Constantin Chirita — Ciresarii V5 — Drum Bun, Ciresari

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţă 


Cireșarii 


Vol. 5 - Drum bun, cireşari! 


CAPITOLUL 1. 

Peronul era ticsit de lume. Şi era agitaţie, larmă şi atâtea 
gesturi şi vorbe inutile, îmbrăţişări şi mângâieri grăbite, 
lacrimi şterse pe furiş, zâmbete curajoase, sau de-a dreptul 
eroice şi sfaturi, sfaturi repetate de zeci de ori, spuse în 
clipe de stânjeneală, pentru a ascunde o emoție, pentru a 
întrerupe un oftat sau pentru a aminti realitatea despărțirii. 

— Dragul meu, ai grijă, să nu cumva să... 

Nu trebuia mai mult nici pentru cel care rostea cuvintele, 
nici pentru cel căruia îi erau adresate. Şi unul şi celălalt 
găseau în această frază banală, neterminată, inutilă, prilejul 
de a respira câteva clipe liniştite, de a se întâlni cu alte 
gânduri, până simțeau din nou, poate în aceeaşi fracțiune 
de secundă, cum îl asaltau furnicile emoţiei. Dar atunci 
răsuna încet invariabilul răspuns: 

— Ştiu, n-ai nici o grijă, dar nici tu... 

Şi iarăşi câteva clipe linişte, până ce fluieratul unei 
locomotive, de undeva, din depărtare, oferea pretextul unor 
îmbrăţişări fără vorbe, unor îmbrăţişări furate şi toţi aveau 
convingerea culpei, pentru că ochii urmăreau fără încetare 
ceasul mare al gării şi acele lui, din fericire, înaintau încet, 
încet. Şi erau necesare doar câteva vorbe pentru ca 
mulţimea să se deznoade şi să-şi destrame toate legăturile 
naive pe care şi le crease în îndelungata aşteptare, să se 
transforme în ceea ce era iniţial: părinţi, copii, fraţi, surori, 
prieteni, cunoscuţi. Adică să se sfărâme în îmbrăţişări, să-şi 
elibereze toate lacrimile, să spună totul, totul într-un gest 
sau într-un cuvânt. Dar vorbele acelea întârziau, parcă 


anume reţinute, pentru a se rosti - deşi toţi le simțeau ca o 
ameninţare aproape fizică, materială - pe neaşteptate. 

Vorbele întârziau şi mulţimea trăda cu fidelitate emoţiile 
prelungite, care există pesemne înaintea oricăror 
despărţiri, oriunde, în orice gară a lumii. Cum să nu se 
supună acestor reguli şi gara orăşelului nostru de 
provincie? 

În masa aceea de oameni puteau fi recunoscuţi undeva şi 
cireşarii. Se deosebeau ei de ceilalţi care urmau să plece cu 
acelaşi tren? Nu se poate răspunde sigur, dintr-o dată, la 
această întrebare. Dar ei erau acolo, toţi, cu excepţia lui 
Ionel, care-i aştepta undeva pe malul mării, pentru a-i 
antrena într-o nouă şi fantastică aventură. Erau toţi acolo 
şi, cu toate acestea, trăiau clipele unei despărţiri. 

Îşi luaseră rămas bun de la părinţi, îi rugaseră să nu-i 
petreacă la gară, aşa cum făcuseră şi cu prietenii şi 
cunoscuţii lor. Părinţii acceptaseră, poate numai formal, 
poate unii se aflau ascunşi pe undeva prin mulţime. Prin 
urmare, cireşarii se aflau singuri în apropierea vagonului 
lor, probabil aşteptau şi ei cuvintele pe care le aşteptau toţi 
cei de pe peron. Dar acolo se oficia o despărţire. Unii o 
trăiau intens, alţii mai puţin. Ursu era cel mai trist şi, cum 
nu avea obiceiul să-şi ascundă sentimentele, oricine putea 
să-i citească tristeţea pe faţă sau în gesturi. Pentru că el 
vorbea întotdeauna cel mai puţin dintre toţi. Maria căuta 
mereu cu privirile cerul, poate stelele care începeau să se 
vadă şi absenţa, izolarea ei tăcută în freamătul care vuia nu 
indicau oare o stare neobişnuită? Ce pricinuia această 
stare: despărţirea sau altceva? Victor era aproape 
nepăsător, prea calm, prea atent la ce se petrecea în jurul 
său, prea lucid pentru a i se putea atribui emoţii prea mari. 
De aceea Ursu, văzându-l, clătina uneori imperceptibil din 
cap şi privirile lui, din triste, deveneau dojenitoare şi apoi 
parcă mai triste. Lucia, mai devreme foarte sigură, se 
îmbujorase la faţă şi se simţea parcă stingherită de când îşi 
descoperise tatăl în mulţime. Ducea o luptă cu sine însăşi, 


aproape că făcea un exerciţiu de logică. Căuta o formulă 
care să fixeze un echilibru între sentiment şi rațiune. Dan, 
încercând să se adapteze pe rând stărilor celorlalţi, scornea 
glume vesele sau duioase, dar valoarea lor rămânea numai 
în intenţie. Adevărul e că-l chinuia pe ici pe colo gândul 
despărțirii. 

— Să vă spun una! Zise el la un moment dat, ridicând 
învins din umeri. Asta e, dragii mei. Toţi suntem la fel, 
numai eu sunt un prost! 

Victor sesiză imediat incoerenţa celor spuse de Dan şi, 
văzându-i mai ales şi mutra plouată, izbucni într-un hohot 
de râs. Iar Tic, cel mai nepăsător, cel mai calm dintre toţi 
cireşarii de pe peron, da, Tic, posesorul ad-hoc al unui 
zâmbet degajat, înţelegător, al unor mâini care se aciuaseră 
arogante în buzunare, al unor umeri care descoperiseră o 
înclinaţie oblică de înţeleaptă superioritate, răspunse cu o 
voce fără nici o intonaţie, ca şi cum ar fi rostit formula 
algebrică a ecuaţiilor de gradul doi cu două necunoscute: 

— Ai dreptate, dar nu mai era nevoie s-o spui. 

— Da, da, da! Acceptă Dan cu nestrămutată convingere. 
Să ştii însă că numai din cauza ta. Sau... Uite, îţi jur că-mi 
retrag cuvintele, dacă, dacă-mi faci o surpriză... 

O idee, o speranţă neaşteptată trecu ca un fulger prin 
mintea celorlalţi cireşari. Se uitau toţi la Tic şi privirile lor 
deveniseră dintr-o dată rugătoare. 

Tic îşi scoase mâinile din buzunare şi le propti în şold şi, 
înainte de a spune ceva, îşi apropie încet, încet pleoapele, 
până i se împreunară. Privirile lui, străbătând greu prin 
mica deschizătură a genelor, se aţintiseră asupra lui Dan. 
Vorbi leneş, ca un om ghiftuit: 

— De ce să-ţi retragi cuvintele? Atât de rar te cuprinde 
dorul de autocritică... 

— Nu-i adevărat, se răzvrăti Dan. Eu, eu recunosc 
întotdeauna orice, fără să mă oblige nimeni. Dacă-i vorba 
pe-aşa, atunci tu eşti cel care, cel care... Brrr. Stai. Adică. 
Adică tu faci experienţe cu mine! Asta-i! Vrei să-mi întuneci 


gândurile, să mi le întortochezi, şi-n loc să răspunzi tu la 
întrebarea pe care ţi-am pus-o, mă faci pe mine să vorbesc 
despre altceva... 

— E foarte adevărat, recunoscu Tic, fără să-i piară 
plictiseala din glas. Cu tine, aşa cum te-ai calificat mai 
înainte, se poate prinde orice. Îţi spun asta ca să vezi cât de 
prieten îmi este şi mie adevărul. Şi eu sunt capabil să 
recunosc orice. Aminteşte-ţi numai... 

— Nu, nu te mai las să ne duci cu vorba. Zău, Tic, nu-i aşa 
că ne pregăteşti o surpriză? 

Ceilalţi cireşari urmăreau schimbul de cuvinte dintre Dan 
şi Tic şi în larma gării, lucrul acesta nu era prea uşor. Mai 
mult ghiceau vorbele după mişcările buzelor decât le 
auzeau. 

— Hai, Ticuşorule, aproape se rugă Ursu. Nu ne mai ţine 
aşa. Toţi am fi bucuroşi... 

Tic se înduioşă pentru o clipă. De aceea îşi strânse şi mai 
tare pleoapele. Dar, ca întotdeauna, găsi imediat o idee în 
stare să-i menţină măcar pentru puţină vreme vajnica lui 
încăpățânare. Ştia că-i va întrista, ştia mai ales că-l va 
nedreptăţi pe Ursu, dar se gândise prea mult timp să-şi 
demonstreze bărbăţia. Avu chiar impresia că e în faţa celui 
mai greu examen. 

— Amintiţi-vă! Atunci când aţi plecat la Peştera Neagră voi 
nu m-aţi vrut... 

— Şi abia acum te-ai hotărât să ne dai replica?! I se 
împotrivi pe neaşteptate Lucia. Nu te mai preface. Ştiu eu 
de ce cochetezi cu noi. Ştiu eu pe unde-ţi umblă gândurile 
cele adevărate. 

Lucia rosti ultimele vorbe cu voce tremurată. Zărise 
privirile aproape poruncitoare ale lui Victor, înţelese că face 
o mare greşeală, dar inerția îi condusese fără voia ei 
destăinuirea până la capăt. 

Tic simţi încă o dată gustul amar al unei grele înfrângeri. 
Se întoarse brusc, cu intenţia să-şi părăsească fără nici un 
cuvânt prietenii, dar, într-o fracțiune de secundă, îşi 


schimbă gândul. La urma urmei, hotărârea lui nu era 
rezultatul unui capriciu, ci... În clipa aceea nici el nu ştia 
cum să-şi justifice hotărârea. Ştia numai că trebuie să-şi 
treacă ultimul şi cel mai greu examen. Se întoarse alene şi 
se uită la Maria înainte de a răspunde: 

— Mai sunt cinci minute până la plecarea trenului, dacă 
orologiul gării nu merge înainte... Să vă spun drept, sunt 
foarte plictisit şi am atâta de învăţat... O să vă fac o 
surpriză, da! O surpriză extraordinară, însă atunci când o 
să vă întoarceţi... Adică după ce o să descoperiţi farsa lui 
Ionel. 

Tic era mulţumit în sinea lui. Nici nu putea să găsească 
scuze mai bune pentru purtarea sa. Neîncrederea în 
chemarea lui lonel şi... Izvorâtă din această neîncredere, 
dorinţa de a le face celorlalţi o „surpriză extraordinară”. 
„Grozav!” se felicită el în gând. 

— Vrei să repeţi aventura de acum doi ani? Vrei să te duci 
iarăşi la Castel? Întrebă cu naivitate Dan. 

Tic simţi cum i se scurge sângele din obraji. Aflase 
întâmplător şi era singurul care aflase, că arheologii au 
revenit la Cetatea Vulturilor. Şi mai era cineva cu ei... Oare 
de aceea luase el hotărârea eroică? Oare de aceea rezistase 
ispitei necunoscutului? 

— Du-te Tic! Îl îndemnă Maria cu voce pierdută. Du-te 
spre visuri, spre... 

Oare ce s-ar fi întâmplat cu cireşarii dacă în acel moment 
nu ar fi răsunat acele cuvinte menite să destrame mulţimea 
de pe peron? 

— Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog! 

Parcă se împletea şi se despletea ceva acolo, pe peron. 
Câteva clipe de tăcere, de uimire, apoi revărsarea unei mări 
agitate. Înainte, înapoi, înainte, înapoi. Şi strigăte, voci, 
plânsete, oftaturi: cine oare le mai auzea? 

— Fii cuminte! Să nu ieşi în larg! Promite-mi, spune-mi... 
Şi să-mi scrii, să-mi scrii... 


— Aoleu! Puişorul mamei! Am uitat să-ţi pun pieptenul în 
valiză. 

— Faceţi loc! Faceţi loc! Mesageria... Mesageria... 

— Să te mai sărut o dată, numai o dată... 

— Cel puţin şapte sute de lei. Cu mandat telegrafic. 

— Şi în fiecare zi, măcar o oră de exerciţii la latină. 

— Telefonează-mi mâine din Bucureşti. La nouă seara. La 
opt şi jumătate. 

— Va să zică dulceaţa... Merele, lanterna, roşiile, untul, 
farfurioara... În coş. Şi sarea şi sarea... 

— Să vii negru ca 0... ca un... Ptiu, Doamne, numai 
năzdrăvănii îmi vin în minte. 

— Şi n-ar strica o jumătate de oră la algebră. Îţi găseşti tu 
tovarăşi. 

— Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog...! 

— Florile, florile! Uite că ţi-au scăpat... Of... Să nu cumva 
să faci aşa şi în apă. 

— Să-mi trimiţi bani. Îţi telegrafiez eu adresa. O mie... 

— Dac-ar pleca mai repede trenul... 

— Puişor, puişor scump... Micuţul mamei. Odoraşule... Vezi 
să nu te tai cu briciul... 

— Nu ţi-ar strica nici o oră de fizică şi mi se pare că nici la 
chimie. 

— Să nu cheltuieşti toţi banii pe dulciuri... Şi să nu te bagi 
în apă... 

— Iubitule! Nu-i aşa c-am să-ţi lipsesc mult trei săptămâni? 
Să fii cuminte! 

— Eu?! 

— Pune-ţi jacheta! Nu vezi ce frig e?... Doamne! Ce-o să 
fac eu dacă răceşti acolo...?! 

— Mai ştii anul în care a căzut Constantinopolul... Hm... 
Vezi, istoria... 

— Urcaţi în vagoane, vă rog! Urcaţi în vagoane, vă rog! 

Trenul totuşi porni. Tic îşi salută cu mâna prietenii, le ură 
„drum bun” şi, ca să-şi dovedească lipsa oricărei emoţii, 
reflectă câtva timp la vorbele conductorului. Descoperise în 


ele o inadvertenţă gramaticală, sau poate o doză de 
personalitate. 

De mult se mistuise trenul în întuneric şi-n depărtare, de 
mult nu i se mai auzeau ecourile; peronul devenea tot mai 
sărac în oameni, lacrimi şi şoapte. O singură fiinţă rămăsese 
undeva la capătul peronului, o siluetă nemişcată, 
integrându-se parcă în decorul semiîntunecat al gării. Era 
Tic, dar semăna atât de puţin cu băiatul vesel gata oricând 
să facă o şotie, o năzdrăvănie! Gânduri, frânturi de gânduri 
necontrolate, neterminate i se încolăceau în minte. „Oare 
ce-o fi cu mine?” reuşi să se întrebe după un timp. Dar n- 
avu curajul să-şi dea răspunsul sau îşi închipui că nu 
găseşte răspuns la întrebarea pe care şi-o pusescân şoaptă. 
„La urma urmei, mi s-a năzărit o întrebare neroadă. Gata! 
Au plecat, eu am rămas. Mâine sau chiar astă-seară...” 
Parcă-l apuca din nou tremuriciul. Şi, ca să se stăpânească 
sau măcar să încerce să se stăpânească, îşi găsi o 
preocupare în a privi nişte fluturi de noapte care se roteau 
în jurul unui bec. Privi câteva minute intens jocul fluturilor, 
dădu de câteva ori din umeri, pentru că nu descoperea nici 
un sens în el, până ce i se strecură în cap o ideea 
insinuantă, absurdă, obsedantă: i se părea că din hora 
aceea care se înfiripase în jurul becului lipseşte un fluture. 
De ce-i venise acest gând? De unde ştia el că lipseşte un 
fluture? De ce-l obseda gândul? Totul era atât de absurd! 
Erau zeci de fluturi, de musculiţe, de gândaci. Zeci şi zeci 
de gângănii. De unde putea şti el că lipseşte din roiul acela 
o gânganie?... „Brrr! Oare ce-o fi cu mine?” se pomeni 
repetând prima întrebare. Şi, ca să nu mai cadă din nou în 
aiureli, luă o hotărâre bruscă. Îşi înfundă mâinile în 
buzunare, îşi verifică umezeala şi elasticitatea buzelor şi, cu 
un fluierat vesel, părăsi peronul moleşit, obosit şi trist (dar 
acest sentiment nu voia să şi-l recunoască). Ştia că va fi 
gratulat cu mişcări ale capului de către cei câţiva 
funcţionari care populau coridoarele gării, ştia că va părea 
un caraghios, dar mai ştia că pornise la drum, că făcuse un 


început. Evadase din starea aceea de paralizie care-l fixase 
ca un stâlp pe peron. 

Dar, când păşi pragul gării afară, Tic deveni din nou ceea 
ce fusese pe peron. Se simţi din nou paralizat, incapabil să 
facă vreo mişcare. Zărise ceva, departe, în faţa lui. Mai 
degrabă simţise decât văzuse. O siluetă albă despica iute, 
delirant întunericul străzii. Se apropia repede şi în ochii lui 
Tic silueta căpătă proporţiile unei arătări gigantice, din altă 
lume. Era într-adevăr Laura, fata în alb. Ca întotdeauna (ca 
întotdeauna mai ales în închipuirea lui Tic), era şi de data 
asta - după doi ani de zile - fata în alb, prizoniera, zâna, 
superba stăpână a castelului din Munţii Afurisiţi. 

Cu părul răvăşit, cu faţa desfigurată, cu lacrimi de 
deznădejde în ochi, Laura se opri în faţa lui Tic. Abia îşi mai 
trăgea răsuflarea. Tic, dintr-o dată duios, bun, cu o 
blândeţe de catifea în priviri, vorbea, îi venea în ajutor: 

— Odihneşte-te... Nu mai este nevoie să întrebi. Au plecat. 
Au plecat de mult. Au plecat departe... 

Fata în alb îşi duse mâinile la piept, parcă pentru a-şi 
stăpâni bătăile inimii. Respiră de câteva ori îndelung şi-i 
mulţumi lui Tic din ochi. Apoi începu să vorbească încet, cu 
vocea tristă a unei fiinţe învinse: 

— Din vina mea... M-am grăbit în loc să iau trenul, am 
preferat o maşină... Un camion... Credeam că voi ajunge 
mai repede. 

— Un camion? Se pomeni că întreabă Tic, simțind cum îl 
gâdilă ceva pe dinăuntru. Un camion cu un şofer năsos 
care... Care pomenea mereu de pămătut? 

Amintirea schimbă brusc starea tânărului. Faţa i se 
destinse şi hohote de râs erau gata de năvală. Şi, fără să-şi 
dea seama de situaţia caraghioasă în care se afla, începu să 
râdă, abia reuşind să îngâne câte ceva printre sughiţuri. 

— Ha, ha, ha... Ha. Întâi a explodat cauciucul... Ha, ha... Pe 
urmă i-a sărit acumulatorul... Ha, ha, ha... Pe urmă... Ha, 
ha... Pe urmă cauciucul din spate, amândouă, odată... 


Cireşarul avea lacrimi în ochi. Şi Laura avea lacrimi în 
ochi. Dar văzând, simțind aceasta, lui Tic nu-i trebui decât o 
fracțiune de secundă pentru a-şi schimba cauza lacrimilor. 
Se pomeni dintr-o dată trist, profund, aşa cum fusese 
înainte: 

— De fapt sunt trist, recunoscu el într-un suprem gest de 
remuşcare. Mi-a venit în minte o întâmplare. O întâmplare 
stupid de veselă, dar sunt trist, zău... Foarte trist. 

— Înţeleg, şopti Laura cu o intonaţie ciudată în glas. 
Înţeleg mai mult decât îţi închipui. Ştiu ce-i cu tine... Îţi 
spun imediat. 

— Nu! Se rugă Tic aprins de ruşine. Mai bine să vorbim 
despre altceva. Nu vrei să ne plimbăm prin parc? Sau 
prin... Sau prin... 

Tânărul îşi dădea seama că e la capătul puterilor. 
Descoperise pe neaşteptate că, pentru această întâlnire, 
nu-şi urmase prietenii. Voise să provoace el întâlnirea, să se 
ducă la Castel, să apară brusc în faţa zânei în alb, să râdă, 
să plângă, să privească sau să nu facă nimic, nimic. Să se 
arunce pentru câteva clipe cu ochii închişi în necunoscut, cu 
senzaţia unui salt orb în gol. Nu-l preocupase viitorul, ceea 
ce va fi, ceea ce se va întâmpla, ci numai acele câteva clipe 
de necunoscut care i se dăruiau acum. Nu le furase el, cii 
se dăruiau. 

Laura tresări şi se pomeni vorbind, întrebând şi 
răspunzându-şi totodată: 

— Au plecat... au plecat toţi? Da... de bună seamă. Au 
plecat toţi, toţi. 

De fapt se gândea la unul singur dintre cei care plecaseră. 
Prin toţi îl înţelegea pe el. 

— Voi veni şi eu! Aproape se răsti fata în alb, de parcă ar fi 
vrut s-o oprească cineva. Voi veni acolo, departe şi voi 
răscoli mările, pentru că şi mările sunt frumoase... Şi sunt 
atât de albastre! 

Tic se uită în jurul său. Parcă-i era frică să nu audă cineva 
acele vorbe. Sau poate ar fi vrut să le ştie auzite numai de 


el. Întinse încet mâna, rugător, spre fata în alb: 

— Haide! Alungă-ţi tristeţea... Eu... Dar vocea lui suna atât 
de trist. 

Într-un gest impulsiv de bunătate, de solidaritate, fata în 
alb întinse şi ea mâna spre Tic. Dar nici n-o atinse pe-a 
acestuia. Palma ei înainta blând în părul ciufulit al tânărului. 
Mângâierea dură doar câteva clipe, dar Tic îşi oferi capul cu 
gestul docil al unui căţeluş. 

— Eşti un copil, Ticuşorule... Rosti Laura. Eşti un copil 
bun, duios şi... Foarte, foarte copil. Zău, Ticuşorule, tu n-ai 
dreptul să fii trist. Eu... Eu... Dar nici eu n-am dreptul! Nu! 
Se răzvrăti Laura. De ce? De ce? Niciodată nu e prea 
târziu. La revedere, la revedere tuturor, tuturor celor care 
au plecat, care vor pleca. 

Fata în alb se întoarse brusc şi porni în goană undeva prin 
întuneric. Tic rămase cu gâtul întins ca o fiinţă nedreptăţită 
căreia i s-au furat mângâ:ierile. Îşi apropie încet mâna de 
păr, dar, în loc să simtă arsură sau răcoare pe palmă, simţi 
deodată un gust amar în gură, vederea i se întunecă şi 
picioarele i se înmuiară. 

Arătarea de scurtă durată se topise în noapte. Poate 
fusese un vis, un vis straniu, trăit cu ochii deschişi. Ştia însă 
că totul se întâmplase aievea. Dacă ar fi putut transforma 
acea adiere în ceva material, în ceva care să poată fi 
păstrat... Pentru că adierile mâinii în părul său existaseră 
cândva, fuseseră clipe prezente. De ce e nedreaptă lumea? 
De ce să se piardă asemenea simţiri? Orice, o haină, o 
carte, o foaie de hârtie, un cui, o bucată de sfoară, o piatră, 
o aşchie, orice poate fi păstrat, încuiat, păzit, ferit de 
timpuri, de necunoscut. Dar acele clipe, dar clipele fericite 
ale tuturor oamenilor de ce nu pot fi păstrate şi păzite? 

Lui Tic îi era teamă de timp şi de necunoscut. Simţea 
parcă o şovăială într-însul. Fusese bolnav de vise şi de 
închipuiri, întâlnirea materială cu visul acţiona asupra lui ca 
un leac. 


„Poate că sunt încă un copil, îşi spuse el cu un zâmbet încă 
amar în colţul buzelor. Sau, poate, cine ştie? Ca să nu 
regret mai târziu, vreau să mai trag puţin de copilărie, s-o 
mai îmbrac ca pe o haină care nu este a mea, dar care mi se 
potriveşte. Dar se poate face, oare, lucid lucrul acesta? Nu 
cred, nu cred...” 

Oare erau gândurile lui Tic acolo, în noapte? 

Deodată răsună de undeva un bubuit de tobe şi o fanfară 
începu să ţipe, cu multe acorduri false, un cântec vesel. 
Parcă se repeta în imagini mai mari scena ieşirii lui Tic din 
gară. Cireşarul porni la drum, potrivindu-şi pasul după 
bubuitul tobei, cu direcţia spre cântec. Se înseninase oare 
oraşul, sau cineva, învârtind un comutator uriaş, aprindea 
prozaic luminile pe străzi? Tic uitase, sau voia să uite de 
problema eternității simţirilor, sau, mai bine zis, a clipelor. 
Cântecul vesel, cu multe intonaţii false, era azvârlit lumii cu 
atâta entuziasm şi toba cutremura atât de obsedant 
noaptea, încât tânărul nu mai şovăi. 

— Uite-l, uite-l pe Tic... Tică! 'Ţipă un prichindel care se 
zgâia la lume de la poarta unei case. Te duci şi tu, Tică? 

Cireşarul îi aruncă prichindelului o privire atât de severă, 
încât acesta îşi duse mâna la burtă. Dar, cuprins pe dată de 
milă, se opri în faţa lui şi începu să-l mângâie pe păr. 
Prichindelul încercă să bâiguie câteva cuvinte: 

— Zău, dar... Dar cum să-ţi zic... Tic? Aşa cum am auzit că 
vrei să ţi se spună? Nene? Zău că nu pot... 

— Dacă şi tu îmi spui că sunt un copil, atunci, atunci... 
Gata! Drepţi! Înainteeee... Marş! 

Prichindelul se supuse, dar, după câţiva paşi, îndrăzni să 
iasă la raport în plin mers. 

— Vă rog să-mi daţi voie să-mi iau un pulover. În câteva 
secunde sunt înapoi. Altminteri nu mă lasă mama să plec. 
Aşa de formă, pentru că tot nu-l îmbrac. 

După câteva secunde prichindelul se întoarse cu un 
pulover sub braţ. Îşi potrivi pasul după pasul lui Tic şi porni 
vesel spre fanfară, strigând din când în când: 


— Băieți! A venit Tic. S-a-ntors Tic. Toţi după el! Să nu-i 
mai spuneţi Tică!... Tic!... Iloţi după el! Ta, ta, ta, ta, ta, ta! 

Tic se plimbase şi până atunci în oraş, dar nici un 
prichindel nu avusese curajul să-l acosteze şi să-l tutuiască. 
Pe faţa lui apăruse din nou copilăria. Dacă zâmbetul şi 
seninătatea cireşarului nu erau firele dantelate, vaporoase 
ale unei iluzii... 

Trenul gonea în noapte. Cireşarii îşi aranjaseră bagajele în 
compartiment, treabă nu prea uşoară din pricina mulţimii şi 
greutăţii lor. Fără Ursu, fără puterea şi îndemânarea lui, n- 
ar fi scos-o prea lesne la capăt. Răsuflând uşuraţi, 
părăsiseră în grabă compartimentul, pentru a ocupa locuri 
bune la ferestrele de pe culoar. Numai Maria rămăsese 
singură într-un colţ, surdă la chemările celorlalţi şi oarbă la 
peisajul fantomatic care defila în faţa ei. Închipuindu-şi că 
trăieşte, pesemne, durerea despărțirii de fratele ei, 
prietenii o lăsaseră singură. Se repeziseră la ferestre şi, 
tăcuţi, îşi îndopau privirile cu imagini fugare, care se iveau 
stranii printre zăbrelele de lumină şi întuneric. Poate şi 
gândurile şi simţirile lor erau aidoma peisajelor. Dungi de 
lumină şi de întuneric. Realitate şi vis, bucurie şi tristeţe. 

Fusese de ajuns ca unul singur dintre ei, Dan, acuzând 
frigul nopţii şi al vitezei, să se refugieze în compartiment, 
pentru ca toţi ceilalţi să-i urmeze exemplul. Spre bucuria 
lor, se descoperiseră singuri acolo. Cel de-al şaselea loc, de 
lângă uşă, nu era ocupat de nimeni. 

— Ura! Se bucură Dan. Ăsta zic şi eu noroc. Sau cine ştie? 
Poate că şeful gării, în mod intenţionat, n-a vrut să fim 
stingheriţi. De, cireşarii! 

— Nu fi chiar atât de entuziast, încercă să-l domolească 
Lucia. Mai sunt alte gări şi în consecinţă mai sunt şi alţi şefi 
de gară. Sau, dacă vrei, norocul nostru poate să dea, sau 
poate chiar a dat peste vreun călător întârziat... 

— Aşa eşti tu întotdeauna, pesimistă. Eu, eu sunt un 
optimist incorigibil, dar nu declarat. Şi în consecinţă... Pun 
locul neocupat la dispoziţia cireşarilor. 


Şi ca să evite alt răspuns, sau ca să-şi exprime cât mai 
plastic siguranţa, Dan îşi scoase sandalele şi se întinse fără 
grabă, ca un bătrân tacticos, pe cele două locuri. Nu uită, 
bineînţeles, să facă o grimasă de plăcere şi să ofteze uşurat: 

— Aaaaa!... Şi acum, pentru că oricum cineva trebuie să 
întreprindă ceva, îmi dau cuvântul şi ridic problema cheie, 
problema fundamentală: De ce Tic nu a venit cu noi? 

— Asta-i problema cheie? Întrebă insinuant Victor. 

Ursu tresări fără voia lui şi se uită întrebător la Victor, dar 
nu descoperi pe faţa acestuia nici o urmă de glumă sau de 
ironie. Victor părea foarte serios, parcă preocupat de o 
problemă gravă. 1 se putea citi aceasta din încruntarea 
feţei. De aceea vlăjganul se posomori şi hotări în sinea lui să 
nu scoată nici un cuvânt. Absența lui Tic îl întrista. Până la 
ultima clipă sperase că prâslea cel neastâmpărat se va urca 
în tren. Nu-şi putea închipui veselie, aventură, peripeții, nu- 
şi putea închipui lumea din jur fără Tic. Dar, mai mult decât 
aceasta, atitudinea lui Victor provoca o adevărată durere. 
Oare Victor putuse renunţa atât de uşor la cel mai tânăr şi 
mai vesel dintre cireşari? 

— De ce nu-i problema cheie? Răsună parcă din depărtare 
vocea Mariei. Sau poate că nici nu este... 

— Eşti şi tu pe ici, pe undeva, o problemă cheie, încercă s- 
o ironizeze Dan. O cheie mai mică, aşa ca o cheiţă, care nu 
prea îşi găseşte locul în broască... 

— Sau nu poate să intre, îl corija Maria cu glas domol, 
pentru a se cufunda apoi din nou în muţenie. 

Dan se ridică într-un cot, se uită la Maria cu priviri vădit şi 
forţat uluite: 

— Se pare că urmaşii familiei Florescu au căzut în... În ce? 
În melancolie? Sau suferă de... de ce? De amnezia 
perspectivei? 

— Ce tot spui tu acolo? Interveni Lucia. Suferi tu, mi se 
pare, de amnezia limbii române. 

— Sau poate că ţi-a jefuit ţie cineva inteligenţa. Trebuie să- 
ţi explic băbeşte. De vreme ce Maria închide ochii la ceea ce 


se petrece în jur, înseamnă că un timp va trăi în eter şi nu-şi 
va procura deci, printre altele, amintiri pentru mai târziu. 
Asta, în formula mea originală, se numeşte amnezia 
perspectivei. Dixi! Nu, nu-i nevoie să te opui. Cam ştiu eu ce 
vrei să rosteşti. Injurii sub formă de raționamente delicate. 
Şi, pentru că sunt în vervă, vreau să vă spun un banc 
grandios... Ştiţi de ce au câinii coadă?... Ei...?! Pentru că n- 
au ceas! Banc original, propriu, zău. Paternitate absolută. 

— Cred că şi temperatură absolută, adăugă Lucia. 

— De ce? Eu n-am văzut până acum nici o fiinţă şi cu ceas 
şi cu coadă. Bineînţeles cu coadă originală. Sau altul... De 
ce au boii coarne? 

— Pentru că n-au ghete, stilouri, cămăşi, portofel, 
castraveți muraţi şi fotolii. 

— Aş, de unde. Pentru că au şi viţeii. Şi cum viţelul este un 
bou în devenire... Vezi, Lucia... Aceeaşi paternitate. 

— Doamne! Îl întrerupse Lucia. Cu logica asta, o să compui 
nişte bancuri... 

— Dac-ar fi fost Tic aici, brrrr! Ce replică mi-ar fi dat. 
Stratagema lui Dan izbutise pentru o vreme să-i scoată pe 
ceilalţi cireşari din gânduri, dar, când pronunţă numele lui 
Tic, iarăşi se schimbă atmosfera din compartiment. 

— Da! Problema cheie, se retrase Dan cu sentimentul unui 
om înfrânt. 

Şi iarăşi se auzi, spre uimirea lui Ursu mai ales, întrebarea 
oarecum ciudată a lui Victor: 

— Asta-i problema cheie? E alta mult mai importantă, 
crede-mă, Ursule. 

Cel căruia îi fuseseră adresate vorbele se strădui să scape 
de starea sa de tristeţe, dar nu reuşi. Ridică din umeri, de 
parc-ar fi vrut să spună „nu ştiu”, dar imediat dădu 
neîncrezător din cap. Victor zâmbi puţin stingherit, căzu o 
clipă pe gânduri, apoi îşi scoase carneţelul şi creionul din 
buzunar. Începu să scrie ceva pe o foaie de hârtie. Maria îşi 
aţintise privirile asupra lui: 

— Problema cheie... De ce n-a venit Laura la gară? 


Creionul îşi opri mersul pe foaia de hârtie. O secundă, 
două, trei. Apoi şi-l continuă tremurând. 

Atentă la ceea ce se petrecea, Lucia interveni salvator: 

— Te gândeşti, Victor, la ceea ce ne-a spus Tic pe peron? 

— Ce-a spus? Sări în sus Dan. A încercat să ne împuie 
capul... Aoleu! 

Cu ochii bulbucaţi şi cu gura căscată, Dan ar fi stârnit în 
alte împrejurări hazul tuturor. Mai ales dacă ar fi fost Tic de 
faţă, cu nelipsitele-i încondeieri. De astă dată, mutra lui 
caraghioasă parcă nici nu fusese zărită. Văicăreala lui însă 
produse tuturor gânduri febrile. Până şi Ursu încercă să-şi 
adune alte gânduri, iar Maria se trezea parcă încet din 
amorţeală. 

Victor terminase de scris. Rupsese din carnet foaia pe care 
trecuse doar câteva cuvinte, o împături cu grijă şi, când o 
aduse la dimensiunile unei gume mici de şters, i-o întinse lui 
Ursu: 

— "Ţine asta, Ursule. 'Te rog s-o citeşti numai poimâine 
dimineaţă. Până atunci nu-ţi cer altceva decât să-mi acorzi 
încredere. Scutură-te, trezeşte-te şi consideră-te laolaltă cu 
toţi, da, cu toţi cireşarii. Problema cheie constă în ceea ce 
ne-a spus Tic pe peron! 

Vocea lui Victor crescuse în amploare şi fermitate. 
Cireşarii simțeau în mijlocul lor conducătorul. Ursu se gândi 
o clipă la Tic, apoi la ceea ce spusese Maria cu privire la 
Laura, îşi aminti ezitarea şi tremurul mâinilor lui Victor, îi 
ghici dintr-o dată durerea învinsă - sau poate numai 
ascunsă. Primind bileţelul şi auzind glasul lui Victor şi 
cererea lui aproape poruncitoare, trăi, aproape lucid, 
senzaţia trezirii. Nici nu mai avu vreme să-şi facă 
remuşcări. Încerca să afle, să ghicească ceea ce spusese Tic 
pe peron înainte de despărţire 

— Aoleu! Continuă Dan să se tânguiască. Chemarea lui 
Ionel! Dacă e o aiureală? Dacă e o farsă? Oare nu ne-am 
pripit? De ce i-am dat atât de lesne crezare? 


Aceasta era problema cheie. Ce însemna mesajul lui Ionel? 
Telegrama pe care acesta o trimisese cireşarilor la frizeria 
„Higiena” conţinea doar câteva cuvinte. Îşi aminteau toţi 
foaia de hârtie pe care fusese lipită banda telegrafică: 
„Veniţi urgent stop descoperire senzaţională stop toţi cu 
corturi cu barcă stop. 

Ionel”. 

Telegrama era adresată dintr-un sat cu nume ciudat pe 
care cireşarii îl identificaseră lesne pe harta Dobrogei, 
undeva la nord de Constanţa. După câteva zile de pregătire, 
cireşarii hotărâseră plecarea. Îi întârziase însă procurarea 
biletelor. Abia la o săptămână după ce terminaseră 
pregătirile, izbutiseră să se urce în tren. O înştiinţaseră şi 
pe fata în alb despre expediţia lor, dar ea nu putea să-i 
însoţească. Avea încă de lucru la Castelul celor două cruci. 
Îi scrisese însă lui Victor că va căuta să vină la gară, pentru 
a asista la plecarea lor. 

Tinerii îşi aminteau toate acestea, refăceau conţinutul 
telegramei, controlau înţelesul cuvintelor, înţelesul 
propoziţiunilor. Era o simplă chemare, un apel imperios, 
foarte concis, fără nici o explicaţie suplimentară. Dan, Ursu, 
Maria căutau tot felul de sensuri cuvintelor binecunoscute. 
Pe Lucia o intriga mai ales preocuparea lui Victor. De aceea 
nu se sfii să-l întrebe: 

— Tu chiar crezi că Tic ştie ceva? Vorbele lui chiar au avut 
darul să te descumpănească? Poate că n-a făcut decât o 
simplă glumă, aşa cum obişnuieşte el... 

— De asta sunt sigur, răspunse Victor. Tic a descoperit o 
explicaţie de moment, pentru a-şi justifica... Hai să zicem, 
capriciul său... Nu vreau să spun hotărârea lui, cum voia el 
să ne dea a înţelege. 

— Atunci? Interveni Dan. De ce ai căzut pe gânduri? Şi de 
ce mai ales crezi că aceasta e problema cheie? 

Gânditor, Victor bătea cu degetele un tact pe genunchi. Se 
vedea că nu e hotărât, că nu are nici un răspuns: 


— Am spus că e vorba de o problemă, nu de o certitudine. 
O problemă nu e altceva decât o întrebare. Or dreptul de a 
întreba îl avem. E adevărat că mă preocupă un lucru. Ionel 
ne-a adresat un apel urgent. Să facem un mic calcul. Patru 
zile ne-a aşteptat telegrama. Am pierdut trei zile cu 
pregătirile. O săptămână, până ne-am procurat bilete. În 
total, două săptămâni. Ce părere aveţi? 

— Aaaa! Descoperi Lucia. Având în vedere urgenţa 
mesajului şi întârzierea noastră, te intrigă faptul că Ionel n- 
a revenit cu o a doua telegramă. 

— Întocmai, confirmă Victor. Două săptămâni înseamnă 
ceva. Şi cu toate acestea... 

Victor văzu un semn de tăcere în ochii lui Dan. Urmărind 
privirile acestuia, întoarse capul spre uşă. Ochii tuturor 
cireşarilor erau aţintiţi într-acolo. În faţa uşii 
compartimentului se oprise cineva. Încerca să deschidă uşa 
şi, după mari sforţări, reuşi. Dan se sculă repede de la locul 
lui şi se trezi faţă în faţă cu un om căruia nu putea să-i 
ghicească vârsta. Era un bărbat aproape înalt, voluminos, 
cu un cap mic, lunguieţ, acoperit de o coamă deasă, sură. 
Figura îi era palidă, cadaverică, iar ochii îi erau ascunşi de 
nişte lentile fumurii, neobişnuit de groase. Bărbia i se 
termina printr-un cioc ascuţit, care mări uimirea lui Dan. 
Ciocul nu cobora în jos, dimpotrivă, înainta orizontal şi 
parcă voia să atingă vârful nasului când se mişca bărbia. 
Personajul era însoţit de o valiză mică, elegantă, de piele şi 
de un rucsac de-a dreptul gigantic. 

Pătrunzând în compartiment, noul pasager îşi scoase 
pălăria şi salută politicos, dar fără vorbe, apoi căută cu ochii 
un loc pentru rucsacul său. Ursu se repezi să-l ajute şi, 
profitând de mişcare, ceilalţi cireşari părăsiră 
compartimentul. 

— Pe cinstea mea dacă nu-i adevărat, spuse Dan în şoaptă, 
după ce închise uşa. Poartă perucă. Am observat când şi-a 
scos pălăria. 1 s-a rotit părul ca o aureolă, ca un nimb. lar 
ochelarii au lentile groase cât degetul. Şi ciocul, ciocul... Să 


mor eu dacă nu-i lipit cu pap. Şi-ncă a fost lipit greşit, că a 
intrat în conflict cu nasul. Şi rucsacul, zău dacă nu are în el 
o barcă sau chiar un submarin. l-am văzut periscopul. 
Ciudat, prea ciudat personajul ăsta. 

— Parcă ziceai ceva de noroc la început, fatalistule, îl 
apostrofă Lucia. 

— Pun un „ne” înainte şi gata. Rămân fatalist. Numai că 
personajul ăsta nu-i nenoroc. Ar fi simplu. E... e... zău dacă 
nu e o problemă fundamentală... 

— Poate pentru familia lui, sau pentru sine însuşi, zise 
Victor. Hai, nu mai exagera. 

Dan luă expresia unui om profund jignit: 

— Bine... Eu nu mai insist. Dacă nu vreţi. Dar o să vedeţi 
voi. Ascultaţi-mă pe mine. Aşa ceva n-am văzut în viaţa mea. 
Fiecare părticică pe care o posedă cetăţeanul e în conflict 
cu alta. Ciocul cu nasul, ochii cu ochelarii, chelia cu peruca, 
valiza cu rucsacul, şezutul cu locul, pentru că îmi închipui 
că posedă bilet pentru loc. O să vedeţi... Nu e o întâmplare. 

În clipa aceea ieşi pe uşă Ursu. Pe faţa lui nu era nici o 
urmă de mirare. Spuse doar ca o constatare: 

— Parcă-i mai grea valiza decât rucsacul. Şi a trebuit să 
fac ceva schimbări printre bagaje ca să-i încapă rucsacul în 
plasă. L-am legat, altminteri putea să se prăbuşească. 

— Aţi văzut? Sări Dan. Mai grea valiza decât rucsacul. Un 
nou conflict, ce vă spuneam... 

— Mai bine să ne preocupăm de ale noastre, îl îmboldi 
Victor. Sunt lucruri mult mai importante şi mai urgent de 
dezlegat. 

— Mie mi-e foame, spuse Dan care, privind cu coada 
ochiului prin fereastră, îl văzuse pe noul pasager sugând 
tacticos un baton de ciocolată lung şi subţire ca un creion. 
Alt conflict: între ciocolată şi gură. Eu un asemenea baton 
n-am mai văzut, iar o gură care să amenințe în fiece clipă 
urechile cu exterminare totală nici atât. V-am spus eu... 

Toţi făcură haz de spusele lui Dan. Şi, pentru că-l vedeau 
pe acesta înghițind în sec, se gândiră şi hotărâră că e 


momentul să ia masa de seară. 

Circul poposise de câteva zile în orăşel, dar Tic se afla 
pentru prima dată în preajma lui. Înconjurat de o ceată de 
prichindei, cireşarul cel cârn şi ciufulit înjghebase acolo o 
adevărată insulă a veseliei. Nimic din ceea ce se întâmpla 
pe estrada din faţa circului nu scăpa comentariilor sale 
caustice, spre hazul puştilor. Întâi apăruse pe estradă un 
individ cu bluză galbenă şi şalvari albaştri, cu un turban, 
cândva alb, uriaş, pe cap, cu o barbă ca de catran. Se 
recomandase: Ali Ben Kali. Se jucase mai întâi cu nişte 
mingi de ping-pong, cărora le mărea sau le reducea 
numărul, îşi înfipsese apoi câteva cuțite în mână, în burtă şi 
în gâtlej, scosese dintr-o cutie de chibrituri nişte şoricei albi 
şi un boboc de rață, apoi învârtise un iatagan lucitor, în timp 
ce un individ slab şi deşirat anunţase, printre bubuiturile 
tobei: 

— Urmează acum un numero extraodinare a lui maestro 
maestrisimo Ali Ben Kali. Uitate, bine, lume! Giniţi, vă rog! 
Despărțirea lui capul de gâto! Dintr-una lovitura. Maestro! 

— Un moment! Strigase Tic. Mai bine executaţi figura 
înăuntru. 

Maestrul rămăsese cu iataganul în aer, iar individul 
deşirat, cu limba afară din gură. Cireşarul le-o luase înainte 
şi, cum inteligenţa nu prea era în favoarea celor doi, 
schimonoseala lor împietrită ţinuse câteva minute, 
îndeajuns ca grupul de puşti să se cutremure de râs. Tot Tic 
fusese acela care-i scosese din încurcătură pe cei doi: 

— Atinge-l, maestre! Înfige-i iataganul în spate. Unu, doi, 
trei...! 

Maestrul care descoperise dintr-o dată că ştie limba 
română, se repezise de-a dreptul furios spre prezentatorul 
său, agitând sabia prin aer. Lunganul îşi desfăcuse la iuţeală 
crăcii lungi ca nişte picioroange. Din trei mişcări, ajunsese 
după perdelele din spatele estradei, dar iataganul îi atinse 
fundul şi-ncă împins de o forţă cumplită, spre stupefacţia 
celui care-l mânuia. Izbucniseră nişte răcnete înfiorătoare, 


aşa cum n-ar fi scos niciodată Polonius, se auziseră nişte 
zgomote înfundate, iar pe estradă apăruseră în zbor planat 
o eşarfă albă, care fusese cândva un turban şi un obiect ca 
o cioară cu aripile desfăcute, care fusese cândva o barbă. 
Râsul prichindeilor fusese atât de delirant, că lui Tic îi era 
teamă să nu li se încurce intestinele. 

Fanfara atacă imediat un marş voios care te-ar fi obligat să 
alergi cu nouăzeci pe oră, în care Tic descoperi o melodie 
blajină despre o fată plângându-şi iubirea neîmplinită. 
Urmă apoi o bucată de vals inspirată din refrenul unui 
tango vechi şi în final nişte acorduri desperate, care 
aduceau foarte vag pe undeva cu uvertura la „Bărbierul din 
Sevilla”. Bineînţeles, conducătorul fanfarei avusese grijă să 
ceară solemn instrumentiştilor: 

— Acum e-acum, băieţi. Să zicem aia cu cavalerii răspicani. 
Aia tare. 

Pe estradă apăru un individ gras, îmbrăcat cu nişte 
veşminte ciudate, care ar fi semănat cu cele preoţeşti, dacă 
n-ar fi fost foarte portocalii, despicate în spate şi cam 
sfâşiate pe la poale. Comitea acolo ceva între săritura în 
înălţime şi aruncarea discului. Uneori mişcările lui aduceau 
cu cele ale unui vânător încolţit de trei leoparzi, care nu 
găseşte cale de fugă. Conducătorul fanfarei făcuse cu ochiul 
mulţimii şi şoptise misterios spre orchestră, în aşa fel, ca să 
audă însă şi lumea: 

— Dans clasic! Din „Văduva vândută” de Rigoleto. Gata! 
Unu, doi, trei, patru! 

Şi dintr-o dată Tic descoperi că individul în portocaliu era 
de fapt o femeie. Din spirit antimisogin se feri să facă vreun 
comentariu, în schimb se apucă de nişte scamatorii folosind 
doar câteva monede şi o cutie goală de chibrituri. Cutia se 
umplea când cu monede, când cu chibrituri, iar dacă era 
goală, chibriturile şi monezile se aflau în buzunarele sau în 
pantofii puştilor. Ba, la un moment dat, trei discuri de 
douăzeci şi cinci de bani se odihneau docile pe borul larg al 
pălăriei unui ţăran. Dansatoarea mişca furtunos din şolduri, 


dar nici cei din fanfară nu se mai uitau la ea. Erau atât de 
fascinaţi de scamatoriile cireşarului, încât suflau în 
trompete şi în tromboane, într-adevăr cu entuziasm, însă 
fără nici o noimă. Până şi femeia în portocaliu începu să-şi 
mişte tot mai des gâtul, pentru a vedea ce se întâmplă acolo 
jos. 

Cutia cu chibrituri dispăruse. Toţi îşi controlau buzunarele, 
pălăriile, şepcile, ba unii duceau mâna la nas şi la urechi. Se 
uitau miraţi în jur, se pipăiau, se scărpinau în cap. Cutia se 
înfipsese însă în vârful baghetei dirijorului. Şi, cum dirijorul 
mişca bagheta fără să se uite la orchestră, iar orchestra 
sufla în alămuri fără să se uite la dirijor, nimeni nu văzuse, o 
bucată de vreme, unde poposise cutia. O descoperise de la 
înălţimea estradei dansatoarea. 

Toată lumea râdea... ca la circ. De teamă să nu-şi piardă 
spectatorii, se ivi pe estradă lunganul gonit mai înainte de 
iatagan şi începu să strige cu atâta putere, că nu mai era 
mult până să-i iasă ochii din cap... 

— Poftiţi, lume! Într-un minut începe. Minunile globului. 
Capete care zboară. Omul cu nasul de un sfert de metru şi 
douăşcinci de vaţi. lataganul lui Ali Paşa. Femeia călăreț. 
Şarpele cu coadă. Duo Tamburino Rino! Mortul fără cap, 
Îngropat de viu. Trupa de zburători Palmiero, care a dat 
spectacole în toată lumea şi la Buhuşi. Poftiţi, lume! 
Nemaivăzut, nemaipomenit! Parabambca! Cel mai mare 
crocodil atlantic din Oceanul Pacific. Poftiţi, poftiţi! Până la 
optsprezece ani reducere juma' la sută. De la opşpce ani în 
sus, doi pe un bilet. Marşul, maestro! Poftiţi, poftiţi! Trio 
Scampolo începe numărul din junglă. Acrobaţi, rinoceri, 
fachiri, elefanţi şi gorila aproape vie, Pimpirina. Marşul, 
maestro! 

Înduioşat, Tic dădu' semnalul de plecare trupei de 
prichindei. Şi, cum cetăţenii riscau să rămână fără 
distracţii, se îmbulziră spre casa circului. 

Cireşarul poposi cu ceata lui în parcul din centrul oraşului. 
Erau încă veseli puştii, dar nu prea aveau curajul să-l 


bombardeze pe Tic cu întrebări, pentru că observaseră pe 
faţa acestuia un aer de gravitate. Încet, încet în jurul celor 
două bănci alăturate se aşternu tăcerea. 

— Aşa, spuse Tic. Acum să trecem la chestii serioase. Mai 
întâi să vedem pe cine alegem în rândul candidaţilor de 
cireşari. Aveţi ceva propuneri? 

Toţi tăceau mâlc. Nici nu se gândeau să deschidă gura. 
Fiecare se voia candidat, fiecare credea că va fi propus de 
celălalt. Tic îi cercetă cu privirea. Întotdeauna în asemenea 
momente împrumută un aer solemn, sever. Pielea puştilor 
era parcă împunsă de mii de țânțari. 

— Va să zică aveţi aceleaşi propuneri ca şi mine. Mi-am 
închipuit. Să rămână aici... Matei... Sănducu şi Adrian. 
Ceilalţi sunt liberi până mâine dimineaţă. Întâlnirea la şase 
şi jumătate în faţa ştrandului. Dacă eu am treburi, îl trimit 
pe Ţângulică la ora fixată... Aşa că... Despărțirea! 

Prichindeii nu aşteptară o a doua poruncă. Părăsiră în 
linişte adunarea. Erau atât de înfioraţi, că până la ieşirea 
din parc păşiră în vârful picioarelor. Pe stradă însă începură 
ciorovâiala. Se certau cumplit, pentru că nu avuseseră 
curajul să se propună unul pe altul. 

Tic şi cei trei candidaţi, cei care-l ajutaseră la scamatorii, 
pufniră fără voia lor în râs. În clipa când cireşarul îşi 
schimbă expresia feţei, ceilalţi făcură la fel. Parcă repetau 
un exerciţiu de mimică. 

— Aşa! Problema numărul unu este cum să ne petrecem 
timpul mai frumos. Mai avem destul până la sfârşitul 
vacanței. Ce-aţi spune de organizarea unei expediţii la 
Cas... la... la Peştera Neagră, de pildă? Mai luăm câţiva 
necireşari cu noi... Ei? 

Cei trei candidaţi la titlul de cireşari înghiţiră în sec. Se 
uitau cu coada ochiului unul la altul, simțeau noduri în 
gâtlej, dar nu îndrăzneau să scoată o vorbă. În capul lor 
totul era vraişte. Tic şi-i închipui copleşiţi de emoție şi 
încercă să-şi alunge severitatea: 


— Bine, bine... Răgaz de gândire până mâine dimineaţă. 
La ora şase fix, în faţa ştrandului. 

Prichindeii îl părăsiră pe Tic şi mai aiuriţi. Fiecare porni în 
altă direcţie. Oare de ce voiau să fie singuri? Întrebarea îl 
zgândărea pe cireşar. Dar nu găsea nici un răspuns. 

„Cine ştie ce-o fi cu ei?... Sau mai degrabă cine ştie ce-o fi 
cu mine?” 

Tic ştia de fapt ce urmăreşte. Ceea ce le spusese puştilor: 
Să-şi petreacă din plin restul de vacanţă. Să plece undeva, 
să facă o descoperire, să pregătească o surpriză. Cu orice 
eforturi. Cam simţea el că nu va fi pe de-a-ntregul bucuros, 
că umblă după un surogat de aventură şi de satisfacţie, dar 
nu-şi putea păta nici orgoliul, nici prestigiul. 

În drum spre casă îşi aminti momentele prin care trecuse 
de la sosirea în gară. Parcă mergeau alături două fiinţe, 
două vieţi. Care era cea adevărată? Laura îi mai rătăcea din 
când în când prin păr, dar nu ca o flacără, ci ca o adiere. 
Dar parcă trecuse atâta timp de atunci! Uneori simţea că 
are nevoie de singurătate, de o cameră, de un pat şi deo 
fereastră prin care să privească albastrul cerului. Alteori 
simţea nevoia unor fiinţe în jurul său, cu sau fără identitate, 
voia să audă glasuri, râsete. Dar cel mai mult simţea parcă 
nevoia unor emoţii care puteau să se ivească undeva, în 
lume. Şi-i era teamă că el nu le va trăi. 1 se strecura teama 
în suflet ca un şarpe. Cu toată împotrivirea lui, veninul 
înainta sigur. Îşi amintea hora fluturilor în jurul becului şi-i 
reveni gândul obsedant că din hora aceea lipseşte o 
gânganie. 

Ajunse acasă preocupat. Tatăl lui încă nu sosise de la 
uzină. Maică-sa broda prea liniştită într-un fotoliu, pentru 
ca Tic să nu ghicească în gesturile şi privirile ei nerăbdarea 
cu care-l aşteptase. Se aşeză cuminte pe un scaun, lângă 
pian şi aşteptă să se întâmple ceva. 

— Da, bună seara, Ticuşorule. 

Abia atunci Tic îşi dădu seama că nu salutase şi se 
împurpura ca o floare de mac. Încercă să bâiguie ceva, dar 


n-avu putere. Se mulţumi doar să-şi frământe neputincios 
degetele. 

— Înţeleg, Ticuşorule, înţeleg. Prin urmare, ai rămas. Şi ce 
ai de gând să faci? 

— Multe, multe! Se hotări tânărul ca prin farmec. O să 
descopar cinci cetăţi şi zece... Zece. Zece. 

— Zece naivităţi în purtarea ta, îl ajută maică-sa. Sau una 
singură, dar mare, Ticuşorule, mare de tot. Uite-atât de 
mare! 

Tic văzu braţele mamei sale desfăcându-se larg, cât 
puteau de larg. Cuvintele, tonul şi gestul ei îl emoţionară. 
Se duse încet spre dânsa, îi prinse duios capul în mâini, îşi 
lipi obrazul de părul ei şi întrebă cu voce şoptită: 

— Oare chiar sunt un copil? 

— Of, Ticuşorule... Dacă pui asemenea întrebare?! Du-te la 
culcare, pentru că ai nevoie de somn şi de vise. 

Înainte de a porni spre camera lui, Tic se codi puţin, dar 
tot se destăinui până la urmă: 

— Dacă sunt copil, înseamnă că mi se iartă mai uşor 
păcatele mici, de altfel destul de drăgălaşe... 

— Of, of, of, Ticuşorule, râse adânc, duios şi reconfortant 
mama celui mai neastâmpărat dintre cireşari. 

După o masă abundentă şi veselă, care-i pricinuise o dublă 
satisfacţie lui Dan, deoarece - aşa cum îi plăcea să spună - 
făcea două lucruri în acelaşi timp: mânca şi mergea, tinerii 
începuseră o discuţie destul de aprinsă, deşi vorbeau 
aproape în şoaptă. După primele cuvinte, Lucia avusese 
grijă, bineînţeles, să se adreseze noului venit cu întrebarea 
politicoasă: dacă nu cumva îl deranjează discuţia. 
Personajul cu ciocul orizontal negase alene din cap şi 
încuviinţase cu mâna printr-un gest aproape elegant 
continuarea convorbirii. Nu catadicsise nici de astă dată să 
mişte buzele, de parcă ar fi fost mut, ceea ce îl intrigă iarăşi 
pe Dan. Se mulţumise doar să răspundă prin cele două 
gesturi, după care îşi reluase lectura. Citea dintr-o carte 
groasă (ajunsese cam pe la jumătatea ei), căreia Dan - 


simulând că-şi descheie sandalele - încercase să-i 
descifreze titlul. Dar nu reuşise, pentru că era scris într-un 
alfabet pe care nu-l cunoştea. Tânărul îşi frecă bărbia cu 
înţeles şi făcu cu ochiul celorlalţi. Ar fi vrut să le spună că 
misterul se complică şi mai mult. Se amestecase apoi în 
conversaţia prietenilor, fără să-l slăbească însă din ochi pe 
„pasionatul cititor”. 

Printr-o strategemă bine ticluită, cireşarii îşi discutau 
problemele, prefăcându-se că analizează subiectul unei 
anumite cărţi. Inventaseră chiar şi un titlu cărţii care ar fi 
putut inspira cine ştie ce autor: „Drum bun”! Începuseră cu 
amănunte menite să convingă pe cel mai necredincios 
dintre oameni. Întâi ridiculizaseră prologul, apoi 
aruncaseră anatema asupra unuia dintre eroi şi, 
bineînţeles, asupra autorului. Cineva îşi aduse aminte că din 
volumul său lipseşte fila 34-35, aceea în care Veronel (eroul 
nesuferit) se unge cu mâl pentru a speria nişte fetiţe 
cuminţi, cu codițe şi şorţuleţe pepit. 

— Ştiţi, continuă Dan, fetiţele, ca să se răzbune, i-au pus în 
pat o broască ţestoasă. 

— Imposibil! Se împotrivi Lucia. Aşa ceva nu există. 

— Înseamnă că n-ai citit cartea. Dacă vrei, pun rămăşag. 
Pe orice. 

— Eu nu zic că tu n-ai citit-o. Dar e imposibil să lipsească 
fila 34-35. 

— Extraordinar! Cum poţi să ştii tu mai bine decât mine?! 
Doar e cartea mea. Am cumpărat-o de la anticariatul 
numărul doi, de pe strada... 

— Poftim! Îi întinse Lucia o carte. Caută fila 34-35. 

— Păi de ce-mi dai altă carte? Eu vorbeam de „Drum bun”. 

— Caută, caută! Îl îndemnă în continuare Lucia. Dacă 
găseşti o asemenea filă în vreo carte din lume, sunt în stare 
să mănânc toate exemplarele din „Drum bun”. 

Dan nu mai avea nevoie să caute. Înţelese care fusese 
greşeala sa. Se dădu repede bătut: 


— Da, da, da! Ai dreptate. E vorba de fila 33-34. Sigur. 
Acum îmi aduc bine aminte. Mea culpa. Dar în legătură cu 
telegrama, ce părere aveţi? Cifrată nu era în nici un caz. De 
ce credeţi că n-a trimis şi o a doua, după atâta întârziere? 

— Pur şi simplu pentru că aştepta din zi în zi sosirea 
prietenilor, răspunse Lucia. Cam aşa încercase să explice. 
Dacă nu vin mâine, sau în orice caz pomâine, vin în mod 
sigur răspoimâine. Şi aşa în fiecare zi, aşteptând să vină 
„mâine”, a trecut timpul. Nici nu se observă. 

— Sau poate că s-a rătăcit cea de-a doua telegramă, se 
amestecă Ursu. Se mai întâmplă şi asemenea lucruri, deşi 
destul de rar. 

Fu rândul lui Victor să intervină în discuţie: 

— Fiindcă am creat acest proces literar, să-l continuăm. 
Amândouă ipotezele sunt plauzibile, mai ales cea redată de 
tine, Lucia. Aşteptarea amestecată cu speranţa sau cu 
certitudinea constituie un bun mijloc de trecere a timpului. 
Dacă însă izvorul, cauza care a determinat trimiterea 
telegramei e gravă, importantă, atunci aşteptarea se 
transformă în nerăbdare şi nerăbdarea stă de multe ori la 
baza acţiunilor. 

— Atunci din două una, pleda Lucia. Ori cauza nu e gravă, 
ori trebuie să apară o a doua telegramă. Cum se pot împăca 
aceste două lucruri? Am impresia că se exclud. 

Maria, care până atunci ascultase cu interes crescând 
discuţia, se hotări să revină la vechea ei preocupare: 

— Dar dacă totul e o farsă? Fiind vorba de proces, îmi 
permiteţi să aduc faptele la prezent şi vă sfătuiesc şi pe voi 
să faceţi acelaşi lucru. Oare n-ar trebui să considerăm şi 
această ipoteză? 

— De vreme ce discutăm alte ipoteze, spuse Victor, 
înseamnă că pe aceasta am eliminat-o de la bun început. 

— Şi am făcut oare bine? Se încăpăţână în continuare 
Maria. 

— Eu cred în autenticitatea mesajului, onorată curte. 
Cred, pentru că simt. 


— Acesta nu-i un argument, Dan. Eu, de pildă, simt undeva 
o primejdie. Acesta este un argument în favoarea deraierii 
trenului nostru? 

Dan observă o mişcare neobişnuită în ţinuta celui pe care-l 
calificase căutător şi posesor de conflicte. Oare auzise 
vorbele Mariei? Îl urmărea în continuare cu coada ochiului, 
în timp ce atenţia urechilor era îndreptată spre Victor. 
Acesta căuta să fie, ca întotdeauna, clar: 

— Şi eu cred în autenticitatea mesajului, însă pe bază de 
logică. De ce? Pentru că mesajul conţine o chemare 
urgentă, indicaţii precise şi este adresat tuturor. Veniţi 
imediat! Veniţi toţi! Aduceţi cutare şi cutare lucru! 

— Poate în vederea unei excursii, a unei vacanțe plăcute, a 
unei întâlniri în grup, încercă Maria să explice. O zi de 
necaz şi apoi totul se uită. 

— În asemenea situaţii nu se folosesc telegrame, ci scrisori 
amicale. 

— Chiar când e vorba de farse, Victor? 

— Crezi că e neapărat nevoie de o farsă pentru a se 
realiza o vacanţă în grup? Farsele nu au ca scop plăcerea, ci 
insatisfacţia. Chiar dacă trimiţătorul mesajului ar fi un X, un 
necunoscut şi tot aşa ar trebui să judecăm. Darămite atunci 
când persoana e cunoscută şi pot fi lesne dibuite 
posibilităţile ei de a face o farsă sau de a fi subjugată de o 
realitate? E adevărat, gravitatea faptului nu poate fi 
cântărită la precizie. Orice descoperire poate fi 
senzaţională pentru X şi în acelaşi timp banală pentru Y. 
Aceasta e însă altă problemă în măsura în care X este 
sincer, în măsura în care curtea îi acordă această calitate, 
pentru el descoperirea este într-adevăr senzaţională. 
Altminteri nu ar fi trimis mesajul şi nu ar fi pus pe drumuri 
atâţia oameni. 

— "Totuşi, Victor, remarcă Lucia, tu ai fost acela care ai 
ridicat primul problema întârzierii... la procesul pe care-l 
dezbatem aici. 


— Într-adevăr, întârzierea aceasta necesită o explicaţie. De 
ce nu a sosit a doua telegramă? Dacă... Dacă nu s-a rătăcit, 
sau dacă nu este, să spunem, pentru că vorbim la prezent, 
pe drum... 

Ursu se foia pe locul său. Mereu voia să spună ceva, dar 
nu se încumeta. Victor îi sesiză starea şi-l invită cu un gest 
prietenesc: 

— Să vedem ce idee are Ursu. 

— Poate îşi închipuie că prietenii lui sunt plecaţi undeva şi 
deci nu au dat peste telegramă. 

— E într-adevăr un punct de vedere, încuviinţă Dan. Dar 
de ce n-a lăsat o adresă unde să i se poată răspunde? S-a 
mulţumit să trimită chemarea şi gata. 

Victor îi zâmbi lui Dan şi-l bătu prieteneşte pe umăr: 

— De aici pleacă ultima mea ipoteză, pe care o cred cea 
mai plauzibilă. De ce nu a lăsat o adresă? Pentru că eroul 
respectiv era în trecere prin locul unde a făcut 
descoperirea şi prin locul de unde a trimis telegrama. 

— Crezi neapărat că sunt două locuri diferite? Întrebă 
Lucia. 

— Cam spre asta înclin. Telegrama n-a fost trimisă dintr-un 
punct de destinaţie, ci dintr-un punct de întâlnire. Sunt 
sigur că la oficiul poştal eroul a lăsat un semn, o vorbă, 
poate chiar un alt mesaj, în care indică locul descoperirii, 
dacă între timp l-a identificat cu precizie. 

Victor atrăsese asupra lui un buchet de priviri uimite. 
Lucia se dezmetici prima: 

— Aaaa! Tu crezi că, dacă locul ar fi fost identificat cu 
precizie, în telegramă ar fi existat şi o adresă? 

— De bună seamă, confirmă Victor. Eroul a aflat ceva, s-a 
grăbit să comunice vestea prietenilor, subînţelegând prin 
locul de expediere a telegramei un punct de întâlnire şi a 
plecat mai departe sau pentru a culege informaţii 
suplimentare, sau pur şi simplu din obligaţie. 

— Cum din obligaţie? Întrebă Dan. Din obligaţia de a 
culege informaţii? 


— Pur şi simplu din obligaţia de a-şi urma şcoala, tabăra, 
familia... Poate că nu era de capul lui. 

— Înţeleg, înţeleg, se dumeri cel care întrebase. Sigur că 
da. Atunci întârzierea... 

— Întârzierea poate căpăta şi o astfel de explicaţie. Poate 
că a trebuit să plece într-o croazieră, sau într-o excursie de 
mai lungă durată, adică a fost obligat să plece. Din moment 
ce locul din care a expediat mesajul era un simplu loc de 
trecere... 

— Păi în cazul acesta, spuse Ursu, poate că ele cel care 
tremură şi-şi smulge părul din cap, gândindu-se de undeva, 
aiurea, că noi îl aşteptăm acolo... 

Văzând mutra schimonosită a lui Dan, Ursu descoperi 
greşeala pe care o comisese. Timid, roşu la faţă, încercă să 
se corijeze: 

— Adică... Adică... Ăia cu telegrama, ăia care au primit-o, 
că noi... Noi doar... Hâ... Zău că nu-mi place să ne fofilăm 
aşa gândurile printre degete, cum fac scamatorii cu 
mingile. 

Victor făcu haz de încurcătura lui Ursu, spre disperarea lui 
Dan. Acesta descoperea mereu în atitudinea personajului 
cu cioc gesturi stranii: tresăriri, clipiri din ochi, clătinări ale 
capului. 

— Doarme, şopti Ursu la urechea Luciei şi ca-n jocul „de-a 
telegraful” cuvântul răsună în urechile fiecăruia şi se 
întoarse la Ursu preschimbat în „moare”. 

Dan făcuse schimbarea, pentru că nu era de acord cu 
observaţia lui Ursu. Avea părerea sa bine definită asupra 
personajului şi tot ceea ce Ursu considera manifestări ale 
unui somn de noapte în tren la el se transforma în şiretlic, 
simulare sau scăpare de sub control. 

Fără să întrebe pe cineva, Ursu întoarse comutatorul. 
Compartimentul fu învăluit într-o lumină albastră, confuză. 
Personajul cu cioc clătină încet din cap, de parcă ar fi vrut 
să mulţumească. Dorinţa de a vorbi le pierise tuturor. 
Fiecare dorea în schimb câteva ore de somn, cu excepţia lui 


Dan, care se voia santinelă vigilentă, dar care adormi 
primul. Ceilalţi se molipsiră de la el. Pleoapele deveneau tot 
mai grele, gândurile tot mai încâlcite. Se iviră într-un târziu 
şi visele. Ape albastre, valuri, sirene. Lui Dan însă îi da 
mereu târcoale un peşte-spadă. Îl ameninţa furios şi, din 
când în când, spada ascuţită îi zgâria faţa. De mult îşi 
odihnea Dan capul pe umărul vecinului său, iar ciocul 
acestuia se proptise în obrazul cireşarului. 

Trenul gonea, gonea neobosit prin noapte, spre marea cea 
albastră, care ascundea pesemne o taină mare, menită să 
fie dezvăluită lumii de cutezătorii cireşari. 

CAPITOLUL II. 

Tic se sculă cu noaptea în cap. Îşi făcu la repezeală un 
pacheţel cu de-ale gurii, scrise pe o bucată de hârtie câteva 
cuvinte, prin care-şi înştiinţa părinţii că se duce la ştrand şi 
cu amintirea unor vise ciudate, încâlcite, porni în pas vesel 
spre locul întâlnirilor. Ţângulică, fidel, se luă pe urmele lui 
fără să aştepte vreo invitaţie specială. Ajunseră la ştrand cu 
aproape jumătate de oră mai devreme. Graba cireşarului 
avea o explicaţie anume, nu se datora nu ştiu cărui zel. Tic 
era pe deplin convins, pe baza unei experienţe îndelungate, 
că prichindeii cărora le conferise într-un moment de 
slăbiciune titlul de „cireşari” vor sosi la întâlnire cu cel 
puţin un sfert de ceas înainte de ora fixată şi voia să-i 
observe pe ascuns. Atitudinea lor din parc, mai ales în 
momentul despărțirii, îl cam intrigase. Ceva se întâmpla cu 
ei, gândea Tic şi nu putea lăsa atitudinea lor pe seama 
emoţiei. Îşi găsi un ascunziş într-un boschet, destul de 
aproape de intrarea ştrandului, pentru a-i vedea şi a-i auzi 
bine pe cei trei candidaţi de cireşari. Ţombi, observând 
manevrele stăpânului său, îşi găsi singur un refugiu, 
trecând cu o nepăsare definitivă pe lângă nişte javre care 
făceau tot felul de eforturi pentru a-şi scoate în evidenţă 
grațiile canine. 

Cireşarul nu greşise deloc în previziunile lui. Cam cu un 
sfert de ceas înainte de ora întâlnirii, sosiră din direcţii 


diferite cei trei puşti („puşti” era denumirea predilectă pe 
care le-o dăduse Tic, în ciuda diferenţei de vârstă destul de 
mică dintre ei şi dânsul). Şi, aşa cum îşi închipuise Tic, 
puştii se aşezară pe banca de lângă intrare, parcă anume 
pusă acolo ca să poată fi observați în toate mişcările şi 
vorbele lor. Ceea ce cireşarul însă nu prevăzuse era 
încremenirea şi muţenia celor trei. Stăteau ca bătuţi în cuie 
pe bancă, toţi cu mutre de blegi şi cu buzele lipite, de parcă 
le-ar fi cusut cineva cu aţă cizmărească. Nici măcar nu se 
uitau unul la altul, nici nu-şi dăduseră mâna cu aerul acela 
de oameni mari care le era specific, nici nu-şi spuseseră 
bună dimineaţa. Stăteau încremeniţi, aşteptând parcă să le 
cadă un par în cap. Nici când Tic azvârli cu îndemânare o 
piatră în mijlocul lor nu se sinchisiră să se mişte. Cireşarul 
nu mai putea răbda. Îi dădu o comandă scurtă lui Ţombi şi 
câinele, înțelegând planul stăpânului, îşi părăsi locul, făcu 
un ocol iscusit până ajunse în spatele băncii. Întâi lătră ca 
un apucat, apoi luă o poziţie caraghioasă de saltimbanc 
şchiop. Prichindeii întoarseră ca la o comandă capul spre 
dânsul. Ştiau al cui e câinele. 

Două secunde mai târziu 'Tic fu lângă ei. Tuşi provocator şi 
cei trei, surprinşi de neaşteptata apariţie, holbară ochii ca 
în faţa unei arătări din altă lume. 

„Doamne, ce blegoşi!” gândi în sinea lui Tic. Trebuie să-i 
destitui imediat. 

— Hei, cetăţenilor! Spuse el cu voce tare. După câte văd, 
punctualitatea nu e inamicul vostru numărul unul. Va să 
zică v-aţi gândit toată noaptea... 

Tic nu mai avea nevoie să-i întrebe. Constatase după feţele 
lor trase şi după cearcănele din jurul ochilor că somnul nu 
reuşise să-i învingă decât în zori. 

„Ce să fac eu cu mortăciunile astea? Să-mi retrag 
cuvântul?... Unde vi-i entuziasmul? Las' că v-arăt eu 

— Aşa, continuă iarăşi cu voce tare, v-aţi gândit, aţi 
chibzuit, dar de ce nu apelaţi puţintel şi la vorbe, sau 


LIA 


sunteţi adepţii aceluia care spunea că vorbele au fost date 
oamenilor pentru a-şi ascunde gândurile? 

Şi, pentru că vorbitorul încercă un zâmbet, ascultătorii 
voiră să-l imite, dar schimonoseala lor îi transformase parcă 
în nişte bufniţe cărora li se smulgeau penele. Tic râse de-a 
binelea. Prichindeii în schimb începeau să-şi apropie buzele 
de nas. 

„O fi ceva cu ei dacă sunt pe cale să scâncească... la să-i 
iau mai degrabă cu binişorul.” 

Şi, cum „binişorul” în concepţia lui Tic însemna 
îndepărtarea unor primejdii, începu sentenţios: 

— Mai întâi vă retrag candidaturile. Pe urmă vă interzic să 
mă mai strigaţi pe nume. Pe urmă: anularea expediției; 
interzicerea antrenamentelor la groapa cu nisip, defăimare 
în public; câteva şoapte la urechea Cristinei; nişte anonime 
părinţilor, ştiţi voi, despre povestea aia cu brânza pe care 
aţi ascuns-o în biserică, lângă strană, ca să nu poată cânta 
dascălul „Preasfânta Născătoare”; iar ca o ultimă hotărâre, 
concurs de înot şi de salturi la trambulină. Fiecare salt 
mortal - retragerea unei sancţiuni. Fiecare traversare a 
bazinului, pe sub apă, de-a latul - retragerea altei sancţiuni. 
Ne-am înţeles? 

Deşi nu prea era mulţumit de nivelul entuziasmului 
manifestat de cei trei candidaţi, Tic îi lăsă totuşi să intre pe 
poarta ştrandului. 

— Intraţi! Le porunci el, apoi se adresă portarului uimit de 
severitatea cu care vorbea: Sunt elevii mei la cursurile de 
înot. 

— Dar dumneavoastră? Îşi luă inima în dinţi portarul. 

— O clipă, se scuză tânărul şi se aplecă spre Ţombi pentru 
a-i da nişte indicaţii. 

Câinele clătină din cap de câteva ori, apoi se înălţă cât era 
de lung, ducându-şi labele dinainte la urechi. Tic îi mai făcu 
câteva semne cabalistice cu mâna, din dreptul gheretei 
portarului, apoi, păşind pragul ştrandului, spuse cu 
convingere: 


— Mai vin zece băieţi. Tot la cursul de înot. Să nu cumva 
să-i confunzi cu nu ştiu ce derbedei. O să-i conducă Ţombi, 
geniul acesta canin. Să nu uiţi, [ombi... 

— Zece... Ţombi... Păi... Păi cum vine asta, domnule? De ce 
Ţombi? 

Tic era însă departe, iar Ţombi făcu vreo trei tumbe 
pentru a nu-i da posibilitate portarului să se dezmeticească 
prea repede. 

Cireşarul se dezbrăcă din mers. Avea chiloţii de baie pe 
dânsul. Când ajunse la vestiar, cei trei puşti îl aşteptau gata 
de concurs. Feţele lor parcă mai prinseseră culoare. Parcă 
şi privirile le luceau ceva mai vesele. Felul cum îi 
introdusese Tic la ştrand îi trezise din amorţeală, iar gândul 
la concursul salvator îi înviorase de-a binelea. 

— Aşa! Începu să-i dăscălească Tic, după ce ieşi din 
vestiar, întâi, atenţie la mine. Nu uitaţi că eu sunt elevul lui 
Ursu. Şi e de ajuns să spui, nu, că eşti elevul lui, hei! E de 
ajuns să spui că Ursu te-a salvat de la înec ca să devii peste 
noapte un erou al întregului oraş. Pentru că în locurile unde 
face baie Ursu, ehei... În locurile acelea nici peştii nu se 
încumetă... Va să zică atenţie şi... Şi... 

O idee fugară trecu prin mintea lui. Oare pe unde-i Ursu 
acum? Pe unde se scaldă? Dar se descotorosi repede de ea, 
de teamă să nu-l cuprindă tristeţea. 

— Aşa! Atenţie. De la trambulina mare, un salt şi jumătate 
cu cădere de măturică japoneză. 

Tic nu se lăuda întotdeauna degeaba. Făcu un salt care 
stârni admiraţia fără rezerve a spectatorilor, pentru că, 
alături de cei trei puşti, mai erau acolo câţiva cetăţeni veniţi 
pentru cura iluzorie a ultravioletelor de dimineaţă sau 
pentru alte îndeletniciri mai puţin sanitare. Un tânăr care 
în Bucureşti ar fi primit titlul cu rezonate cosmopolite de 
„bulevardier”, dar care în orăşel era numit în limbaj 
autohton „terchea-berchea”, dornic să culeagă admiraţia şi 
alte daruri mai puţin spirituale ale unei „duduiţe” cu gene 
mov şi păr albăstrui, tolănită pe nisipul gros de un deget de 


la marginea bazinului, surâse cu oarecare dispreţ după 
saltul lui Tic şi se adresă junei colorate: 

— Permiteţi să pun pe prosopul dumneavoastră 
portţigaretul meu de aur? Că cu derbedeii ăştia nu ştii dacă 
cumva poţi scăpa neşterpelit. 

Ţanţoş îşi purtă apoi trupul, care aştepta parcă de zece ani 
un fier de călcat pentru a-i netezi cutele, spre trambulină. 
Ajuns pe platforma de sus, se uită câteva clipe fascinat şi 
fascinant spre capul de lângă portţigaret, îşi umflă pieptul 
cu aer şi se azvârli în gol. Filmat, saltul putea fi reprezentat 
cu mari şanse la un festival de imagini suprarealiste. 
Speriat de căzătură, un picior se ridică în sus, altul căută o 
direcţie aiurea spre burtă. O mână acoperise nasul, alta se 
repezise spre chiloţii cărora mişcarea le rupsese elasticul. 
În această primă parte a saltului, mişcările, cu toate 
contradicţiile lor, aveau, măcar iniţial, oarecare ţinută. În 
partea a doua, însă, fiecare parte a trupului căpătă o 
deplină independenţă. Totul era răşchirat, aiurea, desprins, 
descompus. Din fericire, risipa aceea de carne şi oase nu 
avu vreme să trimită burta în recunoaştere, sau poate că 
burta dispăruse pe undeva printre picioare. Contactul cu 
apa îl suferiră simultan o parte din spate, faţa, mâna stângă 
şi, nu se poate şti cum, amândoi genunchii. Miracolul 
zburător se agăţă de o bară de fier, pentru a-şi trage 
răsuflarea şi chiloţii care coborâseră până la genunchi. 
După ce ieşi cu chiu cu vai din apă, ţinându-şi cu o mână 
chiloţii, se îndreptă furios spre juna înspăimântată, smulse 
ca o rădăcină portţigaretul de pe prosop şi scrâşni printre 
dinţi o înjurătură, în care erau amestecate fel de fel de 
neamuri, până la strămoşii cei mai îndepărtați ai femeii cu 
părul albăstrui şi ochii bulbucaţi, fel de fel de obiecte, până 
la candelă şi briceag şi bineînţeles nişte chestii care nu prea 
se obişnuiesc în literatură, care ţin de anatomie, de 
botanică şi de birjari. 

După acest divertisment gratuit, cei trei puşti începură 
concursul sub supravegherea lui Tic. În vreo două ore îşi 


recâştigară toate titlurile şi drepturile. Cireşarul îi îndemna 
şi-i îmboldea fără contenire. Din când în când se amesteca 
printre dânşii, sărea o dată cu ei de pe trambulină, dar 
stătea mai ales la marginea bazinului. Într-un astfel de 
moment, campionul cu portţigaretul de aur şi cu pasiune 
pentru cacofonii se apropie de el cu gândul să-l împingă cu 
piciorul în apă şi apoi să râdă de fapta lui cu gura până la 
urechi. Dar, tocmai când se pregătea să ridice piciorul, simţi 
cum cineva îi coboară cu un băț chiloţii. Se întoarse furios, 
dar văzu un câine cu labele ridicate, cu priviri 
compătimitoare şi cu nişte colţi ascuţiţi, ieşiţi, aşa ca din 
întâmplare, afară. 

— Ce e, ce vrei? Întrebă încet zburătorul. Ce te uiţi aşa? 

Tic se întoarse şi înţelese într-o clipă ce fusese pe cale să 
se întâmple. 

— E un câine inteligent. Are atâta compătimire în ochi! 
Nu, n-a văzut saltul. Dar se gândeşte la ceea ce s-ar putea 
întâmpla cu anumiţi indivizi, dacă... Dacă renunţă la salturi 
în favoarea altor îndeletniciri. Bravo, Ţombi! 

Nu 'Ţombi, ci zburătorul se retrase cu coada între picioare. 
Tic profită de momentul de răgaz pentru a-şi chema 
prietenii. Îi felicită cu entuziasm, căută chiar să exagereze, 
acordând fiecăruia un alt calificativ, care de care mai 
generos, mai de invidiat. 

— Bravo! Aveţi şanse mari. Aproape că sunt mândru de 
voi. 

Puştii nu mai puteau de bucurie. 'Ţopăiau în jurul 
cireşarului ca nişte popândăi, îşi lingeau buzele de plăcere 
şi se uitau în preajmă după admiratori, care chiar existau în 
ceata cealaltă de prichindei, convocați la ştrand jumătate 
de oră mai târziu. 

— Şi acum să trecem la lucruri serioase, propuse Tic. Ştiu 
că v-aţi gândit toată noaptea... 

Parcă intrase soarele în nori şi se lăsase dintr-o dată 
întunericul. Chipurile celor trei candidaţi deveniră dintr-o 


dată posomorite, jalnice, distruse. Tic nu putea să-şi creadă 
ochilor: 

— V-a luat cineva minţile? Sau ce s-a întâmplat cu voi? 
Adrian! În calitatea pe care o ai de candidat de cireşar eşti 
obligat să răspunzi. Nu-ţi poruncesc. Un cireşar nu 
porunceşte altui cireşar. 

Adrian îşi luă inima în dinţi şi răspunse cu o spaimă de 
moarte în glas: 

— Ştii... Plecăm la mare, în tabără. Asta e... Deseară la 
şapte şi jumătate pleacă trenul... 

— Toţi trei? Întrebă Tic mai mult emoţionat decât uimit. 

— Toţi trei! Răspunse acelaşi Adrian. Ne-am înscris cu 
două săptămâni în urmă... 

— Unde plecaţi? 

— Pe malul mării... Lângă Constanţa... Dacă am fi ştiut... 

Tic se scarpină o clipă în cap, apoi gânditor îşi încrucişă 
braţele: 

— Va să zică plecaţi şi voi... Asta era... Ce pot să vă spun? 
Să petreceţi frumos şi să vă comportaţi ca nişte adevăraţi 
cireşari... Deşi... Să vă spun drept... Îmi cam pare rău... 
Sau, ştiu eu?... Drum bun! 

Îi făcu apoi un semn lui Ţombi şi se retraseră împreună la 
umbra unui copac. 

— Ce ne facem, Ţombi? Ce ne facem? Am rămas singuri şi, 
să mor eu, dacă nu sunt mai dobitoc decât tine. Asta e! 

Câinele clătină încet din cap a încuviinţare, dar se pomeni 
imediat apucat de urechi şi scuturat cu îndârjire. Şi-n loc să 
scheaune, se gudură pe lângă stăpânul său. Ştia el, de 
multă vreme, că supărările preced bucuriile. Mai ales când 
se manifestă atât de acut. Îl cunoştea oare cineva pe Tic mai 
bine decât el? 

Din fericire pentru cireşari, satul din care Ionel expediase 
telegrama era în dreapta gării, spre mare. Mergând spre 
sat, tinerii se apropiau de mare. Norocul le surâse încă o 
dată, prin aceea că le trimise în cale un camion al unei 
cooperative agricole. Şoferul nu mai aşteptă vreun semn 


din partea lor. Opri singur şi-i invită pe toţi să urce în 
camion. Satul era cam la cinci kilometri de gară, dar până 
la mare, aşa cum spunea şoferul, mai erau vreo zece, 
doisprezece kilometri. 

În câteva minute, camionul ajunse în mijlocul satului. 
Tinerii coborâră, îi adresară şoferului mulţumirile cuvenite 
şi, după plecarea acestuia, căutară oficiul poştal. Era chiar 
în faţa lor, la o aruncătură de băț. Într-adevăr, aşa cum 
prevăzuse Victor, la oficiu îi aştepta un plic lăsat acolo de 
Ionel. Scrisoarea, deşi lungă, nu era prea edificatoare, dar 
confirma întru totul concluziile discuţiei din tren. lată cum 
arăta: „Prieteni dragi, Vă scriu în grabă, dar, chiar dacă nu 
m-aş grăbi, nu v-aş putea spune prea multe în clipa aceasta. 
Întâmplarea a făcut să aflu un lucru de-a dreptul 
senzaţional. Cum să vă explic... E o poveste veche, pierdută 
şi regăsită, despre nişte taine pe care marea le scoate din 
când în când la iveală. Nu cred că e o scornire, un fruct al 
imaginaţiei, ci ceva real. Cel care îmi povesteşte e un 
bătrân marinar, care se pare că a văzut cu ochii lui taina 
sau o cunoaşte în mod sigur de la alţii care au văzut-o. De 
ce nu pot să vă dau amănunte? Pentru că trebuie să plecăm 
imediat şi pentru că povestirea încă nu s-a sfârşit. Profit de 
o clipă de răgaz, pentru a vă telegrafia şi pentru a vă lăsa 
aceste rânduri. Chiar dacă totul ar fi o născocire, nu vă 
supăraţi că vă chem. Vom petrece împreună câteva zile 
plăcute undeva, pe malul mării. Dar eu cred cu atâta 
convingere în povestea aceasta căreia nici nu-i ştiu sfârşitul. 
Sunt pe un vapor care ne duce în deltă şi în care am dat 
întâmplător peste marinarul acesta bătrân, posesor al 
atâtor taine. În mijlocul istorisirii s-a defectat motorul, sau 
nu ştiu, poate că s-a împotmolit vasul în vreun banc de 
nisip. Când am văzut că se coboară şalupa pentru a-l duce 
pe căpitan la mal (pesemne vrea să ceară ajutor în sat, sau 
cine ştie ce treburi are?), m-am rugat de tata să mă lase şi 
pe mine. Iata a acceptat, iar căpitanul, foarte amabil, m-a 


luat cu dânsul. Gândul meu a fost să vă telegrafiez şi să vă 
las câteva rânduri. 

Sunt convins că marea ascunde o taină, nu prin locurile 
acestea, undeva mai departe, dar nu prea departe... lată, 
trebuie să plec... Mi se face semn. Şi când mă gândesc că 
trebuie să pierd două săptămâni prin deltă... Altădată m-aş 
fi bucurat. Acum... Aşteptaţi-mă. Mă întorc şi voi face totul 
ca să mă întorc cu veşti sigure. Eu nu cred că e o născocire. 
V-aş fi dat toate amănuntele... Dar eram în dilemă. Dacă aş 
fi rămas să ascult până la capăt povestirea, n-aş fi avut 
posibilitatea aceasta atât de norocoasă de a vă chema. 
Judecaţi voi dacă am procedat bine. Numai să nu fie o 
născocire... Dar nu, nu... 

La revedere, peste două săptămâni, vineri, pe malul mării, 
prieteni dragi, Ionel” 

După ce citi scrisoarea cu glas tare, Lucia adăugă ca 
pentru sine: 

— Vineri... Peste două săptămâni. Adică mâine. Ce s-ar fi 
întâmplat dacă am fi sosit imediat? 

Răspunsul la această întrebare părea cel mai puţin util şi 
important în acea clipă. Înţelese şi Lucia. De aceea nu mai 
insistă. Urmă o lungă perioadă de tăcere. 

— Ce ne facem? Întrebă într-un târziu Dan. Eu mă simt pe 
undeva dezumflat, aşa cum sunt de obicei mingile pe 
maidane. 

— Pentru că eşti un optimist incorigibil, îl ironiza în sfârşit 
Maria. 

— Deocamdată avem alte treburi, interveni Victor. În 
primul rând, să ne organizăm timp pentru reflecţii, că în 
privinţa asta, slavă Domnului, nu suntem în minus. 
Scrisoarea lui lonel parcă e anume făcută... loate reflecţiile 
pentru mai târziu, dacă sunteţi de acord, bineînţeles. 
Trebuie să ajungem la malul mării şi cu atâtea bagaje şi pe 
căldura asta nu mi se pare prea uşor. 

— Să căutăm o căruţă, propuse Lucia. Numai pentru 
bagaje şi pentru Dan. 


— Mulţumesc. Chiar simţeam nevoia unei plimbări pe roţi. 
Numai că nu ştiu cum o să găsim şi unde o să găsim o 
căruţă. 

— Căruţele de obicei se găsesc în sate, dar cum noi 
suntem pe vârful muntelui... 

— Bine, Lucia. Mă duc să caut. Numai, dacă eşti bună, 
arată-mi şi mie satul. 

Dan nu glumea. Pentru că, de când sosiseră în sat, tinerii, 
în afară de câţiva copii ascunşi pe după porţi, nu zăriseră 
nici o altă ţipenie de om. 

— Să întrebăm la oficiu. Trebuie să ştie cineva. Cine se 
duce? Ursu se întorcea însă de acolo şi figura lui nu arăta o 
încântare deosebită: 

— Toţi oamenii sunt la câmp, în partea cealaltă, dincolo de 
gară. Ar fi o cotigă la unul Hodoroabă, la numărul 46, 
numai dacă o fi cineva acasă. 

Victor, Lucia şi Dan porniră spre casa lui Hodoroabă. Era 
pe o uliţă paralelă cu cea principală, chiar în spatele 
oficiului poştal. Bătură în poartă, dar, în afară de lătratul 
îndepărtat al unei javre, nu răspunse nimeni. Bătură mai cu 
sete şi, după un timp, de undeva, din spatele casei, se iviun 
ţânc de vreo patru ani, negru ca tăciunele şi fără nimic pe 
el. 

— Da' se vieţi, matale, să lupeţi galdul? Las' că v-ala-tă 
mamaie... 

— Mamaie! Se miră Dan. Cine-i, mă prichindelule, 
mamaie... Aaaa! Mama mare! la cheam-o repede, că-ţi dau 
bomboane... 

— Las'... Spui numa' asa, ştiu eu că nu-mi dai nimic... 

— Atunci, uite un ban! Da' cheam-o repede, că-ţi mai dau 
unul. 

— Păi mamaie nu-i acasă... E la Plofila, acolo lângă 
biselică. 

— Ia uite ce isteţ devine omul, oricât de mic ar fi, în 
contact cu banul! Păi să mergem la Profira. 


De la Profira, cireşarii fură nevoiţi să meargă la Aglaia, 
apoi la Săftica. Aici dădură însă peste „mamaie”, o 
bătrânică de treabă, vioaie şi meşteră la aranjatul 
lucrurilor. Le împrumută cotiga, ba le mai găsi şi un flăcău, 
de vreo zece ani, care s-o aducă goală înapoi. 

— Mergeţi cu bine şi, mai cu seamă, să vă înapoiaţi cu 
bine, le ură băbuţa, cu lacrimi în ochi, de parcă s-ar fi 
despărţit cine ştie pentru cât timp de toţi fii şi nepoţii ei. 

După aproape trei ore de mers prin soare, prin scaieţi, 
prin nămol şi foarte rar prin iarbă, cireşarii ajunseră la 
malul mării. Ursu cărase tot timpul cotiga încărcată cu 
bagaje, dar obosise mai puţin decât ceilalţi. Căldura, 
nesomnul, năduşala îi cam moleşiseră pe aceştia. 

Pe malul mării se produse însă o schimbare cu ei. Parcă 
era mai răcoare, pluteau şi nişte adieri prin aer, iar pe 
alocuri, pe solul acoperit din belşug cu nisip, se vedeau mici 
covoraşe verzi. Băiatul cu cotiga luă calea înapoi plin de 
daruri, în timp ce cireşarii, chinuiţi de foame, începură să 
monteze cele două corturi, pe două covoraşe verzi, 
apropiate unul de altul. Obişnuiţi de multă vreme cu 
campingul, montarea decurgea ca pe roate. Ursu săpase o 
groapă adâncă, chiar la marginea mării, pentru a adăposti 
în ea cele două bidoane uriaşe, pline cu apă. 

Colonia se înfiripase repede. Fiecare îşi ştia rostul, rolul, 
obligaţiile. Abia când totul fu gata, corturile instalate, 
lucrurile aranjate cu chibzuială, se gândiră la masă. Le era 
o foame crâncenă. Mâncară în cort, la umbră, apoi ieşiră la 
soare, gata pentru plajă, pentru a privi peisajul, pentru a 
reflecta. 

Locul în care poposiseră tinerii era la marginea unui 
intrând adânc, aproape ca un golf, pe care-l făcea acolo 
marea. Peisajul era stereotip, plat, arid, fără nici o 
ridicătură, fără nici un copac, fără nici o zidire. Nici o 
barieră nu se ridica în faţa privirilor de jur împrejur. Satul, 
cu oaza lui de verdeață, abia se mai zărea în depărtare. Li 
se părea că sunt atât de departe de lume! Până şi marea, 


întâmplător, foarte liniştită în acea zi, nu aducea nici un 
zgomot. Era o linişte tulburătoare. 

Nimeni nu rezistase tentaţiei albastre a mării în căldura 
care devenea, pe măsură ce soarele se ridica spre zenit, tot 
mai aprigă. Întrară în apă şi începură să se zbenguiască, să 
înoate, să-i cerceteze adâncimea. De la mal până hăt! 
Departe, apa nu trecea de umeri. Loc ideal pentru scăldat şi 
înot. Ursu se aventură în larg şi, abia după câteva sute de 
metri, nu mai atinse cu picioarele fundul mării. Acolo unde 
ajunsese el, marea se adâncea brusc. Se cufundă în apă 
pentru a da de fund şi, după calculele lui, adâncimea mării 
era de vreo opt metri. Mai departe nu era nevoie să 
meargă. Ştia că marea se adânceşte mereu. 

Apa era rece, poate chiar prea rece. În părţile acelea 
pesemne că marea era în zodia unor curenţi reci, trecători. 
Tinerii ieşiră cam zgribuliţi pe mal, dar, după câteva 
exerciţii, după câteva minute de fugă, îşi recăpătară 
căldura, buna dispoziţie şi chiar gustul de baie. Mai 
cochetară de câteva ori şi cu apa, poate prea des pentru 
prima zi la mare, în valuri reci, aşa că simţiră oboseala. 
După somnul scurt şi agitat din timpul nopţii, după drumul 
lung prin soare, după ce apa le supsese vlaga, un timp 
oricât de scurt de odihnă li se părea binecuvântat. 

— Ei, ce spuneţi, ne retragem în corturi? Întrebă Lucia. 
Mie, să vă spun drept, mi s-a făcut somn. 

— Mie nu, răspunse Dan. Dar simt că-mi îngheaţă 
pleoapele. Aoleu... Şi picioarele. 

Se retraseră toţi în corturi. Maria şi Lucia într-un cort mic, 
cochet, destul de încăpător însă pentru ele. Cortul băieţilor 
era mai mare, aproape dublu, aşa că era loc berechet 
înăuntru pentru toţi trei. 

— Şi mie mi-e somn, Ursule, spuse Victor, căutându-şi 
locul. Parcă m-a trăsnit dintr-o dată. 

— Aşa-i la mare. De aceea adorm cu atâta uşurinţă unii pe 
plajă. Eu... Eu am dormit bine în tren. Şi înotul parcă m-a 
înviorat. 


— Parcă tu eşti om, se auzi vocea lui Dan. Tu eşti un 
fenomen. Parcă-ai fi alcătuit din şerpi, pe cinstea mea. Nu 
mă refer la interior, ci la exterior... Brrrr... 

— Sssst! Dacă am hotărât să dormim... 

— Mă gândeam la ăla cu cioc. Am uitat să vă spun. Fuma 
ţigări străine. Papastratos. Când s-a dat jos în gară la 
Constanţa, m-am uitat după el... Şi-a schimbat ochelarii... 
Şi-a pus alţii, cu rame negre şi cu lentile negre... Şi nu ştiu 
de unde a scos un baston cu capăt de fildeş... Şi un aparat 
de fotografiat... Şi s-a întâlnit pe peron cu o namilă, care ar 
face parale prin bâlci... Şi... Aţi adormit? 

Victor adormise. Ursu se furişase afară din cort fără să 
facă vreun zgomot. 

— Ce dracu' nu mă pocneşte şi pe mine somnul... Şi când 
mă gândesc la scrisoarea lui Ionel! Brrr... Câte aiureli 
acolo, câte... 

— Ssssti... 

Străduindu-se să afle cine ceruse tăcere ultima dată, Dan 
adormi. Afară, înfipt parcă în mal, ca o statuie de marmură, 
Ursu cerceta cu privirile marea nesfârşită. 

Deşi trecuse de mult ora prânzului, Tic nu simţea vreo 
atracţie deosebită pentru arta culinară. Abia se atinsese de 
pacheţelul pe care şi-l pregătise de dimineaţă, aşa că Jombi 
avusese parte de o hrană bogată şi variată. Cireşarul era 
atât de apăsat de gânduri, încât uitase să mai intre în apă. 
Stătea de multă vreme la umbra copacului, nesimţitor la 
târcoalele pe care i le dădeau fără încetare prichindeii 
conduşi la ştrand de Ţombi. Roiau ca albinele în jurul său, 
dar n-aveau curajul să şi bâzâie. Se mulţumeau să-l observe 
cu privirile şi să se încadreze fideli în cercul rotitor din jurul 
cireşarului. 

După ce calculă ora cu ajutorul umbrei şi stabili pentru 
sine că timpul se cam grăbeşte, Tic îşi trimise câinele acasă 
cu un gest scurt care n-admitea replică. Se îmbrăcă la 
iuţeală şi părăsi ştrandul cu hotărârea de a trece mai întâi 
pe la uzină, în vederea unei convorbiri cu tatăl său. Când 


ajunse la poarta uzinei, sirena anunţa terminarea primului 
schimb. Paznicul răspunse vesel la salutul lui ştrengăresc, 
grăbindu-se să-i spună că inginerul Florescu n-a plecat 
încă. „Parcă eu nu ştiam - îşi spuse Tic în sinea lui - dar, de, 
a crezut omul că-mi face o bucurie.” Şi-i mulţumi portarului 
cu gestul unuia care primeşte o veste mare. „Cum s-ar 
spune, i-am redat sau i-am creat buna dispoziţie.” Nu-şi 
căută părintele la birou, ştia că la ora aceea n-are ce să facă 
acolo. Trecu prin secţii şi prin hale spre atelierul de montaj. 
Acolo, în biroul maistrului principal, îl zări prin fereastră, 
gesticulând în faţa unui grup de muncitori şi tehnicieni. 

„Aha, şedinţă. Înseamnă că până deseară nu scapă. Prea 
par toţi odihniţi... 

Deschise încet uşa încăperii, strecurându-şi numai capul 
înăuntru în aşa fel, ca să fie zărit de cel care conducea 
şedinţa, ceea ce se întâmplă într-o fracțiune de secundă. 

— Un moment, se scuză inginerul Florescu, ridicându-se 
de la masă. Revin imediat. 

Tic se retrase câţiva paşi, oprindu-se în apropierea unei 
maşini care scotea un zgomot infernal. 

— După câte se vede, nu prea ai gust de vorbă, ţipă tatăl 
său, pentru a fi auzit. N-ai nevoie decât să dau din cap în 
semn de „da” sau de „nu”. 

— În semn de „da”, spuse Tic pe şoptite, dar destul de rar 
ca să i se poată înţelege cuvintele după mişcările buzelor. 
Şi, ca să fie sigur de aceasta, îşi repetă fraza în acelaşi stil. 

— Hm... Adică vrei s-o iei razna, aşa... Şi mâna inginerului 
indică o direcţie oarecare prin mişcări intermitente, în care 
Tic ghicea ritmul roţilor de tren. 

Privirile băiatului deveniră sfioase şi şăgalnice, emanând 
un farmec şi o intenţie de cucerire irezistibile. Părea un 
copil blând, supus, cel mai ascultător şi mai cuminte din 
lume. 

— Ai noroc că sunt în şedinţă, altminteri am discuta mai 
mult... Nu despre plecare, ci despre întârziere. 


Tic se agăţă brusc de gâtul tatălui său, acoperindu-i cu 
părul ciufulit buzele şi ochii. 

— Mai greşesc şi eu, îi şopti apoi la ureche. Dar sunt atât 
de... Copilăreşti greşelile mele... 

— Hai, fugi! Fugi că mă emoţionezi şi şedinţa asta nu prea 
îmi dă voie la aşa ceva. Şi, la urma urmei, nu de mine 
depinde reversibilitatea sau ireversibilitatea unei hotărâri. 
Mai este cineva... 

Inginerul văzu pe faţa lui o expresie care spunea cu atâta 
convingere: „Las' că dacă ne-am înţeles între noi nu mai 
avem obstacole în toată lumea”, încât simţi nevoia să-şi 
gonească încă o dată odrasla. 

— Fugi şi nu mai crea atmosferă de complicitate. Ştiu că 
vrei să-mi dai iluzia unei satisfacţii. Fugi, gata! 

Tic fugi, de astă dată prin curtea uzinei şi se opri să-şi 
tragă sufletul doar la câţiva metri de poartă. 

Cireşarul nu se duse însă direct acasă. Avu inspiraţia (dar 
în clipele acelea orice ar fi făcut era inspirat) să treacă pe la 
frizeria „Higiena”. Tatăl lui Dan cânta cu frenezie celebra 
cavatină a Bărbierului, jucând în faţa ochilor uimiţi ai unui 
client nou cel mai ascuţit brici din oraş. Nu întrerupse nici 
aria, nici bărbieritul, când îşi văzu oaspetele. Îşi duse mâna 
liberă în buzunar, apoi şi-o azvârli cu o mişcare generoasă 
până la uşă, pentru a-i dărui lui Tic o coală de hârtie 
împăturită. Cealaltă mână mişca briciul cu o siguranţă 
înspăimântătoare printre nişte fire izolate de pe gâtul 
clientului. 

Hârtia din mâna lui Tic era o telegramă de la Ionel. Îşi 
aţinti privirile lacome asupra ei: 

Noi amănunte stop nici un dubiu stop nemaipomenit stop 
Ionel.” „E ceva în toată povestea asta, reflectă Tic, după ce 
citi telegrama. E ceva confuz. Nici un reproş pentru 
întârziere, nici o... la stai! Cum vine asta! Va să zică a fost 
expediată acum două zile de la Sulina. Întârzierea nu mă 
preocupă. Dar de ce de la Sulina...?! Ei, spuneţi preaonoraţi 
cireşari! Ce v-aţi fi făcut voi dacă n-aş fi rămas eu aici? lar 


A 


Ionel e puţin, puţintel cam prostuţ... Sau cine ştie... In 
sfârşit, totul e în regulă.” 

Abia în acele clipe Tic scăpă de orice jenă, îşi alungă orice 
remuşcare, iar îndrăzneala care-l călăuzise până atunci se 
topi în sfera simţirilor fireşti. Ajunse acasă alt om. E 
adevărat că aerul său grav de preocupare pe care-l exprima 
plimbându-se de la un capăt la altul al camerei sale era, pe 
ici pe colo, exagerat, impus. Ştia că prin uşa deschisă îl 
priveşte maică-sa şi vroia să creeze atmosfera pe care o 
considera necesară înainte de începerea discuţiei. 

— Poftim! Zise Tic, pătrunzând în camera alăturată şi 
întinzând maică-si telegrama. Pot eu să-i las în încurcătură? 
Hm! Asta-mi trebuia acum!... Dacă sunt nişte... Nişte... Zău 
că şi-au pierdut calităţile lor cele fără de reproş. E cam 
trist... 

— Crezi că şi-au pierdut chiar toate calităţile? Poate numai 
cele care privesc organizarea... 

— Ai dreptate, dar asta e o calitate foarte mare, spuse 
extrem de grav Tic. Şi mă mir că i s-a întâmplat asta tocmai 
lui Victor. Dacă ar fi aflat şi acest lucru, tata i-ar fi criticat 
aspru. 

Tic de obicei spunea „tăticul”, dar în rolul acela de 
judecător sever (pe care-l interpreta exact ca un actor, 
adică pentr-o perioadă limitată) cuvântul i se părea 
disproporționat. I-ar fi ştirbit, i-ar fi pătat personalitatea. 

— Vrei să spui, cu alte cuvinte, că ai trecut pe la uzină, în 
timpul şedinţei. 

— Am trecut pentru nişte probleme... Formale. Ştii, în 
anumite situaţii, e necesară şi puţină diplomaţie... 

— Depinde când o faci, unde şi cu cine... Acolo, aici... Sau 
în amândouă locurile... 

— În amândouă locurile? 

Întrebarea lui Tic începuse cu tonul unei confirmări, 
apărută într-o clipă de sinceritate necontrolată. Ultimul 
cuvânt însă transformase confirmarea în întrebare. 


— De fapt vreau să-ţi mărturisesc un lucru, continuă el. 
Dacă fac ceva, sau dacă nu fac ceva, totul se întâmplă 
pentru că am fost înzestrat cu oarecare gingăşie. Cum să-ţi 
explic...? 

— Nu e nevoie, Ti... Tic. Înţeleg. Când vrei să cucereşti pe 
cineva, foloseşti gingăşia. Şi, când vrei să fii tu cucerit, faci 
acelaşi lucru. Nu e o zestre, Tic. E o metodă. 

— Sunt foarte supărat, dar nu vreau să te jignesc cu vreo 
vorbă care ţi s-ar părea nelalocul ei. 

— Adică nu vrei să mă superi, pentru că în momentul 
acesta ai vrea să fiu blândă şi înţelegătoare. 

— Mai degrabă înţelegătoare, pentru că blândă, bună şi 
duioasă eşti întotdeauna. 

— Doamne! Cât de bine te cunosc şi totuşi cât de uşor poţi 
să mă emoţionezi. Noroc că eşti totuşi un copil cu suflet 
frumos, altminteri, cu posibilităţile tale de a fermeca, ai 
putea deveni un adevărat tiran. 

— Ai dreptate, mămico. Şi eu cred că am un suflet foarte 
frumos... 

Tic rosti vorbele cu atâta sinceritate neprefăcută, că, în loc 
de lacrimi, obţinu un zâmbet duios şi nişte oftaturi care-i 
schimbau speranţele în realităţi sigure. 

— Ca să nu mai joci teatru în faţa mea, vreau să-ţi 
mărturisesc singura mea îndoială. Şi-ncă ar fi bine să fie 
îndoială. Nu cred că vei găsi bilet. 

— Cum?! Sări Tic în sus. Să nu găsesc bilet?! Chiar dacă s- 
au dat pentru o lună înainte toate biletele, sunt capabil să-l 
fac pe orice călător, chiar pe mecanicul locomotivei, dacă 
vrei, să-mi cedeze locul... 

Îi venea să zburde, să sară peste mese, să intre sub pat, 
dar, văzând că maică-sa îl priveşte cu un aer dojenitor, se 
lipi de ea şi-i şopti: 

— Ştiu de ce te uiţi aşa la mine. N-am vrut să-ţi mulţumesc 
imediat, de teamă... de teamă că ai să te emoţionezi prea 
tare. Zău, mămico... 


— Fugi, fugi mai repede! Că mai am şi bolnavi care au 
nevoie de... de ceea ce spui tu... de emoţiile mele... Nu-mi 
trebuie nici măcar mulţumiri... Bagajele sunt în biroul tatii. 

Accentuase asupra ultimului cuvânt, pentru a-l scoate pe 
Tic din jocul copilăros în care se avântase. 

„Va să zică mi-a făcut şi bagajele, se dezmetici Tic. Fuge şi 
de mulţumiri. Ce mamă ideală! Dar şi tăticul... Şi tata... 
Amândoi. Şi copiii. Mai ales băiatul... Că nesuferita de 
Maria... Dar şi ea e atât de scumpă şi de... Nesuferită.” 

Într-adevăr, în biroul mare, Tic îşi găsi rucsacul, plin, 
închis şi un sac mic, elastic, elegant şi foarte util în călătorii. 
Ştia că nu trebuie să mai controleze bagajele. Nu putea să-i 
lipsească nimic, nimic din ceea ce-i era necesar, dar nici nu 
putea să fie ceva inutil acolo. Înşfacă bagajele, dar ajuns în 
curte dădu cu ochii de Ţombi. La câine nu se gândise. Putea 
să renunţe la el? Dar cum, cum să-l transporte cu trenul? 
Dacă s-ar fi gândât dinainte... 

— Zău, Ţombi, n-am ce face, se tângui Tic. N-am cum să te 
iau. Sunt un ingrat, un criminal... Sunt tot ce vrei tu... Dar 
nu stă în putinţa mea... 

Câinele se prefăcu trist, abătut, nedreptăţit, jignit. După 
ce-şi frecă labele de ochi, se întoarse în cuşcă, fără să 
scoată capul afară, pentru a-şi urmări stăpânul cu privirile. 

Pentru Tic, urma un mare examen şi, ca să fim drepţi, 
trebuie să recunoaştem că-i cam ţâţâia inima. Mai ales după 
despărţirea neprevăzută de Ţombi. Va putea el să facă rost 
de bilet? Nu-l preocupa întrebarea, ci metoda cu care să 
rezolve favorabil întrebarea. Negăsind o soluţie imediat, 
hotări să se dăruiască inspiraţiei de moment. Trecu prin 
faţa casei de bilete mai mult de formă. Era o tăbliță acolo 
care de câteva zile nu se mai schimba: „La acceleratul de 
Constanţa nu mai avem bilete”. 

„Bilete aveţi destule, îndreptă Tic, pe tăcute, greşeala. 
Locuri nu mai aveţi. Dar asta o ştiam.” 

Ajuns lângă biroul şefului de gară, văzu doi cetăţeni ieşind 
bosumflaţi pe uşă. 


— Ce ne facem, domnule? Spunea unul. Asta-i curat 
ghinion. Dacă s-ar fi reţinut două locuri oficiale, le obţineam 
sigur şi puteam pleca astăzi. Dar aşa, unul singur... Vrei să 
pleci tu? 

Tic nu trase mai departe cu urechea. Din moment ce 
ieşiseră amândoi din birou, însemna că ultima întrebare pe 
care-o auzise fusese pusă cu totul inutil... Nu mai avea voie 
să piardă timp. Exista un loc şi mai ales riscul de a fi cedat 
altcuiva. Înainte de a intra în biroul şefului de gară, se 
gândi la atitudinea pe care ar fi bine s-o ia şi căută un 
pretext incendiar care să-i obţină biletul. Emoţia stârnise 
însă o asemenea încâlceală de gânduri în capul lui, că nu 
găsi pentru moment nimic. 

Şeful de gară era un bărbat înalt, voinic, cu părul sur şi cu 
o mustață neagră, deasă. Văzându-l pe Tic, îşi aminti parcă 
brusc ceva şi-l primi zâmbitor: 

— Ai venit pentru biletul tovarăşului Breţcu? Bine că l-am 
oprit din timp. 

Norocul îi părea prea favorabil lui Tic. De aceea, cu un act 
nemaipomenit de curaj, îl respinse. Ştia că joacă o carte 
mare şi se convinse că n-o poate juca decât într-un anumit 
fel. 

— Nu; n-am venit din partea lui, răspunse Tic. Şi cum 
obişnuiesc să mă reprezint singur... Şi cum văd că aveţi un 
loc disponibil, v-aş ruga să mi-l cedaţi mie. 

— Cum? Ha, ha, ha! Începu că râdă, fără speranţă pentru 
Tic, şeful gării. Ştii dumneata câţi jinduiesc acest loc? 
Poftim lista: douăzeci şi trei de persoane! Eşti al douăzeci şi 
patrulea. 

Faptul că şeful gării vorbea totuşi cu el era un punct 
câştigat pentru cireşar. 

— Şi nu, aşa, că vor să plece la mare. Unuia i-a murit 
soacra, că dacă n-ar fi avut părinţi aici, i-ar fi ucis repede în 
faţa mea; altuia i s-a înecat logodnica la Eforie, dar îl 
aştepta în faţa uşii mele; altul chiar îşi procurase două 
cârje, ca să mă convingă că pleacă la sanatoriul din Agigea. 


L-am văzut mai târziu ieşind de la bufet, fără cârje, deşi ar 
fi avut nevoie de ele; vreo patru mi-au spus că le-au murit 
unchi, veri, mătuşi, fraţi, surori, de parcă s-au abătut toate 
necazurile asupra oamenilor din oraşul nostru. Şi măcar de- 
ar fi sigur biletul... Aştept din moment în moment să sune 
telefonul... Şi chiar în acea clipă sună telefonul. Tic îşi făcu 
imediat planul. Totul depindea de acel telefon. Înţelese din 
vorbele şefului de gară că locul devenise liber. Exact în 
momentul când receptorul se aşeză în furcă porni la atac: 

— V-am ascultat, vă rog să mă ascultați şi dumneavoastră. 
Mai întâi, puteam să iau biletul şi cum norocul, adică 
telefonul, era de partea mea... Nu mai aveaţi ce face. În al 
doilea rând, nu mi-a murit nimeni, nu s-a îmbolnăvit nimeni 
în familie. Toţi suntem sănătoşi, veseli, mai ales părinţii mei, 
care mă aşteaptă cu nerăbdare pe malul mării. lar în al 
treilea rând, mă numesc Tic, sunt cel mai bun elev din 
liceu... Aşa, exagerând puţin... Şi îndeajuns de isteţ şi de 
rutinat ca să născocesc şiretlicuri şi istorii cu care să obţin 
nu un bilet, ci zece bilete... Dus şi întors. 

— la uită-te, domnule! Vrei să mă iei... Adică pe ici, pe colo 
ai dreptate... Şi zici că eşti teribil de şmecher. Ei bine! Cu 
mine să nu te pui. Vrei să-ţi dovedesc?... Ei, bine! le-am 
recunoscut de când ai intrat pe uşă. Şi te-am pus la 
încercare. Şi convorbirea telefonică a fost o înscenare. 
Adică m-a chemat cineva, dar, după ce-a închis, m-am făcut 
că vorbesc mai departe cu cel care renunţă la bilet... Locul 
e liber de dimineaţă, domnişorule, dar m-a rugat pe la 
prânz o cunoştinţă, mi se pare o doctoriţă din cartierul 
Cireşului, să-l rețin pentru cineva din familie, mi se pare un 
fecior de-al ei. Şi mai e un cetăţean cu numele de Adrian, 
care e băiatul meu. Mi se pare că e ceva de capul lui, 
pentru că l-a făcut, nu ştiu cine, candidat la... Nu ştiu ce. 
Dar toată noaptea n-a vorbit decât despre asta, ceva cu 
vişine, gutui, piersici, cam aşa ceva. Ei, e bine? 

— E grozav! Recunoscu Tic. Ce să spun? Adrian are mari 
şanse... 


— Lasă, nu mă mai duce cu zăhărelul... Poftim biletul şi 
scoate repede banii. Să nu ne vadă cineva şi să creadă că 
facem vreo afacere. Eu nu-s casier, aşa că n-am mărunţiş. 

Tic scoase din buzunar un plic, în care se afla suma exactă, 
până la ultimul ban, care reprezenta costul biletului, al 
suplimentului şi al tichetului. 

— Ia uite, domnule! Va să zică aveai banii pregătiţi! Cum s- 
ar spune erai sigur de loc! 

— Eram foarte sigur! Puteam eu să stau departe de ei? Şi, 
după cum vedeţi, nu m-am înşelat. Şi vă mulţumesc foarte 
mult. 

Locul lui Tic era lângă fereastră. Compartimentul, deşi 
ocupat în întregime (după numărul şi felul cum erau 
aranjate bagajele), rămăsese gol. Cetăţenii se postaseră toţi 
la ferestrele de pe culoar în aşteptarea plecării trenului. Se 
duse şi Tic pentru câteva clipe la unul dintre geamuri, dar, 
întrucât trăise numai cu o zi înainte o plecare, aidoma cu 
cea a lui, se retrase în compartiment, îşi luă locul în primire 
şi încercă să se gândească, pentru început, la o istorie 
veselă. Dintr-o dată simţi că se mişcă ceva la picioarele lui. 
Înspăimântat îşi duse mâinile la faţă: 

— Nemernicule! Nu-ţi dai seama că poţi fi condamnat 
pentru clandestinaj? 

Spaima lui Tic era o prefăcătorie. În adâncul lui era teribil 
de bucuros. De sub bancă ieşi pentru o clipă coada lui 
Ţombi, mişcându-se în semn de: „las' că mite cunosc eu”. 
Coada însă dispăru cu iuţeala fulgerului, înainte ca un 
cetăţean ivit pe neaşteptate în faţa uşii compartimentului să 
atingă clanţa. 

— Va să zică ştii, derbedeule, că te afli aici clandestin... 

Soarele cobora spre asfinţit. Marea se mai învolburase, 
schimbându-şi din loc în loc culorile. Când era albastră de 
parcă reflecta cerul în ea, când era verde ca de smarald, 
când căpăta culoarea cernelii, sau un verde închis, ciudat. 
Ursu şi Victor se îndepărtaseră de corturi spre un loc cu 
vegetaţie şi bolovani, unde îşi închipuiau că vor găsi ceva de 


pescuit. Maria se plimba singură în direcţia opusă. Tolănit la 
umbra cortului mare şi acoperit cu un cearşaf albastru, 
dens, Dan o urmărea cu privirea. 

— E grozavă, zău că e grozavă, Lucia. Uită-te şi tu. 
Priveşte-o! O adevărată Venus din Millo... 

Lucia aţinti asupra lui Dan nişte priviri de medic psihiatru. 
— Am impresia că piramidoanele nu ţi-au ajutat cu nimic. 
Nici alcoolul, nici umbra... Dacă ai ajuns în stadiul de delir... 

Mai bine ai întoarce lemnele de lângă tine. 

— Numai să pot să mă întorc şi să mă scol eu, oftă Dan. 
Dar, spune drept, nu eşti puţin geloasă? 

Lucia nu dădu atenţie întrebării lui Dan, pe care o califică 
neroadă. Făcea nişte schiţe pe un blocnotes. Îşi aruncă 
totuşi pentru câteva clipe privirile asupra siluetei Mariei, 
dădu afirmativ din cap, apoi îşi continuă cu şi mai mare zel 
lucrul. 

Dan, roşu ca un rac scos din clocot, se străduia să întoarcă 
nişte lemne putrezite culese de Ursu la marginea mării. 
Icnea din greu şi-şi sufla din când în când pe umeri. 

— De ce m-ai făcut să le întorc de pomană? Dacă până şi 
eu simt că soarele nu mai are putere! Şi oricum tot n-o să 
ardă putreziciunile astea. 

Nu departe de locul în care se aflau lemnele la uscat se 
înălța un morman uriaş de scaieţi. Uitându-se într-acolo, 
Dan îşi simţi spatele zgâriat şi ars în mii de locuri. 

— Brrr! De-ar cobori mai repede noaptea, să nu-i mai văd 
înaintea ochilor. Cum de i-a venit lui Ursu ideea să adune 
aici obiectele astea de tortură? Parcă spuneai... 

Lucia însă nu mai era la locul ei, ca să-i răspundă. Cu 
blocnotesul în mână se apropie de apa mării, pentru a 
observa mai bine contururile malului. Dan o privi mirat. Era 
mai subţire decât Maria, dar atât de fină şi de mlădioasă, că 
nu-şi putu reţine un oftat de admiraţie. 

„Sărmanul de tine, se înduioşa Dan. Câte bucurii ai 
pierdut! Abia acum să descoperi graţia şi gingăşia lor? Şi 
sunt prieten cu ele de când eram un ţânc! Dar parcă tot 


Maria... Of... Parcă tot ea e aşa cum mi-aş închipui eu o 
sirenă... Brrr! E ceva cu mine! Întâi i-am anulat braţele... 
Acum îi anulez picioarele. Da' ce mi-a venit mie să mă uit la 
ele?... Nu mă mai pot opune. Mă las în seama delirului.” 

După acest monolog rostit în gând, Dan se întoarse la locul 
lui, se înfăşură în cearşaf până peste cap şi se întinse cât 
era de lung pe prosopul uriaş de lângă cort. O ameţeală 
haină, cu frisoane şi cu senzaţii de greață, îl chinuia 
drăceşte, cu intermitențe. 

— Sunt mort! 'Ţipă el de sub cearşaf, când auzi vocile lui 
Victor şi Ursu. S-au deschis porţile iadului şi joacă de-a 
valma peste mine circa trei sute douăzeci şi şase de draci. 
Mă înţeapă, mă sufocă, îmi dau chinuri şi mă ung cu catran 
clocotit. Au mai sosit, chiar acum, vreo treizeci şi cinci şi 
vreo paisprezece dihănii cu coarne, copite şi harnaşamente. 
Şi e unul cu ciocul ca o spadă, mamă, mamă şi cu ochi de 
bufniţă. Acum e sigur! Aiurez. Să mă treziţi când voi ajunge 
în stadiu de comă... Noroc, drăcuşorule, iubitule. Dar de ce- 
ţi înghiţi cioculeţul...? 

— L-a trăsnit soarele, se dumeri Victor. S-a insolat şi încă 
grav. Să-i mai dăm nişte piramidoane. 

— Se preface, pun mâna în foc că se preface, spuse Maria. 
Uitaţi-vă la el! 

Dan se ridicase în capul oaselor. Era într-un moment scurt 
de semiluciditate. 

— Mă prefac. Sigur că mă prefac... Brrr! Şi eu care te-am 
preferat Venerei. Nu aiurez, acum nu. Dar simt cum începe. 
Apar cioculeţele, codiţele, ochii de bufniţă... Salvaţi-mă! 

Lucia îl ajută să înghită două piramidoane, dar, când Maria 
începu să-l fricţioneze pe spate cu alcool, îl cuprinse iarăşi 
delirul. Mai bâigui câteva minute, apoi căzu într-un somn 
salvator. 

— Mâine nu mai are nimic, îşi asigură Ursu prietenii. Nu 
zic că nu aiurează, dar cred că-i şi place s-o facă. 

Dan se trezi când simţi în nări mirosul peştelui prăjit. Îşi 
revenise, dar continua să-şi închipuie că nu scăpase de 


delir. La câţiva metri de el, în plin întuneric, se afla o oază 
de lumină. O adunătură de jar, pe care sfirâiau nişte peşti, 
iar puţin mai departe, nişte limbi de flăcări care împrăştiau 
lumini nesigure. Câteva fiinţe păreau că dansează printre 
flăcări. Se frecă la ochi, apoi îşi ciupi pulpele, obrajii, 
pieptul. Nu era pradă unei halucinaţii. Tot ce vedea era 
aievea. Şi mai ales mirosul care-i ataca atât de înverşunat 
nările şi-i umplea gura de salivă. Va să zică, Ursu izbutise să 
aprindă putreziciunile. Înţelese că limbile de flăcări erau 
produse de scaieţi. Din când în când, zbura câte o tufă prin 
aer pentru a ateriza apoi în mijlocul flăcărilor. 

— Poftă bună! Se milogi el. Să ştiţi că nu mi-e foame. Am 
pus însă rămăşag cu nişte draci că voi mânca astă-seară 
peşte prăjit. Ce să-i faci? Dacă sunt ghinionist? Nici până 
acum n-am câştigat vreun rămăşag. 

— Poţi să vii singur aici, sau vrei să te servim noi? Întrebă 
Lucia. 

— Cam ciudată gramatică, descoperi Dan. Dacă nu pot să 
vin singur, în mod normal ar trebui să mă ajute cineva. Sau 
poate faci eliptică. Nu, pot să vin singur. Dar am vrut să vă 
demonstrez, manipulând logica, aşa, că nu mai prezint nici 
un pericol. De dracii cei închipuiţi am scăpat. 

— Hai! Lasă insinuările. Vino la masă că suntem pe 
sfârşite. 

— Asta n-o mai cred. Nu sunteţi voi oamenii care să vă 
înfruptaţi din bunătăţi fără mine. 

Într-adevăr, masa încă nu începuse. Totul era însă pregătit. 
La primele văicăreli şi gemete ale lui Dan, Ursu se grăbise 
să pună peştii la prăjit pe jăratic. Pofta era bună, mâncarea, 
mai ales peştii, din belşug. Ca din senin apăru şi o sticlă de 
vin. Un adevărat ospăț. Vremea era răcoroasă, plăcută, 
cerul, bosumflat un timp, îşi alungase cu vigoare norii. Se 
ivea luna, se iveau stelele, se închega, pe nesimţite, poezia 
nopţii de vară pe malul mării. Foşnirea apei cu sare era 
mătăsoasă, încăpătoare, precum visase odinioară un poet. 


Focul se stinsese. Din mormanul de scaieţi nu mai 
rămăsese nimic. Un nor negru, îndărătnic fugea după lună 
şi aceasta, cochetă, se lăsa uneori cucerită. Atunci noaptea 
devenea de catran. Şi misterele parcă se materializau, 
parcă fâlfâiau înjur, parcă şopteau. Îşi trăgeau viaţa din 
glasul mării, din culorile închise care nu admiteau decât 
plutire, nu profunzime, din freamătul neîncetat care 
închega şi dizloca într-o clipă miliarde de vietăţi nevăzute. 

Subjugaţi de misterul nopţii şi al mării, de misterul acestei 
osmoze, multă vreme tinerii nu îndrăzniră să scoată un 
cuvânt. Dar, când luna îşi recuceri supremaţia pe cer, când 
stelele începură să clipească în libertate, când marea se 
transformă în oglindă, iar valurile nu mai erau foşnete şi 
gemete nevăzute, ci se ofereau privirilor ca spinările unor 
peşti uriaşi, atunci viaţa se trezi prin oftaturi, râsete şi 
vorbe. Încetul cu încetul, tinerii deveniră lucizi, iar în locul 
misterelor îndepărtate, ascunse, neidentificabile, se iviră 
probleme şi întrebări reale, concrete, care cereau de multă 
vreme limpezire. 

— Asta-i problema! Scrisoarea, spuse Dan. Tare mă râcâie 
la inimă! Dacă Ionel nu şi-ar fi exprimat de atâtea ori 
nesiguranța, îndoiala, în scrisoare... 

— 'Te înţeleg, îi răspunse Victor. Dar, vezi tu, Dan, orice 
îndoială, cum să-ţi spun eu, orice îndoială se naşte din ceva 
câtuşi de puţin real. O născocire nu poate să nască 
nesiguranţă. Ea piere aşa cum apare. Nu adună în jurul ei 
întrebări. Pe când Ionel e frământat, teribil de frământat. 
Ca un om care a văzut ceva, dar n-a fost în stare să 
identifice acel ceva. De aici îndoielile lui. Pentru că a văzut 
totuşi ceva, ceva nesigur. 

— Tu îţi închipui că el a văzut ceva? Întrebă Lucia. 
Scrisoarea nu lasă să se înţeleagă acest lucru. 

— Prea bine lămurit nu sunt nici eu, Lucia. A văzut, a 
auzit? Să spunem că numai a auzit, că n-a văzut nimic, că n- 
a pipăit nimic. lar povestea pe care a auzit-o e şiea 


neterminată şi nu conţine nimic, nimic concret, palpabil. 
Atunci de ce ne cheamă? 

— Nu v-am spus eu? De aceea mă râcâie la inimă 
scrisoarea. lelegrama conţine totuşi un apel, un apel 
imperios, pe când scrisoarea... Am impresia că scrisoarea 
anulează apelul, cel puţin până la jumătate. 

Dan nu greşea în aprecierile sale. Fiecare simţise acelaşi 
lucru citind scrisoarea lui lonel. 

Lucia se străduia să găsească o explicaţie câtuşi de puţin 
acceptabilă: 

— Dacă Ionel ştie mai mult decât ne spune scrisoarea? Ce 
înseamnă „descoperire senzaţională”? De ce foloseşte şi în 
scrisoare şi în telegramă acest termen? Şi de ce, având 
totuşi posibilitatea să fie mai explicit, refuză s-o folosească, 
mărginindu-se doar să repete termenul cu care ne-a 
chemat aici? De ce? 

— Dacă ne gândim totuşi la răspunderea pe care trebuie s- 
o aibă faţă de prietenii lui... 

— Stai, Victor! Sări Dan bătăios. Nu spune el într-un loc că 
orice s-ar întâmpla, chiar dacă povestea ar fi o născocire, 
nu vom regreta câteva zile petrecute împreună pe malul 
mării? 

— Ştiu. Mă gândesc mereu la această cale de ieşire din 
impas. Dar ceva mă face să-i dau dreptate Luciei. Nu repe- 
tându-i întrebarea, ci răspunzând afirmativ: Da! Ionel ştie 
mai mult decât spune în scrisoare. 

— E un răspuns sau mai degrabă o speranţă? Întrebă 
visătoare Maria. 

— E şi o speranţă, dar mai degrabă un răspuns. Din 
lectura scrisorii se poate deduce că Ionel a trimis mai întâi 
telegrama. A fost primul său impuls, determinat de tot ceea 
ce el ştia, adică nu de un zvon, ci de o descoperire, cum să 
spun, aproape materializată. Aproape, nu de tot. Ca şi cum 
ar fi văzut nişte contururi pe care urma să le vadă încă o 
dată şi încă o dată pentru a le identifica... În momentul 
când s-a apucat să ne scrie... Scrisul înseamnă a te aşeza cu 


un creion în mână în faţa unei coli albe, înseamnă timp de 
gândire, nu azvârlirea unor vorbe grăbite telegrafistei. 
Atunci, pesemne, şi-a simţit răspunderea şi s-a trezit... Şi-a 
dat seama că n-a văzut decât nişte contururi vagi, mai ales 
în cazul când aceste contururi i-au fost sugerate de vorbe 
străine, nu zărite de ochii lui. Normal, a început să şovăie. 
Cel puţin, această şovăială pe care o conţine scrisoarea 
atestă totala lui sinceritate. În farsă n-am crezut nici o clipă. 
Scrisoarea anulează definitiv ideea farsei. Presupunând în 
ultimă instanţă că descoperirea, sau ceea ce credea elcă e 
o descoperire senzaţională, s-a dovedit mai târziu un simplu 
zvon, eu cred că Ionel a făcut atâtea strădanii şi a trăit 
atâtea clipe de suferinţă, încât şi-a răscumpărat singur 
pripeala. 

— Foarte logic şi... Foarte uman ceea ce ai spus tu până 
acum, reflectă Lucia cu voce tare. Dar, dacă ştie mai mult, 
de ce n-a spus totul în scrisoare? Putea să spună totul şi 
cred că s-ar fi potrivit mai bine cu şovăielile şi cu 
nesiguranța lui. Nu e aici contradicţie? 

— Este... Recunoscu Victor. Îmi bat capul s-o înţeleg şi nu 
reuşesc. Câteva cuvinte doar în fuga condeiului şi i-am fi 
acceptat toate îndoielile, chiar eventualul eşec. 

— Pentru că judeci scrisoarea prin optica obiectivă a 
cititorului, nu prin cea subiectivă a autorului. 

— Nu cred, Maria. Şi autorul şi cititorul au o logică. Şieae 
cu atât mai necesară în clipe grave... Aş găsi o explicaţie în 
ezitarea lui Ionel de a ne destăinui totul, adică tot ceea ce 
ştia în acea clipă. O explicaţie cam nesigură, mai degrabă 
ajutătoare, oarecum exterioară, sau poate nu exterioară. 

— Sunt foarte curios s-o aflu. Că eu, oricât mă străduiesc, 
nu găsesc decât o mică înjurătură la adresă lui. 

— Adresa! Adresa! Se lovi Victor cu mâna peste frunte. 
Cum am putut uita?! Să-mi aminteşti, Ursule! 

— Mai bine oferă-ne explicaţia. Sau vrei să te fofilezi? 
Sau... Sau o cauţi acum? 


Dan părea pus pe gâlceavă. E adevărat că, din cauza unei 
afurisite de scrisori şi a unui afurisit de autor, în loc să stea 
întins pe pat cu trei piramidoane într-însul... 

Victor îi întrerupse gândurile: 

— Repet, e o explicaţie secundară, auxiliară... Poate că 
Ionel a aflat ceva atât de fantastic, încât orice aluzie la acel 
ceva ne-ar transforma în nişte increduli. 

— Ei şi? Se auzi ca un ecou vocea Mariei. 

— Acest „ei şi!” mă omoară şi pe mine. Şi ce dacă o să 
devenim increduli? N-o să-l aşteptăm, n-o să-l primim cu 
braţele deschise? De vreme ce tot ne-a chemat... Sau ce, şi- 
a închipuit că ne vom apuca să căutăm altceva? Nu înţeleg. 

— Dar dacă i-a fost teamă că ne-am putea apuca de 
cercetări fără el... Înainte de a se întoarce el? 

Întrebarea lui Ursu, rostită încet şi timid, avu efectul unei 
explozii. 

— Asta era! Sări Dan. Auu! Aoleu... Mi-au crăpat şi pielea 
şi carnea şi toate oasele spatelui... 

— Da, s-ar putea să fie asta explicaţia, întări la rândul ei 
Lucia. Cunoscându-l pe Ionel... Deşi, eu cred că fiecare 
dintre noi ar fi procedat la fel. 

Şi Victor înclina să-i dea dreptate lui Ursu. Cu cât se 
gândea mai mult, cu atât trecea de partea acestuia. 

— E foarte posibil. Mai întâi reconfirmarea descoperirii, 
apoi fantasticul ei, apoi teama că, până s-ar înapoia el, ar 
găsi - cine ştie? 

— Povestea limpezită, toate acestea l-au influenţat să ne 
scrie scrisoarea aşa cum a scris-o. 

— În cazul acesta, înseamnă că sunt multe şanse să fie 
ceva real în povestirea la care se referă... 

— Asta cred şi eu, Maria... Dar, aşa cum spuneai tu mai 
înainte, ar putea fi o dorinţă, o speranţă. 

— Eu n-am spus „dorinţă”. Am spus „speranţă... 
Dorinţele. Dorinţele sunt mai ascunse, mai intime... 

Sfatul de noapte al cireşarilor începea să se dizolve. Maria 
pornise să se plimbe singură pe plajă, Lucia dispăruse în 


cort, cu Dan pe urmele ei, pentru a primi piramidoane şi 
alcool. 

Numai Ursu şi Victor rămaseră pe locul vechi. Rămaseră 
fără vreun scop, mai mult din inerție. 

— Mi-ai spus să-ţi amintesc ceva de adresă. Nu ştiu despre 
ce adresă era vorba. 

— Da. Am uitat ceva. Am uitat să-i lăsăm un răspuns lui 
Ionel la adresa din Constanţa. Dacă i-am fi trimis măcar o 
telegramă din sat. 

— Pentru ce? Nu ne-a spus în scrisoare că vine aici vineri, 
adică mâine? 

— Da, dar trebuia să-l ajutăm şi noi. Ce-o să le spună 
părinţilor? 

— O să le spună că vine la noi. Foarte simplu. Nu văd de ce 
să nu-l creadă...? 

— Pentru că lonel nu ştie sigur că noi am sosit. Nu uita că 
nu i-am confirmat primirea telegramei, deşi îi cunoaştem 
adresa din Constanţa. 

— E cam încâlcită povestea. O să spună şi el că pleacă la 
un prieten, la Eforie, la Mamaia. Are el destulă imaginaţie. 

— Cu bagaje, cu echipament, cu... Cine ştie cu ce mai 
vine...! 

— Atunci să mergem mâine dimineaţă la gară. Dacă nu 
vine, cineva se urcă în trenul cu care am făcut noi cruce şi îl 
caută la Constanţa. 

— La gară, oricum trebuie să te duci, Ursule. Voi veni şi 
eu... Poate şi una dintre fete... 

— De ce oricum? Adică, dacă tu crezi... Sigur c-am să mă 
duc. 

— A, nu, nu, nu-ţi cer eu să faci asta. Aşa mi-am închipuit... 
La plecarea din oraş, ţi-am dat mi se pare un bileţel şi ţi-am 
cerut un anumit lucru... 

— Mi-ai cerut să citesc bileţelul mâine dimineaţă, iar până 
atunci... 

Împovărat de o emoție ciudată, Ursu tăcu. Îşi mişcă 
stânjenit palmele uriaşe în aer, dar întunericul îi ascundea 


gestul. Auzi de departe vocea lui Victor: 

— Poţi să-l citeşti acum. Ia-o din nou, aşa cum îţi place ţie, 
înaintea timpului. 

Ursu dibui biletul, îl despături şi-l descifra la lumina 
lanternei. Erau două rânduri acolo, dar îi produseră atâta 
bucurie, că începu să se uite la stele şi să fixeze ora. Mai 
era încă mult până la ivirea zorilor. 

CAPITOLULUI III. 

În cortul fetelor era încă întuneric. Lumina palidă a zorilor, 
atât cât se putea strecura printr-o ferestruică, era prea 
firavă ca să poată câştiga lupta cu tenebrele. Maria o simţi 
însă, deschise încet ochii, încercă să uite visele nopţii, până 
se simţi trează. leşi din sacul de dormit fără zgomot, îşi 
căută halatul de baie şi, înainte de a părăsi cortul, se aplecă 
deasupra Luciei. Prietena ei dormea un somn lin, calm, 
profund, de dimineaţă. O privi înduioşată, deşi se 
înţeleseseră de cu seară ca prima care se scoală s-o 
trezească şi pe cealaltă. 

Plaja era răcoroasă şi goală. Se înfăşură şi mai strâns în 
halat şi porni încet spre marginea mării. Când atinse cu 
vârful degetelor apa, se opri. Apa era caldă, se schimbase 
pesemne curentul, sau poate era aerul prea răcoros. Îşi 
purtă apoi privirile în zare, aşteptând răsăritul. În ocolul 
privirilor, descoperi departe o siluetă învăluită în ceaţă. 
Tresări şi-şi duse mâna la piept, dar imediat râse de spaima 
ei. Silueta nu putea fi decât a lui Ursu. Şi-l închipui 
aşteptând răsăritul soarelui cu undiţa în mână. 

Ceaţa începea să se risipească şi departe la orizont aurora 
generoasă oferea privirilor valurile ei înfiorate de 
neînchipuite culori. Părea că se săvârşeşte o taină în acele 
depărtări ireale şi Maria o simţea prin arsurile care-i 
înfierbinţeau trupul. Îşi desfăcu larg braţele ca nişte aripi, 
se aplecă înainte, pentru a simţi cum îi alunecă halatul de 
pe trup, îşi îndreptă apoi statura, închise ochii şi se lăsă 
toată învăluită şi pătrunsă de adieri şi culori. 'Toate 
misterele care se oficiau departe, la marginea lumii, 


curgeau slobode prin trupul ei. Rămase nemişcată, până ce 
simţi arsura soarelui în pleoape. Nu voia să vadă răsăritul, 
voia să-l trăiască, să-l primească prin porii măriţi, prin 
buzele întredeschise. Nu auzise nici o şoaptă în jurul ei, sau 
poate nimeni nu voise să-i tulbure voluptatea. 

Când se întoarse în lume, îşi zări prietenii înviorându-se în 
lumina bogată şi în căldura firavă. 

— Iartă-mă, Lucia, şopti ea. Dar era atâta gingăşie şi 
linişte în somnul tău... 

Lucia îşi plecă oarecum jenată privirile, ceea ce nu era în 
firea ei. Îşi reveni repede aducându-i la cunoştinţă, în linii 
mari, programul zilei: 

— Victor şi Ursu pleacă la gară în întâmpinarea lui Ionel. 
Eu şi cu Dan rămânem la corturi. 

— Voi m-aţi uitat pe mine sau eu v-am uitat pe voi? Se 
strădui Maria să zâmbească. 

— Tu?! Victor spunea că tu vei dori să mergi la gară. 
Uitasem să-ţi spun. 

— Dacă s-a hotărât, dacă a hotărât aşa majoritatea, 
bineînţeles că mă supun. 

Luciei nu-i scăpă nuanţa fină de ironie pe care Maria o 
strecurase în vorbele sale şi, deşi avea o replică tăioasă pe 
buze, nu reuşi s-o rostească. 'Tăcu şi de astă dată, ceea ce 
iarăşi nu era în firea ei. 

Cele două tinere îşi găsiră, tăcute, de lucru, pregătind 
masa de dimineaţă. Încălziră ceaiul la maşina de spirt, 
întinseră untul pe pâine, tăiară brânză, roşii, ardei. Masa 
decurse în tăcere, fiecare era asaltat de gânduri. Numai 
Ursu, care trebăluise fără încetare de la ivirea zorilor, 
pescuind, adunând lemne, scaieţi, improvizând o vatră 
pentru masa de prânz, numai el în loc de preocupare şi 
emoție manifesta o bucurie abia stăpânită. Înconjurat însă 
de atâta tăcere, hotări să amuţească şi el. În acele clipe, 
sosirea lui Ionel cu veştile şi misterele sale, cu menirea de 
a-i transforma pe toţi din simpli vilegiaturişti în cercetători, 
în descoperitori, în dezlegători de taine, îl preocupa pe 


Ursu nedrept de puţin. Altul era izvorul bucuriei lui. Acel 
bileţel pe care Victor măzgălise în grabă, la plecare, câteva 
rânduri. Deşi-i ştia pe de rost conţinutul de la prima lectură, 
îl citise şi-l recitise de nenumărate ori: „Vineri dimineaţă, cu 
acelaşi tren cu care am plecat noi, va sosi şi Tic”. Credea 
din tot sufletul, credea mai ales cu toată puterea speranţei 
în adevărul celor scrise de Victor pe foaia aceea mică de 
hârtie. 

— Ei, n-aţi terminat de mâncat? Întrebă râzând Ursu, care 
de mult îşi consumase bucatele. Dacă întârziem prea mult, 
scăpăm cu siguranţă trenul. 

— Ai descoperit şi tu nişte adevăruri... se grăbi Dan să-l 
înţepe. Ziua e lumină, noaptea e întuneric... 

— Iar tu eşti incapabil să consumi şi alte bancuri în afară 
de cele pe care le scorneşti tu... N-ai auzit de domnul de la 
Palisse? 

— Aaaa!... Se dumiri Dan. Va să zică astăzi eşti pus pe 
glume. O să se schimbe sigur vremea... 

— Cam pe la prânz, nu se dădu bătut Ursu. O dată cu 
mutrişoara ta. Noroc că a înroşit-o bine soarele... 

— Uite, domnule, că ai şi vervă. Să nu se cutremure 
pământul, să nu se despice marea în două... 

Nici nu-şi închipuia Dan cu câtă fervoare va dori peste 
câtva timp să se împlinească una dintre aceste glume. Se 
străduia în continuare, pe ascuns, să dibuie cauza veseliei 
lui Ursu. Din păcate însă, nu mai avea timp. Imediat ce 
termină masa, grupul se despărţi în două. Lucia şi Dan 
rămaseră la corturi, Victor, Maria şi Ursu porniră spre gară. 

Ursu îşi obligă tovarăşii să meargă în tempo rapid. As în 
calcule de distanţe şi de timp, făcuse în gând nişte socoteli 
care dădeau ca rezultat sosirea lor la gară, chiar în 
momentul când trenurile făceau cruce. Ca să câştige cele 
„zece minute nesigure” îşi iuți paşii forţându-i şi pe ceilalţi 
să facă la fel. Ajunseră la gară cu cinci minute înainte de 
ora întâlnirii trenurilor, după aproape trei ceasuri de drum 
prin arşiţă. 


„Noroc că n-am adăugat în calcule şi o ocazie, aşa cum îmi 
dădea ghes inima, îşi spuse Ursu în gând. Şi noroc c-am 
iuţit paşii. Altminteri pierdeam trenurile”. 

Victor se repezi la casă. Trebuia să scoată bilet pentru 
Constanţa, în cazul când Ionel n-ar fi coborât din trenul 
care venea de la Constanţa. La casă află însă un lucru care-i 
dădu tot planul peste cap şi-l determină să nu mai scoată 
bilet. 

Văzându-i figura neputincioasă, Ursu şi Maria alergară 
spre dânsul: 

— Ce s-a întâmplat? Ai aflat cumva vreo... 

— Nu! Le răspunse Victor. O mare încurcătură. Trenul de 
Constanţa are un sfert de oră întârziere. 

În acea clipă se auzi un pufăit de locomotivă. Trenul de 
Tulcea sosea în gară. 

— Această posibilitate n-am prevăzut-o, se căina Victor. 
Cine şi-ar fi închipuit?! Ce-i de făcut acum? Spune, Ursule! 
Dacă nu vine Ionel? 

Vlăjganul era atât de nepăsător, că nici nu răspunse la 
întrebarea pe care i-o adresase Victor. 

— De ce să nu vină? Întrebă la rândul ei Maria. Nu ne-a 
lăsat răspuns că vine vineri? 

Trenul de Tulcea părăsi gara. Tinerii se uitară în urma lui, 
până dispăru din raza ochilor. Apoi, tăcuţi, începură să se 
plimbe de-a lungul peronului, fiecare purtându-şi altă stare. 
Victor, preocupat, nervos îşi aplecase ochii în pământ. 
Maria, visătoare, îngândurată, căuta alte zări. Ursu, vesel, 
nerăbdător se uita mereu la ceasul gării. 

În sfârşit, se auzi din depărtare sirena trenului de 
Constanţa, apoi zgomotul roţilor, apoi pufăitul locomotivei. 
Peronul era aproape gol. Doi ţărani, un miliţian - şi 
impiegatul de mişcare. Cu mult înainte de a intra trenul în 
gară, Ursu cercetase cu privirile geamurile de la toate 
vagoanele. 

— Nu-i nimeni, Victor, constată el cu o doză de spaimă în 
glas. Cel puţin la geamuri nu-i nimeni. Să fie înăuntru, în 


compartiment? Nu prea cred. 

Trenul oprise. Din vagoane coborâră câţiva călători, dar 
printre ei nici urmă de Tic sau Ionel. Ursu se aplecă pentru 
a privi pe sub vagoane în partea cealaltă a peronului. 
Coborâseră şi pe acolo nişte călători, însă ţărani, după 
încălțări şi pantofi. 

— Tic! Strigă dintr-o dată Urşu cu o voce care făcu să 
zomăie geamurile gării. 

Chemarea atrase la ferestrele vagoanelor toţi călătorii. Se 
întrebau miraţi cine poate să posede o asemenea voce şi ce 
însemna acea chemare. Poate că ea umise trenul din loc. 
Cei aşteptaţi nu se vedeau însă nicăieri. 

— De ce l-ai strigat pe Tic? Întrebă Maria, după ce se 
potoliră zgomotele. 

— Pentru că, după calculele mele, trebuia să sosească 
astăzi, răspunse Victor în locul lui Ursu. Mai mult de ozi nu 
putea să rabde despărţirea de noi. Să mă fi înşelat?... Să nu 
fi găsit bilet... Dar nu-i el omul care să nu poată face rost de 
bilet... Să mă fi înşelat? Dar nu numai el. Şi Ionel... Ionel de 
ce n-a sosit? Încurcătură după încurcătură. 

— Acum înţeleg de ce aţi vrut să vin la gară... Nu ştiu ce 
să-ţi răspund, Victor. Nu m-am gândit până acum la venirea 
lui Tic, şi-mi dau seama... Că nu-mi dau seama de nimic. Nu, 
nu fac jocuri de cuvinte. Dar nu pot înţelege cum de nu m- 
am gândit... În fond ai dreptate. Mai mult de o zi nu poate 
Tic să suporte despărţirea. Nu, nu cred că te-ai înşelat... 
Dar după cum vezi... 

Toată jalea lumii se putea citi pe chipul lui Ursu. El nu mai 
credea nimic, nu mai întreba nimic. Îşi trăia cu fidelitate 
durerea. 

— Ce ne facem acum? Se întrebă din nou Victor. Să ne 
întoarcem, să aşteptăm? Trenul următor de la Constanţa 
soseşte peste două ore. Să-l aşteptăm? 

O licărire de speranţă se ivi în privirile lui Ursu. Poate că 
Tic va veni cu trenul acela... Maria ridică din umeri. Ea era 
dispusă să accepte orice propunere. 


Victor făcu un mare efort pentru a-şi alunga neliniştea: 

— La urma urmei poate că exagerăm. Dacă Ionel a venit 
cu 0 ocazie sau a plecat cu o ocazie? 

— Şi Tic? Întrebă Ursu cu un ton care cam cerea 
socoteală. 

— Tic... Poate că n-a plecat... Nu, asta n-o cred. Poate s-a 
oprit să se plimbe prin Constanţa. 

Victor vorbise mai mult ca să se afle în treabă, pentru că 
nu credea nici o iotă din ceea ce spunea. 

Şi totuşi cei doi cireşari se plimbau braţ la braţ pe străzile 
Constanţei. Ionel sosise în oraş cu zece ore înaintea lui Tic, 
încărcat de veşti şi de enigme. Spre profunda lui disperare, 
nu găsise nici o telegramă, nici o scrisoare de la prieteni. 
Părinţii îi observaseră muţenia, tristeţea, dezamăgirea, 
încercaseră să-l descoasă, dar, în afară de răspunsul că-l 
doare capul, nu reuşiseră să scoată nimic altceva de la 
dânsul. Petrecuse îngrozitor noaptea, chinuit de nelinişti, de 
coşmaruri, încercând să dea tot felul de răspunsuri, care de 
care mai absurde, întrebărilor care-l frământau. Abia spre 
dimineaţă îl înghesui somnul cu atâta bruscheţe şi 
ferocitate, că avusese o clipă senzaţia unei decapitări 
definitive. Apoi nu mai ştiuse nimic. Noroc că-şi pusese 
lângă el deşteptătorul. Sărise din pat ca un arc, se băgase 
sub un duş rece, se îmbrăcase la iuţeală şi sfrrrr... În goană 
spre gară. De ce spre gară, de ce la o asemenea oră? Nu 
putea nici el să-şi răspundă. Poate că fusese ceva în capul 
lui când se culcase, însă era atât de buimac, că nu putea să 
judece mai adânc la ora aceea matinală. Ajunsese în gară o 
dată cu sosirea unui tren. Încă în timpul mersului, zărise la 
geamul unui compartiment chipul iscoditor al lui Tic. 'Ț[ipase 
cât îl ţineau puterile: „Tic!” şi începuse să alerge ca un 
nebun, sărind printre bagaje şi despărţind grupurile de 
oameni de pe peron. 

Tic îl văzuse, îi făcuse un semn cu mâna, înviorat şi el de 
bucuria neaşteptatei întâlniri. Se îmbrăţişaseră, se 
sărutaseră, de parc-ar fi fost cei mai buni prieteni din lume. 


— Trebuie să trecem neapărat pe acasă, se rugase Ionel 
de Tic. Altminteri e jale. 

— Şi cu bagajele ce fac? Şi apoi pierd legătura... Şi... la 
stai puţin. Mai întâi să-mi spui... 

— Mai întâi să lăsăm bagajele la magazie, apoi avem noi 
timp de întrebări şi răspunsuri. E grabă mare, Tic. Dacă nu- 
Il prindem pe tata, trebuie să aşteptăm până deseară. 

— Ce să aşteptăm? Am impresia că unul dintre noi n-a 
dormi foarte mândru şi grav. Care javră de pe meleagurile 
lui făcuse o asemenea călătorie şi se plimbase pe străzile 
unui asemenea oraş? 

— Credeam că te-am pierdut, vagabondule, înamoratule 
de plăceri clandestine. Nu, zău că n-am vrut să te jignesc. 
Eşti cel mai deştept câine pe care l-am văzut. 

Cu toate că era nerăbdător, Ionel asistă zâmbitor la scena 
dintre Tic şi Ţombi. Prin prezenţa lui, câinele devenea un 
argument de bază. Ţombi singur i-ar fi putut convinge 
părinţii de apariţia cireşarilor pe litoral. 

— De ce ai venit singur? Repetă Ionel întrebarea. Eşti 
avangardă sau ariergarda? Sau poate inamic? 

— Dar tu ce eşti? Autor de farse sau explorator veritabil? 
Sau poate prozator ratat? 

— Ei, află că n-o să-ţi răspund. Nu-ţi spun nimic. Ori 
tuturor, ori nimănui. 

— Atunci rup logodna. Îţi redau libertatea, adică 
închisoarea căminului. Alege pe altcineva. De pildă pe 
cetăţeanul de vizavi. Ăla cu picioare de crocodil şi cu cap de 
girafă. Da, da, ăla care s-a uns cu gumarabic pe cap. Sau 
dacă nu-ţi convine... Spui ori nu? 

— Vrei să-ţi spun chiar totul? Îl atinse Ionel la coarda 
sensibilă. 

— Văd că te-a isteţit marea. Să-mi răspunzi numai dacă nu 
cumva ai avut halucinaţii. 

— Nu! Dacă asta e singura întrebare! 

— Stai puţin. Te-a apucat cumva gustul de farse sau de 
scris literatură ieftină? 


— Nu. Pentru că nu te-am avut în apropiere şi nici Dan nu 
mi-a făcut vizite. 

— Atunci înseamnă că într-adevăr ai dat peste ceva. 

— Ceva extraordinar, Tic. Fantastic. N-o să-ţi vină să crezi. 
Şi eu mă mai îndoiesc. 

— Măi, măi, măi! Gata! Mai mult nu trebuie să-mi spui. De 
altfel, am şi ajuns. Numărul 16, nu? 

Pe Ionel nu-l mai mira de multă vreme perspicacitatea 
prietenului său mai mic. Clătină admirativ din cap, ca să-i 
facă plăcere, apoi îi şopti: 

— Acum e-acum! Să-ţi văd talentele de cuceritor, că ai cu 
cine să te înfrunţi. 

Părinţii lui lonel tocmai luau cafeaua de dimineaţă pe 
terasă. Tic se înarmă cu zâmbetul său irezistibil şi, după o 
introducere politicoasă, începu să flateze gazda vorbind 
despre binefacerile şi plăcerile unei vacanțe pe malul mării. 
Foarte repede trecu însă la obiectul principal al vizitei: 

— Grupul nostru a găsit un loc foarte bun pe malul mării. 
E un soare plăcut, umbră, apă mică. Şi foarte multă linişte. 
Ne-am găsit şi ocupaţii. Foarte plăcute. Victor face exerciţii 
la algebră, Maria ne recită poezii clasice... Lucia 
organizează concursuri de istorie, Ursu se ocupă de 
gimnastica noastră zilnică. Păcat că n-avem pe cineva care 
să ne dezvăluie tainele fizicii. Tatăl lui Ionel dibui manevrele 
lui Tic şi-i sări imediat în ajutor. 

— Cine e cel mai bun din şcoală la fizică? Nu cumva Dan? 

— Dan? Sări mama cireşarului. Nici atâta lucru nu ştii? 
Ionel e cel mai bun! De trei ani de zile ia premiu special. 

— Da! Da! Întări Tic cu gravitate. Nici vorbă. Dan se lauda 
numai că-l întrece pe Ionel. 

— Ce tupeu! Ar trebui să te duci acolo, Ionel şi să-i arăţi tu 
lui! 

— De fapt ne-aţi dat o idee straşnică! Cum de nu ne-am 
gândit la ea? Să organizăm pe nesimţite şi pe nespuse o 
întrecere între Ionel şi Dan. Extraordinar! Vă mulţumim 
foarte mult. 


Pusă în faţa faptului împlinit, mama cea grijulie nu mai 
avea puterea să obiecteze. Ba chiar începea să simtă 
satisfacţie pentru straşnica ei idee. 

— Numai să aveţi grijă. Să nu mergeţi prea departe în 
larg... Şi să nu săriţi cu capul în jos... 

Tic deveni şi mai cuceritor: 

— Vă închipuiţi dumneavoastră că, avându-l în mijlocul 
nostru pe Ionel, o să ne mai preocupe altceva în afară de 
fizică? 

Tatăl lui Ionel clipi complice din ochi, apoi făcu un gest de 
afirmaţie către soţia lui. 

Trei sferturi de oră mai târziu, cei doi tineri terminaseră 
de mâncat casatele la restaurantul gării. Erau amândoi 
veseli, nevoie mare. Jumătate autocritic, jumătate acuzator, 
Tic îi explicase lui Ionel în stilul său de ce anume întârziase. 
Procedase cu atâta dibăcie, că până la urmă Ionel ajunse la 
concluzia că Tic întârziase anume pentru a-i aştepta 
telegrama şi-l felicită zgomotos pentru previziunea şi 
modestia lui. Îşi mai povestiră şi altele, aşteptând din clipă 
în clipă să fie anunţat trenul de Tulcea. Cel de-al doilea tren 
din acea dimineaţă. 

În tren se mulţumiră să privească peisajul. Le pierise 
gustul de vorbă. Amândoi simțeau cum le bate inima. 
Amândoi presimţeau emoţii, nelinişti, încercări. 

Maria, Victor şi Ursu îi aşteptau, fără speranţe, pe peron. 
Când auziră trenul, nu se uitară spre direcţia din care 
acesta sosea. Se priviră unul pe celălalt, clătinând 
dezorientaţi din cap. 

Trenul era încă departe, când printre picioarele celor trei 
se strecură fericit 'Ţombi, trimis de stăpânul său în 
recunoaştere. 

În întâlnirea veselă se furişară şi câteva lacrimi. Începură 
apoi întrebările, tot felul de întrebări, aproape inutile. La 
întrebarea fundamentală nu se gândea nimeni. Sau poate 
se gândeau toţi, dar nu voiau s-o rostească. 


Soarele era la zenit şi împroşca săgeți de foc. Tinerii 
păşeau însă grăbiţi spre locul de popas de la marginea 
mării. În urma sau înaintea lor, Ţombi făcea tot felul de 
giumbuşlucuri. Îl necăjea mai ales pe Ursu, care, deşi 
încărcat de bagaje, fluiera şi păşea vesel în fruntea 
grupului. 

Marea se înfuriase. La adăpostul nopţii de păcură ataca 
fără încetare pământul. Valurile - cavalerie fluidă, neobosită 
- năvăleau ritmic, dirijate de forţe nevăzute. Frământarea 
zgomotoasă umplea de spaimă văzduhul negru. Era un 
vuiet înfricoşător, pe care vânturile îl năpusteau asupra 
pământurilor. Era un cântec violent de luptă, între forţele 
naturii, menit parcă să înspăimânte oamenii. 

Undeva pe malul mării, undeva în întuneric, undeva în 
lume se aprinsese un rug. Flăcările şerpuitoare muşcau din 
carnea nopţii, tremurau inimi, se aprindeau speranţe, se 
trezeau îndrăzneli. Marea năvălea acolo cu vuietele ei, 
înălţând o teriblă ameninţare. Se apăra ca întotdeauna 
când oamenii încercau să-i smulgă tainele. Presimţea parcă 
în tinerii aceia căutători neînfricaţi, cutezători care nu se 
abat din cale. 

Toţi cireşarii erau acolo, toţi cei şapte tineri, care, fără să 
ştie, fără să vrea anume, urmau să înscrie în legendă 
numele unui cartier cu zile şi nopţi liniştite dintr-un mic 
oraş de provincie. După ce-şi purtaseră veselia şi 
îndrăzneala prin scorburi şi prăpăstii de piatră, se 
întâlniseră la marginea unei mări amenințătoare, hotărâtă 
să-şi apere castitatea adâncurilor. 

Hotărârea mării suna aprig în talazuri, dezvăluia puterea 
întinderilor şi profunzimilor cu care era gata să se opună 
oricui. 

— Amenințarea mării...! 

Erau şoaptele unei fete încolţite de vise şi melancolii. 

Amenințarea gemea, zvârcolindu-se în noapte. 

Vântul, rotindu-se pe nesimţite în jurul rugului, alungă 
ameninţarea spre larg. 


Întunericul era la fel de negru, dar liniştea care recucerise 
pământurile nu era rănită decât departe, la graniţele ei. 
Foşnetele acelea îndepărtate păreau şoaptele unor taine. 
Erau nedesluşite, tremurătoare, muribunde, ca nişte 
margini de linişti. 

Viclenie? 

Pentru că marea îşi antrena mai departe, pe toate 
întinderile şi adâncimile ei, puterea. 

Ore întregi Ionel ascultase emoţionat păţaniile prietenilor 
săi. Îi înterupse rareori cu câte o întrebare. Castelul fetei în 
alb nu mai ascundea nici o taină cireşarului care nu 
participase la descoperirea lui. Regretele adânci pe care le 
simţise în suflet, în decursul povestirii, se topiseră încetul 
cu încetul în lungul răstimp de tăcere care urmă. Era 
rândul lui să povestească şi-i părea rău că întunericul nu-i 
va da voie să obseve chipurile prietenilor săi. 

— În ziua aceea - începu el - voi trebuie să fi fost în 
apropierea Castelului. Poate că vă aflaţi chiar pe drumul 
subteran care ducea la intrarea principală. Simţeam eu 
ceva. Eram tare neliniştit, nervos, mi se părea că m-a bătut 
cineva în cuie pe un panou de ţintă. Poate exagerez. Dar 
zilele erau atât de obişnuite, atât de obişnuite, atât de 
zgomotoase, atât de asemănătoare una cu alta... Totul era 
îngrozitor de calm. Parcă aş fi fost o plantă, care nu ştie de 
ce se află pe lume, dacă se află pe lume, care nu ştie nimic, 
care, mai ales, nu poate nimic, absolut nimic. Poate pentru 
că simţeam, presimţeam că se întâmplă undeva fapte 
extraordinare la care eu nu sunt părtaş. Mama era convinsă 
că m-am îmbolnăvit, dar tata care cam bănuia ce se 
petrecea cu mine... 

— Am văzut eu că te protejează, răsună vocea lui Tic. 
Imediat a devenit aliatul meu... Dar mai bine continuă. 

— Da... Ne pomenim cu el pe terasă, vesel, scoțând un plic 
din buzunar. „Pregătiţi-vă - ne spune el - după-amiază - 
plecarea!” L-am privit uimiţi, i-am cerut precizări. N-a putut 
rezista. Voise pesemne să ne ţină sub presiune până în port, 


până la debarcader, dar a cedat în cele din urmă. „Dacă 
sunteţi atât de curioşi! Numai femeile şi copiii se comportă 
ca voi. Ei bine, aflaţi. Plecăm într-o croazieră. De la 
Constanţa la Sulina, cu o scurtă plimbare prin deltă şi 
înapoi la Constanţa”. Nu ştiu ce figură a făcut mama. Pentru 
că eu am sărit din cuie drept în braţele lui şi am început să-l 
scutur, să-l înghiontesc, să mă agăţ de gâtul lui. Nu mai 
ştiam nici eu ce fac. Redevenisem pentru o clipă copil. 

— Adică trecuseşi din stadiul de ţânc la acela de puşti, 
şopti foate încet cineva căruia nu trebuie să i se mai 
precizeze identitatea. De fapt nu regres, ci evoluţie... 

— Vă spun drept, nu mai puteam de bucurie. Începusem 
deja să-mi închipui nişte aventuri fantastice. În zelul şi-n 
fierbinţelile mele cred că o salvasem şi pe mama de la înnec 
de câteva ori. Devenisem ofiţer de cart, scafandru, timonier, 
evitasem nu ştiu câte catastrofe şi bineînţeles descoperisem 
comoara fabuloasă de pe o insulă scufundată... Pentru că 
din nefericire... 

— Ne subestimezi, se răţoi, de astă dată, cu voce tare, Tic. 
Vrei să spui că, din nefericire, Marea Neagră e cumplit de 
săracă în insule. O ştim şi noi, de mult... 

Cel mai tânăr cireşar era înfuriat că Ionel, în loc să spună 
ceea ce avea de spus, făcea un antrenament retoric sau 
poetic. Ionel îi răspunse ca un om sâcâit: 

— Dacă mă tot întrerupi... Crezi că nu ţi-am auzit 
şoaptele? 

— Dacă aş fi vrut eu, nu le-ai fi auzit în vecii vecilor... Aşa 
că nu-ţi mai lăuda urechile. 

— Încă o dată îţi spun, Ticuşorule... 

— Ehehei! De câte ori mi-ai spus aşa! Numai Ticuliţă nu ţi- 
a venit niciodată în minte. 

— Vorbesc serios, Tic. Dacă mă mai întrerupi, nu ştiu ce-o 
să fac... Dar fac altceva. 

— Fă! Şi consideră că m-am adresat surioarei mele... 
Pentru că are pesemne nevoie să fie trezită. 


— Zău, Tic, ce dracu'...! Nu-ţi dai seama că se pierde 
atmosfera? Ile rog din suflet. 

Dacă Dan n-ar fi adăugat cu o voce tânguitoare 
rugămintea, ar fi primit o săgeată unsă de la cap până la 
coadă cu cele mai eficiente produse caustice. Tic se stăpâni 
însă şi Ionel, după o clipă de tăcere, reluă firul povestirii 
întrerupte: 

— Daţi-mi voie să respir puţin şi să înnod bine şirul 
amintirilor... Aşa... Eram teribil de bucuros, atât de 
bucuros, că oricât aş repeta acest lucru tot n-aş putea reda 
starea mea din clipele acelea. Lăsam gândurile să zboare în 
voie, mă logodeam cu toate închipuirile... Lasă-mă, Tic, 
zău... În sfârşit eram convins că pe undeva, cândva, visele, 
speranţele, dorinţele, fanteziile se vor confunda cu 
realitatea. Eram tot un ghem de speranţe şi iluzii. Prima 
călătorie pe mare, cu vaporul, după atâta vreme de 
groaznică monotonie, durata călătoriei... Vă închipuiţi şi voi. 
Şi-mi părea rău că nu sunteţi lângă mine, era singurul lucru 
care mă întrista. Dacă aş fi ştiut ce se întâmplă cu voi, 
atunci cu siguranţă că m-aţi fi avut alături şi... Şi astăzi n- 
am fi aici împreună pentru a încerca să desluşim o taină 
atât de... de stranie şi de fantastică!... N-am stat nici o 
secundă în cabină în ziua aceea, ca aproape toţi călătorii. 
Mă uitam când la țărmurile galbene, pustii, când la 
întinderea necuprinsă a mării. Câţiva delfini se luaseră 
după vaporul nostru şi ne ofereau, fără încetare, spectacole 
ca la circ. Salturi elegante, comice, singulare, în grup şi alte 
năzdrăvănii, care ne amuzau teribil. Nu ştiu cine a spus 
atunci pe punte că delfinii sunt cele mai inteligente animale 
de pe pământ. Au tot felul de însuşiri: matematice, sportive, 
muzicale, ba, uneori, când văd că vreun om e pe cale să se 
înece, se reped la el şi săltându-l, împingându-l, izbutesc să- 
l transporte la mal... Din păcate, o dată cu apropierea 
înserării, delfinii ne-au părăsit. Şi m-am trezit dintr-o dată 
singur, rezemat de parapet, privind spuma valurilor. Nici nu 
vă puteţi închipui câtă forţă de impresionare posedă 


peisajul necuprins al mării. Nu se vede nimic altceva. 
Mereu aceleaşi spinări spumoase, aceeaşi vânzoleală. Şi cu 
toate acestea, trăieşti nişte emoţii! Poate puterea 
imensităţii, poate vânzoleala aceea necontrolată care se 
transmite în gânduri, în simţiri. Mă întrebam, mă întreb şi 
acum dacă marea are vreodată măcar o singură clipă de 
linişte, o singură, o singură clipă? 

— Acum n-o să te superi că te întrerup, zise Tic. Până afli 
răspunsul, pot să-ţi amintesc că în lume există o ştiinţă şi în 
acea ştiinţă există un principiu: doi şi cu doi fac patru. 

— Şi ce are a face aceasta cu liniştea mării? Întrebă Dan în 
locul lui Ionel. 

— Nu m-am referit la liniştea mării, ci la liniştea mea, 
răspunse Tic. Îţi explic la urmă ca să nu mă acuzi iarăşi de 
tentativă de asasinat la adresa balonului... Adică a 
atmosferei. 

lonel se reculese. Nu dăduse atenţie spuselor lui Tic. Îl 
năpădeau amintirile. 

— Eram neliniştit ca marea. Simţeam că trebuie într-un fel 
să comunic cu ea. Se însera. Totuşi o vedeam. Şi în 
întuneric, auzind-o, o vedeam. Zgomotele îmi iscau imagini. 
A trebuit totuşi s-o părăsesc, să mă duc în cabină, să 
mănânc, să mă culc. Nu ştiu câte ceasuri am stat ascultând- 
o. Nu căutam somnul. Voiam să simt, îmi plăcea să simt 
neliniştea mării. M-am furişat din cabină pe punte. Noaptea 
era deasă, adâncă şi marea vuia. Nu-mi explic nici până 
astăzi cum rezista vasul la asaltul mării. Poate că erau 
valuri de suprafaţă. Dar eu le zăream uriaşe în țesătura 
slabă de lumină pe care o scăpa luna de după nori, nişte 
adevărate talazuri. Mă prinsesem cu mâinile de o bară de 
fier, chiar lângă uşa salonului de zi. Nu vedeam parapetul 
din cauza culorilor lui întunecate. Oare de ce nu era vopsit 
în alb? Pentru că reuşeam să zăresc, în noapte, o pânză 
albă în spatele tubului de aerisire. Priveam din locul meu 
marea. 'Talazuri cu creste albe de spumă agitându-se... 
Oare în zadar? Mă întrebam de ce atâta putere irosită, 


dăruită atât de inutil nopţii? De ce atâta frământare? Oare 
nu se întâmpla ceva cu marea? Atunci am început să caut, 
am început să caut cu disperare, voiam să străpung cortina 
deasă a nopţii, să desluşesc nişte taine pe care le 
presimţeam aproape. Tremuram tot şi mă uitam uneori în 
direcţiile în care auzeam spărgându-se cel mai tare 
talazurile, până îmi încremeneau privirile, până mă dureau 
ochii. Alteori încercam să cuprind panorama acoperită de 
păcură. Nu ştiu de când mă luptam cu tenebrele. Deodată... 
Ah! Cât m-am speriat atunci! Am zărit undeva departe 
prima coloană de marmură. Apoi a doua, a treia, a patra. Se 
înălţau din mare înalte, maiestuoase, puternice. Nu! Nu era 
o halucinație, îmi înfipsesem unghiile în carne până la 
sânge, ca să mă conving că sunt treaz, că nu visez. Dar 
coloanele erau în faţa ochilor mei şi talazurile se năpusteau 
spre ele şi nu puteau să le înghită. Vuia cumplit marea, 
parcă îşi trimitea toată puterea ei spre coloanele mele, dar 
ele rezistau... Bubuiau valurile şi deodată un talaz uriaş îmi 
acoperi vederea. Am închis ochii de durere. Când i-am 
deschis, coloanele dispăruseră. Şi parcă şi marea se mai 
liniştise. Fusesem treaz, ştiam că fusesem tot timpul treaz. 
Îmi aminteam fiecare gest, aş fi putut pune pe note, 
imediat, vuietul mării, exact cum răsunase în clipele care 
trecuseră, atât de treaz fusesem. Nu era nici vis, nici 
halucinație, nici născocire a unei minţi febrile. Văzusem 
coloanele. Le văzusem aşa cum văd aceste flăcări în 
întuneric... 

Se lăsase o tăcere, de parcă se auzea în aer dansul 
flăcărilor. Pocnetele scaieţilor care ardeau păreau nişte 
bubuituri. Chipurile tuturor tinerilor, la lumina văpăilor, 
exprimau o emoție stranie. Deveniseră toţi una cu 
povestitorul. Acesta tăcuse, doborât de fiorul amintirii. Cine 
ar fi putut spune câtă vreme n-au vorbit decât inimile? 
Numai când focul fu pe cale să moară, mişcarea lui Ursu îi 
trezi din împietrire şi din nemişcare. Acesta înşfăcase un 
morman de scaieţi şi-i ducea în braţe către foc. Nici nu simţi 


miile de ace care-i împungeau braţele goale şi pieptul gol. 
Aruncă scaieţii peste ultimele licăriri de jar. Lumina izbucni 
ca o explozie. Toţi simţiră puterea flăcărilor. Tresăriră. Şi 
noaptea începea să audă iarăşi vorbe. 

— Coloanele... Coloanele albe de marmură... Coloanele de 
marmură albă, şopti Maria, căutând parcă o melodie. 

— Hm! Începu Dan să-şi manifeste incredulitatea. 
Coloanele fanteziei... 

Tic îşi apropie buzele de urechea lui Dan şi-i şopti foarte 
blajin: 

— Te rog să-ţi muţi gura sub talpă, ca să nu ţi-o calc eu în 
picioare. 

Ursu, care luase braţul de scaieţi anume pentru a se trezi 
din nişte închipuiri ce gâfâiau în el, se mulţumi doar să 
ridice din umeri, deşi îl încolţeau presimţiri ciudate. 

Victor şi Lucia se uitau unul la altul. În ochii lor lucea 
aceeaşi expresie de neîncredere. Totuşi ceva îi reţinea să şi- 
o manifeste. Lucia fu prima care îşi învinse reținerea: 

— E cu neputinţă, lonel. E o fantezie, o halucinație, e 
născocirea unei anumite stări. Nu trebuie să fii medic 
pentru a înţelege acest lucru. Însuşi felul cum ai povestit, 
atmosfera pe care ai reuşit s-o redai, în ciuda împotrivirii 
cuiva, duceau obligatoriu spre această fantezie. 

— Te înţeleg, Lucia. Vă înţeleg pe toţi. Credeţi că eu nu mi- 
am spus acelaşi lucru, credeţi că eu nu mi-am pus aceleaşi 
întrebări?! 

— Dacă aş fi fost eu sau Ursu - se amestecă Tic - mai întâi 
am fi privit marea de la parapet, apoi dacă am fi zărit 
coloanele... Le-am fi făcut pur şi simplu o vizită. Ca să 
demonstrăm... Cum se zice?... Autenticitatea lor. În ciuda 
împotrivirii cuiva... 

Intenţia lui Tic fusese aceea de a o înţepa pe Lucia şi dea 
lua apărarea lui Ionel. Acţionând în stil propriu, în loc să-l 
apere pe Ionel, îl lovise însă şi mai tare. Pricepând că făcuse 
o nedreptate, căută repede s-o repare: 


— Sau măcar să fi avut un aparat de fotografiat cu tine, 
Ionel... 

— Crezi că nu m-am gândit şi la asta, Ticuşorule? Nu, nu 
încerc să te subestimez, te alint. M-am gândit, dar... Clipa 
trecuse... Ceea ce resping însă, nu faţă de voi, ci faţă de 
mine... Pentru că eu am fost şi mai crud cu mine în întrebări 
şi presupuneri... Ceea ce resping este ideea halucinaţiei. 
Nu înţelegeţi că-mi băgasem unghiile în carne... Mai puteţi 
vedea pe faţa mea urmele zgârieturilor... Zău dacă n-am 
început să-mi clănţănesc dinţii că să-mi dau seama că aud... 

— Iartă-mă, Ionel, dar nu pot să nu te întrerup, se rugă 
Tic. Când mă mai întâlnesc cu o asemenea ocazie... Dinţii ţi- 
au clănţănit singuri, fără ordinul tău... Nu e cazul să mă 
întrebi de unde ştiu... 

— Eşti un nesuferit! Dar crezi că mă preocupă acum 
ironiile tale? Nu... Mă controlasem tot timpul, ba, să vă 
spun drept, mi-am controlat pe urmă şi temperatura. Şi 
dacă pot să afirm un lucru cu toată certitudinea, e acela că 
am fost treaz, absolut treaz. Nu ştiu cum aş putea să vă 
conving... Dacă aş fi avut măcar un dram de îndoială... Dar 
parcă niciodată nu fusesem mai treaz ca atunci. Nu, nu le 
născocisem, nu mi se năzăriseră, văzusem cu ochii mei, în 
cele mai ascuţite clipe de trezie, coloanele albe de marmură 
de lângă ţărmul mării. Nu-mi retrag înapoi nici un cuvânt. 
Văzusem coloanele... Tu ce crezi, Victor? 

De multă vreme aşteptau cireşarii cuvintele lui Victor. Îşi 
puneau atâtea speranţe în ele! Tic, văzându-i chipul într-o 
clipă de erupție luminoasă, fu cât pe-aci să-şi ducă mâinile 
la urechi. 

— Eu am mari îndoieli, răspunse Victor. Am aproape 
certitudini, însă în sens contrar. De ce nu au văzut şi alţi 
oameni ceea ce ai văzut tu, lonel? Nu atunci, în acea clipă, 
ci în miliardele de clipe ale atâtor şi atâtor ani?... Dar nu 
cred că acesta e lucrul principal... 

— Ba eu cred că acesta e lucrul principal, fundamental, 
stărui Lucia. Aceeaşi întrebare există şi în mine. Pentru că 


totuşi, cel puţin până acum, n-am umblat niciodată după 
fantome! Mă refer la noi toţi. 

— Nu, Lucia, nu e lucrul principal... În momentul acesta. 
Poate că vom reveni asupra lui... Şi în mod sigur vom 
reveni. Deocamdată însă nu putem da nici o sentinţă... 

— Sigur! Sigur că da! Sări Tic. Victor are perfectă 
dreptate. Ce tot îţi lustruieşti alea... Cum se cheamă oare? 
Da, da... Silogismele? 

— Stai, Tic, nu te grăbi, încercă Victor să-l domolească. Eu 
nu renunţ la întrebarea mea de bază. S-ar putea însă ca ea 
să fie anulată. Ea este o întrebare care se încadrează într-o 
situaţie de moment, dar s-ar putea ca în procesul general să 
sune distonant. Ionel abia şi-a început povestirea... Dar nu 
ne-a chemat aici pentru acest început, ci pentru ceea ce s-a 
întâmplat mai departe, mai târziu. De bună seamă că 
începutul îşi are rolul lui în povestire şi în acţiunile lui Ionel, 
dar nu e elementul hotărâtor. E elementul iniţial. Tu ai vrut 
să ne convingi până acum, lonel, de întâlnirea ta cu 
coloanele. Întrucât erai treaz, precum susţii, coloanele nu 
puteau să fie o năzărire. Să ştii însă că sunt două elemente 
aici, care trebuie să se combine în mod obligatoriu. Unul e 
starea ta de luciditate, al doilea e imaginea coloanelor, 
subliniez, imaginea coloanelor, nu existenţa lor, pentru că 
din moment ce nu le-ai palpat... În sfârşit, nu cred că e 
cazul să insist acum, în momentul acesta... 

— O clipă! Se rugă Ionel. Eu te văd pe tine aici, la doi paşi 
de mine, la lumina flăcărilor. Te văd numai cu privirile. 
Trebuie neapărat să te pipăâi ca să-mi dau seama că exişti?... 
Dacă am pipăi fiecare lucru pentru a-i dovedi existenţa? 

— Când îl vezi numai tu, poate că ai această obligaţie, 
pentru a-i convinge şi pe alţii, sau chiar numai pentru a te 
convinge definitiv pe tine însuţi. Dar tu pari atât de convins, 
încât... E cazul să continui povestirea pentru a ne oferi şi 
celelalte argumente. Vreau totuşi să precizez, Ionel. 
Demonstrația ta de până acum, cel puţin pentru mine, a fost 
o demonstraţie pentru a ne dovedi luciditatea ta într-un 


anumit moment. E adevărat, un moment esenţial în 
„procesul coloanelor”, ca să-l numim aşa. Tu ai vrut poate 
să ne convingi de existenţa coloanelor prin luciditatea 
acelui moment. Eu totuşi vreau să despart elementele. 
Permite-mi, deocamdată, să nu opresc decât un singur 
element ca valabil şi verificat: starea ta de luciditate. 

— Cu alte cuvinte, crezi deplin în sinceritatea spuselor 
mele! Îţi mulţumesc. 

— Cred, Ionel! Cred şi simt că în acel moment, în 
momentul apariţiei coloanelor, erai treaz, erai lucid şi că ţi- 
ai controlat, sângeros aproape, starea. 

— Atunci de ce separi cele două elemente? Dacă eram 
treaz şi recunoşti lucrul acesta, ce puteau să fie coloanele 
altceva decât o imagine reală? Aceste două elemente nu pot 
trăi separat, nu pot fi separate. 

— Nu pot fi separate în povestirea ta, dar trebuie să le 
separăm, Ionel, altminteri riscăm să nu deosebim adevărul 
adevărat. Impunem un adevăr, nu zic, poate să fie cel bun, 
dar îl impunem, nu-l constatăm. Nu înţeleg de ce ţii atât de 
mult la îmbinarea acestor două elemente, pentru că îmi 
închipui că posezi alte argumente - cele care te-au 
determinat să ne chemi pe noi aici - pentru a dovedi 
existenţa coloanelor. E atât de importantă îmbinarea 
acestor elemente? 

— E esenţială, Victor. E hotărâtoare, fundamentală! Victor 
rămase dezamăgit auzind răspunsul aproape dramatic al lui 
Ionel. Hotări totuşi să facă o ultimă încercare: 

— E fundamentală pentru a dovedi existenţa coloanelor? 
Întrebă dânsul aproape cu teamă. 

— Mai grav, Victor. Mult mai grav. Pentru a fixa locul! 
Aceste câteva cuvinte avură darul să-i emoţioneze până la 
lacrimi pe tineri. O mulţime de dubii se risipiră. Prin 
urmare, existenţa coloanelor nu mai trebuia pusă la 
îndoială. Abia aşteptau să audă continuarea povestirii. 
Tăcerea care se lăsă suna ca o invitaţie pentru Ionel. 


— Da, continuă dânsul. Mult m-a chinuit această problemă 
şi mă chinuie încă şi acum şi probabil că vă voi molipsi şi pe 
voi cu microbul acestui chin... Dar mai bine să spun totul 
aşa cum s-a petrecut în timp... Da... Rămăsesem lângă uşa 
salonului de zi cu aceeaşi întrebare pe buze: Fusesem sau 
nu treaz? Îmi răspundeam mereu: „Da, da, da”, dar 
întrebarea tot persista din cauza acelei imagini care 
conţinea atâta fantastic într-însa. Vaporul îşi continua cursa 
lui în noapte, sau aşa credeam eu. Marea parcă se mai 
liniştise, valurile, parcă mai multe, dar mai mici, se vedeau 
bine la lumina unei luni mai darnice ca înainte. Nu puteam 
scăpa de obsesie, dar cred că oricine ar fi fost în locul meu 
ar fi trăit stările mele. Scăpasem însă puţin de subjugarea 
mării. Mă simţeam mai liber, mai despărţit de mare. Nu 
vedeam numai marea, n-o simţeam numai pe ea în jurul 
meu. Începeam să mă simt între oameni, deşi nu-i vedeam. 
Dar mă ştiam între ei. Poate de aceea am început să-i caut. 
Am descoperit şi câteva luminiţe pe vapor, pe care până 
atunci nu le văzusem. M-am îndreptat tăcut, prudent spre 
una dintre ele. Îmi căutam puncte de sprijin, pentru că 
vasul, deşi bătut cu mai puţină putere de valuri, aşa mi se 
părea mie cel puţin, dansa mai tare decât înainte când îl 
loveau talazurile. Lumina spre care mergeam provenea de 
la cabina cârmaciului, de la timonă. O clipă m-am speriat. 
Am vrut să mă întorc repede. M-am încăpățânat însă şi am 
rămas pe loc. N-aveam curajul să urc în cabină. 
Încremenisem, rezemat de o scară de fier, aşa cum mi se 
întâmplase mai înainte lângă uşa salonului. Mi-am amintit 
dintr-o dată chipul cârmaciului. Îl văzusem înainte de 
lăsarea nopţii luând cârma în primire. Era un bătrân 
aproape chel, doar cu o coroană subţire de păr alb în jurul 
capului. Faţa îi era atât de plină de cute, că părea de 
pergament. Parcă o bătuseră şi o arseseră vânturile tuturor 
mărilor din lume. La prima vedere, părea un om posac, care 
nu vedea pe nimeni în jur, dar, dacă te uitai mai atent, 
descopereai în privirile lui nişte luciri blânde, duioase. Îmi 


aminteam aceasta pentru că mă uitasem mult timp la el 
după ce-şi luase postul în primire şi de câteva ori chiar ni se 
întâlniseră privirile. Nu, nu putea fi un om rău. 

— Marinarul din scrisoare, rosti Tic în şoaptă, şi-l înghionti 
pe Dan cu cotul. 

— Da... Marinarul din scrisoare... Ce să fac? Nu puteam să 
rămân acolo, mai ales că începeam sa simt frigul nopţii. Şi, 
tocmai când eram în pragul unei hotărâri, mi-a venit 
norocul în ajutor. Am auzit uşa de la cabină deschizându-se, 
am auzit un răsuflat greoi şi câteva pufăituri de 
nemulţumire. Era timonierul. Parcă se răfuia cu vremea. 
Auzindu-l apoi tuşind, aşa ca să se afle în treabă, m-a 
cuprins subit un moment de mare curaj... Am răspuns la 
tusea lui tuşind şi eu, aşa cum i-aş fi răspuns la un salut... 

— Deştept, nu putu Tic să rabde. Nu curaj, ci isteţime, 
prezenţă de spirit. Bravo! 

— Mulţumesc... Aşa... De fapt, imediat după ce am tuşit mi 
s-a făcut inima cât un purice. Aşa, din senin. Ce, nu aveam 
voie să mă plimb noaptea pe punte? Îmi interzicea cineva să 
tuşesc? Fapt e că mă descopeream cam copil. Şi numai ce- 
aud vocea bătrânului: „Asta-i tuse cam tinerească. Hei, 
mânzule! Ia dă-te la lumină, să te identific!” 

Ce să fac? M-am mişcat spre lumină pentru a fi identificat. 
Probabil că făcusem o mutră de bleg, pentru că bătrânul nu 
şi-a putut ţine râsul. El râdea, eu tăceam. Până ce a tuşit iar 
şi, luând un aer ceva mai grav, a început să mă ţintuiască. El 
era sus, pe balconul acela circular din jurul cabinei... Nu i- 
am aflat nici până acum numele... Eu jos, cu gâtul lungit 
spre dânsul. Cam caraghioasă poziţie pentru mine. 

„Şi-ai putea, mătăluţă, să-mi spui de ce dai târcoale 
timonei la unu noaptea?” mă întrebă dânsul. 

Voisem să-i şi ripostez că pot să fac ce vreau, dar m-am 
speriat de-a binelea când am auzit ora. Mi-era teamă să mă 
cert cu dânsul, ca nu cumva să-i scape a doua zi, adică în 
ziua aceea, să nu-i scape mamei vreo vorbă. l-am răspuns şi 
eu cu primul pretext care mi-a venit în minte: „Sufăr de 


insomnie şi, decât să stau în cabină, am ieşit să văd. 
Noaptea.” 

— Slab... De astă dată slab. Puteai să-i spui şi tu altceva. 
De pildă... Că ai venit să-i oferi nişte ţigări... 

— Nu mergea! Pentru că pufăia din lulea. 

— Mi-am închipuit eu. Tocmai din cauza asta mergea. 
Pentru că, dacă ţi-ar fi acceptat ţigările, de unde le scoteai? 

Intervenţia isteaţă a lui Tic îi făcu pe toţi să râdă, mai ales 
pe Ursu care îl şi gratulase, în felul său, strângându-i cu 
putere umărul. 

— Bravo! Îi întoarse Ionel felicitarea. Dar dă-mi voie să 
continui... 

— Te rog însă de pe acuma să mă ierţi pentru ocaziile 
favorabile... 

— Bine, bine, se grăbi lonel să-i răspundă. Aşa... Unde 
rămăsesem? Da... La pretextul meu prostesc care l-a făcut 
bineînţeles să râdă şi să dea din cap dojenitor. Îl vedeam 
bine în lumina care ieşea pe uşa deschisă a cabinei. 

„Care va să zică eşti chinuit de mare, mă ghici imediat 
bătrânul. Prea bine nu-i... Dar să ştii că pe cine nu l-a 
chinuit, măcar o dată în viaţă, marea, acela e văduv de 
multe simţiri. Da, da... Da' nu-i bine nici să te chinuie prea 
mult, că pe urmă începi să amesteci chinurile cu bucuriile şi 
gata!... Te-a înhăţat marea... Şi dacă te înhaţă nu-ţi mai dă 
drumul.” 

Îmi plăcea cum vorbeşte. Nu ştiu... Parcă nu dădea nişte 
sfaturi, parcă vorbea despre dânsul, despre ceva ce eu nu 
cunoşteam. Aş fi vrut să-l ascult, să-l provoc la vorbă, dar nu 
ştiam cum să procedez... Lasă, Tic... Eram uimit, eram într- 
o situaţie specială... Bine! Fie şi permanentă... Cum mă 
acuzi tu pe tăcute... Ce puteam să fac? Să-i cer voie să urc? 
Să plec? 'Tot el m-a scos din încurcătură: „E cam târziu, 
spuse el ca o constatare. Nu zic că e târziu pentru mătăluţă, 
ci pentru părinţii dumitale. Da' dacă vrei să mai stăm de 
vorbă. Eu nu mă împotrivesc.” 


Nu mai puteam de bucurie. Mă şi pregăteam să urc în 
goană scările, dar îl auzii continuând: „Numai că nu acuma. 
Mai avem şi zile, mai avem şi nopţi... Mâine, de la prânz 
încolo, mă găseşti în partea cealaltă a vasului, lângă nişte 
odgoane, am eu un fel de hamac... Că despre marea asta 
ştiu prea multe ca să le ţin numai pentru mine. Şi, dacă 
vrea cineva să primească botezul mării, apoi eu îl pot da cu 
prisosinţă... Aşa... Şi poate ţi-o mai da târcoale şi somnul...” 

Iarăşi pufăi de câteva ori, iarăşi tuşi. Tuşii şi eu şi, cu acest 
salut convenţional, ne-am despărţit. Am ajuns pe furiş şi 
fără zgomot în cabină. Ştiam că nu-mi fusese observată 
lipsa pentru că dormea şi mama. M-am suit în pat şi... Iarăşi 
am început să mă gândesc la coloane. M-am gândit, nu ştiu 
câtă vreme, până s-au înmulţit. Aşa se face că m-am trezit la 
Acropole... M-am dezmeticit însă repede. Ziua era 
frumoasă, nici un nor, soarele strălucea cum străluceşte la 
sărbătorile noastre mari, marea avea doar nişte creţuri 
uşoare. În orice altă situaţie m-aş fi simţit fericit. Numai eu 
ştiu însă cum a trecut dimineaţa aceea. Parcă eram pus pe 
jeratic. Mă foiam încoace şi încolo, nu-mi găseam locul. Şi 
mama, scai după mine. Credea că sunt bolnav. La masa de 
prânz nu ştiu dacă am mişcat fălcile de două ori. Îl văzusem 
pe bătrânul timonier ducându-se spre hamacul lui. 
Avusesem eu grijă să inspectez locul în cursul dimineţii. 
Ardeam de nerăbdare. Voiam să reiau convorbirea 
întreruptă şi aveam şi alte gânduri, pe care o să vi le 
destăinuiesc la vremea lor. Mama se uita chiorâş la mine. 
Era convinsă că sunt bolnav. „Dacă n-are nici poftă de 
mâncare?” spunea ea. Între timp vremea se mai învrăjbise. 
Cerul era tot frumos, dar marea scosese nu ştiu de unde, nu 
ştiu cum, nişte talazuri care înfiorau privirile. Şi dintr-o 
dată mama se îngălbeneşte, se clatină, dă ochii peste cap. 
Cei de la masă se sperie. Tata o duce repede în cabină. 
După un timp vine şi un doctor. „Nu-i nimic - spuse el-o 
criză uşoară, trecătoare. Pe vremea asta se manifestă cel 
mai lesne răul de mare.” Eu m-am liniştit îndată. Ba ca să 


fiu sincer simţeam puţină bucurie. Eram în sfârşit liber şi 
mai ales mă convinsesem că nu sunt şi nu voi fi niciodată un 
client al răului de mare. M-am înţeles cu tata dintr-o privire 
şi, ţuşti, către hamac. Am tuşit încet cu gândul că, dacă 
doarme, nu-l voi trezi pe timonier din somn. Nu dormea. Mi- 
a răspuns tot tuşind şi ne-am amuzat amândoi de felul 
acesta curios şi original de a saluta. Se închegase parcă o 
legătură aparte, un fel de complicitate mutuală între noi. 
Nu ştiu de ce, dar mi s-a părut că s-a bucurat văzându-mă... 
Lângă hamac era un scăunel rotund. Bătrânul mi-a făcut 
semn cu mâna şi m-am aşezat pe scăunel. Ei, acuma 
surpriza. Mai întâi m-a întrebat dacă sunt elev şi a insistat 
să-i spun cum stau cu învăţătura şi să-i spun ce preferinţe 
am. Mi-a cerut să-i spun notele la fiecare obiect. 

„Nu cumva te lauzi? M-a iscodit el. Chiar numai doi de 
nouă în tot anul?” 

I-am dat cuvântul de onoare şi dintr-o dată l-am văzut 
posomorându-se. Am aflat imediat care era cauza. 
Dezamăgirea pe care-o avusese cu un nepot de-al lui. Fiul 
fetei sale mai mici. Avusese şase copii. Numai fete. Iar cinci 
dintre ele născuseră tot numai fete. 

„Tocmai vine pe lume un băiat, mi-a spus el. Bucurie că nu 
mai vedeam pe unde trec. De altminteri, pe mare nu rişti 
cine ştie ce dacă nu vezi pe unde treci. Pe lângă ţărmuri sau 
prin anumite locuri e primejdie. Dar locurile acelea le 
cunosc ca-n palmă. Uite, pe unde trecem acum, e un loc 
primejdios. Sunt nişte bancuri de nisip... Şi aşa cum îţi spun 
cu nepotul. Ce să mai lungesc vorba... A ieşit din el un 
derbedeu. Eu am vrut să-l fac căpitan de vas şi el... Ce-ţi 
închipui mătăluţă? II apucă patima pământului şi se face 
agronom.” 

Îl ascultam dar n-aveam curajul să-l contrazic. Era mai 
bine să-l las să-şi deschidă sufletul. Pesemne că avea chef 
de vorbă în ziua aceea sau acesta o fi fost obiceiul lui. 

„Şi câte n-ar fi învăţat de la mine, a continuat bătrânul. 
Făceam amiral dintr-însul dacă i-aş fi spus numai un sfert 


din ce ştiu... Ehei, şaizeci şi unu de ani pe mare nu-i glumă. 
Nu-i mare pe tot pământul ăsta care să aibă taine pentru 
mine. Ba nici multe dintre râurile cele mari. Am fost pe Nil 
şi pe Amazoane şi pe Volga, iar Dunărea... Dunărea o 
cunosc cum îmi cunosc pipa... Na! Că iar s-a stins. Fir-ar să 
fie! Aşa face mereu când mă iau cu vorba. O fi şi ea 
geloasă.” 

Mă uitam la el cu câtă migală îşi curăţă pipa, dar gândurile 
îmi erau în altă parte. Ce să fac? Să-l întreb sau nu? Sau să- 
i povestesc ceea ce văzusem noaptea trecută?... Tu, Victor, 
ce-ai fi făcut? 

— Eu ştiu foarte bine ce aş fi făcut, răspunse Tic în locul lui 
Victpr. Ba ştiu ce-ar fi făcut şi dânsul. Dacă nu m-ar fi dus el 
cu vaporul la coloane... ba dacă ar fi fost nevoie ar fi 
angajat şi un submarin, numai să-mi facă plăcere. Hai, 
continuă! 

— Bine, mă supun. Eram gata să-i povestesc. Tocmai îşi 
aprinsese pipa, o pipă uriaşă, groasă cât mâna şi care 
scotea un fum, de parcă era coşul vaporului. Eram gata, 
gata să-i povestesc, dar, deodată, mi se opreşte răsuflarea. 
Dacă o să râdă de mine în cazul când ceea ce văzusem nu 
era decât o năzărire? Pe-atunci încă mai aveam îndoieli. 
Dacă o să-i fac cadou o taină nemaipomenită pe care el n-o 
ştia? Ne-am mai fi întâlnit noi aici, am mai fi putut noi 
organiza expediţia? Şi într-un caz şi-n altul era rău. Trebuia 
să-mi fi făcut de dimineaţă un plan de discuţie în aşa fel, 
încât să aduc pe nesimţite vorba despre coloane. Eram atât 
de furios pe mine însumi, că-mi venea să mă arunc cu capul 
în apă... 

— Nu, acum nu pot să rezist. Crezi că, dacă te-ai fi aruncat 
cu picioarele, nu era acelaşi lucru? 

— Văd că nu pot să scap de tine, Ticuşorule. Ei, bine, află 
că până la urmă... Până la urmă n-am avut nici un merit. A 
început el să povestească tot felul de lucruri. Nişte 
întâmplări că s-ar putea scrie zece romane palpitante de 
aventuri. Bineînţeles nu numai ceea ce a spus atunci, ci 


ceea ce mi-a povestit în tot timpul călătoriei. Nu ştiu ce-i 
venise atunci să înceapă cu Pacificul. Când m-am gândit cât 
e de mare, câte drumuri de navigaţie sunt pe dânsul, câte 
arhipelaguri, câte insule şi insulițe, m-a apucat groaza. Într- 
un an de zile nu l-ar fi terminat şi eu ardeam de nerăbdare 
să aflu ceva despre coloane, în cazul când ştia ceva, 
bineînţeles. Am profitat de extazul cu care-mi vorbea nu 
ştiu despre care loc din Pacific şi brusc îi şi pun întrebarea 
pe care mi-o pregătisem, că-mi făcusem un plan între timp: 
„Dar marea noastră, Marea Neagră, are oare taine şi 
frumuseți?” 

Cum i-am auzit oftatul, cum m-am bucurat. Eram sigur că 
n-o să reziste. Şi aşa s-a întâmplat. 

„Are şi taine şi frumuseți, mi-a răspuns el. Cu duiumul. 
Numai să ştii să le vezi, numai să ştii să le descoperi. Ehei!” 

Şi-a-nceput să-mi povestească. Spre ghinionul meu, a 
început cu frumuseţile. Cel puţin aşa credeam eu, că am 
ghinion. Pornise cu povestirea de la Constanţa spre deltă. 
Eram totuşi norocos. Dacă ar fi plecat de la Dardanele spre 
Bosfor?... Dar, când începe să-mi descrie locurile metru cu 
metru, iar zic în sinea mea că am ghinion. Când ajunge la 
Mamaia, unde spune: „Mamaia. Frumoasă s-a făcut, 
Doamne. Parcă-i o mireasă. Şi dac-o mai vezi şi noaptea.” 
„Gata! Îmi zic. Altă ocazie favorabilă.” Şi-l întreb aşa într-o 
doară: „Dar prin locurile astea prin care trecem acum? 
Cum o fi oare marea noaptea? O fi având taine?” 

Şi numai ce-l văd căzând pe gânduri. Mi se părea că 
visează. Şi tace, tace... Deodată se dă jos din hamac, se 
întoarce cu capul spre țărm şi priveşte toată panorama din 
faţa ochilor. Nu ştiam ce-i cu el. Rămăsese nemişcat, de 
parcă cerceta marea cu toată fiinţa. Şi-l văd cum îl cuprinde 
subit neliniştea. 

„Sunt multe taine şi frumuseți şi pe-aici, îmi spune el, cu o 
voce cam grăbită. Şi ziua şi noaptea. O să-ţi vorbesc eu altă 
dată despre un oraş sau despre un palat... Nu se ştie ce-i... 
Că nimeni n-a văzut decât ziduri, sau coloane, sau turnuri, 


unii ziua, alţii noaptea, da' numai pe vijelie... Şi asta cu 
mulţi, cu mulţi ani în urmă... Altă dată însă... Poate mâine, 
poate mai devreme, acum chiar, dacă n-o să se întâmple 
ceva cu vaporul, că blegul ăsta de timonier... Tare mi-e 
teamă că a greşit direcţia cu vreo zece, douăzeci de 
metri...” 

Şi dintr-o dată, halt! Fluierături, mişcare pe punte. 
Bătrânul zdup, ca un copilandru, fuga spre timonă. Eu 
rămân împietrit acolo lângă hamac... Să vă mai spun în ce 
stare eram?... Îmi venea să urlu, să mă arunc în mare de 
bucurie, cu capul în jos, cu picioarele, pe burtă, oricum. Va 
să zică nu mă înşelasem. Coloanele mele existau... Vă 
mărturisesc sincer, sincer de tot, m-am gândit imediat la 
voi, la toţi. Doream atât de mult să fiţi lângă mine! Şi dacă 
aţi şti ce imagini fantastice născocea fantezia mea!... Sunt 
convins că aveam febră. Dar parcă mă mai gândeam atunci 
la mine?... Toate gândurile mele se concentraseră în unul 
singur: cum să fac să vă anunţ? Şi asta cât mai repede. 
Dacă aş fi avut un telegraf, un radio-emiţător! Ştiu că eram 
absurd. Chiar dacă aş fi avut aceste obiecte, cum puteam să 
comunic cu voi, dacă nu eram înţeleşi? Dar ce nu-mi trecea 
prin minte? M-am gândit şi la porumbei mesageri. Mă 
bâţâiam acolo pe punte, mă întrebam, căutam şi, dintr-o 
dată văd că se coboară şalupa şi aud un marinar spunându-i 
altuia că va pleca spre uscat căpitanul pentru nişte treburi. 
Mai departe ştiţi ce s-a întâmplat. V-am relatat în scrisoare. 
Dacă aţi şti în ce hal eram când m-am apucat să scriu! 
Fantasticul descoperirii şi mai ales posibilitatea ei de 
confirmare... Ceva, ceva totuşi mi se confirmase, dar 
puteam eu să ştiu dacă nu e o simplă coincidenţă?... Era 
prea fantastic totul, uluitor, absolut de necrezut. Cel puţin 
aşa îmi închipuiam eu în acele clipe... Chiar şi acum tot mai 
răzbat în sufletul meu firicele de spaimă, firicele mici, mici 
de tot... 

Ionel se opri din povestit. Simţi nevoia imperioasă de a 
răsufla câteva clipe. Dar şi ceilalţi simțeau la fel. 


Descoperirea lui începea să capete contururi clare. Oare ce 
surprize îi mai aşteptau? 

— Ionel! Spuse brusc Lucia. Vreau să te întreb ceva. Dacă 
vrei, răspunzi, dacă nu, nu. În momentul când ne-ai scris nu 
ţi-a trecut prin cap că, dându-ne mai multe amănunte 
asupra descoperirii, s-ar putea ca noi, sosind înaintea ta, să 
începem cercetările fără tine? 

— Sigur că m-am gândit, răspunse Ionel cu toată 
sinceritatea. Dar nu într-un sens rău. Acum, ba chiar nu 
mult după ce v-am scris, mi-am dat seama de absurditatea 
acestui gând. Dacă eu, care văzusem primul coloanele, nu 
aş fi avut inima să încep ceva fără voi, cum aţi fi putut 
atunci să începeţi voi fără mine? Dar în clipele acelea mai 
puteam să judec limpede? Atâta voiam atunci: să începem 
toţi împreună cercetările şi cât mai repede. Să ne strângem 
toţi aici, toţi cireşarii. Chiar mă gândeam că dacă Tic, de 
pildă, sau altcineva n-ar putea veni, să-l aşteptăm sau să-l 
aducem şi pe el. 

— Asta o spui aşa, ca să mă măguleşti, îi ripostă cu foarte 
mare blândeţe Tic. 

— Voi ce-aţi fi făcut în locul meu? Se adresă Ionel celorlalţi 
cireşari. 

— Ceea ce ai făcut şi tu! Îi răspunse Lucia. Poate cu unele 
mici deosebiri. Dar în linii mari am fi procedat aşa cum ai 
procedat tu... Ne-ai dat multă bătaie de cap cu scrisoarea 
ta, am încercat să-ţi explicăm atitudinea, am ajuns şi la 
justificări. Poate că ne-a mirat atitudinea ta, dar nu ne-a 
jignit nici o clipă. 

— Coloanele albe de marmură! De ce să nu fie şi în marea 
noastră un palat de cleştar? 

Toţi tresăriră auzind vorbele Mariei care plutiseră o clipă 
ca un cântec. Imaginea făurită era tare îndepărtată. Palatul 
de cleştar...! 

— Nu ştiu! Se înfiora Ionel. Eu am văzut coloane albe. Mi 
le-am închipuit de marmură. Dar de ce să nu-i spunem aşa? 
Să numim expediţia noastră „Palatul de cleştar”. 


— Parcă-i un cântec de demult, visă Maria cu voce tare. 
Parcă-i un basm vechi. Parcă m-aş plimba prin ograda 
misterioasă a copilăriei. Voi nu simţiţi? 

— Pe mine mă tulbură realitatea, se scutură Victor din 
visare. Cele două elemente pe care le-am separat pentru a 
fi fideli adevărului s-au împreunat în sfârşit, formează 
amândouă adevărul. Ştim deci că Ionel era lucid în 
momentul viziunii, dar de acest lucru nu m-am îndoit şi mai 
ştim că imaginea care i-a apărut în faţa ochilor era o 
imagine reală. Sau măcar o bănuială reală, pentru că, într- 
un fel, a fost atestată de la sine. 

— Cum adică de la sine? Întrebă Lucia. Există mărturia lui 
Ionel şi mărturia marinarului. 

— Întocmai. Mărturia bătrânului n-a fost însă cerută, nici 
măcar provocată. Ea a venit ca o destăinuire şi s-a 
transformat în confirmare prin prezenţa lui Ionel. Ea există 
însă ca mărturie în afara lui Ionel, adică făcând excepţie de 
persoana lui. 

— 'Te înţeleg, Victor. Prin urmare Palatul de cleştar se află 
undeva la marginea mării. 

— Dar cum de nu l-a mai văzut nimeni? Întrebă Ursu. Cum 
poate să ascundă marea o asemenea taină atâtor şi atâtor 
oameni?... Credeţi-mă, sunt şi eu emoţionat, sunt gata să 
fac orice, absolut orice, dar, nu ştiu de ce, mă sâcâie 
groaznic aceste întrebări. 

— Nu numai pe tine. Pe toţi ne sâcâie, răspunse Lucia. 
Poate ne vom limpezi mai mult ascultând continuarea 
povestirii. 

Ionel îşi adună amintirile. În jurul mormanului de cenuşă, 
prin care mai licăreau, ici, colo, mici puncte de foc, se 
aşternu iarăşi tăcerea. Vocea povestitorului răsună din nou 
în urechile celorlalţi, făcu din nou să bată inimile tuturor. 

— În ziua aceea n-a fost chip să mai dau ochii cu bătrânul 
marinar. S-a lucrat tot timpul la despotmolire. Din fericire, 
numai botul vasului se înfipsese într-un banc de nisip. Spre 
seară, vaporul era gata de plecare. Bătrânul intrase de 


serviciu la timonă. Mi-am amintit vorbele lui când s-a 
despărţit atât de brusc de mine. Era limpede că amânase 
discuţia pentru a doua zi. Aşa că mi-a fost teamă să-l 
deranjez. M-am dus devreme în cabină, m-am străduit să fiu 
mai atent, mai vorbăreţ cu părinţii. Nu prea am reuşit. Mă 
gândeam tot timpul la oraşe şi la palate scufundate. Am 
aflat mai târziu că bătrânul marinar aşteptase multă vreme 
să-l vizitez la timonă. Mă aşteptase până după miezul nopţii, 
dar de unde puteam eu să ştiu?... Inutil să spun cum a 
trecut dimineaţa. Mă străduiam să urmăresc peisajele de pe 
țărm, să mă amuz privind giumbuşlucurile delfinilor care 
ne-au însoţit în călătorie până la Sulina, dar nu reuşeam. 
Nu aveam nimic altceva în cap decât imaginea nopţii cu 
coloane şi ultimele vorbe ale bătrânului. Imediat după 
prânz am fugit la hamac. Sosisem probabil mai devreme, 
pentru că marinarul meu nu era acolo. Mă întrebam chiar 
dacă nu i s-o fi întâmplat ceva, când, hop, îl văd apărând pe 
punte. Venea agale spre mine, uitându-se mereu la țărm. 
Bineînţeles am tuşit, cum stabilisem între noi, fără vorbe, 
salutul. Am tuşit eu mai întâi ca să-i dovedesc respect. „Hm. 
Am trecut, am trecut de punctul pe care mi-l închipui eu, 
spuse el continuând povestirea exact din locul în care o 
întrerupsese, precum mi-am dat seama imediat. Da, mai în 
urmă, chiar binişor, mai în urmă, cred eu că e locul. Locul 
sigur nu-l ştie însă nimeni, poate c-or mai fi doi oameni în 
toată delta care să-şi mai amintească aşa ceva. Eu cu ochii 
mei nu l-am văzut, dar era o vreme când s-a vorbit mult 
despre asta. Eram însă prea mic, abia pusesem piciorul pe 
vapor, nu prea înţelegeam eu ce se vorbeşte. Va să zică sunt 
aproape şaizeci de ani de atunci. Câţiva mai mult, câţiva 
mai puţin... Era o vreme cu cumplite vijelii. Se războia 
marea cu țărmurile, de te mirai cum de mai rezistă. 
Prăpădul lumii, nu altceva. La pescuit în larg nu se 
încumetau decât vitejii de la Jurilovca. Şi, când dădea peste 
ei vijelia, aruncau lopeţile şi se legau cu funiile de barcă, ca 
să nu li se piardă trupurile în mare şi după trei, patru zile, 


bărcile, împinse de valuri, le aduceau leşurile la mal. Dar nu 
lepădau lopeţile aşa lesne. Numai atunci când simțeau că 
nu le mai rămân puteri decât pentru a-şi lega funiile. Ehei, 
ce oameni! Ce înţelegere cu marea! Atunci, în timpul acelor 
vijelii, s-a răspândit zvonul. Întâi a văzut unul, apoi altul, 
fără să ştie de primul şi apoi altul, fără să ştie de ceilalţi doi, 
că fiecare era din altă parte a deltei. Dar ce anume au văzut 
nici până astăzi nimeni nu ştie... Un oraş, un palat, un turn, 
un zid, o coloană? Fiecare însă văzuse ceva. Şi numai 
noaptea. Ziceau că văzuseră cum se cască marea în faţa lor 
şi cum se înalţă din pământ blocuri albe, ca de marmură. 
Puteai să nu-i crezi, dacă toţi spuneau c-au văzut ceva şi tot 
cam prin aceleaşi locuri, cam prin preajma acestor lacuri 
furate din mare? Că nu numai marea fură din pământuri, 
mai fură uneori şi pământul din mare...” 

Cred că tremuram în faţa lui auzindu-i povestirea, pentru 
că se oprise din vorbit şi se uita lung la mine. Eram teribil 
de fericit, dar simţeam şi o oarecare nelinişte. Oamenii 
despre care-mi povestea el văzuseră Palatul de cleştar... Îi 
spun aşa pentru că aşa am hotărât să numim aceste 
necunoscute albe de sub apă... În preajma lacurilor 
salmastre. Eu îl văzusem însă înainte de lacuri, chiar la o 
distanţă bunicică. Nu ştiam ce să cred. Să mă fi înşelat eu? 
Era cu neputinţă, pentru că eu cu mâinile mele am notat pe 
hartă locul unde l-am văzut. Să se fi înşelat oamenii aceia 
de acum şaizeci de ani?... Eu eram înclinat şi chiar şi acuma 
cred că s-au înşelat ei... Cum pot altminteri să-mi explic 
deosebirea de locuri, distanţa mare de aproape douăzeci de 
kilometri dintre un loc şi altul? 

— Da! Se auzi vocea lui Victor. E într-adevăr o problemă 
gravă. Dacă ai rămas la această întrebare şi aşa mi se pare, 
înseamnă că plutim într-un mare necunoscut. Să fie două 
locuri diferite şi-n amândouă locurile să existe ceva 
asemănător?... Să-ţi spun drept, Ionel, par cam încurcate 
locurile... 


— Şi eu cred la fel. Dacă ai şti cât mă roade această 
întrebare. Da şi astăzi mă roade. A rămas încă fără răspuns, 
cu toate strădaniile mele... În zilele care au urmat am 
căutat să aflu alte amănunte. Nu ştiu ce n-am făcut ca să-i 
pot aprinde bătrânului marinar toate amintirile. Din păcate 
însă prea multe lucruri noi nu am aflat. Cam repeta ceea ce 
îmi spusese prima dată. Da, da. Şi-a amintit ceva foarte 
important. Cică s-au auzit pe vremea aceea atâtea vorbe 
despre oraşul din adâncul mării, că nişte oameni de ştiinţă 
au pornit cercetări. Se convinseseră cică şi ei că în zvonul 
care circula în toată delta exista ceva adevărat. Au făcut 
cercetări, pe malul mării, în interiorul lacurilor salmastre, 
dar toate cercetările au rămas fără nici un rezultat. N-au 
mai dat de urma oraşului. Se mai spune că un grup de 
pescari a fost surprins de vijelie în larg, într-o barcă mare 
pescărească, dintre cele care se foloseau pe atunci. Barca s- 
a scufundat în apropierea malului şi printr-o minune au 
scăpat toţi cei care se aflau în ea. Atunci s-a văzut ultima 
dată palatul. L-a văzut cârmaciul înainte de a se scufunda 
barca. El singur, că el era cu faţa spre mal. De-atunci 
nimeni, nimeni n-a mai văzut Palatul de cleştar. 

— Stai! Strigă Lucia. Înseamnă că avem un indiciu foarte 
sigur. Palatul trebuie să fie în apropierea locului unde s-a 
scufundat barca. Nu este acesta un indiciu foarte preţios? 

— Întocmai! Întări Victor. În sfârşit, al doilea element 
concret. Primul este cel adus de tine, Ionel. Al doilea, epava 
bărcii pescăreşti. Mă gândesc la elementele care ne pot 
ajuta pentru a identifica locul cu pricina. 

— Şi eu m-am gândit la asta. Bătrânul nu cunoştea decât 
povestea accidentului şi anul în care s-a petrecut. Despre 
loc nu ştia nimic. Cel puţin atunci nu ştia nimic. 

— Poate că ştia ceva despre pescarii care s-au salvat, 
aproape se rugă Tic. 

— Cât m-am agăţat de speranţa asta! Din păcate nu 
cunoscuse nici un pescar dintre cei care naufragiaseră. L- 


am rugat să-şi amintească, l-am bătut pesemne atâta la cap, 
că a început să se mire. 

„Nu cumva ai vrea să faci şi mătăluţă cercetări?” mă 
întrebă el mai mult în râs. 

Nu ştiu ce s-a întâmplat cu mine. Eram pesemne într-un 
moment de exaltare. I-am răspuns sincer. l-am răspuns că 
aş vrea tare mult să ştiu totul, că aş fi în stare să caut prin 
toată marea, numai să dezleg taina. l-am spus că am şi 
câţiva prieteni care m-ar ajuta. Ela râs şi mai tare. Se uita 
la mine ca la un ţânc: „Ştii mătăluţă ce înseamnă un ochi de 
mare? M-a întrebat el. Nu e numai lărgime, ci şi adâncime. 
Ştii ce înseamnă bucăţica asta de apă din faţa satului ăsta? 
Ştii cât necuprins e în ea?... Şi mai spui c-ai vrea să 
răscoleşti toată marea! Nu cred eu că o să ajungi marinar 
dacă nu-ţi poţi închipui nemărginirea mării şi, mai mult 
decât asta, adâncimea €ei...”. 

Mi-am dat seama atunci câtă dreptate are. Gândisem într- 
adevăr ca acel copil din poveste care voia să mute cu căldă- 
ruşa marea în groapa lui din nisip. Dar pesemne că era 
atâta rugăminte în ochii mei, că s-a simţit şi el mişcat. 
Lăsase pipa jos şi-şi freca fără încetare bărbia şi, când 
înţepenea cu mâna pe bărbie, clătina, clătina din cap. 

„O fi fost poate o vedenie a acelor oameni, dacă de şaizeci 
de ani nimeni n-a mai văzut nimic! Da' cine ştie? Că prea 
mulţi au văzut. Şi ce rost aveau să se apuce, după un simplu 
zvon, atâţia oameni cu doxă la cap, să caute prin fundurile 
mării?... Ştiu eu?” 

Eu tot îl întrebam despre pescarii aceia care s-au salvat, 
tot îi ceream să-şi amintească numele vreunuia dintre ei. 
Nu-mi trecuse prin cap să fac socoteli. 

„Crezi mătăluţă că după atâţia ani au mai rămas măcar 
oasele întregi din vreunul? Mă întrebă timonierul. Pe 
vremurile acelea nu prea treceau oamenii de şaizeci de ani. 
Dacă nu-i ucidea marea, îi ucidea mai lesne pământul. 
Foamea, necazurile, jandarmii, războaiele scurtau mult 
viaţa omului.” „Cine ştie? Insistam eu ca un neghiob. Poate 


că s-a strecurat vreunul prin viaţă. Mai există şi oameni cu 
noroc pe lume...” „Şi mătăluţă ai vrea tare, tare de tot să fii 
unul dintre aceştia?” mi-o întoarse bătrânul. 

Puteam să-i spun că nu? Mă rugam fără vorbe cu toată 
fiinţa mea. Pesemne că iar l-oi fi înduioşat. Pentru că iar şi-a 
lăsat luleaua jos şi a început să-şi frece bărbia. 

„Ce pot să fac pentru dumneata? Mă întrebă el. Te văd aşa 
de frământat! Dar să ştii că n-are nici un rost să te frămânţi. 
Crezi că tocmai mătăluţă eşti chemat să dezlegi taina asta? 
Aşa, acum c-am început trebuie să şi isprăvesc. Nu pot să te 
las, hodoronc-tronc, în mijlocul drumului. Mi-a venit un 
gând, cum vin uneori gândurile cele bune, tocmai când nu 
le aştepţi. O să mă interesez la Sfântul Gheorghe sau la 
Sulina despre povestea naufragiului... Cine ştie? Poate dăm 
de urmele vreunui norocos care s-a strecurat prin viaţă şi a 
ajuns vremurile de azi...” 

— Şi nu i-ai sărit de gât? Întrebă Tic emoţionat, cu 
răsuflarea tăiată. 

— Zău că nu ştiu ce-am făcut. Pentru că am simţit că 
ameţesc. Se învârtea totul cu mine şi nu aveam conştiinţa 
nici unui act, nici unei vorbe. Pesemne că oi fi făcut eu ceva, 
pentru că l-am auzit tuşind... A coborât la Sfântul 
Gheorghe. Mi-a fost, nu ştiu de ce, ruşine să mă duc după 
el, mai ales că nici el nu m-a chemat. Vă spun drept, n-am 
văzut satul, nici cherhanaua, nici vasele de pescuit. Mă 
uitam tot timpul la promontoriul lung de scândură pe care 
păşise bătrânul. Mă uitam, mă uitam, de mă dureau ochii, 
până ce, după câteva ore, l-am văzut pe marinar 
întorcându-se. Pe faţa lui, printre miile acelea de cute, 
puteai parcă să descifrezi ceva?! Nimic. lar ochii... 
Sprâncenele lui groase parcă se lăsaseră peste ochi. M-a 
bătut pe umăr că pe un copil şi mi-a spus: „Am mai găsit 
câte unul care şi-a amintit de naufragiul acela. Da cică nu 
era nici un om din sat în barca aceea. Aşa că n-am putut să 
scot de la ei nici un nume. Să vedem acum la Sulina... Poate 
dăm acolo peste cineva. Cine ştie? Să nădăjduim, că pentru 


nădejde nimeni nu-ţi poate face nimic... Este un loc unde nu 
se poate să nu se ştie mai multe. Dar pe-acolo vasul nostru 
nu trece, pentru că nici nu e în drum şi nici n-o să poată 
vreodată. E vorba de Jurilovca. N-avem altceva de făcut 
decât să aşteptam Sulina.” 

În sfârşit am ajuns şi la Sulina. Am intrat cu vaporul pe 
braţul Dunării până în port. Am coborât în orăşel, am băut 
apă... Vă spun asta pentru că e cea mai bună apă din ţară 
acolo. Ne-am înapoiat pe vas. Bătrânul a venit abia către 
seară. Şi, cum a venit, s-a urcat în cabină. A plecat vasul şi 
târziu, noaptea, m-am dus la el în cabină. Mai fusesem de 
câteva ori şi ştiam care e cea mai bună oră pentru vizite. L- 
am găsit parcă mai vesel. 

„Ai făcut bine că ai venit mai târziu, mi-a spus el. Pe aicie 
mai grea navigația şi trebuie mare atenţie... Dar ca să 
ajungem la oile noastre... Mare noroc n-ai avut nici aici. Am 
trecut prin multe case şi a trebuit să refuz multe pahare cu 
vin sau cu ţuică. M-am întâlnit cu vechi cunoştinţe şi chiar 
cu nişte neamuri, despre care nu mai ştiam că sunt pe 
lume.” 

Eram tare nerăbdător să primesc dramul acela de noroc 
pe care mi-l promisese, într-un fel, la început şi el simţea 
asta. Dar jocul lui, pentru că miroseam eu că e un joc, nu 
voia oare să-mi pregătească o veste bună, o bucurie? Ce 
puteam să fac altceva decât să aştept? Îi plăcea pesemne să 
procedeze aşa, să mă pună la încercare, să vadă cât mă ţine 
răbdarea. Dar, dacă aşteptasem atâta, puteam eu să-l 
necăjesc tocmai în spartul târgului? L-am lăsat să-mi spună 
singur, când o vrea, ceea ce aa aflat. Mă rugam însă în 
gând să-mi spună multe, multe lucruri noi. Şi numai ce-l 
aud că zice: „Aşa... Dacă te ţii atât de tare! Da' să ştii că-mi 
pare bine. Înseamnă că respecţi omul bătrân şi metehnele 
lui. E un lucru frumos. Acum, numai să fie şi bătrânii 
oameni înţelegători şi cumsecade... Am dat într-o casă 
peste nişte bătrâni, aşa cam de seama mea, care cunoşteau 
bine povestea naufragiului acela. I-am descusut cum am 


putut şi eu, cu toată dibăcia... Pentru că bătrânii sunt tare 
curioşi. Dacă dibuie ceva care nu le vine lor bine, mai uşor 
scoţi vorbe de la un mort din mormânt decât de la ei. Da'i- 
am luat eu aşa, că am făcut traistă din sufletele lor. Şi le-am 
deschis de tot... Aşa... Mare lucru nu mi-au spus ei. Şi-au 
amintit însă de numele unora care au fost în barca aceea...” 

Vă închipuiţi cum îmi bătea inima, parcă nu mai era a 
mea... 

— Aşa cum ne ţâţâie nouă acum... Spuse Dan din 
întuneric. Hai, zi mai repede! Sau faci şi tu ca bătrânul tău? 
— Lasă că şi-acum mai trăiesc emoţiile acelea, reluă lonel 
povestirea. Parcă-l văd pe timonier. Pufăia alene din pipă şi 

se uita la mine printr-o deschizătură mică a pleoapelor, 
probabil ca să nu-i văd clipirile de satisfacţie. De astă dată 
însă nu m-a ţinut prea mult. A continuat cu o voce parcă 
mai veselă: „Aşa... Cei mai mulţi dintre ei au ajuns oale şi 
ulcele. Să le fie ţărâna uşoară, deşi nu mai are la ce să le 
ajute... Vreo doi, cică, mai trăiesc. Erau tineri pe vremea 
naufragiului. Erau cei mai tineri pescari din barca aceea. 
Acum au bine peste optzeci de ani, dacă nu s-or fi apropiat 
de nouăzeci. Unuia îi zice Rapaliuc şi s-a aciuat, cică pe 
lângă Vălurele. Îşi aşteaptă acolo sfârşitul la o strănepoată 
de-a lui. Altuia îi spune Ciornega... Cică a fost un pescar 
cum nu s-a mai pomenit în toată delta, da' acum e cam 
rebegit săracul... Se zice că ar fi fost văzut ultima dată, 
acum vreo doi ani, la o nuntă în Dunărei. La nunta unuia 
Axente.” 

Am mai vorbit şi pe urmă cu bătrânul, dar despre alte 
lucruri. Câte nu mi-a spus! Îl ascultam, dar gândul meu, era 
cum să ajung mai repede la Constanţa, ca să mă întâlnesc 
voi şi să vă spun toată istoria aceasta... 

Ionel îşi încheie povestirea cu un oftat adânc. Nimeni nu 
îndrăznea să tulbure tăcerea care urmase vorbelor. Tot el 
amintindu-şi de ceva, îl întrebă pe Tic: 

— Ce-ai vrut să spui atunci cu „doi şi cu doi fac patru”, că 
n-am înţeles? 


— O prostie, răspunse Tic. Am vrut să-ţi sugerez să fii mai 
concret. Mi se părea că faci poezie. Dar să ştii că mi-a 
plăcut cum ai povestit. Mi-a plăcut grozav. Zău că ai talent. 

CAPITOLUL IV. 

Vremea se schimbă brusc o dată cu ivirea zorilor. 
Răcoarea nopţii făcu loc unui vânt călduţ, iar marea se lăsă 
cuprinsă şi împinsă spre ţărmuri de un curent cald. Toţi 
cireşarii erau la marginea mării. Îi priveau depărtările 
calme, căutau să-i străpungă adâncurile. Erau clipe când 
suprafaţa mării, până departe în zare, se asemăna cu o 
oglindă albastră. Nici o cută nu-i tulbura netezimea. Alteori 
se încreţea pe alocuri, de parc-ar fi vrut să-i răspundă 
cerului senin cu surâsuri copilăreşti. 

— Ce zi frumoasă! Se bucură Maria cu voce tare. Uitaţi-vă 
cum ne surâde marea. 

— Frumoasă zi, repetă Ursu cu mai puţină convingere, 
descoperind undeva, la marginea orizontului câteva dungi 
alburii, pe care alţi ochi nu le-ar fi putut vedea. Spre seară, 
însă, poate chiar mai repede, vremea se va burzului rău de 
tot. 

— Nu se poate! Se împotrivi Maria. De ce îţi asumi rolul de 
barometru? O asemenea zi nu poate să trădeze... Numai 
dacă o întărită cineva... Din răzbunare. 

— Uită-te la orizont! Vezi dungile acelea subţiri ca nişte 
linii trase cu creta? 

— Nu văd nimic, răspunse Maria. Şi nici nu vreau să văd... 

— Şi nici n-ai putea să vezi, completă Tic. Pentru că nici eu 
nu zăresc nimic. Dar dacă nici până azi n-ai învăţat să te 
serveşti de binoclul lui Ursu... 

— Eu cred c-ar trebui să ne procurăm un barometru, 
propuse Lucia. S-ar putea să avem nevoie de el. 

— Cumpără tu! Se oţări Tic. Adică, stai! De ce să mai 
cumperi? Mi s-a părut, odată, că ţi-ai ales cel mai bun 
barometru din lume. Ţi-a înşelat previziunile? 

Tic făcuse o gafă şi nu ştia cum s-o repare. Lucia se 
posomorise, Ursu se înroşise, Dan îi făcea cu ochiul, Ionel, 


care nu ştia nimic despre povestea dintre Ursu şi Lucia, se 
pregătea să ceară lămuriri. Tic nu reuşi altceva decât să-i 
facă semn cu buzele să tacă. Ionel tot nu înţelese. 

— Despre asta... 

„ Despre asta... Nu mi-aţi vorbit nimic, misterioşilor...”, ar 
fi vrut să spună Ionel. 

Tic însă, negăsind altă soluţie, alese în disperare 
sacrificiul. 'Ţipă cu toată puterea, întrerupându-l pe Ionel şi 
alarmându-i pe ceilalţi: 

— Auuuu! Mi-am hotărât soarta! Cine vrea să mă urmeze. 
Şi se aruncă în apă. Îl urmă numai Ţombi. Ceilalţi îl căutau 
cu privirile, dar nu-l zăreau nicăieri. Şi 'Ţombi, acolo în apă, 
părea disperat. Vremea trecea, dar Tic nu apărea la 
suprafaţă.! 

— Optzeci de secunde! Se alarmă Lucia. Nu poate să 
reziste atâta. 

Toţi săriră în apă după Tic, toţi cu excepţia lui Ursu. 
Ceilalţi nu-i observaseră nemişcarea. Înotau pe sub apă, 
căutându-şi prietenul. 

— Tocmai tu, Ursule! Se auzi de undeva vocea lui Tic. M-ai 
deziluzionat. 

— Las! că ţi-am văzut nasul lângă coada lui Ţângulică... 

— Nu-i adevărat! Nasul meu era lângă bot, nu sub coadă... 
Sau... Aaaa... Faci glume? 

Tic se lăsă repede pe spate şi-şi mişcă vijelios braţele de 
câteva ori. Văzuse capul lui Dan ieşind la suprafaţa apei. 
Curând se iviră alături şi capetele celorlalţi cireşari. 
Sinucigaşul, căruia îi căutaseră trupul, se afla departe în 
larg. Experimenta un nou sistem de refacere a respirației, 
un sistem original care n-avea altă menire decât aceea de a 
face zgomot. Inspira şi expira gălăgios, agitându-şi braţele 
(ca să-i convingă pe ceilalţi că stătuse tot timpul sub apă). 
Văzându-şi prietenii nedumeriţi, se prefăcu şi el nedumerit: 

— Când am ieşit la aer, nu v-am mai văzut pe mal (pauză 
pentru refacerea respirației). Dar să ştiţi că n-aţi stat... 


(altă pauză) prea mult timp... (pauză). Mai aveţi nevoie de 
antrenament. 

Lucia, care purta la mână un ceas antiacvatic, întrebă 
mirată: 

— Cam cât am stat? De când ai ieşit tu, bineînţeles! 

— Dan, vreo cinci secunde... Foarte slab... Voi, ceva mai 
bine. Zece, unsprezece secunde... 

— Imposibil! Spuse Lucia, privindu-şi fără încetare ceasul, 
înseamnă că tu ai rezistat o sută de secunde fără aer! O 
sută cinci secunde! Extraordinar! 

— Numai atât?! Se miră cumplit eroul. Eu credeam că am 
stat cel puţin zece minute. Vai, ce greu trece timpul sub 
apă! Noroc că am dat peste câţiva peşti. Unul avea 
aripioarele dorsale lungi şi cu ţepi multe ca nişte ace. Şi 
două dungi închise pe laturi. Ce specie o fi fost, Lucia? 

Victor zâmbi când auzi amănuntele. Văzându-l şi pe Ursu 
pe plajă, înţelese că povestirea lui Tic era reală numai până 
la jumătate. Lucia şi Ionel în schimb îşi băteau capul pentru 
a afla specia văzută de Tic. Făceau tot felul de presupuneri. 
Lui Tic i se făcu milă: 

— Gata! Strigă el. Am găsit... Mi-am amintit. (De fapt 
căuta o denumire.) Da! Exact: Tingus Licensis. 

— N-am auzit de specia asta, mărturisi lonel, după ce o 
văzu pe Lucia mişcând sprâncenele în semn de ignoranță. 

— Eu am citit despre ea, răspunse Tic, făcându-i semn lui 
Ţângulică să se apropie. 

Se aruncă şi Ursu în apă. Saltul acestuia îl determină pe 
Tic să înoate cu toată iuţeala spre Lucia, care urmărea 
mersul secundarului pe cadran. Tic se alătură observaţiei, 
după ce Lucia îi arătă cu unghia degetului mic locul unde se 
împlinea un minut de la dispariţia lui Ursu în apă. Mai 
trecură şaptezeci de secunde până ieşi Ursu la aer. 

— Două minute şi zece secunde! Bravo, Ursule. Îţi 
recunosc superioritatea! 

— Stăteam mai mult! Răspunse vlăjganul. Dar n-am putut 
rezista la o asemenea tentaţie. 


Braţul său drept scoase la suprafaţa apei un peşte ciudat, 
cu botul lung şi ascuţit, care putea să aibă vreo trei 
kilograme. 

— Se încăierase cu altul la fundul apei, aşa că l-am luat 
prin surprindere. 

— E un morunaş! Spuse Dan. 

— Ba nu! Se opuse Tic din obişnuinţă. Un nişe. Nişe. 
Nisetruţ. 

— E o păstrugă în toată regula! Se convinse Ionel, după ce 
căpătase şi aprobarea Luciei. Prin urmare, vom beneficia de 
un prânz copios. 

Baia matinală, înviorată de aceste incidente vesele, luă 
sfârşit. Întinşi pe nisip, în cerc, cireşarii primeau căldura 
unui soare darnic. Odihna lor, sau cel puţin a doi dintre ei, 
luă însă repede sfârşit. 

— Acum, fiind mai învioraţi, spuse Victor, e cazul să ne 
începem activitatea. Primul act: asigurarea mijloacelor de 
transport. Dacă aveţi propuneri... 

Invitaţia lui nu căpătă imediat răspuns. Pe buzele câtorva 
stătea aceeaşi întrebare. O rosti Dan: 

— Pentru ce? Adică... Încotro trebuie să pornim? 

— Avem tot timpul să alegem direcţia, răspunse Victor. 
Până atunci trebuie să ne asigurăm mijloacele de transport. 
De fapt avem unul singur. Dar cum putem oare face rost de 
el? 

— Cotiga?! Încercă Tic să ghicească. Vreau să fac şi eu 
cunoştinţă cu ea. Am mania obiectelor de muzeu. 

Tic era dornic de o plimbare, bineînţeles, după ce-i făcuse 
cu cotul lui Ursu şi căpătase aprobarea acestuia din ochi. 

— Primul voluntar, dădu a înţelege Victor. Ar mai fi nevoie 
de unul. 

Ursu ridică mâna. Dan îşi manifestă repede neîncrederea, 
cu gândul ca să-l provoace pe Tic. 

— N-o să vă fie prea uşor s-o obţineţi, dacă o mai fi 
existând la ora asta. Pentru că se colectează şi pe aici fier 
vechi. 


— Dacă s-ar colecta şi gândurile tâmpite, am fi mai fericiţi 
pe lumea asta, răspunse Tic. Sau - cine ştie? Poate ne-am 
plictisi. De, fără buruieni florile nu ni s-ar părea atât de 
frumoase... Lasă, Dan, nu te mai frământa. Până găseşti tu 
replica, noi suntem înapoi cu cotiga. Eu sunt gata de 
plecare. 

Câteva minute mai târziu, Ursu şi Tic părăsiră tabăra de la 
marginea mării. [ombi se luă pe urmele lor. Ceilalţi cireşari 
se strânseră la umbra cortului mare. Numai capetele le 
erau la umbră. Trupurile li se prăjeau la soare. Doar Dan, 
păţitul, îşi aruncase peste umeri un prosop, e adevărat un 
prosop subţire. 

Tic pornise la drum cu paşi de plimbare. De-aceea se miră 
când îl simţi pe Ursu înviorând ritmul. Se opri brusc şi izbi 
cu călcâiul în nisip. 

— De ce te grăbeşti? Pe soarele ăsta... Zău, parc-ai vrea să 
mă deshidratezi... 

— Nu-ţi fie teamă. O să ai vreme să-ţi pui apa la loc. 

— Nu vreau să mă umplu cu apă sărată. Am şi aşa atâta 
sare în mine, că s-ar putea să devin veninos. 

— Nu-i vorba de asta, Ticuşorule. Ţi se va oferi din belşug 
apă bună, sănătoasă, de ploaie. 

— Aaaa! Pricepu Tic. Ţi-i teamă de ploaie? Păi n-avem 
corturile? Ursu îşi prinse prietenul de braţ şi-l îndemnă la 
drum: 

— Să nu ne prindă ploaia pe drum, Ticuşorule. Nu te uita 
că ziua e frumoasă şi cerul senin. În câteva minute poate să 
toarne cu găleata. Şi cine ştie cât avem de mers. 

— Aaa! Tu te gândeşti la celălalt drum, spuse Tic, iuţind 
pasul. Sigur că da, să ne grăbim. Dar oare unde plecăm, 
unde ne instalăm definitiv? 

Ursu ridică din umeri. Părea că nu-l interesează 
răspunsul. 

— Eu nu sunt de acord cu tine, continuă ciufuliciul. Dacă 
nu ştiu unde merg, unde mergem, măcar să căutăm să 
ghicim. 


— Aşa, din spirit sportiv? Ca să faci puţină gimnastică? La 
ce ţi-ar folosi? Soarta noastră se hotărăşte acolo, la corturi. 
Noi n-o mai putem schimba. 

— Asta-i va să zică. Cum de au renunţat ăia atât de lesne la 
o inteligenţă atât de fină şi ascuţită? Şi la... la... la... 

— La, la, la... Lasă, Tic. N-ai făcut nici o gafă, nu te 
bosumfla... Eu am toată încrederea în Victor. Şi în... În. În. 

— Lu, lu, lu... Ira, la, la... Frumoasă combinaţie de sunete. 
Nu? Mi-a venit mie aşa. Da şi lonel şi Lucia... Sunt acolo 
capete care conţin în ele ceea ce avem şi noi. Oricum însă 
îmi place să dau idei, sau măcar să strecor pe ici, colo câte o 
viperuşcă... După ce i-am dezghiocat dinţişorii. 

— Hm! Mormăi Ursu. O să ai destul de furcă şi cu cotiga... 
Ne împărţim de pe acum sarcinile. Tu o obţii, eu o trag. Mai 
greu o să fie pentru tine. 

Ursu spusese toate acestea ca să-şi mai învioreze 
prietenul, să-i atenueze regretul că nu participă la sfatul de 
lângă corturi. 

— Zău, e chiar atât de dificilă problema cotigăi? Trebuie să 
ne facem dinainte un plan de atac, sau ne lăsăm conduşi de 
inspiraţia momentului?... Sau suntem din capul locului 
obligaţi s-o împrumutăm - cum să spun? 

— Cu mulţumiri postume? 

— Vedem noi. Dacă bătrânica e bine dispusă... 

Tic ceru relaţii despre bătrână. Exagerând puţin în 
răspunsuri, Ursu îi făcu un portret nu prea binevoitor. 
Mintea lui Tic îl hiperboliză însă. Era convins că va trebui să 
înfrunte muma mumelor pădurii. 

— N-am văzut nici o pădure pe-aici, Ursule. Nici din tren, 
NICI... 

— Ce ţi-a venit acum să te gândeşti la pădure, în pustiul 
ăsta galben de nisip? 

— Aşa, ca să... ca să avem de unde aduna vreascuri pentru 
focul de seară... Sau să avem din ce face o plută. Nu crezi 
că ne va trebui o plută? 


— Nu cred, deşi pluta rezistă cel mai bine la valuri, ştii tu, 
din Kon-Tiki... Ne ajunge şi barca de cauciuc... 

Amândoi tinerii mergeau greu prin nisipul care se 
înfierbântase. Îşi scoseseră sandalele din picioare, dar 
drumul nu se uşurase prea mult. Sudoarea curgea şiroaie 
pe dânşii. 

— Ia spune, Ursule! Se pomeni Tic întrebând fără alt 
intenţie decât aceea de a redeschide convorbirea. Am 
impresia că nu prea eşti în apele tale? 

Uimit, Ursu întoarse capul şi se uită iscoditor la tovarăşul 
său de drum: 

— De unde ai dedus tu asta? Adică... de ce să mă ascund? 
E adevărat că nu prea mă simt în apele mele. Nu ştiu nici 
eu de ce... Şi... Zău, Ticuşorule, m-ar amări amănuntele. 

— Zău?! Se miră la rândul său Tic. Eu te-am întrebat aşa, 
într-o doară... N-am ştiut că ai rezerve faţă de povestirea lui 
Ionel. 

— Ce spui tu? Povestirea lui Ionel? De ce să n-o cred? 
Sigur că sunt unele amănunte care nu s-au lămurit, care 
încă nu s-au lămurit. Dac-ar fi totul limpede, n-am avea ce 
să căutăm aici. 

Planul lui Tic izbutise pe jumătate. Neliniştea lui Ursu nu 
era provocată de expediţie. Rămânea o singură cauză, una 
singură. Nu numai pentru că-l aţâţa curiozitatea - cel puţin 
aşa se scuza el - dar mai ales pentru că nu putea râbda să-l 
vadă pe Ursu suferind din cauza aceea idioată (tot părerea 
lui personală) Tic îşi făcu un plan de acţiune pe care-l puse 
imediat în aplicare. 

— Nici eu nu prea sunt în apele mele, Ursule. Mă 
preocupă starea Mariei. N-ai văzut-o? Parcă ar fi o 
domnişoară de pension, în vacanţă, preocupată să culeagă 
din alea... 

— Cum le spune? 

— Da... Melancolii. 

Făcuse într-adins pauzele pentru că-l văzuse pe Ursu 
oprindu-se brusc şi aţintindu-şi privirile asupra lui. Căută la 


repezeală o explicaţie pentru gestul Iu Ursu şi bineînţeles o 
găsi. Procedase ca un copil. Dar, de vreme ce intrase în 
horă, n-o mai putea părăsi. 

— Acuma, Ursule, dacă tot ne-am întâlnit într-un punct... 
Să dăm înapoi sau să dezlegăm nodul? 

Tic văzu cum se împurpura faţa lui Ursu. Prin urmare 
cauza era clară, nu greşise. Doamne! Pentru o asemenea 
cauză... Cu aerul unui om foarte stăpân pe sine, trecut prin 
toate ciururile şi dârmoanele vieţii, începu să peroreze ca 
un înţelept. (Oare câtă vreme trecuse de la întâlnirea lui cu 
Laura în faţa gării?... Oare chiar o uitase de tot?) 

— Hm. În cazurile astea trebuie să fii indiferent. Altminteri 
orice gest pe care-l faci poate fi considerat un gest de 
slăbiciune, chiar de te-ai scărpina în cap din motive de 
mâncărime, nu din motive de meditaţie, chiar de ţi-ai 
apropia pleoapele, pentru că te ustură lumina soarelui, nu 
pentru că ai vrea să observi o siluetă anume... Orice gest... 

Tic nu avu puterea să termine. Simţise brusc în păr o 
adiere. Închise ochii. 1 se plimbau oare nişte degete duioase 
sau vreun vârtej mic, rătăcitor, hotărâse să cocheteze o 
clipă cu cârlionţii lui? Întinse gâtul şi... „Brrr! Îşi spuse în 
gând. Acuma ce mă fac?” Căută salvare într-un ciulin, pe 
care, negăsindu-l nicăieri, îl scoase din talpa piciorului. 

— Da, continuă el. Orice gest se poate interpreta cum 
vrei... Nu ştiu cine spunea că adevărul nu este ceea ce este, 
ci ceea ce vrem noi să fie... Nepăsarea, Ursule, nepăsarea e 
mama... Mama cui?... Na! Au ajuns să mi se transforme şi 
concluziile filosofice în înjurături... Poate că în cazul şi 
pentru cauza noastră e ceea ce trebuie. 

— Ce tot bâigui tu acolo? Mai bine ne-am gândi la altceva. 
Nu vezi că ne apropiem de sat? 

Tic se simţi deodată cuprins de remuşcări cumplite. 

— Sunt un mişel, Ursule. Dar asta pentru că ţin prea mult 
la tine. De aceea am şi atâta curaj şi nu mă ascund de tine. 
E adevărat că uneori încerc să te... Nu să te înşel... cisă te 


protejez... Am observat şi eu că s-a schimbat parcă... E 
altfel... 

— Ai observat şi tu, se întrista Ursu. Credeam că numai 
eu... 

— Stai, stai, că nu ne înţelegem! Zise Tic, devenind pe loc 
lucid. Eu nu mă refeream la nu ştiu ce schimbare pe 
dinăuntru, mă refeream la... la asta, că s-a făcut mai 
frumoasă. Parcă a crescut dintr-o dată. 

Ursu simţi şi mai multă amăreală într-însul şi nici măcar 
nu se strădui să-şi ascundă expresia feţei. Scăpă un oftat 
Uşor şi spuse ca pentru sine: 

— Bine c-am ajuns în sat şi-o să scăpăm de gândurile 
astea. 

— Nu! Se răzvrăti Tic. Nu, Ursule. Nu pot să te văd trist 
tocmai pe tine. O fi ea Lucia unică pe pământ, aşa cum vrei 
tu („aşa cum vrei tu” nu se mai auzi însă), dar tu eşti de 
zece ori unic, sau măcar de câteva ori... Îţi spun drept, nu 
te-aş schimba decât pe mine. Şi tu crezi că Lucia nu ştie? 
Am văzut eu. Te soarbe din ochi... Chiar când nu eşti în 
preajma ei... 

Ultimele cuvinte avură darul să nască pe chipul lui Ursu o 
expresie de incredulitate. Tic repară imediat exagerarea. 

— Ştii... Asta ţi-o spun aşa, fiindcă suntem între noi. Când 
te-ai cufundat în apă, eram lângă ea. Ne uitam amândoi la 
ceas. Adică ea nu. Numai eu. Ea număra secundele după 
bătăile inimii. 

Ursu apucă mâna lui Tic. Pătrunseră în sat mână în mână. 
Ciufuliciul ştia că gestul lui Ursu trăda o bucurie adâncă. 
„Va să zică, gândi el, se petrec mai multe expediţii în lumea 
cireşarilor. Şi cine ştie ce alte surprize ne mai dau 
târcoale...” 

Sfatul de lângă corturi era în plină desfăşurare. Probabil 
avuseseră loc dispute aprinse, dacă ar fi fost să ne luăm 
după Dan, căruia de mult îi alunecase prosopul de pe 
umeri. 


— Aşadar - perora el - îi declarăm război inamicului public 
numărul unu: nehotărârea şi aliatului său principal, 
neîncrederea. 

— Neîncrederea e pe moarte, îl corija Lucia. Situaţia era 
mult mai dezavantajoasă, de pildă, atunci, când am dat 
urmare mesajului Laurei. lonel aduce o mărturie proprie, 
confirmată, cum spunea Victor, fără provocare şi necesitate, 
de un alt şir de mărturii. N-avem voie să fim neîncrezători. 
Nehotărârea însă persistă. Încotro? 

— Staţi, staţi puţin! Ceru Ionel. Încotro? Cu ce scop punem 
întrebarea? 

— Nu te înţeleg, spuse Dan. Păi care poate fi scopul decât 
acela de a autentifica descoperirea? 

— Ionel are dreptate, interveni Victor. Nu e vorba de 
scopul direcţiei, ci de scopul întrebării. 

— Mi se pare unul şi acelaşi lucru. Dar, dacă voi vreţi 
complicaţii, eu nu mă opun. 

— Nu, Dan, nu vrem complicaţii, ci, dimpotrivă, evitarea 
lor, continuă Victor. Ca să înţelegi mai bine cum stau 
lucrurile, răspunde tu la acest „încotro?” 

— Sunt două direcţii posibile, se grăbi Dan să răspundă. În 
sus sau în jos. Adică spre coloanele văzute de pescari sau 
spre cele văzute de Ionel. 

— Cunoşti tu bine locurile? Îl întrebă de astă dată Lucia. 
Arată-le pe hartă! 

— De ce să le cunosc eu? Le cunoaşte Ionel. Nu spunea el, 
nu spuneai tu, Ionel, că ai însemnat pe hartă locul unde 
presupui că le-ai văzut? Să mergem acolo! 

— Mai întâi, răspunse Ionel, locul nu este sigur, ci, aşa cum 
ai spus tu, presupus. Totuşi, într-un anumit perimetru 
posibil. L-am întrebat pe timonier, în timp ce ne întorceam, 
cam prin ce loc ne aflam în timpul primei noastre convorbiri 
nocturne. l-am spus că vreau să am o amintire. Am făcut 
nişte calcule şi am ajuns la concluzia că văzusem coloanele 
cam în dreptul unei movile cu un punct topometrie în vârf. 


— Oare n-ai confundat punctul topometrie cu coloanele? 
Întrebă înfiorată Maria. 

— Punctul topometrie e format dintr-o prăjină subţire cu 
nişte aripi de scândură în vârf. Nici ziua nu se vede bine de 
pe vapor, darămite noaptea. Dar să lăsăm asta... De pornit 
trebuie să pornim. Încotro? Mergem să căutăm date noi, 
sau mergem să căutăm Palatul de cleştar? 

— Sau, mai bine zis, preciza Victor, pornim să culegem 
date noi sau să cercetăm Palatul. 

— Acum înţeleg, recunoscu Dan. Dar de ce totuşi atâta 
fermitate în folosirea verbelor? 

— Pentru că în înţelegerea noastră „încotro” nu arată 
direcţii de loc, ci direcţii de acţiune. 

Dan nu se dădu bătut cu una, cu două. Era convins că 
întrebările sale nu-i enervau pe ceilalţi, ci, dimpotrivă, le 
erau necesare. De aceea se încăpăţână mai departe: 

— Şi alegerea unei direcţii nu înseamnă implicit acţiune? 
Nu ne ducem sau nu ne vom duce undeva aşa; numai ca să 
privim marea, deşi unora le-ar face poate plăcere şi acest 
lucru... 

Înţepătura aceasta era la adresa Mariei, dar pornise cu 
întârziere. Povestirea lui Ionel avusese un efect destul de 
puternic şi asupra ei. 

— Ştiu eu, Dan? Căzu Victor pe gânduri. În clipa aceasta, a 
porni undeva pentru a acţiona înseamnă a porni într-o 
singură direcţie. N-am mai avea nevoie de acel „încotro?” 

— Să se ducă dracului cu toate neamurile lui trecute şi 
viitoare. Nu trebuie să-mi mai daţi explicaţii. A înflorit şi 
dovleacul meu. Văd totuşi că ne pregătim de plecare. 

— Pentru că oricum trebuie să plecăm din acest loc inutil, 
răspunse Lucia. Ştiam dinainte că e un simplu loc de 
întâlnire. 

Dan mormăi ceva neînțeles. Ridică neştiutor din umeri şi-şi 
propuse, măcar pentru o perioadă scurtă, să nu mai 
deschidă gura. Ionel, în schimb, se văzu nevoit să facă o 
precizare: 


— Eu sunt, într-un fel, subiectiv. Nu pot să pledez... Sau, 
dacă pledez, pledez după glasul inimii. Aşa că nu trebuie să 
vă luaţi după mine. Dacă ar fi să hotărăsc eu... Întrucât nu 
am nici un dubiu asupra realităţii celor văzute de mine şi 
întrucât locul este identificat sau identificabil... Nu mai e 
nevoie să continui... 

Lucia şi Victor îşi întâlniră pe undeva aceleaşi gânduri sau, 
mai bine zis, aceleaşi întrebări. Victor fu cel care recapitulă 
datele: 

— Va să zică, tu, Ionel, ai văzut într-un anumit loc nişte 
coloane, adică Palatul de cleştar, cum am convenit. Nu ştim 
încă dacă denumirea e prea umflată sau dimpotrivă prea 
avară. Vom vedea noi. Palatul a mai fost văzut şi de alţii, 
altădată, însă în alte locuri. Ceva există deci. În existenţa 
acestui ceva cred cu toată convingerea. Unde există? În 
punctul X sau în punctul Y! Sau există separat şi 
asemănător în ambele puncte? 

— Dar castelul celor două cruci, Victor? Întrebă Maria. 
Nu-ţi aminteşti că ne-a pus aceleaşi probleme? Îmi vin în 
minte ecuaţiile tale. 

— Nu, Maria, ripostă Lucia. Castelul celor două cruci 
există într-unul şi acelaşi loc. Victor a alăturat atunci, prin 
calcule, cele două castele pe care le întrezărisem la un 
moment dat. De data aceasta însă trebuie, tot prin calcule, 
să le separăm. Aceasta pentru... Pentru siguranţa 
adevărului. Dacă nu le separăm, mai bine rămânem aici şi 
ne prăjim la soare. 

— N-ai imaginaţie, Lucia, se rupse Dan din tăcere. Putem 
deschide un curs de pescuit „gen Ursu”. Sistem original, 
garantat. 

Cu un gest scurt, Victor concentra iarăşi gândurile 
tuturor: 

— Putem crede în existenţa a două palate? Aceasta mi se 
pare acum, în prag de plecare, întrebarea principală. 
Repet: în clipa asta. 


— Eu în existenţa Palatului meu cred. Fără cel mai mic 
„dubiu de îndoială”, cum ar spune Tic. 

— Iar celălalt - sublinie Lucia - e atestat la rândul lui de o 
sumedenie de factori... Înţeleg de ce Victor consideră 
existenţa celor două palate, în clipa asta, drept problemă 
principală. Cred că nici n-am mai întreba „încotro?”, ci am 
porni spre locul însemnat de Ionel pe hartă. 

— Da! Întări Victor. Am pleca într-acolo, pentru că avem 
date certe în mână. 

— Tu, Victor, crezi că apariţia celui de-al doilea palat 
exclude palatul meu? Neapărat trebuie să se excludă unul 
pe altul? 

— Nu ştiu ce să cred, răspunse Victor. Sau mai bine zis nu 
vreau să mă gândesc prea mult la această problemă. Am 
ridicat-o pentru că ea totuşi există. Ştiu că ar fi foarte 
simplu şi foarte logic şi foarte firesc să mergem spre 
punctul topometrie, adică spre palatul tău. Dar nu pot să nu 
dau glas unei întrebări care ne-ar putea obseda mai târziu. 

Ionel se îngălbeni. Parcă i s-ar fi redeschis o rană. Avu 
totuşi curajul să fie sincer: 

— Prin urmare te îndoieşti de existenţa palatului meu... 
Dar l-am văzut, Victor. 

— Nu, nu mă îndoiesc de ceea ce ai văzut tu, lonel. Ți-am 
spus de atâtea ori. E însă ceva care întunecă întreaga 
ecuaţie, care-o tulbură. Dacă m-aş gândi mai mult poate aş 
afla ce. Dar, aşa cum a spus Dan, trebuie să învingem 
inamicul cel mai primejdios: nehotărârea. Ca să nu 
rămânem aici războindu-ne între noi şi prăjindu-ne la 
soare... 

Ionel tot nu era mulţumit de explicaţiile primite: 

— Numai din această cauză trebuie să acţionăm, trebuie 
să alegem o direcţie? 

— Nu! Mai este una, foarte importantă: timpul. Suntem 
spre sfârşitul vacanței, din păcate, nu la începutul ei. Şi 
dacă lucrurile se vor complica pe parcurs... Vom fi nevoiţi să 
renunţăm... 


— E adevărat, spuse Lucia. Timpul, de astă dată, nu este 
un aliat prea darnic cu noi. Dar, acţionând astfel, spun 
orbeşte cu conştiinţa că exagerez, nu riscăm să 
transformăm aliatul în inamic? 

Victor ridică neputincios din umeri. Se gândea la decepţia 
pe care anumite idei, apărute în ultima clipă, i-ar putea-o 
provoca lui Ionel. Dar şi ideile erau confuze şi starea lui era 
plină de nelinişte. Se mulţumi doar să-i dea dreptate Luciei: 

— Ştiu, Lucia. E un pericol, îl simt. Dar, complicând 
lucrurile de la început, nu ne paşte acelaşi risc? 

— Explicaţi-mi şi mie, se rugă Dan. Astăzi sunt în conflict 
cu inteligenţa. Ce-i cu istoria asta în care timpul poate 
deveni din aliat rival? 

Victor n-avu curajul să rostească cuvântul. Îl rosti Lucia: 

— Eşecul... Dacă eşuăm în prima noastră tentativă... 

Ionel nu mai putea suporta atâtea nedreptăţi. Îşi strânsese 
pumnii, îşi muşcase buzele până la sânge: 

— Nu vă înţeleg. Nu vă înţeleg. Dacă nu credeţi în ce v-a 
spus, de ce nu strigaţi în faţa mea? 

— Exagerezi, Ionel, încercă Dan să-l calmeze. Pe cinste 
mea că exagerezi. Dar şi ăştilalţi exagerează. Fără 
complicaţii, mor. Aşa s-au obişnuit. 

— Te-a jignit cuvântul? Întrebă Victor. E o copilărie. Eu îţi 
înţeleg starea. Ţi-am repetat şi convingerile mele. Dar un 
eşec e foarte simplu, Ionel. Gândeşte-te! Câteva sute de 
metri, nu câteva, o sută de metri mai sus sau mai jos de la 
locul unde presupui că ai văzut palatul şi locul real. O 
eroare de câteva sute de metri şi putem căuta zadarnic, nu 
zile, ci săptămâni. Îmi amintesc ce-ţi spunea marinarul. 
Marea nu e numai întinsă. E şi adâncă. 

Ionel căzu pe gânduri. Problema pe care-o ridicase Victor 
nu-i venise până atunci în minte. Trăise tot timpul într-o 
stare de exaltare. Întrebarea însă exista şi era dureroasă. 

— Ai calculat sigur, Ionel? Întrebă Lucia înfricoşată şi ea 
de vorbele lui Victor. 


— Am calculat bine, dar mi se pare că undeva am făcut o 
greşeală. N-am verificat datele. 

— În ce sens? Se înspăimântă Dan la rândul lui. 

— În sensul că... M-am slujit în calculele mele de 
următoarele elemente: viteza vaporului, pe care-o ştiam 
dinainte, locul sigur pe care mi l-a indicat marinarul, locul 
în dreptul căruia ne aflam în timpul convorbirii şi ora sigură 
la care s-a petrecut convorbirea. Elemente nesigure: 
cantitatea de timp care a trecut de la apariţia coloanelor 
până la convorbire... Aici era eroarea, nu poate fi decât de 
un minut, două... Poate chiar mai puţin... 

— În cazul acesta, spuse Lucia, nu poate să apară o eroare 
exagerată în ce priveşte locul... 

— Ştiu, Lucia. Am calculat pe rând cu trei elemente 
separate de timp. Nu consider nici eu prea gravă eroarea... 
Limitele în sus şi în jos nu depăşesc o sută de metri. 

— Eşti sigur de ora pe care ţi-a dat-o marinarul? Întrebă 
Dan. Poate ţi-a dat-o cu aproximaţie. 

— Sunt absolut sigur. Am verificat-o de câteva ori, stând cu 
el în cabină. Exact la unu noaptea are obiceiul să deschidă 
uşa cabinei şi să ia, cum zice el „un pic de aer”. 

— Să-ţi spun drept, răsuflă uşurat Victor, mi-a fost şi mie 
teamă. Acum însă m-am liniştit. Prin urmare n-avem altceva 
de făcut decât să aşteptăm sosirea unicului mijloc de 
transport care ne stă la îndemână. Dacă nu se vor ivi şi 
acolo cine ştie ce surprize... 

Într-adevăr, cei doi cireşari plecaţi voluntar după cotigă nu 
fuseseră scutiţi de surprize. Mai întâi, nu găsiseră pe 
nimeni acasă la locuinţa cu pricina. Tic bătuse în poartă, 
până ce învrăjbise la culme toţi câinii din împrejurimi, spre 
marea bucurie a lui Ţombi. În al doilea rând, n-o găsiseră 
pe muma mumelor pădurii nici la Aglaia, nici la Profira, nici 
la Săftica. Mai mult. Nu le găsiseră nici pe acestea acasă. În 
al treilea rând, nu reuşiseră, cu toată iscusinţa lui Tic, să 
descopere un alt mijloc de transport şi nici măcar un om 
capabil să le furnizeze un asemenea mijloc. Erau amândoi 


în culmea disperării, mai ales după ce la poştă aflaseră că 
bătrâna familiei Hodoroabă e plecată la câmp cu mâncare. 

„Dar cred că se întoarce degrabă, spusese funcţionara, 
dacă nu i s-o întâmpla să se întâlnească pe drum cu vreo 
băbuţă. Că-i place să stea la umbră şi să sporovăiască.” 
Funcţionara voise să mai adauge ceva, dar plecarea grăbită 
a tinerilor nu-i mai dăduse răgaz. Îşi amintise în ultima clipă 
de un bătrân cu cioc negru, lunguieţ, care se interesase, nu 
cu mult timp înainte, despre sosirea tinerilor şi despre locul 
unde se aciuaseră pe malul mării. 

„Oare ar fi trebuit să le spun şi asta?” se întreba ea, în 
timp ce urmărea cu privirea cele două siluete care se 
îndepărtau. 

Ursu şi Tic se aşezaseră pe marginea şanţului lângă casa 
cu cotiga. Îşi bâţâiau picioarele de nervozitate şi se uitau tot 
timpul la capătul uliţei. (Dacă ar fi avut habar şi de 
întrebarea nemărturisită a funcţionarei...). Uneori îl 
trimiteau în recunoaştere pe '[ombi. 


— Ar trebui făcută puţină ordine prin părţile astea, spuse 
Tic. De pildă, cine are nevoie de copaci pe marginea 
drumului?... Omul, dacă merge, merge cu un scop, undeva, 
ce-i trebuie umbră?... Şi pe urmă chestia asta cu babele. De 
ce să ducă tocmai ele mâncare la câmp? N-au altceva de 
făcut acasă? Eu, dac-ar fi după mine, le-aş obliga să stea 
toată ziua la poartă. Dacă intră cineva, un străin, într-o 
casă? Ce, noi n-am putea foarte uşor să... 

Tic făcu o pauză. Îi venise o idee năstruşnică, dar îi era 
teamă să nu i-o respingă Ursu. De aceea îl luă încet, cu 
binişorul: 

— Îmi povestea odată un bătrân, chiar astă-iarnă. Era 
viscol cumplit afară şi o coadă la cinema... Nu ştiu cum se 
întâmplase să stau tocmai lângă el. Fuma ţigări 
„Mărăşeşti”, una după alta şi mă îneca fumul lor. 

Tic făcu o pauză pentru a-şi verifica puterea amănuntelor. 

— Şi? Întrebă Ursu. De fapt ce vrei tu să povesteşti? Vreo 
istorie de-a ta? 

— Aş! O întâmplare oarecare... Tocmai voiam s-o şterg de 
lângă bătrânul cu ghete galbene, când mă opreşte şi mă 
întreabă dacă-s elev. Eu îi răspund, el mai departe: ce note 
am, cum stau cu purtarea, dacă-mi place să mă joc şi tot 
felul de chestii din astea. Ce să fac? Din politeţe, din 
respect, răspund. Nu ştiu cum vine vorba despre cinste şi 
necinste şi se apucă să-mi povestească o istorie. Cică i s-a 
întâmplat lui - ştiu eu? 

— Poate c-o fi adevărat... pe când era tânăr. Profesor de 
latină şi greacă, adică om serios... Cică într-o zi, chiar ziua- 
n amiaza mare, apare, în satul în care era, un sat mai mare, 
că avea şcoală, un lup. Atacase un staul. Prin împrejurimi, 
numai el. Ce să facă? Un vecin avea puşcă încărcată, dar nu 
era acasă. Ce să facă? Să ia puşca, intrând pe geam sau pe 
uşa din dos, sau să lase lupul să omoare vitele?... Mi se pare 
că erau chiar vitele lui. Adică îi trebuia puşca pentru nevoile 
lui... Pe scurt: îmi spune c-a luat puşca... Intrase pe uşa din 
dos, era deschisă... '[ac-pac, gata lupul!... „Am făcut bine?” 


LLA 


mă-ntreabă el... Eu ce să-i spun: „Foarte bine! Vă felicit 
El de colo: „Păi am luat lucru străin, am intrat în casă 
străină”. „Ei şi?” zic eu... Lu ce spui, Ursule? 

— Eu zic să n-o luăm, licuşorule. Nu-s nici lupi, nici vite, 
nu suntem nici profesori de latină şi greacă... Nici măcar nu 
fumăm ţigări „Mărăşeşti”... 

— Dac-ar rămâne numai chestia cu „Mărăşeştile” în 
picioare, aş face eu rost repede de ţigări. Dar chiar eşti cu 
totul împotrivă? Nici măcar aşa, un firicel de aprobare? Tu 
poţi să te duci la poştă, tu nu ştii nimic şi las eu un bileţel în 
locul cotigăi. 

— Nu, Tic. Dac-ar da lupii peste noi... 

— Atunci la ce-am avea nevoie de cotigă? Smulgem un par 
din gard şi-i faci ferfeniţă. Sau le pregătim un mormânt al 
răzbunării ca atunci. Of... la mai du-te o dată, [ombi, la 
capătul uliţei... Marş! 

Ţombi se supuse ordinului şi o zbughi. Apăru la capătul 
uliţei abia după un sfert de oră. Şi-l aşteptau nişte sudalme 
şi nişte epitete îndelung şi stăruitor căutate... Dar nu se ivi 
numai el. Înaintea lui alerga un prichindel, ţipând cât îl 
ţinea gura. Şi în urma prichindelului, o babă cu o surcică în 
mână, amenințând de mama focului. Câinele aduse ţâncul 
până în faţa casei, apoi fugi spre capul satului, pentru a nu 
trăda identitatea stăpânului său. Sosi şi băbuţa, leoarcă de 
sudoare, gâfâind, de părea că-şi trage sufletul. 

— Auzi, Doamne! Mânca-i-s-ar toate oasele şi zgârciurile 
chiar din faţa cuştii lui! Încolţi-l-ar trei sute de viespi şi 
optsprezece lilieci! Auzi, dihanie scârboasă! Of... Of... Of... 
Să-mi trag răsuflarea... Of... Auzi?... Bună ziua, maică... 
Şedeam şi eu la umbră, de, cum se întâmplă cu omul la 
drum... Dădusem peste vreo trei neamuri, mai de departe... 
Of... Că mi-a ieşit sufletul... de, ne mai spuneam şi noi pe 
de-ale noastre... Băiatul se juca liniştit în nisip... Când 
deodată javra asta afurisită sare la el... Băiatul fuge, javra 
după el să-l omoare, nu alta... Eu ce să fac? După javră... Că 


nu-mi lăsa deloc băiatul în pace... Nici în zilele mele de horă 
n-am alergat şi n-am ţopăit atâta... Unde te-o muşcat, mă? 

— Nu m-a muscat. Mă împânzea meleu cu botul, aici în... 
Şi-şi duse mâna spre fund. 

— Şi de ce nu i-ai dat una peste bot, nătăfleţule? De ce n-ai 
luat o piatră? 

— Da! Îşi convine matale. Da' cui i-al fi hăcuit culisolul? 

Tic făcu la început haz auzind răspunsurile prichindelului, 
râse cu multă artă, pentru a-şi calcula şansele. Văzând 
mulţumirea bătrânei, râsul său se prefăcu pe nesimţite într- 
o expresie de nemărginită satisfacţie şi admiraţie. Numai 
chipul lui era în stare să farmece băbuţa. Dar mai erau şi 
vorbele. 

— Ce copil drăgălaş! Un înger, nu altceva! Are un năsuc ca 
0... ca un... ca o piersică medievală... Şi nişte ochi... Câtă 
isteţime, câtă tandreţe, câtă moronitate străluceşte în 
ochişorii lui! E nepotul dumneavoastră? 

— Nepot?! Zise băbuţa foarte măgulită. Ehei, e strănepot, 
domnişorule. 

— Nu se poate! Asta o spuneţi aşa... ca să-l întineriţi... 

Prichindelul, care nu prea înţelegea ce se spune cu privire 
la el, se aciuase în poala băbuţei. Aceasta îi mângâia fericită 
părul. 

— Şi ziceţi c-aţi venit iar după cotigă? Întrebă cu voce 
binevoitoare bătrâna. 

— Nu... Am venit să... Am venit cu... Nişte treburi, dar 
auzind că strănepoţelul dumneavoastră, e atât de isteţ, aşa 
că... 

— Dacă n-aveţi nevoie de ea... lot mi-o ceruse cu 
împrumut un fin de-al meu de peste deal... 

Tic o sfecli. Îşi blestemă bunăvoința şi era cât pe-aci să se 
căiască de drăgălăşeniile pe care i le spusese ţâncului. 
Noroc că-i strecurase şi câte o „realitate”. Încercă să 
repare gafa: 

— De fapt... Nu ne stă la inimă să vă refuzăm. Nu-i aşa, 
Ursule? Dacă ţineţi atât de mult să ne-o împrumutaţi... 


Ştiţi... Nu-i bine să nu asculţi oameni mai în vârstă... 

— Apoi să ştii, drăguţule, că eu îţi dau cotiga, spuse râzând 
bătrâna. Dar să nu mă faci să-ţi şi mulţumesc pentru treaba 
asta... Că dacă mai stau mult de vorbă cu mătăluţă o să mă 
faci să-ţi umplu cotiga cu poame... Da' acu spune-mi drept. 
Chiar are băiatul meu ochi de morun? 

— Morun?! Se miră Tic. Aaaa... Cred că n-am observat 
bine... Vai, cum să aibă ochi de morun. L-am confundat cu... 
Linul. Are ochişori de lin. 

— Hai, luaţi cotiga şi mai scuturaţi şi pomii aceia din 
grădină... lar de adus înapoi o aduceţi atunci când n-o să 
mai aveţi nevoie de ea. 

— Şi finul dumneavoastră? Încercă Tic să fie politicos. 

— Păi uită-te şi mătăluţă de jur împrejur şi vezi dacă e 
vreun deal pe aici. 

Tic înghiţi în sec. În timp ce încărca poame în cotigă îi 
şopti lui Ursu: 

— Straşnică bâbuţă. Da' şi eu straşnic! Ai văzut cum am 
făcut-o din „muma pădurii”, „pâine caldă”? 

Când cotiga ajunse la marginea mării, corturile de mult 
erau prefăcute în baloturi. Un morman uriaş de bagaje 
aştepta să fie încărcat pe platforma aceea de scânduri 
susţinută de două roţi de fier. Treaba aceasta dură însă 
foarte puţin. 

— Să orânduim schimburile pentru cărat, spuse Victor. Eu 
cu Tic, lonel cu Dan, Ursu... Singur. 

— Şi noi? Întrebară în acelaşi timp Lucia şi Maria. Pe noi 
de ce ne excludeţi? 

Victor desfăcu braţele în sens de „voi, dacă vreţi neapărat, 
n-aveţi decât”. Cel care se împotrivi, atât participării fetelor, 
cât şi participării celorlalţi la trasul cotigăi, fu Ursu. Nici nu 
voi să audă de ajutor. Aproape că-şi goni prietenii: 

— Lăsaţi-mă pe mine. Asta-i treaba mea. O iau pe nisipul 
ud. Nici n-o să simt greutatea. Hai, daţi-i drumul. Să nu ne 
prindă ploaia. 


Când se convinse că nu poate clinti cu un dram hotărârea 
lui Ursu, Victor dădu semnalul de plecare. Porniră pe nisip 
în direcţia Constanţa. Numai Ursu rămase câteva clipe 
pentru a aranja ceva la hulube. Prinsese de hulube o funie 
ca să poată trage cotiga şi cu pieptul. 

Vremea era atât de frumoasă, cerul atât de senin şi marea 
atât de calmă, că nimeni nu mai credea în previziunile lui 
Ursu. Mergeau alene, visători, pe malul mării. După 
calculele lui Tic, aveau de mers până la punctul topometrie 
vreo cincisprezece kilometri. Chiar fără să se grăbească 
erau siguri că vor ajunge acolo înainte de apusul soarelui. 
După câtva timp de mers, Ursu o luă înaintea celorlalţi. 
Trăgea cotiga şi cu braţele şi cu pieptul. Tic făcu o glumă 
văzându-l cum se opinteşte ca un cal la ham şi pentru şi mai 
mult haz se agăţă de cotigă, strigând vesel: 

— Di, roibule, că-ţi dau deseară fulgi de ovăz şi zahăr 
cubic. 

— Mai bine mi-ai da acum, îi răspunse cu toată seriozitatea 
Ursu, oprindu-se din mers. 

Tic rămăsese pe cotigă. Se întreba dacă Ursu făcuse sau 
nu o glumă. 

— Chiar vrei să-ţi dau? Sau ai spus numai aşa casămă 
dau eu jos? 

— Şi una şi alta, Ticuşorule. V-am spus că o să ne apuce 
ploaia pe drum. 

Tic sări din micul vehicul, dar uită, sau poate nu dădu 
importanţă rugăminţii lui Ursu. Acesta trăgea zdravăn la 
cotigă, obligându-şi prietenii să ţină pasul cu el. Când văzu 
că rămân în urmă, îl chemă cu voce tare pe Victor. Victor 
alergă spre dânsul, urmat de întregul grup. 

— Ce s-a întâmplat, Ursule? Întrebă Victor ajungându-l din 
urmă. 

— Ce să se întâmple? Nici nu mi-aţi spus unde mergem. 
Dacă mă rătăcesc? 

— Da! Asta era... Hm, ai dreptate. Din grabă am uitat să 
discutăm cu voi, să vă punem la curent cu ceea ce am 


hotărât sau mai bine zis cu ceea ce am stabilit... Dar de ce 
fugi aşa? 

— Mai bine răspunde-mi... Tic! Vino şi tu ca să ne pună 
Victor la curent cu... 

O dată cu Tic sosiră lângă Ursu şi Ionel şi Lucia. Numai 
Dan şi Maria rămaseră în urmă. Avându-i însă pe ceilalţi 
lângă el, Ursu izbuti să schimbe ritmul mersului, 
impunându-l pe cel hotărât de dânsul. Aceasta, pe 
nesimţite, în timpul conversaţiei. Până şi Dan o îmboldea pe 
Maria să iuţească pasul. 

— Nu vezi cât de departe au ajuns ceilalţi? Abia se mai 
zăresc. 

— Dacă vor să facă întrecere de marş, n-au decât. E foarte 
greu să ne rătăcim, dar să ştii că nu te rețin... Dimpotrivă. 

— Dimpotrivă! Câtă francheţe! Sau e numai cochetărie? 
Ştii tu cât de cavaler sunt. Nu te-aş părăsi, chiar de-aş şti că 
mă duci la marginea iadului... 

— Poate că tocmai într-acolo mergem... Dar dacă vrei 
neapărat să rămâi în urmă... 

— Mi-ai permite din când în când să-ţi fac nişte 
complimente foarte meritate? Ca să nu simţim scurgerea 
timpului... 

— Eşti un caraghios, Dan şi mă faci să râd. Îmi promiţi 
complimente şi de fapt mă jigneşti, cavaler galant ce eşti. 
Deşi mă ai alături şi-ţi ofer satisfacția tăcerii, te plictiseşti... 

Dan se opri din mers: 

— Stai, stai. Ce-am zis am zis. Înseamnă că mi s-au 
tulburat minţile, ceea ce e puţintel cam grav. Adică, e mai 
mult decât un compliment pentru tine... Pe urmă tu mi-ai 
spus orice cu plăcerea de a sta alături... Nu prea am înţeles 
eu bine... Că m-am tulburat prea tare... Acum ce să fac? Să 
tac, să vorbesc, să sper? Să cred? Mai bine mă transform 
într-o coloană de marmură. Mi-e teamă să fac ceva... Mă 
cuprinde spaima... Ce să fac? 

Maria se uită la Dan cu atâta atenţie, de parcă îl vedea 
pentru prima dată în viaţa ei. Simţea o emoție nouă în 


vocea lui, deşi încerca să şi-o ascundă. 

— Ce să faci? Să-ţi spun sincer, Dan? Dacă-mi promiţi că 
nu te superi. Să te iei la harţă cu Tic şi să mai aştepţi 
trecerea timpului. Nu minute, ore, zile, ci ani. Vreo câţiva 
ani. 

— Vorbeşti serios, Maria? Ştii adineauri cum se 
aprinseseră cerurile în inima mea? Prin urmare, absolut 
nici o speranţă... 

Maria se înveselise, sau poate că zâmbetul uşor, care i se 
ivise pe faţa atât de îngândurată până atunci, aducea a 
veselie. 

— Ştii ce-o să se întâmple atunci, peste câţiva ani, când cu 
adevărat se vor aprinde cerurile în inima ta?... Melodia asta 
mi-a plăcut... Ştii ce-o să se întâmple? N-o să mai spui nici o 
vorbă. Nici n-o să ai nevoie. Pentru că va ţâşni totul din tine 
ca o erupție. 

— Doamne! Se tângui Dan cu voce tare. Ce ruşine o să-mi 
fie deseară!... Dacă am ajuns să-ţi spun asta, înseamnă că 
sunt lecuit definitiv. 

Maria simţi un uşor regret auzind ultimele cuvinte ale 
însoţitorului ei. După câteva clipe uită însă totul. Nici nu-l 
mai vedea pe Dan alături. Visa. 

În jurul lui Ursu se purtau altfel de conversații. Mult mai 
prozaice, sau poate mult mai poetice. Pentru că subiectul 
discuţiilor era Palatul de cleştar. Tic şi Ursu fuseseră puşi la 
curent cu tot ceea ce se petrecuse la corturi în timpul 
dimineţii. Dacă Tic mai ceruse uneori vreo explicaţie, sau 
pusese vreo întrebare, sau făcuse vreo remarcă în stilul lui, 
Ursu în schimb tăcuse tot timpul. Nici măcar nu spusese 
„da” sau „nu”. Tăcea şi trăgea la cotigă şi lăsa sudoarea să-i 
curgă şiroaie prin păr, pe faţă, pe gât, pe trunchi, pe 
picioare. Era lac de sudoare. Numai când auzi calculul făcut 
de Ionel pentru fixarea locului, se opri din mers şi gestul lui 
fu atât brusc, că era să răstoarne cotiga cu tot cu bagaje. 
Se strădui din răsputeri să nu gâfâie în timp ce vorbea: 


— După tine, care-i elementul de calcul cel mai nesigur, 
Ionel? Mi se pare că timpul de la apariţia coloanelor până la 
întâlnirea cu marinarul, nu? 

— Da, recunoscu Ionel. Celelalte sunt date precise. Ora, 
viteza vasului, distanţa parcursă în timp de la un loc la 
altul... Dar ce-i cu tine? 

Ursu înconjură cu privirea orizontul. Faţa i se întunecase, 
întoarse apoi capul şi se uită atent înapoi. Ceilalţi nu-i zăriră 
pe Maria şi pe Dan. Abia deosebiră nişte pete în depărtare. 
Ursu în schimb îi văzu şi clătină nervos din cap: 

— Acum se grăbesc ei, dar să nu fie prea târziu. Vijelia, 
Victor! Vine o vijelie cumplită! Uitaţi-vă pe mare, în zare. 
Nişte dungi negre. Şi aerul... Nu simţiţi şuvoaie reci în 
zăpuşeala? 

Nimeni nu văzu dungi negre la orizont, dar în aer simțeau 
ceva neobişnuit. Se uitară de jur împrejur. Nici un adăpost. 
La câteva sute de metri în faţa lor, spre marginea mării, se 
înălța singuratic un salcâm uriaş. 

— Eşti sigur, Ursule? Poate că... 

— Nu mai putem pierde nici o secundă! Se răsti el. Spre 
salcâm! 

Porniră aproape în goană. Aerul devenea din ce în ce mai 
rece. La marginile ei, marea arunca spre cer nişte trombe 
negre, uriaşe. Ursu opri cotiga în dreptul salcâmului, cam la 
vreo cincizeci de metri de copac. 

— Corturile! Răcni el. 

Cireşarii începură, în grabă, să instaleze corturile. Ursu le 
verifică soliditatea şi, nemulţumit, ceru funii pentru a face 
nişte ancore suplimentare. 

— Noi, între timp, să aducem bagajele, spuse Victor. Să 
împingem cotiga lângă corturi. 

Victor, Ionel şi Tic se opintiră să mişte cotiga despovărată 
pe trei sferturi de încărcătură. Nu izbutiră s-o clintească 
nici un centimetru. Nisipul acţiona ca o frână cu neputinţă 
de învins. Abia în clipa aceea înţeleseră de ce ceruse Ursu 
cu atâta vehemenţă să fie lăsat singur la trasul vehiculului. 


Toţi ceilalţi n-ar fi putut, adunându-şi laolaltă puterile, nici 
măcar, s-o urnească din loc. 

— Şi eu, care te-am obligat să mă cari, se căi Tic. lartă-mă, 
Ursule. 

— Cred c-am dat zece litri de apă din mine, spuse 
vlăjganul. Credeam c-o să-mi crape tendoanele, c-o să mi se 
spargă vinele... Bine că... 

În clipa aceea începu vijelia. Cerul deveni dintr-o dată de 
păcură. Răsună un bubuit în depărtare, marea porni să 
geamă şi să se zguduie. Câteva sulițe de foc azvârlite în 
zigzag, pe cer, primele picături, urletul crescând al 
valurilor, alte bubuituri mai apropiate... Maria şi Dan 
alergau bezmetici. Mai apucaseră să vadă corturile. Apoi 
întunericul deveni de nepătruns şi ploaia se revărsă cu 
puterea unui torent. Cerul tremura din toate încheieturile. 
Ursu se pregătea să pornească în întâmpinarea 
întârziaţilor. Aceştia, cu ajutorul fulgerelor, ajunseră la 
corturi. Erau uzi leoarcă. Dan mai avu totuşi putere să facă 
o glumă: 

— Tot ţi-am promis că merg după tine până la marginea 
infernului... Mi-am ţinut promisiunea. Dar nici tu nu m-ai 
lăsat să cad înăuntru. 

Maria însă nu-l auzea. Era în celălalt cort. Lucia o fricţionă 
cu alcool, apoi o ajută să se îmbrace şi, preventiv, o obligă 
să ia nişte tablete. 

— Eşti atât de fierbinte, Maria, că mi-i teamă să nu te 
îmbolnăveşti... 

— Ce dar cumplit! Se înfiora ea. Am stat nemişcată până 
mi-a pătruns tot trupul. Dacă nu-l vedeam pe Dan 
prăbuşindu-se... 

— Eşti nebună sau ce-i cu tine?... Îmbracă halatul ăsta. 
Repede. 

Maria deveni subit docilă, supunându-se vocii 
poruncitoare care străpungea întunericul. 

În cortul celălalt, Dan trecuse prin momente 
asemănătoare. Numai că el acceptase de la bun început 


tratamentul care i se aplicase. Fricţiuni, masaje, rufărie 
uscată. Se simţea din ce în ce mai bine dispus. 

Afară, vijelia era cumplită. Fulgerele despicau fără 
întrerupere cerul, orbind şi înspăimântând totul. Tunetele şi 
vuietul talazurilor se contopiseră într-un zgomot infernal. 
Natura se dezlănţuise. Trăsnetele ţipau tot mai aproape. 
Numai ele săreau ca nişte acute din cornul infernului. Unul 
lovi atât de aproape, că, în corturi, fiecare simţi pe limbă 
săgeata electrică. 

— Salcâmul! Spuse Ursu. Am scăpat. Dacă ne-am fi oprit 
sub el... Aşa am redus riscul la jumătate. Ori corturile, ori 
salcâmul. Am scăpat, în sfârşit. 

Ca întotdeauna în clipele grele, primejdioase, Ursu îşi 
dovedise luciditatea. 

Prin deschizătura de un deget a unei ferăstruici, băieţii 
văzură salcâmul arzând. Era un spectacol de necrezut, 
fantastic. Torentele de ploaie nu reuşeau să-i stingă toate 
flăcările. Ardea ca o lumânare şi deodată se frânse de la 
jumătate. Priveliştea de foc aduse pentru multă vreme 
tăcere în corturi. Vijelia îşi continua aprigă dezmăţul. Dar 
se stinse tot atât de brusc precum începuse. Atâta doar că 
lăsă în urma ei înserarea. 

Cina avu loc în cortul cel mare, la lumina lanternelor. După 
cină, se reluară discuţiile. 

— Ce-ai vrut să spui, Ursule, atunci înainte de furtună, 
despre calculele mele? Întrebă Ionel. 

— Nu despre calcule. Calculul e foarte frumos şi foarte 
bine făcut. Mă gândeam însă la elementele de calcul. 

— Da, îmi aduc aminte, zise Ionel. Ai descoperit un 
element nesigur? 

— Ştiu eu? Răspunse Ursu. Mă întreb. Eşti absolut sigur 
de viteza vaporului? 

— Absolut sigur: atâtea noduri pe oră. 

— Dar dacă s-a modificat în timpul nopţii? Lumina era 
difuză, aşa că nimeni nu observă paloarea de pe faţa lui 
Ionel. 


— Înţeleg, Ursule, spuse Ionel cu voce ştearsă. N-am 
verificat viteza din noaptea aceea. Am considerat viteza ca 
o constantă şi am folosit-o în calcule ca element sigur. Crezi 
că se poate modifica în timpul mersului? 

— Nu cred, Ionel. Sunt absolut convins. De aceea m-am 
speriat când te-am auzit. 

La marile întrebări pe care şi le puseseră până atunci 
cireşarii se mai adăuga una. Şi ea avea nevoie de un 
răspuns imediat. 

CAPITOLUL V. 

În mica tabără de lângă salcâmul trăsnit, rămăseseră 
numai Ursu şi Tic. Ceilalţi plecaseră dis-de-dimineaţă spre 
Constanţa. Pentru a se aproviziona cu alimente şi cu unele 
obiecte necesare expediției submarine (Lucia până la urmă 
renunţase la barometru în faţa argumentului „Ursu”, rostit 
în cor de toţi cireşarii - bineînţeles cu excepţia celor în 
cauză), dar mai ales pentru a-l găsi pe bătrânul timonier şi 
a-i cere informaţii suplimentare cu privire la viteza vasului 
în noaptea marii descoperiri. Sarcinile şi repartizarea 
grupurilor se stabiliseră de cu seară. Ursu îşi urmărise 
prietenii cu privirea până la şosea şi nu-i slăbi din ochi nici 
atunci. Numai când îi văzu urcându-se într-un camion se 
linişti şi-l anunţă pe Tic de norocul celor cinci călători. 

— Ştii ce bine îmi pare că suntem iarăşi împreună! Se 
bucură cu glas tare Tic. Şi mai ales neavând altceva de 
făcut decât paza acestor corturi, pe care o las fără grijă în 
seama potăii... Auzi, Ţombi... Înseamnă că suntem liberi de 
orice corvoadă pe ziua de azi. 

Ţombi auzise insulta şi se întristă groaznic, căutând totuşi, 
în mintea sa de câine un moment, un gând, un prilej de 
răzbunare. Supus, dar frământat de întrebări şi de gânduri 
chinuitoare, acceptă locul de pază pe care i-l arătase 
poruncitor şi sever stăpânul său. 

„Prea, prea ciudat se comportă potaia la ora asta, zâmbi 
Tic. Să fi căpătat oare în ultimele zile o atât de mare 


consideraţie faţă de persoana mea, încât nu mai are curajul 
să crâcnească?” 

Ţombi simţi insulta repetată şi-n gândurile lui Tic, pentru 
că făcea parte dintr-un neam de câini cu inteligenţă 
superioară, care, printre altele, este înzestrat cu darul de a 
ghici gândurile oamenilor. Se resemnă din nou, dar şi mai 
obsedat de ideea răzbunării. 

— Ei, Ursule, te-ai gândit? Cum să folosim clipele acestea 
de libertate? 

— Păi eu zic să ne antrenăm rezistenţa sub apă. Dar fără 
să-l chemi ca ieri în ajutor pe Ţombi. 

— În regulă. Dar să nu râzi de mine. Mai mult de treizeci 
de secunde nu rezist. 

— Ieri ai stat patruzeci de secunde, după ceas, ceea ce 
pentru început înseamnă foarte mult. 

— Chiar m-ai văzut imediat ce am ieşit? Am întârziat 
pentru că nu-l găseam pe [ombi. 

— Te-am văzut când îl căutai, Ticuşorule. Altminteri poate 
că mă înşelai şi pe mine. 

Tic râse. Faţă de toţi ceilalţi era ironic, se purta uneori 
chiar obraznic, lângă Victor şi lângă Ursu se simţea însă 
intimidat. Erau de altfel favoriţii lui. Pe unul însă îl stima şi-l 
admira, pe celălalt îl iubea. Încercând să le pună în balanţă 
calităţile (voia să facă din această comparaţie o ecuaţie cu 
cifre precise, cum îl obişnuise Victor, ca să obţină un 
rezultat pur, matematic), dar nestatornic sau poate numai 
distrat, lăsă un gând să-i zboare aiurea. Ecuația se fărâmiţă 
imediat, în schimb se pomeni îmbogăţit cu o idee grozavă, 
menită să-i umple cu plăcere clipele libere. 

— Ursule! De ce suntem noi proşti? Înţelegi, „proşti” e un 
fel de a vorbi. De ce nu umflăm noi barca de cauciuc? Pssst! 
Ce plimbare am face şi poate chiar şi nişte cercetări, aşa, 
fără scop. 

Ursu primi fără reţineri propunerea lui Tic. După un sfert 
de oră, barca, umflată până la limită, îşi aştepta pasagerii. 
Înfiorat de plăcerea anticipată a unei plimbări cu barca pe 


mare (exista oare în tot oraşul cineva asemenea lui care să 
se fi bucurat în toată ascendenţa şi descendența neamului 
său de o asemenea cinste şi plăcere?), Ţombi făcu o ultimă 
încercare de a se face ascultat de Tic, renunțând, cu 
jurăminte solemne (dar tăcute, fără martori), la toate 
gândurile de răzbunare. Fu însă alungat la locul său cu 
indignare şi însoţit de epitetul care-l jignea cel mai mult pe 
lume: javră... Leneşă („leneşă” era termenul îndulcit de 
ŢȚombi, pentru a nu crăpa cu totul de ruşine). Replica o 
dădu imediat. Când îl văzu pe Tic gata să se urce în barcă, 
scoase un urlet atât de năprasnic, că stăpânul său îşi pierdu 
echilibrul, căzu în apă şi răsturnă barca totodată. Dar, când 
zări capul lui Tic ieşind din apă, începu să se uite mirat şi 
neliniştit în jurul său, parcă pentru a-l descoperi pe autorul 
urletului. Trăgea însă cu coada ochiului la pumnul strâns 
care-l ameninţa şi-şi spuse în interiorul fiinţei sale câineşti: 
„Asta nu-i nimic! O să vezi mai târziu...” Încă nu ştia ce va 
vedea stăpânul său, dar nu asta era important. Importantă 
era hotărârea lui de a-l face să vadă... 

Barca plutea lin pe apa mării. Două lopeţi mici mânuite 
când de Ursu, când de Tic, loveau apa dând viteză şi 
direcţie bărcii de cauciuc. Până în clipa aceea, navigatorii 
nu se gândiseră la ceva anume. Se mulţumeau doar să facă 
o plimbare. Deodată se auzi un schelălăit, urmat de un 
lătrat furios. În convenţia Tic-Ţombi, combinaţia acestor 
sunete indica un semnal de primejdie pentru cineva. Cei doi 
întoarseră barca spre mal mărindu-i viteza. Ţombi se bătea 
de zor cu nişte gângănii, sau se prefăcea - hoţul! 

— Că se bate. Ba, la un moment dat, începu să se 
tăvălească în nisip, de parcă i s-ar fi înfipt în blană un roi 
întreg de bârzoi. 

— Îşi bate joc de noi javra, descoperi Tic. Trebuie să fac 
rost de nişte nuiele. Dacă a ajuns să schimbe sensul 
semnalelor din codul nostru... Îţi arăt eu, potaie afurisită! 

După acest incident, navigatorii îşi reluară ocupaţia. 
Plimbare, apoi scufundări, antrenamente de rezistenţă sub 


apă, de viteză şi de vedere sub apă. Ursu îl învăţă pe Tic 
vreo câteva mişcări care-l ajutară atât la mărirea vitezei de 
înaintare sub apă, cât şi la simplificarea şi dozarea 
eforturilor, ceea ce-i întărea rezistenţa la presiune şi lipsă 
de aer. 

— Grozav! Spuse el, după ce prinse mişcările. Nu vrei să 
mă cronometrezi?... Stai! Mi se pare că Lucia şi-a lăsat în 
cort ceasul antiacvatic... 

În clipa aceea Ţombi lătră de câteva ori aprig, apoi 
schelălăi. Era semnalul că se apropie cineva cu intenţii 
duşmănoase. Tic îl lăsă pe Ursu în apă şi cârmi cu grijă spre 
mal. Trase barca la țărm şi se duse mai întâi la Ţombi. 
Acesta, cu picioarele răşchirate şi cu botul întins, privea un 
anumit loc de pe nisip, de parcă urma să vină de acolo un 
ditamai balaur hotărât să înghită corturile, bagajele, barca 
şi o parte din mare. Tic se opri lângă el şi văzu în nisip, într- 
o groapă mică, un crab mort, aruncat cine ştie de câtă 
vreme acolo. Nu spuse nimic. Porni cu paşi lenți spre 
corturi, dar se întoarse brusc şi-l văzu pe Ţombi tăvălindu- 
se prin nisip de râs. Bineînţeles că, imediat ce zări privirile 
stăpânului său, se prefăcu iarăşi atacat de albine. „ „Bun! 
Îşi zise Tic. Las' că vedem noi cine râde mai bine până la 
urmă!” 

Ţi-ai găsit! Câinele respinse cu o nonşalanţă definitivă 
presupusa ameninţare. Şi-şi continuă planul. 

Tic ajunse cu ceasul şi cu barca la locul unde se scălda 
Ursu. Acolo marea făcea un intrând, iar pământul, bătut 
mai cu furie de valuri, îşi scosese afară nişte căpăţâni 
stâncoase. Apa era la început mică, până la gât, dar după 
câţiva metri se adâncea brusc. Nu se mai vedea fundul. În 
locul acela îşi continuară tinerii antrenamentele. La prima 
cufundare, Ursu rezistă, sub apă, o sută treizeci şi patru de 
secunde. Era recordul său de până atunci. Cufundările 
următoare, probabil din cauza oboselii, nu depăşiră, în 
timp, o sută de secunde. După un lung răgaz de odihnă, la 
cea de-a noua cufundare reuşi să reziste o sută patruzeci şi 


cinci de secunde. Tic era atât de mândru, de parcă el ar fi 
fost autorul recordului. 

— Acum e rândul meu, Ursule. Ţine ceasul. Repede. Vreau 
să stabilesc şi eu un record. 

Ursu răsuflă din greu. Era vizibil, sau, dacă vreţi, auzibil 
efortul făcut. De aceea primi cu bucurie invitaţia lui Tic, îi 
luă ceasul... Dar îl rugă să aştepte câteva minute. 

— De ce? Întrebă surprins Tic. 

— Ca să... Parcă l-am auzit pe 'Ţombi lătrând. 

— Dă-l dracului! E un farsor, o lichea, un trişor. Las' că-i 
tăbăcesc eu pielea de la coadă pân' la vârful nasului. Eşti 
gata? 

— Imediat, Ticuşorule. Stai numai să mă obişnuiesc cu 
ceasul. 

Când îşi reveni cu totul în fire, când îşi regăsi toate 
puterile, Ursu îi făcu semn lui Tic să sară. Apoi încordat, cu 
ochii atenţi, urmări înotul pe sub apă al acestuia. Îl urmărea 
cu barca de la suprafaţa apei. Nu voia să supună fiinţa 
aceea atât de dragă nici celui mai mic risc. După patruzeci 
de secunde, Tic ieşi triumfător. Se agăţă de barcă şi întrebă 
în pauzele respirației: 

— Cât. Cât am... Cât am stat... Ur... Ursule! 

— Aproape şaizeci de secunde. 

— Cum? Numai atât? Eu credeam că am stat mai mult de 
un minut. 

— Mai, puţin, Tic. Dar asta n-are nici o importanţă. 

— Chiar mai puţin decât cincizeci de secunde? Spune 
drept, Ursule! 

— Ai stat exact patruzeci de secunde... Pentru că te-ai dus 
prea la fund şi te-a obosit presiunea apei. 

— Asta era! Se înveseli Tic. Dar ştii tu ce frumos e fundul? 
Şi ştii ce mulţi peşti foiesc printre pietre? Fii atent! Mă mai 
duc o dată. 

Ursu îl urmări iarăşi, de la suprafaţa apei. Îl văzu 
apropiindu-se de țărm, strecurându-se printre bolovani, 
întorcându-se în loc, rotindu-se de câteva ori în jurul unui 


punct, apoi ridicându-se cu un bolovan în mână la 
suprafaţă. Rămăsese sub apă treizeci de secunde. 

— Ai prins un peşte de piatră? Îl luă în primire Ursu. 

Tic transportă bolovanul la țărm şi ţâşni ca un popândău 
din apă. 

— Iute, Ursule! Strigă el. Am descoperit o cetate, un oraş, 
0... Vino repede! 

Într-adevăr, bolovanul lui Tic nu era un bolovan obişnuit. 
Era un fragment de granit, mai mult lat decât gros, şlefuit 
cândva de o mână omenească, pentru că pe una dintre 
feţele lui se aflau săpate nişte litere ciudate. Nu mai era nici 
o îndoială. Bolovanul făcea parte dintr-o masă mare pe care 
se gravase o inscripţie. 

— Ursule! Ursule! Sări Tic în sus. Lasă, lasă... Osă 
spunem că l-am găsit împreună. 

— Ticuşorule! Şopti duios Ursu. Asta-ţi trece ţie acum prin 
cap?... Nu-ţi dai seama ce comoară ai găsit? 

— Păi tocmai din cauza asta!... Hai să-l ducem lângă 
corturi şi să ne continuăm cercetările. Până se întorc 
ceilalţi, poate găsim şi restul. 

Lăsară bolovanul lângă corturi şi se întoarseră la locul cu 
pricina. 'Jombi încerca să le tulbure căutările (şi nu chiar 
fără motiv de astă dată). Lătra, lătra ca un apucat. 
Nemaiputându-i suporta apucăturile rebele, Tic hotări să-l 
pedepsească. Dar, când ajunse lângă corturi, nu mai zări 
bolovanul. Parcă-l înghiţise pământul. Mai întâi îl năpădi o 
spaimă soră cu moartea, dar se reculese repede. Începu să 
caute cu atenţie în nisip. Bolovanul era acolo. Se afundase 
singur în nisipul ud. Nu se mai vedea decât inscripţia. 

De astă dată Tic nu mai ţinu seamă de codul manierelor 
elegante. Pocni cu piciorul gol de câteva ori javra, în locul 
cel mai cărnos şi mai dureros. Cu sentimentul datoriei 
împlinite, reveni la locul descoperirii. 

În oraş, grupul celor cinci cireşari se împărţi în două. 
Victor şi lonel porniră spre port, pentru a da de urmele 
timonierului, iar Maria şi Lucia, însoţite de Dan, începură să 


colinde magazinele. Dan întocmise lista obiectelor 
trebuincioase expediției. Pentru a le achiziţiona trebuiau să 
intre pe rând: într-un magazin sportiv, într-un magazin de 
fierărie, într-o farmacie şi bineînţeles prin câteva 
„aprozaruri” şi „alimentare”. Duceau cu ei doi saci mari de 
voiaj, care conţineau la rândul lor câteva sacoşe şi câteva 
plase de nailon. 

— Pentru treaba asta, anticipă Dan, trebuia să-l luaţi cu voi 
pe Ursu, nu pe mine. Sau aveţi de gând să angajaţi un 
camion? 

— Las! că te mai ajutăm şi noi, nu te speria, încercă să-l 
liniştească Lucia. Şi apoi nu uita că ne-am dat întâlnire în 
parc cu băieţii. Dacă o să fii prea încărcat, îi aştepţi tu 
înainte acolo, iar noi cumpărăm restul obiectelor. 

Primul magazin în care intrară era un magazin de 
confecţii. Dan îşi privi nedumerit însoţitoarele: 

— Am uitat eu ceva? Pe lista mea nu e trecut un asemenea 
magazin. 

Văzându-le însă pe amândouă preocupate să privească din 
toate unghiurile un manechin îmbrăcat într-un taior 
albastru, tăcu, sau, mai bine zis, făcu o anumită reflecţie în 
tăcere. Dumerit, se retrase într-un colţ cu convingerea că 
va avea timp să citească ziarul sportiv, pe care-l cumpărase 
la intrarea în magazin, pentru că erau vreo cincizeci de 
manechine răspândite prin toate raioanele şi de vreo cinci, 
şase ori mai multe modele de rochii, taioare, fuste, bluze, 
şorturi, paltoane, pardesie, raglane, pălării, balonseide, 
tricouri, costume de plajă şi altele, cărora Dan nu le dădu, 
din jenă, denumirea. 

Fetele îşi terminară însă raita prin magazin mai repede 
decât presupusese el. Le acostă la intrare cu un zâmbet de 
mulţumire şi le însoţi cavalereşte până în dreptul unei 
florării. Acolo încetă să mai fie cavaler. Rămase afară în 
stradă. Dar şi ele încetară să se grăbească. leşiră după un 
sfert de oră, bineînţeles tot cu mâinile goale. Dan le aştepta 
însă după colţ. Cei doi saci de călătorie se aflau la picioarele 


lui. Ţinea mâinile la spate şi părea că face un antrenament 
de înghiţit noduri. Când fetele se opriră în faţa lui, 
contrariate, îşi adună tot curajul şi, cu un gest sigur, le 
întinse câte un buchet de flori. Buchetele tremurau însă în 
mâinile lui. Ca să scape de jenă spuse ceva: 

— Din colţ, de la concurenta aceea oacheşă cu ţigara în 
gură. Suprinse şi vesele, amândouă fetele îi făcură cu ochiul 
şi-l încadrară în mijlocul lor, luându-l de câte un braţ. Dan 
ţinea sacii de parcă aveau ouă în ei. 

— Aşa nu ştiu dacă voi rezista... Nu vedeţi că se uită toată 
lumea la noi? 

Dar, după primele minute de jenă, se pomeni pe nesimţite 
cuprins de plăcere. Ba le convinse să se mai plimbe puţin pe 
stradă: 

— Până dau „ăia” de port, până dau în port de vapor, până 
dau pe vapor de timonier, până dau la timonier de un 
moment favorabil, până dau... „Ferometalul”! N-avem ce 
face. Trebuie să intrăm. 

Vizavi de „Ferometal” era un magazin sportiv, iar lângă 
magazinul sportiv era un şir de „alimentare” şi 
„aprozaruri”. Lista lui Dan se scurta, iar sacii de călătorie 
se îngreuiau. Apoi veni rândul sacoşelor, al plaselor de 
nailon, începură târguielile cu posesorii unor roşii cât 
pumnii lui Ursu, discuţii în contradictoriu la o tejghea cu 
ardei graşi, pipăraţi la preţ, cochetării cu nişte piersici şi cu 
nişte caise prea mari şi prea coapte, ca să nu se transforme 
pe drum în sirop, compătimiri în faţa unor puişori de găină 
care semănau a ciulama şi altele şi altele care-l 
transformaseră pe Dan din viitor candidat la filologie într- 
un junior înzestrat cu aptitudini serioase de halterofil. Dar 
apăru până la urmă şi parcul, parcul atât de dorit şi de 
aşteptat. Se duse la prima bancă, stăteau liniştiţi acolo doi 
bătrâni, o pereche, dar Dan nu mai avea putere: 

— Nu vă supăraţi... Banca e rezervată pentru tineri... 
Pezevenghiul ăla care se joacă în nisip a şterpelit pancarda 
de pe spetează... 


Bătrânii zâmbiră încurcaţi, căutară altă bancă, dar, înainte 
de a se aşeza, se convinseră că nu e atârnată nici o 
pancardă de spetează. Dan puse pe bancă tot calabalăcul, 
îşi făcu pernă dintr-un sac plin cu zarzavaturi şi pâine şi se 
întinse cât era de lung, după ce-şi aşternu ziarul la picioare. 
Fetele îşi făcură cu chiu cu vai loc în adunătura aceea de 
pachete. 

În cealaltă parte a oraşului, în port, Ionel şi Victor întrebau 
din om în om şi din cabină în cabină unde e ancorat vasul 
„Sulina”. Informaţiile primite până atunci îi purtaseră de la 
un cap la altul al portului, dar nicăieri nu dădură cu ochii de 
vas. 

— Am procedat ca nişte copii, se răzvrăti Victor. Trebuia să 
ne interesăm de la bun început la căpitănie. Ne-am pierdut 
timpul de pomană. 

Victor nu greşise. La căpitănie li se spuse imediat că 
vaporul se află în port şi li se indică unde este ancorat. 
După o scurtă căutare descoperiră vasul şi în acelaşi timp şi 
punctul de pe mal care ţinea legătura cu el: o cabină în care 
un cetăţean, aplecat deasupra unei mese mici de lemn, 
punea fără încetare ştampile pe un vraf de hârtii. 

Victor se duse la ghişeu şi întrebă foarte politicos când 
pleacă vasul „Sulina” în croazieră. 

— La ora patru! Îi răspunse funcţionarul, fără să ridice 
ochii de pe hârtii şi fără să întrerupă ştampilarea lor. 

— Iertaţi-mă... N-aţi putea să-mi spuneţi dacă rămâne 
acelaşi echipaj de săptămâna trecută? 

Funcţionarul catadicsi în sfârşit să-şi ridice nasul din 
hârtii. Era un bătrânel slab, cu nasul coroiat şi cu nişte 
ochelari mici, cu rame subţiri de metal. 

— Adică pe dumneata te interesează echipajul? Păi de ce 
nu spui aşa? Credeam că vrei să faci rost de vreun loc şi 
locuri nu mai sunt de trei zile. Şi pe cine cauţi, mă rog? 

Victor tuşi de câteva ori, ca să câştige timp. 

— Voiam să las un răspuns cuiva de la timonă... 


— Cui? Nu cumva lui Ispir? A fost retrogradat şi dat la alt 
vas... 

Într-o clipită, Victor pricepu că Ispir trebuie să fie 
timonierul vinovat de ciocnirea vasului cu bancul de nisip. 

— Aa! Nu lui... Nu e vorba de Ispir... 

— Atunci te pomeneşti că ai ceva cu moş... cu 
„Rechinul...”? Aşa-i zicem noi de când cu povestea lui din 
Zanzibar. 

— E pe vas, nu ştiţi? 

— Stai puţin, răspunse funcţionarul şi începu să calculeze 
cu voce tare. Va să zică la nouă... (Victor nu reuşi să 
descifreze ce trebuie să fie la nouă în mormăitul 
funcţionarului. La nouă şi jumătate... (acelaşi mormăit), la 
zece... (alt mormăit). Cât e ceasul acum? 

Funcţionarul duse mâna la buzunar, dar Victor îi dădu mai 
repede răspunsul, privindu-şi ceasul de mână: 

— Zece şi treisprezece minute. Foarte exact. 

Omul de la ghişeu nu-i ascultă răspunsul. Îşi scoase 
tacticos ceasul său, îi deschise capacul, se uită de departe la 
cadran şi abia după aceea rosti, scărpinându-se în cap: 

— Zece şi treisprezece minute... Da... (lar mormăi ceva 
neînțeles.) Da! E pe vas! La magazia de combustibil, la uşa 
a patra. La zece şi douăzeci de minute se urcă la timonă ca 
să fumeze o pipă. 

Victor era foarte mulţumit, dar fâstâcit. Nu ştia ce e mai 
bine de făcut. Să ceară încuviinţare pentru a urca pe vas, 
sau să roage pe cineva să-l cheme pe timonier! Îl scoase din 
încurcătură funcţionarul. 

— Ilie! Strigă el cu o voce surprinzător de groasă şi de 
puternică. Ilie! Ai un pasager pentru „Sulina”. 

— Suntem doi... Îndrăzni Victor. 

— Doi pasageri, Ilie... Îi aşteaptă „Rechinul” la „şi 
douăzeci”. 

Un marinar lung şi deşirat, rezemat de un stâlp de fier, le 
făcu tinerilor semn cu mâna şi, când se apropiară de el, le 
arătă o bărcuţă: 


— Poftiţi! Dacă sunteţi aşteptaţi de moş Novacu, apoi e mai 
ceva ca un ordin. 

Tic şi Ursu continuaseră cu un zel nemaipomenit 
cercetările. Se scufundaseră de zeci de ori când unul, când 
altul, scoseseră la suprafaţă şi transportaseră pe mal zeci 
de bolovani, unii de dimensiuni uriaşe (opera lui Ursu), dar 
nu izbutiră să găsească pe niciunul vreo altă inscripţie. O 
adevărată movilă de piatră se înălţase la marginea apei. 
Erau numai bolovani rupţi de furia apei din pământul 
stâncos. Niciunul nu era dăltuit de mâna omului. Zelul 
cufundătorilor era însă prea mare ca să se mulţumească cu 
ideea unui eşec şi să întrerupă cercetările. Curăţind în 
partea aceea fundul apei de bolovani („Avem cel puţin un 
loc grozav pentru sărituri de pe trambulină”, spusese Tic, 
pentru că orânduiseră bolovanii în aşa fel ca movila să 
poată fi folosită drept platformă), hotărâră „în unanimitate” 
să continue cercetările în altă direcţie. 

În timpul cufundărilor, Ţombi mai încercă vreo câteva 
stratageme, folosind semnale din codul convenit cu Tic, dar 
nu-i mai reuşi niciuna. Nu primi altceva decât nişte 
ameninţări, mai mult în glumă decât în serios. (La planul 
său cumplit de răzbunare nu renunţase însă definitiv.) 

Cei doi cercetători porniră cu barca de-a lungul țărmului, 
îndepărtându-se de corturi. Încovoiaţi, ca două cârje, 
căutau să străpungă cu privirea adâncurile. 

— Stai, Tic! Şopti Ursu emoţionat. Ia uită-te acolo lângă 
ieşitura aceea. Nu vezi ceva lunguieţ? 

— Unde? Întrebă Tic, urmărind direcţia mâinii lui Ursu. 
Acolo? Nu văd nimic, nici urmă de fund. Dac-aş avea ochii 
tăi, aş desfiinţa lunetele. 

— Uită-te bine, Tic, la fund. Precis e ceva acolo. Ceva ca un 
paralelipiped. 

Tic tresări, îşi încordă privirile, se uită în apă, până i se 
umplură ochii de lacrimi, dar nu fu în stare să descopere 
fundul. 


— Fii atent că sar! Îl anunţă Ursu. Lasă-te în partea 
cealaltă a bărcii. 

Îi ascultă sfatul, aplecându-se pentru menţinerea 
echilibrului bărcii. Îl urmări pe Ursu afundându-se, până ce- 
l înnecară culorile apei. După numai douăzeci de secunde, 
Ursu apăru la suprafaţa apei, ţinând ceva în mâna stângă. 

— O bârnă, Tic! Spuse Ursu dezamăgit. Nimic altceva 
decât o bârnă groasă, cu nişte ciocuri de fier în ea. Eram 
convins că am dat peste o coloană sau peste ceva 
asemănător. Ce să fac cu ea? 

— Scoate-o la mal! Poate o să ne folosească la amenajarea 
trambulinei. Altceva? 

După ce aruncă bârna departe, pe mal, Ursu răspunse cu 
un glas nu prea mulţumit: 

— Nimic, absolut nimic. Numai peşti cu duiumul. Dar ce ne 
trebuie nouă peşti? Hai s-o luăm în cealaltă direcţie. 

Cealaltă direcţie însemna înapoi la movilă şi de acolo, în 
stânga, într-o buclă uşoară pe care-o făcea marea. 
Ajungând cu barca în dreptul movilei, lui Tic îi veni o idee: 

— Ce-ar fi să amenajăm trambulina? Numai bine timpul 
care ne-ar trebui pentru refacerea respirației. 

Ursu primi cu bucurie propunerea. Simţea şi el că are 
nevoie de odihnă. Cufundările dese îl obosiseră. Nu reuşea 
să rămână sub apă mai mult de treizeci-patruzeci de 
secunde. lar Tic, sărmanul, la fiecare cufundare, după două, 
trei clipe, îşi simţea plămânii în stare de explozie. Cei doi 
săpară întâi la marginea apei, până dădură de pământ tare, 
stâncos. Se aşteptau la aşa ceva. Prima bază o făcură din 
pietre mici, culese de pe mal, puseră apoi bolovani mijlocii, 
apoi bolovani mari, obţinând un turn cam de un metru. 
După aceea aşezară şi bârna. O acoperiră apoi cu un strat 
gros de nisip şi deasupra fixară trei bolovani mari, ultimii şi 
cei mai mari care rămăseseră pe mal. Bârna lungă de un 
metru şi jumătate şi lată de vreo douăzeci de centimetri 
ajungea deasupra apei. 


— Oare ţine? Întrebă Tic nerăbdător. Pe mine sigur că mă 
ţine, dar mă gândesc la tine. 

Ursu se ridicase pe turnul de piatră. Înainta fără teamă pe 
bârnă. Lemnul parcă ar fi fost înfipt în munte şi ancorat de 
pământ. Nici nu se clintea. Ursu îşi desfăcu de câteva ori 
braţele, îşi luă elan şi făcu un salt mortal, neghemuit. Se 
roti în aer ca o linie dreaptă şi dispăru în apă, aproape fără 
să se audă. 

În clipa aceea începu să latre Ţombi, dar Tic nici măcar nu 
întoarse capul. Înainta pe bârnă cu mişcări graţioase de 
dansator. 'Ţombi lătra ca un apucat, folosind toate semnalele 
posibile din codul convenit, ba inventase altele şi mai 
alarmante. Înfuriat, Tic întoarse capul şi furia lui se schimbă 
în uimire. Nu departe de corturi poposise o maşină şi din 
maşină coborau... Nu avu vreme să vadă cine cobora. 
Piciorul ud îi lunecă numai cu un centimetru. Simţi golul, îşi 
pierdu echilibrul şi căzu în cel mai caraghios stil pe care şi-l 
putea imagina. Cu picioarele crăcănate, cu mâinile în 
căutarea unui sprijin, cu capul zgâit spre corturi. Ba mai 
atinse apa şi cu burta. Şi, colac peste pupăză, urechile lui 
blestemate înregistrară nişte hohote de râs. Era prea mult, 
mult prea mult. Imediat ce ieşi la suprafaţă, se îndreptă 
glonţ spre Ursu: 

— Te rog din suflet. Numai zece minute. Hai să le-arătăm 
noi! Dacă nu-i fac să-şi ceară scuze, în genunchi şi cu capul 
în nisip, să-mi spui mie „cuţu”. 

Tic avusese timp să-i observe pe cei care se desfătaseră cu 
„căzătura” lui. Erau doi bărbaţi, unul înalt şi slab adus din 
spate, cu o pălărie albă de paie, albă ca omătul şi cu nişte 
ochelari, cărora le luceau în soare ramele groase de aur. 
Altul, bondoc şi chel, parcă-şi făcuse meserie din a poza 
pentru caricaturişti, atât de caraghios era. Şi alături de ei 
îşi mlădia silueta graţioasă o femeie înaltă, cu faţa ca o 
păpuşă, pe care nişte copii încercaseră toate acuarelele cu 
nuanţe de roşu. Erau, evident, toţi străini. În faţa corturilor, 


Ţombi mârâia la ei. Vizitatorii erau preocupaţi să privească 
panorama vastă care li se oferea ochilor. 

Tic îl invită imediat pe Ursu la trambulina improvizată. 
Vlăjganul înaintă pe bârnă cu faţa spre mare, dar brusc, 
prin mişcarea unui singur picior, se roti, ajungând cu faţa la 
țărm. Tic trase cu coada ochiului şi-i văzu pe străini 
interesaţi. Femeia mai ales făcea nişte comentarii foarte 
aprinse. „Cred şi eu, îşi spuse Tic, asemenea corp n-aţi 
văzut voi nici în filmele trucate.” Şi atunci se petrecu 
minunea. Putea fi oare numit altfel saltul lui Ursu de pe 
bucăţica aceea de trambulină? Corpul lui Ursu se înălţă în 
aer ghemuit, ca împins de un resort. Când atinse limita 
înălţimii, se întinse drept ca o lumânare. Imediat se roti în 
linie dreaptă, la jumătate se ghemui, tot rotindu-se, apoi din 
nou în linie dreaptă, din nou ghemuit şi, înainte de a atinge 
suprafaţa apei, făcu şi o dublă mişcare de pendul. Apa nici 
nu clipoci când îi primi trupul. 

„Ah, dacă aş fi avut un aparat de fotografiat la mine, îşi 
spuse 'Tic în gând. Nu pentru saltul lui Ursu, pentru mutrele 
ăstora. Când o să mai aibă lumea un asemenea noroc?! Salt 
ca al lui Ursu s-o mai obişnui în lume. La urma urmei, n-a 
fost decât dublu, dar l-a prefăcut el în cvadruplu, prin 
ghemuiri şi întinderi. Saltul, gata. Dar mutre ca ale ăstora 
sunt unice şi ele reprezintă un moment în univers.” 

Cireşarul era bineînţeles într-un moment de exagerare. 
Mutrele, dacă ar fi să vorbim obiectiv, meritau însă atenţie 
şi chiar un clişeu din partea unui maestru fotograf. Pentru 
că numai urechile rămăseseră nemişcate şi în poziţia lor 
dintotdeauna. Restul era anormal şi răvăşit descompus şi 
contribuia la acea atmosferă de pauză între două numere 
de circ. 

Era rândul lui Tic să-şi arate măiestria şi să ofere şi el 
caricaturistului nevăzut câteva trăsături inspirate. Merse 
spre capătul bârnei cu spatele, prefăcându-se că se uită pe 
cer în căutare de nori. Când simţi c-a atins punctul 
terminus, se roti cu patruzeci şi cinci de grade. Rămase 


într-o parte şi execută, pentru prima dată în viaţa lui, un 
salt şi jumătate pornit de pe coastă, cu şurub întreg. Când 
îşi scose capul afară din apă, văzu gestul de felicitare al lui 
Ursu şi se mulţumi cu atât. Era convins că vizitatorii 
rămăseseră „ţuţ”. 

Aţâţat şi mândru, Tic făcu un gest cu mâna în semn de 
repetiţie şi Ursu clătină afirmativ din cap. Cireşarii erau la 
„înălţime” şi în aer şi în cădere. Repetiţiile continuară fără 
încurajări de „bis”, dar cei doi saltimbanci de moment nu 
aveau nevoie de asemenea stimulente. Nimic nu-i amuza şi 
nu-i îndârjea mai mult să-şi continue salturile decât mutrele 
spectatorilor. După o vreme însă nu mai ţinură seama nici 
de asta. Săreau de amorul artei, inventând de fiecare dată 
mişcări noi, unele de un comic grotesc, reparat şi înnobilat 
doar în clipita când mâinile începeau să despice apa. 

Ţombi trăi câteva momente de confuzie. Se uita când la 
săritori când la spectatori. Observă el la un moment dat o 
mişcare printre spectatori, dar, mai repede decât datoria, 
birui în el gelozia. Nu pentru mult timp, dar şi o secundă, în 
anumite perioade ale vieţii, poate constitui un timp 
îndelungat. Gelos de succesul stăpânului său (la care se 
adăuga şi amintirea unor momente în care jurase 
răzbunare), furios că nu poate să-şi demonstreze măcar o 
parte din calităţile sale reale (rolul de paznic îi repugna), 
Ţombi închise ochii pentru câteva secunde, sau mai bine zis 
(pentru a avea o justificare) îşi mută privirile de la maşină la 
trambulină pentru a „savura” (mincinosul!) un salt 
ireproşabil făcut de stăpânul său pe spate, cu revenire 
înşurubată pe faţă (avusese grijă şi la amănunte). În acel 
moment se petrecu ceva, care în alte condiţii nu i-ar fi 
scăpat. Când începu să latre ştia şi el (potaia, javra 
scârboasă!) că e prea târziu. Cei trei spectatori se urcaseră 
în maşină, după ce mai întâi salutară cu mâinile (lunganul 
cu pălăria) pe cei doi actori saltimbanci. Păreau veseli şi 
saluturile lor nu erau deloc lipsite de admiraţie. 


Aşa că Tic nu avu satisfacția unor scuze cerute în genunchi 
cu capul în nisip. Se mulţumi şi cu amintirea mutrelor 
nefotografiate, ba găsi amintirea de o mie de ori mai 
valoroasă decât nişte scuze care, foarte bine, puteau fi 
forţate şi nesincere. Ţombi însă lătra de zor şi, în lătratul 
lui, Tic descoperi accese de sinceritate. Auzi duduitul 
motorului, văzu maşina pornind, întâi în marche-arriere, 
apoi rotindu-se acolo unde drumul îngust făcea un ochi. 
Ajunsă cu botul spre şosea, maşina ţâşni că din catapultă. 

— Ce-i cu tine, mă neghiobule? Îşi întrebă Tic potaia când 
se apropie de ea. 

Ţombi îl conduse pe plajă într-un anumit loc şi începu să 
scormonească. Într-o fracțiune de secundă, Tic pricepu ce 
se întâmplase: 

— Ursule! Ţipă el. Ne-au luat piatra. Maşina! Numărul! 

Maşina era departe de şosea. Nici cu ocheanul nu i s-ar 
mai fi putut citi numărul. Truda lui Ursu fu zadarnică. Nu 
mai era nici o speranţă. 

— Imbecilule! Cretin absolut! Se răsti Tic la câine. Acum 
îmi spui? Marfă infamă de hingher! 

Ţombi era atât de nenorocit, încât îşi jură ca toată viaţa lui 
de câine să nu-şi mai trădeze stăpânul. Se fofilă fără zgomot 
pe lângă Tic şi se duse la corturi. Drept pedeapsă, îşi 
propuse să stea tot timpul în soare şi să nu pună în gură, în 
ziua aceea, nici un strop de apă. 

Timonierul îşi primi cu vădită plăcere oaspeţii. Le strânse 
mâna cu putere. Îl scutură prieteneşte pe Ionel de umeri, se 
îndepărtă de ei, îi măsură încă o dată de la cap la picioare şi 
iarăşi până la cap, apoi îi pofti să ia loc pe o bancă îngustă 
ca o laviţă. 

— Aşa! Va să zică tot te-ai gândit mătăluţă să-mi faci o 
vizită, spuse dânsul, uitându-se drept în ochii lui Ionel. Bun! 
Da' despre tovarăşul dumitale nu prea ştiu mare lucru. 

La început timid, stângaci, roşu ca focul (primele vorbe ale 
timonierului descopereau tocmai lacunele sale), Ionel îşi 
reveni, ba se simţi cuprins de zel, când auzi invitaţia 


subînţeleasă de a-şi caracteriza prietenul. Şi începu să 
îndruge la repezeală tot felul de calificative: „faima 
noastră”, „mândria şcolii”, „eminent” şi altele, care-l 
stânjeneau teribil pe Victor. De câteva ori acesta îi făcu 
semn să tacă, dar Ionel continua, repetând de fapt cu alte 
cuvinte, ceea ce spusese o dată. Victor interveni până la 
urmă, îndrumând, pe nesimţite, discuţia spre capitolul care- 
| interesa, scăpând totodată de jena pe care o născuseră în 
el laudele lui Ionel. Vorbi tot timpul foarte limpede, cu o 
nuanţă de stimă în voce şi cu logica fermă care-l 
caracteriza. 

Bătrânul timonier era atât de interesat de prezenţa lui 
Victor, de purtarea sa şi de felul cum vorbise, încât nu-şi 
mai putea stăpâni bucuria. Căuta mereu ceva cu care să 
răspundă, neştiind că ochii lui plini de lumini calde, duioase, 
admirative oferă cel mai frumos răspuns: 

— Mă gândeam adineauri că poate aş fi izbutit să strecor 
duhul mării în dumneata. Duhul cel bun al mărilor, că 
marea are şi un asemenea duh... 

— La toţi ne place marea, spuse Ionel. Din prima clipă ne- 
am înţeles cu ea. 

Bătrânul căzu un moment pe gânduri. Închise alene ochii. 
Când îi deschise, în ei erau lacrimi ciudate. 

— Da... Da... Multor oameni le place marea, fiindcă văd 
într-însa atâta libertate şi atâta necuprins... Hm... ar vrea 
să fie ca ea. 

Victor descoperi în cuvintele acelea parcă un ecou dintr-un 
vers scris cândva de unul dintre marii poeţi ai lumii: 
„Homme libre, toujours tu cheriras la mer... La mer est ton 
miroir”... 41). Nu spuse însă nici un cuvânt. Îşi încrucişă 
braţele la piept într-o atitudine şcolărească. 

— Da... Da... Continuă timonierul. Eu am văzut multe din 
întâlnirea asta necontenită dintre om şi mare. Că am trecut 
prin toate mările lumii şi peste tot unde-s mări sunt şi 
oameni... Odată, pe marea Caraibelor... 


Bătrânul nu putea să scape de vechea lui meteahnă. 
Începu să depene un şir de istorii care zugrăveau mări, 
oameni, obiceiuri. Îi plăcea mai ales să vorbească despre 
pământurile acelea înconjurate din toate părţile de apă, 
„pământuri dăruite şi apărate de mare”, cum le numea el. 

Cei doi tineri ascultători aveau impresia că le trec prin faţa 
ochilor pagini din jurnalul căpitanului Cook. Se străduiau 
să-şi asculte cu atenţie gazda, dar, cu toate eforturile lor, nu 
reuşeau să se concentreze. Fără voie, gândurile le zburau 
în altă parte. Şi amândoi aveau sentimentul vinovăţiei. 
Numai ochii lor erau aţintiţi asupra bătrânului, dar de 
multe ori nici ochii nu-l vedeau. Vorbele care umpleau 
încăperea veneau parcă din altă lume. „Câtă ingratitudine 
din partea noastră!” îşi spuse în gând Victor. 

— Da' mi se pare că timpul trece, se trezi bătrânul şi 
scoase leneş un ceas mare din buzunar. V-aş fi spus eu 
lucruri şi mai multe şi mai minunate dacă n-ar trebui să ne 
facem şi obligaţiile. Că-mi închipui că şi-mneavoastră aveţi 
treburi. 

Ionel îşi luă inima în dinţi şi întrebă cu un ton de timiditate 
în glas: 

— N-aţi putea să ne mai dăruiţi câteva minute? Am vrea să 
vă cerem nişte lămuriri. 

După ce se mai uită o dată la ceas, vrând parcă să dea a 
înţelege că timpul e foarte grăbit, timonierul clătină din 
cap: 

— Dacă v-am spus atâtea istorii, cum să nu vă dau şi 
lămuriri? E chiar mai plăcut şi se potriveşte mai bine unui 
bătrân când stă de vorbă cu tinerii. 

— Acum mi-a venit în minte o întrebare, se scuză Ionel. 
Când se face o croazieră, viteza vasului e aceeaşi ziua şi 
noaptea? 

— Asta depinde, răspunse timonierul, uitându-se din nou 
la ceas. Nu că ar fi vreo deosebire în circulaţia de zi sau de 
noapte. Depinde... Şi ziua şi noaptea se pot întâmpla o 
seamă de neprevăzute. De pildă, în croaziera noastră, într-o 


noapte, din cauza unor defecţii la maşini, am stat aproape 
tot timpul pe loc. Ziua a trebuit să recuperăm timpul 
pierdut, numai că neghiobul ăla de timonier de zi a băgat 
vasul într-un banc de nisip. Am avut mare noroc. Puteam 
rămâne acolo multă vreme. 

Ionel şi Victor, care memorase aproape întreaga povestire 
a generosului cârmaci, oscilau între spaimă şi bucurie. 
Spaimă pentru că-şi dădeau seama de eroarea strecurată în 
calcule, bucurie pentru că aveau în faţa lor singurul om 
care putea să înlăture această eroare. 

Ionel se prefăcu foarte mirat auzind vorbele timonierului, 
sau poate că nici nu era nevoie să se prefacă: 

— Vreţi să spuneţi că în prima noapte... Atunci când ne-am 
întâlnit... Vasul a stat mai mult pe loc? 

— Întocmai. S-a întâmplat ceva la cazane. Un nepricopsit 
de fochist... 

— Probabil că aţi uitat să-mi spuneţi, atunci, noaptea... Îl 
stârni Ionel. 

— Păi nu-i aşa... Abia după ce-ai plecat maătăluţa... Stai, 
stai că eu observasem ceva nelalocul lui şi în timp ce 
vorbeam. Ai dreptate. Vasul îşi domolise viteza. 

Tot calculul lui Ionel fusese în zadar. Se hotări brusc să 
întrebe deschis, în faţă: 

— Mă bate un gând, începu el. Cam cu cinci minute înainte 
de a ne întâlni la cabină, în prima noapte, puteţi să calculaţi 
pe unde eram? 

— Foarte precis? Întrebă la rândul său bătrânul. Sau mai 
cu aproximaţie? 

— Ştiu eu? Se intimidă Ionel. Dacă aţi putea „foarte 
precis”... 

Timonierul se cufundă în gânduri. Pesemne calcula, pentru 
că apela deseori la degete. Le sucea, le răsucea, le 
împreuna, le separa, le strângea în pumn. 

— Da' ia spune drept! Se hotări el, în sfârşit. De ce vrei aşa 
de precis? Ai văzut ceva pe-acolo? 


Inimile cireşarilor se făcură ca nişte purici. Amândoi se 
străduiau să rămână calmi. Victor se roşi. Ionel, care 
trebuia să dea răspunsul, se făcu livid la faţă: 

— Da... Recunoscu el. Am văzut ceva, cu cinci minute 
înainte de a ieşi dumneavoastră din cabină. 

— Atunci nu m-am înşelat asupra locului. Da, da! Se 
bucură bătrânul. Eram în dreptul locului la Ochiuri. Aşa-i 
zice țărmului acolo, fiindcă, de departe, scobiturile din țărm 
seamănă cu doi ochi. Tot acolo-i un salcâm mare, uriaş, pe 
acela trebuie să-l fi văzut în noapte, dacă s-o fi aprins vreun 
fulger pe cer. 

Ionel ieşise parcă din mormânt. Din lividă, faţa i se făcu 
dintr-o dată roşie ca purpura. Ştia unde se afla Palatul de 
cleştar, dar nu numai atât. Printr-o fericită întâmplare, 
cireşarii îşi făcuseră tabăra chiar în acel loc. Numai 
salcâmul dispăruse. 

— Nu mai e acolo salcâmul, spuse el. L-a lovit azi-noapte 
trăsnetul şi l-a retezat de la jumătate. 

— Sărmanul! Oftă bătrânul. Îmi plăcea să mă uit la el de 
pe mare. Era tare mândru şi impunător... După cum văd eu, 
acolo v-aţi sălăşluit... O să vă salut de pe vas... Dar asta la 
întoarcere, că atunci vom trece pe acolo în plină zi. Numa' 
dac-o să mai rămâneţi... 

Cine putea să ia în seamă, atunci, precizarea bătrânului? 
Cei doi cireşari erau atât de fericiţi, că nu ştiau cum să 
zboare ca să ajungă mai repede la Ochiuri... Adică la Palatul 
de cleştar. Până la Ochiuri, trebuiau să mai facă însă o 
escală în oraş. 

Dan dormea sau poate dormita, în clipa când Victor şi 
Ionel începură să-l zgâlţâie. 

— Scuzaţi, răspunse cel trezit din somn. Rezervat pentru 
tineri şi cu ziar la picioare... Ce?! 

Sări, buimac, holbând ochii. Doi băieţi şi două fete râdeau 
în faţa lui, dar nu cu un râs ironic. Parcă toată bucuria lumii 
strălucea în privirile lor. 


— Adică... Începu să se bâlbâie Dan. Deci... Cum. Cam. 
Mă! Urlă el. Nu cumva aţi descoperit Palatul în timp ce eu 
dormeam? V-aţi inspirat poate din visul meu... 

— Hai, hai mai repede la Palat, îl scutură Victor. Nu l-am 
descoperit încă, dar ştim unde e... 

Deodată Dan tresări şi-şi lungi gâtul într-o anumită 
direcţie: 

— Cioculeţul! Arătă el cu mâna. Să mor dacă nu-i 
cioculeţul meu. 

Fostul lor vecin de călătorie se afla chiar la intrarea 
parcului. Nu-şi arăta decât profilul. Pentru că se uita cu 
atenţie la trei persoane care coborâseră dintr-un taxi. Doi 
bărbaţi şi o femeie. Nu se uita atât la ei, cât la un obiect 
ciudat, pe care unul dintre bărbaţi îl ţinea în amândouă 
mâinile. Un bolovan. 

— la uitaţi-vă la el! Zău că ne urmăreşte pe noi. Se preface 
ca un nătâng că-l preocupă un bolovan, dar trage cu coada 
ochiului încoace. 

Victor îl împinse cu forţa înainte. Îi arătă o sacoşă. Fiecare 
cireşar avea ceva în mâini. Porniră. Dar, când ajunseră la 
poarta parcului, Dan nu-l mai zări nici pe posesorul 
cioculeţului, nici pe cei cu bolovanul. 

Câtă tristeţe era în schimb la corturile de lângă salcâmul 
trăsnit! Ursu se aşezase la umbra cortului mare, Tic la 
umbra cortului mic. Se separaseră parcă pentru a-şi trăi 
fiecare tristeţea proprie. Din când în când, se uitau unul la 
altul, dar de fiecare dată îşi vedeau mutrele jalnice şi-şi 
închipuiau, pe bună dreptate, că trebuie să arate la fel. 
Schimbul de priviri semăna cu nişte căutături în oglindă. 
Undeva, la mijlocul plajei, Ţombi se autoflagela. Îşi clătina 
fără încetare capul, ca o încuviinţare la toate insultele pe 
care i le adresase stăpânul său, iar limba îi atârna afară din 
gură, de parcă ar fi vrut s-o transforme în carne friptă. 

— Tic! Se hotări brusc Ursu, ridicându-se în picioare. De 
ce să ne tânguim?! Nu crezi că ar fi mai bine să căutăm în 
continuare? Poate găsim altă piatră. 


Lui Tic i se făcuse lehamite de viaţă. Răspunse ca un om 
care-şi pregăteşte mormântul: 

— Şi ce dac-o să găsim altă piatră? O să fie alta... Nu 
aceeaşi. Asasinul! 

Auzindu-l, Țombi îşi ascunse capul în nisip. 

— Hai, Ticuşorule! Lâncezeala duce întotdeauna la 
pesimism. Hai să căutăm, ce dracu'! 

Tic se sculă, dar paşii care-l duceau spre barcă păreau ai 
altcuiva. Nici nu puse mâna pe lopeţi. Nici măcar nu-şi mai 
aţinti privirile asupra apei. 

— Ultimul salt a fost extraordinar, Ticuşorule, încercă Ursu 
să-l înveselească şi să-i transporte gândurile în altă parte. 
Şurubul de la sfârşit... 

— Atunci ne-au şterpelit comoara... Şi banditul de 
Ţângulică, potaia, javra, cretinul... lar eu? Cel mai mare 
neghiob de pe pământ. Vezi, Ursule, unde duce 
înfumurarea? 

Era atâta sinceritate şi atâta convingere în spusele lui, că 
pe Ursu îl apucă râsul. 

— Da, continuă Tic. Noroc că suntem toţi la fel. Ştii tu ce- 
mi trece prin cap? Suntem nişte neghiobi, Ursule... Unii mai 
mici, alţii mai mari, dar nu după vârstă... 

Ursu râse şi mai tare, deşi constatarea lui Tic îl privea şi 
pe dânsul. 

— Chiar neghiobi, sau nişte simpli candidaţi la neghiobie? 
Întrebă el. Te gândeşti la descoperirea lui Ionel sau la 
altceva? 

— La altceva, Ursule. Întotdeauna când mi se întâmplă 
ceva rău, îmi vin gândurile bune, dar nu gânduri de viitor. 
Gânduri întârziate, adică fără nici o valoare. 

Ursu se oprise din vâslit. Se uita undeva în fundul apei şi 
părea că nu-l ascultă pe Tic. 

— Hei, Ursule? Zise acesta. Mă auzi? [ie nu-ţi spune nimic 
barca asta nenorocită? 

— Barca?! Se trezi Ursu. Ce să-mi spună? Ce-ai zis şi tu. 
Că e cam nenorocită. 


— Ei, bine, javra asta de barcă mi-a dezvăluit un gând bun, 
bineînţeles un gând întârziat. 

Ursu ridică din umeri neputincios. Nu bănuia ce gânduri 
pot să treacă prin mintea tinerelului. 

— la spune tu! Nu suntem noi nişte nătărâi? Şi cu ce-ai 
greşit tu ieri ca să-ţi dăm o asemenea caznă? Şi când mă 
gândesc că m-am mai urcat şi eu în cotigă! 

Vâslaşul se lovi cu mâna peste frunte, lăsând să-i scape 
lopata în apă: 

— Ce să-ţi spun? Poate că ne-a cuprins o psihoză în masă. 
Chiar nimănui să nu-i treacă prin cap? Şi, dac-ai şti, 
Ticuşorule, cât m-am chinuit! N-am vrut să-ţi spun, dar să 
ştii că am febră musculară. 

— Vezi? Umflam barca... O încărcăm cu bagaje... Dacă mai 
încăpea cineva lua vâslele... Dacă nu, o trăgeam simplu, 
prin apă, cu o frânghie... Sau o împingeam... Şi asta din 
vina ta, Ursule. 

— Ştiu, acceptă Ursu. Dar nici altora nu le-a trecut prin 
cap. 

— Păi de asta zic că-i vina ta. Dacă ne-ai fi lăsat şi pe noi să 
tragem cotiga, cine ştie... Ideile bune se nasc în faţa 
greutăților. 

— Nici n-aţi fi putut-o urni, Ticuşorule. Chiar dacă v-aţi fi 
unit eforturile... De asta n-am vrut să vă las. 

— Şi mi-a mai venit o idee... Tot bună... Tot întârziată. 

— N-o mai spune! De ce să ne necăjim? Mai bine hai să ne 
cufundăm în apă. Parc-aş zări ceva pe fund. 

— De ce să n-o spun? E vorba de Ţângulică. Dacă l-aş fi dat 
jos din tren... 

— Da' ieri când ţi-a adus baba acasă nu mai spuneai aşa... 

— Tot geniul crimei a vorbit în el. Dacă nu puneam mâna 
pe cotigă, până la urmă îi venea cuiva ideea transportului 
cu barca. 

Ursu îşi întoarse privirile spre țărm şi ochii lui ageri 
observară departe, lângă şosea, un nor de praf. „Acu' e 
acu'!” îşi spuse în tăcere. 


— Ticuşorule... Vin! Într-un sfert de oră sunt aici... 

Tic tresări. O clipă crezuse că se întorc cei care-i luaseră 
piatra. Da, încă înainte de a se uita, ghici după privirile lui 
Ursu, după mutra lui, cine sunt cei care vin. Şi simţi că-l 
apucă ameţeala. 

— Stai puţin, se forţă Ursu să-i vină în ajutor. Trebuie să 
găsim ceva. Ştii ce cred eu? La ora urmei ce-a fost? Un 
bolovan acolo. O piatră. O fi scrijelit-o cineva din joacă. 

Ursu nu era convins de o iotă din ceea ce spunea. Cu atât 
mai mult Tic. 

— Era o inscripţie, Ursule. O inscripţie veche. Dacă n-am 
putut să-i descifrăm literele... 

— Hai mai bine să ne înţelegem. Gata! Să nu le spunem 
nimic. Sau să amânăm mărturisirea pentru mai târziu. N-ai 
văzut şi tu că piatra a ajuns aici printr-o întâmplare? Cât am 
căutat şi n-am găsit urmă de altă piatră... cu inscripţii. 

Tic era în mare dilemă. De minţit ştia că n-are voie să 
mintă. Dar, pe undeva, propunerea lui Ursu îi convenea. Îi 
răspunse acestuia, aproape speriat: 

— Ştiu eu, Ursule... Doar... Dac-am amâna cu o zi, două. 
Poate că piatra chiar a ajuns aici din întâmplare. Până la 
locul Palatului... Cât crezi tu că mai este până acolo? 

— Cel puţin zece kilometri. Poate chiar unsprezece. După 
cum vezi, destul de mult. Nu poate să aibă nici un amestec 
Palatul cu piatra noastră. 

Mai de voie, mai de nevoie, Tic admise argumentele 
vlâăjganului. 

— Te-aş ruga însă ceva, Ursule... Dacă vezi că după două 
zile tot nu spun nimic, te rog să-mi aminteşti de înţelegerea 
noastră... Nu de alta... Dar şi înfumurat şi mincinos, e cam 
mult. 

Cu această înţelegere, cei doi porniră în întâmpinarea 
prietenilor lor. Aceştia veneau parcă în ritmul unui vals. Îşi 
fluierau singuri melodii şi agitau sacii, coşurile şi plasele cu 
roşii, castraveți, ridichi, ardei şi ceapă, ca pe nişte trofee. 


— Te pomeneşti c-au achiziţionat totul cu ajutorul unui 
pariu! Se învioră Tic. 

— Ura! Ura! Strigă Dan din toţi rărunchii, înainte de ai se 
împletici picioarele în nisip şi de a se întinde cât era de lung 
în faţa corturilor. 

— Ura! Strigă la rândul său Ionel, după ce-şi înfipse bine 
picioarele în nisip. 

— Ura! Răspunse Tic cu voce extrem de slabă, ca o 
obligaţie, ca un ecou îndepărtat. Aţi câştigat la loz în plic, 
sau aţi invadat vreo grădinărie? Sau aţi renunţat la cinste? 

— Veste mare, băieţi! Se îmbujoră Lucia. Gata! Nu mai 
plecăm. 

Ursu nu înţelese. Nici Tic. Cei veniţi lăsară coşurile jos, 
făcură apoi cerc în jurul năpăstuiţilor şi, prinzându-şi 
mâinile, începură să ţopăie ca la horă. Până şi Maria 
participa cu tot sufletul la acea descărcare de voioşie şi 
bucurie. 

— Hai! Lăsaţi mutrele de înmormântare! Strigă Dan. 
Intraţi în horă şi jucaţi. 

— Staţi! Strigă deodată Maria, oprind jocul. Priviţi Palatul. 

Mâna ei întinsă într-un gest superb indica ţărmul mării. 
Toţi îşi aţintiseră privirile într-acolo. Şi-n ochii celor cinci se 
aprinseră licăriri ciudate. 

— Palatul de cleştar! Continuă Maria. Da, Ticuşorule! Aici 
e palatul. Nu simţiţi că e gata să vă ofere toate misterele şi 
saloanele lui?! 

Marea era calmă, obsedant de calmă. Dar era şi adâncă, 
obsedant de adâncă. Îşi păstra tainele în adâncimi. Nu voia 
să le ridice la lumina zilei. 

— Adică? Întrebă Tic, într-un țipăt care sfâşie brusc poezia 
din jur. Spuneţi! 

— Aici e Palatul, Tic, încercă Ionel să-l liniştească. Adică 
aici trebuie să fie. În aceste locuri lângă pleoapele acestea 
ale țărmului. 

Dar cum ochii lui Tic şi ai lui Ursu cerşeau mai multă 
limpezime, Ionel se apucă să le relateze întâlnirea şi 


convorbirea cu timonierul. 'Toţi aşteptau să vadă înflorind 
bucuria pe feţele ascultătorilor. Dar, în loc de aceasta, pe 
măsură ce vorbele răsunau, chipurile lor se întunecau. Tic 
se uita la Ursu, Ursu la Tic. Ce puteau să facă? Văzându-l pe 
Ursu că tace, Tic îşi ascunse cu un gest copilăresc capul 
între umeri şi începu să vorbească: 

— Din păcate, noi am aflat lucrul ăsta înaintea voastră, 
numai că n-am ştiut... 

— Dac-ai participa la un concurs de nonsensuri, îl 
întrerupse Dan. 

— Pe care l-ai câştiga tu, nu uită să adauge Tic. Şi lasă-mă 
în pace! Acum sunt pe picior greşit... Da!... Am descoperit 
Palatul şi l-am pierdut, adică ni s-a furat... Pentru că eu sunt 
un înfumurat, javra aia un cretin, iar voi şi eu, nişte... Nişte 
neghiobi, după chestia de ieri cu barca... 

Toată supărarea, toată furia, toată ciuda din el izbucnise. 
Se potoli repede, dar cu sentimentul unui om care merge 
spre eşafod. Povesti tot ceea ce se întâmplase la corturi de 
la plecarea până la înapoierea prietenilor, fără să uite vreun 
amănunt, fără să exagereze şi, mai ales, fără să se ierte. 

— Asta-i! Studiile acelea de caricatură ne-au furat 
inspiraţia! 

— Cioculeţul! Sări în sus Dan. Cioculeţul. Nu l-aţi văzut? 
Se uita la noi şi la ăia cu piatra. Ah, Tic! Dac-ai şti că i-am 
avut în faţa ochilor! Şi am văzut bolovanul în mâna lor! 

— Cum? Sări la rândul său Tic. Şi nu... Şi n-ai fost nici 
măcar curios... Eu... Dacă aş fi fost în locul tău, aş fi înlocuit 
bolovanul cu... cu un pepene... 

— Dac-am fi cumpărat pepeni... se tângui Dan, apoi 
continuă adresându-se Luciei şi Mariei: Vedeţi dacă n-aţi 
ascultat? Aţi spus că o să ne fie prea greu la cărat... Ce ne 
facem? 

— Stai o clipă, Tic! Interveni Victor. Eu nu cred că piatra s- 
a furat... Aşteaptă!... Aia au văzut piatra îngropată în 
nisip... Au crezut poate că ei au descoperit-o. Plaja e 
proprietate publică. Dacă piatra ar fi fost afară din nisip, 


lângă corturi. Da. Îi puteai acuza. Pierderea însă e cumplită, 
Tic. Într-un fel e şi o confirmare venită exact la timp... 
Înseamnă că Palatul de cleştar se află aici... Cine ştie însă 
ce cuprinde inscripţia? Voi nu vă puteţi aminti? 

— Erau doar câteva litere, răspunse Ursu. Nişte litere 
ciudate, pe care nu le-am mai văzut nicăieri... Unele 
crestături erau acoperite de nisip. Le-am curăţat noi cu 
nişte beţişoare. Pe acelea ni le putem aminti. 

— În loc să ne bucurăm... Spuse Lucia. Dar de ce-au luat 
totuşi piatra? Dacă sunt turişti de genul celora care au 
apărut la Atena, ştiţi, care şi-au însuşit cu bună ştiinţă tot 
felul de antichităţi? De ce-au luat piatra? 

— Pentru că era îngropată în nisip, v-am mai spus. De ce 
să complicăm lucrurile? Acum, gata! N-avem ce face. 

— Eu nu-s de acord! Se împotrivi Tic. Era piatra noastră? 
Era! Chiar dacă n-am pus pe ea eticheta proprietarului. 
Avem sau nu dreptul s-o aducem înapoi? 

— De unde? Întrebă Ionel. Şi mai ales când? Şi, mai ales, 
cum? 

— Şi mai ales cine? Întrebă Tic. Ăsta-i lucrul cel mai 
important. Restul nu contează. Eu! 

— Chiar dacă ai da peste străini, Ticuşorule, cum o să-i 
poţi convinge că n-au descoperit ei piatra? 

— Asta nu mă interesează, Lucia. Am sau nu dreptul să 
aduc piatra înapoi?... Ei bine, Tic vă jură aici că va aduce 
înapoi piatra, chiar de-ar trebui să se transforme pentru o 
vreme în Arsene Lupin... Bineînţeles, trebuie să mă mai 
gândesc puţin... 

CAPITOLUL VI. 

Tic fusese optimist, pradă unui acces de moment, când 
adăugase cu cel mai firesc şi mai dezarmant ton din lume 
că, pentru a-şi relua dreptul de proprietate asupra 
inscripţiei, va trebui să se gândească „puţin”. Nu voise 
altceva decât să obţină permisiunea de a se folosi de un 
anumit timp pentru întocmirea unui plan de acţiune. 
„Puţinul timp” cerut de el se prefăcuse în lungi ore de 


nesomn, adică de meditaţie şi de căutare. În mintea lui, 
gândurile făcură cele mai nebuneşti şi mai fantastice 
acrobaţii. Dar, din nefericire, în clipa când îl cuprinse 
somnul, sau, ca să-i respectăm personalitatea, în clipa când 
dădu voie somnului să-l cucerească, gândurile îi 
încremeniseră undeva printre aparatele de gimnastică ale 
creierului, fără să se fi dizolvat într-un atât de necesar plan 
de acţiune. „Aşa sunt eu făcut, pesemne, se consolă Tic 
înainte de a adormi. Trebuie să las totul în seama 
inspiraţiilor de moment.” 

Prima inspiraţie de acest fel, când se sculă în zorii zilei, fu 
aceea de a-i ierta lui '[ombi păcatele şi de a-l invita cu 
dânsul în temerara întreprindere. Ţombi îi răspunse printr- 
o încuviinţare de o înaltă demnitate canină şi abia după 
aceea se duse să golească cu clefăituri regulate strachina 
cu apă, de care nu se atinsese nici cu coada măcar. Aşa se 
face că, o dată cu răsăritul soarelui, două fiinţe, un tinerel 
cu părul ciufulit şi cu nasul obraznic şi un câine obişnuit, 
banal, dacă te luai după blană, coadă şi urechi, porniră 
voiniceşte spre şoseaua încă pustie. 

De la primul contact cu şoseaua, apăru în faţa celor doi 
cutezători norocul, sub forma unei motociclete, pe care se 
lăfăia în huzur o singură persoană. Tic medită o singură 
clipă şi dădu cu piciorul (şi la propriu şi la figurat) acelei 
forme sărăcăcioase de noroc. 

— Din cauza ta, pezevenghiule, se adresă el lui Ţombi. Mi- 
a fost milă să te văd alergând cu limba scoasă în urma 
motocicletei. Deşi ai fi meritat cu vârf şi îndesat. Ba cred că 
nici un avion de cursă lungă nu ţi-ar ajunge - dus şi întors - 
pentru pedeapsa pe care o meriţi... 

În ziua aceea Ţombi era dispus să accepte orice. Mai ales 
că „orice”-ul era foarte indulgent faţă de atitudinea din ziua 
care trecuse. Dacă stăpânul său nu folosea acele „epitete 
scârboase”, care-l trimiteau cu atâta dispreţ în lumea 
câinilor „de toate zilele” - şi pe care le ura atât de feroce 
Ţombi - însemna că a început ziua sub zodie bună. Cu multă 


grijă se străduia să-şi păstreze demnitatea, fiind sigur că în 
felul acesta va intra din nou - mult mai repede - în grațiile 
stăpânului. 

A doua ocazie se prezentă sub forma unei maşini luxoase, 
în care s-ar fi putut găsi un loc şi pentru Tic. Cireşarul îi 
făcu însă semn de „liber” cu mâna şi încă printr-un gest 
deosebit de elegant. (Dacă gestul ar fi avut altă 
semnificaţie, de pildă, oprire, în mod sigur că s-ar fi găsit un 
loc şi pentru Ţombi în interiorul limuzinei sau măcar în 
portbagaj.) A treia ocazie se lăsă foarte mult aşteptată, dar 
până la urmă apăru şi ea. Un camion plin cu zarzavaturi, 
care urmau să fie desfăcute pe piaţă la Constanţa. Şoferul 
opri din iniţiativă proprie şi-l invită pe Tic în faţă, unde mai 
rămăsese un loc liber. Lui [ombi i se făcu loc pe platforma 
din spate. Astfel ajunseră cele două fiinţe în centrul celui 
mai mare oraş de pe litoral. 

După ce lăsă în cabina şoferului mulţumirile de rigoare şi-l 
dădu jos de pe platformă pe Ţombi, cireşarul se interesă la 
primul miliţian cum se poate ajunge în parc. Primi 
indicaţiile şi, un sfert de oră mai târziu, plimbăreţii matinali 
din ochiul acela de verdeață se desfătară privind mersul şi 
gesturile unui tânăr şi talentat filosof, sau, precum ziceau 
unii, ale unui fecior de filosof. Mai târziu, văzând atenţia cu 
care privea fiecare pom, fiecare frunză, fiecare pasăre, îl 
decretară naturalist, pe urmă meteorolog, iar după un 
schimb de cuvinte cu [ombi şi, mai ales după un schimb de 
gesturi, începură să se facă pariuri, unu contra zece, că 
tânărul este dresor de circ (tocmai se anunţase sosirea unui 
circ în oraş). 

La ce concluzii ajunsese Tic în reflecţiile lui? La una 
singură şi anume aceea că vizitatorii care-i luaseră 
fragmentul de inscripţie călătoriseră cu un taxi. Faptul 
acesta îi fusese semnalat de Ursu şi confirmat de Dan. 
Transformarea singurului fapt sigur, concret, în concluzie 
însemna pentru Tic a acţiona. 


— Ei, acum să te văd, deşteptule, se adresă el lui Ţângulică 
în limbajul cel mai secret. „Ăia” au coborât din taxi aici, în 
faţa parcului, ieri la prânz. Eşti tu în stare să le miroşi 
urmele? 

Câinele se mişcă de câteva ori de jur împrejur, făcu din 
labe nişte semne disperate, dar, văzând că nu este înţeles, 
îşi întipări labele în nisipul aleii, apoi le stropi într-un mod 
foarte discret. 

— Aaa! Pricepu Tic. Ţi-i teamă că s-au spălat străzile. La 
asta nu m-am gândit. 

Prin câteva întrebări iscusite puse unui controlor de 
autobuze, află că străzile se stropesc de trei ori pe zi. Prin 
urmare mirosul lui '[ombi nu-i era de nici un folos. N-avea 
alte resurse decât inteligenţa proprie. 

Oraşul devenea tot mai animat şi lui Tic lucrul acesta îi 
convenea. Aşteptase cu nerăbdare să treacă primele ore ale 
dimineţii. Şansele de a zări, el sau 'Ţombi, din întâmplare, 
unul dintre personajele care se făliseră pesemne într-un hol 
de hotel, sau undeva pe plajă, cu talentele lor arheologice, 
creşteau. Tic repeta cu voce înceată fraza pe care o rostise 
în gând, cu câteva clipe înainte şi reţinu din ea două 
elemente: „hotel” şi „plajă”. Era extrem de bucuros. 

— Vezi, mă caraghiosule! Un raţionament bun, o frază 
oarecare şi startul e gata. Degeaba dai din coadă că n-ai 
nici un merit. Acum fuga la O. N. 1. ca să luăm adresa celor 
câteva hoteluri din oraş. 

Cele „câteva hoteluri” din oraşul Constanţa erau 
răspândite pe o distanţă de vreo şaizeci de kilometri şi se 
însumau într-o cifră cam astronomică pentru posibilităţile 
de investigaţie ale cireşarului. Folosind însă metoda 
reducerii (cu destulă dărnicie), reţinu pe lista sa din creier 
vreo douăzeci de hoteluri, cea mai mare parte aflându-se în 
Mamaia. Era bucuros când află că fiecare hotel are sute de 
camere, îşi propuse să fie mai prudent în exprimarea 
sentimentelor, nu pentru alta, dar ca să nu-l inducă în 
eroare pe '[ombi. „Prostul ar putea să creadă că treaba e ca 


şi rezolvată şi am prea mare nevoie de atenţia şi vigilenţa 
lui la ora asta.” 

Cireşarul se urcă în primul firobuz, după ce-şi mărturisi 
printr-un gest blajin neputinţa. Câinele nu avu nevoie de 
altă recomandare. Cu demnitatea-i binecunoscută, alergă 
după vehicul. Când întâlnea câte o javră în drum se 
prefăcea că se află în întrecere cu firobuzul. Aşa se face că 
în urma vehiculului, sau pe aceeaşi linie cu el, alergau la un 
moment dat vreo şapte, opt dulăi. 

Când cobori din firobuz exact în centrul staţiunii, Tic 
rămase multă vreme mut de admiraţie. Tot ce vedea în jurul 
său era elegant, semeţ, vioi, ispititor. Ca o diademă 
strălucitoare, cochetă, pe fruntea unei fete frumoase. 

— Vezi, mă ingratule, în ce paradis te-am adus? În sfârşit 
voi lăsa şi eu o maximă în enciclopedii ca ăla de la picioarele 
Vezuviului: „Să vezi Mamaia şi apoi să trăieşti”. Ca să nu fiu 
egoist... Ce spui? Păcat că n-am timp s-o admir aşa cum 
merită... Va să zică, dragă Ţombi, trebuie să descoperim în 
hotelurile astea grozave trei persoane printre atâtea alte 
mii. Dac-ar fi un singur hotel în care să căutăm, n-am apela 
la „noi”, ar ajunge pentru asta chiar şi Dan. Dar pentru că 
sunt atâtea. Adică, de ce să nu căutăm noi într-un singur 
hotel?... Pentru asta trebuie să descoperim mai întâi un 
anumit taxi. Vezi dacă lucrăm cu metodă? 

Erau mai multe staţii de taxi în Mamaia. În faţa fiecărui 
hotel se afla una. 

— Cam multe taxiuri, Ţombi. Aşa, să întrebăm din şofer în 
şofer, prea grea treabă şi prea puţine şanse. Nu vezi? Un 
du-te vino necontenit. Hai să inventăm o metodă, ce zici?... 
O metodă infailibilă... Râzi, hoţomanule, ai simţit c-am 
dibuit-o?... Dar mai întâi avem nevoie să intrăm la un debit. 

Tânărul intră într-un debit, cumpără ceva, înfăşură acel 
ceva într-o foaie albă de hârtie pe care o primise cadou de 
la debitant. „Ceea ce înseamnă că am o înfăţişare 
cuceritoare - bun indiciu pentru început”, îşi spuse el în 


sinea lui, apoi cu un aer foarte senin, foarte vesel şi foarte 
sigur opri primul taxi care trecu prin faţa lui. 

— Bonjour, monsieur, se repezi şoferul. Desirez-vous une 
toute petite promenade?... Oui, ma foi, quel beau temps et 
şi vous n'avez pas vu la splendide station d'Eforie ou l'autre 
6toile de la Mer Noire, pas trop loin d'ici, Mangalia... 42) 

Tic lăsă şoferul să-şi decline cunoştinţele de limbă 
franceză şi talentul de neguţător, convingându-se şi mai 
mult de strălucirea înfăţişării sale, atât de necesară, după 
părerea lui, în situaţiile care vor urma, sau mai bine zis care 
vor trebui să urmeze. Răspunse cu o prestanţă calmă, 
sigură în vorbe şi mai ales în mimică: 

— Vous tes tres gentil, monsieur, et, pour ca je vous 
remercie. Mais, s'il vous plat, nous pouvons continuer notre 
conversation dans votre langue maternelle... Je la connais 
aussi. Şi vous 6tes d'accord... (3) 1 

— Cu multă plăcere, răspunse şoferul. La fel aştept şi 
dorinţele dumneavoastră. 

Tic folosi un accent stricat, stâlci de asemenea câteva 
cuvinte. Şoferul însă înţelese despre ce este vorba. În 
dimineaţa zilei care trecuse, la kilometrul douăzeci şi trei 
(era exact în faţa taberei), căzuse dintr-un taxi un „stilou 
străin”. „Poate că aparţine chiar şoferului”, sugerase Tic. 
(De fapt acesta era nodul problemei.) Păgubaşul se poate 
adresa la hotelul „Albatros”, întrebând acolo de „le petit 
monsieur Cerise”, care probabil va discuta cu cineva în faţa 
hotelului. Şoferul mulţumi, demară şi plecă în căutare de 
clienţi. Un sfert de oră mai târziu „stiloul străin” al 
domnişorului Cerise de la „Albatros” era pe buzele tuturor 
şoferilor de taxi din Constanţa. 

— 'Ţombi dragă, ne aşteaptă câteva momente grele, se 
tânguia Tic, în timp ce se plimba distins, cu mâinile la spate, 
prin faţa hotelului. 

Prima maşină care opri în faţa „Albatros”-ului era o Volgă. 
Şoferul veni gonţ la Tic. 


„Va să zică s-au difuzat cele mai precise semnalmente”, 
zâmbi cireşarul. 

— Domnişorul Cerise? Se hotări în sfârşit şoferul în 
româneşte, după ce folosi câteva fraze prinse lăutăreşte în 
engleză, germană şi spaniolă, care în loc de identitate 
cereau indicaţii despre vreme, cartofi sau ţigări. 

— Exact! Aveţi cumva vreo dorinţă? Întrebă Tic cu un 
accent imposibil. 

— Nu aţi găsit dumneavoastră ieri, pe şoseaua spre 
Tulcea, un stilou... Parker? 

— Parker? Se prefăcu Tic iscoditor. Ce fel de Parker? 
Aveaţi şi pasageri în maşină? 

— Doi gemeni, îmbrăcaţi în salopete albastre şi bunica lor. 
Mergeam spre... 

— Nu vă supăraţi, zâmbi Tic fermecător. Nu e stiloul 
dumneavoastră. Poate că l-aţi pierdut la staţia de benzină... 

— S-ar putea. Chiar vă mulţumesc pentru idee şi mă 
iertaţi pentru deranj. 

Al doilea şofer pierduse, conform previziunilor lui Tic, tot 
un Parker cu capac şi cu peniță de aur, dar, cum 
transportase o pereche de tineri, fu îndrumat să-şi caute 
stiloul la biroul obiectelor găsite. 

Al treilea şofer pierduse un Parker de culoare albastră cu 
ţeavă de supt în peniță. Acesta se plimbase pur şi simplu cu 
maşina goală, pe şosea. Mulţumi politicos pentru ideea de a 
căuta stiloul la bariera oraşului. 

Al patrulea şofer era colecţionar de stilouri şi le pierduse 
pe toate. Probabil că-i căzuseră unul câte unul, din sută în 
sută de metri, dintr-o servietă, prin portiera pe care-o 
uitase deschisă. 

— N-aveaţi pasageri în maşină? Întrebă Tic oarecum 
îndurerat de neşansa colecţionarului. 

— Nu, din păcate. Duceam nişte medicamente la un spital. 
Tot felul de drajeuri şi de fiole. 

— Mare noroc aţi avut, îl consolă Tic. Dacă s-ar fi prăpădit 
medicamentele. 


După ce colecţionarul plecă, Tic îi şopti lui Ţombi: 

— Ăsta era să mă dea gata, urâtule. Păcat că are structura 
unui creion roş-albastru. Jumătate e deştept, jumătate 
mMoron. 

Al cincilea părea cel mai sigur dintre toţi cei care se 
prezentaseră până atunci: 

— Dragă domnule, începu el, nu ştiu marca stiloului, nu 
ştiu cum arată, nu ştiu ce culoare are. Mi l-a făcut cineva 
cadou chiar ieri dimineaţă după o cursă lungă. Mil-a dat 
învelit în hârtie. 

„Ce uşor ar fi să-l prind pe ăsta, îşi spuse Tic. Ia să-i întind 
o cursă, una mititică.” 

— Şi nu v-aţi uitat, măcar de curiozitate, să vedeţi dacă 
într-adevăr e un stilou în pacheţelul acela? Întrebă Tic 
foarte naiv. 

Şoferul trecu printr-o clipă de fâstâceală. Îşi chemă în 
ajutor o tuse năprasnică, zguduitoare, care-l obligă să-şi 
caute batista prin toate buzunarele, fără s-o găsească. 

— Păi... Cum să vă spun... Adică da... Oamenii trebuie să 
aibă încredere unul în altul. Şi apoi imediat am fost chemat 
în cursă de alţi pasageri. 

— Frumos gest! Îl felicită Tic. Apreciez foarte mult 
încrederea dintre oameni. Şi unde l-aţi pierdut?... Nu mă 
refer la gest... la stilou. („Tare aş vrea să fie ăsta şoferul în 
cauză, se rugă Tic în tăcere, ca să-i verific gestul şi să-l 
oblig să-l repete.”) 

Şoferul nu sesiză gimnastica tinerelului. În ochii lui se 
aprindeau licăriri de speranţă. 

— L-am pierdut exact la kilometrul douăzeci şi trei, spuse 
el cu toată siguranţa în voce. Coborâsem din maşină... Să 
cercetez cauciucurile. Ştiam că am pus stiloul în buzunar. 
Imediat ce am urcat, am văzut că nu-l mai am. Pasagerii 
erau însă atât de grăbiţi, încât. Încât. 

— Erau mai mulţi? Îşi încercă Tic încă o dată şansa. 

— Erau trei. loţi străini. Doi bărbaţi şi o femeie. Să ştiţi că 
eu nu inventez, ca şoferii ceilalţi, care vor să acapareze un 


obiect străin. 

— Adică obiectul dumneavoastră! Preciză Tic, spre 
stupefacţia absolută a şoferului. 

— Cum? Cum?! Aa! Sigur. E categoric stiloul meu. 
Pasagerii... Domnul cel gras de pildă... 

— Nu era în maşină şi un domn înalt şi slab, puţin cam 
cocoşat şi cu pălărie albă, de paie, pe cap? C'est une vieille 
connaissance... E o veche cunoştinţă. 

— Exact! Exact! Puteţi să-l întrebaţi dacă n-am fost 
împreună la kilometrul douăzeci şi trei. Domnul Fernand. 
Stă la hotelul „Pescăruş”. 

Tic îi întinse mâna şoferului. 

— Nu am nici o îndoială. Uneori şi figura unui om 
vorbeşte. Şi mai ales încrederea pe care aţi avut-o când vi s- 
a dat stiloul împachetat. Aceasta înseamnă în primul rând 
cinste... Un asemenea om nu poate să vină cu... Jai oubli€... 
Vous ne savez pas?... Des mensonges... Poftiţi stiloul! 

Tic îi întinse pacheţelul lunguieţ de hârtie albă. 

— Vedeţi? V-am spus eu. Era învelit în hârtie. Vă 
mulţumesc din tot sufletul. Sunteţi un adevărat... Un 
adevărat... Am uitat cum se spune în franţuzeşte... 
Gentlâmen... Mi se pare. 

Şoferul era gata să desfacă pachetul, dar, observând 
privirile lui Tic aţintite asupra lui, îşi opri mişcarea, 
mulţumindu-se să-şi schimonosească mutra într-un râs 
caraghios. 

— Eşti liber? Îl întrebă Tic. Poţi să mă duci până la 
„Pescăruş”? 

— Vai de mine! Se poate? Vă rog să poftiţi în maşină... 

Şoferul îi transportă pe Tic şi pe Ţombi la „Pescăruş”. 

— Nu! Vă mulţumesc... Nu vreau să-mi plătiţi. Măcar cu 
această plimbare să vă răsplătesc... Şi, dacă mai aveţi 
vreodată ocazie, vă stau la dispoziţie cu plăcere... 

— Şi eu vă stau la dispoziţie, îi răspunse tânărul, căruia 
nici prin cap nu-i trecuse să-şi plătească drumul. 


Ţombi îl mustră în felul său pe Tic pentru gestul său 
exploatator. 

„Asta nu se face, părea el că spune. Se poate? Trebuia să-i 
plăteşti cursa!” 

— Stai, mă prostule! Nu te grăbi cu criticile. Bine c-am 
rezolvat problema. Parcă simt bolovanul în mâna mea... 

În faţa „Albatros”-ului, toţi şoferii care-şi încercaseră 
şansa făcuseră roată în jurul norocosului. 

— V-am spus eu că voi pune mâna pe stilou? Dacă voiam, îi 
luam şi izmenele de pe el. Spuneam că le-am pierdut când 
am avut treisprezece ani, la Mangalia, pe dig. Ştiu eu cum 
să iau omul. 

— Arată-ni-l, bă şi nouă şi nu te mai fuduli. Dacă aş fi vrut 
eu... Da' mi-a fost milă de tine... 

Şoferul îşi linse mai întâi buzele cu limba. Apoi scoase 
pacheţelul din buzunar. 

Toate capetele se adunaseră într-un mănunchi strâns, că 
nu mai răzbătea lumina zilei. Şoferul desfăcu pachetul cu 
mişcări foarte încete. Hârtia căzu undeva jos. În mâna lui 
rămase un creion cu pastă, de culoare roşie, care nu 
depăşea costul cursei făcute cu Tic. 

Chiar din clipa când pătrunse în holul hotelului şi văzu 
portarul, Tic înţelese că va avea de dus o luptă grea. Omul 
din faţa lui avea o înfăţişare extrem de ciudată. Era înalt, 
era şi slab, foarte slab, la limita la care poate ajunge un om 
viu. Picioarele îi începeau de la piept şi parcă din mijlocul 
lor apărea o burtă mai mult lunguiaţă, care, printr-un 
miracol al naturii, sau poate printr-un accident, fusese 
împinsă în mod cu totul inutil înainte, ca o proeminenţă 
străină lipită de corp. Mâinile foarte lungi şi slabe nu-şi 
găseau astâmpărul şi se ridicau mereu în sus, încercând 
parcă să ascundă pâlnia urechilor. Dacă în atitudine avea 
prestanţa rănită şi confuză a unui conte scăpătat, silueta îi 
amintea lui Tic de cineva foarte cunoscut, pe care însă nu 
reuşea cu nici un chip să-l identifice. „Cu cine seamănă?” se 
întreba fără încetare cireşarul. Avea răspunsul pe vârful 


limbii, pe buze, dar silabele care îl alcătuiau sau literele nu 
se împreunau bine. 

Tic regreta pripeala lui de a intra imediat în hotel fără o 
recunoaştere prealabilă. Portarul părea atât de plin de 
persoana lui şi atât de convins de superioritatea lui faţă de 
întreaga lume, încât cu greu ar fi putut ceda insistențelor 
unei persoane minore. De sentimentalism nici nu putea fi 
vorba în întâlnirea cu el. De mult i se sclerozaseră 
sentimentele. Grimasele şi expresiile pe care le afişa nu-i 
puteau ascunde micimea şi meschinăria. lar inteligenţa lui 
era amintirea a ceva ce dorise cu sete odată în viaţă şi Tic 
bănuia că, în asemenea cazuri, numai aroganţa şi 
impertinenţa, oferite în doze mai mari decât le poseda 
celălalt, pot avea şanse de reuşită. Dar cum putea el, cu 
vârsta, cu statura, cu îmbrăcămintea lui, fără să apeleze la 
tezaurul său de bază, isteţimea minţii, să înfrunte cangurul 
din faţa sa? Cangurul! Acesta era tizul portarului nesuferit. 
Semăna ca două picături de apă cu un cangur. Până şi 
botişorul lui „avansat înainte”, ca şi burta se încadrau 
perfect în imaginea născută de mintea cireşarului. 

Cangurul îşi fixă ochelarii pe nas şi întrebă cu o 
semipoliteţe desăvârşită: 

— Locuiţi aici? Sau aveţi rude aici? Vă stăm la dispoziţie! 

Tic hotărî să folosească metoda directă. 

— Sunt aşteptat de... Don Femando. Pentru ora... (se uită 
eu coada ochiului la ceasul din hotel, ca să nu i se observe 
mişcarea mâinii) pentru ora unsprezece şi cincisprezece 
minute. 

Portarul îşi lungi ca un cangur gâtul spre panoul cu chei, 
apoi, fără să se mişte, îşi deşiră mâna spre cutiuţa de sub 
numărul 342, dar, negăsind nimic acolo, şi-o retrase pe 
birou. 

— Autentificare scrisă nu avem, anunţă el cu un ton în 
care politeţea coborâse exact la sfert. E nevoie de o 
confirmare telefonică? 


Fără să treacă de la plural la singular, pentru a evita orice 
urmă de risc şi eroare, cangurul insinuase solicitantului 
ideea de a pleca basma curată, dacă într-adevăr nu fusese 
chemat de Don Femando. Tic stărui în folosirea metodei 
directe: 

— E o chestiune confidențială, pe care Don Femando ar fi 
bine s-o cunoască. 

— Confidenţială, repetă cangurul cu nişte valuri în voce, 
care sugerau dispreţ, aroganță şi compătimire pentru 
interlocutor. Nu eşti prea tânăr pentru confidenţe? 

Dacă trecuse la singular, partida era pierdută. Cangurul se 
convinsese probabil, prin mijloacele lui misterioase, că 
tânărul din faţa ghişeului nu este nici măcar băiatul unui şef 
de secţie de la Întreprinderea de gospodărire a hotelurilor. 

— Tinereţea nu e neapărat în contratimp cu seriozitatea şi 
cu inteligenţa, răspunse prompt Tic. 

Cangurul făcu un gest care conţinea atâta plictiseală, de 
parcă jumătate din viaţa lui şi-o petrecuse dăscălindu-i pe 
Platon şi pe Kant. 

— În cazul tău, zise el, uşile trebuie închise pe dinafară. Şi 
adăugă ironic: Don Femando te aşteaptă deseară la 
restaurant, la ora opt. Până atunci... Uşa! 

Şi făcu un gest cu mâna, de parc-ar fi trimis în faţa 
plutonului de execuţie un ucigaş de duzină. 

Tic totuşi stărui: 

— Nu vreau să inventez motive. Puteam să găsesc oricâte. 
De pildă că sunt fiul responsabilului cu aprovizionarea de 
zarzavaturi. Şi atunci aş fi intrat. De teamă că aş putea fi 
prieten cu fata responsabilului cu ordinea de aici... Şi vi s-ar 
putea întâmpla neplăceri dacă nu mi-aţi da drumul. Am vrut 
să vă rog. 

Cangurul se arătă în toată lungimea lui. Îşi ieşise din fire. 
Tic scoase o şuierătură scurtă, apoi trei şi mai scurte şi una 
lungă. 'Ţombi ştia ce înseamnă asta: ameninţare şi 
imobilizarea inamicului. Din trei salturi, câinele ajunse în 
ghereta cangurului. Se ridică repede pe labele de dinapoi. 


Ajungea până la burta cangurului. Dar, când începu să sară 
şi să ţopăie în jurul lui, îi atingea cu limba faţa. 

Atacul neaşteptat îl amuţise pe cangur. Credea că e pradă 
unei halucinaţii. Singura reacţie fu aceea de a-şi feri faţa de 
limba fierbinte care-l spăla fără încetare. Nu mai vedea, nu 
mai auzea nimic. 

Tic nu voia să obosească urcând scările. Zărise ascensorul 
în timpul conversaţiei cu portarul. Se duse parcă fără să se 
grăbească într-acolo. Ştia două lucruri esenţiale. Cunoştea 
numărul camerei colecționarilor de obiecte găsite de alţii. 
Şi ştia că sunt acasă. Ascensorul îl lăsă la etajul III. Încă 
înainte de a-l părăsi, ghici ordinea numerelor la camere. 
Aşa că se duse direct spre camera 342. Sună scurt de 
câteva ori, apoi îşi aranjă ţinuta. Îi deschise personajul scurt 
şi gras. Tânărul îi surâse ca unei cunoştinţe vechi, 
înfruntând cu un zâmbet şi mai cuceritor aerul de mirare al 
celui care ţinea încă mâna pe clanţă. 

— Don Femando... 

Bondocul, luat pe neaşteptate, buimăcit de întâlnire, 
zâmbi la rândul său şi pofti înăuntru oaspetele necunoscut. 
Tic îl urmă într-un hol cam întunecos, apoi se pomeni într- 
un salon mare, elegant, plin de lumină. În jurul unei mese, 
pe o sofa şi două fotolii, se aflau trei persoane, două dintre 
ele cunoscute tânărului musafir nepoftit, a treia nu. În 
primul tur de orizont, Tic zări şi piatra. Era pe o etajeră 
într-un colţ al salonului. 

Personajul cel înalt se ridică surprins în picioare şi întrebă 
ceva într-o limbă care nu-i suna străină lui Tic, însă din care 
nu înţelese nici o iotă. Tic ridică din umeri, încercă să ofere 
o scuză în franţuzeşte, pe care-o împodobi pe la mijloc cu o 
expresie autohtonă. 

— Aha! Eşti indigen! Spuse cel de-al treilea personaj, pe 
care nu-l identificase până atunci. Atunci să vorbim în 
româneşte. Cărui motiv datorăm această vizită ino... 
Neaşteptată? 


Personajul vorbea destul de bine româneşte, aşa că Tic nu 
putea şti dacă e un simplu translator sau un străin care 
cunoaşte limba română la perfecţie. 

— Vă rog să primiţi scuzele cuvenite, spuse demn Tic. Am 
venit să discut cu Don Femando un eveniment neplăcut, 
care s-a petrecut ieri, cu ocazia unei plimbări afară din 
oraş. 

Necunoscutul traduse vorbele lui Tic, dar, în afară de o 
surprindere şi mai pronunţată, cei trei străini nu mimară 
altceva. Pesemne că oaspetele încă nu fusese recunoscut. 

— S-a întâmplat ieri, pe o plajă pustie la douăzeci şi trei de 
kilometri de Constanţa, dădu Tic lămuririle necesare. 

Abia după traducerea acestor cuvinte, se petrecu o 
schimbare pe faţa gazdelor. Femeia se învioră şi rosti câteva 
vorbe, în care Tic descoperi aprecieri destul de 
măgulitoare. De altfel aprecierile i se traduseră, precum şi 
întrebarea femeii dacă a venit singur. 

Cireşarul nu ştia ce să creadă. Timpul se scurgea repede 
în convorbirea aceea politicoasă (care mai trebuia şi 
tradusă). Portarul putea să apară dintr-o clipă în alta. Şi 
totuşi cei trei păreau că nu ştiu nimic despre obiectul care-l 
interesa. Folosi iar metoda directă: 

— Eu şi prietenul meu am scos din mare o piatră pe care 
am îngropat-o în nisip. Un fragment de inscripţie (şi-l arătă 
cu degetul). Dumnealor, văzându-l în nisip şi crezând 
probabil că-l descoperă atunci şi l-au însuşit. Fragmentul e 
proprietatea noastră. 

Încă înainte de a termina traducerea integrală, Tic văzu 
accentuându-se pe chipurile celor trei străini o expresie de 
dezonoare şi de indignare. De aceea adăugă cât se poate de 
calm: 

— Vreau să se înţeleagă. Totul se datorează unei erori. Nu 
acuzăm pe nimeni. Fragmentul ne aparţine. Altminteri de 
unde am fi ştiut că s-a luat din nisip? Ultima literă, sigma, 
am curăţat-o noi de nisip. Puteţi să verificaţi. 


Tic era fericit că Victor, pe baza liniilor trase de Ursu, 
putuse identifica litera. Argumentul i se părea hotărâtor în 
dovedirea proprietăţii. 

Gazdele nu acceptară însă nici un argument. Indignarea 
lor era atât de profundă şi de naturală, că Tic trăi un 
moment senzaţia că oamenii sunt cu desăvârşire sinceri. 
Momentul dispăru însă imediat. Dacă sunt sinceri, de ce nu 
pun în balanţă şi argumentele adverse? Nu cedau cu nimic 
din convingerea că ei au descoperit piatra şi că li se cuvine 
deci lor. 

Tic miză totul pe o carte. Trebuia să fie scurt şi concret şi 
mai ales curajos: 

— Inscripţia nu se vede de aici. Pentru a se verifica 
adevărul, daţi-mi voie s-o redau pe o foaie de hârtie... 

Şi acest act de curaj fu respins. I se răspunse că unii 
oameni au darul de a vedea şi în întuneric, nu numai de la 
depărtare. Tic nu găsea calificative pentru cei cu care 
discuta. Nu ştia ce să mai facă, nu mai vedea nici o soluţie. 
Şi, deodată, zbârnâi cu putere şi soneria. Era portarul care, 
foarte politicos, dar foarte ferm, cerea să fie predat 
răufăcătorul pe mâna miliției. 

Nu această cerere a cangurului îl ului pe cireşar, ci mai 
ales indignarea cu care gazdele primiseră această cerere. Îi 
porunciră portarului să părăsească apartamentul şi să nu 
insulte pe musafirii lui Don Femando. Cangurul îşi roti încet 
capul, mişcă de câteva ori pleoapele şi apoi părăsi salonul 
cu aerul unui om căruia i se înfige cuțitul pe la spate. 

Tic înţelese că are de a face cu oameni ciudaţi, care caută 
în fapte şi în acţiuni paradoxuri, care pesemne sunt din 
naştere adversarii logicii. Judecând astfel, i se aprinse 
deodată o idee. Lansă cu o siguranţă copleşitoare 
provocarea: 

— Noi considerăm că fragmentul e proprietatea noastră. 
Şi, pentru a ne reface această proprietate, vom întreprinde 
tot ce ne stă în putinţă. Dacă va fi nevoie să devenim 


invizibili pentru a pătrunde aici şi a lua înapoi bunul nostru, 
dreptul nostru, vom face şi acest lucru. 

Rezultatul era exact cel scontat de Tic. Tustrei izbucniră în 
hohote de râs, care sunau în urechile cireşarului ca o 
invitaţie, ca un răspuns la provocare. Un firicel de teamă i 
se strecura lui în suflet, deşi lansase provocarea după ce-şi 
clădise un plan ingenios. Salută politicos ca un om sigur de 
victorie, dar primi în salutul de răspuns o siguranţă 
asemănătoare. Îl conduse la uşă chiar Don Femando şi - 
culmea! 

— Îi mai strânse şi mâna. 

Tic ieşi repede din hotel, pentru a evita o întâlnire 
neplăcută cu portarul. Îl găsi pe Ţombi ascuns după un 
boschet, suportând cu stoicism amintirea şi urmele unor 
lovituri cumplite, cu o vergea de metal, primite de la 
cangur. Ţeasta, deasupra ochiului, îi sângera puţintel. 

— Prostule! Şi tu n-ai putut să te aperi? Ştii tu câtă nevoie 
am de tine? 

Veştejit, dezolat, Ţombi îi răspunse că nu primise altă 
poruncă decât aceea de a ameninţa şi a imobiliza. Dacă ar fi 
primit şi alt semnal, şi-ar fi lăsat inamicul fără pantaloni. 

Tic nu putea suporta atâta nedreptate. Se duse la portar 
şi-i spuse ca o sentinţă ireversibilă: 

— Marsupial deshidratat! 

Pentru reuşita planului său, pe care-l calificase, într-un 
moment de antimodestie „teribil de ingenios”, Tic trebuia să 
suporte mai întâi trecerea timpului. Avea atâtea ore libere 
în faţa lui, că simţi cuprinzându-l disperarea. Trebuia să 
aleagă între a se înapoia la corturi pentru a reveni mai 
târziu în oraş şi a-şi petrece timpul în oraş. Optă pentru 
ultima soluţie. Începu să colinde oraşul, dar nu haihui, fără 
nici o ţintă. Aceasta nu se potrivea cu firea lui. Să nu uităm 
că prâslea familiei cireşarilor era înzestrat, sau considera el 
că este înzestrat, cu un simţ practic. Nimeni nu iubea mai 
mult acţiunea ca dânsul. De aceea în loc să-i ofere frunze lui 
Ţombi, crezu că e mai bine să viziteze câteva dintre 


atracțiile oraşului. Aşa se face că în ziua respectivă, câteva 
monumente şi aşezăminte de cultură câştigară un vizitator 
foarte atent şi entuziast: muzeul „Vasile Pârvan”, acvariul 
„lon Borcea”, farul genovez, moscheea, edificiul cu mozaic 
şi statuia lui Publius Ovidius Naso. Pe drumul dintre acvariu 
şi far, Tic vizită, pentru cu totul alte scopuri, un „bufet 
expres”, care nu-i produse, de asemenea, nici o 
insatisfacţie. 

Din păcate, mai trebuia să suporte timp liber şi setea de a- 
şi îmbogăţi tezaurul spiritual i se cam potolise. Voia şi un pic 
de distracţie, care să nu necesite neapărat participarea lui. 
Cu alte cuvinte, voia să se aşeze în faţa unui ecran. Cel mai 
simplu lucru. Dar când citi într-un ziar titlurile filmelor, 
descoperi că doar la Mangalia rulează un film pe care nu-l 
văzuse şi aceasta din cauza unei epidemii de gripă ivită în 
cartierul Cireşului, cu trei ani în urmă. Ca să nu fie nevoit 
să plece până la Mangalia, pentru a-şi satisface poftele de 
cinefil, hotări să vadă pentru a patra oară o comedie 
(„Cursa de 100 de kilometri”), chiar cu riscul de a deveni 
după aceea cinefob. Era coadă mare la casa 
cinematografului, dar nu-şi făcea griji cu procurarea 
biletului. Văzuse în faţă câteva bătrânele de la care ar fi 
obţinut biletul şi pe gratis, pentru că ar fi născut în mintea 
lor imaginea ideală a tuturor nepoților de pe pământ - 
aceasta era cel puţin convingerea lui Tic. Dar tocmai atunci 
se opri în faţa cinematografului un autobuz şi din el 
coborâră veseli pionierii. Şi, pentru că erau veseli, nu se 
putea - îşi spunea Tic - să nu fie printre ei un cunoscut. 
Într-adevăr, nu greşise. Pe la mijlocul şirului care ocupase 
trotuarul îl zări pe Adrian, alături de un băiat mai înalt şi 
mai voinic decât dânsul, cu o figură numai zâmbet. Se ştie 
ce se întâmplă la asemenea întâlniri neaşteptate, pentru că 
fiecare le trăieşte cel puţin o dată pe zi. Într-un singur 
minut, toate privirile pionierilor se înmănuncheaseră într- 
un buchet oferit cu admiraţie cireşarului. Adrian nu rostise 
decât o dată, în şoaptă, unui ţânc din faţa lui: „E Tic, mă, 


ştii, ăla de care ţi-am vorbit...” Foarte, foarte greu se lăsară 
prichindeii convinşi să mai intre la cinema. Dacă n-ar fi 
intervenit Tic, ferm, cu autoritatea lui câştigată dinainte de 
a fi cunoscut, nu se ştie ce s-ar fi întâmplat. Le spuse doar 
câteva cuvinte despre necesitatea şi obligaţia unui pionier 
de a respecta programul şi... Gata! Prietenul lui Adrian, se 
pare cel mai în „vârstă” din şirul acela şi, sigur, cel mai 
vesel, obţinu însă de la instructor învoirea să se plimbe cu 
Tic prin oraş, scuzându-se că nu poate suporta să vadă un 
film de patru ori. 

— Şi eu l-am văzut de trei ori, se prezentă Tic. De trei şi un 
sfert. Tic F. 

— Eu de patru fără douăzeci, se prezentă celălalt. Teodor 
T. 

— Tobă? 

— Tecuci! 

Veseli, infatuaţi, se înţeleseră fără vorbe, din câteva clipi 
de ochi, să cucerească oraşul în termen de două ore. 

— Numai şoferii nu trebuie să ne preocupe, spuse Tic. Ei 
sunt atât de înfrânți, încât cucerirea lor nu ne-ar da nici o 
satisfacţie. Mă refer la şoferii de taxiuri. 

Cuceriră mai întâi câţiva responsabili de librării şi câteva 
vânzătoare cerând aventurile cireşarilor. 

— Nu le avem. 

Tic făcu nişte apropouri vesele, clipi de câteva ori din ochi, 
apoi zise din pragul uşii: 

— Atunci... Vă promit o nouă aventură. 

— Hm! Spuse un responsabil vânzătoarelor. Ce băiat isteţ! 
Mi-a plăcut mai ales siguranţa lui. Parc-ar fi... lică! 44) 

Pretutindeni pe unde treceau, cei doi tineri cucereau 
bunăvoință şi admiraţie. În cofetării li se dădea de două ori 
mai multă frişcă (sau poate porţia exactă), paharele cu 
citronadă li se ofereau pline ochi, iar la cântărirea 
bomboanelor de ciocolată se adăuga peste greutate şi 
punga groasă de hârtie. La un „Aprozar” obţinură piersici 
dintr-o ladă desfăcută parcă în cinstea lor. Când se aşezară 


pe terasa unui restaurant pentru a încerca gustul berii, li se 
aduse imediat o sticlă obişnuită (nu special, 14%), ba, 
apărând ca un scamator în mare formă, chelnerul descoperi 
în numai două minute un obiect de fier care le deschisese 
sticla şi două pahare curate de pe care dispăruse amintirea 
unor buze roşii. Într-un „Ferometal” repurtară 
nemaipomenitul triumf de a li se împacheta trei baterii 
pentru lanterne vânătoreşti şi un metru de ventil de 
bicicletă (ultimul obiect îl ceruseră numai pentru a-şi 
încerca puterea de seducţie). 

— Eu cred, spuse la un momet dat Tic, înviorându-se, că 
am putea găsi şi pantofiori numărul 22, albi, cu talpă 
obişnuită. Şi dacă vrei, uite, intrăm în cooperativa asta 
metalo-casnică şi-ţi obţin un instalator pentru repararea 
robinetului din baie. În trei zile! 

— Dar bilete la concertul de arii şi duete din opere poţi să 
obţii? 

— Stai să văd distribuţia... Numai două clipe... Imposibil! 
Pentru că la „bis” se vor cânta prea multe canţonete şi 
serenade. 

— Eu pot... Dacă schimb cu un creion data. În loc de 
sâmbătă, pun duminică... Pentru că duminică, are „Farul” 
meci şi joacă Socescu. 

— Parc-am auzit de el... Înscrie chiar atât de multe goluri? 

— Dimpotrivă! Ratează. Dar oamenii aşteaptă un miracol. 

— Hm. Dacă aş fi eu antrenor la „Farul”, l-aş face pe 
Socescu să bage două goluri dintr-un şut. 

— E veche! Spuse Teodor T. Am auzit-o demult, nu ştiu 
unde. 

— Tot de la mine. Am rostit-o eu sau Lucia în al doilea 
volum al Cireşarilor, mi se pare în primul capitol... 

Cei doi veseli cuceritori ai lumii se opriseră, aşa într-o 
doară, în faţa unei asociaţii sportive. Poate că acolo avusese 
loc discuţia lor de mai înainte. Îşi zgâiau ochii la un afiş care 
anunţa un mare concurs, mare, cu multe premii, undeva pe 
un lac din apropierea oraşului. 


— Te pomeneşti că ştii să înoţi? Întrebă cireşarul cu un 
asemenea ton, de parcă i-ar fi pus la încercare posibilităţile 
de a zbura în Cosmos. 

— Eu? Am câştigat şapte concursuri mari şi trei de juniori, 
ba am arbitrat şi un meci internaţional de polo între 
Slobozia şi Ciulniţa. Adică pe la mijloc. 

— Ha! Îi ridiculiză Tic pe celebrul înotător şi arbitru. 
Primul concurs l-am câştigat în celebrul bazin „Cristelniţa”. 
Aveam vreo şapte zile... 

Teodor T. Îşi privi provocator noul prieten. 

— Ce rău îmi pare că n-am o mănuşă la mine. Aş arunca-o 
de aici drept în lac. 

— 'Ţi-ar trebui patru. Una pentru provocare... Două ca să- 
ţi ascunzi unghiile şi ultima ca s-o ţii în mână... Pentru că 
aşa cere codul manierelor elegante... Mai ales că n-o să-ţi 
vadă nimeni unghiile... 

— Răspunsul meu la insultă? Poftim! Duel pe lac... Da! 
Sâmbătă la ora patru. Parcă aşa scrie pe afiş... Câştigătorul 
are voie să facă orice cu învinsul. Chiar să-i ofere un pahar 
cu lapte... Bătut. 

Mai mult din glumă, tinerii intrară în birourile asociaţiei. 
Cu un aer foarte serios, cerură să fie înscrişi la unul dintre 
concursurile de înot. Ca să preîntâmpine orice dificultăţi, 
Tic îşi mări vârsta cu trei ani. Celălalt, crezând că e vorba 
de un banc, şi-o mări cu patru. Funcţionarul se uită mirat la 
dânsul: 

— Sunteţi cam... Mic pentru vârsta asta... 

— De aceea mi-a recomandat doctorul înotul, ca să mă mai 
lungesc, răspunse prompt leodor 1. 

Completară repede două fişe, pe care le înmânară 
aceluiaşi funcţionar gras şi cu ochelari. „Are mutră de melc 
miop”, şopti Tic la urechea lui Teodor TI. Funcţionarul parcă 
simţea ceva, dar, văzând mutrele foarte serioase ale celor 
doi solicitanţi, luă fişele şi le parcurse meticulos. 

— Teodor T.?! Întrebă el mirat. De ce n-aţi completat în 
întregime prenumele? 


— Nu e prenume... E postnume! Răspunse cel întrebat. 
Teodor-Tecuci. Ştiţi, eu sunt din fostul judeţ Dorohoi, dar nu 
e nevoie să treceţi şi adăugirea natală. 

În stradă, Tic încercă să-şi compătimească prietenul cu 
voce tare: 

— Tecuci! Ha! Nu puteai şi tu să găseşti nişte rezonanţe 
celebre? Temistocle... Tacitus... Tic... M-ai făcut de ruşine! 
Impas în fantezie, dragul meu. 

Nici un bănuia cireşarul cât va mulţumi cerurilor, apelor şi 
pământurilor, câteva zile mai târziu, pentru momentul de 
impas din fantezia noului său prieten. 

Cele două ore „libere” se scurseră însă. Prietenii trebuiau 
să se despartă. Teodor, pentru a prinde în ultima clipă 
autobuzul care transporta pionierii la tabără, iar Tic... 
Pentru că începea să vadă la orizont cum se ridică aburii 
înserării. 

Pentru reuşita planului său, Tic avea nevoie de înserare, 
nu de noapte, de înserare şi de câteva obiecte destul de 
banale: o pereche de ochelari de soare (pe care din fericire 
îi avea în buzunar), o şapcă, o coală de carton, o coală mare 
de hârtie, un halat cenuşiu, câteva ziare. Dacă şapca, 
ziarele, cartonul şi hârtia se aflau de asemenea în 
buzunarul lui, deocamdată în stadiul iniţial de bani, halatul, 
procurarea lui era în schimb o problemă nu prea uşoară de 
rezolvat. Tic îşi procură la iuţeală ceea ce putea fi procurat 
cu bani şi porni cu Ţombi după el spre hotelul „Pescăruş”. 
De halat făcu rost chiar în faţa hotelului. Îl împrumută 
foarte lesne de la un lustragiu, folosind câteva pretexte, 
câteva zâmbete, o promisiune şi un sfert din ea, adică un 
acont. Dar nu era vesel. Pentru că-i lipsea un anumit obiect, 
despre care crezuse că va fi cel mai uşor de găsit şi pe care 
nu-l vedea nicăieri, oricât îşi încordase privirile. 

— Am crezut că suntem în orăşelul nostru, Ţombi, se 
plânse Tic. Unde, unde găsim noi bolovan? 

Tic avea nevoie de un bolovan, un bolovan obişnuit, nu 
pentru că planul lui era în primejdie fără acel obiect, 


Doamne fereşte! Fără bolovan însă (ce să-i faci? Acesta era 
stilul lui Tic) întâmplarea de mai târziu parcă n-ar fi avut 
nici un haz. Bodogănind anumite cuvinte la adresa celor 
care se ocupau cu îngrijirea şi curăţenia staţiunii, tânărul se 
văzu nevoit să facă o incursiune pe plajă. Şi, cum ceața serii 
cobora asupra oraşului, simţi că adie şi în sufletul său o 
neguriţă de spaimă. Iar când ajunse pe plajă şi o văzu goală 
(el nu căuta oameni atunci), fără nici o hârtie, fără nici o 
coajă de pepene, spaima din sufletul lui crescu. Nu avea nici 
aici noroc să găsească un bolovan. Să renunţe... Nu! Nici 
nu voia să se gândească. Şi atunci îi veni ideea cea bună. 
Mai erau şantiere în Mamaia şi dacă nu găsea nici acolo un 
bolovan, găsea, cel puţin, ceva care să-i ţină locul cu 
competenţă. Adică o cărămidă, pe care şi-o alese după 
multă (multă e un fel de a spune) căutare dintr-un morman. 
I se părea lui că e cea mai mare şi cea mai frumoasă. 

Înarmat până-n dinţi cu tot ceea ce-i era necesar, se 
retrase la adăpostul unui boschet. 

— Acum, dragă Tombi, începe rolul tău. În piesa pe care-o 
jucăm, tu nu eşti un simplu actor. Eşti însăşi conştiinţa. Ştii 
că ieri ai greşit, ştii că astăzi trebuie să-ţi repari greşeala. 
Deci... 

Putea 'Ţombi, în faţa unor asemenea argumente şi onoruri, 
să nu-şi memoreze rolul până în cele mai mici amănunte? 
Ba, în timp ce exersa, mai adăugă şi de la el rolului câteva 
„imbunătăţiri” care îl entuziasmară pe regizor. 

— Bravo! ÎI felicită Tic. Şi acum putem începe această 
piesă într-un act cu epilog... Vesel. Cortina! 

Pe ce se bazase Tic făcându-şi ingeniosul său plan? În 
parte pe posibilităţile lui, în parte... pe pasiunea pentru 
paradoxuri a celor trei străini. Tic le spusese răspicat că va 
căuta prin orice mijloace să reintre în posesia fragmentului 
din inscripţie. Spusese aceasta cu intenţia precisă de 
provocare. Era convins că se vor lua măsuri de prevedere 
pentru siguranţa inscripţiei. Tic insistase anume asupra 
posibilităţii de a pătrunde în apartament (nu le dovedise în 


faţa lor că poate trece de cangur?), pentru ca piatra, atât 
de prețioasă, să nu fie lăsată în salon, să fie luată cu ei. 
Tânărului îi repugna ideea cambriolajului. Ca să obţină 
fragmentul, trebuia neapărat ca „proprietarii” să nu se 
despartă de el. Şi pentru că la ora opt seara grupul lui Don 
Femando lua masa la restaurant (pentru prima dată Tic îi 
mulţumi cangurului), în mod sigur pe terasa parc, la 
marginea mării, nu se putea ca fragmentul să nu fie pe 
masă sub supraveghere directă. Cei trei se amuzau 
pesemne că sunt părtaşi la o întrecere pe care nu puteau s- 
o piardă, fiindcă ţineau prea mult la piatră. 

Acesta fusese raţionamentul tânărului cireşar. Pe această 
bază îşi întocmise planul său de acţiune. Dacă previziunile 
lui nu se confirmau, putea să-şi ia adio de la piatră. 

Terasa restaurantului era plină. Doar câteva mese, cele 
apropiate de mare, nu se ocupaseră încă. Erau rezervate 
unor clienţi permanenţi. Exact la ora opt, la una dintre 
acele mese rezervate, se opri un grup compus din trei 
bărbaţi şi o femeie. După o privire fugară, aruncată de la 
înălţimea mării, cei patru clienţi îşi luară locurile la masă. 
Unul dintre ei aşeză cu grijă pe un colţ al mesei un obiect 
greu învelit în hârtie albă. Imediat îşi făcu apariţia un 
ospătar care, în zelul de a aranja cât mai elegant masa, 
atinse din greşeală pachetul. În aceeaşi clipă două mâini 
aparţinând fiecare unei alte persoane, se întinseră ca 
zvârlite de arcuri. Chelnerul se sperie, dar, văzând 
zâmbetele de la masă, îşi reveni repede în fire. Şi clienţii, 
văzând spaima naturală a chelnerului, se liniştiră. 

Nimeni altcineva nu fu martor la această scenă decât un 
tânăr şi nepricopsit vânzător de ziare, care, parcă absolut 
din întâmplare, apăruse pe terasa restaurantului exact la 
ora opt. Era un băiat cu mutră bleagă, cu ochii acoperiţi de 
nişte ochelari de soare, cu un halat albastru şi cam murdar 
pe dânsul, cu un vraf de ziare la subsuoară. Din cartonul alb 
ca laptele nu ieşeau afară decât vreo zece, douăzeci de 
ziare, deşi, lângă îndoitură, ambalajul devenea voluminos. 


Mersul şi gesturile vânzătorului nu puteau să nască decât 
compătimire, oricine l-ar fi privit. La câteva minute de la 
apariţie, în timp ce trecea pe la marginea terasei, i se putu 
auzi şi vocea. Dar nu pentru că ar fi strigat el ceva. De lao 
masă pe care se afla un pachet alb, cineva îi făcu semn să se 
apropie: 

— Times! 

Din gura vânzătorului ieşiră nişte scâncete, câteva 
bâlbâieli, un „non” repetat de câteva ori şi iar nişte bâlbâieli 
şi scâncete, care-l determinară pe cel ce ceruse ziarul să 
ducă mâna la portmoneu. Vânzătorul părăsi însă repede 
locul (repede în felul lui, adică târându-şi piciorul stâng şi 
ridicându-şi la intervale regulate umărul drept), parcă 
pentru a satisface chemarea unui alt client. Dacă i-ar fi 
privit cineva mersul mai cu atenţie, ar fi observat în 
mişcările acelea caraghioase o măiestrie de balerin. Tic (Se 
putea să nu fie recunoscut? Nu! Nu vă speriaţi! Numai de 
către voi, dragi cititori) nu putea să joace rolul unui schilod 
oarecare, ci al unui schilod deosebit. În felul acesta 
considera că oferă o mare şansă adversarilor săi. Dacă 
aveau perspicacitate, îl puteau descoperi în mişcările acelea 
aparent caraghioase, dar extrem de greu de executat. 

Într-un loc, nu departe de masa cu pricina, vânzătorul se 
rezemase de un copac şi privea cu ochii holbaţi 
nemaipomenitul spectacol artistico-acrobatic pe care-l 
oferea un câine cu mască pe ochi. (Tic îl mascase în mod 
intenţionat pe 'Ţombi, pentru a-l face şi mai misterios în 
ochii persoanelor care-l interesau. Întinsese deci două 
semnale de alarmă. Dacă nu s-a tras de ele...!) După câtva 
timp nu mai erau priviri, acolo la marginea dinspre mare a 
terasei, decât pentru câinele minune. Ba se adunaseră şi 
oameni de la alte mese, făcând cerc în jurul arenei de 
spectacol. 

Ţombi, urmând exact indicaţiile stăpânului său, îşi alese 
arena între două mese de la marginea terasei. Una dintre 
mese avea într-un colţ un pachet alb. Pe acel pachet se 


aşezase un cot omenesc. Posesorul cotului şi cei de lângă el 
priveau cu gâturile întoarse extraordinarele invenţii ale 
actorului ambulant. 

Urma momentul cheie. Câinele făcu primul salt mortal. De 
undeva din apropierea mesei, vânzătorul de ziare văzu cum 
tresare cotul de pe pachet. Urmă al doilea, al treilea, al 
patrulea salt mortal. Privirile tuturor erau fascinate. 
Picioarele sau mâinile tuturor tresăreau la fiecare salt. Se 
formau reflexe. Cotul care-l interesa pe Tic nu scăpa nici el 
reflexul general. Ţombi pregătea cu toată arta momentul 
decisiv. Făcu primul salt mortal dublu. Reflexul cotului de pe 
pachet fu acelaşi ca la saltul dinainte. Din cauza surprizei la 
al doilea salt, cotul se înălţă cu totul de pe pachet. Câinele 
se pregătea pentru al treilea. Cotul se ridică înaintea 
saltului cu o infimă fracțiune de secundă. Depăşise saltul în 
timp. Pentru că Ţombi nu-l mai făcu. Se strecură iute 
printre picioarele oamenilor şi dispăru în noapte. Tic 
operase schimbarea pachetelor (mai avea cineva priviri 
pentru mişcarea lui?) în acel moment psihologic creat de 
Ţombi. Într-o fracțiune de secundă. Cotul se lăsă, aproape 
căzu, pe un obiect la fel de tare, îmbrăcat tot în hârtie albă, 
iar cireşarul avu satisfacția unei victorii câştigate cu 
mijloacele cele mai loiale. Schimbase pachetele în afara 
spectacolului. Mişcarea cotului depăşise intenţia actorului. 
Cotul era suspendat în aer, în timp ce 'Ţombi trecea printre 
picioarele spectatorilor. 

Vânzătorul de ziare nu părăsise scena. Ascuns după 
trunchiul unui arbore, aştepta epilogul. 

La masa cu pachetul alb era veselie. Încă un cot poposise 
pe pachet, aparţinând altei persoane. Ospătarul primi o 
comandă care singură ar fi mărturisit bucuria. Mai erau şi 
vorbe, dar, din nefericire, pe acestea nu le putea auzi 
cireşarul. În schimb, văzu destupându-se două sticle de 
şampanie în acelaşi timp (preferinţele se pare că erau 
deosebite) şi se auzi pocnetul făcut de dopuri. Văzu 
savurându-se primele înghiţituri şi mai văzu... Da! Reuşi să 


vadă, de acolo de unde era, nişte ochi care creşteau enorm 
în dimensiuni. Parcă-i umfla cineva. 

— Acum e-acum, [ombişor! Şopti cireşarul câinelui fără 
mască de lângă el. 

Pe una dintre feţele pachetului păzit cu atâta străşnicie, 
persoana cu ochii în creştere îşi zărise desenat propriul 
chip (se vede că Tic izbutise până la urmă caricatura) şi, 
culmea! Cu nişte ochi care-i alergau afară din cap. Adică în 
postura, în expresia care abia urma să fie caricaturizată. 

Pachetul fu imediat desfăcut. Pe cărămida roşie era lipit un 
bileţel. Translatorul traduse cu mutra unui om care bâiguie: 

— Vechime autentică de zeci de mii de ani. Poate că 
undeva în praful acesta concentrat s-au întâlnit strămoşi 
comuni. Amintire de la Tic. 

Tăcere... Stupefacţie. Uimire. 

— Iar acum, Tombişorule, eu închid ochii. Dacă nu se 
întâmplă ceea ce am prevăzut, fă-mi un vânt cu laba spre 
ieşire. 

Ţombi nu-i făcu vânt, aşa că Tic deschise ochii. La masa cu 
o cărămidă roşie în mijloc era un haz nebun. Cineva turnă 
câteva picături de şampanie pe cărămidă, ceea ce avu darul 
să-l întoarcă pe ospătar, pentru o clipă, cu zeci de ani în 
urmă, pe vremea când era cu totul neştiutor şi-şi ţuguia 
buzele după lapte. 

— Ţi-am spus eu, '[ombilică! 'Ţi-am spus ce fel de epilog 
vom avea? Probabil că sunt mai veseli acum decât ieri, când 
„ne-au descoperit” inscripţia. 

CAPITOLUL. VII 

(în care autorul, cedând unei vechi pasiuni, îşi ia 
permisiunea să ofere, aici, cititorilor, câteva date despre 
arheologie, despre Histria şi despre unul dintre cei mai 
iubiţi poeţi ai vechii aşezări) 

La corturi... Ce putea să fie la corturi dacă Tic, în drumul 
de întoarcere, se lua la trântă cu Ţombi şi, de prea mare 
bucurie, se tăvălea cu el prin nisip?... La corturi era o 
dezamăgire generală şi de aici până la tristeţe şi jale nu 


rămânea decât un pas. Ziulica întreagă cireşarii 
cercetaseră locurile. Dar nu la întâmplare, ci după un plan 
bine gândit şi chibzuit. Ionel şi Dan făcuseră sondaje. 
Aruncau în apă sfori cu bucăţi de plumb la capăt şi calculau 
adâncimea. Lucia, pe mal, nota rezultatele comunicate de 
Dan (printr-o pâlnie de carton) pe un carnet intitulat 
„Palatul de cleştar - schiţă topografică”. Victor şi Ursu 
stabiliseră un perimetru anume, însemnat prin nişte 
geamanduri ocazionale, pe care-l cercetau prin scufundări 
periodice. Maria, la umbra corturilor, pregătea masa de 
prânz şi visa cu ochii deschişi saloane, arcade şi coloane. 

Toate acestea se întâmplaseră în cursul dimineţii. Cu 
ocazia pauzei de prânz, Lucia şi Ionel întocmiseră, pe baza 
sondajelor de până atunci, o schiţă sumară a fundului mării 
în acele locuri. Fundul nu arăta prea mari diferenţe de 
nivel. În câteva locuri, adâncimea neregulată indica nişte 
gropi şi nişte ridicături, pe care speranţa şi dorinţa 
cercetătorilor le decretaseră „ciudate”. 

Toată după-amiaza avuseseră loc scufundări în X-urile 
ciudate. Gropile erau cu vreo cinci metri mai adânci decât 
nivelul obişnuit al mării. Ridicăturile, cu câţiva metri mai 
sus, adică la două lungimi de om de suprafaţa apei. Ele 
puteau fi cercetate direct din barcă, sarcină pe care şi-o 
asumaseră Lucia şi Ionel. Privirile lor nu descoperiseră 
decât nisip, nisip, nici urmă de bolovani sau măcar de pietre 
obişnuite. La X-uri operaţiile de cercetare deveniseră tot 
mai primejdioase. Victor rezistase o bună bucată de vreme 
la presiunea apei în fundul unor gropi. După câteva 
scufundări până la opt metri, se declarase neputincios. N- 
avea timp decât să ajungă până la fund, uneori nici nu 
atingea fundul, numai îl zărea prin ochelarii de sticlă şi 
imediat se grăbea să iasă la suprafaţă, pentru a scăpa de 
menghina de fier care-i strângea pieptul şi capul şi pentru a 
inspira aer curat, sănătos. Descoperise adevăratul preţ al 
aerului cu prilejul plonjoanelor sale. 


Ursu, în schimb, continua cercetările cu toată împotrivirea 
celorlalţi. Era hotărât ca până la asfinţitul soarelui să 
termine de explorat toate X-urile. Cireşarii acceptaseră cu 
mare greutate hotărârea lui şi numai după ce se lăsase 
convins să fie prins cu o funie de piept. Victor şi ceilalţi o 
dată cu el, nu voia să admită nici un risc, mai ales că 
ultimele gropi depăşeau adâncimea de zece metri. În 
explorările sale submarine, Ursu făcu apel la toată puterea 
de rezistenţă. Presiunea îi spărgea timpanele şi-i strângea 
ca într-un cleşte trupul. În cea din urmă şi cea mai grea 
scufundare, pe care-o lungise ca durată până la limita 
rezistenţei, simţise că e prins într-un cleşte de fier. Îşi 
închipuia că funia îi dă această senzaţie. Şi-o deznodase şi 
continuase astfel explorarea. Cleştele îl strângea şi mai 
tare. Cei de sus, din barcă, nervoşi că Ursu nu făcea 
semnalele cuvenite, hotărâseră din proprie iniţiativă să-l 
tragă la suprafaţa apei. Se scursese prea mult timp de când 
dispăruse în apă. Şi, când simţiseră funia uşoară, îi 
cuprinsese disperarea... Noroc că Ursu nu întârziase prea 
mult. leşise la suprafaţă, cu faţa congestionată, de parcă tot 
sângele îi năvălise în cap. Nu zărise nimic, absolut nimic, în 
afară de câţiva peşti de mare. 

Ambele ochiuri fuseseră cercetate, explorate cu atenţie şi 
migală, fără nici un rezultat însă. Vlăguit, Ursu se tăvălise 
pe un cearşaf gros în apropierea corturilor. Ceruse ceai, 
alcool, cafea, avea poftă de tot felul de alimente şi băuturi 
neobişnuite. Răsufla greu şi parcă simţea cum se 
încrucişează fulgerele în capul lui. 

O dată cu seara se ivise şi dezamăgirea la corturi. Cel mai 
disperat dintre toţi era Ionel. Cel mai liniştit - în măsura în 
care se putea vorbi de linişte în acele locuri - era Dan. Toţi 
se întrebau, toţi meditau, toţi căutau răspunsuri. Cu 
excepţia lui Ursu, care-i rugase să-l lase în pace: 

— Eu sunt mort pentru câteva ore... Nici viu nu v-aş da 
cine ştie ce ajutor... Aşa că... 


Aşa că Ursu se străduia să-şi refacă puterile, iar ceilalţi să- 
şi refacă moralul. 

După o lungă pauză de tăcere, se auzi în întuneric vocea 
furioasă a lui Victor: 

— Ce tot vorbiţi de mister? Mister, mister, mister. E atât de 
mult mister aici, că s-ar putea să nu fie nici un mister. 

Nimeni nu-l auzise până atunci pe Victor vorbindu-le cu un 
asemenea ton. Până şi Ursu tresări pe cearşaful lui de 
suferinţă. Cea mai surprinsă era însă Maria. Nu se sfii să-i 
spună în faţă: 

— De ani de zile mă uit la tine ca la un erou ideal. Şi ai 
câştigat admiraţia mea. Pentru prima dată te simt altfel. 
Şi... 

Maria îşi termină vorbele cu un gest pe care nu-l văzu 
nimeni, îşi plimbă o clipă degetele prin părul lui Victor. Dar 
nu-i trebui mai mult pentru a-l simţi cum tremură. 

— Poate că mi-am ieşit din fire, se reculese Victor. Dar e 
prea meschină recompensa pentru eforturile şi mai ales 
pentru speranţele noastre. Împodobirea epidermei cu un 
strat de bronz. 

— Pentru că suntem naivi, spuse Lucia. Suferim de idei 
fixe. De ce neapărat aici să fie Palatul? 

— Adică ce vrei să zici? Întrebă Ionel cu un ton iritat. 

— De ce neapărat aici?... Repetă Lucia. Pentru că ne-am 
pus ochelari de cal. Să-i scoatem... 

— Şi să-i valorificăm la... 

— De ce neapărat la Ochiuri? 

— Lucia are într-adevăr idei fixe, şopti Dan pentru sine. 
Repetă a treia oară aceeaşi frază. 

— A calculat cineva cu rigla distanţa? A văzut cineva chiar 
aici, aici coloanele? 

— Eu le-am văzut cu ochii mei, fără să fi avut ochelarii la 
care ai făcut aluzie. 

— Tu nu le-ai văzut aici, lonel, interveni Victor. Lucia are 
dreptate. Locul în care căutăm noi e un loc prezumtiv. Aici 
presupui tu că ai văzut coloanele, pentru că timonierul 


crede că în ziua X, ora X, vaporul se afla în direcţia acestui 
loc. Dar e o presupunere, nu înţelegi că e o presupunere? 
Palatul se poate afla, foarte bine, la o sută de metri în 
stânga sau în dreapta acestui loc. 

— Mă îndoiesc, răspunse Ionel. Aici şi regiunea, 
conformaţia ei, aceste două ochiuri, ca două golfuleţe, 
ţărmul stâncos de la margine, adâncimea apei, totul ar 
indica un loc ideal pentru o aşezare omenească. Pe când la 
stânga sau la dreapta... 

Şi Victor făcuse acest raţionament cu mult înainte. Dar mai 
dorise să se hrănească cu o iluzie, înainte de a-şi închipui 
un gol, un pustiu în faţa gândurilor şi speranţelor sale. 

— Nu ştiu ce să spun, zise el. Nu ştiu. Mai avem timp de 
gândit, dar mi-i teamă să nu închinăm tot timpul care ne-a 
mai rămas numai gândurilor... 

Şi dezolarea începu iarăşi să bată din aripi, deasupra lor, 
ca o pasăre gigantică, nevăzută... Dar, de undeva de pe 
plajă, răzbătu până la ei un fluierat vesel, atât de vesel, 
încât îşi amintiră că mai au un prieten pe care-l uitaseră cu 
totul. 

— Tic! Ţipă Dan. Ce nemernici suntem! Nu ne-am gândit 
nici o clipă la el. Ticuşoooor! 

Cineva se gândise însă. Se ridică de pe cearşaf, 
proiectându-şi umbra gigantică până la marginea apei. 
Fluieră ascuţit şi prelung, de parc-ar fi vâjâit o săgeată prin 
aer. Din depărtare răsună un şuierat asemănător. 

— Poftim! Spuse cel aşteptat, când ajunse lângă focul de 
noapte şi azvârli drept în mijlocul focului un pachet alb. Nu 
vă fie teamă, că nu arde decât hârtia. Felicitări primesc 
începând din clipa asta. 

Şi bineînţeles că primi felicitări sub toate formele. Coturi, 
ghionturi, scuturături şi o ploaie de întrebări cu torente şi 
averse. 

— Da' ce-s eu? Paratrăsnet? Făcu Tic pe bosumflatul. 
Salvează-mă, Ursule. S-au năpustit barbarii asupra unui om 


civilizat, plin de rafinamentele viitorului... Mai bine vedeţi 
să nu se afume inscripţia... 

— Ai adus-o?! Întrebă Dan uimit. Eu credeam că faci 
bancuri. 

— La corturi, [ombi, rosti tinerelul cu voce jalnică. La 
corturi! Nici Ahile, când i s-a luat Briseis, n-a îndurat mai 
mare ofensă. Dacă nu găsiţi un Patrocle pe care să-l jertfiți, 
nu mai ies din cort. lar tu, dihanie, căreia lumea s-a obişnuit 
să-i spună Dan, fugi la Neptun şi-ţi comandă arme... 

— La ăla de la Eforie, Ticuşorule? Întrebă Dan cu 
prefăcută naivitate. 

Şi, după această glumă, viaţa, la corturi, reveni la normal. 
Adică noul venit se văzu obligat să-şi povestească odiseea, 
ceilalţi iliadele, iar Ursu călătoria în infern, dus şi întors, 
fără să zărească nici un deget din Euridice. 

— Şi, acum, după ce-am creat atmosfera de mitologie şi 
helenism - spuse Dan - putem să ne dedicăm în sfârşit 
epigrafiei. 

Ursu scosese de mai mult timp, cu ajutorul unui băț, 
bolovanul din jar. Se aduseră lanterne, deşi ar fi ajuns şi 
lumina flăcărilor, se făcură şi alte preparative, apoi i se 
dădu mână liberă lui Victor, singurul dintre ei care avea 
cunoştinţe de elină. Victor cercetă piatra pe toate feţele, cu 
multă atenţie şi încetineală, oferindu-i astfel Luciei 
posibilitatea de a face câteva schiţe care să-i reprezinte 
forma şi feţele. Ca să poată descifra mai uşor literele, le 
copie întocmai, fiecare separat pe o foaie de carnet. Nu 
erau decât şase semne, dăltuite adânc în piatră. 

— Le poţi descifra? Întrebă nerăbdător Tic. Dacă aş fi ştiut 
că-ţi va fi greu, aş fi obţinut de la „ăia” traducerea... În 
orice limbă. 

— Sunt litere vechi, îi răspunse Victor. Şi cunoştinţele mele 
în materie sunt cumplit de sărace... Nici o literă nu 
seamănă cu alta. Staţi să mă gândesc... 

— Dacă vrei, spuse Dan cam cu şovăială, putem să ne 
gândim şi noi... 


Tic îi dădu un ghiont, dar simţi în el prietenie, nu răutate. 
Victor răsfoia mereu foile carnetului, cerceta fiecare literă 
în parte, căutând să găsească imagini corespondente cu 
cele din mintea lui. Se dumerise, înainte de a descifra toate 
literele, că inscripţia, cel puţin la prima vedere, nu poate să 
facă prea mare lumină în problema care-i preocupa pe ei. 
După ce identifică toate semnele, rămase încă multă vreme 
gânditor. Alte idei îi treceau prin minte, dar, din respect 
pentru prietenii lui care-i aşteptau vorbele, le abandonă 
pentru un timp. Luă fragmentul de jos şi-l duse cu faţa 
scrisă în dreptul luminii: 

— Notează, Lucia! Spuse el în sfârşit. Prima literă e sigur 
O. Subliniaz-o, pentru că nu am nici un dubiu. A doua C... 
Sigură şi ea. Şi L-ul care urmează e de asemenea sigur. 

— OCL... Alimentara... Râse Dan, lovind cu cotul spatele 
cireşarului cu părul ciufulit. 

— Trei litere sigure, continuă Victor: OCL... Urmează un 
semn care aduce a E... Mici dubii. Subliniază cu linie 
tremurată... În sfârşit ultima... Da... Un S... sau nu ştiu. 
Parcă totuşi un S. Subliniază cu o linie punctată. 

Tic îşi părăsi locul de lângă Dan, venind în spatele Luciei. 
EI fu acela care împreună, pentru prima dată, literele. La 
urma urmei avea şi dreptul. El descoperise şi încă de două 
ori fragmentul. 

— OCLES, spuse el cam nedumerit. Parc-ar fi sfârşitul unui 
nume. 

— Şi chiar este, Tic, da, da! Confirmă Victor. Vezi? După S 
de aceea e şi cam ştearsă, cam roasă litera - vine marginea 
pietrei, deci cuvântul se termină aici. Înainte de O, însă, 
piatra are neregularități, e deci ruptă dintr-un bloc mai 
mare. Avem prin urmare în mâna noastră sfârşitul unui 
rând sau poate al unei inscripţii, dacă nu chiar o 
semnătură... 

— Cum? Întrebă Ionel dezolat. Crezi că-i o simplă 
semnătură? 


— E o presupunere, Ionel. Gândindu-mă că OCLES, de 
pildă, e terminația unui nume la vechii greci, s-ar putea 
într-adevăr să avem de-a face aici cu un simplu nume. 

— Ce păcat! Spuse Maria. Eu credeam că vom descoperi 
cine ştie ce mesaj cifrat, sau cine ştie ce indicaţii 
enigmatice. 

— Dac-ai şti cât am sperat eu! Se desumflă Tic. Aşa, un 
simplu nume. Săracul Ţombi...! 

— Nu te jelui ca un prost, încercă să-l consoleze Lucia. 
Cine ştie ce importanţă poate să aibă această piatră, acest 
fragment de inscripţie! 

— Pentru noi? Îşi încercă Tic încă o dată speranţele. 

Dar nu-i răspunse nimeni la această întrebare şi se 
comitea o mare nedreptate acolo. Ursu îl mângâie cu mâna 
lui mare pe creştet. 

— Ce să facem cu fragmentul? Întrebă Lucia. S-ar putea 
să aibă o mare valoare. 

Victor se îndoia tocmai de valoarea reală a fragmentului: 

— Ştiu eu? Răspunse el. Poate că ar completa o inscripţie 
într-un muzeu. Şi, în acest caz, chiar dacă nu ar avea o 
mare valoare, ar fi fost foarte necesar. Cei care posedă 
partea cealaltă trebuie să facă tot felul de deducţii pentru a 
afla întregul nume, lungimea fragmentului lipsă, câte litere 
puteau să încapă în el... 

— Ocles... Ocles... Medita Maria cu voce tare. Staţi puţin! 
Vă mai amintiţi de povestea Iphigeniei? 

— Iphigenia?! Se miră Dan. Ce ţi-a venit să te gândeşti la 
ea? Te-a inspirat focul?... Dacă vrei să compari focul nostru 
cu un rug şi tu să imiţi gestul Iphigeniei, adică să te sacrifici 
voluntar pentru reuşita expediției noastre, cum a făcut ea 
pentru reuşita expediţie troiene... Numai că nici nu eşti 
fiica lui Agamemnon, nici nu ştim care zeiţă te va salva... Şi 
nici nu găsim pe-aici prin împrejurimi o căprioară cu care 
să te înlocuim. 

— Tu ştii unde a dus-o Artemis pe Iphigenia? Întrebă 
Maria. 


— În Taurida, răspunse Lucia în locul lui Dan. A făcut-o 
preoteasa templului ei din Taurida? 

În întrebarea Mariei se simţea o notă de insinuare. 

— În Crimeea, pe malul... pe malul Mării Negre, se auzi 
vocea lui Tic. 

— Poate că s-a plimbat şi pe aici, prin aceste locuri, surâse 
Maria. Ea sau legenda ei. 

— Dacă-i vorba de legendă, de locurile pe unde s-a plimbat 
legenda ei, zise Dan, atunci pot să te asigur c-a ajuns şi în 
Madagascar şi în Islanda şi în Filipine... Prin intermediul lui 
Euripide, al lui Goethe... 

— Cum?! Se sperie Maria. Euripide?... Da, ai dreptate... 
Euripide... Sigur că da... Sofocles a scris Electra şi 
Antigona... 

— Şi Oedip rege şi Oedip la Colonna... 

— Şi Hercule şi Ajax, îl completă Ursu pe Dan. 

— Aaaa! Ţi-ai căutat corespondenţii din mitologie? Păcat 
că i-ai întâlnit în timp ce mureau. Dar la urma urmei ce- 
avem noi cu Sofocles? A scris şapte piese... 

— Nu ştiu ce-avem cu Sofocles, interveni Victor. Dar n-a 
scris numai şapte piese. A scris mult mai multe, Dan. 

— Ei şi! Se ofensă Dan. Şi o sută de piese să fi scris... 

— A scris chiar mai mult de o sută... S-au păstrat însă 
numai şapte. 

— Se pare că sunt cam ignorant în materie, totuşi nu pot 
să te cred... O sută de piese! Când le-a scris? 

— Nu uita că a trăit aproape un secol, spuse Lucia. Secolul 
al cincilea înaintea erei noastre. A murit un an după 
Euripide, adică în 406. 

— Ştiam şi eu că Euripide a murit în 405, şi... 

— Stai! Îl întrerupse Ionel. Euripide a murit în 407, pentru 
că secolele dinaintea erei noastre... 

Dacă n-ar fi fost întuneric, Maria ar fi văzut de bună seamă 
fulgerele din ochii lui Dan! 

— Uite, în clipa asta ţi-aş dori soarta Iphigeniei. Măcar să 
te gâdile puţin flăcările. Eu fac o faptă bună, apăr 


moştenirea lui Euripide şi voi mă faceţi de râs cu Sofocles. 
Mai bine vă lăsam de la început în ignoranță. 

— Nu se poate să nu fi existat şi o Iphigenie într-o sută de 
piese, sări Tic în ajutorul Mariei. Sunt în stare să... 

— Să străbaţi Marea Neagră, nu? Vrei să te asemeni lui 
Oreste, să-ţi salvezi sora... 

— Mi se pare că Iphigenia l-a salvat pe Oreste, spuse 
Maria. 

— Şi tu acum faci altceva? Adăugă Dan cu subînţeles. 
Numai că eu nu sunt nici Egistos, nici Aletes... 

— Nici Aristide... Adăugă Tic cu compătimire. 

— Ăsta cine mai e? 

— Un coleg de-al meu. 'Toceşte o sută de pagini şi reţine 
două rânduri, Tu... 

— Eu? Simt că-mi întunecă zeii mintea... Să nu ajung ca 
Ajax... Unde-mi sunt armele?... Unde sunt turmele... Unde-i 
Sofocles? 

— Aici! Răspunse Maria, arătând spre fragmentul de 
inscripţie. 

Abia în clipa aceea înţeleseră cireşarii ce urmărise Maria 
cu întrebările ei. 

— OCLES... Strigă Ionel. SO-F-OCLES! SOFOCLES! Cum 
de nu ne-am gândit! Oare să fie chiar terminația numelui 
său? 

— O presupunere ca oricare alta, spuse Victor. Poate că 
există şi alte nume vechi greceşti care se termină în OCLES. 
— Şi de ce nu Sofocles? Se îndârji dintr-o dată Dan. Dacă 

tot m-am făcut de râs, măcar să mi se fi întâmplat asta 
pentru o cauză nobilă. Gata! Mă bat până la moarte pentru 
el. S-o găsi vreo Antigonă care să-mi îngroape leşul, sau un 
Tezeu care să mă conducă până la intrarea în Hades, sau o 
Electră care să mă răzbune... Sau... 

— Sau un Hillos care să-ţi dea foc, încercă Ursu să-l 
tempereze. 

— Numai o zi din viaţă să fiu Hercules, şi-aş accepta un 
asemenea sfârşit... Şi de altfel am argumente în favoarea lui 


Sofocles. Vreau să transform presupunerea în certitudine! 

— Eu nu vreau! Se opuse Maria. Mai bine să rămânem la 
visuri. 

— Aa! Vrei să te visezi ca Iphigenia oficiind slujbe, 
noaptea, pe malul mării, în templul lui Artemis! Nu te 
invidiez. Iphigenia mi se pare c-a rămas toată viaţa 
preoteasă. Şi nici nu ai şanse de reuşită. Şi mi se pare că ea 
avea părul roşcat şi era foarte frumoasă şi aparţinea lui 
Euripide, nu lui Sofocles. 

— Eu cred c-am putea fi serioşi măcar câteva clipe, zise 
Lucia. Să lăsăm la o parte tragediile... 

— Dacă tu crezi că apelând la comedii devenim serioşi... 
Gata! Am terminat. Vă servesc argumente în favoarea tezei 
Sofocles. Pe cinstea mea că sunt serios, Lucia. Amintiţi-vă 
de Dionisii, de serbările cele mari ale Athenei... Şi Sofocles 
şi Euripide şi Eschil au participat la ele... Nu ştiu cine-a 
câştigat mai multe... Mi se pare... Tu nu ştii, Victor...? 

— Eschil sau Sofocles... Mi se pare Sofocles. 

— Cu atât mai bine, deşi eu înclin spre Euripide. Dar nu-i 
nimic... Să trecem peste asta. Aşa... La Dionisii - serbări în 
cinstea zeului Dionisos - se reprezentau piese de teatru. 
Dionisos era un zeu trac, adoptat de greci. Concluzia: de ce 
să nu fie cunoscut, admirat, reprezentat şi cioplit în piatră 
marele Sofocles aici, pe malurile Pontului Euxin, în patria 
lui Dionisos şi a unor greci iubitori de teatru? 

— Ceva adevărat este aici, spuse Ionel, Dionisos e cel puţin 
rudă cu zeul trac Sabazius, dacă nu chiar reprezentarea 
acestuia în Grecia. 

— De asemenea, adăugă Lucia, în coloniile milesiene de pe 
malurile Pontului se pare că aveau loc concursuri şi 
spectacole de teatru. La Calatis şi la Tomis s-au găsit 
figurine de teracotă, care reprezentau eroi de teatru, 
inscripţii închinate lui Dionisos... Iar la Histria s-au 
dezgropat trei bănci de marmură, care nu-şi puteau găsi 
locul decât într-un amfiteatru. 


— Numai că acestea din urmă, adăugă Victor, aparţin 
epocii romane. Să nu ne pripim în afirmaţii. Mai bine să 
visăm, cum spunea Maria. S-ar putea ca fragmentul să facă 
parte dintr-un imn închinat lui Sofocles, sau mai degrabă să 
fie un vers dintr-o tragedie a lui... Dar s-ar putea să fie şi 
altceva... Mâine cred că vom lămuri enigma lui. 

— Mâine?! Se miră Dan. Te gândeşti la zicala aia 
franţuzească, şi-ţi închipui că până mâine vom deveni mai 
deştepţi? 

— Nu. Mă gândesc din nou că fragmentul ar putea fi 
foarte necesar într-un muzeu. 

— Atunci să-l predăm unui muzeu! Propuse Lucia. Cred că 
avem datoria aceasta. 

— Nici nu încape discuţie, întări Ionel. La ce muzeu să-l 
ducem? 

— Ştiu eu? Răspunse Victor zâmbind. Poate că la Histria. 
Cu ocazia aceasta vizităm şi noi cetatea... 

Propunerea lui Victor fu acceptată pe loc. Se hotări 
plecarea în grup, a doua zi, dis-de-dimineaţă, la Histria. 
Către prânz grupul urma să fie înapoi la Ochiuri. 

— Şi cine rămâne de pază la corturi? Întrebă cu teamă 
Dan. 

— Rămân eu, spuse Ursu cu glasul unui om bolnav. Tot nu 
mă simt bine. 

— Atunci rămân şi eu! Hotări Tic foarte ferm, pentru a 
evita orice împotriviri. 

— Trăiască prietenia salvatoare! Şopti Dan cam pentru el. 
Parc-ar fi Ahile şi Patrocles... Aoleu! Patrocles... OCLES... 
Noroc că l-a ucis Hector sub zidurile Troiei. 

— Ce tot bâigui acolo? Întrebă Tic. 

— Mă străduiam să-mi amintesc cine l-a ucis pe prietenul 
lui Ahile. 

— Greu de răspuns, râse Victor. Nici Homer nu spune 
limpede. Mai întâi l-a lovit Euforbos, pe la spate cu sulița. 
Dar, înaintea lui Euforbos, intervenise şi un zeu... 


— Te rog, Victor! lar m-ai prins pe picior greşit. Până azi 
credeam că sunt un băiat deştept... 

— Culcă-te, Dan! Se auzi vocea rugătoare a lui Tic. Mâine 
dimineaţă o să fii iar... 

Şi, pentru că se crease o anumită atmosferă, în noaptea 
aceea, la corturi, nu-şi făcu apariţia un moşneag autohton, 
cunoscut sub numele de moş Ene, ci zeul cel tânăr şi 
frumos, Hypnos. 

— Am fost sigur că vei rămâne, îi spuse Ursu lui Tic a doua 
zi dimineaţă, după ce grupul cu destinaţia Histria se pierdu 
din vedere. Când m-am propus paznic, mă simţeam mai în 
formă ca oricând. 

— Crezi că eu nu te-am dibuit? Dar nu puteam să te las 
singur. Mai ales că eu văzusem un muzeu de arheologie cu 
câteva ore înainte... Mare deosebire nu poate să fie. Şi 
chiar dacă ar fi... Dacă în atâtea zeci de secole nu s-a mutat 
Histria de la locul ei, nu cred c-o să se mute în câteva zile. 

Ursu dispăruse în cortul mare. De acolo ascultă vorbele lui 
Tic şi tot de acolo lansă întrebarea: 

— Ia spune, Ticuşorule, nu cumva ai aceleaşi gânduri ca şi 
mine? 

— Numai în cazul când cauţi uneltele de scafandru, 
răspunse fără teamă cel întrebat. 

Ursu ieşi înainte ca Tic să-şi termine fraza cu uneltele de 
scafandru în mână: două perechi de labe şi o pereche de 
ochelari. 

— Nu le-au ajuns fetelor banii pentru a doua pereche? 
Întrebă uimit Tic. 

— Aş! A scăpat-o Dan în apă şi eram prea obosit s-o caut. 
Dar cum mi-am însemnat în cap locul... 

Ursu conduse barca, în care, în afară de lopeţi, se aflau doi 
colaci de frânghie şi un pieptar de plută, spre un anumit loc 
la întâlnirea celor două ochiuri. Scoase ochelarii la prima 
scufundare, e adevărat, după vreo şaptezeci de secunde de 
la intrarea în apă. Ceilalţi ochelari se aflau pe fruntea lui 
Tic. 


— Şi acum? Întrebă Tic. Spre stânga sau spre dreapta? 
Tragem cu banul? 

Dar, cum n-aveau nici un ban la dânşii, porniră, la 
inspiraţie, în regiunea din dreapta Ochiurilor. Mai întâi, 
însă, Tic se ridicase în picioare şi-i fluierase de câteva ori lui 
Ţombi. Acesta îi răspunse printr-un lătrat scurt care 
însemna: „Nici o grijă, m-am încarnat în Cerber!” Tic ştia că 
şi fără ordinul lui, după amara experienţă din zilele trecute, 
Tombi va fi la post. 

În ziua aceea, vremea era senină, soarele puternic, iar 
marea calmă, atât de calmă şi de limpede, că i se vedea 
fundul la mari adâncimi. Explorarea devenea o joacă pentru 
cei doi scafandri. Numai în locurile prea adânci Ursu apela 
la calitatea lui de scafandru. Dar şi în aceste cazuri nu 
trebuia să se afunde decât până la jumătatea distanţei care 
separa suprafaţa apei de fund. De acolo se vedea bine, până 
în cele mai mici cute, fundul mării. Treaba aceasta era atât 
de uşoară că primi şi Tic aprobarea de a face explorări. 

Pentru a avea puncte (imaginare) de reper, pentru a-şi 
uşura sarcina şi a face totuşi o cercetare minuțioasă, 
scafandrii operau după un anumit plan. Făceau cercetările 
pe o linie paralelă cu ţărmul, lungă cam de o sută de metri. 
În momentul când ajungeau la capătul liniei, înaintau cu 
barca spre larg câţiva metri, apoi iar trăgeau o paralelă pe 
lungimea stabilită şi aşa mereu, până se pomeniră în larg, 
cam la vreo cincizeci de metri de țărm. 

— Chiar să nu dăm peste nimic?! Se miră cel mai tânăr 
scafandru. Tu crezi că mai departe poate fi ceva? 

— Drept să-ţi spun, Tic, nu prea cred. Apa e cam adâncă... 
Numai dacă n-o fi existând un adevărat palat de cleştar. 
Atunci putem să-l căutăm şi în mijlocul mării. 

— Vârsta Palatului de cleştar am cam depăşit-o, Ursule. 
Aşa, ca denumire poetică, îmi place. Ţţţţţ! Ştii ce rău îmi 
pare?... Oare să dăm noi chix în această expediţie, care ni s- 
a părut atât de promițătoare la început? Nu vreau, Ursule! 
Hai să mai visăm puţin. La urma urmei, putem da ordin 


mării să scoată şi un palat de cleştar... Crezi că ne pierdem 
vremea? 

— Parcă nu ştii, Ticuşorule? Tocmai când nu te aştepţi 
poate să iasă ceva în cale. Ne poate împiedica, prin urmare, 
cineva, să sperăm? 

Pe nesimţite, Ursu dusese barca spre regiunea din stânga 
Ochiurilor. 'Tic urmărea cu privirea silueta unui vapor care 
se pierdea în zare. 

— Hm, spuse el. Îmi vin în minte gânduri de om mare. la 
să le dau dracului! Atenţie, Ursule! 

Săritura lui fu atât de bruscă, încât barca se dezechilibră. 
Tic se prăbuşi în apă ca o mortăciune, drept pe burtă, iar 
Ursu se pomeni cu barca întoarsă pe capul lui, ca o pălărie 
gigantică. 

— Am făcut-o! Ţipă Tic, iţindu-şi capul din apă. Acum 
măcar avem de lucru. 

Pentru că o dată cu barca se răsturnase în apă tot ceea ce 
era într-însa. Şi cum scafandrii se dezechipaseră şi, cum în 
afara pieptarului de plută, nimic altceva nu voia să 
plutească la suprafaţă şi cum apa era destul de adâncă în 
acel loc, truda celor doi nu se anunţa prea uşoară. Barca îşi 
recâştigă poziţia dinainte, întoarsă dintr-o singură mişcare 
de Ursu, dar celelalte obiecte luaseră toate drumul 
fundului. 

— Dacă apa are o sută de metri aici? Întrebă Tic, după ce 
se agăţă cu mâinile de barcă. 

— Atâta n-are, răspunse Ursu. Dar, dacă tai un zero şi 
adaugi un doi sau un trei, nimereşti întocmai adâncimea 
ei... Aşa că... 

— Dac-aş fi ştiut dinainte, se tângui Tic, dar adăugă 
imediat cu hotărâre: Eu am făcut-o, eu trebuie să repar. 

— Tu urcă-te în barcă! Îi spuse aproape poruncitor Ursu. 
Sau pune-ţi pieptarul pe tine. Nu vezi că mi s-a dus şi 
colacul de frânghie la fund? 

Ursu fu nevoit să se cufunde de trei ori, pentru a scoate 
obiectele căzute în apă. A treia oară, o dată cu o pereche de 


ochelari, scoase la lumina soarelui o bucată de marmură 
rotunjită şi îndoită ca un fragment de şarpe. 

— Braţul lui Venus, Ursule! Strigă Tic, atât de entuziasmat 
de descoperire, că era să răstoarne iarăşi barca. 

Jumătate de adevăr tot rostise Tic. Fragmentul de 
marmură era într-adevăr un braţ. 

Histria nu era obişnuită cu vizite la o oră atât de matinală 
ca aceea la care sosiseră cireşarii. Bufetul de lângă cetate 
nu era încă deschis, iar paznicul îşi mai freca ochii de somn. 

— Nu-i voie! Le spuse el tinerilor. Şi să scol acuma 
profesorii nu face. Numai dacă s-o fi trezit prichindelul. Că 
el cam are asemenea obiceiuri. 

Într-adevăr, prichindelul se trezise. Era un băiat cam de 
vârsta cireşarilor, dar cu o asemenea aroganță în gesturi, 
că părea cu mult mai tânăr. 

— Dumneavoastră? Întrebă cu tonul unui profesor care 
cere răspunsuri precise la un examen de admitere în 
facultate. 

— Dacă n-o fi cu păcat, am vrea să vizităm cetatea şi să 
discutăm ceva cu maeştrii, răspunse Dan. 

Crezându-se poate eliminat de pe lista „maegştrilor”, 
prichindelul îi făcu un semn portarului: 

— Spune-le că vizitarea e permisă de la ora zece, în 
grupuri de cel puţin douăzeci de persoane. 

— Poate trebuie să ne procurăm şi papuci de pâslă, 
continuă Dan. 

— Şi o anumită cantitate de biberoane, grăi cu totul grav 
şi nejustificat prichindelul. 

— Şase, spuse Dan. Printre care unul cu clopoței pentru 
respectabila dumneavoastră vârstă. Şi o funduliţă roşie, ca 
să nu vă deoache vreun entuziast precocitatea. 

Era prea mult. Prichindelul îl măsură pe Dan din cap până- 
n picioare: 

— Dacă aş avea la mine o monedă oarecare, ţi-aş da-o ca 
să-ţi cumperi acadele. 


— Poate ne oferiţi capul Demetrei cu văl, din Calatis... Sau 
ciorchinele cu struguri din Philippopolis, spuse Victor cu un 
ton foarte degajat. V-am oferi şi noi ceva în schimb. 

Prichindelul căscă întâi nişte ochi mari cât cepele, dar, ca 
şi cum şi-ar fi văzut mutra caraghioasă într-o oglindă, îşi 
refăcu imediat înfăţişarea dinainte. Se uită cu atenţie la 
Victor, la Ionel, dar, când dădu cu ochii de fete, îi pieri unda 
de lumină care-i fulgerase o clipă chipul. Ba deveni grav, 
important. 

— Eşti student la istorie? Îl întrebă el pe Victor. 

— Nu! Răspunse acesta zâmbind. Şi nici nu am de gând să 
candidez. 

— Aaaa! Se dumeri prichindelul. Pardon! Atunci poate din 
diletantism... 

— Mi se pare că şi Schliemann şi Evans au fost la început 
nişte diletanţi. Troia şi Knossos-ul... 

— Mulţumesc! Zâmbi prichindelul cu superioritate. 
Dumneata ştii că în ritualul Dioscurilor şi în ritualul lui 
Esculap, după informaţiile pe care ni le dă... 

— Informaţii putem să dăm şi noi, îl întrerupse Dan. De 
pildă, cu privire la o inscripţie din epoca attică sau 
helenistică, secolul e încă discutabil, căreia-i lipseşte un 
fragment. 

În timp ce Dan vorbea, Victor desfăcea alene pachetul. 
Când rămase numai cu piatra în mână, văzu cum se zgâiesc 
nişte ochi printre zăbrelele porţii. De astă dată prichindelul 
nu-şi mai refăcu expresia. Avu chiar un moment de 
cumpănă. Nu ştia ce să facă. Noroc că-i sări portarul în 
ajutor: 

— De la ora zece sunt permise vizitele în grup de cel puţin 
douăzeci de persoane. Dar dumnealor sunt cinci. La o oră 
ca asta pot să intre cinci oameni. 

După cinci minute se împrieteniră. După zece minute 
prichindelul se oferi să-i conducă prin cetate şi-şi găsea loc 
numai în preajma Mariei. 


Plimbarea în cetate dură mai bine de trei ore. Nimic care 
merita să fie văzut nu fu evitat. Zidurile de înconjor, porţile, 
templele, termele, locuinţele, pieţele, străzile, apeductele, 
monumentele, toate fură trecute în revistă şi însoţite 
comentarii atât de precise şi atât de clare, încât 
prichindelul reuşi să cucerească simpatia şi admiraţia 
cireşarilor. Uneori nu uita bineînţeles să adauge la un 
comentariu mai amplu, alături de opiniile unor savanţi cu 
renume şi opinia sa personală, căreia însă îi adăuga şi asta 
se întâmpla pentru prima dată, precizarea că este „umilă”. 
Alteori, în porţiuni recent cercetate, descoperea, cu 
ajutorul unor întâmplări norocoase, fragmente de obiecte, 
pe care căuta imediat să le clasifice, enunţând cu acest 
prilej o sumedenie de categorii şi de tipuri înrudite cu alte 
categorii şi alte tipuri şi făcea totul cu o precizie uluitoare. 
Un asemenea obiect, o bucată de toartă de ulcior, fu 
înmânat, cu un uşor compliment, Mariei: 

— De la un ulcior de mică dimensiune, cu gura în formă de 
pâlnie şi toartă disproporționat de groasă, lipită imediat sub 
buza vasului. Ştiţi... Pansa vasului variază de la ovalul 
obişnuit, piriform, până la un diametru care aproape, 
ajunge înălţimea vasului. Secolul al şaselea, era noastră... 

După ce ascultă cu amabilitate acest bombardament, 
Maria încercă să-i înapoieze bucata de ceramică. 
Prichindelul rămase atât de uimit, de parcă i s-ar fi refuzat 
o declaraţie de dragoste. 

— Puteţi s-o păstraţi, insistă el. Face parte dintr-un 
exemplar unic, cu gâtul şi forma de trunchi de con, 
subliniat, cum se remarcă frecvent la alte categorii, de un 
brâu de culoare roşie... 

— Dar ce să fac cu ea? Întrebă Maria, ca o fiinţă căzută din 
lună. 

Prichindelul încercă o întreagă gamă de culori pe faţa lui, 
primi fragmentul şi, fără să-şi dea seama de gafă, îl întinse 
Luciei, adăugând câteva cuvinte despre caracteristicile 


ceramicei. Confuzia care se năştea fu înlăturată datorită 
intervenţiei lui Dan: 

— N-ai putea să ne spui câteva lucruri despre Sofocles, 
pentru că suntem într-o aprigă dispută? 

— Despre Sofocles?! Tresări prichindelul. Într-adevăr, a 
fost unul dintre prietenii lui Herodot, dar nu s-a ocupat de 
istorie. Dacă vreţi, putem apela la maestrul Atticus. El ştie 
tot ceea ce poate şti un muritor despre Sofocles. Trebuie să 
sosească azi la noi, aşa ne-a spus ieri la telefon. 

Vizitarea cetăţii era pe sfârşite. Pentru Ionel, Victor şi 
Lucia fusese extrem de interesantă şi de instructivă. Lucia 
avu chiar senzaţia că o atrage magnetul arheologiei. 1 se 
părea cea mai interesantă şi mai complexă disciplină. Dan 
încercase tot timpul să-şi imagineze cum arătau locurile 
înainte, le mai coloră şi el pe ici, pe colo cu amănunte 
proprii, personale şi, pesemne, foarte originale, unice în 
felul lor, aşa că se alese şi el cu ceva. Maria, în schimb trăise 
o profundă dezamăgire. Se aşteptase să treacă prin palate, 
să admire monumente, statui şi, când colo, nu văzuse decât 
nişte gropi, nişte ziduri, nişte fragmente de statui şi, mai 
ales, nişte straturi de pământ, în care era prea violent şi 
prea nedrept concentrată istoria. În loc să ia în mână 
ulciorul purtat altădată - cu sute şi sute de ani în urmă - de 
o amazoană tânără şi viguroasă, trebuia să se mulţumească 
doar cu un ciob de culoarea pământului, asemănător atâtor 
cioburi pe care călcaseră picioarele ei. Era mult mai 
frumoasă istoria antică în cărţi decât pe pământ. Meditând 
astfel, Maria se depărtase de grup. Se pomeni undeva într-o 
adâncitură prin care nu mai trecuse. Când ajunse la 
marginea unui şanţ, fu cât pe-aci să se ciocnească de 
cineva. Evită ciocnirea în ultima clipă şi abia după câţiva 
metri întoarse capul înapoi, exact în momentu când şi 
cealaltă persoană făcu la fel. Era un bărbat înalt, bine legat, 
cu faţa colţuroasă, arsă de soare şi cu o mare putere de 
supunere în priviri. Se uitară câteva clipe unul la altul, apoi 
îşi văzură de drum, dar întoarseră iarăşi, în aceeaşi clipă, 


capul. Bărbatul zâmbi mai întâi, apoi se încruntă şi-şi 
continuă calea. Maria se înroşise ca un bujor şi, de emoție, 
rămase cu capul întors. Neobişnuitul vizitator merse însă 
înainte, fără să se mai întoarcă, până dispăru după un colţ. 

Maria rătăci câteva minute, cu gândurile aiurea, prin 
labirintul acela săpat în pământ. Se opri la marginea unui 
şanţ larg şi adânc, răsuflă o clipă, apoi cobori în goană 
treptele de pământ, oprindu-se în mijlocul gropii, la câţiva 
paşi de bărbatul pe care-l întâlnise şi de care se despărţise 
atât de bizar. Acesta parcă nici nu observă sosirea Mariei. 
N-avea ochi decât pentru malul şanţului din faţa lui, un mal 
abrupt, despicat parcă dintr-o singură lovitură dată de o 
spadă gigantică. Fără voia ei, Maria îi imită gesturile. Îşi 
încrucişă braţele şi începu să se uite atentă la malul abrupt, 
dar nu descoperi nimic altceva decât straturi de pământ de 
diferite culori. 

Un baston se ridică în aer, până atinse buza malului. Apoi 
începu să coboare încet, pe măsură ce se auzeau vorbe: 

— Nu-i nimic frumos aici. Numai pământ. Straturi, 
straturi, straturi. De diferite culori. Şi, din când în când, un 
ciob, şi, din când în când, o monedă. Aceasta-i arheologia. 
Şi, totuşi, aici, în aceşti câţiva metri de pământ, sunt 
îngropate zece secole de istorie. Viaţă, moarte, bucurii, 
tragedii, cataclisme, speranţe, necunoscut... Sus, între 
pământ şi cer, câteva fire de iarbă. Apoi, o scoarță subţire 
de depuneri, un strat de pământ vegetal... Apoi începe 
arheologia. 

Vârful bastonului se oprise în mijlocul unui strat gros de 
culoare cenuşie, din care răsăreau la întâmplare cioburi. 

— Un strat de culoare cenugşie... Aici au trăit ultimii 
oameni de pe aceste meleaguri... Pata care coboară din 
acest strat, în jos, reprezintă o groapă. O groapă săpată în 
acele timpuri. Cât de bine se văd în jurul ei aceste straturi 
subţiri, regulate, unul cenuşiu, altul negru, şi-încă unul 
cenuşiu, şi-încă unul negru... Nu? E cu neputinţă ca atâta 
simetrie să fie opera întâmplării. Nu e! Nici întâmparea, 


nici natura n-au stratificat cu atâta migală acest pământ. E 
opera oamenilor. Oare de ce?... Mai jos... Un strat gros, 
roşcat, cu urme de arsură, cu bucăţi de cărbune, cu 
cioburi... Aşadar la nivelul acestora s-a trăit, a dominat şi a 
erupt viaţa... Mai jos... Un strat de cenuşă amestecată cu 
nisip, un strat dens... ca o temelie. Nici un ciob, nici o urmă 
de arsură... Nimic. Nimic. Mai jos. Din nou pământ roşcat, 
din nou urme de arsură şi de cărbune, din nou cioburi. Al 
treilea strat de viaţă. Şi mai jos, sub acest strat de nisip şi 
cenuşă, şub această temelie fără viaţă, aici la picioarele 
noastre, alt strat roşcat, cu urme de cărbune, cu cioburi, cu 
urme de viaţă... Oare într-adevăr în aceste straturi sunt 
cuprinse zece secole de istorie? 

Întrebarea nu era pusă nimănui. Vârful bastonului 
scormonea pământul, jos, la picioarele celor doi. Lutul 
frământat dădu la iveală un ciob. Mâinile curăţară ciobul de 
pământ. Era o bucată de lut ars, de culoare neagră, mai 
mică decât o palmă, cu două bucle roşii, încă strălucitoare, 
pe ea. 

— O bucată de lut ars, un ciob şi întunericul începe să se 
destrame. Vasul din care a rămas acest ciob a fost un vas 
atenian. Lacul negru şi dungile roşii autentifică şi originea 
şi data. Fără nici o posibilitate de eroare. Acest ciob, cu 
caracteristicile lui, are puterea de convingere pe care o are 
o monedă. Ne aflăm deci în plină perioadă attică, în secolul 
al IV-lea dinaintea erei noastre. La începutul secolului al IV- 
lea, la sfârşitul secolului al V-lea. Între moartea lui Socrate 
şi naşterea lui Aristotel. Prin urmare, cu douăzeci şi cinci de 
secole în urmă, aici au trăit oameni. Ce putem şti despre ei? 
Vasul era frumos, elegant, lucrat cu artă. Deci oamenii care 
au trăit aici nu erau nevoiaşi, aveau dezvoltat simţul 
esteticului, foloseau uleiuri scumpe... Suprafaţa interioară a 
ciobului mai păstrează pojghiţa de ulei. Dar ne aflăm într- 
un cartier periferic, nu în cetatea Histriei, ne aflăm în Asty, 
nu în Polis. Cât de multe se pot deduce! În secolul al IV-lea 
Polisul era plin. Oamenii cu stare erau nevoiţi să-şi 


clădească locuinţa în afara cetăţii. Histria era într-o 
perioadă de mare înflorire şi mai ales, în jurul ei, se aflau 
neamuri paşnice sau pacificate. Oamenii puteau locui fără 
teamă şi în afara zidurilor. 

Privirile Mariei încercau să străpungă straturile de 
pământ şi uneori parcă întâlneau pagini pe care puteau citi 
cuvinte şi fraze limpezi, până ce culoarea pământului 
întuneca iarăşi istoria. 

— Mai sus. Un strat de nisip şi de cenuşă densă, solidă, o 
temelie specifică vremii, pentru clădiri mai mari, poate cu 
etaj... Stratul de viaţă de deasupra, cu cioburi şi cu urme de 
cărbune şi cu bucăţi de piatră şi cu gropile acestea care 
puteau fi pivniţa... Dar, mai bine, să luăm câteva cioburi... 
Un fragment de vas... Un fragment dintr-un tipar pentru 
cercei... Dacă am găsi şi o monedă cum s-ar simplifica totul! 
Nu mai avem date sigure, ci aproximative. Ne aflăm însă, în 
mod cert, în plină epocă elenistică. Puterea Atenei a rămas 
în istorie. În lume a apărut o nouă putere, ceaa 
Macedoniei. Poate trăim în epoca marelui Alexandru, elevul 
lui Aristotel. În cartierul nostru convieţuiesc laolaltă, în 
clădiri mari cu ziduri de piatră şi cu ornamente interioare, 
oameni cu stare care folosesc amfore scumpe şi 
meşteşugari, care confecţionează podoabe pentru femeile 
Histriei. Cetatea, deşi cunoaşte mai departe o epocă de 
înflorire, de pace şi de bunăstare... Să ne continuăm 
drumul. Mai sus... Deasupra acestei temelii cam şubrede, 
de astă dată făcută tot din nisip şi cenuşă... Alt strat de 
viaţă, tot roşcat cum erau celelalte, adică format din 
pământ obişnuit şi din clădirile prăbuşite, distruse, 
acoperite la vremea lor cu ţiglă roşie şi împodobite înăuntru 
cu ornamente de teracotă, cu vase de lut ars... Acesta e 
taina pământului roşiatic, a stratului de viaţă... Cioburile nu 
mai au eleganța, lacul şi ornamentele din epoca attică, sau 
din prima epocă elenistică. Provin de la obiecte lucrate 
grosolan, de mântuială, de către meşteri indigeni... Cei care 
folosesc asemenea obiecte nu mai sunt oameni cu stare, 


sunt mai degrabă nevoiaşi, care şi-au ridicat la repezeală 
locuinţe modeste în afara cetăţii... Prin urmare, pacea a 
fost, este sau va fi atacată prin împrejurimile Histriei... Să 
vedem ce ne spune viitorul... 

Maria parcă se afla într-un trecut îndepărtat. Privirile ei se 
opriseră asupra acelor straturi ciudate simetrice, asupra 
acelor brâuri deschise şi închise care se succedau regulat 
pe o mare adâncime. 

— Da... Ne aflăm în necunoscut. Aproape trei secole de 
neant. Viaţa a dispărut. Nimic, nimic, nimic. Trei sute de 
ani. Numai aceste straturi de zebră răsturnate şi bătătorite 
de către oameni peste ceea ce a fost cândva viaţă. Ce s-a 
întâmplat? Ce evenimente groaznice au zguduit viaţa cetăţii 
noastre? Nu ştim... Încă nu ştim... Cartierul periferic a 
dispărut. Până ce, într-o zi, histrienii s-au adunat aici şi au 
început să dureze această temelie de zebră, această temelie 
olbiană. l-au dat duritatea betonului. Pentru ce? Pentru ca 
să susţină edificii uriaşe. E singurul răspuns. Peste tot, în 
antichitate, aceste temelii se foloseau ca fundament pentru 
mari construcţii... Histrienii au terminat temelia, dar... N-au 
ridicat nici un edificiu... Alte evenimente groaznice s-au 
abătut asupra cetăţii şi din nou tăcerea a luat în stăpânirea 
ei cartierul mărginaş, altădată plin de viaţă... lar mai târziu, 
tăcerea i-a cedat locul de stăpână. Morţii. Groapa aceasta e 
un mormânt. Şi cea de dincolo şi cealaltă... Şi altele... 
Morminte sărace, cu câteva cioburi în ele, morminte pentru 
oameni sărmani. Un cimitir al nevoiaşilor. Şi peste el 
straturi de tăcere, tăcere... O nivelare de nisip şi apoi 
stratul de viaţă al ultimilor oameni de pe aceste 
meleaguri... Pământul nu mai este roşcat, e de culoare 
cenuşie. Prin urmare, nu s-au ridicat clădiri, ci simple colibe 
acoperite cu stuf. Cei care trăiau aici erau foarte săraci. 
Cioburile? Provin de la vase de sticlă de strictă necesitate, 
lucrate grosolan de meşteri indigeni. Ne aflăm în plină 
epocă romană... Da... Aici s-a pierdut o monedă... Acum 
putem stabili cu precizie data... Antoninus Pius... Urmaşul 


lui Hadrianus, blândul, înțeleptul Antoninus. Prin urmare 
am ajuns la secolul al II-lea al erei noastre... Puterea 
romană încă sprijină cetăţile Pontului. Un filosof din şcoala 
stoicilor se înalţă pe tronul Romei: Marcus Aurelianus. 
Imperiul roman pare fără sfârşit. Dar, peste o sută de ani, 
toate locurile acestea vor fi părăsite. lar copitele cailor şi 
paşii oştirilor pedestre vor vânzoli atât de aprig acest 
pământ, că sute şi sute de ani viaţa se va retrage speriată în 
locuri necunoscute. Intrăm în mileniul cel negru al istoriei... 

Era întuneric în fundul şanţului, sau poate numai părea 
noapte acolo. Fără să spună un cuvânt, Maria fugi spre 
lumină. Bastonul şi apoi braţul care-l ţinuse răscoleau însă 
pământul dens, pentru a scoate la lumină un chip cenuşiu, 
cât o cutie de chibrituri, cu o volută neagră, lucioasă pe el. 

Maria îşi găsi prietenii în incinta cetăţii, într-o scobitură 
adâncă şi vastă, care semăna cu un amfiteatru. Se 
îngrămădiseră toţi pe două bănci albe de marmură şi 
stăteau nemişcaţi, cu gâturile întinse într-o poziţie 
caraghioasă. 'locmai voia să le spună ceva care să-i 
trezească, dar nici nu apucă să deschidă gura. Prichindelul 
sări în întâmpinarea ei, făcându-i un semn categoric de 
tăcere, după care adăugă în şoaptă: 

— Maeştrii... Au o controversă. 

Maria se aşeză în tăcere alături de ceilalţi şi abia atunci 
auzi vocile care răzbăteau de undeva din apropiere. Cei 
care vorbeau erau ascunşi de un mal înalt de pământ, 
băzdat pe alocuri de brâie pietroase. Se uita la straturi, dar 
urechile căutau să surprindă disputa maeştrilor. 

— Dragă colega - răsună o voce amplă de bariton - regret, 
dar nu pot considera afirmaţiile dumitale decât nişte 
opinii... Nu întru totul hazardate, însă în orice caz foarte 
discutabile. 

— Discutabile! Răspunse o voce nervoasă, subţire. Sigur 
că sunt discutabile. Şi afirmaţiile dumitale, scumpe colega, 
sunt discutabile. Dumneata argumentezi cu cetatea, cu 
şantierul. Foarte bine. Spune-mi însă: ai găsit măcar un 


fragment de ceramică din perioada arhaică?... Ştiu, ştiu, am 
văzut. Hârburile acelea provin de la vase de tip attic cu 
influenţă ioniană. Din prima perioadă attică. Vrei să mă 
înfrunţi şi să mă înfrângi cu un etern argument: ceramică 
tip Fikellura... Unde ai găsit-o?... Nu în primul strat attic?... 
Arată-mi fragmente arhaice! Eu îţi pun în faţa ochilor zece 
drahme arhaice grele. Toate găsite la Mahmudia. Arată-mi 
una singură găsită la Histria şi-mi scot pălăria. Cum de n-aţi 
găsit niciuna, dacă s-au bătut aici prima dată?... Şi cum de- 
au ajuns la Mahmudia? 

— E totuşi cam hazardat, dragă colega, să muţi Histria 
arhaică la Mahmudia, numai pentru că s-au găsit acolo zece 
drahme arhaice histriene. Pe măsură ce vom înainta cu 
săpăturile, vom găsi şi mărturii arhaice. Şi monede şi 
ceramică. 

— Voi săpa şi eu acolo, scumpe colega, şi-ţi voi dovedi, cu 
alte monede pe care le voi găsi şi cu ceramică şi pe bază de 
stratigrafie că prima alcătuire a Histriei a fost la Mahmudia. 
Histria arhaică... N-o căuta aici! Vino cu mine la Mahmudia! 

— Dragă colega... 

— Un moment! N-am terminat. Mai am un argument. Cu 
totul personal. Cum îţi explici denumirea Histriei? 

— Întrebare de şcoală primară, dragă colega... 

— Nu ţi se pare totuşi ciudat, scumpe colega, să se dea 
numele bătrânului Istros unei cetăţi de pe malul Pontului?... 
Ei, asta-i! Prima colonie milesiană s-a făcut pe malul 
Istrosului, da, acolo pe braţul Sf. Gheorghe, unde e astăzi 
Mahmudia. După ce corăbierii au găsit un loc mai favorabil, 
colonia s-a mutat aici, iar locuitorii i-au păstrat vechiul 
nume. Primele drahme histriene s-au bătut în Istrosul vechi, 
arhaic, adică pe malul bătrânului fluviu, nu aici. Histria e 
formată din două aşezări. Cea arhaică - pe braţul Istrosului. 
Argument: monede, nume; cea attică şi elenistică şi romană 
- pe malul lacului Sinoe. Dixi! 

O clipă mai târziu răsună o voce, care era foarte cunoscută 
Mariei: 


— Aveţi un moment de răgaz, maestre?... Am găsit un 
fragment de ceramică ioniană, veritabilă, din secolul al 
şaselea înaintea erei noastre. 

— Iar o Fikellură?! Se auzi vocea nervoasă şi subţire. 
Scuză-mă un moment, scumpe colega. Mă întorc imediat ca 
să-ţi ascult contraargumentele... 

Cireşarii se ridicară ca la o comandă în picioare. Voiau să 
se împrăştie în amfiteatru pentru a-şi schimba rolul de 
auditori cu acela de privitori, dar prichindelul îi opri: 

— Acum e momentul, spuse el în şoaptă. A rămas singur. 

Înarmaţi cu fragmentul de inscripţie, cireşarii, conduşi de 
prichindel, ocoliră malul care-i apărase de privirile 
maeştrilor şi se pomeniră într-un amfiteatru mai mic, podit 
cu lespezi de marmură, plin de blocuri de piatră, cu 
statuete, cu amfore şi fragmente de ceramică. Din mijlocul 
locaşului descoperit îi privea mirat un bărbat între două 
vârste, cu părul încărunţit la tâmple, cu ochi mari şi 
sprâncene negre, stufoase. Prichindelul îl numi excesiv de 
politicos „domnule profesor” şi, abia după ce aerul de 
severitate îi dispăru de pe faţă, îndrăzni să-şi prezinte 
tovarăşii. 

— Prietenii mei au găsit un fragment de inscripţie. 

Dan desfăcu pachetul cu gesturi de scamator şi-i înmână 
profesorului fragmentul. Într-o clipă, pe faţa acestuia se 
succedară două expresii. Prima, de nemaipomenită 
surpriză, apoi bucuria unui om care regăseşte o veche 
cunoştinţă. 

— Extraordinar! Spuse el. Unde l-aţi descoperit?... Pariez 
că... la Ochiuri. 

Uimirea cireşarilor nu scăpă profesorului. Întinse 
arătătorul mâinii drepte spre dânşii, cu gestul caracteristic 
al unui pedagog: 

— Să nu treceţi pe lângă adevăr... Dar după câte văd nici 
nu aveţi de gând. Vă mulţumesc foarte mult, dragi tineri. 
După atâţia ani mi-aţi oferit bucuria de a regăsi singurul 


fragment care ne-a rămas din celebra inscripţie despre 
înțeleptul Agathocles. 

Parcă se abătuse un trăsnet asupra cireşarilor. 

— Agathocles? Bâigui Victor. Agathocles, tiranul Siracuzei? 
— Nu! Răspunse profesorul. Altul. Înțeleptul Agathocles, 
fiul lui Antiphilos, histrianul, salvatorul cetăţii. Nu are nimic 
comun cu siracuzanul Agathocles, cel care din simplu olar a 

ajuns regele Siciliei. 

— Agathocles evergetul? Îşi permise prichindelul să 
întrebe mai mult pentru a-l aţâţa pe profesor. 

— Da. Unul dintre binefăcătorii oraşului. Poate nu atât de 
bogat ca Protogeneas din Olbia, sau ca Aristagoras, 
concetăţeanul lui. Dar, sigur, cel mai înţelept. Şi, pentru noi, 
cel mai de seamă. Inscripţia închinată lui de către locuitorii 
Histriei oferă date de o excepţională însemnătate cu privire 
la raporturile dintre cetate şi populaţia geto-dacă din jur. 
Din nefericire, inscripţia s-a pierdut înainte de a se publica 
şi refacerea ei, oricât de fidelă, din memorie, nu are totuşi 
putere de document. 

— Mi se pare că el sau Artemi... Începu prichindelul. 

— Nu Artemidor! Se încruntă profesorul. El, Agathocles, e 
adevăratul everget al Histriei. El a mediat conflictele dintre 
partidele politice din interiorul coloniei. Până atunci şeful 
trac Zoltes atacase de mai multe ori Histria, pentru că era 
slăbită de luptele politice interne. Când şi-a pus în gând s-o 
cucerească, aşa cum făcuse cu oraşul Bizone, nu s-a lovit 
numai de unitatea dinăuntru. Agathocles reuşise, prin 
diplomaţie şi daruri, să câştige bunăvoința şi ajutorul 
puternicului şef geto-dac Rhemaxos. A trecut Dunărea la 
acesta, ca sol al Histriei şi mai ales ca un înţelept. Astfel a 
scăpat Histria în anul 200 înaintea erei noastre de asediul şi 
distrugerea ei de către Zoltes. Şefii geto-daci erau sau 
puteau fi adevărații protectori ai Histriei. Acest lucru l-a 
înţeles Agathocles şi despre această faptă a lui vorbea 
inscripţia. lată de ce ne doare pierderea ei. Pentru că o 
asemenea inscripţie poate da semnificaţie unei întregi 


epoci. În cazul nostru, epoca în care Histria îşi datora 
existenţa legăturilor sale strânse cu regii geto-daci... Mare, 
mare păcat că s-a pierdut acel document. 

vorbele profesorului îi întristaseră pe cireşari. În sufletul 
fiecăruia creştea dorinţa de a regăsi întreaga inscripţie. 
Dan clătină de câteva ori din cap şi spuse ca pentru sine: 

— Şi noi care credeam că e vorba de Sofocles... 

— Sofocles?! Se miră prichindelul cu voce tare. 

— Sofocles? Se auzi o voce nervoasă, subţire în spatele 
cireşarilor. Ce-aveţi dumneavoastră cu Sofocles? 

Tinerii se întoarseră năuciţi. În faţa lor se afla... Cioculeţul. 
Iar lângă el un bărbat înalt, puternic, cu un ciob de lut ars 
în mână. 

— Aaaa! Aţi ajuns şi aici? Întrebă cioculeţul. Şi ce aveţi 
dumneavoastră cu Sofocles? Ce-aveţi cu fericitul Sofocles? 
De dânsul n-aveţi voie să vă atingeţi. Îl vedeţi? E cât cerul 
ăsta de mare. Nimeni nu l-a întrecut în antichitate. La 
douăzeci şi opt de ani a câştigat prima victorie la Dionisii. 
La cincizeci şi cinci de anii s-a jucat Antigona. Era a treizeci 
şi doua piesă. În următorii treizeci şi cinci de ani a mai scris 
nouăzeci şi una. 

— Îl îmbogăţeşti cu trei piese, dragă colega... 

— Nu eu, scumpe colega. Suidas (5) îl îmbogăţeşte şi eu 
în Suidas cred, ca şi dumneata de altfel. De optsprezece ori 
a cucerit victoria la Dionisii şi niciodată n-a ieşit pe locul 
trei. Chiar dacă n-a câştigat locul unu, era pe locul doi. 
Eschil a câştigat numai treisprezece victorii... Euripide 
numai cinci. 

— Ultima însă după moarte, dragă colega, care face mai 
mult decât zece în viaţă. 

— Ştiam că vrei replica aşa, scumpe colega. Dar Sofocles a 
câştigat şi şase victorii la Laneene. Douăzeci şi patru de 
victorii în total. Peste şaptezeci de piese laureate. Bănuiesc 
ce vrei să spui. Că i s-au încoronat peste nouăzeci de piese. 
Ştiu, colega, ştiu. E de nivelul şcolii primare. La Dionisii 
candidaţii prezentau obligatoriu trei tragedii şi o dramă 


satirică. Dar pe mine dramele satirice nu mă interesează. Şi 
nici pe antici nu i-au interesat. Doar două s-au strecurat 
până la noi, una a lui Sofocles, alta a lui Euripide. 

— Euripide, dragă colega... 

— Şi Sofocles? N-a fost prietenul lui Pericle şi al lui Nicias? 
N-a participat alături de Pericle la expediţia din Samos? N-a 
fost ales de câteva ori strateg al Atenei? N-a fost ales 
comisar după dezastrul lui Nicias din Sicilia? N-a organizat 
el, împreună cu ceilalţi probuli, apărarea oraşului şi victoria 
de pe coastele Asiei? 

— Şi mi se pare că după aceea, împreună cu ceilalţi 
probuli, a favorizat revenirea regimului oligarhic la putere. 

— Evrika! Sări cioculeţul. Asta am aşteptat. Am găsit cu 
câtva timp în urmă în Aristotel reproducerea unei discuţii 
dintre Sofocles şi Pisandru, oligarhaul. Ştii ce spunea 
Sofocles? Recunoştea deschis că hotărârea pe care-o votase 
era detestabilă, dar că atunci, fii te rog atent, reproduc 
citatul: „nu era ceva mai bun de făcut”. Nu, scumpe colega! 
Sofocles a fost un democrat şi în purtarea de toate zilele. 
Nu trăia izolat şi nu teoretiza izolarea gânditorilor, cum 
făceau Eschil şi Euripide. Era mereu în mijlocul mulţimii, 
aşa cum nici un alt poet atenian n-a fost. Şi în religie a fost 
democrat. 'Ţinea cultul unui zeu al mulţimii, Alcon. Şi nu e 
Sofocles cel care a introdus cultul lui Asclepios, cultul lui 
Esculap, al zeului medic, în Atena? Nu în casa lui a stat 
statuia lui Esculap adusă din Epidaurus până a fost ridicată 
la rangul marilor zei în Eleusinion? Să nu uităm, dragă 
colega, cultul lui Esculap era un cult popular, nu aparţinea 
religiei oficiale. Care poet al Atticei dansa în stradă şi cânta 
din chitară în mijlocul mulţimii?... Da! Nimeni ca dânsul n-a 
înţeles şi n-a zugrăvit mai bine ceea ce e omenesc, strict 
omenesc şi mai ales, citez, scumpe colega: „revolta, care 
este sfântă şi legitimă când ea reprezintă erupția unei 
conştiinţe umane convinse de dreptatea ei”... Da!... Şi 
dumneavoastră, dumneavoastră ce aveţi cu Sofocles? 


Înfioraţi de ceea ce auziseră până atunci, tinerii nu 
izbutiră să dea nici un răspuns. Profesorul îi scoase însă 
repede din încurcătură: 

— Era să uit, dragă colega. Dumnealor au găsit, adică au 
regăsit, fragmentul din Agathocles. La Ochiuri. 

Cioculeţul deveni brusc sever. Îi trecu în revistă pe 
cireşari, apoi îşi pironi privirile asupra prichindelului. 
Acesta era teribil de fâstâcit şi de încurcat. 

— Va să zică, spuse cioculeţul, s-a-ntors acasă Agathocles, 
după zece ani. 

— Da! Râse profesorul, adresându-se cireşarilor. 
Dumnealui l-a aruncat în mare, în timp ce transportam 
roadele unei munci de ani de zile spre vas. L-a aruncat din 
barcă în apă. Pentru ce?... Mi se pare ca să vadă dacă e 
adâncă apa, nu? Şi braţul? Braţul Afroditei? Tot pentru 
asta? 

— Aveam cinci ani pe atunci, răspunse foarte ofensat 
prichindelul. 

— Dar asta nu te împiedica să te plimbi ca un prinţişor 
printre studenţi. 

Prichindelul prinse dintr-o dată curaj: 

— Ei erau de vină. Ei mă corupeau. Ca să vă măgulească 
pe dumneavoastră, domnule profesor. 

— Bine, bine, acceptă încruntat profesorul. Le-ai arătat 
prietenilor cetatea? 

Cireşarii înţeleseră că întrevederea era încheiată. Îi 
părăsiră pe cei doi maeştri şi pe asistentul lor, după ce 
primiră şi oferiră mulţumirile de rigoare. Când tinerii 
ajunseră destul de departe ca să nu mai poată auzi nimic, 
cioculeţul parcă se înveseli: 

— Nişte neastâmpăraţi. M-a rugat unul dintre părinţii lor 
să-i supraveghez din când în când. 

Cireşarii erau veseli, satisfăcuţi. Aflaseră o sumedenie de 
lucruri: la unele nici nu se gândiseră. Cunoşteau povestea 
lui Agathocles, ştiau cum a ajuns bolovanul în mare, 
bănuiau că se făcuseră cercetări arheologice la Ochiuri, sau 


în preajma acelui loc. Şi mai ales câştigaseră un prieten, 
care putea să le dea tot felul de informaţii cu cea mai sigură 
competenţă. De la el aflaseră cireşarii că Ochiurile fuseseră 
cercetate, cu vreo zece ani în urmă, de o echipă de 
arheologi condusă de tatăl prichindelului şi că nu se găsise 
acolo decât fragmentul de inscripţie histriană şi o statuie a 
Afroditei, adică nişte frânturi din statuie: torsul, un picior, 
braţele şi gâtul. 

— Fără cap? Se repezi Maria. Trebuie să fie oribilă o 
statuie fără cap. 

Prichindelul îi dădu imediat dreptate: 

— Şi pe mine m-a îngrozit. De aceea am vrut s-o arunc în 
apă. Întâi am încercat adâncimea apei, apoi am început 
acţiunea. Dar m-a observat Traian... Domnul asistent. Pe- 
atunci era student în anul întâi. Promitea. 

Oare spunea adevărul, sau numai voia să-i facă plăcere 
Mariei? 

Prichindelul se oferi să-i conducă pe cireşari până aproape 
de şosea, dar văzând cum intră pe poartă un grup numeros 
de vizitatori, deveni dintr-o dată trist: 

— Aş fi vrut să mai stau cu voi... Dar trebuie să-mi reiau 
ocupaţia. Îmi pare foarte rău, foarte, foarte rău şi dacă 
vreţi... Vă fac o vizită la Ochiuri! 

Nici nu mai avu curajul să se uite la Maria. Fugi subit de 
lângă ei, ca un copil gonit de un câine. 

Cireşarii se uitară o clipă în urma lui, dar nu scoaseră nici 
o vorbă. Erau plini de alte gânduri şi aveau nevoie de 
linişte, de tăcere, pentru a şi le organiza, pentru a le 
selecţiona, pentru a le găsi pe cele mai bune. Tăcerea le fu 
cel mai fidel însoțitor în drumul de întoarcere. Îi aşteptau 
însă în faţa corturilor două mutre vesele, mai ales una 
dintre ele. 

— Dacă e pe-aşa, îi întâmpină Tic, văzând aerul lor jalnic, 
apoi pregătiţi-vă să săriţi din sicriu. Ei, Ursule! Eşti de 
acord? Să le spunem sau nu? 


— Ştiu eu! Dar pentru că au nevoie de un tonic... Spune- 
le! 

— Ia ghiciţi ce-am găsit în mare? Întrebă Tic însetat de 
triumf. 

— Un braţ de marmură al Afroditei, răspunse fără nici o 
bucurie Lucia. 

Se lăsase o tăcere mormântală la corturi. Focul de noapte 
abia pâlpâia. Marea nu îndrăznea decât să-şi sune foşnirea 
ei mătăsoasă. Era o noapte frumoasă, înnobilată de un cer 
care-şi acoperise epoleţii cu toate stelele emisferei, o 
noapte mare, care nu se va şterge niciodată din amintirea 
cireşarilor. Aşteptau toţi vorbele care urmau să 
demonstreze încă o dată extraordinara capacitate de 
deducție a conducătorului lor. 

— Trecem printr-un moment hotărâtor, răsună glasul lui 
Victor în noapte. Ursule, poţi să dai mai multă viaţă focului. 
Avem nevoie de lumină, avem teribilă nevoie de lumină... 

Şi Ursu şi Tic se repeziră asupra mormanului de scaieţi. 
Capetele lor se ciocniră cu atâta putere, că Tic rămase 
câteva clipe paralizat. Palma mare a lui Ursu îi atinse 
fruntea. Îşi scutură şi el capul pentru a-şi alunga durerea, 
apoi luă cu mâna dreaptă un singur scaiete pe care-l 
aruncă, de acolo de unde era, în foc. Cu palma stângă îşi 
freca locul unde se lovise... Se auziră câteva pârâituri, apoi 
focul izbucni cu putere. Limbi de flăcări se înălţau şi dansau 
fără încetare, împrăştiind o lumină orbitoare. 

— Întrebarea cheie, continuă Victor, se referă la existenţa 
Palatului de cleştar, adică la existenţa a ceea ce credem noi 
că ar putea face parte din Palatul de cleştar. Pentru că 
Palatul în întregime nu l-a văzut nimeni. Nici Ionel, nici 
pescarii de la începutul secolului. S-au văzut ziduri, turnuri, 
coloane. Există oare cu adevărat aceste fragmente? 

— Aici? Întrebă Lucia pentru mai multă claritate. 

— Nu, Lucia! Din păcate nu am ajuns încă la această 
întrebare, în clipa de faţă trebuie să găsim un răspuns, 


singurul răspuns la întrebarea dacă marea ascunde o 
enigmă, o taină încă nedezlegată... 

— În privinţa asta, spuse Maria, pot să te asigur că marea 
nu ascunde o singură taină, ci nenumărate taine... 

— Nu-i tocmai acum momentul să confunzi tainele mării cu 
visele tale, se amestecă Dan. 

— Amândoi aveţi dreptate, căută Victor să-i liniştească. 
Marea ascunde nenumărate taine, precum spune Maria, 
dar nu-i momentul potrivit să ne gândim la ele, aşa cum 
sugerează Dan. Noi ne întrebăm dacă marea ascunde taina 
cu care - cum să spun? 

— O investim noi. Taina pe care o presupunem, încercă 
Victor să refacă speranţele undeva rănite. Lucia nu era însă 
de acord cu revenirea lui Victor, sau poate voia să afle 
izvorul incertitudinii pe care acesta o sugerase cu câteva 
secunde înainte. 

— Cu care o investim noi, spui tu. Ce înseamnă asta? Crezi 
cu adevărat că noi suntem aceia care îi atribuim mării o 
anumită enigmă? În acest caz am putea simplifica lucrurile. 
Să ne imaginăm că vedem un pom şi unul dintre noi spune: 
„Hai să culegem merele!” Noi ne apucăm de cules, adică ne 
pregătim de cules, fără să verificăm dacă pomul acela e 
într-adevăr măr... Sau dacă vedem că e într-adevăr măr, 
fără să ne uităm dacă are fructe... 

— Şi totuşi eu am văzut coloanele! Cu ochii mei... Răsună 
tânguitoare vocea lui Ionel. 

— Probabil că şi Galileo Galilei a spus la fel ca tine... Atunci 
când cu inchiziţia, aminti Dan. 

Victor făcu un semn cu mâna spre Dan. Îi dădea a înţelege 
că momentul e prea grav pentru glume: 

— Lasă, Dan... lonel a văzut totuşi coloanele... Şi le-au mai 
văzut şi pescarii... Da! Cred că am greşit de la bun început. 
Nu trebuia să separăm cele două imagini, ci să le privim ca 
pe un întreg. 

— Imposibil, Victor! Distanţa, timpul... Nu noi le-am 
separat. 


— Ba le-am separat noi, Lucia. Din criză de timp. 
Indiferent dacă am vrut sau nu, indiferent dacă am spus-o 
sau nu. Prin urmare, iată că reiau ideea ta, Lucia, pomul e 
identificat şi... L-ai auzit pe Ionel... Şi-a arătat şi fructele... 

— Dar de ce numa' lui? Repetă Ursu întrebarea care-l 
obseda de când ascultase povestirea lui Ionel. 

— Să reținem întrebarea asta ca extrem de importantă, 
propuse Victor. Pentru a vedea, mai târziu, dacă poate sau 
nu poate fi eliminată... Pomul... Adică marea... A arătat într- 
un fel fructe asemănătoare şi altora, cu mult timp înainte... 

— Însă pe altă cracă, îşi luă Tic inima-n dinţi. 

— Exact imaginea care ne trebuie, îi răspunse Victor, ca o 
felicitare. Da, pe altă cracă. Marea a arătat deci, în două 
locuri diferite, cam acelaşi lucru, la două... Persoane 
diferite, în două epoci diferite. Ce putem deduce de aici? 
Singurul element comun al problemei e imaginea văzută. 
Singurul element comun, dar nu şi absolut identic. Pescarii 
au văzut ziduri, turnuri, coloane. Ionel n-a văzut decât 
coloane. Cu oarecare indulgență putem apropia imaginile, 
ferindu-ne însă să le confundăm. Pentru că deosebirile de 
loc, de timp şi de persoane ne obligă la asta. 

— Totuşi complici prea mult, Victor. Poţi să crezi sau să nu 
crezi în coloanele mele, deşi eu ştiu sigur că le-am văzut. 
Dar, de ce, având trei elemente deosebite şi unul singur 
comun, nu aplici legea adevărului prin frecvenţă, sau... 
Cum să-ţi spun eu? Trei e mai mare decât unu, deci trei e 
mai aproape de adevăr. 

— Din o mie şi una de motive, răspunse Victor aproape 
furios, dar imediat se strădui să se calmeze. Ionel! Mai întâi 
trebuie să răspundem la întrebarea dacă marea ascunde 
taina Palatului - să folosim totuşi această denumire - şi 
pentru aceasta trebuie să ne slujim de absolut toate 
elementele pe care le avem, fără să le separăm de la bun 
început. Să nu căutăm, acum, să-ţi dăm dreptate ţie sau 
pescarilor. Să vedem dacă putem da dreptate mării pe baza 


existenţei unei mărturii vechi care n-a devenit legendă şi a 
unei mărturii noi, prezentă aici, în mijlocul nostru. 

— De ce să nu existe două palate diferite, fiecare în alt loc? 
Întrebă Ionel. 

— Tu nu vezi cât mă zbat ca să nu separ problema noastră 
în două elemente distincte? Nu fac altceva decât asta! 

— De ce? Pentru că e împotriva logicii? Se înfierbântă 
Ionel. Procedeul tău e antilogic. Două, două, două, una! Nu 
sare în ochi? Dacă factorul comun apare mereu de câte 
două ori, poate nu suntem noi obligaţi, pe baza celei mai 
simple logici, să separăm problema în două elemente 
distincte, fiecare dintre ele devenind problemă separată? 
De ce să întoarcem logica?... Există un palat văzut de mine. 
De ce să nu existe, aiurea, un palat văzut de altcineva? 

Lucia îi dădu dreptate lui Ionel. Cam la aceeaşi concluzie 
ajunsese şi ea. 

— De multă vreme m-am gândit şi eu la posibilitatea 
existenţei a două palate. 

— Unde? Se înfurie din nou Victor. Voi nu înţelegeţi că mai 
întâi trebuie să admitem, în principiu, existenţa tainei? 
Există două palate... Cine le-a văzut? 

— Eu! Răspunse cu un ton supărat lonel. Eu am văzut unul 
dintre ele. 

— Şi înainte de tine? Şi după tine? Întrebă Victor. 

— Pescarii! Răspunse Lucia. Şi pescarii au văzut unul 
dintre ele. 

— Şi înainte de ei? Şi după ei? Întrebă din nou Victor. Voi 
nu vedeţi că imaginile zărite s-au văzut fiecare o singură 
dată şi pe urmă au dispărut? Nu suntem copii ca să credem 
în fantome. În privinţa aceasta, mărturia lui Ionel e mai 
demnă de crezare. Poate că pescarii de la începutul 
secolului au avut halucinaţii, sau au inventat fantome... 
Acum pot să vă mărturisesc. Acel raţionament m-a 
determinat să cred în viziunea lui Ionel, când am privit 
elementele problemei separat. Dar acum îmi dau seama că, 
pornind de la o premisă dublă, sau mai bine zis de la două 


premise aproape identice, nu poţi ajunge fără şovăieli la 
adevăr, dacă ajungi la adevăr. Ionel spune X, pescarii spun 
X, Ambele X-uri se susţin reciproc, dar se deosebesc prin 
timp şi loc. Acceptând un X, trebuie să-l negăm pe celălalt. 
Cu ce drept putem accepta unul şi respinge altul? Nu e mai 
bine atunci să determinăm mai întâi valoarea reală a X-ului, 
considerându-l un tot, deci fără să-l separam? Ascunde 
marea o taină? Taina Palatului de cleştar? Da sau nu? Cu ce 
argumentăm afirmaţia sau negația? 

— Cu dorinţele, cu speranţele, cu visele noastre, spuse 
Maria. 

— Da! Se înclină Victor. Acesta e răspunsul. Visele noastre 
îi atribuie mării o taină superbă. Nu pornim de la un adevăr, 
ci de la un vis care se sprijină totuşi pe nişte piloni subţiri 
de adevăr. Dacă am porni de la un adevăr, am avea în faţa 
noastră, în mod sigur, reuşita, victoria, triumful, gloria. 
Spun aceste cuvinte anume ca să înţelegeţi ce s-ar putea 
întâmpla dacă am porni de la un vis. Fără îndoială şi visul ar 
putea să sfârşească printr-o apoteoză... Dar şi printr-un 
eşec. Pentru că ne lipsesc elementele sigure ale adevărului, 
ne folosim de cele ale visului. Şi acestea pot duce nu la un 
singur rezultat, ci la două: triumf sau eşec. De aceea am 
ţinut să nu separăm elementele problemei noastre. Pentru a 
ne gândi nu numai la glorie, ci şi la decepţii... Avem noi 
puterea să urmărim visul până la capăt?... Visul cu care am 
înnobilat marea... 

Cireşarii înţeleseră. Victor voia să-i pregătească pentru 
acţiune şi încerca să-i înarmeze cu puterea de a suporta şi 
triumful şi eşecul. Da, erau foarte nesigure elementele 
marii lor probleme. 

— Poate că e ultima dată când ne întâlnim, continuă el 
aproape în şoaptă, aproape tremurându-i şoaptele. Suntem 
în pragul lumii mari. Încă un pas şi vom pătrunde în lumea 
mare. Vom deveni alţi oameni, cu alte preocupări. 
Întâmplările noastre se vor strecura în amintire. Şi poate în 
clipe mai liniştite ni se vor înfăţişa, dar atunci nu vor avea 


decât puterea de a ne înduioşa... Ne făurim aici, acum, 
amintirile. Am putea să ne înveselim, dă ne distrăm, să 
facem ultimele nebunii, să încheiem copilăria noastră cu un 
moment fericit, fără griji, care va răsuna plăcut în amintire. 
Locul e frumos, marea ar putea fi fără taine... Sau vrem să 
ne lăsăm conduşi de un vis, de ultimul vis al copilăriei 
noastre... Sunt trist că nu pot spune, în loc de vis, adevăr. 
Marea n-a vrut să ne şoptească, însă, până acum, nici un 
adevăr... Avem de ales... 

Tăcerea se aşternu iarăşi, copleşitoare, acolo în jurul 
focului. Ea nu pregătea însă o înfrângere. Toţi tinerii 
aleseră. Fără să şovăie o clipită. Aleseră calea visului. Oare 
vor reuşi să-l transforme în adevăr? Încetul cu încetul, 
duioşia din sufletele lor se risipi. Se simțeau iarăşi plini de 
energie, de cutezanţă, gata să pornească în căutarea unui 
vis. 

— Da. Am trăit mereu senzaţia unui vis, spuse Victor. 
Frânturi mici, disparate de adevăr, aşa cum se întâmplă în 
vise. În câte vise nu ne apar imagini ale vieţii reale! Şi aşa 
cum se întâmplă în vise, tocmai când eşti pe cale să crezi în 
autenticitatea imaginilor, apare un val care şterge totul... 
Pescarii au văzut ceva. Imediat tremuri. Palatul! Acolo e 
Palatul. Cercetătorii pornesc la lucru. Caută, dar nu găsesc 
nimic. Tremuri din nou. S-a spulberat visul... Ionel vede 
ceva... Toţi simţim, sperăm, voim... Palatul... Cercetăm, 
căutăm... Nimic... larăşi se spulberă ceva... Şi, în toate 
acestea, imagini autentice... Fragmente de inscripţie... 
Braţul Afroditei... Salcâmul... Trăsnetul... Ochiurile... 
Imagini autentice... Imagini de vis... Cum să nu trăieşti 
senzaţia unui vis?... Ei, dar trebuie să ne trezim... Pentru că 
un vis, în măsura în care poate fi adevărat, nu poate fi 
cucerit de somnoroşi... Şi nouă nu prea ne place somnul. 

— Acum putem separa fiecare element, se învioră Ionel. 
Putem să-l întoarcem pe toate feţele, să-l sucim, să-l 
învârtim pentru a-i da valoarea cuvenită în problemă. 


— Victor! Sugeră Ursu. N-am putea să-i acordăm visului, 
măcar în cadrul discuţiei noastre, valoarea adevărului? 

— Fără această „operaţie”nici n-am putea discuta, îl 
asigură Lucia. Mi-ai luat-o înainte... În vorbe... 

Tic sări imediat în ajutorul celui mai bun prieten al său: 

— Mie mi-a spus asta acum două zile... Ba nu, că eram în 
oraş... Acum trei zile... Aşa, ca să ştii! 

— Să dăm o altă valoare visului... Medita Victor cu voce 
tare. Sigur că da!... Palatul nu e deci un vis, ci un adevăr. 
Dar pentru că în situaţia noastră nu putem alerga după 
două adevăruri... 

— Cine aleargă după doi iepuri... se auzi de undeva vocea 
lui Dan. 

— Trebuie, cu toată cruzimea, să anulăm, să negăm prin 
logică unul dintre adevăruri... 

— Şi o replică extraordinară, se plânse Tic, care nu mai 
prinsese ocazia să-i răspundă lui Dan. 

— Eu am văzut coloanele cu ochii mei! 

— Da, confirmă Victor. Ai văzut coloanele... cu ochii tăi. Am 
venit în locul unde le-ai văzut, am cercetat, au cercetat şi 
alţii înaintea noastră. Rezultatul: nimic. 

— Poate că se plimbă coloanele pe sub apă, dintr-un loc în 
altul, îşi permise Dan o glumă. 

— Dacă Palatul e dincolo? Întrebă Lucia. 

— Pe ce te bazezi? Îi ripostă Ionel. Pe vorbe, pe legendă? 
Eu îmi pun ca martori ochii! 

— Căutăm mai departe aici? Întrebă Maria. Avem dreptul 
să părăsim acest loc! 

— Ştim măcar unde e locul celălalt? Se aprinse Dan. 

— De ce înaintea lui lonel n-a văzut nimeni nimic aici? 

— De ce după naufragiul pescarilor n-a mai văzut nimeni, 
nimic, dincolo? Întrebă Ursu la rândul său. 

— De ce şi într-un loc şi-n altul - prinse curaj Tic - s-au 
făcut cercetări ştiinţifice? 

Victor îşi desfăcu larg ambele braţe. Ca un semn de 
neputinţă sau ca şi cum ar fi vrut să primească toate 


întrebările? Maria, care era lângă el, îl auzi cum oftează 
încet înainte de a vorbi. 

— Întrebări... Întrebări. Întrebări. Şi trebuie cu orice preţ, 
dar numai prin logică să ne apropiem cât putem mai mult 
de un adevăr. Adică să-l anulăm pe celălalt. Şi ne trebuie o 
mare doză de cruzime... 

Ionel înţelese că se apropie clipa de care îi era atâta 
spaimă. Cruzime. Cruzimea nu se putea referi la nişte 
pescari din trecut, care poate nici nu mai erau în viaţă. 

— Continuăm cercetările aici, sau începem altele? Spuse 
Victor. Plecăm de la această întrebare. Aici am cercetat pe 
un perimetru destul de vast. N-am descoperit nimic care să 
autentifice existenţa Palatului. Dar putem părăsi noi acest 
loc? Dacă s-a strecurat o eroare în calculele noastre? Dacă 
locul Palatului se află la un kilometru în dreapta sau în 
stânga Ochiurilor? Pentru că, totuşi, lonel a văzut ceva, a 
văzut nişte coloane. Pe care însă nimeni, în afară de el, nu 
le-a mai văzut vreodată. Deocamdată discutăm problema 
Palatului lui Ionel. Cealaltă încă nu există pentru noi în 
acest moment. Nu ne ocupăm deci decât de povestirea lui 
Ionel. Aici, numai aici de află dezlegarea enigmei. Ce a 
văzut lonel?... Răspunsul îl ştim. Când a văzut? Când i-a 
apărut imaginea coloanelor?... Din fericire putem răspunde 
şi la această întrebare. În plină noapte, după miezul nopţii. 
Şi acum pun întrebarea cea mai grea. De ce a văzut Ionel, 
în plină noapte, acel ceva? Nu! Lăsaţi-mă să-mi continui 
raţionamentul. Voi folosi şi eu ca şi voi răspunsurile cele mai 
simple. Pentru că nu dormea, pentru că era pe puntea 
vasului, pentru că se uita pe mare, aşteptând să-i apară o 
taină. Pentru că, aşa cum spunea el, cerceta marea pe toată 
panorama pe care-o puteau cuprinde privirile lui. Îşi 
pregătea oare un vis? Se pregătea oare pentru halucinaţii? 
Nu! Nu mă întrerupeţi. Voi folosi absolut toate elementele 
povestirii. Am memorat-o până în cele mai mici amănunte... 
De ce a văzut, deci, Ionel, atunci, acel ceva? Pentru că era 
pradă unei halucinaţii, sau într-adevăr a văzut ceva? A 


născocit sau a văzut?... Eliminăm, bineînţeles, orice 
posibilitate de necinste, de nesinceritate. Născocirea nu 
putea fi decât inconştientă... Imaginea văzută aparţine 
minţii lui, aflată într-o anumită stare, sau realităţii? Pentru 
că îl cunoaştem pe Ionel, pentru că sinceritatea lui nu poate 
fi pusă nici o clipă la îndoială, să începem cu cea de-a doua 
posibilitate. Numai atunci când răspunsul nu ne va 
satisface, vom lua în considerare şi prima posibilitate... 
Pentru că prietenul cel mai bun ne este totuşi adevărul... 
Imaginea văzută de lonel aparţine prin urmare realităţii. Ce 
ne certifică acest lucru? Starea de moment a lui lonel. Nu 
starea generală care putea duce la o năzărire. Ci starea lui 
de moment. Văzând acea imagine fantastică, Ionel şi-a 
controlat trezia, luciditatea. Însuşi faptul că s-a gândit să-şi 
controleze starea demonstrează că era treaz. Un fapt, deci. 
Al doilea. Controlându-şi starea, convingându-se deci că e 
treaz, a văzut în continuare imaginea. Apoi imaginea a 
dispărut, acoperită de un talaz... Ce putem deduce de 
aici?... Într-o atmosferă propice năzăririlor, în plină noapte, 
apare o imagine fantastică, uluitoare. Cel care o vede este 
lucid. Sublimez şi repet. Este lucid, perfect lucid. El 
controlează autenticitatea imaginii prin controlul propriei 
sale stări, nu prin mărturia altor stări, aparţinând altor 
persoane. Într-adevăr, e singur pe punte şi, chiar dacă n-ar 
fi fost singur, n-ar fi apelat la altcineva de teamă că trăieşte 
o halucinație, de teamă că ar putea transmite o taină a 
mării. Îl înţelegem şi-l aprobăm... Coloanele există deci în 
raportul dintre ele şi om, pentru că omul le vede treaz. Dar 
în afara acestui raport există ele cu adevărat? Da! Aceasta e 
întrebarea... Dar trebuie s-o las pentru mai târziu... 
Coloanele deci se arată omului, apoi dispar. De ce apar şi de 
ce dispar coloanele în acea oră târzie de noapte?... Pare o 
întrebare neghioabă, ştiu. În aparenţă. În problemă însă e o 
întrebare fundamentală. De ce apar coloanele? De ce dispar 
după un timp atât de scurt? Să luăm prima întrebare. De ce 
apar? Pentru că nu credem în fantome, nu putem răspunde 


decât folosind explicaţia cea mai firească, singura posibilă: 
starea mării. Prin talazuri marea le-a dezgropat pentru o 
clipă şi le-a arătat privirilor omului... Ce reiese de aici? Ori 
talazurile erau atât de mari, încât în gropile create să poată 
apărea coloanele, ori coloanele erau atât de înalte, încât 
chiar talazuri mai mici puteau să le scoată la iveală? Apelăm 
deci la ajutorul matematicii. În primul caz. Ce înălţime 
trebuiau să aibă talazurile pentru a dezgropa nişte coloane 
obişnuite împlântate în fundul mării? Opt, zece metri? Cel 
puţin zece metri. Prin urmare coloanele nu pot să se afle 
imediat la marginea mării, ci mai spre larg, unde apa e mai 
adâncă. Să lăsăm însă aceasta. Să verificăm înălţimea 
talazurilor. Puteau să se ridice la zece metri? Nu! 
Categoric! Să luăm deci al doilea caz. Ialazurile erau mai 
mici. Trei, patru, poate, deşi nu cred, cinci metri... Dacă 
adăugăm şi înălţimea coloanelor, să zicem trei, patru 
metri... Nu! Să operăm cu dimensiuni medii. Trei metri 
înălţimea talazurilor, trei metri înălţimea coloanelor. Şase 
metri. Coloanele s-ar afla deci undeva mai aproape de 
marginea mării, dar nu la o adâncime mai mică de zece 
metri. Pentru că altminteri ar fi fost scoase la iveală în 
timpul oricărei furtuni mai puternice. Cine şi când şi pentru 
ce a înălţat asemenea coloane în largul mării? De ce nu le-a 
văzut niciodată - şi vijelii au mai fost şi poate mult mai mari 
şi noi am trăit una dintre ele - de ce nu le-au văzut ochii 
altui om? Nu putem da un răspuns... Să luăm cea de-a doua 
întrebare. De ce au dispărut coloanele după un timp atât de 
scurt? De ce Ionel le-a văzut doar câteva clipe?... Vijelia nu 
şi-a slăbit intensitatea şi el le-a căutat mai departe cu 
privirile. De ce au dispărut atât de repede? Le-au acoperit 
talazurile? Dar tot ele le-au descoperit. lar vasul nu mergea 
cu o viteză atât de mare, încât în câteva clipe să-l alunge pe 
cel care privea din raza în care puteau fi văzute. Dacă au 
fost scoase la iveală de talazuri, coloanele nu puteau fi 
acoperite decât de liniştea mării. 'Talazurile continuau să 
dezgroape, să agite marea, însă fără să mai arate coloanele. 


Aceasta nu se poate explica decât prin prăbuşirea lor - 
ţinând seama de elementele date: locul privitorului, viteza, 
sau, mai bine zis, staționarea vaporului - printr-un 
cutremur care le-a sfărâmat temeliile. Pentru că lucrul 
acesta nu s-a petrecut însă, dispariţia coloanelor într-un 
timp atât de scurt rămâne un mister mai mare decât 
apariţia lor neaşteptată, sau poate că apariţia şi dispariţia 
lor se datorează unui fenomen care ne scapă, care nu se 
supune legilor fireşti ale realităţii. 

Cumulând răspunsurile apărute şi cele subînţelese, putem 
ajunge la o singură concluzie, ştiu, foarte dureroasă pentru 
noi toţi: coloanele nu există prin ele însele, ci prin raportul 
dintre ele şi om. Ele există, sau au existat, fără îndoială, 
undeva, dar nu în mare, nu printre talazuri. 

Victor făcu o pauză de care profită imediat Lucia: 

— Dacă nu există, atunci cum pot totuşi să existe, Victor? 
Te-am urmărit, îţi dau dreptate, dar concluzia ta parcă 
reduce la jumătate tot ceea ce ai demonstrat şi, dacă m-aş 
lua după legile gramaticii, aş spune că e o demonstraţie de 
nonsens. le rog, iartă-mă, dar... Cum au putut să existe 
undeva dacă nu în mare? Numai în cazul când accepţi ceea 
ce ai respins de atâtea ori... Că ele sunt o năzărire a lui 
Ionel. 

— Nu ştiu ce să mai cred! Mărturisi cu voce tristă lonel. 
Îmi dau seama de aberaţia viziunii mele... cu toate acestea 
am văzut ceva şi eram lucid, perfect lucid în acele clipe. 

— Atunci să căutăm coloanele! Spuse Victor cu un accent 
vesel în voce. Întâi să recapitulez datele problemei, pentru 
a satisface setea de logică a Luciei. Coloanele nu puteau fi 
scoase la iveală de talazuri şi acoperite tot de ele decât 
pentru câteva clipe. Dacă ar fi existat cu adevărat, trebuia 
să le vezi, Ionel, când acoperite, când descoperite de 
talazuri, aşa cum se vede un vas pe o mare agitată. Tu ne-ai 
spus că ele stăteau drepte, maiestuoase, mândre în talazuri. 
Oare prin aceasta nu înseamnă că le vedeai deasupra 
talazurilor şi nu printre talazuri? 


— Da, Victor! Recunoscu Ionel. Acum când îmi amintesc, 
aceasta mi se pare imaginea adevărată. De aceea mi se 
păreau atât de mândre şi de maiestuoase. 

— 'Te înţeleg. Acesta a fost principalul element care m-a 
convins că nu trăiai un moment de halucinație, că nu erau o 
năzărire coloanele tale. 

— E de neînțeles, Victor, interveni iarăşi Lucia. E un 
nonsens grotesc în ceea ce spui. 

— La prima vedere, Lucia. Să vă explic. Dacă Ionel ar fi 
văzut un palat răscolit de talazuri, dacă ar fi văzut coloane 
şi turnuri luptându-se cu furia mării, l-aş fi crezut, în ciuda 
afirmațiilor lui categorice, pradă halucinaţiilor. În atmosfera 
pe care i-o crease marea, noaptea, vijelia, fantezia proprie, 
apariţia unei singure coloane, a unei imagini care se repetă, 
aşa cred eu, nu putea să fie o năzărire, o halucinație. De ce 
nu un întreg palat, cu sirene, cu culori, cu lumini?... Când 
eşti singur într-o pădure şi te gândeşti la muma pădurii, nu 
ţi se năzare un deget, un nas sau o şuviţă de păr, ci făptura 
ei în întregime... Mă gândesc la unele clipe ale copilăriei 
noastre. 

— Ştiu, ştiu foarte bine, confirmă Tic. Mie mi s-a întâmplat 
odată... 

— Şi cu toate acestea, continuă Victor, în acea noapte, 
Ionel n-a văzut decât o coloană. El crede că a văzut mai 
multe. Eu cred că era aceeaşi coloană. Numai că se repeta 
imaginea ei... Nu-ţi poţi aminti vreo caracteristică, lonel? 

— Îmi amintesc... Într-adevăr, fiecare coloană era 
înclinată, era arcuită la capătul ei de sus. Un capitel ciudat 
şi fără nici un zorzon. Da, da... Fiecare se asemăna perfect 
cu cealaltă. 

— Mi-am închipuit, spuse Victor. Era imposibil, cu totul 
imposibil, să fi văzut patru coloane identice. Şi toate drepte, 
deasupra talazurilor. Se repeta o singură imagine, imaginea 
unei singure coloane. Ştii, Ionel, când am început să 
bănuiesc adevărul? Atunci când l-ai parafrazat pe Galileu. 
După parafrază, când ai adăugat: „cu ochii mei”. Ştiu de ce 


ai văzut coloana, dar încă nu ştiu cum ai ajuns în situaţia de 
a o vedea. Înainte de a face demonstraţia, aminteşte-ţi cum 
ai ajuns să priveşti marea... Stai! Îmi amintesc eu! Da! 
Da!... Îmi explic fenomenul. Cum ai privit marea? 

Ionel răspunse ca un şcolar: 

— Mă uitam în faţa mea. Căutam ceva în panorama 
întunecoasă. Spuma talazurilor. 

— Nu! Spuma nu explică fenomenul. Din când în când însă 
nu-ţi fixai privirile într-un punct imaginar? Parcă spuneai că 
te usturau ochii uneori? Ochii nu te ustură când îţi mişti 
privirile, ci numai atunci când te uiţi, fără să clipeşti, într-un 
punct fix. 

— Da. Uneori simțind talazuri mari undeva, sau auzind 
bubuituri mai puternice undeva, îmi aţinteam privirile într- 
acolo, căutând să străpung întunericul acela atât de dens. 
Nu vedeam însă decât albul spumei, apărând şi dispărând. 

— Nu! Nu! Ţi-am mai spus doar. Spuma nu poate explica 
fenomenul. Altceva alb n-ai văzut?... Stai! Parcă spuneai că 
albul era vizibil în noapte şi te plângeai că parapetul vasului 
nu e vopsit în alb ca să-l poţi distinge... Deci ai văzut ceva 
alb, acolo pe vas, nu numai spuma mării. 

— V-am spus doar. Era o pânză albă undeva în faţa mea pe 
care o distingeam foarte bine. 

— Şi în faţa pânzei nu era nimic, Ionel? Întrebă Victor de-a 
dreptul vesel. 

— Ba da... Pânza era în spatele unui tub de aerisire... Mi 
se pare că v-am spus. 

Victor sărise în picioare. Îşi frecă palmele de bucurie. Se 
duse apoi spre Ionel şi-l prinse de umeri. Începu să-l 
scuture cu putere. Ursu aruncă repede în foc un braţ de 
scaieţi, care făcură imediat explozie. 

— Acum avem şi mai multă nevoie de lumină... Râse Victor. 
Asta era! Numai optica putea să explice apariţia coloanelor 
tale, Ionel. Numai optica. Ochii tăi n-au văzut nici o coloană, 
ci ţi-au fotografiat una. 


Şi Ionel şi Lucia scoaseră în acelaşi timp aceleaşi 
exclamaţii de mirare. 

— Ai făcut Daguerreotipie, Ionel, aşa cum a făcut probabil 
prima dată nu Daguerre, ci Alexandre Cesar Charles, numai 
că în loc să te serveşti de câteva sticle şi de câteva foi de 
carton, te-ai servit de propriii tăi ochi, care, ca orice ochi, 
constituie cel mai perfect aparat de fotografiat. Negativul 
coloanei s-a transformat pe cortina de întuneric a nopţii în 
pozitiv... Înţelegi?... Tubul de aerisire se proiecta negru pe 
pânza albă. Tu nici nu vedeai tubul. Vedeai pânza cu pata 
neagră în mijloc. Ai privit probabil într-un anumit moment 
un punct din mare, în direcţia pânzei albe. De fapt ochii au 
înregistrat pânza albă cu pata neagră a tubului de 
aerisire... Vezi de ce coloanele tale aveau un capăt înclinat? 
Pentru că tubul se arcuieşte la capăt... Ai fotografiat deci 
pânza albă cu tubul la mijloc şi, în clipa când ţi-ai întors 
privirile spre alt loc, fotografia fixată în priviri s-a proiectat 
pe întuneric inversând culorile. Negrul - fostul alb - s-a 
confundat cu întunericul. N-a mai rămas decât pata albă - 
fosta pată neagră a tubului de aerisire. Şi ea, ajutată de 
imaginaţia ta, a devenit coloana de marmură deasupra 
talazurilor... Daţi-mi o foaie albă de hârtie, repede! Şi... 
Lucia, ai o sticluţă cu tuş negru? 

După ce i se aduseră cele cerute, Victor trecu la 
demonstraţia practică a teoriei sale. În mijlocul unei foi albe 
de hârtie trase contururile unei coloane, apoi înnegri 
desenul cu tuş gros. 

— Ei şi acum - spuse el - priviţi fix şi mai multă vreme 
coloana neagră. Apoi aruncaţi-vă privirile undeva în noapte, 
unde vi se pare întunericul mai gros. Hai, Tic! 

Cel chemat urmă întocmai instrucţiunile lui Victor. 

— Ura! Strigă el, descoperind o pată albă ca o coloană pe 
cortina neagră a nopţii. Gata! S-a dus. Dar era cam mititică. 
O coloană în miniatură. 

Făcură şi ceilalţi experienţa, care reuşi tuturor de minune. 
Bucuria descoperirii se mistui însă repede. Dezlegarea 


enigmei însemna abandonarea locului. 

— Şi acum ce facem? Întrebă cineva. 

— Mi se pare, răspunse Victor, că va trebui mai întâi să 
plecăm în deltă. Câţiva dintre noi. Acolo trăiesc doi pescari 
bătrâni... Şi ei cunosc un loc în mare, unde visul nostru s-ar 
putea transforma în adevăr. Dacă Tic n-ar fi adus înapoi 
fragmentul de inscripţie şi am fi rămas numai cu braţul 
Afroditei, am fi căutat tot aici Palatul de cleştar. 

Tic se dusese după Ursu la marginea mării, pentru a-i 
spune în şoaptă acestuia: 

— Ştii cum mi-aş dori eu să fiu în viaţă?... Ca Victor şi ca 
tine... 

— Lasă, Ticuşorule. Eu... Mai mişc şi eu câte ceva... 

— Ehei, Ursule... Ce ne-am fi făcut noi fără tine, de atâtea 
ori... Şi cine ştie câtă nevoie o să mai avem de tine. 

Tic parcă dădea glas unor grave presimţiri. 

CAPITOLUL. VIII. 

Dan era înfuriat la culme. În conclavul care avusese loc o 
dată cu ivirea zorilor, se stabiliseră două echipe care urmau 
să plece în deltă: Victor şi Ionel la Dunărei, în căutarea lui 
Ciornega, Tic şi Ursu la Vălurele, în căutarea lui Rapaliuc. 
La început îşi dăduse acordul la fel ca toţi ceilalţi. După 
jumătate de oră însă, când văzu că preparativele de plecare 
sunt pe sfârşite, îl cuprinse brusc un dor nemărginit pentru 
deltă. Sate cu lotci pescăreşti, prândoaie, plauri, peşti, 
ciorbă pescărească, pelicani, cormorani. Un adevărat vârtej 
se stârni în capul lui. Se duse întins la Victor - acesta 
apăruse în deschizătura cortului - şi-i spuse cu un curaj de 
zile mari: 

— Eu nu rămân aici! Vreau să merg în deltă! Să stea aici... 
Tic! Ar fi vrut să spună Ionel, dar acesta se afla în faţa lui. 
De aceea rostise numele lui Tic, având însă grijă să-l spună 
destul de încet. Subestimase totuşi fineţea auzului lui Tic. 
Nici nu-şi termină bine fraza, că simţi prima lovitură în 
piept. O pereche de ochelari de scafandru. Apoi a doua în 
burtă. O talpă de cauciuc. Se feri cu mâinile de a treia, ca 


un boxer în gardă. Degeaba. A treia lovitură vâjâi o clipă în 
aer, apoi i se lăsă pe umeri. Era un colac de frânghie care 
se strângea tot mai tare în jurul gâtului. Sugrumătorul 
rămânea nevăzut. 

— Mă predau, zise în cele din urmă Dan. Rămân! Nu pot 
suporta torturile. Priviţi-mă! Sunt încarnarea celui mai 
sublim sacrificiu care s-a pomenit vreodată pe pământ. Ah... 
Superba mea logodnică, tu cea cu pelicani şi crapi la 
proţap, cu stârci negri şi broaşte țestoase, cu... Acum poţi 
să-mi dai drumul. 

— Neghiobule! Se auzi vocea lui Tic din cort. Crezi că noi 
ne gândim la asemenea fleacuri? Uite, îţi promit! Dacă am 
răgazul să văd un singur pelican, ţi-l aduc aici, fript, sub 
formă de peşte. 

— Şi dacă miroşi o ciorbă? 

— 'Ţi-o aduc sub formă de amintire... ca să nu spun altceva. 
Gata! Te-ai dezmeticit? 

Echipele erau gata de plecare. Dan făcu o ultimă 
încercare. 

— Şi ce mă fac eu singur aici? Dacă vine cineva peste noi? 
Şi Lucia şi Maria se uitară la dânsul ca la o fosilă pe 
jumătate îngropată în pământ. 

— Nu te speria, că n-o să-ţi dea nici o fată târcoale, îi 
răspunse Lucia. lar noi ne putem apăra şi fără tine. Adică te 
putem apăra şi pe tine. 

— Dacă una dintre voi îmi dă târcoale?... Aoleu! La asta nu 
m-am gândit. Să nu se petreacă o tragedie aici, în lipsa 
voastră, Victor. Maria o ucide pe Lucia din gelozie, eu pe 
Maria din spirit de justiţie şi apoi mă sinucid spre a fuziona 
cu scumpele-mi cadavre. Ca într-o tragedie de Sofocles... 
Nu ştiţi, sunt rechini în Marea Neagră? 

— Destul, că m-ai năucit, se burzului Maria. Dacă de pe- 
acum ne iei minţile...! 

— Bine... Tac! Veţi găsi la întoarcere o excrescenţă 
kantiană. Teza: Intrigă despre intriganţi. Şi, gata, am tăcut 
definitiv şi pur. 


— Vi-l las pe Ţombi! Îi anunţă Tic pe cei care rămâneau la 
corturi. Auzi, dom' Cerber? Cu el să nu vă fie teamă de 
nimeni. Vă apără şi de duhuri. Îmi pare rău că-l cunoaşte pe 
Dan... 

Urmară îmbrăţişări, urări de drum şi rămas bun, o 
mlădiere gingaşă a Luciei, în timp ce Ursu o privea mai de 
departe, o privire fugară a Mariei, în timp ce Victor îşi 
punea ochelarii de soare, un scâncet destul de trist al lui 
Ţombi, în timp ce Tic se scărpina în cap şi un strănut 
neaşteptat al lui Dan, în timp ce echipele porniră la drum. 
Câte despărţiri asemănătoare nu trăiseră până atunci 
cireşarii! 

Ca să ajungă la cea mai apropiată gară, viitorii 
cutreierători ai deltei aveau nevoie de un autostop. Erau 
însă atât de obişnuiţi cu acest mod de a parcurge distanţe, 
încât nu dădură atenţie primului camion care se zări pe 
şosea. Ar fi trebuit să alerge ca să-l poată opri. Şi regretară 
amarnic cei treizeci de metri nealergaţi. Timp de jumătate 
de oră nu se ivi nici o ocazie. 

— De-atunci ajungeam la gară, spuse Ursu. Sau eram în 
cel mai rău caz la jumătatea drumului. Eu zic să pornim. 
Dacă vine vreo ocazie, ne prinde din urmă. 

Abia după cinci kilometri de mers prin arşiţă, îi prinse din 
urmă o ocazie. Dar, cum până la gară mai rămăsese un 
kilometru, din spirit de încăpățânare, o refuzară şi pe 
aceasta. Camionul nu-i depăşise nici cu o sută de metri când 
Ursu auzi în urma sa zgomotul unui tren. 

— Oare n-o fi trenul de Tulcea? Întrebă el cu teamă. Nu 
prea sună a marfar. 

Trenul se vedea în depărtare. Era un tren de persoane. 

— Ce facem? Întrebă Victor. Dacă s-a modificat mersul 
trenurilor? Eu aş propune să ne încercăm şansa. 

O bună bucată de timp, cireşarii fugiră paralel cu trenul, 
până ce acesta îi depăşi. Atunci iuţiră şi mai mult pasul. 
Când ajunseră la gară, leoarcă de sudoare, trenul pleca. Nu 
se mai gândeau să scoată bilete. Abia reuşiră să se agaţe de 


ultimul vagon. După două minute, sau poate mai devreme, 
sosi în vagon conducătorul care dădu foarte amabil 
explicaţiile cerute şi cu aceeaşi amabilitate le făcu bilete de 
mână. Trenul mergea însă până la prima staţie (pe care o 
cunoşteau bine cireşarii), iar biletele cuprindeau în costul 
lor şi o anumită suprataxă pentru călători neglijenţi sau 
prea îndrăzneţi. 

— Cum s-ar spune - zise Tic frecându-şi bărbia - am păşit 
cu stângul. Nu ni s-au stors numai puterile, ci şi buzunarele. 
Cine ştie ce surpriză ne aşteaptă „acolo”? 

Până la Tulcea, drumul nu le oferi, în afară de priveliştile 
care nu prea îi entuziasmau pe cireşari, nici o altă surpiză. 
În port însă aflară că primul vas pentru Sfântul Gheorghe 
urma să plece a doua zi dimineaţa în zori. 

— Asta nu! Se împotrivi Tic. În Constanţa, treacă, meargă. 
Dar aici, să stăm, nu opt ore, ci optsprezece ore, e prea de 
tot. Mai bine mergem la Sulina! Staţi puţin! De-acolo 
mergem pe mare la Sfântul Gheorghe şi de-acolo pe braţ 
până la Dunărei şi Vălurele. E drept că ocolu-i cam mare... 
Dar... 

O clipă, ideea lui Tic riscă să fie luată în serios. Din 
fericire, numai o clipă. 

— Iarăşi spre incertitudini? Spuse Victor. Nu ne ajunge ce- 
am pătimit dimineaţa? Rămâneţi aici. Eu mă duc să fac o 
încercare la căpitănia portului. 

„Mai bine m-aş duce eu, îşi zise Tic în gând. Eu aş face rost 
de câte un vaporaş pentru fiecare. Dar dacă-i aşa firea 
mea... Lângă Victor mă intimidez întotdeauna.” 

Victor se duse direct în biroul comandantului. Acesta 
tocmai dădea dispoziţii unui marinar. 

— Până la ora unu, adică la treisprezece, ca să nu înţelegi 
greşit ora, năvoadele trebuie să ajungă la Sftntul Gheorghe. 
Iar la ora patru, adică şaisprezece, ca să nu înţelegi greşit, 
şalupa trebuie să fie înapoi, pentru că la ora şapte, adică 
nouăsprezece, ca să nu înţelegi greşit, sunt aşteptat la Mila 
23. E clar? 


— Să trăieşti, foarte clar! Răspunse marinarul. La ora 
patru, adică, la şaisprezece, ca să nu înţelegem greşit, 
trebuie să fie şalupa aici, fiindcă dumneavoastră, la ora... 

— Bine! Nu mai pierde timpul... Şi dumneavoastră? Se 
adresă comandantul lui Victor. 

— Suntem patru prieteni care la ora unu, adică la 
treisprezece, trebuia să fim la Sfântul Gheorghe. 

— Şi eu cu ce vă pot servi? Vaporul a plecat la ora cinci 
dimineaţa, adică la... 

— Mi se pare că aţi dat ordin unei şalupe să pornească 
spre Sfântul Gheorghe. 

Căpitanul se uită lung şi atent la Victor, de parcă atunci ar 
fi pătruns în birou: 

— Aaaa! Vreţi să plecaţi cu şalupa? Dacă insistaţi atâta... 


Comandantul, sau ajutorul, sau ajutorul ajutorului de 
comandant, luă o foaie de hârtie de pe birou, scrise fără nici 
o grabă câteva rânduri pe ea şi i-o întinse lui Victor: 

— Poftim! Fără aprobarea aceasta nu vă veţi putea însă 
urca pe şalupă. Numai să aveţi noroc. 

Norocul îl aştepta pe Victor la uşa biroului în persoana lui 
Ţic: 

— Hai! Hai mai repede că nu-l mai pot ţine. Am dat peste o 
şalupă care pleacă imediat, adică trebuia să plece imediat 
la Sfântul Gheorghe. Marinarul bâţâie de frică să nu-l vadă 
şeful navigaţiei. Hai! 

Şalupa mică, zveltă şi foarte rapidă îşi luă zborul pe apă, 
imediat ce ultimul cireşar sări pe bord. Echipajul ei era 
format dintr-un căpitan (marinarul pe care-l văzuse Victor 
în biroul comandantului) şi un mecanic. Erau la doi metri 
unul de altul, dar comenzile se dădeau prin pâlnie şi în cel 
mai strict limbaj de navigaţie: „Atenţie! Măriţi viteza!” şi 
alte formule devenite sacre printre marinari. 

Căpitanul, pe care-l dăscălise atât de şcolăreşte şeful 
navigaţiei, era un om, pâinea lui Dumnezeu. După câteva 
schimburi de cuvinte, descoperi parcă în toţi cei patru tineri 
proprii lui copii. Le numi toate locurile prin care treceau, le 
dădu amănunte despre gârle, ostrovuri, plauri, despre floră 
şi faună. Îşi întrerupea explicaţiile cam din cinci în cinci 
minute, pentru a comanda prin pâlnia de tablă ordine 
ferme, precise echipajului, începu să le spună o istorie din 
deltă despre nişte briganzi, sau era pe cale să înceapă, 
când deodată, ca şi cum şi-ar fi amintit ceva, îşi întrebă 
călătorii: 

— Dar dumneavoastră cu ce treburi la Sfântul Gheorghe. 
Sau numai aşa la plimbare? 

— De fapt, răspunse Victor, nu mergem la Sfântul 
Gheorghe. Unii coboară la Vălurele, alţii, la Dunărei. 

— Unde? La Vălurele? Acum două minute am trecut de 
Vălurele. N-aţi văzut satul, pentru că vă uitaţi la malul 
celălalt al braţului. 


Înviorat, parcă, duse pâlnia la gură şi începu să dea nişte 
comenzi drastice de manevră. Opriri, întoarceri, porniri. 
Viteză mică, viteză mare, toată viteza. Iar opriri. Şalupa îşi 
lipi trupul de un podeţ de lemn. 

— Vălurele! Spuse foarte mândru căpitanul. 

Tic şi Ursu coborâră din şalupă. Mulţumiră, salutară şi 
mulţumiră iarăşi, auzind urarea căpitanului: 

— Noroc mare la pescuit. Un crap de douăzeci de kile şi 
un somn dublu. 

Nu mult mai târziu, în faţa altui podeţ de lemn, căpitanul 
făcu exact aceleaşi urări celorlalţi doi cireşari. Apoi duse 
pâlnia la gură pentru a da echipajului comenzile necesare. 

Cireşarii ajunseră cu bine în deltă. 

Tic, înfipt ca un stâlp în mijlocul debarcaderului, i se jeluia 
lui Ursu că nu e în formă. 

— Nu ştiu ce mi s-a-ntâmplat, dar nu simt nici o tragere de 
inimă. Unde să mergem? Cum să trecem aşa tam-nisam 
printr-un sat în care nu cunoaştem pe nimeni? Până la urmă 
tot o s-o scoatem noi la capăt, da', zău, Ursule, că mă simt 
cam nesigur. Parcă n-aş sta pe picioarele mele. 

— Pe picioare văd că stai bine, Ticuşorule, chiar prea bine. 
N-ar strica să ţi le mişti puţin. 

— În ce direcţie? La sfat? La maternitate?... La 
cooperativă? Ce-ar fi să spun că m-am născut aici şi am 
venit să caut actul de naştere? 

— Nu merge, Tic. Părinţii, neamurile... 

— Numai aşa ca pretext... Dacă aş fi cu doi ani mai mare, 
m-aş da ziarist. Gata! Am găsit ideea. Tu eşti ziaristul. Eu 
un fel de secretar. Am venit pentru... Pentru şcoală... Mi se 
pare că mi-am revenit, Ursule. A doua idee! Glonţ la şcoală! 
Pe învăţători ştiu eu cum să-i iau. Am experienţă. Ce zici? 

— Şi eu m-am gândit să mergem mai întâi la şcoală. Ca şi 
cum ne-am interesa pentru o excursie aici. 

— Bravo! În sfârşit m-am liniştit. Îi dăm drumul. 

Cei doi prieteni nedespărţiţi porniră spre sat. Nu făcuseră 
nici zece metri, când ramurile unor sălcii de pe mal se 


dădură la o parte, pentru a face loc unei lotci pescăreşti. În 
ea se afla un băieţandru, cam de vârsta lui Ursu, vânjos, 
înalt, cu părul ca spicul grâului. Vâsli fără zgomot spre 
debarcader şi acolo se uită pe furiş în urma celor cărora le 
auzise conversaţia. După ce clătină de câteva ori din cap, îşi 
propti bine picioarele în lotcă, puse mâna pe lopeţi şi începu 
o cursă care ar fi făcut cinste unui campion. 

În drum spre şcoală, Tic şi Ursu ajunseră la cherhana. îi 
atrăsese într-acolo mirosul puternic de peşte. Oamenii erau 
atât de preocupaţi cu sortarea şi împachetarea peştelui, că 
nu-i blagosloviră cu cea mai mică privire pe vizitatorii de la 
uşă. Aproape toţi cei din cherhana erau oameni în vârstă, 
lipoveni cu bărbi lungi şi braţe vânjoase, lipsiţi de orice altă 
curiozitate decât acelea care priveau pescuitul. Oarecum 
stingheriţi, cei doi cireşari părăsiră cherhanaua, 
încercându-şi norocul pe uliţa principală a satului. 

Curiozitatea într-ale vieţii care lipsea bărbaţilor se 
cuibărise, probabil, cu mult peste limita obişnuită, în femei, 
mai ales în cele tinerele. La toate gardurile, la toate porţile, 
la toate uşile, la toate ferestrele îşi iţeau capul. Şi nu cu 
jenă, nu prefăcându-se preocupate de condiţiile 
meteorologice, sau în goană după o reţetă culinară la 
vecină. Aş! Se uitau la cei doi trecători cu intenţia de a-i lua 
parcă modele pentru însuşirile lor misterioase şi 
necunoscute de pictoriţe. Îi cercetau cu atâta atenţie, că Tic 
nu se stăpâni să nu-i spună lui Ursu în şoaptă: 

— Bine că nu mi-a căzut vreun nasture de la cămaşă! 
Doamne, ce râs ar mai fi în sat! 

Ursu se simţea însă într-o asemenea stare, că invidia cu 
toată fiinţa nu ştiu ce zeitate indiană, înzestrată cu nu ştiu 
câte braţe, pe care şi le-ar fi dorit în număr dublu. 

— Ticuşorule, am impresia că mi-au făcut îmbrăcămintea 
zdrenţe... Şi au nişte ochi, fir-ar să fie, că te ard ca jăraticul. 

Privirile fetelor erau însă prea puţin pentru calitatea 
oaspeţilor. Începură chicotele, parcă guiţau nişte purceluşe 
gâdilate sub burtă, cu o pană de rață, sălbatică, din trei în 


trei secunde. „Hi, hi, hi!” „Hi, hi, hi!” „Hi, hi, hi!” Chicotelile 
erau asemenea unor stropi reci azvârliţi cu un aparat de 
suflat exact în mijlocul unor răni fierbinţi, deschise. Iar 
după chicote veniră vorbele. Rostite cu glas tare, anume ca 
să fie auzite de cei cărora le erau adresate. 

— Ăla mic parcă-i Tălpuţă de la margine, de sus. Numa' că 
ăla umbla-n izmene lungi. 

— I-ai văzut, fă, nasul? Săracul nas! Oare de ce-o fi vrând 
să se şteargă de frunte? 

— Ursule! M-au ucis! Şopti Tic. 

Ursu aştepta însă cu gâtul întins. Presimţea că se va abate 
şi asupra lui cuțitul ghilotinei. 

— Tu mai vezi, fă, casa lui Gârdău? O acoperă numa' 
noaptea şi nu ştiu care dihaie. 

— Săracul! Or fi fost doi în burtă şi s-or fi băgat unu-n 
altul... 

— Oare de ce duce coşcogea sac în spinare? De ce nu-l 
lăsa-n poalele tale, fă Catrino? 

— Hi, hi, hi! L-ai văzut? Ş-a vopsit faţa cu cerneală roşie! 
Ca ăia de la bâlci. 

— Săracul! I-o fi ruşine, fă. Da' de ce umblă cu viţelul 
alături? 

— Mai ai curaj acum să-l cauţi pe Rapaliuc? Întrebă Tic, 
îngheboşat de ruşine. 

— Unde dracu' o fi şcoala? Bodogănea Ursu. De ce n-au 
făcut-o undeva în mijlocul satului? 

Tic avu totuşi curajul să întrebe o femeie tânără, care i se 
părea mai serioasă, unde este şcoala. Cu o amabilitate 
uimitoare, tinerica îi arătă o casă mai arătoasă, înapoi, spre 
celălalt capăt al satului. Tic îi mulţumi politicos, cu atât mai 
mult cu cât nu i se puse nici o întrebare. Ursu rămase în 
mijlocul drumului, înfăţişând cerului o figură de martir. 

— Ne-am ars, Ursule, îi spuse Tic. Trebuie să facem 
drumul înapoi. 

— Înapoi? Se înspăimântă vlăjganul. Păi tu nu vezi că nu 
plouă? 


Tic rămase aiurit. Se uită la Ursu ca la o fiinţă de pe altă 
lume. 

— Cu găleata ar trebui să toarne! Continuă Ursu. Şi cu 
trăsnete. Ca să fugă o dată de la porţi. 

— Ar deschide geamurile şi ar ţipa de acolo. N-avem ce 
face, trebuie să mergem la şcoală. 

Şi porniră spre şcoală ca nişte oameni care se duc să-şi 
primească osânda. Râsetele şi vorbele circulau ca prin 
telegraf. O glumă mai bună rostită în dreapta se auzea 
imediat în stânga. Ceea ce auziseră spre capul satului le 
sosea în întâmpinare din partea cealaltă. Râsetele 
deveniseră hohote. 

— Ursule! Am impresia că s-a comis o nouă crimă cu noi... 
Şi unele ucigaşe sunt ca nişte flori... 

Ursu nu văzuse nici măcar porţile caselor. Se uita când în 
pământ, când în cer. 

Cei doi martiri se opriseră în faţa şcolii. Rămaseră tot în 
mijlocul drumului. Pentru că din şcoală răzbăteau până la ei 
nişte orăcăituri, care nu lăsau nici o putinţă de eroare cu 
privire la destinaţia clădirii. Când mai văzură şi două fete în 
halate albe cu bonete pe cap guiţând la ferestrele închise, îi 
apucă damblaua. 

— Săracii! Da-i vina lor? Dacă nu s-ar fi uitat la Zâna, ci la 
hardughie n-ar mai fi întrebat. Ar fi văzut unde-i şcoala. 

— Nu mai cred, Ursule! Mai bine rămân aici în mijlocul 
drumului. N-auzi? Vor să ne întoarcă înapoi la celălalt capăt 
al satului. 

— Ia uită-te, Ticuşor, aşa cu coada ochiului. Nu cumva mi 
s-au rupt pantalonii în spate? Că simt cum mă ia cu rece pe- 
acolo... 

— Te-au înnebunit, Ursule, zău. Astupă-ţi urechile. Uite! 
Eu îmi lipesc palmele de urechi. Să văd ce-or să mai facă. 
Hai, curaj! 

Tic într-adevăr îşi duse mâinile la urechi. Ursu însă nu mai 
apucă să facă gestul. Pentru că auzi un hohot de râs, care 


cutremura satul din temelii. Rămase cu mâinile suspendate 
în aer. 

— Ia uite, fă! Dihania a-ntins braţele către a lu' Pişcuroiu. 
Aia Marița... 

Ursu făcu un gest ca la teatru. Îşi desfăcu larg braţele ca 
pentru a spune: „Faceţi ce vreţi”... 

Tic îşi luase mâinile de la urechi. Se uită în dreapta, în 
stânga, apoi începu să se scarpine în cap. 

De undeva, de pe o uliţă, apăru pe neaşteptate un miliţian. 
Şi-n urma lui, un băieţandru cu părul ca spicul grâului. 

— Salvarea, Ursule! În ultima clipă! 

Victor şi lonel scăpaseră mult mai uşor de fetele din 
Dunărei. Nu că erau ele mai miloase, dar îşi dăduseră 
seama de la primele priviri că n-au cui se adresa. Puteau să 
râdă cât le poftea inima, puteau să vorbească trei zile la 
rând, cei doi tineri n-aveau ochi şi urechi pentru ele. 

Aşa că oaspeţii Dunărelului puteau să se plimbe în voie, 
oricâtă vreme, pe orice uliţă, fără cea mai mică ameninţare. 
Împinşi de aceeaşi inspiraţie, cei doi tineri se opriră la 
şcoală. Învăţătoarea, o femeie de vreo patruzeci de ani, cu o 
droaie de copii în jur, îi primi cu braţele deschise, ca o 
mamă. Parcă aştepta de ani de zile vizita lor. 

— Mai întâi staţi jos! Nu, nu aici. Dincolo, că-i mai curat. 
Maricica! Strigă ea prin fereastra deschisă a camerei în 
care îşi poftise oaspeţii. Maricica! Adă două pahare cu apă 
şi chiseaua cu dulceaţă. Aia de cireşe amare, că aia place 
„domnilor” de la oraş. Şi spune-i lui Petrică să mai prindă 
un pui, că avem oaspeţi. lar pe Sandu trimite-l la Stegov. C- 
au prins băieţii lui aseară scrumbii la Sân Gheorghe. S- 
aducă vreo două, trei kile... 

— N-am vrea să vă deranjăm, spuse Ionel. Şi n-avem de 
gând să stăm mult... 

— Dac-aţi venit, gata! Nu-i frumos să deschideţi şi să- 
nchideţi poarta fără să bateţi olecuţă curtea. 

Maricica intră în încăpere cu o tavă acoperită cu un 
ştergar alb ca spuma laptelui. Pe tavă: o cană de apă, două 


pahare şi un borcan uriaş cu dulceaţă. Borcanul era 
neînceput, ceea ce mări sfiala şi jena cireşarilor. Dar, când 
văzură gesturile bucuroase ale gazdei, îşi făcură semne cu 
coada ochiului să accepte totul. 

— Aşa! Spuse gazda desfăcând celofanul de pe gura 
borcanului. Tot domnul inspector v-a trimis încoace? 

Victor şi lonel se uitară uimiţi unul la altul. Ce puteau să 
răspundă? 

— Suntem numai în trecere, îngână Ionel. Ştiţi... Pentru un 
concurs despre deltă... 

— Un concurs literar... cu tema „Din trecutul deltei”, îi sări 
în ajutor Victor. 

Gazda întinse în faţa fiecăruia o farfurioară în care se afla 
atâta dulceaţă cât ar fi consumat o familie întreagă într-un 
an. Clipi apoi şiret din ochi şi unuia şi altuia şi spuse 
misterios: 

— Concurs... De ce să nu fie concurs?... Despre trecutul 
deltei? De ce despre trecut? Mai bine despre delta de azi 
sau despre delta de mâine. Eu care am copilărit pe aici... 

— E o temă mai mare, o întrerupse Ionel. Exact cum aţi 
spus dumneavoastră: ieri, azi, mâine. Nouă ne-a căzut 
trecutul, aşa că am vrea să stăm de vorbă cu bătrânii. 

Aici voia Ionel să ajungă. Dar gazda nu se lăsă cu nici un 
chip. 

— Să vă spun eu, ca să vedeţi cum se împletesc şi cum se 
despart trecutul şi viitorul... De pildă, şcoala noastră. Na! 
Că a venit Sandu cu scrumbiile... Numai o clipă să le spun 
fetelor cum să le curețe... Mă-ntorc îndată. 

Ionel abia aştepta să plece gazda. Nu se atinsese de 
dulceaţă. Cu o iuţeală de necrezut, răsturnă conţinutul 
farfurioarei în borcan. 

— Dacă se întoarce imediat? O să creadă c-ai mâncat atât 
de repede toată dulceaţa? 

— Înapoi nu pot s-o mai iau. Dă-mi tu de la tine. În felul 
acesta te salvez şi pe tine. 


Tocmai când Ionel înjumătăţea porţia lui Victor, apăru pe 
uşă gazda. 

— Vai de mine! Spuse ea. Se poate? N-am ştiut că vă place 
atât de mult. Şi nici nu pot să-l las pe dumnealui păgubit. 

Ceea ce avu drept urmare umplerea farfurioarelor cu 
nişte cantităţi care li se păreau tinerilor mai înalte decât 
Everestul. 

— Şi dacă mai vreţi, le recomandă gazda, în timp ce 
acoperea borcanul cu celofan, mai cereţi, nu vă sfiiţi. Apoi 
adre-sându-se lui Ionel: Nu credeţi că ar fi bine să tăiem şi- 
o răţuşcă? Varză avem în grădină... 

— Nu! Se rugă Ionel cu toată disperarea lumii în priviri. 
Rațele... Am eu o... o aversiune... Adică un... Un sentiment 
de milă... Încă din copilărie. 

— Da' cele sălbatice? Întrebă învăţătoarea. Mi se pare c-au 
împuşcat aseară vreo două alde Gâtlan. Un moment numa' 
- se scuză iar gazda cea activă - să văd ce au de gând fetele 
cu puiul. Să-l facem cu smântână, că la cuptor am pus doi 
mai dinainte... 

Ionel avea o mutră jalnică. Se uita la Victor cu ochii unui 
om căruia i s-a diagnosticat o boală fără remediu. Şi 
vorbele-i erau blazate: 

— Pesemne că sunt înzestrat cu talentul de a naşte peste 
tot cele mai profunde sentimente materne. Mama mă ucide 
cu grija şi cu dragostea ei, şi, după cum vezi, asasinatul 
continuă prin telepatie. 

Gazda se înapoie fericită în casă. Îşi lăsase şorţul în 
bucătărie şi încălţase în locul papucilor de curte nişte 
sandale. 

— Aşa... Acum pot să mai răsuflu şi eu... Au crescut şi 
copii, mai fac treburile noastre. Maricica, pesemne c-a auzit 
când vorbeam, că a şi adus rața de la Gâtlan. Zicea că vrea 
s-o prepare ea... Dacă vrea... Aşa... 

Ionel se ruga în gând cu toată fiinţa: „lată de ce trebuie să 
inventăm un Dumnezeu sau un diavol. Ca să facă rața 
scrum, puii cenuşă şi scrumbiile tăciune”. 


— Aşa... De pildă şcoala noastră, îşi regăsi, cu precizie, 
vorbele învăţătoarea. Cu câţiva ani în urmă, e drept cam 
multişori, că-s mai bine de zece ani şi noi de la zece încolo 
le dăm atenţie, aici în şcoala noastră învățau laolaltă, în 
aceleaşi clase, bunicii, taţii şi copiii. Asta nu spune dintr-o 
dată totul? Ce era în trecut şi ce este azi... Să nu ne luăm 
după hrană, că, de, se zice că ţara noastră-i bogată. Dar 
faptul acesta: bunici, părinţi şi copii în aceeaşi şcoală oare 
nu zice foarte mult? 

— Bunici?! Se prefăcu Ionel mirat. Aveţi bunici în sat? 

— Avem şi străbunici, nu numai bunici. Ba a fost şi unul 
dintre ei la şcoală. Şi-a-nvăţat carte la... Aproape optzeci de 
ani. Şi minte ascuţită, că ne minunăm noi, învățătorii. lar 
lumea zice c-a fost un pescar, la viaţa lui, la tinereţea lui, un 
pescar cum nu prea se pomeneau mulţi prin deltă. 

Ionel şi Victor schimbară între ei clipiri vesele. Dăduseră 
totuşi repede peste Ciornega, peste pescarul care scăpase 
de la naufragiu şi care - cine ştie? 

— Fusese poate chiar cârmaciul bărcii. 

— Da' să ştiţi că tinereţea pescarilor ţine mulţi ani. Peştele 
îi simte pe cei bătrâni, neputincioşi şi trece pe lângă ei. Aşa 
zic pescarii şi zic şi eu ca ei. 

— Străbunicul de care ne-aţi amintit mai trăieşte? Întrebă 
cu oarecare teamă Victor. 

— Dacă mai trăieşte? Poate nu m-aţi crede. Merge şi astăzi 
la pescuit. Nu, nu mai trage el năvoadele, nu fiindcă n-ar 
putea, fiincă nu-l lasă tovarăşii lui. Dar mintea lui, ochii lui - 
ştiu eu ce? 

— Dibuie peştele ca nimeni altul. Capcanele pe care le 
pune el se scot de patru ori pe zi, pline ca nişte burdufuri. 
Mai trage şi el câte oleacă de monopol, de... Dar nu prea... 
Aşa ca să-şi mai amintească de tinereţe, cel puţin aşa zic 
fetele... Mai ales văduvele... 

— El trebuie să ştie multe despre trecutul deltei, insinuă 
Victor. 


— Cine? Moş Eftimie? El să nu ştie? Păi cunoaşte toată 
delta ca palma lui. Ştie nişte istorii, că ţi se ridică părul din 
cap. O să vedeţi singuri, adică o să-l auziţi. 

— E în sat? Nu cumva a plecat la pescuit? Întrebă Ionel cu 
oarecare teamă de astă dată. 

— Astăzi nu ştiu de ce n-a plecat. L-am văzut dimineaţă pe 
la sfat. Pesemne cu treburi. Vă duc eu la el... Numa' să luăm 
masa... 

Iarăşi îl cuprinse jalea pe Ionel. Orice bucurie trebuia 
neapărat să-i aducă o suferinţă. Tocmai când gândea aşa, o 
văzu pe Maricica intrând speriată pe uşă. 

— Ce? Gata? Aţi terminat? Bravo! 

— Nu, mamă! Tremură Maricica. Rața... S-a ars! 

Gazda şi Ionel săriră deodată de pe scaune. Învăţătoarea 
ca să se crucească, Ionel ca s-o îmbrăţişeze pe Maricica. Şi 
fata nu era chiar aşa de mică pe cât o arăta numele. 

În ciuda hazului anticipat, miliţianul fusese într-adevăr 
salvarea cireşarilor. Acest lucru datorându-se într-o 
anumită măsură şi lui lic. Poate că miliţianul venise cu alte 
intenţii spre cei doi tineri, cine ştie ce-i spusese bâieţandrul 
cu părul de grâu? Tic se duse însă în întâmpinarea lui şi 
începu să i se jeluiască, bineînţeles, în stilul său: 

— Am mai văzut noi fete în lume, dar mai drăcoase ca 
acestea din satul dumneavoastră nu cred că există pe tot 
pământul. Ne-au numărat şi firele de păr din cap ca să ne 
poată preciză chelia. Dar şi fără să le numere tot cheli şi 
gheboşi ne-ar fi decretat. 

Miliţianul nu-şi pierduse încă nimic din gravitatea iniţială. 

— Mi se pare că unul dintre noi a uitat să spună „bună 
ziua”, zise el. 

— Am uitat şi cum mă cheamă, dacă n-or fi ştiind ele 
numele, prenumele şi toate poreclele. Nu v-au spus ele 
puţină bună ziua şi în numele nostru? Că nu prea ne lasă 
timp să vorbim. 

— Hm, hm! Îşi continuă miliţianul jocul. Şi cam ce căutaţi 
prin satul nostru? 


— În clipa asta nu mai vrem nimic. Dac-aţi putea să ne 
scăpaţi de aici... Nu găsiţi vreun mijloc legal să ne închideţi 
şi să ne transportaţi undeva? Într-un fel am cam tulburat 
liniştea satului... Cred că pe la prânz în multe case vor 
izbucni certuri. 

— Asta cum vine? Întrebă miliţianul, fluturându-şi mâinile. 
O glumă sau ceva care merge spre mijloc legal? 

— Mă gândeam la oalele care-au dat în foc şi la fripturile 
care s-au ars. Or mai fi scăpat şi nişte porci prin grădină şi 
vreun dihor la păsări... 

— Ia uite-l, dom'le! Dar ştii că eşti isteţ! 

— Am fost... Până-n satul dumneavoastră. Aici, după ce m- 
au lăsat fetele în costum de baie şi mi-au mutat nasul după 
ureche, gata! S-a dus isteţimea mea. 

— Şi tovarăşul dumitale? Întrebă miliţianul. El tot aşa? (În 
loc de cuvinte, omul ordinii publice flutură din nou mâinile.) 

— Mai rău, răspunse Tic. El e mai sensibil decât mine. 
Ursule! Vino aici! Am aranjat să ne închidă pentru 
previziuni meteorologice greşite... Ştiţi ce se ruga să vină 
ploaia? 

Ursu făcu o impresie deosebită miliţianului. Îmbrăcat în 
maiou, i se putea vedea cu uşurinţă musculatura. 

— Dumneata eşti sportiv? Îl întrebă miliţianul care, 
precum se va vedea, era mare amator de sport. 

— Polisportiv! Răspunse Tic în locul lui. În orice disciplină 
încearcă, e campion. Junior, pentru că nu-i permite vârsta. 
Box, gimnastică, înot, lupte. La lupte a câştigat anul acesta 
titlul. 

Miliţianul se dădu cu un pas înapoi pentru a-l privi mai 
atent pe Ursu: 

— Ce vorbeşti, dom'le? Dumneata l-ai învins pe Năstase, 
prin tuş, în repriza întâi? 

Ursu rămase atât de mirat, că nici nu reuşi să mişte din 
cap în semn de aprobare. 

— Dumneata eşti leodoru Teodor? Păi de ce nu zici aşa, 
dom'le? la! Vezi-ţi de treburi, mă caricatură! 


Băieţandrul cu spice de grâu în cap se făcu repede 
nevăzut. 

— Dar de unde ştiţi dumneavoastră că l-am învins pe 
Năstase? Întrebă în sfârşit Ursu. 

— Păi cum să nu ştiu?! Năstase e doar din Tulcea, e, cum 
să spun, eroul nostru. Pe-aici prin regiune nu-şi are 
pereche. Păi cum să nu ne întrebăm atunci cine l-a-nvârtit şi 
l-a pus jos în două minute? Că-n „Sportul” nu dădea decât 
rezultatul. Nici măcar două cuvinte despre luptă... 

Ursu făcu un gest de retragere cu mâna. 

— Va să zică dumneata eşti... Ce tot vă hliziţi aşa? Strigă 
miliţianul către un grup de fete. Dumnealui e cel care l-a 
bătut pe Năstase la Bucureşti. L-a aşezat pe pământ ca pe- 
un plod. 

Ursu se înroşi şi mai tare. Şi pielea de pe trup şi-o simţea 
fierbinte. 

— Am avut şi eu norocul să dau mâna cu un campion, 
spuse miliţianul. Da' meriţi. Eu însă te-aş ruga ceva... Aşa, 
fiindcă tot ne-am întâlnit. O rugăminte personală. Dar mai 
bine ţi-o spun la despărţire. 

Miliţianului îi era jenă să-l mai întrebe pe Ursu ce treburi îl 
adusese în sat, ar fi dorit din tot sufletul să-i fie de folos, mai 
ales că se gândea la rugămintea pe care urma să i-o facă. În 
loc de altceva, se mulţumi să-i poftească pe cei doi tineri la 
masă. Înainte de a lansa invitaţia, auzi un zumzăit de vorbe 
femeieşti în preajma lor. Parcă se pregătea ceva. Cei doi 
păţiţi se apropiară, instinctiv şi mai mult de miliţian. 

— Ce vi s-a mai năzărit? Se adresă acesta unui grup de 
fete care şuşoteau mai aproape. 

— Ilacă, răspunse o drăcoaică mlădioasă, au început fetele 
să se certe între ele, dar eu nu mă bag. Catrina, Ileana, 
Maria, Zâna, Simina, ba şi cele trei ale lui Dudău. Nu ştiu 
dacă n-o să fie nevoie să intervii dumneata până la urmă. 
Nu le-auzi cum se sfădesc? 

— Da' ce mai vor? Nu le-a ajuns cât au batjocorit oameni 
străini? Mai mare ruşinea! 


— Păi cică ar vrea să-i invite pe dumnealor la masă. Eu ştiu 
că-i mai ales vorba de dumnealui... Care l-a făcut zob pe 
Năstase... Şi se bat între ele, care să-l cheme. Chiar dacă 
pleacă până-n seară... 

— Dumnealor sunt invitaţi la mine la masă, răspunse 
miliţianul. Tot timpul cât or să stea aici. Prin urmare... 

Fetele îşi adunară atâtea văpăi şi atâtea suliţi şi atâtea 
săgeți în priviri când auziră răspunsul, că Tic nu invidia 
deloc soarta miliţianului. Una dintre ele avu chiar curajul să 
spună, e adevărat, ca o constatare oarecare: 

— Dumnealor pleacă... Dumneata rămâi. Rămânem şi noi. 
Iar timpul nu fuge pe gârlă. 

— Acum, acum v-aţi trezit? Se burzului miliţianul. Ce-aţi 
făcut mai înainte? 

— Păi de un' să ştim noi că dumnealui l-a cotonogit pe 
Năstase? Da'ncalte i-a hăcuit bine oasele? Că Năstase ăsta 
a sfărâmat până-acum cinci flăcăi din satul nostru, la aia... 
Cum îi spune, Mario?... Finala, concursul ăla mare... Să ştii, 
Leano, că de-aceea de vreo juma' de an n-a mai zdrelit pe 
nimeni. 

— Şi dacă te mai înfrunţi o dată cu el, spuse o altă fată, 
buşeşte-l bine la pământ, ca să se sature pentru vecie. Aşa 
să-i faci! 

În drum spre casa miliţianului, Tic reuşi să-i strecoare 
acestuia întrebarea care-l chinuia de atâta vreme. Profită 
de o pauză din discuţia celor doi: 

— Mai trăieşte pescarul acela bătrân, mi se pare că-i 
spune... Rapaliuc? 

— Moş Eftime? Se miră miliţianul. Când l-am văzut eu? Nu 
de mult. Să fi trecut vreo două luni de zile. Poate chiar mai 
puţin. Da! Vreo lună juma'... La pescuit mergea. Oamenii 
zic că se ţine tare bine. Şi nu-ş' cine mai zicea c-a mai 
învăţat şi carte. La etatea lui! 

Tic nu prea înţelegea atitudinea miliţianului faţă de 
Rapaliuc. De ce nu-l văzuse de atâta timp? Şi de ce vorbea 
despre el ca despre un om pe care nu-l cunoştea bine? 


— Locuieşte aproape de maternitate? Întrebă el aşa într-o 
doară, pentru că văzuse la poarta unei case un bătrân cu 
părul alb, tăifăsuind cu nişte babe. 

— Cine? Moş Eftime? Păi ce să caute aici? El stă, mi se 
pare, prin Sfântul Gheorghe, sau prin Dunărei. Pe aici n-a 
fost, ehei, de când... 

Cireşarii erau profund întristaţi auzind răspunsul. 
Pierduseră atâta timp pentru a afla că mai au încă timp de 
pierdut. Când ajunse acasă, miliţianul găsi o chemare 
urgentă (f.f.) pentru o comună din apropiere. Înainte de a 
se despărţi de Ursu, îi şopti la ureche parcă pentru a nu-l 
auzi Tic: 

— Te rog eu ceva... Înscrie-te la Dinamo! 

Cireşarii porniră spre debarcader. Erau amândoi lihniţi de 
foame. Dar trebuiau să rabde şi mai ales trebuiau să plece 
în căutarea lui Rapaliuc. Tic oftă îndelung când puse 
piciorul pe podeţul de lemn: 

— Când mă gândesc, Ursule, ce bucate grozave ne-ar fi 
pregătit fetele... 

La Dunărei, în casa învăţătoarei, Victor şi Ionel suportau şi 
ei nişte chinuri cumplite. Se războiau cu o masă atât de 
îmbelşugată, cum rareori le fusese dat să vadă. Supa de pui 
era atât de bună, încât goliră spre nenorocul lor farfuriile. 
Gazda, foarte atentă, atâta aşteptase. Le umplu din nou la 
repezeală farfuriile, în timp ce-i spunea Maricicăi să pună la 
cuptor a doua tavă cu prăjituri. Veniră la rând scrumbiile, 
care erau aşa de moi, de parcă li se topea unt în gură. 
Fericită, gazda, o sculă iarăşi pe Maricica de la masă, 
pentru a pune la foc o oală pentru compot. 

— Nici nu terminăm masa şi gata e compotul, îşi asigură 
ea oaspeţii. Poamele-s coapte, culese adineauri de Sandu. 

Puiul cu smântână devenea o problemă aproape 
irezolvabilă, iar puii fripţi, un baraj cu neputinţă de trecut. 
Maricica mai aduse şi o cratiţă cu pilaf, opera ei, ca să-şi 
răscumpere rața arsă. 


— Aţi văzut? O lăudă maică-sa. Aţi văzut ce surpriză? Nici 
mie nu mi-a spus. Bravo! Dar de ce vă uitaţi aşa? le 
pomeneşti că n-a fost proaspătă smântână. Şi doar azi- 
dimineaţă am scos-o din oale. 

Maricica, foarte activă şi cu nişte priviri care nu mai aveau 
altă ţintă în lume decât pe Ionel, aduse repede şi tăvile cu 
prăjituri. 

— E-n clocot şi compotul, îi şopti maică-şi, uitându-se 
printre genele lungi la cel care-o îmbrăţişase. 

„Doamne! Gândea Ionel. Dacă măcar ar răsturna cratiţa 
cu friptură! M-aş preface că vreau s-o ajut şi-aş lovi cu cotul 
tăvile cu prăjituri.” 

Din păcate, Maricica nu reuşi o astfel de ispravă, pentru 
care Ionel îi promisese în gând o scrisoare de trei pagini şi 
jumătate, trimisă într-un plic parfumat, cu căptuşeală 
indigo. 

— Salata! Se înspăimântă învăţătoarea. Aţi uitat s-aduceţi 
salata. 

În câteva secunde apăru pe masă un castron uriaş, umplut 
cu toate legumele şi zarzavaturile de pe pământ. 

„Măcar să nu fi mâncat dulceaţa! Se căina Ionel în gând. 
Poate c-aş fi trecut de primul pui. Ce mă fac însă acum cu 
pulpele astea gigantice care, sigur, mi se pregătesc mie.” 

Cu speranţa disperatului, lonel rosti cu voce tare: 

— Ştiţi... Numai carnea de curcan şi de gâscă... Nu m-am 
obişnuit cu ea... 

— Nici noi, îl linişti învăţătoarea. Nici nu ţinem în curte. 
Creştem numai găini şi rațe. Şi numai rasă bună. Gustaţi şi 
o să vedeţi. 

Victor era în aceeaşi situaţie. Mai stoic însă, înfrunta 
chinurile fără să crâcnească. Nici gândurile nu şi le aduna. 
Dar când văzu hălcile de carne friptă punându-i-se în faţă, 
începu să scornească şi el fel şi fel de posibilităţi de 
scăpare. Deodată se ivi o ocazie grandioasă. Cineva bătu la 
poartă. Ca puii după cloşcă, o dată cu mama porni într- 
acolo şi ceata de copii. Numai Maricica, rămase alături de 


ţinta privirilor sale. Şi era atât de absorbită de preocuparea 
ei sfântă de a-l privi pe Ionel, încât nu observă mişcările, 
mai ales că erau foarte calme, ale celuilalt comesean, care 
prefăcându-se că s-ar mai servi din oale şi cratiţe, ascundea 
în pilaf şi în cartofi, cât se poate mai la fund, pulpele, 
pieptul, aripioarele, tot ce i se dăruise în farfurie. 

Ionel se uita ca un arhanghel în ochii Maricicăi, dar o 
blestema în gând cu toată puterea fiinţei lui. Născocea 
adevărate camere de tortură pentru trupul ei plăpând, abia 
înflorit. 

— Nu vrei să ne aduci puţină apă? Răsună vocea lui Victor. 
Instinctele de gazdă şi de gospodină biruiră în Maricica. 

Sări ca împinsă de un resort, fără să încerce să dezlege 
enigma cănii cu apă, plină ochi, din care nimeni nu turnase 
un strop. Rațele care sosiseră în jurul mesei de vară, 
măcănind şi plimbându-şi ciocurile în balta din apropiere, 
puteau da răspunsul. Ionel profită de moment şi-n câteva 
secunde faţa îi fu inundată de un val de fericire care-o făcu 
pe Maricica să scape cana din mână. Ingratul n-o mai 
îmbrăţişă de astă dată, dar o ajută să strângă hârburile şi 
să le arunce peste gard. Ea avusese însă grijă să-şi atingă, 
absolut din întâmplare, căpşorul nevinovat de părul lui 
Ionel. Şi de fiecare dată închise ochii cu gândul că, 
procedând astfel, nimeni nu-i va vedea flăcările care-i 
biciuiau obrajii. 

Gazda se întoarse de la poartă cu prichindeii după ea. 
Avusese grijă să treacă mai întâi pe la bucătărie, pentru a 
aduce prâjiturile. 

Musafirii reuşiră să termine cu bine masa. Se fereau însă 
de laude prea mari de teamă să nu descopere gazda vreun 
nou desert în ultima clipă. Incidentul cu cana spartă trecuse 
neobservat, ca, de altfel şi purtarea neobişnuită a Maricicăi. 
Şi Victor şi lonel căutau un pretext cu care să ducă vorba 
spre moş Eftime. Făcându-şi până la capăt datoria de 
gazdă, învăţătoarea îi scuti de eforturi. 


— Chiar i-am spus lui Rădău, cel care m-a căutat 
adineauri, să-l întrebe pe moş Eftime, dacă-i bucuros de 
oaspeţi. Asta fiindcă aşa-i obiceiul pe la noi. Altminteri 
oamenii sunt foarte primitori. Numa' să nu te pună dracul 
să le refuzi ospitalitatea. Atunci, gata! Sunt în stare să 
trimită câinii după tine... Cam aşa-i obiceiul pe la noi, de... 
Dacă nu vă e greu, putem pleca spre moş Eftime. 

Pe Ionel îl săgeta un gând înspăimântător şi nu ştia cum să 
se descotorosească de el. Foarte pe ocolite încercă să tragă 
de limbă gazda: 

— Unii bătrâni au tabieturi. Oare nu-l deranjăm pe moş 
Eftime? Poate că s-o fi culcat, sau... 

— Aş! Încercă să-l liniştească învăţătoarea. Moş Eftime îşi 
are rosturile lui. Mai doarme el câteodată, dar numai după- 
masă. 

Spaima lua proporţii în sufletul lui Ionel. 

— Doarme numai după-masă? Întrebă el cu noduri în gât. 
Adică... 

— Adică, îl ajută învăţătoarea aruncându-i o privire cam 
ciudată, după ce mănâncă. 

Asta era! Tinerii abia trecuseră de poarta iadului. Ionel îşi 
imagină o masă încărcată cu munţi de pui şi cu bazine de 
peşte, cu coveţi de salate şi cu cuptoare de prăjituri. Şi 
exact la mijlocul ei râdeau cu gura până la urechi trei „O”- 
uri uriaşe de pe eticheta unei sticle cu monopol. Victor, fără 
să hiperbolizeze ca Ionel, simţi imediat o ameţeală în cap, 
care-i dădu şi ideea salvatoare: 

— Prietenul meu v-a întrebat din jenă dacă moş Eftime 
doarme după-masă. Ştiţi... Şi el, uneori, e adevărat, foarte, 
foarte rar are acest obicei. Vara mai ales, spre sfârşitul 
vacanței. 

— Maricica! Strigă învăţătoarea în loc de orice alt răspuns. 
Pregăteşte paturile în odaia mare... Şi cu moş Eftime 
aranjez eu. O să-i pară rău că n-a avut musafiri la masă... 
Dar, de, nu dau peste om bucuriile chiar în fiecare zi... 


Ionel găsi sub perna patului care i se pregătise pentru 
somnul de după-amiază o crenguţă cu frunzuliţe mici şi 
rotunde ca bănuţii şi cu o aromă care-l trimise imediat într- 
o lume de vis. Şi Victor adormi repede, un somn scurt, dar 
foarte adânc. 

Se treziră amândoi odată. Dormiseră cam un ceas. Se 
grăbiră să iasă în ogradă. Acolo îi aştepta gazda cu chipul 
numai lumină. 

— Ca doi îngeraşi aţi dormit. Puteam eu să vă scol? A 
trecut pe-aici moş Eftime, dar cam grăbit. Zicea că-l 
cheamă nişte pescari la o capcană care nu prea merge. Da' 
ce-i cu dumneavoastră? 

Victor înghiţi în sec, Ionel la fel. Regretau cumplit lipsa lor 
de curaj. În acea clipă ar fi fost în stare să înfulece, în furia 
lor, toţi puii din ogradă, fierţi, fripţi, chiar vii. 

— Şi nu ştiţi când se întoarce moş Ciornega? Întrebă 
Victor într-o doară. 

— Ciornega? Care Ciornega? Aaaa! Vă referiţi la bătrânul, 
la... Moş Albu? Aşa îi spunem noi, că are un păr ca spuma 
laptelui. Da' ce, el v-a adus încoace de întrebaţi când se 
întoarce? Eu credeam că veniţi de la Tulcea, nu de la 
Vălurele... 

Era un ton cam amar în spusele învăţătoarei. Dar gustul 
cel mai amar din lume era în gura cireşarilor. Pricepeau ei 
ceva, dar nu le venea să creadă. Cu riscul de a accentua 
uimirea învăţătoarei, Victor se hotări totuşi să întrebe: 

— Do... Moş Albu stă în Vălurele? Noi credeam... Vorbesc 
de moş Ciornega, nu de... 

— Ciornega, bătrânul, moş Albu, spuse gazda într-adevăr 
uimită. Păi cine nu-l cunoaşte în deltă?! Despre el se spun 
nişte lucruri... Şi moş Eftime, câtu-i el de mândru, când se 
aduce vorba despre Ciornega, vorbeşte cu un respect... 
Poate c-o fi mai bătrân. La vârstă, nu ştiu... Dar la port, la 
umblet, e cam dus... 

Nu mai rămăsese nici o îndoială, nu mai era posibilă nici o 
confuzie. Ciornega locuia deci la Vălurele. Nu era totuna cu 


moş Eftime, aşa cum îşi închipuiseră cei doi cireşari. Se 
uitau unul la altul cu ochii blegi. Tot ce mâncaseră le venea 
parcă în gât. Invocară la repezeală câteva pretexte despre 
necesitatea de a fi la o anumită oră la Tulcea. Pretexte 
cusute vădit cu aţă albă, ceea ce spori uimirea învăţătoarei. 
Se prefăcură că-şi aduc aminte de o adunare pe care 
trebuia s-o prezideze Victor. Deveniră brusc nerăbdători. 

— De... Eu nu pot să vă ţin... Da' lui moş Eftime ce să-i 
spun? Poate că s-a pregătit omul pentru deseară... 

— Spuneţi-i că venim, venim sigur altădată, crezu lonel că 
minte. 

— O să-i spun... Da... Da' eu v-aş întreba ceva. Cu ce-o să 
plecaţi la Tulcea? 

Nerăbdarea cireşarilor era atât de mare, că răspunseră 
fără să se gândească. 

— Cu orice... Dacă va fi nevoie, vom pleca înot... Trebuie s- 
ajungem neapărat până deseară acolo... 

Maricica se îngălbeni când auzi răspunsul, şi-l petrecu pe 
Ionel cu o privire jalnică până la poartă şi de la poartă până 
la capătul satului. Acolo se întâlniră cireşarii cu doi tineri 
cam de seama lor care-i întrebară unde se află casa 
învăţătoarei. Victor le explică şi-i întrebă la rândul lui cu ce 
au venit la Dunărei. 

— Cu o şalupă, răspunse unul dintre ei, cel mai înalt şi 
adăugă apoi cu un aer de superioritate: O şalupă specială. 

— Şi, nu ştiţi, a plecat? 

— Dacă era specială pentru noi... Sigur că a plecat. Dar nu 
spre Tulcea, spre Sfântul Gheorghe. 

Era un răsuflet de uşurare pentru starea atât de amărâtă 
a cireşarilor. Ca o mulţumire, Victor le spuse celor doi 
câteva cuvinte despre ospitalitatea învăţătoarei şi-i sfătui să 
treacă pe la un pescar bătrân ca să afle o sumedenie de 
povestiri. 

— Se numeşte moş Eftime, preciza Victor. De altminteri o 
să vă spună doamna învăţătoare. Asemenea gazdă nu prea 
am văzut până acum. 


— Ne pare bine, răspunse de astă dată cel mai scund. 
Trebuia să sosim în sat mai devreme, dar am întârziat până 
s-a pregătit şalupa. 

Cireşarii nu scoaseră nici o vorbă până la debarcader. 
Erau uluiţi de evenimentele prin care trecuseră într-un 
timp atât de scurt. Lângă podeţ nu se afla însă nici o 
ambarcaţiune. Ce ne facem? Întrebă Victor. Tare aş fi vrut 
să-i mai găsim pe Ursu şi pe Tic la Vălurele. Oare or fi dat 
peste Ciornega? 

CAPITOLUL IX. 

Pe un debarcader asemănător, dar la o distanţă bunicică în 
susul apei, cam în aceeaşi situaţie deznădăjduită, poate 
amplificată prin asaltul necontenit şi ascuţit al foamei, se 
aflau „învinşii” glorioşi de la Vălurele. Speranţa ivită sub 
forma unui băieţandru cu părul ca spicul grâului, care 
stătea tolănit la soare într-o barcă, durase doar câteva 
clipe. Înainte ca Tic sau Ursu să-i facă propunerea amabilă 
şi avantajoasă de a-i duce spre Dunărei, băieţandrul puse 
mâna pe lopeţi şi, după câteva mişcări iscusite, dispăru pe o 
gârliţă acoperită de sălcii. 

— Mi se pare, Ticuşorule, că ne-am împotmolit la mal, fără 
să intrăm măcar în apă. De ce-o fi fugit bezmeticul ăla? Mă 
flăcăule, strigă Ursu cu o putere în voce, care făcu să se 
agite Dunărea pe o bună distanţă. Stai să-ţi spunem ceva. 

Cel strigat, care se ivise pentru o clipă într-un ochi al 
gârlei, hăt departe, lovi cu şi mai mare îndârjire apa cu 
lopeţile, de parcă se luase în urma lui o întreagă escadră de 
torpiloare. 

— Gata! S-a dus! Constată Tic cu glas amar. Ce ne facem? 
Oare pe mal n-o fi vreo potecă? 

Poteci erau pe mal, dar cum sunt toate potecile în deltă. 
Gârle, gârliţe, gârlişoare, împreunate într-un labirint atât 
de încâlcit, că o întreagă ceată de Tezei ajutaţi de nu ştiu 
câte Ariadne n-ar fi fost în stare, odată intraţi înăuntru, să 
iasă la capăt. 


— Ar fi o posibilitate, sugeră cam cu teamă Ursu, dar mi se 
pare prea primejdioasă. 

— Şi cu hainele ce facem? Întrebă Tic, imediat ce dibui 
ideea prietenului său. 

— Hainele? Nici o problemă, Ticuşorule. Le-aş ţine în 
mână şi aş înota pe spate. Nu vezi cum curge apa? Nu 
trebuie decât să pluteşti, să te menţii la suprafaţă, că te 
duce ea singură. 

Tic era dezbrăcat când Ursu îşi termină vorbele. Îşi făcu 
din haine un pachet mic pe care îl legă strâns cu o bucată 
de sfoară. Îi întinse apoi lui Ursu un ghem de sfoară de care 
nu se despărţea niciodată. 

— Fă şi tu un pachet ca să-ţi vină mai uşor. Şi ce dacă o să 
intrăm în sat cu hainele şifonate? De fete nu-mi mai este 
frică. Fug înainte şi strig de la capătul satului: „Omul care I- 
a boşorogit pe Năstase!” Deşi îmi închipui că ar fi inutil. 
Crezi tu că în clipa asta nu s-a răspândit zvonul de la Chilia 
la Sfântul Gheorghe şi înapoi? Crezi tu că semnalmentele 
noastre nu circulă acum pe toate gurile? Bine că ai căzut cu 
el în finală! Dar de ce te codeşti? 

Lui Ursu îi părea rău de propunerea făcută. Încă de pe 
şalupă observase că braţul are din loc în loc ochiuri şi 
vârtejuri periculoase. Nu se gândea la el. Îi era teamă de 
Tic. Pentru a scăpa de vârtejuri, nu ajunge să înoţi bine. 
Trebuie în acelaşi timp să opui o mare rezistenţă la „trasul” 
apei şi mai ales să ai experienţa ieşirilor la suprafaţă, din 
burghiele care te împingeau. 

— Nu glumesc, Ticuşorule, spuse el. E foarte periculos. Şi 
cu barca, darămite fără. Sunt vârtejuri. 

— Vârtejuri? Râse Tic dispreţuitor. Sunt cel mai mare 
amator de vârtejuri. Nici eu nu glumesc, Ursule. Ştii ce mi- 
ar plăcea să mă bag în ele? 

— Nu-i acelaşi lucru, Tic. Râurile şi pârâurile „noastre” nu- 
s Dunărea. Puterea vârtejurilor pe aici e de zece, douăzeci 
de ori mai mare. 


— Atunci să le evităm, spuse foarte serios Tic. Îţi dau 
cuvântul meu că nu mă bag în ele. Dartu?... luosăte poţi 
descurca? 

Ursu făcu un asemenea gest cu mâna, că Tic nu mai 
insistă. Se dezbrăcă şi el, îşi făcu din haine un pachet, legă 
apoi strâns ambele pachete şi, când termină operaţiunea şi 
le atârnă la gât. 

Chiar n-o să le uzi, Ursule? Ei şi ce dac-o să le uzi? Se 
răzgândi Tic. O să primim şi mai multe invitaţii. 

— Nu-ţi fie teamă, îl asigură Ursu. Nici un strop de apă n-o 
să ude pachetul... Gata? Fii atent, Ticuşorule. Eu voi înota 
cu câţiva metri înaintea ta, pentru a te avertiza. Ţi-ai dat 
cuvântul... 

Ursu intră prudent în apă, ţinând mâna stingă cu pachetul 
în aer. Când îşi potrivi bine trupul în apă, pe spate, îi făcu 
semn lui Tic să-l urmeze: 

— Hai!... Aşa cum ne-am înţeles. Dacă mă vezi pe mine că 
dispar în apă şi ţin pachetul deasupra, mă ocoleşti. 

Cei doi tineri porniră la vale, duşi repede de curentul apei. 
Tic se amuza ca un broscoi. Înota pe spate, pe burtă, pe o 
coastă. Câteva mişcări ale mâinilor şi picioarelor şi apa-l 
ducea cu o viteză uimitoare. Se ferea însă să-l depăşească 
pe Ursu. Pentru acesta înotul era mult mai greu. Pachetul 
acela mic de haine îi încurca fiecare mişcare. Nu-şi 
închipuia că-i va da atâta de furcă. Dacă ar fi avut o 
greutate mai mare de dus, un butuc, un om ori altceva, i s- 
ar fi părut o jucărie. Pachetul însă îi incomoda mişcările. 
Trebuia să-l ţină mereu sus ca să nu-l atingă apa şi braţul îi 
anchiloza în nemişcare. Dar nu era numai asta. Trebuia să- 
şi găsească şi o anumită poziţie, pe o coastă, cu capul întors 
şi la o înălţime oarecare de suprafaţa apei, pentru a vedea 
calea şi a descoperi din timp ochiurile şi vârtejurile. 
Observase câteva bulboane destul de mari, pe care le 
ocolise însă cu artă, trăgându-l şi pe Tic după el. Înainta 
repede, dar nemişcarea braţului şi a gâtului, menţinerea 
poziţiei în apă îi produceau înţepături în tot corpul. În plus, 


îi era teamă cumplită să nu-l prindă cumva vreun cârcel. Se 
gândea mai cu seamă la Tic. Mergeau la o distanţă destul 
de mare de mal, evitau apropierea de mal, pentru că prin 
acele părţi erau bulboanele cele mai primejdioase. Îşi opri 
mişcările de dinainte şi se lăsă purtat numai de curentul 
apei. Apoi îi făcu semn lui Tic să se apropie. 

— Ticuşorule! Spuse el. Ai cumva vreun ac, vreun bold în 
haină? 

— Am, sigur că am. Chiar sub reverul cămăşii am o agrafă. 
Dar pentru ce-ţi trebuie? 

— Îmi trebuie, fiindcă îmi trebuie. Ai putea tu să o scoţi cu 
o mână dacă eu ţin pachetul? 

Ursu începu să calce apa, oferindu-i lui Tic pachetul cu 
haine. Acesta operă cu multă grabă şi atenţie pentru a nu-l 
obosi prea mult pe Ursu. Cotrobăi cu degetele printre haine 
şi reuşi, cu preţul câtorva înţepături adânci, să scoată 
agrafa. Ursu deschise gura, adică îşi desfăcu numai buzele, 
dându-i a înţelege lui Tic unde trebuie să-i pună agrafa. Tic 
se supuse tot fără vorbe. Îi strecură agrafa între buze şi 
dinţi. 

— Ce te-a apucat să-ţi coşi buzele? Râse Tic. Nici 
altminteri nu eşti vorbăreţ din fire... Stai! Nu răspunde că 
s-ar putea să înghiţi agrafa... Şi alta, zău, că nu mai am. 

Tinerii îşi continuară călătoria pe apă, evitând tot mai greu 
vârtejurile din ce în ce mai dese pe care Ursu le simţea 
adânci şi îndârjite. După o întâlnire neaşteptată cu un vârtej 
care-l întorsese de câteva ori, Ursu îi propuse lui Tic să iasă 
la mal. Erau însă într-o zonă de bulboane. Când depăşiră 
zona, apa se linişti ca prin farmec. Braţul i se vedea până în 
depărtare, neted, drept, fără nici un cot. Ursu, care înfipse 
agrafa în pachetul cu haine, îşi refăcu curajul. 

— Puţintel mai putem merge. Dar dacă încep iar 
învolburările, ieşim, Ticuşorule. N-are nici un rost să 
riscăm. Poate întâlnim undeva o barcă. 

— Până acum de ce n-am întâlnit? Îi răspunse Tic prompt. 
Se cunoaşte că nu mergem pe un braţ navigabil... Iar, 


Ursule, iar...! 

Tic aproape ţipase, iar Ursu, de spaimă, era să scape 
pachetul din mână. 

— Cârcel? Întrebă el grăbit. Ţine-te la suprafaţă numai o 
secundă. 

— Nu! Râse Tic. Nu. Iar mi-am dat seama că suntem nişte 
imbecili. Şi iar din cauza bărcii. Să ştii că tot ghinionul 
nostru vine de la mârşăvia aceea de barcă. Spune, Ursule! 
De ce-am lăsat-o noi să se prăjească la soare pe plajă? 

Ursu râdea cam mânzeşte. Îi înţepenise gâtul, îi înţepenise 
mâna stângă şi simţea în plus nişte zvârcoliri mici, dar 
profunde la şoldul drept. 

— Hai spre mal, Ticuşorule. În diagonală, spre salcia aia 
pletoasă, aia cu două trunchiuri. 

Porniră amândoi, duşi de curent, ajutându-se de mişcările 
corpului numai pentru a-şi menţine direcţia. Când ajunseră 
la vreo treizeci de metri de mal, Ursu îşi simţi şoldul tras de 
un cleşte de fier. Cârcelul. Dar, tot în aceeaşi clipă, zări o 
pată rotundă care părea că se menţine pe suprafaţa apei 
prin forţa centrifugă. Spre centrul ei se căsca o pâlnie 
uriaşă. Tic, senin, se lăsa dus de curent spre pata 
întunecoasă. 

Victor şi Ionel stăteau de aproape o oră pe podeţul îngust 
de lemn. Braţul Sfântul Gheorghe nu era însă o şosea 
naţională şi nici măcar principalul braţ navigabil al Dunării, 
pentru ca tinerii să-şi facă „iluzia” unui „autostop” rapid. Se 
resemnaseră şi stăteau acolo mai mult din inerție. Dacă 
Victor n-ar fi zărit, cam după jumătate de oră de aşteptare 
un anumit obiect, într-un anumit loc, poate că s-ar fi 
înapoiat în sat, sau şi-ar fi găsit ceva de lucru. Obiectul pe 
care-l zărise Victor era o lotcă pescărească destul de 
încăpătoare, iar locul unde-l zărise era o adunătură de 
păpuriş, cam la vreo cincizeci de metri de debarcader. Din 
clipa în care obiectul fusese identificat, începuse un nou 
chin pentru cireşari. Un sfert de oră se scursese mai uşor. 
EI le dăduse însă o indicație foarte precisă. Cum nu-şi 


luaseră ochii de la barcă nici o secundă, ajunseseră la 
concluzia că stăpânul ei nu se află prin apropiere. Un alt 
sfert de ceas avusese darul să nască în minţile lor ideea că 
poate barca e uitată acolo de cine ştie câtă vreme. 
Reflecţiile care gravitau în jurul acestui gând începură să 
capete glas vorbit. 

— Cam ciudat, spuse Ionel. A trecut atâta vreme şi nici o 
umbră omenească în preajma bărcii. Ce zici? 

— Destul de ciudat, răspunse Victor, sau dimpotrivă, foarte 
clar. Să analizăm. Barca, evident, e ascunsă. Pentru că nu 
se zăreşte decât dintr-un anumit unghi şi încă un unghi 
foarte strâmt. Totuşi nu e lăsată acolo pentru un timp scurt. 
Ar fi venit stăpânul. Deci pentru mai multă vreme. Atunci ce 
caută lopeţile în barcă... Le-ai văzut şi tu, nu?... Un 
asemenea obiect nu se lasă, pentru mai multă vreme, dacă 
nu e făcut indisponibil. Fără lopeţi... Gata!... Ne-am fi 
gândit noi la el dacă nu i-am fi văzut lopeţile? Putem noi 
oare trage concluzia că obiectul e părăsit, e uitat, sau în 
orice caz nu are un stăpân grijuliu? Să zicem că părăsit, 
uitat e cam mult. În orice caz nu are un stăpân grijuliu. 

Şi Ionel căuta cu înfrigurare argumente care să întărească 
într-un fel concluzia lui Victor. Nu slăbea nici o clipă barca 
din ochi şi i se făcea gura apă. 

— Să ne gândim că plouă, spuse Ionel. Nu că s-ar 
deteriora obiectul, pentru că e obişnuit cu apa. Dar lăsat 
mai multă vreme acolo, înfruntând câteva ploi, s-ar putea 
umple cu apă şi scufunda... E cam tras de păr, nu, Victor?... 
Dar şi eu cred că stăpânul ar trebui „educat”. La urma 
urmei nu e o barcă atât de pretențioasă... Câteva scânduri, 
câteva cuie, câteva kilograme de catran... 

Obiectul, devenit printr-o întâmplare problema pasionantă 
a unor minţi ascuţite, îşi vedea însă foarte liniştit de treabă, 
adică se lăsa bine ţinut de funia care-şi înfăşurase un capăt 
de un trunchi de salcie. Din când în când doar sălta uşurel, 
gâdilat sub burtă de vălurele nebunatice. 


Înainte de a lua o hotărâre clară, sau mai bine zis în 
vederea luării unei asemenea hotărâri, cei doi amici se 
gândiră să facă o plimbare pe malul braţului. Imuni la orice 
tentaţie lumească, se dăruiau cu trup şi suflet naturii. 
Căutau gângănii, plante, arome. Dacă prindeau cine ştie ce 
muscă banală sau dacă rupeau o floare dintre cele mai 
obişnuite, le ridicau deasupra capului şi le priveau îndelung 
în soare, pentru a demonstra lumii zelul lor de naturalişti. 
După vreo zece minute de cercetări pasionate şi de 
descoperiri senzaţionale, însoţite de expresii care ar fi 
entuziasmat un Fabre sau un Burback, ajunseră în sfârşit 
lângă barcă. Bineînţeles că se aplecară deasupra unor 
tufişuri pentru a culege ceva deosebit de rar, deoarece 
rămaseră câteva minute pe vine. Când se ridicară, cheful de 
naturalişti le pierise cu totul. Se uitau stupefiaţi unul la 
altul. În barcă... Dormea cu o pasiune rar întâlnită un om cu 
o barbă lungă până la piept şi cu nişte degete la picioare de 
dimensiuni pantagruelice. Era singura ipoteză care nu le 
venise în minte. 

Zgomotul unor crengi rupte şi nişte fluierături scurte îi 
transformară din nou pe tinerii noştri în naturalişti 
entuziaşti. Ionel îi arătă triumfător lui Victor o gânganie 
nemaipomenită, mai mică decât o musculiţă, subţire, cu o 
trompiţă în vârful capului şi cu nişte aripi care ar fi bâzâit 
ucigător, dacă n-ar fi fost ţinută de ele. 

— Cred că e un exemplar rar! Spuse el cu un aer foarte 
serios. 

— Da' ce-aţi găsit acolo? Răsună o voce dintre sălcii. Că 
pe-aici mişună mai ales țânțari, printre alte lighioane. 
Numa' că le-a cam trecut sezonul. Cu vreo două-trei 
săptămâni înainte, ehei... 

Omul avea deci gust de vorbă. Se arătă şi la faţă. Nu se 
deosebea prea mult de cel din barcă, numai că nu-i trecea 
de umeri, după calculele sumare ale lui Victor. Băieţii îl 
salutară destul de respectuos. Pe amândoi îi impresionau 


oamenii cu barbă. Noul venit trânti un sac plin la capul celui 
din barcă. Lovitura zgudui mica ambarcaţiune. 

— Bre Filip! Strigă el. Scoală, bre, că ţi-am adus o pernă. 
Ş-au venit şi doi domnişori să te fotografieze pentru 
gazetă... 

Filip se ridică în capul oaselor. Era într-adevăr un uriaş, îşi 
frecă ochii cu nişte pumni cât mingile la care se antrenează 
cei care se bat cu pumnii, căscă de vreo două ori, că trosni 
şi barca sub el, iar când deschise gura parcă bubuiră 
mesagerii ploii. 

— Ce-i, bă? Ce-i cu perna? [i s-o fi făcut dor de bunică- 
ta?... Bă Colţune, bă. Ce scoli omul după trudă? 

— Las' că ştiu eu unde-ai trudit az' noapte, îi răspunse 
Colţun. Ne-au telefonat ăia din Zgândăraş să le trimitem 
nişte sare. Iute, bre, că-i musai să săreze peştele. 

— Păi de ce nu le dau ăi din Vălurele, că-s mai aproape? 
De ce să mă scol eu? 

— Treaba ta! Eu nu te forţez. Numa' să văd ce-i spui 
deputatei, că ea m-a trimis. 

Când auzi de deputată, Filip sări în sus. Capul îi ieşea 
printre ramurile sălciilor, de parcă era înfipt într-o prăjină. 
Atunci îi zări şi pe cei doi cireşari. 

— Şi 'mneavoastră? Întrebă el. Mergeţi tot spre 
Zgândăraş? 

Din schimbul de cuvinte dintre Filip şi Colţun, tinerii 
înţeleseră că Zgândăraşul trebuie să se afle pe la jumătatea 
drumului dintre Dunărei şi Vălurele. Nici nu li se putea oferi 
ocazie mai bună. Dacă la Zgândăraş era telefon, însemna că 
era aşezare omenească şi deci posibilitatea de a găsi acolo 
nu o barcă, ci mai multe. Acceptară cu bucurie invitaţia 
uriaşului, numai că fură nevoiţi să se înghesuie pe un spaţiu 
cam strâmt, cam mic, la unul dintre capetele lotcii. Era însă 
prea larg, dacă îşi aduceau aminte de intenţiile lor 
criminale. Deşi curentul apei era puternic, pentru Filip, a 
duce barca împotriva lui era o jucărie. Lopeţile mânuite cu 
putere şi măiestrie, purtau barca pe apă ca o săgeată. 


Barcagiul nu era chiar atât de bătrân cum presupuseră la 
început pasagerii lui. Chipul lui era acela al unui om blând, 
cam molatic, predispus la calm şi linişte. După câteva 
schimburi banale de cuvinte cu pasagerii lui ocazionali, 
prinse dintr-o dată chef de vorbă. Deşi mişca mereu din 
lopeţi, respiraţia îi era cea din timpul somnului. 

— Şi ziceţi că vă duceţi la Vălurele... Apoi să vă feriţi de 
fetele de-acolo, că după o noapte numa' ieşiţi şi însuraţi şi 
cu doi-trei copii care ştiu să zică tată... Sau aveţi alte 
treburi? 

Era o invitaţie pe care n-o puteau refuza. Ionel îi făcu 
semn cu cotul lui Victor şi răspunse: 

— Vrem să stăm de vorbă cu cineva, cu moş Albu... 

— Moş Albu Ciornega? Se minună uriaşul, dându-le astfel 
cireşarilor confirmarea mult dorită. Ehei! Cine-a fost moş 
Albu la viaţa lui! Acum, de... Acum o mai ţine doar cu 
vorbele. Că puterile i s-au cam dus, cum se duce apa asta 
pe Dunăre în mare... E la noi unul, moş Eftime, l-aţi văzut 
pesemne, de o seamă cu moş Albu... Ei, da' nu-ş cum face 
că se ţine. Se ţine mai dihai ca mine. E o taină mare aici. 
Dacă ne-ar spune-o şi nouă... Lui moş Albu se pare că nui-a 
spus-o... de... S-o fi certat vreodată... Că prieteni au fost... 
Şi-ncă la toartă... 

— Cam ce vârstă are moş Albu? Încercă Victor să aducă 
din nou discuţia spre subiectul care-l interesa. 

— Moş Albu? Păi numa' să văd... Aşa... Cam optzeci... ba şi 
vreo doi, aşa buni, dacă n-or fi chiar trei. Gura-i e bună... Şi 
capu-i e bun. Când e mai greu cu peştele, trag oamenii la el 
mai ceva ca la moş Eftime. Numai puterile nu-l mai ţin. Nu 
că n-ar mai ţopăi el în ciubote la vreun praznic, da' la tras 
năvodul şi la lopătat în sus cam gâfâie. Încolo ăl mai... 
Mintea lui, mamă! Dac-aş avea-o eu, m-aş face brigadier 
peste toţi brigadierii... Dacă vorbiţi cu el, să nu cumva să 
spuneţi pescar, că se face mama focului. Pentru el peştele e 
vânat, iar pescarul e vânător. El e de pe timpurile acelea cu 
capcane, cu bărci şi năvoade. Şi peştele, să ştiţi, că-i mai 


isteţ ca vulpea. Ca să-l prinzi, trebuie să fii mai isteţ ca el... 
Şi moş Albu... Eu zic şi ar fi păcat să nu zic, că e al mai 
mare vânător care s-a pomenit în deltă de când e ea deltă. 
Şi, dacă e unul care cunoaşte năzbâtia asta de deltă, 
încurcată ca maţele tuturor peştilor din ea, atunci acela e 
moş Albu Ciornega... Lui, de fapt, i se zice Teodor. Da' de 
vreo douăzeci de ani, de când i s-a albit părul, aşa i-a rămas 
numele. Ehei!... Eu eram un copilandru pe-atunci... Dar 
cine nu ştie povestea lui? Dacă vreţi să v-o spun... Că, până 
ajungem la Zgândăraş, numa' bine o termin... Sau cum vă e 
voia... Cu o poveste timpul trece parcă mai uşor. 

Tinerii nu numai că acceptară bucuroşi cea de-a doua 
invitaţie a barcagiului, dar îi şi mulţumiră cu anticipație. 

— Apăi, de ce ia albit părul lui moş Teodor Ciornega... 
Continuă uriaşul... Istoria a-nceput aşa precum ştim noi, 
prin '42. Au venit trei jandarmi acasă la moş Albu. De... om 
peste şaizeci de ani, trei jandarmi ajungeau, mai ales că la 
şalupa care aştepta mai jos mai erau vreo trei. Aşa că intră 
ei în casă şi zic ceva cu legea... Moş Albu nu-i elaşa un 
zdrahon, e cam ca toţi oamenii, dar vânos tare. Putea să 
bată cuiul în scândură cu pumnul. Închipuiţi-vă şi 
'mneavoastră... Când odată îl păleşte pe unul peste ceafă, 
apoi uite, pe crucea mea! Au căzut doi... l-o fi ciocnit capul 
celuilalt, cine ştie? Al treilea jandarm umple casa de 
putoare şi-ncepe să se roage că n-are nici o vină, că e ordin, 
mă rog, cred că-i tremura în maţe şi mâncarea pe care 
trebuia s-o-nghită a doua zi. Şi, fiindcă era mai mare în 
grad, îi scapă mai multe lui moş Albu. Că vor să-l pună la zid 
ăia de la stăpânire. Moş Albu avea el ceva cu stăpânirea, nu 
degeaba au venit jandarmii. De, ce să facă, a trebuit să 
fugă. Ei, aici începe povestea... L-au căutat doi ani prin 
toată delta. Numai militari şi tot felul de bărci. Că nu era 
vorba numai de el. El cică ducea de-ale gurii şi altele, hârtii, 
nu ştiu ce, la partizani. Dacă puneau mâna pe el, era lucru 
mare, că el ştia poteci prin deltă, dintre cele tăinuite, numai 
el le ştia. Da' cum să-l prindă?! Numa' c-a venit iarna. S-a 


ascuns moş Albu la cineva în Jurilovca, ş-a trecut-o. Şi iar a- 
nceput o dată cu primăvara hărţuiala. El avea treburile lui, 
misiunile lui. Jandarmii să pună mâna pe el... Şi mereu, 
mereu după el, da' tot nu puteau să-l înşface. Ştiţi cât se 
dădea pe capul lui? Apoi bani mulţi, o avere. Ba ştiţi ce-au 
mai făcut ăi mari? Au dat literă scrisă că, dacă se predă, îl 
iartă. Da' el s-a-nverşunat şi mai tare. Să-şi închipuie asta 
despre el, că s-ar preda!... Da' iar a venit iarna... Ei şi iarna 
aceea n-a mai putut Ciornega să intre în nici un sat, că erau 
toate amarnic păzite. Ş-a rămas o iarnă întreagă în delta- 
ngheţată, cu ce avea pe el, cu lotcuţa lui şi c-un amnar. Cum 
a trăit el aşa, unde a trăit? Numa' el ştie... Primăvara l-au 
văzut oamenii pe ici, pe colo. Îi dădeau ori tutun, ori de-ale 
gurii. Şi primul om care l-a văzut atunci i-a spus moş Albu, 
pentru că i se albise tot părul, i se făcuse ca zăpada iernii 
pe care-a îndurat-o acolo... Cristelniţa mamei lor de 
duşmani!... Şi-aşa i-a rămas de-atunci numele de moş Albu. 
Povestirea lui Filip îi impresionase profund pe cireşari. Abia 
aşteptau să-l cunoască pe omul care reuşise să scape de 
sute de jandarmi, care înfruntase atâtea drumuri şi 
îndurase atâtea suferinţi, fără să dea un pas înapoi din 
calea pe care apucase. 

— Iaca se vede şi Zgândăraşul, anunţă Filip şi arătă cu 
mâna spre un cot al braţului. 

Parcă era o pădure de sălcii acolo, însă în mijlocul ei se 
zărea ceva care aducea a colibă. Din vârful prăjinii flutura 
un cearşaf alb. 

— Ăla-i telegraful lui Zgândăraş, continuă vâslaşul. Prăjina 
aia. Dacă-i alb, înseamnă că are nevoie de sare. Dacă-i 
negru, înseamnă că are încărcătură. Dacă nu-i deloc, 
înseamnă că n-are nici o nevoie. Mai sunt şi alte semne, le 
ştiu mai bine ăia din sat... Aşa-i cum v-am spus cu moş Albu, 
că aici ni se cam desparte calea... Să nu-i spuneţi lui moş 
Albu că Rapaliuc se ţine băţos, că-i cam gelos moşul. 

— Rapaliuc! Sesiză Victor. Nu l-am văzut pe moş 
Rapaliuc... 


— Adică 'mneavoastră aţi fost la noi în sat şi n-aţi stat de 
vorbă cu moş Eftime? Asta n-o cred! Păi el şi cu moş Albu 
sunt mândria deltei... Aţi pierdut lucru mare... Bă, 
Zgândăraş! 

Din colibă nu răspunse însă nimeni. Înainte de a mai striga 
o dată, Filip se întoarse spre pasagerii lui de ocazie şi 
văzându-le mutrele jalnice, îşi închipui altceva. 

— Ei na! Eu nici nu m-am gândit la plată, spuse el. Mie, să 
vă spun drept, mi-a făcut mare bucurie să vă am în barcă. 
Am mai avut şi eu cu cine schimba o vorbă... Zgândăraş 
însă e cam avar. El are barcă bună şi are cinci haidăi prin 
preajma lui. Da' să vă tocmiţi, că altminteri e în stare să vă 
ia şi izmenele... Nu cumva să spuneţi că s-a-ntâmplat vreo 
nenorocire... Că vă stoarce... Mai bine să ziceţi că faceţi o 
plimbare şi vine să vă ia şalupa... Atunci se mai moaie el... 
Bă Zgândăraş! 

La acest strigăt apăru de după colibă un omuleţ chel, cu 
barba până la brâu, sprinten în mişcări şi cu nişte ochi care- 
i jucau în cap ca argintul viu. Îi ajungea însă lui Filip până la 
brâu. 

— Na, bre, un sac cu sare... Îi spuse uriaşul şi ţi-am adus 
domnişorii în plimbare... Da' vezi c-o să vină şalupa să-i ia... 
Şi cu sarea ai grijă, prea multă, bre, pentru bocceluţele 
acelea cu peşte... 

Ursu mai apucă să strige „Stai!” cu o voce înfiorătoare, 
dar ştia dinainte că Tic nu va mai putea scăpa de vârtej. 
Luciditatea aceea groaznică a clipelor de mare primejdie 
puse din nou şi subit stăpânire pe dânsul. Se săltă din apă 
cu tot trupul, scoase încă în timpul saltului acul din pachetul 
cu haine şi-l duse în gură; apoi în timpul căderii îşi roti 
braţul şi zvârli cu o putere fantastică pachetul cu haine pe 
mal. Nu se mai uită după el. L-ar fi văzut prăbuşindu-se nu 
pe mal, ci într-o barcă din apropierea malului, din care 
cineva privea cu ochi holbaţi scena. 

Tic fusese prins în vârtej atât de brusc şi atât de aprig, că 
nu mai avu timpul să scoată nici un sunet. Văzându-l cum 


LLA 


dispare în apă ca un şurub, Ursu îşi înfipse cu toată puterea 
acul în şoldul anchilozat şi, înainte de a simţi durerea, se 
avântă în vârtej. Şi se petrecu acolo, pe tăcute, o luptă pe 
viaţă şi pe moarte între om şi natură. Apa, haină, se repezi 
parcă la el, încercând să-l înşurubeze şi să-l ducă spre fund. 
Ursu îşi umpluse pieptul cu aer înainte de a se lăsa furat de 
apă. Ştia că trebuie să se lase înşurubat şi dus la fund. 
Numai astfel îl putea ajunge pe Tic. Drumul spre fund părea 
că nu se mai termină, în zadar deschise el ochii, mâlul dens 
îi acoperea vederea. Era parcă învăluit într-o pătură groasă 
de smoală şi apa, înşurubându-l, nu voia să-i smulgă numai 
trupul, voia să sugă şi toată vlaga din el. De aceea se lăsă 
moale, nu opuse nici o împotrivire. Îi trebuia putere pentru 
lupta cu apa, atunci când va încerca să iasă la suprafaţă. Nu 
singur! Singur nu va ieşi niciodată. Îşi desfăcu braţele cât 
putu mai larg, îşi desfăcu picioarele, până şi capul şi-l 
sucea, în speranţa că va întâlni o parte a corpului pe cel pe 
care-l căuta. Nu simţea încă fundul tare al apei şi urechile îi 
țţiuiau, nu simţea pe braţele, pe picioarele sale, pe trunchiul 
său nimic altceva decât apă. Groapa parcă nu avea fund. Şi- 
o imagina adâncă, o adevărată prăpastie, de aceea era atât 
de puternic vârtejul. Încercă şi chiar reuşi câteva clipe să se 
întindă orizontal, pentru a cerceta mai mult spaţiu cu 
trupul. Apa îl întoarse însă repede, pentru a-l prinde în 
şurub. Şi rotaţiile ei deveneau mai dese. Se apropia fundul! 
Gândul se aprinse în mintea lui ca un fulger. Dar în aceeaşi 
clipă se aprinse un altul, înspăimântător. Dacă apa îl târâse 
pe Tic în altă parte? Nu! Era cu neputinţă. Gândul 
înspăimântător nu apucă să se termine, când simţi cu 
piciorul drept, cel care-i fusese anchilozat, ceva moale. Era 
fundul, mâlul de pe fund sau?... Nu, nu era fundul! Piciorul 
stâng, deşi mai jos, nu atinsese nimic. Apa îl întoarse brusc, 
încercând să-l ducă în altă parte. Se împotrivi pentru prima 
dată apei. Piciorul însă nu mai atingea nimic. 

Cu toată bruscheţea întorsăturii, păstrase ideea direcţiei. 
Se smuci într-acolo. Şi iarăşi atinse ceva. Pentru a scăpa de 


un nou atac al apei, se împinse cu toată puterea spre ceea 
ce atinsese cu piciorul. Şi atunci se întâmplă minunea. 
Piciorul lui fu prins ca într-un cleşte de două mâini mici. 
Bucuria îl fulgeră o singură clipă. Avea nevoie de picioare, 
de braţe, avea nevoie de fiecare deget pentru lupta teribilă 
cu apa. Îşi încordă trupul, până ce atinse cu braţele celălalt 
trup. Apa începu să rotească ambele trupuri, ducându-le 
mereu spre fund. Îl smuci cu atâta violenţă pe Tic, încât 
acesta dădu drumul piciorului. Tocmai această eliberare o 
urmărise Ursu. Mâinile lui prinseră braţele lui Tic şi 
alunecară pe ele până la coate. Apa îl trăgea mereu, mai 
aprigă, spre fund. Picioarele însă îi erau libere şi putea să 
lupte cu ea. Întoarse corpul lui Tic, ducându-l spre spate, 
împinse apoi în sus, până simţi nişte mâini apucându-l de 
gât. Mâinile nu aveau încă putere, pentru că erau în 
cleştele mâinilor sale. Eliberă încet strânsoarea şi, pe 
măsură ce o elibera, mâinile lui Tic se strângeau în jurul 
gâtului său, până îl prinseră ca într-un cleşte. Se întâmpla 
exact ceea ce urmărise Ursu, ceea ce îşi imaginase din 
primul moment de luciditate. Ca să-i rămână liber întregul 
trup, ca să aibă picioarele şi braţele libere şi toată puterea 
corpului liberă, trebuia să se lase prins de gât. Pentru a 
putea ieşi din vârtej, pentru a putea înfrânge cumplita 
împotrivire a apei, ştia că mâinile care i-au prins gâtul nu se 
vor mai desprinde singure de acolo. Şi începu lupta dintre 
omul care voia să simtă aer şi lumină, care voia să-şi scoată 
cea mai dragă fiinţă din lume la viaţă şi apa haină, 
puternică, duşmănoasă, neiertătoare în cruzimea ei. Omul 
nu se împotrivi nebunegşte furiei dezlănţuite de deasupra 
capului său. Pe acolo n-o putea învinge. Trebuia s-o 
răzbească prin flancurile slabe, s-o străpungă într-o parte, 
acolo unde puterea ei slăbea. Presimţea clipa când capul 
congestionat de strânsoarea cleştelui de fier nu va mai 
putea judeca. Atunci corpul se va supune instinctului vieţii. 
Capul câştigase lupta. Urma s-o ducă la victorie deplină 
trupul. Cu forţa ultimei clipe de luciditate, se avântă în 


luptă. Parcă izbea cu braţele şi cu picioarele într-un perete 
de cauciuc. Trupul înainta ca un sfredel, ca un cui în 
peretele gros. Muşchii se prefăcură în corzi de oţel. Apa 
încerca să-i sfărâme, să-i zdrobească, să le sugă energia, 
puterea. Dar omul rezista. Sfredelea fără încetare în 
peretele gros, nesfârşit de gros, urmând drumul pe care i-l 
arătase ultima clipă de luciditate. Un drum oblic, care fugea 
din centrul vârtejului spre suprafaţa apei, drumul de la 
moarte spre viaţă. Singurul drum. Apa îşi aduna ultima 
putere, cea mai teribilă, marginea vârtejului. Dar omul o 
aştepta, sau poate hotărâse odată, de mult, că va trebui s-o 
înfrângă, pentru că puteri noi, crâncene, puterile limitei de 
viaţă se declanşară groaznic. Peretele fu străpuns... Ultima 
încrâncenare, ultima zvâcnitură îi dădu omului un mers de 
săgeată prin apa blândă, prietenă. Când lumina răsări din 
nou, când aerul îi invadă faţă, fără să-i umple însă plămânii, 
omul se pregăti pentru ultima luptă, sau poate că se 
pregătise dinainte, îi hotărâse trupului, odată, de mult, în 
ultima clipă de luciditate, acolo în centrul vârtejului, 
ruperea cleştelui de fier. Dar cleştele se desprinse singur şi 
omul se trezi şi inspiră aerul vieţii şi înţelese că, în mintea 
celui pe care-l scosese în lume, conştiinţa rămăsese mereu 
trează, că se căutaseră la fel de lucizi, unul pe altul, acolo, 
la marginea dintre viaţă şi moarte. 

— Când ţi-am auzit strigătul - spuse Tic, în timp ce ocolea 
vârtejul în spatele lui Ursu pentru a ajunge la mal - am tras 
imediat aer în plămâni. M-am lăsat luat de vârtej. Ştiam că 
nu pot să scap singur, Ursule, că vei veni după mine. 
Altminteri m-aş fi lăsat pradă apei. Nici nu-ţi închipui la ce 
m-am gândit în primele clipe! La haine, Ursule. Ne vedeam 
amândoi goi prin deltă, cu fetele în urma noastră. Brrr! Şi 
m-am lăsat în vârtej. Aproape că mi-a plăcut drumul. 
Cădeam spre fund învârtindu-mă, cădeam parcă de la o 
mare înălţime, fără teamă că-mi voi rupe ceva. Teribilă 
senzaţie. Şi am început să mă învârtesc, cu gândul că 
trebuie să dau de tine... Tot acolo, pe lângă mine, trebuia să 


ajungi şi tu. Vârtejul urma să ne ducă pe amândoi în aceeaşi 
groapă. Dar se vede că n-a fost săpată pentru noi. 

— Ah, Ticuşorule, spuse Ursu. Am simţit că te voi scoate, 
dar tot era să mă sugrume spaima. Eu eram vinovatul. 

— Lasă, lasă, îl întrerupse Tic. Eu eram să te sugrum. Dar 
am ştiut că vrei să te apuc de gât, ca să-ţi las corpul liber. 
De aceea te-am prins atât de tare... Cât timp crezi că am 
stat în vârtej? M-am uitat la ceas... ca să vezi cât de lucid 
eram... În clipa când m-am lăsat înşurubat. 

— Cât timp a trecut? Se întrebă Ursu. Parcă am rămas o 
veşnicie acolo. 

— Şi mie mi s-a părut la fel. Ştii cât am stat în vârtej? Ştii 
cât am stat, de tot, în apă? Nici treizeci de secunde! Dacă 
nu m-aş fi uitat la ceas... Lucia nici nu ştie că il-am luat. 

Cei doi eroi ajunseră la mal, la câţiva metri de barca în 
care căzuse pachetul cu haine aruncat de Ursu. Cu 
genunchii pe fundul bărcii, un flăcău de vreo optsprezece, 
douăzeci de ani, o namilă de om cu păr negru ca pana 
corbului, rămase încremenit, cu ochii holbaţi, ca o statuie, 
în aceeaşi poziţie în care-l surprinsese pachetul aruncat de 
Ursu. Văzându-i atât de aproape pe cei pe care-i crezuse 
dăruiţi altei lumi, începu deodată să facă în neştire semnul 
crucii şi să bolborosească vorbe fără nici o noimă. 

— Mai bine să fi venit cu barca după noi, îi zise Ursu. 

Atunci parcă se trezi şi matahala, pentru că era un munte 
de om. Se frecă la ochi şi spuse cu voce atât de piţigiată, 
încât părea că se strâmbă. 

— Să viu cu barca acolo la „groapă“? Păi ce, 'mneavoastră 
credeţi că barca se ţine acolo? Cine se duce, gata!... 

— De-aia îi zice „Groapa”. Eu nici nu pot să-mi cred ochilor 
că aţi scăpat. Oare chiar 'mneavoastră sunteţi? Şi cum de- 
aţi putut arunca hainele de-acolo, de la marginea gropii, 
până aici? Aşa ceva ochii mei încă n-au văzut. 

Namila sărise din barcă pe mal. Stătea în picioare, cu 
mâinile în buzunare şi se uita, dând din cap a neîncredere, 
la cei doi tineri tolăniţi pe iarbă. 


— Da' ce ai matale acolo la şold? Îl întrebă el pe Ursu. 

Ursu parcă simţea o împunsătură la şold. Când se uită mai 
bine, zări acul pe care şi-l înfipsese în muşchi, pentru a 
scăpa de cârcel. Şi nodul îi intrase în carne, nu numai 
partea ascuţită. Îl scoase iute, dar Tic i-l luă din mână, cu 
gândul să-l păstreze ca amintire. După ce prinse acul în 
gulerul cămăşii care atârna între hainele lui din pachet, Tic 
se întoarse spre matahală şi întrebă: 

— De aici până la Dunărei mai e mult? 

Vlăjganul se schimbă dintr-o dată la faţă. Se aşeză întâi pe 
iarbă lângă cei doi desvârtejiţi, apoi începu să-şi scarpine 
obrazul cu gestul unui copil. 

— Pân' la Dunărei... Ehehei... E mult, mult... Ce să spun 
eu? O groază de apă pân-acolo. Cam de-aici la Vălurele... ba 
chiar mai mult. 

— Şi nu ne-ai putea duce dumneata până acolo?... Întrebă 
Ursu. Nu pe degeaba. 

— Ştiu eu că nu pe degeaba... Dar, de... Vedeţi... Dacă tata 
are nevoie de barcă şi nu dă de ea? Scoate trei piei de pe 
mine şi-mi rupe şalele. 

— N-o fi om atât de rău tatăl dumitale, încercă Tic să-l 
cucerească. 

— Rău nu-i el aşa, întotdeauna. Da' când are vreo nevoie şi 
nu te află, se mânie mai rău ca trăsnetele lui Sfânt Ilie... Îţi 
face capul baniţă, nu alta... 

— Şi crezi că ar avea nevoie de barcă pe vremea asta? 
Insistă Tic. Poate că s-o fi culcat. 

Vlăjganul începu să se scarpine iar pe obraz. Părea că e în 
cumpănă. 

— Ştiu eu? De culcat s-a cam culcat el, dar de, poate să se 
scoale... Şi-atunci ia-l pe Traian de unde nu-i. Ce s-alege pe 
urmă de cotonoagele mele? 

Tic voia să-i facă într-un fel curaj găliganului. Încercă altă 
metodă: 

— Traian te cheamă? Şi numele meu începe tot cu 1. Şial 
prietenului meu. Ba chiar am un coleg pe care-l cheamă 


Traian. Tizul dumitale. Dar nu-i atât de voinic ca dumneata. 
În schimb e tare îndrăzneţ. 

— Coraj am şi eu, răspunse Traian. Dac-aş vrea, l-aş vinde 
la tarabă la bâlci. Da' cu tata nu merge corajul. El nu iartă. 
Cine-mi dezdoaie pe urmă spatele? 

Tic se gândea dacă i-a mai rămas vlăjganului vreo parte a 
trupului neameninţată de distrugere şi-şi imagină un 
Hercule izbind cu o bâtă cât un stâlp de telegraftrupul unui 
Hercule mai mic. Se înfiora văzând imaginea şi căută altă 
cale. 

— Dar nu l-am putea noi îmbuna pe tatăl dumitale? O 
sticlă de rachiu sau... 

În ochii lui Traian se aprinseră nişte lumini: 

— Păi, de... Spuse el. Dacă i-aş aduce, când m-aş întoarce 
înapoi, o sticlă de rachiu, una aşa mai mare, eu cred c-aş 
scăpa nejupuit. Că are el meteahna să-şi ardă gâtul şi o 
sticlă plină taman bine îi ajunge. Eu... Din partea mea... Mie 
mi-s destule câteva pachete de tutun din ăla ieftin, că 
ţigări... Nu mă dau în vânt după ele. 

Va să zică târgul era aranjat sau era ca şi aranjat. Dar, 
când făcu un calcul în gând, Tic descoperi că era o sumă cu 
care-ar fi putut să-şi ia bilet de la Tulcea la Constanţa. I se 
părea cam mult. 

— Chiar o sticlă mare îi trebuie? Una aşa, mai de jumătate 
nu-i ajunge? Acum e şi cald, se dispune omul mai repede. 

— Păi, de... Asta-nseamnă pentru mine măcar o ureche 
schilodită... Da' ştiu eu... Ce nu face omul pentru tutun... 

Abia atunci Tic puse la socoteală şi ţigările. Şi iarăşi i se 
păru suma cam mare. 

— Fumezi mult? Îl întrebă cu compătimire pe vlăjgan. 
Doctorii nu prea recomandă tutunul. Cică... Îi slăbeşte 
bărbatului puterea... Tăria lui bărbătească. 

Traian nu dădu nici un semn de spaimă. Rămase la fel de 
nepăsător. 

— Păi de ce? Răspunse el. O fi... Da' eu îl fumez ziua, nu 
noaptea... 


În faţa acestor argumente, Tic se simţi răstignit. Spuse pe 
şleau: 

— Ce-nseamnă la dumneata câteva pachete? Noi... Mai 
mult de două, trei... Şi jumătate de sticlă... 

Namila se prefăcu gânditoare. Iar începu să-şi scarpine 
obrazul. 

— Păi de... Ştiu eu? Juma' de sticlă şi trei pacuri de tutun... 
Atâta cale... De... 

— Mare lucru nu-i. Numai cârma trebuie s-o ţii. Apa doar 
curge la vale. 

— Şi la-ntors? Ce mă fac la-ntors? Cine-o să-şi tragă 
sufletul... De... Juma' de sticlă... 

Tic îşi stăpâni cu greu erupția râsului care plesnea într- 
însul. Parcă i-ar fi vorbit un ţânc de patru ani. Matahala 
făcu un semn ca un preludiu al încheierii târgului, când 
răsună o voce, în apropiere, într-un desiş de sălcii tinere. 

— Trăâiane! Unde eşti, Trăiane? la fă-te-ncoa'. Ai de dus pe 
cineva la Vălurele. 

Tic şi Ursu voiră să spună ceva, dar, exact în clipa în care 
vlăjganul spuse „tata!”, din desişul de sălcii ieşi un omuleţ 
complet chel, cu barba până la brâu, sprinten, cu ochii 
ageri. Îi ajungea lui Traian exact până la brâu. 

Deşi nu se despărţiseră de prea multe ore, întâlnirea 
dintre cele două echipe pornite în cutreier prin deltă fu 
salutată cu strigăte de bucurie şi de o parte şi de alta. Ea 
avu darul să atenueze amintirea necazurilor şi chinurilor 
prin care fiecare trecuse. În foarte puţină vreme, peripeţiile 
fiecăruia deveniră un bun comun, moş Eftime şi moş Albu 
căpătară identitate şi domiciliu precis, întâmplarea de la 
„Groapă” fu amintită de Tic printr-o frază care nici nu se 
luă în seamă. („Era cât pe-aici să ne prindă un vârtej.”) 
Numai când Ionel concentră în câteva vorbe tortura 
belşugului de la masa învăţătoarei, Ursu şi Tic îşi amintiră 
că nu puseseră de dimineaţă nimic în gură şi îi apucă brusc 
o foame cumplită. Dar exista într-o raniţă un pachet uriaş 
de prăjituri, care se desfăcu la iuţeală şi se topi în câteva 


minute în gura flămânzilor. Odată foamea şi curiozitatea 
astâmpărate, începură şi preocupările. 

— Oare cum de-am nimerit tocmai pe dos? Întrebă Ionel. 
Cel pe care-l căutam noi la Dunărei e la Vălurele şi cel pe 
care-l căutaţi voi la Vălurele e la Dunărei. Să fi greşit 
timonierul sau să fi înţeles noi greşit? 

— N-avem decât să ne uităm în carte, râse Tic. 

— Până una, alta, ce facem? Întrebă Victor. Se înapoiază 
fiecare echipă la locul de unde a plecat sau îşi continuă 
noua cale? 

Bineînţeles că toţi optară pentru cea de-a doua soluţie. Şi, 
cum timpul era destul de grăbit, se hotări plecarea 
imediată, după ce, mai înainte, se stabiliră locul şi orele de 
întâlnire la Tulcea, ţinându-se seama de toate posibilităţile: 
sosirea noaptea, a doua zi dimineaţa, la prânz, a doua zi, 
sau seara, în cazul când moş Eftime sau moş Albu nu vor fi 
găsiţi acasă şi va trebui să se pornească în căutarea lor, sau 
se va aştepta la întoarcerea lor. 

— Şi plecarea? Întrebă Tic. Mi se pare că am tocmit 
fiecare acelaşi unic mijloc de locomoţie. 

Din fericire, Filip nu se desprinsese de mal cu barca lui. 
Simţise el ceva în aer şi nu voia să-i lase pe băieţi, care-i 
deveniseră atât de simpatici, jefuiţi de Zgândăraş şi de liota 
acestuia. Când auzi despre ce-i vorba, făcu un semn cu 
coada ochiului spre Victor, şi-i spuse ca un fel de scuză lui 
Zgândăraş: 

— Apoi, eu aş zice că dacă tot i-am adus, să-i duc eu până 
la Vălurele şi de-acolo tot trebuie să mă-ntorc la Dunărei... 
De ce să te mai oboseşti matale, om bătrân. 

Zgândăraş deveni pe loc tigru, panteră, sau, cum remarcă 
Tic mai târziu, rechin. 

— Ce te bagi tu? Ce, eu mă bag în ale tale?... Ce, n-am 
băieţii aici lângă mine?... Ce, nu m-am înţeles cu 
dumnealor? Tu n-ai decât să te-ntorci şi să mulţumeşti lui 
Traian că ai găsit clienţi. 


Filip îşi mişcă umerii ca un om care trebuie să se supună. 
Aşa că Tic şi Ursu îşi făcură vânt în barca lui, în timp ce 
Victor şi lonel se instalară în cealaltă, în care Traian, pentru 
mai multă siguranţă, puse imediat mâna pe lopeţi şi o 
întoarse împotriva curentului. Tinerii îşi făcură semne cu 
mâna până ce una dintre bărci dispăru după un cot. Era 
barca lui Traian, iar cotul era în apropierea „Gropii”, aşa că 
pasagerilor li se dărui cea mai fidelă relatare a scenei 
petrecute cu un ceas înainte, scenă îmbogăţită cu o 
sumedenie de comentarii şi încadrată printre nişte istorii 
menite să facă părul măciucă celui mai curajos dintre 
oameni. 

Traian se dovedi un barcagiu priceput şi rezistent, nu la 
înălţimea lui Filip, dar nici mult mai prejos decât el. E drept 
că şi pasagerii îl puseseră la ambiţie, înşirându-i calităţile 
„extraordinare” ale primului lor vâslaş. Nu ştia săracul că, 
prin mijlocirea celui pe care voia să-l umbrească în faţa 
clienţilor, toată cursa se făcea pentru „un pac de tutun”. 
Dac-ar fi ştiut taică-său ce găină bună de jumulit scăpase 
din mână fiu-său, fără îndoială că una dintre amenințările 
cu care acesta îi îngrozise pe Tic şi pe Ursu s-ar fi pus în 
practică, probabil cu ajutorul celorlalţi fii. Neştiind însă 
preţul cu care se încheiase cursa, vâslea ca un apucat 
pentru a câştiga admiraţie în ochii pasagerilor, dar şi 
pentru a câştiga altele, care nu ţineau tocmai de domeniul 
spiritual. Şi nu greşea deloc în presimţirile sale. 

Fetele din Vălurele, ca să evite vreo nouă surpriză, se 
arătară mult mai puţin curioase faţă de noii vizitatori. Nu 
scăpară ele ocazia de-a face câteva remarci cu privire la 
unul sau la altul şi poate şi-ar fi dat frâu mai liber gurii, 
dacă n-ar fi simţit totala nepăsare a celor doi. 

— Ăştia ori nu s-au născut, ori au murit, zise una dintre ele 
şi părăsi repede poarta, pentru a nu mai păţi ca înainte de 
prânz, când s-a trezit cu purceii din mocirlă în odaia cu 
radio şi covoare noi. 


Moş Albu era în faţa porţii. Stătea pe o bancă îngustă, 
înconjurat de vreo şase, şapte tineri. Pesemne că povestea 
ceva, pentru că feţele tinerilor exprimau cea mai mare 
atenţie. 

— Ei, aşa! Auziră cireşarii. Opt sute de ocale am prins 
atunci la un singur tras. Aţi priceput? Ei s-au ferit de 
capcane, da' eu am pus capcane de formă... Şi mai-marii 
lor, că au şi peştii bătrâni isteţi şi trecuţi prin multe, vrând 
să-i ferească de capcane, au căzut taman în capcana cea 
mare, cea adevărată, pe care le-o pregătisem eu. Ei hoţi, eu 
şi mai... Că mi se pare c-au venit nişte musafiri de care mi-a 
vorbit miliţianul... Voi puteţi să mă găsiţi în fiecare zi. 

Elevii lui moş Albu înţeleseră aluzia şi, după ce îşi luară 
rămas bun cu vorbe şi gesturi care trădau un neasemuit 
respect, se împrăştiară prin sat. 

— Ei, aşa! Vas-că tot aţi venit până la urmă... se întoarse 
moş Albu spre cireşari. Nu-ş cine spunea că v-aţi fi dus... 
Da' staţi! Staţii aici pe bancă, unu-n stânga, unu-n dreapta şi 
deschideţi-vă sufletele, că sunteţi prea gingaşi în ani ca să 
le ţineţi ferecate. 

Tinerii musafiri simţiră atâta blândeţe şi căldură în vorbele 
şi mai ales în felul cum moş Albu le rostise, că de emoție nu 
ştiau cum să înceapă. 

— Ei, na! Pân-amu' n-am izbutit să bag spaimă decât în 
oamenii răi, da' aceia erau mari şi aveau puteri şi-mi plăcea 
să mă bat cu ei. Cu cei buni... Mă doare inima că nu-ia mea 
lumea să le-o dau pentru vecii vecilor. 

Victor şi Ionel simţiră în acelaşi timp mâinile bătrânului 
cuprinzându-le umerii. Ionel prinse curaj şi începu să 
îngaime ceva. 

— Ştiţi... Am fi vrut să ne istorisiţi ceva de pe vremea 
tinereţii dumneavoastră... 

— Cam lungă vreme, răspunse moş Albu. Fiindcă tinereţea 
mea a durat mai mult de şaizeci de ani... Şi chiar s-a mai 
întors olecuţă şi pe urmă... Dacă vreţi ceva anume... Că 
doar pentru snoave de toate zilele nu cred eu să fi venit. 


— Poate vă mai amintiţi, spuse Victor, de o întâmplare de 
la începutul veacului. Parcă aţi fost pe o corabie care s-a 
scufundat într-o noapte. 

Bătrânul părea că-şi răscoleşte amintirile. Deodată chipul i 
se întunecă. 

— Da, da! Spuse el. La începutul veacului?... Că m-am mai 
scufundat eu şi cu alte corăbii... Da' cine v-a vorbit de vijelia 
aceea cumplită? 

— Moş Eftime! Răspunse prompt Ionel. Am trecut odată şi 
pe la el. 

— Ia te uită, moşneagul! Vrea să-şi aducă aminte de 
vremea când mai avea puteri...?! Da, da... El era cârmaciul 
corăbiei. Asta era treaba pe care le-o dădeam noi tinerilor 
mai isteţi... Cumplită vijelie... N-am mai pomenit de-atunci 
una aşa. Veneau nişte talazuri cât casa. Şi corabia, dacă nu-i 
ţineai bine cârma, gata! Se dădea peste cap. L-am scos pe 
Eftime de la cârmă şi m-am dus eu. N-avea nici doi ani mai 
puţin ca mine, da' doi ani la etatea aceea însemna mult... 
Şapte sute de zile de vânat... Am trecut la cârmă. Şi-am dus 
cu bine corabia... 

Cireşarilor li se făcură inimile ca nişte purici. Sosise 
marele moment. 

— Şi n-aţi văzut nimic? Îndrăzni Ionel să întrebe. 

— Dac-am văzut ceva? Ce fulgere erau! Puteai să citeşti, 
dacă aveai ce şi dacă te ţinea curajul... Şi dacă mai întâi 
ştiai să citeşti... Da, da, orbea lumina. Şi-am văzut şi eu cu 
ochii mei ceea ce-au spus şi alţii c-au văzut. Când se ridica 
un talaz mai mare, răsărea ceva alb din apă. Ceva ca un 
turn. De trei ori l-am văzut... Da' pe urmă a-nceput marea 
să ne-mpingă înapoi. Ne duceau talazurile spre larg. Şi eu 
trebuia să găsesc altele ca să ne ducă la mal. Vâslaşii îşi 
rupeau mâinile trăgând, da' degeaba. Fără ajutorul 
talazurilor, nu puteau răzbi. Ş-am prins eu bine, vreo două, 
trei, care ne-au dus spre mal ca o săgeată... Şiiată că azi 
nu-mi mai dau seama cum s-a putut întâmpla. Eram pe val, 
pe creasta lui, cu botul corabiei spre mal, aşa cum trebuie. 


Ş-unde se-nalţă talazul şi parcă ne scapă într-o groapă în 
loc să ne ducă înapoi. Da' parcă n-am căzut în apă, parcă 
ne-a izbit alt talaz care venea dinspre mal ş-am strigat cât 
m-au ţinut puterile: „Gata! Săriţi!” Nu credeam c-or să mă 
audă oamenii. Mai degrabă au văzut, după cum mi se 
mişcau buzele, că fulgera mereu. Şi, când corabia s-a-ntors 
din pricina izbiturii, am sărit toţi... Ş-am scăpat, că eram 
aproape de mal... Da, mare pacoste... Vreme ca aceea n-am 
mai apucat. 

Cireşarii ascultaseră povestea cu atâta atenţie, că şi-o 
reprezentaseră în imagini. Văzuseră tot naufragiul. Îl 
trăiseră o dată cu amintirea bătrânului. După o lungă pauză 
de tăcere, Ionel întrebă în şoaptă, pentru a-şi ascunde 
emoția: 

— Şi unde s-a întâmplat nenorocirea? 

— Unde s-a întâmplat?... Păi chiar lângă ţărmul mării. E 
un loc acolo, îi zice lumea, de când e lumea, Gorganul. 

Filip îi ţinu cu istorii şi poveşti vesele pe cei doi pasageri, 
până la sosirea în Dunărei. Tic şi Ursu, lecuiţi de chinurile 
foamei, făcură haz nebun, mai ales când vâslaşul se apucă 
să povestească despre Zgândăraş şi băieţii lui. Hazul lui 
Filip fu şi mai mare atunci când Tic îi povesti felul cum se 
tocmise cu Traian. Nu râdea atât de tocmeală, cât de scena 
pe care o prevedea, seara, la întoarcerea lui Traian, când 
taică-său va primi rapoartele zilei de la băieţi. 

Buna dispoziţie a cireşarilor nu ţinu însă multă vreme. De 
la primii paşi pe care-i făcură pe uliţă, simţiră în aer ceva 
neobişnuit. Nu numai că fetele nu chicotiră şi nu rostiră nici 
o vorbă de duh, dar privirile cu care se uitau la ei erau de-a 
dreptul duşmănoase. lar duşmănia satului creştea parcă pe 
măsură ce înaintau pe uliţă. Pe la unele case se adunaseră 
grupuri de femei şi bărbaţi, care se uitau cu figuri 
încruntate după ei. Ba, la o răscruce de drumuri, ieşiră în 
faţa lor vreo trei zdrahoni cu ciomege în mână. Şi, fiindcă 
cei doi trecuseră foarte calmi şi liniştiţi pe lângă dânşii, fără 
să-i ocolească, dar şi fără să-i întărite, începură ei să 


tuşească şi să mormăie. (De unde să fi ştiut cireşarii că un 
anumit zvon ajunsese înaintea lor în sat?) Unul dintre ei avu 
chiar curajul să spună câteva cuvinte la adresa lui Ursu. 
Dacă le-ar fi rostit o fată, Ursu nu le-ar fi dat nici o atenţie, 
dar, auzindu-le din partea unui „bărbat”, ignorarea lor ar fi 
însemnat laşitate. Tic vru să-l oprească, în prima clipă, pe 
urmă se răzgândi şi el. Amândoi se întoarseră şi se duseră 
drept în faţa celor trei vlăjgani. Erau toţi cam de talia lui 
Ursu. Tic ştia că, fără ciomege, Ursu i-ar fi împrăştiat în 
două secunde ca pe nişte iepuri. Cele două tabere erau aşa 
de aproape una de alta, că-şi simțeau răsuflările. Totul se 
petrecu în tăcere. Întrebarea cruntă, din ochi, a lui Ursu, 
răspunsul unuia dintre vlăjgani care întinse o ghioagă în 
semn de „o vezi?”, gestul lui Ursu care-i luă ghioaga, cum ia 
o gospodină acul din perină. Se auzi un singur zgomot, 
atunci când Ursu, proptind băţul în genunchi, îl rupse în 
două. Parcă făcuse o demonstraţie de circ. Tot în tăcere îşi 
luară cei trei tălpăşiţa. Şi tot în tăcere îşi continuară cei trei 
cireşari drumul. Noroc că le spusese Filip unde şade moş 
Eftime. Nu aveau nevoie să apeleze la niciunul dintre 
locuitorii care-i priveau cu atâta duşmănie. 

— Nu înţeleg ce s-o fi întâmplat?! Se miră Tic. Să fi făcut 
Victor sau lonel nişte pozne pe care au uitat să ni le spună? 

Moş Eftime era acasă, dar şi el părea contaminat de boala 
care cuprinsese brusc satul. Îi primi pe cei doi în curte, fără 
nici un pic de bucurie. Ba nici nu-i pofti în casă. Le arătă 
doar nişte scaune fără spetează la o masă sub un arbore, în 
mijlocul curţii. Tinerii îl salutară cât se poate de politicos şi 
mai ales Tic făcu uz de toate farmecele pe care ştia că le 
posedă pentru a risipi încruntarea de pe faţa gazdei. 
Minunea aproape că se produse. În privirile moşneagului se 
aprinseră câteva licăriri de duioşie. Dar, când se uită la 
Ursu, faţa îi deveni din nou gravă. Acesta avea însă un chip 
cât se poate de paşnic şi de blajin. Tic, simțind că prima 
cucerire e gata să se ducă pe copcă, profită de momentul 


unei noi întâlniri de priviri dintre el şi moşneag şi spuse cu 
o voce în care îşi adunase toată gingăşia: 

— Am auzit atâtea vorbe de laudă şi atâtea întâmplări cu 
care v-a fericit viaţa, încât nu e greu să înţelegeţi de ce ne 
simţim atât de stingheriţi. Nu putea exista pe pământ om, 
oricât de înfuriat, de nenorocit, care, auzind tonul gingaş cu 
care vorbise Tic şi văzându-i chipul (parcă luat dintr-un 
tablou cu îngeri pictat de cel mai mare maestru al 
culorilor), să nu capete din nou poftă de viaţă, să nu-şi simtă 
sufletul ca o grădină în care mai pot înflori bucuriile. Nu 
scăpă nici moş Eftime de această vrajă. 

— Hm, mormăi el. V-au adus aici necazuri sau altele... 

— Altele, se grăbi Tic să răspundă. Suntem prea tineri ca 
să punem necazurile la suflet... 

— Zău, matale! Şi cam care vi-i dorinţa? Aşa despre toate 
sau despre ceva anume? 

— Despre ceva anume, spuse "Tic, lăsându-se condus de 
întrebările care i se puneau. Că despre toate nu ne-ar 
ajunge o viaţă de om. 

— Zău, matale! Din vremea care-a trecut de mult, sau din 
aceea de astăzi? 

— Din cea care a trecut de mult, că pe cea de astăzi o 
trăim din belşug şi noi... 

— Zău, matale! Ce-oi fi auzit, sau ce-am trăit eu cu zilele 
mele? 

Aici 'Tic ezită şi ezitarea de o clipă îi dădu timp bătrânului 
să se uite iarăşi la Ursu. Şi iarăşi se întunecă la faţă. Şi 
iarăşi Tic porni atacul său însoţit de farmece: 

— Am vrea să vă amintiţi de zilele dumneavoastră, poate 
cam grele... Am vrea să vă amintiţi de o noapte trecută de 
mult, dar pe care nu cred c-aţi putut-o uita... 

— Zău, matale. Şi cam ce-o fi cu noaptea aceea...? 

— O noapte în care s-a răsturnat o corabie la marginea 
mării. Bătrânul clătină din cap, cufundat în gânduri. 
Descoperise imediat amintirea. 


— Hm... Eram cârmaci pe corabia aceea... Şi ne scutura 
vijelia ca pe o nucă... 

— Eraţi cârmaci? Tremură Tic de emoție. 

— Hm... Eram... Da' era unul pe corabie mai cumplit decât 
noi toţi la un loc. I-am dat lui cârma, că eu nu mai puteam 
ţine în seama mea corabia... Şi dacă nu era el la cârmă, 
oasele noastre n-ar mai fi rămas pe pământul acesta. Nu 
ştiu cum a găsit valuri care să ne ducă la țărm. Da' acolo nu 
ştiu ce-a mai fost, că n-am văzut nimic decât semnalul lui şi 
am sărit în apă. Ne-a luat un val şi ne-a dus până am simţit 
pământ sub picioare... E bun, e bun şi pământul, nu numai 
apa... 

— Mai ştiţi unde s-a întâmplat asta? Întrebă Tic încet, cu 
vocea tremurând. 

— Cum nu?... Cum să uiţi un asemenea loc? Păi acolo am 
murit şi am înviat. L.ocului îi zicea pe atunci „La Gorganul”. 
E un mormânt vechi acolo, de mii şi mii de ani... Acolo a 
vrut să ne bage marea. 

Bătrânul tăcu. Oftă, apoi iar tăcu. De la Tic îşi duse 
privirile spre Ursu şi, văzându-i faţa blândă şi duioşia din 
ochi, îl întrebă cu voce înceată, dar hotărâtă: 

— E adevărat că dumneata ai omorât pe unul Năstase? 

CAPITOLUL X. 

La Ochiuri, prima parte a zilei se scursese în linişte. Ţombi 
fusese lăsat paznic de încredere la corturi, iar cei care 
rămăseseră, Lucia, Dan, Maria, se plimbaseră toată 
dimineaţa cu barca de cauciuc prin cele două scobituri 
făcute de mare în țărm. Din iniţiativa Luciei, plimbarea se 
transformase repede în explorare. 'Toţi trei ştiau că fac o 
treabă zadarnică, fără nici un rezultat pozitiv (de câte ori 
nu fuseseră explorate şi sondate, cu mai multă competenţă, 
cele două golfuleţe?), dar speranţele, de multe ori, nu pot fi 
alungate cu ajutorul logicii. Ore întregi căutaseră fără 
întrerupere, cu ajutorul privirilor şi al sondelor de mână şi 
nu o dată Lucia sau Maria se cufundaseră în apă, în locurile 
unde sondele întâlniseră fundul „ciudat de aproape”. În 


profunzimi se fereau să se scufunde. Lucia nu admitea nici 
o imprudenţă. Cu fermitate de nezdruncinat, tăiase în 
câteva rânduri gustul Mariei de adâncimi. Cu ocazia 
plonjoanelor, Lucia descoperise dispariţia ceasului şi, fără 
prea mare efort de gândire, dedusese că nu se poate afla la 
nimeni altcineva decât la Tic. Oricine altul i-ar fi cerut voie 
şi mai ales îşi amintise cum îi făcuse Tic un semn de 
complicitate cu ochiul înainte de despărţire. 

Prânzul, frugal, fusese „îmbogăţit”, cum se încăpăţâna 
cineva să spună, sau „sărăcit”, cum decretase Lucia, cu 
câteva glume (sărate sau nu, pipărate sau nu, după 
preferinţă), care nu puteau să aibă alt autor (în lipsa 
cireşarului cârn şi ciufulit, pierdut undeva în deltă) decât pe 
Dan. Din fericire, arşiţa neîmblânzită îi obligase pe tineri să 
intre în corturi, adică să gândească, să viseze cu ochii 
deschişi, apoi să închidă ochii, pentru a visa mai frumos şi 
fără eforturi de gândire şi imaginaţie. Somnul se 
prelungise, până când o adiere răcoroasă se hotărâse să 
pătrundă prin ferestruicile cortului. Tinerii se pregăteau să 
înceapă o nouă explorare în cele câteva ore care mai 
rămăseseră până la asfinţit, când, fără nici un aviz 
prealabil, 'Ţombi se porni pe un lătrat asurzitor în care se 
puteau deosebi lesne două accente: unul de bucurie, altul 
de ameninţare. (Numai Tic le putea deosebi fără greşeală.) 

Surpriza, extraordinara surpriză, o anunţă cu ochii ieşiţi 
din orbite, prin gura până la urechi, Dan: 

— Sculaţi, cântaţi! E mare sărbătoare! (Folosise, ad-hoc, 
acordurile „marşului triumfal” din „Aida”.) Dacă aţi şti cine 
vine! Dacă aţi şti cine vine! Priviţi şi vă minunaţi! 

Cu un gest eroic de teatru, dădu la o parte pânza cortului 
care ţinea loc de uşă, invitând fetele la lumină, aer, răcoare 
şi surpriză. 

Pe poteca de la marginea plajei veneau, aproape goneau, 
în ciuda oboselii, a transpiraţiei şi a găfiielii, două fiinţe, la 
care nimeni nu se aştepta. Prichindelul şi... Laura. Ca 
întotdeauna, Laura era îmbrăcată în alb. Dan se pomeni în 


braţele unui bărbat pe care abia îl cunoştea şi cât ar fi vrut 
el să simtă la piept altă fiinţă! Şi cel din braţele lui Dan trăia 
aceeaşi stare. Oare le făcuse vânt cineva? Una dintre fete? 
Se uitară spre ele, prichindelul parcă pentru a-şi confirma 
calitatea rafinată a gustului (mai ales că Maria era în 
costum de baie), Dan parcă pentru a anticipa nestatornicia 
gustului (mai ales că Laura avea în priviri o căutare stranie, 
ca o vrăjitoare). Fetele nici nu-i vedeau pe cei doi băieţi, 
predispuşi la „un lung prilej pentru durere”. Ele aveau să-şi 
spună atât de multe, atâtea taine, atâtea confidenţe! Rochia 
albă se desprinse ca aripile unui fluture şi băieţii avură 
ocazia să vadă, înainte ca juriul valurilor să-şi dea verdictul, 
trei naiade care ar fi oprit în loc nu numai braţele, dar şi 
inima lui Neptun. Concursul de amintiri începu în apă şi 
continuă pe plajă. Se transformă în concurs de visuri, de 
speranţe. 

Dan şi oaspetele lui, văzându-se atât de ignoraţi, căutau de 
jumătate de oră subiecte de discuţii, dar abia atacate, 
subiectele erau abandonate, uitate. Stăteau pe plajă ca doi 
caraghioşi; nici măcar nu se dezbrăcaseră pentru a le veni 
ideea să se răcorească în apă. Mormăiau, conversau numai 
în „hm”-uri, în „ţ”-uri, în „pss”-uri, apelând din când în când 
şi la o tuse pitorească. Numai când văzu braţul Laurei 
rotindu-se în aer, Dan îşi aminti ceva şi începu, din senin, 
să-şi zgâlţâie, ca un besmetic, musafirul: 

— Psss! Îţi aminteşti? Înțeleptul Agathocles! Ştii ce-am 
găsit? Braţul Afroditei! Pe cinstea mea! Şi trase după el 
zdreanţă de om care supravieţuise zgâlţâielii, cu o putere 
pe care nu şi-o cunoscuse până atunci. Îl duse la cortul 
mare şi-i arătă triumfător braţul de marmură, scos de Ursu 
din cea mai adâncă groapă de la Ochiuri. Braţul Afroditei! 
Continuă Dan inspirat. Să-l sărutăm, să ni-l punem după 
gât, pe piept, pe păr, pe buze. N-avem nevoie de 
pământene. Trăiască Afrodita! 

Braţul însă era rece, dur, nesimţitor. Şi cum Dan îl 
confundase o singură clipă (clipa în care îl dusese la gură) 


se pomeni cu o lovitură straşnică, dureroasă care-i umflă 
imediat buzele. 

— Nici ăsta nu-i pentru mine, spuse cel lovit. M-a lăsat cu 
buzele umflate. Ţine-l tu, poate ai mai mult noroc. Rămân 
mai bine la muritoarele care-o imită pe Afrodita. 

Prichindelul luă braţul din mâna lui Dan şi începu să-l 
cerceteze cu atenţie mare. Cireşarul era însă convins că 
„micul savant” face o simplă comparaţie între marmura 
şlefuită şi un anumit braţ de pe plajă cu care ar putea să 
semene. Crezând că muza e tot Laura, se gândi că a sosit 
momentul să-l descoasă. Află, astfel, din vorbele foarte 
precise ale viitorului savant, că Laura sosise la Histria în 
cursul dimineţii împreună cu tatăl ei şi că va pleca pentru 
câteva zile la Mangalia, la muzeul de acolo. Mai auzi ceva 
despre un conclav de arheologi în fostul Callatis, dar nu 
asta îl preocupa, ci săgețile subtile pe care prichindelul le 
arunca Laurei, ori de câte ori venea vorba de ea. 

— Dac-ar avea o trenă, şi-ar căuta mereu paji. Toţi să fie în 
urma ei, niciunul alături. Nu ştiu cum a reuşit să fie 
„invitată” la Mangalia. 

„Invidie la nivel înalt, constată Dan în sinea lui. Savanţii 
între ei...” 

— Tu n-ai fost invitat? Întrebă Dan, cu teama că făcuse o 
gafa. 

— Eu? Aaa! Sigur... Mai ales că asistentul tatii, domnul 
asistent, intră de poimâine în concediu... Trebuie să 
colecţionez eu notele, documentele, opiniile altora... De 
pildă, în secolul al patrulea înaintea erei noastre, în 
perioada când Histria... 

Îngrozit că ar putea auzi o conferinţă doctă, pe care 
mintea lui, în acele clipe, o refuza cu îndârjire, Dan luă un 
aer misterios şi întrebă în şoaptă: 

— Lasă Histria! Spune-mi, aşa ca între bărbaţi, din care ţi- 
ai făcut regina visurilor...? 

Niciodată Dan n-ar fi aflat răspunsul, dacă în acel moment 
Maria n-ar fi fugit în salturi de căprioară spre apa albastră 


a mării. Îi ajunse să vadă ţinta privirii fugare a 
prichindelului şi apoi vălul de roşeaţă care-i invadase faţa, 
pentru a renunţa de bună voie la răspuns. În sufletul lui se 
petrecu atunci o schimbare. Îl înţepau parcă nişte ghimpi 
fierbinţi. Da! Trăia pentru prima dată sentimentul geloziei. 
Nestatornicia lui fusese un mic capriciu de moment. Aşa cel 
puţin gândea el. 

Prichindelul, roşu, galben, verde îşi continua verbal 
conferinţa (avusese grijă mai înainte să tuşească superior, 
ca un savant căruia un confrate îi spune baliverne) şi Dan, 
din instinct de conservare, se abandonă unei lumi în care, 
poate, gelozia nu fusese descoperită, iar femeile săreau, 
singure, de pe socluri, sau din amfore, direct în braţele 
efebilor. 

Nu departe de ei, fetele îşi terminaseră tot ce aveau de 
spus, inclusiv impresiile dintr-un mare magazin de confecţii 
şi speranţele unei revederi după conclavul de la Mangalia. 

— Dacă-aţi şti ce rău îmi pare că nu pot să stau cu voi! Se 
tânguia Laura, căreia i se relatase toată povestea Palatului 
de cleştar. Dar voi veni! Voi veni! 

— Cine ştie unde vom fi peste câteva zile?! Se întrebă 
visătoare Maria. 

— Oriunde veţi fi, vă găsesc! Aici nu v-am găsit? Ah! De ce 
trebuie să plec?... Dar trebuie, trebuie! 

Era aceeaşi visătoare, aceeaşi romantică, aceeaşi 
pasionată dintotdeauna. Faţa îi era mai slabă, mai trasă, 
ochii îi luceau ca sticla. Şi deodată fără să spună ceva, se 
aruncă în apă, ca şi cum ar fi voit să caute pe cineva, sau 
urmele cuiva, în clopotele valurilor. Întâlnirea cu apa rece o 
dezmorţi. Lucia şi Maria erau în preajma ei, Dan, evadând 
din închisorile subterane ale Histriei, azvârli un „tra, la, la, 
la, la, la, la, „ în aer, atmosfera se însenină, se organiză un 
concurs vesel de înot, între sirene. Băieţii, arbitri, nu voiau 
să dea nici o câştigătoare. Fetele tăbărâră asupra lor şi ei 
se lăsară chelfâniţi, fără să opună cea mai mică rezistenţă. 

— Cine? Cine? Cine? Întrebau ele. 


Ei tăceau mâlc, lăsându-şi urechile şi părul pradă unor 
degete mici, subţiri, fierbinţi şi mai ales încărcate de fiori. 

Dar soarele cobora tot mai jos. Oaspeţii trebuiau să plece. 
Cerul se desfăta cu culori, marea foşnea, în suflete se 
înfiripau taine, speranţe, vise, dorinţi. Şi nelinişti şi tristeţi. 

Ţombi era într-o dilemă groaznică. Ştia că fiinţele din 
corturi sunt binecuvântate de un somn adânc, cel mai 
frumos, cel mai liniştitor, cel mai dulce somn: somnul 
dimineţii. Pentru că, undeva în lume, se hotărâse ivirea 
zorilor. Dar mai ştia că undeva, nu prea departe, alte fiinţe 
uitaseră de somn şi se înveseleau într-un cântec, într-un 
marş, pe care cineva i-l fredonase prima dată după ce-l 
aşteptase, pe acel cineva, două ore în faţa unui 
cinematograf. O singură fiinţă putea să dea tonul acelui 
marş vesel, fiinţa pe care-o iubea şi o slujea ca pe nimeni 
altul în lume. Îşi băgase botul în nisip, pentru a nu i se auzi 
scâncetele de bucurie şi tremura ca un apucat pentru 
hotărârea pe care ştia că o va lua. Văzând ţâşnind o săgeată 
de foc la marginea cealaltă a mării, [ombi uită dilema care-l 
paralizase, sau în sfârşit ieşi din ea şi se repezi cu strigăte 
de triumf (ah, de ce le spun oamenii urlete?) spre fiinţele 
care mărşăluiau prin nisip. 

Cei din corturi dădură buzna afară, întâlniră zorii, 
răcoarea mării şi umbre pe nisipul plajei, nişte umbre care 
ţopă-iau. Dan uită marşul triumfal, uită că se află în pijama, 
aşa că ajunse pe plajă înaintea fetelor. După câteva clipe 
sosiră şi ele, înveşmântate în albul halatelor, ca nişte 
fantome ale zorilor. Şi deodată totul deveni viaţă, lume, 
natură. 

— Învinşi sau învingători? Urlă Dan, căutând să-şi 
amintească un „alegretto” dintr-o odă a dansului şi o odă a 
bucuriei dintr-un „allegro” al vieţii. 

— Direcţia spre victorie! Spuse Tic, deja cucerit de 
bucuria triumfului. 

— Spre speranţă! Adăugă Ionel, desfăcându-şi braţele ca 
pentru un zbor. 


— La Gorgan! Spuse Ursu, uitându-se o clipă în ochii 
Luciei. 

— Amiralii viselor, la datorie! Adăugă Victor, parcă rostind 
primul vers dintr-un nou marş. 

Bagajele umplură iarăşi cotiga. Ursu se opinti iarăşi, 
trăgând-o la şosea. Tic se aşeză iarăşi pe piatra kilometrului 
douăzeci şi trei, în speranţa unui autostop. Gorganul fusese 
identificat în spusele celor doi pescari. Era undeva în 
preajma lacurilor salmastre şi acolo nu se putea ajunge 
decât pe şosea. Primul camion îi duse în satul cunoscut. 
Acolo predară cotiga, lăsară mulţumiri, primiră poame, 
dăruiră alte mulţumiri. Al doilea camion îi lăsă în locul 
denumit Streaşină. O căruţă plină cu lăzi goale de 
zarzavaturi le transportă bagajele până la fântână. Vizitiul, 
un ţăran cu vreo şaptezeci de toamne în spate, le arătă cu 
mâna un gheb de pământ care se ridica la marginea mării: 

— Gorganul! Spuse el. V-aş duce până acolo, dar nu 
răzbate căruţa prin nisip. 

Pe o întindere pustie de pământ, netulburată de nici o 
cută, neînveselită de nici un pom, în faţa unei mări 
nepăsătoare, albastră şi nesfârşită, trona, ca un stăpân 
dintotdeauna al locurilor, Gorganul. Cu cât se apropiau de 
el, cu atâta creşteau neliniştea, emoția, înfiorarea în 
sufletele cireşarilor. Oare acolo se afla taina necunoscută a 
mării, în preajma acelui mormânt vechi, care amintea 
trecutul şi prezicea viitorul? Îşi va îngropa marea pentru 
totdeauna taina cea mare, precum o invita mormântul de la 
marginea ei? Sau şi-o va lăsa smulsă de braţele şi minţile 
cutezătorilor care se apropiau de ea? 

Cireşarii înaintau greu prin nisipul fierbinte. Toţi erau 
încărcaţi cu bagaje. Abia răsuflau şi apa curgea şiroaie pe 
trupurile lor. De departe, Ursu părea o dihanie ciudată, pe 
spatele căreia cineva aşezase o casă. Sau poate o fiinţă 
care-şi ferea faţa de soare cu ajutorul unei umbrele uriaşe. 
Tot ce era mai greu se afla în spatele lui. Picioarele i se 
înfundau în nisip până la glezne, din cauza greutăţii. 


Mergea însă fără să se oprească, pentru că ţinta era 
aproape şi orice oprire l-ar fi dărâmat ca pe o pânză. Era 
greu drumul, dar speranţele erau lanţuri puternice, care nu 
se rupeau prea lesne. Şi-i trăgeau pe cireşari spre Gorgan 
şi de acolo la marginea mării, într-o oază mică de verdeață, 
apărută, prin cine ştie ce miracol, în pustiul de nisip. Acolo 
le căzură bagajele din mâini şi de pe umeri, acolo, fără să 
aştepte să le revină răsuflarea, înălţară corturile. Era al 
treilea popas făcut de cireşari în numai câteva zile. Era 
oare ultimul? 

Toţi se urcaseră pe Gorgan, lăsându-se un timp asaltaţi de 
nelinişti, de emoţii, care parcă urcau din pământul de sub 
picioarele lor, de gânduri, care se înapoiau uneori tăcute în 
mormântul de la marginea mării. Speranţele, dorinţele, 
visele lor erau însă vii. Contemplaţia mută le-ar fi ucis, le-ar 
fi transformat în fulgi uşori pradă tuturor vânturilor. Timpul 
îşi cerea acolo, ca pretutindeni în lume, tributul: mişcarea, 
acţiunea. 

Gorganul, prin înălţimea sa, oferea un post ideal de 
cercetare şi recunoaştere. De acolo, tinerii văzură, până 
departe, marginea mării, coasta cu toate încreţiturile ei, 
limbile de pământ şi, mai ales, descoperiră că apa de la 
nord care li se părea mare, nu era decât oglinda unui lac 
salmastru. Între lac şi mare se întindea o fâşie îngustă de 
pământ, al cărei capăt nu se zărea nici de pe Gorgan. Pe 
acea fâşie văzură, departe, o altă oază mică de verdeață, 
asemănătoare cu aceea în care îşi instalaseră ei corturile. 
Gorganul se afla în locul unde lacul se apropia cel mai mult 
de mare şi era ca o barieră în calea unor priviri indiscrete. 

Câteva clipe, cireşarii se sfătuiră dacă n-ar fi mai bine să 
mute corturile pe limba de pământ care despărţea lacul de 
mare, în oaza de verdeață pe care-o descoperiseră acolo. 
Cineva veni cu ideea protecţiei pe care le-o asigura 
Gorganul faţă de orice priviri străine şi astfel locul de popas 
se stabili definitiv în faţa Gorganului. După ce se fixară, 
convenţional, câteva puncte de orientare, Victor dădu 


semnalul recunoaşterii generale. Se făcură echipe, 
fiecăruia încredinţându-i-se o sarcină anume: Ursu şi Tic 
urmau să exploreze, cu ajutorul bărcii, ţărmul mării în 
preajma Gorganului, notând orice încreţitură a coastei; 
Victor şi Maria aveau sarcina cercetării fâşiei de pământ 
care despărţea marea de lac; Ionel şi Dan trebuiau să 
traseze marginea lacului de la Gorgan spre nord, iar Lucia, 
la corturi, pregătea o schiţă a locurilor străbătute până 
atunci de cireşari. Pentru a se evita imprudenţe şi 
îndepărtări prea mari, explorarea nu trebuia să se facă în 
distanţe, ci în timp. Fiecărei echipe i se fixase un anumit 
timp pentru îndeplinirea sarcinii, ţinându-se seama de 
importanţa şi greutatea explorării. 

Cireşarii trăiau parcă pentru prima dată, de când sosiseră 
pe litoral, adevărata nervozitate şi agitaţie care prevestesc 
acţiunile. Îşi începură munca, toţi cu zel, cu seriozitate, cu 
răspundere. Notau fiecare amănunt, calculau distanţele, 
căutau, fără încetare, lucruri ieşite din comun. Uitaseră de 
foame, de odihnă, de somn. Cei care fuseseră în deltă nu 
apucaseră să doarmă nici un minut. Se mulţumiseră cu 
odihna din tren, cu somnul obositor, intermitent, neliniştit, 
care-i înşelase în timpul întoarcerii. 

Ursu şi Tic îşi prezentară primii rapoartele. Lucia adăugă 
notele şi însemnările lor schiţei pe care o pregătea. Sosiră 
apoi Dan şi Ionel cu observaţiile lor. Apăru în sfârşit şi 
ultima echipă, cea formată din Victor şi Maria, care 
cercetase limba de pământ dintre lac şi mare. Având toate 
datele necesare, Lucia, ajutată de Victor şi de Ionel, începu 
să schiţeze, pe o foaie mare de bloc, harta regiunii de pe 
litoral, străbătută de cireşari. 

lată cum arăta harta în jurul căreia se adunaseră tinerii 
cutezători: 

HARTA REGIUNII DE LITORAL STRĂBĂTUTĂ DE 
CIREŞARI. 

Aşa cum a fost întocmită de Lucia. 


Cu câteva ore înainte de asfinţitul soarelui, cireşarii 
începură cercetările propriu-zise. Dan se crezu dator să 
împărtăşească şi celorlalţi ideea care-i venise în minte: 

— Oare n-ar fi mai bine să începem treaba de dimineaţă? 
Mai ales că mâine e sâmbătă... 

Privirile surprinse ale celorlalţi îl făcură să înţeleagă că e 
în pasă proastă şi că rostise o neghiobie cât el de mare. 
Tocmai era pe punctul să-şi facă o autocritică sinceră şi 
deschisă, când deodată se declanşa cu violenţă 
contraofensiva lui Tic: 

— N-ar fi mai bine să începem de luni?... Sau şi mai bine, 
să amânăm cu o săptămână, ca să pornim tot într-o 
sâmbătă... lar tu, Dănuţ, până atunci, bagă-te într-un 
poloboc, îţi dăm şi o lanternă şi ia marea, băiatule, calea 
mării, poate dai de un peşte. 

— Peşte?! Se miră Dan. Ce să fac eu cu peştele? 

— Să-i ceri cu împrumut nişte icre... Lasă că-ţi spun mai 
târziu pentru ce. Acum sunt grăbit... Ursule! Nu ştiu de ce 
am impresia că icrele seamănă cu creierii cuiva... Când sunt 
trecute, fac rău la stomac... lar când sunt proaspete se bat 
cu lingura... De ce-ai rupt ciomagul ăla?! 

Dan făcu un semn care-l arăta pe Tic „zurliu”, dar, de 
teamă că i s-a zărit gestul, alergă spre Lucia, din echipa 
căreia făcea parte. Să întâmplă însă că Ţombi îi ieşi în cale 
şi astfel ajunse la picioarele Luciei în genunchi. 

— Tot trebuia să ceri iertare cuiva, îl consolă Tic. Hai, 
Ţombi! 

Ţombi îşi petrecu stăpânul până la marginea mării. Tic nu-l 
pofti în barcă, lăsându-l uimit pe mal, ca un filosof 
preocupat să dezlege enigma „recunoştinţei”. În barca de 
cauciuc se mai aflau Ursu, Victor şi Ionel. Bătrâna barcă 
suporta cam greu atâta încărcătură. Şi, cum nimeni nu-i 
auzea plânsetul, răbdă tortura, dar pregăti în tăcere un 
plan de răzbunare. Ajunşi la o bună distanţă de mal, cei 
patru cireşari făcură primul sondaj. Apa era adâncă, trecea 
de zece metri. 


— Ce crezi, Ursule? Întrebă Victor. Restrângem aria de 
cercetări? 

Ursu nu se grăbi să dea răspunsul. Privea într-una apa 
mării şi clătina din când în când din cap. 

— Cam ciudată adâncimea, spuse el. Sau o fi locul cam 
ciudat. Uitaţi-vă la culoarea apei. Are un albastru spălăcit. 
Parc-ar fi mult nisip în ea. 

— Vrei să spui că e fundul aproape, că e impregnată de 
nisip? 

Ursu se mulţumi să mişte capul în semn de „da” la 
întrebarea lui Victor. Privi iarăşi apa şi mormăi ceva de 
neînțeles. 

— Eu cobor! Spuse el pe neaşteptate. Aplecaţi-vă în partea 
cealaltă. 

Şi, fără să aştepte confirmare şi fără să-i lase pe ceilalţi să 
facă mişcarea de echilibru, sări în apă, dar cu atâta 
uşurinţă, că barca abia se clătină. Trupul lui dispăru în apă, 
dar nu ieşi la suprafaţă după două minute, cum îşi închipuia 
Tic, ci aproape imediat, pentru că douăzeci, treizeci de 
secunde pentru Ursu nu însemnau mare lucru. 

— Am nimerit cu sonda într-o groapă, anunţă el. Aşa cum 
am bănuit. Veniţi încoace să am un punct de reper. Vreau să 
fac nişte sondaje pe viu. 

Vreme de jumătate de oră, Ursu purtă barca în diferite 
direcţii şi, la fiecare oprire, se scufunda în apă, anunțând 
rezultatul sondajului. Exploratorii de pe apă îşi putură 
astfel face o idee sumară a caracteristicii fundului. Victor şi 
Ionel notaseră într-un carnet toate comunicările lui Ursu, 
deşi acesta ar fi putut să şi le amintească fără nici un efort. 

— Păcat că n-am luat puncte de reper, Victor, spuse Ionel. 
Ne-ar fi ajutat mult la întocmirea unei hărţi a fundului. Eu 
zic să pregătim pentru mâine nişte balize. Mai ales că 
adâncimea apei e atât de mică. 

Ionel avea dreptate. Pentru o explorarea adevărată, 
precisă, aveau nevoie de geamanduri fixe. Cu ajutorul lor 
puteau să se orienteze în orice împrejurare. Propunerea lui 


nu întâmpină nici o împotrivire. Schiţele pe care le făcuseră 
până atunci erau iluzorii, puncte azvârlite în infinit, sau, 
chiar dacă unele puncte se bazau pe anumite relaţii de 
direcţie, erorile erau posibile, ba chiar probabile. Singura 
constatare pe care explorarea lor sumară o făcea evidentă - 
aceasta datorită plonjoanelor lui Ursu şi celor ale lui Tic, pe 
care nu-l răbdase inima să asiste la scufundări ca un simplu 
spectator - era aceea a neregularităţii fundului mării. În 
aparenţă, apa nu era adâncă. Trei, patru, cinci metri şi 
aceasta pe o distanţă mare, până departe în larg. 

Dar existau atâtea gropi adânci, încât erai tentat să spui 
că ele constituie veritabilul fund al mării. Aceasta era, cel 
puţin, situaţia în sectorul explorat de echipa din barca de 
cauciuc. 

Soarele tocmai se ascundea după Gorgan, când barca 
ajunse la mal. Ursu o trase după el până la corturi, apoi se 
duse după ceilalţi, care se urcaseră în vârful Gorganului. 
Priveau de acolo asfinţitul. Nu-i lăsă prea multă vreme 
înecaţi în culori şi reverie. 

— O s-avem mult de furcă aici cu cercetările, îi trezi el. 
Sunt atât de multe gropi şi atât de apropiate unele de 
altele, că, fără un sistem de geamanduri bine pus la punct, 
n-o să ştim niciodată dacă am cercetat o groapă sau n-am 
cercetat-o. 

— Tu crezi că visul nostru se află într-un asemenea 
mormânt? Întrebă surprinsă Maria. 

— Dacă se află aici - îi răspunse Ursu - nu poate să fie 
decât într-o groapă. 

— Sau sub un dâmb submarin de nisip, completă Victor. 

— Sau... Admise Ursu. În orice caz, o să avem bătaie de 
cap, nu glumă. Cred că sunt sute, poate chiar mii de gropi 
în perimetrul care ar putea adăposti taina. Vă închipuiţi ce 
ne aşteaptă. 

Victor făcu un tur de orizont din vârful movilei. Îşi opri 
multă vreme privirea asupra lacului. Devenise gânditor, dar 


nu spuse nimic nimănui despre gândurile sale. Nu făcu 
altceva decât să întărească părerea lui Ursu. 

— Într-adevăr, ne aşteaptă multe căutări, iar timpul e 
foarte, foarte grăbit. Cred că niciunul dintre noi n-o să fie 
scutit de eforturi. 

Lucia se lumină subit la faţă. Parcă ar fi dat peste 
dezlegarea problemei: 

— Ce-ar fi să-i chemăm aici pe Laura şi pe prichindel? 

Reflexele asfinţitului erau roşii, aşa că nimeni n-ar fi putut 
să deosebească îmbujorarea feţei lui Victor. Toţi se uitau la 
el, aşteptând o confirmare. 

— Când se întorc de la Mangalia? Întrebă Ionel. Până 
atunci n-avem ce face. 

— Pleacă mâine dimineaţă la Mangalia, întoarse Lucia 
răspunsul. 

— Tu vrei să-i oprim? Se dumeri Dan... Păi... Nu ne-au 
spus amândoi că sunt invitaţi acolo? Adică, ştiu eu că s-au 
lăudat... Dar un fel de secretari ai babacilor lor pesemne că 
sunt... 

Interveni şi Maria în discuţie şi încă vehement: 

— E o nerozie, Lucia. Nu că s-ar îngreuna lucrările 
consfătuirii. Dar nu-ţi dai seama, că, dacă ar fi avut cea mai 
mică posibilitate de a scăpa, dacă nu ar fi avut obligaţia de 
a participa, Laura, aşa cum o ştim noi, nici n-ar mai fi plecat 
la Histria, ar fi rămas la noi, la corturi... Dacă vrei neapărat 
s-o răpim... Poate că pri... Prichindelul... 

— Nici atât! Spuse Dan. A rămas el mâna dreaptă a lui 
taică-său... Domnul asistent e concediat, în mod sigur... 

— Cum adică e concediat? Întrebă Maria. 

— Am vrut să văd dacă întreabă cineva. Nu te speria. Intră 
de mâine în concediul său legal... 

— Iar tu ai intrat de astăzi în concediu de gândire, replică 
Maria. Sau poate eşti în concediu permanent. 

Victor înţelese că n-are altceva de făcut decât să mai 
îngroaşe puţin punctul de pei: 


— Dacă vor sosi la noi, vor fi bineveniţi! Până atunci însă 
nu trebuie să aşteptăm. Avem atâtea de făcut, încât nici cu 
ei aici n-am putea răsufla uşuraţi. Gândiţi-vă la ce ne-a spus 
Ursu: sute, poate mii de gropi... Şi mi-e teamă că mai sunt 
alte sute şi mii... 

Victor îşi opri vorbele aici. Nu voia încă să-şi destăinuie 
ultimele observaţii, pentru că nu deveniseră concluzii. Îi era 
însă teamă să nu devină concluzii peste noapte. 

Cireşarii aveau nevoie de odihnă, mai ales acei care 
călătoriseră noaptea cu trenul. După o cină bogată, se 
retraseră în corturi şi somnul pe care îl aşteptau de mult îi 
luă repede în stăpânire. Se petrecu însă un eveniment 
înainte de ivirea zorilor, care le tulbură somnul şi le puse în 
cale o nouă problemă, mult mai grea, mult mai spinoasă. 

Poate chiar în clipa când se înspuma aurora, se auzi o 
bubuitură groaznică. Parcă ar fi făcut Gorganul explozie, 
atâta spaimă le produse în somn. leşiră toţi afară din 
corturi, buimăciţi, speriaţi, dar nu văzură nici o flacără, nici 
o lumină. Doar undeva la marginea mării se desfăcea 
uriaşul trandafir roşu al aurorei. Nu văzură altceva nimic, 
nimic. Nimeni n-avu ideea să se uite în locul unde se afla 
barca de cauciuc. Ar fi văzut acolo o îngrămădire de 
zdrenţe. Se retraseră în corturi, se chinuiră mult cu 
gândurile, dar somnul tot îi cuceri. 

Mai era însă cineva, care, nu departe de Gorgan, ieşise în 
deschizătura unui cort, auzind groaznica bubuitură. Se 
retrase apoi pentru a-şi relua locul în sacul de dormit. 
Somnul îl cuprinse greu şi gândi în sinea lui că nu şi-a 
început prea bine ziua. 

Toţi cireşarii se aflau în jurul bărcii de cauciuc, în jurul a 
ceea ce fusese cândva o barcă de cauciuc. O priveau ca pe o 
fiinţă care se topea sub ochii lor, pentru că niciunul nu 
putea să creadă că viaţa ei s-a sfârşit cu totul. O priveau în 
tăcere, căutând în fel şi chip un leac pentru a-i prelungi 
viaţa. În faţa lor era însă o îngrămădire de zdrenţe. 
Explozia se produsese într-un singur loc, dar forţa ei se 


propagase în toate compartimentele, molipsindu-le cu 
microbul sinuciderii. 

— Oare se mai poate face ceva? Se auzi glasul unei 
speranţe zadarnice. 

Şi, împotriva realităţii, împotriva bunului simţ, se apucară 
toţi s-o doftoricească. Ore întregi se învârtiră în jurul ei, 
până ce se convinseră că fosta lor comoară nici pentru 
petice nu mai era bună. 

— Dac-aţi şti cât am urât-o! Mărturisi Tic, ajuns la capătul 
puterilor. Eu cred că ura mea a sfărâmat-o. Întotdeauna s-a 
ascuns de noi şi acuma, pentru că ştia că n-o să scape, a 
preferat calea sinuciderii, decât aceea a colaborării cu noi. 

— Şi noi ce ne facem fără barcă? Răsună glasul celei mai 
triste realităţi prin gura lui Dan. Ori îi urmăm exemplul şi 
alegem ca mijloc marea... Ori... 

— Ori ce? Se răţoi Tic. Chiar de-aş şti că mă fac eu barcă, 
nu plec de-aici, până ce... 

Atunci lonel anunţă cea de-a doua surpriză cu vocea unui 
om care asistase la explozia celei de-a doua bărci de 
cauciuc: 

— A apărut un cort în partea cealaltă, pe limba de nisip! 

Cireşarii alergară într-un suflet la Gorgan. La câteva sute 
de metri de movilă, exact în mijlocul oazei de verdeață pe 
care o zăriseră cu o zi înainte, se afla un cort de mărime 
mijlocie. În jurul cortului, nimeni. Însă, departe în larg, se 
vedea o cască albă, probabil unul dintre proprietarii 
cortului. 

Uimirea cireşarilor nu cunoştea margini. Cine puteau fi 
intruşii? Să le fi făcut o surpriză prichindelul şi Laura? Ursu 
înlătură imediat posibilitatea norocoasă. După ce privi 
câteva minute punctul alb de pe mare, spuse destul de 
intrigat: 

— Nu! Înotătorul e un om în toată firea. Şi după chip şi 
după braţe şi după felul cum înoată. Foarte ciudat! 

— Da' de unde-i vezi tu chipul? Întrebă Ionel. Ai tu un 
binoclu special, că eu, oricât mă forţez, nici casca n-o văd 


prea bine. 

— Să lăsăm discuţia asta inutilă, spuse Victor. Ursu ne-a 
spus ceea ce a văzut... Mai bine să trecem în revistă 
situaţia. Când a apărut cortul? Cine sunt locatarii lui? Ce 
caută aici, lângă noi, lângă locul nostru? 

— Cam greu de răspuns, îşi dădu Dan cu părerea. Ar 
trebui să-l acostăm pe cetăţean. 

— În orice caz, continuă Victor, n-au venit în cursul nopţii. 
Cred că spre ziuă... 

— Parcă l-am auzit pe Ţombi lătrând, îşi aminti Tic. Nu cu 
mult timp înaintea bubuiturii. Un singur defect are javra 
asta. Nu ştie să vorbească. 

— Ciudat, reflectă Victor. Înainte de zori... Prin urmare 
cunosc locurile... Şi nu stau departe de aici, sau nu vin de 
departe... 

— Poate i-a adus o maşină, zise Ionel. I-a lăsat unde ne-a 
lăsat pe noi căruţa. 

Dar nici el nu prea era convins de ceea ce spunea. Lucia îi 
respinse imediat ideea: 

— Căruţa abia avea loc pe cărarea aceea... Cum să încapă, 
cum să se încumete o maşină, mai ales noaptea, printre 
atâtea gropi cu nisip? Eu cred că Victor are dreptate. Vin de 
undeva din apropiere. 

— Mai întâi să facem o recunoaştere, propuse Tic. Să 
vedem dacă vin sau vine. Să profităm că ăla e în larg. 

— Eşti nebun? Se opuse Maria. Cum să te duci la cortul 
omului? Cu ce drept? Poate că e un om serios, poate că are 
treburi aici... 

Tic îşi privi sora cu aer trist, compătimitor: 

— Întotdeauna m-ai subestimat. Tu crezi că pe lume există 
un singur farmec, farmecul frumuseţii pe care, fie vorba 
între noi, ţi-l atribui cam ilicit... Există şi farmecul 
inteligenţei personificat de scumpul tău frăţior... [ombi!... 
Marş! 

Tic îşi însoţi comanda cu trei fluierături ca un tril scurt. 
Ţombi o zbughi spre cortul vrăjmaş, într-o goană nebună, 


şi-l văzură pitindu-se în nisip. După câteva secunde, 
reapăru şi-şi reluă goana în sens invers. Când ajunse la 
Gorgan lepădă la picioarele lui Tip ambalajul elegant al 
unui pachet de ţigări. 

— Prin urmare, explică Tic, cortul are un singur 
proprietar, cel cu cască albă, un individ care fumează ţigări 
„lomis”, chel, cu dinţi galbeni şi fără degetul arătător de la 
mâna stângă. Şiretul de la pantoful drept e înnodat dublu... 

Glumele lui Tic nu reuşeau totuşi să risipească valul de 
nelinişte care se abătuse asupra cireşarilor. El deveni şi mai 
simţit în clipa când Sherlock Holmes-ul de ocazie anunţă cu 
vocea serioasă: 

— la uitaţi-vă ce scrie aici pe pachet! Precis cu un creion 
cu pastă... Gorganul - mormânt dac suprapus. Tumul scit la 
bază. Oare nu ne-am ars? 

Probabil că le era dat cireşarilor să treacă din uimire în 
uimire în ziua aceeaa. Pachetul gol trecu din mână în mână, 
până ajunse din nou la Tic. Acesta, văzând casca albă ieşind 
undeva la țărm, făcu imediat o propunere îndrăzneață. 

— Eu mă duc până la ăla prin apă şi ies pe mallângă el, ca 
să-mi trag răsuflarea... Aşa, de formă, că nu obosesc eu 
dintr-un fleac... 

Tăcerea celorlalţi semăna cu o aprobare. Tic se aruncă în 
apă, înainte ca să aibă vreunul dintre ei vreme să se 
răzgân-dească. Începu prin a se bălăci, apoi se avântă în 
înot rapid. Se cam plictisi el până ajunse în dreptul căştii 
albe, pentru că era cale destul de lungă. leşi la mal ca un 
om care abia îşi trage sufletul. Mergea împleticindu-se, cu 
ochii închişi şi se prăbuşi ca un sac la câţiva metri de 
posesorul căştii. Sufla cu atâta putere, că năştea vârtejuri 
de nisip. Cu coada ochiului înregistra însă înfăţişarea 
personajului de lângă el. Mai întâi statura şi musculatura 
vecinului. Impresia era favorabilă. Apoi chipul lui de bărbat 
energic şi privirile-i prea leneşe ca să nu fie prefăcute. 
Avizul devenea precar. Între el şi vecin se afla o 


îngrămădire de bețe şi vergele de fier, de rotiţe, sârme şi 
corzi. 

— N-aveţi cumva o barcă? Se pomeni Tic întrebând fără 
voia lui. 

Vecinul cu cască albă pe cap râse la început auzindu-i 
întrebarea, apoi se strădui să ia un aer de om deranjat. Se 
încruntă şi întrebă cu voce severă: 

— Eşti iscoadă profesionistă sau de circumstanţă? 

„Aha, e un om cu carte, gândi tânărul. Şi merge drept la 
ţanc, nu cu ocolişuri. Şi parcă n-ar fi nici împotriva 
glumelor. Ia să-l încerc.” 

— N-am ştiut că vă ocupați cu astrologia, de aceea am 
venit la dumneavoastră cu o întrebare. 

— Zău! Râse cu poftă casca albă. Nu puteai de pildă să mă 
întrebi dacă pot să răspund la bună ziua? 

— Vă ofer scuze şi pretextul că eram obosit mort. Nici 
acum nu mi-am revenit. 

— Dacă vrei să pari obosit, trebuie să înoţi mai prost. Eşti 
de la corturile celelalte? 

— N-aveţi o ţigară „lomis” sau „Callatis”? 

Casca albă începu să se uite la Tic mai bănuitor. Acesta 
însă cerceta cerul în căutarea unor nori, dar, negăsindu-i, 
se mulţumi cu valurile mării. 

— Nu ştiu dacă o ţigară poate să autentifice precocitatea 
unui copil... 

Tic îşi întoarse brusc privirea spre vecinul său, dar era 
rândul acestuia să cerceteze cerul şi marea. 

— Cum vă închipuiţi că aş fi făcut o asemenea cerere unui 
profesor... Chiar dacă beneficiem de apropierea sau de 
depărtarea vacanței... 

Casca albă deveni mai iscoditoare. Tic îşi reluă activitatea 
de astronom. 

— Chiar şi în vacanţă timpul are un anumit preţ. 

Invitaţia era clară. Tic trebuia să facă ceva pentru a 
repara „relaţiile”, folosind metoda forte: 


— Am pus rămăşag cu prietenii mei de la „celelalte 
corturi” că în cinci minute vom ajunge la astfel de relaţii, că 
nu ne vom supăra de la o mică neînțelegere. 

— Zău?! Râse iarăşi casca albă. Pe mine se pare că mă 
cunoşti. Eu în schimb nu ştiu nimic despre dumneata. 

„Va să zică nu toţi cei care-l cunosc îi sunt cunoscuţi, deci e 
profesor”, gândi Tic. 

— Eu sunt dintre aceia care vă cunosc fără să-i cunoaşteţi. 
Numele nu v-ar zice nimic. 

— Ei, asta n-o mai cred, îi spuse casca albă. Eşti prea 
tânăr. „Va să zică nu e profesor de liceu. Prin urmare e din 
ăia mari, raţiona Tic în gând. Mi se pare că am cam feştelit- 
o. la să mai încerc o dată.” 

— S-ar putea să audiez şi eu cursuri interesante. Anumite 
discipline... 

— Zău?! Dar cine ţi-a insuflat pasiune pentru arheologie. 
Tic rămase trăsnit. Casca albă era deci un rival. Un 
arheolog care... Dar ce căuta el aici cu atâtea unelte de 
pescuit? 

— O întâmplare, răspunse Tic fără nerv. Aveţi pasiunea 
pescuitului? 

— Şi a liniştei, mai ales a liniştei. 

Noua invitaţie era şi mai limpede prin calmul cu care 
fusese rostită. Dar, pentru a nu se întoarce cu coada între 
picioare, cireşarul repetă cu totul inutil prima întrebare: 

— N-aveţi cumva o barcă? Vă rog să mă credeţi că nu fac 
nici o glumă. 

Tonul lui Tic ar fi avut darul să convingă un întreg consiliu 
pedagogic. Casca albă îl privi puţin cam chiorâş, deşi în 
sinea lui era convins că întrebarea fusese o glumă sau un 
pretext pentru ceva. Totuşi ca să nu se dea întâi el bătut, 
încercă să-şi încondeieze musafirul: 

— Dacă eşti atât de bun înotător, de ce nu te-ai înscris la 
concurs? 

Tic făcu mai întâi o mutră de bleg, apoi sări brusc, ca o 
lăcustă. Cuvintele îi explodau în gâtlej. 


— Vă rog. Nu fac glume. Ce zi e azi? Şi ce oră? 

Spaima de pe faţa lui nu putea fi jucată. Profesorul îl crezu 
în pragul unei nenorociri. 

— Azi e sâmbătă. Şi e ora... Unu şi treizeci de minute. 

Tânărul rosti un mulţumesc năprasnic şi se azvârli în apă 
ca o săgeată. Trebuia să bată toate recordurile de înot, 
pentru a-i da altuia posibilitatea să le bată. Ajunse la corturi 
gâfâind cu adevărat şi într-o agitaţie de nedescris. Se 
repezi ca un hultan la Ursu: 

— Barca, Ursule! Repede! Îmbracă-te. Premiul întâi e o 
barcă de cauciuc. 

Parcă era în delir. Ceilalţi încercară să-l calmeze, dar el se 
azvârlise deja în pantaloni şi-n pantofi. Cămaşa parcă-i intra 
singură pe trup. 

— Ăla-i arheolog şi nu mă interesează. Bateţi-vă voi capul. 

Ursu, văzându-l cu câtă grabă se îmbrăca, îl imită ca un 
copil. 

— Spune-mi ce-i, Ticuşorule! Spune-mi mai lămurit. 

— Repede! Ursule! E unu şi nu ştiu cât. La patru începe 
concursul... Aoleu! Ştii să înoţi? 

Tic porni ca din puşcă înainte ca Ursu să-şi fi pus pantofii 
în picioare. După vreo cincizeci de metri, se prăbuşi în 
nisip. Ursu îl ajunse, îl ridică şi începu să-l scuture cu 
putere. 

— Chiar dacă eşti nebun, tot trebuie să mă iau după tine. 
Dar, dacă nu eşti nebun, să ştii că eşti un neghiob, 
Ticuşorule. Mai întâi descalţă-te şi pe urmă... Dacă vrei să 
ajungi undeva cât mai repede, să nu fugi aşa. După două 
sute de metri cazi mort şi numai targa te mai poate salva. 
Acum spune ce ai de spus. Limpede, ca să înţeleg. 

Tic se supuse, deşi simţea cum îl arde nerăbdarea. Era 
bucuros că Ursu îşi iuţise paşii, fără să alerge însă. 

— E un concurs, Ursule! Un concurs de înot pe un lac 
lângă Constanţa. Premiul întâi la o sută de metri, o barcă de 
cauciuc. Scrie pe toate afişele. 

— Atâta scrie, sau mai scrie şi altceva? 


— Doar nu vrei să câştigi un vapor. Nici n-avem ce face cu 
el în sărăcia asta de apă. 

Cei doi mergeau în ritm rapid. Tic era nevoit să alerge, 
pentru a ţine pasul cu Ursu. 

— Te-am întrebat ce mai scrie! Să nu ne irosim forţele 
degeaba, Ticuşorule. 

— Mai scrie ceva, dar nu e important... Înscrierile s-au 
terminat ieri... Dar aranjăm noi. 

— Asta nu-i important? Spuse Ursu fără să încetinească 
însă pasul, deşi vestea, în alte condiţii, l-ar fi făcut să se 
întoarcă la corturi. 

— Parcă nu m-ai cunoaşte! Am atâta forţă în mine că, nu 
ştiu, zău, dacă n-aş fi în stare să câştig eu „suta”. Dacă nu te 
primeşte, fac un tămbălău, că se amână concursul cu un an 
de zile. 

Mergeau, mergeau prin nisip. În sfârşit dădură de o 
potecă bătătorită. 

— Numai să ajungem la timp, Ursule. Nu vezi nici o 
ocazie? 

Ursu nu zări nici o ocazie, pentru că nu alesese drumul de 
ţară care făcea un mare ocol, ci o potecă strâmtă care 
scurta calea spre şosea. 

— Vedem noi când ajungem la şosea, răspunse el. Înspiră 
pe nas şi expiră pe gură. Rar! Şi calcă pe toată talpa 
piciorului, că nu faci sprint. 

Tic îi urmă sfaturile. Realiză astfel un ritm uniform în 
mers, iar plămânii deveniră încetul cu încetul mai 
indulgenţi, mai înţelegători faţă de eforturile lui. 

— 'Tot nu vezi o ocazie? Ascute-ţi ochii, Ursule, că e trecut 
de două. 

Pe şosea, departe, în stânga se zărea într-adevăr un nor de 
praf. 

— Acum e-acum, Ticuşorule! Sprint! Deşi nu cred că vom 
ajunge la timp. 

Ca alungaţi de o haită de lupi, amândoi fugeau spre şosea, 
în întâmpinarea unui camion care se zărea departe. Nici nu 


mai avură timp să raţioneze în goana lor nebună. Poate că, 
dacă ar fi făcut semn cu mâinile, i-ar fi văzut şoferul. 
Camionul însă trecu în viteză, înainte ca ei să ajungă la 
şosea. 

— Suntem pierduţi! Urlă Tic disperat. Dacă am fi plecat cu 
un minut mai devreme... Hait! 

Camionul se oprise la vreo sută de metri mai departe. 

— Numai să nu fi rămas în pană! Spuse Ursu, reluându-şi 
fuga. 

Nici vorbă de aşa ceva. Şoferul, pur şi simplu, îi aştepta. Îi 
văzuse fugind şi-şi închipuise că aleargă după o ocazie. Îi 
pofti în faţă, în cabină. Prin câteva fraze iscusite, Tic îl 
determină să-şi arate calităţile. Gigantul zbura pe şosea cu 
o asemenea viteză, că întrecea toate autoturismele pe care 
şoferul le prindea în raza vederii. Se ivi bineînţeles şi 
inevitabila barieră. Dar, pentru că şoseaua nu întretăia nici 
o cale ferată, bariera o constituia o cireadă de vaci. 
Obişnuite cu claxoanele, vacile nu se sinchiseau de graba 
celor din camion. Toate turismele pe care şoferul le 
întrecuse făceau coadă în urma camionului. Abia la capătul 
cirezii, lic dădu cu ochii de văcar. 

— Să dea Domnul să ajungi cât mai repede cu ele la 
abator! Îl blestemă Tic. 

— Mulţam' mult, domnişorule, îi răspunse văcarul, că 
tocmai acolo le ducem. 

Camionul îşi reluă goana pe şoseaua asfaltată. De astă 
dată ţinea piept sau spate autoturismelor care voiau să-l 
depăşească. 

— Pană! Se îngrozi Tic. 

— Aş! Dar, dacă vreţi să scurtaţi drumul spre lac, eu zic s-o 
apucaţi pe aici. Nu se poate să nu găsiţi o ocazie. 

Tic se uită cu asemenea ochi la şofer, încât acesta se văzu 
nevoit să adauge: 

— Cum vreţi. Eu vă duc până-n oraş. Că pe drumul ăsta 
nu-ncap nici turismele. Altminteri v-aş fi dus eu, nici o grijă. 


Cei doi pasageri îi mulţumiră din toată inima şoferului şi îl 
rugară să le spună numele, pentru a-l aminti în carte. Îl 
chema Ioniţă Buclă. 

Drumul spre lac pe care îl indicase şoferul era o potecuţă 
pietruită, pe care într-adevăr nu încăpea o maşină 
obişnuită. Tăblia indicatoare, înfiptă pe locul unde drumul 
se întâlnea cu şoseaua, se purtă extrem de crud cu cireşarii. 
Şoferul îşi închipuia pesemne că pasagerii lui vor să prindă 
focul de artificii, nu concursul de înot. Nici trei ore nu le-ar 
fi fost destul pentru a ajunge la lac. 

— Ne predăm? Întrebă Tic dezolat, aproape resemnat. 
Domnul şofer, din bunătate, ne-a făcut cel mai mare rău. În 
oraş găseam mai uşor o ocazie. 

— Poate greşeşte indicatorul! Îşi dădu Ursu cu părerea, 
fără să pună nici un preţ pe vorbele sale. 

În depărtare se auzea însă un zgomot de motocicletă. 
Pentru a-şi scuza planul pe care-l întocmise într-o clipă, Tic 
spuse cu toată convingerea: 

— Mi se pare foarte liniştit şi sigur drumul... Tu opreşte 
motociclistul, Ursule, dacă nu are pe cineva în spate. 

În timp ce Ursu ieşea la şosea, Tic meşteri ceva în tăcere 
pe lângă stâlpul cu tăbliţa indicatoare. După două secunde, 
apăru radios. Prima motocicletă avea ambele locuri 
ocupate. 

Ce-a de-a doua însă era liberă la spate. Tic făcu un semn 
cu mâna. Motociclistul opri fără voia lui: 

— Ce vrei dom'le? Nu vezi că-s în întrecere cu celălalt? Am 
pus pariu că ajung mai repede la lac. 

Tic îi arătă drumul mai scurt şi motociclistul se uită cu 
ochii căscaţi spre tăbliţa indicatoare: 

— Ia uită-te, domle! Neghiobul n-a văzut că s-a dat drumul 
la motociclete? L-am luat! O damigeană de Murfatlar! 

Ursu se scărpina de zor în cap. Fu cât pe-aci să deschidă 
gura, dar Tic i-o luă înainte: 

— V-am ruga şi noi ceva, se adresă el motociclistului. Nu 
ne duceţi până la lac? 


— Cu plăcere. Dar nu pot lua decât un pasager. 

— Urcă-te, Ursule! Îşi îmboldi Tic prietenul. Apoi către 
motociclist: Aveţi toate taloanele? 

— Mi-au mai rămas vreo două. Dar le păstrez ca ochii din 
cap. Poftim, dom'le că-i dau drumul. 

— Succes, Ursule! Şi ţin-te tare. Dacă nu vor să te înscrie, 
spune-le la ce eşti campion. 

Motocicleta care-l avea pe Ursu în spate porni de la bun 
început cu toată viteza. Parcă ar fi catapultat-o cineva. Tic 
rămase la marginea şoselei, aşteptând o ocazie pentru sine. 
Maşini, mereu maşini. În sfârşit, o motocicletă. Dar nu una. 
Un şir întreg. Şi multe cu locuri libere în spate. Tic voia să 
aleagă. Şi ochii lui căzură pe un „Simpson” în exces de 
viteză. Pesemne că făcuse el un gest aparte (sau poate din 
cauza unei maşini care se ivise pe şosea din direcţie 
contrară, exact când „Simpson”-ul voia să depăşească o 
„Java”), pentru că motociclistul opri şi ascultă rugămintea 
lui Tic. 

— S-a dat drumul pe-aici la motociclete?! Întrebă el mirat. 
Da' ştii să te ţii bine? Că eu gonesc cu o sută, mai ales pe 
drumul ăsta. 

Tic se urcă în spate, dar, la două secunde după ce 
motocicleta porni, îi făcu semn şoferului să oprească. 

— Mi-am uitat ceasul, se scuză el şi alergă repede pe 
şosea. 

Când ajunse lângă stâlpul indicator se opri. Se uită în 
dreapta, în stânga, apoi scoase dintr-un boschet un alt stâlp 
cu un disc în vârf şi cu o motocicletă frumos desenată pe 
disc. Desenul interzicea circulaţia motocicletelor pe drumul 
acela strâmt, pietruit, care ducea la lac. Puse stâlpul în locul 
în care fusese cu câteva minute înainte, ca să nu încurce 
circulaţia, apoi o zbughi spre „Simpson”. 

Motocicleta zbura, nu alta, pe drumul neted, ca-n palmă şi 
fără nici o cotitură. Mergea cu o asemenea viteză, încât 
prinse din urmă cealaltă motocicletă, care-l avea pe Ursu în 
spate. Dar nu pentru că proprietarul ei ar fi voit să fie 


ajuns, ci pur şi simplu pentru că avea o pană de motor. Tic 
opri „Simpson”-ul şi schimbă locul cu Ursu. Începea chiar 
să-l amuze jocul. Nu mai avea nici o teamă că marele favorit 
va întârzia la concurs. Altceva îl preocupa. Înscrierea la 
concurs. În sfârşit „M. Z.”-ul de 175 care-l dusese până 
atunci pe Ursu fu pus în stare de funcţionare. Proprietarul, 
gelos pe „Simpson”-ul care-l depăşise, acceleră al 
maximum. Cam la un kilometru de lac (se vedeau deja 
instalaţiile sportive), „M. Z.”-ul ajunse „Simpson”-ul. 
Bineînţeles pentru că acesta din urmă era în pană. Tic făcu 
o asemenea pledoarie la urechea conducătorului său 
despre solidaritatea dintre motociclişti, încât acesta opri şi 
se duse să-şi ajute confratele a cărui motocicletă avea într- 
adevăr o pană gravă. 

— Acum e momentul, Ursule! Avem timp s-ajungem şi pe 
Jos. 

După ce mulţumiră călduros celor doi conducători, 
preocupaţi să schimbe un ax, cireşarii îşi continuară pe jos 
aventurosul lor drum către lac. Pe la jumătatea căii care le 
mai rămăsese de parcurs, întâlniră un miliţian foarte grăbit, 
ceea ce nu-l împiedică însă să se oprească şi să-i întrebe pe 
paşnicii pedestraşi dacă nu cumva au întâlnit în drumul lor 
nişte motociclete. 

— Un „Simpson” şi un „M. Z.”, răspunse Tic prompt. Sunt 
în pană la cinci sute de metri de aici. 

— Mărcile le-am dibuit eu după sunet. Las' că vin încoa'. 

După câţiva metri de mers, 'Lic se întoarse pentru a-şi face 
datoria: 

— Dar să ştiţi că n-au nici o vină motocicliştii. S-a jucat 
cineva cu semnul de circulaţie. Nu era bine înfipt în 
pământ. 

După mai mulţi metri se întoarse şi miliţianul: 

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi? 

Tinerii cireşari dispăruseră însă printre boschetele din 
apropierea bazei sportive. Mergeau veseli, fără să se 
grăbească, siguri că toate căile le sunt deschise. Auziră însă 


în depărtare o voce rostind nişte cuvinte care-i 
transformară pe loc în ogari. 

„Atenţie! Seria a treia la start.” 

Trebuia să se întâmple şi asta. Ceasul lui Tic se oprise, iar 
Ursu, în graba plecării, nu se mai gândise să şi-l ia pe al lui. 
Trecură în goană printre mese şi scaune, prin săli şi 
coridoare, străbătură în diagonală postamentul ocupat de 
fanfară, despărţiră în două un grup de spectatori, până 
ajunseră, în sfârşit, la masa juriului. Cum nimeriseră acolo, 
ce miros îi dusese exact acolo, asta n-o mai puteau şti. 
Curajul însă li se topi când dădură cu ochii de oamenii de la 
masă, când văzură mulţimea de gazetari şi de fotografi, 
aparatele de filmat, steagurile, cupele, insignele... Dar 
undeva, pe o masă mare, se afla şi o barcă de cauciuc nouă, 
nouţă, frumoasă, elegantă, încăpătoare. 

Tic se înfăţişă la cel pe care-l credea preşedintele juriului I 
şi-şi expuse cu atâta căldură cauza, că omul acela, bătrân şi 
serios, cu atâtea hârtii şi diplome în faţă, asaltat de atâţia 
oficiali, gazetari şi fotografi, începu să caute cele mai alese 
cuvinte de scuze. Nu putea face nimic. Mai rămăseseră în 
concursul pentru o sută de metri două serii cu toate locurile 
ocupate. Nu era nici o posibilitate. 

— Poate la concursul de sărituri de pe trambulină. Într-o 
oră reuşesc eu (îi spuse în şoaptă) să te adaug pe listă. Te 
trec eu pe listă... 

— Nu ştiţi ce premiu e? 

— Un echipament de scafandru cu puşcă... 

Înfrânt, distrus, Tic se întoarse la Ursu, dar, uitându-se 
printre spectatori, descoperi o cunoştinţă veche, între alte 
cunoştinţe. Pionierii erau în tribune! Şi, în mijlocul lor, da, 
în mijlocul lor era... Salvatorul! Teodor T.! 

Din doi paşi, Tic ajunse la preşedintele juriului. Figura lui 
luată parcă dintr-un tablou de Murillo îl făcu pe omul 
bătrân şi serios să abandoneze pentru o clipă oficialii. 

— V-aş ruga să-mi citiţi numele din ultimele două serii... 


Rugămintea fusese rostită cu o asemenea voce, încât 
singura scuză pe care o găsi preşedintele fu aceea de a 
ridica din umeri în semn că nu se poate împotrivi. Ultimul 
nume da, ultimul nume din ultima serie era Teodor 1. 
Cireşarul arătă cu mâna spre Ursu şi-i spuse preşedintelui 
ca o mângâiere: 

— Eu l-am înscris. Numele lui e Teodoru Tudor, dar mi se 
pare că funcţionarul a uitat să treacă un „u” şi a scurtat 
prenumele... Şi, mi se pare, l-a întinerit cu vreun an... 

— Asta n-are nici o importanţă, se bucură preşedintele, 
rectificând pe loc erorile funcţionarului. Să se pregătească 
repede. În două minute se dă startul. 

În faţa întregii adunări, Tic îl sărută pe obraz pe 
extraordinarul preşedinte care nu părea deloc nemulţumit 
de gest, mai ales că auzise un glas printre spectatori 
rostind o zicală cu privire la copii şi părinţi foarte 
măgulitoare pentru el. Văzându-l pe Ursu îndreptându-se 
spre start, Tic, uşurat, îşi spuse numele pentru a fi trecut pe 
lista candidaţilor la plonjoane. Preşedintele îi făcu un semn 
complice din ochi şi chiar îi spuse în şoaptă: 

— Fac şi eu parte din corpul de arbitri... 

Ultima serie urma să hotărască soarta bărcii de cauciuc, 
deşi se părea că învingătorul seriei a doua nu va mai fi 
întrecut. Era un înotător cunoscut. Parcursese suta exact 
într-un minut. Privea spectatorii rezemat cu coatele de 
barca de cauciuc. O fată frumoasă, cu părul roşu, se ridică 
din tribună şi-i făcu semn cu mâna. Tânărul o văzu şi-i 
răspunse prin bezele şi printr-o mişcare largă care indica 
plăcerea unei plimbări în doi cu barca... 

„N-ar fi păcat?! Îşi spuse Tic. Asta nu-i barcă pentru două 
persoane...” 

Suta se alerga în linie dreaptă pe nişte culoare despărțite 
de panglici albe. Sosirea avea loc chiar în faţa mesei 
juriului. Cronometrorii de la sosire îşi potriviră ceasurile. 
Fiecare răspundea de un culoar. Cu toate acestea, privirile 
lor ţinteau concurentul de pe culoarul III. Şi acesta era un 


înotător cu renume, component al unei echipe fruntaşe de 
polo şi deţinător al câtorva cupe pentru performanţe, care 
cu câţiva ani în urmă constituiseră recorduri. 

Ursu avea culoarul IV. Statura lui atletică, musculatura 
impresionantă atrăseseră ca un magnet privirile multor 
spectatori. 

— Oare cine o fi? Se auziră şoapte în mulţime. Asemenea 
muşchi n-am văzut nici la circ. 

Ursu era atât de emoţionat de tot ceea ce i se întâmplase 
în ultimele ore, de prezenţa lui acolo în faţa unei asemenea 
mulţimi, încât i se părea că trăieşte un vis. Îşi închipuia 
cursa uşoară, nu credea că e un concurs la care participă 
campioni şi recordmeni. De la celălalt capăt, Tic simţise 
ceva. De aceea îi făcu semn cu mâna. Când se crezu 
observat, îşi duse arătătorul la ceas, apoi îl ridică în sus. 
Voia să spună să parcurgă suta în mai puţin de un minut. 
Ursu se frământa, neînţelegând ce înseamnă gesturile din 
ce în ce mai crispate ale lui Tic. Se uită şi mai atent şi atunci 
văzu trei degete ridicate în sus. „Irei?” gândi el şi pricepu 
îndată. Culoarul III. Dar în acea clipă se dădu startul. Toţi 
concurenţii săriră în apă în acelaşi timp, numai Ursu sări cu 
cel puţin o secundă în urma lor. 

Toţi spectatorii observară întârzierea lui Ursu. Parcă ar fi 
pierdut startul. Parcă ar fi aşteptat anume să sară ceilalţi 
înaintea lui. Tribunele comentau cu predilecție acest 
eveniment. În faţă, la sosire, Tic îşi dusese disperat mâinile 
la ochi. Aşa trebuia probabil să se întâmple. Să fie a altcuiva 
barca de cauciuc. 

Pe culoare se dădea o bătălie cumplită. Seria era foarte 
puternică. Înotătorul de pe culoarul III luase un avans 
apreciabil faţă de ceilalţi concurenţi. Ursu venea însă 
vijelios din urmă. Nu se vedea decât casca albastră de pe 
culoarul III şi ea era la vreo patru metri înaintea lui. Făcu 
apel la toate forţele lui. Şi deodată tribunele se ridicară în 
picioare. Începură să se audă strigăte. Un om slăbuţ, cu 


pălărie de paie pe cap, ridicase ameninţător pumnii spre un 
individ uriaş de lângă el, care urla ca un trombon: 

— Hai, trei! Hai, trei! Hai, Mircea! Ha! Ha! Hai, trei! Ha! 
Ha! Hai, trei! 

Cronometrorii, juriul, gazetarii uitaseră de celalte culoare. 
Toţi ochii erau aţintiţi spre lupta care se dădea între III şi 
IV. 

— lese record! Striga un gazetar. Cum a putut să piardă 
startul?! 

Cu vreo zece metri înainte de linia de sosire, casca neagră 
de pe culoarul IV era la un sfert de metru în urma căştii 
albastre de pe culoarul III. Apoi căştile dispărură în apă şi 
nu mai ieşiră decât pe firul liniei de sosire. Casca albastră 
rămăsese cam la un metru în urma căştii negre. 

Mulțimea delira. Cronometrorul de pe culoarul IV sări ca 
apucat, cu ceasul în mână, de pe platforma lui, drept în apă. 
Fotografii se-mbulzeau, iar în tribune un cetăţean mic şi 
slab, cu pălărie de paie, îi spunea unui uriaş care până 
atunci uriaşe ca din trombon: 

— Ce ţi-am zis eu! Ai văzut că le-a dat handicap! Ca la 
curse, dom'le! Ha! Ha! Handicap! Ha! Ha! Handicap! 

— Ei şi?! Îi răspunse trombonul. Ce, a doborât recordul 
mondial? 

Slabul îi aruncă o privire care exprima un profund 
sentiment de milă şi compătimire. 

Ursu se descotorosi de armata de gazetari şi fotografi 
care-l înconjuraseră. Ochii îi erau numai la barcă. 
Preşedintele îi strânse mâna: 

— Dacă nu pierdeai startul, cădea recordul. Îmi pare 
foarte rău. Mi se pare că l-ai egalat... 

Tic înţelese. Prin urmare, barca le aparţinea. Înaintă 
juriului legitimaţia de sportiv a lui Ursu şi, după ce-şi văzu 
prietenul semnând pe nişte hârtii şi tabele, se apropie şi-i 
spuse la ureche: 

— Acum trebuie să mă aştepţi şi tu... Am mari şanse să 
pun mâna pe un echipament de scafandru cu puşcă... 


CAPITOLUL XI. 

Cei de la Gorgan nu se puteau împăca deloc cu ideea 
neputinței. Din cele câteva cuvinte rostite de Tic, înţeleseră 
că există undeva şanse pentru procurarea unei bărci. 
Şansele li se păreau însă atât de iluzorii (nu pentru că şi-ar 
fi subestimat prietenul, ci din pricina valorii obiectului), 
încât organizară ei un concurs de idei - fără premii - având 
ca temă unică găsirea unui „surogat” de barcă, a oricărui 
obiect care putea să ţină locul celui de care aveau atâta 
nevoie. Ştiau, erau convinşi că fără barcă, sau un obiect 
asemănător, era cu neputinţă să-şi continue cercetările. 

— Auzi! Se înfurie Dan. Să ni se zădărnicească expediţia 
din cauza unei nenorocite de bărci. Zău, parcă aş visa că 
sunt în pragul paradisului, că e un tigru în urma mea, că nu 
trebuie să fac decât un pas pentru a mă scălda în fericire şi 
a scoate limba la tigru, cum ar spune Tic, dar picioarele nu 
vor să mă asculte, îmi atârnă inerte, parcă n-ar fi ale mele. 
Voi n-aţi trăit asemenea visuri? 

— Lasă în pace, visurile! Se răsti Lucia la el. Mai bine 
gândeşte-te la o soluţie! 

Nu era nevoie însă de o asemenea invitaţie. Fiecare îşi 
bătea capul pentru a găsi ideea cea mai bună. Câte 
propuneri, unele absurde, nu se făcură în acele ore! 'Iot ce 
le venea în minte era rostit cu glas tare. Pentru plută nu 
aveau lemne („Oare nu e vreun şantier prin apropiere?” 
întrebase Lucia); pentru o barcă rudimentară nu aveau 
scule, scânduri şi catran („Oare nu e vreun loc de 
promenadă cu barca?” întrebase Dan); cineva venise chiar 
cu ideea îmbogăţirii pieptarului de plută cu mingi, cu 
camere de bicicletă, de motocicletă. 

— O bărcuţă cât de mică! Se tot ruga Ionel. Şi o jucărie ar 
fi bună în situaţia noastră. 

— O bărcuţă! Strigă Dan. Întâi să pun câteva lucruri la 
punct. Primo: să nu vă mai legaţi de visurile mele! Secundo: 
să-mi încredinţaţi fetele pentru treaba asta. Terzo: să-mi 


spuneţi, după calculele voastre, dacă drumul acesta de ţară 
e frecventat de vehicule. 

Numai „terzo”-ul lui Dan fu luat în considerare, aceasta 
pentru că tinerii se agăţau de orice idee, oricât de absurdă 
ar fi fost. 

— Ce ai cu drumul? Îl întrebă Ionel. Vrei să jefuieşti vreun 
ţăran de căruţă? 

— Dacă nu-mi răspundeţi imediat, îmi „sinucid” ideea. 
Unu, doi, trei! 

La trei, îi răspunse Lucia, după ce făcuse cu mâna un semn 
nu prea favorabil la adresa lui Dan: 

— Vehicule?! Nu trec decât căruţe - cam două, trei pe zi. 
— Atunci suntem salvaţi! Bineînţeles dacă o aprobaţi pe 
Lucia şi vă declaraţi astfel complici cu geniul meu. Nu-i aşa 

că animalele rabdă de sete mai uşor decât oamenii? 

— Eşti nebun? Îi spuse Maria, dar cu un ton de întrebare. 
Vrei să furi fântâna? N-ai văzut că e făcută din ciment? 

— Dar ciutura? Se prefăcu Dan bucuros? 

Toţi se uitau la el cu compătimire. Victor însă îi prinsese 
ideea: 

— La urma urmelor, vitele pot să bea şi din ciutură, spuse 
el râzând. 

— Ideea! Descoperi Ionel, lovindu-se cu mâna peste 
frunte. Dan, eşti un geniu! 

— În lipsa lui Tic, îl corectă cel lăudat. E cam mică bărcuţa, 
dar tot înseamnă că avem ceva care pluteşte. 

Îşi amintiră toţi teica de lângă fântână. Nu era mult mai 
mare ca o covată, dar, în disperarea lor, îi exagerară 
dimensiunile, transformând-o în transatlantic. 

— Acum spuneţi-mi dacă-mi daţi fetele în echipă şi dacă 
mă proclamaţi şef. Vreau să mă simt şi eu o dată în viaţă în 
pielea unui şef. 

Dan plecă imediat spre fântână cu Maria şi Lucia după el. 
Era un şef modern. Întâi el şi pe urmă fetele. Dar augurii 
nu-i erau favorabili (în postura aureolată pe care şi-o 
cucerise). 


Din vârful Gorganului, Victor şi Ionel priveau regiunea 
înconjurătoare. Se uitau mai ales după prietenii lor care 
mergeau în marş forţat spre fântână; din când în când însă 
făceau şi câte un tur de orizont. O dată sau de două ori 
privirile lor trecură de la cortul străin la proprietarul lui, 
care abia se zărea undeva departe pe malul mării. 

— Toată ziua n-a dat pe la cort, oare ce face acolo? Întrebă 
Ionel. 

Dar Victor nu-l asculta. El avea alte preocupări. Şi cum 
faţa lui nu trăda nici un semn de bucurie sau măcar de 
bună dispoziţie, Ionel înţelese că preocupările lui erau 
grave. Se codea să-l întrebe. Se mulțumea să se uite la el cu 
coada ochiului, să-l observe pe furiş. Dar nu se alese cu 
altceva decât cu concluzia că Victor compara culoarea mării 
cu culoarea lacului salmastru. Pentru că nu făcea altceva 
decât să-şi poarte privirile când la lacul din spate, când la 
marea din faţă. Nu se sinchisi să-l întrebe: 

— Crezi că nuanțele de culoare se apropie între ele? 

Spre suprinderea lui, îl văzu pe Victor tresărind şi auzi un 
răspuns care-l făcu, la rândul său, să tresară. 

— Vom vedea noi imediat! Eşti dispus, lonel, să facem o 
plimbare în larg? Pentru mai multă siguranţă să luăm 
pieptarul de plută cu noi. 

Prin urmare, Victor nu făcea o propunere, ci îşi exprima o 
dorinţă, poate chiar o hotărâre. Ionel se declară de acord şi 
astfel cei doi porniră într-un înot de lungă distanţă. Îşi 
treceau unul altuia pieptarul de plută cu schimbul. Depăşiră 
linia cortului străin, depăşiră mai târziu linia proprietarului 
cortului. Se opriră din înot departe, când Gorganul se văzu 
ca o movilită. 

— Acum dă-mi mie pieptarul, spuse Victor. Eu mă 
transform în plută, iar tu fă tot ce poţi ca să te urci pe 
spatele sau pe pieptul meu şi să stai drept câteva secunde. 
În acele secunde de echilibru trebuie să te uiţi drept înainte 
şi să fotografiezi totul. 


Propunerea lui Victor era cam ciudată, mai ales că n-o 
îmbogăţi cu nici o explicaţie. Cei doi începură jocul de-a 
pluta şi de-a catargul. Se răsturnau însă mereu, mereu, fără 
să reuşească nici o clipă un echilibru perfect. Într-un 
moment al jocului, când Ionel reuşi să urce în genunchi pe 
spatele lui Victor, văzu ceva care-l dezechilibră, retezându-i 
prima încercare cu şanse reale de reuşită. După ce ieşi din 
apă, îi spuse lui Victor: 

— Ăla mi se pare că a pornit spre noi. Vine rapid încoace. 

— Până ajunge aici, îl linişti Victor, mai avem vreme să 
încercăm. Gata? 

Ionel se mai chinui de câteva ori fără nici un rezultat, dar 
tot reuşi până la urmă să stea câteva secunde drept ca o 
lumânare pe spatele lui Victor, privind, aşa cum acesta-i 
ceruse, drept înainte. 

— Fotografiază, Ionel! Fă-ţi o imagine precisă. 

Dar nu apucă să termine fraza pentru că, bâldâbâăc, Ionel 
îşi pierdu echilibrul şi se prăbuşi în apă. leşi însă repede la 
suprafaţă, pentru a-şi anunţa victoria. 

— Am făcut o fotografie sigură, Victor. Să n-ai nici o grijă. 
Casca albă se apropiase între timp la vreo cincizeci de metri 
de ei. Dacă ar fi avut un ochean, tinerii ar fi citit în ochii 
celui care se apropia nedumerire, surpriză, poate chiar şi 
spaimă. Cireşarii porniră însă înapoi spre țărm, unul după 
altul, într-un înot economic şi, pentru ca nu cumva casca să- 
şi închipuie că fac asta de teamă, îşi aleseră o direcţie de 
întoarcere care trecea prin apropierea punctului alb. Încă 
înainte de a ajunge în dreptul lui, cireşarii îşi recunoscură 
vecinul. Îl salutară politicoşi, dar primiră un răspuns cam 
mormăit. Era asistentul de la Histria! 

— Oare ce caută aici? Întrebă Ionel când ajunseră destul 
de departe ca să nu mai poată fi auzite vorbele lui. 

— După câte îmi amintesc, prichindelul spunea că 
asistentul şi-a luat concediu. Poate că a venit pur şi simplu 
pentru odihnă... Poate pentru anumite preocupări 
arheologice... Ciudat, ciudat! 


— Foarte ciudat! Întări Ionel opinia lui Victor. Trebuie să-l 
iscodim. 

— Deocamdată să-l lăsăm în pace. Acum, te rog să 
developezi fotografia. Cu mare grijă. 

Ionel deveni dintr-o dată trist. Ce putea să-i răspundă lui 
Victor? 

— N-am văzut nimic, absolut nimic. Bucuria cea mare a 
fost c-am reuşit să stau în echilibru. 

Victor părea surprins de răspunsul pe care-l auzea. 

— Gândeşte-te bine, Ionel. Aminteşte-ţi bine! În ce constă 
acest nimic? 

— În apă. Atât. Numai apă. Gorganul era o movilită undeva 
în stânga. Abia se zărea. Încolo un întins de apă. Ţărmul nici 
nu se vedea. 

— Mi-am închipuit, răspunse Victor. Eram sigur. Dar e mai 
bine c-am verificat... Da, da... Se complică enorm lucrurile. 
Nici barcă n-avem, pentru că teica aceea nu e bună decât 
pentru comicării. Şi, chiar dacă am avea o barcă bună, nu 
prea văd cum am ieşi din complicațiile acestea... 

— Ce complicaţii? Şi de ce să nu ieşim? Am fost în situaţii 
mult mai grele, Victor. 

— Ştiu, Ionel. Dar de astă dată avem împotriva noastră cel 
mai puternic inamic: timpul. V-am mai spus. Şi să ştii că nu 
exagerez. Şi-a mai căzut şi pacostea cu barca pe capul 
nostru. 

Pacostea fusese însă alungată, precum bine se ştie. 
Tandemul Tic-Ursu o preschimbase în fericire. Într-o 
fericire care, din fericire, nefericea pe unul dintre cireşari. 

Dan, Maria şi Lucia făcuseră o adevărată baie de nămol 
până reuşiseră să mişte teica. Erau toţi negri şi pe trupuri 
şi pe feţe. Chipul lui Dan părea însă luminat de nimbul 
triumfului. 

— Pentru un purceluş ca Tic, e tocmai nimerită, spuse el, 
frecându-şi mâinile de bucurie. 

Dacă ar fi ştiut el cât de perspicace era rostind cu 
anticipație drăgălaşa insultă! 


Teica se eliberase din chingile care o ţineau prinsă de nişte 
trunchiuri groase de lemn, înfipte în pământ. Era însă cam 
mică. Nu putea cuprinde decât trupul firav al unui băiat sau 
corpul grațios al unei fete. Starea ei cam murdară îl 
determinase pe Dan să aleagă prima destinaţie. 

Purceluşul însă nu era departe de locul insultei. Văzând 
mogâldeţele negre care scormoneau pământul, se opri pe 
loc, pentru a căuta cu privirea nişte tufişuri în care să se 
ascundă. 

— Ce drum! Se înciudă el. Tare aş fi vrut să-i surprind pe 
dracii aceia negri de lângă fintână, Ursule. Unde să mă 
ascund? 

— După mine! Îl invită Ursu. Sau după barcă. Mi se pare 
că ai în faţă concurenţa. 

— Probabil că m-au tâmpit săriturile în apă şi aplauzele. N- 
ai putea să fii mai limpede şi să-mi spui, aşa ca să înţeleg şi 
eu, ce se petrece acolo? 

Ursu îi satisfăcu rugămintea spunându-i că, dacă nu-l 
înşală privirea, fetele şi Dan au mutat teica de la locul ei şi 
se pregătesc s-o transporte ca pe o targă. Tic pricepu şi-l 
cuprinse un râs nebun. La fel de brusc însă râsul încetă. 

— Ursule! Hai să ne ascundem după barcă. Ţine-o în faţă 
ca pe-o pânză. Ah! Ce păcat că n-am umflat-o. Zău! Hai să 
ne ascundem şi să ţipăm la ei. Să treacă măcar câteva 
minute prin stările pe care de atâtea ori mi le-au batjocorit. 

Ursu se prinse în joc şi-n tăcerea amurgului răsună un 
„ho” gros, înfiorător. Dracul şi drăcoaicele de la fintână 
scăpară teica din mâini şi întoarseră într-o clipă capetele 
spre direcţia de unde venise strigătul. Privirile lor întâlniră 
în cale un obiect ciudat, pe care spaima şi ceața amurgului 
îl transformară în ceva dătător de moarte. Într-o clipă, 
dracii se făcură nevăzuţi, alegând unica ofertă de ascunziş: 
fântâna. 

— Şi dacă-i un ţânc? Întrebă Dan, tremurând ca bătut de 
friguri. 


— Să nu fie cineva de la miliţie! Şopti Lucia înspăimântată, 
dar bântuită ca întotdeauna de luciditate. 

Tic nu prelungi jocul. Bucuria lui era prea mare ca să nui 
se facă milă de nişte bieţi nenorociţi. Ursu zvârli un semnal 
binecunoscut, pe care Tic îl însoţi cu câteva fluierături. 
Dracii erau de astă dată furioşi. Cu mâinile în şolduri, 
aşteptau să se răfuiască. Dar mai era şi barca de cauciuc, 
mai era şi costumul de scafandru şi mai ales puşca lui Tic, 
aşa că noii veniţi, în loc de vorbe de ocară, primiră pe faţă, 
pe braţe, pe piept nişte pete de noroi care nu le întunecară 
însă strălucirea. 

— Tot trebuia să vă mânjiţi şi voi, îi consolă Dan. Noi ne-am 
scurs toată vlaga scoțând din chingi covată asta 
blestemată... Aşa că... 

Dan era cam bosumflat. Ideea lui căpătase valoarea unei 
cepe degerate. 

— Nu mi-e dat mie să ajung şef... Asta-i! Trebuie să mă 
mulţumesc cu rolul de supus. 

Luă totuşi parte alături de ceilalţi la acţiunea de repunere 
a teicii în funcțiunile ei de toate zilele. 

Apariţia bărcii schimbă atmosfera de la corturi. Până şi lui 
Victor i se înseninase faţa. Trofeul cucerit cu atâta trudă 
deveni repede obiectul predilect al fiecăruia. I se lăudau 
calitatea, mărimea, confortul, eleganța. Mai ales după ce 
barca fusese umflată. O parte a tandemului care-l cucerise 
era uimită de ingratitudinea celor salvaţi de la moarte. 
Cealaltă parte îi făcu însă semn cu ochiul şi arătă cu mâna 
în direcţia în care fusese zvârlit superbul costum de 
scafandru. Tic îşi strânse imediat antenele care umblaseră 
câteva clipe în căutarea laudelor şi propuse o vânătoare de 
peşti cu puşca. Aceasta, din entuziasm. Pentru că era 
aproape seară şi nu se mai putea vedea sub apă. 

— Atunci măcar să facem o plimbare cu barca în liniştea 
serii, se rugă el. 

Dar nici această propunere nu fu acceptată. Cireşarii nu 
aveau răgaz pentru distracţii inutile. Trebuiau să se 


sfătuiască, să facă planuri, să ia hotărâri. Tic se uită cu jind 
la barcă înainte de a intra în cort. Tare l-ar fi atras o 
plimbare în noapte. 

Târziu, târziu, după ce toţi adormiseră, la ora de mijloc a 
nopţii, barca se legăna, sub o lumină ceţoasă, pe apele 
foşnitoare ale mării. Dar nu silueta lui Tic se înălța din apă, 
ca o statuie. Era silueta unei fete care-şi lăsa trupul alintat 
de razele lunii. De după un cort, doi ochi de jăratic o zăriră 
şi omul avu senzaţia că asistă la naşterea Afroditei din 
spuma mării. Horele îi ascunseseră însă părul de aur într- 
un voal negru. 

O dată cu ivirea dimineţii, barca primi însă destinaţia pe 
care i-o hărăziseră cireşarii. În timp ce ceilalţi rămăseseră 
la mal pentru a confecţiona geamandurile, Victor şi Ionel 
refăcură, cu ajutorul ei, plimbarea din ajun. Fiecare cu câte 
o lopată în mână, lovea apa cu putere, imprimând bărcii o 
viteză ameţitoare. Depăşiră punctul pe care-l atinseseră în 
ajun (îşi dădură seama de acest lucru trăgând nişte 
coordonate imaginare care legau țărmurile golfuleţului) şi, 
numai când ajunseră în faţa deschizăturii pe care urmau s-o 
cerceteze, făcură cale întoarsă. Victor se ridica din când în 
când în picioare, pentru a privi mereu înainte. Părea că 
țărmurile golfului, din dreapta şi din stânga lui, nu-l 
interesează. Nu avea ochi decât pentru movila de pământ 
care se mărea văzând cu ochii (aceasta era, cel puţin, 
impresia lui Ionel). Dar nici drumul acesta cu barca şi 
observaţiile culese nu avură darul să-l debaraseze pe Victor 
de preocupările sale nemărturisite. Ionel îl vedea în 
continuare abătut şi ghicea că aerul de bună dispoziţie de 
pe faţa lui era rezultatul unor eforturi de voinţă, nu era 
expresia adevăratei sale stări. De aceea, într-un moment de 
tăcere, Ionel hotărî să afle cauza preocupărilor prietenului 
său, sau măcar să-i dea a înţelege că, oricât se va strădui, 
nu-şi va putea ascunde cu totul frământarea. 

— Eu cred că, dacă ne-am mărturisi toţi gândurile, oricât 
de grave ar fi, am găsi mai uşor o soluţie de... Cum să-ţi 


spun... E mai bine să dăm pe faţă tot ceea ce gândim! 

Pe Victor nu-l surprinseră deloc vorbele lui Ionel. Făcu 
gestul unui om care nu are ce să ascundă. 

— Mă preocupă într-adevăr un lucru foarte grav, Ionel. O 
idee apărută din senin, care s-a transformat în obsesie. Nu 
vreau altceva decât să mă conving de adevărul sau 
neadevărul ei, sau, mai bine zis, vreau să mă conving dacă e 
bine s-o luăm în considerare. Nu fug de colectiv, să nu-ţi 
treacă prin cap aşa ceva. Eu nu mă simt viu decât între voi 
toţi. Numai atunci îmi înfloresc gândurile. Când sunt singur, 
zău, lonel, parcă mă simt copil. Am temeri, sfieli, 
incertitudini... Dar nici nu e bine, aşa cel puţin cred eu, să 
transformi un subiect de discuţie în gând. Mai am de făcut o 
ultimă verificare, înainte, poate, de a vă oferi linişti sau 
nelinişti... Ah... Dacă s-ar fi petrecut totul cu câteva 
săptămâni mai devreme! 

— Sau acum doi ani, când eram în căutarea Laurei, îşi 
aminti lonel. Cine ştie peste ce sirenă vom da acum! 

Norii unei nostalgii trecătoare acoperiră pentru o clipă 
vederea lui Victor. Ionel îl văzu cum îşi scutură capul, parcă 
pentru a se descotorosi de o greutate. Când ajunseră în 
dreptul cortului străin, cei doi îl zăriră pe asistent umflând 
o saltea de cauciuc. Rezemate de cort se aflau o sumedenie 
de unelte de pescuit. Făcură amândoi semne de salut cu 
mâna, dar nu primiră nici un răspuns. 

— Sunt sigur că ne-a văzut, şopti Ionel. L-am zărit când şi- 
a întors capul spre noi. Ciudat! 

La țărm îi aştepta Tic. Prâslea era cam supărat. Furat de 
nişte treburi care-l îndepărtaseră de corturi, nu asistase la 
plecarea bărcii în prima ei misiune. Şi nimeni altul nu 
dorise cu atâta ardoare să-i facă botezul. Din mândrie, nu-şi 
mărturisi supărarea. Victor însă îl pricepu şi-l invită la o 
plimbare de recunoaştere, cu barca, pe lac. 

„Un surogat de plăcere, îşi spuse Tic în sinea lui. Eu 
trebuia să inaugurez barca. Eu şi cu Ursu.” 


Bineînţeles că primi invitaţia lui Victor, ba chiar se prefăcu 
bucuros. Victor profită de faptul că erau singuri şi-i spuse 
pe şoptite: 

— Nu fi supărat, Ticule. N-am făcut noi prima incursiune 
cu barca. A mai folosito cineva astă-noapte. Nu ştiu cine, nu 
ştiu pentru ce. Nu ştiu decât că Ţombi n-a lătrat... Dar asta 
O Ştii şi tu... 

Tic trecu fulgerător în revistă pe toţi cei de lângă corturi, 
apoi se uită în ochii lui Victor. Dar, văzând nepăsarea 
acestuia, tăcu şi nu găsi altceva mai bun de făcut decât să-i 
urmeze exemplul. 

Lângă corturi se confecţionau geamanduri din nişte 
trunchiuri găsite undeva pe malul mării de Ursu. Tot el le 
cărase. Tot el le tăiase în bucățele cu securea care nu lipsea 
niciodată din bagajele cireşarilor, tot el, la sugestia Luciei, 
le dăduse anumite forme (cuburi, paralelipipede, piramide, 
sfere), pentru a fi mai lesne deosebite, dar mai ales pentru 
a fi transformate în elemente precise de direcţii şi calcule. 

Ideea ingenioasă a Luciei îl mai învioră pe Victor, fără să-i 
alunge cu totul frământarea. 

— Ar fi bine să le şi numerotăm, sugeră el. Cubul 1, cubul 
2, cubul 3 şi aşa mai departe... Sau mi se pare că am sosit 
cu întârziere. 

Balizele fuseseră numerotate. Numai că numerele nu se 
distingeau prea bine, pentru că în ambele corturi nu existau 
decât pantofi negri sau maron. 

— Şi tenişii mei albi! Ţipă Ionel. Voi credeţi că mama nu 
mi-a pus în bagaje vopsea alba? Dacă într-un minut nu sunt 
cu ea înapoi... 

Se întoarse triumfător, ţinând în mână un borcan plin, care 
ar fi ajuns pentru vopsitul ambelor corturi, nu pentru 
imprimarea câtorva numere pe lemn. Existau şi frânghii 
pentru legarea balizelor (fetele cumpăraseră din oraş 
câţiva colaci în plus) şi cuie pentru a fi preschimbate în 
scoabe prin care să treacă frânghiile şi securea cu care să 
bată cuiele, dar nu existau bolovani cu care să fixeze 


geamandurile pe fundul apei. Aceasta era problema. 
Pietricele şi chiar pietre mai mari se găseau pe plajă, dar 
bolovani care să atârne greu nu se vedeau nicăieri. Ţărmul 
nu era pietros în acele locuri, sau poate era mai în adânc. 

— Poate găsim în Gorgan, spuse Victor. Nu trebuie 
neapărat să dezgropăm morţii, dar n-ar strica să scrijelim 
scoarţa Gorganului. 

Fetele şi Dan rămaseră la legatul funiilor şi numerotarea 
geamandurilor, iar ceilalţi plecară, în cap cu Ursu, spre 
Gorgan. Lopata mică, mânuită însă cu îndemânare de Ursu, 
făcu la iuţeală câteva gropi de sondaj. Într-una dintre 
aceste gropi, la poalele movilei şi toate aproape de învelişul 
ierbos, lopata se izbi de ceva tare. În câteva minute apăru, 
în toată splendoarea lui, un bolovan, pe care însă nici Atlas 
nu l-ar fi putut ridica pe umeri. Din fericire, în jurul 
gigantului, se aflau o sumedenie de puişori, adică nişte 
bolovani cât toate zilele. 

— Putem să-i cărăm cu barca, spuse Tic insinuant. 

— Şi până la barcă? Întrebă Ionel. Mă doare inima când 
mă gândesc la cineva... 

— "Tot cu barca! Spuse Tic. Pentru că pe mine mă doare cu 
adevărat inima, nu poetic. Dar nu cu barca aia. Cu 
zdreanţă. Măcar să facă şi ea ceva înainte de a o îngropa. 

Ursu, care de câteva clipe se uita într-o anumită direcţie, 
spuse oarecum alarmat: 

— Asistentul se uită cu binoclul la noi. Aici, unde suntem 
noi acum. 

— Poate că binoclul lui e mai slab decât al tău, Ursule, se 
grăbi lonel să facă o rectificare, cu care rămăsese, nu de 
mult, dator. 

Victor şi Tic se aflau cu barca pe lac. Ultimul îşi luase şi 
aparatul de scafandru, în speranţa că va avea câteva clipe 
de răgaz, pentru a-şi verifica aptitudinile de pescar 
subacvatic. Mai cu voie, mai fără voie, Victor îi ucise însă 
zelul. 


— Avem treabă, Ticule. Trebuie să organizăm la repezeală 
câteva sondaje în diferite puncte ale lacului, pentru a ne 
face o idee asupra fundului. De echipament poate c-o să 
avem nevoie, dar de puşcă nu prea cred. 

— Şi puşca face parte din echipament. Dar dacă tu nu 
crezi... 

Pauza suna ca o rugăminte, dar Victor n-o luă în seamă. 
Părea foarte grăbit în tot ceea ce făcea. 

— N-avem timp de pierdut nici o secundă, Ticule, înţelegi? 
Mi-e teamă că timpul vă căpăta şi mai mult preţ după 
explorarea noastră aici. 

Şi sondajele cu sfoară şi scufundările confirmară temerea 
lui Victor. Rezultatul lor era aidoma rezultatului primei 
explorări a mării, făcută în ziua sosirii. 

— Să încercăm mai departe, spuse el, nu pentru că mai am 
vreo speranţă, dar ca să ne facem datoria până la capăt. 

Barca înaintă spre largul lacului. Sforile aruncate din loc 
în loc indicau aceeaşi adâncime şi aceaşi neregularitate a 
fundului. Erau gropi şi dâmburi submarine de nisip la fel de 
adânci, la fel de înalte ca dâmburile şi gropile de la 
marginea mării. 

— Asta-i, Ticule, oftă Victor. Am bănuit şi, din nefericire, 
bănuiala s-a adeverit. Fundul mării şi fundul lacului 
seamănă ca două picături de apă. De fapt, nu e nimic ciudat 
în asta. Era o lege să se prezinte aşa. 

— Nici mie nu mi se pare ciudat, spuse Tic. Nu ştiu ce te 
face pe tine să afişezi... Expresia asta. 

(Ar fi vrut să spună „mutra asta”, dar îşi corectase 
expresia în ultima clipă.) 

— "Tic! Vezi bucla asta pe care-o face lacul? Ochiul acesta 
spre care mergem? 

— Da! Seamăână exact cu ochiul pe care-l face marea la 
Gorgan, ochiul pe care trebuie noi să-l cercetăm, adică 
ochiul în care trebuie să găsim... Palatul de cleştar. 

Ultimele cuvinte Tic le rostise în şoaptă. Emoţie? 
Neîncredere? 


— Oare avem noi timp să-l cercetăm pe îndelete? În aşa 
fel, ca să nu rămână nici o groapă necunoscută, nici un 
dâmb nescurmat? 

— Ştiu că e nevoie de mult timp, răspunse Tic serios. Dar, 
de, poate mai dă norocul şi peste noi. Putem să facem cu 
totul abstracţie de factorul noroc? 

Întrebarea lui Tic fusese rostită cu acelaşi ton grav. Victor 
schiţă un zâmbet înainte de a răspunde: 

— De bună seamă că intră şi norocul în calculele noastre. 
Dar ştii cum e norocul acesta? Cum să-ţi spun eu? Ca şi cum 
ai avea o carte cu trei sute de pagini, să spunem, în care ştii 
că o pagină e esenţială pentru tine. Deschizi cartea la 
întâmplare. Ai şanse unu la trei sute să dai exact peste 
pagina care te interesează. Dar dacă nu dai peste ea şi 
continui cu acelaşi sistem? Nu, Ticule! Sansele nu se 
dublează, ci se împuţinează. Poţi să deschizi cartea de zece 
ori la aceeaşi pagină, continuând sistemul. 

— Înţeleg ce vrei să spui şi sunt de partea ta. E mai bine, e 
mai sigur, să pornim de la început, să căutăm pagină cu 
pagină... 

— Sau de la sfârşit, adăugă Victor. În cazul nostru, putem 
să începem şi de la sfârşit şi de la mijloc şi din orice loc, cu 
condiţia să punem semn în acel loc şi să continuăm 
căutările sistematic, pentru a nu ne întoarce înapoi, pentru 
a nu ne irosi timpul şi puterile. Ochiul din faţa Gorganului e 
cartea noastră. Putem deci începe cercetările din orice loc. 

— Cu condiţia să însemnăm locul şi să le continuăm 
sistematic, în acest scop se fac geamandurile, nu? Avem 
mari şanse să dăm peste... Ştii tu peste ce... 

— Nu, încă nu ştiu... Dar să revenim la ceea ce ne doare. 
Până acum câteva minute, situaţia era aceea pe care ai 
rezumat-o tu, Ticule. 

— Nu eu, tu ai făcut raţionamentul... Şi de ce până acum 
câteva minute? 

— Pentru că o anumită temere a mea s-a confirmat 
definitiv acum câteva minute, prin cercetările pe care le-am 


făcut aici... 

Pauza intenţionată de la sfârşitul frazei îi dădu răgaz lui 
Tic să se gândească. Şi, deodată, simţi cum îl apucă un 
tremur. Gândul făcuse circuitul prin corp. 

— Da, Ticule. Acum nu avem o singură carte. Asta-i. De ieri 
mi-am dat seama, de când Ionel mi-a spus că a văzut din 
larg numai apă şi din depărtare ţărmul. lar eu, astăzi 
dimineaţă, din barcă, am văzut acelaşi lucru. Apă, apă, apă. 
Limba de pământ e atât de îngustă aici, la Gorgan, încât din 
larg nu se vede nici măcar o linie. Parc-ar fi peste tot 
aceeaşi apă, apa mării. Turnurile acelea au fost văzute în 
apă, Ticule, nu în mare sau în lac. Prin urmare, ele pot să 
existe şi în mare şi în lac. 

— Doamne! Se înfioră Tic. Atunci, atunci... Ce e de făcut? 

— Asta-i! Acum avem două cărţi. Ştim că într-una dintre 
ele se află o taină esenţială pentru noi. În care dintre ele? 
Putem noi să aruncăm una sau alta? Putem noi să reținem 
una sau alta la întâmplare? În care dintre ele e pagina 
noastră? Pentru că n-avem timp să le răsfoim cu atenţie pe 
amândouă... 

Tic era profund îndurerat. Parcă întreaga sarcină a 
alegerii cădea pe umerii lui. Îşi frământa mintea în fel şi 
chip. 

„Trebuie să fac ceva! Trebuie neapărat să fac ceva!” îşi 
jură cu toată fiinţa. 

Geamandurile erau gata. Semnele de lemn fuseseră legate 
cu funii lungi de bolovani. 

— Mai bine mai lungi decât mai scurte, spuse Lucia. Ca să 
ajungă semnele până la suprafaţă. 

Nu se făcu însă risipă de frânghie. Lungimea funiilor nu 
era aceeaşi la toate geamandurile. Varia, e drept, cu 
diferenţe mici. Dan se îngrozi la un moment dat gândindu- 
se că, dacă numai zece balize au nevoie de zece metri de 
frânghie, s-a irosit de la bun început întreaga provizie. 

— Ce ne facem cu gropile? Întrebă el. N-o să ne ajungă 
funia. 


— Foarte simplu, îi răspunse Lucia. În gropi nu punem 
geamanduri. Nu înţelegi că ele nu trebuie să ne indice 
adâncimea, ci locul cercetat, sau care trebuie cercetat? 

— Aaaa! Pricepu Dan. Astăzi sunt cam neghiob. Gata! 
Gata! Am priceput. Staţi să le număr. 

— Optsprezece! Îl ajută Ionel. Patru piramide, patru 
pătrate, patru paralelipipede, patru conuri şi două sfere! 

— Şi credeţi că ne vor ajunge? Întrebă din nou Dan. 

— Şi zece ne-ar ajunge, îi răspunse tot Lucia, privindu-l cu 
un aer întrebător. Pe măsură ce terminăm de cercetat o 
porţiune, n-avem decât să mutăm geamandurile, lăsând 
doar una sau două pentru recunoaştere. 

— Într-adevăr, sunt în plină criză de cretinism, recunoscu 
Dan. Noroc că nu-i Tic aici. 

Lucia şi Ionel întocmiră un plan de aşezare a 
geamandurilor în apă. O linie de piramide, zece metri mai 
departe, o alta de pătrate, după zece metri una de 
paralelipipede, după alţi zece metri, ultima linie de conuri. 
Sferele urmau să fie folosite în locurile „interesante”. Planul 
de dispunere a balizelor intră în posesia lui Ursu, care deja 
transportase în barcă primul grup de geamanduri. 

Înainte de a porni în larg, Ursu se mai uită o dată la cortul 
străin, apoi le spuse celor care rămâneau pe mal: 

— De astă dată asistentul se uită cu binoclul la noi. Adică şi 
la corturi şi la barcă. 

— Prea indiscret! Se înfurie Dan. Aş face o propunere, dar 
mi-e teamă să nu mă acuzaţi de tembelism. Ei şi! Cu orice 
risc... Ce-ar fi să se ducă cineva în vizită la el? Cineva mai 
serios, nu Tic... Bine că nu-i aici!... Ce spuneţi?... Nu,nuo 
vizită oficială, mai degrabă una oficioasă, aşa, ca o trecere 
întâmplătoare pe acolo... „Bună ziua, bună ziua... E cald, e 
apa bună... Am văzut un peşte... Un rinocer”... Mă rog, un 
subiect de conversaţie... O fată poate mai uşor să-l tragă de 
limbă. 

— Prin urmare, ai propuneri concrete, îl zgândări Ionel. 


— Aş rosti eu numele Mariei, dar mi-e teamă de urechi... 
Nu de-ale mele... De-ale frăţiorului... Dacă aude c-am 
propus-o eu... Atunci pot să mă gândesc şi la urechile 
mele... 

Maria părea nehotărâtă, dar nehotărârea ei însemna un 
mare câştig pentru cauza cireşarilor. Din moment ce nu se 
simţise ofensată, din moment ce nu manifestase nici un gest 
de repulsie... 

— Gândeşte-te! O încurajă Dan. Poate scapă vreo vorbă, 
poate zăreşti tu ceva... În orice caz e timpul să ştim limpede 
ce e cu el. Din moment ce face parte din peisajul 
înconjurător, a devenit, volens-nolens, un loc care trebuie 
explorat. Eu cred c-avem datoria... 

— Şi eu cred că trebuie să ne limpezim, îi susţinu Ionel 
ideea. E un aliat, un duşman, un rival, sau un simplu om în 
concediu? 

— Cu binoclul şi cu drăciile alea pe care voi le credeţi 
unelte de pescuit? Îl persiflă Dan. Aici se ascunde o taină... 
Nu e vorba de ce căutăm noi, ci de tip... Zău, Maria, dacă aş 
fi în locul tău, l-aş face acum să care bolovani şi, după ce 
termină de cărat, să ne gătescă prânzul... Că m-a apucat o 
foame de parcă aş fi făcut eu ceea ce am spus că ar face el, 
dacă aş fi în locul tău... 

— Şi cum vreţi să mă duc până acolo? Înotând? 

— Psss! Sări Dan, fericit că Maria îi acceptase ideea. Te 
duci înotând până acolo, îţi bagi capul în apă. Ei şi ce dacă o 
să-ţi uzi puţintel părul? Şi începi să strigi: „Ajutor! Dan... , 
Numai să nu-l cheme şi pe el Dan!... Atunci intră la idee... 

— E tot ce ai găsit rău în planul tău? Râse Maria. Chiar 
dacă aş fi pe cale să mă înec, n-aş deschide gura nici pentru 
o literă... 

— Vrei să spui pentru o vocală... Sau, du-te pe plajă ca şi 
cum ai avea ceva treburi într-acolo... De pildă, să vezi dacă 
e mai cald... Exact! Poţi chiar să-l întrebi: „E mai cald aici 
decât la noi?” Şi, dacă se uită chiorâş la tine, îi explici: 
„Doar v-aţi uitat cu binoclul.” Glumă, râsete, zâmbete şi 


gata! Discuţia a şi început... Dar nu, nu, să nu vorbeşti la 
plural... Aşa la persoana a treia... Să nu-l întrebi, de pildă: 
„Cum vă numiţi?” Ci să spui cam aşa: „Ce bine e când omul 
are nume”... Sau: „Numele se poate rosti şi cu voce tare...” 
Sau: „Nu-i aşa că Maria e un nume frumos?” În sfârşit, se 
poate vorbi multă vreme la persoana a treia. 

Maria însă plecase. Mergea pe ţărmul mării, prin apa 
care-i ajungea până la glezne, încovoiată, cu capul plecat. 
Căuta scoici. Dar în loc de scoici, găsi altceva. Poate că s-ar 
fi întors să-şi anunţe prietenii. Era însă atât de absorbită de 
căutare, că uită orice altceva. Întâi văzuse o mărgea roşie, 
pe urmă alta, tot roşie, apoi alta, tot roşie, apoi una verde, 
una iar roşie, una albastră, una albă şi iar roşii, multe, 
multe. Erau mărgele, unele găurite la mijloc, parcă pentru 
a se trece aţa prin ele. Unele rotunde, altele cilindrice, 
altele ca nişte mosorele, altele îngemănate. Erau boabe de 
mărgean. O dată la zece, douăzeci de ani, marea le lua de 
cine ştie unde, le prindea în rădăcini de plante şi le arunca 
împreună cu rădăcinile la țărm. 

— Va să zică a ales o altă cale, spuse Dan. Numai să nu-i 
anchilozeze spatele. 

Maria nu simţea însă nici o durere, deşi poziţia în care 
căuta era extrem de incomodă. Ea n-avea ochi, n-avea 
gânduri decât pentru mărgelele acelea ascunse prin tufe, 
prin nisip, sau chiar plutind prin apă. Descoperi şi mărgele 
de alte culori şi mărimi: albe-străvezii, gri, albe ca laptele 
sau translucide, unele mari cât un bob de mazăre. Nu mai 
văzuse până atunci asemenea daruri ale mării. | se părea că 
a dat peste cel mai preţios tezaur din lume. Culegea boabă 
cu boabă, degetele scormoneau în nisip, scuturau tufe, 
strecurau apa mării. Fiecare boabă îi umplea inima de 
bucurie. Scoase din nisip şi o scoică. Carapacea unei scoici, 
pentru a-şi depozita preţiosul tezaur. Le număra una câte 
una. Erau multe, dar voia şi mai multe şi mai frumoase şi 
mai mari. 


— Doamne, ce înfumurată! Spuse Dan, care o urmărea cu 
privirile. S-a-întors cu spatele la el. Brrr! Na! A plecat mai 
departe şi tot cu capul în jos. Am avut şi eu o dată o idee 
genială şi... Dacă nu s-a găsit cine să mi-o interpreteze! 

Maria căuta şi strângea boabă cu boabă şi, de la un timp, 
nu se mai uita la mărgelele roşii. Erau prea multe. Căuta 
boabe verzi, boabe albe, boabe roz, albastre, gri, 
translucide, transparente şi mai ales boabe mari, pe care le 
numise „giganţi” şi mai ales boabe gemene, câte trei, patru, 
unite într-un corp. Asistentul se uita după ea şi clătina capul 
cu compătimire: „Atât de tânără şi atât de... Câtă 
îndrăzneală!” 

Ultimele silabe i se opriră în gâtlej. Ajunsese şi el la 
marginea apei şi privirile lui descoperiră, cu totul 
întâmplător, o boabă roşie, apoi alături una verde şi încă 
una roşie şi încă una roşie şi una albastră şi alta verde. Era 
bucuros ca un copil de şcoală. Ştia că sunt boabe de 
mărgean, ştia că de douăzeci de ani marea nu mai adusese 
mărgean la ţărmuri. Începu să caute şi el, smulse şi elo 
scoică din nisip, pentru a-şi depozita tezaurul. Căuta mereu 
aplecat, uneori îngenunchea, scutura tufe, rostogolind în 
nisip zeci de boabe de toate culorile. 

— Fantastic! Îşi spuse Dan de la postul lui de observaţie. 
Aşa ceva nici în filme nu poate fi văzut! Şi el se preface că 
ar căuta scoici şi se duce drept către ea... Am înnebunit eu 
sau ei? 

Cei doi căutau cu înfrigurare prin nisip şi prin tufe. Se 
văzuseră ca nişte umbre, dar nici nu ridicară privirile unul 
spre celălalt. Căutau cu înverşunare. Din când în când doar 
se priveau cu coada ochiului şi îi cuprindea o sfântă invidie 
pentru succesul celuilalt. Se apropiau de o tufă plină de 
mărgele de toate culorile. Ajunseră amândoi în acelaşi timp 
la tufă şi nu mai putură evita, ca acolo la Histria, ciocnirea. 
Amândoi scăpară scoicile din mână. Boabele culese cu atâta 
trudă se amestecară între ei şi apoi toate cu nisipul. Abia 


atunci îndrăzniră să se privească, dar privirile amândorura 
exprimau o teribilă ură. 

— Acum gata!... Spuse Dan de la acelaşi post de 
observaţie. Dac-au ajuns să se şi sărute într-un timp atât de 
scurt! Sau câştigăm un aliat, sau avem prilejul să admirăm 
o iscoadă dublă. 

Problema lui Victor deveni imediat problema tuturor 
cireşarilor. Şi în timpul prânzului, dar mai ales după-masă, 
nu se discutase nimic altceva decât problema celor două 
cărţi, după denumirea pe care i-o dăduse Tic. 

— Şi totuşi, trebuie să facem ceva! Spuse Lucia. Nu putem 
să contemplăm cele două cărţi, mulţumindu-ne doar cu 
bucuria de a şti că în una dintre ele se află o pagină 
superbă, adresată nouă. Trebuie să căutăm pagina! 

— În care carte? Întrebă Ionel. În cea din dreapta sau în 
cea din stânga? 

— Mai multe şanse am avea în cea din dreapta, răspunse 
Lucia. Aşa cred eu... Aşa simt eu... 

— Şi eu aş fi înclinat să caut în cea din dreapta, spuse 
Victor la rândul său. Rămâne totuşi o carte necercetată. 
Dacă nu m-ar îngrozi acest gând! Cum aş putea să scap de 
el? Şi dacă tocmai în stânga se află pagina noastră? 

— Visul nostru, şopti Maria. 

— Da, visul nostru, repetă Dan, uitându-se cu coada 
ochiului în direcţia cortului străin. 

Mişcarea lui Dan nu scăpă neobservată. 

— Mai bine am culege mărgean, spuse Maria. Nici nu vă 
închipuiţi cât de uşor te prinde pasiunea culesului. E de 
ajuns să vezi o singură boabă în nisip. 

— Altă problemă? Zise Ursu. Parcă n-am avea atâtea pe 
cap. Ei, ce carte alegem? 

— Timpul! Timpul! Repetă Victor obsesia sa. Şi suntem 
prea puţini şi avem prea puţine mijloace de cercetare... Şi 
groaza permanentă că pagina ar putea să fie în cealaltă 
parte, nu în cea pe care o răsfoim! 


— Poate că vin ajutoarele, îşi aminti Lucia. Prichindelul şi 
Laura. Dar când vin şi cu ce ne pot ajuta ei? 

În clipa aceea se aprinse fulgerul unei idei în mintea lui 
Tic. 

— Eu trebuie să plec, spuse el. Simt nevoia să iau aer. 
Până deseară mă întorc. 

Toţi se uitară la el ca la un smintit. Tic era însă foarte grav. 

— Nu cred c-o să vă lipsesc. M-a prins cheful de plimbare. 
V-am spus. Mă întorc deseară. 

— Singur? Întrebă Dan într-o doară, sau cu... 

— Sau cu... Ce? Îl imită Tic, îngroşându-şi vocea. Sigur că 
singur. Mă întorc deseară singur... Parc-ar fi titlul unui film, 
nu? Dar e numai primul act al filmului. Hai, [ombi! 

Şi Tic porni din nou singur prin arşiţă. larăşi invocarea 
zeiţei celei oarbe, Fortuna, iarăşi autostopuri, drumuri 
încâlcite, colb, mulţumiri, saluturi, alte drumuri (de fapt 
exagera Tic, pentru că drumul era destul de drept şi 
asfaltat) şi în sfârşit portarul mustăcios, înalt, cu cizme în 
picioare... 

— Sunt fratele lui Teodor TI. Fratele mai mare. Tic FE. 

— Aha! Pezevenghiul ăla! Mi se pare că l-au ales 
responsabil cu nu ştiu ce. Că a plecat azi cu un instructor 
după nişte autobuze. E la pavilionul trei. 

— Mulţumesc! Aveţi nişte mustăţi invulnerabile! 

— Şi cizmele? 

— De-a dreptul mustăcioase... Dacă mă caută o maşină, îi 
spuneţi să m-aştepte. Am lăsat-o în pană. 

Teodor TI. era în pavilionul trei. Sări de pe o estradă, de 
unde conducea un cor, direct în braţele lui Tic. Adrian şi 
Matei, deşi amândoi altişti, lansară accente de sopran: 

— Tic! Ura! Tic! 

Dirijorul corului, Teodor T., le dădu voie să treacă în 
apropierea lui Tic. Ceilalţi membri ai corului primiră 
recreaţie, cu scopul de a-l găsi pe Sandu. În trei minute, 
cincisprezece copii cu numele de Sandu se prezentară la 
pavilionul trei. Rămase cel veritabil. 


— Ce faceţi în grădiniţa asta cu flori şi portar? Întrebă Tic. 

— Minuni, răspunse Teodor ., adică de toate şi mai ales 
veselie. Ca-n vacanţa mare. Voi? 

— La fel... cu mai multă variaţie. Adică mai facem şi puţină 
ştiinţă, nu numai distracţie. 

— Ha, ha, ha! În vacanţă?... De ce nu aşteptaţi şcoala? 

— N-ai nici o grijă, nu disecăm scoici şi nu cercetăm 
sistemul nervos la peşti. Facem explorări. 

— Ce exploraţi?... Valurile, întinsul mării... 

— Nu! Fundul mării. Cu sonde de sfoară, cu scafandri, cu 
bărci de cauciuc. Aşa ne-am propus noi. Să întocmim o 
hartă a fundului dintr-un golfuleţ al mării. Fiecare goapă, 
fiecare dâmb de nisip. Precizie, calcule, centimetri. 
Curiozităţi. Am găsit până acum trei sticle cu mesaje. Dar 
nu în mare. Într-un lac. Trebuie să mai fie câteva, dar ne-am 
plictisit. 

— Ce fel de mesaje? De la cine? 

— De la nişte marinari de prin 1820. Unele chiar din 
1819... Probabil le-a depozitat acolo apa. 

Parcă se aşternuse în faţa lui Tic un covor de jar, iar cei cu 
care vorbea stăteau cu picioarele goale pe acel covor. 

— Şi ce scrie în mesaje? În ce limbă? 

— Fiecare era scris în trei, patru limbi. Dar ş-ar putea să 
nu mai fie... Noi n-am mai găsit. 

— Da! Spui tu aşa... Şi ce scrie? 

— Salutări, felicitări... Nu contează ce scrie... Mai mult 
emoția. Cauţi fundul... Dai peste o sticlă... Indici pe hartă 
exact locul unde ai găsit-o... Nu-mi închipui că mai sunt... 
Aşa cred eu... Dar e un profesor, un specialist în mesaje, 
care şi-a instalat cortul acolo. El ar putea să ştie mai bine şi 
ar putea să le descifreze. Nu sunt sigur, dar eu cred că 
pentru mesaje a venit. Incognito... 

— În ce loc? Unde? Hai, spune-ne şi nouă. 

— N-am voie. Dacă spun şi se află... Ştiţi, gata, mi-am 
pierdut cuvântul. Şi nici nu cred că se mai găsesc sticle... 


Precis că nu se mai găsesc... Aşa, ca să facă nu ştiu cine o 
hartă a fundului mării, nu merită... 

— Hai, spune! Nu scăpăm nimănui nici un cuvânt. Ca 
mormântul! Ce, nu putem şi noi să facem o hartă? Cine o să 
ştie că mergem după mesaje? 

Tic deveni brusc categoric: 

— Nu! Imposibil. Trebuie bărci, supraveghetori, 
autobuze... Doar nu vreţi să fugiţi din tabără? 

— Avem de toate. Şi bărci şi supraveghetori şi autobuze... 
De ce să n-avem şi mesaje? 

— Nu se poate! V-am spus! V-am spus. Dacă se află? Nu! 
Nu pot să-mi pătez obrazul. 

Numai după ce se rugară de el cu lacrimi şi promiseră de 
o sută de ori solemn că nu vor scăpa nimănui vreun cuvânt 
despre mesaj, Tic parcă se îndură şi deveni mai indulgent: 

— Ştiu eu? Şi dacă nu găsiţi nimic? V-am spus doar... 

— Ne alegem cel puţin cu o hartă a fundului. Trebuie să fie 
foarte interesantă. Relief submarin, gropi, dâmburi, 
vegetaţie. Cum de nu ne-a venit în gând până acum?... Şi - 
cine ştie?... 

— Poate găsim pe undeva o sticlă de două sute de ani. 
Spune-ne, hai! Nu mai fi atât de crud. 

Tic oftă învins şi le spuse locul. Apoi vorbiră despre altele. 
Dar simţea, din nerăbdarea gazdelor, că vizita lui, chiar 
dacă nu era cu totul neagreată, în orice caz se cam 
prelungise. Plecă, după ce le atrase şi mai ferm atenţia să 
nu scape nici un cuvânt despre mesaje. 

Jumătate de oră după plecarea lui, în toată tabăra se 
vorbea numai în şoapte. Un sfert de oră mai târziu, se 
prezentă un băiat în biroul instructorului, cu propunerea ca 
a doua zi, pentru că tot trebuia să facă o excursie spre 
Histria, să se oprească cu autobuzele la marginea unui lac, 
pentru a întocmi o hartă a fundului. 

— Instruire şi delectare, spuse în încheiere băiatul, care 
nu era altul decât Teodor. 


Veniră apoi alţii şi alţii. Apoi doi instructori care avuseseră 
program. Apoi directorul taberei, cu un aer vesel: 

— Ce-aţi spune să ne oprim mâine la marginea unui lac şi 
să-i punem pe băieţi să facă o hartă a fundului? Bărci doar 
avem. Mi se pare vreo douăsprezece, nu? 

Cireşarii descoperiseră un petic de verdeață pe fâşia 
îngustă de nisip care despărţea Gorganul de lac. Se 
aşezaseră toţi acolo în aşteptarea lui Tic. De acolo priviseră 
asfinţitul, acolo simţiseră cum le dau târcoale primele 
umbre ale înserării, acolo îi găsise primul val de întuneric. 
Silueta fântânii dispăruse în noapte şi valurile de întuneric 
se apropiau tot mai mult. 

— Dacă n-a venit până acum, zise Ionel, eu cred că va 
aştepta dimineaţa pentru întoarcere. 

— Şi eu cred la fel, întări Lucia. 

Ursu clătină din umeri, dar nu spuse nimic. Înţelese că 
prietenii lui vor să se întoarcă la corturi, dar nimeni n-avea 
curajul să facă primul pas. Rămaseră mai departe le poalele 
tumulului scitic, înconjurați de o tăcere deplină. Liniştea nu 
dură însă multă vreme. De undeva, din partea cealaltă a 
Gorganului, dinspre mare, răzbătea un zgomot de paşi. 
Când întoarseră capul, tinerii avură impresia că în vârful 
vechiului mormânt se înălţase o statuie neagră. Identificară 
repede apariţia neaşteptată. Era asistentul. Dar şi acesta îi 
descoperise acolo, în grup, la poalele Gorganului. 

Surpriza ţinu doar câteva clipe. Cineva trebuia să facă un 
gest de apropiere. Îl făcu asistentul. Cobori fără grabă din 
vârful movilei şi se aşeză, după un „bună seara” rostit cu 
voce înceată, lângă cireşari, la marginea peticului de 
verdeață. Cu toate acestea, stinghereala neaşteptatei 
întâlniri nu se risipi. O simțeau şi toţi voiau s-o îndepărteze. 
Dan făcu prima tentativă: 

— Am întârziat aici discutând despre... Ovidiu. 

— Da, spuse asistentul. Uneori despre el e bine să se 
vorbească în şoaptă... 


Dan înţelese imediat eroarea pe care o făcuse. Noaptea, 
pe marginea unei mări liniştite, în pustiu, vorbele se aud de 
la mari distanţe. Dar nu se gândi să repare eroarea. De 
vreme ce conversaţia tot începuse, de vreme ce oaspetele 
nu numai c-o acceptase, dar într-un fel o şi încuraja, simţi 
imboldul de a mai spune ceva: 

— Ne închipuiam că poate s-a uitat şi de-aici uneori la 
corăbiile care-i aduceau veşti şi care-i purtau tristeţile. 
Dumneavoastră credeţi c-a stat tot timpul în Tomis? 

Asistentul nu răspunse imediat, dându-i răgaz lui Dan să-şi 
descopere inabilitatea. 

— Aaa! Da! Îmi aduc aminte, se repezi Dan. Undeva, 
Ovidiu parcă spune: „Oraşele vecine îmi dau aceeaşi 
cinste”... Acolo unde se laudă că e „scutit de dări”. 

— Da, confirmă asistentul. În scrisoarea către Graecinus 
din cartea a patra. 

— Cunoaşterea lui Ovidiu, întrebă Lucia, e obligatorie 
pentru arheologi? 

Asistentul întârzie iarăşi cu răspunsul, de astă dată 
căutând să descopere dacă întrebarea Luciei nu ascundea 
şi ironie. 

— Am vrut... Cum să spun? Începu să se bâlbâie Lucia, 
ceea ce nu era deloc în firea ei. 

— Nu, răspunse asistentul, convins de sinceritatea 
întrebării. Nu e obligatorie, dar e necesară. Pentru că... 
Pentru că e singurul mare poet al antichităţii în opera 
căruia abundă informaţii despre aceste meleaguri şi mai 
ales despre cei care le stăpâneau, despre geţi. 

— Oare chiar a scris o carte de versuri în limba geților? 
Întrebă Ionel. 

— Răspunsul se află în opera lui Ovidiu. E afirmativ, clar, 
sigur. 

— Îmi aduc şi eu aminte, spuse Ursu. Dar îmi aduc aminte 
şi de gustul amar pe care mi l-au lăsat poeziile lui. Atât de 
frumoase şi atât de jalnice şi de tânguitoare. 


— Da, asta-i drama noastră, reluă asistentul. Poate că e 
mai mare decât drama lui Ovidiu. Tot ce a scris aici, pe 
țărmurile Pontului, e jalnic, tânguitor. Fiecare zi pe care a 
trăit-o aici, fiecare vers pe care l-a scris aici, aproape totul 
era legat de marea speranţă a reîntoarcerii. Aproape 
fiecare poezie pleda pentru revenirea lui în patrie. Şi, ca să 
nască înţelegere, compasiune, zugrăvea totul în culori 
întunecate, jalnice. Fiecare cânt pare argumentul unui 
discurs neîntrerupt, cu care un mare orator îşi susţine 
cauza. Dacă versurile lui nu s-ar fi supus toate şi nu s-ar fi 
integrat în acesta pledoarie, am fi rămas cu informaţii mult 
mai numeroase şi mai adevărate despre „geții cei sălbatici”. 

— Da' nu era de înţeles? Se răzvrăti Maria. Cel mai gingaş 
suflet poetic al Romei să fie azvârlit cu atâta cruzime... Cum 
să nu strige? Cum să nu plângă? 

— E adevărat că versurile lui se scriau pe ziduri şi se 
recitau în pieţe publice? Întrebă Dan. 

— Da. Dar nu versurile din Metamorfoze sau din Faste, ci 
cele din Amores şi din Ars amatoria. 

Îndurerată, Maria încercă încă o dată să ia apărarea lui 
Ovidiu: 

— Dar nu spune el undeva că aceste versuri... Mi se pare 
că spune aşa:... "Nu calcă nici legile romane nici rău nu le 
învaţă pe junele soţii.” 

— Da, zâmbi asistentul. Şi mi se pare că mai adăuga 
câteva versuri: „Eu cânt numai amorul cel după cuviinţă: 

Nici un păcat nu este în ceea ce eu cânt.” 

În pledoaria pe care i-o trimite de pe țărmurile Pontului lui 
August, are grijă Ovidiu să invoce aceste argumente. Dar se 
pot citi şi alte versuri: galante, frivole, pline însă de graţie şi 
de gingăşie. Ovidiu nu se sfieşte să spună undeva: „Dar să 
termin: pe toate frumoasele din Roma, Pe toate le doreşte 
amorul meu aprins!” 

— Doamne! Se înfioră Maria. Cum putea să spună aşa 
ceva? 


— Pentru că era răsfăţatul Romei. Pentru că, de la 
publicarea primei opere, numele lui a devenit un nume de 
legendă. Pentru că, într-o vreme când trăiau în lume toate 
gloriile literare: Tibul, Horaţiu, Properţiu, Virgiliu, el 
devenise celebru, cucerise, aşa cum îi plăcea să spună: 
„toată gloria care nu se acordă decât morţilor”. Versurile lui 
se scriau pe ziduri, se citeau în pieţe publice la vârsta când. 
Dar să-l lăsăm pe el să ne-o declare: „abia mă răsesem o 
dată sau de două ori”. Era tânăr, bogat, frumos, era 
celebru, era idolul tineretului roman. Îşi permitea orice. Nu 
voia să respecte tradiţiile, nu voia să-şi câştige prin arme 
„cununa prăfuită”, nu voia să-şi „prostitueze glasul” în 
luptele din for. 

— Aceste concepţii nu l-au pus oare în conflict cu August, 
cu concepţiile severe, austere ale acestuia? 

— Greu de răspuns. Dacă ne străduim să-l înţelegem pe 
August, care n-a pregetat să-şi exileze fiica şi apoi nepoata 
pentru încălcarea legilor morale, trebuie să ne străduim să- 
l înţelegem şi pe Ovidiu. Nu vreau să-l idealizez. Eu însă 
cred că Ovidiu nu a văzut dragostea ca un scop în sine, ci s- 
a considerat cântăreţul ei. Amintiţi-vă de celebrul epitaf: 
„Sub astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingaşe...” 

El a cântat dragostea poate cu ajutorul unor note care 
depăşeau epoca, a cântat dragostea ca o permanenţă a 
lumii şi în aceasta constă universalitatea şi eternitatea 
operei sale. Secole după secole, Ovidiu a subjugat şi a 
influenţat literatura lumii cu Metamorfozele şi Fastele. A 
ajuns până în timpurile moderne. Se credea că steaua lui a 
pălit. Şi deodată Ovidiu e din nou descoperit, de astă dată 
versurile sale despre dragoste, ca o simţire modernă. E 
etern şi prin acest sentiment etern în slujba căruia a oficiat. 

A şi spus cândva: „Aceasta mi-e averea: să preamăresc 
femeia, Să-i fac iubitei mele renumele etern. 

Veşminte, pietre scumpe şi aur s-or distruge, Dar faima ei 
în versuri, etern va străluci.” 


Ovidiu a creat-o pe Corinna, întruchiparea femeii 
dintotdeauna şi i-a jertfit acestei necunoscute galanterii, 
capricii, frivolităţi. Dar dragostea lui profundă, adevărată a 
dăruit-o unei singure femei, cu conştiinţa şi mai ales cu 
dorinţa de a o înălța prin dragostea lui la nemurire. Ei îi 
închină aceste versuri: „Iu care-mi eşti mai dragă decât îmi 
sunt eu mie, Cusururi multe soarta îmi va găsi; se poate, 
Dar tu vei fi vestită prin chiar talentul meu. 

Tu ai putea acuma să pari nefericită, Dar multe-au să 
dorească să fie ce eşti tu; 

Fiindcă-ai fost părtaşă la chinurile mele, Te-or ferici pe 
tine şi te-or invidia. 

De ţi-aş fi dat avere, nu ţi-aş fi dat atâta. 

Nimic nu ia cu sine când moare cel bogat, Dar eu un nume 
veşnic ţi-am dat: un dar mai mare decât acesta-n viaţă eu 
nu puteam să-ţi fac.” 

Şi aceste versuri le-a închinat soţiei lui. 

— Atunci de n-a venit după el la Tomis? Întrebă Maria. 

— Aceasta e una dintre cele trei mari enigme ale dramei 
lui Ovidiu. Opinia îndeobşte admisă este că nu i s-a dat voie. 
Să nu uităm că Fabia, soţia lui, descindea din una dintre 
cele mai celebre familii romane. Era rudă şi cu August. 

— Şi cea de-a doua enigmă? Întrebă Ionel. 

— Cauza reală a exilului lui Ovidiu, răspunse Dan în locul 
asistentului. 

— Da, spuse acesta. În edictul de relegare - relegarea era 
o pedeapsă mai uşoară decât exilul, pentru că celui relegat 
nu i se confisca averea şi nu i se lua cetăţenia - Ovidiu e 
pedepsit pentru Ars amatoria. Dar, cum trecuseră zece ani 
de la publicarea operei, e puţin probabil ca aceasta să fi fost 
singura cauză. Chiar Ovidiu spune undeva: „Perdiderunt me 
duo crimina: carmen et error...” „Un cântec şi-o greşeală.” 
Cântecul este cunoscut: „Manualul de dragoste”. Care o fi 
fost însă acel error... Cunoscut de toţi contemporanii lui 
Ovidiu, dar care n-a străbătut istoria până la noi? Zeci de 


savanţi, în zeci şi zeci de volume, s-au ocupat de acest error, 
încercând să-l descopere. 

— Dacă nu mă înşel, spuse Victor, Voltaire susţine că 
Ovidiu a descoperit o anumită legătură incestuoasă între 
August şi fiica acestuia, Iulia. 

— Supoziţia nu rezistă la fapte, nici la logică, răspunse 
asistentul. Voltaire reia o calomnie pusă în circulaţie de 
Caligula, cu un scop precis şi anume acela de a dovedi că 
descinde din August şi după mamă şi după tată. Caligula 
era fiul Agrippinei, care la rândul ei era fiica Iuliei. Incestul 
dintre lulia şi August i-ar fi dat lui Caligula calitatea dorită. 
Nu e de mirare acest lucru la un împărat nebun, care şi-a 
făcut templu şi statuie de aur, pe care o îmbrăca în fiecare 
zi aşa cum se îmbrăca şi el. Datele demască însă în mod clar 
calomnia. Când Ovidiu a fost relegat, Iulia era de zece ani în 
exil... Dar şi logica e împotriva acestei explicaţii 
calomnioase. Cum ar fi putut Ovidiu să-i amintească mereu 
lui August, în scrisorile pe care i le trimitea din Tomis, 
despre o asemenea fărădelege? „Nu vreau să-ţi mai deschid 
rănile”, îi scria Ovidiu împăratului, deci August era o 
victimă, nu un autor... Cea mai mare parte a savanților 
înclină spre explicaţia în care e vorba de cea de-a doua 
Iulie, nepoata lui August şi soţia lui Emilius Paulus. Se crede 
că Ovidiu ar fi mediat relaţiile, interzise de legi şi de 
August, dintre Iulia-minor şi un tânăr aristocrat, lulius 
Silanus. Roma era scandalizată, August a aflat... Poate aşa 
se explică şi de ce au fost exilați în acelaşi timp şi Iulia şi 
lunius şi Ovidiu. Poate aşa se explică şi de ce August a 
rămas surd la tânguielile poetului. Iulia, nepoata atât de 
iubită, fusese exilată pe viaţă şi împăratul rămânea 
neînduplecat, neîndurător în hotărârea lui. Putea el să-l 
ierte pe Ovidiu? 

Nimeni nu răspunse la întrebare. O rafală de vânt, stârnită 
cine ştie cum, atacă o clipă liniştea şi întunericul. Dar 
tinerilor li se păruse că trecuse cineva şi-i atinsese cu 
poalele togăi. Parcă vedeau o umbră păşind în noapte spre 


marginea mării pentru a-şi cânta acolo tristeţile. Parcă 
vedeau şi alte umbre furişându-se amenințătoare încă spre 
marginea mării. 

— Oare erau atât de sălbatici geții? Întrebă cineva cu 
teamă. 

— Nu! Răspunse o voce liniştită. În descrierea geților, 
sinceritatea lui Ovidiu e foarte fragilă. Poetul e plin de 
contradicții. Când vorbeşte despre Tomis, spune cu spaimă: 
„Rău te-ngrădeşti cu zidul, dar chiar şi înăuntru duci frica 
unor barbari amestecați cu greci.” 

Şi adaugă în versurile imediat următoare: „Căci doar cu 
noi de-a valma barbarii îşi duc viaţa: 

Mai mult de jumătate din case le au ei.” 

E greu de crezut că într-un oraş înfloritor ca Tomisul, în 
care mai mult de jumătate era locuit de daci, aceştia să fi 
fost nişte sălbatici. Poate că era impresionat de felul lor 
aspru de a se purta, de puterea şi vitejia lor, de rezistenţa şi 
tăria lor sufletească. Dacă ar fi fost atât de sălbatici, 
precum spune, de ce le-a învăţat limba şi cum a putut să le- 
o înveţe? De ce s-a apucat să scrie versuri în limba lor? Şi 
de ce s-a dus în mijlocul lor sau i-a adunat în pieţe publice 
să le citească versurile? Şi cum se putea să le placă unor 
barbari, unor sălbatici, versuri gingaşe, mlădioase, aşa cum 
numai Ovidiu ştia să facă? Cât de dureros se contrazice 
Ovidiu: > rAh, mi-i ruşine-a spune: am scris în graiul getic, 
Cuvintele barbare le-am pus în vers latin! 

A şi plăcut poemul; tu poţi să mă feliciţi: 

Aici, între sălbatici am nume de poet.” 

Poate că e mai sincer atunci când spune ca o consolare: 
„Şi mi-i destul că-n locul în care-mi duc viaţa aicea între 
geții sălbatici sunt poet! 

Ce-aş câştiga să-mi caut în altă lume faima?” 

Nu! N-a trăit pe aceste meleaguri printre nişte sălbatici 
primejdioşi, aşa cum încearcă să-i prezinte la Roma, pentru 
a-şi înspăimânta cunoscuţii şi a obţine iertare. Este 
subinţelesul întregii lui opere scrise pe malurile Pontului. A 


trăit printre oameni demni, dârzi, aspri, austeri, poate cu 
totul opuşi firii lui fragile, nestatornice, temătoare. Dacă 
aceşti oameni ar fi fost într-adevăr sălbatici, fioroşi, dacă nu 
l-ar fi iubit, dacă nu l-ar fi admirat, cum ar fi supravieţuit 
zece ani în mijlocul lor? Zece ani! Poate că de multe ori l-au 
şi apărat, poate că atunci când a primit cununa de iederă a 
poeziei, în Tomis, printre mâinile care i-au întins-o se afla şi 
braţul unui luptător dac. A speriat Roma cu sălbăticia 
geților, dar nici o săgeată, nici o suliță, nici un pumn dac nu 
i-a atins nici măcar toga. Nu! „Geţii cei sălbatici” l-au iubit, 
l-au apărat şi Ovidiu a răspuns la aceasta” învăţându-le 
limba, făcându-le versuri, devenind primul lor poet. Poate 
că în adâncul sufletului său i-a iubit. Dacă lumea ar fi 
păstrat cartea sa de versuri în limba getă, cine ştie cu câte 
adevăruri s-ar fi îmbogăţit istoria noastră veche...! 

— Poate că ei l-au înmormântat! Spuse Dan în şoaptă. 

— Oare mormântul lui a rămas pe pământul geților? 
Întrebă Ionel tot în şoaptă. 

— E cea de-a treia enigmă a dramei poetului, răspunse 
asistentul. Mormântul lui Ovidiu... Nimeni, nimeni nu ştie 
unde a fost înmormântat. Câte ipoteze s-au emis! Unii 
susţin că ar fi fost înmormântat în Panonia, alţii la Belgrad, 
alţii la Roma, pe Via Flaminia. Cea mai plauzibilă dintre 
toate este cea tradiţională: Ovidiu a fost înmormântat aici, 
pe aceste meleaguri. Un episcop din secolul al treilea, 
Eusebiu de Cezareea, pe baza unor izvoare care s-au 
pierdut, ne-a lăsat chiar şi amănunte cu privire la 
înmormântarea lui Ovidiu, aici, pe țărmurile Pontului Euxin. 
E] susţine că locuitorii acestor meleaguri i-au făcut funeralii 
solemne marelui poet de alt neam şi de alt sânge decât 
dânşii. Şi mai există un argument. Se pare că stăpânii 
acestor pământuri au păstrat mult timp amintirea locului 
unde a fost înmormântat poetul. Pe multe hărţi geografice 
vechi se găsea un punct, între Tomis şi Histria, denumit 
Sepulcrum Ovidii - mormântul lui Ovidiu. Până acum însă 


nimeni n-a identificat acel punct. Oare va reuşi, în viitor, 
cineva să-l descopere...? 

— Sepulcrum Ovidii... Şopti cineva. 

Şi tăcerea cobori pentru multă vreme acolo, la poalele 
Gorganului. 

CAPITOLUL XII. 

Când Tic şi Ţombi se înapoiară la Gorgan, toţi dormeau, în 
afară de Ursu, care, auzindu-i venind, închise ochii şi 
adormi şi el împăcat. 

Înainte de a intra în cort, Tic avu inspiraţia să privească 
marea în care se aciuaseră toate stelele şi toate razele lunii. 
Pe apa mării se mai vedea însă ceva. O barcă binecunoscută 
lui Tic, jar în barcă, o fiinţă foarte cunoscută. Tic mişcă încet 
capul, apoi intră în cort. Dacă s-ar fi uitat spre cortul 
străin... Dar, oricum, întunericul l-ar fi împiedicat să-l 
zărească pe cel care aştepta o nouă naşterea a Afroditei cu 
văl negru pe cap. Deşi adormi ultimul (ultimul în acel cort), 
Tic, prin mijlocirea lui '[ombi, se sculă totuşi primul. Avea 
nişte treburi speciale de făcut. Aproape jumătate de oră 
meşteri ceva cu cuţitaşul şi cu cutiile de cremă. Apoi căâută 
un anumit lucru prin bagaje. Se auziră nişte clinchete care-i 
treziră pe ceilalţi. Tic se furişă însă repede afară din cort. 
Când Dan îşi iţi capul prin ferestruică, îl văzu, cu Ţombi pe 
urmele lui, luând drumul şoselei. Tic se întoarse cam peste 
o oră obosit, asudat, dar foarte vesel. Şi, ca şi cum s-ar fi 
deşteptat atunci şi n-ar fi lipsit o secundă din mijlocul lor, se 
alătură celorlalţi în gânduri, acţiuni şi preocupări. 

Geamandurile instalate de Ursu se legănau pe valuri, 
atrăgând privirile cireşarilor. Numai Tic şi Maria preferau 
să se uite unul la altul. 

— Tu pe unde-ai umblat haihui? Îl întrebă Maria pe Tic, 
folosind tonul de autoritate la care-i dădea dreptul calitatea 
ei de soră mai mare. 

— Eu am umblat haihui? Poate... Mi-am amintit că n-am 
văzut un film cu una care juca rolul zânei nopţii... de altfel 
destul de nesuferită... Şi m-am dus să-l văd. 


Maria tăcu, înghițind în sec. Şi, pentru a da alt curs 
discuţiei începute, care-i displăcea vădit, se întoarse spre 
Lucia şi o întrebă: 

— Deschidem sau nu cartea? Cineva zicea că nehotărârea 
e cel mai mare cusur al omului. 

— Începem! Spuse Victor. Cu inima îndoită, dar începem. 
Să invocăm Fortuna? 

— Ştiu eu o zeiţă, interveni Tic, o zeiţă interesantă, care, 
fiind plecată pentru un timp în concediu, i-a dat mâna liberă 
în sectorul ei unui mic zeu, mi se pare CÂT. Voi nu aţi 
întâlnit povestea asta în mitologie? Nu se poate. Să invocăm 
deci zeul cel mic CÂT. Fortuna se dăruie fără discernământ. 
Pe când zeul cel mic, care e de o gingăşie şi de o... 

— Unde ai citit tu asta? Îl întrebă Dan. 

— În cartea asta în care ne căutăm pagina de vis, sau în 
cartea care se va scrie despre această carte. 

Cireşarii se împărţiseră în trei echipe. Scafandri: Ursu, 
Victor şi Tic; operatori topometrie: Lucia şi lonel; operatori 
de sondaje cu mâna: Dan şi Maria. Explorarea începea de la 
un capăt al țărmului spre celălalt, pe linia balizelor. Acolo 
unde sondele indicau neregularități flagrante, începea 
munca scafandrilor. Până la o anumită adâncime, activau 
Tic şi Victor. La adâncimi primejdioase, Ursu. Folosirea 
cordoanelor de siguranţă de către scafandri era obligatorie. 
Acesta era planul explorării. Totul era pus la punct până la 
ultimul amănunt. 

Tinerii se îmbarcară. După ce se depărtară de țărm, Dan îl 
întrebă pe Tic: 

— Crezi c-o să răzbim noi? Câtă întindere! Aoleu! 

— 'Ţi-am vorbit de un zeu. Gata! Acum n-am timp. 
Scafandrul la datorie! 

Tic sări în apă nu din proprie iniţiativă, ci din spirit de 
imitație. Îl văzuse pe Victor sărind. Se întâlniră amândoi în 
fundul apei, pe un dâmb de nisip. Dar, afară de un smoc de 
vegetaţie marină, nu găsiră nimic altceva. O altă sondă 
aruncată de Ionel, care reduse ghemul din mâna acestuia la 


jumătate, necesită intervenţia lui Ursu. Dar nici acesta nu 
descoperi nimic. Cercetările continuară astfel câteva ore, 
fără nici un rezultat. Deşi nimeni nu se gândise că va 
descoperi ceva de la prima explorare sistematică, un 
oarecare sentiment de nelinişte încerca să se cuibărească 
în inimile cireşarilor. Cel mai neliniştit dintre toţi era însă 
Tic. Nervozitatea lui nu scăpă celorlalţi. Strângea din pumni 
şi se uita fără întrerupere spre Gorgan. 

— Ce tot cauţi acolo? Îl întrebă Dan. Parc-ai răsfoi o carte 
proastă. Poate-i cartea cu micul zeu... 

— Păcat că nu datează din epoca de piatră. Ştii tu pentru 
ce... 

Dan îşi duse cu un gest instinctiv mâna la cap, ceea ce avu 
darul să stârnească oarecare veselie printre posesorii bărcii 
de cauciuc. 

Tic, pentru că el îşi ascuţise cel mai tare auzul, pentru că 
el era singurul pregătit, dădu primul semnal vesel de 
alarmă. Ridică mâna şi arătă spre Gorgan: 

— Vin! Micul zeu CÂT şi-a pogorât darurile cereşti asupra 
noastră. Nu-i auziţi? 

Parcă se auzea ceva în depărtare. O rumoare, asemenea 
unei agitaţii dintr-o sală de spectacol, dintr-un teatru în aer 
liber, de pe stadion. Şi deodată răsunară trompetele. 

— La mal! Răcni Tic. Imediat la mal! Ne-au sosit ajutoarele 
şi trebuie să le îndrumăm. Ştiţi câte bărci au? 
Douăsprezece, dacă n-au mai făcut rost şi de altele. 

Veneau pionierii. Puţintel cam obosiţi, dar voioşi cum îi 
îndeamnă salutul. Autobuzele se opriseră într-un loc la 
şosea, unde un stâlp şubred, cu o tăbliță de scândură 
putrezită indica o direcţie anumită şi anunţa cu litere foarte 
frumoase şi îngrijite (scrise cu cremă de ghete, neagră) 
Spre lac - 1 kilometru. Indicatorul de lemn era un entuziast 
în felul lui şi nu voia decât să răspundă inimilor care 
tresăltau de bucurie văzându-l. Pentru că până la lac erau 
trei mii de fragmente asemenea fragmentului de meridian 
binecunoscut care stă la baza sistemului metric. 


Flotila de bărci pioniereşti luă imediat cu asalt nu faţa 
lacului, ci fundul lui. Şi cu atâta zel, că în câteva ore nu 
rămase nici un punct imaginar în ochiul lacului necercetat, 
nesondat. Micii canotori, micii sondori, micii geografi îşi 
transmiteau unii altora în gura mare rezultatele sondelor şi 
calculelor lor şi întrebarea esenţială: „Ai găsit mesajul?” 
Căutau de zor sticle, dar întocmeau hărţi pe care cireşarii 
le copiau pe loc şi le băgau în dosarul întocmit de Lucia: 
„Fundul ochiului de lac - schiţă topometrică”. Tuşul de pe 
coperţile de carton abia se uscase. 

Micul zeu CÂT, neschimbat la faţă, adică ciufulit şi cârn ca 
întotdeauna, îi înveselea cu tot felul de glume şi le mărea 
zelul cu tot felul de promisiuni. Furaţi de pasiunea 
geografiei submarine, aproape toţi uitaseră tentaţia 
misterioasă care-i adusese acolo, începeau să caute scoici, 
să culeagă mărgean, atunci când îşi terminau sarcinile de 
topometri, pentru a da altor schimburi locurile din bărci. 
Numai câţiva dintre ei se încăpăţânau în ideea de a căuta 
sticle cu mesaje. Micul zeu CÂT prevăzuse însă şi lucrul 
acesta. Azvârli harul unei bucurii de moment în calea 
încăpăţânaţilor căutători. În cea mai mică adâncime a 
lacului, Teodor TI. văzu gâtul unei sticle. Ochii îi ieşiră din 
orbite şi căută repede ceva cu care să ascundă, să acopere 
nemaipomenitul tezaur. Şi cum nici el, nici alţii la care se 
uita nu aveau la îndemână pentru această operaţie decât 
chiloţi de baie apelă în cele din urmă la acest mijloc 
îndrăzneţ. Reuşi să iasă din apă numai cu preţul dezvăluirii 
tainei celui mai bun prieten al lui, Adrian. Acesta trebui să 
se îmbrace şi să-i arunce în apă proprii lui chiloţi. Se 
ascunseră apoi amândoi într-o groapă de nisip scurmată la 
repezeală pe plajă, se lungiră pe burtă pentru a nu fi zăriţi 
de nimeni şi, cu gesturi de ritual, traseră sticla din pânza 
chiloţilor. Oare ce putea să conţină mesajul? 

Adrian, ca un adevărat candidat de cireşar, luă sticla, o 
întoarse pe toate colţurile, apoi i-o întinse dezamăgit 
prietenului său: 


— Nu vezi că e o sticlă contemporană? Scrie STAS pe ea. 

— Dar tu nu vezi că e o hârtie înăuntru? Uită-te! Se 
distinge prin sticlă. 

Se mai chinuiră o vreme să scoată hârtia. Adrian o citi cu 
glas tare: 

— Dacă n-o să găsiţi până la urmă un mesaj autentic, 
măcar să trăiţi câteva clipe bucuria că l-aţi găsit. Tic.” 

În spatele lor izbucniră hohote de râs. Un grup de băieţi îi 
văzuseră cum se furişează şi îi urmăriseră. leodor TI. şi 
Adrian îşi pleoştiră în prima clipă mutrele. Apoi, n-avură ce 
face. Începură să râdă şi ei. 

— Mai bine haideţi să măsurăm! Propuse cineva. 

Şi porniră spre bărci cântând. Un ceas mai târziu, cireşarii 
aveau harta fundului gata. 

Micul zeu CÂT se întoarse din văzduh sub înfăţişarea lui 
dintotdeauna, aceea al lui TIC. Era marele erou al zilei, dar, 
spre deosebire de alte dăţi, împrumută un aer de excesivă 
modestie. Prietenii lui hotărâră să-l lase să guste din plin 
această frumoasă satisfacţie - modestia. Îl chemară deci în 
mijlocul lor şi, fără să repete laudele şi felicitările, îl 
atraseră în munca de studiere a hărţii. Numai Ursu îi făcuse 
pe furiş cu ochiul în semn de triumf, ceea ce îi ajunse 
cireşarului cârn. După câteva clipe, uită cu totul de zborul - 
dus şi întors - de pe Olimp. Harta fundului mării, pe care o 
întocmiseră Lucia şi Ionel, avea însuşiri magnetice. Dan 
încercă totuşi să-l sustragă pentru un moment din 
ocupațiile sale pământeşti: 

— Ce-ai fi făcut, Ticuşorule, dacă „voioşii” dădeau peste 
Palat? 

— Cum să dea peste Palat, dacă nu-l căutau? Un vapor să 
fi descoperit şi tot nu-i dădeau atenţie. Ei căutau sticle, 
nimic altceva. la apucă-te şi caută boabe de mărgean, că 
am fost prins şi eu câteva clipe de patima asta... Te asigur 
că, dacă ar exista pe plajă o pereche de pantofi, chiar ai lui 
Gargantua, nu i-ai vedea. Nu ţi-ar fi ochii, gândurile decât 
la mărgean. Poate ai spune aşa, într-o doară: ce caută 


„chestiile” astea aici? Aşa ar fi făcut şi ei. M-ar fi chemat şi 
mi-ar fi spus: ce-i cu hardughia asta aici? Fir-ar să fie! Din 
cauza ei nu găsim sticlele. Dar, te rog să mă laşi în pace. Am 
altele mult mai importante... 

Studierea hărţii dură vreme îndelungată. Chiar şi în timpul 
prânzului, spre disperarea celor care-o lucraseră, harta 
trecea din mână în mână, colecţionând şi alte linii, o groază 
de bucle încâlcite, fără cap şi coadă, cele care formau 
amprentele cireşarilor. Comentariile aprige din timpul 
mesei se moleşiră spre sfârşit, nu din cauza diminuării 
poftei de dispută a tribunilor înarmaţi cu linguri şi farfurii, 
ci pentru că se formulaseră câteva păreri bine 
argumentate, cu şansa de a deveni concluzii. Harta lacului 
era foarte bogată în neregularități: zeci şi zeci de dâmburi 
şi de gropi de toate dimensiunile. Liniile trase de topografi 
erau sinuoase, încâlcite; pe undeva aduceau cu petele de 
grăsime de pe marginea hărţii. Dar nu era greu să 
deosebeşti printre aceste linii locurile mai ciudate, demne, 
sau obligatorii de cercetat. Acolo unde un dâmb părea 
nefiresc de înalt, în raport cu relieful înconjurător, acolo 
unde o groapă părea prea adâncă faţă de gropile vecine se 
făceau mici semne cu un creion roşu. Bineînţeles că mica 
unealtă se aciuase în mâna Luciei, bineînţeles că semnele 
pe care le zgâria pe hârtie erau X-uri. Câteva X-uri fuseseră 
înconjurate cu un cerc. În vederea acestei operaţii, Lucia 
întoarse creionul, nu pentru că noul vârf era mai ascuţit, ci 
pentru că avea altă culoare. X-urile roşii, înconjurate de 
cerculeţe albastre, erau punctele cele mai ciudate de pe 
hartă. Erau patru asemenea semne în bucla pe care o făcea 
lacul la Gorgan. 

— Prin urmare, spuse Ionel, avem datoria să descifrăm 
aceste patru pagini, pentru a vedea dacă nu cumva una 
dintre ele e pagina pe care o căutăm. 

Minunea se produse. Cireşarii erau toţi (cu o singură 
excepţie, dar această excepţie nu privea problema lor 
capitală) liniştiţi, încrezători, aproape siguri că expediţia 


lor, atât de incertă, atât de fantomatică la început, va duce, 
fără doar şi poate la un anumit rezultat. Rezultatul îl 
întrevedea fiecare altfel. Unii îşi imaginau palate de cleştar, 
alţii oraşe scufundate, alţii rămăşiţele mai modeste ale unei 
vechi şi frumoase civilizaţii, alţii zidiri ciudate, cu scopuri 
misterioase, lângă ţărmul mării, alţii... Visul căpăta însă 
contururi, adică se apropia de realitate. Clipele se cereau 
toate calculate şi umplute cu mişcare, cu acţiune. 


— Şi dacă nu descoperim nimic în lac? Întrebă Dan, mai 
mult ca să se afle în treabă. Nu înseamnă că ne-am pierdut 
vremea degeaba? 

— Mai întâi - sări Tic - să nu spui descoperim, pentru că, 
folosind astfel verbul, te propui participant la explorare, 
lucru la care eu, personal, mă opun. Şi, în al doilea rând, 
păstrează-ţi reflecţiile pentru jurnalul pe care-l ţii cu atâta 
hărnicie, dar pe care nu ştii să-l ascunzi. Şi, în al treilea 
rând, cred că n-o să-ţi ajungă nici până deseară timpul 
pentru a umple cele zece pagini din jurnal, care au menirea 
să zugrăvească, măcar la jumătate, calităţile superbe ale 
micului zeu CÂT. 

— Cum s-ar spune, îmi dai sarcina să-ţi completez un 
capitol din biografie. Capitolul olimpian. Bine! Voi alege 
acest titlu... Poate ai de gând să-mi stimulezi talentul şi 
entuziasmul. 

— Prin daruri interioare, răspunse prompt Tic. Ca să nu-ţi 
mai fac teoria misiunii artistului... Nici nu e loc în barcă, 
Dănuţ. Nu ştiu la cine trebuie să mai renunţăm. A, da... Mi 
se pare că ne-am pricopsit cu un renunţ voluntar. 

Întruchiparea acestui renunţ era Maria, căzută din nou în 
patima mărgeanului. Dan, la rândul său, se duse în cort şi 
acolo, trântit pe burtă, începu să scrie în jurnal capitolul 
promis. 

Barca de cauciuc ajunse la primul X, adică la prima 
geamandură. Noile sondaje de mână identificară un dâmb 
de nisip care se ţuguia ca o colibă pe fund. Dimensiunile 
colibei nu erau prea încurajatoare, dar, ca orice loc ciudat, 
trebuia cercetat în amănunţime. Toţi scafandrii expediției 
luară parte la explorarea submarină. Tic avea misiunea să 
cerceteze vârful dâmbului, Victor şi Ursu baza, fiecare la 
capătul unui diametru imaginar. Primul ieşi la suprafaţă Tic. 
Avea în mâini o scoică uriaşă, încă deschisă. 

— Asta-i tot ce-am găsit mai acătării. Încolo, numai nisip şi 
scoici rahitice. Păcat că nu căutăm perle. 


Nici Ursu, nici Victor, care îşi scoseseră capetele din apă, 
la puţin timp după apariţia, lui Tic, nu găsiră altceva în 
mormanul de nisip. 

— Prea mult nisip şi prea mic dâmbul pentru a îngropa 
ceva, raportă Victor. 

— Nici în profunzime? Întrebă Lucia, cu conştiinciozitatea 
unui adevărat savant. 

— Eu am scurmat în jos, către fund, răspunse Ursu. Nu 
cred că se află ceva aici. 

Lucia tăie cu un X roşu, mare punctul cercetat. Se gândi o 
clipă să adauge un mic semn de întrebare, dar renunţă. 
Barca, împinsă de cei trei scafandri, înainta spre un alt loc 
indicat de Lucia. 

— Aici e o mare profunzime - spuse ea după ce barca se 
opri - prin urmare, dâmburi înalte de jur împrejur. Cred că 
în groapă nu avem ce căuta. 

Ursu nu ţinu însă seama de recomandarea Luciei şi se 
aventură până în fundul gropii. Nici nu trebui să facă 
eforturi pentru a ajunge acolo. Îl atrăgea apa. La ieşire îi fu 
mai greu, pentru că trebuia să înfrângă rezistenţa apei, 
ajutându-se de o singură mână. În cealaltă ţinea un bolovan 
în formă de cub. Scafandrii se mai scufundară de câteva ori, 
fără să descopere însă mare lucru. Vegetație, scoici, pietre. 
Singurul lor trofeu era bolovanul adus de Ursu. În 
întoarseră pe toate părţile, îl studiară cu atenţie şi ajunseră 
la concluzia unanimă că bolovanul nu era o piatră obişnuită 
adusă de mare, ci un bolovan dăltuit de mână omenească. 
Lucia înscrise pe hartă, deasupra X-ului cercetat, un mare 
semn de întrebare. 

Celelalte două X-uri nu puseră scafandrii la prea mari 
încercări. Ele reprezentau un dâmb de nisip şi o groapă nu 
prea adâncă. Cercetătorii îşi făcură însă până la capăt 
datoria. Plonjară de câteva ori, până se convinseră definitiv 
că locurile nu prezintă nici o importanţă. 

— Prin urmare, le ştergem şi pe acestea, spuse Ionel, 
grăbindu-se să ia harta din mâna Luciei şi să facă el 


operaţia de anulare. 

— Şi cu semnul de întrebare ce facem? Întrebă Lucia. 
Adâncimea e mare, malurile gropii sunt înalte şi în plus s-a 
descoperit şi un bolovan în genul acelora care au servit la 
vechile construcții. 

— Parc-ar fi luat din Gorgan, reflectă cu voce tare Victor. 
Dar în ce scop, pentru ce? 

— Oare n-a făcut parte, cândva, dintr-o zidire de pe fund? 
Întrebă Ionel. 

— Nu-mi vine să cred... Poate că Ursu sau Tic... Eu după 
cât am văzut cu ochii mei... 

Şi ceilalţi scafandri numiţi de Victor înclinau să-i dea 
dreptate acestuia. Lucia, însă, riguroasă ca un secretar 
perpetuu al unui for academic, propuse să se întreprindă o 
explorare suplimentară. Scafandrii se supuseră. Se 
scufundară de mai multe ori. Ursu mai făcu o dată drumul 
spre fundul gropii. Victor şi Tic îşi ciocniră capetele ieşind 
din nişte tufe care-i ascunseseră. De fiecare dată însă nu 
aduseră la suprafaţă nici o nouă indicație, nici măcar o 
explicaţie cu privire la proveniența bolovanului. Lucia se 
văzu nevoită să taie X-ul misterios, dar adăugă pe furiş în 
dreptul lui un mic semn de întrebare. 

Degetele Mariei treceau nepăsătoare pe lângă boabele 
mici, colorate. Scormoneau nisipul, alintau nisipul, trasând 
dâre subţiri. Privirile ei căutau în acele dâre perle mari, 
translucide, giganţi, pe care-i voia înşiruiţi pe un colier în 
jurul gâtului. Giganţii se găseau rar, rar, după căutări 
îndelungate. 

Torturată de durerea nemişcării, se străduia să-şi înalțe 
trupul, oferind pieptul îndrăzneţ adierilor. Închise ochii, îşi 
desfăcu braţele şi cu gura întredeschisă sorbi încet, 
îndelung aerul în care se contopiseră toate miresmele apei, 
cerului şi pământului. Îşi mai lungi de câteva ori braţele, ca 
o pasăre obosită care caută zadarnic puteri, dar trupul i se 
frânse. Simţi nisipul arzându-i spatele. Îşi afundă şi părul în 
nisip, îşi desfăcu şi braţele. Părea că se răstignise pe nisip. 


Adierile o înconjurau cu un vârtej sau, poate, plutea în sânul 
visurilor ei. 

Într-un târziu, Maria simţi că se apropie cineva de ea, auzi 
cum nisipul zgârie trupul celui care se apropie, îi auzi parcă 
şi răsuflarea, dar nu făcu nici o mişcare. Doar degetele 
desfăcute se înfigeau încet şi adânc în nisip. Vocea care 
răsună lângă ea venea parcă din depărtări, dar sfâşia 
nemilos țesătura vaporoasă a poeziei: 

— Marea se agită în adâncuri... Îşi prevesteşte vijelia... 

— Marea nu se agită în adâncuri... Se agită visurile ei. 

Bărbatul îşi desfăcu braţele şi se răstigni ca Maria pe 
nisip. Degetele lui parcă simțeau căldura altor degete. Se 
înfundară în nisip, până întâlniră bariera rece a apei. 

— Noi împrumutăm zvâcnirile şi frământările mării... 
Pentru că e imensă, adâncă, puternică. 

— Marea ne caută visurile, gândurile, speranţele... Pentru 
că vrea să ne semene. 

Trupul puternic de lângă Maria îşi scutură nisipul, ca o 
ploaie. Simţi nisipul pe trupul ei. Şi atunci deschise ochii. 
Apa înghiţise săgeata unui corp. Bărbatul redevenise casca 
albă. Îi căuta parcă locul naşterii în spuma mării. Dar când 
se întoarse pe țărm, era treaz, lucid, înfrigurat. Îşi căută 
locul vechi. Urmele corpului se întipăriseră adânc în nisip. 
Când auzi din nou foşnetul nisipului, Maria se ridică, 
îmbrăţişă zarea cu trupul, înaintă cu ochii închişi, până se 
prăbuşi în mare. Răceala apei i se strecura în corp. Ochii de 
pe țărm o priveau. Redevenise adolescenta care urca prea 
îndrăzneţ pe scara lumii. Când se întoarse la locul ei, apa, 
cerul, pământul reintrau în fizică şi geologie. 

— E rece şi sănătoasă apa şi necesară ca un ceas 
deşteptător. 

Maria îşi înfundă din nou părul şi degetele în nisip. 

— Altădată, demult, cânta cu clopotele-i verzi. 

— Cunosc poezia. Şi pe cealaltă o cunosc, cea pe care ai 
recitat-o înainte. 


— Sunt prea tânără. Şi aş vrea să fiu sigură, încăpăţânată, 
obraznică. Să iau un pumn de nisip şi... Şi, să-l arunc 
oriunde! 

— Eşti tot ceea ce ai spus, dar mai mult ceea ce n-ai spus. 
Un copil care, în loc să urce, sare. 

— Iar alţii, în loc să danseze, coboară... Prefer persoana a 
treia... Vreau să te privesc... În lumină... 

— Pentru ce? Pentru a descoperi visuri în loc de meditații, 
speranţe în loc de nostalgii? 

— În care parte a lumii? 

— În cea acoperită cu un cearşaf de nisip, sau cu amintirea 
unor adieri. 

— Şi cu toate acestea nu eşti făcută numai din visuri. 

— Nu! Pentru că eu însămânţez visurile. Le arunc unde 
vreau, ca pumnul acesta de nisip. 

Nisipul se răspândi în aer, apoi cobori ca stropii fini ai unei 
ploi obosite pe trupurile amândurora. Poate că nici nu-i 
simţiră căderea. 

— Oare tinereţea să fie cel mai frumos dar al vieţii? 

— E o căutare sau o simplă folosire a impersonalului? 
Întrebă Maria. 

Bărbatul se ridicase. Silueta lui trimitea umbre peste 
trupul Mariei. 

— Iar mâine îţi vei împleti codiţele în faţa oglinzii, te vei 
război cu trigonometria, vei sorbi cu paiul citronada oferită 
de un coleg şi vei scoate din sărite profesorul cu o întrebare 
stupidă. 

— De ce ai acceptat, de ce ai dorit această conversaţie?... 
lată întrebarea stupidă cu care vreau să scot din sărite 
profesorul. Şi eu urăsc dansul. 

Maria sări ca un arc din nisip şi se azvârli cu toată 
hotărârea în apa mării. De pe țărm privirile o urmăreau. 
Gândurile însă roiau în jurul unei întrebări stupide, la care 
nimeni, niciodată, n-a putut şi nu va putea să răspundă. 

Lucia părea oarecum suprinsă. Se uita când la Victor, când 
la Ionel. 


— Voi vreţi să excludem cu totul ipo... Cealaltă carte. Poate 
că n-am citit bine o anumită pagină. 

Nervozitatea Luciei îl făcea pe Victor să zâmbească. 

— Ieri, spuse el, eram înspăimântați, cu speranţele ca 
nişte rufe bătute de vânt. Iar astăzi, nu numai că ne-am 
liniştit, dar am devenit şi pretenţioşi. Tratăm timpul ca pe 
un cerc nesfârşit, unii dintre noi chiar îl ignoră cu 
desăvârşire. Cei care numără boabele... de nisip. 

— La sugestia vostră, răspunse Maria. Şi la urma urmei 
pot să vă spun că respectivul e un înfumurat în vacanţă... 
Adică... Nu-l preocupă nimic altceva decât. Vacanţa. Şi, din 
când în când, câte un curs în faţa unor admiratori. 

— Pentru că e la început, insinuă Dan. Uite, eu garantez, 
pot să fac un pariu fabulos... 

— Să nu ne pierdem vremea cu... Aiureli, strigă Lucia. Da! 
Da! Da! Am scăpat de spaimă, suntem liberi, de ce nu 
alergăm mai repede după speranţe? 

— Păi mai adineauri le încetineai tu mersul, răspunse Dan, 
uimit de transformarea Luciei. 

— Ştiu... Dar parcă s-a petrecut ceva cu mine. La urma 
urmei, eu am totul... Nu e cazul să vă explic acum. M-aţi 
convins că ne-a rămas de citit o singură carte. Vreau să fiu 
romantică, dar mai înainte vă rog să-mi promiteţi că vom 
citi cu toată atenţia, ca nişte corectori. 

— Corectorii caută greşelile, Lucia, zise Ionel. Noi căutăm 
frumuseţile. 

— Da, asta-i! Medită Dan cu voce tare, gândindu-se la 
jurnalul zilnic. Trebuie să evităm erorile, pentru a descoperi 
frumuseţile. Cam banal, dar merge. 

— Nu merge, Dan, se oprise Tic. Şchioapătă ca un olog. la 
cârja asta de la mine şi îndreaptă-l! Frumuseţile nu se nasc 
din spuma mării ca Afrodita, ci din adâncuri. Spuma e o 
eroare, Dan. Ca şi Afrodita, de altfel. Dar oamenilor le-au 
plăcut erorile la fel de mult cum îţi plac şi ţie. Şi vă rog să- 
mi spuneţi dacă nu cumva am devenit ridicol de precoce. 
Mai bine, scafandru. E vocea realităţii. 


Era într-adevăr chemarea realităţii. Cutezătorii se 
înarmau pentru luptă, pentru etapa finală. Ţinta lor - visul. 
Stindardul lor nevăzut - speranţa. Armele lor - inimile. 
Aceasta pentru că vorbim la modul ideal. În realitate, 
grupul era scuturat şi dezbinat (cuvântul e prea tare) de 
controverse. De fapt, o singură controversă îi zbuciuma. 
Uitaseră de bucla lacului care-i îngrozise până atunci. Ea 
fusese aruncată ca o hârtie nefolositoare. Devenise o hartă 
cu un loc alei undeva într-un dosar. Dar cum cireşarii erau 
pasionaţi după probleme... de ce să nu inventeze una? 
Altminteri totul li s-ar fi părut prea uşor. Controversa se 
iscase în jurul punctului imaginar de unde trebuia începută 
explorarea ochiului de mare, în care presupuneau că se află 
taina. Lucia, Dan şi Ursu susțineau ca explorarea să înceapă 
de la marginea mării. Argumente găseau berechet. Ionel, 
Tic şi Maria propuneau să se înceapă din larg. Nici ei nu 
duceau lipsă se argumente. Victor, ca arbitru, stătea 
deoparte şi le urmărea jocul. Îşi dădea seama că problema 
este o simplă invenţie. De oriunde s-ar fi început 
explorarea, ar fi dus la acelaşi rezultat, dacă exista undeva 
un rezultat. Mai gospodăreşte era să se pornească de la 
margine. Mai poetic era să se înceapă din larg. Li s-ar fi 
părut că vin spre țărm ca nişte cuceritori. Se folosiseră şi 
aceste argumente în controversă. 

Părţile se ţineau tare, fiecare, până ce Dan scăpă prima 
vorbă „extraargument”. Tic azvârli două, Dan nu se lăsă 
mai prejos şi descoperi trei, Tic, vreo şase. Vorbele 
deveneau pe nesimţite insulte subînţelese, mascate. Era un 
carnaval, o jonglerie de insulte dintre cele mai rafinate. Nici 
o minge de lemn, îmbrăcată în staniol colorat, nu scăpa însă 
din mâinile jonglerilor. Şi mereu descoperau altele. Nimeni 
nu mai zicea nimic. Urmăreau toţi întrecerea celor doi 
isteţi. 

— Cam asta aţi făcut şi voi, spuse Victor râzând. Ei, cu 
rafinamentele, nu fac decât să demonstreze grotescul 
jocului. Putem să începem de oriunde, putem să dăm cu 


banul, deşi ar fi insultător acest mod de a alege, putem să 
ne împărţim în două tabere, numai timpul nu putem să-l 
pierdem. 

— Şi cum rezolvăm dilema? Întrebă Ionel. Noi am pus 
atâta suflet... 

Până şi Ursu râse auzindu-i întrebarea rostită cu atâta 
seriozitate. Dan şi Tic în schimb ajunseseră la ceartă. Unul 
cerea să i se ofere scuze, celălalt îl trimise pe Ţombi spre a 
primi scuze. 

— Nu primesc scuze decât prin ambasadori, îl anunţă Tic. 
Dacă nu i le dai, te priveşte. N-ai decât o pereche de 
pantaloni scurţi. 

— Şi dacă n-o să găsim nimic?! 

Cu tot pesimismul pe care-l conţinea, intervenţia Mariei fu 
salvatoare. Toţi îşi făcură autocritica, în gând şi după câteva 
minute umflară barca, alegând soluţia care li se părea cea 
mai economică în graba şi nerăbdarea lor. Să se mai ducă în 
larg şi mereu în fiecare zi în larg... Mai bine să pornească 
imediat de la marginea mării, de la prima linie de 
geamanduri. Lucia avu bunul simţ să nu rostească nici o 
vorbă, aşa că explorarea ochiului de mare începu, după ce 
Dan anunţă solemn ziua şi ora. 

Vioiciunea pe care cu câtva timp înainte cireşarii o 
dovediseră în vorbe îşi trimise microbii în mişcări. Tinerii 
deveniră ca prin farmec harnici, zeloşi, ca nişte boabe de 
argint viu. Şi era o deplină unitate şi colaborare în acţiunile 
lor. Parcă dirija cineva o orchestră, în care fiecare îşi făcea 
datoria, fără să greşească, fără să scape o notă falsă. Poate 
că uneori trompetele acopereau melodia flautelor, dar 
aceasta nu răsuna distonant, mai ales că fiecare cânta pe 
rând la toate instrumentele. Astfel şi fetele cunoscură 
senzaţia scufundărilor, o transformară în pasiune, în 
întrecere. Băieţii erau însă destul de atenţi şi de grijulii, 
pentru a nu se ivi o dispută între ele. Nu de teamă că n-ar 
suporta una sau alta rezultatul, ci pentru a nu le încuraja pe 


calea imprudenţelor. Le trăgeau cu ajutorul cordoanelor de 
siguranţă la suprafaţă, chiar dacă simțeau împotrivire. 

Nu era totuşi un joc acolo. Cercetările erau riguroase, 
calculele fără greşeală, observaţiile analizate cu grijă, 
concluziile bine chibzuite. După câteva ore de muncă, în 
acea după-amiază lungă care se apropia de sfârşit, 
regiunea ochiului de mare însemnată de primul rând de 
geamanduri, devenise hartă. Era numai o schiţă făcută de 
Lucia cu creionul, dar ea cuprindea în amănunt toate datele 
oferite de exploratori. Toate ciudăţeniile fundului fuseseră 
însemnate: gropi, dâmburi, neregularități. Adâncimea 
regiunii cercetate nu depăşea câţiva metri. Într-un anumit 
loc însă marea se adâncea brusc, de parcă apele ar fi furat 
din pământ. Diferenţa era doar de câţiva metri, dar se 
propaga pe o linie întinsă, aproape dreaptă, care unea cele 
două maluri ale ochiului. Până acolo ajunseră cireşarii cu 
cercetările în momentul când Victor dădu glas gândului 
său: 

— Eu cred că aici s-a produs o prăbuşire. Şi nu de multă 
vreme. O prăbuşire recentă. 

Ionel şi Lucia păreau uimiţi de afirmaţia lui Victor. 
Amândoi sondaseră regiunea unde marea se adâncea brusc 
şi observaseră pe peretele submarin urme de vegetaţie 
acvatică şi scoici. 

— Chiar în condiţiile în care noi am văzut cu ochii noştri 
peretele plin de tufe? Doar şi tu te-ai scufundat. Cum poţi 
vorbi de o prăbuşire recentă? 

— S-ar putea să greşesc, spuse Victor. Eu nu înţeleg însă 
prin prăbuşire recentă un cataclism care s-a produs ieri sau 
alaltăieri, ci un „recent” geologic. Adică o prăbuşire care s- 
a petrecut poate în secolul trecut, poate acum două secole, 
poate mai devreme. Nu sunt hidrogeolog şi nu vreau să mă 
aventurez în ipoteze hazardate fără toate datele. Aceasta a 
fost prima mea impresie. Din cauza conformaţiei peretelui 
submarin, din cauza lungimii sale, a formei sale rectilinii. Ar 


fi prea ciudat ca în sute şi sute de ani apa mării să nu-l fi 
dantelat. Mai ales că nu are o bază stâncoasă. 

— În formularea aceasta sunt de partea ta, preciză Lucia, 
ca şi Ionel de altfel. Şi... Tu crezi că acest lucru îngreunează 
sau uşurează cercetările noastre, sau mai bine zis şansele 
noastre de a scoate la lumină ceea ce au văzut pescarii? 

Victor căzu pe gânduri. Încercă să pună în balanţă cele 
două posibilităţi, dar nu reuşi. Eforturile făcute sub apă, 
desele scufundări îl obosiseră. Simţea că-i vâjâie capul. 

— Nu ştiu, spuse el. Nu ştiu ce să răspund. Şi mai ales nu 
ştiu dacă e cazul să căutăm un răspuns la întrebarea pe 
care ai pus-o tu, Lucia. Dacă va fi nevoie să facem uz de 
hidrogeologie pentru a descoperi ceea ce căutăm... Am fost 
şi altădată în situaţii grele. Deocamdată arma noastră 
principală e căutarea. 

Luciei îi displăcea raţionamentul lui Victor, sau mai bine zis 
fuga lui Victor de a judeca. Aceasta cu atât mai mult cu cât 
nu se potrivea firii sale. 

— De ce să nu evităm erori dacă ne stă în putinţă? Întrebă 
ea. De ce să porţi singur povara apăsătoare a unor gânduri 
aşa cum s-a întâmplat cu problema celor două cărţi? Tu nu 
crezi că, destăinuindu-te, te-ai uşura şi tu şi... Da! Am putea 
găsi mai uşor o soluţie? 

Tic se pregătea să sară în sprijinul lui Victor, mai ales că-l 
vedea pe Ionel dându-i dreptate Luciei. Victor făcu un gest 
degajat cu mâna şi vorbi cât se poate de calm: 

— E adevărat că observaţia, nu vreau să spun problema, 
mă preocupă. Dar mai mult din spirit de curiozitate. Pe 
undeva, simt, nu sesizez raţional o anumită relaţie între 
observaţie şi căutarea noastră, dar nu sunt capabil să 
transform observaţia în problemă, pentru că, pur şi simplu, 
mă simt cam obosit. În principiu îţi dau dreptate, Lucia. Dar, 
până ne limpezim eu cred că ar fi bine să mai cercetăm 
puţin peretele submarin. O dată cu apusul soarelui devenim 
inapţi pentru cercetări subacvatice. 


Într-adevăr, soarele cobora spre asfinţit. Înserarea îşi 
cânta preludiile prin adiere şi răcoare. 

— La noapte va fi vijelie mare! Anunţă Ursu. Numai să nu 
se prelungescă şi ziua. 

Avertismentul lui Ursu îi puse în mişcare pe cireşari. Voiau 
să folosească răgazul de lumină pe care-l mai aveau până la 
asfinţit cât mai cu folos. Sondajele de mână nu mai erau 
necesare pentru treaba pe care urmau s-o facă. Tot greul 
cădea pe capul scafandrilor. Cel mai activ scafandru era 
Ursu. Victor, cu oboseala în oase, cobora rar şi stătea mai 
puţină vreme sub apă. La fiecare scufundare îşi controla 
cordonul de siguranţă. După câteva plonjoane, obosi şi Tic. 
Se urcă în barcă, abia trăgându-şi sufletul. Îşi găsi un loc 
alături de Victor. Gâfâiau amândoi ca nişte locomotive. 

Ursu dispăruse în apă de mai bine de un minut şi tot nu 
ieşea la suprafaţă. 

— Cum poate rezista atâta?! Se miră Dan. Zău căe un 
fenomen. 

— Tu vorbeşti? Ia bagă capul în apă două secunde să vezi 
cum e. Iu faci cum fac criticii rataţi... Care spun despre o 
carte că e bună sau nu, fără să fi încercat să scrie un singur 
rând. Sau poate tocmai fiindcă au încercat. Dar ce ştiu ei 
cum se scrie? Ce ştii tu cum e în apă? 

Colacul de frânghie din mâna Luciei se desfăşura mereu. 
Ajunsese la capăt. Ursu tot nu apărea. Lucia începu să 
tragă cu putere, după ce se uită de câteva ori la ceas. În 
sfârşit, apăru şi scafandrul. Faţa îi era congestionată şi avea 
atâta nevoie de aer, că rămase multă vreme cu gura 
căscată. 

— Am descoperit o ridicătură foarte curioasă în faţa 
peretelui submarin. Tocmai începusem să scurm în clipa 
când ai început să mă tragi, se adresă Luciei. De ce nu m-aţi 
lăsat? Până-mi revin, eu zic să mai înaintați câţiva metri cu 
barca. 

Din câteva mişcări de lopeţi, barca parcurse aproape zece 
metri. 


— Cam pe-aici, zise Ursu. Am reuşit să fac aproape 
jumătate de ocol. Forma dâmbului e ciudată. Nu e cao 
movilă. Parc-ar fi un mormânt. Un mormânt uriaş. 

Cuprins de o inspiraţie subită, Ionel îi ceru lui Victor 
costumul de scafandru, adică ochelarii, labele şi cordonul. 
Cu un gest teatral se aruncă în apă. 

— Dan! Râse Tic. Pariezi că în mai puţin de paisprezece 
secunde iese la suprafaţă? 

— Sunt sărac, Ticuşorule, zău. Dacă vrei, când se scufundă 
Ursu... 

Dar lonel nu ieşi după paisprezece secunde, nici după 
douăzeci de secunde, nici după treizeci. leşi mai târziu, 
atunci când Victor începu să tragă de cordon. Încă înainte 
să-i iasă capul cu totul din apă, deschise gura, dar un val 
mic îi trecu peste cap. Se agăţă cu mâinile de barcă, parcă 
pentru a tuşi. Voia să spună ceva, dar tuşea îl împiedica. 
Ochii i se umplură de lacrimi. Exprima chinurile pe care le 
face un mut în momente de furie. În sfârşit reuşi să 
articuleze primele cuvinte... 

— Un vapor!... O barcă... Nu ştiu ce... O epavă... l-am 
simţit pereţii... În două locuri... Şi... l-am văzut... Lemnul! 

Cum de nu s-a răsturnat barca atunci e de domeniul 
miracolului! Nici un țipăt nu s-a auzit. Toţi care erau în 
barcă şi Dan printre ei, se aruncară ca nişte bezmetici în 
apă. Roiau sub apă ca peştii în jurul nadei. Scurmau dâmbul 
de nisip, treceau dintr-un loc în altul, se întorceau la locul 
părăsit, apa îi trăgea în sus, funiile li se încolăceau pe 
picioare ca nişte şerpi, dar ei tot nu ieşeau. Numai când 
simţiră că le plesnesc ochii în cap, că le explodează 
plămânii, numai atunci începură să urce, dar, cum până la 
suprafaţă erau câţiva metri, unii dintre ei simţiră gustul 
apei de mare. Se agăţară cu mâinile de barcă şapte tineri. 
Păreau petalele unei flori ciudate scoasă la aer de puterile 
mării. Făcuseră prima lor mare descoperire. Nădejdile, în 
sfârşit nădejdile începeau să se transforme în certitudini. 


Şi, pentru că bucuria era prea mare, amurgul azvârli 
deodată asupra lor o puzderie de culori. 

Cireşarii traseră barca la mal. Erau veseli toţi. Le venea să 
ţopăie de bucurie. Niciunul nu mai avea vreo îndoială. 
Descoperiseră locul naufragiului, descoperiseră epava. 
Epava nu era alta decât vechea barcă pescărească, eşuată 
cu mulţi ani în urmă, la începutul secolului. Unul dintre 
supraviețuitorii naufragiului văzuse cu ochii lui Palatul, 
turnurile albe ale Palatului (puteau să viseze cireşarii!). Îl 
văzuse din locul acela, unde se scufundase barca. Palatul 
era lângă ei. Şi dacă era lângă ei, îl vor dezgropa, îl vor 
descoperi, îl vor dărui lumii. 

lonel se apăra de privirile tuturor. Îşi ducea mâinile la ochi 
şi striga: 

— Nu l-am descoperit eu! Ursu l-a văzut primul. Eu l-am 
văzut în altă parte, în vis, în priviri. Nu ştiu. Dar l-am văzut. 
Nu cu ochii, cu inima. 

— Unde e? Unde e? Întreba Lucia. Nu poate fi decât aici, 
lângă noi. De câte ori am trecut cu barca pe deasupra lui, 
de câte ori am înotat în apropierea lui! 

— Vreau să-l văd acum, noaptea, şopti Maria. Nu în vis, nu 
în imaginile visului. Vreau să-i văd contururile în apă, 
tremurând sub razele lunii. Oare acesta e visul meu acum? 

— Dacă n-ar fi fost pânza aceea albă pe vas, spuse Dan. Şi 
dacă marea n-ar fi fost vijelioasă! Şi dacă Ionel n-ar suferi şi 
de puţin romantism...! 

— Şi dacă nu ne-am fi dus cu piatra la Histria! Îşi aminti 
Lucia. 

— Adică dacă Tic n-ar fi descoperit şi redescoperit piatra, 
ca să ştim pe ce lume ne aflăm, zise Victor. 

— Da, pentru că eu n-am fost cu voi la Histria. Şi dacă 
Ursu n-ar fi făcut atâtea!... 

Ursu nu putea să suporte laudele. Se feri şi de astă dată: 

— Mai bine să ne gândim unde poate fi... De ce n-am văzut 
nimic până acum? 

Era o nouă chemare la realitate. Începeau iar întrebările. 


— Oare vom avea deziluzii? Se întrebă Lucia. Stai! Victor! 
Peretele acela submarin din faţa epavei? Tu spuneai că s-a 
produs o prăbuşire recentă! Oare nu e zidul Palatului? Dacă 
s-a prăbuşit în urma unui cutremur? 

— Şi de unde putem noi şti aceasta, Lucia? Întrebă Ionel. 
Cine a înregistrat cutremurul? În ce ziare, în ce ţări, în ce 
limbi s-a scris despre cutremur? 

— Dar de ce trebuie să ştim asta? Strigă Lucia. Trebuie să 
răscolim peretele submarin, să-l scurmăm, să facem 
cotloane, până dăm de ziduri. 

Părerea lui Victor era alta. Dar nu voia s-o destăinuie în 
toiul acelei bucurii. 

— Poate e un palat, poate sunt numai nişte turnuri, poate 
nişte monumente, zise el. Ceva însă este. 

— Şi-l vom scoate la lumină, se învioră Dan. Îl vom arăta 
lumii. Cine-a spus asta? Parc-am auzit vorbele acestea 
adineauri. 

Victor ceru tăcere. Se strădui să-şi ascundă o anumită 
nelinişte înainte de a vorbi: 

— Da... Mâine trebuie să începem explorarea dis-de- 
dimineaţă... 

— Dacă n-o să dureze vijelia, îl avertiză Ursu încă o dată. 
Pentru că va fi vijelie la noapte. 

Dar noaptea se ivise. Flutura în jurul lor. Îi învăluia în 
întuneric. 

— Ne vom supune vremii, continuă Victor. Vom explora 
porţiunea din faţa corăbiei şi, în primul rând şi foarte 
riguros, peretele submarin. Dacă nu se află acolo 
dezlegarea tainei atunci nu văd unde se poate afla. 
Arătarea de piatră s-a ivit în faţa corăbiei, iar epava 
corăbiei e descoperită. În altă parte unde poate fi pagina 
noastră? Sau... 

— Sau ce? Sări Lucia, care devenise visătoare, romantică. 

— Sau... Acel ceva a fost o năzărire... O apariţie fugară... 

— Imposibil! 'Ţipă Ionel. Dacă l-ar fi văzut un singur om, 
dar atâţia oameni l-au văzut. Şi cu unul dintre ei am stat de 


vorbă noi doi. 

— Ştiu, Ionel. Cred chiar mai mult. Că martorul nostru nu 
a avut o vedenie. Pe vijelia aceea, dacă i se năzărea ceva, nu 
putea fi decât ceva înspăimântător, nu o izbucnire albă de 
marmură, bătută de talazuri. Îţi aminteşti? Nu plutea 
deasupra talazurilor ca fotografia ta, ci era acoperită şi 
descoperită de talazuri. 

— Atunci de ce ai îndoieli? Ce fel de apariţie fugară? 

— De ce n-a văzut-o nimeni până într-o anumită epocă, de 
ce n-a mai fost văzută de nimeni după acea epocă? Nu 
vreau să vă rănesc bucuriile, vreau să vă feresc de deziluzii. 
Mâine vom cerceta, poate vom descoperi ceva şi până 
mâine nu mai este mult. 

— Crezi c-a fost un animal marin gigantic, un caşalot alb? 
Întrebă Lucia. 

— Avem nevoie de odihnă. Nu vă gândiţi? Mâine va fi 
prima zi în care vom pleca spre o certitudine! Până acum 
am căutat speranţe. 

— Dar ce-i cu tine, Victor? Îl întrebă Lucia. Crezi sau nu 
crezi? 

— Nu ştiu, Lucia. Sunt groaznic de obosit. Avem toţi nevoie 
de odihnă. Va trece şi noaptea asta şi va veni prima 
dimineaţă. 

Toţi voiau să treacă mai repede noaptea. Dar se întâmplă 
cu ei ceea ce se întâmplă, oriunde şi oricând, oricui trăieşte 
apropierea unui mare vis. Timpul se scurgea ca dintr-un 
orologiu obosit. Îşi eterniza secundele. Din fericire le veni în 
ajutor somnul. 

Vijelia se pregătea undeva în tăcere. Răspândise în aer 
adieri calde, înşelătoare. Urgia ei tremura însă în 
adâncurile mării, aşteptând explozia. Valurile erau încă 
timide şi cântau ademenitor. Dar cât de mult voiau să se 
prefacă în talazuri... 

Fata care se îndrăgostise de lună şi se mare plutea în larg 
pe barca ei de culoarea valurilor. Dansa printre coloanele 
de marmură, pe care închipuirea ei le scotea din apă. Auzea 


în depărtări şi o melodie stranie care se apropia se 
apropia... 

Cerul dădu brusc primul semnal. Un fulger despică bolta. 
Melodia stranie şi îndepărtată deveni dintr-o dată vuiet. 
Valurile se zvârcoliră de câteva ori, apoi se prefăcură în 
talazuri. Primul talaz azvârli barca în larg. Fata se făcuse 
una cu barca. Se aprinse al doilea fulger. Şi imediat după el 
un altul. Apoi se rostogoli din cer spre pământ un bubuit 
înfricoşător. 

Tic îşi duse, în somn, mâinile la urechi. Plumbul somnului îi 
îngreuna trupul, pleoapele. Lumina fulgerului îi răni însă 
ochii închişi. Ca prin vis se ridică în picioare. Cu mâinile 
întinse ca un somnambul, porni spre cortul celălalt. Maria 
nu era acolo! Iar când ieşi afară, lumina unui fulger îi arătă 
într-un loc, la marginea mării, pustiul. Fugi înapoi spre cort, 
pentru a-l trezi pe Ursu. Nu mai era nevoie. Ioţi ieşiseră 
afară, în noapte, în vijelie. 

— Maria! Ţipă Tic printre tunete. Maria! Barca! 

Ursu aşteptă o clipă, apoi ţâşni ca un fulger după lumina 
unui fulger. Nu fugea pe nisip. Fugea pe marginea mării, 
prin apa până la glezne, pe care valurile i-o ridicau uneori 
până la piept. Barca era purtată spre larg de talazuri. Sălta 
pe crestele albe de spumă şi cobora în gropile negre ca 
noaptea. 

Maria se ţinea, cu puterea disperării, lipită de fundul 
bărcii. Visul alb de marmură se preschimbase în coşmar. 
Talazurile o azvârleau parcă spre fulgere, iar apoi o 
coborau în prăpăstii fără fund. 

Undeva însă o privire de foc asistase iarăşi la naşterea 
Afroditei. Aceeaşi apă, aceleaşi valuri, aceleaşi valuri de 
spumă voiau s-o ucidă. Imaginea crimei cutremură privirile. 

Pe malul mării, acolo unde apa se întâlnea cu pământul, 
acolo unde nisipul era mai tare, Ursu fugea, urmărind 
fulgerele şi marea. 

Un talaz înspăimântător răsturnă barca! Al doilea o 
despărţi pe Maria de barcă. Al treilea o luă pe creastă, o 


purtă ca pe o frunză, apoi o azvârli în neant. Se împotrivi 
furiei ucigătoare. Un fulger complice îi descoperi un talaz. 
Se feri de el, străpungându-l jos, la bază, ca o săgeată. Al 
doilea talaz o întoarse şi o înşurubă în adâncuri. Se 
împotrivi iarăşi cu toate puterile. Un alt fulger lumină 
peretele de apă care se prăbuşea peste capul ei. În aceeaşi 
clipă simţi două braţe puternice ridicând-o de la marginea 
gropii, purtând-o prin apă. Când simţi pământul sub 
picioare, se lăsă inertă, pentru că voia s-o doară 
strânsoarea braţelor străine. Şi se lăsă purtată în noapte şi 
numai când auzi strigătele lui Tic, răsunară şoapte la 
urechile ei. 

— "Tot timpul ţi-am simţit bătăile inimii. 

Şi Maria cuprinse cu amândouă mâinile faţa care o căuta. 

În mare, Ursu se lupta cu talazurile. Era o luptă titanică 
între om şi natură. Străpungea talazurile, sărea peste ele, 
se lăsa purtat de ele. Până ajunse barca. Pe Maria o văzuse 
purtată în braţe printre fulgere. Când se înapoie la corturi, 
o căută pe Lucia cu mâinile şi o chemă spre el. O strânse la 
piept şi trupul lui dur, rece, ud cutremură trupul ei mlădios 
şi fierbinte. 

CAPITOLUL, XIII. 

Ziua goni vijelia din aer, dar nu izbuti să potolească furia 
mării. Cerul era albastru, de cristal, soarele era darnic în 
lumină şi căldură, dar marea continua să se agite şi să 
geamă înălţând talazuri uriaşe şi căscând prăpăstii fără 
fund. Băieţii erau toţi pe marginea mării, asistau 
neputincioşi la răzvrătirea ei. 

— Parcă ar şti că vrem să-i smulgem taina şi se apără, zise 
Ionel. 

Era vreunul dintre ei care să nu fi gândit aceasta de zeci 
de ori? 

Somnul nopţii îl înzdrăvenise pe Victor. Gândurile i se 
limpeziseră, faţa i se luminase. Tăcea însă şi nu-şi lua 
privirile de la talazuri. Parcă ar fi căutat în ele dezlegarea 
enigmei care-i frământa pe cireşari. 


Dan se lăsase cuprins de pasiunea mărgeanului. Vijelia 
nopţii şi a dimineţii inundase plaja cu mărgean. Înainta pe 
nisipul ud în genunchi şi scormonea fără încetare prin 
tufele verzi aruncate de apă la mal. Din când în când 
tresărea şi se ferea de stropii de apă cu care-l împroşca un 
val mai cutezător. 

Tic îl urmărise o vreme cu privirile, apoi se întoarse către 
Ursu, care se lungise pe nisip. 

— Asta-i o boală, Ursule. Să nu cumva să ridici o mărgică 
de jos. Imediat te contaminezi. Începi căutarea cu soarele în 
faţa ochilor şi o termini abia când simţi soarele pe ceafa. 

— Dacă asta-i o lege, îi răspunse Ursu, atunci n-ai decât să 
te întorci cu ceafa la soare, după ce ai cules câteva boabe. 

— Şi noi ce facem acum? Întrebă Tic. Întotdeauna sunt în 
conflict cu natura. Stai! Voiam să te întreb ceva. Cum ai 
prins barca? 

— Mai bine să nu mă întrebi, Ticuşorule. Câştigarea ei, 
acolo la concurs, a fost un fleac, o floare la ureche. De 
câteva ori am crezut că n-o să mai simt pământul sub 
picioare. 

Tic îşi duse mâna la ochi auzind vorbele lui Ursu. Voia 
parcă să alunge o vedenie. 

— Trebuia s-o laşi dracului, Ursule! Dacă ai văzut că Maria 
a scăpat... Nebuna! Idioata! Dacă ai şti ce spaimă am 
tras!... Când am văzut-o adusă de ăla în braţe, întâi mi-a 
sărit inima, dar, pe urmă, când am văzut că mişcă, zău dacă 
n-am vrut s-o trag de păr. 

— Asta de bucurie, Ticuşorule. 'Ţi-am văzut eu chipul când 
ai intrat în cort. 

— Lasă că ţi l-am văzut şi eu pe-al tău nu numai în cort... 
Şi afară... Ei, dar ce rost mai are să ne amintim? Ce ne 
facem? Tu crezi că se termină repede vijelia? 

— Nu mai durează mult. Dintr-o dată se potoleşte marea. 
Nici n-ai timp să vezi cu ochii... Hai, că ne cheamă Victor. 

Victor le făcea într-adevăr semne. Când ajunseră lângă el, 
le arătă cu mâna o regiune a ochiului mării, unde se ridicau 


cele mai mari talazuri. 

— Uită-te bine, Ursule! Acolo e peretele nostru. Nici nu 
mai trebuie să-l cercetăm. 

— Din locul nostru se vedea mai bine, îi răspunse Ursu. 
Din faţă, nu de pe coastă. 

— Şi ce crezi? Se amestecă Ionel. Cu binoclul tău de aur... 

— Nu e nevoie de binoclu... Da, peretele e aproape drept 
şi acum, lovit de talazuri, pare şi mai drept. Ştiu eu ce-o fi 
cu el? Dar am văzut ceva. Nişte pete galbene, jos, la baza 
peretelui. 

— Epava ai zărit-o? Îl întrebă Victor. Noi numai bănuim 
unde este. 

— Nu! N-am văzut-o nici eu. Şi, dacă nici asemenea 
talazuri n-o descoperă, înseamnă că nu prea stă acolo 
pentru a fi văzută. 

— Şi petele galbene? Îl iscodi Ionel. Variaţii de culoare 
sau... 

— Cu bombardamentul de nisip pe care-l fac valurile mai 
poţi vorbi de variaţie de culoare? Nu. Eu cred că sunt nişte 
„ceva”, dezgropate de valuri, de furia valurilor. Poate nişte 
bolovani. Numai că au o anumită formă. 

— Ce fel de formă? 

— Pătrată. Fiecare pată e asemănătoare cu cealaltă. Mă 
gândesc că sunt bolovani, pentru că rămân ficşi. Uneori îi 
acoperă nisipul, alteori îi descoperă. Ştiu eu? Poate că-s 
nişte bolovani simpli şi atâta tot. În orice caz, o să avem ce 
scurma acolo până dăm de ei. 

— De ce să scurmăm? Întrebă Tic. Crezi că o să-i acopere 
nisipul? 

— Nu cred. Sunt sigur. leri de ce nu i-ai zărit? Pentru că 
erau acoperiţi de nisip. Când o să se termine furtuna, o să 
fie şi mai îngropaţi. 

— Şi dacă e zidul unei clădiri? Dacă e zidul Palatului 
nostru? Se aventură Tic, o clipă, cu imaginaţia. 

— Înseamnă că Palatul a fost zidit în mare, în apă, îi 
răspunse Ionel. Ceea ce nu cred. Numai dacă teoria 


prăbuşirii de care vorbeai tu, Victor, se confirmă. 

— Ceva totuşi s-a întâmplat! S-a întâmplat. S-a întâmplat, 
repetă Victor ca un refren. Parcă-ar fi izbit cineva în mal cu 
o sabie uriaşă, despicându-l în două. O parte a dăruit-o 
mării, cealaltă a rămas țărmului. Aici s-a petrecut totuşi o 
prăbuşire. Şi, în cazul acesta, nu înţeleg un lucru. De ce n- 
am găsit nimic, nici un semn de piatră, pe platoul submarin 
pe care-l putem numi plafonul peretelui? Adâncimea e mică, 
orice semn s-ar putea vedea şi cu ochii. 

— Poate pentru că s-a aşternut un stat de nisip deasupra, 
sugeră Ionel. 

— Dar de ce, de ce apa n-a dislocat zidul? De ce n-a 
azvârlit la mal nici un semn? 

— Care zid? Sări lonel. Unde vezi tu zid?! Sau ai 
descoperit ceva ce nu ştim noi? 

— Nu! N-am făcut decât să formulez o idee... Staţi! Oare e 
posibil? Ursule! Unde e bolovanul pe care l-ai găsit în lac? 

— E lângă cort. Dar nu mai este nevoie să-l aduc. Petele pe 
care le-am văzut seamănă cu el. Şi la mărime şi la culoare. 

Victor alergă totuşi după bolovan. Nu reuşi însă să-l ridice. 
În loc să vină bolovanul la cireşari, se duseră cireşarii la 
bolovan. Din nou îl întoarseră pe toate feţele, din nou îl 
studiară. Aerul cald îl uscase. Nisipul care-i umpluse 
scobiturile începea să curgă. Tic aduse un cearşaf, iar Ursu 
rostogoli bolovanul pe el. Îl curăţiră de nisip cu mâinile, cu 
marginile cearşafului, cu nişte tulpini de ciulini găsite în 
apropiere. Victor îl şterse pe toate feţele cu batista şi, când 
se uitară din nou la el (Tic îl denumise bolovanul fercheş), 
descoperiră pe una dintre feţe câteva semne încrustate în 
piatră, nişte semne ciudate, ca nişte litere dintr-un alfabet 
necunoscut. Uimirea le încâlcise privirile, emoția le 
zgândărea inimile. 

— Ce semne pot fi acestea? Se întrebă Victor. Fragmente 
dintr-o inscripţie nu sunt, pentru că se află exact în mijlocul 
feţei. Dar nu seamănă cu nici un semn din alfabet pe care-l 


cunosc. Nu e nici latin, nici grec, nici paleoslav, nu, nici 
gotic... Sau ştiu eu? Ce semne pot fi, ce reprezintă? 

— Dar dacă sunt semne figurative, întrebă Ionel. Poate că 
sunt imaginea unei fiinţe, a unui lucru... 

— Vă lămuresc eu îndată, îi asigură Tic. Staţi puţin să le 
copiez pe o foaie de hârtie. 

Cele două fete stăteau în cort. Maria trăise senzaţia 
deplină a groazei, abia după ce fusese salvată. Oboseala o 
adormise repede. Un coşmar o trezi după câteva ore de 
somn şi de atunci nu mai reuşise să adoarmă. Amintirea 
clipelor prin care trecuse o umplea de groază. Fusese la un 
pas de moarte. Dimineaţa o găsise desfigurată, încercănată, 
tremurând din tot corpul, ca zgâlţâită de friguri. Lucia îi 
căutase nişte calmante, o frecţionase cu alcool, încercase s- 
o liniştească, şi, până la urmă, hotărâse în sinea ei să 
rămână la căpătâiul Mariei. Era convinsă că, înaintea 
oricărui leac, Maria avea nevoie de o prezenţă omenească 
lângă ea. Îşi simţi mâna prinsă şi strânsă ca într-un cleşte. 
Rămaseră aşa ore întregi, până ce faţa Mariei se eliberă de 
spectrul groazei şi respiraţia îi deveni mai liniştită. 

— Mulţumesc, Lucia, şopti ea. Prin ce-am trecut! Nu 
atunci, acum... 

— Nu trebuie să te gândeşti, îi spuse Lucia poruncitor. 
Înţelegi? Nu trebuie să te mai gândeşti! Uită! A trecut! 

— Asta încerc. Nu fac nimic altceva. Şi de ce? De ce? 

— Băieţii sunt în plină activitate. Cercetează marea cu 
ajutorul talazurilor. 

— Încă nu pot să mă gândesc la ei, Lucia. Mai vreau să 
rămân puţin în amintire. Pentru că e ceva cald, luminos, 
acolo. Oare pot să-ţi spun? 

Îşi aminti şi Lucia ceva şi îşi duse cu un gest instinctiv 
mâinile la piept. 

— Ştii că mi-ai dăruit o clipă frumoasă, Maria? Poate cea 
mai frumoasă din viaţa mea. Oare pot să-ţi spun? De ce mă 
ustură obrajii? 


— Şi pe mine mă ustură, Lucia. Şi obrajii şi palmele, şi... 
Ştiu c-aş fi mai senină dacă ţi-aş spune. Cred că aş fi în 
stare să cânt. Nici nu ştiu de când n-am mai cântat... Dare 
atâta prostie, atâta nebunie! Nici măcar vis nu e. Dar 
trebuie, pesemne, să trecem o dată toate prin asemenea 
clipe... Şi atunci, visăm cu ochii deschişi şi devenim proaste 
şi înfumurate şi nebune... Şi iluzii, Doamne, câte iluzii poate 
să-şi facă un om!... Nici nu ştii cât de fericită sunt că pot să- 
ţi vorbesc astfel. Înseamnă că m-am dezmeticit, nu? 

Lucia ridică din umeri. Nu ştia ce să răspundă. De unde să 
ştie? Nu voia să fie creditoarea unei taine. Aceasta o 
stânjenea cel mai mult. 

— Nu ştiu, Maria. Dacă viaţa ar fi continuarea unei simple 
clipe... Eu acum cred, cred nebuneşte. Ştiu că iubesc şi 
cuvintele mi se par meschine şi parcă mă sfâşie pe 
dinăuntru. Ştiu şi ce simte el, pentru că-mi dăruie toată 
simţirea. Dar nu ştiu, nu ştiu ce va fi mai târziu... Pentru că 
viaţa nu e continuarea unei singure clipe. 

— Şi nici nu poate fi, Lucia. Pentru că toţi creştem. Firul 
devine planetă, mugurele, frunza, bobocul, floare. Creştem, 
dar nu mai suntem aceiaşi. Noi poate ne simţim la fel, dar 
alţii ne simt altfel, aşa cum îi simţim şi noi. Aş vrea să dorm, 
nu acum, Lucia, acum m-am trezit prea tare. De aceea aş 
vrea să dorm, ca să mai visez o dată. Nu ştiu dacă emoția şi 
înfiorarea unei clipe se repetă vreodată în altă clipă. Poate 
că rămân unice. Dar sunt frumoase, Lucia, pentru că sunt 
blânde şi crude, pentru că sunt reci şi fierbinţi, pentru că 
sunt vis şi realitate. Şi eu sunt o neghioabă, pentru că vreau 
să mă asemăn cu o petală ruptă dintr-un trandafir. De ce o 
petală, de ce ruptă, de ce dintr-un trandafir?... Ah, 
senzațiile acestea de gust, de culoare... Tu nu le simţi în 
gură, în priviri, când te întâlneşti c-o amintire? 

Lucia căuta, căuta ceva înăuntrul ei, dar nu-şi amintea 
decât friguri şi fierbinţeli. 

— Nu ştiu, răspunse ea. Eu am amintirile aproape, Maria, 
încă sunt prezente, încă nu se prefac în amintiri şi nici nu aş 


vrea aceasta. Ne uităm când vrem unul la altul şi mi se 
întâmplă uneori să cred că aceasta e cea mai mare fericire 
a vieţii. Aseară i-am simţit braţele reci, dure şi amintirea lor 
m-a înfrigurat toată noaptea. Dar când mi-am amintit în zori 
că înainte de a se scufunda în apă s-a uitat la mine şi a râs, 
fără să ştie de ce şi, apoi, când a ieşit afară iar s-a uitat la 
mine şi iar a râs fără să ştie de ce... Când mi-am amintit 
acestea, am simţit nişte valuri pe dinăuntru şi am adormit 
cu gânduri de copil. 

Maria închisese ochii. Clătina încet capul, şi-l clătina, şi-l 
clătina... 

— De când suntem prietene? Întrebă ea. Dintotdeauna. 
Ne-am jucat prin iarbă de-a buşilea, probabil că şi mai 
înainte ne-am întâlnit în cărucioare... Totuşi, niciodată nu 
ne-am spus totul... Oare de ce, de ce? 

— Acum îţi închipui asta, Maria. Şi mie îmi venea să cred la 
fel. Dar eu ştiu şi trebuie să ştii şi tu că ne-am spus totul. Tot 
ceea ce am trăit până acum. Toate bucuriile, toate 
supărările. Acum ni s-au îmbogăţit, Maria şi unele şi altele. 
Şi ni se pare că întotdeauna am fost la fel de bogate şi ni se 
pare că am uitat să ne cunoaştem toate bogăţiile. 

— E adevărat, e adevărat, e adevărat! Ştii la ce mă 
gândesc, Lucia? Mă gândesc că poate chiar astăzi, peste o 
oră, poate, sau mâine - ştiu eu când? 

— Îmi voi aminti ceea ce am discutat şi voi roşi şi mă voi 
ruşina. De pe acum încep. De ce? Oare sunt anumite lucruri 
care trebuie să rămână numai ale noastre? Dar cei care le 
scriu în cărţi de ce nu le păstrează pentru ei? Nu e o lege... 
Şi vezi, vezi... Poate pentru că sunt proastă... Ştii ce vreau? 
Vreau să uit că am discutat! De ce? 

Se îmbujorase şi Lucia. Obrajii îi ardeau, degetele îi 
tremurau. 

— Nu eşti proastă, dar acum eşti rea, eşti crudă! Pentru că 
eşti sinceră, Maria, atât de sinceră, că nu-mi voi căuta altă 
prietenă în viaţă. Aş vrea şi eu să uităm... Poate că mâine 
sau chiar azi ne vom aminti discuţia aceasta, tu vei simţi 


arsuri, eu voi simţi friguri, dar clipa va trece şi pe urmă vom 
uita de ea şi ne vom aminti cum ne-am certat când Tic a 
sărit în apă şi ne-a stropit, cum ne-am strâns mâinile când 
Victor a dezlegat taina castelului celor două cruci, cum... 
Cum ne-am mărturisit odată nişte gânduri ale unor clipe 
care ne ajută să creştem... 

— Iar eu aş vrea, zise Maria în şoaptă, să se repete clipele, 
sau să mai întârziem noi în ele, să nu le facem prea repede 
amintiri. Mi-e teamă să nu le plâng cândva iuţeala... Mi-e 
teamă să nu părăsesc prea repede adolescenţa... Nu de 
teama viitorului, de teamă să nu regret odată graba... Cu 
fiecare clipă ne întâlnim o singură dată în viaţă... Hai să 
ieşim afară, Lucia! Hai să ne mai strecurăm o dată în vise! 

Tic îl găsi pe asistent lungit pe un cearşaf, aproape de cort. 
Încolăcea pe un mosor de metal un fir de aţă pescărească. 
Alături de el, în nisip, ardea de multă vreme o ţigară. 
Scrumul neatins arăta că o dusese poate o singură dată la 
gură. Apariţia vizitatorului îl surprinse. Prin urmare nu-l 
văzuse, deşi nu se putea să nu fi apărut măcar de câteva ori 
în raza vederii sale. 

— Mai întâi vreau să vă mulţumesc, spuse Tic, fără nici un 
accent fals în voce. 

— Mi se pare că şi astă-noapte... 

— Nu! Îl întrerupse Tic. Astă-noapte v-au mulţumit alţii. 
Eu... Mi-am pierdut pentru prima oară firea... Şi, dacă m-aţi 
cunoaşte, aţi înţelege ce preţ are această mărturisire. 

Asistentul zâmbi fără voia lui şi căută un pretext pentru a- 
şi întoarce faţa: 

— Da, se potoleşte vijelia. În mai puţin de jumătate de 
oră... 

Tic îl întrerupse încă o dată. Şi din nou vocea lui răsună 
grav: 

— Fiinţa pe care aţi salvato. E sora mea! 

Asistentul îi aruncă o privire fugară, parcă pentru a-i 
verifica spusele, apoi începu să învârtească ghemul de aţă. 
Se simţi deodată stângaci şi lucrul acesta îl înfurie. Îşi 


aminti brusc primele vorbe ale musafirului, ridică din umeri 
şi-i adresă câteva cuvinte banale: 

— Oricui i se poate întâmpla... Oricine are datoria să-şi 
ajute semenul... Am citit o carte în care un om a sărit după 
altul în apă ca să-l salveze numai din instinct. Nu ştia să 
înoate. 

— Ştiu. Am citit-o şi eu... Şi s-a înecat. E un simbol. 

Asistentul îşi aminti iarăşi primele vorbe ale lui Tic. 

— Mi se pare că vrei să discutăm altceva, îl invită el. După 
cum vezi, n-am nici o ocupaţie specială. Îţi stau cu plăcere 
la dispoziţie. 

— Vă mulţumesc. Dar să ştiţi că asta nu mă scuteşte să 
adaug că sora mea e o neghioabă şi o... Ar fi trebuit să-i 
faceţi morală după aceea... Şi mai aveţi timp. 

Gazda se înroşi până în vârful urechilor. Îi era ciudă că se 
trădează faţă de musafir. 

— Da! Se potoleşte vijelia... Mi se pare că ţi-am mai spus. 
Ce vârstă ai dumneata? 

— Nu prea are importanţă, pentru că sunt precoce. 

— Dar îţi dai seama că prin această afirmaţie te declari 
copil? Precocitatea caracterizează o anumită vârstă. 

— Mulţumesc. Iar eu pot să afirm că nu sunteţi chiar atât 
de bătrân pe cât vreţi să păreţi. 

Asistentului îi convenea cursul pe care-l luase discuţia. De 
aceea îl încurajă: 

— Nicidecum. Chiar îmi face plăcere. Uneori, când văd 
copii bătând mingea pe stradă, sau pe maidane, mai că-mi 
vine să trag şi eu un şut, aşa pe furiş. 

— Pe furiş?! Se miră Tic. De ce? Şi mai ales de ce n-o 
faceţi? Eu n-aş sta la îndoială. Mă gândesc la viitor, când voi 
avea vârsta dumneavoastră. 

— La vârsta dumitale toţi ne închipuim aşa viitorul. 

— Înseamnă că pe undeva se comite o trădare... ca să 
folosim persoana a treia... 

— Cum ai spus? Tresări asistentul. Adică... Dumneata eşti 
puţin cam precoce... 


— Atunci când găsesc un prilej, răspunse Tic. 

— Cu profesorii cum te porţi? 

— Foarte disciplinat. Model de cuminţenie în clasă... Şi în 
manifestările exterioare. Pe stradă îi salut politicos... În 
discuţiile particulare însă... Cam precoce... Dar 
dumneavoastră cum vă purtaţi cu... Studen... Ţii? 

Tic făcuse pauza cu vădită intenţie, observându-şi foarte 
atent interlocutorul. Sesizându-i tresărirea, căută repede s- 
o dreagă: 

— Dacă doriţi, pot să trec imediat la al doilea obiect al 
vizitei mele. De altfel e şi timpul... 

Marea întradevăr se liniştise brusc. Parcă ar fi fost aşa 
întotdeauna. Gazda făcu un gest către musafir, invitându-l 
să-şi expună scopul vizitei. 

— E cam profesional, se scuză cireşarul de la bun început. 
Am găsit ceva într-o carte, nişte semne aiurite. Poate că 
reuşiţi dumneavoastră să le descifraţi. 

Tic îi întinse hârtia pe care reprodusese întocmai semnele 
de pe piatră. 

Asistentul întoarse foia de hârtie în toate direcţiile. 

Tic îi arătă cum trebuie s-o ţină. Dar şi după acea 
asistentul continuă s-o întoarcă. O rotea în faţa ochilor 
închişi, făcând vădite eforturi de memorie şi clătina mereu 
din cap când a afirmaţie, când a negaţie. 

— Ei, bine! Îl dăscăli gazda cu degetul. Ca să-ţi pot 
răspunde sigur, trebuie să-mi spui mai întâi de unde ai 
copiat semnele şi apoi de ce ţii atât de mult să ştii ce 
reprezintă. Adică să nu mai faci aici elogiul indiferenţei. Da? 

— Pur şi simplu nu am dezlegarea să vorbesc. 

Asistentul îl privi cu compătimire: 

— Nu-ţi dai seama că accentuezi şi mai mult un mister pe 
care vrei să-l ascunzi? 

— Nu ştiu ce să fac. V-aş ruga să-mi înapoiaţi foaia de 
hârtie. 

— Aceasta se cheamă antiprecocitate. Din moment ce mă 
preocupă semnele, e evident că le cunosc. Şi chiar dacă nu 


le-aş cunoaşte, a le memora ar fi o jucărie... Îţi menţii 
încăpăţânarea? 

— Nu e încăpățânare, e înţelepciune. 

— În faţa unui asemenea „înţelept” nu mai pot insista. Dar 
vreau să-l avertizez, după cum vezi folosesc persoana a 
treia, că atitudinea lui ar putea însemna o cumplită 
neghiobie. 

— De ce vreţi neapărat să ştiţi „unde” şi de ce? Nu ajunge 
că v-am arătat semnele? Sau măcar de-ar rămâne o singură 
întrebare, deşi nu cred că aş accepta-o. 

— 'Ţi-am dat un avertisment. Să ţi-l traduc. Dacă semnele 
acestea sunt luate dintr-o carte şi descifrarea lor se doreşte 
din joacă, nu înseamă nimic. Dar, dacă sunt luate din altă 
parte, adică dacă se văd pentru prima dată şi se încearcă 
descifrarea lor pentru că există şi alte semne asemănătoare 
găsite în aceleaşi împrejurări, atunci, ei bine, atunci ne 
putem afla în pragul unei descoperiri de o importanţă 
excepţională pentru istoria noastră. De aceea nu sunt în 
stare să-ţi dau o explicaţie precisă... Poţi să-mi răspunzi la o 
întrebare: Aţi găsit semnele pe un inel? 

— Nu, răspunse Tic uimit. 

Uimirea îi confirma asistentului sinceritatea. 

— Atunci într-adevăr e vorba de o descoperire 
extraordinară. Eu nu vreau să culeg nici un merit. Dacă 
vreţi, îmi spuneţi, dacă nu, nu. Mai cu seamă că sunt şi în 
vacanţă. V-aş propune să vă gândiţi bine la ceea ce faceţi. 
Uite, scriu pe hârtia voastră, pe verso, două nume. E vorba 
de două persoane, cele mai competente din ţară în materie, 
care ar da foarte mult să ştie ce e cu semnele voastre. 
Adresaţi-vă lor. 

Asistentul scrise pe hârtia lui Tic două nume. Când Tic le 
citi, făcu ochii mari. Cele două persoane erau tatăl Laurei şi 
tatăl prichindelului. Rămase câteva clipe în incertitudine, 
apoi se hotărî. Plecă spre corturi cu toată viteza. 

Cireşarii erau pe mare, în punctul unde o geamandură 
sferică indica locul epavei. 


Barca în care stăteau cele două fete şi Dan părea fixată de 
fund, nu trebuia ca în alte dăţi să fie menţinută într-un 
anumit perimetru, cu ajutorul lopeţilor. Tic sări în apă şi, 
din câteva mişcări ale braţelor, ajunse la barcă. Mai întâi 
hotări să-şi satisfacă propria-i curiozitate şi după aceea s-o 
aţâţe pe-a celorlalţi. 

— Cu ce-aţi ancorat barca? Întrebă el. Nu cumva cu 
bolovanul misterios? 

— Ba chiar cu el, îi răspunse Dan. Şi, ca să fie mai bine 
fixată, Ursu a mai adăugat un bolovan. Nu vezi? Parcă am 
sta în vârful unui turn. 

— De unde a luat Ursu bolovanul?... Aaa! Din apă. Şi n-aţi 
găsit nici un semn pe el? 

— Eşti cam zgârcit în pretenţii, iubitule. Un semn! Vreo 
trei, patru semne... Mai precis, trei. Stai! Nu te speria. 
Victor a dibuit unul sau două şi pe urmă s-a dumerit şi 
asupra celorlalte. 

— Asta nu se poate! Se răsti cel din apă. Tu ştii ce 
reprezintă aceste semne? 

Dan, apoi Lucia şi Maria slăbiră o clipă cordoanele de 
siguranţă ale scafandrilor (de fapt aceştia erau la suprafaţa 
apei în acel moment), pentru a-l privi pe Tic şi, mai ales, 
pentru a pricepe cauza agitaţiei lui. 

— Dar tu ştii? Îl întrebă Lucia. Dacă ştii de ce nu ne spui? 
Urletele nu exprimă gânduri, Ticuşorule, ci instincte. Ştii 
ceva? 

Tic reuşi între timp să se salte în barcă. Nu pierduse însă 
nici un cuvânt din spusele Luciei. De aceea părea cam 
dezarmat când se pomeni printre pasagerii bărcii imobile. 

— Nu ştiu nici eu ce reprezintă, dar se pare că, în anumite 
combinaţii de timp şi de loc, înseamnă ceva extraordinar. 
Nu cumva bolovanii sunt dispuşi în formă de cerc? 

— De cerc?! Se miră Dan. Pentru ce? Ca la sanctuarele de 
la Grădiştea Muncelului? 

— Nu ştiu, zise Tic. Dar am mai auzit ceva despre un inel. 
Inelul nu e ca un cerc? 


— Inelul poate să aibă şi o piatră, răspunse Maria. Dar mai 
bine întreabă-l pe Ursu! Uite-l că vine cu o nouă piatră... de 
inel. 

Ursu venea spre barcă, încadrat de Victor şi de Ionel. 
Înota pe spate. Nici ochii nu-i ieşeau din apă, din pricina 
greutăţii pe care o avea în mâini şi care-l trăgea la fund. Tic 
nu vedea ce anume cară prietenul său, dar îşi închipuia că 
nu poate fi decât un bolovan asemănător celui de pe care 
copiase semnele. Bolovanul, spălat bine de furia apei, îşi 
divulgă imediat încrustaţile. Erau tot trei semne, într-un fel 
asemănătoare cu cele pe care le cunoştea Tic şi cu celelalte 
pe care nu le cunoştea, din cauză că piatra aceea fusese 
transformată în ancoră. La vederea lor, Tic nu mai ezită. 
Povesti pe scurt, în rezumat, convorbirea pe care-o avusese 
cu asistentul, adică ultima parte a convorbirii. Nimeni nu-şi 
ascunse uimirea în urma celor auzite. Numai Victor avea 
altă părere şi nu întârzie să şi-o expună: 

— Problema aceasta o putem discuta şi rediscuta în linişte 
la noapte. Linişte e un fel de a spune. Poate că va fi foarte 
aprinsă şi vehementă. La noapte însă nu putem, din păcate, 
să facem nici un fel de cercetare în apă. Aşa că... Propun 
amânarea discuţiei şi continuarea cercetărilor. Să nu uităm 
că vijelia ne-a mâncat toată dimineaţa. Acum îmi dau seama 
că ar trebui să facem o lozincă uriaşă, care să se vadă de pe 
Gorgan. Timpul e foarte scurt. Fixaţi-vă în faţa ochilor 
imaginea lozincii: „Atenţie! Timpul fuge! Nici o secundă 
irosită!” 

Tic şi ceilalţi îl cunoşteau prea bine pe Victor, ca să nu-şi 
dea seama din felul în care acesta vorbise că se petrecuse 
în el o mare schimbare. Da, Victor era vesel, era bucuros, 
era nerăbdător. Prin urmare, se apropia clipa marii 
descoperi. Nimeni nu se împotrivi propunerii lui. Îşi simțeau 
toţi conducătorul, şi-l simțeau activ, viu, lucid, plin de idei. 

— Pentru uşurarea şi sistematizarea cercetărilor, continuă 
Victor, propun să ne împărţim în trei echipe. Cei din barcă - 
prima echipă - cu sarcina de a strânge rezultatele, de a le 


studia, de a calcula, de a gândi şi de a ne înfăţişa în orice 
clipă, pe o hartă, o imagine precisă a fundului. A doua 
echipă - scafandrii fruntaşi, Tic şi Ursu - cu sarcina să 
cerceteze peretele submarin şi să scoată de acolo toţi 
bolovanii care ni se vor prăbuşi în cap în timpul discuţiei de 
la noapte. A treia echipă - Ionel şi oratorul de circumstanţă, 
de altfel simpatic şi vesel, uneori chiar inteligent, ca să 
dovedesc influenţa lui Tic, influenţa verbală - va studia 
regiunea din jurul epavei, mai precis partea dintre epavă şi 
zid, pentru că taina nu poate fi ascunsă în altă parte. Ori în 
zidul subteran, ori între zid şi epavă, dacă admitem teoria 
unei prăbuşiri recente... Dan! Semnalul! Cu trompetele 
inimii. Deocamdată n-avem nevoie de flaute şi de viori, dar 
sunt convins că nu peste mult timp ne vor cânta la ureche; 
poate vom dori şi harfe şi... Gata! Toţi. Pentru ultimul asalt! 

Oare era ultimul asalt? Dar cine-şi mai punea această 
întrebare? Chemarea lui Victor, siguranţa din vocea lui, 
bucuria din privirile sale, veselia gesturilor sale îi molipsise 
pe toţi. Într-adevăr, parcă se dădea un asalt în ochiul acela 
de mare. Scafandrii parcă aveau aparate de oxigen cu ei. 
Câte recorduri de copii, de juniori, de seniori n-au căzut în 
acea zi! Marea era iscodită în toate ascunzişurile ei. Şi 
părea atât de învinsă, că nu mai opunea nici o rezistenţă. 
Apa ei se transformase într-o oglindă. Reflecta înălţimi 
albastre şi tinerii, coborând în adâncurile ei, păreau că se 
ridică spre acele înălţimi. 

Ursu dezgropase un alt bolovan şi, ca să-şi uşureze munca 
de scafandru, îl lăsase acolo, pe fund. Se ridică apoi la 
suprafaţă, luă un capăt de funie şi se repezi iar în adâncuri. 
Funia înconjură bolovanul într-un nod strâns, care se 
prelungi cu un colăcel ca o toartă. În acel colăcel îşi 
potrivea Ursu glezna, când trebuia să scormonească 
peretele. Greutatea îl ţinea pe fund, nu trebuia să-şi mai 
piardă vremea războindu-se cu apa care-l împingea sus, la 
suprafaţă. 


Vorbele lui Victor nu ceruseră numai eforturi, grabă, 
rezistenţă. Ele impuseseră un anumit stil de lucru, sigur, 
economic, care să nu ducă la epuizare. De câteva ori, Victor 
temperă zelul lui Tic în doborârea recordului de rezistenţă 
până la o anumită vârstă şi intenţiile aceluiaşi Tic de a-l 
antrena şi pe Ursu pe acest drum. 

— Nu vreau să ne tragem sufletul la noapte, zise el. Vreau 
să fim veseli, sănătoşi, poate va fi nevoie să rezistăm la 
anumite bucurii, care, Ticuşorule, de multe ori te consumă 
mai rău decât bolile. 

Tic îl înţelese, îi zâmbi, aşa cum ştia el să zâmbească în 
marile clipe ale vieţii şi trecu imediat la acţiune. Adică îi 
făcu o severă morală lui Ursu, care întârziase o groază de 
timp într-un cotlon săpat de mâinile lui în peretele 
submarin. Drept răspuns, uriaşul îl prinse de mijloc, îl săltă 
în aer şi-l azvârli undeva în apă. Tic avusese însă vreme să- 
şi refacă poziţia corpului, pentru a se prăvăli în apă ca o 
suliță scăpată din cer. 

Ore, ore întregi de activitate, de căutare, de iscodire, de 
hotărâre. Parcă niciodată marea nu primise un asalt atât de 
încăpățânat. Şi rămânea docilă, poate pentru că era prea 
sigură de taina ascunzişurilor sale. Nici un val nu tulbura 
luciul oglinzii, doar departe, în larg, se iveau uneori dantele 
albe, ca o revoltă împotriva monotoniei. Era oare marea 
atât de sigură de supunerea tainelor sale? 

Scafandrii activau fără oboseală, se scufundau, căutau, 
ieşeau la aer, iar se scufundau, apoi veneau la barcă, pentru 
a da raportul. Atingeau cu degetul anumite puncte ale hărţii 
mari, pe care Lucia o acoperise cu o coală transparentă de 
nailon, însoţindu-şi aproape întotdeauna gestul de câteva 
cuvinte: 

— Loc cercetat. Adâncimea, patru metri. Relieful variat. 
Nimic. 

Fiecare rostea aceeaşi frază, numai dimensiunile variau 
uneori. Nimicul era rostit ca un punct obligatoriu la 
sfârşitul fiecărei propoziţiuni. 


Scafandrii erau veseli, se scufundau într-una, aduceau 
aceleaşi rapoarte şi iar se scufundau, dar cei din barcă, 
mereu cu harta în faţa ochilor, se simțeau cuprinşi de 
nelinişte. Pentru că se apropia amurgul, pentru că trebuiau 
oprite cercetările, pentru că, mai ales, trebuiau, în mod 
firesc, să se oprească. X-urile de pe hartă încetaseră de 
mult să mai fie X-uri. Erau toate cunoscute, dar niciunul 
dintre ele nu părea să ascundă pagina marelui vis. Sau 
poate că pagina aceea nu fusese scrisă, sau poate că fusese 
ruptă, ascunsă, distrusă, sau poate că era o pagină 
închipuită. Dan îşi manifestă primul neliniştea. 

— Ei sunt veseli. Dar, dac-ar vedea ca noi harta, oare ce-ar 
spune? 

— Nu ştiu, ridică Lucia din umeri. Mă crucesc şi eu. N-au 
mai rămas pe toată harta decât două puncte neexplorate. 
Uite, aici în stânga epavei şi aici, la baza zidului, unde Ursu 
ne-a semnalat o oază de vegetaţie marină. 

— Mi se pare că se cercetează acum, îşi aminti Maria. 
Uite-i! Vin. Toţi, toţi scafandrii. 

Încă înainte de a ajunge la barcă, Victor şi Ursu tăiară 
aerul cu mâinile, ca şi cum ar fi vrut să tragă o linie 
orizontală. 

În limbajul convenţional, stabilit dinainte, însemna că nu 
există nimic. 

— Ştiţi, le spuse Dan scafandrilor în clipa când se prinseră 
cu braţele de barcă, s-a cam terminat cu harta. Se 
aseamănă teribil cu cea a lacului. 

— Cum poţi să spui asta? Sări Lucia. Asemănarea e de 
principiu, deosebirile sunt strigătoare la cer. 

— Nu, drăguţo, o calmă Dan. Nu mă refer la ceea ce îţi 
închipui tu. Mă refer la asemănarea, cum să-i zic... 
Programatică... Adică nici un rezultat, nici un folos... 

— Cum gata cu harta?! Se miră Tic. Am terminat toată 
regiunea? Şi ei? 

— Totul! Îi răspunse Maria. Ne-a rămas numai să răzuim 
fundul. 


— N-a mai rămas nimic necercetat? Întrebă Victor cu un 
ton prea liniştit, de parcă ar fi ştiut dinainte răspunsul, de 
parcă ar fi aşteptat răspunsul pe care i-l dădu Lucia. 

— Nu, Victor, se cam tângui ea. Aţi făcut o treabă 
nemaipomenită, dar... 

Era un dar trist, care nu se prea potrivea acelei superbe 
înserări, dar care exprima gândurile şi simţirile tuturor. Nu 
ale tuturor, pentru că Victor se lăsase învăluit de fioriii 
amurgului. Închise ochii şi chipul lui prevestea parcă o 
mare bucurie. 

— Să acostăm, zise el după câteva clipe de tăcere. Mi se 
pare că totuşi suntem puţintel obosiţi... Şi cel puţin pe mine 
nu mă satură numai aceste culori superbe... Dacă am putea 
să le ţinem pe cer... Nu! Cred că ne vor desfăta mai mult 
cele ale răsăritului... Da! A asfinţit, în sfârşit, o taină... Adică 
a pierit o taină... Haideţi! Pentru că nici noaptea nu este 
fără de sfârşit. 

Cireşarii îşi adunau din nou gândurile în jurul unui foc de 
noapte. În ochii lui Victor dansul flăcărilor părea vesel. În 
ochii celorlalţi însă părea enigmatic, ca o luptă între lumină 
şi beznă. 

— Expediția noastră se apropie de sfârşit, începu Victor. 
Eu, cel puţin, îi simt sfârşitul aproape. Şi cred că şi voi trăiţi 
aceeaşi stare. Am colindat mult litoralul, am trăit deziluzii, 
speranţe, bucurii trecătoare, ne-am făurit vise, pe care ni 
le-au atacat mereu decepţiile, în sfârşit, n-am fost scutiţi de 
nelinişti, de supărări... Până am ajuns aici, până am ajuns în 
această clipă decisivă... A sosit momentul să facem o 
recapitulare nu atât a expediției noastre, cât a rezultatelor 
la care am ajuns... 

Victor făcu o pauză de câteva clipe de care profită imediat 
Dan: 

— Chiar cu riscul de a mă considera un pesimist incurabil, 
vreau să spun că, în afară de... de fragmentul acela de 
inscripţie, de braţul Afroditei şi de bolovanii lui Ursu, eu n- 
am trecut altceva în jurnal. Vorbesc de rezultatele ştiinţifice 


ale expediției noastre, acelea la care cred că te referi şi tu, 
Victor, în primul rând. 

— Şi hărţile noastre? Adăugă Lucia ofensată. Ele nu 
înseamnă nimic? 

— Ele nu constituie un rezultat, Lucia, spuse Ionel. Ele 
constituie un mijloc. Dacă ne-am gândi la ele ca la un 
rezultat... Atunci aş fi foarte trist. 

— Da, hărţile, parcă-şi aminti Victor. Eu înclin spre 
părerea lui Ionel... Deşi n-are nici un rost să dezbatem 
acum necesitatea lor. Un scop, un mijloc, o amintire... Dan a 
înfăţişat rezultatele de până acum. Nu cred că a greşit sau 
că a fost zgârcit în aprecierile lui. Nu, Dan, eu te cunosc 
foarte bine. Tu nu eşti ceea ce vrei să pari. Eşti poetul care- 
şi verifică visele din jurnalul său, sau din cărţile pe care le 
va scrie cândva aici printre noi. Tu te lupţi cu tine însuţi, 
folosindu-te de noi, conştient de riscul pe care-l înfrunţi. Eu 
îţi simt, ţi-am simţit mereu efervescenţa dinăuntru, în ciuda 
expresiei tale contemplative. Poate că din această cauză 
unii dintre noi greşesc subestimându-ţi gândurile şi 
simţirile. Dar tu eşti conştient de acest risc şi l-ai acceptat. 
Cauţi adevărul jertfindu-ţi uneori frumuseţea. Să nu te 
înspăimânţi. Frumuseţea aceea pe care ţi-o jertfeşti e 
aparentă, dar prin aceasta jertfa nu e mai puţin dureroasă. 
Poate că eşti prin felul tău de a fi cel mai devotat şi cel mai 
apropiat prieten al nostru. 

Emoţia îi încolţise pe toţi cireşarii. Emana parcă din cel 
care vorbea. Dan simţi o mână atingându-i mâna şi abia 
atunci îl zări pe Tic lângă el şi-i văzu ochii lucioşi şi pricepu 
că şi ochii lui erau la fel. 

— N-am vrut să vă spun aceasta, continuă Victor. Ştiam 
însă de multă vreme că sunt dator să v-o spun. Şi pentru că 
s-a ivit momentul... Da! Rezultatele sunt cele pe care ni le-a 
comunicat Dan. A ales din jurnal rezultatele, nu visele. 

— Da! Întări Tic. Eu ştiu foarte bine... 

Ultimele cuvinte le rosti însă în şoaptă, înțelegând 
pesemne că indiscreţia făcută într-un scop nobil demonstra 


o faţă mai puţin nobilă. 

Victor îşi duse mâna la faţă, pentru a-şi ascunde zâmbetul, 
deşi întunericul era o pavăză bună. 

— Da. Rezultatele sunt cele pe care le-am auzit. 
Rezultatele de până acum. Să le trecem în revistă puţintel 
mai pe larg, ca să nu fim prea avari cu ele, sau, mai bine zis, 
cu noi înşine... Fragmentul de inscripţie şi braţul Afroditei 
îşi au rostul lor. Nu vreau să-l exagerez. Înțeleptul 
Agathocles şi-a reluat locul în muzeu, iar Afrodita e în 
întrecere cu Venus din Millo... Eforturile pentru 
descoperirea sau redescoperirea lor le măreşte uneori 
enorm valoarea, sau chiar le-o stabileşte. Aşa că... 

Tic se simţi înduioşat de atenţia pe care i-o dădea Victor, 
iar când simţi şi mâna lui Dan răspunzând gestului său 
dinainte, nu mai puse stavilă emoţiei... 

— Aşa că... se auzi vocea lui Victor, pentru noi cel puţin 
valoarea lor e foarte prețioasă... S-au ivit însă aici, la 
Gorgan, bolovanii. Cel din lac şi cei trei din ochiul de mare. 
Ei, bine, aceşti bolovani ar putea într-adevăr să constituie o 
descoperire ştiinţifică de cea mai mare importanţă. De 
acest lucru mi-am dat seama după ce Tic ne-a relatat 
convorbirea cu asistentul. Vă amintiţi? Tic ne-a spus că 
asistentul l-a întrebat dacă a găsit semnele acelea pe inel. 
Între timp am stabilit şi noi că semnele reprezintă litere din 
greaca veche. Alăturând aceste două elemente, am ajuns la 
o idee care într-adevăr zdruncină prin... Ceea ce ar putea 
ea să însemne. Nu, ideea nu este a mea. Eu n-am făcut 
decât să împreunez cele două elemente. Întrebarea 
asistentului - adică elementul inel - şi identificarea 
semnelor, adică alfabetul grec antic. Pentru că m-au 
preocupat şi mă preocupă în continuare cercetările care se 
fac pentru descoperirea unei perioade esenţiale din istoria 
poporului nostru - perioada geto-dacă. Citind câteva studii 
despre limba dacilor, am putut să fac relaţia despre care v- 
am amintit. Posibilităţile noastre sunt însă foarte reduse... 
Trebuie deci să dăm aceste relaţii în seama celor 


competenţi, celor pe care i-a amintit asistentul şi chiar lui, 
pentru că se află aici în preajma noastră... 

— Mi-a spus că e în vacanţă, spuse Tic. Poate că... 

— Vom vedea noi cum o să-i priască vacanţa alături de 
aceste semne, răspunse Victor cu subînţeles. În sfârşit... Să 
încercăm să lămurim cu puterile noastre relaţia aceasta. 
Fără întrebarea asistentului nu ştiu ce-am fi făcut. De bună 
seamă că am fi predat pietrele unui muzeu. Când am aflat 
însă întrebarea... Semnele îi erau deci familiare 
asistentului, dar şi nouă ne deveniseră familiare între timp. 
Atunci de ce punea atât de mare preţ pe descoperire?... 
Pentru că cele câteva semne îi aminteau nu simple litere, pe 
care şi noi le identificasem şi care există cu duiumul 
încrustate pe pietre prin aceste regiuni, ci o împreunare 
anumită de litere. Împreunarea literelor l-a uimit pe 
asistent. Deci mai văzuse undeva acea împreunare sau una 
asemănătoare. Unde? A spus-o el singur în acea întrebare 
pusă lui Tic. Pe un inel. Şi într-adevăr relaţia care se naşte e 
tulburătoare... Din limba geto-dacă n-au rămas decât un 
anumit număr de nume proprii şi de nume de plante. S-a 
descoperit însă în Bulgaria, pe la începutul acestui secol, mi 
se pare prin 1910-1915, prima şi singura inscripţie 
certificată de toţi savanții ca o inscripţie tracă, reprezentată 
în caractere greceşti. Sunt, mi se pare, vreo şaizeci de 
semne, cărora nimeni nu le-a putut, până acum, descifra 
înţelesul adevărat. Rămân mai departe o mare enigmă, 
închid în ele enigma limbii trace. Geto-dacii, cea mai 
avansată ramură tracă, foloseau, de bună seamă, limba 
acelei inscripţii. Din păcate inscripţia rămâne în continuare 
o enigmă, ca şi limba strămoşilor noştri. Semnele care 
alcătuiesc inscripţia au fost gravate pe un obiect de aur 
masiv. În limbajul ştiinţific obiectul acela este numit INELUL 
DE LA EZEROVO... Probabil că grupul de semne de pe 
primul bolovan există, în aceeaşi formaţie, undeva pe inelul 
de la Ezerovo! lată de ce, dacă nu e o simplă întâmplare, 
descoperirea noastră poate căpăta o valoare excepţională. 


Câteva clipe, în jurul focului nu se auzi decât foşnetul 
mării, poate ca să ascundă zgomotul pe care-l făceau 
inimile în pieptul cireşarilor. 

— Ah! De ce nu sunt arheolog! Izbucni Tic şi vocea lui 
exprima în acea clipă dorinţa tuturor. Gata, însă! Ştiu ce-o 
să fac în viaţă! 

— Tu crezi, Victor, întrebă în şoaptă Lucia, că grupele de 
semne de pe bolovani ar putea sluji la descifrarea inscripţiei 
de pe inel? 

— Nu ştiu, răspunse Victor. Putem face multe presupuneri. 
Adevărul nu poate fi stabilit decât de cei care au 
posibilitatea de a-l stabili. Poate că e o simplă întâmplare 
asemănarea semnelor, poate că nu e o întâmplare. Poate că 
inelul de la Ezerovo va fi descifrat, poate că va rămâne mai 
departe o enigmă. Bolovanii însă, încetează să mai fie ai 
noştri, adică vor înceta în curând, aşa sper eu. Poate că nu-i 
vom folosi prea multă vreme ca ancore. 

— Nu e păcat, spuse Tic, să-i aruncăm în apă? Asemenea 
valori... 

— Sunt obişnuiţi cu apa, Ticuşorule. Cine ştie? Poate 
pentru această menire au fost făcuţi... Prin urmare, dacă ne 
gândim bine, putem spune că prima parte a expediției 
noastre nu a fost chiar atât de săracă în rezultate. 
Speranţele legate de aceste rezultate nu s-au consumat de 
tot, nu au murit de tot, cum ar fi spus un mare poetal 
antichităţii. 

Tinerii aşteptau cu înfrigurare părerea lui Victor cu privire 
la cea de-a doua parte a expediției, aceea care-i atrăsese pe 
ţărmul mării. Oare exista şi a doua parte?... Harta Luciei nu 
mai avea nici măcar un mic semn de întrebare pe tot 
cuprinsul ei. 

— Şi acum să trecem la visul nostru, la pagina pe care am 
căutat-o cu atâta disperare... Păcat că n-avem în faţa 
ochilor harta Luciei... Sau poate că toţi o avem. Harta a 
rămas fără X-uri şi fără semne de întrebare. Explorarea 
noastră s-a terminat. S-a terminat o dată cu lăsarea 


amurgului... Vă rog să nu mă întrerupeţi. Sunt şi eu la fel 
de emoţionat ca voi. Vreau să vă expun, în toate 
amănuntele, problema aşa cum o văd eu în acest moment, 
aşa cum mi-a apărut ea într-un anumit moment al 
cercetărilor, aşa cum mi s-a verificat la terminarea 
cercetărilor... Aşteptam, aşteptam mereu să se şteargă 
ultimul X de pe hartă. Când s-a şters ultimul, am răsuflat 
uşurat. Ipoteza pe care o întrevăzusem într-un anumit 
moment rămânea deci singura valabilă. Dacă nu ne aflăm, 
bineînţeles, în faţa unei erori a simţurilor noastre. Prima 
dacă s-a înşelat Ionel, dar, fără acel fenomen optic pe care l- 
a trăit, n-am fi fost azi aici. Oare s-au înşelat şi pescarii? Nu 
numai cei care ne-au povestit, ci şi ceilalţi dinaintea lor? 
Toţi să fi născocit acel ceva pentru identificarea căruia au 
plecat la începutul secolului echipe de cercetători? Pare 
puţin probabil. Şi, cu toate acestea, cercetările noastre nu 
ne-au dezvăluit în aparenţă nimic... Bolovanii... Sigur, 
bolovanii. Dar ei nu pot împlini, oricât i-am înălța noi, oricât 
le-am mări dimensiunile, adăugând alţii, pe care încă nu i- 
am descoperit, nu pot împlini acea viziune albă, 
marmoreană, pe care au mărturisit-o pescarii. S-o numim 
coloană sau turn? Cum vreţi voi. Poate turn. Unde e turnul 
alb de marmură? Sau nimeni nu l-a văzut, ci numai şi l-a 
închipuit?... Turnul a fost zărit numai în zilele şi nopţile de 
mare vijelie. E simplu de răspuns. Talazurile gigantice, ca o 
cortină a vijeliei, îl dezvăluiau, îl dezveleau. Iată primul 
element care atestă realitatea imaginii. Repet ce v-am spus 
altă dată. Dacă ar fi apărut în valuri un palat, un oraş, ceva 
foarte precis, identificabil, aş fi avut îndoieli. Spaima vijeliei 
poate să nască năzăriri... Dar acel ceva ca un turn, ca o 
coloană, ivindu-se mereu în acelaşi loc, ivindu-se numai în 
timpul marilor vijelii, văzut de mai mulţi oameni, nu putea fi 
o năzărire, ci o realitate. În sinea mea n-am mai pus, de la 
un anumit moment, la îndoială realitatea imaginii. Mi-a fost 
însă teamă să nu se fi zărit cumva în lacul care, de departe, 
pare o prelungire a mării. Când cu ajutorul micului zeu 


CÂT... Poţi să te foieşti, dragă Ticuşorule, da, când cu 
ajutorul lui am eliminat cartea lacului... Atunci teama mea 
şi-a găsit sursă de existenţă în alt factor: timpul... Şi... lată 
că începem cercetările pe mare, sau, mai bine zis, le 
reluăm. Atunci s-a născut o nouă întrebare. De ce, la un 
anumit moment, de la o anumită dată, turnul n-a mai fost 
văzut? Cu toate că... Vă rog să notaţi: vijelii au mai fost pe 
mare, navigația s-a întețit de-a lungul anilor, iar malul a fost 
bătut şi chiar cercetat. Posibilitatea de a fi văzută imaginea 
crescuse, totuşi ea n-a mai apărut. De ce? De ce? Oare nu s- 
a petrecut o prăbuşire recentă în mare? Şi am întâlnit acel 
perete submarin în faţa epavei, care părea că ne dă 
răspunsul. Şi atunci s-a ridicat problema cea mai cumplită. 
Vă rog să mă credeţi. Aş fi vrut să-mi demonstraţi că nu s-a 
petrecut nici o prăbuşire, v-aş fi sărit de gât de bucurie. 
Dacă a avut loc prăbuşirea şi acum pot spune că a avut loc, 
atunci turnul nu putea să fie decât în faţa peretelui, între 
perete şi epavă, culcat pe fund, acoperit, poate, de nisip, 
dar foarte uşor de identificat. Totuşi nici un semn de pe 
fund nu indica prezenţa turnului. Atunci unde putea fi? Să-l 
fi înghiţit pământul? Era cu neputinţă. Dacă un bolovan, o 
câtime dintr-un turn, nu putuse fi ascuns de nisip, cum 
putea fi înghiţit un turn?! Mi-am amintit ce-au spus pescarii, 
ce ne-a spus cârmaciul bărcii, Ciornega, ultimul care a zărit 
turnul. L-a văzut de trei ori printre talazuri înaintea bărcii, 
apoi a survenit naufragiul. Deci turnul nu putea fi decât 
între epavă (în faţa căreia apăruse) şi zidul submarin, care 
se prăbuşise. Adică în regiunea pe care am explorato astăzi. 
Nedescoperirea lui n-ar putea să însemne decât inexistenţa 
lui. Deci toată vina noastră era aceea că ne dăruisem 
speranţele nu unei născociri străine, ci unui vis de-al 
nostru. O deziluzie, dar nimeni nu e scutit de asemenea 
întâmplări. Am căutat toată ziua, toată regiunea. Totuşi nu 
am găsit turnul. De ce? 

— Dar bolovanii? Întrebă Ionel. Dacă bolovanii, bineînţeles 
mai mulţi şi mai uniţi, constituiau turnul alb în spuma 


talazurilor? 

— Da, Ionel. Era singurul răspuns. Bolovanii fuseseră 
cândva constituiți într-un turn. Părea singurul răspuns. 
Puteam să ne mulţumim însă cu el? Am apelat încă o dată la 
amintirile cârmaciului... Dezlegarea tainei putea să fie 
numai acolo. Numai şi numai acolo, în cuvintele pe care ni 
le spusese el. Văzuse turnul, îl văzuse alb, printre talazuri. 
Dar, dacă-l văzuse alb printre talzuri, înseamnă că era mai 
alb decât spuma talazurilor. Era deci marmură albă, nu 
piatră îngălbenită de apă şi nisip. Deci nu putea fi constituit 
din bolovani. Era primul element sigur, care deosebea, fără 
echivoc, imaginea turnului de prezenţa bolovanilor găsiţi de 
noi. Fără îndoială că o relaţie între bolovani şi turn exista. 
Poate că bolovanii constituiau baza turnului, sau un zid 
înconjurător. Cârmaciul văzuse, prin urmare, un turn alb, 
care nu putea fi decât din marmură. Pentru că numai 
marmura putea să reziste curată, albă atâtor zeci de 
secole... Şi ce ne-a mai spus pe urmă Ciornega? Am căutat 
să-mi amintesc toate cuvintele lui. Ce ne-a spus... Talazurile 
au dus barca înapoi, în larg. Iar ela căutat alte talazuri care 
s-o aducă înapoi, spre țărm. Le-a găsit şi, când a ajuns în 
apropierea țărmului, s-a produs naufragiul. Am descoperit 
astfel al doilea element al problemei. Din clipa azvârlirii 
bărcii în larg până la naufragiu, turnul n-a mai fost văzut. 
Prin urmare turnul putea să se afle tot atât de bine şi în 
urma bărcii, în urma epavei, nu neapărat în faţa ei! 

— Atunci, se înspăimântă Dan, însemnă că mai avem o 
groază de cercetat... 

— Mi se pare, zâmbi Victor, că spui aceasta pentru a oferi 
pauza necesară uneori în cărţi. Da... Apăruse al doilea 
element al problemei. Al treilea îl constituia zidul. Zidul 
demonstra o prăbuşire. Prăbuşirea probabilă a turnului. 
Încurca foarte mult datele problemei. Sau, mai bine zis, ne 
trimitea cu cercetările în spatele epavei, mai spre larg. El 
ne tăia orice speranţă de a găsi turnul în faţa epavei. Şi 
iarăşi am apelat la amintirile lui Ciornega. Mi-am imaginat 


naufragiul aşa cum ni l-a povestit el. Un talaz a ridicat 
corabia în înălţimi, apoi a coborât-o într-o groapă. Dar a 
simţit atunci un alt talaz venind din faţă şi izbind corabia. 
N-a avut timp decât să-i îndemne pe oameni să sară. Şi 
oamenii s-au salvat pentru că era malul aproape. Am 
constatat şi noi acest lucru, descoperind epava. Oamenii au 
simţit repede pământul sub picioare. S-au salvat. Refăcând 
povestirea mi-am pus întrebarea: De ce talazul n-a aruncat 
barca în bancul de nisip pe care-l constituia zidul submarin? 
Ce a stat în calea bărcii purtate de forţa talazului? Ciornega 
spusese: „Un alt talaz venind dinspre mal ne-a izbit”... 
Această imagine mi-a rămas în minte. În loc să cadă în 
groapă, barca a fost lovită de un talaz care venea dinspre 
mal. Căutam să-mi imaginez în fel şi chip momentul 
naufragiului. Cum, de unde a venit acel talaz? 

Victor făcu anume pauza. Voia parcă să audă un răspuns. 
Era chiar cel pe care-l aştepta el. II formulase Ionel: 

— De aceea te uitai la talazuri azi-dimineaţă? Le vedeai 
cum se izbeau de mal, cum se întorc şi se ciocnesc de cele 
care vin din urmă? 

— Da, spuse Victor. Ore întregi m-am uitat la mişcarea lor. 
Unele erau gigantice, se izbeau de țărm şi se întorceau 
pentru a se izbi de talazul care venea. Se ridicau trombe 
mari, dar toate, toate împingeau spre mal. Şi niciunul nu 
ajungea nici măcar până la sfertul distanţei dintre mal şi 
epavă. Am mărit puterea vijeliei în imaginaţia mea. Nu 
puteam totuşi să dau un răspuns. Nu puteam vedea valul 
care să vină atât de gigantic dinspre mal până la locul 
epavei. Barca, ajunsă la întâlnirea dintre talazuri, nu putea 
fi azvârlită decât pe mal, adică, în cazul nostru, pe zidul 
submarin. Acolo trebuia să eşueze. 

— Totuşi nu s-a întâmplat aşa! Spuse Ionel. Doar ştim unde 
este epava. 

— Nu s-a întâmplat! Însă împotriva legilor apei, a 
furtunilor. De ce n-a ajuns epava în bancul de nisip? De ce 
n-a eşuat acolo? De ce, după naufragiu, n-a fost înfiptă în 


bancul de nisip? Un singur răspuns. Epava s-a izbit de ceva, 
de ceva dur, puternic şi acel ceva a răsturnat-o şi a ţinut-o 
locului până în ziua de azi. Un val nu putea să facă aceasta. 
Atunci?... Să ne amintim. Din perioada naufragiului turnul 
alb a dispărut! Trageţi singuri concluzia, dar nu poate fi 
decât aceasta: Turnul alb s-a prăbuşit o dată cu corabia şi s- 
a ascuns în pântecele ei. 

CAPITOLUL XIV. 

Marea îşi trimise iarăşi turmele de valuri împotriva 
țărmului. Era un asalt disperat, parcă o erupție a ultimelor 
puteri. Cireşarii priveau neputincioşi de pe mal spectacolul 
vijeliei. Timpul însă nu li se mai părea atât de grăbit. Ştiau 
că oricât se va opune marea, tot îi vor smulge taina pe care 
o ascundea de atâta vreme, tot îşi vor sărbători triumful. Şi 
simțeau aproape momentul marii victorii, al marii sărbători. 

Concluzia lui Victor devenise concluzia tuturor. Taina de la 
marginea mării se afla în pântecele corabiei scufundate. Nu 
putea să fie în altă parte. Dar mai era o întrebare, ultima, 
cea mai mare, întrebarea care-i frământa pe toţi, care-i 
însoțea mereu şi ziua şi noaptea, căreia-i căutau mereu 
răspunsuri şi ele erau mereu altele şi toate aveau puterea 
de a înfiora, de a înfricoşa, de a pregăti răsăritul unei 
bucurii aşa cum nu mai trăiseră până atunci. Oare ce taină 
furase marea din ţărmuri? Oare ce taină îngropase a doua 
oară corabia scufundată? Ce vor citi pe pagina ascunsă cu 
atâta străşnicie în adâncul mării, în pântecele mort al 
corăbiei? În ce se va întruchipa visul lor atât de naiv la 
început? 

Toţi erau obsedaţi de întrebarea cea mare, toţi îşi simțeau 
inimile zbătându-se tot mai tare în piepturi, toţi trăiau 
emoția ultimului pas spre necunoscut. Dar era printre ei 
unul care refuzase visurile nopţii cu învălmăşeala lui de 
gânduri, de imagini, de închipuiri. Se retrăsese dis-de- 
dimineaţă într-un loc, mai departe de corturi, la marginea 
mării şi stătea acolo singur, cu ochii ţintă la sfera care 
ţâşnea din valuri. Acolo, la capătul sferei, se afla corabia 


scufundată, acolo se afla marea taină. Ar fi vrut să se 
repeadă în valuri, să se afunde în clopotele care clocoteau şi 
cu puteri titanice să ridice epava. Şi apoi... Îşi chinuia, 
necontenit, neobosit imaginaţia pentru a plăsmui forma 
materială a tainei. Tăia în marmura fanteziei sculpturi, 
monumente, coloane, turnuri. Dar formele lor se 
împleticeau şi mereu apăreau altele ciudate, fantastice, 
unele purtând în ele puterea spaimei, altele, culorile 
fericirii. Ce era acolo, în pântecele ce nu asculta 
rugăminţile micului zeu, atât de frământat de nelinişti, atât 
de chinuit de întrebări? 

Cineva însă îl căuta de multă vreme pe micul zeu cu 
privirea şi, când îl descoperi ascuns în groapa de nisip pe 
care o scurmase cu mâinile lui, veni spre dânsul şi se aşeză 
lângă el, acoperindu-i părul ciufulit cu mâna mare, 
puternică. Câtva timp, cel mai bun prieten al micului zeu 
nu-i tulbură tăcerea, dar, când îi simţi tremurul trupului, îl 
scutură cu un gest brusc şi-i suflă în ochi ca unui iepuraş 
care nu vrea să-şi desfacă pleoapele. 

— Hai! Scoală-te, Ticuşorule! Nu te lăsa molipsit de 
frământarea mării. Acuşi, acuşi, se domoleşte şi... Cine ştie 
ce emoţii te mai aşteaptă! 

— Spune-mi, Ursule, ce este acolo? Ştiu că nu ştii, dar 
spune-mi ceva!... De ce a trebuit să treacă atâta vreme ca 
să ajung din nou copil?... 'Ție pot să-ţi spun totul, în faţa ta 
nu mă ruşinez. Ştii cum îmi bate inima?... Îmi amintesc că, 
odată, îmi povestea mama un basm. M-am ţinut, m-am ţinut 
treaz până aproape de sfârşit. Dar am adormit. Ah! Ce 
noapte am trăit! Numai sfârşituri, sfârşituri. Şi m-am trezit 
şi, tot timpul, toate secundele îmi aduceau închipuiri. Am 
trezit-o pe mama să-mi spună sfârşitul. Mi l-a spus... Pe 
urmă n-a mai fost frumos... Era atât de simplu şi de firesc... 
Eu vreau un sfârşit... Ştii tu ce sfârşit o să fie?... O să fie un 
sfârşit cumplit, Ursule! 

— Eu nu mă gândesc la asta... Mă gândesc c-o să fie un 
sfârşit frumos. Dar n-ar fi oare mai bine să-l lăsăm în pace? 


De ce să-l zgândărim?... Să nu păţeşti ca-n amintirea aceea. 
S-ar putea să-ţi pară prea simplu, prea firesc... 

— Nu, nu cred! Pentru că nu e şi nu a fost firească toată 
povestea asta a mării. N-o vezi cât de furioasă e?... Zău, 
Ursule, îmi dai voie să mai fiu copil câtva timp? 

— Parcă nu prea ţi-aş da voie, Ticuşorule. M-am obişnuit 
cu tine altfel. Crezi că eu n-aş fi vrut să te întreb câte 
ceva?... Crezi că n-aş fi vrut să mai vorbim şi despre altele? 

Tic parcă frământa cu degetele o pastă subţire, nevăzută. 
Nu ştia ce să facă. Nu voia să-şi abandoneze întrebările şi, 
mai ales, răspunsurile, nu voia nici să-l lase pe Ursu singur 
cu cine ştie ce aiureli caraghioase. 

— Eu ştiu? Răspunse el fără să-şi dea un răspuns. De ce nu 
încerci mai întâi să-ţi închipui ce-i acolo, Ursule?... Ia! 
Gândeşte-te o clipă şi spune-mi ce ţi-a venit în cap. 

Ursu se îmbujoră la faţă. Totuşi îi răspunse: 

— M-am gândit la Lucia, Ticuşorule. Ce se va întâmpla 
mâine?! 

— La Lucia te-ai gândit? Spuse Tic oarecum dezamăgit. Ce 
înseamnă „ce se va întâmpla mâine”? O să se scoale de 
dimineaţă, în zori, va ieşi din cort cu halatul roz pe umeri... 
Se va duce la depozitul nostru de apă ca să ia o sticlă... Şi 
să ştii că apa de mare e foarte bună pentru spălatul pe 
dinţi... Mai departe... 

— Nu, Ticuşorule! Nu la acest mâine m-am gândit... La cel 
mare, la cel îndepărtat... 

— De ce să te gândeşti la el... Când e taina asta atât de 
aproape de noi? Îţi răspund şi eu cum mi-ai răspuns şi tu. 
Va fi frumos, Ursule. Va fi un sfârşit frumos. Pentru că... Să 
nu te superi că-ţi spun... Tu meriţi cel mai frumos râs... Nu 
ştiu ce anume, dar ştiu că meriţi tot ce este frumos. Şi noi... 
Dar tu cel mai mult. 

— Brrr! Se scutură Ursu. De s-ar domoli mai repede 
vijelia... 

Ca să scape de întrebările lui Ionel, care nu se deosebeau 
prea mult de cele ale lui Tic, Victor îl invită să facă, 


împreună, o plimbare până la asistent: 

— Cred că aveam obligaţia să facem această plimbare din 
prima zi. Totuşi, suntem singurii vecini pe acest ţinut de 
mare. Din fericire, acum avem un pretext. 

Ionel se văzu nevoit să renunţe la întrebările chinuitoare. 

— Vrei să-i povestim totul... Sau numai să-i facem cadou 
bolovanii... În copii, bineînţeles. 

— Nu ştiu. Nu sunt hotărât. Dacă nu-i istorisim totul, totul, 
în cele mai mici amănunte, ar putea să râdă de noi, să ne 
considere nişte copii. lar dacă-i spunem totul, nu fac glume, 
s-ar putea să înfruntăm acelaşi risc. Mai bine îi povestim 
totul după ce ne limpezim noi. 

Ionel nu pierdu prilejul de a da glas pentru a suta oară, 
poate, obsedantei întrebări: 

— Oare ce este acolo, Victor? Ce taină ascunde marea? 

— Poate chiar astăzi ne vom limpezi, lonel. Dacă vrei 
neapărat să afli un răspuns, sau dacă-ţi place să repeţi 
mereu întrebarea, te-aş sfătui să te împerechezi cu Tic. El 
şi-a ales ca aliat pentru chinurile sale singurătatea. În doi 
poate v-aţi stimula fantezia, sau poate v-aţi da seama că 
sunteţi nişte copii. Rezultatul va fi acelaşi în oricare dintre 
cazuri... 

— Tu chiar nu te gândeşti deloc? Sau ne rezervi o nouă 
surpriză? 

Mergeau amândoi, fără să se grăbească, spre cortul 
asistentului. Furia mării se dezlănţuise cu toată violenţa. 
Bubuitul talazurilor îi opri. Adevărate trombe de apă se 
ridicau în regiunea zidului submarin. Gropile se căscau 
înfricoşătoare. Unele talazuri se ridicau înainte de a se izbi 
de perete. Parcă s-ar fi ciocnit de o insulă nevăzută. 

— Acolo-i epava! Spuse Victor. E de necrezut cum rezistă 
la un asemenea bombardament. Cum de nu se răstoarnă, 
cum de nu revine în poziţie normală? Cum de n-o aruncă 
valurile în zid? Pe tine nu te preocupă această întrebare? 

Ionel ridică din umeri. N-avea nici un rost să-şi repete 
unica frământare. 


Când li se păru că furia mării se mai potoleşte, îşi reluară 
plimbarea către cortul asistentului. Acesta însă era la o 
mică distanţă de ei. Părea că le vine în întâmpinare. 

— Mi se pare că şi astăzi marea vă cam încurcă socotelile, 
spuse dânsul în loc de bună ziua. Şi tare mi-e teamă că 
numai târziu, după-masă, se va potoli. 

Victor şi Ionel îl salutară înclinând capul. Asistentul le 
întinse mâna şi continuă zâmbind: 

— Tocmai veneam spre dumneavoastră. Era timpul să 
oficializăm relaţiile de bună vecinătate. 

— Şi noi spre dumneavoastră, zise Victor. Subinţelegând 
calitatea relaţiilor, veneam cu alte scopuri, poate puţin cam 
egoiste. 

— Dacă sunt cele la care mă gândesc eu, prin vizita 
aceasta capătă altă valoare. Îmi închipui că trăiţi o bucurie 
prin descoperirile dumneavoastră. Împărtăşindu-mi-le, îmi 
creaţi şi mie o bucurie, deci scopurile pot fi considerate 
altruiste. 

Urmă un moment de tăcere, care, prelungit, risca să 
devină penibil. Victor înţelese că era de datoria lui să 
răspundă ceva atât la cererea limpede de a se relata 
descoperirile, cât şi la cererea subînţeleasă, de a fi văzute 
nu prin copii, ci la faţa locului. Se grăbi să răspundă cât mai 
repede. 

— Tocmai veneam să vă facem o invitaţie. Ne-am gândit că 
pe asemenea vreme nici pescuitul nu e prea favorabil... 

— Întrucât ne-am întâlnit cu gândurile, poate şi cu 
dorinţele, la jumătatea drumului... 

Gestul pe care-l făcu asistentul era acela de a-şi continua 
călătoria. Victor intră direct în subiect: 

— Aţi văzut o copie după una dintre descoperirile noastre. 
Câteva semne din alfabetul grec. Am mai găsit trei bolovani 
cu asemenea încrustaţii. Toţi în acelaşi loc. Pe primul l-am 
găsit în lac. Cum a ajuns acolo, nu ne putem explica. În 
orice caz, numai în urma unei acţiuni omeneşti, pentru că 
locul său era în mare, alături de ceilalţi bolovani, în 


regiunea unde se sparg talazurile. E o cădere a malului 
acolo, ca o surpare, formează un fel de zid în care am găsit 
pietrele. În afară de acestea, patru la număr, n-am găsit 
altele. 

— Semnele sunt asemănătoare? Întrebă asistentul. Sau pe 
fiecare bolovan s-a încrustat alt grup de semne? De 
altminteri, cred că îmi veţi permite să le studiez devisu. 

— Un bolovan a rămas în mare, îşi aminti lonel. Dar avem 
copia semnelor pe hârtie. 

Victor răspunse cu oarecare întârziere la prima întrebare 
a asistentului: 

— Toate semnele aparţin alfabetului grec. Unele litere 
apar şi pe alţi bolovani. Semnificaţia lor bineînţeles ne 
scapă... Şi toată strădania noastră constă în aceea de a 
pune descoperirile la dispoziţia arheologilor. 

— Aceasta mă bucură foarte mult. Unul dintre prietenii 
dumneavoastră, mi se pare cel mai tânăr, a venit la mine cu 
intenţii cam enigmatice. Dar, după câte îmi dau seama, în 
grupul dumneavoastră e cunoscută scrierea greacă. 

Victor profită de moment pentru a lansa întrebarea care-l 
preocupa: 

— Credeţi că prima împerechere de semne are vreo 
relaţie cu inelul de la Ezerovo? 

Asistentul rămase uimit. Îşi opri mersul, obligându-i şi pe 
ceilalţi să se oprească. 

— Extraordinar! N-am ştiut că vă preocupă asemenea 
probleme. 

Victor se scuză imediat, pentru a nu-i face o impresie 
exagerată viitorului oaspete: 

— E numai o întâmplare. Cunoaştem doar povestea 
inelului, nimic altceva, iar apropierea am făcut-o, adică aţi 
făcut-o dumneavoastră prin întrebarea pe care i-aţi pus-o 
prietenului nostru. 

— Da, îmi aduc aminte. La prima vedere, relaţia e 
uluitoare. Abia aştept s-o confrunt pe viu. Curios e altceva. 
Am venit în vacanţă, în timp ce la Mangalia se discută într- 


un cadru restrâns exact asemenea probleme. S-au 
descoperit alte nume noi, de plante, geto-dacice şi se 
încearcă o nouă versiune în interpretarea inscripţiei de la 
Ezerovo. Întâmplarea a făcut să întâlnesc şi aici aceeaşi 
problemă... Dar vă datoram un răspuns. Prima împerechere 
de semne, aceea pe care am văzut-o pe hârtie, corespunde 
unui fragment de pe inscripţia de la Ezerovo. Grupul SKO 
legat, împreună, care nu-şi are corespondenţa în nici o altă 
limbă. Ce semnifică? Un cuvânt din limba tracă? E o simplă 
coincidenţă? În orice caz, o coincidenţă curioasă. 

Grupul celor trei ajunse la corturi. Nu mai era nimeni 
acolo. Lucia şi Maria, însoţite de Dan, plecaseră spre 
Gorgan. Tic şi Ursu rămăseseră la locul lor vechi, de unde 
priveau într-una marea. Victor îi arătă asistentului primul 
bolovan, acela pe care-l găsise Ursu în lac. Musafirul privi 
îndelung semnele, dar nu spuse nici un cuvânt în plus cu 
privire la ele, în afară de ceea ce afirmase pe drum. Alţi doi 
bolovani se găseau lângă barcă, la marginea mării. Erau 
încă legaţi cu funii, gata de a se transforma în ancore. 

— Văd că le-aţi dat o destinaţie practică, râse asistentul. 
Nu-s buni numai pentru arheologie, ci şi pentru distracţie... 
Sau poate tot pentru arheologie. 

— Unul dintre noi şi nu ştiu dacă e singurul, cel care v-a 
vizitat, şi-a manifestat, dacă nu cunoştinţe în materie, cel 
puţin dorinţa de a se dedica acestei ştiinţe. 

— Acestui complex de ştiinţe, îl corectă asistentul pe 
Victor, fără intenţii pedagogice. E într-adevăr o disciplină 
atât de bogată, de variată, de activă, de complexă, încât 
poate satisface şi gusturile şi aptitudinile multor oameni, 
începând cu cele strict practice şi terminând cu cele care 
ţin de domeniul fanteziei, al poeziei. Dar, decât să fac 
elogiul arheologiei, mai bine să încerc s-o servesc practic. 

Asistentul memoră semnele de pe cei trei bolovani, apoi 
rămase un timp nemişcat, cu ochii închişi, ca-ntr-o reverie. 
Când deschise ochii, văzu, departe, pe vârful Gorganului, 


silueta Mariei. Încercă să-şi ascundă cauza tresăririi, 
reluând discuţia: 

— Da... Sunt două ipoteze. Numai două. A treia e 
imposibilă. Ori sunt fragmente din limba tracă, având 
semnificaţii banale sau excepţionale şi atunci studierea lor 
în comparaţie cu inscripţia de pe inelul de la Ezerovo 
devine o problemă de bază a arheologiei şi lingvisticii, ori... 
Mai întâi trebuie să vă spun însă că la construcţiile antice la 
care participau meşterii greci, în anumite locuri, meşterii 
băteau în piatră nişte semne, ca nişte litere, într-un scop pe 
care nu-l putem încă înţelege. Există numai supoziţii. Sau 
reprezintă o semnătură, sau un anumit semn convenţional 
pentru lucrători, indicând baza clădirii, un colţ, o arcadă a 
clădirii. Sau reprezintă alte înţelegeri legate de meseria 
lor... Deci a doua ipoteză ar fi aceasta. Pentru a şti în ce 
parte să ridicăm balanţa, ar fi nevoie de cercetări foarte 
grele şi aceste condiţii submarine... 

Şi Victor şi Ionel se luptau cu nehotărârea. Îşi căutau 
privirile numai în intenţie, ca-ntr-un joc. Când unul le 
simţea pe ale celuilalt, fugea de ele. 

— S-ar putea, de pildă, să facă parte din baza unui zid? Se 
hotări Victor până la urmă. 

— Fără îndoială, îi răspunse asistentul. Nu ignor ipoteza 
dumitale, aceea a unei prăbuşiri recente. Aceasta s-ar fi 
putut întâmpla. Un zid însă e o construcţie uriaşă, care, mai 
ales, se face cu un scop precis, acela de a apăra sau dea 
susţine ceva. Să acceptăm că zidul s-a prăbuşit în mare. Dar 
scopul pentru care a fost făcut nu a lăsat nici o urmă?... 
Dacă zidul surpat ne-a lăsat urme, scopul să nu lase nici o 
urmă? 

— Poate s-a prăbuşit şi scopul, sugeră Ionel. 

— Se poate. Dar în acest caz avem de-a face cu o 
construcţie mică. Zidul numai este zid. Dacă vreţi să aveţi o 
imagine... Mi-l închipui ca un soclu înfipt undeva, pentru a 
susţine ceva pe malul mării. 

— O statuie? Întrebă Ionel. 


— Nu e neapărat o statuie, în înţelesul precis al acestui 
cuvânt. Un monument, un locaş funerar, poate un 
sanctuar... Dar a face ipoteze ştiinţifice doar cu câteva 
date... E un fel de elogiu al hazardului... Dacă nu sunt 
inoportun, v-aş ruga să mă ţineţi la curent cu rezultatul 
cercetărilor dumneavoastră, bineînţeles cele care... Pentru 
a lăsa un câmp mai larg de interpretare, aş prefera să le 
numesc... Cele care pot naşte scopuri altruiste. Şi, dacă 
aveţi nevoie de un dascăl în disciplina reconfortantă a 
pescuitului, vă stau cu toată plăcerea la dispoziţie. 

Asistentul plecă, după ce rosti aceste cuvinte, lăsând o 
impresie foarte favorabilă celor doi cireşari. 

— Un soclu... Murmură Victor. lată o idee care nu mi-a 
trecut prin cap. 

— Soclu? Întrebă Ionel surpris. 

— Nu soclul, Ionel. Nu! Greutatea pe care o poate susţine 
un soclu. Forma acestei greutăţi. 

Asistentul nu se înapoie la cort, ci porni cu pas de 
plimbare spre Gorgan. Imaginea pe care o văzuse 
dispăruse. Ceva îl purta însă într-acolo, fără voia lui. Urcă 
încet Gorganul, ca un om obosit, dar, când ajunse în vârf, se 
opri ca paralizat. La poalele Gorganului se afla Maria şi se 
uita la el ca la o statuie. Nici măcar nu simula surpriza 
întâlnirii. Îndrăzneala tinereţii, sau poate iluzia unei 
statornicii, care aparţine tot tinereţii, birui în Maria: 

— Ar trebui să urc şi eu, pentru a-mi închipui că zbor 
spre... Spre un vis. Vreau să trăiesc într-o lume materială, 
pentru că are durata visului... E foarte scurtă. 

Asistentul însă cobori spre Maria. Ea nu se mişcă. Se opri 
la un pas în faţa ei. 

— Există şi vise adevărate, spuse el, care conţin în ele 
veşnicia. 

— Sau oferă într-o clipă, într-o anumită clipă, iluzia 
veşniciei. 

Când el întinse braţele, Maria se retrase câţiva paşi înapoi, 
fără să se întoarcă. 


— Mai întâi trebuie să vă mulţumesc, spuse ea. Cuvintele 
par uneori groaznic de goale. 

EI închise ochii, ca pentru a-şi aminti clipa. Simţi braţele 
de atunci înconjurându-i gâtul. 

— Nu mai este nevoie, răspunse. Au existat acele cuvinte 
într-un gest. Nu, nu erau goale. 

— Ştiu că datorez foarte mult, datorez totul. Îmi amintesc 
şi gestul. L-am pierdut atunci. Şi aş vrea să mi-l iau înapoi. 
E teribilă ingratitudinea, dar ştiu, ştiu că e foarte necesară. 

Bărbatul clătină din cap. Mişcarea lui era fermă. Maria se 
cutremură, când o simţi. Ar fi vrut să-şi astupe urechile. îi 
era teamă să n-o ucidă cuvintele pe care le va auzi: 

— Nu e necesară! Silabisi el. Pentru ce să fie necesară? 

— Pentru că mi-e teamă de iluzii, răspunse ea, imitându-i 
fermitatea. 

— Mie nu mi-e teamă de iluzii. Le urăsc. Sunt îndrăgostit 
de certitudini. 

— Nu se poate, se opuse Maria. Eu nu sunt o certitudine. 
Nici pentru mine însămi. Mai ales pentru mine însămi. 

Bărbatul făcu câţiva paşi înapoi, fără să se întoarcă. 
Distanţa dintre ei se mărise. 

— Nu mă apăr, spuse el în şoaptă. Vreau să te văd mai 
bine. 

— Eu vreau să mă apăr, se împotrivi ea, apropiindu-se de 
dânsul. 

El mai făcu o încercare. Întinse mâna. Maria îşi desprinse 
o şuviţă de păr şi se aplecă, lăsând-o pentru o clipă în palma 
lui. Apoi reveni la loc. Bărbatul închise pumnul şi rămase cu 
el aşa. 

— Afrodita cu păr de noapte, murmură el. 

Ea nu auzi. Îl privea şi-l căuta în rănile lui ascunse. 

— Nu! N-aş mai vrea să te văd o dată furată de valuri. 
Trebuie să mă lupt cu mine însumi. 

— Nici eu n-aş vrea! Nu mi-e teamă de valuri. Trebuie să 
mă lupt cu mine însămi. 

— Mie mi-e teamă de valuri... 


Închise din nou ochii, dar nu pentru a dori o amintire, ci 
pentru a alunga o amintire. Spaima rămăsese însă în priviri 
când deschise ochii, o spaimă care se transmise şi Mariei. 

— Urăsc de-atunci valurile, şopti Maria ca un copil. Dar nu 
le-am vrut nici atunci. Mă duceau spre razele mele de lună. 

— Ştiu! Am vrut să-ţi spun că a treia oară, marea se va 
răzvrăti. Dar am preferat să mă ascund în întuneric, ca în 
toate nopţile. 

Maria mai făcu câţiva paşi înapoi. Îi vedea numai forţa. 

— Dar sunt o iluzie, strigă ea. Un oarecare vis al lumii. O 
clipă din imaginaţia ei... N-am nici soclu, nici o rădăcină... 

— Ai. Dar acum cresc şi altele. Cresc şi alte rădăcini. 
Rădăcini, nu flori. 

— Eu? Se înfricoşă Maria. Sunt prea tânără şi aş putea să 
beau şi mi-e teamă de venin. N-ai văzut niciodată cum se 
sparge un pahar când cade pe ciment?... Acum, astăzi, 
poate şi mâine, dar acum, acum ştiu că sunt prea tânără. 

— 'Ţi-e teamă că ai putea să crezi? [i-e teamă că ar putea 
cineva să ia paharul, că ar putea să-l ducă la buze şi pe 
urmă şi-ar desface degetele? 

— Da! Răspunse Maria. Mi-e teamă că paharul ar fi plin, 
plin, plin. M-aş umple toată în el. 

— Să nu-ţi fie teamă! Nu e un pahar. E o lume. Îşi 
împleteşte cu altă lume rădăcinile. Să crezi! 

Maria îşi duse mâinile la faţă. „Cred”, îşi spuse în gând. 
Mai auzi o dată porunca şi-l văzu pe cel care i-o rostise 
plecând cu pumnul strâns. Credea. 

Soarele cobora spre asfinţit. Şase tineri se strânseseră în 
cortul cel mare. Mai mult tăceau. Fiecare îşi căuta 
gândurile. Şi le căutau sau şi le găseau în marea agitată. 

— Toate tainele se ascund în epavă, spuse unul dintre ei. 

— 'Toate tainele se zbuciumă în mare, adăugă una dintre 
fete. 

Tăcerea se aşternu din nou, dar pentru scurtă vreme. Cel 
de-al şaptelea tânăr, cel care ceruse socoteală în fiecare 
clipă mării năvăli în cort. 


— Gata! Ţipă el. Şi-a potolit furia! Veniţi s-o vedeţi! E ca o 
oglindă. Parc-ar aştepta s-o prefacem în cioburi. 

leşiră cu toţii afară din cort. Nici o cută nu mai tulbura 
suprafaţa mării. Se uitară spre soare. Ziua încă nu se 
terminase. Nici o fanfară nu le însoţi, totuşi, asaltul. Marea 
îi primea fără să se răzvrătească. Accepta cucerirea. 

Scafandrii, ca nişte peşti ciudaţi, roiau în jurul epavei. 
Furia talazurilor dezbrăcase corabia de învelişul de nisip. 
Îşi arăta în multe locuri suprafaţa de lemn. 1 se vedeau şi 
scoabele de metal. Scafandrii căutau o spărtură, o fereastră 
prin care să poată pătrunde, dar n-o zăreau nicăieri. 
Corabia părea zidită pe fundul mării. Părea că face parte 
din mare. 

Toţi cireşarii erau la barca de cauciuc. Unii în barcă, alţii 
în jurul ei, agăţaţi de marginile ei. Căutau un mijloc de 
cercetare a interiorului epavei. 

— De urnit, cel puţin astăzi, n-o putem urni, spuse Ursu. 
Dac-am putea s-o găurim într-un loc, să-i spargem o 
fereastră... 

— Cu ce, cum, unde? Întrebă Tic. Parcă-i un zid, n-ai 
văzut? 

— Am încercat şi eu în câteva rânduri rezistenţa 
scândurilor, spuse Victor. Parc-ar fi un corp compact de 
metal. Cum a putut rezista apei atâta vreme? 

— Pentru că a fost făcută pentru apă, îi răspunse Ursu. 
Sunt însă locuri pe pereţii ei unde s-au infiltrat scoicile. 
Pesemne locurile care au fost acoperite superficial cu nisip. 
Să încercăm acolo. Poate că nu sunt atât de rezistente. 

— Sau poate şi-au întărit rezistenţa, se înfricoşă Victor. 

— Duceţi-vă şi căutaţi locurile, îi îndemnă Ursu. Unul 
dintre ele e chiar aici, la faţă, la mijlocul epavei. O 
îngrămădire de scoici în jurul unei găuri pentru vâslă. Eu 
trebuie să car mai întâi bolovanul. 

Victor, Ionel şi Tic îşi umplură plămânii cu aer, apoi se 
scufundară. Ursu se duse după bolovan. În locul lui era o 
movilă. Fusese acoperit de nisip. Scormoni nisipul, până 


ajunse cu mâinile la bolovan. Îl trase afară din mormânt şi 
porni cu el spre epavă. Îşi transporta propria-i ancoră. 
Când ajunse acolo, nu mai găsi pe nimeni. Dar nici el nu mai 
putea să reziste. leşi la suprafaţă pentru a se aproviziona 
cu aer. Îşi găsi prietenii lângă barcă. Ionel avea mâinile 
pline de sânge. Se zgâriase în scoici. 

— E o ferestruică, Ursule, îl anunţă Victor. Încape pumnul 
prin ea. De aceea s-a zgâriat Ionel. Crezi că se poate mări? 

— Trebuie să văd cu ochii mei, răspunse Ursu. Între timp, 
ar fi mai bine să-mi aduceţi o rangă, un par... Este lângă 
cort o bârnă, pe care am găsit-o azi-dimineaţă pe mal. 

Ursu făcu un semn Luciei, apoi se scufundă. Îl urmă numai 
Tic. Victor plecase după bârnă. În câteva secunde, cei doi 
scafandri ajunseră la epavă. Ursu pipăi gaura văzută de cei 
dinaintea lui. Se ancoră, apoi încercă rezistenţa scândurilor. 
Nu cedau. Tic se apropie de el şi-i făcu un semn. Întinse 
mâna spre o altă îngrămădire de scoici, la câteva palme de 
cea care fusese răzuită. Ursu îl împinse cu o mişcare 
puternică pe Tic în sus şi acesta înţelese. După câteva 
secunde apăru cu obiectul cerut. Mica lor lopată de 
campanie. Din câteva lovituri, Ursu descongestionă locul. 
Se ivi o nouă gaură, cam de aceeaşi mărime ca prima. Tic, 
tras de apă în sus, îşi înfipse mâna în părul lui Ursu, vrând 
să-l ridice. Ursu înţelese. Îşi desprinse glezna din colac şi 
ieşi la suprafaţă. Avea nevoie de aer şi mai ales avea nevoie 
de un obiect dur, rezistent, cu care să lărgească cele două 
găuri pentru a le transforma într-una singură. 

Victor aruncase parul în mare şi sări şi el, împingându-l 
până la barcă. Numai atunci Ursu începu să-i lămurească: 

— Sunt două găuri, una lângă alta. Dacă reuşim să 
spargem, să desprindem scândura care le uneşte, avem 
mari şanse să tăiem o fereastră. Numai să reziste parul. 

— Vrei să bagi parul înăuntru, sau să loveşti? Întrebă 
Victor. Mi-e teamă că nu încape. 

— Dacă nu încape, trebuie să forţăm. Măcar să găsim un 
punct de sprijin. Pornim? 


Tic şi Victor porniră după Ursu. Nu se puteau stabili pe 
fund. Trebuiau să se ţină de el, pentru a rămâne mai multă 
vreme într-un loc. Apa îi trăgea mereu în sus. Pentru a nu-l 
stânjeni pe Ursu, se depărtară de el şi făcură ocoluri. Ursu 
reuşi într-un efort suprem să introducă bârna într-o 
deschizătură. Începu apoi să împingă, să sucească, să tragă. 
Lemnul nu ceda. Parcă fusese zidit. Înainte de a ieşi la 
suprafaţă, mai făcu o încercare. Vâri mai adânc parul în 
interiorul epavei şi începu să apese. Era uimit. Parul găsise 
în interior un punct de sprijin. Ursu trase cu toată puterea 
şi simţi cum se desprinde scândura. Mai trase o dată din 
răsputeri. Simţi şi smuciturile cordonului de siguranţă. Avu 
senzaţia că i se rupe părul, dar nu se mai uită într-acolo. Îşi 
desprinse piciorul din ancoră şi mai avu doar puterea să se 
împingă la suprafaţă. Când ieşi la aer, văzu feţele 
prietenilor lui livide. 

— Ce-ai făcut? Îl întrebă Lucia. De ce, de ce ne-ai speriat? 
Ştii cât ai stat în apă? 

Ursu abia îi auzea vorbele. Nu se mai sătura trăgând aer 
în piept. 

— Cred c-am făcut ceva, bolborosi el. Duceţi-vă voi şi 
vedeţi până îmi revin. 

Se trase apoi în barcă. Simţea că renaşte. Lucia îşi băgă 
mâinile fierbinţi în părul lui ud. Ursu îşi prelungi cu voie 
clipele de odihnă. 

Victor şi 'Tic se întoarseră repede la suprafaţă. Abia 
scoaseră capul din apă şi începură să ţipe: 

— S-a desprins scândura, Ursule! Cred că-mi trece şi 
pulpa prin deschizătură. 

— Dar parul, parul? Întrebă Ursu, încercat de spaimă. 

— Parul face echilibru în gaură, zise Victor. Acum cred şi 
eu că avem şanse să spargem o uşă. 

Auzind vestea cea bună, Ursu nu mai întârzie. Se scufundă 
imediat, pentru a-şi relua activitatea. Bârna care-şi 
dovedise rezistenţa începu să facă minuni. După trei 
scufundări, fereastra era gata. 


— Mai mult nu se poate! Spuse Ursu. Cu mijloacele pe 
care le-avem, e imposibil. Ştiu eu?... După câte îmi dau 
seama, s-ar putea ca... 

Ursu îşi trecu în revistă prietenii înainte de a continua. Tic 
îi vorbea atât de concludent cu privirile. De altminteri, 
numai Tic şi încă cineva puteau să încapă prin acea 
ferestruică. 

— Da... S-ar putea ca Tic să treacă prin deschizătură. Dar 
numai cu dublu cordon de siguranţă şi cu angajamente 
solemne. Tic era în culmea bucuriei: 

— Vă promit tot ce vreţi. Nu-l mai jignesc pe Dan, nu-l mai 
bat pe Ţângulică, nu mai visez dacă vreţi, adică nu mai 
dorm ca să nu mai pot visa. 

Era primul care va pipăi taina, care o va vedea, pentru că 
Lucia îi întinse lanterna de apă. Îşi trase aer în plămâni, o 
dată, de două ori, apoi se scufundă cu Ursu alături de el. Nu 
zăboviră mai multă vreme la ferestruică. Îşi făcu vânt şi 
intră ca o săgeată în trupul epavei. Şi deodată simţi că-l 
pocneşte ceva în cap. Parcă se scurgea viaţa dintr-însul. 
Raza lanternei se izbi de ceva alb, ca o lespede de 
marmură. Atât văzu Tic. Cu ultimele zvârcoliri dinaintea 
leşinului, se întoarse spre deschizătură. Reuşi numai să-şi 
scoată capul. Ursu îl trase afară şi îl împinse cu o mişcare în 
sus, apoi porni după el la suprafaţă. Tic îşi reveni repede, în 
drum spre barcă. Fruntea îi era însă plină de sânge, iar 
trupul plin de julituri. Întâi se întinse pe fundul bărcii şi apoi 
vorbi: 

— Am văzut! Nu ştiu ce-am văzut. Ceva alb, de marmură. 
Poate un turn. Nu ştiu. Am văzut ceva. Ca pescarii. Nu-mi 
dau seama ce poate fi. Nu ştiu. Dacă nu m-aş fi izbit cu 
capul de el... Asta pentru că m-am grăbit. Parcă mi-ar fi dat 
cineva cu un par în cap. Las' că mă răzbun eu... Numai să- 
mi trag sufletul. 

— Stai cuminte! Îl domoli Maria. Deocamdată să te 
înzdrăveneşti. 

— N-am nimic! Ţipă Tic. Trebuie să mă duc înapoi. 


— Nu, Ticuşorule, îi spuse Ursu cu voce blândă. Eşti tot 
numai sânge. Şi pe trup şi pe faţă. 

Victor apăruse cu trusa de medicamente. În câteva 
minute, Tic deveni un ghem de bandaje. Îl ustura tot corpul 
şi urla: 

— Da! Vreţi să vă răzbunaţi! M-aţi legat cu cârpele astea 
ca să nu pot intra în apă. Fără mine tot n-aveţi ce face! 
Numai eu încap acolo. 

Fiinţa care mai putea să încapă prin deschizătură, mult 
mai uşor decât Tic, vorbi însă, spre disperarea lui Ursu. 

— Şi eu, Tic! Eu încap mai uşor. Şi nici nu sunt atât de 
imprudentă ca tine. 

Lucia vorbise cu atâta calm, încât toţi îi simţiră hotărârea. 
Nimeni nu încercă s-o împiedice. Îşi prinse de tălpi labele 
de scafandru, îşi puse ochelarii, îşi prinse cordonul de 
siguranţă, apoi se înălţă din barcă. Trupul ei subţire, 
mlădios, era gata pentru marea încercare. Sări în apă ca o 
săgeată. Ursu o urmă şi, înainte de a o îndrepta spre 
deschizătură, o strânse sălbatic în braţe, ca înspăimântat de 
o presimţire sinistră. 

Lucia se strecură uşor, fără să atingă marginile 
deschizăturii. Numai degetele picioarelor atinseră ceva. Nu 
ştia că erau buzele lui Ursu. Apăsă butonul lanternei. 
Lumina ţâşni cu putere. Simţi parcă şi în palmă scânteia 
electrică. Raza lanternei se izbi de acelaşi perete alb pe 
care-l văzuse Tic. Apa o trăgea în sus. Cu mâna liberă căută 
ceva de care să se agate. Făcu o mişcare de înaintare şi 
mâna atinse marginea zidului alb. Era dur. Degetele se 
strânseră, dar în acea clipă se produse o prăbuşire care o 
trânti la pământ. Parcă un munte de plumb îi strivea 
pieptul. Apoi nu mai simţi nimic. 

Ursu auzi zguduitura şi o simţi în mâini. Peretele corabiei 
se cutremurase. Deschizătura fusese acoperită pe 
dinăuntru de un zid alb. Lucia era prizonieră în epavă. Nu 
rămăsese afară decât cordonul de siguranţă. Dar prin acel 
cordon Lucia nu putea primi aer. O clipă de întuneric, de 


apropiere a morţii, apoi Ursu redeveni lucid. Dintr-o 
singură mişcare ajunse la suprafaţă. Cei din jurul bărcii şi 
cei din barcă nu citiră pe faţa lui nimic. 

— Cât poate să reziste? Întrebă el. O jumătate de oră? Nu! 
Într-un sfert de oră trebuie să răstorn epava. Dar nu voi 
putea! Altceva! Trebuie să încerc altceva. 

Abia atunci ceilalţi înţeleseră. Toată groaza lumii se 
adunase în privirile lor. 

— Eu sunt de vină! Ţipă Tic. Eu, pentru că m-am azvârlit în 
epavă ca un nebun. Dacă nu m-aş fi rânit... 

Ursu nu-l asculta. Îşi făcea un plan. Într-un sfert de oră, 
Lucia trebuia scoasă. Nu avea putere să răstoarne epava. 
Ştia că n-are asemenea putere. Şi conştiinţa aceasta, în loc 
să-l omoare, îl trezea. Trebuia să încerce unicul mijloc de a 
o salva. 

— Voi scoate ancorele bărcii, gândi el cu glas tare. Nici nu 
mai este nevoie de ele. E ancorată prin cordonul Luciei. Dar 
îmi trebuie bolovani. Va trebui să lucrez economic. Să nu 
stau mai mult de un minut sub apă. 

Se uită apoi la ceilalţi. Îi văzu lângă el şi-i simţi parcă în 
trupul lui. Ştia că şi-ar da toţi viaţa, că n-ar pregeta o clipă. 

— Voi să mă ţineţi de cordon, le spuse el cu o voce înceată. 
Să nu mă lăsaţi mai mult de un minut sub apă. Am nevoie 
de puteri pentru cea din urmă scufundare. Cea din urmă... 

Apoi dispăru în apă. Întâi dezlegă bolovanii care serveau 
de ancoră bărcii şi-i transportă la un capăt al epavei. 
Cordoanele îl smuceau. leşi la suprafaţă şi trase aer. Îşi 
aduse apoi propria-i ancoră la capătul corăbiei. Îşi băgă 
glezna în inel şi începu să sape tunelul. 

Braţele scurmau în nisip ca nişte gheare. Dar apa crudă 
acoperea mereu cu alt nisip găurile pe care le făcea. Parcă 
trăia un coşmar. lot ceea ce făcea în apă se surpa după ce 
venea înapoi la aer. Nu! Nu-i ajungeau minutele. 

— Lăsaţi-mă o singură dată să rămân în apă atâta cât pot. 
Nu vă fie teamă! Voi ieşi, pentru că trebuie să ies! 


Ştia că minutele trec, ştia că viaţa dinăuntrul epavei 
atârnă de cele câteva minute pe care le va putea smulge 
sau nu veşniciei atât de bogată în minute, fără de sfârşit... 
Scurma, scurma cu mâinile, cu capul, cu trupul. Nu voia să- 
şi închipuie că se lasă furat de o iluzie. Nu! Pentru că atunci 
i-ar fi fost mai uşor să răstoarne barca. Apa ducea înapoi 
nisipul. Nu! Numai la suprafaţă apa era ca o oglindă. În 
adâncuri se zbuciuma. Dacă ar fi încremenit un minut, 
jumătate de minut... Scurma, scurma şi deodată simţi 
marginea epavei. Simţi cum îşi strecoară mâna pe sub ea. 
Cu şi mai mare disperare trase nisipul. Se ghemui şi băgă 
un genunchi în gaură. Cu o mână scurma, cu cealaltă 
trăgea primul bolovan spre gaură. Scoase genunchiul şi 
băgă în locul lui bolovanul. Apoi, cu ultimele puteri, se 
întoarse la aer. Rămase multă vreme, aşa îşi închipuia el, 
lângă prietenii lui. 

— Şase minute... 

Mai rămăseseră câteva minute de care atârna viaţa Luciei. 
Firele erau slabe, ca ţesute de păianjeni. 

— Mai lăsaţi-mă o dată... Şi pe urmă... Ultima dată. 

Deschizătura aproape se umpluse cu nisip. Dar stratul 
care o acoperise era subţire. Îl prăvăli cu talpa piciorului. 
Îşi trase şi celălalt bolovan aproape şi începu din nou munca 
la tunel. Parcă treceau zile, parcă treceau secunde. Întâi îşi 
băgă picioarele, apoi trupul, înăuntru, în epavă. Cu mâinile 
trase bolovanul şi-l puse în gura tunelului. Ştia că Lucia era 
undeva lângă el, dar nu se duse spre ea. Se împinse afară şi 
ieşi la aer. Faţa lui Tic îi spuse totul. Timpul... Timpul voia să 
fugă. Nu se grăbi. Trase cu sete aer în piept, închise ochii, 
respiră iarăşi profund, parcă pentru ultima oară în viaţă. 
Apoi dispăru în adâncuri. 

Străpunse tunelul cu forţa trupului. Cei doi bolovani de pe 
margine îi sfâşiară carnea. Înainta încet în pântecele 
corabiei, ferindu-se cu mâinile de obstacolele pe care nu le 
vedea. Ajunse acolo unde ştia că era trupul Luciei. Era 
noapte acolo. Dar ştia precis locul. Pipăi lespedea care o 


acoperea pe Lucia. N-o strivise. Ştia. Se băgă sub lespede, 
îşi înălţă spatele, sau poate ridică epava. Abia atunci 
dezlegă funia. Funia o salvase pe Lucia. Lespedea se oprise 
în funie. Câţiva milimetri despărţeau viaţa de moarte. O 
scoase încet pe Lucia de sub lespede. El se smuci brusc, 
pentru a înşela blocul de marmură. Prăbuşirea nu-l atinse. 
Cu povara în braţe se îndreptă apoi spre tunel. Îl străpunse 
din nou cu corpul. Pe Lucia o trase afară cu picioarele. i 
cuprinse corpul cu picioarele. Apoi îi înlănţui trupul. Apoi îi 
făcu vânt spre viaţă. 

— Trăieşte! Spuse el în şoaptă, când ajunse la barcă. 

O săltă înăuntru, iar el porni spre mal. Se trânti pe nisip şi 
deveni pentru mult timp materie. 

CAPITOLUL XV. 

Era o dimineaţă senină, frumoasă, părea dimineaţa 
tuturor nopţilor lumii. Dar era şi o umbră de nostalgie în 
aer. Parcă se oficia o despărţire. Cireşarii erau însă prea 
fericiţi ca să simtă acea adiere lină, misterioasă, care le va 
înfiora cândva amintirile. Ei se dăruiau clipelor prezentului 
şi prezentul îşi desfăcea petalele ca o floare mângâiată de 
primele raze ale soarelui. Era ca o floare albă, născută 
dintr-un vis alb de marmură, care deschidea, sau poate 
închidea un vis. 

Groaza fusese înmormântată de liniştea nopţii, fusese 
destrămată de culorile răsăritului, se dizolvase în lumina 
marelui prieten al lumii: soarele. Se înseninau feţele, 
renăşteau zâmbetele, răsunau iarăşi clopoţeii visului. Şi se 
desfăceau, acoperind zarea, pânzele albe ale speranţei, ca 
pânzele umflate de vânt prielnic ale unei corăbii care se 
apropia de ţintă. 

Lucia venise lângă Ursu, care trăia zorii pe marginea 
mării. Tânărul părea o statuie, o întruchipare a forţelor 
neobosite pe care le posedă marea. Îşi sprijini capul pe 
umărul lui, îşi lăsă pieptul înconjurat de braţele lui reci şi 
dure ca de marmură şi şopti, cu tremurul unei amintiri de 
demult, în şoapte: 


— În clipa aceea, în ultima clipă, mi-a fost frică... Mi-a fost 
frică pentru tine. 

Ursu o strânse şi mai tare la piept şi ea se lăsă ucisă de 
puterea care-o cutremură. Erau amândoi cu faţa spre mare, 
el în spate, înalt, puternic, înlănţuind-o cu braţele ca un 
protector al veşniciei. Şi deodată o ridică în aer ca pe un 
fulg şi fugi cu ea în braţe spre mare. Părea că-şi poartă 
victorios unicul, eternul trofeu pe care-l ceruse vieţii, pe 
care i-l dăduse viaţa. 

— Şi acum te arunc, Lucia, te arunc sus şi, dacă vrei, te 
prind în braţe, şi, dacă vrei, te las să cazi în mare şi, dacă 
vrei, mă înalţ după tine şi rămânem suspendaţi în văzduh. 

Lucia râse din înaltul cerului, pentru că i se părea că 
zboară în înălţimi, se îndoi, îşi întinse braţele, se prăvăli, 
despică apa şi se îndoi iarăşi, lăsându-se cucerită de valurile 
albastre. Porniră amândoi spre larg, spre sfera de lemn şi 
de acolo le făcură semn celor de pe mal. Primiră chiote şi 
fluturări mâini şi de undeva, din mister, răsări lângă ei un 
cap ciufulit şi nişte ochi sclipitori, care nu mai puteau 
suporta bucuria. 

Era o clipă în care nimeni nu se mai gândea la visuri, la 
viaţă, la lume. Era o clipă irosită de marea veşnicie. Timpul 
se lăsase jefuit de acea clipă. Apoi timpul începu să numere 
iarăşi clipele lumii, clipele vieţii. Nimeni, nimeni în lume nu 
simţise însă că timpul îşi pierduse o clipă. 

Sfera de lemn sălta lină în valuri. Tinerii o priveau de pe 
țarm. Curiozitatea nu mai avea putere să-i trimită acolo 
inactivi. Făceau planuri pentru răsturnarea epavei, pentru 
descoperirea tainei albe de marmură. 

— E un miracol, spuse Ionel. Cum a putut să înţepenească 
astfel barca? 

Ursu bănuia însă cauzele miracolului şi nici nu-i trecea 
prin gând să le păstreze pentru el. 

— Victor a avut dreptate, după câte îmi dau seama până 
acum. Barca s-a izbit de turn. În prăbuşire, turnul a intrat 
în corpul corabiei, s-a prins în bârnele transversale, a 


răsturnat barca şi a tras-o în adânc, proptind-o de fund. De 
aceea a rămas în poziţia aceasta nemaiîntâlnită. 

— Şi crezi că putem s-o răsturnăm? Întrebă Dan. Dacă n-ai 
încercat ieri... 

— Ieri n-aveam timp, răspunse Ursu înroşindu-se. N- 
aveam puteri pentru acel timp. Astăzi însă avem vreme să 
organizăm răsturnarea bărcii cu proptele, cu funii, cu 
bârne şi mi se pare că... Vom avea şi puteri mai mari, puteri 
noi. 

Ursu zărise pe creasta Gorganului două siluete. Îşi 
întoarseră şi ceilalţi privirile într-acolo. Le văzură şi ei, le 
identificară şi ei. Şi, în timp ce cireşarii porniră în goană 
spre Gorgan, cele două siluete din vârf se prăbuşiră spre 
plajă. 

— Laura! Strigară fetele, prinzând zborul alb în braţe. 

Prichindelul se pomeni în braţele lui Dan. Încercă să se 
desprindă, tuşi de câteva ori, apoi începu să ţopăie, fără să 
ştie peniru ce. 

— Cum ne-aţi găsit? Întrebă Ionel. Ştiu că v-am lăsat un 
bileţel acolo, la Ochiuri, sub un bolovan. L-aţi descoperit? 

— Eşti un... Un mincinos, îi răspunse fata în alb. Şi nu 
numai tu. Şi ceilalţi. Ceilalţi sunt mai răi. 

— Am vrut să mă scuz, se ruşină Ionel. Eram atât de 
grăbiţi, c-am uitat. 

— Nu te mai preface! Se oţări prichindelul. Am găsit 
biletul. În nisip, între bolovani. Exact în locul unde a fost 
cortul mare. 

Ionel şi toţi ceilalţi cireşari, în afară de unul singur, 
rămaseră uluiţi. 

— Da, l-am găsit, întări Laura, uitându-se la Victor cu 
coada ochiului. Am recunoscut şi scrisul, dar... Nu vreau să 
spun. E secretul meu! În apă! 

Ajunseră la ţărmul mării, lângă corturi. În câteva clipe 
erau toţi în apă. Înotau, strigau, se scufundau. Victor o zări 
pe Laura, îi văzu mâna ridicată ca un semnal, o văzu 
dispărând în valuri. Se cufundă şi el în apă. Se întâlniră la 


jumătatea drumului şi se înlănţuiră câteva clipe numai, 
pentru că apa îi ridica în sus. Nu voiau să facă o taină din 
acea îmbrăţişare care îi înfiorase. 

Undeva, lângă sfera de lemn, un cap ciufulit căuta cu 
priviri sticloase pe cineva. Îl găsi. leşiră şi nişte braţe din 
apă, apoi trupul. Braţele se înfipseră în umărul lui Ursu. Un 
salt şi în locul braţelor se căţărară genunchii pe umerii laţi 
şi puternici. Înainte ca mâinile să caute echilibrul pe capul 
acelei trambuline umane, înainte ca picioarele să ajungă pe 
umerii trambulinei, căpşorul ciufulit se apropie de capul lui 
Ursu şi o şoaptă veselă răsună în urechea acestuia: 

— Ah, Ursule! Ce copil am fost! 

Apoi trupul ciufuliciului se întinse drept pe umerii care nu 
tremurau. 

— Salt mortal! Răsună până în depărtări vocea lui Ursu, 
obligându-şi prietenul să încerce acolo, de pe acea 
trambulină improvizată, mica nebunie. 

Entuziasmul, bucuria săritorului erau, pesemne, atât de 
mari, încât mai avu vreme după primul salt, să se mai ghe- 
muiască o dată, despicând apa cu mâinile, nu cu picioarele. 

— Un salt şi jumătate! Ţipă el când reveni la suprafaţă. 
Ursu avusese însă grijă să anunţe cu voce mult mai 
puternică nemaipomenita performanţă. 

— Cu saltul acesta, în împrejurările acestea, Ticuşorule, ai 
fi cucerit costumul de scafandru, fără să fie nevoie să 
cucereşti mai întâi pe preşedintele juriului. 

Ursu vorbise, bineînţeles, în şoaptă. Şi de bucurie, Tic 
încercă şi izbuti un al doilea salt. 

Era nevoie de această înviorare generală, pentru a se uita 
unele amintiri, pentru a se face loc altor amintiri şi, mai 
ales, pentru a se pregăti viitorului o mare amintire. 

leşiră toţi la mal. Erau în cerc. Depănau amintiri, 
pregăteau visuri. 

— Să ştiţi că v-am detectat înainte de a găsi biletul vostru, 
începu prichindelul. Biletul a fost un fel de verificare. 


— Nu se poate! Rosti Dan ca o sentinţă, sau mai bine zis ca 
o provocare, cum observă Tic. 

— Ba da! Se oţări din nou prichindelul. Şi nici nu ne-a fost 
atât de greu. Numai că a trebuit să apelăm fiecare la 
părintele celuilalt. 

— Da, da, da! Întări Laura, toată numai zâmbet. Din câteva 
întrebări am aflat. Să ştiţi că există într-o carte un fel de 
rezumat al cercetărilor care s-au făcut la Gorgan, pe la 
începutul secolului. Numai câteva rânduri. Se vorbeşte 
acolo despre apariţia misterioasă a unui turn alb în timpul 
vijeliilor. Concluzia e cu un semn de întrebare, adică nu e 
nici o concluzie. 

Ursu auzi din nou şoapte la urechea lui: 

— Mă fac arheolog, Ursule. N-o să caut decât semne de 
întrebare. 

— Dac-aţi ştiut că suntem la Gorgan, de ce-aţi trecut mai 
întâi pe la Ochiuri? Întrebă Maria. 

— Pentru... Pentru a vedea dacă ne-aţi lăsat vreun mesaj, 
răspunse Laura după o scurtă ezitare. Aţi descoperit până 
la urmă turnul cel alb? 

Tic îşi duse mâna la cap pentru a-şi pipăi cucuiul din 
creştet: 

— L-am găsit, dar se opune. Nu vrea să se arate. Cum 
trece cineva pe acolo, cum îl pocneşte în cap. Trebuie să 
răsturnăm epava. 

— Epava?! Se miră Laura. De ce ne lăsaţi aşa? De cenu ne 
spuneţi şi nouă?... Sau, sau am venit în ultima clipă? 

Cu un salt uşor se ridică din nisip şi începu să valseze. 

Tic, urmărind-o, clătina mereu din cap. Îl uimea graţia sau 
silueta superbă a dansatoarei? Îl intriga gestul ei 
copilăresc? Clătina din cap, dar cauza uimirii rămânea 
secretul ei. 

— Am venit în clipa cea mare! Strigă Laura. Povestiţi-mi 
totul! 

Deodată îşi opri rotirea capului. Privea cu o expresie de 
surpriză şi de uimire, de neîncredere aproape, bărbatul 


care apăruse ca din senin în faţa ei. 

— Tu? Şopti ea. De ce ai venit aici? 

— Ca să întineresc! Răspunse el tot în şoaptă. 

Apoi se retrase câţiva paşi, fără să se întoarcă, îşi plecă 
umerii şi capul într-un gest de salut aristocratic, îşi desfăcu 
braţele şi spuse cu voce tare: 

— Dansaţi? Bucuriile se reped şi în mişcări, nu numai în 
vorbe. 

Victor şi Maria asistară înnoraţi la scena întâlnirii dintre 
cei doi. Inimile le erau înţepate de acele spaimei. Laura îşi 
înţepeni picioarele în nisip şi răspunse cu răutate în voce: 

— Nu, nu vreau să mai dansez. Vreau să... Vreau să ascult! 

Se aşeză apoi în locul pe care-l părăsise. Parcă-şi pierduse 
buna dispoziţie. Îşi alungă însă cu un gest o vedenie, apoi 
căută privirile lui Victor. Acesta de apropiase de Ursu, 
pentru a face un nou loc în cerc. Asistentul se aşeză în 
spaţiul astfel oferit, fără să ceară altă încuviinţare. Oare 
bucuria de mai înainte fusese rănită? 

— Povestiţi! Se scuză Laura. Vreau şi alte emoţii, vreau şi 
alte bucurii! 

Victor avea senzaţia că-l privesc două puncte de jar. Şi era 
atâta lumină în ziua aceea! Voia să spună ceva, dar se 
pomeni că o roagă pe Lucia cu privirile. Numai de câteva 
clipe dură rana aceea adusă bucuriei. Tic n-o putea suporta. 
Sări ca un arc. 

— Vreţi să vă fac să râdeţi? Întrebă el. Repet spectacolul 
pe care l-a dat gratuit, la un restaurant, cea mai inteligentă 
şi mai nedreptăţită fiinţă extraumană de pe tot globul. Tot 
trebuia să-l sărbătorim odată, că e şi el un erou... [ombi!... 
Fără mască! 

Ţombi îşi începu salturile sale măiestre. În timpul 
spectacolului, prichindelul îi şopti Mariei, misterios: 

— Laura e certată cu fratele ei. Sunt rivali. 

Dan tresări brusc, pentru că simţea că-i strânge cineva 
mâna ca un cleşte. Era mâna Mariei. Şi atunci uită toate 


cărţile, toate cetăţile şi oraşele vechi ale lumii. De undeva, 
Tic privea îndurerat. 

Fetele aduceau la marginea apei bârne, bețe, funii. 

Spectacolul se terminase. Lucia începu să povestească. 
Victor rămase multă vreme cu privirile în pământ, până veni 
Tic şi-i şopti la ureche: 

— Ăla e fratele ei... 

Tăcerea care urmă povestirii nu dură mult timp. Asistentul 
se simţea mai tânăr ca oricând: 

— Ciudată enigmă! Oare ce ascunde epava? 

Tic se uită la el ca un om matur. Şi vocea parcă-i suna mai 
gravă, dar accentele de veselie tot zvâcneau într-însa: 

— Orice taină ar ascunde, totul e frumos. Povestea mai 
ales e frumoasă... Nu-i aşa, Dan? Atâtea peripeții, atâtea 
surprize, atâtea... Da... au fost şi multe pericole. 

— Eu vreau un sfârşit frumos, apoteotic, spuse Laura. Să 
simt toată bucuria voastră în acest sfârşit. 

Ursu se uită la Victor. Ştiau amândoi că, pentru a întâlni 
sfârşitul, mai aveau de înfruntat greutăţi şi primejdii. Dar şi 
ceilalţi ştiau aceasta. 

— Cum vreţi să răsturnaţi epava? Întrebă asistentul. Nu 
avem nici un punct de sprijin. 

Făcuse oferta de a participa la ultimele lor eforturi. 
Cireşarii o acceptară. 

— Trebuie să ne conjugăm eforturile, să ni le organizăm, 
zise Victor vesel, bucuros, zdravăn. Avem câteva bârne, pe 
care le putem băga sub marginile corăbiei. Avem câteva 
deschizături, prin care putem lega funii, avem braţe în plus, 
cu care putem împinge... 

— Şi-avem puterea lui Ursu! Adăugă Tic adevăratul punct. 

Ultimul asalt începea. Toţi băieţii deveniră scafandri. Şi 
Dan şi prichindelul şi asistentul. 

Fetele aduceau la marginea apei bârne, bețe, funii. 
Scafandrii se scufundau cu ele în apă. Le depozitau sub 
bolovanii lui Ursu. Acesta scurma găuri pentru prăjini. 
Introducea bârnele în găuri, până la jumătatea lungimii lor 


şi le încerca rezistenţa. Rezistau. Îşi pregătea locul de 
ridicat la bârne. În stânga şi în dreapta lui, la mică distanţă, 
săpase două găuri, în care introdusese cei mai groşi şi mai 
rezistenți pari. Într-un moment de singurătate îi apucă pe 
amândoi cu palmele şi începu să tragă. Îi era teamă că parii 
se vor rupe. Epava nici nu se clintea. Anii o zidiseră de fund 
şi greutatea turnului dinăuntru îi sporea împotrivirea. 
Renunţă după această încercare la eforturi singulare. leşi la 
suprafaţă, inspiră cu nesaţ aer, apoi îşi reluă treburile. Şase 
bârne ca şase capete de lopeţi ieşeau pe sub marginea 
bărcii. De două din ele trebuia să tragă el - adică de cele de 
la mijloc. Victor, Ionel, Tic şi prichindelul trebuiau să tragă 
de celelalte. De pe mal, asistentul urma să smucească 
frânghia. 

Toţi scafandrii se adunaseră pe mal. 

— Nu trebuie decât s-o clintim din loc, s-o rupem de fund, 
spuse Ursu, câţiva milimetri, un singur milimetru. Pe urmă 
se întoarce singură. O ridică apa. 

— Luaţi-vă provizii serioase de aer, continuă Tic 
instrucţiunile. Nu-i aşa, Ursule? „Acum am şi eu voie să mă 
întreb, îşi spuse el în gând, ce surpriză ne aşteaptă.” 

Scafandrii ajunseră în jurul sferei de lemn. Ursu dădu 
semnalul. Se scufundară toţi odată. În câteva secunde 
ajunseră la locurile pe care le cunoşteau. Începură să tragă. 
Dar apa îi ridica în sus. Traseră zvâcnind din corpuri, 
împingându-se în sus. Epava nu se clintea. 

— N-am făcut nimic, spuse Tic, după ce ieşiră toţi la 
suprafaţă. Şi nici nu ştiu dacă o să putem face ceva. Parcă 
ne-am juca. Fir-ar să fie... 

Tinerii înţeleseră că n-au puncte se sprijin pentru a-şi face 
simţit efortul, pentru a-şi aduna puterile împotriva navei 
scufundate. Nu încercau s-o răstoarne. Mai degrabă o 
alintau. Ursu era obsedat de ideea lui: 

— Dacă am clinti-o cu un singur milimetru, ar răsturna-o 
apa. N-ar trebui decât s-o împingem cu piciorul. Dar cum s- 
o clintim? Parcă s-ar fi turnat beton la marginile ei. 


Mai încercară o dată. Izbutiră chiar să se sprijine. Dar, 
până la urmă, alunecară pe lângă corpul epavei, scăpând 
bârnele din mână. Numai Ursu rămase la fund, țintuit de 
ancorele sale. Nu mai ţinea parii în palmă. Îi prinsese între 
braţ şi antebraţ. Se opinti şi trase din răsputeri. Nimic. 
Încercă să scuture parii. Nimic. Se mai opinti o dată şi 
trase, până simţi tendoanele gata să-i plesnească. Nimic. 
leşi ameţit la suprafaţă. 

— Imposibil. S-o ia dracu'! Înjură el, imitându-l pe Tic. 
Parc-ar fi de plumb. 

Se uitau unii la alţii, neputincioşi. Îşi dădeau seama că fac 
eforturi zadarnice. 

— Ce-ar fi să încercăm şi-n partea cealaltă, Ursule, unde-ai 
făcut deschizătura? Propuse Victor. 

— Staţi! Se lumină Ursu la faţa. Parc-am fi, nu ştiu ce... De 
ce să răsturnăm epava? Asta nu-i treaba noastră, 
Ticuşorule. S-o răstoarne apa. 

Tic se uită la el cam curios. Înghiţi de câteva ori în sec, 
apoi îi răspunse: 

— Parcă ne-ai mai spus asta. Mi se pare că... 

— 'Ţi se pare că... Îşi îngroşă Ursu vocea ca un clovn, care 
imită pe cineva. Ce ţi se pare? 

Ursu se înveselise. Toţi simțeau aceasta. Prin urmare 
descoperise un nou sistem. 

— Să încercăm s-o clintim, continuă el cu glas obişnuit. 
Dar de ce dintr-o singură parte? Şi de ce cu braţele şi cu 
parii? De ce nu cu frânghiile? 

— Cum? Întrebă Ionel. Dac-am avea o roată suspendată în 
văzduh, prin care să trecem funiile... 

Cireşarii ajunseră la mal, unde îi chemase Ursu pentru a le 
explica planul. 

— Băgăm câte trei pari sub fiecare margine a corăbiei. Îi 
legăm cu frânghii la capete şi tragem... 

Dan, care se apropiase de grupul de scafandri, râse cu o 
poftă nebună când auzi cuvintele lui Ursu. 

— De ce trageţi?... De... 


— De funii, îi răspunse Tic, întrerupându-l. Deşi eu 
personal aş vrea să trag de altceva. Nu simplu, ci învârtind, 
cum fac unii cu urechile altora. 

— Stai, Ticuşorule! Încercă să-l potolească Dan. Trageţi ca 
să scoateţi parii de sub epavă?... Ce mai spui acuma? 

Victor pricepuse ideea lui Ursu. Era simplă şi foarte 
practică. 

— Nu, Dan! Începu el să explice. Nu tragem în direcţia din 
care am legat funiile. Nu înţelegi încă? Azvârlim fiecare 
funie de care e legat fiecare par peste epavă. Şi tragem din 
partea opusă. Atunci parii vor sălta trupul navei, nu vor ieşi 
afară. Ei, acum aţi priceput? 

Sistemul era limpede şi avea toate şansele să-i vină de hac 
epavei. 

— Şi... Şi-o să ajungă funiile până la mal? Întrebă Dan. E 
cam lungă distanţa. 

— Dacă nu ajung pentru şase pari, nu-i nimic, îi răspunse 
Ursu. Folosim numai patru. Şi de altfel nu e nevoie să 
ajungă funiile până la mal. E bine dacă ajung până acolo 
unde picioarele ating fundul şi capul e afară din apă. Ca să 
se poată trage. 

— Ştiţi ceva? Descoperi lonel, Funiile vor forma un fel de 
X-uri deasupra epavei. Deci X-ul va exista în expediţia 
noastră până în ultima clipă... 

Scafandrii îşi reluară munca în jurul epavei. Foarte repede 
parii fură înfipţi sub corabie, tot până la jumătate şi legaţi 
zdravăn la capete cu funii. Funiile încolăciră epava, apoi 
tinerii le scoaseră afară din apă. Le înnodară, le prelungiră 
până aproape de marginea mării, pe ambele ţărmuri ale 
ochiului. Grupul cireşarilor şi al prietenilor lor se împărţi în 
două echipe de trăgători, fiecare pe un alt mal. Capul 
echipei de pe malul stâng era Ursu. Din echipa lui făceau 
parte: Tic, Maria, Lucia şi Dan. Ceilalţi constituiau echipa 
de pe malul drept. Asistentul era cap de funie. Ambele 
echipe începură să tragă în aceeaşi clipă, la comanda lui 
Ursu. Epava opunea în continuare rezistenţă. Traseră până 


ce funia din stânga plesni. Ursu se feri ca să nu-l strivescă 
pe 'Tic în cădere. Ceilalţi se amestecară de-a valma în nisip. 
Dar şi în cealaltă parte se produse o prăbuşire compactă, 
fără să se rupă funia. Ursu, care observase mişcarea, sări în 
sus şi strigă: 

— S-a mişcat epava! De aceea aţi căzut! 

Tinerii erau ameţiţi de căzătură. Surpriza şi puterea 
reculului îi afundase în nisip. Ursu nu luă însă seama la 
aceasta. Se aruncă în apă înotând cu toată viteza spre sfera 
de lemn care indica locul epavei. Îl urmă doar Tic, pe care-l 
evitase în cădere şi care nu se alesese decât cu o mică 
sperietură. 

Ursu ajunse la epavă şi, aproape imediat, sosi şi Tic. 

Ursu însă nu-l observă. Epava se clintise, dar nu se 
răsturnase. Unul dintre boturile ei se ridicase însă de pe 
fund. Era ceva, o greutate în interiorul epavei, care o 
menținea în aceeaşi poziţie. 

Ursu nu mai stătu la îndoială. Se lipi de fund, înaintă spre 
capătul clintit, îşi întoarse corpul şi se strecură cu 
picioarele înainte sub botul corăbiei. Când simţi marginea 
la mijlocul spatelui, se propti cu mâinile de fund şi începu să 
ridice. Tic îl observase. Ursu nu-l văzuse pe Tic. Pentru că 
închisese ochii în cumplita lui încrâncenare. Parcă-i apăsa 
un munte spatele. Prin urmare clintise mai mult corabia. Îl 
apăsa epava, nu o ridica el. Se împotrivi cu ultimele puteri, 
înainte de a ţâşni din locul primejdios. 

Tic, ameţit de lipsa de aer, se împinse spre suprafaţă. N- 
avusese putere să reziste la ultimul efort al prietenului său. 
Acesta înfrânse puterea muntelui, simţi o zguduitură 
năprasnică, o apăsare ucigătoare, parcă voia să-l bage 
cineva cu forţa în pământ. Ştia că nu va putea să reziste la 
greutatea aceea. Dar dintr-odată, ca prin minune, se simţi 
eliberat. Se săltă spre aer printr-o zvâcnire instinctivă. Încă 
înainte de a ajunge la suprafaţă înţelese ce se petrecuse cu 
epava. 


Redevenise lucid. Inspiră cu nesaţ aer, aer mult, aer rece, 
apoi îi spuse lui Tic printre gâfâieli: 

— Gata, Ticuşorule, gata! S-a răsturnat epava. 

Tic îi privea însă spatele pe care creştea un brâu lat de-o 
palmă, format din dungi vinete. 

Cei de pe mal se sculau cu greutate din nisip. Unii dintre 
ei rămăseseră lungiţi. Erau încă ameţiţi. Şi Victor şi Laura. 
Dar pe ei îi ameţise mai mult întâlnirea sfioasă a braţelor şi 
a frunţilor. Nimeni încă nu ştia ce se petrecuse acolo, pe 
fundul mării. 

Tic, de după sfera de lemn, îi făcu din ochi lui Ursu şi-i 
spuse în şoaptă: 

— Mergem să vedem? Lor nu le spunem nimic. Să 
creadă... Să creadă că n-am fost. 

În loc de răspuns, Ursu se lăsă înghiţit de apă. Înainte de 
a-l urma, Tic îşi umplu conştient plămânii cu aer. Voia să 
bată toate recordurile de rezistenţă. Se scufundă, se duse 
spre locul unde ştia că este epava, dar n-o zări. Epava 
dispăruse. Fusese dusă de curent spre zidul submarin. În 
locul unde fusese epava, se zărea o pată mare albă şi parcă 
un peşte uriaş dădea târcoale acelei pete. Tic îşi făcu vânt 
într-acolo şi-l văzu mai întâi pe Ursu, apoi turnul de 
marmură albă. Se prinse cu mâinile de el, aşa cum făcuse 
Ursu şi începu să-l înconjoare, să-l pipăie, să-l recunoască. 
Era ca un bazin mare, gol înăuntru. Ursu pătrunsese în el. 
Încăpea în toată lungimea lui. Lângă una dintre laturile 
bazinului, 'Tic zări o lespede mare, tot albă, tot de marmură. 
Parcă era capacul acelui bazin. Se apropie de lespede, o 
pipăi, dar în loc de netezimi întâlni şanţuri în care degetele 
i se afundau. Se întoarse iarăşi în bazin. Ursu ieşise dintr- 
însul. Se prinseră amândoi de mână, dar în loc să iasă afară, 
la aer, porniră spre peretele submarin. Acolo dădură peste 
epava proptită de zid. Stătea cuminte, în poziţia în care 
stau toate epavele de corăbii. În interiorul ei nu se afla însă 
nimic. loată taina pe care-o ascunsese era acolo, sub sfera 
de lemn, Cei doi scafandri îşi făcură vânt cu mâinile şi cu 


picioarele şi ajunseră la suprafaţă. Pe ambele ţărmuri 
echipele îşi căutau funiile. Tic voi să strige, dar se răzgândi. 
Se uită în ochii lui Ursu, îi citi bucuria şi se bucură şi el 
până în adâncul inimii. 

— Nu, Ursule, şopti el, n-am văzut nimic. Nu-i aşa c-am 
visat? Nici n-am fost în apă. 

— Poate c-am fost în apă, Ticuşorule, dar aici unde este 
epava... 

Îşi prinseră mâinile, parcă pentru a consfinţi o taină şi 
înaintară aşa până la țărm. 

— S-au rupt funiile! Îi întâmpină Dan ca sculat din morţi. 
Ce v-am spus eu? 

— Am dat peste epavă, urâciosule! Îi răspunse Tic. Am 
descoperit epava! 

Dan clipi de câteva ori din ochi, încercând să înţeleagă. Se 
aşeză apoi în nisip şi începu să-şi frece fruntea. 

— Cred că sunt încă buimac. Nu mi-am revenit. Nu ştiţi 
cum mă cheamă, că mi se pare că nu sunt eu... 

Ursu îşi bătu de câteva ori palmele şi strigă tare, pentru a 
fi auzit de cei de dincolo: 

— Gata! Epava a ajuns la zidul submarin. 

— Şi taina? Întrebă Victor de pe malul celălalt. 

— Taina?! Se repezi Tic. Taina... Trebuie s-o vedem... Să 
ne scufundăm. Noi n-am urmărit decât epava. Nici n-am 
avut... Alt gând. 

— Barca! Strigă Victor. Veniţi cu barca! Sau, mai bine, 
opriţi-vă cu ea la mijloc. 

Echipa care rupsese frânghia se îmbarcă. Ajunse odată cu 
înotătorii la sfera de lemn. 

— În epavă nu e absolut nimic, raportă Tic. Să vedem ce-o 
fi lăsat ea aici. 

— Nu mai e nici un pericol, spuse Ursu. Ioată lumea poate 
să se scufunde. În sfârşit mergem în plimbare, fără nici o 
sarcină. 

— Cred că anticipezi, îi şopti Tic. Eu am dat peste ceva la 
lespede. Lasă c-o să fac descoperirea a doua oară. 


Se scufundară toţi, fete şi băieţi la un loc. Toţi se 
îngrămădiră spre bazinul de marmură. Numai Tic se duse 
în altă parte. Îşi plimbă încă o dată degetele pe suprafaţa 
lespezii şi încă o dată simţi şanţurile adânci, regulate. 

Când ieşiră prima dată la suprafaţa apei, nu scoase nimeni 
nici un cuvânt. Iraseră cu nesaţ aer în piept şi coborâră din 
nou. A doua oară câteva glasuri şoptiră uimite: 

— Ce poate fi?... Ce taină a fost acolo? 

A treia oara părăsiră sfera. Se înapoiară la țărm pentru a- 
şi ordona avalanşa de gânduri. Se priveau cu uimire, căutau 
răspunsuri. 

— E un mormânt! 

— O criptă! 

— Un sarcofag! 

— Un monument funerar. Nici o îndoială. E un monument 
funerar. 

Într-adevăr, nu mai putea fi nici o îndoială. Încăperea de 
marmură era un mormânt. 

— Oare să rămână mormântul acesta o taină? Întrebă 
Maria. 

— Nu vreau! Strigă Laura. Ştiu că n-am nici un drept să 
mă amestec. Dar aş fi la fel de tristă ca voi. Cuii s-a cioplit 
acest mormânt?... Cine l-a cioplit...? 

Tic însă tăcea. Nu ştia nici el de ce. Dar mai voia să tacă. 
Oare devenise crud? Sau voia să împrăştie cu amândoi 
pumnii seminţele ultimelor bucurii şi emoţii? 

— E monumentul funerar al unui mare personaj, spuse 
asistentul. După toate datele arheologice pe care le avem, 
asemenea zidiri se făceau pentru cei mai mari oameni... 
Pentru cezari, pentru eroi, pentru idoli. 

— Poate că e închinat unui idol, zise ciufuliciul. De ce să fie 
neapărat un mormânt? De ce să nu fie un locaş de rugă, sau 
un mic sanctuar? 

— Nu vreau! Strigă Laura, dar vocea i se domoli repede. 
Da... ar putea fi un sanctuar închinat unui idol local... Unui 
idol casnic. 


— Aici, pe malul mării, în bătaia valurilor, în calea 
vijeliilor? Întrebă Lucia. Departe de orice aşezare 
omenească... 

Asistentul negă nu toată întrebarea, ci ultima parte a ei: 
— Aşezări omeneşti au fost în aceste părţi. Poate nu atât 
de mari. Gorganul e o dovadă. La început au fost sciţii, apoi 
geții, apoi romanii... E o continuitate. Deci chiar în acest 
loc, unde stăm acum, sau lângă noi, au fost aşezări. Iar la 
nord şi la sud de acest loc se aflau cele mai mari oraşe de 
pe țărmurile Mării Negre: 'Tomis şi Histria. Gorganul e ca 

un semn geografic, care împarte în două distanţa. 

— E monumentul unui idol sau mormântul unui om? 
Întrebă Ionel. E un sanctuar sau un sarcofag? Va rămâne 
oare o taină? 

Tic însă tăcea. Se gândea la lespedea de marmură în care 
îşi încurcase degetele. 

— Poate că odată, de mult, spuse Maria, veneau aici 
sălbatici cu plete, geții cei războinici, ca să închine rugi 
idolilor lor, lui Zamolxis... 

— Nu, Maria, spuse Laura. Sanctuarele dace sunt altfel. 
Le-am văzut. Nu seamănă cu acestea. Sunt deschise spre 
cer, spre Zamolxis, spre ideea divinității, nu spre divinitate. 

— Dar şi eu vreau, Laura şi eu vreau să visez. Lasă-mi 
idolul cu poporul pletos în jurul lui, azvârlindu-şi săgețile 
spre cer. De aceea e atât de mare această taină. Fiecare 
poate să-şi închipuie ce vrea. 

Băiatul cu părul de aur o ruga cu privirile să nu mai 
viseze. Visurile ei nu puteau oferi date ştiinţei lui. 

— Trebuie să ne mai ducem o dată, sau de două ori, sau de 
trei ori, spuse Victor. Nu se poate să nu găsim ceva care să 
limpezească taina. 

Abia atunci Tic hotări să vorbească să spună ceea ce 
numai el ştia: 

— Mi se pare că am văzut puţin mai departe o lespede, o 
placă mare de marmură. 


— Atunci e un mormânt! Strigă Victor. Un mormânt care a 
fost acoperit de o lespede! 

Victor se sculase în picioare. Îl imitară toţi. Ursu îşi adună 
puterile. Poate va trebui să întoarcă lespedea. Renunţau 
pentru câtva timp la visuri. Poate ca să şi le îmbogăţească. 

Lespedea nu trebuia întoarsă. Taina mormântului se afla 
încrustată pe suprafaţa pe care o arăta cireşarilor. Fiecare 
pipăi şanţurile. Ştiau că degetele lor întâlnesc litere săpate 
cu zeci de secole în urmă. Dar cum puteau să le vadă sus, la 
lumină? Trebuiau să imprime fiecare literă pe degete şi s-o 
ducă sus, în caietul Luciei. Era ultima trudă pe care o 
închinau mării. 

Şi, atunci din adâncuri, izbucni vijelia... 

Marea înălța talazuri gigantice. Huia, gemea. Voia să rupă 
toate chingile care-i ţineau puterea în adâncuri. Dar ziua 
era senină, luminoasă, râdea şi încălzea şi îmbelşuga 
pământurile. 

Tinerii se plimbau pe malul mării. Ştiau că furia talazurilor 
se va potoli, ştiau că ultima parte a tainei din adâncuri le va 
aparţine mai devreme sau mai târziu. 


Tic şi Dan stăteau pe vârful Gorganului. Nici nu mai 
priveau furia care clocotea în faţa lor. 

— Tu ştii că totul e din vina mea? Spuse Tic. Eu am ştiut de 
lespede, am pipăit-o, i-am simţit literele în vârful degetelor, 
dar m-a reţinut ceva. Nu ştiu ce anume. Sau poate că ştiu... 

— Eşti un... Un... Nu ştiu cum să te calific. O să vezi tu. Îţi 
dedic o pagină din jurnal. 

— Şi nu e frumos?... Şi la urma urmei ce vrei? Ioţi, toţi aţi 
făcut câte o neghiobie. De ce să nu fac şi eu una? Mai ales 
că n-am făcut-o din prostie. 

— Zău, Licuşorule, strici atmosfera. Uite cum se zbuciumă 
marea! Câtă putere e în hoardele ei! Şi cât de nepăsătoare 
e ziua!... Nu vrea să se alieze cu ea. 

— Ah! Câte ne-a făcut şi marea! Dar am o satisfacţie, o văd 
cum se agită de pomană... Gata! Nu ne mai poate face 


nimic... Gata!... Tu vrei să ajungi scriitor? 

Dan rămase uluit auzind întrebarea neaşteptată a lui Tic. 

— Ce te-a apucat, Tic? Ce ţi-a venit să mă întrebi aşa ceva 
tocmai acum? 

— Dragă Dan, trăiesc o spaimă cumplită. Cred că a sosit 
momentul să te întreb... Dacă vrei să-mi răspunzi, da. Dacă 
nu, nu... Dar trebuia să te întreb... Nu ca să-mi răspunzi 
mie. Altora... Aşa cred eu... E momentul să dăm fiecare câte 
un răspuns. 

— Eşti rău, Ticuşorule. Parcă m-ai întristat. Parcă ai 
pregăti o despărţire... Eram între mare şi vis... Tu m-ai 
adus aici pe Gorgan şi mă obligi să scapăr în viitor... Nu 
ştiu, Ticuşorule. Vrem frunze şi vedem flori. Vrem flori şi 
vedem fructe... Vrem ceva şi vedem mereu altceva şi mai 
frumos... Dar tu? 

— Eu?... Eu sunt prea neastâmpărat, Dan. Şi din păcate 
am crescut, nu ştiu când... Şi din fericire am rămas 
neastâmpărat, nu ştiu de ce... Odată am crezut că sunt 
îndrăgostit... Şi poate că am fost. A trecut ca un nor. A lăsat 
undeva stropi, care au rodit un pământ. Şi astfel creştem, 
Dan... Dacă vei fi un scriitor mare, să te gândeşti la 
neastâmpăratul tău prieten... lar dacă voi fi eu un erou 
mare. 

— 'Ţi-am început de pe acum biografia... Poate că ne creăm 
unul prin celălalt... 

— Nu-i aşa că am făcut bine aşteptând vijelia? 


Cei doi prieteni coborau încet pe coasta Gorganului... 

Ionel se plimba cu prichindelul. Primul era vesel. Al doilea 
trist. Primul visa, al doilea medita. Ionel descoperea în 
visuri taine ale ştiinţei. Ani, cifre, celule, atomi. Prichindelul 
descoperea simţiri. Tristeţe, dragoste, melancolie, speranţă. 

— Oare ne vom mai întâlni vreodată? Întrebă prichindelul. 
Şi cum ne vom uita unii la alţii? 

— Nu ştiu dacă ne vom mai întâlni. Dar ne vom uita unii la 
alţii prin ceea ce vom fi atunci. 


— Nu se poate! Ne vom uita prin ceea ce am fost. 

lonel zâmbi. Îşi amintea întâmplări vechi: 

— Creştem, ne ducem undeva, ne descoperim alţii şi cresc 
şi cei de lângă noi. Nu putem rămâne la fel. Mâine chiar 
vom fi alţii. 

— Dar amintirile, lonel? Amintirile oare vor rămâne ca o 
imagine fără gust, fără forme, fără culori? 

— Nu ştiu... Uneori mi se pare că toţi creştem, fără să ne 
dăm seama, din amintiri... 


Lucia şi Ursu erau departe, departe, se contopeau cu 
zarea. Se ţineau de mână, de vârful degetelor, se lăsau 
însoţiţi de vuietul aprig al mării. 

— Noi, Lucia, ne-am spus totul... 


Victor şi Laura înscriau în nisip o linie dreaptă. Stăteau 
lungiţi unul în faţa altuia. Aproape îşi atingeau frunţile. 

— Ai vrut ca să te găsesc, îi spuse Laura. 

— Am ştiut că mă vei căuta, îi răspunse Victor. 

— Tu vrei să ştii totul, Victor? Răspunde-mi, deşi e absurdă 
întrebarea. 

— Nu poţi să ştii decât ceea ce vrei să ştii, Laura. Şi 
întotdeauna vrei mai mult decât poţi să ştii. 

— Atunci înseamnă că umbli, umbli mereu. După ce, 
Victor? 

— Poate după nişte scântei. Dacă nu le prinzi la timp, se 
sting. Dacă le prinzi... 

— Dar focurile nu aruncă scântei? Le aruncă, nu au ce 
face cu ele... 

— Noi adunăm scântei ca să facem focuri. Le căutăm. În 
flori, în minereuri, în Cosmos, în noi... 

— Nu vreau, Victor. Adică vreau, dar... Sunt şi alte flăcări 
care ard... În flori, în minereuri, în Cosmos, cum ai spus tu, 
însă prin noi... Şi sunt flăcări, Victor, nu scântei! Şi culorile 
ard prin noi... 


— Aş vrea să-ţi spun ceva, Laura. Mi-e sete de oameni 
buni. Aş vrea ca toţi oamenii să fie buni. 

— Dacă ar simţi cum îi ard înăuntru ideile... Dar de ce să-i 
judecăm noi...? 

— Nu-i judecăm, Laura, îi dorim. 

— E tot o judecată, Victor. Îi dorim în raport cu idealul. 
Deci îi judecăm în faţa idealului. 

— E departe, Laura. Zarea parcă e la capătul mării. Dar 
când ajungi la capătul mării, nu întâlneşti zarea. Corăbiile 
noastre caută mereu zarea... 

— Şi tu vrei s-o întâlnească, să poposească acolo... Acolo 
de unde răsar toate culorile... Uită-te, Victor! Acum s-au 
mutat la asfinţit. 

— Le văd în ochii tăi... 

— Ştiu... S-au îmbătat de culori... 


Părul Mariei flutura în vânt, buzele ei căutau adieri: 

— Aş vrea să ştiu un nume... Toţi oamenii au nume. Dar 
nu! Nu mi-l spune! Numele ţi-l dau eu. Veifitu. Nute voi 
numi altfel. Înţelegi? Şi, ca să mă răzbun puţin, dar mai ales 
ca să condensăm între noi timpul... Pentru că totuşi sunt un 
copil. 

— Şi eu ţi-am găsit un nume. Dar nu ţi-l voi spune. M-aş 
simţi şi eu ca un copil. 

— Nu vreau! Nu vreau să fii copil, pentru că nu trebuie să 
fii. 

— Ştii ce se întâmplă? Ce se întâmplă întotdeauna? Copilul 
devine tiran. 

— Numai dacă i se dă voie, se îmblânzi Maria. Dar dacă i 
se dă voie înseamnă că... Nu poate să nu i se dea voie... 
Nu?... Da, da! Ştiu! Pentru că n-aş putea să suport 
cuvintele. Când le aud, sau când le citesc... Sună fals... 

— Nu pentru cei care le rostesc, Maria. Eu nu ştiu că sună 
fals. Dragostea nu are nici un cuvânt fals. Atunci când se 
dăruie. 


— Acum sunt proastă. Nu ştiu de ce. Poate pentru că pot 
să-ţi iau mâna, pentru că pot să-ţi cuprind capul, să-ţi dau 
liniştită braţul meu, să-ţi cer tot viitorul... Nu ştiu ce-mi dai, 
dar ştiu că pot să cer. Şi de aceea sunt proastă. 

Bărbatul închise ochii. Îi luă numai mâna. 

— Tot ceea ce îmi ceri tu îţi cer şi eu. 

— Nu-i aşa că proştii sunt foarte îndrăzneţi? N-am ştiut că 
am atâta îndrăzneală... Dar nu-i adevărat. Nu am îndrăznit. 
Proastă sunt, dar nu am îndrăznit. Am crezut. Vezi? Nu-ţi 
poruncesc eu, îţi ascult poruncile... 

— Nu-s porunci, sunt credinţe, dorinţe, idealuri. 

— Oare am ajuns la ideal? Întrebă Maria înfiorată. Tu ai 
ajuns la ideal? 

— Tu ai ajuns la ideal. 

— Nu! Nu se poate! Dacă tu crezi aşa, atunci am ajuns 
prin tine. Şi voi spune, în gând, cuvintele pe care le-au spus 
toţi îndrăgostiţii lumii. Sau mai bine la persoana a treia, dar 
în gura mare: e dragoste!... Şi adaug încet, în şoaptă, ca să 
auzi numai tu: prima dragoste... 


Tic îl ajunse pe Ursu. Acesta se oprise singur lângă corturi, 
la marginea mării. Se înserase. 

— Oare cât va ţine, Ursule, vijelia? 

— Mult, Ticuşorule, zile, poate săptămâni. S-a înfuriat rău 
marea. 

— Nu se poate! Nu-i aşa că nu-i adevărat? Vrei numai să 
mă înspăimânţi. Sau poate vrei să mă pedepseşti... 

— Nu! N-aş putea niciodată să te înspăimânt sau să te 
pedepsesc, Ticuşorule. 

— Atunci? Ştii că sunt un criminal? Dacă aş fi spus de la 
început. De ce am aşteptat vijelia?... Ştii ce trist sunt? Îmi 
vine să plâng. 

Ursu se uită la Tic. Ochii acestuia înotau în lacrimi. 

— Fir-ar să fie! Se înfurie Ursu. N-o să te las să plângi din 
cauza vijeliei. 


— Ursule! Ţipă Tic. Nu plâng! Uite râd, râd cu hohote 
dacă vrei. 

Dar nu râdea. Plângea cu hohote. Ursu se azvârili în mare. 

Ursu ducea o luptă turbată împotriva talazurilor. Nu putea 
să le salte, trebuia să le străpungă. Şi i se păreau nesfârşite. 
Nu le vedea înălţimea. Se trezea uneori în fundul unor 
prăpăstii întunecoase. Atunci sorbea aer, puteri pentru a 
continua lupta, îl oprise bariera de la zidul submarin. Acolo 
erau cele mai înfricoşătoare talazuri. Ştia c-ar fi putut s-o 
evite, că ar fi putut să sară în mare, în spatele barierei. 
Putea încă s-o evite. Dar nu voia. Se războia cu ea. O 
înfrunta. Voia s-o străpungă. Îl îndârjea furia aceea turbată 
şi simţea în el puteri pe care nu şi le cunoscuse niciodată. 
Uneori talazul îl arunca cu zeci de metri înapoi, dar atunci 
se căţăra pe altele care-l duceau spre zid cu aceeaşi iuţeală 
şi furie cu care fusese aruncat înapoi. Era lucid, conştient. 
Ştia că se bate conştient cu împotrivirea groaznică a mării. 
Şi era vesel. Şi voia să iasă victorios din înfruntare. Aştepta 
parcă cel mai mare talaz, pentru a trece prin el dincolo, în 
alte talazuri. Valul veni. Ursu se aruncă în el jos, în 
prăpastia pe care-o căscase şi acolo îl străpunse. Când simţi 
zecile de ciocane frământându-l, îşi dădu seama că trecuse. 
leşi la aer. Talazurile pe care le întâlnea nu mai aveau 
puterea să-l oprească. Îşi umplu plămânii cu aer şi cobori în 
adâncuri. Nu vedea nimic în marea care reflecta noaptea de 
deasupra ei. Dar la fund marea era calmă, înfricoşător de 
calmă. Parcă nu ştia nimic de frământarea aprigă de sus. 
Nu-şi închipuise că va întâlni atâta linişte acolo, pe fundul 
mării. Liniştea parcă păzea mormântul acela vechi de zeci 
de secole. Ursu atinse cu mâinile marmura sicriului. Trecu 
mai departe, până simţi lespedea sub mâinile sale. Cu mâna 
stângă se prinse de o margine a lespezii. Cu mâna dreaptă 
căuta şanţurile. Le simţi în vârful degetelor. Apa îl trăgea în 
sus, dar nu-l putea urni din locul în care se ancorase. 
Degetele căutau şanţuri. Degetele descifrau litere. Erau 
puţine. Mai căută o dată pe toată suprafaţa lespezii, dar nu 


mai întâlni nici un şănţuleţ. Şi mai pipăi o dată literele 
cunoscute, pentru a rămâne definitiv în memoria degetelor. 
Apoi se zvârli la suprafaţă, în dreptul unui talaz uriaş; se 
înălţă în vârful lui şi se lăsă dus de creastă zeci de metri, 
până aproape de mal. Acolo îl aşteptau toţi, toţi şi printre ei 
Lucia şi printre ei Tic, ridicându-şi sprâncenele, lăsându-i 
să-i curgă lacrimile în ultima geană de lumină a serii. 

Toţi cireşarii şi prietenii lor erau strânşi în jurul focului de 
noapte. Ursu desenase pe o foaie de hârtie literele pe care 
le culesese şi le memorase în vârful degetelor. Lângă 
marginea de sus a lespezii, la mijloc, pipăise un o mic parcă 
neterminat, parcă tăiat drept în una dintre părţi. Alături de 
acest o mic descifrase tot un o, însă un O mare, întreg, 
rotund. Câteva palme mai jos degetele lui se plimbaseră în 
trei şănţuleţe, legate, care formau împreună o singură 
literă: N. Lângă aceasta pipăise un semn ca un unghi: A. 
Mai departe o literă formată dintr-o singură buclă 
şerpuitoare: S. Ultima literă pe care-o pipăise îi era 
cunoscută. Degetele lui o memoraseră. Era un O. Pe foaia 
albă de hârtie memoria degetelor însemnase aidoma cele 
şase litere: PO NASO PUBLIUS OVIDIUS NASO. 

Marele poet din Sulmona, neasemuitul cântăreţ al 
gingăşiilor şi tristeţilor, rază de lumină în Roma, umbră a 
nopţii pe malurile Pontului. Ovidiu. 

— Mormântul lui Ovidiu! Răsună o voce înfiorată în 
noapte. 

— Sepulcrum Ovidii! 

Acolo, lângă tineri, în vijelia care urla, în marea care se 
zbuciuma, printre talazuri, în întunericul hăurilor, zăcuse 
atâtea şi atâtea secole mormântul primului poet al acestor 
pământuri, mormântul primului poet al limbii dace. 

— Mormântul lui Ovidiu... Oare aici a fost înmormântat 
Ovidiu?... Ovidiu... 

Şi deodată, cu voce înceată, cineva îi rosti epitaful: „Sub 
astă piatră zace Ovidiu, cântăreţul iubirilor gingaşe, răpus 
de-al său talent. 


O, tu, ce treci pe-aicea, dac-ai iubit vreodată, Te roagă 
pentru dânsul: să-i fie somnul lin!” 

Se lăsă o tăcere grea, ca o rugă imensă a istoriei. Într-un 
târziu se rostiră primele vorbe. Apoi altele, altele. Înfiorări, 
emoţii, gânduri... 

Cireşarii ţeseau pânza de mai târziu a amintirii. 

EPILOG. 

Parc-ar fi o amintire dintr-un film văzut de mult, sau care 
se va vedea cândva. Prin genele întredeschise, în acest 
început de seară cu lumină difuză, parcă se vede mai 
limpede. Un orăşel, străzi, un cartier liniştit, un parc, alei 
strâmte, bănci goale. Vremea e nelămurită. Parcă nu se 
petrece totul în timp. Poate că e toamnă, sau ar trebui să fie 
toamnă, să cadă frunze, să se ridice în depărtări dâre 
subţiri de fum din hornuri, să scârţăie trist pietrişul pe alei, 
iar florile să se retragă după ferestre. 

Oamenii stau în case, îngânduraţi. Da, sunt îngânduraţi. 
Poate citesc în cartea deschisă din mâinile lor rânduri 
asemănătoare, poate-şi privesc copiii mai liniştiţi, mai 
cuminţi. Orele se aud bătând într-un turn vechi şi sunt 
răguşite, obosite şi vestesc seara. 

În parc, pe o alee, se plimbă singur un tânăr. Se plimbă de 
multă vreme. Privirile întâlnesc urmele paşilor vechi. Îşi 
potriveşte paşii în ele. Parcă ar vrea să se lege de pământ, 
să existe. E trist. Simte că se rupe ceva dintr-însul, ceva ce-i 
aparţine de mult. Şi vrea cu disperare ca urmele în care 
calcă să fie ale lui, să rămână ale lui. În spatele său răsună o 
voce: 

— Bună seara, Victor. 

— Bună seara, răspunde el, cu spaima că urarea prezice 
apropierea întunericului care-l va dizolva. Ar fi vrut să audă 
„bună dimineaţa”. 

Dar nu e nimeni lângă el, nu e nimeni în faţa lui, în spatele 
lui. E atât de trist, că nici uimirea nu-l mai poate atinge. Sau 
n-o mai poate trăi. A rămas pe loc, țintuit în urmele unor 
paşi vechi. Privirile lui parcă deosebesc totuşi o siluetă în 


înserare. Sau poate e o oarecare umbră a înserării. Clatină 
încet din cap şi spune în şoaptă: 

— Dar eu nu vă cunosc, nu v-am văzut niciodată. 

— Ne cunoaştem de mult, Victor, de la începutul 
începutului. Nu-ţi aminteşti? Am fost împreună în Peştera 
Neagră, am, străbătut împreună saloanele de marmură din 
Castelul Laurei tale... Am numit-o împreună „fata în alb”... 
Am căutat înspăimântați tanagralele celebre ale oraşului 
vecin... Am trăit împreună momentele de groază de pe 
munte: teroarea albă... Am colindat, împreună, nu de mult, 
țărmurile mării în căutarea Palatului de cleştar... 

— Dumneavoastră?! Dar nu v-am văzut. Nu v-am văzut 
nicăieri. 

— Cu toate acestea am fost împreună cu voi, printre voi. 
Pretutindeni şi întotdeauna. Nu v-am lăsat niciodată 
singuri. 

— Aaaa! Acum ştiu cine sunteţi. Cum să vă numesc? Cum 
să vă spun? Îmi pare atât de rău că sunt singur, că nu sunt 
şi ceilalţi aici, împreună cu noi. 

— Nu te întrista şi mai mult, Victor. Vor veni şi ceilalţi. Vrei 
să-i chemăm... Uite-i? Tic a şi sosit, fără să-l cheme nimeni. 
Până se apropie el, pot să-ţi spun în şoaptă. Mi-e drag, 
foarte drag. Numai să nu afle... Să nu-i spui. 

— Credeţi că nu ştie... Tic?... Ştie dinainte totul. 

Sosesc pe rând toţi: Tic, Ursu, Maria, Dan, Ionel, Lucia, 
Laura. Şi se apropie şi alţii. Dar de sunt atât de cuminţi? De 
ce sunt atât de tăcuţi? Până şi Tic, neastâmpăratul, a 
încremenit cu zâmbetul neterminat pe faţă. 

— Am venit, spun ei. Ne-aţi chemat şi, ca întotdeauna v-am 
ascultat. Foarte, foarte rar am făcut altceva decât ceea ce 
aţi dorit. Probabil că în acele clipe eraţi obosit... Ce se va 
întâmpla cu noi? 

— De câte ori am auzit întrebarea aceasta, dragii mei!... 
Am vrut să discutăm... Înainte de... 

— Înainte de...? 

— Înainte de a ne despărţi... 


Parcă totul se dizolvă în întuneric. Nu se mai vede nimic. 
Nici aleea, nici parcul, nici orăşelul. Se aud numai vocile lor. 
— Ne despărţim? Trebuie neapărat să ne despărţim? Din 
păcate noi nu putem face nimic. Trebuie să ne supunem. 

Dar ne doare cumplit despărţirea. 

— Şi pe mine. Poate chiar mai mult. 

— Ştim. Pentru că o simţim prin dumneavoastră... Deci n-o 
să mai fim. Nici Tic, nici Ursu, nici Victor... Nimeni, 
nimeni... Dar prietenii noştri, ce vor spune prietenii 
noştri?... Ştiţi că avem prieteni? 

— Prietenii voşti?! Dar ei există în voi... Aşa cum sunt. Sau 
aşa cum vor să fie... au fost şi ei cu voi... Ştiţi, nu-i aşa? 

— Ştim. Dar ce vor spune? Oare îi veţi convinge? 

— De aceea v-am chemat aici. Ca să ne despărţim în faţa 
lor. Pentru că, la urma urmei, ei hotărăsc viaţa voastră. 

— Mă lăsaţi fără ei? Dar eu nu mai sunt nimic fără ei. 
Sunteţi crud. Sunteţi singurul om pe care nu l-am putut 
cuceri. Tocmai dumneavoastră! 

— Trebuie să ne despărţim, dragul meu Ticuşor. E târziu. 

Noaptea se făcu şi mai groasă şi mai adâncă. Nu se mai 
vedea nimic. 

— Acuşi se vor aprinde luminile şi viaţa va erupe 
pretutindeni. Se vor vedea oraşe, case, pământuri, copaci, 
flori, culori. Şi se vor vedea oameni. Viaţa curge, dragi 
cireşari. Nu ştiu cine dintre voi spunea: Suntem o clipă din 
imaginaţia lumii... Acum ne despărţim, la fel cum ne-am 
întâlnit, în liniştea unei nopţi. Poate că vă veţi duce la 
prietenii voştri. Şi simt nevoia să vă spun cu toată 
dragostea, în faţa lor: Drum bun, cireşari! 

Cireşarii ar fi vrut să răspundă altceva. Dar nu izbutiră 
decât să repete aceeaşi urare, adunându-şi şoaptele într-un 
cor duios: 

— Drum bun! 

Sfârşit 

— Ce se întâmplă cu mine? Parcă m-aş întuneca... Nu 
vreau! Eu în locul dumneavoastră aş mai găsi o vacanţă, aş 


mai găsi un loc necercetat... Dac-aţi şti cât v-am iubit...! 
— Iar începi, Ticuşorule? Nu înţelegi că nu mai suntem în 
carte...? 


SFÂRŞIT 


11) „Om liber, mereu vei îndrăgi marea. Marea este 
oglinda ta.” (Victor Hugo, L'homme et la mer - Omul şi 
marea). 

12) Bună ziua, domnule. Doriţi să faceţi o mică plimbare? 
Pe cinstea mea, ce timp frumos şi, dacă n-aţi văzut superba 
staţiune Eforie, sau cealaltă stea a Mării Negre, nu prea 
departe de aici, Mangalia. 

13) Sunteţi prea amabil, domnule şi pentru aceasta vă 
mulţumesc. Dacă vreţi, putem discuta în limba 
dumneavoastră maternă. O cunosc. Dacă sunteţi de acord. 

14) Evident, responsabilul încă nu putea şti că Tic îşi 
schimbase numele. 

15) Gramatician grec din sec. al X-lea.