Constantin Chirita — Ciresarii V3 — Roata Norocului

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţă 


Cireșarii 


Vol. 3 - Roata norocului 


CAPITOLUL. 1. 

Cum ajunseseră cireşarii în orăşelul D?... Nu e foarte greu 
de răspuns. Mai întâi orăşelul nu era foarte departe de 
fratele lui, destul de geamăn, în care trăiau cireşarii. Apoi, 
aşa cum se întâmplă deseori, unul dintre locuitorii 
orăşelului D. avea rude în orăşelul cireşarilor. Apoi, cel care 
avea rude avea şi o fată care se numea loana, dar asta n-ar 
fi însemnat nimic, dacă Ioana n-ar fi fost verişoara lui Dan şi 
dacă, în sfârşit, Dan n-ar fi primit o scrisoare de la ea prin 
care era invitat împreună cu prietenii lui „oricâţi ar fi, chiar 
douăzeci”, deşi ştia ea bine că sunt numai şase, pentru 
câteva zile, spre sfârşitul vacanței, în orăşel. De ce, spre 
sfârşitul vacanței? Pentru că se deschidea bâlciul de pe 
malurile Căprioarei, care „nu-şi are pereche în ţară” şi 
pentru că se puteau face plimbări frumoase într-o poiană 
tăinuită în care „se bănuieşte că ar exista nişte ruine 


misterioase, chiar de pe timpul...” - dar urma o scuză 
pentru că „nimeni n-a reuşit să stabilească vechimea lor cu 
precizie”. 


Cireşarii ceilalţi, cu excepţia lui Tic pe care-l atrăgea 
grozav bâlciul, într-adevăr celebru, nici nu voiră să audă 
despre invitaţia Ioanei. Maria însă nu-şi putea lăsa dragul ei 
frăţior singur, aşa că porniră toţi trei spre orăşelul D., unde 
ajunseseră noaptea târziu. Îi aşteptau: o fată mirată, zveltă 
şi foarte frumoasă, doi bunici severi ca nişte profesori în 
preajma examenelor şi două camere: una pentru Ioana şi 
Maria, alta pentru Tic şi Dan. Cam după jumătate de oră 
fetele dormeau, iar băieţii săreau geamul (ca să nu 


deranjeze anumite persoane mai în vârstă care aveau alte 
concepţii despre tinereţe, şcoală şi iarmaroc) şi porneau 
grăbiţi undeva. 

Ce forfotă era în bâlci la ora aceea! Şi în dreapta şi în 
stânga Căprioarei. Eroii noştri nu zăboviră decât câteva 
minute în partea dreaptă. Se înfruptară repede cu nişte 
gogoşi cât pălăriile de mari, îşi răcoriră gâtlejurile cu 
îngheţata de zmeură: „mamă, mamă!” şi apoi, ca vântul, 
peste un podeţ împodobit cu panglici de hârtie de toate 
culorile, poposiră în partea stângă, acolo unde-i chemau 
inimile. Nu ştiau încotro să se ducă, nu ştiau încotro să se 
uite. Totul se mişca ameţitor în jurul lor. Jocuri, oameni, 
lumini. Şi nu mai era nimeni care să-i tragă de mânecă sau 
să le amintească sever despre şcoală, despre importanţa 
gramaticii, despre oameni care au ajuns mari, fără să se 
plimbe prin iarmaroace. („Parcă altminteri, gândise Tic 
atunci, ar fi rămas mici, ca piticii de la panorama de 
vizavi!”). Erau liberi şi voiau să vadă cât mai multe şi se 
gândeau cu plăcere că părăsiseră casa sărind de pe 
fereastră într-un nuc care-şi aranjase parcă anume crengile 
pentru acţiunea lor. Se auzeau mereu acorduri de fanfară, 
când repezite, când lăbărţate, explodând fals, dar cu un 
entuziasm cumplit, aşa cum numai la bâlci se pot auzi. 
Goarne, trompete, clarinete, tromboane, tobe îşi împreunau 
sunetele în cântece uluitoare - o armonie fantastică a 
stridenţelor - în care se recunoştea vag fie un marş 
şovăitor, cu alternanţe de tango, fie un vals răguşit, cu 
improvizații periodice de sârbă oltenească. Fundalul acesta 
muzical pătrundea pe nesimţite în memorie, căutând un 
ascunziş definitiv, care va apărea mai târziu în amintire: 
neverosimil, unic şi, mai ales, fermecător. 

Cei doi holbau ochii la estradele suspendate, pe care 
oameni îmbrăcaţi în costume extravagante - o învălmăşire 
de culori indescriptibile - se agitau şi răcneau până le 
ieşeau ochii din cap. Unii scoteau panglici, cutii, şerpi şi 
cranii din jobene găurite, alţii sfărâmau lanţuri şi 


împrăştiau flăcări orbitoare din degete sau din gură, alţii se 
îndoiau până nu le mai deosebeai mâinile de picioare, alţii 
ţopăiau ca nişte popândăi şi făceau salturi mortale, cu 
uşurinţa unui pisoi, alţii mergeau cu capul în jos, în mâini, în 
timp ce în jurul fiecărui picior se învârteau cercuri colorate, 
alţii pur şi simplu strigau şi gesticulau, anunțând numere 
senzaţionale, nemaivăzute, nemaiauzite, nemaipomenite, 
nemaiintâlnite. Şi peste tot se ofereau reduceri unice şi se 
promiteau premii pentru curaj şi perspicacitate şi se 
declara că nemulţumitul va primi de zece ori suma plătită şi 
se vorbea direct cu spectatorul: 

— Intră, intră, nea Costică! Vino-ncoace, nea Mitică! 
Program mare, astă-seară, pentru mata, coană mare! Ia-ţi 
băieţii şi nepoţii şi intraţi, intraţi cu toţii... Hai, grăbiţi! Luaţi 
bilete, pentru militari şi fete! Daţi semnalul din trompete. 

— Slab, slab! Şoptea Tic la urechea lui Dan. 

— Mie totuşi îmi place, Ticuşorule. Nu ceea ce se întâmplă 
acolo. Toată atmosfera asta. E ca un rotocol făcut din tot 
felul de sfori colorate, un ghem pe care nu ai de unde să-l 
începi. Ştii? Eu nu mă uit atât la ăia de sus care ţipă şi se 
agită. Mă uit mai mult la cei care se uită la ei. la priveşte-l 
pe cel de lângă roata norocului! Acolo! Îl vezi? I-a căzut 
pălăria din cap de atâta râs. Şi nici nu-şi dă seama că i-a 
căzut. 

Tic parcă-şi aduse aminte de ceva: 

— Hai repede acolo! Mi-am pus eu ceva în cap cu roata 
norocului. Vreau să-i prind şmecheria. 

Un cerc uriaş de oameni era în jurul roții. Cireşarii abia îşi 
găsiră un loc de unde să poată privi. Mişcarea necontenită îi 
strivea. Se prinseră de mâini şi îşi înţepeniră picioarele în 
pământ, pentru a rezista întrucâtva. 

Roata ţăcănea ca o mitralieră. Aproape fără întrerupere. 
Dacă nu-şi încerca nimeni norocul, atunci cel care o avea în 
seamă împingea cu putere şipca şi striga cât îl ţinea gura: 

— Încercaţi-vă norocul! Fiecare număr câştigător! Nimeni 
nu pierde! Toată lumea câştigă! Vaze, lighene, oale, crătiţi! 


Încercaţi-vă norocul! Paguba e numai a noastră! Statui! 
Celebrul cap de negru al lui Fradaburidi! Priviţi şi nu mai 
uitaţi! Glastra în care Frederic al şaselea a oferit flori 
Giocondei! Originală de două mii de ani! Atletul cu discul, 
bust artistic de la ultima olimpiadă! Găleţi smălţuite cu 
smalţ din Othelo! Toată lumea câştigă! Şi numeroase 
obiecte pentru casă şi petrecere. Poftiţi! Poftiţi! Cine ia oala 
cea mare? Încap opt sute nouăzeci şi trei de sarmale! 
Poftiţi! 

Oamenii nu rezistau chemării. Roata se învârtea mereu. 
Nici un număr nu pierdea. Cei mai norocoşi câştigau o 
solniţă sau o ceşcuţă de lut, care costau a treia parte din 
suma plătită pentru o tragere. De obicei însă ieşeau numai 
bucățele de ghips modelate şi vopsite rudimentar. Îşi 
încercă şi Tic de trei ori norocul şi de fiecare dată câştigă 
aceleaşi obiecte. Un fel de lulea de ghips, care nici măcar 
nu era găurită. 

— Nu se poate, îi şopti el lui Dan. Am numărat de câte ori 
s-a tras de când suntem noi aici. Ştii de câte ori? De treizeci 
şi opt de ori! Şi, cu toate acestea, nimeni n-a câştigat un 
obiect mai mare... E o şmecherie la mijloc. În total sunt o 
sută douăzeci de numere. Fă şi tu o socoteală... 

O dată cu Dan mai auzi cineva vorbele lui Tic. Un tânăr 
înalt, puternic, cu aer de atlet, îmbrăcat într-un costum 
lejer sportiv. Abia îşi ţinea râsul. Şi el stătea de multă vreme 
acolo, urmărind împreună cu cireşarii ce se petrecea la 
roata norocului. Când Tic termină de vorbit, clătină din cap, 
parcă a aprobare. 

Şi deodată răsună vocea gâjâită a proprietarului: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercaţi-l! 
Curaj! Curaj! Nimeni nu pierde! Vine, vine norocul! 

Supunându-se parcă acestui îndemn, un tinerel de vreo 
14-15 ani se îndreptă şovăitor spre roată. Stătu în cumpănă 
o secundă, îşi făcu apoi curaj şi împinse şipca. Nu prea tare. 
Ţăacănitul metalului lovit deveni tot mai rar. Tinerelul 
aştepta indiferent. Vocea gâjâită îl trezi: 


— A luat-o! A luat-o! Uite cum a luat-o! 

Vesel de parc-ar fi câştigat el, proprietarul îşi agita într-o 
mână pălăria de paie cu boruri mari, iar în cealaltă o 
găleată roşie, frumos smălțuită. Oamenii se îmbulziră ca la 
nuntă. Băiatul luă repede găleata în mână şi, parcă pentru 
a nu-i da timp omului cu pălărie de paie să se 
răzgândească, o şi tuli printre rânduri, urmărit de o 
sumedenie de priviri invidioase. 

Imediat îşi încercară norocul şi alţii. Printre ei şi Tic. 
Tânărul puternic din spatele lui făcu un gest cu mâna, 
pentru a-l opri. Era însă prea târziu. Tic împinsese şipca. La 
fel ca norocoşii dinaintea lui, câştigă aceeaşi lulea, inutilă, 
scârboasă. Două minute mai târziu, mâna lui Tic împinse 
din nou şipca. De astă dată nu mai câştigă luleaua, ci un 
obiect inform, colorat strident, care putea să reprezinte 
orice: de la papagal până la pantof. Se uită la Dan cu 
privirile unui om pus pe bătaie: 

— Fir-ar să fie! Îmi vine să... O să arunc cu un bolovan în 
taraba asta! Mai zi că nu-i şmecherie! Dar tot nu mă las. 

Tânărul atlet din spatele lui clătină iarăşi din cap, în semn 
de aprobare. Izbuti să-l oprească la timp pe Tic. Se aplecă 
şi-i spuse în şoaptă: 

— Dacă-i şmecherie, de ce joci? Mi se pare că e a şaptea 
oară, nu? 

Tic se uită plin de curiozitate la interlocutorul neaşteptat. 
Nu descoperi dojana pe faţa acestuia, ci mai degrabă 
veselie şi complicitate. 

— Dar dumneavoastră... Începu Tic, însă nu mai avu 
vreme să termine întrebarea, pentru că vocea gâjâită a 
omului cu pălărie de paie răsuna desperată: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Încercaţi-l! 
Curaj! Curaj! Vine, vine norocul! 

Din mulţimea de spectatori se desprinse un bărbat între 
două vârste, îmbrăcat destul de modest. Stătu şi el în 
cumpănă o clipă. Parcă nu ştia cum să împingă şipca. Mai 
tare sau mai încet. Până la urmă se hotărî. Împinse. 


— A luat-o! A luat-o! Ţipă din nou gâjâitul. 

Numărul la care se oprise coarda de oţel - 72 - oferea 
drept câştig un serviciu de ceai de şase persoane. 

Tic se uită întrebător spre cel care-l împiedicase să-şi 
încerce pentru a şaptea oară norocul. 

— Asta nu înseamnă nimic, îi şopti atletul. Ai socotit singur 
şi ai ajuns la o anumită... Idee. Toţi sunt nişte şmecheri. Şi 
aici şi dincolo, la zaruri... Şi dincolo, la ceasuri... Ai prea 
mulţi bani de pierdut? 

— Sunteţi chiar atât de sigur? Întrebă Dan. 

Atletul clătină din cap, aproape plictisit. Gestul lui arăta că 
nu mai are nici o îndoială. Ar fi vrut şi Tic să întrebe ceva, 
dar îl opri din nou vocea omului cu pălărie de paie: 

— Vine, vine norocul! Încercaţi-l! 

Tânărul cu înfăţişare simpatică de atlet se posomori. 

— Nişte dobitoci, nişte pungaşi! Şopti el printre dinţi. 

Nu-şi termină însă bine vorbele, că o femeie blondă şi 
durdulie se văzu posesoarea unei crătiţi care reprezenta cel 
puţin de treizeci de ori valoarea taxei de participare la 
roata norocului. 

— Acu ce mai spuneţi? Întrebă Tic triumfător, de parc-ar fi 
câştigat el obiectul. În ultimele douăsprezece trageri au 
ieşit trei premii mari. Am văzut cu ochii mei! 

Atletul nu părea deloc convins. Îşi menținea în continuare 
părerea, pe care o exprima însă tot în şoaptă: 

— E o şarlatanie! Dar dacă dumneata nu vrei să crezi... 

Tic nu putea să creadă. Aşa că mai câştigă două lulele şi o 
pasăre neidentificabilă, cât degetul de mare. Ba îl îndemnă 
şi pe Dan să-şi încerce norocul de trei ori la rând, dar şi 
acesta nu se alese cu nimic altceva decât cu două ceşcuţe şi 
cu o lulea negăurită. 

— La urma urmei, ce vrei tu aici? Îl întrebă Dan iritat. Nu 
vezi că nu avem noroc? 

— Aş vrea să câştig atletul acela cu discul, îi răspunse trist 
Tic. Are numărul optzeci şi nouă. O dată mi-a ieşit optzeci şi 


patru, altă dată optzeci şi cinci. Nu vezi ce aproape am fost 
de el? 

Dan holbă ochii. Era uimit. Cuvintele lui Tic ascundeau 
nişte mistere. 

— Întâmplător te-ai apropiat... Sau...? 

— Nu, Dan, îi răspunse Tic. Nu întâmplător. Am calculat şi 
eu. N-ai văzut că trăgeam după ce şipca rămânea într-un 
anumit loc? La început m-am antrenat. Am vrut să mă 
obişnuiesc cu rezistenţa cuielor. Când am încercat cu 
adevărat, m-am apropiat de număr. Şi dac-ai şti cât îmi 
place statuia aceea! 

Dan trecu de la admiraţie la duioşie. Privi şi el atletul cu 
discul şi într-adevăr i se păru deosebit faţă de celelalte 
obiecte. Avea o anumită fineţe şi o mişcare graţioasă, care 
nu-i ascundea însă forţa şi nişte detalii care surprindeau 
prin autenticul lor. 

— Într-adevăr, e foarte frumos, Tic. Nu ştiu cum a ajuns 
aici printre atâtea crătiţi şi lighene... 

Abia în acel moment începu Dan să cerceteze lucrurile 
care se înălţau în piramida din interiorul roții. Nu mai privi 
ca până atunci crătiţile, găleţile, serviciile de ceai şi de 
cafea, farfuriile colorate, castroanele şi celelalte obiecte 
care încântă ochiul gospodinelor sau îi obligă pe cetăţenii 
întârziaţi să-şi încerce norocul, cu gândul de a-şi împăca 
nevestele bosumflate. Privea vălmăşagul de culori şi 
străluciri cu ochi de artist. De aceea descoperi câteva 
obiecte care păreau stridente în piramidă. Investigația lui 
superioară era ajutată de semnele foarte precise ale lui Tic. 
Lucru ciudat, de astă dată gesturile celor doi cireşari se 
asemănau, se identificau. Şi unul şi altul căzură de acord că 
singurele obiecte care meritau atenţia lor, care, eventual, 
puteau să intre în posesia lor - în afară de aruncătorul de 
disc - erau următoarele: o vază mare, lăcuită în culori 
închise şi brăzdată neregulat de vinişoare aurii, probabil o 
imitație chinezească; un cuplu de dansatori sugerând o 
piruetă îndrăzneață, sculptat în marmură şi aşezat pe un 


soclu mare de granit; un cap în mărime naturală (Dan 
susţinea că-l reprezintă pe Apollo) vopsit urât în bronz, fără 
să i se fi alterat însă frumuseţea trăsăturilor; un negru 
bizar, îmbrăcat într-un costum alb colonial, cu caschetă pe 
cap şi cu arme prinse la centură. Celelalte statuete erau 
banale sau erau atât de prost executate, încât făceau rău 
privirilor. 

— Ei, ce crezi, avem vreo şansă? Îl întrebă Tic pe Dan. 

Dan nu avu vreme să-i răspundă, sau poate că Tic se 
dezinteresă pentru un moment de răspunsul prietenului 
său. Cireşarul cel ciufulit se uita pe furiş la un personaj 
ciudat, care apăruse ca din pământ lângă roata norocului. 
Era un om înalt şi slab, adus din spate, îmbrăcat într-un 
pardesiu lung, cenuşiu, cu o pălărie de aceeaşi culoare şi 
cam ponosită, pe cap. Într-o mână ţinea o umbrelă bine 
strânsă, care-i servea şi de baston. Şi umbrela era tot gri. Şi 
batista cu care-şi acoperea nasul şi gura, parcă pentru a se 
apăra de praf, era gri. Nişte ochelari cu rame groase şi 
lentile întunecate îi ascundeau ochii. 

— Pariezi cu mine că are mustăţi? Spuse pe neaşteptate şi 
cu multă siguranţă Tic. 

— Le-ai văzut înainte de a şi le acoperi cu batista? Întrebă 
la rândul lui Dan. 

— Nu. Dar dacă te uiţi mai bine, ai să vezi la marginea de 
jos a batistei capătul unei bărbi. O barbă sură. 

— Aha! Se dumiri Dan. Logică „ticiană”: Cine are barbă nu 
se poate să nu aibă şi mustăţi... Dar să ştii că nu e regula 
absolută. 

— Sssst! Făcu Tic, ducând mâna la gură. Hai să ne 
apropiem de el. Dar mai întâi urmăreşte-i privirile... 

Cireşarii îşi croiră drum prin mulţime. Apropiindu-se de 
„omul în gri”, Dan avu timp să-l observe. Din locul unde se 
afla, omul în gri trebuia să-şi îndoaie gâtul pentru a avea în 
raza privirilor lui un anumit obiect din piramida roții 
norocului. De aceea, ochelarii nu-i puteau ascunde intenţia. 


Cireşarii îl supravegheau. Obiectul cu pricina era 
aruncătorul de disc. 

În câteva clipe, Tic şi Dan ajunseră în spatele ciudatului 
personaj. locmai la timp pentru a-i auzi vocea - o voce 
piţigăiată, nervoasă - cu care se adresa omului cu pălărie 
de paie: 

— Nu vindeţi cumva aruncătorul de disc? E singurul obiect 
care mă interesează... 

Proprietarul tarabei rămase un moment nehotărât. Voia să 
spună ceva, dar parcă buzele nu aveau curajul să se 
deschidă. 

În clipa aceea, Tic îl zări alături pe tânărul cu înfăţişare de 
atlet. Părea şi el foarte interesat de ceea ce se întâmplă în 
faţa lui. Dintr-un exces de simpatie, cireşarul îl lovi cu cotul, 
dar imediat se ruşina. Atletul însă îi răspunse cu acelaşi 
gest, îi făcu complice din ochi, apoi îi indică printr-o privire 
scurtă personajul gri. 

— Îl vindeţi sau nu? Întrebă pentru a doua oară acesta. 

Omul cu pălărie de paie redeveni subit oratorul dezinvolt, 
cu voce gâjâită: 

— Încercaţi-vă norocul! Statuia lui Fradaburidi! 

— Fradaburidi? Repetă uimită o voce piţigăiată. 

Apoi, cu un gest furios, omul în gri împinse şipca de lemn, 
după care dispăru în mulţime. 

— Optzeci şi nouă! Ţipă ca un apucat proprietarul tarabei. 
Optzeci şi nouă! 

Dan simţi degetele lui Tic înfigându-i-se în braţ ca nişte 
cârlige. Îşi smuci mâna, dar într-o clipă se pomeni că repetă 
şi mai violent gestul lui Tic: 

— Aruncătorul de disc! Dacă n-ar fi plecat... 

Numai atletul de lângă ei părea sceptic: 

— Nu cred eu că va câştiga vreodată cineva aruncătorul 
lui Fradaburidi. 

Tic nu era însă de acord cu această părere: 

— Păi n-aţi văzut că l-a câştigat? În faţa noastră. Dac-ar fi 
jucat cu adevărat... 


— I-ar fi ieşit o lulea sau o pasăre ca acelea pe care le ai 
dumneata în mână... [i-am spus că-s toţi nişte şarlatani... 

Clătină din cap înfuriat, apoi îşi făcu loc cu coatele printre 
spectatori. Tic îi urmări multă vreme cu privirea silueta. Era 
aproape cu un cap mai înalt decât oamenii pe lângă care 
trecea. 

„Oare cine-o fi?” îşi spunea în gând cireşarul. „Şi de ce-o fi 
atât de înfuriat pe...?” Dar nu mai avu timp să-şi termine 
gândul. O voce binecunoscută se ridică deasupra 
tumultului. 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! 

Un fior săgetă inima lui Tic. Întoarse capul iute ca un căţel. 
Se linişti repede. Aruncătorul de disc se afla la locul lui. În 
schimb, pe palma întinsă a omului cu pălărie de paie se 
odihnea strălucitor un castron de supă. Câştigătorul nu-i 
era necunoscut. Parcă-l mai zărise undeva şi nu de multă 
vreme, îşi aminti imediat. Era acelaşi tinerel care câştigase 
cu vreun ceas înainte o găleată roşie smălțuită. Numai că 
de astă dată purta pe cap o şapcă albastră, cu cozoroc de 
ţiplă. De aceea nu-l recunoscuse imediat. Şi simţea cum îl 
roade invidia. 

— Oare de ce unii oameni sunt atât de norocoşi! Îl întrebă 
el pe Dan. Eu am tras de zece ori şi m-am ales cu nişte... 

Nu mai rosti cuvântul. Se mulţumi să scape din mână 
obiectele câştigate. Îl imită şi Dan. 

— Cu banii pe care i-am pierdut aici, Ticuşorule... 

— Adică tu îţi închipui că n-o să câştig eu aruncătorul de 
disc! Chiar de-ar trebui să-mi risipesc toate economiile... 
Nu mă las. Şi-mi pare bine că n-am uitat carnetul C. E. C. 

Dan nu părea prea convins de ceea ce auzea. 

— Eu nu zic că n-ai putea să-l câştigi... Dar mai este un 
lucru la care ar trebui să te gândeşti. Şansa aceasta o are 
oricine. S-ar putea ca mâine dimineaţă să nu-l mai vedem 
acolo... 

— Înţeleg, răspunse Tic nu tocmai mulţumit. Vrei să 
plecăm şi să ne întoarcem mâine dimineaţă... Fir-ar să fie! 


Nu mi-e necaz că plecăm. Mi s-a făcut şi mie somn. Mi-e 
teamă să nu-l câştige altcineva. Asta e! Ce zici? Să mai 
încerc o dată? 

— Treaba ta, răspunse Dan. Nu zic nici da, nici nu. Ştii tu 
ce se întâmplă în asemenea cazuri... N-am acum nevoie de 
tunete. Am nevoie de linişte, pentru că mi-e un somn 
cumplit. 

Tic stătea la îndoială. Să mai încerce sau nu? Avea nevoie 
de un îndemn. Afirmativ sau negativ. Răspunsul lui Dan, 
neutru, îl ţintuia locului... Ce să facă? Noroc că-l zări în 
mulţime pe tânărul cu înfăţişare de atlet. Venea spre ei, 
spre roata norocului. Prin urmare nu va mai juca... Până 
mâine dimineaţă. 

— Atunci hai să mergem! Îi spuse el lui Dan. Poate că până 
mâine dimineaţă n-o să se câştige... Şi poate că până atunci 
vom descoperi o metodă care să ni-l aducă mai sigur în 
mâinile noastre. 

Tic îşi făcea curaj, pentru că în sinea lui era trist. Cheltuise 
o groază de bani, îi risipise în vânt şi mai ales simţea că n-o 
să se poată stăpâni şi va mai pierde încă mulţi. 

— Nu! Se hotărî el. Numai mâine! Nu se poate să nu-l 
câştig. Uite, aş fi în stare să-ţi jur, dar încă n-o fac. Şi nu 
înţeleg cum poţi fi tu atât de nepăsător? 

— Nici eu nu ştiu ce e cu tine, îi răspunse Dan. Oare te 
atrage aruncătorul de disc sau jocul în sine? 

Apariţia atletului le întrerupse convorbirea. 

— Ei, v-aţi lecuit? Îi întrebă acesta. Mai bine duceţi-vă 
acasă... Nu se termină bâlciul într-o zi! 

Şi iarăşi îi făcu un semn de complicitate cu ochiul lui Tic. 
Când se uită însă spre roata norocului, privirile i se 
încruntară. 

Cireşarii mai zăboviră un timp în iarmaroc, însă nu la 
roata norocului. Undeva, în apropiere. Se ascunseseră în 
umbra unei tarabe închise şi de acolo îl urmăreau pe atletul 
încruntat. Îl vedeau nemişcat, cu mâinile în buzunare, cu 


privirile întunecate. Din când în când clătina din cap, de 
parc-ar fi dibuit rostul sau înţelesul unor enigme. 

— Oare cine-o fi şi ce-o fi cu el? Întrebă Dan. Nici nu 
vorbeşte, nici nu joacă, nici măcar nu se înveseleşte... 

Tic nu ştia nici el ce să răspundă. Mintea lui făurea fel de 
fel de planuri legate de aruncătorul de disc. 

Cireşarii intrară în cameră pe drumul pe care ieşiseră. 
Adică pe fereastră, slujindu-se de acelaşi nuc docil şi 
prietenos. Ora era destul de târzie. Se apropia miezul 
nopţii. Aprinseră lumina cu multă precauţie - de altfel 
inutilă - se mişcară în vârful picioarelor, cu ochii 
întredeschişi, pentru a suporta mai uşor strălucirea 
becurilor. Tocmai în clipa când se pregăteau să-şi facă un 
semn de mulţumire cu cotul, privirile lor întâlniră o coală de 
hârtie, fixată probabil cu o pioneză sus, în uşa care ducea 
spre balcon. Poate că n-ar fi observat imediat coala, dacă n- 
ar fi fost tăiată în diagonală de o săgeată groasă, făcută din 
tuş negru. Bineînţeles că săgeata era doar un semnal de 
atenţie. Când se apropiară ca hipnotizaţi de uşă, cireşarii 
descoperiră în dreapta şi în stânga săgeţii câteva rânduri 
scrise de mâini diferite. 

— Ăsta e scrisul Mariei, spuse Tic, arătând spre rândurile 
din dreapta. Dacă nu-l mai cunosc eu... 

— Iar ăsta, descoperi la rândul său Dan, indicând cu 
degetul rândurile din stânga săgeţii, e scrisul scumpei mele 
verişoare. Numai ea are obiceiul să folosească atâtea bucle 
şi să-şi încline literele spre stânga. 

Preocuparea lor era prea formală pentru situaţia în care 
se aflau. Se agăţau dinadins de idei colaterale, pentru a 
întârzia un lucru pe care-l simțeau neplăcut. Bănuiau ei că 
au comis pe undeva o trădare. De aceea îşi relatau 
descoperirile, plimbându-şi privirile pe tavan, cu un glas 
care trăda o indiferenţă prea sigură pentru a fi reală. Nu 
puteau însă evita pentru multă vreme contactul cu literele 
care deja le ardeau ochii. Tic - pe care-l cunoaştem cu toţii 
ca pe o persoană înzestrată din plin cu simţ practic - îşi 


făcu, primul, curajul şi citi cu voce surprinsă - fără îndoială 
prefăcută - rândurile Mariei: 

— Ţi-am spus eu că e ea, începu el, se cunoaşte de la 
primele cuvinte: „Să vă fie ruşine...” (Prea multe liniuţe şi 
dacă le număr... Da! Ne aseamănă cu animalele acelea cu 
urechi lungi, de care râde toată lumea. În fond e o proastă, 
pentru că fapta noastră nu are nimic de râs în ea.) Aşa! Mai 
departe: „Aţi plecat, bineînţeles, la iarmaroc, întâi aţi 
mâncat gogoşi, pe dreapta, ca să ni le turnaţi nouă, mâine 
dimineaţă, sub forma unui somn lung şi a unor vise 
încâlcite...” (Îi place s-o facă pe deşteaptă. De unde ştie ea 
ce i-am fi spus mâine dimineaţă?) 

— Ba mie mi se pare, recunoscu Dan, că i-aş fi vorbit chiar 
aşa despre prima noapte petrecută aici... 

— Tu! Ei bine, află că eu i-aş fi spus că am citit o carte 
până la miezul nopţii şi că pe urmă m-am gândit la ce ni s-a 
întâmplat nouă, vara trecută, la castelul celor două cruci. 
Lasă, lasă, n-o mai apăra. Mai bine să citesc mai departe: 
„Pe urmă v-aţi dus în partea stângă, aţi holbat ochii ca nişte 
nătărăi la panoramele groteşti de acolo... (Las' că-i arăt eu 
mâine dimineaţă. Îşi dă aere de detectiv!) apoi cârnul şi-a 
consumat un sfert din economii jucând la roata norocului... 
(Nu-i adevărat! N-am cheltuit decât... Decât a cincea parte, 
o cincime şi jumătate!) şi a câştigat: un păun, o 
privighetoare, o ciocâărlie, o vrabie, un crocodil, o găină etc. 
Şi un măgăruş mai mic decât el... (Nu-i adevărat! Mi se 
pare că am câştigat şi nişte lulele.) Încă o dată să vă fie 
ruşine, pentru că nu ne-aţi invitat şi pe noi. Ne-am fi întors 
mai devreme acasă şi am fi redus la un sfert cheltuielile, 
chiar dacă ne-aţi fi oferit câte două gogoşi. Acum e trecut 
de zece, ne ducem la culcare şi ne gândim că Dan devine pe 
zi ce trece mai nesuferit şi mai urâcios. Celălalt... (probabil 
că e vorba de mine) e un ingrat şi unmare?” (Ce lipsă de 
fantezie! Foloseşte acelaşi cuvânt, în locul liniuţelor, la 
singular...) 


În sinea lui, Tic era amărât. Îşi disimula însă starea, luând 
masca unui om plictisit şi jignit pe nedrept. 

— Degeaba, Tic, spuse Dan cu blândeţe, Maria are 
dreptate. Nu crezi tu că merităm epitetele acelea înlocuite 
cu liniuţe? 

— Se putea să nu-i iei tu apărarea... Ripostă cireşarul cel 
cârn şi ciufulit. Să ştii că n-ai nici un folos din asta. Nu-i 
pasă niciodată de tine. Dar mai bine citeşte ce scrie ailaltă, 
care-şi potriveşte scrisul după forma părului. 

Dan se supuse imediat cererii lui Tic, pentru a scăpa de un 
sentiment neplăcut de jenă: 

— Ioana! Pare mult mai zgârcită decât Maria. Sau poate e 
mai timidă. În sfârşit... Să descifrăm buclele ei. Da: „Nu era 
nevoie să săriţi pe geam şi să coborâţi pe nuc. Am avut grijă 
să vă las toate uşile deschise, pentru că aşa e obiceiul la noi 
şi pentru că voiam să vă facem o vizită. Nu vreţi să 
întocmim mâine dimineaţă un plan, un program de 
distracţie?” 

Tic reţinu un singur lucru din rândurile fetei cu bucle: 

— De unde a ştiut ea că am plecat pe geam? Doar n-am 
lăsat nici un semn. Sau... 

Renunţă însă la vorbe, cel puţin pentru câteva clipe şi 
aleargă la geam, unde întreprinse nişte cercetări 
meticuloase, care l-ar fi făcut invidios şi pe Sherlock 
Holmes. 

— Da! Se dezmetici el. Mai întâi am lăsat deschis chiar 
geamul ăsta atât de puţin folosit, care dă spre nuc. Pe urmă 
am uitat aici scaunul pe care ne-am căţărat. Şi mi se pare 
că am julit puţintel şi peretele cu vârful pantofilor. Ne-am 
purtat ca nişte proşti... 

— Ştiu eu, Ticuşor. Eu cred mai degrabă că nici Maria, nici 
Ioana nu sunt chiar atât de naive... Pe Maria o cunosc eu 
bine... 

— Eu o cunosc şi mai bine! Se burzului Tic. Ştiu eu câte 
parale face. Dacă n-aş fi eu... 


Dan căscă de câteva ori, fără să se mai ascundă, ducându- 
şi mâna la gură. Începu chiar să se dezbrace, lângă patul 
comod, pentru a nu-i mai da lui Tic posibilitatea să înceapă 
o nouă conversaţie pe care capul lui buimac n-ar mai fi 
putut-o suporta. 

— E aproape miezul nopţii, se tângui el. Şi mi s-au făcut 
pleoapele de plumb, Ticuşorule. Noapte bună! 

Mai mult din spirit de imitație, ceea ce nu prea era în 
obiceiul lui, Tic se dezbrăcă şi se întinse, fără prea multă 
convingere, pe patul de campanie. Plăcerea contactului cu 
somiera elastică şi confortabilă nu ţinu prea multă vreme. Îl 
năpădeau roiuri de gânduri, iar imaginile care colorau 
aceste gânduri încă nu voiau să se încâlcească, în ciuda 
întunericului care învăluise camera. 

— Hm! Spuse el râzând. Ce caraghios era ăla cu pălărie de 
paie! Ai văzut? Când îşi scotea pălăria, parcă descoperea o 
sfeclă roşie, nespălată. Şi când ţipa, i se umflau ochii... 
Parcă îi sufla cineva în ceafă. 

— Da... Mormăi Dan ca prin vis. Cineva în ceafă... O 
pompă. O pompă de bicicletă. 

— Nu-i adevărat! Mie mi se părea că-i suflă cineva în 
ceafă, într-o gaură. Da... Şi puştiul ăla... Ăla cu cozoroc de 
ţiplă. Stătea ca un bleg acolo, învârtea fără să se uite... Ia 
spune! De ce toţi blegii au noroc? De ce a câştigat de două 
ori? De două oria tras şi de două ori a câştigat obiecte 
mari... Eu am tras... Ştii de câte ori am tras eu? De 
treisprezece ori! Pssst! Maria are dreptate! Dacă mai pun la 
socoteală şi costul gogoşilor, am cheltuit într-adevăr un 
sfert din economii... De treisprezece ori! Şi ce-am câştigat? 
Nişte lulele şi nişte orătănii cu fulgi în coadă. Şi eu am 
calculat de fiecare dată... Nu-i aşa că are dreptate Maria? 

— Maria... Maria... Şopti Dan pe jumătate adormit. 

— Parc-ai spune poezii, aşa îi rosteşti numele... Hei! Nu 
cumva ai adormit? 

— Cum? Tresări Dan speriat. Cine-a adormit? 


— Tu! Şopteai numele Mariei ca într-o poezie, ca într-un 
cântec. Nesuferita... 

— Eu? Poate am visat, Licuşorule, se scuză Dan ruşinat. Mi 
se încâlcesc toate gândurile. Zău, lasă-mă să dorm... 

Tic îşi scoase limba pe întuneric, în direcţia lui Dan. Apoi 
se ridică într-un cot şi spuse cu glasul unei bunici: 

— Dormi, dormi, copilaşule... Nani, nani... La urma urmei, 
pot să gândesc şi singur. Şi la altă urma urmei, ai tot 
dreptul să dormi, să visezi... 

— Zău, Licuşorule, am şi eu dreptul să dorm... 

— Dar şi eu am dreptul să gândesc cu voce tare. Dacă nu- 
mi închipui că mă ascultă cineva, mi se înceţoşează ideile... 

— Nu te ascultă nimeni, licuşorule. Eu am adormit... Nu ai 
nevoie decât de un sfert de metru pătrat de ceaţă, un 
decimetru cub... Un degetar... 

Tic nu-l mai asculta. Alte imagini îi apăreau în minte. La 
început confuze, dilatate, nesigure, dar se concentra atât 
de mult să le prindă, să le reţină, încât izbutea să le 
clarifice, să risipească negura care le învăluia. Uneori chiar 
se pomenea că suflă cu buzele ţuguiate parcă pentru a 
împrăştia, pentru a alunga un val de fum răutăcios. 

— Şi omul gri!... Ce om ciudat! Totul în gri. Parcă era scos 
din cenuşă... Oare de ce îşi acoperea faţa? Şi de ce purta 
ochelari întunecaţi noaptea? Tu crezi că era atât de bătrân 
pe cât părea? De ce nu-şi ascundea barba... Şi mustăţile? 

Un nou val de ceaţă îl înfăşură pe Tic. O clipă, gândurile i 
se încâlciră. Tresări însă repede ca un automat şi se feri, 
inutil, de parc-ar fi fost prins asupra unui fapt urât: 

— Dan! Ai adormit? Întrebă el. Hei, Dan! 

— Da... Da... Bolborosi Dan prin somn. 

— Tu crezi că bătrânul acela în gri era chiar atât de 
bătrân? Ştii? Ala cu batista, cu mustăţile nevăzute... 

— Da... Da... Îi răspunse Dan. 

— Eu nu cred! E ceva necurat la mijloc. Şi aruncătorul de 
disc. De ce voia tocmai aruncătorul de disc? Ce-i trebuie 
unui bătrân atletul acela frumos? Spune şi tu! 


— Da... Da... Repeta Dan. 

Tic se ridică iarăşi într-un cot, cu gândurile aprinse de altă 
imagine: 

— Şi atletul acela... Nu, nu aruncătorul... Ăla din spatele 
nostru. Ăla cu părul tuns scurt. Zău că era foarte simpatic. 
Ce căuta el acolo? Tu ştii că n-a jucat niciodată? Zău că da! 
Şi se uita mereu, parcă nu voia să-i scape nimic. Dacă l-aş fi 
ascultat pe el... Am mai tras pe urmă de... Oare de câte ori 
am tras? De patru... de cinci ori? Oare de câte ori am tras? 

Tic se lupta cu somnul. Nu voia să se lase doborât. Îşi 
schimonosea faţa, îşi scutura mereu capul, uneori îşi înfigea 
unghiile în frunte. Imaginile piereau, se topeau într-o ceaţă, 
pe care n-o mai putea alunga cu forţele lui slăbite. Valurile 
erau tot mai dese, mai groase, auzul îşi punea paveze prin 
care răzbăteau vag acorduri ciudate, lăbărţate, stranii, de 
fanfare. 'Tot ce mai rămăsese treaz, conştient, se condensa 
într-o dorinţă moale, grea, care-l înneca încet ca o apă 
cleioasă, ca un nămol. Aruncătorul de disc. Îl dorea ca pe o 
fiinţă vie, ca pe o călătorie, ca pe o poveste din vremea 
însetată a copilăriei, ca pe albul unei fete întâlnite de mult, 
într-un cuib al munţilor. 

Un fulger de luciditate, de trezie îl răscoli, fără să-l scoată 
însă din starea de toropeală care-i îngreuna trupul şi 
membrele. 

„Trebuie să dorm, îşi spuse el în gând. Trebuie să dorm şi 
mâine să fiu limpede şi mâine... Ce este mâine? Ce trebuie 
să fac mâine?... Unde?” 

O roată uriaşă se învârtea ameţitor. Se învârtea, se 
învârtea şi coarda de oţel care lovea cuiele nu mai scotea 
zgomote. Cuiele erau de lemn şi coarda, o vergea de pluş 
care nu scotea zgomote, ci trimitea nişte valuri calde de 
ceaţă, nişte valuri care legănau, care ungeau pleoapele cu 
catifea, care se strecurau în urechi până la timpane, care 
obligau răsuflarea să fie tot mai lentă şi mai regulată. 

Era miezul nopţii, era ora somnului naiv, dulce, generos, 
pe care-l merită copilăria. 


Şi deodată, ca o trompetă semeaţă, unică, arogantă, 
răsună cântecul unui cocoş. Şi Tic şi Dan se treziră speriaţi. 
Parcă le ţipase cineva în ureche printr-o pâlnie. La început 
nu înţeleseră ce s-a întâmplat. Abia după câteva minute, 
când răsună al doilea „cucurigu!” la fel de falnic şi de 
entuziast, amândoi pricepură cine i-a trezit. Dan se tângui 
neputincios. Tic însă, mai practic, alergă la geamuri şi le 
închise fără şovăială. Niciunul nu se trezise de-a binelea. 
Acţionau ca nişte somnambuli. Adormiră repede, dar nu 
scăpară de atenţia cocoşului. Acutele lui disperate 
străpungeau pereţii şi ferestrele ca pe nişte ţesături de 
mătase. Tic se uită la ceasul lui fosforescent. Era ora unu. 

— Poate că de la ora asta se va potoli, îi spuse în şoaptă lui 
Dan. A anunţat miezul nopţii pentru noi, apoi pentru 
Europa centrală. Cred că nu-l interesează şi ţările din 
preajma primului meridian. 

— Nu ştiu de ce vorbeşti în şoaptă? Îl întrebă Dan. Ţi-e 
teamă să nu te audă? 

— Mi-e teamă să nu mă trezesc, răspunse Tic bosumflat. 

Somnul le dădea târcoale şi niciunul nu i se împotrivea. 
Imagini confuze începeau să se transforme în visuri. Poate 
că pe feţele lor răsărea zâmbetul duios şi liniştit al 
destinderii, al trecerii spre somn. Primele tresăriri, primele 
neguri şi încâlceli... 

Şi iarăşi strigătul victorios de trompetă! 

Cu mâinile la urechi, Dan începu să se tânguie şi să se 
roage: 

— Fă ceva, Ticuşorule! Altfel mă sinucid. Îmi dau cu ceva în 
cap... sau mai bine dă-mi tu cu ceva în cap, ca să nu mai 
aud asasinul. 

Tic nu se lăsă prea mult rugat. Dibui un obiect undeva pe o 
ladă de lângă patul lui şi-l aruncă drept în capul lui Dan. 

— Pune-ţi perna pe cap, poate că nu-l mai auzi! Eu o să-mi 
sacrific un pantof. Deocamdată e ora unu şi un sfert... 

— Crezi că pantoful e mai bun decât o pernă? Întrebă Dan. 


Tic nu-i răspunse. Deschise geamul şi aşteptă cu 
răsuflarea tăiată. Aproape un sfert de oră rămase acolo, 
tremurând, cu pantoful în mână. Abia la unu şi jumătate, un 
„cucurigu” viteaz îi indică locul unde se află cocoşul. Bănuia 
că e cocoţat pe o creangă laterală a nucului. Azvârli 
pantoful cu precizie în direcţia aceea şi nişte cârâieli 
speriate îl anunţară că nu greşise ţinta. Se auzi şi un 
zgomot de crengi lovite, parcă provocate de căderea unui 
COrp. 

— Cred că l-am pregătit pentru ciulama, spuse Tic în 
şoaptă. Dacă nu i-am spart capul, atunci şi-a rupt gâtul în 
cădere. 

Tic era optimist. Exact din acelaşi loc, un sfert de oră mai 
târziu, cocoşul îşi azvârli în văzduh şi în camera celor doi 
cireşari proiectilul sonor. Tic îi trimise în schimb, drept 
cadou, celălalt pantof, ceea ce stârni ca şi mai înainte critici 
şi refuzuri cârâitoare, fâlfâit de aripi şi lovituri de crengi. 
Un vaiet prelungit şi exprimat în limbaj păsăresc umplu de 
bucurie inima somnorosului cireşar. 

— Tu nu simţi mirosul pulpelor prăjite? Eu simt şi aroma 
garniturii de cartofi şi gustul verzii călite. Noapte bună! O 
să visez o friptură... 

Cireşarii nu apucară să intre în relaţii de armonie cu visul. 
Nici măcar cu somnul. Exact peste un sfert de oră, 
nemuritorul cocoş era la datorie cu trompeta şi mai 
strălucitoare şi mai sonoră. 

Spiritul practic iarăşi birui în Tic: 

— Cel puţin acum îi cunosc programul. Îşi începe concertul 
la douăsprezece, la miezul nopţii, şi-l repetă la fiecare sfert 
de oră. Îmi pare rău că nu mi-am adus praştia. Nu mai 
scăpa el de pilaf. Cu foi de dafin, aşa cum îl face Zânica, în 
partea dreaptă a Căprioarei. Dacă eşti drăguţ, dă-mi 
pantoful stâng! 

Eforturile cireşarilor fură zadarnice. Nici pantofii lui Dan 
nu izbutiră să vicieze fidelitatea şi precizia cocoşului. Se 
uitau amândoi la ceas, ateptând să se scurgă sfertul de oră 


dintre un cântat şi altul. E adevărat că se prefăceau 
adormiţi, îşi îndesau pernele pe cap, îşi propuneau visuri, 
dar totul zadarnic. Obsesia era mai puternică decât voinţa 
lor. Mureau de somn, dar nu puteau să adoarmă. Se va 
scurge oare un sfert de oră fără să cânte cocoşul? Aşa 
treceau orele, împărţite în sferturi precise şi toate 
semnalate de ceasornicul cu pene, pinteni şi creastă. Abia 
în zori, oboseala îi dobori în nişte tenebre din care nu-i mai 
puteau scoate tunuri şi canonade şi divizii întregi de cocoşi 
înfumuraţi. 

Dar două cuvinte rostite în şoaptă? 

CAPITOLUL Il 

— Sus, leneşilor! Răzbătură şoaptele Mariei prin uşa 
întredeschisă. 

Dan sări ca o lăcustă în mijlocul camerei. Tic îşi ascunse şi 
mai aprig capul între perne, fără să uite să mormăie mai 
întâi câteva cuvinte: 

— Huo! Nu vreau să mă scol o dată cu cocogşii! 

— Dac-ai şti tu de când s-a trezit cocoşul! Încercă să-l 
consoleze Maria. 

Din patul lui Tic, o pernă îşi luă zborul cu precizia unui 
cântec de cocoş. Poposi exact în spaţiul dintre uşă şi pervaz, 
unde cu o clipită înainte se aflase capul Mariei. Şi asta fără 
ca frăţiorul să fi deschis ochii. 

— Lasă-mă în pace! Se răsti el. Şi dacă vrei să ştii, 
criminalul cu pinteni s-a trezit exact la miezul nopţii cu 
hotărârea mizerabilă de a-i trezi şi pe cei din jur. 

— Pe cei care şi-au ales atunci ora de culcare, adăugă cu 
un ton de admonestare Maria. 

— Ce oră de culcare? Întrebă Dan încă buimac. Dormeam 
ca nişte îngeraşi cu aripile moleşite. 

— Adică n-aţi aprins lumina, când v-aţi întors? N-aţi citit 
răvaşele noastre de dragoste? Nu v-aţi smuls părul din cap 
de ruşine? Sau sunteţi nişte diavoli mincinoşi? 

— Aaa! Îşi aminti Dan. Am făcut o plimbare prin 
împrejurimi. Sufăr de o insomnie congenitală, ştii tu... 


— Hm, nu suferi de insomnie... Spuse Maria de după uşă. 
Suferi de minciună congenitală, nesuferitule! Întocmai ca 
haimanaua aia cârnă, care-şi dă aere de frăţior precoce. Să 
vă fie ruşine! 

Tic bâţâia de nerăbdare. Voia să-i dea Mariei o replică 
usturătoare, dar capul lui era încă pe jumătate ameţit. 
Putea să se schimonosească, să scoată limba, să-şi 
prelungească nasul, batjocoritor, cu ajutorul palmei. Dar ce 
folos? Ascunsă după uşă, surioara lui nu ar fi văzut nimic. 
Spuse ce-i veni în minte atunci: 

— Şi ţie, mă rog, de ce să nu-ţi fie ruşine? Repeţi nişte 
cuvinte urâte ca o papagaloaică. Altceva nu poate să intre 
în capul tău strâmt şi negricios, fără bucle... Mi-e somn şi 
dacă mi-ai vedea limba... 

— Bine! Se retrase Maria îmbufnată. Să ştiţi că nucul e 
pus acolo pentru umbră. Aşa că dacă v-aţi fi uitat la ceas şi 
nu la fereastra pe care aţi sărit ca nişte nătărăi... Noi ne 
ducem la plimbare. Într-o poiană fără nume. Adio şi să mai 
ştiţi că nu v-am trezit până acum... Din milă. 

Nu era o ameninţare vană. Maria cobora într-adevăr 
treptele. Şi încă foarte repede. 

— Tu chiar crezi că ne lasă singuri cu profesorii ăia 
pensionari? Întrebă Tic speriat. Trebuie să-mi lustruiesc 
pantofii, să-mi fac câte două funde la şireturi şi să-mi pun şi 
o şapcă pe cap. Ştii, cu părul meu o să creadă că nu m-am 
pieptănat. Numai nasul nu văd cum să mi-l aranjez. O să 
spună că-l ţin aşa într-adins. 

Dan se înveseli la început, dar când se uită la ceas se 
pomeni că-şi trage o palmă, pentru a se trezi mai bine. 

— E trecut de zece, Ticuşorule! Ce ne facem? 

— Dacă mai ai nevoie de palme, răspunse Tic repede, pot 
să-ţi împrumut o curea. Odată a fost şi ea piele vie. 

— Mai bine împrumută-mi o pereche de pantofi de piele, 
se rugă Dan, uitându-se stăruitor pe fereastră. Nu văd nici 
măcar un centimetru de şiret. 


Imediat apăru şi capul lui Tic în cadrul ferestrei. Ochii lui 
iscodiră cu puterea unui binoclu toată porţiunea de sub 
nuc, dar zadarnic! Nici urmă de pantofi! 

— Dacă ni i-au luat ei? Întrebă Tic agitat. Aoleu! Să vezi ce 
morală şi ce exemple din antichitate şi din cartierul ăsta, de 
acum treizeci de ani! 

— O să spunem că aşa e tradiţia în oraşul nostru, zise Dan. 
În loc să se lase pantofii, ca la hotel, în faţa uşii, se lasă în 
curte, pe cerdac, sau pe trepte... 

— Tu crezi că eu, când am aruncat cu pantofii, am calculat 
în aşa fel ca să cadă unul lângă altul pe cerdac? 

— Dacă n-au închis poarta, aseară! Râse Dan. A intrat un 
câine străin, sau o pisică şi a târât pantofii. Bine că n-a fugit 
cu ei în stradă. Gata! 

Tinerii făcură un duş zdravăn şi se îmbrăcară la iuţeală. 
Jos, în hol, îi aştepta masa. Dulceaţă, unt, caşcaval, ceai. 
Ceaiul se cam răcise. Păşeau încet şi cu teamă pe covor, 
parcă pentru a-l feri de uzură. Auzind un zgomot îndepărtat 
se aşezară repede pe scaune, pentru a nu li se vedea 
picioarele goale. Noroc că faţa de masă era lungă. Gestul 
lor fu atât de iute, încât simţiră din plin contactul cu nişte 
obiecte dure, nemiloase, pe care nu le observaseră pe 
scaune. N-avură vreme să încerce vreo manevră, pentru că 
uşa din dreapta se deschise. Bunica, înaltă şi severă, îşi făcu 
apariţia şi-i iscodi îndelung şi fără jenă din pragul uşii. Dan 
suportă ca un stoic durerea, care-i stâlcea fundul, cu gândul 
că merită o asemenea pedeapsă pentru faptele comise în 
timpul nopţii. Tic se simţea însă nedreptăţit. Căuta un 
pretext care să-i salveze pulpele de acţiunea tenace şi 
neîndurătoare a cioturilor de sub el. 

— Aseară parcă eraţi mai mici, răsună vocea bătrânei. Sau 
poate păreaţi aşa, din cauza luminii electrice. 

Cei doi rămâneau muţi şi nemişcaţi. Numai Dan, văzând 
cum tremură buzele prietenului său, înţelese câte replici 
usturătoare erau spuse în gând. 


— Vă lipseşte ceva? Întrebă parcă mai îngăduitoare 
bunica. 

— Puțin unt, spuse Tic, cu un curaj nemaipomenit. 

— Extraordinar! Se supără gazda. Nu trebuia să le las pe 
ele să pregătească masa. Tocmai untul să-l uite! Oare pe 
unde le umblă gândurile? Când aveam vârsta lor, ehei... Mi- 
aduc aminte, la onomastica unei mătuşi... Da, da, era ziua 
mătuşii Smărăndiţa şi mi se dăduse mie în grijă pregătirea 
mesei. 

— Şi puţină sare, vă rog, se milogi Tic, nemaiputând 
suporta durerea. Şi dacă aveţi şi puţină lămâie... 

Bătrâna se uita la el, din pragul uşii, ca la o arătare. Nu-şi 
putea crede urechilor. Sentimentul de gazdă birui însă în 
ea: 

— Sigur că da! Mie nu mi-ar fi scăpat. Oare pe unde le 
umblă mintea? 

Şi părăsi, în sfârşit, camera. Cam neconvinsă, cam 
nesigură, încă nehotărâtă. Nu ştia ce să admonesteze mai 
întâi: vina şi superficialitatea fetelor sau obrăznicia naivă a 
ciufuliciului? 

— Untul! Ţipă Tic, imediat ce bunica dispăru. Ascunde-l 
undeva, sub masă, unde ştii! Sarea o răstorn eu în buzunar, 
iar lămâia... Unde să ascund lămâia? 

Amândoi săriseră în picioare, descoperind în acelaşi timp 
pe scaune obiectele care-i torturaseră până atunci: pantofii. 
Bineînţeles, fiecare se aşezase pe pantofii celuilalt. 

— Nu puteau să ne indice locurile cu o carte de vizită, 
mormăi Dan înfuriat. 

Schimbară la repezeală încălţămintea şi în mai puţin de o 
secundă erau amândoi cu pantofii în picioare. Nu se 
gândiră să-şi înnoade şireturile. Voiau mai întâi să citească 
un bileţel strecurat în pantoful lui Dan. 

— Altă dată, imită Tic vocea Mariei, să nu vă mai lăsaţi 
pantofii sub nuc. Puteţi să vă căţăraţi cu ei în picioare. O 
oră întreagă ne-am chinuit să-i curăţăm. Toate orătăniile 
din curte şi-au găsit de lucru în preajma lor...” Of! Bine că 


n-au dat peste ei bunicii. Sunt convins c-am fi umblat toată 
ziua în ciorapi prin cameră... 

Nu mai avu timp să-şi continue atacurile, pentru că bunica 
pătrunse în sufragerie, cu o tavă încărcată. 

— Lămâia am găsit-o, o întâmpină Tic foarte îndatoritor. 
Era după ceainic. 

— Şi untul, completă Dan, zâmbind oarecum vinovat. Era 
după coşul cu pâine. 

Dacă fetele uitaseră ceva, acel ceva era coşul cu pâine la 
care se referise Dan şi care se afla plin, cu o piramidă de 
felii prăjite, pe tava bunicii severe. 

Bătrâna, pe nedrept numită astfel, pentru că era încă 
viguroasă, dreaptă, doar cu câteva fire albe în păr, 
răspunse cu siguranţa care o caracteriza, fără să ia în 
seamă, sau poate fără să observe, fâstâceala celor doi 
cireşari: 

— Nu era chiar după coşul de pâine şi asta spre norocul 
Ioanei. A avut grijă să-l lase în frigider. Îmi pare bine că au 
mâncat jumătatea de pachet, care a rămas de aseară. Îi 
place atât de mult untul surioarei matale? 

Tic tresări brusc şi se uită speriat pe geam. Gestul 
neaşteptat al cireşarului, un gest de spaimă, de surpriză 
neplăcută, era cât pe-aci să răstoarne tava din mâinile 
bunicii. Nu pentru că Tic ar fi trimis un proiectil nevăzut 
drept în braţele care ţineau tava, ci din simplul motiv că 
bătrâna îl imită pe cireşarul cel cârn. Tresări şi ea şi se uită 
spre geam, parcă pentru a preîntâmpina o primejdie, 
dându-i astfel răgaz lui Tic să dosească jumătatea de pachet 
de unt sub nişte şerveţele. 

— Mi s-a părut că văd un uliu, spuse el, după ce-şi 
îndeplini cu succes misiunea. Dar nu era decât un cocoş... 

Micul dejun începu şi continuă fără alt incident. Rezemată 
de fereastră, bunica îi supraveghea şi-i îndemna din când în 
când cu privirile, sau chiar cu vorbele, să se ospăteze din 
belşug. La terminarea mesei mulţumiră politicos amândoi, 


prezentându-se în faţa ei ca nişte nepoți care cer voie să se 
joace... 

— Să vă fie de bine, le ură ea. Şi să vă înnodaţi şireturile. 

Exista o poiană fără nume într-una din pădurile care 
împrejmuiau orăşelul, botezată astfel, pesemne, de un 
cetăţean aflat în conflict temporar cu fantezia. Cei doi 
cireşari, crezând că Maria le oferise spre dezlegare o 
enigmă, nu întrebară unde se află poiana fără nume, ci 
căutară să şi-o imagineze privind, cel puţin câteva minute, 
cu asiduitate, ochiurile de verdeață care se zăreau, ici-colo, 
pe dealurile împădurite. Investigația îi obosi repede. 
Ajungând la concluzia leneşă, dar foarte argumentată, că e 
imposibil să descopere poiana în care s-au dus fetele („nişte 
scârboase, nişte nesuferite care au vrut să scape de noi”), 
porniră bineînţeles cu paşi chinuiţi şi cu nişte mutre de 
martiri spre iarmaroc. Autoflagelarea ţinu doar două-trei 
minute. Aşa că după câteva sute de metri alergau veseli, 
fără să se uite însă unul la altul, spre locul unde Căprioara 
împarte cetăţenii orăşelului în două categorii: în gurmanzi 
şi în amatori de distracţii ieftine... Sau costisitoare. 

Ioana şi Maria aşteptau nerăbdătoare în poiana amintită 
sosirea întârziaţilor. E adevărat că o bună bucată de vreme, 
preocupate să citească două romane de aventuri, n-au 
simţit scurgerea timpului. Până când s-au uitat la ceas, 
amândouă odată, apoi una la alta, apoi tot mai insistent pe 
cărarea care urca domol spre poiană. 

— Poate că dacă ar fi fost Victor, sau Ursu... Încercă Ioana, 
foarte timidă, să deschidă conversaţia. 

Maria înţelese gândul neterminat al noii sale prietene. 
Ioana îşi închipuia că Dan şi Tic nu vor fi în stare, sau cine 
ştie?... Vor descoperi cu întârziere poiana în care se 
aciuaseră ele. 

— Imposibil! Spuse ea. Trebuie să apară dintr-un moment 
în altul. Am trecut doar prin atâtea întâmplări! Îi cunosc. E 
un fleac pentru ei să afle unde e poiana... Ţi-a plăcut 
cartea? 


— Şi da şi nu, răspunse fără prea mare plăcere Ioana. Nu 
pot să înţeleg un lucru. De ce aproape toate romanele de 
aventuri, romane care se adresează mai ales tineretului, au 
ca eroi principali oameni maturi? Eu aş vrea să fie toţi 
tineri, să aibă vârsta noastră. Nu crezi că ne-am identifica 
mai uşor cu eroii cărţilor? 

— Asta e şi părerea mea, zâmbi Maria. Dar noi n-avem nici 
o putere. Totul depinde de părerea autorilor. Şi ei, aşa cum 
ai spus, au predilecție pentru... 

— Iartă-mă că te întrerup. De ce spui că noi n-avem nici o 
putere? Eu mă gândesc de multă vreme la voi, de altfel de 
aceea v-am şi invitat aici şi-mi pare rău că n-au venit toţi. 
Voi n-aţi oferit cu peripeţiile voastre subiecte pentru autori? 
Şi crezi că nu mai sunt şi alţi tineri care au trăit întâmplări 
asemănătoare? 

Maria simţea o anumită jenă. Ioana începea să-i placă, deşi 
îşi dădea seama că nu-i dibuise toate ascunzişurile, că se 
putea aştepta din partea ei la surprize, care, ca toate 
surprizele, pot fi calificate şi cu plus, dar şi cu minus. Era o 
fată inteligentă, poate puţin cam timidă, cam leneşă în 
iniţiative. Sau poate sărise fără voia ei, ori fără să-şi dea 
seama, puntea subţire, îngustă, pe care o constituie vârsta 
romantismului. Dar dacă educaţia şi structura ei se 
opuneau visului, fanteziei, romantismului? 

Răspunsul la ultima întrebare veni imediat: 

— Uneori simt în mine nişte valuri... Nu ştiu cum să-ţi 
spun... Sau parcă mă cheamă nişte valuri albastre, 
îndepărtate... Nu! Nu m-am exprimat bine. Nu ştiu dacă 
sunt albastre, pentru că îmi apar nedefinite şi nici nu ştiu 
dacă sunt valuri. Poate sunt nişte nori care se topesc înainte 
de a le putea reţine imaginea... Dar aici, în orăşelul nostru, 
e atâta monotonie, atâta uniformitate... Nimic interesant nu 
se poate întâmpla... Nu zâmbi! Aici şi râsul mi se pare 
planificat, minutul, secunda lui sunt dinainte cunoscute... Şi 
emoția şi ea ţine de evenimente precise, de sărbători, de 
aniversari, de onomastici... Uite, eu ştiu precis ce cadou mi 


se va face de Anul Nou; niciodată nu mă înşel. Ştiu, când voi 
lua o notă bună, cum vor reacţiona părinţii şi bunicii; zău, 
uneori mi se pare că se ştie şi ziua în care eu sau altcineva 
îşi va scrânti piciorul. E o monotonie sigură, fatală, 
definitivă. De aceea v-am chemat. Ca să inventăm ceva, dar 
îmi dau seama că nu se poate întâmpla nimic aici. Aici nu se 
poate zbura decât cu avionul. Şi tare aş vrea... 

Ioana vorbise cu capul în pământ. Dacă s-ar fi uitat în ochii 
Mariei, ar fi văzut luciri duioase, umezi. Privirile ei erau 
triste, vocea i se îneca; de aceea nu-şi termină fraza... 

— Adineauri simţeam o oarecare jenă, îi răspunse Maria 
cucerită de francheţea Ioanei. Îţi bănuiam calităţi frumoase 
şi mi se părea ridicol să te uiţi la mine ca la o eroină. Acum 
sunt şi mai încurcată... Poate nici n-ar fi trebuit să-ţi 
vorbesc. Poate că tu în locul meu... 

— Nu! Se opuse Ioana cu îndârjire. Te cunosc bine şi dacă 
nu te cunosc, te simt. Ştiu ce-aţi făcut, ştiu ce-ai făcut tu. 
Cum poţi să încerci o comparaţie? Ce ştii despre mine? 
Sunt o elevă-model, o fată ascultătoare, cuminte, care nu 
iese din vorba părinţilor sau profesorilor, care zâmbeşte 
când i se aduc laude... Nici nu ştiu dacă m-a certat cineva 
până acum. Poate bunicii, dar ei... lar pe întuneric îmi vine 
să plâng, mi se pare că sunt falsă, că nu fac ceea ce aş vrea 
şi aş putea eu să fac... Na! Sunt o idioată cu pretenţii. 
Rebeliunile mele provin, pesemne, din lectură şi din visuri 
întotdeauna întrerupte... Îţi fac o mărturisire foarte sinceră. 
Nici un vis frumos nu ajunge până la capăt. Spre sfârşit se 
întrerupe. Sau poate nu sunt eu capabilă să-mi amintesc 
sfârşitul. În orice caz, dacă zbor, sau dacă sunt undeva unde 
simt apropierea unei mângâieri, visul se întrerupe. Mă 
trezesc dimineaţa goală şi tristă. Nu pot să-mi continui visul 
şi am o ură pe somn! Dacă aş putea, n-aş dormi nici o 
clipă... 

Maria o înţelegea foarte bine. Trecuse şi ea prin clipe 
asemănătoare, cu visuri întrerupte, cu somn duşmănos, cu 
tristeţi şi amărăciuni matinale. Mărturisirea spontană, 


făcută cu atâta convingere, în loc s-o îndurereze, îi strecură 
o undă de veselie duioasă în suflet. 

— De câtă vreme treci prin stările acestea? Întrebă ea şi 
se strădui să-şi ascundă veselia. 

Ioana slobozi primele cuvinte, fără să se gândească. Era 
mai degrabă încruntată decât tristă: 

— Dintotdeauna... Adică de câteva luni: adică, ştiu eu? 
Poate de un an de zile... Dar timpul nici nu contează. 
Adevărul e cel pe care ţi l-am spus. E monotonie şi 
moleşeală şi-mi vine să strig în gura mare tuturor că sunt 
nişte... Îţi imaginezi ce cuvânt am vrut să folosesc. Poate că 
mi s-ar potrivi mai bine mie. Dac-aş fi acum într-o barcă, pe 
o mare albastră!... Nu! Nu albastră! O mare violetă, cu 
reflexe aurii la orizont... Sau pe vârful unui munte înalt, 
înalt, deasupra lumii, să stau ca un steag acolo şi să privesc 
departe şi să se împrăştie din mine culori... Oh! Oare cine a 
aşezat oraşul nostru aici, în decorul ăsta banal? 

Maria râse şi râsul ei o molipsi şi pe cealaltă. Numai că în 
ochii loanei apăruseră lacrimi de ciudă. Smulse cu mâna 
fierbinte câteva smocuri de iarbă, cărora apoi le rupse 
vârfurile cu dinţii. Nu-şi dezlipi privirile din pământ. 

— M-am gândit şi eu de multe ori la cele ce-mi spui, începu 
Maria. Am blestemat şi eu orăşelul nostru, poate că nici 
acum nu-l iubesc prea mult. Câte insulte nu i-am aruncat! Şi 
de câte ori nu mi se părea că toţi oamenii pe care îi 
întâlneam îmi sunt duşmani, că nu mă înţeleg, că nu vor să 
mă înţeleagă, că mă dispreţuiesc şi-mi aruncă pe furiş 
priviri batjocoritoare. Erau momente când chiar îi 
înzestram eu cu asemenea priviri. De fapt, îi nedreptăţeam, 
dar pe atunci nu-mi dădeam seama. Cine ştie ce-şi aminteau 
ei, sau cine ştie ce vedeau, poate chiar felul cum îmi purtam 
eu servieta şi zâmbeau. Mi-i închipuiam însă ironici sau 
dispreţuitori. Nici acum n-am scăpat de asemenea metehne 
şi nu ştiu cum de m-a apucat acest moment de luciditate. 
Parcă mi-aş aminti o altă lume prin care n-am trecut cu 
fiinţa mea vie... Brrrr! Vorba lui Tic. Mi se pare că 


exagerăm, că ne dăm prea mare importanţă şi de fapt, cine 
şi ce suntem? Mi se pare că n-am trecut încă de copilărie. 
Eu, chiar când mă răzvrătesc, simt în adâncul meu nevoia 
unui impuls dinafară... Mă prefac tristă, îndurerată, dar 
abia aştept vorbele mamei, întâi ca să le contrazic, apoi ca 
să mi le amintesc şi apoi - îţi mărturisesc foarte sincer - ca 
să le ascult... 

— N-ai dreptate! Se îndăriji loana. N-ai, n-ai! Tu te-ai 
plimbat prin toate fanteziile. Singură sau cu prietenii tăi, 
probabil că şi visurile tale au un sfârşit... Dar eu... Eu 
ruginesc, mă ofilesc şi nimeni nu-mi udă rădăcinile. Nici 
măcar de urechi nu mă trage nimeni, pentru că sunt prea 
cuminte. Aşa!... Şi să nu te înspăimânţi, pentru că o să-mi 
treacă imediat. Dar mai întâi să recunoşti că oraşul nostru 
nu oferă nimănui nici posibilitatea de... Uită-te şi tu! 
Aceleaşi vile, cred că şi boabele de grâu se deosebesc mai 
mult între ele. O, să-mi spui imediat: dar pădurile, dar 
poienile? Vrei să ştii ceva? Toţi copacii sunt numărați aici şi 
puieţii. lar poienile... Ei bine, să ştii că se cunoaşte 
suprafaţa fiecăreia până la centimetru pătrat. Ah! 

Iar o cuprinse râsul pe Maria. Şi înţelese din vorbele 
prietenei sale că aceasta trece prin ultima criză de furie. 
Ultima erupție, apoi se va linişti. Şi se gândi să aducă ea cu 
un minut mai devreme liniştea. Mai ales că era şi timpul. 

— Ne-am luat cu vorba şi, precum vezi, n-a venit nimeni 
după noi. Oare nu li s-au confiscat pantofii? 

— Eu aş fi alergat şi cu picioarele goale, numai să mă fi 
chemat cineva, răspunse loana cu ultimele rămăşiţe de 
revoltă. Dar nu cred în ideea ta cu pantofii. Ştiu, am nişte 
bunici pe care încă nu i-a moleşit şi încălzit vârsta. Sunt 
cam ciudaţi, dar au un suflet bun... Oare ce mi-a venit să-i 
apăr? Pentru că fără să fie bătrâni, sunt cam învechiţi... 

— Doamne! Râse Maria. Cu câtă uşurinţă îi judecăm pe cei 
mari! Nu spun asta pentru tine. O spun mai ales pentru 
mine, pentru că şi eu trec prin momente asemănătoare. 


Atunci când mă consider neînţeleasă... Şi poate că şi sunt 
uneori... Ne place să ne alintăm. 

— Dacă nu face altcineva lucrul acesta? 

Maria pricepu că e pe cale să deschidă o nouă discuţie, 
mult mai complicată decât prima şi se simţea prea nesigură 
pentru a o duce la capăt. Reveni, de parcă n-ar fi auzit 
întrebarea, la preocuparea de mai înainte: 

— Şi dacă n-au să mai vină după noi? Şi-i aşteptăm aici ca 
proastele, de parc-ar fi cine ştie cine. Ştii decât timp îi 
aşteptăm? 

Mai bine de două ore! Sunt sigură că au găsit un pretext şi 
în loc să vină aici, s-au dus... Acolo unde au fost aseară... 

— La iarmaroc? Întrebă Ioana. Nu ştiu ce pot să găsească 
interesant acolo... Praf, praf, praf... Şi ţipete şi cele mai 
zănatice culori. Să-ţi spun drept, mie mi se pare că şi bâlciul 
ăsta, atât de aşteptat, se potriveşte monotoniei oraşului 
nostru. N-ai văzut? Aceleaşi râsete caraghioase, parcă s-ar 
multiplica o fotografie. Îmbrăcămintea şi încălţămintea la 
fel, adică gri, plină de praf. Şi mereu aceleaşi şi aceleaşi 
voci, rostind aceleaşi şi aceleaşi cuvinte. Toate răguşite şi 
parcă s-ar învârti la nesfârşit o singură placă, veche, 
crăpată, din alt secol... Brrrr! Vorba fratelui tău... Care nu 
cred că mai vine... 

— Nu vrei să mergem după ei la iarmaroc? Întrebă Maria. 
Eu nu cred că m-aş plictisi. 

— Şi dacă nu-i găsim acolo? Dacă umblă după noi prin cine 
ştie ce coclauri? 

— Asta n-o mai cred! Răspunse Maria foarte sigură. Că ne- 
au abandonat, invocând un pretext oarecare, da. Dar că ne 
caută prin alte locuri, în nici un caz. Cine ştie pe unde cască 
gura acum! 

Mai mult din politeţe, loana acceptă propunerea. 

— Dacă tu crezi... Bine! De altfel nici n-avem ce face 
altceva. Nu mai e nimic interesant în oraş... Poate muzeul. 
Sunt câteva obiecte foarte, foarte preţioase acolo... Unice în 
lume. Dar nu ştiu dacă le mai putem vedea. Mi se pare că 


începând de azi sau de mâine, muzeul se închide. Ce 
ghinion! Extraordinar! 

Tic şi Dan se înfipseră de multă vreme, ca nişte pari, lângă 
roata norocului. Parcă făceau parte din decorul bâlciului. 
Nimic nu-i mişca din gropile lor. Cel puţin Tic nu mai vedea 
şi nu mai auzea altceva decât roata de lemn cu piramida ei 
strălucitoare de obiecte şi strigătele de îndemn şi de 
bucurie ale omului cu pălărie de paie. Dan paralizase lângă 
el, mai mult din solidaritate. Privirile lui alunecau din când 
în când pe lângă cele cinci obiecte care rămâneau 
nemişcate la locurile lor. Gândurile însă îi fugeau în altă 
parte. Ar fi preferat decât să stea acolo în soarele 
dogorâtor, în mijlocul norilor leneşi de praf, cu picioarele 
chinuite de durere, să se tolănească undeva într-o poiană 
răcoroasă, pe un covor moale şi mătăsos de iarbă şi să 
audă, în locul reclamelor răguşite, vorbele usturătoare ale 
Mariei sau lamentările verişoarei lui. Din păcate, în afara 
ripostelor pur verbale, îi venea foarte greu să i se opună lui 
Tic. Mai ales când vedea cât de fascinat se uită la cele cinci 
obiecte ciudate şi cu câtă atenţie calculează mişcările şi 
opririle corzii de oţel. Îndura nemişcarea şi mai ales 
muţenia ca o tortură. Şi în anumite clipe se pomenea 
blestemându-se că acceptase cu atâta uşurinţă ideea 
sinuoasă a lui Tic de a porni spre bâlci şi nu spre pădure. 
Dar când îşi vedea prietenul concentrat, mut, crispat, 
chinuit de neputinţă, revenea la sentimentul de solidaritate 
care-l pironise acolo. 

Era puţină lume în jurul roții pentru că era puţină lume în 
iarmaroc. Foarte rar îşi încerca vreun plimbăreţ norocul. 
Mai ales oamenii de la ţară, atraşi de îndemnurile repetate, 
aproape personale ale omului cu pălărie de paie. Împingeau 
cu teamă şipca de lemn şi aşteptau neîncrezători rezultatul, 
cam întotdeauna acelaşi: o lulea, sau o pasăre cu pene 
colorate în coadă, sau un iepuraş mic cât degetul, sau cine 
ştie ce altă statuetă de ghips fără nici o valoare. Uneori 
coarda de oţel se oprea în apropierea numerelor mari şi 


oscilaţiile ei făceau să tremure inima cireşarului cârn şi 
ciufulit. Dar, ca prin miracol, sau poate din cauza 
rugăminţilor mute şi fierbinţi ale lui Tic, coarda de oţel 
depăşea sau se oprea la câteva cuie înaintea numărului 
câştigător. 

Foarte târziu, Tic observase printre spectatori un personaj 
preacunoscut pentru a scăpa atenţiei sale. Era tinerelul 
care, noaptea trecută, câştigase cele două obiecte 
gospodăreşti. Nu-l remarcase până atunci, pentru că stătea 
aproape ascuns în spatele unei tarabe la care se vindeau 
fesuri. Purta, ca şi ultima dată când îl văzuse, şapca aceea 
albastră cu cozoroc de ţiplă. 

Tic îi făcu semn lui Dan cu cotul şi prin câteva cuvinte şi 
gesturi meşteşugite îi dezvălui prezenţa şi locul unde se afla 
cozorocul. (Hotărâseră amândoi să-i dea această 
denumire.) Dan nu acordă prea mare atenţie senzaţionalei 
descoperiri; Tic, în schimb, trecu imediat la o supraveghere 
foarte atentă şi la nişte calcule foarte complicate în felul lor. 
Acestea surveniră însă mai târziu. Cireşarul urmărea 
fiecare gest al cozorocului, îi urmărea mai ales privirile şi 
pentru a nu i le întâlni, recurgea la cele mai abile 
subterfugii. Nu voia cu nici un chip ca tinerelul să se simtă 
supravegheat. De aceea, în anumite clipe, norii foarte rari 
de pe cer, păsările mai îndrăzneţe şi gâzele pe care păsările 
le vânau, sau vreun spectator oarecare, deveneau ţinte de 
un interes extraordinar pentru poetul sau pentru câutătorul 
de fizionomii în care se întrupa - de la caz la caz - cireşarul 
cel cârn. Astfel evita să i se încrucişeze privirile cu cele ale 
cozorocului. 

Atitudinea cozorocului i se părea puţintel cam stranie lui 
Tic. Şi prin faptul că stătea nemişcat şi ascuns; şi prin faptul 
că privea aproape fără contenire ceea ce se întâmpla la 
roata norocului; dar mai ales prin faptul că erau clipe când 
tresărea, când parc-ar fi vrut să sară de la locul lui, dar se 
reţinea în ultimul moment. Aceste clipe îl înciudau pe Tic, 
pentru că nu izbutea să le descopere cauza. Tresăririle şi 


impulsurile cozorocului se repetau parcă la anumite 
intervale; nu erau neregulate, cu toată spontaneitatea lor; 
păreau în relaţie strânsă cu ceva. Acest ceva îi scăpa lui Tic. 
Ceasul nu-i fu de nici un ajutor cireşarului, Dan îi şoptise la 
ureche să controleze tresăririle cozorocului cu ajutorul 
ceasului. Tic se supusese fără prea multă convingere şi 
instinctul îi dăduse dreptate. (Instinctul sau poate bunul 
simţ.) Gesturile ciudate ale tinerelului de după taraba cu 
fesuri nu se repetau la perioade precise. Uneori la două 
minute, alteori la cinci minute, alteori la şapte sau zece 
minute. Nu era nici o relaţie de timp între ele. Atunci? 

La un moment dat, Tic zări în mulţimea spectatorilor (se 
adunaseră dintr-o dată şi fără motiv aparent o grămadă de 
oameni în jurul roții) şi pe atletul care-i strecurase în suflet 
o anumită simpatie. Avu chiar impresia că-i zâmbeşte şi că-l 
salută ştrengăreşte, clătinând capul, aşa cum îi era obiceiul. 
Din păcate, îl pierdu repede din vedere, sau poate plecase 
el din cercul acela gălăgios; Tic n-avu vreme să se 
gândească prea mult, din cauza altor evenimente la care 
era obligat să participe. 

Omul cu pălărie de paie începu să strige parcă mai tare ca 
de obicei: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Statuia lui Fradaburidi! 

Tic cunoştea pe dinafară repertoriul sărac al omului cu 
pălărie de paie, pentru a mai lua în seamă vorbele lui. Toată 
atenţia sa era concentrată asupra cozorocului. Băiatul 
părea că e prada unei agitaţii neobişnuite. Tresări parcă 
mai puternic ca altă dată (ceea ce îl îndemnă pe Tic să-i 
facă semn cu cotul lui Dan) şi porni subit, ca mânat de un 
imbold cu neputinţă de evitat, spre roata norocului. Plăti cu 
un gest cam timid taxa de tragere, apoi împinse şipca. 
Coarda de oţel se învârti cam de două ori în jurul cuielor, 
dar tocmai când îşi încetini mersul, pentru a poposi în 
dreptul unui număr, între coardă şi privirea lui Tic se 


interpuse trupul gras al omului cu pălărie de paie. Strigătul 
acestuia răni urechile cireşarilor: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! Vaza! Vaza! Cristalul din 
Veneţia! Uite cum a luat-o! Cu trei lei a luat-o! 

Vaza nu prea era ea dintr-un cristal celebru şi mai ales nu 
era aceea pe care o remarcaseră cireşarii. Totuşi era 
frumos lucrată, dintr-o sticlă limpede, strălucitoare şi 
valoarea ei depăşea cu mult suma de trei lei. 

Îndârjit şi bucuros în acelaşi timp, tinerelul mai trase o 
dată şi încă o dată, dar norocul nu mai fu de partea lui. De 
aceea renunţă să mai joace. Îşi croi drum prin mulţimea 
care îl privea cu invidie şi, când găsi spaţiul mai liber, paşii 
lui deveniră sprinteni, poate chiar prea sprinteni. Parc-ar fi 
vrut să scape de ameninţarea unei primejdii. 

Privitorii căpătară curaj. Se îmbulzeau tot mai mulţi spre 
locul unde se afla şipca de lemn. Într-o singură clipă, Tic luă 
o hotărâre eroică: 

— Rămâi tu aici! Îi spuse lui Dan. Eu mă duc să văd ce se 
întâmplă cu cozorocul. 

Nici el nu ştia de ce luase acea hotărâre, dar nici nu voia 
să se gândească la motivul care o determinase. Auzi în 
spatele lui ţăcănitul ca de mitralieră al corzii de oţel şi o 
zbughi imediat în direcţia în care plecase fericitul 
câştigător. Îi zărea şapca albastră la vreo douăzeci de metri 
înaintea lui şi era fericit că are un asemenea minunat punct 
de reper. În clipa când cozorocul coti după o tarabă care 
deschidea un fel de uliţă în bâlci, Tic îşi iuți paşii, sau, ca să 
spunem adevărul adevărat, începu să fugă în toată regula. 
Îi era teamă să nu-l piardă pe undeva printre tarabe şi 
ulicioare. Când ajunse la locul unde tinerelul cotise, 
cireşarul abia mai avu timp să-i mai zărească pentru o clipă 
şapca albastră dispărând după alt cot. Ezită o fracțiune de 
secundă, parcă pentru a-şi întipări mai bine locul în 
memorie, dar chiar în clipa când îşi simţi muşchii 
picioarelor în stare de alarmă, gata pentru start, o voce 
fermă îl ţintui locului: 


— Stai! 

Tic închise ochii pentru o secundă, aşteptând docil o 
lovitură cumplită pe ceafă. Sentimentul de culpabilitate îi 
dispăru însă în clipa când deschise ochii, lăsând loc unei 
stări de revoltă, atât de aprigă încât simţi vibrații de oţel în 
pumnii strânşi. Şi vocea câştigă subit un accent de violenţă: 

— De ce? Cu ce drept? 

Dar îl pufni dintr-o dată râsul, pentru că, întorcând capul, 
zări chipul vesel şi clipirea ştrengărească a atletului. Pentru 
prima dată, Tic îl vedea în plină lumină şi foarte aproape. 
Atletul nu era chiar atât de tânăr cum i se păruse la prima 
vedere. Şi asta din cauza unor cute groase care-i brăzdau 
fruntea; din cauza ochilor care păreau obosiţi. Sclipirile lor 
erau vioaie, ironice, ştrengăreşti, dar cutele subţiri de la 
colţuri, cearcănele evidente şi o paloare vagă, stranie, 
mărturiseau veghe, aşteptare, efort, nelinişte. Un zâmbet 
plin, spontan îi şterse ca prin farmec oboseala, îi lumină şi-i 
întineri figura. 

— Cred că e timpul să ne cunoaştem, spuse el şi-i întinse 
mâna cireşarului. Măcar cu numele mic. Al meu e Terenţiu. 

— Dacă e vorba de numele mic... al meu e într-adevăr 
mic... O singură silabă: Tic. Şi-mi pare foarte bine, deşi din 
cauza... Din cauza acestei cunoştinţe neaşteptate am 
pierdut un lucru foarte important. Adică nu un lucru, ci o 
fiinţă care ducea cu ea un lucru şi un mister încă 
nedezlegat. 

Cutele de pe fruntea lui Tlerenţiu se adânciră. 

— Bănuiesc despre ce este vorba. Hm... Nu crezi că eşti 
prea tânăr, pentru a te ocupa de asemenea mistere? 

— Ha! Râse Tic, trimiţându-şi gândurile, ca nişte fulgere 
prin amintiri nu prea îndepărtate. Dacă nu mă opreaţi 
dumneavoastră, o anumită parte din mister, măcar cinci sau 
zece la sută ar fi fost, în mod sigur, clarificată. V-am spus 
doar cum mă cheamă... 

Atletul îşi prinse şoldurile în mâini, adăugind un aer de 
ironie atenţiei cu care-l privea pe micul său interlocutor. 


— Va să zică ai devenit celebru din naştere! Mă mir cum 
de n-am auzit până acum de dumneata. 

— Chiar n-aţi auzit? Se întristă Tic pentru un moment. 

— Hai să lăsăm asta! Se hotări brusc Terenţiu. Eşti un 
tinerel simpatic, chiar foarte simpatic, de aceea vreau să te 
feresc de copilării sau de imprudenţe. Spune-mi imediat ce 
vrei să ştii! 

Tonul cu care i se făcuse invitaţia era categoric. Şi Tic 
suporta foarte greu asemenea porunci. Mai ales că-l 
invadaseră nişte gânduri confuze în clipa aceea. Bâlbâiala 
lui nu era prefăcută, aşa cum obişnuia el când voia să 
câştige timp, dar aceasta nu-l împiedică să ajungă la acelaşi 
rezultat: 

— De ce?... Adică... Ştiţi... Am şi eu o dorinţă... Adică... 
Brrr! Vreau să-mi explic un anumit lucru... Şi mai ales 
vreau să obţin un anumit lucru... 

— Cu ce se ocupă părinţii dumitale? Întrebă dintr-o dată 
Terenţiu, cu un vădit accent de nemulţumire. Locuieşti aici 
în oraş? 

Întrebările şi răspunsurile directe îi erau nesuferite lui Tic. 
Îl cuprinse un val de revoltă. 

— Nu pot să răspund din obligaţie. Eu când îl întreb ceva 
pe cineva, care mi-a spus mai înainte că-mi este foarte 
simpatic... Ştiţi... Eu de ce nu v-am întrebat nimic? Şi nici n- 
o să vă întreb... Aşa cum cred eu că face un judecător... 

— Aha! Pricepu atletul, reluându-şi aerul vesel. Va să zică 
simpatia e reciprocă. Atunci se schimbă situaţia şi e cazul 
să-ţi spun câteva vorbe... Nu! Nu vreau să-ţi dau sfaturi, 
Doamne fereşte! Te-am văzut pierzându-ţi timpul pe la 
roata norocului şi... M-am gândit că ai putea să-ţi pierzi şi 
banii acolo, fără nici un folos. Dacă eşti atât de deştept pe 
cât pari, sau pe cât vrei să dai a înţelege... Nu crezi că e un 
păcat să te amesteci printre şmecherii aceia? 

— Păcat nu cred eu că este, răspunse Tic, însoţindu-şi 
vorbele cu un surâs viclean. Şi să ştiţi că până la urmă tot 


voi dibui şmecheria şi voi deveni proprietarul unui anumit 
obiect de acolo... Dacă Tic îşi pune ceva în gând... 

Involuntar, atletul îşi plimbă degetele prin părul 
ciufuliciului. Era un gest de alintare cam dur, ca alunui 
părinte sau al unui frate mai mare care vrea în acelaşi timp 
să-şi dojenească odrasla sau frăţiorul neascultător. 

— Oh! Oh! Zâmbi el. Eşti pus pe fapte mari şi, ţi-am mai 
spus o dată, cam primejdioase. Ascultă bine! Nu e uşor să 
descurci iţele pe aici. Sunt prea încâlcite şi ai putea să te 
loveşti de nişte piedici cam colţuroase, care pot lăsa urme şi 
dureri... Lasă-i pe alţii să se ocupe de treburile astea. Au şi 
mai multă experienţă şi... Sunt mai chemaţi decât 
dumneata... 

— Aha! Înţelese cireşarul. Prin urmare, dumneavoastră... 

Terenţiu duse repede degetul la buze, indicând ferm 
tăcere: 

— Stai! Nu te grăbi! Nu-ţi împuia capul cu asemenea 
gânduri. Mai bine te-ai plimba prin bâlci, împreună cu 
prietenul dumitale, ca doi băieţi cuminţi care vor să se 
distreze... Mai mult ziua şi mai puţin noaptea. Nu mi-ai spus 
ce sunt părinţii dumitale, dar eu nu cred că ar fi bucuroşi 
să-şi ştie copiii prin bâlci, în ţoiul nopţii, aruncându-şi banii 
unor vagabonzi. Nu-i aşa că ai plecat de acasă, aseară, 
sărind pe fereastră? 

— Da... Răspunse Tic, înroşindu-se. Numai că am plecat 
din altă casă. Nu locuiesc aici. Suntem invitaţi la nişte 
rude... Aşa că e mai... E mai uşor de folosit fereastra... 

Terenţiu râse cu toată faţa. Îi pierise orice urmă de 
severitate. Iarăşi îşi plimbă degetele prin părul ciufuliciului; 
de astă dată însă fără duritate. 

— Şi cam ce obiect te interesează acolo? 

— Atletul! Atletul cu discul! Răspunse Tic fără ezitare. 

— Fiuu! Fluieră Terenţiu. Statuia lui Fradaburidi? Îmi pare 
rău că te întristez, dar nu cred că vei putea s-o câştigi. 

— De ce? Întrebă Tic nedumerit. Am aceleaşi şanse ca 
oricare altul. Nu-mi trebuie decât mai multă stăruinţă. Şi în 


privinţa asta, vă rog să mă credeţi... 

— Nu-i vorba de şanse şi de stăruinţă, începu să-l 
lămurească atletul. Pot să pariez cu dumneata că, oricât ai 
juca, nu-l vei câştiga niciodată. Numai în cazul când e de 
acord borţosul... 

— Borţosul! Se miră Tic. Aaaa! Ăla cu pălărie de paie? 
Într-adevăr, i se potriveşte bine porecla. Dar nu văd de ce 
trebuie să fie el de acord? Să ştiţi că am urmărit fiecare 
tragere, bineînţeles când eram de faţă şi am ajuns la nişte 
calcule pe care, dacă le-aş folosi cum trebuie şi când 
trebuie... Terenţiu surâse compătimitor. 

— Acolo nu se câştigă cu calcule, dragul meu... 

— Nu-s de acord cu dumneavoastră, răspunse Tic foarte 
promt. De când supraveghez roata norocului, cozorocul a 
câştigat de trei ori. Şi de fiecare dată câte un obiect 
important. Şi am mai văzut că nu trage la întâmplare. 
Calculează şi el ca şi mine. Numai că nu ştiu cum izbuteşte 
să-şi aleagă momentul cel mai favorabil. 

— Cine-i cozorocul? Întrebă atletul. 

— Băiatul acela cu şapcă albastră şi cu cozoroc de ţiplă. I- 
am dat noi această denumire convenţională, aşa cum 
dumneavoastră l-aţi numit pe ăla borţosul. Şi dacă nu mă 
opreaţi, îl urmăream mai departe, fără să simtă el şi cine 
ştie ce noutăţi aş mai fi aflat. Dar să ştiţi că nu-l las, chiar 
dac-ar trebui pentru asta să mă transform în copoi. 

Chipul lui 'Tlerenţiu deveni sever. Prinse cu mâinile umerii 
lui Tic şi-i strânse până ce cireşarul simţi durerea în oase. 

— Lasă la o parte orice calcule şi urmăriri! Prin bâlci nu 
umblă numai oameni de treabă. Mai sunt destui pungaşi, 
derbedei, vagabonzi, pe care n-ar fi bine să-i cunoşti sub 
înfăţişarea lor adevărată. E mai mult decât un sfat ceea ce- 
ţi spun. Poate că sunt alţii care au menirea să descurce 
aceste iţe. Şi în nici un caz nişte copii. Şi să nu uiţi ce ţi-am 
spus la început. Eşti un băiat simpatic şi probabil deştept. E 
bine să te ştii simpatic, dar nu e prea bine să-ţi închipui că 
eşti foarte deştept. 


Altetul îl lăsă pe Tic năucit. Cireşarul nu ştia ce să creadă. 
Un vălmăşag de sentimente, un vălmăşag de gânduri 
cutreierau fiinţa lui. Nu ştia dacă trebuie să se ferească, să 
se apere, să acţioneze, să lase totul baltă, să fie perseverent 
sau nepăsător. I se părea că e înconjurat din toate părţile 
de enigme şi acest lucru îl irita. Îi pierise pentru un timp 
acel surâs cuceritor care-i deschidea peste tot porţile. 

„Fir-ar să fie! Îşi spuse el în gând. O să las totul baltă şi o 
să fug spre casă. Poate o să născocim ceva în oraşul nostru. 
Brrr! Ce vacanţă ingrată!” 

Cu aceste gânduri ajunse Tic la roata norocului. Primul 
personaj pe care-l zări acolo fu omul în gri. Arăta la fel ca în 
seara trecută. Nu mai depăşise însă rândul spectatorilor 
încă nedecişi. Stătea retras undeva, ferindu-se parcă să fie 
băgat în seamă şi privea ţintă un singur punct al piramidei 
cu obiecte strălucitoare. Cireşarul descoperi imediat 
obiectul care-l fascina pe omul în gri. Era acelaşi de care se 
îndrăgostise şi el: atletul cu discul. Bătrânul nu rămase 
prea multă vreme acolo sau poate sosind cu mult înaintea 
lui Tic se săturase tot privind statuia. Nu plecă însă fără să 
bolborosească nişte cuvinte pe care urechile ciulite şi 
pregătite pentru orice eventualitate ale celui mai tânăr 
dintre cireşari le prinse şi le descifra fără greş: 

— Hm... Hm... Statuia lui Fradaburidi! Fradaburidi! 

Tic ar fi pornit fără şovăire şi pe urmele acestui personaj 
ciudat, dacă n-ar fi zărit la vechiul post de observaţie chipul 
năucit şi roşu ca sfecla al lui Dan. Iar la doi paşi de el, două 
fete, ţinându-se de mână, zâmbeau batjocoritor: Maria şi 
Ioana. 

Nu mai era nici o îndoială. Dan pierduse bătălia... Dacă 
avusese loc vreo bătălie... Cine ştie? Poate că se predase 
fără nici o rezistenţă. Probabil că nici o mişcare, nici un 
gând, nici un gest pe care îl făcuseră cei doi cireşari nu 
rămăsese nedezvăluit. 

— Da! Spuse Tic furios, oprindu-se sfidător în faţa Mariei. 
Tot ce ţi-a spus dumnealui e adevărat. N-a exagerat cu 


nimic şi n-a ascuns nimic. Cred că nu e nevoie să-ţi mai 
repet, cum faci tu când îţi înveţi lecţiile de fizică... 

— Sau cum faci tu când spui o minciună gogonată, îi 
replică Maria. Mai întâi află că abia am sosit şi, în al doilea 
rând, sunt situaţii ca aceasta când nu se vorbeşte la 
singular. Ca să ştim cum stăm şi cu politeţea. Şi în al treilea 
rând, dacă am aflat ceva, atunci tu eşti cel care ne-ai spus şi 
nu prietenul care s-a transformat în sfinx de culoare roşie. 

Tic trăi un moment penibil. Şi pentru că-l jignise pe Dan pe 
nedrept (dar asta nu se întâmpla pentru prima dată); şi 
pentru că o jignise pe Ioana, ignorându-i prezenţa (deşi, 
prin felul în care se comportase, voise s-o scoată din cauză, 
mai puţin pentru că-şi jignise sora; mai mult însă pentru că 
se autojignise, transformându-se într-un mic imbecil). Acest 
ultim lucru îl scotea din sărite. Prin felul cum se purtase 
dăduse un răspuns general afirmativ gândurilor şi 
întrebărilor cu siguranţă batjocoritoare şi duşmănoase ale 
celor două domniş6are, care se ţineau prieteneşte de mână. 

— Va să zică v-aţi împrietenit... la toartă, spuse el, în loc de 
orice altceva. Mâine-poimâine o să faceţi schimb de nume, 
iar eu, începând din această clipă... 

— Nu începând din această clipă, Ticuşorule, îi spuse 
Maria aproape plictisită. De multă vreme eşti urâcios şi 
nesuferit, mai ales, când te încăpăţânezi în prostii. Într- 
adevăr, în ultimul timp frecvenţa lor... Mă cam înspăimântă. 

— Lasă-mă-n pace! Se opuse el cu iuţeală. Fără prostiile 
mele... Bine! O să vedeţi voi! M-am gândit eu ce-o să fac. Şi 
mâine, împreună cu Ursu şi cu Victor şi cu... Fără voi... Las' 
că ştiu eu... Nu-i aşa, Dan?... Fradaburidi...! 

— Fradaburidi? Întrebă Dan inocent şi cu voce tare. 

Fetele dădură un alt înţeles întrebării lui Dan. 

— Ce-i cu Fradaburidi? Întrebară la rândul lor. Cine e 
acest Fradaburidi? Iarăşi o scorneală de-a ta? 

Ultima întrebare îi aparţinea Mariei, care se uita curioasă 
când la Dan, când la Tic. Primul îşi ţinea privirile ascunse în 
pământ, celălalt privea foarte atent o gheretă la care se 


vindeau mingi colorate, cu coadă de cauciuc. Râsul abia 
stăpânit nu i-l stârnise însă ceea ce se întâmpla acolo, ci 
curiozitatea incipientă a celor două prietene. 

— Aha! Pricepu Maria. Vrei să scapi din încurcătură, 
folosind metodele tale vechi... Ştii, dragă Ioana, cum face 
dumnealui când e într-o încurcătură? Scorneşte un nume 
ciudat ca acest Fradaburidi, cei care îl ascultă se apucă să-i 
găsească un înţeles şi astfel dumnealui câştigă timp pentru 
a inventa altă poveste. 

— Bine! Acceptă Tic. Dacă nu vă mulţumiţi cu Fradaburidi, 
atunci o să scornesc alt nume... De pildă... Piro... Pio... Da! 
Piroboridava! 

— Piroboridava?! Tresări loana. Ăsta nu-i un nume scornit. 
Nu-ţi aminteşti? Se adresă ea Mariei. Nu-i numele unui oraş 
dac din părţile Tecuciului? 

— Da! Răspunse Maria. E o cetate dacică descoperită în 
apropierea Siretului. Îmi amintesc. Până la descoperirea 
aşezărilor din munţii Grădiştei era cea mai importantă 
cetate dacică dezgropată la noi... 

— Nu-s chiar atât de sigur, interveni Dan. 

— Aaaa! Prin urmare, tu i-ai sugerat acest nume, se 
dezmetici Maria. De la cine altcineva putea să-l afle? Şi 
celălalt... Îâî. Fra... Bra... Fradaburidi? Tot opera ta e? 

— Nu! Se dezvinovăţi Dan. N-am nimic cu Fradaburidi. L- 
am auzit şi eu, cum l-aţi auzit şi voi. 

— Poate că face parte din metodă, râse Ioana. Întâi un 
nume straniu, inventat, apoi altul la fel de straniu, însă real, 
pentru a da o anumită autenticitate şi primului... Trebuie să 
recunosc că e o metodă inteligentă... 

— Mulţumesc, răspunse Tic, în urma unei clipe de 
meditaţie, care-l îndemnase să nu piardă măcar acest 
compliment rostit cu un accent atât de sincer. 

Tinerii se îndepărtaseră de roata norocului. Porniseră pe 
câmp, spre un pod îndepărtat, care scurta însă drumul. 
Foamea le dădea târcoale şi gândurile lor începeau să 
graviteze tot mai des în jurul unei mese încărcate cu 


bunătăţi. Câmpul era pustiu. În depărtare doar, se zărea o 
siluetă mişcătoare, dar nimeni nu-o luă în seamă. Oarecare 
plictiseală se strecurase în sufletele lor. Dan îşi controla în 
gând biblioteca, alegând cărţi pe care nu le citise sau le 
pusese la loc după ce citise, nemulţumit, un capitol sau 
două. loana blestema cu ochii închişi monotonia şi 
uniformitatea oraşului, pentru că nu oferea nici o atracţie 
deosebită, misterioasă, pentru că nu-i îndemna la acţiuni 
nemaipomenite pe noii ei prieteni; blestema şi se gândea că 
foarte repede va rămâne iarăşi singură, cu acea senzaţie 
dureroasă, că în fiecare noapte i se taie aripile înălțate spre 
zbor. Maria încerca să se obişnuiască într-un fel cu ideea că 
va petrece o vacanţă plictisitoare, o oarecare vacanţă, fără 
acele tentaţii, enigme şi emoţii pe care le trăise în Peştera 
Neagră sau în Cetatea Vulturilor. Ştia că repede-repede se 
va lăsa pradă unor visuri care îi vor înfăţişa fantastice 
aventuri. lar Tic... Ticuşor îşi făcea planurile de plecare 
neîntârziată, convins că alături de Victor şi de Ursu... Da şi 
de Dan şi de Lucia şi de nesuferita lui soră, va da peste un 
lucru extraordinar. „Nu se poate să rămânem ca nişte 
copaci, nemişcaţi şi tâmpiţi” îşi spunea el în gând. E 
adevărat că nu putea să scape de nişte imagini care îi 
apăreau ca nişte fulgere; şi prin ele întrezărea oameni 
ciudaţi, obiecte strălucitoare, un discobol în plin efort şi 
auzea în permanenţă un ţăcănit ca de mitralieră. Oare 
mâine toate acestea vor fi nişte simple amintiri? Se 
emoţionă Tic o clipă, încetinind pasul. Fetele erau înainte, 
mergeau tăcute, cu capul în pământ. Dan îşi potrivi mersul 
după cel al lui Tic, aşa că după câteva secunde amândoi 
erau la vreo douăzeci de metri în urma fetelor. Puteau vorbi 
în şoaptă. 

— Tu ce zici? Întrebă Tic. Să mai facem o încercare după- 
masă? Dacă nu reuşim, ne luăm calabalâcul şi... 

— Va să zică te-ai resemnat. 

Dan răspunse fără să se gândească şi mai ales fără să-şi 
închipuie că vorbele sale, aruncate la întâmplare, cu o voce 


obosită, vor avea efectul unei explozii. Pumnul lui Tic îl lovi 
cu atâta putere în spate, încât simţi că i se taie răsuflarea. 
Durerea îi închirci trupul, dar îl părăsi repede când îl zări 
pe Tic uitându-se sus, spre orizont şi izbind furios cu 
piciorul în pământ. 

— Ce te-a apucat? Şi de ce-ai dat în mine? 

— În tine?! Tresări Tic. Când? Aaa! Nici nu mi-am dat 
seama... Oraşul ăsta mi-a învineţit oasele. După-masă voi 
pune mâna pe discobol. Dacă nu-l câştig, îl iau. Îl iau şi fug. 
N-o să mă prindă borţosul... 

— Eşti nebun?! Nici n-o să ai vreme să te mişti. Nu din 
cauza borţosului. Oamenii din jur. Nimeni nu suferă hoţii. 

— Pssst! Se învioră Tic. Am o idee, o idee grozavă. Poţi să-i 
pui cruce discobolului. Nu-i aşa că stă chiar în vârful 
piramidei? În orice caz, cam pe-acolo. Gata! E grozav! Dar 
trebuie să aşteptăm până se înnoptează. Am nevoie de 
întuneric. Grozav! 

Fetele se treziră dintr-o dată singure. Simţiră aceasta 
când, cotind printr-o pădurice, se pomeniră în faţa unui 
personaj ciudat, un bătrân înalt şi uscăţiv, îmbrăcat în gri, 
care privea soarele prin ochelarii lui întunecaţi şi 
bolborosea cuvinte nedesluşite. Atitudinea personajului li se 
părea prefăcută şi o uşoară spaimă le încolţi pe 
neaşteptate. Paşii li se încetiniră, dar tot nu reuşiră să evite 
întâlnirea cu personajul, înainte de apariţia băieţilor, din 
simplul motiv că bătrânul, săturându-se probabil să se uite 
la soare, evada din starea de paralizie şi porni cu atâta 
iuţeală pe cărare de parcă l-ar fi împins cineva de la spate. 
Fetele abia avură timp să se ferească din calea lui; mergea 
ca un orb sau se prefăcea că nu vede nimic? Din 
bodogăneala lui neîntreruptă reuşiră totuşi să desluşească 
un cuvânt: „Fradaburidi”... 

— Ai auzit? Se întrebară fetele în acelaşi timp. 
Fradaburidi! Deci nu e o scorneală a ălora. 

Maria arăta cu mâna locul unde se opriseră Tic şi Dan, 
chiar la capătul păduricii. Cei doi nu se sinchiseau însă de 


ele. Se uitau cu cefele înţepenite într-o anumită direcţie, 
spre o anumită ţintă, pe care fetele n-o puteau vedea din 
cauza păduricii, dar pe care o ghiceau: omul în gri. 

Somnul de după-masă era obligatoriu în vila Ioanei. 
Sentința fu primită fără nici o crâcneală de către băieţi. 
Fetele încercară să protesteze nu atât prin vorbe, cât prin 
gesturi şi priviri; destul de timide şi acestea. Ioana ştia că 
împotrivirea e zadarnică, dar i se părea că bosumflarea face 
parte din personalitatea ei. Bunica nu i se adresă direct; 
vorbea cu băieţii: 

— O să vă prindă foarte bine somnul! Să ştiţi de la mine: 
somnul de după-amiază te obişnuieşte să fii cuminte, 
ordonat, ascultător. Te pregăteşte pentru viaţă. 

— Eu voi fi foarte cuminte în viaţă, răspunse Tic. 

— Dar în timpul şcolii? Întrebă Ioana. 

— De-aceea aveţi vacanţă, spuse nestingherită bunica. Vă 
odihniţi, vă pregătiţi pentru zilele de şcoală. Da, da! De la o 
vreme, băieţii încep să aibă mai multă minte decât fetele. 

— Mai ales când sunt obosiţi, adăugă Maria în şoaptă. 

Tic şi Dan porniseră spre camera cu balcon. Era cald, o 
căldură grea, obositoare, care înnămolea orice fantezie. 

— Eu îi dau dreptate, de astă dată, bunicii, spuse Tic. După 
o masă atât de bogată, după noaptea nenorocită cu 
cocoşul... Of. Ştii ce somn mi s-a făcut? 

— Nu ştiu ce-o să spui mâine sau poimâine... Dar povestea 
aia cu cuminţenia... Ce ţi-a venit să faci declaraţia? 

— Ei, na! Parcă tu nu ştii! Aşa-s eu! Dacă am prilejul să 
mulţumesc pe cineva. Hai mai bine să dormim până la 
cinci... O oră pentru antrenament. E grozav! Grozav! Bine 
că aruncă discul... 

Dan încercă de câteva ori să obţină mai multe lămuriri de 
la Tic. Ciufuliciul se dăruia însă cu toată ardoarea somnului. 
În loc de vorbe răspundea prin chicoteli; parcă-şi pregătea 
visele. Dan oftă, înfuriat că nu are partener de conversaţie. 
Îşi aminti cât îl chinuise Tic în noaptea trecută. Se revoltă, 
pentru că îşi închipuia că are gust de vorbă, dar adormi 


înaintea lui Tic. Fetele îşi blestemau soarta, inventau fraze, 
cuvinte şi formule care să cristalizeze cât mai sugestiv 
disprețul lor pentru cei doi somnoroşi. Dar nu simțeau nici o 
satisfacţie. Ele stăteau ca pe ghimpi, iar ei dormeau 
nepăsători ca nişte pisoi. 

— Asta nu se poate! Se înfurie Maria. Eu zic să-i ascultăm. 

— Imposibil! Trebuie să trecem prin hol. 

— Aş trece şi prin zid... 

— Ar fi mai uşor, zise Ioana. În hol croşetează bunica. În 
fiecare după-amiază, de când îmi amintesc eu, de când 
eram atâtica, stă acolo şi croşetează. Trebuie să răbdăm 
până la cinci. 

— N-ai o enciclopedie? Un Larousse sau altceva? 

— Pentru ce? Adică... lartă-mă, se scuză Ioana. Nu ştiu ce 
mi-a venit să te întreb pentru ce ai nevoie. De obicei sunt 
discretă... Avem o enciclopedie mare din păcate, în 
biblioteca din hol. Dar am un Larousse aici... Uite! Acolo, 
după sticlă. Stai, că ţi-l aduc eu. 

Nu mai era nevoie. Maria îl găsi repede şi începu să-l 
răsfoiască. 

— Nu dau peste nici un Fradaburidi, spuse ea necăjită. 

— De Fradaburidi era vorba? Poate că îl găsim în 
enciclopedie. Mă întreb şi eu cine-o fi? Şi ei de ce nu vor să 
ne spună? 

— Pentru că n-am insistat noi, îi răspunse Maria. E mai 
plăcut când descifrezi singur o enigmă. 

Pe Ioana o atacă subit un gând: 

— Ce te face să crezi că Fradaburidi e ceva celebru? 

— Rezonanţa... Ca la Epaminonda, ca la Vercingetorix... 
— Eu mi-am închipuit mai degrabă că e numele unui oraş 
sau al unei regiuni. L-am legat mai mult de geografie, nu de 

istorie. 

— Hai să facem pronosticuri cu privire la Fradaburidi! 
Propuse Maria. Va trece mai repede timpul. 

Stăteau tolănite, fiecare pe patul ei. Începu un joc original 
de născociri, de presupuneri şi invenţii. Fantezia le duse pe 


amândouă atât de departe, încât căzură foarte uşor în apele 
somnului. 

Cu câteva minute înainte de ora cinci se treziră toţi. Li se 
părea că rătăcesc prin infern. Pentru că era întuneric ca 
noaptea, fulgerele adunau fiori electrici pe limbă, iar 
tunetele cutremurau pereţii. 

Fetele alergară la ferestre, dar nu ca să le închidă, ci să se 
împotrivească fierbinţi rafalelor reci şi puternice. Ghemuite, 
cu mâinile înfipte în pervaz abia puteau să reziste vijeliei. 
Erau atât de ameţite, că nu simţiră imediat declanşarea 
potopului. Când izbutiră, cu chiu cu vai, să închidă 
geamurile, apa curgea din părul lor ca dintr-o cişmea. Erau 
însă atât de fericite, că se pomeniră amândouă dansând în 
mijlocul camerei. 

— Fantastic! Spuse Ioana, avântându-se într-o piruetă. 
Nici nu ştiu ce e pe faţa mea. Apă, lacrimi?... Niciodată n- 
am pomenit o asemenea furtună. Îmi vine să mă urc în 
vârful nucului şi să stau acolo până se termină totul... 

— E o prostie, îi răspunse Maria. Emoţiile n-au 
întotdeauna nevoie de vijelii. Ah! Câte furtuni n-am trăit noi 
în mijlocul celui mai nepăsător decor! 

— Voi! Eu vreau furtuni, vreau să mă rostogolesc o dată cu 
apele unui torent, vreau să ajung... Oare unde vreau să 
ajung? 

— În baie! Se auzi o voce severă. Imediat în baie! 

Bunica stătea încruntată în pragul uşii, cu două halate în 
mână. Fetele se supuseră, fără să scoată o vorbă. 

În camera băieţilor era o linişte neverosimilă. Pe pat, în 
capul oaselor, cu spatele rezemat de perete, Dan rătăcea 
prin alte lumi. Nu auzea şi nu se vedea nimic. Îşi acoperise 
capul cu o pernă uriaşă. Numai nasul şi gura i se vedeau. 
Respira regulat; parcă se supunea unui exerciţiu precis. 

— De ce să mă consum degeaba? Spuse el într-un târziu. 
Mai bine să-mi păstreaz nervii pentru altceva... 

Tic îşi lipise faţa de sticla geamului. Văzut de afară, era 
hidos. Dar cine avea asemenea preocupări? Clipea des din 


ochi; adică se ferea inconştient de luminile orbitoare ale 
fulgerelor. 

— Pentru ce să-ţi păstrezi nervii? Întrebă el furios că 
fusese nevoit să-şi desprindă gura de geam. Şi parcă tu ai 
nervi! 

Nu primi nici un răspuns, pentru că nimeni nu putea să-i 
audă vorbele. Şi nici n-avea nevoie de vreun răspuns. Se 
retrase cu un pas de la fereastră, rămase câteva secunde în 
cumpănă, apoi se prăvăli pe patul de campanie. 
Supraevaluase rezistenţa patului. Căzu pe podea cu patul 
peste el. Furia îl făcu neputincios. Nu se mişcă. Stătea pe 
podea, rezemat în coate şi-n bărbie, ca un paralitic, cu patul 
odihnindu-se deasupra lui. 

„Măcar de-aş adormi!” îşi spuse el în gând. 

Şi Dan, cu capul ascuns în pernă, gândea cam la fel. 

Dar gândurile lor nu se împliniră. Ioana şi Maria dădură 
buzna în camera lor. Se opriră însă în prag, săgetate de 
spaimă. O clipă numai. Ca slobozite dintr-o praştie, alergară 
amândouă. Maria spre Tic, loana spre Dan. Probabil că 
amân-două au rostit întrebarea în acelaşi timp: 

— Ce s-a întâmplat? 

Dan răspunse cu ochii închişi şi profund fericit: 

— Visez... Am ajuns undeva, la mare, poate chiar la 
Veneţia şi mă plimb cu o gondolă... 

Tic nici nu simţi că i se ia greutatea de pe spate. (E drept 
că patul era foarte uşor.) Rămase în aceeaşi poziţie. 

— Sunt distrus... 

— "Ţi-ai rupt ceva? Se înfioră Maria. Spune repede! 

— M-a distrus vijelia. Mi-a ucis toate planurile. S-a dus 
dracului Fradaburidi. Oare ce-o fi acum în iarmaroc? 

— La asta te gândeşti tu? Dacă vrei să faci băi de nămol, n- 
ai decât... Du-te! 

— Sunteţi nişte proşti! Se auzi vocea lui Dan. Aţi venit aici 
cu gânduri extraordinare şi acum aţi căzut în letargie. Eu 
încerc să mă adaptez mediului şi reuşesc de minune. Am 
făcut nişte călătorii grozave, dar câte n-am făcut! 


— Asta nu-i adaptare la mediu, spuse Ioana. Pentru că nu 
trăieşti aici. Evadezi. Şi ai norocul că-ţi duci visurile până la 
capăt... 

— Aiureli! Se enervează Dan. N-ajung niciodată până la 
capăt. Trec din vis în vis. Asta-i frumuseţea! Dacă vreţi, pot 
să vă povestesc unul dintre ele... 

— Nu! Se opuse Tic cu vehemenţă. N-am nevoie acum de 
visurile tale. Mai bine mă duc afară, în ploaie... 

— N-ai decât, îi răspunse Dan. Eu am vrut să vă mai 
înveselesc puţin. Nu m-am gândit la mine, ci la voi. 

Tăcerea se lăsă ca o cortină în camera de lângă turn. 
Nimeni n-avea chef de vorbă. Parcă ascultau cu toţii 
răpăitul sacadat al ploii. De multă vreme nu trăiseră 
cireşarii o asemenea stare de somnolenţă. Se simțeau 
străini, stingheri, îi încolţeau gânduri duşmănoase. Cel mai 
mult dintre toţi suferea Tic. Planul său genial - aşa îl 
calificase el într-un moment de entuziasm - de capturare a 
discobolului fusese lichidat şi înghiţit de furtuna 
neprevăzută. E adevărat că şi acest plan era un paleativ; 
izvorâse din necesitatea de a face ceva în acest orăşel pe 
care începuse să-l urască. Ciufuliciul nu se împăca deloc cu 
inacţiunea şi, în lipsă de altceva, se hotărâse să treacă 
discobolul în proprietatea lui. Totul era pus la punct. La un 
singur lucru nu se gândise. Dar cine şi-ar fi închipuit că se 
va revărsa un potop asupra oraşului, care va scoate bâlciul 
din circulaţie? Sau, mai bine zis, care va opri circulaţia în 
bâlci? Un lucru era însă sigur: nu va aştepta până se va 
usca pământul. Mai bine învins, ruşinat, dar acasă. Fir-ar să 
fie de ploaie neghioabă! Nu putea să mai aştepte ozi! 

Totuşi ploaia se opri. Dintr-o dată. Norii se topiră ca prin 
farmec şi soarele, coborând spre asfinţit, luă din nou în 
stăpânire pământul. Cam timid, cam obosit, cam 
morocănos, dar totuşi soare. Camera în care stăteau tinerii 
se umplu de lumină. Feţele lor nu acceptară însă darul 
acela neaşteptat. Rămâneau în continuare plictisite şi 
rebegite. Ce folos? Acum, la spartul târgului! La drept 


vorbind, lumina îi indispunea. Până atunci îşi ascunseseră 
tristeţile în întuneric. Şi iată că luminile îi trădau. 

— Acum da! Încercă Dan o diversiune. Cele mai frumoase 
plimbări, cele mai plăcute, cele mai interesante... Sunt cele 
de după ploaie. 

— Dacă mergi cu picioarele goale pe câmp, prin iarbă... Îl 
completă Maria. 

— Duceţi-vă voi! Îi îndemnă Tic furios. Eu o să stau sub 
nuc, fiindcă îmi place ploaia. Vreau să simt picurii pe gât. 

— Şi eu vreau să te ştiu în toate minţile... 

Maria n-avu vreme să-şi termine fraza. Bunica apăruse în 
prag. Vocea îi suna ca o poruncă: 

— Peste jumătate de oră mergem la muzeu! 

Invitaţia aceea nu înveseli pe nimeni. Dac-ar fi fost făcută 
pe un ton mai nesigur, nimeni n-ar fi ascultat-o. A doua zi 
dimineaţa, cireşarii ar fi plecat acasă, loana ar fi rămas mai 
departe roaba viselor sale întrerupte, iar orăşelul şi-ar fi 
continuat existenţa sa obişnuită, monotonă. Din fericire, 
bunica fusese fermă şi autoritară. 

Paznicul nu se clinti din uşa muzeului: 

— Aţi venit prea târziu. La ora asta nu mai intră nimeni. 

Era înalt şi lat cât uşa. Pe capul strălucitor şi roşu nu 
descopereai nici un fir de păr. Vocea groasă, de bas, făcea 
să zbârnâie geamurile din jur. Văzându-l, te gândeai 
imediat la huidumele de prin circuri care stopează pe ceafă 
bile şi ghiulele de oţel azvârlite din public şi le prind pe 
ceafă. Privirile şaşii îl făceau şi mai fioros. 

Cu toate acestea, bunica nici nu-l luă în seamă: 

— Intraţi! Le spuse ea tinerilor. Mai e o jumătate de oră 
până la închidere. 

Paznicul rămase în acelaşi loc. Ba îşi potrivi în aşa fel 
trupul, ca să nu lase loc de intrare nici pentru o muscă. 

— Azi e program, special, explică el. Închidem cu o 
jumătate de oră mai devreme, fiindcă de mâine se închide 
muzeul. 


— În cazul acesta, interveni Dan, ar trebui să închideţi cu 
o jumătate de oră mai târziu. Cel puţin cu o jumătate de 
oră. 

Paznicul ridică din umeri, iar bunica se uită cu neplăcere 
vădită la cireşarul cel vorbăreţ. N-avea nevoie de ajutorul 
lui. 

— Din moment ce nu s-a scris în ziare, te rog să ne dai 
drumul. Imediat! 

Tic nu auzise niciodată o poruncă rostită cu atâta 
siguranţă. Acel „imediat” îl dădu pe paznic la o parte, ca pe 
o gânganie. Ba îl făcu să-şi încline capul, speriat, ca în faţa 
unui personaj foarte important. Succesul acesta îl scoase pe 
cireşar din toropeală şi-i strecură în suflet un sentiment de 
stimă pentru bunica Ioanei. 

Interiorul muzeului avea forma unei potcoave. Pe pereţi şi 
pe piedestale speciale se aflau o sumedenie de statui şi de 
tablouri. Tinerii erau obligaţi de însoţitorul lor sever - 
bunica - să privească fiecare obiect cel puţin un minut. 
După victoria repurtată asupra paznicului, nimeni nu mai 
îndrăznea să se opună voinţei ei. Se aflau acolo şi pânze şi 
statui frumoase, semnate de nume cunoscute, dar şi foarte 
multă umplutură. Cireşarii şi Ioana cam strâmbau din nas 
şi, parcă înţeleşi, scoteau exclamaţii încete de admiraţie 
tocmai în faţa obiectelor de duzină. Numai Tic nu lua parte 
la acest joc. Căuta ceva deosebit şi nu găsea. Această 
căutare îi duse privirile spre centrul potcoavei. Şi deodată 
tresări. Îl trase de mânecă pe Dan şi-i şopti ceva la ureche. 
Dan se adresă imediat bunicii, cerând o explicaţie oarecare 
despre un tablou pe care îl văzuseră. Bunica şi tot cortegiul 
se zgâiau iarăşi la tabloul cu pricina, iar Tic o tuli fără 
zgomot, dar destul de iute, spre centrul sălii. Încă doi paşi şi 
dispăru din raza vederii celorlalţi. 

În aripa în care pătrunsese Tic mai erau cât'eva persoane, 
iar obiectele păreau mai mari, mai impunătoare. Se aflau 
câteva statui în mărime naturală, pe socluri înalte şi 
undeva, pe la mijloc, o vitrină uriaşă, care părea centrul de 


interes al muzeului. În faţa ei stăteau toate celelalte 
persoane şi printre ele omul în gri. 

Cireşarul înaintă cu precauţie, în vârful picioarelor. Nu se 
amestecă imediat printre ceilalţi vizitatori, ci se furişă în 
spatele unei statui. Vitrina era la câţiva metri în faţa lui, dar 
nu putea să distingă obiectele din interior, din cauza 
barierei pe care o constituiau vizitatorii. Nici omul în gri nu 
era în primul rând al curioşilor. Stătea în spatele lor, 
sprijinindu-se cu mâna de soclul unei statui. Era înalt, aşa 
că putea vedea foarte bine podoabele din vitrină. Tic 
înţelese însă că straniul personaj nu privea vitrina. Era prea 
absent şi era prea multă nemişcare în atitudinea lui. Tic ar 
fi pariat cu oricine că omul în gri îşi ţinea ochii închişi. 
Nemişcarea lui nu dură însă prea multă vreme. Se uită la 
ceas, un ceas mare, strălucitor, pe care-l ţinea într-unui din 
buzunarele vestei, apoi porni cu paşi lenţi spre centrul 
potcoavei şi nu spre ieşire, aşa cum se aştepta Tic. 

Cireşarul se ascunsese şi mai bine, aproape lipindu-se de 
statuie. Omul în gri trecu pe lângă el, mai că-l atinse cu 
mâna, dar Tic avu convingerea fermă că nu fusese văzut. Ar 
fi vrut să întoarcă încet capul, pentru a-l urmări pe ciudatul 
vizitator, dar spaima îl menținea încă într-o stare de 
paralizie. Numai ochii îi alergau fără voie pe o rază scurtă. 
Exact în clipa când se hotări să pornească după omul în gri, 
privirile lui întâlniră într-un colţ al sălii, într-un ungher 
întunecos, pe tânărul cu înfăţişare de atlet. Figura lui nu 
mai era zâmbitoare. Părea foarte preocupat, neliniştit, 
nervos. 

„Cu ăsta ce-o mai fi aici?” se întrebă cireşarul în gând. 
Atletul se desprinse din ungherul întunecos şi se apropie 
de vitrină, oprindu-se - după părerea lui Tic - exact în locul 
în care stătuse omul în gri. Nu zăbovi însă nici el prea multă 
vreme. După câteva minute părăsi vitrina şi se îndreptă 

spre ieşire, dar, mai întâi, aruncă o privire spre centrul 
potcoavei. Tic n-avu timp să-l vadă ieşind, pentru că, 
urmărind privirile atletului, zărise în centrul sălii statura 


uriaşă a paznicului. Din trei paşi, se alătură grupului de 
vizitatori, ocupând un loc în extrema parte dreaptă, pentru 
a fi mai aproape de ieşire. 

Vitrina avea câteva compartimente căptuşite cu catifea în 
care se aflau tot felul de obiecte vechi, mai ales ceramică, 
monede, unelte de bronz şi podoabe de argint. 
Compartimentul central adăpostea cinci statuete cam 
veştejite de vreme, dar toate lucrate cu o gingăşie şi 
zugrăvite în nişte culori cum nu mai văzuse niciodată Tic 
până atunci. Îi venea să fluiere de admiraţie. Era o anumită 
asemănare între acele statuete şi discobolul lui Fradaburidi. 
Pe o etichetă mare, lipită de peretele din fund al 
compartimentului, se aflau scrise câteva cuvinte, pe care 
Tic le citi imediat: „IANAGRALE ORIGINALE DIN BEOTIA - 
donaţie profesorul Neştian”. 

Toate statuetele reprezentau femei. Erau mici de-o 
şchioapă, dar autorii lor nu uitaseră nici un detaliu. Două 
dintre ele erau îmbrăcate în voaluri; sute de mii de cute, de 
creţuri era toată îmbrăcămintea. Alta era surprinsă 
dansând şi aşteptai, văzând-o, să-şi termine pirueta. Alta 
purta un obiect mutilat, probabil o amforă. Mâna cealaltă, 
corpul, mişcarea picioarelor, intenţia mişcării realizau un 
extraordinar echilibru. Ultima, fără mâini, stând pe un jilţ 
înalt, reprezenta o zeiţă. Figura ei împrăştia un aer de 
siguranţă şi demnitate, de fineţe şi severitate. 

Tic le-ar fi privit multă vreme, dacă n-ar fi simţit paznicul 
în spatele său şi dacă n-ar fi ghicit, în uitătura încruntată a 
acestuia, intenţii nu prea blajine. Căută la repezeală un 
mijloc de salvare. Trebuia să se agaţe de unul dintre 
vizitatori şi-i trecu iute în revistă pe toţi. Erau patru 
persoane, atâtea mai rămăseseră în faţa vitrinei: două 
femei, una foarte tânără, alta cam bătrâioară şi doi bărbaţi, 
unul în floarea vârstei, altul slab şi galben ca un schelet, 
dintre aceia cărora nu le poţi ghici vârsta. 

„Băbuţa! Se hotări Tic. Pe ea o cuceresc eu repede.” 


Mai întâi se uită însă la ceas, cu un gest plictisit, ca şi cum 
ora i-ar fi amintit un lucru pe care-l uitase, tresări şi încercă 
să se îndrepte spre persoana pe care o transformase în 
bunică. Paznicul îi aţinu însă calea şi cu un gest categoric îi 
indică ieşirea. 

— Poftim? Căută Tic să se împotrivească. 

Paznicul îi răspunse tot fără vorbe, mişcând de câteva ori 
un deget gros cât braţul unui copil. Manevra aceasta tăcută 
îl zăpăci pe cireşar. Porni spre ieşire ca un căţel zgribulit. 
Abia pe la jumătatea drumului înţelese că se comportase ca 
un nerod şi mai înţelese că partida era definitiv pierdută. 
După ce se dovedise atât de slab, nu mai avea nici o şansă 
să reînceapă disputa cu paznicul. Nu-i rămânea decât să se 
strâmbe la el, ceea ce şi făcu, bineînţeles când ajunse la doi 
metri de uşă. Cobori destul de repede treptele şi se ascunse 
în umbra unui copac. Inima însă i se făcu cât un purice, 
pentru că namila cu capul chel apăru în uşă şi după ce-i 
spuse câteva cuvinte celuilalt paznic de la ieşire, cobori 
treptele venind parcă pe urmele lui. Din fericire, paşii 
namilei îşi continuară drumul pe aleea asfaltată - probabil 
era interzisă călcarea ierbii - iar Tic se lipi cât putu de 
trunchiul copacului. Rămase acolo şi după ce-l văzu pe 
„urmăritor” luându-şi postul în primire, la intrarea în 
muzeu. 

Tic ar fi părăsit fără îndoială locul în care se afla, dacă n-ar 
fi zărit, din întâmplare, la câţiva paşi în spatele lui, o bancă 
îngustă, fără spetează, cam incomodă, totuşi o bancă. Şi, pe 
deasupra, se găsea în umbră, la adăpostul oricăror priviri 
indiscrete. Imediat se aşeză pe ea, pentru a aştepta acolo 
ieşirea celorlalţi. Banca era un post ideal de observaţie. Îi 
dădea prilejul să vadă şi intrarea şi ieşirea din muzeu. 

Primele minute de aşteptare se scurseseră fără nici un 
incident. Cei doi paznici stăteau neclintiţi la posturile lor. 
Exact în acelaşi moment, ca şi cum s-ar fi înţeles între ei, îşi 
aprinseră câte o ţigară. 


„Hm!” zâmbi cireşarul, dar n-avu vreme să-şi ducă până la 
capăt comentariul - iniţial răutăcios - pentru că atenţia îi fu 
captată de un bărbat înalt, care se îndrepta cu paşi repezi 
spre ieşirea muzeului. Paznicul îl salută politicos şi-i lăsă 
cale liberă. Apoi îşi reluă liniştit fumatul. 

Tic se uită la ceas, mai degrabă din plictiseală. Şi tot din 
aceeaşi cauză se uită şi mai târziu, când personajul, atât de 
politicos salutat de câtre paznic, ieşi pe aceeaşi uşă pe care 
intrase. De astă dată însă nu se mai înapoie pe drumul pe 
care venise. Trecu pe lângă Tic şi se opri câteva clipe în faţa 
paznicului de la intrare. Probabil îi spunea ceva, pentru că 
huiduma clătina docilă din cap. 

— Am înţeles, domnule director, răzbătu până la Tic o voce 
groasă de bas. 

„Eram sigur, îşi spuse cireşarul. Puteam să pariez cu 
orişicine că e directorul muzeului. Dar nici nu e mare 
scofală...” 

Paznicul scoase o cheie uriaşă, descuie uşa şi dispăru în 
muzeu. Tic se uită iarăşi la ceas, apoi îşi îndreptă privirile 
spre ieşire. 

„Dacă nu s-a dus să-i dea afară, să-mi ziceţi cuţu! Se 
adresă cireşarul copacilor din jur. În mai puţin de trei 
minute, toţi vor părăsi muzeul.” 

Prevederile lui se adeveriră. După numai două minute ieşi 
primul grup de vizitatori, dar nu acela la care se gândise el. 

De data aceasta, Tic ar fi pierdut totul, pentru că ar fi 
pariat pe orice. Primul grup care părăsea muzeul îl 
constituia bunica şi cei trei sateliți. Coborau scările ca o 
avalanşă. 

„Aşa fac şi eu când mă supără cineva, râse Tic. Plec din 
casa lui, convins că gestul meu îl va ofensa. Numai că m-am 
gândit prea târziu la asemenea posibilitate.” 

Meditaţia spontană nu împiedică oaia rătăcită să se 
furişeze, tiptil şi pe nevăzute, înapoi în turmă. Dan îi dădu a 
înţelege că nu i se remarcase lipsa. Tinerii însă nu mergeau, 
ci fugeau de-a binelea, ca să ţină pasul cu bunica înfuriată. 


Până la urmă, obosi şi ea, sau poate vederea unei bănci 
goale la capătul parcului îi provocă oboseala. 

— Dumneata pe unde-ai fost? Se răsti ea la Tic, după ce se 
aşeză pe bancă. De ce-ai rămas mereu în urmă? 

— Tanagralele... Răspunse Tic, fericit că nu-l întrebase de 
ce-o luase înainte. 

— Care tanagrale? Întrebară Ioana şi Maria în acelaşi 
timp. 

Dan le făcu semn cu cotul (stătea între ele, la mijloc) şi ele 
se grăbiră să repare gafa: 

— Aaa! Tanagralele... Sigur că da... 

— Care tanagrale? Întrebă bunica la rândul ei. Pe unde ai 
umblat dumneata? 

Tot Dan încercă să-l scoată pe Tic din încurcătură printr-o 
diversiune: 

— Ştiţi? L-a luat la rost paznicul, pentru că a rămas în 
urma noastră. Ăla chel, cu capul roşu, care n-a ştiut cum să 
se poarte cu dumneavoastră. 

— Îl voi reclama la director, la primar, la minister! Explodă 
bătrâna. Neobrăzatul! De la dumneata ce-a vrut? 

— M-a cam înghiontit, răspunse Tic. Dar m-am strâmbat şi 
eu la el... Când am ajuns la uşă. 

— Foarte bine! Ba nu! Se răzgândi bunica. Nu-i frumos să 
te strâmbi! 

— Dar şi el are o mutră, de parcă se strâmbă tot timpul, 
căută Tic o cale de retragere. L-am imitat puţin. 

Ceilalţi erau să izbucnească în râs. Din fericire, bunica se 
sculă brusc, obligându-i să pornească spre casă. 

— Repede! Să nu întârziem la cină! Îi invită ea. 

Bineînţeles că nu se putea întârzia la cină, pentru că ea 
era aceea care o pregătea. 

Dan rămase iarăşi în urmă, cu ic. 

— Ce s-a întâmplat? Întrebă ciufuliciul. V-a dat afară din 
muzeu? Eu ştiam că se apropie ora de închidere. 

— S-a repetat scena de la intrare, răspunse Dan. Tocmai 
ajunseserăm la centrul potcoavei, când ne-am pomenit cu 


namila lângă noi. A întins un braţ cât un stâlp de telegraf, 
arătând spre uşă. „Ora de închidere”, a spus tare, pentru 
toţi. „Imediat!” i-a spus încet, dar foarte ferm bunicii. Ea a 
pornit ca din puşcă. Şi noi după ea. 

— Prin urmare, se întristă Tic, n-aţi văzut tanagralele. 

— Eşti nebun? Ce tanagrale? Aiurezi? 

Tăcură brusc amândoi. Ajunseseră acasă. 

CAPITOLUL III. 

La ora zece se termină cina. Băieţii, fetele şi bunicii se 
despărţiră, urându-şi unii altora „noapte bună!” La ora zece 
şi jumătate, pe baza înţelegerii conspirative din timpul 
mesei, tinerii se întâlniră în camera de lângă turn. Până 
atunci, Dan refuză categoric orice conversaţie cu Tic. Îşi 
trecuse nişte însemnări în jurnal. De ce hotărâseră ei să se 
întâlnească la zece şi jumătate, nimeni nu poate şti! Fapt 
este că se aflau toţi laolaltă, gata să-şi depene întâmplările 
zilei. 

— Acum poţi să-mi spui de ce m-ai făcut nebun? Îl întrebă 
Tic pe Dan. Cred c-am răbdat destul. Mai mult de un ceas. 

— Asta-i o manieră de a începe discuţia? Îşi admonestă 
Maria frăţiorul. 

— Mai întâi să răspundă dumnealui, se apără Tic. 

Dan, băiatul atât de calm şi de potolit, se înfurie: 

— Nu ştiu dacă eşti nebun, dar în conflict cu inteligenţa, în 
orice caz. Ce tot îi dai cu tanagralele? N-ai văzut cu câte 
riscuri te-am scos din încurătură? 

Tic îl privi uluit, ba se uită şi la ceilalţi, parcă pentru a cere 
o mână de ajutor. 

— Ştii cu ce ţi-aş da în cap? Cu o statuetă din acelea. Chiar 
cu riscul s-o distrug. 

Ioana încercă să-i tempereze pe cei doi cocoşei: 

— Nu puteţi să ne spuneţi şi nouă de ce vă certaţi? Sau 
dacă e un secret de-al vostru... Eu sunt gata să mă retrag. 

— L-am întrebat dacă a văzut statuetele, tanagralele 
răspunse Tic şi dumnealui m-a făcut nebun. Ba mi se pare... 

— Da! Îl întrerupse Dan. Ţi-am spus că aiurezi. 


— Nu-i adevărat! M-ai întrebat. Dacă mi-ai fi spus că 
aiurez, ţi-ai fi schimbat hainele în timpul mesei. 

— Asta cum vine? Întrebă Maria nedumerită. 

— Foarte simplu. I-aş fi răsturnat farfuria în aşa fel, ca să 
se creadă că ela făcut-o. Mă pricep eu... 

— Tot nu înţeleg pentru ce vă certaţi, zise Ioana. Despre 
ce tanagrale e vorba? 

Tic se credea victima unui complot. Sau a unei farse. Se 
uită fără sfială la ceilalţi, dar nu descoperi nici o urmă de 
zâmbet pe feţele lor. 

— Aaaa! Se dumeri el. N-aţi mai avut timp să vedeţi 
vitrina. Aţi şters-o prea repede! Păcat! Eu, în locul vostru... 

— Ce-ai fi făcut în locul nostru? În întrebă Dan. Monede şi 
ceramică şi unelte şi inele am văzut cu sutele în alte părţi, 
în alte muzee. Şi mai vechi şi mai interesante. 

— Nu ţi-e ruşine să ne insulţi muzeul? Se bosumflă Ioana. 
Ce, al vostru e mai bogat? 

Tic se uită iarăşi la ei cu priviri curioase. 

— Va să zică tot aţi văzut vitrina. Maria făcu un gest de 
plictiseală: 

— Câteva secunde. Nici măcar un minut. Dar, vorba lui 
Dan, tot n-aveam ce vedea... 

— Şi tanagralele? Ţipă Tic. Tanagralele nu le-aţi văzut? V- 
aţi uitat peste tot şi numai în mijlocul vitrinei nu v-aţi uitat? 
Sau vă bateţi joc de mine? 

— Sau îţi baţi tu joc de noi? Îi răspunse Dan. Ne-am uitat şi 
în compartimentul din mijloc, dar în afară de o etichetă nu 
era nimic altceva. 

— Nici tu n-ai văzut cele cinci statuete? O întrebă Tic pe 
Maria. Cinci femei. Două înfăşurate în voaluri, una pe tron, 
una dansând şi una ducând o amforă. 

— Niciodată n-ai suferit de lipsă de fantezie, Ticuşorule! 

— Las' că suferi tu de altceva! Te-ai molipsit de la ăla... 

— Staţi! Interveni Ioana. E o neînțelegere la mijloc. 

— Să nu fie o farsă... 


— Nu, nu! E o neînțelegere. Ai văzut într-adevăr cele cinci 
statuete? Şi eu le-am văzut... de mai multe ori, ultima dată 
acum câteva luni. Sunt exact aşa cum le-ai descris. 

— Da! Se avântă Tic. Una purta un voal albastru, cealaltă 
un voal roz. Cucoana de pe tron n-avea mâini, iar cea care 
dansa avea faţa julită. lar aia care purta amfora... Aia... Era 
aplecată în stânga, din cauza greutăţii... Şi amfora era 
mutilată. Nici nu ştiu dacă ţinea o amforă... 

— Da! Încuviinţă Ioana, cu ochii holbaţi. Într-adevăr, sunt 
exact aşa. Ai mai vizitat vreodată muzeul? 

— Nu! Răspunse Dan în locul lui Tic. Şi nici nu văd de unde 
a aflat atâtea detalii. Par prea proaspete... Spune drept, 
Ticuşorule! Te-a informat cineva, sau le-ai văzut cu ochii tăi? 

Dacă întrebarea ar fi fost rostită cu alt ton şi nu ca o 
rugăminte, cum o exprimase Dan, Tic ar fi sărit în gâtul lui. 
Se mulţumi să se aşeze pe pat şi rămase acolo, cu coatele 
pe genunchi, fără a scoate o vorbă. 

— Cred c-ar fi bine să recapitulăm, propuse Maria. Şi ca să 
evităm orice neînţelegeri şi ca să terminăm odată cu 
babilonia asta, la orice întrebare care se iscă să se 
răspundă scurt, prin da sau nu, fără să se dea alte 
amănunte. 

Tăcerea celorlalţi suna ca un acord. 

— Bine, continuă ea. De mai multe ori, dar nu astă-seară, 
Ioana a văzut în muzeu tanagralele. 

— Da! Afirmă loana. Dacă e nevoie, pot să precizez data. 

— Aceleaşi statuete au fost văzute şi astă-seară de Tic. 

— Înâ! Afirmă, în raport cu personalitatea lui, ciufuliciul. 
— Noi, însă noi: loana, Maria, Dan... Şi bunica... Nu le-am 
văzut. Şi cum nimeni nu minte... la spune drept, Ticuşorule, 

nu cumva ţi s-a părut? 

Tic se pregătea să sară ca o panteră; noroc că-l opri loana: 

— Te rog... Nu căuta alt înţeles întrebării... Ni se pare atât 
de ciudat totul nouă, ăstora care am văzut cu ochii noştri 
vitrina goală, încât... Încât, fiind trei, avem dreptul să 


cerem celui care a văzut altceva, el fiind singurul care a 
văzut altceva... 

Tic înţelese tot gândul Ioanei şi se calmă imediat. 

— V-am spus doar. V-am dat şi amănunte şi pot să vă mai 
dau încă o sută... Când scornesc ceva... Nu vă dau prilejul 
să vă îndoiţi. Ştiu eu cum să fabric de-alde astea... 

— Prin urmare, reluă Maria, Tic a văzut tanagralele, iar 
noi nu le-am văzut. 

— Asta-i concluzia ta? Întrebă Dan. Ce mai încolo-ncoace! 
Tanagralele au dispărut. Probabil că s-a răzbunat paznicul 
pe noi. Le-a scos ca să nu le vedem. 

— Imposibil! Spuse Tic. Paznicul m-a dat pe mine afară. M- 
a luat din faţa vitrinei şi a ieşit imediat după mine pe uşă. Pe 
urmă n-a mai intrat în muzeu decât ca să vă dea pe voi 
afară. 

— De unde ştii tu? Întrebă Maria. L-ai urmărit în 
permanenţă? Dacă a mai intrat fără să-l vezi? Sau dacă a 
intrat celălalt paznic? 

— Dacă vă spun eu! Nu i-am scăpat nici o clipă din ochi. 

— Atunci? Se înfioră Ioana. 

— La un moment dat a intrat directorul în muzeu, continuă 
Tic. A intrat pe uşa de la ieşire şi a ieşit tot pe acolo. 

— Ce păcat! Se întrista Ioana. 

— De ce păcat?! Se miră Dan. 

— Înseamnă că le-a luat el... 

— Şi asta e un păcat?! Se miră iarăşi Dan. Nu cumva îţi 
zburdă imaginaţia şi te gândeşti la cine ştie ce? 

— Staţi o clipă! Încercă Tic să-i potolească. Directorul a 
ieşit aşa cum a intrat. Nu ducea nimic cu el. L-am văzut la 
lumină. N-avea unde să pună statuetele. Nici măcar haină 
nu purta. 

— Altcineva n-a mai intrat? Întrebă Maria. Sau poate că a 
ieşit altcineva între timp? 

— Până la plecarea voastră, n-a mai intrat şi n-a mai ieşit 
nimeni din muzeu. Dar voi l-aţi văzut pe director? 


— Nu! Răspunse Ioana. Eu îl cunosc bine. E profesorul 
nostru de istorie. Nu l-am văzut. V-aş fi spus imediat. 

— Şi totuşi numai apariţia lui poate explica dispariţia 
tanagralelor, zise Dan. Păcat că nu ştim cu precizie orele... 

— Ba eu le ştiu! Strigă Tic. 

— De ce avem nevoie de ore? Râse Maria. Mie mi se pare 
totul foarte limpede. Dintr-un motiv sau altul, directorul a 
scos statuetele din vitrină. Numai că, în loc să le ducă în 
afara muzeului, le-a pus în altă parte, în interiorul 
muzeului. 

— Motive ar fi, spuse Ioana. De mâine încep reparaţii în 
muzeu. Nu ştiu ce anume. Poate se repară numai exteriorul. 

— Vedeţi? 

— Staţi, că n-am terminat! Continuă loana. Eu cunosc 
foarte bine muzeul. Am fost de zeci de ori în el. Nu există 
nici o altă cameră, nici o altă cale de comunicare decât cele 
două uşi de la capetele potcoavei. Birourile sunt în faţă, în 
scobitura potcoavei, dar ele nu comunică direct cu muzeul. 

— Poate c-o fi undeva, în perete, vreo ascunzătoare 
secretă, îşi dădu Dan cu părerea. 

— Vorbe! Îi replică Maria. Şi s-a apucat să ascundă 
statuetele în văzul tuturor... E o prezumție slabă, Dan. 

— Voi l-aţi văzut pe director? Întrebă Tic. Nu! Înseamnă că 
a rămas tot timpul în aripa dreaptă. Dac-am şti ce-a căutat 
acolo! 

— Poate că nici n-a intrat înăuntru, spuse loana. Dac-a stat 
tot timpul în hol? În holul de la ieşire... E un telefon acolo. 
Poate c-a telefonat undeva în oraş. 

— Sau poate că s-a întâlnit cu cineva în muzeu... 

— Atunci de ce acel cineva n-a ieşit o dată cu directorul? 
Eşti sigur, Tic, că n-a ieşit nimeni o dată cu el sau după el? 

— Doar v-am mai spus! N-a intrat decât el în muzeu şi a 
ieşit cu mâinile goale, după... După câteva minute... 

— Tocmai atât cât ar fi durat o convorbire telefonică. 

— Poate c-ar fi totuşi bine să încercăm să precizăm orele. 
Tic făcuse deja câteva însemnări pe o foaie de hârtie: 


— Eu am ieşit... Adică a trebuit să ies afară la ora nouă 
fără douăzeci. Nu ştiu de ce m-am uitat la ceas, dar bine că 
m-am uitat. La nouă fără un sfert a apărut directorul... 

— Stai puţin! Îl întrerupse Maria. Înseamnă că la ora nouă 
fără douăzeci, tanagralele erau în vitrină. Mai departe, 
Ticuşorule! 

— La ora nouă fără un sfert a apărut directorul, adică a 
intrat în muzeu, după ce l-a salutat foarte politicos paznicul. 
Aşa! Mă uitam mereu la ceas din plictiseală. De aceea am 
reţinut orele. La ora nouă fără şapte minute, directorul a 
ieşit. Cel mult un minut a durat drumul de la ieşire la 
cealaltă poartă. Deci la nouă fără şase minute s-a oprit în 
faţa huidumei. 

— Stai! Interveni iarăşi Maria. Dac-a ieşit cu mâinile goale, 
dacă n-a ieşit nimeni după el, dacă nu se află nici o altă cale 
de comunicare între muzeu şi birouri, înseamnă că la ora 
nouă fără şapte minute tanagralele erau încă în vitrină. 

— Cum ai ajuns la deducţia asta? O întrebă Dan. 

— Dacă tanagralele n-ar fi fost la locul lor, directorul ar fi 
dat imediat alarma. 

— Dar dacă n-a intrat deloc în muzeu? Dac-a vorbit pur şi 
simplu la telefon de acolo, din hol? O interogă Ioana. 

— Mi se pare nefiresc. Chiar dac-a vorbit la telefon, măcar 
pentru un minut-două tot ar fi trebuit să intre în muzeu. 

— Ei, asta-i! Se opuse Dan. Poate că i s-au spus lucruri atât 
de importante la telefon, încât nici nu i-a mai trecut prin 
cap să intre în muzeu. 

Privirile tuturor se îndreptară spre Tic. Ciufuliciul nu 
părea deloc intimidat. Răspunse foarte sigur: 

— Nu mi s-a părut deloc că se grăbeşte. A stat de vorbă şi 
cu celălalt paznic. Cred că vreo două minute. Deci la nouă 
fără patru minute, huiduma a intrat în muzeu. La nouă fără 
două minute aţi ieşit voi. 

— Eşti sigur, Ticuşor? 

— Foarte sigur. Nu ştiu dacă e potrivit ceasul meu după 
ora exactă. 


— Asta n-are nici o importanţă, îl linişti Dan. Un minut- 
două înainte sau în urmă nu contează. Importante sunt 
intervalurile de timp. Durata lor contează. Şi aici se pare că 
nu greşeşti... Ar fi bine să mai repeţi o dată... 

Tic se supuse imediat: 

— La nouă fără douăzeci am ieşit eu. La nouă fără un sfert 
a intrat directorul. La nouă fără opt minute a ieşit 
directorul, la nouă fără şase minute, directorul s-a despărţit 
de paznicul de la intrare şi tot la aceeaşi oră paznicul a 
intrat în muzeu. Când s-au furat tanagralele? 

Tic nu făcuse altceva decât să dea glas, la modul cel mai 
brutal, întrebării care stătea pe buzele tuturor. 

— Da! Când s-au furat? Se repezi loana. 

Dan şi Maria făcură o vajnică opoziţie de circumstanţă, 
pentru că, în sinea lor, erau la fel de convinşi că statuetele 
fuseseră furate. De ce-i preocupa pe ei ora la care s-au 
furat e o altă problemă. 

— Dacă-l excludem pe director, spuse Maria, înseamnă că 
statuetele s-au furat între ora nouă fără opt minute şi ora 
nouă fără trei minute, când ne-am oprit noi în dreptul 
vitrinei şi nu le-am mai văzut. 

— Eşti prea sigură! Îi ripostă Dan. Dacă directorul n-a 
intrat deloc în muzeu? 

— Eu sunt convinsă că a intrat! Se încăpăţână Maria. Dar 
nu-s deloc împotriva lămuririi acestei probleme. Trebuie să 
aflăm cât mai repede dacă directorul a telefonat sau nu de 
acolo, din hol. 

Privirile tuturor se îndreptară spre Tic. 

— Nu ştiu, răspunse ciufuliciul. Din locul unde eram, nu 
puteam să văd tot holul. De ce să vă mint? Lăsaţi-mă până 
mâine dimineaţă. În două minute aflu şi cu cine a vorbit la 
telefon... Dacă a vorbit, bineînţeles. 

— Oare chiar s-au furat? Întrebă cineva. 

— Sigur, sigur! Se înfierbântă Ioana. Brr! S-au furat 
tanagralele! O să vuiască oraşul! Toată faima oraşului 


nostru erau aceste tanagrale! Ce-o să fie, Doamne, ce-o să 
fie! În sfârşit, s-a întâmplat şi aici, la noi, ceva deosebit! 

— Nu te grăbi! O tempera Dan. Noi facem aici simple 
supoziţii. Cine ştie unde o fi adevărul? Şi mai ales, nu 
trăncăni. Nu vrem, din cauza unor vorbe aruncate în vânt, 
să ajungem de râsul lumii. Înţelegi, Ioana? 

— Cum vă închipuiţi aşa ceva? O să tac ca o moluscă. Nu 
spun nimănui nimic. Îmi ajunge că sunt împreună cu voi. 
Dac-aţi şti la ce mă gândesc acum... 

— Eu ştiu, răspunse Maria. Nu te gândeşti la nimic. 'Le 
rogi. Se cunoaşte după faţa ta... 

oana se înroşi. Îşi plecă privirile în pământ. Pumnii însă 
nu şi-i desfăcu. 

— Şi din străinătate veneau oameni ca să le vadă, şopti ea. 
Toată faima oraşului... Extraordinar! 

— Prin urmare, aşteptăm până mâine dimineaţă, conchise 
Maria. Să vedem ce veşti noi o să ne aducă Tic. 

Fetele se pregăteau de plecare. Nu prea se îndurau ele, 
dar ora era prea târzie. Sufletele tuturor erau scurmate de 
nelinişte. Oare urmau să trăiască o nouă aventură? Sau le 
dădea ghes dorinţa? Asta era teama Mariei. Poate că 
dorinţa lor complica sau denatura o întâmplare, o 
întâmplare cât se poate de simplă. În raţionamentul lor 
verbal era ceva nesigur, ceva forţat. Dac-ar fi fost Victor 
lângă ei, cât de clare le-ar fi apărut lucrurile! 

Tic îşi mutase patul de campanie lângă cel al lui Dan. 

— Ştii ce încerc eu acum? Spuse el. Încerc să mă pun în 
pielea lui Victor. Mă întreb cum ar proceda el? 

— E foarte greu, Ticuşorule. Şi să nu crezi că prin asta 
vreau să te subestimez... Mă gândesc şi eu la Victor şi sunt 
convins că şi Maria, ba şi zănatica aia de verişoară-mea fac 
acelaşi lucru. Şi cu toate acestea ni se încâlcesc gândurile, 
nu găsim firul care să le lege, nu găsim premiza de la care 
să pornim... 

— Tu ce crezi, Dan? S-au furat sau nu tanagralele? 

Dan stătu o clipă pe gânduri: 


— În fond, tu ai dreptate. Să ne punem în pielea lui Victor. 
Nu ştiu de ce am impresia că el nu ar da imediat un verdict. 
Ar cumpăni mai pe îndelete faptele. El ar porni în 
raţionament de la o certitudine. 

— Şi noi nu putem să găsim una de asta, cum spuitu... O 
certitudine? 

— Ba da! Se hotări Dan, după o scurtă chibzuială. O 
certitudine este: dispariţia tanagralelor. Nu ştim dacă s-au 
furat sau nu. Ştim însă în mod sigur că au dispărut. Cum? 
Când? Cine?... lată întrebările la care ar trebui să 
răspundem. Şi la fiecare întrebare, câte presupuneri nu se 
pot face?! 

— Dac-am putea elimina măcar o întrebare, şuşoti 
ciufulicul cu vocea tremurândă. Măcar una... 

— Cu oarecare bunăvoință s-ar putea face lucrul acesta, 
medita Dan. De fapt, ne-am şi ocupat de această întrebare: 
când au dispărut tanagralele? Am gravitat mereu în jurul ei. 
Şi să-ţi spun drept, dragă Tic, nu mi se pare deloc cea mai 
importantă. Cu ce ne-ar putea ajuta dacă am găsi 
răspunsul? 

Pesimismul lui Dan nu-l mulțumea deloc pe Tic: 

— De unde ştii tu că nu e întreabarea cea mai importantă? 
Eu am scăpat odată de o chelfăneală cruntă, datorită unei 
întâmplări cu ceasul. În drumul de la şcoală acasă m-a 
provocat un derbedeu. Nu ştiu dacă eram chiar nevinovat, 
în orice caz el a sărit la bătaie. Tocmai mă învățase cu o zi 
înainte Ursu nişte figuri de judo. Aşa că mi-au reuşit grozav. 
Se tăvălea ca dracu' de durere. L-am văzut însă pe fratele 
lui, alt derbedeu, dar mai mare decât el şi ce să fac? Am 
luat-o la goană. M-am oprit acasă. Mama era în bibliotecă şi 
i s-a părut că am sosit prea devreme. S-a uitat la ceas. 
Pendula din biroul tatii arăta ora două. Am mâncat, mi-am 
făcut lecţiile, am bătut vreo oră mingea... Pe la şase a sosit 
şi tata acasă. M-a chemat imediat: „la să-mi spui cu ce te 
ocupai la ora două şi jumătate...?”. Tu nu ştii cum întreabă 
tata când vrea să scoată ceva de la mine... Eram cât pe-aci 


să spun totul. Şi deodată o aud pe mama în spatele meu: 
„Ce putea să facă la ora două şi jumătate, dacă a sosit de la 
ora două acasă? Mânca...” Am tăcut mâlc. Tata însă nu: 
„Eşti sigură că la ora două şi jumătate era acasă?” Mama'i-a 
răspuns foarte calm, în momentul acela era foarte sinceră: 
„Azi a venit mai devreme. M-am uitat la ceas când a sosit. 
Era două fix...” Tata a ridicat din umeri şi a mormăit cam 
aşa: „Înseamnă că m-am înşelat eu”... Prin urmare mă 
văzuse în plină încăierare cu derbedeul acela... Dar nu era 
sigur că fusesem eu. A tăcut şi el. Apoi a ieşit afară, nu ştiu 
pentru ce treburi. Şi deodată o văd pe mama îngălbenindu- 
se. Nici nu s-a uitat la mine. l-am urmărit privirile. Pendula 
din biroul tatii arăta tot ora două. Mi-a făcut un semn cu 
mâna şi m-am supus... Adică am potrivit pendula şi-am 
învârtit arcul... Şi tu mai spui că nu e întrebarea cea mai 
importantă! Crezi că m-ar mai fi întrebat tata cum m-am 
bătut şi cine era ăla cu care m-am bătut? 

Dan râdea cu hohote: 

— La urma urmei, cine te-a salvat? Pendula sau mama? 

— De ce râzi ca un prost? Nu la urma urmei, ci cine m-a 
salvat mai întâi? Aşa trebuie să întrebi. Ceasul m-a salvat... 
Adică el a ajutat-o pe mama să mă salveze, la urma urmei. 

— O fărâmă de adevăr este în ceea ce spui tu, Ticuşor. Dar 
e prea firavă şi nu ştiu unde s-o plasez. Încă nu-mi poate 
intra în cap: ce folos avem noi, dacă ştim ora precisă când 
au dispărut tanagralele? 

— Păi n-ai spus tu adineauri că trebuie să pornim de la 
nişte certitudini? Ştim deocamdată că statuetele au 
dispărut... 

— În împrejurări ciudate, să nu uităm, adăugă Dan. 

— Şi apoi ştim aproape sigur şi ora când au dispărut, dacă 
ne luăm după Maria: între nouă fără opt minute şi nouă fără 
trei minute. 

Dan se ridică brusc în capul oaselor: 

— Putem să ne luăm după raţionamentul Mariei? 

— Parcă am mai discutat lucrul ăsta... 


— Da, da! Recunoscu Dan. Ne învârtim într-un cerc vicios. 
Dac-am şti ce-a făcut directorul în cele şapte minute cât a 
stat în muzeu! Eu încep să cred tot mai mult că ela luat 
statuetele şi le-a depozitat undeva... Undeva în interiorul 
muzeului. 

— De ce? Întrebă Tic 

— De ce? Ca să le pună la adăpost. Nu spunea Ioana, nu 
spuneau şi paznicii, că de mâine încep reparaţiile? Asta-i! 

— Brrr! Se înfurie 'Tic. Am rămas de unde am plecat. De ce 
nu-ţi vine şi ţie o idee mai ca lumea? 

— Ideea e simplă, ţi-am spus-o: statuetele au fost puse la 
adăpost. E clar, nu? 

— Ei, acum vezi, se răzbună Tic, cât de important ar fi să 
ştim ora exactă la care au dispărut tanagralele? Dac-au 
dispărut între nouă fără un sfert şi nouă fără opt minute, 
înseamnă, după teoria ta, că au fost depozitate de director. 

— Şi dac-au dispărut între nouă fără opt minute şi nouă 
fără trei minute, înţelese Dan, înseamnă că au fost furate. 
Da, Ticuşorule, ai mare dreptate. Dar cum dracu să stabilim 
ora precisă? 

În camera lor, fetele discutau exact aceeaşi problemă. 

— Aici e toată cheia! Spunea Maria. Când au dispărut 
tanagralele? Când vom răspunde la întrebarea asta, vom şti 
dacă statuetele au fost furate, sau dacă au fost depozitate 
undeva. 

— Dar nu spuneai tu că directorul... Încercă să protesteze 
Ioana. 

— Nu ştiu ce-am spus atunci şi chiar dacă ştiu, n-are nici o 
importanţă. În cazurile acestea trebuie să păstrăm numai 
gândurile cele mai lucide, cele mai limpezi. 

— Eu nu-s de acord cu tine. Tu parc-ai vrea să impui 
anumite reguli care ţie ţi se par clare. Eu cred că trebuie să 
dăm frâu liber oricărui gând. Cine ştie de unde iese 
adevărul? 

Maria clătină nedecisă din cap: 


— Ai şi nu ai dreptate! Nu strică să adunăm cât mai multe 
presupuneri, dar mi-e teamă să nu le alegem decât pe cele 
care ne convin, să nu confundăm presupunerile cu dorinţele 
noastre. 

Ioana se întrista. | se părea că un nou vis, în care-şi 
ancorase toate speranţele, e pe cale să se întrerupă. Ar fi 
vrut să se opună cu toate puterile, dar logica o îndemna să-i 
dea dreptate Mariei. 

— Dac-am şti ce-a făcut directorul acolo? Spuse ea. 

Maria îi răspunse zâmbind: 

— A vrut să vadă ceva, să spună ceva paznicilor, să facă o 
inspecţie... Avea o mie de motive ca să vină la muzeu. Sau a 
venit pur şi simplu să depoziteze undeva tanagralele. De ce 
să nu presupunem că se află într-un anumit loc în perete o 
ascunzătoare secretă. Cunoşti tu atât de bine muzeul? 

— Cunosc însă foarte bine obiceiurile de la noi. Nici o casă 
nu se deosebeşte de alta. Uite, eu pun mâna în foc că nu 
există în muzeu nici o ascunzătoare secretă. La noi, totul e 
uniform... 

— Dac-ai fi trecut prin ce-am trecut noi, spuse Maria, n-ai 
vorbi cu atâta siguranţă. Câte ascunzători secrete n-am 
găsit noi acolo nici prin gând nu ţi-ar fi trecut! 

Ioana n-o asculta. O idee neaşteptată îi fulgeră mintea: 

— Să zicem c-ar exista o ascunzătoare secretă în muzeu, 
deşi nu cred. Pentru ce să se depoziteze statuetele acolo? 

— Pentru ce?! Întrebă uimită Maria. Te contrazici singură. 
N-ai spus tu mai înainte că se vor face reparaţii la muzeu? 
Ca să fie ferite de accidente... 

— Mie mi se pare că vitrina e cel mai bun adăpost. De ce 
să le scoată de acolo şi să le ducă în altă parte? Dacă s-ar 
face reparaţii în interiorul muzeului atunci cele mai 
primejduite obiecte n-ar fi cele din vitrină, ci cele de pe 
pereţi... Avem câteva tablouri de Grigorescu, două de 
Luchian şi, aşa se spune, cel mai preţios şi mai frumos 
tablou al lui Andreescu. Şi bustul acela de Paciurea, de care 
nu mai voiai să te desparţi... N-ar fi fost firesc să se 


adăpostească mai întâi acestea, dacă se fac reparaţii în 
interior? În cazul când ar exista o ascunzătoare secretă... 

Încă înainte de a termina de vorbit loana, Maria se 
convinsese de adevărul spuselor ei. Într-adevăr, nimic nu 
justifica scoaterea statuetelor din vitrină. Ele erau cele mai 
puţin periclitate dintre toate obiectele din muzeu... 

— Ai dreptate, Ioana. Dispariţia lor e ilogică... Şi totuşi, Tic 
le-a văzut în vitrină, cu un sfert de oră înainte de a ajunge 
acolo... Atunci ce s-a întâmplat cu ele? Crede-mă! Nu mai 
înţeleg nimic. Absolut nimic. 

— Tot mai crezi că exagerez dacă susţin că singura 
concluzie logică e aceea că s-au furat? Şi dacă ai înţelege ce 
însemnau aceste tanagrale pentru oraşul nostru! Doamne! 
Ce-o să fie! Se zice că valorează de mii de ori greutatea lor 
în aur. Ce-o să fie! 

— Cine să le fure? Cine? 

Fetele se priveau năucite, rostind în neştire aceeaşi 
întrebare: „Cine?” 

Dac-ar fi fost acolo Victor, ar fi apelat la altă întrebare, la 
fel de simplă, care ar fi dus mult mai repede la adevăr. 

După peregrinări absurde cu ajutorul fanteziei, după 
dispute verbale cumplite dar inutile, obosiţi, Tic şi Dan 
ajunseseră la aceeaşi întrebare: „Cine?” 

— Tu mai ţii minte, Ticuşor, câte persoane erau în muzeu, 
acolo, în aripa dreaptă, în momentul când te-a dat paznicul 
afară? 

— Fir-ar să fie de huidumă! Se burzului Tic. Dacă nu m-ar 
fi dat afară, poate nu s-ar fi furat tanagralele... Stai! Stai! 
Când a venit paznicul să vă dea pe voi afară, unde eraţi? 

— Încă nu trecuserăm de centrul potcoavei, răspunse Dan. 

— Prin urmare, până atunci n-aţi văzut nici o clipă ce se 
petrece în aripa dreaptă. Sigur că da! Dacă toate cele cinci 
persoane au fost complici? 

— Acum stai şi tu! Îl potoli Dan. Nu te avânta prea 
departe. S-o luăm cu încetul. Ergo: au fost cinci persoane în 
muzeu, în afară de noi. 


— Ce-nseamnă ergo? Întrebă Tic. 

— Înseamnă: prin urmare. Eşti sigur că erau numai cinci 
persoane? Poate că mai era cineva ascuns pe după vreo 
statuie. 

Tic se lumină dintr-o dată la faţă. Dar numai pentru o 
clipă. 

— Da, mai era cineva. Dar a plecat înaintea mea. Nu ştiu 
cum de am uitat să-ţi spun. Ştii cine era?... Atletul de la 
roata norocului... 

— Atletul?! Se miră Dan. Ce căuta el acolo? 

— Nu ştiu ce căuta acolo, dar îmi închipui că n-avea ce să 
caute în bâlci. Din cauza ploii, bâlciul a fost închis. Dacă 
urmărea pe cineva? Atunci de ce-a plecat înainte de 
închiderea muzeului? Hopa! Se încâlcesc şi mai rău iţele... 

— Eşti sigur că a plecat înaintea ta? Poate că numai ţi s-a 
părut, poate că s-a ascuns după o statuie. 

Tic rămase un moment nedecis. 

— Nu l-am văzut când a ieşit; l-am văzut pornind spre 
ieşire. Nu! Sigur n-a rămas acolo! L-aş fi zărit în timp ce 
plecam. Şi nici n-avea unde să se ascundă. O să-l întreb 
mâine... 

— Mâine? Zâmbi Dan, uitându-se la ceas. O să-l întrebi tu 
azi... Dar să trecem peste asta. Să-l excludem pe atlet, de 
vreme ce l-ai văzut ieşind... Să ne oprim la cele cinci 
persoane. Dacă statuetele s-au furat, una din cele cinci 
persoane e hoţul. Asta în mod sigur. Le mai ţii minte? 

— Parcă i-am fotografiat, supuse Tic, sărind de pe pat. 
Măcar cu asta m-am ales. Am clişeele lor aici (arată cu 
mâna la cap). Oricând şi oriunde i-aş vedea, i-aş recunoaşte. 
Dintr-o mie. Ştii ce s-a întâmplat? Am simţit că paznicul 
vrea să mă izgonească şi atunci mi-am căutat un salvator... 
pe care l-am găsit în persoana unei bunici. Dar până m-am 
hotărât, i-am fotografiat pe toţi ceilalţi, ca să-l aleg pe cel 
mai bun. 

Dar nu pierdu prilejul să-şi felicite prietenul: 


— Bravo! Datorită ţie n-o să plecăm de la zero. Şi ce 
părere ţi-ai făcut despre ei? Poţi să developezi clişeele? 

Tic îşi adună amintirile: 

— Mai întăi, bunica. Era îmbrăcată într-o rochie lungă, de 
catifea... Stai! Îmbrăcămintea nu contează. Mâine poate s-o 
schimbe. Purta o pălărie înaltă şi neagră, ca un joben... 

— Perfect! Râse Dan. Cu pălăria asta o identificăm uşor. 

— Aoleu! Se tângui Tic. Cealaltă, cea tânără, nu purta 
pălărie. În schimb avea mănuşi... Lungi până la cot, mi se 
pare albastre, cam de culoarea cerului... Aş recunoaşte-o 
imediat. Era foarte frumoasă, Dan. Parcă o pictase cineva... 
Şi pe urmă doi bărbaţi. Unul probabil că ieşise atunci din 
mormânt. Era ca un schelet, numai oase. Nici nu se putea 
ţine bine pe picioare. Se clătina mereu. Cred că i se 
desfăcuseră oasele. Celălalt? Prea mare lucru n-am 
observat la el. Îi străluceau ochii când se uita la statui, ba îi 
tremurau şi mâinile... Zău că nu glumesc... Oare n-o fi el 
hoţul? Şi tocmai pe el nu mi-l amintesc bine... Ba da! Ba da! 
Avea o rană roşie, o cicatrice, ceva ca un semicerc sub buza 
de jos. Pe al cincilea îl cunoşti şi tu. Omul în gri... Oare cine- 
o fi hoţul? 

Dan ridică din umeri neputincios: 

— Nu ştiu. N-am curajul să spun că e unul sau altul. În 
clipa când mă gândesc la o persoană anume, am impresia 
că batjocoresc sau condamn pe cineva fără motiv. Nu uita! 
Nici nu ştim sigur dacă statuetele s-au furat. Facem simple 
prezumţii. 

— Atunci de ce m-ai lăsat pe mine să-i condamn? Se înfurie 
ciufulicul. 

— Mai domol, Ticuşorule! Parcă eu nu i-am insultat!... 
Unul din ei tot trebuie să fi şterpelit tanagralele. Şi fără tine 
nu se poate şti dacă ar fi fost vreodată dibuit. Pentru că i-ai 
fotografiat fără greş. Bravo! 

Complimentul lui Dan îi făcu plăcere ciufulicului. Neştiind 
ce să răspundă, întrebă cât e ora. Şi se îngroziră amândoi 
când se uitară la ceas. 


— Iar o să dormim patru ore! Se plânse Dan. Stingerea! 

Tic îşi duse patul la loc, lângă fereastră, apoi stinse lumina. 
Îşi urară amândoi odată: „Noapte bună!” Parc-ar fi 
presimţit un pericol. 

Preocupaţi cu descurcarea şi încurcarea - mai ales -a 
unor enigme, până atunci nu auziseră atacurile nemiloase 
ale cocoşului. În momentul când pleoapele li se lipiră, iar 
gândurile li se întunecară, trompeta semeaţă le sună la 
amândoi în ureche. 

— Iar? Se înspăimântă Tic. Unde-s pantofii? 

Era o ameninţare pur verbală, de care criminalul cu 
pinteni nu ţinu seamă. Şi nici cireşarii n-o mai puseseră în 
aplicare, convinşi deja de ineficacitatea ei. Se mulţumiră să- 
| blesteme crunt în clipa când tresăreau în somn. 

— Ce ne facem? Întrebă Tic. Mâine nu-mi mai scapă... 

— Nici tu nu dormi? Se văietă Dan. Sunt distrus. 

Abia în zori, când cocoşul părăsi nucul, izbutiră să 
adoarmă. Câteva ore de somn greu, fără vise. 

CAPITOLUL IV. 

Se sculară toţi indispuşi. La masă, nimeni nu scoase o 
vorbă. Numai Tic, la sfârşit, arătând cu degetul spre uşa pe 
care tocmai dispăruse bunica, întrebă bosumflat: 

— Dimineaţa ni se face program? 

Ioana - pentru că, în ultimă instanţă, ei îi era adresată 
întrebarea - îşi plecă privirile de faptul că nu era văzută, 
Maria îşi dojeni frăţiorul cu mâna. Tic înţelese, tăcu şi 
înghiţi în sec. Era surprinzătoare docilitatea lui. Prin 
urmare, Tic nu se afla în zi bună - gândi Dan - şi toate 
speranţele erau îndreptate spre el. Ca să nu se ivească noi 
conflicte, Dan crezu că e momentul să-şi destăinuiască unii 
altora rezultatele raţionamentelor din timpul nopţii. 
Atmosfera parcă se mai învioră cu ocazia discuţiilor. 
Concluzia fetelor că nimic nu justifica scoaterea statuetelor 
din vitrină îi convinse foarte repede pe băieţi. 

— Asta da! Le felicită Dan. Nouă nu ne-a trecut prin cap. 
Noi ne-am gândit la făptaş. 


— Noi abia am ajuns la întrebarea asta, spuse Maria. 
Bineînţeles dacă îl scoatem din cauză pe director. 

Tic era sătul de vorbărie. Bănuia că iar se vor face 
presupuneri, că iar se vor învârti cu întrebările în jurul 
aceluiaşi punct. Era sătul până în gât. Aceleaşi întrebări 
puse sub altă formă, aceleaşi probleme văzute din alt 
unghi... Nu mai putea suporta. Şi mai ales - îşi dădu el 
seama - era dator să vină cu o clarificare, cu un amănunt 
care ar fi spulberat multe întrebări. Simţi aceasta înainte de 
a observa privirile întrebătoare ale tuturor îndreptate 
asupra lui. 

— Eu plec, spuse el. Am nişte treburi în oraş. 

Pe măsură ce se apropia de muzeu, Tic simţea cum se 
trezeşte, cum îl părăseşte lâncezeala. Ceaţa care-l 
înfăşurase până atunci se rarefia. Îşi aminti că în ajun 
plouase şi descoperi că urmele ploii se mai zăreau ici-colo. 
Vântul nopţii zvântase pământul. Răcoarea era plăcută. 
Soarele împrăştia o lumină blândă, vântul n-avea nici măcar 
puterea să prăvălească boabele de rouă. 

Întâlnirea aceasta neaşteptată cu natura binevoitoare îl 
învioră şi-l limpezi pe Tic. Regretă cele câteva vorbe spuse 
cu răutate în timpul mesei şi căută imediat un vinovat: 
somnul. Un somn greu şi foarte scurt. Şi cine era vinovat de 
acest somn? Cocoşul! Ceea ce îl făcu pe cireşar să intre 
pentru două minute într-un anumit magazin din centrul 
oraşului şi să iasă de acolo cu un pacheţel - nu prea în 
armonie cu diminutivul - care totuşi intră lesne în 
buzunarul său. După aceea pătrunse în parcul orăşelului, 
cu aerul unui băiat care-şi aminteşte, cu bucurie, cele mai 
grele lecţii din timpul anului şcolar. (Numai algebră şi 
fizică.) După o scurtă dar ageră recunoaştere, îşi alese o 
bancă, de astă dată cu spetează, în umbra unui boschet. 
Era ferit de soare, de privirile unor cerberi uriaşi, pe care-i 
zărise din prima clipă, nu fără să-i tresară inima. Şi în loc de 
fizică începu să se gândească la chimie, adică la anumite 
combinaţii, la multiple combinaţii care ar putea provoca o 


reacţie pozitivă la unul dintre cerberi. Huiduma era exclusă 
din principiu şi de altfel nici nu putea să-i fie de vreun 
ajutor, deşi - îşi aminti cireşarul - directorul îşi pierduse 
două minute cu ea. 

Tic nu-şi dezlipea ochii de la muzeu. Şi mai ales nu scăpa 
nici o mişcare, nici un gest al cerberului din partea dreaptă. 
Părea un om în vârstă, aproape un moşneag („Dă, Doamne, 
să fie cât mai bătrân!” se ruga el), avea părul alb şi nişte 
mustăţi lungi, albe şi era adus de spate. De la distanţa 
aceea nu putea, din păcate, să-i observe trăsăturile feţei, ca 
să ştie dacă va avea de-a face cu un om hain sau cu un 
bătrân cumsecade, pentru a-şi potrivi metoda cea mai bună 
de atac. Mintea lui scornea fel de fel de planuri. La început, 
fiecare i se părea interesant, dar după o clipă numai îl 
respingea ca absurd şi ineficient. Dacă cerberul cel chel şi 
crud ar fi dispărut undeva, şi-ar fi luat inima în dinţi şi s-ar 
fi apropiat de celălalt paznic. Huiduma rămânea însă 
nemişcată la postul ei, adică pe o bancă de lemn, solidă (e 
absolut necesar adjectivul, dacă ne gândim la proporţiile 
paznicului), aşezată în rând cu treptele care urcau spre 
intrarea în muzeu. 

O voce de copil îl făcu pe Tic să tresară: 

— Bună dimineaţa! Nu ştiţi cât e ceasul? 

Descoperi în faţa lui un băiat de vreo zece-unsprezece ani, 
slăbuţ, timid şi cam nătâng. 1 se adresase însă atât de 
politicos, încât se simţi obligat să răspundă. Puştiul mulţumi 
la fel de politicos, apoi se aşeză pe un colţ al băncii. 

— Ai întâlnire la vârsta asta? Îl întrebă Tic cu un ton de 
plictiseală şi de dispreţ. 

— Nu chiar la ora asta, îi răspunse prichindelul. Puțin mai 
târziu, spre prânz. 

Tic îşi cercetă „oaspetele” mai pe îndelete. Oare nu auzise 
bine întrebarea, sau o făcea pe isteţul? 

O explozie de zgomote brutale îi aduse aminte cireşarului 
că are altceva de făcut, nu să-şi piardă vremea cu un puşti 
pretenţios. Şi se mânie când văzu forfota din faţa muzeului. 


Staţionau acolo trei camioane şi din ele se descărcau tot 
felul de lucruri: pari, scânduri, vergele de fier, lăzi, butoaie, 
unelte. După îmbrăcăminte, cei care descărcau păreau 
zidari. 

— Hai! Cară-te de-aici! Se enervă Tic. Caută-ţi alt loc de 
întâlnire! Şterge-o! 

Parcă-l trăsnise cineva în creştetul capului pe prichindel. 
Suferea. Îi venea să plângă. Abia reuşi să îngâne cu o voce 
ceţoasă: 

— Eu v-am răspuns frumos... de ce vă purtaţi aşa? 

Cu toată duioşia care-l cuprinse, cireşarul, din păcate, n- 
avea timp nici de scuze, nici de explicaţii. Scoase un leu din 
buzunar şi i-l întinse puştiului: 

— Poftim! Ia-ţi îngheţată de la taraba din faţa parcului. 
Hai! Hai! Repede! 

Nu se putea o mai mare ofensă ca aceasta. Prichindelul se 
întoarse scurt din călcâie şi porni fără să spună „bună ziua”, 
ceea ce în concepţia şi în obiceiurile lui era o jignire 
nemaipomenită. Mergea drept şi iute, fără să se mai uite 
înapoi. 

Chiar dacă s-ar fi uitat, nu l-ar mai fi zărit pe Tic. Cireşarul 
se amestecase în mulţimea de curioşi din faţa muzeului. 
Pentru că huiduma se transformase din cerber în cărăuş, 
iar paznicul de la ieşire se înfipsese undeva, în faţă, cam pe 
la mijlocul clădirii. Răspundea fără încetare întrebărilor pe 
care i le puneau trecătorii atraşi de hărmălaie. 

„Acum e momentul! Îşi spuse Tic. La atac!” 

Cel puţin douăzeci de oameni erau în jurul paznicului. Mai 
tineri, mai bătrâni, gospodine, studente, militari, trecători 
de toate zilele. 

— Cât durează reparaţiile? 

— Apoi... Cam o săptămână. 

— Se repară şi pe dinăuntru sau numai exteriorul? 

— Apoi... Numai pe dinafară, aşa cum se vopsesc 
cucoanele... 

— În ce culoare? 


Paznicul nu răspunse la întrebarea lui Tic. Clătină capul a 
mustrare. Noroc că tânărul îşi ascunsese mutra. 

— Gri deschis sau închis? Completă cineva întrebarea lui 
Tic. 

— Apoi... Aşa cam pe la juma'. 

— Se repară şi olanele? Şi turnuleţul? 

— Mi se pare că i s-a stricat acoperişul... 

— De unde s-au adus materialele? Aş avea şi eu nevoie de 
nişte ciment şi de nişte pietriş. 

— Apoi... 

— S-au achiziţionat ceva tablouri? Parcă era vorba... 

— De ce nu mutaţi statuia aceea, cu caporalul, în centru? 

— De ce în centru? Mai bine în aripa dreaptă... 

— Apoi... 

— Alaltăieri era un praf cât degetul pe vitrină. 

— Când încep reparaţiile? 

— Apoi, nu vedeţi? Chiar în dimineaţa asta. 

— Şi nu puteaţi să le începeţi mâine? 

— De ce mâine? Foarte bine puteau să înceapă ieri! 

— Şi dacă s-ar fi amânat cu o săptămână, ce se întâmpla? 

— De unde ai luat roşiile? Splendide! Splendide! 

— Crezi dumneata că zidarii ăştia or să facă treabă? 

— Apoi... Lucrează în acord. Treaba lor. 

— Cât îi plătiţi? Anul trecut, când s-a vopsit şcoala... 

— De ce nu se angajează un ghid? Sunt atâţia studenţi... 

— Apoi... Asta nu-i treaba mea. 

— Urmezi Artele plastice? 

— Directorul n-a plecat în concediu? 

— Apoi... Peste vreo două-trei zile pleacă la Herculane... 

— A telefonat aseară de la muzeu? 

— Apoi da... Aşa, mai spre seară... 

— Aţi adus şi... 

— Cam pe la ce oră? 

— Apoi... Nu mai înţeleg nimic. Eu ştiu despre ce oră 
întrebaţi dumneavoastră? Şi ce să aducă? 


Tic îşi pregătise cu cea mai mare grijă cele două întrebări. 
Ştia că i se va răspunde mecanic. Din nefericire, după cei 
se răspunsese la prima, cineva i-o luase înainte cu jumătate 
de întrebare. Era riscant să încerce şi a doua oară. Mai ales 
că rămăseseră foarte puţini curioşi, iar întrebările erau 
mult mai concrete. Se întreba numai despre reparaţii. Era 
cât pe-aci să plece, îl reţinu însă o întrebare care-i oferea 
iarăşi perspective de acţiune. 

— Nu ştiţi, directorul e acasă? 

„Acum e acum! Îşi spuse Tic. Nu trebuie cu nici un chip să 
pierd prilejul ăsta.” 

Paznicul răspunse mai greu. 

— Apoi... de unde să ştiu? Mai bine întrebaţi-l pe feciorul 
lui dom' director. Acolo, sub castan... 

Tic simţi cum îi bagă cineva un cuţit în spate. Înainte de a 
întoarce capul, ştia pe cine va zări „acolo, sub castan”. Nu 
era o presimţire, ci o certitudine. 

Într-adevăr, sub castan, cu braţele încrucişate, cu figura 
împietrită într-o grimasă de plictiseală, se afla prichindelul 
pe care-l gonise, nu de mult, cu atâta autoritate. 

Tic nu se pierdu însă în lamentări. Simţul practic birui 
iarăşi într-însul. Mai întâi se hotări să ocolească parcul, 
pentru a-l surprinde pe puşti nu din faţă, ci pe neaşteptate, 
din spate. Între timp îşi va făuri el un plan de acţiune. 

Tot timpul cât înconjură parcul, nu se gândi decât la acest 
lucru: Cum să-l împace pe prichindel? Cu vorbe? Imposibil. 
Nu-şi făcea iluzii. Îl insultase grozav, pentru a-l atrage cu 
câteva vorbe, oricât de abile ar fi fost ele. Ştia cireşarul, din 
proprie experienţă, că mai greu se recucereşte cineva. 
Metoda de a proceda încet şi pe îndelete nu-i surâdea 
deloc. Nici nu credea în eficienţa ei şi nici nu avea timp 
pentru asta. Ar fi însemnat să-şi piardă ore întregi, cu riscul 
de a suferi un eşec. S-o facă în continuare pe nepăsătorul, 
pe preocupatul, pentru a-l întărâta? Îşi aminti pe loc 
versurile unui poet la care ţinea foarte mult: 

Ispitele uşoare şi blajine. 


N-au fost şi nu sunt pentru mine. 

Oare îl va întărâta, oare îl va atrage pe prichindel prin 
atitudinea lui de nepăsare morocănoasă? Erau şanse. Dar 
cât va trebui să joace acest rol? După câte ore puştiul se va 
apropia de el? Altceva... Altceva... 

Tic ajunsese din nou la banca umbrită de boschet. Zărea 
printre crengi silueta puştiului, la vreo zece metri de el. 
Rămăsese în acelaşi loc în care-l zărise ultima dată şi parcă 
în aceeaşi atitudine. Prin urmare, prichindelul avea voinţă, 
ambiţie şi tenacitate. Nu era uşor de luptat cu dânsul, mai 
ales după gafa grosolană pe care o comisese. 

Şansa cea mai sigură şi mai rapidă era o acţiune bruscă, 
dură, brutală. Ceva care să-l năucească, să-l uimească şi în 
acelaşi timp să-l atragă, să-i facă plăcere. 

Obosit, probabil de nemişcare, puştiul se îndreptă spre 
banca unde-şi instalase Tic postul de observaţie noaptea 
trecută. Se aşeză pe ea şi începu să se joace cu câteva 
pietre, încerca să jongleze, dar nu-i reuşeau decât trei- 
patru mişcări. Mai multe nu izbutea. Scăpa întotdeauna o 
piatră din mână. 

Exerciţiul acela copilăresc îi aminti cireşarului un plan mai 
vechi, pentru realizarea căruia vizitase cu câtva timp 
înainte un magazin. Faţa lui se lumină subit. Gata: 
descoperise procedeul cu care să-l recucerească pe 
prichindel! Pachetul pe care Tic îl băgase în buzunar 
conţinea printre altele o funie nu prea groasă, în schimb 
foarte solidă. În două minute, Tic transformă funia într-un 
lassou, pe care l-ar fi invidiat orice cowboy. Prima ţintă fu 
vârful unui arbust. Era la vreo şase metri depărtare de 
bancă. Laţul se înfăşură în jurul vârfului chiar de la prima 
aruncare. Şi pentru că mai izbuti de câteva ori, îşi căută 
altă ţintă mai îndepărtată: creanga unui copac. (Semăna 
atât de mult cu braţul unui om!) Primele două încercări 
constituiră tot atâtea eşecuri. Laţul atinsese creanga, în 
ambele rânduri, cu partea exterioară. A treia oară însă, 
ramura rebelă, ciotul acela care semăna cu braţul unui om, 


nu mai scăpă abilității cireşarului. Nici a patra oară, nici a 
cincea oară. Distanţa dintre aruncător şi ciot era aproape 
identică, după părerea lui Tic, cu distanţa dintre el şi 
prichindel. Acum venea greul. Dacă nu reuşea de la prima 
încercare, putea să lase totul baltă. Planul său se baza în 
primul rând pe surpriză. 

Prichindelul continua să jongleze cu cele trei pietre ale lui. 

Nu progresase însă cu nimic în răstimpul în care Tic se 
ocupase de altceva. Tot trei-patru mişcări reuşea. Dacă 
mâinile i-ar fi rămas înţepenite cum era ciotul la care se 
antrenase Tic, lassoul s-ar fi înfăşurat, în mod sigur, în jurul 
unui braţ. Din păcate, mâinile puştiului erau în continuă 
mişcare. Cireşarul era nevoit să calculeze aruncarea în 
raport cu mişcarea mâinilor celuilalt. Calculul, oricât de 
exact ar fi fost, nu elimina însă toate riscurile. Unul mai 
rămânea. Şi evitarea lui nu ţinea de aruncător. Era o simplă 
chestie de noroc. Dacă jonglerul scăpa piatra, nu la a treia 
sau la a patra mişcare, ci la prima sau la a doua, mâna lui, 
în loc să stea ridicată, ar fi coborât după piatră, iar lassoul 
ar fi scăpat ţinta. De aceea, Tic nu se grăbi. Mai aşteptă un 
timp, până ce sesiză o anumită regularitate, un oarecare 
ritm în mişcările puştiului. Profitând de acest răgaz, îşi 
alese şi un loc mai bun de aruncare, un loc care-i oferea 
spaţiul necesar şi nu-i punea în faţă nici un obstacol. Era o 
cale perfect liberă între aruncător şi ţinta mobilă. 

În sfârşit, consideră că momentul prielnic a sosit. Îşi ţinu 
răsuflarea, învârti de câteva ori lassoul deasupra capului 
(prichindelul era la prima mişcare) şi aruncă. Lassoul se 
înfăşură în jurul braţului, când puştiul ajunse la a treia 
mişcare. Tic trase cu putere. Întâi se auzi un țipăt scurt, de 
surpriză, apoi jonglerul îşi pierdu echilibrul. Se prăbuşi în 
iarbă, cu picioarele în sus. 

„Mai mult decât mi-am dorit” îşi spuse Tic triumfător. 

Tudorel, prichindelul, îşi găsise în sfârşit idolul. În 
jumătate de oră învățase tot felul de scamatorii, jonglerii, 
acrobaţii şi figuri de judo, rezolvase o sumedenie de 


probleme distractive de matematică, răspunsese la o seamă 
de întrebări care-l purtaseră cu gândul prin toate cele cinci 
continente şi Antarctica. Fiecare succes îl făcea să ţopăie ca 
un popândău. 

— Ei, acum să ne odihnim puţin, propuse Tic, când îl văzu 
cum îi curge apa pe faţă. Stai aici, lângă mine. 

Tudorel se supuse imediat, de parcă odihna ar fi însemnat 
un nou exerciţiu. 

— 'Te culci târziu? Îl întrebă cireşarul. 

— De obicei pe la zece... Dacă nu se întâmplă ceva special. 

— Probabil că între nouă şi zece îţi completezi jurnalul? 
Perspicacitatea lui Tic nu mai era o noutate pentru 
prichindel. De aceea nu se miră câtuşi de puţin când îi auzi 
întrebarea. 

— Exact! Răspunse el. Dar sunt zile banale când termin 
însemnările în cinci minute. 

— Ziua de ieri cum a fost? Excepţională... Sau banală? 

— Foarte banală... Până spre seară, când am aflat că tata 
pleacă la Bucureşti. Aproape o oră m-am chinuit gândindu- 
mă ce să-i spun să-mi aducă. 

— Aaaa! Pricepu Tic. Va să zică nu ştiai că pleacă... 

— Nici el nu ştia. A aflat foarte târziu... I-a sosit o 
telegramă la şcoală... Şi dădea mereu telefon acasă, să vadă 
dacă n-a venit mama... Ea e inginer agronom şi e toată ziua 
pe teren. 

Tic râse misterios şi făcu nişte semne cabalistice cu mâna: 

— Nu-i aşa că a dat telefon de la muzeu pe la... pe la nouă 
fără zece... Stai puţin! Fix la nouă fără paisprezece minute, 
nu? 

— Da! Se miră Tudorel. La nouă fără un sfert. Ţin minte 
pentru că m-a întrebat cât arată ceasul din birou. Şi a mai 
dat din nou telefon peste cinci minute, dar mama încă nu 
sosise... Adică am văzut-o pe stradă şi i-am spus că vine. 

Tic îşi făcu la iuţeală un nou plan. 

— Prin urmare, ziua de ieri nu a fost o zi banală. Îmi 
închipui că l-ai condus pe tăticul la gară... 


— Da, împreună cu mama. 

— Mai ţii minte numărul locomotivei? la să văd! 

— 231.058. Sistem „Pacific”. 

— Construită la Reşiţa, în 1939 şi revizuită la Bucureşti, în 
anul... În anul 1948! 

— Exact! Mi-am notat şi eu. Dar dumneavoastră de unde 
ştiţi? Aţi fost în gară? 

Ca să fim sinceri, lui Tic îi plăcea atitudinea reverenţioasă 
a lui Tudorel. Chiar o încuraja. 

— Nu! N-am fost în gară, răspunse cireşarul. Cunosc însă 
orice tip de locomotivă, cunosc o mulţime de numere. Îmi 
place să le memorez. Ai făcut vreodată exerciţii de 
memorie? 

— Exerciţii? Întrebă Tudorel. Nu ştiu... Nu ştiu la ce fel de 
exerciţii vă referiţi. Dacă mă izbesc într-o zi de prea multe 
numere şi amănunte... Importante, le trec seara în jurnal. 

— M-am gândit la altceva. Ştiu eu un exerciţiu foarte util. 
De pildă... De pildă, ia caută să-ţi aminteşti ce-ai făcut 
între... La ce oră a plecat trenul? 

Prichindelul răspunse vesel şi prompt: 

— La unsprezece şi două minute... Ora de plecare e însă 
unsprezece şi un minut. 

— Aşa... Continuă cireşarul. Caută să-ţi aminteşti ce ai 
făcut între ora nouă şi unsprezece fără un minut... Fără un 
minut, nu fără două minute. Ai să poţi? 

— Fără două minute? Pardon! Fără un minut? Ce am făcut 
eu?... Sigur că pot! 

Se întâmplase aşa cum calculase şi prevăzuse Tic. Încurcat 
la început de acea diferenţă dintre un minut şi două minute, 
prichindelul trecuse imediat la răspuns, fără să se mai 
gândească la fondul întrebării. 

— Păi, la ora nouă fără ceva a sosit mama, iar după câteva 
minute... Cred că pe la nouă şi cinci... A venit şi tata. Pe 
urmă... pe urmă ne-a spus că pleacă la Bucureşti... 

— Stai puţin! Îl întrerupse Tic. Am spus că facem un 
exerciţiu de memorie. Trebuie să-ţi aminteşti toate 


amănuntele. De pildă, cum era îmbrăcat tăticul, ce avea în 
mână, cuvintele pe care le-a spus când a deschis uşa... 
Înţelegi? 

— Acum sigur că înţeleg, se lămuri prichindelul. N-am 
făcut până azi asemenea exerciţii de memorie... Sigur că 
da!... Să spun cum era îmbrăcat tăticul... Avea pantaloni gri 
de tergal şi o bluză cu mâneci, tot gri, un gri mai închis. I-a 
făcut-o mama cadou de ziua lui. N-avea nimic în mână... 
Adică nu! Îşi cumpărase două pachete de ţigări „Virginia” şi 
le ţinea în mână. Nu le bagă în buzunar, pentru că i se 
umflă... Aşa spune mama. 

— Nu avea şi alt pachet la el? Ia încearcă să-ţi aminteşti! 
Poate când a intrat în casă... 

— Nu! N-avea nici un alt pachet. L-am văzut doar de la 
geam. Şi eu şi mama. Şi i-am ieşit în întâmpinare pe scări. 
Eu mai în faţă, mama la... Cred că la doi paşi în urma mea. 
Ea era îmbrăcată... 

— Va să zică, tăticul v-a spus că pleacă la Bucureşti... V-a 
spus asta după ce-a intrat în casă sau chiar pe scări? 

Întrebarea precisă îl făcu pe Tudorel să uite că începuse 
să dea amănunte despre îmbrăcămintea mamei sale. 

— Ne-a luat pe amândoi de umeri, continuă el. Eu eram în 
dreapta, mama în stânga. Am intrat în casă. Tata, adică 
tăticul, aşa cum spuneţi dumneavoastră, a închis uşa cu 
piciorul, apoi ne-a spus că trebuie să plece urgent la 
Bucureşti, la minister. Pe mine m-a trimis să-i aduc un 
pahar cu apă. Am înţeles că vrea să-i spună mamei ceva... 
Ceva... 

— Confidenţial... Îl ajută Tic. 

— Da... Aşa că am întârziat puţin, ca să-i las să termine. 
Poate c-aş mai fi stat câteva minute, dar am auzit soneria. 
M-am dus eu să deschid. Era paznicul muzeului. Adusese 
cheile... 

— Iar ai greşit, îl admonestă Tic cu un zâmbet. Care dintre 
paznici era? Şi ce i-a mai adus în afară de chei? 


— Adevărat... Recunoscu Tudorel. Era Ilie, un paznic mai 
nou... Se spune că în tinereţe a fost luptător la circ. N-a 
adus decât cheile altceva nimic. Şi ta... Tăticul i-a spus să 
supravegheze reparaţiile şi să mai pună un anunţ... Adică i- 
a spus să scrie pe anunţ că muzeul e închis temporar 
pentru reparaţii... Pe urmă, mama a început să facă 
bagajele. Tăticul a zis că are nevoie numai de o servietă, cu 
o pijama şi câteva cărţi, dar mama n-a fost de acord. Tăticul 
iar a... 

— Şi te-a trimis să-i mai aduci un pahar de apă... 

— Da, încuviinţă surprins prichindelul. De fapt uitasem să-i 
aduc paharul cu apă, dar şi el uitase că uitasem să i-l aduc... 
Când am intrat cu apa, am ghicit după faţa mamei că tăticul 
va pleca la Bucureşti numai cu servieta. Dar în timp ce el 
vorbea la telefon, tot i-a strecurat mama în servietă un 
pacheţel cu mâncare... 

— Ei! Acum vreau să văd dacă îţi mai aminteşti ce-a vorbit 
tăticul la telefon? Îl întrebă Tic. 

Tudorel căzu pe gânduri. Părea nedecis. Tic sesiză un 
oarecare pericol, sau mai bine zis, pentru a preîntâmpina 
orice pericol, se grăbi să sară în „ajutorul” puştiului: 

— Eu am pierdut odată un concurs de memorie, pentru că 
n-am izbutit să-mi amintesc o convorbire telefonică... Acum 
tu nu ai ce pierde, dar eu, atunci... Premiul întâi era o 
minge de fotbal... Formidabilă... O minge de import, cu 
semnătura lui Pele pe ea. Bineînţeles că semnătura nu era 
autentică... Oricum însă... Lasă, lasă... Dacă nu-ţi aminteşti, 
nu pierzi prea multe puncte... Vreo şase... 

— Cum să nu-mi amintesc? Se repezi Tudorel. Din păcate, 
l-am auzit vorbind numai pe tata. Şi el nu spunea decât „da, 
da”, sau „foarte bine”. O dată a spus: „N-aveţi nici o grijă, 
domnule profesor...” Şi a mai spus că pleacă la Bucureşti 
„probabil pentru două-trei zile, aşa că va trebui să-mi amân 
cu o săptămână concediul” şi a mai spus... Ce-a mai spus? 
Aha! Da! A spus că muzeul se redeschide peste o 
săptămână, „cel mult zece zile”. Pe urmă a zis „mulţumesc 


şi vă urez succes, în loc de noapte bună” şi a închis 
telefonul. 

Câte speranţe îşi pusese 'Tic în acea convorbire şi de fapt 
cât de banală şi de neinteresantă i se părea! Era trist, însă 
spiritul de sportivitate îl obligă să-l felicite pe Tudorel 
pentru extraordinara sa memorie: 

— Bravo! Ai câştigat şase puncte în plus! Şi ai merita să te 
trec în rândul candidaţilor de cireşari... Numai că... 

Emoţia îl făcu nepoliticos pe prichindel. Nici nu-şi dădu 
seama că-l întrerupe pe Tic: 

— Dumneavoastră îi cunoaşteţi pe cireşari? Le-am citit şi 
eu aventurile şi m-am îndrăgostit mai ales de... 

— Tic! Fu întrerupt prichidelul la rândul său. 

— Şi de Tic. Dar parcă mai mult de Ursu şi de Victor... 

— Bine, bine, spuse neîncoronatul cireşar. Mi se pare că n- 
am terminat exerciţiul... Ce-a mai făcut pe urmă tăticul? Aţi 
plecat imediat la gară, sau mai întâi aţi luat masa?! 

Tic se grăbea. I se părea că aflase tot ceea ce îl putea 
interesa pe el şi pe ceilalţi cireşari. Voia să scurteze 
exerciţiul. Ultima lui întrebare îl obligă însă pe Tudorel să 
uite un amănunt - câteva vorbe pe care tăticul i le spusese 
mămicăi, încă bosumflate, imediat ce aşezase telefonul în 
furcă - care i-ar fi scutit pe cireşari de multe chinuri, 
eşecuri şi eforturi. Dar erau atât de banale acele vorbe, 
încât nu se poate şti dacă prichindelul şi le-ar fi amintit în 
acea clipă. Şi nu făcu altceva decât să se conformeze 
prescripţiilor lui Tic. 

— Da! Mai întâi am luat masa... Mi s-a făcut observaţie că 
ţin furculiţa prea de jos... Eu ştiu cum se ţine furculiţa, dar 
am apucat-o anume mai de jos, ca să nu mai stea nimeni cu 
ochii în farfurie şi să aibă pe cine să critice. În tot timpul 
mesei mi s-a făcut morală, când din stânga, când din 
dreapta, dar când ne-am sculat de la masă, ta... Tăticul şi 
mămica se împă-caseră... Aşa că mi-a reuşit planul... 

„Dacă n-aş fi folosit metoda cu lassoul, îşi spuse Tic în 
gând, nu l-aş mai fi recucerit în vecii vecilor pe isteţul ăsta.” 


— Va să zică aşa! Spuse Tic cu voce tare. Acum fii foarte 
atent. Exerciţiul se termină printr-o suită de întrebări, la 
care trebuie să se răspundă imediat prin: da sau nu. Dacă 
nu poţi să dai un răspuns precis, ridici mâna. Nu se aprobă 
nici o ezitare, nici măcar o fracțiune de secundă. Ai înţeles? 

— Dacă nu pot să răspund imediat prin da sau nu trebuie 
să ridic mâna. Care mână? Dreapta se ridică mai uşor. 

— Mâna dreaptă, acceptă cireşarul. Şi acum: atenţie! 
Încep întrebările!... Aşa!... A mai venit cineva în vizită până 
aţi plecat la gară? 

— Nu! Răspunse foarte prompt prichindelul. 

— A mai telefonat cineva? 

— Da! 

— Cine? Se repezi Tic cu întrebarea. 

— Inginerul agronom de la Poienegşti. 

— Altcineva? Întrebă Tic nemulţumit. 

— Nu! 

— Aţi plecat la gară cu automobilul? 

— Nu! 

— Pe jos? 

— Da! Stăm destul de aproape de gară. În cinci minute... 

— Doar ne-am înţeles cum să răspunzi, îl apostrofă Tic. 
Fără amănunte. Prin da sau nu. 

— Dar atunci când m-aţi întrebat cine a telefonat, cum 
puteam să răspund? 

— Întrebarea asta intră în categoria Piroboridava. O să 
înţelegi mai târziu ce importanţă are această categorie... 

Prichindelul făcu o mutră mirată: 

— Piroboridava? Mi se pare că tăticul a lucrat acolo. Avem 
şi nişte cărţi. 

— Cu atât mai bine, îl încuraja Tic, luând un aer misterios. 
Te las să faci singur relaţia... Aşa!... Continuăm!... V-aţi 
întâlnit cu cineva pe drum? 

— Da! 

Tic era în încurcătură. Ca să menţină regula jocului, 
trebuia să obţină răspunsul folosind întrebări colaterale: 


— V-a dat cineva vreun comision? 

— Nu! 

— Aţi vorbit cu cineva? 

Prichindelul ridică mâna dreaptă. Tic înţelese: 

— V-aţi salutat numai? Nu? 

— Da! 

— Aţi stat pe peron până la plecarea trenului? 

— Da! Am ajuns cu trei minute înainte de plecarea 
trenului. Tăticul nu vrea să-şi piardă vremea pe peron. 
Mămica, în schimb, stă pe peron câte o jumătate de oră. 
Odată... 

— Iar ai uitat regulile jocului... 

— Păi dacă mă întrebaţi atât de uşor? 

— Câte vagoane de clasa a doua avea trenul? Încercă Tic 
să repare. Unsprezece? 

— Nu! 

— Nouă! 

— Nu! 

— Opt? 

— Nu! 

— Zece? 

— Nu! 

— Şapte? 

— Nu! 

— Cinci? 

— Nu! 

— Şase? 

— Nu! 

— Două? Se răsti exasperat cireşarul. 

— Da! 

„Idiot ce sunt! Îşi spuse Tic. Doar ştiam că pe linia asta 
circulă un autorapid!” 

— Atunci de ce mi-ai spus mai adineauri numărul 
locomotivei? Cum vine asta? Autorapid cu locomotivă 
„Pacific?! 


— Atunci m-aţi întrebat ce număr avea locomotiva. În gară 
era o singură locomotivă, la celălalt tren, care face cruce cu 
autorapidul. 

— În afară de rămas bun a mai spus tăticul şi altceva? 

— Da! 

— Ţi-a spus să fii cuminte? 

— Da! 

— Şi să ţii furculiţa cum trebuie? 

— Da! 

— Ce constelație ai văzut deasupra trenului? Carul Mare? 

Puştiul ridică mina. 

— Nu era chiar deasupra. Era mai spre dreapta? 

— Da! 

— S-a mai urcat cineva cu tăticul în compartiment? 

— Da? 

— Ştii cine era? 

— Da! 

— Cine? 

— Profesorul de matematică. 

— Acum aplicăm metoda Fradaburidi! Fii atent! Câte 
geamuri avea primul vagon? Cinci secunde de gândire! 

— Opt! 

Tudorel ezitase doar o secundă şi faptul acesta îl puse pe 
gânduri pe Tic: 

— Eşti sigur sau ştii că nu te pot controla? 

— Ultima... Răspunse prichindelul cam amărât. 

— Aha! Bine... Acum îţi voi înşira zece cuvinte. Fii atent. 
Trebuie să-mi spui care dintre ele au fost rostite de tăticul 
tău, din clipa când aţi pornit de acasă şi până a plecat 
trenul, încep! Voi vorbi rar, ca să-ţi dau răgaz de gândire. 
Gata! Încep: Radio... Ilie... Telefon... Ziar... Statuetă... 
Concediu... Muncă... Adăpost... Muzeu... Vitrină... 
Prudenţă... 

— Aţi rostit unsprezece! 

— Primul punct l-ai câştigat, îl felicită Tic. Bravo! Acum să 
văd ce faci cu celelalte! 


— De acasă până la plecarea trenului, zise prichindelul, ca 
pentru sine. Şi cum mă puteţi controla? 

— Mai întâi îţi voi cere să fii sincer şi apoi... Am eu 
metodele mele. Răgaz de gândire: două minute. 

Tudorel închise ochii şi se concentră cumplit. Şi pumnii i se 
strânseseră. Tic se uita când la el, când la ceas: 

— Atenţie! Încă un minut... Încă treizeci de secunde... 
Zece secunde... Gata! 

Puştiul deschise ochii. Probabil că-şi ţinuse şi respiraţia, 
pentru că răsufla de parcă abia terminase o probă de fugă. 

— Din cele... Unsprezece cuvinte îmi amintesc că a rostit... 
Telefon... Concediu... Muzeu... Muncă... Adică a folosit 
verbul a munci... Altele nu-mi mai amintesc... Ba da! Ziar! 
Din păcate mi-a venit în minte prea târziu... 

— Vom vedea noi dac-ai pierdut sau nu punctul, spuse 
cireşarul pe un ton încă sever. Urmează controlul! În ce 
împrejurări a rostit cuvântul... Cuvântul... „muzeu”? 

— I-a spus pe drum mamei: „locmai acuma plec, când se 
fac reparaţii la muzeu. Ăştia trebuie supravegheați 
îndeaproape...” 

— Plauzibil... Acceptă Tic. Dar cuvântul „telefon”, în ce 
împrejurări l-a rostit? 

— Aaaa! L-a rostit de mai multe ori. Întâi a spus că-i va da 
telefon mamei mâine seară, adică azi... Pe urmă a spuscăa 
dat de vreo zece ori telefon acasă, pentru a-i anunţa mamei 
plecarea... De fapt n-a dat decât de şapte ori... Pe urmă... A 
spus că ar fi trebuit să mai dea un telefon... 

— Ajunge! Îl opri Tic, comiţând o nouă greşeală. Nu e 
nevoie să controlez mai departe. Ergo: ai câştigat toate 
punctele! 

— Ce înseamnă ergo? Întrebă la rândul său prichindelul. 

— Prin urmare... Deci... Răspunse Tic, mai inspirat decât 
Dan. 

Tudorel nu înţelese. 

— E un titlu? Un epitet? 


Confuzia se risipi repede. Cireşarul continuă cu un ton 
foarte patetic: 

— Ergo... Ştii? Asta face parte din ritual... ai obţinut 
punctajul maxim minus două. Şi eu am obţinut prima dată 
acelaşi punctaj, deşi aş fi meritat „minus unu”... Aşa! Mi se 
pare că peste zece minute am o întâlnire, nu în parc, în altă 
parte... 

Prichindelul se întristă imediat şi era atât de sinceră 
întristarea lui, încât Tic se emoţiona şi spuse la repezeală 
ceea ce crezu el că va fi o minciună: 

— N-ai nici o grijă! Ne mai întâlnim noi. Poate chiar în 
dimineaţa asta. Tot aici, în parc, pe banca asta. 

Cuvintele lui Tic, din fericire rostite fără duioşie (ştia 
cireşarul cum să se poarte cu puştii), readuseră pe faţa lui 
Tudorel speranţa şi buna dispoziţie. Ba avu chiar curaj 
prichindelul să-i pună lui Tic o întrebare care-l frământa de 
multă vreme: 

— Puteţi să-mi spuneţi de ce în exerciţiul de memorie nu 
ni-aţi întrebat nimic despre ma... Despre mămica? E o 
regulă a jocului? 

Pe Tic îl pufni râsul, dar ca să nu strice relaţia nou 
înfiripată, ca să nu alunece, să nu nimicească mirajul 
despre care vorbeau cu atâta pasiune ochii prichindelului, 
îşi termină râsul printr-o grimasă de durere, ca şi cum un 
gâdilici s-a transformat brusc într-un junghi. Chiar îşi duse 
mâinile spre gamba dreaptă şi începu s-o frece. 

— Nu! Nu-i o regulă, răspunse el. Este o premiză 
spontană. Nu l-ai condus la gară pe tăticul? 

— A, da! Răspunse puştiul automat, gândindu-se că va 
trebui să găsească mai târziu tâlcul frazei lui Tic. 

Era exact ceea ce urmărise cireşarul. 

Ascunşi într-un foişor umbros din mijlocul grădinii, Maria, 
Dan şi loana îşi băteau de aproape două ceasuri capul, 
încercând să dea un răspuns la aceeaşi întrebare care-i 
frământase şi în timpul nopţii: „Cine?” Dan relatase 
întocmai, parcă citise dintr-o carte, înfăţişarea celor cinci 


personaje descrise cu atâta precizie de cireşarul cel cârn şi 
ciufulit. Vai! Ce repede li se aprinsese fantezia! Fiecare îşi 
căuta un suspect. La început se repeziseră toţi asupra 
omului în gri. Mai ales că Ioana nu-şi amintea să-l fi văzut 
vreodată în oraş. Întrebările curgeau lanţ: Cine era acest 
ciudat personaj? De unde venea? Ce căuta în oraş? Ce 
căuta în bâlci? Ce căuta la muzeu? Ce legătură era între el 
şi acel enigmatic Fradaburidi căruia i se rostea numele ca 
un trofeu la roata norocului? De ce întrebase dacă e de 
vânzare discobolul? 

— Gata! Strigase Ioana. Ele făptaşul! El e! Se interesează 
peste tot de statui... Oare s-a dus la muzeu numai ca să 
vadă, pur şi simplu, tanagralele? 

Maria şi Dan erau mai temperaţi. Personajul în gri le 
apărea şi lor la fel de ciudat; cu toate acestea nu aveau 
curajul să-l declare suspectul numărul unu. Îi reţinea pe 
amândoi ceva nedefinit. 

— Şi scheletul? Întrebase Maria. Ăsta ce cusur are? Ce 
căuta el la muzeu? Cine-l cunoaşte? Oare s-a dus la muzeu 
numai ca să vadă, pur şi simplu, tanagralele? 

Repetiţia era o săgeată la adresa Ioanei. Dan simţise 
pericolul unei înfruntări care va depăşi repede subiectul 
discuţiei şi, în căutarea unui colac de salvare, descoperise o 
idee cât se poate de prețioasă. O comunicase repede 
fetelor: 

— Aşa nu mai merge! Spusese el, prefăcându-se furios. O 
să ajungem la certuri... langenţiale sau chiar externe 
preocupărilor noastre. De ce nu procedăm metodic? Să ne 
gândim la toate personajele în bloc... Adică să le vedem în 
grup. Şi să folosim metoda eliminării. Să nu pornim de la 
cine ar putea să fie făptaşul. Să pornim de la cine n-ar 
putea să fie. 

Ioana acceptase imediat ideea lui Dan. Maria încă se 
codea. 

— Pe cine să excludem? Întrebase ea cu voce înceată, ca şi 
cum şi-ar fi vorbit sieşi. 


— Pe fata cu mănuşi! Se repezi Dan. După descrierea lui 
Tic este exact tipul de vizitatoare. 

— Şi pe tânărul cu cicatrice! Sărise Ioana. Cel căruia-i 
sticleau ochii de admiraţie. 

Maria intervenise ironică: 

— Atunci ar fi cazul să-i arătăm aceeaşi bunăvoință şi 
politeţe şi doamnei cu joben. O cucoană în vârstă cu rochie 
de catifea... Poate are pasiunea muzeelor... 

Ioana era în cumpănă. Dan, în schimb, jubila: 

— Imposibil! N-o putem exclude. Ori e făptaşa principală, 
ori e complice. Precis! Îmi pun gâtul! 

— De unde atâta siguranţă? Ştii tu ceva în plus? 

— Nu! Se apărase Dan. Ştiu tot atât cât voi. Folosesc 
aceleaşi date ca voi... Dar am o intuiţie de detectiv. 
Recunoaşteţi şi voi! Până în momentul acesta, cucoana cu 
rochia de catifea e singura persoană care ar fi putut să 
scoată, fără să atragă atenţia nimănui, statuetele din 
muzeu... Repet încă o dată... Bazându-ne pe datele pe care 
le avem. 

— De ce ea şi nu altcineva? Întrebase Ioana. 

— Pentru că, după câte ştim până acum din relatările lui 
Tic, numai ea avea cu ce să scoată afară tanagralele. 
Ticuşor nu ne-a spus că a văzut la celelalte persoane 
serviete sau alte mijloace de cărat. 

— Înseamnă că ai ascuns, sau ai omis să ne spuiun 
amănunt. 

— Of, Doamne! De câte ori să repet? Nu v-am ascuns 
nimic. Mă folosesc de aceleaşi date... Şi tot voi îmi 
interziceţi dreptul de a mă califica după merit. Unde se 
puteau ascunde cel mai uşor statuetele? Cum puteau să 
iasă afară din muzeu, fără să atragă atenţia cuiva? Nu în 
pălărie? Nu cu ajutorul pălăriei? 

Ideea lui Dan stârnise şi haz şi surpriză. Pornit pe ofensivă, 
cireşarul continuă: 

— Prin urmare, n-o putem scoate din rândul suspecţilor. În 
orice caz, mai greu decât pe cei doi tineri. 


Ioana îşi făcuse în sfârşit curaj: 

— După descrierea pe care mi-aţi făcut-o... Mă refer la 
îmbrăcăminte... Cucoana cu joben s-ar putea să fie o 
persoană pe care o cunosc... Profesoara de pian Magda 
Prosano. Ştiu că ea are obiceiul să poarte pălării mai bizare. 

— Ei şi! Îi răspunse Dan. Orice răufăcător e cunoscut de 
cineva sau de un grup de oameni. Şi ce dacă o cunoşti? Asta 
o absolvă de orice păcate?... Dac-ar fi aşa, nu m-aş mai 
dezlipi de tine. 

Maria râdea de-a binelea. Dan devenise cel de toate zilele. 
Adică sărea de la o extremă la alta, confunda glumele cu 
lucrurile serioase, se umfla, se dezumfla şi făcea totul cu o 
inocenţă cuceritoare. 

Ioana nu înţelegea ce se petrece. Credea că e batjocorită 
pentru vreo prostie pe care o spusese fără să-şi dea seama 
şi-i venea să plângă de ciudă: 

— Ce-aveţi cu mine? Se răzvrătise ea. V-am spus că s-ar 
putea s-o cunosc. Nici măcar n-am afirmat categoric. La 
urma urmei, e singura persoană identificată dintre cele 
cinci care se aflau în muzeu în momentul dispariţiei 
tanagralelor. 

Ioana rostise un adevăr care risipi pentru un moment 
veselia. O oarecare undă de gravitate plutea în aer. Ce folos 
că se ştiau câteva detalii din înfăţişarea celor cinci 
personaje! Principalul era ca ele să fie identificate. Şi loana, 
poate fără să-şi dea seama, îndreptase investigaţiile lor din 
domeniul teoretic în cel practic. O nouă problemă se ridica 
în faţa tinerilor. 

— Da! E o chestie, spusese Dan. Trebuie să ne gândim la 
identificarea personajelor, dar până atunci n-ar strica totuşi 
să terminăm lista suspecţilor. Eu îmi menţin punctul de 
vedere. Cucoana cu joben e cel puţin suspecta numărul doi. 
Sau unu şi doi la un loc: E cazul să recunoaşteţi şi voi. Între 
ea şi fata cu mănuşi, sau între ea şi tânărul cu cicatrice, 
dac-ar fi de ales... Eu cred că la ea v-aţi opri. De acord să 


încheiem lista?... Adică eu vă fac o propunere. Suspectul 
numărul unu: cucoana! 

— Veto! Strigase Ioana. Suspectul numărul unu: omul în 
gri! Între el şi statuete... 

— Dă-mi voie să termin lista. Amendamentele, după aceea. 
Ergo: suspectul numărul unu: cucoana!... Suspectul 
numărul doi: Omul în gri!... Suspectul numărul trei: 
scheletul!... E mai uşor să identificăm trei oameni decât 
cinci. 

— Mie nu-mi dă pace un gând. În aproape toate cărţile 
polițiste pe care le-am citit, făptaşul era persoana cea mai 
puţin suspectă... Putem să dăm la o parte această 
posibilitate?... Ce ştim noi despre cele cinci persoane? 
Ioana are dreptate. Cunoaştem doar câteva detalii fizice, 
sau de îmbrăcăminte, pe care ni le-a relatat Ticuşor. Ba şi 
acestea datorită unei întâmplări. Dacă nu s-ar fi gândit să-şi 
aleagă un salvator, pentru a se apăra de paznic, n-am fi 
ştiut absolut nimic... 

— Eu zic să fii mai puţin modestă, o întrerupse Dan. 
Frăţiorul tău s-a născut cu darul observaţiei, aşa câ... 

— Aşa că... Nu posedăm aproape nimic, continuase Maria. 
Nu putem să ne lăsăm frapaţi şi atraşi de nu ştiu ce 
extravaganţe în îmbrăcăminte, sau de nişte detalii fizice 
ieşite din comun... Eu ştiu?... Mi-e teamă să nu greşim... Să 
nu ne spargem capul alergând după unii şi să-i lăsăm pe 
alţii să alerge fără grijă... V-am spus... Cei pe care-i 
suspectezi mai puţin îţi oferă cele mai mari surprize. Acum, 
dacă îmi cade în mână o carte polițistă, toate bănuielile 
mele se îndreaptă spre cei care par cei mai inocenți. Şi 
mereu am satisfacţii... 

Dan strâmbase din nas... 

— N-ai nici un merit pentru că aplici o regulă, nu urmezi 
un fir logic. Eu, dac-aş fi autoritar, aş îndrepta toate 
bănuielile spre cel mai suspect personaj, dar în aşa hal ca 
să creadă cititorii că vreau să-mi bat joc de ei într-un mod 
grosolan. Ar spune că e un truc şi ar face nişte calcule şi 


nişte supoziţii în legătură cu alte personaje, anume le-aş 
plimba aiurea prin carte, până la saturație. Vor bănui 
fiecare personaj pe rând... În fond, câte nedreptăţi nu 
suferă autorul! Dacă le bănuieşti pe fiecare pe rând, cum să 
n-ai satisfacţii la urmă? Unul dintre cei bănuiţi tot va fi 
făptaşul. Atunci de ce să te lauzi că l-ai dibuit de la pagina 
cutare? Eu însă l-aş face făptaş pe cel mai grotesc, pe cel 
care-a fost prins cu arma în mână, fumegând, în pagina a 
treia a cărţii... La urma urmei, jocul contează, nu?... Of... M- 
am luat cu teoria... 

— Mai bine răspunse precis! Îl încolţi Maria. Poţi să elimini 
de pe lista suspecţilor cele două personaje care, după 
descrierea lui Tic, par cele mai inocente? 

— De câteva minute nu mai am acest curaj, Maria. Dac-ar 
fi fost vorba de un joc literar, despre o carte... de, mai 
treacă-meargă... Dar în condiţiile astea reale nu ne putem 
permite să omitem nici o posibilitate. Sunt pentru 
includerea celor doi tineri pe lista suspecţilor... 

— Şi eu sunt pentru, spusese Ioana. Dacă-i trecem pe 
locurile patru şi cinci... 

Maria nici nu se sinchisea: 

— Ordinea reală n-o pot stabili decât faptele. După câteva 
ore s-ar putea ca suspectul numărul unu să treacă pe locul 
cinci, iar acesta pe locul unu. 

— Te asigur, însă, o întrerupse Dan, că numărul unu al 
meu nu-i va ceda niciodată locul numărului doi al dumneaei. 
Fac pe dracu-n patru şi tot dovedesc până la urmă că 
statuetele au fost scoase afară prin intermediul jobenului. 
Chiar dacă... Aoleu! Dacă i s-a furat mai întâi cucoanei 
pălăria, acolo în muzeu şi pe urmă ăla a pus statuetele în 
ea? „Bună seara! Ce mai faceţi? Vai, ce frumos tablou! 
Vedeţi?” Apoi un ghiont şi ţac! I-a luat pălăria de pe cap. Eu 
nu l-am văzut pe unul la bâlci căzându-i pălăria şi el râdea 
mai departe, fără să-şi dea seama? I l-am arătat şi lui Tic. 
Foarte uşor se poate şterpeli o pălărie... 


Peroraţia lui Dan despre pălărie avusese darul să le 
descopere o nouă întrebare, la care nimeni nu se gândise 
până atunci: Cum au fost furate tanagralele? Şi era firesc 
ca, punându-se această întrebare, să se ceară răspunsul la 
o alta mai veche, pe care o escamotaseră mai toţi prin teorii 
şi presupuneri, legând-o de necesităţi oportune şi 
supunând-o pragmatismului: S-au furat sau nu tanagralele? 
La stadiul la care ajunsese discuţia, răspunsul era imperios 
necesar. De aceea aşteptau toţi, cu sufletul la gură, 
întoarcerea lui Tic. 

— Cum s-au furat tanagralele? 

Exact în clipa când Dan repeta această întrebare, apăru la 
poarta grădinii Tic. 

— Cu alte cuvinte, spuse Maria, după ce Tic îşi termină 
relatarea, fără să piardă din vedere cel mai mic amănunt, 
directorul, cum a ajuns la muzeu, a dat un telefon acasă, din 
hol, apoi a intrat înăuntru, a stat cinci minute, n-a observat 
nici o neregulă şi s-a întors din nou în hol, pentru a telefona 
acasă. Băiatul l-a anunţat că vine maică-sa şi atunci 
directorul s-a îndreptat spre casă. 

— Stai! Se repezi Dan. Nu s-a întors imediat acasă. Mai 
întâi a stat de vorbă cu celălalt portar. De ce? 

— Deducţia e simplă, răspunse Maria. I-a spus să închidă 
muzeul şi să-i aducă pe urmă cheile acasă. Toată atitudinea 
lui dovedeşte foarte limpede un lucru: n-a observat nici o 
neregulă în muzeu. Deci, în timpul inspecției sale, 
statuetele erau la locul lor... 

— Tu crezi că a făcut o inspecţie? Întrebă Ioana. 

— Nu o inspecţie specială. A trecut prin muzeu ca orişice 
director. Mai ales că trebuia să plece la Bucureşti. Era 
obligat să vadă ce se petrece în muzeu înainte de plecarea 
lui şi înainte de a începe reparaţiile. 

— Atunci de ce n-a trecut, de ce n-a vizitat şi aripa în care 
se aflam noi? Doar şi acolo sunt lucruri preţioase. 

— Nu ştiu, Dan. De unde să ştiu? Poate c-a venit până într- 
un anumit punct, s-a uitat în treacăt şi s-a întors înapoi în 


aripa dreaptă. A văzut că suntem cu bunica... la spune, 
Ioana! Directorul o cunoaşte pe bunica ta? 

— Cum să n-o cunoască? Nu e om în oraş care să n-o 
cunoască! Poate numai cei nou veniţi... 

— Şi noi cum de nu l-am văzut? Întrebă Dan. la să ne 
gândim cam pe unde eram noi la ora aceea? Între nouă fără 
un sfert şi nouă fără opt minute... Cine îşi mai aminteşte? 
Paznicul ne-a smuls de lângă Grigorescu, nu? Peisajul acela 
din perioada albă. 

— Eu ştiu unde eram, zise Ioana. Eram în locul acela în 
care se află bustul lui Paciurea şi tabloul lui Andreescu. Am 
stat o mulţime acolo... 

— Exact! Aprobă Dan. Îmi amintesc şi eu. Şi mi se pare că 
eram cu spatele la centrul potcoavei. Prin urmare, nu e nici 
o enigmă faptul că nu l-am văzut pe director. 

— Şi în restul timpului? Întrebă Maria. Directorul a zăbovit 
cel puţin cinci minute în muzeu; intervalul în care a dat cele 
două telefoane. Ce-a făcut în tot acest timp? 

— S-a plimbat... Îşi dădu Tic cu părerea. 

Maria nu era prea încântată de răspunsul frăţiorului ei. 

— S-a plimbat! E uşor de spus. Nu-i trebuia mai mult de 
două minute pentru a trece în revistă muzeul. Restul 
timpului? 'Tot Tic răspunse: 

— S-a plimbat, aşteptând să dea celălalt telefon. Nu uita: a 
fost chemat urgent de la Bucureşti, cei de acasă nu ştiau; 
pesemne voia să-i anunţe cu câteva minute mai devreme... 

— Aşa şi aşa! Zise Dan. Argumentul e mai degrabă 
psihologic. Nu zic că nu-l putem lua în consideraţie. La o 
analiză mai atentă însă... se cam prăbuşeşte. 

— Bine că rezistă argumentele tale! Le-ai făcut din beton 
armat. De câte ori cade unul, îţi face un cucui, ca să aio 
scuză pentru toate teoriile tale neroade. 

— Dac-am şti ce-a făcut directorul în cele cinci minute! 
Reveni Maria la vechea întrebare. 

— Vezi? Nu pierdu Dan prilejul. Dacă nici familia nu e de 
acord... Zău, Licuşorule... 


— Zău, Nedănuţule... 

— Poate că directorul a stat de vorbă cu cineva, cu o 
persoană din cele cinci, se auzi vocea loanei. Imposibil ca 
una din cele cinci persoane să nu-l fi cunoscut, sau să nu fi 
fost necunoscută. Profesoara de pian, în mod sigur! 

— Care profesoară de pian? Întrebă Tic. 

— Aia cu jobenul, Ticuşorule, îi răspunse Dan. Pe aia am 
identificat-o, cu ajutorul Ioanei. Şi-am mai identificat şi 
arma crimei... Mijlocul cu care s-au scos statuetele din 
muzeu. |ine-te bine, Tic! Jobenul cucoanei! Ciufuliciul căzu 
o clipă pe gânduri: 

— Eu ştiu! Adică da! Cred că încăpeau toate cele cinci 
tanagrale în pălăria aceea uriaşă. Da' tu chiar crezi că ea 
a... 

— Complice, în orice caz! Decretă Dan. Dacă n-ai văzut tu 
altă persoană cu vreo sacoşă în mână... 

— Nu ştiu, Dan. Nu-mi amintesc. Când m-am uitat la cele 
patru persoane, ca să-mi aleg salvatorul... 

— Care patru? Întrebă Maria. Până acum ai susţinut că 
erau cinci persoane în muzeu! 

— Aaaa! Omul în gri! Îşi aminti Tic. Ela plecat din faţa 
vitrinei înainte de a ajunge eu acolo... 

— Ciudat! Murmură loana. De ce-a plecat? 

— Ei, asta-i! Se enervă Dan. Ai tu ce ai cu „omul în gri”! De 
ce-a plecat? De ce-am plecat noi din faţa lui Luchian, din 
cauza asta a plecat... 

— De fapt, nici n-a stat în faţa vitrinei, adică n-a stat 
aproape de vitrină. Se uita mai de departe, peste capetele 
celorlalţi. Şi mi s-a părut că nici nu se uită la statuete. 

— Poate că se uita la pălăria cucoanei şi se gândea cum s-o 
şterpelească... 

— Eu mai degrabă cred că se uita, spuse Tic foarte serios, 
la locul în care, peste zece minute, se va opri un bleg... 

— Ha-ha! Râse Dan. De astă dată nu ţi-a mers! În aripa 
dreaptă nu m-am oprit nicăieri, aşa că... 


— Aşa că, spuse "Tic întristat, ai acceptat epitetul, fără să te 
mai opreşti în aripa dreaptă. 

— Terminaţi odată! Se răţoi Maria la ei. Mereu pierdem 
firul logic al discuţiei... 

— Dacă tu-ţi închipui că firul nostru are ceva comun cu 
logica... Mormăi Dan, destul de încet ca să nu fie auzit de 
Maria. 

— Putem presupune, continuă ea, că directorul a vorbit în 
intervalul celor cinci minute cu o anumită persoană, aşa ca 
să treacă timpul... Dacă renunţăm la gândul c-ar fi ascuns 
undeva tanagralele... Într-o încăpere secretă. 

— Sunt atât de sigură, explodă Ioana, că nu s-au ascuns 
tanagralele şi că nu există încăpere secretă în muzeu, încât 
dacă mi s-ar dovedi contrariul, aş fi în stare să-mi smulg 
singură tot părul din cap, fir cu fir... 

Toţi se uitară ca la o comandă la părul ei sclipitor şi 
ondulat şi o licărire de teamă şi compătimire li se strecură 
în priviri. N-aveau de unde să ştie cât adevăr conţineau 
vorbele ei. Îi impresiona mai puţin explozia ei sentimentală, 
decât raţionamentul Mariei. 

— Ce concluzie putem trage? Îşi reluă Maria 
raţionamentul. Atâta vreme cât directorul a rămas în 
muzeu, tanagralele, erau la locul lor. În cele cinci minute 
era imposibil să nu observe dispariţia lor, mai ales că a stat 
aproape tot timpul în aripa dreaptă. Deci tanagralele au 
dispărut după ce-a plecat directorul... Deci... 

— Tanagralele au fost furate! Conchise Ioana. 

Timp de o secundă, Tic se văzu în muzeu, în faţa vitrinei, 
strecurat în pielea unuia care ar vrea să fure statuetele: 

— Imposibil! Spuse el. Cum dracu' să le furi aşa, dintr-o 
dată, fără să te vadă nimeni? Cum să le scoţi din vitrină? Cu 
ce? De unde cheie? 

— Poate c-au spart sticla, se gândi Maria. 

— Ce sticlă? Geamurile erau de „sekurit”. Am văzut eu. 
Nici cu toporul nu le poţi sparge... 


— La asta nu ne-am gândit, se tângui Dan. Şi mi se pare 
întrebarea cea mai importantă. Cum s-au scos statuetele 
din vitrină? Eşti sigur că vitrina era încuiată, Ticuşorule? 

— Eşti sigur că mi-ai pus această întrebare?... Spuneţi şi 
voi! Oare cum s-au scos statuetele de acolo? 

— În trei minute... Adăugă Maria. Înseamnă că nu s-au 
putut scoate decât folosindu-se cheia vitrinei. Oare în trei 
minute, dacă ai cheia... 

— Ce trei minute! Ripostă Tic. Eu, dacă am cheia vitrinei, 
le scot în mai puţin de zece secunde... 

— Aşa cum ai deschis şi uşa cu borcane de dulceaţă la trei 
ani, se grăbi Dan să folosească minunatul prilej de 
înţepătură. 

— Aia era deschisă... 

— Şi dacă era deschisă şi uşa vitrinei? Întrebă Dan. 

— Imposibil! Se alarmă Tic. Şi totuşi... Dacă uşa vitrinei 
era descuiată? 

— Atunci pe ce cale mergem? Se îngrozi Maria. A fost un 
furt spontan sau premeditat? Şi-a fabricat cineva o cheie 
sau a găsit uşa vitrinei deschisă? Cum rezolvăm dilema 
asta? 

Căzură toţi pe gânduri. Întrebările nu se mai terminau. 
Apăreau mereu altele noi, parcă mai importante. Zeci şi 
zeci de întrebări. Era de neînchipuit că nu descopereau 
tocmai întrebarea hotărâtoare... Căutau răspunsuri. Parcă 
stăteau pe jeratic. Şi rămâneau încă pe jeratic. Uitau să 
sară din el. Nu toţi. Adică nu aproape toţi... În tăcerea 
aceea gravă se auzi deodată vocea lui Tic: 

— Trebuie să mă întorc în parc. Mai am puţină treabă... Şi 
o obligaţie de onoare... Mă aşteaptă cineva acolo şi e un 
personaj foarte important pentru situaţia în care ne aflăm... 

Nu atât din recunoştinţă, cât mai mult din simpatie, Tic se 
hotări să-i facă o surpriză prichindelului. Era convins că 
Tudorel îl aşteaptă pe bancă („Săracul! Gândi Tic. Ar putea 
să mă aştepte acolo până seara, până când i se întoarce 
mămica de pe teren”) şi voia să-l atace din nou pe 


neaşteptate, cu ajutorul lassoului. De aceea intră în parc pe 
altă poartă şi alese o altă alee care-l ducea exact în spatele 
băncii. Era acolo un arbore cu coroană bogată, în care se 
putea urca fără nici un efort. Un post ideal de atac prin 
surprindere. Acestea erau intenţiile cireşarului. Dar ele nu 
se realiză întocmai. Din simplul motiv că Tudorel nu era 
singur. Tic n-avu nevoie să se urce în copac pentru a face 
această constatare. Chiar din locul în care se oprise, sub 
arbore, Tic îl văzu pe Tudorel stând în echilibru pe speteaza 
băncii, în faţa privirilor înspăimântate ale unui copil cu vreo 
doi-trei ani mai mic decât dânsul. Şi cum cei doi păreau 
antrenați într-o convorbire misterioasă, ciufuliciul se gândi 
că nu i-ar strica să accepte, măcar pentru câteva clipe, rolul 
de martor nevăzut. În două secunde ajunse în spatele 
boschetului, fără să trosnească o creangă, fără să tremure o 
frunză, fără să se sperie o gânganie. 

— Bine! Se auzi vocea lui Tudorel. Şi ce-a mai spus tăticul 
după ce s-a sculat de la masă?... Să zicem... la ora nouă şi 
douăsprezece minute? 

Răspunse o voce cam miorlăită: 

— Tati... Adică tăticul a spus... A spus... Darnue 
adevărat!... A spus că sunt cel mai rău copil din oraş... 

— Nu tu trebuie să hotărăşti dacă e adevărat sau nu. Să- 
mi spui numai ce-a spus el. Înţelegi?... Bine! Mai departe... 
De câte ori a vorbit la telefon după ce-a sosit acasă? 

Puştiul răspunse înfricoşat: 

— N-avem telefon... 

— Bine... Adică nu e bine! Se răzgândi Tudorel. De ce n- 
aveţi telefon?... Aşa! lar acum vine sistemul Piroboridava. O 
să înţelegi mai târziu, peste câţiva ani, ce importanţă are 
această categorie... Nu trebuie să răspunzi decât prin da 
sau nu. Dacă răspunsul nu e clar, atunci ridici mâna dreaptă 
în sus. Bagă de seamă! Prin da sau nu! Începem! A mai 
venit cineva în vizită la voi? 

— Nu! 

— Scânceşti după ce iei bătaie acasă? 


— Îââî. Da. 

— Ai împlinit nouă ani? 

— Nu! 

— Ai trecut de opt ani? 

— Da. 

— Ai opt ani şi unsprezece luni? 

— Nu! 

— Aaaa! Îşi aminti Tudorel. Ai opt ani şi două luni? 

— Nu! Răspunse puştiul uimit. 

— Cum nu? 

— Am opt ani şi nouă luni... 

— Da... M-am grăbit, spuse Tudorel ca pentru sine. După 
unsprezece vine nouă... Nu-i nimic. Mai departe! Aţi plecat 
la gară cu auto? Stai! Aţi plecat la gară pe jos? 

— Când? Întrebă puştiul nedumerit. 

— Of... se înfurie Tudorel. De ce nu respecţi regulile? 
Trebuia să ridici mâna dreaptă! 

— Aha! Înţelese puştiul. Ai vrut să mă duci. 

Tic nu se mai putea stăpâni. Explodă într-un hohot de râs 
care alungă toate păsările din jur. După cele câteva clipe, 
necesare, de uimire, cireşarul îi făcu un paşaport fulger 
examinatului, cu viză specială de ieşire prin poarta 
parcului. Tudorel părea necâjit: 

— Dacă nu eraţi dumneavoastră... Obţinea minimum plus 
două puncte. L-aţi salvat de la dezastru! 

— Mult mai interesant este, îşi începu Tic acţiunea, când 
faci aceste exerciţii cu oameni mai în vârstă... cu părinţii, de 
pildă, sau cu oameni apropiaţi, care nu te iau în bătaie de 
joc... Ştii ce te sfătuiesc? Să încerci la prânz cu mămica sau 
cu tăticul. 

Mutra prichindelului se posomori din nou: 

— Mămica nu vine la prânz... În plină campanie, iar tăticul 
e plecat la Bucureşti. Aşa că trebuie să aştept până 
deseară. 

— Da... Da... se prefăcu cireşarul că-şi aminteşte. Păcat! 
Dac-ai cunoaşte pe cineva pe aici, prin apropiere... 


Tudorel sări în sus ca un arc: 

— Aici! Chiar aici! Vizavi! Moş Costache, paznicul 
muzeului! El mă cunoaşte... Spune că mă cunoaşte de când 
locuiam în oraş. Şi-i place să stea de vorbă cu mine. El mă 
provoacă, zice, ca să-i mai treacă timpul. Dar numai în 
vacanțe... 

— E o idee grozavă, îl încuraja Tic. Nu-ţi rămâne decât s-o 
pui în aplicare. Până mă întorc eu, cam peste două ore, ai 
tot timpul. Numai să nu uiţi sistemele. Să nu inversezi 
Bradafuribi cu Piroboridava şi să lansezi la momentul 
oportun premisele spontane. Altminteri, n-o să obţii cine 
ştie ce rezultate... 

Prichindelul o cam încurcase. Toată figura lui exprima o 
profundă şi arzătoare rugăminte: 

— Dacă m-aţi ajuta măcar un minut-două să repet, sau să 
pun la punct sistemele. Prima dată am fost prea emoţionat 
şi n-am memorat chiar totul. 

— Hm... Cumpăni Tic. Trebuia să termin nişte schiţe... 
Întotdeauna când vin într-un oraş pe care nu-l cunosc, am 
obiceiul să schiţez pe nişte foi de bloc clădirile mai 
interesante. Aici... M-am oprit la o vilă din partea de sud a 
oraşului: Primăria, o vilă spre răsărit, un pod peste 
Căprioara, muzeul... 

— Muzeul? Se înveseli prichindelul. Nu puteţi să faceţi 
acum muzeul şi după-masă teatrul? 

— Da, spuse Tic cu indiferenţă în voce. E o idee. N-o să mă 
încurce prea tare... Dar n-am blocul la mine... Oare o fi 
deschis la librărie? 

Tudorel o luă la goană, fără să-l mai întrebe pe Tic. După 
două minute era înapoi cu un caiet de desen în mână. 

— Aoleu! Se sperie. Am uitat să iau creion... 

Cireşarul îl linişti repede... 

— De creion nu mă despart niciodată... Da... Cât ai fost 
plecat, m-am gândit la un exerciţiu. Eu cred c-ar fi bine să-l 
întrebi pe moş Costache... 


Şi începu să-şi dăscălească elevul, dându-i cele mai precise 
indicaţii cu privire la metodele pe care trebuie să le aplice 
în timpul exerciţiului şi alcătuindu-i un chestionar de bază. 
Toate întrebările se refereau la o durată de timp foarte 
scurtă: nouă fără un sfert şi nouă fix şi ele urmăreau să 
controleze dacă moş Costache are spirit de observaţie: 
dacă-şi aminteşte, de pildă, cine era în muzeu la ora aceea, 
cum era îmbrăcată fiecare persoană, cine cu cine a vorbit, 
cu cine s-a întreţinut directorul muzeului, ce anume obiecte 
s-au bucurat de atenţia vizitatorilor etc. 

— Şi ca să fie mai amuzant jocul, îi făcu Tic cu ochiul 
prichindelului, la unele răspunsuri vom scorni alte 
întrebări, mai încuietoare. Eu voi schiţa în apropierea 
voastră şi dacă mă vei auzi tuşind, să ştii că e un semnal. 
Dacă dau din cap a negaţie, pui întrebarea „când?”, dacă 
aprob, pui întrebarea „cum?”, dacă stau nemişcat, pui 
întrebarea „unde?”, dacă îmi plec capul în partea dreaptă, 
pui întrebarea „ce fel?”, dacă îmi plec capul în partea 
stângă, pui întrebarea „cât?”. Nu-i aşa că am stabilit un cod 
grozav? 

Tudorel era în culmea bucuriei. Niciodată nu participase la 
un joc atât de ciudat, atât de complicat, atât de interesant. 
Repeta în gând semnalele codului. 

— la să facem un control! Propuse Tic. Uită-te la mine! Să 
zicem că moş Costache ţi-a răspuns cam aşa! „După aceea a 
venit şi Ilie, am stat puţintel de vorbă, de... ca oamenii, 
după ce şi-au terminat lucrul...” Uită-te la mine! Ce-l 
întrebi? 

Tudorel îl văzu pe Tic negând cu capul şi imediat dădu 
răspunsul: 

— Îl întreb: când a venit nenea Ilie, moş Costache? 

— Excelent!... Şi dacă îmi plec capul în partea stângă? 

— În partea stângă? Repeta Tudorel. Atunci... Atunci îl 
întreb: Bine... Ei, dar poţi să-mi spui acum, precis, câte 
minute ai stat de vorbă cu el? 


— Şi mai excelent! Bravo!... Numai să ştii cum să-l iei, ca 
să nu refuze jocul. 

— Nu v-am spus că-i place să mă iscodească? Ha-ha! Mi-a 
venit şi mie rândul! Mă duc! 

— Stai! Îl opri Tic. Întâi mă duc eu. Şi după două minute 
şi... Douăzeci de secunde, vii şi tu. În nici un caz nu trebuie 
să observe că suntem în combinaţie. Piere tot farmecul 
jocului... 

Cu blocul de desen deschis şi fluturându-l ca pe-o 
legitimaţie, Tic trecu de două ori prin faţa paznicului, apoi 
se duse glonţ la el: 

— Bună ziua! Nu vă supăraţi că vă deranjez! Ceilalţi au 
venit? Sau poate că am greşit eu ora? 

— Care ceilalţi? Întrebă moş Costache. Pentru ce să vină? 

Tic se prefăcu nedumerit: 

— Grupa a patra... Ni s-a cerut să facem schiţa muzeului... 

— Ahaaa... A mai fost şi un student, acu' două săptămâni, 
tot ca să facă un desen... D-apăi n-a venit nimeni până la 
dumneata... S-or fi dus la scăldat... De... Vreme frumoasă... 
Nu-s chiar toţi aşa de silitori... Da' dumneata... 

Moşul nu-şi mai termină întrebarea. Apăruse prichindelul 
şi dintr-o dată centrul său de interes se schimbă: 

— la vin' la moşu', ca să ne mai treacă olecuţă timpul... Ori 
ai venit şi mătăluţă tot pentru desene? 

Prima parte a conversaţiei nu-l interesa pe cireşar. Mai 
mult, prefăcându-se discret se îndepărtă de paznic, atras de 
un ornament de la capătul scărilor. Luă o poziţie, o 
atitudine pe care ar fi invidiat-o orice pictor abstracţionist şi 
începu să mâăzgălească foile de hârtie. Când îi termină 
prima schiţă şi se mută la celălalt capăt al scărilor, pentru a 
copia din alt unghi acelaşi ornament - adică se apropie la 
câţiva paşi de banca pe care stăteau moş Costache şi 
Tudorel - îl auzi pe acesta din urmă rostind cu voce foarte 
veselă: 

— Bine! Atunci începem... Dar te rog, moş Costache, să nu 
cumva să depăşeşti ora... Şi să fii sincer, că altfel jocul nu 


are nici un farmec... Aşa! Începem! 

Tic nu mai arunca la întâmplare linii sau bucle pe foaia de 
bloc. Îşi nota cu repeziciune răspunsurile care i se păreau 
utile şi importante. Tuşi de câteva ori şi de fiecare dată, 
înțelegând semnalul, prichindelul punea exact întrebarea 
care-l preocupa. O singură dată, spre sfârşitul 
chestionarului, Tudorel se cam fâstâci. Cireşarul tuşise şi-şi 
plecase capul în partea stângă. Moş Costache răspunsese 
cam aşa: „Şi dumneaei (era vorba de cucoana cu joben) şi 
duduita şi mai cu seamă flăcăul acela subţire au mai fost pe 
la muzeu.” 

— Câţi? Întrebase foarte prompt Tudorel. 

Tic continua să tuşească aplecându-şi mai tare capul spre 
stânga. Tudorel tot nu înţelese: 

— Câte? Cât? Încerca el cu voce tare interpretarea 
semnalului. 

Moş Costache se scărpina în cap şi era mai zăpăcit decât 
examinatorul lui. Tic interveni la ţanc, pentru a-i scoate din 
încurcătură: 

— Nu ştiţi de câte ori s-a reparat muzeul până acum? 

Moşul căută prin amintiri: 

— Tare îmi vine a crede că asta e cea de-a doua reparaţie. 
— Vă mulţumesc foarte mult, spuse cireşarul. Dacă n-au 
venit până acum... O să mă duc şi eu la scăldat. Bună ziua! 

Prichindelul era în derută. Oare idolul lui se va duce la 
scăldat? De aceea se grăbi cu întrebările. Dădu peste cap 
sistemul Bradafuribi, iar ritualul final îl transformă în 
simulacru: 

— Ergo, moş Costache: ai obţinut maximum minus trei 
puncte. Cu un punct mai puţin decât mine. 

— Ehei! Se bucură bătrânul. Atunci matale meriţi un ergo 
şi mai mare! 

Tudorel nu-l mai auzi. Uitase toate consemnele. Alerga de- 
i sfirâiau picioarele. Pătrunse în parc ca o vijelie. 

— Am crezut că vă duceţi la scăldat... se scuză el gâfiind. 


— Astăzi n-am timp de baie, răspunse 'Tic. Am câteva 
treburi foarte urgente. Ce notă i-ai dat? 

— Maximum... Minus trei puncte... 

— Nu cumva te-ai grăbit? E o notă foarte mare... [i-a 
răspuns şi la ultima întrebare? Ţi-a răspuns în amănunt? 

Tudorel încercă să imite vocea moşneagului: 

— Pe dumneaei am mai văzut-o de trei-patru ori. Pe 
domnul cu barbă a doua oară... Cel mai des vine flăcăul. 
Săptămâna asta cred c-a fost în fiecare zi... Duduiţa?... A 
fost şi ea de vreo trei ori... Adicătelea... Şi ieri şi alaltăieri... 
ba şi răsalaltăieri a fost... Mai înainte nu ştiu s-o fi văzut.” 

Tic se sculă de pe bancă şi-i întinse solemn mâna 
prichindelului: 

— Foarte bine! Ai reuşit excelent şi ca examinator. 

— Cu ajutorul dumneavoastră, spuse Tudorel roşu până la 
urechi. Şi să vă spun drept, la sfârşit am cam... Am cam 
rasolit-o, cum se spune. Îmi era teamă că plecaţi... 

— Nu puteam să plec fără să-ţi comunic rezultatul. Dacă 
rămâi în partea asta, poate te mai întâlnesc... 

Era convins că prichindelul nu se va dezlipi de bancă. Îi 
părea rău. Dar îşi aminti că şi el - ehei, de câte ori! 

— Aşteptase nu ore, ci zile întregi (exagera!) sosirea 
vreunei veşti sau a vreunui prieten. 

Tic îşi găsi prietenii la cealaltă extremă a parcului, într-un 
rondou înconjurat de arbuşti şi sălcii, pe care-l stabiliseră în 
comun drept loc de întâlnire. Îl aşteptau toţi cu sufletul la 
gură. Cât îi chinuise nerăbdarea! Nici nu mai avuseseră 
curajul să emită supoziţii. Simţeau nevoia unor clarificări, 
pentru a da un dram de utilitate şi siguranţă 
raţionamentelor lor. 

— Eu am descoperit hoţul! Îl întâmpină Dan. L-am 
descoperit de vreo cinci ori până acum. Numai că de fiecare 
dată era altul. Pentru variaţie m-am hotărât să mă amestec 
printre suspecți... Şi las toate porţile deschise... Per me se 
va nella cittă dolente... (4 1). Brrr! Vorba ta! Ne plângem de 


lâncezeală şi iată cât de repede am ajuns la infern... Ştiţi 
doar că în infern cam toţi sunt puşi la cazne inutile... 

— Lasă-mă dracului în pace! Se enervă Tic. 

— Până acum ţi-am făcut preambulul. Aşa că... 

— Aşa că... Îl întrerupse Tic. Ascultaţi-mi mai bine 
raportul. Nici nu ştiu cum să încep. 

Ciufuliciul n-avea nevoie să mai parcurgă o dată notele. 
Recapitulase în gând totul, tot ceea ce îi dezvăluise 
exerciţiul de memorie suportat de moş Costache şi 
selecţionase cu grijă ceea ce i se părea lui mai important. 

— Mai întăi, începu el, au fost cinci persoane înăuntru. 

— Extraordinar! Aplaudă Dan. Dac-am fi ştiut asta de la 
început... 

— Ordinar! Ripostă Tic. Şi ştiam asta de la început... Şi vă 
rog să nu mă mai întrerupeţi. Va să zică au fost cinci 
persoane... Cucoana cu joben, aşa cum zicea... Îâî (Tic încă 
nu ştia cum să-i spună Ioanei când era de faţă cu ea). Într- 
adevăr, e profesoară de pian... Ai avut dreptate! 

— În sfârşit! Reluă Maria. Primul punct câştigat! 

Ioana ridică din umeri, dând a înţelege că n-are nici un 
merit în identificarea cucoanei cu joben, deşi obrajii i se 
coloraseră. O încolţeau pesemne prea multe priviri. 

— Aşa... Continuă Tic. Scheletul e un fost colonel sau 
maior, probabil maior, pentru că (Tic imită vocea 
moşneagului) „Ehei! De când a ieşit din armată! De vreo 
douăzeci de ani”. Acum, adică de douăzeci de ani, are altă 
ocupaţie: e beţiv. Toată ziua stă prin cârciumi. Rar, foarte 
rar, o dată, de două ori pe an e treaz, „ş-apoi ş-atunci, când 
vede halul în care a ajuns, s-apucă iar să bea, ca să uite. Aşa 
o ţine...” 

— Hopa! Sări Dan cu gura. Ăsta merită locul întâi pe lista 
suspecţilor. Adică locul unu-doi. Dar eu tot nu renunţ la 
omul în gri şi nici la cucoana cu joben, oricât ar cânta ea la 
pian. Ce ziceţi? Merge ca să aspire tustrei la locul întâi? 

— Taci odată! Îl înghionti Maria. Avem destul timp să 
discutăm mai târziu. Spune, Ticuşor! 


— Familiarism... Murmură Dan. 

Tic îşi ascultă sora... 

— Duduiţa... Aşa o numeşte moş Costache, paznicul... 
Duduiţa cu mănuşi albastre e artistă... Nu ştiu la ce teatru, 
dar în mod sigur în Bucureşti. Marieta... 

— Marieta Nicolau! Ţipă loana. O cunosc, cum să n-o 
cunosc! A venit şi aici în turneu. Juca un rol... Pssst! 
Extraordinar! Juca rolul unei hoaţe... 

— Hopa! Interveni iarăşi Dan. Un adevărat asalt pentru 
locul întâi! Continuă, Ticuleţule! Devine din ce în ce mai 
palpitant. Dacă omul în gri a fost scamator, iar ăla cu 
cicatrice brazilian... 

Momentul de veselie nu dură prea mult. Ciufuliciul îşi 
continuă raportul: 

— S-ar putea ca Dan să aibă dreptate. Despre omul în gri 
şi despre cel cu cicatrice n-am putut să aflăm nimic. Adică... 
Adică nu ştim cine sunt... Omul în gri a mai fost o dată la 
muzeu. Cel cu cicatrice a fost, în ultima săptămână, 
aproape în fiecare zi... Artista a fost şi ieri şi alaltăieri şi 
răsalaltăieri... Cucona cu joben a fost de vreo trei-patru ori 
în ultimul timp... 

— Ce trebuie să înţelegem prin ultimul timp, Ticuşorule? 

— Nu ştiu nici eu, Maria. Ultimul timp... Eu am adăugat 
ultimul timp. Poate să însemne şi un an şi cinci... Nu ştiu... 

— Şi scheletul, maiorul? Întrebă Ioana. 

Tic încercă să-şi amintească. Paznicul nu vorbise despre 
schelet. Tudorel întrebase precis de câte ori i-a văzut pe cei 
cinci la muzeu. Întrucât paznicul nu-l amintise, probabil că-l 
văzuse pentru prima dată. Le relată şi celorlalţi 
presupunerea sa şi toţi îi dădură dreptate. 

— Foarte suspect! Medita Dan cu voce tare. Ce-a căutat 
beţivul la muzeu? Aşa, nitam-nisam! Aici e cheia misterului! 
O să vedeţi! El e făptaşul! Sigur! 

— Cum să n-ai dreptate? Îi răspunse ironic Maria. Nu ţi-a 
scăpat niciunul: pe fiecare l-ai făcut hoţ. Până la urmă, unul 
din ei va fi dovedit şi tu te vei mândri cu nemaipomenita ta 


perspicacitate. Mai adineauri ai declanşat un atac împotriva 
cititorilor care bănuind la rând toate personajele cărţii... 

— Ei şi! Eu nu-s un cititor? Şi nu simţiţi că mi-am asumat 
un anumit rol? Eu trebuie să fiu omul simplu pe care îl 
impresionează fiecare fapt în parte, omul de bunăcredinţă 
cu resurse de gândire limitate, care spune ce-i trece prin 
cap, poate eu o fac mai hazliu, pentru a nu lăsa nici o 
întrebare, nici o posibilitate, nici o enigmă necercetate... 
Ştii tu doar! Spiritele fine, ca tine sau ca alţii, pot să 
ignoreze, din dispreţ, ca neinteresante, ca prea banale, 
unele căi, unele întrebări şi poate tocmai pe acolo sau poate 
de acolo se strecoară adevărul. De aceea mă bag mereu. Ca 
să ascultați opiniile mediocre ale omului simplu... Acordaţi- 
mi rolul acesta... Dacă nu, mi-l iau singur... Sau mi-l 
menţin... 

— Ce teorii faci tu acolo? Îl ridiculiză Tic. Nici măcar n-am 
terminat... Deşi nu mai am mult. Asta e tot ce am putut să 
aflu despre persoanele care au fost aseară în muzeu... 
Acum despre tăti... Despre director... Chestia cu telefoanele 
e adevărată, între cele două telefoane a intrat în muzeu. 
Cam cinci minute, cam atâta a stat. Din păcate, paznicul nu 
l-a urmărit tot timpul. L-a văzut salutând-o pe cucoana cu 
joben, apoi l-a văzut ducându-se spre omul în gri. Ăsta nu 
era împreună cu ceilalţi vizitatori. Stătea singur în preajma 
vitrinei. 

— Eşti sigur că s-a dus spre omul în gri? Întrebă Ioana. 

— Asta n-o mai ştiu. Aşa i s-a părut paznicului. Poate că s-a 
dus spre centrul potcoavei, să vadă dacă mai e cineva 
înăuntru. 

— Prin urmare, nu ştim ce-a făcut directorul înăuntru... 
Zise Dan. Păcat!... Şi n-ai aflat nimic despre vreo 
ascunzătoare? 

— Nu! Răspunse Tic. Am strecurat însă o întrebare în 
chestionar: ce se întâmplă cu obiectele când muzeul e 
închis? „Ce să se întâmple? A răspuns paznicul râzând. Stau 


toate la locul lor, aşa cum stau noaptea şi joia”... Ştiţi? Joia, 
muzeul e de obicei închis. 

— Atunci e limpede! Triumfă loana. Nu se află nici o 
ascunzătoare în muzeu. V-am spus! 

— Nu te grăbi! O temperă Dan. Nu uita că atunci când a 
răspuns, paznicul râdea... Râsul ăsta e enigmatic... 

Remarca lui stârni - şi asta era destinaţia ei - râsete. 

— Mi se pare că ţi-ai luat rolul de bufon, îi declară Maria, 
singura care nu participase la hazul celorlalţi. Mie mi se 
pare foarte gravă situaţia, tocmai pentru că se limpezeşte. 
Toate încercările noastre de a ne opune ideii furtului şi de a 
o transforma într-o dispariţie enigmatică se dovedesc cam 
inutile. Voi mai aveţi vreun dubiu? 

Dan răspunse zgomotos. Ceilalţi, Ioana şi Tic, îşi plecară 
capul. Erau impresionați de felul cum vorbise Maria şi de 
subînţelesul vorbelor ei. Ceea ce li se păruse până atunci o 
combinaţie de joacă şi de adevăr, balansându-se când într-o 
parte, când în alta, devenea o realitate crudă. 


— Statuetele n-au fost depozitate într-o ascunzătoare 
secretă, recapitula Maria. Directorul nu le-a luat cu el. La 
ora nouă fără un sfert le-a văzut Tic; la ora nouă fără şapte 
minute, sau la ora nouă fără opt minute le-ă văzut 
directorul, altminteri ar fi dat alarma... lar la ora nouă fără 
trei minute nu mai erau în vitrină! Ultimul om care le-a 
văzut a fost de bună seamă directorul... Ei bine... 

— Asta nu putem şti! Îi întrerupse Ioana pledoaria. Poate 
că le-a mai văzut, după director, altcineva... 

Dan parcă o pândea. Imediat se repezi asupra ei: 

— Formidabil! Ăsta model de logică! Tu ce crezi? Ăla care 
le-a furat a lucrat cu ochii închişi? 

Ioana se fâstâci. Ştia că voise să spună altceva, altă idee o 
îmbiase, dar intervenţia ironică a lui Dan şi zâmbetele 
furişe ale celorlalţi - mai ales acestea - îi încâlciră 
gândurile. Îşi muşcă buzele de ciudă. Oare ce voise să 
spună? Ceva ca un fulger îi luminase capul pentru o clipă. 
Şi totuşi, Dan era principalul vinovat. 

— Mai bine ţi-ai ţine tu gura închisă, se răzbună ea într-un 
mod lamentabil. 

Maria făcu din nou pace: 

— Ei bine! Continuă ea. Ce s-a întâmplat în muzeu între 
ora nouă fără şapte minute şi ora nouă fără trei minute? 
Care persoană anume, din cele cinci, a furat tanagralele? 

— Şi când te gândeşti, adăugă Dan cu tonul său 
semiironic, că nu mai putem folosi metoda eliminării. Nici 
măcar nu-i mai putem grada pe suspecți... cu excepţia 
scheletului. El are gradul de maior sau de colonel. 

— Poate că ar fi bine să ne gândim la felul cum stăteau în 
sală, când i-a văzut paznicul ultima dată... Spuse Ioana, 
îndreptându-şi privirile spre Tic. După ce-a ieşit 
directorul... 

Ciufuliciul avea răspunsul pregătit: 

— Paznicul s-a uitat în sală, dar pesemne că din locul unde 
se afla el nu se vedea toată sala. Pe omul în gri nu l-a zărit. 


Nici pe artistă. Ceilalţi priveau nişte tablouri pe peretele 
din stânga. 

— De unde se poate deduce că omul în gri şi artista, spuse 
Maria, priveau ceva pe peretele din dreapta. 

— Nu ştii, Ticuşor, întebă Dan, de astă dată serios, cam la 
ce distanţă erau unii de alţii? 

— N-am putut să aflu. Dar nu erau în grup. Nu priveau toţi 
acelaşi tablou. Aoleu! Am uitat să vă spun... În partea 
dinspre ieşire şi pe un perete şi pe altul, s-au agăţat nişte 
tablouri noi. Paznicul se lăuda că sunt foarte preţioase. 
Nişte donaţii. Nu ştiu de la cine... 

— lată un amănunt important! Reflectă Maria. 

— De ce? Întrebă Dan. De ce? Pentru că vrei tu? 

— Nu, Dan! Pentru cei care vizitează mai des un muzeu, 
cred că lucrurile noi prezintă o atracţie deosebită. În orice 
caz, îi atrag mai mult decât cele cunoscute. 

— Doamne, ce aforism! Se încăpăţână Dan. Manualele de 
fizică folosesc la însuşirea fizicii. Cam aşa ar veni... Sau... O 
casă nouă nu e veche; veniţi s-o vedeţi! 

— Exact! Spuse Ioana, dar fără să-i ia apărarea. Veniţi să 
le vedeţi! Eu înţeleg ce vrea să spună Maria şi-i dau 
dreptate. Vizitatorii se uită mai pe îndetele la obiectele 
n0i... Şi nu uita, scumpul meu văr, că ele sunt agăţate lângă 
uşă... 

— Eu ţi-am spus că joc rolul omului simplu, scumpa mea 
verişoară. Şi dacă ar fi agăţate în centru? 

— Foarte simplu! Răspunse Maria. Vizitatorii, uitându-se la 
ele, aveau şi vitrina în raza vederii. Fără voia lor. Pe când 
aşa... Cred că acum înţelegi. 

— Înţeleg, recunoscu Dan cu toată sinceritatea. Preocupaţi 
să se uite la tablouri, nu mai aveau posibilitatea să vadă ce 
se petrece în spatele lor, adică la vitrină... Prin urmare... 

— Prin urmare, sublinie Maria, absolut toţi sunt suspecți. 
Oricare din ei putea să profite de atenţia celorlalţi, adică de 
neatenţia lor. E acelaşi lucru. Şi dacă, aşa cum spunea Tic, 


în zece secunde tanagralele puteau fi luate din vitrină, 
atunci... Atunci, cu sau fără complici, furtul s-a comis. 

— Fiuuuu! Fluieră Tic. Dar cum dracu' s-au putut scoate 
din vitrină? Şi-a făcut cineva cheie, sau a găsit vitrina 
descuiată? Am ajuns iarăşi la întrebarea asta... 

— Cu alte cuvinte, vrei să întrebi dacă furtul a fost spontan 
sau premeditat? Insinua Maria. 

Ciufuliciul nu se gândise la aceasta. Reflecţia lui punea 
însă în discuţie una din problemele capitale ale enigmei. 

— Spontan sau premeditat? Repetă Ioana cu emoție 
neprefăcută în voce. Dacă vitrina era descuiată, oricare din 
cei cinci putea să ia tanagralele... Dacă-i considerăm pe toţi 
cinci suspecți. 

— Iar dacă furtul a fost premeditat, unul singur este în 
afara cauzei, sugeră Maria. 

— Cine? Se interesă Dan imediat. 

— Scheletul! Maiorul! Răspunse Ioana în locul Mariei. 
Numai el n-a mai vizitat muzeul. Numai el nu putea să ia 
tiparul cheii. "Toţi ceilalţi aveau această posibilitate. 

— Mai ales artista, mai ales tânărul cu cicatrice, spuse 
Maria, care au venit câteva zile la rând în muzeu... la să ne 
gândim puţin! Oare putea să rămână vitrina descuiată? 
Înainte de reparaţii? Înainte să plece directorul la 
Bucureşti? Mie mi se pare imposibil! Poate că directorul a 
venit special ca să vadă, înainte de plecare, dacă obiectele 
sunt în siguranţă. Şi n-ar fi uitat el să controleze tocmai 
vitrina. Şi chiar dacă n-a intrat special pentru asta în 
muzeu, eu nu cred că nu s-ar fi uitat, măcar pentru o clipă, 
la vitrină... Eu sunt aproape sigură că fapta a fost 
premeditată. Sare în ochi. 

— În cazul acesta, se tângui Dan, îmi ştergi un suspect de 
pe listă. Tocmai când voiam să-l înalţ în grad! L-aş fi făcut 
general... Suspect. 

— Logic, cam aşa stau lucrurile, îi dădu Maria dreptate. 
Dacă nu-l ştergem de pe listă, cel puţin îl lăsăm la coadă... 

— Cumplită degradare... 


— Eu sunt de acord cu tine, Maria, spuse Ioana. Faptele şi 
logica îl arată cel mai puţin suspect. Dar mai e ceva. Dacă s- 
a lucrat în complicitate? În cazul acesta ce facem? Nu apare 
cu atât mai ciudată prezenţa lui la muzeu? Am auzit şi eu de 
el. Tot oraşul îl cunoaşte. La şcoală sau în familii, când se 
ceartă un copil, zău că se spune aşa: „Vrei să ajungi ca 
Scarlat?” Ce căuta el în muzeu? Aşa, ca să vadă tablourile? 

— Poate că era treaz... Sugeră Dan. lu parcă l-ai văzut, 
Ticuşorule. Cum ţi se părea? 

— Acum îmi închipui că era beat. Atunci m-a înspăimântat 
pentru că arăta ca un schelet şi era galben de parcă îl dez- 
gropaseră din mormânt. Îmi amintesc însă că se clătina... 

— Dacă s-o fi obişnuit aşa, spuse Dan. Eu cred c-o să se 
clatine şi în mormânt... Şi s-ar putea să ajungem şi noi 
acolo... 

— Nu eşti chiar aşa de departe... 

— Dacă mă condamnaţi la moarte prin inaniţie... Ştiţi voi 
cât e ceasul? Şi s-ar putea să mai murim şi de altceva. De 
ruşine. 

Trecuse ora prânzului. Aproape că o luară la goană. Nu de 
foame le era lor. Lia altceva se gândeau. Adică la altcineva. 
Niciunul nu se grăbi să intre pe poartă. Bunica însă îi zări şi 
culmea! Le făcu semn cu mâna să vină mai repede. 

— S-a întâmplat o minune... Şopti Ioana. 

Când se apropiară de ea, o văzură veselă. Încruntătura ei 
era prefăcută. Zâmbetul abia şi-l ascundea. 

„Tortura prin speranţă”, şopti Dan în sinea lui. 

— Spălaţi-vă pe mâini şi duceţi-vă mai repede în chioșc, îi 
îmboldi ea. Astăzi luăm prânzul acolo. 

— Zău că s-a întâmplat o minune! Repetă Ioana. 

Chioşcul nu era gol. Înăuntru îi aşteptau, veseli ca nişte 
clovni, Lucia şi Ionel... 

— Dar aşezaţi-vă odată! Se încruntă bunica. Se răceşte 
supa. Şi nu vă mai uitaţi aşa! 

Bunica se uita însă cu cea mai duioasă privire din lume 
spre o anumită fiinţă. Acolo era minunea. Lucia o cucerise. 


CAPITOLUL V. 

Bunica nu scăpă prilejul să strecoare, în timpul mesei, 
câteva complimente Luciei. Mai ales că toţi ceilalţi, inclusiv 
Ionel, dădeau semne de nerăbdare: se grăbeau să-şi 
termine porţiile, loveau tacâmurile, vărsau din când în când 
câte un strop de supă sau de sos pe faţa de masă albă ca 
laptele, se foiau de parcă fiecare se aşezase pe un loc 
străin. Numai Lucia, calmă şi meticuloasă ca întotdeauna, 
demonstra un rafinament şi o politeţe care umezeau ochii 
bunicii, atât de iscoditori şi de încruntaţi de obicei. 

Masa se termină cu un compot făcut din tot felul de poame 
cu o nemaipomenită artă culinară. Şi cum era şi ultimul fel 
şi cum nu mai era mult până la clipa când vor rămâne 
singuri, compotul avu un succes extraordinar. Uriaşa cratiţă 
se goli atât de repede, de parcă n-ar fi fost niciodată plină. 

În sfârşit, tinerii rămaseră singuri. Întrebările dintr-o 
tabără şi din alta curgeau şiroaie. Până ce Lucia îşi duse 
mâinile la urechi şi începu să ţipe: 

— Nu mai înţeleg nimic! Mă ucideţi! Pentru Dumnezeu, hai 
să procedăm metodic! Poftim! Întrebaţi-ne! În două minute 
terminaţi cu noi... 

— Ceilalţi de ce n-au venit? Se repezi Tic cu prima 
întrebare. 

— Stai, Ticuşor, încercă Dan s-o imite pe Lucia. Să 
procedăm metodic. De unde aţi ştiut că avem nevoie de 
ajutorul vostru? 

— De la voi, răspunse Ionel. Voi ne-aţi chemat... 

Ioana, Tic, Maria, Dan se uitau unii la alţii ca la nişte 
suspecți. Cine luase iniţiativa? 

— Prin telepatie? Întrebă Dan. 

— Nu cred, zâmbi Lucia. Pentru că nu v-aţi gândit la noi. 

— Dac-ai şti de câte ori m-am gândit... 

— Lasă, Dan. Nu te mai scuza. De aceea am venit. Pentru 
că nu v-aţi gândit la noi. Şi atunci (Lucia îşi schimbă tonul) 
ne-am gândit noi la voi. Şi ne-am zis: dacă v-aţi fi plictisit, v- 
aţi fi întors acasă. Nu sunteţi voi oamenii care să accepte 


plictiseala. Dar nici nu ne-aţi scris, nici nu ne-aţi chemat 
telefonic sau telegrafic şi atunci iar ne-am zis: ceva, ceva s-a 
întâmplat acolo, dacă nici nu vin, nici nu ne cheamă. Au 
dibuit ceva, sunt abia la început, dar sunt atât de 
preocupaţi, încât au uitat să ne cheme. Până se trezesc ei, 
hai să le facem o vizită. 

— Dar Victor şi Ursu? Întrebă Tic. 

— Victor şi Ursu sunt prinşi până peste cap în nişte 
treburi, spuse Ionel. Nu zic că n-ar fi venit şi ei încoace, 
dac-ar fi fost ceva foarte grav. Dar, precum ştiţi, lucrurile 
grave se anunţă prin telegrame... Aşa că am hotărât, de 
comun acord, să venim deocamdată numai noi... Dacă ne 
acceptaţi, bineînţeles. 

— Vai de mine! Se îmbujoră Ioana. Avem spaţiu berechet... 
Şi n-am văzut-o pe bunica atât de veselă de nu ştiu când... 

— Mare noroc să ai o asemenea bunică! O gratula la 
rândul ei Lucia. Eu, din păcate, n-am. 

— Mare noroc să ai şi o asemenea Lucie, mormăi Dan cu 
voce destul de înceată, ca să fie auzit numai de Tic. 

Ciufuliciul lansă, fără să-şi dea seama o insultă generală... 

— Ce noroc ar fi să avem un Victor! Of! 

— E chiar atât de grav? Întrebă Ionel. Atunci de ce ne 
ţineţi pe jeratic? Noi... În plus nu mai avem nimic... 
Banalităţi. 

— E grav! Se declanşă Maria. Nu mai pot suporta! Până 
acum m-am ţinut tare... lare, e un fel de-a vorbi. Am jucat 
un rol care nu era al meu... Şi Dan pretinde că ar juca un 
rol... Eu însă l-am jucat cu adevărat. Am vrut să fiu alta 
decât ceea ce sunt... Adică n-am vrut... M-am gândit că sunt 
nevoită... Poate că mă şi alint acum în faţa voastră... De ce 
să nu recunosc că mi-a plăcut şi că de multe ori nici nu 
simţeam că sunt în pielea altcuiva... 

— Brrrr! O întrerupse Dan. Eu am impresia că acum 
încerci tu să joci nişte roluri... 

— Taci! Se răsti Maria. Deşi... Poate că ai dreptate. Îmi 
plesneşte capul, Lucia. M-au ucis atâtea întrebări şi atâta 


necesitate de logică. 

— Află că pe noi nu ne-au ucis, o anunţă Tic. Şi ne-au 
chinuit poate mai mult decât pe tine. Adică tu crezi că noi 
suntem nişte cifre şi tu eşti creierul electronic care trebuie 
să manevreze cifrele. Tot ziceai tu ceva despre rol... 

— Nesuferitule! Se înfurie Maria. Tocmai când eram să 
spun că singurul care a făcut ceva... 

— De ce nu mi-ai spus înainte? Se înduioşa Tic. Sunt şi eu 
furios. Puteam să mă reped asupra altcuiva. 

Degetul lui Tic arăta spre Dan. Acesta însă era cu 
gândurile în altă parte. 

— N-are nici un rost să ne mai lamentăm. Aflaţi de la mine, 
se adresă el celor noi veniţi, că aţi căzut într-un moment... 
Nici nu ştiu cum să-l calific? Aţi picat la tanc! 

— Să ne fie de bine, îi mulţumi Ionel, dar eu tot nu înţeleg 
ce se întâmplă. Parc-aţi interpreta o farsă. Decât să vă 
pierdeţi bunătate de timp, spuneţi-ne de la început: 
idioţilor! Şi daţi-i drumul cu râsul! 

— Ei! Ne faceţi părtaşi la enigmele voastre? Îi îmboldi la 
rândul ei Lucia. 

Ce urmă după acest schimb de cuvinte, e greu de redat. 
Până ce Lucia a pus ordine în relatări a trecut multă vreme. 
Fiecare se repezea cu o întrebare sau cu un amănunt. Mai 
apoi rolurile se inversară. Rapoartele se dădeau foarte 
ordonat şi disciplinat, iar întrebările Luciei şi ale lui Ionel 
erau atât de dese şi de diverse, încât cu greu se putea 
răspunde. Şi mereu răsăreau fapte şi mereu se lansau 
supoziţii şi mereu apăreau întrebări. Până când, la un 
moment dat, unii îşi dădură seama că nu mai au ce să 
spună, iar alţii că nu mai au ce să întrebe. Cu alte cuvinte, 
ceea ce în limbajul cireşarilor se numea deocamdată 
„Enigma tanagralelor” devenise preocuparea tuturor celor 
şase tineri adunaţi în chioşc. Noii veniţi ştiau toate 
amănuntele, ştiau toate frământările prin care trecuseră 
ceilalţi. Ba ştiau şi rolul fiecăruia în încercarea disperată de 


a se clarifica misterul. Ceea ce, ca să fim sinceri, îi crease 
lui Tic nişte satisfacţii grozave, însă ascunse. 

Şi ca întotdeauna după o mare răbufnire, urma o perioadă 
lungă de linişte şi de meditaţie. Se însăilau gânduri, se 
năşteau idei îndrăzneţe, numeroasele firişoare subţiri 
începeau să se încolăcească pe o axă logică. 

Cireşarii erau din nou în miezul unei neaşteptate şi 
uimitoare aventuri. Aceasta era convingerea tuturor. 

— Toată speranţa noastră e în voi, rupse Dan tăcerea. 
Toată speranţa noastră... Şi liniştea mea. Am impresia că o 
parte din grijile mele vor trece asupra voastră. 

Tic se strâmbă la el: 

— Tu n-ai spus până acum decât neghiobii... Ce nevoie ai 
de linişte? 

— La urma urmei, se încăpăţână Dan, n-am făcut altceva 
decât să te salvez pe tine şi pe ceilalţi. Unul dintre noi tot ar 
fi fost obligat să vânture aiureli. 

Maria ignora disputa incipientă dintre cei doi cireşari. Ea 
se uita când la Lucia, când la Ionel şi privirile ei cereau un 
răspuns neîntârziat. Acelaşi lucru se petrecea şi cu Ioana. 
Lucia încremenise. Faţa ei era ca o mască. Nici o tresărire 
nu-i altera imobilitatea. Ionel, în schimb, tremura ca un 
vrăbioi iarna. Mereu era pe cale să deschidă gura, dar 
mereu se oprea în ultimul moment. Când se hotări, în 
sfârşit, vălmăşagul de gânduri care-i cutreierau capul se 
topi ca un nor. Câteva clipe rămase cu gura deschisă, fără 
să articuleze un cuvânt. 

— Da... Spuse el după un mare efort. Unul dintre cei cinci 
e autorul. Sau poate unul dintre cei patru... Dacă pornim de 
la premiza că furtul a fost premeditat. Nu ştiu de ce, eu am 
impresia că în afacerea asta e implicată o singură 
persoană... S-a lucrat repede, sigur, fără ezitări... Scheletul 
n-ar fi fost capabil, n-ar fi avut când să gândească un 
asemenea plan, o acţiune atât de temerară. Eu aş reduce 
grupul de suspecți la patru. 


— Eu... Spuse Lucia cu o voce care arăta că încă 
meditează, eu l-aş mări, mai degrabă, la şase... Dacă sunteţi 
de acord că directorul trebuie exclus din orice combinaţie. 

Auzindu-i primele vorbe, toţi îşi închipuiră că Lucia se 
gândeşte la director ca la un eventual suspect. Negarea 
acestei posibilităţi avu efectul unei lovituri de teatru. 

— Aha! Se învioră Dan. Te gândeşti la eroul lui Wells, sau 
la ăsta mai recent din „Vaillant”, la Jacques Flash. Poate că a 
ajuns şi pe-aici omul invizibil. 

— Nu! Îl reteză Lucia. Mă gândesc că nu avem voie să 
omitem nici o posibilitate. Fără să ajungem la absurd, 
bineînţeles, cum ar fi cazul cu directorul. 

— Stai puţin! O rugă Dan. Fac eu o socoteală în capul meu 
şi, ştiţi bine, obişnuiesc să gândesc în tăcere şi cu voce tare. 
Deci: personajul cel mai inocent e directorul. Spun asta, ca 
să nu-şi închipuie cineva că nu vrem să atragem atenţia şi 
asupra lui. Gata! Am terminat. Poţi să continui, Lucia. 

Cea vizată îşi continuă raţionamentul, fără să se tulbure 
câtuşi de puţin: 

— Numai dacă mărim la maximum cercul suspecţilor 
putem să eliminăm, să preîntâmpinăm orice eventuală 
surpriză. 

— În cazul acesta, spuse Tic, nemulţumit că nu dibuie 
gândul Luciei, cel mai bun lucru ar fi să suspectăm pe toţi 
oamenii din oraş, pe excursionişti (sunt o grămadă), pe 
saltimbanci, adică şi pe toţi cei de la bâlci. Unul dintre ei tot 
trebuie să fi dat lovitura. 

Diversiunea lui Tic nu avu nici un efect asupra Luciei. 
Rămânea în continuare impasibilă. 

— Mai este un posibil suspect, la care nu v-aţi gândit. În 
afară de voi, n-a mai pătruns nimeni în muzeu, între nouă 
fără şapte minute şi nouă fără trei minute? 

— Absolut nimeni! Răspunse Tic, culegând şi aprobarea 
celorlalţi. Nici o muscă. 

— Dar tocmai tu, Ticuşorule, ai dovedit contrariul în 
informaţiile pe care le-ai dat. Cel de-al şaselea suspect nu e 


o plăsmuire a imaginaţiei mele. Tu ni l-ai făcut cadou. N-ai 
spus tu că după ce directorul, la ora nouă fără patru 
minute, a vorbit cu paznicul (mi s-a părut că-l cheamă Ilie), 
acesta din urmă a intrat în muzeu, după ce mai întâi a 
descuiat uşa? 

— Aaaaa! Se auziră mai multe exclamaţii de surpriză. 
Imediat însă veni şi replica dată în numele tuturor de 
Maria: 

— Ştim că a intrat în muzeu, Lucia. Dar a intrat ca să ne 
dea pe noi afară... Probabil în urma indicaţiilor directorului. 
El nici n-a ajuns până la vitrină, acolo unde se aflau 
statuetele. 

— Asta-i problema! Apăsă Lucia cuvintele. A ajuns până la 
vitrină sau nu? 

— E absurd! Interveni brusc Ionel. Chiar dac-a ajuns până 
la vitrină, nu putea s-o vadă altfel decât goală. Aşa cum au 
văzut-o loana, Maria, bunica şi Dan. Mai mult, faptul că n-a 
dat alarma înseamnă că n-a ajuns până acolo. 

— Sigur că da! Întări Ioana. Noi am văzut vitrina goală. 
Dacă şi el o vedea la fel, în urma noastră, nu era obligat să 
dea alarma? 

— Da! Da! Se încăpăţână Lucia. Când a văzut vitrina? 
După ce-aţi trecut voi prin faţa ei, sau înainte de asta? Sau 
mai bine răspundeţi: cine dintre voi l-a văzut intrând pe uşa 
muzeului? Sau măcar amintiţi-vă de unde venea din ce 
direcţie, în momentul când v-a cerut să ieşiţi! 

Dan, loana şi Maria schimbară priviri interogative. 
Niciunul nu-şi amintea să-l fi văzut pe paznic în momentul 
când intra pe uşă, niciunul nu-şi amintea să-l fi văzut din ce 
direcţie venea în clipa când i-a acostat. Se pomeniseră cu 
el, în spate, pe neaşteptate. Parcă ieşise din pământ. 

— Dacă mai întâi a trecut pe lângă voi, continuă Lucia, a 
ajuns în aripa cealaltă, îndemnat de un motiv oarecare: să 
vadă dacă mai este lume, să inspecteze vitrina şi abia apoi 
s-a întors ca să vă anunţe că muzeul se închide? 


— Fac o obiecţie! Se repezi Ionel. După spusele lui Tic, de 
la intrarea paznicului în muzeu, adică după ce a descuiat 
uşa şi până la ieşirea voastră, s-au scurs în total două 
minute, să zicem două şi jumătate, sau chiar trei. Avea el 
răgazul să golească vitrina? Adică să treacă tiptil pe lângă 
voi, să sesizeze o situaţie favorabilă de acţiune, în aripa 
cealaltă, să scoată statuetele, să le ascundă, sau să le 
împacheteze şi apoi să se întoarcă la voi? 

— Când ai cheia la tine, oricare încuietoare e un fleac, zise 
Tic cam iritat. V-am mai spus doar. Şi ce vă uitaţi la mine? 
Duceţi-vă cu cheia în mână, să descuiaţi bufetul din hol şi să 
luaţi de acolo cinci pahare aranjate frumos, cu spaţii goale 
între ele. Nu ştiu de ce voi vă imaginaţi, gândindu-vă la 
vitrină, o casă de fier? Încercaţi să faceţi experienţa pe care 
v-am propus-o. Eu, dacă-mi daţi cheia, fac să dispară cele 
cinci pahare în cinci secunde. Asta, chestia asta cu timpul 
nu e o problemă. Totul e să ai cheia. 

— 'Te înţeleg, Tic, îi spuse Ionel. Dar, recunoaşte şi tu, 
trebuie să-l servească un concurs de împrejurări foarte 
favorabil. Să treacă pe lângă voi neobservat, să nu-l vadă 
nici ceilalţi din aripa dreaptă. Oricât ar fi premeditat el 
furtul, putea să se bizuie pe un asemenea concurs de 
împrejurări? 

Argumentele lui Ionel erau foarte convingătoare. Le 
acceptaseră toţi prin tăcere... Adică aproape toţi. Pentru că 
Lucia zâmbea atât de ironic! 

— Tu, Ionel, nu faci decât să întăreşti presupunerile mele, 
îi replică Lucia. Concursul de împrejurări pe care l-ai etalat 
tu îi era necesar pentru... Finalizare... Mai bine zis pentru 
confirmarea furtului, nu pentru comiterea lui. Pentru că, 
dragii mei, el era singurul om care nu risca nimic. Chiar 
dacă l-aţi fi văzut trecând pe lângă voi, chiar dacă l-ar fi 
văzut cineva umblând la vitrină, chiar dac-ar fi fost văzut 
când scotea şi ascundea statuetele! Cui i-ar fi trecut prin 
cap că în faţa lor se comite un furt? Ce-ar fi gândit oricine? 
Paznicul muzeului îşi îndeplineşte îndatoririle! Nevăzut însă 


de nimeni, nici trecând în aripa dreaptă, nici umblând la 
vitrină, nici revenind în aripa stângă, ceea ce putea fi 
considerat de oricine o îndatorire se transforma în cea mai 
abilă şi mai premeditată lovitură. Iar alibiul lui era 
inatacabil. Asta e situaţia! 

— Extraordinar! Se minună Ioana, exprimând cum nu se 
putea mai bine starea tuturor. 

— Iată, în sfârşit, suspectul numărul unu! Spuse Dan în 
rolul pe care îl cunoaştem atât de bine. Ăsta nu mai are 
nevoie să împartă cu nimeni locul întâi. 

— E o simplă presupunere, se retrase modestă Lucia. M- 
am gândit că n-ar fi bine să pierdem din vedere şi această 
posibilitate. Prin urmare, lista suspecţilor se măreşte... Sau, 
mai bine zis, mi se pare că se încheie. 

— Chiar paznicul muzeului? Se întrebă cu voce tare Maria. 
Numai la el nu m-aş fi gândit. Deşi el era cel mai în măsură 
să-şi procure cheia, să pândească momentul cel mai 
favorabil pentru punerea în aplicare a planului său, pentru 
a face să planeze bănuiala furtului nu asupra lui, pentru că 
alibiul lui e într-adevăr inatacabil, ci asupra altor cinci 
persoane. 

— Asupra altor nouă persoane, adăugă Ionel. Pentru că voi 
vă scoateţi din cauză. Alţii însă nu v-ar fi scos atât de lesne. 

— Staţi să ne mai gândim puţin asupra alibiului, spuse 
Dan, reluându-şi rolul său de om simplu. De ce să nu cadă 
vina pe el? Putea fi acuzat că a luat statuetele după 
închiderea muzeului! 

— Cum după închiderea muzeului? Sări Tic. Păi n-a dus 
imediat cheile la director? 

— Şi nu sunt doi oameni în permanenţă de pază acolo? 
Interveni şi loana. L-ar fi văzut moş Costache, dacă intra 
după închiderea muzeului. 

— Ne batem cu morile de vânt, spuse Lucia. La orice 
cercetări - şi el, închipuindu-ni-l făptaş, ştia lucrul acesta - 
se afla imediat că tanagralele au dispărut între ora nouă 
fără şapte minute şi ora nouă fără trei minute. Pentru că la 


ora nouă fără opt minute directorul le-a văzut, iar la ora 
nouă fără trei minute, voi nu le-aţi mai văzut. El, cu alibiul 
lui, era imediat scos din cauză. Voi... Tu, Maria şi tu, loana 
şi bunica îi baraţi drumul spre lista suspecţilor. 

— Este! Acceptă Dan. Ai păşit cu dreptul Lucia. Într-un 
timp foarte scurt... 

— Nu te grăbi, Dan! Eu n-am făcut altceva decât să închei 
lista suspecţilor, v-am mai spus. 

— Stai! Sări Tic. Mai este un fapt. De ce, după ce-a vorbit 
cu directorul, a mai intrat în muzeu? 

— Ca să vă dea pe voi afară! Îi ripostă Dan. 

— Ba nu! Se împotrivi ciufuliciul. Ca să-şi pună planul în 
aplicare. Putea foarte bine să se ducă la celălalt paznic, la 
moş Costache, sau numai să strige la el, că nu era mare 
distanţă, să-i spună acestuia să închidă muzeul. 

— E şi acesta un raţionament, spuse Lucia. Dar eu din 
clipa asta mă opun la orice gradaţii şi mai ales la orice 
ochelari... de cal. Dacă ne uităm într-o singură direcţie, 
putem să ajungem la un eşec cumplit. Paznicul e un suspect 
ca oricare altul. Dacă nu ne intră asta în cap... la gândiţi-vă 
puţin! Ce-a căutat în fiecare zi la muzeu tânărul acela cu 
cicatrice? Şi mereu în faţa vitrinei, cum spunea celălalt 
paznic pe care l-a descusut Tic. 

— Nu eu l-am descusut, se apără Tic. Adică l-am descusut 
prin intermediul unui... Unui elev de-al meu. 

— N-are a face, continuă Lucia. Ce-a căutat o săptămână 
în şir acolo? S-ar putea ca nici să nu fie din acest oraş. Un 
simplu vizitator. Moş Costache nu-l cunoaşte. Şi e paznic la 
muzeu de douăzeci de ani. Adică de cel puţin douăzeci de 
ani locuieşte în acest oraş. Ce-a căutat acolo? Poate că s-a 
gândit tot timpul cum să pună mâna pe tanagrale. Şi la 
momentul oportun, adică găsind momentul cel mai prielnic, 
a acţionat, după ce în prealabil şi-a confecţionat sculele 
necesare... De ce să nu fie mai suspect decât paznicul, sau 
cel puţin la fel ca acesta? 


— Mai că aş înclina să-l trec din nou primul pe lista 
suspecţilor, spuse Dan convins pe deplin, în rolul pe care şi-l 
asumase, de noile argumente ale Luciei. 

— Şi artista? Izbucni Maria. Ea ce cusur are? Să zicem că 
prima dată a venit ca tot omul să viziteze muzeul. A doua 
oară, ca să revadă un obiect, sau poate mai multe, care i-au 
plăcut în mod deosebit. Dar a treia oară pentru ce-a venit? 

— Te pui cu artistele? Râse Ionel. Poate că nu-s ca toţi 
oamenii. Cine ştie ce gânduri li se pot aprinde în cap, cu 
totul pe neaşteptate, cine ştie ce sentimente le pot 
scurma...? 

— Tocmai de-aceea, îl întrerupse Maria. Cine ştie ce 
gânduri, cine ştie ce sentimente... au încolţit-o. Eu nu zic că 
n-ar fi putut să viziteze muzeul de trei ori... Unii privesc mai 
pe îndelete un obiect. Dar chiar de trei ori la rând, o seară 
după alta... Mi se pare cel puţin suspect... 

— Moş Costache spunea că tot prin preajma vitrinei îşi 
găsea de lucru, îi sări Tic în ajutor. 

— Vedeţi? Întări Lucia. Maria are dreptate. Atâtea 
argumente logice şi psihologice se pot aduce în sprijinul 
ipotezei ei! 

Dan se uita cu oarecare bănuială la Lucia. 

— Eu am impresia, scumpa mea, că tu vrei să-l treci pe 
fiecare suspect, pe rând, în capul listei şi făcând asta, îmi 
nenoroceşti rolul. Nu-mi mai laşi nici o posibilitate de 
acţiune, nu-mi dai prilejul să uit acel amănunt, lucru atât de 
posibil omului simplu pe care-l interpretez, sau acel 
personaj care ar oferi brusc, eclatant şi uluitor cheia pentru 
descifrarea enigmei. Ce surpriză mai poţi să-mi aduci?... Şi 
când te gândeşti că mie îmi trecea prin cap, în momentele 
când îmi închipuiam că voi deveni autor de romane polițiste, 
să scriu o carte în care numele făptaşului, ca urmare a unei 
demonstraţii logice foarte riguroase, să apară abia pe 
ultima pagină, el fiind existent în roman ca personaj, dar 
nimeni să nu se gândească până la ultima pagină la el. 
Bineînţeles, ultima pagină trebuie să aibă cinci rânduri. Şi 


mie îmi trece prin cap să dau cititorilor cheia cu care se 
dezleagă întreaga enigmă chiar în ultimul rând al cărţii, ea 
fiind însă existentă în multe din paginile cărţii... Tu ai pornit 
un asemenea atac, încât, folosindu-mă de datele pe care le 
oferă aventura noastră, n-aş putea în nici un caz să scriu o 
asemenea carte. 

Oare Dan avea dreptate? 

— Eşti prea pretenţios, Dan, i se adresă Lucia. Surpriza nu 
trebuie să se bazeze pe inducerea în eroare a cititorului... 
Nu mă întrerupe! Ştiu ce vrei să spui. Că eşti hotărât, în 
cartea ta imaginară, să nu abandonezi nici o clipă logică 
faptele. Pe undeva, însă, tot vei strecura nişte amănunte de 
natură să deruteze, cu multă abilitate, raţionamentul 
cititorului. 

— Nu! Se opuse Dan. Mă gândesc că orice fapt poate fi 
privit din mai multe unghiuri. Şi mai cred, e opinia mea 
personală, că un adevăr, un adevăr adevărat, poate fi 
urmărit, fără greşeală, în procesul lui, adică în 
retrospectivă, prin două raționamente opuse, însă perfect 
valabile. Cu această metodă aş scrie acea carte despre care 
v-am vorbit. Bineînţeles, e un vis al meu, mai degrabă o 
teorie, o fantasmă... 

— Hai să lăsăm fantasmele astea, propuse Ionel. Să 
revenim mai bine la oile noastre. 

— Eu însă îmi voi păstra mai departe rolul, anunţă Dan. 

— Da, să revenim la problema noastră, fu şi părerea 
Ioanei. Cum ne comportăm faţă de cucoana cu joben? 

— Cum să ne comportăm? Răspunse Lucia. Aşa cum ne 
comportăm faţă de toţi ceilalţi. În privinţa ei, cred că Dan 
are dreptate. Ea este poate singura persoană care putea să 
scoată, fără să atragă atenţia nimănui, statuetele din 
muzeu. Dacă suntem de acord că încăpeau în pălărie şi se 
pare că aţi ajuns la această concluzie. Dacă e făptaşă sau o 
simplă complice... Aceasta ne-o va spune viitorul. 

— Şi artista? Se interesă Maria. Oare a fost o simplă 
figurantă? 


— Figurantă a fost, în orice caz, la începutul carierei sale, 
încercă Dan să înveselească asistenţa. Pe deasupra, a mai 
jucat şi rolul unei hoaţe, pe scenă, aşa că nu ar fi chiar atât 
de străină într-un astfel de rol, în viaţă... 

— Şi omul în gri? Întrebă Ioana, amintindu-şi cu câtă 
ardoare susţinuse culpabilitatea lui, nu cu mult timp 
înainte. 

— Aici nu mai e nimic de adăugat, zise Ionel. L-aţi sucit pe 
toate feţele. E foarte misterios şi dacă ne gândim că e 
necunoscut în oraş... Pornesc tot de la faptul că paznicul nu- 
şi aminteşte de el... Un om cu înfăţişarea lui nu putea să nu 
atragă atenţia, chiar dac-ar fi numai de o săptămână-două 
în oraş... Ce căuta el acolo? Şi-apoi la iarmaroc... Nu s-a 
interesat de statuia aceea...? 

— Discobolul lui Fradaburidi! Îl ajută Tic. 

— Tocmai. Vă repet. Mi se pare foarte misterios. Să nu 
uităm că a mai fost o dată la muzeu... 

Se crezu dator şi Tic să intervină cu o părere: 

— Şi să nu uităm că poartă nişte ochelari cu ramele groase 
de un deget, cu nişte lentile prin care nu i se văd ochii... Şi 
cu o barbă şi cu nişte mustăţi care pot să nu fie adevărate. 
Şi ţine aproape întotdeauna batista la gură... Aşa! 

— Şi cu scheletul ce facem? Întrebă Ionel. 

— Sau îl facem complice cu cineva, sau îl scoatem de pe 
lista suspecţilor, spuse Dan, jumătate în glumă, jumătate în 
serios. 

Tăcu subit. Îi venise un gând în minte şi voia, mai înainte 
de a şi-l dezvălui, să-l limpezească. 

— Faptul că e beţiv nu-l absolvă, se înflăcără Ionel. Beţia a 
devenit, poate, pentru el o stare firească. Sunt cazuri de 
beţivi care au făcut isprăvi de geniu. Excepţii, bineînţeles. 
Dar de ce să nu fie şi beţivul nostru o excepţie? S-a întâlnit 
şi el cu un moment extraordinar. Şi a acţionat cu atâta 
siguranţă şi inteligenţă, cum alţii poate n-ar fi fost capabili. 

— Moş Costache, adăugă Tic, spunea că în tinereţea lui, 
maiorul, pe atunci nu ştiu ce grad avea, putea să vorbească 


latineşte. Amănuntul ăsta am uitat să vi-l spun. Cred că e 
singurul pe care l-am uitat, se scuză ciufuliciul. 

— Cu atât mai mult! Reveni Ionel. Nu putem în nici un caz 
să-l ştergem de pe lista suspecţilor, cum ai spus tu, Dan, 
chiar dacă singurul motiv ar fi acela că în momentul 
dispariţiei tanagralelor era în muzeu. Dar, după cum vezi, 
se adaugă şi alte argumente... de ordin logic şi psihologic. 

Dan se trezi din meditaţia lui îndelungată: 

— Ştii ce, Ticuşorule! Parcă spuneai că mai era cineva în 
muzeu, dar că a plecat înainte ca tu să fi fost dat afară? 

— Aaaa! Îşi aminti ciufuliciul. Atletul! Şi ce vrei tu să 
insinuezi? 

— Pentru că plecând înainte, răspunse Dan, vrem nu vrem, 
îl scoatem din cauză... Atunci de ce să nu-l punem în 
legătură cu scheletul? El a organizat ceva pe-acolo, prin 
muzeu, iar scheletul a acţionat. Adică au lucrat în 
complicitate. Mie mi se pare foarte plauzibilă şi ipoteza 
asta... 

— Nu mă opun din principiu la ea, spuse Maria. Dar ca să 
nu ne irosim eforturile în vânt, trebuie să precizăm câteva 
lucruri. Şi cel mai important este: dacă atletul şi scheletul 
se cunosc. Adică dacă au organizat împreună acţiunea... 
Nu-mi închipui că ajungi până acolo, încât să le sincronizezi 
gândurile şi acţiunile de la distanţă, spontan, separat unul 
de altul, fără o întâlnire prealabilă... Măcar o dată să se fi 
văzut, sau să se fi cunoscut foarte bine dinainte. Într-o 
afacere gravă ca aceasta, nimeni nu se dă pe mâna unui 
necunoscut... 

— Uiţi că scheletul e un beţiv? Persevera Dan. Cu unul de 
teapa aceasta poţi să faci oricând un târg. În jumătate de 
oră. Alteltul a deschis vitrina, adică a descuiat-o şi a plecat, 
pentru a ieşi din cauză. Celălalt, într-un moment prielnic, a 
scos tanagralele din vitrină şi a plecat şi el... 

— Devenind prin aceasta unul dintre suspecți, îl întrerupse 
Lucia. Adică s-a înscris cu forţa pe lista suspecţilor. 


— Parcă el ştia lucrul acesta... Spuse Dan. Ce ştia el? Beţiv 
cum e, a devenit un simplu instrument. 

Toţi acceptaseră că ideea lui Dan are o doză de logică. 
Ioana veni prima cu întrebarea: 

— Atunci putea să devină instrumentul oricui. Nu numai al 
atletului. Un fel de pradă azvârlită fără nici o milă. 

— Cam aşa, începu Dan să traducă. Eu îţi deschid vitrina şi 
mă car. Am nişte treburi importante. Tu iei statuetele, când 
îţi dai seama că nu te vede nimeni. Dacă te prinde (asta 
autorul combinației o spune în gând), treaba ta. Nu te-am 
văzut, nu te-am cunoscut. Dacă nu te prinde (tot în gând), 
ne întâlnim la ora cutare, în locul cutare (asta cu voce tare). 
Bravo, nenişorule! (Apoi tot în gând.) Cât să-i dau? Un pol? 
Cincizeci? O sută? (Apoi cu voce tare.) Ţine, nenişorule! Să- 
ţi cumperi câteva sticle cu rachiu. E prea mult pentru 
hârburile astea mutilate. Ai văzut doar şi dumneata cum 
arată! Nişte jucării puţintel mai vechi... Pe urmă, adio! Nu 
te-am văzut, nu te-am cunoscut. Dacă tipul respectiv umbla 
deghizat, ia spuneţi-mi! Cum o să se apere beţivul? Poate să 
ţipe oricât, poate să spună oricui că a fost un simplu 
instrument. Eu cred că nici n-ar şti ce să spună. S-ar bâlbâi 
şi gata! O să-i curgă vorbele în neştire. N-o să poată să 
scoată nimeni nimic de la el. Şi cine-ar putea să-i dea 
crezare? O să-şi mai amintească el ceva? Nici nu se putea 
un personaj mai ideal, în stare să devină oricând 
instrumentul cuiva. Conştient... Sau mai degrabă, sau în 
primul rând, inconştient. Să căutăm, prin urmare, pe cel 
care l-a folosit. De aceea mă gândesc să-l introducem pe 
lista suspecţilor şi pe atletul lui Tic. Dixi! 

Ciufuliciul nu numai că nu era de acord cu Dan. Vorbăria 
acestuia, teoriile, ideile lui care loveau în ultimă instanţă în 
cunoştinţa lui simpatică de la bâlci, îl iritau nevoie mare. 

— Eşti un caraghios! Îi spuse el oratorului, în lipsă de orice 
argument logic. Atunci de ce să nu ne gândim şi la borţos? 
Şi la Ursu... Şi la Hanibal?... Eşti un caraghios şi loana are 
dreptate. Asta-i! 


Abia după ce termină de vorbit, Tic îşi dădu seama că-i 
spusese Ioanei pentru prima dată pe nume. Şi ca în urma 
unei înţelegeri tacite, a unui pact nevăzut, semnat atunci, 
interveni ea: 

— Şi eu sunt de părerea lui Tic. Şi v-am mai spus asta. 
Numai că el, exagerând, a demonstrat la ce implicaţii 
absurde poate duce teoria lui Dan. 

— Am impresia că nu pe mine vreţi să mă convingeţi. Parc- 
aţi fi în slujba unui autor care vrea să adoarmă, la un 
moment dat, vigilenţa cititorilor... Treaba voastră! Numai 
să-mi răspundeţi la întrebarea asta: ce căuta atletul la 
muzeu? După câte mi-am dat seama, el are ce are cu 
bâlciul. Şi cu toate astea, a renunţat la bâlci şi a venit la 
muzeu... 

— Şi noi n-am făcut la fel? Îi răspunse Maria. 

— Nouă... Parcă ne-a întocmit altcineva programul, 
insinua Dan. Dacă era după noi, am fi preferat bâlciul. Nu-i 
aşa, Tic? 

— Nu! Nu-i aşa! Nu ne-am fi dus la bâlci, chiar dacă n-am 
fi avut program de muzeu. Da! 

— "Tocmai tu spui asta? Te credeam mai... 

— Nu mă interesează cum mă credeai tu! Pentru că eşti un 
uituc. Nu-ţi mai aduci aminte că ieri a plouat? Ai uitat 
vijelia! Aha! Sigur că da! Dac-ai stat tot timpul cu capul 
înfofolit... Ieri seară n-a fost bâlci... Aşa, ca să ştii... M-am 
uitat pe geam de câteva ori. Nu era nici o lumină aprinsă. 
Cred că era un glod până la genunchi... 

— Mă retrag... Şi-mi retrag intenţia de insultă, spuse Dan, 
ridicând mâinile în sus. Într-adevăr! Cred că aseară bâlciul 
a fost închis... Pentru renovare... Nu-i aşa, Ticuşorule? 

Ciufuliciul se îmbuna: 

— Bine... Prin urmare, atletul a venit la muzeu, pentru că 
nu avea ce face... 

— Sau pentru că avea o treabă specială, sugeră loana. 

— De aceea a plecat înainte de a se închide muzeul? 
Întrebă Tic. Dac-ar fi rămas în preajma clădirii, l-aş fi zărit, 


sau poate m-ar fi zărit el... Şi cred c-am fi schimbat câteva 
vorbe, aşa cum ne-am obişnuit. A plecat aşa cum au plecat 
şi alţii înaintea lui. 

— Mi se pare că evadăm, că ieşim din subiect, zise Ionel. 

— Ba nu! Se amestecă Lucia în vorbă. Nu facem altceva 
decât. Să dăm o undă de claritate faptelor şi personajelor. 
Dar ca să concentrăm discuţia, înainte de a trece la acţiune, 
eu zic să ne gândim şi la schelet ca la un suspect: complice 
sau autor. S-a făcut atâta risipă de argumente şi de 
interpretări şi de presupuneri, că n-a ajuns cu nimic mai 
prejos decât celelalte personaje... În ceea ce priveşte 
atletul... Cred că aici ne lipseşte un amănunt, (Lucia se uită 
la Tic.) încă nu ştim dac-a mai fost sau nu la muzeu. E foarte 
greu de imaginat că, fără să mai fi fost acolo, chiar de la 
primul lui contact cu muzeul, să găsească imediat mijlocul 
de a se deschide vitrina, sau dacă a găsit-o deschisă, să-şi 
ochească imediat un complice sigur printre cele cinci 
persoane, care să-i urmeze întocmai indicaţiile. Să nu uităm 
că nici scheletul n-a mai fost până ieri la muzeu. Spun asta, 
gândindu-mă că am putea să-l considerăm pe schelet 
iniţiatorul furtului, fără ca prin asta să-l scoatem din rolul 
care i se potriveşte, teoretic, cel mai bine şi anume acela de 
instrument. În clipa când vom şti (Lucia se uită din nou în 
direcţia în care stătea Tic) dacă atletul a mai vizitat muzeul, 
atunci vom lua în consideraţie şi posibilitatea unei 
colaborări dintre el şi schelet, sau dintre el şi oricare alt 
personaj care se afla acolo. 

— Aflu eu... Şi chiar foarte repede, se angajă imediat Tic. 

— Până atunci, continuă Lucia, să ne îndreptăm atenţia 
spre cele şase persoane pe care le-am trecut în revistă. 
Dacă directorul, care a văzut ultimul statuetele, n-a dat 
alarma... Nu! Nu! Vreau să plec de la faptul aproape sigur 
că directorul a văzut ultimul statuetele, ca să fixăm ora 
furtului... 

Lucia nu mai avu vreme să-şi termine fraza. loana 
amintindu-şi parcă un anumit lucru, sări în sus şi făcu un 


gest de tăcere cu mâinile: 

— Acum ştiu! Mi s-a limpezit gândul. M-a mai fulgerat o 
dată, dar ei nu m-au lăsat. S-au repezit asupra mea, m-am 
intimidat şi l-am pierdut pe drum. Da, da! Eu zic să nu 
plecăm de la faptul că ultimul om care a văzut statuetele a 
fost directorul! Vă rog, ascultaţi-mă! lar vreţi să-mi spuneţi 
că, bineînţeles, hoţul n-a putut să opereze cu ochii închişi. 
Nu! Nu-i vorba despre asta. Oare nu putem să aflăm pe 
adevăratul făptaş, adică pe autorul furtului... Nu putem să-l 
aflăm mult mai repede şi mai uşor, dacă ştim persoana care 
a văzut ultima dată statuetele? Poate că după director le-a 
mai văzut cineva... Şi apoi altcineva... Ei bine, cine-a fost 
ultimul? 

— Ultimul a fost cel care le-a scos! Accentua Dan. 

— Foarte bine! Acceptă Ioana. Dar, înaintea lui nu le-a 
văzut altcineva? Între ora nouă fără opt minute şi ora nouă 
fără trei minute? Cei care le-au văzut în acest interval nu 
ies automat din cauză? Şi, prin eliminare, nu ajungem astfel 
la o listă de suspecți mult mai restrânsă? Poate chiar de-a 
dreptul la făptaş? 

Lucia, de obicei atât de calmă şi de închisă, se înviorase ca 
un copil. Ideea Ioanei o cucerise cu totul. 

— Bravo! Spuse ea. Ideea ta e grozavă! Banu! E 
extraordinar de utilă! E exact ceea ce ne trebuia în clipa de 
faţă... Cine a văzut ultima dată statuetele? Aşa vom ajunge 
să eliminăm rând pe rând suspecţii, apropiindu-ne tot mai 
mult de făptaş. 

— Chiar atât de uşor nu va fi, îşi destăinui Maria 
gândurile. Pentru că nu toate persoanele de acolo au stat cu 
ceasul în mână, pentru a vedea ora la care s-au uitat ultima 
dată la vitrină. Dacă n-ar fi această durată de timp foarte 
redusă în care s-a comis furtul, aceste cinci minute... Ehei! 
Cât de simplu ne-am descurca aplicând această idee. Din 
păcate... 

Maria rostise un adevăr greu de atacat. Entuziasmul 
Luciei scăzu. Se vedea aceasta pe faţa ei. În locul bucuriei 


nestăpânite de adineauri, chipul ei împrăştia un aer de 
gravitate, de concentrare, de meditaţie. 

— Da, da! Încuviinţă Lucia. Ceea ce ni se părea acum 
câteva clipe foarte simplu şi uşor se complică rău de tot. 
Maria are dreptate. Cine va şti ora precisă, minutul, 
fracțiunea de minut la care s-a uitat la vitrină? Da! Durata 
asta scurtă, de cinci minute e un blestem. Şi chiar dacă, din 
întâmplare, despărţindu-se de vitrină, s-au uitat la ceas şi îşi 
amintesc ora la care s-au uitat şi o aflăm, de unde vom şti 
noi că mergeau bine ceasurile lor? Nu şi le-au potrivit toţi 
după ora exactă... Foarte complicat! 

— Poate că unii au mania să se uite la ceas şi să-şi 
memoreze ora când au văzut sau când n-au văzut ceva, 
spuse Dan mai mult în glumă. 

— Unii... Unul, îl luă Lucia în serios. Dar ceilalţi? Trebuie 
să aflăm ora asta blestemată, slujindu-ne poate de alte 
detalii. Cum erau grupaţi în muzeu? Ce anume obiecte 
priveau? Poate că unii discutau între ei, comentau ceva... Se 
pot confrunta spusele lor şi astfel ies din cauză... 
Bineînţeles, dacă ideea unei complicităţi ni se pare absurdă. 
Pentru că, de obicei, aşa se fabrică alibiurile. Două 
persoane pot spune că la ora cutare, ora crimei, au fost 
împreună în locul cutare. Gata! Se strecoară în afara 
cazului... Cât mai multe amănunte cu privire la mişcarea şi 
la relaţiile dintre cele cinci personaje în acele blestemate 
cinci minute trebuie să aflăm. Pentru ca, adunând datele, să 
ne formăm o părere generală, comună, asupra situaţiei şi să 
aplicăm eficient metoda eliminării. Nu? 

Nu mai era nevoie de alte îndemnuri. Fiecare era în 
muzeu şi încerca să se plaseze în pielea unuia dintre cele 
cinci personaje, pentru a-i veni mai uşor să se descurce cu 
întrebările atunci când se va afla, aievea, în faţa lui. Da, da. 
Tinerii se gândeau la acţiune, mai ales că ştiau încotro, cum 
şi cu ce scop urmau să-şi înceapă acţiunea. Vremea 
întrebărilor trecuse. Aşa credeau ei, sau aşa sperau. În 
orice caz, simțeau că vehiculul care le depozita întrebările 


se apropia de capul liniei. De fapt, făcea o simplă escală. 
Dar asta n-are nici o importanţă. 

Mai rămânea o problemă: repartizarea sarcinilor, cum îi 
plăcea Luciei s-o numească. O problemă deloc uşoară 
pentru că intrau în joc atâtea gusturi şi temperamente. 
Înainte de a se trece concret la repartizare, începuseră să 
se aprindă conflicte. (E drept, deocamdată în priviri.) Lucia 
procedă însă cu atâta iscusinţă, sau mai bine zis cu un 
asemenea simţ al realităţii, că se auziră doar câteva 
bubuituri şi acestea surde, nu izbucni, aşa cum se speriase 
ea, o furtună, o vijelie. Autorul moral al celor câteva 
bubuituri era, bineînţeles, Tic. Fusese cuprins de o 
asemenea frenezie când auzise cuvintele: „acţiune”, 
„investigaţii”, „urgenţă”, „orientare”, că la fiecare întrebare 
se repezea, cu o sinceritate incontestabilă, cerând să i se 
încredinţeze neapărat lui sarcina respectivă. Se domoli 
(însă nu în întregime), când i se atrase atenţia că prin 
comportarea lui îşi subestimează prietenii. O anumită râcă 
faţă de Lucia (autoarea remarcii) rămase în sufletul 
cârnului simpatic şi neastâmpărat. 

— Nu uita, i se adresă Lucia, că tu trebuie să afli şi dacă 
atletul a mai vizitat muzeul. 

— Pot să mă duc să-l întreb acum, direct, ripostă el. Ce, e 
mare lucru? 

Imediat interveni Ionel, cu un gând care-l păştea de mai 
mult timp şi pe care vorbele lui Tic i-l amintiseră: 

— Mai e ceva! Ca în toate întâmplările noastre, trebuie să 
păstrăm cel mai strict secret. Nimeni nu trebuie să afle, 
nimeni nu trebuie să bănuiască măcar intenţiile şi acţiunea 
noastră. Să ne prefacem preocupaţi de altceva. Aici, fiecare 
îşi poate da frâu liber fanteziei. Să aplicăm cu grijă metoda 
noastră, a cireşarilor: prudenţă şi curaj. Să nu ne pomenim, 
din pricina unei neghiobii, ridicoli în ochii oamenilor. 

— În cel mai rău caz, îl linişti Dan, ne alegem cu un 
exerciţiu de logică. Cine ştie la ce ne va folosi cândva acest 
lucru! Vorbesc tot cu glasul personajului pe care-l 


interpretez. lar mă gândesc la cartea mea imaginară. 
Trebuie să-i dau şi această posibilitate cititorului. Să-şi 
închipuie că tot ce se întâmplă e un simplu exerciţiu de 
logică. Că nu va ieşi nimic rău până la urmă. Totul a fost o 
farsă. Detectivul sau detectivii au ajuns ridicoli, iar autorul 
un farsor. Să ne închipuim că noi am fi eroii cărţii. Oare nu 
ne paşte ridicolul? 

— Of! Ce rău îmi pare că n-ai scris cartea asta! Se jelui Tic. 
M-aş fi depărtat la zece metri de tine şi ţi-aş fi aruncat-o 
exact în creştetul capului. De aproape nu te-ar fi durut... 

Dan îi întinse mâna lui Tic în semn că-i acceptă gluma. Şi 
astfel pericolul unei certuri sau al unei simple digresiuni se 
îndepărtă. Iar Lucia izbuti - cu nu ştim câte minute mai 
devreme, pentru că nu ştim cât ar fi durat evadarea de la 
subiect - să amintească încă o dată sarcinile fiecăruia. 

Tic urma să se ocupe de omul în gri; Maria de artistă; 
Ionel de schelet; Ioana de cucoana cu joben; Dan de omul 
cu cicatrice. Lucia rămânea permanent de gardă, pentru a 
primi rapoarte şi pentru a repartiza, dacă era cazul, noi 
sarcini, pe baza rapoartelor primite. Sediul cartierului 
general al cireşarilor era chioşcul din mijlocul grădinii. 

Cel mai fericit dintre toţi era Tic. Descoperise o lacună în 
planul de repartizare al sarcinilor, dar îşi propuse să tacă 
mâlc. Ca şi cum i-ar fi simţit gândul, Ionel întrebă: 

— Şi Ilie, paznicul chel şi fioros? 

— Rămânerea sau scoaterea lui de pe lista suspecţilor, îi 
răspunse Lucia, ţin într-o măsură hotărâtoare de ceea ce 
vom afla de la ceilalţi. Şi apoi, pe el ştim unde să-l găsim, 
ştim cum să-l luăm. Cel puţin aşa cred eu. 

Ciufuliciul se întristă. Dar când îl văzu pe Dan holbând 
ochii spre cer şi ridicând din umeri ca un neajutorat de 
soartă, se învioră iarăşi. Cum îl va descoperi Dan pe omul 
cu cicatrice, unde îl va descoperi, când nimeni nu-i cunoştea 
identitatea? Tocmai Dan rămăsese să ia legătura cu cel mai 
enigmatic personaj. 


Tic îi făcu un semn de complicitate cu ochiul. Dan îl 
înţelese. Aşa că nimeni nu porni nehotărât la marele 
examen. 

CAPITOLUL VI. 

Ioana se gudură aproape un sfert de oră pe lângă bunică- 
sa, risipind ca niciodată complimente, manifestând ca 
niciodată bunăvoință, arătând ca niciodată docilitate. 
Bătrâna era sigură că nepoata sa, pe care de altfel o iubea 
cu dragoste neţărmurită, observase simpatia şi căldura cu 
care o primise pe Lucia şi urmărea prin purtarea sa nouă s- 
o recucerească. De aceea rezistă atâta timp la asalturile ei 
sentimentale. Convingerea ei se întări şi mai mult când 
loana aduse vorba despre pian. 

— Ştii ce rău îmi pare, bunicuţo, că am renunţat la pian? 
Îmi pare atât de rău că nu te-am ascultat atunci... 

Cum să nu-şi amintească bunica! Cât o bătuse la cap şi pe 
ea şi pe mama ei, care-i luase apărarea! Numai că acel 
„atunci” era atât de îndepărtat! Şapte sau opt ani 
trecuseră. Opt ani! Era pe vremea când se construia 
clădirea teatrului. Cum să nu-şi amintească! Profesoara de 
pian stătea chiar vizavi de teatru. De câte ori n-o dusese şi 
n-o adusese pe Ioana de acolo! Nu-i spusese ea: „Învață, 
fetiţo! Învață pianul! Cine ştie! Mâine-poimâine, vei da şi tu 
un concert. Poate chiar în sala asta care se construieşte 
acum.” Ioana, nu! Încăpăţânată ca întotdeauna, nu voia să 
facă un lucru la care era silită. 

— Am ştiut eu şi ţi-am spus atunci, îi răspunse bunica, ţi- 
am spus că odată şi odată o să-ţi pară rău şi o să-ţi smulgi 
părul din cap pentru că nu m-ai ascultat... Şi atunci aveai 
păr frumos; toată lumea de pe stradă se oprea ca să te 
admire. Dar parcă mai frumos îl ai acum... 

— Ştii, bunicuţo... Ca să nu mi-l smulg mai târziu... Nu 
spuneai matale? „Mai bine mai târziu decât niciodată”. M- 
am gândit că nu-i trecută vremea ca să învăţ pianul... Cum 
să-ţi spun?... Parc-aş fi neisprăvită... Prietenele mele, Maria 
şi Lucia, ştiu să cânte la pian... lar eu... 


— În sfârşit, acum înţeleg... Va să zică asta era? Ei, vezi! 
De câte ori ţi-am spus cât de important este pentru un copil 
să ştie să-şi aleagă prietenii! Vezi cum te-au molipsit? Ei, 
da! Prietenii din acestea mai înţeleg şi eu. Să ştii că ai multe 
de învăţat de la Lucia... Şi de la cealaltă, nu zic nu. Poţi s-o 
opreşti... Poţi să le opreşti aici până la începerea anului 
şcolar... Să vezi cât de mult o să te iubească pe urmă 
bunica... 

Ioana ar fi vrut să-i întrerupă sfaturile, dar îi era teamă că 
prin aceasta i-ar pierde bunăvoința. O lăsă să vorbească şi 
la prima pauză se repezi: 

— Ştii, bunicuţo! M-a cuprins o asemenea ambiţie, că aş 
începe chiar de astăzi să iau lecţii. Nu că mâine m-aş 
răzgândi... 

Ioana tăcu. Nu era rău, gândi ea să strecoare şi o mică 
ameninţare. Bătrâna crezu că sesizează un pericol şi o 
îmboldi imediat: 

— Chiar azi să te duci la profesoară. Chiar acum. Vorbeşte 
cu ea! Nu eşti la vârsta când îţi mai trebuie dădacă. Du-te şi 
vorbeşte singură! Te cunosc eu. Dacă-ţi dai cuvântul o dată, 
nu ţi-l mai retragi... Îţi mai aminteşti unde stă?... Iar în 
privinţa costului, asta nu te interesează pe tine... 

Ultimele cuvinte abia le auzi loana. Era la poartă. Ştia că 
va trebui să se ocupe de nesuferitul acela de pian, dar 
marea aventură la care participa merita acest sacrificiu. 
Avea uşă deschisă la profesoara de pian; putea să discute 
orice cu dânsa; şi profesoara de pian era o femeie cam 
excentrică; purta pălării ciudate şi una dintre ele avea 
forma unui joben; şi această pălărie fusese zărită ieri seara, 
între orele nouă fără opt minute şi nouă fără trei minute, în 
muzeul oraşului. 

loana era o fată norocoasă. O găsi acasă pe profesoara de 
pian. Era singură, nu avea pe nimeni în vizită, nu avea nici 
un elev la oră. Îşi terminase chiar şi somnul de după-masă, 
care neîmplinit o irita foarte tare. 


Nu se poate şti dacă profesoara era sau nu era în criză de 
elevi. Fapt este că o primi fără nici o rezervă, măcar de 
circumstanţă, pe Ioana în rândurile viitorilor solişti. Îi vorbi 
cu mare căldură despre muzică, despre marele rol al 
interpreţilor, fără de care muzica n-ar exista şi o întrebă pe 
noua ei elevă dacă doreşte să înceapă imediat lecţiile. Fata 
se înfricoşă. Parcă plana un pericol în aer. Figura ei era însă 
copleşită de interes şi admiraţie când dădu răspunsul: 

— Începem de azi... Dar aş vrea atât de mult să-mi mai 
vorbiţi despre muzică! Aş dori să faceţi din prima noastră 
oră, o oră de... Ooră de... Nici nu ştiu cum să mă exprim... 

Atinsă cu atâta duioşie în coardele sensibile, profesoara 
satisfăcu dorinţa elevei şi începu să-i vorbească încet şi 
emoţionat despre splendoarea şi rolul muzicii în univers. 
Ioana asculta fascinată, plimbându-şi fără întrerupere ochii 
de la un capăt la altul al camerei. Cerceta toate ungherele, 
lumina cu privirile ei cele mai întunecate colţuri, deschidea 
şi răscolea prin dulapuri, prin valize, prin sertare, chiar şi 
prin nişte cutii nevinovate de fondante. Ca să nu mai vorbim 
de bibelouri. Toate înduraseră privirea iscoditoare, 
nemiloasă, a viitoarei pianiste. Un singur gest şi ar fi sărit 
direct în braţele ei, pentru a-şi dovedi autenticitatea sau 
structura lor placidă, fără enigme, atât de dure şi de 
pătrunzătoare erau privirile ei. Mai toate bibelourile - 
destul de puţine de altfel - erau de porțelan şi reprezentau 
mai ales animale. Câini, urşi, maimuțe, un hipopotam, un cal 
nărăvaş şi o veveriţă cu coada spartă la vârf. (Avea ochi 
buni eleva!) Pe pereţii camerei erau agăţate câteva 
tablouri: o natură moartă, un peisaj înfăţişând un plop 
îndoit de furtună, capul unui copil cârlionţat şi 
reproducerea unui car cu boi de Grigorescu (perioada 
albă). 

Concluzia loanei era clară: profesoara nu era pasionată 
numai de muzică. Arta plastică nu era ultima dintre 
preocupările sale. Bibelouri, tablouri, ţesături în culori 
destul de fine, covoraşe de preţ, mobile vechi, sculptate cu 


artă... Dar ultimele trei categorii nu făceau parte din arta 
plastică, recunoscu ea. În acelaşi timp însă încercă să se 
convingă că nu are de-a face cu o persoană obişnuită. Toată 
atmosfera din camera aceea i se părea plină de mister. Până 
şi glasul profesoarei, catifelat, nuanţat, până şi vorbele ei 
care aduceau atâtea elogii artei muzicale i se păreau că 
izvorăsc dintr-un suflet enigmatic. 

— Muzica, numai muzica, numai ea, draga mea, putea să 
creeze acest univers atât de fantastic, îşi termină 
profesoara pledoaria cerută, în slujba lui Euterpe. 

„Univers fantastic! Gândi Ioana. Prea e îndrăgostită de 
fantastic profesoara mea! Mai bine îi ascultam conferinţa. 
Cine ştie? Aş fi aflat mai multe...” 

Poate de aceea Ioana începu să-şi apropie pe ocolite 
profesoara de subiectul care o interesa. Se dovedi foarte 
abilă şi astfel izbuti, nu după multă vreme, să ajungă cu 
conversaţia la arta plastică (profesoara vădea cunoştinţe 
serioase) şi apoi, ca un rezultat firesc, la podoabele pe care 
le conţinea muzeul. 

— Chiar aseară am fost la muzeu, îi spuse Ioana, încercând 
să-şi pună toată candoarea şi naivitatea ei în fraza aceea 
banală. 

„Şi v-am văzut şi pe dumneavoastră”, era cât pe-aci să 
continue, dar se opri la timp. 

Spaima frazei nerostite încă n-o părăsise. Ce greşeală era 
să facă! I s-ar fi înfăţişat dintr-o dată profesoarei drept o 
martoră a faptei pe care aceasta o comisese. Cine ştie dacă 
ar mai fi părăsit vie acea locuinţă? Poate că într-una din 
cutiile cu fondante se aflau bomboane otrăvite. I s-ar fi 
oferit una, ea n-ar fi putut să refuze... Sau poate i-ar fi 
strecurat, pe neobservate, într-un pahar cu apă, numai o 
picătură de... Bine că tăcuse la timp! 

— Şi eu am fost aseară la muzeu, îi zâmbi profesoara. Mi-a 
spus cineva că au sosit câteva tablouri noi... Într-adevăr, 
foarte frumoase! O nouă donaţie a profesorului Neştian... 
Nu vrei o bomboană, draga mea?... Poate ţi s-a făcut sete... 


— Nu... Ştiţi. Eu. se bâlbâi Ioana. Nu sunt obişnuită cu 
dulciurile... lar apă nu beau decât la masă... 

— Sau poate preferi alunele...? 

„În alune n-are cum să strecoare ceva”, gândi Ioana. 

— Da... Îmi plac foarte mult, rosti ea cu voce tare şi rostea 
purul adevăr. 

În clipa când le văzu însă pe masă, pline de sare, unele 
cam arse, într-un coşuleţ de argint foarte îmbietor, îşi 
propuse să nu le atingă nici măcar cu mâna. 

— Ai văzut şi dumneata ultimele tablouri? O întrebă 
profesoara. Era unul, lângă ieşire, o pânză de Schweitzer- 
Cumpănă, o frumuseţe... N-am putut să mă dezlipesc de ea. 
Dacă n-ar fi răsunat vocea paznicului... Se făcuse ora de 
închidere... Aş fi rămas acolo un ceas şi mai bine... Dar de 
ce nu te serveşti! Poţi să le spargi în dinţi; li se rafinează 
gustul... 

Prin câte emoţii trecea Ioana! Nu găsea nici o scuză şi apoi 
profesoara rostise o frază care-i făcuse inima cât un purice. 
Trebuia să ia imediat o hotărâre! Şi o luă. 

— Oare de ce e atât de nepoliticos îâî... Paznicul muzeului? 
Se poartă atât de urât cu vizitatorii! 

— Probabil că are şi el ordine, dispoziţii... Nu poate să 
aştepte pe toţi vizitatorii. Mai erau şi alţii care, ca şi mine, 
ar mai fi rămas multă vreme în muzeu... 

— Da?! Întrebă Ioana, uimită. Mai erau şi alţii? 

— Aşa mi s-a părut... Câteva persoane erau chiar lângă 
mine. Nu ştiu cine, mi se pare o femeie, privea un portret 
nou şi îşi rostea părerile cu voce tare. Nu e frumos, draga 
mea. Dacă s-ar apuca toţi spectatorii, în timpul unui 
concert, sau numai câţiva, să-şi exprime comentariile cu 
voce tare, unde am ajunge? 

— Era frumos portretul acela? Se grăbi Ioana să întrerupă 
comentariul despre comentarii. 

— Foarte frumos! Un cap superb de femeie. O candoare 
subtilă, rafinată în priviri şi o duritate pe cale de a se naşte 
în colţul buzelor... Splendid! Dar asta nu înseamnă 


neapărat că trebuie să-l elogiezi în plin muzeu. Mai era un 
domn lângă ea, care privea tabloul, însă mult mai rezervat. 

— Domnul acela înalt, ca un... ca un... Domnul acela cu 
faţa foarte osoasă? Izbuti cu chiu cu vai loana să găsească o 
expresie mai potrivită. 

— Nu... Nu cred... Mi se pare că era un domn mai tânăr... 
Dar de ce nu te serveşti? 

— Vă mulţumesc foarte mult, sunt foarte bine prăjite, minţi 
Ioana. N-aţi avut şi dumneavoastră impresia că aseară s-a 
închis mai devreme muzeul? 

— Vai de mine! O linişti profesoara. Nu!... Când am auzit 
vocea paznicului, m-am uitat la ceas, cu gândul ca să-l pun 
la punct. N-am simţit când a trecut timpul în faţa acelui 
splendid tablou. Şi îl priveam de zece minute încheiate... 
Nu, draga mea. Era exact ora de închidere. Poate un minut- 
două mai devreme. Dar nu puteam pentru două minute să- 
|... Să-i fac observaţii... Nu toate ceasurile merg la fel. Poate 
că al meu rămăsese în urmă. 

— Aveţi dreptate... Doar nu era să-i cereţi paznicului să vă 
arate ceasul... Nici nu cred... 

Ioana se opri intenţionat. Profesoara căzu în cursa ei: 

— Vai de mine! Cum să fac lucrul acesta! Şi nici nu se 
putea. El era în fundul sălii, lângă statuia „maternităţii”. 

— Vă mulţumesc foarte mult, vă mulţumesc din inimă, 
spuse Ioana, deja în picioare, cu pumnul plin de alune. 
Rareori am simţit clipe atât de plăcute ca astăzi, lângă 
dumneavoastră. lar vorbele, gândurile dumneavoastră 
despre muzică nu le voi uita niciodată. 

Profesoara o mângâie înduioşată pe obraji şi-i spuse că are 
un suflet de artistă. 

Ioana închise ochii, fericită că aflase ce persoane se 
găseau lângă profesoară la o anumită oră blestemată, că 
mai aflase unde era paznicul muzeului, în clipa când a 
invitat grupului bunicii să iasă afară. Nu se întorcea cu 
mâinile goale după prima ei incursiune. La drept vorbind, i 
se părea că deţine nişte informaţii extraordinare. 


Oare o favorizase norocul, sau propria iscusinţă? 

Ionel descoperise strada şi numărul unde locuia scheletul; 
nu-i fusese prea greu. Întrebase un camionagiu în centrul 
oraşului, pretextând că trebuie să-i aducă o scrisoare din 
partea cuiva. Pornise de la premisa că un asemenea 
personaj nu se poate să nu fie cunoscut în oraş. Spre marea 
lui surprindere, locuinţa scheletului se găsea într-un cartier 
frumos, pe un bulevard la extremitatea de nord a oraşului şi 
vilele care-l alcătuiau se înşiruiau chiar pe deal, oferind 
ochilor o privelişte foarte pitorească. lonel se minună şi mai 
mult când ajunse în faţa locuinţei maiorului. Casa era bine 
întreţinută, cel puţin în exterior, iar grădina era plină de 
flori şi de pomi fructiferi. Nu se aştepta la aşa ceva. Poate 
din cauza aceasta se simţi intimidat; nu reuşea să 
născocească un plan care să-l introducă fără risc în 
„Jăoacea” ciudatului personaj. Se plimba prin faţa casei 
parcă în aşteptarea cuiva. 

Timiditatea lui se transformă în spaimă, când îşi dădu 
seama că era privit de la una din ferestrele casei. Ce 
pretext putea să mai scornească pentru a intra înăuntru? 
Celui care îl văzuse dând târcoale locuinţei i s-ar fi părut cel 
puţin nefiresc interesul său pentru schelet. Se gândi că 
singurul lucru pe care poate să-l mai facă este acela de a-şi 
continua plimbarea, de a se uita tot mai des la ceas, pentru 
a dovedi că într-adevăr este victima unei întârzieri la un 
rendez-vous... Amical... Sau amoros. 

Se complăcu în această situaţie care-l făcea ridicol în ochii 
unui străin, gândindu-se că peste un sfert de oră, cel mult, 
va trebui să dea bir cu fugiţii. Şi se blestema şi se înjura, de 
parcă s-ar fi adresat unui duşman lăsat moştenire de bunii 
şi străbunii familiei. Îşi închipuia că e categorisit cel puţin 
imbecil, dar asta conta pentru el cel mai puţin în momentul 
acela. Groaza lui era că nu va duce nici o informaţie la 
cartierul general al cireşarilor. Şi probabil că va fi singurul 
cu care se va întâmpla acest lucru. 


Tocmai situaţia aceasta de victimă îl salvă pe Ionel. Arăta- 
ţi-mi omul care să nu încerce din tot sufletul să-şi consoleze 
semenul batjocorit şi rănit mişeleşte cu arma perfidă a 
rendez-vous-ului! Mai ales când omul acela este un bărbat 
cam trecut de a doua tinereţe, cu înclinații spre vârsta albă, 
începând să se obişnuiască deja cu retrăirea amintirilor 
pline de întâlniri, la care el a fost întotdeauna punctual, iar 
ea sosea cu întârzieri astronomice, „pentru că oamenii cei 
mai leneşi din lume sunt croitoresele”, „pentru că 
manichiuristele şi coafezele au o încetineală de cârtiţe”, 
„pentru că ora de pian s-a prelungit, fir-ar să fie de 
maimuţă îmbătrânită!”, „pentru că a aşteptat o oră şi 
jumătate la locul unde s-au întâlnit data trecută şi abia apoi 
s-a gândit că întâlnirea s-a fixat la locul dintâi, deşi ea e 
convinsă că nu greşeşte” (ce plăcută va fi după această 
explicaţie întâlnirea, nu mai e cazul să spunem). 

Acest candidat la postul de moşneag părăsise fereastra; 
venise la gard, ca să-l vadă mai bine pe nefericitul tânăr cu 
care se asemănase cândva şi care-i răscolea amintirile. 

Ionel nu mai putea suporta. Se mai uită o dată la ceas; voia 
să-şi joace până ca capăt rolul de neghiob; apoi din simplă 
curiozitate (dar cât curaj i-a trebuit pentru aceasta!) privi o 
fracțiune de secundă spre personajul care în mod sigur 
râdea de el (părerea lui Ionel). Şi deodată auzi o voce cam 
scorojită: 

— Nu mai vine!... Gata!... Dar ţi-aş da un sfat. Data 
viitoare să întârzii dumneata, ca să-ţi iei revanşa. Atunci o 
să te aştepte ea cel puţin o jumătate de ceas. Ascultă-mă, 
fiindcă-ţi vreau binele. Dacă nu le mai cunosc eu... 

Din fericire, lonel acceptă jocul. Răspunse cu o voce în 
care mânia nu era deloc prefăcută: 

— Aşa voi face. O voi lăsa să aştepte, nu o jumătate de 
ceas, ci o oră întreagă. 

— Nu, nu, nu! Îl povăţui moşneagul. O oră întreagă nu! N- 
o mai prinzi a doua oară. Are şi femeia răbdarea ei. 
Jumătate de oră îşi va aminti şi ea că a întârziat fără motive, 


va înţelege ce înseamnă să aştepţi, îşi va face remuşcări şi 
îşi va propune să nu mai întârzie niciodată. N-ai nici o grijă, 
că n-o să se ţină de promisiune, chiar dacă şi-o face ei şi nu 
unui străin. După o jumătate de oră, însă va începe să se 
enerveze. O să-şi aducă aminte că, de fapt, ea n-a întârziat, 
sau că n-a avut nici o vină, pentru că matale te-ai grăbit să 
fixezi ora; ea ar fi vrut, dacă ai mai fi întrebat-o o dată, să 
fixeze întâlnirea cu o oră mai târziu. Dar aşa-s bărbaţii! Va 
spune ea în continuare. Nu cer niciodată părerea femeilor. 
Ce? Milişor n-a păţit-o cu băiatul ăla. I-a promis că vor 
merge împreună la schi, o lună întreagă a încântat-o cu 
promisiunea asta, înaintea vacanței şi când a sosit 
momentul plecării, hop! Şi-a rupt un picior. Desigur că a 
făcut-o dinadins, ca să plece ea singură şi el să rămână cu 
Suzica. Pe urmă îşi va aminti că nota pe care i-a dat-o 
profesorul de franceză, când n-a deschis gura nici măcar 
pentru un „0ui”, e din cauza dumitale, că tot din cauza 
dumitale şi-a agăţat cu o lună înainte ciorapul, când căuta 
lingura de sarmale, că tot de aceea s-a lovit la ochi cu trei 
ani în urmă, când dumneata locuiai în alt oraş. „Pentru că 
dacă n-ar fi fost el...” Adio cu întâlnirea viitoare... Sau o să 
treacă exact la ora fixată, cu cel mai aprig duşman al 
dumitale la braţ, şi-i va spune cu voce tare şi veselă ca să n- 
o confunzi cu altcineva: „Nu-iaşa că o să mă ierţi, 
puişorule, că am venit cu un sfert de oră mai devreme?” Aşa 
zic eu! Data viitoare să n-o laşi să aştepte decât o jumătate 
de oră. Nici un minut mai mult. Şi să vezi pe urmă... 

Lui Ionel îi revenise buna dispoziţie. Moşnegelul, pe care-l 
urâse atât de crunt cu puţin timp înainte, îi devenise foarte 
simpatic şi pofta lui de vorbă îi dădea curaj. Poate că până 
la urmă tot va izbuti să afle ceva de la el. Nu ştia însă cum 
să se apropie discuţia de subiectul care-l interesa. Mai mult 
ca să spună şi el ceva, începu cu o banalitate: 

— Aveţi o grădină foarte frumoasă. Şi casa e parcă mai 
deosebită decât cele din jur. Se simte de la o poştă mâna 
gospodarului. 


— Mai întâi îmi pare bine că ţi-a trecut supărarea, îi 
răspunse moşnegelul. Se vede şi după faţa dumitale. Şi, nu 
ştiu de ce, am impresia că o să-mi asculţi sfaturile. Dacă ţi- 
au făcut atât de repede bine, numai auzindu-le, apoi să vezi 
ce bine or să-ţi facă, dacă le vei asculta... Dar vorbele 
dumitale prea multă bucurie nu-mi aduc. Aş putea spune că 
din contră. Lasă, nu te speria... Dumneata n-ai de unde să 
ştii... Ehei! Dacă ai cunoşte povestea casei pe care o vezi, n- 
ai mai aduce niciodată vorba despre ea, oriunde te-ai afla. 
Grădina e frumoasă, pentru că o îngrijesc eu şi soaţa mea. 
Casa, pe dinafară, arată cum arată, tot din pricina asta. 
De... Stăm şi noi în ea. N-o să ne facem de râsul lumii. Avem 
şi două cămăruţe care n-ar alunga oamenii văzându-le. Ba 
chiar i-ar îmbia să rămână înăuntru. Şi cu asta, gata! Mai 
departe e paragină şi pustiu. Şi jale, de parcă în fiecare zi 
ar muri cineva aici... Of. Of! În toată hardughia asta pe care 
o vezi găseşti un pat, o masă, două scaune şi un dulap. Şi nu 
ştiu cât timp or mai rămâne şi astea. Şi dac-ai şti matale ce- 
a fost înăuntru! Muzeu se putea face din casa asta, atâtea 
minunăţii avea. Şi s-au dus toate, toate, toate pe rachiu. Un 
sfert de veac s-a vândut, fără contenire, din casa asta. Un 
sfert de veac, înţelegi matale? O viaţă de om! Şi parcă nu se 
mai termina. Mereu, mereu! Până a sosit ziua când n-a mai 
avut ce să vândă. Ziua asta a fost acum două săptămâni. A 
vrut el să dea şi lucrurile despre care ţi-am vorbit, dar ne- 
am rugat noi de clienţi să nu le ia, să spună că nu-i 
interesează. Până la urmă o să treacă unu' peste 
rugămintea noastră şi atunci mă întreb şi eu: Unde o să 
doarmă? Şi de două săptămâni, de când nu măi are ce să 
vândă, umblă ca un bezmetic. Intră prin cârciumi, goleşte 
paharele oamenilor de la masă şi spune întruna poezii. Din 
Virgiliu şi din Horaţiu şi din Ovidiu... Vai de capul nostru! Şi 
poate că nu e vina lui... Ela vrut să facă latina... Auzi 
dumneata? În clasa a opta de liceu vorbea latineşte cu 
profesorul, mai bine decât el. Toată lumea se minuna. Dar 
ei, nu! Să-l facă ofiţer, pentru că e înalt şi chipeş, ajunge 


sigur general... A ajuns până la gradul de maior şi asta cu 
proptele, cu intervenţii în fiecare lună... Cică făcea nişte 
orgii de se cutremurau oraşele. Nu-i păsa de nimeni şi de 
nimic. Până a prădat casieria garnizoanei, ca să-şi plătească 
datoriile la un chef. Că el făcea ce făcea, dar dator nu 
rămânea la nimeni şi nici n-a rămas. Atunci, gata! N-au mai 
putut să-l scape. Tot regimentul ştia. L-au dat afară. Şi-a 
ajuns ce-a ajuns. Ca să vezi şi matale ce e viaţa. 

Povestirea îl cutremurase pe Ionel. Îi trebui multă vreme 
ca să scape de starea de spaimă în care-l cufundase vorbele 
moşneagului şi să-şi aducă aminte pentru ce venise pe 
strada aceea. 

— Şi ziceţi că acum s-a mai domolit? Întrebă el. 

— Mai ştim noi ce e cu el? Toată ziua spune poezii. Şi 
afară, şi-n casă. Într-o seară, l-am văzut războindu-se cu o 
fantomă, că nu era nimeni înăuntru. Dădea cu pumnii în ea, 
pe urmă a început s-o caute cu sabia, dar nu avea nimic în 
mână. Pe urmă cu pistolul. Şi la urmă de tot a îndreptat 
împotriva ei un tun. Comanda ca la armată. Că a fost ofiţer 
de artilerie. Ca să vezi unde poate să aducă pe un om 
băutura. Eşti tânăr, băiatul meu şi ia aminte! Să te fereşti 
de alcool ca de diavol. Alcoolul e mai rău decât diavolul. E 
blestemul lumii! 

— N-o să pun o picătură în gură toată viaţa mea, promise 
Ionel cu toată sinceritatea. 

— Nici chiar aşa, îl opri bătrânul. Un pahar-două nu face 
nici un rău. Cu măsură băut nu strică sănătăţii. Răul e când 
îi pierzi măsura. Şi e atâta viclenie în el, că nu-ţi dai seama 
la început ce primejdie te paşte... 

Înfricoşat că ar putea să audă un întreg discurs, întocmit 
după toate canoanele clasice, cu privire la alcool, lonel se 
hotări să-şi întrerupă interlocutorul: 

— Şi în ultimele zile tot aşa a venit acasă? 

— Alaltăieri nici nu l-am văzut, îi mărturisi moşnegelul. 
Aseară parcă n-a venit aşa de târziu, ba mi s-a părut că nici 
nu e beat. Bodogănea el ceva. Dar nu am înţeles bine 


despre ce vorbea. Că nu mai vorbea în latină. Parcă în 
greaca veche. Am făcut-o şi eu în clasa a opta, dar aşa cum 
am făcut-o, aşa am uitat-o. Nu ştiu ce căuta el prin Beoţia, 
că vorba asta am auzit-o. Şi-o fi amintit că a fost în Grecia 
când era tânăr, că o vreme a călătorit mult... Într-un an a 
plecat împreună cu profesorul Neştian. Erau tineri 
amândoi... Abia ieşise sublocotenent. Şef de promoţie. 
Familia, de bucurie, l-a trimis în străinătate. Şi-a colindat nu 
ştiu câte ţări. Eu eram mic pe-atunci. Nu-mi mai aduc 
aminte. Când m-am făcut mai mare, l-am cunoscut cum îl 
cunosc şi astăzi... Ce nenorocire! Ce nenorocire! 

— Şi spuneţi că aseară vorbea în greaca veche? 

— Aşa mi s-a părut. Nu se auzea desluşit. A ajuns să 
vorbească mai limpede când e beat decât atunci când e 
treaz. 

— Va să zică aseară nu era beat, spuse Ionel. 

— Aşa mi s-a părut. A umblat prin toată casa, a răscolit 
peste tot, cred că şi zidurile le-a ciocănit. Căuta probabil 
rachiu, sau ştiu eu ce căuta? Că toată casa e goală. Ce-şi 
închipuia el că o să găsească? Numai că noi, eu şi soaţa 
mea, ne-am obişnuit cu toate drăcoveniile lui. Nu ne mai 
mirăm de nimic. Durerea însă nu se poate şterge. Ea 
rămâne şi ne scurmă, aşa cum scurmă găinile prin ogradă 
gunoaiele... 

— Poate că astăzi n-o să mai bea, încercă Ionel să-l 
consoleze, fără să facă asta cu totul gratuit. Dacă nici la 
prânz n-a fost beat... 

— Dar cine l-a văzut la prânz? Crezi că mănâncă vreodată 
la prânz acasă? Îi lăsăm seara mâncare, dar şi pe aceea 
numai dimineaţa, când se scoală, o mănâncă. Umblă ca-n 
fiecare zi după băutură. Nu după mâncare. De aceea e slab 
ca un schelet. Eu nu înţeleg cum de se mai ţine pe picioare. 
Ştii dumneata cât de mult s-a schimbat în ultimii ani, de 
când nu mai mănâncă? Dacă fratele cel mai mic, care nu-l 
văzuse de cinci ani, nu l-a mai recunoscut! Şi doar e frate, 
fratele nostru! Ani de zile am stat împreună... 


Durerea care-l cuprinse pe Ionel era aşa de mare, că nu 
mai putu să reziste. Îşi luă rămas bun de la moşnegel, cu 
vocea înecată şi cu ochii plini de lacrimi. 

Tic şi Dan erau în parc, pe banca din faţa muzeului. Îl 
expe-diaseră acasă, cu un pretext irefutabil, pe prichindelul 
care organiza exerciţii de memorie cu micii vizitatori ai 
parcului. Dar asta nu înainte de a-l trimite la moş Costache 
şi de a afla de la dânsul, prin câteva întrebări meşteşugite, 
dacă atletul, „tânărul acela înalt, cu tricou de marinar”, mai 
fusese şi cu altă ocazie în vizită la muzeu. Răspunsul fusese 
negativ, aşa cum dorise de altfel ciufuliciul. 

Scăpaţi de povara pe care o constituia prezenţa lui 
Tudorel, cei doi cireşari încercau să întocmească un plan de 
bătaie. 

— Noi suntem cei mai oropsiţi, se plânse Dan. Din cele 
cinci personaje, numai două n-au identitate şi tocmai în 
sarcina noastră au căzut amândouă! Crezi tu că e 
întâmplător? 

— Nu, îi dădu Tic dreptate. Pentru că eşti prieten cu mine. 

— Asta cum trebuie s-o interpretez? Ca un compliment sau 
ca... Aaa! Se dumeri el. Îţi faci singur complimente şi pe 
mine mă laşi cu gura căscată! Va să zică tu crezi că Lucia mi 
l-a încredinţat pe ăla cu cicatrice, ştiind c-o să lucrăm mână 
în mână... 

— A vrut, n-a vrut, dar după cum vezi, aşa s-a nimerit. Şi 
tu ţi-o închipui pe Lucia făcând lucruri la care nu s-a gândit 
cel puţin de când avea trei ani? 

— Acum, să-ţi spun drept, Ticuşor, nu ştiu ce m-aş fi făcut 
singur. Cu tine împreună am mai mare curaj. Simt curajul în 
minte, dar nu ştiu ce să fac cu el. Îţi dau voie să-l exploatezi 
cum şi când vrei. 

— Curaj! Îl persifla Tic. Mai degrabă ne trebuia de-aia... 
Ştii tu de care!... Eşti doar plin de ea. Iu o numeşti 
inteligenţă spontană... 

— Aha! Îşi aminti Dan. Câtă vrei, Ticuşorule. Mă pricep de 
minune s-o adaptez în orice împrejurări. Numai să creezi tu 


împrejurările... Şi fiindcă a cam sosit timpul lor, ia spune tu 
cum crezi că am putea măcar să identificăm cele două 
personaje? Eu, ca să-ţi spun părerea mea, nu mă tem atât 
de mult de omul în gri. 

— Pentru că e în sarcina mea... 

Dan nu dădu prea mare atenţie completării făcute spontan 
de cireşarul cel cârn. 

— Cum ne descurcăm însă cu celălalt? Nu ştim absolut 
nimic despre el. Atâta că are o cicatrice... Care, să-ţi spun 
drept, putea să fie urma unui sărut pe care il-a dat pe furiş 
artista, acolo, în muzeu... Nu-ţi mai aminteşti? Era fardată 
duduiţa? 

Tic rămase o clipă în cumpănă: 

— La asta nu m-am gândit. Dar nu cred. Imposibil. De ce 
nu erau împreună? Nu păreau ei chiar în relaţii care să lase 
asemenea urme. Nu, Dan. Semnul acela roşu, mai degrabă 
roz, era în mod sigur o cicatrice. 

— De ce? Pentru că era roz? Te pui, tu cu rujurile astea 
noi... Dac-ai ştii câte nuanţe de roz, numai câte nuanţe de 
roz există! Eu însă nu mă opun. De ce să eliminăm singurul 
semn distinctiv, chiar dac-a fost făcut de un ruj 
contemporan? 

Ce să facă Tic? Putea să-şi înghită râsul? 

— Mai bine să ne împărţim sarcinile, propuse el, după ce 
trecu momentul de veselie. Să începem colinda pe străzile 
oraşului, că altă posibilitate de a da peste ei nu avem. Mai 
ales peste ăla cu cicatrice, cum îi spui tu. 

— Nu ştiam că eşti un adept atât de fanatic al teoriei 
hazardului. Eu cunosc un caz, dragă Ticuşor, când doi 
oameni care stăteau în acelaşi bloc nu s-au văzut timp de 
cinci ani niciodată... Unul era bolnav, iar celălalt nu era 
medic... Gata! Gata! Am terminat cu glumele. 

Tic râse iarăşi cu poftă, dar, ca şi cum i-ar fi venit o idee 
mare, se potoli subit: 

— Pe undeva ai şi tu dreptate. Nu ne putem lăsa pe seama 
întâmplării. Şi totuşi n-ar strica să cutreierăm măcar pentru 


puţin timp străzile cele mai populate. 

— Nu cred eu, Ticuşor, că la ora asta străzile cele mai 
populate se află în oraş. Zău că nu fac glume! Ştii şi tu 
doar... Străzile cele mai populate se află în iarmaroc. 

— Nu se poate să mergem acolo fără aprobarea Luciei, 
spuse Tic. Nu ni s-a... 

— Chiar în caz de forţă majoră? 

Tic nu se lăsă cucerit de pretextul plăcut şi plauzibil oferit 
de Dan. Simţul datoriei şi al discliplinei erau mai puternice. 

— Nu! Nu! Dac-o să vedem că batem pasul pe loc în oraş... 
Poate c-o să mergem şi acolo. Dar mai întâi... Ţie nu ţi se 
pare cam misterios personajul ăsta cu cicatrice? 

— Numai ăsta? Răspunse Dan. Toate mi se par ultra, 
supra, infra, intra, extra misterioase. Dar şi ăsta. Parcă mai 
mult decât toţi. În primul rând, pentru că nu-l cunoaşte 
nimeni în oraş. Şi cred că eşti de părerea mea că moş 
Costache reprezintă în cazul nostru oraşul. Avea cumva 
mutră de scamator, de saltimbanc, de... Ia stai puţin! Dacă 
totuşi cicatricea era urma unei deghizări? Ştii! E clovn la 
circ şi nu s-a spălat bine după matineu.... Ce-ar fi să-l 
căutăm totuşi în bâlci? Zău că nu glumesc... 

— Ori ai tu dreptate, îi replică Tic, ori e un oarecare 
excursionist, ori s-a mutat de curând în oraş. Altceva nu 
văd. 

— Şi unde să-l căutăm mai întâi? 

— Pentru că suntem în oraş... Să începem să-l căutăm în 
oraş. Şi dacă nu dăm de el... 

— Dac-am şti cum îl cheamă! Se tângui Dan. Ce noroc au 
ceilalţi! Se duc la adresa exactă, sună la uşă. Bună ziua. Îmi 
daţi voie? Sunt cutare. Aş vrea să ştiu dacă personajul 
cutare e acasă. A! Dumneavoastră sunteţi? Ce bucurie! 
Dacă sunteţi amabil, ce-aţi făcut dumneavoastră aseară, 
între ora nouă fără opt minute şi ora nouă fără trei 
minute?... Aud?... Aaa! N-aţi fost în oraş! Atunci, vă rog să 
scoateţi imediat tanagralele. Număr până la trei... Aşa, 
domnule! Mulţumesc... Pe când noi, dragă Ticuşorule... Noi 


trebuie să găsim un om fără nume în furnicarul ăsta. Oare 
câţi locuitori are oraşul? 

— Am 0 idee, spuse Tic. 

— Şi eu am câteva. Dar prea fixe şi prea vechi, ca bancul 
ăsta imbecil. Gata! Gata! Mă las de glume până când îmi dai 
tu dezlegarea, pentru că te ştiu mărinimos. 

— Nu ştiu dac-o să obţinem vreun rezultat, dar cred că 
trebuie să încercăm. Cam în ce locuri au obiceiul oamenii să 
dea buzna? 

— La cinema, la bâlci... Răspunde Dan. La magazine, când 
se distribuie peşte, la restaurante... La librării, când apar 
cărţile cireşarilor... 

— Să alegem locul unde se află... Unde există un reper, 
Dan. Sigur că da. Hai să mergem la restaurantul principal. 
Facem acolo prima încercare... 

— În calitate de consumatori? Întrebă Dan. Dacă tu îţi 
închipui că ne va lua vreun chelner în serios, îţi faci iluzii. 

— Ba trebuie să ne ia, se înverşună Tic. Şi nu un singur 
chelner. 'Toţi chelnerii din restaurant şi din alte restaurante. 
Dar până ajungem acolo, să deschidem bine ochii pe străzi. 

Cei doi cireşari aleseră dinadins străzile cele mai 
aglomerate. Cercetau toate chipurile pe care le întâlneau. 
Cu atâta insistenţă, că nu o dată erau pe cale să cunoască 
duritatea caldarâmului. Nu se uitau pe unde merg. Se uitau 
numai la figurile oamenilor. Câte ciocniri, câte înghiontiri, 
câte apostrofări, câte epitete, nu mai este cazul să amintim. 
Din păcate, pasiunea lor pentru fizionomii nu le furniza nici 
o satisfacţie. Ajunseră la restaurantul principal al oraşului, 
cu speranţele intacte. Se aşezară la o masă şi comandară, 
cuminţi, două siropuri. 

Chelnerul care îi servea era bătrân, slab şi în criză de 
clienţi. Cele două siropuri reprezentau pentru el, în acea zi, 
un adevărat eveniment. 

Tic nu-l acostă imediat. Îi mulţumi doar, însă cu un 
asemenea gest şi cu asemenea priviri, de parcă i s-ar fi 
oferit acea licoare în mijlocul Saharei, după zece zile de 


mers prin arşiţă. Mutra de obicei servilă a chelnerului se 
împodobi cu un zâmbet pe care de mulţi ani nu-l mai 
exprimase. 

— Să-l mai lăsăm puţin, îi şopti Tic lui Dan, după ce 
chelnerul se îndepărtă. La a doua comandă pornim la atac. 

Însetat, Dan sorbi paharul dintr-o înghiţitură. Dar când îl 
aşeză gol pe masă, figura lui mărturisea nedumerire: 

— Tu crezi că ăsta-i sirop? Şi vrei să mai comandăm încă 
un rând? Nu! Eu prefer sifon sec. Sau, dacă eşti de acord, 
un ţap cu guler, pe care să-l împărţim în două... 

— Gulerul? Întrebă Tic. Ce să fac cu jumătatea de guler? 

— Un suport pentru jumătate de cravată, tăiată pe lung... 
Tu m-ai provocat... De aceea a ieşit un banc atât de prost. 
Ştii tu. Legea adaptării... Şi-acum, gata! Vreau să-ţi spun 
ceva serios, care mă roade de multă vreme. Ştii ce mi-a 
trecut prin cap? Brr! Bine c-ai lansat expresia asta, care 
anunţă o stare de groază... Încă o dată brrr! Ei bine, 
Ticuşorule! Eu m-am gândit că în locul vitrinei, exact în 
locul acela, între ora nouă fără opt minute şi ora nouă fără 
trei minute a stat o fiinţă vie. Să zicem un bărbat. O femeie 
ar fi prea de tot. Şi când am trecut noi, ora nouă fără trei 
minute, prin locul acela, l-am văzut lungit, sau rezemat de 
perete, sau în orice poziţie, după preferinţă, însă cu un cuţit 
în spate. Adică în locul omului viu şi exuberant, pe care l-ai 
văzut tu la ora nouă fără un sfert, noi am găsit un cadavru... 
Cuţitul reprezintă cheia vitrinei. Cât s-a băgat cheia în 
broască, s-a băgat cuțitul în spatele sau în pieptul 
individului. Zece secunde pentru furt, zece secunde pentru 
crimă... Prin urmare, nu e vorba de tanagrale, ci de un 
cadavru... Tu crezi că se schimbă cu ceva datele problemei? 
Eu sunt convins că rămân exact la fel. Aceiaşi oameni, 
aceleaşi întrebări, aceleaşi presupuneri, aceleaşi piste. 
Nimic, dar absolut nimic nu se schimbă... Prin urmare, 
suntem în căutarea unui asasin, nu a unui spărgător. Hai să 
ne închipuim lucrul acesta! Ca în romanele polițiste. Să 
căutăm ucigaşul, odiosul ucigaş! 


— Brrr! Se înfioră Tic. Doamne! Ce imaginaţie!... Nu ştiu, 
Dan, ce să zic, zău că nu ştiu! Poate că nu se schimbă nimic, 
nu vreau să mă gândesc la asta acum. Eu cred că e mai bine 
să-l căutăm pe omul cu cicatrice. Asta e sarcina pe care ne- 
a dat-o Lucia. Şi dacă ţii cu orice preţ la ideea ta... Poţi s-o 
discuţi cu Lucia, când ne întoarcem să-i dăm raportul... 

— Mersi! Îi răspunse Dan. Ca să ajung eu în starea ăluia 
cu care vreau să înlocuiesc vitrina. Nu. Prefer să adulmec 
urmele omului cu cicatrice. Deşi, Ticuşor, dacă s-a spălat 
dimineaţa şi pe faţă, aşa cum obişnuim noi... S-au duso 
dată cu săpunul şi şansele noastre... Cerem ţapul acela, ca 
să ne mai înviorăm puţintel? Chelnerul parcă vine spre noi. 

— Comandă tu, că eşti mai mare, şopti ciufulicul. 

— Vă rog, vă rog... se înfăţişă chelnerul, cu aerul unui om 
fericit că a izbutit să treacă prin mii de bariere pentru a 
ajunge la timp la cei pe care-i iubeşte. Încă un rând? 

Dan făcu un gest superior de negaţie cu mâna. 

— Un ţap! Comandă el, cu o voce plictisită, de parcă 
ajunsese la al zecilea. Un ţap de aceeaşi culoare! 

— Nu avem decât blondă - îl anunţă chelnerul. 

— Foarte bine, acceptă Dan. Un ţap înainte de a se duce la 
banchet. Ştiţi dumneavoastră... 

— Şi la banchete servim tot în acelaşi... În aceleaşi chestii 
de sticlă: regale, ţapi, halbe... După cum preferă clientul. 

— Adică fără guler, traduse Tic limbajul lui Dan. 

— Aaaa! Exclamă ospătarul cu o lucire de nepreţuită stimă 
şt recunoştinţă în priviri. Sigur că da. Imediat! 

Şi se întoarse imediat, aşa cum promisese, aducând un ţap 
plin, fără guler şi două pahare curate, în care vărsă berea - 
ca un reprezentant unic al egalităţii pe pământ - exact la 
acelaşi nivel în amândouă. Se uită cu complicitate la Tic, 
aşteptând parcă un răspuns la gestul său, care nu putea fi 
interpretat decât ca o dovadă de stimă şi consideraţie. 
Ciufuliciul nu pierdu, bineînţeles, prilejul: 

— Serviţi de mult aici, în oraş? Întrebă el. 


— Extraordinar! Cu patruzeci şi cinci de ani în urmă am 
fost picolo la grădina publică şi tot în acelaşi an am fost 
picolo şi la bâlci. La restaurantul „Frunză verde”. Dar 
dumneavoastră cred că nu eraţi născuţi pe atunci, dacă-mi 
permiteţi să fac această observaţie. Extraordinar! 

Tic clătină din cap a admiraţie: 

— Cred că nu există om în oraş pe care să nu-l fi servit... 

— Dacă-mi permiteţi, se înclină ospătarul, l-am servit, 
desigur şi pe tatăl dumneavoastră... Şi pe bunicii 
dumneavoastră. Extraordinar! 

— Noi nu suntem de-aici, interveni Dan. Am venit în vizită 
la nişte prieteni... 

— Da?! Se miră ospătarul... Extraordinar! Nu mi-aş fi 
închipuit. Aş fi jurat, dacă-mi permiteţi, că sunteţi din oraşul 
nostru, după felul cum arătaţi... 

— Aveţi dreptate, îi spuse Tic. Semănăm la faţă... Şi la 
îmbrăcăminte... Şi la vorbă... 

— Uneori semănăm şi la ochi, completă Dan. Aţi observat, 
desigur şi dumneavoastră, dacă-mi permiteţi... 

— Desigur, încuviinţă chelnerul foarte politicos. Când v-am 
văzut la masă, am ştiut, desigur, că o să comandaţi ceva. 
Extraordinar!... Un an mai târziu, ba mi se pare chiar după 
nouă luni şi jumătate, am fost angajat, tot picolo, la alt 
restaurant de pe bulevardul Calomfir. Îi spunea 
restaurantului, dacă-mi permiteţi, „La noi ca la nimenea”. 
Dar n-am rămas acolo decât trei săptămâni, ba mi se pare 
numai douăzeci de zile, fiindcă m-a luat într-o seară unu' 
Ghiţă Zdrob pentru două luni la el la ţară. Avea o crâşmă 
chiar în mijlocul satului: „La nenea”. Şi pe urmă... Da... 
Dacă-mi permiteţi... Extraordinar! 

Tic însă nu-i mai permise. Îşi închipuia că ospătarul, 
bătrân cum era, perindase cel puţin o sută douăzeci şi trei 
de restaurante. Îl întrebă direct: 

— Aţi putea să ne ajutaţi să ieşim dintr-o încurcătură? 

Ca prin farmec, chelnerul se schimbă la faţă. Nu mai era 
omul politicos şi servil dinainte. Părea gata să se azvârle 


asupra celor doi clienţi. Noroc că Dan sesiză, din instinct de 
conservare, marea primejdie. Scoase o bancnotă de 
douăzeci şi cinci de lei o dată cu batista şi se grăbi să-şi 
şteargă nasul. Privirile de Argus ale ospătarului străluciră o 
fracțiune de secundă, apoi faţa lui se îmbogăţi cu o expresie 
pe care nici cei mai duioşi bunici n-ar fi capabili s-o arate 
nepoților ascultători. 

— Extraordinar! Cum să nu vă ajut? Dacă-mi permiteţi, pot 
să aştept să-mi plătiţi mâine consumaţia. Mi s-a mai 
întâmplat chestia asta şi alte dăţi. 

Zâmbetul lui era duios, înţelegător. Lui Tic i se păru însă 
că urechile i se lungesc şi i se lăţesc, pentru a auzi fără greş 
răspunsul. De aceea se hotări să-l liniştească definitiv: 

— Nu de bani este vorba. Avem chiar prea mulţi. Şi s-ar 
putea să avem şi bani străini. Nu ştim sigur, pentru că plicul 
l-am lăsat acasă. Dacă nu reuşim să-l găsim pe cel care l-a 
pierdut. 

— Aţi găsit un plic cu bani? Întrebă ospătarul, dovedind o 
foarte vie perspicacitate când era vorba de probleme 
pecuniare. L-aţi găsit pe stradă sau acasă? 

— Nu ştim dacă are bani în el, răspunse Tic. S-ar putea, 
pentru că nu e chiar atât de subţire. 

— Şi nu l-aţi desfăcut? Extraordinar! 

De astă dată, expresia lui favorită îşi găsise locul. lar 
uimirea de pe faţa lui nu mai era prefăcută. 

Dan sesiză planul ciufuliciului şi se grăbi să-i sară în 
ajutor: 

— Din păcate, plicul nu are adresă. Nici un semn, ca să 
ştim cui îi aparţine. 

Chelnerul era pe cale să-şi amintească o întâmplare 
recentă. Pentru că nu zăbovi decât o clipă. În momentul 
când tresări şi când îşi duse mâna la buzunar, pentru a 
constata că nu mai are o anumită „chestie”, probabil un 
plic, Tic era gata cu completarea: 

— Am văzut când l-a scăpat cineva, când i-a căzut jos din 
buzunar, dar n-am apucat să i-l dăm. Persoana respectivă se 


urcase în autobuz şi autobuzul demarase. 

— Extraordinar! Se miră iarăşi chelnerul, schimbându-şi 
planul şi fizionomia. Am câţiva nepoți care, dacă-mi 
permiteţi, au prostul obicei să-şi pună banii în plicuri. De 
câte ori nu le-am spus să-şi scrie măcar numele pe plic. 
Desigur că nu m-au ascultat. Aţi văzut pe persoana aceea la 
faţă? 

— Cum să nu! Spuse Tic, cu hotărârea de a ucide în faşă 
orice manevră a ospătarului. Am şi stat de vorbă cu el. E un 
om tânăr, poate că nici nu are treizeci de ani. Din păcate, 
nu ştim cum îl cheamă, nici unde stă, nici unde lucrează. 
Atâta ştim: că are o cicatrice roşie, un semn sub buza de 
jos... Cum să vă spun?... Parcă l-ar fi tăiat paharul, 
jumătatea de jos a paharului... Dumneavoastră nu-l 
cunoaşteţi? Cred că s-ar bucura foarte mult dacă i-am 
înapoia plicul... Eventual prin intermediul dumneavoastră. 
Noi nu avem nevoie de recompensă... 

Nu mai era nevoie de răspuns verbal. Figura chelnerului 
toate stările posibile. La început regret, pe urmă uimire, 
apoi iar regret, ceva mai slab, apoi interes, apoi siguranţă, 
apoi iar o undă de regret (şi mai slabă), apoi chibzuială, 
ezitare şi în sfârşit, hotărâre: 

— VI-l găsesc eu, n-aveţi nici o grijă, numai dacă-mi 
permiteţi... Spuneţi că era tânăr, în jur de treizeci de ani?... 
Desigur... Desigur că era tânăr... Extraordinar! 

Cireşarii plătiră consumaţia, oferind în plus chelnerului un 
bacşiş generos, apoi părăsiră restaurantul. Parcă mai 
auzeau cuvintele ospătarului: 

— Mai treceţi pe aici. Cât de des. Mă interesez eu, desigur. 
Nu se poate să nu-l aflu. 

Erau din nou pe strada principală şi mai aglomerată acum, 
la asfinţitul soarelui. Căâutau, căutau, dar nici o clipă 
privirile lor nu tresăreau. Nici omul în gri, nici omul cu 
cicatrice nu se plimbau la ora aceea pe stradă. Tic era atât 
de întristat, că Dan simţi nevoia să-l consoleze: 


— Nu-ţi mai fă griji, Ticuşorule. Ştii cum urlă acum 
telefonul fără fir? Nu cred că mai prinde cineva tonul în 
oraş. 

Tic îşi deschise palmele şi i le arătă lui Dan: 

— Uite cum ne întoarcem la cartierul general! Îmi vine să 
mor de necaz. Şi asta numai din cauza ta! 

— Sunt în criză, Licuşorule, recunoscu Dan. Nu-mi mai 
vine nici o idee genială în minte. Ce să fac? Poate că sunt 
obosit. Gândeşte-te şi tu! În două nopţi am dormit câteva 
ore şi apoi atâtea emoţii... 

— Fiuuu! Îşi aminti ciufulicul. Era să uit. M-am pregătit de 
dimineaţă şi era cât pe-aci să uit. Nu vezi că asfinţeşte 
soarele? Hai mai repede acasă! 

— Dacă vrei tu să obţinem primii felicitările Luciei, hai! 
Spuse Dan, grăbind pasul. 

— Nu vreau asta! Vreau altceva! Vreau să dorm la noapte. 
Dacă pe tine nu te interesează... 

— Acum ştiu ce urmăreşti, pricepu Dan. Dar am auzit şi 
meniul de mâine. Se serveşte vițel. Supă, rasol, şniţel... 
Toate cu concursul unui vițel. Cocoşul nu s-a planificat. 

Cireşarii se apropiau de casă. Tic îl îmboldi pe Dan: 

— Tu du-te înainte. Caută s-o ţii pe bunica de vorbă. 
Spune-i... Spune-i ce note a luat Lucia în ultimul trimestru. 
N-ai nevoie să minţi, că n-a avut nici un nouă. 

— Mă duc, dar îmi declin orice... Orice... Tu ştii că mie nu- 
mi place nici ciulamaua, nici pilaful, nici prăjitura de cocoş. 
Extraordinar! Dacă-mi permiteţi, bineînţeles... Dan fugi. 
După câteva minute se strecură şi Tic în curte. Orătăniile se 
pregăteau de culcare. Ochi cocoşul. Era mare, puternic, 
ţanţoş, aşa cum îi stă bine unui cocoş. Nu l-ar fi prins, ozi 
întreagă să fi fugit după el. În buzunarul lui se găsea însă o 
funie subţire, transformată de dimineaţă în lasso, iar în 
mâini avea amintirea unor exerciţii. Criminalul cu pinteni 
parcă bănuia ceva. Se îndrepta glonţ spre nuc. Dar nu mai 
avu vreme să ajungă în prima creangă. Lassoul îi curmă 
brusc elanul. Nici măcar nu avu vreme să dea un semnal de 


alarmă. Cârâielile i se înecară în gât. Tic îl trase cu iuţeală 
spre dânsul, îl prinse între picioare şi începu operaţia pe 
care i-o promisese în gând. Adică scoase din buzunar un 
rotocol de izolier-band, tăie o bucată cam de zece 
centimetri, pe care începu s-o înfăşoare cu pricepere în 
jurul pliscului. Totul dură zece secunde. Cocoşul sări din 
mâinile lui ca o ghiulea. Dar se opri undeva năuc şi iritat. Îşi 
sucea capul în toate părţile. Pliscul însă nu voia să-l asculte. 
Se transforma parcă într-un gotcan, aşa se sălbăticise. 
Zadarnic. Ameţit de neputinţă şi de oboseală, se căţără în 
nuc. 

Când trecu pe sub pom, Tic i se adresă în şoaptă: 

— Nu te speria, puişor cuminte! N-o să te fac de râs în faţa 
găinilor. Mâine dimineaţă îţi redau glasul. Dar seara iar îţi 
priponesc pliscul... Noapte bună! Nu ţie îţi spun. Îmi urez 
singur. Numai că, până atunci, of! Câte nu ne aşteaptă! Să 
dea Domnul să nu-ţi fi încuiat pliscul degeaba... 

Maria aştepta de un sfert de oră în camera artistei. Când 
vecina de hola anunaţat-o că o caută cineva, artista a sărit 
ca arsă din pat, a înhăţat un maldăr de fuste, bluze, rochii, 
furouri şi ciorapi, a înfipt în degetele mâinii libere patru 
perechi de pantofi şi a alergat într-un suflet în baie. Apoi, 
deschizând pentru o clipă uşa, i-a spus vecinei: 

— Să mă aştepte numai două secunde în cameră! Ah! Cum 
am uitat? Mă întorc imediat. 

Maria aşteptă, dar nu fără folos. Camera nu-i spunea mare 
lucru. Era o cameră obişnuită, special mobilată pentru 
vizitatorii de sezon. În graba ei, artista lăsase deschise uşile 
şifonierului. Dar, în afară de câteva obiecte vestimentare, 
nu se afla nimic altceva în compartimente. Sus, pe şifonier, 
se odihneau două valize uriaşe, cu siguranţă goale sau 
golite, gândi Maria. Căuta ascunzişuri posibile în încăpere, 
dar oricât îi zburda fantezia, nu le descoperea. Toaleta, 
scaunele, fotoliul, biblioteca mică, adăpostind câteva vaze 
fără flori, câteva albume, două sau trei fotografii înrămate 
şi cam tot atâtea cărţi, noptierele, toate erau mobile noi, cu 


linii limpezi, moderne, fără ascunzători secrete. Singurul 
obiect din cameră, greu de cercetat şi prin aceasta mai 
dubios, era patul. Dându-şi seama că-i va fi cu neputinţă să 
sondeze interiorul lui, Maria căută altceva. Şi anume 
ascunzătoarea ideală, obiectul cel mai simplu şi mai banal, 
la care nimeni nu se va gândi ca la o ascunzătoare posibilă. 
Unde? Se întreba ea. Şi deodată zări într-un colţ o cutie de 
carton, aruncată la întâmplare. O cutie de pantofi. Capacul i 
se părea săltat, neglijent pus. Dar când atinse cutia cu 
vârful sandalei, o simţi goală. Se îndreptă din întâmplare 
spre fereastră, din necesitatea de a se mişca. Fereastra 
dădea într-o curte interioară. Un plop subţirel îşi lungea 
timid crengile până în apropierea pervazului. Una dintre 
crengi, cea mai apropiată, se îndoia din cauza unei greutăţi 
neobişnuite. Adică se agăţase de ea o plasă, iar în plasă se 
afla un pachet înfăşurat în hârtie de ziar. Maria nu mai avu 
răgazul să cerceteze pachetul, pe jumătate acoperit de 
frunze, pentru că se deschise brusc uşa şi în cadrul ei se ivi 
o arătare albastră, cu un cerc roşu sângeriu în partea de jos 
a feţei, acolo unde de obicei se află gură. Surpriza Mariei 
era un fleac pe lângă uimirea artistei. 

— Dumneata erai?! Spuse arătarea, după un lung moment 
de tăcere. Te-a trimis el? 

Atâta duritate suportase bietul şi micul pronume, încât 
Maria îşi închipui că are, într-adevăr, de-a face cu o actriţă 
remarcabilă. Încercă să se scuze cu un gest rafinat, adică îşi 
frecă, abia atingându-şi-le, mâinile. 

— Nu. Vă rog să mă iertaţi. Nu ştiu la ce vă referiţi. 
Probabil că e o... 

„O confuzie”, ar fi vrut să spună Maria, dar se opri la timp. 
Poate că suspensia o va face pe gazdă să dea câteva 
lămuriri suplimentare, pe care le-ar fi suportat cu 
îngăduinţă, chiar dacă nu s-ar fi încadrat în obiectul 
preocupărilor ei. 

Suspicioasă din fire, sau poate ajunsă astfel pe baza unei 
intense experienţe, artista depăşi momentul dificil. 


— Pe mine mă căutaţi? Întrebă ea cu tonul uneia care a 
fost vecină cu o familie de aristocrați şi obişnuia să 
pândească, noaptea, prin perdea, ce se petrece dincolo. 

— Chiar pe dumneavoastră... Răspunse Maria, ca o elevă 
nepregătită, în faţa unei profesoare severe. Am auzit că 
sunteţi în oraş... Şi am vrut să vă cunosc... (Şi deodată 
exuberantă:) Atât de mult am vrut să cunosc o artistă 
adevărată! (Apoi timidă, dar cu privirile în reverie:) Şi atât 
de mult aş vrea să ajung şi eu pe scenă. (Apoi rugătoare, 
sinceră, emoţionată:) Vă închipuiţi ce se petrece în sufletul 
meu... Nici nu-mi vine să cred că sunt aici, în faţa 
dumneavoastră, că aţi putea să-mi întindeţi mâna... 

Mărturisirea aceea atât de spontană şi de sinceră („Când 
le voi spune, n-or să mă creadă, invidioşii!”) întări brusc 
oasele artistei, ca după o îndelungată cură de calciu 
Sandoz, îi mări înălţimea cu cel puţin cinci centimetri şi o 
făcu să-şi amintească ultimele fotografii („penibile, 
săraca!”) ale Sophiei Loren. 

— Da, da... Spuse ea, micşorându-şi la maximum cercul 
roşu de deasupra bărbiei, cu convingerea că aşa făcea şi 
Gre-ta Garbo când răspundea admiratorilor. Te rog, ia loc... 
pe scaun. (Nu putea să-i acorde fotoliul unei admiratoare 
paralizate. Nici n-ar fi ştiut cum să stea pe el.) „Vin doică! 
Fii statornic, Montague. 

Mai stai o clipă-două, mă întorc.” 

Ce splendid! (îşi ridică trei degete de la mâna stângă, 
parcă pentru a le număra, apoi privindu-le repetă ultimul 
vers:) „Mai stai o clipă-două, mă întorc.” 

— Splendid! Rosti Maria în adoraţie. Aţi jucat de multe ori 
rolul Julietei? 

Şi era atâta naivitate, atâta teamă sinceră că întrebarea ar 
putea să ofenseze o persoană atât de celebră! 

— O, da! Spuse artista ca şi cum ar fi răspuns la 
întrebarea: Citiţi revista „Cinema”? Şi continuă să recite: 
„O inimă de şarpe tâinuită sub chip de floare! A mai stat 
balaur...” 


A mai... A mai stat balaur... (Şi la examen se încurcase la 
acelaşi vers.) Balaur... Balaur... Îngână ea meditativ. 

Maria îşi plecă vinovată ochii în pământ: 

— În peşteră atât de minunată...” 

— Da! Da! Se repezi ea, ca un copil căruia i se suflă lecţia 
la tablă. 

„Tiran frumos! Angelică satană!:” (Se opri brusc, uitându- 
se la Maria ca la un călău. E adevărat că nici nu mai ştia 
versurile următoare.) „În clipa asta ar fi gata să sară la 
bătaie, gândi Maria. Mare, mare primejdie! Nu mi-e de 
bătaie. Datoria!” 

— Am auzit că vă plac versurile acestea, i se destăinui 
Maria cu inflexiuni şi voaluri în voce. O zi întreagă am 
căutat cartea, ca să le ştiu când vin la dumneavoastră... 

— Da, da... Acceptă artista explicaţiile Mariei şi îşi aminti 
cu nostalgie că rostise de multe ori primele două versuri, 
iar la începutul carierei de şi mai multe ori ultimul vers: 
„Tiran frumos! Angelică satană!” 

— Sunteţi foarte îndrăgostită de Shakespeare, se spune 
peste tot în oraş. Vă place atât de mult? 

Ah! Cât ar fi vrut cea întrebată să poarte acum rochia 
Ofeliei din scena înecului, aşa cum o văzuse în filmul lui 
Lawrence Olivier! Numai voaluri albe, dantele... Şi să se 
plimbe prin cameră, chiar cu riscul de a-i provoca o criză de 
inimă admiratoarei. 

— Enorm! Îmi place enorm, formidabil! Răspunse ea. 

Maria îşi muşcă buzele până la sânge, chemând în ajutor 
durerea împotriva râsului care se pregătea ucigător, 
eruptiv, în pieptul ei. Şi se gândea mereu cum s-o apropie 
de tanagrale. Şi până la urmă se gândi să se folosească tot 
de idolul ei, Shakespeare. 

— Ştiţi ce-aş fi vrut să vă mai întreb? Dar vă rog să-mi 
spuneţi dacă nu vă răpesc timpul. 

— Nu! Pronunţă acriţa un verdict generos, arătând o 
favoare cu totul specială, dar uitându-se totodată şi la ceas. 


— Aş fi vrut să vă întreb dacă vă plac şi alte piese de 
Shakespeare... Cele scrise în ultima perioadă... Troilus şi 
Cresida... Pericle... Timon din Atena...? 

— Da! Răspunse ea scurt, fără să manifeste o încântare 
deosebită. 'Toate piesele lui îmi plac foarte mult. Da şi 
Pericle, şi... Troilus şi Timon... Sunt frumoase, plăcute, 
interesante. 

— Mă gândeam la Marina, zâmbi Maria cu gingăşie. Nu 
găsiţi că e o coincidenţă interesantă? Pe ea o cheamă 
Marina... pe dumneavoastră Marieta... Cred că vi s-ar 
potrivi foarte bine rolul. 

— Da? Surâse aprobator şi prieteneşte artista. Formidabil! 
I-am spus şi eu regizorului acelaşi lucru... Dar el a preferat- 
o pe alta... O stri... Vai! Să nu crezi că e atât de liniştită 
lumea noastră, a actorilor... Mă refer, bineînţeles, la actorii 
mari, nu la figuranţi sau la dubluri, sau la cei care joacă 
roluri episodice. Dac-ai şti câtă mâncătorie e la noi! Vai! 
Câte roluri nu se dau după ochi sau după... După... Mi-e şi 
ruşine să spun. Atât de răi şi de apucaţi sunt unii regizori; şi 
fiecare îşi are protejaţii şi protejatele lui; şi să-i vezi pe 
aceştia cum şuşotesc pe la colţuri, când iese o creaţie mai 
bună; mi-e teamă să beau dimineaţa cafeaua; să nu mă 
pomenesc cu cianură în ea... Ce mă fac eu dacă mor? Sau 
chiar pe scenă, când sunt scene cu dueluri, cum e când 
duelează ăla... Cyrano, sau când se trage cu pistolul, cum s- 
a întâmplat într-o piesă în care am avut o admirabilă 
creaţie, magnifică; au crăpat toate de necaz; le vedeam 
cum îşi muşcă unghiile în sală sau în culise; una şi-a rupt în 
zeci de fâşii rochia de seară, chiar pe stradă, în faţa afişului 
pe care era trecut numele meu; alta a vrut să bage un glonţ 
adevărat în pistolul cu care se trăgea în mine, pe scenă; 
noroc că a uitat glonţul acasă; vai! Şi câte altele, când te 
lansezi ca vedetă! Dacă le auzi vorbind între ele! Ştii? Se 
adună toate în câte o cabină şi încep să boscorodească bra, 
bra, bra, bra... Fac descântece acolo, aduc cărbuni şi-i ard 
în ibricul de ceai; sau se duc la studio, să spună nu că ele 


sunt fotogenice, se duc să spună că tu nu eşti fotogenică şi 
mai spun că ai un ochi mai mare şi unul mai mic, că nasul se 
loveşte de bărbie. Şi când te duci acasă, zău că te doare 
capul şi iei câte două antinevralgice... Vai, vai, vai!... Dacă 
ar şti Shakespeare, săracul, l-ar pune pe Hamlet să-i ucidă 
pe toţi artiştii, atunci când merge cu ei să joace în faţa lui 
tată-său vitreg, ăla care l-a ucis pe taică-său... Of! Şi cât am 
vrut ca s-o joc pe Ofelia! Dar iar m-am gândit că or să crape 
de ciudă şi or să pună la cale cine ştie ce; aşa că m-am lăsat 
păgubaşă... Şi acum joc într-o piesă în care omor pe cineva, 
pentru că m-a lăsat pe drumuri. Dar cel puţin le fac în 
ciudă. Şi ele simt că le spun lor când spun: „Ah! Ce v-aş 
gâtui pe toţi, uite aşa şi aşa şi aşa...” Ultimul aşa l-am 
adăugat eu... Că şi noi, actorii, introducem replici în piese, 
după temperamentul fiecăruia. Că doar suntem şi noi 
creatori... 

„Ce potop! Ce potop!” gândi Maria. Dacă ar juca un rol ca 
acesta pe care mi l-a jucat acum, ar înnebuni sala. Brrr! 
Cum a trecut timpul! Trebuie s-o iau direct, altfel nu mai 
merge. Dacă mai începe o tiradă din asta, fără cap şi fără 
coadă, mă ţine aici până mâine dimineaţă. 

— N-aţi fost aseară la muzeu? Parcă v-am zărit... Sau 
poate mi s-a părut numai... 

— La muzeu? Se trezi actriţa. Da, da. S-a ţinut tot timpul 
un bărbat de mine şi, ca să scap de el, am intrat în muzeu. 
Dar şi acolo a intrat după mine. L-aş fi dat afară, dar nu ştiu 
pe unde a intrat, că l-am găsit înăuntru. Şi n-am putut să 
văd nici un moment un tablou ca lumea, din cauza lui... 
Oare cum pot fi aşa bărbaţii? Cum aud că eşti artistă, cum 
se uită toată lumea la tine şi toţi, numai la căsătorie se 
gândesc. Eu nu vreau să mă mărit. Vreau să mă dedic 
numai artei. Tot sufletul să mi-l dau, toată fiinţa, să nu mai 
rămână nimic pentru altceva, sau pentru altcineva... Şi el 
tot timpul se ţinea de mine... 

„Ceva tot am aflat, se bucură Maria. Un lucru e sigur. 
Duduiţa nu l-a slăbit din ochi pe tânărul acela cu cicatrice 


LIA 


nici o clipă. Şi probabil de aceea s-a dus în ultimele trei zile 
la muzeu. Ştia că e şi el acolo. Alta e problema. Dacă nici el 
n-a slăbit-o din ochi şi ce făcea el acolo în fiecare seară? 
Oare premedita dispariţia tanagralelor?” 

Şi deodată Maria făcu descoperirea! Tânărul cu cicatrice 
trebuia scos din cauză. Era singurul care avea un alibi 
perfect! Oriunde ar fi fost în muzeu, erau nişte ochi care-l 
urmăreau fără încetare. Deci nu putea să golească vitrina, 
fără să fie văzut. Şi se gândi că trebuie să se convingă 
definitiv de lucrul acesta, mai ales că artista era foarte 
dispusă să fabuleze în jurul personajului. Aproape că n-o 
mai interesa situaţia artistei pe lista suspecţilor... Voia să 
dovedească alibiul omului cu cicatrice. 

— S-ar putea să fie un om serios... 

— Te mai îndoieşti de lucrul acesta? Se supără artista. 

Maria nu făcuse nici o gafă. Premeditase iritarea artistei, 
cu speranţa că va scăpa mai uşor adevărurile pe care le 
aştepta. 

— Vă rog să mă iertaţi, se scuză ea. M-am gândit că se 
acostează atât de uşor pe stradă... 

— Cum îţi închipui că ele un om care se pretează la aşa 
ceva? Începu actriţa. E chiar prea serios. (Şi deodată îşi 
aminti că spusese altceva cu câteva clipe înainte.) Adică... 
Face propuneri foarte serioase. El nu umblă ca alţii terchea- 
berchea pe stradă. Îi place să stea la muzeu, să observe 
fiecare lucru în parte. Stă în faţa unor tablouri sau în faţa 
unor statui câte un sfert de oră... Era un portret foarte 
frumos într-un loc şi l-a privit fără să se clintească... M-am 
uitat la ceas... Douăzeci de minute... 

— Poate că e pictor... Sau student la Arte plastice... 

— Nu e pictor... Nu! Mi-a răspuns foarte politicos: „Nu, 
domnişoară! Nu sunt pictor... Nici sculptor...” Sculptor, a 
adăugat de la el... Mi-a răspuns foarte serios. 

— Şi-a stat tot timpul cu dumneavoastră aseară la muzeu? 
Probabil că voia să vă cunoască preferinţele. 


— Da, da! Eşti o fată inteligentă. M-am gândit şi eu la asta. 
La fiecare tablou la care mă opream eu, se oprea şi el. 
Chiar m-am mirat că ni se aseamănă gusturile... 

„Oare cine s-a mirat? Se întrebă Maria în gând. Prin 
urmare, iată, în sfârşit, un personaj scos de pe lista 
suspecţilor. Gata! Nu mai am nici un dubiu. Asemenea ochi 
nu pot să înşele şi mai ales nu pot să obosească. Dar ea, în 
schimb, a fost oare atrasă numai de cel pe care-l atrăgeau 
tablourile, acolo, în muzeu? Trebuie să aduc vorba despre 
statuete şi să văd cum reacţionează. Asta înainte de-a pleca. 
Până atunci ar mai fi câte ceva de clarificat.” 

— Eu îmi închipui că aveţi un gust atât de rafinat, că toate 
persoanele din muzeu priveau împreună cu dumneavoastră 
tablourile la care vă uitaţi. 

— Nu ştiu... Răspunse artista, cuprinsă subit de un acces 
de modestie. Poate că da... Eu n-aveam timp să mă uit la 
persoanele care se aflau în muzeu. Erau atâtea tablouri 
acolo! 

„Ori spune adevărul, medita Maria, ori a văzut ceva 
despre care nu vrea să vorbească, ori e implicată ea în 
dispariţia tanagralelor. La urma urmei, sarcina noastră este 
să elimine suspecţii. Dacă prin atitudinea ei preferă să 
rămână încă pe listă, treaba ei!” conchise nu fără răutate 
Maria. 

— Vă rog să mă iertaţi că v-am reţinut atât de mult... Dare 
atât de plăcut să stai de vorbă cu o persoană cultă şi 
informată şi atât de amabilă, că greu, greu îţi vine să te 
desparţi de ea! 

— Mulţumesc, răspunse artista absentă. Ce păcat că s-a 
închis muzeul! Mi-au mai rămas câteva tablouri de văzut... 
Şi... Îmi place să-mi petrec vacanţele aici... la muzeu... la... 
Păcat că s-a închis... Îţi mulţumesc, îţi mulţumesc! Mi-ai 
făcut mare plăcere... 

Maria ajunse la uşă. Înainte de a păşi pragul, puse ultima 
întrebare, cu aceeaşi voce timidă cu care vorbise la început: 


— Da... Voiam să vă întreb ceva... În piesele lui Hariton aţi 
jucat? 

— Hariton? A, da! Sigur că da... 

— Aţi jucat şi în... Casa cu statuete? 

— Da! Răspunse ea, fără să se jeneze. Dar nu în rolul 
principal, din cauza unei invidioase. În cel secundar. Chiar 
am debutat cu acest rol într-o zi ploioasă, de martie. 

Maria o privea prin genele întredeschise cu o atenţie 
cumplită, dar nu observă nici o tresărire pe faţa artistei. Şi 
plecă mai decisă decât intrase. Femeia aceasta avea un 
talent extraordinar de a minţi fără să clipească. De ce să nu 
creadă că era implicată în dispariţia tanagralelor? Nu-i 
tresărise nici un muşchi al feţei când auzise cuvântul 
„statuete”. Dar nici atunci când spusese că jucase rolul 
secundar într-o piesă care nu exista, din simplu motiv că 
autorul ei nu existase niciodată. 

Începea să se întunece când tinerii se întâlniră, toţi, în 
chioşcul din mijlocul grădinii. Trecuţi prin atâtea încercări 
şi experienţe, cireşarii instituiseră un sistem de informare 
reciprocă de o mare rapiditate şi precizie. Făceau mai întâi 
o relatare de ansamblu, extrăgeau apoi esenţa problemei, 
înfăţişând-o cu toate argumentele pro şi contra culese, 
aminteau amănuntele care aparent nu aveau nici o 
însemnătate, iar la urmă îşi manifestau propriul punct de 
vedere. Dacă mai existau lacune, ele erau imediat sesizate 
şi completate, în felul acesta, într-un timp foarte scurt, ceea 
ce fusese domeniul unuia singur devenea foarte repede 
domeniul familiar al tuturor. Sistemul fusese verificat de 
nenumărate ori şi cu timpul încetase să mai fie un sistem. 
Se transformase într-un obicei de toate zilele. 

Şi de data aceasta sistemul îşi dovedi eficienţa. Nu mult 
timp de la întâlnirea din chioşc, toţi ştiau cu precizie ce se 
întâmplase în perioada cât acţionaseră izolat. Rapoartele 
lor aduceau în esenţă următoarele precizări: 1. Omul cu 
cicatrice nu era un locuitor al oraşului, sau se mutase de 
foarte puţină vreme în oraş. Posibilităţi: a. să fie în concediu 


de odihnă; b. să fi venit o dată cu bâlciul. Observaţii: se 
exclude posibilitatea de a fi un oarecare turist (o săptămână 
la rând vizitase muzeul). 

2. Omul în gri nu era cunoscut în oraş. Încă nu se aflase 
dacă a plecat sau nu din oraş. Observaţii: trebuie căutat la 
bâlci, unde a fost întâlnit de două ori. Urgent. 

3. Atletul a vizitat o singură dată muzeul. Până la proba 
contrarie (eventualitatea unei complicităţi) este scos de pe 
lista suspecţilor. 

4. Cucoana cu joben oferă un alibi aproape irefutabil 
omului cu cicatrice şi artistei. Observaţii: vezi raportul 
despre artistă. Confirmă suspectarea paznicului. 

5. Artista oferă un alibi foarte solid omului cu cicatrice. 

6. Scheletul e într-o perioadă de luciditate. 

7. Paznicul rămâne în continuare pe lista suspecţilor. 
Depoziţia cucoanei cu joben poate fi interpretată în ambele 
sensuri: şi favorabil şi nefavorabil. 

Cam acestea erau datele esenţiale din rapoartele aduse. 
Implicaţiile erau însă mult mai diverse şi mai serioase. Şi 
fiecare cireşar era conştient de lucrul acesta. De aceea 
nimeni încă nu îndrăznea să spargă tăcerea. Aşteptau un 
imbold. Şi el veni bineînţeles de la Lucia, aceea care le 
centralizase rapoartele şi făcuse însemnările de mai înainte. 

— Eu propun să începem cu lista suspecţilor, zise ea. Ca să 
reducem câmpul investigaţiilor şi să ne disciplinăm mai bine 
raţionamentul, deducţiile, ipotezele. Nici atletul, nici omul 
cu cicatrice n-au ce căuta pe lista noastră. Primul pentru că 
n-a fost în muzeu în momentul blestemat, al doilea pentru 
că două persoane, interogate separat, susţin alibiul lui. 

— Şi noi, care am pus orăşelul pe ghimpi, ce facem? 
Întrebă Tic. La ora asta toţi chelnerii de pe o rază de zece 
kilometri îl caută pe omul cu cicatrice... 

— Asta încă nu-i nimic, adăugă Dan. Să nu ne caute mai 
târziu el pe noi. Pe unde scoatem cămaşa? 

— Eu port maiou, ripostă Tic. Am spus asta de la începutul 
cărţii... Şi chiar să-l ştergem aşa, dintr-o dată? 


— Nu, Ticuşorule, îl linişti Lucia. Trebuie găsit. Artista ne-a 
dat un alibi pentru el. Dar de unde ştim noi că şi el ne va 
oferi un alibi solid pentru artistă? 

— Dar cucoana cu joben? Interveni loana. Ea ne-a dat 
alibiuri pentru amândoi. Se pare că în perioada blestemată 
i-a văzut pe amândoi uitându-se la acelaşi tablou. Să zicem 
că el nu putea să scape de sub observaţia artistei... 

— Sigur nu! Accentua Maria. Şi m-am gândit şi eu la ce 
spui tu. Dar cred că problema cea mai importantă e alta. 
Ex-cluzând suspecţii, unul după altul, de pe listă, prin 
metoda pe care o folosim acum, aceea a alibiurilor 
personale, individuale, nu excludem în aceeaşi măsură şi 
posibilitatea furtului prin complicitate? Dacă artista a 
colaborat cu drăguţul ei? Ştiţi cum m-a întâmpinat când m- 
a văzut! „El te-a trimis?” aşa mi-a spus. Oare la cine se 
gândea? Mie mi s-a părut că-l aştepta pe el... Se poate să fi 
fost şi o simplă închipuire a ei. De multe ori vezi totul din 
jurul tău nu cum este, ci cum ai dori să fie. De aceea susţin 
ideea Luciei. Omul cu cicatrice trebuie găsit. Dar nu sunt de 
acord şi cu prima ei idee şi anume de a-l şterge de pe lista 
suspecţilor. Numai dacă abandonăm ideea complicităţii şi 
eu sunt cu totul împotriva abandonării. 

— Staţi! Staţi! Se învolbură Dan. Gata! Misterul s-a 
clarificat. Am găsit cheia enigmei! E formidabilă! Cea mai 
ingenioasă idee a secolului. Ştiţi cine a comis furtul? Cele 
două cucoane în complicitate. Rujul şi jobenul. Oferindu-i 
alibi celui mai suspect dintre toţi - nu omul cu cicatrice a 
venit la muzeu şapte zile la rând? 

— Se scot pe ele din cauză. Aia care purta valiza cu 
tanagralele pe cap spune că a văzut-o pe ailaltă cu tipul în 
faţa unui tablou, în momentul blestemat. Le oferă alibi la 
amândoi. Dar înseamnă că şi ea a fost acolo tot timpul. Deci 
nu s-a putut mişca. Sau s-a mişcat artista. I-a luat pălăria, s- 
a dus la vitrină, a umplut-o de tanagrale şi pe urmă i-a pus- 
o înapoi pe cap. Câteva minute o să suporte ea greutatea... 
Vedeţi ce ingenios! Se cunoaşte că a jucat rolul unei hoaţe... 


lar cealaltă a învăţat meseria din diverse librete de operă şi 
operetă... Formidabil! 

— Nu e nimic formidabil, îl temperă Maria. O simplă 
posibilitate ca atâtea altele, poate mai trasă de păr ca 
altele. 

— Mă opun! Rezistă Dan eroic. Tu nu vezi că amândouă se 
servesc de omul cu cicatrice cu atâta abilitate că ăsta, o să 
vezi tu, o să le ofere cel mai solid alibi; pentru că şi ele îi 
oferă lui, fără să-i spună. 

— Ce nevoie are el de alibi, dacă e nevinovat? Se 
încăpăţână Maria. Şi ce tot ai cu femeile? Cu ce au deschis 
uşa vitrinei? Cum, când au făcut cheia? Cine le-a făcut-o? 
Cum au scos statuetele?... Mai bine l-ai găsi pe omul cu 
cicatrice, ca să ne lămurim cu problema alibiurilor! 

— Şi eu care credeam... se plânse Dan. Nu-i nimic. Îmi 
susţin mai departe ideea, în calitatea pe care mi-o dă rolul 
meu vechi. Ofer prin ea ideea celor mai năstruşnice 
combinaţii. Şi nu te mai răţoi aşa, că ea dă apă la moară 
teoriei tale cu complicitatea. E cea mai ingenioasă 
întruchipare a teoriei tale. Dixi! 

— Aş vrea să spun şi eu ceva, se înscrise Tic la cuvânt. 
Artista zice că a stat mereu împreună cu omul cu cicatrice, 
fiindcă nu putea să scape de el... Stai să termin, Maria! 
Cucoana cu joben spune că i-a văzut alături, uitându-se la 
un tablou, cu puţin timp înainte de închiderea muzeului... 
Dar nu uitaţi că şi paznicul a privit în sală după plecarea 
directorului, probabil în timp ce ieşea directorul. Şi el n-a 
mai văzut-o pe artistă alături de omul cu cicatrice. Aşa 
spunea el. Unde era artista? 

— Unde era? Repetă Maria întrebarea. Era după o statuie 
şi-l urmărea pe omul tău, să vadă dacă va intra sau nu în 
vorbă cu cucoana. Cum să-l slăbească din ochi? Numai 
dacă... 

— Ei, vezi? O îndemnă Lucia. Numai dacă avea ceva mult 
mai important de făcut, nu?... Dar eu mai rețin ceva din 
ceea ce spune Tic. După plecarea directorului din muzeu, 


trei oameni, în trei momente diferite, plasați în unghiuri 
diferite, l-au văzut pe omul cu cicatrice privind nu ştiu ce 
tablou aşezat pe peretele din stânga, la o distanţă 
apreciabilă de vitrină. În condiţiile acestea mai putem noi 
să-l considerăm suspect? 

— Da! Răspunse Ionel. Sunt absolut convins că nu el a scos 
statuetele din vitrină. Dar un complice de-al lui putea să le 
scoată. De unde ştim noi că nu s-a amestecat intenţionat 
printre cei care priveau tablourile, pentru a risipi mai târziu 
orice bănuială că ar fi comis el furtul? A venit în fiecare zi la 
muzeu, a confecţionat cheia, a văzut care-i situaţia şi la 
momentul hotărât a înmânat cheia complicelui... Sau 
complicei. 

— Şi ela venit la muzeu şapte zile la rând, ca să atragă în 
mod special atenţia asupra lui? Întrebă Lucia. 

— Argument psihologic, protestă Maria. Şi apoi eu am 
văzut la artistă, nu în cameră, ci afară, ascuns între frunzele 
unui plop, un pachet ciudat. 

— Asta seamănă cu un amănunt pus anume de autori în 
cărţi, pentru a induce în eroare cititorii, spuse Dan. E 
pentru naivi, Maria. Să-ţi spun eu ce era în pachet? Cinci 
roşii şi un sfert de kilogram de brânză telemea, puse la 
umbră... 

— Îmi pare rău că nu m-am interesat dacă e frigider în 
casă, reflectă Maria. În orice caz, artista asta e foarte 
dubioasă... Sau e extraordinar de inteligentă şi de 
talentată... Sau e de-o prostie fenomenală. 

— Eu aş înclina spre ultima părere, o ajută Dan. Numai 
nătângii pot spune cu atâta uşurinţă şi nepăsare prostii de 
genul celora pe care ţi le-a debitat ea. 

— Cum faci tu acum, nu pierdu Tic prilejul să se afirme. 

Lucia ceru cu un gest scurt linişte: 

— Ca să lămurim misterul ei şi alte mistere trebuie să-l 
găsim pe omul cu cicatrice. Şi asta cât mai urgent. Mă 
gândesc la un lucru. Dacă paznicul ar mai fi văzut-o pe 


artistă lângă omul cu cicatrice, eliminam dintr-o dată trei 
suspecți. Ne-am fi continuat mult mai uşor cercetările... 

— N-ai dreptate, se opuse Ioana. Paznicul i-a văzut 
împreună doar într-una din secundele celor trei minute 
blestemate. De unde ştim noi ce-au făcut pe urmă? Poate s- 
au despărţit... Adică (îşi aminti ea) ai dreptate... Şi cucoana 
cu joben şi artista susţin că erau în locul în care le-a văzut 
paznicul. Da! Trebuie să aflăm ce a văzut omul cu cicatrice 
după plecarea directorului... 

În clipa aceea descoperi Maria greşeala săvârşită de toţi 
cei care făcuseră cercetări: 

— Am uitat toţi un lucru, spuse ea. Trebuia să ne 
interesăm în primul rând despre ceea ce s-a întâmplat în 
muzeu, în timpul în care a fost directorul acolo... Adică să 
legăm cercetările noastre de momentul directorului. 

— Absurd! Se împotrivi Dan. Statuetele s-au furat după ce- 
a plecat directorul, în cele două sau trei minute care au 
trecut până la apariţia paznicului. Nu s-au putut fura în 
timp ce el era acolo. E la mintea cocoşului. 

Tic se gândi atunci la împintenatul imobilizat, dar vocea 
surorii sale îi scurtă evadarea: 

— Nu te grăbi dumneata cu concluziile! Lasă-mă să-mi duc 
ideea până la capăt. Noi am uitat că directorul, plecarea lui, 
mai ales plecarea lui, constituie momentul crucial el 
enigmei. Nu trebuie să întrebăm: unde eraţi înainte de 
închiderea muzeului? Înainte poate să însemne şi trei 
minute, dar şi zece sau douăzeci de minute. Trebuie să 
procedăm altfel. Să întrebăm pe fiecare în parte dacă l-a 
văzut pe director în sală, dacă l-a văzut când a plecat, mă 
rog... Şi apoi, sub o formulă sau alta, să ne interesăm ce s-a 
mai întâmplat în muzeu, după ce-a plecat directorul. Să 
profităam adică de momentul acesta precis pe care-l 
constituie plecarea directorului şi care inaugurează 
momentul blestemat. 

— Eu abia am avut curajul să întreb, mărturisi Ioana. M- 
am simţit mereu într-o primejdie. 


— Precizarea Mariei e foarte importantă, susţinu lonel. Cel 
puţin pentru cercetările viitoare. 

Era şi părerea Luciei: 

— Într-adevăr. Dar să uităm că suntem la primele noastre 
investigaţii. Până acum n-am făcut decât presupuneri. Am 
luat, cum s-ar spune, primul contact cu personajele. La al 
doilea contact suntem obligaţi să aplicăm metoda Mariei. 

— Eu pot să mă duc chiar mâine, se oferi Ioana. Găsesc un 
pretext foarte uşor. 

— Şi e şi foarte necesar să te duci, o îndemnă Lucia. 
Paznicul spunea că directorul a salutat-o pe doamna cu 
joben, când a intrat în sală. Poate că a salutat-o şi la 
plecare. Trebuie să afli care era situaţia atunci şi ce s-a 
întâmplat după aceea, până când paznicul a anunţat 
închiderea. 

Maria strâmbă din nas: 

— Pentru mine e de-a dreptul penibil, după chestia cu 
Hariton. Mi-e teamă să nu... 

— Aiurea... Încercă Dan s-o liniştească. Spune că ai găsit, 
sau că ai citit o piesă extraordinară... 

— Formidabilă, aşa îi place să zică... 

— Eu sunt obişnuit cu „extraordinar”, continuă Dan. 
Spune-i că ai citit o piesă ex... Formidabilă de Dantic... Nu 
te supăra, Ticuşorule, că m-am instalat înainte: Ticdan nu 
prea sună a autor... Dantic, în schimb, aduce a Alighieri... Şi 
poate o să-i dea ăleia prilejul s-o corecteze pe Maria: „Nu 
Dantic, domnişoară... Vai de mine, se poate să nu ştii?! 
Dante a scris-o... Ăla care a găsit bijuterii la Monte Cristo... 
Vai! Ce frumoase bijuterii! Şi cum le împărțea pe gratis 
tuturor! Vai! Ce ghinion! Nu putea să se nască mai târziu? 
Of! Bărbaţii de azi... Ştiu eu unul...” Şi aşa mai departe. O 
să ai precis succes, Maria. 

— O să am pe dracu! Probabil că directorul nu i-a dat nici 
o atenţie şi atunci o să spună: „Cine? Directorul? Nici nu |- 
am văzut, nici nu ştiu cum arată. Dar nu cred c-a fost în 
muzeu. Nu se putea să nu-i facă observaţii tânărului care se 


ţinea de mine. Bărbaţii, când văd o...” Şi aşa mai departe. 
Mai bine du-te tu! 

— Înainte sau după ce dau de omul cu cicatrice? Întrebă 
Dan. Şi într-un caz şi-n altul, dacă e adevărat ce spune 
interpreta lui Hariton, riscaţi să restrângeţi grupul 
cireşarilor, sau să vă dedicați toţi profesiei de medic. 

— Dacă vreţi, mă duc eu, se oferi Tic. La început mă dau 
fratele „unui domn care vă cunoaşte şi vă admiră” şi la 
sfârşit o întreb, după ce-i spun că-mi caut de cincisprezece 
ani părinţii. Ştiţi... Asta ca să-mi măresc vârsta... O întreb 
dacă nu sunt cumva copilul ei. 

— Voi, ăştia cu glumele, spuse Lucia, uitându-se insistent 
la Tic şi la Dan, ar fi mai bine să vă ocupați de personajele 
voastre. Nu ştim nimic despre ele şi poate că ele constituie 
cheia enigmei. 

Tic vru să spună ceva, dar Ionel i-o luă înainte: 

— Şi scheletul? Uitaţi că el a fost în Grecia? Poate c-a 
vizitat şi Beoţia?... Ce-a căutat dintr-o dată la muzeu şi încă 
într-un moment de luciditate? Ce l-a apucat să vorbească 
aşa, din senin, în greaca veche? Şi să răscolească toată casa 
şi să facă exerciţii de atac? Ascundea ceva? Se pregătea să 
întâmpine pe cineva? 

— În privinţa lui, încercă Lucia să aducă o lămurire, în 
cazul lui ne izbim de un obstacol, dar am mai vorbit despre 
asta. Premeditarea. Numai dacă a sesizat că vitrina e 
descuiată... Dar şi atunci se pune întrebarea: ce-a făcut cu 
tanagralele? Unde le-a ascuns, ca să poată ieşi neobservat 
din muzeu? Era pentru prima dată acolo. Nu-şi adusese 
nimic pentru... 

— Asta e! O întrerupse Ionel. Ce-a căutat la muzeu? Dacă 
s-a dus cu gândul să fure ceva? Atunci nu a luat ceva cu 
dânsul? O sacoşă, o plasă? Sau poate nici nu avea nevoie de 
aşa ceva. Şi-a aplicat pur şi simplu un buzunar mare în 
interiorul hainei... Cu ce gânduri s-a dus scheletul la 
muzeu? Ce anume l-a îndemnat? Ce anume l-a atras? E de 
douăzeci şi cinci de ani în oraş şi iată că-i vine deodată în 


cap să viziteze muzeul. Oare fără nici un scop?... Poate c-a 
venit cu gândul să fure şi întâlnind un prilej foarte favorabil 
- vitrina descuiată - şi-a pus planul în aplicare... De unde 
ştim noi că, dacă vitrina ar fi fost încuiată, n-ar fi dispărut 
din muzeu un Luchian sau un Andreescu? 

— Dar de unde ştim noi că vitrina a fost descuiată? Întrebă 
Lucia. Ipoteze, mereu ipoteze. Mă îngrozesc la gândul că n- 
am clarificat nimic, că s-au încurcat şi mai mult iţele pe care 
le ţinem în mână... De pildă, ideea lui Dan. Şi ea trebuie 
luată în consideraţie. Până mai adineauri mă gândeam că 
am putea să-l ştergem măcar pe schelet de pe lista 
suspecţilor... Singurul lucru care mă face să nu disper e că 
suntem abia la începutul cercetărilor noastre. Şi mai este 
ceva. Tot o speranţă de-a mea. E de-ajuns să aflăm un 
singur amănunt, care ne scapă acum, dar care poate să ne 
parvină oricând: într-un minut, într-un ceas, într-o zi şi care 
dintr-o dată reduce numărul suspecţilor la unul singur, sau 
la doi, sau ne dezvăluie direct vinovatul. Amintiţi-vă! Când 
tu, Ticuşor, pe-atunci erai într-adevăr Ticuşor, ai scos 
aparatul T. F. F. În Peştera Neagră, imediat ne-am lămurit 
cine se află în urma noastră! Sau când a sesizat Victor 
singurul lucru inutil în încăperile din Castelul fetei în alb, 
coloana aceea maiestuoasă, cât de repede i-am dezlegat 
misterul! Căutând mereu, cu atenţie, fără să ignorăm nimic, 
nu se poate să nu ajungem şi de astă dată la amănuntul 
care va oferi cheia enigmei. 

Lucia nu vorbise cu căldură, ci cu acea severitate care o 
caracteriza. Le dăduse celorlalţi exact imboldul de care 
aveau nevoie în situaţia confuză, încâlcită, în care se 
găseau. 'Toţi înțelegeau că le trebuie şi mai multă tenacitate 
şi mai multă hotărâre şi mai multă iscusinţă pentru a 
parcurge misterul până la capăt. 

— Am omis două persoane, îi trezi vocea Ioanei. Paznicul şi 
omul în gri. Putem să-i excludem din preocupările noastre? 
Profesoara mi-a spus că paznicul n-a străbătut întregul 


muzeu... A rămas în centrul potcoavei, de acolo a anunţat 
închiderea... 

— N-a pătruns în aripa dreaptă, sau nu l-a văzut nimeni 
trecând? Întrebă Ionel. Situaţia lui rămâne neschimbată. 
Adică rămâne în continuare suspect. 

— Iar despre omul în gri, spuse Tic, eu bănuiesc unde l-am 
putea găsi. Dacă sunteţi de acord, putem să-i facem, în 
grup, o vizită, după cină. 

Ciufuliciul nu uitase, aşa cum nu-l uitase nici pe criminalul 
cu pinteni, sarcinile suplimentare pe care şi le luase în 
legătură cu roata norocului. Spre bucuria lui, toţi ceilalţi, în 
frunte cu Lucia, acceptară să facă o plimbare nocturnă în 
iarmaroc. Dacă le va da voie bunica, bineînţeles. Iar bunica, 
uitându-se după-masă cu încredere la Lucia, îşi dădu 
acordul. 

CAPITOLUL VII. 

Feeria şi vacarmul îi ameţiră pe toţi, chiar şi pe Tic şi pe 
Dan, care nu făceau prima dată cunoştinţă cu bâlciul din 
orăşelul Ioanei. Uitară pentru o vreme îndatoririle pe care 
singuri şi le asumaseră, dăruindu-se fără zgârcenie 
amuzamentelor atât de diverse şi de stridente din jurul lor. 
Culorile se schimbau la fiecare pas; firmele veştejite şi 
spălăcite înfăţişau mereu alte minunăţii; trâmbiţele şi vocile 
de pe fiecare estradă anunțau noi numere, unice, 
nemaivăzute, nemaipomenite; orchestrele sugrumate, 
adăpostite în trunchiurile uriaşe de la căluşei, de la lanţuri, 
de la roata mare, proiectau în văzduh nişte melodii care 
păreau din altă lume; omuleţi de-o şchioapă sau lungani 
deşiraţi până la cer, cu fesuri înstelate pe cap, ţipau, 
răguşeau şi iar ţipau, îmbiindu-te să le cumperi mărfurile şi 
peste tot se râdea şi oamenii se strâmbau unii la alţii, cu 
măşti sau fără; şi o puzderie de mese şi gherete ofereau 
sigur şi pe gratis: ceasuri, țigarete, cizme, borcane, 
baticuri, mingi, ciocolată, becuri, şampanie, pocnitori, 
ibrice, stilouri, bricege, şireturi şi loţiune de păr. Iar în locul 
cel mai potrivit, circul cu cortegiul lui de zburători, 


acrobaţi, luptători, saltimbanci, clovni, jongleri, biciclişti, 
cai, urşi, pantere, girafe, lei, rinoceri, crocodili, canguri, 
struţi şi elefanţi, toate zugrăvite fioros pe cartoane uriaşe, 
dar din pâlnia mare de tablă, care nu se mai dezlipea de la 
gură, se auzea mereu: „Ce vedeţi aici pe pânză este viu şi 
natural. Hai! Intraţi, intraţi cu toţii - un program 
fenomenal!” Şi câte alte versuri şi rime şi onomatopee şi 
exclamaţii şi mai ales muzica, fanfarele entuziaste şi 
neobosite şi tobele, bubuind neîntrerupt, până la distrugere 
şi melodiile îndrăzneţe ca nişte jeturi de apă risipindu-se în 
stropi mărunți şi inundând pe nesimţite memoria. Şi mai 
ales cei care vedeau şi auzeau toate acestea, devenind toţi 
naivi, copilăroşi, uitând, ca în urma unui farmec, anatomia, 
fizica şi buna-cuviinţă. Spectacol unic, în care fiecare juca 
pentru celălalt: actorii pentru spectatori şi spectatorii 
pentru actori. 

Cireşarii noştri se opriseră în faţa circului. Se anunţa cu 
tobe, tromboane, goarne şi ţipete începerea spectacolului: 
„Ultimul salt mortal! Reprezentaţia începe!” Acrobatul de 
pe estradă dispăru după nişte perdele, dar după două 
minute apăru altul, făcu şi acesta câteva tumbe şi iarăşi se 
dădu semnalul de începere şi iarăşi după două minute 
apăru un saltimbanc, apoi un scamator, apoi un clovn, apoi 
primul acrobat, apoi un vlăjgan cât toate zilele rupând nişte 
lanţuri de parcă erau panglici de hârtie, apoi un jongler cu 
trei făclii aprinse, până ce Tic spuse foarte sigur: 

— Altceva nu cred că mai au în programul dinăuntru; 
poate una care se îndoaie, dar din ălea nu pot să văd... 

Şi plecară spre alte locuri. Tic şi Dan îi conduceau. 
Mergeau pe căi ocolite spre un anumit loc care-l interesa în 
mod deosebit pe cel mai tânăr dintre cireşari. Se opriră în 
apropierea acelor roţi verticale, de care se agaţă scaune şi 
care în limbajul de bâlci se numesc lanţuri. Erau vreo patru 
mecanisme de acest fel în bâlci, dar Tic îl alesese pe cel mai 
mare dintre ele, un adevărat uriaş, care domina 
împrejurimile mobile şi colorate. 


— Vrei să te dai în lanţuri? Îl întrebă Dan. Eu n-am nici o 
poftă, Ticuşorule. 

— Vreau să fac o repetiţie, răspunse el. Vreau să fac un 
mic antrenament şi mai vreau să-mi arunc o privire de sus, 
de la înălţime, asupra bâlciului. Cine ştie ce voi descoperi! 
Tu spune-i Luciei şi Mariei că m-am dus să cumpăr ceva. 

Şi ciufuliciul dispăru într-o clipă în mulţime. După cinci 
minute se întoarse cu un fes pe care-l puse pe capul lui Dan. 
— Pentru fesul ăsta ne-ai făcut să aşteptăm atâta timp? Îl 
ocări Maria. Nesuferitule!... De când te aşteptăm au trecut 
cel puţin zece vânzători de fesuri pe lângă noi. La patru 

fesuri, unul cadou, aşa ţipau. 

— Ei, poftim! Răspunse el. Ia-l de la Dan. [i-l fac ţie cadou. 
Mie mi l-a pus cineva în cap pentru reclamă. Am încercat 
opt şi ăla mi-a zis că-mi stă atât de bine cu fesul, încât mi l-a 
pus pe al nouălea pe cap şi m-a rugat să mă plimb aşa prin 
bâlci. E din material mai bun. Şi eu zic să mergem în altă 
parte. 

Îl luă pe Dan de mână, Dan pe Maria, Maria pe Ioana, 
Ioana pe Ionel, Ionel pe Lucia şi astfel, în şir indian, 
înveselindu-se, porniră spre necunoscut, adică spre locul 
unde-i ducea Tic şi Tic îi ducea spre roata norocului, în 
partea opusă aceleia în care îl aşteptaseră cinci minute. Din 
cauza vălmăşagului de oameni, cei mai mulţi simpli 
privitori, cireşarii nu zăreau decât vârful piramidei. Şi chiar 
în vârf, ca un trofeu unic, se afla discobolul lui Fradaburidi. 

— Probabil că a câştigat cineva un obiect mare, pronostica 
Dan. De aceea e atâta înghesuială. Trebuie să mai aşteptăm 
puţin. 

Tic zări silueta atletului strecurându-se prin masa de 
spectatori, afară. Îi dădu cu cotul lui Dan, acesta Mariei şi 
aşa mai departe, până la capătul şirului. Apoi începu să 
funcţioneze telefonul fără fir. Atletul nu-i zărise. Părea 
preocupat. Trecu la un pas de Lucia. Apoi fu înghiţit de 
mulţime. Şirul cireşarilor se transformă în cerc. 

— Oare unde se duce? Întrebă Lucia. 


— Poate că urmăreşte pe cineva, spuse Tic. 

— Nu cred. Era într-adevăr grăbit, dar nu mi s-a părut că 
se uită după cineva anume. Privea de sus. Parcă voia să 
numere stelele. 

— Numai poet nu credeam că este, i se adresă Dan Luciei. 
E a treia oară că venim la bâlci şi e tota treia oară că-l 
întâlnim. 

— Eu am o bănuială... Firavă, murmură Tic, dar atât de 
încet că numai Dan îl auzi. 

lar Dan, ştiind că prietenul său nu vorbeşte şi nu tace 
degeaba, prin urmare nici nu şopteşte fără motiv, găsi în 
murmurul lui 'Tic un motiv de tăcere. Atât doar: îl lovi cu 
cotul. Neinformat, Tic lovi mai departe până i se înapoie 
lovitura. Aşteptau toţi să li se dezvăluie pricina semnalului 
de alarmă. Şi negăsind răspunsul în priviri sau în verbe, se 
uita fiecare într-o anumită direcţie. 

— Scheletul! Şopti Ioana înfricoşată. 

Într-adevăr, în raza privirilor ei, undeva, nu prea departe, 
se zărea scheletul. Abia atunci făcură şi ceilalţi cunoştinţă 
cu el. Pentru că, subit, cercul se transformă din nou în şir, 
potrivind-o pe Ioana la mijloc. Şi Ioana privea fără încetare 
spre acelaşi punct. 

Nici zece metri nu-i despărţeau pe tineri de personajul 
despre care vorbiseră atâta vreme. Era în faţa lor şi valurile 
de oameni nu-i puteau ascunde decât trupul. Capul lui 
rămânea parcă suspendat şi era atât de palid, că se putea 
asemăna cu un glob slab luminat, aşa cum atârnau cu sutele 
prin iarmaroc. Parcă şi părul rar, care-i acoperea creştetul, 
era galben. Nici un muşchi nu se mişca pe faţa lui. Ochii 
înfundaţi în orbite şi oasele puternic reliefate, ajutate de 
jocul de umbre la care era supus tot bâlciul, îi dădeau o 
expresie fantomatică. 

— E neverosimil! Şopti îngrozit Ionel, care-şi vedea pentru 
prima dată personajul. L-am creat mereu cu imaginaţia, dar 
nici o clipă n-am îndrăznit să ajung până acolo, încât să mi-l 


reprezint ca pe un mort. Brrr! Se cutremură el. Parc-aş 
vedea o fotografie de pe sticluţele cu otravă. 

Ceilalţi erau mai puţin impresionați, dar un fior de spaimă 
încă li se zbătea în inimă. Scheletul nu se mişca. Parcă era 
un felinar pe jumătate stins, înfipt în mijlocul iarmarocului. 
Numai ochii îi rătăceau în neştire, ochi sticloşi, înfundaţi, ca 
ai unui bolnav în delir. 

— Nu mai pot suporta! Se rugă Ionel. Şi nu numai asta. 
Dacă ne observă? Dacă vine la noi şi ne întreabă pentru ce-l 
privim? Eu cred că aş leşina... 

Tic îl înghionti zdravăn în coaste, atât de zdravăn că lui 
Ionel i se opri respiraţia. 

— Nu fi prost! Îl încurajă ciufuliciul în stilul său original. 
Mai bine fă-te că râzi de ceea ce-ţi spun... 

Mutra lui lonel exprima însă nu veselie, ci suferinţă. Încă 
nu-şi recăpătase respiraţia normală. 

— Du... După... Ce... După ce m-ai... M-ai ucis... 

— Aoleu! Am uitat! Se scuză Tic. Nu mi-am dat seama şi 
te-am lovit exact acolo unde m-a învăţat Ursu să lovesc, 
dacă sare vreun vagabond la bătaie. Ultima figură pe care 
am învăţat-o. Şi am aplicat-o inconştient. Noroc că n-am dat 
mai tare... 

— Ai folosit-o şi cu mine, îi aminti Dan. Şi tot cam prin 
aceste locuri. Şi tot cam aşa. Numai motivul era diferit. 

Ciufuliciul se uită şi la unul şi la altul. 

— Mi-a explicat-o teoretic. Şi tot teoretic am aplicat-o, ca 
să-mi obişnuiesc mâna. S-a întâmplat ca s-o experimentez 
Cu voi. 

Toţi cireşarii, cu excepţia Luciei, participau la discuţia care 
se ivise. Incidentul o bucura pe Lucia. Nimeni nu se mai uita 
la schelet, în afară de ea. Privirile ei însă păreau ca 
urmăresc vârtejul lanțurilor. Dar şi Ionel îşi aminti misiunea 
pe care o avea. 

Scheletul rămânea în acelaşi loc, imobil, straniu în agitația, 
veselia, mişcarea şi larma generală. Părea o ameninţare la 
adresa lumii, întruchiparea unui verdict inevitabil, o 


primejdie suspendată, gata oricând să se reverse, 
încremenind, pietrificând mişcarea. 

Aşa îl defini Ionel în gând, luptându-se cu o groază de 
sentimente nelămurite. Apoi simţi că-l cuprinde ura şi o 
dorinţă nebună de acţiune. Starea aceasta nu ţinu decât o 
clipă. 

Oamenii nu mai dădeau buzna spre roata norocului. 
Ţăcănitul ca de mitralieră al corzii de oţel răsuna mai rar. 
Cercul compact de privitori se mai destrămase. Ionel primi 
sarcina de a nu-şi pierde din ochi personajul. Ceilalţi se 
apropiau de roata norocului. Ajunseră la câţiva paşi de 
piramida încărcată cu obiecte. 

Omul cu pălărie de paie îl salută pe Tic ca pe o veche 
cunoştinţă. Îi zâmbi şi-i făcu semn cu mâna: 

— Poftiţi, poftiţi! Încercaţi-vă norocul! Nimeni nu pierde. 
Toată lumea câştigă. Poftiţi! Încercaţi-vă norocul! Care mai 
trage? Toate numerele câştigătoare! 

Cireşarii se înţeleseseră între ei să nu stea în grup, pentru 
a nu observa nimeni că veniseră împreună. Hotărâseră 
aceasta, pentru a face faţă oricărei eventualităţi. 

Tic nu rămase indiferent la apelul borţosului. Plăti trei 
trageri, apoi puse mâna pe şipca de lemn. Oare mai era 
mâna lui obişnuită cu rezistenţa cuielor? Ei şi! Prima dată 
va face o încercare; poate că va aduce coarda spre una din 
porțiunile roții care-i ofereau mai mare siguranţă, pe care 
le experimentase. Şi chiar aşa se întâmplă. Împinse uşor. 
Coarda se opri în dreptul unui şir de numere care, în 
concepţia lui, reprezentau startul ideal pentru tragerile cu 
şanse. Cam tot din acelaşi loc împinsese şi cozorocul când îl 
văzuse câştigând ultima dată. Îşi potrivi cea de-a doua 
mişcare, fără să se uite la animalul de ghips, mic şi diform, 
pe care i-l oferea borţosul. Împinse scurt şi puternic. 
Câştigă o lulea. Şi tot o lulea negăurită câştigă şi a treia 
oară... Înfuriat, mai cumpără patru trageri şi apoi încă 
patru. Abia la penultima câştigă un obiect mai mare: un 
iepuraş alb, cam cât pumnul lui. În schimb, trecuse de două 


ori (doar trei numere îl despărţeau) pe lângă negrul în 
costum colonial, iar o dată coarda depăşise cu numai cinci 
numere discobolul lui Fradaburidi. 

Toate obiectele câştigate de Tic încăpeau în mâna mare a 
borţosului. 'Tic nu voi să le primească, nu voi în ruptul 
capului, în ciuda îndemnurilor şi rugăminţilor din jurul lui. 
Neavând ce face, borţosul le puse într-o ladă, sub roată. 

Ciufuliciul era înfuriat la culme. Trăsese de unsprezece ori 
la rând, fără nici un folos. Ba se mai şi făcuse de râs în faţa 
celorlalţi. O văzuse şi pe Maria şi pe Lucia, îl văzuse şi pe 
Dan aruncându-i priviri disperate şi făcându-i semne să 
înceteze, dar el, cuprins de frenezia jocului, se prefăcu că 
nu le observă. 

— Tot vă iau eu, până la urmă, discobolul! Spuse 
ciufuliciul, ca o ameninţare supremă. 

— Poftim? Poftim? Îl întrebă borţosul pe Tic, apoi se adresă 
înflăcărat privirilor: încercaţi-vă norocul! Care mai trage? 
Nici un număr nu pierde! Poftiţi! Fireşte!... Ce spuneaţi 
dumneavoastră? 

— Despre atletul lui Fradaburidi... Răspunse încă supărat 
marele păgubaş. Tot o să-liau până la urmă... 

— Statuia lui Fradaburidi! Ţipă ca la un semnal omul cu 
pălărie de paie. Atletul cu discul! Bust asiatic, de la ultima 
olimpiadă! Autentică, de două mii de ani! Care mai trage? 
Încercaţi-vă norocul! 

Umilit, Tic îşi îndreptă încercarea în altă direcţie: 

— Nu l-aţi văzut cumva astăzi pe domnul acela bătrân cu 
barbă, domnul acela înalt, îmbrăcat în gri... Care v-a 
întrebat alaltăseară dacă nu e de vânzare discobolul lui 
Fradaburidi? 

— Îl ştiu, îl ştiu, cum să nu-l ştiu... Răspunse proprietarul. 

M-am obişnuit cu vizitele dumnealui. Aproape în fiecare zi 
trece pe aici. Şi azi a trecut... Înainte de prânz... Care mai 
trage? 

— Îl cunoaşteţi? Insistă Tic. 


— Care mai trage? Încercaţi-vă norocul! Vase, crătiţi, 
lighene, servicii de masă... L-am văzut şi eu la bâlci. Nu-l 
cunosc. Nu ştiu ce-i cu el. Poate ştii dumneata, că nimeni 
dintre noi n-a reuşit să afle ce e cu el... Servicii de masă! 
Crătiţi cu smalţ! Vase originale... Stă câte un minut-două în 
faţa mea, se uită nu ştiu unde... Încercaţi-vă norocul! Care 
mai trage?... Că nu i se pot vedea ochii prin ochelarii aceia 
groşi... Pe urmă pleacă... Nimeni nu pierde! Toată lumea 
câştigă! Încercaţi-vă norocul! Care mai trage? Poftiţi! 
Poftiţi! 

Dan se strâmba fără încetare la Tic. Dar ciufuliciul nu-i 
dădea nici o atenţie. Îl interesa mult mai mult convorbirea 
cu borţosul decât orice altceva. Nemairezistând, Dan îl 
trase cu toată puterea de mână. Tic îşi pierdu echilibrul. 
Abia în ultima clipă evită să se ciocnească de o persoană 
care stătea la un metru în spatele lui. Se şi gândi să-l 
înghiontească pe Dan în acelaşi loc dureros; din fericire 
însă pentru acesta din urmă, ciufuliciul îşi ridică privirile şi 
descoperi în persoana pe care era s-o lovească... pe schelet. 
Picioarele i se înmuiară; şi doar e binecunoscut faptul că Tic 
nu-şi pierde firea cu una, cu două. Ochii scheletului îl 
priveau. Oare ce exprimau scânteile acelea adânci? Şi mai 
simţi strecurându-i-se prin păr şi înţepându-l o sută de mii 
de ace. Totul dură poate o secundă. Tic îşi reveni, iar 
senzaţia de atingere îl părăsi. Se strânse lângă Dan. Avea 
un zâmbet forţat pe faţă. 

— Ce ţi-a făcut? Îl întrebă Dan la ureche. Am crezut că 
vrea să te strângă de gât... 

— Nu ştiu, răspunse Tic. N-am simţit nimic. 

Ciufuliciul nu minţea. Nu-şi putea imagina că beţele pe 
care le simţise o fracțiune de secundă în părul lui fuseseră 
degetele scheletului. 

— Probabil că a vrut să te tragă de urechi... Şi apoi s-a 
răzgândit, încercă Dan să-l liniştească. 

Tic îşi aminti cine provocase posibila ciocnire, îşi aminti şi 
gândul lui de atunci. Braţul se destinse parcă fără voia lui. 


Dan observase însă mişcarea şi o pară. Se alese cu o 
lovitură uşoară, de toate zilele. 

Nimic deosebit nu se mai întâmplase la roata norocului în 
tot acest timp. Îşi mai încercaseră câţiva oameni şansa şi se 
aleseseră cu lulele sau cu statuete cât degetul. 

Şi deodată, scheletul puse mâna pe şipca de lemn. 
Borţosul îl întâmpină fără nici o jenă: 

— Toată lumea câştigă! Nimeni nu pierde!... Plata, vă rog. 
Mai întâi plata! 

Fostul maior scoase din buzunar o bancnotă jerpelită de 
douăzeci şi cinci de lei. I-o întinse proprietarului şi faţa 
acestuia se lumină imediat: 

— Poftiţi! Poftiţi! Încercaţi-vă norocul! 

— Mi-e milă de el, îi şopti Dan lui Tic la ureche. De un sfert 
de oră se uită şi aşteaptă. Oare ce crede? O să-şi piardă 
banii, ca tine. Ai să vezi! 

— Mai bine aici decât să-i azvârle pe băutură, îi răspunse 
Tic. Eu mai degrabă mă întreb de unde are bani? Oare nu... 
Nu mai apucă să-şi termine cuvintele. Zărise pe cineva în 

mulţime. Atletul se apropia de cercul de spectatori de la 
roata norocului. Tic îl părăsi pe Dan fără explicaţii şi porni 
în întâmpinarea cunoştinţei sale. Atletul îi întinse mâna: 

— Cred că astăzi n-ai mai jucat... 

— De unsprezece ori la rând, îi mărturisi Tic. Numai lulele 
şi iepuraşi. Dar tot îliau până la urmă! 

— De unsprezece ori la rând?! Se miră atletul. Îţi mai 
aminteşti ce ţi-am spus? De ce nu mă asculţi? 

Fără să se uite la faţa atletului, cireşarul simţea după tonul 
cu care i se vorbea că are de-a face cu un om înfuriat. Chiar 
se simţi prins de umăr şi zgâlţâit. Abia atunci îndrăzni să se 
uite la atlet. Parcă-i mai trecuse mânia, dar priviri de dojana 
tot mai avea în ochi şi capul i se clătina ameninţător. Cel 
puţin aceasta era impresia lui Tic. 

Omul cu pălărie de paie strigă şi mai tare: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Toate numerele câştigă! 


Scheletul pusese mâna pe şipcă. Borţosul îi făcu însă un 
semn de aşteptare. Trăsese de patru ori până atunci şi 
câşti-gase două lulele şi doi iepuri. 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? 

Nici un număr nu pierde! Discobolul lui Fradaburidi! Vine, 
vine norocul! 

— Fir-ar să fie! Înjură atletul. Ăştia ar trebui bătuţi! Da, 
da! Sigur că da! 

Vorbise printre dinţi, dar Tic îl auzi foarte bine. Şi 
ciufuliciului îi părea rău de schelet. Ajunsese la a cincea 
tragere. 

— Poftiţi! Poftiţi! Îi spunea proprietarul. 

Fostul maior împinse cu o nepăsare totală. Nici nu urmări 
mersul corzii de oţel. Parcă nici vocea borţosului nu-l trezi 
din apatia şi indiferența lui: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! Toate numerele câştigă! 

Agita în aer, deasupra capului, o oală uriaşă, probabil 
aceea despre care se spunea că poate adăposti aproape o 
mie de sarmale. Scheletul parcă nu înţelegea despre ce e 
vorba. Ridică din umeri. N-avea ce face cu oala. Uimit, 
borţosul nu ştia cum să reacționeze. Se uita spre spectatori, 
cerând parcă din partea lor o mână de ajutor. Sau avea el 
un plan? Gândi Tic. Poate vrea să ştie dacă au văzut şi alţii 
când scheletul a câştigat oala? Dacă alţii n-au observat, 
atunci... Cât de uşor putea să-l ducă pe omul acela atât de 
nepăsător! Dar nu! Hotări Tic. Nu-l va lăsa. Şase martori 
erau acolo... 

Omul cu pălărie de paie întrebă cu un zâmbet nătâng: 

— Dacă doriţi, v-o cumpărăm imediat. La preţul de cost. 

Celălalt acceptă, plecându-şi capul. Cât i s-a plătit pe oală 
maiorului, nimeni nu poate şti. Scheletul şi-a pus banii în 
buzunar şi tot fără să scoată nici o vorbă, a plecat de la 
roata norocului. Nici nu mai putea sta acolo. Oamenii 
dădeau buzna. Trăgeau, trăgeau şi ţăcănea coarda de oţel 
şi se uitau uluiţi la lulelele şi la iepuraşii pe care borţosul, 


radios, li-i oferea. Chiar şi Tic simţi imboldul să mai tragă o 
dată. Dar mâna care-l prinse de umăr era prea puternică. 

— 'Ţi-am spus ce se întâmplă aici! Auzi vorbele şoptite ale 
atletului şi şoaptele sunau ca o dojană familiară. Lasă-i pe 
nătângi să-şi piardă banii... N-ai simţit că e o şmecherie? 

— Orice-ar fi! Discobolul tot îl voi lua! 

Se uita la discobol. Oare a câta oară de când era la roata 
norocului? Oare a câta oară în acea seară? Şi iarăşi observă 
asemănarea dintre acel discobol şi statuetele pe care le 
admirase câteva minute la muzeu. Avea ceva din graţia 
acelor statuete, deşi părea mai nou, mai strălucitor. 
Asociaţia aceasta îi aduse în minte evenimentele la care 
participase şi la care participa. Îi făcu semn atletului să se 
retragă într-un loc mai izolat. Figura lui era probabil atât 
de serioasă, că Terenţiu îl ascultă. Se opriră amândoi în 
locul indicat de Tic, în apropiere de trunchiul uriaş al 
lanțurilor. 

— V-am văzut la muzeu aseară, îi spuse Tic în şoaptă. 

Terenţiu nu înţelegea ce urmăreşte ciufuliciul cu această 
destăinuire. Nu se încadra în atmosfera conspirativă pe 
care o sugera şi o cerea tonul lui Tic. 

— Aţi văzut şi dumneavoastră tanagralele, nu-i aşa? 

Atletul tot nu înţelegea despre ce este vorba: 

— Ce tanagrale? Unde? Când? 

— Eu am crezut că aţi văzut şi vitrina, spuse Tic cam 
bosumflat. 

— Da. Am văzut-o. Nici nu mi s-a părut altceva mai 
interesant în muzeu. 

Auzind aceasta, Tic nu se mai stăpâni: 

— Vreau să vă spun un secret... Dar vă rog foarte mult să-l 
păstraţi... Pe cuvânt de onoare... Statuetele au dispărut... 
S-au furat... Ştim sigur asta şi suntem singurii care o ştim. 
Eu şi prietenii mei. 

Terenţiu îl privi la început cu uimire, apoi cu neîncredere. 
Făcu chiar şi o mişcare de plictiseală cu mâna: 


— Te lăudai că eşti deştept. Eu credeam că eşti... la spune! 
Pentru asta m-ai chemat aici? 

Faţa cireşarului exprima o durere atât de evidentă, încât 
atletul îşi domoli vocea. Tic profită de răgaz: 

— Nu ştie nimeni că s-au furat, pentru că muzeul e închis, 
cheile sunt la director, iar directorul e plecat la Bucureşti. 
Noi avem nişte bănuieli şi până la urmă tot vom descoperi 
hoţul! Am mai făcut fapte din acestea... Noi vrem ca, în ziua 
când se întoarce directorul, să-i spunem cine este hoţul. Pe 
urmă... Treaba lui! 

Era ceva în tonul lui Tic care lovea în neîncrederea şi 
nepăsarea atletului. 

— Să nu faceţi zgomot de pomană. E cam primejdios! 

— Ştim, răspunse Tic şi de aceea n-am spus nimic 
nimănui... Până acum... 

Apropoul aduse un zâmbet fugar pe fata atletului: 

— Îţi mulţumesc pentru încredere. Din păcate, sunt plin de 
treburi până peste cap. Trebuie să fiu când într-un loc, când 
în altul, nici n-am timp să mă odihnesc. Dorm câte două-trei 
ore pe noapte. Toate acestea le discutăm între noi, 
bineînţeles... Pentru că-mi eşti foarte simpatic. Dacă vei 
avea nevoie de ajutorul meu... Îţi stau la dispoziţie... Deşi 
eu, din anumite motive, continui să cred că toată povestea e 
o născocire a minţii voastre... Lasă, lasă! Vom vedea cine 
are dreptate până la urmă... Şi îţi mai dau un sfat. Nu un 
sfat. Un ordin! Nu mai azvârli banii la roata norocului! Nu-i 
mai arunca în vânt... Asta era... Şi trebuie să plec urgent... 
La revedere! 

Tic a vrut să dea câteva explicaţii, să-şi manifeste opoziţia 
faţă de unele vorbe ale atletului, dar acesta plecă. Numai 
când ajunse în dreptul roții norocului se opri pentru o clipă, 
se încruntă şi făcu din cap un semn inutil de ameninţare. 
Apoi Tic îl pierdu în mulţimea care se îmbulzea. 

Omul cu pălăria de paie se agita în mijlocul unor grupuri 
(erau şi cireşarii) care ezitau să-şi încerce norocul. Ca şi 
cum ar fi simţit starea lor, începu să-şi înşiruie repertoriul: 


— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Vase, servicii, lighene, statui! Discobolul lui 
Fradaburidi. Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! 

Atrasă de înflăcărarea cu care vorbea borţosul, o 
gospodină căută în sacoşă şi scoase suma cerută. Dar mai 
iute decât ea fu un tinerel. Puse mâna pe şipcă, privi într-o 
anumită direcţie şi împinse încet. Coarda de oţel nu 
străbătu nici jumătate de roată. Ca atras de un magnet, Tic 
îşi făcu drum prin mulţimea de gură-cască. Răzbătu greu. 
Vocea borţosului îi sfârteca urechile: 

— A luat-o! Uite, lume, cum a luat-o! Încercaţi-vă norocul! 
Nimeni nu pierde! Toate numerele câştigă. A luat-o! Uite 
cum a luat-o! 

Şi lumea se înghesuia... ca la bâlci. Şi Ticuşor îşi zdrelea 
trupul încercând să treacă precum un sfredel prin zidul 
nemilos. Când ajunse, în sfârşit, la loc liber, abia apucă să 
mai vadă silueta unui băieţandru suptă de mulţimea care se 
îmbulzea. Abia ieşise din cerc şi acum se zbătea ca un 
desperat să-l străpungă! 

Cât se chinui ciufuliciul până învinse presiunea mulţimii! | 
se părea un veac, deşi trecuseră doar câteva secunde. Când 
ajunse însă, nu mai zări nici urmă de băieţandru. Şi 
băieţandrul nici măcar nu mai purta şapca aceea cu 
cozoroc de ţiplă, care-i servise altădată ca punct de reper. Îi 
venea să-şi dea cu pumnii în cap. Numai două secunde să fi 
câştigat, atâta şi era acum pe urmele norocosului jucător. 

Stătea abătut, cu umerii rezemaţi de peretele unei 
gherete la care se vânduse până nu de mult îngheţată. Îl 
auzea pe omul cu pălărie de paie răcnind ca un apucat, 
auzea ţăcănitul de mitralieră al corzii de oţel când lovea 
cuiele, auzea exclamaţii de surpriză şi de nemulţumire, 
auzea comentarii despre băiatul care câştigase „în faţa mea 
a câştigat, domnule, un cogeamite serviciul de ceai”, auzea 
toate acestea, dar nimic nu-l mai interesa. Se simţea obosit, 
parcă i se amărâse gura. Când o să mai pună mâna pe 
cozoroc? Poate că pierduse ultima şansă, ultima, ultima... 


Simţi că se apropie cineva de el şi tresări speriat. Era Dan 
şi el cu o mutră pleoştită, cu umerii scăpaţi în jos, cu mâinile 
atârnându-i ca nişte mâneci goale. 

— L-am scăpat, Ticuşorule... Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el. 
Parc-a intrat în pământ. 

— Ai fost după cozoroc? Se trezi ciufuliciul. Cum de l-ai 
pierdut?... Te-a oprit cineva? 

— A cotit pe o uliţă. Eram la vreo zece metri în urma lui. 
Am fugit, dar când am ajuns după cot, n-am mai văzut pe 
nimeni, adică nu l-am mai văzut pe el. Erau nişte oameni 
acolo, cu petromaxuri în mâini... Ştii? Chiar în spatele 
barăcilor... Nu prea am avut curajul... Aveau nişte figuri 
cam dubioase. Dacă l-aş fi văzut pe el, cred că m-aş fi 
aventurat. 

— Cam prin ce loc a dispărut? Întrebă Tic. 

Dan arătă cu mâna într-o direcţie, spre un stâlp de 
încercare a puterii, dar lui Tic locul acela nu-i spuse nimic. 
Când cozorocul scăpase de sub supravegherea lui, apucase 
într-o direcţie diametral opusă. 

— Ai aflat ceva de la atlet? Îl întrebă Dan. 

— Mai degrabă a aflat el de la mine... Dar să nu le spui 
celorlalţi. Habar n-are despre tanagrale. Aş putea să jur că 
nu e implicat în afacerea asta. Se uita la mine ca la un 
smintit când m-a auzit. Şi sunt convins că nu crede că s-au 
furat... Şi iar m-a obligat să nu mai joc la roata norocului... 

Dan citi pe faţa lui Tic o schimbare profundă şi întoarse 
capul, spre a se uita acolo unde se uita şi prietenul său. Nu-i 
fu greu să zărească în mulţime statura uriaşă şi capul chel, 
fără nici un fir de păr, al paznicului de la intrarea muzeului. 

— Ilie! Spuse Tic. Parcă şi-au dat toţi întâlnire aici... Dar 
pe ăsta nu-l mai scap, în copoi de m-aş transforma... 

N-a fost nevoie să se transforme în copoi, ci într-un pitic 
hazos, cu barbă lungă până la brâu şi cu mustăţi până la 
urechi. Şi cu un fes pe cap. Acesta a fost deghizamentul pe 
care şi l-a putut întocmi la repezeală ciufuliciul, pentru a se 
învârti fără riscuri în preajma lui Ilie şi pentru a fi în nota 


travestiurilor care se efectuau în seara aceea la bâlci. Faţa 
artificială, masca lui Tic, era veselă şi nepăsătoare. În dosul 
măştii însă era zugrăvită şi nu mâna unui pictor oarecare, o 
expresie reală de teamă şi de uimire. Pentru că Ilie, 
îndepărtând cu simpla mişcare a coatelor cete de câte 
patru-cinci oameni, îşi făcea loc spre roata norocului. Tic nu 
ezită mai mult de două secunde, înainte de a porni pe 
urmele uriaşului. Şi obstacolul uman se refăcu parcă şi mai 
strâns şi mai greu de învins! Ei! Dar acum cireşarul avea 
experienţă. Se avântă iarăşi ca un sfredel şi când ajunse pe 
la mijlocul barierei, abia atunci îşi dădu seama că din masca 
de carton care-i înveselea, dar mai ales care-i ascundea 
faţa, rămăseseră doar câteva resturi jalnice. Nici fesul nu-l 
mai avea pe cap. Îl pierduse în timp ce străbătea zăgazul 
uman, sau mai bine zis inuman. lotuşi, nu-şi scoase masca 
de pe faţă în momentul când reuşi să răsufle. Şi-o potrivi 
numai, pentru a înregistra mai limpede, pentru a fotografia 
scena care se petrecea la câţiva paşi de el. 

Ilie şi omul cu pălărie de paie se băteau pe umeri ca nişte 
prieteni vechi, de când lumea. Şi tot atunci ghici Tic forţa 
care ascundea sub înfăţişarea ridicolă a borţosului. Şi, ca 
din senin, răsăriră în preajma celor doi câteva persoane 
care nu-i erau deloc necunoscute lui Tic: Ioana, Dan şi 
Ionel. Lucia şi Maria priveau scena din alt unghi, mai puţin 
convenabil. 

Ciufuliciul se văzu nevoit să renunţe la semne şi să 
folosească, în locul lor, ghionturile, pentru a-i determina pe 
cei trei curioşi să-şi caute alte locuri în jurul roții. Abia când 
se convinse că totul e în ordine, acceptă să i se lungească 
urechile (doar i le ascundea masca), pentru a surprinde o 
convorbire care-l atrăgea mai mult decât orice dialog cu 
care se fălea antichitatea. S-o ascultăm şi noi. 

— Bine, mă Hultane, de ce nu mi-ai dat veste mai 
devreme? 

— Încercaţi-vă norocul! Care mai trage? Ştiam eu c-o să 
vii... Obiecte pentru gospodărie. Nimeni nu pierde! Ai reuşit 


bine? Vase, lighene, crătiţi, servicii! 

— Cam... Da' tu mai ştii când te-am învârtit cinci minute pe 
umeri? Te-ai prăvălit ca un dovleac. Aşteptam să-ţi curgă 
seminţele... 

— Seminţe, vaze, castroane, statui!... Las' că şi eu te-am 
pus o dată. Icneai ca un bivol... Care mai trage? Încercaţi- 
vă norocul!... Şi zi-i! A ieşit bine până la urmă? Care mai 
trage? Poftiţi! Poftiţi! 

— Cam... Dar ăl mai crunt a fost Neamţu, mă! Oho! Cât m- 
a chinuit! Îmi intrau picioarele în pământ, aşa greu era... 

— Care mai trage? Nu mai vor, mă! Toţi se codesc... 
Încercaţi-vă norocul! 

— Dă-le şi tu o momeală... 

— N-am semnal... Nici un număr nu pierde!... Şi dacă n- 
am semnal, poa' să treacă o zi şi... Toate numerele câştigă! 
Care mai trage?... Iu te-ai aranjat de tot? Poftiţi! 

— Cam... Mă, eu aş vrea să-ţi spun o vorbă, da' nu aici, în 
gloata asta, cu toţi în urechile noastre şi cu urechile tuturor 
la noi... Aş vrea să boscorodim pe îndelete... 

— Facem, mă Ilie... Faceţi jocurile! Care mai trage?... Şi 
când vrei tu să fie asta? Oale, vaze, lighene! 

— Păi, acu' cât mai devreme, aş zice mâine noapte, că pe 
urmă... Cine ştie? 

— Statuia lui Fradaburidi! Te ţine rău în hamuri, măi Ilie... 
De la ultima olimpiadă... Care mai trage? 

— Decât cu pungăşiile ăstea mărunte pe care le faci tu... 
Cine-i ăsta Fradaburidi? Te-ai bătut vreodată cu el? 

— Parcă eu ştiu! Fradaburidi! Marele discobou! 

— Discobol, mă! 'Te-aude cine ştie cine... 

— Discobolul! Cine vrea să-l ia? Nimeni nu pierde! 
Încercaţi-vă norocul! Oale, crătiţi, vaze, căldări! Care mai 
trage...! 

— Vas'că mâine noapte vii... Adică vin eu... Mergem la o 
crâşmă... Fac eu cinste, că tu eşti pârlit. Vreau să te fac om, 
mă! Numai să ai curaj! 


— Trageţi! Trageţi! Încercaţi-vă norocul! Dacă-i vorba de 
bani buni, cum să nu vin?... Servicii! Pentru gospodine!... 
Că doarmă ştii... 

— Nu vezi, mă, că nu trage nimeni? Dă-le o momeală! 

— Care mai trage? Ţi-am spus că n-am semnalul... N-am 
voie. Vrei s-o păţesc? Care mai trage? Încercaţi-vă norocul! 

— Mă Hultane, eu plec. Mâine seară. Pe la unş'p'ce, e 
bine? 

— Pentru gospodine! S-a făcut... Poftiţi! Poftiţi! La 
unş'p'ce, Ilie... Vaze, oale, crătiţi, căldări! 

Cele două matahale se despărţiră, strângându-şi mâinile 
cu putere. Îşi scoase şi Tic jalnica mască de pe faţă. Şi 
câteva minute mai târziu, cireşarii erau în afara cercului, 
dar nu prea departe, pentru a asculta raportul şoptit al 
ciufuliciului. Acolo îi descoperi atletul. Îl ameninţă pe Tic, 
clătinând din cap, şi-i trecu prin faţa ochilor ceasul de 
mână. Era o oră foarte târzie. Atletul nu se mai opri la roata 
norocului. Porni în altă direcţie. Tic îl urmări însă cu 
privirea şi-l văzu oprindu-se lângă căluşei, unde îl aşteptau 
trei bărbaţi. Rămase cu ei. 

Hultanul striga de-i ieşeau ochii din cap: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Poftiţi! Poftiţi! Vine, vine norocul! Care mai trage? 

Şi după o pauză iar se auzi vocea lui, răcnind: 

— A luat-o! Uite cum aluat-o! 

Un cetăţean primea din mâinile lui o căldare: 

— Păcat că n-am fost acolo! Se tângui Tic. Aş fi prins şi eu 
semnalul... Dar tot voi pune mâna pe discobol! 

Era târziu. Bâlciul încă nu obosise. Larma şi luminile lui şi 
mai ales fanfarele lui dezlănţuite îi cântau puterea. Dar 
cireşarii trebuiau să se întoarcă acasă. Porniră din nou în 
lanţ, lăsându-se conduşi, ca şi la sosire, de cel mai tânăr 
dintre ei. El nu mergea însă pe o linie dreaptă, ci în zig-zag. 
Dar nu pentru a ocoli aglomeraţiile umane, ci pentru a 
descoperi noutăţi. Trecură şi pe lângă căluşei. Atletul era 
tot acolo. Din cei trei bărbaţi, unul singur rămăsese cu el. 


Discutau, ascunşi de umbra pe care o proiecta cilindrul 
central al căluşeilor. Tic îi făcu semn cu mâna. Atletul îi 
răspunse fluturându-şi o clipă palma deschisă. 

Ioana şi Maria adormiră în clipa când puseră capul pe 
pernă. Lucia le mai lăsă un timp până se convinse că somnul 
le învăluise definitiv, ca o cortină groasă de catifea şi abia 
atunci se sculă din patul ei, luă de undeva o servietă mică 
de piele, scoase din ea un caiet şi cu el în mână se duse lao 
măsuţă mică de lângă fereastră, pe care suferea, stinsă, o 
lampă de citit. Multă, multă vreme rămase nemişcată la 
masa aceea, cu capul sprijinit în coate. Îşi aduna şi-şi 
disciplina gândurile. Auzea parcă în depărtare respiraţia 
regulată a prietenelor ei şi o uşoară invidie o cuprinse. Dar 
nu, nu se putea lăsa cucerită de orice gând. Avea nevoie de 
limpezime şi parcă de aceea stătea în întuneric, ca să simtă 
fizic lumina, s-o absoarbă, să se lase pătrunsă de ea până în 
cele mai adânci cute ale fiinţei. 

Simţea nelămurit că-i lipseşte ceva. Întâmplările prin care 
trecuse şi cele care i se povestiseră nu voiau să se 
împletească pe un fir logic. Se lăbărţau izolat, refuzau 
unitatea. Oare era ea obosită, sau se întâlnea în acea tăcere 
neverosimilă cu un adevăr crud? Ce anume element 
esenţial, care ar fi realizat unitatea faptelor, lipsea în 
construcţia logică pe care o întrevedea? Lipsea oare un 
amănunt esenţial, sau era vulnerabilă premisa? 

După ce mai controlă o dată, deşi inutil, somnul 
prietenelor ei, Lucia aprinse lampa. Lumina ei era discretă, 
nu putea să stingherească pe nimeni. Şi, pe caietul de care 
nu se despărţea niciodată, începu să recapituleze şirul 
întâmplărilor şi să tragă primele concluzii cu privire la 
personajele implicate în enigma obsedantă. Iată cum 
sintetiză ea întâmplările şi personajele pe foile caietului 
fidel. 

Fapte: 1. La ora nouă fără un sfert, Tic şi împreună cu el 
alte cinci persoane au văzut statuetele în vitrină. 


2. La ora nouă fără trei minute, Dan, loana, Maria şi 
bunica au văzut vitrina goală. Rămăsese numai eticheta. 

3. La ora nouă fără opt sau şapte minute, directorul iese 
din muzeu, fără să ducă nimic cu dânsul şi fără să dea 
alarma. 

Întrebare: Există o ascunzătoare secretă în muzeu? 
Logica, tradiţia şi unele cercetări verbale dau un răspuns 
negativ. 

Observaţie în sprijinul răspunsului: Muzeul reparându-se 
în exterior, e absurd să se depoziteze tocmai obiectele cel 
mai bine apărate. 

Concluzia firească: Tanagralele au fost furate. 

Observaţie esenţială: Deoarece la ora nouă fără un sfert 
tanagralele au fost văzute în vitrină, iar la ora nouă fără trei 
minute n-au mai fost văzute, autorul furtului nu poate fi 
decât unul dintre vizitatorii care se aflau în acea perioadă 
înăuntru. (E vorba de autorul activ, nu de autorul moral). 

A doua observaţie esenţială: Se exclud ca făptaşi posibili 
următoarele persoane: Maria, loana, bunica, Dan. 

A treia observaţie esenţială: Nu poate fi exclus paznicul de 
la intrare. 

Suspecţi: 1. Scheletul. Argumente: Era în muzeu în 
perioada B. Vizita pentru prima oară muzeul. E într-un hal 
de degradare care-l poate transforma foarte lesne în 
răufăcător. (Poate c-a jefuit şi până acum. Deci sunt 
necesare informaţii suplimentare.) Posedă inteligenţa 
necesară pentru a profita de o situaţie favorabilă. Nu se 
exclude ideea că a venit la muzeu mânat de gânduri urâte. 
Are relaţii dubioase. Poate fi folosit foarte uşor ca 
instrument. Să fie văzut în special în această postură. 

Întrebare: Dacă se află în stare de luciditate? (Ceea ce 
începe să se confirme.) Răspuns posibil: Datele de mai sus 
nu se anulează. Mai mult: e mai plauzibil în postura de 
făptaş direct. 

Argumente contra: Nu a putut să premediteze furtul şi 
cum e greu de închipuit că furtul a fost spontan, acuzaţiile 


împotriva lui se anulează în foarte mare măsură. 

Întrebare esenţială: Ce-a căutat la muzeu exact în ziua 
dispariţiei tanagralelor? 

Sarcina de bază: înainte de orice, să se găsească un 
răspuns la această întrebare. 

2. Omul cu cicatrice. Argumente: Era la muzeu în perioada 
B. A vizitat şapte zile la rând muzeul, fiind deci personajul 
care cunoştea cel mai bine situaţia, obiceiurile, 
aranjamentul. Date ideale pentru premeditarea furtului. 
Într-un anumit moment al perioadei B, nu a fost văzut în 
grup. Unde era? În alt moment al perioadei B a fost văzut 
împreună cu artista. Prin toată atitudinea lui e foarte 
suspect. 

Argumente contra: A fost urmărit în permanenţă de un alt 
personaj: artista. Foarte greu de închipuit că a izbutit să 
scape de sub supravegherea ei exact în perioada care îi era 
necesară pentru comiterea furtului. 

Întrebare: Se poate vorbi de o complicitate între el şi 
artistă? 

Sarcini: Să se afle identitatea lui. 

Să se afle de ce s-a dus şapte zile la rând la muzeu. Să se 
afle adevăratele relaţii dintre el şi artistă. 

3. Cucoana cu joben: Argumente. Era în muzeu în 
perioada B. A mai fost de câteva ori la muzeu, deci putea să 
premediteze furtul. Purta cu ea (pălăria) mijlocul de a 
scoate statuetele din muzeu, fără să atragă atenţia. Are 
predilecție pentru obiecte de artă. Nu e exclusă ideea 
complicităţii. Are mâini iscusite, repezi (pianistă). 

Argumente contra: A fost văzută într-un moment al 
perioadei B, într-un grup. În parte îi oferă şi artista un alibi. 
E o persoană distinsă, cultă, cu poziţie în societate. 

4. Omul în gri: Argumente: Era în muzeu în perioada B. A 
mai fost şi cu o zi înainte. Condiţii de premeditare a furtului. 
Purta un pardesiu gri şi deci avea unde să ascundă 
tanagralele. Personaj enigmatic, necunoscut, se interesează 
de obiectele de artă. 


Întrebare: A vorbit sau nu directorul cu el? De ce s-a dus 
directorul spre el? Sau pur şi simplu s-a dus spre vitrină şi 
el fiind în partea aceea i s-a părut paznicului că se duce 
spre el... Ce-a căutat în muzeu cu o zi înainte? 

Sarcini de bază: Să se afle identitatea lui. Să se răspundă 
la întrebările de mai sus. Să se afle ce motive îl fac să 
viziteze zilnic bâlciul. 

5. Artista. Argumente: A fost în muzeu în perioada B. A 
vizitat muzeul trei zile consecutiv (ultima fiind cea în care s- 
au furat tanagralele). Condiţii de premeditare a furtului. 
Condiţii psihologice (a jucat într-o piesă rolul unei hoaţe) şi 
poate şi condiţiile fizice: dexteritate, curaj, tupeu. Are 
obiceiul să denatureze adevărul (aproape o regulă). 

Întrebare: Cine i-a făcut cheia? Ce-a căutat în muzeu trei 
zile la rând? 

Argumente contra: Are un solid alibi pentru o parte din 
perioada B (poate chiar pentru întreaga perioadă, oferit de 
cucoana cu joben şi de paznic). 

Sarcini importante: Să se răspundă la întrebările de mai 
sus. Să se afle adevăratele ei relaţii cu omul cu cicatrice. Să 
se ia în considerare şi posibilitatea complicităţii. (Mai cu 
seamă între ea şi omul cu cicatrice. Fără să se excludă şi 
altele.) 6. Paznicul de la intrare. Argumente: Cunoaşte cel 
mai bine muzeul. Condiţii ideale de premeditare. Condiţii 
ideale de a descuia vitrina şi a dosi tanagralele. Avea 
marele atu ca, surprins asupra faptului, să nu poată fi 
învinuit de furt. Deci nu întâmpina nici un risc. Ideea 
furtului e extrem de ingenioasă, dar nu izvorăşte atât din 
inteligenţă, cât din observaţie. Relaţii dubioase. Vrea să-l 
atragă într-o combinaţie (?) pe un fost prieten care lucrează 
în bâlci (Hultanul). A lucrat şi el în trecut la bâlci. 

Sarcini: Să se afle ce combinaţie pune la cale. Să se afle cu 
precizie dacă a trecut sau nu de centrul potcoavei, când a 
anunţat închiderea muzeului. 

Aici se opreau însemnările Luciei. Creionul încă nu-i 
scăpase din mână. Capul însă i se odihnea pe masă, furat de 


somn. 

Undeva se frământau zorii. În camera băieţilor era linişte. 
Scăpaţi de atacurile cocoşului, adormiseră şi ei repede. Un 
somn profund, liniştit. Doar spre zori, lonel începu să se 
frământe în pat. Se chinuia să alunge o vedenie în somn şi 
nu reuşea. Vedenia îl îngrozea atât de rău, încât făcu un 
efort suprem şi se trezi, pentru a o alunga definitiv. Îi văzu 
pe 'Tic şi pe Dan dormind liniştiţi în paturile lor. Auzea cum 
se zbate cocoşul în nuc. Probabil voia să cânte, dar inelul de 
izolier-band îl împiedica. (Tic îi povestise, înainte de a 
adormi, cum transformase criminalul cu pinteni într-o 
oarecare pasăre inofensivă.) 

Ionel se plimba prin cameră încet, tăcut, cu paşi de 
somnambul. Ştia că nu va mai putea să adoarmă. Şi 
plimbarea inutilă îl irita. Deodată îşi aduse aminte de 
sarcinile care i se încredinţaseră. Un gând obsedant începu 
să-i dea târcoale. Întâi ca o întrebare inofensivă: oare ce 
face la ora asta scheletul? Stă singur în camera lui pustie? 
Sau poate s-a sculat? Îl văzu executând asalturi cu spada. 
Mânuia arma cu o iscusinţă diabolică. Şi sărea în lături, 
când presimţea un atac, ca un adolescent... Ionel nu mai 
putea suporta imaginea îndepărtată care se voala. Voia să 
fie în camera scheletului nu cu gândurile, cu imaginaţia, ci 
cu fiinţa lui trează, vie. 

Se îmbrăcă la iuţeală. Deşi era frig afară, frigul aurorii, îşi 
puse doar o cămaşă subţire pe el şi se mulţumi cu nişte 
pantaloni scurţi, despre care nici nu ştia că-i are în valiză. 
De teamă că orice ezitare îi va moleşi gândul, sări imediat 
pe geam, se agăţă de una din crengile nucului, aşa cum 
făcuseră 'Tic şi Dan în prima seară când plecaseră la bâlci şi 
apoi cobori cu grijă. Numai cocoşul îl privi speriat şi i se 
păru că pliscul cocoşului se umflase ca o minge. Când simţi 
pământul sub picioare, răsuflă uşurat. Nimic nu-l mai putea 
împiedica. Nici nu ieşi pe poartă. Sări gardul cu uşurinţa 
unei pisici. Şi porni în goană pe străzile cunoscute, care-l 
duceau spre locuinţa maiorului. Fugea ca un bezmetic. Îşi 


simţea spatele ud, sudoarea îi curgea şiroaie pe faţă, dar nu 
se oprea. Nici când o siluetă înaltă, nedefinită în culoarea 
zorilor, încercă să-i bareze drumul şi să-l prindă cu mâna, 
nu se opri. O ocoli ca o sfârlează şi-şi mări iuţeala. Nu-şi 
închipuise niciodată că are o asemenea rezistenţă. În fuga 
lui nebună, trecu de locuinţa scheletului, fără să-şi dea 
seama. Deşi simţea că se întâmplă ceva straniu cu el. Oare îl 
forţa cineva, necunoscut, să nu se oprească, să nu intre 
acolo, pentru a-l feri de o cumplită primejdie? Degete de 
gheaţă îi frecau spinarea. Fugea, fugea orbeşte spre 
capătul străzii. Şi deodată, ceva ca un braţ de fier îl opri. 
Atât de brusc, de parcă l-ar fi curmat o mişcare străină. Ştia 
ce-l oprise. Gândul său obsedant de a-l vizita pe maior la 
ora aceea. Se împotrivea mişcării care voia să-l salveze. Ud 
leoarcă de transpiraţie, cu picioarele tremurânde, cu 
răsuflarea sugrumată, cu inima rupându-i pieptul, făcu cale- 
ntoarsă. Mergea încet, încet, de astă dată, pentru a întârzia 
primejdia. Se apropia de poarta pe care o cunoştea atât de 
bine. Era în faţa ei. 

Un pas, doi paşi, trei paşi şi ar fi fost salvat. Va trece oare 
de poarta care se deschidea încet, trasă de o mână 
nevăzută? N-avu puterea să facă pasul. Un singur pas. Se 
întoarse încet din călcâie şi intră pe poartă. Prundişul aleii îi 
tortura tălpile rănite de alergătură. Ce idee stupidă! De ce 
alergase? Ca să-şi irosească forţele, să nu mai aibă nici o 
putere tocmai în momentul când i se cerea luciditate, 
hotărâre, rezistenţă de fier? Faţa îi era aprinsă, iar picurii 
de sudoare reci ca gheaţa. Căută o batistă în buzunar, dar 
nu găsi. Se şterse cu mâna, dar şi mâna îi era udă. Uşa 
casei era deschisă. Ştia că rămânând acolo, în faţa uşii, ar 
mai fi existat o posibilitate de salvare. Poate c-ar fi ieşit 
fratele maiorului, l-ar fi văzut şi... Dar nu rezistă. Parcă-l 
împingea cineva de la spate. 

Urcă treptele, căutând cu tălpile rănite smocurile de 
muşchi, care răsăriseră printre crăpături. Şi pătrunse în 
casă. Trecu printr-un vestibul strâmt. Se mai vedeau 


găurile în care fuseseră înfipte odinioară cuiere grele, de 
coarne de cerb. Acum numai era nimic în vestibul. Şi 
oglinda veche se demontase din perete. Tencuiala şi varul 
cenuşiu ningeau un praf des, mirositor, care îneca. 

Scheletul îl văzu imediat ce trecu pragul holului. Într-o 
mână ţinea o statuetă de tanagra. Cealaltă şi-o ascundea la 
spate. Era mai hidos decât la bâlci. Era aşa de galben, că 
toată lumina din încăpere iradia din craniul lui. Lui loneli 
se muiară picioarele: 

— Vă rog să mă iertaţi, se bâlbâi el. Cred că am greşit 
adresa. Am întâlnire cu o... cu o... Fratele dumneavoastră 
mă cunoaşte. Mi s-a dat o adresă greşită. 

Nici buzele nu i se mişcau când vorbea. Şi cuvintele lui 
erau rostite într-o limbă pe care Ionel nu o înţelegea. Nu 
înţelegea nici un cuvânt, dar erau atât de limpezi, că le 
citea. Da! Citea vorbele scheletului. Nu-i mai auzea glasul, 
deşi ştia că răsună, că umple de sonoritate toată încăperea. 
Ionel citea şi, ca prin vis, reuşi să traducă totul. 

— Să nu-ţi fie frică. Iubesc copiii. Îmi place să-i alint. Îmi 
place să le spun poveşti... Trebuia să fiu bunic... Ştii câţi ani 
am? Şaptezeci de ani... 

Scheletul vorbea, dar Ionel nu-i mai citea cuvintele. Vedea 
un singur lucru în încăperea aceea. Nici pe maior nu-l mai 
vedea. Numai sabia pe care o ascundea la spate, o sabie 
lungă, ascuţită, strălucind ca diamantul. De ce-o ţinea la 
spate? De ce-o ascundea? Şi de ce ochii lui pluteau parcă 
fără cap prin cameră? 

— Nu mişca! Îi ordonă maiorul. Stai drept! Şi ascultă ce-ţi 
comand eu! Întoarce-te jumătate spre stânga. Să nu-ţi 
dezlipeşti privirile de privirile mele! Şi acum pregăteşte-te! 
Vei merge înapoi. Cu spatele. Nu ştii încotro mergi. Când ai 
intrat în casă, nu ai socotit direcţia. Nu vei ştii nici o clipă 
unde mergi. De ce-ai venit aici? Cine te-a trimis? Nu trebuie 
să-mi răspunzi. Vei merge cu spatele şi cu ochii în ochii mei! 
Nu aveai voie să pătrunzi în casa asta! Vei merge înapoi! Şi 
nu vei şti unde mergi. Priveşte-mă în ochi! Şi acum vei 


începe să mergi. Cu spatele. Fără să ştii unde. Acum! Primul 
pas! Fă primul pas! Am spus! Primul pas! Am spus! Primul 
pas! 

Ionel rămase cu piciorul suspendat în aer. Nu îndrăznea 
să-l lase în jos. Nu ştia dacă talpa lui va întâlni pământ sau 
altceva. Şi privirea lui era sorbită de văgăunile întunecate 
în care licăreau două scântei firave, îndepărtate - ochii 
scheletului. Simţea cum i se fură privirea, cum i se soarbe, 
cum nu mai vede cu ochii lui. Ce-a căutat în casa asta 
blestemată? A vrut să arate celorlalţi că e curajos şi că are 
personalitate? Şi de ce-a fugit? Fuga i-a ucis luciditatea, 
curajul, prudenţa. Numai fuga. Şi sudoarea care-i îngheţa 
spatele şi faţa! Parcă-i curgea şi părul o dată cu şiroaie de 
sudoare. Nu mai vedea. Ochii lui nu mai aveau puterea să 
vadă. Îi închise, pentru a simţi cu genele rotirea globilor. 
Dar vocea maiorului îi opri mişcarea. 

— Priveşte-mă în ochi! Lasă piciorul jos! Jos! 

Ionel se supuse. Piciorul lui întâlni ceva dur. Podeaua? Era 
mai sus decât nivelul la care se afla celălalt picior. 

— Priveşte-mă în ochi! Lasă-ţi toată greutatea corpului pe 
picior! Nu ştii unde mergi! Nu ştii unde calci! Priveşte-mă 
în ochi! L.asă-ţi toată greutatea corpului pe piciorul stâng! 

Da! Ionel începuse mişcarea comandată, ducându-şi 
înapoi, spre acel necunoscut care-l îngrozea, piciorul stâng. 
Comanda îl apăsa ca un sac cu plumb. Oare ce căutase în 
casa asta? Îşi lăsă încet greutatea corpului pe piciorul 
stâng. Necunoscutul acela dur, mai ridicat decât podeaua, 
rezistă apăsării. Piciorul drept se ridica fără voia lui de pe 
podea. 

— Al doilea pas! Ordonă maiorul. Cu dreptul. În spate. 
Fără să ştii unde mergi. Priveşte-mă în ochi! Al doilea pas! 

Ionel îl făcu. Nu putea să se împotrivească. Dac-ar fi 
izbutit măcar să-şi deschidă buzele, să spună câteva 
cuvinte! Cobori încet piciorul, dar mişcarea nu se mai 
termina. Talpa nu mai întâlnea nici un obstacol. Trecuse de 
nivelul podelei. Piciorul era mai jos, dar talpa nu întâlnea 


nici o împotrivire. Piciorul stâng i se scurta, iar dreptul i se 
lungea, cobora în gol, mereu în gol. Şi abisul nu avea fund. 
Şi piciorul nu întâlnea nimic şi parcă i se subţia tot 
lungindu-i-se, simţea că i-a ajuns ca un fir de pai. Nu-l mai 
cobora el, cu muşchii lui, cu voinţa lui. Piciorul i se scurgea 
ca o şuviţă uleioasă, care odată şi odată tot se va termina. 

— Şi acum repede! Ordonă scheletul. Vei merge cu 
spatele, fără să ştii încotro. Repede! Pas de marş! Ascultă 
comanda! După mine! Încep! Stângul! Dreptul! Stângul! 
Dreptul! Stângul! 

Ionel se supunea comenzilor. Picioarele, unul scurt, mic, 
parcă-i ajungea până la bărbie, altul lung, nesfârşit, moale 
ca o aţă, executau comenzile ducându-l undeva. 

— Stângul! Dreptul! Stângul! Dreptul! Ordona fără 
contenire scheletul. Nu ştii unde mergi! 

Oare unde îl duceau aceşti paşi hidoşi? Spatele îngheţat 
aştepta degete scârboase, ascuţite, fierbinţi, lungi, nesfârşit 
de lungi. Undeva, în mersul acesta nebunesc, carnea lui vie 
va întâlni limbi de reptile, picioare de păianjen, răsuflări de 
fiare. Şi paşii se supuneau comenzilor, fără nici o 
împotrivire. 

— Stângul! Dreptul! Stângul! Dreptul! Comandă maiorul. 
Stângul! Dreptul! 

Ionel simţea în spate apropierea necunoscutului. Mergea, 
mergea, mergea şi parcă picioarele i se întoarseră din 
trunchi. Păşeau înainte, nu înapoi, dar privirile lui 
rămâneau mai departe sorbite de văgăunile scheletului. Şi 
necunoscutul înfiorător îl cuprinse deodată cu zeci de mii 
de braţe... 

Când se trezi gemând, îi văzu pe Tic şi Dan îngroziţi. 

— Ce coşmar înfiorător! Se cutremură el şi povesti visul. 

— Lipseau câteva pagini de groază, îl linişti Dan. 

CAPITOLUL. VIII 

— Oare ce s-o fi întâmplat cu cocoşul? Întrebă bunica în 
timpul micului dejun. Parcă s-a sălbăticit. Aleargă întruna şi 
cântă ca un blestem. Auziţi-l! 


LIA 


Din trei în trei secunde, cocoşul lansa câte un „cucurigu 
asurzitor şi de fiecare dată folosea alt registru. Parcă se 
pregătea pentru un concert şi-şi verifica, tenace, toate 
posibilităţile. Când ajungea la acute, urechile mesenilor 
simțeau atacurile necruțătoare ale unor proiectile. 

— Huşşşş! Îl alungă din prag bunica. Huş, dihanie 
nesătulă! i s-a făcut dor de tigaie? 

— lertaţi-l... se rugă Tic, conştient de vina pe care o avea. 
O fi adormit azi-noapte şi acuma se simte dator... 

Cocoşul ghici probabil o ameninţare în vorbele bătrânei, 
aşa că-şi luă tălpăşiţa şi se aciua undeva, în fundul grădinii. 
Nu renunţă însă la antrenamentul său. Adevărul e că fuga 
lui avea alt motiv, mult mai real. Îl zărise pe ciufulici ieşind 
din casă şi o amintire nebuloasă îi înfiora mintea de cocoş. 
Îşi verifică fără ezitare iuţeala picioarelor, dar ajungând la 
loc sigur, îl cuprinse setea de răzbunare. Îşi anunţă găinile - 
prefăcându-se generos şi modern- că sunt libere şi se 
dedică imediat preocupării sonore. 

Tinerii, adunaţi la cartierul general, uitaseră însă de el. 
Ascultau raportul sintetic făcut de Lucia şi se grăbeau să-l 
completeze cu alte fapte. Toate „noutăţile” pe care ei le 
aduceau se integrau însă, sub o formă sau alta, în raportul 
prezentat. 

— Astăzi trebuie neapărat să restrângem cercul 
suspecţilor, spuse Lucia. Ori găsim... 

— Eu am impresia, draga mea, o întrerupse Dan, că în 
fiecare zi cercul se lărgeşte, nu se restrânge. Ieri l-a dilatat 
nea Ilie, astăzi va fi rândul lui moş Costache, mâine... 

— Ce-ai cu moş Costache? Îl repezi Tic. Pe moş Costache |- 
am văzut cu ochii mei, în toate cele cinsprezece minute, 
afară. Nici nu s-a mişcat de la locul lui. 

— Poate că era un altul, deghizat, care juca rolul lui moş 
Costache. Întuneric... Penumbră... Puțin răguşit... Şi 
directorul putea să se înşele, nu numai tu... Sau... Aoleu! 
Cum am scăpat asta din vedere? Dacă s-a pitit cineva după 
o statuie, a prins un moment propice şi a înşfăcat 


tanagralele? Şi după ce s-au stins luminile şi s-a închis 
muzeul, iar lui moş Costache i-a căzut ţigara din gură din 
pricina moţăielii, a deschis frumuşel fereastra, a sărit, a 
închis-o la loc şi când se va observa furtul, vina va cădea pe 
zidari. Ei! Acum ce mai spuneţi? 

— Foarte ingenios! Îl ironiză Maria. Dar de ce n-a scos 
tanagralele din vitrină după ce s-au stins luminile, după ce 
s-a încuiat muzeul, după ce moş Costache a început să 
moţăie? 

— Ca să ne dea nouă de furcă! Îi răspunse Dan prompt, 
deşi cam amărât. 

— Avem nişte întrebări la care trebuie să răspundem, le 
atrase atenţia Lucia şi nişte sarcini de bază care trebuie 
rezolvate. Dacă sunteţi de acord, bineînţeles... 

— Foarte bine! O aprobă Ionel. Dar eu nu mă mai duc la 
schelet... După coşmarul prin care am trecut. Şi acum mi se 
pare că merg cu spatele prin nişte locuri pe care nu le 
cunosc şi mă aşteaptă undeva nişte tentacule cu ventuze 
tăioase... 

Tic îi însoţi cuvintele cu expresia binecunoscută: 

— Brrr! Şi nu te mai lăuda cu tentaculele. Ia încearcă să 
mergi cu spatele pe aici, prin curte, după ce te uiţi jumătate 
de oră în direcţia spre care vei porni. Să vezi cum te 
gândeşti că vei da peste o groapă sau peste o cărămidă, sau 
că te vei izbi de colții unui dulău ieşit din senin... Stiu eu, 
dar tu ai uitat. Am mai făcut noi jocul ăsta odată şi ai căzut 
cât erai de lung, numai pentru că ţi-ai proptit piciorul într-o 
cracă... 

Ionel îşi aminti şi zâmbi. Un zâmbet de circumstanţă, 
evident. Pentru că tot îl mai treceau fiori, îi simţea mai ales 
în şira spinării, aceea care trebuia să înfrunte, în coşmar, 
necunoscutul. 

— Nu vrei să mergem la schelet? Îl întrebă el pe ciufulici. 
Parc-aş avea mai mult curaj. 

— Eu am treabă cu Dan. Nu uita că singurele personaje 
despre care nu ştim nimic... 


Maria îl opri cu un gest brusc... 

— Am o propunere! Strigă ea. Să nu mai plece nimeni de 
unul singur. Să ne împărţim în grupuri de câte doi, ca să 
preîntâmpinăm orice eventualitate. Mă gândesc la 
absurdităţi, dar n-are a face. De ce să nu fim pregătiţi 
pentru orice? Poate că unul dintre noi, urmărind un 
personaj, ajunge într-un loc necunoscut. Ce face singur? Se 
duce după el. Şi dacă nu mai iese?... Pe când în doi, celălalt 
poate să stea ascuns undeva şi, dacă vede că primul nu mai 
iese, aleargă aici şi dă alarma. Sau să presupunem că 
personajul urmărit se întâlneşte cu cineva: cu un cunoscut 
sau un necunoscut. În orice caz, un tip dubios. După care să 
se ducă, dacă la un moment dat cei doi se despart?... Pe 
când, dacă nu e singur... 

Propunerea Mariei fu aprobată cu entuziasm. Numai când 
se formară grupurile avură loc discuţii. Unul dintre grupuri 
era alcătuit mai demult: Tic şi Dan. Nimeni nu avu nici o 
obiecţie. Ceilalţi însă nu ştiau cum să se potrivească mai 
bine. Dilema fu rezolvată de opţiunea Ioanei: 

— Eu aş dori să merg cu Ionel, spuse ea. Întâi la schelet 
sau întâi la profesoară... O să ne înţelegem noi. 

— Cred şi eu, bolborosi Tic. Mai ales că aveţi acelaşi nume. 

Ionel se cam înroşi, dar îşi ascunse emoția prefăcându-se 
cucerit de ideea Ioanei. Lucia şi Maria ridicară în acelaşi 
timp din umeri. Erau forţate să acţioneze împreună. 

— Două femei ca să descoasă una singură?! Se miră Dan. 
Îi daţi prea mare importanţă. Să vedeţi voi dacă n-o veţi 
determina, prin admiraţia pe care i-o veţi mărturisi, să 
refuze chiar rolurile principale: Julieta, Antigona, Nora, 
Desdemona, Galathea, Salva... Poate că pe Salva n-o va 
refuza... 

— Asta cine mai e? Întrebă Maria. 

— O eroină formidabilă pentru viitoarea piesă pe care 
Hariton o va scrie special pentru ea. Numai aşa o veţi 
cuceri. Dar pentru asta chiar amândouă trebuie să vă 
duceţi? 


— Îl mai avem şi pe paznic în sarcină, îl linişti Lucia. După 
convorbirea de aseară trebuie să ne ocupăm mai pe 
îndelete de el... Aşa! Şi câteva detalii... Importante. Dacă se 
iveşte ceva deosebit, cu totul deosebit, atunci se lansează o 
chemare urgentă, un răvaş care se va lăsa aici în chioşc, 
după scândura asta. Prin urmare, atunci când unul dintre 
noi are timp liber, vine la chioşc şi controlează 
ascunzătoarea. Răvaşul, după ce e citit, va fi pus la loc. 

— Eu cred că ar trebui extins sistemul şi pentru lucruri 
mai puţin deosebite, spuse Ionel. Ca să ştim fiecare unul de 
altul. 

Amendamentul lui lonel fu acceptat fără obiecţii. 
Grupurile se pregăteau de acţiune. Era nervozitate, 
neastâmpăr, emoție, teamă de necunoscut. Dar de câte ori 
nu mai trecuseră prin stări asemănătoare cireşarii? 

Primul cuplu care-şi luă tălpăşiţa, şi-ncă în mare grabă, fu 
cel format din Tic şi Dan. Când cei doi ajunseră în centrul 
oraşului şi Dan văzu că Tic n-avea de gând să se oprească, 
se răzvrăti şi îşi încetini mersul, dar nu fără a-l trage de 
mână pe ciufuliciul grăbit: 

— Nu mă mai chinui atât! Fugi de parc-ai fi în urmărirea 
unui hoţ! Stai oleacă, să mai răsuflu! 

— Crezi că după un om de treabă se grăbeşte cineva? Îi 
ripostă Tic. 

Dan se uită în urmă şi clătină afirmativ din cap: 

— Ai dreptate. Nu văd pe nimeni în urma mea. Şi când mă 
gândesc, Ticuşor, continuă el, spre a-şi trage răsuflarea, că 
poate nici nu s-au furat tanagralele! Să vezi dacă n-o să am 
eu dreptate. Ne agităm ca nişte tâmpiţi, degeaba. 

Tic îl înfruntă cu privirea lui caracteristică, privire care 
mărturisea o ironie compătimitoare: 

— Cum să n-ai dreptate? Cred că n-a rămas posibilitate pe 
care să n-o fi „descoperit”. Cu sistemul ăsta... Nu-ţi rămâne 
decât s-o suspectezi şi pe Ioana şi gata! Ai fost primul care 
a dibuit enigma... 


— Şi de ce să nu mă gândesc şi la ea? Se întrebă Dan mai 
mult pentru sine. Eu nu pot să jur că a stat tot timpul lângă 
noi. Cunoaşte şi ea muzeul... Poate ştia că vitrina e 
descuiată şi... Aoleu! Ea e! În mod sigur ea era! Ne-a 
chemat special aici pentru asta! Ia gândeşte-te puţin! La 
urma urmei, pentru ce ne-a chemat? Nu ştii cât am suferit 
noi în prima zi? Ca să vedem bâlciul ăsta idiot? Ca să ne 
tolănim într-o poiană fără nume?... Nu, Ticuşor! A organizat 
furtul, ca să ne pună pe noi la încercare. Să vadă dacă ne 
descurcăm... Pssttt! Ce ingenioasă! Cât de abil a combinat 
totul! Dar tot i-am venit eu de hac! Ai văzut? Probabil că se 
plictisea în decorul ăsta monoton şi deodată i-a venit ideea 
asta. Şi bineînţeles e personajul cel mai inocent. Cum poate 
să-ţi treacă prin cap s-o bănuieşti tocmai pe ea?... Asta-i, 
Ticuşor! Nu degeaba, în cărţi, adevărații vinovaţi sunt 
persoanele cele mai inocente. Spune şi tu! Fără ideea asta a 
mea, ne-am fi gândit vreo clipă la Ioana? Şi la urmă, după 
ce ne-am fi smuls părul din cap, ne-ar fi arătat triumfătoare 
tanagralele. Ha-ha-ha-ha! De-o sută de ori ha-ha-ha! Ar fi 
râs. Cireşarii! Poftim! Aţi vrut să vă puneţi cu mine? Na! V- 
am făcut-o! 

— Mai bine fă un pronostic despre omul cu cicatrice, îl 
povâţui Tic. 

— Cum? Tu nu iei în serios ideea mea? Nici nu se putea 
idee mai genială. Mai genială decât a ei. Gândeşte-te, Ticu- 
şorule! Nu e Ioana cel mai inocent personaj din cele pe care 
le cunoaştem până acum în acest oraş? 

— Ştii ceva, Dan? Eu am şterpelit tanagralele şi mă mir 
cum de nu te-ai gândit până acum şi la asta. 

— După ce n-ai fost în stare să descui uşa turnuleţului... 

— Păi tocmai experienţa aia m-a determinat să încerc uşa 
vitrinei, răspunse Tic. Am văzut că era deschisă... 

— Lasă bancurile, Ticuşor! 'Te cunosc eu foarte bine. Tu nu 
eşti chiar atât de inocent, ca să oferi un final surpriză... 

Băieţii ajunseseră în faţa restaurantului. Binecunoscutul 
lor ospătar era, ca şi ieri, în criză de clienţi. Când îi văzu, 


dispăru ca un popândău. Apăru însă imediat pe terasă, 
purtând cu gesturi de jongler două pahare cu sirop, un ţap 
de bere şi două pahare goale. Îşi zâmbea lui însuşi, cu o 
profunzime netăgăduită, probabil ca Napoleon după bătălia 
de la Austerlitz. 

— Extraordinar! Îi salută el. Dacă-mi permiteţi, v-am adus 
comanda. Desigur şi ţapul de aceeaşi culoare ca ieri. 

Dar nu pentru acest bun venit îşi confecţionase el 
zâmbetul victorios, gândi Tic. Vrea să se joace cu noi de-a 
pisica şi şoarecele. Ei bine! Şi-l opri exact în momentul 
critic pe Dan, care avea întrebarea pe buze. 

— Nu aveţi şi puţină gheaţă? Întrebă ciufuliciul. Şi v-am 
ruga şi o farfurioară în care s-o puneţi. Şi câteva scobitori... 

Inteligența chelnerului nu era într-o relaţie foarte 
armonioasă cu zâmbetul său napoleonian. Faţa lui exprima 
o nedumerire ca aceea a înaltului personaj la Waterloo, 
după bătălie. Poate de aceea pierdu şi el lupta. 

— Ştiţi că am dat de tânărul acela care a pierdut plicul! Eu 
personal l-am găsit. Extraordinar! Desigur că va veni aici 
imediat după-masă, dacă-mi permiteţi... Gheaţa încă nu a 
sosit, dar scobitori vă aduc imediat, dacă-mi permiteţi... Şi 
farfurioara, desigur. 

Primi însă imediat plata, pentru că nici Dan, nici Tic nu 
erau dispuşi să stea acolo pe terasă, în bătaia soarelui 
nemilos. 

— Şi-acum ce facem? Întrebă Dan, după ce scăpară de 
asalturile ospătarului şi se aşezară pe o bancă la capătul 
bulevardului principal. Îl aşteptăm aici pe omul în gri? 

— Decât aici, mai bine să mergem la bâlci, propuse Tic. 
Acolo avem mai multe şanse să-l întâlnim. 

— lar la roata norocului? Spuse Dan cu dezgust. Şi, ca să- 
ţi spun drept, am uitat banii în ceilalţi pantaloni... 

— N-am nici un chef să-mi azvârl banii în vânt, îi răspunse 
Tic. Şi la ai tăi n-am apelat până acum. Mă gândesc numai 
la omul în gri... Şi la borţos. Ce strică dacă mai aflăm ceva 
despre el. 


Câtă deosebire între bâlciul de seară şi cel de dimineaţă! 
Totul era jalnic, obosit, fleşcăit. 'Tot ce nu se vedea noaptea 
sărea acum în ochi. Pânzele julite ale panoramelor, 
crăpăturile şi tencuiala veştejită a barăcilor, vopseaua 
scorojită de pe căluşei, puzderia de hârtii colorate 
răspândite peste tot, ca după o vijelie, figurile oamenilor, 
palide, încercănate, hirsute, ca după un somn scurt, agitat. 
Ici-colo, câteva trompete încercau să învioreze atmosfera, 
dar sunetele lor răguşite întristau. 

Câţiva puşti se adunaseră la roata norocului. Un individ 
înalt cât o prăjină, pe care Tic îl mai zărise undeva, poate pe 
o estradă, încerca să-i ademenească, învârtind fără încetare 
şipca de lemn şi arătându-le un obiect diform pe care-l 
înălţase spre nori cu mâna stângă. Era eternul iepuraş de 
ghips, iepuraşul dintotdeauna al bâlciurilor, cu singura 
deosebire că mărimea lui era grotescă. 

— Care vrea să-l ia? Care vrea să-l ia? Striga lunganul. O 
singură tragere şi e altău! O singură tragere! Cine-şi 
încearcă norocul? O singură tragere! 

Lunganul ţipa din obişnuinţă, fără nici o pasiune. Nu avea 
în voce acel îndemn al borţosului, care te obliga să împingi 
şipca. Era şi el obosit şi probabil că în pauze rostea cu glas 
încet înjurături. Şi acestea moi şi fără ţintă. Văzându-i pe 
cireşari, privirea lui deveni mai vie, iar glasul parcă i se mai 
învioră. Pe la mijlocul chemării îşi dădu seama de 
inutilitatea efortului şi se adresă din nou puştilor care-şi 
scotoceau buzunarele. 

— Ne mai lipseşte un leu, nene, se rugă unul din ei. Ne 
lăsaţi să mai tragem o dată? 

Lunganul le făcu semn cu mâna că nu, îşi continuă apelul, 
plimbându-le prin faţa ochilor ameţiţi oribilul iepuraş. Puştii 
scotociră iarăşi prin buzunare, câţiva chiar le întoarseră pe 
dos spre a-şi dovedi sinceritatea şi până la urmă reuşiră să 
adune în monede de câte cinsprezece şi cinci bani leul 
trebuincios. Lunganul numără de două ori cantitatea aceea 
de mărunţiş, care-i umplea palma: 


— Încă zece bani! Strigă el cu vocea cu care făcea 
reclamă. Încă zece bani! Care vrea să-l ia? O singură 
tragere! 

Primi şi cei zece bani şi atunci începu conflictul: care 
dintre ei să tragă? Cel care oferise cea mai mare parte din 
sumă îşi reclama întâietatea. Dar mai trăsese o dată. Cearta 
ţinu vreo zece minute, până ce se înţeleseră între ei ca să-şi 
înceapă norocul acela care nu trăsese până atunci 
niciodată, un prichindel care stătea amărât şi fără speranţă 
deoparte. 

Tic şi Dan priveau scena din apropiere şi amândoi se 
gândeau la ce se va întâmpla dacă şipca şi coarda de oţel se 
vor opri în dreptul unui număr mare. 

Prichindelul împinse, abia ajungea cu mâna până la şipcă. 
Îi dăduse altul un ghiont, de aceea mişcă şipca. Coarda de 
oţel abia lovea cuiele. Înainta încet, încet şi Tic ghici, după 
încetineala cu care oţelul înainta, regiunea în care se va 
opri. Îl săgeta brusc un fior şi alergă ca un apucat spre 
roată. Din trei paşi fu acolo. Exact în momentul când coarda 
se opri. Dar chiar în aceeaşi clipă, lunganul îi făcu vânt mai 
departe, cu o mişcare scurtă din cot. Puştii erau însă foarte 
atenţi, ştiau toate numerele pe dinafară. Începură să 
vocifereze, să ţipe, să urle. 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! Ţipă lunganul şi scoase din 
piramida de obiecte un iepuraş de ghips, aproape tot atât 
de mare ca acela pe care-l ţinea în mână. 

Ceata de puşti era în dubiu. Unii ar fi vrut să ceară 
obiectul câştigat, o vază albastră, cu vinişoare aurii, 
probabil o imitație chinezească, alţii erau mulţumiţi şi cu 
iepuraşul care li se oferea. Şi unora şi altora le era teamă 
că lunganul se va înfuria şi le va da banii înapoi sau îi va 
pune să mai tragă o dată. 

Ciufuliciul nu mai putea suporta atâta nedreptate. Îşi 
strânse pumnii şi se răsti la lungan: 

— Să le dai vaza! Am văzut cu ochii mei numărul la care s- 
a oprit. Şi eu şi prietenul meu. 


Lunganul se uită la Dan, apoi din nou, nepăsător la Tic: 

— Hai, car'-te! Car'-te mai repede, până nu-ţi dilesc muia! 

Ciufuliciul nu înţelese ce spusese lunganul, mai ales că 
mutra lui îi era prea indiferentă, ca să se gândească la o 
insultă. 

— Vă rog să le daţi obiectul, rosti el mai calm. Norocul e 
noroc. Trebuie respectat! 

Lunganul strâmbă din nas, apoi scuipă cu o precizie 
uimitoare exact în vârful pantofului lui Tic. O clipă, cireşarul 
îşi privi pantoful. Era descumpănit. Nu mai întâlnise 
asemenea precizie. În următoarea clipă, însă, descoperi 
situaţia în care se afla. În jurul lui, puştii râdeau cu gura 
până la urechi. Gestul lunganului îi copleşise, aşa cum era 
să-l copleşească şi pe el. Furia îi congestionă faţa. Se repezi 
în neştire spre lungan, dar acesta, cu o mişcare iarăşi foarte 
precisă, îşi întinse piciorul şi opri cu talpa vârful pantofului 
pe care-l scuipase mai înainte, exact în clipa când trebuia să 
se ridice de la pământ pentru a continua mersul. Tic îşi 
pierdu echilibrul şi căzu ca un nătărău în praf. În momentul 
acela, nu-şi mai pierdu însă cumpătul. Nici nu se ridică 
imediat - în ciuda râsetelor care-i răneau urechile - pentru 
a se gândi la replica pe care poate să i-o dea lunganului. Să- 
şi încerce forţele cu el, nici vorbă. Era de trei ori mai înalt şi 
mai puternic. Trebuia să se gândescă la altceva. Şi văzu nu 
departe de el o piatră. Ca o sfârlează se ridică de jos. Într-o 
secundă era cu piatra în mână. Dar tot într-o secundă, 
vlăjganul fu lângă el şi, înainte ca Tic să arunce, îi trăsni o 
palmă, care-l azvârli din nou în praf şi-l făcu să scape şi 
piatra din mână. Lovitura îl ameţise. Se uita ca prin ceaţă la 
lungan. Îl zări pe Dan apropiindu-se de roata norocului şi 
mai zări în mâna lui Dan o scândură groasă. Oare de unde o 
luase? Se gândi Tic. Dar când îl văzu pe lungan rotindu-şi 
braţul, înţelese că Dan va avea imediat aceeaşi soartă ca a 
lui. Vru să-i strige ceva, pentru a-l feri de lovitură, dar nici 
nu mai avu timp, nici nu mai era nevoie. O palmă uriaşă - şi- 
o imagină ciufuliciul - izbi scurt ceafa vlăjganului, 


aruncându-l la câţiva metri de roata norocului şi la câţiva 
centimetri de el. Putea Tic să nu profite de prilej? Îşi înfipse 
unghiile în faţa lunganului şi sfâşie până auzi ţipete. 
Durerea îl trezise pe lungan din năuceală. Cireşarul crezu 
că se va repezi la el. Se sculă imediat şi alergă într-un suflet 
spre cel care-l salvase. 

Atletul nu-l întâmpină cu prea mare bucurie: 

— Ţi-am spus să ai grijă şi să te fereşti, îl mustră el. Ţi-am 
spus că poţi să dai peste vagabonzi. Ai scăpat uşor. Putea să 
te rupă în bătăi. 

Tic încerc să-i explice atletului ce se întâmplase, dar 
acesta nu voi să-l asculte. 

— Acum n-am timp. Altă dată. Şi ascultă mai bine sfaturile 
pe care ţi le-am dat. 

Lunganul îşi reluase postul lângă roata norocului. Lui Tic 
încă-i mai era teamă de el. Dar când îl văzu cum tremură 
din toate încheieturile, la privirea pe care i-o aruncă atletul 
înainte de a pleca, se linişti. Era absolut convins că lunganul 
cu faţa julită - parcă i se puseseră gratii pe obraz - nu-l va 
mai atinge câte zile va avea, nici măcar cu vorba. Se uită 
apoi în jur, pentru a vedea ce se întâmplase cu ceata de 
puşti. Şi urmele parcă li se şterseseră. Lui Tic i se făcu 
ciudă. Măcar să-l fi văzut pe lungan dându-se de-a 
rostogolul prin praf. 

Dan îl aştepta mai la o parte, cu scândura încă în mână. 

— Brrr! Ştii cum l-a atins? Dacă nu-l trezeai tu cu unghiile, 
stătea acolo, răstignit, până la prânz... Dobitocul! Ar putea 
măcar să-ţi mulţumească pentru asta. 

Vorbele lui Dan îi aduceau o foarte vagă consolare 
ciufuliciului. Niciodată până atunci nu fusese atât de înjosit 
în faţa unora mai mici decât el. 

— Nu ştiu de ce faci mutra asta? Continuă Dan. La urma 
urmei, am scăpat destul de ieftin. Mai ales eu, care eram 
sigur că-mi voi căuta dinţii prin praf. Crezi că i-aş mai fi 
găsit? 


Tic tot nu se înveseli. Îl ardea încă urma loviturii pe care o 
primise şi, mai mult decât asta, îl durea ca o bătătură vârful 
unui deget de la picior. Deasupra degetului, pe pantof, se 
vedea o pată întunecată. Pata aceea de pe vârful pantofului 
îi provoca durerea. Şi râsetele puştilor cărora le luase 
apărarea. 

Mergeau amândoi abătuţi prin praf. Numai când ajunseră 
la unul dintre podurile care despărţea distracţiile de 
restaurante se opriră pentru a privi înapoi. Puştii se 
adunaseră iarăşi la roata norocului. Pesemne că-şi 
scotoceau iarăşi buzunarele. În dreptul piramidei cu 
obiecte strălucitoare nu mai era însă lunganul. Acesta se 
strecura, cu umerii aplecaţi, ameţit, slujindu-se parcă de 
picioare străine, printre tarabele fără mărfuri, fără 
proprietari, fără muşterii. Abia acum simţea urma loviturii, 
gândi Tic. Dar nu-l urmări multă vreme. Îşi pironi din nou 
privirile la roata norocului. În locul lunganului apăruse 
altcineva. Un individ gros, chel, care-şi făcea vânt cu o 
pălărie de paie. 

Cireşarii trecură totuşi podul. Nările lor adulmecau 
dezinteresate, mirosul fripturilor. Era mai multă veselie în 
partea aceasta a bâlciului. Şi îi mai atrăgea ceva acolo. La o 
masă, singur, în faţa unei sticle de vin neîncepute se afla 
scheletul. 

Ioana şi lonel mergeau tăcuţi pe bulevardul de la 
marginea de nord a oraşului. De ce-i cuprinsese muţenia? 
Nu puteau să-şi răspundă. El îşi închipuise că o va lua vesel 
de braţ, că-şi vor spune o sumedenie de amănunte hazoase 
şi astfel va scăpa de ghearele încă nedesfăcute ale 
coşmarului. 

Până ajunseseră pe bulevard mai schimbaseră câteva 
cuvinte. Dar imediat ce se pomeniseră sub umbra deasă a 
teilor şi castanilor, cuvintele li se împleticiră. Din când în 
când tuşea câte unul, ca şi cum ar fi fost pe cale să înceapă 
o conversaţie. Şi mergeau la o asemenea distanţă unul de 
altul, de parcă îi separa o maşină nevăzută, care-şi potrivise 


viteza după mersul lor. Înfricoşaţi că ar putea să întâlnească 
o groapă în calea lor, cercetau în permanenţă trotuarul. Şi 
tuşeau din când în când, iar el îşi ţinea mâinile la spate; şi 
se uitau mereu în pământ, iar ea îşi împleticise degetele 
ţinându-le strâns în dreptul pieptului. 

Ionel zări de departe chipul şi silueta moşneagului. Şi cu 
cât se apropia de casa blestemată, cu atât creştea emoția 
lui. Dar izvorul emoţiei nu era în casa de care se apropiau. 

— Trebuie să te iau la braţ! Se hotări Ionel, fără să ridice 
privirile din pământ şi fără să facă acei doi sau trei paşi 
care l-ar fi apropiat de ea. 

— De ce? Întrebă ea, strângându-şi şi mai tare pumnii. 

— Ştii... Încercă el să explice. Moşnegelul... Fratele 
maiorului. Ela crezut că am o întâlnire şi că mi s-a tras 
chiulul... Trebuia să-i explic de ce stau în faţa casei lui. 
Altminteri nu intram cu el în vorbă... Adică nu intra el în 
vorbă cu' mine... Adică... Mi se pare că m-am încurcat... 
Ştii? O să creadă că ai venit la întâlnire, şi... 

Tot explicându-i şi bâlbâindu-se se pomeniră amândoi în 
faţa casei scheletului, fără să-şi fi dat braţul unul altuia, ba 
parcă şi mai distanţi. Locul maşinii nevăzute i-l luase un 
camion, tot nevăzut. 

Ionel îl salută politicos pe moşnegelul care-i făcea cu 
ochiul din poartă. 

— Bună! Îi răspunse bătrânul complice. Aşa e când te 
mulţumeşti cu o jumătate de oră. Şi încotro? 

Un pretext ideal pentru a se opri. Ioana, însă, în loc să se 
apropie de poartă, se îndepărtă timidă, rezemându-se de 
trunchiul unui arbore. 

— La plimbare, răspunse Ionel. E o dimineaţă frumoasă, e 
linişte, nici nu e prea cald, nici lume multă... 

„Oare ce-aş putea să-i mai spun?” se întrebă cireşarul, 
îngrozit de banalităţile care-i ieşeau din gură. Iar ea stătea 
acolo şi auzea tot! 

— Da, da, îl aprobă moşneagul. Dar noaptea e şi mai 
frumos. Nimic nu e mai frumos decât umbra nopţii, vara. 


Mai fluieră câte un mierloi sau, dacă ai noroc, o 
privighetoare şi e mireasma copacilor şi e aşa de linişte, că 
se aude şi inima când bate... Atunci ce nevoie mai ai de 
vorbe? Simţi părul străin pe obrajii tăi şi degetele străine 
tremurând în mâna ta... (şi cu voce foarte înceată): Ai lăsat- 
o să aştepte mai mult de o jumătate de oră? (Cu voce foarte 
tare.) Să ştii dumneata, domnişoară, că nu e lucru mai 
frumos ca plimbarea de seară, după ce guşti dimineaţa 
umbra castanilor... Seara, să vezi dumneata... Ehei, abia 
câte o luminiţă şi aia mai mult ca să facă umbră, să-şi ia 
copacii putere de la ea. Şi simţi nevoia să te sprijini de 
cineva, de cineva anume, nu de oricine. Şi ai auzi şi zborul 
unei gângănii şi simţi cum îţi fâlfâie ceva pe la ureche, şi- 
atunci îţi fereşti urechea, ţi-o apropii de un obraz cald şi 
răsufli adânc de două-trei ori. Apoi te uiţi la cer şi vezi cum 
cade o stea şi iar ţi se face frică şi te ghemuieşti la un piept 
care nu şovăie. Şi fără să fi vrut anume, asculţi bătăile unei 
inimi... (Cu voce foarte joasă:) Spun bine, nu-i aşa?... (Şi iar 
cu voce tare:) Şi-ţi dai deodată seama că inima aceea bate 
aşa de puternic tot fiindcă nu vrea ea; şi strângi şi mai tare 
degetele şi, fiindcă nu simţi nici o durere, te uiţi nedumerită 
la ele şi descoperi că strângi degetele altei mâini... Se mai 
aude departe şi clopotul unui ceas, dar nu te mai gândeşti 
la oră în momentul acela. Îţi dai seama că nu mai mergi de 
multă vreme... (Cu voce foarte joasă:) Lasă, domnule, nu 
vezi că nu i-a trecut supărarea... (şi iar cu voce tare), dar 
simţi că merge ceva în tine şi nu ştii unde te duce... De 
aceea ridici privirile în sus. Şi nu mai întâlneşti stelele şi nici 
n-ai vrea să le întâlneşti atunci... Între cer şi priviri s-a ivit o 
umbră şi umbra e vie şi-o simţi cum se apleacă... Închizi 
ochii şi aştepţi... Ehei!... Câtă minune e seara... Numai să 
nu întârzii la întâlnire... 

Ionel se rezemase de gard. Toată vlaga din oase i se 
scursese. Pledoaria aceea parcă îl anulase. Bătrânul, 
văzându-l atât de pleoştit, îi şopti imediat: 


— Păi dacă acuma, dimineaţa, fără să se întâmple nimic, te 
pierzi aşa, atunci ce-ai să faci deseară? Dumneata s-o laşi 
pe ea să se viseze şi să fii treaz şi tare, că pe urmă te ia cu 
vorba şi să vezi cum te întoarce. Ie ţine cinci luni de zile 
până te lasă să-ţi lipeşti obrazul de-al ei... Las-o pe ea să 
viseze. Dumneata să numeri în gând din trei în trei până la 
nouă sute nouăzeci şi nouă şi pe urmă să oftezi de câteva 
ori şi iar s-o iei de la început cu numărătoarea... 

Învingându-şi starea de jenă, sau poate din simplă 
curiozitate, Ioana se apropie, în sfârşit, de poartă. Cu un 
curaj de zile mari îi răspunse moşneagului: 

— Vă mulţumesc pentru intenţiile dumneavoastră... Dar în 
privinţa asta nu se dau sfaturi... 

Şi dacă e să vorbim drept, oratorul de mai înainte se 
fâstâci ca un copilandru, aşa cum i se întâmplase de 
nenumărate ori în momentele, veştejite de multe decenii, 
despre care vorbise cu atâta dezinvoltură şi pricepere. Şi ca 
să-şi alunge mai repede starea, schimbă imediat subiectul 
discuţiei: 

— Şi, cum îţi spuneam aseară, iar a venit târziu şi iar a 
început să răscolească toată casa. Uite, nu pot să ştiu ce 
căuta. Şi nu băuse. Pot să jur că nu băuse. Aşa ceva nu s-a 
mai întâmplat de douăzeci de ani; să nu bea mai multe zile 
la rând. Eu şi soaţa mea ne uitam toată ziua la icoane, 
rugându-ne să-l ţie Domnul aşa. Da' cine mai poate spera 
într-o minune la aproape şaptezeci de ani câţi are? Şi iar s-a 
războit cu o fantomă. Dar nu cu armele. Cu pumnii dădea în 
ea! Săracu'! Cine poate şti prin ce trece el acuma? Când 
vede casa goală şi pustie. Şi-o fi amintind cum era în 
tinereţe. 

— Parcă l-am văzut într-o seară la muzeu? Se hotări Ionel 
să întrebe. Ieri... Ba nu! Alaltăieri seara... 

— La muzeu?! Se miră moşnegelul. Ei, asta nu mi-ar fi 
trecut prin cap! Dar ce să caute la muzeu? 

Ionel căpătă şi mai mult curaj: 


— Mi s-a părut că se uita la o vitrină. Nu ştiu la ce anume, 
pentru că erau mai multe obiecte acolo... 

— La vitrină... La vitrină, repetă bătrânul înduioşat. Ştiu 
eu la ce se uita... Nici nu vă închipuiţi ce bucurie mi-aţi 
făcut! Înseamnă că începe să-şi aducă aminte... Numai dacă 
nu s-ar apuca din nou de băutură... Ştiu la ce se uita. Cum 
să nu ştiu... Acu' cinsprezece ani le-a vândut. Ultimele 
lucruri de preţ care mai rămăseseră în casă. Zece ani le-a 
ţinut lângă el şi casa se golea, dar de ele nu se putea 
despărţi. Aşa beat cum era... Dar într-o zi tot le-a dat. Ca 
să-şi plătească nişte datorii. Le-a vândut la un negustor cu a 
zecea parte din preţul lor... Cum să nu-mi amintesc? 

— Bijuterii de familie? Întrebă Ioana, arzând de 
nerăbdare. 

— Bijuterii? Repetă bătrânul. Bijuteriile le-a vândut în 
primul an. Nu, domnişoară. Nu bijuterii. Ceva mai de preţ. 
Nişte statuete mici cât mâna; li se spune tanagrale, după 
locul unde au fost dezgropate prima dată. Le-a aduscuel 
din Grecia, când a fost acolo cu profesorul Neştian... O 
groază de bani trebuie să fi dat pe ele. Dar pe atunci avea 
bani. Prea mulţi chiar. Cred că asta l-a nenorocit. A adus cu 
el două statuete. Parcă le văd. Un Eros gata să sară asupra 
cuiva şi o dansatoare fără un braţ. Nişte minunâţii. Şi ţinea 
la ele ca la ochii din cap. Pesemne că-l lega o amintire, dar 
n-a vrut să spună nimic, nimănui. Nici mie, care-i eram cel 
mai apropiat... Cât de mult ţinea la ele! Dacă zece ani de 
zile, aşa cum era, că nici pe mine nu mă recunoaşte şi tot le- 
a apărat. Să nu fi venit datornicii aceia pe capul lui, le 
aveam şi astăzi. Că el, în privinţa datoriilor, era un om de 
onoare. Şi ăia au cerut atât de mulţi bani, că n-am avut de 
unde să-i scoatem. Dar eu şi până astăzi cred că totul a fost 
pus la cale. L-au înşelat, l-au pus să iscălească la beţie nişte 
chitanţe. A fost o înţelegere la mijloc, altfel cum ar fi apărut, 
aşa, din senin, negustorul acela din Bucureşti? Ştiţi cum s-a 
tocmit? Namila aceea cu barbă sură şi cu ochi ca de 
cucuvaie... I-a socotit cinci sticle de rachiu peste suma la 


care se ridicau datoriile. Auziţi? Cinci sticle de rachiu, atât a 
dat pe ele. Zicea că datoriile fac la un loc cât o mie de sticle 
de rachiu şi se arăta generos tâlharul... 

Ioana, asemenea lui Ionel, era înduioşată de povestea pe 
care o auzea. Nu-şi pierdu însă luciditatea şi pregăti o nouă 
întrebare, pentru a risipi orice dubiu: 

— Credeţi că s-a uitat la statuetele donate de profesorul 
Neştian? Şi nu v-a spus nimic când a sosit acasă? 


— Păi la ce altceva să se fi uitat, dacă a intrat în muzeu? 
Da' de ce-o fi intrat? Să-şi fi adus aminte? Aşa, din senin, 
după ce timp de cincisprezece ani a uitat totul? Încă un 
lucru pe care nu pot să-l înţeleg. Dar asta nu scade cu nimic 
bucuria pe care mi-aţi făcut-o... Dacă şi-a adus aminte de 
tanagrale, înseamnă că a intrat într-o zodie bună... Oare ce 
n-au făcut toţi doctorii şi toate medicamentele cu care a fost 
tratat să izbutească aşa dintr-o dată? Da, da. Era să uit. 
Aseară a mâncat. Şi nu s-a mai întâmplat lucrul acesta de 
foarte mulţi ani... Abia aştept să mă duc să-i spun soţiei 
mele vestea pe care mi-aţi adus-o... 

Asta era dorinţa fierbinte şi a celor doi tineri. Să scape mai 
repede de moşnegelul care-i îmbogăţise cu atâtea fapte 
senzaţionale. Se retraseră încet, salutând politicos, 
mergeau cu spatele spre bordura trotuarului, dar 
moşnegelul nu-i lăsă să plece fără să mai adauge câteva 
cuvinte: 

— Aliaţi-vă cu seara, cu noaptea şi umbrele ei... Şi să nu 
întârziaţi niciodată la întâlnire... Cel mult o jumătate de 
oră... 

Parcă ei mai auzeau cuvintele bătrânului! Ar fi vrut să 
alerge, dar îşi simțeau picioarele moleşite amândoi. Când 
moşnegelul dispăru de la poartă, loana oftă şi se uită drept 
în ochii lui Ionel... 

— Te rog să mă iei de braţ, sau lasă-mă să mă sprijin de 
tine. 

Alte sentimente provocaseră neaşteptata rugăminte. Dar 
ele nu atenuară cu nimic tremurul şi emoția lui Ionel. 

Maria şi Lucia fuseseră degeaba la muzeu, Ilie nu era 
acolo. Un singur paznic supraveghea muzeul. Stătea pe o 
bancă, lângă uşa de la ieşire şi răspundea întrebărilor unui 
prichindel. Ghinionul se ţinea scai de ele. Nici pe artistă n-o 
găsiseră acasă. 

— A plecat de o jumătate de oră cu un domn în vârstă. A 
spus că e unchiul dumneaei. 


— Unchiul Toader? Întrebă veselă Maria. Un domn înalt, 
cu pălărie de paie? Şi cu ochelari cu ramă groasă? 

— Nu mai poartă ochelari cu rame groase... Cam de două 
luni, îi sări Lucia în ajutor. 

Iscusinţa fetelor nu duse la nici un rezultat. Vecina, după o 
clipă de gândire, răspunse indiferentă: 

— Nu ştiu dacă era unchiul dumneavoastră, pentru că nu 
l-am văzut decât de la fereastră, în stradă. Mi se pare că 
era cu capul gol... Poate era alt unchi... 

Femeia nu trânti uşa, ci o închise încet. Chiar dac-ar fi 
rămas în prag, fetele tot n-ar mai fi avut curajul s-o întrebe 
altceva după remarca usturătoare de la sfârşit. Se 
întoarseră acasă, cu speranţa că vor găsi un răvaş în 
ascunzătoare. Dar nici acolo nu era nimic. Păşiseră cu 
stângul. 

— Hai să mai mergem o dată la muzeu, spuse Maria fără 
nici o convingere. Poate o fi venit paznicul nostru între timp. 

— Haidem! Răspunse Lucia, la fel de neconvinsă. Tot n- 
avem ce face aici. 

Dar n-apucară să facă doi paşi, că ghinionul le ieşi din nou 
în cale. Bunica le chema să-i dea o mână de ajutor în 
bucătărie. 

— Dacă n-aveţi vreo treabă importantă, se grăbi ea să 
adauge. Vreau să pregătim împreună o prăjitură specială. 
Cu ocazia asta învăţaţi şi voi cum s-o faceţi. 

Răspunseră cu atâta promptitudine şi erau atât de 
bucuroase, atât de vioaie, de parcă mergeau să afle 
misterul tanagralelor, nu să ajute la aluat şi la bătutul 
ouălelor. 

— Cum vă place oraşul nostru? Întrebă bunica, în timp ce 
ungea nişte tăvi cu un şomoiog de pene îmbibat de untură. 

Toate superlativele pe care le puteau găsi cele două 
ajutoare de gospodine li se păreau sărace pentru a elogia 
frumuseţea oraşului. De emoție, bunica era să scape cutia 
cu scorţişoară. O prinse în aer ca un jongler şi fetele se 
minunară, de astă dată sincer, de îndemânarea ei. Alerga 


de la un capăt la altul al bucătăriei, neobosită, ca o 
fetişcană. Şi le întreba mereu despre oraşul lor, despre 
părinţi, despre profesori, uneori se interesa de cunoştinţe, 
pe care nu le mai văzuse de douăzeci de ani. 

— Am fost de multe ori în oraşul vostru, le mărturisi ea. Şi 
m-am simţit întotdeauna bine... Nu! Nu pune aşa aluatul. 
Se întăreşte şi pe urmă... Mai aşteaptă două minute. Exact 
două minute. Numără în gând până la o sută cincizeci. 

— Până la o sută cincizeci? Întrebă Lucia mirată. 

— Da, da. Pentru că mătăluţă numeri mai repede decât... 
(arată spre Maria)... Dumneaei nu ajunge nici până la 
optzeci. Şi dă-i zor cu ouăle. Mai repede, mai cu foc!... Mai 
e muzeul acela de pe deal la voi în oraş? 

— Nu mai e pe deal, răspunse Lucia. S-a mutat în centru. 
În vechea clădire a poştei. Nu mai încăpeau acolo 
obiectele... Unde să pun cratiţa? 

— Pe scăunel... Acolo, lângă sobă. Aşa... Erau trei picturi 
de Grigorescu, pe vremea mea, în muzeul vostru... 

— Acum avem cinci, răspunse Maria, considerând pauza 
bunicii drept o invitaţie. 

— Aveţi şi Luchieni?... Nu! Nu te aşeza pe scaunul acela. E 
plin de făină. Şi câţi Aman? 

— Doi Luchieni, şi... Câţi Amani avem, Maria? 

— Şase, răspunse Maria. Dar Luchian numai unul. Celălalt 
e o copie. S-a descoperit săptămâna trecută. 

— Aveţi cumva şi tanagrale? Întrebă bunica, în timp ce 
bătea straşnic ouăle. 

— Din păcate, nu. Avem puţine statui şi niciuna nu-mi 
place. 

— Mie îmi plac, spuse Lucia. Sunt câteva... Ne pare aşa de 
rău că n-am văzut tanagralele... 

— Dac-aş fi ştiut că muzeul intră în reparaţie, v-aş fi dus 
mai întâi acolo, regretă bunica. Eu le văzusem cu câteva 
zile înainte, ba mi se pare chiar cu o zi înainte de a sosi voi 
aici. Cât de greu trece câteodată timpul... Şi m-am gândit 
să vă duc mai întâi în aripa stângă! Păcat! Nimic nu-mi 


place mai mult în muzeu ca tanagralele. Sunt unii care vin 

din alte părţi şi chiar din alte ţări ca să le vadă. Şi când am 
fost noi erau doi străini în sală. Un tânăr şi un bătrân. Nu i- 
am mai văzut până acum în oraş. 

Maria se uita mirată la Lucia. Când îi văzuse bunica pe cei 
doi străini? Înfuriată de gestul paznicului, trecuse prin 
aripa dreaptă cu capul sus, fără să se uite nici în dreapta, 
nici în stânga. Maria încerca o întrebare hazardată: 

— I-aţi văzut înainte sau după plecarea directorului? 

Bunica râse şi-o ameninţă cu degetul: 

— Eu credeam că te uitai la tablouri şi când colo... 
Directorul tocmai trecea prin faţa uşii de la intrare. Se 
ducea spre casă. Nici nu ştiam că fusese în muzeu. A intrat 
pe dincolo? 

Maria ridică, nepoliticoasă, din umeri: 

— De unde să ştim noi? Nu l-am văzut... Dar nici pe 
dumneavoastră nu v-am văzut când aţi trecut în partea 
dreaptă. 

Era întrebarea subîinţeleasă în care Maria învestise tot 
curajul şi toate speranţele ei. Bunica zâmbi din nou: 

— Vă subjugase pe toţi Andreescu. Dumneata mi se pare 
că rămăseseşi tot la Luchian... M-am dus pentru două 
secunde, ca să văd cine mai e dincolo... 

Amândouă fetele erau să scape cratiţele din mână. Aveau 
în faţa lor persoana care putea oferi cele mai sigure alibiuri. 
Stătuseră atâta timp lângă ea şi nu ştiau acest lucru! Maria 
aproape mângâia cojile ouălor pe care le spărsese cu atâta 
ciudă. Şi îi mai veni în minte şi o idee bună: exerciţiul de 
memorie de care le povestise Tic. Imediat îi făcu ochi dulci 
bunicii, veni mai aproape de ea, îi scutură şorţul, îi făcu 
câteva complimente cu privire la tinereţea şi supleţea ei (la 
care primi răspunsuri duioase), apoi îi propuse exerciţiul lui 
Ţic: 

— Bunicuţo! Vrei să facem un joc în timp ce aşteptăm să 
crească aluatul? Un exerciţiu de memorie. Ne întrebăm una 
pe alta diferite lucruri. Aşa cum fac eu cu Lucia. 


Cele două tinere experimentară o mostră de asemenea 
exerciţiu, pentru a o pregăti pe bunica. Lucia o întrebă pe 
Maria câteva amănunte de la bâlci, din noaptea trecută. 
Unde stătuse? Ce obiecte remarcase în piramidă? Dacă-şi 
aminteşte chipurile câtorva norocoşi sau candidaţi la noroc. 
Îi veni şi rândul Mariei. O întrebă mai întâi pe bunica dacă- 
şi aminteşte rochia pe care a purtat-o la aniversarea Ioanei, 
cu cinci ani în urmă. Era o întrebare de control, la care 
bunica răspunse cu o precizie uluitoare. 

— Dar rochia pe care ai purtat-o cu patru seri în urmă? Îşi 
continuă Maria întrebările. 

— Hoaţă mai eşti! O ameninţă bunica. Mă întrebi ce rochie 
purtam la muzeu, ca să mă poţi controla?... Catifea mov, cu 
guler negru. Am îmbrăcat-o prima dată cu doisprezece ani 
în urmă... 

— Sunt mulţumită, o opri Maria. Dar poţi să-mi spui, de 
pildă... Trebuie să găsesc o întrebare mai complicată... Da! 
Am găsit! Evrica! Spune, bunicuţo... Câte persoane erau în 
aripa dreaptă a muzeului, când te-ai uitat matale... Şi mai 
spune cum erau îmbrăcate... Şi mai spune cum şi unde 
stăteau? Ia să vedem, Lucia! 

Bunica aşeză pe masă castronul care-i încurca mâinile, 
căzu un moment pe gânduri, apoi se uită fix în ochii Mariei, 
îşi duse şi mâinile la cap, albindu-i-se pentru o clipă părul 
încă negru şi lucios. Efortul îi închise ochii. Maria profită de 
răgaz şi-i făcu un semn Luciei. 

— Cât răgaz de gândire am? Întrebă bunica. De fapt, pot 
să răspund... Câte persoane erau? Cinci persoane. Trei 
bărbaţi şi două femei... Cum erau îmbrăcate?... Doamna 
Prosano era în taior negru şi avea o pălărie înaltă pe cap... 
Domnişoara de lângă ea era într-o rochie de stofă, foarte 
strânsă pe trup şi cam decoltată, o rochie de culoare închisă 
şi avea în mână... Un pulover alb, gros. Tânărul din cealaltă 
parte a doamnei Prosano... N-avea pălărie... Cred că era 
într-un costum gri... Nu ştiu sigur... Maiorul Scarlat în 
costumul de toate zilele... N-are nici un rost să vi-l descriu, 


pentru că îl văd mereu cu el... Şi mai era un domn cu 
spatele, adică din profil, un domn foarte înalt, cu barbă şi 
mustăţi, pe care iarăşi nu-l cunosc. Era îmbrăcat într-un 
pardesiu gri, un fel de halat, pentru că părea foarte uşor. 
Curentul îi clătina poalele... Cum şi unde stăteau? Parcă v- 
am spus... Doamna Prosano, domnişoara şi tânărul parcă 
formau un grup, în colţ, spre ieşire, în partea dreaptă... 
Maiorul Scarlat lângă o statuie, cam prin mijlocul sălii... Ba 
nu! Mai spre uşă... Pentru că la mijloc e vitrina şi el stătea 
mai încolo de vitrină... Cam la jumătatea distanţei dintre 
vitrină şi uşă, însă lipit de perete. În faţa lui, dar mai spre 
mijlocul sălii, stătea domnul acela înalt cu pardesiul. Nu ştiu 
la ce se uita... Ştiu însă că maiorul Scarlat se uita la el. Şi 
parcă se ferea să fie văzut... Asta m-a frapat în atitudinea 
lui. De aceea am zăbovit câteva secunde. Altminteri, după o 
clipă m-aş fi întors înapoi... Ei, sunteţi mulţumite? 

Şi Lucia şi Maria o îmbrăţişară, amândouă odată. Erau 
fericite cum rareori fuseseră. Bunica le furnizase amănunte 
foarte sigure şi oferise câtorva personaje alibiuri greu de 
clintit. Şi toate acestea cu un preţ derizoriu: una bătuse 
nişte ouă, alta frământase o cocă moale. Şi tot ele se vor 
înfrupta nu peste mult timp, din prăjitura care, sigur, va fi 
delicioasă, o minune a artei culinare. 

Scheletul era la aceeaşi masă, în acelaşi restaurant, în faţa 
aceleiaşi sticle de vin, din care nu turnase nici o picătură în 
pahar. Stătea nemişcat, ca o statuie, parcă i se înţepeniseră 
oasele. Nici măcar nu se sprijinea cu coatele pe masă. Din 
când în când scotea un creion din buzunar şi desena ceva 
pe o foaie de hârtie. O dată sau de două ori pusese mâna pe 
sticlă şi o ridicase în bătaia sorelui, parcă pentru a controla 
culoarea vinului. Nici când ospătarul de opri în faţa lui şi-l 
întrebă dacă doreşte să mănânce ceva nu răspunse nimic, 
nu făcu nici o mişcare. 

Tic şi Dan îl urmăreau fără întrerupere, îi înregistrau 
fiecare gest, fiecare mişcare şi fixau totul în timp, de parcă 
se oficia un ritual la masa de lângă ei. Consumaseră până 


atunci o mare parte din bucătăria restaurantului, pentru a- 
şi păstra masa. Era ora prânzului şi bâlciul - în regiunea 
aceea - începea să se aglomereze. Acum îşi explicară cei doi 
cireşari de ce restaurantul central era atât de puţin 
frecventat. Toate bunătăţile şi trufandalele oraşului, toţi 
maeştrii artei culinare se mutaseră probabil aici. 
Constatarea aceasta nu-i mulțumea însă deloc. Se apropia 
ora care-i obliga să se despartă de schelet şi convieţuirea 
cu el nu le furnizase, până atunci, nici un amănunt demn de 
luat în seamă. Ar fi plecat ei, dar îi atrăgea ca un magnet nu 
atât personajul pe care-l supravegheau ca pe o lamelă la 
microscop, cât foaia de hârtie lăsată cu atâta neglijenţă pe 
masă. De aproape un ceas maiorul uitase de ea. Şi Tic 
născocea fel de fel de planuri care s-o aducă în posesia lui. 

Un alt chelner decât cel care-i servise până atunci veni să 
le ceară plata. Plictisiţi de atâta aşteptare şi mai ales grăbiţi 
de întâlnirea pe care o aveau la alt restaurant, acceptară 
pretenţiile nepoliticoase ale tânărului în halat alb. Inutil să 
spunem că nota de plată cuprindea şi costul unei baterii pe 
care cireşarii o văzuseră la altă masă. Ei băuseră numai 
sifon. 'Tic se adresă lui Dan cu un zâmbet care cerea 
socoteală: 

— De fapt, trebuia să faci cinste... Ştiţi? (îi spuse 
chelnerului) tatăl lui a fost avansat colonel chiar azi la 
prânz. În miliţie... 

Şi astfel nota de plată deveni exact ceea ce trebuie să fie o 
asemenea foaie de hârtie: precisă, într-o relaţie foarte 
sigură cu memoria clientului şi cu posibilităţile din portofel. 

Maiorul se sculase de la masă înaintea cireşarilor şi lăsase 
foaia de hârtie acolo. Buzunarul lui Tic o înghiţi într-o 
fracțiune de secundă şi, ca să evite orice hazard, ciufuliciul 
lăsă în schimb o foaie de hârtie goală pe masă. Dar şi ea 
dispăru după câteva secunde, luată de vânt. 

— Ar fi avut aceeaşi soartă, se dezvinovăţi el, mângâindu-şi 
buzunarul. Şi să ştii, Dan! Buzunarul mă arde ca un fier de 


călcat, dar de uitat nu mă uit până nu găsesc condiţii ideale. 
Presimt că e ceva nemaipomenit şi ar fi păcat s-o rasolim. 

Dan acceptă. Ce putea să facă! Şi astfel, posesori ai unei 
comori neaşteptate, părăsiră bâlciul. Avură norocul să 
găsească un autobuz gata de start, drept care, în mai puţin 
de zece minute, erau în faţa restaurantului central. Omul cu 
cicatrice se afla pe terasă, singur la o masă. 

Fără istorisirea şi reflecţiile Mariei, cei doi ar fi sfeclit-o. 
Fiindcă omul cu cicatrice nu părea prea vesel când îi văzu 
la masă, lângă el. Tic simţi instinctiv cu cine are de-a face. Îi 
pieri orice teamă. Nici când auzi întrebarea răstită a 
tânărului nu se fistâci: 

— Ce-i cu plicul ăla cu bani pe care l-am pierdut? 

— Un truc, răspunse ciufuliciul plin de curaj. Am vrut să ne 
întâlnim cu dumneavoastră. 

Tânărul fu cuprins subit de un acces de veselie: 

— Ia te uită până unde aţi mers! Inventaţi poveşti cu 
plicuri, ca să atrageţi oamenii în capcană! De data asta nu 
se prinde. S-a dus! 

„Asta s-o crezi dumneata!” îşi spuse Tic în gând. 

— Mai avem şi altceva, continuă cu voce insinuantă 
ciufuliciul. 

— Nici nu vreau să aud! Discutaţi cu directorul fabricii. 
Dacă îmi dă el voie, poate. În două luni de zile, cât stau aici, 
nu pot să mă ocup şi de voi. Îmi sunteţi dragi, dar ce să 
fac... Mă aşteaptă şi alte fabrici din ţară. Şi peste tot 
specific local. Ce ştiţi voi? Voi ştiţi atât: să cereţi întruna! 

— Păcat că nu v-am prins într-o zi mai bună... Sau că nu 
suntem noi în formă... Nu ne-aţi fi scăpat atât de uşor... 

Dan îl imitase pe Tic. Voia să câştige noi amănunte, 
provocându-şi interlocutorul. 

— Să vedem mâine... Poate îmi fac puţin timp... Dar să nu 
vă mai prind cu plicuri sau telegrame sau invitaţii... Îmi daţi 
un telefon la fabrică. Voi lucra toată dimineaţa la modele, 
secţia întâi, ştiu toţi. 


— Vă mulţumim foarte mult, şi, pentru că sunteţi atât de 
amabil, vrem să vă spunem şi noi ceva, zise Dan. 

— Ceva personal, particular, adăugă Tic şi să ştiţi că n-are 
nici o legătură cu... 

Făcu pauza necesară pentru a primi o completare, dar 
cum ea întârzia şi cum chipul tânărului exprima un aer de 
neîncredere, cireşarul continuă grăbit: 

— Ştiţi... Când aţi fost la muzeu, era o cuconiţă acolo, am 
auzit-o întâmplător vorbind... 

— Aia de la muzeu? Râse tânărul. Am tăcut mereu, nici 
măcar nu i-am răspuns când m-a întrebat cât e ceasul şi 
făcea nişte remarci de-ţi venea să-ţi iei lumea-n cap... 

— Se lăuda că v-aţi ţinut de ea, spuse Dan. O prietenă de-a 
noastră s-a întâlnit cu ea. Spunea că v-aţi ţinut mereu după 
ea. Şi mai zicea că înainte de închiderea muzeului aţi privit 
împreună vreo zece-cinsprezece minute aceleaşi tablouri. 

Relatarea nu-l indispuse deloc pe tânărul cu cicatrice: 

— Treaba ei! Poate să spună ce vrea. Mie nu-mi plac ăstea 
care se bagă cu de-a sila în om. Nu-i daţi nici o importanţă! 

Tic se opuse: 

— Dumneavoastră faceţi ce vreţi. Dar noi prestigiul vi-l 
apărăm. O să-i clocesc eu una... De ce să se laude că, 
înainte de a se închide muzeul, aţi privit aproape un sfert 
de oră, împreună, aceleaşi tablouri? 

— Staţi! Nu vă grăbiţi cu sentinţa. Am observat şi eu că se 
uita la aceleaşi tablouri, mai ales înainte de a se închide 
muzeul. Erau două pânze noi, foarte frumoase. Mai era o 
doamnă care se uita la ele... Dar ea nu se minuna în gura 
mare, lăudând exact ce nu era în tablouri... De câteva ori 
ne-am şi înţeles, eu şi doamna aceea, din priviri. Mai bine 
zis râdeam pe înfundate la remarcile duduitei decoltate... 

— Aţi văzut şi tanagralele? Întrebă Dan. 

— Dar pentru ce credeţi că m-am dus atâtea zile în şir la 
muzeu? De când am sosit în oraş, în fiecare seară, acolo mi- 
am petrecut timpul... Păcat că s-a închis! 

— Şi nouă ne pare rău, îl imită Tic. 


Ciufuliciul se gândea ce întrebări să mai scornească 
pentru a afla şi alte amănunte de la tânăr. Acesta se sculase 
însă de la masă. Se uită la ceas, ca pentru a se scuza: 

— N-am ce face... Îmi pare rău, dar trebuie să plec. A fost 
simpatică ideea voastră cu plicul, am ştiut de la început că e 
un truc. Cu toate acestea am venit. M-am mai aerisit şi eu 
puţin şi am cunoscut doi băieţi simpatici şi cam timizi. Ei, ne 
vedem mâine?... Fiuuu! Era cât pe-aci să vă chem degeaba 
la fabrică... Uitasem. Mâine şi poimâine sosesc nişte 
delegaţii străine... Peste trei zile. E mai bine. Dacă nu daţi 
peste mine în nici un chip, organizaţi-mi o cununie, sau 
altceva, în afară de înmormântare. Şi tot o să mă scoateţi. 

Imediat după plecarea tânărului sosi chelnerul. Probabil 
că-i pândise în tot timpul convorbirii: 

— Extraordinar! Spuse el. l-aţi dat plicul? El nu voia să 
creadă! Desigur că l-a primit! Dacă-mi permiteţi, erau mulţi 
bani în el? 

— Ne-am înşelat noi, răspunse Tic. Erau câteva scrisori de 
la un unchi care-i murise de două săptămâni. Nici n- 
apucase să le citească... 

— Extraordinar! Desigur că i-a lăsat avere... Era vesel 
când a plecat... 

— Aş, de unde! Se strâmbă Dan. I-a lăsat numai datorii. Îl 
cunoaşteţi bine? 

Chelnerul nu înţelese la început despre cine e vorba. Abia 
mai târziu se dumeri: 

— Maistrul Andronic? Extraordinar! Se spune că este cel 
mai mare meşter din ţară la suflatul sticlei. N-aţi văzut 
ultimele cristale la expoziţia fabricii? El le-a suflat. Desigur, 
e o plăcere că l-am cunoscut... Dacă-mi permiteţi, 
bineînţeles. 

— S-au limpezit câteva lucruri, spuse Tic, după plecarea 
ospătarului. O dată cu el mai ies două personaje de pe lista 
suspecţilor. Cred că nu mai eşti împotriva lui acum, după ce 
l-ai cunoscut? N-ai văzut ce simpatic este? 


— Nu ştiu, răspunse Dan evaziv. Nu vreau să mă pronunţ. 
Nici eu nu-l cred vinovat. Dar ţi-am atras atenţia asupra 
altui lucru. Uită-te şi la personajele inocente din jurul tău. 
S-ar putea să ne vină de acolo marea surpriză. 

— Eu, de pildă, cred că tu eşti cel mai inocent... Însă din 
foarte multe puncte de vedere... 

— Ticuşor, treaba ta. Nu vrei să crezi... N-ai decât. Dar 
asta nu mă împiedică să-mi fac datoria, în rolul pe care mi l- 
am ales... Şi dacă mai vrei să ştii ceva... Ei, uite, îmi fac 
curaj şi îţi spun. Am citit cărţi în care făptaşul, vinovatul, e 
chiar detectivul. Da, da! Nu râde ca un... 

— Ce vrei să insinuezi cu asta? Îl întrebă Tic, cu o vagă 
ameninţare în voce. Nu crezi că eşti cam... Mă refer la 
cuvântul pe care l-ai lăsat adineauri în suspensie... L-ai 
păstrat pentru tine. 

— N-ai nici un motiv ca să te superi, Licuşorule. Totul e să 
înţelegi rolul meu. De ce nu te gândeşti puţin? Câţi detectivi 
urmăresc misterul acesta? Mi se pare că vreo patru, dacă-i 
excludem pe Ionel şi pe Lucia... Pentru că ei n-au existat în 
timpul momentului blestemat. (Cu bunica nu ştiu ce să 
facem? În sfârşit...) De ce să nu ne gândim şi la unul din 
aceştia patru? Fiecare dintre ei şi mai cu seamă unul, 
puţintel ciufulit şi cârn, avea toate condiţiile să escamoteze 
tanagralele. Nu le lipsea celor patru nici inteligenţa, nici 
dibăcia, nici simţul de a se orienta în orice împrejurare... 
Nici simţul farsei... Nu vreau decât să atrag atenţia şi 
asupra acestei posibilităţi şi cu asta, dragul meu Ticuşor, 
presimt că am lichidat toate posibilităţile... Dacă mai 
născocesc vreuna, necunoscută, o să-mi fac datoria, n-ai nici 
o grijă... Şi acum, dacă-mi permiteţi, desigur, n-ai vrea să 
studiem harta aceea misterioasă, care a fost pe masa 
scheletului? 

Tic scoase hârtia şi o puse pe masă. Capetele celor doi 
prieteni se apropiară. Coala era înnegrită de mâzgăleli şi pe 
o faţă şi pe alta. Tot felul de semne cabalistice, fără nici o 
noimă, la prima vedere. Linii, cercuri, bucle, ştersături. 


Privită însă mai cu atenţie, ea oferea câteva semne 
distinctive. Şi pentru a reţine tot ceea ce era demn de 
reţinut, tinerii o cercetară, nu în ansamblu, ci pe porţiuni 
precise. Ca să-şi uşureze munca, o împărţiră în mai multe 
dreptunghiuri (sau pătrate), aşa cum fac elevii când copiază 
o hartă. În felul acesta nu putea să le scape nimic aprigilor 
căutători. Apoi începu migăloasa muncă de cercetare a 
pătratelor. Nici cel mai puternic microscop, electronic să fi 
fost, n-ar fi egalat teribila şi riguroasa selecţie pe care o 
făceau privirile cireşarilor. La capătul unui ceas de 
încordare şi concentrare supremă, mută - aşa cum 
conveniseră - pe foaia de hârtie apăruseră mai multe 
cerculeţe sau cercuri mai mari, trasate cu creion albastru, 
care conţineau, în interiorul lor, semnele distinctive, 
mâzgăleli cu sens, literele sau cuvintele pe care le desenase 
acolo scheletul, în diversele momente ale meditaţiei sale. 

Din literele culese, cireşarii nu izbutiră să închege nici un 
cuvânt ca lumea. Erau patru B în majuscule, un G uriaş, 
câţiva M răspândiţi peste tot, doi de R, piperniciţi, abia 
identificabili (Dan susţinea că pot să fie V) şi o singură 
vocală, un A, care se repeta cel mai des pe cele două feţe 
ale colii. 

Dintre cuvintele distincte (pentru că mai erau pe foaia de 
hârtie şi câteva serpentine, câteva zigzaguri care puteau fi 
interpretate; încercând să le dezlege, Tic descoperi că 
există un cuvânt format din şapte litere, probabil cel mai 
lung din limba română, care poate fi scris numai din linii 
zigzagate: minimum; fără puncte acest cuvânt ar părea un 
exerciţiu liniar, pentru învăţarea lui i, la începutul clasei 
întâi) deci, dintre cuvintele distincte trei fuseseră, după 
mari cazne şi interpretări, descifrate. Şi anume: Tanagra... 
Neştian... Şi Scarlat... Ultimul dăduse loc la dispute şi 
interpretări, pentru că nu se ştia sigur dacă e vorba de c 
sau de e, der sau dev, iart-ul final nu prea avea la 
extremitatea de sus liniuţa orizontală. Cea mai senzaţională 
descoperire era însă alta. Aşa îşi închipuiau, cel puţin, 


tinerii. Din mâzgălelile groteşti ei selecţionaseră un număr 
de desene, toate foarte copilăreşti, ridicole, dar care 
reprezentau fiecare ceva. Nu desenul în sine era interesant 
- deşi în alte condiţii putea fi trimis la cine ştie ce expoziţie 
extravagantă - ci intenţia desenului, strădania autorului de 
a exprima ceva. Cele şapte desene selecţionate reprezentau 
figuri, unele neterminate - le lipsea o mână, sau un braţ, 
sau un picior. Aceste amănunte îl determinară pe Tic să facă 
o asociaţie ingenioasă: desenele scheletului încercau să 
reprezinte tanagralele. 

— Asta e! Spuse Tic. Tanagralele! Tanagralele din vitrină! 
Parcă le văd. Uite dansatoarea! O vezi? Aici! Asta strâmbă. 
Şi uite şi femeia cu amforă... Nu vezi că-i atârnă ceva în 
mână... Uite şi zeiţa fără braţe, uite şi ăstea două 
îmbrăcate... Da, da! Sunt femeile cu voaluri, pe care le-am 
văzut eu în vitrină. Scheletul nu le-a putut desena voalurile, 
le-a îmbrăcat într-o simplă mantie... Tanagralele din vitrină. 

— Şi ăstea două? Întrebă Dan. Omuleţul ăsta aplecat şi 
femeia asta fără o mână... Astea ce mai sunt? 

— Habar n-am! Răspunse ciufuliciul. O fi încercat altceva 
şi nu i-a reuşit. 

— Nu cred, Licuşor. Tot ce nu i-a reuşit a fost şters. Nu 
vezi capetele acestea care ies din colaci? Astea sunt figuri 
şterse. Se simte furia cu care au fost desfiinţate. Nu i-a 
reuşit, nu i-au plăcut şi atunci le-a şters... Oare ce-or fi? 

Tic ridică din umeri, nedumerit: 

— Nu ştiu... Eu n-am văzut decât cinci statuete în muzeu. 
Şi nimeni altcineva n-a văzut mai multe. Dar să-ţi spun 
drept, nici nu mă mai interesează ce reprezintă. Tu nu-ţi dai 
seama că am descoperit totul datorită amânuntului 
lunganului. Dacă n-ar fi făcut el şmecheria acolo şi nu ne- 
am fi repezit la el, ne-am fi plimbat ca nişte gură-cască prin 
bâlci, fără să întâlnim scheletul... 

— Şi dacă nu era atletul... Adăugă Dan, stăteam acum la 
patul unui invalid şi căutam să-i alin durerile prin glume... 
Care l-ar fi făcut să sufere şi mai mult... 


— De astă dată te iert, pentru că sunt foarte bucuros, Dan. 
Şi cum se potrivesc toate! Maistrul ne-a dat alibiuri pentru 
cele două cucoane şi prin asta şi pentru el... Şi hop! Ne 
cade în mână hârtia scheletului! Ceilalţi oare ce-au făcut?... 
Cum vor suporta explozia bombei? 

Bunica, veselă şi mai sprintenă ca oricând, alergă spre 
chioşc, pentru a anunţa masa. 

— Azi am întârziat olecuţă, dar avem nişte bunătăţi, să-ţi 
lingi buzele, nu alta. Haideţi! Repede! Ceilalţi băieţi sunt în 
casă? 

Asta era nenorocirea! Ceilalţi băieţi nu erau în casă. Nu 
lăsaseră nici un răvaş în ascunzătoare şi nici măcar nu 
lăsaseră semne că umblaseră acolo şi dăduseră peste 
semnalul de alarmă şi de urgenţă, binecunoscut în codul 
cireşarilor: S. O. S., scris în litere uriaşe de mâna Luciei. 
Bunica aştepta răspunsul Mariei, cea mai în măsură să dea 
o explicaţie pentru că era vorba în primul rând de frăţiorul 
ei, începu să se bâlbâie: 

— Ei... Ticu... Tic şi Dan... S-ar putea să nu vină la masă. 
Ştiţi?... S-au dus la nişte prieteni... Şi au spus că ar putea 
să ia masa acolo. 

Vestea o supără la culme pe bunica. De aceea se pregătise 
ea? Câte speranţe îşi pusese în prânzul care de fapt 
sărbătorea o aniversare tainică! Se împlineau treizeci şi 
cinci de ani de când la un prânz asemănător, între prieteni, 
cunoscuse un tânăr timid şi cam stingher, de care nu se mai 
despărţise pe urmă. Pregătise atunci o prăjitură, aşa 
hotărâseră sorții. Şi fistichie cum era, făcuse prăjitura după 
stilul ei. Tânărul, neputând refuza din cauza timidităţii şi de 
teamă că ar putea s-o jignească pe gazdă, pe care o 
considera autoarea delicioasei prăjituri, mâncă trei porţii 
uriaşe. Şi de atunci, în fiecare an, la o anumită dată, se 
repeta întâmplarea veche. Cât o rugase pe bunica mama 
Ioanei şi mai târziu loana, să facă mai des prăjiturile acelea 
romboidale, sau măcar să le dea reţeta! Zadarnic! 
Demersurile lor nu avuseseră niciodată succes. Şi nu 


accepta pe nimeni din familie în preajma ei, când se 
întâmpla evenimentul. Masa nu fu prea veselă, dar nimeni 
nu avea asemenea pretenţii. Bătrânul stătea ca şi atunci, 
timid, emoţionat, numai că de astă dată gusta doar din 
felurile care i se puneau în faţă. Îşi păstra forţele şi 
capacitatea pentru cele trei porţii care îl aşteptau semeţe 
pe o farfurie ascunsă cu grija în bufet. Pentru că şi farfuria 
participase la întâlnirea care se petrecuse cu treizeci şi 
cinci de ani în urmă. 

Tinerii stăteau ca pe ace. Se uitau mereu, fie pe fereastră, 
fie la uşă, întorceau capul, tresăreau la fiecare cântec de 
Cocoş - şi cânta împintenatul, nu glumă - abia aşteptau să 
se termine odată masa aceea încărcată de bucate. Când 
văzură prăjitura, îngălbeniră. Nici o alună n-ar mai fi putut 
să bage în gură, darămite romburile acelea pline de creme 
şi de cristale ciudate. Încercară chiar un gest de scuză. 
Ioana însă îl reteză, cerând tăcere: 

— Bunico! Spuse ea. Nu ne aduci şi câte un păhărel de 
vin? 

Şi cum bunica zâmbi mulţumită şi plecă în căutarea licorii, 
Ioana avu răgazul să declanşeze telefonul fără fir. Era o 
comandă fără echivoc: „Obligatoriu să mâncaţi toată 
prăjitura!” Ceea ce, după eforturi disperate, se întâmplă. 

Foarte fericită, bunica privea din capul mesei - şi atunci 
ocupa acelaşi loc - lupta sonoră, din păcate uneori prea 
sonoră, dar de astă dată acest lucru n-o mai irita - dintre 
linguriţele nemiloase de metal şi romburile docile. Şi 
observa ea cum Ioana se uită cu nişte căutături stranii într- 
o anumită direcţie şi când mai descoperi şi timiditatea 
băiatului pe care-l ţinteau privirile furişe ale nepoatei, 
fericirea ei nu mai avu margini. O clipă se gândi că poate 
sute de ani prăjitura va trece ca o ştafetă din familie în 
familie, servindu-se o dată pe an... Lângă ea, bunicul răsufla 
greu, dar victoria fusese câştigată. Nici o firimitură nu mai 
rămăsese în farfurie. 


Îndopaţi că abia se mai ţineau pe picioare, tinerii ajunseră 
cu chiu cu vai în chioşc. O bucată de vreme stătură tăcuţi şi 
nemişcaţi în şezlongurile cu care mobilaseră chioşcul. 
Încetul cu încetul, spiritul de acţiune îi cucerea. Prânzul, ale 
cărui urme dispăreau, îi întrerupsese în mijlocul discuţiei. 
Preocupările atunci abandonate le dădeau iarăşi târcoale. 
Şi cuvintele - prin care se desfac în lume adevărurile şi 
neadevărurile - nu întârziară să izgonească tăcerea 
moleşitoare, mai întâi prin glasul lui Ionel: 

— Nu mai putem înota în supoziţii. Ne trebuie şi o doză de 
curaj, pentru a ajunge mai repede la capăt. Restrângem sau 
nu cercul suspecţilor? 

— Ar trebui să luăm hotărârea în colectiv, îi răspunse 
Lucia. De unde ştim noi ce gânduri, ce bănuieli, ce fapte noi 
au în clipa asta ceilalţi? Iar să ne pripim? 

— Să ne amintim ce spunea bunica, propuse Maria. Să 
căutăm să interpretăm cât mai bine observaţiile ei... 
Rareori am întâlnit un asemenea spirit de observaţie şi ar fi 
păcat să nu profităm de el. În câteva secunde a fotografiat 
totul cu precizie de obiectiv. Ai o bunică, Ioana... 

— Foarte bine, acceptă Ionel. Să interpretăm spusele ei. 
Cel mai aproape de vitrină era scheletul. Nu? Şi mai stătea 
şi ascuns. Probabil comisese furtul şi voia să se convingă că 
nu l-a văzut nimeni... Şi mai ales omul în gri. 

— Mai este ceva, se aprinse Maria. Abia acum îmi dau 
seama. Un amănunt pe care l-a observat bunica la actriţă. 
Nu-ţi aminteşti, Lucia? Actriţa avea în mână un pulover 
gros, alb, de lână... Dacă era o simplă mască... Dacă în 
puloverul acela înfăşurase statuetele... Sau i le înfăşurase 
altcineva? 

— Nu! Se împotrivi Ionel. Dacă mergem pe linia asta, nu 
mai ajungem niciodată la capăt. Cele două femei şi omul cu 
cicatrice au alibiuri. Trebuie să excludem aceste personaje 
din lista suspecţilor. Să luăm obligatoriu această hotărâre! 

— Parcă n-ai fi în toate minţile, îi replică Maria. Cum ne 
putem permite aşa ceva? Eu nu zic că nu e bine să urmărim 


mai întâi, repet: mai întâi, o singură pistă, ca să nu 
încurcăm prea mult iţele, sau ca să nu ne încurcăm pe noi... 
Dar de aici până la a nimici, după inspiraţie, orice alte 
posibilităţi... Asta e o... o nerozie. Tu ce spui, Lucia? 

— Sunt absolut de acord cu tine! Fiindcă nu ştim încă o 
seamă de lucruri. Nu ştim, de pildă, ce amănunte ne vor 
aduce cei doi întârziaţi şi neghiobi: Tic şi Dan. Dacă omul cu 
cicatrice dă peste cap toate alibiurile...? 

— Şi bunica? Întrebă nedumerită Ioana. Eu o cunosc 
foarte bine. Ea nu se poate înşela. 

Lucia trăi un moment de spaimă neaşteptată. Îşi reveni 
însă repede: 

— Bunica?... Da, bunica... Bine! Să lăsăm pentru mai 
târziu grupul celor trei şi să ne ocupăm de cei doi bătrâni... 

— De ce spui cei trei? Ceru lonel explicaţii. 

— N-am spus cei trei, ci grupul celor trei, răspunse Lucia. 
Am vrut să subliniez prin asta că erau împreună în faţa unui 
sau unor tablouri. 

— Şi de ce-ai spus cei doi? Fu rândul Ioanei să întrebe. 

— Pentru că... Nu înţeleg întrebarea. Pentru că sunt doi. 

— Spune drept, Lucia! Insistă Ioana. II bănuieşti şi pe 
omul în gri? Nu te-a convins relatarea noastră despre maior 
şi despre tanagrale? Mi se pare atât de limpede... Omul şi-a 
dat seama, foarte târziu, după cinsprezece ani, că a fost 
furat şi s-a gândit că ar fi momentul să-şi ia înapoi, prin 
aceeaşi metodă, lucrurile... 

— Uiţi un amănunt, o întrerupse Maria. N-au dispărut 
două tanagrale din muzeu... ci, mi se pare, cinci. Sau... lu 
crezi că s-a gândit să-şi ia şi dobânda acumulată în cei 
cinsprezece ani? 

Tonul ironic al Mariei o intimida pe loana. Şi, pe deasupra, 
mai sări şi Lucia: 

— E adevărat ce spui tu, Maria... lar trebuie să ne adunăm 
gândurile... Prin urmare, pentru moment ne despărţim de 
grupul celor trei. Avem şi câteva motive. Şi ne oprim la cei 
doi... Ca să fiu cât mai clară: eu nu vreau să ne gândim la 


un singur suspect, ci la doi... Dacă scheletul stătea ascuns 
după statuie, nu ca să se ferească de omul în gri... ci pentru 
a-l pândi pe omul în gri?... Poate că-l văzuse pe acesta 
scoțând tanagralele din vitrină... Nu putem şti ce anume a 
cauzat gestul lui... Dar nu putem neglija în nici un caz şi 
această posibilitate. 

— Tu crezi că bunica s-a uitat în sală după comiterea 
furtului? Întrebă surprins Ionel. 

— Mai mult! Spuse Lucia. Cred că s-a uitat în sală la foarte 
puţin timp după comiterea furtului, la câteva secunde 
numai. E o intuiţie a mea; se bazează şi pe nişte date, dar 
ca să fiu sinceră, aşa simt eu. Iabloul pe care ni l-a descris 
ea înfăţişează condiţiile ideale pentru furt. Grupul celor trei 
era în colţ, cu spatele... 

— Cine ştie cât timp or fi stat aşa, reflectă Maria. 

—. cu spatele la vitrină, continuă Lucia. Unul din cei doi 
avea deci posibilitatea să acţioneze. În orice caz, cred eu, 
numai cineva din spatele grupului putea să comită furtul. 
Ori scheletul, ori omul în gri... 

— Bunica spunea că l-a văzut mai aproape de vitrina pe 
schelet, adăugă Maria. Deci mai plauzibilă ar fi ipoteza că el 
a comis furtul. Deşi... Dacă mă gândesc... Da! Omul în gri, 
crezându-se neobservat, nu s-a mai uitat în spate... Şi dacă 
scheletul era ascuns după statuie, nici nu l-a văzut... S-a 
dus la vitrină şi... Gata! În cinci secunde au dispărut 
tanagralele în interiorul halatului. 

— Iar ajungem la coincidenţa asta blestemată, se tângui 
Lucia. Cum de s-a potrivit ca exact în ziua când scheletul, 
amintindu-şi de tanagrale, s-a dus la muzeu, hop! Apare şi 
omul în gri pentru a comite furtul? 

— Dacă sunt complici? Întrebă Ionel. Raționamentul ar 
duce spre această concluzie. Unul acţiona, celălalt pândea, 
gata în orice clipă să dea semnalul. Bunica l-a surprins pe 
schelet încă la pândă... Pentru că... Pentru că... Aşa cum 
spunea Tic, aşa cum aţi văzut şi voi, omul în gri e atât de 


înalt, încât din trei paşi, adică într-o fracțiune de secundă a 
ajuns lângă uşă. 

— Chiar aşa de sprinten nu mi-l închipui, spuse Maria. 
Pare foarte bătrân, deşi spatele şi-l ţine drept. 

— Numai cu oameni lungi ne întâlnim în istoria asta, 
descoperi Ionel. Şi scheletul şi omul în gri şi paznicul, toţi 
sunt nişte lungani, nişte namile... 

Ultimul cuvânt al lui lonel o făcu pe Ioana să tresară. Îl 
mai auzise în acea zi... Şi deodată simţi c-o apucă ameţeala: 

— Staţi! Staţi! Se rugă ea. Mi-a venit în cap o idee... 
Maiorul a fost jefuit de tanagrale... 1 s-a întins probabil o 
cursă, aşa spunea fratele lui... Fiindcă în ziua când au venit 
la el cu chitanţele pentru datorii, în ziua aceea a apărut şi 
un negustor din Bucureşti, care s-a oferit să cumpere 
tanagralele. Adică să plătească poliţele, vorba vine şi să-i 
ofere în plus câteva sticle de rachiu... Negustorul acela era 
ca o namilă şi avea barba sură... Aşa a spus fratele 
scheletului... 

Toţi se cutremurară. Zeci de idei se aprindeau ca nişte 
fulgere în mintea lor. Şi una dintre ele devenea tot mai 
obsedantă, le înlătura pe celelalte, se îngroşa, domina. 

— Extraordinar! Se înfioră Ionel. După cinsprezece ani, 
marea întâlnire! Cum să nu se trezească? Brrr! Cum să nu- 
şi amintească de tanagrale? Cum să nu se ducă la muzeu? 
Şi acolo îl întâlneşte din nou!... Oare cine le-a luat? 

— Asta-i întrebarea! Gândi Lucia cu voce tare. Cine le-a 
luat? Care dintre ei? 

— Ei, acum îi excluzi pe ceilalţi? Reveni Ionel la vechea 
obsesie. Restrângem cercul? 

— Pentru moment, răspunse Lucia. Şi nu te mai strâmba 
aşa! 'Ţi-am spus de la început. Să vedem ce veşti ne aduc 
ceilalţi... Dacă descoperă şi ei nişte amănunte care dau 
peste cap concluziile noastre? Ai văzut cum s-a întâmplat cu 
n0i?... Tu nu te-ai întrebat? De ce întârzie? De ce n-au venit 
la masă? De ce n-au lăsat un mesaj? De ce n-au venit măcar 
să caute mesajul nostru. De ce? Pentru că li s-a întâmplat 


ceva! Asta e! Au descoperit asemenea lucruri care pur şi 
simplu nu le dau voie să se mişte. Altfel ar fi venit măcar 
unul dintre ei. Deci prima noastră sarcină, ca întotdeauna 
în asemenea situaţii, e aceea de a afla ce se întâmplă cu ei! 
În trei minute plecarea! 

Lucia vorbise cu atâta siguranţă şi autoritate, că nu mai 
crâcni nimeni. Dimpotrivă. 'loţi simțeau nevoia de a-i asculta 
imboldul. După trei minute, chioşcul era gol. 

Lucia nu greşise. Tic şi Dan nu întârziaseră fără motive. 
Unele le cunoaştem. Altele apăruseră după despărţirea 
noastră de ei. locmai se pregăteau să pornească spre casă, 
sau, ca să fim cu totul sinceri, ajunseseră deja în stradă, 
când deodată îl văzură pe Ilie, paznicul cel uriaş, 
despărţindu-se de vitrina unui magazin. Se înţeleseră dintr- 
o ochire. Porniră pe urma lui, cu aerul unor tineri înflăcăraţi 
şi nerăbdători să comenteze rezultatele sportive din 
ultimele trei săptămâni, hai să zicem ale unei olimpiade. Şi 
erau atât de pasionaţi şi într-o dispută atât de aprigă, că nu 
putea fi vorba decât de aprecierea şanselor unor aşi ai 
sportului mondial. Ilie era la douăzeci de metri înaintea lor; 
dar ei erau convinşi că le aude vorbele, ba se speriau să nu 
le miroasă şi intenţiile. În pauza unui comentariu, Dan îi 
şopti lui Tic un gând clandestin: 

— Parcă ni s-a aranjat totul! Nu ne întâlnim decât cu 
personajele care cad în sarcina altora... 

— Măcar să avem norocul pe care l-am avut până acum, îi 
răspunse "Tic, folosind acelaşi limbaj clandestin. 

Previziunea lui Dan se spulberă însă într-o clipă. Subit, 
fără să-şi explice cum, între ei şi silueta lui Ilie apăru 
altcineva. leşise pesemne dintr-un magazin. Şi acel cineva 
era personajul pe care cei doi cireşari îl doreau mai mult 
decât pe oricare altul în acel moment. Înalt ca o prăjină, 
îmbrăcat într-un pardesiu subţire, de culoare gri, cu o 
sacoşă verde în mână, un fel de servietă subţire de material 
plastic, aşa cum văzuseră cu sutele la bâlci, cu nişte 
semicercuri groase după ureche, personajul traversa cu 


paşi lungi (de trei metri fiecare, după calculele nu foarte 
riguroase ale ciufuliciului) strada principală a orăşelului, 
îndreptându-se spre o direcţie deocamdată necunoscută. 

Ilie, în ciuda staturii sale, dispăruse; parcă fusese înghiţit 
de o ceaţă, de o cortină groasă de negură. El mergea liniştit 
după treburile lui, cireşarii însă nu-l mai vedeau. 
Traversară şi ei strada, transformându-se din comentatori 
sportivi în tineri moleşiţi de căldură, care se duc să facă o 
baie la Căprioara. (Pentru că omul în gri părea că are 
această direcţie.) 

— Foarte cald, astăzi, se plângea Dan. Curge sudoarea pe 
mine şiroaie. N-ai o batistă sau un prosop? 

— Psssst! Îşi aminti ciufuliciul. Am uitat prosopul acasă. Cu 
ce ne vom şterge, când o să ieşim din apă? Am să fac astăzi 
o baie... Aşa, din răzbunare! 

Omul în gri era departe înaintea lor. Paşii lui erau domoli. 
Nu se simţea nici o grabă în mersul lui. Lungimea lor îi 
obliga însă pe urmăritori la eforturi. Şi ele trebuiau în aşa 
fel făcute, ca să nu pară că fug după cineva. Personajul 
care-i trăgea după el, de parcă-i prinsese cu o funie lungă, 
nevăzută, pe fiecare de câte un picior de-al lui, îi ignora cu 
desăvârşire. Niciodată nu întorsese capul, ca să se uite 
înapoi. Şi lucrul acesta îi intrigă foarte mult pe cei doi 
tineri. 

— Oare se simte urmărit? Întrebă Dan. Poate că are 
ochelari speciali, aşa cum am citit în cărţi şi vede tot ce se 
întâmplă în urma lui. Ce-ar fi să trecem pe partea cealaltă? 

— Dacă vrei tu, putem să i-o luăm şi înainte... (cu voce 
tare:) Ce bine-ai făcut că n-ai luat prosopul! Şi ce păcat că 
n-ai luat o pătură! Nu ţi-am spus? 

Omul în gri pornise pe o stradă care, în loc să ducă la 
ştrandul oraşului, se revărsa în poteca principală ce urca 
spre pădure. Strada aceea avea puţine case şi dacă 
personajul nu se oprea la poarta uneia, atunci în mod sigur 
va lua calea pădurii. Acesta fu raţionamentul lui Tic. Şi 
raţionamentul se adeveri. 


Omul în gri ieşise din oraş. O luase pe cărarea care ducea 
la pădure. Mergea încet, cu mâinile la spate, din când în 
când doar se uita la dreapta sau la stânga, înapoi însă nu. 

— Nici acum nu mai crezi că are ochelari speciali? Se 
înspăimântă Dan. De ce nu se uită înapoi? Acuşi o să intrăm 
în pădure şi, din păcate, noi nu visăm, ca Ionel. Dac-aş fi 
sigur... Aş crede, poate şi lucrul ăsta. 

— Foarte ciudat! Acceptă Tic şi el sub impresia pe care i-o 
lăsase un fior neaşteptat. Dacă ţi-e teamă, eu zic să te 
întorci. Pssst! Ar fi cazul să-i înştiinţăm pe ceilalţi. Ştii că ne- 
am purtat ca nişte necireşari? A trecut atâta timp şi nu le- 
am lăsat nici un mesaj... Zău, du-te! Eu sunt atât de obişnuit 
cu pădurile şi cu plimbările de unul singur... Parcă nu ştii... 
Mai frică îmi este în câmp gol. Dar în pădure, dacă vreau 
eu, nici dracul nu mă poate găsi, darămite omul în gri. 

— Ăsta poate fi mai rău decât dracu', Ticuşor. Şi dacă e să 
se întâmple ceva, atunci să fim amândoi, împreună. 

— Mi-e teamă să nu mă încurci, Dan, încercă Tic o nouă 
stratagemă. De unul singur mă strecor mai uşor. 

Dan nu acceptă nici în ruptul capului îndemnurile 
ciufuliciului. Aşa că rămaseră amândoi pe cărarea care urca 
spre pădure, în urma personajului în gri. 

De când ieşise în oraş, omul în gri nu-şi dezlipise mâinile 
de la spate. Sacoşa îi atârna greu, se bănuia aceasta după 
balansul ei neîntrerupt. Copoii făceau fel de fel de prezumţii 
cu privire la conţinutul sacului de plastic, toate în gând şi 
mirosul lor era nesigur, capricios. Amândoi voiau să ajungă 
mai repede în pădure, ca să scape de o ameninţare care le 
dădea mereu târcoale: teama că omul în gri va întoarce 
totuşi capul, măcar o dată, şi-i va descoperi pe amândoi 
stingheri, fără ţel, în plin câmp. Ce vor face atunci? Poteca 
nu oferea nici un ascunziş. Pomii de pe margine erau înalţi 
şi aveau trunchiuri subţiri care, în loc să ascundă pe cineva, 
nevoit să facă această operaţie, mai degrabă îl scoteau în 
evidenţă. Locuitorii oraşului nu avuseseră nici pasiunea 


arbuştilor şi nici nu săpaseră şanţuri adânci de un metru 
jumătate-doi, la marginea potecii. 

— Eu zic s-o luăm pe câmp, să părăsim poteca, suflă 'Tic la 
urechea lui Dan. Nu mai pot suporta starea asta. Parc-aş 
aştepta din clipă în clipă să-mi cadă pantalonii. Oricând 
poate să se întoarcă brusc şi... Uite! Aş fi în stare să pariez 
cu tine pe orice că în mai puţin de trei minute se va uita în 
urmă. 

— Nu-s împotriva ideii tale, răspunse Dan, dar pariul îl ţin. 
Începând din clipa asta. Mă uit la ceas. 

Tinerii părăsiră poteca. Înaintară pe câmpul gol, în 
direcţie oblică, potrivind în aşa fel pasul, ca să ajungă, după 
un timp, la aceeaşi distanţă de omul în gri, dar nu în 
spatele, ci la dreapta lui, adică să meargă paralel cu el. În 
mai puţin de trei minute ajunseră în dreptul lui (e adevărat 
că alergaseră puţintel), într-un mărăciniş de porumbe, 
care-i ferea cu multă grijă de orice priviri indiscrete. Câteva 
clipe după ce ajunseră acolo, tocmai când Dan, generos, 
voia să anunţe cât a mai rămas până la scurgerea celor trei 
minute, cam vreo zece secunde, omul în gri se întoarse 
încet din călcâie şi privi în urma sa. Dan nu se mai uita la el. 
Îl privea cu gura căscată pe Tic. 

— Asta n-o mai înţeleg, mărturisi el. Că se va uita o dată 
înapoi, treacă-meargă, dar dacă va face acest lucru într-un 
interval precis de trei minute, asta îmi depăşeşte 
capacitatea de înţelegere şi ca urmare pun totul pe seama 
hazardului. Pariul l-am pierdut, recunosc. Şi cum n-am 
precizat, poţi să-mi ceri orice... 

— Îţi cer să fii altă dată mai atent, atâta. Şi ce spuneai cu 
hazardul, e numai cinci la sută din adevăr. În sensul că am 
făcut un calcul norocos. Am văzut că poteca duce la o 
movilă şi m-am gândit foarte simplu că nu e om pe lume 
care, ajungând în vârful unei ridicături, să nu se întoarcă şi 
să nu privească drumul pe care a venit. Pentru mine asta e 
o regulă şi cred că şi pentru tine... Am făcut socoteală cam 
câţi metri sunt până acolo, am raportat totul la viteza 


sunetului, apoi am scos rădăcina pătrată... Hopa! lată că nu 
se duce în pădure! S-a aşezat acolo... Să ştii că e o bancă de 
lemn acolo... 

— Eu pariez că e o bancă de piatră, îl întărită Dan. 

— Primesc!... Oare cum să facem să ne apropiem de el? 
Nu prea văd bine ce face acolo... Tu nu vezi? Parc-ar umbla 
în sacoşă... Pssst! Cum să ajung mai aproape? 

Tic suferea de ciudă că nu poate străbate nevăzut platoul 
descoperit care despărţea insula cu porumbe de movilă. 
Nici un copac, nici o moviliţă, nici măcar nişte scaieţi nu se 
zăreau pe platoul despărțitor. larbă, iarbă, câteva smocuri 
mai înalte, cam de o palmă, probabil pe nişte valuri de 
pământ şi nimic altceva. Desperarea era însă alta. Ar fi 
ajuns el la movilă, dar răutatea omenească aranjase în aşa 
fel banca, încât speteaza ei să se sprijine de răsărit şi nu de 
apus. Adică omul în gri, rezemându-se de spetează, stătea 
cu faţa la ei. Asta îl înnebunea pe ciufulici. 

— Auzi ce idee! S-o aranjezi cu spatele spre răsărit. E o 
insultă la adresa soarelui, Dan! Eu, dac-aş fi în locul lui... 

— De ce crezi că amicului tău nu-i place să fie privit când 
asfinţeşte? 

— La cine te referi tu acum? Se mânie ciufuliciul. 

— La soare, Ticuşor. Amurgul e mai romantic şi banca s-a 
pus acolo pentru cei molipsiţi de boala asta... 

Tic făcu un semn cu mâna. Dan îşi înghiţi cuvintele. Omul 
în gri scotea ceva din sacoşă şi acel ceva, întâlnind cine ştie 
ce rază ciudată, scăpă o lucire scurtă, de o fracțiune de 
secundă. 

— Oare ce-o fi având în mână? Întrebă el în şoaptă. Ia uite! 
Parc-a venit special pentru asta. Îşi plimbă mâna, parc-ar da 
un semnal... Ce face acolo? Ce are în mână? 

Hotărât să dezlege misterul sacoşei cu orice preţ şi al 
îndeletnicirii pasagere a omului în gri, Tic născoci un plan 
nebunesc. I-l destăinui lui Dan într-o răsuflare şi acesta nu 
mai avu vreme să-l oprească. Ciufuliciul porni ca un glonţ 
spre movilă, ţintind cu ochii, în alergarea lui nebunească, 


mâinile omului în gri. Fugea ca un bezmetic, gata să bată 
toate recordurile de viteză din lume. Dar înainte de a 
ajunge la jumătatea drumului, pista necercetată de ochii lui 
îi devie piciorul stâng într-o ridicătură moale, urmată de o 
groapă în care n-ar fi încăput nici pumnul lui şi ţuşt! De-a 
dura! Aşa cum i se întâmplase cu mai multe ore înainte. 
Pământul lovit bubui cu atâta putere, încât Dan îşi duse 
instinctiv mâinile la urechi. 

Omul în gri făcu un gest de surpriză. Cu o iuţeală uluitoare 
introduse obiectul cercetat în sacoşă, ridicându-se în acel 
moment în picioare, pentru a vedea ce se întâmplă. 

Tic era ameţit, năucit, îl dureau toate oasele. Spatele 
parcă-i era rupt în două. Se ridică greu, ţinându-se cu 
mâinile de şale şi gemând încet şi profund, ca un porc 
înjunghiat, înainte de a-şi da ultima suflare. Şontâc-şontăc, 
se întoarse spre insula de porumbe, care-l aştepta 
nepăsătoare. 

Omul în gri se sculase de pe bancă. Cobora încet movila, 
pe cărarea pe care venise. Se înapoia în oraş. 

În mărăciniş, Tic făcea exerciţii de respiraţie. Pe faţa lui, 
câteva minute palidă ca a unui mort, începeau să apară 
pete roşii. Mai răsuflă o dată, apoi spuse destul de calm: 

— Cred că nu mi-am rupt nimic... larbă moale şi deasă... 
Nici măcar nu mi-am scrântit nimic... Noroc 
nemaipomenit... Şi cred că am văzut în mâna lui ceva care 
semăna cu o statuetă... 

— Poate că semăna cu un luceafăr, Ticuşor. Sau chiar cu 
mai mulţi luceferi... Erau verzi, roşii, albaştri... Dar mai 
mult verzi... 

— Ba nu! Era ceva ca o statuie... Fir-ar să fie! Dacă nu 
cădeam, nu mai avea timp s-o ascundă. Şi poţi să-mi spui, te 
TOg, dacă nu era statuie, de ce-a ascuns-o? 

— Ai văzut şi asta? Îl întrebă Dan. Eu credeam că eşti 
mort. Aşteptam să văd dacă mai mişti... 

— Am văzut. Ochii nu i-am închis nici o clipă. De aceea nu 
am putut să zăresc luceferii tăi... De ce-a ascuns-o? 


În ciuda mutrei jalnice a prietenului său, Dan pufni în râs. 
Nu izbutise să se stăpânească. 

— După felul cum ai apărut şi mai ales după felul cum ai 
căzut, Doamne! Ce-a mai bubuit pământul! Eu cred că şi 
pălăria şi-ar fi ascuns-o. Ar fi luat-o de pe cap şi ar fi băgat-o 
în buzunar, fără să-şi dea seama ce face. Păi şi eu m-am 
speriat, Ticuşor. M-am pitit şi mi-am pus mâinile la urechi... 

— Eu totuşi cred că avea o statuetă în mână, se încăpăţână 
ciufuliciul. De ce n-am căzut cinci metri mai departe? Aş fi 
înghiţit-o înainte de-a o băga el în servietă. 

— Mai bine spune ce facem! S-a cam îndepărtat 
personajul nostru. Crezi că mai are rost să mergem după 
el? Să nu ni se întâmple şi altă pacoste mai mare... 

— Bine! Azi ani avut o zi de ghinioane fizice... Bine! Chiar 
dacă mi-ar spune cineva c-o să cad într-o fântână... Ce s-o 
mai lungesc? Parcă tu nu mă cunoşti? Pornim! 

— Da! Acceptă Dan. Dar mai întâi să trecem pe la movilă, 
să vedem din ce e făcută banca. 

— Am văzut-o, oftă Tic. Am văzut-o la al treilea rostogol. E 
făcută din piatră! Numai ghinioane! 

Tic era pesimist din cauza întâlnirilor sale neprevăzute cu 
pământul. Alte motive nu avea. Dimpotrivă. Hârtia 
descifrată, care se lipise cu atâta dragoste de pieptul lui, 
personajul care-l purta spre o aşezare omenească 
obişnuită, cu sonerie, cărţi de vizită sau oameni dispuşi să 
dea informaţii, fără să ştie că fac acest lucru, erau succese 
senzaţionale în cariera micului cireşar. Tot meditând în 
drumul spre oraş, ajunse la această concluzie. Şi Dan simţi 
cu bucurie lângă el pe acelaşi Tic vesel, plin de voie bună, 
aşa cum îl cunoştea de ani de zile. 

Omul în gri mergea cu paşii săi lungi, fără să se preocupe 
de ceea ce se întâmplă în spatele lui. Doar când ajunse la 
unul din capetele bulevardului care străjuia dinspre nord 
oraşul, îşi întoarse privirile, parcă pentru a-şi lua câteva 
puncte de reper, apoi îşi continuă drumul. Cireşarii, 
pregătiţi pentru orice eventualitate, avuseseră timp să-şi 


potrivească trupurile lor firave în dreptul unor copaci 
uriaşi, aşa că prezenţa lor nu fusese remarcată. 

— Doar dacă n-are ochelari cu lentile speciale, repetă 
pentru a zecea oară Dan. 

— Iar mi-a venit o idee, spuse Tic. Eu mă fofilez până la el, 
mă prefac că mă împiedic de ceva şi, în timpul căderii, mă 
agăţ de sacoşa lui. Prea o ţine la spate, aşa, ca o ispită. Nu 
mai rezist! 

— Aş înţelege să mă laşi pe mine să fac treaba asta. Tu ai 
mai căzut o dată lângă barba lui. Vrei să te ia la ochi? 

— Nu se poate! Tu nu ştii să cazi, Dan. Dacă-ţi spargi capul 
sau îţi rupi un picior? 

— Mă duc! Se hotări Dan într-o clipă. 

Tic îl prinse însă de mână şi-l opri. Exact la momentul 
oportun. La câţiva metri în faţa lor se deschisese o poartă. 
Nu fără scop. Ci pentru a permite unui personaj 
binecunoscut să iasă în stradă. În criză de inspiraţie, 
cireşarii priveau cu sete cerul fără nori. Cu coada ochiului 
se uitau însă la schelet care, după o scurtă oprire în faţa 
porţii, păşii pe urmele omului în gri. Şi traversară strada, 
pentru a avea sub observaţie - pe celălalt trotuar - ambele 
personaje. Printr-un simplu gest îşi repartizară sarcinile. 
Tic va merge după omul în gri, Dan după schelet. Şi astfel 
merseră amândoi aproape o oră pe străzile oraşului. Dar nu 
separat, ci împreună. Pentru că scheletul părea umbra 
omului în gri. Se ţinea în permanenţă de el. Dacă se oprea 
omul în gri, se oprea şi el. Dacă omul în gri cotea pe o 
anumită stradă şi el făcea acelaşi lucru. Dacă omul în gri se 
oprea în faţa unei vitrine şi celălalt se oprea, la altă vitrină, 
chiar dacă scria pe geamul mare: „Coafură de dame” ori 
„Remaiem ciorapi” (pe geamul mic). 

Străzile orăşelului nu mai aveau taine pentru eroii noştri, 
aşa cum, la aceeaşi oră, nici o baracă din bâlci nu mai avea 
taine pentru prietenii lor, care-i căutau de le ieşeau ochii. 
Chiar trăseseră de câteva ori la roata norocului, pentru a-şi 
învinge sfiala şi a intra în vorbă cu Hultanul, înflăcărat şi 


îmbietor ca întotdeauna. Dar nici acesta nu le dădu 
informaţii mai sigure despre cei doi cireşari. Le aminti doar 
că în cursul dimineţii avusese loc un scandal în bâlci, 
scandal în care fuseseră şi ei implicaţi. 

Tic şi Dan nu aveau de unde să ştie ce spaimă trăiesc, într- 
un anumit loc, în iarmarocul plin de freamăt şi de veselie, 
prietenii cu care aveau obiceiul să corespondeze în orice 
situaţie, uneori chiar şi în somnul liniştit al după-amiezii. 
Poate chiar în momentul în care Hultanul îi înspăimânta, ei 
îşi înfiorau gâtlejul ars cu câte o porţie de îngheţată, la 
colţul unei străzi. Vizavi, tot la colţ, omul în gri privea 
nepăsător cerul. La zece metri în spatele lui, scheletul se 
uita exact în ceafa omului în gri, parcă pentru a-l hipnotiza. 
Cireşarii erau la a treia porţie de îngheţată. 

Stăteau de zece minute în colţul străzii, lângă taraba 
salvatoare. Apoi Tic şi Dan nu-l mai văzură pe omul în gri. Şi 
acest lucru nu se datora unei înceţoşări de moment, ci 
faptului că în dreptul personajului cu sacoşă se oprise un 
autobuz, îl zăreau numai pe schelet şi acesta se întorcea 
scurt din călcâie, milităreşte. Când Tic citi firma 
autobuzului, era prea târziu. Şoferul dăduse drumul la 
motor. Maşina trecu prin faţa lor în viteză, iar locul unde 
stătuse până atunci omul în gri era pustiu. Nici scheletul nu 
se mai vedea. Cotise probabil după un colţ. 

— La bâlci! Şopti printre dinţi ciufuliciul. Sunt un dobitoc, 
Dan. Auzi tu! Sunt cel mai mare dobitoc de pe pământ! Şi 
după mine vii tu şi după noi e un pustiu mai mare decât 
Sahara. Abia pe urmă vin ceilalţi. 

Era prima erupție, caracteristică lui Tic. O clipă mai târziu 
birui în el simţul practic. Îl favoriza şi norocul. La doi paşi 
de el, nu mai departe, tocmai descăleca un băiat de pe 
bicicletă. 

Într-o clipită, ciufuliciul fu lângă el. N-avea timp de 
explicaţii. Trebuia acţionat repede. 

— L-ai văzut pe prietenul meu? Am pus cu el un pariu 
extraordinar. la uită-te! 


Băiatul se uită, Tic sări pe bicicletă şi porni după autobuz 
într-o goană care, în alte condiţii, ar fi smuls tricoul galben 
de pe trunchiul oricărui campion ciclist. 

Posesorul bicicletei veni la Dan, gata de bătaie. Cireşarul îl 
primi cu mâna întinsă. Celălalt, confundând mişcarea cu o 
lovitură de jiu-jitsu, făcu un pas înapoi, parcă pentru a se 
azvârli în braţele încărcate cu coşuri şi sacoşe ale unei 
gospodine grijulii, care tocmai trecea atunci. Se iscă un 
tărăboi cu perspective, pe care numai inocenţa lui Dan îl 
stăvili. Cei doi foşti viitori rivali se împrieteniră în timp ce 
culegeau roşiile şi cartofii de pe jos: 

— Şi ouăle! Şi ouăle! 'Țipa gospodina încă înfuriată. 

Incidentul acela îi aduse până la urmă câştig de cauză 
gospodinei. Pe lângă cele două ouă pe care le adăugase ea 
la suma celor sparte, mai primi şi un kilogram de roşii, gata 
ambalate în plastic, gest care o dădu gata, pentru că şi ea 
suferea, ca toate gospodinele de altfel, de obsesia 
înşelatului la cântar. Le mulţumi cu entuziasm celor doi 
băieţi, dar îi sfătui să nu se maiia la harţă pe stradă, deşi în 
adâncul sufletului ar fi dorit să se repete povestea. 

— Şi crezi că va câştiga pariul? Îl întrebă Mircea (acesta 
era numele băiatului de la care Tic împrumutase bicicleta) 
pe Dan. Se pricepe el aşa de bine la bicicletă...? 

— A câştigat un concurs interregional, îi răspunse Dan. E 
cea mai mare speranţă a ciclismului nostru. 

— Prea mare handicap... Două sute de metri?... Mare... 
Autobuzul nu opreşte decât în centru. La celelalte staţii, nu. 
E direct pentru bâlci. Aţi ştiut asta? 

Dan se prefăcu foarte mirat: 

— Extraordinar! Pssst! Asta n-am ştiut-o! Începe şi mie să- 
mi fie frică. Ca să vezi ce şmecher ăla! 

— Eu sunt în stare să pariez cu tine că nu ajunge 
autobuzul. Trebuia să aştepte o maşină... Aşa mai avea 
şanse... 

— De unde maşină! Nu vezi că până acum n-a trecut 
niciuna? Dacă nu erai tu cu bicicleta, gata! 


— Păcat că nu mi-a spus... 

Dan înghiţi în sec. Ar fi decurs oare altfel „întrecerea” 
dacă Mircea ar fi ştiut de pariu? 

— N-a avut timp. Până să te lămurească, autobuzul mai 
parcurgea patru-cinci sute de metri. În cazul acesta n-ar 
mai fi avut absolut nici o şansă. 

— Şi pe ce anume aţi pariat? Întebă Mircea. Numai asta 
nu mi-ai spus. Ceva serios, sau o bagatelă? 

— Pe hărţi, nenişorule! Cine pierde, îi desenează celuilalt 
în tot timpul anului viitor, hărţile la geografie... 

— Aoleu! Se sperie Mircea. Ştii de ce mi-e frică? Să nu 
facă vreo pană de cauciuc... 

Dan îl nimerise exact în punctul sensibil. 

Tic era la vreo trei sute de metri în urmă, când autobuzul 
ajunse la capătul liniei. Pedală din răsputeri şi astfel mai 
apucă să vadă silueta omului în gri traversând unul dintre 
podurile Căprioarei. Era liniştit. O siluetă ca aceea pe care 
o urmărea nu poate fi înghițită atât de lesne, nici măcar 
într-un iarmaroc supraaglomerat. Liniştea lui era însă 
numai interioară. Pentru că abia îşi trăgea sufletul. 
Pedalase ca un nebun, pentru a se putea ţine de autobuz. 

„Cumplită zi!” gândi ciufuliciul, când îşi aminti cum era cât 
pe-aci să se ciocnească de alt autobuz, care se întorcea de 
la iarmaroc. Scăpase ca prin urechile acului. Mâneca lui 
atinsese una din aripile maşinii. 

Ce-ar fi zis însă dac-ar fi ştiut că în autobuzul pe care îl 
evitase în ultima clipă se aflau înghesuiți pe un scaun patru 
tineri, care îşi făceau cele mai negre gânduri cu privire la 
soarta lui...? 

Ciufuliciul lăsă bicicleta în grija unui tarabagiu uluit şi 
mânios de tupeul „neobrăzatului”, dar imediat binevoitor şi 
linguşitor când auzi rugămintea lui: 

— Vă rog să nu daţi altcuiva bicicleta. Numai dacă o cere 
tăticul... Probabil că îl cunoaşteţi... Inspectorul Ciucă de la 
regiune. Vă mulţumesc foarte mult. 


După care porni la iuţeală spre parcul de distracţii, 
convins că va zări foarte repede silueta omului în gri. 

Era în plină zi. Dar era aceeaşi forfotă ca în timpul nopţii. 
Cu singura deosebire că bâlciul era invadat, în aceste ore 
mai ales, de către copii şi de însoțitorii lor, părinţi sau 
bunici. Peste tot se anunțau matinee cu preţuri reduse, 
aceleaşi strigăte, aceleaşi fanfare entuziaste, ba erau mai 
multe tarabe cu dulciuri, cu jucărele, cu pachete pentru 
farse: „Bucuria copiilor” (cu voce tare), „Spaima bunicilor” 
(cu voce înceată). Şi poate şi căluşeii şi bărcile şi lanţurile şi 
roata mare şi avioanele şi bicicletele şi podelele 
miraculoase şi zidul sau sfera morţii şi panoramele şi circul 
erau mai vii, mai agitate, mai gălăgioase... Şi totuşi câtă 
deosebire faţă de bâlciul nopţii! Lipseau luminile şi insulele 
de întuneric şi umbrele care dădeau senzaţia furnicarului. 
Siluetele de pe estradă nu mai erau fantomatice, mişcările 
lor nu mai proiectau umbrele fanstastice, oamenii nu mai 
trăiau, ca în timpul nopţii, numai prin chipuri. Li se vedea 
îmbrăcămintea şi mersul şi golurile dintre ei şi nicăieri nu 
mai aşteptai mistere, iar culorile, culorile care se năşteau 
din alianţe cu o beznă ciudată, sfâşiată de felinare palide, 
păreau acum chinuite şi ridiculizate de soarele 
atotputernic. 

Tic nu reflectă multă vreme la toate acestea. Înregistra 
poate pentru amintire câteva detalii, apoi se dedică cu trup 
şi suflet preocupării care-l adusese într-un mod atât de 
neaşteptat în bâlciul după-amiezeii. Trebuia să-l găsească 
pe omul în gri. Şi apoi să-l urmărească - toată noaptea dacă 
va fi nevoie - până ce se va întoarce acasă. Nimic mai mult 
nu dorea cireşarul. Era convins că obiectul pe care-l văzuse 
în mâna stângă a omului în gri, sus, pe bancă, la marginea 
pădurii, fusese o statuetă. Era convins că nimeni altul, ci 
numai omul în gri luase tanagralele din vitrină. Şi mai 
bănuia că, în timp ce scotea statuetele, fusese văzut de 
schelet. De aceea îl urmărise scheletul. Şi foaia de hârtie pe 
care scheletul o mâzgălise cu linii, cuvinte şi desene nu 


reprezenta decât amintirile lui mai îndepărtate şi mai 
apropiate. Îl văzuse omul în gri furând tanagralele şi şocul 
fusese atât de puternic, încât îl trezise. 

Tic era atât de mulţumit de raţionamentul lui (dar mai ales 
fericit că reuşise, aproape sigur, să descifreze misterul care 
îi înveninase pe cireşari), încât îşi permise luxul să se 
distreze - nu chiar fără nici un scop - câteva minute. Voia să 
se dea în lanţuri. Îi plăcea înălţimea, îi plăcea rotirea aceea 
iute, care-i aduna aburi de ameţeală în jurul capului, îi 
plăcea să vadă mişcându-se, jos, sub el, ca nişte pitici, 
sutele de oameni. Il se părea că el stă pe loc, iar ei se 
învârtesc. De acolo, de sus, îl zări pe omul în gri, departe, în 
faţa unui bazar cu obiecte vechi. Cât de departe era! Dar 
viteza lanțurilor creştea, cercul de scaune se dilata, plutea 
în văzduh, se apropia de omul în gri, era aproape, aproape, 
deasupra lui. Probabil că era la douăzeci de metri deasupra 
pământului şi tot la douăzeci de metri depărtare de 
trunchiul lanțurilor. Îl cuprindea ameţeala. Închise ochii, 
parcă pentru a i se părea şi mai tulbure lumea şi se gândi 
că ar putea să-şi desfacă încet chingile de siguranţă şi să se 
lase aruncat de mişcare. Ar fi zburat poate chiar până lângă 
omul în gri. Ameţeala îi trecea. Aburii dureroşi din tâmple 
se subţiau. Şi mişcarea lanțurilor se încetinea. Cercul se 
micşorase. Zbura deasupra roții norocului. Hultanul era 
acolo. Îl văzu cum îşi făcea vânt cu pălăria de paie. Cât de 
chel şi roşu îi era capul! Semăna cu al lui Ilie. 

Câteva secunde nu-l mai văzu, apoi rotirea i-l aduse din 
nou în raza vederii. Avea în mână o cratiţă şi de sus, din 
înaltul cerului, Tic parcă îi auzea vocea: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! Încercaţi-vă norocul! Care 
mai trage?! Toate numerele câştigătoare! Nici un număr nu 
pierde! Care mai trage? 

Tic nu mai auzea, ci rostea de acolo, din înalt, cuvintele 
borţosului. Câţiva oameni se uitară în sus la el. Şi el le râse 
vesel şi le făcu semne prieteneşti. Ar fi vrut să-şi pună un 
fes pe cap şi să pornească în colindă prin bâlci, strigând 


reclame, anunţuri, îndemnând oamenii la veselie. Era vesel 
ciufuliciul. În mâna lui mică se afla o cheiţă nevăzută, de 
aur, cu care putea să descuie oricând noua enigmă a 
cireşarilor. Şi tot el fusese acela care chemase o anumită 
persoană în bâlciul acesta mic, provincial, pentru a-i spune 
la ureche, că aici se va petrece acţiunea unei noi cărţi 
despre cireşari. Dar îşi aminti brusc că e în lanţuri, că e 
plină de acţiune, că e un erou care trebuie să se supună 
voinţei neclintite a autorului. Uită gândurile de mai înainte, 
dar veselia îi rămase în continuare pe faţă, ca o mască. 

Cu această figură radioasă îl întâlni el pe atlet, undeva, 
lângă o tarabă cu mărunţişuri. 

— S-ar putea să ne despărţim, îi spuse el atletului. Şi cum 
n-am avut timp să vă mulţumesc pentru... Pentru ce s-a 
întâmplat azi dimineaţă, o fac abia acum. 

Atletul îl prinse prieteneşte de umăr: 

— lar ai umblat haihui! Pe unde ai umblat azi? Erau foarte 
îngrijoraţi prietenii tăi. Te-au căutat ore întregi prin bâlci. 
Ciufuliciul îi clipi ştrengăreşte din ochi: 

— Degeaba sunt îngrijoraţi! Dacă eu sunt vesel, gata! 
Vreau să vă spun un secret, dar trebuie mare discreţie. L- 
am găsit! 

Atletul nu înţelese. Îl zgâlţâi dur, aşa cum avea obiceiul: 

— Pe cine-ai găsit? lar cu mistere? Ţi-am mai spus de 
câteva ori... Şi dacă nici după cele ce s-au întâmplat azi- 
dimineaţă nu te-ai învăţat minte... 

— E vorba de altceva... Statuetele... Am descoperit hoţul. 
Le are la el... 

Terenţiu zâmbi şi-l ameninţă clătinând capul: 

— "Tot de bazaconii te ţii! Să n-o păţeşti odată... 

Apoi plecă. Tic ar fi vrut să se ducă pe urmele lui, să-i ţipe 
tare în ureche că nu e o glumă ceea ce i-a spus, dar vocea 
răsunătoare a Hultanului îl întoarse din drum: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Oale, crătiţi, vaze, căldări! Care mai trage? 


Discobolul lui Fradaburidi era la locul lui. Nu va mai 
rămâne mult timp acolo! Hotări ciufuliciul. Mâine sau 
poimâine va fi în buzunarul lui şi apoi se va odihni în 
camera lui şi, pe urmă, ani şi ani de zile, va sta pe colţul 
unui birou, spre a-i aminti, până târziu, târziu... 

Vocea Hultanului îi trezi iarăşi din visare: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! Încercaţi-vă norocul! Nimeni 
nu pierde! Care mai trage? A luat-o! Uite cum a luat-o! 

Tic nu se mai înghesui în cercul curioşilor. Dac-ar fi făcut 
asta, ar fi zărit un băiat cu o şapcă albastră pe cap, cu un 
cozoroc de ţiplă deasupra frunţii, primind din mâinile 
Hultanului o oală mare de supă. Se duse spre bazarul unde- 
| zărise ultima dată pe omul în gri. Personajul era tot acolo. 
Se uita nemişcat la nişte obiecte vechi, murdare, aparent 
fără nici o valoare. Şi rămase aşa nemişcat aproape un sfert 
de oră. Nu mai ţinea sacoşa la spate. De mult i-ar fi pipăit 
Tic conţinutul. O ţinea la piept, sus şi pentru a ajunge la ea, 
Tic ar fi trebuit să se urce pe un scaun. 

Omul în gri plecă din faţa bazarului, după ce cumpără un 
pahar de argint, julit şi decolorat, cu încrustaţii 
indescifrabile în interiorul lui. 'Tic se luă pe urmele sale şi se 
îngrozi la gândul că va trebui să se ţină iarăşi după 
autobuz. Din fericire pentru cireşar, omul în gri porni pe jos 
spre oraş. Tic îl urmări cu bicicleta, străduindu-se de astă 
dată să pedaleze cât mai încet, pentru a nu i-o lua înainte. 
După zece minute numai de mers bolmojit, ciufuliciul 
regretă că „obiectivul” lui nu preferase autobuzul. Era mult 
mai chinuitor, mai obositor, mai plictisitor - brrr! Îi venea să 
urle - mersul acela la pas, decât viteza. Noroc că, de la un 
timp, omul în gri iuți pasul. Se simţea mai bine. 

Tic îl zări de departe pe Dan. Era în acelaşi loc, în 
compania proprietarului bicicletei. Ajunse în dreptul lor 
aproape în acelaşi timp cu omul în gri. 

— Ei, ai câştigat? Ai întrecut autobuzul? Îl întâmpină Dan, 
făcându-i cu ochiul. 


— Pe ultima sută de metri, răspunse Tic. Ca să fiu sincer, 
pe ultimii zece metri. Of! Dar m-am chinuit... 

— Bravo! Îl felicită Mircea. Va să zică îţi va face el hărţile 
la geografie! Formidabil! Ha-ha! Un an întreg! 

Tic se gândi să-i mărească veselia. Măcar cu satisfacția 
asta să se aleagă: 

— A mai fost o clauză secretă în pariu. Foarte secretă. N-o 
ştim decât noi, altminteri îşi pierde efectul... 

— Pe cuvântul meu de onoare! Se jură Mircea. Uite, jur pe 
bicicletă şi pe dinam... 

— Te cred, îl linişti ciufuliciul. E vorba şi de temele de 
matematică pe trimestrul trei. Ştii, sunt mai grele. 

Mircea era în culmea bucuriei: 

— Domi'le, ce bine că nu ai avut pană! Tot timpul mi-a 
bătut inima... Ce te făceai? 

Tic îi răspunse printr-un semn rapid de salut. O tuli 
imediat. Omul în gri dispăru după un colţ. Dar ajunse la 
timp, pentru a-l vedea intrând pe o poartă. Cum ar fi putut 
Ţic să uite vreodată poarta aceea? În faţa ei era un castan 
atât de deosebit de ceilalţi, pentru că din trunchiul lui se 
desprindeau două ramuri vânjoase şi una dintre ele îşi 
azvârlise în direcţia porţii un ciot, iar la capătul ciotului i se 
părea că vede o aşchie ca un deget indicând spaţiul strâmt 
prin care dispăruse omul în gri. Putea să uite el vreodată 
acest castan atât de deosebit, care păzea ca o santinelă 
reşedinţa misteriosului personaj? 

„Hm! Zâmbi ciufuliciul. A fost misterios. Odată, demult. 
După zece minute voi da raportul şi misterul, misterul...” 

Dar când se întoarse din călcâie, imitându-l pe schelet, 
pentru a porni spre locul unde i se aştepta raportul, îl văzu 
mai întâi pe Ilie, la capătul străzii, iar în spatele lui pe Dan, 
făcându-i semne disperate cu mâna. Ilie parcă presimţi că 
se întâmplă ceva în spatele lui. Se întoarse greoi, văzu un 
băiat pe care nu-l cunoştea sărind în sus şi aruncându-şi 
mâinile după nişte gângănii. Veni şi Tic în ajutorul 


sârguinciosului elev, care-şi pregătea insectarul. Într-o clipă 
erau amândoi după colţ. 

Dan, furios la culme, aşa cum nu-l mai văzuse niciodată 
ciufuliciul, începu să se reverse: 

— Ştiai că te urmăreşte? A venit după tine până la colţ. 

— Cine? Întrebă Tic, uluit. Ilie? Abia acum l-am văzut. 

— Ce Ilie? Nu-i vorba de nici un Ilie. L-am văzut din 
întâmplare după tine. Ilie a apărut dintr-o dată. Parc-a ieşit 
din pământ. 

Tic nu înţelegea nimic. Se uită la Dan ca la un năuc, dar şi 
Dan avea o mutră asemănătoare. 

— Nu poţi să-mi spui mai limpede? Ca la şcoală, în clasa 
întâi... Domnule profesor, să vedeţi... 

— Ilie a răsărit din pământ, repetă Dan. L-am văzut şi eu 
când a trecut colţul. Dar înaintea lui te-a urmărit altcineva. 
L-am văzut mereu după tine, pe partea cealaltă. Când te 
opreai tu, se oprea şi el. Ce s-o mai lungesc! Se vedea de la 
o poştă că se ţine după tine. 

— Eu cred c-ai avut vedenii, spuse Tic. Dac-ai şti măcar 
cine este... 

— S-a dus Mircea cu bicicleta după el. Eu am venit după 
tine, să te anunţ. L-am îmbrobodit pe Mircea că e tipul cu 
care ai făcut tu pariul. Şi i-am spus să-l urmărească până 
când intră undeva. 

Tic era convins că Dan exagerează sau că fusese prada 
unei halucinaţii de moment. Vestea, tâmpită, parcă urmărea 
să-i rănească marea bucurie. Puţintel cam indispus se 
simţea el. 

— Mai bine hai acasă! Se hotări ciufuliciul. Ne-au căutat 
ăia şi prin bâlci nu ştiu câte ore. 

— Şi cu Mircea ce facem? Îl lăsăm ca un caraghios, să ne 
aştepte în mijlocul drumului? 

Tic era pe cale să dea un răspuns afirmativ. Ce-i păsa lui 
de Mircea? Să aştepte oriunde, oricât, oricum. Dar cel în 
cauză îşi făcu apariţia. Era ud leoarcă, iar bicicleta părea 
luată dintr-un morman de fier vechi. 


— M-am nenorocit! Începu el să se jeluiască. Eram în 
viteză şi deodată văd o maşină. N-am mai putut să frânez. 
Am intrat în bazin cu tot cu bicicletă... 

În altă situaţie, cireşarii ar fi râs, să le crape burta. 
Sinceritatea lui Mircea însă îi emoţionă. 

— Cine te-a pus să alergi aşa? Îl întrebă Dan, abia ţinându- 
şi râsul. 

— Cum cine?! Se holbă Mircea. L-am văzut că se urcă în 
autobuz şi am început să gonesc. Nu mi-ai spus să-l 
urmăresc până intră undeva? 

— La care staţie s-a urcat? Întrebă Tic, mai mult pentru a-i 
da oarecare consideraţie şi a-l face să creadă că efortul şi 
accidentul lui n-au fost inutile. 

— Chiar în centru. În autobuzul de oraş. N-a simţit că e 
urmărit. M-a mirat însă un lucru. Înainte de a se urca, a 
scos din buzunar o şapcă albastră, cu cozoroc de ţiplă... 

Tic simţi că se învârteşte pământul sub el. Dan n-avusese 
halucinaţii. Oare cozorocul îl urmărise chiar de la bâlci? Dar 
pentru ce? Pentru ce? 

— Pe Ilie când l-ai văzut? Îl întrebă el pe Dan. 

— 'Ţi-am spus când şi cum. Altceva în plus nu mai ştiu. 

Tic simţi o revoltă cumplită împotriva... Împotriva... Nici 
nu ştia împotriva cui se revoltă. Numără în gând până la 
şaisprezece, îşi închipui că toarnă dintr-o sticluţă într-o 
linguriţă şaisprezece picături, aşa cum îl învățase cineva. 
Cu fiecare picătură se scurgea parcă şi revolta lui. 

— Cred că e timpul să mergem acasă, îl chemă Dan. 

Toţi erau nervoşi, iritaţi, puşi pe gâlceavă. Tic pentru că 
raportul lui nu produsese nici o senzaţie. Dan pentru că îşi 
încheiase rolul şi orice remarcă i se părea că l-ar fi pus în 
postura unui imbecil. Lucia pentru că simţea undeva o 
eroare şi, oricât îşi bătea capul, nu putea s-o găsească. 
Maria pentru că teoria ei era luată în râs de Ionel, Ionel 
pentru că Maria îl ridiculiza la orice frază, Ioana pentru că 
îi vedea pe toţi ceilalţi necăjiţi. Şi pe deasupra, ultimii patru 


îşi pierduseră ore întregi, fără să facă altceva decât să 
înghită colbul din iarmaroc. 

În adâncul fiinţei lor, toţi îşi dădeau seama că erau pe cale 
să dezlege o extraordinară enigmă. Ar fi trebuit să jubileze, 
să sară într-un picior, să facă tumbe, să-şi însăileze, veseli, 
alte planuri mai cutezătoare, mai grandioase. Şi cu toate 
acestea se uitau unii la alţii şi încă pe furiş, cu mutre 
pleoştite, aşteptând fiecare ocazia să-l contrazică pe 
celălalt. 

— Paralizie generală! Spuse Dan. Trebuie urgent un 
medic! Sau un medicament. Ce-aţi spune să ne dăm de-a 
berbeleacul? 

Atâta i-a trebuit lui Dan. Toate trăsnetele cerului se 
abăâtură asupra lui! Dar oare el urmărise altceva? Voia să le 
dea celorlalţi prilejul să erupă; era convins, ştia asta dintr-o 
experienţă îndelungată, că după erupție se vor linişti toţi, 
aşa cum după o vijelie, oricât de cumplită, tot se 
înseninează cerul şi toţi oamenii care au trăit vitejia, toţi, îl 
văd mai frumos, măcar pentru câteva clipe. 

Numai Tic nu participa la această erupție. Profitase de 
neatenţia celorlalţi, pentru a spăla putina. Când i se 
observă lipsa, era prea târziu. 

— lar a şters-o, vagabondul! Se repezi Maria cu insulta, 
dar amintindu-şi că doar cu câteva ore înainte, când auzise 
de scandalul din bâlci, tremurase ca o trestie, îşi îndulci 
expresia: Urâciosul! Nesuferitul! 

— Scheletul sau omul în gri? Dădu Ionel glas întrebării 
care-i obseda pe toţi cu o singură excepţie, dar din fericire 
excepţia aceea nu era prezentă. 

Şi iarăşi începu disputa şi iarăşi se cheltuiră argumente şi 
iarăşi logica făcu loc, învinsă, unor explozii care ţineau de 
alte categorii umane. 

Adevărul era altul. Toţi simțeau că se află la capătul 
enigmei, dar niciunul nu ştia ce trebuie să se facă de acum 
înainte. O anumită nesiguranţă şi o teamă nelămurită 
paralizau în faşă orice intenţie de acţiune. Dar gândul 


acesta niciunul n-avea curajul să-l mărturisească. Încercau 
chiar să-l uite, apelând la certuri şi imprecaţii. Fiecare în 
sine voia să uite gândul tulburător, transformându-l astfel, 
aşa cum era firesc, în obsesie. 

În sfârşit, se întoarse şi ciufuliciul. Cinci fulgere erau pe 
cale să se descarce asupra lui. Tic le oferi însă ceea ce 
căutau toţi: acţiunea. 

— Vă rog să veniţi după mine. 

Şi fără să ezite vreunul, fără să scoată o vorbă, porniră 
imediat după el. Îi purtă o vreme pe nişte alei necunoscute 
ale parcului, apoi pe nişte poteci strâmte, apoi prin nişte 
desişuri, până ajunseseră la o oază de lumină. În faţa lor se 
înălța un zid. Tic se căţără primul, folosindu-se de câteva 
cărămizi ieşite în afară, ca de nişte trepte. Ceilalţi îi urmară 
exemplul. Privirile lor întâlniră o curte, o grădină bine 
îngrijită, în mijlocul grădinii era o masă. lar pe masă în 
culorile neasemuite ale asfinţitului, străluceau cinci 
statuete. 

Erau din nou pe pământ. Prima vorbi Lucia: 

— Să telegrafiem imediat după Victor şi Ursu. 

Ea vorbise, dar toţi gândiră la fel. 

— Am telegrafiat, anunţă Tic. Înainte de a descoperi locul 
acesta. Am spus: „Veniţi urgent”, dar i-am chemat fulger. 

Departe, spre asfinţit, se auzea un zvon de fanfare. 

Aproape, în desiş, cineva îi pândea de după trunchiul unui 
copac. 

CAPITOLUL IX 

— Asta nu se poate! Spuse Tic la intrarea în parc. Mai sunt 
şaptezeci de minute până la sosirea trenului. Ce-o să facem 
pe peron? Să ne zgâim ochii la cele două locomotive 
deşelate? Mai bine stăm aici, pe o bancă. 

— Stai tu, dacă vrei, îi răspunse Maria. Poţi să stai cât vrei. 
Dacă ţii cu orice chip să faci altceva, n-ai decât. Nimeni nu 
te împiedică. Dar nici tu nu împiedica pe alţii... 

— Şi nici tu nu-ţi da aere de profesoară. De ce-mi vorbeşti 
pe tonul ăsta? Parcă te-ai fi cocoţat în vârful unui copac 


scorojit. 

Maria vorbise cu tonul ei firesc, dar acuzaţia frăţiorului n- 
o mai enerva. Se mulţumi doar să strâmbe din gură, ceea ce 
însemna că făcuse alianţă cu muţenia. Tic îi cunoştea 
obiceiul, aşa că o mai blagoslovi cu câteva epitete 
nevoalate, după care îşi duse mâna la un chipiu imaginar, se 
răsuci scurt pe călcâie şi îi lăsă pe ceilalţi cu gura căscată. 
Mersul şi gesturile sale erau ale unui pierde-vară. Se uita la 
flori, admira zborul şi culorile fluturilor, căuta insecte prin 
iarbă, privea agitația puişorilor în cuiburi... (De multă 
vreme puişorii făcuseră primele antrenamente de zbor.) Şi 
Dan, interpretând just ultimul gest al ciufuliciului, înţelese 
că plimbarea acestuia, nedecisă, inutilă, absentă, avea un 
scop şi o destinaţie foarte precisă. Dar nu era el omul care 
să-l trădeze pe Tic. Dimpotrivă, îi sări în ajutor: 

— Nu-i place deloc să aştepte în gări. Ăsta e marele lui 
defect... De, fiecare cu capriciile lui... 

— Ăsta-i marele lui defect? Îl atacă Maria. Prin urmare, 
altele nu are, nici mai mici, nici mai mari? 

— Ba mai are unul singur, mai mare, o linişti Dan. Pe tine... 
Tic, imitându-l parcă pe omul în gri, nu se uită nici o clipă 
înapoi. Scăpă de câteva ori batista, pe care o ţinea în mână, 

pentru a se şrerge de transpiraţie şi culegând-o de pe jos 
avu timp berechet să vadă care e poziţia grupului părăsit. 1 
se părea că prietenii lui se grăbesc, nu mai aveau mult până 
la ieşirea din parc. Dan era ultimul, ţinea mâinile la spate, 
mereu (cât de mult îi influenţase „convieţuirea” cu omul în 
gri!) şi palmele lui se agitau întruna. Deşi nu conveniseră 
asupra semnalului, Tic înţelese că Dan îi dădea cale liberă, 
ceea ce îi făcu plăcere şi mai înţelese, din insistența 
mişcărilor şi din aritmia cu care se roteau palmele, că 
mirosise un plan, e drept, încă neidentificat (cum ştiau să 
vorbească palmele!), ceea ce nu-i mai făcu plăcere, dar nici 
nu-l abătu din drumul lui. 

Ciufuliciul, sau mai bine zis drumul lui, avea nevoie de o 
escală, planificată de multă vreme, la banca din faţa 


muzeului. Sperase să-l găsească acolo pe Tudorel, dar 
ajungând în preajma postului de observaţie îl primi o 
asemenea linişte, care i se păru nefirească. În loc să 
cotească pe altă alee - care l-ar fi dus spre ţinta dorită - se 
apropie tiptil de oaza aceea de linişte care-l intriga peste 
măsură. Desfăcu ramurile unui arbust şi privi. 

Şapte copii, probabil cei mai guralivi şi mai neastâmpăraţi 
din oraş, erau adunaţi în preajma băncii. Cel mai mare 
dintre ei, Tudorel, stătea pe spetează, aşa cum stătuse şi Tic 
cândva. Ceilalţi, aşezaţi pe nişte movilite de frunziş, anume 
făcute, ca nişte scăunele inspirate din obiceiurile cine ştie 
cărui trib polinezian, stăteau smirnă, cu braţele încrucişate 
şi cu capul în pământ. Dirijorul îi cerceta nemilos. 
Bălăngănea cu mâna dreaptă un fel de pendul făcut dintr- 
un ciot şi o sfoară şi număra fără glas, mişcându-şi doar 
buzele. 

— Gata! Anunţă el. Începem sistemul Tananarive! Cine are 
curaj să ridice mâna! Nu cele două degete de la şcoală. Aşa 
cum v-am spus: degetul mare şi cel mic. Amândouă drept în 
sus şi pumnul strâns. Începem! 

Numai trei din cei şase examinaţi aveau curajul să înfrunte 
cumplitul sistem Tananarive. Ceilalţi, ca nişte malgaşi, încă 
analfabeți, ridicară numai capul, dar imediat şi umerii, 
parcă pentru a se feri de primejdiile unei lovituri. Asta, 
deoarece faţa dirijorului exprima o anumită nemulţumire. 

— Şi mai aveţi pretenţii să ajungeţi la Piroboridava! Îi 
împroşcă examinatorul cu dispreţ. Drept pedeapsă... Să vă 
amintiţi toate minciunile pe care le-aţi spus într-o 
săptămână... Ba nu, că n-am timp... Minciunile pe care le- 
aţi spus în ultimele două zile. Şi dacă vă prind cu minciuna, 
vai de mama voastră! Să nu vă închipuiţi că mă duceţi! 

Cei trei codaşi erau atât de fericiţi că primiseră o 
pedeapsă atât de uşoară, încât Tic îşi imagină, în acea 
denumire bine găsită, cu sonoritate, un sistem inspirat de 
Inchiziţie, sau de cine ştie ce alte vremuri istorice cumplite. 
Din nefericire, nu avea timp să asiste la experimentarea 


sistemului. Fără să fie văzut, părăsi marginea oazei de 
linişte, înapoindu-se pe aleea care-l purta spre ţinta 
evadării sale iniţiale. 

Ciufuliciul refăcu singur drumul de ieri, dinaintea 
amurgului. Se afundă în parcul neregulat, părăsi căile 
bătute, se strecură prin desişuri, făcând mereu ocoluri 
subtile, pentru a cădea în spatele oricărui urmăritor. Când 
se asigură că nu e absolut nimeni pe urmele lui, nici măcar 
un Copoi, se grăbi să ajungă la zidul uriaş, care despărţea 
parcul de casele învecinate. Poposi exact în acelaşi loc. Era 
singur în imensitatea aceea umbroasă şi tăcută. Dar când 
îşi opri respiraţia şi ascultă îndelung, îşi dădu seama că 
viaţa foieşte în jurul lui. Mii de foşnete, de gungureli, de 
şuierături, de bâzâieli, toate atenuate de o surdină 
nevăzută. Soarele abia răzbătea până la el. Şi deodată i se 
făcu frică. O clipă se lăsă scuturat de un cutremur violent, 
apoi se îndâriji, îşi luă inima în dinţi şi începu să se caţere pe 
cărămizile ieşite din zid. 

Grădina care se deschidea privirilor lui era pustie. Nici 
ţipenie de om. Pe o funie atârnau rufe: două rochii de vară, 
nişte bluze, trei cămăşi bărbăteşti mai lungi decât rochiile, 
câteva perechi de ciorapi, batiste şi altele, pe care 
ciufuliciul nu le mai luă în seamă. Masa din mijlocul grădinii, 
masa aceea înconjurată de pomi, pe care văzuse în lumina 
asfinţitului reflexele celor cinci statuete, era goală. În jurul 
ei, câteva coli de hârtie. Albul lor era nesigur. Prin urmare 
erau scrise. Îşi duse instinctiv mâna la piept, pentru a simţi 
foşnetul unei hârtii pe care o va păstra multă vreme în 
amintire. Cât ar fi dorit să le alăture, să-şi cunune coala 
veche cu una din cele care rătăceau atât de nestingherite în 
grădină! Gestul acela instinctiv îl dezechilibră pe cireşar. Ca 
să nu cadă, făcu o mişcare ca de maimuţă. Şi cu toate 
acestea căzu. Nu pentru că nu-i reuşise mişcarea, ci pentru 
că o apariţie neaşteptată i se ivi înaintea ochilor. Şi era aşa 
de uriaşă acea apariţie, că parcă o văzu câţiva metri 
înaintea lui. Noroc că era cu spatele la el. Ce-ar fi făcut 


dacă li s-ar fi întâlnit privirile? Omul care se apropiase de 
masă, care parcă ieşise din pământ, care-l speriase pe 
ciufulici... Era Ilie. 

Tic o luă la goană spre gară... 

Şi ajunse în clipa când trenul îşi făcea zgomotos intrarea. 
Ionel se văzu nevoit să-i ţipe la ureche, pentru a se face 
auzit: 

— Ai grijă, Ticuşor... Ne-am înţeles între noi să nu le 
spunem nimic despre ceea ce am văzut ieri seară în 
grădină. Le povestim absolut totul; numai despre faptul că 
ştim unde se află tanagralele nu suflăm nici un cuvânt. Ai 
înţeles? 

— Am auzit, dar n-am înţeles, îi răspunse Tic. Expli... 

Nu-şi mai termină cuvântul. Sirena locomotivei saluta 
prelung, întâlnirea tuturor cireşarilor. Victor şi Ursu erau 
pe scara unui vagon. Săriră din mersul trenului, nu în gol, ci 
în braţele nerăbdătoare ale celor care-i aşteptau. Tic se 
întâlni însă cu Ursu la jumătatea drumului, adică îi sărise în 
braţe. Şi îndemnat de dragoste, dar şi de un gând care nu-i 
dădea pace. Gândul i se prefăcu în şoaptă: 

— E ceva grozav, Ursule! Formidabil! 

Apoi, cu aerul unui om încredinţat că şi-a făcut pe deplin 
datoria, se grăbi să-l scape pe Victor din celula vie în care-l 
închiseseră ceilalţi. Bineînţeles că-şi începu acţiunea cu 
Lucia, pe care o scoase brutal din cerc şi o împinse undeva 
la întâmplare. Dacă n-ar fi fost Ursu acolo, ar fi căzut, 
sărmana! 

În afară de veselie - şi aceea simulată - gazdele nu se 
grăbiră să-i întâmpine cu destăinuiri de genul celor făcute 
de Tic lui Ursu, sau cu cine ştie ce noutăţi senzaţionale, pe 
noii veniţi. Zâmbeau, zâmbeau fără încetare, întrebau 
despre felul cum a decurs călătoria, lăudau liniştea şi 
frumuseţea oraşului, anunțau ca o surpriză că se află şi un 
bâlci, undeva la margine, arătau spre pădurile şi poienile de 
pe dealuri (pe care nu le vizitaseră încă) şi mai spuneau şi 


alte lucruri interesante şi mai ales zâmbeau aşa de nătâng, 
că Dan nu se mai putu abţine: 

— Fiuuu! Era cât pe-aci să uit! Există şi o şcoală în oraş şi 
câteva străzi... Şi am mâncat ieri o prăjitură, Ursule... Ceva 
nemaipomenit... 

— Ai uitat să le spui că suntem şi noi în oraş, îl completă 
foarte prompt ciufuliciul. 

Aşa se face că în momentul când grupul pătrunse în parc, 
nimeni nu mai zâmbea. Numai pe Tic era să-l apuce leşinul 
(de râs) când văzu şase prichindei înşiraţi în faţa unei bănci, 
într-o poziţie perfectă de „drepţi”, şi-l auzi pe cel de-al 
şaptelea, cocoţat pe bancă, rostind o comandă solemnă: 

— Onor la comandantul Fradaburidi! 

Ciufuliciul rămase câţiva paşi mai în urmă, pentru a 
strânge, tot cu un gest solemn, mâna lui Tudorel şi a-i 
adresa, după ce controla încă o dată şi teribil de încruntat 
poziţia trupei de examinaţi, felicitările de rigoare: 

— Bravo! Maximum minus zero cinci! 

Tudorel nu se aşteptase la un asemenea succes. De emoție 
şi surpriză alunecă de pe spetează (şi rândul celor în poziţie 
de drepţi ar fi devenit un rând de spectatori la circ), dar Tic 
avu fericita inspiraţie să-i întindă mâna, aşa cum se 
întâmplă după orice felicitare transmisă personal. Onoarea 
ajutorului de comandant fusese salvată., Cireşarii tocmai 
cochetau cu un cerc de bănci care se odihneau la umbra 
unui stejar uriaş, când îi ajunse Tic. Neştiind ce se 
întâmplase în timpul scurtei sale absenţe, neştiind dacă se 
luase vreo hotărâre sau dacă se rostise vreun cuvânt 
fundamental, se aşeză pe bancă, spunând el - dar absolut 
fără nici o intenţie - vorba care stătea pe buzele tuturor: 

— În sfârşit! 

— Da! Repetară toţi, ca un cor disonant: În sfârşit! 

— Aţi trăit momentele grele, nu glumă! Le-o luă Victor 
înainte. Chiar atât de mare e dilema la care v-aţi oprit?... 
Sau vi se pare că problemele vă depăşesc? 


Ce puteau să răspundă cei întrebaţi? Înclinară capul, în 
semn de aprobare. 

După ce le trecu, vesel, mutrele în revistă, Victor continuă: 

— Prin urmare, sunteţi în posesia tuturor datelor şi nu vă 
mai satisface (asta e, desigur, abia o simplă intuiţie a 
voastră) interpretarea pe care le-aţi dat-o până acum. Aşa 
se naşte microbul paraliziei. La care s-a mai adăugat, sunt 
sigur, un şoc neaşteptat. 

Cât de bine îi cunoştea Victor! Şi cât de evidentă era 
pentru ei prezenţa conducătorului. Câte respiraţii începură 
să-şi găsească ritmul regulat în acele clipe! 

— Ei şi acum aţi putea să vă descuiaţi buzele, îi invită 
Victor. Ca să fiu sincer... Ard şi eu de nerăbdare. 

O bună bucată de vreme, nici Victor, nici Ursu nu apelară 
la întrebări. Ascultau amândoi, fără să intervină, chiar când 
unele amănunte sau unele interpretări dădeau loc la aprige 
dispute. Faptele ieşeau parcă mai uşor la iveală în 
fierbinţeala discuţiei. Atât numai. Pentru că relatările se 
supuneau acelui sistem binecunoscut de informare. Nu era 
nici o confuzie, nici umplutură, nici hazard în vorbele pe 
care le spuneau ei, în rapoartele izolate, sau în încercările 
de sinteză ale Luciei. Până şi Ioana se supunea, fără să-şi 
dea încă seama, rigurozităţii sistemului. Erau toţi, toţi cei 
care vorbiseră, satisfăcuţi că nu omiseseră nimic, că nu 
adăugaseră nimic întâmplărilor extraordinare prin care 
trecuseră. Victor şi Ursu aveau în faţa lor oglinda 
multiplicată şi în relief a tuturor evenimentelor la care 
participaseră prietenii lor. Conştiinţa acestui lucru îi ajuta 
să fie mai liniştiţi, mai puţin speriaţi, mai încrezători. 

Şi deodată, asupra liniştii care începea să-i împresoare, se 
abătură o sumedenie de trăsnete: întrebările lui Victor. Şi 
din sacii pe care-i credeau goi, scoaseră alte şi alte fapte, 
alte şi alte probleme. Numai Tic, sărmanul, cât se chinui 
până re-făcu exact convorbirile lui cu Tudorel! Dar Maria şi 
Lucia până ce repetară în toate detaliile spusele bunicii! 
Dar Ionel şi Ioana până redară întocmai întâlnirile lor cu 


fratele scheletului! Şi din nou Tic, pentru a-şi aminti 
minutele trăite în faţa muzeului, în seara când dispăruseră 
tanagralele; şi loana pentru a relata nu impresiile, ci 
gesturile şi atitudinea şi frazele profesoarei; şi Dan pentru 
a-şi juca încă o dată rolul şi a da glas pronosticurilor şi 
teoriilor sale, oricât de absurde păreau; şi Maria pentru a-şi 
aminti alte gesturi şi cuvinte din convorbirea cu bunica; şi 
iarăşi lonel pentru a reface discursul ţinut de fratele 
maiorului în prima zi; şi mereu alte întrebări şi mereu alte 
răspunsuri şi mereu alte detalii, şi, în sfârşit, capitolul de 
sinteză al Luciei şi foaia mâzgălită de la pieptul lui Tic. 

— Nu-ţi fie teamă, Ticuşor, îi zâmbi Victor. O vei primi 
înapoi... Vreau să mă uit la ea numai din curiozitate... Sunt 
convins că ai cules tot ceea ce se poate culege din ea. 

Ciufuliciul îi făcu un semn uşor cu cotul lui Ursu. (Lângă 
cine altcineva putea să stea Ticuşor?) Apoi se uită gingaş şi 
modest către ceilalţi. Parcă voia să vadă cum arată faţa lui, 
împodobită cu expresia acestor rare sentimente, în oglinda 
vie pe care o constituiau ochii celorlalţi. 

Întrebările lui Victor, la care se adăugau şi cele ale lui 
Ursu, îi storseseră pe toţi. Nu mai găseau nimic altceva 
demn de a fi luat în seamă şi istorisit. Oricât îşi scormoneau 
amintirile. Un singur lucru nu spusese nimeni. Nici chiar 
Tic. Toate amintirile lor, toate faptele lor, toate gândurile lor 
se opreau la o oră, la un moment precis: momentul când Tic 
îi chemase după el, ca să le arate statuetele. Din această 
cauză, ciufuliciul nu-i înştiinţase - nu avusese când şi cum - 
despre ultima lui incursiune, după ce se despărţise de ei în 
parc. 

Trecuseră ore, dar discuţia nu se termina. Din parc, se 
mutase în chioşc. Şi Victor tot mai găsea câte ceva de 
întrebat. Cu singura deosebire că întrebările lui nu mai 
cereau date şi amănunte, toate erau în posesia lui, ci mai 
degrabă interpretări, atitudini, supoziţii. Ionel îşi povesti 
până şi coşmarul. Victor era ghiftuit. Orice nouă întrebare 
ar fi însemnat repetarea alteia la care se răspunsese o dată. 


— Eu nu cred că e o farsă, răsună vocea lui Ursu. 

Victor îl aprobă, clătină din cap. Dan ridică două degete: 

— Vreau să-mi retrag acuzaţia împotriva Ioanei, se scuză 
el. Eram într-o stare... de rol... 

— Multe acuzaţii îţi vei retrage, îi răspunse Victor. Multe 
presupuneri, multe posibilităţi, multe teorii... Multe teorii... 

Era evident pentru toţi. Repetiţiile lui Victor arătau că e pe 
cale să înceapă marea erupție, marea lecţie de logică, 
marele moment care se va înscrie printre amintirile de 
neuitat ale cireşarilor. Se pregăteau toţi pentru tăcere. Dan 
însă o întârzie: 

— Una dintre teorii se va dovedi până la urmă valabilă. 
Sau măcar posibilităţile pe care le deschide ea. De pildă, 
teoria vinovatului inocent. Să căutăm făptaşul printre cei 
mai inocenți. Eu am aplicat această teorie la Ioana şi la 
omul cu cicatrice... Dar ea se poate aplica şi la alţii... Chiar 
la unul dintre noi... Ducând-o, bineînţeles, spre hiperbolă. 

— Sau spre aberaţie, Dan, începu Victor. Spre absurd... Şi 
eu cred că una din posibilităţile, una dintre teoriile pe care 
le-ai născocit se va potrivi şi cazului nostru. Dar sunt 
convins că nu e aceea la care te-ai gândit cel mai serios... 
Sau cel mai adesea... Poate că ai amintit-o undeva, în 
treacăt... Eu aş avea un răspuns imediat la cazul vostru... 
Sau mai bine zis nu un răspuns, ci o întrebare... Mi se pare 
însă prea crudă întrebarea. O voi lăsa pentru mai târziu... 
Să parcurgem logic drumul pe care l-aţi mai parcurs o 
dată... Bineînţeles, de data asta mai uşor, pentru că o serie 
de fapte culese ulterior proiectează lumină asupra unor 
umbre, care, în momentul dat, nu puteau să aibă contururi 
precise. Eu n-am nici un merit în cele ce voi spune şi s-ar 
putea să fac multe greşeli. Meritul e al vostru... Aţi adunat 
multe... Aţi interpretat multe... Poate chiar prea multe... Aţi 
întrebat mult... Poate chiar prea mult... Şi cu toate acestea, 
aţi făcut o greşeală esenţială, o greşeală de bază: aţi 
inversat o premisă... Şi culmea! Cred că aţi ajuns la acelaşi 
rezultat la care v-ar fi dus un raţionament solid... Singurul 


neajuns e acela că aţi păstrat, ceea ce era firesc, pe toată 
durata raţionamentului, calitatea premisei. Şi ea fiind 
minus, tot procesul a purtat în permanenţă acel minus în 
toate datele lui. Fiţi atenţi! Vorbesc în permanenţă despre 
calitate... 

— Nu asta contează, îl întrerupse Dan. Mai bine să ne spui 
în ce limbă vorbeşti, ca să căutăm un dicţionar... Eu am cam 
înţeles pe unde vrei tu să baţi şi mă gândesc tot timpul ce 
teorie de-a mea se potriveşte sensului pe care-l întrevăd în 
preambulul tău. 

— În ciuda faptului că l-aţi ridiculizat mereu şi nu prea l-aţi 
luat în serios, continuă Victor, eu cred că Dan a avutun 
oarecare rol în inducerea voastră în eroare. Numai că 
teoriile lui au găsit teren bine pregătit pentru a fi 
cultivate... Nu vă speriaţi! Procesul a fost aproape 
inconştient. Şi nici nu vă alarmaţi, pentru că rezultatul, v- 
am spus-o doar, nu e negativ, în ciuda premisei şi împotriva 
ei... Să pornim de la faptul iniţial, singur, controlabil, 
verificat: dispariţia tanagralelor. Ticuşor, prin observaţiile 
lui de cronometru, v-a dat date ideale. Hazardul, starea lui 
de nerăbdare, plictiseala, l-au făcut să-şi controleze mereu 
ceasul. A legat fiecare mişcare pe care a văzut-o de 
secundarul ceasului său... 

— De minutar, se apără Tic cu modestie. 

— De secundar, de minutar, continuă Victor zâmbind, nu 
are prea mare importanţă. Fapt este că v-a pus la dispoziţie 
un film al întâmplărilor, cronometrat la secundă. Precizia lui 
Tic a fost elementul fundamental care a influenţat 
raţionamentul vostru, care de la început v-a creat un fel de 
reflex: acela al preciziei, al rigurozităţii. Întâmplarea a făcut 
să mai întâlniți pe drum şi alte elemente dotate cu acest 
simţ al preciziei, caracteristic lui Tic. Mă gândesc, de pildă, 
la Tudorel, la bunica, poate şi la alţii... Şi atunci aţi văzut tot 
ceea ce s-a întâmplat prin această prismă... Da, da, Ticuşor. 
Tu i-ai făcut să alunece de pe Everest în jos. Dar consideraţi 
asta o figură de stil, ceea ce şi este în realitate. Şi deodată 


v-aţi văzut înconjurați de date şi elemente precise: timpul în 
care au dispărut statuetele, cele cinci personaje din sală... 
Dacă erau douăzeci sau treizeci, dacă era aglomerat 
muzeul, dacă nu puteaţi aplica regula după care v-aţi 
călăuzit, fără să vă daţi seama, puneaţi alte întrebări, altă 
întrebare şi poate aţi fi ajuns la dezlegarea enigmei mult 
mai uşor... 

— Teoria ta e foarte... Hazardată, îl opri Lucia. Cum poţi 
spune că am fi descoperit mai repede făptaşul, dac-ar fi fost 
o sută de persoane în muzeu? Ne-am fi lăsat păgubaşi din 
prima clipă... 

— Greşeşti, Lucia. Gândeşte-te că se comite undeva... Să 
zicem, o crimă... De ce este descoperit criminalul? Să ne 
închipuim că se petrece asta într-un oraş mare, în parcul 
oraşului. Oricine dintre cei trei sute de locuitori majori ai 
oraşului putea să omoare... Cu toate acestea se descoperă 
autorul din cei trei sute de mii. Există, prin urmare, o cale 
logică de a se ajunge la un cerc restrâns de suspecți şi, mai 
târziu, prin eliminare, la autorul crimei. O cale foarte 
sigură... 

— Dar şi noi am folosit aceeaşi metodă, spuse Ionel. Ţin 
minte cât ne-am chinuit ca să putem restrânge cercul 
suspecţilor, cât ne-am bătut capul cu alibiurile, până s-au 
confruntat, prin intermediul nostru, bineînţeles, observaţiile 
profesoarei cu ale bunicii şi cu ale omului cu cicatrice. 
Numai aşa am ajuns la doi suspecți principali... 

— La doi suspecți care nu vă furnizează hoţul, spuse Victor 
cu voce tăioasă. 

Ascultătorii îngheţară. Toate planurile, toate constatările, 
toate concluziile lor, toate faptele care sprijineau aceste 
concluzii erau date peste cap. Şi ei îl cunoşteau prea bine 
pe Victor, pentru a şti că afirmaţiile făcute cu un astfel de 
ton nu erau gratuite, ci întotdeauna absolut riguroase. 
Deruta în care se aflau îi obliga la muţenie. Victor continuă: 

— E adevărat. Aţi folosit metoda eliminării, dar aţi făcut 
aceasta slujindu-vă de reflexul pe care vi-l condiţionase Tic. 


Aţi transformat metoda într-o formulă algebrică şi cum 
fiecare formulă are nevoie de cifre, aţi introdus în ea cifrele 
pe care le aveaţi la dispoziţie. Mai bine zis, cantitatea de 
cifre v-a silit să căutaţi o formulă. Şi nu puteaţi să alegeţi 
decât una greşită! Relaţiile dintre cifre trebuia să vă dea un 
rezultat... Mă refer la concepţia voastră... Nu la realitate, la 
adevăr. Şi acest rezultat al îmbinării cifrelor nu putea fi 
decât hoţul... Foarte bine! Dar ce anume cifre posedaţi voi? 
Posedaţi cifrele orelor, ale minutelor, cifrele personajelor, 
nu pe cele ale logicii. Cam aşa aţi socotit voi: X este egal cu 
cinci personaje minus patru, dacă adăugăm trei minute, 
minus o sută şaptezeci de secunde, supra ora nouă fără un 
sfert, minus ora nouă fără două minute, pe lângă cinci 
personaje minus trei plus alte două minute... Şi aşa mai 
departe. Ei, bine! Cum putea să iasă un rezultat logic dintr- 
o asemenea ecuaţie? 

— Păi tu singur spuneai, îl întrerupse Maria, că rezultatul 
nostru nu e negativ. 

— Rezultatul vostru, nu al ecuaţiei voastre, preciza Victor. 
Ceea ce e cu totul altceva... Dar să mergem mai departe... 
Din datele pe care le aveaţi, aţi combinat o formulă 
originală, care să vă slujească la operaţia de eliminare, la 
restrângerea cercului de suspecți, la aflarea făptaşului. 
Trec peste faptul că n-aţi găsit adevărata, singura, cea mai 
precisă metodă de eliminare. Purtaţi cu voi reflexul 
preciziei cauzat de datele lui Tic. Cu toate acestea nu pot să 
înţeleg de ce nu aţi aplicat în cercetările voastre datele 
fundamentale ale problemei, datele cele mai precise?... Tic 
v-a spus că la ora nouă fără un sfert, nouă fără paisprezece, 
fără treisprezece a văzut şi o dată cu el au văzut şi alţii, 
statuetele în vitrină... Să fixăm convenţional ora, nu are nici 
o importanţă un minut sau două în plus. Deci nouă fără un 
sfert. La ora aceea, tanagralele erau în vitrină. Element 
fundamental. La ora nouă fără două minute, tot oră 
convenţională, bunica, Maria, loana şi Dan n-au mai văzut 
tanagralele. Ei bine! Asta nu înţeleg eu. De ce n-aţi plasat 


dispariţia tanagralelor între ora nouă fără un sfert şi ora 
nouă fără două minute? De ce-aţi redus perioada în care 
puteau să dispară la patru sau la cinci minute şi nu la 
cincisprezece sau treisprezece minute? 

— Dar e absurd, Victor, protestă Lucia, să ne închipuim că 
directorul a intrat în muzeu şi n-a văzut vitrina goală! 

— De ce e absurd? Întrebă Victor la rândul lui. 
Argumentează afirmaţia ta! 

Dar nu sosi un răspuns, ci o nouă întrebare, din partea 
Ioanei de astă dată: 

— Pentru că ştim în mod sigur că nu se află nici o 
ascunzătoare secretă în muzeu. 

— Sunt absolut de acord, spuse Victor. Dar încă nu mi-aţi 
răspuns la întrebare. Parcă n-aţi vrea să puneţi punctul pei. 

— De vreme ce directorul n-a dat alarma, spuse Maria. 

— Şi eu l-am văzut cu ochii mei că nu avea nimic în mână, 
adăugă Tic. Şi mi s-a confirmat asta cu ajutorul unei metode 
foarte precise. Zău, nu ştiu de ce râdeţi! 

— Vom mai vorbi noi despre metoda asta, îl ameninţă 
Victor. Eu observ că, în loc să-mi răspundeţi la întrebare, 
sau veniţi voi cu alte întrebări, sau învârtiţi totul în jurul 
directorului. E normal lucrul acesta. Prezenţa şi mai ales 
plecarea directorului vă oferă vouă durata precisă în care s- 
a putut comite furtul, încercaţi să extindeţi durata! Curaj! 

— În cazul acesta, descoperi Dan, în loc să restrângem, nu 
facem altceva decât să mărim lista suspecţdilor. 

— Da! Aprobă Victor. Dacă ne supunem logicii voastre, 
observaţiilor pe care le-aţi cules, de ce oare să nu se fi 
comis furtul şi în timp ce directorul era acolo? Aşa cum n-a 
fost văzut - şi băgaţi de seamă! Nimeni până acum nu v-a 
spus acest lucru - deci aşa cum n-a fost văzut hoţul în timp 
ce scotea tanagralele din vitrină, în cele patru sau trei 
minute blestemate - bine le-aţi numit! 

— Când erau încă patru persoane în sală, de ce să fie 
văzut dacă era o persoană în plus? În loc de patru: cinci 
vizitatori, în afara hoţului. De ce să nu poată acţiona şi cu 


cinci persoane în preajma lui, de vreme ce a putut acţiona 
cu patru? 

— Pentru că directorul l-ar fi văzut, răspunse Ursu. Eu aşa 
cred. El n-a intrat ca să vadă tablourile, cum se întâmpla cu 
celelalte persoane. 

— Exact cum am intuit şi noi, spuse Ioana. El ar fi văzut fie 
vitrina goală şi în cazul acesta ar fi dat alarma, fie când se 
scoteau statuetele şi iarăşi ar fi dat alarma... 

— Bine! Acceptă Victor. Să reținem deci un alt fapt: 
directorul n-a dat alarma. Şi să adăugăm la aceasta 
plasarea dispariţiei tanagralelor în timp: cincisprezece 
minute. Pentru că, repet, din toate cercetările voastre de 
până acum, nici un vizitator n-a văzut, în cele trei sau patru 
minute blestemate, acţionând hoţul. Mai mult: depoziţiile 
vizitatorilor oferă tuturor alibiuri. Suntem, prin urmare, 
nevoiţi să prelungim perioada... 

— Şi să lărgim cercul suspecţilor, spuse iarăşi Dan. 

— Să-l considerăm suspect pe director? Se revoltă Ioana. 
E profesorul nostru de istorie... 

— Dar pe profesoara de pian cum ai bănuit-o? O 
întrerupse Dan cu brutalitate. 

— Am greşit, răspunse foarte sincer Ioana. Dacă era şi ea 
în muzeu în perioada aceea blestemată?... Dar pe 
director... Să-l bănuim pe director mi se pare absurd. 

— Şi nici n-a scos statuetele afară, se încăpăţână Tic. 

— Poate că i le-a dat unui complice, insinua Dan. Ne-am 
gândit la atâtea complicaţii, de ce să nu gândim şi la asta?... 
El a ieşit cu mâinile goale, fluierând, purta şi o simplă bluză, 
ca să vadă toată lumea că nu poate ascunde decât cel mult 
un plic şi un ziar... Şi de fapta pasat statuetele unui 
complice... Oricăruia dintre cei care se aflau în sală. 

— Eşti nebun? Săriră Ionel şi Lucia în acelaşi timp. Ce 
interes avea el să fure tanagralele? 

— Dar profesoara de pian, dar omul în gri, dar artista, 
spuse Victor din nou cu voce tăioasă, ce interes aveau ca să 
fure statuetele? Dacă ştim că directorul n-avea interes să 


fure tanagralele, atunci de unde ştim că persoanele 
celelalte din sală aveau interes să le fure? 

Se lăsă o tăcere ca de plumb. Toţi simțeau că se ia o ceaţă 
de pe ochii lor, dar câteva voaluri subţiri mai rămâneau. 
Aşteptau ca Victor să continue. 

— Da! Spuse el. Aţi ajuns singuri la întrebarea 
fundamentală, la aceea care trebuia să constituie, să 
condiţioneze toate acţiunile, toate supoziţiile, toate criteriile 
voastre de cercetare. De ce s-au furat tanagralele? Aceasta 
e întrebarea. Nu când şi cum. Precizia unor date v-a 
îndemnat să abordaţi altă întrebare: când? Şi aţi sucit toate 
datele şi presupunerile şi tot raţionamentul vostru în jurul 
acestei întrebări. Trebuia să faceţi acelaşi lucru, dar în jurul 
altei întrebări: de ce? Aici trebuia, sau, mai bine zis, de aici 
trebuia să plece acţiunile şi ipotezele voastre. În jurul 
acestei întrebări trebuia să înfăşuraţi toate cercetările. De 
ce s-au furat tanagralele?... Erau şase persoane în sală, în 
perioada în care au dispărut. Ei, bine! Aşa cum aţi raportat 
această întrebare la director şi găsind-o absurdă aţi 
refuzat-o, aşa trebuia s-o raportați şi la celelalte personaje 
suspecte. De ce X sau Y a furat tanagralele? Nu e cea mai 
sigură metodă de eliminare?... Din capul locului, aplicând 
această întrebare, l-aţi eliminat pe director. Iată cât de uşor 
se aplică... Amintiţi-vă ceea ce v-am spus la început cu 
crima imaginară. Din trei sute de mii de oameni va putea fi 
găsit criminalul numai dacă se va aplica această întrebare 
iniţială. Ea e întrebarea de plecare. De ce? Pentru că un X 
avea interes ca acel om să dispară. Cine-ar fi putut avea un 
asemenea interes?... Lanţul logic continuă, se strânge, se 
strânge, până ce ajunge la autor... De la această întrebare: 
de ce? Raportată la fiecare dintre cele şase sau cinci 
personaje aflate în sală, trebuie să plecăm şi noi. Faptele pe 
care le avem la dispoziţie ne vor uşura enorm munca. Aici 
trebuie să recunosc, aţi dovedit acea iscusinţă, despre care 
se vorbeşte atât, iscusinţa cireşarilor... 


— Am fost o zăludă, recunoscu Lucia. Obsedată de 
întrebarea aceasta: Când? Şi de implicaţiile ei, la un 
moment dat mi-a venit în minte o idee - Doamne! Ce idee! 
Ne povestea bunica în bucătărie că a fost şi ea în centrul 
sălii în perioada aceasta blestemată, pentru a arunca o 
privire. Şi mi-a trecut prin cap că şi ea ar fi avut vreme şi 
condiţii, mai ales după ce ne-a spus că toţi vizitatorii se 
aflau cu spatele la vitrină, să ia statuetele... Nu fi supărată, 
Ioana! A fost o idee absurdă... Şi Victor are dreptate. Dacă 
mi-aş fi pus întrebarea: de ce? Cum m-aş mai fi putut gândi 
la o asemenea posibilitate absurdă? De ce să fure bunica 
tanagralele? Ce interes avea ca să le ia? Ce nerozie! Ce 
nerozie! 

— Aoleu! Îşi aminti Dan. Eu mi-am pus, fără să vreau şi 
fără să-mi dau seama, întrebarea aceasta. Şi ştii, Victor, că 
am găsit imediat răspunsul?... Adică de la răspuns, ca să fiu 
sincer, am ajuns la întrebare, dar n-am reţinut-o. Atunci 
când ţi-am spus, Ticuşor, că poate furtul a fost organizat de 
Ioana, ca să ne pună pe noi la încercare şi apoi să ne 
ridiculizeze. Păcat că n-am reţinut întrebarea... De ce s-au 
furat tanagralele? Ca să-şi bată joc Ioana de noi. De ce-a 
furat artista tanagralele?... Nu vă amintiţi câtă vreme am 
învinuit-o?... Dar întrebarea n-am pus-o. 

— Exat aşa trebuia să se procedeze, interveni Victor. Şi 
aşa vom proceda noi acum. Dar pentru a nu scăpa din 
vedere nici o posibilitate, trebuie să mai lămurim ceva. Să 
vedem ce anume reprezintă obiectul dispărut. Care este 
valoarea lui. Sau cum poate fi el valorificat... Eu cunosc 
prea puţine date despre tanagrale. Ştiu că s-au descoperit 
în localitatea de unde îşi trag numele, pe la sfârşitul 
secolului trecut, în nişte morminte vechi, în cantităţi foarte 
mari, că s-au descoperit apoi şi în alte locuri, în Turcia, în 
Italia şi că valoarea lor a crescut enorm şi datorită 
numărului totuşi limitat şi datorită teoriei emise şi 
acceptate că nu sunt opera unor meşteri casnici, ci a unor 


artişti de seamă, influenţaţi de şcoala lui Praxiteles... 
Altceva... 

— Noi am avut o lecţie specială la muzeu, interveni foarte 
timidă Ioana. Ni s-au spus cam aceleaşi lucruri, dar s-au dat 
mai multe amănunte. Limitele de mărime sunt între şapte şi 
douăzeci şi cinci de centimetri... Ale noastre aveau cam 
cincisprezece centimetri şi se spune că datau din secolul al 
patrulea, dinaintea erei noastre... Ce să vă mai spun? Ştiţi 
şi voi că sunt făcute din lut ars, acoperite cu un strat subţire 
de pământ special pentru pipe, pe care se aşezau culoarea 
şi detaliile de mişcare şi îmbrăcăminte. Sunt multe, mii... S- 
au găsit pe dealul Kokkali, la Tanagra pentru prima dată 
şi... Da!... Reprezintă diferite scene casnice, măşti, 
întâmplări comice... Sunt foarte multe dansatoare şi 
aproape toate poartă voaluri... Draperii... De fapt, aşa ni s-a 
spus, arta asta a draperiilor le-a făcut celebritatea... Şi sunt 
şi multe zeițe şi zei şi Eroşi mulţi... Probabil au slujit şi ca 
jucării şi bibelouri, dar mai ales ca obiecte de cult... De 
aceea au ajuns în morminte şi s-au păstrat... Altfel... Sigur 
că au o valoare foarte mare. Muzeul nostru se mândreşte 
cu ele şi au venit atâţia să ne facă oferte din toate părţile... 
Norocul nostru că profesorul Neştian le-a făcut cadou 
muzeului de aici... Uite! Abia acum mă întreb de ce ni le-a 
făcut cadou tocmai nouă? 

— Poate că nu eşti mulţumită? O întrebă Dan. Ei, află că 
noi suntem oricând gata să le cărăm, oricât ne-ar încovoia 
spatele şi să le ducem la noi, la muzeu. Mai ales că-l avem şi 
pe Ursu cu noi... 

— Iată-ne deci în posesia câtorva date precise, reluă 
Victor. Cunoaştem valoarea obiectelor dispărute, ştim 
perioada în care au dispărut, acele cincisprezece minute 
asupra cărora am convenit, ştim că în perioada respectivă 
se aflau în aripa dreaptă a muzeului şase personaje, fiecare 
din acestea devenind suspect. Un altul, în afară de aceştia 
şase, nu poate fi făptaşul. 

— Paznicul! Ilie! Spuse Lucia. 


— Foarte puţin probabil, răspunse Victor. Până la plecarea 
directorului n-a intrat în muzeu. După ce-a plecat directorul 
din faţa uşii de la intrare - bunica l-a văzut atunci pe 
director plecând şi mă folosesc de mărturiile ei - el nu mai 
avea vreme şi nici condiţii să ia tanagralele. S-ar fi ciocnit în 
calea lui de bunica. Deducţiile pe care le-ai făcut tu, Lucia, 
cu privire la posibilitatea paznicului de a-şi însuşi 
tanagralele fără nici un risc, sunt foarte subtile şi 
ingenioase, dar suferă de o mare lacună. Privit la modul 
ideal, el putea să acţioneze aşa cum ai demonstrat tu. Să 
profite de faptul că nu l-aţi văzut voi, de faptul că nu l-a 
văzut nimeni nici în aripa cealaltă şi să scoată tanagralele, 
fără să-i pese. Să zicem c-a reuşit şi a ascuns undeva 
tanagralele. S-a întors pe furiş spre uşa de la intrare, nu 
era nevoie să ajungă până acolo şi apoi a venit să anunţe 
închiderea. Prin urmare, nu putea să ajungă la tanagrale, 
fără să-l vedeţi voi. Avea un alibi solid. Şi pe urmă? Întrebă 
el. Cine ştia că el posedă acest alibi de vreme ce n-a dat 
alarma, de vreme ce n-a anunţat dispariţia statuetelor? 
Numai în cazul când s-ar fi constatat dispariţia tanagralelor 
în timp ce vă invita pe voi afară, alibiul lui ar fi fost luat în 
serios. Fără prezenţa voastră (şi el în spatele vostru), în 
timp ce se constata dispariţia tanagralelor, adio cu alibiul. 
Şi deoarece lucrurile nu s-au petrecut aşa, eu zic să-l 
scoatem din cauză, cel puţin pentru o vreme, oricât de 
suspect ar părea în alte privinţe... Să ne oprim la cei şase 
suspecți. Dar pentru a continua raţionamentul nostru, mai 
avem nevoie de o precizare: să stabilim dacă furtul a fost 
sau nu premeditat... Voi aţi adus argumente şi pro şi contra. 
Furtul putea fi spontan, dar pentru aceasta era nevoie de o 
condiţie esenţială: vitrina să fie descuiată. Celelalte condiţii: 
posibilitatea de acţiune, timpul de acţiune, obiectul în care 
să se ascundă statuetele sunt copilării, sunt copilăreşti. Nici 
nu ne interesează. Fiindcă, fără ca vitrina să fie descuiată, 
putea să aibă oricine cele mai ideale condiţii. Zero!... Era 
sau nu era descuiată vitrina?... Eu încerc să răspund 


plecând de la un calcul foarte simplu. Când uiţi un obiect 
anume descuiat? Atunci când umbli foarte des la el. Eşti 
atât de obişnuit, încât poţi să fii furat de un gând oarecare 
şi să uiţi obiectul descuiat. La vitrină se umbla însă foarte 
rar şi atunci cu mare prudenţă. Şi mai este ceva. Vitrina 
conţinea obiecte de mare preţ, era mai bogată decât o casă 
de bani. Vă închipuiţi voi un casier uitând casa de fier 
descuiată?... Dacă nici nu se umblă des la vitrină, nici nu e 
un oarecare dulap cu cine ştie ce mărunţişuri, eu cred că 
posibilitatea ca vitrina să fi fost descuiată trebuie exclusă 
definitiv. Şi cum aceasta e condiţia esenţială a furtului 
spontan, trebuie exclusă şi această posibilitate... Mai 
adăugăm încă o verigă la raţionamentul nostru: 
premeditarea, premeditarea dispariţiei tanagralelor... 
Posedăm datele esenţiale şi metoda: întrebarea „de ce...?”. 

— Dacă furtul a fost premeditat, atunci trebuie scos din 
cauză un personaj, interveni Lucia. Scheletul. El n-a mai 
fost niciodată în muzeu până atunci. 

— Nu putem să ne gândim la el ca la instrumentul ideal? 
Întrebă Dan. 

— După raţionamentul Luciei trebuie scos, după al tău, 
Dan, trebuie să rămână. Prin urmare, problema nu se poate 
rezolva din unghiurile din care o priviţi voi. O vom rezolva 
probabil în clipa în care o vom raporta la întrebarea nostră 
de bază... Putem să începem cu el, dacă vreţi, dar pentru că 
posedă prea multe „posibilităţi”, eu propun să lăsăm cazul 
lui mai spre sfârşit. 

Toţi ceilalţi fură de acord cu propunerea. Aşa că Victor îşi 
reluă firul expunerii: 

— Să începem, de pildă, cu artista. S-o socotim autoarea 
furtului. De ce-a furat tanagralele? Asemenea obiecte şi 
vreau prin aceasta să fac o remarcă generală, valabilă 
pentru toate personajele nu se vând prea uşor. Aş putea 
spune că orice încercare de a le vinde e echivalentă cu o 
sinucidere, cu o autodemascare. Tanagralele nu puteau fi 
furate pentru a fi vândute decât de un „specialist” în 


asemenea spargeri, de un individ care are relaţii sigure şi 
care poate să le expedieze undeva în străinătate, fără prea 
mari riscuri. Pentru că în ţară, fiind înregistrate în catalogul 
operelor de preţ, ar fi riscat foarte mult oferindu-le cuiva. 
Repet. Remarca aceasta e de ordin general. Nu se aplică 
numai la artistă... Ei, bine! O vedeţi voi pe artistă în postura 
unui asemenea specialist? E ridicol... 

— Dar complice? Întrebă Maria. 

— Întrebarea aceasta ne obligă să cercetăm datele culese 
de voi. Să apelăm la ele. Şi voi răspundeţi, prin depoziţiile 
pe care le-aţi obţinut de la paznic, de la bunica, de la omul 
cu cicatrice, de la profesoara de pian, că ea are un alibi 
cvasiper-fect pentru perioada blestemată. Concluzia logică 
este aceea de a o şterge de pe lista suspecţilor... Au rămas 
cinci, prin urmare... Să trecem la omul cu cicatrice, la 
maistrul sticlar... În cazul lui ar exista un mobil... Lasă, 
Ticuşorule, nu te speria! Omul s-a îndrăgostit atât de mult 
de statuete, în plus este şi un amator de artă, încât într-un 
moment iresponsabil, e drept, mai lung, îşi propune să 
devină proprietarul tanagralelor, nu vânzătorul lor. Şi aici 
iarăşi fac o remarcă de ordin general. La întrebarea: de ce 
s-au furat tanagralele? Sunt posibile două răspunsuri: ca să 
se valorifice, deci s-au furat de un răufăcător, de un 
„specialist”, sau ca să se păstreze, deci s-au furat de un 
maniac. Ar mai fi şi al treilea răspuns: de un om care vrea 
să distrugă, care vrea să facă rău, dar în cazul acesta ar fi 
găsit alt mijloc: incendiul, explozia... Deci nu ţinem seamă 
de el... Revenim la cel de-al doilea răspuns: un maniac şi îl 
raportăm la omul nostru, cel cu cicatrice, cum l-aţi numit 
voi. Să zicem c-ar fi un asemenea maniac. Şapte zile la rând 
a privit tanagralele, a avut vreme să premediteze furtul, să 
prindă cele mai favorabile condiţii. Atunci să controlăm 
aceste condiţii care s-au ivit în ziua dispariţiei. Unde era el 
în perioada blestemată? Ce făcea?... Răspunsul îl avem. 
Părerea Mariei e întru totul realistă. Omul nostru n-a scăpat 
nici o clipă atenţiei artistei. Alibi foarte solid. La care se 


adaugă şi spusele profesoarei de pian şi ale bunicii: alibi 
perfect. La care se adaugă şi impresia lui Tic: alibi 
irefutabil. 

— Deci îl scoatem de pe lista suspecţilor şi pe el, conchise 
ciufuliciul în locul lui Victor. Şi voi de ce râdeţi aşa...? 

— Lasă, Ticuşor, îl domoli Victor, nu întotdeauna simpatiile 
tale sunt necriticabile... 

— Dacă te referi la Dan sau la... Murmură Tic. 

— Să trecem la alt personaj, continuă Victor. La cucoana 
cu joben... Cel puţin pentru asta poţi să fii mulţumit, 
Ticuşor. Denumirile tale, după cum vezi, s-au păstrat 
nealterate. 

După precizie, e cel de-al doilea element cu care i-ai 
influenţat pe ei. Poţi să fii mândru... Profesoara de pian, 
prin urmare. După datele pe care le-aţi cules, nu pare nici 
maniacă, poate are mania muzicii şi cu atât mai mult nu 
poate fi văzută ca autoare sau complice într-un asemenea 
furt ca acela pe care l-aţi descoperit voi. La această 
impresie se adaugă însă faptele: alibiul ei e confirmat de 
mai multe persoane: Şi astfel, eliminând, am ajuns la 
personajele în care v-aţi pus atâtea speranţe... Să începem 
cu scheletul, a cărui poveste despre tanagrale o cunoaştem 
toţi. Ar avea un mobil: să-şi ia înapoi tanagralele, sau nişte 
tanagrale care i s-au „furat” cu cincisprezece ani în urmă. 
Lipsesc însă datele care ar demonstra că a premeditat 
furtul. Deci nu yoate fi considerat autorul furtului. Ce caută 
totuşi la muzeu chiar în ziua când dispar statuetele, 
simbolul unui amor disperat cândva? Vă amintiţi cu câtă 
greutate s-a despărţit de ele... Cum se face totuşi că pe 
hârtia „dăruită” lui Tic se găsesc desenele celor cinci 
tanagrale dispărute? lată date foarte precise, peste care nu 
putem trece. La care mai adăugăm şi momentul prelungit 
de luciditate în care află... Cu omul acesta se întâmplă ceva 
extraordinar. Aduceţi-vă aminte ce ne-au povestit Tic şi 
Dan. Scena din bâlci, de la restaurant. Scheletul a stat 
câteva ore în faţa unei sticle de vin şi nu a gustat nici măcar 


o picătură din el. Mai mult. După cum spuneţi voi, lua sticla 
în mână, o ducea în faţa ochilor, parcă pentru a fi sigur că 
se află vin în interiorul ei şi cu toate acestea nu şi-a turnat 
în pahar. Ca un om care s-a lăsat de fumat şi, pentru a se 
controla, îşi pune o ţigară în gură, aprinde chibritul, dar nu 
aprinde ţigara. Ei, bine, acolo la bâlci se dădea o bătălie 
teribilă între voinţă şi ispită. Şi scheletul a biruit. Ce şoc 
extraordinar a suferit el, pentru a ajunge în situaţia aceasta 
nesperată, neverosimilă?... Oare întâlnirea cu tanagralele? 
E evident şi foaia de hârtie culeasă de Tic demonstrează 
aceasta, că scheletul a suferit şocul la muzeu. S-a întâmplat 
acolo un lucru extraordinar, încât s-a trezit şi s-a hotărât să 
rămână treaz. Ce s-a întâmplat oare acolo, la muzeu, în 
prezenţa lui? 

— Eu bănuiesc, spuse Ionel. A întâlnit acolo pe cineva. 

— Asta e şi părerea mea, încuviinţă Victor. Cu singura... 

— Eu cred că şocul i-a fost provocat de altceva! Interveni 
Lucia. A asistat acolo la comiterea furtului. A fost martor 
ocular. Cel care a furat n-a ţinut seamă de el, îl cunoştea, 
ştia probabil că e permanent inconştient; el când a văzut 
scena furtului s-a îngrozit şi asta l-a trezit şi de atunci îl 
caută pe autorul furtului... 

— Asta am vrut să spun şi eu, sări lonel. Dar vreau să dau 
un amănunt în plus, un amănunt plauzibil. El a fost jefuit cu 
cincisprezece ani în urmă de două tanagrale, care, aşa cum 
spuneai tu, erau un fel de simbol pentru el... Cel care i le-a 
cumpărat şi care era înţeles cu organizatorii jafului era „o 
namilă de om cu barba sură”. Eu cred că a întâlnit pe 
stradă această namilă de om cu barba sură; amintindu-şi 
ceva vag l-a urmărit, a intrat după el în muzeu, l-a văzut 
furând tanagralele, doar namila mai fusese o dată sau de 
două ori, pentru a premedita furtul, l-a văzut furând 
tanagralele, obiecte asemănătoare acelor pe care i le furase 
şi lui cu cincisprezece ani în urmă, l-a văzut furând şi şocul 
a fost atât de puternic, încât l-a trezit. Şi de atunci, aşa cum 
spune Lucia... 


Victor ceru linişte: 

— Am spus că sunt de acord cu voi, dar cu o singură 
rezervă. Nu m-aţi lăsat să termin. Voi spuneţi că s-a întâlnit 
cu namila aceea de om cu barbă sură, care-l jefuise cândva. 
Eu cred că, în cincisprezece ani, namila de om putea să 
slăbească şi să ajungă la dimensiunile omului în gri, dar tot 
în cincisprezece ani, barba, din sură, trebuia măcar să 
albească. Cincisprezece ani nu sunt un fleac, Ionel... lar un 
negustor, să zicem un „specialist”, nu vine într-un oraş, în 
care pregăteşte un furt pentru a-şi etala extravaganţele şi 
a-l lua toată lumea la ochi. Şi eu cred că întâlnirea 
maiorului cu omul în gri, care s-a petrecut înainte de a intra 
în muzeu, a constituit marele şoc care l-a trezit. De aceea a 
intrat la muzeu, pentru prima dată în viaţa lui, de aceea îl 
urmăreşte şi parc-ar vrea să intre în vorbă cu el. Şi mai 
cred că dezlegarea acestei probleme se află pe foia de 
hârtie adusă de Tic... Să ne amintim. În tinereţe, după ce-a 
ieşit ofiţer, sublocotenentul Scarlat şi nu Scarbat, Ticuşor, 
dar tu nu aveai de unde să ştii numele lui, a plecat 
împreună cu un prieten de-al lui în Grecia. Prietenul acesta 
se numea Negştian şi era absolvent, probabil, al Facultăţii de 
Istorie. Nu se poate şti dacă era bogat sau sărac. Au plecat 
împreună în Grecia - cine ştie dacă tânărul ofiţer nu l-a 
ajutat cu bani? 

— Au vizitat probabil Beoţia, au cumpărat câteva 
tanagrale şi s-au întors în ţară. Poate s-a întors numai 
ofiţerul. Absolventul a rămas acolo pentru continuarea 
studiilor. Sunt simple supoziţii. Cert este însă faptul că pe 
când ofiţerul Scarlat cobora tot mai adânc în mocirlă, 
ajungând cu anii o zdreanţă umană, celălalt devenea cu 
fiecare lucrare publicată tot mai cunoscut, până a ajuns la 
celebritatea de azi. E unul dintre cei mai mari specialişti ai 
epocii elenistice din Europa. Amintindu-şi probabil într-un 
moment al vieţii de fostul său prieten, care-i făcuse, 
pesemne, un mare serviciu în tinereţe şi negăsindu-l, sau 
auzind cine ştie ce despre el, şi-a revărsat recunoştinţa 


asupra oraşului, donând muzeului cele cinci tanagrale. Pe 
urmă a uitat aşa cum uită toţi marii profesori de istorie, 
faptele mici, banale, cotidiene, pentru a le reţine pe cele de 
care au nevoie pentru ştiinţa lor. Şi într-o bună zi - eu nu 
fac aici decât simple presupuneri - anumite motive, de 
ordin ştiinţific, cred eu, l-au obligat să vină aici pentru a 
studia tanagralele... Stai, Ticuşor, nu mă întrerupe... Pe 
stradă s-a întâlnit cu fostul său prieten pe care nu l-a 
recunoscut... Parcă aşa ţi-a spus moşnegelul, Ionel, că 
fratele lui s-a schimbat în aşa hal, încât nici cei din familie, 
care nu l-au văzut de câţiva ani, nu-l mai recunosc... Deci, 
profesorul Neştian nu l-a recunoscut. Dar fostul maior, da. 
Şi şocul a fost atât de mare, încât s-a trezit. L-a urmărit la 
muzeu, l-a văzut acolo privind tanagralele, şi-a adus şi el 
aminte de cele două care i se furaseră şi a treia zi, la bâlci, 
tot treaz fiind le-a desenat pe o foaie de hârtie, pe care apoi 
şi-a trecut numele lui necunoscut şi numele celebru al 
fostului său prieten din tinereţe şi dacă-l mai întâlneşte pe 
acesta pe stradă, se ia după el gândindu-se, poate, să-i 
spună câeva cuvinte, dar n-are curajul să-şi ducă gândul 
până la capăt... 

Cireşarii erau uluiţi. Povestea lui Victor, deşi oarecum 
romanţată, cuprindea adevăruri care li se păreau fără 
echivoc. Prin urmare, toată truda lor fusese în van. Victor 
avea însă o teamă, pe care nu le-o mărturisi. Şi anume că 
povestea tanagralelor nu se încheiase. 

— Tu ştii că noi am văzut tanagralele? Spuse Tic într-o 
asemenea stare de admiraţie, că i se putea ierta orice 
indiscreţie. Le-am văzut acolo unde locuieşte omul în gri, în 
grădină. Şi... 

Ciufuliciul nu fu lăsat să-şi termine fraza. Interveni imediat 
Lucia: 

— Am fost... Suntem nişte... Nişte... Nici nu ştiu ce 
calificativ să găsesc! 

— Nu vă mai atoflagelaţi, încercă Victor s-o calmeze. La 
urma urmei, pornind de la o premisă profund greşită, aţi 


ajuns la descoperirea unui furt... Pentru că, într-un fel, 
tanagralele s-au furat... N-aţi descoperit însă chiar pe 
autorul furtului, ci pe complicele lui. Folosesc şi eu 
hiperbole. 

— Tu cum crezi că s-a întâmplat „furtul”? Întrebă Dan. Dar 
vreau să adaug ceva foarte important. Eu am atras atenţia 
că s-ar putea să nu fie vorba de un furt... Am întrevăzut şi 
această posibilitate... 

— De ce te lauzi? Se înfurie Tic. Când ai spus asta? 

— La pagina 131, Ticuşorule... Dar mai bine să ne spună 
Victor părerea lui asupra furtului. 

— Eu cred, răspunse Ursu în locul lui Victor, că profesorul 
şi directorul şi-au dat întâlnire la muzeu, la o anumită oră, 
aceea pe care voi o numiţi „blestemată” şi i-a înmânat 
foarte frumos tanagralele. 

— Absolut! Întări Victor. Şi-au dat întâlnire şi, fiindcă 
muzeul se închidea, nu era nici o pacoste pentru nimeni 
faptul că tanagralele se aflau la locuinţa profesorului şi nu 
în vitrină. Poate că le-ar fi scos şi dacă nu s-ar fi închis 
muzeul... Dar atunci... Nu ne-am fi întâlnit aici şi nici voi n- 
aţi fi descoperit... 

— Dacă nu erau câteva coincidenţe, spuse Lucia, câteva 
blestemate coincidenţe... 

— Şi totul din cauza directorului! Spuse Maria. 

— Ba nu! Protestă Tic. Din cauza paznicului. Dacă nu mă 
dădea pe mine afară... Aoleu! Era să uit. L-am văzut ieşind 
ca din pământ, aşa cum are obiceiul, în grădina 
profesorului. Şi nu era nici urmă de statuetă pe masă. Nu 
vă mai amintiţi ce-i spunea Hultanului? 

— Iar începi? Îl ameninţă Maria. Nu ţi-a ajuns ce ne-ai 
făcut până acum? Nu tu ai fost primul care ne-ai aiurit cu 
tanagralele? Şi cu ceasul tău şi cu exerciţiul tău de 
memorie... 

— Foarte bine! Răspunse ciufuliciul. Acum pot să vă spun 
adevărul. V-am organizat o farsă. Eu am ştiut chiar a doua 
zi ce s-a întâmplat cu statuetele, de la Tudorel, dar am vrut 


să vă pun pe voi pe jeratic şi acum... Uite chiar acum! Să 
râd de voi: ha-ha-ha! 

Tic râdea cu gura până la urechi. Dan holbă ochii şi se 
bâlbâi ca un năuc: 

— lată finalul ne... ne... Neprevăzut... Aoleu... Dar parcă 
am prevăzut şi asta, Ticuşor... Ideea cu Ioana... Ideea cu 
totul. 

Victor nu participa la uimirea şi suferinţa celorlalţi. Şi nici 
Ursu, căruia Tic îi făcuse un semn cu ochiul, înainte de a 
începe să vorbească. 

— Mă întreb dacă ai fi fost capabil să organizezi farsa, 
Ticuşor, spuse Victor. Pentru că posibilităţi aveai. Ştii de ce 
te-am pus să-mi repeţi chestionarul pe care l-ai 
experimentat cu Tudorel? Deoarece am avut impresia că la 
un moment dat puteai să ai în mână cheia întregii 
probleme. Şi nu o dată, ci de două ori. 

Tic nu mai râdea. Se uita nedumerit la Victor. Şi ceilalţi îşi 
reveniseră. Înţeleseseră că gestul lui Tic fusese o simplă 
fanfaronadă, un fel de răzbunare împotriva lor şi, mai ales, 
împotriva nesuferitei care-l insultase cel mai rău, uitând că 
era să plângă la bâlci de grija lui. 

— Când am greşit? Întrebă Tic. Sau când crezi tu că am 
avut putinţa să pun mâna pe cheie? Aş fi pus mâna pe ea, 
chiar dac-ar fi fost o simplă cheie de metal, din ălea pentru 
coteţe... 

— Prima dată, îi răspunse Victor, atunci când l-ai oprit pe 
Tudorel să-ţi spună ce-a făcut tăticul după ce a închis 
telefonul... Ticuşor dragă, prea tare suferi de boala 
preciziei... Şi a doua oară, când l-ai întrebat ce s-a 
întâmplat pe peron, în ce împrejurări a auzit cuvântul 
telefon. Parcă ţi-a mai spus c-ar mai fi trebuit... 

— Îmi amintesc, recunoscu Tic. (Imită vocea lui Tudorel.) 
„Şi i-a spus tăticul mamei că ar mai fi trebuit să dea un 
telefon...” Şi eu, ca un nătâng, i-am spus: „Bine, ajunge!” 

— Aminteşte-ţi, îl îndemnă Victor şi despre convorbirea 
telefonică pe care a avut-o tatăl lui Tudorel, după ce s-a 


întors acasă... Atunci ai greşit prima dată. Dac-ai fi 
insistat... Poate că te cert pe nedrept, Ticuşor... Sunt simple 
presupuneri... Ei! Şi acum v-aş ruga să-mi arătaţi şi mie 
tanagralele... Dar să nu ne uităm peste gard, ci să intrăm 
pe poartă. 

— Asta de unde o mai ştii?! Se miră Dan. De unde ştii că 
am privit tanagralele de după gard? 

— De la Tic, râse Victor. Cum ar fi putut să iasă un om din 
senin la masa la care stătuseră tanagralele, şi-ncă un om 
care să-l sperie, fără ca privitorul să fie avertizat?... 
Înseamnă că privea masa dintr-un loc incomod, dintr-un 
anumit unghi, care nu-i oferea posibilitatea să vadă toată 
grădina. În nici un caz privitorul nu era în grădină... Şi cum 
niciunul dintre voi nu s-a mirat... Înseamnă că şi voi aţi 
privit la fel... Eu cred că e mult mai simplu să-i facem o 
vizită profesorului Neştian. Îi spunem cine suntem şi-l 
rugăm să ne arate şi nouă tanagralele... 

„Brrr!” era pe cale să exclame Tic, dar îşi aminti repede că 
înspăimântătorul personaj, pe care-l numise „omul în gri”, 
era un ilustru şi foarte liniştit profesor de istorie veche. 

Porniră tot prin parc, ca să scurteze drumul. Şi nu se 
poate spune că feţele cireşarilor erau prea vesele. 

Când ajunseră la poartă, un fior de emoție tot mai trecu 
prin inimile cireşarilor. La urma urmei, Victor făcuse simple 
presupuneri. Erau ele convingătoare, logice, dar abia acum 
se verificau. Oare într-adevăr omul în gri era celebrul 
profesor? Şi emoția lor creştea pe măsură ce se prelungea 
aşteptarea. Băteau în poartă, dar nici un glas, nici măcar un 
lătrat de câine nu le răspundea. 

În sfârşit, de după clădirea ascunsă de pomi, îşi făcu 
apariţia o femeie în vârstă, cu o figură nu prea ospitalieră. 

— Dumneavoastră ce mai vreţi? Întrebă ea, văzând grupul 
de tineri. A murit cineva? 

— Am vrea să vorbim cu domnul profesor Neştian, o 
lămuri Victor. Spuneţi-i că un grup de elevi... 


Toţi aşteptau răspunsul femeii cu sufletul la gură. Ea însă 
nu se grăbea. Se uita la ei ca la o marfă. Parcă voia să vadă 
câte parale face fiecare. 

— Nu s-a întors şi nici nu vă pot spune când se întoarce, 
zise femeia, ridicând din umeri. Îl aştept şi eu, ba am şi 
trimis pe cineva după el la iarmaroc. O să-i spun că l-aţi 
căutat. 

Altceva nu mai adăugă. Plecă înapoi pe cărarea pavată, cu 
acelaşi mers legănat şi obosit cu care le ieşise în 
întâmpinare. 

Pe chipurile cireşarilor se putea citi o undă de triumf. Îl 
felicitară pe Victor cu privirile şi cu tăcerea lor care 
spuneau mai mult decât orice cuvinte. Şi se înapoiară din 
nou în parc, alergându-şi o bancă dublă, care dădea spre 
strada principală, cu gândul că şansa îi va ajuta şi vor zări 
de acolo, poate, silueta înaltă a profesorului. 

Numai Tic se despărţi de ei. Se afundă pe nişte alei care-l 
duceau în partea cealaltă a parcului. Avea el gust să se 
odihnească pe o bancă incomodă (Ah! Măcar banca aia să 
nu fi fost!), care-i provocase cu câteva nopţi înainte 
blestemata lui precizie. Dar nici până acolo nu ajunse. 
Pentru că în calea lui se ivi altă bancă, nu prea departe de 
muzeu, pe speteaza căreia făcea echilibru un prichindel 
simpatic şi activ, nu cu multă vreme în urmă considerat 
drept candidat de cireşar. Prichindelul îl întâmpină pe Tic 
cu figură numai zâmbet. Îi făcu chiar şi un salut milităresc, 
apoi îi clipi ştrengăreşte din ochi, precum îl învățase 
cireşarul. Tic îl cercetă cu o asemenea privire, că puştiului i 
se iviră lacrimi în ochi. Îşi aminti, într-o fracțiune de 
secundă, că mâncase frumos, că ţinuse furculiţa cum 
trebuie, că nu spusese nici o minciună, că luase un singur 
opt, la matematică, pe trimestrul întâi, dar că media îi ieşise 
tot zece. 

— Mai facem un control, îi spuse Tic morocănos, conştient 
însă că vorbele lui îl vor mai aduce puţintel în fire pe puşti. 


Numai şase întrebări, sistemul Ţombi. (Era noul nume, pe 
care Tic i-l dăduse lui Ţângulică, fidelul său patruped.) 

Timp de cinci minute, prichindelul dovedi foarte serioase 
cunoştinţe de geografie, gramatică şi zoologie. Tic se 
prefăcu încântat. (Pe jumătate era, de, avea spirit sportiv.) 
Apoi îl întrebă brusc dacă-şi aminteşte chestionarul de la 
prima lor întâlnire. Prichindelul avea memorie, nu glumă. Îi 
repeta întrebările ca tabla înmulţirii. Apoi îl puse să-i redea 
convorbirea telefonică pe care o avusese „tăticul (Tic 
respecta expresiile) după ce sosise acasă, în seara în care 
plecase la Bucureşti. Nici o bâlbâială. 

— Şi după ce-a închis telefonul ce-a spus? 

— l-a spus mămicăi aşa: „l-am făcut mare bucurie 
profesorului cu statuetele... Şi când te gândeşti că sunt 
donația lui!” 

Tic era aşa de furios, că-şi pierdu controlul: 

— Şi la gară, înainte de plecarea trenului, cui i-a spus că 
ar fi trebuit să-i telefoneze? 

— Ştiu! Răspunse vesel prichindelul. Domnului Pricop, 
ajutorul lui de la muzeu. Să-i spună că a umblat ella vitrină, 
dacă întreabă cineva... 

Lui Tic îi venea să urle. Era exact aşa cum prevăzuse 
Victor. Spiritul de dreptate birui însă în el. 

— Ai obţinut maximum! Maximum integral! Fără minus. 

Şi prichindelul nu înţelese, în bucuria lui debordantă, de 
ce examinatorul îşi duce mâinile la cap ca după o catostrofă. 

Tic se întoarse cu coada între picioare la banca dublă de 
lângă strada principală. Îşi recunoscu, franc, eşecul. Ceilalţi 
tăcură o vreme, apoi apelară la banalităţi, pentru a trece 
mai uşor timpul. După vreo oră de aşteptare îşi pierdură 
însă răbdarea şi porniră iarăşi spre locuinţa profesorului. Şi 
de data asta le ieşi femeia în întâmpinare. Dar nu li se mai 
păru atât de ursuză. 

— Domnul profesor a plecat, le spuse ea. l-am dat 
telegrama şi a zis că trebuie să plece imediat. La început 
mă speriasem. Credeam că e vorba de cine ştie ce 


nenorocire. De aceea nu mai ştiam ce e cu mine. Căeun 
om aşa de bun, rareori am întâlnit un altul care să-i 
semene... Dar m-a liniştit el repede. Mi-a spus că trebuie să 
ţină mâine o conferinţă nu ştiu unde... l-am zis şi de 
dumneavoastră. M-a întrebat câţi eraţi şi a dat din cap a 
bucurie. Neapărat să veniţi, a spus. Că dacă nu, se supără... 
Dar nu vreţi să gustaţi nişte poame? Avem nişte pere în 
grădină... Nu vă speriaţi că sunteţi aşa de mulţi... Eu mi-s 
obişnuită... Am lucrat ani de zile la un internat... Şi apoi şi 
domnu' profesor a spus că dacă veniţi, să vă invit în 
grădină, să gustaţi din poamele noastre. Mai vin oameni la 
el în vizită. A fost şi o profesoară de pian şi un maistru de la 
fabrica de cristale... Poftiţi! 

Tinerii acceptară invitaţia. Femeia îi conduse la masa din 
grădină, la masa pe care văzuseră tanagralele. Erau nişte 
bănci acolo; ei nu le observaseră din cauza poziţiei 
incomode în care făcuseră primele investigaţii. Şi se 
pomeniră, după câteva minute, cu o căldare de poame: 
mere, pere, prune, amestecate laolaltă, dar tocmai prin 
aceasta mai îmbietoare. 

— Să vă simţiţi ca la dumneavoastră acasă, ca la 
dumneavoastră în grădină. Dacă vă fac altele cu ochiul din 
pom... Nu vă sfiiţi... Că n-a dat şi peste noi norocul să avem 
copii... De două ori câţi sunteţi dumneavoastră să fi fost în 
jurul nostru şi tot nu ne-am fi săturat... Că el mai are nişte 
treburi şi prin alte părţi, nu ştiu pe unde nu mă amestec în 
ale lui şi bani, slavă Domnului! Avem destui. De altele 
ducem noi lipsă... 

Cireşarii nu ştiau cum să-i răspundă, nu ştiau ce să-i 
spună. Nici fetele. Şi ele erau copleşite de purtarea femeii 
străine şi mai ales îşi aminteau că, în urmă cu vreo trei ore, 
o asemănaseră cu o scorpie. 

Şi deodată, ca din senin, se treziră cu Ilie lângă ei. 
Instinctiv, Tic se ascunse în spatele lui Ursu. Ilie era 
încruntat şi nu părea că are chef de vorbă. Îi trecuse în 


revistă pe toţi, dar se uita cel mai adesea la Ursu. Victor îi 
explică pentru ce veniseră în vizită: 

— Am crezut că putem vedea tanagralele. 

Ilie tresări şi aruncă o privire întrebătoare spre nevastă. 

— Parcă le ia toată ziua cu el. Niciodată nu le lasă acasă. 

— De data asta le-a lăsat, răspunse ea. Mi-a spus să le 
încui bine şi dacă vor băieţii să le vadă, să le arăt. Da' eu am 
crezut că e mai bine să te aştept pe tine. Doar tu mi-ai spus 
că n-au preţ în lume, aşa de scumpe sunt. 

— Vas'că le-a lăsat, spuse Ilie. Toată ziua se plimbă cu ele. 
Dac-ar şti cineva ce are acolo... Zău că nu ştiu ce s-ar 
întâmpla. 

Ilie se mai uită încă o dată la tineri, îi cântări pe îndelete, 
apoi îi invită în casă. Nevastă-sa scoase dintr-un dulap, 
încuiat de două ori, o sacoşă verde. 

— 'Ţi-am spus eu, şopti Tic la urechea lui Dan. 

— Uitaţi-vă dumneavoastră, îi invită Ilie. Eu le-am văzut 
de-atâtea ori, că mi le închipui ale mele. 

Victor desfăcu sacoşa, dar când se uită înăuntru, rămase 
cu gura căscată. Îşi roti apoi privirile ca un năuc. În sacoşă 
se aflau câteva cărămizi, câteva pietre şi o păpuşă hidoasă 
de ghips. 

Zece capete erau plecate asupra sacoşei şi zece perechi 
de ochi clipeau ca în faţa unei vedenii. Numai Ilie nu-şi 
pierdu cu totul firea: 

— Asta a făcut-o domn' profesor. Le-a luat cu el. 

— Păi nu l-am dus eu la poartă? Îi răspunse nevasta. N- 
avea cu el decât o geantă, în care tot eu i-am aranjat 
lucrurile. 

— Minte de femeie, ripostă el. Îţi erau ochii la altele... 

Cireşarii aveau însă altă părere. 

CAPITOLUL X. 

Amurgul îi adunase pe cireşari în chioşcul din mijlocul 
grădinii. Amurgul zilei şi răsăritul unei noi enigme. 

— Nu sunt de acord cu Ilie, spuse Dan. Tanagralele sunt în 
altă parte, bine ascunse, iar sacoşa e o simplă mască. 


Povestea tanagralelor s-a încheiat, dragii mei prieteni. Îmi 
pare rău că n-a avut un final cu totul neprevăzut, aşa cum 
am sperat până în ultima clipă... Cât m-au încălzit vorbele 
tale, Ticuşor!... Atât de mult, că am crezut sincer în ele... 
Ştii, Victor? Am emis o teorie, pe vremea când îmi 
interpretam rolul mai bine. M-am gândit la o carte cu un 
subiect asemănător celui pe care îl trăim noi. Şi atât de 
mult aş fi vrut ca făptaşul să fie descoperit abia pe ultima 
pagină, ultima pagină să aibă cinci rânduri, iar în ultimul 
rând să se dezvăluie şi cheia cu care a fost dezlegată 
enigma. 

— Să nu ajungem acolo, dragul meu prieten, îl ameninţă 
Victor. Şi încă ar fi un mare noroc să ajungem la un 
asemenea sfârşit. Ar însemna că povestea s-ar încheia bine. 

— Tu crezi că tanagralele s-au furat? Îl întrebă Ionel. 

— Da! Răspunse Victor, cu tonul care-l însoțea în cele mai 
grave momente. De astă dată nu mai e vorba de o farsă sau 
de o interpretare greşită a unor date. Ilanagralele s-au 
furat! Asta e convingerea mea fermă. Şi tot timpul mi-a fost 
teamă de această posibilitate. Când mi-aţi povestit cum 
umblă omul în gri cu sacoşa la spate... În sferele în care 
trăieşte profesorul... 

— Stai! Îl întrerupse Lucia. Eu nu sunt chiar atât de 
pesimistă, Victor. Abia acum putem să aplicăm şi totodată să 
verificăm metoda pe care ne-ai expus-o mai înainte. Nu se 
potriveşte furtul acesta real al tanagralelor cu crima despre 
care ne-ai vorbit? lată că într-un oraş, nu cu trei sute de mii 
de locuitori, ci numai cu douăzeci de mii, se petrece un furt 
neobişnuit. Se aplică metoda ta pentru a găsi „specialistul” 
sau maniacul, acel care avea interes... 

Victor curmă cu un gest ferm intervenţia Luciei: 

— Din păcate, datele esenţiale ale problemei se schimbă, 
Lucia. De astă dată, statuetele nu s-au mai furat dintr-un 
muzeu care le etala valoarea. Ci din sacoşa, sau o dată cu 
sacoşa unui oarecare cetăţean. Dispariţia lor poate fi pusă 
în relaţie cu intervenţia oricărui vagabond, chiar a unui 


inconştient. Pentru că în sacoşa aceea banală tanagralele 
nu mai aveau valoare. Erau simple obiecte care puteau să 
tenteze pe oricine, chiar pe un copil dornic să aibă cu ce se 
juca. Sau pe un vagabond care, neştiind ce se află în sacoşă, 
căuta o pradă uşoară. lar profesorul, prin atitudinea lui, 
putea să constituie acea pradă. Nu înţelegeţi destinul pe 
care ar putea să-l aibă statuetele ajunse pe mâna unui 
inconştient? E mai grav decât dacă ar fi în mâna unui 
„specialist”, pentru că acesta mai are şanse să fie detectat 
şi prins. Sunt ei cunoscuţi „undeva” aceşti „specialişti”, n- 
aveţi grijă. În mâna unui vagabond, însă, a unui vagabond 
care spera că va găsi în sacoşă cine ştie ce obiecte de 
gospodărie, sau de îmbrăcăminte, sau altele care au în ochii 
lui o valoare, statuetele, învechite şi mutilate cum sunt, vor 
fi dispreţuite; şi de aici până la a le arunca într-o groapă 
sau într-o ladă de gunoi, sau a le împărţi unor copii nu e 
decât un pas. Acest pas mă îngrozeşte. 

— Într-adevăr, e foarte grav, recunoscu Lucia. E ca şi cum 
un nebun sau un borfaş de rând ar comite acea crimă de 
care vorbeai tu. Unul fără motiv, dintr-un simpu instinct 
criminal, altul cu speranţa că va da poate o lovitură. Un 
asemenea făptaş e cel mai greu de descoperit... Cum, de la 
ce să începem?... De unde să pornim? 

— Un element totuşi avem, spuse Ursu. Decorul, locul 
unde s-a petrecut furtul. 

— Da, Ursule! E singurul element pe care-l avem la 
dispoziţie. Altceva nu ştim. 

— Dar bâlciul e un adevărat furnicar, se înspământă 
Maria. E mai populat decât un oraş. Mereu vin şi mereu 
pleacă oameni. Numai când îmi amintesc priveliştea de 
acolo, înghesuiala, îmbulzeala, ţipetele, agitația... Mi se 
încreţeşte pielea. Acolo nu ai unde să te opreşti, nu poţi să 
te opreşti, te duce mereu valul împotriva voinţei tale. Ca să 
stăm ceva mai mult timp la roata norocului - erau acolo Ilie 
şi scheletul - a trebuit să ne zbatem mai rău decât într-o 
mare plină de valuri... 


— N-avem ce face, îi răspunse Victor. Alte elemente nu 
există. Să ne gândim la locurile pe care le frecventa 
profesorul. 

— L-am văzut întotdeauna la roata norocului, sări Dan. 

— Eu l-am văzut şi la un bazar cu vechituri, interveni Tic. A 
stat o groază de timp acolo. Chiar a cumpărat ceva, un 
pahar de argint vechi şi mutilat... 

— Vedeţi? Încercă Victor să-şi încurajeze prietenii. lată 
două locuri spre care ne putem îndrepta de la bun început 
cercetările. Nu mai plecăm de la zero. 

— E mai degrabă o încurajare, îl simţi Lucia. Lovitura 
putea s-o dea oricine, în orice metru pătrat al iarmarocului. 

— Oare nu ne pierdem timpul? Întrebă Ioana cu un accent 
de sfială în voce. E cred că în situaţia noastră, câteva 
minute în plus sau în minus pot fi salutare, sau fatale. 

— Cam aşa e, îi dădu dreptate Ionel. Nu ştiu ce mai 
aşteptăm. Ar trebui să plecăm imediat la bâlci. Tanagralele 
nu s-au furat de prea multă vreme. De câteva ore doar... 

Victor era în cumpănă. Simţea nevoia să-şi limpezească 
mai întâi câteva gânduri care-l preocupau. I se părea că s- 
ar duce, fără să fie bine pregătit şi înarmat, într-o bătălie în 
care nici măcar nu cunoaşte posibilităţile dușmanului. 
Numai locul bătăliei îl cunoştea. Nimic altceva. Putea să-şi 
asume un asemenea risc? 

Privirile celorlalţi erau însă atât de însetate de nevoia 
acţiunii, încât Victor se decise. Îi era teamă că orice 
întârziere ar putea să potolească acea sete de acţiune, ar 
putea s-o înlocuiască pe nesimţite cu nelinişte, cu teamă, cu 
confuzie sau - şi asta ar fi fost cel mai grav - cu pesimism. 

— Aveţi dreptate, spuse el. Nu trebuie să pierdem nici un 
minut. Avem timp să medităm, să ne clarificăm şi în marş. 
Pornim imediat. Ne vom împărţi sarcinile pe drum... 

Tinerii se pregăteau de plecare. Lucia se apropie de Victor 
şi-l întrebă în şoaptă: 

— De ce eşti nesigur? Crezi că furtul s-a petrecut în altă 
parte? Eu sunt sigură că la bâlci s-au furat tanagralele. 


— În privinţa asta nu mai am nici o îndoială. Mă asaltează 
un gând nedefinit, Lucia. Şi nu pot să-l prind, să-l păstrez. 
Ştii cum mi se întâmplă? Ca în jocurile noastre, când 
mergeam la Ionel pentru a face experienţe în laborator... 
Ţi-aminteşti cum ne chinuiam să culegem mercurul când 
curgea câte o boabă pe masă?... Mii şi mii de oameni şi 
printre ei un profesor bătrân, cu o sacoşă în mână... Şi 
dintre acele mii, unul singur... 

— Şi dintre acele mii... Nouăzeci, poate nouăzeci şi nouă la 
sută sunt oameni cinstiţi, pe care nu-i interesează sacoşa 
banală a profesorului... 

— Ştiu, Lucia... Dar cum îi putem delimita? Asta mă 
înspăimântă pe mine. Ştim unde se dă bătălia. Dar în ce 
direcţie să atacăm? Pentru că noi suntem cei care atacă... 
Şi cu ce arme să atacăm? lată-ne ajunşi în situaţia de a 
căuta acul în carul cu fân. Avem noi în mână arma cea mai 
potrivită?... Eu, ca să fiu sincer, mi se pare că pornesc 
undeva, la o mare înfruntare, orb şi cu mâinile goale... Ar 
trebui să recapitulez de zeci de ori faptele, de la începutul 
începutului. 

— De la începutul începutului?! Se miră Lucia. Te 
pomeneşti că ai iarăşi nevoie de lista primilor suspecți... 

Dan, care asculta de câteva minute convorbirea dintre cei 
doi, nu pierdu prilejul să se amestece şi el în vorbă: 

— lar mă simt în rol, dragii mei. Pentru că simt din nou 
cum înfloresc posibilităţile... Şi un teoretician de forţă, cum 
sunt eu, nu poate să rămână impasibil... Mă gândesc, de 
pildă, la schelet... Tu, Victor, l-ai tratat la un mod 
sentimental, că eram gata-gata să plâng... Să zicem că 
şocul l-a trezit. Ei, şi! Trebuia să se transforme neapărat 
într-un înger? Viaţa cumplită pe care a dus-o i-a lăsat, 
poate, urme. De ce să nu-şi jefuiască prietenul?... Să zicem 
că în tinereţe l-a ajutat pe profesor... Dar de unde ştim că, 
într-un anumit moment al vieţii, de pildă atunci când l-au 
asaltat creditorii, nu a apelat şi el la profesor şi acesta l-a 
refuzat. Dar să zicem că nici asta nu s-a întâmplat. De ce să 


nu credem că, în momentul când s-a trezit, i s-a trezit şi 
pofta pentru tanagrale? Nu spunea cineva că ne întoarcem 
mereu la vechile, la primele iubiri? Ba a simţit şi mai mare 
pasiune decât în tinereţe şi în loc se două statuete, s-a 
gândit că n-ar fi rău să aibă cinci... Sau artista, de pildă... 
Sau chiar Tic... N-a vizitat el, înainte de a veni la gară, 
locuinţa în care stă profesorul?... Ştiu că spun aiureli când 
dau nume concrete, cu excepţia teoriei despre schelet, în 
care cred cu toată sinceritatea. Dar mă gândesc la artistă, 
la Ticuşor, la Ioana, la moşnegel, la Hultan, la cozoroc - ăsta 
chiar l-a şi urmărit pe Tic - pentru a oferi ideea unor 
posibilităţi. Mi se pare că iar pornim de la început şi iar de 
deschid în faţa noastră toate posibilităţile... Oare putem noi 
separa prima dispariţie de cea de a doua? 

Victor rămase un moment pe gânduri: 

— Dacă o putem separa, dacă o putem separa, repeta el cu 
voce slabă. Şi deodată izbucni: Nu, Dan! Asta în nici un caz! 
Totul, totul intră în unul şi acelaşi angrenaj. Nu se poate 
separa nimic. Ar fi o absurditate. Nu pricepi? Cum de ţi-a 
putut veni ideea asta? 

Din vorbăria lui Dan, conducătorul cireşarilor culesese un 
amănunt esenţial. Nu mai pleca spre locul bătăliei 
nepregătit. Avea în mână o armă foarte sigură şi, 
deocamdată, singura posibilă. Oare o va mânui el unde, 
cum şi când trebuie? 

Lucia şi Dan văzură cum i se luminează faţa. Şi nu erau 
singurii care asistau la această schimbare. Toţi ceilalţi 
intraseră în chioşc, echipați pentru marea bătălie. Adică 
erau îmbrăcaţi în costume curate, călcate; fetele chiar cu 
amănunte cochete în îmbrăcăminte. Acesta era tot 
echipamentul lor. Dar mai aveau inimile, gata oricând să-şi 
înteţească bătăile în faţa a ceea ce e nobil şi frumos în lume 
şi mai aveau minţile care, de fapt, nu făceau altceva decât 
să dirijeze bătăile inimilor. 

Astfel cireşarii plecară din nou la bâlci. 


Şi ajunseră acolo o dată cu lăsarea nopţii, chiar în clipa 
când sute de felinare palide transformară bâlciul într-un 
decor fantomatic. Se ţineau iarăşi unul de altul de mână, ca 
să nu se piardă în marea de oameni. Tic deschidea drumul, 
Ursu îl închidea. Şirul acela şerpuia printre oameni, cu 
alunecări subtile de reptilă. În momentul când cineva din şir 
dădea un semnal, în prima insulă de linişte care apărea în 
cale se constituia un cerc viu, însufleţit, de comentarii. 
Cireşarii îşi ascunseră preocuparea şi neliniştea printr-o 
veselie de paradă. Îşi cumpăraseră fesuri şi măşti, mingi şi 
pocnitori. Primele două obiecte puteau să le fie oricând 
necesare; celelalte făceau parte din recuzita pestriță şi 
veselă la care obliga dintotdeauna bâlciul. 

Prima jumătate de oră cireşarii şi-o petrecură colindând 
iarmarocul (e vorba de regiunea din partea dreaptă a 
Căprioarei) de la un capăt la altul, străbătându-i toate 
ulițele convenţionale, învârtindu-se prin toate pieţele 
convenţionale. Şi descoperiră astfel că locul acela - atât de 
grotesc şi imens în închipuire - care constituia parcul de 
distracţii era un pătrat cu latura de cel mult o sută cincizeci 
de metri. Numai diversitatea priveliştii şi aglomerarea 
umană îi măreau dimensiunile. 

— Facem o simplă recunoaştere, le spusese Victor. 

Şi toţi acceptaseră. Dar în recunoaşterea aceea de numai 
o oră, câte nu văzuseră cireşarii! O văzuseră pe artistă, 
însoţită de un spate cam adus, cu un cap chel în creştet - 
spatele se remarcase numai pentru că era îmbrăcat într-o 
haină albă, sclipitoare - intrând într-o panoramă cu 
Cleopatre, Napoleoni şi Wilhelmi de ceară, cu balauri, 
caracatiţe şi țestoase vii, pentru că aveau capete de om, 
înzestrate cu darul vorbirii; îl văzuseră pe schelet zgâindu- 
se la nişte bibelouri sinucigaşe - figurine de toate soiurile — 
spânzurate de grinda vopsită în roşu-sângeriu a unui bazar; 
Tic şi Dan îl zăriseră chiar pe omul cu cicatrice în mijlocul 
unui grup vesel, care urca spre zidul morţii, pe o scară 
şubredă de lemn (mai bine i se potrivea ei denumirea); pe 


estrada circului, unde începuseră reclame timpurii, un 
individ slab şi înalt ca o prăjină, cu faţa vopsită în alb, care 
jongla cu nişte făclii aprinse, nu se dovedi altcineva decât 
lunganul; Tic se gândi - amintindu-şi o scenă mai veche - 
cât de uşor ar fi putut să-i şterpelească una dintre făclii cu 
ajutorul lassoului care nu-i părăsea buzunarul; câţiva metri 
mai departe se întâlniră nas în nas cu atletul; ciocnirea fu 
atât de burscă şi de violentă, încât atletul se sperie; (oare îi 
fusese teamă - gândi Tic - în momentul când se văzu în 
mijlocul cercului, că va înfrunta o răzbunare a lunganului?); 
ciufuliciul îl salută însă vesel şi atletul îi răspunse clipindu-i 
din ochi şi prinzându-l de umăr, aşa cum avea obiceiul; îl 
văzură şi pe moş Costache, la o tarabă colorată, cumpărând 
baloane şi fesuri; şi, spre surprinderea lor, dădură cu ochii 
de profesoara de pian, lângă o flaşnetă, culegând un bileţel 
din pliscul unui papagal; era şi ea într-un grup alcătuit din 
tineri şi bătrâni, legaţi de aceeaşi trăsătură comună 
tuturor: veselia; şi pe Mircea îl descoperiră, călare pe o 
bicicletă şi pedala, pedala în neştire, parcă se lua la 
întrecere cu cineva; şi se rotea de fapt în jurul unui ax care 
hotăra singur viteza celor zece biciclete prinse de el prin 
nişte vergele de oţel... („Ceea ce înseamnă - îi şopti 
ciufuliciul lui Dan - că nu i s-a reparat încă bicicleta... Să 
sperăm că n-o să ne vadâa...”) 

— Într-adevăr trebuie să găsim acul în carul cu fân, spuse 
Ursu, după ce se opriră toţi în cerc, într-un colţ mai liniştit 
al iarmarocului. 

— Vă mai amintiţi păpuşa aceea hidoasă, care era în 
sacoşa profesorului, printre pietre şi cărămizi? Întrebă 
Maria. Am văzut o tarabă cu zeci de surori gemene. Ce-ar fi 
să mergem acolo? 

— Eu am văzut una aruncată într-un coş de gunoi, spuse 
Tic. Şi acolo nu vreau să merg. 

— Iar începi? 

— Pe cuvântul meu, Maria! Zău că am văzut o păpuşă 
asemănătoare într-un coş de gunoi... Brrr! M-am gândit că 


şi tanagralele noastre pot avea aceeaşi soartă... În mintea 
unor copii, cum erau ăia de ieri cu iepuraşul, o păpuşă ca 
aceea din sacoşă e o regină pe lângă tanagrale. La asta m- 
am gândit, când am văzut păpuşa de ghips în coşul de 
gunoi. 

— Ar trebui să ne gândim la asta, zise Ionel. Mie mi se 
pare tot mai plauzibilă ideea că tanagralele au fost furate 
de nişte copii. Ei se pot strecura mai uşor în îmbulzeală, 
nimeni nu le dă atenţie, au mâini mai mici, deci pot să 
cotrobăie mai lesne într-o sacoşă... Au văzut, cine ştie cum? 
Capul unei statuete ieşind din sacoşă... Şi s-au pus pe 
lucru... 

— Sau au fost folosiţi de unii mai mari ca nişte unelte, 
adăugă Ioana. În cazul când nu se ştia ce este în sacoşă. Şi 
când puştii le-au arătat tanagralele vechi şi mutilate, ăia le- 
au aruncat sau au zis: jucaţi-vă voi cu ele... 

Victor nu era deloc mulţumit de ceea ce auzea: 

— Iar plecaţi de la o întrebare neesenţială, cel puţin acum, 
în acest moment. De ce vă gândiţi la felul cum au fost 
furate? 

— Pentru că e foarte important, Victor, spuse Lucia. 
Explicându-ne cum s-a înfăptuit furtul, putem, în mare, să 
vedem, să ne imaginăm cam cine anume ar putea fi autorul. 
Am spus: în mare. Eu, de pildă, după felul cum s-au furat, îi 
exclud dintr-o dată pe copii de pe lista suspecţilor... Nu zic 
că pe nişte copii nu i-ar fi putut atrage vederea unei 
statuete în sacoşa profesorului. Ar fi luat-o, sau le-ar fi luat, 
profitând de înghesuială şi gata! Cu o sută de kilometri pe 
oră, undeva, la loc sigur, ca să nu-i vadă nimeni! Mintea 
mea nu poate să conceapă că, după ce nişte copii au luat 
statuetele din sacoşă, în loc să fugă, s-au apucat să umple 
sacoşa cu pietre şi cu păpuşa aceea infamă. 

— Ba eu aşa aş fi făcut! Strigă Tic. Dac-aş fi fost copil, 
bineînţeles şi dacă aş fi vrut să-mi bat joc de cineva. 

— Şi mie îmi vine să cred, spuse Ursu, că furtul nu e opera 
unor copii. Ticuşor a spus singur de ce ar fi pus altceva în 


sacoşă. Ca să-şi bată joc de cineva. De unde-l cunoşteau 
copiii pe profesor şi ce le-a făcut el, ca să-l batjocorească? 

Tic negă imediat teoria lui Ursu: 

— S-a plimbat atâta timp profesorul prin bâlci! Poate că l-o 
fi repezit pe unul... Şi atunci s-au înţeles între ei... Dacă aţi 
şti ce mi-au făcut mie ieri, când am sărit să le iau 
apărarea!... Râdeau de mine, pentru că lunganul era 
şmecher... Nişte prichindei amărâţi care-şi scotoceau 
buzunarele şi scoteau ca nişte scamatori câte zece sau 
cincisprezece bani pentru roata norocului. 

— Şi tu crezi, întrebă Lucia, că s-ar fi despărţit cu atâta 
uşurinţă de o păpuşă? 

Tic era în dubiu. Îşi amintea cât de simplu era să-i câştige 
lunganul, dându-le în locul vazei un iepuraş de ghips, mai 
hidos decât păpuşa. Ridică din umeri: 

— Nu ştiu, Lucia... Adică nu prea cred că nişte copii ar fi 
renunţat atât de uşor la o păpuşă... Dacă vrei să fiu sincer. 

— Atunci ce reprezintă păpuşa? Ţipă Dan. Ce semnificaţie 
are în ea această întâmplare? Ne dă ea un indiciu? E gestul 
unui nebun? Al unui farsor? De ce în loc de cărămidă hoţul, 
sau hoţii, au pus în sacoşa pe care o goleau o păpuşă? Fir-ar 
să fie! Parcă le-am citi într-o carte... Oare păpuşa asta are 
vreun rol? Sau e un simplu act al hazardului? 

— Da! Cred că are un rol, răspunse Victor. Nu a ajuns prin 
hazard în sacoşă. Tu te întrebai, Dan, dacă ne dă un indiciu 
foate important... Trebuie să mă gândesc mai mult la acest 
lucru... Dacă voi reuşi să leg cele două idei... 

Tinerii tăcură, parcă pentru a-i da posibilitatea lui Victor 
să mediteze în linişte. Nu-şi dădeau seama cât de caraghios 
e gestul lor. Totul zbârnâia în jur. Larma crescuse. 
Reclamele erau mai zgomotoase, fanfarele şi tobele (mai 
ales tobele!) rupeau urechile. Uneori, voci mai puternice, 
mai ascuţite ajungeau până la ei. Nu reţineau decât silabe 
vagi, poate câte un cuvânt, larma generală îneca orice 
evadare personală. 


— Victor! Rupse Dan tăcerea. Dacă păpuşa e un simbol, 
prezenţa ei în sacoşă... Nu! Mi se încâlcesc ideile... Mai 
bine să spun pe şleau. Numai un om inteligent putea să facă 
un asemenea gest... Nu ştiu dacă mă înţelegi... Un om... Un 
om cu simţul umorului... 

— Unde vezi tu obligaţia, spuse Maria, ca un om inteligent 
să aibă şi simţul umorului, sau invers? 

— N-o lua şi tu aşa ad litteram, îi răspunse Dan. Nu ştiu 
precis ce-am vrut să spun... Dar nu-mi simţiţi ideea?... 
Păpugşa s-a pus acolo pentru ceva... Eu credcăeo 
răzbunare sau o batjocură... lar mă gândesc la nişte 
personaje pe care le-am mai cunoscut. De aceea spuneam 
că trebuie să fie inteligent... 

— Ei, na! l-o reteză Ionel. Poate că a pus-o acolo acel 
necunoscut la care ne gândim, pentru că e obişnuit cu 
asemenea obiecte. Din instinct, fără să-şi dea seama... Dacă 
tot umblă mereu cu statui, cu obiecte de artă, cu tablouri, 
nu-i trebuie neapărat inteligenţă pentru a scăpa o păpuşă 
într-o sacoşă... 

— După cum văd, înţelese Victor, aţi început să aveţi 
preferinţe şi presupuneri deosebite. Cum spunea Dan în 
chioşc... Presupuneri... Ipoteze... Şi timpul trece... Hai să 
ne împărţim sarcinile... Fiecare va avea ceva de făcut... Dar 
mai întâi ar fi bine să trecem toţi pe la bazar şi pe la roata 
norocului, locurile preferate ale profesorului. 

La bazar nu mai era vânzătorul pe care-l văzuseră când 
trecuseră prima dată pe acolo, în recunoaştere, un bărbat 
cam bondoc, cu ochi şireţi de vulpe şi cu nasul ca pliscul 
unei păsări de pradă. În spatele dughenei, plină şi ea de 
mărunţişuri, se afla lunganul. Pentru a nu fi recunoscut, 
ciufuliciul îşi puse repede masca pe faţă şi fesul pe cap. La 
fel procedase şi Dan. 

Bazarul de vechituri conţinea toate ciudăţeniile de pe faţa 
pământului. Ce nu era acolo? Obiecte de fildeş sau imitații; 
bibelouri de toate soiurile şi de toate dimensiunile, 
murdare, scorojite, mutilate; gablonzuri; cercei, inele, 


medalioane, unele cu fotografii, broşe, mărgele, coliere, 
brățări, niciuna întreagă; sau fără lanţ, sau cu prinzătoarea 
lipsă, sau fără boabe, sau tocite, sau zgăriate, sau rupte pe 
undeva; lădiţe, rame, tablouri, casete, sticle de colonie, 
pudriere, pahare (cu sau fără picior, cu picior întreg, sau 
numai jumătate), sticle goale, carafe, ilustrate, stilouri (cu 
sau fără peniță), evantaie, scaune de pian, policioare, 
tabachere, medicamente în fiole sau tablete vechi, că 
ambalajul era îngălbenit şi plin de socoteli, becuri, lanterne, 
pălării, cravate, umeraşe, zgărzi pentru câini, centuri, 
nasturi, o maşină Yost, o jumătate de binoclu (prezentat 
drept lunetă), trepiede, aparate de fotografiat fără lentile, 
coarne de cerb, banderole de doliu, ochelari cu sau fără 
lentile, borcane, cutii de chibrituri şi de cremă de ghete 
goale, vaze, ibrice, cuțite, bustul lui Traian, un voal de 
mireasă şi o cunună, luminări de botez, panglici, flori 
artificiale, albume cu fotografii, portrete de ţigănci, cărţi 
fără coperţi, serviete, un capac de abanos, acuarele, o 
bufniţă împăiată, ziare vechi, pantofi, ghete, sandale, cizme, 
pinteni de roşiori, pampoane, ceşti, ace, rotiţe, ceasuri, 
pipe, şuruburi, rulmenţi, pedale şi o cască de pompier. 
Părea un haos acolo, dar proprietarul cunoştea locul 
fiecărui lucruşor, de aceea îşi schimba atât de des 
vânzătorii, fără să-i fie teamă că va fi înşelat. Cireşarii 
căscară multă vreme ochii; credeau că vor găsi printre miile 
de obiecte unul care i-ar interesa, dar în afară de o pereche 
de bocanci de fotbal, cu multe crampoane lipsă, care reţinu 
mai multă vreme atenţia lui Tic, nimic altceva nu-i tentă. 
Lumea se înghesuia la bazar şi aproape toate cererile 
clienţilor erau satisfăcute. Cât timp stătură ei acolo, 
înregistrară o seamă de vânzări printre care: un ochi de 
plită, un batic, mai multe coliere, un sertar de dulap 
(gospodina controlase cu o aţă plină de noduri dimensiunile 
mai multora, până îl găsi pe cel potrivit), nişte căpute de 
cizme şi o colivie. Fusese amânat pentru a doua zi un client 


care ceruse o şa. Iar altul adusese înapoi, pentru schimb, 
un radiator de calorifer. 

Se aflau şi câteva păpuşi într-un galantar, dar n-aveau nici 
forma, nu erau făcute nici din materialul care-i interesa pe 
eroii noştri. Să stea mai mult în faţa bazarului ar fi însemnat 
pentru ei o inutilă pierdere de timp. Porniră şir spre roata 
norocului. Dar mai întâi, la propunerea Ioanei, făcură o 
escală în preajma unei tarabe la care se vindeau figurine de 
ghips. Erau acolo sute de păpuşi asemănătoare celei pe 
care o văzuseră în sacoşa profesorului. Şi printre ele 
iepuraşi, elefanţi, cocoşi, lulele şi păsăruici. Negustorul nu 
prea era asaltat cu cereri. Trăgea cu sete dintr-o lulea, din 
care nu mai ieşea fum de multă vreme, iar în pauze striga 
cu voce răguşită, înecată: 

— Raiul copiilor! Exersarea ochiului! Amintiri de la bâlci! 
Luaţi! Luaţi! Uite-o că nu se sparge! 

După ultima frază arunca, mai mult de ciudă, o păpuşă 
uriaşă pe o scândură groasă. Nu se spărgea. Numai că 
arunca una şi aceeaşi păpuşă. Celelalte obiecte s-ar fi făcut 
țandări. 

În sfârşit, cireşarii se opriră la roata norocului. Era 
îmbulzeală ca întotdeauna. La postul său, Hultanul striga şi- 
şi făcea vânt cu pălăria de paie: 

— Care mai trage? Care mai ia? Nici un număr nu pierde! 
Toată lumea câştigă! Încercaţi-vă norocul! Oale, lighene, 
vaze, tingiri! Statuia lui Fradaburidi! 

Oamenii trăgeau. Mai ales copii (după ce se scânceau un 
sfert de oră la poalele mamelor sau bunicilor) şi apoi şi 
aceştia, întărâtaţi de ghinionul odraslelor. Şi mereu, mereu 
ieşeau aceleaşi obiecte: lulele, iepuraşi, figurine fără formă. 
Din când în când, după ochi, Hultanul dăruia nenorocosului 
câştigător câte o bomboană. Şi cum asta se întâmpla numai 
când trăgeau copiii, răsunau iarăşi scântece neîntrerupte şi 
bolboroseli, mamele sau bunicile îşi scotoceau iarăşi genţile 
şi iar odraslele îşi încercau zadarnic norocul. 


Tic zări lângă trunchiul lanțurilor silueta înaltă a atletului. 
Alergă spre el şi, fiindcă îl găsi singur, îi spuse vesel şi 
prieteneşie: 

— Nu vă mai răstiţi la mine, că nu mai joc. M-am lecuit. 
Acum ştiu că nu se poate câştiga acolo. De o jumătate de 
oră numai lulele negăurite şi iepuraşi. Şi, din când în când, 
câte o bomboană. 

— Asta îmi place, îi răspunse atletul. Şi dacă m-ai fi 
ascultat mai demult, făceai economii. la spune-mi! Ai fost 
până acuma la circ? 

— Nu! Răspunse ciufuliciul. Am fost foarte ocupat. 

— Şi în astă-seară? De ce nu veniţi la circ în seara asta? 

— Vă găsim acolo şi pe dumneavoastră? 

Atletul zâmbi şi clătină din cap în semn că da. 

Tic alergă imediat spre grupul de la roata norocului. Într-o 
secundă fu lângă prietenii lui. 

— Nu vreţi să mergem la circ? Am primit o invitaţie... 
Atletul mi-a spus că va fi acolo... 

Dar nu auzi răspunsul lui Victor, pentru că vocea 
Hultanului îl asurzi: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai trage, 
care mai ia! Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Oale, 
crătiţi, vaze, tigăi. Statuia lui Fradaburidi! Care mai trage! 

Îndemnul îi atrase pe mulţi. Nu se vedea nimic în 
îmbulzeală. Doar Ursu, cu statura lui uriaşă, putea să vadă 
ce se petrece acolo, peste capetele celorlalţi. Şi iar răsună 
vocea Hultanului: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o...! 

— Cine, Ursule? Ce-a luat? Se rugă Tic. 

— Un individ, un cetăţean. De unde să-l cunosc? O cratiţă 
cât toate zilele... 

Tic se linişti. Îi spuse din nou lui Victor despre invitaţia 
atletului. De astă dată cu mai puţin curaj. Spre 
surprinderea lui, Victor acceptă imediat: 

— Chiar ar fi bine să va duceţi şi la circ. Mi se pare că e 
singurul loc din bâlci la care nu aţi fost... Mă şi mir, Ticuşor! 


— Păi... Dac-am văzut programul pe pe estrada de afară! 
Chestii din ălea pot să fac şi eu... 

— Ei, lasă că n-au arătat ei chiar totul. Au mai oprit ceva şi 
pentru arenă. E program de lupte, la sfârşit, parcă aşa am 
citit pe un afiş... 

— Nu e program de lupte, răspunse ciufuliciul. M-am 
interesat eu. Dac-ar fi fost lupte, ehei! Eram în fiecare seară 
acolo. Oricât s-ar aranja între ei, tot vezi ceva... E numai 0 
provocare... Unul de la circ, nu ştiu cum îl cheamă, 
provoacă pe oricine din sală la luptă... Contra un premiu, 
nu ştiu cât de mare... Şi dacă se găseşte cineva... lese crunt 
bătut... Aşa se face reclama: două sute celui care învinge! 
Nu i se cere nimic celui crunt bătut!... Ştii... Asta ca să 
încurajeze pe eventualii candidaţi... 

Victor râse cu poftă. Apoi deveni brusc serios: 

— Da, Ticuşor. A sosit timpul să vă duceţi şi la circ. 

Tic încă stătea la îndoială. Era convins că Victor vrea să-i 
facă o bucurie. Şi îi era teamă totodată că ar putea să 
piardă câteva acţiuni senzaţionale, pe care le-ar întreprinde 
Victor cu ceilalţi. Îi veniră în ajutor trompetele şi tobele. 
Parcă bubuia văzduhul şi goarnele parcă sfâşiau 
îmbrăcămintea cu sunetele lor. Tic ştia ce se întâmplă. Se 
dădea ultimul semnal, pe estrada circului, înainte de 
începerea spectacolului. Porni împreună cu Ursu în direcţia 
de unde venea zgomotul. De pe estradă, printr-o pâlnie 
uriaşă, un om căruia nu i se vedea faţa striga fără încetare: 

— Muzica dă ultimul semnal! Reprezentaţia începe! 

Era mare înghesuială în faţa circului. Dar biletele se 
ofereau din toate părţile. 

Tic insultase pe nedrept programul circului. Intrarea 
artiştilor pe arenă era foarte vioaie. Aproape cinci minute 
de salturi mortale, repetate din diferite unghiuri şi diferite 
poziţii, înainte, înapoi, la dreapta, la stânga. Trupa de 
saltimbanci cuprindea vreo opt inşi şi printre aceştia câţiva 
mai mici de statură decât ciufuliciul. Săreau prichindeii ca 
nişte păpuşi de cauciuc. Unul dintre ei, cam de statura lui 


Tic, făcu, împins de mâinile împreunate ale şefului trupei, 
un dublu salt mortal, suplu, grațios, sigur, care stârni 
admiraţia cireşarului. 

— Ai văzut, Ursule? Eu n-aş putea să fac aşa ceva. Şi nici 
tu nu-l faci decât la bară... 

— Dacă te-aş antrena câteva săptămâni la marginea unei 
ape, să vezi cum l-ai face şi tu, îi răspunse Ursu. 

— În fond, care e secretul? Întrebă Tic, în timp ce privea 
repetarea acelui salt care-l entuziasmase. 

— Secretul, Ticuşor, e să simţi când l-ai terminat pe al 
doilea, ca să-ţi împingi picioarele în jos, pentru a-i da 
direcţie. Altminteri, cazi în cap. Dar nici cu picioarele 
întinse nu trebuie să rămâi. Să simţi clipa când vei atinge 
pământul, pentru a face flexiunea... Altfel îţi zgudui 
abdomenul şi trebuie să te ridice altcineva de jos. 

Victoriosul saltimbanc se îndrepta spre partea unde se 
aflau cei doi cireşari, pentru a executa saltul a treia oară. 
Încă înainte ca piciorul lui să fie împins în sus de mâinile 
împreunate ale şefului trupei, Tic îl recunoscu. Îi făcu semn 
cu cotul lui Ursu şi şopti uluit: 

— Cozorocul, Ursule! Formidabil! Gata! Trebuie să mă 
antrenezi! Începând chiar de mâine. Nu se poate una ca 
asta! 

Extraordinarul saltimbanc nu era altul decât băiatul care 
câştiga cu atâta uşurinţă la roata norocului! 

Aplauze prelungi, entuziaste, răsplătiră iscusinţa micului 
acrobat. Şi el răspunse publicului atât de darnic, făcând o 
suită uluitoare de salturi mortale, de unul singur, ceea ce la 
vârsta lui era desigur o performanţă deosebită, pe care o 
recunoscu în sinea lui şi cireşarul cel morocănos. O răsplăti 
însă cu mai puţin entuziasm decât spectatorii din jur; 
braţele, palmele lui nu voiau să se mişte şi să se lovească 
(sărmanele!) cu aceeaşi ardoare. 

Al doilea număr, compus de doi acrobaţi la sol, un bărbat şi 
o femeie, îl lăsă rece pe Tic. În afară de sincronizarea 
perfectă a câtorva mişcări şi de supleţea şi forţa bărbatului 


nu remarcă nimic altceva. Şi cu toate acestea, aplauzele 
erau aproape la fel de puternice ca la terminarea primului 
număr. Înfuriat, ciufuliciul scrâşni din dinţi şi îşi făcu amare 
re-muşcări că nu-şi lovise mai tare palmele. Parcă aportul 
lui ar fi mărit intensitatea aplauzelor! Parcă stând acum 
nemişcat, cu mâinile demonstrativ împreunate şi întinse 
departe, ca să-şi facă atitudinea cunoscută tuturor 
nepricepuţilor, atenua cu ceva vacarmul din sală! 

Ursu îl prinse de umeri şi-i ţipă la ureche: 

— Nu te enerva, Ticuşor! Aşa e la circ. Nu se aplaudă 
numai iscusinţa. Uită-te la ea! Nu vezi ce frumoasă e? 

Mai multă înrâurire avu asupra lui Tic gestul decât vorbele 
lui Ursu. Îşi aminti că, nu cu mult timp în urmă, mai făcuse 
cineva gestul acela cu el, acolo, lângă lanţuri, lângă roata 
norocului. De aceea era acum la circ. Profită de faptul că 
urma un număr de contorsionism (Tic nu numai că nu 
suporta, dar se simţea dezgustat, umilit, jignit, când vedea 
asemenea numere) şi începu să caute, atent şi metodic, prin 
sală. Căutarea nu-l îngrijora. Era imposibil să nu remarce 
statura înaltă a atletului printre oameni. Chiar şezând, ar fi 
ieşit în evidenţă. Cu toate strădaniile lui - şi numărul de 
contorsionism se prelungea la infinit - Tic nu zări nici urmă 
de atlet. Cu siguranţă că se afla sus, în ultimele rânduri, 
acolo unde era întuneric şi unde se deosebeau foarte greu 
chipurile şi siluetele spectatorilor. 

— Nu-l găsesc, îi spuse el lui Ursu. Ori e sus, ori a întârziat 
pe undeva... 

— De ce crezi tu că e sus? Chiar în ultimele rânduri? Îl vezi 
tu om pentru cucurigu? 

Tic îi clipi lui Ursu din ochi: 

— Sigur că da! Cine ştie ce treburi are pe-acolo... 

— Lasă-l în pace şi mai bine uită-te la căţeluşii ăştia. Dacă 
te-a invitat şi ţi-a spus că vine şi el... Înseamnă că o să te 
caute el... 

— Şi ce-are a face asta cu câţeluşii?... Să mă uit eu la 
prăpădiţii ăştia? Păi, Tângulică al meu, Ţombi, cum îi spun 


de câteva săptămâni, ar scoate aplauze de la dânşii, cât 

sunt ei de câini. Le dă handicap. Tu ştii ce salturi mortale |- 
am învăţat? Chestiile astea sunt umplutură, Ursule, zău că 
da! Uită-te şi tu la dresori. Nu par mai jigăriţi decât câinii? 

Dar constatarea aceasta, spusă la început cu un ton de 
dispreţ, îl transformă imediat pe ciufulici. Se uită cu mai 
multă atenţie la cei cinci căţeluşi, le descoperi o seamă de 
calităţi - şi erau atât de prostuţi, săracii! 

— Încât chiar aplaudă de câteva ori, lovind din greşeală 
pălăria unui grăsan care stătea impasibil în faţa lui; pălăria 
fu salvată în ultimă instanţă, altfel s-ar fi prăbuşit printre 
bănci, jos, sub rotonda de scânduri a circului; salvatorul 
dezastrului fu chiar Tic, aşa că se alese nu cu înjurături ci 
cu mulţumiri. 

Tic aplaudă ca un nebun când se termină numărul cu 
căţeluşi. Se sculase în picioare şi aplauda şi striga; oamenii 
începeau să se uite la el. 

— Nu-i nimic, îi spuse lui Ursu, când se aşeză pe bancă. 
Poate că i-am dat prilej atletului să mă descopere... Ah, 
Ursule! Mi s-a făcut o milă... Sărmanii! La urma urmei, îşi 
câştigă şi ei pâinea... Şi cred că mai mult de jumătate, poate 
chiar trei sferturi din ea, o dau căţeluşilor... 

Ce putea să răspundă Ursu? Îl strânse înduioşat la piept. 

În arenă apărură doi clovni. Matusalemicul Ciacanica şi un 
altul, Bimbirică, o mogâldeaţă, o bucată de om, slab ca o 
scrumbie, cu vreo şapte-opt instrumente muzicale prin 
buzunare. 

— Ursule, mor! Ăla prăpădit o să cânte, Ciacanica o să-i ia 
instrumentele, unul câte unul, ăla mic o să scoată mereu 
altele din buzunar; muzicuţe, fluieraşe, sârme, linguriţe; 
când se va aşeza pe scaun, Ciacanica o să i-l tragă şi el va 
cădea cu picioarele în sus pe urmă o să apară un căţel cu 
funduliţă, vor lătra amândoi la căţel; o să vină alt căţel cu 
funduliţă de altă culoare şi ăla mic îi va cânta din armonică, 
pe urmă Ciacanica va trage cu pistolul şi toţi din sală vor 
râde până le vor crăpa burţile... 


— Taci odată, domnule! I se adresă grăsanul cu voce 
răstită. Din cauza dumitale nu mai înţeleg nimic. 

Tic bufni într-un hohot de râs, care ar fi cutremurat sala 
dacă nu s-ar fi potrivit să râdă şi spectatorii tocmai atunci; 
apăruse în arenă un căţel cu funduliţă şi cei doi clovni 
lătrau la el. Ciufuliciul începu să recite în gând „Rapsodiile 
de toamnă”. Le recită şi a doua oară, uitându-se spre cupola 
circului şi abia când ajunse la jumătate auzi pocnetul 
pistolului. 

— De ce a durat atât de mult? Întrebă pe Ursu. 

— L-a tras scaunul de sub el de patru ori şi a mai apărut un 
căţeluş, al treilea, cu funduliţă galbenă la gât, răspunse 
Ursu. 

Numărul de jonglerie care urmă i se păru mai acceptabil 
cireşarului dezamăgit. Unul dintre cei patru jongleri era un 
as în materie. Jongla cu şase obiecte diferite ca formă şi 
greutate şi învârtea şi două cercuri în jurul picioarelor. 

— Dac-ar face asta pe sârmă, spuse Tic, în echilibru, ar 
lăsa lumea ţuţ. 

Ceilalţi jongleri îşi câştigară repede disprețul cireşarului. 
Mai ales lunganul, care mai mult îi încurca decât îi ajuta pe 
ceilalţi. 

După o pauză comică începură să bubuie tobele, aşa cum 
se întâmplă înainte de anunţarea unui număr senzaţional. 
Directorul circului în persoană apăru în arenă şi rosti cu o 
voce voit stâlcită, pentru a da impresia că e importată din 
străinătate: 

— Şi acum urmează celebro campione de echilibristica, 
maestro Torenzo! 

Numărul era într-adevăr senzaţional sau, cel puţin, 
aceasta era impresia lui Tic. Maestrul adusese mai întâi o 
masă, bineînţeles făcând echilibru cu ea. Apoi patru sticle, 
fiecare în echilibru pe câte un deget. Aşeză sticlele pe masă 
formând un dreptunghi, apoi pe vârfurile sticlelor aşeză 
picioarele altei mese, apoi aduse alte patru sticle şi potrivi 
deasupra lor altă masă mai mică, apoi cu două scaune într-o 


mână şi cu altul în echilibru pe bărbie se căţără pe o scară 
de funie. Când ajunse în dreptul ultimei mese, muzica şi mai 
ales tobele dădură un prelung semnal de atenţie şi alarmă. 
Apoi se lăsă tăcere deplină în sală. Maestrul Torenzo aşeză 
primul scaun cu picioarele în sus, pe al doilea îl potrivi pe 
picioarele primului, iar pe al treilea deasupra. Ultimul 
scaun avea spetează. Spectatorii nu mai respirau. Pentru că 
maestrul se aşezase pe scaun, pe ultimul scaun, începu să 
se balanseze încet cu el, apoi rămase oblic, într-o poziţie 
perfectă de echilibru, nemişcat. După trei secunde 
ucigătoare bubui brusc şi năprasnic toba mare, iar maestul 
Torenzo se înclină şi căzu pe spate, stârnind un cor de 
ţipete, mai ales printre femei. În cădere prinse scaunul de 
picioare şi ateriză servindu-se de acest sprijin. Căderea era 
punctul culminant al numărului. 

Aplauzele cutremurau circul. Şi cel mai aprig, cel mai 
entuziast, cel mai gălăgios spectator era ciufuliciul. Îl 
întrecea de astă dată până şi pe grăsanul din faţa lui. 
Fiindcă acesta trebuia din când în când să facă pauze, 
pentru a-şi şterge cu o batistă, mare cât un prosop, faţa udă 
de sudoare. Cum să nu se bucure, cum să nu urle, cum să 
nu înnebunească Ticuşor? Maestul Torenzo nu era altul 
decât prietenul lui, atletul. 

După emoția aceea cumplită nu putea să urmeze decât 
pauza. 

Ciufuliciul încă nu-şi revenise. Comenta, ca un apucat, 
nemaipomenitul număr, cu prietenul lui cel mai bun, 
grăsanul. Se împrieteniseră în timpul căderii maestrului, 
când se pomeniseră unul în braţele celuilalt. 

— Da, domnule! Nemaipomenit! Numai pe sticle şi pe 
scaune! Şi când a căzut, domnule... Când a căzut... 
Nemaipomenit... 

— Şi când a stat acolo, în vârf, ripostă Ticuşor. Pe 
picioarele picioarelor de la picioarele scaunelor... 

— Da, domnule! Nemaipomenit! Vin şi mâine să-l mai văd. 
Domnule! Atâtea mese şi atâtea scaune şi atâtea sticle... Şi 


toba, domnule... Când a bubuit şi l-am văzut cum cade... Mi- 
a sărit inima. 

— Eu îl cunosc foarte bine, i se destăinui Tic grăsanului. 
Ne întâlnim în fiecare zi. Dar nu-i spun Iorenzo... Ştiţi? Are 
alt nume pentru prieteni... Terenţiu... 

— Ce spui, domnule?! Terenţiu! Nemaipomenit... Poate îmi 
faci şi mie cunoştinţă cu el... După terminarea 
programului... Că acum trebuie să mă duc după nevastă- 
mea, la bufet... Altminteri nu mă mai lasă mâine la circ. 

Abia după ce plecă grăsanul, Tic îşi aduse aminte de Ursu. 

— Ce spui, Ursule, de atlet? Nemaipomenit! 

Ursu ridică din umeri: 

— La urma urmei, nu ştie altceva decât să cadă de sus, de 
la patru metri şi jumătate. 

„Aaaa! Gândi Tic. De aceea Ursu fusese atât de nepăsător! 
De aceea nu participase la entuziasmul sălii! Va să zică 
Ursu era invidios pe Torenzo!” 

Dar gândurile acestea cireşarul nu i le spuse prietenului 
său. Bănuia el de ce e invidios Ursu. Era gelos pentru că... 
Pentru că... Şi pentru a-i dovedi că nici un dram din 
dragostea pe care i-o purta nu se pierduse prin apariţia lui 
Torenzo, se cuibări la pieptul lui Ursu. Aceasta, parcă mai 
liniştit, începu să-i mângâie părul ciufulit şi transpirat. 

Ceilalţi cireşari se împărţiseră în două grupuri. Ionel şi 
Ioana făceau naveta între roata norocului şi bazar şi din 
când în când dădeau câte o raită prin bâlci. Ei trebuiau să 
semnaleze orice prezenţă a vreunui personaj cunoscut. 
Victor, Lucia, Dan şi Maria nu se dezlipeau de roata 
norocului. Foarte rar, ultimii doi erau trimişi de Victor la 
ghereta unde se vindeau păpuşi de ghips. 

Timpul se scurgea pe nesimţite, fără ca nimic deosebit să 
se întâmple. Nu se remarcase prezenţa nimănui, iar la 
ghereta cu păpuşi vânzătorul căsca a somn şi trăgea în 
neştire din luleaua stinsă. Nici la roata norocului nu se 
întâmplase nimic. Hultanul îşi făcea datoria, invitând 
vizitatorii să-şi încerce norocul. Oamenii nu rezistau 


tentaţiilor colorate şi chemărilor Hultanului. Trăgeau, 
trăgeau mereu, dar în afară de lulele şi iepuraşi nu 
obțineau nimic. Nici bomboane nu li se mai ofereau, pentru 
că ora copiilor trecuse. De câte ori Hultanul se pregătea să 
deschidă gura, Victor le spunea dinainte ce vor auzi. Îi 
învățase repertoriul pe dinafară. Pentru că Hultanul avea 
totuşi un repertoriu. Erau momente când folosea din 
aceleaşi cuvinte alte chemări. Uneori începea cu „oale”, 
alteori cu „vaze”, alteori strecura la mijlocul frazei „statuia 
lui Fradaburidi”, alteori spunea după „care mai trage”, 
„care mai ia”, alteori repeta numai prima expresie. 
Neavând ce face altceva, Victor îi învățase repertoriul şi-i 
amuza pe ceilalţi, luându-i-o înainte Hultanului. 

Tocmai când făcea o astfel de glumă, se pomeni lângă el cu 
Ionel şi Ioana, alarmaţi, nervoşi. 

— Scheletul! Spuse Ionel. S-a oprit în faţa bazarului. Acolo 
unde l-am văzut când am făcut recunoaşterea. 

Victor parcă se aşteptase la această întâlnire. Nu părea 
nici intrigat, nici surprins. 

— Mă întreb unde a fost până acum? Spuse el. Nu s-a 
plimbat prin bâlci. L-am fi văzut. Nici la circ n-a intrat... Aşa 
îmi închipui eu. N-ar fi plecat în plin program... Şi cu toate 
acestea cred că a fost aici. 

— De ce aici? Întrebă Ionel. Poate c-a fost dincolo... la 
restaurante şi berării... Să-şi exerseze voinţa sau să 
mănânce ceva... Şi a încremenit, aşa cum l-am văzut eu şi 
Tic, la o masă. Păcat că n-am fost acolo. Poate aş mai fi găsit 
o coală de hârtie mâzgălită, care să ne ajute să dezlegăm a 
doua parte a misterului, că singuri, fără ajutorul lui, nu văd 
cum ne vom descurca... 

— Cred că am făcut o greşeală, recunoscu Victor. Trebuia 
să ne gândim şi la partea cealaltă. Acolo se întâlnesc de 
obicei oamenii la o friptură sau la un pahar de vin... Şi 
poate că nici acum nu e prea târziu... Ce spuneţi? Formăm 
trei grupuri? Tu, Dan, ai mai fost dincolo, aşa că nu-ţi este 
străin locul... 


— Cu însoţitoare, pretinse Dan. Cum o să mă aşez singur 
la o masă... Dacă dau peste vreun personaj care ne 
interesează? 

— Ei! Ce stai aşa? Îl îndemnă Maria. Hai să mergem! 

Grupurile erau formate. Ionel şi Ioana porniră spre bazar, 
pentru a-l supraveghea pe schelet. Dan şi Maria, spre 
restaurantele bâlciului, adică pe partea centrală a 
Căprioarei. Victor şi Lucia rămaseră în continuare la roata 
norocului. 

— Ştii de cât timp nu s-a câştigat nici un obiect mare? Îl 
întrebă Lucia pe Victor. Dar tot ea răspunse: De aproape o 
oră şi jumătate. Numai mărunţişuri insipide. Ce spui? 

— Ce i-a spus atletul lui Tic? E o şmecherie toată tragerea 
şi tot norocul pe care-l oferă Hultanul. Cinstit nu se poate 
câştiga. Numai prin şmecherie. Eu cred că toate obiectele 
mari le câştigă oameni de-ai lor... 

— De ce să nimerească ei numărul câştigător şi ceilalţi nu? 
Se miră Lucia. 

— Asta mă întreb şi eu, Lucia, de jumătate de oră, după ce 
m-am convins că norocul nu are nici o valoare aici. Cum 
aranjează ei să câştige oamenii lor? 

— Asta te interesează pe tine? Eu mă întreb cum fac ei să 
nu câştige ceilalţi care trag, sutele de oameni. Aproape o 
sută au tras până acum, fără să ia nimic serios. O sută de 
trageri! Raportează la şansele posibile... Ei! Cum aranjează 
ei ca să nu se oprească niciodată coarda de oţel la un 
număr mare? 

— La lucrul acesta m-am gândit aproape o oră, Lucia. 
Adică prima oră de când stăm aici. Şi cred c-am dezlegat 
misterul. E de o simplitate copilărească. O să vi-l spun eu... 
Misterul. Celălalt e încă mister, din păcate... Uită-te bine la 
roată, Lucia. Caută numerele câştigătoare printre cuiele ei. 
Le cunoşti, nu? Vaza aceea chinezească, negrul acela în 
costum colonial, discobolul... Lui Tic, capul lui Apollo, cei doi 
îmbrăţişaţi... Îţi spun eu numerele pe care le au pe etichetă. 
Vaza are numărul 94, negrul, numărul 101, discobolul, 


numărul 89, capul lui Apollo, numărul 75, cuplul de pe 
soclu, numărul 112... Ei, bine, caută numerele acestea 
printre cuie... Du-te mai aproape şi uită-te... Uită-te numai 
la două numere, sunt aproape unul de altul... 

Lucia urmă sfatul lui Victor şi se apropie de roată, pentru a 
observa, între cuie, numerele 89 şi 94, cele mai apropiate, 
în zadar se chinui să deosebească vreun detaliu. Nu izbuti. 
Se întoarse lângă Victor mai nedumerită decât plecase: 

— Nu ştiu... N-am remarcat nimic. 

În momentul acela parcă se produse o oarecare animaţie 
în bâlci. Erau mai mulţi oameni, mai multă gălăgie. 

— Cred că e pauză la circ şi la alte panorame, spuse Victor. 
Acum să fim atenţi. Să dezlegăm şi cealaltă parte a 
misterului. Nu se poate să nu ofere Hultanul o momeală, 
adu-ţi aminte de ceea ce îi spunea Ilie. 

Într-adevăr, Hultanul îşi amplifică vocea: 

— Încercaţi-vă norocul! Care mai trage? 

— Acum va spune „care mai ia”, îi şopti Victor Luciei. 

— Care mai ia? Oale, vaze, crătiţi, tigăi! Care mai trage? 

— Acum va repeta, şopti din nou Victor. 

— Care mai trage? Contiuă Hultanul. Nimeni nu pierde! 

Lumea se îmbulzea spre roata norocului. Mitraliera 
ţăcănea fără încetare. Dar nici un norocos nu se afla printre 
trăgători. Uitându-se la spectatorii care priveau mai de 
departe ceea ce se petrecea la roata norocului, Victor zări 
şi pe atletul lui Tic. În acelaşi timp îl zări şi atletul şi îl salută 
zâmbind. Victor îi răspunse la fel clătânând din cap. Gestul 
lui îl mişcă pe cireşar. Ar fi vrut să se ducă la el şi să 
schimbe câteva cuvinte. Dar oamenii veneau buluc. În 
curând nu-l mai zări. 

— Păcat, spuse Victor. El trebuie să ştie ce e la roata 
norocului. L-aş fi întrebat şi poate mi-ar fi divulgat secretul. 

— Nu cred, îi răspunse Lucia. Mai degrabă e în situaţia ta. 
Caută să dezlege misterul. De aceea vine uneori pe aici... 
Numai că tu... Cred că tu eşti mai avansat decât el. 


Complimentul Luciei nu-i displăcu lui Victor. Ilocmai voia 
să-i răspundă ceva. Dar îl opri vocea stridentă, răsunătoare, 
a Hultanului: 

— Încercaţi-vă norocul! 

— Acum va spune: „Oale, crătiţi, vaze”... 

— Încercaţi-vă norocul... Vine, vine norocul! 

— Am greşit, recunoscu el. De data asta am greşit... 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Care mai ia? 

— Acum va spune: „Statuia lui Fradaburidi”, şopti Victor. 

— Statuia lui Fradaburidi! Continuă vocea Hultanului. 
Care mai trage? 

Mitraliera ţăcănea fără încetare. Victor o trase de mână pe 
Lucia şi se apropiară amândoi şi mai mult de roata 
norocului: 

— E prea multă lume, şopti Victor la urechea Luciei. Nu se 
pate să nu ofere o momeală. 

Tocmai trăgea o femeie în vârstă, îmbrăcată ca o 
gospodină. Părea cam timidă. Coarda de oţel începu să 
ţacăne, apoi se opri. Şi deodată vocea Hultanului răsună 
năprasnic: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! 

Ţinea în mână un lighean mare de rufe şi-l agita arătându-l 
tuturor. Înghesuiala deveni şi mai insuportabilă. Oamenii se 
repezeau să cumpere trageri. Victor o apucă pe Lucia de 
braţ. O scoase din marea de candidaţi la noroc. Se opriră 
într-un loc liniştit. Nu era nimeni lângă ei. Puteau să 
vorbească, în sfârşit, ca oamenii. 

— Cred că acum era momentul, spuse Lucia. De ce n-am 
rămas acolo? 

— N-avem de ce, răspunse Victor. Nimeni n-o să mai 
câştige nimic, Lucia. Hultanul le-a dat momeala. Oamenii 
vor spune că au văzut cu ochii lor cum a câştigat cineva un 
lighean. Şi vor trage, vor trage. Cel puţin treizeci-patruzeci 
de trageri... Cine să-şi închipuie că femeia aceea, cu alură 
de gospodină, e înţeleasă cu Hultanul? 


— Parcă spuneai că vrei să afli... 

— Am aflat, Lucia. Am descoperit cum se câştigă... Suntem 
nişte netoţi... M-am gândit la fel de fel de calcule, aşa cum a 
făcut şi Tic după ce l-a văzut pe cozoroc câştigând de câteva 
ori. M-am gândit la rezistenţa cuielor, la viteza care trebuie 
să i se imprime corzii, la timpul cât durează o turație... 
Prostii... Ştii cât de simplu şi sigur e sistemul?... Îmi vine să- 
mi dau cu pumnii în cap... Şi mai ales mă gândesc la ce-o să 
spună Tic... O să ceară să-i dea Ursu cu pumnii în cap... 

— De ce mă ţii aşa? Spune-mi! 

— Ştii ce se întâmplă, Lucia? Omul lor trage... Am văzut 
când a tras şi m-am uitat la, numărul la care s-a oprit 
coarda. S-a oprit la numărul 49. O fracțiune de secundă mai 
târziu, adică după ce s-a făcut că se uită la număr, Hultanul 
a împins şipca şi a început să urle: „A luat-o!” Şi a scos din 
piramidă un obiect care avea Un alt număr: 53... Înţelegi?... 
N-am fost noi nişte neghiobi?... Hultanul se uită în ce 
regiune s-a oprit coarda, o mişcă imediat, ca să nu vadă şi 
alţii şi pune mâna pe un obiect mare, al cărui număr se află 
în regiunea în care s-a oprit coarda... Şi pe urmă urlă ca un 
apucat... Dacă nu mi-ar fi trecut prin cap, exact în clipa 
când femeia a împins şipca, gândul acesta, n-aş fi observat. 
Noroc că eram în partea în care s-a oprit oţelul. Adică 
pieziş, pentru că borţosul acoperea regiunea „norocoasă” 
cu trupul, ca să nu vadă cei din spate. Am ochit numărul şi 
pe urmă m-am uitat la numărul de pe obiectul din mâna 
Hultanului. Relaţia s-a făcut, instantaneu, ca şi observaţia, 
de altfel... Doamne! Ce simplu! 

— Într-adevăr, recunoscu Lucia, e foarte simplu, mai ales 
după ce ştii. M-am lămurit cum se câştigă, dar nu m-am 
lămurit de ce nu se câştigă... 

— E tot atât de simplu, Lucia. Din cauza cuielor. Toate 
cuiele au aceeaşi înălţime, aceeaşi grosime, e aceeaşi 
distanţă între ele, au aceeaşi formă... Trebuie să le priveşti 
cu un gând preconceput ca să observi ceva deosebit în 
dispunerea lor. Altminteri nu sesizezi nimic, aşa cum s-a 


întâmplat cu tine. De fapt, te-am pus la încercare... Eu am 
făcut mai întâi un calcul şi apoi le-am privit. Ştiam din 
experienţa lui Ticuşor că nu se poate câştiga la roata 
norocului. El l-a crezut pe cozoroc. Eu l-am crezut pe atlet. 
Şi atunci m-am întrebat: de ce? Ce alt răspuns se putea 
găsi? Numai din cauza cuielor. Şi m-am uitat mai întâi la 
numerele câştigătoare şi pe urmă la cuie. E cam greu de 
observat pentru că figurile de lângă cuie lasă nişte umbre... 
Cred că anume e potrivit Petromaxul, ca să lase umbre... 
Am căutat cuiele în relief, Lucia şi am văzut că unele sunt 
drepte, cel mai multe, altele sunt puţintel ieşite în afară, 
altele puţintel supte, trase înăuntru. Diferenţele acestea 
sunt aproape insesizabile. Am căutat printre cuie numerele 
mari, pe care le văzusem pe etichetele obiectelor şi am 
observat că orice număr mare e plasat între două cuie trase 
înăuntru, în aşa fel ca abia să le atingă coarda de oţel. 
Două-trei numere mai departe se află un cui mare, un fel de 
obstacol în calea corzii. Nu e simplu? Coarda nu se va opri 
acolo unde nu întâmpină rezistenţă, ci acolo unde 
întâmpină. Numerele mari vor fi întotdeauna sărite, iar 
cuiele ieşite în afară vor opri coarda, într-o regiune unde nu 
sunt decât obiecte fără preţ. Ăsta e tot secretul. Şi nu se 
observă neregularitatea din cauza uniformităţii cuielor şi a 
distanţei foarte exacte dintre ele. În momentul când nu le 
priveşti pe întindere, ci în relief, nu se poate să nu 
descoperi diferenţa... 

— Ce şmecherie! Se cruci Lucia. Şi cu toate acestea se 
poate întâmpla să iasă o dată un număr mare, chiar la o 
tragere, nearanjată... Cine ştie ce mişcare, ce viteză...? 

— Ai dreptate, Lucia. Dar şansele sunt foarte mici, minime. 
Poate la zece mii una... 

— Nu mă gândesc la calcule... Mă gândesc la întâmplare. 
Scheletul, de pildă, a câştigat într-o seară o cratiţă, nu mai 
ştiu ce... Oare să i se fi aranjat câştigul...? 

Victor rămase pe gânduri. 


— Amănuntul acesta mi-a ieşit din cap, spuse el într-un 
târziu. Nu-ţi mai aminteşti: era multă lume? 

— Cum să nu-mi amintesc! Răspunse Lucia. Era o 
îmbulzeală cumplită. Mă mir cum de-am scăpat... Brrrr! La 
ce te gândeşti? Crezi c-a fost o simplă întâmplare, sau, cum 
spune Ilie, s-a oferit ezitanţilor o „momeală”? 

— Nu ştiu ce să răspund, Lucia. Mă gândesc şi eu la 
întrebarea asta. Să fie el unul din cei zece mii?... Ne-am 
luat cu roata norocului şi am uitat de lucrul cel mai 
important pentru care suntem aici... Se întoarce grupa de 
dincolo... 

Într-adevăr, Dan şi Maria veneau spre roata norocului. Şi 
din graba lor se putea deduce că nu vin chiar cu sacul gol. 

— Prea mare lucru n-avem, spuse Dan. Am zărit un singur 
personaj, într-un restaurant... Un singur personaj cunoscut. 
Ceilalţi, care erau cu el, ne sunt necunoscuţi... 
Deocamdată... Că după mutre, par de prin părţile astea... 

— Ilie? Întrebă Lucia. 

— Ia uite! Se miră Dan. Ai devenit şi oracol! Sigur că era 
Ilie. La o masă dublă, înconjurat de vreo cinci gealaţi, cam 
de dimensiunile lui. Era o linişte în restaurantul ăla, că am 
putut să ne aşezăm şi noi la o masă... Fără să ne vadă el, 
asta e de la sine înţeles. 

— Ceea ce înseamnă că nu i-aţi auzit vorbind, îl întrerupse 
Victor. lar indivizii ăia vi se par nişte profesionişti... 

— Cam aşa... Spuse Maria. Ba chiar am impresia că i-am 
mai văzut pe unii din ei, prin nişte panorame. Se distrează 
acolo de minune. Dar mai mult vorbesc decât beau, deşi 
sunt vreo câteva sticle, goale şi pline, pe masă... Voi ce-aţi 
făcut? 

— Am dezlegat şi noi nişte mistere, răspunse Lucia. Adică 
Victor le-a dezlegat. Eu n-am nici un merit... Numai că ele 
nu sunt prea legate de cazul nostru... 

Victor nu se simţea prea bine de astă dată: 

— Mai bine să ne întrebăm ce fac ceilalţi? Cuplul Ionilor! 
Pe unde i-o fi purtând oare scheletul? 


Cuplul Ilonel-loana îl urmărea fără întrerupere pe schelet. 
Urmărirea nu le cerea nici un efort, în schimb o răbdare de 
dresor de melci. Scheletul se plimba foarte puţin. Se oprea 
în faţa firmelor şi stătea, stătea nemişcat, fără măcar să dea 
impresia că le priveşte. Mai făcea doi-trei paşi şi iar se 
oprea în faţa unei panorame sau a unei tarabe şi iar pleca. 
Îi purtase în acest fel pe cei doi prin tot bâlciul, dându-le 
posibilitatea să-l cunoască - pe dinafară şi după reclame - 
până în cele mai neumblate unghere. Dar oriunde se oprea, 
scheletul nu arăta nici o reacţie, parc-ar fi vrut să 
fotografieze cu nişte obiective ascunse în ochii înfundaţi 
anumite detalii care nu-l impresionau însă cu nimic, detalii 
care le scăpau celor doi tineri. Nici când se oprise în faţa 
tarabei cu păpuşi - trei minute după ceasul lui lonel - nu 
sesizară nici o schimbare în atitudinea lui. Privea tot cu un 
aer absent ceva; nu se putea şti ce anume. Capul 
vânzătorului căzuse pe tarabă şi mişcarea prăvălise o 
păpuşă peste el. Dar bătrânul nu-i simţea greutatea. 

De câteva ori scheletul se îndreptă spre roata norocului, 
dar se opri pe la jumătatea drumului, stând nemişcat ca un 
stâlp, în mijlocul bâlciului. Multă vreme zăbovi la instalaţia 
rudimentară pentru încercarea puterii. Proprietarul încercă 
să-l atragă, la început, oferindu-i reducere, apoi oferindu-i 
gratuitate. Maiorul nu răspunse nimic şi nici nu se mişcase 
de la locul lui. Proprietarul ridicase din umeri, apoi îl lăsă în 
plata Domnului. Ionel şi loana imitară gestul lui şi se 
retraseră câţiva paşi înapoi, într-un loc întunecos, pentru că 
scheletul se întoarse pe neaşteptate. Venea drept spre ei. Şi 
ei rămaseră nemişcaţi şi îngheţaţi de spaimă, lipiţi unul de 
altul, ca şi cum ar fi vrut să-şi dăruiască şi să-şi caute 
căldura. Scheletul se opri la câţiva paşi de ei; parcă s-ar fi 
oprit în faţa unor obiecte neînsufleţite, de genul celora pe 
care le văzuse până atunci. 

Câteva minute nu se mişcă din faţa lor şi ei nici măcar nu 
ştiau dacă sunt priviţi sau nu. Ţineau ochii închişi şi 


aşteptau o lovitură năprasnică, un trăsnet, cuțitul unei 
ghilotine. În minutele acelea de încremenire îşi căutară 
încet mâinile şi le împreunară, se strânseră şi mai tare unul 
de altul, parcă pentru a primi împreună, uniţi, o sentinţă 
fatală. Şi peste groaza care-i pironise, parcă prin 
tentaculele ei se apropiau şi nişte adieri calde. Ţineau ochii 
închişi; nu voiau ei să-i deschidă; simțeau contururile dure 
ale unei umbre rele ameninţându-i, dar în acelaşi timp 
încălzindu-le faţa. Tremurau şi izvoarele tremurului se 
împleticeau, se confundau, se anulau. Când deschiseră, în 
sfârşit, ochii, nu mai întâlniră nici un obstacol în calea lor, 
dar nici în interiorul lor nu întâlniră vreun obstacol. Şi 
atunci se întoarseră unul spre altul, îşi apropiară feţele şi 
Ioana simţi gustul amar, dulce, disperat, al primului sărut. 
Scheletul fusese înghiţit de umbrele nopţii. 

La circ, Tic era în criză de veselie. Aproape toată partea a 
doua a programului se petrecea după gratii. Apăruseră, pe 
rând, patru lei, doi tigri, doi urşi albi şi se chinuiseră, în faţa 
spectatorilor îngroziţi, să facă nişte exhibiţii jalnice. 

— lată ce nu-mi place mie la circ, spuse ciufuliciul. 
Contorsionistele şi dresurile chinuite. 

— Da, domnule, îi răspunse grăsanul din faţă, nici mie nu- 
mi plac chestii din astea. Când le vezi cum se îndoaie... Zău 
că nu e politicos, domnule, aşa, abia îmbrăcate... 

„Aha! Gândi Tic în sinea lui, amintindu-şi cu câtă ardoare 
aplaudase grăsanul numărul contorsionistei. Probabil că a 
avut loc o anumită discuţie.” 

Fioroasele animale se chinuiau să treacă prin cercuri de 
foc, să sară obstacole, să bea sticle de lapte, să se aşeze 
docile pe nişte bănci de lemn. În zadar întărâtase dresorul 
pe unul dintre leii cu coamă mare. Animalul nici măcar nu 
mişcase din coadă. Să ragă? Nici nu-i trecea prin gând. 

Condiţiile erau destul de prielnice pentru ca Tic şi 
grăsanul să înceapă nişte tratative cu privire la programele 
de circ. 


— Va să zică, domnule, spunea grăsanul, ridicând vocea, 
ălea care se îndoaie. Alea să fie scoase din program, în 
primul rând. Şi animalele ăstea, vorba dumitale. Să le ducă 
la menajerii şi să pună preţ popular, sau să le dea drumul în 
junglă. Noi cum ne ducem la serviciu dimineaţa?... Şi să 
bage în program echilibrişti, domnule. Cel puţin cinci 
numere... 

— Şi căţeluşii, spuse Tic încă înduioşat de amintire. Îşi 
câştigă şi ei, săracii, pâinea... 

— Asta da! Da, domnule! Cine ne fereşte de străini şi de 
dihori? Nu ei?... Trei numere cu căţeluşi, ce crezi 
dumneata, ajung...? 

— Cred că ajung, spuse ciufuliciul atins de nişte bucle 
nevăzute de ironie. Dacă s-ar găsi şi doi crocodili... Şi un 
cangur, domnule... Pssst! Dac-ar fi şi un cangur din cei 
finlandezi... 

— Nu cred eu c-o să ne exporte finlandezii canguri; mai 
degrabă âăilalţi, suedezii, că ei n-au făcut război... Şi dacă se 
bagă şi dactilografii... E primo, domnule, ce mai! 

— Da' mai tăceţi odată! Răsună o voce supărată de 
undeva, de la galerie. Doar n-am venit să v-auzim pe voi! 

— Ia mai las-o, domnule! Se înfurie grăsanul. Crezi că eu 
nu ştiu? Dumneata ai venit după alea care se-ndoaie! De-aia 
nu ţi-ai adus nevasta! 

— Parcă dumneata, nu ţi-ai adus-o pe-ailaltă? Se auzi 
aceeaşi voce de la galerie. 

— Eu pot să-ţi arăt buletinul, domnule! Răspunse 
grăsanul. Dar dumneata ce arăţi? Pălăria? 

— Aşa! Aşa! Aşa! Răsunară voci încurajatoare. 

— Eu cu pălărie, dumneata cu chelie, versifică imediat cel 
de la „cucurigu”. 

— Şi crezi că eşti sfântul Ilie! Nu se lăsă mai prejos 
grăsanul. Şi unde vezi dumneata chelie?... Dumneata te 
scoli la cinci dimineaţa? Aş... Stai în pat ca o cucoană... 

— Aşa! Bravo! 


— Care cucoană, dom'le! Eu mă scol la patru şi jumătate. 
Şi fac piaţa când dumneata tragi din lulea... 

— Las' că ştiu eu, domnule! Te duci să cumperi „Sportul”. 
Şi eşti din ăia care ţii cu „Progresul”. Ha-ha! 

— Aşa! Bravo! 

— Eu cu „Progresul“? Eu mă duc numai la teatru, dom'le. 
L-am văzut şi pe Birlic. Dumneata ce-ai văzut? Filmul ăla cu 
aia care zice că n-are bani? 

— Bani n-ai dumneata! Îi ripostă grăsanul. Eu mi-am 
cumpărat şi frigider. Şi nu în rate ca dumneata. Banii odată! 
Aşa! 

— Uite, dom'le, Cecul, uite-l aici! În mâna mea! 

— Şi în picioare ce ai? Tot Cec sau... Ceapă? 

— Eu am vorbit frumos, dom'le, se înfurie cel de la galerie. 
Nu m-am gândit la părinţii dumitale dinspre mamă. 

— Asta ai învăţat, domnule, de la teatru? Să-ţi fie ruşine! 

— Ba dumitale! Că tot vorbeşti şi nu ne laşi să vedem 
animalele. Cu de-alde dumneata suntem sătui! Nu vezi c-ai 
asudat? Ha-ha! 

— Aşa! Bravo! Aşa! 

Dar conflictul nu se prelungi, pentru că între timp gratiile 
se scoseseră, iar tobele anunțau un număr senzaţional: 
zburătorii. Pe Tic şi pe Ursu nu-i prea încântară cei trei 
zburători. Îşi făceau semne cu coatele la fiecare salt. O 
singură dată, unul dintre ei încercă un dublu salt mortal, 
dar şi atunci se prăbuşi în plasă. Zâmbi la public, ca şi cum 
saltul i-ar fi reuşit, sau ca şi cum căderea ar fi punctul forte 
al numărului şi publicul îl aplaudă îndelung, inclusiv 
grăsanul. 

Iarăşi bubuiră tobele şi iar apăru directorul circului în 
arena, anunțând cu vocea lui stricată: 

— Stimate spectatori! Direcţia circului vă face una 
provocare: cine îşi încearcă puterea cu maestro 'Torenzo? 
Mare premio pentru cel care învinge maestro Torenzo! 
Toate figurile permiso! Numai fără pumne şi picioare! Mare 
premio, mare!... Libero, maestro 'Torenzo! 


Întâmpinat triumfal de orchestră îşi făcu apariţia maestrul 
Torenzo. Tobele bubuiau fără întrerupere. Chiar dacă ar fi 
avut cineva curajul, bubuitul lor şi sfâşierea goarnelor l-ar fi 
întors înapoi sau l-ar fi țintuit pe scaun. lar când l-ar fi văzut 
apoi pe maestrul Torenzo aruncându-şi cu un gest elegant 
hlamida de pe umăr, şi-ar fi uitat şi gândul. Atletul, aproape 
gol, avea o musculatură superbă, pe care lumina unor 
reflectoare o scotea şi mai bine în relief. Numai şerpi şi 
colaci peste tot. Stătea încordat, zâmbitor, sigur, 
aşteptându-şi rivalul. Părea o statuie a forţei, a supleţei, a 
armoniei. Cine să îndrăznească să se înfrunte cu un 
asemenea campion? 

Şi pentru că în cele două minute de aşteptare nu se ivi nici 
un candidat, muzica dădu semnalul. O explozie înfiorătoare 
de tunete şi scrâşneli: sfârşitul spectacolului. 

— Cumplit mai e, Ursule! Ai văzut ce musculatură? Brrrr! 
Cred că în zece secunde ar fi terminat cu oricine. 

Era, bineînţeles, vocea ciufuliciului. Ursu îi spuse duios: 

— Zău, Ticuşor... Nu ştie decât să cadă... 

Tic strânse mai tare braţul lui Ursu. La urma urmei, Ursu 
nu voia altceva decât să-l apere şi să-l păstreze. Şi asta îl 
bucura cel mai mult pe ciufulici. 

Deşi se făcuse târziu, mai era multă lume în bâlci. 
Terminarea spectacolelor umpluse iarăşi insulele pustii. Cei 
care moţăiau la tarabe se treziră ca la o comandă şi tot ca 
la o comandă începură să lanseze chemări. Era ultimul 
zvâcnet. Peste o oră se va lăsa liniştea, luminile vor începe 
să se stingă una câte una, iar întunericul şi noaptea îşi vor 
împărţi ultima pradă. 

Roata norocului părea centrul de atracţie al bâlciului la 
ora aceea. Hultanul nu mai contenea cu îndemnurile. 
Cireşarii, din nou împreună, stăteau mai retraşi. Printre cei 
de la roata norocului Tic întâlni chipuri cunoscute. Le 
văzuse mai înainte la circ. Îşi încercă norocul şi 
contorsionista, dar nu câştigă decât o păpuşă, asemenea 


celei găsite în sacoşa profesorului. Îl zări pe Torenzo şi 
alergă imediat spre el, pentru a-l gratula. 

Victor părăsi brusc grupul cireşarilor. Voia să vadă mai 
bine ce se petrece la roata norocului şi pentru aceasta îşi 
căută un post de observaţie pe care-l găsi pe o tarabă 
părăsită, ascunsă în întuneric. Privi de acolo tot spectacolul. 
Îl văzu pe Tic lângă atlet. Acesta, zâmbitor, îi mulțumea 
clătinând capul. Tic era în culmea fericirii şi observatorului 
discret îi părea rău că nu aude conversaţia dintre cei doi. Îl 
zări pe lungan printre cei din jurul roții şi pe vânzătorul cu 
ochi de vulpe şi nas de acvilă, de la bazar. Undeva mai 
departe stătea ascuns şi scheletul. Imobil, absent, straniu. 
Şi auzi peste glasurile nedefinite vocea stridentă a 
Hultanului: 

— Încercaţi-vă norocul! Vine, vine norocul! Care mai 
trage? Care mai ia? 

Un om între două vârste, cu şapcă pe cap, se desprinse din 
cerc, ezită un moment, apoi împinse şipca. Câteva secunde 
mai târziu se auzi iarăşi vocea Hultanului: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! 

Victor sări jos de pe tarabă. Nu-l mai interesa restul. 
Ultima figură pe care o văzuse fusese aceea a lui Tic. 
Ciufuliciul alergase speriat spre roata norocului. 

Cireşarii mai rămaseră în bâlci şi după ce alţi oameni îşi 
încercaseră norocul, atraşi de momeala oferită de Hultan. 
Vedeau cum se sting luminile, petromaxurile, cum 
înaintează întunericul. Hultanul desfăcea piramida. Aranja 
cu grijă obiectele în nişte lăzi care se găseau sub roată. 
Când se umplea o ladă, o încuia grijuliu cu trei lacăte. Şi de 
fiecare dată încerca lacătele, le zgâlţâia. Foarte repede, din 
piramida strălucitoare nu mai rămăsese nimic. Din 
ungherul întunecos unde se aflau, cireşarii puteau să 
observe totul, fără să fie văzuţi. Numai patru obiecte nu 
încuiase Hultanul: capul lui Apollo, negrul îmbrăcat în 
costum colonial, vaza chinezească şi cuplul îmbrăţişat. 

— Obiectele cele mai de preţ, şopti Lucia. 


— Dar discobolul?! Întrebă mirat Tic. Discobolul unde l-a 
pus? Discobolul e cel mai frumos dintre toate. I-a plăcut şi 
profesorului. Unde l-a pus? 

— În a doua ladă, răspunse Ionel. Am văzut eu. 

Hultanul aranjă cu grijă cele patru obiecte într-un coş de 
papură, apoi plecă şi el. Dispăru repede în întuneric. 

Cireşarii încă nu îndrăzneau să se urnească. Asistau la 
moartea pasageră, dar dramatică totuşi, a bâlciului. Ici-colo 
mai pâlpâiau câteva lumini pe lângă panorame, în cuşetele 
din preajma circului, la câte o tarabă întârziată. 

— Ce spectacol jalnic! Se înfiora Maria. Aici se moare 
prelung, multiplu... 

Apoi plecară şi cireşarii. Dincolo, la un restaurant, la o 
masă dublă îl zăriră pe Ilie, alături de Hultan şi de alţii, pe 
care nu-i cunoşteau. Noaptea târzie îi împinse repede spre 
casă. 

CAPITOLUL. XI. 

Cât de neliniştiţi erau cireşarii! Nimeni nu-şi găsea locul. 
Şi cel mai nervos, cel mai agitat dintre toţi era Victor. De 
dimineaţă nu scosese nici un cuvânt. Uneori se posta în faţa 
lor, se uita la ei fără să-i vadă, parcă voia să le spună ceva, 
făcea şi gestul, dar întotdeauna se oprea în ultima clipă. Îşi 
relua primbarea fără ţintă, se oprea aiurea şi atunci îl 
vedeau clătinând din cap, în semn de da sau nu, sau 
ridicând din umeri, sau muşcându-şi buzele cu dinţii. îi 
respectau tăcerea şi îi împrumutau neliniştea şi 
frământarea. 

— Dracu' să le ia de tanagrale! Spuse la un moment dat 
Lucia. Niciodată n-am suferit atâtea eşecuri, niciodată nu 
ne-am dovedit atât de neghiobi ca în povestea asta! Of! 

— Ştii teoria lui Haşdeu despre cuvântul neghiob? Întrebă 
Dan, cu scopul de a face o digresiune. E foarte interesantă 
şi ingenioasă. El descoperă, prin nu ştiu ce asociaţii, în nu 
ştiu care vorbire indică, un cuvânt cu rezonanţa ghiob şi 
caută să dovedească, aşa mi se pare, că plasarea negaţiei 


înaintea acelui cuvânt a dat naştere unei semnificaţii şi unui 
no0u... 

— Tu nu înţelegi că nu pot suferi în clipa asta vorbe? Se 
înfurie Lucia. Ce nevoie avem de discursurile tale? 

— Discursuri?! Se miră Dan. Ce discursuri? Eu fac nişte 
simple teorii... Gândeşte-te la cuvântul nebun, sau la... 

— Sau la cuvântul netot, sări Tic, pentru că ţi se potriveşte 
mai bine. 

— Nu ştiu dacă mi se potriveşte, dragă Ticuşor, dar ştiu că 
ai ridicat o problemă care ar putea să dea de furcă 
filologilor... Oare cum s-ar aplica aici teoria lui Haşdeu? 

Se lăsă imediat tăcere. Victor se oprise din nou în faţa lor. 

— Ticuşor! Spuse el. Te-aş ruga ceva. Poţi să afli cât timp a 
stat ieri, la muzeu, Ilie?... La ce oră a venit, la ceorăa 
plecat, dacă între timp şi-a părăsit postul... Şi te-aş ruga să 
faci asta cât mai repede. 

Parcă atâta aştepta ciufuliciul! Nici măcar nu-i răspunse 
lui Victor. Ridică din sprâncene, îşi strâmbă nasul şi porni ca 
din puşcă. În două secunde ajunse la poartă. 

— Iar voi, se adresă Victor celorlalţi, ar fi bine să vă 
duceţi... Să vă plimbaţi prin bâlci. 'Iot n-aveţi ce face aici. 


— Şi acolo ce să facem? Explodă Lucia. Să căscăm gura? 
M-am săturat până în gât de bâlciul ăsta... Dacă vrei să 
scapi de noi, trimite-ne în altă parte, sau lasă-ne în pace. 
Găsim noi singuri unde să ne ducem... Ie închizi în tine ca o 
scoică... 

Ceilalţi tăceau. Unii erau de acord cu Lucia, alţii nu. Victor 
părea din nou absent. Oare nu auzise vorbele Luciei? 

— Să vă duceţi în altă parte... Gândi el cu voce tare, 
aproape silabisindu-şi cuvintele... De ce să vă duceţi în altă 
parte? 

Vocea îi suna straniu. Era evident că se gândeşte la 
altceva. Subit, glasul lui căpătă fermitate: 

— Trebuie să vă duceţi la bâlci, să căscaţi gura. La bazar, 
la vânzătorul de păpuşi şi, mai ales, la roata norocului... Şi 
tu, Ursule... Să nu te desparţi de roata norocului. Caută să 
memorezi precis locul unor numere. Cinci numere: 
nouăzeci şi patru, o sută unu, optzeci şi nouă, şaptezeci şi 
cinci şi o sută doisprezece. Fiecare număr e între două cuie. 
Ei, bine, Ursule! Nu atât numerele, cât cuiele acelea să le 
memorezi, în aşa fel ca să le poţi atinge din prima clipă, cu 
ochii închişi... Şipca poate fi împinsă în ambele direcţii, mi 
se pare... 

Ultimele cuvinte fură rostite iarăşi cu voce slabă, nesigură. 
Parcă intrase într-o nouă criză de nelinişte. 

— Înţeleg gândurile tale umanitare şi sunt de acord cu ele, 
zise Lucia. Hultanul şi toţi şmecherii de acolo trebuie să 
primească o lecţie... Dar n-ar fi mai bine să ne gândim şi la 
statuete? 

— Ba da! Răspunse Victor. Tu, Ursule, ştii ce ai de făcut... 
Voi... Voi trebuie să vedeţi ce se întâmplă în locurile despre 
care v-am vorbit... Da! Şi trebuie să aflaţi obiceiurile de 
acolo... Nu atât ceea ce se întâmplă în timpul zilei... Cât mai 
ales ce se întâmplă noaptea, după ce se închide bâlciul... 
Din ceea ce am văzut noi aseară, nu putem să ne facem o 
părere precisă... 


— Eu am o anumită bănuială, spuse Ionel. Mă gândesc la 
relaţia dintre borţos, dintre Hultan şi anumite obiecte... 
lepuraşi, păpuşi, statuete... 

— Foarte bine! Îi răspunse Victor. Atunci supraveghează-l 
tu pe Hultan... Dac-am şti ce-a făcut aseară, după ce a tăcut 
roata norocului! 

— Dacă nu ne-am fi grăbit să ne întoarcem... Insinua 
Maria. Victor fusese acela care grăbise întoarcerea, după ce 
zăriseră grupul în care se aflau Ilie şi Hultanul. 

— Şi cu scheletul? Întrebă Ionel. Îl abandonez? Renunţăm 
la orice idee...? 

— De schelet mă ocup eu, îl asigură Victor. Şi ar mai trebui 
să dăm de urmele cozorocului... 

În timp ce Ionel îşi făcea un motiv de întristare din faptul 
că Victor îi împrumutase personajul într-un moment atât de 
important, ceilalţi se gândeau că plimbarea lor prin bâlci 
urma să se transforme într-o acţiune precisă. Nu se duceau 
acolo, aşa cum crezuseră la început, în postura de gură- 
cască. (Deşi, pentru a-şi duce la bun sfârşit sarcinile, 
trebuia să împrumute aerul unor asemenea indivizi.) 

— Cozorocul lucrează la circ, răspunse Ursu. Aşa că de 
urmele lui am dat... E saltimbanc într-o echipă care 
deschide programul. Şi e foarte dotat. 

— Mi-aţi spus asta, Ursule. Ar fi bine să ştim ce e cu echipa 
de saltimbanci şi care e rolul cozorocului în echipă... Înainte 
şi după ce se termină programul ei... Înţelegeţi?... Pentru 
că, lăsând la o parte intenţiile umanitare la care se referea 
Lucia, bâlciul ne interesează în primul rând ca decor al 
enigmei... Şi mişună în el câteva personaje suspecte care ar 
putea să aibă legătură cu enigma... Aţi văzut aseară? Într-o 
simplă recunoaştere am întâlnit o sumedenie de personaje 
cunoscute. Eu cred că unul dintre aceste personaje e legat 
de dispariţia tanagralelor. Nu! Nu cred că m-am exprimat 
bine. Poate că sunt mai multe personaje legate de dispariţia 
lor, conştient sau inconştient, însă unul dintre ele e autorul 
direct al dispariţiei... 


— Să nu ne pomenim iarăşi cu finalul din prima parte a 
dispariţiei, mormăi Dan. Dacă tot vorbeşti de dispariţie şi 
nu de furt. 

— Stai puţin, Victor! Spuse Maria. După câte îmi dau 
seama, după sarcinile pe care ni le-ai expus, tu excluzi din 
cercul posibilităţilor o anumită teorie, pe care am comentat- 
o ieri... Văd că nu te mai neliniştesc lăzile cu gunoi şi... 

— Şi rafturile de jucării de prin case, o ajută Lucia. Şi eu 
mă gândesc la acelaşi lucru, Maria... Eşti sigur, Victor, că 
inconştienţii, vaganbonzii, copiii pot fi scoşi de pe lista 
suspecţilor?... Ieri spuneai că nemaigăsindu-se într-o vitrină 
de muzeu, ci într-o simplă sacoşă, tanagralele, dispariţia 
lor... În fine, spuneai că se modifică datele problemei... Ţi-ai 
schimbat părerea de ieri până azi? 

— Şi ce vrei tu? Spuse Dan. Să rămână cu o idee fixă? Eu 
îmi schimb ideile de la o clipă la alta. Un singur element 
no0u... 

— Tu n-ai nevoie de elementele noi, ca să ţi le schimbi, îi 
replică Lucia. Orice părere, orice... 

— Degeaba te aprinzi, Lucia. Mai bine să te iei după fapte. 
Eu am emis ieri o părere cu privire la simţul umorului şi la o 
anumită doză de inteligenţă, necesare pentru combinaţia 
dintre dispariţia tanagralelor şi apariţia păpuşii... Victor şi-a 
însuşit ideea mea... Şi aş mai spune ceva, Victor. Oare n-ar 
fi mai bine să-l căutăm pe autorul dispariţiei, supunându-l la 
aceste teste de umor şi inteligenţă! Dintr-un condei putem 
elimina câţiva suspecți... Pentru că imbecilii nu prea au ce 
căuta în povestea noastră, ca şi inconştienţii de altfel. Şi 
când spun inconştienţi, mă refer la o categorie mai largă, 
care să-i cuprindă şi pe copii... Ei! Aplicăm testele de umor 
şi de inteligenţă? Eu aş începe, de pildă, cu... 

— Şi de ce să nu ne gândim şi la ură şi la cruzime şi la 
răzbunare? Întrebă Ioana. Tu, Dan, vezi în furtul acesta 
opera unui rafinat. S-ar putea însă ca şi un om redus, 
animat de ură, sau de cruzime, sau de răzbunare, să comită 


gestul pe care tu i-l atribui rafinatului... „îi plac păpuşile? Va 
spune el. Na! Poftim păpuşă! Să se sature de ele!” 

— Pentru asta îţi trebuie ură, nu glumă, spuse Maria. 

— Eu rămân la întrebarea mea veche, reveni Lucia. 
Excludem categoria inconştienţilor? 

— Da! Răspunse Victor. O excludem! 

— Numai pentru a rămâne iluzia că tanagralele mai pot fi 
găsite? Pentru asta, Victor? 

Întrebarea Luciei era foarte gravă. Victor însă nici nu clipi 
din ochi când răspunse: 

— Nu din cauza asta. Din cauza păpuşii! 

Dan îşi freca mâinile de bucurie. Până la urmă, teoria lui se 
va adeveri. Şi ceilalţi, chiar dacă nu erau bucuroşi, 
deveniseră parcă mai liniştiţi, mai încrezători. Tanagralele 
mai puteau fi găsite. Acesta era esenţialul. Încăpute pe 
mâna unor copii sau a unor vagabonzi, pierderea, 
distrugerea lor era sigură. Constatarea aceasta le mări 
pofta de acţiune. Se pregăteau de plecare. 

Înainte de a părăsi chioşcul, Ionel i se adresă lui Victor: 

— Cunoşti adresa scheletului? Stă pe bulevardul... 

— N-am nevoie de ea, îi răspunse Victor. Ţi-am spus să-l 
laşi pe schelet, pentru un timp, în sarcina mea. 

— Şi dacă-l întâlnesc în iarmaroc? 

Victor căzu un moment pe gânduri. Apoi se hotări: 

— Lasă-l tot în seama mea, Ionel. Tu ai altceva de făcut. 

Victor rămase singur în chioşc. Stătu o vreme la masă, 
sprijinindu-se în coate. Clătina mereu din cap. Ştia că îşi 
luase o mare răspundere. Deodată izbi violent cu pumnul în 
masă. Apoi se ridică în picioare şi părăsi chioşcul. 

Graba cu care plecase, nu-l împiedicase pe Tic să fie 
prevăzător. Îşi luase blocul de schiţe, gândindu-se că s-ar 
putea să nu-l găsească pe fidelul Tudorel. Şansele de a nu-l 
găsi erau de unu la mie, dar putea ciufuliciul, în situaţia 
gravă în care se aflau cireşarii, să-şi asume un risc, oricât 
de neînsemnat ar fi fost? Banca din faţa muzeului - care 
devenise sediul exer-ciţiilor de memorie din oraş - se 


anunţa, din depărtare, plină şi gălăgioasă. Iată însă că acel 
unu la mie îşi găsi, tocmai atunci momentul de a se 
manifesta. Erau mulţi prichindei pe bancă, sub bancă şi în 
jurul ei. Numai Tudorel lipsea. 

Moş Costache se pomeni din nou cu un elev sârguincios 
lângă el, care în loc să se ducă la scăldat sau la iarmaroc, 
prefera să facă schiţe, aşa cum i se ceruse la cercul 
pionierilor. 'Tic nu-şi dădu prea mare osteneală pentru a-l 
cuceri pe paznic. Mai degrabă voia paznicul să-l cucerească 
pe el. După un preambul puţintel cam lung - aşa i se părea 
lui Tic - moş Costache începu să-i povestească despre 
avantajele şi necazurile meseriei de paznic. Ascultătorul său 
era însă un ingrat. Ce-i intra pe o ureche îi ieşea pe 
cealaltă. Nu asculta, ci pândea momentul potrivit pentru a 
intra în acţiune. Şi câtă silinţă îşi dădea bătrânul să-l 
convingă pe elevul sârguincios că meseria de paznic, mai 
ales la muzeu, are o însemnătate atât de mare şi cere 
calităţi atât de diverse, încât... Ciufuliciul avea impresia că 
niciodată nu va fi apt pentru o asemenea meserie. 

— Şi se mai ivesc şi prilejuri ca acestea, spuse bătrânul, 
când trebuie să supraveghezi şi reparaţiile, când n-ai voie 
să pierzi nici o minută, nici măcar ca să-ţi aprinzi ţigara. 

Reparaţii se făceau o dată la douăzeci sau treizeci de ani, 
iar bătrânul nu numai că-şi aprindea ţigara cu toate 
tabieturile din lume, dar mai găsea cu cale să-şi petreacă 
timpul cu un oarecare elev, venit acolo să facă schiţe. 
Prilejul i se păru foarte potrivit lui Tic: 

— Şi staţi aici de dimineaţa până seara, mereu cu ochii la 
reparaţii?... Mare oboseală... Eu nu ştiu cum de rezistaţi... 

— Păi... Răspunse moş Costache, noroc că facem cu 
schimbul. O zi, Ilie, o zi eu. Azi e rândul meu... Ilie mă 
schimbă la opt seara, dar fiindcă m-a rugat să vin ceva mai 
devreme, i-am cerut şi eu azi acelaşi lucru... De ce să 
rămânem datori? 

„Va să zică Ilie a plecat ieri mai devreme? Gândi Tic. Da! 
Pentru că sosise acasă înainte de opt, înainte de a asfinţi 


soarele...” 

— Şi cam pe la ce oră vă schimbă? Întrebă el cu voce tare. 

— La şapte punct. Noi, în privinţa orelor, suntem straşnici. 
În privinţa asta, nimic de zis. Ne înţelegem bine amândoi. 
Ne mai cocoşim noi când e vorba de altceva... Despre un 
pahar de vin... Despre o treabă suplimentară. La prima, e 
fruntaş da' rezistă, că nu cred să-şi aibă pereche... La a 
doua e un catâr... Un ceas mai mult nu stă... Eu l-am mirosit 
că mai face şi altceva, de aceea nu se lasă... Încolo, 
grijuliu... Şi să vezi 'mneata cum ţine la tablouri... Ca la 
ochii lui. Un fir de praf nu lasă pe ele... Ca să fiu drept, eu 
nici nu prea mai am ce face după el. 

— Azi parcă sunteţi mai liber, încercă Tic să-l abată pe altă 
cale de discuţie. 

— Azi, da. Da' ieri nici nu ştiu cum a răzbătut săracu' Ilie. 
Ieri a venit toată marfa şi restul sculelor şi s-au pus şi 
schelele. Am mirosit eu c-o să fie aşa, de-aceea am schimbat 
zilele cu Ilie. Că de fapt el trebuia să fie azi şi eu ieri. Da' 
am zis eu că m-a apucat vătămătura... 

— Ieri a venit toată marfa şi sculele?! Se miră Tic. 

— Ieri... Şi ce-a avut săracu' pe cap. Că la toate trebuia să 
dea bon de intrare, să iscălească... Şi s-au descărcat ieri 
cam cincisprezece camioane: nisip, pietriş, lemnărie, fier, 
scule... Ultimul abia se descărcase, când am sosit eu... 
Tocma' iscălea Ilie bonul... Ş-aşa am scăpat eu de daravele. 

— Bine măcar în timpul mesei a avut răgaz, spuse Tic cu 
un accent de bucurie duioasă în voce. 

— Masa?... Când îţi vin cincisprezece camioane, mai ai 
timp de masă? Eu cred că n-a avut timp nici de ţigară. 
Noroc că nu fumează... Pentru mine, ziua de azi e domnie... 

Fără să-i mai pese de ceea ce ar putea crede moşneagul, 
Tic se hotări să scoată tot ce îl interesa pe dânsul: 

— Şi ziceţi că după toate acestea mai are timp să se ocupe 
şi de alte treburi? 

— Are, da' nu vrea să spună... Eu cred că nu e angajat cu 
leafa... Da' bani primeşte el; bani buni... Învârteşte ceva şi 


pe la fabrică şi pe cooperativă. Se ţine întruna de bătăi... Ai 
văzut şi dumneata ce zdravăn este. Mai ceva ca un bivol... 

Ar mai fi insistat Tic să afle amănunte - mai ales că 
începea să-l intereseze povestea lui Ilie - dar îl văzu pe 
Victor plimbându-se gânditor de partea cealaltă a străzii şi 
făcându-i cu degetul acel semn imperceptibil, care 
înseamnă adunare, în codul cireşarilor. Aşa că îl părăsi pe 
moş Costache după câteva cuvinte de mulţumire şi de 
recunoştinţă... Pentru că-l iniţiase în tainele meseriei de 
paznic de muzeu. 

După foarte puţin timp, ciufuliciul îi făcu lui Victor un 
raport amănunţit despre cele culese de la moş Costache cu 
privire la Ilie. 

— Bine, Ticuşor, îi spuse Victor. Maximum integral. Totul e 
să interpretăm cum trebuie câteva amănunte furnizate de 
moşul tău. Dar nu pentru asta am venit după tine. Hai să ne 
aşezăm pe o bancă, pentru că avem multe, multe de 
discutat. 

Găsiră destul de repede o bancă liberă într-un colţ mai 
liniştit al parcului. Deşi îndrăzneţ, ba chiar prea, Tic simţi o 
oarecare emoție când se aşeză pe bancă. Până atunci Victor 
nu scosese un cuvânt. Oare ce voia de la el? Şi spre 
surprinderea lui, Victor îi ceru să-i povestească despre 
bâlci, despre primele impresii culese la roata norocului, 
despre programul de la circ, despre tragerile lui 
nenorocoase (şi, cu acest prilej, ciufuliciului i se dezvălui 
misterul roții; despre mutra lui nu mai este cazul să spunem 
ceva), despre plimbările omului în gri şi ale scheletului prin 
bâlci, despre felul cum îl recunoscuse pe 'Torenzo, despre 
norocul scheletului şi despre oamenii care asistaseră la 
tragerea lui, despre conflictul care-l avusese cu lunganul, 
despre prima întâlnire cu cozorocul, despre urmărirea 
infructuoasă... Aici Tic devie de la răspuns: 

— Oare ce s-ar fi întâmplat dacă m-aş fi ţinut după elpână 
când intra undeva? 


— Ar fi fost foarte rău pentru noi, Ticuşor, îi răspunse 
Victor. Cred că te păştea o mare primejdie. Aminteşte-ţi ce 
s-a întâmplat cu lunganul... Şi la povestea aceea erai un 
simplu spectator. Ai avut mare noroc, mare, Licuşor, că te-a 
văzut Iorenzo când te-ai luat după cozoroc. 

— Tu crezi că m-a văzut? Eu am crezut că a fost o întâlnire 
întâmplătoare... Va să zică m-a salvat de două ori... 

— Şi acum vorbeşte-mi despre Hultan, Ticule, absolut tot 
ce-ai observat la el. Înţelegi tu? Cum îşi scotea şi când îşi 
scotea pălăria, aminteşte-ţi repertoriul lui... Şi încă o dată 
aminteşte-ţi discuţia lui cu Ilie. Totul, totul, până la gesturi. 

Tic era un maestru în arta fotografiatului fără obiectiv. 
Imaginile pe care i le înfăţişa lui Victor erau fidele, precise, 
fără pete sau umbre. Şi repertoriul Hultanului parcă era 
înregistrat pe o bandă sonoră. 

— Şi acum fă un exerciţiu de memorie, Ticule! Aminteşte-ţi 
ce l-ai auzit spunând pentru prima dată, înainte de a trage 
tu. Şi apoi aminteşte-ţi ce a spus când a tras cozorocul... 
Sau scheletul... 

Tic făcu un groaznic efort de memorie, dar avu impresia 
că-i spune lui Victor exact ce auzise. Victor nu era mulţumit. 
Calmul şi nuanţa de veselie din vorbele lui dispărură iarăşi. 
Neliniştea parcă-i întuneca faţa. Îi ceru să-şi amintească 
dinainte, din timpul şi de după tragerile norocoase. Cât de 
greu îi venea ciufuliciului! Parcă trecuseră ani de atunci... 
Spune ceea ce credea el că văzuse. 

— Şi acum un nou exerciţiu de memorie, Ticule. 
Aminteşte-ţi cu precizie la câte trageri norocoase ai asistat, 
ce câştiguri s-au oferit, în ce loc erai cine era alături de 
tine, ce personaj cunoscut de noi era în faţa ta sau trecuse 
pe-acolo... Şi toate acestea la fiecare tragere, Ticule. 

Tic îi răspunse lui Victor la toate întrebările fără să piardă, 
fără să uite nici un amănunt esenţial. 

— Mai redă o dată tragerea scheletului, Ticuşor... Dar nu 
numai momentul tragerii. Lungeşte-l puţin... Să zicem cu 
cinci minute înainte şi cu cinci minute după... 


Tic se strădui să răspundă exact. (Dacă Dan ar fi fost 
acolo, i-ar fi spus ciufuliciului: închipuie-ţi, Ticuşor, că ai în 
mână o carte. Aminteşte-ţi cu asemenea precizie, ca şi cum 
te-ai uita în paginile cărţii. Pentru că de aceste amănunte, 
de aceste pagini atârnă misterul tanagralelor.) Ca şi în 
celelalte răspunsuri (prin asta vrem să-i liniştim şi pe 
cititori, nu numai pe Victor), Tic nu omise nici un amănunt 
esenţial. 

— Încă o dată, Ticule, te rog să-ţi aminteşti prima întâlnire 
cu profesorul Neştian. În toate amănuntele ei esenţiale. Şi 
el, ca şi tine, era îndrăgostit de discobolul lui Fradaburidi, 
parcă aşa mi-ai spus. Nu? Mi se pare că ela vrut să-l 
cumpere sau a întrebat dacă e de vânzare? Plasează-te în 
peisajul de la roata norocului şi răspunde-mi cât mai precis! 

După ce termină cu răspunsurile, Tic adăugă: 

— Ce hoţ, Victor! Ce şmecher Hultanul ăsta! Cum a vrut 
să-i facă în ciudă profesorului! Ştii? De ciudă, profesorul a 
împins şipca şi a plecat. Şi Hultanul imediat: „Discobolul lui 
Fradaburidi!” ca şi cum, dacă ar fi tras serios, profesorul ar 
fi câştigat discobolul! Abia acum îmi dau seama că vorbise 
din burtă. Cine ştie unde se oprise coarda de oţel!... Atletul 
mi-a spus că nu-i adevărat, chiar atunci. Mi-a spuscăeo 
şmecherie, dar nu l-am crezutnici o clipă. Dacă l-aş fi 
ascultat... Dar tot iau eu discobolul, chiar dacă nu-mi dai tu 
voie. Vreau să-l am amintire. Şi înainte de a pleca, o să i-l 
arăt şi lui lorenzo. 

— Te-am văzut seară discutând cu el, Ticule... Eraţi 
amândoi veseli. Ce-i povesteai? 

— Nu-i spuneam nimic, răspunse Tic emoţionat. ÎI ţineam 
de mână. Dar mă feream să nu mă vadă Ursu... De-aceea 
am tăcut mereu. 

— Aaaa! Va să zică ai intrat în conflict cu Ursu!... Bine, 
Ticule... Aş vrea să-ţi mai aminteşti ceva. Nu ştiu a câta 
oară ţi-o cer... Convorbirea lui Ilie cu Hultanul... Şi pe urmă 
caută să-ţi aminteşti dacă ai văzut vreodată ghereta cu 
păpuşi lângă roata norocului... 


Tic se supuse din nou. Când ajunse la gheretă, răspunse 
cam în doi peri... 

— Eu am văzut-o întotdeauna la locul ei, aşa cred. Dar 
pentru că n-am luat-o în seamă, nu pot să garantez 
exactitatea... 

— la spune, Ticule! Pe individul ăla cu mutră de vulpe l-ai 
văzut pe la roata norocului? A stat vreodată în locul 
Hultanului? L-ai văzut măcar printre spectatori? 

— În locul Hultanului nu l-am văzut decât pe lungan. Dar 
printre spectatori l-am zărit. 

— Spuneai că la una dintre tragerile norocoase, la care ai 
asistat, o femeie, o gospodină, a câştigat un obiect 
oarecare, nu ne interesează obiectul... Nu-ţi aminteşti ce 
personaje cunoscute erau atunci în jurul tău? 

— Atunci... se gândi Tic. Nu ştiu... Nu eram decât eu şi 
atletul... Dar parcă am zărit pe cineva cunoscut... Pssst! 
Cum de nu mi-am dat seama? Era artista! Da! Era şi ea cu 
un bărbat. Acum îmi amintesc de o tânără cu mănuşi lungi, 
albastre... Ea era! 

— Foarte, foarte ciudat... Spunse Victor ca pentru sine. 
Totul s-ar înnoda perfect... Dar lipseşte una dintre verigi, 
Ticule... O verigă esenţială... După ce a tras, sau înainte de 
a trage, l-ai văzut cumva pe schelet vorbind cu cineva? 

— Nu! A tăcut tot timpul. Parcă era mut. Niciodată nu l-am 
auzit vorbind... Parcă n-are limbă. 

— Nu L-ai văzut niciodată în bâlci vorbind cu cineva? 

— Abosolut niciodată! Răspunse Tic foarte sigur. 

— Dar pe Ilie, Ticuşor, l-ai mai văzut şi altă dată în bâlci? 

— Ştii când l-am văzut? Atunci seara şi aseară la 
restaurant. Altă dată, nu. Deşi se pare că are cunoştinţe pe 
acolo. 

Victor era din ce în ce mai nemulţumit: 

— Şi în seara aceea, Ticule, a mai vorbit Ilie cu altcineva în 
afară de Hultan? Bagă de seamă! E o întrebare esenţială. 

— Eu nu l-am văzut vorbind cu altcineva. Şi pe urmă a 
plecat... Şi-au strâns mâinile şi a plecat... 


— Brrr! Se înfurie Victor. Bună expresie ai scornit, Ticule... 
Va să zică a plecat. la aminteşte-ţi ce s-a întâmplat pe 
urmă... Şi aminteşte-ţi din nou convorbirea Hultanului cu 
Ilie... Nu, nu trebuie să mi-o mai redai. Caută să vezi dacă 
ai uitat vreun amănunt... Şi dacă Ilie a mai vorbit cu 
altcineva... Oricine ar fi această persoană, Ticuşor, chiar 
moş Costache, sau chiar nevasta lui... Şi scheletul, 
scheletul, Ticuşor, eşti sigur că n-a deschis gura, că n-a 
vorbit cu nimeni înainte de a câştiga şi după cea 
câştigat?... De ce dracu' a câştigat?... la aminteşte-ţi cea 
spus Hultanul... Aminteşte-ţi chemările lui înainte de a 
trage scheletul... Eşti sigur, Ticule? 

Victor simţea că se sufocă. Lacrimi de neputinţă îi 
răsăreau în colţul ochilor. Şi strângea pumnii cu o forţă 
sălbatică. Asculta ceea ce-i spunea Tic. Ştia dinainte care 
vor fi răspunsurile. Nimic, nici un alt amănunt nou. Totul 
era cunoscut. Doar la ultimul răspuns tresări şi-l puse pe 
Tic să i-l repete. 

— Ţi-am spus şi mai înainte acelaşi lucru, răspunse cam 
îmbufnat ciufuliciul. N-am uitat nimic. Ţi-am spus. Hultanul 
a strigat, a repetat de două ori aceeaşi frază: „încercaţi-vă 
norocul! Vine, vine norocul...” Ştii tu! Reclama lui. A strigat 
de două ori. 

— Cam la ce interval, Ticuşor? Între prima şi a doua 
chemare care o repeta pe prima: „Încercaţi-vă norocul! 
Vine, vine norocul!” cam cât timp a trecut? O secundă, două 
trei? 

— Ce trei secunde? Răspunse Tic uimit. Poate treizeci de 
secunde, poate un minut, poate chiar mai bine de un 
minut... Nu-mi amintesc precis. Dar ştiu că a fost o pauză 
mai lungă... 

— Bravo, Ticuşor! Strigă Victor. Mi-ai relevat un amănunt 
esenţial, extrem, extrem de important... Din păcate, însă, în 
loc să se dezlege enigma, o încură şi mai rău... Sau ştiu eu? 
Poate că totuşi o simplifică... Dacă v-aţi fi luat atunci după 
Ilie... Nu! Înainte de sosirea lui [lie nu putea să se întâmple 


nimic. Mă gândesc la Ilie, Ticule. Mă gândesc în general. 
Oare Ilie a plecat imediat din bâlci? 

— Eu cred că s-a dus la restaurant, Victor. 

— Asta n-are nici o importanţă, Ticule. Nu! Dacă a rămas 
sau nu în bâlci, asta contează... Deşi nu cred, nu cred... Dar 
cine ştie... Dacă aş găsi încă o verigă, Ticuşor... Una 
singură... S-ar înnoda totul. Ia spune! Tu ai putea să furi 
discobolul? 

— Mai întrebi? Mi-am şi făcut planul. M-am jurat, Victor. Al 
meu va fi discobolul! 

— De unde o să-l iei? Întrebă Victor. 

— De unde? De acolo, din vârful piramidei, o să vedeţi voi. 
Cum o să-l iau? Asta-i mai interesant... 

— Vezi ce relativ e totul, Ticuşor? De unde ştii tu că e în 
vârful piramidei? 

— Păi nu stă tot timpul acolo? Nu-l văd cu ochii mei? Tu 
crezi că n-o să-l scoată din ladă?... Oare cum de nu le-a fost 
teamă că o să-l fure cineva? Celelalte valori le pun la 
adăpost. Deşi eu cred că discobolul e cel mai valoros dintre 
toate. Şi profesorul avea aceeaşi părere. Nişte tâmpiţi, 
Victor. Nu-şi dau seama de valoarea obiectelor proprii. 

— Şi eu mi-am spus acelaşi lucru, Ticuşor, aseară. Dar mi 
se pare că am sărit peste o problemă. Te-am întrebat de 
unde o să iei discobolul, nu cum o să-l iei... licuşor, eu nu 
pot să răspund la prima întrebare, la a doua, da. Dacă aş 
putea să răspund la prima întrebare... Ce frumoasă ar fi 
viaţa, Licule! 

Tic se uita la Victor cu nedumerire şi admiraţie. Dar îl 
vedea trist, suferind, cu pumnii încordaţi. 

— Spune-mi ce pot să fac, Victor! Dacă vrei, îţi repet totul 
încă o dată, de zece ori dacă vei... Sau altceva... 

O duioşie alintătoare se ţesea în sufletul lui Victor: 

— M-ai ajutat foarte mult, enorm, Ticuşor. Îţi voi spune mai 
târziu. Vreau să-ţi destăinui acum un singur amănunt, care 
va căpăta poate o importanţă excepţională. Ţi-am spus cum 
se câştigă la roata norocului. Acum vreau să-ţi spun când se 


câştigă. Deoarece cine câştigă, de asemenea, ştim. Deci 
când se câştigă... În masa de oameni e în permanenţă un 
câştigător, un om care stă acolo, cum e cozorocul, de pildă - 
tu credeai că face calcule - şi aşteaptă să fie chemat pentru 
a câştigă. E chemat în momentele cheie: când e îmbulzeală, 
când e ezitare mare, în pauzele spectacolelor. Omul acesta 
e chemat printr-o formulă care face parte din repertoriul 
borţosului, Hultanului. Strigă tare, atât de tare, încât se 
aude de la mare distanţă. Când aude formula, omul vine, 
trage şi câştigă. Am descoperit aseară formula şi tu mi-ai 
confirmat-o. Aminteşte-ţi, sau caută să fii atent de acum 
înainte când treci pe la roata norocului. De câte ori vei auzi 
după: „Încercaţi-vă norocul”, aceste trei vorbe: „Vine, vine 
norocul!” se va câştiga la roata norocului. „Vine, vine 
norocul!” e chemarea pe care Hultanul o adresează celui 
care trebuie să câştige pentru a întinde, o momeală, cum 
spunea Ilie, nehotărâţilor din jur. Niciodată nu se va 
câştiga, sau nu s-a câştigat la roata norocului, fără să se 
rostească această formulă. Caută şi aminteşte-ţi, dragul 
meu Ticuşor. La vremea lui, acest amănunt va căpăta o 
importanţă excepţională! Aşa îmi închipui, aşa sper eu... 

Ceilalţi cireşari rătăceau prin bâlciul dimineţii. Vânzătorul 
de păpuşi era la ghereta lui, mai vioi, mai îndrăzneţ, mai 
încrezător decât în timpul nopţii. Încerca să ademenească 
prin tot felul de chemări şi promisiuni prichindeii care-şi 
zgâiau ochii la mărfurile hidoase de pe tarabă. Bazarul avea 
clienţi din belşug, poate mai mulţi decăt în oricare alt 
moment al zilei. Mai ales gospodine şi ţărani, în căutare de 
obiecte care ajutau la completarea altor obiecte mai mari. 
Roata norocului era în criză la acea oră. Din când în când, 
câte un puşti răzleţ sau câte un copil agăţat de poalele 
bunicii, atraşi de strigătele lunganului, îşi încercau şansa. 
Se alegeau cu un iepuraş sau cu o păpuşă cam de mărimea 
degetului mic. Dimineaţa nu se câştigau lulele la roata 
norocului: se respecta specificul clientelei. 


Pentru a-şi îndeplini misiunea, Ursu se văzu nevoit să 
tragă de câteva ori, la intervale rare, parcă pentru a căuta 
obiectele pe care ar fi dorit să le câştige. lepuraşii şi 
păpuşelele câştigate le oferi prichindeilor cască-gură care 
stăteau cu duiumul în preajma roții. Ursu, precum se ştie, 
era renumit pentru agerimea privirilor sale. Observă şi el, 
ca şi Victor, neregularităţile insesizabile în dispoziţia 
cuielor. Toate cuiele care încadrau numere mari, numere 
care ofereau câştiguri „senzaţionale”, erau într-adevăr 
aplecate spre interiorul roții. Coarda de oţel nici nu le 
atingea, aceasta era părerea lui Ursu. Memoră cu precizie 
locul exact unde se aflau cuiele care încadrau cele cinci 
numere indicate de Victor. Pentru a fi sigur că nu va greşi, 
făcu câteva experienţe. Se plasă în câteva unghiuri diferite, 
după ce înconjurase roata norocului, mergând cu spatele 
spre piramidă - ca şi cum ar fi fost atras de cine ştie ce 
spectacol care se petrecea undeva în bâlci (deci nu ştia 
unde se va găsi în clipa când se va întoarce). Apoi într-o 
fracțiune de secundă se orienta şi ghicea dispoziţia precisă 
a celor cinci numere excepţionale. Era imposibil să 
greşească. Şi cu ochii închişi le-ar fi găsit. Ceilalţi îi protejau 
experienţele, ţinându-l de vorbă pe lungan. Numai Dan 
stătuse mai la o parte, de teamă să nu reînvie amintirile 
lunganului. O simplă căutătură îi aruncase Torenzo şi fusese 
de ajuns ca lunganul să se transforme în trestie, iar adierea 
molcomă, ce bântuia bâlciul, în vijelie. Dan îşi pierdu orice 
urmă de teamă sau de jenă şi se apropie şi el de roată. 

Apoi cireşarii se despărţiră din nou în grupe, pentru a 
colinda bâlciul şi a culege informaţiile cerute de Victor. 
Ursu şi Lucia rămaseră în preajma roții, Dan şi Maria se 
duseră spre circ, lonel şi Ioana se opreau când în faţa 
bazarului, când lângă ghereta vânzătorului de păpuşi. 

loana cumpără o păpuşă uriaşă, pentru a deschide gura 
vânzătorului. Dar nu reuşi să afle prea multe de la el. În 
esenţă le spuse că noaptea se strânge totul şi se încuie în 
lăzi, că ei - vânzătorii - trebuie să se ducă în oraş, unde au 


gazde, că nu rămâne nimic deschis după miezul nopţii, 
uneori doar ghereta de tragere la ţintă de lângă circ, dar 
nu mai mult de jumătate de oră, ooră. 

— Şi nu v-au călcat niciodată hoţii? Întrebă Ioana, de 
parcă ar fi fost în faţa unui magazin de bijuterii. 

— Pe mine? Răspunse vânzătorul. Păi ce să ia de la mine? 
Ghipsul ăsta? Lada şi lacătul ăsta ajung. Acolo unde ar fi ce 
să ia, nu pot dovedi spărgătorii; doar cu dinamita. 

Arătase cu mâna spre vecinii îndepărtați, de la roata 
norocului. Şi s-ar fi retras în muţenia lui, dacă Ioana n-ar fi 
continuat cu întrebările. Pentru a-i deschide gustul de 
vorbă, plecă de la ultima lui afirmaţie: 

— Sunt chiar aşa de blindaţi cei de la roata norocului? 

— Trei lacăte speciale şi cheie... Şi în pădure ar putea să 
lase lăzile, că sunt căptuşite cu metal. 

Ioana se gândi că sosise momentul să pună întrebarea 
cheie: 

— Vă ajută şi pe dumneavoastră, când aveţi obiecte mai de 
preţ? Poate că se întâmplă uneori... 

— Cine? Ei? Tâlharii ăia? Eu măcar îmi câştig pâinea 
cinstit. Cine vrea să cumpere, cumpără; cine nu, treaba lui. 
Nu iau banii prin viclenie şi hoţie ca ei... Da' nici nu vreau 
să mai aud de dânşii. Înainte am stat mai aproape de ei, e 
vad bun acolo... Dar m-au ameninţat că-mi distrug marfa, 
dacă nu mă mut; cică le făceam concurenţă... Cred şi eu, că 
eu nu hoţeam lumea ca ei... Decât să tragă la ei, mai bine 
cumărau de la mine... Mai ales copiii, că pe ei îi atrag 
păpuşile astea... Ce era să fac? Să mă pun cu ei? Mi-ar fi 
spart lada într-o noapte şi mi-ar fi distrus marfa... lată cum 
am ajuns în locul ăsta mai ascuns, pe unde nu prea trece 
lume... Acolo lângă ei era în avantajul meu... Lucrurile lor 
atrag şi mă vedeau şi pe mine copiii cu tărăbuţa asta... 

Dan trecu lângă Ionel, făcându-i semnul acela discret de 
adunare. După două minute, toţi, cu excepţia lui Ursu, care 
rămânea de pază la roata norocului, se întâlniră lângă 


căluşei. Acolo era mai multă animaţie, căluşeii se roteau 
întruna, nu atrăgeau atenţia nimănui. Dan părea alarmat: 

— L-am văzut pe cozoroc! Îi anunţă el. Stă cu câţiva băieţi 
de seama lui la ghereta de tir. Trag la ţintă. Din fericire, el 
nu m-a zărit. Şi nu ştiu ce să facem? Eu nu pot să intru în 
vorbă cu el. Mă cunoaşte şi s-ar putea să iasă cu scandal. 
Dacă n-ar fi atâţia băieţi acolo... 

Maria se simţi jignită. Îl întrerupse imediat pe Dan: 

— Şi ce dacă sunt atâţia băieţi? Crezi că mi-e teamă? Staţi 
voi aici liniştiţi. Mă duc eu. Gata! 

Şi se opri la gheretă, nu ca să se uite la figurile şi scenele 
mobile, ci ca să râdă de neîndemânarea unui trăgător. În 
loc să simtă curaj sau să treacă la golănisme, băieţii, aşa 
versaţi cum erau ei într-ale circului, se cam intimidară. 
Gestul ei era neobişnuit, neverosimil. Şi Maria îşi continuă 
ofensiva. Se adresă direct cozorocului (avea şapca pe cap): 

— Dumeata neapărat trebuie să fii la înălţime, ca... 

Maria arătă cu mâna spre circ. Cozorocul tocmai se 
pregătea să tragă şi din cauza emoţiei rată şi el ţinta. Dar 
Maria era convinsă că va avea în el un aliat în incidentul 
care se pregătea. 

Într-adevăr, revenindu-şi din prima uimire, băieţii îşi 
pregăteau atacurile. Căutau vorbe grosolane şi chiar 
acţiuni directe. Dar mai întâi unul din ei lansă provocarea 
(pe care Maria o aştepta de la început): 

— Arată-ne dumneata, dacă o faci atât pe grozava. 

Maria îşi înclină capul, uitându-se speriată la vecinul ei, 
cozorocul. Ceilalţi nu-i puteau vedea figura. Mai ridică o 
dată din sprâncene, luă o puşcă şi potrivi o ţintă. Ochi mult, 
multă vreme, până simţi că vecinul i-a prins intenţia. Îşi 
căuta şi el o ţintă. 

— Calul şi călăreţul? Spuse Maria zeflemitoare, apoi îşi 
îndreptă ţeava armei spre micul punct negru. 

Ea nici nu apăsă pe trăgaci şi ţinta anunţată începu să se 
mişte ca urmare a zgomotului sec pe care-l făcu 
descărcarea unei arme. „Acum se va decide soarta 


LIA 


partidei!” gândi ea. Lăsă arma pe tarabă şi le adresă un 
zâmbet de dispreţ băieţilor în semn de: „Aţi văzut?” Forţase 
jocul, pentru că nu ştia sigur dacă vecinul ei voise s-o ajute, 
sau s-o batjocorească. Prin gestul pe care îl făcuse îi 
strecura însă o anumită îndoială. El putea să-şi închipuie că 
au tras amândoi în acelaşi timp sau că ela greşit ţinta şi că 
ea a nimerit-o. Nu putea fi sigur că ela ţintit şi ea a greşit. 

Cozorocul îi zâmbi admirativ. Partida fusese câştigată. 
Ceilalţi încercară un atac verbal, dar privirile cozorocului îi 
puseră repede la punct. De unde se vedea că băiatul se 
bucură de un mare respect printre ei. De aici până la a se 
plimba cu cozorocul prin bâlci era un fleac. Băiatul devenise 
atât de timid, că ea se văzu nevoită să facă propunerea, 
după ce strâmbă nasul în direcţia celorlalţi. 

Cozorocul nu avea nimic din ceea ce îşi închipuia Maria că 
trebuia să fie un artist de circ. Nu era nici înfumurat, nici 
arţăgos, nici nepoliticos, ba mai mult, părea că posedă o 
anumită doză de candoare. Ridica mereu din umeri şi 
zâmbea chinuit ca un nătâng. La toate întrebările ei 
răspundea prin da sau prin nu, parcă n-ar fi ştiut să 
vorbească. Când îl atinse de câteva ori cu mâna se înroşi 
până la urechi. Şi Maria căpătă subit simpatie pentru el. 
Probabil că şi glasul ei se schimbase, deoarece cozorocul îşi 
pierdu zâmbetul acela care-l urâţea şi parcă îi pieri şi 
stinghereala. După un sfert de oră începu să-şi povestească 
viaţa prin câteva cuvinte, fără prea multe amănunte. Reda 
numai esenţialul. Fusese pierdut în timpul secetei într-o 
gară. Cunoscuţii, care-l luaseră cu ei, spre a-l duce undeva 
în Muntenia la nişte rude, coborâseră în staţie împreună cu 
el şi-l pierduseră în aglomeraţia de pe peron. Trenul 
plecase fără el. Cineva îl văzuse plângând, se strânsese 
probabil lume, îl întrebaseră cum îl cheamă, dar el nu avea 
decât trei ani şi răspunsese aşa cum ştia: Andu. În gară era 
un circ şi el gata de plecare. Cineva îl luase. O dresoare de 
cai. Îl dusese probabil în cuşeta ei. Îi rămăsese numele. 
Numai vocala de la sfârşit i se schimbase. Ando. Şi de atunci 


trăise în permaneţă la circ. Dresoarea plecase cu cinci ani 
în urmă în altă parte. De astă dată nu-l mai luase cu ea. 
Avea trei copii. 

— Eşti numai saltimbanc? Îl întrebă Maria. 

— Mai fac şi altele... de toate... Pantomimă... Vând 
programe... Am grijă de animale... Şi altele. 

— Şi altele? Prelungi Maria întrebarea. 

Dar Ando nu-i răspunse. Îşi plecă ochii în jos şi iar se înroşi 
până la urechi. Şi mersul parcă i se împletici. 

— Te-am văzut! Minţi Maria. Şi mi-a plăcut foarte mult 
cum faci salturile mortale. 

Ando ridică timid din umeri. Parcă voia să spună: „Asta-i 
meseria mea”. Dar aproape imediat se produse o nouă 
erupție în el: 

— Nu vreau să rămân saltimbanc! Vrau să mă fac 
echilibrist! Asta n-am voie s-o spun nimănui. M-ar călca în 
picioare şeful trupei. Fac pe ascuns antrenamente cu 
maestrul 'Torenzo. Ştii ce bine stau pe patru scaune? Şi cad 
jos în salt mortal... Pregătim împreună un număr 
senzaţional... Dar asta nu trebuie s-o ştie absolut nimeni! 

Mai merseră câteva minute împreună, tăcând amândoi. 
Deodată Ando tresări şi se scuză: 

— Trebuie să plec... Dacă vrei să vii şi mâine la aceeaşi 
oră... Tot acolo... Am văzut că n-ai apăsat pe trăgaci... Eu 
pot să ţintesc şi cu ochii închişi... Numai atunci am greşit, 
cred că prima dată în viaţa mea... Am văzut că n-ai tras şi... 
Dar să nu-ţi fie frică de ei... Dacă te-au văzut cu mine... La 
revedere... 

Ando zbură de lângă ea. Nu se ducea spre circ. Ci în altă 
parte, spre o panoramă, în faţa căreia îl aştepta atletul. 

Când ajunse la roata norocului, Maria îl zări pe schelet. 
Stătea cu mâinile la spate, nemişcat, tăcut. | se putea vedea 
însă, pentru prima dată, direcţia privirilor. Se uita 
necontenit spre Ionel şi loana care se prefăceau interesaţi 
în ceea ce se întâmpla la roata norocului încercuită de un 
grup de prichindei. Amândoi însă tremurau. Şi după ce 


scheletul părăsi regiunea, cei doi vinovaţi rămaseră câtva 
timp nemişcaţi. Până când Lucia, cu tonul ei care nu 
accepta opoziţie, anunţă că a sosit timpul plecării. 

Imediat după-masă - bunica fusese nemulțumită de 
întârzierea neanunţată a celor de la bâlci - cireşarii se 
retraseră în grabă la sediul cartierului general, în chioşc. 
Victor le ascultă cu multă atenţie rapoartele, rugându-i încă 
înainte de a începe să nu omită nici un detaliu. Raportorii 
erau nemulţumiţi de sărăcia şi neînsemnătatea informaţiilor 
culese. Dar Victor îi încuraja mereu să vorbească, să spună 
totul, chiar şi amănunte din îmbrăcămitea celor întâlniți sau 
a celor cu care intraseră în vorbă. Cea mai mare emoție 
produse, aşa cum era firesc, povestirea Mariei, deşi ea nu 
insistase la început asupra modului cum intrase în vorbă cu 
Ando. (După multe insistenţe, din partea lui Tic mai ales, ea 
cedă.) Ciufuliciul, ca şi Ursu, ca toţi ceilalţi de altfel, erau 
profund impresionați de povestea saltimbancului. Începeau 
să-i urască pe cei de la circ. 

— A spus chiar aşa: că l-ar călca în picioare? Întrebă 
emoţionată Ioana. 

— Noroc de maestrul Torenzo! Strigă Tic. O să facă din el 
cel mai mare echilibrist din lume. Cuplul Ando-Torenzo! 
Auziţi ce frumos sună? 

— A încăput pe mâna unui maestru, spuse Victor. Cuplul 
Ando-Torenzo! Într-adevăr sună frumos, Ticuşor... 

Victor era vesel. Se ghicea aceasta din toată atitudinea lui. 
De câteva ori, însă, figura îi fu bântuită totuşi de o undă de 
nelinişte. Atunci ridica sprâncenele şi murmura ca pentru 
el: 

— Tâlharâi de la roata norocului! 

Repeta cuvinele pe care le rostise vânzătorul de păpuşi. 
Alunga însă de fiecare dată, cu o mişcare a mâinii, 
gândurile negre. 

— Cam săraci, spunse Lucia. Dacă ar fi fost lume mai 
multă... Poate că am fi aflat lucruri mai interesante. Ne 


simţeam cam stingheri, Victor. Mereu înfipţi în mijlocului 
bâlciului, putea să ne ia toată lumea la ochi... 

— La asta nu m-am gândit, recunoscu Victor. Mi-e teamă 
să nu vă fi luat la ochi... Tâlharii de la roata norocului... 
Hultanul nu a apărut nici o clipă pe acolo?... Şi nimeni, nici 
o dată măcar, n-a câştigat un obiect mai mare? 

Negaţie totală, sigură, fără echivoc. 

— Mă întreb de ce nu s-a câştigat? Continuă Victor. Tu, 
Ursule, ai stat tot timpul lângă roată? 

— Cam... Răspunse cel întrebat. M-am mai mişcat eu, dar 
tot în apropierea ei... Cred că am greşit... 

— Şi scheletul? Întrebă Tic. N-a tras niciodată? Asta nu se 
poate! După ce a câştigat... Tu ce crezi, Victor? 

— Ce cred eu, licuşor? Eu cred că astăzi nu se va mai 
câştiga la roata norocului... Aşa s-a planificat... Dar nu uita 
că Lucia spunea, dimineaţă, ceva despre nişte intenţii 
umanitare. Şi tare mi-e teamă, Ticule, că se vor câştiga 
nişte obiecte... 

Lucia îl întrerupse iritată: 

— Noi v-am spus ceea ce aveam de spus... Am fost cam 
săraci. Dar după bucuria ta, Victor, îmi închipui că voi aţi 
pus mâna pe nişte date esenţiale... Lasă, că simţim noi... 

— Mai întâi că n-aţi fost deloc săraci, răspunse Victor. 
Dimpotrivă. Aţi adus câteva date esenţiale. Şi am fost 
convins că le veţi aduce. Noi? Ce-am făcut noi? Spune-le tu, 
Ticule, că tu ai fost cel chinuit. Noi am discutat mereu, 
mereu. Ore întregi... Hai, Ticuşor, nu-i mai ţine pe jeratic. 

Ticuşor relată mai întâi convorbiră pe care o avusese cu 
moş Costache, apoi concluzia discuţiei cu Victor. Şi trebui să 
răspundă la o sumedenie de întrebări. Cum? De ce? Când? 
Ce fel? Suporta un al doilea calvar după cel de dimineaţă, 
din parc. Rezistă însă eroic până la urmă. În sfârşit, toţi 
tinerii cunoşteau în aceeaşi măsură datele problemei. Nimic 
din ce ştia unul nu-i era străin celuilalt. 

— Asta e! Spuse Victor în concluzie. Din aceste date va 
trebui să dezlegăm misterul tanagralelor. 


— Lipseşte totuşi o logică, îndrăzni Lucia să-l contrazică. 

— Ştiu, Lucia, răspunse el. Lipseşte ceva. O verigă 
esenţială. Dar câteva fapte şi unele dintre ele culese azi, ne 
vor ajuta s-o găsim. Eu am impresia, am aproape 
certitudinea, că unul dintre noi are această verigă în mână, 
dar nu e conştient de ea. Poate că nici nu-şi aminteşte de 
ea, poate că i se pare atât de mărunt şi de nesemnificativ 
detaliul, încât îl ignoră, sau poate că nu-l pune în relaţie cu 
problema noastră. Bineînţeles fără să-şi dea seama. Ei, dar 
logica va putea suplini, nădăjduiesc, lipsa verigii... S-ar mai 
putea şi altceva. Poate că n-am posibilitatea materială, 
fizică, de a descoperi acel amănunt esenţial... Dar eu înclin 
spre prima părere... 

— Te-ai apropiat atât de mult de dezlegarea misterului? 
Întrebă Dan. Şi tot ce ai scos din mister ai adăugat 
persoanei tale. De aceea ai devenit atât de misterios. Acum 
te cred, Victor. Pe baza raţionamentului pe care l-am expus. 
Ca la o balanţă. Ce scoţi dintr-un taler este egal... 

— Iar cu teoriile? Spuse Maria. Am ajuns într-un loc... Eu 
mă simt în beznă... Parcă aş fi la bâlci, în miezul nopţii... 

Victor o linişti: 

— Nu vom sta până la miezul nopţii. Dar trebuie să ne 
pregătim pentru bâlci. Lucia susţinea că trebuie pedepsiţi 
tâlharii de la roata norocului... Dacă ştim totul, nu sunteţi 
de părere că intenţia noastră umanitară poate fi 
transformată foarte uşor într-o acţiune cu acelaşi caracter? 

— Ba da! Ba da! Se înfierbântă Tic. Am jurat ceva la 
începutul întâmplărilor noastre şi eu îmi ţin jurămintele. Cu 
banii pe care i-am pierdut acolo puteam să organizez o 
roată a norocului. Măcar la un obiect, la un singur obiect, 
am şi eu dreptul. 

— Ai, Ticuşor! Ai din plin dreptul! Îl încurajă Dan. Şi dacă 
vrei, îţi pot veni în ajutor. 

— Dar pentru a reuşi acţiunea noastră umanitară, spuse 
Victor, trebuie să-i invităm pe bunici la circ şi pe prietenii 
bunicilor tăi, loana şi pe alţi prieteni ai bunicilor tăi... 


Trebuie să fie alături de noi şi împreună cu noi oameni în 
vârstă, care impun respect... Amintiţi-vă scena dintre 
prichindelul care a câştigat vaza şi lunganul care l-a bătut 
apoi pe Tic... 

— Când m-a bătut? Se oţări ciufuliciul. Mi-a tras o palmă şi 
m-am împiedicat eu. Nu asta-i durerea. M-a scuipat, 
nemernicul, m-a scuipat de la cinci metri drept pe vârful 
pantofului şi din păcate chiar acolo a vrut să ochească... 

Intervenţia lui Tic, cu tot patetismul ei, nu fu luată în 
serios. Toţi se gândeau la ceea ce spusese Victor. Era nevoie 
să se preîntâmpine orice conflict şi asta nu se putea face 
decât aşa cum propusese el. 

— Şi chiar crezi că o să-i putem pedepsi pe tâlhari? 
Întrebă Dan. Cine ştie ce şmecherii mai descoperă, sau cine 
ştie ce obstacole pot ridica în calea acţiunii noastre profund 
umanitare? 

Era şi un ton de zeflemea în spusele lui. Dar Victor parcă 
nici nu sesiză: 

— E obligatoriu, Dan. 

— E obligaţia noastră morală! Îl susţinu Lucia. Şi decât să 
ne pierdem timpul, mai bine să lansăm invitaţii. Eu îi invit 
pe bunici! Tu, loana, caută pe alţii. Ia-ţi ajutoare! 

Victor rămase singur cu Ursu: 

— Tu ai rolul cel mai greu, Ursule. Trebuie, la un anumit 
semnal, dar numai atunci, în câteva secunde, să îndrepţi 
cuiele şi chiar să le scoţi în faţă, pentru a le transforma în 
obstacole. Şi cred că şi după aceea o să ai o misiune foarte 
dificilă. 

Şi Lucia şi loana şi Maria procedaseră cu atâta iscusinţă, 
încât cireşarii porniră spre bâlci, după cină, însoţiţi de 
patru perechi de bunici, care tot timpul drumului lăudară 
„stima şi grija tinerilor de azi. Ehei! lată-i că nu-i uită pe cei 
bătrâni, care le-au îndulcit copilăria. Ieri îi duceam noi de 
mână pe la panorame şi menajerii, azi ne duc ei. Şi să le fie 
spre cinste şi cu noroc!” 


— Oare n-am plecat prea târziu? Îl întrebă Ursu în şoaptă 
pe Victor. La ora asta, oamenii au intrat la spectacole. Ba 
chiar cred c-o să ajungem după pauză, Victor. 

— Nimic nu e întâmplător, Ursule. Nu ştiu cine a spus 
vorba asta pentru prima dată, dar cred că orice oma 
descoperit-o, măcar la vârsta de şapte ani. 

— Aaaaa! Va să zică eşti vesel... Înţelese Ursu. 

— Cam aşa, Ursule şi sunt un ingrat. Mă gândesc la tine. 
Şi ar trebui să fiu trist, foarte trist. 

— Cuiele alea? Cu riscul de a-mi rupe degetele, de a-mi 
zdrobi braţele şi tot le scot eu afară. 

— Numai asta nu, Ursule! Să-ţi fereşti degetele şi braţele 
ca ochii din cap. Nici o julitură, auzi? 

— Cuiele sunt înfipte cam adânc, răspunse Ursu. Le-am 
controlat dimineaţă. Şi lemnul e foarte rezistent. N-o să fie 
chiar aşa de uşor. Mai ales că trebuie făcut totul iute. N-ai 
spus aşa? 

— Ba da! Ba da! În mai puţin de jumătate de minut. Dar nu 
mi-e teamă mie de asta... Stai puţin mai în urmă... Vreau să 
discutăm ceva între noi... Nu ştiu de ce, am impresia că 
Ticuşor are gânduri de circ... L-a impresionat atât povestea 
lui Ando... Până s-a înnoptat, a făcut întruna exerciţii. De 
jonglerie, de echilibru... 

— Nu Ando, răspunse Ursu morocănos, Iorenzo l-a prins. 
Tot timpul, aseară, am stat la circ ca pe ghimpi... 

— Eşti gelos, Ursule... 

— Sunt furios! De ce să mi-l ia pe degeaba? Ăla nu ştie 
decât să cadă, cu bubuituri de tobe. Atât de rău m-am 
înfuriat aseară, că eram cât p-aci să răspund la provocare. 
Numai ca să-i arăt lui Ticuşor... 

— Extraordinar! Spuse Victor uluit. Crezi tu că i-ai putea 
face faţă? 

— Nu ştiu... Dar cu furia pe care o aveam în mine... E 
antrenat şi e foarte puternic şi are mai multă experienţă... 

— Cred că ar vui oraşul numai dacă i-ai răspunde la 
provocare... Dar mi-e teamă, Ursule... Şi tare-aş vrea să-l 


lecuim pe Ticuşor... Hai mai repede! Ne apropiem... 

Se terminase de mult pauza specatacolelor, când cireşarii 
şi invitaţii lor ajunseră la bâlci. În dosul cartoanelor, scându- 
rilor şi pânzelor de cort se auzea larmă, vuiete, muzică, 
aplauze. Spectacolele continuau. 

Grupul de tineri şi bătrâni colinda parcă la întâmplare prin 
bâlci, dar avea o direcţie precisă, e drept, cam lentă: roata 
norocului. În faţa gheretei cu păpuşi de ghips, Tic se ciocni 
fără să vrea de un bărbat gras şi înalt, care se uita fără scop 
la statuete. 

— Pardon! Ce, nu vezi, domnule, pe unde treci? Spuse 
înfuriat cel lovit. Eu mă scol mâine dimineaţă la... 

Dar nu-şi mai termină fraza. Se uita cu ochii mari şi 
puţintel cam încurcat la ciufulici. Îşi dăduseră doar amândoi 
întâlnire la circ, singuri, ca să poată comenta în voie 
programul. 

— Ştiţi... se scuză Tic, sunt cu bunicii... Nu s-a putut... 

— Şi eu, arătă el spre nevastă, sunt tot cu... Nu s-a... 

Deodată lui Tic îi veni o idee: 

— Nu mergeţi cu noi la roata norocului? Săru-măna... 

— Cum să nu! Răspunse grăsanul. Mai luăm şi noi oleacă 
de aer. Nu-i aşa, Sofiţo?... Da, domnule! Toată noaptea m- 
am gândit. Extraordinar! Câte mese, câte sticle, câte 
scaune! Şi tobele, domnule! 'Tobele! Exact când s-a 
prăbuşit. Extraordinar. 

— Eu l-am şi visat, mărturisi Tic. Parcă săream amândoi de 
sus de tot, din cer, ţinându-ne de mână... Şi coboram lin, 
fără paraşută şi lumea se uita înspăimântată... 

— Da, domnule! Fără paraşută! Aşa ar trebui să se facă! 

Victor îl lovi cu cotul pe Ursu. Auziseră amândoi 
conversaţia filo-echilibriştilor. Ursu răspunse semnului lui 
Victor, încordându-şi braţul ca o coardă de oţel. Şi Victor se 
cutremură. 

Erau mulţi gură-cască la roata norocului dar parcă nimeni 
nu îndrăznea să-şi pună mintea cu şipca de oţel. Hultanul 
striga, striga fără încetare, chema, ridica şi flutura 


deasupra capetelor celor adunaţi tigăi, oale, căldări, 
statuete. Din când în când îşi făcea vânt cu pălăria de paie 
şi apoi iar striga. Faţa i se congestionase de atâta efort, 
ochii i se făcuseră cât nişte cepe. Grupul noilor sosiți 
înconjură roata. Hultanul, simțind pradă în apropiere, îşi 
înteţi chemările: 

— Încercaţi-vă norocul! Care mai trage! Care mai ia! Oale, 
vase, crătiţi, tigăi! Discobolul lui Fradaburidi! Care mai 
trage! 

Victor lansă semnalul de adunare al cireşarilor. 'Toţi erau 
în jurul lui şi-i ascultau şoaptele. Apoi se răspândiră în jurul 
roții. Hultanul striga mereu. Făcea semne cu mâna 
oamenilor. Cireşarii şi însoțitorii lor strângeau pe nesimţite 
cercul în jurul roții. Făcuseră un zid între ei şi ceilalţi 
privitori. Victor se uită la ceas. Numără în gând până la 
zece. Voia să-şi adune calmul. Cu o mână îi făcu semn lui 
Ursu, iar cu cealaltă îşi aranja părul. 

Atacul porni simultan. Tinerii îl înconjurară pe Hultan, 
cumpărându-i trageri. Nu mai prididea cu împărţirea 
biletelor. Fiecare cumpăra câte cinci, câte şase trageri o 
dată şi se băteau pe rând. Aşa ceva nu i se mai întâmplase 
nici în zilele cele mai norocoase, în toiul bâlciului. Împărţea 
întruna bilete, aranja ordinea tragerilor, iar Ursu înconjura 
roata, trăgând cu o putere cumplită, disperată, cuiele care 
încadrau cele cinci numere mari. În sfârşit, ajunse în 
dreptul lui Victor, cu mâinile amorţite de durere. Răsuflă de 
două ori. Era semnalul convenit. Îl felicită pe Ursu, 
strângându-i braţul, apoi îi strigă la ureche: 

— Şi acum poţi să te răzbuni, Ursule. Măcar să-i rezişti. 
Arată-i de ce sunt capabili cireşarii. Să-i rezişti până la 
ultima putere! 

Vlăjganului nu-i venea să creadă: 

— Chiar? Întrebă el. 

— N-a fost asta dorinţa ta? 

Ursu se desprinse ca un fulger din grupul cireşarilor. Era 
convins că în urma lui aleargă Tic. 


Ciufuliciul nici nu-i trecea prin cap un asemenea gând. 
Începu primul tragerile. Ghinionul îl urmărea însă şi în 
aceste condiţii noi de „răzbunare umanitară”. Primi trei 
lulele şi doi iepuraşi pentru cele cinci trageri. 

— Mai daţi-mi cinci trageri! Ceru Tic. 

Hultanul primi banii şi-i înapoie biletele, dar nu izbuti să-i 
pună şi şipca în mână. 

— La rând! La rând! Se auziră voci nerăbdătoare şi toate îi 
erau cunoscute. 

— Ce la rând domnule?! Îi luă cineva apărarea. Ce, el n- 
are voie să tragă când vrea? N-aveţi şi dumneavoastră 
bilete? 

— La rând! Ţipă Dan şi împinse şipca. 

La a treia tragere, Hultanul se îngălbeni. Coarda se oprise 
în dreptul cifrei care avea drept obiect câştigător negrul 
îmbrăcat în costum colonial. 

— Ura! Strigă Dan ca un apucat. Ura! 

— A luat-o! Ţipă cu jumătate de gură Hultanul. A luat-o! 

Pentru celelalte două trageri, Dan primi doi iepuraşi. Ionel 
trase de şase ori, fără să câştige altceva decât iepuraşi şi 
lulele. Ioana, în schimb, îi arătă Hultanului chiar de la prima 
tragere o cifră care-l înverzi de astă dată. Pierduse vaza 
chinezească. 

— Staţi! Spuse el cu un răcnet. Vă dau o oală în loc. O oală 
de sarmale. Poftiţi oala! 

— Vaza! Ţipă Ioana. Să-mi dai vaza! Am câştigat-o! 

Imediat se ridicară câteva bastoane şi umbrele. Grupul 
bătrânilor devenise temut, ameninţător. O voce şi mai 
groasă decât a Hultanului domină vacarmul: 

— Să-i dai, domnule, vaza imediat! Ştii cine sunt eu? Ie iau 
de guler şi te duc imediat! Auzi? 

Intervenţia aceea autoritară îl dădu gata pe Hultan. Ridică 
vaza în mână şi, de ciudă, începu să urle ca un smintit: 

— A luat-o! Uite cum a luat-o! 

Dar nu mai era nevoie să urle. Acţiunea umanitară a 
cireşarilor strânsese toţi oamenii care erau la ora aceea la 


bâlci, la roata norocului. Şi în faţă de tot era un zid imens, 
format numai din oameni respectabili, cu părul alb, cu 
bastoane argintate la capăt şi cu un conducător „Ştiţi cine 
sunt eu, domnule?” 

Îi venea rândul lui Victor să tragă. El nu era însă fericit şi 
vesel ca prietenii lui. Se gândea la altceva. Mâna lui 
tremura când împinse şipca. 

Ursu răspunsese provocării. Cobori din stal, printre 
spectatori, în arenă. Directorul circului îi strânse mâna. 
Torenzo îl întâmpină zâmbitor, ca pe o veche cunoştinţă. 
Apoi Ursu dispăru după perdele, în culisele circului. În cele 
două minute de aşteptare, atletul înconjură de câteva ori 
arena, făcând exerciţii de respiraţie. Pectoralii i se umflau 
ca mingile. 

— Aoleu! Se auzi o voce de femeie dintr-o lojă. Ce i-a venit 
tânărului ăla să se bată? O să-l omoare. Eu plec. Nu suport. 

Apăru în sfârşit şi Ursu, îmbrăcat la fel ca Torenzo, în 
ţinută de luptător. Un murmur de admiraţie întâmpină 
sosirea lui. Păcat că era mai scund şi mai slăbuţ decât 
adversarul său. Musculatura lui superbă părea mai suplă, 
mai fină, mai reliefată. 

— Ar trebui să-l oprească, se auzi altă voce. O diferenţă de 
greutate. Asta nu-i drept. Cel puţin cincisprezece 
kilograme... 

Cei doi adversari şi întinseră mâinile şi chiar în aceeaşi 
clipă porniră atacul. Îşi căutau urmerii, gâtul, picioarele. 
Dar fiecare se ferea. După câteva tatonări, pentru a încerca 
forţa şi rezistenţa adversarului, Torenzo îi întinse o cursă lui 
Ursu. Se lăsă apucat de gât şi de braţul stâng, se prefăcu 
că-şi pierde echilibrul, dar se întoarse imediat ca o 
sfârlează şi căzu în spatele lui Ursu. Sala izbucni în aplauze. 
Nu era un aranjament, ci o luptă adevărată. Ursu 
prevăzuse însă manevra. Simulă şi el o cădere, dar în plină 
alunecare prinse braţul drept al adversarului, petrecându- 
şi-l după umăr cu iuţeala fulgerului. Torenzo fu azvâărlit în 
aer, dar efortul îl ameţise pe Ursu. Căzu la podea, înaintea 


atletului şi se pomeniră amândoi jos, încolăciţi, căutând 
prize, puncte vulnerabile, rotindu-se, apoi alunecând din 
încleştare exact în momentul hotărâtor. 

Într-o astfel de alunecare, Torenzo îl prinse pe Ursu de 
picior cu amândouă braţele. Partida părea jucată. Şi nu-l 
trase spre el, cum sperase şi cum se pregătise cireşarul, ci 
îi suci piciorul, nemilos, crud, ca un cleşte de fier, 
neînsufleţit. Durerea neaşteptată, violentă, îl transformă pe 
Ursu în arc. Nu alunecă, nu se desprinse din teribilul cleşte, 
ci sări ca împins de o forţă. Şi fără să-şi refacă respiraţia, se 
azvârli asupra atletului. Surpriza îl dezechilibră pe 'Torenzo. 
Ursu îi căzu în spate, prinzându-l pe sub braţe, parcă voind 
să-l ducă spre dublul Nelson. Aceasta crezu atletul. Şi îşi 
căută toate rezistenţele împotriva primejdioasei figuri. Se 
înţepeni, îşi încordă toţi muşchii, se lăsă încet în genunchi, 
aşteptând acţiunea adversarului, pregătindu-şi replica 
hotărâtoare. Dar Ursu nu urmărea Nelsonul. Îl speria 
numai pe atlet, prin încordarea muşchilor. Încordarea se 
petrecea la intervale precise. Şi foarte târziu, atletul 
înţelese că adversarul său urmărise o simplă manevră, o 
manevră copilărească prin acea mişcare amenințătoare, 
atât de temută în lumea luptătorilor, într-adevăr, Ursu îşi 
potrivise în aşa fel mişcările, încât ele să-i dea rivalului 
impresia că încearcă să-l doboare, dar de fapt să-l ajute la 
refacerea respirației şi la adunarea forţelor. Se odihnise şi 
atletul în această perioadă tulbure, plină de ameninţări 
pentru el. Dar odihna lui fusese neregulată, întâmplătoare, 
parcă impusă anume aşa de adversarul pe care-l ţinea în 
spate. Cu un efort teribil se eliberă din strânsoare, dar 
efortul lui fusese în van. Ursu îi dăduse drumul exact în 
clipa în care simţi încordarea celuilalt. Ştia că explozia lui 
nu se va întrerupe, ci va continua inutil. 

Se aflau din nou la mijlocul podelei, unul din faţa altuia. 
Parcă abia începeau lupta. Cu deosebirea că amândoi 
începeau să-şi cunoască forţele. Cu spatele aplecat, cu 
umerii şi mâinile întinse înainte se căutau, dar mai ales îşi 


căutau în gând metodele, armele cu care să învingă. Primul 
atac îl porni 'Torenzo. 

La roata norocului, bastonele şi umbrelele se înmulţiseră. 
Câţiva „oameni „ liberi de la panorame şi de la tarabele 
întâr-ziate încercară să intervină în sprijinul Hultanului. 

— Se închide! Se închide! Strigau ei. 

Porniră imediat bunicile la asalt: 

— Să vă fie ruşine! Parcă-aţi fi nişte vagabonzi!... Staţi! 
Staţi puţin! Domnule! Domnule! Veniţi aici! Aveţi nişte 
clienţi! 

— Ia staţi, nenişorilor! Strigă grăsanul. Staţi numai o 
secundă! N-auziţi? (Era urlet, nu voce.) Fugiţi, hai? 

„Ajutoarele” nu se gândiseră până atunci la fugă. Dar când 
îi auziră întrebarea (parcă îi era teamă grăsanului că n-o 
să-i prindă), o tuliră ca nişte potârnichi. 

Victor câştigase capul lui Apollo. Chiar la ultima tragere. A 
şaptea. Îl ridică în sus, ca pe un trofeu. Dar, temându-se căi 
l-ar putea lua cineva, îl duse imediat în sacoşa bunicilor, 
anume pregătită pentru acţiunea „umanitară” a cireşarilor. 

Era Maria la rând. De undeva din cercul privitorilor, cu 
pumnii strânşi, palid, cu buzele muşcate până la sânge, o 
privea Ando. Tremura ca varga. Maria trase de două ori. 
Prima dată primi o păpuşă cât degetul. A doua oară coarda 
se opri la numărul la care fusese vaza chinezească. 

Lumea începu să vocifereze: 

— Să-i dea altceva în loc! Altceva! A câştigat! 

Hultanul se strâmba la toţi. Nu ştia ce să facă. Scoase o 
păpuşă de ghips de sub tarabă şi i-o întinse. Apoi se rugă de 
ea: 

— Nu mai trageţi, vă rog! Mă nenorociţi... 

Victor îl auzi şi-i făcu semn Mariei să tragă. La a patra 
tragere, Maria câştigă cuplul de îndrăgostiţi înălţat pe un 
soclu de marmură şi abia atunci descoperi că marmura era 
o imitație. Victor luă trofeul şi-l duse vesel spre sacoşa 
bunicilor. 


Hultanul profită de răgaz şi smulse cu o repeziciune 
uluitoare, de necrezut pentru proporţiile sale, eticheta de 
pe soclul discobolului şi o lipi în aceeaşi secundă pe un 
lighean de rufe. Mişcarea fusese atât de fulgerătoare, că 
nimeni nu sezisă. Nimeni... cu excepţia ciufuliciului care nu- 
şi dezlipise nici o clipă ochii de la acel obiect. Mai trebuia, 
oare, Tic să-şi amintească jurămintele, suferinţele pe care i 
le pricinuise discobolul? Fără ispita pe care i-o produsese 
acea statuie ar mai fi trăit, oare, cireşarii extraordinara lor 
aventură? Cum ar fi putut să renunţe la ea? Mai bine... Mai 
bine... 

Discobolul stătea triumfător şi, de câteva clipe, 
invulnerabil, în vârful piramidei. Braţele lui, în efort, se 
depărtau de umeri ca o cruce, apoi urmau trunchiul şi 
picioarele suple, subţiri, apoi venea soclul ca o palmă de 
mare şi subţire ca un deget. Cât de mult studiase ciufuliciul 
detaliile statuii! Cât de mult îi plăceau braţele întinse ca 
nişte aripi, apoi linia subţire a trupului şi soclul acela parcă 
anume potrivit pentru planul său. 

Ursu ştia că va fi învins. Încercase zadarnic să-şi 
obosească adversarul. Folosise în acest scop o sumedenie 
de tertipuri şi de manevre, care altuia i-ar fi scos sufletul. 
Dar atletul avea rezistenţa dură a oamenilor de profesie. 
Era imposibil să-l doboare. Peste un anumit timp, care nu va 
fi prea lung, vlaga se va scurge din trupul său şi atunci 
atletul - care se pregătise pentru o asemenea posibilitate, 
care acceptase şi impusese această tactică - îl va răsuci de 
câteva ori, îl va lua pe umeri şi-l va azvârli la pământ, apoi îl 
va întinde ca pe o zdreanţă pe podea, îl va imobiliza acolo, 
atâta timp cât va voi el. Trebuia să rişte un atac surpriză, să 
strecoare, cât mai era vreme, în mintea atletului, 
nesiguranța, neprevăzutul. Va face exact ceea ce îi spusese 
Victor: să reziste cât mai mult. Şi porni un atac fulgerător. 
Se repezi spre gâtul adversarului cu iuţeala şi supleţea unei 
pantere. Atletul se feri printr-o eschivă uşoară, întocmai 
cum prevăzuse şi dorise Ursu. În plin salt, cireşarul 


schimbă direcţia atacului şi, de astă dată, Iorenzo nu mai 
avu timp să se ferească. Îi prinse piciorul drept. Îi apucase 
cu amândouă mâinile glezna. Şi începu să-l împingă şi să-l 
tragă neregulat, dezordonat, încet sau tare, pentru a nu-i 
da celuilalt posibilitatea să se apere, pentru a-l face să-şi 
piardă echilibrul. Torenzo nu rezistă multă vreme ritmului 
dezordonat. Se prăbuşi, dar, în cădere, lovi fulgerător cu 
piciorul liber abdomenul lui Ursu. Durerea înţepă cu mii de 
ace ochii cireşarului. Respirația i se opri, simţi cum i se 
clatină capul şi în cădere i se aprinse fulgerul unui gând. 
Toată fiinţa lui era parcă un singur gând. Nu mai ştia dacă 
are puteri, simţuri, senzaţii. Un singur gând: să mai reziste. 
Parcă treceau ore. Se zvârcolea cu ideea că se întâmplă 
totuşi ceva care scăpa oricăror reguli umane. Când îşi 
reveni din ameţeală, simţi că are ceva în mâini, ceva dur şi 
viu, pentru că degetele lui sesizau zvârcoliri. Prin urmare 
nu scăpase piciorul, nu-i dăduse drumul. Înţelese că 
strânsoarea aceea de cleşte, care nu se supunea nici unei 
reguli, care scăpa oricărei înţelegeri şi oricărui experiment, 
acea strânsoare, transformarea braţelor în cleşte 
neînsufleţit, dirijat şi susţinut de alte forţe, îl salvase. 

Publicul nu înţelegea ce se petrece în arenă. Văzuse un om 
căzut în genunchi, cu trupul îndoit, cu capul balansându-i- 
se ca un pendul neregulat, ţinând cu mâinile glezna altuia, 
care se zbătea să scape, se sucea, se învârtea, izbea, 
împingea, trăgea, dar nu reuşea în nici un chip; piciorul îi 
părea prins într-o capcană de oţel. 

Descleştarea îi trânti pe amândoi. Iorenzo se ridică 
primul. Chipul lui exprima o decizie neclintită. Ursu îl 
aştepta în genunchi. Se trezise. Îşi amintea lovitura pe care 
o primise în abdomen. Nu putea, sau nu voia să creadă, că 
fusese o lovitură întâmplătoare, o scăpare, nu reflex 
necontrolat al adversarului. Fusese prea dură, prea sigură, 
îl ţintise exact în plexul solar. Va răspunde cu aceeaşi 
monedă. Se repezi ca un fulger în braţele adversarului. Şi, 
în încleştarea aceea, nimeni nu văzu genunchiul lui Ursu 


izbind în acelaşi loc în care fusese izbit el, nimeni nu văzu 
cotul lui înălțându-se ca un arc spre falca lui Torenzo. 
Cireşarul ridică pe umeri un corp inert. Iar când îl azvârli 
pe podea şi-l întinse ca o cruce, corpul nu opuse nici o 
rezistenţă. 

Publicul delira. Se azvârleau pălării, pulovere, se înroşeau 
mâinile de aplauze. Ursu nu văzu şi nu auzi nimic. Se 
retrase cu spatele, ameţit, năucit, abia trăgându-şi sufletul, 
spre culise. 

Maria trase ultima dată. Coarda de oţel se opri în dreptul 
numărului dorit. 

— Atletul! Ţipă Maria. Am câştigat statuia lui Fradaburidi! 
Ticuşor! Ţi-am câştigat discobolul! 

Tic n-o auzea, iar Hultanul îi întindea un lighean de rufe. 

— Nu se poate! Răcni Maria. Să-mi dai discobolul! 

— Să-i dai... Ăla, domnule, auzi! Să i-l dai imediat! 

Hultanul, fără să vorbească, arătă cu mâna spre o 
etichetă. 

— Săracul Tic! Îl compătimi Victor. Apoi adresându-se 
Hultanului: N-avem nevoie de lighean. Poţi să-l ţii pentru 
dumneata. 

Hultanul nu aşteptă să i se repete propunerea. Imediat 
puse ligheanul la loc, într-o ladă plină cu obiecte 
asemănătoare. 

Săracul Tic! Dar el nu auzea compătimirile şi lamentările 
prietenilor săi. El se dădea în lanţuri. Şi acolo, de la 
înălţime, privea insula de oameni, care avea în centru roata 
norocului. Aşa îl descoperi în marea de oameni pe Ilie, aşa o 
descoperi pe profesoara de pian cu pălăria ei cu joben, pe 
maistrul de la fabrica de cristale, aşa îl descoperi şi pe 
schelet, fix, nemişcat, ca un stâlp. Dar ce-l mai interesa pe 
ciufuliri cine era la roata norocului?! El savura înălţimea şi 
viteza. Roata norocului ajunsese sub el. Vedea piramida de 
obiecte şi în vârful ei silueta mică a aruncătorului de disc. 
Ce inspiraţie fericită avusese artistul! Îl sculptase în plină 
mişcare, cu braţele întinse. Acolo, între braţe şi soclu, 


trebuia să ajungă capătul lassoului. Chiar de la prima 
aruncare. Şi când va trage... Tic îşi pregăti momentul, fără 
să se grăbească. În curând, scaunul lui va trece iarăşi pe 
deasupra roții norocului... Azvârli lassoul încă înainte de a 
ajunge deasupra cercului de oameni. 

Nici n-avu timp să vadă dacă discobolul fusese prins. 
Mişcarea rotativă îl ducea, dar parcă simţea o greutate în 
mâini. Şi când ajunse din nou deasupra roții, totul era la fel, 
nu se schimbase nimic. Parcă revedea o fotografie. Numai 
discobolul nu se mai afla în vârful piramidei. Atârna la 
capătul lassoului. 

Când Victor îl văzu pe Ursu, se înspăimântă: 

— Ce s-a întâmplat, Ursule? N-ai rezistat? 

— Nu, Victor. L-am doborât. Şi nu cred că-şi va reveni prea 
repede... Dar... L-am lovit nepermis... Am crezut că şiela 
procedat la fel... 

CAPITOLUL XII. 

Cireşarii erau toţi în chioşc. Becul mare, înşurubat cu 
câteva minute înainte, împrăştia o lumină orbitoare. Tinerii 
îşi trăiau acolo veselia. Pe masă, în faţa lor, sacoşa de piaţă 
a bunicii ascundea, vremelnic, roadele acţiunii lor 
umanitare. 

— Mamă dragă, spuse Dan cuprins de frenezie, i-am 
pedepsit mai ceva ca într-o carte. Cred că nici fantezia celui 
mai înaripat autor n-ar fi desoperit o metodă mai grozavă. 
Cândva voi folosi această întâmplare. Bravo! Bravo tuturor 
şi, dacă-mi permiteţi, consideraţi-mă şi pe mine erou. 
Extraordinar! 

— Brrrr! Se răţoi Tic mai mult în glumă. Potriveşti în aşa 
fel cuvintele ca să ne ameţeşti urechile. Noroc că se mai şi 
scriu. 'Te ajut eu, dacă-mi permiteţi... Erou. Punct. 
Extraordinar. 

Probabil molipsindu-se de la Dan, se avântă şi Ioana în 
discuţie, cu un curaj de zile mari: 

— Am o propunere! Adică mai întâi o întrebare... Ce să 
facem cu obiectele câştigate?... Oare n-ar fi bine să le 


transformăm în amintiri?... Fiecare să-şi declare preferința! 

— Eu n-am nici o preferinţă, se repezi Dan. Nu mă 
interesează niciunul dintre obiectele câştigate la roata 
norocului. 

— Nu mai cred eu asta... 

— Zău, Ticuşor, zău că n-am. Eu îmi voi păstra păpuşa. Aşa 
hidoasă cum este, va fi pentru mine cea mai frumoasă 
amintire. Sau cum spune nu ştiu care franţuz celebru: 
Păpuşa aceasta e cea mai frumoasă zi din viaţa mea... Cu 
propunerea Ioanei sunt însă de acord. Şi pentru că ea a 
făcut-o, să auzim mai întâi preferința ei... Hai, hai! Nu te 
mai codi atâta! 

Ioana îşi făcu din nou curaj: 

— Eu... Dacă nu vrea altcineva vaza chinezească... 

Dan care îşi asumase dintr-o dată sarcina de conducător al 
discuţiei decretă, fără să asculte părerea celorlalţi: 

— S-a făcut! Şi vă rog să nu mă acuzaţi pe mine de 
familiarism, ci mai degrabă pe Ioana de exces de modestie. 
Dacă ne gândim că e gazdă şi că e o verişoară inteligentă, 
frumuşică... 

Şi aş mai da o decizie: Cuplul de îndrăgostiţi va aparţine 
lui Ionel! Am spus şi repet: decizie! 

Ionel se îmbujoră la faţă, dar nici un cuvânt de refuz nu 
ieşi din gura lui. Se împărţiră repede şi celelalte obiecte. 
Maria se alese cu capul lui Apollo, Lucia cu negrul îmbrăcat 
în costum colonial. 

Dan îşi freca mâinile de bucurie: 

— Aşa! Aşa din mai multe puncte de vedere. Mai întâi, 
pentru că am împărţit - animat de nişte simboluri ascunse - 
obiectele câştigate la roata norocului. Căutaţi fiecare 
simbolul, eu nu-l dezvălui... Apoi, pentru că sunt într-o 
vervă grozavă... În al treilea rând, pentru că recunoaşteţi 
acest lucru... Apoi... 

Şi deodată Dan tăcu. Privirile sale făcuseră înconjurul 
mesei şi... 


Într-adevăr, mai rămăseseră trei cireşari care nu se 
alegeau cu nici o amintire materială, drept mărturie a 
nemaipomenitelor lor întâmplări. Abia atunci, urmărind 
privirile lui Dan, înţeleseră ceilalţi acest lucru. 

— Oh, Ticuşor! Tocmai tu... se întristă Maria. 

— La mine să nu vă gândiţi, răspunse prompt ciufuliciul. 
Am şi eu o surpriză, dar v-o arăt mai târziu. 

— Şi tu, Victor? Întrebă Ionel. Te-am despuiat de câştig 
fără să ne dăm seama. 

— Eu mă mulţumesc cu o sacoşă... Adică m-aş mulţumi cu 
ea... Numai dacă o voi căpăta, bineînţeles. 

— Cum să n-o capeţi? Răspunse Ioana. Ştii tu ce mult ţin 
bunicii mei la tine? 

Victor zâmbi şi se uită demonstrativ spre Ursu. Îl imitară şi 
ceilalţi. Ursu simţi privirile tuturor aţintite asupra lui. O 
clipă de stinghereală, numai o clipă. Îşi reveni imediat. Îl 
apucă de umeri pe ciufuliciul care stătea lângă el şi rosti 
emoţionat: 

— Eu am... Mi-a rămas şi mie ceva... Mult mai frumos. 

Ticuşor simţi îmbrăţişarea şi se lipi de pieptul lui. Dar nu 
ştia la ce anume „obiect” se referă Ursu. 

Dan ridică mâna şi ceru tăcere: 

— Pentru că e târziu... V-aş ruga să-mi daţi mie cuvântul 
de închidere... E un non-sens voit, Lucia, nu te speria... Mă 
gândeam la un somn mai timpuriu... Aoleu, Ticuşor! Ai făcut 
chestia aia cu cocoşul? 

— Astă-seară nu, răspunse cel întrebat. Şi nu fiindcă am 
uitat. Am presimţit ceva deosebit şi l-am lăsat liber, ca să ne 
cânte triumful... Dar metoda de amuţire nu-mi aparţine, 
Dan. Am împrumutat-o de la un candidat de cireşar din 
oraşul nostru. Unul Ionuţ. Are şanse mari să intre în 
rândurile noastre... Dacă aţi fi fost atenţi, aţi fi auzit prima 
exclamaţie de bucurie a cocoşului. Chiar când am intrat pe 
poartă. Prin urmare e trecut de miezul nopţii... 

— Atunci cu atât mai bine, reluă Dan. Ne-am împărţit 
amintirile, am pedepsit tâlharii... N-or să uite ei lecţia cât 


vor trăi, două secole. Chiar dacă se vor muta pe altă 
planetă... Şi, dacă îmi permiteţi, vreau s-o iau înaintea lui 
Victor. Vreau să vă dezvălui eu enigma tanagralelor. Îmi 
pare rău că nu vă pot oferi finalul acela de pe ultima 
pagină, cu cinci rânduri şi cu ultimul care să dea cheia 
enigmei. Dar nici nu vreau să pierd ocazia de a ieşi în relief, 
după ce am slăbit atâta cu istoriile acestea neroade şi în 
acelaşi timp de neuitat. Eu ştiu cine a luat tanagralele şi 
unde se află ele. S-a întâmplat exact ca prima dată. 
Profesorul nu s-a plimbat cu tanagralele... 

— Nu-i adevărat! Îl contrazise Tic. Nu l-am văzut eu, acolo 
pe bancă, scoțând o statuetă din sacoşă? 

— Iluzie optică, Ticuşor, continuă Dan imperturbabil. Aşa 
cum am avut şi eu astă-seară, la plecarea din bâlci, o 
asemenea iluzie. Numai că a fost inversă. N-am mai zărit 
discobolul în vârful piramidei... Deci, iubiții mei, profesorul 
nu s-a plimbat cu tanagralele, ci cu o sacoşă încărcată cu 
pietre şi cărămizi. Din spirit de farsă a pus înăuntru şi o 
păpuşă. lanagralele le-a ascuns bine şi Ilie ştia aceasta. De 
aceea n-a apărut deloc mirat când a văzut sacoşa. Cine ştie 
dacă n-a umplut-o chiar el... Apropo! Nici nu ne-ai spus, 
Ticule, ce explicaţie ţi-a dat moş Costache. De ce nu s-a 
prezentat Ilie la muzeu, să-şi ia serviciul în primire: 

— l-am spus lui Victor, răspunse Tic. Moş Costache zicea 
că aşa l-a rugat Ilie. Şi cum ştia că mâine, adică azi, se vor 
descărca alte caminoane, a acceptat imediat. Ba mi-a făcut 
şi cu ochiul... Dar să ştii că tu ai greşit într-un loc, Dan. 
Când ai făcut teoria iluziilor optice. 

Tic îşi băgase mâna în buzunarul lui fără fund şi pipăia 
fără încetare un obiect dur, care făcea să-i tremure inima. 

— Lasă, lasă! Îl ignoră Dan. Şi acum, după ce v-am explicat 
enigma tanagralelor, să-mi daţi voie să fac o adăugire. Mai 
există o tanagra în povestea asta, care nu şi-a dezvăluit 
misterul. Din păcate... Discobolul lui Fradaburidi! Eu sunt 
convins că e o tanagra veritabilă... 


— Fradaburidi! Râse Maria. E un nume născocit, Dan. Ca 
să uimească pe cei nătângi ca noi. Şi nu mai fi tu atât de 
sigur. Nu e o tanagra! E o imitație. Dacă ar fi fost veritabilă, 
o cumpăra de multă vreme profesorul Negştian. 

— Şi eu cred asta! O susţinu Lucia. Cum să lase profesorul 
Neştian un asemenea obiect pe mâinile unor inconştienţi? 

— A vrut s-o cumpere! Se opuse Dan. Eram acolo când a 
întrebat dacă e de vânzare, însă i s-a răspuns negativ. 

— E o prostie! Se încăpăţână Lucia. Dacă le oferea o sumă 
mare, de pildă câteva mii de lei, tu crezi că ăia n-o vindeau? 
Nu, Dan. Discobolul e o imitație. În mod sigur. El voia s-o 
studieze ca imitație, pentru a-şi imagina originalul. De 
aceea îi dădea mereu târcoale. Şi cine ştie dacă până la 
urmă n-o va cumpăra? 

— Asta nu, Lucia! Strigă ciufuliciul. În mod sigur, nu! 

— Treaba voastră, se retrase Dan. Eu mi-am făcut datoria. 
Pssst! Dacă stau şi mă gândesc... 

— Stai şi te gândeşte! Îl pofti ciufuliciul. Nu faci decât să 
mă amărăşti şi să... Brrrr! 

— Brrr! Ticule! Spuse Victor. Bună erupție acest brrrr! 
Tare cred eu că-l vom mai folosi... Poate chiar în noaptea 
asta... 

Era o ameninţare în vocea lui Victor. Şi atunci descoperiră 
cireşarii că Victor tăcuse de mult timp. Se uitau la el. El 
ridică din umeri şi începu să vorbească domol, cu tonul 
acela cu care îşi pregătea de obicei raţionamentele. 

— Nici nu ştiu cum să încep... de la ce să pornesc. Poate de 
la ceea ce spunea Dan, cu singura deosebire că eu neg 
teoria lui. Prima dată, furtul tanagralelor a fost o invenţie 
de-a noastră... Am vorbit despre asta, nu mai trebuie să 
insistăm. A doua oară, însă, nu a mai fost o invenţie a cuiva 
dintre noi, cum s-a întâmplat la început, Ticuşor. Nu l-am 
mai inventat noi, Ticuşor... Şi vă rog să reţineţi cuvintele pe 
care le accentuez. A doua oară, tanagralele au fost furate. 
Bel et bien, cum spun francezii. Cum îţi poţi închipui, Dan, 
măcar o clipă, că profesorul Neştian s-ar fi plimbat cu 


adunătura aceea de pietre la el? Tic n-a avut nici o iluzie 
optică, nici prima dată, când l-a văzut pe profesor, acolo pe 
movilă, privind statuetele, nici a doua oară, când le-a văzut 
nu căzând, ci cocoţându-se pe zid. De altfel v-a chemat şi pe 
voi să le vedeţi... Şi mai cred, dragul meu Dan, că nici tu nu 
ai suferit de o iluzie optică în momentul când n-ai mai zărit 
discobolul în vârful piramidei. Cireşarii nu prea suferă de 
această boală... Cel puţin până acum... 

— Sigur că da! Strigă Tic. Şi sigur că nu! Sau invers, cum 
vreţi voi. Nu mai pot răbda! Numai voi să aveţi amintiri? 

Tic aşeză în mijlocul mesei - parcă ar fi împlântat o suliță 
în miniatură - discobolul lui Fradaburidi, stârnind o 
adevărată uimire în rândurile celorlalţi. După ce se potoli 
efectul surprizei, după ce Tic dădu explicaţiile cerute şi 
flutură lassoul fidel în aer, Victor continuă: 

— Aşadar, tanagralele au fost furate! A doua oară! Nu am 
avut nici o clipă un dram de îndoială. Dacă nu m-aş fi gândit 
mereu la acest lucru... Dar mai bine să-mi alung această 
idee nebună... Cum puteam noi să suportăm ideea că s-au 
furat, când aveam un asemenea rol, în toată povestea 
tanagralelor?... Ne-am fi comportat ca nişte laşi, ca nişte 
josnici. Cum se pot împăca aceste atitudini cu calitatea de 
cireşar? Nu! Aveam datoria sacră să descoperim, să 
dezlegăm enigma tanagralelor... Peste câteva ore vom 
merge la profesorul Neştian şi împreună cu el vom admira 
în toate detaliile anticele statuete... Binânţeles dacă 
profesorul va fi acasă, dacă se va fi întors din oraşul unde şi- 
a ţinut conferinţa... 

— N-am spus eu? Profită Dan de răgazul pe care-l făcea 
Victor, pentru a-şi aduna gândurile. 

— Nu te grăbi, Dan, spuse Victor. Mai avem încă mult până 
la ora aceea fericită pentru toţi... Să ne întoarcem la 
povestea noastră... Furtul tanagralelor era un fapt sigur, de 
altfel singurul pe care-l posedam. Ba mai era un fapt. 
Obligaţia noastă sacră de a dezlega enigma lor... Când am 
acceptat idea furtului real şi nu a unei dispariţii care poate 


fi interpretată în fel şi chip, ne-am pomenit - amintiţi-vă 
discuţiile noastre - în faţa unei întrebări hotărâtoare: Cine 
le-a furat? Înspăimântătoare întrebare, pentru că statuetele 
nu mai fuseseră furate din vitrina unui muzeu în care se 
aflau câţiva vizitatori, ci din sacoşa unui profesor 
necunoscut, înconjurat de un adevărat furnicar uman, la 
bâlci. Datele problemei se schimbau în esenţa lor. Era un 
furt întâmplător sau un furt premeditat? Aceasta era 
întrebarea la care trebuia să dăm în primul rând răspunsul. 
Ideea furtului întâmplător era groaznică. Tanagralele nu 
mai puteau fi găsite, sau, în cel mai bun caz, nu mai puteau 
fi recuperate. Am discutat despre aceasta. Şi cred că toţi 
aveam în faţa ochilor imaginea obsedantă a lăzilor de gunoi, 
a gropilor, a ogrăzilor, a rafturilor cu jucării stricate. 
Puteam noi să eliminăm, fără riscul de a greşi, această idee, 
această posibilitate? Puteam să ne agăţăm, de asemenea 
fără riscuri, de ideea unui furt premeditat, idee care ne lăsa 
totuşi speranţa regăsirii tanagralelor? Ce elemente aveam? 
O simplă sacoşă, cu câteva pietre şi cărămizi în ea şi cu o 
păpuşă hidoasă care se oferă cu miile la bâlci. Dar mai 
aveam un element subînţeles: substituirea tanagralelor, 
înlocuirea lor cu acele pietre. De ce au fost înlocuite 
tanagralele? Această întrebare m-a chinuit, la început, cel 
mai mult. De ce? Care e logica acestei înlocuiri? Dan avea 
dreptate. Numai un om cu simţul umorului, răufăcător fiind, 
sau - adaug eu - un nebun putea să facă acest gest. Nişte 
copii? În nici un caz. Nişte vagabonzi, nişte pungaşi din 
aceia care caută pradă în bâlciuri? E de necrezut. 
Răspundeţi! De ce, într-un asemenea furnicar uman, într-o 
asemenea îmbulzeală şi înghesuială, în asemenea condiţii 
ideale de a şterpeli un obiect, fără să fii văzut, de ce atunci, 
un copil sau un vaganbond, sau un pungaş, în loc să fure 
sacoşa şi să se strecoare cu ea şi să dispară cu ea în marea 
de oameni, fără să-i pese se ţipetele păgubaşului, să aleagă 
un asemenea mod ciudat de a fura? De ce să scoată una 
câte una statuetele - deoarece toate odată ar fi fost 


imposibil - şi apoi să vâre una câte una pietrele şi 
cărămizile în sacoşă, pentru a nu constata păgubaşul 
diferenţa de greutate, în loc să smulgă, într-un moment 
favorabil, sacoşa şi să se piardă cu ea în înghesuială?... 
Puteţi da vreo explicaţie logică, o explicaţie care să 
favorizeze metoda de sustragere folosită de un copil sau de 
un pungaş oarecare? Nu! Şi iată cum o întreagă categorie, 
cea mai numeroasă categorie de suspecți posibili, era 
înlăturată... Dar se ridicau, vai! Se ridicau imediat alte 
întrebări grave... Sacoşa şi conţinutul ei trebuiau văzute cu 
altă optică, dintr-un alt unghi. Acel unghi trebuia să-l 
descoperim noi, acel unghi care ar fi făcut din sacoşă un 
ajutor foarte preţios în cercetările noastre. Şi acest unghi îl 
constituia ideea furtului premeditat. Între sacoşă şi furtul 
premeditat era o relaţie indisolubilă. Amândouă aceste 
elemente se susțineau reciproc. Să raţionăm. De ce 
fuseseră introduse acele pietre în sacoşă? 

— Şi păpuşa? Întrebă Dan. Păpuşa nu e o piatră, Victor! 

— Va veni şi rândul ei, Dan. Nu te speria! Cât m-a ucis 
această păpuşă, de câte ori m-a ucis?! De ce fuseseră 
introduse acele pietre în sacoşă? Pentru ca profesorul să nu 
simtă o diferenţă în greutate... Acesta ar fi răspunsul... Prin 
urmare, cineva se gândise, nu întâmplător şi nu dintr-o 
dată, să fure statuetele pe care le ştia în sacoşa 
profesorului. Deci premedita un furt. Acţionând astfel şi nu 
smulgând la înghesuială sacoşa înseamnă că: era un mare 
specialist şi ca toţi specialiştii nu putea să-şi imagineze un 
furt banal; sau era un începător în asemenea furturi, încât 
îşi bătea capul cum să fure neobservat statuetele. Şi într-un 
caz şi într-altul, acest cineva avea o idee despre valoarea 
obiectelor din sacoşă. Şi într-un caz şi în altul era un individ 
care prin firea sa, prin natura profesiunii sale, complica 
lucrurile. Apela la inteligenţă, nu se folosea de experienţă 
(mă refer la furtul care se comite la înghesuială); deci e de 
crezut că nu avea o asemenea experienţă. Gândind astfel i-a 
venit ideea sacoşei. Cum puteau fi furate cel mai lesne 


tanagralele, fără ca proprietarul lor să-şi dea seama? 
Substituindu-le una câte una şi pentru aceasta fiindu-i 
necesare cel puţin cinci momente prielnice? Sau pur şi 
simplu înlocuind o sacoşă dinainte pregătită cu sacoşa 
profesorului? Profitând, bineînţeles, tot de un moment de 
înghesuială. lată cum se leagă, în sfârşit, cele două 
elemente: sacoşa şi premeditarea furtului. În clipa când 
descoperim ideea substituirii sacoşei, premeditarea furtului 
devine o certitudine. Posibilitatea furtului spontan este 
înlăturată definitv, cercul suspecţilor se restrânge enorm. 
Nu mai orbecăim în întuneric. Încep să vină de la sine, fără 
să ceară nimeni indicii, elemente noi. Substituindu-se 
sacoşa, furtul este în mod cert premeditat. 

— Sigur că da! Interveni Lucia. Trebuie să-l fi văzut măcar 
o dată pe profesor plimbându-se cu sacoşa prin bâlci. Ca să- 
şi poată procura una la fel. Şi se găsesc - slavă Domnului! 
Asemenea sacoşe, cu sutele. 

— Şi mai trebuia, adăugă Maria, să ştie ce avea profesorul 
în sacoşă. Altminteri de ce ar fi substituit-o? 

— Şi mai trebuia, sări Tic, împins de spiritul său de 
precizie, să ştie cam ce greutate au tanagralele. 

— Foarte bine, Ticuşor? Îl felicită Victor. Da! Erau 
necesare aceste amănunte de care aţi vorbit. În esenţă - şi 
deocamdată - acel cineva trebuia să ştie măcar două 
lucruri: ce avea profesorul în sacoşă şi cam ce greutate 
aveau acele obiecte. Deci: cel care premedita furtul văzuse 
tanagralele, acele tanagrale pe care le avea profesorul în 
sacoşă şi mai poseda şi un etalon pentru aprecierea lor 
materială. Despre aprecierea lor ca valoare v-am spus mai 
înainte. Trebuia să aibă măcar o vagă idee. Numai astei era 
interesat să substituie sacoşa, numai astfel putea să 
acţioneze fără să rişte nimic. Deci: ştim unde, de ce şi cum 
s-a petrecut furtul. Apărea, în sfârşit, problema esenţială: 
cine l-a comis? Întrebarea esenţială: Cine?... Din clipa 
aceasta nu mai interesează sacoşa, ci conţinutul ei. Dintr-o 
dată, păpuşa aceea hidoasă capătă o importanţă 


excepţională. Pentru că, printre pietrele şi cărămizile care 
se găsesc pe toate drumurile, păpuşa era singurul obiect 
deosebit. Ce reprezenta oare această păpuşă în sacoşa 
substituită? Putea ea să ne ofere măcar o pagină, măcar un 
rând din carnetul de identitate al celui care comisese şi 
premeditase furtul? Vă amintiţi câte supoziţii s-au făcut. Vă 
amintiţi ideile lui Dan. Oare aveam de-a face cu un nebun? 
Cu un individ înzestrat cu simţul umorului? Cu un maniac? 
Cu un om care prin acest gest îi răspundea unui alt gest al 
profesorului? Cu un individ însetat de gândul unei 
răzbunări rafinate? Ce reprezenta această păpuşă? O 
răzbunare? O glumă? Un simbol? O batjocură? O idee fină? 
Gândiţi-vă şi voi şi încercaţi să răspundeţi, făcând o 
asociaţie între păpuşă şi toate personajele pe care le 
cunoaştem noi, pentru că furtul fiind premeditat şi comis 
din motivele pe care le-am stabilit, autorul lui nu putea fi 
decât un personaj pecare îl cunoaştem. Condiţiile expuse: 
să fi fost în muzeu şi să fi văzut tanagralele, să-l fi cunoscut 
pe profesor, să fi ştiut ce are el în sacoşă, să fi avut o vagă 
idee măcar despre valoarea tanagralelor, sau măcar dorinţa 
de a poseda asemenea obiecte, toate aceste condiţii indică 
un personaj cunoscut de noi, cu care noi într-un fel sau altul 
am fost în contact. Individul repectiv era familiarizat cu 
statuetele şi, pentru un motiv sau altul, voia să intre în 
posesia lor. Pentru a le ţine, pentru a le valorifica? 

— Lucrul acesta nu contează în clipa de faţă. Gândiţi-vă la 
un asemenea personaj şi puneţi-l în relaţie cu păpuşa şi cu 
toate posibilităţile pe care le oferă ea... Cât m-a chinuit, cât 
m-a obsedat păpuşa asta blestemată! 

— Eu ştiu cine este! Strigă Tic. 

— Şi eu ştiu! Îl imită Dan. Dar nu e acelaşi personaj, 
Ticuşor. Eu mă gândesc la altul. 

— Scheletul! Strigă cineva. 

— Nu! Nu putem proceda aşa. Trebuie să mergem pe un 
fir logic, nu să dăm răspunsuri - şi sunt multe răspunsuri 
posibile - care ne-ar face nedrepţi faţă de un om sau altul... 


Intervenţia lui Victor, făcută cu voce gravă, aduse din nou 
tăcere. După câteva secunde, Victor continuă: 

— Înainte de a căuta un răspuns, trebuie să ne gândim, să 
ne mai gândim, dacă prezenţa păpuşii nu poate să aibă şi o 
altă semnificaţie acolo, în sacoşă. Oare considerând-o 
răzbunare, glumă, simbol, batjocură, idee fixă i-am 
descoperit toate semnificaţiile? Oare numai văzând-o dintr- 
un astfel de unghi - oricare ar fi el - o putem lega de un 
personaj sau altul?... Nu mai e posibilă nici o altă 
semnificaţie? Le-am găsit pe toate? Pentru că, dragii mei, 
nu ne putem continua drumul, nu avem voie să răspundem 
la întrebarea cine? Dacă nu suntem siguri că am găsit toate 
semnificaţiile care pot explica prezenţa păpuşii în sacoşă. Şi 
eu cred că mai e o semnificaţie posibilă. Cel puţin una. 
După ce o găsim, ne putem continua liniştiţi drumul mai 
departe, spre locuinţa făptaşului. Dar nu înainte de aceasta. 

Se făcu o pauză. Liniştea era gravă. Toţi căutau - cei mai 
mulţi apelând la fantezie - răspuns la întrebarea 
subînţeleasă, pe care o ridicase, Victor. Ce semnificaţie mai 
putea avea prezenţa păpuşii în sacoşă? 

— Şi eu am căutat semnificaţia cu ajutorul fanteziei, spuse 
Victor, după ce înţelese că tăcerea se poate prelungi încă 
multă vreme. Şi nu puteam găsi decât aceleaşi răspunsuri, 
în esenţă. Deosebiri de nuanţe erau şi sunt. Dar noi nu de 
nuanţe avem nevoie, ci de un răspuns sigur. Pe care numai 
logica îl poate da. Oare prezenţa păpugşii în sacoşă nu putea 
să reprezinte şi o simplă necesitate? Puteam noi să 
eliminăm, să nu luăm în consideraţie şi această posiblitate? 

Toţi rămăseseră atât de uluiţi de spusele lui Victor, încât 
nu erau în stare să deschidă gura nici măcar pentru silaba 
sau silabele unei simple întrebări. 

— Să apelăm la logică, dragii mei cireşari, continuă Victor 
emoţionat. La celelalte semnificaţii pe care ar fi putut să le 
reprezinte prezenţa păpugşii ne-am gândit destul şi fiecare 
poate însemna un jalon pe drumul pe care îl mai avem de 
parcurs. Să încercăm să ne gândim şi la semnificaţia despre 


care v-am vorbit. Cum s-ar putea explica prezenţa păpuşii 
în sacoşa substituită, privind această prezenţă prin unghiul 
necesităţii?... Un individ oarecare, să-i spunem X, 
premeditează furtul şi descoperă ideea substituirii sacoşei. 
Primul lucru pe care îl va face va fi acela de a-şi procura o 
sacoşă asemănătoare. Aşa cum spunea Lucia, aceasta nu 
constituie o problemă. Sunt sute de asemenea sacoşe la 
bâlci, poate că X şi-a procurat-o chiar de la taraba de la 
care şi-a cumpărat-o profesorul pe a lui. Amănuntul acesta 
nu are nici o importanţă. Are sacoşa în permanenţă la el. Aţi 
văzut-o toţi, e făcută din material plastic, încape cu uşurinţă 
într-un buzunar. Chiar şi în buzunarul tău, Ticule... Şi, 
deodată, individul X îl vede pe profesor prin bâlci, poate 
chiar trecând pe lângă el. Momentul i se pare favorabil. E 
înghesuială - să spunem că profesorul s-a opri în faţa 
bazarului - sacoşa poate fi uşor substituită. Se va lipi de 
profesor, se vor stâlci unul pe altul şi, la un moment dat, va 
smulge brusc sacoşa din mâna profesorului, ca şi cum 
aceasta s-ar datora îmbulzelii şi i-o va pune în aceeaşi 
clipită în mână pe a lui. Sunt convins - faceţi experienţe, 
dacă vreţi - că nici nu s-ar sesiza faptul că sacoşa a 
dispărut, chiar pentru o fracțiune de secundă, din mâna 
celui care o ţine. Proprietarul ei se va crede, dacă va simţi, 
victima unu gest reflex. Era să-i cadă sacoşa din mână, era 
să-i fie smulsă de înghesuială, dar a prins-o în ultimul 
moment. În cel mai rău caz se va uita la sacoşă, apoi îşi va 
relua liniştit preocuparea de mai înainte, să zicem, va privi 
mărfurile din bazar... Acesta e planul lui X, pe această bază 
a premeditat furtul. Să revenim... X, pregătit pentru furt, îl 
descoperă pe profesor în condiţii favorabile. Ce va face el 
atunci? Nu va scoate imediat sacoşa din buzunar şi o va 
umple cu ceea ce va găsi în preajma lui, pentru a acţiona 
imediat, pentru a nu pierde minunata ocazie? Găseşte 
câteva pietre, câteva cărămizi, ceea ce se afla în imediata 
lui apropiere, dar îşi dă seama că sacoşa nu a ajuns la 
greutatea pe care o au tanagralele în închipuirea lui, în 


calculul pe care îl face spontan. Din întâmplare nu mai vede 
pietre şi cărămizi în apropiere. Şi profesorul cu sacoşa lui 
ispititoare e tocmai în locul şi în condiţiile pe care şi le 
dorea el. Ce va face? Va băga repede în sacoşă primul 
obiect pe care-l va avea la îndemână - care după calculele 
lui sumare reprezintă tocmai diferenţa de greutate - şi va 
fugi spre locul unde se află profesorul. Obiectul care-i 
satisface necesitatea e tocmai păpuşa!... lată cum prezenţa 
ei în sacoşă îşi schimbă imediat şi esenţial semnificaţia! 

— Extraordinar! Şopti loana şi vorba ei exprima starea 
tuturor celorlalţi. 

— Ei, bine! Continuă Victor. Dintre toate semnificaţiile pe 
care le căuta fantezia, eu am ales această semnificaţie pe 
care o furniza logica. Drumul spre X, spre autorul furtului, 
devenea dintr-o dată mai sigur... Dar, din păcate, nu şi mai 
lesne de parcurs, dragii mei. 

— De ce?! Se miră Lucia. Dacă X a luat la repezeală un 
obiect care se afla în preajma lui, atunci are, într-un fel sau 
altul, sub o formă sau alta, o anumită relaţie cu acel gen de 
obiecte. 

— Exact invers decât în romanele polițiste, spuse Dan, încă 
sub impresia raţionamentului lui Victor. În ele, orice 
păpuşă, mai cu seamă una hidoasă ca a noastră, ar fi dus 
tocmai spre un simbol misterios... În altă ordine de idei, 
sunt şi eu de părerea Luciei, dragul nostru Victor. 

— Ceea ce spuneţi voi e adevărat, încuviinţă Victor. Dar ia 
gândiţi-vă! Dacă acel X se afla întâmplător lângă ghereta 
vânzătorului de păpuşi? Dacă în locul în care stătea era 
aruncată, pur şi simpu aruncată, o păpuşă? Dacă o 
câştigase la roata norocului? Dacă o luase din mâna unui 
copil, oferindu-i în schimb o monedă sau o bancnotă cu care 
copilul putea să-şi cumpere altceva mai frumos, mai de 
preţ?... lată întrebări, întrebări, întrebări la care nu puteam 
să dau un răspuns precis... 

— Dar nu era mai simplu, spuse Ionel, să te gândeşti la 
posibilitatea despre care au vorbit Lucia şi Dan? Pare cea 


mai apropiată de adevăr. Eu aşa aş fi făcut şi aş fi ajuns 
mult mai repede la domnul X... dacă aş fi descoperit mai 
întâi, se înţelege, ideile tale, Victor. 

— Da! Da! Da! Aprobă Victor. Era cel mai simplu, era cel 
mai logic să mă gândesc mai întâi la vânzătorul de păpuşi, 
sau la Hultan, sau la vulpoiul de la bazar, sau la lungan, sau 
la alţii care au, într-un fel sau altul, sub o formă sau alta, o 
relaţie oarecare cu păpuşile de ghips. Acest lucru m-a 
chinuit cel mai mult. Logica, Ionel, se opunea - încearcă şi 
tu, încercaţi şi voi! 

— Se opune acestei optici. Pentru că, în momentul când ne 
gândim la aceste personaje, dispare tocmai elementul care 
ne-a dus la ele, elementul fundamental pe care se bazează 
întregul nostru raţionament: premeditarea... De unde ştiau 
toate aceste personaje cine este acel bătrân excentric, care 
se plimbă cu sacoşa prin bâlci şi ce anume are el în acea 
sacoşă? Adu-ţi aminte, Ticuşor, cât te-am chinuit cu nişte 
întrebări! De câte ori ţi-am cerut să-mi repeţi ce a discutat 
Hultanul cu Ilie la bâlci, sau dacă scheletul a vorbit cu 
cineva, pentru că aceste două persoane - scheletul şi Ilie — 
erau singurele care ştiau ce se află în sacoşa profesorului. 
Din două una: ori au substituit ele sacoşa, ori, voluntar sau 
inconştient, le-au vorbit despre conţinutul sacoşei celor 
care puteau s-o substituie: adică personajelor care aveau 
relaţii cu păpuşile. Cum puteau personajele acestea să 
premediteze furtul? Cum? Dacă nu ştiau ce este în sacoşă? 

— De aceea l-au răsplătit pe schelet la roata norocului! 
Ţipă Dan. Pentru că le-a vândut pontul. 

— De ce să le vândă scheletul pontul şi să nu ia el sacoşa, 
dacă tot ştia că se va fura? Întrebă Lucia. 

— Dar profesoara de pian... Sau omul cu cicatrice? Ţipă 
Tic. Ei puteau să ştie ce se află în sacoşă. Au fost doar la 
profesor... 

— Dar Ilie? Întrebă Maria. L-am văzut la restaurant cu 
Hultanul şi cu alţii. Poate că-şi primea răsplata. 

— Sau poate că-şi sărbătorea reuşita acţiunii, spuse Ioana. 


— Toate întrebările voastre, ca şi ale mele, îşi reluă Victor 
raţionamentul, vizau aceleaşi personaje. Şi mă gândeam 
mereu la aceste personaje, încercând să mi le imaginez în 
diferite situaţii, în care noi nu le observasem, pentru a mă 
apropia de făptaşul real, de acel X. Până când am 
descoperit că toate aceste personaje au un element comun. 
Nu puteam să le judec separat în faptele lor - şi aţi 
demonstrat şi voi prin întrebările voastre acest lucru - ci 
numai în relaţie cu un element comun. În afara lui nu 
puteau să existe ca suspecți, nu puteau candida la postul X. 
Şi acest element comun, dragul meu Ticuşor, era roata 
norocului... Încercaţi să vă gândiţi la oricare personaj şi să 
nu-l legaţi de roata norocului - unde venea profesorul, unde 
se găseau păpuşi, unde Hultanul înşela oamenii, unde Ilie 
spunea să le se ofere ezitanţilor o momeală, unde activau 
„tâlharii aceia”, cum spunea moşneagul de la ghereta cu 
păpuşi, unde scheletul câştiga un obiect însemnat, când 
ştim că numai „oamenii” lor puteau câştiga ceva - încercaţi 
deci să dezlipiţi suspecţii noştri de roata norocului. E foarte 
greu să ni-i imaginăm, fără roata norocului, ca suspecți. Şi, 
la urma urmei, oare nu acolo îşi dădeau loc de întâlnire toţi 
suspecţii noştri? Ei, care dintre ei era domnul X? 

— Scheletul! Răspunse Dan. N-a câştigat? 

— Stai, Dan! Îl opri Victor. Vreau să lămuresc această 
problemă. De aceea l-am pus pe Ticuşor să-mi repete de o 
sută de ori cum a câştigat scheletul acolo. Noi ştim formula 
prin care se invitau „oamenii” la câştig. „Vine, vine norocul.” 
Hultanul a lansat formula de două ori, cu un anumit interval 
între chemări, cam la jumătate de minut, după câte spune 
Tic. Înseamnă că nu era ceva în regulă. Hultanul nu se 
aştepta la asemenea „om”. Şi a lansat formula a doua oară, 
ca să se convingă definitiv că despre el, despre schelet este 
vorba. Hultanul a avut deci o ezitare, care i-a dispărut însă 
după ce a lansat a doua chemare. Putem trage această 
concluzie, deoarece până la urmă scheletul a câştigat. 

— Deci nu a câştigat prin noroc, trase Ursu concluzia. 


— Nu a câştigat prin noroc, sublinie Victor. Şi se va 
înţelege, mai târziu, de ce a câştigat scheletul. 

— În cazul acesta rămâne principalul suspect, spuse Dan. 
De ce i-a oferit Hultanul câştig? Adică reiese tot ceea ce 
susţineam eu şi anume că scheletul a vândut pontul... 

— Până la această concluzie, îl opri Victor, să revenim la 
roata norocului, la locul de întâlnire al tuturor suspecţilor. 
Şi să ne continuăm raţionamentul. Prin urmare, enigma nu 
se putea dezlega decât la roata norocului. De aceea am 
rămas aseară acolo până la închidere, până la stingerea 
bâlciului. Să vedem ce se întâmplă la roata norocului, care 
sunt relaţiile, care sunt obiceiurile de acolo. Le ştiam pe 
toate - de dimineaţă, de după-amiază, de seara - nu le 
cunoşteam însă pe cele din momentul stingerii. Şi s-a 
întâmplat aseară un eveniment care dovedea că nu 
greşisem. Că tanagralele s-au furat de cineva care era în 
legătură cu roata norocului şi - ceea ce este mult mai 
important, esenţial - că tanagralele sunt păzite de cei de 
acolo. Deci tanagralele existau şi mai ales exista un mijloc 
de a intra în posesia lor. De aceea, înainte de a răspunde la 
întrebarea cine este hoţul? Era mult mai important să luăm 
înapoi tanagralele. Îmi era teamă să nu-şi schimbe 
destinaţia... Trebuia acţionat rapid şi sigur. Nu vă uitaţi aşa! 
Amintiţi-vă ce am observat aseară şi mi-aţi confirmat apoi 
dimineaţa. Toate obiectele de la roata norocului se încuie, 
după stingere, în nişte lăzi care există acolo, sub tarabă. 
Acesta e obiceiul şi păpuşarul susţinea că lăzile sunt 
invulnerabile, în graiul lui, când spunea că numai cu 
dinamită ar putea fi desfăcute. Atunci cu ce scop au fost 
luate aseară câteva obiecte: vaza, negrul, cuplul, capul lui 
Apollo? De ce n-au fost şi ele încuiate în lăzi, cum s-a 
întâmplat cu discobolul lui Tic, cel mai preţios obiect de la 
roata norocului? 'Transportarea lor de acolo nu era deci o 
obişnuită, ci un accident izvorât dintr-o necesitate oarecare. 
Care putea să fie acea necesitate? Să recapitulăm. 
Tanagralele fuseseră furate în plină zi. Noul lor proprietar 


n-avusese unde să le ascundă, într-un loc sigur, pe care 
nimeni nu l-ar fi bănuit. Le purta cu dânsul. Se poate că 
ideea ascunzişului să-i fi venit mai dinainte. Asta nu 
contează. Prin urmare, hoţul nu putea să dosească ziua, 
pentru că nu avea condiţiile necesare să folosească 
ingeniosul ascunziş. A preferat să facă operaţia noaptea, 
pentru că nu-l vedea nimeni. De aceea, după stingere, la 
miezul nopţii, s-au transportat câteva obiecte mai mari: 
vaza, cuplul, capul lui Apollo, negrul, spre o destinaţie care 
le îmbogăţea conţinutul... Nu rămâneau arătoase numai pe 
dinafară... Da! Dragii mei! Căutaţi în ele! Scoateţi capacele 
acelea provizorii sau mişcaţi fundurile... Da! Da! 

Cireşarii se supuseră îndemnului lui Victor. În mai puţin de 
un minut, cinci tanagrale superbe îmbogăţeau masa la care 
se aflau cireşarii. Încremeniţi de admiraţie, cireşarii nu se 
uitau atât la tanagrale, cât la Victor. Conducătorul lor făcu 
un gest de apărare cu mâna, apoi continuă: 

— Şi acum trebuie să ne ocupăm, să încercăm să 
răspundem la cea mai gravă întrebare: cine a furat 
tanagralele? 

— Cum cine? Strigă Lucia. Dar e evident, Victor. 

— Da, Lucia. Aşa pare la prima vedere. Dar câtă mizerie 
conţine această întrebare, câte chinuri, câte absurdităţi! Şi 
mereu, una şi aceeaşi obsesie: de unde au aflat cei de la 
roata norocului despre plimbarea pe care o făceau 
tanagralele prin bâlci? De la Ilie, de la schelet? Sau poate 
aceştia doi aveau relaţii ascunse, neştiute, cu roata 
norocului? 

— Moş Costache spunea azi-dimineaţă, îl întrerupse Tic pe 
Victor, că Ilie are nu ştiu ce treburi misterioase în alte părţi, 
vorbea şi de nişte „bătăi”... 

— Şi femeia lui, aminti Lucia şi ea când se referea la bani, 
spunea că are şi alte ocupaţii... 

— Şi convorbirea lui cu Hultanul, adăugă Dan. Ilie a fost în 
mod sigur luptător la bâlci. Nu-i sunt străine lucrurile care 
se petrec la iarmaroc. Momeală, lupte, vin şi alte chestii... 


— Asta însă nu l-ar împiedica să fie totuşi un om la locul 
lui, spuse Victor. După experienţa bâlciului, şi-a găsit altă 
meserie, paznic de muzeu, iar seara antrenează nişte 
echipe de luptători de la diferite cluburi... E posibil şi acest 
lucru... 

— Şi scheletul? Întrebă Ioana. De unde ştim că nu are şiel 
relaţii cu bâlciul sau cu unii de acolo, cum ar fi cei de la 
roata norocului? Parcă spuneai că nu a câştigat 
întâmplător...? 

— Da, răspunse Victor şi îmi susţin mai departe afirmaţia. 
Un lucru este cert. Tot raţionamentul nostru de până acum 
şi faptele acestea care stau pe masă, în faţa noastră - 
tanagralele, daţi-mi voie să le numesc fapte - demonstrează 
că domnul X nu poate fi altul decât proprietarul roții 
norocului. Numai el, el singur, putea să ascundă statuetele 
în obiectele pe care le-am câştigat noi, împinşi, cum spunea 
Lucia, de un profund sentiment umanitar. Dar ca să 
premediteze furtul, omul acesta trebuia, repet, să mai fi 
văzut tanagralele la muzeu, pentru a-şi face o ideea despre 
valoarea lor: asta pentru ca în momentul când, voluntar sau 
inconştient, i s-ar fi spus sau i s-ar fi dat a înţelege că 
tanagralele se plimbă prin bâlci, să pornească la 
premeditarea şi organizarea furtului. Deci trebuia să 
îndeplinească aceste condiţii: să aibă o idee despre 
valoarea tanagralelor; să ştie că sunt în altă parte decât la 
muzeu, adică în sacoşa unui bătrân excentric; şi să fie 
proprietarul roții norocului. Condiţii sine qua non. 

— Hultanul! Ţipă Tic. 

— Să punem una dintre condiţii: ştia şi de la cine ştia 
Hultanul ce conţine sacoşa profesorului? 

— Aaaaa! Îşi aminti Tic. Ştii, Dan?... Atunci, când cu 
Mircea... cu bicicleta... Tu l-ai văzut!... Da! Da, Victor! 
Fiuuu! Cum de nu ne-am gândit până acum?... Cozorocul. 
M-a urmărit cozorocul, Victor... Vezi? L-a trimis Hultanul 
după mine... 


— De ce, Ticuşor? De ce crezi tu că l-a trimis tocmai 
Hultanul după tine? Cu ce scop? 

— De ce? Ca să ştie unde mă duc... A observat că-l 
urmăresc pe omul în gri şi l-a anunţat pe Hultan... A doua zi 
au venit după noi şi ne-au văzut când ne uitam la 
tanagrale... S-au uitat şi ei... Şi au pus la punct 
combinaţia... 

— Raționamentul tău e valabil, Ticuşor, spuse Victor. S-ar 
putea ca să vă fi văzut cineva uitându-vă la tanagrale. Dar 
ce anume l-a atras pe X acolo? Ce anume l-a determinat să 
organizeze urmărirea ta şi apoi a celorlalţi? Prin ce ai putut 
să devii tu un obiect de interes în ochii Hultanului? 

— Păi am jucat atâta acolo, că toţi ar fi trebuit să se ia 
după mine, răspunse ciufuliciul. 

— De ce vorbeşti la plural? Întrebă Victor. 

— Tu, Victor, crezi că Hultanul a acţionat de unul singur?! 
Se miră Dan. În cazul acesta, cozorocul a fost o simplă 
iscoadă. I-a dat ăluia raportul. Şi pe urmă, aşa cum spunea 
Ticuşor... 

— Imposibil! Se împotrivi Maria. Nu-l văd pe Ando capabil 
de asemenea gesturi. Nu-i el omul pe care să-l 
impresioneze şi să-l influenţeze un individ ca Hultanul... 

— De ce? Întrebă Ionel. Nu era unul dintre „oamenii” care 
câştigau la roata norocului? Nu vezi că toţi cei de la bâlci 
sunt legaţi între ei? Pe lungan îl găseşti când la bazar, când 
la roata norocului, când la circ... Aoleu! Lunganul! 

— Stai! Îl întrerupse Dan. S-ar putea ca hoţul să fie chiar 
cozorocul... Nu e nici prost, a prins obiceiurile de la cei 
mari... 

— Bine! Interveni Victor. Să aplicăm la lungan şi la cozoroc 
una dintre condiţiile esenţiale. Poate fi unul dintre ei - 
oricare - proprietarul roții norocului?... Eu cred că nu. Şi în 
nici un caz cozorocul. E doar o mică unealtă supusă, 
subjugată sau inconştientă, în această combinaţie. 

— Atunci tot Hultanul... Sau lunganul? Se răzgândi Ionel. 
În orice caz unul dintre ei. Şi s-au servit de Ando ca unealtă. 


— V-am mai spus, dragii mei, zâmbi Victor. Hoţul trebuie 
să fie proprietarul roții norocului. Obligatoriu!... Amintiţi-vă 
încă o dată convorbirea dintre Hultan şi Ilie. Paznicul îl 
sfătuia pe Hultan să ofere momeală, dar Hultanul îi riposta 
că nu are semnal. Un proprietar nu aşteaptă semnal, 
pentru a oferi câştiguri „oamenilor” lui. Îi cheamă singur, 
atunci când simte nevoia... 

— Cu formula acea: „Vine, vine norocul!” îl completă Ursu 
pe Victor. Lucia abia îşi reţinu un tremur de spaimă: 

— Dar asta înseamnă că de câte ori s-a câştigat la roata 
norocului, el era acolo. Era printre noi. Înseamnă că şi 
aseară a fost printre noi. Când s-a câştigat prima dată... 

— Eu nu ştiu... se bosumflă Tic. Eu eram cu Ursu la circ. 
Poate l-aş fi observat. 

— Dar şi după circ s-a mai câştigat o dată! Continuă Lucia. 
După ce v-aţi întors voi. Şi nu e de mirare, Ticuşor, că nu l-ai 
văzut. Tu erai ameţit de echilibristică şi nu aveai ochi decât 
pentru 'Iorenzo al tău... 

— Dacă ai fi fost şi tu la circ şi l-ai fi văzut... Încercă să se 
apere ciufuliciul. 

— Puteai măcar în pauză să ne faci o vizită, Ticuşor, îl 
ameninţă Victor. Da... Da... De câte ori se câştiga un obiect 
important, proprietarul era în preajma roții norocului. 

Întotdeauna el dădea semnalul de câştig. A fost şi aseară 
la roata norocului. A dat şi aseară semnale. Roata norocului 
era şi o sursă de câştig şi un fel de pasiune al lui. Îi plăceau 
obiectele frumoase, mai cu seamă statuetele. De aceea n-a 
vândut imitaţia de tanagra profesorului. 'Tot el s-a opus... la 
gândeşte-te, Ticuşor, tu care eşti omul preciziei! Hultanul i- 
a răspuns imediat profesorului că discobolul nu e de 
vânzare? Sau a avut un moment de nehotărâre? 

Răspunse Dan în locul lui Tic: 

— Într-adevăr, Victor. A avut un moment de ezitare. 

— Şi eu îmi amintesc, spuse Tic la rândul său. 

— Momentul necesar pentru a primi sau nu încuviințarea, 
accentuă Victor. 


— Acum îmi explic limpede ce s-a întâmplat cu scheletul, 
zise Maria. Hultanul a aşteptat un al doilea semnal de la 
adevăratul proprietar, de teamă că ar putea să greşească... 
Oare a avut proprietarul un acces de milă atunci când l-a 
obligat pe Hultan să-i ofere un câştig important scheletului? 

— Nu văd cum s-ar putea explica altfel gestul lui, răspunse 
Lucia cu un ton cam nesigur. 

— 'Tot ce se poate, spuse Victor. După cum vedeţi, era 
cineva acolo - domnul X - care dirija activitatea de la roata 
norocului. Nu lăsa nimic la întâmplare. Tanagralele i s-au 
părut nişte obiecte atrăgătoare - nu avea calitatea să 
cunoască valoarea lor reală - şi eu cred, aproape sunt 
convins, că după ce bâlciul se muta în alt oraş, statuetele ar 
fi împodobit roata norocului, înconjurându-l poate pe 
discobolul lui Fradaburidi... Da, dragii mei cireşari! Aseară, 
proprietarul era printre noi, era lângă unul dintre noi. Şi 
eram foarte curios să ştiu dacă vorbesc amândoi şi dacă 
proprietarul aprobă într-adevăr spusele cireşarului. Am 
aflat azi-dimineaţă că n-au vorbit nimic... Deci aproba nişte 
cuvinte care nu se rosteau. Bănuiam acest lucru, dar voiam 
să ajung la o certitudine... Cum să nu-şi însuşească acest 
om tanagralele care erau atât de frumoase - le văzuse doar 
la muzeu şi poate şi în grădina profesorului, atunci în 
amurg - mai ales când ştia că sunt lucruri de furat. Nu era 
prea mare păcat - în concepţia lui - să le fure de la un hoţ... 
Pentru că există un organizator inconştient al acestui furt, 
care i-a vorbit cândva - discret - despre sacoşă, 
adevăratului proprietar al roții norocului, adică aceluia care 
dădea semnale de câştig; un organizator căruia îi devenise 
simpatic proprietarul, dar şi proprietarul îl simpatiza, la 
rândul său, pe micul inconştient. 

— Atletul?! Şopti ciufuliciul cu ochii în lacrimi. 

Victor încuviinţă clătinând încet capul. Imita gestul cu care 
atletul dădea semnal de câştig la roata norocului. 


SFÂRŞIT 


11Y „Prin mine se intră în cetatea durerii.” (Dante, Divina 
Comedie, Infernul)