă ocazie, Aburel poate s-ar fi revoltat. Văzându-l 
însă pe inginerul-şef cum se înfundă în fotoliu, cum îşi 
împreună braţele, cum îşi suceşte capul şi înţepeneşte ca 
un ascultător la concert, se supuse, fără să crâcnească, 
invitaţiei. 

Cerbu nu mai auzea niciun cuvânt, nu avea decât 
senzaţia unui zgomot care vibrează în încăpere. Mâinile lui 
nemişcate mângâiau pufuşorul de vată dimprejurul unor 
urechi dilatate. Capul imobil răspundea înclinându-se adânc 
la salutul nătâng al unui bătrân chel care-l privea într-un 
restaurant. Din când în când, buzele lui mormăiau ceva 
nedefinit, dându-i astfel răgaz lui Aburel să mai răsufle o 
clipă, două. Şi începu să monologheze în gând, calm, cu 
capul rezemat de catifeaua fotoliului. 

„Prin urmare, i-am pus la punct pe toţi, pentru câţiva ani. 
Inginerul-şef D. Cerbu. În mod sigur se va auzi în oraş. Se 
va comenta. S-ar putea ca directorul să comunice şi la 
minister. Voi avea eu grijă de asta. Prin urmare, să nu ne 
pierdem firea. Să renunţăm întâi la pufuşorul din jurul 
urechilor. Dacă-l mai întâlnesc însă pe bătrânul acela, îi voi 
trimite o sticlă de şampanie la masă. Nu, nu şampanie. Mai 
bine o sticlă de vermut. E mai dulce. 1 se potriveşte mai 
bine. Aşa. Acum trebuie să văd ce e cu mine. Ce se ascunde 
în mine. Mai întâi, adică în al doilea rând, trebuie să dau 


dreptate lozincii aceleia vechi care spunea că lucrul cel mai 
greu este să te cunoşti pe tine însuţi. Prin urmare: cine sunt 
eu? E imposibil să fi imaginat succesiunea aceea dintr-o 
întâmplare. E absolut imposibil! Dacă aş fi recomandat 
succesiunea maşinilor 5 şi 6? N-aş fi comis o neghiobie? 
Deci trebuie exclus factorul hazard. De ce am căutat mereu 
să-mi amintesc tocmai acele două maşini? De ce mi-au venit 
tocmai ele în minte? Pentru că există o asemănare între ele. 
O asemănare interioară. Există o identitate de legi 
mecanice. În mod sigur. Acuma îmi scapă formulele. Undeva 
în capul meu, în memoria mea, ele însă există. Şi au ieşit 
brusc la iveală, adică s-au dezvăluit la momentul oportun. 
Acest lucru este esenţial în ştiinţă. Imaginea de afară, 
imaginea concretă, apasă pe un buton necunoscut, oare 
aprinde un bec în capul tău: becul memoriei oportune. Aşa 
cum ducând uneori paharul de vin la gură îţi aminteşti 
ciorchinele pe care l-ai cules cândva. Imaginea acestui 
ciorchine exista deci în mintea mea, dar eu nu ştiam. În 
contact cu altă imagine, a răspuns ca la o provocare. Prin 
urmare, ceea ce am auzit odată în şcoală, chiar dacă mă 
gândeam la altceva în acele clipe, s-a întipărit totuşi în 
memorie. Altfel nu se poate explica fenomenul. Ar fi stupid. 
Ar însemna să ajung la misticism. Eu cred că am avut un 
cep de matematician şi m-am ratat ca un imbecil din cauza 
unor relaţii stupide, care mă treceau prin şcoală ca frunza 
pe apă. Acum e prea târziu ca s-o iau de la început... Nu! E 
cu neputinţă. E absolut imposibil să fie o simplă întâmplare. 
Ar însemna să mă anulez în întregime. La urma urmei, sunt 
un om destul de bine, de interesant, vorbele îmi sunt 
ascultate cu atenţie, produc ilaritate sau tristeţe — depinde 
despre ce vorbesc —, nimeni nu trece pe lângă mine fără să 
mă vadă... Altceva e mai trist. Câteva vorbe am aruncat fără 
să le dau importanţă, fără să le ascult eu cu atenţie! Cine 
ştie câte valori s-au pierdut?! Cine ştie cită bogăţie 
conţineau?! Un simplu - «Bine, tinere! Ai dreptate!» rostit 
intr-un anumit context poate să aibă o valoare 


nemaipomenită. Sau replica pe care i-am dat-o domnişoarei 
Liana — ah! dacă ar şti ea ce s-a întâmplat! — intr-o piesă 
de teatru de pildă, într-o anumită scenă devine cu siguranţă 
o replică de geniu. Acum două zile, tot la restaurant, i-am 
spus unui doctor, mi se pare, cam aşa: «Maestre, viaţa fuge 
după noi, şi noi fugim după moarte ca nişte locomotive...» 
Asta e. De ce mi-a venit în cap tocmai imaginea locomotivei? 
Câte mecanisme, câte principii fizice există în corpul unei 
locomotive! Altul ar fi spus căruţă. Ratat! Prin urmare, 
există o anumită profunzime pe care am subestimat-o, de 
care nici n-am fost conştient uneori. Nu mă gândesc la omul 
de toate zilele, corect, distins, inteligent, prezentabil, cult, 
pe care-l reprezint. Mă gândesc la profunzimile mele 
necunoscute, la cele care mă ridică mult pe scara valorilor. 
Trebuie să mă uit mai atent în jurul meu să-mi mai triez 
relaţiile... Exact. Bătrânul nu trebuie să ştie că i-am trimis 
eu sticla. Să-i dau posibilitatea să-şi închipuie ce vrea... 
Chiar ideea aceasta nu e o idee extraordinară? Să-l las pe 
omul acela într-o mare nelinişte şi nedumerire, să-l fac să-şi 
imagineze cine ştie ce visuri, să retrăiască oine ştie ce 
amintiri! «Cine mi-a trimis oare sticla?» se va întreba el 
mereu. Poate că nici nu se va atinge de ea. Poate că nici n-o 
va primi. Atunci, de ce să i-o mai trimit? Nu. Nu-i voi trimite 
nimic. De ce să-l chinuiesc cu nelinişti? Să-l las în plata 
Domnului. lată unde poate duce raţionamentul. Dacă n-aş fi 
fost capabil să construiesc un asemenea lanţ logic, i-aş fi 
trimis sticla. Ce mă interesează pe mine pufuşorul lui? Ce- 
mi trebuie salutul lui în această situaţie? Poate că e un 
ratat, poate că e un pensionar oarecare sau cine ştie ce 
individ dubios. De ce să-mi pătez acurateţa relaţiilor? Mai 
bine să-i spun chelnerului să-l dea afară. Salutul lui prea 
des ar putea să mă compromită. 

Aburel îşi terminase expunerea de câteva minute şi se 
uita împietrit la chipul straniu al inginerului-şef. Părea o 
mască suspendată. Numai pleoapele îi  tremurau, 
imperceptibil. Viaţa parcă fugise dintr-însul. Corpul se 


detaşa însă de acea mască. Genunchii, mâinile, degetele îi 
tremurau fără încetare. Trecea oare printr-un acces de 
epilepsie? 

— Da... spuse încet Cerbu reînviind. Da... da... 

Apoi se sculă din fotoliu, înconjură biroul şi-şi reluă locul 
lui obişnuit pe scaun. 

— Da... Lasă-mi, te rog, aici proiectul... Da... Vino peste... 
peste o oră. Până atunci cred că voi termina de verificat 
poziţia maşinii a noua... Da... Peste o oră. 

Cerbu luă dosarul, şi4 deschise undeva la întâmplare. 
Mai întoarse câteva foi, apoi îşi căută stiloul şi fără să-i 
scoată capacul începu să traseze linii pe foaia de dosar din 
faţa lui. Impresionat, Aburel îl părăsi, străduindu-se să nu 
facă niciun zgomot. 

Cerbu nu desenă multă vreme liniile acelea imaginare. 
După câteva minute chemă secretara, spunându-i să-l caute 
de urgenţă pe secretarul comitetului de partid. 

— Pentru altcineva nu sunt aici, preciza el. Înţelegi 
dumneata? Oricine m-ar căuta, nu sunt aici. 

Petrescu îl găsi atât de absorbit în studierea proiectului, 
incit nu îndrăzni să-l tulbure. Se aşeză pe un fotoliu în faţa 
biroului şi aşteptă. 

— Da... spuse intr-un târziu Cerbu. Ia loc, tovarăşe 
Petrescu. De astă dată e limpede. Nu ne mai poate aştepta 
nicio surpriză. S-ar putea să fie o mică problemă la poziţia a 
noua. Dar cred că nici nu merită s-o ridicăm; de ce să-i 
timorăm pe inginerii secţiei?... Da, da... Mi-a dat mult de 
furcă verificarea proiectului, dar nu regret acele multe 
nopţi nedormite. Am trăit, de ce să neg sau să mă ascund 
tocmai în faţa dumitale, care trebuie să ştii absolut totul? 
am trăit o mare satisfacţie. Nu numai pentru că mi s-au 
confirmat calculele întru totul, la sutime, la milionime de 
milimetru... Eram absolut sigur de acest lucru! Mi s-a părut 
însă că sunt intr-un concurs ca pe vremea tinereţii. Am fost 
un as în concursurile de matematică. Le dădeam 
adversarilor handicap, tovarăşe Petrescu. De altfel, ca şi în 


acest caz. Eu am avut la dispoziţie mult mai puţin timp 
decât... ceilalţi concurenţi... 

Petrescu începea să înţeleagă ce se întâmplase. Totuşi, nu 
putea pricepe încă pentru ce-l chemase atât de urgent 
inginerul-şef. Numai ca să-l anunţe că avusese dreptate? 

— Eu vă felicit, spuse el. Dacă proiectul se va dovedi intr- 
adevăr bun, atunci am scăpat de multe griji. 

— Nu, nu! protestă Cerbu. Nu vreau să culeg eu toate 
meritele. Eu n-am făcut altceva decât să-mi îndeplinesc 
sarcina de inginer-şef. Aceasta e situaţia noastră, tovarăşe 
Petrescu. Probabil că şi dumitale ţi se întâmplă la fel. Când 
e vorba de un succes, meritele cad pe umerii şefilor de 
secţii. Când e vorba de un eşec, răspunderea cade pe 
umărul celui ce conduce. Nu ştiu ce crezi dumneata. Dar 
mie mi se pare frumoasă, nobilă, reală această situaţie. 
Parcă te întinereşte, parcă te înalţă, mai ales atunci când 
crezi în puterea ta. 

— E frumos ceea ce spuneţi, tovarăşe inginer-şef. Dacă ar 
gândi toţi aşa, am înainta bine, fără poticneli. Din păcate, 
mai sunt şi altfel de oameni... 

Cerbu se arătă la început nedumerit tocmai pentru a se 
preface că descoperă mai târziu o insinuare în vorbele 
secretarului. 

— Nu î Nu trebuie să-l priviţi cu atâta suspiciune. E încă 
foarte tânăr. Eu sper că se va domoli cu timpul şi va ajunge 
un om la locul lui. 

— Nu m-am gândit la cineva anume. Vorbeam în general. 
Dumneavoastră la cine vă referiţi? 

— Eu? se prefăcu mirat Cerbu. Mă gândeam că-i iau 
apărarea inginerului Muşat. De fapt voiam să-ţi spun de mai 
multă vreme. Dacă ţinem seama că s-a afirmat totuşi în 
secţie, adică a muncit relativ bine, cel puţin până acum... Şi 
contribuţia lui la acest proiect e pozitivă... Eroarea aceea 
cu succesiunea eu nu o pot crede intenţionată... Doar dacă 
ar fi un matematician excepţional, ieşit din comun, ar fi 
putut să combine în aşa fel ecuaţiile încât să inducă în 


eroare oameni bine pregătiţi... Pentru că la prima vedere 
operaţiunile matematice erau perfecte... Nu! Hotărât nu! 
Trebuie exclusă această idee... Mă gândeam deci, având în 
vedere atitudinea lui după ce a fost sancţionat, că poate ar 
fi cazul să retrag plângerea aceea împotriva lui. A fost o 
ieşire necugetată, poate nu-l caracterizează... De ce să 
rămână o asemenea faptă în dosarul lui? E încă tânăr. | 
Sunt anumite cazuri când indulgenţa e necesară... Bine- 
înţeles, e numai o dorinţă a mea. Nici n-aş vrea să ajungă la 
urechile lui... 

Petrescu nu reuşise să se dezmeticească în torentul acela 
de vorbe şi de idei. Nu reuşi să răspundă decât la ultima 
parte a monologului lui Cerbu: 

— Ne-am gândit şi noi că ieşirea aceea poate nu-l 
caracterizează. A trecut însă prea puţin timp de atunci. Vom 
hotări noi în viitor; vom vedea până la urmă faţa adevărată 
a lucrurilor şi a oamenilor. Dumneavoastră întrebaţi dacă e 
un bun matematician? Se spune că este excepţional, un 
fenomen... 

— Ciudat! medită Cerbu. Cum a putut să-i scape o 
asemenea eroare? Cu toate acestea, se întâmplă. Şi mie 
putea să-mi scape. Era trei dimineaţa. Îmi pusesem capul 
sub robinet, apoi m-am dus la geamul deschis, ca să mă 
trezească şi mai bine vântul. Am stat, poate jumătate de oră 
am stat în curentul rece. Se spune că marele Beethoven a 
surzit din cauza acestui obicei. Şi mă obseda.. Parcă-mi 
sfredelea capul... o formulă. Nu se potrivea... nu-mi ieşea. 
Îmi jucau cifrele în cap, îmi vuia tot capul. Şi dintr-o dată se 
face lumină. Atunci am descoperit eroarea. M-am liniştit ca 
prin farmec. M-am tolănit într-un fotoliu, am aprins o ţigară, 
îmi amintesc că nu-mi găseam bricheta; m-am dus în 
bucătărie să caut chibrituri; trei ţigări, una după alta, am 
fumat fără să mă mai gândesc la nicio cifră... Parcă uitasem 
de ele... îmi aminteam nişte aventuri din tinereţe. Şi mai 
ales una petrecută la Paris, în Montmartre, cu o tânără 
franţuzoaică, ah! ce înger... Era să vină după mine în ţară, 


tovarăşe Petrescu... Nu regret, nu regret... După cum vezi, 
nu mă ascund, ca alţii, după degete... îmi place să discut 
foarte deschis; nu vreau să-i ofer nimănui satisfacția de a 
descoperi (taine... Da... 

Apariţia lui Aburel întrerupse amintirile lui Cerbu. 
Tânărul inginer intrase cam îngrijorat în birou. 

— Au trecut aproape două ore, tovarăşe inginer-şef. 

— Puteai să vii exact peste o oră, îi replică Cerbu. Am 
verificat ultimele... Am căutat să-mi verific părerea. Aveţi 
deocamdată aprobarea verbală. Puteţi începe 
reorganizarea. Puteţi chiar să vă grăbiţi. Din momentul 
acesta sunteţi în plin marş. Începe să capete importantă, 
fiecare minut. Tovarăşe Aburel, nu pot decât să vă urez 
succes deplin! 

Vorbise cu un asemenea entuziasm, încât se simţi dator şi 
Petrescu să adauge ceva. După ce Aburel părăsi biroul, 
inginerul-şef se adresă complice secretarului: 

— Trebuie să le facem educaţie, tovarăşe Petrescu. 
Trebuie să ştim când să-i îmbărbătăm. 

Petrescu deveni deodată stângaci. Era evident că vrea să 
întrebe ceva. Până la urmă, se hotări: 

— Am şi eu un proiect de inovaţie, tovarăşe inginer-şef. 


4 


Proiectul de reorganizare stârnise vânzoleală în secţie. 
Muncitorii se opuneau aşa cum se opusese la început 
Aburel după ce-l ascultase pe Muşat. Parcă nu era chip să-i 
înduplece nimeni. Nu voiau să se lase urniţi de la locurile 
lor. Aflaseră toată povestea, ştiau că ideea reorganizării 
pleacă de la Muşat şi se uitau la acesta cu surprindere şi 
durere. Parcă voiau să-l vadă ridicându-se undeva pe o 
maşină în mijlocul halei şi începând să le spună că nu e 


nimic adevărat din tot ceea ce vorbeşte, că totul e o 
scorneală, că el rămâne mai departe inginerul lor, că nu se 
gândeşte la altceva decât să păstreze secţia aşa cum o 
găsise, aşa cum îl primise. Muşat însă nu făcea nici <un 
gest, nu le arunca nici măcar o privire, se refugia aproape 
tot timpul în birou, făcând tot felul de calcule şi de socoteli, 
îi evita, şi ei simțeau că îi evită. Erau trişti, îndureraţi. 

Într-o după-amiază, Muşat se pomeni în birou cu nea 
Neculai. Intrase liniştit, aproape fără zgomot, se aşezase 
undeva intr-un colţ, pe un scaun, aşteptând în tăcere să se 
întâmple ceva. Nici măcar ţigara nu şi-o aprinsese, deşi 
simţea cum îl sufocă lipsa tutunului. Muşat îşi imaginase de 
multă vreme această vizită. Ştia că nu va. Scăpa de ea. Ce 
putea să-i spună lui nea Neculai? Tăceau amândoi, fiecare 
dorind să înceapă celălalt vorba. „Nu se poate, ziceau 
amândoi în gând. 'Tot va spune până la urmă ceva.” 

Nea Neculai îşi aprinse ţigara. Ba mai simţi că-i tremură 
şi degetele când o duse la gură. 

— Sunt zvonuri, tovarăşe inginer, începu el. După cum 
vedeţi, n-am spus că se iau măsuri, cu toate că oricine vede 
ce se petrece în secţie. Prin urmare, sunt zvonuri... 

— Nu sunt zvonuri, nea Neculai... 

— Prin urmare, e adevărat. N-am vrut altceva decât să 
aud vorbele acestea din gura dumneavoastră. Atât. 

Era o mare tristeţe în glasul bătrânului. Îşi pusese şapca 
în cap, îşi stinsese ţigara abia începută şi se pregătea să 
plece. Nici măcar nu mormăi, cum se aştepta Muşat. 

— Mai stai puţin, nea Neculai. Dacă dumneata nu eşti 
alături de noi, nu cred c-o scoatem aşa de uşor la capăt. 

Nea Neculai veni spre Muşat, puţin încovoiat cu gâtul 
sucit, cu privirile încruntate, parcă să vadă dacă omul acela 
îşi bate joc de el. 

— Înţeleg eu multe, tovarăşe inginer, dar chiar să ne 
puneţi lopata în mină, asta n-am crezut-o niciodată. Şi să vă 
spun drept, nici acum n-o cred. Nu-i aşa că nu-i de crezut? 


Muşat ridică din umeri. Calmul cu care-i vorbea 
muncitorul era prea ciudat. Parcă auzea sunetul cu care 
răspunde o bară de oţel. Oriunde o loveşti, sună la fel. 

— Eu totuşi nu pot să cred, nea Neculai, că dumneata nu 
înţelegi ce se petrece şi mai ales nu pot să cred că nu simţi 
cât e de bună rânduiala nouă... 

—  Tovarăşe inginer! se înfierbântă nea Neculai. 
Dumneavoastră ştiţi câţi paşi sunt de] a tabloul de 
siguranţă până la maşina a doua? Dar de la maşina a doua 
până la masa de control? Ştiţi de câte ori răsuflu eu ca să 
ajung de la uşă la maşina de găurit? 

— Maşina aceea rămâne pe loc, nea Neculai... 

— Asta răspundeţi dumneavoastră? Ştiţi că dacă eu nu 
văd prin gemuleţul acela spart, pe care nu l-a observat 
nimeni, petecul albastru de cer, mie îmi tremură degetele şi 
nu mai am curaj la maşină? Ştiţi dumneavoastră că Frăţilă 
când îşi unge maşina se reazămă ou piciorul de o lespede 
care nu-şi arată nici colţul afară din pământ? 

— Nu ştiu, dar îmi închipui că e adevărat ce spui matale. 
Ce s-ar întâmpla însă... Nu, nea Neculai... Eu nu vreau să-ţi 
dau nicio lecţie. Eu îţi pot spune doar atât. Cărarea asta 
duce mai repede acasă, sau la şcoală, sau la teatru... unde 
vrei matale. 

— Sau în cine ştie ce locuri afurisite... 

— Nu, nea Neculai... Eu nu voi face niciodată asemenea 
poteci. Şi dacă n-ai înţeles lucrul acesta... 

Bătrânul nu se simţea prea bine. Se aşeză obosit pe un 
scaun, parcă pentru a-şi aprinde în tihnă altă ţigară. 

— Cuvintele acestea, mormăi el frecând cu multă atenţie 
ţigara, le-am scăpat fără să vreau. Sunt momente când nu-ţi 
trec toate vorbele prin minte. 

— Hm... se înduioşă Muşat. Ce pot să-ţi spun? Eu n-am 
făcut altceva decât să măsor nişte distanţe şi să spun care e 
drumul cel mai scurt, cel mai bun, cel mai drept. Eu nu te 
pot obliga pe matale, sau pe altcineva, să mergeţi pe un 
anumit drum. Şi încă un lucru vreau să mai adaug. Poate că 


pe poteca asta nouă sunt pe undeva pomi... şi s-ar putea 
crede... 

— Stai, tovarăşe inginer! îl întrerupse nea Neculai. Şi eu 
vreau să ne înţelegem. Dumneata eşti doar comunist... 
Lasă, nu-i vorba de carnet acum... Noi ţi-am spus că eşti al 
nostru. Noi nu-ţi bănuim cinstea. Asta ţi-o spune nea 
Neculai, tovarăşe inginer. Îi dibuim noi uşor pe cei care vor 
să culeagă poame de pe toate potecile. 

Sunt destul. Lucrăm cot la cot. Dar aici în inimă cum te 
avem pe dumneata, pe ei nu-i punem. Şi de acumiar o săvă 
spun dumneavoastră... 

Muşat se emoţionase, dar nici nea Neculai nu se simţea 
prea dârz în clipa aceea. Îşi întoarse şi el capul, parcă 
pentru a urmări fumul de ţigară. 

— Atunci, de ce nu ne înţelegem, nea Neculai? 

— La asta nu prea pot să răspund acum, zise bătrânul 
fără a-şi întoarce capul. Ce mai, e o durere, tovarăşe 
inginer! Am putea s-o înăbuşim în noi, dar nu credeţi 
dumneavoastră că s-ar face şi mai năprasnică? 

— Sunt câţiva oameni pe care-i preţuiesc foarte mult, nea 
Neculai. Unul dintre ei mi-a fost profesor. Lui îi datorez tot 
ceea ce sunt. Dacă n-ar fi fost el, n-aş fi căutat astăzi linii 
drepte în lume. Ştii cum m-a adus aici? l-am spus o dată un 
lucru adevărat. Un lucru greu de deosebit. Aşa cum îţi este 
foarte greu să  deosebeşti culorile de la marginea 
curcubeielor. Printr-o întâmplare poate, nu ştiu cum, am 
văzut că nu are dreptate, că asemănă o culoare cu alta. Ştii 
ce a făcut cu mine? M-a ţinut luni de zile în clocot ca intr-un 
infern, îmi spunea mereu că am greşit. N-am trăit niciodată 
dureri mai mari. Ce puteam să fac? M-am apucat să-i 
dovedesc că am dreptate. Pentru asta m-a trecut prin iad. 
Ca să ajung să-i dovedesc. Ela ştiut de la început că i-am 
spus adevărul. Dar nu ajunge să-l spui. Trebuie să-l şi faci. 
Adevărul se face. lar matale poţi să faci aici un adevar. 

— M-ai şi desluşit, îi răspunse bătrânul, dar m-ai şi 
încurcat rău, tovarăşe inginer. Am înţeles eu multe din cele 


ce-ai spus dumneata, cam cum vine cu adevărul... Dacă nu 
mă înşel, ai vrut să-mi dai a înţelege că rostul meu ar fi să 
dovedesc altora că poteca asta nouă trebuie bătută... 

— Cum crezi matale... Eu ţi-am spus că unu şi cu unu fac 
doi. Dacă vrei să te aduni şi matale aici, ca să arătăm că 
într-adevăr fac doi, atunci nu se poate să nu vadă lumea 
acest doi. Dumneata eşti un unu mare în adunarea asta, nea 
Neculai... Şi să ştii că ea dă ca rezultat adevărul... 

Bătrânul încă se codea. 

— Greu, tovarăşe inginer! Foarte greu! Eu, să-ţi spun 
drept, nu mă gândesc atât la adunarea asta. Am dezvăluit o 
durere, o să treacă ea până la urmă. Eu presimt însă nişte 
dureri mai mari... pe lângă care asta o să pară un fleac. 
Dumneata iubeşti prea mult linia dreaptă. E frumoasă, dar 
e şi aspră. Nu înconjoară, taie... 


5 


De la un timp, Petrescu venea mai des în secţia întâi. În 
birouri parcă se ferea să intre, li plăcea să stea de vorbă cu 
muncitorii, mai cu seamă cu nea Neculai. Vorbeau despre 
toate, dar mai mult despre reorganizarea secţiei, căutând 
să-şi închipuie cum va funcţiona în viitor. Uneori, Petrescu 
aducea în treacăt vorba despre inginerii de-acolo, despre 
Aburel, despre Muşat, se prefăcea interesat de viitorul lor, 
îndemnându-i astfel pe muncitori să-şi dea în vileag 
părerile. 

— Tovarăşe Petrescu! îl opri intr-o seară nea Neculai. 
Dumneata nu vii pe-aici numai pentru frumuseţea ochilor 
noştri. Chiar dacă-mi vei spune că e aşa, eu tot n-o să te 
cred. Am şi eu nişte vlăjgani care se apropie de etatea 
dumitale şi... nu e greu să mă pricepi... Le dibuiesc 
gândurile după felul cum citesc ziarul... Stai puţintel şi 
spune-mi dacă e adevărat sau nu. Ai fi vrut să-mi răspunzi 
că vii şi pentru frumuseţea maşinilor noastre? Dacă mă 
înşel... 

Petrescu n-avu ce face. Oftă ca un om îndurerat, dar nici 
nu-şi termină bine „oful”, că şi pufni în râs. 

— Eşti cumplit, nea Neculai! Greu te poate ocoli cineva 
pe dumneata. Exact aşa voiam să-ţi răspund; dar n-aş fi 
răspuns chiar cu o minciună. Aşa, cam cu jumătate de 
adevăr. Îmi plac tare maşinile de aici. Nu ştiu cum au fost la 
începutul lor, dar timpul şi mâinile muncitorilor le-au 
modificat mult. Parcă le-au fabricat a doua oară, mai 
frumoase... 

Nea Neculai nu se lasă prins în cursă. 

— Mai întâi nu vreau să te contrazic. E tocmai aşa cum 
spui. În vreo douăzeci de ani am făcut din ele altceva decât 
ceea ce erau la început. Pe unele fabricantul nici nu le-ar 
mai cunoaşte. Eu cred că ne-ar cumpăra brevetul. În al 


doilea rând vreau să-ţi spun că mi-ai făcut o bucurie. Ie 
pricepi bine la marfă; ai ochi iscusiţi de meşteşugar; prin 
urmare, ţi-au trecut multe maşini prin mână. Şi cu asta, 
tovarăşe Petrescu, să trecem la ceea ce te doare pe 
dumneata... îmi închipui eu cam ce, dar vreau să te aud pe 
dumneata... Adică jumătatea cealaltă de adevăr, dacă n-o fi 
cumva vreo trei sferturi... 

— Păi dacă ştii, nea Neculai... spuse Petrescu nepăsător, 
voind parcă să se retragă. Dacă ştii... 

Nea Neculai arătă cu mâna un loc mai ferit din hală. 

— Eu cred că dumneata nu vrei să mergi spre uşă sau 
spre birouri, ci într-acolo. 

Petrescu se prefăcu supus şi-l urmă pe bătrân. 

— Pentru dumneata am oricând timp. Prin urmare... 
Bătrânul deveni brusc aspru. Se prefăcea şi el. 

— Dacă ţii cu tot dinadinsul, pot să deschid eu vorba. Asta 
însă ar însemna că nu prea te simţi tare, că într-un locuşor 
mic dinăuntrul dumitale dârdâie ceva. După cum vezi, spun 
lucrurile pe nume şi... am şi eu oricând vreme... 

Nea Neculai urmărise să facă o glumă, dar vorbind îşi 
schimbase gândul. Glasul îi rămăsese aspru, şi Petrescu se 
simţi cam încolţit. Ca să preîntâmpine alt atac, hotări să-şi 
deschidă cât mai iute sufletul. 

— Pentru că dumneata eşti muncitor vechi, şi 
preşedintele sindicatului de aici... 

— Aşa nu, tovarăşe Petrescu, se supără cu adevărat 
bătrânul. Să facem abstracţie de toate. Să vorbim ca doi 
oameni. 

Petrescu nu dădu înapoi. Se încăpăţână şi el. 

— Dacă discut cu dumneata, dacă m-am hotărât să 
discut, atunci să punem la bătaie şi obrazul, şi răspunderea. 
Eşti un comandant de unitate care trebuie să ştii dacă, de 
pildă, cutare om poate să fie trimis în misiune sau nu. Asta-i 
problema. 

— Eu zic, tovarăşe secretar, că nu-i asta problema. Aici 
începem să ne deosebim. Cine se gândeşte aşa uitându-se la 


inginerul nostru... iartă-mă că-ţi spun... eu cred că ori 
trebuie să-şi pună ochelari, ori trebuie să-şi scoată 
ochelarii. Nu-i greu de priceput ceea ce vreau să spun. 

Deşi era cam nemulţumit de riposta bătrânului, Petrescu 
trecu hopul şi întrebă oarecum neîncrezător: 

— Şi după dumneata, care-i problema? 

Ei, ca să răspundă la întrebarea asta, nea Neculai avea 
nevoie de curaj, de putere şi de ajutorul neapărat al unei 
ţigări. 

— De, începu el codindu-se, e greu de înşurubat aici un 
răspuns. Ar ajunge şi câteva vorbe, dar pot ele să cuprindă 
atâtea gânduri? De pildă aş putea să zic: oare ştim noi ce 
misiune să-i dăm?... Şi cu asta aş spune aproape totul... 
Cred însă că lucrurile ar trebui începute de la un capăt. Şi 
capătul ăsta este aici tovarăşe secretar. 

Bătrânul îşi duse emoţionat mâna în dreptul inimii. 

— Mi-am imaginat eu, nea Neculai, răspunse Petrescu 
gânditor. De aceea ţi-am spus cum aş vrea să discutăm. 

Nea Neculai se uită la el cu privirile cu care un părinte îşi 
dojeneşte fiul. 

— Dumneata eşti încă prea tânăr, tovarăşe Petrescu. Porţi 
multe lucruri bune cu dumneata, dar îţi mai lipsesc încă 
multe. Poate că n-ai nicio vină. Eu însă cred că dumneata nu 
poţi simţi, de pildă, grija unui părinte faţă de copiii lui... 
pentru că nu ai copii. Să ştii că un părinte nu simte numai 
dragoste; dragostea lui faţă de copii se împleteşte cu o 
anumită grijă; se naşte o altă simţire. De la capătul acesta 
vreau să pornesc. Mie, inginerul mi-a plăcut de la început. 
Orice om duce cu ei ceva care te înşală greu. Totuşi, 
primejdia asta există. Şi atunci, pe lângă dragoste apare şi 
grija. Ea e una singură la urma urmei. Vrei să ştii, vrei să fii 
sigur că nu te înşeli. Şi-atunci, tot timpul cu ochii pe copil. 
Nu ca să-l iscodeşti. Ca să-ţi aperi sufletul de o dragoste 
care te poate mistui. Ca să strecori şi o fărâmă de dreptate 
în dragoste. Ca să te împlineşti bine. Cam aşa s-a întâmplat 
cu inginerul nostru. El nu ştie, dar eu îi simt ca pe un fiu al 


meu... Şi ce-ţi spun acum ar putea să te nedumirească... E 
greu ce-ţi spun. Am crescut patru flăcăi: carnea mea, 
sângele meu. Sunt însă clipe când îl simt mai aproape decât 
toţi... 

Oare avea Petrescu dreptul să se lase copleşit de emoția 
şi de vorbele unui muncitor bătrân care mâine-poimâine va 
părăsi uzina pentru a culege amintiri sub umbra unui copac 
şi a dărui poveşti nepoților? 

— Nu ştiu, nea Neculai... 

— Stai puţin, că n-am terminat, îl opri bătrânul. Eu mi-am 
petrecut mai bine de 30 de ani în uzina asta. Alţii vreo zece, 
înainte, prin alte fabrici. Am întâlnit şi am trecut pe lângă 
mulţi oameni. Ingineri am văzut şi am lucrat cu ei câţi nu 
poţi dumneata să numeri. Toţi m-au stimat. N-a fost unul 
care în împrejurări grele să nu-mi ceară sfatul. Aşa că mă 
pricep în a deosebi puterea şi ştiinţa unui om. Poate să vină 
oricine, împodobit cu zorzoane din cap până-n picioare, şi 
să vorbească în orice limbă a pământului. Au fost şi din 
aceştia. Eu le găsesc într-o săptămână locul adevărat, aşa 
cum găsesc locul fiecărui şurub la fiecare maşină de aici din 
secţie. Ei bine, tovarăşe Petrescu, minte care să străpungă 
cu atâta uşurinţă prin metal ca a inginerului nostru, n-am 
mai văzut şi nici nu cred c-am să mai văd vreodată. Uneori 
am credinţa că maşina la care se uită nu a existat înainte de 
a o privi el, că atunci se compune, în toate măruntaiele ei, 
când se uită inginerul nostru La ea. Parcă o văd răsărind 
bucată cu bucată, rotiţă cu rotiţă, şurub cu şurub... Spune 
şi dumneata! Putem noi să ştim ce misiune să-i încredinţăm 
acestui om?... Ştii dumneata cum învaţă el? că toată ziua 
învaţă. De multe ori stă câte-un ceas în preajma mea sau a 
altuia, numai să vadă cum ni se mişcă degetele. La început 
nici n-am ştiut ce vrea. Şi o dată, parcă din senin, îmi spune 
să fac cutare reper la maşină. O bucată de metal de două 
degete, un fel de cerc găurit. Şi mâinile mele capătă 
aproape un ceas de libertate... Se întâmplă un lucru mare 
aici în secţia noastră, un lucru care mă cutremură dacă mă 


gândesc mai mult... Dumneata crezi că eu îl laud. Poate. Eu 
însă trăiesc o spaimă. El face aici o misiune, pentru că tot 
îmi ceruseşi un răspuns... o misiune pe care i-a dat-o cineva 
mai mare decât noi toţi. Putem noi să-l înhămăm la o căruţă, 
când nu ştim ce maşină ar putea să-l poarte? 

De multe ori voise Petrescu să-l întrerupă pe nea Neculai, 
dar acesta îl oprise de flecare dată mişcând mina sau capul, 
fără să-şi piardă o clipă şirul vorbelor. Aşa că fusese nevoit 
să asculte totul până la capăt. Abia atunci reuşi să spună 
ceea ce urmărise de la începutul discuţiei: 

— Nu vreau să te contrazic cu ochii închişi. Poate că ai 
dreptate în anumite privinţe. Şi şeful secţiei e cam de 
aceeaşi părere cu dumneata. Alţii sunt însă mai temperaţi 
în aprecieri. Nu mă refer numai la câţiva oameni din uzina 
noastră. Mă refer la câţiva mari specialişti, mai ales la unul 
din ei, un foarte cunoscut om de ştiinţă, directorul unui 
institut de cercetări ştiinţifice din branşa noastră. Şi pe 
urmă, sunt oameni care au convieţuit cu el, care l-au 
cunoscut în toate orele zilelor şi nopţilor. Unul din ei, cu 
care a locuit împreună, are mari rezerve cu privire la 
cinstea lui şi la claritatea lui ştiinţifică. Face eforturi ca să-i 
fie favorabil, se simte asta, dar nu poate scăpa de unele 
amănunte care nu-l luminează prea frumos pe inginerul 
vostru. Şi dacă ar fi numai atât!... Mai sunt şi nişte istorii cu 
familia lui... 

Nea Neculai se învolbură dintr-o dată: 

— Am auzit şi eu anumite vorbe. Pe mine ca om nu mă 
zgândără prea tare. Eu zic că a sosit vremea să ne 
limpezim, să ne hotărâm... Să terminăm cu bâjbâiala asta... 


Într-una din zile, Petrescu îl invită totuşi pe Muşat la 
comitetul de partid. Cu câteva ore mai înainte, discutase cu 
Cerbu despre proiectul său de inovaţie. Inginerul-şef nu-i 
dăduse un răspuns precis, li spusese doar că ideea i se pare 
deosebit de interesantă — „e o mică revoluţie în tehnică” —, 
dar că va mai trebui să se gândească asupra câtorva 
amănunte care pot deveni la un moment dat esenţiale: 

— O simplă rotiţă, tovarăşe Petrescu, trebuie verificată 
iniţial ca valoare, trebuie transpusă în ecuaţie matematică, 
trebuie rezolvată, precum bine ştii, în raport cu celelalte 
valori cunoscute sau necunoscute, şi dacă rezultatul 
general e pozitiv, atunci abia putem să intuim ansamblul 
tehnic al problemei. Or, în proiectul dumitale atât de vast 
nu se află o singură rotiţă... Aşa că te-aş ruga să-mi mai laşi 
câtva timp. Precum ştii, sunt ocupat până peste cap. Mereu 
mă gândesc la poziţia aceea blestemată a maşinii a noua; zi 
şi noapte calculez într-una; şi acum, în timp ce vorbesc cu 
dumneata, nu-mi poate ieşi din cap o anumită operaţiune. 
Este un x, un x mizerabil, care nu vrea să se supună, care 
nu vrea să-şi dezvăluie valoarea adevărată. Dar tot îl voi sili 
eu până la urmă... 

Muşat fu surprins când auzi întrebarea neaşteptată a lui 
Petrescu: 

— Ce părere ai, tovarăşe inginer, despre poziţia maşinii a 
noua? [i se pare că şi-a găsit locul precis în noua ordine? 

— Maşina a noua?... De ce?... Cine... cine a avut ideea 
asta?... Aşa cum după degetul mare vine arătătorul... altfel 
nici nu ne-am putea închipui mina... Locul maşinii a noua e 
stabilit precis, ca al unui deget la mină. 

— Eu nu vreau să zdruncin siguranţa dumitale... Aş vrea 
numai să te gândeşti. Să nu uităm succesiunea maşinilor 3 
şi 4. 

— Nu am la ce să mă gândesc, răspunse Muşat. De altfel, 
ar fi şi tardiv. Maşina a noua începe să fie amplasată la locul 
ei real. Acea succesiune de care vorbiţi a fost întrevăzută în 
proiect... De fapt nu e nicio deosebire între ordinea veche şi 


ordinea nouă. Mă refer la proiect, nu la secţie. Succesiunea 
3—4 ştiţi cum ar putea fi imaginată? Intr-un şir succesiv de 
10 cifre, nouă din ele ar fi scrise în semne arabe, cea de-a 
patra — în semne latine. Valoarea intrinsecă a cifrei şi a 
întregului şir de cifre rămâne intactă. Transformând şi IV 
latin în 4 arab se obţine şi o valoare exterioară, estetică. 
Întregul şir arată mai armonios. Puterea rămâne însă 
exactă şi într-un caz, şi în altul. 

Petrescu zâmbi îngăduitor. Era convins că inginerul, din 
orgoliu, vrea să diminueze valoarea intervenţiei externe. 
Ce-ar fi spus oare nea Neculai dacă l-ar fi auzit? Îi trecu 
totuşi cu vederea acest defect, străduindu-se să-l considere 
firesc pentru un om care a pus atâta pasiune în opera sa. Îşi 
aminti însă şi eforturile disperate pe care le făcuse 
inginerul-şef pentru a descoperi eroarea. Şi deodată, lui 
Petrescu i se năzări alt gând. Dacă Muşat prin pledoaria sa 
vrea să subţieze eroarea, să o prezinte sub forma unui 
fleac, pentru a nu se gândi nimeni că a fost introdusă 
intenţionat în proiect? 

— Dumneata ai fost un matematician bun? 

— Ce vreţi să spuneţi? întrebă Muşat surprins. Nu înţeleg 
rostul acestei întrebări. 

— Nu are niciun rost întrebarea, se grăbi Petrescu să-l 
liniştească. O întrebare simplă ca oricare alta. Puteam să te 
întreb dacă-ţi place fotbalul. 

— Era foarte greu să mă întrebaţi... pentru că de obicei 
întrebările se leagă de un anumit subiect, care se discută în 
acel moment. Eu nu pot să vă întreb acum din senin dacă 
aţi fost în excursie pe Făgăraş... 

Ideea pe oare i-o sugerase Cerbu încolţea iarăşi în 
mintea lui Petrescu. De ce se speriase inginerul auzind 
întrebarea? 

— Am auzit vorbindu-se că ţi-a plăcut matematica, zise 
Petrescu. De aceea am întrebat. 

— Fiecare om cred că are o pasiune, răspunse sec Muşat. 

Era momentul favorabil să-i arate proiectul. 


— E foarte adevărat ce spui, tovarăşe inginer. Dumneata 
ai pasiunea matematicii... eu am pasiunea tehnicii... 

După alte câteva fraze convenţionale, Petrescu scoase 
dintr-un sertar un dosar şi i-l arătă lui Muşat. 

— Un proiect foarte modest... care, cred eu, poate fi 
generalizat, poate fi aplicat la o serie Întreagă de maşini, 

Muşat cercetă proiectul, la început cu atenţie, dar după 
ce se dumeri despre ce este vorba, începu să întoarcă 
repede filele. 

— Da... spuse el răsfoind în continuare. E o idee modestă. 
Eu cred că majoritatea reperelor de aici s-au aplicat de 
mult timp la maşini. Sunt bine schiţate. Păcat că nu vă 
ocupați de o problemă mai importantă! 

Petrescu îi mulţumi totuşi pentru apreciere, şi după ce-i 
plecă oaspetele se gândi tot mai intens la ideea lui Cerbu. ÎI 
scoase din gânduri telefonul. Era chemat urgent la 
comitetul regional. 


Capitolul VI 
1 


Era iarnă. Frig şi viscol. Liviu se plimba de zece minute 
prin grădiniţa Ateneului. Picioarele îi îngheţaseră. Pantofii 
eleganţi, subţiri nu ofereau prea mare protecţie împotriva 
rafalelor de vânt şi zăpadă. Îşi invitase studenta preferată la 
teatru. Văzându-i intr-o pauză figura zâmbitoare şi privirile 
neastâmpărate, nu putuse rezista tentaţiei de a o simţi mai 
multă vreme lângă el, caldă şi tremurândă. Aşteptarea însă 
îl enerva. | se părea că e recunoscut şi urmărit de o 
sumedenie de priviri. Îşi acoperi şi mai grijuliu capul cu 
gulerul paltonului, dar nici nu termină bine gestul, că se 
simţi prins de mină şi auzi vocea pe care o aştepta: 


— Repede-repede! Mi se pare că am întârziat, nu-i aşa? 

Şi fugi prin zăpadă, tras de mina aceea subţire căreia 
încă nu-i simţea căldura. Fugea ca un adolescent. Îşi opriră 
goana la câţiva metri de teatru. Era încă aglomeraţie la uşă. 
Doina profită de pauză şi-l întrebă în şoaptă: 

— Cum să vă numesc? 'lovarăşe conferenţiar? Domnule 
profesor? Să scornesc eu la repezeală un nume? 

Abia atunci îi văzu Liviu faţa. Vântul i-o înroşise, zăpada îi 
înălbise  sprincenele, ochii clipeau des, buzele i se 
țuguiaseră ca un boboc roşu, de trandafir, care vrea să se 
apere. 

— Spune-mi cum vrei, răspunse Liviu înfiorat. S-ar putea 
ca după câteva ore să mă chemi pe nume. 

Ochii fetei se deschiseră mari, dar se închiseră imediat, 
speriaţi şi atacați de alicele viscolului. 

— Să-ţi spun pe nume?... De ce?... Mi se pare că a şi 
început metamorfoza verbală... 

Îl privea mai puţin uimită. Trecuse de la 
„dumneavoastră” la „dumneata”. La „tu” încă nu se gândea. 

Mai era un sfert de oră până la începerea spectacolului. 
Se plimbau amândoi prin hol, atrăgând priviri de admiraţie 
ca nişte actori. Liviu se retrase totuşi cu ea într-un colţ. Se 
aşezară amândoi pe nişte taburete, faţă-n faţă. Doina clipea 
tot mai des. Nu-i venea să creadă că e la teatru, că e 
împreună cu... 

— Ştii că eşti foarte... simpatizat la noi. Şi nu numai în 
anul nostru. Ai văzut cât de elegante vin fetele la 
cursurile... dumitale?... Acum, pentru că suntem aici... 
aşa... pot să-ţi spun mai multe. Ai multe admiratoare... mai 
ales cele care te opresc pe săli ca să-ţi ceară explicaţii. Ştiai 
că se prefac, nu-i aşa? 

Era ceva în glasul ei, în privirile ei, în mişcările ei 
graţioase şi totuşi vii, energice, care parcă îl întinerea. 

— Dumneata nu m-ai oprit niciodată, îşi aminti Liviu. 
Concluzia deci: nu eşti o admiratoare a mea. 


Doina închise o clipă ochii. În obraji i se aprinseră două 
pete roşii, sau poate rămăseseră ca o amintire a viscolului 
de afară. Numai o clipă de ezitare, pentru că răspunse 
foarte repede şi cochetă: 

— Admiratoare sunt... o admiratoare contemplativă... 
Oare n-am comis o tautologie? 

— Nu! o linişti Liviu. Ai comis o sinceritate, sau... sau 
ceva ce mi-e frică să-ţi dezvălui. 

Se gândea la cochetărie, la provocare. Doina parcă-i simţi 
gândul ascuns. 

— Dacă nu vrei să-mi dezvălui gândul, înseamnă că nu e 
ceva chiar atât de frumos. E mai bine să rămâi la prima 
părere. 

Liviu o califică şi mai cochetă. Ceva totuşi îl neliniştea în 
frăgezimea şi naturaleţea ei. Să fie capabilă de rafinamente 
superioare? Se gândi însă că e absurd să-şi pună atât de 
repede asemenea întrebări. 

— La cursuri vii în calitate de admiratoare? 

— Nu! răspunse ea, surprinsă şi sigură în acelaşi timp. 
Vin ca să învăţ. Dacă nu ştii... sunt o studentă foarte bună. 
Şi dacă vrei... pot să-ţi fac multe critici... 

— Multe, multe? se strădui el s-o imite. 

— Nu foarte multe. Poate o singură critică, de ansamblu. 
În amănunte nu pot să intru. Eşti prea sever, ne ţii prea 
legaţi de carte. Parcă ne ţintuieşti în filele manualului. Nu 
accepţi nici de la... dumneata, nici de la noi nicio abatere. 
De ce aperi cu atâta stricteţe manualele? 

Liviu răspunse printr-un zâmbet, şi pentru a schimba 
subiectul discuţiei, care începea să-i displacă, o întrebă pe 
neaşteptate: 

— De ce ai făcut pauză înainte de „dumneata”? 

Soneria zbârnâi îndelung, anunțând spectatorii să-şi ia 
locurile în fotolii. Doina profită de vânzoleală şi-i răspunse: 

— Era cât pe-aci să-ţi spun „tu”. 

În actul întâi părea că nu-i preocupa pe amândoi decât 
scena şi lumea ei. În actul doi, Liviu îi atinse mina şi i-o 


strânse fin, delicat, ca o mângâiere. Doina nu reacţionă, 
scena îi adunase parcă în priviri toate simţurile. Liviu 
strânse din ce în ce mai tare, şi deodată fata tresări. Îşi 
retrase mina parcă din foc. Rămase cu braţele încrucişate 
până la terminarea actului. Seninătatea de pe figură îi 
dispăruse. Devenise palidă, neliniştită. Aşa o văzu Liviu în 
pauză. 

— Ce s-a întâmplat? o întrebă el. Te impresionează atât 
de mult piesa? 

— Te rog ceva. Te rog foarte mult, îi spuse ea în şoaptă. 
Nu din cauza piesei. Mi-e teamă să nu plec din sală. 

Liviu simţi că nu era nici urmă de cochetărie sau de 
prefăcătorie în vorbele şi tonul ei. Nu căuta să lămurească 
imediat ce anume determinase această reacţie uimitoare. 
Se mulţumi să găsească o scuză, prima care-i veni în minte: 

— Nu mi-am dat seama... Probabil că eram sub influenţa 
spectacolului. De multe ori, în clipe de trăire intensă, nu-ţi 
poţi stăpâni gesturile. 

Explicaţia, care începea să-l irite pe Liviu, o învioră în 
schimb pe Doina. Il prinse chiar de mină. 

— Îţi mulţumesc. Vreau să trăiesc tot spectacolul. 

Nu mai făcu niciun gest până la sfârşitul piesei. O vedea 
pe Doina emoţionată, plângând. Tremurând. Ar fi vrut s-o 
mângâie blând pe păr, cu o simţire neutră, fraternă. Poate 
că nu l-ar fi respins. Rămaseră însă, şi el ca şi ea, cu braţele 
încrucişate. 

Tăcură am îndoi multă vreme, el plin de sentimente 
confuze, ea încă sub influenţa piesei pe care o văzuse. 
leşiră ultimii din teatru. 

— Nu vrei să mergem la un restaurant? întrebă el. 

— Da, răspunse Doina. Dar nu pentru multă vreme, ca să 
nu se îngrijoreze gazda. E o rudă îndepărtată, o bătrânică 
foarte de treabă. l-am spus că mă duc la teatru şi că pe 
urmă, probabil, voi întârzia la un restaurant. 

Auzindu-i răspunsul, Liviu era să se oprească din mers. 
Fata asta ştia să-şi impună cu siguranţă toate gândurile. 


Nu-şi închipuia nicio clipă că ar putea să dea greş. O apucă 
de braţ mai mult de ciudă, dar ea nu făcu niciun gest de 
împotrivire. Parcă simţea căldura trupului ei trecând prin 
haine. Iarăşi întinerit, începu să păşească în ritm vesel, şi ea 
se lăsa condusă, parcă aţâţându-l. Îi venea s-o strângă în 
braţe şi s-o sărute în mijlocul străzii. În restaurant se 
comportă ca un client obişnuit. N-o surprindea nimic — nici 
eleganța localului, nici alămurile lucitoare ale orchestrei, 
nici salutul politicos al chelnerilor. Cercetă lista cu 
dezinteres, refuză orice băutură, apoi se rezemă de 
speteaza scaunului, îşi încrucişă braţele şi începu să-l 
privească iscoditor, fără nicio jenă. 

„Oare ce-o fi cu fata asta? se întreba el în gând. Oare ce 
metodă i se potriveşte? Blândeţea? Duioşia? Temeritatea? 
Indiferenţa? Sfiala?” 

— M-am emoţionat cumplit, spuse ea subit, fără nicio 
introducere. Şi tu ai tremurat, nu-i aşa? 

Trecuse la „tu”, dar nu pentru că o obligase el, aşa cum 
îşi închipuise că se va întâmpla, în timpul spectacolului. 
Trecuse pentru că aşa hotărâse ea, fără să primească niciun 
avans de la el. 

— Te-am observat, îi răspunse el. Mi se pare că ai şi 
plâns. Eram cât pe-aci să te mângâi pe păr... de duioşie. 

Făcuse intenţionat pauza, să vadă cum va reacţiona. Ea îi 
răspunse printr-un surâs pe care nu putea să-l definească. 
Amintindu-şi parcă, un oarecare moment din piesă, Doina 
se schimbă din nou la faţă. Şi vocea avea alt ton: 

— Extraordinar! spuse ea. Doamne! Cât de frumoasă el 
Şi cât de bine joacă! Fantastic! N-am mai văzut-o niciodată 
până acum. Iu ai văzut-o? 

— Da! răspunse Liviu, şi în ochi i se aprinse un licăr oare 
venea parcă din amintiri. Am mai văzut-o. De câte ori a 
venit în turneu acest teatru, am fost la toate spectacolele ei. 

— Eşti unul din admiratorii ei? întrebă Doina, de astă 
dată cu o nuanţă de cochetărie în glas. 


Liviu descoperi un moment foarte favorabil pentru 
planurile sale. 

— O cunosc foarte bine, draga mea. Chiar foarte bine. 
Tonul cu care rostise acele vorbe sugera totul, nu lăsa 
niciun dram de dubiu. Doina deveni brusc interesată, ca un 
om care citind o ştire deosebită pe prima pagină a unui ziar 
vrea să afle imediat în celelalte pagini amănuntele. 

— Spune-mi! Spune-mi cine este, ce este cu ea, de ce s-a 
retras la un teatru de provincie? Cred că o asaltează 
Capitala cu propunerile, nu-i aşa? A trăit şi ea o dramă? 

— Cine a mai trăit o dramă? întrebă Liviu uluit de 
uşurinţa cu care Doina trecuse peste mărturisirea cuprinsă 
în cuvintele lui dinainte. 

— Mă gândeam la eroina piesei, răspunse Doina. Nu pot 
s-o uit nici pe una, nici pe alta. Nici eroina, nici actriţa. Aş 
vrea măcar s-o pot privi mai de aproape. Tu ai văzut-o aşa 
cum mă vezi pe mine? N-ai căzut în genunchi? 

Oare îşi bătea joc de el? Oare numai inocenţa şi 
naivitatea năşteau acele întrebări? 

— Ea nu mi-a refuzat gestul, spuse el adunându-şi reflexe 
de oţel în priviri. Nu mi-a refuzat niciun gest. 

Doina se aplecă spre el. Întreaga figură exprima o mirare 
fără seamân. Abia se reţinu să nu atingă masa cu bărbia. 

— Atunci... atunci... începu ea să se bâlbâie, de ce m-ai 
invitat pe mine la teatru? Adică... Nu înţeleg. Ai fost...? 

— Da! răspunse el. Am fost. Atunci n-am ştiut că e o mare 
artistă. Mă plictisea prin inteligenţă şi prin... prin 
insistenţe. Voia o identitate sigură! 

— Doamne! se îngrozi Doina. Ar trebui să plec de la 
masă. Cum poţi fi atât de crud? Nu mă gândesc la acel 
moment, la acele momente de prea mare inteligenţă şi de 
prea mari insistenţe. Mă gândesc la momentul acesta. Cum 
poţi spune asemenea lucruri cu atâta uşurinţă? Ai glumit, 
nu-i aşa? 

Ce putea să-i răspundă? Regreta un singur lucru. Că o 
invitase la teatru, că-şi pierduse atâta vreme pentru a 


culege astfel de vorbe. Sau poate că avea de-a face cu o 
actriţă mai mare decât Liana? Cu toate acestea, îi răspunse 
aşa cum îi sugerase ea: 

— Am glumit, draga mea. Într-un anumit sens. Faptele 
rămân cele pe care ţi le-am spus. 

— Atunci, nu înţeleg unde este gluma, spuse ea prompt. 
Gândeşte-te bine! Nu cumva regreţi că... Poate că de aceea 
o vezi acum cu alţi ochi... Şi eu dacă mă supără cineva... 
sau dacă numai cred că mă supără cineva... Ştii? Putem să 
greşim de multe ori... La început răsuflăm uşuraţi, şi pe 
urmă... 

Era de necrezut. Parcă asista la o altă piesă şi se vedea 
pe el, din fotoliu, unul dintre actorii piesei, ll mişca 
altcineva, şi cu toate acestea el era. Şi avea senzaţia netă că 
e dus, fără să se poată împotrivi, spre o făptură fragedă, 
nevinovată, plină de necunoscute tulburătoare. Nu putea să 
scape acelui magnet, nu putea nici măcar, din fotoliul din 
oare asista la reprezentarea jocului său pe scenă, să facă un 
gest oare să oprească piesa, sau să se ridice şi să plece din 
sală. În câteva ore i se schimbase construcţia aceea clară 
geometrică pe care o constituia fiinţa sa... Era, evident, o 
absurditate ceea ce-i trecea prin minte. Trebuia să-şi 
alunge obsesia potenţială. 

— De ce taci? auzi ca prin vis întrebarea Doinei. 

— De ce tac? repetă el pentru a-şi limpezi gândurile. 
Pentru că e firesc să te asalteze în anumite clipe valuri de 
amintiri. Am cunoscut-o întâmplător, în faţa unui anticariat. 
Era... aşa cum eşti tu acum... Nu! Nu nega. Iu nu-ţi cunoşti 
încă farmecele. 

— De ce să mi le cunosc? Ce nevoie am? 

— Scorneşti nişte întrebări, Doina, care îţi îngheaţă 
buzele... Nu pot să răspund la ele. Vei găsi singură 
răspunsul la vremea potrivită, deşi părerea mea e că 
această vreme a venit de mult... [i-am spus cum era. 
Credeam că s-au întâlnit doi oameni prin două visuri... E o 
relaţie superbă, nu-i aşa? Să visezi ceva frumos, şi altă 


fiinţă, în aceeaşi clipă, să viseze exact acelaşi lucru! Să se 
întâlnească amândouă fiinţele prin visuri. Nu poate fi nimic 
mai frumos în lume. Spune-mi! Pentru ce asemenea clipe au 
nevoie de identitate? Nu trebuie să dureze asemeni 
visurilor? Suspendate în ireal, într-o supremă poezie. Cred 
că atunci se pot auzi melodii şi pot aluneca mişcări şi se pot 
aduna imagini în priviri, care nu vor fi reprezentate 
niciodată în nicio capodoperă a spiritului uman. Poate fi o 
întâlnire mai pură, o dăruire mai pură decât asemenea 
clipe? Nu simţi nevoia, dorinţa, fericirea de a nega 
identitatea, viitorul, trecutul, spaţiul, timpul? Să nu laşi să 
se împreune decât visurile, aşa cum se încolăcesc şi îşi 
topesc contururile şi formele vechi nourii pe cer, născând 
din această contopire altceva inimaginabil, şi care nu poate 
fi reţinut, pentru că metamorfoza continuă, fantezia norilor 
nu moare nicio clipă, mereu se ivesc alte contururi, alte 
forme, şi mai ireale, şi mai fascinante. E o beţie superioară, 
filtrată prin toţi porii, cerută de toate celulele, este o 
abandonare timpurie, reală în irealul ei, este o abandonare 
în infinitul oare ne va sorbi cândva. Câte fiinţe umane îşi pot 
duce fantezia spre o asemenea fuziune a viselor? Nu merită 
s-o înzestrăm cu fiinţele noastre fără să ne gândim dacă ne 
dăruim clipei sau veşniciei, dacă ne dăruim noi cei formaţi 
din materie sau noi cei dizolvaţi în vise? Poate de aceea am 
fost crud, Doina. Pentru că am fost, aşa mi s-a părut mie, am 
fost jefuit de această fericire. Instinctul meu de puritate a 
întâlnit materia. 

Doina îl ascultase impresionată, aproape vrăjită. 

— Mie îmi place siguranţa, reuşi ea să se elibereze. 

Liviu tremura. Făcu şi acest pas sălbatic: 

— Şi dacă ţi se oferă, Doina? 

— Mi s-a oferit, răspunse ea înecându-se în amintiri. 


Liviu îi dădu întâlnire Lianei a doua zi, spre seară, la 
Capşa. Ea sosi punctuală ca totdeauna. El o aştepta în faţa 
restaurantului. După ce primi de la garderobieră pachetul 
zilnic de Papastratos, Liviu o invită pe Liana în local. 
Apariţia ei fu întâmpinată de priviri curioase, admirative. 
Liviu era cunoscut în cercurile care frecventau Capşa, Liana 
însă nu mai fusese văzută niciodată acolo... 

— Văd că ai rămas un fidel amator de teatru, spuse Liana 
după ce se aşezară la o masă ferită de priviri, în semicercul 
localului. Ai aflat că suntem în turneu? 

— Din păcate, ocupațiile îmi lasă foarte puţin timp pentru 
a mă bucura îndeajuns de slujitorii Thaliei. 

Liana râse şi-l ameninţă cu o mişcare a capului: 

— Mi se pare că vrei să-mi pregăteşti un compliment, 
Liviu! În local în orice caz nu eşti un străin sau o apariţie 
accidentală, dacă excludem bineînţeles  coincidenţele 
bizare... 

— Acelaşi spirit fin de observaţie... Nu-ţi scapă nimic, 
Liana. M-am obişnuit să iau masa de seară aici. E o 
atmosferă plăcută, intimă, fără zgomote, bucătăria este 
excepţională... De teatru însă am cam divorţat... Nu ştiu 
dacă-ţi fac un compliment, aşa cum ai descoperit tu. N-am 
mai fost la teatru decât cu ocazia turneelor tale. Să spun 
ceva despre talentul tău, ar însemna să repet fraze 
cunoscute din atâtea ziare. După cum vezi, te urmăresc şi 
mă bucur cu toată sinceritatea de succesele tale. De multă 
vreme voiam să te întreb însă ceva. De ce ai rămas la 
acelaşi teatru de provincie? Nici tu n-ai urmărit iniţial acest 
lucru, şi se pare — după informaţiile aproape sigure pe care 
le am — că ai primit foarte multe oferite din Capitală. 

Liana era într-o stare de vis şi meditaţie. Putea ea oare să 
dea un răspuns precis? Nu omului care o întreba. Să-şi 
răspundă ei însăşi. Visase, dorise cu ardoare să joace pe 
scenele teatrelor din Capitală. Visase portrete, fotografii, 
elogii, întâlniri emoţionante cu foştii ei profesori în mijlocul 


aceluiaşi decor, dar era atât de mult timp de atunci... Parcă 
trecuse o veşnicie. Nu se mai gândea la altceva pe scenă 
decât la rolul pe care-l interpreta. Şi atunci când nu era pe 
scenă se gândea tot la roluri, sau se lăsa zguduită de drama 
ei proprie, în rolul în care o distribuise viaţa. 

— N-aş putea să-ţi răspund, Liviu. Uneori mă simt 
obosită, şi atunci mi se năzare să pun capăt carierei mele 
teatrale, să mă ascund undeva intr-un birou, o funcţionară 
oarecare, cu rochii de stambă prost croite, cu părul coafat 
imposibil, sau acoperit de o broboadă până la sprâncene, ca 
să nu se uite nimeni la mine... 

— Nu te credeam capabilă de asemenea renunţări, Liana. 
Gândurile-ţi sunt absurde, dar, cum ştiu că în viaţă nu 
obişnuieşti să joci teatru, încerc să-mi explic de ce ai ajuns 
la asemenea gânduri. Vrei să te asemeni neapărat cu eroina 
unei piese în care ai jucat? 

Liana era indiferentă. Urmărea fumul albastru al ţigării 
care-i tremura lui Liviu între degete. 

— Nu ştiu... răspunse ea. [i-am destăinuit unul din 
momentele de dezolare care mă cuprind uneori. Nu m-am 
gândit să copiez nicio eroină. Crezi că un om nu poate trăi 
asemenea drame, care ar înspăimânta o eroină de teatru? 
Mi-a venit uneori în minte şi acest gând. Dacă eroina pe 
care o interpretez s-ar revolta şi ar spune, acolo pe scenă: 
„Nu vreau să mă mai fardez. Vreau să fiu palidă şi nefericită 
ca tine! Vreau să ţip durerile tale. Ale mele sunt mărunte şi 
închipuite...” 

— Ştiu eu, Liana?... Dacă tocmai durerile tale sunt 
închipuite? Nu văd ce anume ar putea să te deprime. Suferi 
de vreun  bovarysm modem, contemporan, încă 
nedescoperit de autori? 

— S-ar putea, răspunse ea. Dacă e închipuit sau real, 
aceasta n-o poate deosebi decât suferinţa. 

Liviu se opuse: 

— Nu! Există suferinţe închipuite mai profunde decât 
cele reale. Chiar suferinţa ta pe scenă. E închipuită, şi 


totuşi, cât de naturală! Şi fii sigură că în clipele acelea mulţi 
oameni plâng în sală închipuindu-şi această suferinţă 
închipuită. Eu cred că tu ai predilecție pentru asemenea 
suferinţe imaginare, cred că potenţialul de a trăi aceste 
suferinţe te-a împins spre scenă. 

— Ştii cum am ajuns în teatru, Liviu? Nu ţi-am spus până 
acum niciodată. Mă pregăteam pentru chimie. Nu ştiu de ce 
am vrut neapărat să fac chimie. Mă ajuta la lecţii un 
profesor. Nu ştiu cum a ajuns să mă prepare. Intr-o zi m-a 
invitat la laborator ca să-mi arate o experienţă. Eram 
singuri. S-a repezit asupra mea. Nu mi-a spus nimic. Niciun 
cuvânt. Pur şi simplu a tăbărât asupra mea. l-am tras o 
palmă, s-a împiedicat şi a căzut jos. M-a apucat de picior. L- 
am lovit cu celălalt picior. Mă sprijineam cu mâinile de un 
dulap. Îmi era ruşine să ţip. Pentru el îmi era ruşine. L-am 
lovit tare. Mi-a dat drumul şi am plecat. Am fugit acasă. 
Când m-am deşteptat din starea de groază, era târziu. 
Toate facultăţile îşi încheiaseră examenele. Numai la 
Conservator încă nu începuseră. Ca să nu pierd anul, m-am 
înscris la Conservator. Şi astfel am ajuns în faţa unei vitrine 
în care un anticar cu gusturi artistice a deschis o carte cu 
ilustraţii frumoase... 

Liviu aproape îşi închisese ochii. Privea nedecis spre 
Liana, ca printr-o sticlă. Uitase ţigara aprinsă în mână. 
Arsura îi rodea încet carnea, dar nu lepăda capătul 
fumegând în scrumieră. Înţelegea care este drama Lianei, 
dar mai înţelegea că o pierduse pentru totdeauna, o 
pierduse cu tot cu amintiri. Nici măcar nu mai regreta 
momentul lor. Regreta numai întâmplarea care-i adusese 
unul în faţa altuia. Fusese în viaţa ei un oarecare. Poate că-l 
asemăna cu acela care voise s-o jefuiască. El o jefuise fără s- 
o înspăimânte cu cuțitul. Îi întorsese capul spre stele, 
pentru a o jefui mai uşor. Degetele arse îl dureau. 
Momentul era groaznic. Îşi strânse tâmplele şi-i spuse cu 
voce rugătoare: 


— A fost ceaţă, negură, beznă, orbire. A fost poate şi vis, 
Liana. A fost şi tinereţe, şi orgoliu, şi bravadă, şi absurd. De 
atunci însă a trecut timp. Ne-am împlinit şi tu, şi eu. Am 
putea acum să ne unim nu visurile... ci identitățile. 

Liana nici nu tresări. Oare o poseda într-atâta demonul 
teatrului? Nu înţelegea cât de sincer, cât de adevărat e în 
acel moment? Era atât de sincer, încât îi era groază să nui 
se răspundă DA. Ce se va întâmpla cu el după ce va trece 
momentul? Dacă ea va spune DA? 

— Cine eşti tu, Liviu? se întrebă ea cu voce tare. le 
cunosc. Ştiu prin ce moment ai trecut. Dar cine eşti tu? Tu 
n-ai înţeles niciodată ce pot eu să dau. Tu n-ai înţeles decât 
ce poţi tu să iei. Îţi închipui că te-ai schimbat? Cred că 
lumea ar putea fi fericită dacă într-adevăr te-ai schimbat... 
Ce rost are să mai discutăm despre ceea ce s-a golit de 
substanţă? Să facem elogiul unui pahar spart pentru că 
odată nişte oameni au băut din el? De ce? Fiecare a simţit 
altfel gustul băuturii... E stupid şi melodramatic, Li viu... 
Vorbeşte-mi despre tine, despre ce vrei tu. 

Liviu era şi mai aţâţat. Trăia încă momentul în care se 
dăruise Lianei. Voia să meargă cu ameninţarea până la 
capăt. Amenințarea era numai împotriva lui. Voia să simtă 
că a ajuns pe marginea prăpastiei, că stă pe muchia ei într- 
un singur picior. 

— Am spus ceva, Liana. După cum vezi, clipa se 
prelungeşte. Dacă vrei, mâine dimineaţă mergem împreună 
acolo; şi acum aş merge dacă ar fi deschis. 

— Mâine vei regreta. Liviu. Peste o oră vei regreta. Peste 
câteva minute. Vei reveni la liniile tale vechi. Nu din cauza 
aceasta refuz. Ceea ce ai spus tu e nefiresc; e ca şi cum ai 
cere cuiva să trăiască fără aer. E ca şi cum te-ai ruga de un 
ulm să-ţi ofere o portocală, ca şi cum te-ai ruga de o hârtie 
neagră să se prefacă în coală albă. E nefiresc. Un om simplu 
nu se poate gândi la aşa ceva... Cărări, cărări, cărări... Pe 
ce treaptă ai ajuns? Ai urcat mult? 


Liviu avea impresia că merge ca un bolid pe un drum 
drept ca o linie, şi deodată drumul ceteşte brusc. Coti din 
instinct, cu impresia că îşi salvează viaţa. Momentul 
trecuse. Nu rămânea decât disperarea refuzului. 

— Am urcat mult, spuse el cu ură. Mai mult decât aş fi 
crezut. Acum pot să-ţi spun, cu mândria omului care a 
rămas singur. Am urcat şi sunt plin de gustul ascensiunii. 
Nu vreau să mă opresc. Ştiu de ce vrei să mă întrerupi. Nu 
pot să cad, Liana. A fost greu până ce m-am catapultat. 
Acum mă ţin solid şi sunt prudent, întotdeauna am fost 
prudent. Am chiar puterea să devin cinstit, adică să folosesc 
numai coardele mele în ascensiune. Sunt destul de sus ca să 
mă uit mai mult în jos, spre poale, decât spre vârf. Ca să văd 
cât de mult am lăsat în urmă. Sunt destul de sus ca să-mi 
dau seama că e primejdios să urci neîncetat spre vârf. Îi văd 
toate asperităţile. Sunt destul de sus ca să pot zdruncina 
coardele unor cutezători. 

— Atunci, spune-mi! se revoltă Liana. Pentru ce te-ai 
urcat? Pentru ca să ai mai mulţi bani? Nu se reduce totul la 
o chestie de buzunar? 

— Eşti absurdă. Se revoltă Li viu la rândul lui. Ştii foarte 
bine că n-am fost niciodată robul banilor. 

— Nu ştiu! protestă Liana. Nu te cred! Pentru că nu pot 
să înţeleg. De ce ai urcat sus? Răspunde! Când te-am 
întrebat, de ce nu mi-ai răspuns: „Nu ştiu unde am urcat. 
Am făcut însă ceva. Vrei să-ţi arăt? Vino să-ţi arăt, Liana. 
Am făcut ceva frumos.” Îţi jur, Liviu, că dacă mi-ai fi răspuns 
astfel, şi dacă mi-ai fi arătat un simplu şurub, un nimic cu 
care să te poţi mândri, despre care să poţi spune: „Uite ce 
frumos e!”, aş fi făcut tot ce mi-ai fi cerut, chiar dacă ne-am 
fi întâlnit pentru prima oară în viaţă, chiar dacă n-ai fi fost 
undeva pe pământ, ci jos, într-o groapă, chiar dacă ai fi fost 
sus, Liviu. 

— Cită vehemenţă e în aceste şoapte! Gândurile le 
cunosc. Liana. Chiar şi în vorbe ai împrumutat ceva. l-am 
auzit şi eu lecţiile. E frumos să repari maşini cu lecţii 


savante... le-am oferit ca pe o maşină cu toate butoanele 
pregătite. Dacă ştie să apese pe ele... 

Liana îl privi cu groază. Era aceeaşi faţă, era acelaşi ton 
din clipele lui de ură. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Cred că n-ai ajuns sus... sau 
poate încă mă mai iubeşti. Altfel, nu pot să-mi închipui cum 
clocoteşte atâta smoală în tine. 

— Iartă-mă, Liana, se rugă el sincer. N-am vrut să lovesc 
în tine. Am vrut să lovesc în el. Nu ştiu de ce. Poate căeo 
spaimă în mine. Parcă mă sfidează de acolo din groapă. Şi 
ştiu că mă sfidează. Sunt singurele clipe când din înălţimea 
mea simt ameţeală. Când văd groapa aceea de jos. Atunci, 
parcă ameţesc. Ştiu că e stupid. Sunt încă un naiv în multe 
privinţe. 

Liana nu se putu împiedica să zâmbească. 

— Eşti naiv când îmi spui mie că eşti naiv. Aştepţi, simt 
asta, un răspuns de la mine. Nu cel pe care mi l-ai cerut şi 
pe oare ţi l-am dat. Altul. Nu pot să-ţi dau niciun răspuns, 
Liviu. Chiar dacă aş putea, nu ţi l-aş da. Nu e vorba deel,e 
vorba de mine. Să nu crezi că prin aceasta ţi-am dat totuşi 
un răspuns. Îmi place să mă întâlnesc cu el. Nu vei putea 
înţelege niciodată de ce. Nici eu nu ştiu, sau poate nu vreau 
să ştiu. 


3 


Iernile nu erau geroase în oraşul acela. Viscolele parcă-l 
ocoleau, rareori îşi făceau simțită puterea pe străzile 
strimte. Oamenii erau îmbrăcaţi ca nişte sportivi. Scurte 
îmblănite, pantaloni de schi, bocanci, capete goale. Şi 
Muşat se obişnuise cu această uniformă. Şi iarna, ca şi în 
restul anului, îi plăcea să facă drumul de acasă la uzină şi 


de la uzină acasă pe jos. Avea timp să se gândească, se 
primenea cu aer, făcea mişcare. 

Tânărul inginer trecea printr-o perioadă liniştită. 
Reorganizarea secţiei se terminase. Oamenii se obişnuiseră 
cu noile locuri de muncă, succesele neaşteptate le 
transformase supărarea în bucurie. Cu timpul, dispăru şi 
bucuria. Se deprinseseră cu noutăţile, le intraseră în obicei. 
Numai nea Neculai era scurmat de o nelinişte pe care n-o 
mai mărturisea nimănui. Dar parcă se obişnuise şi el cu ea. 
Făcea parte dintr-însul. Intr-o zi, bătrânul se prezentă la 
Muşat pentru a-l întreba dacă n-ar putea să-şi ia concediu, 
măcar o parte din el, în zilele care vor urma. 

— În privinţa asta, îi răspunsese inginerul, eu n-am nicio 
putere. Dacă dumneata ai nevoie, cred că se pot aranja 
lucrurile. Ar fi mai bine însă să discuţi cu şeful secţiei. 

— E cam acelaşi lucru, îi clipise bătrânul din ochi. Prin 
urmare, putem să ne pregătim. Aşa, pe la începutul lunii 
viitoare, o să plec pentru vreo două săptămâni. Restul mi |- 
oi face eu la vară. Da să nu vă supăraţi, tovarăşe inginer! 

De ce să se supere? N-avea de ce să se supere, ti 
promisese că va aranja în aşa fel schimburile, ca să nu se 
simtă lipsa lui. Deci putea să plece fără grijă. 

— Lipsa nu cred eu că n-o să mi se simtă, spusese nea 
Neculai. Doar dacă boscorodiţi dumneavoastră vreo maşină 
care să mă înlocuiască... Cine m-a pus să vă dau ideea asta? 

Muşat căzuse pe gânduri. Într-adevăr îl fulgeraseră 
câteva idei, dar erau prea confuze, prea nedefinite, prea 
îndepărtate. Nu le găsea nicio reprezentare materială. 
Erau formule, formule, formule, şi nici ele prea clare. Nea 
Neculai îl părăsi cam îngrijorat, mai ales că nu primi niciun 
răspuns. După câteva minute, bătrânul îl pofiti la telefon. 

— Vă caută o doamnă, îi spuse el cam în şoaptă şi cu un 
licăr de complicitate în priviri. Adică nici nu ştiu, tovarăşe 
inginer. 

Adăugase ultima frază pentru că îl văzuse pe Muşat 
schimbându-se la faţă. Se înroşise. 


— Ce te uiţi, bre Frăţilă, aşa ca un popândău? se răsti el 
vesel la un muncitor care-şi iţise capul printre maşini; apoi 
îşi reluă liniştit treburile. 

Liana îl chema pe Muşat la o întâlnire, şi el acceptă 
imediat, deşi ştia bine că în noaptea aceea e de serviciu în 
secţie. Nu puteau să-l înlocuiască decât doi oameni, adică 
unul dintre ei, la alţii n-avea curajul să apeleze: Aburel sau 
nea Neculai. Se duse întâi la Aburel. Şeful secţiei îi 
răspunse foarte natural că poate să-i ţină locul chiar toată 
noaptea, nu numai până la ora pe care o indicase Muşat. 

— Ar fi şi nu ştiu cum să ne pierdem amândoi noaptea. De 
ce să mai treci pe la uzină? Vii dimineaţa la ora obişnuită. 

Aburel avea oaspeţi acasă în seara aceea, dar îi era 
teamă că ezitând o singură clipă, Muşat ar fi simţit că-i dă 
peste cap un program organizat dinainte şi ar fi renunţat la 
rugămintea lui. Până la urmă, tot nea Neculai îl înlocui pe 
Muşat, numai că rugămintea venea din partea lui Aburel. 
Cită bucurie ar fi trăit bătrânul dacă ar fi ştiut adevărul! 

Aşa se face că în seara aceea lucrătorii din schimbul de 
noapte îl găsiră posac, morocănos şi foarte aspru. Pentru că 
şi lui i se încurcaseră nişte socoteli şi trebuise să trimită 
vorbă acasă prin cineva că n-o să poată veni la taifasul care 
se ţinea în locuinţa lui. 


4 


Era sâmbătă seara, lume multă, nicio masă liberă la 
restaurant. Priveau amândoi îmbulzeala; mai erau şi alte 
perechi care căutau mese. Ei rămăseseră sus; li se părea 
inutil să mai coboare cele câteva trepte care-i despărţeau 
de mesele aglomerate. Se uitau unul la altul, aşa că apariţia 
lui Cerbu fu o surpriză pentru amândoi. 


— Mi se pare că sunteţi în criză de scaune, spuse el după 
ce salutase aplecându-şi capul cu binecunoscuta-i distincţie. 
— Suntem în criză de linişte, se grăbi Liana să precizeze. 

Cerbu nu se dădu bătut. 

— Dacă vă face plăcere, vă invităm cu toată bucuria 
împreună la masa noastră. Nici nu cred că va fi înghesuială. 
Societatea e potrivită, cred. Sunt chiar şi câteva colege de- 
ale dumneavoastră, domnişoară Liana. 

Liana îl privea în adâncul ochilor cu insistenţă, dar Cerbu 
suporta fără să clipească privirea aceea cruntă, li făcea 
chiar plăcere. Muşat nici nu-i auzise cuvintele. Zărise o 
masă izolată, de la care un bătrânel cu capul complet chel 
cerea să i se facă socoteala. Mai erau însă şi alţii care 
urmăreau asemenea scene în restaurant, înainte ca Muşat 
să facă un singur pas în acea direcţie, câţiva tineri se şi 
repeziseră într-acolo. Mai repede decât toţi ajunse 
responsabilul. Anunţă politicos pretendenţilor că masa e 
ocupată, îi făcu semn ospătarului să se grăbească pentru 
plată, apoi veni foarte binevoitor în faţa lui Muşat şi-l invită 
la masă. Orientându-se pe loc, Cerbu se adresă de astă dată 
numai Lianei. Muşat părea că nici nu există pentru el. 

— Ne pare rău că n-a izbutit să vă cucerească societatea 
noastră. Cred că v-aţi fi înveselit cu adevărat. Din păcate, 
şansa n-a fost cu dumneavoastră. 

Singurul răspuns pe care i-l putea da Liana era acela de 
a nu-i răspunde. Îl ignoră cu desăvârşire. Cerbu îi părăsi 
însă cu zâmbetul unui învingător. 

Nimeni nu-i mai stingheri în timpul mesei. Aproape că nu 
se atingeau de ceea ce li se punea în faţă. Erau amândoi 
într-o stare neobişnuită. Se priveau des, pentru prima dată 
îşi căutau, îşi provocau privirile, scoteau rar câte-un cuvânt, 
păreau zăpăciţi în zumzetul acela neîntrerupt. Liana era 
palidă, dar paloarea o transfigurase. Niciodată nu o văzuse 
mai aproape de ireal. Frumuseţea ei părea din altă lume, 
era ca o plăsmuire, neverosimilă. Şi deodată îşi imagină că 
ea suferă, că trăieşte o suferinţă înaltă, înfricoşătoare. Ce 


putea să facă? Puterile lui erau pentru materie, pentru 
metal, sau pentru abstracţiile acelea fecunde din afara 
lumii. Poate că numai acolo s-ar fi întâlnit cu gândurile ei 
din clipa aceea. Mâna ei îl strânse, şi simţi dogoarea jarului 
care o ardea pe dinăuntru. Atingerea aceea pasageră parcă 
o liniştise. Un sur îs vag îi învie faţa. Parcă i se colorau şi 
obrajii. 

— S-a întâmplat ceva, Liana? întrebă el în şoaptă. Parcă 
am simţit câteva momente... 

Nu putea să-i răspundă. Se gândise la un lucru banal. 
Dacă n-ar fi găsit masă liberă? Răspunsul întrezărit o 
paralizase. Ar fi urcat sus la ea, şi acolo s-ar fi prăbuşit fără 
suflare în braţele lui. 

— Mi-am revenit. O clipă de groază... O clipă prelungită, 
care şi-a reluat liniştită locul în... Oare unde se duc clipele? 
După ce trec prin noi şi ne schimbă... Nu ştiu ce gânduri 
mi-au gonit prin cap. Nişte fulgere care s-au stins prea 
devreme. Oare fiecare clipă ne schimbă? 

— Aşa spunea cineva, Liana. Viaţa e o neîncetată 
metamorfoză, iar moartea e sfârşitul metamorfozei... E ceva 
dureros, dar şi ceva sublim în această vorbă. Clipele ne 
schimbă neîncetat... Şi clipa asta. Mi-a dat curajul să-ţi spun 
că mă uit în ochii tăi. 

Imediat ce rosti vorba, se ruşină. Parcă ar fi rupt o vrajă. 
Parcă ar fi smuls o linie dintr-o construcţie pură, 
geometrică. 

— A venit imediat o altă clipă, Liana, care s-a grăbit să 
refacă echilibrul. 

— Ştiu, spuse ea. Îl simt. Cred că şi ceea ce s-a întâmplat 
înainte a făcut parte tot din echilibru... Dacă mă invită la 
dans, cred că te voi ruga să-l loveşti... 

Muşat simţi în braţe acea putere care îl ajută să rămână 
ca o cruce nemişcată în inelele mobile. 

— Nu cred că voi putea, Liana. Nici oţelul n-ar putea să 
reziste. Tu nu ştii... 


Cerbu trecu însă lângă ei, mulţumindu-se doar să-i 
zâmbească Lianei. Muşat parcă scăpase dintr-un infern. Se 
pomeni că goleşte dintr-o sorbire tot coniacul din pahar. 
Era vesel. Era veselă şi ea. 

— Nu e absurd, nu e irațional ceea ce se întâmplă cu noi? 
râse Liana. De ce ne-am bucurat dintr-odată? Pentru că un 
imbecil nu a făcut gestul pe care l-am fi aşteptat de la el. 
Vezi cum pot oamenii să-şi găsească clipe de fericire? Poate 
că aşa au procedat şi despoţii despre care s-au scris ode în 
antichitate. 

Râse şi el. Simţi şi ameţeala coniacului. 

— Cred că toţi trei am avut noroc. lar eu cel mai mult. Nu 
pot să-mi imaginez ce-aş fi făcut. Merită oare să ne gândim 
la asta? 

— Nu. Simt însă un val de răzbunare. Ţi-am mai spus ce 
ar trebui să i se întâmple, dar tu te-ai opus. Nu vreau să 
repet. Gata! Prea multe clipe ne-am pierdut cu el. Mi-am 
amintit un vers, dar nu vreau să ţi-l spun nici pe acesta. Îl 
ştii. Gândeşte-te Ia el. Ca intr-un joc. 

Să ne închipuim că fiecare ne-am gândit la acelaşi vers. 

Şi să nu ştim niciodată... Adică să fim siguri că ne-am 
gândit la fel. De ce să nu credem că e acelaşi vers? 

îşi căutară amândoi versul. Cine va şti vreodată dacă a 
fost acelaşi? 

— M-am gândit la întâlnirile noastre, Liana. Ele nu se 
supun nici unei reguli. Parcă nu s-ar petrece în timp. Sunt 
ca nişte fenomene luminoase care apar şi dispar fără să 
pară că se încadrează în vreo lege. Aşa le văd acum. Poate 
că odată însă ne vor uimi prin altceva. Niciun fenomen nu-şi 
declară singur şi imediat utilitatea, nu-şi înscrie în cuvintele 
noastre cotidiene necesitatea şi cauzele; dar tocmai prin 
aceasta ne aţâţă, ne cheamă să-l identificăm. 

— De ce te gândeşti la utilitate? întrebă ea. Oare n-ar fi 
mai bine să ni le imaginăm întotdeauna ca acum? Să 
rămână mereu undeva în abstract. Să opunem frumosul 
utilității. 


— Nu ştiu dacă este posibilă această relaţie. Ti-am spus 
ce s-a întâmplat ou cele mai abstracte construcţii 
geometrice. S-au repezit în viitor mai repede decât 
activitatea practică a gândirii. Nevoia de perfecţiune, 
căutarea perfecțiunii de către gândirea matematică s-a 
dovedit, în timp, nu numai utilă, ci şi extrem de necesară 
omului. Frumosul a păşit înaintea utilului, chiar dacă a 
apărut la început ca un opus al acestuia; mai târziu s-au 
contopit însă amândouă într-un singur adevăr. 

— Te înţeleg, spuse visătoare Liana. Adevărul istoric mi s- 
a părut însă totdeauna dureros. De ce atâţia pasionaţi ai 
adevărului au fost confirmaţi de istorie? De ce i-a nefericit 
oare prezentul? 

— Ai mărturisit singură că nu e o lege. Întrebarea totuşi 
rămâne. Am căutat de multe ori un răspuns. Fiecare om 
poate găsi un răspuns particular la această întrebare. Ce 
pot să-ţi spun eu? Fie că au vrut, fie că n-au vrut, aceşti 
oameni parcă au arătat, parcă au demonstrat un alt adevăr: 
identitatea, egoismul, gloria, fericirea de buzunar sunt 
neimportante, neesenţiale, inutile chiar într-o lume care se 
fecundează reciproc. Orice geniu al lumii, pe orice rază a 
soarelui spiritual, n-ar fi putut exista fără miliardele de 
oameni dinaintea lui, fără milioanele de oameni din timpul 
lui care l-au îndopat în toate celulele cu nutriția necesară 
geniului său. Fructul gândirii lui e fructul procesului care i- 
a determinat gândirea, nu e un fruct născut şi crescut fără 
pom. În foarte multe cazuri, Liana, momentul salutar a fost 
acela în care un grădinar simplu a tăiat o ramură uscată din 
acel pom, sau l-a legat cu un fir de rafie de o şipcă subţire, 
pentru a creşte drept, sau i-a turnat o găleată de apă la 
rădăcină. Nu putem cunoaşte cu exactitate momentul 
esenţial care i-a transmis fiorul fructului de aur. Poate că au 
existat milioane de momente esenţiale. 

— Nu impui prin aceasta, fără să vrei, o filosofie a 
hazardului? Nu-ţi spun aceasta pentru că vreau să mă 
împotrivesc ei, ci dimpotrivă, pentru că... 


Muşat o întrerupse ducându-şi palma până aproape de 
gura ei. Îi simţi respiraţia caldă, fierbinte. Nu-şi retrase 
imediat mâna. Numai când îşi văzu degetele tremurând şi-o 
retrase cu o mişcare înceată, ca o alunecare. 

— Nu, Liana, răspunse el tandru. Nu putem nega rolul 
accidentelor în viaţa cuiva, dar nici nu putem să ne 
încredinţăm viaţa teoriei hazardului. Îmi amintesc o 
întâmplare care a favorizat apariţia cartesianismului. Intr- 
un secol al scolasticii, într-un salon parizian, un şarlatan 
dotat cu darul retoricii făcea o expunere filosofică 
impresionantă. Ascultătorii, aproape toţi savanţi cu renume, 
furaţi de vorbirea-i superbă, nu-i mai căutau ideile; îl 
proclamau ca şi altădată maestrul necontestat al unei noi 
filosofii, un fel de Socrate al timpului. Întâmplarea a făcut 
ca la acea expunere să participe un tânăr cu totul 
necunoscut. Din concertul de laude care urmase pledoariei, 
lipsea numai glasul acelui tânăr. 1 s-a cerut părerea. Prin 
câteva cuvinte politicoase, el a spulberat întreaga teorie 
care se auzise în acel salon. Ştia că nu e de ajuns. A început 
să exemplifice pentru a dezvălui stilul în care se expusese 
impresionanta filosofie. A cerut un adevăr considerat 
absolut. Prin douăsprezece argumente succesive, l-a 
transformat în eroare grotescă. A cerut cea mai absurdă 
eroare. Prin douăsprezece argumente succesive, a 
transformat-o în adevăr absolut. Toţi savanții îl priveau 
uluiţi. Câţiva au înţeles că în lume se născuse un nou geniu; 
i-au oferit sprijin şi i-au cerut să-şi dezvolte propria-i 
filosofie. Sub acest impuls şi-a început activitatea tânărul 
filosof care peste un număr de ani va dărâma din temelii 
întregul edificiu al scolasticii. Întâmplarea l-a adus în acea 
zi în acel salon. Dar ce rezultat ar fi avut acea întâmplare 
dacă tânărul n-ar fi trăit lângă Ulm noaptea de 10 
noiembrie? Dacă n-ar fi fost suprasaturat de întreaga 
nutriţie spirituală a epocii, dacă n-ar fi fost pregătit pentru 
orice întâmplare? 


Liana revăzu vitrina unui anticariat şi se strădui să-şi 
amintească starea ei în momentul când se oprise în faţa 
vitrinei. Oare era pregătită pentru întâlnirea aceea 
întâmplătoare cu Liviu? Dar de ce trebuia să ridice 
persoana ei la dimensiuni care s-o oblige să-şi caute 
momentele esenţiale ale vieţii? Cine era ea? O singură notă 
înaltă, frumoasă atinsese odată în viaţă. Îi fusese cândva 
sete de ideal. Dar în clipa când întâlnise idealul, nu mai era 
pregătită pentru el... Imaginea cu care o înzestrase Liviu o 
zguduia. Maşina, maşina aceea cu toate butoanele gata să 
tremure... nu era pregătirea ei pentru ideal; era alunecarea 
ei într-o mecanică banală, cotidiană. Singurul gest pe care-l 
mai putea face era să nu-şi sufoce amintirea setei de ideal. 
Şi se linişti. 

— Totuşi, întâlnirile noastre sunt frumoase, se pomeni ea 
spunând. Eu vreau să le separ de viitor şi de istorie. Vreau 
să le păstrez aşa cum sunt. Cândva, în amintiri, le voi retrăi, 
şi atunci, oricum, oriunde aş fi, mă voi simţi frumoasă. 

Vorbele ei erau prea limpezi. Un sentiment încâlcit, 
multiplu, constituit din linişti şi dureri îl invada pe Muşat. 
Multe dorinţe se retrăgeau retezate, multe speranţe 
reîncolţeau. Ştia că încă nu este stăpân pe sentimentele lui. 
Parcă era la capătul altui unghi, şi de pe cele două laturi 
azvârlite în infinit vedea semne pe care nu le putea 
descifra. Erau chemări, renunţări, plecări, apropieri? Prin 
câteva cercuri, unghiul putea fi împărţit în două părţi egale. 
Putea să apară o nouă linie, la care nu se gândise niciodată. 
Îşi alungă repede gândul neaşteptat. Şterse încet viziunea 
şi direcţia uneia dintre laturi, o acoperi cu umbre ca şi până 
atunci şi o văzu din nou în faţa lui pe Liana care vorbise 
despre o întâlnire pură, suspendată, abstractă, necesară ca 
priveliştea unui asfinţit de soare în copilărie. 

— Da... spuse el fără s-o privească, şi consfinţi astfel 
înţelegerea. 

Îşi închipuiau amândoi că se vor despărţi în linişte. 
Paharele se ciocniră. Al lui era gol. Liana îi turnă încet 


dintr-al ei, compară de câteva ori nivelul: mâna îi tremura, 
nu realiză egalitatea pe care o dorea. Paharul lui era mai 
plin. Atunci luă paharul lui şi turnă înapoi, până ce prin cele 
două cristale nivelul roşu, sângeriu, se contopea într-o 
singură linie. Gesturile ei fuseseră mecanice, lipsite de 
cochetărie, dar când duse paharul la gură îşi aminti totul, şi 
în amintire i se părea că oficiase un ritual. Şi el o privea cu 
ochi uimiţi. 

— O întâmplare, se scuză ea, şi o clipă se gândi dacă nu 
cumva erau destinaţi să trăiască acea întâmplare. 

Muşat îi răspunse aproape în şoaptă: 

— M-am obişnuit atât de mult să te văd aşa cum te văd 
acum, încât nu cred că aş suporta să te privesc pe scenă. 
Nu pot să mi te imaginez acolo. De aceea n-am venit la 
teatru. Nu încerc să mă scuz, Liana. Nici pe stradă n-aş 
putea să mi te închipui întâlnindu-te întâmplător. M-am 
gândit deseori. Cred că ai fi preocupată de alte gânduri, n- 
ai fi cum eşti acum... aici, în faţa mea, integrându-te într-o 
anumită geometrie... Ştiu, Liana... Ne-am înţeles să ne 
imaginăm o abstracţie, dar aceste gânduri voiam să ţi le 
spun de multă vreme... Pentru că mă feresc să merg pe 
străzile din centru şi ocolesc multe clădiri de unde ai putea 
să te iveşti pe neaşteptate. 

Liana se opuse noii suferinţe printr-un zâmbet care-i 
trăda însă durerea. Îşi aminti un cuvânt pe care-l rostise el 
mai înainte, uită orice altceva şi se agăţă de acel ou vin t cu 
disperare. 

— Vorbeşte-mi despre geometria ta. Nu ştiu de ce cred că 
a sosit momentul să-mi vorbeşti despre ea. 

Îl văzu cum se uită în jur, stângaci, îi văzu mâinile 
mişcându-se nesigure, în căutarea unui sprijin. Vorbele 
întârziau. Un zâmbet sfios îi apăru pe faţă, şi Liana îl primi 
ou ochii deschişi, cu luciri supuse, ascultătoare. 

— Poate că e o copilărie, spuse el. Dar am ajuns să nu mă 
sfiesc în faţa ta... Nici nu ştiu cum să încep. 


Parcă rătăcea printre noţiuni care nu-şi ofereau expresia 
imediată. Închise ochii şi se revăzu deodată în faţa 
studenţilor. Imaginea dură foarte puţin. Cuvintele îl asaltau 
din toate părţile. Şi se porni să-i vorbească Lianei cu acele 
ezitări care-l duceau la găsirea datelor elementare. Deveni 
repede îndrăzneţ, logic, cursiv. Liana nu înţelegea prea 
mult din ceea ce auzea. Dar nici nu voia lucrul acesta. 
Reţinea mai degrabă pasiunea cu Care vorbea Muşat; îi 
simţea vibraţiile interioare. Omul din faţa ei se destăinuise 
iarăşi — în acea demonstraţie vehementă, pasionată — un 
poet, un visător încărcat de sentimente nobile, generoase. 
Torentul şi imaginile pe care le conţinea începeau s-o 
cuprindă şi pe ea. Se pomeni călătorind în spaţii ireale, 
unde numai gândirea putea colinda în voie. Fără să-şi dea 
seama, fără să ştie de ce. Se opuse brusc. 

— E cu neputinţă, zise Liana. Adică e cu putinţă să 
gândim, să ne închipuim că ne aflăm în alte spaţii, în alte 
lumi. Dar nu sub o formă materială, aşa cum suntem acum 
îmbrăcaţi de materie. 

— De ce? Ştim cum ne va îmbrăca materia în viitor? Ne 
tragem din moluşte şi din peşti, Liana. Câte trepte am urcat 
până la înfăţişarea noastră de astăzi! Câte trepte vom urca 
de acum înainte! Poate ne vom sublima sub formă de 
gândire, iar gândirea va căpăta o reprezentare pe care încă 
nu ne-o putem imagina. Poate că gândirea e o emanaţie a 
materiei, asemeni luminii, posedând o viteză mult mai mare, 
infinit mai mare decât viteza luminii. Cât de greu ne-a fost 
să ne imaginăm că lumina e formată din corpusculi! Şi 
astăzi încă ne uimeşte această teorie. De ce să nu poată 
căpăta şi gândirea o formă materială? Nu e şi ea mişcare? 
O mişcare continuă a materiei în forma ei cea mai 
organizată. Gândirea aceasta capabilă să conceapă infinitul, 
produs al materiei, va fi descoperită, sau va evolua prin om, 
ca o formă materială asemeni luminii. Va trebui să se 
supună şi ea legilor mişcării. Ne va purta pretutindeni, va 
căptuşi la nevoie universul, se va răspândi pretutindeni, 


ducând cu fiecare particulă toate simţurile şi toată raţiunea 
noastră. Poate că numai cunoaşterea limitată a universului, 
imperfecţiunea organizării materiei În noi ne opreşte astăzi 
să colindăm prin univers. Nu intuieşti raportul? Cu cât 
cunoaşterea noastră despre univers se dezvoltă, cu atât se 
perfecţionează gândirea. Stelele au existat înaintea noastră 
pe cer. Câte milenii oamenii nu le-au privit ca pe un decor! 
Începând să dezvăluim tainele universului, gândirea 
noastră s-a rafinat, fiecare reprezentare nouă a universului 
a trimis gândirea şi mai departe, tot mai adânc în univers. 
Stelele au devenit sori înzestrați cu cortegii planetare, sorii 
s-au constituit în galaxii, galaxiile ne-au conferit noţiunea 
universului, gândirea a cucerit noţiunea infinitului şi a 
descoperit instrumente raţionale de calcul pentru 
determinarea şi stabilirea progresivă a legilor care 
guvernează universul. De la mecanicismul newtonian am 
ajuns la relativitatea lui Einstein, şi nu cred că ne vom opri 
aici. Cucerim universul prin praful concentrat al gândirii. 
Atunci când îl vom cunoaşte în toată esenţa lui, corpusculii, 
sau uniunea dintre corpusculi şi unde care formează gândi 
rea, se vor putea elibera definitiv şi-l vor putea cutreiera, 
răspândindu-se pretutindeni. Poate se vor concentra din 
nou în forma veche, răspunzând unei dorinţe egoiste — 
dacă va mai exista atunci noţiunea de egoism — sau se vor 
dărui liberi universului, care i-a emanat. Poate că vom purta 
intr-un număr infinit de corpusculi aceeaşi identitate. Poate 
că va dispare concepţia identităţii. Nu trebuie să ne vedem 
în viitor sub carapacea noastră de astăzi. Câteva mii, câteva 
milioane de ani nu înseamnă nimic în univers, care există 
dintotdeauna. Trebuie să ne vedem departe, într-o relaţie 
nouă de identificare ou universul. Ou câteva mii de ani în 
urmă, universul, pentru un mare grup de oameni, era 
cuprins între Dardanele şi Gibraltar. Iar cu câteva zeci de 
mii de ani înainte abia apărea omul Cromagnon, care încă 
nu avea noţiunea numărului. Ce va fi peste câteva zeci de 
mii de ani? Omul îşi va continua direcţia de dezvoltare: 


gândirea. Ea îl va răs- pi-ndi sub o formă sau alta în univers. 
Va cunoaşte atât de bine legile lui, incit va găsi şi forma cea 
mai adecvată de răspândire: mişcarea. Viteza ei nu va avea 
limite... 

— Şi cei care au pierit? întrebă Liana. 

— S-au răspândit în materie, dar ne-au lăsat intactă 
gândirea. Prin ea îi purtăm cu noi, îi continuăm, îi ducem 
spre identificarea cu universul. Poate mai târziu vom simţi 
şi mai puternic prezenţa lor. Fuziunea cu universul 
constituie fericirea supremă. Pentru că universul înseamnă 
în primul rând sinceritate, sinceritatea clară, inviolabilă a 
materiei. El nu ascunde nimic, pentru că nu poate ascunde 
nimic în el însuşi; nu se poate ascunde nimănui, pentru că 
nu există nimic în afara lui; nu există alt spaţiu care să-l 
poată cuprinde. Vom căpăta şi simţul universului, Liana... 
lar gândirea va deveni asemeni unui focar, din care vor 
putea pomi în orice direcţie orice raze; va putea umple 
orice suprafeţe, orice adâncimi, orice spaţii; va putea crea 
orice corpuri, orice volume. Dimensiunile ei vor fi infinite. 
Se va identifica atunci şi cu geometria; o geometrie 
generală, care va reprezenta însăşi perfecțiunea... 

— Trăim însă clipe concrete, spuse ea. Chiar dacă durata 
lor constituie cazuri particulare ale universului, le trăim vii, 
cu toate simţurile. Există un prezent clar, căruia ne 
supunem. 

— Ştiu, Liana. Dar activitatea celor mai buni oameni 
dintotdeauna — şi astăzi cei buni sunt şi cei mai mulţi — ne- 
au ridicat mereu gândirea spre înălţimea care ne-ar putea 
imagina cât mai limpede universul. Eu ţi-am destăinuit un 
gând care se potriveşte — sau care aş vrea eu să se 
potrivească — altor vremuri, unui viitor în care oamenii vor 
fi eliberaţi de acest simţ al egoismului, care contravine 
universului. Oamenii vor începe să gândească frumos... Şi 
mai târziu, fiecare va putea gândi la o lume a lui — 
universul posedă infinite lumi —, şi-o va reprezenta în toate 
adevărurile ei; iar mai târziu poate şi-o va dori, nu ca pe-o 


posesiune, ci ca pe-o întâlnire cu frumuseţea, şi va căuta să 
ajungă la ea; iar mai târziu se va simţi poate necesar în 
univers şi va căuta să se identifice cu el... 

— Şi noi? întrebă Liana. 

— Noi? răspunse el. Cred că încercăm să înlocuim modul 
de existenţă al omului. Turnăm valori. Ca să-i eliberăm 
gândirea, ca s-o obişnuim ou treptele necesare marelui 
Urcuş. 

Urmă o lungă tăcere. Liana îşi amintea cuvintele cu care 
Liviu îşi strigase urcuşul. Îşi alungă însă repede amintirea. 
Închise ochii şi spuse încet că va părăsi oraşul. El o rugă 
duios să se mai întâlnească o dată. 


Capitolul VII 
l 


„Oare ce se întâmplă cu inginerul nostru?” întrebarea 
răsuna tot mai des în secţie. Toţi muncitorii şi tehnicienii, de 
la nea Neculai până la Aburel, înțelegeau, simțeau că se 
petrece ceva neobişnuit cu Muşat. Nu mai era omul calm şi 
senin dinainte; acea linişte şi nepăsare cu care-i obişnuise 
atâta vreme dispăruse. Era într-o stare de agitaţie 
neîntreruptă, nu-şi găsea nicio clipă locul, umbla toată ziua 
prin secţie, de la o maşină la alta, punea mereu întrebări 
ciudate lucrătorilor, care parcă n-aveau nimic comun cu 
îndeletnicirile lor din acel moment; uneori cădea pe 
gânduri, parcă dormea în picioare, nimic nu putea să-l 
trezească. Şi figura lui se schimbase. Licăririle acelea 
blânde, duioase, nu-i mai luminau privirile, ca altădată. O 
nelinişte tulbure i se putea citi în ochi. Iar trăsăturile feţei 
parcă i se înăspriseră şi mai mult. 

„Oare ce se întâmplă cu inginerul nostru?” 


Oamenii îşi adresau întrebarea în şoapte, răspundeau 
prin tăcere, ridicau din umeri, dar îl căutau mereu cu coada 
ochiului, sperând că-l vor vedea într-o zi din nou liniştit, din 
nou senin, din nou aproape de sufletul lor. Ziua aceea însă 
întârzia. Inginerul nu izbutea să scape de neastâmpărul, de 
freamătul care se. Cuibărise în el. 

Cele mai grele momente le suporta nea Neculai. 
Inginerul se învârtea mai ales în jurul lui. Nu-i adresa nicio 
vorbă, dar se simţea privit, urmărit, iscodit, îl ştia undeva 
lângă el. Îl simţea în spatele lui. Parcă-l frigea ceva în ceafă. 
De câteva ori, întorsese capul. Inginerul nu se mai sfia ca 
altădată. Părea că nici nu observă privirile bătrânului. Erau 
aţintite asupra maşinii, dar muncitorul ştia că nu vede 
maşina în acel moment, că îşi caută acolo în maşină nişte 
gânduri, pe cate privirile le  mărturiseau  încâlcite, 
întunecate. 

— Continuă, nea Neculai! îi spunea Muşat. Nu te opri din 
lucru, nu-ţi slăbi atenţia! 

Dacă i-ar fi făcut altcineva această observaţie, muncitorul 
s-ar fi simţit jignit şi s-ar fi revoltat. Cine putea şti ca nea 
Neculai ce înseamnă atenţia la maşină? El ştia ca un pianist 
clipa când trebuie să i se încordeze un deget sau altul, clipa 
când ochii n-au voie să părăsească maşina, clipa când poate 
să se scarpine în cap şi să se uite fără grabă în jurul său. La 
orice maşină ar fi lucrat, toate clipele celor opt ore îi erau 
cunoscute lui nea Neculai. 

Alteori, inginerul îl oprea din lucru, îi scotea piesa din 
maşină, o cerceta ca la un microscop, apoi îi cerea să 
mărească turaţia mecanismului sau să oblige burghiul la o 
înaintare mai rapidă, sau îl punea să repete mişcări şi 
operaţii care începeau să-l irite pe bătrân. Nu-i răspundea 
însă niciodată, îi asculta rugăminţile, făcea exact ceea cei 
se cerea. Nu primea nicio explicaţie, nu auzea nici măcar 
un DA sau un NU, nici nu-l vedea ridicând din umeri, aşa 
cum avea obiceiul în anumite momente. Tăcea, rămânea pe 
loc, sau pleca în altă parte, tot fără să-i spună vreo vorbă: 


se oprea la altă maşină, îngândurat, nedecis, frământându- 
şi degetele. 

„Oare ce s-a întâmplat cu inginerul nostru?” întrebarea 
răsunase şi mai des în perioada în care lipsise nea Neculai. 
Aproape două săptămâni, inginerul parcă-i hărţuise pe 
muncitori. Trecea de la unul la altul, îi oprea de multe ori 
din lucru, era nemulţumit; observându-le piesele, le indica 
defecte pe care nici aparatele de la controlul calităţii nu le- 
ar fi sesizat, şi ei îl priveau uimiţi, întrebându-se mereu ce 
se petrece cu el. Începea să-i cuprindă teama când îl 
vedeau că se apropie. 

Câţiva lucrători, convinşi că observaţiile lui erau simple 
scorneli, luaseră piesele criticate şi le examinaseră după 
terminarea schimbului la aparatele de control. Aparatele nu 
indicau niciun defect grav. Piesele erau nu acceptabile, ci 
puteau fi predate mai departe însoţite de acel calificativ 
care făcea onoare secţiei întâi. Supunându-le la probe 
suplimentare, descoperiseră mici neregularități, care nu 
atacau însă calitatea generală. Neregularităţile erau 
absolut inobservabile cu ochiţii liber. Oare totul se datora 
unei simple întâmplări? Orice altă posibilitate era exclusă. 
Întâmplările deveneau prea frecvente. Lucrătorii nu mai 
ştiau ce să creadă. Neastâmpărul şi neliniştea inginerului 
începeau să-i asalteze şi pe ei. 

Nea Neculai se întorsese vesel din concediu, dar din 
prima clipă a întâlnirii, imediat după salutul de bun venit, 
inginerul îi ceruse să-i execute de urgenţă câteva piese 
dintr-o categorie care se comanda rar în secţie. Crezând că 
e o nevoie urgentă undeva în uzină, se pusese imediat pe 
treabă. Umbra inginerului nu se mişca de lângă maşina lui. 

— Vi le dau pe fiecare în parte, întrebase nea Neculai, 
sau le doriţi pe toate o dată? 

Muşat nu-i răspunsese, ca şi cum n-ar fi fost în spatele lui 
şi nu i-ar fi auzit vorbele. Bătrânul, care nu-i văzuse decât 
umbra, crezându-se pradă unei halucinaţii, întorsese capul. 
Inginerul era acolo, nemişcat şi drept ca un stâlp. 


— Continuă, nea Neculai! Nu te opri din lucru! 

Iarăşi nu-i răspunsese. Se încăpăţinase însă şi forţase 
maşina până la limită. N-avea voie să-şi slăbească 
încordarea şi atenţia în asemenea momente. Muşat îl oprise 
în secunda când ar fi trebuit să oprească singur maşina. 

— Gata! răsunase vocea lui. 

De uimire, bătrânul lăsase maşina să meargă în gol. 
Muşat nu observă nimic. Privi piesele, le întoarse pe toate 
feţele; parcă le pipăia, parcă le cântărea, pentru că uneori 
avea ochii închişi. 

— Bine, nea Neculai! spuse el. 

Apoi îi înapoie piesele şi îl părăsi tăcut, îngândurat, 
uitând să-i mulţumească. 

„Oare ce se întâmplă cu inginerul nostru? mormăi 
bătrânul, înciudat. Ce vârtejuri l-or fi răscolind?” 

Unii lucrători descopereau în observaţiile lui Muşat 
indicaţii foarte precise, care se subînţelegeau. Când şi le 
aminteau, după un timp, aveau impresia că li se explicase o 
problemă sub o formă anumită. Nu li se spusese clar, 
răspicat, ca un ordin, de pildă „21”, această cifră 
reprezentând o operaţie oarecare, ci li se indicase, o cale 
care-i ducea la această operaţie: „7 X 3”. Erau din ce în ce 
mai uimiţi, pentru că această cale conţinea elementele cele 
mai simple ale operaţiei respective, pe care ei în atâţia ani 
de muncă nu reuşiseră să le găsească. Ar fi vrut să stea de 
vorbă cu el, să-i asculte explicaţiile, să-i audă măcar glasul 
pentru mai multă vreme, dar el îi evita, se ferea să discute 
cu ei, îi întâmpina cu asemenea atitudini, incit le pierea şi 
lor curajul. Gesturile lui erau nervoase, paşii parcă dibuiau 
prin întuneric un drum; numai când se oprea lângă o 
maşină rămânea nemişcat ca o stană de piatră. Erau siguri 
că în acele clipe orice i-ar fi spus nu i-ar fi auzit. 

„Oare ce s-a întâmplat cu inginerul nostru?” 

Nici el nu ştia. Se răzvrătea ceva într-însul, se răzvrătea 
ceva în jurul lui. Era neliniştit, vedea numai imperfecţiuni, 


care îl zgâriau pe carnea goală. Încerca să valorifice în cifre 
absolute calitatea muncii umane. 

Starea lui de nelinişte se accentuase din ziua când Aburel 
îi arătase, într-o doară, magazia din fundul curţii, în care 
zăceau ruginite, inerte zeci de maşini şi de mecanisme. 

— După cum vezi, am visat şi eu... am visat şi noi cândva, 
îi şoptise Aburel. Şi ne-am pomenit alunecând din înălțimile 
visului intr-un mormânt de fier vechi... 

Muşat nici nu-i răspunsese. Privea speriat, uluit, 
neîncrezător adunătura aceea de cadavre metalice. De câte 
ori apoi nu intrase în acea magazie pentru a cerceta fiecare 
mecanism în parte, pentru a pipăi. Cu mina lui fiecare 
unealtă, fiecare legătură dintre ele! Simţea numai 
atingerea metalului rece, zgrunţuros. Nu vedea nimic. 
Căuta cu ochii închişi ceva, căuta cu înfrigurare, şi dacă în 
acele clipe mâna lui atingea un obiect de metal, strângea 
până la disperare, până la limitele la care un om poate 
suporta durerea. Ştia că lipseşte ceva, ceva esenţial în acel 
morman de fier vechi. Aglomerarea aceea nu era moartă, 
era numai paralizată, aşa îi apărea în faţa ochilor închişi. 
Oare ce-i lipsea pentru a se preface în vuiet şi în mişcare?... 
Încerca să-şi imagineze, şi gândurile febrile îl duceau în 
trecut, într-un laborator mare, luminos, în care se revedea 
pe el ca student în faţa „Infinitului“. Îi răsunau în urechi 
vorbele, îndemnurile, sfaturile acestuia... „Nu! Nu! îşi 
şoptea el după ce retrăia amintirea. Nu e un mormânt de 
fier vechi aici. Nu e un cadavru. E un corp amorţit, care... 
Oare ar putea fi reînviat, îmbogăţit, întărâtat?...” 

Mergea des acolo. Ştia de ce toate mecanismele acelea 
muriseră. Descoperise cauza morţii, cauza amorţelii lor. Nu 
se mai gândea la ea. Se gândea la înviere, şi ideea aceasta îl 
înspăimânta, îl paraliza. Se încâlceau prea multe în capul 
lui. Fostul student îşi reîntâlnise însă vechiul proiect... 


2 


Nea Neculai îl găsi pe Petrescu singur în birou, într-o 
atitudine care i-o amintea pe cea a lui Muşat din ultima 
vreme. Era neliniştit, îngândurat, nervos. Se plimba de la 
un capăt la altul al încăperii şi nu-şi încetă plimbarea nici în 
prezenţa oaspetelui. 

„Parcă v-aţi molipsit de undeva toţi, îşi spuse în gând 
bătrânul. Mâine-poimâine, o să încep şi eu să mă cert cu 
baba, aşa, ca să-mi găsesc motive de supărare. Că trebuie 
să fie pe la mijloc pe undeva o supărare sau un bucluc.” 

— Cam scump la vedere, tovarăşe secretar! spuse el cu 
voce tare. De când cu organizarea, ai uitat de secţia 
noastră. 

Petrescu răsuflă parcă mai uşurat. 

— Bine că nu avem măcar la voi bătaie de cap! Nici nu vă 
închipuiţi ce poveri ni s-au luat de pe umeri. 

— Asta ar fi fost nimerit s-o spui o dată inginerului 
nostru, deşi nu prea cred eu că are nevoie, mai ales acum, 
de asemenea vorbe şi mulţumiri. 

Petrescu ridică degetul arătător, voind parcă să nege 
categoric ceva. Mişcarea însă i se domoli; degetul nu voia 
să-l asculte; se clătina nedecis, molatic. Şi vorbele îi ieşiră 
din gură cam nesigure: 

— Nu-i contestă nimeni meritele inginerului Muşat, de 
aceea cred că ar fi bine să ne ferim de exagerări. Ideea lui 
s-a dovedit importantă şi utilă, dar asta şi pentru că a fost 
bine şlefuită la conducerea uzinei. Poate că s-a evitat chiar 
o eroare, nea Neculai. Tehnica cere în anumite cazuri un 
control şi o verificare foarte riguroase din partea ştiinţei. 
Din fericire, aveam oameni în conducerea uzinei care 
înţeleg să-şi asume această răspundere. Am spus, nu uita, 
că nu diminuăm meritul iniţiatorului. 

Lui nea Neculai parcă i se furase ceva. Faţa i se 
întunecase, sprâncenele îi coborâseră deasupra ochilor 


încruntaţi. 

— N-o să mă amestec eu în treburile acestea, răspunse 
el. Chiar dacă am o părere anume. Se zice că şi diamantele 
se şlefuiesc înainte de a se preface în podoabe. E un lucru 
bun. Numai că mai întâi trebuie găsite... Aşa... 

— Ai fost în concediu, nea Neculai? 

— Am fost şi în concediu, măi băiete... 

Petrescu scăpă un gest de surpriză auzind ultimele vorbe 
ale lui nea Neculai. Nu-i trecea prin cap să-l îndemne la o 
atitudine mai respectuoasă; îl oprea şi diferenţa de vârstă, 
şi zvonul pe care-l auzise prin uzină că e grav dacă bătrânul 
devine subit prea politicos. Il surprindea însă formula aceea 
neobişnuită în situaţia în care se aflau; o găsea potrivita la 
un taifas între un bătrân şi cine ştie ce tineri. 

Nea Neculai parcă-i ghici gândurile. 

— M-am molipsit de la un om de treabă, (tovarăşe 
Petrescu. Da nu da şi dumneata prea multă importanţă. 
Unul poate să-ţi zică „domnia-voastră” cu vorbele, iar cu 
gândurile să te poarte cine ştie pe unde. Cu asta nu merită 
să ne pierdem timpul. 

Petrescu ştia că bătrânul are dreptate, dar tocmai asta îl 
supăra. Îşi simţea hainele prea lungi şi uzate, înţelegea că e 
încă robul unor deprinderi de care trebuia să se dezbare. 
Încerca, încerca mereu de câtva timp, dar îi venea greu. De 
aceea era nemulţumit, neliniştit. Nu putea să-şi dezbrace 
dintr-o dată hainele acelea largi şi uzate. Nu avea ce să 
pună imediat în loc. 

— Ai dreptate, ai dreptate, repetă el cu grabă. Sunt 
formalităţi care nu trebuie luate în seamă, nu trebuie luate 
întotdeauna în seamă (tot îi venea greu să-şi descheie 
nasturele; dar atunci când va trebui să lepede haina cu 
totul?), în sfârşit, să spunem că nu trebuie luate în seamă. 
Va să zică, ţi-ai reluat lucrul... Nu era bine să mai stai câtva 
timp nea Neculai? 

Bătrânul îi răspunse, cu oarecare ironie de astă dată: 


— Ştiu eu, măi băiete? Da hai să trecem peste nimicurile 
ăstea. Eu am vrut ca să mai vorbim puţintel despre 
inginerul Muşat... 

Petrescu deveni gânditor, şi deodată tresări, ca şi cum şi- 
ar fi adus aminte. 

— "Te ascult, nea Neculai, spuse el. Timp avem berechet, 
şi dacă dumneata crezi că ar fi bine să mai vorbim... 

Bătrânul nu făcu altceva decât să repete ceea ce credea 
el despre inginer, poate cu mai multă pasiune şi adăugind 
câteva fapte noi, culese în timpul concediului pe care şi-l 
petrecuse în satul lui Muşat. 

— Stai. Stai puţin, nea Neculai, îl rugă Petrescu. Dacă 
totul e aşa cum spui... 

— Aşa este, tovarăşe Petrescu. Numai că de multe ori 
adevărul ni-l închipuim aşa cum vrem, nu aşa cum este... Eu 
spun ceea ce ştiu şi simt atâţia şi atâţia oameni din uzina 
noastră şi din alte părţi. 

Petrescu îşi reluase plimbarea aceea neîntreruptă prin 
birou. Îl asculta pe nea Neculai. Dar şi bolborosea ceva în 
gând. 

— Da, da... spuse el. Da! Trebuie să ne dezbărăm de 
unele deprinderi, tovarăşe Neculai. Greu-greu, dar trebuie, 
pentru că e o sarcină. Da! Vom discuta totul şi probabil şi 
altele în comitetul de partid... 

— Prin urmare, Încep să se limpezească lucrurile, spuse 
nea Neculai frecându-şi foarte mulţumit bărbia. 


3 


Nea Neculai îl chemase pe Aburel la una din ferestrele 
biroului. De acolo se vedea toată hala. 

— Uită-te şi dumneata, tovarăşe inginer! Ce se întâmplă 
oare cu băiatul nostru? Uită-te la el! Parcă l-ar fi părăsit 


nevasta... 

îl vedeau pe Muşat plimbându-se fără rost prin secţie. 
Mergea cu mâinile în buzunare, cu capul ridicat, ocolea 
maşinile din instinct, uneori se oprea, îşi ducea mâna la 
tâmple şi strângea cu putere, parcă ar fi vrut să oprească o 
erupție. Văzându-l că se opreşte lângă un stâlp de beton şi 
se reazemă de el, amândoi îşi închipuiră că va rămâne acolo 
multă vreme, aşa că părăsiră geamul. 

— Zău că mi-e teamă să-i spun ceva! continuă bătrânul. 
Cum pot eu să mă amestec în suferinţele lui? Cine ştie ce 
junghi i-o fi înţepând inima?! 

— Şi eu sunt mirat de schimbarea lui bruscă, spuse 
Aburel. O cauză cam văd eu pe undeva, dar prea confuză, 
aşa că ar fi mai bine s-o uit. Şi când mă gândesc că după 
drumul dumitale ar putea să se bucure... 

Nea Neculai nu era de acord. 

— Asta credem noi, tovarăşe inginer. Dumneata îţi 
închipui că el s-a gândit vreo clipă la situaţia lui? Nu prea 
este el, aşa cum se spune, sensibil la asemenea Lucruri. Alte 
vârtejuri îl macină pe el, ceva mai amestecat şi mai... nu 
ştiu cum să spun... 

Aburel îşi desfăcu învins braţele. 

— Ce putem face? Ar trebui să ni-l apropiem mai mult. 
Nu ca o sarcină, nu pot să simt aşa relaţiile cu el. L-am 
invitat astă-seară la moi. Unul din copii, cel mare, îşi 
sărbătoreşte aniversarea. Opt ani. Nici nu ştiu când au 
trecut, nea Neculai... 

— Aşa zice omul ca să se mângâie, dar când stai uneori şi 
te gândeşti mai pe îndelete, ţi se pare că au trecut veacuri. 
la încearcă mata să te gândeşti bine numai la una din zilele 
care au trecut... Să vezi câte găseşti în ea! Nu-ţi ajung cinci 
zile ca s-o colinzi în toate cărările ei... Da eu cred că ai făcut 
bine poftindu-l şi pe el... 

— Să-ţi spun drept, nea Neculai, nu l-am invitat de- cât 
pe el. Bucuriile acestea le trăim întotdeauna numai între 
noi, în familie. Sunt prea intime. 


— De, răspunse bătrânul. Să nu rămâneţi şi de astă dată 
aşa... Precum îl văd eu pe inginerul nostru... 

Bătrânul îl părăsi pe Aburel, lăsându-l încolţit de teama 
ultimelor cuvinte. 


4 


Muşat răspunse totuşi invitaţiei. Gazdele îl primiră cu 
amabilitate, incit se simţi stângaci, timid, redevenind aşa 
cum era înainte. Neliniştea aceea ciudată parcă-l părăsise. 
Răspundea greoi la întrebările cele mai banale. Soţia lui 
Aburel era profesoară de limba română, şi ca orice 
profesoară avea obiceiul să întrebe. Fără acest obicei l-ar fi 
cucerit din prima clipă pe Muşat. Era o femeie plăcută, deşi 
cu o figură cam aspră, cam severă; era inteligentă, atentă, 
binevoitoare, foarte naturală în atitudinea ei de gazdă. Se 
mişca elastic, uşor, abia atingând pământul. Îi prezentă 
mândră copiii: doi băieţi — unul de opt ani, cel care era 
sărbătorit, altul de patru ani şi fata, un îngeraş blond şi vioi, 
care-şi sărbătorise numai cu trei luni înainte cea de-a şasea 
aniversare. Băieţii nu-i dădură prea mare atenţie 
musafirului, fata în schimb nu se dezlipea de el. Întreba 
mereu, ca şi mama ei, numai că întrebările ei nu aveau acea 
destinaţie convenţională. Erau rostite cu atâta gravitate, de 
parcă atârna tot viitorul lumii de răspunsurile pe care le va 
primi. 

După ce sărbătoritul stinse din două suflări cele opt 
luminări înfipte în tort, atmosfera începu să se liniştească. 
Copiii împreună cu micii oaspeţi se retraseră în camera lor, 
lăsându-i pe cei mari într-o tăcere care părea nefirească. 
Muşat regreta lipsa lor. Cu gesturile şi vorbele «ei 
copilăreşti, fetiţa izbutise să-l desprindă din noianul încâlcit 


al preocupărilor sale, îl ajutase să se simtă înseninat în 
mijlocul acelei familii fericite. 

— La teatru aţi fost? întrebă ou totul nevinovată Elena, 
soţia lui Aburel. 

Muşat se înroşi înainte de a răspunde, şi starea lui nu 
scăpă profesoarei. 

— Nu..., spuse el cu greutate. Eu... nu sunt... Nu mă... nu 
mă satisface spectacolul... Prefer să citesc... 
Dumneavoastră vă duceţi des? 

Întrebarea îi ieşise fără voie de pe buze; abia după ce o 
rosti simţi cum e pe cale să se sufoce. 

— Nu ne ducem des, răspunse Elena străduindu-se să 
pară cât mai degajată. Dar nu pierdem niciun spectacol, 
pentru că sunt puţine premiere şi puţine teatre, nu ca la 
Bucureşti. Avem însă aici o artistă excepţională, poate aţi 
auzit numele ei. Liana Popa. Din păcate, ne părăseşte... Nici 
nu ne-am gândit că va rămâne toată viaţa aici... Acum trei 
zile... da... Miercuri a jucat în ultima ei premieră... 

„Ultima ei premieră”... Auzise cuvintele în silabe care nu 
se mai terminau. Rămăsese nemişcat şi avea senzaţia că e o 
ţintă care va trebui să primească orice proiectile. Ultima 
premieră... Oare era ultimul ei spectacol? Fusese ultimul ei 
spectacol? Niciodată nu întrebase pe nimeni, nimic despre 
Liana; chiar când auzise rostindu-se numele ei în jur. Nu 
voia să se întâlnească prin nimeni cu ea. De astă dată însă, 
nu putu să reziste. Ştia că-i va tremura vocea, că-şi va simţi 
fruntea fierbinte, totuşi întrebă: 

— A fost spectacolul de adio? 

Întrebarea lui avea un accent sincer, emoția lui era 
evidentă. Elena rămase nedumerită. Ea crezuse că va 
deschide un subiect de discuţie care-i va face lui plăcere, 
iar ei îi va da ocazia să afle amănunte despre ceea ce era 
numit în lumea artistică „straniul amor al Lianei”. Evită să 
se uite la el atunci când îi răspunse: 

— Nu. A fost ultima premieră. Nu ştiu când va avea loc 
spectacolul de adio. 


Elena îşi găsi brusc o ocupaţie în camera copiilor, 
închipuindu-şi că prin subiectul abordat comisese o 
indelicateţe faţă de unicul lor musafir. Era convinsă că 
„straniul amor al Lianei” aparţine trecutului. 

Muşat în schimb se învioră. Liana nu-i dăduse niciun 
răspuns atunci când îi mai ceruse o întâlnire. Cu toate 
acestea, avea certitudinea că se va mai întâlni cu ea, că tot 
ea îl va chema, aşa cum se întâmplase până atunci. Ultima 
premieră nu era ultimul ei spectacol. Speranţele întâlnirii 
rămâneau. 

Aburel se pomeni deodată întrebat despre copii, mai ales 
despre fetiţa cu păr blond şi nume sonor. El vedea numai 
curiozitate şi politeţe în vălmăşagul acela de întrebări fără 
rost, dar pentru Muşat erau ca nişte supape care, lăsând să 
iasă liber aburul fără valoare afară, reduceau forţa cumplită 
ce se zvârcolea înăuntru. Se grăbi să-i dea amănunte, lăudă 
amuzat precocitatea fetiţei, răspândind-o într-o sumedenie 
de fapte şi de gesturi: cum face teatru în faţa oglinzii, cum îl 
oblăduieşte pe cel mic, cum a întrebat-o cândva pe o 
profesoară, colegă a Elenei, dacă dinţii ar putea creşte 
semănaţi în pământ, cum pregăteşte în fiecare seară 
aşternutul păpuşilor. 

Fetiţa îşi făcu apariţia în cameră chiar în timp ce era 
lăudată. Venise să-şi ia rămas bun de la musafir. 

— Ei sunt leneşi, spuse ea arătând cu degetul spre 
camera copiilor. lar eu vreau să mai vii şi să-mi aduci mereu 
flori. 

Clipi scurt din ochi de câteva ori, apoi fugi ca o nălucă, 
fără să facă zgomot. 

Aburel era mai vesel decât Muşat. 

— Oare există cavaler care să refuze rugămintea unei 
fete? Va trebui să-i aduci flori, adică va trebui să mai vii pe- 
aici. 

Lui Muşat parcă i se lua o ceaţă de pe ochi. 

— Abia acum îmi dau seama că a venit din nou primăvara. 
Nici n-am observat când s-au topit zăpezile, nici n-am văzut 


florile primăverii. 

— Ai atât de mult de lucru? întrebă Aburel, ca şi cum n-ar 
fi muncit împreună în aceeaşi secţie, în acelaşi birou. 

Muşat parcă se întuneca la faţă. 

— Nu ştiu, răspunse el. Mi s-au încâlcit dintr-o dată toate 
gândurile. Nu ştiu ce se întâmplă. Era prea multă claritate 
până acum... Parcă a tras cineva o cortină prin care lumina 
pătrunde greu... Spațiile se văd obscure, reliefurile se 
pierd... 

— Aşa se întâmplă uneori primăvara, încercă Aburel să-l 
consoleze. Începe cu o stare de ameţeală, mai ales atunci 
când vezi cum mâini străine rup flori pe care le-ai fi vrut tu. 

Aburel regretă prea târziu vorbele prin care crezuse că 
se va apropia de musafirul său. Nu urmărise altceva decât 
să participe la drama pe care o aflase întâmplător prin 
întrebarea Elenei. Şi el începea să creadă că Muşat e 
victima unei despărţiri violente, neaşteptate. 

— Nu înţeleg, răspunse Muşat. Am crezut... poate te-ai 
referit... poate v-aţi gândit la un anumit lucru neclar... sau 
dimpotrivă, la un lucru care este foarte clar numai pentru 
anumite persoane... Cred că e o neînțelegere... 

— Nu văd nicio neînțelegere, minţi Aburel ca un copil. M- 
am gândit chiar la ceea ce am spus. Când văd copii sau 
oameni în vârstă rupând sărmanele flori din parcuri... 

— Te rog să mă ierţi, se scuză imediat Muşat. Am un 
obicei de care nu pot să scap. Caut prea multe sensuri, sau 
caut alte sensuri în vorbe. De multe ori îmi scapă tocmai 
înţelesul firesc al vorbelor... Un prieten îmi spunea că am 
obiceiul să calculez totul. Gândurile altuia nu se pot calcula. 
Numai expresia lor verbală, dar ea poate fi de multe ori o 
reprezentantă proastă a gândurilor, iar uneori chiar opusul 
gândurilor. 

Aburel crezu că musafirul vrea să-i răspundă fără să-şi 
îmbrace vorbele în eufemisme, ll acuza pe faţă, direct, de 
minciună. Dar nici nu se supără, nici nu se scuză. Pentru 
scuze nici nu mai avea timp. Elena îi invita la cină. 


După masă, conversaţia — şi aşa firavă — lâncezi şi mai 
mult. Muşat nu voia să-şi părăsească imediat gazdele, 
pentru a nu fi nepoliticos. Simţise strădania lor de a-i fi 
plăcuţi, de a-l înconjura cu căldură, de a-l antrena în micile 
lor preocupări de familie, şi toate acestea nu ostentativ, ci 
cu grijă, cu delicateţe. Aburel şi Elena, întristaţi de drama 
pe care presupuneau că o descoperiseră în viaţa lui Muşat, 
căutau să evite orice subiect care putea să aibă cea mai 
mică tangenţă cu acea presupunere. Uneori se pomeneau 
că dau din cap fără motiv, îşi întâlneau privirile şi căutau să 
exprime ceva: o nedumerire sau o clarificare, făceau 
mişcări stângace, şi în toţi era o dorinţă sinceră de a se 
apropia, de a se împrieteni. 

— V-aţi obişnuit cu noua... cu minunea despre care 
vorbeşte bărbatul meu? întrebă la un moment dat Elena. 

— Cu...? întrebă la rândul lui Muşat. Nu înţeleg... Mi se 
pare că am fost distrat... Vă rog să mă scuzaţi... 

— Aaaa! încercă ea să zâmbească. M-am gândit la uzină, 
la... la secţia cu care se laudă... dumnealui. 

Şi Aburel simţea cum îl strâng hainele. Îi vorbise 
întotdeauna Elenei despre secţia lui ca despre o minune. 
Dar era o mândrie intimă a lui, şi deodată şi-o vedea 
dezvăluită crud şi violent. Ar fi vrut să protesteze, dar nu 
găsea cuvintele cele mai nimerite. Nu putea totuşi să-şi 
batjocorească miracolul. 

Muşat rămase o clipă tăcut. Se străduia să-şi amintească, 
făcea eforturi vizibile, parcă secţia şi toată istoria ei se aflau 
undeva departe, într-o perioadă de mult trăită. 

— Ştiu, spuse el. Îmi amintesc. Dar să ştiţi că minunile... 
minunile au o durată scurtă. Un cărăbuş văzut prima dată e 
o minune... Şi o floare, floarea la rădăcina căreia l-ai găsit e 
o minune... la prima, la a doua, la a treia întâlnire... Pe 
urmă minunile... nu ştiu... mi se pare că se cer înlocuite. 
Dacă ar avea o durată prea mare, ne-ar obosi... ne-ar 
îmbolnăvi... Obişnuinţa le anulează ca minuni. Patul nu 
poate fi o minune... 


Elena îl contrazise în glumă, deşi vorbele lui o întristau: 

— Ah! De câte ori patul nu e o minune! Mai ales atunci 
când vii obosită de la şcoală, mai ales după ce corectezi o 
sută de teze absolut neinteresante... 

— Ştiu... dar răspunsul dumneavoastră exprimă o stare, o 
senzaţie, nu un adevăr, spuse Muşat. S-ar putea ca minunile 
să fie... Nu vreau să vă supăr... Ştiu că există multe minuni 
cotidiene... Am impresia că încep să vă plictisesc... Cuvântul 
pe care-l întrebuinţăm e... nu poate fi folosit cu atâta 
uşurinţă... Cred că s-a făcut târziu... 

Şi Elena, şi Aburel se opuseră, şi nu din convenienţă, ci 
pentru că simțeau că despărţirea s-ar fi petrecut într-un 
moment nepotrivit. Stinghereala care se iscase ar fi rămas 
ca o pecete pe amintirea primei lor întâlniri. 

— Mai staţi, se rugă Elena. Nu vreţi să vă arăt o teză la 
limba română?... Staţi, vă rog... Eu cunosc atâtea din 
munca dumneavoastră... 

Nu găsise alt mijloc de a-l reţine, se agăţase de primul 
pretext care-i venise În minte. El se aşeză supus în fotoliu, 
primi un teanc de caiete din mâna ei, alese câteva şi începu 
să le răsfoiască fără niciun interes. Nici măcar nu făcu o 
remarcă oarecare. Numai scrisul şi limbajul difereau. Erau 
aceleaşi idei în toate caietele — unele mai limpezi, altele 
mai confuze. Căzu totuşi în reverie în faţa unui caiet 
deschis. Îşi aminti un gând vechi, nici nu mai ştia de când. 

— Ce matematică ciudată e şi literatura! spuse el. Când 
vă gândiţi că tot ce se scrie într-o limbă: mii, milioane de 
cărţi, există concentrat în două volume: intr-un vocabular şi 
într-o gramatică. Vocabularul e materia, gramatica e 
instrumentul care organizează materia. Fiecare carte, însă, 
reprezintă o singură posibilitate din numărul fantastic de 
posibilităţi pe care-l oferă combinaţia dintre vocabular şi 
gramatică. 

— E interesant ceea ce spuneţi, acceptă Elena din 
politeţe. 


— E foarte interesantă ca problemă matematică, spuse la 
rândul lui Aburel. Formula e bine cunoscută. Aplicarea ei la 
situaţia gramaticii şi vocabularului ar da într-adevăr un 
număr fantastic de posibilităţi. 

Participarea bărbatului ei la discuţie îi dădu curaj Elenei 
să fie mai vehementă. 

— De ce trebuie văzută literatura prin matematică? Mi se 
pare absurd... vă rog să mă iertaţi că spun lucrurilor pe 
nume. Scriitorul nu face matematică în faţa colilor albe de 
hârtie. El nu se gândeşte nici la vocabular, nici la gramatică. 
El se gândeşte la oameni, la amintiri, la natură, la 
sentimente... 

— Noi am văzut reprezentarea matematică a scrisului 
său, Elena. Dacă vocabularul ar fi format din zece sau 
douăzeci sau o sută de cuvinte, şi atunci s-ar putea scrie 
foarte multe cărţi... dar ca nişte schelete: câteva verbe, 
câteva substantiva şi adverbe şi adjective... 

— Adevărurile totuşi s-ar transmite, spuse Muşat. Mă 
cam înspăimântă însă viitorul literaturii. Cum se va 
dezvolta? Se va îmbogăţi vocabularul, va sărăci? Va mai fi 
nevoie de gramatică? Noţiunile se dezvoltă spre sinteză, 
spre formulă, se alătură, se condensează, se identifică într- 
un sens mai general. 

— Vreau să vă spun ceva, se învioră Elena. Să ştiţi că nu 
voi hotărâți aici destinul literaturii. Îl vor hotărî oamenii, cei 
care citesc. 

— Prin urmare, noi nici nu suntem oameni, nici nu citim, 
spuse Aburel. 

— Sunteţi nişte oameni mai ciudaţi dacă vă preocupă 
literatura în stadiul de dicţionar, nefiltrată prin matematică, 
răspunse Elena continuându-şi gluma. 

— O reprezentare matematică a literaturii totuşi există, 
zise Muşat ridicându-se din fotoliu. Vă rog să mă iertaţi, 
hotări el să-şi încheie vizita printr-o glumă: n-aş vrea să 
confundați iarăşi patul cu o minune... 


Îl conduseră amândoi până la poartă, obligându-l pe rând 
să promită solemn că va continua să-i viziteze. 

— Dacă doriţi, spuse Elena, putem ieşi intr-o seară 
împreună la un local sau... 

Se opri la timp. Era să spună „sau la un spectacol”. Dar şi 
aşa, fără să ştie, spusese foarte mult. 

Întorcându-se în cameră, soţii se uitară unul la altul 
nedumeriţi. Îşi desfăcură amândoi o dată braţele. 

— Oare ce-o fi cu el? întrebă Elena. Nu pot să spun nimic. 
E totuşi foarte ciudat. Uneori e extrem de sincer, ca un copil 
naiv. Nu mi s-a părut un om extraordinar aşa cum mi l-ai 
zugrăvit tu. 

— S-a întâmplat ceva cu el, Elena. Trece printr-o criză. 
Dacă l-am putea ajuta să treacă mai uşor... 


5 


Chiar a doua zi spre seară, Muşat intră într-o florărie. 
Câteva fete tinere parcă dansau printre flori. Una dintre ele 
veni în întâmpinarea lui într-o atitudine graţioasă. 

— Aveţi vreo preferinţă, sau ne lăsaţi pe noi să vă facem 
buchetul? îl întrebă ea. Pentru o aniversare, pentru o 
logodnă, pentru o domnişoară?... 

— Pentru o fetiţă... spuse Muşat cu senzaţia că se 
dezvinovăţeşte. Pentru o fetiţă de şase ani. Diana... 

Diana... îşi aminti ca o rimă uitată şi celălalt nume. Era 
printre flori, îmbătat de mirosul lor, poate de aceea simţea 
că ameţeşte. Privirile lui căutau pe podeaua lucioasă 
moneda aceea a lui Prevert, care se învârtea, care se 
învârtea, care nu înceta să se învârtească... poate de aceea 
simţea că ameţeşte. 

— Mai doriţi ceva? auzi vocea vânzătoarei. 

Moneda continua să se învârtească. 


— Da, spuse el. Încă un buchet... pentru... pentru... 

— Imediat, răspunse fata înţelegătoare. 

Îi prezentă peste câteva minute un buchet mare, frumos, 
care parcă aştepta să fie pictat. Scrise numele şi adresele 
pe două cartoane albe. Nu semnă pe niciunul. Un 
comisionar bătrân îşi făcu apariţia ca din senin lângă el, 
tocmai în momentul când se întreba prin cine va trimite 
buchetele. 

Peste jumătate de oră, comisionarul sună la uşa unui 
apartament. Îi deschise o femeie înaltă, cu o faţă severă de 
profesoară. 

— Să nu mă încurc, spuse comisionarul. Un buchet e 
pentru domnişoara Liana, altul pentru domnişoara Diana. 
Vreţi să vă uitaţi dumneavoastră? Mie mi s-au cam stricat 
ochii. 

Elena luă buchetul destinat Dianei, mulţumi 
comisionarului şi intră în odaia copiilor. Fetiţa începu să 
bată din palme, apoi, foarte grijulie şi cochetă, îşi aranjă 
florile într-o vază. 

— Nu-i aşa că l-am cucerit, mămico? Uite ce frumos am 
aranjat florile! 

Nu departe, pe altă stradă, bătrânul comisionar preda 
celălalt buchet unei femei de la garderoba teatrului. 

— Asta de la cine-o mai fi? întrebă ea, dar nu descoperi 
niciun alt nume pe cartonul alb. Liana, Liana, Liana. După 
ce va pleca ea, câteva florării se vor închide în oraşul 
nostru. 


6 


Nici acasă, printre dosarele lui tăcute, Muşat nu-şi găsea 
liniştea. Le răsfoia des, nervos, în grabă, nu mai făcea 
adnotări, rareori îşi însemna pe o foaie de hârtie câteva 


cifre sau câteva linii. Se plimba fără rost prin cameră; într-o 
clipă de nelinişte, smulsese semnul din albumul cu 
reproduceri; într-o altă clipă, tot de nelinişte, pusese 
semnul la loc, după ce privise — oare a câta oară? — acea 
geometrie picturală. Las meninas. Pe birou zăcea, de multe 
zile nedesfăcută, o scrisoare de la Doina. N-avea putere, 
sau n-avea curaj să deschidă plicul. Îl întâlnea mereu în faţa 
ochilor, îşi ducea mâinile spre el, îl atingea, dar îl punea pe 
urmă la loc, negând cu fermitate din cap. 

Uneori se ridica în toiul nopţii de la birou, închidea 
dosarul pe care-l cercetase până atunci, îşi îmbrăca la 
iuţeală fulgarinul şi pornea grăbit spre uzină. 

Muncitorii se obişnuiseră cu apariţia lui neaşteptată în 
secţie. Îşi vedeau tăcuţi de lucru şi se uitau din când în când 
cu coada ochiului, să vadă unde a poposit. Cel care-l simţea 
în spate lucra ca pe ghimpi. Dar întotdeauna când era pe 
cale să facă o mişcare greşită, răsuna vocea lui: 

— Atenţie! 

Imediat apoi, îi indica muncitorului ce are de făcut. 

Inginerul calcula fără încetare. Voia să dea valori medii, 
apoi valori absolute calităţii muncii umane. Voia să 
stabilească raportul ideal dintre om şi maşină. Il căuta prin 
comparații. De la fiecare muncitor alegea mişcarea perfectă 
într-o anumită operaţie, mişcarea ideală care identifica 
omul cu maşina, mişcarea oare se scurgea din maşină în om 
şi din om în maşină, mişcarea care prelungea mina omului 
în maşină, care transforma braţul lui într-un mecanism 
precis. Cel mai mic tremur, cea mai mică ezitare deveneau 
obstacole  insurmontabile. Le transformase în cifre. 
Rezultatul era înspăimântător. Avea impresia că maşinile 
mai mult stau decât lucrează, ceea ce era o absurditate, şi 
ştia că e o absurditate acest lucru, dar matematica i-l 
demonstra rece, lucid, crud, prin cifre care nu acceptau 
împotriviri şi argumente. 

„Atunci, unde era adevărul? gândea cel mai adesea 
inginerul. Unde este adevărul? Cum poate triumfa în acest 


caz particular mecanica? Aceasta e realitatea. Ce legi pot să 
aplic aici? Legile sunt perfecte. Formulele sunt perfecte. Ele 
nu pot înşela. Atunci de ce, de ce drumul invers, relaţia 
inversă viciază formula, o face să tremure, o arată neclară? 
Cum se poate ieşi din acest impas? Aici sunt cei mai buni 
lucrători din uzină, artiştii, maeştrii operaţiilor tehnice. De 
ce, de ce munca lor desprinsă în cifre creează asemenea 
diferenţe? De ce nu se subordonează în întregime calculului 
matematic ideal? Mecanica nu poate să greşească. Relaţia 
dintre om şi maşină e imperfectă. Calitatea muncii umane, 
numai ea poate da răspunsul.” 

Căuta răspunsul observând stilul de lucru al oamenilor. 
Chiar dacă stătea printre ei ore întregi, reducea 
observaţiile la minute. Privea relaţia om-maşină în 
cantităţile cele mai mici de timp, acelea care-i puteau 
sugera perfecțiunea. Nici în acele puţine minute n-o găsea. 
O descoperea în secunde. Singurul care atingea poate un 
minut de relaţie ideală era nea Neculai. Uneori chiar 
depăşea un minut. De aceea zăbovea cea mai mare parte a 
timpului de observaţie în preajma lui. 

Într-o noapte, nea Neculai era de serviciu. Muşat sosise 
în secţie după miezul nopţii. Voia să experimenteze un 
reper foarte simplu, descoperit întâmplător în magazia cu 
mecanisme ruginite, la una dintre maşinile cele mai fine din 
secţie. Ştia că bătrânul e de serviciu şi voia să-l roage să-i 
facă experienţa Îl găsi însă obosit, moţăind într-unul din 
birouri. 

Nea Neculai îl văzu ca prin ceaţă. Când îi deosebi mai 
bine contururile, se scutură de amorţeală şi sări de pe 
scaun. 

— Ce s-a întâmplat, tovarăşe inginer? lar cu vreo 
experienţă de-a dumitale? 

Mâinile lui nea Neculai se bălăbăneau nesigure ca nişte 
odgoane de care se atârnaseră mari greutăţi, privirile îi 
alergau rătăcite. Oboseala lui nea Neculai parcă se infiltra 
şi În inginer, atât de evidentă era. 


— Stai jos, nea Neculai! îi spuse Muşat. Nu eşti bun 
dumneata acum de nicio experienţă. 

— Ce-ai spus? se burzului bătrânul. Vrei să mă pui la 
ambiţie? Bun! Atunci, hai să încercăm! 

Se încordă în faţa lui ca un cocoş înainte de luptă. Efortul 
pe care-l făcea era cumplit. Muşat se înduioşă, îl prinse de 
umeri şi-l aşeză blând pe scaun. Gestul acela îi făcu atâta 
plăcere bătrânului, încât se trezi de-a binelea. Dar nu se 
ridică de-acolo. Se sprijini în coate şi se uită patern la 
tânărul aspru de lângă el. 

— Lasă, nea Neculai! Vom face experienţa verbal. Şi eu 
mă simt cam obosit. 

Se aşeză şi Muşat pe un scaun, în cealaltă parte a 
biroului, imitând poziţia comodă a bătrânului. Acesta nu-i 
mai spuse că ar putea să-i facă orice experienţă cu precizia 
şi limpezimea pe care o avea dimineaţa. Se lăsă furat de 
gândul unei discuţii pe care o aştepta de multă vreme. 

— Eu mă supun, spuse el. Facem cum vrei dumneata. Dar 
să ştii că m-am trezit. Aşa... Şi dacă-i vorba de experienţă, 
atunci eu zic să facem un schimb. Fiecare arătăm sau 
spunem câte ceva. Că până acum matale ai cam abuzat. Zic 
ce-i drept? 

— E drept, răspunse Muşat. Am abuzat mult, nea 
Neculai, am abuzat de toţi, şi mai ales de matale. Groaza e 
alta. Nu ştiu ce vreau, nea Neculai. Sunt ca un om care 
azvârlit undeva în apă începe să dea din mâini şi din 
picioare chiar dacă ştie sau nu ştie să înoate, chiar dacă apa 
e mică sau adâncă. 

Nea Neculai se cam sperie. Iarăşi i se strecura în suflet o 
mare îndoială. 

— Oare groaza nu-i asta? întrebă el. Dumneata ştii să 
înoţi, şi apa e poate adâncă, dar dai din mâini şi din picioare 
ca şi când n-ai şti să înoţi şi te-ai bălăci într-o apă mică. 

Muşat recunoscu adevărul în observaţia plastică a 
bătrânului şi înclină încet capul. Nea Neculai se sperie şi 
mai tare. Dacă ajunsese să i se pară inginerului că apa e 


mică şi dădea din mâini şi din picioare cu disperarea omului 
care vrea apă adâncă şi ştie să înoate, atunci se ivea o mare 
primejdie, şi nu departe, aproape. Primejdia era apropiată. 

— Spune, nea Neculai! Dumneata ce crezi despre 
maşină? Despre orice maşină de aici din secţie... 

— Aş putea să-ţi răspund că-s bune, măi băiete, dar 
dumneata n-ai vrut să mă întrebi asta. 

Muşat tresărise auzindu-i vorba; un singur om o folosea. 

— Pentru că mi-ai creat imaginea unui om foarte apropiat 
şi foarte drag — nu ştii dumneata prin ce —, atunci am să-ţi 
spun pe şleau, nea Neculai, despre ce este vorba. Ce crezi 
dumneata? Maşina  stinghereşte omul, sau omul 
stinghereşte maşina? 

Nea Neculai îi aruncă o căutătură grea. 

— Ca să pui întrebarea asta trebuie să pleci de la un fapt, 
tovarăşe inginer. Nu zici despre doi oameni „Oare care o să 
bată, nea Neculai: cel în negru, sau cel în alb? tt dacă nu-i 
vezi pregătindu-se de bătaie, dacă nu se iau la harţă. 

Muşat oftă. Nu putea să i se împotrivească. 

— Am ştiut eu că mă vei aduce aici, dar tot trebuia să 
discutăm odată. Da, nea Neculai. Da, da, da! Este undeva o 
neînțelegere între om şi maşină. Şi dacă vrei să-ţi spun 
totul, eu pun  neînţelegerea în seama omului. 
Imperfecţiunea muncii umane influenţează asupra 
perfecțiunii maşinii. Se stabileşte astfel un conflict. Cum se 
poate aplana, cum se poate rezolva acest conflict? Eşti unul 
din puţinii oameni pe care îi cunosc capabili să-mi dea un 
răspuns mai aproape de adevăr. Asta-i! 

Nea Neculai căzu pe gânduri. Nu se gândea la răspuns 
Se gândea la pericolul întrebării. De ce îl sfredeleau atât de 
adânc întrebările tânărului? De ce-i creau asemenea 
ameninţări? Erau presimţiri. Cei 40 de ani de muncă în 
fabrici îl îmbrăcaseră pe din afară şi-l căptuşiseră cu un fel 
de al şaselea simţ. Asta era. 

— Greu, tovarăşe inginer, greu... se hotări el până la 
urmă să spună ce gândea. Greu. În unele privinţe, eu nu te 


pot contrazice pe matale. În lunile din urmă te-am simţit şi 
mai bine. Ai prea multă ştiinţă. Şi tot ce ai învăţat curge, se 
mişcă. Am ştiut eu că nu mă înşel. Dumneata dacă ne-ai 
spune nouă, şi noi am sta pe un butoi de dinamită şi am 
vedea că i s-a aprins fitilul: „Ştiaţi! Nu se va întâmpla 
nimic!”, chiar dacă ne-ai spune asta la telefon, tot te-am 
asculta şi am rămâne nemişcaţi. Ştim sigur că nu se va 
întâmpla nimic. Nu fiindcă eşti dumneata un sfânt. Ci 
fiindcă ştii cum stau lucrurile. Asta ca să vezi cam care sunt 
legăturile dintre dumneata şi muncitori. Un singur lucru nu 
poţi, dar ăsta ţi l-oi spune mai târziu. Aşa... Ce cred eu?... 
Păi dacă-ţi spun: „Uită-te la maşini, tovarăşe inginer!”, aş 
putea spune că ţi-am dat răspunsul. 

Muşat înţelese. Maşinile fuseseră perfecţionate de-a 
lungul timpului de către muncitori. Aceasta era părerea lui 
nea Neculai. Cu alte cuvinte, el indica perfectibilitatea, nu 
perfecțiunea. Formula matematică era însă perfectă. De ce 
să nu fie perfectă şi reprezentarea ei tehnică? Îi spuse 
aceasta lui nea Neculai. 

— Asta nu se poate, tovarăşe inginer! se opuse bătrânul. 
Nu se poate. Omul lângă maşină creşte. Întâi o vede ca pe-o 
minunăţie, apoi, de, ca pe un obiect necesar. Cu vremea, o 
simte ca pe-un lucru obişnuit, apoi ca pe-o unealtă a lui, ca 
şi cum ar fi fost făcută o dată de el. Creşte şi el, nu? Şi 
începe s-o deretice, s-o dichisească, aşa cum prea bine se 
vede. Maşina se îmbogăţeşte. 

— Nu ne înţelegem, nea Neculai. Sau nu vrei dumneata 
să înţelegi. Eu nu vorbesc despre maşini, vorbesc despre 
formule. N-am exploatat bine formulele când am construit 
aceste maşini, de aceea a trebuit să le îmbunătăţim mai 
târziu. Dar dacă am reprezenta tot adevărul formulei intr-o 
maşină? 

— Păi atunci unde e muncitorul, tovarăşe inginer? Ce 
nevoie mai avem de el? 

Întrebarea era grea. Nea Neculai avusese nevoie de 
mare curaj ca s-o pună atât de violent şi atât de deschis. 


Muşat nu se aşteptase la această întrebare. N-o căutase 
până atunci, nu dăduse încă de ea. El căuta un raport ideal 
între om şi maşină şi nu-şi închipuia că, într-o anumită 
măsură, acea întrebare azvârlită de instinctul posesorului 
de unealtă îi sugera răspunsul. Un moment, îşi simţi capul 
plin de noţiuni confuze. Era şi foarte obosit. Nu se putea 
orienta clar pe acele cărări întortocheate, iscate de violenta 
întrebare. 

— Maşina nu poate fi concepută fără cunoaşterea unor 
mişcări umane şi transplantarea lor în tehnică. Omul prin 
anumite mişcări particulare învaţă materia cum să se 
organizeze în maşină pentru a-l scuti de acele mişcări. 

— Asta am înţeles-o şi eu lucrând atâţia ani lângă maşină. 
Dar dumneata tot nu pricepi că ea este unealta noastră? 

— Eu cred că dumneata nu înţelegi, nea Neculai, că ea 
este reprezentarea tehnică a unei formule precise... Vreau 
un strop clar din legea asta într-o maşină, aşa cum într-un 
strop se oglindeşte tot oceanul... 

Nea Neculai tăcu un timp. Ilăcu şi Muşat. Nici nu se uitau 
unul la altul. 

— Eu zic că maşina e o unealtă, tovarăşe inginer. 

— Şi care este rostul unei unelte, nea Neculai? 

— Hm... Rostul îl cunoaştem bine amândoi. Să producă. 

— Şi dacă unealta produce prost şi scump şi greu? 

Nea Neculai îşi aprinse ţigara cu furie. Trase un singur 
fum, apoi o strivi în scrumieră. 

— N-am nevoie de ţigară acum... Da!... Uite ce este, 
tovarăşe inginer! Secţia noastră, se cunoaşte, toată lumea 
ştie ce-i cu ea. Şi maşinile, şi lucrătorii ei... Hm... Am uitat 
ce voiam să spun. Da. Aici e onoare în secţia noastră. 
Onoare pentru toţi... lar eu am o spaimă. Dumneata vrei să 
ne iei maşinile, tovarăşe inginer. Asta-i spaima mea. Poate 
dumneata nici nu-ţi dai seama. S-a mai încercat o dată asta, 
şi a trebuit să ridicăm o magazie pentru fier vechi. Dar să 
ştii ceva, tovarăşe inginer. Noi nu-ţi dăm maşinile. E 
singurul lucru pe care nu ni-l poţi cere. 


— Nu m-am gândit la asta, nea Neculai. Nu ştiu cum m-aş 
putea gândi la asta. Lipsesc nişte lumini. Aş vrea atât: să 
văd în maşină o adevărată sinteză... 


Capitolul VIII 
1 


De câte ori auzea soneria, Diana tresărea şi-şi stăpânea 
greu impulsul de a fugi după mama ei. De fiecare dată însă, 
mama ei se întorcea de la uşă fără flori. Fusese un vecin sau 
altcineva, care nu se gândea la ea şi la florile ei. Intr-o zi se 
posomori şi-i spuse pe neaşteptate mamei: — E atât de 
multă primăvară şi sunt atâtea flori!... 

Primi a doua zi un buchet, îl mângâie, îl puse într-o vază, 
dar când se duse în faţa oglinzii făcu nişte strâmbături 
dureroase. Bănuia ea de unde-i vin florile. Le privise de 
prea multe ori prin fereastră. Dar nu se trăda prin niciun 
gest. 

Omul de la care aştepta Diana florile o uitase. Nu numai 
pe ea. Uitase multe. Nici nu mai ştia dacă e primăvară. Nici 
nu mai vedea flori. Trăia numai printre cifre şi linii. Îşi 
imagina maşini perfecte, care să se prelungească din 
gândirea omului ca nişte braţe vii. Odată ştia că asemenea 
maşini îl vor trimite pe om afară, liber, ca să înveţe 
primăvara, ca să ameţească printre flori. Uitase şi acele 
gânduri. Lumea era formată din principii mecanice. 
Oameni, primăveri, fieri. Lumea se compunea dintr-un joc 
de linii însetate de căutarea unui corp în care să se dispună 
şi să se integreze perfect. Dansul fusese liniştit la început. 
Ritmul lui creştea însă cu fiecare zi. Se transformase într-un 
vârtej care-i sorbea toată puterea. Şi se lăsa încercuit şi 
cuprins de vârtej, i se dăruia fără împotrivire, ca unei beţii 


care nu-i tulbura decât membrele, trupul, privirile, 
simţurile. Gândurile se voiau limpezi în această beţie, 
asemeni cristalului prin care se vede culoarea şi zbuciumul 
şi boabele vinului încărcat de ameţeală. 

Uitase şi de dosare. Nu mai avea nevoie de ele. Toate 
paginile lor fuseseră fotografiate de memorie. Orice linie 
imaginată îşi găsea instantaneu corespondenta reală într-o 
pagină, aşa cum sunetul imaginat găseşte clapa pianului. Îşi 
amintea şi mecanismele ruginite din magazie. Le vedea 
agitându-se în toate fragmentele. Vârtejul era necruţător. 
Nu-l părăsea nicio clipă; îl urmărea pretutindeni; acasă, la 
uzină, în somn, în amorţeală. Şi visele i se formau tot din 
linii, sau din benzi nesfârşite, pe care dansau simboluri şi 
cifre colorate. Se apropiau ameţitor, în vârtejuri, creşteau, 
se contopeau în x-uri uriaşe, şi x-urile erau îmbrăcate în 
hlamide transparente, pe care străluceau cifre exacte. Dar 
nu le putea reţine niciodată. Se trezea din somn leoarcă de 
sudoare, buimac, braţele voiau parcă să fugă, să oprească 
acele falduri pe care erau înscrise toate soluţiile. Îşi 
amintea vag câteva cifre, le reţinea în memorie şi începea 
să le combine în toate felurile. Problemele păreau 
insolubile. Liniştea fugea speriată în alte locuri. El rămânea 
mai departe în vârtej, în starea aceea de beţie care parcă îl 
suspenda deasupra lumii. 

Uitase şi de scrisoarea aceea de departe, pe care încă n-o 
citise. Rămăsese în acelaşi loc pe birou. Intr-o zi pusese 
deasupra ei alta. Un plic alb, tare, pe care i-l dăduse 
portarul uzinei. Nu putea să le primească în vârtejul său. I- 
ar fi spart cristalele, l-ar fi ameţit de tot. 

Şi se trezi într-o după-amiază singur. Era sărbătoare, 
fusese sărbătoare. Se trezi singur, parcă nu mai era nimeni 
lângă el, dincolo de zidurile camerei lui, în spaţiile verzi pe 
care le oferea fereastra. Era linişte, linişte. Îl trezise 
liniştea. Se sculă de la birou ameţit şi se întinse pe pat, 
care-l aştepta ca o minune. Adormi amintindu-şi culorile 


dimineţii. Era prima zi din luna mai. Cu un an înainte... 
Amintirile i se încâlciră. 


2 


Cortina coborâse definitiv. Liana rămăsese singură, 
pironită în mijlocul scenei. Nu se încheia un spectacol, ci un 
capitol din viaţa ei. Nu voia să se gândească mai departe. 
Era singură pe scenă. Şi florile fuseseră duse undeva. 
Luminile începeau să se stingă. Se înclină încet în faţa sălii 
goale, se înclină încet în faţa scaunelor tăcute, se înclină 
încet în faţa amintirilor. Lumina se subţia. Părăsi scena în 
vârful picioarelor. O aştepta sus, într-o sală mare de 
marmură, balul mascat. 

În noaptea aceea, pe lespezile strălucitoare de marmură, 
Liana jucă aşa cum nu jucase niciodată în viaţa ei. Juca rolul 
unei femei fericite. Rămăsese în rochia ultimului act, avea în 
mină o mască neagră de catifea, cu care nu voia să-şi 
acopere ochii, zâmbea veselă tuturor, căuta cu nepăsare 
prin mulţime şi se plimba des prin faţa uşii. Era înconjurată 
mereu de alţi oameni, dar se simţea singură. După miezul 
nopţii o cuprinse deznădejdea. Se spulbera şi speranţa 
balului mascat. 

Era noaptea primei zi de mai. Se împlinea un an de la 
prima lor întâlnire în oraş. Hotărâse de mult să joace în 
acea zi spectacolul de adio. Hotărâse de mult să încheie în 
acea zi şirul întâlnirilor. Hotărâse de mult să-şi uite în acea 
zi identitatea şi amintirile. Era veselă, fericită, ochii plini de 
străluciri îi mărturiseau fericirea. Lacrimile n-aveau 
puterea să cadă. Îşi simţea obrajii de gheaţă. Era singură în 
lumea aceea colorată şi veselă, care o sărbătorea şi pe care 
n-ar fi recunoscut-o chiar dacă s-ar fi desprins măştile de pe 


feţele tuturor. Oare nu primise invitaţia? | se părea că un 
plic alb e purtat aiurea de un vârtej. 

— Minunată idee acest bal! auzea pretutindeni voci. 

— Nici astăzi nu vrei să dansezi? auzea de pretutindeni 
întrebări. E doar balul tău... 

Ştia că-l va întâlni pe Cerbu la acel bal, ştia aceasta după 
ce trecuse miezul nopţii. Până atunci sperase că nu-l va 
vedea. Se gândea la taiorul alb al primăverii trecute, care o 
aştepta la garderobă. Taiorul acela şi masca neagră de 
catifea fuseseră pregătite de multă vreme pentru bal. Se 
gândea că n-o va mai recunoaşte nimeni în costumul pe 
care şi-l alesese, că n-o va găsi nimeni în decorul pe care şi-l 
închipuise. 'Trecuse însă miezul nopţii, şi masca i se 
ascunsese în mână, ghemuită şi deznădăjduită. 

— Excelentă idee! îi spuse Cerbu oprindu-se în faţa ei. 
Totul e excelent, dar mai ales balul, şi mai ales costumul 
dumneavoastră. Aţi coborât de pe scenă direct în mijlocul 
nostru. E o frumuseţe... La Paris, cu un sfert de secol în 
urmă... Nici vals nu dansaţi? Mi-aţi face cea mai mare 
bucurie a vieţii... Vă spuneam... La Paris, cu un sfert de 
secol în urmă... Nu! Pardon! La Nisa, la carnavalul din Nisa 
şi la carnavalul din Saint-Etienne, şi la Florenţa... Iocmai 
când mă pregăteam pentru Rio, pentru cel mai celebru 
carnaval al lumii, a început războiul... 

Era multă lume în jurul Lianei. Colegi de teatru, ingineri 
de la marea uzină, profesori, prieteni, necunoscuţi, oameni 
care n-o văzuseră decât pe scenă. [Il ascultau pe Cerbu, 
care-şi depăna în fraze luxuriante amintirile tinereţii. Liana 
nu-l auzea. Ar fi vrut să fugă de-acolo, dar ştia că n-are 
unde să se ducă. Rămânea şi schimba vorbe convenţionale 
cu oameni cunoscuţi sau necunoscuţi, le stârnea întrebări, 
le răspundea şi foarte rar se uita spre uşă. 

— E timpul şi cazul să vă invităm la bufet, spuse Cerbu, 
cucerind adeziunea tuturor. 

Liana trebuia să se supună. Cortegiul trecu în altă sală. 
Îşi duse de câteva ori paharul la buze, dar nu sorbi 


niciodată din el. Simţi numai usturimea de fiecare dată. 
Muşcăturile adânci îi tăiaseră şi-i înroşiseră buzele. Refuză 
tot cu zâmbete şi alte invitaţii la dans. De câteva ori 
răspunse Cerbu în numele ei. Strălucea distins lângă ea, şi 
gesturile lui fine şi delicate mărturiseau multor priviri 
curioase o intimitate disimulată. 

— Dacă vă interesează atâta dansul, de ce... 

Liana îşi termină vorbele oferindu-i cu un gest câteva 
partenere dintre colegele care o înconjurau. 

— Da! Da! răspunseră ele încolţindu-l cu privirile. 

Cerbu îi mulţumi Lianei şi o invită la dans pe cea mai 
mică şi mai speriată dintre ele, o actriţă rătăcită, care juca 
roluri de fete bătrâne bâţâindu-şi într-una capul şi 
nescoţând nicio vorbă. Reveni după câteva minute ca un om 
fericit care a reuşit să evite o criză de gelozie. Toată 
atitudinea lui parcă-i spunea Lianei că n-are de ce să fie 
geloasă şi neliniştită. Nu-l mai putea suporta. Şi iar îi veni în 
minte gândul că omul acela ar trebui. Pedepsit prin 
dragoste şi căsătorie. Dar putea el oare să se 
îndrăgostească de altcineva decât de persoana lui 
superioară şi distinsă? Putea să-i dăruiască altceva unei 
femei decât o parte din glazura aceea pretențioasă? 

— Ce părere aveţi despre... 

Liana se opri la timpul potrivit. Ar fi vrut să-l întrebe ce 
părere are despre dragoste. 

— .. despre, continuă ea, despre acei bătrâni care-şi 
cumpără iluzia tinereţii. 

— O! Sunt dezgustători, răspunse el foarte senin. Am 
cunoscut şi eu câţiva. Am cunoscut însă şi câţiva tineri... 
Cred că ar fi timpul să renunţăm la plural, dragă Liana, 
după atâtea întâlniri şi după atâtea neînţelegeri, după 
atâtea... 

Liana rămase perplexă. Nu ştia ce să-i răspundă. Cerbu 
calculase însă bine momentul. Nici nu-i dădu răgaz să-şi 
caute cuvintele de răspuns. Chemă din mulţime o anumită 
persoană, pe care o prezentă Lianei. 


— De când încerc să vă fac cunoştinţă! Profesoara Elena 
Aburel, o admiratoare a... dumitale. Soţul dumneaei e şeful 
inginerului Muşat... Mi se pare că l-aţi cunoscut pe 
inginerul Muşat într-o anumită perioadă... 

După aceste cuvinte, Cerbu părăsi grupul, salutând rece 
şi încruntat. De astă dată părea el ameninţat de un acces de 
gelozie. 

Liana era zăpăcită. Ştia că trebuie să-i răspundă ceva lui 
Cerbu. Ar fi vrut să fugă după el şi să-l pălmuiască. Avea 
însă în faţa ei o fiinţă pe care n-o cunoştea şi care totuşi îi 
era apropiată prin ceva. Făcu un mare efort ca să rămână 
dreaptă, în picioare, li tremura tot trupul, iar genunchii i se 
muiaseră. Auzi ca prin vis o voce caldă, emoţionată: 

— De multă vreme am vrut să vă cunosc. Nu v-am pierdut 
în niciun spectacol, şi când am auzit că e ultimul... 
spectacolul de adio, cum spunea inginerul Mu... Pardon!... 
N-aş vrea să vă stânjenesc... 

— Nu! Vă rog rămâneţi! o invită Liana, cu credinţa oarbă 
că va afla ceva despre cel pe care-l aşteptase. Inginerul 
Muşat e plecat din oraş? 

Întrebase direct, fără nicio şovăială. 

— Nu ştiu... Cred că nu... Astăzi dimineaţă soţul meu a 
vorbit cu el, l-a invitat pentru mâine seară la noi... Nu ştiu 
de ce am crezut şi eu că-l voi întâlni aici... Am comis o 
indelicateţe? 

— Nu! îi răspunse Liana cu blândeţe. Sunteţi profesoară? 

— Da. Şi chiar de mulţi ani. Nu m-aş mai intimida printre 
elevele mari ca dumneata... 

— Eşti foarte amabilă... Dar şi eu mă simt uneori 
veştejită. Îţi mărturisesc foarte sincer că te invidiez, deşi nu 
te cunosc. Pe faţa dumitale se poate citi însă foarte uşor, ca 
intr-o carte deschisă. Eşti stăpână pe o anumită fericire 
sigură. 

— Şi pe faţa dumitale se poate citi uşor ceea ce simţi. 
Parcă n-ai fi coborât de pe scenă... 

— Crezi că n-am coborât? 


— Da! răspunse Elena. Mă simt obligată să vorbesc în 
şoaptă. Fericirea dumitale mi se pare văzută în sală oând 
interpretezi pe scenă una din eroinele dumitale. Şi mi se 
pare că începe să se observe. Poate că ar fi bine să ne 
punem măştile. 

— Poate că ai dreptate E târziu... putem să ne ascundem 
durerile. 

Sălile erau însă pline de zgomote, de ritmuri şi melodii. 
Lespezile de marmură reflectau mişcare, umbre, străluciri. 


3 


După miezul nopţii se stârni un vânt puternic în oraş. 
Pădurile de la margine îl transformară în vijelie. Ferestrele 
uitate deschise se loveau de ziduri, spărgându-şi sticlele. 
Oamenii se treziră buimăciţi. Se aprindeau lumini, se 
închideau geamuri, se iveau capete speriate la ferestre. 
După câteva minute, totul se linişti. Oamenii se înapoiară 
obosiţi în somn. Numai şuierul vijeliei răsuna dincolo de 
ziduri. 

Fereastra unei camere rămăsese undeva deschisă. 
Geamurile înţepenite rezistau asaltului. Vântul cucerise însă 
încăperea, răscolind totul. Găsise un dosar pe birou; îl 
deschise violent şi-i azvârli foile peste tot. Zgomotul îl trezi 
pe Muşat. Dormise adânc, fără vise. Se ridică în capul 
oaselor, încercând să înţeleagă ce se petrece. Goana 
hârtiilor prin încăpere şi şuierul aprig de afară îl 
dezmeticiră. Închise repede geamul şi aprinse lumina. Peste 
tot erau numai foi. Doar scoarţele dosarului mai 
rămăseseră pe birou. Începu să strângă foile cu gesturi de 
somnambul. Dar când ajunse cu ele la birou, se trezi. Se 
uită la ceas şi se îngrozi. Dormise aproape zece ore. Şi dacă 
nu l-ar fi trezit vântul, poate că ar fi dormit până dimineaţă. 


Aproape zece ore de uitare totală, de suspendare în neant, 
de ruptură cu gândurile. Niciun vis nu-i tulburase somnul 
de piatră. X-urile familiare nu-l mai hărţuiseră, nu-l mai 
aţâţaseră cu hlamida lor plină de cifre. Nici capul nu-i mai 
vuia. Gândurile, obsesiile încă nu-l găseau. Se pomeni 
fluierând o melodie veselă şi bătând tactul cu degetele în 
lemnul biroului. Şi se simţi fericit în singurătatea aceea 
tăcută. Ştia că ar fi fost de-ajuns să-si arunce privirile pe o 
singură pagină, şi dintr-o dată ar fi devenit plin, bogat. Era 
bogat. Dar continuă să fluiere, ca să mai rămână câteva 
clipe singur şi vesel. Degetele băteau un tact iute, care-i 
plimba mina pe birou. Melodia se opri brusc printr-un 
şuierat de uimire. Zărise sub degetele lui cele două scrisori 
nedesfăcute. Avea în sfârşit timp să le citească. Luă prima 
scrisoare, plicul acela alb, tare. De la cine putea fi? Îl pipăi 
şi ghici înăuntru un carton. Era probabil o invitaţie. Unde? 
de la cine? Dacă fusese invitat în dimineaţa aceea la 
tribună, şi el nici nu ştiuse? Nu se putea! Plicul se afla de 
multă vreme pe masa lui. Şi de ce să fie invitat la tribună? 
Puse plicul alb deasupra dosarului şi luă cealaltă scrisoare. 
Dar abia o atinse, şi simţi cum se zbate ceva în pieptul lui şi 
iarăşi trăi senzaţia veche de sufocare şi ameţeală. Îl 
amenințau disperări. Se apăra împotriva lor căutându-şi 
obsesiile. Deschise iute dosarul. Voia să vadă o singură 
pagină, oricare. Mişcarea azvârli plicul alb pe parchet. Se 
aplecă şi-l ridică de jos. Nu-l puse la loc. Se pregătea să-l 
arunce intr-un sertar, dar, văzând că plicul nu e lipit, îl 
deschise, cu gândul să-l lipească. „Nu vreau să ştiu de nicio 
invitaţie, îşi spuse el. De când o fi trecut timpul €ei...!” Se 
amuză o clipă plimbându-şi limba pe marginea cleioasă a, 
plicului. „Cred că peste tot în lume aşa se lipesc plicurile.” 
În momentul când îl apăsă cu mâna pentru a se încleia bine, 
îşi aminti că văzuse câteva litere. Aruncă, plicul în sertar, 
închise sertarul cu genunchiul, dar imaginea celor câteva 
litere încă îl obseda. Reţinuse trei sau patru consoane şi o 
vocală. Şi încercă să le împreuneze ca într-un joc. Erau atât 


de puţine, încât le putea amesteca în toate combinaţiile 
posibile. Dacă într-adevăr văzuse 5 litere, erau posibile 120 
de combinaţii. Îşi amintea însă precis a doua literă. Era un 
R. Prin urmare, numărul combinațiilor, beneficiind de acest 
pivot fix, se reducea la 24. Se amuza, Nici nu se gândea să 
combine literele. Le văzu însă deodată aranjate perfect, ca 
în lumina unui fulger. O viziune de o fracțiune de secundă. 
Un T înaintea lui R, apoi vocala U, apoi încă un TI. Parcă îi 
trecu o săgeată prin corp: TRUL. Era sfârşitul unui cuvânt, 
aşa cum îi apăruse prin deschizătura plicului. Nu putea să 
fie decât sfârşitul unui singur cuvânt. După câteva secunde, 
citi invitaţia. La început nu înţelese. Apoi îşi aminti totul. Se 
uită la ceas. Era aproape două. Nu se mai schimbă. Rămase 
aşa cum fusese la demonstraţie, aşa cum fusese îmbrăcat cu 
un an în urmă. Îşi luă din cuier fulgarinul şi plecă în goană, 
lăsând lumina aprinsă şi uşa descuiată. 

Nu mai era niciun autobuz la ora aceea. Şoseaua era însă 
plină de automobile care se întorceau din împrejurimi în 
oraş. Farurile îl prindeau mereu în raza lor. Îşi învinse greu 
sfiala şi începu să facă semne. Maşinile treceau însă pe 
lângă el cu toată viteza. Erau pline. Porni pe şosea spre 
oraş, cu paşi mari şi repezi, dar de câte ori vedea 
luminându-se şoseaua, se oprea şi făcea semne. Calcula 
valoarea opririlor în secunde şi o opunea probabilităților de 
a găsi un loc într-o maşină, de a întâlni un şofer cumsecade, 
dispus să răspundă gestului său. Fiecare secundă avea 
valoare. Totuşi, hotări să se oprească şi să facă semne. Erau 
prea multe maşini pe şosea la ora aceea. Probabilităţile i se 
păreau apropiate. Şi aşa se întâmplă. O maşină se opri. 
Şoferul îl invită în faţă. În spate moţăiau trei persoane. 

— Treceţi pe la teatru? întrebă Muşat. 

— Ne facem noi drum şi pe-acolo... răspunse şoferul. 


— Doriţi şi o mască? îl întrebă femeia de la garderobă, 
luându-i fulgarinul. 

— O mască?!... Da. Bineînţeles! răspunse el. 

Urcă scările cu masca în mână. Se apropiau vertiginos 
zgomote şi melodii. Când văzu primele siluete se opri. Era 
în faţa unei oglinzi. Abia atunci simţi emoția care colcăia 
într-însul. Îşi puse masca pe ochi. Devenise un om fără 
identitate. Şi se simţea parcă liber şi liniştit. 

Liana îl descoperi imediat, pentru că îl aştepta aşa cum 
venise, în costumul acela cenuşiu, cu cămaşa descheiată, 
fără cravată, puţin stingher, încurcat, ca în prima clipă a 
primei lor întâlniri din parcul pustiu. Nici nu se mai scuză. 
Se desprinse din grupul care o înconjura, ocoli tot salonul, 
trecu prin spatele lui, aproape ar fi putut să-l atingă. Cobori 
scările repede, dar le urcă peste câteva minute la fel de 
repede, îmbrăcată în taiorul alb aii primăverii trecute şi cu 
masca de catifea pe faţă. N-o mai recunoştea nimeni. Îl găsi 
în acelaşi loc. Li atinse uşor braţul, dar nu-l lăsă să se 
întoarcă. Veni ea în faţa lui. Erau atât de aproape, încât nu 
se mai vedeau, închiseră amândoi ochii încet; vedeau cum li 
se închid, apoi îşi apropiară frunţile şi le atinseră, şi 
rămaseră câteva secunde nemişcaţi, căutându-şi parcă 
puterile. Se retraseră într-un colţ al sălii; stăteau în picioare 
unul în faţa altuia. El voi să spună ceva, dar ea îl opri cu 
gestul lui de la ultima întâlnire. Îşi duse palma aproape de 
buzele lui. Nu rezistă, ca el atunci. O apropie până îi atinse 
buzele, apoi îşi răsfiră degetele pe faţa lui şi apăsă. El 
rămase nemişcat. 

Stăteau amândoi rezemaţi de pervazul unui geam. Îşi 
atingeau braţele. El ar fi vrut să spună multe. Şi ea. Dar 
tăceau amândoi privindu-se, privindu-se până la ameţeală. 
Un tânăr îi descoperi acolo în colţ. Invită silueta albă, 
statuară, la dans. Nu refuză prin vorbe, ci printr-un gest 
grațios, blând, care ar fi putut să-i redea identitatea. Se 
înghesuiră şi mai strâns unul în altul, parcă ar fi vrut să se 


apere de o primejdie. Erau valsuri, valsuri, valsuri, şi 
rotocoalele rochiilor de epocă, şi vârtejurile perechilor îi 
ameţeau. Se priveau greu, parcă le cădeau pleoapele. 

Târziu, ea îl luă de mână şi se furişară amândoi printre 
perechi, se ciocniră de oamenii înfierbântaţi, trecură printr- 
o sală, în care bărbaţii se aliniaseră în faţa barului, 
coborâră câteva trepte şi pătrunseră într-un hol mic, din 
care se deschideau multe uşi. Holul era pustiu. Intrară 
printr-o uşă într-un coridor lung, nesfârşit, luminat palid de 
câteva becuri ascunse în globuri albe, şi merseră până La 
capătul lui. Ajunseră intr-un hol mare. Era aproape 
întuneric. Marmura holului reflecta câteva raze 
îndepărtate. Deschiseră alte uşi, parcurseră alte coridoare, 
coborâră şi urcară trepte, numai prin întuneric, un 
întuneric gros, fără nicio licărire nicăieri. Parcă mergeau 
spre capătul lumii. Ea îl ducea de mină, îl purta sigură prin 
locuri cunoscute, îl îndepărta de orice lumini, de orice 
zgomote, de orice respiraţii, de orice amintiri. Erau 
departe, departe, şi ea tot mai mergea, tot mai urca şi 
cobora trepte, ducându-l mereu după ea. Şi deodată, îi lăsă 
mina. Îşi închipuia că se va prăbuşi undeva într-o prăpastie. 
Se înfipse în locul acela, aşteptând ceva, orice, îşi oprise 
respiraţia. Ea nu mai era lângă el. Auzea zgomotele 
trupului ei departe, li auzi de departe şi vorbele şoptite: 

— Suntem pe scenă, în decorul ultimului meu act. Ai 
spaţii mari, libere în faţa ta. Poţi să vii încet. Întinde braţele 
şi înaintează cu paşi rari. 

Îi asculta vorbele. Mergea cu braţele întinse, păşea rar, 
înălţându-şi picioarele. Cât de adânc, cât de ireal era acel 
întuneric, şi parcă plin, plin de primejdii care-l îngheţau! 

— Acum vei întâlni cu mina marginea unei mese. lar mai 
înainte, la stânga, poţi să pipăi braţul unui fotoliu. Eu voi fi 
aproape de tine, pe pat... Acum poţi să te aşezi în fotoliu. 
Vreau să aud. Lasă-te uşor. E un fotoliu vechi, de epocă. Pe 
masă a rămas o sticlă de apă şi un pahar. E şi o scrumieră, 
şi o vază cu flori, şi... Parcă am început să te văd... 


Nu vedea nimic. Nu putea să vadă. Îl contura ea în bezna 
aceea densă. 

— Şi eu te văd, spuse el. Ie văd aşa cum nu te-am văzut 
niciodată... 

Era oare numai o închipuire? Sau vedea aievea 
strălucirile de marmoră ale trupului ei? 

— Nu ştiu, răspunse ea. Acum nu pot să ştiu nimic. Cred 
că nici nu mai văd nimic. 

Cât de aproape răsuna vocea ei! Parcă-i vedea şi vocea ca 
un abur luminos. Şi iarăşi reflexe de marmură, şi contururi 
dure, fosforescente. 

— Străluceşti, spuse el. Nu te poate ascunde întunericul. 

— Oare ni se dizolvă identitatea în această beznă groasă? 
Oare am putea scăpa de orice amintiri, şi mai ales de 
primejdia altor amintiri? 

— Nu ştiu... le văd cu toate liniile tale. Nu te poate 
ascunde întunericul. Te plămădeşti în întuneric, aşa cum se 
plămădeşte marmura sub straturile grele de pământ. Ştiu 
că te apasă întunericul, vrea să-ţi încâlcească liniile, dar eu 
le văd, le văd şi cu ochii închişi în aceste tenebre inutile... 

Liana îl asculta înfiorată. Vorbele lui parcă o desenau, şi 
toate liniile pe care i le descoperea zvâcneau pline de sânge 
şi de căldură. 

— Nu ştiu, nu ştiu, spuse ea tot în şoaptă. M-a rănit, m-a 
ucis singurătatea. De aceea te-am adus aici, ca să te văd şi 
să mă vezi şi tu. 

EI întinse braţul în aer, dar n-o întâlni. Era încă departe. 
Liniile ei rămâneau în acelaşi loc. Parcă trecuse cu mâna 
prin ele. Îşi roti mâna, dar liniile nu se încâlceau. Rămâneau 
fixe, împietrite, organizate de alte dimensiuni. 

— Voi primi întunericul, Liana. Mă voi lăsa ameţit de el. 

Ea nu răspunse. Contururile parcă se apropiau. Şi se 
duse spre ele până când le simţi căldura. 

— Nu ştiu, nu ştiu, spuse ea. M-am mai gândit o dată, dar 
atunci am căzut în braţele tale. 


Era lângă el. Genunchii lui atingeau marginea patului. 
Stătea în picioare şi o privea. Privea undeva. N-o mai vedea. 
Toate reflexele dispăruseră. Era întuneric. Trebuia s-o 
descopere încă o dată. Se aşeză încet pe pat şi întinse 
braţele. Îi întâlni umerii calzi, vii. Mâinile lui îi desenară din 
nou contururile goale. Îi întâlnea toate liniile, toate 
suprafeţele, toate tresăririle. 

Îl aştepta. Îi simţi braţele dure, aspre, îi simţi apropierea 
obrazului. Îl auzi apoi departe. Îl auzi iarăşi aproape. Îl 
căută. Îşi lăsă faţa sfărâmată, îndură toată nemişcarea, apoi 
întunecimile începură să tremure. lar paralelele se 
întâlneau în infinit. 


5 


Dimineaţa îl primi răutăcioasă, cu străzi reci şi pustii. 
Oboseala zilei trecute îi reţinea încă pe oameni în somn. El 
rătăcea  înfierbântat, aprins, printr-un haos  încâlcit, 
aglomerat, în care totul suna strident, ţipător. Se lăsa 
purtat de paşi străini. Parcă se întâlnise cândva cu 
perfecțiunea, şi lumea concretă în care coborâse îl 
împleticea cu desişurile ei. Nu rătăcea pe străzi, rătăcea 
prin gândurile lui. Voia să taie o linie dreaptă, dreaptă fără 
niciun tremur, fără niciun ocol. Totul se răzvrătea ca nişte 
puncte uitate, care-şi căutau liniile. Simţea apropierea 
erupției, ucigătoare, dacă n-o disciplina, dacă n-o dirija intr- 
o carapace perfectă, invulnerabilă. 

Trecătorii rari întorceau capul speriaţi după omul care 
gonea pe lângă ei fără să-i vadă. Parcă nu mergea pe străzi 
drepte, plate, parcă urca o înălţime înspăimântătoare. 
Maxilarele încordate, ochii strânşi, aproape închişi, fruntea 
săpată de cute până în profunzimi, totul purta pecetea 


efortului suprem. Omul urca violent, cu pieptul înainte, cu 
pumnii strânşi, gata să sfărâme orice obstacol. 

Nu-şi mai amintea nimic din întunericul vechi. Era un 
fulger orbitor în spatele lui; fulgerul acelor clipe îi 
aprinsese toate gândurile, i le prefăcuse iarăşi în vârtej. 
Parcă mai simţea căldura  pietrificată  înfiorându-i 
membrele. 

Se opri undeva la o încrucişare de străzi. O bătrână trecu 
pe dinaintea lui ţinând doi copii de mână. 

— Nu cumva ştiţi cât e ceasul? îl întrebă ea. 

Ceasul? Cât de îndepărtat îi suna cuvântul! întinse mina, 
dar nu se uită el la ceas. Îi lăsă pe copii să vadă ora. 
Amândoi o strigară în acelaşi timp, dar el n-o auzi. Nu auzi 
nici mulţumirile, nu văzu nici privirile ciudate pe care i le 
arunca bătrâna. Auzea şi vedea altceva. Ştia că se rostise o 
cifră. Şi toate gândurile i se prefăcură în cifre. Ca la un 
semnal. Nu mai exista altceva. Numai cifre. Apăreau 
luminoase, ca pe o bandă neagră. Se developau instantaneu 
sute, mii de clişee. Erau linii, raze luminoase care se 
strângeau toate intr-un focar. Oare când descoperise 
focarul? Şi de ce clişeele memoriei erau atât de limpezi? De 
ce deveneau atât de docile cifrele? Parcă trecea cu degetele 
pe sute de clape. Auzea sunetele înainte de a atinge clapele. 
Rezonanţa pianului nu avea nicio stridenţă. Sunetele 
imaginate şi sunetele reale se dizolvau unele în altele. Şi 
toate erau cifre. Clare, sigure, drepte. Niciuna nu mai 
tremura, ca altădată. 

Mergea repede. Ştia unde se duce. Simţea braţe albe, 
calde mângâindu-i spatele. Mângâierile se pietrificau în 
carnea lui. Le purta cu el. Şi le uita. Pentru că existau în el. 
Mergea înainte, împins parcă de atingerea imaterială a 
unor braţe. Uita. 

Trecu prin faţa unui om care-l salută uluit. Nici nu 
îndrăzni să-l întrebe ceva. Îl salută şi se dădu la o parte. 
Totul era bizar. Pustietatea şi tăcerea spaţiilor, nemişcarea 
şi înghețarea forţelor mecanice. 


Ajunse printre maşini. Frau toate la locul lor, 
încremenite, tăcute, disciplinate. Şi deodată, nu le mai văzu. 
În locul lor răsăreau simboluri şi cifre abstracte; parcă se 
ridicau din fundaţiile de beton ale maşinilor. Si toate se 
strângeau, se strângeau într-un singur volum, într-un 
singur corp, într-o sferă uriaşă. Nu mai era niciun alt corp 
în faţa lui. Numai acea sferă de metal care începea să se 
învârtească, sigur, perfect, ca un glob, împrăştiind prin 
amândoi polii valori strălucitoare, concrete, materiale. Nu 
mai era nicio maşină acolo. Şi parcă auzea din depărtări 
ireale vocea speriată a unui bătrân: 

— Dumneata vrei să ne iei maşinile, tovarăşe inginer! 


Partea a treia 


ERORI 


Capitolul 1 
l 


Liviu Filimon era în aceeaşi sală în care cu aproape şapte 
ani în urmă primise elogii pentru lucrarea sa de diplomă. 
Dar nu mai stătea, ca atunci, stingher în faţa unei comisii 
severe şi tăcute, aşteptându-i verdictul. Era în mijlocul unei 
comisii, şi toate privirile studenţilor examinaţi căutau un 
semn de aprobare în gesturile şi în ochii lui. 

În sală pătrundea o nouă serie de studenţi. Liviu se uită 
la ceas, rămase câteva clipe gânditor, apoi se adresă în 
şoaptă unui conferenţiar de lângă el: 

— "Te rog să preiei dumneata conducerea examenelor, 
tovarăşe Moga. Eu am o convorbire urgentă la institut. 

— Vă mulţumesc, tovarăşe profesor... răspunse Moga. Vă 
aduc fişele la birou, sau vi le pregătesc pentru mâine 
dimineaţă? 

— Nu trebuie să te oboseşti pentru atâta lucru spuse 
Liviu ridicându-se de pe scaun. Ne vedem mâine dimineaţă. 

Aruncă apoi o privire asupra studenţilor. Toţi aşteptau 
speriaţi, cu sufletul la gură, vorbele lui. Dar când îl văzură 
pregătindu-se să plece, se liniştiră ca prin farmec. Figurile 
li se destindeau într-un zâmbet de uşurare. Liviu observă 
schimbarea petrecută în atitudinea lor, se încruntă, îi trecu 
sever în revistă pe toţi, dar în sinea lui era mândru. 
Devenise unul dintre cei mai temuţi profesori ai Institutului 
Politehnic. 

Pe coridorul spre cancelarie 51 urmă un întreg cortegiu 
de tineri. Câteva fete încercară să-l oprească, ameţindu-l cu 
întrebări. El le răspunse grăbit, din mers, fără măcar să le 


privească. Renunţaseră şi se întorseseră în faţa sălii de 
consiliu ridicând nedumerite din umeri. 

— N-a vrut să ne spună nimic precis... 

în apropierea cancelariei îl aştepta Doina. Se învioră 
când o văzu. Zâmbetul uitat de atâta vreme îi lumina iarăşi 
figura. 

— Ţi-ai ales cel mai bun post de atac, o gratulă el. 

— Să ştii că într-adevăr e un atac şi nu ai nicio şansă să 
scapi de el. Dar nici nu vrei să scapi, nu-i aşa? 

Ca întotdeauna, inocenţa întrebărilor ei îl dezarma. În 
acele momente nu avea alte puteri. Nu ar fi reuşit decât să 
mângâie încet, blând pe oricine, dar mai ales pe ea. 

— Hai să intrăm în cancelarie, pentru că am respins un 
cârd Întreg de studente gălăgioase. 

— Dar eu nu mai sunt studentă, protestă ea cu candoare 
şi uimire. Numai dacă dumneavoastră nu aţi fost satisfăcut 
la examenul de ieri după amiază. 

Se deschisese uşa cancelariei şi apăruse în pragul ei 
„Infinitul”, de aceea Doina îşi schimbase tonul. Profesorul o 
recunoscuse şi căuta să-şi amintească ceva. 

— Da, spuse el. Nu sunt mulţumit, domnişoară. le-a 
părăsit în ultimele luni curajul. Prea multe ezitări şi... Eu 
cred că îndrăznelile se potrivesc mai bine vârstei dumitale. 

— Mă voi revanşa la lucrarea de diplomă, răspunse 
Doina, roşie ca focul şi cu lacrimi în ochi. 

Stoian n-o mai auzi. Cobora prudent scările de la ieşire. 

— Ai auzit? Se înfurie Doina uitându-se la Liviu. Până 
acum m-a felicitat... Vrei să te uiţi în lucrarea mea? Am o 
problemă pe care n-o pot soluţiona în niciun mod. De aceea 
te-am aşteptat. Ajută-mă tu! 

Liviu luă dosarul subţire din mâna ei. 

— De ce nu te-ai adresat direct „Infinitului”, dacă ţi se 
pare atât de grea problema? 

— Doamne! se miră Doina clipind des din ochi. Tu dacă ai 
vrea să desenezi o floare te-ai adresa lui Luchian? Cred că 
am zece colegi care ar putea să mi-o rezolve, dar nu vreau 


să apelez la ei... Şi nici nu ştiu dacă ar fi în stare... Moga 
însă cred că m-ar ruga dacă şi-ar închipui că sunt în impas. 
Nu-i aşa? 

— Fugi! se răsti Liviu la ea în şoaptă. Fugi şi vino după 
amiază la institut. Vom discuta acolo în linişte. Acum sunt 
grăbit, Doina. Mă aşteaptă Bărbulescu, şi de multe ori mă 
simt în faţa lui tot ca un student... Ştii unde? 

— La etajul II, în fund... Întâi mă va privi o cucoană roşie, 
cu ochii ca nişte obiective fotografice şi cu părul... 

Liviu îi opri erupția verbală: 

— Nu mai lucrez acolo, Doina... Prin urmare, nu m-ai 
vizitat de aproape un an de zile. La etajul întăi, 
departamentul S. 

— S! se strâmbă Doina. Ce înseamnă acest S misterios? 

— Nu-i nimic misterios. Departamentul special. 
Perspective, sarcini urgente, speciale... Lasă-mă însă. Ţi-am 
spus că sunt grăbit. Nici nu ştiu dacă voi mai ajunge la timp. 

Doina se bosumflă. 

— Dă-mi, te rog, lucrarea înapoi. Nu am obiceiul să 
plictisesc pe nimeni. Alţii şi-ar mângâia obrajii cu scoarţele 
dosarului, numai închipuindu-şi că am pus eu mâna pe ele. 
lar cât priveşte vorbele... mi se spune că eu nu ştiu să 
vorbesc... Asta mi se pare că am auzit-o şi de la un... Se 
spune că eu cânt... 

Liviu uită unde se află şi întinse braţul spre ea. Voia să-i 
atingă măcar umărul. Doina se feri printr-o mişcare elastică 
a trupului, fără să se mişte din loc. 

— Nu te mai chinui degeaba... Atunci, te voi căuta la 
Institut, şi cred că pe la ora... şase şi jumătate. Parcă te-am 
auzit pe tine şoptind această oră, nu-i aşa? 

Maşina îl aştepta pe Liviu în faţa Politehnicii. 

— Treceţi întâi pe la Capşa? îl întrebă şoferul. 

— Cu toată viteza la institut, tovarăşe Petre! Dacă lai 
putea să ocoleşti stopurile... 

— Sub patru minute nu cred că vom ajunge, tovarăşe 
director. Uitaţi-vă şi dumneavoastră la ceas. 


După cinci minute, Liviu pătrundea în cabinetul lui 
Bărbulescu. Era exact ora pe care o fixase acesta. 

Bărbulescu  îmbătrânise. Părul şi sprâncenele i se 
albiseră, spatele i se încovoiase, gesturile îi erau moi, 
obosite. Numai când trecea prin perioade de mânie se 
trezea în el o vigoare care îi înţepenea tot corpul, îi întărea 
coardele vocale şi-i aducea scântei în priviri. În asemenea 
Momente, îl evitau toţi. 

Liviu parcă vedea cum e gata să-l pătrundă curentul 
acela, care-l înfricoşa. Bărbulescu stătea ţeapăn la birou; 
ochii lui începeau să devină lucioşi. 

— Stai jos, spuse el sec, fără politeţe în glas. Domnule 
Filimon, mi se pare că e prima observaţie pe care U-o fac de 
când ai preluat conducerea departamentului special, de la 
moartea lui Neagoe. Din fericire, situaţia Proiectului E2 nu 
s-a complicat, dar aceasta se datorează unei întâmplări 
excepţionale. Şi dumneata ştii bine Ca eu nu am pasiunea 
întâmplărilor excepţionale. 

Liviu bănuise că se întâmplase ceva grav, altminteri nu l- 
ar fi scos Bărbulescu cu atâta urgenţă din comisie. Cu toate 
acestea, în cele câteva minute cât durase drugul de la 
Politehnică la institut nu izbutise să ghicească motivul 
chemării. Nici auzindu-l pe Bărbulescu nu se clarifică pe 
deplin. 

— După câte ştiu, răspunse el, proiectul E2 a fost 
verificat şi dat în lucru. Nu mă aşteptam la nicio surpriză. 
Cred că nici dumneavoastră. 

Proiectul despre care era vorba i se păruse de la început 
lui Liviu cam complicat, de aceea îl atrăsese la aprobarea 
lui şi pe Bărbulescu. 

— Îmi pare rău că trebuie să spun, dar eu am avut 
deplină încredere în semnătura dumitale. Cel puţin Piuă 
acum, şi aş dori să rămân cu aceeaşi încredere şi de acum 
înainte. Cine a făcut verificările lucrării? 

— Inginerul Bostan, şeful secţiei... Dacă s-a strecurat o 
greşeală la verificări, mă surprinde... Am avut şi eu 


încredere în semnătura lui Bostan şi în maşinile noi de 
calcul pe care i le-am repartizat secţiei lui. 

Bărbulescu părea că nu auzise bine. 

— Inginerul Bostan?... Asta-i de neînțeles. Tocmai el mi-a 
semnalat în ultima clipă eroarea... 

Liviu îşi amintea. Bostan îl rugase de câteva ori să-i dea 
încă o dată la control proiectul. Fusese absent în timpul 
ultimelor verificări şi tremura de teamă ca nu cumva 
funcţionarii să fi lucrat superficial. Îl refuzase însă pe 
Bostan şi-l criticase aspru pentru lipsă de încredere şi 
necolegialitate. 

— Şi pentru mine este de neînțeles, tovarăşe profesor. L- 
am rugat de câteva ori pe Bostan să facă o verificare 
suplimentară, dar mi-a răspuns de fiecare dată că nu se 
simte bine. Atunci m-am înfuriat şi l-am obligat să-şi ia un 
concediu de boală. Cred că aici am greşit. M-am lăsat pradă 
unei furii de moment. Eu sunt convins că a simulat boala, 
pentru a scăpa de răspundere. Poate că s-a obişnuit astfel 
în cei treizeci de ani cât a lucrat la un trust capitalist în 
Belgia. Voi lua măsuri severe. 

Bărbulescu încercă să-l înduplece: 

— Ştii bine, Filimon, că nu-mi plac răscoale şi violenţe în 
institut. Procedează cu tact şi cu oarecare blândeţe. Bostan 
e un inginer bătrân, peste câţiva ani va ieşi la pensie. N-are 
niciun rost să-i complicăm situaţia. Până acum nici n-am 
primit reclamaţii împotriva secţiei lui. 

Liviu însă nu cedă. Voia să-l impresioneze şi mai mult pe 
Bărbulescu. Strecură însă oarecare îngăduinţă în cuvintele 
lui: 

— Eu vă înţeleg pe dumneavoastră şi vă rog să nu vă 
supăraţi dacă vă amintesc că sunteţi prea cumsecade. Nu 
încerc să vă fac o critică, ar fi o nepoliteţe gravă. Eu mă văd 
încă studentul dumneavoastră favorit. Vă promit însă că voi 
discuta cu Bostan între patru ochi. Mă voi strădui să nu fiu 
sever, dar nu cred că voi reuşi. l-am repartizat şi câţiva 
tineri absolvenţi în secţie, aşa că nu văd motivele... 


Bărbulescu îl întrerupse cu un gest. 

— Eşti responsabil de felul cum îţi educi oamenii. 

Eu nu-ţi recomand decât un dram de blândeţe în 
severitate. Dar nu pentru asta te-am întrerupt. De vreme ce 
lucrurile s-au limpezit şi suntem conştienţi de cauzele care 
le-au pricinuit, ar fi o pierdere inutilă de timp să gravităm 
cu vorbele şi cu gândurile în jurul lor. Am încheiat povestea! 
Să trecem la cealaltă problemă... Nu vreau să ne prindă 
începutul anului nepregătiţi. E vorba de organizarea 
institutului Metalurgic. 

Bărbulescu fusese numit preşedintele unei comisii care 
avea sarcina să întocmească proiectul organizării unui 
institut metalurgic special într-un oraş industrial. Din 
comisia aceea făcea parte şi Liviu, ca secretar. Bărbulescu îl 
propusese pentru a scăpa de o sumedenie de griji 
birocratice şi pentru a şti că are ca ajutor un om cunoscut, 
sigur, energic, de încredere. 

Liviu scoase din servietă o mapă, pe care i-o întinse 
directorului. 

— Am făcut tot ce-am putut, tovarăşe profesor. Am ajuns 
la o anumită formulă, sugerată de indicaţiile 
dumneavoastră. Am stabilit secţiile neapărat necesare, 
cursurile, programa analitică, am concentrat câteva 
catedre şi conferinţe... Institutul, după umila mea părere, 
ar putea să-şi înceapă oricând existenţa... 

Bărbulescu nu mai era omul rece, gata să explodeze, 
care îl primise cu un sfert de oră înainte pe Liviu. Devenise 
un bătrânel de treabă, obosit, dar bucuros că nu va mai 
duce pe umerii lui slabi încă o povară. 

— Asta mă mulţumeşte foarte mult, dragă Filimon. Şi îţi 
voi recunoaşte meritele în public, dacă vom pune bine 
fundaţiile. Te-ai gândit cumva şi la cadrele didactice? 

Liviu se gândise. Discutase chiar cu câţiva asistenţi, 
lectori şi conferenţiari de la Politehnică şi de la alte institute 
tehnice din Bucureşti posibilitatea unor transferuri în acel 


oraş pe baza avansării lor. Primise numai răspunsuri 
favorabile. Îi spuse toate acestea lui Bărbulescu. 

— Foarte, foarte bine, dragul meu! Mi-a fost tare teamă 
când m-am gândit cum şi unde vom găsi cadrele didactice 
de bază. Cred că te-ai orientat bine. lar oamenii pe care i-ai 
numit sunt în general bine aleşi. De câţiva îmi amintesc. 

— M-am gândit şi la folosirea unor cadre locale. În mod 
sigur există în uzinele de-acolo ingineri de înaltă calificare, 
specialişti care pot să-şi asume sarcina unor cursuri 
speciale, sau tineri care ar fi fericiţi să se ştie asistenţi. Ne 
rămâne însă descompletată o catedră importantă: teoria 
stabilităţii şi reglajului automat. Dacă am găsit un 
electronist sau un matematician de înaltă calificare... Ca 
asistent sau ca lector, m-am gândit la cineva... la un cadru 
local... Inginerul lon Muşat... 

— Muşat... Muşat... repetă Bărbulescu scormonind prin 
amintiri. Parcă am mai auzit acest nume... Muşat... 

— V-a fost student... A fost şi angajatul dumneavoastră 
aici, la înfiinţarea institutului... 

— Muşat... Da... da... îmi amintesc... Nu e cel care a 
prezentat o lucrare de diplomă cam confuză... o teorie 
foarte originală şi... Da! îmi amintesc... Câte speranţe îşi 
pusese Stoian în el...! Era favoritul lui, nu? Mi se pare că i-a 
fost şi asistent... Şi de ce a plecat de aici? Nu-mi mai 
amintesc. Parcă am avut un conflict cu el... 

— "Tot nişte teorii ciudate, tovarăşe profesor. 

— Şi ce face acum? întrebă Bărbulescu. 

— Nu l-am mai văzut nici eu de multă vreme. E inginer la 
o uzină de acolo. Se pare că e un inginer bun, disciplinat. 

— Cred că ai dreptate, dragă Filimon, spuse Bărbulescu 
înduioşat. Parcă-mi amintesc mai bine. Ştiu că a vrutelo 
dată ceva şi s-a certat cu răposatul Neagoe... Da, da... Am 
cam îmbătrânit. Ar fi bine să-i găseşti şi lui un post de 
asistent. Poate că are nevoie... Cine ştie?... O fi având 
copii... Şi atâţia ani în provincie... îmi pare rău de Stoian... 


Bărbulescu se gândea în acel moment la Liviu, la cariera 
pe care acesta o făcuse intr-un timp atât de scurt, Era 
mândru, şi Liviu îi citi în ochi bucuria. 


2 


Chiar în clipa în care pătrunse în anticameră, Liviu Îi 
spuse sever secretarei: 

— Cheamă-l imediat aici pe inginerul Bostan! Secretara 
arătă cu mina spre un colţ al încăperii. 

Bostan se retrăsese acolo pe un scaun. Il aştepta pe şeful 
departamentului de aproape un ceas, de când aflase că se 
întorsese la institut. 

Liviu intră în birou, lăsând uşa deschisă. Bostan se oprise 
în prag. Nu ştia dacă poate să intre sau nu. 

— Poftim! îi spuse Liviu fără să se uite la el. Dacă niă 
aştepţi dumneata, nu mai este cazul să te întreb nimic. 
Sper. Un singur lucru vreau să-ţi spun. Detest... înţelegi 
dumneata?... Detest meschinăria şi mă supără enorm 
indisciplina. 

Bostan se făcu verde la faţă. 

— Vă rog să mă iertaţi... E o neînțelegere, tovarăşe 
director. V-am căutat mereu şi ieri, şi azi. Nu v-am găsit nici 
acasă. Când am auzit că se va da comanda... 

— Dumneata nu ştii că sunt profesor la Politehnică? 

— V-am căutat şi acolo, tovarăşe profesor, dar... Bostan 
tremura ca varga. Lui Liviu i se făcu milă. Simţea că omul 
acela ar fi în stare să se recunoască asasin dacă s-ar fi răstit 
la el. 

— Stai jos. Să ştii, domnule inginer, că mi-a fost foarte 
greu să-l înduplec pe director. M-am gândit la situaţia 
dumitale... Ştii bine la ce anume mă refer!... Şi l-am 
asigurat că nu se va mai întâmpla niciodată vreo eroare în 


lucrările secţiei pe care încă o conduci... Mai ai şi altă 
problemă de rezolvat? 

Mâinile bătrânului inginer atârnau inerte. Buzele 
încercau să bâiguie ceva, dar nu puteau să se deschidă. 

— Deocamdată poţi să fii liniştit. Mi-am pus eu obrazul 
pentru dumneata. Şi când îmi iau răspunderea pentru 
cineva, omul aceia poate să fie sigur că nu i se va în- tâmpla 
NIMIC. 

Bostan îşi strânse capul între umeri. 

— Vă mulţumesc, tovarăşe director! Vă asigur şi eu că nu 
se va mai întâmpla a doua oară... Şi nu ştiu cum să vă 
conving că n-am urmărit ceva... că v-am căutat mereu. Nu 
m-am gândit nicio clipă să trec peste dumneavoastră. 

Liviu îl măsură lung, din cap până-n picioare. 

— Bine! Sunt dispus să te cred, ca să dormi liniştit în 
patul dumitale. Pe ceilalţi vinovaţi îi voi sancţiona însă 
exemplar. Nu admit nicio intervenţie! 

— Eu nu mă pot opune... dar voiam să vă spun că sunt 
tineri... Şi voiam să vă rog... Voiam să vă spun... 

Nu ştia cum să continue. Mâinile lui desenau nişte semne 
nesigure prin aer. 

— Vrei să ceri o anumită favoare? Spune! 

— Da... se hotări Bostan. Voiam să vă rog... Dacă aveţi 
vreodată lucrări suplimentare.... dacă aveţi nevoie chiar 
pentru catedră... eu obişnuiesc... eu v-aş ajuta cu toată 
bucuria... 

Liviu trăia un moment de emoție. 

— Îţi mulţumesc, tovarăşe inginer! Îţi apreciez 
bunăvoința. Poţi să te linişteşti definitiv. Voi fi îngăduitor 
chiar faţă de responsabilii principali... Spune-mi, te rog, 
dumneata ai fost un matematician bun? 

Bostan era profund îndurerat când răspunse: 

— Nu ştiu... Adică... Regret foarte mult, tovarăşe 
profesor... Nu... Vedeţi dumneavoastră... am rămas în 
urmă. Au apărut probleme noi. Dacă dumneavoastră 
credeţi că e necesar, voi căuta... 


— Nu, nu! îl linişti Liviu. Nu e cazul. le-am întrebat din 
curiozitate. Dacă ai treburi urgente... Şi încă o dată îţi cer 
să te linişteşti. Voi şterge cu buretele greşeala. Nu am spus 
că voi încerca s-o uit. Mă voi Purta în aşa fel ca şi cum n-ar 
fi existat. Cred că eşti mulţumit. 

Lui Liviu i se părea că făcuse o faptă bună. Bătrânul îşi 
îndreptase statura, obrajii i se colorau. Era emoţionat. 

— Vă mulţumesc din tot sufletul... Ştiţi?... Am doi băieţi... 
Peste câţiva ani cred că vor fi studenţii dumneavoastră... 

Părăsi biroul cu bucuria unui om care fusese salvat de la 
înec. Şi secretara îl privi cu duioşie. 

Liviu îşi consultă agenda, apoi se uită la ceas. Li mai 
rămâneau câteva minute libere până la ora când obişnuia 
să plece la restaurant. Îşi aminti de rugămintea Doinei şi de 
vizita de după masă. Şi gândi să folosească minutele de 
libertate pentru a-i rezolva problema. Sună secretara şi o 
anunţă că poate să plece. Apoi distribui pe birou foile care 
constituiau lucrarea de diplomă a Doinei. Vrafurile de cărţi, 
de reviste, de dosare şi obiectele de pe birou îl incomodau. 
Se mută la masa de Şedinţe. Avea spaţiu destul pentru 
planşele dispersate în pagini diferite. Lucrarea i se păru 
interesantă şi îndrăzneață. Doina încerca să concentreze 
câteva probleme tehnice într-o formulă generală, pentru a 
le rezolva printr-o soluţie comună. Deşi datele prezentate 
de ea erau clare, iar similitudinea lor era demonstrată cu 
ingeniozitate, formula pe care o fixase ea nu se aplica 
perfect la fiecare caz în parte. Undeva se strecurase o 
eroare. După calculele de pe hârtiile care însoțeau 
lucrarea, se vedea că ea căutase eroarea în elementele care 
furnizau problema. Pe vremea studenţiei, şi el ar fi făcut la 
fel. Se amuza văzându-i calculele. Câte nopţi de nesomn îşi 
pierduse în mod inutil î Eroarea se strecurase în 
demonstraţie, aceasta era părerea lui. Numai acolo putea 
să se strecoare. Şi începu să refacă demonstraţia ei. 

Nici nu începuse bine operaţiile de verificare, şi se trezi 
cu şoferul în pragul uşii. Lucrarea începea să-l pasioneze. 


— Eşti liber! îi spuse el. Eu voi mai întârzia puţin. Nu, nu 
mă aştepta... Poţi să-l duci acasă pe inginerul 

Bostan... Nu e neapărat necesar să-i spui că te-am 
îndemnat eu... Bună ziua! 

Rămas singur, se adânci în socoteli şi demonstraţii. 
Recalcula fiecare lanţ, fiecare verigă a lanţului, supuse 
rezultatele comparaţiei, dar tot nu reuşi să le integreze în 
formula generală. Eşecul îl îndârji. Căută noi modalităţi de 
exprimare, îşi aminti lucrări similare la care se putea referi 
ca argumente şi se înecă într-un noian de operaţii cărora nu 
le mai prevedea capătul. Posibilităţile nebănuite pe care le 
descoperea îl atrăgeau şi-i deschideau alte probleme; unele 
i se păreau chiar mai complicate decât lucrarea Doinei. Dar 
nici căutarea unor căi paralele, atât de obişnuită în 
matematică, nu-i oferi până la urmă soluţia. Parcă-l 
împungea cineva cu acul, cerându-i să fie mereu treaz, să 
nu se dea bătut, să caute, să caute mereu, aşa cum căuta pe 
vremuri, în revistele de copii, căile care legau intrarea şi 
ieşirea din labirint. Aici însă toate căile se împotmoleau. 

Auzi deodată ciocănituri în uşă. Se uită la ceas. Era şapte. 
Nu se mişcase de patru ore din faţa hârtiilor. Aprinse 
lumina şi se duse să deschidă uşa. Era bineînţeles Doina. 
Fragedă, roşie, strângându-şi gâtul cu umerii, ca un copil 
care-şi recunoaşte vinovăția şi aşteaptă şfichiul degetelor 
pe faţa ei. Liviu nu putu să reziste tentaţiei de a o mângâia. 
Îşi duse încet mâna spre faţa ei, dar ea zvâcni ca un arc, 
trecând pe lângă el în biroul luminat. 

— Iar am întârziat, se scuză ea privind cu multă atenţie în 
jur. M-a reţinut o nesuferită de... Vai! Ce elegant e aici! Ce 
mobilă frumoasă! E chiar atât de necesar să respiri într-un 
asemenea lux? 

Se lăsă purtat de întrebările ei. Nu-i putea rezista 
niciodată. Erau puse cu atâta inocenţă şi mărturiseau atâta 
curiozitate  copilărească, încât simţea o plăcere să-i 
răspundă. 


— Poate că e necesar, Doina, luxul acesta. Eu am 
moştenit biroul. Foarte adesea însă, primim oaspeţi din 
diferite ţări. Unii caută şi vazele de cristeii, şi florile din 
ele... 

— Şi în celelalte birouri... acolo unde lucrează...? 

Doina dansa pe covorul moale, imitând gesturile unor 
oameni obişnuiţi să scrie toată ziua la mese. 

— Mare deosebire nu e, Doina. Suntem un institut 
modern. Poate chiar un institut model... 

Doina valsa. Se ameţea într-o piruetă. Se opri brusc, 
înfigându-şi călcâiele în covor. 

— Ştii că mi-ar plăcea şi mie să lucrez în institutul tău? E 
mare, atâtea spaţii goale, atâta lumină... Cred că aş zburda 
toată ziua. Şi când ar veni străini, aş putea să înlocuiesc cea 
mai frumoasă vază, nu-i aşa? 

Liviu încercă să se apropie de ea. Ea îl opri din nou, 
apărându-se cu palmele deschise. 

— Stai! Nici nu mă laşi să termin. Nimeni n-ar bănui că 
nu-s făcută din cristale veritabile. Se vede de la distanţă 
cum strălucesc. Dacă deschid ochii mari... 

În timp ce vorbea, fugea cu spatele către o fereastră 
deschisă. Se rezemă de pervaz aspră, încrucişându-şi 
braţele. 

— Se vede toată curtea de aici, şi cineva chiar se uită la 
mine. Stai acolo, ca să nu te compromiţi! 

— Dacă te-a văzut cineva, sunt oricum compromis, spuse 
Liviu, dar n-avu curaj să înainteze. De multă vreme voiam 
să vorbesc cu tine, dragă Doina. 

Fata se înroşi. Presimţise că o vor aştepta emoţii şi 
amețeli. Cum putea să li se împotrivească? 

— Stai! se rugă ea. Dacă vrei tu, vom vorbi... Lasă-mă 
însă pe mine să aranjez cadrul conversaţiei. Ştii cum?... Vai, 
ce masă lungă! Fantastic! Câte persoane încap la ea? Două, 
patru, opt... Douăzeci şi două... De ce tocmai douăzeci şi 
două? Mai bine o făceaţi pentru 24 de persoane, îmi place 
cifra asta pentru că are mulţi divizori. 


Liviu rămase în mijlocul încăperii, imobil. Privirile lui o 
căutau însă în toate adâncimile. 

— 'Te rog Doina. Şi să ştii că mă rog foarte rar de cineva. 
Tu nu simţi nimic? 

— Bine, răspunse ea. Dacă vrei tu, atunci hai să vorbim. 
Dar lasă-mă să aranjez eu totul. Tu să te duci în capul mesei 
şi te aşezi pe scaunul de acolo. Eu mă voi aşeza pe scaunul 
din celălalt capăt. 

Liviu se supuse capriciului ei. Se aflau faţă-n faţă. 
Distanţa dintre ei era absurdă. Trebuia să-şi strige ca să se 
audă. El se simţi dezorientat, stingher, ridicol. 

— Nu-i aşa că la distanţa asta nu poţi să spui decât 
lucruri înțelepte? Vezi ce inteligent am procedat? Acum poţi 
să-mi spui ce vrei. 

Era ridicol. Totul era ridicol. Jocurile ei, mlădierea de 
zvârlugă, cu care-i scăpa întotdeauna printre degete, 
atitudinea lui imbecilă, şcolărească, dorinţa lui absurdă de a 
o strânge o dată în braţe, de a o duce undeva, pe sus, în 
neant, de a o vedea lipindu-se înfricoşată de el. Cine era la 
urma urmei această fetişcană neîmplinită care-l ridiculiza 
mereu, pretutindeni? Izbi cu pumnul în cristal şi se uită la 
ea furios. Bineînţeles că ea alergă imediat spre dânsul şi-i 
cercetă pumnul. Părea dezolată că nu găseşte nicio rană, 
nicio urmă pe palma lui. Se întoarse la locul ei. El îi simţise 
respiraţia, aroma cărnii calde, mângâierea unei şuviţe de 
păr, dar nu se putea mişca. Era paralizat. 

— De ce nu-mi spui nimic? îl aţâţă ea cu întrebarea. Ai 
reuşit să rezolvi problema pe care ţi-am dat-o? 

Îşi părăsise locul. Trecea din scaun în scaun, uitându-se 
la colile de hârtii pe care vedea scrisul lui. El tot nu avea 
puterea să se mişte. Îşi amintea o altă întâlnire, în alt birou, 
şi îşi muşca buzele că n-o sfărâmase atunci. Acum era prea 
târziu. Nu mai avea puterea s-o sfarme. Ar fi simţit că 
loveşte în el, că-şi zdrobeşte propriul trup. Nu era ridicol. 
Ştia bine că nu e ridicol. Se îndrăgostise de ea până la 
disperare. Îşi apropie încet capul de masă, până ce fruntea 


lui simţi tăişul rece al cristalului. Atingerea îl linişti cum 
linişteşte o durere grea fiola de morfină. 

— Cumplită problemă, draga mea Doina! spuse el. Ştii rit 
m-am chinuit? Patru ore... De fapt nu m-am chinuit. Mi-a 
făcut o mare plăcere, parcă mi s-au dezmorţit gândurile. 
Am zburdat şi eu prin amintiri şi prin nelinişti. M-ai dăruit 
ceasuri superbe... Ştii că am uitat complet de mine în acele 
clipe? Fantastic! 

Îi folosea şi expresiile. Cât de ciudat îl îmbrăcase cu 
frăgezimea şi cu nevinovăția ei! 

— Sunt şi eu foarte fericită! strigă ea de departe, din 
celălalt capăt al mesei, convinsă că Liviu îi dezlegase 
problema. De aceea am fugit atât de departe de tine. Ca să 
mă feresc. Spune-mi! Spune-mi! Poţi să ţipi! Cifrele mele se 
pot cânta şi la trompetă, nu-i aşa? 

Liviu îşi duse mâinile la tâmple şi începu să râdă cu 
hohote. Îl podideau lacrimile. Oftă de câteva ori înainte a 
vorbi. 

— Eşti primejdioasă, Doina. Doamne, cât eşti de 
primejdioasă! Mă răsuceşti ca pe un titirez. M-ai făcut să-mi 
fie dor de o trompetă. Dar n-aş putea să-ţi cânt nicio cifră. 
Mi-am sfărâmat creierii. Degeaba, Doina! Problema e 
insolubilă. [i-o spun cu autoritatea unui profesor. Iu ai 
verificat ca o năucă datele pe care chiar tu le-ai cules. Eu ţi- 
am verificat demonstraţia şi am ajuns la acelaşi rezultat la 
oare ai ajuns şi tu. Nu poţi enunţa o formulă de sinteză 
valabilă pentru toate situaţiile culese. E o problemă 
insolubilă. Înţelegi, draga mea? 

— Înţeleg că mă numeşti pe gratis draga mea, îi răspunse 
Doina posomorită. Mi-am pus în tine toate speranţele. 
Trebuie să caut pe altcineva. 

Cuvintele erau rostite în glumă, dar Liviu le simţi ca nişte 
lovituri. Nu şi-o putea imagina râzând altcuiva, înveselindu-l 
pe altcineva cu întrebările ei naive, cu surâsurile şi cu 
sclipirile ochilor ei. 


— Nu ai voie să cauţi pe altcineva, spuse el fără nici un 
ton, ca şi cum ar fi rostit o cifră care conţinea rezultatul 
problemei. Înţelegi, Doina? 

Nici întrebarea nu avea ton. Glasul acela era neobişnuit 
pentru Doina. Niciodată nu-l auzise vorbind astfel. Se 
înfricoşă. 

— Parcă s-a întâmplat ceva, se sperie ea ghemuindu-se 
între umeri. Nu înţeleg ce. Mi-e teamă şi nu vreau să-mi fie. 
Chiar crezi că m-aş ruga de altcineva? Eşti foarte naiv, 
Liviu. 

Şi ea vorbise altfel, cu un glas pe care nu i-l auzise decât 
o singură dată, la sfârşitul primei lor întâlniri la restaurant. 
Dar de atunci trecuseră ani. 

— Nu s-a întâmplat nimic, răspunse el. Nimic. Nu se va 
întâmpla nimic. În momentul acesta sunt profesorul tău şi îţi 
adresez două întrebări. Prima: Vrei să lucrezi aici la 
institut? Stai! încă nu răspunde. A doua: Vrei să fii asistentă 
la catedra mea? Nu vreau să te grăbeşti cu răspunsurile, 
Doina. 

— De ce să «nu mă grăbesc? întrebă Doina. Sunt cam 
prostuţă, Liviu. Ştiu că nu trebuie să mă grăbesc. Eşti un 
om admirabil. Nu pentru că mi-ai pus acele întrebări. 
Pentru că mi-ai cerut să nu mă grăbesc, dragul meu Liviu. 
Vezi? Am egalat situaţia. 

Gluma cu care-şi terminase vorbele îl zăpăci iarăşi pe 
Liviu. Întrezărise mai înainte nişte spaime, nişte senzaţii 
nelămurite, dar întorsătura aceea neaşteptată de la 
sfârşitul frazei îi aduse din nou în faţa ochilor fotografia 
fetei care-şi plimba parcă degetele pe pian, fără a şti să 
cânte, dar care scotea sunete noi, neauzite, melodii pure, 
senine. 

— Ce pot să fac eu cu tine, Doina? 

— Hai să ne plimbăm, răspunse ea ca la comandă. E o 
seară plăcută, în sfârşit răcoroasă... 

Iar îl scotea din lumea lui întortocheată. Gândul plimbării 
îl ameţea, îi dădea fiori pe care nu-i cunoscuse în tinereţe. 


— „Hai să ne plimbăm”, repetă el. Unde? Stai! Vrei să ne 
plimbăm cu maşina? 

Înainte de a-i auzi răspunsul, se repezi la telefon. De la 
poartă i se spuse că maşina îl aşteaptă, li făcu semn Doinei. 

— Fantastic! se  înveseli ea. Dar să deschidem 
geamurile... 


3 


Maşina îi duse la restaurantul Băneasa. După un dans 
nesfârşit, Doina îi spuse ca o rugăminte: 

— Nu mai vreau să dansez. Cu atâtea priviri în spate şi în 
faţă, mi se pare că dansez prost, şi chiar cred lucrul acesta. 
Oare la cine se uită lumea? La mine sau la tine? Ştiu ce vrei 
să spui, şi de aceea nu te las. Vrei să împărţi spectatorii pe 
sexe. Eu nu vreau... loarnă-mi te rog puţin sifon; rece, rece, 
rece! Aşa! 

— Nu vrei şi puţin vin, Doina? O picătură... Nu mai eşti 
studentă, poţi să... 

— Nu, îl întrerupse ea luându-i paharul din mină. Nu 
vreau niciun strop. Tocmai pentru că nu mai sunt studentă. 
Nu mai am obligaţii şi s-ar putea să... Vezi? Mă opresc şi eu 
din vorbă cum te-ai oprit şi tu. Numai că tu nu ai curajul să 
mă întrerupi. 

— Eşti foarte frumoasă, Doina! Eşti foarte tânără... 

— Nu vreau să-mi spui. Lasă-mă să cred că sunt aşa cum 
vreau eu. Crezi că eu nu ştiu ce este frumuseţea? Eu sunt o 
fetiţă care încă vrea să se joace... Să nu-mi mai vorbeşti de 
frumuseţe... Ştii?... Cum am uitat să-ţi spun? Hai-hai-hai! 
Ghiceşte cu cine m-am întâlnit şi cu cine am vorbit! Pot să 
fac orice rămăşag... Nu vei ghici! 

Liviu o privea cu ochi de jar. 


— Accepţi orice rămăşag? Orice pariu? Nu-mi place 
cuvântul pe care-l foloseşti tu. 

— Orice rămăşag, se încăpăţână Doina. Stai! Până unde 
merge acest orice între noi? Până acolo unde înţeleg eu, nu- 
i aşa? 

— Bineînţeles, Doina... Te-ai întâlnit cu o artistă. Doina 
era uimită. Îşi scutură capul şi clipea din ochi. 

— Cum ai aflat? Poate că ţi-am spus mai de mult... 

— Nu... Printr-un calcul foarte simplu. Nicio întrebare nu 
se naşte din senin. Am căutat relaţia în vorbele tale 
dinainte. Vorbeai de frumuseţe şi te transfigurai. M-am 
gândit cu cine poţi să te compari. Şi mi-am amintit de prima 
noastră întâlnire. Erai extaziată de frumuseţea Lianei. 

— Am crezut până în ultima clipă că nu te-ai gândit la ea. 
Am sperat că vei pierde pariul... Ei şi? Am invitat-o la noi la 
club intr-o seară. Noi am întrebat-o, şi ea ne-a răspuns. E 
intr-adevăr foarte inteligentă, Liviu. Foarte. Ne-a cucerit pe 
toţi şi pe toate. Şi la sfârşit... mi-am făcut curaj, m-am dus 
după ea pe coridor şi am întrebat-o ce crede despre... Ei, să 
văd acum dacă vei ghici despre ce am întrebat-o! 

— Despre ceea ce am vrut şi vreau să-ţi vorbesc şi te fac 
să înţelegi acum, răspunse Liviu cu acelaşi glas neobişnuit 
care o înfiorase. 

Doina se făcu palidă. 

— Doamnel!... şopti ea închizând ochii. Te rog foarte mult 
să nu mai spui nimic despre... Vreau altceva... Ce-ai făcut 
astăzi la institut? Spune-mi tot ce-ai făcut... Cum te-a 
salutat portarul, cum ai urcat scările, cum s-a uitat la tine 
Bărbulescu, ştiu că tuşeşte după ce-şi fumează ţigara... 
Spune-mi totul... 

Şi Liviu era înfiorat. Îşi umplu un pahar cu sifon rece şi 
bău încet, încet, apoi îşi frecă fruntea cu o bucată de 
gheaţă. 

— Ce frumos ai făcut! spuse Doina cu ochii sticloşi. Eşti 
un om admirabil, Liviu. Împrumută-mi şi mie gheaţa ta. 


Liviu nu înţelese ce vrea să spună, dar văzând-o cu mina 
întinsă lăsă să-i alunece în căuşul delicat bucata de gheaţă 
care i se topea între degete. 

Îşi frecă şi ea fruntea, îşi recâştigă culoarea şi spuse din 
nou, cu seninătatea ei dintotdeauna: 

— Ai uitat să-mi povesteşti. Vreau să văd ce fel de om eşti 
acolo, printre atâtea hârtii, printre atâtea fiinţe care te 
admiră... Oare pe tine te urăşte cineva? 

— Asta nu se poate şti, draga mea Doina. N-am făcut 
nimic astăzi. Am îndepărtat neliniştile unui om ameninţat de 
primejdii. M-am certat cu Bărbulescu. Era atât de nervos, 
că a uitat să-şi aprindă ţigara. Ne-am împăcat însă... Am 
vorbit despre organizarea unui institut în provincie... 

— Stai! îl opri Doina. N-am înţeles nimic până acum. Nu 
ştiu decât că ai făcut o faptă bună. De ce nu-mi vorbeşti 
prin amănunte? Nu vreau discursuri. Spune-mi aşa... Nu, 
Liviu. E stupid, sunt eu stupidă... De ce să te învăţ eu cum 
să vorbeşti? îmi venise în minte un gând în genul 
trompetei... 

Liviu vru să-i sufle în ochi, dar ea îl ghici după mişcarea 
buzelor şi se feri. Râse provocatoare, el o ameninţă cu 
degetul. Clipa de groază trecuse. 

— Aaaa! Era să uit. Cred că-l vom numi asistent... Ei! 
Acum e rândul tău să ghiceşti. 

Doina spuse vreo douăzeci de nume de colegi, dar Liviu 
nu acceptase niciunul. 

— Atunci, pe mine, se retrase ea învinsă... Nu mai cunosc 
pe nimeni altcineva care ar putea aspira la această onoare. 

— Am câştigat două pariuri, Doina. Poate că se vor ivi 
momente în viaţă când îţi voi aminti. 

— Poate că nu-l cunosc pe cetăţeanul tău, pe candidatul 
tău la postul de asistent. 

— Îl cunoşti, Doina. E din satul tău. Nu-ţi aduci aminte de 
o primăvară veche? 

Liviu vedea cum se scurge viaţa din obrajii ei. Îşi 
strângea pleoapele şi-şi apăsa buzele cu pumnul. 


— Ce s-a întâmplat, Doina? întrebă el speriat. Nu vrei 
puţină gheaţă? Nu vrei... 

— 'Toarnă-mi te rog un pahar de vin... Nu plin... Fără 
sifon. 

Vorbele îi ieşeau greu. Bău încet. Vinul era rece. Voia 
ceva fierbinte, clocotit. Îşi venea încet în fire. 

— Mi s-a făcut rău, se scuză ea. Ce face el, Liviu? 

— Nu l-am văzut nici eu demult... Cred că sunt aproape 
doi ani. Venise la Bucureşti într-o delegaţie. Tu erai în 
vacanţă. Nu ştiu ce face... E trist, Doina. Şi-a săpat singur o 
groapă în care se ascunde... Mai bea puţin vin... îmi pare 
foarte râu. A fost cel mai bun prieten al meu... Am făcut tot 
ce-am putut ca să-l scot din inerție. Ştiu că odată visa 
frumos. 

— Şi eu ştiu, spuse Doina în şoaptă. Dar de ce, de ce s-a 
îngropat? Eu am crezut că vrea să cucerească lumea. 

Liviu zâmbi amar. Era întristat. 

— Se gândea numai la minuni. Cred că i le-a ros pe toate 
patina crudă a provinciei. Dacă ar fi rămas aici... 

Doina tremura. Parcă o apucaseră frigurile. Liviu îi oferi 
haina şi ea o primi. Voia să se ascundă în ea. 

— În facultate am auzit lucruri extraordinare despre el, 
se răzvrăti ea. Se spunea că e singurul om capabil să... 

— Ştiu, Doina. Era un foarte bun matematician. Cred că l- 
au copleşit acolo metalul şi meschinăria... M-am întrista: şi 
eu. Poate că îl mai putem ajuta. Voi insista pe lângă 
Bărbulescu să-i asigurăm un post de lector. 

Doina nu se mai putea opune. Lacrimile începură să-i 
curgă şiroaie din ochi. Clătina capul şi şoptea mereu în 
gând: „Nu, nu, nu, nul u Se linişti greu. Căută paharul de 
vin şi sorbi încet din el. Îl vedea pe Liviu prin ceaţă. Şi ceața 
se face şi mai deasă când îi şopti: 

— În niciun om din lumea asta n-am crezut mai mult ca în 
el... Tu nu poţi să înţelegi... 

Dar Liviu înţelesese totul într-o clipă. Începea să se 
învârtească pământul în jurul lui. Se ţinu cu mâinile de 


masă, ca să nu se prăbuşească. Văzuse scheletul vechi, în 
oglinda aceea pe care nu putea s-o spargă. 


Capitolul Il 
l 


În oraşul înconjurat de păduri, oamenii erau parcă mai 
veseli. Se construiau neîncetat clădiri, uzinele îşi măreau 
domeniile, siluete viguroase de beton se înălţau semeţe 
alături de atelierele vechi. Copiii îmbrăcaţi în salopete 
albastre se întâlneau seara în centrul oraşului Şi porneau 
cântând, în coloane vesele, spre un alt oraş, mic şi 
zgomotos, ridicat la poalele unei înălţimi împădurite. La 
fiecare sfârşit de săptămână, grupuri de tineri Şi bătrâni, 
de fete şi băieţi luau calea munţilor, războindu-se cu 
urcuşuri grele, căutând pretutindeni flori, cântece şi 
platouri înalte. 

Se vorbea mult în oraş despre înfiinţarea Institutului 
Metalurgic. Oraşul industrial devenea centru universitar. 
Nu mai era un zvon, cum crezuseră unii. Pe o clădire în 
centrul oraşului apăruse de câtva timp o placă albastră, pe 
care oamenii o citeau cu bucurie de câte ori treceau pe- 
acolo: „Institutul Superior Metalurgic”. Copiii lor vor învăţa 
acolo profesia de inginer. Cancelaria viitoarei şcoli era 
deschisă în fiecare zi, dimineaţa şi după amiaza. Se primeau 
înscrieri şi se dădeau informaţii. De multe ori treceau pe 
acolo ingineri de la marea uzină metalurgică... Se 
pregăteau şi ei pentru concursuri. Voiau să-şi adauge 
titlului de inginer şi pe acela de asistent, de lector sau de 
conferenţiar. 

În discuţiile de acolo se puteau afla multe veşti de ia 
uzină. Deseori se discuta în taină despre o invenţie 


extraordinară care se pregătea undeva. O maşină nouă, 
modernă, de înaltă capacitate. Cu timpul, discuţia deveni 
publică. Invenţia era încă în stadiu de proiect. Autorii ei 
erau însă cunoscuţi: inginerul-şef Cerbu, inginerul-şef 
adjunct Atanasie Aburel, şi inginerul Ştefan Petrescu, 
secretarul comitetului de partid. Acesta din urmă îşi luase 
de câteva luni diploma de inginer. 

Numele lui Muşat nu se rostea acolo; nu fusese întâlnit 
nici măcar la cancelaria noului institut, printre atâtea cereri 
de înscriere la concurs. De aproape un an de zile, Muşat 
conducea secţia întâi, de aproape trei ani de zile lucra fără 
încetare, zi şi noapte, la proiectarea înspăimântătorului 
edificiu, la arhitectura acelei sinteze a tehnicii moderne. 
Nouă din cele zece maşini de precizie din secţie fuseseră 
integrate în acea sferă de metal pe care o întrezărise într-o 
dimineaţă de mai. Lucrase cu mii şi mii de necunoscute. 
Soluţionase probleme aparent irezolvabile, pe care tehnica 
încă le bâjbâia, descoperise forţe de acţionare şi de reglare 
care deschideau noi capitole în tehnică, micşorase la 
dimensiuni de necrezut volumul sferei sintetice, îl 
transformase într-un ceasornic care respingea erori de 
sutimi de secundă. Mişcările tuturor mecanismelor se 
strecurau unele printre altele, aproape agitându-se ca nişte 
fire de borangic, fără să se altereze, fără să-şi transmită şi 
să-şi vicieze vibraţiile. Era o țesătură atât de fină în acea 
sferă, încât la prima vedere fiecare atingere părea s-o 
destrame, s-o prefacă în pulbere. Redusă la dimensiuni de 
machetă, se asemăna cu o bijuterie făcută din fire metalice 
de dimensiunea celor de păianjen. Cine putea s-o înzestreze 
cu atâta forţă, cu atâta rezistenţă, cu atâta viteză? Cum 
puteau să se desprindă din ea prin ambii poli atâtea valuri 
de piese metalice? 

Pietre albe de pe masa lui Muşat erau puţine, din ce în ce 
mai puţine. Sfera imobilă începea să se învârtească în 
mintea lui. Creionul cu vârf ascuţit desena linii şi înscria 


cifre pe ultimele coli. Momentul unei noi întâlniri dintre om 
şi tehnică se apropia. 


2 


Cerbu cobori grăbit din maşină. În fiecare după-amiază la 
ora 6 se întâlnea în biroul lui cu Petrescu şi Aburel. 
Întârziase cu zece minute. Portarul îl salută respectuos şi 
adăugă cu voce îngrijorată: 

— Repede, tovarăşe inginer-şef! Să nu vă prindă ploaia! 

De la poartă până la intrarea în clădirea direcţiei erau 
vreo 50 de metri. Pe la mijlocul distanţei, pe Cerbu îl 
surprinse ploaia, o adevărată rupere de nori. Începu să 
fugă într-o goană caraghioasă, care-i apropia genunchii de 
piept. Se opri la câţiva metri de intrare. Era incapabil să 
mai facă un pas. Un funcţionar care se adăpostise sub uşă 
veni în întâmpinarea lui şi-l ajută să se urnească. Abia putu 
să-l târască după el. Parcă trăgea un sac cu plumb. Cineva îi 
aduse un scaun. Căzu pe el ca un butuc. Era ud leoarcă. 
Şuvoaie de apă curgeau din el ca dintr-un burete. 

— Să fie imediat concediat şoferul! strigă el cu un ultim 
efort. Şi dumneata... dumneata...? 

Întâlnise privirile lui Muşat. O amintire veche îl făcuse pe 
acesta să zâmbească. Ridică din umeri, dar nu-i răspunse 
nimic inginerul-şef. Cerbu clocotea de furie. 

— E o infamie, domnule Muşat! în asemenea situaţii nu se 
râde. În asemenea situaţii... E o infamie! 

— Sunteţi nervos, domnule Cerbu, îi răspunse Muşat. 
Controlaţi-vă cuvintele! Mi-am amintit pur şi simplu de o 
întâmplare asemănătoare, petrecută cu mulţi ani în urmă, 
al cărui erou am fost eu. Vă spun aceasta pentru a vă obliga 
să vă măsuraţi cuvintele. 


— Dumneata... dumneata... se înecă inginerul-şef. Vei... 
vei... 

Ca din senin, apăru şi Petrescu. Văzuse prin fereastra 
biroului ultima parte a scenei şi se grăbise să coboare 
scările. Asistase fără voia lui la schimbul de cuvinte dintre 
Cerbu şi Muşat. Era încurcat. Nu ştia cum să intervină. 

Inginerul-şef îl zări. Sări de pe scaun cu o uşurinţă de 
necrezut pentru situaţia în care se afla. 

— E inadmisibil! E o infamie, tovarăşe Petrescu! Cred că 
ai auzit şi dumneata. Nu pot accepta asemenea insulte de 
la... de la... Voi... Voi lua măsuri drastice... 

Dezgustat, Muşat vru să se retragă. Petrescu îl opri 
printr-un gest, apoi se apropie de el. 

— "Te-aş ruga, tovarăşe inginer, să fii mai calm în 
asemenea situaţii. 

Muşat făcu câţiva paşi pe coridor fără să răspundă. 
Petrescu veni după el şi-i spuse cu voce înceată: 

— Nu-ţi fac reproşuri pentru schimbul de cuvinte pe care 
l-ai avut cu inginerul-şef. Ţi-aş fi cerut poate mai multă 
înţelegere pentru situaţia în care se afla. Sunt însă 
nedumerit de felul cum te porţi în clipa de faţă. Te-am rugat 
să... În sfârşit, cred c-am fi putut discuta într-un mod... 
Tăcerea indică întotdeauna o anumită stare... 

Petrescu era furios că nu poate să-l acuze cu nimic pe 
Muşat. Nu-i găsea nicio vină. Îşi amintea cuvintele pe care 
acesta i le spusese lui Cerbu. Se înfurie şi mai tare. 

— E o neînțelegere, tovarăşe inginer! se chinui el. Cred 
că m-am pripit. Dumneata ţi-ai apărat demnitatea. Ile rog să 
mă scuzi pentru intervenţia mea ridicolă. 

— Nu era nevoie să spui asta, tovarăşe Petrescu, îi 
răspunse Muşat. Înţeleg şi eu că te-ai ivit într-o împrejurare 
penibilă. Când l-am văzut pe Cerbu în ploaie, mi-am amintit 
de o scenă asemănătoare. N-are niciun rost să ţi-o 
povestesc. Au trecut de atunci 7 ani. Tocmai îmi luasem 
diploma de inginer. Şi eu te rog să mă scuzi. M-au năpădit 
amintirile. 


Petrescu nu spuse nimic. Se întoarse şi-l văzu pe Cerbu 
urcând scările. Porni pe urmele lui. 

Inginerului-şef nu-i trecuse mânia. Strângea pumnii şi 
ameninţa fără vorbe. Când îl văzu pe Petrescu alături, 
răbufni: 

— E nemaipomenit! Cred c-ai auzit şi dumneata... În alte 
împrejurări, l-aş fi dat afară fără preaviz... E o infamie! 

— Vă rog să vă calmaţi, tovarăşe inginer-şef. N-are niciun 
rost să vă enervaţi. În alte împrejurări... nu y-aş fi dat 
dreptate. Nu i se poate aduce nicio vină inginerului Musai. 

Cerbu se opri lemn în faţa biroului. Era caraghios. Apa 
curgea încă de pe el, hainele i se mototoliseră, din păr i se 
prelingeau şuviţe de apă pe frunte şi pe obraji; Parcă 
plângea. 

— Şi dumneata?! Dar... Dar n-ai văzut cum râdea ca un 
dement? Mă arăta cu degetul... E... nemaipomenit. 

Petrescu nu cunoştea amănuntele pe care i le relata 
inginerul-şef. Nu auzise decât schimbul de cuvinte. Începea 
să-i pară rău pentru scuzele pe care i le adresase lui Muşat. 

— N-am ştiut că s-a întâmplat aşa ceva, răspunse el. V-aş 
ruga totuşi să vă calmaţi. E mai bine să discutăm aceste 
lucruri la rece. Vom cere şi părerea tovarăşului Aburel. 

Înainte de a intra în birou, îi ajunse şoferul lui Cerbu. 
Numai văzându-i faţa, inginerul-şef începu să se răstească 
la el: 

— Dumneata... dumneata!... 

— V-am adus schimburi, tovarăşe inginer-şef, îi spuse 
speriat şoferul. Cum am văzut că vă prinde ploaia, am şi dat 
drumul la maşină... Poftiţi! 

Îi întinse valiza, pe care îngrijitoarea lui Cerbu i-o făcuse 
la repezeală. Inginerul-şef se văzu dintr-o dată scăpat de 
senzaţia aceea dezgustătoare care-l apăsa şi-i chinuia 
corpul. Parcă se trezi dintr-un coşmar. 

— Bine, Costăchel! Îţi mulţumesc! Du-te! Şi altă dată să 
te grăbeşti când sunt în întârziere. 


După un sfert de oră, Cerbu îşi veni în fire de-a binelea. 
Făcuse un duş cald, se schimbase complet, era gata pentru 
discuţiile în trei, care se prelungeau aproape întotdeauna 
până noaptea târziu. Uitase de incidentul care se petrecuse 
cu jumătate de oră înainte. Nici Aburel, căruia Petrescu îi 
relatase sumar scena, nu-i dădea vreo importanţă. Numai 
acesta din urmă părea intrigat de atitudinea lui Muşat. Se 
abţinu însă şi el să facă vreo aluzie. 

În timpul conversaţiilor, Cerbu nu se mişca de la birou. 
Rămânea mereu pe scaunul lui, ca în orice zi obişnuită de 
lucru, menţinând cu bună-ştiinţă acea gradaţie ierarhică, 
distantă, care-i convenea de minune. 

— Probabil că aşa trebuia să se întâmple, spuse el 
râzând. Una caldă, una rece. Am avut o noapte foarte 
fierbinte... era necesară puţină răcoare. Dacă n-ar fi fost 
atât de neaşteptată şi de vijelioasă... Da... Astă-noapte am 
descoperit, în sfârşit, soluţia acelei probleme care ne-a 
enervat atâta timp. Pot spune, fără falsă modestie, că am 
trăit o noapte mare... M-au decimat frigurile până în clipa 
când am văzut aurora de la fereastră... Abia atunci am 
putut să respir uşurat. După umila mea părere, aceasta e 
soluţia. 

Le întinse celor doi, cu un gest obosit, câteva coli de 
hârtie, apoi se rezemă comod în scaun, aşteptând efectul 
loviturii sale. Îl năpădeau tot felul de gânduri. 


În anii care trecuseră, Cerbu căpătase o anumită rutină, 
care-l ajuta să se descurce cu uşurinţă în problemele 
generale ale uzinei. Respingea cu dispreţ orice discuţie 
referitoare la amănunte tehnice, ca şi cum lucrurile acelea 
nu erau demne de atenţia şi de nivelul său. Se mulțumea 
doar să indice numele inginerului care urma să-şi asume 
răspunderea în asemenea cazuri. Numirea lui Aburel ca 
adjunct îl trezise din dulcea lui visare. Tânărul inginer îl 
incomoda cu întrebările şi cu propunerile lui. Se trezea în 
faţa unor situaţii neaşteptate, care-i cereau uneori o 


orientare imediată şi un răspuns precis. Generalităţile în 
care se învăluia puteau să dea de bănuit. Se gândea chiar 
să-şi pregătească demisia. Mai venea şi Petrescu pe capul 
lui, anunţându-i fel de fel de iniţiative pornite din masa 
uzinei. Lucrurile complicau. Parcă era o muscă obosită care 
nu găsise alt loc de odihnă decât în centrul unei pânze de 
păianjen. Vedea undeva ochi sticloşi, care se apropiau 
ameninţător. Câteva crize de astenie îl ajutaseră să iasă 
basma curată din câteva situaţii care puteau să devină 
penibile. Riscul i se părea enorm. Poate era mai bine să 
încerce să se strecoare viu şi nevătămat din pânza care se 
strângea neîncetat în jurul său. Intr-unui din momentele de 
criză, o întâmplare neaşteptată îl scosese din impas. 
Optimismul îi renăscuse; culori superbe se întrezăreau la 
orizontul unde-şi aştepta amurgul... Discuta cu Petrescu în 
acelaşi birou. Aceeaşi problemă: iniţiativele tot mai dese şi 
mai competente ale muncitorilor. Petrescu râdea. Îşi 
amintea de prima lui propunere de inovaţie. 

— Când l-am auzit pe inginerul Muşat calificându-mi cu 
atâta nepăsare ceea ce eu credeam că e o revoluţie, 
spusese Petrescu, mi-au venit în minte nişte gânduri urâte, 
de care îmi amintesc întotdeauna cu groază şi ruşine. Acum 
îmi dau seama cită dreptate avea! Fusese singurul om care- 
mi vorbise deschis, pe faţă... Dumneavoastră încercaţi prin 
tot felul de amânări să mă feriţi de un răspuns care m-ar fi 
deziluzionat... Ştiţi ce mi-a trecut prin minte atunci? Că 
Muşat mă invidiază, iar dumneavoastră vreţi să-mi... vreţi 
să vă inspirați din marile mele planuri... Parcă n-aţi fi avut 
la dispoziţie atâtea alte surse de inspiraţie, cu mult mai 
bogate decât bazaconiile mele! Aproape toţi inginerii din 
uzină au trecut pe la cabinetul tehnic. Numai 
dumneavoastră, care sunteţi în centrul tuturor problemelor, 
l-aţi evitat întotdeauna. Mi se pare nelogic. Eu cred că 
dumneavoastră pregătiţi ceva extraordinar... 

Vorbele lui Petrescu îl trezeau dintr-un somn adânc. Nu 
se gândise nicio clipă la cea mai simplă şi mai spectaculoasă 


soluţie de a supravieţui! Cinci, zece, douăzeci de ani putea 
să stea într-un fotoliu imperial, admirat de toţi din jur 
pentru gândurile sale temerare. Perpetuum mobile, 
cvadratura cercului, rachetă pentru zboruri cosmice, putea 
să anunţe orice, putea să se prefacă preocupat, obsedat de 
rezolvarea celor mai absurde probleme tehnice şi ştiinţifice. 
Şi după ce va ieşi la pensie, va putea să simuleze durerea 
geniului încă nerealizat. Oftase adânc. Apoi se întorsese 
spre Petrescu, uitându-se la el cu priviri triste, ca un om 
care nu-şi mai poate tăinui boala. 

— Nu mă mai pot ascunde... Ar fi şi inutil... Mă surprinde 
însă darul excepţional de observaţie cu care eşti înzestrat... 
Eşti primul om care ai pătruns în sufletul meu. Poate că 
printre altele, aceasta este profesia dumitale... Ai 
dreptate... Mă gândesc de câţiva ani de zile la un lucru 
extraordinar... Aşa mi se pare acum... Poate voi ajunge şi eu 
peste un timp să-l văd cu ochii cu care îţi vezi dumneata 
acum debutul în tehnică. Nu ştiu... Şi în vis mă obsedează. 
Sute, poate mii de nopţi i-am dăruit. Fiecare om, tovarăşe 
Petrescu, mai ales când omul acela este inginer, are mania 
geniului. Vreau ceva extraordinar, o revoluţie tehnică sau 
ştiinţifică, aşa cum bine ai spus; cum puteam să scap tocmai 
eu de această manie? Planurile sunt însă prea temerare. Mă 
copleşesc... 

Petrescu îi sugerase fără nicio intenţie: 

— Poate că ar fi bine să vă căutaţi un colaborator, un 
ajutor printre inginerii noştri. Sunt unii foarte bine pregătiţi 
şi foarte inimoşi. 

Cerbu îşi închipuise că Petrescu face o aluzie grosolană. 
Dar în acelaşi timp descoperise şi câtă putere, câtă 
siguranţă ar câştiga avându-l colaborator... 

Conversaţia aceea fusese salutară pentru Cerbu. După 
puţin timp, inginerul-şef îi scăpase din întâmplare şi lui 
Aburel câteva vorbe. Zvonul se răspândise în uzină. Ca să 
pară şi mai adevărat, începuse să vină la birou cu servieta 
încărcată de reviste, adunate de la documentare sau din 


vizitele lui la Bucureşti. (Pentru a-şi păstra prestanţa, Cerbu 
se abonase la câteva reviste de specialitate în străinătate şi 
avea grijă să roage pe fiecare inginer care pleca peste 
hotare să-i aducă ultimele reviste şi manuale de tehnică.) 
De obicei răsfoia revistele străine când se anunţa vizita 
vreunui inginer mai important din uzină, sau când veneau 
delegaţi de ia Bucureşti. Atunci era atât de cufundat în 
lectură, incit multă vreme vizitatorul trebuia să aştepte în 
tăcere dacă nu avea curajul să-şi anunţe prezenţa tuşind 
uşor de câteva ori sau străduindu-se să-şi aprindă ţigara cu 
o brichetă stricată. „Ca să ajungi la inginerul-şef, începuse 
să se vorbească în uzină, trebuie sau să fii răcit sau să 
fumezi.” Intr-un asemenea moment, Cerbu descoperise 
într-o revistă un tip de maşină care-l uluise prin simplitatea 
lui şi prin uşurinţa cu care se putea transforma în sistem 
pentru o categorie întreagă de maşini Era ca o coloană 
vertebrală care se putea adapta cu câteva perfecţionări 
tuturor mamiferelor. Trebuiau numai reduse dimensiunile şi 
făcute câteva modificări, îmbrăcat în altă haină, scheletul 
nu mai putea fi recunoscut, se transforma într-un corp 
original, cu neputinţă de recunoscut în oasele lui ascunse. 
Cutremurat de bucuria descoperirii, căutase şi haina căreia 
i s-ar fi potrivit mai bine scheletul. Intr-una din secţiile 
uzinei exista o maşină extrem de importantă, care 
îmbătrânise şi era cârpită cu mare greutate de tehnicieni. 
Scheletul se potrivea de minune acelei maşini. Mecanismul 
se simplifica, şi randamentul s-ar fi triplat. 

Era absolut convins că nimeni nu va Contesta vreodată 
originalitatea ideii lui. Şi mai ştia că asemenea adaptări 
sunt frecvente în tehnică. Îşi pregătea chiar argumente 
pentru a dovedi simultaneitatea ideilor în mintea unor 
oameni care nu se cunoşteau, care nu se văzuseră 
niciodată. „Domnilor! perora el. Leibniz şi Newton au 
descoperit amândoi, fără să ştie unul de altul, calculul 
integral şi diferenţial. În domeniul electricităţii sunt zeci de 
cazuri când genii...” Cu timpul renunţase şi la aceste 


gânduri. Le uitase. Îi apăruseră altele, mai adevărate, mai 
reale, cum se încuraja el. „Cometele există dintotdeauna pe 
cer, îşi spunea el. Gloria aparţine acelora care le-au văzut 
prima dată. Pădurea a fost şi este oferită tuturor oamenilor. 
Dar numai Stradivarius şi încă vreo doi (trebuie să le caut 
numele în Enciclopedie) au văzut şi au descoperit copacul 
care le-a făcut celebre viorile şi numele lor... De ce am zărit 
dintr-o dată chiar acel schelet? De ce am văzut dintr-o dată 
în el coloana vertebrală a tuturor mamiferelor? De ce i-am 
găsit atât de uşor haina care i se potriveşte cel mai bine? 
De ce? De ce nu i-a venit altuia în cap teribila idee? 
Publicaţia nu are o dată prea recentă. Prin câte mâini o fi 
trecut! Câte priviri mioape nu au văzut scheletul ca prin 
ceaţă! De ce tocmai eu am simţit fiorul şi mi-am făcut 
imediat reprezentarea lui? E limpede de ce! Mă întâlnesc 
cu a doua idee mare a vieţii mele. Iarăşi m-a atacat fulgerul 
geniului. Ce păcat că n-am studiat mai temeinic în 
tinereţe!” Într-o după-amiază îi convocase pe Aburel şi pe 
Petrescu în biroul lui. Le expusese planul, le sfărâmase 
împotrivirea, amenințând că va renunţa la proiect fără 
colaborarea lor, şi de atunci se întâlneau în fiecare după- 
amiază în „biroul fierbinte”. Se discuta, se comenta, se 
descopereau soluţii tehnice, se căutau căi mai ingenioase, 
se tăcea mult, iar din vreme în vreme Cerbu scotea din 
servietă câteva foi de hârtie cu soluţia unor probleme care 
le uşura enorm munca. Se întâmpla însă uneori ca Aburel şi 
Petrescu să găsească, independent, exact aceeaşi soluţie. În 
loc de invidie, Cerbu simţea o plăcere deosebită în acele 
momente. I se confirma geniul. 


Inginerul-şef îşi privea colaboratorii aplecaţi deasupra 
foilor de hârtie. Zgomotul făcut de creionul cu care Aburel 
lovea suprafaţa de cristal a mesei de lucru îl trezi pe Cerbu 
din gânduri. 1 se părea că visase. Se scurseseră aproape 
trei ore de când cei doi ingineri calculau şi verificau soluţia 


propusă de el. Nu auzise şoaptele cu care îşi treceau unul 
altuia gândurile şi colile de hârtie. 

— E perfect! răsună vocea lui Aburel. Soluţia răspunde la 
toate întrebările. E necesară însă o anumită derogare în 
faza a treia. Am convenit amândoi şi eu, şi Petrescu. 

— Mi-am închipuit, încuviinţă Cerbu. Am vrut să verific, 
am vrut să văd dacă şi dumneavoastră veţi ajunge la 
aceeaşi concluzie. Cred că pentru ziua de astăzi am făcut 
destul... Mâine şi poimâine voi fi ocupat... lar duminică... 

Se ridicase de pe scaun, silindu-i şi pe musafiri să-l imite. 
Era obosit, dar parcă simţea şi o ameţeală bolnavă 
învăluindu-l. Îşi duse mâinile la frunte. 

— Cred că m-a biruit ploaia. Ce vreţi, dragii mei tineri, 
am trecut de mult jumătatea de secol pe care o aşteptăm 
toţi înfricoşaţi. Tinereţea începe să se îndepărteze, iar 
bătrâneţea — să se apropie. Să ţineţi minte! 

Era absolut convins că rostise o frază mare, şi regreta că 
nu e scriitor ca s-o plaseze undeva în paginile unei cărţi. 
„Alţii, îşi spuse în gând, cu o asemenea frază şi-ar cuceri 
gloria. Criticii ar săpa-o în marmură şi ar polei-o cu aur...” 

— Nu veniţi pentru jumătate de oră, adică pentru un 
coniac, la restaurant? întrebă el. Cred că mi-ar prinde 
bine... 

Aburel acceptă, dar Petrescu se scuză, invocând anumite 
treburi. Voia să mai stea de vorbă cu Muşat. 


3 


Muşat era la birou. Încremenise la masă, cu faţa în mâini, 
cu ochii închişi, năpădit de amintiri. De pe un scaun de 
lângă fereastră, nea Neculai îl privea cu blândeţe. De 
aproape un an de zile împărțeau amândoi tăcerea încăperii. 
Vorbeau rar, se înțelegeau din câteva cuvinte sau numai 


dintr-o privire. Secţia nu le mai dădea nicio bătaie de cap, 
totul mergea ca pe roate. Parcă se odihneau amândoi după 
un efort greu. 

— Ce mai faci, nea Neculai? întrebă Muşat fără să 
deschidă ochii. 

De când aştepta bătrânul asemenea întrebări! 

— Mă lupt din răsputeri cu bătrâneţea, răspunse el. Mai 
rămân un an, doi, şi pe urmă... Cine ştie ce-o fi pe urmă?... 

Muşat se plimba cu Liviu în amintire, pe străzi 
necunoscute. Cerul era întunecat, se apropia vijelia. Îi 
răsunau în urechi cuvintele „Infinitului”. 

— Ce întâmplări bizare, nea Neculai! Ce coincidenţe 
ciudate! Exact cu şapte ani în urmă m-a prins o vijelie pe 
stradă. În câteva secunde m-a făcut ciuciulete, aşa cum s-a 
întâmplat astăzi cu Cerbu. În ziua aceea mi-am luat diploma 
de inginer... lar astăzi... 

În camera lui de la marginea oraşului, pe un birou vechi, 
şubrezit, câteva coli de hârtie îi aşteptau creionul. Erau 
ultimele foi. Pe una din ele, pe ultima, va scrie, poate chiar 
înainte de miezul nopţii, concluzia definitivă a operei lui de 
sinteză. Realizase teoretic un vast aparat electronic, care 
putea să concentreze într-o sferă şi să conducă fără greş 
cele nouă maşini din secţie şi imitaţiile lor din magazia cu 
fier vechi. Se inspirase din creieraşul electronic pe care-l 
realizase la îndemnul lui Stoian cu şapte ani în urmă. Câtă 
dreptate avusese „Infinitul”! 

— Se vede că trăiţi o amintire frumoasă, tovarăşe inginer. 
Se vede mai mult... 

Se vedea mai mult pe faţa lui Muşat în clipa aceea. 
Fericirea lui era atât de calmă, de sigură şi de adâncă, încât 
bătrânul se cutremură. 

— În ziua aceea, continuă Muşat, am spus un anumit 
lucru, care le-a părut multora o nebunie. Uneori mă 
înspăimântam şi eu când mă gândeam mai adânc. M-am 
agăţat de el, nea Neculai, m-am agăţat ca de-o coardă mai 
subţire decât firul de păianjen. Nu s-a rupt, m-a ţinut. Acum 


s-a prefăcut într-un cablu de metal. Poate că mâine cablul 
acesta va susţine un pod uriaş. Va deveni o forţă activă. Nu 
se poate să nu devină! Bătrânul îşi căuta tabachera şi 
bricheta. 

— Mi-am închipuit eu. Te-am văzut în toate zilele acestor 
ani, tovarăşe inginer. În toate zilele. Şi după ce adus în 
liniştea acestei odăi. Şi când stăteam cu ochii închişi te-am 
văzut. Şi când era noaptea acasă te vedeam. Ai avut mare 
putere. Şi dumneata, şi eu. Ana tăcut amândoi până astăzi. 
Şi ştiu că o să amuţim încă multă vreme. Eu ţi-am spus mai 
înainte: mă obişnuiesc cu gândul bătrâneţii, al odihnei. 
Poate că atunci s-o întâmpla totul. Mi s-au moleşit puterile şi 
mi-e teamă sa nu ameţesc. O fi bun podul, dar apa are 
vârtejuri multe sub el... Asta-i... 

Muşat îi răspunse ca unui părinte: 

— Nea Neculai, nu mă încumet să-ţi dau lecţii, dumneata 
aparţii altor vremuri. Te-ai obişnuit cu hainele dumitale, cu 
camera dumitale, te-ai obişnuit cu grădina din faţa 
ferestrei. 

— Sunt toate sănătoase, tovarăşe inginer. Şi hainele. Şi 
casa. Şi grădina. Au fost frecate şi încercate de mâinile 
mele. Le vezi? Sunt tari şi aspre ca metalul, ehei! 

— Ştiu, îi răspunse tânărul. M-au învăţat multe mâinile 
dumitale, nea Neculai. Dar nu ceea ce crezi dumneata. 
Altceva m-au învăţat. M-au îndemnat să copiez în metal 
iscusinţa, elasticitatea şi precizia lor. Mâinile dumitale au 
fost etalonul principal. De aceea ţi le-am privit cu atâta 
patimă; cum priveam în copilărie zborul rândunelelor. Aşa 
îţi aleargă mâinile, nea Neculai. Ca nişte rândunele. Nu 
puteam să nu îmbogăţesc cu mişcarea lor mecanica asta de 
metal!... 

Bătrânul simţi şi o săgeată fierbinte despicând sloiurile 
de gheaţă care se strânseseră în el de atâta amar de vreme; 
dar tot nu binecuvântă fericirea aceea necunoscută de pe 
faţa inginerului. 


— Poate că aşa trebuie să se întâmple în lume, oftă el. 
Îmbătrânim ajutându-i pe alţii mai tineri să facă unelte 
bune, ca nu cumva să se strice atunci când ni se sapă 
groapa... Nu vreau să te întristez tocmai astăzi, tovarăşe 
inginer. Îţi împlineşti şi dumneata menirea, aşa cum mi-am 
împlinit-o şi eu. Dacă a fost scris să ne întâlnim amândoi în 
acelaşi loc... Precum vezi, ne-am întâlnit. Nu mai putem da 
de-a dura înapoi anii. Ei merg numai înainte. Asta-i 
pacostea... Nici dac-ai fi fiul meu nu te-aş putea opri. Numa' 
că durerea personală e altă poveste... Mi se pare că s-a 
întâmplat ceva la maşina a şasea... 

Nu se întâmplase nimic la acea maşină. Bătrânul simţea 
nevoia să iasă în hală, să se plimbe printre maşinile lui, să le 
vadă, să le dichisească, să-i certe aspru pe cei care se uită 
cu ochi nepăsători la ele. Îşi închipuia că de 40 de ani, asta 
era toată treaba lui. 

Amintirile se înnodară în locul în care le rupseseră 
vorbele bătrânului. Parcă simţea apa rece ca gheaţa 
apăsându-i trupul. U vedea pe Liviu la masă, auzea 
zgomotele înăbuşite din dugheană, îl ameţea duhoarea 
grea, sufocantă... şi deodată se deschise uşa... N-o putea 
regăsi în amintire. Se împrăştia ca o ceaţă. O vedea numai 
în întunericul acela gros, în reflexele de marmură ale 
trupului ei, în mersul acela spre infinit. O vedea pe un 
carton alb, alb, alb. În mijlocul cartonului — o linie subţire, 
abia vizibilă, tremurată, ca un cosinus neregulat. În fiecare 
an la 1 Mai, primea într-un plic alb cartonul acela cu linia 
tremurată. În fiecare an la 1 Mai, trăgea deasupra acelei 
linii nesigure o altă linie groasă, suitoare, sigură ca un 
vector. „Nu! se răzvrătea el în acea zi. Linia ta e aceasta pe 
care o trag eu. Odată ţi-o voi arăta.” 

Stătea nemişcat, cu capul în mâini, năpădit de amintiri. 
Ani de zile fugise de ele; se ascunsese, le gonise, le uitase... 
Trăise numai printre cifre, cifre, cifre. Le căuta mereu, 
pretutindeni, cu senzaţia că le prinde din zbor. Nu obosise 
nicio secundă. Zbura după ele ca într-un vis. Trăise ani de 


zile plăcerea sublimă a zborului din vise. Le domesticise pe 
toate. Erau blânde, ascultătoare, imobile în paginile lui. 
Cândva, însă, vor zbura. Vor deveni forţe mecanice şi vor 
zbura cu iuţeala cu care un lăstun înspăimântă copilăria. 

O amintire nelămurită, stingheră încerca să se înfiripe. 
Era fragilă amintirea aceea; apărea şi se destrăma 
întotdeauna ca un nor. N-o putea reţine. Nu Ştia ce se va 
întâmpla cu norul acela. Va trimite zăpadă, ploaie, grindină 
asupra pământului? Era îndepărtată amintirea, duioasă, ca 
un cântec abia auzit, înfiora oglinda unei ape şi adia printre 
frunzele unui copac. Cineva se aruncase cu ochii închişi, cu 
nepăsare, cu nevinovăție în braţele şi în viaţa lui. Parcă ar fi 
căzut un fulg singuratic din văzduh şi ar fi întins mâna să-l 
oprească. lar mâna îl topea. 


4 


Petrescu îl găsi pe Muşat în sala de gimnastică. În fiecare 
zi înainte de a se duce acasă, Muşat se oprea jumătate de 
oră sau o oră în sala de gimnastică. Avea nevoie de mişcare 
intensă, încordată pentru a rezista nemişcării şi moliciunii. 

— N-am ştiut că eşti un asemenea artist, îi spuse Petrescu 
după ce-l văzu sărind de la inele. Se pare că am descoperit 
până la urmă secretul tinereţii dumitale. 

— E un simplu exerciţiu fizic foarte necesar, îi răspunse 
vesel Muşat. La tinereţe încă nu m-am gândit, dar în acest 
moment mă simt într-adevăr tânăr. 

Se prinse din nou de inele şi începu să exerseze cele mai 
dificile figuri. Izbuti să se menţină de două ori, de fiecare 
dată câteva secunde, intr-un T perfect, care-i dăltuia toţi 
muşchii braţelor. Sări din nou, rotindu-se. Şi se apropie 
gâfâind de Petrescu. 


— M-am cam aventurat... Nu mi-am închipuit că voi reuşi 
şi a doua oară. Vrei să încerci şi dumneata? 

— Nu... spuse ca o scuză Petrescu. Nu m-am gândit la aşa 
ceva. Am vrut... 

Văzându-i aerul încurcat, Muşat interveni: 

— Îmi închipui pentru ce ai venit... Sunt însă într-o 
stare... Mă dezgustă să mă gândesc iarăşi la incidentul 
acela penibil. E o pierdere de timp... 

— Eu nu cred acelaşi lucru... După cum vezi, sunt foarte 
sincer... E datoria noastră să evităm anumite situaţii. 

— Nu înţeleg, zise Muşat nedumerit. Mi s-a părut că ai 
ajuns la un anumit punct de vedere... 

— “Tocmai de aceea, tovarăşe Muşat. Am spus câteva 
vorbe... Nu cunoşteam toate amănuntele. Nu asistasem 
decât la schimbul de cuvinte în care dumneata... 

— 'Ţi se pare atât de esenţială această poveste? lartă-mă, 
dar am impresia că încerci să ştergi praful de pe haina 
cuiva. Nu pot să găsesc motivul îngrijorării dumitale. 

Petrescu simţea că nu se mai poate preface calm. 

— Tovarăşe Muşat! Nu vreau să şterg praful de pe haina 
dumnealui... Eşti violent în expresii... De ce vezi 
numaidecât în atitudinea mea intervenţia unui avocat? 

— Dar e o imbecilitate, tovarăşe Petrescu, să-ţi pierzi 
vremea cu asemenea fleacuri. Asta nu înţeleg... Nu s-a 
întâmplat absolut nimic. Un om şi-a ieşit din fire şi a început 
să ţipe. Unii au acest obicei... 

Muşat vorbise cât se poate de liniştit. Era sincer uimit de 
preocuparea lui Petrescu. Acesta însă se îngălbenise. 

— Eu n-am să ţip, dar voi spune şi eu deschis că 
dumneata... dumneata l-ai provocat pe inginerul-şef! 

Expresia de pe faţa lui Muşat nu se schimbă. Se uita la 
Petrescu la fel de naiv şi de uimit ca şi până atunci. 

— Nu ştiu ce vrei să spui dumneata cu aceasta... Dar 
chiar dacă l-aş fi provocat, dacă l-aş fi zgâlţâit de umeri, aşa 
cum a meritat la un moment dat, nu văd în asta o cauză 
care să te... Eu cred Că timpul unui om e mult mai preţios. 


— Dumneata ai râs de el şi l-ai arătat cu degetul! spuse 
pe neaşteptate Petrescu. 

Muşat încercă să-şi amintească. 

— Nu ştiu... Nu am obiceiul să râd de infirmi sau de 
oameni care suferă un accident... În general nu pot să râd 
de oameni... În momentul acela mi-am amintit o anumită 
întâmplare. Nu pot şti... Dar, pentru Dumnezeu, tovarăşe 
Petrescu! Ar fi mai util să începem să numărăm din doi în 
doi sau să ne uităm la tinerii aceia care învaţă să lucreze la 
bară... Ne întâlnim destul de rar... Nu înţeleg... M-a udat şi 
pe mine ploaia. Au râs poate o sută de oameni... Nu l-am 
tras pe niciunul la răspundere... Numai când un... un 
beţiv... 

Îşi amintea incidentul din cârciumă. Îşi amintea şi 
regretul care-l cuprinsese după acel incident. De aceea 
începu să se bâlbâie. 

— L-ai lovit? întrebă Petrescu uimit. 

— Nu ştiu. S-a întâmplat altceva. O neghiobie. E prea 
obscur totul şi fără importanţă ca să-mi întunec atâtea 
amintiri frumoase... le rog să mă ierţi, tovarăşe Petrescu... 
Astăzi se întâlnesc câteva gânduri... Cred că am de lucru... 

Petrescu nu-l reţinu. Ridică şi el din umeri, ca Muşat. Era 
uimit şi nedecis. Aflase lucruri care-l nelinişteau. Şi căuta de 
multă vreme un moment în care să stea de vorbă cu Muşat 
şi să-i propună să se gândească la intrarea lui în partid. 


5 


Liviu sosi în oraş cu maşina. Se opri direct la institut. 
Vizita lui oficială fusese anunţată telefonic din partea lui 
Bărbulescu. Îşi petrecu acolo toată dimineaţa, discutând cu 
directorul institutului situaţia cadrelor didactice. Cercetase 
cu atenţie dosarele candidaţilor şi hotărâse pe loc câteva 


numiri care urmau să fie aprobate de minister. Directorul 
era bucuros de ajutorul neaşteptat pe care-l primea. Nu 
înceta cu mulţumirile pentru rapiditatea şi competenţa cu 
care Liviu îi rezolva situaţiile cele mai complicate. 

— Mai avem o problemă spinoasă, tovarăşe profesor, îi 
spuse el. Catedra specială de automatică. Ştiu că putem 
apela periodic la dumneavoastră la Politehnică pentru 
anumite cursuri de înaltă specialitate. Ne-am gândit să-l 
invităm de câteva ori şi pe academicianul Stoian. Poate ne 
susţineţi dumneavoastră cererea... Ne-ar trebui însă cel 
puţin un conferenţiar care să organizeze catedra. Câţiva 
asistenţi şi lectori poate găsim printre cadrele locale... Nu 
ştiu dacă aţi văzut dosarele... 

Liviu studiase cu atenţie dosarele şi era mirat că nu 
întâlnise printre ele cererea lui Muşat. Reţinuse din toate 
ofertele primite la institut una singură, care i se părea 
demnă de interes. Revăzu încă o dată actele care o 
însoțeau, şi-l întrebă pe director: 

— Dumneata îl cunoşti pe... inginerul Atanasie Aburel? 

— Inginerul Aburel? se lumină directorul. Cum să nu?! Îl 
cunoaşte tot oraşul. Mi se pare că e inginer-şef, sau 
adjunctul inginerului-şef la uzina noastră... E un tânăr 
excepţional, într-adevăr excepţional. Membru în comitetul 
regional de partid, un om cu multă autoritate. 

— E inginer-şef adjunct, preciză Liviu după ce se mai uită 
o dată pe cererea lui. Posedă o diplomă foarte bună şi o 
notație excelentă la matematică... Eu cred că am putea să-i 
încredinţăm lui conferinţa... Anii de uzină n-au putut decât 
să-i fundamenteze cunoştinţele. Voi vorbi şi eu personal cu 
dânsul, chiar astăzi. Oricum trebuia să trec pe la uzină... 
Da... încă un lucru... E o dorinţă personală a profesorului 
Bărbulescu, preşedintele comisiei noastre... Mi se pare că 
lucrează aici, tot la uzina metalurgică, un inginer... da... 
Numele lui e lon Muşat. Preşedintele nostru ar dori să se ia 
în consideraţie posibilitatea de a fi antrenat la această 
catedră ca asistent sau ca... în sfârşit, se va orienta mai 


bine consiliul pedagogic. Se pare că a fost un matematician 
bun... 

— N-am primit nicio cerere de la persoana cu acest 
nume, spuse directorul. N-am auzit de dânsul. Bineînţeles 
că vom satisface dorinţa tovarăşului Bărbulescu... 

— E o dorinţă personală, accentuă Liviu. Pregătiţi-mi 
actele necesare pentru numiri, inclusiv pentru catedra de 
automatică; vreau să le duc personal la minister. 

Liviu plecă grăbit spre uzină. Îl primi Cerbu, care îl 
recunoscu şi-l salută ca pe-un prieten vechi. 

— Sunt încântat de vizită, tovarăşe profesor! Nu pot să 
uit cu cită căldură m-aţi primit la institut, nu pot să uit 
organizarea exemplară a departamentului dumneavoastră. 
Am încercat s-o adoptăm şi noi, bineînţeles în măsura 
posibilităţilor, la serviciul nostru de proiectări. Vreţi să 
vizitaţi secţiile? 

Liviu îl linişti spunându-i că se află doar în trecere pe la 
uzină, li destăinui misiunea care-l adusese în oraş, apoi îl 
întrebă cu surprindere: 

— Dar dumneata, tovarăşe Cerbu? Nu am văzut numele 
dumitale în nicio listă de oferte la institut. Nu cred că poţi 
lipsi tinerii de experienţa şi cunoştinţele dumitale. Iar 
numirea în cazul acesta ar fi o simplă formalitate... 

— Îmi este absolut cu neputinţă, tovarăşe Filimon. Nu 
numai treburile curente ale uzinei mă rețin. Sunt... Mă 
preocupă şi altceva... o... După cum vedeţi, mă jenez să vă 
spun. Poate că anul viitor voi fi la dispoziţia dumneavoastră 
şi a studenţilor. 

Liviu îi adresă un zâmbet complice. 

— Bănuiesc despre ce este vorba şi nu insist. Vă urez din 
toată inima succes. Mai există şi alte iniţiative temerare aici 
în uzină? Nu-mi închipui că tineri ingineri ca Racoviţă, ca 
Aburel sau... Muşat ar putea sta cu mâinile-n sân. 

Cerbu se oferi imediat să-i dea amănunte: 

— Racoviţă? Da... A făcut câteva propuneri interesante. 
Inginerul Aburel e în frunte... Dacă-mi permiteţi o 


confidenţă... Lucrăm împreună... colaborăm la acelaşi 
proiect... Inginerul Muşat... îmi pare rău că vă întristez. 
Ştiu că v-a fost coleg... Nu! Nu-i contest meritele în 
conducerea secţiei întâia... Nu face însă niciun gest. Nu 
ştiu, parcă s-a închis într-o carapace... Sau dacă face vreun 
gest mai îndrăzneţ... nu e pozitiv şi nu se înscrie pe linie 
profesională... ci pe linie morală... lertaţi-mă, n-am vrut să 
vă dau veşti proaste, dar ştiu că apreciaţi sinceritatea şi 
adevărul. 

Liviu nu insistă. Îl rugă pe Cerbu să i-l prezinte pe 
inginerul Atanasie Aburel. 

— Am auzit de dumneavoastră, îi spuse acesta. V“am şi 
văzut la câteva şedinţe, însă n-am avut ocazia să vă cunosc 
personal. Îmi face o deosebită plăcere vizita dumneavoastră 
la noi. 

Liviu era într-adevăr impunător. Înalt, elegant, cu aerul 
său de firească superioritate, cu zâmbetul său fermecător, 
cucerea repede pe oricine. 

Din fericire îţi voi da şi o veste bună, tovarăşe inginer. Am 
însă convingerea că nu te vei opune, cum a făcut cu 
modestie simpaticul dumitale coleg. Ai fost propus la 
catedra specială de automatică a institutului care se va 
înfiinţa, în calitate de conferenţiar. Aceasta e vestea. 

Liviu nu mai avea nevoie de răspuns. Aburel tremura de 
bucurie. Era emoţionat, ochii îi luceau, mâinile i se mişcau 
În gesturi nesigure. Parcă ar fi căutat ceva. 

— Nu ştiu cui să-i mulţumesc, tovarăşe Filimon. E... Cum 
să vă spun?... E într-adevăr o mare bucurie... Am fost doi 
ani asistent la Timişoara şi... Chiar aici am continuat să 
studiez. Voi face totul ca să corespund. Am făcut... am ajuns 
la câteva constatări personale... 

— Îmi pare bine, tovarăşe conferenţiar! îl încurajă Liviu. 
Îți urez succes şi... Da!... Poate vei reuşi să-l antrenezi şi pe 
inginerul Muşat la catedră. Profesorul Bărbulescu sugera 
să i se încredinţeze un post de asistent. 


În bucuria pe care o trăia, Aburel nu mai auzea nimic din 
ceea ce-i spunea Liviu. Se gândea să plece mai repede 
acasă, ca să-şi anunţe nevasta şi copiii. Îşi aminti însă cu 
disperare că trebuie să participe după amiază la o şedinţă 
importantă cu tehnicienii câtorva secţii. 

— V-aş ruga ceva, tovarăşe inginer-şef, se adresă el lui 
Cerbu. Am primit un telefon de acasă. S-a îmbolnăvit un 
copil. Nu puteţi să vă duceţi dumneavoastră după amiază la 
şedinţă? 

Prezenţa lui Cerbu era obligatorie la asemenea şedinţe. 
Erau însă tocmai consfătuirile pe care le evita cu cea mai 
mare grijă şi de care reuşise să scape întotdeauna. Se 
prefăcu îndurerat când îi răspunse lui Aburel: 

— Îmi este absolut imposibil, dragă Aburel. Dacă ţi-aş 
explica motivul, cred că ai regreta rugămintea pe oare mi-ai 
făcut-o. N-are niciun rost să te întristezi de două ori. Crede- 
mă, îmi este cu neputinţă. lar prezenţa ta e obligatorie. 
Absolut obligatorie. 

Liviu asista neputincios la scena dintre cei de: ingineri. 
Profită însă de răgaz şi-l chemă la telefon pe Muşat. Emoţia 
pe care o simţi la capătul firului i se transmise şi lui. Se 
înţeleseră să se întâlnească imediat după masă la 
restaurant. 

Înainte de a pleca, Liviu îi. Aminti lui Aburel să nu uite 
dorinţa lui Bărbulescu. 

— S-ar putea să te ajute, tovarăşe Aburel. Inginerul 
Muşat a fost un matematician bun la Politehnică... 

Cerbu şi Aburel îi ţinură companie până la poartă. 


6 


Muşat nu mai avu vreme să se schimbe. Veni la 
restaurant în hainele de lucru. Liviu era înăuntru, departe, 


intr-un ungher izolat. Îşi zărise prietenul din clipa în care 
intrase. Se sculă de la masă şi-i făcu semn cu mina. N-ar fi 
vrut să se ducă în întâmpinarea lui. Dar când îl văzu 
îmbrăcat în costumul acela gri, cu gulerul descheiat, ou faţa 
palidă şi cu privirile naive, copilăreşti, simţi o tristeţe 
copleşitoare şi alergă spre el cu braţele deschise, Il sărută 
de câteva ori, îl apucă de braţ şi-l trase cu putere, parc-ar fi 
vrut să-l ia pe sus. 

— Întotdeauna când te văd, mă zdrobeşti, Ioane! îmi 
amintesc toată tinereţea, toţi anii de studenţie, discuţiile, 
visurile noastre. Lasă-mă să te mai îmbrăţişez o dată! Eşti 
singurul, absolut singurul prieten adevărat pe care-l am în 
lumea aceasta. 

Şi Muşat era profund tulburat. Îl usturau ochii. 

— Bine că ne întâlnim rar! spuse el cu glasul tremurat. 
Am alergat Intr-un suflet ca să nu te fac să aştepţi. Nici nu 
ştiu ce să te întreb. 

— Nimic, nimic! se rugă Liviu. Întrebările vor veni de la 
sine. Vreau mai întâi să ciocnim un pahar de vin, să-l bem 
cu ochii Închişi, şi pe urmă să ne privim... Tot atât de timid 
ai rămas loane? Tu n-ai puterea să te uiţi în ochii oamenilor. 

Muşat îşi plecă privirile şi clătină din cap. 

— Nu mă emoţiona şi mai mult! Am trăit câţiva ani de 
singurătate totală. Numai metal şi cifre. Ştii că în trei ani de 
zile n-am băut nici măcar un pahar de vin? 

— Tu eşti de vină! se înfurie Liviu. Cât m-am zbătut, cât 
m-am luptat cu tine ca să nu te îngropi aici! N-o să-mi iert 
niciodată în viaţă că te-am lăsat să-mi scapi. Şi nu eşti 
vinovat numai de durerea proprie, ci şi de durerile pe care 
le provoci altora. Nu-ţi dai seama cât mă întristezi! Ai fugit 
după himere. 

— E frumos tot ceea ce spui, Liviu. Dar nu ai niciun strop 
de dreptate. N-am fugit după himere... Am căutat nişte 
sinteze îndepărtate; nu numai cu mintea ci şi cu mâinile. 
Poate că mi-am căutat locul în spaţiu. 


Liviu îl privi o clipă cu uimire, apoi ou o înţelegere 
dureroasă. Cunoştea sufletul lui Muşat. Ştia cu câtă pasiune 
voia să se împartă lumii prietenul lui. Dacă ar fi avut 
puterea, ar fi prefăcut totul în grădini, în schele, în drumuri 
îndrăzneţe spre aştri, în culori care să vindece şi să 
încălzească oamenii. 

— Eşti un suflet mare, Ioane! De câte ori ţi-am spus! Nu 
ştiu. Poate că într-adevăr arunci lumii aur... Şi cred că nici 
nu interesează dacă e aur sau altceva. Dacă tai ai conştiinţa 
că din pumnii tăi se revarsă aur, dacă ai această putere 
cumplită a încrederii şi sincerităţii, cred că poţi să te înalţi 
la un stadiu de fericire care nu poate fi egalat. Poate că 
fericirea ta e mult mai mare decât a altora. Poate că tu eşti 
mult mai sus decât mine. Când sunt alături de tine, mă 
asaltează gânduri sublime... La urma urmei, cine sunt? Ce- 
am făcut, loane? Oare sunt într-adevăr fericit O Ştii cât de 
sincer sunt? îmi voi deschide tot sufletul în faţa ta. Am fost 
la înmormântarea lui Neagoe. Era lume multă, un adevărat 
cortegiu. Eu eram în faţă, lângă sicriu. Trebuia să vorbesc 
din partea institutului. Ştii la ce mă gândeam? Apăruse pe 
vremea aceea moda pantalonilor fără manşetă. Mă 
gândeam dacă lumea se uită la pantalonii mei şi observă 
linia lor elegantă, fără manşetă. Nu e groaznic? De ce am 
ajuns în această situaţie? Pentru că n-am avut curajul tău, 
să mă îngrop intr-un oraş de provincie. Pentru că am vrut 
să impresionez o mie, două mii, zece mii de oameni pe care 
nici măcar nu-i cunosc şi care nici nu mă cunosc. Crezi oare 
că se gândesc ei la mine în timpul cinei sau când îşi pun 
dimineaţa zahărul în ceai? Crezi tu că mai ştiu ceva despre 
mine când îi critică şeful lor sau când ascultă la radio un 
cântec sau o ştire sportivă? Oare ce am vrut eu de la viaţă? 
Să mă admir eu singur într-o oglindă şi să cred că toţi vor 
simţi ca mine văzându-mă? N-am făcut nimic, loane. Nimic! 
Absolut nimic! Am urcat nişte trepte sprijinindu-mă de alţii, 
asta am făcut. Sunt dezgustat. Şi ştii care e groaza? Mâine 
mă voi simţi din nou mândru, strălucitor, îi voi spune „bună 


dimineaţa44 portarului cu convingerea că-i fac o favoare, 
mă voi urca pedant La catedră şi voi rosti pe de rost nişte 
versuri fără ritm şi fără rimă, compuse din cifre şi date 
despre rezistenţa materialelor. Şi gesturile cu care 
impresionez găgăuţele mi le învăţ dinainte. Mă antrenez ca 
un sportiv pentru performanţe mondene. Avea dreptate 
Liana. La urma urmei, totul se reduce la o chestie de 
buzunar! 

Muşat era năucit de ceea ce auzea. Spovedania aceea 
crudă, sinceră, brutală, îl cutremura. 

— Dar e groaznic, Liviu! accentuă el disperarea acestuia. 
E groaznic pentru că puteai să urci acolo unde eşti astăzi. 
Poate mai încet, dar eu mâinile pline de bătături şi cu cărţi 
de vizită pe toate uşile, dacă urmăreai neapărat o aureolă. 
Tu aveai bogății în mâini, Liviu, aveai degete energice, care 
puteau să înşurubeze ceva, care puteau să scrie un capitol 
frumos într-un manual, un capitol original, pe care oamenii 
l-ar fi cântat ca pe-o poezie de dragoste. Ce-ai făcut cu 
degetele tale?... N-am crezut niciodată că te vei gândi să-ţi 
umpli toate buzunarele... Oare n-ai şi lucruri străine în ele? 
Caută-te! 

Liviu acţionă ca un hipnotizat. Îşi duse mâinile spre 
buzunare, şi când simţi goliciunea lor se trezi. Îşi înfipse 
degetele În şolduri cu toată puterea. Îl cuprinse o ură 
turbată. Nu ştia împotriva oui. O simţea însă în valuri, 
urcând şi răspândindu-se în tot corpul. Închise ochii şi 
rămase nemişcat. Ucidea în mintea lui pe cineva. Nu ştia 
cine e. Simţea cum îşi apropie mâinile în jurul unui gât 
subţire şi strânge, strânge, strânge, până ce i se întâlnesc 
degetele. Se trezi cu mâinile împreunate într-o strânsoare 
de cleşte. 

— Mi-a trecut, gemu el. Nu ştiu unde am fost. Nu ştiu ce 
s-a întâmplat. Ştiu însă că ziua de mâine va fi o zi obişnuită. 
Dă-mi mâna, loaneî 

Muşat nu ştia ce vrea Liviu. Acesta îi prinse mina şi 
începu s-o strângă cu violenţa unui dement. Muşat îşi 


încordă toate puterile ca să se elibereze de cleştele acela de 
fier. Liviu gemu înăbuşit. Îşi simţea oasele dezghiocate. 
Mâna îi atârna ca o zdreanţă. 

— Nu ştiu ce-am vrut, spuse el, încă sub groaza durerii. 
Oare am vrut să-ţi strâng mâna? Ce-am vrut? Am uitat cită 
putere ai în mâini. Cred că mi-ai sfărâmat oasele... M-ai 
trezit de tot, Ioane... De ce n-am braţele tale? De ce n- 
am...? Ţi-am spus numai prostii. Am vrut să mă flagelez în 
faţa ta, ca să-ţi dau o satisfacţie. Mi-a fost milă de tine, şi de 
aceea m-am mânjit cu atâta păcură peste tot. N-a fost 
păcură, a fost literatură, Ioane. Uită-te la mâinile mele, la 
faţa mea. Sunt albe, iar buzunarele mele sunt goale. Aş 
vrea să uiţi totul. Poţi să uiţi? 

— Nu! îi răspunse Muşat. N-ai făcut literatură. Gândeşte- 
te la degetele tale, Liviu. 

— Mi le-ai sfărâmat tu. Mă dor. Nici nu mai pot să le mişc. 
Sunt prea sensibile pentru tine. Vreau să te rog încă o dată 
să uiţi. Nu sunt acel om pe care ţi l-am zugrăvit. M-a 
îndurerat soarta ta şi am vrut să-ţi clădesc o fericire, iluzia 
unei fericiri înnegrindu-mă până la absurd. Mi-a fost milă 
de tine, Ioane. De aceea ţi-am vorbit aşa. Îţi jur... Am 
convingerea fermă că sunt un om adevărat. 

Muşat se lăsă copleşit de vocea acelor jurăminte. 

— Nu ştiu, Liviu. De obicei, cuvintele care nu rostesc 
adevăruri mi se par străine şi de neînțeles. Voi încerca să le 
uit. E foarte greu... Nu ştiu nici eu ce se petrece cu mine... 
Un singur lucru te rog, Liviu. Gândeşte-te mereu că ai, sau 
că ai putea să ai mâini puternice. 

Liviu se opuse moale, obosit. 

— Nu ştiu... Poate că am avut mâini puternice... Voi 
încerca să-mi amintesc... 

— Vreau să-ţi mai spun ceva, Liviu. Dar mai bine să ieşim 
afară. Nu ştiu de ce mă apasă atmosfera de aici. 

Multă vreme se plimbară pe străzi fără să-şi spună un 
cuvânt. Soarele cobora spre amurg, însoţit de o trenă de 
culori pe care o arunca deasupra oraşului. Muşat se 


înseninase. Îl opri pe Liviu în mijlocul străzii. Îl simţea trist 
şi voia să-l liniştească. Făcu un gest larg spre orizont. Liviu 
nu pricepu. Urmări direcţia pe care o arăta mâna lui în 
momentul când îşi termină mişcarea. 

— Ce vrei să-mi arăţi acolo? Florile? întrebă el. 

— Ce flori? tresări Muşat. Am vrut să-ţi arăt... Cuvântul 
nu-i mai ieşi din gură. Era în faţa unei florării. Amintirea 
veche îl înfioră. Intrase acolo demult, într-o primăvară, şi 
trimisese două buchete de flori. Îşi aminti şi numele fetiţei 
care-i ceruse flori: Diana. 

— Liviu! spuse el fulgerat de un gând. Vreau să trimit un 
buchet de flori unei fete. Haide! 

Intrară amândoi în magazin. Muşat alese un buchet 
mare, cel mai frumos buchet din florărie. Scrise, ca şi 
atunci, pe un carton alb numele fetei şi-l încredinţă unui 
comisionar. 

— Nici nu cred că-şi va mai aminti, râse el. Sunt trei ani şi 
jumătate de atunci. 

Apoi tăcu. Îşi aminti celălalt nume. I-l pomenise şi Liviu în 
restaurant, dar se sfia să-l întrebe. Se uită iarăşi spre 
orizont, dar nu mai vedea culorile, vedea întunericul 
amintirii. 

— Nu e ciudat, Ioane? zise deodată Liviu. Ne spunem 
toate gândurile, ne-am destăinuit toate visurile, toate 
bucuriile, toate tristeţile, dar n-am vorbit niciodată despre 
ceea ce vorbesc cel mai adesea doi prieteni când se 
întâlnesc. Dacă n-ar fi fost buchetul tău... 

— E ceva nevinovat, Liviu... 

— Cum poate să fie ceva vinovat? îl întrerupse Liviu. Stai! 
Ascultă-mă! Nu ştiu de ce te înroşeşti ca un adolescent. Ştiu 
că nu vei fi niciodată vinovat. Nu te mai scuza. Şi eu am 
trimis flori... Demult voiam să te întreb ceva. Tu... Nu... Nu 
pot! Mai bine să-ţi spun eu. Cred că mă voi căsători, loane. 

Muşat nu spuse nimic. Aştepta. Presimţea că i se apropie 
de ceafă o lamă rece, ascuţită. 


— Dacă n-ai fi trimis buchetul acela Dianei, n-aş fi avut 
curajul să-ţi vorbesc. O cunoşti şi tu. 

Liviu nu spuse mai mult. Muşat ridică învins din umeri. 

— Diana e fata unui inginer din uzină, Liviu. A împlinit în 
primăvara aceasta nouă ani... 


7 


Diana stătea, ca şi mama ei, ghemuită intr-un fotoliu. 
Băieţii se jucau în camera lor; se tăvăleau, strigau, făceau 
un vacarm care cutremura pereţii casei. 

— Oare ce poate fi, mămico? întrebă Diana pentru a 
zecea oară. De ce a spus să nu ne culcăm până nu vine el? 
Ce surpriză, ce surpriză poate fi? 

Aburel nu adăugase niciun amănunt la telefon. Rostise o 
singură frază: 

— Să nu vă culcaţi niciunul până ce nu vin eu! 

Elena îi simţise emoția din voce şi-l întrebase dacă le va 
face o surpriză frumoasă. 

— Nu ştiu, răspunsese el. Ba da! Aşteptaţi-mă. 

Apoi închise telefonul. 

— Nu ajunge că e o surpriză frumoasă? spuse mama. Mai 
bine te-ai duce şi tu, Diana, să te joci dincolo, cu băieţii... 

Diana se strânse şi mai mult în fotoliu... 

— Nu-i aşa că ai glumit? Cum pot să te las singură, 
mămico? Amândouă suportăm mai uşor emoția... 

Tresăreau la fiecare zgomot de paşi, gata să sară ca nişte 
arcuri din fotolii. Se priveau uneori pe furiş, şi dacă li se 
întâlneau privirile, pufneau amândouă în râs. 

— Ştii ceva, mămico? zise Diana cu o voce prea liniştită 
pentru starea în care se afla. Vine... Dar eu nu mă mişc de 
aici. Ştiu că trebuie să fii măcar o secundă singură, singură 
cu el. Am auzit maşina... Bine că n-au auzit şi ei... 


Elena ar fi vrut mai întâi s-o mângâie pe Diana, dar nu 
mai avea răbdare. Se duse în goană la uşă, o deschise fără 
zgomot şi aşteptă. Îi auzea paşii pe scări, li simţea bucuria 
din mers, iar când îi văzu faţa deschise larg uşa şi-l 
întâmpină cu ochii închişi. 

Aburel o aduse în braţe, dansând, până în mijlocul 
camerei. Diana îşi feri privirea cu mâinile. 

— Vino imediat aici! se răsti tatăl. Şi derbedeii, unde sunt 
derbedeii? 

Îl auziseră şi ei. Se repeziră toţi copiii asupra lui, îl 
împingeau cu mâinile şi cu capul, voiau parcă să-l doboare. 
Se liniştiră numai când îl văzură în fotoliu, cu mâinile 
întinse într-un gest de îndurare. 

— Dacă aş fi ştiut că o să vă purtaţi aşa... refuzam... 
Pentru voi ştiţi care este surpriza? De azi înainte trebuie să 
fiţi foarte cuminţi, să se sperie oamenii nu ca până acum, de 
zgomote şi larmă, ci de liniştea care va fi în casa asta. 

Diana îi răspunse printr-o înclinare aristocratică; băieţii, 
în schimb, se uitau unul la altul nemulţumiţi. Îşi mişcară şi 
ei capetele, dar cam încruntaţi. 

Aburel îşi întoarse privirile spre Elena. 

— Nu ştiu cum să vă spun... Nu ştiu dacă ei vor înţelege... 
Ştiţi că s-a înfiinţat un institut superior în oraşul nostru... 
Voi fi numit profesor acolo... 

Elena se aşeză lângă el şi-i apucă mâna. Apoi îşi apropie 
capul de obrazul lui. Copiii îi priveau cu ochi strălucitori. 
Simţeau că e vorba de un lucru mare; erau prea bucuroşi 
părinţii lor. Ei se aşteptaseră însă la altă surpriză. Fetiţa”se 
gândise la o excursie în străinătate, băieţii — la biciclete noi 
în locul celor uzate şi ruginite. 

— Acum o să fii şi tu ca mămica, spuse cel mic. Încercară 
să le explice pe înţelesul lor ce înseamnă un profesor 
universitar. N-aveau nevoie de prea multe vorbe. Pricepură 
imediat. Îşi dădură acordul fără şovăire. 

— Ştii, tăticule, că ni s-au stricat de tot bicicletele! Sunt 
nişte rable... 


— Nu-i aşa că vom merge într-o excursie în străinătate? 
De când ne-ai promis, mămico... Am fost cuminţi degeaba... 

Elena îşi ameninţă fata cu degetul. 

— 'Tăticul va avea nevoie de linişte... Si dacă va avea 
linişte, atunci ne vom cumpăra poate o maşină şi vom 
merge în excursie cu maşina... 

— Un Moskvici! ţipă cel mic. Un Moskvici adevărat! 

— Eşti prost! îl apostrofă cel mare. Cum încăpem toţi 
într-un Moskvici? Bagajele unde le punem? Sau vrei să 
rămâi tu acasă? Aşa se va întâmpla! Tu n-o să fii cuminte... 
Ne trebuie o Pobedă, tăticule... 

— Sau ne vom construi o vilă mică pe Valea Prahovei, visă 
Aburel. În fiecare iarnă şi în fiecare vară veţi sta acolo. 

Băieţii se întristară. 

— Mai bine o maşină, tăticule! Cumpărăm un cort mare, 
cum am văzut anul acesta la Babele. Ce ne mai trebuie vilă! 
Oprim oriunde vrem, instalăm cortul, noi bărbaţii vom 
pescui, iar doamnele vor face bucătărie... 

Am văzut într-o revistă un fel de cameră pe roate, în 
spatele maşinii, o remorcă, tăticule, cu baie, cu bucătărie... 

— Mai încet! încercă Diana să-şi potolească frăţiorul 
înfierbântat. Mai întâi să ne hotărâm. Vilă sau maşină? 

Băiatul cel mare o privi dispreţuitor. 

— Eu îţi cedez imediat vila... 

În clipa aceea, se auzi soneria. Băiatul cel mic se repezi 
înaintea tuturor, dar se întoarse imediat bosumflat. 

— E pentru tine, arătă el cu mâna spre Diana. 

Fata reveni în cameră valsând. Pieptul şi faţa nu i se mai 
vedeau printre flori. 

— Tu le-ai trimis? îşi întrebă Elena soţul. 

— Nu, răspunse Aburel foarte mirat. Oare cine le-a 
trimis? 

— Eu ştiu! spuse fata plecându-se ca o balerină în faţa 
lor. Eu ştiu sigur. Tu nu-ţi mai aminteşti, mămico? 

Elena se prefăcu serioasă şi supărată. 


— Mi se pare că ai prea mulţi cavaleri. Nu pot să-i ţin pe 
toţi minte... 

— Nu-i adevărat, protestă fetiţa. Am unul singur... Şi-a 
adus aminte de mine... Stai să socotesc... El — şi arătă cu 
degetul spre fratele cel mare — a împlinit atunci 8 ani... 
Da...! După trei ani şi-a adus aminte rie mine. 

— Cine? tresări Elena. Inginerul Muşat? 

— EI! zise Diana scotocind printre lucrurile ei. Am păstrat 
cartonul de atunci... Sunt aceleaşi litere... 

— Tu păstrezi şi poleiala de la ciocolată, şi dinţii care-ţi 
cad, îi aminti cel mic. 

Elena se uită întrebătoare la Aburel. 

— Oare de ce n-a mai venit pe la noi? Ai uitat tu să-l 
inviţi? L-am mai întâlnit o dată sau de două ori pe stradă, 
dar nu m-a văzut... 

Aburel deveni brusc îngândurat. 

— Elena!... Copii! Gata! Duceţi-vă la culcare! Vreau să fie 
linişte... Tu poţi să rămâi, Elena. Se vor culca singuri. 

— Voi avea eu grijă să fie linişte, tăticule, spuse Diana din 
pragul uşii. Începem de astăzi liniştea... 

Aburel rămase singur cu soţia lui. Se sculase din fotoliu şi 
se plimba nervos prin cameră. 

— Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea. Ai cumva şi o veste 
proastă? N-o păstra numai pentru tine... 

— Am uitat ceva, Elena. Nu ştiu cum de nu mi-am dat 
seama până acum. M-a zăpăcit bucuria... 

Elena se oprise în faţa lui. Îl cuprinse cu mâinile de gât. 
Îşi adunase în priviri toată blândeţea. 

— Spune! Orice-ar fi, spune! Nu ne-am ascuns niciodată 
nimic. Viaţa nu e formată numai din bucurii... Sau poate că 
aşa se întâmplă uneori. Odată cu o bucurie... 

— Nu, Elena... E vorba chiar de bucuria noastră... 
Trebuie să-ţi explic... E ceva foarte complicat, sau mai 
degrabă e ceva foarte limpede... 

Elena se retrase în fotoliul ei. Îi aştepta cu emoție 
vorbele. Aburel rămase în picioare. 


— M-a zăpăcit bucuria, Elena. M-a întunecat. E vorba de 
catedra mea. Mi s-a spus să-l iau ca asistent pe Muşat. E un 
fel de dispoziţie a comisiei. Am vorbit şi la institut. Chiar de 
la prima convorbire telefonică mi s-a anunţat acest lucru. 

— Şi de ce te nelinişteşte dispoziţia? întrebă Elena. Crezi 
că nu va corespunde? 

— Nu ştiu dacă ţi-am spus vreodată.. Ba da, dar cred c-ai 
uitat tu... Elena!... Nu! Nu cred că aş putea suporta 
situaţia. Muşat e un matematician prea mare... 

— E chiar mai bun decât tine? îmi aduc aminte cum te-am 
cunoscut atunci, la cămin... Parcă predai cursuri de 
matematică... 

Aburel parcă se liniştise. 

— Nu e posibilă nicio comparaţie, Elena. În faţa lui... Nu! 
Cred că mi-ar crăpa obrazul de ruşine. Cum pot să accept 
să fie asistentul meu? Nu ştiu dacă eu ca asistent i-aş 
înţelege lecţiile. Tu ai putea să suporţi o asemenea situaţie? 

Elena era profund îndurerată. Îşi încâlcise degetele şi 
parcă nu mai putea să şi le desfacă. 

— Nu e vorba de mine, răspunse ea. E vorba de viaţa 
noastră. Cred că s-ar strecura ceva urât în ea. Eu ştiu cât 
eşti tu de sincer. N-ai să poţi. Ne-am întuneca toţi, ne-am 
simţi bolnavi. 

— Ştiu, Elena. De ce să ne pierdem liniştea? 

— Mă gândesc cum să le spunem copiilor, răspunse ea. 


8 


Muşat îl aştepta pe Liviu în maşină, în faţa clădirii 
Institutului Metalurgic. După câteva minute, Liviu se 
întoarse cu servieta plină de acte. Nu-i dădu nicio explicaţie 
prietenului său. 


— Trebuie să ajung cât mai repede în Bucureşti, Ioane. 
Mâine am o zi foarte grea şi încărcată. Începând de 
dimineaţă. 

— Exact! îşi aminti Muşat. Voi apela la tine pentru un 
serviciu. Nu cred că-ţi va fi prea greu. Vreau să-i predai 
ceva din partea mea lui Stoian. 

— Îl voi întâlni mâine dimineaţă la Politehnică. Dacă e 
foarte urgent, pot să-l scol din somn... Hotărăşte! 

Liviu era atât de curios, încât voia să afle chiar în maşină 
despre ce anume comision este vorba. Dacă Muşat îi cerea 
lui Stoian să intervină pentru a i se încredința catedra 
specială de la noul institut? La acest lucru nu se gândise. 
Dar îşi mai amintea oare Stoian de fostul său student şi 
asistent? 

— Mi-e teamă să nu te fi uitat şi el, Ioane. L-ai mai întâlnit 
vreodată? I-ai scris măcar? 

— l-am scris de câteva ori, răspunse Muşat. 

— Ah! Cât eşti de naiv şi de nepriceput! Tu nu ştii să 
menţii şi să foloseşti o relaţie. Stoian este una dintre cele 
mai influente personalităţi din lumea ştiinţei. Sfatul lui e 
prețuit în cele mai înalte cercuri din ţară. 

— Nu m-am gândit la asta, Liviu. Ştiu că este unul dintre 
cei mai mari matematicieni ai epocii. 

— Stai puţin! Voiam de mult să te întreb. De ce l-ai 
părăsit pe Stoian? Puteai să faci o carieră mare alături de 
el. 

— Cred că a fost şi dorinţa lui, Liviu. Mai mult decât o 
dorinţă. A fost convingerea lui. 

— Până în clipa asta n-am ştiut că ai avut un conflict cu el. 
Un profesor care îşi trimite asistentul în uzină... 

Muşat îi făcu semn şoferului. 

— Oprim aici! Mergi şi tu sus, Liviu? 

Maşina se oprise pe şosea. Până la primul bloc care se 
vedea în stânga şoselei mai era mult de mers. 

— Unde locuieşti, Ioane? în blocul din stânga? Du-ne 
până acolo, tovarăşe Petre! 


Şoferul porni imediat motorul şi coti pe drumul care 
ducea spre bloc. Câteva capete curioase se iviră la ferestre. 

— Cred că nu ţi-am stricat reputaţia, spuse Liviu ironic în 
timp ce cobora din maşină. 

Muşat nu-i răspunse. Il pofti înainte şi-l conduse pe scări 
spre garsoniera lui. Liviu ajunse sus gâfâind. Văzuse liftul 
coborând şi se înfurie închipuindu-şi că Muşat nu urmărise 
altceva decât să-l obosească şi să-l ridiculizeze. Dar când 
pătrunse în încăpere, îi pieri orice urmă de supărare. Parcă 
se afla într-o cameră studenţească. Nu-i trecuse prin cap că 
prietenul lui ar putea locui atât de modest. Iarăşi îl 
cuprinseră tristeţea şi revolta. 

— De ce nu m-ai ascultat, loane? Am ştiut sigur că fugind 
în provincie te condamni, ipso jacto, la o înmormântare fără 
onoruri. De ce ai vrut neapărat să-ţi batjocoreşti tinereţea? 

— Vorbeşti în vânt, Liviu. Ca să evit orice surpriză, am 
revenit la obiceiul meu vechi de a nu te auzi în anumite 
momente. 

Căzuse parcă intr-o stare de vis. 

— Cât am locuit aici? Şase ani. Exact şase ani. Nu sunt 
sărac, Liviu. Sunt foarte bogat. Dacă ai şti tu ce s-a petrecut 
în camera asta! Mai ales noaptea. Să nu-ţi închipui că 
exagerez. Au fost şi nişte revoluţii aici... 

— Bine că ai precizat, Ioane! M-am gândit la cu totul 
altceva... Nu fi copil! Şi totuşi, nu te înţeleg. Spune-mi! Ce 
faci tu cu banii? 

— Nu ştiu, Liviu. Altceva vreau să-ţi spun. Am trăit mari 
bucurii în camera asta. N-o voi uita niciodată. Întotdeauna 
m-am simţit în ea ca în vis. Ie uiţi la dosare? Gata! Cred că 
s-a terminat cu ele. Şi totuşi, n-aş vrea să le dau pe foc. 
Sunt mai preţioase decât orice albume. Toate gândurile 
mele din ultimii şase ani sunt fotografiate acolo. Nu-i aşa că 
am o colecţie bogată de fotografii?... Uită-te şi la birou, şi la 
scaun! Ştii cât de buni prieteni mi-au fost. Şi patul... Nu ştiu 
cine mi-a spus o dată ce mare minune poate deveni un pat. 
Uită-te Şi la fereastra mea! Niciodată nu mi-a ascuns 


lumina zorilor. Câte privelişti am văzut prin sticla ei! Nori, 
nori, nori. Încărcaţi cu ploi şi grindini. Uneori simţeam cum 
mă biciuie simbolurile şi cifrele ca grindina. În acele clipe 
cred că aveam febră şi simţeam nevoia grindinii. 'loată 
camera aceasta m-a îmbrăţişat cu toate lucrurile ei. 

Liviu îl asculta încremenit. Omul acela îşi cânta sărăcia cu 
toate strunele fiinţei lui. Părea în transă. Şi se afla în 
mijlocul unei încăperi goale, pustii, fără nicio culoare. 

— Ai stat atâta timp singur aici, loane? Nu s-au prăbuşit 
pereţii aceştia goi peste tine? Nu te-au cuprins niciodată 
furia şi deznădejdea? N-ai vrut să-i dărâmi cu pumnii? 

— N-am fost singur niciodată aici. De multe ori m-am 
simţit atât de bogat, încât am renunţat şi la amintiri. Nu! N- 
am renunţat. Au fugit ele. Le-am pierdut. Nu Puteam să le 
cuprind şi pe ele aici. N-ar fi încăput. 

— Dar ce-ai făcut? Pentru Dumnezeu, ce-ai făcut? 

Muşat îi arătă un pachet pe birou. 

— Asta am făcut, Liviu. Cu şapte ani în urmă am declarat 
ceva în faţa voastră, acolo la Politehnică. În pachetul acesta 
se află răspunsul. Îţi aminteşti despre latura necunoscută a 
unui unghi? i-am vorbit despre ea odată la institut. Am 
străbătut această latură, am trasat-o, Liviu. Am reuşit, în 
sfârşit, să stabilesc valoarea unghiului. Aici, în dosarul 
acesta, anumite date ale ştiinţei se întâlnesc cu anumite 
date ale tehnicii. Nu vreau să generalizez. Ştiinţa şi tehnica 
sunt laturile aceluiaşi unghi. Valoarea unghiului provine din 
siguranţa cu care trasezi cele două laturi şi le aduci la 
punctul de întâlnire. Cred că fiecare om din profesia 
noastră poate să găsească un astfel de unghi. Înţelegi acum 
de ce iubesc atât de mult această cameră... 

Liviu luase pachetul în mână. Era greu. Sute de file se 
aflau în el. Se uita năucit pe pereţii albi ai camerei. Parcă ar 
fi vrut să vadă pe ei, în fiecare centimetru pătrat, imagini 
fixate din cei şase ani pe care-i simţea  teribili, 
înspăimântători. Regreta în clipa aceea toate regretele lui. 
Avea senzaţia netă că între cei patru pereţi se săvârşise o 


victorie care-l strivea pe el. Dosarul îi atârna greu în mână. 
Nu! Nu se săvârşise o victorie acolo, ci o înfrângere. Şi cel 
învins era el. Căută câteva vorbe cu care să reziste. 

— Cred că mă voi căsători. Ioane. Îţi mai aminteşti de 
vacanţa aceea de pe malul apei? De primăvara care m-a 
înflorit atunci? Vreau să mă învălui în ea! 

În clipa când maşina porni, Liviu deschise dosarul şi 
începu să-l răsfoiască. Se uită pe primele pagini, apoi pe 
altele şi pe altele. Colile cădeau din mina lui pe canapeaua 
maşinii. Cădeau cu zecile, parcă ar fi voit să ie arunce. 

Maşina se oprise. Şoferul se întoarse şi-i spuse mirat: 

— Am ajuns, tovarăşe director. Am bătut recordul. Trei 
ore! 

Un bătrân cu părul alb îi privea prin fereastra deschisă. 


Capitolul III 
1 


Doina, dracul  neastâmpărat,  „veveriţa”, cum o 
denumiseră colegii, parcă se îmbolnăvise de la o vreme. 
Fugea mereu de ei, îşi căuta un ungher întunecos, unde n-o 
putea descoperi nimeni, şi rămânea acolo ore întregi, 
amintindu-şi o anumită scenă dintr-un film care o obseda. 

O fată oarecare, o neghioabă care se credea încă în 
vârsta adolescenţei, frumuşică şi mlădioasă uneori în faţa 
oglinzii, se plimba cu un bărbat pe o alee. Bărbatul era 
foarte frumos, elegant, distins şi fantastic de inteligent. O 
ameţea cu ideile şi cu vorbele lui. Ce anume găsise el la 
neroada aceea cu cozi ca să-şi piardă atâta timp cu ea? nu 
putea să priceapă spectatoare obiectivă. Înghiţea în sec şi 
rămânea mai departe cu ochii închişi. Va să zică pe o alee, 
într-o seară. Aleea era lungă, cam întunecoasă, nu se 


deosebeau copacii care-o străjuiau. Oare ce fel de arbori 
erau? Dar nici dacă ar fi terminat Facultatea de ştiinţe 
naturale, fata aceea n-ar fi putut numi copacii. Pentru că 
era prea întuneric. Când cei doi ajungeau la un capăt 
luminos, se întorceau. Rămâneau mereu în obscuritate. Era 
mai bine aşa, pentru că nu se putea observa deosebirea 
dintre ei. Fata nu era numai neghioabă. Era şi foarte a 
dracului. De câte ori simţea că se apropie braţul lui, se 
strecura pe lângă mişcare ca o zvârlugă. Şi întotdeauna 
după un asemenea gest, idioata râdea. Oare nu-şi dădea 
seama că-l aţâţă? 

Spectatoarea strângea pumnii şi o blestema în gând pe 
nesuferita aceea. Dar scena nu era mută. Se auzeau din 
când în când şi cuvinte. Se auzea chiar şi foşnetul frunzelor, 
şi zgomotul paşilor, se auzeau şi greieri, poate şi ciripitul 
păsărelelor în somn. 

— Un om care vrea să danseze singur e caraghios, 
spunea el. Mai bine să alerge sau să stea pe loc. 

— Dar eu nu vreau să dansez, nu vreau nici să alerg. Stau 
undeva pe o creangă şi aştept să sar cu capul în jos. 

Aşa răspundea fata. Şi tot ea continua: 

— Mă creşte vântul acolo pe creanga mea, mă ameţesc 
păsările... Adică amintirile. Şi atunci mă uit în jos, să văd 
dacă n-a venit cineva. Ce uşor e să aluneci de acolo de sus! 

— Da! se supăra el — şi pe bună dreptate. E uşor să 
aluneci, şi odată vei aluneca. Cine ştie însă ce braţe te vor 
prinde, şi chiar dacă vei crede că sunt braţele tale din vis, 
cine ştie dacă vor mai avea puterea să se ridice spre tine, 
sau dacă vor mai face mişcarea?! 

— Ei şi? răspundea ea. Îmi voi frânge gâtul sau poate 
numai un Oscior, şi va trece totul. 

— Atunci, nu te înţeleg! De ce rămâi acolo? Dacă ar fi o 
prăpastie la rădăcina copacului şi nu te-ar putea salva de la 
prăbuşire decât un singur om, poate că ar merita să-l 


aştepţi. 


— Ţi-am spus că e frumos să stai acolo. Pluteşti ca într-un 
vis. Şi odată ştii că vei aluneca în braţele care au spus că 
vor veni. Eu ştiu că vor veni. Au întârziat cam mult, dar tot 
le mai aştept... 

El se supăra şi mai tare: 

— De unde ştii că-l vei găsi? De unde ştii că va răspunde 
la chemarea ta? De unde ştii că altul nu are braţe mai 
puternice şi mai sigure ca ale lui? De unde ştii că altul nu-ţi 
cere imediat să aluneci, de tot, pentru totdeauna? 

— Nu vreau! Nu vreau! se ruga ea. Nu-mi scutura 
creanga! Nu vezi că abia mă mai pot ţine? Lasă-mă să mai 
aştept. A fost atât de frumos atunci! Poate va li şi mai 
frumos. Tu nu ştii ce înseamnă să treci prin lume cu un 
asemenea vis... 

— Eu ştiu ce înseamnă să treci prin lume cu un coşmar. 
Îţi dă puteri. Şi voi scutura creanga până vei cădea. Şi nu 
ştiu dacă voi mai întinde braţele. 

Ea începea să fugă de lângă el înspăimântată. Dar îi 
auzea din nou melodia: 

— Nu fugi! Chiar dacă m-ar trage cineva cu cleştele de 
acolo, mi-aş smulge braţele şi le-aş lăsa suspendate, ca să 
ştii că tot te aşteaptă. Nu înţelegi că pentru prima dată 
aceste braţe nu se vor încorda decât dacă vei vrea tu să 
aluneci? Nu au puterea să te smulgă. Nu înţelegi că nici nu 
simt măcar ruşine pentru această îngenunchere? Te aştept 
în genunchi şi-ţi spun asta. Şi dacă ai şti ce înseamnă să 
spun aşa ceva! 

Ea venea din nou lângă el, gata să alunece, dar se ruga în 
şoaptă: 

— Atunci, nu mai scutura creanga... Nici măcar să nu 
respiri lângă ea. Du-te mai departe. 

Îi era teamă de ea, nu de mâinile lui. Dar el simţea 
pesemne aceasta. I-ar fi părut nefiresc spectatoarei cu ochii 
închişi ca el să nu simtă tremurul mâinilor care ţineau 
creanga. 

— Am şi eu dreptul la o primăvară. Orice om are dreptul. 


— Nu vreau să mă gândesc la asta, răspundea ea. Aş îi 
foarte tristă dacă aş şti că braţele acelea s-au veştejit. Te-aş 
întrista şi pe tine. Nu-i aşa? 

— Nu! Pentru că asemeni idealul cu o halucinație. Pentru 
că ai împletit cu mâinile tale şi numai din firele tale un vis 
absurd. Pentru că anii sunt veseli şi scurţi. Pentru că e 
stupidă melancolia amintirii. 

Ea era foarte mirată. 

— Tu nu înţelegi că am fost mereu veselă, că am trecut cu 
o simplă piruetă pe lângă tristeţe? Că am rămas clară şi vie 
şi tânără din cauza acestei aşteptări? Poate că aş fi căzut 
demult în braţele unor tâlhari fără această aşteptare. Poate 
că mi s-ar fi întunecat privirile fără această aşteptare. 

— Ştiu! Şi de aceea vreau! Fructul acestei aşteptări, 
nedesfăcut, mi se cuvine mie! 

— Cum poţi să spui asta? Iar simt că voi fugi. Şi s-ar 
putea să nu mă mai întorc. 

El se oprise în mijlocul aleii. 

— Nu mai pot. Va trebui să-ţi spun că sufăr. Va trebui 
poate să-ţi implor mila. Nu ştiu. Cred că s-a întâmplat ceva. 
Cred că nu m-am cunoscut. Tu nu te gândeşti că poate chiar 
mâine mă va cuprinde disperarea pentru toate vorbele pe 
care ţi le-am spus? De ce am venit eu în satul acela sub 
munţi? De ce m-am dus într-o cameră goală şi am văzut 
imagini crude pe pereţii ei? 

Oare ce putea să fie acea cameră goală? Nu l-a mai 
întrebat. Nu a mai avut când să-l întrebe. Pentru că a smuls- 
o de pe creangă şi a simţit că se sufocă şi a simţit că va 
cădea într-un întuneric plin de spaime. De aceea s-a agăţat 
de gâtul lui şi i s-a ghemuit la piept şi... pe urmă s-a făcut 
lumină în sală. Era ea singură, cu urmele unor arsuri pe 
obraji. 


Doina revăzuse scena într-un ungher ferit de priviri. „La 
urma urmei, ce s-a întâmplat? se întrebă ea. Poate că am 
făcut două prostii. Prima că am stat atâta vreme într-un 
copac, şi a doua că m-am lăsat prea uşor sărutată... Ştiu 
eu?... Amândouă au fost însă atât de frumoase!... Cred că ar 
fi vremea să mă gândesc şi la proiectul meu...” 

Cobori mai înseninată din colţul în care se ascunsese. 
Obrajii încă o ardeau, dar avea în servieta ei ceva care 
putea s-o frigă şi mai tare. 

— Hei! Doina! o strigă un coleg. Unde fugi mereu? Ai 
predat lucrarea? 

Doina veni în mijlocul unui grup. Oftă de câteva ori şi clipi 
des din ochi. 

— Bine că te-ai trezit, veveriţo! Ai citit anunţul? Până 
mâine la 12 trebuie să predăm lucrările. 

— E o nenorocire! se văită Doina. Am fost şi la Moga, şi la 
Filipescu, şi la maestrul Stratulat. Primii, când au văzut că 
nu găsesc soluţia problemei, s-au agăţat de altă soluţie... 

— Adică au început să-ţi facă puţină curte, râse cineva. 

— Al treilea, continuă Doina ca şi cum n-ar fi auzit 
completarea, mi-a spus printre ochelari să mă duc la 
„Infinit”. Nu ştiu dacă m-a trimis la maestru, sau la... la 
infinit. 

— De ce nu încerci să te duci la el? o întrebă o colegă. E 
aici în comisie, după uşa din faţa noastră. 

— Doamne! Eşti atât de deşteaptă! răspunse Doina. În 
momentul acela, uşa din faţă se deschise. Se vedea spatele 
unui om şi se auzea vocea „Infinitului”. 

„Pregăteşte-te în orice caz pentru orice. Am şi câteva 
observaţii grele. Te aştept după amiază acasă. La 
revedere.” 

Omul care stătuse cu spatele în uşă se întoarse. Era atât 
de emoţionat şi de neliniştit, încât nu văzu pe nimeni. Porni 
cu un mers nesigur spre cancelarie. 


— Oare cine-o fi? întrebă o studentă. Când a pătruns în 
sală „Infinitul”, a sărit de pe scaun şi l-a îmbrăţişat. 

Doina se îngălbenise. Tremura din toate încheieturile. Se 
rezemă de perete, ca să nu se prăbuşească. Văzând-o, 
colegii se repeziră spre ea: 

— Veveriţo dragă, ce s-a întâmplat? Aduceţi ceva, băieţi! 

— Nu... Nu... spuse Doina mişcându-şi buzele fără glas. 
Îmi trece... îmi trece... Mi-a trecut... 

Încerca să se autosugestioneze. Se uita rătăcită în jurul 
ei, începu să râdă nervos, apoi se strădui să-şi îndrepte 
statura. 

— O criză de oboseală, se scuză ea. M-am chinuit atâtea 
nopţi cu lucrarea... lertaţi-mă! 

Porni pe urmele lui spre cancelarie. Deschise uşa, îl văzu, 
dar nu avu îndrăzneala să intre. O zări şi el. Era la fel de 
încurcat ca ea. Îi spuse câteva cuvinte secretarei, apoi veni 
spre Doina. Amândoi îşi plecară privirile. 

— Dar nu s-a întâmplat nimic, se răzvrăti ea în şoaptă. 
Nu-i aşa că nu s-a întâmplat nimic? Haide afară, ca să mă 
uit mai bine la tine... dacă voi mai avea puteri... 

Muşat se supuse. Nu-l scoase afară în stradă, aşa cum îşi 
închipuia el. Îl conduse în curte, printre studenţi, în 
mişcarea şi gălăgia pe care şi le amintea vag. 

— Când ai venit şi pentru ce ai venit? îl întrebă ea 
adunându-şi tot curajul. Sunt prea proastă, prea 
autoritară? Să ştii că mi-e teamă, de aceea sunt aşa. Am 
crescut, cred că m-am şi schimbat. Numai tu ai rămas la fel. 
Câţi ani au trecut? Mulţi, mulţi de tot, nu-i aşa? 

— Şase ani, spuse el. Mi se pare că nu sunt mulţi, Doina. 
Mi se pare că n-am terminat... 

— Nu vreau! răspunse ea sub primul impuls, dar imediat 
braţele i se prăbuşiră. Nu ştiu. Cred că ne-am schimbat 
amândoi. De ce eşti atât de neliniştit? Vezi? Iarăşi întreb 
numai eu, ca atunci. 

— Din cauza anilor, Doina. Mi se pare că n-am reuşit. Nu 
ştiu, nu pot să-mi dau seama. După amiază voi afla. Trebuie 


să mă pregătesc pentru orice... 

Doina îşi aminti vorbele pe care le auzise prin uşa 
deschisă şi se înnegură subit. 

— Sunt foarte tristă. Îmi vine să plâng. Nu ştiu pentru ce. 
Ai făcut ceva? Ai căutat...? 

— Am încercat ceva şi mă gândesc unde am putut greşi... 
Nu e vorba de o simplă teorie, Doina. E vorba de toate zilele 
şi nopţile celor şase ani, înţelegi tu? Toate! 

Doina se înfioră. Încercă să ducă braţele spre gâtul lui, 
dar parcă îi reteza cineva mişcarea. Îi prinse numai mâna şi 
o simţi aspră. 

— Şase ani, şopti ea. Dar în şase ani se poate clădi o 
lume... Şi se poate distruge o lume... 

— Nu ştiu, nu ştiu... repeta el. Mi se pare cu neputinţă 
orice eroare. E absolut imposibil! Cum ar fi putut ” se 
scurgă totul în formulă? Parcă nu duceam eu cifrele. Ele 
singure se duceau să-şi ia locul acolo. 

— La altceva te mai gândeşti? îl întrebă Doina. 

— Mă gândesc şi la tine, Doina. Ce-ai făcut în aceşti ani? 

— Am fost studentă... Cred însă că sunt crudă. Cum pot 
să-ţi pun asemenea întrebări? Dacă ţi-ai revărsat în ceva 
toate zilele şi nopţile acestor şase ani... Eu m-am distrat, am 
fost mereu veselă; nici nu m-am gândit la tine... Ştiam... Mi- 
ai spus o dată că vei veni... Spune-mi! Nu cumva te-am 
prefăcut atunci într-un copil?... Ştii cât de fericită aş fi 
dacă... Poate că m-ai uitat în aceşti ani... Poate că n-ai simţit 
cum te strânge ceva care nu te lasă să răsufli în voie... De 
fapt, nici nu m-am gândit la asta... Eu ţi-am spus că te 
aştept... şi asta m-a făcut să fiu veselă şi să rămân 
limpede... Vreau să fiu sinceră... M-am tulburat, nu în toate 
profunzimile şi nu demult şi... Cred că te mai pot aştepta... 
mai pot să mă urc pe creanga mea... 

El se simţea tulburat, însă, în toate adâncimile, şi nu 
putea să-i spună, nu ştia ce să-i spună. Amintirea de Pe 
malul apei era vagă, îndepărtată, se înstrăinase şi parcă iar 
se apropia. 


— Nu ştiu, Doina. Există undeva multe neînţelesuri, său 
poate multe limpezimi... Sunt apăsat acum de alte 
gânduri... Te văd aici în faţa mea... 

— Eu ştiu, îl întrerupse ea. Eu ştiu cine eşti tu. Dacă aş 
vrea, m-aş arunca din nou, şi tu m-ai prinde. Nu m-ai lăsa să 
mă prăbuşesc... Mi-e teamă însă că ai face la fel cu oricine 
dacă ai şti că poţi să opreşti o durere. Oare nu e 
adevărat?... Nici nu ştii dacă e adevărat... E ceva atât de 
firesc în gestul tău, încât nu-l poţi numi adevăr... Dacă s-ar 
fi repezit şi altcineva asupra ta?... lar te întreb eu... Nu ţi s- 
a părut niciodată frumoasă copilăria noastră? Nu ştiu dacă 
am dreptul s-o numesc aşa. M-a învăluit însă mereu un 
senin frumos. 

— Am simţit şi eu, Doina, acest senin. Uneori chiar m-a 
apăsat... [i-am spus că voi veni... 

Era o durere înăbuşită în glasul lui, şi Doina o simţi. 

— Dar tu eşti trist! spuse ea strângându-şi pumnii. Nu 
ştiu ce se va întâmpla cu noi. N-avem dreptul să forţăm 
nimic. Mâine îmi voi face curaj şi voi trece fluierând pe 
străzi. Am crezut însă atât de mult în tine... În puterea ta... 
Cu credinţa aceea oarbă a copilului care întâlneşte o 
minune. Când ai început să vorbeşti acolo în copac, am 
tremurat ca în faţa unei minuni. Şi mai mult am tremurat pe 
urmă, când mi-am amintit şi când te-am găsit pe aici prin 
curte după ce ai plecat. Aş vrea foarte mult să... Nu ştiu 
cum să spun... Aş vrea să văd că faci aşa cu mâna şi că se 
opreşte pământul... 

— Nu, Doina... Asta în niciun caz. Mi s-au întărit braţele. 
Abia acum le simt puterea... Totuşi, nu pot înţelege unde am 
greşit... De ce s-a imprimat totul atât de uşor în sinteză. 

Doina era încă tristă. Nu pentru aşteptarea ei. Dacă el 
fusese învins? Dacă îşi punea toate speranţele într-un vis 
absurd? Dacă era victima unei iluzii? Deodată, o fulgeră o 
idee: 

— Îţi aduci aminte ce te-am întrebat odată? Tot în copacul 
acela vechi. Acum am ajuns şi eu să-mi pun asemenea 


întrebări. Am făcut şi o lucrare de diplomă cu pretenţii de 
matematiciană, şi am ajuns la un impas. Nu pot să ies dinel. 
Nu vrei tu să mă ajuţi? 

Doina îi dădu lucrarea, şi el parcă se învioră. Era mai în 
largul lui, nu mai trebuia să rătăcească prin desişuri pe 
care nu voia să le destrame ca să nu rănească pe cineva. De 
unde ştia el ce se petrece în sufletul Doinei? Liviu îi vorbise 
clar, fără echivocuri. lar ea îi spusese că-l mai poate 
aştepta. 

Se plimbau amândoi prin curte. Ea îl apucase de braţul 
liber mai mult ca să-şi încerce starea, sentimentele. În clipa 
aceea simţea că ar fi vrut să rămână mereu aşa. 

— E mai degrabă entuziasm în lucrarea ta, spuse el 
râzând. Utilitatea ei e cam îndoielnică, Doina. Cu oarecari 
adăugiri, ar putea deveni eficientă şi aplicabilă, însă în 
cazuri rare. 

— Cum?! se miră Doina. Dar nu vezi cită ingeniozitate e 
în ea? Toţi mi-au lăudat-o. Şi şeful catedrei, şi alţi profesori, 
şi Liviu. Toţi m-au felicitat. Poate că te-ai obişnuit tu să vezi 
numai nicovale şi praf şi ulei Şi mişcări greoaie. Eu am pus 
fantezie, eu vreau să văd În tehnică mai degrabă fineţe... 

Doina era într-adevăr uimită şi supărată. Crezuse că va 
cuceri lumea cu opera ei. Căutase numai rafinamente 
Ştiinţifice aplicabile la tehnică. Dacă el se veştejise cu 
adevărat? 

— Dos ewig Weibliche! râse Muşat. Nu vreau să te 
dezamăgesc, Doina. Dar nici nu vreau să te scutesc de 
adevăr. Pentru ca un om să alerge, Doina, nu-i trebuie 
numai entuziasm şi voinţă, îi mai trebuie ceva destul de 
important: picioare. Dacă le are şi le ţine bine în pământ, va 
putea chiar să danseze, va ajunge la orice rafinamente. 
Trebuie să-ţi potriveşti bine în pământ picioarele, altfel 
ajungi la iluzia că eşti un foarte bun alergător, dar de fapt 
stai înţepenit toată vremea pe un soclu sub care scrie DANS 
ARTISTIC. Ştii ce vei sugera? O mişcare pietrificată. Cei 
care te vor vedea vor ridica Şi ei piciorul în sus, înţepenind 


în figura x a unui cadril. Nu-i vei învăţa însă cadrilul. 
Trebuie mai întâi să treci prin şcoala mersului, Doina. Te 
rog foarte mult să nu treci direct la cadril, antrenează-ţi 
mai întâi foarte bine picioarele într-un mers simplu de 
marş. Nu-ţi vorbesc pentru lucrarea de azi, ci pentru cele 
de mâine. 

Doina nu era deloc convinsă. 

— Tu vrei să mă îmbraci mai întâi în salopetă... nu-i aşa? 

— Da! răspunse el. De unde ştii tu, Doina, care sunt 
necesităţile imediate ale lumii? Cadrilul? Nici măcar nu ţi- 
am rostit numele unui dans modern. Nu mă pricep deloc la 
dans. Dar asta e altă poveste. Îmi vorbeai de fineţe. Ştii 
unde am văzut cea mai sensibilă fineţe? în mâinile 
bătătorite ca piatra ale unui muncitor bătrân. Ele mi-au 
sugerat fineţea limită a tehnicii. Poate că a început şi el cu 
nicovala... 

Se opriseră amândoi într-un loc mai liniştit. El îi răsfoia 
cu atenţie lucrarea. 

— Şi ideea matematică? întrebă ea cam bosumflata. 

— Ideea e ingenioasă şi posibilă în cazurile demonstrate, 
răspunse el gânditor. 

— Chiar nu glumeşti? înseamnă că eşti singurul om care 
îmi dă totuşi dreptate. Spune drept! Nu faci asta ca să mă... 
ca să mă... ştii tu... ca să mă împaci? 

— Nu, Doina, pentru că nu te laud. Cum ai putut să faci o 
asemenea eroare? Ai interpretat greşit o formulă precisă. 
la încearcă să schimbi simbolurile în partea finală! 
Deplasează paranteza... Scrie ce-ţi dictez eu. 

Doina se supuse ca la un curs. Scrise din nou formula şi 
începu să se frece la ochi. O vedea cuprinzând ca o mănuşă 
degetele demonstraţiei. 

— Fantastic! spuse ea. Dar tu... Lu cine eşti? Cum ai 
putut să vezi dintr-o dată până în profunzimi... Nu înţeleg... 
Şi totuşi, acum mi se pare atât de simplu! Parcă am refăcut- 
o eu! Eşti... Ştii că eşti fantastic... Parcă ţi-am mai spus o 
dată... Tot aşa te voi numi şi de acum înainte... 


Doina ar fi vrut să se ştie iarăşi pe creanga ei veche. Il 
privi melancolică, dar se retrase în nişte desişuri prin care 
nu voia încă să vadă poteci. 

— Acum trebuie să-mi refac toată „opera”? Oare o voi 
termina până mâine? Ai venit ca să-mi îndrepţi lucrarea, nu- 
i aşa? 


3 


Muşat nu mai avu vreme să intre în institut. Il întâlni pe 
Liviu la poartă, gata să se urce în maşină. 

— Ce s-a întâmplat? întrebă Liviu nedumerit. Nu te-am 
văzut niciodată atât de elegant. Şi de ce nu mi-ai spus că vei 
veni la Bucureşti? 'Te-ai transferat cumva în Capitală? 

— Nu încă, îi răspunse Muşat. Nu ştiu... 

Liviu îl ghici abătut şi-l întrebă fără ocolişuri: 

— Ţi s-a întâmplat ceva? Nu i-a plăcut lucrarea ta 
„Infinitului”? Nu ştiu. Dar am impresia că te ascunzi de 
mine. Nici nu mi-ai spus că vii în Capitală. Începi să mă 
nelinişteşti, Ioane. 

— Nu ştiu, Liviu. Trec prin emoţiile unui student. Cred că 
Stoian are rezerve. Şi totuşi, este imposibil să se fi strecurat 
vreo eroare. E absolut cu neputinţă. M-a chemat spre seară 
la el... Şase ani au trecut uşor faţă de orele care mi-au mai 
rămas până la întâlnire. Cât de convenţional este împărţit 
timpul! Ar trebui inventat un alt ceasornic, Liviu, mai drept, 
mai adevărat. 

Liviu se uită la ceas, rămase o clipă gânditor, apoi spuse 
cu 0 voce care nu admitea replică: 

— Ştii ceva, Ioane? Haidem acasă. Bătrânul cred că ar fi 
foarte nefericit dacă ar şti că ai trecut pe aici şi nu l-ai 
vizitat. Nu l-ai văzut de doi sau trei ani, mi se pare. De 
atunci de când ai fost în delegaţie. 


Se urcară în maşină şi porniră spre Vatra Luminoasă, în 
tot timpul drumului, aproape că nu schimbară nicio vorbă. 
După ce _ trecură de Mihai Bravu, Liviu spuse cu 
nemulţumire în glas: 

— Aş fi putut să mă mut de multă vreme. Dar nu vrea el şi 
nu pot să-l conving în niciun chip. Şi nici să-l las singur nu 
pot. 

Bătrânul fu foarte fericit văzându-l pe Muşat. Îl primi şi îl 
îmbrăţişă ca un părinte. 

— Nu merită, spuse Liviu. Dacă nu l-aş fi întâlnit 
întâmplător, nu cred că te-ai fi bucurat de vizita lui. 

— Aş fi venit în orice caz să vă văd, spuse Muşat. 

— Ştiu, domnule Muşat. Prea multe nu avem ce să ne 
spunem. Dar simt într-adevăr o mare plăcere să te văd. Nu 
te-ai schimbat deloc, ba mi se pare că ai întinerit. lar eşti 
preocupat? 

— Mi se pare că are necazuri cu marea lui operă, 
răspunse Liviu în locul lui Muşat. 'Ţi-am vorbit despre ea. Să 
ştii, dragă Ioane, că şi eu m-am înspăimântat puţintel, chiar 
dacă prin asta îţi dezvălui o nepoliteţe. N-am putut să rezist 
tentaţiei şi m-am uitat prin ea. Nu ştiu însă dacă nu eşti tu 
vinovat de gestul meu. În amintirea amiciţiei noastre, puteai 
să-mi dai câteva amănunte despre opera ta, chiar cu riscul 
de a mă pietrifica grandoarea ei. 

Muşat se simţea acuzat pe nedrept. 

— Nu ştiu... Mi s-a părut că nu-i dai importanţă, Liviu. 

— Sau poate ai crezut că mă vei strivi; ai vrut să mă 
eliberezi de un sentiment neplăcut. La urma urmei, poate 
că în aceasta constă adevărata amiciţie. Pentru fericire de 
ce să ai nevoie de prieteni? Ei sunt buni numai la dureri, ca 
acum de pildă. 

Muşat nu înţelegea ce se petrece cu Liviu. Şi profesorul 
se uita neliniştit la el. 

— Mi se pare că n-ai luat masa, încercă bătrânul să 
schimbe discuţia. Niciodată n-ai venit la ora asta acasă... 


— Am mâncat ceva la bufet, şi de altfel nu mi-e foame. Ar 
fi mai nimerit un păhărel de Courvoisier. Înviorează 
cugetările. Ai fost şi pe la Politehnică? 

Bătrânul aduse o sticlă. Muşat luă trei păhărele din 
vitrină. Gestul i se păru ciudat lui Liviu. Pentru ce se dusese 
după pahare? Nici nu putea şti ce pahare se potrivesc la 
acea băutură, de care probabil nu auzise. Bănuind că vrea 
să-şi ascundă o nelinişte, îşi dădu în vileag propria-i 
nelinişte. 

— 'Te-ai întâlnit şi cu Doina? 

Muşat tresări atât de violent, că era să scape paharele 
din mână. Îşi amintea discuţia cu Doina, şi sensul ei i se 
părea confuz. 

— M-am întâlnit, spuse el încet. Am ajutat-o să-şi refacă 
lucrarea. Comisese o eroare copilărească în formulă. 

— În formulă? se miră Liviu. Eu am căutat-o în 
demonstraţie. Cum putea să fie în formulă? Era absolut 
exactă. 

— Nu, Liviu. Exactitatea formulei era o aparenţă. De 
altfel, problema s-a clarificat în întregime. 

Liviu îşi reveni din prima surpriză. Se uită spre tatăl său 
cu priviri care nu rugau, ci porunceau să plece. Profesorul 
se simţi lovit de un ascuţiş metalic. Îşi apăsă pieptul cu 
mâna. Lăsă paharul pe masă neatins şi se duse în camera 
lui. 

— Numai de lucrare v-aţi ocupat? întrebă Liviu cu ură. 
Nu ţi-a vorbit nimic despre copac, despre o aşteptare, 
despre faptul că i-ai închis ca un egoist între zăbrele de oţel 
toată tinereţea? De aceea te-ai dus acolo la uzină. Ca să 
perfecţionezi zăbrele, ca să inventezi zăvoare şi centuri 
moderne de castitate, ca să ascuţi cuie la poli- zoare. S-o 
răstigneşti pe o cruce contemporană. Să înalţi o barieră de 
metal între mine şi ea. 

Liviu era disperat, năuc. Muşat îi răspunse foarte calm: 

— Mi se pare că nu te-am ascultat... 


— Vrei să mai spun o dată. Pot să strig... Doamne! Ce s-a 
întâmplat cu mine? 

— Nu ştiu, Liviu. Poate că eşti obosit. În aceeaşi cameră 
am delirat şi eu o dată. Eram foarte obosit... 

— Atunci, de ce mi-ai spus că n-ai auzit? loane! Vreau să- 
ţi spun ceva! Fata aceasta îmi aparţine! Înţelegi? 

— Spui o prostie, Liviu. Nu o prostie... 0... o josnicie. Cum 
poate să-ţi aparţină o fiinţă? Nu mă gândesc la Doina. Mă 
gândesc la orice fiinţă din lume. Poţi să spui că te iubeşte, 
că te admiră... dar nu confunda asta cu posesia. Un suflet 
nu poate fi posedat, chiar dacă i-ai poseda trupul. Trupul 
poate fi jefuit, dar sufletul nu. 

— Aş vrea mai întâi să-ţi spun că eşti un naiv, sau te 
prefaci că eşti. Şi sufletele pot fi jefuite, dar asta pentru 
mine, acum, înseamnă un fleac, e ca bucata asta de hârtie 
pe care o rup din acest ziar. Eu vreau să sparg închisoarea 
cu orice unelte şi cu orice risc. Chiar cu riscul de a mă înjosi 
în lata ta. Sau cu alt risc, pe care tu nu-l ştii... 

Muşat ridică din umeri. 

— Nu ştiu... Aud cuvinte prea grele. Din fericire, nu mi se 
fixează în memorie. Ce pot să-ţi spun? îmi provoci o nouă 
uimire... Mă gândesc însă la altceva. Mă gândesc la Doina. 
Până acum parcă nici n-am văzut-o vie. Am simţit-o undeva 
în amintire ca o adiere... Nu... îţi spun lucruri profund 
intime... Nu pot... De ce nu vorbeşti cu ea? Mi-ai spus că te 
căsătoreşti cu ea. Nu ştiu de ce am ezitat... Am vrut s-o... 
Am vrut să-i urez fericire... Acum însă aş ezita... 

— Eşti nebun! strigă deodată Liviu. Nu! Cred că eu sunt 
nebun... Ce-am făcut? Am febră, Ioane... Tu îţi dai seama 
ce-ai spus? Răspunde-mi! De ce ai ezita a doua oară? 

— Pentru că mă înspăimânţi, Liviu. Îmi provoci şocuri. 
Unde este adevărul tău? 

Liviu se apropie de Muşat. Era palid, transfigurat. 

— Uită-te la mine, Ioane. Faţa mea îţi spune totul în clipa 
asta. Sunt robul unui sentiment groaznic. N-am descoperit 
eu lucrul acesta. Altcineva l-a descoperit. Până acum am 


ţinut acest sentiment în mine. El m-a ucis, el m-a făcut ceea 
ce sunt. Tu nu ştii nimic, şi nici nu vreau să ştii. Am însă 
impresia, am credinţa că mă pot elibera. Nu ştiu sigur. Simt 
însă că aş putea. Sentimentul acesta începe să se desprindă 
de mine. Parcă-mi desprinde şi pielea, şi carnea, totul. Nu 
ştiu, Ioane. E primăvară, nu înţelegi? Simt că e primăvară, 
mă cheamă ceva pur, senin, m-aş putea duce şi în genunchi 
spre ea. Nu înţelegi că piere ceva din mine, ceva ce mi se 
părea că e o adunătură prețioasă de aur? Mă gândesc, dar 
vreau să nu auzi acum nimic, că odată te voi putea săruta 
într-adevăr ca un prieten, că voi simţi cum mâinile mele îţi 
lasă urme strălucitoare pe umeri... că nu-ţi mai jefuiesc 
umerii. Vreau să fie aşa! De azi încolo nu te voi mai 
îmbrăţişa... Vezi, Ioane? O clipă din gândurile noastre poate 
să fie necesară, definitorie pentru un adevăr fundamental. 
Cine poate şti oare dacă geniul lui Planck sau al lui Einstein 
nu se datorează unei clipe numai, unei clipe de fulger? 
Această clipă, sau alte clipe ale lui Coulomb, Volta, Faraday, 
au dat lumii mecanisme precise, concrete, s-au materializat 
metalic. Oare de ce nu se poate supune şi structura noastră 
morală unei asemenea clipe, luminoase, de fulger? Să ne 
putem transforma în ceea ce am dori să fim într-o clipă 
supremă a vieţii! E o durere cumplită, loane, această 
neputinţă, şi dacă simt asta, îţi dai seama cât de supremă 
este clipa pe care o trăiesc aici, acum... 

— Nu ştiu, Liviu. Eu însă cred că un om poate fi fidel 
toată viaţa unui mare adevăr, unui adevăr fundamental, 
chiar dacă nu i s-a revelat într-o singură clipă, chiar dacă a 
trecut prin multe, multe clipe obscure până ce a ajuns la 
lumina lui. Ştii la ce se reduce totul? Eu cred că la a crede 
sau nu într-un adevăr. Când cochetezi cu el nu înseamnă că 
îl preţuieşti sau că este al tău. Îl transformi în adevăr de 
buzunar, asta înseamnă. Altă explicaţie nu găsesc. 

Liviu clătină încet din cap. Era stors, sleit, ca după o 
boală grea. Se prăbuşi în fotoliu ca o zdreanţă. Abia avu 
putere să-i întindă mâna lui Muşat când acesta plecă. 


După câteva minute îşi aminti însă durerea cu care îl 
părăsise tatăl lui. Se duse încet în camera acestuia şi se 
aşeză pe pat lângă el. 

— Te rog foarte mult să mă ierţi. Am trecut printr-un 
moment greu. Poate că a fost momentul salutar al vieţii 
mele. Te rog să mă mângâi, simt nevoia să fiu un copil 
bolnav care adună milă... 

Bătrânul se înduioşă până la lacrimi. Începu să-l mângâie 
lin pe păr. 

— Oare ce e cu tine, Liviu? De multă vreme mă 
înspăimânţi. Oare nu ai primit prea repede prea multe 
bucurii? Oare erai tu pregătit pentru ele? Tu n-ai trăit 
niciodată o suferinţă adevărată... Poate că ai suferit când 
cineva a luat o notă mai bună decât tine, sau când l-ai văzut 
pe altul cu un ceas mai frumos decât al tău. Dar aceasta nu 
e suferinţă, Liviu. Ai trecut prea uşor prin viaţă, ai crezut că 
geniul e în vârful degetelor tale. 

— Nu vreau să-mi mai vorbeşti de degete. M-a mai 
întrebat şi el o dată unde-mi sunt degetele... Unde-mi sunt? 
Nu ştiu. Uneori am idei extraordinare. Parcă le simt în 
vârful degetelor. Mă încălzesc, îmi trec ca nişte fiori 
electrici prin tot corpul. Dacă mi-aş lua atunci 
temperatura... Le simt toată puterea, le simt genialitatea. 
Îmi vibrează degetele ca nişte dantele. Dar când mă aşez la 
masa de lucru, ajung întotdeauna cu gândurile la capătul 
ideilor. Le văd gata, materializate. Văd reprezentarea lor în 
nişte volume de vis. Simţ lumina şi aureola finală. Mă văd 
zburând prin lume, văd titluri uriaşe în ziare, premiul 
Nobel, prezidii, cărţi, manuale, statui... încremenesc într-o 
stare de adoraţie. Şi nu mai sunt capabil să mişc mâna. Nu 
mai văd nimic altceva decât nimbul. Şi o oglindă în care mă 
privesc. Sunt tânăr, frumos, sunt... Ah! Dacă ar putea să ia 
cineva această oglindă din faţa ochilor mei închişi... Dacă ar 
putea s-o spargă cineva în mii de cioburi... 

— Încearcă s-o spargi tu, Liviu... 


— Ştiu ce vrei să spui. Nu pot. Mă cuprinde groaza, mă 
cuprinde spaima ridicolului. Parcă mi-ar dărâma cineva un 
soclu. Parcă m-aş prăvăli jos ca un beteag. lar mă uit în 
oglindă. Şi mă văd schelet, şi mi-e teamă că toţi m-ar putea 
vedea aşa. Oare unde sunt? Cine sunt? Oare e irezolvabilă 
dilema? 

Bătrânul îl mângâia pe cap cu ochii închişi. Lacrimile 
răzbăteau însă prin zăgazul firav al pleoapelor. 


4 


Soţia lui Stoian îl conduse pe Muşat în bibliotecă. 

— În câteva minute, vine şi domnul profesor, spuse ea. 
Până atunci, puteţi să vă uitaţi prin noutăţile din rafturi. S-a 
îmbogăţit mult biblioteca de când n-aţi mai fost 
dumneavoastră pe aici. Cred că ar fi interesant să vă uitaţi 
prin publicaţiile japoneze. După sesiunea de la Tokio, 
domnul profesor primeşte regulat toate noutăţile care apar 
acolo... Numai câteva minute... 

Muşat se uită o clipă după ea. Rămăsese dreaptă şi îşi 
purta silueta cu aceeaşi prestanţă. Îşi aminti desele discuţii 
pe care le avusese cu Stoian şi cu dânsa. Cei doi soţi nu se 
tutuiau niciodată. Îşi spuneau mereu „dumneata”. 

Rafturile cu noutăţi nu-l atrăgeau pe Muşat. Se aşezase 
pe un scaun lângă birou şi privea clanţa imobilă de la uşa 
care dădea în camera profesorului. Parcă tot destinul lui 
era legat de mişcarea acelui obiect mic de alamă. Valuri de 
nelinişte, de teamă, de nesiguranţă se agitau fără încetare 
în sufletul lui. De ce? De ce? se întreba mereu. Nu e posibilă 
nicio eroare. Mâna lui care argumenta în aer atinse un 
obiect rece de pe birou. Oare era atât de fierbinte? 
Telefonul i se părea de gheaţă. Îşi retrase imediat privirile 
de la clanţă. Se uita pe cadranul telefonului şi încerca 


zadarnic să-şi amintească un număr pe care îl formase de 
trei ori în ziua aceea. Cinci cifre. Ştia pe dinafară zeci şi 
zeci de manuale şi de tratate pline cu formule şi ecuaţii, 
cunoştea zeci de mii de alcătuiri şi grupuri de cifre, zeci de 
mii de cazuri particulare din lumea cifrelor, dar pe cele 
cinci nu şi le putea aminti. Luă pentru a patra oară cartea 
de telefon şi o deschise la litera P Ştia grupul şi rândul 
exact unde se află numărul. Şi-l aminti înainte să-l vadă. 
Degetul căută discul, se opri în golul primei cifre, ezită 
câteva clipe, apoi făcu mişcarea. Îi răspunse aceeaşi voce 
de femeie. Îi dădu acelaşi răspuns. Liana nu era acasă. Nu 
telefonase. Voia să spună ceva, dar buzele nu i se 
deschiseră. Văzuse clanţa mişcându-se. La telefon, o voce 
întreba mereu. 

— Dacă telefonează, spuse el încet, să-i amintiţi că plec la 
noapte... 

— Dar cine sunteţi dumneavoastră? întreba mereu vocea 
aceea speriată. 

Nu răspunse. Aşeză telefonul în furcă. Micul obiect de 
alamă revenise în poziţia dinainte. Cineva crăpase uşa şi-o 
închisese la loc. 

După câteva secunde îşi făcu apariţia Stoian. Era şi el 
neliniştit. Începu să se plimbe prin bibliotecă, tăcut, nervos; 
descoperea în rafturi colţuri de cărţi ieşite în afară şi le 
aranja cu gesturi grăbite. 

— Da! spuse el străduindu-se să se calmeze. Bine că ne- 
am văzut mai întâi în altă parte şi ne-am potolit acolo 
sentimentalismul! Acum putem discuta ca doi oameni lucizi. 

Se aşeză La birou cu braţele încrucişate, cu privirile 
atrase de un punct de pe plafon pe care nu-l vedea. 

— Da! Voi începe, dragă Muşat, cu sfârşitul. Mi se pare că 
eşti neliniştit şi vreau să fii cât mai lucid în discuţie ca să mă 
poţi combate. Ştiu, ştiu că nu te vei ascunde îndărătul unor 
formule convenţionale. Vreau să fii ascuţit, dragul meu, 
vreau să fii limpede ca un cristal... [i-am studiat lucrarea. 
Ar fi necesar să fac mai întâi o demarcaţie. Partea teoretică 


a lucrării, aceea în care analizezi şi clarifici câteva 
fenomene fizico-matematice din teoria reglajului automat, 
este de o importanţă excepţională, primordială pentru 
ştiinţa noastră. În clipa când îi vei adăuga ultimele capitole, 
vom putea s-o prezentăm cu mândrie la orice congres 
internaţional, vom putea s-o publicăm oriunde ca pe un tot. 
E bine că mi-ai dat acordul tacit, că nu te-ai grăbit s-o 
publici în capitole disparate. Da... Simt o plăcere deosebită 
în faptul că nu te-a copleşit tehnica, în faptul că ai abordat 
cu atâta îndrăzneală o teorie ştiinţifică de care lumea are 
atâta nevoie. Prin urmare, să aşteptăm capitolele finale, pe 
care, mi se pare, le va verifica, le va confirma şi consfinţi 
agregatul tău. E o foarte strânsă interdependenţă între 
partea teoretică şi cea practică a lucrării tale. 

— Dumneavoastră mi-aţi vorbit într-o zi memorabilă, 
răspunse încet Muşat, despre un anumit adevăr, căruia i se 
spune spaţiu. 

— Bine-bine, se retrase oarecum stânjenit „Infinitul”. 
Necesitatea spaţiului a fost propria dumitale intuiţie şi... 
necesitate... Da. M-a impresionat mult şi agregatul, învierea 
unor mecanisme vechi, concentrarea lor intr-o sferă şi 
supunerea tuturor acelui vast creier electronic pe care l-ai 
imaginat. Chiar în forma aceasta, agregatul e un monument 
de cutezanţă şi de exactitate. Nu ştiu. Poate că ne aflăm în 
faţa unei revoluţii tehnice. Dacă mi-ar fi fost prezentată de 
un grup infinit de oameni, le-aş fi dat la toţi, fără ezitare, 
titlul de doctor. Din fericire, sau din nefericire, tu eşti unul 
singur, dragă Muşat. Pe tine nu pot să te confund cu nimeni 
altcineva. Nu vreau să trăiesc jalea zeiţei Thetis. Nu vreau 
să ai, nu un călcâi, niciun vârf de deget vulnerabil. În ştiinţa 
noastră, cea mai mică vulnerabilitate poate să capete 
proporţii fantastice. S-a calculat, de pildă, vârsta soarelui 
apelându-se la formula transformării absolute a substanţei 
în energie şi s-a anunţat ca un adevăr inatacabil că soarele 
va trăi 10.000 de miliarde de ani. Formula s-a dovedit 
greşită. S-a aplicat alta, şi s-a ajuns, bineînţeles, la alt 


rezultat: 15 miliarde de ani. Diferenţa este incredibilă. Ştiu, 
oamenii pot să trăiască liniştiţi. 15 miliarde de ani eo 
durată pe care azi mintea noastră poate s-o confunde cu 
veşnicia. Vom ajunge însă timpul când asemenea erori ne 
vor cutremura, indiferent dacă se vor produce în marele 
sau în micul univers. Lumea atomului încă pune probleme 
mari, dragul meu, şi aici o eroare matematică de un ordin 
infim, a zecea, a suta milioana parte dintr-un milimetru, a 
zecea, a suta milioana parte dintr-o secundă, poate avea 
consecinţe fatale. Eu cred în geniul bun al gândirii umane, 
dar tocmai de aceea trebuie să pregătim acest geniu. 
Niciodată până acum macro şi microcosmul n-au avut atâta 
nevoie de cristalele gândirii matematice. Eu m-am obişnuit 
să te privesc ca pe un cristal, de aceea îţi observ orice 
fărâmă de impuritate, chiar dacă e atât de mică încât 
cantitatea ei l-ar preface pe altul în sfânt. lartă-mă că te 
judec, în capacitatea ta, după criterii absolute, ideale. De 
fapt, dragă Muşat, eu fac aici o teorie; nu vreau să impun 
niciun adevăr; tu m-ai obligat, prin acele coli de hârtie pe 
care mi le-ai trimis, să mă gândesc la perfectibilitatea unor 
reprezentări materiale ale raţiunii. Le-am gândit 
matematic, şi tu ştii că această ştiinţă te obişnuieşte cu o 
anumită estetică, şi nouă această estetică ne sugerează 
perfecțiunea. Nu vreau să-mi impun observaţia, o declar 
numai. Dar înainte de aceasta sunt obligat să-ţi spun 
altceva. Te aşteaptă o catedră la politehnică. Poţi s-o iei în 
primire oricând chiar în clipa asta, dragul meu, şi dacă vei 
face acest lucru vei avea bucuria să mă vezi respirând 
uşurat mai înainte decât aş fi crezut. Iar lucrarea ta va 
deveni şi aşa o înălţime impunătoare pe platoul tehnicii. 
Acesta este sfârşitul cu care am vrut să încep. Eu, dacă aş fi 
în locul tău şi aş avea vârsta ta, aş cere fără nicio ezitare să 
aud cealaltă părere, care încă nu s-a spus. 

Muşat nu răspunse prin vorbe. Îşi plecă în tăcere capul. 

— Mi-am închipuit că vei răspunde aşa, sau poate aceasta 
a fost dorinţa mea. Da... Am fost sinceri unul cu altul de la 


prima noastră întâlnire, sau am procedat întotdeauna în 
numele adevăratei sincerităţi... Am impresia, dragă Muşat, 
că undeva ai izolat un deget. Nu ştiu dacă l-ai retezat. 
Mănuşile tale nu oferă spaţiu decât pentru nouă degete. Să 
ştii că nu reduc totul la o observaţie de estetică... 

— Cu bună-ştiinţă am procedat astfel, răspunse Muşat. 

— Mi-am dat seama. Dar nu puteai, tot cu bună-ştiinţă, să 
cuprinzi numai cinci degete sau numai opt? Nu era oare şi 
mai simplu, şi mai sigur, şi mai uşor? 

— Înţeleg ce vreţi să spuneţi, domnule profesor. Cea de-a 
zecea maşină se subordonează însă unei relaţii foarte 
precise. Mişcarea ei se bazează pe întâlnirea dintre două 
forţe absolut distincte: forţa musculară şi contraforţa 
metalului care este străpuns. Nu poate fi integrată într-un 
mecanism automat. Mi-am dat seama de imposibilitatea 
acestui lucru de la început. Nici când s-a făcut prima 
încercare de automatizare în secţie ea nu a fost integrată. 

— Teoretic nu mă poţi convinge. Orice mişcare mecanică 
pleacă de la observarea şi imitarea unei mişcări vii. Oare nu 
te-a influenţat faptul că ai eliminat-o iniţial din cercul 
posibilităţilor, sau că ai găsit-o eliminată iniţial? Poate că ai 
avut în faţa ochilor o carte cu zece capitole distincte, scrise 
fiecare în altă limbă. Una din limbi n-ai cunoscut-o, şi în loc 
s-o înveţi ai preferat să nu citeşti capitolul respectiv. Şi ai 
reeditat cartea într-o formă nouă, concentrată, sublimată, 
lăsând afară unul din capitole. Vreau să adaug ceva. Mi-am 
imaginat valorile care se vor produce la agregatul tău. Ştii 
ce senzaţie am avut? Parcă am văzut o fată frumoasă 
pregătindu-se pentru un bal, de la pantofi până la coafură şi 
până la cerceii din ureche. E sclipitoare tot timpul dansului, 
dar în clipa când balul se termină, după ce e aleasă regină, 
se duce la o măsuţă mică, în văzul tuturor, pentru a-şi curăţi 
unghiile. Crezi că e numai o problemă de estetică, Muşat? 
Concentrezi atâta mecanică într-o singură sferă, dar în 
clipa când valoarea produsă acolo urmează să fie gata, o 
vezi cărată cu roaba la o maşină, la care nişte oameni 


transpiraţi îi vor face o completare. Mie mi se pare 
imposibilă şi nefirească această relaţie, nu aceea pe care nu 
ai descifrat-o tu. Crezi că ai citit cu atenţie capitolul acela, 
Muşat? Crezi că e rezolvabilă problema, sau nu ai 
descoperit tu formula care există potenţial într-o rațiune 
matematică superioară? Oare nu ţi s-a părut prea grea 
limba în care este scris acel capitol şi ai preferat să nu-l 
citeşti? 

Muşat ştia că nu poate să se apere. 

— Mi s-a părut irezolvabilă problema, nici nu m-am 
apropiat de ea. Am exclus-o din proiect, ab initio. Şi acum 
mi se pare irezolvabilă, dar nu mai am aceeaşi convingere. 
Poate că m-au influenţat şi mecanismele din magazie, care 
n-o cuprindeau. 

— Poate că rezolvarea ei ar îmbogăţi enorm valoarea şi 
frumuseţea edificiului tău. Acolo unde munca omenească 
este cea mai grea, unde pare cea mai necesară, acolo în 
primul rând trebuie să ne imaginăm apariţia mecanicii, 
acolo trebuie să ne îndreptăm investigaţiile... Ştiu că e 
greu; imposibilul trebuie însă exclus. E adevărat că 
intervine şi problema timpului. Crezi că rezolvarea 
problemei şi integrarea ei în sfera ta ţi-ar cere 
reconstrucţia întregii sfere? Ar trebui s-o clădeşti din nou 
de la început? 

— Nu ştiu, răspunse Muşat. Acum mă preocupă problema 
în sine, încerc să-mi imaginez o soluţie... 

— Aş vrea să te gândeşti şi la ansamblu, Muşat. Încă nu 
ţi-am spus tot sfârşitul. 

Muşat se strădui să-şi vadă edificiul în reprezentarea lui 
materială, să-i zărească spaţiile, să-i intuiască noi 
întrepătrunderi şi interferenţe. 

— E înspăimântător, răspunse el. Mi se pare că ar trebui 
să iau totul de la început, aşa cum ar trebui să încep să 
număr iarăşi de la unu până la un miliard. Poate chiar mai 
greu. În loc să număr din trei în trei, va trebui să număr din 
doi în doi. Dacă nu vor interveni şi zecimale în 


numărătoare... Mi-e teamă de zecimale, tovarăşe profesor. 
Dacă te întâlneşti o singură dată cu ele şi le introduci în 
numărătoare, se complică enorm toată operaţiunea. Toate 
planurile verticale ale sferei îmi sunt ocupate... 

Nici Stoian nu era mulţumit. Îşi reluase plimbarea 
nervoasă prin încăpere. 

— Gândeşte-te bine, Muşat! spuse el. Planul orizontal 
este exclus cu desăvârşire? Am auzit despre nişte 
experienţe făcute la Detroit, în alte domenii bineînţeles. 

— Planul orizontal? întrebă Muşat cu un glas care-i 
tremura. Staţi puţin! 

Se ridicase şi el de pe scaun. Îşi imagina din nou sfera. Îşi 
amintea prima întâlnire cu nea Neculai, experienţa pe care 
i-o demonstrase atunci bătrânului. Îşi duse mâinile la 
tâmple. Capul îi vâjiia. Şi deodată se ivi fulgerul. 

— Staţi puţin! repetă el cu altă voce. Am descoperit odată 
din joacă un alt plan posibil în tehnică, în mecano- tehnică. 
Planul înclinat. I-am situat şi unghiul. E acelaşi ca în cazul 
formării curcubeului... 42 de grade... 

— Mi se pare cam hazardat, Muşat. 

— Nu, domnule profesor, e absolut sigur. Imaginea pe 
care v-o formaţi şi care vă nelinişteşte este o simplă iluzie 
optică. Forţa centrifugă mă ajută să rezolv problema 
principală, aceea a răcirii... V-am spus care este specificul 
maşinii a şasea. O relaţie între forţa musculară şi 
contraforţa metalului. Acolo se lucrează din instinct. Nimeni 
nu-mi poate relata secundele exacte ale celor două 
intermitențe. Trebuie să-mi obişnuiesc eu braţul cu ele. Din 
fericire, voi avea un dascăl excepţional, un maistru bătrân; 
îi spunem nea Neculai... 

„Infinitul” înţelese gândul lui Muşat. 

— Sunt convins, dragă Muşat, că şi bătrânul tău va avea 
un ucenic excepţional. Poate că era necesar să treci şi prin 
această şcoală... Să nu uiţi însă principalul: teoria ta 
ştiinţifică. O vreau repede definitivată pentru tipar. Da!... va 
trebui să ne despărţim cu o rugăminte. Până acum te-am 


lăsat liber. Ai plecat în lume ca să determini valoarea unui 
unghi. Am ştiut că o vei determina, am ştiut că va fi o 
valoare excepţională. De astă dată te rog însă ceva, Muşat. 
Te rog să te grăbeşti. Mi s-a dat o misiune foarte grea; mi-a 
încredinţat-o un tovarăş pe care îl stimez şi-l preţuiesc 
foarte mult. Trebuie să organizez cât mai repede un institut 
special de automatică. De aceea te rog să te grăbeşti. Fără 
tine nu mă pot încumeta... 


5 


Muşat era pe peronul gării. Nu vedea nimic. Lumea se 
compunea din nou numai din cifre şi din pretendente la 
cifre. Începeau să-l obsedeze cele 26 de necunoscute. Încă 
nu se gândea la miile de necunoscute care se vor cere 
reidentificate în mecanismul lui după rezolvarea celor 26. 1 
se părea mult mai grea smulgerea acestor 26 de cifre din 
infinitul atât de generos. Se plimba pe peron, şi peste tot nu 
vedea decât cifre. Pe cadranele ceasurilor, pe tăbliţele care 
anunțau plecările trenurilor, pe numerele locomotivelor. Îşi 
aminti brusc şi de cifrele de pe discurile telefoanelor 
publice. Dar chiar atunci o văzu pe Liana în faţa lui. 

— Ştii că te-ai născut din cifre? îi spuse el mirat. 

În momentul acela, şi spuma mării care înconjura 
Cythera era un voal ţesut din cifre. 

O privi mult. Era ea. Îşi recâştigase încet toate 
contururile. Nicio linie nu i se alterase. Îi era însă teamă de 
o halucinație, pentru că simţea cum urcă în el febra 
căutărilor. Îi cuprinse gâtul cu mâinile şi o ţinu departe. Era 
şi ea fierbinte. 

— Am implorat mult hazardul, spuse ea. Mi-a fost teamă 
că vei pleca la altă oră, cu alt tren. Mi-a fost teamă şi că nu 
vei pleca. M-au trimis aici forţe mai puternice, pe care nu le 


pot stăpâni. Mi-a fost teamă că te voi vedea şi nu mă voi 
putea apropia de tine. Cred că am obosit... 

El o ţinea încă de gât în aglomeraţia aceea zgomotoasă. 
Nu era obosită şi avea puterea de a odihni. O privi mult, şi-o 
întipărea ca pentru o odihnă lungă. O aduse încet spre el. 
Avea nevoie şi de amintirea trupului ei de marmură caldă. 
Ea se opunea. Fără voinţă. O aducea el, nu venea ea. 

— Ce s-a întâmplat, Liana? Vreau să aluneci. 

— Nu ştiu... Parcă m-ar umple cineva cu plumb... Vorbeai 
odată de metamorfoze. Se petrec nişte metamorfoze 
ciudate. Mi-am închipuit că eşti tu la telefon. Am vrut să mi 
se spună că nu eşti. Dar nu m-am putut stăpâni, şi ţi-am 
ascultat o clipă vocea. Şi pe urmă am venit. 

îl luă ea de braţ şi-l duse spre tren. El se supuse. 

— Vrei să rămâi numai acolo, în întunericul în care am 
fost o singură dată? 

— Da... răspunse ea. Dacă n-aş fi vrut, nu ne-am fi ascuns 
în întuneric. Tu ştii că nu trebuie să întrebi. Ştii că trebuie 
să mă laşi acolo. De aceea ai venit atunci. 

Şi-o închipui multă vreme undeva în întuneric, în urma 
trenului care spinteca noaptea. 


Capitolul IV 
1 


Nea Neculai nu voia să se înduplece. 

—  Vezi-ţi de treabă, tovarăşe inginer. Ce să cauţi 
dumneata la maşină? Pentru asta trebuie să ai aptitudini... 
Dacă ai face asta de dragul maşinii, aş mai şovăi eu niţel, 
dar aşa, pentru panglicăriile pe care mi le închipui, nu mă 
dau bătut. Nu te lega de maşina a şasea, caută-ţi dumneata 


alta; au venit unele noi la secţia a treia, altele la a doua sunt 
pe cale de ducă, alege de pe-acolo vreuna... Aşa! 

— Nu te pot sili să mă dăscăleşti, nea Neculai. Dar nu din 
vina mea mă voi adresa lui Frăţilă. Vreau să ştiu ce e cu 
maşina a şasea... 

— Hm... Eşti cam vesel matale. Ambiţiile nu mai prind la 
etatea mea. Asta-i una. A doua: dumneata cunoşti maşina 
aceea cum îmi cunosc eu căciula. 

— Pentru că matale nu porţi căciulă, nea Neculai. Nu te- 
am văzut niciodată fără şapcă. 

Nea Neculai îşi aprinse ţigara cu gesturi grave. 

— Eşti prea vesel, tovarăşe inginer. Crezi că eu mă 
prefac, dar să ştii că de data asta te-ai înşelat în calcule... 

— Te prefaci, şi încă fără prea multă dibăcie. Cum poţi 
dumneata să nu asculţi dorinţa unui inginer care nu-ţi este 
indiferent... Şi... Spune drept, nea Neculai! Chiar nu vrei să 
te răzbuni puţintel pe el? Nu simţi, aşa, nevoia să te răsteşti 
şi dumneata din când în când la el? O muştruluială, un 
ghiont... 

— Oi fi eu vechi, dar n-am năravuri vechi, aşa că nu mă 
încălzi cu vorbuliţa. Ce ai dumneata cu maşina a şasea? 

Muşat îi răspunse deschis: 

— Ne ţine în loc, nea Neculai, aşa cum ne ţine în loc toată 
secţia. Dumneata nu vezi că alţii aleargă cu automobilul, şi 
noi abia ne ţinem sufletul biciuindu-ne picioarele? O să 
crape ceva în noi odată... 

— Poate că s-or dubla maşinile, răspunse bătrânul. 

— Ilartă-mă, nea Neculai, dar n-ai spus o vorbă înţeleaptă. 
Dumitale ţi-ar place ca pe lângă scaietele pe care îl ai în 
faţa casei să ţi se mai planteze vreo doi-trei? 

Bătrânul se făcu foc. 

— Maşina a şasea e un scaiete în ochii dumitale? 

— Aşa cred acum, răspunse Muşat. Mi-am dat seama 
prea târziu. Cum să nu fie un scaiete, dacă răneşte braţul 
omului? Parcă ar fi rămas în secţia noastră din preistorie. 

Nea Neculai se făcu stacojiu la faţă. 


— Ai spus o răutate mare, tovarăşe inginer, şi să ştii că 
sunt foarte supărat. Ba greşesc. Sunt îndurerat. Eu ştiu şi ai 
simţit şi dumneata că nu mă pot împotrivi. Dacă vrei musai 
să te faci muncitor la maşina a şasea, ori cu mine, ori fără 
mine tot o să fie pe voia dumitale. Dar n-aş vrea să 
batjocoreşti unele lucruri care pentru noi sunt cum e 
crucea pentru un creştin. Am trăit lângă ele, am crescut din 
ele, ne-am crescut şi copiii din ele. Îmi închipui că mă 
înţelegi. 

Muşat luptă mult ca să-şi învingă emoția. 

— Nea Neculai... Aş putea să mă prefac şi să-ţi spun nu 
ştiu ce vorbe care te-ar îndulci. Nu pot. Nu pot să mă 
strecor pe lângă un adevăr. Faci şi dumneata cum fac cei 
mai mulţi dintre credincioşi. lubeşti, pentru că aşa ai 
moştenit, un obiect, nu ideea divinității. Dumneata iubeşti 
aici o îmbrăcăminte de metal, nu ceea ce se ascunde sub 
această îmbrăcăminte. Nea Neculai! Pe patru roţi se pot 
pune multe lucruri: scheletul unui car, scheletul unei 
căruţe, al unei trăsuri, caroseria unei maşini, cazanul unei 
locomotive. Adevărul nu-l reprezintă îmbrăcămintea, ci 
roata. lar roata e o formulă mecanică, nea Neculai. Aşa e şi 
cu maşina a şasea. Eu ştiu că aplicând o altă formulă mai 
bună s-ar putea naşte o maşină care să facă aceleaşi 
operaţii mai bine şi mai repede. Eu vreau să plec spre un 
anumit loc îndepărtat cu racheta. Dumneata vrei să pleci cu 
avionul, pentru că aşa te-ai obişnuit... Ştii ce faci, nea 
Neculai? Nu ai încredere în omul care a făcut maşina a 
şasea. El a vrut să înlocuiască un burghiu de mână cu 
maşina aceea. Acum vrea să înlocuiască maşina cu ceva mai 
bun. Poate că nu ţi-aş fi spus toate acestea. Tehnica e crudă, 
nea Neculai. Se dezvoltă fără să ţină seama de sentimentele 
omului, de obiceiurile vechi, de melancolia aceea bolnavă: 
„Ehei, pe vremea mea... u Ea e mereu tânără, dar în 
tinereţea ei, în vigoarea ei cuprinde şi o parte din puterea şi 
tinereţea pe care dumneata şi alţii ca dumneata au 
revărsat-o în ea. Eu ştiu, şi poate altădată îţi voi spune mai 


pe larg, cât de mult ai dat dumneata tehnicii într-un anumit 
caz particular. De aceea nu trec peste împotrivirea dumitale 
cu un simplu ordin sau cu o simplă dispoziţie. De aceea nici 
nu te alint cu vorbe false. Pentru că dumneata eşti totuşi un 
om al tehnicii. Te-ai obişnuit însă prea mult cu anumite 
unelte. 

— Ştiu, tovarăşe inginer, şi-mi pare că ţi-am mai spus. 
Ştiu că e necesar să sapi groapa ca să pui sicriul înăuntru, 
chiar dacă în sicriu se află trupul copilului tău. Sapi, n-ai ce 
face. Dar durerea e durere; nu se poate şterge într-o clipă 
cu benzină, cum ne ştergem noi mâinile de ulei... Asta-i... 

— Şi eu ştiu, nea Neculai, de unde vine durerea asta. 
Dumneata nu ţi-ai batjocorit niciodată meseria. Ai crezut în 
ea ca într-un Dumnezeu. Ai slujit-o însă cu anumite unelte... 

— O fi şi asta, oftă nea Neculai. Şi cam când ai vrea 
matale să începi lucrul la maşina a şasea?... 


2 


Muşat împlinise trei luni de ucenicie la maşina a şasea, şi 
nea Neculai era foarte mulţumit de el. 

— Ai braţe sănătoase, tovarăşe inginer, de aceea ai prins 
atât de repede meseria. Dacă te dă cineva afară din slujbă, 
poţi să vii oricând la mine să te angajez. 

— Cum s-ar spune, nea Neculai, îmi dai dovadă de 
calificare. 

— Dacă ai nevoie de hârtie, ţi-o pot iscăli imediat. Nu 
prea are obiceiul comisia să treacă peste vorba mea. 

— De aceea te-am ales pe dumneata, nea Neculai... 
Muşat era vesel. În fiecare după-amiază lucra câte 4—5 ore 
la maşina a şasea. La început oamenii îşi făcuseră cruce şi 
îşi şopteau cuvinte care nu prea l-ar fi mulţumit pe 
inginerul lor. Zvonul ajunsese şi la conducerea uzinei. 


Stupefacţia primelor zile fusese lecuită de o remarcă a 
inginerului-şef. 

— Mi-am închipuit eu, spusese acesta. Trebuia să-şi caute 
şi el ceva de lucru. N-a mişcat un deget în atâţia ani, şi ca să 
nu rămână în urmă s-a legat tocmai de maşina cea mai 
complicată. Vrea să ne facă un fel de concurenţă, tovarăşe 
Petrescu. Numai că şi-a ales greşit obiectul şi stilul de lucru. 
În tehnică trebuie să pleci de la formulă, nu de la practică. 
Formula i-ar fi arătat că maşina aceea trebuie ocolită. Dacă 
ar fi fost posibilă modernizarea ei, am fi găsit-o în destule 
publicaţii de specialitate până acum. Câţi nu şi-au bătut 
capul s-o schimbe, şi s-au văzut nevoiţi să renunţe! 

Muşchii lui Muşat se obişnuiseră cu intermitenţele de la 
maşină. Pasiunea şi atenţia cu care lucra îi transformaseră 
maşina într-o unealtă familiară. Parcă mânuia un creion. Îşi 
cronometra fără încetare mişcările. Nota potolirea mişcării, 
întărirea rezistenţei, tresărirea instinctivă a muşchilor 
braţului, opoziţia dură a metalului. Ritmul începea să 
capete valori. Mai întâi confuze, apoi din ce în ce mai 
limpezi, mai aproape de exactitate. Ştiuse de la început că 
frecvenţa mişcării nu va fi egală. Erau diferenţe sensibile de 
pătrundere şi de durată de la o mişcare la alta. Rezultau 
segmente distincte. Determinarea valorii lor se cerea făcută 
cu precizie absolută. Putea să transforme, numai pe baza 
calculelor făcute până atunci, maşina a şasea într-o maşină 
automată. Ar fi funcţionat fără întrerupere sub 
supravegherea unui singur muncitor care n-ar fi avut 
altceva de făcut decât s-o alimenteze cu materiale şi s-o 
debaraseze de piese. Pentru integrarea ei într-un mecanism 
cuprinzător, general, în acea uzină sferică, automată pe 
care o proiectase el, se cerea însă determinarea duratei 
intermitenţelor fără niciun risc de eroare. Cea mai mică 
neregularitate ar fi destrămat țesătura de păianjen pe care 
o constituia sfera lui, i-ar fi împleticit mişcările, ar fi 
imobilizat-o. De aceea nu se grăbea. Ecuația trebuia 
rezolvată până la cele mai neînsemnate zecimale. Nota 


mereu rezultatele observaţiei pe un carnet, făcea medii 
generale, experimenta noi mişcări la maşină, extrăgea noi 
date, unele cifre începeau să se repete tot mai des; în lanţul 
ecuaţiei se înscriau tot mai multe cunoscute. Se apropia 
momentul rezolvării integrale. Se întrema la orizont obsesia 
planurilor înclinate. Muşat voia să introducă în sfera lui opt 
puteri, egale fiecare în valoare cu maşina la care se 
calificase. Avea nevoie de opt unghiuri care să cuprindă 
volumele mici, înclinate, ale celor opt maşini, care să ofere 
siguranţă şi spaţiu mişcării perpetuu dezvoltate de ele. 
Încerca să traseze prin țesătura aceea fină 16 laturi de 
dimensiuni reduse, din care să erupă disciplinat puterea 
mărită de opt ori a maşinii a şasea. Matematica recurgea 
iarăşi la ajutorul geometriei. În sfera aceea, în ideea ei, se 
întâlnea în fiecare clipă geometria plană şi geometria 
analitică. 

Muşat îşi consulta în fiecare zi reacţiile musculare la 
maşina a şasea. Se apropia de rezolvarea definitivă a 
ecuaţiei. Fiecare tresărire a muşchilor era urmărită pe 
cronometru. Cifrele se repetau tot mai des, mereu aceleaşi 
pentru fiecare intermitenţă. Nu mai calcula. Verifica 
rezultatele. Cele 26 de necunoscute erau cifre precise. 
Cercurile care le înconjurau şi care confirmau repetarea lor 
în experiment se înmulţeau enorm. Zeci de cercuri, sute de 
cercuri. Riscul unei erori se îndepărta. Maşina a şasea în 
noua ei putere se apropia de sferă. Tânărul era uluit. 
Timpul pe care i-l ceruse integrarea ei era exact timpul 
mediu în care integrase celelalte maşini. Parcă era sub 
imperiul unei legi mecanice necunoscute. 

Aburel îl găsi pe Muşat la maşina a şasea. Era într-o 
după-amiază. Se apropia seara. 

— Tot nu i-ai descifrat tainele? îl întrebă Aburel. 

— Cred că da, răspunse Muşat. Automatizarea ei e o 
simplă problemă de tehnică, de confecţie. 

— Ai rezolvat cele 26 de necunoscute? Şi pe mine m-a 
pasionat odată problema asta. Am renunţat însă, pentru că 


nu i-am putut găsi corespondenţa materială. 

— Ştiu, spuse Muşat. Maşina aceasta nu poate fi 
automatizată decât mărindu-i-se puterea. lar dacă i se 
măreşte puterea, trebuie situată într-un alt spaţiu, într-un 
alt plan. 

— Te gândeşti la multiplicarea ei? Eu m-am speriat când 
am ajuns la această întrebare. Mi s-a părut o imposibilitate. 
De aceea n-am mai căutat să rezolv cele 26 de necunoscute. 

— Şi eu am pâăţit la fel, zise Muşat. Am considerat din 
capul locului problema irezolvabilă. Parcă era scrisă într-o 
limbă pe care n-o puteam înţelege. Am căutat însă un 
dicţionar, o gramatică şi am început să bâjbâi. Acum citesc 
destul de bine. 

Aburel îşi aminti o convorbire veche, care stârnise o 
replică vehementă din partea Elenei. Îşi aminti şi Muşat. 
Zâmbiră amândoi în acelaşi timp. 

— Se pare că în literatura tehnică formula aceea nu e cu 
totul imposibilă, spuse Aburel. Am venit pentru altceva la 
dumneata. Acum însă trebuie să-ţi ascult toate amănuntele. 
Sunt şi foarte curios să-ţi aud soluţiile pe care le-am căutat 
zadarnic. 

Muşat făcu un gest de retragere. 

— Nu încă, dragă Aburel. Maşina a şasea e un segment 
pe cale de determinare dintr-o linie mai mare. Vreau să 
trasez mai întâi toată linia. Pregăteşte-te însă pentru o 
surpriză. 

Numai din formularea zgârcită a inginerului îmbrăcat în 
salopetă, Aburel înţelese că Muşat pregăteşte o lovitură. 
Văzându-l în defensivă, renunţă să ceară amănunte. 

— Mai ai mult de lucru aici? întrebă el. 

— Nu! Pentru astăzi am terminat şi am impresia că am 
terminat pentru foarte multă vreme, dacă nu pentru 
totdeauna. 

Era foarte optimist, era vesel. Matematica îl servise ca 
întotdeauna cu fidelitate. Îi răspunsese precis la întrebări. 


Nu se strecurase nicio eroare în răspunsuri. Uitase să pună 
însă o întrebare foarte simplă. 


3 


Muşat şi Aburel se re trăseseră la clubul uzinei. Stăteau 
la o masă de şah, cu figurile aranjate în poziţie de începere, 
dar niciunul nu făcuse vreo mişcare şi nici n-avea de gând 
să facă. Erau preocupaţi de alte treburi. 

— Eu nu mă liniştesc niciodată când joc şah, spuse Muşat. 
Mai degrabă mă enervez. Ştiu că albul trebuie să câştige 
întotdeauna partida dacă joacă perfect şi caut zadarnic 
mişcările perfecte. Sunt convins că într-un timp foarte scurt 
cibernetica va lichida şahul. 11 vom învăţa la şcoală ca 
limba latină pentru a ne disciplina logica. 

Aburel încuviinţa în tăcere. Trăia un sentiment nelămurit 
de jenă. Voia să redeschidă subiectul unei discuţii pe care 
Muşat o respinsese altădată. Se uita la tabla de şah. Într-un 
gest de curaj, mina lui mută pionul din faţa damei. 

— Mi se pare că eu am piesele albe, spuse Muşat râzând. 

— Nu-i vorba de asta, răspunse el jenat. Mă gândesc la 
aceeaşi problemă... Ştii că au început cursurile la institut. 
Mă străduiesc să fac tot ce se poate dar nu-s convins că voi 
ţine pasul. Crede-mă că nu e o formalitate. Aş vrea să te 
ocupi tu de catedră. Măcar în acest prim an. 

Muşat îi reteză orice elan: 

— Nici eu nu ţi-am răspuns formal data trecută. Îmi este 
cu neputinţă. Nu pentru că m-aş feri de greutăţi sau aş 
desconsidera cursul. Pur şi simplu nu am timp. 

— Nici acum, după ce ai terminat cu maşina? 

— Cu atât mai mult acum, dragă Aburel. De altfel, cred că 
stagiul meu se apropie de sfârşit. Nu observi că sunt vesel? 
Îţi voi da multă bătaie de cap şi-ţi voi provoca multe nopţi 


de insomnie. Mi-e teamă să nu-mi răspunzi şi tu cu aceeaşi 
monedă. 

— Teamă?! se miră Aburel. Atunci, trebuie să mă aştept 
la ceva care iese din comun... Nu! Nu vreau să te forţez să- 
mi dezvălui mai devreme decât crezi tu tainele. S-ar putea 
să ai şi tu o surpriză... Dar mai întâi vreau să revin la 
problema care nu te preocupă, pe care o excluzi din câmpul 
preocupărilor tale. Până acum ţi-am spus numai ceea ce am 
crezut eu. Eşti singurul om care ai putea să conduci 
catedra... Cu asta am terminat intervenţia personală... Am 
cerut însă ajutorul Politehnicii din Bucureşti. Am avut 
curajul să vorbesc şi cu academicianul Stoian. El mi-a spus 
să apelez la tine... 

— Imposibil! îl întrerupse Muşat. Nu putea să spună 
lucrul acesta. lartă-mă, Aburel, dar nu te cred. 

Aburel se înroşi. 

— Nu-ţi comunic niciun neadevăr. Îţi reproduc cuvintele 
lui. „Nu-l aveţi acolo pe Muşat? mi-a răspuns el. Încercaţi 
să-l atrageţi. Poate că-şi va face timp...” 

— Nu se poate, se răzvrăti Muşat. El ştie doar cât am de 
lucru. Mă ocup tot de matematică, Aburel. Infinit mai mult 
decât mi-ar cere un curs. 

Aburel încerca să-şi amintească ceva. 

— Stai puţin! Poate am interpretat eu greşit vorbele lui. 
L-am întrebat dacă n-ar putea să ne ţină câteva cursuri 
speciale. Da! Acum îmi dau seama. Răspunsul lui fusese 
provocat de întrebarea mea. Nu mi-a răspuns în general. 

Muşat înţelese, dar nu se hotărî. 

— Şi în aceste condiţii îmi va fi foarte greu. Am un obicei 
prost, sau bun, dragă Aburel. Când mă obsedează o 
anumită problemă, îmi este absolut imposibil să mă mai 
gândesc la altceva. Dacă mă preocupă un 3, nu pot să văd 
decât 3, nici măcar pe 3,00001 nu pot să-l văd alături. 
Înţelegi? Pur şi simplu uit orice altceva. Pot să stau cu tine 
la masă şi să nu te văd, să nu te aud. Vrei să-ţi fac o 
mărturisire? Poate e un lucru trist. Şi la mama m-am gândit 


foarte rar, cred că şi un orfan şi un bastard s-ar fi gândit 
mai mult la părinţii lui decât m-am gândit eu. Nu m-am 
gândit nici la... Poate că sunt un om crud, nu ştiu. Pentru că 
uitările acestea nici măcar nu-mi aduc regrete. Lumea 
acelui 3 mi se pare atât de bogată; mă îmbracă peste tot, 
nu-mi lasă niciun loc descoperit, nu simt niciun gol, Aburel. 
E adevărat că mă simt... nu ştiu cum să-ţi dau imaginea 
plastică... Am o senzaţie precisă... Nu, nu senzaţie, 
altceva... Cum să-ţi spun? Oriunde trăieşti respiri, nu? În 
jurul tău e aer. Dar nu-l cauţi niciodată. E o prezenţă atât 
de firească, încât nu te mai preocupă. E ceva dat, o realitate 
generală. Ţi s-ar părea inutil să spui: „Respir, respir! În 
jurul meu e aer”. Nu te gândeşti niciodată la aşa ceva. O 
asemenea stare am şi eu. Simt în mine, în jurul meu, 
oamenii la care nu mă gândesc. Şi pe cei pe care-i cunosc, 
şi pe cei pe care nu-i cunosc. Pe toţi, Aburel. Mai mult. Îi 
simt în acel 3. Nu caut cifra, n-o desenez ca să-mi admir 
caligrafia. Ştiu că în adevărul ei sunt prezenţi toţi oamenii. 
Poate că în primul rând cei pe care-i iubesc, dar şi ceilalţi, 
Aburel. De aceea mă subjugă atât de mult, definitiv, 
pasiunea aceasta, de aceea pot să uit totul fără regrete, de 
aceea pot să văd, dacă este nevoie, ani întregi una şi 
aceeaşi cifră şi să cânte în mine, văzând-o, toate odele şi 
bucuriile lumii. Pentru că scot aceste cifre de undeva din 
nişte tenebre. Înţelegi? E o fâşie de beznă undeva. Nu ştii 
nimic: număr, mărime, ordine, funcţie. E o fâşie informă, o 
cantitate  nestabilită de întuneric. Şi dintr-o dată, o 
transformi într-un 3, îi dai o valoare sigură, îi comanzi să-şi 
ia locul într-o formulă. Apoi, cu formula aceea poţi să 
construieşti o sferă în care va putea să încapă odată o 
întreagă uzină, din care se vor prăvăli valori necesare 
pentru toţi oamenii... Am vrut să-ţi spun altceva şi ţi-am 
vorbit despre pasiunile mele, despre pasiunea mea... 

În tăcerea care urmă, Aburel îşi aminti câteva discuţii 
vechi. O satisfacţie adâncă, o adevărată bucurie îl cuprinse. 


— Ştii la ce mă gândesc, Muşat? Am sentimentul straniu 
că aceste fraze cuprind toată viaţa ta. Am simţit suflul vieţii 
tale, aşa cum citind o carte nu trebuie să-l cauţi pe autor 
printre eroii ei. Il găseşti în suflul cărţii, în generozitatea 
sau în cruzimea cu care te învăluie acest suflu. În lumina 
sau în întunericul pe care ţi-o inspiră acest suflu. M-ai 
îmbogăţit cu o bucurie caldă şi adâncă. Te-am simţit mai 
demult, dar acum te-am găsit cu adevărat... Am discutat 
despre tine în comitetul de partid. Noi am dori foarte mult 
să te integrezi în rândurile noastre, pentru că de fapt faci 
parte din ele... Dar nu asta am vrut să-ţi spun. N-am vrut 
să-ţi spun numai asta. Am mai întâlnit un om în sufletul 
căruia te-am găsit exact aşa cum eşti în sufletul meu. 

— Îl ştiu, spuse Muşat emoţionat. Îl iubesc şi eu foarte 
mult... Suntem amândoi într-un conflict aprig, Aburel. De 
câţiva ani de zile. El ar vrea să mă oprească într-o grădină 
veche, în care a plantat fiecare floare, fiecare pom cu 
mâinile lui, şi uneori cred că face asta ca să mă ştie în 
siguranţă, ca să nu mi se întâmple nicio surpriză neplăcută 
în viaţă. Şi eu vreau să-l ameţesc, ducându-l cu o rachetă 
cosmică în spaţiile interplanetare. Şi ştii ce este ciudat? 
Fără zborul mâinilor lui, fără să calculez acest zbor, m-aş fi 
obişnuit poate mai greu cu ideea zborului în spaţiul 
cosmic... Mi-ai dat o mare certitudine, dragă Aburel, cu 
vorbele tale, m-ai întărit atât de mult, incit nu ştiu dacă voi 
avea timp să mă gândesc la cursuri... 

Aburel nu mai insistă, li răspunse printr-o tăcere, care 
aproba răspunsul. 

Ajuns acasă, Muşat aruncă într-un raft un carnet în care 
se afla rezolvarea ecuaţiei. Nu mai avea nevoie de el. 
Cifrele i se întipăriseră în memorie. Trebuia să facă din ele 
o parte integrantă a sferei. Să le găsească o ordine precisă 
în imaginea globului de metal. Adică trebuia să 
reconstruiască sfera, să-i complice  ţesăturile, să-i 
împlinească toate spaţiile. Anotimpul, lucrurile, amintirile 
deveneau din nou asemeni aerului. 


Capitolul V 
1 


Cei trei inventatori în biroul inginerului-şef se întâlneau 
mai rar în ultima vreme: o dată pe săptămână, uneori chiar 
o dată la două săptămâni. Proiectul lor era aproape gata. 
Trebuiau suprapuse, teoretic, cele două mecanisme: 
principiile ideale din publicaţie şi principiile maşinii oare 
urma să fie înlocuită. Şi Cerbu, şi colaboratorii lui: Petrescu 
şi Aburel, erau convinşi că trecuseră hopurile cele mai 
grele. Mecanismul viu din uzină trebuia să se supună 
mecanismului ideal, trebuia să se concentreze în formula 
simplificată a acestuia. 

— Sper că săptămână viitoare, spuse Cerbu la 
terminarea şedinţei de lucru, vom veni fiecare cu soluţia 
cea mai potrivită. E bună ideea dumitale, tovarăşe Petrescu, 
să căutăm independent soluţia; e bună gândindu-mă la 
rezultatul final. Sint convins că vom găsi toţi aceeaşi 
rezolvare; va fi ca un numitor comun într-o fracțiune... 
Vineri vom serba, poate, triumful teoretic al colaborării 
noastre. 

Se despărţiră veseli; Cerbu îşi amintea câteva cuvinte 
pierdute, fără strălucirea cuvenită, în acea discuţie tehnică: 
„Va fi ca un numitor comun într-o fracțiune...” Unde-i era 
criticul, unde-i era enciclopedia care să-i înaripeze fraza? 
Câte asemenea vorbe nu irosise până atunci, fără ca măcar 
el să aibă conştiinţa valorii lor! 

Apropierea succesului îl înfiora pe Cerbu. Prietenii lui 
vechi îl găseau schimbat. De multe ori le evita prezenţa, se 
retrăgea la o masă, singur, cădea în meditații profunde, 
privea totul ca prin ceaţă, iar valurile ceţii aveau darul să se 


supună oricăror plăsmuiri. Îl ajutau la aceasta şi paharele 
dese de whisky, care-i înviorau fantezia. Câteodată se 
pomenea trist. Se gândea în acele clipe la prietenii lui care- 
şi rataseră viaţa, într-un necunoscut alcătuit din vini şi 
femei. Poate şi din cântece, ca să-şi reprezinte întreg titlul: 
Wein, Weib und Gesang. Ei nu tremuraseră niciodată la 
fiorul geniului, nu ştiau ce înseamnă acea căldură care face 
capul să vâjâie, care te trezeşte în mijlocul nopţii leoarcă de 
sudoare, care te face să vezi lumea printr-o ceaţă docilă, 
emanată de propriii tăi pori. Oamenii trăiesc în ceața aceea. 
Pentru că vrei tu. O arunci ca nişte voaluri asupra lor, 
îndepărtându-i sau apropiindu-i, iar voalurile le colorezi 
cum vrei tu: în tonuri triste sau vesele. Prin asta te 
deosebeşti de ei, pentru că în singurătatea de la masa ta le 
hotărăşti destinul. Ai putea să-i acoperi, să-i ştergi sau să le 
defineşti şi mai bine contururile, şi ei nu ştiu nimic. Uneori 
se uită şi el la tine ca printr-o ceaţă, şi probabil că în clipa 
aceea îţi simt geniul. Din izolarea ta, din încetineala cu care 
îţi sorbi paharul, din privirile tale, care urmăresc cu atâta 
gingăşie sau profunzime fumul albastru al ţigării (păcat că 
nu e un Chesterfield sau un Viceroy!), din gesturile leneşe, 
superioare cu care îţi încrucişezi braţele. Nu se poate să nu 
simtă câte gânduri îţi pot trece prin minte, cât de simplu ţi- 
ar fi să opreşti o singură idee şi să le-o dăruieşti. Dar oare 
câţi ar fi demni de un asemenea bacşiş? (Pardon! 
pourboire... dar tot n-ar înţelege ei...) Oare cum i s-ar putea 
strecura chelnerului un zvon despre fiorul care te străbate? 

Cerbu îşi îmbogăţea necontenit meditaţiile izolării lui, 
parcurgea cu capul sus culoarele Academiei, răspunzând 
binevoitor la saluturile confraţilor, dar nu reuşea cu niciun 
chip să rezolve problema celor două mecanisme. Crezuse 
că se vor confunda printr-o simplificare firească, aşa cum 
„dumneavoastră” se poate concentra în „dvs” păstrându-şi 
noţiunea şi înţelesul. Literele mecanismului ideal erau prea 
puţine, cuvântul era prea mic pentru a încăpea într-însul 


literele mecanismului real. Unul avea prea puţine litere, 
celălalt avea prea multe. Nu se suprapuneau. 

Inginerul-şef era neliniştit, nervos, asemeni geniului 
agitat de căutări febrile; împrăştia spaimă în jurul său (câţi 
nu-l înzestrau, poate, în acele momente cu ideea unei 
invenţii diabolice, capabilă să distrugă într-o clipă Planeta!), 
dar după câteva zile îl cuprindea mila pentru bieţii muritori 
de rând, aşa că renunţa la căutări. Era şi absurd să-şi 
piardă vremea cu fleacuri pe care le-ar fi găsit orice student 
în manualele din servietă. Comanda un nou pahar de 
whisky, şi după zece minute dădea voie lumii să se apropie 
de el prin ceața subţiată. 

Vineri la întâlnirea de lucru, era singurul om vesel. Îşi 
primi colaboratorii cu glume şi râsete. Întunericul de Pe 
faţa lor se risipi. Albia aşteptau să-i audă rezolvarea, Pentru 
că ei nu izbutiseră s-o găsească. Şi cum nimic nu Se pierde 
în acest univers, după câteva clipe chipul lui Cerbu se 
umplu parcă de funingine. Nu era numai neliniştit. Era şi 
furios. De ce aşteptaseră să găsească el soluţia? Şi cum 
puteau să fie atât de senini în faţa lui? îi Privea cumplit de la 
birou. Făcu o mare sforţare pentru a nu striga la ei: 

— Am avut convingerea că nu veţi veni fără rezolvarea 
problemei. Eu am fost ocupat, m-am gândit la un proiect şi 
mai temerar, la care aş fi ţinut să vă asociez din nou, am 
lăsat această problemă simplă în sfera dumneavoastră (iar 
îi veni în gând ideea relaţiei „dumneavoastră= dvs”) de 
preocupări. Sunt extrem de uimit de nepăsarea cu care 
priviţi finalul colaborării noastre Şi poate începutul unei 
noii colaborări... 

— Noi am sperat că o veţi găsi dumneavoastră... spuse cu 
oarecare surprindere Petrescu. 

— lar „dumneavoastră”! se enervă Cerbu. Altădată iubise 
mult cuvântul. Acum îl scotea din sărite. Îl întrerupse brusc 
pe Petrescu: 'Tovarăşe Petrescu, tovarăşe Aburel! Lucrăm 
de-atâta timp împreună... Putem să renunţăm o dată pentru 


totdeauna la acest enervant „dumneavoastră”. Eu spun 
„dumneata”, spuneţi la fel şi... şi voi. 

Era să spună şi el dumneavoastră, dar se oprise la timp. 
Era mulţumit de formula găsită, dar deodată descoperi că şi 
această formulă putea fi concentrată în „d-ta”. 

— Şi dumneata (silabisi cuvântul, de teamă că l-ar putea 
concentra), tovarăşe Aburel, tot fără nicio soluţie ai venit la 
întâlnirea noastră? 

Aburel era prea obosit ca să mai observe nuanțele din 
vocea inginerului-şef. 

— Am impresia că problema mă depăşeşte. Cel puţin din 
punct de vedere teoretic. Nu reuşesc să-i aflu dezlegarea. 
Am căutat-o în toate combinaţiile posibile. Nu ştiu dacă am 
dormit două ore pe noapte. Toată săptămâna nu m-am 
gândit la altceva. Am neglijat şi câteva probleme importante 
de producţie. Pentru că şi la birou m-a obsedat... Nu ştiu. 
Sunt incapabil s-o rezolv. Şi nu spun aceasta într-un 
moment de furie. Mi-e teamă să nu se fi strecurat undeva o 
eroare. Nu în amănunte. E imposibil. Am verificat totul. 
Poate că am raportat greşit un principiu. 

Cerbu era gata să sară asupra lui. Din fericire, nu dădu 
glas furiei. 

„Cum îndrăzneşti să spui aşa ceva, imbecilule? striga el în 
gând. Vrei să ţi-o arăt în carte? De ce nu mi-am găsit alţi 
colaboratori! Vina este a mea. A mea, a mea, a mea! Numai 
a mea. Eu v-am ales. Puteam să mă asociez cu Racoviţă şi 
chiar cu Muşat. M-am gândit că-mi întăresc poziţia luându- 
vă pe voi, în loc să-mi închipui că asociindu-mă cu altcineva 
v-aş fi putut dobori imediat după succes pe amândoi. Eu 
sunt singurul vinovat... Să nu dramatizez. Poate că nu e 
pierdută partida...” 

— Foarte, foarte trist! spuse el cu voce tare. E adevărat 
că nu m-am preocupat cu toată atenţia, că n-am dat tot 
interesul... 

Îşi înghiţi însă ultimele vorbe. Îşi aminti că nici el nu 
găsise, nu o soluţie posibilă, dar nici măcar o idee oare să-l 


ducă spre o soluţie. Se hotări totuşi să le dea curaj: 

— Poate că nu trebuie să căutăm rezolvarea în teorie. 

Câte lucruri, care nu pot fi imaginate teoretic... Câte 
obiecte... 

Cerbu nu prea ştia ce vrea să spună. Făcu un mare efort 
ca să nu se mai bâlbâie. 

— Eu cred, continuă el cu glas ferm, că am putea să 
lăsăm rezolvarea pe seama practicii. În mod sigur, 
construcţia maşinii va rezolva această problemă... 

— Dar e antiştiinţific! se revoltă Aburel. Ar fi egal cu a 
pune bază pe forţele unui smintit. Poate că m-am exprimat 
cam dur. Putem noi să dăm în producţie un mecanism când 
mu ştim piesele din care se compune? Ce dăm în producţie? 

— Invenţia este clară, domnule Aburel! strigă Cerbu. Un 
mecanism oarecare nu ne poate ţine în loc! Suntem doar 
trei oameni care am simţit maşina în degetele noastre; nu 
ne-am putut înşela toţi trei. Nu e o iluzie tehnică. Am putea 
să ne imaginăm că este luată dintr-o publicaţie. Şi atunci tot 
cu scepticism am privi-o? Atunci am îngenunchea în faţa ei 
şi am da-o imediat în producţie. Eu am un principiu. Fiecare 
invenţie tehnică la care mă gândesc orice-ar fi, eu mi-o 
închipui în paginile unui manual. De aceea am încredere în 
îndrăzneală. Încercaţi să priviţi şi... şi voi astfel lucrurile. 

— Simplificarea exterioară şi chiar simplificarea de 
ansamblu mi s-au părut extraordinare şi foarte limpezi, 
recunoscu Petrescu. Să ştiţi că şi eu m-am chinuit mult în 
ultimele zile. Fără niciun rezultat. Dacă nici dum... 
dumneata n-ai reuşit... atunci, poate că s-a strecurat intr- 
adevăr undeva o eroare grosolană, atât de mare incit ne 
scapă. Am discutat mai înainte şi cu tovarăşul Aburel. 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, se înfurie Cerbu. Vă dau însă 
cuvântul meu de onoare că invenţia nu este o aiureală. Este 
absolut sigură. Am impresia că am publicat-o undeva; o văd 
în toate amănuntele ei, parcă ar fi pe paginile unei reviste. 
Dum... Voi nu înţelegeţi încă stilul meu de gândire... Este 


absolut exclusă orice eroare... Prin urmare, nu aţi reuşit să 
găsiţi soluţia! Acesta este adevărul! 

— Dar nici dumneata n-ai găsit-o, îi răspunse Abureli. 
Ceea ce mă miră pe mine este însuşi faptul că o căutăm. 
Trebuia să ne apară limpede de la început. 

— Şi mie mi s-a părut la fel, întări Petrescu. Eu mă 
aşteptam să fie un fleac... 

Cerbu se sculă în sfârşit de la birou. În altă situaţie, ar fi 
abandonat imediat invenţia. Era însă convins de adevărul 
ei, şi mai ales îi venea greu să părăsească dintr-o dată 
construcţia pe care o ridicase cu atâta energie şi încredere 
înăuntrul său. Se dăruise unui schelet nou, oare-l ţinea prea 
înalt şi prea drept ca să-l abandoneze cu atâta uşurinţă. 

— "Totuşi, nu putem renunţa! spuse el cu o voce atât de 
gravă, în-cât şi-l închipuia pe Galileu întorcându-se în 
groapă. Ne vom... adică nu trebuie să ne lăsăm doborâţi de 
primul obstacol. Dacă la prima suflare de vânt ar fi fugit 
înspăimântați toţi inventatorii, n-am mai fi avut azi 
paratrăsnete împotriva vijeliilor! 

Se opri şi el, uluit de frumuseţea frazei. Căuta avid 
admiraţia colaboratorilor. Cei doi ingineri erau însă 
preocupaţi de altceva. Nici nu-i auziseră cuvintele. 
Înnegreau hârtiile cu socoteli. Veni mai aproape de ei şi 
repetă celebra frază: 

— Dacă toţi inventatorii ar fi fugit înspăimântați la prima 
suflare de vânt, n-am fi avut astăzi paratrăsnete împotriva 
uraganelor! 

Se aşeză apoi la birou, felicitându-se în tăcere pentru 
corecturile pe care le făcuse. Se străduia chiar să găsească 
o expresie şi mai impresionantă gândului său înaripat. 


Muşat îl găsi pe Aburel foarte trist şi descurajat. 

— Dacă aş avea putere, ţi-aş porunci să fii vesel, îi spuse 
el. Nu poţi nici măcar să te molipseşti de la mine? 

Era spre seară, dar faţa lui Muşat arăta ca a unui tânăr, 
dimineaţa, sculat după un somn lung, odihnitor, îmbăiat şi 
bărbierit. Şi privirile îi erau senine, vesele. 

— Nu pot să dorm de câteva nopţi, îi răspunse Aburel. 

— De câteva nopţi? râse Muşat. Dacă n-ai dormi de 
câteva luni, poate că ai arăta ca mine. Vreau să te 
pregătesc pentru o veste pe care eu o cred foarte bună. 

Abia atunci observă Aburel pachetul voluminos pe care 
Muşat îl pusese pe măsuţa din faţa biroului. 

— Ţi-ai terminat opera? întrebă el. După grosime, parcă 
ar fi destinată aprobării directorului sau inginerului-şef. În 
orice caz, te felicit cu anticipație. Te întreb totuşi foarte 
serios: nu crezi că ar fi mai bine să o prezinţi întâi lui 
Cerbu? 

— În ce sens „mai bine”? se miră Muşat. 

Aburel era încurcat. Exista poate şi o fărâmă de invidie în 
starea lui. Dar nu aceasta îl neliniştea. 

— Cum să-ţi explic?... începu el. Înginerul-şef e cam 
pedant în asemenea situaţii. Ţi-ai putea crea fără să vrei un 
adversar. De ce să treci peste el? Nu mă gândesc că aş 
putea fi acuzat de neprincipialitate. Dar nu crezi că eo 
chestiune elementară de disciplină să discuţi mai întâi cu 
el? 

Muşat îşi privea prietenul cu uimire. 

— Poate că ai dreptate, dragă Aburel. Din nefericire, nu 
pot să mă contorsionez. În orice altă situaţie m-aş fi dus cu 
proiectul meu la inginerul-şef... De fapt nu în orice altă 
situaţie. Dacă aş avea convingerea că e capabil să înţeleagă 
ceva din ceea ce se află aici, m-aş duce la el. Dar pentru a 
îndeplini o simplă formalitate... Parcă m-aş duce gol, 
dezbrăcat în faţa cuiva. Nu pot... Ce să-i spun? Să-i văd 
privirile de copil întârziat? Să-i văd aerele cu care caută să 
se umile? 


— Îl condamni prea aspru, Muşat. Ştiu că aţi avut de 
câteva ori neînţelegeri... dar nu eşti tu la nivelul omului 
care îşi anulează semenul din cauza unui conflict oarecare, 
chiar dacă nu a provocat el acel conflict. 

— Din cauza aceasta crezi că-l evit? E o copilărie. Nu ştiu 
cum ai putut să ajungi la această. Impresie. Cerbu este un 
nevinovat, dragă Aburel, un matur care-şi mai aminteşte 
poate tabla înmulţirii, dar care este incapabil să extragă o 
rădăcină pătrată şi să se uite în tabelele de logaritmi... De 
ce te uiţi aşa? Crezi că hiperbolizez? Ignoranţa lui e de 
dimensiuni groteşti, dragă Aburel. Singura lui calitate este 
îndrăzneala de a se pironi în scaunul pe care-l ocupă... 

Aburel avea senzaţia că se află sub un duş rece, de 
gheaţă. Dar nu ca un om care face baie. 1 se părea că este 
îmbrăcat, şi apa se scurge pe el prin toate cusăturile 
hainelor. 

— Totuşi, exagerezi! avu el putere să se împotrivească. 
Îmi dau seama că uneori vorbeşte în el rutina, îl simt şi 
atunci când vrea să fugă de răspundere... Dar am lucrat cu 
el împreună, dragă Muşat. Colaborez cu el şi cu Petrescu la 
o invenţie. l-am întâlnit idei, i-am verificat formule, i-am 
văzut concepţiile pe hârtie, foarte ingenioase, foarte 
îndrăzneţe. Nu caut să-l apăr, îţi exprim pur şi simplu un 
adevăr... 

Muşat ridică din umeri şi mai nedumerit. 

— Nu ştiu... Mă înspăimânţi. Înseamnă că am comis una 
din cele mai mari nedreptăţi... Dar e cu neputinţă, Aburel. 
Şi eu am discutat cu el, mai demult; nu pot totuşi să cred că 
de atunci s-a specializat în mecano-tehnică. Ştiu eu?... Un 
lăutar îmbrăcat în frac agitând un Stradivarius şi ciupind 
coardele cu ochii închişi te poate vrăji uneori. Chiar 
auzindu-l cântând o romanţă sau o baladă, sau o temă dintr- 
un concert. Ascultă-l însă în întregime, de la început până la 
sfârşit, fii atent cum umple cadenţele, caută-i sonoritatea 
interioară... Mie mi s-a părut ridicol. Masca îi era aşa de 
largă şi-i atârna atât de jos, că-i scotea şi mai sigur în relief 


trăsăturile adevărate. Poate că şi-a prins-o mai bine cu 
elastic şi a reuşit să te inducă în eroare. Nici măcar n-a 
protestat când i-am spus că nu ştie nimic. 

— Şi tu mă înspăimânţi, îi răspunse Aburel. Ştiu că nu 
faci afirmaţii hazardate. Trebuie să mă reculeg. Poate că şi 
tu trebuie să faci acelaşi lucru. Şi ca să-ţi vin în ajutor, îţi 
repet că e autorul principal al unui proiect extraordinar. El 
l-a conceput şi i-a descoperit cele mai de seamă principii. 
Dacă nu ne-am fi împotmolit într-un anumit loc... Stai! 
Problema care ne ţine în loc e în ultimă instanţă o problemă 
de fizico-matematică. Poate ne ajuţi tu la soluţionarea ei. 
Nu-ţi cer prin aceasta să ne faci tu calculele. Găseşte-ne 
formula de sinteză... 

— Dragă Aburel, până vă daţi voi verdictul, am destul 
timp liber. M-am gândit chiar să pregătesc câteva cursuri la 
institutul vostru. Îţi stau la dispoziţie pentru orice 
problemă. Numai să fiu capabil... numai să... numai să fie o 
problemă... 

Aburel scoase dintr-o servietă câteva file, care conţineau 
datele problemei. Începu apoi să-i explice lui Muşat despre 
ce este vorba. Acesta nu-l asculta. Privea cu atenţie foile 
împrăştiate pe masă. Aburel îl văzu cum închide ochii şi 
încremeneşte încercând parcă să-şi amintească un anumit 
lucru. Eforturile lui erau vizibile. Îşi încordase şi pumnii. 
Revăzu iarăşi paginile cu atenţie Şi iarăşi îşi chinui 
amintirile. 

— Imposibil! se înfurie el. Nu ştiu ce se întâmplă cu mine. 
Eram convins că am o memorie bună. Extrem de rar uit 
cifrele şi mai ales formulele, chiar dacă reprezintă cazuri cu 
totul particulare. Problema îmi este foarte cunoscută, dragă 
Aburel, şi cu toate acestea, nu pot să-mi amintesc de unde. 
Imposibil! Cred că identitatea e numai aparentă. Cândva 
am întâlnit o problemă asemănătoare... Unde? Unde? 
Unde? În ce dosar am uitat-o? Ştiu ce cuprinde fiecare... 
Atunci, unde? 


— Aminteşte-ţi dacă ai soluţionat-o, Muşat. Poate că pe 
calea asta ajungi la ea. Ar fi foarte important pentru noi 
dacă ai descoperi soluţia... 

— Soluţia? tresări surprins Muşat. Ce soluţie? Tu nu vezi 
că toată problema e o stupizenie? Ştii ce se întâmplă aici? O 
inversiune grotescă, ridicolă, a unor date din formulă... 

Aburel îl văzu pe Muşat cum se linişteşte. Redeveni senin, 
vesel, ca în clipa când intrase în birou. 

— Mi-am amintit, dragă Aburel. Am văzut odată aceeaşi 
problemă, dar sub altă înfăţişare. La institutul la care am 
lucrat cu şapte ani în urmă. Intr-o publicaţie de prestigiu 
apăruse un proiect hidos, eronat. Simplificarea pe care o 
enunţa era însă atât de atrăgătoare, încât s-a încercat o 
adaptare a lui la o maşină specială... Şi atunci m-am certat 
cu câţiva oameni de treabă. Adică le-am spus părerea mea. 
Am aflat mai târziu că în alt număr al publicaţiei a apărut 
erata, însoţită de scuze ridicole. Îmi amintesc numaidecât şi 
numele publicaţiei... 

Aburel îl întrebă încă o dată: 

— Crezi că problema e insolubilă? Poate că similitudinea 
e aparentă, dragă Muşat. Mai bine gândeşte-te la soluţie. 

Muşat îi scrise pe o bucată de hârtie numele publicaţiei. 

— Mi l-am amintit. Dacă găseşti rectificarea, te-aş ruga să 
mi-o arăţi şi mie. Sunt curios, mai ales vreau să văd ce 
scuze s-au putut invoca... Cu soluţia n-are niciun rost să-ţi 
mai pierzi vremea. E o formulă absurdă. Nu poate să 
susţină niciun castel de hârtie. Dacă ţii neapărat, pot să-ţi 
demonstrez prin calcule, dar e pierdere de timp. Caută mai 
bine publicaţia. Iar eu îţi voi pregăti câteva cursuri... 

Aburel lovea fără încetare cu pumnul în masă. Lovea în 
margine, ca să simtă durerea. 

— Am impresia că m-ai anulat, dragă Muşat. Parcă m-ai 
tăiat cu o linie groasă. Nu ştiu ce s-a întâmplat. Capitolul 
acesta mi se pare şi mie absurd. Până acum însă... Nu ştiu. 
Şi cu toate acestea... Abia acum îmi dau seama... toată 


invenţia se bazează pe rezolvarea acestei probleme. Prin ea 
se filtrează toată simplificarea. E înspăimântător! 

— Nu te mai flagela, Aburel. S-au înşelat şi alţii, nu numai 
tu. Chiar profesorul Neagoe a crezut o vreme în valoarea 
proiectului. Aceasta din cauza influenţei cuvântului tipărit. 
Mai ales când apare într-o publicaţie de asemenea 
prestigiu. 

Aburel părea un cadavru. I se scursese tot sângele din 
obraji. Buzele i se învineţiseră. 

— Nu m-am înşelat. Am fost înşelat. Acest lucru mă 
înspăimântă. Nu pentru că eu am fost indus în eroare. M- 
am purtat ca un neghiob, ca un ignorant. Mă îngrozeşte 
însă gândul că există oameni capabili de asemenea fapte... 

— Te gândeşti la Cerbu? îl întrebă Muşat. Nu-l condamna 
cu atâta asprime. A vrut să facă o adaptare originală după o 
anumită idee tehnică. Ţi-am spus că e un nevinovat. El nu 
şi-a dat seama de eroare, de grotescul erorii. Şi-a închipuit, 
pur şi simplu, că a descoperit o comoară... Chiar dacă i-ai 
demonstra matematic eroarea, n-ar fi capabil s-o 
înţeleagă... El nu mai ştie nici principiul lui Arhimede, nici 
principiile mecanicii lui Newton. Ştie doar că energia 
electrică face să se învârtească nişte roţi, care la rândul lor 
pun în mişcare nişte planuri şi alte roţi... E un copil, dragă 
Aburel; dacă a primit într-adevăr o diplomă de inginer, cred 
că a dat altcineva examene în locul lui. Îţi mărturisesc 
sincer că îl admir pentru curajul lui... 

— E nemaipomenit! spuse Aburel cu dinţii strânşi. 

Cât de încâlcite îi erau sentimentele! Dezgust, silă, 
durere, mânie şi destrămarea unui vis frumos. Văzu pe 
masă, parcă pentru prima dată, pachetul voluminos adus de 
Muşat. Se lăsă încet pe spate. Credea că nu va mai întâlni 
speteaza fotoliului. 


Cerbu răsfoise toată noaptea, febril, publicaţia care-l 
inspirase proiectul şi planul. Nu dormise nicio clipa. Ştia că 
nu va descoperi nimic nou în publicaţie, dar voia să fie 
obosit, încercănat, să-şi cheme colaboratorii şi să le arate 
adevărata înfăţişare a unui om chinuit de rezolvarea unor 
probleme dificile. Răsfoind în neştire paginile publicaţiei, 
trăia şi senzaţii sublime. Rândurile fugindu-i dinaintea 
ochilor, plumbul care-i îngreuia pleoapele, durerile de cap 
care rezistau la antinevralgice, tăcerea neverosimilă care-l 
făcea să tresară la zgomotul propriei răsuflări, hârtiile 
răspândite pe toată masa, cărţile aruncate pe covor; 
dicţionare şi manuale în care căutase câţiva termeni 
tehnici, toate acestea îi creau o stare necunoscută. Nu era 
sfârşeala sau prăbuşirea care-l cuprindeau de obicei după 
un chef sau după un joc de pocher, era o oboseală, o sleire 
superioară, dacă nu pentru o investigaţie reală în domeniul 
îndepărtat al ştiinţei, cel puţin pentru o intenţie înaltă. Se 
uita foarte des în oglindă, respingând momentul gratuit în 
care-şi întâlnea imaginea obosită, cu gesturi de dispreţ. 
„Cum poţi să-ţi pierzi timpul cu asemenea idioţenii? părea 
că spun gesturile lui. Du-te mai repede la masa de lucru!” 
Şi se întorcea chinuit la masă, pentru a-şi aminti în toate 
amănuntele cum arăta imaginea omului obosit din oglindă. 
Când uita un amănunt, se înapoia în faţa cristalului, 
împiedicându-se mereu de o carte pe care o lua în mână ca 
pe un craniu străbun. O răsfoia privindu-se cu coada 
ochiului, uneori citea rânduri, invocând hazardul. Dacă va 
da tocmai peste soluţionarea problemei? Dacă va deschide 
pagina exact la capitolul cel mare? Era prea obosit. Cartea 
îi cădea din mină, şi zgomotul ei când atingea covorul îl 
curenta, dându-i câteva clipe de tremur, pentru care se 
pregătise. Cât de obosit era! Dar cât de sublimă oboseală! 
îşi turna la intervale regulate cafea dintr-un termos uriaş, 
îşi aprindea ţigara şi se aşeza cu mişcări leneşe într-un 
fotoliu. Atunci medita şi mai intens. Oare care poate îi 


rezolvarea problemei imposibile? Oare n-ar fi bine să 
apeleze la Muşat? Da! Va trebui să apeleze la el. Nu-l va 
refuza. Poate că va simţi şi bucurie. Muşat va fi bucuros. 
Cum să nu răspundă la o rugăminte personală a 
inginerului-şef? Mai cu seamă că era vorba de o problemă 
ştiinţifică superioară. Va fi mândru că-l poate servi pe 
inginerul-şef. După ce va găsi soluţia, după ce-i va înmâna 
colile de hârtie pe care o va transcrie, se va înclina în faţa 
inginerului-şef, mulţumindu-i pentru prilejul care i s-a dat 
de a-l ajuta. Era prea obosit ca să-şi amintească nişte 
incidente vechi, perimate; alungă imaginile vagi cu o 
mişcare înceată a braţului, care-i apropie degetele de covor. 
Se sculă şi se duse iarăşi la oglindă pentru a-şi admira 
oboseala. Da! Era sleit, i se vedea toată bătrâneţea... 
„Dragă Muşat (va fi impresionat că-l va numi atât de 
familiar), m-am chinuit câteva luni; trebuie să-mi 
mărturisesc ignoranţa... (Nu, nu ignoranţa! Un termen mai 
ambiguu!) trebuie să-ţi mărturisesc zădărnicia eforturilor 
mele de multe, multe săptămâni... Multe, multe...” 

Capul îi căzu pe birou încet, încet, în ritmul în care rostea 
cuvintele. Şi-l ridică la fel de încet. „N-am voie să dorm... 
Voi rezista până la ultima picătură de energie... Nu trebuie 
să dorm... Cum s-ar mai fi inventat paratrăsnetele...?” 

În aerul rece, se mai trezi. Nu-l lăsa pe şofer să-l ducă 
până în faţa direcţiei. Cobori la poartă şi merse pe jos, 
răspunzând la salutul tuturor. „Mi-e teamă să nu simtă milă 
în loc de admiraţie”, îşi spuse în gând. Se înfăţişă mai întâi 
directorului, pentru a-i fi fotografiată oboseala, apoi intră în 
biroul său şi-l chemă imediat pe Aburel. Secretara îi 
răspunse că adjunctul lui încă nu sosise. Nu făcu niciun 
comentariu, scăpă ca din întâmplare un gest de indiferenţă. 

— Roagă-l pe tovarăşul Petrescu să vină până la mine, 
spuse el căutând cu fruntea răceala geamului. 

Petrescu sosi peste un sfert de oră. Nu-şi ascunse uimirea 
văzându-l pe Cerbu. 


— Niciodată n-aţi arătat atât de obosit, tovarăşe inginer- 
şef. Ar trebui să vă îngrijiţi. 

Cerbu îl întrerupse fără convingere: 

— Nu-i nimic, tovarăşe Petrescu... Nu sunt atât de obosit. 
Am lucrat ca şi în alte nopţi. Adică n-am dormit nicio 
secundă. Sunt mai degrabă dezolat. Am ajuns să caut şi în 
manuale, deşi până acum am avut o încredere nemărginită 
în memoria mea. N-am izbutit să sesizez soluţia. Sunt 
profund dezolat. Singura putere pe care o mai am e aceea 
de a mă califica. Mi-e ruşine de calificativul pe care mi-l dau 
pentru acest eşec pasager. Sunt însă obligat să-l port... În 
timpul nopţii mi-a mai venit un gând... 

În acel moment intră secretara şi-l anunţă că Aburel cere 
o învoire de câteva zile pentru motive speciale. 

— De ce nu mi l-ai dat la telefon? întrebă Cerbu mirat. 

— M-a rugat să vă comunic, răspunse secretara. S-a 
învoit de la tovarăşul director. 

— Nu era nevoie, se calmă inginerul-şef. Putea să mă 
anunţe numai pe mine... Bine, domnişoară... Nu sunt aici 
decât pentru minister... Mulţumesc... 

Se întoarse apoi spre Petrescu, parcă mai luminat la faţă. 

— Da... reluă el. În timpul nopţii mi-a mai venit un gând. 
Nu ştiu dacă n-ar trebui... 

Pentru ce se învoise Aburel? abia atunci îşi puse 
întrebarea. Două zile?! Nu două zile. Câteva zile! Aburel a 
găsit prin urmare un fir, altminteri nu ar fi cerut învoire. 
Atunci, ce nevoie mai avea de sprijinul lui Mu- şat? De ce să- 
i dea satisfacţie individului acela arogant şi neobrăzat? 

— ... Nu ştiu dacă n-ar trebui, continuă el, să caut soluţia 
în alt capitol. Da... M-am gândit mult, am intuit chiar câteva 
culoare prin întunericul acesta dens... ca nişte raze firave 
de lumină... E totuşi sublim, tovarăşe Petrescu, să trăieşti 
aceste oboseli unice... Să simţi că nu mai poţi ţine în frâu 
gândurile, să le vezi zburând în eter fără voia ta, şi deodată 
să tresari pentru că ai zărit Undeva un singur licăr, cât o 


gămălie de ac, pe un cer negru... Şi încet-încet, se 
incendiază tot cerul. 

Petrescu stătea ca pe ghimpi. Avea o groază de treburi 
prin secţii şi nu era pregătit să asculte efuziunile 
inginerului-şef. 

— Vă urez succes, spuse el. Şi eu m-am chinuit toată 
noaptea, din păcate zadarnic. Acum vă părăsesc. 

— O clipă numai, îl reţinu Cerbu. Voiam să te întreb ceva. 
Hm... Cum de nu-mi vine în minte... Aaaa! Da! Voiam să te 
întreb, din simplă curiozitate — ca să vezi până unde am 
ajuns cu calculele din cauza problemei imposibile! — dacă 
nu cumva celebra constantă h a lui Planck determină într- 
adevăr nedeterminarea? 

Cerbu aştepta răspunsul cu nemişcarea distinsă a unei 
statui care reprezintă un gânditor asemeni lui în anumite 
clipe. Voia să vadă efectul întrebării culese la întâmplare în 
timpul nopţii dintr-una din cărţile care căzuseră pe covor. 
Fruntea i se încreţise, ochii priveau într-un fel ciudat, pe 
care şi-l închipuia metafizic, una din mâini îi încremenise în 
poziţia în care se poate vedea de obicei în fotografii capul 
unei cobre. 

Petrescu ghicea ceva neobişnuit în întrebarea şi în 
atitudinea inginerului-şef, dar n-avea timp să mediteze prea 
mult. Parcă-l trăgea cineva de haină, scoţându-l cu forţa 
afară din birou. 

— Vă rog să mă scuzaţi, tovarăşe inginer-şef. Trebuie să 
mă duc... Nu cred că sunteţi totuşi adeptul teoriei 
„hazardului pur”... Nu e materialistă... 

Cerbu rămase singur. Era prea obosit ca să se mai 
gândească la răspunsul lui Petrescu. Comandă o cafea, dar 
adormi la birou înainte de a i se aduce. 


Copiii lui Aburel, mai ales băieţii, nu prea se ţineau de 
cuvânt. Elena trebuia să se răstească la ei destul de des 
pentru a nu răzbate în biroul în care lucra inginerul 
zgomotele pe care le făceau în joaca lor. Diana încerca în 
toate felurile s-o ajute, dar cei doi, în complicitate deplină, 
persiflau eforturile ei. Prâslea învățase bine lecţiile pe care 
le auzea de la fratele mai mare: 

— Viei să te pui bine cu „ei” ca să tei «a pe tine în fasă, 
lângă volan. Vai de pălul tău sel blond! 11 lupem fil cu fil şi 
ne fasem mustăsi din el. 

— Linişte! îi ameninţă pentru a suta oară mama. Până la 
urmă, veţi rămâne şi fără biciclete. 

Liniştea dura doar câteva minute. Reîncepeau exerciţiile 
de gimnastică suedeză, care se terminau mereu prin căderi. 

Aburel studia fără odihnă proiectul lui Muşat. Era atât de 
concentrat, încât uita orice alte preocupări. Elena găsea 
tava cu mâncare neatinsă, în acelaşi loc în care o lăsase. 
Doar noaptea, când toţi dormeau, căuta prin cămară ceva 
de-ale gurii. Organismul primea greu hrana în starea aceea 
de supraexcitare. Elena nu insista. Simţea că bărbatul ei 
trăieşte o stare neobişnuită. Ocolea cu grijă biroul în care 
lucra, mergea numai în vârful picioarelor şi-i păzea liniştea 
cu severitate. Aştepta să fie chemată. Abia după trei zile îi 
auzi vocea. 

— Elena! După ce culci copiii, vino aici. Eu între timp voi 
căuta ceva de mâncare. 

— Ai totul în bucătărie pe masă, răspunse ea din camera 
copiilor. Nu trebuie decât să încălzeşti. 

Copiii erau în pat. Putea să se ducă imediat la el. Dar 
înţelesese din chemarea lui că ar mai vrea să ră- mână 
câteva minute singur. De aceea, nu se grăbi. Le mai citi 
ceva copiilor, îi mângâie înainte de a adormi apoi se duse în 
birou. 

Bărbatul ei o aştepta ghemuit într-un fotoliu. Se aşeză 
lângă el fără să spună un cuvânt. 


— Întotdeauna ştii când să vii lângă mine, draga mea. O 
primi el. Te aştept exact de câteva secunde. Nu ştiu cum să 
încep. 

— Dacă vrei, treci mai întâi prin camera copiilor. Cred că 
Diana nu va adormi până nu va simţi umbra ta în cameră. 

Înduioşat, Aburel porni în vârful picioarelor spre 
încăperea pe care n-o mai văzuse de câteva zile. Băieţii 
dormeau. Fata se mai foia în pat. Simţindu-şi tatăl, se ridică 
din cearşaf ca o fantomă şi se ghemui câteva secunde la 
pieptul lui. Apoi, la fel de tăcută, se ascunse sub plapumă. 

Elena îl aştepta în acelaşi loc. Aburel îi prinse mâna şi 
începu să i-o mângâie. 

— La mine nu mă mai pot gândi în momentul acesta, 
începu el. Totul e uluitor, e fantastic şi mă gândesc mereu 
de ce sunt atât de uimit. Mi-am imaginat de multă vreme ce 
se ascunde în omul acesta. Trebuia să mă aştept la o 
asemenea ispravă. Şi totuşi, depăşeşte orice închipuire. Ştii 
care-i sentimentul meu cel mai viu în clipa aceasta?... Sunt 
mândru, Elena, sunt fericit că odată i-am spus cuiva câteva 
cuvinte despre viitorul lui. Nu ştiu ce-am mai spus atunci, 
cred însă că am vrut să-l feresc de nişte stupizenii... Nu 
vreau să-mi găsesc niciun merit... Ar fi nedemn să încerc să- 
mi fac un merit din geniul lui... Extraordinar... Cred că sunt 
cam împrăştiat. Nici nu ştii despre ce este vorba... Nici eu 
nu ştiu, Elena... E atât de fantastic totul, încât nu-ţi poţi 
reprezenta imaginea reală... Dar peste tot e aceeaşi 
demonstraţie matematică, limpede, sigură, fără şovăieli. 
Vezi prin ea ca printr-o lentilă: totul mărit, impetuos, 
dinamic. 

Elena îl asculta fără să-l întrerupă. El făcea pauze dese şi 
lungi, dar ea n-avea curajul să-l întrerupă. Voia mai multă 
claritate şi nu auzea decât elogii. 

— Cred că s-a descoperit ceva nou în tehnică, continuă el. 
Poate chiar perspectiva tehnicii moderne. Nu ştiu. Numai 
timpul poate să verifice noua formulă. Totul e gata, Elena. 
În aceste coli de hârtie. Un glob care cu un singur izvor de 


energie determină acţiunea şi automatizarea unei întregi 
uzine de precizie. Vechea mea secţie, Elena, concentrată 
într-un singur glob. Ştii cât de mult m-am chinuit s-o 
automatizez şi eu. Dar m-am lăsat învins. E oare o formulă a 
viitorului? E oare posibilă această concentrare? Nu e o 
halucinație? Nu e o iluzie? Nu e un vis? Imposibil! Totul e 
prea clar demonstrat. El a ales aici formula ideală, aşa cred 
eu, pentru epoca noastră... Opera ştiinţifică e înfiorătoare, 
Elena. Ştii de la ce a plecat? De la vechiul nostru proiect, de 
la nişte mecanisme care zăceau ca nişte cadavre într-o 
magazie, cărora le pusesem cruce definitiv. Apoi s-a adresat 
unor legi ştiinţifice absolute... La urma urmei, şi aceste legi 
sunt o  încununare a observaţiei concrete şi a 
experimentului. A avut încredere în ele, acesta e adevărul. 
Nu le-a pierdut nicio clipă din vedere. A operat mereu cu 
instrumente superioare. lot ceea ce noi vedem cu ochii 
rutinei, ai obiceiului, el l-a văzut printr-o optică 
superioară... Cred că l-a impresionat fiecare şurub, fiecare 
mişcare a braţului, în orice a văzut o minune sau 
reprezentarea unei minuni; a făcut o colecţie de minuni 
cotidiene; a filtrat totul, invers, prin alambicul teoriei 
ştiinţifice... Îţi vorbesc în neştire, nu? Cred că mă şi 
pregătesc, Elena... Din instinct... Nu ne va fi uşor. Dacă şi 
eu am dubii uneori... şi sinceritatea mea, acum, aici, faţă de 
mine şi de tine, nu poate fi pusă la îndoială... Mă gândesc la 
atâţia increduli, la atâţia fricoşi, la atâţia ignoranţi... Mă 
gândesc şi la cei necinstiţi... Ce vor face ei?... Ce vor 
spune?... 

Elena încerca să-l liniştească. Îl mângâia lin pe păr. 

— Îmi închipui că va fi foarte greu. Dar nu e singur. Poate 
cel mai frumos lucru e vibrația ta, aici, în încăperea aceasta, 
tremurul tău pentru el, pe care nu-l va afla nimeni 
niciodată. Ştii cât de fericită sunt pentru ceea ce se 
întâmplă acum aici? Nu se poate să nu ajungeţi la capăt. 
Din fericire, dragul meu, mai sunt şi alţii care vor vibra la 
fel, şi toţi aceştia sunteţi alături. 


Gândurile lui Aburel încă rătăceau printre paginile de 
care abia se despărţise. 

— Când, Elena, când s-au putut aduna şi rezolva atâtea 
sute de mii de date?... Trebuie să mă eliberez de starea 
asta. Îmi va trebui multă luciditate, poate chiar cruzime... Şi 
uneori mă înfioară spaima că trăiesc o iluzie... sau un vis... 
îmi va trebui curaj, şi cine ştie ce-mi va mai trebui... 


5 


Petrescu venea de obicei foarte devreme la uzină. De 
multe ori sosea înaintea oamenilor de serviciu şi trebuia să 
descuie el uşa de la clădirea administraţiei. 

Era întuneric, dimineaţa încă nu pâlpâia la orizont, o 
vijelie turbată astupa orice zgomote. Portarul tocmai se 
întreba dacă Petrescu va întârzia sau nu, când îi văzu 
deodată silueta desprinzându-se din întuneric. Parcă era un 
om de zăpadă, într-atâta îl înălbise viscolul. Nea lIliuţă, 
invalidul, nu găsi însă cheia la locul ei. Ridică repede 
gemuleţul camerei şi strigă cu toată puterea spre Petrescu: 

— Nu e, tovarăşe secretar! O fi venit altcineva înainte. Eu 
mi-am luat postul în primire abia de un ceas. 

În cele câteva secunde cât vorbise, cămăruţa se umpluse 
de frig. Închise grăbit gemuleţul, dar în loc să se repeadă 
spre calorifer se duse la alt geam, care dădea în curtea 
uzinei. Şterse aburul cu cotul şi mai apucă să-l vadă pe 
Petrescu gonind prin. Zăpadă şi războindu-se cu viscolul. 

— Oare cine-o fi venit înaintea lui? se întrebă portarul cu 
voce tare. Sau o fi rămas cineva de aseară...? 

La sediul comitetului de partid era lumină. Foarte 
surprins, Petrescu deschise uşa ca un fulger şi-l văzu 
înăuntru, chiar în locul pe care-l ocupa el de obicei, pe 
Aburel. Îşi imagină imediat că s-a întâmplat ceva neobişnuit. 


Dădu glas primului gând care-i veni în minte: Ai găsit 
soluţia, tovarăşe inginer? 

— Soluţia?! întrebă mirat Aburel. Ce soluţie?... Nu, 
tovarăşe secretar! Am găsit câteva probleme mult mai 
importante. În ele se află şi dezlegarea pe care am căutat-o. 

Tonul lui Aburel era rece şi ferm. Parcă se antrena pentru 
o luptă decisivă. Când Petrescu se aşeză la birou, se pomeni 
în faţa unui teanc de hârtie şi reviste. Recunoscu printre ele 
şi pagini scrise de mina lui. Le îndepărtă ou o mişcare 
leneşă, apoi îi spuse lui Aburel: 

— De obicei, la ora asta îmi planific sarcinile pentru ziua 
curentă. Nu ştiu dacă voi avea timp pentru altceva. 

— De aceea am venit mai devreme, îi răspunse Aburel. Ca 
să ne planificăm timpul pentru sarcina cea mai importantă. 
Nu e momentul acum să ne căutăm şi să ne comparăm 
vinovăția. Va veni şi ceasul acesta. 

— Deocamdată nu te înţeleg, ridică din umeri Petrescu. 
Tonul pe care îl foloseşti mi se pare însă prea grav. 

— Se poate... Nu izbutesc să fac distincţie între mâne şi 
dumneata... Problema în fond este foarte simplă. Adică una 
din probleme. Trebuie să punem capăt şarlataniei 
planificate cu atâta abilitate de inginerul-şef şi acceptate cu 
atâta imbecilitate şi stupizenie de către noi amândoi. 
Neghiobul cel mai vinovat sunt eu. În atâţia ani de zile nu 
mi-am dat seama că am de-a face cu un impostor, deşi am 
lucrat cot la cot cu el. 

Petrescu era uluit. Cu toate acestea, vorbele pe care le 
auzea nu i se păreau străine. Mai fuseseră rostite cândva, în 
aceeaşi încăpere. 

— Faci afirmaţii foarte grave, tovarăşe inginer-şef 
adjunct, se hotări el luând un ton de circumstanţă. Ataci cu 
brutalitate onoarea şi cinstea unui om; nu mă gândesc la 
poziţia pe care o ocupă. În clipa aceasta există o singură 
poziţie: aceea pe care o reprezinţi dumneata. Vreau să fii 
conştient de lucrul acesta. 


— Da! se înfurie Aburel. Mă folosesc în discuţia aceasta 
de toate calităţile prezente şi viitoare. Îmi iau răspunderea 
pentru orice cuvânt pe care-l rostesc, pentru orice cuvânt 
care îmi trece prin minte. Am făcut o afirmaţie pe care aş 
vrea s-o îngroş. Înţeleg acum de ce au nevoie oamenii de 
înjurături şi de ce îi mănâncă uneori palmele... Nu te 
speria! Îmi voi disciplina mânia. Şi te rog pe dimineaţa să 
fad la fel după ce vei răsfoi cele două publicaţii pe care ţi le- 
am pus pe birou... Până atunci voi discuta un lucru foarte 
important cu directorul... Mă voi strădui să nu-i amintesc 
nici un cuvânt despre impostor până ce nu te vei edifica şi 
dumneata. Pentru că purtăm amândoi aceeaşi vină. 

Aburel părăsi biroul ca un om gonit. Petrescu, care se 
ridicase în picioare pentru a-i răspunde, nu mai avu vreme 
să deschidă gura. Câteva clipe rămase cu braţele 
suspendate în aer. Îi tremurau maxilarele; privirile 
întâlneau în calea lor un obstacol negru, care-l lovea 
dureros. Se trânti pe scaun cu atâta putere, că-l auzi 
trosnind sub el. Nu se sculă însă. Zărise cele două reviste 
pe birou şi lovi cu pumnul în ele. 

— E nemaipomenit! strigă el. Trebuie să-mi vin în fire. 

Îşi turnă apă intr-un pahar şi începu să soarbă din el 
picătură cu picătură. Stropii de apă i se răspândeau parcă 
prin tot corpul, ca o linişte. Mai făcu câţiva paşi prin 
cameră, răsuflă ca după un coşmar, apoi se aşeză pe un 
scaun lângă fereastră, cu cele două reviste în mină. 

Aburel îl găsi tot acolo după două ore. Era livid la faţă şi 
tremura ca bătut de friguri. Glasul lui nu mai avea putere 
să strige. Şoptea: 

— E nemaipomenit!... Nici nu mă pot gândi la el. Mă 
sfâşie o amintire ca un cuţit. Cu câţiva ani în urmă, cineva 
mi l-a descris aşa cum este... Ştii ce am făcut? L-am 
nedreptăţit pe omul acela. l-am bănuit cinstea, cum ar 
spune nea Neculai... Sunt foarte vinovat, Aburel. Întreaga 
răspundere cade pe umerii mei... Acum îl refac din 
bucățele. E necinstit până-n măduva oaselor. Cum poate să 


fie un om atât de prefăcut? Spune-mi! De ce? De ce? Oare 
numai ca să ne batjocorească?... Cu câtă emfază îşi ţipa 
sinceritatea! Se furişa prin desişuri ca o reptilă... 

— M-am lamentat şi eu destul, îl întrerupse Aburel. 
Pentru tânguiri, să aşteptăm noaptea şi singurătatea ei. 

— Stai! îl rugă Petrescu. Nu înţelegi că vreau să răsuflu? 
Vreau să scot din mine otrava asta. Deschide geamul, te 
rog. Vreau aer curat... Nu, Aburel... Nu mă gândesc la 
invenţie. Nici măcar nu mi-am pierdut timpul. lIoată 
vânzoleala şi toate căutările mi-au folosit. S-au spulberat 
nişte iluzii... Mă gândesc la altceva... Discutam în biroul 
acesta cu Muşat şi căutam dedesubturi în vorbele lui. Mi se 
părea că trebuie să-l apuc de undeva... Şi mă văd în biroul 
lui Cerbu... Cită regie, câtă batjocură, dtă prefăcătorie!... 
Abia acum îmi vin toate în minte... Parcă mi s-au schimbat 
dintr-o dată ochii. 

Aburel era mult mai calm. 

— La urma urmei, e un simplu şarlatan. N-a băgat cuțitul 
în nimeni. A găsit nişte gură-cască, aşa cum fac cei cu 
turbane albe pe cap în iarmaroace, a învârtit nişte panglici 
colorate în fata ochilor noştri şi ne-a cotrobăit buzunarele. 
Poate că la un moment dat a şi uitat să ne mai bage mina în 
buzunare. S-a mulţumit numai cu plata de la intrare — cu 
salariul lui — şi nu mai putea de bucurie să ne vadă holbând 
ochii la el şi luându-l în serios. Îşi făcea bucurii intime din 
imbecilitatea noastră. 

Petrescu nu era convins de loc. Încă îl vânzolea furia. 

— Eşti prea îngăduitor, Aburel... Parcă te-ai schimbat 
dintr-o dată. Cu câteva ore înainte aveai altă părere. Nu 
pot, înţelegi? nu pot să uit cum vorbea despre Lyon, şi 
despre diploma lui, şi despre zborurile la Paris şi la Roma şi 
la... Nup?tsă uit cum îşi mărturisea micile vicii... Asta m-a 
indus în eroare. Tu nu înţelegi că în sufletul meu îl preţuiam 
pentru felul lui sincer de a fi şi-l comparam cu Muşat?... lu 
n-ai turba dacă ai fi în locul meu? 

Aburel îl prinse de umeri şi-d aşeză pe scaun. 


— Linişteşte-te! Dă-l în... Asta-i o chestie, dragă Petrescu, 
pe lângă cealaltă problemă. Am vorbit şi cu directorul. Am 
avut impresia că se uită la mine ca la un om venit din lună... 
I-am lăsat lui proiectul... E vorba de Muşat... 

Petrescu se încăpăţână. 

— Nu vreau să ascult nimic... Tu nu simţi temperatura 
din încăperea asta? Nu-ţi simţi oasele pe jăratec? Vreau mai 
întâi să dau ochii cu el. Vreau să stau cu cotul pe măsuţa 
aceea mică şi rotundă din faţa biroului şi să mă uit în ochii 
lui. Să-l las să vorbească, şi pe urmă să-i spun tot ceea ce 
ştiu. Voi fi foarte calm, Aburel. Nici n-am să mă mişc... Îl voi 
privi. Atât... 


6 


Petrescu nu-şi camuflase vorbele; nu folosise niciun 
eufemism. Îi spusese totul direct „pe şleau, privindu-l cu o 
fixitate dementă, fără să clipească; parcă ar fi vorbit despre 
altcineva, nu despre omul care încremenise la birou, cu 
capul sprijinit în coate. Figura lui Cerbu părea o mască. 
Niciun muşchi de pe faţa lui nu tresărise. Asculta totul ca şi 
cum ar fi auzit şi el o poveste străină, al cărei erou era un 
necunoscut. 

Numai când termină de vorbit, Petrescu simţi că se 
întâmplă ceva. Trăia o senzaţie stranie. Parcă vedea ochii 
lui Cerbu înfundându-se încet în orbite, ca şi cum i-ar fi 
împins ceva nevăzut. Ochii se îndepărtau, se micşorau, 
ajunseseră cât două puncte, apoi nu mai văzu decât orbitele 
goale. Abia după ce-şi frecă pleoapele, care-l usturau, după 
ce îşi odihni privirile, înţelese ce se întâmplase. Cerbu 
închisese pur şi simplu ochii. Chipul lui era întunecat de 
umbra unei draperii. Masca părea perfectă. 


— Aţi terminat? întrebă Cerbu după o lungă tăcere, şi tot 
el îşi dădu răspunsul cu un calm care-l înfioră pe Petrescu: 
Bineînţeles că aţi terminat... Da! Era fatal să se întâmple şi 
un asemenea lucru... 

Se sculă apoi în picioare şi rămase ţeapăn ca o luminare. 
Nu privea nicăieri şi parcă vorbea fără glas. 

— Nu vă miră faptul că nu sunt indignat? (Parcă nu 
întreba, parcă făcea o constatare ciudată.) Nu vă miră 
faptul că v-am ascultat până la sfârşit? Era fatal să se 
întâmple un asemenea lucru. Spaima şi groaza m-au părăsit 
demult. Sunt pur şi simplu purificat. Domnule Petrescu, nu 
mă apăr. Îmi este absolut imposibil să mă apăr. Tot timpul 
am avut impresia că ideea mea există şi în altă minte. Atât 
de pregnant m-a urmărit acest gând, incit uneori am visat-o 
tipărită într-o limbă străină, sub alt nume. N-am văzut 
publicaţia despre care vorbeşti, dar s-ar putea s-o recunosc 
din vis. Era fatal... le rog... Eu te-am ascultat fără să te 
întrerup, deşi ai făcut afirmaţii grave. Nu te grăbi, pentru 
că nu mă voi apăra. Îmi voi lăsa destinul în mâna oricui. 
Oricine poate să-l culeagă, să-l scuipe, să-i dea cu piciorul. 
Nu pot să mă apăr. Nimeni, absolut nimeni, nu m-ar crede. 
Singura mea consolare e aceasta: nu sunt singurul om care 
a suferit o nedreptate fiind absolut inocent. Spun mai mult. 
Şi cei care mă condamnă sunt absolut inocenți. Dar cum se 
poate dovedi nevinovăția? Domnule Petrescu. M-ai găsit cu 
pistolul în mână în faţa unui cadavru. Ce pot să spun? 
Nimeni nu m-ar crede, chiar dacă aş nega, cu toate 
energiile din mine. Plec capul şi aştept. Din păcate, nu cred 
nici în minuni. Prin urmare, sunt vinovat. Singurul lucru pe 
care-l pot face, dar care nu are absolut nicio importanţă, 
este acela de a-ţi declara în şoaptă, în aşa fel ca să auzi 
numai dumneata, sau să ţi se pară că auzi: îţi dau cuvântul 
meu de onoare, îţi jur pe conştiinţa mea — ştiu că vei pune 
la îndoială şi cuvântul, şi conştiinţa mea, dar am această 
obligaţie faţă de dumneata personal —, îţi jur pe conştiinţa 
mea că n-am ştiut nimic de revistă. Îţi dau cuvântul meu de 


onoare că ideea a fost născocită de mine. Atât. Domnule 
Petrescu, te absolv de orice răspundere. Consideră că nici 
nu am rostit aceste jurăminte în faţa dumitale. Fii sigur mai 
ales că nu le voi rosti în faţa nici unui tribunal. Primesc 
orice culpă cu braţele deschise, ca sfinţii din evul mediu. Nu 
te poţi opune cu nimic fatalităţii. 

Se aşeză apoi pe scaun. În poziţia unui om care aşteaptă 
cu ochii deschişi şi capul sus proiectilele plutonului de 
execuţie. Nici ochii nu-i clipeau. 

Petrescu era năucit. Simţea nevoia să-şi pună capul sub 
un robinet sau să se frece cu zăpadă pe ceafă. Îşi aduse 
aminte subit despre ceea ce-i spusese o dată Cerbu: cum 
surzise Beethoven. Şi tresări ca şi cum l-ar fi înţepat un vârf 
ascuţit. 

— Domnule Cerbu! Nu consider că te insult pentru că 
spun un adevăr. Dumneata eşti totalmente nepregătit 
pentru funcţia pe care o deţii, chiar pentru profesiunea pe 
care o declari... 

De astă dată, Cerbu se revoltă. 

— Aşa ceva nu permit, domnule Petrescu! Sunt diplomat 
al Şcolii politehnice din Lyon. Am primit toate onorurile 
epocii. Am făcut aici la uzină adevărate minuni, îmi voi da 
imediat demisia. Vă lăsaţi indus în eroare de un... Cunosc 
mobilul acestei acţiuni. Trebuia să mă aştept. Domnul 
Muşat e indignat că prietena lui a devenit... în sfârşit... Sunt 
lucruri penibile, domnule Petrescu. Da! De ce să nu spun? 
Am avut ambiția să-i iau amanta. Am vrut să-mi încerc 
puterile la vârsta mea. Trebuia să niă aştept la un 
asemenea deznodământ. 

— N-am venit să ascult asemenea destăinuiri, domnule 
inginer-şef. De altfel, o părere identică despre 
incompetenţa dumitale are şi inginerul Aburel. 

Cerbu se calmă din nou. Îşi desfăcu braţele neputincios şi 
înţelegător. 

— Prin urmare, complotul s-a ţesut în toate firele... îmi 
retrag cuvintele dinainte, domnule Petrescu. Le-am scăpat 


la un moment de furie. Întotdeauna am fost un cavaler cu 
femeile. Mă gândesc mai ales cât de mult ar suferi domnul 
Muşat. V-aş ruga să le uitaţi... şi vă dau cuvântul meu de 
onoare că nu vor mai ieşi din gura mea a doua oară. Acele 
clipe superbe trebuiesc respectate, trebuiesc acoperite de o 
tăcere veşnică... 

Cerbu făcu o scurtă pauză, pentru a repeta fraza în gând 
şi a o memora. l se părea sublimă. 

Văd că vreţi să plecaţi... Cât de repede şi de uşor se 
schimbă  lumea...! Cu câteva ore înainte, termenii 
„dumneavoastră”” şi „dumneata” se foloseau invers în acest 
birou. În sfârşit... Mă voi constitui singur în tribunal şi îmi 
voi da pedeapsa cuvenită. Nu vreau să vă impresionez. Am 
vorbit despre un complot. Îmi retrag şi aceste cuvinte. Mi- 
am închipuit că se va întâmpla aşa ceva de când domnul 
Muşat i-a cedat catedra domnului Aburel. O răsplată era 
necesară mai ales când această răsplată deschide o potecă 
asfaltată spre biroul inginerului-şef. Nu am urmărit eu 
această funcţie. Mi s-a încredinţat. Aş fi cedat-o la o simplă 
cerere prietenească domnului Aburel, vă dau cuvântul meu 
de onoare. Aş fi cedat-o imediat ce i-aş fi ghicit dorinţa din 
priviri. Din păcate, nu pot să mă uit în ochii oamenilor decât 
atunci când îi simt sinceri şi cu gânduri deschise. 

Cerbu se uită lung la Petrescu, se uită fără să clipească, şi 
continuă cu voce joasă, sufocată de emoție: 

— E trist că mi s-au întâmplat toate acestea la o vârstă 
când vigoarea se subţiază, iar îngăduinţa creşte. În viaţa 
omului e întotdeauna un echilibru. Nu-ţi cer nimic altceva, 
domnule Petrescu. Să te gândeşti măcar un minut pe zi la 
acest mare adevăr. Îţi dau cuvântul meu de onoare că eo 
meditaţie personală... 

Petrescu se sculă de la măsuţă şi i se adresă de asemenea 
cu o voce foarte calmă şi înceată: 

— Nu eşti numai un şarlatan, eşti şi un mare cabotin, 
domnule Cerbu... 


— Am ştiut că se va întâmpla aşa, îi răspunse inginerul- 
şef plecându-şi învins capul. Nu vă acuz. Sunteţi inocent. 

A doua zi se prezentă cu cererea de demisie la director. 
Invoca oboseala şi vechimea, care-i dădeau dreptul la 
pensionare. Directorul aprobă cererea fără să-l privească. 

— Vă mulţumesc foarte mult, tovarăşe director, spuse el 
cu glasul unui om căruia i se făcuse o favoare supremă. 

Părăsi apoi biroul cu chipul transfigurat al unui martir. 
Parcă ducea cu el secretul unei fericiri care nu avea nimic 
pământesc şi pe care nimeni n-o va putea descifra vreodată. 


7 


Proiectul lui Muşat avu efectul unei lovituri de trăsnet 
asupra lui Petrescu. Se duse imediat la directorul uzinei, şi-l 
găsi în biroul acestuia şi pe noul inginer-şef, Atanasie 
Aburel. 

— Îmi pare bine că eşti aici, îi spuse Petrescu. Era 
necesară o discuţie în trei. Dumneavoastră ce părere aveţi, 
tovarăşe director? 

Directorul se eschivă de la un răspuns precis. 

— Situaţia e de aşa natură, încât o singură părere ar fi o 
imprudenţă... Dumneata, tovarăşe Petrescu? 

— Eu sunt încă uluit. Încă nu mi-am venit în fire. Aş vrea 
să facem ceva, dar în acelaşi timp aş vrea să evităm o 
aventură. Poate găsim o rezolvare intermediară... 

— Poate găsim vorbe mai nedecise, se înfurie Aburel. Ce 
înseamnă soluţie intermediară? Ce înseamnă riscul unei 
agenturi? Ne luăm sau nu ne luăm răspunderea realizării 
acestui proiect? 

— Eşti încă prea tânăr, tovarăşe Aburel, încercă să-l 
tempereze directorul. Eşti încă prea tânăr şi în funcţia pe 


care o ai. Nu ai avut prea mult timp ca să simţi greutatea 
răspunderii. 

— Sunt mai vechi decât dumneata în această uzină şi nu 
mi-am ferit umerii de nicio răspundere până acum, 
răspunse Aburel foarte ferm. Cred că a sosit vremea să ne 
gândim mai puţin la barca noastră. Ne-am obişnuit prea 
mult cu valuri line. Nu vă daţi seama că ne-a molipsit pe toţi 
„stilul” lui Cerbu? Căutăm prea multe coordonate şi cerem 
prea multe pronosticuri meteorologice. Parcă am merge 
într-o călătorie de plăcere. 

Directorul îşi înălţă deodată statura uriaşă. Se ridicase de 
pe scaun ca împins de un resort. 

— Dumneata acuzi, tovarăşe inginer-şef! Cu ce drept şi în 
numele cui? 

— Dacă vorbele mele par o acuzaţie, răspunse calm 
Aburel, înseamnă că au lovit într-o ţintă pregătită. Eu nu m- 
am gândit să aduc acuzaţii cuiva. M-am gândit pur şi simplu 
la perspectivă. Am stat câţiva ani cu braţele încrucişate, 
transformând serviciul nostru de proiectări în unitate de 
pompieri. Am aşteptat să ni se dea totul de-a gata. Când ne 
lipsea ceva mai important, apelam imediat la Bucureşti, la 
minister. Ce vom face mai târziu? Cine cunoaşte mai bine 
decât nod necesităţile de aici din uzină? Suntem chiar atât 
de bătrâni ca să ne rugăm, ca să implorăm sprijinul altora? 
Ce se va întâmpla peste doi ani cu secţia întâia? 
Dumneavoastră cunoaşteţi perspectiva. Cum va rezista 
secţia sarcinii de a se dubla producţia uzinei? Avem două 
căi. Ori comandăm de pe acum unelte noi, maşini noi, prin 
ministerul nostru, ori eliberăm ministerul de această 
sarcină, acceptând proiectul lui Muşat. Prima soluţie e 
bineînţeles mult mai simplă. Singurul efort care ni se cere 
este acela de a scrie la maşină în câteva exemplare o adresă 
către minister. Ne-am obişnuit să semnăm uşor, aşa că 
semnătura nu ne va părea un efort. Eu însă nu voi semna o 
asemenea adresă. Sau dacă va fi cazul, voi semna altă 
adresă, cu alt conţinut, prin care voi cere aprobarea 


proiectului lui Muşat. De ce să nu mergem pe o cale 
proprie? 

Petrescu încercă să-l împace pe Aburel. 

— Eu nu zic să renunţăm cu ochii închişi şi cu urechile 
acoperite la soluţia pe care o propui dumneata, tovarăşe 
Aburel. Fără îndoială că trebuie luată în consideraţie. Dar 
nici nu putem s-o acceptăm cu ochii închişi şi cu... 

— Nimeni nu cere să închidem ochii, îl întrerupse 
inginerul-şef. Dimpotrivă, ni se cere să-i deschidem bine, 
dar fără să ne uităm mai întâi pe buletinul meteorologic 
pentru a ne încredința că nu e pericolul unei vijelii pentru 
vederea noastră, obişnuită cu ochelari de protecţie. Dragi 
tovarăşi! Furtunile nu sunt afară! Sunt în noi. De aceste 
furtuni ne temem. Pe cele de afară le putem uşor înfrunta. 

— Sigur că sunt furtuni şi în noi, zise directorul. Eu simt 
un adevărat uragan. Ce să fac? Să-l potolesc cu bromoval 
sau cu ţuică? 

— Nu, tovarăşe director, răspunse Aburel. Să ne gândim 
ce anume stârneşte acest uragan. Să-i găsim izvorul. Care e 
izvorul? Lenea? Obişnuinţa? Teama? Chiar şi bromovalul, 
tovarăşe director. Poate că ne-am obişnuit cu el pe furiş... 
Şi-l luăm chiar şi în zilele concediului de odihnă... 

— Cu asemenea argumente nu mă vei convinge 
niciodată! se încăpăţână directorul. Eu răspund aici cu 
capul pentru orice... 

— Şi eu cred... încercă să intervină Petrescu. 

Aburel însă îl întrerupse. 

— Fiecare răspunde, tovarăşe director. Vreau să atrag 
atenţia asupra unui lucru. Răspundem de obicei pentru 
ceea ce se face. Pentru o maşină, pentru o cantitate de 
Produse, pentru o operaţie, pentru evoluţia unor oameni... 
pentru multe altele... Mai există însă un gen de răspundere, 
pe care nu-l ştie nimeni altcineva decât noi. Există şi 
această răspundere: pentru ceea ce n-am făcut. Există şi un 
tribunal care ne va judeca odată. Tribunalul acesta se 
numeşte conştiinţă. Putem să-l ignorăm. Să încercăm să-l 


ignorăm, tovarăşi. Să ne aşezăm liniştiţi în scaunele noastre 
solide, cu picioarele bine ţintuite în pământ, şi să ne gândim 
măcar o clipă că am putea ignora acest tribunal. Nimeni, 
absolut nimeni în afară de noi nu va cunoaşte sentinţa 
acestui tribunal. Să încercăm... Să ne căutăm avocaţii... 

— Tovarăşe Aburel, spuse Petrescu, învesteşti cu prea 
mare gravitate problema care ne preocupă. Am impresia că 
o transformi în... într-o... 

— Da! recunoscu Aburel. Să nu credeţi că nu mă gândesc 
şi la un risc... şi la posibilitatea foarte îndepărtată a unui 
eşec. A sări nu-i totuna cu a merge liniştit. În tehnică nu se 
poate anula niciodată riscul. Sunt însă convins că orice 
institut experimental din ţară şi din străinătate ar fi bucuros 
să întâlnească asemenea riscuri. Aceasta e problema. Ne 
asumăm un asemenea risc? 

— Mi se pare că ţi-ai schimbat optica, tovarăşe inginer- 
şef, spuse directorul. Până acum ne puneai în conflict cu o 
certitudine, cu un adevăr... 

— Cred că dumneata ai interpretat greşit vorbele mele... 

— Stai! îl temperă directorul. Noi nu ne certăm aici. 
Discutăm. Eu... De ce să nu recunosc? Am şi îndoieli, am şi 
o anumită teamă. Nu sunt neapărat un defetist sau un 
resemnat. Recunosc că sunt deformat de o anumită rutină. 
Cam suflu şi în iaurt... 

— Pentru asta ar fi trebuit să te frigi de câteva ori, 
tovarăşe director. 

— M-am fript, m-am fript, răspunse în glumă directorul. 
Poate că am tras şi cu ochiul şi am văzut când s-au fript alţii. 
Dar lucrul acesta nu este întotdeauna un păcat. Mă gândesc 
totuşi dacă n-ar fi mai nimerit să încredinţăm proiectul lui 
Muşat unui institut special... 

— Putem să-l oferim şi unui trust, spuse Aburel. 

— Eu am făcut apel la sentimentele dumitale umane, se 
supără directorul. Eşti prea violent pentru această discuţie. 

Aburel nu voia să dea de loc înapoi. 


— lartă-mă că-ţi spun, tovarăşe director. Ai apelat la nişte 
sentimente cam mărunte. Mai există şi alte sentimente în 
om, mai înalte... 

— Dumneata, tovarăşe Petrescu? îl invită directorul pe 
secretarul comitetului de partid. 

— Proiectul este extraordinar, răspunse Petrescu. Cel 
puţin în formularea lui teoretică. Asta de fapt o ştim toţi. 
Răspunderea pentru realizarea lui s-ar părea că întrece 
puterile noastre. Mă simt între dumneavoastră ca între doi 
poli încărcaţi cu energie distinctă. Eu sunt cel care simte tot 
curentul trecând prin el. Tremur şi la o atingere, şi la alta. 
Cred că suntem cam puţini pentru a lua o hotărâre. 

— Şi eu am aceeaşi părere, răspunse Aburel. Suntem 
cam puţini, dar să nu facem o confuzie. Problema 
răspunderii rămâne. 

— Iar eşti categoric, tovarăşe Aburel! se enervă 
directorul. Parcă te-ai pregătit pentru nu ştiu ce. 

— Mă pregătesc, încuviinţă el. Propun să discutăm totul 
într-o şedinţă lărgită a comitetului de partid, la care să fie 
invitaţi toţi inginerii şi tehnicienii cu sarcini de răspundere 
din uzină. Voi vorbi la fel şi în faţa lor. 

Şi directorul, şi Petrescu acceptară propunerea lui 
Aburel. Şedinţa avu loc peste o săptămână... Inginerul-şef 
prezentă referatul principal. Muşat se văzu nevoit să 
răspundă la o sumedenie de întrebări. Era un freamăt 
neobişnuit în sala de festivități a uzinei. Sute de oameni 
participau la şedinţă. Mulţi nu mai ascultau ce se vorbeşte 
la prezidiu. Discuţiile din grupuri erau vehemente, nimeni 
nu le mai putea întrerupe. Numai când răspundea Muşat se 
făcea tăcere în sală. 

Şedinţa începuse la 3 după amiază. Se termină în zori. 
Ultimul vorbise Aburel. Abia izbutise să facă linişte. Nu mai 
spunea niciun cuvânt despre proiect. Apela la răspunderea 
tuturor. 

— Punem, sau nu putem braţele pentru a susţine acest 
proiect? întreba el. Avem puterile necesare? Avem curajul 


necesar? Eu pentru mine pot să răspund fără... 

Sfârşitul frazei nu se mai auzise. Nu mai era freamăt în 
sală. Era un răspuns general, clar, distinct, repetat de zeci 
de ori: DA! 

Un inginer tânăr alergă spre prezidiu şi strigă: 

— Să ştiţi că nu ne pierdem vocea în tumult. Răspundem 
fiecare. 


8 


Muşat era ameţit. Nu-şi închipuise că va întâlni o 
asemenea solidaritate. Toate secţiile uzinei vuiau. Scepticii 
erau înecaţi în tumultul general. Pretutindeni se vorbea 
despre „sfera lui Muşat”, pretutindeni se formau grupe de 
voluntari care-şi dăruiau timpul liber marelui proiect. Nici 
Aburel, nici Petrescu nu-şi închipuiseră că temeritatea 
proiectului va dezlănţui o adeziune atât de furtunoasă 
printre muncitorii şi tehnicienii uzinei. 

— Va trebui să găsim forţe pentru a disciplina aceste 
valuri necontenite, spunea Aburel. 

— Îţi imaginezi acum unde ne-ar duce un eşec? întreba 
Petrescu. 

Aburel simţea toată greutate răspunderii, dar cel mai 
intens o simţea inventatorul. Distribuia grupurilor speciale 
schiţele, verificându-le în toate orele şi minutele din care se 
compunea timpul lui. Foile scrise şi desenate de mâna lui 
circulau în toate secţiile şi atelierele. Erau calculate în timp, 
erau transmise tehnicienilor, aceştia le divizau în bucăţi 
mici, iarăşi le calculau în timp, le transcriau pe carnete şi pe 
alte foi, apoi le încredinţau muncitorilor. Din acele bucăţi de 
hârtie trebuiau să se adune mii şi mii de piese. Toţi voiau să 
vadă sfera învârtindu-se în prima zi de mai a anului. 

— Tu ce faci pentru proiect? Arată-mi î se întrebau 
muncitori cunoscuţi şi necunoscuţi. 

Îşi desfăceau hârtiile înnegrite de ulei şi le arătau cu 
mândria cu care şi-ar fi arătat un bilet de intrare la un 
spectacol unic. Dar hârtiile erau înnegrite de ulei, erau 
boţite, rupte la colţuri, nici nu se mai deosebeau pe ele 
liniile şi cifrele vechi. Se păstrau ca amintiri. Multe fuseseră 
transformate în fluturi sau în steluțe, sau în vergele subţiri 
ca nişte nuiele, sau în rotiţe necesare parcă unui ceasornic. 
Toate aveau strălucirea şi puterea metalului. Se vor întâlni 


cândva unele lângă altele, la adăpostul unor suprafeţe 
lucioase, în interiorul unei sfere care va începe să se 
rotească în ajunul primei zile de mai. 

Şi muncitorii din secţia întâi lucrau la maşinile lor piese 
prin care îşi desfiinţau maşinile. Lucrau cele mai grele, cele 
mai dificile, cele mai fine piese. Ca întotdeauna, bijuteriile 
lor nu aveau nicio umbră, nicio asperitate; puteau fi 
adunate într-un colier, într-o brățară. Ca întotdeauna, nea 
Neculai trecea de la maşină la maşină, dădea tuturor 
sfaturi, repara uneltele accidentate, sau privea prin 
fereastra biroului freamătul din atelier. 

— Ştiu că trebuie să-i îmboldesc pe oameni, spunea el în 
neştire. Dar eu nu pot să-mi ating degetele de nicio fărâmă 
de metal pentru sicriul acela strălucitor” Pentru prima dată 
cred că mi-ar tremura mâinile. 

Seara, acasă, se trezea uneori înconjurat de toţi cei patru 
băieţi. Fiecare se lăuda cu isprăvile lui. 

— Ştii matale ce-am făcut eu pentru inginerul nostru? 

N-ar fi vrut să audă niciun răspuns. Asculta fără să spună 
un cuvânt. Îi era teamă că-i va tremura vocea. Intr-o zi însă, 
unul dintre băieţi îl întrebă: 

— la spune-ne, ce-ai făcut matale? 

Ce putea să le spună? Nu făcuse nimic, nimic, nici măcar 
un bănuţ din aceia cu zimţi fini care rodeau sufletul 
prietenilor lui. 

— Pesemne că nu mai ţii minte, răspunse altcineva în 
locul lui. Fără matale... 

Bătrânul se ghemui pe pat de durere. A doua zi se duse 
la Muşat şi-l întrebă cu voce jalnică dacă a mai rămas ceva 
de făcut pentru sferă. Se oferea el, voluntar. Inginerul era 
vesel. 

— Nu mai am ce, nea Neculai. Nu vezi că se apropie 
primăvara? 


Capitolul VI 
l 


Fusese multă zăpadă în iarna aceea. Viscolele scăpaseră 
prin bariera pădurilor şi atacaseră de câteva ori cu violenţă 
oraşul. Frigul nu se înduioşa de amintirea zilelor şi nopţilor 
de aprilie. Îmbătrânea nesimţitor prin grădinile şi pe 
străzile oraşului. De câte ori nu asmuţise Diana toţi ogarii 
primăverii după el! De câte ori nu-l blestemase în timp ce-şi 
sufla aburi calzi în mâinile-i îngheţate! 

— De ce-i atât de urâcios cineva, mămico? întreba ea. De 
ce nu se răsteşte la zăpadă şi la frig şi la ceața asta, care 
mă face să plâng în fiecare dimineaţă? 

Într-o zi însă, Diana primi un bucheţel de flori, şi după o 
săptămână era primăvară. Nu mai rămăsese niciun bulgăre 
de omăt prin ogrăzi, nicio suflare rea nu mai încreţea pielea 
gâtului. Degetele nu mai tremurau şi nu se mai încovoiau; 
toţi cochetau pe furiş cu primăvara. 

— Când a venit şi primăvara asta? şoptea Diana versul pe 
care-l auzise de atâtea ori în vis. 

Prin alte locuri, semănate cu volume de metal, aprilie se 
grăbea. Zilele şi nopţile fugeau ca nişte mingi scăpate la 
vale. Se duceau, se duceau fără putinţa de a se mai întoarce 
vreodată. Se apropia luna mai. Ciocănea încet la porţile 
multora. 

Muşat o simţi într-un plic alb, lunguieţ, pe cartonul 
adăpostit în acel plic, o simţi în linia sinuoasă, tremurândă, 
abia vizibilă, sub care pentru prima dată zări un semn mic 
de întrebare. Căută înţelesul întrebării şi răspunse scriind 
câteva cuvinte pe carton: 

„M-am gândit mult, Liana. Sau poate nici nu m-am 
gândit. Ştiu, simt că în geometria vieţii mele lipseşte o linie 
esenţială. Uneori o văd ca o buclă sau ca o dreaptă 
impetuoasă, sau ca un cerc nesigur, colorat. Alteori o văd ca 


o tresărire, sau ca un surâs, sau ca o linişte simplă, 
necesară.” 

La orice întrebare a ei nu putea găsi alt răspuns. 

Şi se linişti, şi se gândi la rotirea sferei de metal. 

Se terminau ultimele ţesături. Nu mai număra zilele, 
număra orele care mai rămăseseră până la ora 
convenţională, când globul lui urma să devină o parte 
infimă din mecanica lumii. 

Erau multe speranţe, dar erau şi multe nelinişti în 
sufletele oamenilor. Câţi n-ar fi vrut să treacă ziua aceea, să 
se întoarcă undeva dintr-o excursie şi să vadă sfera rotindu- 
se! Nu mai aveau emoţii pentru zilele de sărbătoare. 

Directorul îşi plimba statura uriaşă de la un capăt la altul 
al biroului. 

— Sunt foarte nervos, dragă Aburel. Nu mi s-a întâmplat 
niciodată să mă leg cu atâtea fire de o speranţă străină... 
Nu vezi? Am început să spun prostii... De ce străină? Nuea 
noastră, a tuturor? Parcă simt fiecare secundă cum mi se 
zbate aici în piept. Şi mi se pare că am devenit un 
sentimental. Tu mai simţi pământul sub picioare? 

— Şi eu sunt neliniştit. Parcă ar fi ieşit totul din mâinile 
mele. Vorbeai de sentimentalism... Eu m-am îndrăgostit de 
ideea acestei sfere ca de o persoană fizică. Nu reprezintă o 
unitate, o armonie, o integrare într-o idee mare? 

Directorul îşi freca mâinile ca un elev în timpul 
examenului. 

— Ţi-am simţit dragostea de la bun început. Din cauza 
aceasta mi-a fost teamă. Când vom mai trece însă prin 
asemenea emoţii? Nu ele dau frumuseţe vieţii? Uite-l şi pe 
Petrescu! Tu eşti cel mai calm dintre toţi... De ce nu ne 
destăinui şi nouă leacul? 

Petrescu era cel mai palid dintre toţi. Directorul urmărea 
să-l mai liniştească prin vorbele lui. 

— Din punct de vedere pro... începu Petrescu, dar lovi pe 
neaşteptate cu pumnul în aer şi-şi înghiţi ultimele sunete. 
Nu este niciun punct de vedere, continuă el. Este că-mi 


bate inima. Ca la toţi ceilalţi. Oamenii au făcut adevărate 
minuni. lotul e gata... Eu personal m-am lecuit de orice 
gând de invenţie... Dacă sufăr aşa pentru altul... Mă 
gândesc la Muşat... 

— La el să nu te gândeşti, îi spuse Aburel. El e cel mai 
liniştit dintre toţi. În capul lui, sfera se învârteşte de câteva 
luni. El ştie că 2+ 2 = 4. Nu poate să dea alt rezultat. 

— Putem oare exclude orice cuantă de risc? întrebă 
brusc directorul. Un eşec i-ar năuci pe mulţi, chiar dacă ar 
fi pasager, remediatul. Oamenii se pregătesc şi pentru 
sărbătoare... Eu mă gândeam la ceva... 

Vorbele directorului îi impresionaseră pe cei doi ingineri. 
Îl invitară prin gesturi să continue. 

— Poate că ar fi mai bine să amânăm festivitatea... Aburel 
nu-l lăsă să termine. 

— Muşat ţine morţiş la prima zi de mai. Nu ştiu ce s-a 
întâmplat atunci. Mi se pare că a descoperit ideea... Cum 
am putea să trecem peste dorinţa lui? 

— Stai, stai, stai! îl linişti directorul. Am spus: să amânăm 
festivitatea. Putem să facem proba într-un cadru foarte 
restrâns. Câţiva oameni... Şi dacă proba e pozitivă... E 
foarte simplu să transformăm momentul în festivitate... 

Petrescu era nedecis. Îşi freca într-una faţa, parcă pentru 
a-şi aduna sânge în obrajii palizi. 

— Nu ştiu. Mi se pare puţin cam... cam necinstit. Nu 
avem încredere în oameni? Ei n-ar suporta oare ca şi noi şi 
bucuria, şi eşecul? 

— Tu cum ai suporta de pildă eşecul? îl întrebă Aburel. 

— Eu?!... Da! Aveţi dreptate, recunoscu Petrescu. M-am 
gândit o clipă cum aş... cum aş... mai bine să uit... Îi voi 
propune lui Muşat... Sau mai bine vorbeşte tu cu el, Aburel. 

Muşat nu înţelese la început despre ce este vorba. Îi ceru 
lămuriri precise prietenului său, şi acesta se văzu nevoit să- 
şi dezvăluie temerile. 

— Cum?! se miră Muşat. Tu îţi poţi imagina un eşec? 


— Gândeşte-te la orice posibilităţi, dragă Muşat! Nu 
exclude cu desăvârşire riscurile. O piesă montată prost, o... 
Parcă tu nu ştii ce e tehnica... 

— De săptămâni de zile nu fac altceva decât să controlez, 
dragă Aburel. Îmi recunosc toate cifrele în piesele de metal. 
Toate, toate, toate sunt la locul lor... lartă-mă, dar eu exclud 
orice... Sfera funcţionează! Tu nu înţelegi? 

Aburel mai încercă o dată să-l convingă. 

— Ştiu... Dar procedeul tău mi se pare prea ferm... Nu 
spun că e antiştiinţific. Nu eşti în geometrie, dragă Muşat. 
Eşti în mijlocul unei ţesături tehnice... 

Muşat şovăi o clipă, apoi răspunse convins: 

— Cred că ai dreptate, dragă Aburel. O sudură grăbită 
sau o fisură în masa oţelului pot încâlci mecanismul. E mai 
bine să facem o probă între noi. 

Aburel era fericit. Alergă într-un suflet la director, îi 
relată convorbirea. Era şi Petrescu acolo. Ca prin farmec, 
feţele lor se înseninară. 

— În sfârşit, putem răsufla liniştiţi câteva clipe, spuse 
Petrescu însoţindu-şi cuvintele cu mişcări exagerate de 
aspirație. Of! Uf! Mi s-a făcut dor de un pahar de vin... 
Teoretic. 

Iar nu putem trage nicio concluzie, izbucni directorul. 

— Ba da! răspunse Aburel. Cred că i-am transmis 
neliniştea noastră lui Muşat. Există totuşi o lege a 
echilibrului... 


2 


Cineva zgâria cu degete nevăzute întunericul. Dârele 
subţiri se colorau în albastru. Lumina era fragedă, timidă, 
înfricoşată. Nu se întâmpla nimic neobişnuit în lume. Se 
apropiau zorii unei zile care se legăna între aprilie şi mai. 


Lumina i-o dăruia toată lui aprilie; întunericul şi-l scurgea 
lin spre mai. 

Oare de ce undeva în lume atâţia oameni presimţeau că 
vor tremura în acea zi? 

O fetiţă se sculase în zori. Se îmbrăcase fără zgomot şi se 
furişase afară în grădină. Umbrele nopţii încă nu se 
topiseră. Cine putea s-o vadă? Degetele ei se plimbau prin 
iarbă, căutau locul unde tulpinile florilor atingeau pământul 
şi smulgea fără milă sărmanele flori. Rouă era rece, îi 
îngheţa degetele. Fetiţa întâlni lângă un boschet prima rază 
de soare. Acolo îşi privi bucheţelul. Erau câteva flori firave, 
cu petalele încă nedesfăcute. Îşi mângâie pleoapele cu ele, 
apoi fugi sus pe scări, spre camera ei. Nu mai avu timp să 
se dezbrace şi să se ascundă în pat. 

— Unde ai fost, Diana? o întrebă mama ei. 

— Nu ştiu... răspunse ea emoţionată. 

Poate că nici nu-şi mai amintea unde a fost. l se părea că 
se trezise dintr-un vis. Dar când auzi paşii tatălui ei, 
descoperi buchetul pe perna patului. Se duse încet, în 
vârful picioarelor, spre camera cu cărţi şi fotolii. Şi tatăl, şi 
mama erau acolo. Se prefăcu somnoroasă şi întinse 
buchetul. 

— Poftim, tăticule! Ştii matale ce să faci cu el. 

Aburel şi Elena încă nu înțelegeau nimic. Florile erau 
ude, proaspete, culese de curând din grădină. Mama se 
gândea s-o certe. Fetiţa îi simţi gândul în priviri. 

— Să nu greşeşti, mămico. Nu e din partea mea. E din 
partea tuturor... şi a celor care dorm... S-a întâmplat să fie 
cules cu mâinile mele... Dar i-l vei da tu, tăticule; să nu-l 
trimiţi printr-un străin, cum face el. 

Lumina zilei întâlni prima emoție pe faţa lui Aburel. 


Într-o cabană de lemn. Strivită de schele şi ziduri uriaşe 
de oţel şi beton, câţiva tineri, fete şi băieţi, mânuiau 
pensule, hârtii şi culori. Liniştea fugise prin alte locuri dar şi 
acolo începea să fie hăituită. 

— Unde aţi pus culorile? întrebă o fată. Îmi trebuie 
imediat albastru. De ce l-aţi ascuns? 

Nu vedea azurul cerului fără nori. Căuta cu degete 
mânjite crete colorate şi cutii de tablă. 

— E în ochii tăi, răspunse cineva, dar fata nu auzi 
vorbele, sau poate se prefăcea că nu le aude. 

Alţii tăiau litere şi le potriveau nesigur pe fâşii de mătase 
roşie. 

— Ţi-a căzut un A! răsună un glas. Fii atent! Uite, îţi cade 
şi un |. De ce nu iei ace din cutie? 

— Se cunoaşte că vii prima dată aici, se auzi răspunsul. 
Deocamdată mă interesează numai spaţiul şi... culoarea 
ochilor tăi pentru comparaţie... 

Ultimele vorbe le rostise totuşi în şoaptă. 

— Cine mi-a luat textul? întrebă un tinerel pierdut printre 
drapele şi eşarfe roşii. Mi se pare că l-am uitat în celelalte 
haine. Nu-şi aminteşti nimeni? 

— Cum să nu?!... Numără literele şi împarte la patru. 
Dacă rezultatul e divizibil cu şapte... 

În mijlocul încăperii, un tânăr îmbrăcat în salopetă gri 
compara o fotografie cu portretul pe care îl zugrăviseră 
pensulele alunecate la picioarele lui. Încă nu era mulţumit. 
Mai adăugă câteva dâre negre pe tablou. Pe o frunte lată se 
adânciseră cutele. Privi din nou portretul, îndepărtându-se 
de el cu spatele. Ar fi vrut să spună un DA încet, dar simţi o 
mână atingându-i umerii. Tresări speriat. Omul care-l 
atinsese n-avea nimic crud în înfăţişarea lui. Era un bătrân 
cu chipul blând, cu privirile înceţoşate. Se făcu dintr-o dată 
linişte în încăpere. 

— V-aţi emoţionat c-a venit preşedintele? întrebă 
bătrânul. Pregătiţi-vă, băieţi, pentru veselie. 


Se uită la portret, apoi închise ochii. Rămase multă vreme 
nemişcat. Pictorul încremenise lângă el. Când îi simţi din 
nou mina pe umăr, îndrăzni să întrebe: 

— Cum vi se pare. Nea Neculai? 

Bătrânul nu răspunse la întrebare. 

— Aveţi grijă, măi băieţi... Dacă inginerul nostru vede 
tabloul, nu mai vine mâine la demonstraţie. Acoperiţi-l cu 
ceva... 

Îşi părăsi voluntarii fără să mai spună un cuvânt. 


4 


Fereastra de la camera lui Muşat era deschisă. El stătea 
la biroul vechi, cu capul sprijinit în coate, aşa cum îl 
surprinseseră zorii. În cameră era o ordine desăvârşită. 
Toate cărţile, toate dosarele erau la locul lor în rafturi. Pe 
birou nu se afla nicio hârtie, niciun creion. Sertarele erau 
închise, parcă pecetluite. Patul era neatins. În mijlocul lui se 
odihnea, deschis, un album. Semnul vechi dispăruse. 
Tabloul pe care-l privise toată noaptea era acoperit de 
câteva plicuri albe, lunguieţe. Pe unul dintre plicuri 
recunoscuse scrisul „Infinitului”. De aceea n-avusese 
curajul să-l deschidă. Îl luase o singură dată în mână şi se 
întrebase ce-ar putea să conţină. Oare era un răspuns la 
ultimele capitole ale teoriei sale pe care i le trimisese cu 
câteva luni în urmă? Era un DA, sau un NU? Poate că tot 
viitorul lui se afla acolo, în cuvintele laconice, ferme ale 
Infinitului. Se străduia să uite întrebările, să le ignore cu 
desăvârşire. N-ar mai fi putut rezista la o a doua emoție, pe 
care o presimţea mult, mult mai mare... 

Ca întotdeauna, plecă la uzină pe jos. Dar parcă nu 
întâlnise niciodată atâta primăvară şi atâţia oameni în jurul 
lui. Mergea încet, cu mâinile în buzunare, cu spatele puţin 


aplecat, cu privirile hoinare. Descoperea minuni pe care nu 
le mai văzuse până atunci: în iarba care tremura, în florile 
care-şi deschideau petalele. În zâmbetele, în vorbele şi în 
mersul oamenilor. Primăvara era plină de frăgezime şi 
sprinteneală. 

În birou îl găsi pe nea Neculai. Bătrânul înţepenise la 
fereastră. Privea maşinile din hală, le auzea toate 
zgomotele, le vedea toate mişcările. Din când în când se 
uita la un glob mare, suspendat — oare când ajunsese 
acolo? — undeva în spaţiul cuprinzător al atelierului. Razele 
soarelui învăluiseră sfera într-o lumină vie, adâncă. Nu era 
un corp compact, era o țesătură sferică, o țesătură gingaşă; 
lumina făcea să-i tremure toate firele dinăuntru, se strecura 
prin crăpături subţiri ca muchia cuţitului, se lovea de 
suprafeţe mici, lucioase şi se răsfrângea în alte direcţii, 
împroşcând cu tresăriri nervoase alte linii, alte spaţii, alte 
suprafeţe. Era asemeni coroanei unui arbore puternic. 
Trunchiul arborelui se transformase în ax, crengi viguroase 
porneau simetric în toate părţile, apoi alte crengi, mai 
subţiri, se desprindeau spre alte direcţii, supunându-se 
toate aceleiaşi nevoi de simetrie, apoi ramuri şi mai mici, 
rămurele, apoi frunze dispuse regulat pe fiecare ramură, şi 
fiecare frunză avea nervuri fine şi suprafeţe sigure, prin 
care energia se transforma în mişcare disciplinată, ritmică, 
atingând viteze de fulger. Bucăţile de oţel erau sfâşiate, 
încrustate, rotunjite, lustruite, săreau din frunză în frunză, 
din ramură în ramură, evitând ciocniri şi vibrații, deveneau 
din cuburi sau din paralelipipede cenuşii, steluțe, beţişoare, 
cilindri ciudaţi crescuţi şi găuriţi, fluturi de argint, plăcuţe, 
petale, noduri, şi toate se întâlneau undeva şi se strângeau 
într-un singur corp, care aluneca strălucitor şi dur prin polii 
sferei, afară, în lume. 

Nea Neculai nu vedea decât coroana arborelui. Nu ştia 
ce vânturi o vor agita, nu ştia ce fructe se vor ivi între 
frunze. Nu voia să ştie. Omul care intrase în încăpere şi se 
apropiase de dânsul ştia însă toate acestea. Tăcea şi el, 


asemeni bătrânului, care nu-i simţise prezenţa, privind 
sfera pe care o invadaseră razele soarelui de dimineaţă. 

— Da... zise bătrânul întorcându-se încet şi atingând cu 
mişcarea lui braţul inginerului. Aţi venit şi 
dumneavoastră?... 

Muşat simţi în vorbele acelea o întrebare indiferentă, 
adresată parcă unui străin. Îi răspunse încet: 

— Eu nu-ţi voi putea spune altfel... lot nea Neculai vei 
rămâne pentru mine... 

— N-am vrut să mă îndepărtez, tovarăşe inginer, spuse 
bătrânul amintindu-şi de acel „dumneavoastră” pe care-l 
scăpase fără voia lui. M-am uitat mai întâi acolo, şi pe urmă, 
când v-am văzut, parcă m-am înfricoşat. Nici acum n-am 
scăpat de teamă, dar cred că va trece ea odată. Mă gândesc 
şi eu... Neliniştea se cuibăreşte greu în sufletele celor 
bătrâni... Aşa am crezut până acum. De, cine ştie?... 

— Te îmbătrâneşti singur, nea Neculai. 

Muncitorul întinse mâinile, deşi ar fi vrut să-şi reţină 
gestul. Mâinile îi tremurau. 

— Uită-te şi dumneata! Tremură... M-am trezit fără veste 
în fundul unei gropi. Deasupra mea sunt ani mulţi, ani grei. 
Oboseala se adună în oasele mele ca un întuneric. Asta-i, 
tovarăşe inginer. Nu mai e vremea să mă prefac... O 
despărţire tot trebuia să se petreacă odată. Mai cu durere, 
mai fără... Omul, din păcate, nu poate să poruncească, nu e 
aşa cum ar vrea el... Să-ţi spun drept, mie mi se pare că am 
ajuns la capătul unui veac... Şi nu mă uit în urmă cu jale... 
Nu ştiu dacă mi-au mai tremurat şi altădată mâinile... Poate 
de mânie sau de ură; dar şi tremurul acela face parte din 
mândria mea... 

Muşat căuta un ascunziş pentru privirile lui înduioşate. 

— Eu cred altceva, nea Neculai, spuse el. Nu te simt 
bătrân, chiar când îţi văd mâinile tremurând. Şi mie îmi 
tremură... Nu ne putem încuia toate emoţiile undeva într- 
un loc anume în noi. Le scăpăm uneori, şi fug în lume prin 


priviri, prin degete... Chiar când ne închipuim că le 
închidem cu lacătele unor vorbe... 

Nea Neculai scăpă din mână tabachera. Nu se aplecă 
după ea. Parcă n-o auzise căzând. Muşat i-o puse în mână, 
dar nici atunci nu-i simţi metalul rece. 

— Vorbeam de-o despărţire, tovarăşe inginer, şi vreau să 
fiu cinstit. Am o mare durere. O simt şi mai tare acum, în 
pragul despărțirii. O simţ în braţe. Aici s-a aciuat durerea. E 
ca o răzbunare. Mâinile acestea n-au pus nimic acolo... 

Bătrânul arătă cu mina locul unde se afla sfera. 

Într-o singură clipă, Muşat retrăi priveliştea câtorva ani. 

— Mi se pare că ţi-am mai spus, nea Neculai. Dintre toate 
braţele pe care le-am cunoscut aici, ale dumitale au lucrat 
cel mai mult pentru mine. Parcă mi le-ai fi împrumutat mie. 
De multe ori, mişcările lor porneau parcă din umerii mei. 
Pentru că aşa doream eu să se mişte nişte linii închipuite în 
anumite clipe, când visam perfecțiunea... 

Nea Neculai pomi spre uşă. 

— Altădată vorbele acestea m-ar fi îndurerat. Poate că 
mâine sau poimâine îmi vor naşte iarăşi durere. Dar 
tovarăşe inginer, voi căuta să alung durerea, mă voi feri de 
ea chiar de va trebui să mă ascund în altă parte, într-un 
ungher întunecos. Mă duc după nişte treburi în alte secţii. 

Muşat simţi urarea grea pe care i-o făcuse bătrânul. Se 
uită prin geam după el şi-l văzu trecând obosit printre 
maşini. Braţele îi atârnau grele, spatele i se îndoise ca 
apăsat de o povară. Un muncitor tânăr se repezi să-i 
deschidă uşa care-l ducea afară, în alte locuri, cu mai multă 
lumină. 

Muncitorii lucrau ca în fiecare zi. Nu-şi luau ochii de la 
maşinile lor. Mişcările lor însă n-aveau nevoie de pri- Vlri în 
toate secundele. Uneori închideau ochii şi vedeau parcă 
răsărind din ceaţă un glob care le ardea pleoapele. 


5 


Dis-de-dimineaţă, directorul îşi făcu apariţia în biroul lui 
Petrescu. Era şi Aburel acolo. 

— Bine că vă găsesc pe amândoi! spuse el. Am câteva 
probleme curente de rezolvat. Mai întâi vreau să scap de 
tinerii aceştia de la radio care se ţin scai de mine. De două 
zile mă trag într-una de mânecă: „Realizări, realizări, 
realizări...” l-am spus secretarei să mă ascundă pe la 
Regiune sau pe la vreo şedinţă prin secţii. Degeaba! Au 
rămas tot timpul la uşă... 

Directorul era vesel. Vorbele îi ieşeau fără voia lui din 
gură. În momentul acela ar fi putut să ţină oriunde orice 
discursuri. Căuta orice pretexte. Secretarei îi povestise 
câteva glume, râsese şi-i făcuse cu ochiul. Unui muncitor pe 
care-l întâlnise pe coridor îi recomandase o reţetă de vin 
din smochine, iar la răspunsul acestuia că tot vinul din 
struguri e cel care adoarme şi trezeşte cel mai bine, îi 
dăduse imediat dreptate, istorisindu-i nişte întâmplări de 
cramă; când îi zărise pe reporterii de la Radio, aproape 
fugise după ei. Căuta orice pretext de discuţie pentru a 
scăpa de obsesia care-l chinuia. Nu voia să se gândească 
nicio clipă la ceea ce se va petrece peste câteva ore. 

Aburel era în aceeaşi situaţie. Se repezi ca un hultan. 
Asupra emisiunii încă neauzite de la radio. Il contrazicea pe 
director, aducând la întâmplare orice argumente: 

— N-ai dreptate, tovarăşe director! Oamenii îşi fac 
misiunea lor aşa cum noi ne-o facem pe-a noastră. Nu mă 
gândesc neapărat să ne lăudăm. Cred însă că e firesc să se 
vorbească despre noi. Să ne amintim ce s-a petrecut în 
sectorul special. Cât de frumos au lucrat tehnicienii de 
acolo! Sau Racoviţă... Proiectările, băieţii de acolo au 
încetat să mai fie pompierii lui Cerbu... Ai văzut ultimele 
schiţe?... Eu cred că şi despre echipa de fotbal s-ar putea 
spune câteva cuvinte... 


— Nu pot să uit golul marcat de Stamate. Rareori am 
văzut o asemenea lovitură de cap... 

Petrescu se uita urnit la director. 

— Mi se pare că nu v-am zărit la meciul acela, tovarăşe 
director. Nu eraţi plecat la Bucureşti? 

— Chiar n-am fost? se miră directorul. Atunci când l-am 
văzut pe Stamate? Sau te pomeneşti că s-a transferat la alt 
club? 

O fată deschise uşa şi spuse din prag: 

— Vă caută nişte reporteri, tovarăşe director... Nu! Nu 
de la Radio. Mi se pare de la un ziar din Capitală... 

— Să mai aştepte puţin! Acum pregătim programul 
pentru mâine. Să se ducă în biroul meu... 

— Ce facem? întrebă Aburel. Trebuie să stabilim o ordine. 
Să trecem în frunte sectorul special? S-ar putea să fie la 
egalitate cu oţelăria... 

— Oţelăria... medită directorul cu voce tare. Inginerul 
Mitrofan s-a înrădăcinat bine acolo. Am venit amândoi odată 
la uzină, acum doi ani. Ne-am cunoscut în tren... Era cam 
slăbuţ, cam pirpiriu. Nu-l vedeam eu prea bine printre 
oţelari. I-am propus chiar în tren altă muncă. S-a uitat la 
mine ca la un... 

Petrescu nu mai putea suporta vorbăria aceea. 

— Şi cu secţia întâia ce facem? O ascundem într-un 
buzunar? Şi cu experienţa de la prânz? Unde o escamotăm? 
Eu n-o mai pot ţine în mine. Parcă mă umflă, parcă mă 
azvârle în aer... 

Toată vraja, toată liniştea se risipise. Se uitară unii alţi. 
Erau palizi, le tremurau buzele, îşi ascundeau mâinile în 
buzunare. Directorul se întoarse scurt din călcâie şi plecă. 

— Vorbiţi voi cu ziariştii, spuse el din prag. 

Ajungând în anticameră, văzu doi tineri necunoscuţi Şi 
cam timizi. 

— Poftiţi! îi îndemnă el, arătându-le uşa. Vă aşteaptă 
tovarăşii acolo. Să nu-i lăsaţi să se bâlbâie. Scoateţi-vă 
carnetele şi cereţi-le date... 


Era convins că întâlnirea cu ziariştii îi va elibera pe cei 
doi, măcar pentru câtva timp, de povara neliniştii. 

Reporterii îşi făcură curaj şi intrară înăuntru. Aveau 
carnetele în mână. 

Aburel se sculă grăbit de pe scaun. 

— Dragă tovarăşe Petrescu, te rog să mă scuzi. Trebuie 
să-i predau un mesaj lui Muşat. 

Petrescu mai găsi în el resurse de energie. Începu să dea 
date. Vorbi mai întâi despre secţia întâi, ca să-şi alunge mai 
repede bătăile inimii. 

— Am auzit că se pregăteşte un lucru extraordinar în 
secţia întâia, spuse unul dintre reporteri însoţindu-şi 
cuvintele cu un gest care îndemna la complicitate. 

— Da... răspunse Petrescu indiferent. Ne gândim la o 
anumită soluţie de perspectivă. Prin urmare... Da!... Nu 
putem să lăsăm afară oţelăria... Vă rog să notaţi... 

Aburel îl întâlni pe Muşat în curtea uzinei. 

— Frumoasă zi! spuse el. A venit la timp primăvara. Când 
mă gândesc prin ce geruri şi viscole am trecut... Îţi mai 
aminteşti vijelia de la sfârşitul lui februarie?... Stai! Am 
uitat. Mi se pare că Diana ţi-a trimis un buchet de flori. 

Se căută prin buzunare şi scoase în sfârşit câteva flori 
veştejite, triste, fără culoare. Muşat le luă, se uită la ele şi, 
neştiind ce să facă, le puse şi el într-un buzunar. 

— Oricine m-ar căuta, nu sunt aici! îi spuse directorul 
secretarei înainte de a intra în birou. „Bine că n-am chemat 
pe nimeni de la Bucureşti! continuă el în gând, în timp ce se 
plimba nervos prin încăpere. Oare când o fi marcat Stamate 
golul acela? Anul trecut?... Parcă era primăvară, ca şi 
acum... Ce liniştită primăvară trebuie să fi fost!... Bine că n- 
am chemat pe nimeni din Bucureşti! Ne-au cerut să-i 
invităm la primele probe. 


6 


În zorii zilei plecase, totuşi, din Bucureşti o maşină spre 
oraşul înconjurat de păduri. Multă vreme, şoferul nu auzi în 
vorbele celor doi pasageri decât laude aduse primăverii şi 
naturii pe care anotimpul o zugrăvise cu atâta risipă de 
culori. Maşina luneca încet pe şosea, parcă anume pentru a- 
i lăsa pe cei doi tineri să guste tot belşugul priveliştii 
schimbătoare. 

Atâta frumuseţe o obosise pe Doina. Părăsi geamul 
automobilului şi se ghemui copilăroasă în colţul canapelei. 

— Cred că acum poţi să-mi spui, se rugă ea. De ce ui-ai 
obligat să vin cu tine? Numai ca să ne plimbăm? 

Liviu îi căută mâna şi o trase încet spre el. La început, 
Doina se opuse fără să vrea. Mâna i se dezlipise de trup. 
Cădea ca o diagonală din umărul ei spre şoldul lui Liviu. 
Deodată, se descoperi caraghioasă în acea poziţie. Se 
apropie încet de Liviu până ce îi atinse umărul. 

— Unde mergem? întrebă ea. De ce m-ai împachetat atât 
de repede? Nici nu m-ai lăsat să răsuflu; nici n-am avut 
vreme să mă gândesc... Vezi câtă putere ai căpătat asupra 
mea? 

Mâna ei mângâia obrazul lui Liviu. El i-o purta. Când 
simţi ce se întâmplă, se retrase ruşinată în colţul ei. 

Liviu era ameţit. Vedea maşina rostogolindu-se în 
prăpastia care mărginea şoseaua. Mai mult ca să scape de 
senzaţia care-l stăpânea, începu să vorbească: 

— Am vrut să-ţi fac o surpriză, Doina. Şi mie am cruţ să- 
mi fac o surpriză. Tu ştii de când stăm alături Unul lângă 
altul? Tu ştii de când respirăm acelaşi aer? De când ni-l 
dăruim unul altuia? 

Doina se înfioră. Îi atinse încet mâna. 

— Mă gândesc că am fi putut şi altădată să facem 
asemenea plimbări. Câte frumuseți am ofensat! 


— Nu-i adevărat, Liviu. Altădată n-aş fi venit. Nu Ştiu 
sigur, dar nu cred că aş fi venit. Tu m-ai chemat pentru 
altceva, de aceea ai avut curaj; de aceea am avut şi eu 
curaj. Nu-i aşa? 

— Draga mea Doina, şopti Liviu. Cât de mult ne iubeşte 
pe noi întâmplarea! N-aş vrea s-o dezamăgim... 

Îi înconjură umerii cu braţul şi o apropie de pieptul lui. 

— Gata! spuse Doina sufocată, după câteva clipe. Le 
TOg... 

El se supuse. Îi reţinu mâna. Ar fi vrut să-şi plece capul 
pe genunchii ei şi poate să adoarmă, fără să tresară, fără 
să-i caute căldura. 

— Acum poţi să-mi spui, Liviu. le rog... 

Îşi închipuia că e pe cale să adoarmă cu capul pe 
genunchii ei. Vorbea ca în vis: 

— Nu ştiu. Doina... Stai puţin, să se risipească un val 
tulbure, să văd din nou copacii şi pietrele şoselei... 

Deschise geamul maşinii. Şuvoiul de aer rece îl trezi. 

— Am primit o vizită zilele trecute... Şi când mă gândesc 
că eram gata s-o refuz! M-a căutat un inginer de la o mare 
uzină, şeful unui serviciu de proiectări. Spre uzina aceea 
mergem acum, dar nu pentru a întoarce vizita acelui 
inginer... Tu nu l-ai văzut? Mi se pare că a trecut şi prin 
biroul tău... 

Doina încercă să-şi amintească. 

— Cine?... Când?... Aaaa! Inginerul Racoviţă, nu? E coleg 
cu Muşat, nu-i aşa? 

— Da! Despre el este vorba. Să ştii că sunt foarte supărat 
pe prietenul nostru... Nu mi-a trimis niciun cuvânt, nicio 
scrisoare, nimic, nimic... 

— Dar tu nu-l cunoşti? Nu ştii că nu scrie? Nici mie nu mi- 
a scris decât o singură dată în... 

„... în atâţia ani””, ar fi vrut să spună, dar nu-şi mai 
termină fraza. Privirile lui Liviu parcă o implorau să tacă. 

— N-are obiceiul să scrie, asta el spuse ea îmbufnată. 


— Eu totuşi nu-l pot ierta, continuă Liviu după un mare 
efort de voinţă. Ştii ce se întâmplă astăzi? 

Întrebarea rămase suspendată. După tonul cu care 
fusese rostită, Doina nu credea că i se adresează ei. Dar nici 
Liviu n-avea putere să răspundă. 

Tăcerea nefirească dură câteva minute. Doina fluieră şi 
căută să-l trezească pe Liviu cu un gest băieţesc. 

— Fiuuuu!... Ce se întâmplă astăzi? 

Liviu tresări. Parcă-l săgetase ceva. Se uită la Doina. Ea îl 
privea însă cu o curiozitate neprefăcută. 

— Pariuri nu mai fac, pentru că pierd cu regularitate. 
Hai! Spune ce se întâmplă! De ce te uiţi aşa la mine? 

Liviu îi cuprinse iarăşi umerii şi o lipi şi mai strâns de el. 
Era şi violenţă în gestul lui. Dar o simţea caldă, vie, 
tremurândă. Îi simţea arsura obrajilor. 

— Acum, gata! spuse ea în şoaptă. Dacă întârziem aşa, 
nici tu nu vei mai putea răspunde, nici eu nu voi mai putea 
auzi. 

— Nu mai am nicio teamă. Doina mea dragă. 

Mai întâi, însă, îşi duse capul în deschizătura geamului, 
ca să simtă toată răceala şuvoiului de aer. 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, Doina. Astăzi, el îşi 
experimentează creaţia. O idee fantastică, dementă. O 
sinteză tehnică arbitrară, cu neputinţă de imaginat. Nu 
puteam să mă ştiu în altă parte într-un asemenea moment. 

— Fantastică... visă Doina. De ce ai spus mai înainte că 
nu-ţi mai este teamă? 

— Când? se strădui Liviu să-şi amintească. 

— Atunci când m-ai... când ne-am... se tulbură Doina. Te- 
ai gândit, îşi reveni ea repede, că încercarea lui va reuşi? 
De ce crezi că e dementă? 

Liviu repetă vorbele ei, fără niciun ton, ca şi cum ar fi 
rostit nişte cifre. 

— M-am gândit că încercarea lui va reuşi... Sper că vom 
ajunge la timp, draga mea Doina. 

Răspunsul lui o bucură. Îi cuprinse emoţionată mâna. 


7 


Sirena uzinei sună scurt de câteva ori. Era primul 
semnal. În toate secţiile se opriră maşinile. Două zile vor 
rămâne mute, imobile. Ca întotdeauna, vor rămâne Şi 
curate, ca nişte podoabe. Nimeni nu-şi părăsi maşina fără 
să-i privească, mulţumit, strălucirea. După jumătate de oră, 
sirena sună din nou, prelung, prelung. Se încheia ultima zi 
de lucru din aprilie. Oamenii vor reveni Ungă uneltele lor în 
cea de-a treia zi din frumoasa lună mai. 

Nu se mai auzeau nici voci, nici ecouri. Ultimele grupuri 
de muncitori ieşiseră pe poarta uzinei. Liniştea acoperise 
totul, ca o căciulă. 

Rămăseseră numai câţiva oameni în jurul unui glob de 
metal, dar prezenţa lor acolo se înscria şi mai adânc în 
linişte. 

Liviu şi Doina erau alături de Muşat. Contemplau în 
tăcere coroana aceea neobişnuită care ascundea trunchiul 
arborelui de oţel. 

— Doamne! Mi-e teamă că se vor încâlci firele şi 
mecanismele, spuse Doina în şoaptă. 

Nu se auzeau numai şoaptele. Se auzeau şi gândurile în 
tăcerea aceea de plumb. Doina simţi săgețile unor priviri 
necunoscute şi se ascunse instinctiv în spatele lui Liviu. 

Nimeni nu îndrăznea să facă un gest. Aşteptau nemişcaţi. 
Îi se părea că aşteaptă. Secundele se scurgeau greu. 

Imobilitatea sferei era dureroasă. Nimeni n-o ocolea însă 
cu privirile. Poate că pentru mulţi ea începuse să se 
rotească. Încet, încet, pentru a-şi dezvălui toate mişcările 
interioare. Parcă se auzea şi zumzetul mecanismelor. 

Aburel era în faţa lui Muşat. Răsuflă adânc şi închise 
ochii. 'Toate privirile urmăreau mişcările inventatorului. 


Muşat nici nu trebuia să se aplece. Făcu legătura cu 
energia care circula sub pământ, apăsând cu talpa 
piciorului o pedală de metal. 

Cineva, sau poate toţi, începu să numere în gând. 

Globul se rotea încet. Mişcarea pornise. Nu era o iluzie. 
Suprafeţele cunoscute dispăreau din faţa ochilor. Se 
apropiau alte suprafeţe, se descopereau alte reliefuri. 
Rotirea era lentă, parcă împingea cineva cu umărul. Şi 
deodată, izbucni zumzetul. Sute, mii de mecanisme 
începeau să se rotească, să declanşeze mişcări în interiorul 
sferei. Scânteile parcă săreau dintr-un rotor de artificii. 
Ţipetele metalelor sfâşiate se întretăiau, se împlineau într- 
unul singur. O dinamică strălucitoare, nemaivăzută se 
aprindea în toate spaţiile globului. 

— Va triumfa! şopti Liviu îngrozit, şi strânse ca un cleşte 
de fier braţul fragil pe care-l simţea alături. 

Şoapta aceea neauzită li sleise puterile. Mişcarea sferei o 
năucise pe Doina, îi înţepa ochii, iar durerea braţului o 
amuţise, îi paralizase tot trupul. Se lăsă inertă pe spate, 
sprijinindu-se de pieptul lui Liviu. 

„Va triumfa! repeta acesta în gând. Va triumfa!” Era 
acolo, cu Doina în braţe, era nemişcat, zidit în pământ, dar 
trupul lui fugise, se azvârlise printre mecanismele sferei, 
era sfârtecat, fărâmiţat, sfâşiat, prefăcut în pulberea 
metalică din care se aprindeau scânteile. În suprafeţele 
lucioase ale globului vedea dansul unui schelet imobil. 
Dansul acela îi spunea mereu că sfera se învârteşte. 

Şi deodată, se auzi un vuiet îndepărtat, care creştea, care 
se apropia, care se transforma intr-un scrâşnet metalic, 
absurd, asurzitor, haotic. Mecanismele de alarmă ţiuiră 
scurt. O tăcere cumplită se prăbuşi brusc, ca o explozie. 
Oamenii îngheţaseră. Păreau nişte statui. 

Muşat închise ochii. În câteva clipe, smulse dintr-un 
întuneric de smoală mii de cifre. Apăsă ca un orb altă 
manetă. Un joc de mişcări liniare aprinse nişte fulgere în 
interiorul sferei. Bucăţile de metal rănite erau expulzate din 


LIA 


glob prin canalele polilor. Fulgerele liniare încetară brusc. 
Talpa piciorului apăsă iarăşi prima pedală. Sfera îşi începu 
din nou rotirea, interiorul i se umplu iarăşi de mişcare, 
roiurile de scântei albastre îşi trăiau iarăşi durata clipei. 

— Nu va triumfa... şopti o voce, şi trupul aceluia care 
vorbise căuta un sprijin. 

Îl găsi într-o coloană de beton. Se rezemă de ea şi 
înţelese că poate respira. 

Scrâşnetul lovi din nou cu violenţă auzul. Semnalele de 
alarmă ţiuiră, mişcarea se opri, tăcerea căzu grea, 
înspăimântătoare. Apoi sfera nu mai primi nicio comandă. 
Creierul ei fusese alterat. O cifră, sau un grup de cifre, sau 
o formulă se răzvrătise. Sau poate n-avea ce căuta în 
milioanele de cifre concentrate în sferă. Sau poate lipsea; 
rămăsese nedescoperită, în infinit. 

Cineva încercă să strângă braţul lui Muşat, dar îşi retrase 
mâna îngrozit. Nu atinsese un braţ, ci o coardă de oţel. Toţi. 
Simţeau că orice cuvânt, orice gest este inutil. Îşi simțeau 
inutilă prezenţa. Omul de lângă sferă nu vedea şi nu auzea 
pe nimeni. Căuta cu disperare un semn, un număr, un 
simbol. Ecranul se înnegrise. Limpezimile se stingeau. 
Negura era adâncă, groasă; i se părea materială, ar fi vrut 
s-o alunge cu mâinile, s-o sfâşie. Undeva rămăsese 
nedezlegat un singur x, o singură necunoscută. Care era 
puterea şi ordinea ei, care era funcţia ei, care era relaţia ei 
cu atâtea milioane de semne limpezi şi disciplinate? 

Rămăsese singur. De multă vreme era singur. Cu mult 
înainte de primul semnal de alarmă. Cu mult înainte de a 
auzi vuietul care se prefăcea în scrâşnet absurd. Îl izolase 
mişcarea nedisciplinată, insesizabilă şi totuşi grotescă a 
unor mecanisme adăpostite în interiorul globului. 

— Îmi pare rău, Doina. Colecţia de principii era alcătuită 
arbitrar. Sunt dezolat. 

— Eşti dezolat? Cum poţi să spui aşa ceva? Intâi am 
crezut că vei zbura în bucuria triumfului. Mi-ai rupt braţul. 


Încă e amorţit... Pe urmă am crezut că te vei prăbuşi de 
durere... Cum poţi să spui că eşti dezolat? Eu... eu... Nicinu 
ştiu dacă mai trăiesc. S-a rupt ceva în mine, Liviu. Dar nu se 
poate, nu se poate! Tot va triumfa până la urmă! 

— Şi eu sunt distrus. Doina. N-avem ce face. Am ştiut de 
la început ce se va întâmpla... A vrut să ia cu asalt cerul. A 
vrut să întindă mâna după cea mai strălucitoare stea... Era 
prea departe... Nu va cădea niciodată pe epoleţii lui... 

— Nu înţeleg ce vrei să spui, Liviu... 

— S-a întâmplat un accident, Doina. Un simplu accident 
s-a întâmplat în lumea asta... 

— Nu se poate! Trebuie să-i spunem ceva. Eu mă duc. 

— Nu! o opri Liviu. Stai aici! Mă voi duce eu... Îl găsi pe 
Muşat în acelaşi loc. 

— Suferim toţi cumplit, loane. Asemenea întâmplări s-au 
mai petrecut în mintea oamenilor. Nimeni nu elogiază 
prudenţa lui Dedal. S-au închinat însă sute de imnuri 
îndrăznelii sinucigaşe a lui Icar... 

Se întoarse apoi scurt din călcâie şi părăsi hala. O găsi pe 
Doina la poartă, frângându-şi neputincioasă mâinile. Nu 
vorbi însă cu ea. Se adresă ferm directorului, care tocmai 
ieşea din cabina portarului: 

— Orice lamentări sunt inutile. Puteţi să le păstraţi 
Pentru rapoartele pe care le veţi da mai devreme sau mai 
târziu forurilor care vă vor trage la răspundere. Eu nu-mi 
voi asuma acest. Rol. Vă vorbesc ca un simplu specialist. Nu 
pot înţelege cum v-aţi lăsat induşi în eroare p această 
aventură tehnică. Trebuia neapărat să asistați la acest 
deznodământ pentru a vă convinge de şubrezeau şi 
neseriozitatea ei?... E incredibil!... Orice om de bun-simţ s- 
ar fi întrebat dacă nu asistă fără voia lui la O scamatorie. 
Orice tehnician ar fi încercat să radă glazura strălucitoare a 
iluziei pentru a citi adevărul ştiinţific. E incredibil!... În loc 
de toate acestea, dumneavoastră aţi încurajat aventura, aţi 
participat la ea cu mai mult zel decât cel care a propus-o... 
Dacă deznodământul ar fi fost mai tragic? Vă vorbesc ca un 


specialist. O serie de legi înnodate arbitrar şi iresponsabil 
au determinat Paralizia mecanismului. La fel de simplu însă 
puteau să declanşeze o explozie. Imaginaţi-vă singur 
consecinţele... Eu aş suprima imediat cauza unei astfel de 
primejdii... Din nefericire, nu sunt în situaţia de a vă da 
ordine şi dispoziţii. Dar pot să-mi retrag cuvintele pentru a 
vă da Posibilitatea să stabiliţi singuri echilibrul dintre 
ignoranță şi răspundere. Bună ziua! 

Liviu plecă. Doina ezită doar o clipă, apoi se duse după el. 
Se agăţă cu puterea unei disperate. 

— Tu nu-ţi dai seama, îi spuse Liviu, că problema 
fundamentală care ni s-a înfăţişat a fost, în sfârşit, 
soluţionată? I-am spus demult, de când am terminat şcoala, 
că orice înfrângere aprinde undeva o victorie. Înfrângerea 
şi victoria sunt două emisfere ale unui singur glob. Când 
una se cufundă în beznă, cealaltă e incendiată de străluciri. 
Draga mea Doina, ar fi inuman să alegi drumul spre 
întuneric... Să nu crezi că nu sunt trist. Dar dincolo de orice 
simt răspunderea pentru lumina care ţi se cuvine. Eu nu 
fug după curcubeie. Păşesc încet şi prudent printr-o oază 
de lumină. Sunt însă sigur că undeva în această oază ne 
vom întâlni şi cu un curcubeu. Îşi va sprijini capetele pe 
umerii noştri, sau se va înălța de pe umerii noştri. Oricum 
va fi, ne va uni într-o superbă strălucire pe amândoi. 

— Avem oare dreptul să ne gândim acum la asemenea 
străluciri? întrebă Doina. 

— Nu facem altceva decât să ne supunem mersului firesc 
al vieţii. Urăsc întunericul, Doina. Pentru că mi-e teamă 
groaznică de incendii. 

— Nu ştiu, şopti Doina. Nu ştiu ce se întâmplă. Am crezut 
că port multe ascunzişuri în mine, multe taine. Acum mi le 
caut, şi nu le găsesc. Şi în loc să fiu fericită, sunt tristă. 

Liviu îşi simţea braţul parcă prins de un cleşte. Ar fi vrut 
să trăiască dureri mai vii, mai adânci; ar fi vrut să-i 
pătrundă în carne cârlige ascuţite de fier, să le simtă mereu 
tăişul crud, încâlceala, să nu-i mai poată ieşi din braţ 


niciodată. Uneori însă, cleştele îşi slăbea strânsoarea; abia 
mai simţea atingerea degetelor ei. În acele clipe îi era 
teamă, îşi încorda braţul pentru a provoca încleştarea de 
care avea atâta nevoie. Atingerile firave sau convulsiile 
dureroase îi dezvăluiau stările prin care ea trecea: ezitările, 
speranţele, temerile, căutările. Când mâna care-l strângea 
alunecă inertă, Liviu o strânse pe Doina de umeri şi începu 
s-o scuture. 

— Gata! porunci el în şoaptă. Din acest moment, am 
încetat să răspund numai pentru mine. Tu nu înţelegi că 
abia acum am scăpat de obsesia înfrângerii?... 

Aburel încremenise ca un stâlp în poarta uzinei. 

— Poate că ar fi trebuit să-i spun măcar o vorbă. Dar 
vorbe pot găsi în aceste clipe? Ce vorbe trebuie să caut? 

— Nu ştiu ce se va întâmpla, dragă Aburel, îi răspunse 
directorul. Îmi amintesc cu cită vigoare l-ai susţinut. Ţi-ai 
pus tot sufletul, toate nădejdile în acest proiect. Acum simt 
că vrei să iei şi întreaga răspundere pe urneai tăi... Nu ştiu 
ce se va întâmpla... E prematur să căutăm acum o concluzie 
definitivă. Dar nu pot să las totul pe umerii tăi. 

— Nici eu nu voi adăuga altceva, spuse Petrescu. Nu ne- 
am scotocit buzunarele şi nici nu ni le vom scotoci acum. 
Poate că am avut îndoieli, poate că mai am şi acum. 
Adevărul este întotdeauna rezultatul unei confruntări. N- 
am putut şi nu pot să fiu un simplu spectator la această 
confruntare. 

— Înţeleg totul, zise Aburel. Sufăr însă şi din cauza unor 
convenţii. Nu ştiu ce se va întâmpla. Dar cum vom răspunde 
celor care ne vor întreba? Ce vom face mâine? Ce vom face 
mâine seară? Ni s-a rezervat o sală la restaurant. Eu am 
cerut. Am avut o încredere oarbă... Oare să fie un simplu 
accident? Nu ştiu dacă tot ceea ce simt în clipa asta este 
convingere, sau speranţă. 

— Poate că ne-am pripit, Aburel, încercă directorul Sa-l 
calmeze. Dar ar fi şi mai grav să ne repezim acum spre o 


concluzie definitivă. Sunt convins că el simte totul infinit 
mai grav decât noi. Cred în acest lucru. Asta el Cred. 

Lumina zilei se stinsese demult. Era noapte. Era 
întuneric. Rămăsese în acelaşi loc, lângă sfera de metal. Nu 
avea nevoie s-o vadă. Nu avea nevoie de lumină. O cerata în 
principiile ei, în legile ei, în cifrele ei. Unde era oroarea?... 
îşi amintea cuvintele care răsunaseră lângă el. Dar nu 
putea să-şi imagineze aripi de ceară. Nu putea să-şi 
imagineze decât cifre şi reprezentarea lor mecanică. Unde 
era eroarea?... 

Capul îi vuia. Gândurile lui răscoleau toată țesătura 
globului, se strecurau prin toate spaţiile, ciupeau firele ca 
pe nişte strune. Unde era sunetul strident? Sau lipsea un 
sunet necunoscut, exterior acusticii? Cu ce simţuri, cu ce 
gânduri putea să-l descopere? 

Transforma din nou totul în cifre. Căuta relaţii absurde, x- 
uri, cifre întoarse, fracțiuni uitate, căuta linii nesigure, 
stinghere, strâmbe, desprinse din edificiul geometric pe 
care şi-l imagina. Uneori dărâma mecanisme întregi şi 
repunea la loc în spaţiile goale linie după linie, cifră după 
cifră. Nu găsea nicio discordanţă. Identitatea era perfectă. 
Atunci, unde era eroarea? Principiile i se păreau inviolabile, 
axiomatice, şi cu toate acestea le anula pe rând şi le 
descoperea din nou. Nicio formulă nu era greşită. 

Se apropia cu disperare de planurile înclinate. Acolo se 
producea alarma, acolo se destrăma țesătura edificiului. De 
acolo pornea scrâşnetul care molipsea toate celelalte 
mecanisme. Oare adăugase forţat noua țesătură? încercă s- 
o refacă, dar nu reuşi să ajungă până la capăt. 1 se părea cu 
neputinţă să se fi strecurat acolo eroarea. Şi totuşi, alarma 
venea de acolo! 

Calcula febril. Toate rezultatele erau cele cunoscute. 
Parcă se uita într-o carte. Citea pagini oare-i erau 
cunoscute. Oare era robul vechii memorii? Sau exista un 
adevăr definitiv? Atunci, unde era eroarea? De ce alarma 


izbucnea la o anumită mişcare a planurilor înclinate? 
Simţea că-l cuprinde deznădejdea. Cifrele nu voiau să-l mai 
asculte. Se răzvrăteau toate. Nu le mai putea grupa în 
mărimi precise. Şi formulele se întunecau. Nu mai voiau să 
asculte de el. Se fereau de întrebări absurde, ilogice, 
iraționale. 

Oare de când se făcuse lumină? Cerul era revoltător de 
senin. Razele soarelui de dimineaţă incendiaseră globul de 
metal. Reflexele lor îl treziră. Se apropie de sferă. Privea 
numai spaţiile înclinate. Mecanismele de străpungere erau 
sfărâmate. De ce? De ce? Acolo era eroarea. Dar ce forţe 
obscure, necunoscute, acționau asupra lor? Era o răzvrătire 
a vechiului edificiu, a vechii ţesături?... Planurile înclinate... 
Ce relaţie ciudată era între ele şi restul sferei? Iarăşi îl 
cuprindea deznădejdea. Intr-o străfulgerare, îşi aminti 
hârtiile strânse în dosarele de acasă. Le ştia pe dinafară, 
cunoştea fiecare cifră înscrisă acolo, fiecare linie desenată. 
Toate erau memorate. Dar nu putea renunţa la ultima 
speranţă. 

Porni spre casă pe străzi ocolite 

Globul rămase câteva clipe singur. Undeva se mişcă însă 
o umbră. Dintr-un ungher îndepărtat, întunecos, se ivi 
silueta unui bătrân obosit de veghe şi aşteptare. Păşea încet 
spre globul de metal. Se opri lângă el. Privirile lui se furişau 
printre frunzele mecanice, căutau vârfurile unor crengi de 
oţel. Nimeni nu cunoştea mai bine decât dânsul uneltele 
acelea neîndurătoare care străpungeau metalul. 

Nu se mulţumi însă numai cu darul privirilor. Îşi strecură 
mâinile printre frunze şi crengi, până când atinse un vârf de 
oţel. Îl pipăi îndelung cu degetele, apoi căută altul. Zări şi 
jos, la picioarele lui, câteva vârfuri crenelate aruncate 
afară, ca inutile, de mecanismele de alarmă ale globului. Le 
adună pe toate şi se duse la o fereastră, pentru a le privi şi 
a le pipăi ore după ore. 

Degetele lui aspre, bătătorite, îşi aminteau senzaţii vechi 
de zeci de ani şi alintau vergelele de oţel cu amintirea 


acelor senzaţii. Privirile lui vedeau parcă miile de unelte 
asemănătoare care-i trecuseră prin mâini. Cât de mult 
dorea să şi le amintească pe toate! Îl trezi târziu 
întunericul. Privirile nu mai aveau nicio putere. Degetele lui 
mai alintau însă oţelul. 


Niciun dosar nu mai era la locul lui în raft. Nicio coală nu 
mai era la locul ei în dosar. Toate se răspândiseră în 
încăpere. Niciuna nu fusese îngăduitoare cu el; niciuna nu-i 
oferise liniştea. Toate semnele de pe ele erau întipărite în 
memoria lui. Niciuna nu cuprindea vreo eroare. loate 
slujeau adevărul în care crezuse atât. Cât de mult sperase 
să fi greşit într-un minut al anilor care trecuseră! Să 
găsească undeva o linie absurdă, să întâlnească o fracțiune 
intrusă undeva! Oare totul era o eroare? Oare ridicase un 
monument al neputinței? Elogiase în toţi anii, cu atâtea 
secunde trăite, un absurd strălucitor?... Era cumplită 
deznădejdea... Vedea imaginea ridicolă a unui Icar modern, 
rătăcit într-un veac al ştiinţei sigure, reprezentată într-o 
mecanică de oţel. 

Auzi deodată paşi şi ciocănituri în uşă. Erau unde 
acustice reale, nu închipuiri. Era un bătrân care clătina 
obosit din cap şi ţinea în mină un sfredel de oţel. 

— Poftiţi! spuse bătrânul întinzând vârful de metal. De 
aici pleacă jalea. 

— Ştiu... Mi-am dat seama de la început. Dar de ce? Mă 
îngrozesc, nea Neculai. Maşina asta am introdus-o cu forţa 
în sinteza aceea. Parcă s-ar răzvrăti sfera, parcă ar voi s-o 
dea afară, ca un organism viu. De ce? Nu e nicăieri nicio 
eroare. 

— La asta nu pot răspunde eu. N-am minte pentru 
asemenea răspunsuri. Dar ştii dumneata când se rupe 
vârful? 


— Ştiu, nea Neculai. La mişcarea a şaptesprezecea. 
Bătrânul îl privi ca pe-o arătare. 

— Când ai aflat dumneata asta? Nu te-am văzut nici 
umblând cu mâinile înăuntru, nici iscodind vârfurile 
aruncate... 

— Nu ştiu când am aflat. Ziua, noaptea, nu ştiu. Am 
calculat, am calculat, am aflat când se rup, dar nu ştiu de 
ce. De ce? E o presiune a întregii sfere? E o atingere a unor 
mecanisme, invizibilă. E o lege aplicată prost undeva? E o 
eroare generală? Nu găsesc niciun răspuns... De ce la 
mişcarea a şaptesprezecea? De ce după 83 de secunde? De 
ce nu după 38 de ore, aşa cum obligă calculele şi 
experienţa? E ilogic, nea Neculai! Sfera asta nu face nimic 
altceva; ucide uneltele, le sfarmă; e un mormânt. 

— Asta am văzut şi eu... Ştiu că moartea minunii dumitale 
se trage de la mişcarea a şaptesprezecea... Dar ou vreau să 
vă spun ceva, tovarăşe inginer. Eu voi Oluri peste câţiva ani. 
De bătrâneţe, de oboseală, de Uzură, dacă voi muri de 
moarte bună. Pot să mor şi de-o boală. Un cancer sau 
altceva... Spuneţi-mi dumneavoastră, dacă mor de-o boală, 
când a Început de fapt moartea mea? Nu atunci când a 
Început boala?... Nu atunci când am înghiţit otrava? Sculele 
acestea înghit o otravă, tovarăşe inginer. Ele numai îşi dau 
sufletul la mişcarea a şaptesprezecea, otrava însă o înghit 
mai Înainte... Pune mâna pe vârful ăsta, aici unde ţin eu 
degetul! Aici înghit ele otrava!... Dumneata nu-ţi dai seama, 
tovarăşe inginer, ce minune ai făcut acolo, printre maşinile 
acelea vechi? Cum puteam eu să închid ochi: la o asemenea 
minune? 

Muşat îşi dusese mâinile la tâmple. Parcă îl trăsnise 
cineva. Fulgerul venise mai târziu, şi negura se risipi 
violent, pentru totdeauna. Vedea sfera rotindu-se. Fără 
nicio oprire. Nu mai era posibilă nicio eroare. Dar nu se 
gândea la triumful zilelor care vor veni. 

— Stai, nea Neculai! Stai! Stai! Stai! Nu, nu-mi trebuie 
oţelul. O singură întrebare am uitat, şi acum mi se pare cea 


mai neînsemnată dintre toate... Stai! Da... Da! Boala începe 
la mişcarea a cincea. Atunci se produce rana... Ce pot să-ţi 
fac, nea Neculai? Ştii, simţi cum se învârteşte sfera? Gata! 

— Dacă nici nu m-ai lăsat să-ţi spun eu unde se face 
rana... La drept vorbind, am vrut să văd dacă mergi cu 
mintea până acolo... 

— Ce-aş fi făcut fără dumneata? Cum pot să-ţi spun... 

— Acum stai dumneata, tovarăşe inginer! Mie nu-mi 
Place să te văd aşa... L-am zărit şi pe tovarăşul Aburel Pe 
jos. El n-a avut curajul să urce. 

Muşat adună câteva foi de hârtie de pe pat. Le întoarse 
pe partea albă şi începu să treacă pe ele, febril, şiruri 
întregi de cifre. Răspundea la întrebarea pe care i-o 
adusese bătrânul. Orice emoție îi pierise. Sfera începea să 
devină o amintire. Parcă retuşa o fotografie care se 
materializase precis cândva. 

Nea Neculai îşi ridică şapca, pe care o scăpase jos, şi 
părăsi camera oprindu-se la fiecare scârţâit al podelei. 

Muşat nu-l auzi. Creionul înscria cifre, cifre, cifre...