Constantin Chirita — Ciresarii V2 — Castelul Fetei In Alb

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţă 


Cireșarii 
Vol. 2 - Castelul fetei în alb 


CAPITOLUL 1. 

În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau 
dis-de-dimineaţă la scăldat, lăsând curţile, străzile şi 
mahalalele pustii, moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea 
un oarecare freamăt care se risipea însă la primele adieri 
ale nopţii, când orăşelul îşi aşternea docil străzile la 
picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era 
vacanţă, era un oraş mic, era monotonie, lene, amorţeală, 
adică tot ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii 
erau acei care sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi 
era moleşeală şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea 
vremii. 

Un timp, toţi tinerii şi nu numai ei, îşi obosiseră gura tot 
povestind şi lăudând isprava Cireşarilor în Peştera Neagră. 
Dar gloria, cu cât creşte mai repede, cu atât dispare mai 
repede. Mai ales într-un orăşel unde zgomotul unei ferestre 
sparte în centru se aude în acelaşi timp în toate mahalalele. 
S-au spus vrute şi nevrute pe socoteala Cireşarilor, dar se 
ştie că orice melodie cântată prea des începe, după un timp, 
să obosească. Singurul care nu prea părea încântat de cele 
spuse cândva de un mare spirit al omenirii despre glorie 
era, bineînţeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu 
acele cercuri pe care le stârneşte căderea unei pietre în 
apă, cercuri din ce în ce mai mari, tot mai mari, până ce 
dispar pe nesimţite în luciul apei. El continua să creadă în 
ea şi de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, alerga la 
frizeria „Higiena” în căutare de admiratori, dar cum frizeria 
nu prea era vizitată de clienţi, strădania lui Tic era cam în 


van. Îndurerat în adâncul lui, prichindelul cel cârn şi ciufulit 
asculta întotdeauna înainte de plecare replica necruțătoare, 
mereu aceeaşi, pe care o rostea tatăl lui Dan: 

— Domnule, oamenii din oraşul nostru au două mari 
păcate: nu se rad şi nu-şi iubesc copiii. 

Şi Tic pleca puţintel mai înviorat spre casă. 

Cireşarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleşelii, a 
inactivităţii şi mai ales din cauza unor despărţiri 
neprevăzute. Victor plecase pentru câteva săptămâni 
undeva în străinătate, într-o tabără tinerească, iar Ionel îşi 
petrecea o parte din vacanţă, departe, împreună cu familia. 
Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, se 
pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu 
campionul naţional de juniori, iar ceilalţi, Maria, Dan, Lucia 
îşi petreceau timpul citind, scriind, visând. 

Şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii. 

Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la şcoală, să-l caute pe 
moş limofte, poate că prietenii noştri Cireşarii ar mai fi 
lâncezit vreo câteva zile. Şi se mai poate, cine ştie? Ca vizita 
aceasta întâmplătoare a lui Tic să însemne chiar mai mult 
decât un strigăt menit să zgândăre şi să aţâţe pe candidaţii 
la lene şi plictiseală. 

Tic n-a văzut la început în curtea şcolii decât un bărbat 
străin plimbându-se cu un moş Timofte foarte bucuros, ceea 
ce, bineînţeles, nu i-a stârnit nici o exclamaţie, nici măcar o 
întrebare, cu toate că nu mai zărise personajul acela 
niciodată până atunci în oraş. Dar puţintel mai târziu, Tic a 
văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, emoţiile şi 
preocupările. 'Toţi cei care au copilărit în oraşe mici de 
provincie vor înţelege atât de bine reacţia prichindelului! 

Lângă cişmeaua din curtea şcolii... Era o fată! O fată 
brunetă, cu părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-o rochie 
foarte albă. Tic n-avea încă vârsta aceluia care în faţa unei 
asemenea arătări îşi duce mâinile la buze şi-şi şopteşte: 
„Doamne, ce frumoasă!” Băiatul cârn şi ciufulit, incarnaţie 


perfectă a tot ce e practic şi concret, şi-a pus o singură 
întrebare: „Cine e?” 

Pentru a nu fi descoperit şi a nu fi silit să roşească, 
Cireşarul a calculat că nu are altceva mai bun de făcut în 
calitatea sa de iscoadă. 

— Calitate pe care şi-o asumase ad-hoc şi fără 
consimţământul nimănui —, decât să se furişeze în curtea 
şcolii şi să-şi aleagă cel mai sigur post de observaţie. Şi 
pentru că nimeni nu cunoştea mai bine decât el labirintul 
vizibil şi invizibil al şcolii, precum şi căile de intrare şi de 
ieşire din labirint, în mai puţin de un minut, după ce sărise 
gardul la adăpostul unui trunchi de copac şi se strecurase 
ca un şarpe printre tufe şi tarlale de flori, îşi fixă postul sub 
scara mare de piatră într-o firidă triunghiulară. De acolo, 
din întuneric, urmări cu privirile, cu tresăririle şi cu auzul 
uimitoarea apariţie albă. 

Fata cu păr negru, ondulat rămăsese nemişcată, 
încremenită, tot acolo lângă cişmea, cu privirile furate de 
zarea albastră. Atitudinea ei i-a inspirat puştiului prima 
remarcă: „Asta seamănă cu soră-mea: pesemne că spune în 
gând poezii”. lar când fata în alb a început să-şi scuture 
capul şi să taie cu un gest iute aerul, Tic a făcut o remarcă 
mai puţin amabilă, pe care însă a atenuat-o imediat: „Asta 
pare şi puţintel zănate... Sau poate că o fi atacat-o vreo 
viespe”. Numai atunci când, trecând pe lângă scara de 
piatră, fata în alb a rostit cu voce rea şi sigur înţepătoare: 
„Ce proşti sunt spionii în oraşul ăsta!”, lui Tic i-au îngheţat 
toate gândurile, ba chiar şi buzele puţintel deschise, 
nemaifiind în stare, pentru un moment, să facă altă 
remarcă. Şi-a revenit însă după câteva clipe şi, ca să nu se 
dea bătut cu una cu două, a scos o limbă straşnică în 
direcţia fetei, după care a adăugat ameninţător: „Las-c-o să 
vezi tu, deşteapto!” 

Nu se poate şti foarte precis ce planuri i-au trecut atunci 
prin cap lui Tic. Prichindelul avea însă în mâinile lui o tobă 


de veşti cu care trebuia să scoale şi morţii din morminte. 
Ceea ce însemna, la urma urmei, o victorie. 

lată cum întâmplarea l-a adus pe băiatul cârn şi cu părul 
de aur în situaţia de a semnala, primul, faptul neobişnuit 
care apăruse în orăşel sub înfăţişarea unei fete negricioase, 
visătoare, isteţe, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. 

Tic avea nevoie de un prim confident şi în două clipe îl şi 
alese. Dan. Era o alegere... Obligatorie, pentru că avusese 
grijă dis-de-dimineaţă să se certe cu soră-sa din pricina 
unei flori; adică, fără încuviințarea Mariei, rupsese cele mai 
frumoase flori din grădină ca să-şi întocmească un ierbar, 
nemaipomenit şi la mustrările ei, o confundase mai întâi cu 
o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea ridica glasul, el se 
cufunda în tăcere, pentru ca faţa şi limba lui colaborau de 
minune la naşterea unor strâmbături şi măşti atât de 
caraghioase că orice caricaturist şi actor ar fi crăpat de 
invidie. Cu Ursu nu se certase, dar nu ştia de unde să-lia 
pentru că în fiecare dimineaţă se antrena în secret, undeva, 
departe, pe malul râului. 

Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrân în spatele casei. 

Tic îl găsi, îşi băgă mâinile în buzunare şi tuşind boiereşte 
trecu de câteva ori prin faţa lui. Dan era atât de cucerit de 
lectură, încât îşi uită obligaţiile de gazdă. Prichindelul dădu 
însă altă interpretare purtării sale şi se gândi imediat la 
răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, rosti ca pentru 
sine: 

— Zău că era foarte simpatic, păcat de el. 

Zadarnic. Dan întoarse liniştit fila. 

— Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie 
numai de la genunchi. Tot ar fi ceva. 

Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă. 

— Şi totuşi e cel mai bun frizer din oraş... 

De astă dată, Dan sări în sus ca un resort: 

— Cine, mă? Ce s-a întâmplat? Şi azvârli cartea aiurea. 

— A, aici erai? Nu te văzusem... Ştii... 

— Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întâmplat? 


— Care picior de frizer? Întrebă Tic cu o uimire 
provocatoare. 

— Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer 
din oraş. Îţi baţi joc de mine, mă cârnule? 

— Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necârnule. Eu mă 
gândeam la căţeluşul lui Ifrim. Şi-a rupt săracul piciorul şi 
ştii era atât de simpatic, căţeluşul... 

— Şi cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul?... Când ţi-oi 
trage un picior... 

— Mai întâi - îl întrerupse Tic - încă nu s-a născut 
derbedeul care să-mi poată trage mie un picior. Şi apoi, 
când am văzut că nici nu-ţi pasă de sărmanul căţeluş, m-am 
întrebat: cum se poate ca un asemenea băiat nemilos să fie 
fiul celui mai bun frizer din oraş?... Eu cred că tu ai ceva cu 
mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele şi te răsteşti la mine 
de parcă... Şi te-aş ruga să nu mă mai faci cârn. Eu, dacă aş 
fi în locul tău şi aş vrea să insult un cârn, aş găsi ceva mai 
deştept. Mopsule... Sau măgarule...! 

— Dar ce, măgarul e cârn? 

— Dar ce, tu eşti cârn? 

Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din 
lectură, fusese îndepărtat pe nesimţite şi cu artă de la 
istoria cu tăierea piciorului şi cu frizerul cel mai bun din 
oraş, ba mai primise, la urmă şi o insultă straşnică. Să 
continue conflictul, era fără speranţă. De aceea îşi schimbă 
atitudinea: 

— N-ai venit tu degeaba aici, cârnule. Trebuie să ai ceva în 
cap. 

De astă dată Tic înţelese porecla ca o manifestare de 
simpatie, aşa cum era în realitate şi socoti încheiată 
răzbunarea împotriva lui Dan. Era cazul şi momentul să 
înceapă atacul adevărat: 

— Care-i femininul de la Harap Alb? 

Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l 
batjocorească. 


— Dacă-i vorba pe-aşa, zise el supărat, eu ţin să te-anunţ 
că n-am terminat cartea. 

— Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul 
de la Harap alb. 

Vocea lui Tic, intonaţia, aerul feţei exprimau atâta 
seninătate, încât Dan se lăsă convins. 

— Dar ce, tu nu ştii? 

— Nu ştiu cum să zic: hărăpiţă sau hărăpoaică? 

— Cred că-i mai bine hărăpoaică... 

— Nu se poate! Sună urât. Nu-i aşa? 

— Atunci zi hărăpiţă! 

— Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu 
există? 

— Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? Îl întrebă 
Dan la capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc. 

— Hărăpoaică nu merge că nu-i urâtă. Hărăpiţă, la fel, nu 
merge că-i antipatică... Oare să-i zic Hărăpina albă? 

— Zi cum vrei. Poţi să zici şi hărăpina şi hărăpelă şi 
hărăpoaie, ce mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai... Despre 
cine-i vorba? Ce hărăpina? 

— Aha! 'Te-ai trezit. Am întâlnit-o în curtea şcolii. Adică n- 
am întâlnit-o. Cum să-ţi spun?... Ne-am observat reciproc 
pe furiş. Dar am crezut că numai eu stau la pândă. 

— Spune o dată! Despre cine e vorba? 

— Dac-aş şti... Şi Tic se apucă să-i istorisească întâlnirea 
neaşteptată din curtea şcolii. 

Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deşi 
curiozitatea îi era aţâţată la culme. 

— Eşti sigur că nu-i din oraşul nostru? Sigur, sigur? 

— La fel de sigur cum ştiu că soră-mea e din oraşul nostru 
şi că e o scârboasă... Ca şi celelalte. De altfel şi seamănă, 
continuă Tic amintindu-şi povestea cu florile, sunt 
amândouă nişte hărăpoaice şi-s amândouă împotriva mea. 
Mai bine să-i zic hărăpoaică albă... 

— De ce să-i zici şi albă? 

— Dac-ai vedea ce rochie albă are... Ca zăpada... 


— Ţi s-a părut ţie, pesemne că ea e negricioasă. 

— Ei şi! Eu tot Hărăpina albă o să-i zic. 

— De cât timp e în oraş? 

— Nu ştiu sigur, dar bănuiesc că de câteva zile... 

— Ce te face să crezi asta? 

— După felul cum calcă prin curtea şcolii şi pe stradă. Se 
vede că nu merge pentru prima oară. 

— Aha! Va să zică, e de câteva zile aici şi nici nu s-a gândit 
să ne cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea 
ceva fumuri în cap. 

— Ba a şi încercat să-şi bată joc de noi când a spus că în 
oraşul nostru spionii sunt proşti. 

— Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre 
noi şi într-adevăr a vrut să-şi bată joc de tine, făcându-te 
iscoadă nătângă. Vorbeşte cu două înţelesuri. Ceea ce 
înseamnă că nu e proastă. 

— Ba e proastă şi-i arăt eu! Se înfurie Tic. 

— Ce să-i arăţi? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o 
punem uşurel la punct şi dacă-i fată de treabă... 

— E-o îngâmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie 
prichindelul, dar imediat se domoli. Şi cum am putea oare 
să ne batem puţintel joc de dânsa? 

— Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o 
dă? Cine face pe factorul nevăzut? 

— Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P TI. T dacă vrei. 

— Ştii unde stă? 

— Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea. 

Dan primi fără mofturi invitaţia subînţeleasă de a compune 
scrisoarea, iar Tic îşi asumă imediat sarcina de detectiv. 

Aşa se face că, în faptul serii, o arătare ciudată, un băiat 
îmbrăcat în nişte haine rupte, cu un bandaj alb peste un 
ochi, cu un basc ţuguiat pe cap şi cu un băț gros în mână, 
mergea şchiopătând pe străzile din preajma liceului, 
cercetând cu ochiul liber fiecare curte, fiecare cerdac, 
fiecare grădină. Rănitul se aşeză, în sfârşit, obosit pe 
bordura unui trotuar şi începu să mănânce seminţe 


iscodind cu amândoi ochii, bineînţeles după ce-şi ridicase o 
idee bandajul, ceea ce se petrecea pe cerdacul casei din 
faţa lui. 

Acolo, pe cerdac, o fată negricioasă, îmbrăcată într-o 
rochie foarte albă, vorbea cu o bătrână înaltă şi uscată. 
Rănitul care mânca de zor seminţe înţelese destul de 
repede, mai ales din gesturile fetei, că discuţia de pe cerdac 
nu era amicală. Dar pentru că nu auzea nici o vorbă şi 
murea de curiozitate să audă totul, îşi trase din nou 
bandajul peste ochi şi şchiopătând cumplit traversă strada. 
Se aşeză fără zgomot pe bordura trotuarului din faţă. Apoi 
îşi reluă la iuţeală ocupaţia de mâncător de seminţe, 
ciulindu-şi teribil urechile. Şi înregistra totul ca pe bandă 
de magnetofon. 

— Ţi-am mai spus, Laura! Ameninţa cu voce aspră bătrâna. 
N-ai ce căuta printre haimanalele de aici... Înţelege o dată 
pentru totdeauna! 

„Ce bătrână scârboasă”, reflecta rănitul în sinea lui. 

— Bunicuţo, dar te rog, te rog foarte mult... Răsună o voce 
făcută parcă din clinchete de clopoței. 

— Poţi să te plimbi unde vrei, continuă bătrâna cu o voce 
obişnuită dar pe care rănitul o califică imediat urâcioasă şi 
scârţâită, dar nu-ţi dau voie să faci cunoştinţe. Taică-tău te- 
a lăsat în seama mea... Eu hotărăsc, Laura. Eu nu rog şi nu 
sfătuiesc. 

— Dar tăticul spunea... 

— Lasă-l în pace pe tăticul. Ştiu eu mai bine cum se cresc 
copiii. Eu l-am făcut şi pe dânsul om... Deşi ar putea să-i fie 
ruşine... N-a mai dat pe la mine de când erai atâtica... 

Rănitul nu văzu gestul bătrânei, dar auzi în schimb vocea 
fetei în alb: aceeaşi voce de clopoței. 

— Zău, bunicuţo, gândeşte-te, singură, atâta timp. Asta e o 
tortură. Mai bine mă duceam cu tăticul... 

— Dar eu cum stau de atâta timp singură şi nu mă vaiet. Şi 
să nu-mi mai spui că era mai bine să te duci cu tăticul, că 
mă supăr rău... Ştii foarte bine unde eeel. 


— Bunicuţo, iartă-mă, n-am vrut să te jignesc, zău, 
bunicuţo... Ţi-am spus, fiindcă tăticul m-a învăţat să fiu 
sinceră... „Asta, bunicuţă! Reflectă din nou rănitul. 
Buniloaie sau mai bine babă împieliţată...” 

Băiatul cel atât de nenorocit de soartă, lovit la ochi şi la 
picior, nu mai auzi o bucată de vreme nimic. Dar nici nu 
întoarse capul, aşa că nu văzu privirea iscoditoare a fetei în 
alb cercetându-l. Oare ce-o fi acolo? Se întrebă dânsul, dar 
nu mai avu timp să-şi dea răspunsul pentru că o javră câmă 
şi crudă ieşi din curte, se postă în faţa lui şi începu să-l latre 
şi să-l amenințe cu colții fără să-i pese câtuşi de puţin de 
starea lui jalnică. Schilodul se blestemă groaznic, în gând, 
că din anumite motive nu poate să-i altoiască javrei vreo 
câteva ciomege bune pe spinare. 

Vocea fetei în alb îl scoase din gândurile lui războinice. 

— Bunicuţo, n-ai o bucată de pâine, că văd un pui de 
cerşetor în faţa casei. Săracul e orb şi olog şi cred că e şi 
idiot... 

Rănitul era pe drept cuvânt nenorocit. Javra îl lătra fără 
întrerupere, fata în alb îi remarcase prezenţa... Aşa că 
procedă cum ar fi procedat orice alt băiat foarte deştept 
aflat în situaţia lui. Se sculă încet, făcu doi paşi şchiopătând 
pe trotuar, apoi atinse cu o lovitură fulgerătoare javra câmă 
şi antipatică. Îi mai arse una cu piciorul şi abia după ce 
javra începu să schelălăie amarnic se azvârli într-o goană 
atât de năpraznică, încât nici sănătoasă şi cu curajul întreg 
jigodia urlătoare nu l-ar fi putut ajunge. 

Singura lui părere de rău era că nu mai putea să înceapă 
discuţia cu Dan amintind despre un câine simpatic căruia, 
cine ştie, va trebui să i se taie piciorul de la genunchi. Mai 
întâi pentru că javra nu era simpatică. Apoi pentru că nici 
Dan n-ar mai fi crezut povestea spusă a doua oară şi, în 
sfârşit, pentru că nu pocnise câinele la picior, ci undeva mai 
sus, într-un loc mai puţin fragil, dar în schimb foarte 
dureros. 


Tic se pomeni atât de repede în faţa casei lui Dan încât n- 
avu vreme, sau poate uită să-şi scoată bandajul de pe ochi şi 
să-şi reia înfăţişarea de toate zilele. 

— Ce cauţi aici, haimana? Îl întâmpină în poartă vocea 
mamei lui Dan. Vrei să asmut câinii după tine...? 

— Lasă, mamă, ştii... Interveni Dan cam cu întârziere, 
descoperind abia după câteva clipe de uimire identitatea 
vagabondului care pătrundea atât de nestingherit pe 
poartă. 

— Ce să las! Te-ai înhăitat cu derbedeii! leşi afară, golane! 
Grivei? Azor? la luaţi-l! 

Tic n-avea ce face. Se retrase, deşi ştia că dulăii chemaţi 
sunt imaginari, dar după câteva clipe era din nou în curtea 
pe care o părăsise, pe undeva prin spatele casei, fără 
bandaj, în schimb cu gaura de la pantaloni mărită din 
pricina unui ciot pe care nu-l observase când sărise gardul. 
Dan îi ascultă păţania cu baba şi javra, îl consolă pentru 
ghinionul care se ţinea scai de capul lui când îşi asuma rolul 
de detectiv, apoi îi citi cu voce înflăcărată, deşi se făcuse 
destul de întuneric, scrisoarea la care lucrase toată după- 
amiaza: 

— Stimată necunoscută. Dacă aş fi poet, scrisoarea 
aceasta ar fi compusă toată în versuri. lartă-mă, deci, 
pentru faptul că natura nu m-a înzestrat cu acest dar. Îţi 
ofer, în schimb, toate celelalte daruri cu care poate fi 
înzestrat un tânăr. Chipul tău nu mă părăseşte nici o clipă... 

— Doamne, dar mare mincinos mai eşti, îl întrerupse Tic. 
N-ai văzut-o niciodată... 

— Nu înţelegi că-i vorba de o scrisoare. Ascultă mai 
departe... În visuri îmi apari ca o zână albă. 

— Nu ţi-am spus că-i negricioasă...? 

— Sssst... Plutind în lumi ireale şi adunând în jurul tău feţi 
frumoşi neînfricaţi cu care mă lupt până la istovire pentru a 
avea eu singur fericirea să te văd, fericirea să mângâi 
urmele paşilor tăi, să sărut florile care ţi-au alintat obrajii şi 
părul de aur... 


— Ce păr de aur? Nu ţi-am spus că are un păr ca smoala... 

— Da, ai dreptate, trebuie schimbat, admise Dan. Păr ca 
smoala însă nu merge. Nu-i poetic. Să găsim altceva. 

— Negru, negru, negru - se gândi Tic. Cioară!... Nu! E 
jignitor... Ce mai este negru?... Coada lui Ţombi... 
Cerneala! Tuşul lui tăticu' ! Negru ca tuşul... Ce zici? 

— Nu, nu sună, spuse Dan. Ca tăciunele... 

— Zău că nu-mi place!... Cum dracu' de nu găsim noi ceva 
negru? 

— Ştii ce? Facem ca poeţii. Când nu găsim cuvântul care 
trebuie punem ceva care merge ca un şperaclu oriunde şi 
oricând, un şperaclu poetic. De pildă: minunat... Sau 
fantastic. „Părul tău fantastic.” Merge fantastic! Mai 
departe... Dar sosirea dimineţii care pe alţii îi fericeşte, pe 
mine mă duce într-o lume tristă, adică în lumea adevărată, 
care-mi ascunde chipul tău, care-mi opreşte îndrăzneala şi- 
mi amplifică tristeţile. 

— Stai oleacă. Nu ţi se pare că „amplifică” sună puţin a 
megafon... Zău, Dan, nu te supăra... 

— Ssst... Cred că eşti o fiinţă generoasă, nobilă, cu sufletul 
încărcat de sentimente înălţătoare şi calde. Gata oricând să 
alini marile suferinţe... Aruncă deci o privire încântătoare 
tânărului enigmatic care tresare când îţi aude paşii... Asta e 
inspirat din Eminescu, ştii? 

— Nu! Luă Tic întrebarea în serios. Dar chestia cu 
enigmatic... 

— Sssst! Redă-i veselia care înainte nu-l părăsea nici o 
clipă, insuflă-i mai ales nădejdea că poate zbura spre cuibul 
inimii tale. lar dacă dorinţele mele ţi se par prea 
îndrăzneţe, oferă-i măcar putinţa să-ţi atingă o dată mâna, 
să te audă şoptindu-ţi numele cu clopoței din glasul tău... 

— De unde ştii tu că-i sună vocea cum sună clopoţeii? Zău, 
că-i adevărat... 

— Suflet de poet, ce vrei... 

— Daaaa... se îndoi Tic. Când a fost vorba de păr n-ai mai 
avut suflet de poet... 


— Lasă şi tu critica şi mai bine ascultă... Şi să se despartă 
cu icoana fiinţei tale pentru totdeauna păstrată în inima sa 
mare şi bună. Iar atunci când vei voi, peste un an, peste 
zece, sau mai târziu să vii din nou în faţa mea... 

— Mi-e teamă că atunci o să se semene cu bunică-sa, 
spuse Tic în sinea lui. 

— Mă vei găsi în acea veşnică aşteptare pe care un singur 
sentiment e în stare s-o păstreze. Încântătoare 
necunoscută, acceptă, te rog, propunerea de întâlnire pe 
care cu atâta teamă şi speranţă ţi-o fac şi vino mâine la 
orele 6 după-amiază, în grădina publică, pe banca din faţa 
statuii aceluia care a cântat ca nimeni altul dragostea, 
marele Eminescu. Ce zici, Tic? Cu scrisoarea asta atrag la 
întâlnire şi... Arborii... 

— Asta nu mai cred. 

— De ce, cârnule? 

— Pentru că arborele e de genul masculin. Poate sălciile, 
că sunt feminine şi plâng. Cunosc însă o fată pe care 
scrisoarea ar lăsa-o, sigur, indiferentă şi rece. 

— O fată?! Se miră Dan. Crezi că există o fată care ar 
rezista la scrisoarea asta? 

— Lucia. Aia ţi-ar face o demonstraţie că inima n-are cuib, 
că în gură nu pot să existe clopoței, decât poate la bâlci, că 
nu se pot săruta toate florile, pentru că unele-s amare, ca să 
nu mai vorbim de urzici şi altele. O cunosc eu bine. 

— Hărăpina ta vine la sigur, Ticuşor. Gândeşte-te şi tu, 
singură aici şi-i soseşte o scrisoare, dar ce scrisoare!... Vine 
sigur! Cum i-o trimitem? 

— Asta-i treaba mea. Când mi-o dai? 

— Dacă mă aştepţi, şi-acum. Dacă nu, mâine dimineaţă. 
Dar vezi să nu afle de la cine e. Să i-o dai în mare secret. 

— Şi dacă vine, cum scoatem cămaşa? Adică înţelegi tu... 

— Dacă vine? Ştii ce facem? Ne ascundem în stejarul ăla 
gros din spatele statuii. Şi-i pregătim un bileţel. După ce-o 
lăsăm să aştepte vreo jumătate de oră îi aruncăm băieţelul 
drept în poală. 


— Şi ce vrei să-i scriem în bileţel? 

— Ceva cam aşa: Urâcioasă şi îngâmfată necunoscută. Am 
vrut să ne batem joc de tine ca să-ţi mai scadă puţin nasul şi 
să-ţi mai iasă ceva fumuri din cap. Dacă vrei, însă, te primim 
în cercul nostru. Doi Cireşari. Ce zici? 

— Grozav!... Să-ţi spun ceva, Dan. Odată mi-a trecut prin 
cap că eşti, ştii tu, aşa cum zice profesorul de chimie despre 
tâmpiţii ăia... Cam neajutorat, dar acum îmi dau seama că 
în fond eşti un băiat deştept. Mâine dimineaţă sunt la tine. 

Dan ascultă cu gura căscată spusele lui Tic. N-o fi vrut 
cumva puştiul să-ţi bată joc de el? Dar vorbise cu atâta 
naivitate... 

Tic avu grijă să nu intre în casă decât după ce-şi lepădă 
zdrenţele, aşa că ţinuta lui nu atrase nici o atenţie 
deosebită şi mai ales nici un reproş din partea părinţilor. 
Răspunse în doi peri maică-si la întrebarea pe unde 
hoinărise, iar atunci când taică-său îi spuse că Maria are 
oaspeţi, puştiul se îndreptă cu un tremur în inimă spre 
camera albastră, cu ferestre mari şi pian. Dar pentru că nu 
văzu înăuntru nici o fată cu rochia foarte albă, aşa cum îi 
fulgerase un gând de o clipă, dădu un „bună seara” 
morocănos şi strâmbă plictisit din nas, gest care lăsă 
indiferente pe Maria şi Lucia, dar care nelinişti oarecum pe 
Ursu. 

— Ce-i cu tine, Ticuşor? Îl întrebă vlăjganul. Aţi luat bătaie 
la fotbal? 

Întrebarea lui Ursu îl desmetici pe Tic şi-i readuse într-o 
secundă vioiciunea. 

— Ce?! Aoleu! I-am bătut de i-am rupt. Am băgattrei 
goluri în cinci minute. Şapte la doi, şi-ncă s-a-ntrerupt 
meciul din cauza întunericului. 

— Te pomeneşti c-ai băgat două goluri dintr-un şut! Îl 
înţepă Lucia. 

— Nu, că mi-a fost milă de tine. În poartă apăra pârlitul ăla 
de văru-tău, ştii tu care: ăla cu ventuză sub barbă. 


— Pârlitul de văru-meu a plecat de ieri la băi. L-ai 
confundat poate cu vărul tău care e plecat la munte. 

— Ia spune drept, Tic, pe unde-ai fost? Îl luă din scurt 
Maria. 

— După plante, pentru ierbar... Cioboţica pupezii, ferigi, 
ciuperci, urzici de baltă... 

— Şi unde-s plantele? Măcar urzicile, o ferigă... 

— Unde-s? Tic se gândi la numele unui coleg dar, 
amintindu-şi ce i se întâmplase cu vărul Luciei, găsi un alt 
răspuns: M-am întâlnit pe drum cu un miel şi cum era 
flămând, săracul, i le-am dat să le mănânce. Să-l fi văzut 
mititetul... De-abia se născuse... 

— Grozavă oaie trebuie să fie maică-sa dacă l-a făcut acum 
în iulie - interveni Lucia. Tu nu ştii că mieii zburdă cam pe 
la începutul primăverii. 

— La urma urmei, ce tot îmi cereţi socoteală. Le-am 
mâncat eu şi erau bune, mai ales urzicile şi n-am nimic, ca 
să terminaţi o dată cu întrebările. 

Ceilalţi, într-adevăr, nu-l mai întrebară pe Tic, dar cam toţi 
pricepură că prichindelul le ascunde ceva. Cârnul cu ochii 
sărăciţi de argint înţelese că făcuse o greşeală la început şi 
căuta să schimbe vorba. 

— Dar voi de ce v-aţi adunat aici? E ziua lui [ombi? 

— Am primit o scrisoare de la Victor, din Salzburg, îi 
răspunse Ursu. Adică Maria a primit-o. Îţi trimite şi ţie 
salutări şi spune că ţi-a cumpărat o lanternă grozavă. 

Tic smulse scrisoarea din mâna Mariei, o citi pe 
nerăsuflate şi când ajunse la lanternă îi veni să sară în sus: 

— Psst! O să vedeţi voi. Cu lanterna asta îţi fac şi ţie faţa 
albă. 1 se adresă Mariei şi atunci îşi aminti o altă fată 
negricioasă îmbrăcată în alb. Şi chiar... Dar vocea i se rupse 
la timp. 

Nu mai era o simplă impresie; purtarea lui Tic devenea de- 
a dreptul ciudată. Ursu se repezi să-l scoată din 
încurcătură. 


— Vii mâine după-amiază, la şase, la ultimul antrenament? 
Poimâine am meci, Ticuşor, cred că ştii... 

— Şi de ce-ţi mai trebuie antrenament? Primi Tic ajutorul. 
Parcă ai tu cu cine să te baţi? 

Într-adevăr, aşa cum era îmbrăcat în maiou, cu umerii goi, 
cu pielea bronzată, Ursu părea întruchiparea forţei şi 
supleţei. La cea mai mică mişcare muşchii i se zvârcoleau ca 
o îngrămădire de şerpi. 

— Nu fi chiar atât de optimist, răspunse Ursu 
prichindelului. Individul ăla e şi mai înalt şi mai greu decât 
mine. De doi ani e campion la juniori. 

— L-ai văzut? 

— L-am văzut anul trecut. În repriza a doua şi-a făcut 
adversarul knock-out. Are un pumn cumplit. Pocneşte ca un 
ciocan şi se mişcă foarte iute, Licuşor. 

— Chiar eşti obligat să-l înfrunţi? Se interesă Lucia. Ştiam 
că sunt nişte categorii după greutate... 

— Nu-ţi fie frică, încercă Tic s-o consoleze. Îi vine Ursu de 
hac. Croşeul lui de dreapta! Cred că nu-i om pe lume să-i 
reziste. Te-am văzut eu la sacul de nisip. Brrrr! Ştii, 
Ursule... Simulezi lovitura cu stânga, te deplasezi un pas 
spre stânga, te roteşti cu tot corpul şi-ţi trimiţi dreapta. 
Exact cum te învăţa antrenorul. Eu pun rămăşag... 

— Antrenorul lui crede că-i viitorul campion naţional la 
grea... Spuse Ursu cu un glas cam nesigur. 

— Dacă te vedea pe tine spunea că e fostul viitor campion 
naţional. Tu să-l atingi cu dreapta şi-şi schimbă el cariera şi 
câţiva dinţi. 

— Atunci, vii mâine! 

Tic se frământă un moment, apoi avu impresia că spune 
prima minciună din viaţa lui: 

— Vin! Şi minţi cu atât mai mult cu cât spuse un „vin” 
categoric. 

Puştiul ieşi din camera Mariei o dată cu Lucia şi cu Ursu, 
dar nu mai avu putere să-şi conducă oaspeţii, lăsându-i în 
grija soră-si. Se duse direct în camera lui, se trânti în pat şi 


începu să mediteze asupra tuturor faptelor rele şi 
minciunilor pe care le făcuse şi le scornise în ziua aceea. 
Când maică-sa îl chemă la masă, se grăbi să răspundă că 
mâncase nişte prăjituri la Dan, cu un ceas înainte, ceea ce îi 
aduse câteva reproşuri de ordin medical, cum că nu e bine 
să mănânci dulciuri înainte de masă, pentru că piere pofta 
de mâncare şi se deranjează stomacul, şi... 

— Lasă, mămico, tu şi acasă vorbeşti ca un medic, dar ştii, 
copiii... 

În faţa acestui răspuns ea nu găsi altceva de făcut decât să 
zâmbească şi să dea îngăduitor din cap. Gest care-i stârni 
mare plăcere prichindelului, îi readuse liniştea, sau, dacă e 
să vorbim drept, neliniştea unor gânduri şi apoi a unor 
visuri foarte agitate cu boxeri, emoţii, spectatori urlând, cu 
nişte babe urâcioase şi cu o fată în alb. 

CAPITOLUL II. 

Ursu se sculă iarăşi o dată cu zorii, răsuflă adânc de 
câteva ori şi se dădu jos de pe prispă. Dormise, ca 
întotdeauna în timpul verii, afară. Patul făcut din scânduri 
solide, cu câteva pături deasupra, un pat tare, cazon, îi 
asigura trupului o odihnă desăvârşită în timpul somnului. 
Nu departe, în spatele casei, Ursu îşi instalase un duş 
original. Doi pari puternici prindeau ca un cleşte un butoi, 
sau mai bine zis o putină, la gura căreia aplicase un 
acoperiş de tablă perforat în sute de locuri. După ce turna 
trei căldări de apă în putină, printr-o simplă smucitură de 
sfoară, Ursu o prăvălea cu gura în jos. Câteva minute se 
încingea în locul acela o adevărată ploaie artificială. 
Întotdeauna înainte de a se culca şi imediat ce se scula, 
Ursu se băga sub duş. 

Apa rece, apă de fântână adâncă, îl trezi de-a binelea pe 
Ursu. Se agită sub duş ca un drac iar când putina îşi goli 
conţinutul se scutură de apă, făcu de câteva ori înconjurul 
casei, apoi se opri sub bara fixă. Câteva ridicări gigantice în 
faţă şi pe spate, alte ridicări, flexiuni, apoi din nou de câteva 
ori înconjurul casei şi Ursu era gata pentru datoriile şi 


întâmplările neprevăzute ale zilei. Se îmbrăcă sumar: 
pantaloni scurţi, maiou, tenişi, îşi luă de pe o grindă 
pachetul cu mâncare agăţat încă seara de maică-sa, apoi 
porni cu paşi mari şi sprinteni pe străzile încă pustii ale 
orăşelului. De câteva săptămâni, Ursu făcea cu regularitate 
acest drum. Antrenamentele pe câmp i se păreau cele mai 
pline şi mai frumoase. Acolo nu-l tulbura nimeni, nu-l 
urmărea nimeni, se simţea liber, nestingherit. 

Când ajunse pe câmp, soarele se ridicase cu câteva palme 
deasupra orizontului. Îşi prinse pachetul de mâncare de 
creanga unui copac, tot de o creangă îşi agăţă pantalonii şi 
maioul şi îşi începu goana obişnuită. Oricine l-ar fi văzut 
alergând aşa, în neştire, l-ar fi luat poate drept un zănatec. 
El însă simţise şi apoi înţelesese că această goană, care 
uneori ţinea două şi trei ore, era cel mai bun antrenament 
pentru un atlet şi pentru un boxer. Mai ales pentru un 
boxer. Fuga tenace, dură şi dezordonată pe o câmpie plină 
de gropi şi povârnişuri, cerea corpului forţă şi rezistenţă, 
mişcări spontane, neregulate, îl obliga la reflexe, la eforturi 
subite, îl trecea printr-o adevărată scară a eforturilor, adică 
obişnuia corpul cu cele mai variate şi mai nefireşti mişcări. 
Suflul se adapta astfel efortului brusc şi Ursu ştia că nimic 
nu e mai necesar unui boxer decât menţinerea respirației, a 
suflului în acel haos de mişcări violente şi neregulate care 
este un meci de box. 

Ursu îşi cunoştea adversarul, îi cunoştea calităţile: forţa, 
rezistenţa, iuţeala şi ştia că nu poate să-l învingă, 
aşteptându-l cu o lovitură puternică, pentru că tot atât de 
bine putea el să primească lovitura pe care voia s-o dea, ci 
opunându-i aceleaşi calităţi la un nivel superior. 

Goana neregulată îi plăcea lui Ursu şi pentru că-i încerca 
reflexele, pentru că, aşa avea el senzaţia, îi obliga corpul să 
gândească. Sărea peste o groapă şi i se ivea în faţă o tufă 
de scaieţi. Sărea peste ea şi după câţiva metri de teren 
neted se înălța o movilă. O urca şi o cobora în goană apoi se 
îndrepta spre o adunătură de copaci, trecând fulgerător 


printre ei, în cele mai ciudate figuri geometrice, ca liliecii, 
noaptea, fără să-şi atingă, fără să-şi lovească braţele sau 
corpul. Uneori se agăța cu mâinile de creanga vreunui 
copac şi se arunca la câţiva metri mai departe. Acesta era 
secretul forţei lui Ursu, secretul supleţei sale, a fenomenalei 
sale rezistenţe. 

După două ore de goană, Ursu se aşeză undeva la umbră, 
îşi deschise pachetul cu mâncare, sorbi aproape dintr-o 
înghiţitură ceaiul din termos şi începu să înfulece de zor. 
Imaginea adversarului nu-l părăsea nici o clipă. Era înalt, 
puternic, foarte mobil şi mai ales avea rutină şi aceasta îi 
dădea siguranţă şi încredere în sine. Nu era genul 
bătăuşului orb, pe care l-ar fi liniştit foarte repede. Ca să-l 
învingă, se gândea Ursu, trebuia să atace în permanenţă, să 
nu-i dea posibilitatea să-şi pună în aplicare nici un plan de 
atac, să-l forţeze să fie mereu în apărare şi în repriza a 
doua sau a treia să încerce lovitura lui secretă, cea pe care 
o amintise Tic: simularea atacului de stânga cu acea 
întoarcere şi înaintare laterală care făcea din croşeul său, 
după spusele antrenorului, „cea mai formidabilă lovitură pe 
care o văzuse în viaţa lui!” Ursu exersase îndelung 
mişcarea şi lovitura, antrenorul le perfecţionase şi se 
convinsese de eficacitatea croşeului pe pielea lui, la un 
antrenament, când îndemnându-şi elevul să-l pună în 
practică şi pregătindu-se să-l eschiveze îl primise, din cauza 
fulgerătoarei aplicări, în plină figură, ceea ce avu ca 
rezultat un knock-out discret şi mai îndelungat. 

Dar dacă şi adversarul va folosi aceeaşi tactică? Dacă va 
ataca şi el mereu? Atunci va hotări numai rezistenţa. De 
aceea Ursu se sculă din nou, îşi dezmorţi membrele, apoi îşi 
reluă goana sa fără ţintă. 

Tic se înfiinţă dis-de-dimineaţă la Dan, recitiră scrisoarea, 
compuseră bileţelul de răspuns, exact aşa cum îl „sugerase” 
Dan cu o seară mai înainte şi porniră amândoi, în 
recunoaştere, spre grădina publică. În spatele statuii lui 
Eminescu, la vreo douăzeci de metri, se afla un stejar mare, 


stufos, care putea deveni la nevoie un post ideal de 
observaţie. Lui Dan nu prea-i convenea să cucerească 
arborele apelând numai la mijloacele riscante ale omului 
primitiv: mâinile şi picioarele, dar negăsind altă soluţie 
problemei numărul unu a zilei: a observa fără să fii 
observat, se strădui să-şi caute însuşiri ancestrale. Urmări 
atent încercările pline de reuşită ale lui Tic şi se hotări, 
după mari confruntări cu sine însuşi, să treacă şi el la atac. 
Tic deveni stat major şi Dan se mulţumi doar să-i urmeze 
ordinele: adică se prinse mai întâi de o cracă, apoi băgă 
piciorul într-o scobitură, apoi se agăţă de altă cracă, apoi îşi 
sprijini genunchiul într-un ciot şi în sfârşit ajunse în mijlocul 
coroanei. E drept, puţin cam julit, răsuflând greu, dar 
oricum era sus în postură de cuceritor. 

— Să ştii că mă fac acrobat. ii, dar bine se mai vede! 

Într-adevăr, la adăpostul coroanei stufoase, puteau să vadă 
ca-n palmă aproape tot parcul, adică jumătatea din faţa lor. 
Mai ales banca de lângă statuie, care căpătase rol de 
complice, li se părea, de-acolo din înălţimi, la doi paşi de ei. 

— Grozav! Se bucură Tic. O lăsăm jumătate de oră s- 
aştepte şi pe urmă îi trimit cu paraşuta, bileţelul. Dacă vrei 
i-l plasez chiar în poală. Zău, Dan, în tirul ăsta cu praştia nu 
mă întrece nimeni. 

Dan încuviinţă vesel şi după ce puseră la punct ultimele 
amănunte cei doi strategi coborâră din stejar şi se 
despărţiră, fiecare cu gândul la treburile lui. Adică Dan 
urma să-şi continue lectura, ceea ce era un lucru plăcut, iar 
Tic trebuia să facă pe dracul în patru pentru ca o anumită 
scrisoare să ajungă la o anumită destinaţie. În alb, ceea ce 
era, discret vorbind şi mai plăcut. 

Puştiul se duse mai întâi la „Alimentara” de pe strada 
Babei împeliţate, cu gândul de a culege noutăţi despre 
evenimentele din cartier, cel mai de seamă fiind, fără 
îndoială, apariţia fetei în alb. Cu o mişcare şmecherească 
din ochi, îl scoase afară pe vânzătorul lui preferat, sau mai 
bine zis pe vânzătorul al cărui client preferat era el şi cum 


nu se prea îmbulzeau cumpărătorii în dimineaţa aceea, avu 
vreme să sporovăiască mai pe îndelete cu dânsul. 
Bineînţeles că prichindelul îşi începu noul asalt prin câteva 
manevre ocolite; întrebă mai întâi ce mărfuri noi sunt pe 
cale să sosească, vorbi apoi despre ingratitudinea şi mojicia 
unor clienţi, mai ales a unor babe uscate şi scârţâite, apoi 
despre obrăznicia unor fete „care mai au şi tupeul să se 
îmbrace în alb”, dar crezând că spusese prea mult şi că, 
într-un fel, îşi trădase intenţiile, făcu greşeala să 
amintească în treacăt şi despre gala de box de a doua zi. Îşi 
închipuise că o să poată reveni imediat la subiectul în alb. 
Când auzi însă de box, vânzătorul, un băiat de vreo 
şaisprezece ani, îşi transformă gura într-o asemenea moară 
de pronosticuri, aprecieri, subtilităţi tehnice şi previziuni 
tactice încât ai fi crezut că el o să boxeze în locul lui Ursu. 
Tic îi întrerupse elanul de specialist sportiv propunându-i 
un rămăşag: o ciocolată contra cinci sticle de bere că Ursu 
câştigă prin knock-out în repriza I-a. Vânzătorul susţinea că 
în cel mai bun caz Ursu poate să bată la puncte, dar de fapt 
era absolut sigur că va fi învins. Spre a nu-şi periclita pariul, 
Tic propuse un al doilea rămăşag: două ciocolate contra 
zece sticle de bere că Ursu învinge. Celălalt primi cu 
plăcere gândindu-se că-l va aduce la ruină pe Tic, dar fără 
săâ:i treacă prin cap că şi prichindelul are aceleaşi şanse. 

— Va să zică două ciocolate contra zece sticle de bere. Să- 
mi sară ochii că ţin! Se bucură vânzătorul. 

— Să-ţi spun drept, câută Tic un pretext, nici nu ştiu ce-o 
să fac cu atâta ciocolată. Dac-aş cunoaşte vreo 
sgripţoroaică uscată şi înaltă i-aş da-o ei, că babelor le cam 
place să morfolească dulciuri. Dar parcă fetelor îmbrăcate 
în alb nu le place şi mai mult ciocolata... Ce zici? 

— Stai, stai puţin, se rugă vânzătorul căruia Tic îi 
desconsidera şi nu chiar pe nedrept, inteligenţa. Avem noi 
aici pe stradă o sgripţoroaică înaltă şi uscată la care stă de 
câteva zile o fată îmbrăcată în alb. Să-mi sară ochii. 

— Zău? 


— Zău! Cică baba are nişte băieţi, oameni mari. Din ăia 
care fac chestii cu cărţi şi cu un fel de icoane. Da-i tare a 
dracului bătrâna. Am auzit-o spunându-i fetei că n-are voie 
să-şi facă prieteni aici, în oraş la noi. Fata-i din Bucureşti, o 
cheamă Laura, mi se pare că mai are doi sau trei ani până 
termină liceul. Chiar pe la ora asta vine bătrâna după 
târguieli la noi. Să-mi sară ochii. Vrei să le dai lor ciocolata? 

— Care ciocolată? 

— Păi n-ai spus că... 

— Dar tu când spui „să-mi sară ochii” chiar te gândeşti să- 
ţi sară? 

Vânzătorul nu mai avu timp să răspundă, pentru că îl 
chemă şeful înăuntru. Tocmai în acel moment, Tic zări 
venind spre „Alimentara” o bătrâna înaltă şi uscată cu un 
paner în mână. Fără să se intimideze, puştiul o lăsă să intre 
în magazin şi în timp ce ea îşi făcea cumpărăturile, care 
prevesteau vreme lungă pentru că era mereu nemulțumită, 
se gândi cum să se prefacă în poştă clandestină. Să trimită 
pe cineva cu scrisoarea? 'Tic n-avea încredere în 
necunoscuţi, iar prichindeilor din ceata lui nu avea voie să 
le încredinţeze un secret. „Ăia-s mult mai curioşi decât 
fetele, n-aş mai scăpa de ei în vecii vecilor”. Să strecoare 
scrisoarea în panerul bătrânei ar fi însemnat o imprudenţă 
de neiertat, deoarece bătrâna îşi va controla măcar de 
câteva ori, în drumul spre casă, mărfurile şi va da peste ea, 
ceea ce va declanşa o catastrofă generală. Atunci?! Abia îşi 
reţinu un strigăt de bucurie. Băiatul cu păr blond şi ciufulit 
simţea că zboară. Găsise în sfârşit dezlegarea. Intră glonţ în 
magazin, trecu înaintea celorlalţi clienţi şi ceru de un leu 
ace cu gămălie. 

Bineînţeles că obrăznicia şi necuviinţa lui atraseră imediat 
curiozitatea, nemulţumirea, uimirea şi mânia 
cumpărătorilor şi vânzătorilor. 

— Dar ce, ne-am mutat în junglă, ne-am reîntors în codru? 
Răsună vocea scârţâită a bătrânei. Auzi, domnule! Am avut 


şi eu copii, slavă Domnului, îmi mai trăiesc şi astăzi, sunt 
oameni mari, dar... 

Tic încercă s-o îmbuneze rostind cu multă înţelegere: 

— Parcă nu ştiţi cum sunt copiii... Dar să ştiţi că ajung toţi 
oameni mari... 

— Asta-i culmea! E nemaipomenit! Auzi, tupeu, madam?! 

— leşi afară! Că nu-i prăvălia lui tac-tu! leşi, derbedeule! 

— Dac-ar fi asta prăvălia lui tăticu, nu m-aţi mai certa 
acum pe mine. Ştiu eu... 

— N-avem bolduri! La ferometal. În centru, sub 
cinematograf. 

— Dar pentru ce-ţi trebuiesc bolduri, nătărăule? 

— Mi-au intrat nişte ghimpi în picior şi n-am cu ce să-i 
scot. De când mă chinuiesc... 

— Sărmanul băieţaş. Şi noi îl ocărâm. 

— Săracul! Ia căutaţi un bold. Sau chiar un ac de 
siguranţă... 

— Na, ţine un ac, băieţaşule... E mai bun ca boldul la 
aşchii... 

— Săru-măna, mătuşico - mulţumi Tic. Să vă trăiască 
nepoţii... Şi oamenii mari... 

— Să te-audă Dumnezeu! Da-n care picior ţi-a intrat? 

Tic însă o zbughise pe uşă. Şi abia atunci bătrânele îşi 
dădură seama că era ferecat la picioare. 

— Ne-o fi amăgit puşlamaua... Ai văzut, madam?! 

— Am mai întâlnit eu derbedei din ăştia... Ştiu eu ce le 
trebuie! 

— Ferească Dumnezeu, unii îţi bagă mâinile în buzunare... 
Şi nu ca să şi le încălzească... 

— Aoleu, unde mi-i punga cu bani? Săriţi, mi-a furat-o 
hoţul. Mânca-l-ar focul! Ală micul cu boldul... 

— Auzi, prefăcutul! Chemaţi sergentul! 

— Da' a cui e punga asta? Asta de lângă tejghea? 

— Mulţumescu-ţi Doamne, e-a mea. Şi l-am blestemat, 
săracul, degeaba. Ptiu, ptiu... lartă-mă, Doamne... 


— Te pomeneşti că chiar i-or fi intrat nişte ghimpi în picior. 
Şi băiatul meu, mai acu' vreo treizeci de ani... 

— Şi de ce să nu-i intre? S-o fi încălţat pe urmă şi l-au 
apucat durerile... 

— Săracul băieţaş, n-aţi văzut ce respectuos era... 

Tic nu auzea însă nimic din sporovăială nestatornică... El 
se ascunsese după un colţ de stradă, nu departe de casa în 
care locuiau bătrâna şi fata în alb. Pândi la colţ şi o zări pe 
sgripţoroaică apropiindu-se. O lăsă să treacă şi, când o văzu 
oprindu-se în apropierea porţii, fugi repede spre ea, o 
înghionti parcă fără să vrea, îşi ceru iertare, dar totul se 
întâmplă fără să-şi potolească o clipă goana. 

— Bestemeticule! Îl afurisi bătrâna. Ce, n-ai alt loc de fugă 
decât pe trotuar? Dumnezeule! Parcă-ar fi tot derbedeul 
ăla. Te pomeneşti că mi-a furat ceva! 

Se convinse însă repede că nu-i lipseşte nimic. Dar nici nu- 
i trecu prin cap gândul că ar putea să aibă ceva în plus. 
Cine ştie? Atunci poate că ar fi descoperit agăţat de fusta ei 
un plic pe care se putea citi: „Prizonierei în alb”. Plicul nu 
rămase însă multă vreme agăţat de fustă, pentru că o mână 
subţire, delicată, îl desprinse fără zgomot şi-l purtă către 
sân. Prizoniera în alb primise mesajul. 

Exact la ora 5, Ursu sosi în sala de antrenament. Ştia că 
maestrul său ţine foarte mult la punctualitate. Antrenorul, 
un bărbat trecut de 50 de ani, cu o statură impunătoare, cu 
umeri largi şi ceafă puternică, îşi primi ca întotdeauna 
zâmbind elevul său preferat. Deşi se putea lăuda cu o 
carieră îndelungată în ring, figura lui nu prea aducea a 
boxer. Părea mai degrabă a unui om obişnuit, a unui 
intelectual deprins cu mişcarea şi sportul, decât a unui fost 
as al categoriei grele. De altminteri, întreaga sa concepţie 
despre box era foarte mult diferită de a altor maeştri ai 
sportului cu mănuşi, mai ales de cei care susțineau că boxul 
este prin definiţie şi exclusiv un sport al forţei şi rezistenţei. 
Antrenorul lui Ursu nu nega valoarea calităţilor fizice, dar 
predica fără încetare elevilor lui ideea că în lupta cu pumnii 


contează, cel puţin în aceeaşi măsură, inteligenţa şi 
psihologia. Adversarul trebuie cântărit, judecat, susţinea el, 
stilul său trebuie studiat cu atenţie, de asemenea şi 
loviturile sale specifice şi, în raport cu rezultatul acestui 
studiu, boxerul angajat trebuie să-şi organizeze lupta. El nu 
propovăduia o singură tactică de luptă dusă până la 
desăvârşire de un boxer, ci o multitudine de tactici, fiecare 
prilejuită de adversarul dat, de specificul boxului său. 
Uneori îşi îndemna elevii să-şi schimbe nu la fiecare repriză, 
ci la fiecare minut tactica în ring: atac sau dans în jurul 
adversarului, corp la corp sau lovituri de la distanţă, 
apărare simulată cu contre dure şi oportune, retragere 
directă care să faciliteze plasarea unei lovituri decisive. 
Luptătorul trebuie să judece tot timpul, să simtă momentele 
adversarului, să-l enerveze sau să-l calmeze, să-l înghesuie 
sau să-i dea satisfacția unor succese uşoare. Clipele 
decisive, fie pentru acumulare de puncte, fie pentru 
plasarea unor lovituri puternice, trebuiau alese fără 
greşeală. Provocarea unui asemenea moment şi 
fructificarea lui era, la urma urmei, o problemă de 
psihologie şi de inteligenţă. 

Antrenorul îi aminti lui Ursu toate aceste idei însoţindu-le 
cu exemple multiple din cariera lui şi din cariera altor 
boxeri care făcuseră faimă sportului cu mănuşi. 

— Ce ştim despre adversarul tău? Îl întrebă antrenorul pe 
Ursu. Că e puternic, mai puternic decât tine, că e tot atât 
de agil ca tine, că are mai multă experienţă decât tine. 
Două plusuri şi un egal în fişa lui, două minusuri şi un egal 
în fişa ta. Raţional şi psihologic, aceasta duce la o anumită 
concluzie: siguranţa. Adversarul e sigur de el. Adversarul e 
sigur de victorie. Nu se îndoieşte nici o clipă că va obţine 
victoria. Ei, eu cred că aici trebuie să căutăm ceva, aici 
trebuie să acţionăm noi. Adică, în raport cu această 
încredere în el, cu această siguranţă a victoriei să ne făurim 
tactica de luptă, toată concepţia noastră de luptă. Înţelegi, 
Ursule? 


Ursu prinsese tâlcul celor spuse dar i se părea că ideea 
antrenorului nu se potrivea cu ideea pe care şi-o făcuse el 
despre meciul de a doua zi. De aceea se mulţumi să clatine 
din cap, dar gestul lui aducea mai degrabă a nedumerire. 

— Adversarul e sigur pe el. Întăreşte-i siguranţa. Acordă-i 
câteva succese uşoare. Fă-l să se autoliniştească, să te 
desconsidere, atrage-l în atac, apără-te mereu cu şovăieli şi 
în repriza a doua când va încerca, sigur, să pună capăt 
luptei plasează-i croşeul de dreapta. Te asigur că-l faci 
knock-out! Fără discuţie! 

Ursu îşi privi gânditor profesorul. Tactica pe care acesta i- 
o predica era într-un fel opusă celei la care reflectase el. 
Logica profesorului i se părea însă cu neputinţă de atacat. 
Maestrul nu-l lăsă prea multă vreme să mediteze; era 
vremea să înceapă antrenamentul. Frământările şi 
întrebările lui Ursu nu dispăruseră, nici măcar nu se 
atenuaseră. Simţea nevoia să se destăinuiască cuiva. De 
aceea îl şi chemase pe Tic la antrenament. Voia să-i 
vorbească puştiului ca unui prieten, să se uşureze măcar, 
pentru că la alt sprijin nu se putea aştepta de la el. Şi nu 
înţelegea ce se petrece cu Tic de întârzie atât de mult. 

Mai era însă cineva căruia Ursu putea să i se destăinuie, 
dar la care nu îndrăznea să se gândească: Lucia. După 
întâmplările din Peştera Neagră, prietenia dintre cei doi se 
răcise. Dacă acolo, pe munte, în mijlocul primejdiilor, firile 
lor deosebite se întâlniseră şi se atinseseră plăcut, dacă în 
noianul de spaime şi emoţii îşi trimiseră unul altuia unde 
calde, duioase, necesare, uneori aproape imperceptibile, 
reîntorşi în liniştea şi monotonia orăşelului, simţiseră 
amândoi un fel de teamă şi apoi nişte valuri de gheaţă peste 
ceva ce fusese blând şi cald. Ursu îşi amintea cu un tremur 
care-i zguduia tot trupul clipele când o purtase, leşinată, în 
braţe, când îşi lipise obrazul de părul ei, când îi atinsese cu 
fruntea faţa şi buzele. Sentimentul că făptuise un sacrilegiu 
nu-l părăsea nici un moment. Timiditatea lui faţă de Lucia 
se accentuase, se amestecase cu un sentiment de teamă şi 


ruşine. Din cauza aceasta, uneori se purta prea băieţeşte cu 
dânsa. Atitudinea lui Ursu, atât de diferită de cea pe care o 
avusese pe munte, o readusese pe Lucia în starea veche de 
superluciditate, de răceală şi indiferenţă, fără să-şi dea 
seama că ascunde în carapacea ei voluntară durerea unei 
adolescente care ar dori să privească altfel florile şi culorile. 
Nu-l înţelegea pe Ursu sau poate fiorii aceia necunoscuţi 
care reînviau o dată cu amintirile o obligau să nu încerce 
să-l înţeleagă. 

Ursu se simţi trăsnit când o văzu pe Lucia pătrunzând pe 
uşa sălii de antrenament. Nici nu-i trecea prin cap că 
apariţia neaşteptată fusese determinată de zvâcnetul unui 
al şaselea simţ feminin care-o făcuse pe Lucia să intuiască, 
să descopere că Ursu are nevoie de un confident înaintea 
întâlnirii de mâine. Fata simţise că prezenţa ei în preajma 
lui Ursu îl va linişti, îi va spori încrederea în propriile forţe. 
Simţise totul?... Nu, judecase totul şi ajunsese la această 
concluzie, sesizase cu nevinovăție, fata. 

Apariţia Luciei declanşa însă în Ursu un noian de gânduri 
şi întrebări şi emoţii... Muntele, peştera, prăpastia... Şi 
dintr-o dată nu mai văzu în faţa ochilor decât chipul acela 
blond, cu ochii puţin oblici, cu buze subţiri, cu obrajii 
pudraţi de o uşoară paloare. Alergă spre Lucia, o prinse de 
umeri cu mâinile sale deformate groaznic din cauza 
mănuşilor şi aproape o sfărâmă la pieptul său. Lucia deveni 
lividă... Se uită în ochii agresorului cu priviri speriate... 
Ursu îşi retrase mâinile. Se îngrozi. Se dădu un pas înapoi 
şi Lucia, speriată şi ea şi cu convulsii în piept, fugi pe străzi 
fără să mai vrea să se gândească la ceva. 

Tot cam pe la ora aceea, alţi doi cireşari, cocoţaţi în 
stejarul din spatele statuii lui Eminescu, trăiau clipe grele 
şi-ncepeau să simtă gustul amar al înfrângerii. Se urcaseră 
în stejar pe la cinci şi un sfert. Aşteptaseră în linişte 
jumătate de oră, dar minutele care urmară erau pline de 
emoţii. Unul din ei întrebă cu frică: 

— E şase? 


— Fix. Să ştii că nu vine. Eu în locul ei eram aici înainte de 
şase. Hărăpina dracului. 

— Ssst! Vine cineva din dreapta. 

Se lăsă din nou linişte în stejar. De pe o alee din dreapta 
veneau doi îndrăgostiţi. O pereche din familia celor care fac 
senzaţie pe la baluri. Mergeau dansând şi frecându-şi 
obrajii, dar deodată se opriră şi se aşezară pe banca din 
faţa statuii. Câteva clipe de ritm din umeri şi călcâie apoi 
începură să ciripească. 

— Ce le-a venit ăstora să se aşeze tocmai pe banca 
noastră? Întrebă înfuriat Dan. 

— Tu eşti de vină, răspunse Tic. Trebuia să lipeşti un 
bileţel „ocupat” pe bancă. La asta de ce nu te-ai mai gândit? 

— Dar ce, crezi că suntem la teatru? 

— Eu îi scol de pe bancă, se înfurie brusc prichindelul. 

— Cum? Vrei să ţipi la ei şi să trădezi ascunzişul? 

— Aiurea!... Cu praştia! În mai puţin de un minut. 

Tic scoase praştia, puse în aruncătoarea de piele o ghindă, 
întinse elasticul şi ţinti spre bancă. Nu slobozi însă imediat 
proiectilul. Aşteptă. Pe bancă, tânărul cu plete feminine 
savura tacticos o ţigară. Cu un gest larg îşi sprijini mâna cu 
ţigara de speteaza băncii. Dar numai după o clipă sări ca 
ars. Ţigara îi fusese pur şi simplu smulsă din mâna. 

— Ce s-a întâmplat, greieraşule? Îl întrebă speriată fata cu 
buze foarte roşii şi cu sprâncene de catran. 

— Nu, nimic, se încuraja greieraşul, mă uitam, ştii, nişte 
fluturi formidabili. 

Tic pregăti o a doua aruncătură. „Greieraşul” îşi căuta o 
poziţie cât mai comodă. Stătea picior peste picior însă cu 
spatele atât de lăsat, că parcă stătea cu picioarele în sus. 
Cireşarului ţintaş i se păru prea indecentă poziţia, aşa că a 
doua lovitură i-o trimise în talpa pantofului. Pocnitura se 
auzi bine în jur. „Greieraşul” sări de pe bancă atât de iute şi 
o luă atât de cavalereşte din loc, că însoţitoarea cu buze 
roşii se văzu nevoită să alerge după el pentru a-l ajunge. 


După câteva minute de la retragerea greieraşilor îşi făcu 
apariţia, de astă dată din stânga, un nou cuplu: o bătrânică 
grasă şi scundă şi un băieţaş molâu cu ochelari. Tic îşi 
pregăti din nou praştia: 

— Dacă se aşază pe bancă, îl transform pe molâul ăla cu 
patru ochi în campion de fugă cu obstacole. Ia uite, 
tâmpitul! 

Într-adevăr, molâul se împiedicase chiar în faţa băncii şi 
era cât pe-aci să-şi întindă oasele pe jos. Noroc că se 
prinsese de bancă. 

— Aoleu, maică! 'Ţi s-a întâmplat ceva? Auziră cei doi vocea 
bătrânei. 

— Dă, Doamne, să se aşeze! Se ruga Tic, cu praştia 
pregătită. Zău că-l prefac în popândău. 

Cireşarul cel blond era înfuriat. Simţea nevoia să se 
descarce, să tabere asupra cuiva. Dar pentru că bătrânică 
se cărăbăni trăgându-şi molâul de mână, îşi amână explozia. 
Mai trecură pe alee doi oameni serioşi, apoi un ofiţer, apoi 
două ţărănci, un popă, un lungan cu nişte mâini până la 
genunchi şi cu un nas de Pinochio, căruia Tic îi pusese gând 
rău, mai ales vârfului roz, o fetişcană înaltă cât o prăjină, 
ţinând de mână două fetiţe care urlau după maică-sa, 
acelaşi ofiţer, doi colegi de-ai lui Tic, dintre care unul fu 
gratulat cu un proiectil, într-un loc cărnos şi usturător, o 
bătrână cu părul alb ca zăpada, aplecată deasupra unui 
cărucior şi şoptind fără încetare: „[uguloi, ţuguloi, ţuguloi”, 
o servitoare oacheşă cu un borcan în mână, din nou 
ofiţerul... 

— E şase şi jumătate, spuse Dan. Ce facem? Mi se pare că 
n-a ajuns scrisoarea la destinaţie. Sau o fi pus bătrâna 
mâna pe ea. 

— Dac-o fi enervat-o scrisoarea şi-o fi citit-o numai până la 
jumătate? 

— Imposibil! N-a citit ceva asemănător în viaţa ei. 

— Poate că ai şi tu dreptate... Spuse rar şi cu subînţeles 
Tic. 


— Adică ce vrei să zici? Că n-oi fi scris aşa la înălţime? 

— Mai stăm? Îl întrerupse mânios ţintaşul. 

— Eu unul nu mai stau. Dacă tu vrei... 

— Nici eu! M-am săturat. Gata! Las' că... 

Tic sări repede jos, iar Dan şi mai repede... Pentru că-şi 
pierduse echilibrul. Arătau amândoi ca nişte învinşi. O oră şi 
mai bine stătuseră cocoţaţi în stejar, de pomană. 

— Hărăpina ta e-o fricoasă fără pereche, încercă Dan să se 
consoleze. Şi n-are nici un pic de romantism în ea. Dacă nu 
acceptă dânsa riscul şi surpriza unei întâlniri... 

— Numai zgripţoroaica e de vină. Ştiu eu. Cred că o ţine 
legată în lanţuri. La mâini şi la picioare. 

Cei doi învinşi se apropiară de bancă. Lui Dan îi veni ideea 
să se aşeze. Dar nici n-apucă să atingă speteaza de lemn, că 
se azvârli în sus de parcă îi intrase un cui în spate: 

— Ia uită-te, Tic! Ce-i asta? Cine-a adus-o? Când? 

Tic se uită spre mâna lui Dan. Pe speteaza băncii, la mijloc, 
era lipit un bilet. Îl smulse într-o clipită şi-l citi cu voce tare: 

— Stimaţi copilaşi! Am primit mesajul vostru care mi-a 
declanşat într-adevăr un sentiment... de milă faţă de voi. V- 
am făcut şi cinstea de a vă arunca o privire încântătoare, 
plină de admiraţie când am văzut cu câtă uşurinţă v-aţi 
căţărat în copac. Îmi pare totuşi rău că nu veţi putea 
mângâia urmele paşilor mei şi mi-e teamă că din această 
cauză veţi crede că sunt o zână, ceea ce pentru vârsta pe 
care presupun c-o aveţi n-ar fi deloc de mirare. Sfatul meu 
este să vă găsiţi preocupări mai apropiate de vârsta şi 
posibilităţile voastre. Ce-aţi zice să participaţi la un concurs 
de trotinete sau triciclete? Dacă nu-l veţi câştiga, fiinţa mea 
generoasă se va strădui să aline marile voastre suferinţe. 
Acesta este răspunsul „Prizonierei în alb”. P S. Pariez că 
veţi sta în copac cel puţin până la şase şi jumătate şi că veţi 
face nişte mutre când veţi citi aceste rânduri...” 

Fata în alb nu greşise cu nimic în ultimele presupuneri. 
Mutrele celor doi erau jalnice. Niciodată un cireşar nu 
primise o insultă asemănătoare. Se uitau unul la altul şi nu 


ştiau cu ce să înceapă. Dan era înfuriat că ideea lui cu 
scrisoarea fusese falimentară şi că îl luase în derâdere o 
fiinţă pe care nici n-o cunoştea şi care, după spusele lui Tic, 
nu depăşea vârsta Mariei şi Luciei. Pe Tic îl scoteau din 
sărite întrebări mult mai concrete. „Cine şi când lipise 
biletul pe bancă?” Îi venea să plângă de ciudă că fusese dus 
de nas ca un ţânc. Ca să nu mai vorbim de chestia cu 
trotinetele şi tricicletele. 

— Numai băboaica e de vină! Scrâşni puştiul. Dac-aş putea 
să aranjez să i se plimbe un şoarece pe spate... Las-că tot i- 
o fac eu! 

Dan nu înţelese care putea fi rolul babei în lovitura pe care 
o primiseră. Şi, dacă e să vorbim drept, nici Tic nu ştia ce 
rol jucase bunica în piesa care-i ridiculizase, ci vorbise, aşa, 
ca să-şi reverse mânia asupra cuiva. Isteţimea fetei, deşi îl 
enerva la culme, îi stârnea parcă un anumit sentiment de 
respect şi de admiraţie, pe care bineînţeles îl ascundea cât 
putea mai bine. Astfel se explică de ce paratrăsnetul 
descărcărilor lui îl constituia bătrâna. 

— Şi totuşi cum a ajuns biletul aici? Întrebă Tic. Cine şi 
când l-a adus? E nemaipomenit! 

— În orice caz nu înainte de venirea noastră în parc, 
pentru că l-am fi găsit atunci. Ticuşor! Sunt sigur că 
bileţelul a fost scris după ora cinci şi jumătate. Adică în loc 
s-o observăm noi pe ea, ne-a observat ea pe noi. Şi să-şi 
bată joc în aşa hal de scrisoarea mea! N-o iert toată viaţa! 

— Ia să ne gândim cine a trecut pe alee şi cine a stat pe 
bancă, reveni la concret fostul ţintaş. 

— Greieraşul”! Imposibil! 

— Baba cu molâul ăla cu ochelari şi mai imposibil. 

— Păi alţii nici nu s-au mai aşezat pe bancă. 

— Atunci cine dracu' a lipit biletul? Cu praştia n-a fost 
asvârlit. 

Dacă Tic ar fi avut inspiraţia să iscodească în acel moment 
casa în care locuia fata în alb, ar fi dezlegat repede enigma. 
Bătrâna înaltă şi uscată îşi căuta de zor ochelarii pe cerdac 


în timp ce, într-o cameră în fund, o fată negricioasă şi 
obosită îşi aranja în faţa oglinzii rochia cea albă. Pe un 
scaun, alături, zăceau aruncate: o pereche de pantaloni 
scurţi de excursie, o bluză groasă băieţească şi un basc 
decolorat, caraghios. Costumată în vestmintele de pe scaun 
şi mascată cu ochelarii pe care-i căuta bunica, luase 
înfăţişarea unui băiat molâu şi prostuţ, într-atât de molâu 
încât reuşise să convingă o babă fără ocupaţie să-i arate 
ieşirea din grădina publică şi chiar s-o conducă până la 
poartă. Dar pentru că Tic nu avu această inspiraţie, rămase 
mai departe cu întrebarea pe buze şi mai ales cu 
sentimentul unei înfrângeri cum nu se poate mai ruşinoase. 

Cei doi cireşari descoperiseră totuşi ceva foarte important 
şi anume că au avut de-a face cu un adversar greu de bătut, 
înfrângerea le aduse mintea la cap şi astfel într-un moment 
de luciditate căzură de acord să discute despre fata în alb şi 
cu ceilalţi cireşari. Chiar în cursul serii. De aceea plecară 
amândoi în căutarea prietenilor: 'Tic spre Ursu, mai ales că 
trebuia să-şi ceară scuze pentru întârziere, iar Dan spre 
Lucia şi Maria. O bună bucată de drum merseră împreună, 
tăcuţi, numai când ajunseră pe strada pe care locuia fata în 
alb, amândoi parcă se treziră. Aceasta cu atât mai mult cu 
cât chiar în apropierea locuinţei inamicului, cam pe la 
centrul străzii, acolo unde Tic prinsese mesajul pentru 
prizonieră de fusta bătrânei, se afla chiar fiinţa pe care în 
acea clipă cei doi cireşari doreau cel mai puţin s-o 
întâlnească. 

Hărăpina lui Tic discuta veselă, mişcându-şi braţele ca o 
balerină, cu un tânăr impunător, foarte înalt şi solid. Şi Dan 
şi Tic fură năpădiţi de emoție, dar imediat îi trăsni uimirea 
pe amândoi, pentru că descoperiseră în însoţitorul fetei un 
alt redutabil inamic: adversarul lui Ursu, cel care de doi ani 
deţinea titlul de campion de juniori. 

— Mă, da frumoasă-i! Se minună totuşi Dan. 

Tic nu dădu nici o atenţie vorbelor scăpate de prietenul 
lui. Pe el îl chinuiau amarnic, ca întotdeauna, întrebările 


concrete: De unde cunoaşte vlăjganul pe fata în alb? De ce 
dacă voia şi putea să aibă prieteni, fata în alb în loc să-i 
caute pe cireşari se împrietenise cu „individul ăsta urât” 
care nici măcar nu era din oraşul lor? Şi cum de i-a dat voie 
baborniţa să se întâlnească seara cu el? 

— Zău, Dan, dacă mai înţeleg ceva! Se plânse Tic. 

— Nici eu. Doar atât: că are o gardă personală cumplită. 

Amândoi se opriseră în mijlocul străzii. Fără să se 
destăinuie unul altuia, amândoi încercară aceeaşi manevră: 
să se întoarcă din drum pentru a nu da cu ochii de inamicii 
lor. Tocmai când să-şi pună în aplicare gândul, fata în alb îşi 
întoarse fără voie capul şi-i zări. Tic avu fericita inspiraţie să 
se aplece şi să-şi deslege şiretul pentru ca să aibă motiv să-l 
lege la loc. Fără această inspiraţie, îşi imagină el, s-ar fi 
făcut de râs! Dan nu înţelese imediat şi-l întrebă: 

— Ce-ai păţit? Când te-ai lovit? 

— Vrei să-şi închipuie că suntem laşi? Întrebă la rândul 
său Tic. Scapă ceva jos şi apleacă-te să-l iei. 

Dan scăpă o batistă scoasă în fugă din buzunar şi abia pe 
urmă se simţi caraghios. 

— Nu cumva ai de gând?... Ne-am făcut de râs! 

— Ne-a zărit! Sunt sigur că acum îşi bate joc de noi. 

— Bineînţeles! Mormăi Dan. Dacă facem mătănii în 
mijlocul străzii ca doi caraghioşi. 

— Hai să mergem chiar pe partea lor! Se îmbăţoşă subit 
prichindelul. 

Înţeleşi parcă, amândoi luară un aer cât se poate de senin 
şi de nepăsător şi se îndreptară cu paşi foarte obişnuiţi spre 
cei doi inamici. Dan îşi aţinti privirile asupra fetei în alb şi 
observă că e puţintel cârnă şi are ochi verzi, foarte mari, iar 
Tic îl privi pe vlăjgan cu fulgere în ochi. Fata râdea cu toată 
faţa. Îi povestea ceva vesel însoţitorului ei. Cu toate 
strădaniile sale, Tic nu prinse decât o frază: 

— Nişte copilaşi! Le place să joace roluri de cerşetori, de 
spioni, de prostănaci...” care-l înfurie atât de cumplit, mai 


ales când auzi hohotele de râs ale lunganului şi remarca lui 
idoată: „ce tâmpiţi”, încât aproape că răcni la Dan: 

— Ah, dacă i-ar muta Ursul nasul, măcar cu câţiva 
centimetri mai sus... 

— Mă hahaleră! Auzi Tic o voce groasă şi rea în spatele 
său. 

Spre surprinderea lui Dan, Tic se deslipi de lângă el şi se 
îndreptă spre vlăjgan. Îşi înfipse mâinile în buzunare când 
ajunse în dreptul acestuia şi-l măsură din cap până-n 
picioare: 

— Ce doriţi, mă rog? 

Întrebarea şi aerul lui Tic îl uluiră pe vlăjgan. Chiar şi fata 
în alb rămase descumpănită. Cireşarul profită de aceste 
clipe de uluire şi porni atacul: 

— Spuneţi-i, vă rog, domnişoarei că atunci când vom avea 
nevoie de roluri de măgari, ne vom adresa 
dumneavoastră... 

După care se întoarse, merse liniştit câţiva paşi, apoi se 
lansă într-o goană nebună. Cireşarul calculase exact. Abia 
în clipa când Tic îşi începu goana, vlăjganul înţelese că 
insulta îi fusese adresată şi vru să se ia pe urmele lui, dar 
fata în alb îl opri reţinându-şi o furtună de hohote de râs. 
Vlâăjganul agită pumnul şi răcni după Tic: 

— Golan! 

Puştiul se opri undeva în mijlocul străzii, făcu şi el un semn 
cu mâna, apoi rosti cu voce tare: 

— Iar eu mă numesc Tic! Încântat de cunoştinţă. 

De astă dată fata în alb nu mai izbuti să-şi stăpânească 
râsul. O adevărată cascadă. Tic, în schimb, căuta să-l 
convingă pe Dan că se aşteptase dinainte la insulta 
adversarului său şi-şi pregătise replica. 

— Zău, Licuşor? Dar dacă accentua, dacă spunea: 
golanule?! Întrebă Dan. 

— Atunci îl puneam în conflict cu un cetăţean de pe stradă. 
De pildă cu bătrânul ăsta. Îi spuneam: Domnule, auziţi, 
derbedeul ăla vă face golan... Era şi mai grav. 


Isteţului îi scăpase însă ceva. Nu se gândise că vlăjganul 
nu va primi cu aceeaşi indiferenţă şi cea de a doua insultă şi 
nici nu-şi închipuise că fata în alb va râde cu atâta poftă 
încât nu va mai avea timp să-şi domolească prietenul. De 
aceea nu se mai uită în spate şi nu-l văzu pe vlăjgan pornind 
în goană spre el. Când întoarse capul era prea târziu. 
Vlăjganul se afla la doi metri de el. E drept că startul lui Tic 
putea fi invidiat de orice campion de 100 metri plat. Şi 
numai acest start de săgeată îl scăpă de-o chelfăneală 
cruntă. Totuşi piciorul vlăjganului întins până la limită 
atinse cu vârful bombeului fundul cireşarului grăbit. 

După vreo sută de metri de goană inutilă, pentru că 
vlăjganul satisfăcut se întorsese de mult la locul de unde 
plecase, Tic se opri, îl aşteptă pe Dan şi când acesta ajunse 
lângă el îi spuse cu un calm năucitor: 

— Ai văzut cum m-a atins? 

Dan, cu toată mila pe care o simţea faţă de prietenul lui, 
nu reuşi să-şi reţină râsul: 

— Parcă spuneai că încă nu s-a născut omul care să-ţi dea 
ţie un picior în spate. 

Tic îl privi oarecum dispreţuitor pe Dan: 

— Mai întâi că abia, abia m-a atins cu vârful piciorului, ca 
să ştii. Şi în al doilea rând îţi jur că pentru această 
„încercare”, îl fac knock-out, chiar dacă-ar trebui să mă 
antrenez zece ani la sacul cu nisip şi să-mi schimb cariera 
de băiat deştept în cea de boxer. Puştiul vorbea cu atâta 
calm şi cu atâta siguranţă, că Dan îl ascultă cu gura 
căscată. Şi culmea e că nu avu nevoie să se antreneze zece 
ani şi nici să-şi schimbe cariera pentru a-şi duce la capăt 
teribila răzbunare. 

În sala de antrenament, Tic îl găsi pe Ursu singur şi foarte 
abătut şi parcă ascuns într-un colţ. Purtat de elicea 
răzbunării, ciufuliciul se miră enorm de starea în care era 
Ursu. De unde să ştie el că Lucia fusese pe-acolo cu 
aproape o oră înainte şi că se petrecuse o scenă care ar fi 
avut altă desfăşurare şi alt desnodământ dacă el n-ar fi 


întârziat? Ursu se simţea distrus. Aproape un ceas rămase 
nemişcat în colţul în care-l găsi Tic, sub povara unor 
gânduri şi sentimente sfâşietoare. 

— Ce-i cu tine, Ursule? Îl întrebă Tic. Nu cumva ţi-e frică? 
Sau te-a pocnit şi pe tine cineva cu piciorul în spate? 

Cel întrebat nici măcar nu îndrăzni să-i arunce o privire lui 
Tic. Ciufuliciul deveni dintr-o dată înflăcărat: 

— Ursule, zău să-l baţi! Dar ştii... Aşa... Să nu-i mai ardă 
toată viaţa de box. Dac-ai şti ce mi-a făcut...! 

Şi se apucă să-i povestească ceea ce i se întâmplase pe 
strada fetei în alb. Ursu însă nu auzea şi nu înţelegea nimic. 
Se gândea mereu la ceea ce se petrecuse între el şi Lucia, îl 
scăpărau emoţiile cu duiumul, iar pe spate parcă i se urcau 
reptile. Ce mai, era nenorocit! Tic îşi isprăvi istorisirea cu 
un of! Greu şi ameninţător apoi, aducându-şi aminte că 
întârziase, îi ceru iertare lui Ursu. Abia atunci îşi auzi 
prietenul rostind primele cuvinte: 

— Ah, Ticuşor, dacă n-ai fi întâarziat! Uf! Doamne! De ce-ai 
întârziat? 

— Zău, iartă-mă, te rog din tot sufletul să mă ierţi... le rog 
să mă ierţi şi pentru altceva... Ceva mult mai grav... [i-am 
ascuns un lucru... 

— Ticuşor dragă... Am... Am jignit-o groaznic pe Lucia, se 
destăinui pe neaşteptate şi fără să vrea Ursu. 

— Şi de-aceea eşti trist? Nu cred... 

— Da... Nici nu poţi... Nici nu poate să-ţi treacă prin cap! 
Mai bine să tac. 

Tic se porni pe un râs nebun. 

— Ha, ha, ha! Lucia jignită! Eşti un prost! N-o cunoşti. Pe 
Lucia poţi s-o baţi cu varga la spate o zi întreagă şi nu se 
simte jignită. O face pe nebuna. 

— Nu, Tic, nu poţi să înţelegi... E altceva. 

Tocmai atunci pătrunse pe uşă antrenorul: 

— Ei, cum a mers? Bagă de seamă, Ursule! Tactica e clară. 
Întăreşte-i adversarului siguranţa. Acordă-i câteva succese 
uşoare. Fă-l să te desconsidere, să se autoliniştească, 


atrage-l în atac, apără-te mereu, fă-l să creadă că ţi-e frică 
şi în repriza a doua, când va căuta să-ţi plaseze lovitura 
decisivă, azvârle croşeul. N-are nici un rost să fii abătut. 
Dacă nu-l faci knock-out, îmi dau cuvântul de onoare că mă 
retrag din box. Înseamnă că habar n-am ce-i boxul. Haide, 
nu mai fi abătut! Niciodată în viaţa mea n-am fost mai sigur 
de o victorie. Ai tot ce-ţi trebuie pentru victorie şi în primul 
rând tactica! 

— Da, da, rosti Ursu cu o voce foarte puţin convingătoare. 

— Îmbracă-te repede că trebuie să lăsăm sala liberă 
pentru adversarul tău. 

Ursu urmă sfatul antrenorului, se îmbrăcă şi ieşi din sală 
împreună cu Tic. După câţiva paşi se opri ruşinat: 

— Tic, nu te supăra, dar... 

— Aaaa! Descoperi puştiul. Vrei să fii singur. locmai mă 
gândeam cum să fac ca să nu te superi... Ştii, vreau să mai 
rămân puţin, să-ţi văd adversarul. Aoleu! Era să uit. Am 
hotărât să ne-ntâlnim la opt, la mine, să discutăm ceva... 
Extraordinar. Toţi cireşarii... 

Ursu dădu din cap, afirmativ, iar Tic se întoarse cu paşi 
tăcuţi, spre sală. Pătrunse cu băgare de seamă înăuntru, se 
ascunse lângă uşă, după nişte bănci şi rămase în aşteptare. 

Când găliganul păşi pragul uşii, Tic simţi un fior de spaimă 
în ceafă. În costumul său sumar de sportiv vlăjganul era şi 
mai fioros. Înalt, cu umeri laţi, cu mâini lungi, musculoase, 
cu gât puternic, cu figură specifică de boxer, părea că-şi 
petrecuse toată viaţa în ring. Antrenorul îi indica mişcările, 
îl îndruma ca pe un copil: 

— Va să zică, mâna stângă în sus cu pumnul strâns 
înseamnă să te bagi în corp la corp. Mâna dreaptă în sus cu 
pumnul strâns înseamnă retragere. Palma stângă deschisă 
înseamnă atac furios. Palma dreaptă deschisă înseamnă 
contrare. Amândouă mâinile în sus cu pumnii strânşi 
înseamnă eschivă. Amândouă mâinile în sus cu palmele 
deschise înseamnă plasarea loviturii decisive. la să 
încercăm. 


Şi astfel, Tic avu prilejul să asiste la cea mai perfectă 
dirijare a unei lupte pe care ar fi putut s-o vadă vreodată în 
viaţa lui. Elevul realiza aproape instantaneu semnalele 
maestrului său. Uneori aplica două indicaţii în mai puţin de- 
o secundă: eschivă-contrare sau atac furios-retragere. Era 
o plăcere să vezi cum un simplu semn cu mâna declanşa o 
imagine de corp la corp cu zeci de lovituri în câteva 
secunde, sau cum un alt semn transforma dreapta 
găliganului într-un piston formidabil. 

— Perfect! Spuse antrenorul. Sunt mai sigur de victoria ta 
decât de faptul că exist. Aici greşesc, dragul meu, o mulţime 
de antrenori. Ei îşi închipuie că în toiul luptei un boxer mai 
poate să-şi păstreze luciditatea şi judecata. Ei uită că 
nimeni nu e în stare să aprecieze mai bine lupta decât cel 
din afara ringului. Numai cel din afară vede ceea ce nu văd 
boxerii şi simte ceea ce ei nu simt. Totul este să ştii să-ţi 
conduci luptătorul! Ei, şi-acum treci la sacul de nisip! 
Adversarul tău e puternic. Trebuie lovit tare ca să cadă. 

Antrenorul părăsi sala cu chipul scăldat într-un zâmbet de 
mulţumire, iar elevul său începu atacul sacului de nisip. Lui 
Tic i se încrâncenă carnea când văzu cu câtă forţă izbeşte în 
sac. Unei asemenea lovituri nu-i poate rezista nimeni, gândi 
ciufuliciul. La fiecare lovitură sacul de nisip făcea un arc de 
aproape 90 de grade. Se mişca sacul de nisip ca un pendul 
besmetic, parc-ar fi fost umplut cu puf, „Doamne, zău că mi- 
e frică de Ursu!” Găliganul lovea din ce în ce mai cu sete, 
mai vârtos. Oscilaţia sacului creştea. Scoase încet capul de 
după bancă, se apropie cu paşi neauziţi de uşă, aşteptă 
câteva clipe... 

Vlăjganul trimise un pumn ucigător în sacul cu nisip. În 
aceeaşi clipă acţionă şi Tic. Scoase un țipăt, scurt: „Aaaa!” 
Surprins, boxerul întoarse capul în direcţia sunetului. Dar 
nu mai apucă să vadă cine strigase. Pentru că, revenind din 
oscilație sacul îl pocni năpraznic în falcă. Găliganul se 
prăbuşi ca o şubă grea în primul knock-out din viaţa lui. 
Cireşarul îşi respectase întocmai cuvântul. 


În camera albastră, cu ferestre mari şi pian, Maria îl 
iscodea pe Dan: 

— Nesuferitule, spune odată! Nu-ţi dai seama că m-ai 
făcut curioasă? 

— Numai când o să vină Tic şi Ursu. Ai puţintică răbdare... 

— Dac-ai şti cât de urâcioşi îmi sunt băieţii care se prefac 
discreţi. Vor să-şi dea şi ei aere de bărbaţi. Să-ţi spun un 
secret, Dănel. Cu fetele nu-i bine să fii discret. Între băieţi 
mai merge... 

— Şi de ce nu e bine să fii discret cu fetele? 

— Pentru că, până la urmă, tot nu poţi rezista insistențelor 
lor şi devii cu atât mai mult un caraghios... Şi pentru că... 
Fetele ştiu aproape întotdeauna care e obiectul „marii 
discreţii”. 

— Eu sunt sigur, de pildă, că nici nu poate să-ţi treacă prin 
cap despre ce e vorba! 

— Vrei să încercăm? Eu îţi pun întrebări şi tu răspunzi 
prin da sau nu. Atât: da sau nu. Nimic altceva. 

Dan se codi o clipă, apoi i se păru nostim jocul. 

— Hai! M-ai făcut şi tu pe mine curios. 

— Bine! 'ncep... E vorba de o fată... 

— Asta-i culmea! De unde ştii? Aha! Cam înţeleg eu: ţi-a 
spus Tic? 

Maria pusese întrebarea numai pentru încercare. Dacă i s- 
ar fi răspuns simplu, cum era jocul, prin da sau nu, ar fi fost 
în mai mare încurcătură. Răspunsul întrebător al lui Dan îi 
dădu însă certitudinea. Şi încercă să-l imite pe Victor: „E 
deci vorba de o altă fată decât Lucia. E deci vorba de o fată 
cu care nu pot veni în contact. Altfel nu s-ar putea explica 
uimirea lui Dan. Şi nu pot veni în contact decât cu o fată pe 
care n-o cunosc... Acesta trebuie să fie al doilea salt.” 

— Tic? Nu mi-a spus nici un cuvânt. Dar să continuăm. 

Şi Maria continuă cu un ton în care plutea oarecare 
siguranţă şi încredere, chiar puţină zeflemea: 

— Nu-i aşa că n-o cunosc? 

Dan o privi cu ochii mari: 


— Să nu mă minţi! Ţi-a spus Tic. Fir-ar să fie de guraliv! 
Las-că-i arăt eu! 

Maria, cu o mască zâmbitoare, îşi continuă raţionamentul: 
„Nu-i deci vorba de o prietenă, nu-i vorba de o colegă, dar 
trebuie să fie o fată de vârsta mea, altfel n-am discuta 
despre dânsa. Şi eu n-o cunosc!... Dar pe care fată din oraş 
n-o cunosc eu? Deci nu e o fată din oraşul nostru! Sigur!” 

— i-am mai spus o dată că n-am aflat nimic de la Tic... Îi 
răspunse Maria cu un ton ciudat în voce, pentru a-i strecura 
îndoiala că ar fi putut afla anumite amănunte de la 
altcineva: Nu-i aşa că nu-i din oraşul nostru? 

— Tu îţi baţi joc de mine, Maria. Cine ţi-a spus? Ea? 

„Va să zică nu-i din oraşul nostru, gândi Maria, fără să ia în 
seamă întrebarea lui Dan: Atunci cum de n-am aflat despre 
dânsa? Înseamnă că e de puţin timp în oraş. Precis! 

— Nu-i aşa că a sosit numai de câteva zile în oraş? 

Dan răspunse de astă dată sec: 

— Da! 

Maria îşi ascunse nemulţumirea faţă de răspunsul zgârcit 
al lui Dan sub masca unui zâmbet atotştiutor. „Dacă a sosit 
totuşi de câteva zile şi eu n-am aflat de ea, înseamnă: a) că 
stă în altă parte a oraşului; b) că stă toată ziua în casă; c) că 
nu are nici un prieten; d) că familia unde stănue 
numeroasă, dacă n-a putut răzbate în rândul fetelor din 
oraş vestea sosirii unei străine”. Îl privi scrutător pe Dan şi 
spuse cu voce sigură: 

— Să-mi răspunzi prin da sau nu cum ne-am înţeles: Dar 
repede, fără ezitări: Stă în cealaltă parte a oraşului? 

— Da! 

— Stă toată ziua în casă? 

— Da! Răspunse Dan din ce în ce mai uluit. 

— Nu-i aşa că n-are nici un prieten în oraş? 

— N-are! 

— Fiindcă o ţine de scurt, acasă, nu? 

— Da. 


Maria puse atunci întrebarea cea mai primejdioasă, 
întrebarea de care atârna tot succesul „jocului” ei. 

— Crezi că e cazul să mai continuăm întrebările? Şi după o 
pauză cu subînţeles: îmi închipui că te-ai convins... 

— Da de unde dracu' ştii? Se prinse Dan. Cine a putut să-ţi 
vorbească despre fata în alb? Cine altul decât Tic? 

— Tu! 

— Eu? Îţi baţi joc de mine? N-am obiceiul să vorbesc în vis 
şi chiar în cazul ăsta nu prea văd cum ai putea tu să-mi 
supraveghezi visele. 

— Tu mi-ai spus! 

— Când? 

— Acum! 

— Ştii ceva, Maria... Dar cuprins de o bănuială, nu-şi mai 
duse la capăt insinuarea. Zici că eu ţi-am spus? Chiar 
acum? Adică... 

— Da! Şi te-am avertizat că n-o să poţi ţine secretul. N-am 
procedat ca alte fete cu linguşiri, cu promisiuni, cu 
dezmierdări sau cu ameninţări. Am jucat corect. Şi tu te-ai 
lăsat prins în joc. Tot nu înţelegi? 

— Explică-mi mai clar. Ştii tu că m-am născut cu o anumită 
debilitate în chestia asta care-mi stă pe umeri. 

Maria îi explică lui Dan tot raţionamentul. Autoindiscretul 
se cam înfurie la început, apoi se lăsă prins de frumuseţea 
jocului, deveni chiar cavaler şi o felicită pe Maria. 
Bineînţeles în felul lui: 

— Eşti o drăcoaică şi jumătate şi... Vorba lui Tic, am 
impresia că te-am subestimat până acum. Dac-aş fi ştiut... ai 
fi avut şanse mari să mă îndrăgostesc turtă de tine. Păcat... 

Astfel se face că, atunci când Tic pătrunse bosumflat în 
cameră, Maria cunoştea în toate amănuntele misterul fetei 
în alb. După ce se însenină puţin istorisind povestea knock- 
out-ului, Tic le mărturisi celor doi că Ursu nu vine la sfat şi 
că-l lăsase la despărţire cam abătut, „probabil din cauza 
meciului, deşi ela vrut să mă convingă că ar fi altă cauză la 
mijloc”. 


— Am trecut pe la el pe acasă, să-l iau, după ce l-am făcut 
pe ăla knock-out, dar nu vrea în ruptul capului, spuse Tic nu 
fără părere de rău. 

— Nici Lucia nu vrea să vină, anunţă Dan. Şi, ştiţi voi, ea 
când spune ceva... 

— Nici Lucia! Se miră Tic. Ce dracu i-o fi apucat pe 
amândoi? Să vezi că din cauza lor rămâne hărăpina albă 
nepedepsită. Dar eu tot nu mă las. 

— Aţi putea să-mi spuneţi şi mie de ce vreţi s-o pedepsiţi? 
Întrebă Maria. 

— Urâcioasa! Scârboasa! Spioana! Parcă nu ştii ce ne-a 
făcut? Sări ca fript prichindelul. Şi-a bătut joc de noi...! 

— Şi pentru asta vreţi s-o pedepsiţi? Continuă Maria. Voi 
de ce n-aţi reuşit să vă bateţi joc de ea? Sau poate că nici 
nu v-a trecut prin cap s-o ridiculizaţi? 

— Nu cumva îi iei apărarea? Se miră Dan. Maria! Mi se 
pare că până la urmă tot ai făcut cunoştinţă cu ea... 

— N-o cunosc deloc! O cunosc numai din spusele voastre şi 
oricât aţi căuta voi s-o înnegriţi nu reuşiţi decât s-o faceţi şi 
mai albă. Ştiţi cum vă purtaţi voi? Ca un coleg de-al nostru, 
Pompilică sau Sergiu care vorbeşte cam aşa despre Ionel 
sau despre Victor: „Mă ce tâmpit e, mă; ştie toate râurile la 
geografie parcă s-ar găsi pe moşia lui. Şi la istorie, mă, să-l 
vezi, tocilarul, ştie toate datele şi toţi domnii, mă, auzi ce 
bou, dacă până şi la botanică, unde toţi îl copiază pe 
profesor, învaţă pentru teză de-i ies ochii din cap. Spune şi 
tu, mă, nu-i un tâmpit?” Ei, acu, spuneţi şi voi care-i de fapt 
tâmpitul? 

— Adică vrei să insinuezi că noi suntem tâmpiţi? Se ofensă 
frăţiorul cu cârlionţii zburliţi. 

— Nu fi chiar atât de categoric. Dar nişte prostuţi... Aţi 
cam fost... Nişte neajutoraţi... 

Tic se uită la soră-sa, apoi la Dan. N-avea nici un rost să se 
mai ascundă. Simţea şi el că ar fi momentul să înceteze 
jocul: 


— Dan poate c-a fost un prostuţ. Dar eu am fost tâmpit 
mare. Auzi! Să mă ducă de nas o fată!... Dar eu tot îi fac 
baborniţei ceva! O prind eu pe stradă o dată, o opresc şi-i 
spun: Sărut mâna. Nu vă supăraţi, vă rog, dar am impresia 
că sunteţi surdă... Sau tot îi fac eu rost de un şoarece 
frumuşel care ştie să umble pe spate. 

Şi Dan şi Maria râseră cu poftă la gluma serioasă a lui Tic. 
Cam mirat, prichindelul îi lăsă să-şi termine râsul, apoi 
întrebă nevinovat: 

— Şi cu fata în alb cum rămâne? Chiar să n-o pedepsim 
deloc? 

— Eu zic că după faptele ei merită s-o atragem în cercul 
nostru... Îşi spuse Maria părerea. Cred că şi Ursu ar fi de 
acord. Şi Lucia... 

— Lucia?! Oftă Tic. Aia până nu-i pipăie toate încheieturile, 
până nu-i află toate notele, la toate obiectele, în toţi anii de 
şcoală prin care a trecut, nici n-o să vrea să audă de ea. 
Las-c-o ştiu eu... Exact ca baborniţa o să arate şi Lucia când 
o să fie bătrână. 

Tic era într-unul din momentele sale de exagerare. Era 
înfuriat pe Lucia pentru că o bănuia vinovată de tristeţea şi 
nepăsarea lui Ursu chiar înaintea meciului. Nu că se 
gândea la pariu „câţiva lei acolo”, dar înfrângerea lui Ursu 
ar fi dărâmat toată autoritatea lui în materie de sport şi de 
pronosticuri sportive. Şi de când, vrând să-şi bată joc de un 
terchea-berchea care-i ceruse părerea la întocmirea unui 
buletin pronosport indicându-i cele mai aiurite pronosticuri, 
buletinul respectiv obținuse singur 12 rezultate exacte, Tic 
devenise un adevărat rege al pronosticurilor în oraş. O să 
întrebaţi: dar ce s-a întâmplat cu buletinul acela? Dacă vreţi 
să aflaţi, duceţi-vă în piaţa orăşelului, lângă biserica Sf. Ilie, 
e acolo o dugheană cu mărunţişuri, cereţi de un leu nasturi, 
unui individ scurt, gros, cu nişte urechi mari, blegi, care-i 
atârnă ca urechile unui elefant şi o să-l auziţi spunând: Să 
vă dau de doi lei... Cine ştie, poate mai pierdeţi unul... Să vă 
dau şi de un leu agrafe? Cine ştie, poate vă cade nasturele 


pe stradă şi n-aveţi cu ce să vă prindeţi imediat pantalonii... 
Decât să-i ţineţi cu mâna... Să vă dau şi nişfe şireturi? Cine 
ştie, poate sunteţi c-o fată, vi se rupe şiretul... V-aş sfătui să 
luaţi şi-un stilou. Un stilou modest dar garantat... Costă 
nouăsprezece lei... Nu?! Păcat! Eu din cauza unui stilou am 
ajuns nenorocit, vânzător de mărunţişuri. Nu râdeţi, un 
stilou m-a nenorocit. Ah, Doamne... Dac-aş fi întâlnit în ziua 
aceea un vânzător, aşa cum aţi întâlnit dumneavoastră azi, 
care să-mi ofere un stilou!... Oooof... Ştiţi! Jucam la 
„Pronosport”... Am făcut un buletin... Uitaţi-l! L-I-X-2-1-X-2- 
2-2-X-X-2... Concursul 27, uitaţi-vă bine... Asta s-a întâmplat 
duminică dimineaţa. M-am dus la agenţie... Ştiţi, pe strada 
principală, unde-a fost înainte bodegă... Era o lume, mai 
ceva ca la circ... Şi nici un loc liber... Ce să fac? Mă uit la 
buletin. Zic: dă-l dracului. E prea aiurit. Un copil mi-l 
dictase: Tic, băiatul inginerului Florescu. Un pezevenghi 
fără pereche... Am băgat buletinul în buzunar. Mai jucasem 
zece. Am zis: Unul în plus sau în minus ce contează? Of, 
Doamne... Dacă aş fi avut un stilou la mine, l-aş fi completat 
repede şi l-aş fi dat. Doi lei? Ce contează! Seara am auzit la 
radio: L-l-X-2-l-X-2-2-2-X-X-2. Poftiţi şi ziarul. Vedeţi? 
Concursul douăzeci şi şapte. Nici un buletin cu 
douăsprezece rezultate... Mi-am luat la bătaie nevasta. Şi i- 
am dat pân-a-nceput să zică fără-ncetare: unu, unu, ies, doi, 
unu, ies, doi, doi... M-am dus la Iacob, vânzătorul de 
stilouri, criminalul! I-am spart vitrina, i-am rupt coastele şi 
nu l-am lăsat până ce n-a spus: unu, unu, ies, doi, unu, ies, 
doi, doi, ies, ies, doi... Tot buletinul, off... M-am dus la 
Pronosport... Am spart toate călimările şi-am urlat la 
neghiobii ăia că dacă nu aduc până într-o oră o sută de 
tocuri şi de călimări îi omor pe toţi... M-am dus acasă şi m- 
am băgat sub pat cu gândul să mor acolo... Ca să vezi! Nici 
un buletin cu douăsprezece rezultate. Of, Doamne! Cel 
puţin două sute de mii de lei... Ce să mai fac?... M-am 
apucat să vând mărunţişuri... Stilouri. Stilouri. Zău luaţi un 


stilou. Optsprezece lei... Poftim! Nu doriţi şi-o pereche de 
papuci de casă?... leftini, buni... ca la comandă”... 

Şi cum nu era om în orăşel şi în împrejurimi căruia 
vânzătorul cu urechile de elefant să nu-i fi istorisit păţania, 
e lesne de închipuit ce popularitate şi autoritate avea Tic în 
domeniul pronosticurilor sportive. Tocmai această 
autoritate nu voia să şi-o piardă prichindelul. In afară, 
bineînţeles, de faptul că înfrângerea lui Ursu ar fi însemnat 
pentru dânsul o durere căreia nu i-ar fi putut găsi niciodată 
leacul. 

— Atunci, încercă Maria să clarifice situaţia, chiar dacă 
Lucia ar fi împotrivă, tot am avea majoritatea. În cel mai rău 
caz, trei voturi pentru şi două contra, deşi nu-mi închipui că 
Ursu ar fi contra. 

— Şi cum crezi c-am putea s-o atragem spre noi? Se 
interesă Dan. Cam ce metodă ar prinde? 

— Cea mai simplă, răspunse Maria. Discutând cu ea totul 
pe faţă. 

— Cine să discute? Se sperie Tic. 

— În nici un caz voi. Voi v-aţi compromis în ochii ei. Va 
trebui să încerc eu! 

— Cum? 

— Mâine dimineaţă îi voi face o vizită... 

CAPITOLUL III. 

A doua zi dimineaţa, Maria se duse într-adevăr la locuinţa 
fetei în alb. Era o zi frumoasă de vară, bântuită de o adiere 
răcoroasă. Maria bătu de câteva ori în poartă, îmblânzi cu 
un „cuţu”, „cuţu” javra care nu descoperise în ea pe sora 
celui care-i ciomăgise spatele şi aşteptă cu o undă de 
emoție apariţia necunoscutei. După câteva momente de 
linişte, ieşi pe cerdac o bătrână înaltă şi uscată. Apariţia 
nedorită o cam puse în încurcătură pe Maria. 

— Pe cine cauţi dumneata? Întrebă bătrâna cu voce 
supărată şi mai ales indignată că fata din faţa ei nu rostise 
nici un cuvânt de salut. 


Maria descoperi însă repede greşeala comisă şi căută s-o 
îndrepte: 

— Sărut mâna, nu vă supăraţi că vă deranjez... Aş vrea să 
împrumut o carte... 

Bătrâna îşi puse ochelarii pe nas, o măsură cu atenţie şi-i 
spuse cu voce posacă: 

— Nu cred că te pot interesa pe dumneata cărţile mele. 
Cunoşti alfabetul chirilic? 

Neprevăzutul răspunsului şi al întrebării o fâstâci din nou 
pe Maria. În sinea ei încerca să-i dea dreptate lui Tic sau 
mai bine zis începea să înţeleagă pornirea lui împotriva 
bătrânei. Deodată Maria văzu la una din ferestre cum se 
mişcă o perdea şi, o clipă mai târziu, zări chipul unei fete 
negricioase şi ochii ei mari, uimiţi, privind-o. Încurajată 
parcă, răspunse fără ezitare bătrânei: 

— Poate că are Laura cartea de care am nevoie... 

— Dar de unde o cunoşti dumneata pe Laura? 

În clipa aceea, uşa casei bătrâneşti se deschise şi cerdacul 
umbrit se lumină la erupția fetei îmbrăcată într-o rochie 
albă ca zăpada. Apariţia albă o privi pe Maria fără să 
clipească, dar în afară de curiozitate şi o urmă de uimire, 
faţa ei nu exprima nimic altceva. 

— Ne cunoaştem de la Bucureşti... Mi se pare de la un 
concurs... Minţi înroşindu-se Maria. 

Bătrâna se uită cercetătoare la Laura. Fata în alb se uită 
iarăşi uimită la Maria: 

— La ce concurs ne-am întâlnit? 

Maria îşi învinse cu ultimul dram de rezistenţă emoția pe 
care o simţea în gât şi astfel răspunsul născocit se auzi: 

— La concursul de literatură... Anul trecut. 

Fata în alb tresări şi se uită iarăşi fix la Maria. Pe faţa ei 
apăru mai întâi un val de roşeaţă, apoi o paloare dureroasă. 
Parcă îşi amintea ceva, vag... O masă mare îmbrăcată în 
roşu... În sală elevi şi eleve şi teamă şi emoţii şi speranţe... 
Auzea parcă vocea aceea groasă anunţând...:"”Premiul întâi 


pentru compoziţie”... Şi parcă vedea înaintând lin prin sală 
o fată negricioasă, cu cozi, cu sângele în obraji... 

— Dumneata eşti Maria Florescu? Întrebă de-a dreptul 
tulburată fata în alb. 

— Da! Răspunse Maria tulburată şi ea. 

Fata în alb se lăsă din nou năpădită de amintiri. Abia ieşise 
de câteva zile din spital: meningita o ţinuse în pat aproape 
două luni. Era slăbită... Capul o mai durea uneori... Venise 
totuşi la concurs... Îl aştepta de un an de zile... O sală 
mare... Băncile pline cu fete şi băieţi... Într-o bancă stătea 
ea... Scria... Scria... Despre păduri şi castele... Despre sali 
mari, întunecoase... Despre o fată îmbrăcată în alb care se 
plimba maiestoasă pe lespezi de marmoră... Auzea parcă 
zbârnâitul unei sonerii... Auzea foşnetele caietelor care se 
închid... O profesoară bătrână, cu părul alb, lipită de banca 
ei... Dar ea continua să scrie... Profesoara îi cerea caietul... 
I-l întindea cu mâna tremurândă... Apoi din nou amfiteatrul 
acela... O voce groasă:"...Premiul doi, pentru o lucrare 
excepţională, din nefericire neterminată...” Dar în sală nici 
o mişcare... Din nou vocea aceea groasă, strigând un 
nume... Dar nimeni nu răspundea... Ea plângea undeva 
într-un colţ, plângea adânc, fără zgomot... Era prima 
înfrângere din viaţa ei... 

— Dumneata eşti Maria Florescu? Dar nu ne-am cunoscut 
niciodată... 

Speriată, Maria îşi duse mâna la piept. Bătrâna părăsi 
imediat starea de muţenie şi aşteptare la care o 
condamnase convorbirea nesigură: 

— Atunci ce cauţi dumneata aici?... Şi cum poţi să minţi în 
asemenea hal?... Te rog să pleci imediat! 

Vorbele grele ale bătrânei trecură pe lângă Maria fără s-o 
atingă. Toate gândurile, toate simţurile ei învrăjbite ţinteau 
numai apariţia albă uimită, speriată şi palidă. Se uită drept 
în ochii Laurei şi-i spuse tăios: 

— Eşti rea! Eşti fricoasă! Câtă laşitate! 


Maria nu mai privi în urmă. Plecă iute, aproape fugind, 
aproape plângând. 

Fata în alb veni totuşi la meci. Se aşeză într-un rând de 
scaune care i se păru mai liber, nu departe de ring şi îşi roti 
ochii prin sală, căutând parcă o anumită persoană. O 
descoperi undeva pe Maria şi-şi aţinti privirile asupra ei, ba 
simţi şi impulsul de a fugi spre ea. Dar privirile Mariei erau 
prea dispreţuitoare. Îşi reteză mişcarea. O clipă căzu pe 
gânduri, dar deodată îşi scutură capul şi alungă ceva cu 
mâna, parcă ar fi alungat o viespe. 

Tic şi Dan aflaseră ce se întâmplase, dimineaţa, pe 
cerdacul baborniţei, dar erau amândoi atât de frământaţi 
de starea lui Ursu, încât se mulţumiseră doar să ridice din 
umeri neputincioşi şi să amâne pentru a doua zi discutarea 
„cazului fetei în alb”. Tic, mai ales, era foarte neliniştit şi 
simţise prichindelul că şi antrenorul lui Ursu se scaldă în 
ape străine. Îl auzise de prea multe ori dăscălindu-şi elevul: 
„Nu-ţi fie teamă, Ursule! Gândegşte-te la ce ţi-am spus. 
Victoria e în mâna ta, în tactica ta şi în croşeul tău”. 

Iar Ursu răspundea prea stereotip, înclinându-şi capul şi 
refuzând să scoată o singură vorbă. Mişcarea lui din cap şi 
mutismul care o însoțea, numai convingere nu însemna. 

Antrenorul repeta întruna aceleaşi vorbe. Ursu răspundea 
cu acelaşi gest... Nu prea-i convenea lui Tic ce se petrecea 
în cabină. 

Prichindelul se convinse că lui Ursu i se întâmplase ceva 
neobişnuit. Îl cunoştea bine, ştia cu câtă răbdare aşteptase 
întâlnirea, ştia cât de minuţios se pregătise pentru ea şi iată 
că numai cu un ceas înaintea meciului înfăţişa tuturor o 
mutră de înmormântare, nu emoția şi nerăbdarea omului 
care se pregăteşte să urce o mare treaptă în viaţa lui. 

O clipă lui Tic îi flutură în minte ideea de a-i destăinui lui 
Ursu ceea ce aflase la antrenament: semnalele cu care 
antrenorul celălalt îşi va dirija elevul. Ursu ar fi cunoscut 
astfel în orice clipă intenţiile adversarului, pentru că 
prichindelul reţinuse absolut totul, poate chiar mai bine 


decât găliganul cel antipatic. Dar era un gând de o clipă, un 
gând speriat. Cu toate năzbâtiile şi şotiile sale, Tic era un 
spirit loial, un adevărat spirit de sportiv. Ar fi fost o faptă 
josnică, pentru că ar fi strecurat unuia din luptători o armă 
în plus, o armă mişelească. Ce deosebire între a-i destăinui 
lui Ursu semnalele de luptă ale adversarului sau a-i ascunde 
o bucată de plumb în mănuşă?... Dar totul nu s-ar fi oprit 
numai aici. Ursu l-ar fi refuzat fără nici o ezitare şi l-ar fi 
privit apoi toată viaţa cu dispreţ. 

Tic se mai duse o dată în cabină. Antrenorul îşi masa elevul 
fără să-i vadă faţa, dar Tic o vedea şi faţa lui Ursu exprima 
aceeaşi stare jalnică, ba parcă mai agravată. Încercă să facă 
o glumă; spuse, clipind din ochi, că găliganul se laudă în 
toate părţile că-l va face knock-out înainte de începerea 
meciului, dar Ursu nu schiţă nici un zâmbet, nici măcar o 
strâmbătură de dezgust. Abia după ce antrenorul părăsi 
cabina pentru a pune la punct câteva detalii tehnice, Ursu 
scăpă, în sfârşit, primele vorbe: 

— Lucia a venit...? 

Tic răspunse bineînţeles cu o glumă, închipuindu-şi că e 
cel mai bun moment pentru a-şi înveseli prietenul: 

— Aia să vină...?! Eu pun pariu că în momentul ăsta Lucia 
calculează în ce ritm se schimbă conformaţia oaselor feţei la 
un boxer care are douăzeci de întâlniri pe an şi patru 
înfrângeri prin abandon... Parcă n-o ştii! 

— Chiar n-a venit...? 

— Ce tot te gândeşti la ea?! Se enervă prichindelul. Dacă 
ţi-a făcut ceva, uite, mă jur că o oblig să înveţe boxul sau 
luptele pentru a se apăra de răzbunarea mea... 

— Zău, licuşor... E ceva foarte serios... 

— Zău, Ursule, că tu nu eşti serios dacă îţi închipui că 
poate fi ceva serios... 

— Nu, Ticuşor... Nu poţi să înţelegi... Am jignit-o... 

— Ei, na! Dă-o dracului! Las-c-o ştiu eu... 

Din păcate, Tic nu mai avu timp să-şi liniştească prietenul. 
Antrenorul se înapoie în cabină pentru a anunţa că în 


câteva minute va începe meciul: 

— Ursule, ne-am înţeles! Întăreşte-i încrederea! Fă-l să-şi 
piardă orice teamă... Lasă-i câteva succese uşoare, atrage- 
|... Şi când l-ai plasat în zonă deschisă, azvârle croşeul... 

Altceva prichindelul nu auzi. Pentru că se grăbi să 
părăsească mica încăpere, spre a-şi ocupa locul din spatele 
fetei în alb. Avusese el grijă să lase pe scaun un bileţel pe 
care scrisese cu litere mari un nume scurt: TIC. Înainte de a 
se aşeza pe scaun, avu grijă să-i facă un semn energic de 
încurajare lui Ursu. Cireşarul din ring parcă se mai trezise 
puţin. Îl auzea pe antrenor vorbind şi se străduia să 
priceapă tâlcul spuselor lui. Vorbea de raţionament, de 
logică, de tactică, de psihologie... Ursu, într-o clipă de 
încordare, îşi dădu răspunsul: „Iactica asta e foarte logică, 
dar nu poate duce decât la înfrângere. Mă voi supune...” Cu 
această concluzie îngrozitoare se urcă Ursu pe ring. 

Apariţia celor doi boxeri stârni o larmă de nedescris în sala 
tixită de tineri, mai ales elevi şi studenţi. Chiar în jurul lui 
Tic, vreo douăzeci, treizeci de puşti alcătuiau o galerie 
formidabilă, condusă cu o energie neobosită de cireşarul 
cârn şi ciufulit. 

„Ur-su!... Ur-su!... Ur-su!... Răsunau ca nişte bubuituri 
vocile adunate ale puştilor. 

Tic, bineînţeles, striga mai tare decât toţi şi de câte ori se 
simţea în formă supremă, îşi apropia, ca din greşeală, 
buzele de urechile fetei în alb. Dar Laura parcă era de 
marmură. Nu scăpă nici un gest, nici o mişcare. Avea în 
mână o pungă cu bomboane de care nici nu se atinsese. 
Calmul şi nemişcarea ei îl cam enervau pe prichindel. Într-o 
clipă de mare curaj, atinse uşor cu mâna umărul fetei şi 
când ea se întoarse îi spuse cu o voce care provoca şi 
ameninţa în acelaşi timp: 

— Aţi câştigat un pariu... Ştiţi, cel cu copacul... De fapt din 
pricina unui prieten de-al meu cam neajutorat... Nu vreţi 
să-mi acordaţi posibilitatea unei revanşe, chiar acum... 


— Nu pariez decât la concursuri de trotinete, răspunse ea 
prompt. 

— Păcat că nu pariaţi şi la concursuri de înfrumusețare, nu 
se lăsă Tic mai prejos. Sunt sigur că prietenul 
dumneavoastră va arăta mult mai frumos după meci... 

Dar fata în alb se prefăcu că nu mai aude vorbele care-i 
zbârnâiau la ureche. Şi Tic se răzbună trimițând o nouă 
salvă spre timpanele rezistente: 

— Ur-su Ur-su! Ur-su! 

Galeria puştilor, confundând gestul lui de răzbunare cu 
semnalul convenit, declanşa canonada: 

— Ur-su!... Ur-su!... Ur-su! 

De pe ring, Ursu făcu un semn cu mâna spre galeria 
înfierbântată, ba chiar îşi schimonosi faţa într-un zâmbet. 
Fericiţi că fuseseră descoperiţi, barbăcoţii se umflară în 
pene şi începură să se sfădească între ei, fiecare 
considerându-se destinatarul salutului şi zâmbetului 
viitorului învingător. 

Ursu îi uită repede. Îşi roti ochii prin toată sala căutând cu 
disperare ceva. Dar nu găsi ceea ce căuta. Pentru că 
privirile care se opriră o clipă asupra lui Tic erau triste şi 
abătute. Prichindelul se simţi învăluit de nelinişte şi 
neliniştea lui aduse linişte în întreaga sală. Puştii cu 
blazonul lui Ursu pe revere, un blazon simplu: desenul unui 
urs cu mănuşi de box în labe, aveau un consemn foarte 
strict: să nu facă galerie decât la semnalele dirijorului cu 
părul încâlcit. Şi cum ei erau cei care dădeau tonul şi iscau 
tumult în sală... 

Liniştea continuă... Şi deodată o voce amplificată anunţă 
numele boxerilor, categoria, greutatea, durata meciului, 
numele antrenorilor, poziţia în ring... 

Iar linişte... Apoi gongul! 

Găliganul porni fulgerător la atac. Ursu se retrase, eschivă 
cu măiestrie primele lovituri, ceea ce îl făcu pe Tic să se 
învioreze şi să dea semnalul convenit. Vocea galeriei 
însufleţite sparse pereţii sălii. Conducătorul nucleului 


gălăgios privi spre antrenorul găliganului şi-l văzu ridicând 
mâna stângă în sus, cu pumnul strâns. „Corp la corp”, şopti 
el. Schimbarea tacticei, cu totul neaşteptată, îl surprinse pe 
Ursu. Pumnii găliganului nu mai loveau umbrele şi aerul. 
Ursu se strădui să iasă din înghesuială cu o retragere 
mascată, urmată de un atac fulgerător. Dar antrenorul 
găliganului parcă-i ghicise gândurile. Ridică mâna dreaptă 
cu pumnul strâns: elevul său se retrase imediat, anihilând 
intenţia dură de atac a lui Ursu. Apoi ridică mâna dreaptă 
cu palma deschisă. Ca un automat, găliganul împinse o 
contră de stângă care-l nimeri pe Ursu în plină bărbie. 

Tic închise ochii şi scrâşni din dinţi. Parcă în falca lui se 
oprise cumplita lovitură. Când deschise ochii văzu mâna 
stângă a antrenorului cu palma deschisă: atac furibund! Şi 
nu se mai putu stăpâni: 

— Fereşte-te, Ursule! Ţipă el din toate puterile. 

Dar cine-l putea auzi în vacarmul de nedescris al sălii? Mai 
ales că, înainte de a-şi termina fraza, găliganul deslănţuise 
atacul comandat. Ursu se retrăgea mereu, eschiva, para, 
bloca, făcea adevărate minuni, se lăsa foarte greu nimerit 
de o lovitură mai puternică, dar adversarul era mereu peste 
el, ca o maşină care nu poate obosi niciodată. 

În colţul albastru, antrenorul lui Ursu nu părea deloc 
speriat sau neliniştit. Elevul îi urma întocmai indicaţiile. Îi 
întărea adversarului siguranţa victoriei şi încrederea în 
sine, îi oferea succese uşoare, îl ducea spre autoliniştire, 
spre calm, spre momentul când îşi va pregăti o lovitură 
îngrozitoare. Dar până atunci, până la lovitura aceea de 
final, va ţâşni surprinzătoare şi cumplită reacţia lui Ursu... 

În retragerea sa, în rolul său de luptător care se apără, 
Ursu simţea din ce în ce mai sigur că tactica pe care i-o 
indicase antrenorul îl va duce la înfrângere. Dar nimic din 
el, nici un gând, nici un simţământ, nici un reflex nu se 
împotrivea presimţirii rele şi colţuroase. Bloca, para, 
eschiva, se apăra cu îndârjire... Încerca uneori să simuleze 


lovituri cu stânga sau cu dreapta, dar întotdeauna 
adversarul lui era pregătit pentru eschivă. 

Sus, în lumea galeriei, în mijlocul ei, Tic urmărea cu 
sufletul la gură nenorocirea din ring, pentru că îl înţepa 
mereu gândul unei nenorociri. Şi deodată observă semnalul 
antrenorului dirijor şi groaza îi strangula vocea. Văzuse 
două braţe ridicate cu palmele deschise. În aceeaşi clipă, 
găliganul îl fulgeră pe Ursu la bărbie. O lovitură cumplită, o 
lovitură în plin, o lovitură sonoră care amuţi sala. Ursu se 
clătină, se îndoi, se sprijini în genunchi... Arbitrul începu să 
numere. Antrenorul găliganului ţinea mereu amândouă 
mâinile ridicate cu palmele deschise. Elevul lui aştepta în 
colţ, cu mâna dreaptă încordată, ca de oţel, plasarea celei 
de a doua lovituri de ciocan. Descifrase întocmai semnalele 
maestrului său: lovitură după lovitură, fiecare cu toate 
puterile. La „opt”, Ursu se ridică. Găliganul porni ca o 
săgeată spre el şi-şi azvârli dreapta. Ursu, încă buimăcit, 
mai avu totuşi puterea să eschiveze scurt. Pumnul de oţel 
aproape că-i şterse faţa. Forţa loviturii, dar mai ales eschiva 
de miracol îl răsuciră pe găligan, îi transmiseră chiar o 
spaimă de câteva clipe. Antrenorul nu-şi coborâse însă 
braţele şi nici nu-şi închisese palmele. 

Ursu resimțea încă lovitura. Nu-şi revenise pe de-a 
întregul. Directa adversarului fusese îngrozitoare, ca un 
ciocan de fier încins la roşu. Şi faţa îi ardea. Pe un altul l-ar 
fi aruncat dincolo de corzi. Împins de disperare încercă un 
corp la corp salvator, un paleativ de moment care ar fi 
întârziat poate deznodământul. Antrenorul dirijor îi ghici 
iarăşi gândul şi ridicase mâna dreaptă cu pumnul strâns, 
adică îi ordona elevului retragere grabnică, în plină 
retragere mai primi o indicație: palma stângă deschisă şi 
aproape în aceeaşi clipă alta: îşi deschisese şi palma 
dreaptă: atac furios încheiat cu lovitura decisivă! 

Ursu primi un upercut de stânga care-l trimise în corzi. 
Antrenorul găliganului răsuflă uşurat şi-şi desfăcu braţele 
într-un gest de triumf: era sfârşitul! Nu exista om care să 


poată rezista la o asemenea lovitură. Dar mai era şi 
gongul... Răsună puternic în liniştea sălii, în clipa când Ursu 
se sprijini pentru a doua oară în genunchi. Dar auzind 
vibraţiile gongului, mai avu putere să se ridice şi să 
păşească năucit, ameţit spre scaunul lui. Căzu pe scaun şi 
închise ochii. 

În colţul ringului, alături de el, antrenorul îl masa, îl 
înviora, sau încerca să-l învioreze, dar parcă în neştire. Era 
şi el neliniştit. Simţea că-i scăpase ceva, dar nu descoperea 
ce anume. În timpul primei reprize îşi revăzuse întreaga 
tactică dar parcă nu-i găsea nici o fisură. Şi cu toate acestea 
undeva se strecurase ceva şubred. 

După câteva secunde, sub efectul unei salve de apă rece 
ca gheaţa, Ursu se trezi. Răsuflă adânc, clipi de câteva ori 
din ochi, apoi roti privirile prin sală. Nu întâlni decât figuri 
triste, îl zări pe Tic şi-i făcu un semn moale din ochi. Cele 
două lovituri fuseseră cumplite... Nu-şi închipuise că un om 
poate lovi cu atâta forţă. Îşi mai aruncă o dată privirile în 
sală şi iarăşi toată jalea lumii se adună în ochii lui. 

Minunea se petrecu în galerie, în mijlocul ei, acolo unde se 
găsea conducătorul. Tic se uită la ceas. Mai erau treizeci de 
secunde până la începerea reprizei. Cel de al doilea ocol pe 
care îl făcuseră privirile lui Ursu îl lămuriseră definitiv. 
Scoase iute carnetul, creionul, scrise câteva cuvinte pe o 
foaie ruptă cu violenţă, dar pe care o împături cu grijă. Mai 
rămăseseră 20 de secunde. Nu mai avea timp să ajungă în 
colţul lui Ursu. Avea prea multe obstacole în faţă şi trebuia 
să mai înconjoare şi ringul. Scoase praştia din buzunar. Mai 
rămăseseră 15 secunde. O întrebare rea îi opri răsuflarea: 
Cu ce?... În faţa lui, fata în alb, cu punga de bomboane 
neatinsă, privea absentă ringul. Tic tresări. Găsise. Se 
aplecă spre Laura şi îşi băgă mâna în pungă, spunând cu 
voce grăbită: 

— Nu vă supăraţi... Am nevoie de o bomboană... 

— Cu plăcere... | se răspunse foarte prompt. Sunt cu 
lapte... 


Tic lăsă ofensa fără replică. N-avea timp. Înfăşură 
bomboana în hârtia pe care scrisese cele câteva cuvinte 
misterioase, pregăti praştia, puse ghemotocul în aruncător 
şi întinse. Mai erau şapte secunde. Multe, multe ţinte 
extraordinare ochise prichindelul în cariera lui de campion 
al praştiei începând cu vrăbii şi terminând cu ţigările de pe 
buzele unor tinerei care făceau pe emancipaţii. Odată, 
încheiase un pariu fabulos cu zece colegi: va sparge un bec 
într-o cameră fără să spargă geamul! Pentru că geamul în 
cauză avea o crăpătură lată cât unghia. Fusese cea mai 
mare victorie din cariera lui, prin ea îşi câştigase titlul de 
zeu al praştiei... Şi pariul: o minge de fotbal, o minge 
adevărată. Dar niciodată nu dorise mai fierbinte ca în acea 
clipă să nu greşească ţinta. Întindea elasticul rugându-se. 
Mai erau 6 secunde. Tic ţinti. Îşi opri răsuflarea şi slobozi 
proiectilul neobişnuit. 

Ghemotocul îl lovi pe Ursu drept în piept. Prichindelul 
întinsese elasticul până la limită. Ursu tresări de usturime. 
Ghemotocul căzu la picioarele lui. Se uită în sală, aiurit şi 
văzu semnele disperate ale lui Tic şi mai ales îi văzu praştia 
în mână. Înţelese. Mai erau 3 secunde. Desfăcu hârtia, o 
netezi şi citi: „Trebuie să învingi! Lucia”. Mai era o 
secundă... 

Exact în acea clipă antrenorul lui Ursu se repezi asupra 
elevului, voind parcă să-l reţină, să-i spună că întreg 
raţionamentul lui se baza pe o eroare profundă, că trebuie 
totul schimbat, dar gongul îi azvârli elevul de pe scaun. 
Ursu hotărâse să înceapă şi să termine noua repriză cu altă 
tactică, cea la care se gândise de mult timp. 

Şi porni la atac o dată cu sunetul, o dată cu ultimele lui 
vibrații, întocmai ca adversarul său care-l credea încă 
buimăcit, înfruntarea trează şi dură iscă momente de o 
frumuseţe fără egal. Lovituri, eschive, contre, blocaje, 
simulări, reveniri, dans, forţă, supleţe, eleganţă. Un timp 
antrenorul găliganului mai avu putinţa să-şi dirijeze elevul. 
Iuţeala luptei, dar mai ales surprizele în lanţ pe care le 


născocea Ursu îl lăsau în întârziere. Mai mult asuda el, 
acolo, afară, decât elevul din ring. 

Atacul lui Ursu îl surprinse pe campion. Îl crezuse 
sfărâmat şi deodată... Ursu dansa mereu în jurul lui. Şi 
trimitea la momentul oportun lovituri seci la corp şi la 
figură, eschiva orice contră, lansa upercuturi dure şi refuza 
prin fente uluitoare orice încercare de corp la corp. Era un 
dans de o eleganţă şi într-un ritm cum nu se mai văzuseră 
pe un ring de box. Sala se trezise. Galeria puştilor parcă 
fusese împroşcată cu apă vie. Strigătele şi exclamaţiile nu 
mai conteneau. Nu le mai dirija nimeni, pentru că nici Tic 
nu mai ştia ce se întâmplă cu el. Aproape că-şi smulgea 
părul de bucurie. La un moment dat îl văzu pe Ursu 
pregătindu-se să atace cu stânga. Văzu rotirea corpului, 
deplasarea laterală spre dreapta, înainte, îi simţi braţul 
drept încordat şi de oţel şi stângul ridicându-se 
ameninţător. Găliganul îşi duse ambele mănuşi pentru a 
para o lovitură pe care o simţea cumplită în partea dreaptă 
a feţei. Dar nu acolo urma să fie lovit. Celebra simulare a lui 
Ursu... Şi când văzu braţul drept smucindu-se scurt, înapoi, 
apoi plecând ca un fulger, prichindelul închise ochii. 
Zgomotul loviturii se auzi până la el. Când deschise ochii, 
Tic nu mai văzu în picioare decât un singur luptător. 
Celălalt zăcea, pe podea, nemişcat. 

Arbitrul numără rar şi inutil, apoi ridică braţul lui Ursu. 
Învingătorul cobori treptele ringului în urale care nu mai 
conteneau. Adversarul începea să se mişte, dar cine se mai 
putea uita la el! Toate privirile şi toate vorbele şi toate 
respiraţiile erau ale lui Ursu. Antrenorul îşi felicita elevul cu 
un aer de vinovăţie pe faţă: 

— Ursule, cum de m-ai înţeles?... N-am mai avut vreme să- 
ţi spun că trebuie să schimbi tactica. Chiar când am vrut... 

Ursu îi răspunse cu capul plecat: 

— Mi-aţi spus, mi-aţi spus altădată... M-aţi învăţat că 
psihologia contează enorm la un boxer. De la asta am 
plecat. 


Raționamentul dumneavoastră pornea de la certitudinea 
adversarului în victorie. Şi al meu pleca tot de aici. Dar 
dumneavoastră spuneaţi să-i acord câteva succese uşoare 
ca să-i întăresc siguranţa şi să-l duc la autoliniştire. Dar 
dacă în loc să-l ducă la autoliniştire această tactică l-ar fi 
dus la hotărârea de a termina cât mai repede cu mine? Mai 
ales când va vedea că totul îi merge uşor... De ce să nu 
evite de la început orice surpriză, orice pumn norocos? Eu 
am simţit tot timpul că raţionamentul dumneavoastră şi 
aplicarea lui va obliga adversarul la această reacţie, nu la 
autoliniştire. 

— Şi raţionamentul tău? Întrebă uimit antrenorul. 

— Pleca tot de la certitudinea adversarului în victorie. 
Numai că-l continuam altfel. Mi-am spus că dacă aş ataca 
de la început, i-aş zdruncina certitudinea, i-aş inspira teama 
că ar putea să piardă meciul. Şi cred că asta ar fi dus la un 
anumit dezechilibru, cred că adversarul, cu teama şi 
nesiguranța în el, ar fi rămas la discreţia mea. Aşa cum s-a 
întâmplat în repriza a doua. Vă mulţumesc pentru că m-aţi 
învăţat să gândesc... Dar să ştiţi că a mai fost un factor care 
a contribuit la victoria mea... 

Celălalt factor intră tocmai atunci în cabina lui Ursu sub 
înfăţişarea unui băiat blond, cârn, cu părul de aur răvăşit, 
care se prinse dintr-un singur salt de gâtul învingătorului. 
Aproape plângea de bucurie: 

— Iartă-mă, Ursule, dar nu ştiu cum ai câştigat. Când am 
văzut cum îţi pleacă dreapta am închis ochii. Mi-era milă să- 
| văd a doua oară knock-out. 

— Unde-i Lucia? Întrebă imediat Ursu. 

— Care Lucia? Se miră Tic cu un aer foarte sincer. 

— Păi biletul... Biletul pe care l-ai...? 

— Aaaaa! Biletul! L-am scris eu! Crezi că eram nebun să te 
las să pierzi meciul din cauza ei? Dar ce-i cu tine? 

Ursu se lăsă moale pe canapea. Ar fi dorit din tot sufletul 
să mai primească o lovitură cruntă de la găligan, cea de a 
treia, iar Lucia să fie de faţă. 


Fata în alb încremenise în cadrul ferestrei. Pe strada slab 
luminată trecătorii erau rari. În casă se lăsase de multă 
vreme liniştea. Gândurile ei puteau să zboare libere. Se 
simţea singură, prea singură, revoltător de singură. Când 
tatăl ei îi spusese că-şi va petrece vacanţa la bunica, sărise 
în sus de bucurie. Orăşelul pierdut undeva pe harta ţării o 
atrăgea ca un magnet. Amintirile unei copilării vesele, cam 
nebuloase ele şi foarte îndepărtate, chipul bunicii, casa 
mare, cu cerdac, ograda fără sfârşit cu iarba aceea 
mătăsoasă care-i alinta picioarele, când bunica o lăsa să 
umble desculţă, toată vraja unor zile însorite, de demult, îi 
suna în urechi ca o melodie luminoasă, albastră. Dar în 
afară de toate amintirile, orăşelul o chema şi o ispitea şi 
prin cireşarii lui. Ascultase multe istorisiri despre cireşari, 
dar cea mai bogată şi cea mai adevărată o auzise chiar din 
gura unuia dintre ei. 


Nici nu-i trecuse prin minte, la început, că băiatul acela 
slăbuţ şi stângaci, pe care-l întâlnise cu câteva săptămâni 
înainte în biroul tatălui ei, era unul dintre cireşari. Îl găsise 
cam stingherit, plimbându-şi ochii peste cărţile care se 
înşiruiau cu miile în rafturile bibliotecii, în timp ce tatăl ei 
discuta aprins cu un bărbat înalt şi blond, un fost coleg de 
liceu. Când, în sfârşit, se făcuseră prezentările, tânărul 
roşise până în vârful urechilor, ceea ce adusese un zâmbet 
superior pe faţa ei. 

Mai mult din politeţe şi fără îndoială sub influenţa cărţilor 
din rafturi, tânărul o întrebase, timid, dacă-i plac călătoriile. 
Ea afirmase cu o mişcare a capului şi-i aruncase, repezit şi 
indiferent, aceeaşi întrebare. El răspunse la fel: clătinându- 
şi capul, pentru a se retrage apoi în muţenia în care îl 
găsise. Rămăseseră singuri în bibliotecă. Părinţii lor ieşiseră 
în grădină. Îl întrebase brusc: 

— 'Ţi-e frică de mine? 

Întrebarea, prin cruzimea ei, îl scosese pe tânărul musafir 
din carapacea în care prefera să stea. O privise în ochi, 


încruntase din sprâncene a dojana, dar dintr-o dată lovise 
fără ocol: 

— Îţi place să faci pe emancipata?! Să ştii că nu-ţi stă bine. 
Caută-ţi alte roluri care nu se bizuie pe ifose şi pe dorinţi, ci 
pe inteligenţă, pe sinceritate... 

— Nici ţie nu-ţi stă bine ca psiholog. Vrei să-ţi spun cine 
eşti?... Eşti un timid, înţepat de spaime. Eu, să fi fost în locul 
tău, de multă vreme aş fi ştiut cu cine stau de vorbă... 

— Aaaaa, sigur... Dacă în locul tău ar fi fost o fată mai... În 
sfârşit... 

Negăsind cuvântul potrivit, sau prefăcându-se că-l caută, 
se mulţumise să ţuguiască buzele. 

— Eu sunt Laura... 

— Eu aş fi lonel... 

— Mie-mi place să călătoresc, să fiu singură şi regină, îmi 
plac munţii, castelele, pădurile, îmi place să beau apă din 
izvoare şi să fiu mai deşteaptă decât toţi!... Şi să scriu... Îmi 
place să scriu, să scriu, să scriu despre orice... Despre 
păduri, despre castele... 

— 'Teribilă mai eşti! Se mirase Ionel, propunându-şi s-o 
scoată pe Laura din reverie. Dar peşterile de ce nu-ţi plac? 

— Nu-mi plac peşterile? Cine ţi-a spus? Ba îmi plac! 

— Dacă erai simpatică aş fi putut să-ţi povestesc o 
întâmplare adevărată petrecută într-o peşteră fantastică... 

— Aaaaa! Despre cireşari! Am auzit-o! Nu mai ţin minte de 
câte ori am auzit-o şi de la cine am auzit-o. Ştiu totul! Victor, 
Ursu, Maria, Lucia, Tic, Ionel, Dan... De ce ai roşit? 

— Nu!... N-am roşit... Adică... Ei bine! Nu ştii nimic! În 
primul rând nu ştii cine sunt eu. Eu sunt Ionel! De ceai 
roşit? 

— Tu?! lonel?... Eşti cireşar?... De ce nu mi-ai spus de la 
început?... Să nu te lauzi, că... 

Ionel îi răspunsese cu un zâmbet. Apoi îşi dusese mâna 
dreaptă undeva la ceafă şi o chemase lângă el. 

— Dacă vrei să te convingi, pune mâna aici. Aici m-a pocnit 
Petrăchescu cu tocul pistolului. Aoleu! Cât m-a mai durut! 


Dacă nu era Maria... 

— Ştii ceva?... Haidem în grădină, într-un colţ cu iarbă şi 
povesteşte-mi totul. Dar dacă uiţi ceva, îţi las şi eu un 
semn... 

Şi fugiseră amândoi în grădină şi acolo, la umbra 
gutuiului, Ionel îi povestise de-a fir-a-păr extraordinara 
expediţie a cireşarilor din Peştera Neagră. Îi făcuse 
portretul fiecăruia, îi vorbise despre curajul şi forţa 
neasemuită a lui Ursu, despre energia şi clarviziunea lui 
Victor. Mai ales despre Victor, faţă de care încă se simţea 
vinovat, îi vorbise în culorile cele mai frumoase. 

Uimirea şi admiraţia pătrunseseră pe nesimţite în sufletul 
ei. Seara, se despărţiseră amândoi ca nişte prieteni vechi şi 
foarte buni. Îşi făgăduiseră să-şi scrie, să se viziteze, să-şi 
cunoască prietenii. Şi se simţise dintr-o dată atât de 
apropiată de cireşari, încât făcuse o groază de încercări pe 
lângă tatăl ei, să-şi petreacă o parte din vacanţă la bunica 
ei, în orăşelul cireşarilor. La început, tatăl ei nici nu voise să 
audă: va veni cu el, ca şi în alte vacanțe. Dar până la urmă, 
rugăminţile şi rugăciunile ei învinseseră... 

Încremenită în cadrul ferestrei, Laura îşi aduna amintirile. 
Venise în orăşel cu gândul să-şi caute prietenii pe care îi 
visa de atâta vreme, dar bunica o ferea din calea oricui, o 
obliga să stea mereu în casă sau să se plimbe numai cu 
dânsa... Şi Laura se simţea şi era singură, prea singură, 
revoltător de singură. 

Un zgomot de paşi apăsaţi pe caldarâm o trezi din 
gânduri. Pe strada pustie zări o siluetă înaltă. Parcă venea 
spre dânsa. Când ajunse în dreptul felinarului, silueta 
căpătă o identitate care o bucură pe Laura. Era Ursu. Şi 
parcă o cuprinse un vârtej. Zeci de gânduri şi simţăminte o 
încolţeau şi mai ales unul: să vorbească imediat cu Ursu, să- 
şi ceară iertare pentru întâlnirea cu Maria, care-i aprinsese 
o amintire foarte dureroasă, să-i spună fără ocol că vrea să 
se împrietenească şi să se alăture cireşarilor, să le propună 
o mare, o extraordinară aventură... 


Într-o clipă de înflăcărare, Laura sări geamul chiar când 
Ursu ajunse în dreptul casei. 

Vlăjganul rămase nemişcat ca un stâlp în faţa arătării albe. 
Nu putea să înţeleagă ce se întâmplă. Chiar făcu un pas 
înapoi. Şi auzi o voce şoptită: 

— Eşti Ursu, nu? Eu sunt Laura... 

Ursu mai făcu un pas înapoi, dar arătarea albă se apropie 
şi mai mult de el: 

— Nu te supăra şi nu-ţi fie teamă... Vorbi ea cu şoapte 
tremurânde. Vreau să-ţi spun ceva foarte important... 

Dar chiar în aceeaşi clipă becul de pe cerdac se aprinse 
împrăştiind o lumină orbitoare, se auzi zgomotul unei chei 
care se învârteşte în broască şi în deschizătura uşii apăru 
chipul îngrozit al bătrânei. Când îi zări pe cei doi tineri faţă 
în faţă, aproape atingându-se, bătrâna din cadrul uşii abia 
mai avu putere să se rezeme de pervaz şi să îngâne un 
singur cuvânt: 

— Intră... 

Laura se supuse ca hipnotizată. 

Ursu mai auzi uşa închizându-se, cheia răsucindu-se 
furioasă în broască şi, încă uimit, îşi îndreptă paşii spre 
casă. 

Bătrânei îi trecuse uimirea. O cuprinsese spaima şi furia. 
Ochii ei scăpărau fulgere. 

— Cum se poate asta? La vârsta ta? Să sari geamul? 

Laura nu izbuti să-i explice nimic. De câte ori deschidea 
gura, bătrâna o oprea după primele cuvinte, pentru a tăbări 
asupra ei: 

— E nemaipomenit! O ruşine! O oroare! De mâine nu mai 
ai voie să ieşi din casă. Gata! 

— O să fug!... Se încăpăţână Laura şi o podidi un plâns 
amarnic, care lăsa să se audă printre sughiţuri aceleaşi 
cuvinte: o să fug!... O să fug...! 

— De mâine nu mai ai voie să ieşi din casă. Te voi încuia cu 
cheia! 


— Bunico! Sări Laura. De ce nu vrei să mă asculţi? Măcar 
ascultă-mă dacă nu vrei să mă înţelegi! 

Bătrâna părăsi însă încăperea fără să se mai uite la 
nepoata ei. Laura se aruncă pe pat şi în timpul plânsului 
liniştitor îşi făcu un plan temerar. 

CAPITOLUL IV. 

Nu există elev şi poate că nu există om în tot orăşelul, 
căruia un costum să-i poată schimba atât de mult 
înfăţişarea, cum se întâmpla cu Tic atunci când îşi îmbrăca 
hainele de sărbătoare. Cămaşa albă ca zăpada, cravata 
maron cu dungi negre, hainele călcate cu migală, pantofii 
lustruiţi ca oglinda, un vârf timid şi alb de batistă în 
buzunarul de deasupra inimii, îi dădeau celui mai nebunatic 
băieţaş de pe acele meleaguri o înfăţişare îngerească. 
Prichindelul ştia bine acest lucru; de aceea îşi păstra 
costumul de sărbătoare numai pentru cazuri excepţionale. 
De fapt nici nu prea îl îmbrăca sărbătoarea. 

Întotdeauna când comitea vreo şotie cu răsunet şi trebuia 
să apară în faţa unui judecător sever din afara familiei, 
prima apărare a lui Tic era costumul de sărbătoare. 

Într-o zi, la ora de geografie, venise un suplinitor care, 
după ce se bâlbâise amarnic şi absolut inutil încercând să 
predea lecţia viitoare, chemase câţiva elevi pentru 
examinare. Printre ei şi pe Tic... Pentru că-l zărise făcând 
nişte scamatorii în bancă. Prichindelul răspunsese corect la 
început, dar când suplinitorul întrebase: „Unde se află 
vulcanul Popocatepelt?” nu mai putu să rabde. Şi până 
atunci suferise. Suplinitorul mutase Aconcagua în Peru, dar 
pentru că era o epocă de revoluţie în America Latină, 
tăcuse. Cine ştie? Poate că se modificaseră graniţele. Apoi 
schimbase cursul lui Mississippi, făcându-l să treacă prin 
Colorado. Iarăşi nu zise nimic. Poate că se săpase în ultimul 
timp vreun canal de care el nu aflase. Îl auzise apoi pe 
suplinitor plasând Huronul înaintea Michiganului. Îşi duse 
repede mâna la gură. Poate că avea el un sistem original de 
a parcurge apele de la vărsare spre izvor. Dar când îl auzi 


mutilând numele unuia din cei mai mari vulcani de pe glob, 
nu mai putu să rabde: 

— Vreţi să spuneţi Popocatepetl... 

Suplinitorul îl privi cam cu mânie: 

— Ei! Răspunde unde se afla Popocatepeltul! 

— Vreţi să spuneţi Popocatepetlul... 

— Să ieşi imediat afară, obraznicule! Se înfurie de-a 
binelea pedagogul. 

Tic se supuse ordinului categoric, dar în uşă se opri şi 
spuse cu un ton naiv şi rugător: 

— Dacă ar fi fost un pârlit de vulcan, aş fi tăcut ca un melc. 
Dar gândiţi-vă şi dumneavoastră... Unul din cei mai mari 
vulcani de pe glob... 

— Nota doi! Decretă suplinitorul. 

Nedreptatea era prea din cale afară. Şi asta îl făcu pe Tic 
să-şi piardă cumpătul: 

— Vreau să vă spun, adică să le spun lor, că Aconcagua se 
află în Chile, că Mississippi nu trece prin Colorado, că 
Michiganul n-are nici o vină că e înaintea Huronului şi că în 
America nu există lei decât la circ sau la grădinile 
zoologice... Şi că Parisul e capitala Franţei nu a Japoniei... 
Asta v-o spun dumneavoastră... 

Ultima remarcă era bineînţeles opera lui Tic. Prichindelul 
se auzi chemat la cancelarie imediat. Dar întârzie un ceas, 
atât cât îi trebuise ca să ajungă acasă, să-şi îmbrace 
costumul de sărbătoare şi să se înapoieze la şcoală. 
Directorul, suplinitorul, dirigintele şi încă vreo câţiva 
profesori îl aşteptau în cancelarie. Mai întâi îşi băgase capul 
pe uşă şi simţise dintr-o privire cât de ostilă era atmosfera. 
Suplinitorul fierbea, iar dirigintele şi directorul aşteptau 
încruntaţi, unul plimbându-se cu mâinile la spate, altul 
sprijinindu-şi capul în pumni. 1 se făcu semn să intre. O 
secundă în care-şi insuflă curaj şi-şi mai potrivi o dată 
cutele pantalonilor, apoi pătrunse în încăperea de judecată. 

Apariţia lui cu înfăţişarea aceea îngerească îi puse în mare 
încurcătură pe judecători. Mai mult ca să spună ceva, 


dirigintele îl privi încruntat de sus: 

— De ce ai întârziat atâta? 

— Nu puteam să mă prezint în faţa dumneavoastră... 

— Bine, bine... Interveni directorul. Nu despre întârziere e 
vorba. Cred că-ţi aminteşti. 

Făcu un semn către suplinitor, ca şi cum ar fi invitat 
procurorul să-şi înceapă rechizitoriul. Dar şi procurorul se 
simţea puţintel cam încurcat: 

— Ştii foarte bine... Începu el. Ştii că nu e frumos ca un 
elev care... Care nu e un elev rău... 

— Nu vă supăraţi... Spuse Tic cu voce mieroasă. Numai 
din cauza Popocatepetlului... Dacă n-ar fi unul din cei mai 
mari vulcani de pe glob... 

— Cum vine asta? Se interesă directorul. 

Tic îşi spuse încă o dată păsul şi directorul pricepu imediat 
totul. Îi administra însă o mustrare foarte severă 
prichindelului sub formă de înger. 

— Dacă n-ar fi fost Popocatepetlul... se apără el. 

— Dar chestia cu Parisul? Sări din altă boxă şi foarte aspru 
dirigintele. 

— E vina mea... Dar ştiţi... Tot din cauza Popocatepetlului. 
Dacă n-ar fi unul dintre cei mai mari vulcani de pe glob... 

Directorul îl invită pe Tic, cu un gest oarecare, să 
părăsească încăperea. Dar prichindelul trase o clipă cu 
urechea la uşă, aşa că izbuti să-l mai audă pe director 
spunându-i suplinitorului: 

— Bine, domnule, tocmai Popocatepetlul să-l mutilezi? N-ai 
găsit şi dumneata în toată America alt vulcan, mai mic... 

Tic era îmbrăcat în costumul de sărbătoare, ceea ce 
însemna că se întâmplase ceva deosebit. De fapt, fata în alb 
era cauza neaşteptatei lui transformări. 

Imediat după victoria lui Ursu, Maria se dezmeticise, într-o 
singură clipă înţelese că se purtase urât cu Laura. Vorbele 
care o înfuriaseră pe ea: „dar nu ne-am cunoscut niciodată” 
conţineau mai degrabă o undă de uimire. Nu sunau nici pe 
departe a reproş sau a fugă... Maria se frământase toată 


noaptea, mai ales după ce-şi descoperise greşeala şi îl sculă 
pe 'Tic o dată cu zorii spre a i se destăinui. Tic o înţelese, 
dar nu uită s-o facă urâcioasă, apoi primi fără şovăire 
rugămintea ei de a se duce la locuinţa fetei în alb, de ao 
scoate afară din casă cu un pretext oarecare, pentru a-i 
oferi scuzele Mariei şi propunerea unei întâlniri. Pentru a 
nu da greş şi de astă dată, frăţiorul îşi îmbrăcă hainele de 
sărbătoare. 

Până să ajungă la casa fetei în alb, Tic mai făcu vreo câteva 
escale în oraş. Trecu prin parc pentru a-şi felicita galeria, 
poposi apoi în faţa „Alimentarei” pentru a-şi primi şi a-şi 
consuma rapid pariul, se opri şi pe la ghereta lui moş 
Timofte dar i se spuse că bătrânul e plecat undeva la ţară. 
Aşa se face că ajunse la locuinţa fetei în alb către prânz. 

Înfăţişarea lui Tic era atât de distinsă că nici javra nu mai 
recunoscu în el pe ciomăgarul de mai ieri. Dar nici Tic nu-şi 
pierdu cumpătul văzând bătrâna pe cerdac. Porni la atac cu 
o voce suavă, foarte potrivită înfăţişării sale: 

— Sărut mâna... Aş vrea să vă dau o veste... 

Prichindelul îşi opri vorbele în gâtlej. Bătrâna plângea. 
Încercă să se retragă, dar apariţia lui făcuse, pesemne, o 
asemenea impresie că auzi o voce slabă, aproape rugându- 
|: 

— Intră, intră! Pe cine cauţi? 

Tic se supuse chemării, urcă în cerdac, sărută politicos 
mâna bătrânei şi după aceea răspunse: 

— Pe fata... Adică pe Laura... 

La auzul numelui, bătrâna îşi duse din nou batista la ochi. 
Plângea cu lacrimi adevărate. 

— Am pierdut-o şi pe ea... A plecat... A fugit... Am rămas 
iarăşi singură... N-am înţeles-o şi nu m-a înţeles. 

Lui Tic i se opri inima în piept. Dar nu îndrăzni să dea 
crezare vorbelor pe care le auzea. 

— Soră-mea ar fi vrut... Îngână el. 

— A plecat, oftă bătrâna. A fugit... Mi-a lăsat o scrisoare... 

Nişte firicele de spaimă atingeau inima prichindelului. 


Dacă tot ce auzea era adevărat? 

— Parcă e blestemată familia asta... Nu-şi găseşte sălaş şi 
odihnă decât prin munţi, printre ruine şi sălbăticiuni. 
Doamne Dumnezeule!... La vârsta ei să plece singură... Şi 
voiam atât de tare să am şi eu un suflet lângă mine... De 
aceea o ţineam în casă, mereu, în preajma mea... 

Bătrâna era prea nenorocită pentru a-şi da seama cui i se 
jeluieşte. Înfăţişarea îngerească a micului oaspete îi muiase 
şi-i deschisese inima. Despături o foaie de hârtie şi începu 
să citească încet, şuşotit, ca pentru ea: 

— lartă-mă, bunicuţo... ai încredere în mine., nu vreau să 
ne chinuim amândouă... Mă duc la munţii mei, mă duc în 
castelele mele... Printre coloanele mele înalte... Mă 
cheamă, bunicuţo, toate, totul mă cheamă... Şi plec pentru 
că te iubesc...” 

Plânsul cutremură din nou trupul uscat al bunicii părăsite, 
iar Tic se retrase încet, fără zgomot, cu sufletul sfâşiat de 
spaime şi întrebări. 

Printr-un defileu îngust, sălbatic, născut din încăpăţânarea 
unei ape firave, urca un trenuleţ forestier. Pe platformele 
neacoperite oamenii îşi întinseseră trupurile obosite. Erau 
bătrâni rezemaţi de desagi încărcaţi, erau femei cu prunci 
de-o şchioapă în braţe, erau bărbaţi cu toporiştile lângă ei, 
erau tineri cu poftă de chiuituri în glas, erau copilandri cu 
priviri mereu iscoditoare, era şi o fată negricioasă, puţintel 
cârnă, îmbrăcată într-o rochie care cu o zi înainte fusese 
foarte albă. Un rucsac, înnegrit şi el de funinginea 
locomotivei, purta toată averea fetei. Fata tăcea. Nimic nu-i 
întorcea privirile de la cerul care i le furase şi căruia nici un 
nor nu îndrăznea să-i ameţească albastrul. Fata în alb îşi 
căuta cetăţile şi castelele şi numai cerul fără nori, fără 
culori şi relief, i le putea dărui. 

În jurul ei, oamenii vorbeau. Erau oameni de munte, atât 
de obişnuiţi cu ciudăţeniile că nu dădeau nici o atenţie 
străinilor. Oamenii vorbeau vrute şi nevrute. 

— Tot la Brazi mergi? 


— Tot! 

— La pădure sau treci dincolo la uzină? 

— Apoi oi vedea şi eu. Cine dă plată mai bună şi cum se 
poartă omul. Altă lege mai bună nu-i. 

— Da' ai auzit? Cică iar iese aur... Amu vreo trei, patru 
luni, la dezgheţ, cic-o prins unul nişte bani de aur cu plasa. 

— Ei na! Poveşti pentru copchii... Am mai auzit eu... 

— Dacă-ţi spun... Aici e aur mult, măi băiete, aur greu... E 
pe undeva o comoară... Cic-aşa scrie în cărţile vechi... 

— Da' câţi ani ai, moşule? 

— Apoi dumneata cât mi-i da? Ia-n s-te văd? 

— Şaptezeci! Aş zice eu, da' cu curaj. 

— Mai! Că nu mi-s muiere. 

— Şi cinci, dacă nu m-oi fi grăbit. 

— Mai! 

— Ei na! Optzeci? 

— Şi-ncă patru. 

— Ei na! Da' te ţii ca un flăcău. De-aceea-ţi dau fetele ocol. 

— Apăi la noi e unul în sat, îi zice Costache Titirează. Să-l 
vezi pe ăla cum aleargă după orătănii. Şi-are opt peste-o 
sută. 

— Ei na! Da' din ce sat eşti dumneata? 

— De dincolo, din Tărtăcuţa. Apoi să-ţi spună Titirează 
câte-o pătimit el din cauza aurului de pe-aici. Că el viaţa şi-a 
petrecut-o prin locurile aistea. A fost pândar. Nu era noapte 
să nu vină oamenii, acolo sus, la cetăţuie. Răsuna toată 
noaptea pădurea de bocăniturile lor. Dar el ce putea face? 
L-ar fi tăiat în bucăţi. 

— Şi-au găsit ceva? 

— 'Titirează zicea că taina comorii n-o poate afla nimeni. 
Numai când vrea Dumnezeu sloboade câte ceva din 
comoară în apele primăverii. Da' oamenii... Ţi-ai găsit. Ei au 
spart zidurile, au sfărâmat bunătate de podoabe... Unii au 
dibuit câte ceva. Acum vreo cinci-şase ani, unul a dus la 
târg, în Bucureşti, acolo la muzău nişte bazaconii de metal. 


Nu ştiu câte mii de lei i-au dat pentru ele... Şi de-atunci iar 
mişună hoţii pe-aici. 

— Ia uită-te, domnule, ca să vezi! 

— Da, mişună ca iepurii, toamna. Mai anul trecut au prins 
o bandă, vreo patru tâlhari care atacau prin sate şi mai 
aţineau şi calea oamenilor. Cică i-a pedepsit tare rău. Da eu 
zic că trebuie să-i spânzure în faţa oamenilor. C-aşa le 
trebuie la toţi tâlharii. Ce, ei dacă te prind, crezi că te iartă? 

— Tare mi se pare mie toate aestea nişte scorniri, 
moşule... 

— Apoi dacă te-ndoieşti de spusele unui moşneag... Înţeleg 
dac-aş vorbi de muieri sau de alte bazaconii... Poţi să-ntrebi 
pe orice copilandru şi-o să-ţi spună la fel. 

Oamenii continuau să vorbească. Dar fata în alb nu se 
despărţise nici o clipă de castelele şi cetăţile ei, de visurile 
ei, de cerul ei cel albastru. Nu auzise nimic din 
înfricoşătoarele vorbe care se rostiseră în jurul ei. Îşi urma 
senină visurile, cu certitudinea că vor deveni repede, 
repede tot atât de reale ca norii aceia îndrăzneţi care 
începuseră să ia cu asalt albastrul cerului. 

În aer se simţea apropierea înserării. În spatele casei lui 
Dan, sub acelaşi nuc stufos, deşi nimeni nu mai avea nevoie 
de umbra lui, în pragul serii, stăteau muţi, nemişcaţi trei 
dintre cireşari: Tic, Dan şi Maria. Asediaţi de atâtea 
evenimente neprevăzute, tustrei se simțeau incapabili să ia 
o măsură mai acătării. Fără să spună nimănui nimic, Ursu 
îşi luase cortul în spinare şi se aciuase undeva pe câmp; 
Lucia nu voia să iasă din casă şi nici nu-i trecea prin cap să 
dea explicaţii. Fata în alb fugise, dispăruse fără să ştie 
nimeni unde. 

Cel mai trist dintre toţi era Tic. Dispariţia fetei în alb 
devenise o sursă nesfârşită de emoţii pentru el. Dar mai era 
ceva: prichindelului îi părea teribil de rău că îndrăznise 
cândva să se gândească necuviincios la bătrâna înaltă cu 
ochelari, pe care o găsise şi o lăsase plângând pe cerdac. Şi 
mai era ceva: plecarea lui Ursu, fără să-i spună un cuvânt, 


absolut de necrezut şi groaznic de dureros. Tic îşi dădea 
seama şi mai ales simţea că asistă la câteva evenimente 
neobişnuite, care nu se vor lămuri prea repede. Şi pentru 
că nu-i plăcea să stea ca un monument, se lăsă ispitit de o 
idee: Să pornească în căutarea fetei în alb. Dar cine l-ar fi 
luat în serios? Maria? Maria simţea doar regretul că nu se 
împrietenise cu o fată deşteaptă, demnă de grupul 
cireşarilor. Nu ştia cine e fata, n-o cunoştea şi în adâncul ei 
nu dădea crezare scrisorii pe care Tic o înregistrase literă 
cu literă în memorie... Dan? Dan declarase imediat că e 
vorba de o nouă farsă a fetei în alb. 

— Precis că e o cursă! Spuse el. Şi-a închipuit că o să ne 
ducem din nou la ea şi a ticluit scrisoarea. 

— Bine, dar bătrâna? ÎI înfruntă Tic. 

— Bătrâna?! Ha! O şmecheră ca Laura ar fi în stare să 
scoată orice babă din groapă şi să o pună să joace rol de 
capră sau de moşneag viu, darămite s-o înveţe pe bunică-sa 
să plângă. Nu uita cum ne-a dus! 

— Eşti nebun? Se aprinse Tic. Dacă mergi aşa, n-o să mă 
mir când o să-mi spui că l-oi fi îndemnat şi pe vlăjgan să ia 
bătaie de la Ursu. 

— Ei şi, crezi că nu se poate? 

Tic se înfurie de-a binelea. I-ar fi ars una în coaste lui Dan, 
dar ştia sigur că nu va primi nici o ripostă şi că nu va ieşi 
motiv de bătaie mai rea. 

— Am impresia că te-ai prostit, căută Tic alt mijloc de 
răzbunare. 

— De când umblu cu tine, replică celălalt. 

— Da, pentru că înainte erai idiot... Poate chiar bou! 

— "Tic! Interveni Maria. N-ai voie să vorbeşti astfel! 

— Nici tu să-mi porunceşti! De ce nu mă aperi pe mine? 

— Pentru că eşti un nesuferit. Când o să-ţi iasă neroziile 
din cap? 

— Când o să fac bucățele şi ultimele trei flori care-au mai 
rămas în grădină... 

Era rândul lui Dan să intervină cu intenţii de împăcare: 


— Ho! Potoliţi-vă! Ce v-a apucat? 

— N-o vezi? După ce că din cauza ei a fugit fata din oraş, 
mai are şi curajul... 

— Aaa! Asta te doare?! Înţelese Maria. Nu cumva, 
domnişorule... 

Tic simţi cuvântul roşu pe care voia să-l arunce Maria şi i-o 
luă înainte: 

— Vă potriviţi ca două picături de apă. La fel de rele şi de 
urâcioase. Şi la ce să-mi bat eu capul cu voi? De-ai pleca şi 
tu în vreun castel... De ce nu pleci? 

— Ai dori dumneata şi să nu crezi că nu te-am ghicit... Află, 
Ticuşorule... 

— Mie să-mi zici măgăruş! 

— De ce? Întrebă surprinsă Maria. 

— Pentru că-mi eşti soră mai mare. 

— Obraznicule! O să-ţi rup urechile! Îţi arăt eu! 

— Ai mai încercat tu o dată... Şi ţi-ai potrivit atât de bine 
urechile tale urâte în mâinile mele... 

— Hi! Strigă Dan. Luaţi-vă oriunde la bătaie, dar nu aici. 
Staţi! Am găsit! Număraţi până la trei. Unu... Doi... 

În loc de trei se auzi vocea lui Tic: 

— Prostule! Adică eşti mai rău decât un prost. Eşti un... 

Tic ar fi vrut să spună: „laş” dar îi era frică să nu se 
trădeze. De aceea, înlocui cuvântul cu un gest care 
ascundea ceva foarte dispreţuitor. După care plecă, trist, 
bosumflat şi mai ales dezamăgit. 

Hotărât lucru, cireşarii erau în zodie proastă. Nimic nu le 
izbutea. Totul le ieşea pe dos. Începuseră şi certurile. Nici 
nu le trecea prin cap că undeva, departe în munţi, se 
întâmpla ceva care va influenţa enorm viaţa lor. 

Oamenii numiseră muntele acela „Găleata”. Şi nu 
greşiseră cu nimic botezându-l astfel. Un lanţ muntos, 
circular, cu pereţi abrupți întinzându-se pe zeci de 
kilometri, care închidea în interiorul lui o văgăună uriaşă cu 
neputinţă de explorat. În mijlocul văgăunii se mai înălţau 
câteva stânci semeţe, dar nimeni nu reuşise să ajungă până 


la ele. Singura cale de acces spre Găleata era cea numită a 
Cetăţuiei. O coamă stâncoasă îndrăznise să-şi suie capătul 
spre Găleata, oferind oamenilor un drum de trecere. În 
locul unde spinarea se întâlnea cu Găleata, la Cetăţuie, se 
găseau ruinele unei cetăţi foarte vechi. Istoricii dovediseră 
la început că se află acolo ruinele unei cetăţi romane din 
secolul al III-lea al erei noastre. Mai târziu însă 
descoperiseră, sub ruinele romane, altele mai vechi care 
atestau fără dram de îndoială că în locul acela se înălţase 
prin secolul I o cetate dacică. Zidurile fără mortar şi alte 
dovezi de metal şi ceramică sprijineau afirmaţiile 
arheologilor. 

Regiunea era sălbatică, greu de străbătut, drumurile erau 
presărate la tot pasul de primejdii. Viperele mai ales 
ofereau acolo exemplare rare. Exista o specie cu corn a 
cărei muşcătură ucidea un adult în mai puţin de două ore. 
Oamenii de prin partea locului, dar mai cu seamă păstorii 
care uneori îndrăzneau să urce până la Cetăţuie, vorbeau şi 
despre alte primejdii. Urşii nu se sfiau să atace omul, lupii 
pândeau în haite, râşii se azvârleau asupra oricărei vietăţi. 
Şi mai spuneau păstorii că legenda unor comori ascunse în 
ruine atrăgea deseori prin văgăunile de la Cetăţuie tot felul 
de oameni şi nu arareori cete de hoţi. Cel mai apropiat sat, 
Strâmba, era la vreo doisprezece kilometri, la capătul 
dinspre nord la coamei muntoase. Alt sat, Şoimenii, se 
găsea tocmai în partea cealaltă a masivului Găleata, la 
poalele lui. 

Liniştea era atât de adâncă în părţile acelea, de parcă nici 
un picior de om sau de fiară nu-şi mai făcuse sălaş. Totuşi, 
nu departe de Cetăţuie, la o aruncătură de piatră de 
înălțimile jalnice ale unor ruine, stăteau de vorbă câţiva 
oameni. Locul pe care şi-l aleseseră pentru sfat le dădea 
posibilitatea să observe până departe singurul drum care 
urca spre Cetăţuie. Erau patru inşi, cu toţii, acolo. Trei din 
ei păreau orăşeni, îmbrăcaţi aproape la fel, în haine 
rezistente de bumbac, cu cizme în picioare, cu şepci de doc 


pe cap. Fiecare purta la brâu o toporişca ascuţită, lucitoare, 
cu coada foarte lungă. Unul din ei, mai în vârstă, mai înalt, 
puţin adus din spate, cu umeri largi şi braţe puternice 
părea a fi un fel de şef. Figura lui tăiată de cute părea 
veşnic încruntată. Era greu să-ţi închipui că pe faţa aceea 
apăruse vreodată un zâmbet. O cicatrice adâncă pornea de 
sub ochiul stâng şi aproape se întâlnea cu colţul buzei 
înăsprindu-i şi mai mult chipul. În stânga omului cu 
cicatrice, rezemat de un copac, îşi bălăbănea mâinile un 
personaj scund şi slab, foarte palid la faţă, ras pe cap şi atât 
de supt că întâlnindu-l noaptea în vreun loc pustiu te apuca 
spaimă de cimitir. Mâinile, neobişnuit de lungi, aproape că-i 
atingeau genunchii şi trădau o forţă neobişnuită. Cel de-al 
treilea personaj, îmbrăcat în straie de oraş, era mai mult 
gras decât voinic, tot tânăr, cu nişte ochi de viezure ascunşi 
în fundul capului, cu buze mari, cărnoase, ieşite mult în 
afară, cu un aer de om lacom şi hrăpareţ. 

Cam aşa îi vedea şi-i judeca pe cei trei orăşeni aciuaţi la 
Cetăţuie, cel de-al patrulea personaj, un cioban în floarea 
vârstei, sprijinit în faţa lor într-o ghioagă uriaşă. Statura lui 
mai că o întrecea pe cea a omului cu cicatrice. Un nas 
foarte lung şi ascuţit strica însă armonia contururilor sale. 
Ciobanul părea că posedă în el puterea şi curajul omului în 
stare să se ia la trântă cu ursul. Era unul din puţinii oameni 
din regiune care în fiecare an făcea de câteva ori drumul 
spre Cetăţuie. Cunoştea, poate ca nimeni altul, tainele 
locurilor de la Găleata şi putea astfel să ocolească şi să 
preîntâmpine primejdiile care pe alţii îi îndepărtau. 

Omul cu cicatrice îi arătă ciobanului o creastă stâncoasă, 
pleşuvă de pe Găleata şi-l întrebă c-o voce groasă 
pătrunzătoare: 

— Pe-acolo ai fost? 

— Ehei! Acolo numai caprele negre ajung. Au încercat 
odată unii, nişte flăcăi, că se spune că acolo ar fi îngropate 
comorile, dar nici n-au ajuns la jumătatea drumului, că pe 
unul l-au muşcat viperele şi dus a fost, iară altul s-a 


rostogolit într-un hău, că l-au scos de-acolo cu picioarele 
zdrelite. 

Omul cu cicatrice clătină din cap şi-şi continuă întrebările. 
Părea cineva sigur pe el, obişnuit să întrebe scurt şi să i se 
răspundă prompt: 

— În timpul verii mai urcă cineva pe-aici? 

— Apoi, până pe-aici mai vin oameni. Aşa în cete. Ş-o dată 
pe lună mai vin şi ostaşi... Tot câte trei, patru, că de unul 
singur, nu prea vine nimeni. 

Individul cu ochii de viezure îl acostă cu vocea sa piţigăiată 
pe cioban: 

— Când au fost ultima dată ostaşii? 

— Apoi că n-au trecut nici zece zile. Ba chiar două 
duminici şi două zile. 

— Da, bun... Spuse ca pentru el individul cel foarte slab şi 
cu mâinile lungi. 

Tot el scoase dintr-un buzunar de la pantaloni un pachet 
de ţigări „Carpaţi” şi după ce luă una îl îndemnă şi pe 
cioban să se servească: 

— Ia, ia te rog, că uneori prinde bine o ţigară... Şi de ce 
vin ostaşii pe-aici? Întrebă el aşa într-o doară. 

— Apoi cică aşa au poruncă de sus. Cică să păzească pe- 
aici locurile de hoţi... Că mulţi tâlhari au atras comorile de- 
aici... Că se şi spune prin lume: cuib mai bun pentru hoţi ca 
la Cetăţuie nu se află în toată ţara. 

Omul cu ochii de viezure se apropie de cioban. Păşea 
încet, sprijinit în toporişca. Se uită drept în ochii ciobanului: 
— Dumneata cobori acum spre sat? Sau urci dinspre sat? 

— Da' pentru ce mă-ntrebaţi? 

— Am avea nevoie să ne aduci ceva din sat, interveni omul 
cu cicatrice. 

— Apoi cu părere de rău n-o să vă pot sluji, că o iau tocmai 
pe drumul dimpotrivă... 

— Te-ntorci tot pe-aici? 

— Altă cale nici sălbăticiunile nu ştiu... Sau dacă ştiu 
sălbăticiunile nu poate omul... 


— Şi cam pe când eşti înapoi? Întrebă slăbănogul. 

— Apoi după vreo trei amurguri... Da-mi pare mie că m-am 
luat cu vorba... Şi oricât ai cunoaşte drumul nu-i bine să te 
prindă noaptea pe-aici... 

Ciobanul îşi îndreptă trupul, apoi îşi ridică ghioaga pe 
umăr. Omul cu cicatrice îi urmări mişcările şi apropiindu-se 
de el spuse cu glas de laudă: 

— Bună bâtă. Cu asta te-ncumeţi la drum şi noaptea. 

— Până-acum opt luni am ucis cu dânsa şi-o ursoaică şi-un 
urs... Şi şerpi nu mai ţin minte. la-n vedeţi şi 
dumneavoastră... 

Ciobanul întinse ciomagul omului pe care şi-l închipuia şef. 
Şi spre marea lui mirare văzu cum îl ridică deasupra 
capului şi cum îl roteşte de câteva ori. 

— Apoi nu mi te credeam atât de voinic! Spuse ciobanul 
foarte a laudă. Ghioaga asta n-o mânuie uşor orişicine. 
Dumneata trebuie să fi fost odată cioban... Aş pune 
rămăşag. 

Omul cu cicatrice îi înapoie mocanului ghioaga fără să ia în 
seamă încercarea de rămăşag: 

— Să nu uiţi, omule, să dai pe la noi când te-ntorci. Sau 
poate ţi-om aţine noi calea... Drum bun. 

După un „rămas bun” cuviincios, ciobanul se îndreptă cu 
paşi mari spre o potecă ce părea că înconjoară muntele. 

— Oare nu se duce spre sat? Întrebă omul cu ochii de 
viezure. 

— Nu cred! Răsună vocea groasă şi autoritară a omului cu 
cicatrice. Sculele-s pregătite? 

La răspunsul afirmativ al omului cu ochii de viezure, îşi 
îndreptă privirile spre celălalt: 

— Bagă de seamă la provizia de baterii! Să nu ne pomenim 
că rămânem fără lumină... 

— Nici o grijă, răspunse cel întrebat. Sunt la loc sigur. 

Omul cu cicatrice îşi aruncă privirile în vale. Tresări. 

— Daţi-mi binoclul! 


Cel cu ochii de viezure se repezi să i-l aducă de undeva de 
după o stâncă. Şeful duse binoclul la ochi, fixându-l într-o 
anumită direcţie. Ceilalţi doi îi urmăriră mişcările cu 
oarecare teamă. Simţeau că şeful descoperise ceva. Într- 
adevăr în câmpul binoclului apăruse ceva mişcător... Acum 
se putea distinge bine... Pe poteca de piatră venea... O fată 
îmbrăcată într-o rochie albă, cu un rucsac în spate. Faţa 
omului cu cicatrice deveni brusc teribil de încruntată. 
Înmână ocheanul celor de lângă el şi le spuse poruncitor: 

— Pregătiţi pentru noapte! Avem un musafir nedorit şi 
neaşteptat. 

După care se afundă în pădure, dar nu pe potecă ci paralel 
cu ea, prin desişuri, printre brazi, ferindu-se să facă cel mai 
mic zgomot. 

Oprit pe o movilă ascunsă de o îngrămădire de puieţi, 
ciobanul scrută cu ochi ageri drumul spre Cetăţuie. Îl zări 
pe omul cu cicatrice mergând prin pădure, paralel cu 
poteca şi mai zări o siluetă albă, parcă o fetişcană 
îmbrăcată în rochie albă, urcând spre ruine. Cercetaşul 
nevăzut înţelese că undeva, în pădure, cele două fiinţe care 
mergeau una către alta vor trebui să se întâlnească. Spre 
mirarea lui, omul cu cicatrice făcu însă un ocol mare, 
evitând întâlnirea. După câteva clipe, silueta albă dispăru 
într-un desiş. Un minut mai târziu, fetişcana ieşi din nou la 
vedere, în schimb dispăru omul cu cicatrice, parcă înghiţit 
de pământ. Reapăru şi el, mai târziu, însă în spatele fetei în 
alb. Omul cu cicatrice făcuse ocolul pentru a ajunge în 
spatele siluetei albe fără să fie zărit. 

Ciobanul îl văzu apoi urmărind fata, cu paşi de lup. Când 
silueta albă ajunse în luminişul Cetăţuiei, omul cu cicatrice 
grăbi pasul, o ajunse, o prinse de umeri, şi-o răsuci spre el. 
Ciobanul auzi ţipătul fetei, o văzu clătinându-se şi apoi 
agăţându-se cu mâinile de cel care-o ajunsese din urmă. 
Printr-o mişcare rapidă, omul cu cicatrice o ridică pe umeri, 
apoi se îndreptă cu povara vie spre ruine. Câteva clipe mai 
târziu pieri după stânci. 


Sprijinit în ghioaga sa uriaşă, ciobanul chibzuia asupra 
hotărârii pe care urma s-o ia. Şi parcă se hotărî împotriva 
inimii, îşi continuă agale drumul. În luminişul Cetăţuiei 
apăruse omul cu ochii de viezure... Ciobanul îşi continuă 
liniştit drumul spre crestele pustii din depărtări. Undeva 
însă coti pe nevăzute la dreapta. Cu paşi mari, parcă l-ar fi 
gonit cineva, înainta prin pădure, pe un drum ştiut numai 
de el, un drum primejdios, care îl ducea însă într-un timp 
foarte scurt înapoi în sat. 

Omul cu cicatrice lumina cu o lanternă puternică spaţiile 
întunecoase dintre ruine. La doi paşi în faţa lui mergea fata 
în alb. Vocea lui era poruncitoare şi nu admitea replică: 

— Să nu te abaţi nici un pas din raza lanternei! 

Fata în alb încercă să îngâne ceva: 

— Nici un cuvânt! Şuieră însoţitorul ei. 

Drumul ducea către peretele muntelui. Acolo se opreau 
ruinele cetăţii vechi. După câteva ocolişuri strâmte şi 
întortocheate printre stânci, drumul părea că se termină. 
Dar într-un anumit loc se zărea o gaură în munte, o 
deschizătură făcută parcă de mână omenească şi după 
toate urmele şi semnele din jur de foarte puţină vreme 
descoperită. Fata în alb îşi întoarse privirile speriate spre 
omul din spatele ei. 

— Apleacă-te şi intră înăuntru! Comandă el. 

Fata se supuse şi se pomeni într-un coridor lung căptuşit 
cu plăci de marmură. Uimirea îi aduse pe buzele palide o 
exclamaţie şoptită. Aţâţată de lumina lanternei marmura 
arunca sclipiri ciudate. Vocea groasă porunci din nou: 

— Drept înainte! 

Fata în alb se desmeticise. Mergea nu printre ruinele unei 
cetăţi ci prin încăperile unui castel prin care, cine ştie de 
câtă vreme, nu mai pătrunsese nimeni. Emoţia neaşteptatei 
întâlniri era mai tare decât orice alte sentimente care 
încercau s-o domine. Din loc în loc, coloane vechi, solide, de 
granit, îmbrăcate în marmură, susțineau tavanul lucios. 

— La dreapta! 


Ajunsese la o răscruce, la o adevărată răscruce; alte trei 
braţe de marmură se întâlneau acolo. O apucă în direcţia 
indicată. La dreapta şi la stânga coridorului, faţă în faţă, se 
zăreau două uşi mari de metal. Fata în alb înregistra în 
memorie fiecare amănunt al drumului, fiecare coloană, 
fiecare treaptă pe care o urca sau o cobora, fiecare uşă pe 
care o întâlnea. 

— Am ajuns! 

Se oprise în faţa uşii de fier din dreapta. Uşa uriaşă era 
acoperită de rugină. Omul cu cicatrice îşi încorda forţele, 
împinse cu umărul. Uşa se deschise. Fata în alb observase 
că uşa de fier avea un dispozitiv simplu cu care putea fi 
încuiată pe dinafară. Acelaşi dispozitiv se afla şi înăuntru. 
Încăperea în care intrase părea imensă. Ultimele zvârcoliri 
ale amurgului pătrundeau pe undeva pe sus împroşcând cu 
voaluri colorate pereţii camerei. Îşi ridică încet privirile. 
Tavanul boltit era departe, sus. Parcă se afla sub cupola 
unei catedrale înalte. O coloană groasă îşi urca trupul 
lucitor spre tavan. Camera era goală şi avea ziduri reci, 
drepte. Podeaua de marmură îşi păstrase întocmai 
netezimea de odinioară. Câteva firide spărgeau pe-alocuri 
zidurile. Într-una se afla o lanternă. Într-alta un ulcior şi un 
cuţit. Omul cu cicatrice observă privirea fetei... Ea continua 
să-şi rotească ochii prin încăpere. Într-un colţ se afla un pat. 
Un pat simplu, de campanie. Era singura mobilă din spaţiul 
înconjurat de marmură. În lumina amurgului, în răceala 
zidurilor, lovit de umbra trufaşă a coloanei, patul părea o 
încercare şi un început de profanare. Când îşi întoarse 
privirile spre firidă, fata nu mai văzu luciul cuţitului. 

Omul cu cicatrice se îndreptă spre uşă. Trezindu-se parcă 
din vis, fata în alb înţelese gândul lui. Se repezi la el, spre 
uşa care se deschidea, dar vocea poruncitoare o ţintui 
locului: 

— Nu-mi plac bocetele şi ţipetele. Scurt! Vei rămâne 
deocamdată aici...! 


Uşa se închise în urma lui. Fata în alb auzi zgomotul răngii 
de fier care transforma încăperea de marmură în 
închisoare, într-un gest de disperare alergă spre uşă şi lovi 
cu pumnii mici şi bolnavi în metalul rece. Durerea loviturilor 
o dezmetici. Se afla prizonieră într-un castel necunoscut! 
Aproape fără voia ei aşeză drugul de fier de-a lungul uşii. 
Nu putea să iasă... Dar nici nu putea să pătrundă nimeni în 
încăperea ei. Obosită, copleşită de emoţii, fata în alb îşi 
întinse trupul pe patul de campanie... Deodată o trecu un 
fior rece... Ceva se mişca în spatele ei... Groaza o paraliza. 
Auzi şi un zgomot... Văzu o formă mică, întunecată... Apoi 
închise liniştită ochii... Nu mai era singură în închisoarea 
albă de marmură... Fiinţa aceea mică şi întunecată se lipi 
de dânsa, alunecă spre capătul patului, apoi îşi frecă 
urechile de umărul ei. Fata în alb începu să mângâie 
motanul acela prietenos, uitat parcă acolo de sute de ani, 
apoi rosti primul nume care-i veni în minte: 

— Philippe! Dragul meu. Suntem prizonieri, ştii? Nu te 
speria! Dar încă avem noroc, Philippe. Să fim cuminţi, să 
aşteptăm şi... Să pregătim în taină un plan de evadare... 

Apariţia felinei blânde şi alintătoare parcă o umplea de 
speranţe. lar Philippe, înţelegând-o, simţindu-i tresăririle, 
începu să-i toarcă lin şi monoton o poveste veche care o 
adormi repede pentru a i se înfăţişa apoi în chipuri şi culori 
fantastice. 

CAPITOLUL V. 

Dintre toţi cireşarii, Dan era cel mai puţin irascibil şi îşi 
înmormânta cel mai repede supărările. Ba, aşa cum spunea 
Ionel, purta veşnic cu dânsul pipa păcii. Dacă se ivea 
undeva vreo neînțelegere, el era gata să înceapă manevrele 
de împăcare ajungând deseori, aşa cum descoperise cu 
uimire nevinovată Lucia, să devină paratrăsnetul 
descărcărilor, mai mult sau mai puţin electrice, ale celor în 
cauză. Dar nu-şi blestema nici o clipă acest rol. Dimpotrivă, 
îi plăcea foarte mult, ba cu timpul chiar uita să-i mai placă, 
atât de firesc i se potrivea. Victor îi spusese cândva, într-o 


perioadă mai moartă, că fără el grupul cireşarilor ar fi de 
neconceput. Dar nu luase prea în serios remarca lui Victor, 
o considerase un fel de vorbă bună. Şi fără el cireşarii 
puteau foarte bine să constituie un grup. Pe când fără 
Victor, sau fără Lucia, sau fără Ursu, sau fără oricare altul, 
ca să nu mai vorbim de Tic, nu se putea gândi la cireşari. 
Dan era foarte sincer când reflecta astfel. Era convins că nu 
aduce grupului nici prea mare pricepere, nici cine ştie ce 
energie, nici prea multă îndrăzneală, în cele mai optimiste 
momente se închipuise ca un fel de greutate infimă 
necesară unei balanţe pentru realizarea şi păstrarea 
echilibrului. Aceasta era menirea lui în grupul cireşarilor: o 
piesă de echilibru. 

De aceea, când simţi primii nori ai furtunii care ameninţa 
cireşarii: certurile, izolările, hotărârile de unul singur, 
supărările, Dan crezu că e momentul să asalteze balanţa. Îi 
trebuia un aliat. Dar aliatul necesar îi stătea oricând la 
dispoziţie: Tic. Astfel porniră amândoi în misiunea de 
recunoaştere şi reconciliere pe la ceilalţi cireşari. Se 
gândeau amândoi numai la unitate şi armonie. 

Tic îşi începu îndată misiunea cu soră-sa. Prin mijloace 
greu de destăinuit reuşi să facă rost de nişte răsaduri 
extraordinare, se sculă dis-de-dimineaţă, cam o dată cu 
cocoşii, îl chemă pe Ţombi şi-i ordonă discret s-o trezească 
şi pe Maria. Căţelul primi cu bucurie porunca, iar 
prichindelul, cu ochii la geam, aştepta numai apariţia unui 
chip negricios, cu ochii încă legaţi de somn, cu cozi 
despletite, pentru a începe să planteze rădăcini şi să 
îmbuneze inimi. 

Ţombi sări cu multă atenţie geamul în camera Mariei, se 
cocoţă pe un scaun dar îl fermeca atât de tare gingăşia fetei 
care visa încât uită să execute ordinul. Tic, închipuindu-şi că 
Maria îl priveşte din dosul perdelelor, pentru că avea 
încredere oarbă în sfetnicul şi supusul său, începu foarte 
energic să împlânte răsadurile în pământ. Convins că i se 
urmăreşte fiecare gest, puştiul transformă mica 


îndeletnicire horticolă într-o adevărată conspirație, într-un 
ritual tainic; după ce termină răsadurile se uită în toate 
direcţiile şi numai după ce se convinse că nu fusese văzut 
de nimeni, răsuflă uşurat şi plecă în altă parte a grădinil. 
Dar cu coada ochiului la geam. 

Abia mai târziu, când Maria îşi mişcă întâmplător braţul în 
somn, Ţombi îşi aduse aminte despre misiunea sa. Sub 
teroarea unor presimţiri negre, cățelul făcu un asemenea 
tărăboi încât Maria nu numai că se trezi, dar mai şi trimise 
doi papuci pe urmele lui şi vreo câteva epitete dintre care 
cel de „jigodie scârboasă” îl jigni cel mai mult. 

Bănuind însă cine a pus la cale manevra acelei treziri prea 
brutale şi prea matinale, Maria se îmbrăcă repede şi porni 
furioasă în căutarea lui Tic. Frăţiorul o întâmpină cu cea 
mai senină şi mai nevinovată mutră din ultimele săptămâni, 
ceea ce mări furia Mariei. 

— Nesuferitule! Să-ţi fie ruşine! Dacă-ţi mai prind o dată 
jigodia, îi tai coada şi ţi-o lipesc ţie la spate... 

Provocarea Mariei era prea puternică şi prea plină de 
„posibilităţi” ca să-şi mai respecte făgăduiala luată în faţa 
lui Dan. Îi spuse lui Ţombi cu calmul său de zile mari: 

— Am avut odată o soră... Dar s-a dus repede la dracul... 
Hai, [ombi! 

— Mişelul! 

— Ciumăfaie! 

— Ingratule! 

— Coţofano! 

— Stereotipule! 

— Burbalabando! 

— Ce-ai spus? 

— Ce te interesează? Tu nu m-ai făcut stereotip? Am şi eu 
dreptul să spun ce-mi trece prin gând. Hai, [ombi! 

Aşa se face că numai la câteva minute după ce se înapoie 
în cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline 
de pământ, în cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios: 


— Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în 
cap, dar fără pământ. M-am chinuit să le scot din grădină... 
Ţombi zburda vesel că totul s-a terminat cu bine, în ceea 
ce-l priveşte. Era chiar prea vesel, ceea ce-l făcu pe Tic să-i 

ardă un picior energic în dos. 

Nici „operaţiunea Ursu” pe care o manevra Dan nu se 
efectua mai uşor. Mai întâi pentru că Dan nu-l găsi pe Ursu 
acasă. Şi astfel se văzu nevoit să pornească solitar, pe câmp, 
în căutarea bolnavului de solitudine. Se întâmplă uneori să 
ascunzi o hârtie oarecare, poate chiar o scrisoare de 
dragoste, într-o carte şi să uiţi în ce carte ai ascuns-o. Ai 
nevoie de ea şi începi să cauţi. lei carte după carte din raft, 
răsfoieşti filă după filă şi până la urmă găseşti hârtia în 
primul volum dacă ai început cu ultimul şi în ultimul dacă ai 
început cu primul. Sau o găseşti în buzunar. Cam aşa se 
întâmplă şi cu Dan. Îl căută pe Ursu prin toate coclaurile, 
înconjură oraşul, trecu prin băltoace, enervă oamenii cu tot 
felul de întrebări şi când se întoarse în sfârşit acasă obosit, 
murdar, prăfuit, moleşit, îl găsi pe Ursu în grădină, sub 
nucul acela stufos. Lui Dan îi venea să-şi ia lumea-n cap. 

— De când m-aştepţi? Întrebă el cu ultimele puteri. 

— De dimineaţă. La fiecare jumătate de oră mă gândeam: 
în jumătate de oră vine, cu siguranţă. Până la urmă tot ai 
venit. Dar după câte jumătăţi de oră, Dumnezeule! Tu unde- 
ai fost? 

— Te-am căutat! 

— Unde m-ai căutat? 

— Vrei să spui: unde nu te-am căutat? Numai aici nu te-am 
căutat. Încolo, în tot oraşul şi de jur împrejurul oraşului... 

— Şi pentru ce te-ai obosit atât? Întrebă cu teamă Ursu. 

— Dar tu pentru ce m-aştepţi de-atâta timp? 

Amândoi tăcură... Ursu înţelese că tăcerea îl stinghereşte 
şi mai rău: 

— A mai scris Victor? Când se-ntoarce? 

— Ai mai văzut-o pe Lucia? 

Vlăjganul simţi că se înroşeşte până în vârful urechilor: 


— De ce mă-ntrebi? Ce ţi-a venit? 

— Pentru că te caută!... Minţi Dan. 

Ursu se trezi ca dintr-un somn rău. Îl prinse pe Dan de 
umăr şi-l strânse cu atâta putere, că sărmanul mincinos se 
simţi pedepsit de un iad întreg. 

— M-a căutat? Zău? E-adevărat? 

— Nu te-a căutat! Îşi reveni Dan. Dar ce dracu' s-a- 
ntâmplat între voi? Aţi înnebunit? Parcă nu mi-ar ajunge 
certurile dintre Tic şi soră-sa! Azi, în loc să se împace, s-au 
luat şi mai rău la harţă. Dar de bine de rău, ei se ceartă ca 
oamenii. Nu ca voi... Voi o luaţi razna, nu vă mai uitaţi nici 
în dreapta, nici în stânga... Dacă nu te duci acum la Lucia... 

Tocmai în clipa aceea se iviră de după colţul casei... Maria 
şi... Lucia. Apariţia neverosimilă a Luciei produse asupra lui 
Ursu un efect uluitor. Vlăjganul se desprinse de lângă Dan 
şi porni în goană către gard. Dan îşi duse palma la gură ca 
să-şi oprească un răcnet cumplit. Ursu zbură însă peste 
gard fără să-l atingă şi fără să se sprijine în ceva. Dan 
alergă după el până la gard şi mai făcu o încercare de 
salvare: 

— Gata, Ursule! Ai câştigat pariul! L-ai sărit fără să-l 
atingi. Gardul era aproape cât Dan de înalt. Dar din Ursu 
nici urmă nu se mai vedea. 

Cam la fel reacţiona şi Lucia care, trezindu-se faţă în faţă 
cu Ursu, se retrase şi ea, în alt ritm, bineînţeles, primul 
obstacol întâlnindu-l la poartă, întruchipat de Ursu care 
ocolise în goană colţul străzii. Cei doi se opriră ca trăsniţi. 
Lucia îşi învinse atunci toate emoţiile şi îndreptându-se spre 
Ursu cu îndrăzneala disperatului îi spuse: 

— Şi la urma urmei ce-a fost? Poftim! 

Şi-l sărută pe Ursu chiar acolo în faţa porţii. 

Din fericire, scena nu avu decât un singur spectator, pe 
Tic. Prichindelul întoarse ruşinat capul şi se uită undeva 
spre munţi. Sosise tocmai atunci la Dan şi fără să vrea 
fusese martorul primului sărut înfiorat al Luciei. Inima i se 


strânse şi gândurile îi zburau stol spre o fată negricioasă cu 
nasul puţintel cârn, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. 

CAPITOLUL VI. 

Prin cupola largă, spartă în zeci de locuri de ferestruici 
adânci se strecura din ce în ce mai îndrăzneață lumina zilei. 
Repede, repede, întreaga încăpere se lăsă cucerită de 
lumină. Fata în alb deschise ochii şi privirile sale încă 
ameţite se loviră de cupola spartă de simetrii. Oare visa? 
Amintirile începeau să se adune, să se apropie, să-i 
lumineze realitatea. Era prizonieră!... Era închisă într-unui 
din castelele pe care nici prin vis nu le străbătuse... Îşi 
amintea cu limpezime toate clipele prin care trecuse, îşi 
amintea fiecare amănunt... Tresări şi căută cu privirile 
cotoiul care-i ţinuse tovărăşie toată noaptea. 

— Philippe! Philippe! Chemă ea cu voce înceată. 

Dintr-o firidă se desprinse într-un salt prelung motanul alb 
cu pete gri şi începu să-şi frece trupul moale, alunecos de 
gleznele ei. In firida pe care o părăsise motanul se afla o 
cutie mare de carton. Înainte de a se culca, îşi amintea ea 
foarte precis, firida fusese goală. Fata în alb se cutremură. 
Drugul de fier rămăsese nemişcat de-a latul uşii. Nimeni nu 
putuse să pătrundă pe-acolo în cameră... 

Intrigată, prizoniera începu să cerceteze cu atenţie 
încăperea. Era o cameră mare, perfect pătrată, cu latura de 
zece metri şi cu înălţimea tot cam de zece metri. Se afla 
deci în interiorul unui cub a cărui suprafaţă de deasupra 
era însă boltită şi presărată cu ferestruici. Coloana din 
mijloc era groasă, cât trunchiul unui stejar secular şi se 
lipea chiar de centrul cupolei. Bolta şi coloana formau 
împreună o ciupercă uriaşă. Zidurile şi coloana erau 
acoperite peste tot cu plăci mari de marmură albă. Nicăieri 
însă nu se vedea altă uşă. Şi totuşi cineva pătrunsese în 
cameră în timp ce ea dormea. Cutia de carton nu era o 
simplă dovadă, ci de-a dreptul o provocare. 

În cutie se găseau de-ale gurii. Mâncare rece, aspră. 
Pâine, brânză, ouă. Prizoniera împărţi totul cu Philippe şi 


înfulecă partea ei cu poftă zdravănă. Sorbi câteva 
înghiţituri de apă din ulcior şi abia atunci îşi dădu seama că 
şi ulciorul fusese mutat din loc. Rucsacul îi era deschis... | 
se cotrobăise prin el. Nu i se luase nimic?... Nu! Ba da! 1 se 
smulseseră câteva foi din caiet. Se vedeau chiar urmele 
foilor smulse de la jumătatea caietului. Enigma vizitei îi 
atrase toate preocupările. Se hotări să cerceteze camera, 
metru cu metru, metodic şi calculat. Începu cu podeaua. 
Podeaua era acoperită cu plăci de marmură: nişte pătrate 
cu latura de un metru. Erau în totalo sută de plăci. Lovi cu 
piciorul în fiecare placă în parte, dar niciuna nu scoase 
sunetul acela prin care se recunoaşte un gol dedesubt. Îşi 
scoase pantofii şi ciocăni cu ei în coloana din mijloc, până 
unde putea să ajungă, dar îi răspunse acelaşi zgomot greu, 
înfundat. Se gândi câtva timp că uşa secretă ar putea fi 
ascunsă în firide, dar nici acolo nu descoperi nimic. Era 
vremea să treacă la cercetarea amănunţită a celor patru 
pereţi. Fiecare părea aidoma podelei: construiți din acelaşi 
material, înveliţi cu acelaşi număr de plăci. Încăperea era o 
veritabilă închisoare, cu neputinţă de părăsit. 

În peretele din dreapta uşii nu descoperi nimic. Pipăi 
suprafeţele de marmură, ciocăni în ele. Acelaşi răspuns fără 
speranţă. Continuă cercetarea la peretele din faţa uşii. 
Întâia, a doua, a treia placă... Nici o uşă secretă. Ciocăni 
mai departe şi deodată tresări. Ciocăni din nou. Placa lovită 
răspundea altfel. Un zgomot desfundat. Ultima placă din cel 
de al doilea şir. Prizoniera reflectă o clipă. Apoi se hotărî. Îşi 
continuă cercetările, pipăi cu degetele muchiile plăcii de 
marmură. N-ajungea până sus. Trase repede patul în colţul 
speranţelor şi se urcă pe el. Îşi strecură apoi degetele prin 
şenţuleţele care despărţeau plăcile. Philippe, curios, o 
privea dintr-un ungher întunecat cu pupilele dilatate. Sus, 
chiar la întâlnirea cu cea de a treia placă, degetele fetei 
pătrunseră într-o crăpătură subţire care nu putea fi 
observată de jos, sub reflexele marmurii. Îşi afundă 
degetele, prinse marginea plăcii şi trase. Placa începu să se 


mişte. Se dezlipea de zid, se deschidea ca o uşă obişnuită. 
Prin spaţiul albastru care se mărea fata vedea cerul, simţea 
libertatea. 

Philippe sări înaintea ei afară. Ea îl urmă coborând 
prudent fără zgomot. Închise încet uşa secretă, apoi se 
întoarse tot în vârful picioarelor şi-şi plimbă privirile în 
lumea în care evadase. Bucuria i se transformă repede în 
furie. Lumea în care evadase era tot o închisoase! 

Prizoniera se afla în mijlocul unei imense curţi interioare 
înconjurată de ziduri înalte, abrupte, împroşcate cu insulițe 
de muşchi. Zidurile erau săpate direct în munte, dar cu 
atâta grijă şi iscusinţă fuseseră netezite şi întărite încât 
chiar după secole rămâneau reci şi inaccesibile. Fata zări în 
zidul din dreapta o uşă mare de metal. Parcă şi-o amintea. 
Da, era sigură... O văzuse cu o zi înainte... Îi văzuse însă 
cealaltă faţă, pe coridor, în timp ce păşea înaintea celui care 
o făcuse prizonieră. Alergă imediat la uşă şi înţelese dintr-o 
privire că era încuiată. Dar chiar dacă ar fi fost descuiată 
oare ar fi avut ea puteri pentru a o desprinde din sudura 
ruginei? N-avea ce face. Trebuia să accepte închisoarea cu 
cer. Dar mai întâi s-o cerceteze. 

Se învârti fără grabă prin curtea de stâncă. Goliciunea şi 
răceala ei o oboseau, o speriau, o alungau parcă înăuntru, 
în închisoarea fără cer. Dar trebuia să vadă totul... Cine 
ştie?... Zidul din faţă avea nişte deschizături în creastă care 
semănau perfect cu nişte crenele. Dar cum se putea ajunge 
acolo, la o înălţime de aproape zece metri? În zidul din 
stânga descoperi câteva scobituri afunde, ca nişte 
cotlonaşe, iar spre capătul lui un izvor tras parcă de mâna 
omului acolo. Apa rece, cristalină, o învioră, îi şterse 
încruntarea şi teama. Prizoniera îşi aţinti din nou privirile 
asupra zidului şi crenelelor. O idee îi fulgeră mintea. Dacă 
scobiturile de pe creastă erau nişte crenele, înseamnă că 
existase cândva şi o cale care ducea la ele. Aţâţată şi 
nervoasă şi nerăbdătoare se îndreptă spre zidul cu pricina 
şi începu să-l cerceteze centimetru cu centimetru. 


Într-adevăr, undeva, la baza zidului se afla o scobitură abia 
vizibilă. Scobitura foarte strâmtă era umplută cu muşchi. 
Fata îşi înfipse degetele în catifeaua verde, adânc, fără să 
întâlnească vreun obstacol. Scoase muşchii afară şi 
scobitura deveni o gaură ovală, şlefuită în care i-ar fi 
încăput uşor picioarele sau mâinile. Îşi continuă căutările cu 
febrilitate. Zidul era presărat cu insulițe de pluş verde, 
unele mai mari, altele mai mici, unele supte de stâncă, 
altele ca nişte excrescenţe. Dacă erau toate, asemenea 
primei insulițe, scobite de mâna omului? Le urmări cu 
atenţie, le ordonă după un plan care i se ivise în minte şi 
deodată totul căpătă altă semnificaţie. Insuliţele de muşchi 
nu erau altceva decât o scară săpată în piatră, o scară 
dublă şi pentru mâini şi pentru picioare. Fără să mai şovăie, 
începu escaladarea zidului. Dorinţa de a ajunge cât mai 
repede pe creastă, la crenele, îi învinse teama şi-i mări 
îndrăzneala. Se caţără cu o siguranţă uimitoare. Pe măsură 
ce urca scobiturile pentru picioare deveneau mai largi, iar 
în cele pentru mâini descoperi inele de fier. Prinzându-se cu 
mâinile de inele, urcuşul deveni o jucărie. Încă o treaptă... 
Încă una... Ultima. 

Prizoniera ajunse teafără şi veselă chiar în scobitura mare 
din mijlocul crestei. Era un veritabil crenel. Din interiorul 
lui se vedea o mare parte din regiunea Cetăţuiei. Plecându- 
şi însă privirile se simţi atacată de un val rău care o ameţi. 
O prăpastie hidoasă, înspăimântătoare îşi căsca gura. Era 
imposibil ca o fiinţă să poată urca sau cobori pe acolo. Îşi 
învinse ameţeala şi privi mult, până simţi că se satură, 
peisajul sălbatic al Cetăţuiei. Câteva clipe rămase cu ochii 
închişi, încredinţându-se unui vis, apoi, prudentă începu să 
coboare. lar când ajunse jos luă motanul în braţe şi 
mângâindu-i blana moale îi spuse: 

— Dragă Philippe, n-avem ce face! Trebuie să rămânem 
nişte prizonieri cuminţi. Ce frumos ar fi totul dacă am fi 
liberi! 


Philippe o privi cu atâta tristeţe că fetei i se sfâşie inima, 
încercă să-l liniştească: 

— Nu dispera, prostuţule, de evadat tot evadăm noi până 
la urmă. Fii mulţumit că nu ni s-a întâmplat ceva şi mai rău. 
Să vezi cât de repede ne recucerim libertatea... 

Şi tăcu. Numai mâinile i se lăsau topite şi alintate de blana 
moale, plină de tresăriri. Un vârtej de gânduri o cuprinse, 
dar vârtejul se linişti. Era foarte trează. Îşi aduse caietul, 
stiloul, se aşeză pe un bolovan şi încercă să-şi imagineze 
planul castelului, încă de la început o frapase simetria 
desăvârşită a camerei de marmură. Arhitectul castelului 
fusese pesemne obsedat de legea simetriei. Fiecare perete 
era pătrat şi era suma unor pătrate, iar uşile şi coloana se 
încadrau perfect în simetria camerei. Fata în alb socoti 
latura pătratului de bază din care se compuneau celelalte 
pătrate cam de un metru. Şi folosi această convenţie în 
planul ei, deşi ştia că pe vremea construcţiei castelului nu 
exista sistemul metric. Dacă întreaga concepţie 
arhitectonică pornea de la un pătrat de bază şi continua 
spre pătrate mai mari, spre cuburi cum era camera ei, era 
foarte posibil ca tot castelul să aibă forma unui pătrat uriaş, 
format din patru mari încăperi despărțite de un coridor în 
formă de cruce. Şi schiţă pe hârtie planul castelului, 
adăugind detaliile pe care le observase, în camera ei şi 
celorlalte trei camere. Cu schiţa în faţă planul castelului i se 
părea de o simplitate uimitoare. Cele patru camere, 
coridorul în formă de cruce... În formă de cruce., în formă 
de cruce... 

— Philippe! 'Țipă fata ca ieşită din minţi. Philippe! Prostule! 
Ştii tu unde ne aflăm? Prostuţule! Dac-ai şti!... E castelul 
meu! Castelul meu, Philippe! De când îl visez!... Am fost în 
el o singură dată, în spital... Dar atunci era un vis... Şi-am 
mai fost o dată... la un concurs, am scris despre el... Dar 
era altfel... 

Fata în alb părea cuprinsă de febră. Ochii îi luceau ca 
sticla. 


— E castelul meu, Philippe! Şopti ea. Castelul din visele 
mele. Îmi voi pune cea mai frumoasă rochie albă pentru a- 
mi primi invitaţii... 

Tăcu brusc şi deschise caietul. Ameţită de vis şi de 
exaltare, nu observase chipul omului cu cicatrice şi mai ales 
expresia feţei lui în clipele când îi vorbise motanului. Omul 
cu cicatrice o privise prin deschizătura uşii de metal. Când 
prizoniera începu să scrie îşi retrase capul şi închise fără 
zgomot uşa. 

Fata în alb scria fără să se oprească. La picioarele ei, 
Philippe torcea monoton. 

În altă încăpere a castelului care semăna în toate detaliile 
cu cea a prizonierei în alb, omul cu cicatrice, ajutat de 
individul foarte slab şi cu mâini neobişnuit de lungi, se 
îndeletnicea cu o treabă foarte ciudată. Amândoi erau 
cocoţaţi pe scări înalte de lemn şi loveau metodic şi atent în 
plăcile de marmură cu un ciocan înfăşurat în cârpe. După 
un număr fix de lovituri se opreau şi schimbau păreri. 

— Nimic... Nici un gol. Numai rezistenţă. 

— Nici eu n-am izbutit... 

— Înseamnă locul cu o cruciuliţă roşie. 

— Nici o grijă. Fiecare placă. 

Şi iar începură ciocănelile. Cercetau amândoi acelaşi zid. 
Dar toată truda lor acrobatică părea zadarnică. Coborâră în 
acelaşi timp de pe scările subţiri şi fragile şi amândoi erau 
osteniţi şi mânioşi. 

— Nu se poate să nu mai găsim! Spuse omul cu cicatrice. 
Să mai controlăm o dată firidele. 

Se opri în faţa unei firide, îşi băgă degetele într-o 
scobitură, deschizând prin simplă apăsare o uşiţă secretă. 
În gaura strâmtă, căptuşită cu marmură, se afla un vas mic 
de pământ. Răsturnă conţinutul vasului pe placa albă a 
firidei. Sunetul care se împrăştie în cameră, deşi strident, 
metalic, ascuţit, părea că place mult auzului celor doi. Pe 
suprafaţa de marmură se împrăştiară o mulţime de monezi 
galbene-arămii. Razele care ajungeau până acolo şi reuşeau 


să atingă cu vârfurile lor luminoase monezile precum şi 
sunetul rostogolirii nu mai lăsau nici un dubiu nimănui. 

— Aur, aur, aur pur! O avere... O bogăţie, rosti slăbănogul. 
Omul cu cicatrice îl întrerupse: 

— Le lăsăm tot acolo. E cel mai sigur ascunziş. Să 
cercetăm şi cealaltă firidă... Deşi am mai căutat o dată... 
Oare unde s-au mai putut ascunde? 

Pe faţa lui mereu încruntată, apăru o lumină. 

— Stai! S-ar putea... 

Celălalt se întoarse şi-l urmări mirat. Omul cu cicatrice se 
oprise în faţa firidei părăsite, deschise din nou uşiţa 
secretă, apoi scoase vasul cu monezile de aur. Privea ţintă 
interiorul gol. Cu mişcări lente scoase din buzunar un 
ciocănel şi începu să lovească în pereţii din interiorul 
tainiţei. Din fund se auzi un zgomot înfundat, pereţii laterali 
răspunseră la fel, cel de jos la fel. 

— Acum e-acum! Spuse dânsul. 

Şi lovi cu teamă, poate că nici nu lovea ci îi tremura 
ciocanul în mână. Lovi în peretele de sus. Slăbănogul se 
repezi spre el cu ochii mari, ieşiţi din orbite: 

— E gol! Oare...? 

Degetele celuilalt căutau marginea. Placa de sus se 
deschise ca un chepeng. Îşi băgă mâna înăuntru până la cot 
şi scoase cu degetele tremurânde un vas de lut. Mai băgă o 
dată mâna şi scoase al doilea vas. A treia oară nu mai găsi 
nimic. Deşertă conţinutul vasului pe marmură parcă numai 
pentru a auzi zgomotul monezilor rostogolindu-se. 

— Tot douăzeci? 

— “Tot. 

— Adică în total şaizeci. 

Amândoi se aplecară asupra comorii împrăştiate. Fiecare 
luă în mână câteva monezi; omul cu cicatrice le privi pe 
rând cu ochi semideschişi, slăbănogul le încerca în dinţi. 

— Aceleaşi?! Exact aceleaşi! 

— S-ar putea oare... Dar slăbănogul nu mai avu vreme să- 
şi termine fraza. 


Uşa secretă din fundul camerei se deschise şi omul cu ochi 
de viezure pătrunse înăuntru. 

— Aţi mai găsit ceva?... Îl văzui urcând încoa' pe cioban... 

Omul cu cicatrice se întoarse brusc: 

— Vine dinspre sat? 

— Da! Deşi ieri ne-a spus că se duce în partea cealaltă... 

— Rămâi aici! Porunci omul cu cicatrice celui care adusese 
vestea proastă. Am mai găsit două vase cu monezi... 

Apoi îl invită pe slăbănog cu dânsul şi părăsiră împreună 
încăperea de marmură. 

Abia ieşiră cei doi, că omul cu ochi de viezure alergă spre 
firidă. Monezile erau răspândite în toată firida. Le numără 
una câte una cu voce tare. „Şaizeci”. Le împărţi apoi în trei 
grupuri de câte douăzeci şi-şi plimbă satisfăcut degetele pe 
bărbie. Se uită îndelung şi la vasele de lut, le pipăi, le 
scutură, apoi le găsi un loc anume într-un colţ al încăperii. 
Se întoarse la firida cu aur. Parcă nu-i venea să se despartă 
de monezi. Mai luă câteva, le pipăi pe îndelete, le mângâie. 
Ochii îi ardeau ca jarul. Apoi le puse la loc... Dar nu chiar pe 
toate. În mâna lui mai rămăsese o monedă. O băgă în 
buzunar, tuşi fără rost, poate a satisfacţie. Apoi ieşi din 
încăpere pe uşa de metal. Păşi cu siguranţă pe coridor, fără 
să mai aibă nevoie de lumina lanternei. Înainte de a ieşi 
prin deschizătura mascată de lângă ruine, îşi scoase 
prudent capul. Şi iscodi cu atenţie în toate părţile. Abia 
când se convinse că nu-l vede nici un ochi străin, ieşi cu 
totul afară. Merse o bucată de vreme printr-un labirint de 
stânci şi ocolişuri care-l scoase în plin luminiş. Prietenii lui 
stăteau de vorbă cu ciobanul pe o moviliţă. 

Ciobanul era gata de plecare. Îşi pusese ghioaga pe umăr 
şi dăsaga în spate. Omul cu cicatrice îl ameninţă cu degetul: 

— La înapoiere să dai musai pe-aici. Cred că ne-am 
înţeles? Nu? În toate privinţele... 

— Musai, da' o să cam treacă vreme, că eu numai peste 
vreo zece zile mă-ntorc... Rămâneţi cu bine! 

— Drum bun! 


O dată cu ciobanul porniră şi cei trei spre munte. Dar fără 
să se grăbească. Omul cu ochii de viezure se interesă: 

— Ce spune mocanul? 

— Cam neghiob... Îl caracteriza omul cu cicatrice. Deşi 
cred că ne-am putea înţelege cu dânsul. 

— Mie mi se pare isteţ, se amestecă slăbănogul. M-aş mira 
să mai facă vreo boacănă... 

— Mai sunt oare monezi? Schimbă vorba viezurele. 
Trecem în cealaltă cameră? Sau... 

— Să nu ne pripim, recomandă şeful. Până nu căutăm de 
zece ori prin fiecare loc, nu părăsim nimic. 

Ceilalţi încuviinţară fără vorbe. Şeful părea să aibă mare 
autoritate asupra lor. Nu-l contraziceau niciodată. Omul cu 
ochii de viezure îi înţelese semnul tăcut, se întoarse şi porni 
către movilă. După câteva clipe de linişte slăbănogul 
întrebă: 

— Ce facem cu fata? 

— Deocamdată e în siguranţă acolo. Are Boroş grijă de 
dânsa şi cred că nu-i trece prin cap c-o supraveghează. Şi-i 
foarte bine aşa! 

— Asta ziceam şi eu, spuse slăbănogul. Cu Boroş în 
preajma ei nu-i nici o primejdie. 

— Se mai vede ciobanul? Întrebă şeful când se întoarse 
omul cu ochii de viezure. 

Cercetaşul mai aruncă o privire în vale apoi răspunse cu 
voce sigură: 

— În orice caz nu ne poate vedea. 

— Atunci să intrăm! Se auzi ca o poruncă glasul omului cu 
cicatrice. 

Şi toţi trei dispărură fără zgomot în interiorul muntelui. 

În aceeaşi stare de exaltare, fata în alb recitea cu voce 
tare paginile pe care le umpluse cu un scris frumos, rotund. 
La picioarele ei, lungit pe burtă, cu capul întors ostentativ 
către dânsa, Philippe părea că ascultă scrisoarea, care-l 
obligase, Atâta amar de vreme, să stea cuminte într-un colţ 
şi să toarcă în neştire. Motanul nu pricepea o iotă din ce 


auzea dar interesul lui simulat părea că-i face plăcere 
autoarei. 

„Dragi cireşari-începea scrisoarea - sunt atât de fericită 
încât aş vrea să uitaţi şi voi toate neînțelegerile şi supărările 
noastre. Nu vreau să mă mai gândesc. Nu vă mai gândiţi 
nici voi. Am vrut să ne cunoaştem din prima zi, dar, iertaţi- 
mă, azi, acum, nu pot să vorbesc urât despre nimeni, nu 
vreau să jignesc pe nimeni. 

Astăzi, cu câteva clipe înainte de a începe scrisoarea, am 
descoperit castelul pe care-l visez şi pe care-l caut de zece 
ani, castelul care mi-a îmbogăţit şi mi-a uimit copilăria. 
„Castelul celor două cruci”... Am vrut să vă vorbesc despre 
el, să vă chem alături de mine ca să-l descoperim împreună, 
să pătrundem împreună pe sălile lui îmbrăcate în marmură 
albă. Am vrut să-l colindăm împreună, să-i aflăm împreună 
tainele şi bogăţiile, să devenim pentru o vreme stăpânii săi 
veseli şi mândri. 

Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că n-am crezut 
niciodată cu certitudine în existenţa lui. Chiar acum, când 
îmi port paşii pe lespezile sale de marmură, când îi pipăi cu 
mâinile mele pereţii reci şi strălucitori, când îi aflu intrările 
secrete şi-i admir frumuseţea severă, maiestoasă şi 
simetrică, mă mai cuprinde încă teama că totul ar putea să 
fie un vis. Goliciunea şi tăcerea lui aşteaptă parcă de secole 
vocile şi paşii voştri. 

Voi n-aţi auzit niciodată despre el? Castelul celor două 
cruci din Cetatea Vulturilor... Atâtea documente vorbesc 
despre el fără să-l numească! Amintiţi-vă hrisoavele vechi în 
care se povesteşte despre locurile de refugiu ale familiilor 
domneşti în timpul luptelor cu duşmanii, despre locurile 
unde se adăposteau bogăţiile domnitorilor noştri în vremuri 
de bejenie. Dar în multe din ele nu se pomeneşte numele 
cetăților tainice. Într-unui singur, un cronicar bătrân 
amintea despre Cetatea Vulturilor şi despre Castelul celor 
două cruci, dar documentul acela s-a pierdut şi-a rămas 
numai amintirea altor cronicari despre el. Oamenii au 


transformat acea amintire în legendă şi legenda înfruntă de 
mult veacurile. 

Am auzit şi eu legenda, uneori m-am îndoit asupra 
adevărului ei, dar imaginea castelului n-a putut niciodată 
să-mi iasă din amintire. Poate că această îndărătnicie, 
această credinţă mi-a purtat paşii aici, m-a adus spre 
locurile acestea sălbatice şi jalnice care ascund intrarea în 
castelul meu. Deşi sunt prizonieră aici, deşi am fost închisă 
fără putinţă de scăpare într-o aripă a castelului, deşi n-am 
alături de mine decât o singură fiinţă, o fiinţă tăcută şi prea 
liniştită, un motan pe care l-am botezat Philippe, mă simt 
totuşi fericită că am ajuns în împărăţia visurilor mele. 
Singura tristeţe mai mare mi-o pricinuieşte lipsa voastră. 

Vă invit pe toţi în castelul meu pentru a ne bucura 
împreună de frumuseţile şi bogăţiile lui, pentru a mă salva 
din tristeţe şi mai ales din singurătate, pentru a mă scoate 
din închisoarea care-mi îmbolnăveşte toate bucuriile. 

Voi face totul pentru ca această scrisoare să ajungă în 
oraşul vostru, în mâinile voastre. Trăiesc cu speranţa, cu 
încrederea, cu certitudinea că veţi veni. De aceea vă spun 
un nerăbdător „la revedere”. 

Cu adevărat „Prizoniera în alb” 

După ce termină de citit scrisoarea, fata în alb începu să-l 
mângâie pe Philippe şi să-i şoptească rar cu voce blândă: 

— Nu fi trist Philippe, prostuţule! Vor sosi în curând 
oaspeţi... Şi o să fim liberi... Şi o să cântăm, Philippe, 
prostuţule... Auzi? Acum avem alte treburi... Scrisoarea 
asta trebuie s-ajungă departe, la prietenii noştri... 

Motanul se scutură brusc din toropeală. Mişcarea lui o 
trezi din gânduri şi pe fata în alb. Simţea că trebuie să 
încerce ceva. Fără mişcarea bruscă, de semnal a motanului 
nu se ştie unde s-ar fi încheiat povestea aceasta. Prizoniera 
îşi ridică privirile spre crenelele zidului. Acolo îi era toată 
speranţa. Smulse două foi din caiet, culese de jos un colţ de 
marmură albă căzută, cine ştie de câtă vreme, din vreo 
lespede a castelului ei, înfăşură cu scrisoarea bucata de 


marmură şi totul se transformă într-un pacheţel greu care 
fu învelit la rândul lui în cele două foi albe, smulse din caiet. 
Pe suprafaţa netedă de hârtie scrise cu litere mari oraşul de 
destinaţie, apoi cu litere mai mici: „Frizeria Higiena - 
pentru Cireşari”. Legă totul bine, cu o sfoară subţire. 
Mesajul era gata. Îl ascunse în sân. Apoi, cu mâinile libere, 
începu escaladarea zidului de piatră fixându-şi aceeaşi 
ţintă: crenelul din mijloc. 

Prizoniera ajunse în crenel, exact în clipa când pe poteca 
de la marginea cealaltă a prăpastiei păşea cu mers sigur şi 
rapid un cioban cu o ghioagă uriaşă pe umăr. Norocul era 
alături de ea. 

— Hei! Strigă fata, cu mâinile aduse pâlnie la gură. Hei! 
Ciobanul se opri mirat şi începu să caute cu privirile fiinţa 
care strigase. Fata în alb agită braţele. Abia atunci ciobanul 
descoperi sus, pe creasta peretelui abrupt, o mogâldeaţă în 
alb care nu-i părea întrutotul necunoscută. Îi făcu un semn 
prietenesc cu mâna. Încurajată de semnul ciobanului fata în 

alb luă hotărârea la care se gândise mai de mult. Duse 
mâna la gură în semn de tăcere. Îi era teamă să nu fie 
descoperită de cei care o făcuseră prizonieră. Scoase apoi 
din sân pacheţelul preţios şi calculă distanţa. O cuprinse 
teama că n-o să aibă putere să arunce greutatea dincolo de 
prăpastie. Trebuia să-şi facă vânt, să arunce cu toate 
puterile. 

Ciobanul nu prea înţelese la început ce vrea fata. Îi urmări 
însă atent toate mişcările şi în sfârşit pricepu că vrea să-i 
arunce ceva. Şi de astă dată fata în alb avu noroc. Tlemându- 
se că obiectul care urma să fie aruncat s-ar putea strica în 
cădere, ciobanul se pregăti să-l prindă. Aruncă ghioaga jos 
şi îşi întinse, în aşteptare, mâinile sale mari, puternice, 
transformate în căuş. 

Fata în alb îşi făcu vânt, aruncă şi se opri din mişcare chiar 
la muchia prăpastiei. Dar nu întâlnirea crudă şi subită cu 
hăurile fără fund o făcu să-i îngheţe sângele în vine. Văzu, 
înţelese, simţi că pachetul n-o s-ajungă dincolo la cioban. 


Dar şi ciobanul simţi primejdia. Dintr-un salt ajunse la 
marginea prăpastiei, întinse mâna dreaptă în gol... Totul se 
petrecu într-o clipită. Ciobanul ţinea în mână mesajul 
adresat de prizoniera în alb Cireşarilor! Cu un gest larg 
făcut cu amândouă braţele ciobanul îi dădu a înţelege fetei 
că poate fi liniştită, că poate fi fără grijă. Era şi un semn de 
despărţire, de rămas bun. 

Fata cobori sprintenă şi veselă scara săpată în piatră şi se 
îndreptă spre cotoiul uimit, în rotiri de dans. I se destăinui 
ca într-un cântec: 

— Suntem salvaţi Philippe. Dar să nu cumva să scoţi vreun 
cuvânt... Acuşi o să ne pomenim cu Cireşarii aici... 

Cotoiul o privea liniştit, părea că-i pricepe cuvintele. Dar 
mintea lui de cotoi nu mai înţelese nimic, mai ales atunci 
când văzu că stăpâna lui se îngălbeneşte şi aleargă spre 
scara de piatră şi o urcă nebuneşte, cu o iuţeală pe care şi 
dânsul i-o putea invidia. 

Dar când ajunse sus, prizoniera nu mai văzu nici urmă de 
cioban. Cobori jos încet, încet şi se aşeză învinsă lângă 
Philippe: 

— Doamne, cum am uitat! Oftă dânsa. Singurul lucru pe 
care n-aveam voie să-l uit, Philippe. 

Din ochii fetei în alb curgeau lacrimi mari, fierbinţi. 
Mesajul către cireşari conţinea totul, totul. Lipsea un singur 
amănunt: nu spunea locul unde se afla castelul ei: Castelul 
celor două cruci. Şi greşeala deveni ireparabilă, pentru că 
chiar în cursul acelei nopţi fata în alb fu mutată în altă 
încăpere, aidoma cu a ei, cu aceeaşi curte interioară, cu 
aceleaşi ziduri reci, solide, care însă nu mai comunicau cu 
lumea din afară ci cu interiorul muntelui. Noile ziduri nu 
aveau crenele, nu aveau scări de piatră care să urce spre 
creste. 

Cei trei cercetau încăpere după încăpere, ciocăneau zi şi 
noapte în ziduri. 

Fata în alb cu tristeţea şi disperarea în suflet aştepta totuşi 
o minune. 


CAPITOLUL VII. 

Mesajul fetei în alb deveni un fel de ştafetă. Ciobanul 
întâlnindu-se cu un tăietor de lemne din Strâmba i-l înmână 
cu rugămintea de a-l da cuiva care pleacă spre orăşel. 

— Găseşti dumneata pe cineva care coboară cu trenul. 

— Da' ce are înăuntru, bade? 

— Dumnezeu ştie, că eu n-am obiceiul să m-ating de 
lucruri străine. Numai muierile au ăst obicei urât, ştii 
povestea cu inelul şi broasca. 

— Cine n-o ştie! Minţi tăietorul care era, pare-se, grăbit. 

— Păi de unde o ştii că aia mi s-a întâmplat mie acum vreo 
două, trei zile? 

Tăietorul înghiţi în sec dar ciobanul îl iertă: 

— Eu te-oi ruga numai să ai grijă să nu se piardă 
pachetul... 

Tăietorul înmână la rândul lui pachetul unui bătrân cu 
buza de sus despicată, care mergea la o noră în Şoimeni. 
Bătrânul întâlni chiar la intrarea în sat un învăţător cam cu 
chef care mergea trei sate mai la vale şi-l rugă să dea 
pachetul mai departe, învățătorul care de fapt se ducea la 
un botez întârziat, uită un timp de pachet. După mai multe 
pahare de vin descoperi, din fericire, un prieten pe care nu- 
| mai văzuse de vreo zece ani şi aflând că pleacă în orăşel îşi 
aminti de mesaj. 

— Păi dă-mi-l, că plec chiar acum! Dacă mai iau două 
pahare mai rămân vreo trei zile pe-aici. 

Nu bău decât un singur pahar ceea ce-l făcu să-şi 
amintească pe drum că trebuie să ajungă în orăşel tocmai 
luni. Întrebă un ţăran care umbla în plină vară cu căciula pe 
cap, dacă e sâmbătă sau duminică. Când auzi că-i numai 
sâmbătă, se mai trezi puţin şi se hotări să se întoarcă la 
botez ca să mai uite o dată în ce zi se află. Noroc că, înainte 
de a lua calea înapoi, ţăranul îl întrebă, aşa, într-o doară: 

— Da-ncotro te duceai? 

— Nu cumva mergi în oraş? Îşi aminti ceva cel cu paharele 
de vin. 


— Ba! Spuse sec ţăranul cu căciula şi înalt cât Ceahlăul. 

— Da' dacă tot mergi undeva, poate găseşti pe drum vreun 
călător să-i dai să ducă pachetul ăsta la oraş. Că eu mă- 
ntorc şi dacă mai beau un pahar rămân înc-o săptămână. 

Țăranul îl luă şi peste câţiva kilometri îl dădu unei moaşe 
care fusese chemată în grabă la o naştere. După ce călători 
o vreme cu brişcă, ajunse în sânul unei precupeţe care se 
ducea într-un sat vecin să vadă dacă n-au mai scăzut 
oamenii din preţul găinilor. Aici ajunse în mâna unui popă 
care trecea dealul la un priveghi, pe urmă în şareta unui 
factor care probabil nu cunoştea legea poştelor, pe urmă în 
mâna unui flăcău de ţară care-şi cumpărase de puţin timp 
bicicletă şi în fiecare zi avea obiceiul să se ducă în celălalt 
sat spre a-i face în ciudă unui cunoscut cu care avea el ceva 
de la o fată; pe urmă ajunse în cabina unui şofer care-l duse 
până la câţiva kilometri de oraş. Aici însă autocamionul 
suferi o pană grea de motor, înfuriat de pacostea care-l 
pocnise la câţiva kilometri de casă, şoferul dădu mesajul 
unui moşneag înalt şi rebegit, singurul om pe care-l întâlni 
în drum la ora aceea, spunându-i cam aşa: 

— Du şi dumneata pachetul ăsta, moşule... Pămătuful 
mamii lui de radiator... 

Moşneagul rămase cu gura căscată: 

— Păi cui să i-l dau, omule? 

— Şi magnetoul! Fir-ar să fie! Dă-l şi dumneata acolo... 
Haramul, cristelniţa şi prescura... Cui l-a făcut! 

— Păi eu mă duc la Vultureşti. Şi cine ştie când oi ajunge 
acolo... 

— Şi carburatorul!... Anafura şi grijania şi soarele... 

— Eu îl duc la primărie. 

Dar şoferul mai descoperi şi alt defect la motor pentru că 
se uită la moşneag ca la o arătare de pe altă lume şi începu 
s-o ia de la cap cu sudălmile... 

Aşa se face că pachetul, în loc să ajungă imediat în orăşelul 
care se afla la câţiva kilometri, poposi la primăria din 
Vultureşti care era la vreo douăzeci de kilometri de oraş. 


De-acolo însă, ajunse fără alte preluări, prin intermediul 
unei singure persoane, luni la prânz, în localul frizeriei 
„Higiena”. Tot drumul întortocheat durase... Două zile! 

O oră mai târziu, pachetul se afla în mâna lui Dan. Tatăl 
său nu reuşi să-i dea altă explicaţie decât aceea că pachetul 
îi fusese predat de un ţăran din Vultureşti. 

— Şi chiar n-a zis nimic ţăranul? 

— Ba da, a spus că nici el nu ştie de unde-i. 

Răspunsul îl încurcă şi mai mult pe Dan. Pachetul fiind 
adresat cireşarilor, fără să se indice vreun nume precis şi 
mai ales pentru că ajunsese la destinaţie într-un mod atât 
de ciudat şi de misterios, Dan crezu de cuviinţă că e cazul 
să-şi cheme prietenii. 

Cireşarii se adunară şi de astă dată sub nucul din spatele 
casei lui Dan. Nu lipsea nimeni în afară de Victor şi Ionel. 
Chiar şi Ţombi îşi găsise un loc discret în adunare. (Pentru 
a-şi răscumpăra greşeala nemărturisită pe care o comisese 
nu de mult faţă de stăpânul său, cățelul se ţinea scai de el, 
linguşindu-l şi încurcându-l.) Povestea pachetului îi 
surprinse pe toţi. Deşi ardea în ei nerăbdarea şi 
curiozitatea, voiau să mai amâne puţintel dezlegarea tainei. 

— Ce-ar putea să conţină? Întrebă Ursu care continua să 
stea departe de Lucia şi se ferea să-i întâlnească privirile. 

— Dac-ar fi Victor aici, spuse Dan, am fi ştiut acum şi ce 
este în pachet şi cine ni l-a trimis şi în ce scop şi în ce zi şi 
cum a ajuns la noi... 

— Şi ce marcă de pantofi poartă bunicul trimiţătorului... 
Continuă în zeflemea Lucia. 

Era însă printre cireşari unul care ar fi putut spune cu 
precizie cine e trimiţătorul ciudatului pachet, dar simţea un 
asemenea vârtej de emoţii în pieptul lui când se gândea la 
fiinţa care-l expediase, încât preferă să nu scoată nici un 
cuvânt. Când Dan începu, cu mişcări foarte încete, ritualul 
despachetării toţi se strânseră în jurul lui. 

— O bucată de marmură albă! Şopti Tic. 

— Şi o scrisoare! Completă Dan. O citesc eu. 


Fără să se uite la semnătura celei care trimisese 
scrisoarea, nu atât pentru că recunoscuse imediat scrisul, 
cât pentru a păstra vie curiozitatea cireşarilor, Dan începu 
să citească mesajul fetei în alb... In tot timpul lecturii 
nimeni nu scoase un cuvânt, dar imediat ce citi semnătura: 
„Cu adevărat prizoniera în alb”, se porni o adevărată 
furtună de comentarii. 

— E o farsă! Strigă Lucia. 

— Pe mine mă uimesc o groază de amănunte şi mai ales 
tonul scrisorii, căzu Maria în reverie. 

— Mi se pare totuşi ceva necurat la mijloc! Spuse Dan. Tu, 
Ursule, ce crezi? 

— Eu habar n-am cine-i fata. Am văzut-o doar două 
secunde într-o noapte şi i-am auzit două vorbe. Nu pot să 
spun nimic. 

— Dar marmura? Îndrăzni Tic. 

— E un calcar zaharoid! Îi puse la punct Lucia. Într-adevăr 
foarte frumos, dar până mâine pot face şi eu rost de-o 
bucată... 

— Dar dacă totuşi ceva e adevărat? Se înfiora Maria. Ia 
gândiţi-vă şi voi... 

— Nu vezi că vrea să-şi bată joc de noi? Se opuse Lucia. 
Castelul meu... Coloanele mele... 

— Tocmai chestiile astea îmi dau mie de gândit, o 
întrerupse Dan. Dar invers de cum presupui tu. Dacă voia 
să-şi bată joc de noi, putea să creeze o atmosferă mai 
obscură, mai misterioasă, că fata, trebuie să recunoaştem, 
are stil... 

— Iar tu cam ai dreptate! Întări Maria. 

— Ştii, am pus mâna pe nişte răsaduri foarte frumoase... 
Îşi apropie Tic buzele de urechea Mariei. 

Lucia nu se lăsă bătută: 

— Parc-aţi fi nişte copii! Judecaţi mai serios, ce dracu'! 
Castelul celor două cruci... Cetatea vulturilor... S-a gândit 
ea bine. Nume care ne vor atrage. Mai e şi-o legendă... Nu 
e proastă deloc... 


Maria se chinuia să-şi amintească ceva... Deodată îşi duse 
mâna pe obraji şi scoase o exclamaţie dureroasă: 

— Aaaa! Lucia! Băieți! Ştiu cine-i fata... Cum de-am putut 
fi atât de idioată şi atât de rea! Mi-amintesc totul, totul. Dar 
vă jur că n-am văzut-o niciodată... Castelul celor două cruci! 
Ea e! Ea! Laura! Ce idioată am fost, Doamne! 

Toţi o priveau pe Maria cu ochii mari. Nu înțelegeau nimic 
din spusele ei. 

— N-am să mi-o iert niciodată. Dar cum de nu mi-am dat 
seama atunci când mi-a spus?... Săraca! Sigur că era 
speriată şi surprinsă. Ştiţi ce mi-a spus? „Dar nu ne-am 
cunoscut niciodată...” Exact cum am spus eu adineaori. 
Pentru că într-adevăr nu ne-am cunoscut! 

— Dar spune o dată! Cine e? Ce e? Ţipă Lucia. 

Maria îşi reveni. Răsuflă adânc de câteva ori înainte dea 
vorbi din nou. 

— Ne-am întâlnit, adică nu ne-am întâlnit, am luat parte, 
amândouă, anul trecut la Bucureşti, la concursul de 
compoziţii literare. Eram atât de emoţionată! Mai ales în 
ziua când s-a dat rezultatul şi s-au împărţit premiile. Nu mai 
auzeam şi nu mai vedeam nimic. Dacă nu s-ar fi întâmplat 
lucrul acela extraordinar, nici azi n-aş şti... Când s-a strigat 
numele celei care obținuse premiul al doilea, nu s-a 
prezentat nimeni în faţa juriului. Iată ce a trezit toată sala şi 
pe mine m-a trezit şi m-a intrigat. Probabil că s-a repetat 
anunţul, pentru că am memorat cuvânt cu cuvânt fraza 
asta, fără început...” Laura, pentru excepţionala compoziţie 
literară „Castelul celor două cruci” care, prin originalitatea 
şi stilul în care a fost scrisă, ar fi meritat cu prisosinţă 
premiul Î, însă din păcate lucrarea a fost predată 
neterminată...” Acum îmi amintesc perfect. Nu s-a 
prezentat nimeni în faţa juriului. O voce, pesemne a unei 
colege, a răsunat în tăcerea sălii: „A fost bolnavă de 
meningită. Abia a ieşit din spital de câteva zile. Poate i s-a 
făcut rău...” Dar cum am uitat totul? Eu sunt aceea care, 


cine ştie? I-am luat pe nedrept premiul. Ea e... Laura... 
Castelul celor două cruci... 

Povestea Mariei îi impresiona pe toţi. Până şi Lucia îşi 
potoli într-un fel spiritul de contrazicere: 

— Şi tu crezi că tot ce ne-a scris e adevărat? Întrebă ea cu 
un ton blând. Nu ştiu de ce am impresia că seamănă puţin a 
compoziţie. Poate că a transcris compoziţia de anul trecut... 

— Aici greşeşti rău, Lucia! Interveni Dan. Nu e în scrisoare 
nici cel mai mic grăunte de compoziţie gândită sau 
transcrisă. Scrisoarea seamănă cu o destăinuire, cu o 
erupție. 

— Zău, Lucia, se amestecă Tic emoţionat, remarcând 
marele obstacol, gândeşte-te, dac-ai fi tu în situaţia ei, nu 
te-ar durea să ştii că prietenii tăi discută în loc să 
pornească... 

— Eu? Se miră Lucia. Să fiu în situaţia ei? De ce? Nu-mi 
place să alerg pe câmpuri, aiurea... Ce să caut acolo? 

Ar fi vrut şi Ursu să spună ceva, dar îi era teamă să nu 
supere fie pe Lucia, fie pe Tic şi Maria, pentru că 
sentimental era alături de Tic, iar raţional îi dădea dreptate 
Luciei. 

— Eu zic să nu ne pripim cu vreo hotărâre nesăbuită, 
spuse Dan şi simţi privirea rugătoare a lui Tic. Să mai 
reflectăm... 

— Bine, dar e închisă acolo, se înduioşa prichindelul. 

— Asta, Ticuşorule, n-o mai cred. Poate c-a dat ea peste 
vreo ruină sau, cine ştie, poate chiar peste vreun castel, dar 
chestia cu prizonierul şi cu Philippe sună puţintel a... a... 
cum să-ţi spun... A compoziţie literară. 

— Vezi să nu te contrazici! Îl ajută Tic. De ce să nu fie 
adevărat! Noi n-am trecut prin nişte istorii... Parcă ai fi 
uitat... 

— "Totuşi să nu ne pripim... Ce-ar fi... 

Dan nu-şi termină fraza plină de promisiuni, pentru că 
Lucia, care până atunci părea pe jumătate convinsă de 
adevărul scrisorii, rosti deodată cu o voce foarte hotărâtă: 


— Imposibil! E o farsă! Cetatea Vulturilor... Castelul celor 
două cruci... Dac-a ajuns acolo şi e acolo, dacă e prizonieră 
şi vrea s-o salvăm, să ne fi spus măcar... Unde putem s-o 
găsim! 

Descoperirea Luciei avu efectul unui trăsnet în adunarea 
cireşarilor. Singurul care nu simţi arsuri şi teamă era Tic. 
Ceilalţi însă începeau să dea înapoi: nu mai puteau opri 
valul de îndoieli. 

— Când se-ntoarce Victor? Întrebă prichindelul agăţându- 
se de ultimul colac de salvare. 

— Spre sfârşitul săptămânii, răspunse Lucia. 

— De ce?... Adică... se bâlbâi prichindelul. Dar dacă fata a 
uitat? 

— S-ar putea şi asta, Ticuşor, dar vezi tu, Lucia are şi ea 
dreptate... Închipuie-ţi că primeşti o telegramă: „Tic, vino! 
Salvează-mă. Pompilică”. Ce-ai face dacă nu spune unde să 
vii? 

— Mai întâi aş crede că era atât de îngrozit încât a uitat 
adresa... Apoi m-aş uita foarte simplu să văd de unde e 
expediată telegrama! Răspunse puştiul prompt. 

Spusele mezinului aproape că stârniră aceeaşi senzaţie ca 
descoperirea Luciei. Spre mirarea tuturor, Lucia îi adresă 
prima remarcă elogioasă: 

— Foarte logic, Tic! Noi ne complicăm în tot felul de 
probleme şi adevărul e lângă noi. De unde vine mesajul? 

— L-a adus cineva din Vultureşti, răspuse Dan. Dar mai 
multe n-a putut scoate tata de la el. 

— Să dibuim pe aducătorul mesajului! Propuse Lucia. 

Chiar dacă a mai trecut mesajul printr-o mână n-o să fie 
greu să-l aflăm pe primul mesager. Şi atunci toată enigma 
va fi uşor de rezolvat. Ticuşor, meriţi toate felicitările. Cine 
porneşte în căutarea mesagerului? Unul sau doi, ajung... 

Unul sau doi? Toţi se repeziră, dar aleşii cei mai nimeriţi 
erau Tic şi Dan... Şi Ursu care nu voi să-şi lase prietenii 
singuri. 


— Să nu uitaţi esenţialul! Sublinie Lucia. Ne interesează 
mesagerul iniţial, primul! 

Tic o privi cu un zâmbet superior: 

— Chiar dacă mesajul a trecut prin trei sau patru mâini 
într-o zi, cel mult două, dăm de prima mână care l-a luat. 

Cine-şi închipuia că mesajul fusese purtat de o groază de 
oameni?! Trecuse din mâinile ciobanului într-ale tăietorului, 
de la tăietor la bătrânul cu buza despicată, de la acesta, la 
un învăţător care mergea la un botez, de la învăţător la un 
cetăţean care nu ştia dacă-i sâmbătă sau duminică, de la 
chefliu la un ţăran cu căciulă, apoi la o moaşă, apoi la o 
precupeaţă, apoi la un popă, apoi la un factor; mai trecuse 
prin mâinile unui flăcău cu bicicletă, ale unui şofer care 
înjura ca un birjar, ale unui moşneag dărăpănat, ale 
secretarului primăriei din Vultureşti şi în sfârşit poposise în 
mâinile ţăranului care-l adusese la frizerie! Cine-şi 
închipuia toate acestea! 

Plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi în zori. Cei trei 
băieţi se înţeleseră să se întâlnească după-amiază, la Ursu, 
pentru a face preparativele şi a întocmi un plan de căutare. 

Tic ajunse înaintea lui Dan la Ursu. Vlăjganul, lungit pe 
iarbă citea un celebru roman de aventuri. Era tocmai la 
pasajul când eroul principal, un om cu o forţă neobişnuită, 
cu braţe distrugătoare, lupta singur, numai cu cuțitul 
împotriva unui urs Grizzly. Tot abătut, puştiul se aşeză pe 
iarbă lângă cititor. Ursu, deşi ţinut cu sufletul la gură de 
paginile acelea trepidante, văzând mutra jalnică a 
prichindelului, închise cartea şi-l întrebă: 

— Dar ce ţi s-a mai întâmplat, Ticuşor? 

— Crezi tu, Ursule, c-o să dăm aşa uşor de omul care-a 
pus, primul, mâna pe mesaj? 

— 'Ţi-e teamă că n-o să rezişti la drum? 

— Nu-i vorba de asta. Dar dacă l-o fi găsit cineva aiurea şi 
din întâmplare? 

— Tot trebuie să-l fi găsit undeva. Şi-atunci o să ne gândim 
şi noi cum a ajuns în locul acela. Poate că a fost aruncat de 


undeva şi-atunci înseamnă că nu-i prea departe castelul. 
Dac-o fi vreun castel... Ca să-ţi spun drept, Ticuşorule, 
povestea cu castelul pare cam ticluită... Asta ştii, între noi. 

— Zău, Ursule, voi prea încurcaţi lucrurile. Aşa face şi 
mama. Dacă-i spun c-am tras de urechi o puşlama fiindcă-şi 
bătea surioara, ca să nu mai ţipe, iar ea ţipa din cauză că el 
îi trăsese o palmă peste bot, mama se uită pe sub sprâncene 
la mine şi-mi dă a înţelege că nu mă crede. Dar dacă-i spun 
că l-am chelfânit fiindcă a dat cu o piatră după mine, atunci 
mă crede. I se pare mai simplu şi abia a doua oară am 
minţit-o. Îţi închipui tu că îndrăzneşte vreo puşlama să 
arunce cu pietre după mine? 

— Ge vrei să spui cu asta? Întrebă Dan care se apropiase 
pe nesimţite de ei. Nu prea se potriveşte... 

— Parcă trebuie neapărat să se potrivească!... Voi credeţi 
că „ea”, dacă ar fi vrut să ne facă o farsă, ne trimitea o 
astfel de scrisoare? Ne chema într-un loc precis ca să-şi 
bată joc de noi, să râdă în gura mare şi noi s-o auzim! 

— Păi asta-i şi părerea Luciei, prostuţule, îl încuraja Dan. 
Am trecut pe la ea şi am găsit-o foarte frământată. Ajunsese 
la concluzia că lipsa adresei întăreşte cu cincizeci la sută 
presupunerea că istoriile din scrisoare sunt adevărate. 
Făcea ea o teorie a echilibrului... 

— Atunci de ce m-ai făcut prostuţ? 

— Când?... Nici nu mi-am dat seama. Poate ca să te-alint... 
Lui Tic îi revenise culoarea de toate zilele în obraji: 

— Şi ce mai spunea Lucia? Mi-am dat eu seama de mult că 
are o minte foarte ageră, cum spune profesoara de 
franceză. 

— Spunea că nu-nţelege de ce te preocupă atâta 
scrisoarea. Făcea ea o teorie că, într-un fel, nici tu nu eşti 
prea îndepărtat de povestea scrisorii... 

— Dar nu pot să pricep, continuă mezinul, ca şi cum nu l- 
ar fi auzit pe Dan, de ce poate fi uneori atât de nesuferită... 
Şi de... 


— Hai, nu te-nfuria pe ea, c-am vrut să te-ncerc. N-a zis 
nimic despre tine, decât doar că eşti un băiat deştept... 

— Despre tine n-a zis nimic? 

— Ce să zică? Se miră Dan. 

— N-a zis că eşti un urâcios şi un papă apă de ploaie... Las- 
că-ţi arât eu... 

Amenințarea lui 'Tic era rostită într-o doară. Nici Dan n-o 
luă în serios. Ursu profitase de schimbul de cuvinte dintre 
cei doi şi terminase pasajul captivant. Se reaprinse în el 
spiritul de aventură. 

— Grozav! Visa el. Nici eu nu m-aş da în lături. O mişcare 
fulgerătoare... 

Ceilalţi doi îl priveau fără să-l înţeleagă: 

— Ce s-a întâmplat! Se înfricoşă Dan care punea în 
legătură spusele lui Ursu cu ameninţarea lui Tic. Ce 
mişcare fulgerătoare? Nu uita că eşti de două ori mai greu 
decât mine... Sau îl înveţi pe Tic cum să sară la bătaie? 

— Ar fi o fală nemaipomenită să-şi pună Ursu mintea cu 
tine, se răzbună totuşi Tic. Numai să te amenințe, fără să-ţi 
scape vreo labă, şi-ai căpătat cel puţin o săptămână un 
respect şi o preţuire în oraş cum n-ai avut niciodată în viaţa 
ta... 

Cel care făcu cel mai mare haz la gluma lui Tic era chiar 
Dan. 

— Uite, mă jur că evit de azi încolo timp de o săptămână 
orice conflict cu tine. Întotdeauna mă prinzi pe picior 
greşit! 

— Şi după o săptămână? 

— Am eu timp până atunci să-mi antrenez ambele picioare. 
Chiar de mâine încep. Până la Vultureşti sunt vreo douăzeci 
de kilometri. Când mă gândesc... 

— Cred c-ar fi mai bine să plecăm cu trenul, spuse Ursu. 
Ne lasă la Brânceni la vreo şapte kilometri. Mai ales că de 
la Brânceni, la Vultureşti mergem numai prin pădure. Ce 
spuneţi? 

Şi Dan şi Tic acceptară fără rezerve propunerea lui Ursu. 


— Cred că n-are rost să ne pregătim pentru un popas 
lung. Într-o zi, dăm de capătul firului. Putem merge cu 
mâinile în buzunar, fluierând... 

Şi această nouă propunere primi aprobarea celorlalţi. Fără 
rucsacuri, fără bocanci, fără orice alte poveri, e mult mai 
frumos drumul. Dar din păcate trebuiră să renunţe repede 
la acest gând frumos. În poarta apăruse Lucia gâfâind. Şi 
Lucia nu era fiinţa care să se agite în van şi mai ales să 
alerge fără un motiv foarte serios. Când o văzu în starea 
aceea, Tic simţi că i se moaie picioarele. 

— Ce-i cu tine? O întâmpină Dan. 

— A fost cineva dintre voi la Vultureşti? 


— Am fost eu odată, răspunse Ursu. Adică am trecut pe la 
marginea satului, nu m-am oprit. Dar drumul îl cunosc bine, 
adică drumul de la Brânceni până la Vultureşti. 

— Atunci n-ai văzut ruinele? 

Toţi băieţii se repeziră spre Lucia. 

— Ce ruine? 

— Acum am aflat şi eu, spuse Lucia. Vin chiar de la muzeu. 
Mi-am amintit ceva în legătură cu legenda Castelului celor 
două cruci şi a Cetăţii Vulturilor. Şi m-am dus la muzeu... 

— Vultureşti! Descoperi Tic. Şi nimeni dintre noi nu s-a 
gândit. 

— Stai, Tic, nu te grăbi! La muzeu am aflat o mulţime de 
lucruri care ne interesează pe toţi. 

Lucia le povesti băieţilor că la muzeu există un fel de 
culegere de texte cu privire la istoria Vultureştilor. Cu sute 
de ani în urmă, la marginea dinspre nord a satului, se înălța 
o cetate din care n-au mai rămas decât nişte ziduri în 
paragină. Unii istorici au încercat pe baza asemănărilor de 
nume să identifice în ruinele de la Vultureşti misterioasa 
Cetate a Vulturilor sau Castelul celor două cruci, care, 
precum spune legenda, ar fi slujit ca loc de refugiu pentru 
familiile domneşti şi ca loc de adăpost pentru comorile ţării. 
Dar în ciuda cercetărilor făcute, savanții n-au descoperit 
nimic pe acele meleaguri. Mai mult, ruinele, compoziţia şi 
conformaţia lor dovedeau că, la vremea ei, cetatea din 
Vultureşti fusese mai degrabă o întăritură zidită cu dibăcie, 
un fel de cazarmă a ostaşilor aflaţi sub porunca vornicului 
care stăpânea acel ţinut. Ba nici nu era trecută pe hărţile 
vremii şi nici consemnată prea des în documente ca o cetate 
de seamă. Pesemne că din cauza asta fusese lăsată cu 
timpul în paragină. 

— "Tocmai paragina asta, spuse în concluzie Lucia, îmi dă 
de gândit. Nu vi se pare şi vouă cam misterioasă? Poate că 
în mod intenţionat cetatea a fost lăsată uitării şi a fost 
„dispreţuită” de documente. Ca să nu dea de bănuit cuiva. 
Ce spuneţi? 


— Că povestea începe să devină pasionantă! Răspunse 
Dan. 

— Dar în aceeaşi măsură creşte posibilitatea ca scrisoarea 
să fie o farsă, aminti Lucia. 

Pe Tic începea să-l enerveze instabilitatea Luciei. Îşi 
schimba părerile de la un minut la altul. O întrebă direct: 

— Şi ce te face să ajungi la părerea asta? 

— Pentru că apare posibilitatea unei explicaţii în enigma 
adresei uitate. Fata putea să-şi închipuie că, în clipa când 
vom primi mesajul ei, ne vom gândi imediat la Vultureşti. 
Adresa ei era subînţeleasă. Şi apoi cel care ne-a adus 
mesajul nu e şi el din Vultureşti? Iată dintr-o dată două 
indicaţii care ne pot duce exact în locul unde vrea ea... Să-şi 
bată joc de noi. 

— Şi nu s-ar putea oare să se găsească în preajma 
Vultureştilor Castelul celor două cruci? Întrebă Dan. 
Undeva pe-acolo prin munţi. 

— Nu-s munţi, îl temperă Ursu. Numai nişte dealuri. Şi 
păduri cât vezi cu ochii. 

— Dac-o fi în pădure castelul? Întrebă Tic cam arţăgos. Ce, 
nu se poate? 

— Nimic nu e imposibil, spuse Lucia. Dar mă cam îndoiesc. 
Am căutat atâtea documente. Nici un cuvânt. Chiar să se 
înşele toţi istoricii?... Şi apoi un castel în pădure? Nu văd 
cum a putut rămâne nedescoperit atâtea sute de ani. Sub 
pământ? Atunci nu mai e castel... E o văgăună. Nu într-o 
văgăună se ascundeau familiile domneşti. Cum credeţi şi 
voi. În orice caz, ruinele trebuie văzute. 

— Vii şi tu cu noi? Se repezi Tic pentru a o obliga pe Lucia 
la un răspuns şi mai ales pentru a nu pierde momentul care 
i se părea foarte favorabil. 

— N-are nici un rost să mergem atâţia. Voi trei sunteţi 
destui. Numai să nu vă pierdeţi degeaba timpul pe-acolo. 
Dacă vedeţi că nu-i nimic... N-o lăsaţi pe „prizoniera în alb” 
să-şi bată prea multă vreme joc de voi. Întoarceţi-vă. Dacă 
găsiţi ceva, aveţi mijloace de comunicaţie. 


Deşi lui Tic nu prea-i plăcea tonul poruncitor al Luciei, o 
lăsă nepedepsită de teamă să nu-i treacă prin cap altă 
teorie. Se mulţumi cu o simplă întrebare: 

— Şi cu mesagerul ce facem? 

— Eu cred că o să fie foarte uşor. Sunt aproape sigură că 
nici nu va mai fi nevoie să-l căutaţi sau, în cel mai rău caz, o 
să-l găsiţi acolo în sat. Aş fi gata să pariez. 

— Deci tu continui să crezi că la mijloc e o... 

Dan refuză să rostească ultimul cuvântdin pricina 
privirilor ucigătoare ale lui Tic. „Că e de datoria noastră să 
ne convingem care-i adevărul”, sublinie Lucia. 

— Foarte bine! Zise Ursu care preferase să tacă până la 
concluzia finală. Mâine în zori plecăm. Cum aflăm ceva, vă 
comunicăm... 

Tic răsuflă uşurat. Acum era sigur. Până la plecare mai 
rămăsese puţin. Se codea dacă să-lia sau nu pe Jombi. 
Deocamdată... Nu!... Dar... 

— Nu mai putem merge cu mâinile în buzunar! Descoperi 
prichindelul. 

— De ce? Întrebă Dan. 

— Cum o să cercetăm ruinele? Cu palmele? 

Ursu îl linişti: 

— Prea multe nu ne trebuie. Două lopeţi mici. Un târnăcop 
scurt. O secure. Frânghii. Câţiva ţăruşi... Dar ţăruşii îi 
facem acolo, la faţa locului. Şi dacă-i vorba să stăm la ruine, 
atunci trebuie să luăm şi cortul. Şi nişte provizii... 

— Şi o trusă! Îi aminti Lucia. 

— Şi echipament de excursie! Adăugă Ursu. Nu ştiu dacă 
ne trebuie neapărat bocanci, dar nici nu ne putem aventura 
numai cu pantofi de basket. 

— Şi lanterne! Strigă vesel prichindelul, care începea să 
simtă freamâătul şi neprevăzutul unor extraordinare 
întâmplări. 

CAPITOLUL. VIII. 

Patru persoane coborâră din tren la halta Brânceni, în 
dimineaţa aceea. Cei trei cireşari şi o fetişcană de vreo 


optsprezece ani cu nişte cozi negre, ca pana corbului şi 
lungi până la coapse. De la haltă porneau două drumuri, 
unul ducea în sat, celălalt ocolea satul şi intra în pădurea 
deasă care acoperea toate dealurile din jur. Fetişcana, după 
ce aruncă o privire curioasă şi veselă cireşarilor, porni în 
pas sprinten pe drumul care ducea spre sat. Cireşarii 
apucară cealaltă cale. La intrarea în pădure întâlniră spre 
surprinderea lor aceeaşi fată care parcă se oprise să-i 
aştepte. 

— Păi de ce n-aţi spus că mergeţi prin pădure. Că 
porneam împreună. 

— Tot spre Vultureşti? Întrebă la rândul său Dan. 

— "Tot. Văs-că şi-mneavoastră. Dar nu v-am mai văzut pe- 
acolo. Parc-aţi fi cam nouţi pe la noi... 

Mergeau împreuna pe drumul larg care tăia în două 
pădurea. 

— Nici n-am mai fost! Răspunse Ursu mirat de vorbăria 
fetei. 

— Asta-i bună. Dar ce căutaţi la noi cu atâtea bagaje? Nu 
cumva mergeţi la ruine? De vreo trei ani n-a mai fost nimeni 
pe-acolo. 

— De ce să nu mergem? Făcu Dan pe miratul. Nu e voie? 
— Ba cum nu. Da' nu ştiu ce-ţi mai putea vedea. Că tot ce 
au lăsat oamenii au sfărâmat învățații aceia. Nu-ş ce căutau 
că nu scoteau o vorbă. Oamenii ziceau că umblă după nişte 

oase, da' parcă poţi să crezi. 

— S-au găsit oase pe-acolo? 

— Aşa zic oamenii. Dar asta de mult. Din vremea când luau 
de-acolo cărămizi şi pietre ca să-şi ridice case. 

— Cum? Întrebă Tic uimit. Au stricat ruinele? 

— Apoi tot satu-i făcut din piatră de-acolo. Şi la drept 
vorbind la ce mai puteau să folosească ruinele? Oamenii 
noştri-s gospodari şi isteţi. Mă miră că n-aţi auzit de satul 
nostru. Gurile rele au scornit şi-o zicătoare: „cică la 
Vultureşti dacă-ţi dă unulo prună se ţine după tine până 
lepezi sâmburele ca să-l ia înapoi!” 


Da-s numai vorbe de ocară. Odată chiar, când umblau prin 
preajmă hoţii, că la noi în sat se fereau să intre, le era frică, 
oamenii au pus un fel de momeală, cic-au lăsat slobode nişte 
vite într-o curte pustie fără câini. Abia a treia zi s-au 
încumetat hoţii. Şi i-au prins oamenii, le-au descoperit 
sălaşul, ş-au împărţit între ei toate bogăţiile pe care le-au 
găsit în sălaşul hoţilor. Şi erau destule. Da' asta de mult, de 
pe vremea mamei. 

— Văd c-aveţi cu ce vă lăuda... Încercă Dan s-o ia peste 
picior. 

— Parcă numa-atât?! Continuă fetişcana. Tot pe vremea 
mamii, spun oamenii, se zvonise în sat că vin orăşeni şi cată 
lucruri vechi. Oale, ţiglă încrustată, iatagane şi tot felul de 
bazaconii... Numai vechi să fie. Se zicea c-ar da bani buni 
pe vechituri din acelea. Au început oamenii să scotocească 
prin casă, să-şi ruginească lucrurile, să le scrijălească, ce 
mai, spunea mama că toate oalele din casă păreau de pe 
vremea lui Noe, iar răzbunicul tocise într-atât armele de la 
'77 că parcă le lepădase chiar Decebal. Unii au făcut şi mai 
şi. Au scos bucăţi de ţiglă de pe casă, le-au fiert în zamă de 
cărbune şi-au încrustat pe ele semne, aşa cum le venea lor 
în cap. A mers bine treaba... Cică s-a vândut!... Mii de 
lucruri s-au vândut, mai ales unor cocoane înalte şi slabe. 
Da unu a vrut s-o facă şi mai şi, ş-o scris pe trei bucăţi de 
ţiglă învechite trei nume: Decebal, Traian şi Măraru. La- 
nceput cocoanele au ţipat de bucurie. S-au întrebat apoi 
între ele, aşa spunea mama, că era şi ea în preajma lor: 
„cine o fi oare Mararu”. Ele schimonoseau cuvântul. Da' cel 
care făcea ţiglele n-a putut să tacă, prostu'. Le-a zis că 
trebuie să fie strămoşul popii Măraru, de sus, de la schit. Şi- 
atunci ăia care cumpăraseră cică erau să leşine. Au început 
să ţipe, să ne facă tâlhari... Da' oamenii noştri nu-s săraci la 
minte. Le-aţi cumpărat o dată - gata! Ce, am spus noi că-s 
de pe vremea lui Noe? Voi aţi venit în casă şi mai că ni le-aţi 
smuls din mână. Şi să nu ne întâlhăriţi că punem mâna pe 


ciomege... Ş-au plecat cucoanele fără măcar să se mai uite 
înapoi. 

Tic, în ciuda emoţiei pe care i-o stârnea drumul spre ruine, 
râse cu o poftă nebună la istorisirea fetei. 

— Doamne! Ce şmecheri! Strămoşul popii Măraru! 

— Şi-au mai fost şi altele, continuă fata cu cozi. Tot pe 
vremea mamii. Cic-a venit un panglicar din aceia care 
umblă prin iarmaroace cu „uite popa, nu e popa”. 
Jăcmănise vreo opt sate până atunci. Venise cu vreo patru, 
cinci haidăi, fiecare cu altă şmechereală. Oamenii au zis că 
ce să se bage ei la jocurile alea, că toţi îs nişte pungaşi. Dar 
ei îi îmbiau mereu. Nene, ziceau, încearcă, nene, că nu 
costă. Dar nenea îşi vedea de treabă. Hai, moşule, că-i pe 
gratis. Moşul se uita, da' nu îndrăznea. Pe unul l-a pus 
dracu' să joace „Uite popa, nu e popa”. Cu trei cărţi. Ş-a 
deşărtat ăla tot chimirul. Da' pungaşii nu se lăsau. Lei doi 
poli pe chimir? Omul, ce să facă, l-a dat cu doi poli. Da a- 
nceput să câştige. Şi-a scos banii. Pungaşul zice: la mai 
încearcă, nene. Da' pe toţi banii, i-a răspuns nenea. Pe toţi. 
Ş-a câştigat. Pungaşii se înfuriaseră şi ei. Îl îndemnau 
mereu să joace. Şi el câştiga mereu. Ştiţi, cum îs tâlharii, ei 
nu-şi pierd nădejdea până-n ultima clipă. Mai? Îl îndemnau. 
Hai, acum, după ce-ai câştigat atâta!... Omul ce să facă, 
juca. Câştiga. Pungaşii tremurau de furie. Da' n-aveau ce 
face că era tot satul strâns în jurul lor. Şi tot ei, ca să vezi, îl 
îndemnau să joace. „Uite popa, nu e popa, care şi unde e 
popa”. Am văzut şi eu prin iarmaroace da' nu eram nebună 
să mă bag. Şi tâlharii mereu: Da' mai joacă, ce te grăbeşti 
aşa? Pân-au început să se roage de oameni: Dau haină nouă 
pe doi poli. Oamenii, de, chilipir, le-au cumpărat şi hainele, 
pe urmă şi încălţămintea şi nu mai ştiu ce. Pe urmă s-au 
rugat de om să le dea un pol măcar să aibă cu ce bea câte- 
vă garafe cu vin. Omul le-a dat, dar l-au pierdut şi pe ăla. Au 
ieşit pungaşii din sat doar în izmene şi-n cămăşi, cu cânii 
după ei. lar ăla de-şi pierduse la început chimirul se 
îmbogăţise. Dar pe urmă oamenii au aflat că numai 


jumătate din ce luase era a lui. Fiin-că se înţelesese mai 
dinainte cu unul din pungaşi ca să-i însemne cartea. A- 
mpărţit cu el pe din două da' tot s-a ales cu o groază de 
bani. Nu-ş câţi boi şi cai şi-a cumpărat... 

— Mi-e teamă ca nu cumva să ne-ntoarcem şi noi ca 
pungaşii ăia, se sperie Dan. 

— Apoi una şi mai şi, se aprinse fata. Tot de pe vremea 
mamii. Cică venise un jandar nou în sat, unul tare al 
dracului. Schimbase opt sate până atunci şi-şi făcuse opt 
rânduri de case în opt târguri unde-şi avea fetele şi 
nepoatele. Un pârlit de jandar, majur din ăla... Când a ajuns 
în satul nostru a spus că mai are două nepoate... Şi după ce 
le mărită şi pe ele îşi cere pensia. Dădea a-nţelege adică... 
Oamenii dacă vor, pot să scape lesne de dânsul... Da' 
oamenii noştri îs chivernisiţi. Nu dau ei banu' pe te miri ce. 
Ş-a-nceput să se lege jandarul de oameni. Procese, amenzi, 
pe-atunci era uşor să-şi facă unul ca el de cap. Oamenii s-au 
dus la mai marii lui, da' ei le-au spus că l-au mutat de opt 
ori până atunci, că n-au ce mai face cu dânsul. Oamenii cum 
să răspundă? Îndurau. Dar el mai cu foc pe capul lor. Ca s-o 
scurtez, că văd că s-apropie satul, într-o zi numai ce aleargă 
de la oficiu la el, factorul cu opt telegrame. Opt 
telegrame!... Jandarmului i s-a albit părul când le-a văzut. 
Da' cum le-a citit mai să-i treacă supărarea. În telegrame, 
nepoatele şi fetele îl vesteau că sosesc la el. 

Jandarmul s-a gândit că poate or fi crezând ele că-i ziua 
lui, ba până la urmă se zăpăcise într-atât încât chiar crezu 
că-i ziua lui. Ş-au venit fetele şi nepoatele lui toate o dată, 
parcă s-ar fi înţeles. Tată-său cu trei căruţe la gară. Ele sar 
din tren şi vin plângând spre dânsul: „Am venit, tătuţă, am 
venit”. Jandarul să leşine nu alta. Da' de ce-aţi venit? Păi nu 
ne-ai chemat tu? Boceau ele. Ce se petrecuse? Fetele 
primiseră telegrame ca din partea tatălui lor să vândă 
imediat casele, oricui, cu oricât şi să vină la el că-i un lucru 
foarte grav. Fetele, care ştiau cum se făcuseră casele, le-au 
vândut mai pe nimic. Le era frică, de, ştiţi doar ce frică 


bagă telegramă-n om, ş-au venit. Jandarul parcă 
înnebunise. A fugit peste dealuri, a ajuns în sat ş-a-nceput 
să urle. M-aţi calicit, tâlharilor. Vă-mpuşc, vă-mpuşc. Da' l- 
au luat câinii la goană. Nici până astăzi nu se ştie cine a 
trimis telegramele, da' trebuie să fi fost unul deştept. 
Nimeni n-a putut să afle. Că-n ziua când s-au dat 
telegramele, fusese zi de târg şi tot satul era în oraş. 
Noaptea, jandarul cică iar a început s-alerge prin mijlocul 
satului şi să spună că l-au calicit vulturenii. Na! Na! Urla 
jandarul şi cică-şi arunca boarfele de pe el prin curţile 
oamenilor. Şi oamenii le luau, de, cum să dea cu piciorul 
chilipirului? Pe urmă s-a dus jandarul la post, era aşa cum îl 
făcuse mă-sa, ş-a-nceput să dea telefoane prin toate 
oraşele, pe la mai marii lui, cică şi la Bucureşti a dat, ş-aşa 
zic oamenii că spunea la telefon: Să trăiţi dom' colonel, eu, 
plutonierul majur lon Sglimbea, vă raportez c-am ajuns în 
chelea goală...” Cică închidea telefonul, cerea alt oraş şi 
mereu aşa. Pân-au venit după el... Aşa-i cu oamenii din satul 
nostru! Nu-i bine să te pui rău cu dânşii. 

Fata se despărţi de cei trei cireşari după ce le arătă 
drumul cel mai scurt spre ruine. 

Ruinele erau într-adevăr într-o stare jalnică. Fosta cetate 
fusese aşezată la poalele unui deal abrupt. Cândva zidul din 
spatele ei făcuse joncțiune cu dealul. Dar zidul acela 
dispăruse aproape în întregime. Doar câteva rămăşiţe roase 
de vremuri şi sparte de mâna omului mai apăreau pe ici, 
colo. Din pereţii laterali rămăseseră bucăţi mai mari care se 
înfundau în pământ printre nişte gropi şi şanţuri. Din zidul 
din faţă, nimic. Oamenii îl dărâmaseră până în temelie, îl 
căraseră în sat şi-l transformaseră în fundaţii pentru 
locuinţe. Locul în care fusese temelia zidului devenise un 
şanţ adânc, care uneori se înfunda sub pământ, alcătuind 
nişte pivnițe. Găurile de sub pământ însă erau mocirloase, 
rău mirositoare, întunecoase. 

Atâta mai rămăsese din Cetatea Vulturilor de odinioară. 


Cei trei cireşari îşi instalaseră cortul deasupra zidului de 
reazem, sau mai bine zis deasupra locului unde fusese zidul 
din spatele cetăţii. Locul acela fiind mai înalt, puteau 
observa de-acolo toată regiunea pe care o ocupase 
întăritura, aveau vedere liberă în faţă, iar în spate erau 
apăraţi de dealul abrupt, pietros. 

Prima explorare nu produse asupra cireşarilor decât o 
impresie de jale şi de tristeţe. La început Dan voise să 
schiţeze pe un caiet planul fostei cetăţi, dar pe parcurs îşi 
abandonă gândul. Era cu neputinţă, îşi spuse el, ca în 
ruinele acelea jalnice, scotocite în toate ungherele, să mai fi 
rămas ceva care să merite cel mai mic interes. Darămite un 
castel de marmură albă făcut anume pentru refugii 
domneşti. Scotoceau cam fără convingere, dar nu şi fără 
atenţie. Şi cel mai atent explorator era Tic. Dar şi pe elîl 
cuprinsese teama. Oare vulturenii, gândea el, oameni daţi 
dracului, după cum îi descrisese fata aceea cu cozi, ar fi 
lăsat ei în stare atât de jalnică ruinele dacă n-ar fi fost siguri 
că nu mai pot folosi la nimic altceva decât la construirea 
propriilor locuinţe? Nici nu încăpea îndoială că le 
cotrobăiseră şi că trecuseră cu sapa, cu grebla sau cu mâna 
şi dincolo de zidurile cetăţii. Iotuşi, cine ştie... Citise despre 
atâtea ganguri şi intrări secrete, despre atâtea locuinţe 
subpământene... Ruinele mai aveau şanţuri înfundate, 
ziduri întregi, pivnițe şi gropi care poate... 

— Dan! Strigă Ursu. Cred, totuşi, că ar fi bine să întocmim 
un plan al cetăţii. Mai mult ca să vedem cum arăta cu trei 
sau patru secole în urmă. Ţi se pare greu? 

— Da de unde! Eu am impresia că avea forma unui trapez, 
cu baza mare lipită de deal. Ce zici, Ursule? 

— Trapez spui? Eu cred că mai degrabă un triunghi cu 
baza în deal. 

— Un triunghi? Se miră Dan. Dar zidul mare din faţă? 

— Zidul mare din faţă nu mi se pare că face parte din 
cetatea propriu-zisă. Seamănă mai degrabă cu un evantai, 


cu un semicerc lăsat în afara cetăţii, un meterez înaintat, cu 
menirea de a apăra. 

— Crezi că merge până-n deal? Atunci înseamnă că spaţiul 
ăsta pe care-l numim cetate, adică locul unde ne găsim, este 
un fel de donjon. Dar cine-a mai văzut donjon în formă de 
triunghi? 

— În orice caz, sunt sigur că parapetul din faţă nu se leagă 
ceva zidit de ruinele pe care ne aflăm noi, spuse Ursu. 
Poate că aceste ruine nici nu sunt ale unei cetăţi ci ale unui 
castel. 

— Ce te face să crezi asta? Întrebă Tic. 

— Deosebirea prea netă dintre zidul din faţă şi zidurile pe 
care stăm noi. Am văzut câteva pietre şi cărămizi care-au 
mai rămas de la zidul din faţă, le-aţi văzut şi voi... 

— Da, îşi aminti Dan, dar nu înţeleg. 

— Sunt din alt material. Cred că asta şi explică de ce zidul 
a fost exploatat ca o adevărată carieră de piatră, de ce n-a 
mai rămas nimic din el. Era făcut dintr-un material mai bun, 
mai rezistent. 

— Şi ce deduci din asta? Întrebă Dan. 

— Ştiu şi eu?! Nu-s specialist în materie de construcţie, 
deşi cu vreo doi ani în urmă îl ajutam, vara, la lucru, pe un 
unchi, zidar. Câte ceva mi-a mai rămas de la el... S-ar putea 
ca zidul din faţă să fi fost mai vechi. 

— Eu credeam că-i tocmai pe dos! Se miră Tic. 

— S-ar putea şi asta, deşi dacă ne gândim mai bine... 

— Ba eu cred că ai dreptate! Interveni Dan. Zidul din faţă, 
ca zid înaintat de apărare, înfrunta tot greul unui atac şi 
trebuia să fie făcut în orice caz dintr-un material mai solid 
decât cel din care sunt făcute locuinţele şi turnurile din 
interior. 

— La asta mă gândeam şi eu, zise Ursu. Vezi de ce, 
Ticuşor, mi s-a năzărit ideea că avem aici, în faţa noastră, 
ruinele unei cetăţi-castel? 

— Nu se poate! Se opuse Tic cu vehemenţă. Cum putea să 
fie răpciugă asta un castel?! Şi încă ce castel! Eu nu cred 


asta în ruptul capului. 

— Stai, Tic, nu te pripi! Îl opri Dan. Crezi că e obligatoriu, 
absolut obligatoriu ca aici să se fi înălţat Castelul celor două 
cruci?... E adevărat că prea multe concordă... Şi numele, s- 
ar părea că şi arhitectura... 

— Dar istoricii oare de ce n-au găsit nimic? Întrebă Ursu. 
Ei au ajuns în mod sigur la o concluzie. La ce concluzie? 

— Asta o ştie toată lumea, spuse Dan. Din moment ce nu se 
vorbeşte despre descoperirea Cetăţii Vulturilor şi a 
Castelului celor două cruci, înseamnă că nu s-a găsit urmă 
din ele aici. 

— Ar fi totuşi bine, să ne băgăm puţintel prin subsolurile 
ruinelor, propuse Ursu. N-avem voie să lăsăm tocmai 
asemenea locuri necercetate. Ce zici, Ticule? 

Tic era gata. Şi Dan. Amândoi coborâră, cam cu silă, pe 
urmele lui Ursu, într-o văgăună care părea mai mare şi mai 
curioasă, într-adevăr, după ce păşiră câţiva metri pe 
pământ moale, noroios, simţiră sub tălpi o masă tare, parcă 
de piatră. Aţâţaţi, cei trei cercetaşi aprinseră lanternele. Se 
aflau la intrarea unui gang subteran căptuşit cu piatră. 
Descoperirea li se părea importantă. Înaintară cu prudenţă, 
luminându-şi bine drumul. La stânga şi la dreapta 
coridorului subteran se vedeau două găuri întunecoase. În 
lumina lanternelor cele două găuri luară forma unor 
încăperi pustii şi părăsite. 

Le cercetară pe rând, toţi pereţii, podeaua, dar nu mai 
descoperiră nici o altă cale de comunicare directă sau 
secretă. Se pregăteau să facă drumul înapoi. Dan spuse 
atunci cu inspiraţie: 

— Dar n-am cercetat tavanele...! 

În camera din dreapta descoperiră, într-un colţ al 
tavanului, o deschizătură în formă pătrată. Cireşarii se 
uitară uimiţi unii la alţii. Cetatea începea să devină 
interesantă. Tic începea parcă să vadă marmura albă a 
unor încăperi misterioase şi înăuntru, într-o rochie lungă, 


foarte albă... Îi ceru voie lui Ursu să pătrundă el primul prin 
chepengul de sus... 

Fata în alb fusese readusă în încăperea în care făcuse 
prima dată cunoştinţă cu castelul. Liniştea şi lucirea veşnică 
a marmurii redeveniseră iarăşi stăpâne în cameră după zile 
aspre de cercetări şi bocănituri şi zgomote rele. Cei trei 
căutători nu descoperiseră nimic în încăperea prizonierei. 
Îşi continuau cercetările în celelalte camere. 

Prizoniera se refugiase împreună cu Philippe în curtea 
mare, interioară. Noi emoţii îi învăluiră sufletul. Dimineaţa, 
găsise în apropierea uşii secrete o hârtie în care cineva 
înfăşurase o monedă mare, de aur. Privi din nou moneda în 
lumina puternică a zilei. Era o monedă veche, romană. 
Fusese păstrată atât de bine încât părea bătută de curând. 
Oare câte kilograme de aur valora? Ambele efigii erau ale 
unui împărat roman. Fata tresări când descifra numele 
împăratului... Caligula... Despotul, crudul împărat care-l 
făcuse consul pe Incitatus... Care-şi înnobilase calul! 
Moneda avea deci o vechime de aproape douăzeci de 
secole... 

Fata în alb despături hârtia în care găsise moneda şi citi 
uimită un misterios şi laconic mesaj: „Nu-ţi fie teamă! Nu 
eşti singură! Primeşte ca semn de prietenie moneda. N-o 
pierde! Un prieten”. Cine putea să fie cel care se ascundea 
sub această denumire? Ce voia să spună prin „nu eşti 
singură”? De ce-i dăduse o monedă atât de valoroasă „în 
semn de prietenie?” 

Din păcate, un lucru era sigur. Chiar dacă primiseră 
mesajul ei, cireşarii nu avuseseră timp să ajungă până la 
cetate. Dar vor putea ajunge vreodată? Scrisese un nou 
mesaj pentru ei în care le dădea toate indicaţiile, schiţase 
Chiar şi un plan al drumului către cetăţuie şi un altul care-i 
putea duce pe cireşari la intrarea în castel. Memorase 
puncte sigure de reper în labirintul acela de movile, şanţuri 
şi bolovani. Ar fi putut intra cu ochii închişi. Şi mesajul nou 


şi planurile erau gata, dar vor ajunge ele vreodată în 
mâinile cireşarilor? Cum? Prin cine? 

— Philippe, prostuţule! Ştii tu cât suntem de singuri? Nu 
mai vreau singurătate, Philippe! Vreau libertate! Vreau 
lume multă! Vreau prieteni, Philippe! 

Prizoniera luă din nou hotărârea de a escalada zidul cu 
crenele. Iarăşi înţepeni sus, la marginea prăpastiei, iarăşi 
privi cu febră şi speranţă poteca pe care o pornise ciobanul 
cu primul ei mesaj. Şi iarăşi, ca de atâtea ori, poteca era 
goală. Cobori cu inima plină de tristeţe şi cu arsuri în colţul 
ochilor. 

— Ce crezi, Philippe, oare să-i încredinţăm aceluia care 
spune că ne e prieten mesajul nostru către cireşari? 

Fata în alb repeta o întrebare mai veche la care, singură, 
nu ştia cum să răspundă. Oare cel care-i dăruise moneda 
era într-adevăr un prieten? 

— Ce crezi, Philippe? Se înfurie ea. Avem un prieten în 
închisoarea asta? 

Philippe n-o asculta. Devenise tot o coardă. Făcu un salt în 
aer şi se ascunse după un bolovan. Fata în alb căuta pricina 
agitaţiei lui Philippe. Pe masa de piatră care-i servise de 
bancă, zări ceva negru mişcându-se... Spaima o paraliză... 
Reptila lucioasă, vânătă, cu o umflătură pe bot îşi strânsese 
toate vertebrele... Părea un arc negru gata să se desfacă! 
Ţâşni în aer ca un fulger negru... 

În aceeaşi clipă, din stânga fetei în alb se desprinse o altă 
vietate mai iute ca un fulger. Cele două corpuri se întâlniră 
în aer lângă coapsa fetei în alb. Coada viperei atinse în 
cădere rochia Laurei. 

Reptila nu mai avu vreme să se apere. Colţii lui Philippe o 
decapitară într-o clipită. Apoi leneş, motanul îşi reluă locul 
la picioarele fetei, alintându-şi blana moale de gleznele ei. 
Încetul cu încetul fata îşi alungă spaima care o pietrificase. 
Încercă să-şi adune gândurile. Trebuia să se stăpânească, 
să-şi învingă emoţiile, să acţioneze. Mângâierile blânde ale 
lui Philippe îi readuseră calmul. 


Cu ajutorul unui băţ aruncă într-o groapă trupul încă în 
convulsii al reptilei. Făcu la fel cu capul mic şi scârbos şi 
doar atunci când îl rostogoli în groapă îi descoperi cornul 
înspăimântător. Un fior rece îi trecu prin şira spinării. 
Philippe o privea cu ochi blânzi, adormiţi. Fata în alb se 
aplecă şi începu să-i mângâie lin capul şi gâtul. Motanul îi 
primi ca un copil mângâierile, îşi lăsă pleoapele să cadă şi 
începu să toarcă monoton. 

— Oh, Philippe, dragul meu Philippe, şoptea fata cu vocea 
plină de căldură şi recunoştinţă. 

Peste castel se lăsă înserarea. Prizoniera se îndreptă spre 
camera ei. În ochi i se iviră lacrimi mari, grele: 

— Ce cruzime, Philippe! Cât de crud poate să fie! 

În mintea ei apăruse imaginea omului cu cicatrice. 

În încăperea pe care şi-o aleseseră drept sediu stăteau pe 
un pat de campanie două umbre. Lumina albă nu lăsa să li 
se distingă feţele. 

— E supărat şeful astăzi, se auzi vocea slăbânogului. 

— L-am simţit şi eu. Pesemne că nu-i iese ceva la 
socoteală... 

— Crezi că din pricina ciobanului? 

— Oricum şi din pricina asta... Dar mai sunt şi altele... 

— Mi s-a părut totuşi că, până la urmă, s-a înţeles cu 
dânsul... 

— Într-un fel da... Dar parcă poţi să fii sigur? Dacă a 
scăpat ceva, dacă a vorbit cuiva? 

— Neghiobul! Nu putea să stea de vorbă cu noi mai 
înainte...! 

— El totuşi se jură că n-a scos un cuvânt în altă parte... 

— Nu mai ştii când să-l crezi! Trebuie să ne ferim... 

— Crezi că mai găsim ceva? 

— Sunt sigur! Şeful spune că nu se sfârşeşte totul aici. I-a 
intrat asta în cap ca o idee fixă... 

— Mi-e teamă să nu facă vreo imprudenţă. Nu crezi că în 
chestia cu fata...? 


— Eu am toată încrederea în el. Nu uita că nu suntem la 
prima încercare. Nu-ţi mai aduci aminte? Întotdeauna am 
reuşit. 

— Aici însă mi se pare foarte primejdios. În fiecare 
moment, la fiecare pas... 

— Ssst! Mi se pare că vine... Anunţă omul cu ochii de 
viezure. 

— 'Ţi s-a părut... Trebuie să fie prin camera... 

— Nici acum n-auzi? Sssst! lot n-auzi? 

— Ba da! 

Uşa secretă se deschise şi în cadrul ei apăru silueta masivă 
a omului cu cicatrice: 

— Să vină cineva c-o lanternă. Repede! 

Slăbănogul sări din pat, luă o lanternă dintr-o firidă şi 
alergă pe urmele omului cu cicatrice. Viezurele rămase 
singur în încăpere. Cu paşi înceţi se îndreptă spre firida cu 
tainiţe. Deschise uşiţa secretă şi-şi băgă mâna înăuntru. 
Contactul cu piesele acelea arămii şi strălucitoare îi 
produceau o plăcere fizică. Auzul lui ascuţit sesiză un 
zgomot îndepărtat. 

Puse în grabă monezile la loc, închise uşa tainiţei şi se 
azvârli pe patul de campanie. 

Ceilalţi se întorceau. Slăbănogul anunţă sec: 

— Nimic! 

Apoi încăperea intră în stăpânirea tăcerii. 

În cealaltă cameră, în aripa cealaltă a castelului, fata în alb 
visa... 


Era într-un salon mare, alb, cu pereţi de marmură, cu o 
coloană uriaşă în mijloc... Trena rochiei albe i se prelungea 
pe lespezile de marmură. Uşa mare de fier era larg 
deschisă. Un valet, îmbrăcat în livrea cu fireturi de aur, o 
privea supus, cu nişte ochi mici de viezure. Într-un ungher, 
un bărbat înalt, cu o cicatrice care pornea de sub ochiul 
stâng şi se oprea în colţul buzei, îşi plecase capul, învins. 
Ropot de paşi, pinteni şi clinchete de voci pătrundeau prin 


uşa deschisă. Valetul cu ochii de viezure îşi îndoi spinarea şi 
anunţă cu voce înceată: 

— Excelenţă, sosesc cireşarii! 

Castelana în alb îşi uită pentru o clipă ţinuta şi gradul şi 
alergă spre uşă în întâmpinarea oaspeţilor. În grup vesel 
pătrundeau pe uşă cireşarii... O fată mirată şi negricioasă, 
cu cozi... Un tânăr înalt, puternic, un adevărat Hercule... 
Un băiat scund şi rotofei pe care nu se potrivea deloc fracul 
albastru şi lung până la călcâie... Apoi o altă fată pe care n- 
o cunoştea... Un băiat slăbuţ, elegant, cu trupul parcă făcut 
anume pentru a îmbrăca haine de gală... Apoi Victor... 
Victor care nu-şi mai deslipea privirile din privirile 
emoţionate ale castelanei... Apoi un puşti cârn, cu părul 
ciufulit, cu un ochi acoperit de o fâşie de mătase neagră... 

— Îngăduiţi, excelenţă... Spuse valetul şi făcu un semn 
spre omul cu cicatrice. 

Fericită, castelana oferi cu un gest larg libertatea 
bărbatului învins şi cu capul plecat, ascuns într-un ungher 
al salonului. Apoi îşi privi oaspeţii... Dar deodată inima 
începu să-i bată cu putere. Pe marginea podelei o panglică 
neagră înainta fără zgomot... Castelana scoase un țipăt... 

Omul cu ochii de viezure îşi opri paşii la auzul scâncetului. 
Din patul de campanie îl priveau aprinşi ochii motanului. Se 
ascunse după coloană şi aşteptă... După câteva clipe îşi 
reluă mersul. Lumina lanternei sale parcurse golul unei 
firide... Descoperi într-un colţ un pacheţel de hârtie. Îşi 
abăâtu raza de lumină asupra lui. Citi cuvintele scrise cu 
litere mari!... „Frizeria Higiena - pentru Cireşari”. Omul luă 
pacheţelul, îl pipăi şi tresări. Înăuntru se afla o monedă. 
Stinse lanterna şi bagă pacheţelul în buzunar. Se apropie 
apoi de patul de campanie. Privirile motanului nu-l 
părăseau nici o clipă. Se opri la un pas de trupul nemişcat şi 
încordat ca un arc al vietăţii cu jar în ochi. Îşi aplecă 
privirile spre patul în care dormea şi visa fata în alb. Întinse 
mâna... Philippe zbură în aer şi-şi opri ghearele în mâna 


care se retrase speriată înapoi. Repede, fără zgomot, omul 
cu ochii de viezure părăsi camera prin uşa secretă. 

Fata în alb visa... Philippe se năpustise asupra panglicii 
negre, scârboase şi-i despărţise capul de trup... 

— Philippe! Şopti ea în vis şi motanul se ghemui fericit la 
picioarele ei. 

Putea să fie miezul nopţii. În cortul de deasupra ruinelor 
niciunul dintre cei trei cireşari nu izbutea să adoarmă. Dar 
niciunul nu îndrăznea să tulbure liniştea celorlalţi. Se 
gândeau toţi la evenimentele zilei. Chepengul acela ascuns 
sus în plafon nu-i duseră, cum îşi închipuiseră sau cum 
doriseră, la cine ştie ce descoperire senzaţională. Dăduseră 
acolo peste o cămăruţă strâmtă, murdară, un fel de pod, pe 
pereţii căruia abundau tot felul de inscripţii şi semnături şi 
mai ales date, care de care mai recente. Copiii satului îşi 
făcuseră, pesemne, un obicei din a se juca pe-acolo, de-a 
ascunselea, în zilele de sărbătoare. Cercetară apoi şi alte 
gropi şi alte pivnițe, dar toate erau murdare, înfundate şi 
țipau de la prima privire, că nu pot ascunde intrări secrete 
sau cine ştie ce taine care i-ar fi interesat pe ei. Totuşi 
hotărâră să-şi continue cercetările şi a doua zi, cu mai 
multă atenţie. 

Ursu simţi că prietenii lui nu au adormit încă. Îl preocupa 
un gând. Întrebă cu voce cât se poate de şoptită: 

— Dormiţi? 

I se răspunse la fel de încet: 

— Nu...! 

— Eu cred că trebuie să ne mişcăm mai iute, spuse el. Să 
nu ne irosim tot timpul scotocind ruinele. Ce zice, Ticuşor? 

Puştiul înţelese rostul întrebării lui Ursu. Ar fi vrut să 
rămână mai departe la explorarea ruinelor. Dacă, totuşi, 
până la urmă va sări un iepure de undeva? Dacă vor găsi un 
indiciu cine ştie sub ce camuflaj? El să nu fie acolo? Dar 
dacă nu se va găsi nimic? Atunci într-adevăr îşi irosiseră 
timpul zadarnic. De aceea răspunse fără echivoc: 

— Ai dreptate! Trebuie să ne mişcăm şi dincolo... 


— Vrei să mergem pe urmele mesagerului? Întrebă Dan. 

— Tic singur ajunge, şopti Ursu. Nu cred c-o să fie prea 
greu. Zău că trebuie să lămurim cât mai repede toată 
povestea asta a castelului şi a prizonierei. Până mâine la 
prânz trebuie să ajungem la o concluzie, sau măcar să ne 
facem o părere. Ce spuneţi? 

— Eu pornesc, dacă vreţi, şi-acum... Răspunse mezinul. 
Până mâine la prânz dau eu peste cel care a pus primul 
mâna pe mesaj, chiar de-ar fi să intru în fiecare casă... 

— Dacă treaba s-a aranjat, hai să încercăm să ne culcăm, 
spuse Dan moţăind. Fiecare o să avem mâine bătaie de cap. 
Noapte bună! 

Se lăsă din nou tăcerea în cort. O tăcere grea, forţată. Dar 
tinerii nu-şi obosiseră într-atât gândurile încât să se lase 
ameţiţi şi furaţi de somnul care întârzia pe undeva. 

Timpul se scurgea încet. Minute lungi, nesfârşite. Toţi trei 
auziră şuieratul. Un şuierat lung, estompat, din acelea care 
se scot cu limba nemişcată. După câteva clipe răsună un al 
doilea. Parcă mai aproape. Erau ca un fel de semnale. Pe 
urmă un al treilea. 

Toţi trei se ridicară în capul oaselor. 

— Ssst!... Porunci Ursu şi le făcu semn să se uite o dată cu 
el printr-o deschizătură a cortului. 

Noaptea era întunecoasă. O îngrămădire de nori negri 
acoperise luna şi stelele. Ochii lor nu deosebiră la început 
nici o mişcare în beznă. Dar după un timp zăriră lipite de un 
zid trei pete mari albe. Răsună un nou şuierat. Venea din 
direcţia petelor albe. Păreau trei fantome şi înaintau, toate 
trei, fără alt zgomot spre cort. Ursu îşi linişti prietenii cu un 
gest. 

— Sssst... De-abia auziră Tic şi Dan. Rămâneţi aici... 

Îşi încălţă pe neauzite pantofii şi ieşi afară prin cealaltă 
parte a cortului. 

Umbrele albe înaintau fără zgomot sâsâind mai încet sau 
mai tare. Se depărtaseră unele de altele, vrând parcă să 
asalteze cortul din trei direcţii. Umbra din dreapta se 


prăbuşi dintr-o dată fără să scoată un scâncet. Un braţ 
puternic îi cuprinsese mijlocul, iar o palmă îi astupase gura. 
Totul se întâmplase într-o fulgerare de secundă. Încercase 
să se împotrivească dar o chingă de fier o strângea atât de 
tare că i se opri răsuflarea. Forma albă fu ridicată apoi în 
aer... În aceeaşi clipă, fantoma din mijloc, parcă simțind că 
se întâmplă ceva, întrebă cu voce aspră: 

— Hei? Ce-i acolo? Şi aruncându-şi cearşaful alergă în 
dreapta, unde vedea că se zbate în aer o formă albă. 

Când îşi dădu seama despre ce e vorba era prea târziu. 
Braţul său fu prins ca într-un cleşte de un braţ străin şi 
sucit până la țipăt. Cele două suporturi de cearşafuri, 
fostele fantome, erau la discreţia lui Ursu. Amândouă, cu 
braţele răsucite până la limită, se supuneau fără să 
crâcnească. 

— Nici o mişcare, porunci Ursu. Altminteri vă rup braţele. 
Chemaţi-l şi pe celălalt... Dan, Tic, ieşiţi! Îşi strigă Ursu 
prietenii. Avem nişte oaspeţi ciudați... 

Cei doi indivizi prinşi de Ursu nu îndrăzneau să se mişte 
nici cu un centimetru. Durerea şi groaza unei dureri şi mai 
cumplite îi paraliză. 

Amândoi strigară în acelaşi timp: 

— Fă, Catrino! Vino-ncoace! 

Dar nimeni nu răspunse şi nu se mişcă. 

— Vino, fir-ai a dracului! Ai vrut să-ţi râzi de noi... 

Apoi se rugară de Ursu: 

— Da' mai sloboade-ne oleacă, valeu, că mâine avem 
coasă. 

Tic şi Dan ieşiră din cort cu lanternele aprinse. În lumina 
lanternelor văzură toată scena. Doi flăcăi groşi şi înalţi, 
dintre care unul cu un cearşaf pe umeri, stăteau nemişcaţi 
ca nişte stâlpi. Amândoi aveau câte un braţ întors la spate. 

— Vino, fă, odată! Rupeţi-s-ar rochia de mireasă la altar. 
Vino, că nu ne mai simţim mâinile. 

De după un zid se desprinse o formă albă şi o voce foarte 
cunoscută răsună în urechile cireşarilor: 


— Ptiu, fir-aţi voi să fiţi! Şi vă lăudaţi că sunteţi cei mai 
voinici şi mai îndrăzneţi din sat!... Halal! Nu mă mai jucaţi 
voi la horă câte zile veţi trăi... 

Pe Tic şi pe Dan îi pufni un râs de le era teamă să nu le 
crape bruţile... 

— N-am venit cu gânduri rele, continuă fata cu cozi, am 
vrut numai să vă speriem puţin şi pe urmă să vă povestesc 
una, pe care am uitat să v-o spun, tot de pe vremea mamii... 
Da' daţi-le drumul că le-aţi băgat de tot frica şi durerea-n 
oase. 

Ursu îi liberă pe cei doi amatori de fantome şi amândoi îşi 
frecau braţele de zor. Unul din ei începu să se jeluiască: 

— Valeu, domnule, m-ai zdrelit. Da' unde-ai învăţat să 
strângi aşa? C-avem noi unul în sat, un mocan, îi zice 
Chişleag, care se laudă că bate doi şi chiar o face, da' cu noi 
nu i-a mers niciodată... Dac-am fi ştiut noi asta... de mult 
dormeam... Valeu... 

— Trece, zise Ursu. E un fel de a suci braţul care nu face 
decât durere. Şi cum ai dat drumul, cum trece durerea. 

— Chiar aşa-i! Se miră celălalt flăcău. Iaca, chiar că nu mai 
simt nimic. Da' dumneata văd că eşti tare priceput la d-alde 
astea... 

— Ba sunteţi voi nişte molâi! Îi întărâtă fata cu cozi. 

— la mai du-te dracului, că ţi-o facem noi. Şi zi-i, domnule, 
cum prinzi braţul. 

Ursu îi arătă. Celălalt prinse toată şmecheria şi toată 
amărăciunea i se preschimbă în bucurie: 

— Ahaa! la-n să văd dacă-mi merge cu dumneata. Flăcăul 
era voinic nu glumă. Dar nu reuşi să îndoaie braţul lui Ursu. 
Atunci se înfurie şi-l prinse cu amândouă mâinile. Îşi 
încordă toate puterile: tot nu izbuti. 

— Apoi dumneata nu eşti om, eşti fer sau ştiu eu ce mai 
eşti. Iaca, asta nu mi s-a întâmplat niciodată. Bă Ioane, eu 
cred că nici amândoi n-am fi în stare... lac-am văzut şi eu 
minune la viaţa mea. Da' de ce nu mergi dumneata la circ? 
Ori ai face parale acolo, ori nu. 


— Păi să vedeţi ce s-a întâmplat, odată pe vremea mamei, 
cu un circ, începu Catrina. Cică era unu' la noi în sat, nu-ş 
cum îl chema, pare-mi-se Cristofor, sau cam aşa ceva. Da' 
era cică un şugubâăţ fără pereche. Toată ziua se ţinea de 
năzdrăvănii. Odată, taman când făcea boierul plata la 
oameni, nu-ş cum a aranjat el, că era tare dibaci, şi-a băgat 
ceva în buzunarul hainii boierului care atârna de-o creangă. 
Când a îmbrăcat boierul tunica, după ce gătise cu plata şi 
şi-a dus mâna la buzunar numa' ce-a înlemnit. Au trebuit să 
sară oamenii că era să dea în boala copiilor. Nebunul de 
Cristofor îi băgase-năuntru un şarpe, da-i scosese înainte 
dinţii. Altă dată s-a îmbrăcat în haine de popă; de unde a 
făcut el rost, dracu' ştie? Îşi pusese barbă, mustață, nici mă- 
sa nu l-a cunoscut. Ş-aşa fonfăind pe nas a trecut din casă 
în casă, zicând că vine de la mitropolie ca să vadă cum se 
poartă boierul cu dreptcredincioşii. Oamenii i se jăluiau ca 
unui trimis al cerului. El mereu: „Dar va veni repede pacea 
şi blagoslovirea”. Vorbea pe nas aşa cum am făcut eu. Adică 
el ca om vorbea bine, dar o făcea pe fonfăitul. Zvonul a 
ajuns la boier. Şi se spune că boierul avea ceva necazuri cu 
mitropolia. Un taur de-al boierului cică-şi băgase cornu-ntr- 
un popă, preoteasa, furioasă că i se betegise bărbatul, 
pândise o lună taurul până-i înfipse în dos un şomoiog de 
catran şi paie aprinse, taurul o luă razna prin curtea 
boierului de sparse nu-ş câte vaci şi hambare, boierul de 
ciudă dădu drumul cirezii de boi în curtea bisericii, că un 
bivol chiar pătrunse înăuntru în biserică în sfânta zi de 
duminică, tocmai când popa cădelniţa cu spatele-ndoit încă 
de rană. Da' popa crezând că-i taurul care vine la 
răzbunare numai ce-o luă la goană şi nu se mai opri decât 
în amvon. lar oamenii crezând că popa citeşte evanghelia se 
lăsară în genunchi să-l asculte. Încurcătură mare. Şi cum 
auzi boierul că-i un popă de la mitropolie în sat, făcu mari 
pregătiri şi-l chemă pe popă la el. Popa se duse, ce să facă? 
Şi erau toţi stâlpii saţului acolo şi toţi spuneau că om mai 
bun la inimă ca boierul, nu-i pe lume. Şi popa mereu 


fonfăia: „Da va veni repede pacea şi blagoslovirea”. Apoi s- 
au dus la chef. Ş-a băut popa până-a-nceput să-i ia la rând: 
„Dar va veni repede pacea şi blagoslovirea, boierule, 
cristelniţa şi anafura cui te-a făcut”. Şi ţie jandarule, 
dumnezeii şi paştile şi toate sfintele taine şi ţie cuconiţă, 
buricul şi moaştele sfintei Paraschiva... Că toţi se-ngroziră... 
Ba popa blagoslovind nevasta boierului cică-ncepu-se să-i 
facă pe faţă nu-ş ce... Nevasta boierului îi zicea mereu la 
ureche: „Părinte, ai grijă, toate la vremea lor”. Şi cică era 
un chef acolo... Şi au început să vadă cei de la masă că 
parcă popa se schimbase la faţă... Da' au crezut presemne 
că-s dânşii beţi... Mai după un timp au văzut că-i şi mai 
schimbat popa. Şi nu-ş dădeau seama de ce. Unu' mai treaz 
oleacă îi zise: „părinte, da' parc-aveai mustață”... Popa de 
colo: „Dar va veni pacea şi blagoslovirea... Şi mustăţile se 
vor ridica la ceruri...” Ăla se ţinea scai de el: „părinte, da' 
parcă la-nceput ai avut barbă”. Popa de colo: „Dar va veni 
pacea şi blagoslovirea... Şi bărbile vor învia a treia zi după 
scripturi”... Oamenii se jură c-aşa zicea nebunul ăla de 
Cristofor... Până la urmă a trebuit să sară pe geam că-l 
dibuiseră oamenii şi se trezise şi el oleacă. Da-n sat n-a mai 
putut să stea. Cică s-a dus c-un circ ş-a ajuns nu-ş cum le 
zice la ăştia... Da' nu-şi mai spunea Cristofor... Îşi zicea, nu- 
ş cum, parcă Trio Ben Kalik şi purta fes roşu. Dar de ce şi-o 
fi spus şi calic nu ştie nimeni... Toţi râseră cu poftă, iar unul 
din flăcăi aruncă trăsnetul: 

— Că bine le mai scorneşti tu, fă Catrino. Nici dracu nu te- 
ntrece! 

— Adică istoriile astea nu-s adevărate?! Întrebă Dan mai 
uimit ca niciodată. Nu se poate! 

— Dar ce, dumneavoastră aţi crezut vreo iotă? Râse 
flăcăul. Toată ziua nu face altceva decât să scornească 
snoave din astea. Păi să vezi ce se îmboldesc în timpul 
lucrului oamenii pe lângă ea. Cu snoavele ei nici nu ştii când 
trece timpul... Cine-o lua-o să aibă ce râde-n casă. 

— Pe cine l-oi lua eu, vrei să spui, mă nătângule! 


— Prea ne-am lungit cu vorba şi avem mult de lucru la 
câmp. Da-n ce parte te duci tu mâine, fă Catrino? 

— Mâine nu ştiu un' m-oi duce. Da' astăzi merg la 
grădină... 

Fostele stafii înţeleseră că se cam petrecuse vremea şi se 
despărţiră de tineri la mare prietenie. 

— Dacă dumneata vrei să dai o reprezentaţie în sat, îi 
spuse fata lui Ursu, noi nu ne-am da în lături. Am scoate o 
groază de parale, că oamenii noştri-s curioşi şi rezistă bine 
la buşiri... 

Rămaşi singuri cireşarii făcură mare haz de toată 
întâmplarea, iar Tic nu mai putea de admiraţie: 

— A dracului fată... cu asta nu poţi fi trist niciodată... 

Apoi intrară toţi în cort şi intră şi somnul o dată cu ei, dar 
pe Tic îl atacară repede gânduri triste... 

Pesemne că somnul prichindelului fusese totuşi presărat 
cu vise frumoase, deoarece zorii îl găsiră sprinten, vioi, gata 
să pornească la drum. Un timp mai zăbovi alături de Dan şi 
Ursu în exploatarea ruinelor, dar când crezu că soarele se 
ridicase destul de sus pentru a nu risca să găsească satul 
neînsufleţit se despărţi de prietenii lui care tocmai 
cociobăiau într-o pivniţă umedă. 

Tic găsi totuşi satul neînsufleţit. Pentru că oamenii 
plecaseră înaintea zorilor la munca lor de toate zilele... de 
vară. La primărie nu găsi decât un moşneag care o făcea 
când pe paznicul când pe curierul, după cum se potrivea: 
era sau nu mai era altcineva în clădire? 

— Bună dimineaţa! Salută Tic. Dar nu-i nimeni pe-aici? 
Moşul îl privi lung pe sub sprâncene: 

— Păi de ce să nu fie nimeni? Eu ce-s? 

Tic înghiţi în sec. Păşise cu stângul şi căută s-o dreagă: 

— Ştiţi, întrebam dacă nu-i nimeni de la primărie... Dar îşi 
dădu seama că o încurcase şi mai rău. 

— Mă, bucăţică, tu crezi că merge ceva aci la noi fără 
mine? Ai auzit de Plăcintă...? 

— Cum să n-aud?! Minţi Tic. Tot târgul ştie... 


— Şi de la cine, mă rog, ai auzit? Îl întrebă moşneagul 
neîncrezător. 

— De la... Catrina! Găsi Tic ideea salvatoare. Spunea că 
nimeni nu-i ca Plăcintă în sat. 

— A spus hoţomana aceea aşa? 

— Zău c-a spus. 

— Nu cumva a spus-o aşa cu tâlc, pe de-a-ndoaselea, hâ? 

— Nu! Rosti prichindelul cu toată siguranţa. Spunea: „să-l 
vezi pe moş Plăcintă, câtu-i el de bătrân şi cât de bine se 
ţine, ş-apoi dacă te-apilci cu el la vorbă râzi două zile şi 
două nopţi de-ţi crapă burta... Cică pe vremea mamii făcea 
nişte bazaconii...” 

— Chiar aşa a zis, mă bucăţică? 

— Chiar aşa! 

— Eiiacă, să ştii că Plăcintă mi-e ginere şi e secretarul 
primăriei. 

Tic făcu o mutră aşa de nenorocită, că moşul nu se putu 
abţine: 

— Ai văzut cum te-am prins! Eu mi-s Plăcintă. Şi pe 
secretar îl cheamă Ilie. Ilie Dalbă. Nu era bine să vorbeşti 
drept de la început? 

— Păi dacă m-ai luat şi matale aşa. Eu am vrut să-ţi fac o 
bucurie, zău. Se vede de la o poştă că matale eşti un bătrân 
de treabă. Ştiu eu. 

Noua tactică frânse repede rezistenţa moşneagului. 

— Să ştii că-mi placi, fiindcă eşti isteţ şi mai ales finc-ai 
strâmbat-o pe Catrina cum nu poate nimeni în sat. 
Hoţomana aceea e fiică-mea. Ştii tu, mă bucăţică mă, cum 
umblă flăcăii după ea? Să-ţi spun eu drept, da-ntre noi, din 
cauza ei merg în sat la noi aşa de bine treburile. Orice vrea 
ea se face. Chiar asară a luat vreo doi flăcăi şi i-a dus la 
ruine să sperie nişte musafiri nepoftiţi... 

Tic tăcu mâlc. Moşneagul îl întrebă dintr-o dată: 

— Da ce-ai tu cu Ilie Dalbă? 

— Numai să-l întreb ceva. 


— Şi nu mi-ai putea spune şi mie. Că chiar dacă-l întrebi 
pe el, el tot la mine o să se uite ca să-ţi poată da răspunsul. 
Ei, zici? 

— Aş zice eu, dar vezi matale...! 

— Ce tot te codeşti ca o mireasă? Că secretarul e plecat la 
târg. 

— Adineaori parcă spuneai că tot pe matale o să te- 
ntrebe... 

— Ia uite, bucăţica! Da' cum pui tu la îndoială vorbele 
oamenilor bătrâni. Să ştii că mă mânii. 

Tic nu voia să se mai neînţeleagă o dată cu bătrânul: 

— N-a adus acum câteva zile aici la primărie cineva un 
pachet mic legat cu sfoară? 

— Ba cum să nu! Unu' Grigore Beteală. Oamenii îi zic 
Şandramaua... Da' ce-ai cu el? 

— Aş vrea să-l întreb ceva. 

— Pe Şandramaua? Să nu fi plecat, că el nu-i de-aici. E 
tocmai din Zogreni. Asară încă era în sat. Da' spunea că 
pleacă dis-de-dimineaţă. 

— Poate că n-a plecat... Speră prichindelul care ştia că 
Zogrenii sunt la vreo şase kilometri de oraş, în partea 
cealaltă. 

— Poate! Dacă vrei să-ncerci ţi-oi spune eu unde. Pe uliţă 
înainte, când treci de fintână, întreabă un copchil, că se 
zbenguiesc o grămadă pe-acolo, toată ziua. Întreabă unde-i 
casa lui Bolgândă. O să-ţi arate, că-i puţin mai sus. Acolo a 
tras Şandramaua. 

Tic îi mulţumi moşneagului şi-aproape c-o luă la fugă pe 
uliţă, spre fântâna care se zărea în vale. Dacă ar fi pornit 
mai de dimineaţă şi dacă nu l-ar fi ţinut cu vorba moş 
Plăcintă... 

— Mă ţâncule! Îl întrebă pe un copil cu pantaloni de pânză 
roşie care se juca pe lângă fântână. Unde-i casa lui 
Bolgândă? 

— Da' ce-ai cu el? 

— Zi-i, mă bucăţică, ce te zgâieşti aşa. 


— Nu vreau! 

— Hai că-ţi dau un nasture! 

— Daaa? Se-ndoi ţâncul. 

Tic fu nevoit să-şi rupă un nasture şi să i-l întindă puştiului. 
Fata cu cozi avusese dreptate. În satul acela şi copiii ştiau 
să exploateze o situaţie. 

— Uite-o colo, unde-i agudul acela. Chiar în faţă. Da' nu-i 
nimeni acasă. 

Tic nu mai luă în seamă ultimele cuvintele şi goni spre casa 
arătată. Bătu cu putere la poartă, că se apucară să latre toţi 
câinii din sat, dar în ograda lui Bolgândă nu se mişca nimic, 
într-un târziu se ivi la fereastra unei case din apropiere 
capul unei babe: 

— Da pe cine cauţi, mă, de răstorni satul? Nu-i nimeni la 
alde Bolgândă. 

— Da' unde-i, unde-a plecat? Întrebă Tic într-un moment 
de nechibzuinţă. 

— Dar ce ţi-i închipui tu, mă găinarule, că oamenii n-au ce 
face? Sau crezi c-ai dat peste un sat de puturoşi? la 
cărăbăneşte-te că asmut câinii la tine. 

— Zău, mătuşă, sărut mâna, se plânse disperat 
prichindelul. Aş vrea să vorbesc cu cineva de-a lui 
Bolgândă. N-am vrut să te necăjesc, zău... 

Tic ştia uneori să ia nişte mutre şi să scoată nişte 
intonaţii... 

— Păi de ce n-ai spus aşa? Vezi, c-a rămas golanul cel mic 
acasă. Trebuie să fie la fântână. Un jigărit cu pantaloni 
roşii... 

— Sărut mâna! Strigă prichindelul cu un glas atât de 
furios că bătrâna fu cât p-aci s-asmută câinii pe urmele lui. 

Când ajunse la fântână cireşarul îl luă de o parte pe ţâncul 
cu pantalonii roşii: 

— Vrei să mai capeţi un nasture? Unul şi mai frumos... 

— Daaa? Se îndoi ţâncul. Ăla care ţi-a rămas e urât... 

— Am eu altul grozav, numai să nu spui minciuni. 

— Nu spun, să mor eu, numai să mai ai matale nasturi... 


— Unde-i moş Beteală? 

— Care Beteală? 

— Şandramaua, mă, unde-i? 

— Aaa! Şandramaua. Păi a plecat dinainte de cântatul 
cocoşului... 

— Unde-a plecat? 

— Acasă la Zogreni. Că el nu vine la noi decât o dată pe 
an... De-amu numai la anu' mai vine. 

— Mă, chiar a plecat? 

— Să mor eu. 

— la dă puţin nasturele să văd care-i mai mare. Aşa! Acum 
pleacă! 

— Păi ai spus că-mi mai dai un nasture şi mi l-ai luat şi pe 
ăla pe care l-ai rupt. 

— Hai, cară-te! N-auzi? 

— Să-mi dai nasturele, ce crezi! Las-că te spun eu lui tata. 

— De ce l-ai lăsat pe Şandramaua să plece? Îţi dădeam 
zece nasturi. Hai, ţine un leu şi nu mai scânci. 

Când auzi de leu, ţâncul sări în sus ca un vrăbioi. Luă leul, 
îl băgă în buzunar şi abia pe urmă îi spuse lui Tic: 

— Şandramaua nu s-a dus chiar la Zogreni. Spunea că are 
o zitreabă la Papura. 

La auzul neaşteptatei ştiri, Tic îi dădu ţâncului şi cei doi 
nasturi. Puştiul puse mâna pe ei şi până în faţa casei nu se 
mai opri din goană. Înainte de a lua o hotărâre, Tic mai făcu 
o escală la primărie, în faţa lui moş Plăcintă: 

— Cam pe unde vine Papura, moş Plăcintă? 

— Papura? Apoi de la Zogreni mai sunt vreo cinci kilometri 
în jos spre Văleni. Dar de-a dreptul pe potecă îs numai vreo 
patru. Da' ce ai pe-acolo? 

Veselia lui Tic se topi într-o secundă. Îşi închipuise că 
Papura e undeva pe lângă Vultureşti. 

— Am vrut numai să ştiu... Îi răspunse fără nici o tragere 
de inimă moşului. 

Tic îşi începuse căutarea cam cu ghinion. 


Ursu şi Dan nu descoperiseră nimic în cea de a doua 
pivniţă umedă. Singurul rezultat al explorării lor migăloase 
şi îndărătnice era acela că-şi murdăriseră hainele, că li se 
umpluseră pantofii cu apă şi noroi. Se duseseră la un izvor, 
se dezbrăcaseră aproape până la piele şi-şi spălaseră 
rufele. Tic îi găsi în timp ce se uscau la soare. 

— Aha! Îi dojeni prichindelul. V-aţi amintit că suntem în 
vacanţă... 

— Vai de capul nostru, se jelui Ursu. Sunt tot mai sigur că 
nu se află nici măcar o aşchie de marmură în ruinele 
astea... 

Îşi povestiră pe rând păţaniile. 

— Noi mai avem de cercetat numai zidurile din partea 
dreaptă, spuse Dan. Sunt câteva hrube murdare acolo. 
Cred că până seara terminăm. E şi o intrare de piatră care, 
cine ştie, poate duce undeva. Am o presimţire... 

— Dac-am ajuns să ne luăm după presimţiri, îl întrerupse 
Ursu. Dar tu, Licuşor, ce ai de gând să faci? 

— Eu mă duc după Şandramaua! 

— Cu ce? 

— Găsesc eu vreo ocazie. 

— Nu vrei să ne aştepţi şi pe noi? Putem pleca împreună. 

— Ce să mai pierdem timpul! Spuse 'Tic hotărât. Plec 
singur! Până seara dau eu de Şandramaua. Şi de-acolo, din 
Papura până-n oraş, sunt vreo zece kilometri... 

— Atunci te duci direct acasă! Îl îndemnă Ursu. Noi, dacă 
găsim ceva, trimitem telegramă. Dar nu prea cred. 

— Oare să iau rucsacul mic? Întrebă Tic. 

— Nu strică să-l ai cu tine. Când pleci? 

— Acum! 

— Mai stai, măcar jumătate de ceas. 

Tic îşi pusese rucsacul în spate. Era gata. Ursu şi Dan îi 
strânseră mâinile, dorindu-i din toată inima succes în 
investigaţiile sale solitare. 

— Dacă se întâmplă să afli până diseară ceva, mai spuse în 
urma lui Ursu, dă o telegramă la Primărie. Să nu găsim pe- 


aici vreo drăcie care să ne mai ţină degeaba o noapte. 

— Nici o grijă, îi răspunse Tic. 

Prichindelul se încontră rău la drum. Paşii lui mici muşcau 
cu sete din distanţa cea lungă. Nu bănuia nici pe departe 
câte drumuri îl mai aşteaptă, câte necazuri, câte ghinioane, 
câte spaime, câte supărări. Nu-şi închipuia cât de 
întortocheat şi cât de greu de descâlcit era firul pe care 
alunecase şi ajunsese până la cireşari mesajul fetei în alb. 

CAPITOLUL. IX. 

Tic mergea de aproape un ceas pe drumul care ducea spre 
oraş. În tot acest răstimp nu trecuse pe lângă el nici o 
ocazie. Nici măcar un drumeţ cu piciorul nu se vedea în 
urma lui. L-ar fi aşteptat şi s-ar fi alăturat, pentru că în doi 
calea pare mai scurtă. Doar câteva babe îi încrucişară 
drumul. Se apropia ora prânzului şi duceau mâncare la 
câmp. Le dăduse „bună ziua”, ele îl iscodiseră apoi îi 
răspunseră aşa cum se obişnuia prin părţile acelea: „bună 
să fie ş-a-mnetale”. 

Soarele îl bătea pe prichindel drept în creştet şi era o 
căldură! Şi nici un hodorogit de căruţă nu se auzea în urma 
lui. N-avea ce face. Se opri la o fântână sub un stejar mare, 
scoase o găleată de apă, sorbi câteva înghiţituri şi restul şi-l 
turnă pe cap. Firişoare reci i se prelinseră din păr şi-i 
ajunseră până la brâu. Cu provizia nouă de răcoreală îşi 
închipuia că va rezista mai uşor. Îşi iuți paşii. Tocmai găsise 
o cărăruie moale dincolo de şanţul şoselei. Ca să-i treacă 
timpul, începu să numere în gând câţi paşi face între doi 
stâlpi de telegraf. Unu', doi, trei, patru, cinci, şase... Tic se 
opri, nu numai din numărat. Se opri de tot. În spate se 
auzea un vuiet de motor şi chiar zări, departe, un nor de 
praf. Un camion. 

Când norul de praf se apropie, puştiul se întristă. Se zărea 
nu un camion, ci o maşină mică, un autoturism. Nici nu se 
gândea să-şi încerce norocul. Cu un camion era altceva. 
Maşina trecu în viteză pe lângă el. În afară de şofer se mai 
afla în maşină o singură persoană. Un bărbat în cămaşă de 


vară cu o şapcă albă pe cap. Cetăţeanul cu şapca întoarse 
capul după Tic. Dar şi prichindelul întoarse capul pentru că 
auzise în spate un zgomot de căruţă. De aceea nu-şi dădu 
seama că maşina se oprise la vreo sută de metri de el, lângă 
nişte salcâmi, la o încrucişare de drumuri. 

— Hei, flăcăule! Auzi Tic o voce înaintea lui. 

Omul cu şapcă se dăduse jos din maşină şi-i făcea semn cu 
mâna. 

— Ăsta, precis nu ştie drumul spre oraş şi vrea să-l afle de 
la mine”, îşi zise în sinea lui „flăcăul”, îndreptându-se cu 
paşi iuți spre maşina oprită. 

— Mergi spre oraş? Îl întâmpină omul cu şapca. 

— Cum să vă spun... Nu chiar în oraş dar pe aproape... la 
Zogreni. Adică de fapt în Papura. 

— Ai noroc că şi noi mergem la Zogreni. Urcă-te. 

Tic primi cu atâta bucurie invitaţia, că din doi paşi fu în 
maşină lângă şofer. 

— Nu vrei să stai lângă mine? Îl întrebă omul cu şapcă. Să 
mai schimbăm o vorbă, două. 

Tic se mută oarecum surprins lângă cetăţeanul cu chef de 
vorbă. Maşina porni cu viteză bună. Omul cu şapcă scoase 
un pachet cu ţigări, îşi aprinse una, apoi întrebă din 
obişnuinţă: 

— Fumezi? Şi-i întinse pachetul. 

Tic îl privi nedumerit. Omul cu şapcă începu să râdă: 

— Ha, ha, ha! Uitasem că eşti prea tânăr. Dar chiar n-ai 
tras nici un fum, în timpul recreaţiei, la şcoală, în closet, sau 
vara la scăldat? Nu cred eu... 

— Ba, am tras odată un fum, chiar la scăldat... De unde 
ştiţi? 

— Ai tras adânc în plămâni şi te-au învăţat să zici: „A 
popa!” Nu? Tic îşi privi mai cu interes însoţitorul cel guraliv. 
De unde ştia el atât de bine? 

— Chiar aşa. Dar ce-am tuşit, mamă... Dar dumneavoastră 
de unde ştiţi? 


— Asta-i meseria mea: să ştiu... la spune! Tot istoria îţi 
place cel mai mult? Sau geografia? Sau amândouă? 

— Amândouă. 

— Şi mai ştii care-i al doilea vârf din lume? Davalghiri sau 
Kintschindschinga? 

— Godwin Austen! Răspunse prompt Tic. Opt mii şase sute 
unsprezece metri. 

— Şi Everestul? 

— Asta o ştie oricine! Se ofensă prichindelul, opt mii opt 
sute patruzeci şi cinci de metri. 

— Vezi că n-o ştie oricine? Opt mii opt sute optzeci şi doi 
de metri. 

— Nu-i adevărat! 

— Pui rămăşag? 

— Îmi pun şi cămaşa! Şi... Orice vreţi: opt mii opt sute 
patruzeci şi cinci! 

— Opt mii opt sute optzeci şi doi! Uite ce-i. Să lăsăm la o 
parte rămăşagul. Are opt mii opt sute optzeci şi doi. După 
ultimele măsurători. Acum vreo... Foarte precis nu ştiu... În 
orice caz nu de mult timp. Dar se vede că aţi cam rămas în 
urmă la geografie... 

Înfrângerea îl cam supără pe Tic, mai ales că nu era 
vinovat. Dar îi pregăti şi el una învingătorului: 

— Dacă ştiţi atâtea, ia spuneţi ce vulcan are cinci mii patru 
sute cincizeci şi doi de metri? 

— Da' şmecher mai eşti? Dacă te iau şi eu aşa şi te întreb, 
ce munte are şase mii trei sute zece metri, ia să te văd ce 
faci? Îţi convine? 

— Îmi convine! Chimborozo din Antile! E bine? Acum 
răspundeţi şi dumneavoastră... 

Tic îi pusese întrebarea cu vulcanul de 5452 de metri 
pentru că avea două şanse: sau nu i se răspundea, sau se 
stâlcea numele vulcanului. De aceea îşi ciuli tare urechile 
când i se răspunse: 

— Popocatepetl! 


Şi rămase cu gura căscată. Se uită apoi cu atenţie la 
însoțitor. Acesta zâmbea pe sub mustață şi se făcea că nu 
observă privirea prichindelului cu nas obraznic. 

— Dumneavoastră sunteţi profesor, nu? Îl întrebă Tic. 

— Nu, nu prea... se apără omul cu şapcă. 

— Daaa?! Îngână cu subînţeles ciufuliciul. Vreţi să vă spun 
o ghicitoare? 

— Numai dacă-i foarte deşteaptă... 

— Dar să fiţi atent că nu-i uşoară. Să-mi spuneţi în ce ţară 
s-a putut petrece un asemenea fapt. Asta-i ghicitoarea. 
Încep! În ce ţară, când buletinul meteorologic arată ploaie, 
e secetă, arachnidele dau mai multe fructe în timpul iernii şi 
boababii ajung până la o sută metri înălţime? Ca să vă dau 
un ajutor, primul om alb care a debarcat acolo a fost 
Magellan, în anul o mie cinci sute patruzeci, din ordinul lui 
Filip al treilea, regele Spaniei. 

Omul cu şapcă îl privi pe 'Lic foarte atent. 

— Cine a făcut ghicitoarea asta? Dar spune drept! 

— Eu... 

— Când? 

— Chiar acum. 

— Şi chestia aia cu Magellan tot tu şi tot acum ai făcut-o? 

— Da... Aia-i foarte simplă. 

— Ce vorbeşti, dom'le! Da unde-nveti? 

— La liceu în oraş. Dar de ce nu răspundeţi la ghicitoare? 
Vreţi să v-o repet... Sau să vă ajut cu ceva? 

— Va să zică, dacă nu opream maşina nu ştiam că la liceul 
vostru se învaţă aşa... 

— Dac-o luaţi aşa... Eu v-am pus o ghicitoare... 

— Cu meteorologie stricată, cu arachnide care fac alune, 
cu baobabi care-şi schimbă ordinea vocalelor şi se dau 
drept eucalipţi sau Secvoia Gigantica. Şi după toate mai dai 
şi indicii!... Îi prelungeşti viaţa lui Magellan şi-l faci spaniol. 
Cu Filip al treilea să-ţi spun drept nu prea ştiu ce-ai vrut să 
încerci. A domnit mai devreme sau mai târziu? 


— A murit exact la o sută de ani după moartea lui 
Magellan... Răspunse Tic îndurerat că tot planul lui 
ingenios fusese dejucat. 

— Eşti premiant? 

— Uneori, răspunse Tic cam în doi peri. 

— Nu-ţi plac celelalte materii, sau de ce? 

— Nu, că nu mă-ntrece nimeni în clasă la nici o materie. 
Mai ales când vreau eu... 

— Aaaa! Acum încep să pricep! Îţi place să mai baţi 
mingea pe maidane, să mai spargi câte-un geam, să mai 
tragi de urechi pe câte unul, bineînţeles atunci când te- 
njură... 

— Nu! Că nimeni n-are curajul să mă-njure... 

— Ce vorbeşti, domnule? Şi după toate câte le faci nici 
măcar nu te premiază, hm, ciudat... 

— Ce vreţi, mai greşesc şi profesorii... Unii zic că-s 
obraznic. M-au făcut şi puşlama, zău... 

— Zic ei aşa? Care din ei? Bătrânii sau tinerii? Nu-i aşa că 
mai ales tinerii? 

— “Tinerii! Dar de unde ştiţi dumneavoastră? 

— Pentru că bătrânii cunosc mai mulţi copii decât tinerii. 
Să-ţi spun drept: eu ţi-aş da premiul întâi mereu, însă cu 
două condiţii: Una: Să înveţi la fel. Doi: Să nu-ţi schimbi 
purtarea. 

— Adică să rămân obraznic? 

— Exact! Adică să nu te văd tocind cărţile între patru 
ziduri. Mai bine să mai spargi din când în când câte-un 
geam decât să te-ngălbeneşti în casă. Eu nu zic că dacă nu 
spargi geamul nu-i şi mai bine, dar... 

— Dacă ştiţi atâtea, de ce nu vă ocupați de liceul nostru 
sau de altele? Sunt sigur că la dumneavoastră niciunul n-ar 
trage chiulul. Şi nu i-aţi mai lăsa să mă facă puşlama... Şi vă 
mai garantez că ne-am împrieteni la toartă... 

— Să ştii că chiar o să încep să mă ocup... 

— Chiar veniţi la noi la liceu? Întrebă Tic. Avem un 
director grozav! Sunt sigur c-o să se bucure. 


— Ştiu eu c-aveţi un director bun. O să mă ocup eu într- 
altfel. Ziceai că vrei să mergi la Papura, nu? Schimbă vorba 
omul cu şapcă când maşina îşi făcu intrarea în Zogreni. 

— Da! Răspunse Tic. Mă dau jos chiar aici. Am avut un 
noroc... 

— Şi stai mult acolo? 

— Caut pe cineva. Dacă-l găsesc, în zece minute sunt gata. 

— Ce zici, Sandule? Se adresă omul cu şapcă şoferului. 
Mergem la Papura, că de mult n-am mai trecut pe-acolo? 

— Chiar voiam să vă propun, răspunse şoferul care trăsese 
tot timpul cu urechea la convorbirea pasagerilor din spate 
şi admirase grozav isteţimea lui Tic. 

Maşina ajunse în câteva minute în Papura. Tic se dădu jos 
la capătul satului şi mulţumi foarte politicos omului cu 
şapcă. Acesta îi spuse parcă într-o doară, înainte de-a porni 
maşina: 

— Dacă termini până-ntr-un ceas, ne găseşti în faţa 
primăriei. Dorinţa de a nu pierde ocazia motorizată îl 
îndemnă pe Prichindel la acţiune grabnică. Întrebă pe 
primul om pe care-l întâlni în cale: 

— Nu l-aţi văzut pe moş Grigore Beteală? 

— Vrei să zici pe moş Şandramaua. Păi numai ce sosi în 
sat. E la văr-său, la Clondiraş. Uite în casa aceea cu 
hoceagul dărâmat. 

Tic alergă într-un suflet acolo. Zări pe o prispă doi 
moşnegi. Unul din ei slab şi prăpădit de credeai că n-o să se 
mai poată scula de pe prispă în vecii vecilor. Puştiul se duse 
întins la el: 

— Bună ziua, moş Grigorie! 

Bătrânul se uită la el şi mormăi: 

— Hâ? Da' pe cine cauţi tu? 

— Pe moş Grigorie Beteală. 

— Zi, mă cârnule, moş Şandramaua, nu te sfii. Eu îs. Şi ce 
vrei mătăluţă? 

— E vorba de un pachet pe care l-ai lăsat matale la 
primărie în Vultureşti... 


— Da! Şi? 

— Nu mai ştiţi cine vi l-a dat? 

— Cum nu! Un şofer, un sudălău... Pe-o hodoroagă cât 
casa... 

— Îl cunoaşteţi? 

— Na, că n-o să cunosc toţi oamenii din lume. Ştiu eu cine 
dracu-o fi... Atunci l-am văzut prima dată. Se necăjea în 
mijlocul drumului că-l lăsase maşina, tocmai ca o iapă după 
ce-o sug mânjii. Suduia mereu şi trosc-pleosc mi-a dat 
pachetul. Eu am crezut la început că-i zârghit. Dar de ce te 
interesează pe mătăluţă treaba asta? N-o fi cumva pachetul 
tău? 

— Ba da! Şi-aş vrea să ştiu cine i l-a dat? 

— Mai mult n-am ce-ţi spune... 

— N-aţi observat cumva numărul maşinii? 

— Nu prea cred eu, se amestecă în vorbă celălalt 
moşneag. 

— Da de unde? Ce să am eu cu numărul maşinii? Adăugă 
Şandramaua. 

— Şi nici măcar n-avea ceva scris pe maşină? 

— Stai olecuţă... Ba da! Chiar avea ceva scris, cu litere 
mari. 

Lui 'Tic îi veni inima la loc. Era salvat: 

— Vă mai amintiţi ce scria? 

— Nu prea cred eu, interveni iarăşi celălalt moşneag. Cum 
să-şi amintească? 

Tic era înfuriat pe intervenţiile celuilalt bătrân. Parcă voia 
să-i facă în ciudă: 

— Poate totuşi vă amintiţi? 

— Mi-aş aminti eu dac-aş fi citit, răspunse Şandramaua. 
Da' vezi mătăluţă, eu carte nu ştiu. Ce-o fi fost scris acolo...? 
Prichindelul era aproape nenorocit. Mai făcu o încercare: 
— Nu v-a spus dacă-i din oraş, ori poate unde lucrează? 
— Ce să spună, că suduia mereu. Da' eu cred că era din 

oraş. Aşa părea. 

Prichindelului îi veni totuşi o idee: 


— Nu vă amintiţi cum înjura? 

— Păi numai de anafura, grijanie, prescură, cristelniţă, 
soare, haram... 

Tic îşi notă bine în cap înjurăturile. Erau singurele 
amănunte pe care i le putea da Şandramaua cu privire la 
şofer. 

Oare va reuşi el să descopere şoferul folosindu-se de cele 
câteva înjurături memorate? 

Îi părăsi pe cei doi moşnegi şi se duse spre primărie. 
Maşina era goală. Se urcă pe banca din spate şi aşteptă. 
Câţiva oameni îl salutară. Ba unul se apropie de el şi-i şopti: 

— N-ai putea, dragul moşului, să pui o vorbă bună şi 
pentru mine? O poveste cam rea cu o vită. Mi-au prins-o pe 
imaşul ăl-lalt şi-mi cere să-i despăgubesc cu o groază de 
bani. Dac-aş avea trei vaci şi doi boi şi-aş vinde totul, încă n- 
aş scoate-o la capăt. 

— De ce nu te duci dumneata singur? Îl îndemnă puştiul 
care nu prea înţelegea cum vine cu vorba bună. 

— Crezi că să mă duc? Da' i-oi spune c-am vorbit mai întâi 
cu mătăluţă. 

Tic nu mai era atent la ce-i zicea moşul. Îi venise o idee 
straşnică în minte cu ajutorul căreia avea mari şanse să 
descopere şoferul. 

Dan şi Ursu nu găsiseră nimic nici în hrubele de sub zidul 
din dreapta, în afară de urme, cu duiumul, care 
mărturiseau că şi pe-acolo cotrobăiseră oamenii. 

— Ne-am pierdut vremea degeaba, spuse Dan. Aproape 
două zile. Ne-ntoarcem? 

— Eu nu cred să fi rămas o singură palmă din ruinele 
astea necercetată, gândi Ursu. Tu ce crezi? Am putut scăpa 
ceva? 

— Imposibil! Eu cred că n-a rămas centimetru... 

— Atunci să-i dăm drumul. Până diseară cred c-ajungem în 
oraş. Dacă avem noroc, ne agăţăm de un tren de marfă. Ce 
spui? 


— Mai întrebi? Mi s-a urât cu mlaştinile şi cu miasmele de- 
aici. Ursu mai ocoli o dată cu privirile fosta cetate. 
Întâmplător îşi aruncă ochii în sus pe coasta dealului. Dealul 
era abrupt. Ici, colo, câte un copac îndrăznise să se agaţe 
de coastă. Câteva tufişuri se aciuaseră şi ele pe lângă 
copaci. Privirile vultureşti ale lui Ursu descoperiseră însă 
ceva într-un tufiş. 

— Dan! Ia uită-te colo, între cei doi copaci. Vezi un tufiş? 

— Unde?... Da, da... Se vede. 

— Şi nu vezi nimic altceva? În mijlocul tufişului. 

— Parc-ar fi un bolovan... 

— Crezi că-i bolovan? Întrebă Ursu. 

— Ce-ar putea să fie? Nu vezi că tot dealul e plin de 
ieşituri de piatră. 

— Mie nu-mi pare a fi un bolovan, seamănă a ceva lucrat, 
spuse vlăjganul şi vreme de câteva secunde nu-şi dezlipi 
ochii de tufiş. Precis că sunt şi nişte cărămizi acolo. Eu mă 
urc să văd. 

— Eşti nebun? Ce să caute-acolo cărămizi? 

— Asta-i lucrul care mă enervează şi pe mine. Tu, dac-ai fi 
sigur că-s cărămizi, ce-ai face? 

— Ce să fac? Le-aş cerceta. Nu prea au ce căuta acolo. 

— Eu pun mâna-n foc că sunt şi nişte cărămizi în tufişul 
ăla. 

— Şi-ai să poţi urca? Întrebă Dan mai mult ca să se afle în 
treabă. 

Deşi dealul nu oferea căi uşoare de urcat, Ursu nu-şi 
pierdu prea mult timp ca să ajungă acolo la tufiş. Dintre 
ierburi şi rădăcini ieşise la iveală, pesemne în urma unor 
ploi şi a unor recente alunecări de teren, un colţ de piatră. 
Ursu învârti de câteva ori lopata, dezgropând şi mai mult 
colţul ferit atâta amar de vreme de lumină. Nu era o 
ieşitură stâncoasă ci un colţ de zid ridicat acolo de mâna 
omului! Se prinse cu o mână de nişte rădăcini şi începu să 
sape vârtos cu lopata. Dan îl privea neputincios de jos din 
vale. 


— Ce e? Îl întrebă Ursu. 

— Un zid: şi-ncă un zid misterios. 

După jumătate de oră, Ursu reuşise să-şi facă în deal o 
treaptă de pe care putea să-şi continue săpăturile în jurul 
zidului. Cobori jos, luă o frânghie şi-l chemă pe Dan lângă 
el, aruncă un capăt al funiei şi astfel, urcând îl ajută şi pe 
Dan să se ţină după dânsul. Urcuşul îi obosi pe amândoi. Se 
odihniră câteva clipe pe treapta săpată de Ursu, mirându-se 
amândoi de ciudăţenia zidului. 

— Ce-ar putea fi? Întrebă Dan. Se vede limpede că-i ridicat 
de mâna omului. 

Tufişul îi ferea pe cei doi cireşari de orice priviri 
indiscrete. Începură să sape cu mânie în jurul ieşiturii de 
piatră. Dan făcu repede bătături. Dar curiozitatea îl aţâţă 
atât de mult că nu lăsă lopata din mână decât atunci când 
Ursu îi văzu palmele însângerate şi-l obligă să nu mai sape. 
Zidul înainta adânc în deal. Amândoi erau uimiţi de 
descoperirea făcută. Tocmai când se hotărâseră să plece... 
Fără privirea de ultimă clipă a lui Ursu... 

— Dan! Şopti Ursu. Ia vino încoace! 

Rănitul se apropie de Ursu pentru a face cunoştinţă cu o 
nouă descoperire. Zidul se prelungea printr-o placă de 
metal. 

— Trebuie să fie o uşă, îşi dădu Dan cu părerea. 

Într-adevăr, pe măsură ce Ursu continua săpăturile, placa 
de metal se transforma tot mai evident în uşă. Erau la 
marginea de sus a uşii. Şi căzură de acord să sape numai în 
jos, să facă un fel de puț cu scopul de a elibera uşa. Săpatul 
era greu, mai ales din cauza pietrelor şi bolovanilor care 
umpleau dealul. Cu toată dorinţa pe care o aveau dea 
dezlega cât mai repede enigma misterioasei construcţii 
ascunse în creasta dealului, amândoi cireşarii pricepură că 
mai au mult de săpat pentru a elibera uşa de fier. Şi pentru 
că erau obosiţi şi răniţi se înţeleseră să-şi menajeze forţele 
şi să continue a doua zi dimineaţa săpăturile. 


După ce coborâră dealul şi ajunseră la cort le veni în minte 
ideea să se ducă la izvor pentru a-şi răcori feţele şi 
trupurile înfierbântate. Miraculoasă idee. Se bălăciră din 
belşug în apa rece şi se simţiră mai limpezi ca dimineaţa. 
Amândoi trăiau tensiunea unei mari descoperiri. 
Presimţeau că acolo, sus, în construcţia aceea ascunsă cu 
atâta grijă vor găsi dezlegarea unei extraordinare taine. 

În timp ce Ursu pregătea masa, Dan dădu o fugă la oficiul 
poştal, pentru a transmite o telegramă cu următorul 
conţinut: „Întârziem cu o zi stop Descoperiri foarte 
interesante stop Ursu Dan”. Dar văzând privirile curioase 
ale fetei de la ghişeu, Dan ceru un alt formular cu care se 
purtă mai zgârcit: „Mai întârziem o zi stop Dan Ursu”. 

Când 'Tic ajunse acasă, o găsi în grădină şi pe Lucia cu 
telegrama celor de la Vultureşti în mână. Sosise chiar 
atunci. Conţinutul telegramei îl lăsă rece pe prichindel. 

— lar or fi dat peste vreo hrubă nenorocită... Dac-aţi şti ce 
murdărie e acolo! Doamne! 

Şi se apucă să le povestească fetelor toate peripeţiile prin 
care trecuseră de când plecaseră din oraş. Despre ceea cei 
se întâmplase lui vorbi cu mai puţine amănunte deoarece 
era foarte grăbit. Se mulţumi să le spună că primul 
mesager trebuie să fie un şofer pe care până seara îl va 
dibui. Pentru a-şi pune în aplicare ideea lui grozavă, se văzu 
nevoit să apeleze la cei mai isteţi şi mai devotați puşti din 
ceata lui de candidaţi de cireşari. Îi chemă pe toţi, prin 
semnale misterioase şi grabnice, la el, în fundul grădinii, 
întări atmosfera enigmatică prin câteva cuvinte bine 
pregătite şi abia pe urmă le vorbi despre misiunile lor 
tainice şi urgente: să afle până „deseară” care şofer de 
camion din oraş înjură de „anafură”, „cristelniţă”, 
„grijanie”, „soare”, „haram” şi „prescură”. Indică fiecărui 
puşti în parte planul şi sectorul în limitele căruia trebuia să 
caute, ceru discreţie definitivă însoţită de jurăminte 
solemne, aşa că în momentul când se pregătea să dea 


semnalul de plecare întreaga ceată era transfigurată şi 
fiecare puşti ajunsese la marginea celui de-al nouălea cer. 

— Seara la ora şapte, raportul! Încheie Tic. Tot în acelaşi 
loc. Parola: 'ŢOMBI! 

Astfel se explică de ce în după-amiaza aceea în oraş se 
petrecură câteva scene foarte curioase mai ales pe străzile 
pe care mergeau sau opreau camioanele. 

Pe o stradă laterală un şofer tocmai dădea drumul 
motorului. 

— Mă iei şi pe mine, nene? 

— Cât dai? 

— Ce să dau? 

— N-oi fi vrând să te plătesc eu? Se înfurie şoferul. 

— Cu rabla asta... Spuse puştiul îndepărtându-se. 

Primi bineînţeles o „anafură” şi puştiul, fericit, notă 
numărul maşinii. 

Pe altă stradă, un camion trecea cu viteză redusă. Un puşti 
de pe trotuar îi făcu semn şoferului să oprească, apoi spuse: 

— Ce mai faci, nene? 

— Ce vrei, mă? 

— Se-nvârte roata... 

— Ba se-nvârte capul tău, nerodule, grijania... 

Puştiul notă imediat numărul maşinii. 

Pe altă stradă, în faţa unei crâşme poposise un camion. Un 
puşti intră înăuntru şi se duse direct la şofer: 

— Nene, ia înjură-mă! 

— Ce, mă? Soarele şi... 

Curajosului îi sfârâiră imediat picioarele. 

Un alt puşti traversa agale strada principală tocmai când 
venea în viteză un camion mare. Şoferul încetini într-adins 
viteza pentru a-i spune puştiului ceva în legătură cu o 
„cristelniţă”. Numai când îl văzu pe prichindel notând 
numărul camionului îl bătu gândul că puştiul ar putea fi 
băiatul vreunui ofiţer de la circulaţie. 

Pe altă stradă, unul din candidaţi nici nu mai trebui să-l 
provoace pe şoferul care se chinuia să schimbe un cauciuc 


explodat. Şi bineînţeles se încuraja din când în când cu 
câte-un „haram” şi cu câte-un „pămătuf”. Puştiul notă 
imediat „hara-mul” şi numărul camionului, gândindu-se cu 
bucurie la cuvintele de laudă pe care i le va spune Tic. 

Al şaselea puşti procedă cel mai simplu. Taică-său fiind 
şofer şi mânuitor al „prescurii” nu făcu altceva decât să-l 
întrebe numărul camionului, pentru că acest lucru îi ceruse 
Tic. 

La ora 7 fix, şase puşti îmbujoraţi de emoție se întâlniră la 
poarta lui Tic. Şeful, foarte grav, ceru fiecăruia în parte 
parola şi cu o aprobare discretă din ochi îi trimise pe rând 
în fundul grădinii. Până la sosirea lui Tic niciunul nu scoase 
un cuvânt. Dar când şeful ajunse în mijlocul lor şi întrebă cu 
glas poruncitor. 

— Ei? 

Toţi se repeziră cu carnetele întinse, ţipând fiecare: 

— EulEulEulEulEulEu! 

Fericit, prichindelul primi rapoartele scrise ale celor şase 
detectivi. Fiecare raport conţinea un alt număr de camion şi 
una din înjurăturile desprinse din catalogul pe care îl 
indicase Tic. 

Şeful cel mic şi cârn şi cu părul încâlcit îi privi la-nceput 
năuc, apoi deodată se întristă atât de tare că puştii din jurul 
lui se simţiră apucaţi de tremurici. Cum va putea el totuşi să 
dea de şoferul care adusese mesajul? 

Prichindelul se convinse în sinea lui că nu aflase tot ceea 
ce putea afla de la Şandramaua. Nu-i rămânea altceva de 
făcut decât să se mai ducă o dată la moşneag. Şi hotări să 
plece spre Zogreni chiar a doua zi în zori. 

Poate chiar în clipa când Tic, însoţit de 'Ţombi, ieşea pe 
poartă cu direcţia Zogreni, Ursu şi Dan îşi reluară 
săpăturile sus, pe creasta dealului, acolo unde se ascundea 
acea construcţie ciudată. Noaptea îi ţinuse pe amândoi într- 
un somn de plumb, îi odihnise, iar spre dimineaţă îi 
aţâţaseră vise pline de taine. Din nefericire, palmele lui Dan 
erau numai băşici, fiecare mişcare cu lopata îi provoca 


usturimi şi arsuri insuportabile. Ursu se zburlise la el, 
interzicându-i orice mişcare cu braţele. Dan îşi scoase însă 
din trusa medicală un sul de tifon, îşi bandajă palmele şi 
continuă să mânuie lopata, până ce Ursu îi văzu bandajul 
înroşit. Vlăjganul se răsti cu atâta hotărâre că Dan scăpă 
lopata din mână: 

— Dacă nu laşi imediat lopata, te azvârl jos! Mai bine uită- 
te în jur şi vezi dacă nu ne iscodeşte vreun curios! 

Bucuros că totuşi poate să aducă un folos, aşa schilod cum 
era, Dan îşi luă noua misiune în primire cu toată 
seriozitatea. Din fericire pentru dânşii, regiunea era într-un 
teren mlăştinos nelucrat, departe de comună, aşa că nimeni 
nu prea trecea prin părţile acelea. Ţăranii plecaseră şi ei cu 
dimineaţa în cap pe ogoare, în cealaltă parte a satului. 
Nimeni nu tulbură liniştea de la ruine. 

Cu cât se adâncea puţul de eliberare, cu atât munca lui 
Ursu devenea mai anevoioasă. După o pojghiţă de pământ 
moale, nu prea groasă, lopata întâlni şisturi pietroase, greu 
de străpuns. Ursu era nevoit să lucreze numai cu 
târnăcopul la adâncire, lopata folosind-o numai la degajarea 
gropii. Târnăcopul fiind mic, munca nu era prea spornică, 
deşi vlăjganul lovea tot mai vârtos în pământul îndărătnic. 
Apăruse cam jumătate de metru din uşa de fier, când 
târnăcopul deveni neputincios. Ceea ce crezuse Ursu la 
început, că e o porţiune de şisturi stâncoase, se dovedi mai 
târziu un zid înălţat cu scopul de a acoperi uşa de metal. 
Era cu neputinţă ca mica lui cazma să poată frânge 
rezistenţa zidului vechi. 

— Aici, numai cu dinamită putem să răzbim, se plânse el 
lui Dan. 

— Atât ne-ar trebui... se înfricoşa Dan. Poate găsim un alt 
mijloc mai la îndemână. 

— Mă-nfurie grozav toată drăcia asta! 

— Să-ţi spun drept, Ursule, pe mine mă bucură grozav. 

Ursu se uită la Dan cu o privire nu prea amicală. Şi Dan se 
grăbi să înlăture echivocul şi să-şi aducă prietenul pe calea 


cea bună. 

— Nu, nu-i vorba de, cum să-ţi spun, de blindajul ăsta 
nenorocit, ci de toată descoperirea noastră. Cu cât lucrurile 
se complică, cu atâta cresc şansele noastre de a da peste 
ceva grozav, Ursule. 

— Aaa! Pricepu vlăjganul. Sigur că da, numai că nu ştiu 
cum o să trecem noi de obstacolul ăsta cumplit. N-avem nici 
unelte, nici zgomot prea mare nu putem face. Mă gândeam 
să trag cu târnăcopul în uşă, cine ştie poate reuşim s-o 
bortelim. Dar gândeşte-te şi tu la zgomot... Ar alerga tot 
satul aici... Doar ştii de la Catrina cu ce oameni avem de-a 
face. 

— Am o idee! Ce-ar fi să loveşti de câteva ori tare, pe urmă 
să întrerupi loviturile vreo jumătate de oră şi pe urmă iar să 
trăsneşti de câteva ori. 

— Şi-a treia oară? Sau îţi închipui că oamenii din sat or să 
rămână nepăsători... 

— Tic spunea că ieri nu era ţipenie de om în sat... Doar 
câteva babe şi nişte ţânci... 

— O să facem şi-aşa că nu e altă cale. Dac-am avea nişte 
carbid la noi...! 

Dan nu înţelegea ce are Ursu cu carbidul: 

— Carbid?! Ce să faci cu el? 

— Nu te-ai jucat niciodată cu carbid şi cutii de conserve? 
Pui cutia de conserve într-o băltoacă, bagi o bucată de 
carbid dedesubt, ştii tu de la chimie. Carbidul face explozie 
şi aruncă în sus cutia. 

— Ştiu, dar nu înţeleg la ce ţi-ar folosi chestia asta? Crezi 
c-o să poţi să arunci în aer uşa cu câteva bucăţi de carbid? 

— Nu să arunc în aer uşa, dar aş putea s-o deschid fără ca 
babele din sat să devină prea curioase. 

— Nu înţeleg... Explică-mi. 

— E simplu! Tu te-ai duce în sat şi-ai face câteva 
experienţe cu carbid, acolo la fintână printre ţânci. Cutii de 
conserve avem. Ne-am potrivi ceasurile şi ne-am înţelege 
asupra secundei precise... 


— Aaaa! Se dumeri Dan. Vrei să te maschez, să ne 
sincronizăm mişcările pentru ca bubuiturile să se audă cam 
în acelaşi timp. Grozavă idee! Dar ce folos dacă n-avem 
carbid. 

— Oare nu s-o găsi la cooperativă? 

— Eu încerc. Dacă găsesc... lau şi cutiile de conserve cu 
mine. 

Ursu şi Dan îşi potriviră întocmai ceasurile. Numai când 
secundarele arătară la fel se declarară mulţumiţi. Apoi se 
înţeleseră ca prima explozie să aibă loc la o anumită oră şi 
ea să fie semnalul că s-a găsit carbid. După două minute va 
urma cea de a doua explozie. Apoi din trei în trei minute 
alte explozii. Ursu va lovi la secunda fixată în uşa de fier. 

— Bagă de seamă! Îi spuse Ursu lui Dan. la mai multe cutii 
că nu poţi şti pe unde ţi se pierde vreuna. Şi pune-i pe puşti 
să le caute după fiecare explozie, ca să fii mereu 
aprovizionat cu cutii. 

— Nici o grijă, din trei în trei minute! 

— Şi mai e ceva, adăugă Ursu. Groapa cu apă să fie mică. 
Şi imediat ce pui carbidul sub cutie, aruncă-te într-o parte 
pe burtă. Eu am văzut odată un individ aproape scalpat de 
explozia unei cutii de carbid. Ţâncii să stea la mama 
dracului. 

Dan plecă în goană către sat, în timp ce Ursu începu să 
lărgească platforma pe lângă uşa de metal pentru a avea 
putinţa să-şi facă vânt şi să lovească cu toată puterea în uşă. 
Nu se gândise însă la un amănunt. Era prea preocupat cu 
lărgirea platformei. Când termină îşi făcu planul loviturilor. 
Urcat deasupra zidului, va pendula cazmaua cu ambele 
mâini, îşi va pune ceasul alături, la vedere şi la secunda 
exactă va lovi cu toată puterea. Cine ştie, poate că fierul 
ruginit nu va opune prea mare rezistenţă. Se întinse apoi 
pe iarbă, cu faţa în sus, cu mâinile şi picioarele desfăcute 
pentru a-şi odihni forţele. Timpul trecea încet. Începeau să-l 
asalteze gândurile şi îndoielile. Pe unde-o fi Dan? Va găsi 
oare carbid? Va putea să-şi facă experienţele? Dacă nu 


merg la fel ceasurile? Tocmai în clipa când îşi dădu seama 
că trecuse peste un amănunt foarte important auzi 
zgomotul unei explozii. Dan găsise deci carbid şi-l anunţa 
prin semnalul convenit începerea „jocului”. 

Fără să se mai gândească la altceva, Ursu îşi luă în primire 
locul şi postul. Se urcă pe muchia de sus a zidului, îşi 
desfăcu picioarele, apucă în mână cazmaua, începu s-o 
penduleze, cu ochii ţintă la ceas. Mai rămăseseră trei... 
Două secunde... Una singură. 

Vlăjganul lovi cu o forţă cumplită. Nu auzi decât un singur 
zgomot, cel făcut de lovitura lui, la fel ca şi Dan, care, 
înconjurat de o ceată de ţânci, lângă fântână, nu auzi decât 
zgomotul exploziei sale. Ursu aşteptă, încordat, încremenit 
în aceeaşi poziţie. Când din cele trei minute convenţionale 
nu mai rămăseseră decât vreo câteva secunde, începu 
iarăşi pendularea braţelor. Secundarul se apropia... 
Înţelese înainte ca târnăcopul să atingă uşa de fier că noua 
lovitură va fi mai năpraznică... Atât de puternică încât 
coada cazmalei se frânse în două. La acest amănunt nu se 
gândise Ursu. Dar nu mai era vreme de pierdut. În trei 
minute greşeala trebuia reparată... N-avea voie să rateze 
nici o explozie pentru că n-avea de unde să ştie câtă vreme 
va mai putea continua Dan „jocul”. 

Ursu cobori dealul în stilul său nebunesc care întindea 
siguranţa mişcărilor până la limita nenorocirii. Cu toate că 
de la uşa de metal până la locul pe care-l ochise Ursu, jos, 
erau cel puţin treizeci şi cinci de metri, vlăjganul făcu 
această coborâre înfigându-şi doar de câteva ori călcâiele în 
coasta dealului. Ajuns acolo, Ursu se aplecă asupra unui 
bolovan care ar fi pus pe gânduri un bărbat voinic, îl prinse 
cu amândouă mâinile şi-l ridică la înălţimea pieptului. Cu 
această povară în braţe, care-i împletici trupul încă înainte 
de a ajunge la coasta apruptă, începu urcuşul. Hotărârea de 
a ajunge la timp îl făcu să parcurgă aproape o treime din 
drum fără să se oprească o secundă. Îşi luase ca punct de 
reper un brăduleţ şi o rădăcină ieşită afară. Dar când 


ajunse acolo, rădăcina în care-şi proptise genunchiul cedă. 
Cu bolovanul în braţe se rostogoli la vale. 

În căderea crudă şi neprevăzută, Ursu avu totuşi inspiraţia 
să dea imediat drumul bolovanului. Îşi restabili echilibrul, 
înainte de a ajunge jos. Când luă a doua oară bolovanul în 
braţe, îşi propuse la început să urce cu mai multă grijă, dar 
nu-i trebui mult pentru a-şi da seama că acest stil de 
ascensiune îi destramă iute forţele. De aceea urcă în mici 
asalturi întrerupte de momente de pauză. Îşi lua mereu 
ţinte un copac, un smoc de iarbă, o piatră, o gânganie, 
orice, străduindu-se să le atingă fără să răsufle, să se 
odihnească o secundă şi să continue. Mergea mai mult pe 
coaste, cu capul lipit de pământ, căci bărbia era aceea care, 
înfigându-se în scoarţa dealului, ducea greul urcuşului. 
Bolovanul îl trăgea în jos, genunchii i se încordau cu 
disperare, vinele gâtului îi plesneau. Un timp crezu că va 
urca mai uşor dacă se va lipi cu spatele de munte. 
Greutatea bolovanului îl trase însă repede în jos. Numai cu 
câteva grade să fi fost mai puţin înclinat dealul şi urcuşul pe 
spate ar fi devenit o jucărie. 

Ultima ţintă pe care Ursu o ochise era coada cazmalei, 
chiar la începutul platformei. Abia când ajunse acolo, îşi 
dădu seama că încordarea care-i împinsese toate simţurile 
spre o singură ţintă: cazemata, îl împiedicase să audă 
zgomotul exploziilor lui Dan. Se uită la ceas. Îl interesa 
numai secundarul. Nici nu observă celelalte ace. Îi era 
teamă să se uite în starea în care era. Nu-i rămânea să 
mizeze decât pe o singură şansă: că nu avusese loc decât o 
singură explozie şi că trecuseră de-atunci numai două din 
cele trei minute. Înţelese într-o clipă scurtă de luciditate cât 
de nebuneşti sunt calculele pe care le face. Mai erau cinci 
secunde şi acul urma să-şi încheie, apoi să înceapă un alt 
tur de cadran. Ursu ridică bolovanul, îşi întinse braţele 
înaintea pieptului, îşi aplecă trunchiul, pendulă o singură 
dată, scurt, apoi prăvăli povara într-un efort suprem. 


Dan era pe cale să declanşeze cea de-a patra explozie, 
când văzu cârdul de babe alergând spre fântână. Din 
nenorocire nu putea să se grăbească. Mai rămăseseră 
câteva secunde. Ţipă spre babele care se apropiau oţărâte. 

— Feriţi-vă! Înapoi! 

Apoi băgă carbidul sub cutie. Şi de astă dată explozia avu 
loc la secunda hotărâtă. Ţâncii chiuiră de bucurie în jurul 
lui. 'Ţopăiau ca nişte diavoli şi strigau mereu: 

— Mai fă, nene, o bubuitură, că-i straşnic! 

Babele erau însă lângă el, cu gurile gata să reverse 
blesteme, ca nişte puhoaie distrugătoare. 

— Golanule! Lua-te-ar dracii de gât şi de subsuori şi de 
altele! Vrei să beleşti satul? 

— Lasă, bunico... 

— Taci, găinarule! Mânca-te-ar câinii şi viermii! Da' ce, am 
ajuns la cheremul vagabonţilor...? 

— Ila-n dă, ţaţă Leano, varga aceea, să-i arătăm noi. 

Bătrânele îl înconjuraseră pe Dan. Erau mânioase foc. 

Bravul cireşar nu vedea nici un loc printre fustele lor care 
să-i asigure o retragere nevătămată. 

— Cu parul ar trebui să-i frecăm schinarea. 

— Ce mai aştepţi, Floareo? Dă-i stârchiturei, să-l învăţăm 
minte! Să nu mai sperie satul şi să ne strice plozii! 

— Pungaşule! Se repezi una din bătrâne cu pumnii la 
dânsul. Barbarule! 

Dan îşi băgă capul în piept oferindu-şi spatele... Aşteptă 
tremurând dar lovitura nu-l atinse pentru că o voce groasă, 
pe care Tic ar fi identificat-o imediat, opri gestul bătrânei. 

— Ho! Baborniţelor! Ce-aveţi cu băiatul? După ce vă 
înveseleşte nepoţii vă mai şi repeziţi asupra lui. De ce nu-i 
întrebaţi pe copchii? 

— Şi tu ce te-amesteci, hodoroagă? Se oţări o babă. Dac-ar 
fi după tine l-ai angaja la primărie ca să bubuie toată ziua 
satul. 

— Eu, hodoroagă?! Auziţi, oameni buni! Se prefăcu moşul 
jignit şi-i făcu semn cu ochiul lui Dan s-o şteargă. Mai bine 


v-aţi uita la chipurile şi făpturile voastre. Nu vedeţi că vă 
curg oasele? 

— Ba ai putea să-ţi legi gura! Interveni o babă cu nasul ca 
un ardei. 

— Şi să-ţi mai struneşti fata că prea-şi bate joc de flăcăi! 
Adăugă alta. 

— Ia uită-te, babele! Baborniţele! Ho! N-aveţi de cine să vă 
legaţi? 

Dan nu mai apucă deznodământul conflictului, care 
începuse la fântână, pentru simplul motiv că se strecură 
printre două bătrânele ameţite de insulta lui moş Plăcintă şi 
se lansă într-o goană nebună până a nu simţi babele 
evadarea lui. Nu-şi opri fuga decât la ruine. Acolo, se prinse 
cu ultimele eforturi de frânghia pe care i-o aruncă Ursu. 
Noroc că vlăjganul, observând oboseala lui Dan, trase el de 
frânghie aşa că mânuitorul carbidului şi al cutiilor de 
conserve ajunse sus fără să mai facă vreun efort. Se trânti 
mort pe iarbă, jeluindu-se prietenului său: 

— Erau să mă omoare babele. Dacă nu apărea un 
moşneag cumsecade mi-ai fi cules oasele de la fântână. 
Mamă dragă, să fi văzut cum mă înconjuraseră şi cum se 
repeziseră la mine? 

— S-a auzit zgomotul loviturii? 

— Ce lovitură? Întrebă Dan cu ultimele eforturi. 

— De câte ori ai explodat? 

— Păi... de patru ori. 

— Cum? Atunci înseamnă că nu s-a auzit nimic, n-am 
pierdut nici o explozie! 

— Eu nici n-am auzit altceva decât zgomotul exploziilor 
mele. Păcat că nu ne-a reuşit planul, dar dacă le-ai fi văzut 
şi tu cum se pregăteau să mă atingă. 

— Dă-le-ncolo de babe. Asta contează acum? 

Dan observă târnăcopul şi sări în sus întrerupând fraza lui 
Ursu: 

— Ce?! i s-a rupt târnăcopul? Când? 

— La a doua lovitură! 


— Şi ce-ai făcut? Adică ai reuşit? 

Ursu îi arătă lui Dan bolovanul. Dan, uluit, se uită la 
vlâăjgan: 

— Unde l-ai găsit? 

— Aici! Hai să-ţi arăt! 

Se aplecară amândoi asupra uşii de metal. Bolovanul 
sfărâmase partea de sus a uşii făcând o crăpătură prin care 
putea pătrunde pumnul unui om. 

— Dacă mai era o explozie, băgăm sigur bolovanul 
înăuntru. Parcă am presimţit ceva. M-am oprit în ultimul 
moment. 

— Acum n-ai putea? Babele o să creadă că m-am oprit 
undeva la marginea satului şi continui jocul. Ce zici? Riscăm 
foarte puţin. 

Dar nu mai era cazul să rişte. Auziră zgomotul unei 
explozii din direcţia satului. Puştii prinseseră „tehnica 
jocului” şi sub oblăduirea lui moş Plăcintă începură să se 
distreze singuri. Cei doi cireşari înţeleseră că nu mai era 
nici un obstacol în calea lor. Ursu ridică bolovanul, îşi 
încorda năpraznic braţele şi-l prăvăli din nou asupra uşii. 
Dan care era în partea cealaltă scoase un strigăt de triumf: 

— Gata! Ura! 

Bolovanul trecuse prin uşa de metal căscând o 
deschizătură prin care se putea lesne strecura trupul unui 
om. 

Detectivul cu păr de aur şi cu Ţombi după el ajunsese 
destul de repede la Zogreni. Întâlnise o căruţă în drum şi 
ţăranul se bucurase că are cine să-i ţină tovărăşie. Un ţânc 
de treabă îl dusese până la locuinţa lui moş Beteală. 
Şandramaua era chiar în mijlocul curţii înconjurat de nişte 
orătănii. Le arunca din când în când câte o mână de 
grăunţe. Dacă pe Tic l-ar fi preocupat porecla moşului, ar fi 
dezlegat-o imediat. În picioare, moş Grigorie Beteală avea 
înfăţişarea unui par fără de sfârşit, format parcă din doi de 
S. Capul i se bălăbănea înainte, ghebul din spate parcă voia 
să i-l tragă înapoi, burta încerca să readucă echilibrul 


corpului, dar imediat fundul se grăbea să-i asigure 
ciudăţenia, pentru ca genunchii să facă un ultim efort de 
restaurare a trupului. Această neînțelegere dintre atâtea 
părţi ale corpului dăduseră naştere siluetei formată din doi 
S, unul continuându-se prin altul şi aspectului jalnic de 
şandrama gata să se prăbuşească. 

Şandramaua îl identifică pe Tic imediat ce-i auzi „bună 
ziua”, şi-l scrută cu privirea câteva clipe. 

— Aaaa! Tot mătăluţă. Da' ce te-o mai fi aducând pe-aici? 

— 'Tot cu şoferul acela, moş Şandramaua. 

— Bată-l să-l bată pe sudălău, ca să vezi cum poartă 
copchiii pe drumuri. 

— Poate vă mai aduceţi aminte de ceva. Era gras? 

— Nu-mi păru deloc gras... 

— Era slab? Înalt? Ghebos? 

— Aşa, ca omul de toate zilele, pe care-l uiţi cum îl vezi. 

— Nu cumva şchiopăta, sau poate că avea ceva pe faţă, 
vreo cicatrice? 

— Cică... Ce-i aia? 

— Vreo urmă de rană, ştiţi când se taie cineva... 

— Aaaa! Vrei să întrebi dacă nu cumva era însemnat? Nu 
mi s-a părut. la stai!... Ba nu... Era doar murdar de 
funingine de maşină, nu-ş cum îi zice. Avea urme de degete 
pe obraji. 

— Nu vă amintiţi cum era îmbrăcat? 

— Ba cum nu. Cu haine din cele de umblă tractoriştii. Le 
zice „salopente”. Dar el îşi dăduse jos haina, rămăsese într- 
o cămaşă de bumbac subţire, fără mâneci. Ş-avea omul 
braţele tari, se cunoştea. 

— N-avea pe braţe vreun tatuaj? 

— Cum? Ce-i aia? Că eu ţi-am spus că n-am umblat la 
şcoală... Tatu...? 

— Ştiţi, cum fac marinarii. Îşi scriu ceva pe braţe, parcă şi 
le-ar desena cu cerneală albastră. Inimi, chipuri de femei... 

— Aaaa! Se dumiri Şandramaua. Da' n-avea nici o 
bazaconie pe braţe. I se vedeau numai vinele umflate. 


Tic era deznădăjduit. Ce şofer idiot şi anost! Fără cicatrice, 
fără tatuaj. Dacă măcar şi-ar fi rupt un picior, sau i-ar fi 
tăiat cineva o ureche într-o încăierare... 

— N-avea chiar nimic, nimic? Nici măcar nasul nu i-l 
turtise cineva? 

— Eu, dacă l-aş vedea, poate că l-aş cunoaşte, dar aşa, să 
aibă ceva aparte, nu-mi aduc aminte. Da' ce ai mătăluţă cu 
el de vrei neapărat să-l vezi? 

Prichindelul nu mai avu ocazie să răspundă la întrebarea 
moşului. 'Ţombi, bănuind probabil că stăpânul lui se află în 
încurcătură, se luă brusc la harţă cu o javră lăţoasă care-l 
privea înfricoşată dintr-un ungher al ogrăzii. În ajutorul 
javrei sări însă şi un dulău vecin aşa că lupta tindea să ia 
proporţii egale dacă n-ar fi intervenit inteligenţa şi 
şmecheriile lui Ţombi. Printr-o figură abilă musafirul cu 
colţi reuşise să aducă javra lăţoasă în stare de schelălăială 
şi părea a-i spune dulăului vecin, care era totuşi ceva mai 
mare decât el şi mult mai fioros, că-l aşteaptă aceeaşi 
soartă dacă nu-şi caută de treabă. Sandramaua, neştiind 
care-i situaţia adevărată pe frontul de luptă câinesc, luă o 
joardă şi o azvârli drept în capul dulăului de sacrificiu. 

— leşi afară din ogradă, pămătuful şi haramul!... Înjură el, 
apoi întorcându-se spre Tic îşi ceru parcă scuze: Sudălăul 
acela de şofer... Înjura atâta că m-a năucit şi pe mine, om 
bătrân. Da' ce-o fi pămătuful? 

— Un fel de pensulă de ras... Răspunse indiferent 
prichindelul. 

— Aha! Şi ce-avea şoferul cu pensula de bărbierit ca s-o 
suduie? 

— Înjura de pămătuf? Sări Tic ca un greier. 

— Păi cum îţi spusei. În viaţa mea n-am mai auzit pe cineva 
suduind de pămătut şi slavă Domnului n-am auzit puţine 
sudalme. Da' ca şoferul ăla şi ca alţi şoferi mai rar. 

Va să zică prichindelul nu făcuse drumul degeaba. Tot 
aflase ceva. Poate că până la urmă va descoperi şoferul 
chiar cu ultimul amănunt, cu pămătuful de care-şi amintea 


Şandramaua. Deşi grăbit nu uită să-i lase moşului un „sărut 
mâna” recunoscător şi o zbughi pe poartă. 

— Hai, Ţombi! Îşi chemă el câinele. Trebuie să descoperim 
omul care înjură de pămătuf în oraşul nostru. Ştim atâta: e 
şofer. 

Se vede că norocul începea să-i dea târcoale cireşarului cu 
nasul cârn. Abia ieşise din sat că-l prinse din urmă o şaretă. 
Vizitiul îl pofti să se urce, aşa că 'Ţombi fu nevoit să facă uz 
de toată rezistenţa lui pentru a ţine pasul cu trapul iute şi 
mărunt al calului. Cum ajunse în oraş, Tic convocă în grabă 
ceata de puşti şi anunţă misterios şi încruntat că misiunea 
trebuie repetată. Apoi schimbă planurile şi zonele 
candidaţilor în aşa fel ca niciunul să nu mai provoace 
înjurăturile cu aceeaşi metodă la acelaşi şofer. 

— Schimbăm şi parola, spuse Tic: IBMOŢI! 

Îl puse pe fiecare să repete şi când se convinse că niciunul 
nu se bâlbâie, le destăinui misiunea. 

— Trebuie să aflaţi care şofer din oraşul nostru înjură de 
pămătuf. Băgaţi de seamă: PĂMĂTUEFE. Ştiţi ce-i pămătuful? 
Pensula de bărbierit. 

Din ceată se auzi vocea timidă a unui puşti: 

— Păi eu ştiu cine înjură! Dacă mi-ai fi spus atunci! Întâi a 
înjurat de „haram”. Pe urmă l-am auzit înjurând şi de 
pămătuf, dar am crezut că-i vreo piesă de maşină, vreun 
şurub. 

— Cum?! Sări în sus maestrul de ceremonie. I-ai notat 
numărul? 

— 'Ţi l-am dat atunci. 

Tic îşi cotrobăi cu înfrigurare buzunarele, dădu peste 
rapoartele puştilor şi alese unul din ele: 

— Asta-i? Raportul numărul cinci, zona E? 

— Da! 

— Mă ţânculică! Pentru asta ai merita să-ţi spun cireşar. 

Ceilalţi puşti erau trişti nevoie mare că li se terminase 
misiunea înainte de a o începe. Vice cireşarul în schimb era 
în al nouălea cer. Ştia că fiind protejatul lui Tic, nici un puşti 


din cartier nu va mai îndrăzni să-l înjure sau să-l provoace 
la bătaie. Emoţia îl tulburase într-atât încât chiar îndrăzni 
să-i facă o propunere şefului: 

— Ce-ar fi să căutăm maşina?! 

Propunerea lui fu acceptată fără rezervă de Tic şi cu mare 
entuziasm de ceilalţi candidaţi de cireşari. Unul din ei avea 
iarăşi şansa de a obţine felicitările şi favorurile şefului. 
Plecară toţi în goană repetând în gând numărul maşinii şi 
ciudata parolă. Şi după o oră unul din ei se întoarse gâfiind: 

— IBM... Hă, hă, hă, IBMO... M, hâ, hâ,... IB... 

— MOȚŢ! Completă Tic. Ce s-a întâmplat? 

— Pe Dom... Hă, hâ, hâ, pe Domnească... Maşina, şoferul, 
în pană de motor. 

— Mă! Ţipă Tic. Eşti sigur? 

— Dacă m-a înjurat şi pe mine de pămăruf. „Ce zgâieşti, 
mă, ochii? Mi-a zis. Pămătuful tău de vagabond...!” 

— Unde l-ai lăsat? 

— Pe Domnească... Cam prin faţa Ferometalului. 

Deşi se grăbea, Tic nu voia să strice marile ritualuri ale 
cetei sale. Luă o poziţie de drepţi şi-i întinse mâna puştiului. 
Neaşteptându-se chiar la o asemenea cinste, puştiul fu 
cuprins de tremur. 

— Îi vei aştepta pe ceilalţi şi le vei spune că eşti însărcinat 
de mine să primeşti rapoartele. Dar să nu uiţi să le ceri 
parola IBMOŢ! 

Tic plecă apoi în goană, iar puştiul începu să-şi chinuie 
capul cu o sumedenie de întrebări. Cu ce ton să le 
vorbească celorlalţi? Dacă n-ar fi bine să le ceară rapoarte 
scrise? Cam ce observaţii să le facă? Mai ales ăluia care 
avusese norocul să dea primul peste şofer. Ăluia, Tic nu-i 
întinsese mâna. 

Prichindelul cam şi ciufulit nu se mai gândea însă la 
dramele prin care va trece ceata lui de puşti în urma 
acestor întâmplări. El alerga spre calea Domnească, 
stârnind prin goana lui uimirea cetăţenilor. Îi era teamă ca 
nu cumva şoferul să repare motorul şi să dispară. 


Teama lui Tic nu era însă întemeiată. Şoferul, ca 
întotdeauna, avea mult de lucru pentru a-şi aduce motorul 
în stare de funcţiune. Tic îl găsi în locul în care-l lăsase 
puştiul cel fericit, poate chiar mai furios decât îl lăsase 
puştiul. Încă înainte de a ajunge lângă el auzi cuvântul 
„pămătuf” scrâşnit în dinţi. Ca să nu atragă mânia şoferului 
asupra sa, prichindelul căută un prilej mai puţin obişnuit de 
a intra în vorbă cu el. Se strădui să nu fie observat de şofer 
şi atunci când îl văzu scăpând jos o piuliţă se repezi, o ridică 
şi i-o întinse în mare grabă: 

— Poftim! Era cât p-aci să cadă-n canal. 

Surprins de gestul şi de vorbele politicoase ale lui Tic, 
şoferul nu se mai gândi să se uite în jur pentru a descoperi 
că nu era nici urmă de gură de canal. Cireşarul riscase, dar 
cu folos. 

— Mulţumesc, răspunse şoferul cu voce încă morocănoasă. 
Dacă o pierdeam iar mai întârziam jumătate de oră. 

Şoferului începuse să-i vină inima la loc. Reuşise 
reparația... Dădu drumul la motor şi-i făcu semn lui Tic: 

— Ei, nu vrei să te plimbi puţin? 

Prichindelul nici nu visase că va ajunge atât de repede atât 
de departe. Se urcă imediat în cabină alături de şofer şi 
începu să-l descoase cu multă artă: 

— Mergeţi şi-afară din oraş, prin sate? 

— Aproape numai afară. De-aceea s-a şi hodorogit 
camionul. Nişte drumuri, pămătuful şi haramul celor care 
nu le îngrijesc! Uff! Numai pene. Una după alta. Când 
merge motorul, explodează cauciucul. Când merge 
cauciucul, se strică motorul. 

— Şi nu găsiţi pe nimeni ca să v-ajute? Am văzut chiar azi 
la Zogreni o maşină în pană. Dar s-a găsit un moşneag, unul 
Şandramaua, înalt şi deşirat care l-a ajutat pe şofer. 

— Un moşneag cu trupul şui? Întrebă şoferul. 

— Da... Avea trupul ca un fel de S dublu. 

— I-auzi, domnule! L-am întâlnit şi eu, acum vreo două 
zile. Ştiu că i-am dat un pacheţel. Oare l-o fi dus? 


— Era pacheţelul dumneavoastră? Puse Tic întrebarea 
cheie. 

— Nu! Mi-l dăduse un ţăran, un flăcău din Bozieni, care se 
tot plimbă cu bicicleta. M-a rugat să-l duc la târg. 

— Nu-l cunoaşteţi pe flăcău? Nu ştiţi cum îl cheamă? 

— Nu! L-am văzut de vreo două ori când am trecut pe la 
Bozieni şi Movila. Umblă toată ziua pe bicicletă. Dar de ce 
te interesează? 

Tic tocmai se pregătea să scornească un motiv, când o 
bubuitură groaznică cutremură camionul. Şoferul frână şi-şi 
duse mâinile la cap: 

— Pămătutul şi haramul ei de maşină. Ai văzut! Cauciucul! 
Ufufuf. 

Tic nu mai auzi cel de-al doilea pămătuf. Sări din maşină şi 
cu toată viteza o apucă spre casă. Voia să ajungă chiar în 
acea zi la Bozieni şi să dea peste aducătorul mesajului. O 
puse repede la curent pe Maria cu cercetările sale şi o 
îndemnă să spună părinţilor că s-a dus în vizită la un coleg 
din Bozieni. Apoi îl chemă pe Ţombi după el şi porni pentru 
a doua oară în aceeaşi zi pe drumul pe care îl cunoştea în 
toate amănuntele. 

Ursu îşi introdusese mai întâi braţul, apoi capul în gaura 
pe care o făcuse bolovanul în uşa de metal. Aprinse 
lanterna şi începu să-i plimbe raza. Bolovanul se prăvălise 
într-o încăpere strâmtă care exala un miros puternic de 
mucegai, încăperea avea o formă pătrată cu latura de vreo 
trei metri. Proiectă raza lanternei de-a lungul pereţilor dar 
nu descoperi în ziduri nici o uşă, nici o deschizătură. Îşi 
scoase cu multă băgare de seamă capul şi braţul afară şi-i 
descrise apoi lui Dan ceea ce-i destăinuise lanterna. 

— Să nu fie gura unui puț, se cam înfricoşă Dan. 

— O să cercetăm podeaua. Deocamdată nu cred că e vreo 
primejdie. 

— Ai văzut tu podeaua? Eşti sigur? 

— Dacă bolovanul e înăuntru înseamnă că încăperea are o 
podea, răspunse Ursu. Cobor eu primul. Tu să-ţi bagi întâi 


capul şi pe urmă te laşi în seama mea. Ia o lanternă. 

Ursu îşi strecură cu dibăcie capul prin gaură, mai întâi 
picioarele, apoi din câteva mişcări elastice, răsucite şi restul 
trupului. Îşi dădu drumul jos. Simţi sub tălpile sale o podea 
dură, acoperită de o pojghiţă subţire de pământ. Îl ajută şi 
pe Dan să coboare. Aprinseră amândoi lanternele şi 
începură să studieze cu atenţie interiorul de cub în care 
pătrunseseră. 

Încăperea părea o construcţie simplă, dar solidă, cu ziduri 
groase. Cei doi cireşari organizară un control temeinic şi 
metodic, căutând ieşirea secretă pe care erau siguri că 
încăperea o posedă. Ursu bocăni cu târnăcopul în fiecare 
zid în afară de cel în care era uşa şi care era astupat din 
afară. Nu lăsă nici o palmă de zid necercetată dar nu găsi 
nici urmă de uşă. 

— Imposibil! Se încăpăţână Dan. Camera trebuie să aibă 
un rost. Şi singurul pe care-l poate avea este acela de a 
tăinui o intrare secretă. Vezi tu un altul? Eu oricât mă 
chinui nu-i găsesc altul. 

— Mai ştiu şi eu ce să cred? Fiecare descoperire pare 
plină de speranţe şi de promisiuni... Ştii doar, şi-n ruine, în 
hrubele aceleA. Dar nici n-apuci să răsufli bine după 
eforturile făcute, ori să strigi „Ura”! Ca să-ţi dai seama că 
descoperirea e o aiureală care duce nicăieri, sau că au mai 
fost şi alţii înainte, pe-acolo. 

— Nu uita, Ursule, că aici, de când a fost îngropată 
încăperea, cine ştie de câte sute de ani, nimeni în afară de 
noi nu i-a păşit pragul. 

— Asta-i adevărat. Locul ăsta n-a fost descoperit de nimeni 
înaintea noastră. 

— Vezi? Eu cred că încăperea asta tăinuieşte ceva. 

— Să cercetăm podeaua! De-aceea am lăsat-o la urmă. 
Întotdeauna intrările secrete se află în podea. 

— Hai! Şi-aş îndrăzni să spun: Cu noroc! 

Ursu avusese inspiraţia să-şi arunce, înainte de a cobori, 
uneltele înăuntru. Zgârie cu ajutorul cazmalei două 


diagonale. Apoi împărţi podeaua încăperii în patru părţi 
egale, tot prin linii făcute de vârful târnăcopului. Luă apoi la 
cercetare fiecare parte a podelei. Rase cu lopata pojghiţa 
de pământ de la suprafaţă până ajunse la zid. Când 
podeaua fu astfel curăţită plimbă cu atenţie lumina 
lanternei din ungher în ungher. Într-un colţ, spre zidul din 
fund, zări un cerc de pământ cât jumătate de palmă. Îşi 
dădu imediat seama că trebuie să se afle o gaură acolo. 
Poate chiar mai mult. 

Dan urmări cu atenţie mişcările lui Ursu. Îl văzu luând 
partea de fier a cazmalei, introducându-i colţul în insuliţa 
aceea de pământ şi răsucind. Auzi şi el clinchetul metalic pe 
care-l scoase vârful târnăcopului. 

— Un inel! Şopti Ursu înfiorat. Asta am vrut! 

Abia atunci, fixând razele lanternelor acolo, observară în 
jurul inelului patru tăieturi subţiri, patru şănţuleţe, 
alcătuind un pătrat cu latura de aproape jumătate de 
metru. 

— Un chepeng! Tremură Dan de emoție. Ai văzut, Ursule? 

În loc de răspuns, Ursu băgă vârful cazmalei în inel şi 
începu să tragă cu toată puterea de coada de lemn care mai 
rămăsese. Trase până simţi că-i pleznesc vinele. 

— Nu vrea să cedeze? Întrebă Dan. Să facem o pârghie 
din coada lopeţii. 

— N-o să reziste, dar altceva n-avem ce face. 

Într-adevăr coada lopeţii se frânse, dar lui Ursu i se păru 
că chepengul se clintise. Băgă din nou vârful cazmalei şi 
trase... Trase până avu senzaţia că-i pocnesc şi venele şi 
tâmplele. Chepengul se mişca. Se ridicase cu câţiva 
milimetri. Mai trase o dată din răsputeri. Una din muchii 
depăşise podeaua. Scoase târnăcopul din inel şi din câteva 
mişcări forţate ridică tot capacul de piatră, despărţindu-l de 
podea. 

În faţa ochilor celor doi cireşari apăruse o scobitură. În 
interiorul scobiturii era o ladă de metal. Scoaseră lada 
afară. Scobitura se termina foarte aproape de suprafaţă. 


Ursu bocăni cu vârful târnăcopului dar zgomotul era 
înfundat. Nu mai încăpea nici o îndoială. Scobitura nu 
continua printr-un gang secret. 

În sfârşit, se puteau ocupa de obiectul găsit. Lada nu avea 
lacăte şi era numai rugină. Deschiseră capacul şi spre 
surprinderea lor văzură o altă lădiţă de lemn. Putrezită. Dar 
şi această lădiţă adăpostea o altă ladă de metal mai puţin 
atinsă de rugină şi încuiată. 

— Ladă după ladă! Se miră Ursu. Ce taină o mai fi şi aici? 

— Dacă-i o comoară? Altceva nu văd ce-ar putea fi. 

— S-o deschidem? 

— Poţi? 

Ursu manevră cu lopata. Capacul de metal nu rezistă prea 
mult. Sări în lături dar înăuntru se afla o altă lădiţă de lemn 
foarte bine păstrată. Lemn dur, fără moarte. 

— Asta-i culmea! Spuse Dan uimit. Ce comori s-or fi aflând 
înăuntru? 

Scoaseră amândoi cu grijă lada de lemn din interiorul 
celorlalte lăzi. Capacul era bătut în cuie. 

— leşim afară? Propuse Ursu. Că nu cred să mai fie 
altceva în camera asta. 

— Hai! Că mi s-a făcut şi mie rău de atâta praf şi mucegai. 
Întâi aruncară uneltele, apoi ieşi Ursu. Dan îi întinse lada 
enigmatică, apoi îşi scoase şi el capul pe gaură. Ursu îl trase 

în sus fără nici o greutate. 

— E mai bine la lumina zilei, spuse Dan inspirând cu nesaţ 
aerul curat şi răcoros. Tare sunt curios să ştiu ce conţine 
lada. Hai s-o deschidem! 

Pentru Ursu, înarmat cu târnăcopul, deschiderea lăzii era 
un fleac. Totuşi mânui vârful cazmalei cu multă atenţie ca să 
nu distrugă lădiţă. O dată capacul în lături cei doi îşi 
aruncară privirile în interiorul lăzii. Altă lădiţă? Sau... Se 
aşteptau să vadă luciul comorii, monezi, giuvaeruri. Nimic 
strălucitor, nici o fărâmă de metal. Nişte cârpe putrezite şi 
nişte scoarţe vechi. Atât! Acesta era tot conţinutul lăzii. O 
răsturnară cu fundul în sus, o întoarseră pe o parte şi alta. 


În zadar. Lada nu mai conţinea nimic altceva. Dan tocmai 
era pe cale să scoată o înjurătură, când Ursu cu un gest 
rapid desfăcu scoarţele. În interiorul scoarţelor se aflau 
nişte coli de hârtie. Două coli de hârtie. Dan se repezi 
asupra lor. 

— Ce-ar putea să fie? 

Colile erau umplute cu un scris mărunt de mână. Erau 
scrise cu litere chirilice. Dan se uita la Ursu. Vlăjganul se 
scuză cam încurcat: 

— Eu, din păcate, habar n-am! Poate cunoşti tu alfabetul 
chirilic? 

— Nu cunosc decât cifrele... Stai că parcă descifrez ceva... 
Pssst! Ce rău îmi pare că nu cunosc alfabetul! Ia notează 
Ursule...:?14...1. Ce-ar putea să însemne aceasta. Uite aici 
în josul colii, 7141... 

— N-o fi anul? Îşi dădu cu părerea Ursu. 

— Ai dreptate, Ursule! Anul şapte mii o sută patruzeci şi 
unu. la scade din el cinci mii cinci sute opt. 

— O mie şase sute treizeci şi trei! Răspunse Ursu prompt. 
Anul o mie şase sute treizeci şi trei. De-atunci trebuie să fie 
documentul. 

— Cred c-am descoperit ceva grozav, Ursule. Ia gândeşte- 
te la vechime. Şi mai ales la grija cu care a fost ascuns şi 
păstrat documentul. Te pomeneşti că toată zidirea asta s-a 
făcut pentru el! 

— Ştiu şi eu ce să zic? Ţi-am spus că mi s-a făcut teamă. De 
câte ori credem c-am dat peste ceva... 

— Nu mai fi şi tu pesimist. Sunt convins că-i ceva grozav! 
Şi tot meritul e altău, Ursule. Dacă n-ai fi observat colţul 
ăsta de zid, ne-am fi întors acasă cu buzele umflate. 

— Las-o şi tu mai moale. Ai cel puţin acelaşi merit ca mine. 
Ce facem? 

— Ne-ntoarce, imediat! Şi Maria şi Lucia cunosc bine 
alfabetul chirilic. De altfel, îţi dau cuvântul meu de onoare 
că, până mâine la prânz, îl descifrez singur, numai să fie 
scris în româneşte. 


— Uite, la treaba asta mă bag şi eu, spuse Ursu cu 
fermitate. 

— Cu gaura ce facem? Întrebă Dan. O lăsăm aşa, sau o 
astupăm? 

— N-ai nici o grijă. Mai trec multe săptămâni până să fie 
observată. Cine să umble pe-aici? Poate numai din 
întâmplare. 

— Şi de altfel nici nu cred că mai avem ce căuta aici, 
adăugă Dan. 

Dar în privinţa asta, Dan se înşela. 

Ursu strânse repede cortul şi îndesă totul în raniţa cea 
mare. Puteau să plece. Cu o nuanţă de tristeţe în glas, Dan 
îi spuse prietenului său: 

— Ce rău îmi pare că n-a asistat şi Tic la descoperirea 
noastră. Cât s-ar fi bucurat! Săracul, Ticuşor. Cine ştie pe 
unde-o fi? 

Ursu şi Dan îşi mai aruncară o dată privirile asupra 
ruinelor, apoi porniră cu paşi inimoşi spre gară. Soarele mai 
avea câteva ore până la asfinţit. 

Niciunul din cei trei băieţi nu-şi atinse însă ţinta în cursul 
acelei zile. Dan şi Ursu sosiră atât de târziu în oraş, încât nu 
mai avură curaj să-şi scoale prietenii şi să le anunţe marea 
descoperire. Amânară totul pentru a doua zi dimineaţa. lar 
prichindelul, nevoit să parcurgă tot drumul până la Bozieni 
pe jos, ajunse în sat o dată cu înserarea. Din fericire, n-o 
minţise pe Maria când îi spusese că are un coleg acolo în 
sat, aşa că trase chiar la dânsul. Iscodindu-l, pe departe, Tic 
află de la el că există într-adevăr un flăcău care face de 
câteva ori pe zi, cu bicicleta, drumul între Bozieni şi Movila, 
dar care nu locuieşte în Bozieni, ci în Movila. 

— Să-l vezi ce ţanţoş e pe biciletă! Adăugase colegul. 
Mamă, mamă! O să râzi să te prăpădeşti. Parcă ar călări un 
armăsar. Dacă ne sculăm mâine mai dimineaţă, îl vedem. 

Tic îi lăudă colegului spiritul de observaţie, îi făcu chiar 
câteva complimente dându-i a înţelege că are talent la 
română („să ştii, mă, că te persecută profesorul de 


română”) şi se arătă foarte curios să-l vadă pe biciclist, 
pentru a se convinge dacă portretul făcut îi corespunde 
într-adevăr. Năpădit de atâtea atenţii şi bucurii, colegul se 
jură, cu cele mai sfinte cuvinte, că îi va arăta mâine 
dimineaţă biciclistul, chiar dacă ar trebui pentru asta să nu 
doarmă toată noaptea. 

CAPITOLUL X. 

Lucia, Maria, Ursu şi Dan îşi consacrară toată dimineaţa 
descifrării documentului. Truda lor era chinuitoare şi 
complicată din cauza caracterelor vechi în care fuseseră 
scrise paginile descoperite în lăzile încăperii tăinuite. Cei 
doi eroi, regele carbidului şi sfărmătorul de uşi, îşi ţinuseră 
întocmai cuvântul. Reuşiră să înveţe alfabetul chirilic până 
la prânz. O oră mai târziu, cireşarii izbutiră să transcrie 
întreg documentul. Lectura le umplea sufletele de emoţii 
cum rar mai trăiseră şi le aprinse toate fanteziile şi 
îndrăznelile atâta vreme amorţite. 

lată ce glăsuiau paginile acelea vechi, care răzbătuseră la 
ei după 300 de ani: „Eu, logofătul Cristache Zogreanu, 
umbra plecată a Mariei sale, primind prea înaltă poruncă 
din chiar gura domnului nostru care, asemeni stejarului 
stufos şi nestrâmb, umbreşte cu mila lui ograda ţării, m-am 
căznit din greu, aici în Şoimeni, în casa domnească, de 
multe ori apucându-mă zorii, să zăvoresc în slove cu 
neputinţă de desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia i se mai 
spune şi Curtea celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi 
firea, oamenii istorisesc că cetatea numai la lumina lunii a 
fost zidită, în a opta domnie a Mugşatinilor şi că nimeni nu 
ştie a-i arăta astăzi drumul. În cetatea cea veche, după cum 
zic unii, întâia grijă este păzirea în vremi de cumplită 
bejenie a odoarelor scumpe ale ţării, ce fac culme neamului 
nostru şi a odraslelor domneşti la picioarele cărora 
îngenunchiem cu toţii. Căci, precum la adăpostul stâncii de 
cremene ne ferim de săgeata duşmanului azvârlită 
împotrivă-ne, tot aşa ne fereşte în vremi de amar ca un 
soare binefăcător domnul pământului nostru. Şi truda mea 


nu a fost în van, căci nu văd unde se găseşte acea minte 
iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezlegarea tainei şi 
deci intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os 
domnesc şi cel ce urcă în domnie poate să ştie taina, locul şi 
drumul cetăţii Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară 
apoi, din înaltă poruncă şi drept judeţ, oi uita-o eu însumi, 
căci chiar Maria sa spus-a că numai această uitare mă 
poate duce la moarte bătrânească şi senină şi-i va feri pe 
urmaşii mei de primejdii grele domneşti şi nu-i va duce la 
osânda cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa o poartă. 

Scris-am eu, tretilogofătul Cristache Zogreanu, hrisovul 
tainic de mai gios în cea de a doua domnie a Mariei Sale 
Moisei Movilă şi în cel de al patruzeci şi unulea an la vieţii 
mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu fie”. 

După această introducere pe o pagină, urma o altă coală, 
scrisă tot numai pe o pagină cu alt conţinut. 

Era documentul propriu-zis: „Mai întâi, de oriunde ai lua-o 
acelaşi lucru îl afli; apoi drumul te duce la o cetate veche, 
zisă a Vulturilor, în care nu cred ceva să găseşti; apoi din 
cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi; apoi ca 
racul mergi câţiva stânjeni, chiar patru; apoi faci repede doi 
paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti; apoi oleacă 
răsuăi că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de 
primejdii; apoi nici dedesubt nu-i altceva decât numai van; 
apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să 
mai scorneşti două porunci; apoi zece fără de unu şi zece cu 
unu îţi poartă paşii; apoi îţi ajută întâia călătorie şi nu chiar 
şi cea din urmă; apoi urci cu trudă până la capătul satului; 
apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra 
streaşinei; apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti; apoi 
după un hop îţi propteşti piciorul în pământ şi după un alt 
hop la fel faci; apoi numai dacă porneşte luni şi duminică 
poţi răzbi; apoi numeri bine treptele, dară nu chiar la cea 
din urmă te opreşti; apoi rătăceşti în voie printr-o pădure 
plină de bozii; apoi oprindu-se la izvor şi la sfânta duminică 
împărăchiezi doi de unu şi numeri trei brazi; apoi te rogi 


Domnului şi nu mai cauţi decât mai apoi; apoi treci o 
creastă; răsufli de două ori şi chiar de nouă; apoi baţi la 
prima poartă; apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi 
puieţii de la capătul ogrăzii; apoi după a treia vine a patra 
precum după a opta vine a noua; apoi trei şi opt se risipesc; 
apoi ajungi la sfârşitul sfârşitului; căci nimic nu mai este; 
NIMIC; NIMIC.” 

La capătul acestui document, o altă mână, cu o altă pană, 
cu alt scris şi cu altă culoare de cerneală adăugase: 
„Răposat-a, de moarte cu neputinţă a destăinui, logofătul de 
divan Cristache Zogreanu în luna şasea a anului 7141 de la 
facerea lumii”. 

Cu această frază dureroasă se încheiau slovele scrise pe 
hârtiile descoperite de cei doi cireşari în încăperea de taină. 

După a doua citire a documentului de către Lucia, în 
cameră se lăsă o linişte mormântală. Mult timp, niciunul 
dintre cireşari nu îndrăzni să tulbure tăcerea grea, de 
marmură. Gândurile fiecăruia zburau încâlcite. Toţi îşi 
dădeau seama că mesajul fetei în alb nu era o farsă ci o 
chemare adevărată. Dar dincolo de acest mesaj, cireşarii îşi 
închipuiau o dramă sângeroasă petrecută cu mai bine de 
trei sute de ani în urmă. Sărmanul logofăt de divan, după ce 
zăvorise în slove „cu neputinţă de desluşit” taina Cetăţii 
Vulturilor, fusese ucis pentru ca nimeni să n-o poată afla 
vreodată din gura lui. 

Simţul datoriei îi trezi pe cireşari din vise şi amintiri. Lucia 
se hotărî, prima, să rupă tăcerea: 

— Documentul lămureşte multe enigme, dar mai ales 
risipeşte o mare îndoială. Înseamnă că a existat cândva un 
loc de refugiu numit Cetatea Vulturilor. Şi s-ar putea ca fata 
în alb să fi dat într-adevăr de el. 

— Deci crezi în adevărul mesajului! Încercă Dan s-o oblige 
la un răspuns precis. 

— Nu ştiu unde se termină în mesaj realitatea şi unde 
începe fantezia. De pildă povestea cu prizonieratul mi se 
pare scornită. Dar posibilitatea ca „fata în alb”, cum îi 


spuneţi voi şi cum îi place şi ei să-şi spună, să fi ajuns într- 
un castel sau în cetatea de refugiu începe să se transforme 
în probabilitate, dacă nu chiar în certitudine. 

— Eu sunt convinsă! Spuse Maria. Prea multe fapte 
coincid. Şi-mi amintesc şi tonul scrisorii ei. Cred că nu ţi se 
mai pare nesincer, Lucia? 

— Nu! Recunoscu fără ezitare conducătoarea de moment 
a cireşarilor. 

— Eu cred chiar şi în posibilitatea ca ea să fi fost făcută 
prizonieră... Spuse visătoare Maria. 

— De către cine şi în ce scop? Întrebă Lucia. Şi dacă s-a 
întâmplat asta, tu crezi că indivizii care o ţin prizonieră şi 
care nu pot fi decât oameni răi sau cu intenţii rele, ar fi 
lăsat-o să scrie şi să trimită un asemenea mesaj? Un astfel 
de lucru nu se face în doi timpi şi trei mişcări. Gândeşte-te 
şi tu, Maria! 

— Dar dacă o ajută cineva... Chiar unul din cei care o ţin 
prizonieră? 

— Mi se pare prea complicat. Hai, să fim serioşi! Tu crezi 
că într-un castel misterios şi singuratec o fată de vârsta ei 
poate rămâne mult timp nevătămată. Dacă ar fi adevărată 
povestea ei, cei care o ţin prizonieră nu pot fi decât hoţi, 
sau căutători de comori, sau alţi nelegiuiţi. Crezi că ar 
putea trăi atât de simplu printre ei? Eu zic să lăsăm gândul 
ăsta la o parte. Să ne preocupăm deocamdată numai de 
enigma castelului! 

— Sunt de acord cu Lucia, interveni Dan. Enigma fetei în 
alb se poate dezlega numai o dată cu enigma castelului sau 
a cetăţii. 

— Aaaa! Sigur că da! Spuse Maria. Cu ideea asta sunt 
absolut de acord! 

— Şi eu! Spuse Ursu cu voce calmă. 

Toţi erau conştienţi de însemnătatea afirmațiilor făcute, 
toţi ştiau la ce urmări îi obligau afirmaţiile. Adevărul e că 
doreau toţi acţiunea. 


— Primul lucru pe care trebuie să-l facem, cred că e 
descifrarea documentului, propuse Maria. 

— Ce descifrare? Întrebă Dan cu naivitate. 

— Vrei să spui că documentul nu mai are nevoie de 
interpretare? Sări Lucia. 

— Poate că pe vremea lui o fi fost greu de interpretat, 
răspunse Dan. Mie însă mi se pare foarte simplu. Fii atent, 
Ursule! Lucia, dă-mi puţin transcrierea documentului. Aşa! 
Auziţi! Dar mai întâi trec peste frazele fără nici un rost. 

— De unde ştii care sunt frazele fără nici un rost? Întrebă 
surprinsă Lucia. 

— Ce-ar putea să însemne de pildă prima frază? Continuă 
Dan. „Mai întâi de unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli?” Nu ţi 
se pare simplu? Adică tot acolo ajungi, unde spune el în 
cealaltă frază: „apoi drumul duce la o cetate veche zisă a 
Vulturilor”... Apoi spune că dedesubtul cetăţii nu găseşti 
nimic, ci dacă mergi înapoi ca racul patru stânjeni... Cât are 
un stânjen, Lucia? 

— Cam doi metri... 

— Nu cam! Spune precis! 

— Un metru nouă sute nouăzeci şi şase. 

— Bine, bine!... Va să zică, dacă mergi înapoi vreo opt 
metri, documentul zice „chiar patru”, deci un metru nouă 
sute nouăzeci şi şase ori patru, pe urmă mai faci doi paşi 
înainte. 

— Dar de ce treci peste fraza cu oboseala şi răsuflarea? 
Întrebă Maria care luase şi ea una din transcrieri. 

— Pentru că dacă mergi şi tu acolo o să vezi cum o să 
răsufli! Tot nu vă daţi seama? E cât se poate de copilăros 
documentul. Pe urmă vine „zece cu unu” adică unsprezece 
paşi, apoi „zece fără unu”, adică nouă paşi, apoi „urci cu 
trudă”, mamă dragă, ce adevărat e! Apoi încă vreo câţiva 
paşi şi pe urmă probabil dai de intrare. Documentul spune: 
„numeri bine treptele, dară nu chiar la cea din urmă te 
opreşti”, pesemne că e o intrare laterală, la dreapta sau la 
stânga, care duce în castel, pe urmă vin povestea cu cel de 


al şaptelea lacăt, ceea ce înseamnă că dai propriu-zis peste 
poarta de intrare în castel... 

— Totuşi ai trecut peste o serie de fraze, îl întrerupse 
Lucia pe Dan. Ce rost au aceste fraze, Dan? Pentru ce au 
fost scrise? 

— Cred că întrebarea ta e cel mai bun răspuns! Răspunse 
Dan în mare vervă. Pentru ca să încurce cititorul, să-l 
zăpăcească şi, în această privinţă, tretilogofâtul a fost cât se 
poate de ingenios. Asta se vede cel mai bine din stilul în 
care e scris documentul, un stil misterios, religios. Nu uita, 
Lucia, că pe-atunci oamenii erau foarte temători în 
credinţă. Dacă unul ar fi dat atunci peste document, ar fi 
fost foarte impresionat de chestiile religioase, cu poruncile, 
înţelegi, nu? Să nu furi, să nu râvneşti bunul altuia, sau de 
pildă cu evangheliile, cu sfânta duminică; ar fi fost atât de 
impresionat că adevărul i-ar fi scăpat printre degete. 
Gândeşte-te la epocă, gândiţi-vă la epocă... Zău, pentru 
vremea de-atunci, logofătul pare într-adevăr foarte isteţ, 
dar pentru noi... 

— Cu alte cuvinte, îi întrerupse Maria zelul, tu crezi că 
dezlegarea enigmei se află... 

— Se află totuşi la Vultureşti! Adăugă Dan foarte ferm. 

— Dar unde? Întrebă Ursu. Că doar am colindat toate 
coclaurile pe-acolo. 

— Şi eu am crezut la început ca tine, Ursule, dar o frază 
din document mi-a deschis ochii: „apoi ca racul mergi câţiva 
stânjeni”, adică înapoi... 

— Unde dracu' să mai mergi? Se înfurie Ursu. Înapoi e 
numai deal. 

— Dar noi unde-am descoperit documentul? În vale? 

— Aa! Exclamă Ursu. Vrei să spui că în deal, chiar 
dincolo... 

— Da! Cred că cetatea se află în deal. O fi având ea poate 
şi alte intrări, dar aceea pe care ne-o indică documentul se 
află în deal. 


— Dar cum s-a putut şi oare când s-a putut ridica totul? 
Întrebă Maria. 

— Păi nu spune în predoslovie că s-a lucrat numai la 
lumina lunii? Răspunse tot Dan. Şi apoi cum s-a procedat cu 
logofătul Zogreanu s-a putut proceda şi cu alţii: Crâşti! Jos 
capul!... Şi oare de ce dealul de pământ să nu fi fost 
dinadins tăiat şi făcut abrupt? Pare prea curios dealul... 
Acum mi se explică multe, Ursule. Dac-am fi ştiut! Trebuia 
să cercetăm nu ruinele ci dealul... 

— Atunci ce reprezintă ruinele acelea nenorocite? Întrebă 
Lucia. 

— Ce-ar putea să reprezinte decât fortificațiile de apărare 
a castelului? Castelul era tăinuit, dar pentru orice 
eventualitate trebuia şi apărat. Însă în mod discret. O 
cetate mare ar fi atras atenţia. Dar una mică... lrece mai 
neobservată, nu aţâţă curiozitatea nimănui. Castelul se află 
în deal. Dacă aţi avea şi voi în minte ruinele şi dealul şi locul 
în care am găsit documentul, sunt sigur că nu v-aţi îndoi 
NICI voi. 

— Eu cred că Dan are în mare măsură dreptate! Încuviinţă 
Lucia. Vultureştii trebuie cercetaţi metru cu metru. Şi 
totuşi!... Fata voastră în alb vorbeşte despre un castel de 
marmură, nu pomeneşte nicăieri despre camere întunecate, 
despre lipsa soarelui... Asta cum se explică? Scrisoarea 
fetei să fie totuşi o farsă? 

— S-ar putea ca în deal să se afle doar intrarea la Castel, 
spuse Dan. 

— Dar Castelul unde să fie? Întrebă Maria. 

— Undeva în spatele dealului, în pădure, prin vreo râpă 
neumblată, sau chiar departe undeva. Sunt tuneluri 
subterane lungi de kilometri... Dacă ne luăm după 
document, la Vultureşti, nu în ruine, ci în spatele lor, se află 
ceva în legătură cu castelul. Eu cred că o intrare sau vreun 
tunel subteran. 

— Atunci n-ar fi mai bine să ne despărţim în două grupuri? 
Propuse Lucia. Unul să cerceteze dealul, celălalt 


împrejurimile. Am înainta mai repede. 

Ceilalţi acceptară. 

— Dar cu Tic ce facem? Întrebă Ursu. Cine ştie pe unde 
umblă săracul... 

Într-adevăr, toţi uitaseră de prichindel în emoția ultimelor 
descoperiri. 

— Să-i dăm o telegramă să vină imediat la Vultureşti! 
Sugeră Dan. 

— De ce? Întrebă Lucia. Dintr-un anumit punct de vedere 
acţiunea lui e foarte utilă. Ea nu poate decât să ajute la 
dezlegarea enigmei castelului şi... A fetei în alb. Mai ales a 
prizonierei din castel. Tic nu mai poate întârzia mult timp. Îi 
laşi tu, Maria, răspuns acasă că am plecat la Vultureşti. 

— Când vreţi să plecăm? Întrebă Ursu. 

— Mâine dimineaţă în zori! Avem tren! Anunţă Dan. Ne 
lasă la şapte kilometri de sat. 

— Mai bine să mergem cu autobuzul, spuse Ursu. Azi am 
aflat că merge un autobuz în direcţia aceea. Plecăm tot în 
Zori. 

— Atunci cu atât mai bine! Ne lasă şi mai aproape de 
ruine. Deci mâine, la staţie, în centru. Tuturor le spunem că 
mergem într-o excursie. Şi prietenilor şi părinţilor... O 
excursie într-o pădure. lar lui Tic îi lăsăm răspuns să vină 
după noi... 

— Şi dacă întârziem mai multe zile? Se îngrijoră Maria. 

— Şi?! Se miră Dan. 

— Peste două zile trebuie să sosească Victor... 

— Aoleu! Uitasem... Îi lăsăm şi lui un răvaş... Chiar eu îl 
scriu. Tu, Maria, scrie pentru Tic. 

Cireşarii se despărţiră pentru a-şi face din timp 
pregătirile. Dan căpătase strălucirea unui zeu. Era prima 
dată când simţea dorinţa de a fi conducător. 

Elevul cu talent la română îşi ţinuse cuvântul. Se sculase 
cu noaptea-n cap şi când simţi că se ivesc zorile îl trezi şi pe 
Tic. Ciufuliciul se încredinţase fără grijă somnului şi 


dormise grozav. Anticipase cu siguranţă infailibilă plăcerea 
colegului său de a-l trezi. 

— O să vezi acu, ce ţanţoş trece! Grozav de ţanţoş. 

Tic se îmbrăcă la repezeală şi ieşi la poartă. Soarele 
răsărea. Oamenii plecau în cârduri prin ogoare. Departe, pe 
şosea se vedea parcă un biciclist. 

— Ele! Ţanţoşul! Se bucură colegul. Să-l vezi ce ţanţoş! (îi 
plăcea teribil cuvântul). 

Când biciclistul se apropie, Tic făcu câţiva paşi spre 
mijlocul drumului şi se postă acolo ca un stâlp. Biciclistul se 
opri destul de surprins. 

— Foarte frumoasă bicicletă! Spuse prichindelul în loc de 
„bună dimineaţa”, cu convingerea că ţanţoşul îi va primi 
lauda cu mare plăcere. Dar v-aş ruga ceva. N-aţi dat 
dumneavoastră acum câteva zile un pacheţel unui şofer? 
Nu ştiţi de la cine l-aţi primit? 

Biciclistul îl măsură pe Tic de sus până jos, dar făcu 
greşeala ca mai întâi să-i răspundă şi pe urmă să întrebe: 

— Factorul de la Brusturi mi l-a dat. Dar ce te interesează 
pe tine, bă ţâncule? 

— Am pus un pariu cu puştiul ăla din poartă. 

— Aaa! Aprobă fericit biciclistul, dar după câteva clipe îşi 
reveni: Ce fel de pariu şi pentru ce? 

— Asta-i treaba noastră! 

Din fericire, la poarta unei case apăru o fetişcană 
frumuşică şi zveltă şi, văzând-o, biciclistul cel ţanţoş sări pe 
şa ca un campion, dar nu apăsă pedala înainte de a-i spune 
lui Tic: 

— Ziceai că-i grozavă bicicleta, hâ? Da, e foarte bună! Cea 
mai bună bicicletă din câte se există, cea mai simultană... 

Şi trecu prin dreptul fetei, cu capul sus şi drept în şa, ca 
un motociclist. 

— Adevărat că-i ţanţoş, îşi felicită Tic colegul. Şi zici că-i 
din Movila? Dar Brusturi unde vine? 

— Brusturi? Păi de la Movila nu-i mult. Vreo cinci 
kilometri, în sus, spre munte. 


— Şi până la Movila? 

— Numai trei kilometri. Dar de ce întrebi? 

— Mă gândesc să dau o raită până la Brusturi, la o 
prietenă de-a Mariei, la o colegă a soră-mi. 

— Hai că merg şi eu! Numa' să mă schimb. 

— Stai! Stai că nu sunt sigur... Zău... 

— Chiar vrei să pleci? Hai, nu pleca! Acuş vin băieţii pe 
teren, la fotbal... Ardem un meci... 

— Da?! Se prefăcu Tic foarte interesat. Să ştii că vin. Mă 
duc numai până la Movila. Am puţină treabă acolo. Până 
mă-ntorc, tu poţi să alegi formaţiile... Eu joc pe postul de 
căpitan... Şi la toamnă să ştii că te bag în echipa clasei. 

Tic era sigur că va pleca singur. Nu chiar singur de tot, 
pentru că îl avea şi pe Ţombi cu el. Spre Brusturi, băiete! 

Dar din pricina promisiunii sale, puştii din Bozieni n-au 
jucat fotbal în dimineaţa aceea. L-au aşteptat cu o încredere 
neţărmurită pe cel mai bun pitic din oraş, „adică ce din 
oraş, din toată ţara”, l-au aşteptat până li s-a făcut foame 
rea şi s-au cărăbănit pe la casele lor, hămesiţi şi nenorociţi. 
Dar nici Tic nu era prea vesel. Factorul din Brusturi îi 
spusese că primise pachetul de la preotul Gârbaciu din 
Stăncuţa. lar Stăncuţa se afla la vreo cinci kilometri de 
Brusturi. Deşi prichindelul se grăbise nevoie mare să 
ajungă cât mai repede la Stăncuţa, nu mai reuşi, din păcate, 
să dea imediat de firul mesajului. Preotul Gârbaciu, mare 
iubitor al celor pământeşti, fusese seara la o petrecere în 
capul satului de la care nu se întorsese decât spre zori. 
Micul cutezător îl găsi dormind şi sforăind vârtos într-o 
balie uriaşă, care-i slujea de pat pe cerdac. O îngrijitoare 
bătrână, cu faţa plină de cute şi cu vederea slabă, îl 
întâmpină destul de bucuroasă pe îngerul blond din pragul 
porţii: 

— Bine-ai venit, domnişorule! Da' coniţa ce face? 
Sănătoasă, voinică? 

— Îl căutam pe părintele, îngână Tic. 


— Ce spui?! Se miră îngrijitoarea care, după cum se vede, 
era şi olecuţă surdă. Şi când vine încoace? Să-i pregătesc 
eu o oală de sarmale că tare-i mai plac... Ei, nepoţii, 
nepoții... 

— Nu sunt nepot... Încercă Tic să nu se pună rău cu 
biserica. 

— Sâmbătă? Îl întrerupse slujnica. Numai bine... Dar 
matale n-ai vrea să mănânci ceva, că ţi-o mai fi foame... De 
la Bătrâna pân-aici e drum, nu glumă... Şi prea cuviosul 
doarme, săracul... O avut de lucru az'noapte. Numa-n zori a 
venit... Noroc că s-o lăsat de vin... Acum numai ţuica-i mai 
place... Şi totul din pricina viilor, că ei îl îmboldesc. 

Tic se gândi din nou să se împotrivească, să-i spună 
bătrânei că nu-i nepotul popei şi că nu-i din Bătrâna. Tocmai 
se pregătea să-şi ascută vocea, când părintele făcu prin 
somn o mişcare. 

— Părinte! Îi ţipă slujnica la ureche. Ian scoal' oleacă, 
părinte, că ţi-o venit nepotul de la Bătrâna! 

Preotul deschise ochii, cercă să se ridice în capul oaselor, 
dar pe la jumătatea drumului se răzgândi. 

— Dar ce vrei, mă Iloneluş? Întrebă dânsul. 

Tic se hotări să profite de acest scurt moment de 
luciditate: 

— Sărut mâna... Cine v-a dat pachetul acela mic învelit în 
hârtie? 

Popa holbă ochii înceţoşaţi: 

— Care pachet, mă Aghiuţă? Ce, crezi că-s beat? Vezi că 
acuş pogor iadul asupra ta. 

— Nu, sărut mâna. Pachetul acela pe care l-aţi dat unui 
biciclist acum vreo două zile... 

— Ce biciclist, mă, ce pachet? Ce două zile? 

— Un pachet mic, tare, legat cu sfoară, cu adresa frizeria 
Higiena. 

— Cum... Higiena?! Şi popa se rezemă în cot căutând să-şi 
amintească. Frizeria... Frizeria... Ceva cu cireşe, nu? 


— Da, da! Strigă îngerul travestit, bucuros că preotul îşi 
amintise. 

— Şi ce vrei cu el? Că eu ştiu că l-am dat unui neghiob, 
unui fudul... 

— Cine vi l-a dat dumneavoastră? 

— Cine mi l-a dat? Dar parcă mai ţin eu minte! Pare-mi-se 
că Pupăza... Da! Chiar Pupăza... 

— Pupăza?! 

— Fleandura aceea de precupeaţă din Prisaca, mânca-o-ar 
focul iadului s-o mănânce şi mărita-s-ar cu Scaraoţchi, că 
mi-a plătit pe cinci găini şaizeci de lei şi-am auzit că-n târg 
se vinde cu treizeci de lei bucata. Şi nici măcar bani nu mi-a 
dat, pungăşoaica, crăpa-i-ar măselele, mi-a adus patru sticle 
de ţuică îndoită cu apă. Da' n-o să pun eu mâna pe ea! Zicea 
că o costă douăzeci de lei sticla, dar mi-o dă mie cu cinşpe 
lei ca să se pună bine cu Dumnezeu... Şi s-o fi văzut cum se 
prefăcea, străpezita. Ce-o s-o chelfănesc. O fi cumpărat şi 
ea două sticle de ţuică, cu doişpe lei kilu, a făcut din ele 
patru şi m-a înşelat, hoţoaica. Am dat cu cinci lei găina. 
Auzi, Doamne? Oare-oi fi fost beat? Sau poate m-oi fi 
zmintit... Mai ştiu eu... Da' nu pun eu mâna pe ea? Întâi o 
bat şi pe urmă o afurisesc... 

Tic o şterse pe nevăzute lăsând preotul să-şi facă singur, 
mai departe, autocritica şi planurile de răzbunare. Trebuia 
s-ajungă la Prisaca, să dea peste precupeaţă. Era obosit 
prichindelul, dar nădejdea că noul mesager va fi poate 
ultimul, adică primul, îl făcea să scape de cauciucul care i se 
strecura în glezne. Dacă ar şti fata în alb câte pătimeşte el, 
pentru a dovedi prietenilor că mesajul e adevărat, că există 
şi castelul, dar mai ales că în castel se află prizonieră ea!... 
Dac-ar şti fata în alb...! 

Cu aceste gânduri, care-i înţepau pieptul şi spatele şi cu 
altele care-i opreau răsuflarea, fostul nepot al popii din 
Brusturi străbătu, parcă fără să-şi dea seama, calea de 
arşiţă până la Prisaca. 


În sat părea că nu e ţipenie de om. Era pe la miezul zilei, 
zăpuşeala ardea plămânii şi nici o boare de vânt rece nu se 
îndura să-l învăluie, măcar pentru o clipă, pe micul şi 
grăbitul călător. Tic văzu pe uliţa principală firma 
cooperativei şi se duse întins acolo. Dădu bună ziua cu glas 
smerit. Înăuntru se aflau vreo trei bărbaţi şi o femeie înaltă, 
încă tânără, cu nişte priviri focoase. Bănui imediat care-i 
vânzătorul şi-l întrebă politicos: 

— Nu vă supăraţi, dar nu ştiţi unde aş putea-o găsi pe 
mătuşa Pupăza? 

Hohotul de râs pe care-l stârnise întrebarea lui era atât de 
cumplit că Tic se pomeni cuprins de un tremurici 
prevestitor de rele. 

— Care mătuşă, mă prăpăditule? Şi care pupăză, mă 
jigodie? 

Vocea aceea foarte arţăgoasă aparţinea femeii şi Tic o 
sfecli: „N-o fi cumva fiica pupăzii?” 

— Nu vă supăraţi dar... 

— Cum să nu mă supăr, mă chiştocule? Ce te-apuci să 
batjocureşti oamenii, dârdâitură ce eşti?! 

— N-am ştiut că sunteţi rudă... 

— Ce rudă, mă cioflingarule! Când ţi-oi azvârli una peste 
bot, golanule...! 

Ultima insultă era prea din cale afară şi Tic n-o mai putu 
suporta. Mai ales când vânzătorul îi dădu a înţelege prin 
mişcări discrete şi cuvinte mute că „pupăza” e chiar femeia 
care-l ameninţa. 

— Daaaa?! Se supără Tic. Atunci: bună ziua! 

Prichindelul ieşi imediat din cooperativă, bineînţeles după 
ce făcu o mutră de om jignit şi pus pe răzbunare. Parcă tot 
spatele i se prefăcuse într-o ureche care aştepta strigătul 
salvator. Şi strigătul nu întârzie: 

— Mă băieţaş, mă domnişorule! Ian stai puţin! Ce te 
mâniaşi aşa. Stai că mai am o vorbuliţă bună... 

Tic îşi încetini pasul, dar nu se opri. Femeia îl ajunse din 
urmă: 


— Stai o dată, că ne-om înţelege noi... Suntem doar 
oameni. Dacă ar veni cineva din senin la maică-ta şi-ar 
întreba: dar nu ştiţi pe unde stă nebuna aia de mama lui... 
Cum îţi zice?... le-ai simţi bine, ia spune! 

Prichindelul părea mai puţin încruntat dar încă nu se lăsa 
bătut. 

— Hai, hai, că ţi-oi găsi eu ceva la oraş, minţi Pupăza. N-o 
mai fă pe bosumflatul şi spune o dată pentru ce mă cauţi. 

— Nu vreau! Fin-că ştii matale... 

— Hai, domnişorule, de, oamenii, aşa-s ei, se mai ceartă, se 
mai împacă, chiar când spun o vorbă rea n-o fac din 
răutate; eu am vrut doar să glumesc, aşa-s eu din firea mea; 
şi dacă ne-am lua după glume nu ştiu unde am ajunge. Ce 
voiai matale de la mine? 

— Voiam eu să vă spun o vorbă, adică nu eu, cineva m-a 
rugat să vă caut şi să vă spun ceva din partea lui. În 
legătură cu nişte găini. 

Figura pupezei deveni şi mai binevoitoare, iar vocea 
nespus de mieroasă... 

— Am văzut eu de la-nceput că eşti un domnişor isteţ şi 
frumuşel. Şi ce căţeluş frumos ai! Cum îi zice, Azorică, 
Grivei? 

— 'Ţombi şi Ţângulică... Depinde de felul cum se poartă. 

— 'Țombi sau Ţângulică! Se miră femeia. Vai, ce nume 
frumoase! Şi cum i se potrivesc! Şi ce frumos sună! Nu-i aşa 
că matale i l-ai dat? Se vede de la o poştă. Şi, dacă nu te 
superi, ce voiai să-mi spui cu găinile? 

— Părintele Gârbaciu m-a rugat să vă spun c-ar mai dori 
câteva sticle cu ţuică, tot vreo patru... Dar spunea că 
neapărat să fie tot din aceea. 

— N-a spus şi cât dă pe sticlă? 

— Nu! A spus că ştie Pupăza. Cum ne-am înţeles data 
trecută, parcă aşa zicea... 

— Apoi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ştii că-ţi aduc eu 
ceva de la târg, nu te uit. Uite, chiar acuma plec cu ţuica la 


părintele. Şi să ştii că nu te uit. Pupăza când spune ceva 
apoi e vorbă... 

Bineînţeles că nu-l întrebă pe Tic nici cum îl cheamă, nici 
de unde-i, ca să-i poată da acel „ceva” pe care i-lva 
cumpăra de la târg. 

— Şi-a mai zis părintele să nu uitaţi să-i spuneţi şi cine v-a 
dat pacheţelul acela... 

— Pacheţelul?! Care? Aaa! Da, da! Cum să nu-i spun? Că 
doar mi l-a dat moaşa din Bătrâna, grăsana ceea, 
Paruşoaica!... Iaca, eu chiar acuma mă duc să-i fac rost de 
ţuică. Şi tot din aceea. Dac-ar şti sfinţia sa cât mă chinuiesc 
pân-o găsesc... Da' matale eşti vreun neam cu părintele? 

— Nu! Dar treceam prin sat şi aflând... 

Tic tocmai voia să-i spună Pupezei că totul fusese o glumă 
şi că popa, înfuriat nevoie mare, abia aşteaptă să pună 
mâna pe ea, când deodată înfăţişarea şi vorbele şi tonul 
Pupezei se schimbară ca prin farmec... 

— Adică nu eşti neam? 

— Nu! 

— Atunci, mă golane, cum de-ai îndrăznit să mă faci 
pupăză, mă. Mânca-te-ar ciorile! Ce ţi-aş mai trage eu două 
după ceafă; jigodie afurisită... 

Cuvântul nefiindu-i străin lui Ţombi, dar auzindu-l din gura 
femeii, îl trezi brusc din lâncezeală: luă o căutătură fioroasă 
şi scoase un mârâit atât de ameninţător că Pupăza se 
retrase înfricoşată câţiva paşi înapoi. Tic îşi linişti câinele 
dar nu-i mai spuse nimic altceva femeii decât „bună ziua”. 
lar după ce rosti cuvintele, din fericire, sau din păcate, simţi 
un val de milă. Îşi amintea cât de înfuriat îl lăsase pe preot 
şi mai ales se gândea de câte ori îi va spori furia când o va 
vedea pe Pupăză oferindu-i din nou patru sticle de ţuică pe 
cinci găini. Dacă ar fi ştiut prichindelul că Pupăza îşi pusese 
în cap să-i ceară popii şase găini în loc de cinci... 

La Vultureşti, cireşarii se despărţiseră în două grupe, Dan 
şi Lucia rămăseseră la ruine, iar Ursu şi Maria apucaseră 
calea pădurii. 


Pădurea era deasă, întinsă, părea fără început şi fără 
sfârşit. Maria nu înţelegea cum vor putea răzbi prin ea şi 
mai ales nu vedea cum îşi vor putea face cercetările. Ursu 
era mai optimist. Se urcase în vârful unei movile şi zărise 
undeva în interiorul pădurii un fag uriaş care-şi înălța cu 
mult creştetul deasupra tuturor copacilor din împrejurimi. 
Îşi aleseră ca primă ţintă acel arbore gigantic al pădurii. 

Maria cercetă busola şi fixă direcţia fagului. Ursu, râzând, 
îi spuse că o duce la fag fără să mai fie nevoie de ajutorul 
busolei. 

— Imposibil! Se împotrivi Maria. În pădure nu poţi să-ţi iei 
puncte de reper. O să ne rătăcim şi atâta ne mai trebuie. 

— Atunci facem altceva, propuse Ursu. Tu mergi în urma 
mea şi dacă mă abat o singură dată de la direcţia pe care ţi- 
o indică busola, îţi dau ţie conducerea. 

Cei doi porniră. Ursu, înainte, se străduia să-i facă Mariei 
drumul cât mai uşor. Alegea dintr-o privire locurile 
accesibile, evita tufişurile dese, râpile, urcuşurile abrupte. 
Simţul lui de orientare îl ducea cu o precizie de busolă în 
direcţia fagului. La câteva ocolişuri Maria era cât p-aci să-i 
atragă atenţia că se abate din calea pe care i-o arăta 
busola, dar îşi dădu repede seama că abaterile erau dictate 
de terenul accidentat. Căpătă atâta încredere încât, cu 
timpul, nu se mai obosi să privească busola. 

Deşi mergeau repede şi cu spor, arborele întârzia să le 
iasă în cale. Timpul trecea... Oare nu rătăciseră drumul? 
Maria tocmai voia să-şi controleze busola, dar văzu semnul 
lui Ursu apoi privirile ei evadară într-o poiană luminoasă şi 
în mijlocul poienei trona, fără rivali, uriaşul arbore. 

— Acum spune-mi şi mie pentru ce ai vrut să ajungi aici? 
Întrebă Maria. Nu crezi că ne-am afundat cam mult în 
pădure? 

— Ce ne-am fi făcut dacă n-am fi ajuns aici?! De bine de 
rău avem acum la dispoziţia noastră un punct de observaţie 
formidabil, care ne va uşura mult cercetarea. 

— Vrei să te urci în fag? 


— Trebuie. 

Ursu îşi scoase bocancii, mai privi o dată trunchiul 
arborelui, drept şi lucios, apoi începu urcuşul. Cu mişcări 
sigure, de pisică, ajunse aproape de vârf. Maria se înfricoşa 
când îl văzu ca o mogâldeaţă printre crengile din creştetul 
copacului. Ursu continuă să urce, până îşi dădu seama că 
din locul în care ajunsese privirile nu mai întâlneau nici un 
obstacol şi că orice centimetru mai sus putea fi fatal. 

De la fag spre Vultureşti, pădurea se vedea ca-n palmă. 
Părea că se întinde pe un podiş neted, tăiat cam pe la 
jumătatea lui de o apă care, de-acolo de sus, lui Ursu îi 
apărea ca o panglică subţire de argint, ca un fir de beteală. 
Tăietura nu era dreaptă, ci forma un semicerc, dar era atât 
de adâncă încât despărţea pădurea în două. Ursu 
descoperise tot ce voia să descopere, tot ce-şi închipuise că 
va descoperi. Cobori repede din copac şi era atât de 
nerăbdător, că de pe la vreo şase metri sări de-a dreptul jos 
sub privirile speriate ale Mariei. 

— Suntem salvaţi! Spuse el. Fără fagul ăsta bun nu ştiu ce- 
am fi făcut. 

— Ai descoperit castelul?! 

— Încă nu, dar dacă nu se află aici, în zona noastră, avem 
toate şansele să-l descoperim până diseară. Cel mult până 
mâine la prânz. Asta depinde numai de tine. 

— Nu te înţeleg. 

Ursu îi explică Mariei că pădurea se află pe un podiş al 
cărui capăt îl constituie dealul abrupt la poalele căruia se 
află ruinele. Din fericire, nu departe de muchia dealului se 
află o apă care taie adânc podişul. 

— Cum să-ţi spun eu... Căută Ursu. Imaginează-ţi pădurea 
în forma unui cerc, ca o lună plină. Exact aşa, ca o lună 
plină. Vine o eclipsă şi fură o parte din lună. Înţelegi? Aşa 
face şi apa noastră. Fură o parte din pădure, adică o 
desparte definitiv de restul pădurii. Şi tocmai partea de la 
început. 


— Acum înţeleg. Vrei să spui că n-avem de cercetat decât 
partea aceea. 

— Exact! Dacă se află în pădure, castelul numai acolo se 
poate afla. Şi cred că nici nu se putea găsi un loc mai 
nimerit. 

— Atunci e cazul să mergem pe firul apei... Sesiză Maria. 

— Primul lucru pe care trebuie să-l facem! Dacă e o ieşire 
sau o intrare secretă, cred că numai pe malul apei poate să 
fie. Avem şi norocul că malul e cam chel. Şi dacă nu găsim 
nimic pe mal, cercetăm în colţul de pădure... 

— Altceva n-ai zărit? Ceva care să sugereze o construcţie, 
o locuinţă? 

— Mi s-a părut că s-ar afla ceva într-un luminiş, într-o 
poiană... Parc-am zărit un acoperiş, dar nu sunt sigur... 

— N-ar fi mai bine să mergem întâi acolo? 

— Dacă n-ar fi fost într-un luminiş... Nu! Mai bine să 
mergem la început pe firul apei şi dacă nu găsim nimic... 

— Dar spui că ai văzut ceva acolo în poiană... 

— Gândeşte-te, Maria, acolo în poiană ar putea să fie o 
cabană, sau o locuinţă oarecare, şi-atunci înseamnă că nu 
există nici un castel în părţile astea... 

— Ai dreptate! Dacă au ajuns oamenii acolo, nu văd de ce 
n-ar fi descoperit castelul. Să lăsăm pentru la urmă această 
speranţă. Bine... Mergem pe firul apei! 

Ursu şi Maria porniră spre valea aceea adâncă şi pleşuvă, 
parcă anume făcută ca să le uşureze cercetările. Ursu 
înainte, Maria după el. Păşeau cu emoție, dar şi cu teamă. îi 
încolţise pe amândoi teama zădărniciei. 

La poalele dealului, deasupra ruinelor, Dan şi Lucia, mai 
ales primul, se agitau şi se frământau fără întrerupere. Dan 
se căţărase pe deal şi de-acolo îşi descărca furia: 

— Fir-ar să fie de document! Merg eu ca racul patru 
stânjeni, dar de unde pornesc? 

— Ziceai că-i o copilărie documentul! Îi aminti Lucia. Eu 
cred mai departe că fiecare frază are o semnificaţie. 


Dan scoase din buzunar copia documentului şi citi fraza 
dinaintea indicaţiei cu cei patru stânjeni: 

— Apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le 
alegi”. Care-i porunca a cincea? 

— Să nu ucizi! 

— Şi a noua? 

— Să nu râvneşti femeia altuia... 

— Asta-i culmea! Ce legătură pot să aibă poruncile astea 
cu ruinele de aici şi cu cetatea Vulturilor. Nu, nu! Eu 
continui să cred că-i pusă numai aşa, să încurce. 

— Sunt şi eu năucită... Recunoscu Lucia. 

— Dacă o fi în legătură?... Stai! Fata aia, şmechera aia, 
Catrina, spunea că s-au găsit oase pe-aici. Dacă o fi fost 
îngropat aici vreunul care a râvnit nevasta altuia şi-a fost 
ucis? 

— Eşti nebun? Cum de-ţi poate trece aşa ceva prin minte? 

— De ce nu? Poate că de la mormântul ăluia care-a râvnit 
la nevasta altuia trebuie să faci patru stânjeni ca racul... 

— Mai întâi că n-o să ştim niciodată unde-a fost 
înmormântat individul tău, dacă am da crezare bâiguielilor 
tale şi apoi cred că n-ai altceva mai bun de făcut decât să-ţi 
fixezi în cap distanţa de patru stânjeni, să tragi o linie 
imaginară de-a lungul dealului şi să cauţi pe linia asta. 

— Of! Cred că documentul ăsta a fost predestinat să-mi fie 
călău, oftă Dan, gândindu-se la acrobaţiile şi chinurile care-l 
aşteptau pe linia imaginară propusă de Lucia. 

— Să împărţim dealul în două, îl învie Lucia. La dreapta tu, 
la stânga eu. 

— Mai bine tu la dreapta, că eu am mai fost pe-acolo. 

Lucia acceptă contrapropunerea fără să-i treacă prin cap 
că Dan o făcuse numai pentru că porţiunea din stânga i se 
părea mai accesibilă. Porniră amândoi, unul într-o parte, 
altul într-alta pe brânci, pe vârfuri, pe spate, cu capul în jos, 
căutând cu privirile şi pipăind cu braţele fiecare palmă de 
pământ. Parcă totul fusese aranjat. La înălţimea aceea de 8 
metri, dealul era complet neted, nici un tufiş, nici o piatră, 


nici o groapă nu-şi aflase sălaşul. Se întoarseră amândoi 
după ce-şi dădură seama că depăşiseră limitele ruinelor şi 
se mai uitară o dată deasupra şi dedesubtul liniei 
imaginare. Dar nimic, nimic nu le reţinu atenţia. 

— Dar în fond ce căutăm noi? Întrebă Lucia. 

— Cum ce căutăm? Întrebă la rândul său Dan. Căutăm o 
intrare în castel. 

— Dar acum, aici, la înălţimea asta de patru stânjeni, ce 
am putea să descoperim? 

Dan rămase cu gura căscată. La aşa ceva nu se gândise. 

— Dacă-am şti de unde trebuie să pornim, continuă Lucia, 
am putea folosi combinaţiile tale. Ne-am opri la un punct 
imaginar şi de-acolo am face cei doi paşi înainte şi pe urmă 
zece cu unu şi zece fără unu. Dar dacă nu ştim de unde să 
pornim... 

— Eu încă nu mi-am scos din cap chestia cu mormântul. 

— Adică tu chiar crezi în aiureala cu ăla care-a fost ucis? 

— De ce nu? E o ideea ingenioasă. Nu-i vorba de mine. Ci 
de tretilogofăt... 

— Atunci înseamnă că n-avem ce căuta aici la Vultureşti. 

— De unde-ai scos-o şi pe asta? 

— Din deducţiile tale. Nu tu spuneai că nu trebuie să dăm 
crezare fiecărei fraze? Acum văd că ţi-ai schimbat 
părerea... 

— Ei şi! De la asta până a nu veni la Vultureşti e cale 
lungă... 

— Ia citeşte cea de a doua frază din document! 

— Poftim: „apoi drumul te duce la o cetate veche, zisă a 
Vulturilor, în care nu cred ceva să găseşti”... Adică, vrei să 
spui... 

— Da! Adică vreau să spun că dacă dăm crezare fiecărei 
fraze nu la Vultureşti se află taina. 

— Bine, dar e absurd, protestă Dan. 

— E într-adevăr absurd. Şi nu ştiu ce să mai cred! 
Înseamnă că documentul tainic dă din capul locului o 
indicație şi anume aceea că nu la Vultureşti se află taina 


Cetăţii Vulturilor. Eu nu cred că un tăinuitor ar face această 
greşeală. 

— Cam asta începe să fie şi părerea mea, zău, Lucia. 

— Prin urmare, stimate logician, interpretarea cuvântului 
Vultureşti în sens pozitiv ar însemna de asemeni o indicație 
foarte prețioasă. Recunoaşte! 

— Recunosc... de ce să nu recunosc? Dar care-i misterul? 

— Că documentul e mult mai greu de descifrat... se 
bosumflă Lucia. 

— Bine, să admitem asta, spuse Dan. Să ne mai uităm o 
dată pe document. Singurul cuvânt concret de aici e 
cuvântul Vultureşti. Recunoaşte şi tu! 

— Recunosc! Şi din cauza asta am atâtea reţineri. Este 
totuşi imposibil ca într-un asemenea document să se omită 
lucrul cel mai important şi anume locul unde se află cetatea. 
De-aceea am crezut la început şi mai cred şi acum că aici 
trebuie să înceapă dezlegarea enigmei. 

— Ar mai putea fi ceva, Lucia, mărturisi Dan cu oarecare 
regret. Dacă tretilogofătul a avut în cap alt Vultureşti? Mă 
înţelegi? Dacă există un Vultureşti, cum să-ţi spun eu, mai 
veritabil decât ăsta al nostru. 

— Imposibil! Nu poate fi altul! 

— De ce? În ţara noastră sunt precis mai mulţi Vultureşti. 
Poate chiar în regiunea noastră. 

— Nu cred că e vorba de alt Vultureşti. Din două motive, la 
fel de importante amândouă: că există, totuşi, aici ruinele 
unei cetăţi şi că... Aici aţi găsit documentul. 

— Da! Se văzu silit Dan să recunoască. Fir-ar să fie! Dar 
care-i atunci misterul? 

— Poate l-au dezlegat Ursu şi Maria, că-i văd venind. 

Frânţi de oboseală şi târându-şi picioarele cei doi se 
apropiau. 

— Voi aţi găsit ceva? Întrebă Maria la capătul puterilor. 

— Cum s-ar spune nici voi n-aţi găsit! Descoperi Lucia. 

— Prin urmare ne-am lămurit... Spuse Maria. Noi totuşi 
am descoperit ceva... 


— Ce? Sări Dan. 

— Un adevăr, o certitudine, îl linişti Ursu. 

— Care? 

— Că în partea aia nu poate fi vorba de nici un castel, de 
nici o intrare, continuă Ursu. 

— De ce? De unde eşti atât de sigur? Atacă Dan mai 
departe. 

— Pentru că unde-ar fi putut să fie nu este, răspunse 
Maria în locul lui Ursu, iar unde ar fi putut fi mai greu este 
ceva care arată că nu poate fi în nici un caz. 

— Lasă jocurile de cuvinte! Spune mai clar! Insistă Dan. 

— Valea e pleşuvă şi nu pare să ascundă nici un mister. lar 
în zona de pădure se află o cabană veche, cu urme 
proaspete de locuit, ceea ce înseamnă că au trecut prea des 
oameni pe-acolo, ca să nu fi descoperit vreo urmă, dacă ar fi 
existat vreun castel. Deci e clar. 

— S-ar mai putea ceva, nu zic nu, adăugă Ursu. Dacă 
ajungem la concluzia că refugiul ăla, castelul ăla e sub 
pământ, atunci ar putea să existe oriunde, numai că trebuie 
să dezvelim tot dealul. 

— Sau să n-o credem pe prizoniera în alb! Încheie Maria. 
Voi ce-aţi găsit? 

— Ca şi voi... 

— Adică aveţi şi voi o certitudine? Întrebă Maria. 

— Din păcate nu! Răspunse Lucia. Singura concluzie la 
care am ajuns amândoi se referă la document: acum mi se 
pare mult mai misterios şi mai enigmatic, nu atât de 
copilăros cum am crezut la început. 

— Cum am crezut eu la început, sublinie Dan. 

— Şi ce-i de făcut? Întrebă Ursu. 

— Nimic altceva decât să studiem mai bine documentul. 
Deocamdată. 

Fiecare cu câte o copie în mână începu să citească de la 
cap la coadă şi de la coadă la cap documentul tainic al 
logofătului de divan Cristache Zogreanu. Şi cu cât îl citeau 
mai des şi mai pe îndelete, cu atât erau siliţi să recunoască, 


în sinea lor, că răposatul logofăt zăvorise în slove „cu 
neputinţă de desluşit” taina cetăţii Vulturilor. 

Norocul lor era că mezinul eu păr de aur şi ochi trişti 
înainta cu o perseverenţă extraordinară pe urmele 
mesajului fetei în alb şi că se apropia şi un alt eveniment de 
seamă, un eveniment salutar pentru situaţia în care se aflau 
cireşarii. 

Tic n-o găsi acasă pe moaşă. Il se spuse că e la maternitate. 
Clădirea cu scâncete se afla chiar în mijlocul satului, o 
clădire nouă, curată din care răzbătea un concert ascuţit. 
Prichindelul, surprins parcă de înserarea care apăruse în 
aer, întrebă de moaşă şi trebui să aştepte aproape jumătate 
de oră până ce se ivi în sala de aşteptare o femeie 
îmbrăcată în alb şi atât de grasă că nu mai văzuse niciodată 
până atunci o altă femeie care să-i semene. Înainte ca el să 
deschidă gura, sări în faţa moaşei un bărbat de vreo 40 de 
ani: 

— Ce e, ce e? Întrebă el răvăşit de emoție. 

— Na! Parcă-ai fi la primul copchil. Ce te repezi aşa? 
Nevastă-ta cică s-o cheme Aurora. 

— 'Tot fată? 

— Dar ce-i fi vrând să rămâi cu cinci fete? Acum că ai şase, 
al şaptelea copil poate să fie băiat. 

— Aşa spuneai şi data trecută. 

— Nu cumva ăi fi supărat? 

— Nu, că parcă e mai frumos un număr cu soţ. Dar ştii şi 
dumneata, ca tot bărbatul... 

— N-ai nici o grijă. O să fie şi-un băiat. 

Moagşa îl zări pe Tic şi se duse imediat la el. 

— E urgent, urgent, sau se mai poate aştepta? 

— Urgent! Răspunse Tic fără să se gândească, sau mai 
bine zis obsedat de gândurile lui. 

— Anico! 'Ţipă moaşa. Pregăteşte-te. Va să zică e al cincilea 
pe ziua de azi. Nu-i nimic. Să crească ei sănătoşi. Şi zi-i! Ce- 
ai vrea să ai, soră sau frate? 

Tic se dezmetici şi încercă să înlăture confuzia: 


— Nu, că nu-i vorba de naştere, spuse el. Altceva. 

— Iaca n-am avut noroc. Când să bat şi eu recordul. Dar 
despre ce-i vorba? 

— O chestiune personală. 

— Personală? Da' ce chestiune personală ai putea să ai tu, 
mă sfârlează? 

— Cu un pachet. Adică un pacheţel... 

— Ce pachet? Adică ce pacheţel? 

— Un pachet pe care l-aţi dat Pupezei... 

— Ia te uită, domnule! Şi ce-i fi vrând cu pachetul? 

— Să-mi spuneţi cine vi l-a dat? 

— Dar curios mai eşti, mă sfârlează. Şi dacă te-aş întreba 
şi eu ceva? 

Tic o sfecli. Tonul moagşei era prea autoritar: 

— De unde vii şi unde te duci? 

— Din oraş şi mă-ntorc! Răspunse în aceeaşi manieră 
prichindelul. 

— Şi când vrei să te-ntorci? 

— Acum! Adică după ce-mi spuneţi cine v-a dat pachetul. 

— Aşa! Şi te interesează mult să afli cine mi-a dat 
pachetul? 

— Foarte mult... Chiar foarte mult... se rugă Tic. 

Moaşa îl privi de sus: 

— Trebuie să ai tu un interes mare, mă sfârlează, dacă ai 
venit până aici pentru asta. Uite ce-i! Eu îţi spun cine mil-a 
dat, dar vreau să te mai întreb ceva. Cu ce vrei să te întorci 
noaptea în oraş? 

— Găsesc eu o ocazie... Când am venit, ehehei! Câte erau! 

— Şi dacă nu găseşti nici o ocazie? 

— De... M-oi descurca eu... 

— Ia ascultă, sfârlează! Ai pe cineva în sat? 

— Am... Un verişor... Minţi Tic. 

— Cum îl cheamă? 

Isteţul o sfecli o clipă, apoi răspunse foarte degajat: 

— Iliuţă... Un coleg cu nasul ca o pătlăgică... 


— Iliuţă?! Se miră moaşa. Ia uită-te! Păi stă chiar lângă 
mine. Anico! Lasă pregătirile că deocamdată n-avem 
naştere. Dacă-i ceva, mă găseşti acasă. Atunci mergi la 
Iliuţă, te odihneşti, dormi bine şi mâine dimineaţă îţi spun. 

— Da, dar vedeţi, mi se pare... 

— Ce ţi se pare?... Eşti gata? Vezi, mă sfârlează, să nu mă 
răzgândesc. 

Tic n-avu ce face. O luă pe urmele moaşei străduindu-se în 
fel şi chip să găsească ceva care să-l salveze din situaţia 
jalnică în care se afla. Moaşa însă se oprise în faţa unei case 
mari, frumoase, cu multă verdeață în jur. 

— Intră tu întâi, mă sfârlează. 

— Ştiţi... Dar lliuţă nu ştiu dacă mă cunoaşte... 

— Cum să nu te cunoască dacă ţi-i verişor şi coleg şi are 
nasul ca o pătlăgică? 

Moaşa mai mult îl împinse în casă pe nenorocitul de Tic. 
Ţombi rămase afară, pe cerdac. Înăuntru, prichindelul dădu 
cu ochii de un băiat cam de seama lui pe care nu-l văzuse 
însă niciodată, nici măcar în vreo fotografie. 

— Uite-l pe Iliuţă al tău. Noi îi cam spunem Petrică. 

— Ca să fiu drept, se hotărî Tic, n-am spus chiar adevărul 
întreg. 

— Ia uite! Dar ce-ai crezut vreo clipă că s-a prins 
minciuna? Dar deştept te mai crezi? Dac-ai fi ştiut că în 
valea asta sunt cel puţin o mie de copii de seama ta cărora 
eu le-am auzit primul scâncet, n-ai mai fi îndrăznit... Mamo! 
Vezi că avem musafiri în noaptea asta! Aşa-i! O să te joci cu 
Petrică, vă împrieteniţi voi repede, o să mâncaţi şi pe urmă: 
culcarea. Mâine dimineaţă o să afli ce vrei. Nu-ţi fie teamă 
că nu-mi place să mă bag în poveştile străinilor. Eşti 
mulţumit? 

Tic nu ştia ce să răspundă. Moaşa auzi doar scârţâitul 
porţii. Se repezi la uşă: 

— Ce-i, Anico? 

— Peste deal la Turturele. Acum a venit cu brişcă un 
flăcău. Zice că-i moare gravida de durere. Plânge ca o 


muiere... 

— Ha, ha, ha! Râse moaşa... Abia învaţă să fie tată... Vas-că 
tot avem zi de record. Mamo! Da' pregăteşte-i o dată 
băiatului că-i flămând. Şi voi ce vă uitaţi aşa unul la altul, 
parcă n-aţi fi amândoi băieţi. Ia daţi-vă frumos mâna şi... 
Găsiţi voi pe urmă ce să faceţi. 

Abia termină de spus aceste cuvinte şi femeia cea mai 
grasă pe care Tic o văzuse vreodată cobori cu paşi 
nemaipomenit de sprinteni treptele casei. 

— Dar straşnică mamă ai, măi Petrică! Rosti Tic cu toată 
sinceritatea. 

— Stai să vezi! Răspunse celălalt şi se apucă să-i 
povestească musafirului neaşteptat o sumedenie de 
întâmplări extraordinare cu maică-sa. 

CAPITOLUL XI. 

În domeniile castelului de marmură părea că nimic nu se 
schimbase. Aceeaşi tăcere grea, aceleaşi mişcări furişate, 
ca nişte alunecări, aceeaşi pâclă de taină care nu lăsa nici o 
rază limpede luminii de afară. Dar dincolo de pâclă, în 
spaţiile din marmură albă, nu mai erau toate aceleaşi. Cei 
trei păreau mai agitaţi, mai neliniştiţi. Mai ales omul cu 
cicatrice. Nu le ieşeau multe la socoteală. Răscoliseră cu 
ochi de lup şi cu încăpățânare de cârtiţă tot castelul dar nu 
descoperiseră nimic altceva. Şi niciunul din cei trei călători 
tăcuţi şi alunecoşi nu se putea împăca deloc cu gândul că în 
castel nu se mai află nimic. 

Şi mai era ceva care tulbura liniştea şi rosturile tainice ale 
domeniului de marmură: o patrulă militară poposise în 
preajma Cetăţuiei. Slăbănogul le anunţa celorlalţi vestea: 

— l-am auzit spunând că vor veni aproape în fiecare zi 
încoace. Ceilalţi doi se uitară la el parcă neîncrezători. 
Viezurele clipi din ochi: 

— Mi se pare că se cam îngroaşă povestea. Ar trebui să 
luăm şi noi măsuri. 

— Am luat! Anunţă sec omul cu cicatrice. Începând de 
mâine se astupă intrarea şi nimeni nu mai iese în pădure 


fără să ştiu eu. Ceilalţi doi încuviinţară în tăcere. Îl 
cunoşteau de mult timp şi ştiau că hotărârile lui sunt bine 
chibzuite. Omul cu ochii de viezure întrebă: 

— Oare nu este şi o altă ieşire? Tot pentru caz de 
primejdie... Să nu se fi gândit nimeni la o asemenea 
eventualitate? 

— Nu se poate să nu fie! Se răsti omul cu cicatrice. Dar n-o 
găsim noi, aşa cum nu găsim multe altele. Timpul însă nu ne 
mai este prielnic. Trebuie să ne grăbim, să nu mai pierdem 
nici un minut. 

— Unde să mai căutăm? Întrebă slăbănogul. În ce cameră? 

— Peste tot! Încă o data şi încă o dată. Şi iar de la capăt! 
Vocea şefului era fermă şi dură: 

— Fiecare să cerceteze o cameră! Continuă el. Cu vârful 
cuţitului şi cu acul... 

— Şi fata? Întrebă cel cu ochii de viezure. 

Omul cu cicatrice îl săgeta cu privirea. Parcă-i aşteptase 
întrebarea. Şi întrebarea îl mânia şi-i amintea o 
descoperirire întâmplătoare făcută cu câteva minute mai 
înainte. Sosise momentul izbiturii. Scoase din buzunar un 
obiect pe care-l ţinu cândva în pumnul său uriaş: 

— Parc-am luat cândva o hotărâre cu fata! Am căzut toţi 
de acord s-o ţinem închisă şi sub pază sigură. A fost vorba 
că nimeni nu va călca hotărârea. Atunci ce-nseamnă asta? 

Deschise brusc pumnul şi plimbă sub nasul celor doi un 
pacheţel de hârtie. Parcă un obiect tare fusese înfăşurat în 
hârtie. Omul cu ochii de viezure se cutremură. Ştia că 
pierduse pacheţelul. Dar nu ştia în mâinile cui se afla. 

— Nu... Dar... Începu el să se bâlbâie. 

Vocea şefului deveni dinadins aspră şi tăioasă: 

— Am luat sau nu o hotărâre? 

— Da!... Recunoscu cel căruia i se adresase întrebarea. 

Vocea şi mai ales atitudinea lui erau supuse, speriate şi 
asta îl mai înmuie pe omul cu cicatrice: 

— Fiecare lucru la timpul lui. De ce vă grăbiţi? Vreţi să 
stricăm totul? Orice gest nesăbuit poate duce la consecinţe 


crunte. Scurt: N-am nevoie de tulburări! În privinţa asta nu 
admit nici o încălcare! 

Aruncă apoi pachetul pe un pat de campanie, lângă omul 
cu ochii de viezure. Vinovatul nu-i suportă privirea grea. 
Dar vorbele pe care le auzi parcă îl mai liniştiră: 

— Nu mă interesează al cui e pachetul, nici ce conţine. N- 
am obiceiul să suspectez pe nimeni. Dar atunci când simt că 
se întrece măsura... Cred că mă cunoaşteţi... 

Amenințarea îi înfioră pe ceilalţi. lar omul cu ochii de 
viezure simţi şiroaie de sudoare pe spate auzind din nou 
vocea şefului: 

— Sper că toate monezile sunt la loc. Ia să facem un 
control! Din doi paşi ajunse la firidă. Cu o mână scotea 
fişicurile din tainiţă, iar cu cealaltă rupea în buzunar 
hârtiile care erau destinate cireşarilor; le rupse cu puterea 
unor gheare şi nu-şi reveni din emoție decât în clipa când 
simţi metalul în palmă. Porni apoi spre şef cu mâinile 
împreunate ca un căuş. Omul cu cicatrice luă, una câte una, 
monezile din căuş, le mai numără o dată, apoi se uită ţintă 
în ochii celui care i le adusese: 

— Bine! Şaizeci! Pune-le la loc. Trebuie să le găsim pe 
celelalte, trebuie să găsim alte bogății pe lângă care 
monezile vor fi nişte fleacuri. Gata! Începem! 

După câteva clipe, cei trei căutători ieşiră din bârlogul lor, 
fiecare înarmat cu ciocane, vergele de fier, cuţitaşe şi 
toporişti. 

Dar şi prizoniera în alb era chinuită de nelinişti şi 
frământări. Întârzierea cireşarilor n-o mai întrista. Era ca 
amintirea unui gând frumos. Alte spaime îi fulgerau clipele 
vii şi visele: cireşarii nu vor mai sosi niciodată în castelul ei, 
sau vor poposi în apropierea lui atunci când va fi prea 
târziu. Ultima ei întâlnire cu omul cu cicatrice îi lăsase 
această convingere neagră, bolnavă. Dacă n-ar exista în 
lume acest: „prea târziu”! Ploua cu tristeţi în camera ei cu 
străluciri albe. 


Ca să-şi învingă tristeţea, încercă să-şi găsească 
preocupări care să-i absoarbă toate gândurile, care s-o 
chinuie cu întrebări îndepărtate, incolore, gratuite. 
Începuse să-şi scrie jurnalul; primele cuvinte le scrisese în 
ziua când Philippe îi salvase viaţa, în ziua când se plânsese 
lui Philippe de cruzimea omului cu cicatrice. Şi dăruia ore 
întregi jurnalului ca unui prieten intim care-i primea docil 
toate gândurile şi tresăririle. Dar paginile începeau să se 
umple tot mai greu. Fata în alb nu mai visa. Şi ceea ce nu se 
visează e atât de greu de aşternut pe hârtie! 

Prizoniera ştia tot ce se întâmplă cu cei trei călători, tot ce 
fac şi tot ce găsesc. Castelul nu mai avea taine pentru ea. 
Ştia că găsiseră monezi de aur, ştia unde le găsiseră. 
Bănuia că în încăperile castelului se mai află locuri tainice 
pe care le căutau cu disperare cei trei. De ce să nu caute şi 
ea? Oare putea să existe preocupare mai obsedantă decât 
aceea de a căuta şi a descoperi locuri şi lucruri tainice? 

Calea spre firidă îi era divulgată de urmele unor degete 
lungi pe praful marmurei. Cei trei, disperaţi, uitaseră în 
graba lor să şteargă urmele. Prizoniera se cocoţă în firidă şi 
începu să bată cu un creion în pătrăţelele mici de marmură 
care căptuşeau interiorul întunecos. Una din plăcuţe scoase 
un sunet deosebit şi fata în alb descoperi astfel mica 
tainiţă... Din nefericire goală şi umblată. Îşi continuă 
cercetările şi în alte spaţii şi pe alte suprafeţe ale camerei. 
Dar cu toate strădaniile ei nu mai găsi nici o ascunzătoare. 
Reveni iarăşi în firidă, încă o dată şi încă o dată şi până la 
urmă descoperi şi cea de a doua tainiţă. Tot goală ca şi 
prima. 

Prizoniera, înfierbântată de fantezii renăscute, nu căuta 
numai monezi sau numai intrări secrete. Căuta şi 
documente vechi prăfuite, care să mărturisească vechimea 
şi istoria Castelului celor două cruci. Acest gând o făcea să 
observe şi să cerceteze spaţiile neînsemnate, cele mai mici 
crăpături şi mai ales plăcuţele de marmură din firidă. Îşi 
petrecea o parte din vreme în faţa nişei cu două tainiţe. Şi 


gândurile, gândurile cele mai îndrăzneţe o bântuiau. 
Ambele cuburi erau goale... Dar uşiţele care închideau 
cuburile? În cea de a doua uşiţă, în grosimea ei care dintr-o 
dată deveni ciudată descoperi, între două scoarţe galbene 
şi roase, o foaie de pergament şi ea rănită de vreme. 
Despicătura din uşiţă fusese lucrată cu multă fineţe. Foile 
de pergament aveau parcă rolul să umple cu precizie 
golurile. Foaia din mijloc era plină de litere chirilice. Dar 
prizoniera cunoştea atât de bine alfabetul chirilic... 

Sări jos din firidă cu foile de hârtie în mână şi, ţopăind de 
bucurie, începu să i se destăinuie lui Philippe: 

— Philippe, dragul meu! Cine ştie peste ce comori 
nemaipomenite am dat aici? Vrei să ne apucăm cuminţi de 
lucru? Încetul cu încetul... 

Şi prizoniera se apucă să traducă vechiul manuscris. 
Uitase de odihnă, de somn, de mâncare. Nu ştia decât de 
manuscris. Cel care-l scrisese parcă n-ar fi ştiut bine 
limba... Sau... Fata în alb înţelese că documentul era cifrat. 
Îl traduse cuvânt cu cuvânt dar sensul traducerii i se păru 
obscur şi neinteligibil. 

— Philippe! Prostuţule... Ce taină se ascunde în această 
hârtie? Ah, dac-ai putea să mă ajuţi! Philippe, Philippe... 

Prizoniera înţelese mult mai târziu că textul peste care 
dăduse era compus din cuvinte de bază şi din cuvinte fără 
nici un rost. Ioată strădania ei era să le deosebească pe 
unele de altele. În forma în care-l găsise documentul părea 
absurd. Era o încâlcire supărătoare de fraze religioase. 

Iată transcrierea corectă pe care o făcuse fata în alb: 
„Laina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele 
noastre ne fac să ne gândim la comoara pe care-o ascunde 
cine oare decât sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne 
ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă şi ne rugăm 
cumplit, vor spune oamenii că mântuirea se află ascunsă în 
crucea cea mare. lar când vom fi şi mai nenorociţi, doar 
crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele 
noastre o izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică 


şi toţi să-şi facă această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, iar 
asta din urmă va fi iarăşi cea dintâi. lar cine va sudui în veci 
fapta asta nu fi-va în stare să şi-o răscumpere. Şi iar a doua 
oară cu gândul măcar s-o gândească nu va fi în stare. Căci 
în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dânsa precum zic 
unii se. Află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va 
şti. Iară pe fiara fioroasă pe-afară prin care coclauri s-o 
caute cu trudă aprinsă-n făptură? În van totul, în van, în 
van. Vom găsi totul nu aiurea şi doară documentul cel tainic 
din cartea sfântă ni-l va arăta. Şi el se află în acel vechi 
ceaslov al prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu 
sărman logofăt de cea de a treia putere. Dar numai în 
credinţă i se arată intrarea cea mare aceluia care din toţi 
muritorii o merită. Căci acela care cu agera-i minte va 
prinde înţelepciunea cerească, va putea scoate din carte şi 
din slovele tainice cheia fericirii noastre a tuturor”. 

Cu cât fata în alb îl citea mai des, cu atât absurdul textului 
devenea mai evident. Făcu fel de fel de încercări, eliminând 
cuvinte, adăugind altele, schimbând ordinea rândurilor, a 
cuvintelor, dar nu ajunse la nici un rezultat. Atunci care 
putea fi cheia lui? Trebuia să aibă o cheie. Disperată începu 
să-l citească rar şi cu voce tare lui Philippe: 

— Ajută-mă, prostuţule, nu ştiu cum să mă descurc... 
„Llaina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele 
noastre ne fac să ne gândim la comoara pe care-o ascunde 
cine oare decât Sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne 
ducem în cea veche cetate-a Vulturilor zisă...” 

Fata în alb avu inspiraţia salutară să-i citească lui Philippe 
textul cu glas tare, parcă pentru a-şi auzi şi ea vocea. 
Philippe, smerit, o asculta cu atenţie. După primele trei 
rânduri, prizoniera tresări... O luă de la capăt şi încă o dată, 
apoi sări în sus de bucurie: 

— Philippe, dragul meu, am găsit! Ce simplu, ce 
copilăresc! 

Dar Philippe nu cunoştea nici o altă limbă decât limba 
pisoilor, aşa că nu află imediat taina fetei în alb. Un singur 


lucru era în puterea lui: să-şi ciulească urechile. Şi ascultă 
cucernic vocea fetei în alb şi i se păru pisoiului că nu mai 
suna ca înainte, ci parcă altfel. Vorbirea fetei se asemăna 
într-un fel cu torsul său. 

Tic se sculă vesel şi odihnit. Dimineaţa era frumoasă şi 
senină, adia un vânt răcoros care nu putea decât să 
sporească hotărârea prichindelului de a porni imediat în 
căutarea noului mesager. Îl lăsă pe Petrică să doarmă şi ieşi 
afară, pentru a vedea, chipurile, cum se odihnise Ţombi. 
Moagşa îi pricepu manevra şi veni în întâmpinarea lui: 

— Cam devreme, mă sfârlează şi cum de-ai avut inima să-l 
laşi pe Iliuţă să doarmă... 

— L-am ţinut atâta cu vorba aseară... 

— Aha! Şi acum ce gânduri ai? Chiar vrei să pleci spre 
Călţunu? Dis-de-dimineaţă...? 

— Călţunu? 

— Da! Păi nu acolo vrei să te duci? 

— Aha! Exclamă Tic la rândul său. De acolo aţi primit 
pacheţelul? 

— Nu de-acolo, dar mi l-a dat un om de-acolo. 

— Şi nu vreţi să-mi spuneţi cum îl cheamă... 

— Dacă ţii morţiş, îţi spun. Dar mai întâi trebuie să 
mănânci şi pe urmă... 

Tic se uită speriat spre femeie. Cine ştie ce i-a mai trăsnit 
prin cap? Se îngrozi el. 

— Pe urmă trebuie să-mi făgăduieşti ceva. Dacă te-apucă 
iar noaptea pe-aici, nu-l mai cauţi pe Iliuţă ci vii de-a 
dreptul la Petrişor. Da? 

— Da! Răsuflă prichindelul uşurat. Acum îmi spuneţi? 

— Oleacă de zâbavă. Mamo! Gata laptele? Că e pe cale să 
plece musafirul şi n-aş vrea deloc să plece flămând. 

— Gata! Se auzi o voce din casă. Numai să poftească... 

— Atunci hai să mâncăm! Îl invită moaşa cea grasă. 

Tic mâncă în tăcere, cu poftă. După masă, bătrâna aduse o 
bucăţoaică de caş, un braţ de ceapă verde, vreo cinci ouă, 
vreo cinci roşii, mari cum nu văzuse nici la expoziţie în oraş, 


un cârnat de vreo doi metri şi o halcă de pâine cu care s-ar 
fi putut sătura jumătate de sat. 

— Să le pui, mămucă, în traistă că până la Călţunu e drum 
lung şi te-o apuca foamea... 

Speriat că noul sat o fi pe undeva pe la capătul ţării, Tic se 
şi repezi cu întrebarea: 

— Da-i mult până la Călţunu? 

— Păi sunt poate mai bine de cinci kilometri... Răspunse 
băbuţa în timp ce aranja gospodăreşte bucatele în raniţa lui 
Tic. 

Moagşa se îndeletnicea cu a urmări schimbările la faţă ale 
musafirului, dar miloasă cum era nu-i mai lungi nerăbdarea. 

— Atunci să ne-nţelegem. Întrebi la Călţunu de Ghiţă 
Saftu. Vezi că-i om cam sălbatic. El mi-a dat pachetul. Dacă 
nu se poartă ca omul îi spui că te-am trimis eu. Zici aşa cum 
îţi spun eu: „Moş Saftule, Paruşoaica m-a trimis la matale”. 
Aşa să-i strigi, dacă îţi lasă răgaz. 

— Şi dacă... 

— Dacă-i spui aşa afli ce vrei. Acum: drum bun că trebuie 
să fug la dispensar. Şi să nu uiţi să treci la înapoiere pe la 
Petrică. Nu, nu. Lasă-l să doarmă... Lasă.-l... 

— Sărut mâna şi nu ştiu cum să vă mulţumesc... 

— Ia uită-te, sfârleaza! Nici n-a apucat bine să intre în 
casa mea şi se şi gândeşte la mulţumiri! La drum! 

Tic îşi puse raniţa pe spate, îi făcu semn lui [ombi şi ieşi 
totuşi cu paşi grăbiţi din casa cea mare şi primitoare. Cine 
ştie ce-l mai aştepta şi acolo, la Călţunu?! Firul mesajului 
părea că nu se mai termină niciodată. Fata în alb îl chema 
însă cu atâta putere, că prichindelul ar fi fost în stare să 
meargă până la capătul lumii pentru a-i afla castelul în care 
era ţinută prizonieră. 

Imaginea fetei în alb îl însoţi pe micul cutezător tot timpul 
drumului. Nici nu încerca să se despartă de ea. Era lângă 
el, aproape de el, la fel de aproape ca în seara aceea la meci 
când îi ţipase în ureche cu atâta răutate. Era tăcută atunci 
şi faţa i se făcuse de ceară, dar parcă văzuse şi un licăr 


ciudat în ochii ei. Cum de-şi amintea totul atât de 
limpede?... Oare o durea ceva, sau o încolţise vreo spaimă 
aşa cum începea să-l încolţească pe el?... Şi Tic îşi iuți paşii 
gândindu-se că poate merge pentru a însenina un chip 
foarte trist. 

Satul în care pătrunse era mic, azvârlit într-o vale 
răcoroasă şi pierdut parcă într-o pădure de pomi fructiferi. 
Cineva îi arătă casa lui Ghiţă Saftu şi-l urmări curios cu 
privirea. Tic bătu la poartă cu oarecare sfială. De după o 
şură se ivi un bărbat a cărui înfăţişare îl zăpăci pe cireşar. 
Deşi era un uriaş, omul părea scund din cauza umerilor 
care i se lăţeau la nesfârşit. Prichindelul avea impresia că 
omul din faţa lui e cel puţin la fel de lat în spate pe câte de 
înalt. Nu mai văzuse niciodată un altul mai voinic. Purta pe 
cap o căciulă uriaşă care i se lăsase până la sprâncene, 
nişte sprâncene, negre şi arcuite, dar mai ales încruntate: 

— Ce vrei, mă bârzoiule, la casa omului? Îl întâmpină o 
voce groasă şi deloc prietenoasă. Mi-ai speriat orătăniile! 

— M-a trimis... 

— Cine te-a trimis, mă, la mine! Ia-ţi tălpăşiţa, mă, până nu 
strănut. M-auzi? 

Ultima vorbă o rosti cu atâta putere că zornăiră ferestrele 
casei şi câţiva ţânci care se jucau pe uliţă o tuliră repede în 
ogrăzi. 

— Moş Saftule... se grăbi Tic să recite fraza magică, dar 
colosul nu-i lăsă timp: 

— Ce moş, mă tontule? Mă! 

În clipa aceea colosul ajunse la poartă. Dar şi Tic explodă: 

— Paruşoaica m-a trimis la matale! 

Într-adevăr: vorbe magice. Chipul colosului se însenină 
într-o clipită: 

— Aha! Păi de ce n-ai spus de la-nceput? Hai, vino- 
năuntru. Şi zi-i aşa, te-a trimis Paraşoaica. Şi cam ce-ai vrea 
tu? 

— Să-mi spuneţi de la cine aţi primit pachetul acela pe 
care i l-aţi dat ei. 


— Aha! Păi pe beţivul ăla nu l-am văzut niciodată în viaţa 
mea. Nu ştia măcar în ce zi se află. M-a întrebat pe mine 
dacă-i sâmbătă sau duminică. Şi când a aflat că-i sâmbătă a 
spus că se întoarce din nou la botez. Atunci mi-a dat 
pachetul. 

Moş Saftu vorbea cu voce atât de blândă că parcă ungea 
auzul. 

— Şi chiar nu l-aţi văzut niciodată? 

— Da' să-l ia dracu' de beţiv! Un' să-l văd? Că eu la crâşmă 
nu m-am dus în viaţa mea. Eu beau acasă. Ce mi-ar ajunge 
mie o crâşmă...?! Da' poate l-o fi cunoscut vreunul cu care a 
băut la botez. 

— Poate vă amintiţi cum arăta... 

— Ca un nătărău. Parcă-i mutase cineva falca din loc. Sau 
poate aşa avea el obiceiul să rânjească. Nu arăta a fi din sat 
şi nici măcar din satele megieşe. Asta fără doar şi poate... 
Stai, stai, stai, flăcăuaşule. Purta el nişte pantofi roşii, dar 
roşii ca ouăle de Paşti. Aşa ceva n-am mai văzut în viaţa 
mea. O haimana fără rost... Altceva?... Ce să-ţi mai spun? le 
omeneşti că pachetul o fi fost de furat. 

— Nu! Se opuse Tic. Dar trebuie neapărat să aflu cine i l-a 
dat. 

— Dacă asta-ţi trebuie, atunci te-nvăţ eu ce să faci. Mergi 
la baba Aglaia, peste drum de biserică, ş-o-ntrebi pe aia. Că 
aia ştie şi de câte ori am strănutat eu azi-noapte şi câtă apă 
a băut de dimineaţă pân-acum taurul comunal şi câţi pui au 
scos capul din găoace acum un ceas sub cloşca Cârnăţoaiei. 

— Nu-i rea? Se interesă practic micul păţit. 

— O să-ncerce ea să te descoase dar tu să-i spui că moş 
Saftu vrea să ştie... Şi-i spui ceea ce vrei tu să ştii... 

— Dacă n-o să vrea? C-am mai dat peste una... 

Moş Saftu se uită la Tic, apoi îşi întoarse faţa spre răsărit 
şi prichindelul îi auzi vorbele bubuind ca nişte tunete 
prăvălite din văzduh: 

— Fă Aglaio! Vezi că trimit un băietan la tine cu o vorbă... 
Acum poţi să te duci fără teamă, îşi linişti el musafirul. 


Tic îi mulţumi şi porni către biserică. Baba Aglaia însă nu 
era acasă. Era undeva la capătul satului, dar auzise vocea 
lui moş Saftu şi se îndrepta cu paşi de struţ spre casă. 
Prichindelul profită de absenţa babei şi se duse până la 
oficiul poştal de unde expedie: „Încă nu am dat de capătul 
firului dar nu cred să mai fie mult stop Vă ţin la curent. Tic”. 

La Vultureşti, cireşarii, în clipele lor de răgaz, aşteptau cu 
înfrigurare apariţia lui Tic sau măcar un semn oarecare de 
la el. Dar clipele de răgaz erau atât de puţine! Tot timpul şi 
toate preocupările lor erau dedicate descifrării 
documentului. O vreme întreprinseră cercetări în jurul 
izvorului. Era în textul vechi o frază care suna astfel: „apoi, 
oprindu-te la izvor şi la sfânta duminică, împerechezi doi de 
unu şi numeri trei brazi”... Căutară peste tot în jurul 
izvorului dar nu găsiră nimic, nici măcar un bolovan 
aruncat la întâmplare. Lucia încercă, la un moment dat, să 
interpreteze numeric textul. 

— la să scoatem toate cifrele concrete pe care le conţine 
textul! Spuse ea. 

— Mai întâi avem cei patru stânjeni, îşi aminti Dan la 
iuţeală. Îi transformăm în paşi, în metri, în ce? 

— Stai, stai, Dan! Îl opri Maria. Înaintea stânjenilor avem 
cele zece porunci şi cifrele a cincea şi a noua. Şi după 
stânjeni cele patru evanghelii. Nu zice într-un loc „te- 
ncumeţi la drum cu toate evangheliile”? 

— Şi pe urmă zece cu unu şi zece fără unu, adică douăzeci, 
spuse Lucia care cunoştea documentul pe de rost. Dar mi se 
pare că Dan a cam nimerit-o. Ce facem cu cifrele astea? Ce 
reprezintă ele? Distanțe? 

— Dar dacă reprezintă litere? Îşi dădu cu părerea Ursu. 

— Litere?! Se miră Lucia. Să-ncercăm! Să luăm frază cu 
frază. 

— În prima n-avem nici o indicație de cifră - începu Maria. 
Nici într-a doua, nici într-a treia. Va să zică într-a patra... 
Notează, Dan: 10, 5, 9... Apoi 4, apoi 2, apoi 4, apoi 2. 

— Care 2? Întrebă Dan. 


— Cele două porunci din fraza a şasea... 

— Aha! Apoi 10 şi 1 şi 10 fără 1. Cum le interpretăm? 11 şi 
9 sau 10, 1, 10,1. 

— Şi aşa şi aşa! Propuse Lucia. Să iasă ceva cu sens şi 
vedem noi. Măcar să reuşim să le transformăm în ceva... 

În câteva minute scoaseră toate cifrele din text. Dan se 
repezi să le interpreteze după alfabet. Va să zică 10 este J, 5 
este E, 9 e... 

— În ce alfabet? Întrebă Lucia... 

— Cum în ce alfabet? Aoleu, mamă dragă, descoperi Dan. 
Trebuie să găsim corespondenţele cifrelor în alfabetul 
chirilic. Cine-l ştie? 

— E o prostie! Se opuse Maria. E o pierdere de timp 
idioată. Nu poţi să scrii o taină cu primele zece litere ale 
alfabetului. Fiindcă nici o cifră nu trece de zece. 

După o clipă de surpriză, acceptară toţi, fără rezerve, 
remarca făcută de Maria. 

— Ce vulpoi o fi fost la vremea lui tretilogofătul! 
Recunoscu Dan. Oare nu cumva o fi vrut să-şi bată joc de 
oameni? 

— Numai asta nu! Demonstra Lucia. N-ar fi fost ascuns cu 
atâta grijă documentul. Staţi! Voi aţi cercetat bine 
încăperea în care l-aţi găsit? 

— Podeaua, pereţii, toate ungherele, palmă cu palmă, 
răspunse Dan. L-am căutat şi la cub, nu numai la pătrat, 
adică şi-n relief nu numai la suprafaţa... 

— Dar plafonul? Întrebă Lucia. 

— Plafonul?! Se miră Ursu. Nu şi nici zidul unde-i uşa. Dar 
nu văd unde-ar putea să ducă... Zidul cu uşa e închis, e zid 
şi pe dinafară, iar plafonul se mărgineşte cu coasta 
dealului... Ştiu eu? Poate că ar fi bine să mai scotocim 
puţintel pe-acolo. Mă gândesc şi eu acum la plafon... Dealul 
face un unghi destul de curios... Mergem? 

Cireşarii îşi puseră de data aceasta toată nădejdea în 
încăperea aceea mică şi întunecoasă. Toţi intrară în ea şi o 
luminară cu toate lanternele. Izbiră cu cazmaua în plafon, 


peste tot locul, dar zadarnic. Izbiră şi în zidul în care se afla 
uşa. În dreapta nimic, dar în stânga... 

— Sună a gol! Ţipă Dan. Ursule! Intrarea! 

Ursu lovi în continuare cu colţul târnăcopului, încet şi 
meticulos şi în câteva secunde reuşi să stabilească foarte 
precis contururile suprafeţei care răsuna a gol. Ceilalţi 
urmăreau cu inima la gură mişcările lui Ursu. Conturul 
zgâriat pe zid era destul de mare şi de forma unui pătrat cu 
latura cam de trei sferturi de metru. 

— E precis o intrare! Anunţă Ursu. Nu cred să fi fost 
secretă la vremea ei şi nu pot să înţeleg de ce a fost zidită... 

— Putem sparge zidul? Întrebă Maria. 

— Cred că e o coajă foarte subţire de zid, o linişti Ursu. 
Răsună prea puternic a gol. Daţi-vă la o parte. 

Ursu începu să lovească uşor cu ciocul de fier al 
târnăcopului. Dar el însuşi fu uimit când, după o pojghiţă 
subţire de mortar, cazmaua întâlni în cale metal. 

— Prin urmare e tot o intrare secretă, Ursule! Se bucură 
Dan. 

Noua descoperire nu îngreună munca lui Ursu ci mai 
degrabă i-o uşură. Găsi o crăpătură între zid şi metal, vâri 
acolo colţul cazmalei şi trase cu putere. Capacul de fier se 
desprinse din zid oferind privirilor nu o scobitură laterală 
cum se aşteptau toţi ci una în adâncime. Aveau de fapt în 
faţa lor o intrare sub formă de puț. 

— Formidabil! Strigă Dan. Aţi văzut? ot aici la Vultureşti e 
misterul. Lucia! Meriţi un sărut de la cine ştiu eu... 

Lucia nu luă în seamă ultimele cuvite ale lui Dan şi nici nu-l 
văzu pe Ursu înroşindu-se, deoarece vlăjganul îşi co-borâse 
capul în puţ căutând să distingă ceva în adâncimi. 

— Are trepte de fier adică... Adică nişte mânere, spuse el, 
după ce îşi scoase capul înroşit de aplecare din 
deschizătură. Eu cobor. 

— Stai! Îl opri Lucia cu cel mai poruncitor ton din lume. 
Cum o să cobori aşa? Dacă vreo treaptă... Şi închise ochii 
pentru a-şi alunga gândul. Nu! Te legăm cu frânghia. 


Ursu se supuse întocmai poruncii primei dintre egali, care 
devenise între timp hotărâre prin aprobarea mutuală a 
celorlalţi. Se lăsă legat imediat sub braţe printr-un nod pe 
care tot el şi-l pregăti, un nod care nu-i stingherea mişcările 
şi care se strângea numai atunci când îl trăgea o greutate. 
Îşi luă cu dânsul lanterna, un ciocănel, o vergea de fier, o 
secure şi un cuţitaş. Frânghia avea vreo 20 de metri şi asta 
îi linişti pe toţi. 

Ursu începu coborârea... Cei de sus dădeau drumul la 
frânghie cu mare grijă. După primii metri de coborâş, după 
ce-şi lăsă raza lanternei în jos, Ursu înţelese că nu-i va 
ajunge frânghia. Puţul era mai adânc de 20 de metri. Se 
oprea la fiecare treaptă pentru a cerceta zidul puţului, 
adică întreaga suprafaţă cilindrică din jurul lui, cu lanterna, 
cu ciocănelul şi cu vergeaua. Voia să se convingă definitiv că 
nesfârşitul cilindru de piatră nu ascunde altă intrare 
secretă, capătul vreunui gang sau cine ştie ce altceva. Zidul 
însă părea că nu are nici o taină. Treaptă după treaptă, 
Ursu repetă migăloasele lui cercetări. Aerul se împuţinase. 
Ajunsese în locul unde, după calculele lui, nu mai era mult 
până să se termine frânghia. Lumina lanternei arăta parcă 
o cotitură a puţului. Mânerele de fier, deşi pe alocuri se 
clătinau, dovedeau însă rezistenţă... Îşi desprinse cu 
mişcări lente frânghia din jurul trunchiului, o legă de un 
mâner şi fără să mai aştepte îşi puse în aplicare gândul 
temerar care-i venise mai de mult în minte. 

Cobori cu cea mai mare băgare de seamă şi se opri la 
fiecare treaptă pentru a studia în continuare zidul puţului. 
Nimic... Ajunse şi în locul unde i se păruse că zidul face o 
cotitură. Nu era decât o scobitură în zid. Acolo se terminau 
mânerele de fier, iar câţiva metri mai jos se termina şi 
puţul. Ursu nu mai avea nici o îndoială: ceea ce credeau toţi 
că e o intrare secretă nu era decât un puț veritabil. Adică 
fusese, la vremea lui, un puț. Poate chiar o fântână tăinuită 
pentru aprovizionarea cetăţii în caz de primejdii. Urmele de 


eroziune de pe pereţi şi puzderia de cioburi din fundul 
puţului erau dovezi de netăgăduit. 

Vlăjganul se chinui să scoată o piatră mare din zid şi după 
ce izbuti o azvârli cu putere în jos. Voia să se convingă că 
fundul puţului nu e înşelător. Bolovanul scoase un zgomot 
greoi, înfundat şi foarte apropiat. După ce mai lumină o 
dată cu lanterna fundul puţului pentru a calcula distanţa 
precisă şi a determina locul precis unde se afla bolovanul, 
Ursu băgă lanterna în buzunar, îşi eliberă mâinile şi sări în 
gol pe întuneric. 

Calculul pe care-l făcuse Ursu fusese de o precizie 
salutară. Atingerea pământului şi flexiunea se produseră în 
acelaşi timp. După ce îşi restabili echilibrul şi aprinse 
lanterna, vlăjganul îşi descoperi piciorul stâng la câţiva 
milimetri de bolovan. Câţiva milimetri mai la stânga şi 
căzătura, cu toate urmările ei nenorocite, ar fi fost 
inevitabilă. Ursu mai sărise o dată pe întuneric, de la o 
înălţime mult mai mică şi cunoştea foarte bine senzațiile şi 
urmările unei astfel de sărituri. Puţul nu avea însă nici un 
secret înăuntrul lui, de la gură şi până la fund. Secretul era 
însuşi el, existenţa lui acolo, deasupra cetăţii, existenţa lui 
tăinuită. Era un puţ foarte adânc, secat în întregime şi care, 
fără îndoială, nu slujise la altceva decât la aprovizionarea cu 
apă a cetăţii. Ursu oftă. N-avea nici un rost să-şi mai piardă 
timpul acolo. Săpă cu ajutorul ciocănaşului câteva găuri în 
pereţii tari ai cilindrului de piatră, îşi fixă vârfurile 
picioarelor în ele, mai făcu un rând de găuri şi ajunse cu 
mâinile la mânerele de fier. Se caţără cu dibăcie până la 
frânghie, şi-o prinse de trunchi şi începu urcuşul cel permis. 
Nevoia de aer proaspăt îl amuţi câteva clipe, acolo sus, ba 
chiar îl obligă să părăsească, fără regrete, încăperea 
tăinuită. Se întinse cât era de lung, cu spatele pe iarbă. Şi 
abia după ce trase câteva guri de aer proaspăt, anunţă 
rezultatul explorării: 

— Nimic, dar nimic din ăla solid. 

— Nu cred! Se îndoi Dan. Vrei să ne faci o surpriză... 


— Aş vrea şi eu, spuse Ursu râzând, dar din păcate 
intrarea noastră secretă nu-i decât un puț secret, un puţ cât 
se poate de veritabil. 

— Ai cercetat bine pereţii? La fiecare treaptă? 

— Da! Răspunse vlăjganul fără şovăială. 

— Şi fundul? Sări Maria. 

— Şi fundul! 

— Ce adâncime are? Întrebă Dan. 

— Cam 30 de metri... 

— Cât? Sări Lucia. Parcă n-am auzit bine... 

— Trei-zeci! Silabisi Ursu. Dar abia după ce răspunse a 
doua oară înţelese ce anume o făcuse pe Lucia să repete 
întrebarea: Adică... Douăzeci plus zece. 20 şi 10, cum ar 
spune documentul, încercă el să glumească. 

— Atunci de ce te-ai lăudat c-ai cercetat şi fundul? Îl luă 
Dan la rost. 

— Am coborât şi pe trepte, fără frânghie. Erau solide, 
rezistente, ce mai. 

— Până unde mergeau treptele? Azvârli Lucia o nouă 
întrebare răutăcioasă. 

— Până-n fund! Răspunse Ursu prompt. 

— Atunci nu-mi ies calculele... Spuse Lucia cam cu părere 
de rău. 

— Care calcule? Întrebă la rândul său Ursu. 

— Nişte cifre din document... 

Ceilalţi făcură ochii mari. O frază din document spunea: 
„Apoi numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te 
opreşti”... Dar Lucia nu se gândise la fraza aceea. Încerca o 
manevră cu un scop meschin. 

— De fapt nu erau chiar treizeci, ci numai 25, preciză 
Ursu. 

— Şi la ce distanţă una de alta? Muşcă din nou Lucia. 

— Cam la un metru... 

— Ura! Exclamă Dan. Atunci mai avem şanse, Ursule! De 
ce-ai spus c-ai cercetat şi fundul puţului. Tu crezi că se vede 


chiar totul cu lanterna? Dacă găsim acolo capătul unui 
coridor subteran? 

— Nu-i nici un capăt! Răspunse Ursu sec. Am ajuns până-n 
fund. Puţul e puț şi gata! Poftim o bucată de ceramică, de la 
o oală spartă, de pe fund. 

— Cum ai ajuns acolo? Se miră Maria. 

— Erau... Am săpat nişte găuri în zid, pe cuvântul meu... 

— Am găsit! Îl salvă Dan fără să vrea. Puţul trebuie să fie 
izvorul despre care vorbeşte documentul. După fraza cu 
treptele nu vine fraza cu izvorul? „Oprindu-te apoi la 
Izvor...” 

— Nu! Îl tempera Maria. Dar poate c-a văzut Ursu vreo 
pădure de bozii înainte de a ajunge în fundul puţului, adică 
la izvor. După trepte nu vine fraza: „apoi rătăceşti în voie 
printr-o pădure plină de bozii...”? Unde-i pădurea? La 
mijlocul fântânii! 

— Poate că de-aceea l-au ucis pe tretilogofăt... se răzbună 
Dan. Pentru că a încâlcit prea tare documentul... Eu unul 
mă dau bătut, îmi plezneşte capul, nu mai pot... 

— Bravo! 

Exclamaţia aceasta, puţin dojenitoare, puţin veselă, n-o 
scosese niciunul din cei patru cireşari cocoţaţi pe coasta 
dealului. Tresărind, coborâră toţi privirile şi ochii lor uimiţi 
întâlniră o fiinţă de care poate nu avuseseră niciodată mai 
multă nevoie. De jos, de la poalele dealului, îi privea râzând, 
cu mâinile în şolduri, un băiat înalt, cu figura bronzată, cu 
cămaşa în mână şi cu maioul de pe el leoarcă de sudoare. 
Victor! 

La Călţunu, în căsuţa strâmtă de peste drum de biserică, 
Tic asculta spusele unei bătrâne cu faţa plină de zbârcituri, 
cu nasul ca un cioc de uliu şi cu nişte ochi care-i jucau în 
cap ca nişte mărgele. 

— Şi ce vrea bivolu acela de Saftu, măiculiţă? 

— Să aflaţi cine-i beţivanul necunoscut care i-a dat 
pacheţelul... 

— Scârba aia care nu ştia dacă-i sâmbătă sau duminică? 


— Întocmai! Spuse Tic fără să se mai mire. 

— Mare lucru! Apoi prăpăditul ăla cu pantofi ca zgorghina 
nu-i de pe-aici, adică o fi fost el pe-aici o dată, da'amu-i la 
Bucureşti. Face pungăşii prin obor. Un terchea-berchea, doi 
lei părăchea... Păscuţă Gâtlan îi zice. 

— A plecat? Întrebă Tic înspăimântându-se. 

— Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. Ba a trimis şi-o 
epistolă din Bucureşti prin care cere nişte acte de la 
primărie. 

— Aoleu! Se vaită prichindelul. Dar cine o fi putut să-i dea 
pachetul? 

— Păi să vedem cu cine-a băut, se cufundă baba în 
amintiri. Dimineaţa a băut la cooperativă cu băieţii lui 
Todiriţă Dascălu. Cu crăcânatul ăla de Mafiei şi fonfăitul ăla 
de Staniţa. Până pe la vreo două-ş-pe. P-ormă a trecut pe la 
Iordache, sfrijitul ăla de lângă cimitir, ş-a mai supt ş-acolo 
vreun sfert de rachiu, că mai mult nu scoate sfrijitul pe 
degeaba; apoi a prânzit la Scălâmbau, aşa-i zicem noi lu 
Niţă a lui Truţu; acolo să fi băut vreo trei, patru kile de 
terază; p-ormă a trecut pe la Aniţa, văduva lui Nichifor 
crâşmarul, cucuiata aia, n-ar mai ţine-o pământul şi alţii, 
dar n-a găsit-o acasă, aşa că s-a dus iar la cooperativă unde 
s-a-nhăitat vreo două ceasuri la bere cu hârşâitul de 
Stelian, finu lui Bucă Preda, învățătorul. Cic-au băut vreo 
opt-şp-ce sticle, da' i-o mai fi înşelat şi vânzătorul, că se 
pricepe, hoţul; apoi s-a dus de-a deschis botezul. El a fost 
primul. A băut întâi cu lăutarii, cocostârcii aceia ai lui 
Ştiulete Baniţă de peste deal; cică-i spune baniţă lui taică- 
său pentru c-o dată, la un iarmaroc, a şterpelit o cogeamite 
baniţă fără să-l vadă negustorul; p-ormă a băut cu un 
învăţător din Şoimeni, încrezutul ăla de Papucea, pe care 
nu-l mai văzuse de zece ani, că au fost acelaşi leat în acelaşi 
regiment. Apoi a vrut să plece, dar pe la jumătatea 
drumului s-a-ntors, după ce s-a-ntâlnit cu huiduma de Saftu 
şi l-a-ntrebat de-i sâmbătă sau duminică. Ş-o băut iar cu... 


— Nu mai avea pachetul la el. I-l dăduse cineva înainte, o 
întrerupse Tic îngrozindu-se la gândul unui nou pomelnic... 

— Da, da, da! Recunoscu baba Aglaia. Cine putea să i-l 
deie? Fonfăiţii lui Dascălu?... Nu cred, că toată săptămâna 
au fost la târg. Sfrijitul de Iordache nu iese din casă de zece 
ani. Vinde rachiu pe sub mână, pungaşul, da'are un rachiu, 
Doamne! Scălămbăul, nu cred fiindcă s-a dus el la târg a 
doua zi; hârşâitul de Stelian poate, sau dacă nu cocostârcii 
lui Baniţă, ori fudulul acela de învăţător din Şoimeni. Alţii 
nu cred. Ei, dar amu n-ai putea să-mi spui şi mie la ce-ţi 
trebuie să ştii toate astea? 

— Moş Saftu vrea să ştie... 

— Ei, apoi vezi... Să nu-mi umbli mie cu şmecheşuguri, ori 
poate n-ai auzit încă de baba Aglaia. Parcă eu nu ştiu că te-a 
trimis elefanta aceia de Paraşoaica... După ce-ai dormit 
noaptea cu Petrică al ei într-o cameră?... N-o fi fost vreun 
lucru de furat în pachet? Că tot umblă fel de fel de vorbe 
pe-aici... 

Tic înţelese că singura şansă de a scăpa de întrebările 
babei era aceea de a o face să vorbească. 

— Dar ce fel de vorbe umblă? Făcu prichindelul pe miratul. 
Fură cineva? 

— Cic-ar fi nişte hoţi prin părţile noastre care caută 
comori şi jefuiesc oamenii dacă-i prind seara răzleţi pe 
drum. Ba un mocan cu nasul ca o mistrie zicea c-au luat 
zălog... 

— Umblă hoţii pe-aici? Se repezi Tic. 

— Nu chiar pe-aici, dar nici prea departe... Dincolo de 
munte, sunt nişte coclauri pe-acolo! De la Şoimeni nu-i 
mult. 

— Nu-i şi-un castel alb de marmură? 

— Asta n-am mai aflat-o! Şi dacă n-am aflat-o eu... Sunt 
numai nişte văgăuni vechi, da' mai departe, dincolo de 
Brazi, cică-s de pe vremea strămoşilor. 

— Şi ce caută hoţii? 


— Ce caută toţi hoţii... Să jefuiască oamenii. Numai că pe 
la noi umblă şi după comori. De când mă ştiu eu, au prins 
patru cete de tâlhari pe meleagurile noastre. Una din ele, a 
lui Duşan, mai şi căsăpea oamenii după ce-i jefuia şi-i 
dezbrăca până la chele. Da până acum n-am auzit să fure şi 
fete... 

— Când au furat fete? Întrebă într-o doară Tic. 

— Păi aşa zicea mocanul acela cu nasul ca mistria. Pe urmă 
a-ntors-o el că nu-i adevărat, da la-nceput i-a spus cuiva în 
mare taină c-a văzut cu ochii lui cum au luat nişte oameni 
zălog o fată sus pe munte. 

— Când? 

— Păi nu e chiar aşa de mult. Nici o săptămână. Da' ce te- 
ai îngălbenit? 

— Eu? Se stăpâni Tic din răsputeri. Poate din cauza 
plămânilor. Sunt cam bolnav. Şi-i chiar adevărată povestea 
cu fata? 

— Aşa umblă vorba. Da' ciobanul pe urmă s-a jurat omului 
căruia-i spusese taina că nu-i adevărat, că s-a-nşelat. Şi eu 
mai că l-aş crede. Daca era adevărat cu fata, ştiam eu 
înaintea ciobanului... 1 s-a părut şi lui, cine ştie. Sau o fi 
avut vreo vedenie. Mai ales că zicea că fata era îmbrăcată 
într-o rochie albă. Aşa apar vedeniile, în alb... Da' ce ai, 
dragul măicuţii, de ţi-ai schimbat iar culoarea? Să-ţi dau 
olecuţă de rachiu? Face bine... 

— Nu, sărut-măna, că nu-i bun pentru plămâni. 

— Atunci poate-ai vrea o cană de chişleag? Stai numa' 
oleacă... 

— Nu, săru-măna, nu mi-i foame... 

— Ei! Acuma ai vrea să-mi spui şi mie ce vrea Paruşoaica 
cu pachetul? Ce vrea elefanta! Că tot aflu eu până la urmă. 

Tic se agăţă imediat de ideea băbuţei: 

— Nici mie n-a vrut să-mi spună. A aflat că vin încoace şi 
mi-a spus să-l întreb pe moş Saftu cine i-a dat pachetul. 

— Da-ncotro ziceai că te duci? 


— La... Şoimeni... Răspunse prichindelul gândindu-se că 
oricum va trebui să-l întâlnească pe învățătorul de-acolo. 

— La Şoimeni? Tocmai unde s-a stârnit zvonul cu hoţii? Da' 
pe cine ai mătăluţă acolo, că de prin părţile noastre nu pari 
a fi? 

Tic se gândi la cel mai frecvent nume care putea să fie în 
Şoimeni şi răspunse imediat: 

— Am un coleg acolo, unul Şoimu. 

— Şoimu? Trebuie să fie al fierarului, că ăla are băieţi la 
şcoală. Vezi-că tot am aflat că înveţi la şcoala tehnică? 

Prichindelul nu protestă. Despărțirea îi fii uşurată de 
apariţia câtorva baborniţe în pragul casei. Pesemne, 
iscoadele babei Aglaia. Se duse în goană la poştă pentru a 
expedia o altă telegramă către frizeria „Higiena” însă cu un 
conţinut foarte diferit de cel al primei depeşe: „Veniţi la 
Şoimeni, stop Mesajul e adevărat. Tic”. 

Din nefericire, mesajul nu putea să ajungă imediat sub 
ochii cireşarilor. Erau toţi la Vultureşti. Prichindelul n-avea 
însă de unde să ştie ce se întâmplase la ruine. Şi totuşi 
tremura la gândul că ar putea ajunge prea târziu la castelul 
fetei în alb. 

CAPITOLUL XII. 

Prizoniera în alb descifrase mesajul. Îşi dăduse seama că 
toată rezolvarea lui stătea în despărţirea şi selecţionarea 
unor anumite cuvinte. N-avea însă cheia. Citindu-l cu voce 
tare lui Philippe, simţise că unele cuvinte au o anumită 
rezonanţă, detaşându-se singure de celelalte. Sesizase un 
anumit ritm pe care-l impuneau anumite cuvinte. 1 se 
păruse că ritmul care cuprindea aceste cuvinte era foarte 
asemănător cu ritmul epopeilor homerice. Se gândea la 
dactilii şi hexametrii lui Homer: „Cân-tă ze-i-ţă mâ-ni-a ce-a- 
prin-se-pe-A-hil Pe-le-ia-nul”. Iar în document primele 
cuvinte sunau la fel: 'Tai-na cea ma-re şi ma-rea... 

Se apucă să copieze textul documentului, cu toată 
fidelitatea şi după ce termină de copiat se gândi să 
sublinieze cu creionul cuvintele care impuneau şi care se 


încadrau în ritmul homeric: „Iaina cea mare şi marea 
nenorocire abătută pe capetele noastre ne fac să ne gândim 
la comoara pe care-o ascunde cine oare decât sufletul 
prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate- 
a Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oamenii că 
mărturisirea se află ascunsă în crucea cea mare. lar când 
vom fi şi mai nenorociţi doar crucea cea mare în stare-i să 
poată trimite pe capetele noastre o izbăvire şi cu ea solii cei 
tainici în crucea cea mică şi toţi să-şi facă această cruce. Şi 
încă una şi iar şi iar, iar asta din urmă va fi iarăşi cea dintâi. 
Iar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o 
răscumpere. Şi iar a doua oară cu gândul măcar s-o 
gândească nu va fi în stare. Căci în împărăţia cerului 
intrarea cea mare şi dânsa precum zic unii se află ascunsă 
şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va şti. lară pe fiara 
fioroasă, pe-afară prin care coclauri s-o caute cu truda 
aprinsă-n făptură. În van totul, în van, în van. Vom găsi totul 
nu aiurea ci doar hrisovul cel tainic din cartea sfântă ni-l va 
arăta. Şi el se află în acel vechi ceaslov al prea iscusitului 
nostru Cristache Zogreanu, sărman logofăt de cea de a 
treia putere. Dar numai în credinţă i se arată intrarea cea 
mare aceluia care din toţi muritorii o merită. Căci acela 
care cu-agera-i minte va prinde înţelepciunea cerească, va 
putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii 
noastre a tuturor”. 

Fata în alb adună şi împărţi apoi în hexametri şi septametri 
cuvintele subliniate şi se pomeni cu următorul text: „Iaina 
cea mare şi marea comoară pe care-o ascunde cea veche 
cetate-a Vulturilor zisă se află ascunsă în crucea cea mare. 
Doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite solii cei 
tainici în crucea cea mică iar asta din urmă în veci fapta 
asta nu fi-va în stare cu gândul măcar s-o gândească. 
Intrarea cea mare şi dânsa se află ascunsă şi nimeni nu ştie 
pe-afară prin care coclauri s-o caute cu trudă aprinsă-n 
făptură ci doară hrisovul, cel tainic al prea iscusitului nostru 
Cristache Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere 


arată intrarea cea mare aceluia care din toţi muritorii cu 
agera-i minte va prinde din slovele tainice cheia.” 

Fata în alb citi din nou de la un capăt la altul cele 
douăsprezece versuri trisilabice. Îşi mai aruncă o dată ochii 
pe textul vechi, apoi puse toate hârtiile pe pat şi începu să 
se plimbe îngândurată prin cameră. Cu toată zgârcenia 
celor unsprezece versuri, textul vechi destăinuia câteva 
amănunte de o însemnătate excepţională. Mai întâi lămurea 
taina castelului celor două cruci. Castelul era împărţit în 
două aripi, una mare şi una mică. În care parte se afla ea şi 
în care cei trei oameni? În care parte se afla ea? În crucea 
cea mică sau în crucea cea mare? Dacă se afla în crucea cea 
mică, textul dezvăluia o a doua taină şi anume că din partea 
asta niciodată nu se va putea trece în partea cealaltă a 
castelului, adică acolo unde se aflau cei trei căutători. Dacă 
se afla în partea cea „mare” a castelului, atunci trebuia să 
găsească o comoară de preţ şi o comunicare secretă cu 
cealaltă aripă a castelului prin care să poată trimite solii cei 
tainici. lar cea de a treia taină pe care o dezvăluia 
documentul era că intrarea cea mare se află ascunsă pe- 
afară prin cine ştie ce coclauri şi că numai un alt text al 
unui tretilogofăt, pe nume Cristache Zogreanu, dezvăluie 
taina acelei intrări. 

Fata în alb revăzu în minte planul castelului dar nu 
descoperi nici un indiciu care să ateste că se află fie în aripa 
cea mare, fie în aripa cea mică. Marea intrare? Oare nu era 
vorba despre intrarea pe care ajunsese şi ea în castel? Şi 
această intrare fusese tăinuită şi încă atât de bine că nimeni 
nu reuşise s-o descopere până la cei trei oameni. 

Cu aceste gânduri, prizoniera ieşi în curtea interioară. 
Absorbită de gânduri şi întrebări, nu dădu nici o atenţie lui 
Philippe, care după ce decapitase o altă viperă cu corn, îi 
împingea leşul într-o scobitură. Fata în alb se întreba dacă 
şi cei trei căutători cumpliţi ştiu că vechea cetate a 
Vulturilor ascunde o comoară şi ganguri secrete. Şi găsi un 
răspuns afirmativ la întrebare, sau mai bine zis datele unui 


răspuns afirmativ. De aceea scotoceau ei prin toate 
încăperile. Dar pesemne că nici ei nu ştiau în ce aripă se 
află. Cercetările lor puteau să însemne atât căutarea 
comorii cât şi căutarea unei comunicări. Dar cum ar putea 
să existe o comunicare între două încăperi, de pildă, care să 
folosească numai uneia dintre încăperi? 


Fata în alb se gândi la cea mai simplă comunicare, la uşă. 
Cum ar putea să se folosească de uşă numai o singură 
parte? Chiar dacă uşa ar fi la capătul unui gang subteran, 
asta nu înseamnă oare că ar putea fi folosită şi dintr-o parte 
şi din alta? Numai dacă ar fi foarte primejdioasă, sau dacă... 
Dar nu, nu-şi putea explica lămurit o intrare tăinuită care să 
poată fi folosită dintr-o singură direcţie... Trecând pe lângă 
uşa grea de fier care asigura comunicarea curţii interioare 
direct cu coridorul, prizoniera fu izbită de un adevăr de o 
simplitate uluitoare. 

— Philippe! Îşi strigă ea cotoiul. Cât e de simplu! Uită-te la 
uşa asta! Nu e ea o comunicare între două părţi. Dar există 
o parte, Philippe, care n-o poate folosi. Partea noastră. 
Pentru că e încuiată pe dinafară. Acum înţelegi, Philippe? 

Fata în alb se convinse că nu poate fi alt adevăr. Intrarea 
era încuiată în permanenţă printr-o parte şi era atât de 
bine ascunsă că nimeni nu era „în stare cu gândul măcar s- 
o gândească”. Chiar ea, în încăperea ei şi ceilalţi trei 
locuitori ai castelului nu cercetaseră peste tot fără să dea 
de intrarea secretă? Dar de unde putea ea să ştie cu 
certitudine că oamenii din partea cealaltă nu descoperiseră 
intrarea? Intrarea sau ieşirea? Iar i se încâlciră gândurile. 
Se strădui să şi le limpezească. Intrare sau ieşire... Oricum 
s-ar fi numit, trebuie să se găsească undeva în castel. 
Unde? În curte? Dar dacă s-ar afla în curte? Iată la ce nu se 
gândise, poate, nimeni până atunci...! 

Îşi aruncă ochii prin curte, de-a lungul zidurilor înalte. 
Erau atât de roase de ploi şi furtuni. Erau pline de muşchi. 
În afara scăriţei care ducea la crenele, părea că nu mai 
ascund nici o altă taină. lar spaţiul de la picioarele ei era 
din piatră naturală... Nu, în nici un caz în curte! Ar fi fost 
lipsit de romantism. Ar fi fost mai prejos de înfăţişarea 
maiestoasă şi severă a castelului, ar fi stricat toată simetria, 
i-ar fi stricat visul. 

Dacă intrarea secretă se afla chiar în camera ei? 


— Philippe! Îşi chemă fata în alb prietenul şi alergă în 
celula mare de marmură. 

Dar când pătrunse înăuntru primul lucru care o izbi fu 
sărăcia patului. Pe patul atât de bogat la ieşirea ei în curte 
nu se mai afla nimic. Textul, descifrarea şi copia lui 
dispăruseră toate, de parcă le înghiţise pământul. 

Lucia îi istorisi lui Victor din fir în păr şi într-o succesiune 
foarte precisă, toate întâmplările care se petrecuseră de la 
plecarea lui în Austria. Dan nu se putu abţine la sfârşitul 
extraordinarei relatări! 

— Deşi ai uitat un singur amănunt, trebuie să recunosc, 
Lucia, că eşti un geniu în materie de istorie obiectivă. 

— Ce-am uitat? Întrebă surprinsă Lucia. 

— Ai uitat să-i spui că eu am fost acela care, cuprins de o 
vervă nebună, v-am adus pe această pistă greşită, fir-ar să 
fie de tretildgofăt... 

— Cred că şi eu aş fi făcut la fel ca tine, îl linişti Victor. 
Atâtea coincidenţe. Numele, locul unde aţi găsit 
documentul, ruinele... Nu, Dan, n-ai absolut nici o vină. Mai 
bine spuneţi-mi dacă aveţi vreo veste de la Tic? 

Întrebarea lui Victor îi trezi pe ceilalţi cireşari dintr-un 
somn foarte vinovat. 

— Fiindcă mi se pare, continuă Victor, tot din spusele 
Luciei, că Tic a plecat pe urmele mesajului fără să ştie 
precis unde vă aflaţi sau crezând că sunteţi în oraş. 

— Da, recunoscu Ursu. l-am spus în ziua în care a plecat 
că până seara suntem în oraş. 

— Unde-ar putea fi? Se îngrijoră Maria. 

— Unde în altă parte decât pe urmele mesajului? Dar cine 
ştie pe unde-l poartă aceste urme. Şi cine ştie câte 
telegrame ne-or fi aşteptând acasă. 

— De ce telegrame? 

— Pentru că dacă s-ar fi întors, ar fi venit el încoace. Într- 
un fel trebuia să vă ţină la curent cu investigaţiile lui. De 
aceea cred că a trimis măcar o telegramă. Dar n-are nici un 


rost să vă îngrijoraţi. Tic e destul de descurcăreţ şi de 
dibaci. 

— De ce întârzie atunci atât de mult? Întrebă Dan. 

— Ar fi o singură explicaţie, răspunse Victor. Că firul 
mesajului e foarte încâlcit. 

— Vrei să spui că e foarte lung! Sublinie Maria. 

— Nu! Foarte încâlcit. E cu totul altceva. Dac-ar fi fost 
foarte lung... Să zicem, de pildă, că şoferul i-ar fi spus că a 
primit mesajul de undeva dintr-un oraş de la o sută de 
kilometri depărtare de oraşul nostru. Ce-ar fi făcut Tic? V-ar 
fi pus imediat la curent cu descoperirea lui şi mai cred că ar 
fi cerut şi ajutorul unuia dintre voi. 

— Tot nu înţeleg, mărturisi Ursu. 

— Eu cred că mesajul a trecut prin multe mâini, chiar prin 
foarte multe mâini, continuă Victor. Aş îndrăzni să spun că 
din locul iniţial a trecut din sat în sat. De aici vine 
întârzierea lui Tic. De câte ori dă peste un nou mesager, 
care probabil nu e prea departe, i se pare că e ultimul. Şi 
merge; şi merge înainte fără să simtă, săracul, câtă distanţă 
parcurge. 

— Atunci tu crezi în adevărul mesajului? Îl întrebă Lucia. 

— In măsura în care cred în existenţa castelului. Şi cred că 
de această existenţă niciunul dintre voi nu se îndoieşte. 

— De ce să nu fi făcut „fata în alb” o glumă cu noi? Ne ştie 
întreprinzători, curioşi... 

Lucia voia să se convingă o dată pentru totdeauna că nu 
greşise când începuse să dea crezare mesajului. De aceea îl 
aţâţa pe Victor. 

— Sunt prea multe date care pledează împotriva farsei, 
Lucia. Mai întâi dispariţia fetei. Care este o realitate şi încă 
una crudă. O fată cu isteţimea şi educaţia ei nu-şi părăseşte 
bunica pentru a ne face nouă o farsă... 

— Asta ziceam şi eu! Îl întrerupse Dan. 

— Pe urmă, continuă Victor, printr-o farsă, cineva vrea să- 
şi bată joc de altcineva, nu să se autoridiculizeze. 

— Ce vrei să spui? Întrebă Maria. 


— După câte mi-ai spus chiar tu şi după tonul pe care-l 
dovedeşte mesajul fetei, Castelul celor două Cruci era visul 
ei, idealul ei. Or, tu, Maria, ai ajunge până acolo ca de 
dragul unei farse, oricât ar fi ea de ingenioasă, să-ţi 
dezvălui visul sau idealul şi să faci din el subiect de râs? 

— Nu! Recunoscu Maria. Ai dreptate. 

— Şi mai e un lucru, nu lipsit de importanţă, ba destul de 
serios. Firul mesajului. E prea încâlcit ca să fie voit. Când 
vrei să faci o farsă, să spunem cu ajutorul unui mesaj, 
primul lucru este acela de a te asigura că mesajul va ajunge 
repede şi sigur la ţintă. Poţi risca să-l dai chiar cu propria ta 
mână numai ca să fii sigur că a ajuns la ţintă şi ca să-ţi 
aranjezi apoi amănuntele farsei. Încâlcirea firului, de care 
sunt sigur, arată: sau că mesajul a fost găsit din întâmplare, 
deci a fost aruncat de undeva, sau a fost dat iniţial unei 
persoane... Cum să vă. Spun, care n-a înţeles situaţia fetei, 
sau n-a vrut s-o înţeleagă, ceea ce mi s-ar părea foarte 
curios. 

— Atunci tu crezi că ea e prizonieră în castel? Întrebă 
Lucia surprinsă. 

— Lucia! Cum să-ţi spun? Cred! Dar am totuşi un mare 
dubiu! 

— Ce te face să ai acest mare dubiu? Se interesă Maria. 

— Tonul mesajului! E prea chemător, parcă prea senin. 
Numai dacă n-o fi o exaltată. Încă nu pot să ajung până la 
capăt. N-o cunosc deloc. Nimeni n-o cunoaşte. Numai Maria 
a schimbat câteva vorbe cu ea. Dar şi Maria... 

— Stai, Victor! Îl întrerupse Maria. E ceva dureros... Am 
uitat să-ţi spun, adică n-am avut când să-ţi spun. Laura a 
fost bolnavă de meningită... 

Acest amănunt îl făcu pe Victor să tresară: 

— Atunci... Atunci lucrurile se schimbă. Sau totul e o 
nebunie sau totul e adevărat. Tot ce spune fata. Şi cum 
prima ipoteză e exclusă... Înseamnă că tot conţinutul 
mesajului e adevărat. Fata e într-adevăr prizonieră. Dar un 
anumit lucru o împiedică să fie pesimistă. Ce anume? Sau 


subestimarea unei primejdii... Sau o anumită stare de vis 
care n-o părăseşte niciodată şi care ar putea să-şi aibă 
cauza în ceea ce spunea Maria. Cred că povestea 
captivităţii e poate lucrul cel mai adevărat din mesaj.”. Dar 
cum poate subestima o primejdie atât de gravă? 

— Atunci... Descoperi Ursu, înseamnă că am întârziat 
foarte mult. 

Victor nu răspunse direct la întrebarea lui Ursu: 

— Ar trebui să acţionăm imediat. Deşi suntem legaţi de 
mâini şi de picioare. 

— Avem totuşi două şanse, spuse Lucia. Prima: ca Tic să fi 
dat peste ceva... 

— Şi a doua? Întrebă Victor. 

— Ca tu să descifrezi mesajul! 

— Numai din prima lectură şi mi se pare al dracului de 
încâlcit. 

— Las-că următoarele... Îl consolă Dan. 

— Următoarele îl vor încâlci şi mai rău, râse Victor. Parcă 
tu nu ştii că aşa se întâmplă întotdeauna în romane cu 
mesajele cifrate. 

— Al nostru însă, din fericire sau din nefericire, există cu 
adevărat. 

— Şi nu face decât să dea dreptate autorilor... Totuşi n- 
avem dreptul să ne despărţim de ruine şi de împrejurimi 
până ce nu suntem siguri că nu părăsim nici cea mai 
neînsemnată şansă. Să nu ne scape nici cel mai mic indiciu. 

— Nu ştiu dacă ne-a rămas ceva nepipăit, se grăbi Dan. 
Cred că nici o pietricică, nici un smoc de iarbă. 

— Siguranţa nu ne-o poate da decât dezvelirea locului, 
spuse Lucia. Adică numai dac-am da la o parte, capeo 
coajă groasă de un metru, tot pământul de pe-aici. 

— Tu ce crezi, Ursule? Întrebă Victor. 

Ursu se gândi, cumpăni în minte, apoi după câteva clipe 
răspunse cu un ton înfricoşător de sigur: 

— Nu e nimic aici! 

— Nu crezi sau eşti convins? Insistă Victor. 


— Sunt convins! 

Victor era mulţumit de răspunsul lui Ursu pe care-l judeca 
mai mult după criterii psihologice, dar Lucia, spirit prea 
ştiinţific, sări în sus: 

— Cum poţi să fii atât de convins. Ai tu în ochi raze 
speciale care îţi dau posibilitatea să vezi şi sub pământ? De 
ce nu le brevetezi? 

— Lucia! O opri Victor cam târziu. Nu uita că noi căutăm 
un castel într-o regiune totuşi umblată. Dac-ar fi vorba de o 
intrare oarecare sau de o locuinţă simplă... Dar planul pe 
care ni-l trimite fata arată o construcţie grandioasă. Unde 
ar putea să fie aici, în mocirlele astea, sau în pădurea asta 
bătută fără încetare? 

— Ştiu, totuşi... Ba da! Ai dreptate, Victor. lartă-mă, 
Ursule, dar m-au înfuriat atât de mult căutările astea inutile 
şi idioate. 

— Nu, Lucia! N-ai voie să închizi ochii! Reveni Victor. Dacă 
ţi se pare că trecem peste cel mai mic indiciu, ai dreptul, ba 
chiar obligaţia să ne opreşti. 

— Puţul! Oare nu ascunde nimic? Se întrebă Lucia. 

Ursu răspunse cu atâta dezinteres că toţi îl priviră curioşi. 

— Aaaa. Puţul... Nuuu... E cea mai pură fintână... 

Tonul lui nepăsător o convinse pe Lucia, dar pe Victor îl 
cam puse pe gânduri: 

— la spune, Ursule, ţi-a trecut prin cap ceva, nu? Ceva ca 
un fir de nisip. Orice-ar fi, spune! 

— Mă gândeam c-ar fi bine să vezi şi tu ruinele. Nu că ar fi 
acolo castelul. Dar să nu fi scăpat ceva din vedere. Şi eu şi 
Dan, chiar şi Tic le-am privit cam cu dispreţ la început. Prin 
câteva hrube prea murdare nici nu ne-am aventurat. 

— N-am nimic împotrivă. Să mai dăm o raită pe-acolo, dar 
dacă nu ne ispiteşte nimic n-are nici un rost să ne murdărim 
degeaba. 

Porniră cu toţii spre ruine, le făcură ocolul, se opriră în 
câteva locuri. Victor îl întrebă pe Ursu: 

— Unde spui că nu v-aţi aventurat? 


Ursu îi arătă un loc spre zidul din stânga. Chiar sub zidul 
unde se căscau câteva gropi pline cu apă şi noroi. 

— În băltoacele acelea?... E prea scârbos, se împotrivi 
Victor. 

— Şi crezi tu că acolo... ar putea fi ceva? Strâmbă Maria 
din nas. 

— Nu, dar nu prea m-am uitat pe acolo... 

— Alea-s nişte gropi, spuse Victor, probabil săpate de 
curând. 

— Ştiu, dar o să merg puţintel sub zid. Câţiva metri... 

— Fii serios, Ursule! E o copilărie. 

— Zău, Victor, sunt convins că nu poate fi nimic acolo. Dar 
m-ai întrebat în aşa fel, că a trebuit să mă gândesc la toate 
zonele de pe-aici. Şi mi-am amintit că gropile astea sunt 
singurele locuri pe care le-am disprețuit... 

— Dacă-i aşa, se înveseli Victor, atunci nu mai am nici o 
grijă, Ursule. Precis că Vultureştii nu ne mai ascund nici o 
taină... Şi chiar dacă ar mai fi vreuna nu ne mai interesează 
acum. Mi se pare că trebuie să ne grăbim... 

Şi ceilalţi răsuflară uşuraţi. Simţeau că le-a venit 
conducătorul, că de-acum înainte nu-şi vor mai irosi, inutil, 
puterile şi timpul. 

— Atunci plecăm imediat! Sugeră Maria. 

— Ar fi bine dac-am putea pleca imediat. Dar autobuzul, 
îmi spunea şoferul, se întoarce abia seara. Aşa că... Am 
putea să nu ne pierdem timpul... 

— Vrei să?... Dar Lucia parcă se temea să-şi termine 
întrebarea. 

— Da! Să începem o studiere sistematică a documentului. 
Cine îmi dă o copie? 

Maria îi întinse copia ei şi Victor începu să citească cu voce 
tare textul cel vechi, atât de cunoscut celorlalţi cireşari. 

Înainte de a porni spre Şoimeni, Tic trecu şi pe la 
„hârşâitul” de Stelian şi pe la Baniţă care deşi nu-şi avea 
„cocostârcii” în curte, îi spuse, ca şi Stelian, că nu auzise 
nici un cuvânt despre vreun pachet care să fi trecut prin 


mâinile lor. Deci, singurul om care, după socotelile babei 
Aglaia, ar fi putut să-i înmâneze lui Păscută Gâtlan mesajul 
nu putea fi decât învățătorul din Şoimeni, „încrezutul ăla de 
Papucea”. 

Ţombi primi un nou îndemn la drum, aşa că se văzu nevoit 
să renunţe la reprezentaţia de salturi acrobatice pe care o 
începuse în curtea lui Baniţă, sub privirile incredule a vreo 
două duzini de căţei şi dulăi de ţară şi porni pe urmele 
neobositului său stăpân. Pe la jumătatea drumului, Tic 
poposi la umbra unui agud şi pregăti din bucatele pe carei 
le dăduse bătrâna Paruşoaia o masă foarte abundentă şi 
gustoasă. Oboseala îl făcu să mai prelungească olecuţă 
prânzul, prilej de a recapitula evenimentele prin care 
trecuse şi de a presimţi altele care fâlfâiau la orizont. 

Mai ales cele care trimiteau fiori şi sudoare rece, de 
undeva, din depărtări ascunse de voaluri negre, îl 
nelinişteau pe cutezătorul cu păr de aur şi cu ochi umbriţi. 

Prichindelul simţea că se apropie de castelul fetei în alb şi 
mai simţea, cu nişte antene care se încolăceau în piept, că 
fata se află într-o mare primejdie. Dar ce putea face el 
singur?... Se hotări să mai dea o telegramă cireşarilor după 
ce va vorbi cu ultimul purtător al mesajului, cu învățătorul. 
Dar de câte ori nu crezuse până atunci că omul pe care-l 
căuta era ultimul purtător al mesajului?... Îşi făcu iarăşi un 
plan: cum să-l iscodească pe învăţător ca să nu-i strecoare 
vreo bănuială şi se încontră iarăşi la drum. 

Pe la vreun kilometru de sat zări un puşti cam de vârsta lui 
chinuindu-se, nevoie mare, să smulgă dintr-un tufiş nişte 
porumbe. 

— Măi bucăţică! Îl strigă Tic. Ia spune! Casa învățătorului 
Papucea e departe? 

Când se auzi astfel strigat, puştiul uită de porumbe şi se 
duse drept în întâmpinarea curajosului necunoscut. Îl 
măsură din cap până în picioare, apoi îi spuse cu oarecare 
dispreţ: 


— Bă chiştocule, crezi că dacă ai javra lângă tine, poţi să 
faci pe nebunu'? Dac-ai şti pe câţi d-alde tine i-am dat cu 
fundul de pământ... 

Tic îşi dădu seama că se înşelase imediat ce-l văzuse pe 
„bucăţică” ieşind din tufa de porumbe. Mâniosul era chiar 
mai înalt decât el şi nu părea deloc lipsit de vlagă şi de 
curaj. Dar nu de teamă se grăbi Tic să liniştească apele: 

— Hai să facem pace! Vrei? Dă mâna! 

— După ce ne măsurăm forţele, bă, crăcănatule. Ori ţi s-a 
făcut frică în pantaloni? 

Tic nu mai putea răbda insulta şi insinuarea: 

— Dacă te juri că n-o să scânceşti şi că n-o să mă spui 
maică-ţi sau soră-ţi... 

— Cu pumnii sau la trântă? Întrebă celălalt direct. 

— Alege tu, că eu oricum te bat de te sting... 

— Las-că te văd eu cum te mai lauzi după ce te dau jos... 

— Dai a înţelege că vrei trânta? Ceru Tic precizare. 

— La trântă! 

Călătorul cel obosit şi prăfuit îşi dădu jos rucsacul şi 
înainte de a începe lupta îşi întrebă adversarul: 

— Şmecherii? Capcane? Piedică? 

— De toate! Tot ce ştii tu şi taică-tău... 

— Bine. Cine-i întâi cu umerii la pământ e bătut. 

— Hai! 

— Haitu! 

Porniră amândoi. Îşi prinseră mijlocul şi începură să ţopăie 
pe câmp stârnind o nespusă uimire căţelului care nu 
înţelegea cum pot doi oameni să se ia din senin la harţă fără 
măcar să se certe unul cu altul. Tic simţi de la primele 
încleştări că puştiul e voinic şi dibaci. Nu putea să-l înfrângă 
decât cu o şmecherie... Pentru că n-avea timp. Dar şi 
adversarul încercă tot felul de şiretenii. Lupta era însă de 
multă vreme terminată, de când călătorul cel paşnic se 
gândise la cele câteva figuri fără scăpare pe care le 
învățase de la Ursu. Greutatea era să aleagă una mai 
spectaculoasă. O alese fără zăbavă. Se lăsă în genunchi îşi 


trase şi rivalul după el, se lăsă apoi în patru labe şi apucă 
brusc adversarul de mijloc şi se rostogoli cu el peste cap. 
Tic ajunse în mai puţin de o secundă deasupra inamicului 
său, care nu mai mişca de uimire. Îi lipi umerii de iarbă, 
apoi sări în sus. 

— Gata! Eşti bătut! 

— Încă o dată! Ceru adversarul după ce-i strânse mâna lui 
Tic. Să văd dacă mai poţi repeta figura. 

Tic n-o mai repetă din pricină că folosi altă şmecherie. 
Îndoi adversarul de mijloc, îl prinse repede cu mâinile pe 
sub burtă şi-l azvârli dintr-o singură mişcare pe umărul 
drept. Se roti de câtreva ori cu el, îl ameţi, apoi îl aşeză ca 
pe un mieluşel cu umerii la pământ. 

— Mai vrei? Îl întrebă învingătorul după ce-şi potrivise 
mâinile în şolduri. 

— Mai vreau! Răspunse sec puştiul, şi-i întinse iarăşi 
mâna. 

— Nu mai vreau eu. Mă grăbesc. 

— Trebuie să mă-nveţi şi pe mine cum faci. Sunt bătut dar 
trebuie să mă-nveţi. Dar lui tata tot o să-i spun. 

— Parcă ne-am înţeles să fie secret... 

— O să-i spun cum m-ai bătut. Şi dacă n-o să-ţi... Strângă 
mâna, o să vezi. 

Tic n-avu ce face şi-l învăţă pe învinsul cel plin de 
entuziasm figurile. 

— Gata! De-acum nu mă mai bate nimeni în sat. Bă, da' 
eşti hoţ al dracului!... Hai că merg şi eu cu tine în sat. Dar 
ce ai cu Papucea? 

Lui Tic îi plăcea puştiul. Felul lui cavaleresc de a se bate şi 
de a primi înfrângerea îl cucerise imediat. Nu într-atât însă 
ca să-i destăinuie secretele. 

— Vreau să m-ajute să fac o problemă... 

— Aha! Dar de unde eşti tu? 

— Dar tu? 

Se întrebară, îşi răspunseră, se împrieteniră la toartă. Tic 
îi destăinui totuşi un secret de consolare şi de năucire, 


anume că trece prin Şoimeni pentru a vedea dacă nu se 
poate face o excursie. 

— De ce n-ai venit cu trenul forestier? Se zăpăci puştiul. 

— Am avut o ocazie care m-a adus până la Călţunu. O 
maşină aproape nouă. Era păcat s-o las. 

— Aha! Păi să vezi ce exrcursii se pot face aici la noi. Psst! 
Nu ştiu oamenii. Dar sunt şi locuri prin care n-a ajuns până 
acum picior de om. 

— Zău?! Dar de ce nu s-a ajuns acolo? 

— Prăpăstii grozave... Şi... Hai să-ţi spun o taină mare de 
tot. Sunt şi hoţi pe-aici... 

— Nu cred... se prefăcu Tic. 

— Dacă-ţi spun eu. Iata e şef aici, la post. Am tras cu 
urechea şi-am auzit. Cică ar fi nişte hoţi colo sus, pe la 
Brazi. 

— Nu cred... Îl aţâţă iarăşi prichindelul înfiorat. 

— Dar ce crezi, că degeaba se duce el aproape în fiecare zi 
cu patrula în munţi? Dacă-ţi spun eu. Dar tu când te-ntorci 
în oraş, c-ai pierdut trenul...? 

— Poate găsesc o ocazie! 

— Ştii ce, haide la mine să dormi. Când o auzi tata c-ai 
reuşit să mă baţi, n-o să ştie ce să-ţi mai facă. El mereu îmi 
zice aşa: „mă, bagă de seamă să nu te bată nimeni, dar 
când cineva te bate, să-i strângi mâna”. 

— Bine... O să vin. Da-ntâi să mă duci la Papucea. 

— Stă chiar lângă noi. Până-ţi face el problema eu vorbesc 
cu mama. 

Traian, feciorul şefului de post, îi arătă casa lui Papucea şi 
se duse într-o fugă acasă. Tic bătu la poartă şi când îi apăru 
în faţă învățătorul îl rugă cu o voce foarte mieroasă: 

— Domnu-învăţător nu aveţi timp să mă ajutaţi la o 
problemă? 

Învățătorul, un tinerel lung şi deşirat, puţintel miop, îl privi 
cam neîncrezător pe solicitant. 

— Dar ce ai tu acum, vara, cu problemele? 

— Învăţ pentru corijentă, ştiţi şi am o mulţime... 


— Aha! Se dumiri Papucea. Intră! Şi ce problemă ai? 

— Una cu o ştafetă. Zece oameni duc un pachet pe o 
distanţă de cincizeci de kilometri... 

— Mare scofală! Fiecare câte 5 kilometri. 

— Nu! Spuse Tic. Unul din ei se îmbată şi face distanţa 
într-un timp dublu. 

— Aha! Şi? 

— Altul şchioapătă şi face drumul într-un timp de trei ori 
mai mare. Un al treilea pierde pachetul la jumătatea 
drumului şi de-abia când ajunge la ţintă îşi dă seama că nu-l 
mai are, se duce înapoi, îl caută, îl găseşte, îl aduce şi-l 
predă. 

— Şi ce vrea problema? 

— La ce oră a luat primul om pachetul? 

— Aha?! Păi e simplu: la ora cinci şi cinci minute. 

— Cum aţi calculat aşa de repede. 

— Aşa cred eu...! 

— Bine, dar ştiţi... Ora la care a luat pachetul... 

— Asta-i părerea mea, bă... La ora 5 şi 5 minute, maximum 
la 5 şi 10 minute. 

— Păi nu v-am spus nişte cifre... Cât a făcut fiecare, cât a 
întârziat cel cu... 

— Ei şi! Dacă eu îţi spun că la 5 şi 5. Ştiinţa se învaţă din 
experienţă, bă. Eu am primit un asemenea pachet acum 
câteva zile de la un ţăran, de la unul Iepure din Brazi. L-am 
primit la ora 5 şi 5 minute, maximum la 5 şi 10. Dece sănu 
se predea pachetul şi în problemă la aceeaşi oră? De ce să 
mai faci calcule? 

Era atât de absurd totul şi atât de frumos că Tic ar fi sărit 
de gâtul învățătorului... Dacă gestul nu i s-ar fi părul prea 
simplu. Nici o clipă nu-i trecuse prin cap că va putea afla 
atât de lesne răspunsul care-l tortura. Văzându-l pe Traian 
în poartă, Tic îl salută respectuos pe învăţător: 

— Vă mulţumesc din toată inima. Mi-aţi luat o piatră de pe 
ea. 


Măgulit de compliment, învățătorul îi făcu imediat un semn 
cu nepăsare superioară: 

— Dacă mai ai vreo problemă, poţi să mă deranjezi. Numai 
să nu vii cu fleacuri. Tot cu chestii din astea complicate. 

Când ajunse destul de departe ca să nu-l mai poată auzi 
învățătorul, Tic îi spuse, la ureche, lui Traian: 

— Mă Traiane, mă, dar aveţi un învăţător...! 

— Ce?! Ăsta numai de şcoală nu se ţine. Face gimnastică şi 
popice şi pălării împletite... 

— Dar, în orice caz, are îndrăzneală... 

— Mai ales la popice şi la fete, completă puştiul. 

— Hai! Mergi cu mine să dau o telegramă prietenilor? Le 
spun să vină imediat, că-s locuri grozave pe-aici... 

Şi cei doi băieţi se îndreptară spre oficiul poştal. 

Cireşarii îşi făcuseră de multă vreme bagajele şi se 
opriseră pe marginea şoselei în aşteptarea autobuzului sau 
a unei ocazii mai vrednice. Cum nu se vedea nimic în zare, 
se aşezară în cerc pe iarbă, cu gândurile furate de textul cel 
vechi al logofătului de divan Cristache Zogreanu. Victor 
vorbea încet şi rar şi parcă fără ţintă: 

— Ce ştim concret din lectura documentului? Nimic. Nu 
putem să punem bază pe nici un nume. Doar în 
introducerea aceea ca o provocare mai găsim ceva. Dar 
documentul propriu-zis? Cu cât îl recitesc, cu atât simt că- 
mi plezneşte mai rău capul. 

— Vezi? Se consolă Dan. Mie îmi vine să urlu la cer. Dac-aş 
şti unde-i mormântul tretilogofătului, zău că l-aş scula din 
groapă... 

— Mormântul ar putea să fie la Zogreni, spuse în loc de 
orice altceva Victor. 

— La Zogreni! Se miră Maria. Crezi că satul îşi trage 
numele de la logofăt... 

— Cam aşa s-a întâmplat cu multe sate... Dar să lăsăm asta 
că nu ne ajută cu nimic la dezlegarea misterului. Unde 
trebuie aplicate toate indicaţiile documentului? Asta-i 
problema! 


— Tu chiar crezi că ar trebui aplicate undeva! Întrebă într- 
o doară Lucia. 

— Sigur că da! Altminteri nu le văd rostul. 

— Dar atunci cum îţi explici enumerarea haotică a atâtor 
indicaţii: unele foarte concrete, altele foarte misterioase? E 
un talmeş-balmeş din care nu se poate înţelege nimic, 
răsuflă Lucia. 

— Eu iarăşi cred că unele-s puse ca să încurce, îşi aminti 
Dan. Tot stilul ăsta religios... 

— Dac-am putea, dac-am avea o cheie cu care să 
selecţionăm frazele necesare de cele de umplutură, medita 
Maria. 

— Cum? Ce cheie? Întrebă Ursu. Mereu, la fiecare frază 
„apoi” „apoi”, „apoi”. Dacă n-ar fi o dată „apoi” am şti că 
fraza aceea nu-i bună, adică nu-i necesară, cum se întâmplă 
la sfârşit cu „nimicul”. Dar de fapt, de ce-a trebuit să spună 
de-atâtea ori „nimic”? Nu ajungea o singură dată. 

Victor îl privi pe Ursu puţintel cam mirat. Întrebarea lui 
Ursu era exact întrebarea care-l enerva şi pe el. 
Remarcase, la fel ca Ursu, abundența „apoi”-ului şi 
repetarea „nimic”-ului. 

— De ce? Se pomeni Victor întrebându-se cu voce tare. 

— Şi cu poruncile... Adăugă Dan. 

— Şi cu scornirea altor porunci... Completă la rândul ei 
Maria. 

— Şi cu sfânta duminică şi cu pădurea de bozii şi cu trei 
brazi şi cu marile adevăruri că după a treia vine a patra şi 
după a opta vine a noua! Se răsti Lucia. Un haos şiun 
nonsens general. 

— Şi totuşi există un sens! Se încăpăţână Victor. 

— Gata? Ai şi început să-l vezi! Se entuziasmă Dan. 

— Nu! Răspunse Victor dezolat. Dac-ar fi aşa... Dar în 
principiu trebuie să existe un sens şi încă unul foarte precis. 

— Din asemenea ilogisme! Spuse Lucia cu un ton oarecum 
de reproş. 


— Din asemenea ilogisme! Spuse Victor cu un ton oarecum 
de admiraţie. 

— Eu nu cred c-o să apuc vreodată vremea ca să mi se 
arate în această încâlceală de fraze vreo limpezime. 
Imposibil! Mă conving pe minut ce trece. 

Era vocea lui Dan. Nu mai era mânioasă, ci calmă şi fermă. 

— S-o luăm de la coadă... Propuse Maria. Să începem cu 
„Dimic”-ul... 

— Ca să ajungem imediat la sfârşitul sfârşitului! Spuse 
enervată Lucia. 

— Şi asta nu înseamnă că undeva este, totuşi, o logică? 
Întrebă Victor. 

Lucia nu se lăsă însă cu una cu două: 

— Spune-mi, te rog, ce logică e în fraza asta, Victor: „apoi 
deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul 
ogrăzii”. Poţi? 

— Nu pot, recunoscu Victor. Dar trebuie să aibă una. 

— Sau astalaltă, continuă Lucia: „Apoi îţi ajută întâia 
călătorie şi nu chiar şi cea din urmă”? Care e „întâia 
călătorie” şi care este, mai ales, „nu chiar şi cea din urmă”? 

— Nu ştiu! De unde să ştiu! 

— Sau alta: „apoi te rogi domnului să nu mă mai cauţi 
decât mai apoi”. 

— Lucia! Textul trebuie să aibă până la urmă un rost. Nu 
posedăm cheia. Asta e! Dacă am poseda-o, totul ni s-ar 
părea foarte simplu. 

Lui Dan îi veni pe neaşteptate o idee: 

— De ce l-o fi ucis domnitorul pe Cristache Zogreanu? 

— Ca să rămână zăvorât secretul! Răspunde Maria. 

— Dar dacă l-a ucis fiindcă n-a reuşit să cifreze 
documentul sau pentru că şi-a bătut pur şi simplu joc de 
„înalta poruncă” scriind grozăvia asta. Zău că vorbesc 
serios. 

— Atunci n-avea nici un rost să se păstreze documentul, şi- 
ncă atât de bine, îl tempera Victor. Ar fi fost rupt imediat, în 
bucățele. Eşti convins? 


— Da! Totuşi... S-ar mai putea ceva: dacă acest document 
este un fals şi a fost pus dinadins în loc tainic, ca un fel de 
capcană iscusită, iar adevăratul document... 

— Asta s-ar putea... Aprobă Victor cam împotriva inimii, 
după o clipă de gândire. Dar nu putem admite ipoteza asta 
până nu avem documentul veritabil sau până nu ne 
convingem definitiv că textul pe care îl avem noi e absolut 
indescifrabil... Din cauză că e fals. 

— Eu zic că ultima ipoteză a devenit sau va deveni 
certitudine! Se apără Dan. 

— Eu nu! Spuse Victor. O capcană atât de iscusită trebuie 
să dea câteva indicaţii celor care intră în ea, ca să-i ducă, 
aşa cum ar spune Tic. 

— Şi eu cred la fel, sări sora celui amintit de Victor. 

Şi Lucia recunoscu destul de sincer că, deşi toate 
aparențele ar pleda pentru un document absurd, nu poate 
să ia în serios ipoteza lui Dan. 

— Cred că nu s-au epuizat toate posibilităţile de a-l 
descifra, asta e! 

Ursu era de mult alături de Victor. 

— Iarăşi mă bate un gând, reveni Victor. Aţi copiat oare 
foarte exact textul original? Nu v-a scăpat nimic la 
transcriere? 

— Absolut nimic! Îl asigură Lucia. De altfel ar fi bine să 
vezi şi tu originalul. 

Scoase din rucsac un dosar gros, îl deschise şi-i întinse lui 
Victor cele două coli îngălbenite de vreme. Victor le luă şi-şi 
concentra toată atenţia asupra lor. Cunoştea destul de bine 
alfabetul chirilic pentru a citi direct originalul. Îl citi o dată, 
îl reciti, apoi recunoscu: 

— Nu v-a scăpat nimic, îl cunosc pe de rost... Staţi! Totuşi 
v-a scăpat ceva. N-aţi transcris frazele în ordinea în care 
sunt în document. Trebuia să-l copiaţi exact cum e în 
original. la să facem acum operaţia asta, că mai avem ceva 
timp până vine autobuzul. 


— Dar e stupid! Se încăpăţână Dan. Tocmai când credeam 
că am scăpat de chinuri... 

Maria îl privi furioasă: 

— Nu te-a rugat nimeni să-l copiezi. Mai bine recunoaşte 
că te-a cuprins lenea. 

— Aiurea! Nu de lene e vorba. Mi-e ciudă. Am suferit prea 
mult din cauza hârţoagelor ăstora. M-am îmbolnăvit... 

— Şi-acum vrei să ne molipseşti şi pe noi! Îl luă la rost 
Lucia. Mai bine ai pune mâna pe o coală... 

— Bineînţeles! Acceptă Dan. Pot să pun mâna pe 
amândouă hârţoagele, dacă vrei. Dar mă jur pe toţi dracii 
că nu copiez o literă. La foc cu el! 

— Tocmai tu! Îl apostrofă Maria. 

— Şi de ce tocmai eu să n-am voie să spun prostii sau să 
fac glume? De ce să fiu tocmai eu cel mai serios dintre toţi? 

— Pentru că nu eşti niciodată. Scurt! Spuse Lucia. Şi la 
urma urmei n-avem nevoie de ajutorul tău... În clipa asta. 

Deşi nu dădea în sinea ei prea mare importanţă 
aranjamentului frazelor, Lucia copie textul unei pagini, 
transcriindu-l exact cum era în original în timp ce Victor 
făcea aceeaşi treabă cu cealaltă pagină. 

lată cum arătau transcrierile lor, respectând întocmai 
textul original: „Eu logofătul Cristache Zogreanu, umbra 
plecată a Mariei Sale primind prea înaltă poruncă din chiar 
gura Domnului nostru care asemeni stejarului stufos şi ne 
strâmb, umbreşte cu mila lui ograda ţării, m-am căznit din 
greu, aici în Şoimeni, în casa domnească, de multe ori 
apucându-mă zorii să zăvorăsc în slove cu neputinţă de 
desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia îi mai zic unii Curtea 
celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea, Oamenii 
istorisesc că cetatea numai la lumina lunii a fost zidită, de 
mult, în a opta domnie a Mugşatinilor şi că nimeni nu ştie 
cum arată astăzi drumul. 

În cetatea cea veche, după cum zic unii, întâia grijă este 
păzirea în vremi de cumplită bejenie a odoarelor scumpe 
ale ţării ce fac culme neamului nostru şi a odraslelor 


domneşti la picioarele cărora îngenunchiem cu toţii. Căci 
precum la adăpostul stâncii de cremene ne ferim de 
săgeata duşmanului azvârlită împotrivă-ne, tocmai aşa ne 
fereşte în vremi de amar ca un soare binefăcător Domnul 
pământului nostru. 

Şi truda mea nu a fost în van căci nu văd unde se găseşte 
acea minte iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezlegarea 
tainei şi deci intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os 
domnesc şi cel ce urcă în domnie poate să ştie taina, locul şi 
drumul Cetăţii Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară apoi 
din înaltă poruncă şi drept giudeţ oi uita-o eu însumi, căci 
chiar Maria Sa spus-a că numai această uitare mă poate 
duce la moarte bătrânească şi senină şi va feri pe urmaşii 
mei de primejdii grele domneşti şi nu-i va duce la osânda 
cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa o poartă. 

Scris-am eu, tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, 
hrisovul tainic de mai gios în cea de a doua domnie a Mariei 
Sale Moisei Movilă şi în cel de al patruzeci şi unulea an al 
vieţii mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu fie.” 
„RĂPOSAT-A DE MOARTE CU NEPUTINŢĂ A DESTĂINUI 
LOGOFĂTUL 

„Mai întâi de ori unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli: 

Apoi drumul te duce într-o Cetate veche zisă a Vulturilor, 
în care nu cred ceva să găseşti; 

Apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le 
alegi! 

Apoi ca racul mergi câţiva stânjeni, chiar patru; 

Apoi faci repede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai 
opreşti; 

Apoi oleacă răsufli că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i 
ferit de primejdii; 

Apoi nici dedesubt nu-i altceva decât numai van; 

Apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să 
mai scorneşti două porunci; 

Apoi zece fără unu şi zece cu unu îţi poartă paşii; 

Apoi îţi ajută întâia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă; 


Apoi urci cu trudă până la capătul satului; 

Apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la 
umbra streaşinei; 

Apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti; 

Apoi după un hop îţi propteşti piciorul în pământ şi după 
un alt hop la fel faci; 

Apoi numai dacă porneşti luni şi Duminica poţi răzbi; 

Apoi numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te 
opreşti, Apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii; 

Apoi oprindu-te la izvor şi la Sfânta Duminică împărăchiezi 
doi de unu şi numeri trei brazi; 

Apoi te rogi Domnului şi nu mai cauţi decât mai apoi; 

Apoi treci o creastă, răsufli de două ori şi chiar de nouă; 

Apoi baţi la prima poartă; 

Apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la 
capătul ogrăzii; 

Apoi după a treia vine a patra precum după a opta vine a 
noua; 

Apoi trei şi opt se risipesc; 

Apoi ajungi la sfârşitul sfârşitului; 

Căci nimic nu mai este; 

Nimic; 

Nimic”. 

DE DIVAN CRISTACHE ZOGREANU ÎN LUNA A ŞASEA A 
ANULUI 7141 DE LA FACEREA LUMII.” 

— Acum putem spune că avem într-adevăr documentele 
originale în faţa noastră, se linişti Victor. Ar mai rămâne o 
singură întrebare. Dacă nu s-a pierdut... Adică, dacă n-aţi 
pierdut voi o coală? 

— Noi? Făcu Dan pe ofensatul. Noi n-am pierdut nici un fir 
de praf. Poate că o fi lipsit o foaie de la începutul 
începutului, de când s-a îngropat documentul. 

— Nu! Spuse Victor. E un sigiliu pe document care 
dovedeşte că nu s-a pierdut nici o foaie. 

— Unde vezi tu un sigiliu? Întrebă Maria. 


— Fraza prin care se anunţă moartea tretilogofătului, în 
felul cum a fost adăugată, face impresia unui sigiliu. Dacă 
hrisovul ar fi avut trei coli, fraza adăugată s-ar fi lungit pe 
toate trei. Voi nu simţiţi în ea un fel de autentificare? 

Şi ceilalţi înclinară spre părerea lui Victor. 

— Prin urmare, tu eşti convins că întreg documentul se 
află în mâinile noastre, spuse Lucia. 

— Da! Sunt sigur. Avem documentul... Dar care-o fi cheia? 

— Autobuzul! Anunţă Dan. ot un fel de cheie... 

Într-adevăr se vedea autobuzul. Cireşarii se urcară. Ultimii 
rămaseră Ursu şi Victor în rolul lor temporar de hamali. 

— Ursule, nu vrei să vii la mine în noaptea asta? Întrebă 
Victor. Tata a plecat şi ne-am putea ocupa în linişte de 
descifrarea documentului. Nu mă culc până nu-l dezleg, 
chiar dac-ar trebui să nu dorm o lună. 

Ursu încuviinţă din cap. 

Tot drumul spre oraş cireşarii se gândiră numai la 
documentul cifrat. Care putea fi cheia? 

CAPITOLUL, XIII. 

Era târziu. Somnul cucerise fiinţele. Dormea oraşul, 
dormeau satele, dormea natura. Castelul de marmură îşi 
pierduse umbrele şi strălucirile în noaptea întunecoasă. Din 
cei trei bărbaţi care-l stăpâneau, numai unul din ei nu 
dormea: omul cu cicatrice. Îşi aprindea ţigară de la ţigară 
şi-i colinda fără încetare spaţiile. Fata în alb îşi trimisese 
mai întâi gândurile şi apoi visele spre cireşari. La picioarele 
ei, Philippe supraveghea întunericul cu ochi de jar. La 
Şoimeni, Tic şi noul său prieten, Traian, se împotriviră 
multă vreme cu amintiri ascuţite plumbului care li se 
scurgea în pleoape. Apoi unul din ei tresări în somn, 
mângâiat de fâlfâiri albe. 

Cireşarii sosiseră târziu în oraş. Oboseala îi trimisese 
repede în paturi. Lucia dormea; invocase un somn de 
piatră, odihnitor care să-i limpezească până dimineaţa toate 
încâlcelile. Maria adormise cu gândul la fratele ei pierdut 
undeva în lume, dar îl regăsi repede în vise duioase. Dan 


sosise prea târziu ca să se mai abată pe la frizerie, iar tatăl 
său avea, ca niciodată, în seara aceea clienţi. Când se 
întorsese acasă cu cele trei telegrame urgente trimise de 
Tic, îşi găsi feciorul războindu-se cu convulsii şi răsuflări 
împotriva unor vise duşmane. Nu-l mai trezi. 

Numai Victor şi Ursu îşi păstraseră toate simţurile treze. 
Trecuseră amândoi pe sub duşuri de gheaţă, îmbogăţiseră 
camera cu lumină vie, orbitoare, apoi se aşezaseră, unul în 
faţa altuia, la masa pe care se odihneau cele două foi 
îngălbenite. Victor se hotări, în sfârşit, să rupă tăcerea în 
acea noapte de neuitat pentru toţi cireşari şi pentru toţi 
prietenii cireşarilor: 

— Ursule, dacă am face abstracţie de orice sens al 
documentului, dacă am ajunge să zicem la concluzia că 
frazele n-au nici un rost, ce elemente concrete am avea? 

— Vrei să spui că tot ce e scris... 

— Nu, nu vreau să spun că frazele sunt scrise fără rost, 
dar dacă ar fi scrise, să zicem, într-un alfabet secret absurd 
în care i este egal cu 1, a cu 7, scu 3, ce-am face? 

— 'Te înţeleg, Victor! Ce-am face? Am vedea... 

— Care sunt elementele cele mai concrete, nu? Hârtia, 
paginile, rândurile, schimbarea cernelei, a scrisului, data. 
Nu? 

— Exact! Se bucură Ursu. Cred că de aici ar trebui să 
începem. 

— Să recapitulăm. Avem două foi de hârtie, autentice, 
vechi. Aici nu mai încape nici o îndoială. Scrise fiecare pe 
câte o faţă. Una e explicaţia, introducerea logofătului, 
cealaltă conţine documentul propriu-zis. 

— Scrise amândouă de aceeaşi mână, aminti vlăjganul. 

— Da! Nici în privinţa asta nu există cel mai mic dubiu. Mai 
departe: Rândurile. Documentul conţine 29 de rânduri. 
Data e vagă, dar sigură. A doua domnie a lui Moisei Movilă 
coincide întocmai cu data morţii lui Zogreanu: 1633. M-am 
uitat în enciclopedie. Singurul lucru care iese din comun e 
fraza scrisă de altă mână, cu altă cerneală. 


— De ce iese din comun? Mi se pare foarte firească. 

— Nu! Mie nu mi se pare chiar foarte firească. 

— Adică tu nu crezi în ea, Victor? Te îndoieşti de 
autenticitatea ei? Parcă spuneai că e un fel de sigiliu... 

— Nu, Ursule. Nu mi-am schimbat părerea. Dimpotrivă. 

— Atunci? 

— De ce scrisă pe ambele pagini? Încăpea numai pe una 
singură. 

— Mie nu mi se pare o problemă. Aşa i-a venit celui care a 
scris-o. Zău, Victor, pare cam complicată ideea ta. 

— Nu, că n-am nici o idee. Atât numai: consemnează acest 
lucru, singurul care până acum iese din comun. Să revenim. 
Mă gândesc mai întâi la discuţia dintre Maria şi Lucia. Va să 
zică, făcând abstracţie de text, nu avem nici un element 
concret în document. Nume, localitate... 

— E normal! Zâmbi Ursu. Dacă facem abstracţie de text...! 

— Nu e normal deloc! 

— De ce? 

— Pentru că nici în text nu avem elemente concrete: nume, 
localitate şi altele. Undeva totuşi ar trebui să existe! 

— Victor, dar nu uita că textul e cifrat! 

— Asta e clar. Dar nu e cifrat într-un stil obişnuit: 1=3, 
a=p, t=8... Adică într-un stil copilăresc şi foarte uzitat. E 
cifrat în ceea ce priveşte sensul frazelor, în ceea ce priveşte 
indicaţiile... Nu-s cifrate literele. Dac-ar fi aşa l-am rezolva 
în jumătate de oră, fără nici o greutate. Sunt cifrate 
cuvintele sau frazele... Înţelegi, Ursule? Atunci unde-s 
denumirile concrete? 

— Poate că Dan avea dreptate cu ideea lui despre cele 
zece porunci. El spunea că fraza a treia poate să indice un 
loc: mormântul unuia care a fost ucis pentru că râvnise la 
femeia altuia... 

— E o copilărie, Ursule. Documentul n-a fost făcut pentru 
locuitorii unui sat care rețin asemenea amănunte şi nici 
pentru o perioadă de câţiva ani. A fost făcut pentru 
posteritate... 


— Ai dreptate în cazul ăsta. Dar, de pildă, în rândul 18, 
acei „trei brazi” de la sfârşitul frazei n-ar putea să indice un 
loc? 

— Aceeaşi poveste! Nu cred! Deci nu avem indicaţii 
concrete de nume şi localităţi. Acesta e lucrul care mă 
supără cel mai mult. Dacă e aşa cum gândesc eu, atunci nu 
vom putea dezlega niciodată textul. 

— Cum aşa? Se înspăimântă vlăjganul. 

— Înseamnă că s-a pierdut totuşi o parte din text! O altă 
pagină. 

— Păi nu spuneai tu singur, Victor, că fraza aceea 
adăugată... 

— Da, dar m-am uitat adineauri pe hronicul lui Miron 
Costin... Uită-te şi tu... Ai observat? 

— Ce anume? 

— Întâi se trece anul de la facerea lumii şi pe urmă anul de 
la naşterea lui Isus Cristos. 

— Prin urmare, tu crezi totuşi... 

— Nu cred cu ochii închişi. E o simplă ipoteză. S-ar putea 
să lipsească foaia de hârtie pe care e continuată 
însemnarea „iară de la naşterea Mântuitorului lumii Isus 
Hristos 1633”. 

— Atunci, adăugă Ursu cu teamă, totul e în van, vorba 
documentului. 

— Nu, e numai o ipoteză, ţi-am spus. Dar n-avem dreptul 
să scăpăm nimic din vedere. Chiar când găsim lucruri care 
ne îmbolnăvesc. 

— Mare adunătură de microbi e pe foile astea... 

— Încă o dată, Ursule. Documentul nu cuprinde denumiri 
concrete! Acesta e al doilea lucru de care suntem siguri. 
Întâi fraza care autentifică documentul, ciudată, al doilea, 
lipsa denumirilor concrete, la fel de ciudată. Numai 
ciudăţenii. 

— Chiar să n-aibă nimic netăinuit textul lui Zogreanu? 

— Vom vedea; chiar cred că e timpul să trecem la text. 


— Aoleu! Se tângui Ursu. Ce să mai trecem, că-l ştim pe de 
rost. Avem 29 de rânduri... 

— Nu! Avem 29 de rânduri-fraze. Fiecare rând e o frază! 
Ceea ce mi se pare iarăşi foarte ciudat! 

— De ce? 

— Am impresia, Ursule, că rândurile s-au scris intenţionat 
aşa, ca să cuprindă fiecare o frază. Nu te uita la documentul 
din capul tău. Uită-te la hârtie. Fraze lungi, fraze scurte. 
Cine l-a putut obliga pe logofăt să facă din fiecare rând o 
frază sau din fiecare frază un rând? În orice caz nu spaţiul 
şi mai ales nu obişnuinţa. Pe vremea lui unii cărturari scriau 
fraze care se întindeau nu pe rânduri ci pe pagini. Nu ţi se 
pare ciudat? 

— Acum... Da! Recunoscu vlăjganul. Atunci şi acest „apoi”, 
care mi-a ucis nervii... 

— Spune! Nu te sfii! Îl încuraja Victor. 

— Are un fel de rol între fraze... Fir-ar să fie! 

— Da! Întăreşte despărţirea frazelor. Eu chiar aş îndrăzni 
să spun că rupe intenţionat frazele una de alta. Îi dă într-un 
fel fiecărei fraze un înţeles al ei, singular. 

— Brr! Se sperie Ursu cu exclamaţia lui Tic. Ce complicat! 

— Foarte! Pentru că în cazul acesta înseamnă că totuşi 
fiecare frază are un sens, chiar dacă întreg textul, 
totalitatea frazelor, nu are un sens general. 

— Iar „nimicul” de la sfârşit? Întrebă Ursu. 

— Altă ciudăţenie. De ce spune de trei ori „nimic”. la să 
mai vedem o dată. Notează! 29 de rânduri-fraze; fiecare 
frază are un înţeles al ei, rupt de sensul general al 
textului... Stai! Atunci înseamnă că nu putem vorbi de un 
sens general al textului... Dar ce poate fi? Ce dracu poate 
fi? Să nu pierd şirul... Şi repetarea „nimicului”, de la sfârşit. 
Din nou rămânem fără nici o lumină... Ce-ar putea să 
cifreze frazele? Cuvinte? Litere? Să facem o încercare... Dă- 
mi numărul unei fraze, Ursule! 

— Unsprezece sau optsprezece, care vrei tu... 


— Unsprezece! yrApoi urci cu trudă până la capătul 
satului”. Ce poate să conţină această frază? Unde urci? La 
capătul cărui sat? Nici măcar nu avem o indicație 
numerică... Să vedem optsprezece... „Apoi oprindu-te la 
izvor şi la Sfânta Duminică împărăchezi doi de unu şi 
numeri trei brazi...” Aici avem câteva indicaţii numerice... 
Doi de unu... Unsprezece sau doi? Şi trei... Ce reprezintă? 
Litere?... Nu! Fiindcă nu e alfabet pe lume care să fie 
format din 10 litere. Cuvinte? Ce cuvinte? De unde cuvinte? 

— Şi dacă unele fraze sunt fără rost? Îl întrerupe Ursu pe 
Victor. De pildă „nimicul” de la sfârşit. 

— Nu poate fi nici o frază fără rost, Ursule! 

— De ce? 

— Pentru că n-ar fi fost trecută în text. Frazele sunt de 
sine stătătoare. Nu era nevoie de ele, nu erau trecute în 
text. E clar? 

— Totuşi ultimele fraze nu conţin nimic altceva decât 
„nimic”. Şi ele au un rost? 

— Eu cred că da, Ursule! De aici trebuie să vină fulgerul! 

— Atunci nu mai înţeleg. Dacă şi cuvântul „nimic” poate să 
însemne ceva, ce fel de document mai e şi ăsta? 

— Asta mă întreb şi eu, Ursule, rosti Victor cu o licărire 
ciudată în ochi. Oare avem noi în faţa noastră documentul? 

— Cum? Sări Ursu. Eu spuneam numai aşa... 

— Eu nu spun numai aşa. E absolut sigur! Şi totuşi 
logofătul de divan a făcut o greşeală... Sau poate că a voit s- 
o facă... 

— Ce greşeală? Spuse Ursu simţindu-şi spatele plin de 
furnici. 

— Despărțirea prea netă a frazelor, transformarea lor în 
fraze de sine stătătoare, fără nici o legătură între ele... Asta 
arată că nu avem în faţa noastră, sau că nu putem avea, 
Ursule, în faţa noastră un sens general. Şi dacă lipseşte 
sensul general înseamnă că nu avem în fata noastră 
documentul! 


Şi Victor şi Ursu se ridicară în aceeaşi clipă de pe scaune. 
Vlăjganul părea ameţit, năucit: 

— Dar ce-i ăsta, foaia asta care mi-a umplut pieptul cu 
untdelemn clocotit? 

— Cred că-i cheia! În faţa noastră nu se află documentul, 
Ursule, ci cheia cu care se descifrează documentul... 

— Dar atunci documentul unde-i? 

— Ori s-a pierdut... Ori e aici! 

— Unde? Eşti nebun?! Spuse Ursu ducându-şi mâinile la 
tâmple. 

— Nu! Am fost nebun, toţi am fost nebuni, zăpăciţi, 
aiuriţi... Extraordinar! Oare chiar s-a pierdut? 

Victor îşi lipise fruntea de sticla geamului şi atârna acolo, 
lângă fereastră, fără nici o vlagă în trup. 

— Oare chiar s-a pierdut, Ursule? Îşi reveni el după câteva 
momente de gândire. Oare chiar s-a pierdut?... Mi-e şi 
teamă să încerc. 

— Dacă tu crezi că documentul nu-i decât o cheie, atunci s- 
a mai pierdut o pagină. 

Victor nu luă în seamă ceea ce spusese Ursu, părăsise 
geamul parcă mai înviorat. Se plimba prin cameră: 

— Pur şi simplu mi-e teamă să încerc. Niciodată n-am trăit 
o asemenea emoție. Ursule! Eu nici nu mă uit, nici nu mă 
gândesc, fa tu totul... 

— Ce să fac? 

— Numără rândurile din introducere... 

— Introducerea! Urlă Ursu. 

— Nu, nu... le rog nu scoate nici o vorbă. Numără 
rândurile... Atât! Cum vrei tu: tare, încet... 

— Douăzeci şi nouă! Şopti Ursu, uluit şi el de descoperire. 
Douăzeci şi nouă, adică... 

Victor căzu moale pe pat. 

— Ce s-a întâmplat? Se repezi vlăjganul. 

Victor răspunse cu voce stinsă, tremurătoare: 

— Am descoperit documentul...! 


— Cum?! Da... Da! Şi vocea lui Ursu cutremură pereţii 
camerei: Au! Introducerea! Bine, dar... Numai după 
numărul rândurilor...? 

— Nu, Ursule! După toate. După „apoi” şi după „nimic” şi 
mai ales după fraza adăugată. Ne mai lipsea un singur 
amănunt. Numărul rândurilor. Acum nu mai am nici o 
îndoială! 

— Eu nu văd decât asemănarea de rânduri... 

— Care e accentuată de frazele-rânduri. Adică până la 
urmă, de acel mic şi neînsemnat „apoi”. 

— Şi „nimicul”? 

— Şi mai important! Ia citeşte ultimele trei rânduri scrise 
de logofăt. 

Ursu începu să citească. 

— Scris-am eu... 

— Stai! Îl întrerupse Victor. Mai întâi ia seama că numai 
din acest loc tretilogofătul începe un nou aliniat... E foarte 
important. Citeşte! 

— Scris-am eu tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, 
hrisovul tainic de... Acum începe un nou rând... Mai gios, în 
cea de a doua domnie a Mariei sale Moisei Movilă şi în cel 
de al... Începe alt rând, ultimul... Patruzeci şi unulea an al 
vieţii mele, care, deie domnul, cel din urmă să nu fie”. Să 
citesc şi fraza...? 

— Nu!... Acum nu ţi se pare totul limpede? Aceste fraze 
conţin „nimicul”. 

— Păi, cu atâtea date într-însele...? 

— Dar nu date care interesează documentul. Aceste fraze 
înseamnă pentru document „nimic”. 

— Prin urmare, celelalte fraze din introducere...? 

— Da! Celelalte fraze constituie documentul...! 

— Şi fraza adăugată? 

— O idee genială, Ursule! Genială! Ca de altfel întregul 
document. Cel care a adăugat fraza cunoştea taina 
documentului! Lungind-o astfel, pe două coli, pe ambele 
pagini scrise de logofătul Zogreanu, a dat cel mai însemnat 


indiciu. Că există o legătură indisolubilă între cele două 
pagini, că nu pot fi despărțite una de alta, că amândouă 
împreună constituie documentul! Asta-i! 

— Şi noi care n-am dat nici o atenţie introducerii...! 

— Grozav de deştept cărturar. Dacă nu era ucis ajungea 
sigur vel logofăt. Cine ştie cât a pierdut cultura şi istoria 
prin uciderea lui...? 

— Dar eu tot nu înţeleg unde-i documentul! Ce conţine? 

— Nici eu nu ştiu. Trebuie să-l descifrăm. Avem cheia. 
Fiecărui rând din introducere îi corespunde o frază din 
cheie. Asta-i tot ce ştim. Dar e enorm! O să ne chinuim noi o 
mulţime, dar merită. Începem? 

Ursu era gata. Victor luă în faţă ambele coli: 

— Taina fiecărei fraze din document, din introducere, e 
strâns legată de sora ei, adică de fraza respectivă din cheie. 
Cu asta pornim la drum. Prima frază din cheie: Mai întâi de 
oriunde ai lua-o acelaşi lucru îl afli. Ce poate să însemne 
asta? Mă gândeam la o indicație numerică, la ceva care să 
ne ajute la selecţionarea cuvintelor. Stai! Păi avem o 
indicație Ursule! Când ajungi în acelaşi loc, în acelaşi punct, 
de oriunde ai porni? 

Când punctul este un centru, când e undeva la mijloc... 

— Câte cuvinte are primul rând din introducere? 

— 9! Mijlocul e deci 5... Merge... 

— Exact! Subliniază cuvântul Ursule. Eu îl notez separat. 
Mai departe... Apoi drumul te duce la o cetate veche zisă a 
Vulturilor în care nu cred ceva să găseşti... Deocamdată să 
considerăm că în rândul respectiv din introducere nu se 
află nici un cuvânt care ar putea interesa taina... Mai 
departe: Apoi din zece porunci pe a cincea şi pe a noua le 
alegi... 

— Am subliniat cuvintele 5 şi 9 din rândul 3 anunţă Ursu. 
Gata! S-a zis cu teoria lui Dan. 

— Apoi ca racul mergi câţiva stânjeni, chiar patru. 

— Continuă Victor. Ca racul... Deci înapoi, deci numărăm 
al patrulea cuvânt de la coadă, la rândul 4; Apoi faci repede 


doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti. Deci ar fi 
vorba de primul şi de al doilea cuvânt şi de ultimul. Ai 
subliniat Ursule? 

— Am subliniat! Dar să ştii că n-am curajul să leg între ele 
cuvintele pe care le-am subliniat până acum. 

— Şi eu vreau să-mi las surpriza la urmă. Hai să jurăm, 
Ursule, că până ce nu terminăm, niciunul dintre noi să nu 
lege cuvintele între ele! Bravo! Atunci să continuăm: Apoi 
oleacă răsufli, că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de 
primejdii. Deci nici aici nu avem ceva de găsit. Apoi nici 
dedesubt nu-i altceva decât numai van. Deci nici rândul 
acesta. Deştept logofătul! Ştia să ţină bine condeiul în 
mână. Apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i 
rău să mai scorneşti două porunci. 

— Toate evangheliile... Oare să însemneze patru? Sau: 
1,2,3,4...? 

— Cred că 4. Dar ce-o fi însemnând să mai scorneşti două 
porunci? Aici e cam încâlcit... 

— De ce? Mi se pare foarte simplu: 2, adică al doilea 
cuvânt. 

— Atunci ar fi fost firesc să indice mai întâi al doilea cuvânt 
şi pe urmă pe cel de-al patrulea. Nu? În privinţa asta 
logofătul e foarte precis. Până acum toate numerele au fost 
luate în ordinea lor firească. 

— Atunci care să fie cele două noi porunci? 

— Cele care vin după zece! Descoperi Victor. Adică a Il-a 
şi a 12-a. Extraordinar! Mă năuceşte isteţimea minţii lui! Ai 
subliniat? Ia să vedem mai departe: Apoi 10 fără 1 şi 10 cu 
1 îţi poartă paşii... Adică 9 şi 11, prea iscusite logofăt... Apoi 
îţi ajută întâia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă. Prima 
călătorie! 

— Adică prima frază, sau primul cuvânt... Căută Ursu. 

— Sau primul număr, Ursule, nu? Parcă a fost 5, nu? la 
subliniază şi nu chiar şi cea din urmă. Adică cea dinaintea 
celei din urmă... Penultima... 9 era. Nu? Ai subliniat Apoi 
urci cu trudă până la capătul satului... 


— Ăsta trebuie să fie ultimul cuvânt din rând. L-am 
subliniat. Altul n-ar putea fi. 

— Apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la 
umbra streaşinei... 

— Adică ultimul şi penultimul... se grăbi vlăjganul. 

— Nu, nu! Îl opri Victor să sublinieze. Nu uita că fiecare 
frază e de sine stătătoare. Nu părăseşti capătul din fraza 
trecută, aşa cum s-ar putea înţelege. Fraza începe exact 
cum trebuie. la să ne uităm la fraza din introducere. 

Fraza arăta astfel: „neamului nostru şi a odraslelor 
domneşti la picioarele cărora îngenun-” 

— Care e capătul frazei? Îngenun sau cărora? Logofătul e 
prea precis ca să considere capăt un cuvânt neterminat. 
Deci capătul e cărora. Ultimul şi penultimul începând de la 
cărora sunt picioarele şi la, deci la picioarele. Acestea 
trebuie subliniate! 

Ursu le sublinie şi ascultă în continuare vocea lui Victor: 

— Apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti... În orice caz nu 
1,2,3... Pentru că ar fi indicat zilele de la începutul 
săptămânii. Cuvântul Paşti are deci o semnificaţie. Care-i 
prima zi de Paşti? 

— Duminica! Răspunse prompt Ursu. 

— Adică ziua a şaptea... Da! Asta-i! A şaptea, a opta, a 
noua! Duminică, luni, marţi. Extraordinar de ingenios! 
Formidabil! Dacă spunea duminică, luni, marţi, însemna 7, 
1, 2,! Dar adăugând Paştele, a dat numerelor altă 
semnificaţie: 7, 8, 9. Subliniază-le! Ce surpriză ne-o mai 
rezerva oare logofătul? Ia să vedem! Apoi după un hop îţi 
propteşti piciorul în pământ şi după un alt hop la fel faci. 

— Asta-i simplă! Spuse Ursu. La hop sari. Deci sari primul 
şi al treilea cuvânt. Şi astfel rămân 2 şi 4. 

— Cred că da! Zise Victor. Apoi numai dacă porneşti luni şi 
duminică poţi răzbi. 1 şi 7. Foarte simplu! 

— Şi cât le-a înfuriat pe fete fraza asta! 

— Apoi numeri bine treptele dacă nu chiar la cea din urmă 
te opreşti... 


— Treptele lui Dan şi ale Luciei! Puţul era izvorul... Deci 
subliniez penultimul cuvânt. 

— Apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii. 
Bozii? Pădure de bozii! Aaaa! Dacă-i vorba să rătăceşti în 
voie şi-ncă printre bozii, nu găseşti nimic! Apoi oprindu-te la 
izvor şi la Sfânta duminică împărăchezi doi de unu şi 
numeri trei brazi. Cam complicat. Izvorul e 1. Subliniază. 
Iar Sfânta duminică 7. lar doi de unu împărăchiaţi nu pot 
căpăta decât valoarea de 11. Nu poate să mai fie decât 11 
plus 3! Sunt paisprezece cuvinte în frază Ursule? 

— Exact 14! 

— Atunci subliniază şi ultimul cuvânt. Apoi te rogi 
domnului şi nu mă cauţi decât mai apoi... Adică n-avem ce 
căuta în rândul acesta... Apoi treci o creastă, răsufli de 
două ori şi chiar de nouă. 

— Am subliniat! Anunţă Ursu. 

— Apoi baţi la prima poartă... 

— S-a deschis! Râse Ursu. Cam târziu, dar s-a deschis 
până la urmă! 

— Apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la 
capătul ogrăzii. 

— 7 e clar, dar puieţii? 

— Vrei să spui puieţii de la capătul rândului? Dacă nu-i 
unul, un puiet, ci-s puieţii, nu pot fi decât doi. Ultimele două 
cuvinte Ursule... 

— E cam complicat! Care să fie? 

Se uită şi Victor. Ultimele două cuvinte erau bătrânească şi 
se- 

— Cred că şi sese hotări Victor. 

— De ce? De ce nu bătrânească şi şi... 

— Pentru că vorbeşte de puieţi. Şi zău că seamănă cu nişte 
puieţi şi-ul şi se-ul. Sunt atât de mici!... Apoi după a treia 
vine a patra şi după a opta vine a noua. Deci 3,4,8,9! 

— Gata! S-au subliniat! 

— Apoi trei şi opt se risipesc... Rosti Victor încet cu vocea 
încărcată de emoţii. 


— Şi mai rămân 4 şi 9. Le-am subliniat! 

— Apoi ajungi la sfârşitul sfârşitului. Care nu poate fi decât 
ultimul cuvânt. Căci nimic nu mai este, nimic, nimic. 

Victor şi Ursu priviră copia documentului subliniată ici şi 
colo de creionul vlăjganului. 

— Tu ai putea, Ursule, să extragi cuvintele subliniate şi să 
le scrii în ordinea lor, fără să te gândeşti, fără să simţi, fără 
să vezi sensul frazei care se aşterne pe hârtie? Eu n-aş 
putea. Poate izbuteşti tu... 

— Eu pot! Spuse Ursu cu toată hotărârea şi se apucă să 
extragă şi să transcrie cuvânt după cuvânt, străduindu-se 
din răsputeri să nu le perceapă sensul, să nu intuiască 
fraza. Scria şi număra în gând de la 134 în jos din 7 în 7... 
134... 127, 121, 114, 107. Apoi din 8 în 8, din 3 în 3... Până 
ce termină de aşezat pe coala de hârtie ultimul cuvânt. 

— Să facem următoarea convenţie, Ursule. După ce citeşti, 
indiferent de sensul pe care-l conţin frazele extrase, ne 
trântim în pat şi ne culcăm fără să scoatem un cuvânt. Chiar 
dacă aflăm dezlegarea unei taine nemaipomenite, chiar 
dacă auzim cine ştie ce absurdităţi cumplite sau cine ştie ce 
nonsens... De acord? 

De fapt, nu mai rămăsese mult până la răsăritul soarelui. 
Dar Ursu înţelegea că prietenul lui vrea să scape măcar de 
gândul emoţiilor de după lectură. 

— Primesc, anunţă Ursu. 

— Citeşte! 

Înainte de a auzi primele cuvinte ale lui Ursu, Victor simţi 
fiori şi dureri şi ameţeală. Se sprijini ca să nu cadă. Dar şi 
lui Ursu îi tremura vocea. 

— Umbra stejarului strâmb din Şoimeni în zorii lunii a opta 
arăta drumul. După întâia culme la picioarele stâncii de 
cremene săgeata azvârlită în soare găseşte intrarea. 
Pogoară şi urcă la fel apoi drept duce. Şi se va feri de 
primejdii la fiece poartă”. 

Cei doi cireşari se aruncară pe pat cu faţa în jos. Nu 
scoaseră nici un cuvânt, dar somnul îi prinse pe amândoi 


plângând de emoție şi bucurie. 

CAPITOLUL XIV. 

Pe Dan îl trezi din somn un vis urât... Trăia într-o epocă 
veche, încâlcită, sau chiar în mai multe epoci. Pentru că 
făcea, ca un veritabil peripatetician, expunerea ideilor lui 
Copernic pe străzile unui oraş medieval, deşi nu împlinise 
doisprezece ani. Îi trimisese unui prieten, care avea aceeaşi 
vârstă ca dânsul şi se numea Pascal, o telegramă, 
felicitându-l pentru descoperirea elementelor geometriei 
euclidiene. Asta se întâmpla la Modena. Dar abia ieşi de la 
poştă şi văzu lume adunată în jurul unui turn înalt, aplecat. 
Ajunsese oare la Pisa? La o fereastră a turnului, un bărbat 
tânăr, cu ochi negri şi nasul acvilin, striga mulţimii că poate 
să vorbească de omni re scibili şi aşteaptă ergo orice 
întrebări. Profesorul, jignit de curajul necunoscutului, se 
urcă într-un stejar gros din faţa statuii lui Dante şi începu 
să ţipe celor adunaţi că el se angajează să vorbească 
mulţumii nu numai de omni re scibili dar et quibusdam aliis. 
Cineva îl întrebă dacă pământul se învârteşte. Descoperi în 
omul acela pe conducătorul mascat al unei gărzi a 
Inchiziției. Se văzu înconjurat de zeci de ostaşi cu arme 
lucitoare dar avu curajul să urle: Eppur şi muove. Fu ridicat 
pe sus şi dus direct la eşafod. Acolo un preot bătrân îi dădu 
o carte veche, spunându-i că dacă va reuşi să citească din 
ea va fi salvat. Dar fiindcă nu reuşi în nici un chip să 
descifreze scrierea etruscă în care era copiată cartea, se 
dădu foc rugului, înconjurat de flăcări îşi duse mâna la cap 
şi începu să strige mulţimii adunate înjur: J'avais, pourtant, 
quelque chose la! Dar nici ghilotina care apăruse din senin, 
nici flăcările care începeau să-i ardă faţa nu erau sortite să-l 
ucidă pe de-a-ntregul. Pentru că Dan deschise ochii şi sări 
înfricoşat din pat. În jurul lui nu se afla însă nici un obiect 
de tortură sau de execuţie ci doar razele soarelui, foarte 
fierbinţi şi strălucitoare. Se spălă şi se îmbrăcă în goană, 
deschise fereastra, îşi aruncă ochii pe masă şi abia atunci 
descoperi obiectele de tortură... 


Pe masă se aflau trei telegrame. Telegramele lui Tic... Dan 
le citi, câteva clipe rămase fără răsuflare, apoi porni ca un 
besmetic, într-o goană care l-ar fi făcut invidios pe cel mai 
rapid alergător din oraş. Când ajunse în apropierea casei 
lui Victor, se gândi că e cazul să se oprească o clipă pentru 
a-şi reface respiraţia. Numai doi cireşari nu se aflau în 
curte: cel care expediase telegramele şi cel care le primise. 
Fetele sosiseră înainte. Ei şi! Tot el era acela care aducea 
marea veste. Trecu triumfător pragul porţii şi anunţă cu 
voce poruncitoare: 

— Pregătiţi-vă de plecare. Imediat! 

Cei din curte întoarseră surprinşi capetele. 

— Dar tu te-ai pregătit? Îl întrebă Lucia. 

— De ce să mă pregătesc? Aaaa! Sigur că mă voi pregăti şi 
eu. 

— Dar tu de unde ai aflat că plecăm la Şoimeni? Îl întrebă 
Maria. 

— Şoimeni! Dar voi de unde ştiţi? Nu se poate! V-a 
telegrafiat şi vouă Tic? 

Victor rămase şi mai uimit decât Maria după ce auzi 
cuvintele lui Dan. 

— Ţi-a telegrafiat Tic din Şoimeni?! 

Dan nu răspunse şi nici nu arătă telegramele. Se uită la ei 
cu nişte priviri rătăcite: 

— Voi vreţi să vă bateţi joc de mine?! Dacă nu v-a 
telegrafiat Tic, de unde ştiţi de Şoimeni? 

— Din document, întârziatule! Îl informă Maria. Victor şi 
Ursu au descifrat documentul. 

— Cum?! Aţi descifrat voi etrusca aia ucigaşă? 

— Ce etruscă?! Se înfurie Lucia. Află că adevăratul 
document se afla în introducere şi ceea ce consideram noi 
document nu era decât cheia. 

— Ce-mi tot sporovăiţi la cap! Daţi-mi documentul! 

— Dă şi tu telegramele! 

Imediat schimbară între ei hârtiile şi uimirea fu la fel de 
mare pentru ambele părţi. 


— Ce s-o fi întâmplat cu Tic? Întrebă Maria uitându-se în 
ochii lui Victor. De ce-a expediat trei telegrame, dintre care 
două cu acelaşi conţinut? 

Victor încercă s-o lămurească: 

— Când a expediat prima telegramă încă nu dăduse peste 
ultimul mesager. 

— Asta e clar! Dar celelalte? 

— Celelalte... Continuă Victor. Cea de a doua dovedeşte că 
a aflat ceva în legătură cu mesajul înainte de a ajunge la 
Şoimeni. 

— Adică a dat de primul mesager, sugeră Lucia. 

— Nu cred... 

— De ce? 

— Pentru că ar fi telegrafiat chiar despre marele 
eveniment. El spune însă altceva în prima telegramă: Veniţi 
la Şoimeni, mesajul e adevărat. Nu spune: Am ajuns la 
capăt sau Ura! Am găsit! Îl ştim noi pe Tic... Mai ales după 
atâta căutare... 

— Şi ce crezi tu? Întrebă Maria. 

— Că mergând pe urmele mesajului a aflat o serie de 
amănunte în legătură cu conţinutul lui care i-au dat 
siguranţa că mesajul e adevărat. Dar nu acest lucru mă 
intrigă... De ce ne cheamă atât de categoric la Şoimeni, 
înainte de a fi ajuns el acolo? 

— Poate o fi aflat că acolo se află primul mesager, interveni 
Ursu. 

— Poate. Dar asta nu justifică tonul chemării lui şi nici 
chemarea. Eu cred că a aflat şi altceva. Ceva care i-a cerut 
acţiune grabnică. 

— Ceva în legătură cu castelul, nu? Sesiză Maria. 

— Da! Ar putea să fie şi asta... Sau ceva în legătură cu 
fata... 

— Ceva grav? Întrebă Lucia. 

— Şi da şi nu. Chemându-ne, înseamnă că e sigur de ceva! 
De castel, să zicem. Dar el ne chema înainte de a descoperi 


primul mesager. Atunci nu e vorba de castel. Ci mai 
degrabă de fată... 

— Cum asta? 

— În telegrame, Tic nu pomeneşte niciodată cuvântul 
castel ci numai cuvântul mesaj. 

— Tot nu înţeleg, mărturisi Maria. 

— Înseamnă că acolo, în regiunea Şoimenilor, unde noi 
ştim că se află castelul, oamenii din regiune habar n-au de 
aşa ceva. Dacă Tic ar fi aflat de la ei vreun amănunt sau 
vreo poveste cu privire la castel, misterul nemaifiind un 
mister, ar fi folosit cuvântul castel în mesaj. Acum e clar? 
Deci n-a aflat nimic despre Castelul celor două cruci... 

— Ci despre „fata în alb”! Completă Lucia. 

— Da! Reluă Victor. Mai ales dacă ne uităm la ultima 
telegramă: Veniţi imediat la Şoimeni. Tic se fereşte să spună 
orice altceva. Probabil ca să nu dea cuiva de bănuit. Deci 
nimeni nu ştie nimic despre castel, acolo în regiune. Dar 
trebuie să se fi petrecut un anumit eveniment în 
împrejurimi care l-a determinat să creadă în autenticitatea 
mesajului... Fiindcă fără să fie sigur de adevărul mesajului 
Tic nu ne-ar fi chemat acolo. 

— Atunci de ce nu crezi că a dat peste primul mesager? 
Insistă Lucia. 

— Pentru că nu putea să dea peste el: Pentru că dacă ar fi 
dat peste el Tic ar fi expediat următoarea telegramă: Am 
ajuns la capăt, am descoperit locul. Veniţi în cutare punct. 

— Ce legătură ar avea o astfel de telegramă cu primul 
mesager! Se miră la rândul ei Maria. 

— Pentru că descoperind pe primul mesager Tic ar fi 
descoperit şi castelul. 

— Crezi că primul mesager a luat pachetul chiar de la 
castel? Întrebă Ursu. 

— Da! 

— Atunci cum de nu e cunoscut castelul în regiune? 
Interveni iarăşi Lucia. 


— Nu ştiu. Cu primul mesager e o enigmă. Purtarea lui e 
foarte ciudată. Primeşte mesajul de la castel sau de la 
cetate şi totuşi nu spune nimic despre cetate. Vă închipuiţi 
ce vâlvă ar fi făcut un asemenea zvon. Să fie cineva din 
castel? Să aibă mesagerul un anumit interes ca să rămână 
totul sub tăcere...? 

— Sau să fie castelul ceva foarte, foarte cunoscut. De pildă 
o casă veche, sau ceva... Ceva... Căreia oamenii, neştiindu-i 
istoria, nu i-au dat nici un fel de importanţă până acum. 

— E interesant ce spui tu, Lucia, îi răspunse Victor. Dar Tic 
nu este de acord cu ipoteza asta. El evită în mod intenţionat 
să folosească cea mai mică aluzie la castel sau la cetate în 
telegrame. Şi totuşi ne cheamă la Şoimeni într-un mod 
imperativ. Pentru nişte ruine vechi sau pentru nişte lucruri 
lipsite de importanţă n-ar face-o. 

— Ai dreptate! Recunoscu Lucia. Atunci tot ceva în 
legătură cu fata în alb l-a determinat pe Tic să ne cheme 
acolo. 

— Crezi că e ceva grav cu fata? Se îngrijoră Maria. 

— Mai degrabă s-ar putea asta... Reflectă Victor. S-a 
întâlnit cu ea sau... Sau a dat în mod sigur de urmele ei... 
Dar nu de urmele ei obişnuite... ci de urmele ei de 
castelană... Sau de urmele ei de prizonieră... 

— Crezi că e ceva cu fata? Se îngrijoră Maria. 

— Deocamdată şi acest lucru e o enigmă... Povestea cu 
prizonieratul ei... Dar s-o lăsăm la o parte... Problema e 
alta. Chemarea lui Tic, telegramele lui, Şoimenii lui coincid 
cu documentul nostru, cu Şoimenii noştri. Ne aflăm deci în 
mod cert pe drumul cel bun. Nu ne mai poate reţine nici o 
îndoială. Ce părere aveţi? 

Toţi încuviinţară. Şi Dan, care se retrăsese până atunci 
într-un colţ al grădinii pentru a studia documentul: 

— Ne-am întâlnit pe drum cu Tic! Fură primele lui cuvinte 
când reveni în grup. Mamă dragă, dar m-a zăpăcit 
documentul... Şi eu care credeam că e o bazaconie. 
Formidabil logofăt! Eu l-aş fi făcut, nu ştiu ce, dar ceva 


foarte mare. Formidabil. Cum de i-a venit ideea asta 
năstruşnică cu introducerea? 

— Numai asta? Se aprinse Lucia. Dar cheia? Şi fraza aceea 
cu zilele de Paşti, care mă uluieşte... Şi cu puieţii. Şi cu 
scornirea altor două porunci. la spune drept, Victor! Când 
ai început să simţi prima dată că textul nu-i decât o cheie? 

— M-a pocnit ca un trăsnet. S-au adunat parcă o groază 
de nori în capul meu. Dar prima ciudăţenie mi-a scos-o la 
iveală discuţia ta cu Maria despre lipsa denumirilor 
concrete... De aici am plecat. Dar să lăsăm asta. Trebuie să 
ne hotărâm imediat. Te-ai interesat Ursule? 

— Da! Răspunse vlăjganul. Către prânz pleacă un tren 
forestier spre Şoimeni. Ajunge pe la 4 sau pe la 5 după 
amiază. E urcuş şi drumul nu e sigur. 

— Am pierdut o zi! Se întrista Dan. Din cauza mea. Dacă 
nu adormeam şi-l aşteptam pe tata, veneam încă noaptea cu 
telegramele la voi şi în zori eram plecaţi. 

— Tot n-aveam ce face acolo astăzi! Îl potoli Lucia. 

— Cum n-aveam ce face? 

— N-ai citit documentul! Umbra stejarului strâmb din 
Şoimeni în zorii lunii a opta... 

— De ce trebuie să vedem umbra stejarului în zori? Staţi 
oleacă... Păi de când s-a scris documentul sunt mai bine de 
300 de ani. O mai fi existând oare stejarul strâmb? 

Nimănui nu-i trecuse până atunci prin cap gândul acesta, 
întrebarea aceasta, cea mai simplă şi mai rea dintre toate. 
De aceea se uitară la Dan cam furioşi. 

— O mai fi existând oare stejarul strâmb? Repetă Maria ca 
un ecou nesigur întrebarea. 

Victor se gândi să-i scoată din starea aceea de îndoială: 

— N-are rost să ne pierdem timpul. Ne pregătim ca pentru 
o excursie de durată. La ora douăsprezece fix ne întâlnim la 
gară. 

Vocea lui voia să fie liniştitoare. Dar întrebarea lui Dan nu-i 
ieşea din minte nici o clipă. Ce se va întâmpla dacă nu vor 
mai găsi stejarul strâmb în Şoimeni? 


Traian ţinuse morţiş să-l însoţească pe Tic la gară. Se 
sculaseră amândoi odihniţi şi plini de voie bună. Mama lui 
Traian le pregătise două porţii zdravene de brânză cu 
smântână, o mămăliguţă caldă, aburindă, şi-i invitase pe 
amândoi afară, într-un chioşc. În timpul mesei, Tic îi 
spusese lui Traian că trebuie să se ducă la gară în 
întâmpinarea prietenilor „care precis vor sosi cu trenul de 
dimineaţă”, Traian se oferise numaidecât să-l conducă pe 
Tic, dar prichindelul cel blond şi nerăbdător căutase prin 
tot felul de manevre să-l facă să renunţe la marea şi inutila 
dovadă de prietenie. Dar şi Traian era încăpățânat nevoie 
mare, aşa că porniseră amândoi spre mica gară forestieră. 
Pe drum, Traian, cam oţărât şi cam bosumflat, îi mărturisi 
lui Tic că ar fi vrut să meargă şi el în excursie, dar că maică- 
sa nici nu voise să-i asculte rugămintea. 

— Dac-ai şti ce mamă am! Nu că e rea. Dar mă fereşte 
până şi de gândaci. Ca să pot s-o şterg cu prietenii undeva 
pe câmp, trebuie neapărat să-i spun că merge şi învățătorul 
cu noi, sau cineva mai mare. Ea mă obligă să mint. lata e 
altfel. Dar el stă foarte puţin acasă... Şi când vrea să mă ia 
cu el prin munţi iar sare mama cu gura şi cu puterea... 

Tic, deşi nu putea, în ruptul capului, să fie de acord cu 
atitudinea unei astfel de mame, recunoscu, în sinea lui, că 
nelăsându-l pe Traian în excursie, maică-sa îl scăpase pe el 
de o povară grea. De aceea se gândi să-şi potolească 
prietenul: 

— Aşa sunt mamele! Săracele... Trebuie să le înţelegem. 
S-au chinuit atâta cu noi... 

Puştiul cu nume glorios nu luă însă în seamă bunăvoința şi 
înţelegerea lui Tic: 

— Dar pe tine de ce te lasă? Şi-ncă singur... Dac-ar avea 
mai multă încredere în mine... 

Lui Tic nu-i convenea deloc că discuţia alunecase pe un 
asemenea făgaş. Încercă să schimbe vorba: 

— Am uitat să-ţi spun despre meciul lui Ursu... 


— Ba mi-ai spus! Croşeul acela de dreapta, ştiu... O 
deplasare laterală la stânga, simularea loviturii cu stânga, o 
scurtă rotire spre dreapta şi avântul întregului corp o dată 
cu pornirea loviturii de dreapta. Mi-am băgat-o bine în cap. 
Eu mă gândesc cui să i-o aplic mai întâi. Trebuie să fie 
grozavă. Şi spui că l-a aruncat dintr-un pumn peste ring? 
Nu-mi vine să cred. 

— Las-c-o să-l vezi. Ţi-am spus că nu există pe pământ om 
care să-l poate bate pe Ursu... 

În apropierea gării, drumeţii întâlniră o apă, un râuleţ cu 
maluri adânci. Ca să-l treacă aşa cum s-ar fi cuvenit, ca 
oamenii, trebuiau să facă un ocol de câteva sute de metri 
până la o punte. 

— Eu nu pot să suport nedreptatea asta! Se răzvrăti 
prichindelul cel blond. Gara-i la doi paşi şi din pricina unui 
pârlit de pârâu să înconjur jumătate de kilometru? Nu! Eu 
sar! 

Albia pârâului n-avea mai mult de trei metri. Tic îşi luă 
avânt şi ateriza fără nici o dificultate pe malul celălalt al 
gârlei. 

— Hai, Traian! Îşi îndemnă apoi prietenul. 

Traian se cam codi. Privi apa, lăţimea albiei. În sfârşit se 
pregăti să sară. 

— Sări o dată! Ce te codeşti atâta? Nici trei metri nu are. 
Nu ţi-o fi frică... 

— Nu... Dar să nu-mi rup vreun picior că mă omoară 
mama... 

Traian sări cu bine, dar Tic nu mai avu vreme să-l felicite. 
Se auzea pufăitul locomotivei. Alergară amândoi şi ajunseră 
o dată cu trenul în gară. De pe platforma vagoanelor şi din 
micul vagon acoperit coborâră destui călători. Dar printre 
dânşii Tic nu descoperi figura nici unui cireşar. 

— Nu înţeleg de ce n-au venit... se jelui Tic prietenului său. 
Să fi pornit cu o ocazie! Sau vin cu alt tren? 

Îl întrebă pe un cetăţean cu chipiu când soseşte al doilea 
tren şi i se răspunse că „pe la patru după masă, dacă nu se 


încăpăţânează locomotiva”. 'Tic se întristă. Siguranţa că va 
porni imediat în căutarea castelului şi a fetei în alb îl făcuse 
să uite sau să lase uitării o groază de gânduri şi presimţiri 
negre. Şi dintr-o dată se năpustiră, toate, buluc, asupra lui. 

— De ce te-ai supărat? Îl întrebă Traian. Eu ştiam de 
aseară că n-au să vină cu trenul de dimineaţă. Până ajunge 
telegrama, până află toţi, până îşi fac pregătirile... Ehei! E 
nevoie de timp. Eu cred că nici mâine nu vin. 

— Nu-i adevărat! Se mânie Tic. Vin sigur cu trenul de 
patru! 

— Hai mai bine să-ţi arăt satul. Avem nişte locuri grozave. 
Tic se luă pe urmele lui Traian, săgetat mereu de fiori şi 
gânduri negre, rareori tulburate de viziuni albe. Nici nu-şi 

dădu seama că trecuseră puntea şi nu înţelegea nimic din 
ce-i spunea însoţitorul lui. Prichindelul nu-şi putea lămuri 
pricina întârzierii cireşarilor, mai ales, când, precum 
socotise el, trebuie să se fi întors şi Victor. Oare să se fi opus 
Victor plecării? Să creadă Victor că totul e o farsă? Nu se 
poate! Dacă ar fi fost aşa, venea cineva cu trenul de 
dimineaţă pentru a lămuri cum stau lucrurile şi a-l chema 
acasă. Precis!... Cireşarii întârziaseră, sau pierduseră 
trenul, sau făceau pregătiri pentru o expediţie mai lungă... 
Altă explicaţie nu era. Nu puteau să-l lase fără nici un semn 
după chemările lui atât de categorice. Prin urmare vor sosi 
precis cu trenul de după masă. 

Micul cutezător parcă se mai lumină la faţă. Abia atunci 
văzu că ajunseseră la marginea satului. 

— Uită-te! Îi spunea Traian. Toată partea de la apus e 
străjuită de munţi. Parcă-ar fi un zid. 

Într-adevăr, spre apus se vedea un lanţ muntos, înalt, 
sălbatic, înfricoşător. Lanţul era format dintr-o sumedenie 
de creste. Părea o bucată de fierăstrău cu zimţi ascuţiţi. 
Numai culmi pleşuve. Lanţul cădea spre sat, prelungindu-se 
printr-o sumedenie de coline muntoase, care, deşi mult mai 
scunde şi mai tocite, păreau repetarea redusă a masivului 
din fund. 


— Ăştia-s zimţii cei mici, zimţii tociţi, îi boteză. Tic. 

— Noi le spunem „lurma”. Şi chiar seamănă c-o turmă. 

Puştiul avea dreptate. Dacă te uitai cu ochii întredeschişi, 
colinele păreau o turmă încremenită în depărtări. 

— Acum hai să-ţi arăt lucrul cel mai grozav din satul 
nostru, se îmbăţoşă Traian. Fala noastră...! 

Şi-l urcă pe Tic pe o colină, chiar în mijlocul satului, pe 
creştetul căreia se afla o biserică înaltă cu înfăţişare 
ciudată. 

— Ce-i cu asta? Întrebă cireşarul surprins. 

— Nu ţi se pare că turnul nu e chiar la mijlocul bisericii? 
Chiar nu e. E pus într-adins câţiva metri mai la o parte. 

— Parcă-i strâmb...! 

— Aşa i se şi spune la noi: biserica strâmbă. E o legendă 
care zice că biserica s-a ridicat cu multe sute de ani în 
urmă, la porunca lui Vasile Lupu. Şi se mai zice că s-a 
ridicat întocmai după voia şi porunca domnitorului: 
strâmbă. 

— De ce? Se miră Tic. Nu putea să fie ca toate bisericile? 

— Stai să vezi. În legendă se spune că chiar în locul unde-i 
biserica se afla cel mai bătrân stejar din ţara noastră... 
Chiar de pe timpul lui Decebal. Din cauza bătrâneţii stejarul 
se îndoise, ajunsese strâmb. I se spunea stejarul strâmb, şi-l 
ştia toată ţara. Cică veneau români de pe toate meleagurile 
să se închine la rădăcina lui. Dar cică-ntr-o noapte s-a auzit 
un bubuit năpraznic. S-a auzit bubuitul în toată ţara, până 
la apele cele adevărate care o împrejmuiau. Se prăbuşise 
stejarul. Şi-atunci domnul a dat poruncă grea ca chiar pe 
locul nenorocirii să se înalțe o biserică aşa cum fusese 
stejarul. Cică chiar atât de înalt şi de gros a fost cât 
biserica. Şi la fel de strâmb. 

— Săracul stejar! Se întristă Tic. Dar să ştii, Traiane, că n- 
o fi fost el chiar de pe vremea lui Decebal. Cel mai bătrân 
stejar din ţară are vreo opt sute de ani. Atât trebuie să fi 
avut şi stejarul strâmb. Poate să fi avut şi o mie de ani, cine 
ştie... 


Cei doi puşti făcură un ocol în jurul bisericii obosite, apoi 
se urcară în clopotniţă, pentru că în interiorul lăcaşului 
sfânt nu puteau să pătrundă. Uşa mare era încuiată şi 
preotul nu venea acolo decât în zilele de sărbătoare. Traian 
îl mai duse pe Tic la capătul satului ca să-i arate o mică 
hidrocentrală o „microcentrală făcută de oamenii noştri, 
fără nici un ajutor. Numai într-o vacanţă când au venit 
acasă studenţii. Ei au făcut planurile, au supravegheat 
lucrările, au făcut cărămizi, ciment, de toate... Să fi 
văzut...” Îl duse apoi într-o livadă dar nu peste gard ci chiar 
pe poartă. Livada era a satului şi printre cei care o îngrijeau 
se afla şi o soră mai mare de-a lui Traian. Au mâncat 
amândoi atâtea poame că acasă nu prea s-au atins de 
bunătăţile care-i aşteptau aburinde, ceea ce a cam atras 
supărarea şi mirarea mamei. 

Se făcuse ceasul trei, iar Tic îşi pusese în gând să 
pornească spre gară de unul singur. De aceea, când o văzu 
pe mama lui Traian că se apropie, îi spuse puştiului cu o 
voce de taină: 

— De data asta nu mai înconjurăm pe punte. Sărim 
amândoi gârla. Eu, de când mi-am rupt o dată un picior, am 
prins şpilul... 

Bineînţeles că Traian nu mai fu lăsat să plece. 

„Săracul Traian, îl compătimi Tic pe drum, ar fi devenit 
atât de curios şi i-ar fi părut atât de rău când ar fi văzut că 
plecăm direct în excursie!... Mai bine că n-a venit...” 

Când 'Tic ajunse la gară, trenul încă nu sosise, dar, aşa 
vorbeau oamenii, în cel mult cinci minute i se va auzi 
chiuitul. 

Aşteptând să treacă cele cinci minute, care păreau că se 
transformă în cincizeci, Tic îşi ridică privirile înspre munţi. 
De la gară păreau şi mai înfricoşători. Se apropie de un 
ţăran cu buza despicată, un straşnic fumător de lulea, şi-i 
întrebă: 

— Cum li se zice, moşule, munţilor din zare? 

— Ăia de după Turmă? 


— Da, ăia ca nişte zimţi. 

— Apoi cum nu li se zece! Unii le zic Munţii Vulturilor. Cei 
bătrâni. Alţii le zic Crestele pustii! Ai noştri le zic Urieşii. Eu 
le spun Afurisiţii. Da-n cărţi sunt trecuţi Găleata sau 
Căldarea, nu mai ştiu nici eu. 

— Şi-s greu de urcat? 

— Da! Ce crezi mătăluţă c-a ajuns cineva prin partea asta 
de la noi până-n vârful lor? Dar nici pe dincolo pe la Brazi, 
sau pe la Cetăţuie nu-i chip. Munţi sălbatici, afurisiţi. Cine- 
a-ncercat să-i urce sau nu s-a-ntors, sau s-a-ntors beteag 
pentru toată viaţa. Stau degeaba acolo. Ba ne mai opresc şi 
ploile, afurisiţii... 

Tic auzi ţipătul unei sirene şi după câteva clipe pufăitul 
locomotivei. Gâfâind obosită, locomotiva mică şi îndrăzneață 
intra în gară. Emoţionat, prichindelul închise ochii şi 
numără până la opt. Când îi deschise zări în partea cealaltă 
a gării... 

Se repezi ca un bolid în braţele Mariei. 

— Nesuferitule! Îl întâmpină soră-sa. Nu puteai şi tu... 

Dar neştiind ce-ar fi putut să poată frăţiorul ei, îşi opri 
cuvintele într-o îmbrăţişare salvatoare. Apoi cârnul cu ochi 
usturători trecu prin braţele celorlalţi. Lucia, Dan, Ursu, 
Victor. N-avu vreme să-l mai întrebe pe Victor când s-a 
întors, pentru că Victor slobozi prima întrebare: 

— Tic, n-ai zărit cumva în sat un stejar bătrân, un stejar 
cam strâmb? 

— Ce-aveţi voi cu stejarul? Se trezi puştiul. S-a prăbuşit 
încă de pe timpul lui Vasile Lupu. 

— Şi n-a mai rămas nimic din el, nimic, nimic? Întrebă 
Lucia speriată. 

— S-a ridicat în locul stejarului o biserică. Chiar în locul şi 
după înfăţişarea lui. Uite-o! Pe colina aceea din mijlocul 
satului. Dar ce-aveţi voi cu stejarul! Eu credeam că vi se 
făcuse dor de mine, sau de... 

Tic văzu cum se schimbă într-o clipă feţele cireşarilor, cum 
se umplu de luciri stranii. Ce era cu ei? 


— Ursule! Spuse Victor. Putem monta corturile. Cred că-i 
bine să le montăm cât mai departe de sat. Şi-acum, dragă 
Ticuşor,... Avem atâtea să ne spunem. 

Îşi povestiră unii altora întâmplările până târziu după 
miezul nopţii. Aşteptau cu înfrigurare zorii, pentru că erau 
în luna a opta şi pentru că umbra bisericii strâmbe din 
Şoimeni urma să le arate o cale pe care, poate, de sute de 
ani nimeni nu mai umblase. 

CAPITOLUL XV. 

Ursu îşi trezi prietenii înainte de răsăritul soarelui, când 
zări pe cer, la orizont, acele culori de bucurie şi spaimă care 
vestesc aurora. Cireşarii îşi ridicaseră corturile chiar la 
marginea pârâului; apa era rece ca gheaţa şi avea puterea 
de a trezi pe cel mai leneş dintre leneşi. Stabiliseră de cu 
seară că nu se vor duce toţi în sat, la biserica Strâmbă, ci 
numai Victor. Şi Tic, ceilalţi urmând să strângă corturile şi 
să pregătească bagajele pentru plecare. 

Victor şi Tic luară un start rapid în direcţia satului pentru 
a nu-i surprinde răsăritul în afara colinei pe care se afla 
biserica. Străbătură repede ulițele neînsufleţite şi ajunseră 
pe movilă, înainte ca să apară, la orizont, discul roşietic al 
soarelui. Când văzu turma de coline de la apus, Victor nu se 
putu reţine: 

— Să ştii Tic, băiete, că dacă biserica n-a fost zidită chiar 
pe locul stejarului şi chiar după înfăţişarea lui, nu cred să 
mai dăm noi vreodată de intrare. 

— Zău, Victor, e chiar atât de important? 

— Foarte. Documentul spune să mergem pe calea pe care- 
o arată umbra stejarului strâmb în zorii lunii a opta. Umbra 
trebuie să indice o culme. De altfel şi textul spune asta: 
„După întâia culme”... Acum înţelegi...? 

— Crezi c-ar putea să arate o altă culme? 

— De asta mi-e frică. Pesemne că trunchiul strâmb al 
stejarului, adică umbra lui se prelungea spre o anumită 
culme pe lângă care, sau peste care, sau sub care, sau prin 
care trecea domnul spre intrarea secretă. Dacă biserica n-a 


luat întocmai locul stejarului, umbra ei ar putea să ne arate 
o altă culme şi... Îţi dai seama...? 

Cuvintele lui Victor îl neliniştiră pe Tic. Dar când mezinul 
văzu ieşind încet, încet, parcă din pământ, discul soarelui îşi 
recapătă entuziasmul. 

— Eu nu cred, Victor... Dacă există şi o legendă despre 
stejarul strâmb şi despre biserica asta care i-a luat locul... 

— Asta mă linişteşte şi pe mine... Poate că biserica a fost 
zidită în locul stejarului, tocmai în scopul de a arăta drumul. 
De aceea a şi fost zidită cu turnul strâmb. Nu s-ar fi născut 
din senin legenda. Să fim atenţi, Ticuşor... Soarele începe 
să urce... Da, dar de unde putem observa umbra? La asta 
nu m-am gândit... Fir-ar să fie! 

— Eu am o idee. M-am urcat ieri în clopotniţă. Ştii ce bine 
se vede de-acolo totul. Ce zici, să încercăm să ne suim în 
clopotniţă? 

Clopotnița era chiar în faţa uşii de intrare a bisericii, la 
câţiva metri. Nu era prea înaltă, aşa că umbra ei era 
înghițită de umbra bisericii. Cei doi se urcară repede în 
clopotniţă oprindu-se la fereastra din vârf. Umbra bisericii 
se alungise în direcţia colinelor. Dacă trăgeai o linie 
imaginară de la capătul umbrei, linia se oprea la poalele 
unei culmi. 

— A treia din stânga, Tic! 

— Aceea cu trei copaci care parcă-s capetele unui 
triunghi? 

— Da, da. la să mai aşteptăm puţin... Dar n-are niciun 
rost. Va să zică trebuie să trecem peste cea de a treia 
culme... Ne-ntoarcem! 

Victor şi Tic părăsiră colina. Pe drum Victor i se destăinui 
prichindelului: 

— Nu înţeleg totuşi cum o să ajungem de la culme la 
picioarele stâncii de cremene. De la colină până la munţi mi 
se pare că mai e cale bună... 

— Poate că e vreo stâncă înainte de munţi, sugeră Tic... 


— Poate, deşi nu-mi vine să cred. În orice caz documentul 
trebuie să se bizuie pe nişte puncte de reper foarte solide... 
Ticuşor dragă, până deseară, dacă avem noroc, putem 
ajunge la Castelul celor două cruci, sau cum îl numiţi voi 
„Castelul fetei în alb”... 

Până atunci, lui Tic îi venise peste mână să-l întrebe pe 
Victor ce crede despre fata în alb. Dar auzindu-i vorbele îşi 
învinse teama: 

— Victor, tu ce crezi despre „fata în alb”? 

Victor îi răspunse din mers, zâmbind: 

— Cred că e în castel... Poate chiar în camera pe care ne-o 
indică în planul trimis... 

— Dar cum a putut ea să dea peste castel? 

— Miroase puţin a enigmă, Ticuşor... 

— Nu crezi că a fost făcută prizonieră şi închisă în castel? 

— De ce? Cine şi de ce s-o facă prizonieră şi de ce s-o 
închidă tocmai în castel? 

— Tu nu crezi că e prizonieră? 

— Să-ţi spun drept, Tic, eu nu cred chiar cu toată 
convingerea... 

— Dar nu scrie în mesaj că e prizonieră? Şi tu parcă nu te 
îndoieşti de mesajul ei. Şi toată povestea care circulă în 
regiune... Din senin nu s-a stârnit... 

— Adevărat... Sunt lucruri pe care nu le înţeleg şi care-mi 
dau mult de gândit... Uneori, aproape sunt convins că o 
paşte o mare primejdie, alteori, cum să-ţi spun, am impresia 
că totul nu e decât o glumă... Nu povestea castelului, ci 
povestea fetei în alb... 

— Eu sunt convins că o paşte o mare primejdie... ba mi-e 
frică să nu ajungem prea târziu... 

Tic vorbise cu atâta durere, că şi Victor simţi nişte cârlige 
de spaimă. Încercă să-şi alunge presimţirile întunecate şi 
să-l liniştească pe prichindel: 

— Caută să vezi totul mai dinafară, Ticuşor... De ce să 
ajungem prea târziu? 


— Să-ţi spun drept, mi-e frică să nu fi pus mâna pe ea nişte 
hoţi... 

— Nişte hoţi! Dar cum de ţi-a venit asta în minte? Încercă 
Victor să facă pe miratul. 

Tic însă schimbă imediat vorba pentru că îi zărise pe 
ceilalţi cireşari zburând către ei: 

— Să nu uităm colina, Victor. A treia din stânga, colina cu 
cei trei copaci. 

Ultimele cuvinte le spuse cu voce tare ca să audă şi ceilalţi. 

— A treia? Îi întâmpină Lucia. A treia din stânga... Câţi 
kilometri să fie până acolo? 

— Şase kilometri şi jumătate, socoti iute geniul lor 
topometrie. Nu mai mult... Poate o sută, două sute de metri 
mai puţin... Dacă-l descotorosim pe Dan de bagaje, în mai 
puţin de două ore suntem în vârful ei. 

— Chiar atât de mult să facem până acolo! Se miră Maria. 

— Ce ţi se pare mult? Căută Dan s-o tempereze. Eu 
credeam că abia la prânz vom fi acolo... Zău, Ursule, poate 
că te-ai înşelat... Aşa cu vreo doi kilometri... Două ore şi 
jumătate, trei fără un sfert... 

— Nu te speria! În două ore fără zece minute suntem 
acolo. L.a poalele ei ajungem într-o oră. Urcuşul o să fie mai 
greu. E cam direct... 

— Şi de acolo, din vârful colinei, la picioarele munţilor cam 
câţi kilometri mai sunt, Ursule? Îl întrebă Victor. 

— Cam greu de răspuns... În linie dreaptă... Vreo cinci 
kilometri. Nu ştiu însă dacă drumul urcă sau coboară... 
Când ajungem în vârful colinei vă spun sigur. 

— Să nu mai pierdem timpul! Decretă Lucia spre bucuria 
lui Tic. Cred că e timpul să pornim! Gata! Nu ne oprim 
decât în vârful colinei la umbra copacului din dreapta. 

— Aoleu! Se prefăcu Dan. 

— Şi pentru mai multă siguranţă, am hotărât, eu şi Maria, 
să servim acolo masa de dimineaţă. 

— Cu ce drept luaţi hotărâri în doi? Se indignă Dan. 


— În două! Îl puse Maria la punct. Adică în unanimitate. 
Sau dacă vrei să fie numai majoritate te primim şi pe tine în 
rândul gospodinelor... 

— Bine!... Le ameninţă Dan. Bine! Sunt gata de plecare. 

Şi chiar porni cu un pas iute, îndărătnic, care îl uimi până 
şi pe Ursu. Dan era atât de hotărât să se răzbune pe 
gospodine şi, mai ales, să-şi şteargă faima de leneş şi de 
lipsit de vlagă, încât îl prinse repede acea stare de sufocare 
binecunoscută sportivilor care fac eforturi peste limita 
rezistenţei. Momentul de criză îl pocni după vreo doi 
kilometri. Ca un trăsnet. Mergea spre iad, spre o mocirlă cu 
smoală în clocot. Simţea, nu că se va prăbuşi, ci că îşi va da 
sufletul. Tic însă era lângă el. Magnetul castelului şi mai 
ales al fetei în alb îl transformase multă vreme pe prichindel 
într-o fiinţă neobosită, într-un miracol blond şi cu ochi trişti. 
Bănuia prin ce trece Dan şi tocmai în clipa când 
comandantul se pregătea să horcăie: „Tic, mor! Spune-i lui 
tata c-am murit ca un erou...”, puştiul i-o luă înainte: 

— Lucia zicea la plecare că îşi închide hohotele de râs 
până la kilometrul trei... 

— De ce? Abia izbuti să şuiere Dan. 

— Ca să râdă de tine c-ai pornit ca un viteaz şi te-ai 
prăbuşit ca un salam... Zău, că ea spunea... Dar Maria e 
mai bună. Ea zicea c-o să râdă pe drum ca să se poată 
ocupa de tine când o să cazi. 

— Da?! Răsuflă Dan şi îşi iuți paşii. 

Se întâmplase cu el acea minune simplă şi frecventă în 
lumea sportivilor. Reuşise să depăşească punctul de criză... 
Simţi cum i se ridică greutăţile sufocante de pe piept, cum i 
se topeşte moleşeala, cum i se limpezeşte capul. Mergea 
fără să se uite înapoi. La un moment dat, îi spuse lui Tic: 

— Te rog, du-te şi cere rucsacul Luciei. Eu nu pot să dau 
ochii cu ea. Mi-e frică să nu mă opresc. 

Tic îi aduse lui Dan un rucsac dar nu pe al Luciei care, 
încăpăţânată, nu l-ar fi dat nici pentru un popas de două 
ore, ci pe al Mariei, bucuroasă că poate să scape de povară 


în mersul impus de Dan. Numai Tic şi [Jombi cel fidel erau 
foarte bucuroşi de alergătura matinală. 

Nici când începu urcuşul, Dan nu lăsă pe nimeni să-l 
întreacă. Ce de puteri zăceau în el! Cu Tic şi Ţombi alături, 
înfruntă curajos cruzimea colinei şi ajunse în vârf fără să se 
simtă prea obosit. Se opri chiar sub copacul uriaş indicat de 
Lucia şi aşteptă, în picioare, cu mâinile în şolduri, cu aerul 
unui om sătul de triumf şi plin de dispreţ chiar faţă de fapta 
lui, sosirea celorlalţi, mai precis a celor două gospodine. 
Când fetele îşi făcură, în sfârşit, apariţia, le privi tăcut 
câteva clipe, de fapt le lăsă să-i vadă mimica, apoi se 
adresă, aşa într-o doară, lui Victor: 

— M-am sfătuit cu Tic să luăm masa de dimineaţă la 
picioarele stâncii de cremene. 

Cel care râse cel mai aprig fu Ursu: 

— Ha-ha-ha! Ha! Dan eşti un erou! Îţi făgăduiesc că te fac 
campion la maraton. Dac-ai reuşit să treci pe punctul de 
criză înseamnă că ai calităţi de sportiv. Dar să-ţi spun drept, 
eu aş fi preferat să nu treci de punctul de criză. 

— De ce? Se înfurie Dan. Aha! Invidia... 

— Pentru că eu o să fiu acela care o să te duc în spate. Să 
nu-ţi închipui că o să scapi de oboseală. Deseară o să 
înceapă, iar mâine o s-avem nevoie de o targă. Oricât de 
încăpățânat o să fii, oricât o să te zbaţi, mâine nu mai eşti 
bun de nimic. Sau în cel mai fericit caz, chiar astăzi, spre 
seară. 

— Vom vedea! Îi răspunse Dan dârz. 

Dar spusele lui Ursu îi domoliră puţintel entuziasmul. 
Acceptă masa de dimineaţă care avu loc jumătate de oră 
mai devreme din cauza performanţei la care-i forţase pe 
ceilalţi. Generos şi cavaler, le scuti pe Lucia şi pe Maria de 
contraţepii care li se cuveneau, mulţumindu-se doar să le 
amenințe prieteneşte: 

— Dacă mă mai puneţi a doua oară la încercare... Vă duc 
de-a dreptul în iad. Zău! 


Ursu se urcase în vârful copacului pentru a cerceta 
împrejurimile. Colina pe care poposiseră cobora vijelios 
spre rădăcina munţilor. La poalele ei, în depărtare, se zărea 
albia unui pârâiaş, care cobora din munţi printr-un defileu. 
Ursu urmări drumul pârâului şi descoperi repede că albia 
lui era singura cale accesibilă spre munţi. Imediat îşi strigă 
raportul din vârful copacului, apoi îl auzi pe Victor 
răspunzându-i: 

— Am fost sigur de asta. Trebuie să fie ceva, un drum, sau 
o cale naturală, care să-l ferească pe cel în cauză de greşeli 
şi abateri. Logofătul indică foarte sigur drumul. 

Ursu cobori din copac, se înfruptă la rândul lui cu poftă 
grozavă din bucatele pe care le scoseseră fetele din rucsac 
şi stabili cu Victor un plan de bătaie, după ce socoti că până 
la poalele munţilor nu sunt mai mult de 5 kilometri. Deşi 
ritmul impus de Dan ceruse eforturi din partea fiecăruia, 
nimeni nu se gândi să prelungească odihna. Ceasul încă nu 
arăta 8 dimineaţa când cireşarii începură coborâşul colinei 
spre rădăcina munţilor. Era o singură cale de coborâre a 
colinei, printre prăpăstii, care ducea chiar la începutul 
defileului. 

Ajungând la malul pârâului, simţiră toţi, poate în aceeaşi 
clipă, că au intrat în altă lume, că aparţin altor forţe. 

Munţii, care de sus de pe culme păreau nişte înălţimi 
obişnuite cu creste pleşuve, ascuţite, îşi arătau acum toată 
puterea şi sălbăticia lor. Semănau mai degrabă cu nişte 
ziduri drepte, grele, nepăsătoare, tocite şi netezite pe 
coaste, despicate ici-colo în fâşii prăpăstioase, 
înfricoşătoare. Era o regiune sălbatică, aspră, care apăsa 
mereu, care ameninţa rău, care sugera cruzimi, o regiune 
cum nu mai întâlniseră cireşarii în plecările lor. 

Defileul, deşi era mărginit la început de dealuri stâncoase, 
nu prea înalte şi nici abrupte, îi puse la grele încercări. Nu 
izbutiseră să găsească un drum umblat, nici nu văzuseră 
urmă de potecă. Apa înghesuită de stânci oferea căi de 
acces nesigure şi capricioase. Mai erau şi bolovani şi râpe şi 


copaci şi mai ales coturile nesfârşite ale pârâului care-i 
obliga, la fiecare zece metri, să schimbe malul şi direcţia, 
ceea ce îl făcu pe Dan să se urce pe un bolovan şi să ţină un 
scurt discurs: 

— Zău că drumul ăsta seamănă cu un meci de box. Atacă 
din dreapta, eschivează în stânga, croşeuri, directe, 
svinguri, jaburi, upercuturi şi nici un mal nu rămâne knock- 
out mai mult de zece secunde... Nu turist ci arbitru de box 
trebuie să fii ca să te descurci aici... 

Apoi Dan sări de pe bolovan... Şi iarăşi atacuri şi eschive şi 
simulări... 

Tinerii ajunseră la poalele munţilor dar nu se opriră. 
Pentru că nici pârâul nu se oprea şi pârâul era singurul 
drum sigur şi nici coastele calcaroase care se dezveleau din 
când în când nu prevesteau în jur stânci de granit. După 
vreun kilometru de mers printre stânci tot mai colţuroase şi 
mai amenințătoare se pomeniră brusc într-un platou rotund 
şi întunecat. De jur-împrejur se ridicau pereţi abrupți de 
piatră atât de deşi şi de adânci şi de arcuiţi că parcă 
alcătuiau o pădure de suliţi amenințând cerul. Una din 
acele suliţi războinice parcă se deosebea la culoare şi la 
formă de celelalte. Spre ea mergeau cireşarii, pentru că nu 
era o stâncă de calcar, ci o stâncă de granit, 
suprevieţuitoare stingheră a cine ştie cărui cataclism 
geologic. 

— Stâncă de cremene! Spuse Ursu. 

Numai când ajunseră la picioarele ei, tinerii se opriră şi-şi 
lepădară poverile. Ursu începu să se caţere ca o maimuţă 
pe stâncă abruptă, până găsi un loc de unde putea să 
observe mai bine regiunea. Dincolo de suliţele şi stâncile 
care alcătuiau pereţii micului fund de căldare în care se 
aflau ei, după câteva răsuciri şi noduri stâncoase, se ridicau 
ca o barieră nemiloasă Munţii Crestelor Pustii. Parcă-i 
tăiase cineva cu o singură lovitură de spadă, atât de netezi 
erau pereţii lor. Numai pasările cerului puteau poposi pe 


crestele lor. Părea cu neputinţă ca o fiinţă omenească să 
ajungă acolo. 

— Suntem perfect închişi! Se grăbi Ursu să-şi anunţe 
prietenii după ce cobori. Nu ştiu unde o fi intrarea în castel, 
că nu se vede nimic ce ar putea arăta a castel, dar de urcat 
munţii spre vârf e absolut imposibil! 

— Nu e nici o crăpătură, nici o vale care se strecoară prin 
munţi?... Întrebă Lucia. 

— Vale?! Ştii cum arăta zidul unei cetăţi? Exact aşa arată 
şi munţii. Parcă i-a făcut omul, nu natura. Numai spre vârf 
se mai dantelează. Bineînţeles nu ca să uşureze vreun 
urcuş ci ca să-ţi taie orice chef de a-i escalada. Numai dacă 
n-o fi castelul undeva în spatele acestor stânci colţuroase. 

— Nu cred! Spuse Victor. Ar fi descoperit imediat. 

— Poate c-o fi chiar în interiorul vreunei stânci, sugeră 
Maria. 

— Şi atunci ar fi fost simplu de dibuit, o dezamăgi Ursu. 
— Să vedem unde-o să ne ducă documentul logofătului, se 
amestecă Lucia. N-are nici un rost să facem presupuneri. El 
nu vorbeşte de castel ci de intrare. Şi în harababura asta de 

stânci pot să se ascundă o sută de intrări, nu una. 

— Va să zică, îşi aminti Maria, o săgeată azvârlită în soare 
găseşte intrarea. Ceea ce înseamnă că la distanţă de o 
aruncătură de săgeată se află intrarea... 

— În soare! Preciza Dan. Dar ce înseamnă acest „în 
soare”? Nici nu se vede soarele de aici, din fundătura asta. 

— Nu se vede, spuse Victor cu oarecare insinuare în voce, 
dar se ştie din ce direcţie răsare, nu? 

— Aaaa! Se dezmetici Maria. Săgeata azvârlită spre 
răsărit. Bravooo! Unde-i răsăritul? 

Lucia scoase busola, o fixă în palmă şi după câteva clipe 
arătă direcţia precisă a acelui punct cardinal dintr-o dată 
atât de necesar cireşarilor: 

— Poftiţi! Aveţi în faţa dumneavoastră Estul. Ne mai 
trebuie un arc şi o săgeată. 


— Cam ce distanţă putea să facă o săgeată, Victor? Întrebă 
Maria. 

— O săgeată bine zvârlită nu cred că trecea de o sută de 
metri. Iu ce crezi, Ursule? 

— Eu cred că trecea... Dar nu cu foarte mult. Deci, dincolo 
de stânci... Până la prima stâncă dinspre est sunt vreo 60 
de metri. Dincolo de stânci... Acolo e o îngrămădire destul 
de curioasă... de sus părea un adevărat labirint de stânci... 
Numai că nu-i spre inima muntelui, ci spre poalele lui. Ce să 
caute acolo o intrare? 

— Asta n-are nici o importanţă, spuse Victor. Noi nu ştim 
nimic decât că în acea direcţie se află o intrare secretă spre 
Castelul celor două cruci. Şi mai ştim că drumul spre castel 
e un drum subteran deoarece textul spune „pogoară şi urcă 
la fel apoi drept duce”! 

— Trebuie să fie neapărat un drum subteran? Întrebă 
Lucia. 

— Cam aşa ar trebui după text. Dacă spunea: „urcă şi 
pogoară la fel”, era altceva. Altă interpretare nu pot să dau 
frazei din text. Mai ales că vorbeşte şi despre „poartă”. 
Unde vezi aici porţi? 

— Poate că e o vale ascunsă, undeva... se încăpăţână 
Lucia. 

— Vale nu poate fi în pereţii ăştia, zău, Lucia, îi spuse Ursu 
cam cu regret. 

— În orice caz, un râu a trecut o dată pe aici, Ursule. Toate 
scobiturile de aici, fundul acesta de căldare, pârâul pe care 
am venit noi nu s-au născut la porunca unui demiurg. 

Remarca Luciei îl puse oarecum în derută pe Victor. Îşi roti 
ochii peste tot, apoi se adresă Luciei cu un ton cât se poate 
de domol: 

— În privinţa râului ai dreptate. Totuşi nu cred că râul 
venea dinspre est ci mai degrabă dinspre apus. Tu ce 
părere ai? 

— Şi eu cred că venea dinspre apus. Deci într-acolo ar 
putea să fie o vale... 


— Da, o întrerupse Victor, numai că textul spune foarte 
clar să azvârlim săgeata în soare, adică spre răsărit. Eu 
cred că tot despre o intrare şi despre un drum subteran e 
vorba. Începem cercetările? 

Toţi căzură de acord să se înceapă imediat cercetările. Dar 
când ajunseră în apropierea stâncilor înţeleseră că nu se 
vor descurca prea uşor, aşa cum crezuseră la început. Ursu 
avusese dreptate. Un adevărat labirint de stânci de toate 
formele şi mărimile se vedea în faţa lor. O mulţime de stânci 
şi de ridicături, mai ales cele din partea stângă a 
labirintului, erau acoperite de arbori, partea cealaltă, în 
schimb, era aproape goală, pleşuvă. 

Pentru a se uşura şi a se grăbi cercetările, căutătorii se 
împărţiră în două grupe. Una formată din Tic, Ursu şi 
Maria, alta din Victor, Dan şi Lucia. Grupul lui Ursu urma să 
cerceteze partea împădurită, grupul lui Victor partea 
pleşuvă. După ce îşi înveliră bagajele într-o foaie de cort pe 
care o fixară apoi cu câţiva bolovani şi după ce Tic îi dădu 
dispoziţii căţelului să-şi asume rolul de Cerber, tinerii, 
înarmaţi cu unelte de turişti, începură ascensiunea şi 
căutarea. 

— Mare atenţie! Ceru Victor înainte de despărţire. Fiecare 
metru pătrat poate să ascundă intrarea. Indiferent de 
rezultat, la ora două ne întâlnim toţi la bagaje. 

Victor, Lucia şi Dan se înţeleseră să facă mai întâi un drum 
de recunoaştere în toată zona lor şi să noteze pe o schiţă 
locurile cele mai ciudate, cele mai neobişnuite, cele care ar 
fi putut să constituie, cândva, un ascunziş pentru intrarea 
tăinuită. După prima raită care dură peste un ceas şi scoase 
multă sudoare din ei, Lucia recapitulă, într-un moment de 
răgaz, însemnările făcute: 

— Stânci calcaroase, atacate de intemperii, cu multe 
sinuozităţi şi scobituri. Scobiturile superficiale, în general. 
Două din ele se prezintă sub forma unor începuturi de 
grote. De asemenea, una din stânci, cu pereţi netezi, 


imposibil de escaladat, prezintă spre vârf o scobitură 
ciudată. 

— Va să zică trei locuri care ar putea să tăinuiască 
intrarea în castel, rezumă Dan. Bineînţeles, dacă sunteţi şi 
voi optimişti... 

— Nici eu nu cred că restul ne poate interesa, spuse 
Victor. Cu ce să începem? 

— Cu ceea ce stă în puterile noastre, răspunse Lucia. 
Stânca e cu neputinţă de escaladat. 

— Atunci, haidem la văgăuni! Sugeră Dan. Dar să nu uităm 
lanternele. 

Fiecare luă câte o lanternă puternică, vânătorească. 
Porniră spre grote cu speranţe şi emoţii. 

— Eu cred că una din văgăuni ascunde intrarea... Îşi 
mărturisi Dan dorinţa. E mai simplă, mai uşor de... 

— Eu mă cam îndoiesc, spuse Lucia. Văgăunile sunt prea 
ispititoare şi prea la îndemâna oricui. Mai degrabă 
scobitura aceea din vârful stâncii... 

— În orice caz, medita Victor, scobitura are mult mai multe 
şanse decât văgăunile, tocmai fiindcă pare inaccesibilă. 

— Dar nu se potriveşte cu indicaţiile logofătului, sesiză 
Dan. Nu spune logofătul: „pogoară şi urcă la fel”? Chiar tu, 
Victor, ai demonstrat adineauri... 

— Ba e chiar după indicaţiile logofătului... El nu spune 
fraza asta înainte de a vorbi despre intrare ci după aceea. 
Săgeata găseşte intrarea şi săgeata poate să-şi aleagă 
foarte bine ca ţintă scobitura din vârful stâncii... Şi de-acolo 
se pogoară, nu? 

— Da, da, da, da... Îmi amintesc. Da... 

Cireşarii ajunseră la una din văgăuni. Intrarea era strâmtă 
dar destul de primitoare pentru un corp elastic. Înainte de 
a se strecura înăuntru, Victor ceru celorlalţi să-şi caute un 
loc de refugiu. El se caţără pe o ieşitură deasupra intrării, 
trimise raza lanternei înlăuntrul văgăunii şi începu să facă 
zgomot, să fluiere, să ţipe, să arunce cu bolovani. Din 
văgăună nu răspunse însă nimeni. Deci nu-şi făcuse sălaş 


vreo vietate care avea tot dreptul să se înfurie şi să se 
apere împotriva unor nepoftiţi. 

— Intru eu întâi, se hotări Victor şi, dacă e nevoie, vă 
chem. 

Victor se strecură înăuntru, aprinse lanterna care îşi izbi 
repede razele de pereţii stâncoşi. Scobitura era destul de 
superficială, un fel de scorbură întunecată şi hâdă. Lângă 
intrare, descoperi pe pereţi pete negre de fum, iar pe 
pământ resturi de lemn ars. lată de ce animalele evită 
această vizuină naturală, gândi Victor. Văgăuna era folosită, 
pesemne, ca loc de refugiu de cine ştie ce vânători sau 
ciobani. Nu mai avea ce să caute înăuntru. 

— Nimic! Îşi anunţă prietenii când ieşi afară. Au stat 
oameni înăuntru. E un loc de refugiu. Tare mi-e teamă că şi 
cealaltă văgăună are aceeaşi menire. Păcat! 

Lucia şi Dan îl imitaseră pe Victor, în timpul scurtei sale 
dispariţii în grotă, încercând să sperie şi să alunge 
eventualele vietăţi primejdioase din cealaltă văgăună. 

— Animale nu-s înăuntru! Îl puse Lucia la curent pe Victor. 

— Atunci cu atât mai mult n-o să găsim nimic... 

Victor pătrunse şi în cealaltă văgăună şi zări, chiar de la 
primii paşi, urme de refugiu: cutii de conserve goale, hârtii 
şi ziare, pete de fum şi resturi de lemn ars. Deşi un pic mai 
mare decât sora ei, nici noua grotă nu părea să ascundă 
vreun mister. Pereţii erau pietroşi, netezi, nescobiţi, doar 
într-un ungher un ochi de apă limpede se aciuase în taină şi 
se străduia să nu facă vreun zgomot pentru a nu atrage 
atenţia asupra lui. Victor luă hârtiile şi cutiile goale şi ieşi 
afară. 

— Asta-i tot ce conţine grota, în afară de un izvor pe care 
nu l-am putut aduce. Dacă vi-i sete... la să vedem cine şi 
când a fost înăuntru... Mai multe ziare... Şi pare-se nu din 
aceeaşi zi... ba nici măcar din acelaşi an. Lucia, tu mai ţii 
minte când a apărut ediţia a treia din „Iom Sawyer”? 

— De ce? 


— Păi scrie aici, în coloana din mijloc, despre cărţile noi 
apărute şi printre ele e şi „lom” ediţia a treia. 

— Anul trecut... În. În. Iunie, îşi aminti Dan. 

— lar alt ziar e chiar din anul ăsta... lot din iunie. Cine să 
fie? Turişti? Vânători? Iunie... Iunie... Nu cumva e sezon de 
vânat? S-ar putea să fi fost nişte vânători... Dar să lăsăm 
asta pentru mai târziu... Să vedem ce e cu scobitura din 
vârful stâncii... 

Stânca semăna cu vârful unei biserici şi avea vreo 30 de 
metri înălţime. Pereţii erau cu totul inaccesibili. Cel puţin 
până la înălţimea de 20 de metri, de unde stânca se îngusta 
ca un vârf de piramidă zimţuit. Scobitura era cam la vreo 
cinci metri sub vârf. Victor înconjură stânca din toate 
părţile pentru a ochi o cale de acces. 

— Victor! Nici nu te gândi! Îl opri Lucia. În cel mai bun 
caz, poţi să urci câţiva metri. Pe urmă, e imposibil să mai 
faci un pas şi orice mişcare greşită... Să căutăm alt mijloc... 

— N-avem altul, Lucia, degeaba... Ori ne uităm cu ochii 
noştri înăuntru, ori renunţăm. 

— Dar nu se poate! E o absurditate numai să te gândeşti la 
ascensiune. 

Pe Victor nu-l puteau opri cuvintele Luciei. Descoperise 
câteva găuri în stânca. Băgă piciorul în una din ele, se 
prinse cu o mână de un colţ şi astfel încet, încet, cu multă 
prudenţă şi cu multă sudoare urcă vreo trei metri. Se 
căţără ca o pisică pe scoarţa unui copac. Poziţia în care se 
afla şi netezimea de gheaţă a peretelui îi topiră însă toată 
rezistenţa şi încăpăţânarea. De înaintat nu mai putea 
înainta nici un centimetru. Dar din nefericire nici de 
coborât, în stilul în care urcase, nu mai putea. Şi nici nu 
avea spaţiul şi posibilitatea să-şi dea drumul jos sărind. 
Atunci îi veni ideea să-şi elibereze mâinile. Parcă l-ar fi 
scăpat altcineva, atât de neaşteptată i se păru prăbuşirea. 
În cădere făcu o mişcare de redresare, însă prea bruscă, 
aşa că atinse pământul nu cu picioarele cum calculase el, ci 
cu mâinile. 


Lucia şi Dan se repeziră în acelaşi timp spre dânsul, dar îl 
văzură ridicându-se de jos ca un popândău. Nu păţise 
nimic, dar palmele i se juliseră în atingerea neprevăzută cu 
pământul pietros. 

— Imposibil, Lucia! Răsuflă el. Ai avut dreptate. Nu se 
poate urca. Dar cum o să explorăm scobitura? Cum dracu'! 
— Ce-ar fi să aruncăm cu pietre înăuntru? Propuse Dan. 
— E un fel de „hai să facem ceva ca să nu stăm degeaba”, 

se resemna Victor. 

Era tot ce le stătea în putinţă: să arunce în scobitură cu 
pietre. Dar era, de fapt, un gest al neputinței. Pietrele 
aruncate de Dan nu ajungeau însă până la scobitură. 
Încercă şi Victor după ce Lucia, foarte severă şi 
incoruptibilă, îi dezinfecta palmele. Şi reuşi să introducă în 
scobitură cea de a treia piatră. Aproape în aceeaşi clipă ieşi 
dinăuntru o dihanie uriaşă care se înălţă ca o săgeată în 
văzduh. 

— Un vultur! Spuse Lucia. O fi vreun cuib de vulturi... 

— Asta înseamnă că nimeni n-a ajuns până acolo... se 
bucură Victor... Ce facem? 

— Să ne sfătuim şi cu ceilalţi, răspunse Lucia. De altfel se 
apropie ora două. 

Tustrei porniră cu paşi repezi spre locul de întâlnire. 

Înainte de a începe cercetările, Ursu, Maria şi Tic se suiră 
pe o înălţime izolată pentru a trece în revistă întreaga zonă 
împădurită pe care urmau s-o exploreze. Se vedea ca-n 
palmă toată zona. Era o pădurice tânără cu suişuri şi 
coborâşuri, dar fără deosebiri de relief prea accentuate. 
Doar undeva, la un capăt, se zărea o adunătură de stânci ca 
ruinele unei cetăţi. După ce-şi însemnară bine în minte 
locurile, cei trei cireşari coborâră pentru a stabili planul 
explorării. 

— Cred că n-avem decât un singur loc de cercetare, spuse 
Ursu. Adunătura aceea ciudată de stânci. 

— Seamănă atât de bine cu o cetate în ruină, se repezi Tic. 
Oare n-o fi acolo Cetatea Vulturilor? 


— Dacă ar fi fost acolo, de mult era descoperită, 
Ticuşorule, îl potoli Maria. Şi nici nu corespunde indicaţiilor 
din document. Noi căutăm aici intrarea, nu castelul. Cine 
ştie pe unde o fi cetatea... 

— Să mergem într-acolo! Propuse Ursu. 

— Şi restul! Întrebă Maria. Când cercetăm restul? 

— După părerea mea, în rest n-avem ce găsi. Pădurea e 
prea tânără, ceea ce înseamnă că porţiunea a fost goală, 
sau tăiată şi răvăşită. Şi pe urmă pare destul de umblată. S- 
au tăiat atâţia copaci în ultimul timp că nu văd cum putea 
rămâne nedescoperită o intrare, oricât de tăinuită ar fi fost 
ea... 

Tinerii se apropiară de îngrămădirea de stânci. De fapt, 
ceea ce părea o îngrămădire de departe, nu era decât un 
bolovan uriaş, o singură stâncă sfârtecată în zeci de locuri 
de ploi şi furtuni. Unele tăieturi intrau profund în trupul 
stâncii ca nişte cotloane. După ce înconjură uriaşul bolovan 
de câteva ori, Ursu reveni cam dezamăgit: 

— În afară de câteva hrube mici, neînsemnate, sunt două 
găuri mai mari, două tăieturi care intră adânc în bolovan. 
Am impresia că sunt cioplite pe alocuri de mâna 
omenească... 

— Intrarea! Se entuziasma Tic. 

— Nu-mi vine a crede, îl tempera Maria. Prea e la vederea 
tuturor şi prea e la cheremul oricui, stânca asta. Nu e un 
loc prea bine ales pentru a tăinui o intrare... 

— De ce? Se încăpăţână puştiul. De unde ştii tu cum 
arătau locurile astea cu 300 de ani în urmă. Poate că era un 
codru aici pe care nimeni nu se gândea să-l răzbată. 

— Poate... Spuse Ursu. Decât să pălăvrăgim, mai bine să 
intrăm înăuntru prin partea asta... 

— Să nu fie vreun animal în văgăună, se înfioră Maria. 

— Nici o grijă. Şi chiar dacă e vreun lup sau vreo vulpe ies 
pe partea cealaltă. 

Ursu porni înainte cu lanterna într-o mână şi cu un baston- 
secure în cealaltă mână. Cotlonul nu era prea întunecos. 


Mai exista undeva o sursă de lumină. Pereţii micului coridor 
nu păreau că ascund vreo taină. Pe la mijlocul bolovanului, 
coridorul se revărsa într-o scobitură mai spațioasă, un fel 
de încăpere, în care, după toate semnele, se aciuaseră 
cândva oameni. După ce cotrobăiră prin toată acea 
încăpere naturală, tinerii îşi continuară drumul pe coridor 
până se pomeniră afară în partea opusă intrării. 

— Nimic! Se întrista Tic. Oare n-o fi vreo altă scobitură la 
etaj? Bolovanul nu era prea greu de urcat. Se căţărară 
tustrei pe coasta lui, îi atinseră creasta, dar în zadar. Nici 
urmă de intrare secretă nu se zărea pe suprafaţa lui. Se 
odihniră câteva minute pe creştetul bolovanului, observând 
încă o dată împrejurimile. 

— Ursule! Se învioră Tic. Ia uită-te în râpa aceea... O vezi? 
Acolo! Nu ţi se pare că în fundul ei e o pată neagră? 

— Nu-i nici o pată, răspunse Ursu. E o gaură, o gaură 
strâmtă, cred că o vizuină. Dacă ţii morţiş, hai s-o cercetăm. 

Exploratorii porniră spre pata lui Tic fără prea mare 
tragere de inimă. Când ajunseră la marginea râpei, Ursu îl 
întrebă pe mezin: 

— Ai văzut vreodată un viezure? 

— Nu! Răspunse Maria în locul prichindelului. Bursucul...? 

— O să vedeţi acum. Să nu vă fie teamă, că-i cel mai paşnic 
dintre animale, cel mai curat dar şi cel mai leneş. Nu strică 
să-l mai trezim puţin. 

Cu un băț lung, Ursu începu să scormonească în vizuina 
bursucului, dar în zadar. Animalul nu se sinchisi nici de 
foşniturile frunzelor şi nici de fluierăturile lui Ursu. Înfuriat, 
vlăjganul se lăsă pe burtă şi îşi băgă braţele în vizuină. 
Bursucul ţâşni pe lângă el şi o luă la sănătoasa, lovind 
caraghios pământul cu picioarele lui scurte şi neobişnuite 
cu goana. 

— După cum vezi, Ticule, gaura asta duce cel mult la 
Castelul Bursucilor, glumi Ursu. Eu zic să mai ocolim o dată 
bolovanul, dar nu de dragul lui; să vedem cam ce e în jurul 
lui: ar fi păcat să scăpăm ceva. Apoi să coborâm spre locul 


de întâlnire, fiecare pe o potecă a lui ca să nu zicem că n- 
am cercetat întreaga porţiune. 

Cei trei nenorocoşi, aproape nenorociţi, invocară iarăşi 
grațiile Fortunei, dar zeiţa nu li se arătă nici de astă dată. 
Dezolaţi, coborâră spre locul de întâlnire şi ajunseră acolo 
aproape în acelaşi timp cu grupul lui Victor. 

După ce făcură schimb de informaţii, de necazuri şi 
speranţe, cireşarii hotărâră în unanimitate şi cu mare 
înflăcărare câteva ore de odihnă în care intra, bineînţeles şi 
mult dorita masă de prânz. Toţi fără excepţie erau obosiţi şi 
înfometați. După masă se înţeleseră să înalțe corturile. 
Numai Tic, foarte surprins de hotărârile luate, se repezi la 
Victor. 

— Nu plecăm astăzi spre castel? 

— Astăzi? Păi nici n-am descoperit intrarea, Ticuşor. 

— Nu poate fi în altă parte decât în scobitura aceea din 
vârful stâncii, insistă prichindelul. 

— Asta-i şi părerea mea, îl linişti Victor, dar e numai o 
părere, Ticuşor. Până la certitudine mai este. Dar chiar dacă 
ar fi acolo abia se complică povestea. Cum reuşim să 
ajungem la intrare? Ursule, ai tu vreo idee? 

La întrebarea lui Victor nu răspunse nimeni. Ursu 
dispăruse. Profitase de neatenţia celorlalţi şi plecase iute, 
pe furiş, spre stânea găurită. Nu avu nevoie de prea mult 
timp spre a se convinge că stânea nu poate fi escaladată... 
cu una cu două. Trebuia găsit un mijloc anume... Şi mijlocul 
exista! Vlăjganul se întoarse repede la corturi şi ajunse 
tocmai când Victor repeta întrebarea: 

— Ce crezi, Ursule, poate fi escaladată stânca? 

— Da! Răspunse el foarte liniştit. 

Deşi simțeau cauciuc în glezne şi plumb în tălpi şi Lucia şi 
Victor se ridicară de jos ca împinşi de nişte resorturi. 

— Poţi să ajungi la scobitură? Întrebă Lucia cu un ton de 
reproş şi ameninţare. 

— Nu te nelinişti Lucia, încercă Victor s-o liniştească. Dacă 
Ursu a ajuns la concluzia asta, înseamnă că nu e niciun 


pericol. 

— N-o să fie uşor, o linişti şi mai mult Ursu, dar n-o să fie 
primejdios. Pentru voi o să fie mai greu, dacă bineînţeles e 
acolo intrarea. Dar am găsit eu o soluţie şi pentru 
eventualitatea asta. 

— Ce soluţie? Întrebă Dan destul de îngrijorat. 

— O să învăţaţi de la mine, dar înainte de a urca o să 
trebuiască să faceţi câteva antrenamente... De aceea cred 
şi eu, ca Victor, că nu putem porni spre castel decât mâine. 

Dan se uită iarăşi la Ursu, de astă dată însă cu priviri 
înfricoşate: 

— Mâine? Crezi că-mi trece prin minte? 

— Gata, te-a şi apucat oboseala? Întrebară amândouă 
fetele deodată. 

— Ce oboseală? Moartea m-a apucat! Se tângui Dan. Sunt 
sleit şi mă dor picioarele, mamă dragă. N-am ştiut până 
acum că şi plumbul poate avea dureri. 

— Atunci se complică lucrurile, spuse Ursu. Trebuie să stai 
liniştit, să nu faci nici o mişcare, deseară îţi ard eu un masaj 
pe cinste şi poate că mâine o să-ţi revii puţin, aşa ca să poţi 
încerca ascensiunea. 

— Nu cumva vrei să-mi masezi picioarele? 

— Numai picioarele! 

— Aoleu! Poate îţi dă altcineva picioarele la masaj în locul 
meu, Ursule. Eu n-o să pot rezista, zău... 

Maria pufni într-un hohot de râs care-i contamina repede 
şi pe ceilalţi. Tic se gândi să-l felicite pe bolnav: 

— Faci şi tu uneori câte un banc, mamă dragă... 

— Ce banc am făcut?! Se oţări Dan. Ce banc? Dacă aţi fi 
voi în locul meu... 

— Odihnă! Decretă Lucia. Lăsaţi pălăvrăgeala că o să aveţi 
nevoie de ea mai târziu. 

Cu toate acestea, chiar Lucia fu aceea care, câteva minute 
mai târziu, se adresă lui Victor: 

— Tu crezi că acolo în stâncă e intrarea? 


— În orice caz, Lucia, cuibul vulturilor spre singurul loc 
inaccesibil de la estul stâncii de cremene. Şi nu numai atât. 
E şi la o distanţă egală cu o azvârlitură de săgeată, şi, în 
sfârşit, e un loc foarte sigur. 

— Totuşi nu văd cum ar putea comunica stânca aceea cu 
un castel care nu se vede pe o rază de kilometri? 

— Asta-i cu totul altceva. Nici nu trebuie să ne preocupe. 
Ne interesează intrarea, deocamdată. Atât. Asta ne spune 
logofătul; şi abia acum îmi dau seama cât de sigur o indică. 
Trebuia să ne gândim de la început, să nu mai pierdem 
atâta timp cu cercetările. 

— Ce vrei să spui? Întrebă curioasă Maria. 

— De la picioarele stâncii de cremene, răspunde Victor, nu 
e decât o singură ţintă spre răsărit. Gaura aceea din vârful 
stâncii. Un arcaş dacă ar vrea să ia ceva la ochi ar întâlni 
aproape fără să vrea acea ţintă, care niciodată nu poate să 
dispară. Dacă raţionam aşa de la început, poate că eram 
acum la porţile cetăţii... 

— Dacă am fi chemat şi pompierii din oraş cu scara mare, 
glumi Lucia nu fără oarecare răutate. 

Ursu, simțind teama Luciei, nu consideră că e momentul 
cel mai potrivit pentru a-şi destăinui planul de escaladare a 
stâncii. Evită privirile lui Tic şi ale lui Victor prefăcându-se 
preocupat de altceva. 

— Odihnă! Porunci deodată Maria, tocmai în clipa când 
Lucia deschidea buzele cu un nou buchet de întrebări pe 
limbă. 


Cireşarii intrară în corturi şi nu mai fu nevoie de nici un 
îndemn pentru a se lăsa în voia somnului. Oboseala le 
smulse repede orice urmă de împotrivire. Doar 'Ţombi, 
afară, veghea somnul lor. 

Nemişcarea şi somnul îi înzdrăveni pe toţi. Numai Dan, 
respectând întocmai indicaţiile lui Ursu, nu făcu nici o 
mişcare, încercă el să se ridice în picioare, dar se pomeni cu 
un urlet în gâtlej pe care nu şi-l putu stăpâni: 


— Auuuu! 

— Ce s-a întâmplat? Alergă Maria spre dânsul. 

— Auuuu! Se prefăcu Dan. De ce mă lăsaţi singur. Vreau 
să merg şi eu cu voi. 

— Tu să rămâi nemişcat! Îi porunci Ursu cu un ton 
nemaipomenit de sever. Trebuie să păzească cineva 
bagajele! Numai câinele nu ajunge... 

— Dacă-i aşa treaba, sigur că rămân! Acceptă Dan. Dar să 
nu cumva să plecaţi fără mine la castel, că... Vă jur că ajung 
înaintea voastră. Nu uitaţi povestea de azi dimineaţă. 

După ce Maria îl convinse pe Dan că fără el intrarea în 
castel n-ar avea nici un farmec, cireşarii cei teferi porniră 
spre stânca găurită, lăsând paza bagajelor în sarcina celui 
mai nefericit dintre muritori. 

Când ajunseră la poalele stâncii, Ursu le înfăţişă planul 
ascensiunii. La vreo doi metri mai jos de scobitură, se afla 
un colţ ascuţit de piatră. 

— Colţul acela e toată salvarea noastră! Arătă Ursu. 

— Adică? Se interesă Tic. 

— Adică, facem un lasou cu care prindem colţul! 

— Vrei să te caţeri ţinându-te numai de frânghie? Se 
înfricoşă Lucia. 

— E o jucărie! Râse vlăjganul. Cât ai bate din palme am 
ajuns sus. 

— Şi de la colţ cum ajungi la scobitură...? 

Ursu tuşi de câteva ori, se prefăcu că râde şi mai vârtos 
până prinse ideea: 

— Nu vedeţi acolo nişte crăpături mici? Sunt parcă făcute 
anume ca să poţi ajunge la scobitură... 

Nimeni nu zări vreo crăpătură dar se încrezură toţi în 
agerimea vederii sale. 

— Şi frânghia? Descoperi Lucia. O să pierdem o bunătate 
de frânghie. 

— Nu pierdem nici o frânghie, o linişti Ursu. 

— Totuşi nu văd cum o s-o scoţi de-acolo, spuse Maria. 

— O să vedeţi. Puţină răbdare. 


Vlăjganul pregăti un laţ, se depărta de stâncă, roti de 
câteva ori laţul deasupra capului şi-l aruncă spre colţul de 
piatră de sub scobitură. Frânghia se desfăşură în aer, laţul 
se căscă pe toată circumferința lui şi prinse în cădere colţul 
stâncii. Ursu trase tare spre el pentru a înnoda bine 
frânghia în jurul colţului, apoi îi dădu drumul. Frânghia 
alunecă de-a lungul stâncii, oprindu-şi capătul la picioarele 
tinerilor. 

— Eu sunt gata! Îi anunţă Ursu. Să nu vă fie teamă, că nu-i 
nici o primejdie. 

Cu toată asigurarea lui Ursu, spectatorii simțeau un fior 
rece strecurându-li-se în inimi. 

Vlăjganul se înălţă în vârful picioarelor şi prinse funia în 
locul unde-i ajungeau mâinile, apoi se ridică în muşchi şi se 
depărta de stâncă printr-o scurtă răsucire din trunchi. 
Brusc îşi împinse ambele picioare spre peretele abrupt 
rămânând suspendat în aer. Cu mişcări calculate, sigure, 
încete, începu apoi să se caţere pe stâncă. Peretele însă era 
atât de neted şi de lipsit de asperităţi, încât nu-şi putea 
continua ascensiunea decât luând o poziţie orizontală, o 
poziţie incomodă, obositoare şi primejdioasă, îl dureau toţi 
muşchii, dar mai ales cei ai umărului care asigurau poziţia 
orizontală. Totul era însă o joacă, un exerciţiu oarecare. 
Greul venea după ce ajungea la colţul de piatră. Pentru că 
în afara acelui ciot nu mai era nici un punct de sprijin, nici o 
gaură, nici o crăpătură în care să-şi prindă mâinile. 

Ursu ajunse la colţul de piatră. Îşi încolăci braţul stâng în 
jurul ciotului şi dădu drumul frânghiei. Picioarele căutară în 
zadar o scobitură, o ieşitură în peretele muntelui. Îşi 
încolăci celălalt braţ în jurul ciotului: toată greutatea 
corpului stătea în mâini. Şi trebuia să se grăbească, să nu 
piardă nici o clipă, să-i mai rămână forţe pentru momentul 
suprem. Fiindcă îşi făcuse un plan nebunesc, singurul care-l 
putea urca în cuibul vulturilor. 

Cei de jos îl văzură cum îşi ridică încet palmele spre vârful 
colţului, cum se prinde de vârf, cum îşi destinde corpul. 


Apoi asistară la cea mai uluitoare demonstraţie de 
acrobație din viaţa lor. Prins cu mâinile de vârful stâncii, 
Ursu îşi azvârli cu un salt brusc picioarele în sus. Atinse 
poziţia de lumânare, apoi îşi întinse braţele la limită. Parcă 
îşi menținea tot echilibrul şi-şi susţinea toată greutatea 
corpului în vârful degetelor. Mişcarea se petrecu în câteva 
secunde. Vlăjganul devenise un corp paralel cu peretele de 
stâncă numai că era cu capul în jos şi cu picioarele în sus. 
Vârfurile picioarelor căutară şi întâlniră muchia scobiturii. 
Se agăţară de ea. Prima primejdie trecuse. Era în 
siguranţă. Răsuflă câteva clipe apoi începu mişcarea cea 
mai imprudentă pe care o făcuse vreodată. 

Agăţat cu vârfurile picioarelor de muchia netedă a 
scobiturii, Ursu îşi făcu vânt cu mâinile, se desprinse de 
colţul de piatră şi se îndoi ca un arc de oţel. Cei de jos 
văzură la un moment dat un corp încovrigat în aer... Fără 
nici o susţinere fără nici un sprijin. Fetele închiseră ochii, 
aşteptând groaznica prăbuşire. Dar parcă sfidând toate 
legile gravitaţiei, trupul lui Ursu în loc să se prăbuşească se 
roti în sus, o zvâcnire cumplită din umeri îl aduse până la 
baza scobiturii, iar picioarele părăsiră golul găurii exact în 
clipa când mâinile atinseră muchia. Se înălţă încet în 
muşchi, se mai roti o dată şi se aşeză apoi pe muchia 
scobiturii ca pe cea mai confortabilă bancă. Le făcu, râzând, 
un semn de salut celor de jos şi aşteptă câteva clipe, pentru 
a-şi reface răsuflarea, pentru a se elibera din chingile unor 
emoţii şi spaime care abia începeau să-l atace. 

Aşa cum se întâmplă însă întotdeauna la demonstrațiile de 
acrobație, emoţiile spectatorilor fuseseră cu mult mai mari 
decât cele ale acrobatului. Maria şi Lucia îşi ţineau capul 
parcă pentru a-şi alunga, fizic, gândurile care-i 
paralizaseră. Acolo, sus, Ursu stătea foarte liniştit şi 
nepăsător, aşa li se părea, dar fiecare căuta cuvinte aspre 
pentru actul său nebunesc. Numai Tic, nelipsit la marile 
exerciţii de bară şi de trapez ale lui Ursu, îşi păstrase un 
oarecare calm, dacă emoția aceea care îl cutremurase spre 


sfârşit putea fi numită calm. El îi aruncă marelui învingător 
primele cuvinte: 

— I-ai băgat în buzunar pe toţi acrobaţii, Ursule. Ce păcat 
că n-am avut un aparat de fotografiat! 

Vlăjganul îi făcu un semn cu mâna de-acolo, din înălţimi 
cucerite, apoi se strecură în scobitură. 

Văgăuna nu era adâncă. Ursu reuşi s-o cerceteze în voie 
fără să mai aibă nevoie de lanternă. Pipăi fiecare perete în 
parte, fiecare gaură şi fiecare umflătură, cercetă podeaua 
destul de netedă şi cupola neregulată. Nicăieri nici o taină, 
nici o ispită. Doar undeva, într-un ungher, zări o crăpătură 
boltită. Scoase lanterna şi proiectă raza spre acel spaţiu şi 
relief ciudat şi parcă mişcător. Ceea ce văzu acolo îi scoase 
o exclamaţie de uimire... 

După ce zăcuse pe iarbă, gemând din când în când şi 
alimentându-se cu tot felul de idei, Dan se gândi că totuşi 
nu i-ar strica puţintică mişcare. Reugşi cu chiu cu vai să se 
ridice în picioare şi să înainteze câţiva paşi. Îl durea tot 
corpul dar mai ales picioarele. La fiecare pas simţea zeci de 
locuri dureroase atacate de burghie şi jar de la tălpi până la 
abdomen. 

Corturile erau aşezate în spatele unor stânci, într-o oază 
ferită şi răcoroasă. Chiar prea răcoroasă pentru nemişcarea 
lui Dan. Ţombi nu se mulţumise cu răcoarea oazei. El 
descoperise o rază de soare undeva pe platou şi se dusese 
acolo să-şi pârlească blana. Zărindu-l incendiat, Dan porni 
spre el cu mişcări de om beat. Chiar când atinse cu piciorul 
fâşia de lumină solară, simţi cum îl lasă puterile. Căzu 
zdrobit în spatele unui tufiş. Încredinţat că nu se va putea 
mişca din acel loc, se întinse cât era de lung şi se lăsă, la 
rândul lui, ars şi aureolat de raza pribeagă. Dar foarte 
repede fâşia de lumină dispăru şi răcoarea deveni stăpâna 
micului fund de căldare. 

Nefericitul tânăr închise ochii şi nu se mai gândi la altceva 
decât la sosirea prietenilor cu ajutorul cărora va ajunge, 
poate, din nou la corturi. Era o linişte de piatră în locul 


acela... Dar, dintr-o dată, Dan auzi zvon de glasuri şi îşi ciuli 
urechile instinctiv, întocmai ca 'Ţombi. Glasurile se apropiau. 
Nu erau însă ale prietenilor lui, erau glasuri străine. Îşi 
aminti că tufişul în spatele căruia se prăbuşise era pe buza 
unei văi adânci. Dar cine putea să coboare pe valea aceea? 
Cine oare? Glasurile se apropiau. După ce îi făcu semn 
căţelului să tacă, luă o hotărâre eroică. Se întoarse pe 
burtă, oprindu-şi în gâtlej urletele de durere şi îşi împinse 
capul în tufiş până ce întâlni cu privirea fundul văii. Din 
stânga coborau doi oameni: un mocan înalt şi zdravăn cu 
nasul proeminent şi ascuţit şi un omuleţ slab şi sfrijit, 
pesemne un tăietor de lemne. Omuleţul se opri pe 
neaşteptate, proptindu-se în faţa ciobanului: 

— Hai, mă Cârlane, ce dracu' te fereşti? Eu tac chitic. Ai 
auzit tu ieşind ceva din gura mea? Hai, zi-i ce-i cu fata 
aceia? Chiar au pus mâna pe ea? 

— Mă, dar netot mai eşti! Îi răspunse ciobanul, obligându-l 
s-o ia din loc. De două zile nu aud din gura ta altceva. [i-am 
spus o dată că nu-i nimic, ce dracu' mai vrei? 

— Păi nu ziceai tu că o fată îmbrăcată în rochie albă... 

— Mă, o să mă aduci în stare să te strâng de gât. Când ţi- 
am spus, mă? Răcni ciobanul. Şi ce dacă ţi-am spus?! 
Brebenelul cui te-a făcut? Vrei să mă bagi la belea cruntă? 

— Ei na, gata, acuma trebuie să te mânii, se înfricoşa 
tăietorul. Aşa zice lumea. Şi aşa ai spus prima dată... 

— Mă, eu îţi mai spun o dată că nu-i nimic! Uită-te la mine! 
Dacă aflu că sufli o vorbă despre povestea asta... 

Cu toate strădaniile sale, Dan nu auzi mai mult. Cei doi se 
depărtară, lăsându-l pe cireşar cu gura căscată şi ochii 
holbaţi de spaimă. Aşteptă câteva minute şi, când îşi 
închipui că au ajuns destul de departe ca să nu-i mai audă, 
se ridică anevoie în picioare şi porni spre stânca găurită, în 
goană, bineînţeles dacă un mers şchiopătat, nenorocit, 
întrerupt de popasuri la fiecare metru, poate fi numit 
goană. Pentru Dan era însă cea mai costisitoare goană din 
viaţa lui. 


Ursu ieşi din scobitură cu faţa zâmbitoare. Se prinse cu 
mâinile de muchia găurii şi-şi lăsă încet, încet picioarele în 
jos până atinse cu vârful lor vârful pietrei. Îşi făcuse planul 
de coborâre dinainte, de când urcase... Îşi sprijini un picior 
în vârful pietrei, îşi dădu drumul mâinilor şi cu un scurt 
avânt sări în gol. În clipa când capul îi ajunse în dreptul 
colţului întinse mâinile şi se agăţă de ciot. Tot greul trecuse. 
Nu-i rămânea decât să salveze frânghia. Scoase din 
buzunar un ghem de sfoară, îl desfăşură şi legă un capăt al 
sforii de laţ. Aruncă apoi ghemul peste vârful stâncii în 
cealaltă parte. Oricine de jos putea dintr-o singură 
smucitură să scoată laţul din colţ şi să elibereze frânghia. 

Vlăjganul cobori uşor, parcă aluneca. Când puse piciorul 
pe pământ, răsuflă totuşi uşurat: 

— A fost cam greu! Ei, dara trecut cu bine... 

— Sinucigaşule! Îl apostrofă Lucia. Măcar spune-ne dacă 
ai găsit ceva sus. 

— Am găsit, răspunse Ursu misterios. Dar mai întâi să 
scoatem laţul. 

— Ceea ce înseamnă că nu prea ai descoperit mare lucru 
în văgăună! Se resemna Victor. 

— Ba da! Un cuib de vulturi. Erau niştre puişori acolo, dar 
jerpeliţi şi jumuliţi săracii... 

— Dar intrarea? Sări prichindelul. 

— Nici urmă... O simplă scobitură în piatră. Atât. 

— Şi ţi-ai mai periclitat şi viaţa, pentru nimic, îl dojeni 
Maria. 

— Cum pentru nimic? Nu văzusem niciodată până acum 
pui de vultur. Aşa jumuliţi cum erau voiau să se repeadă la 
mine. Şi părinţi atât de laşi ca ai lor, mai rar. Să nu vină ei în 
apărarea odraslelor... 

Victor era trist. Toată asecensiunea lui Ursu, atât de 
periculoasă, se făcuse numai în urma ideii şi îndemnului 
său. 

— Nu mai înţeleg nimic, mărturisi Victor. Unde poate fi 
intrarea? 


— Poate-i mai departe, răspunse Ursu. S-o fi gândit 
logofătul la vreun arcaş de soi... 

— Nu cred. Aici e un mister. El nu putea să indice decât un 
loc foarte sigur, foarte precis şi în harababura asta de 
bolovani, singurul punct foarte precis pare scobitura din 
vârful stâncii. Orice alt loc pare nesigur şi întâmplător. 

Tocmai atunci sosi Dan. Era sfârşit, mort. Se clătina ca o 
nuia. 

— N-aţi găsit intrarea? Întrebă el. Ce păcat. Am fi avut 
mare nevoie de ea. 

— Şi pentru ca să ne spui asta ai venit aici? 

— Nu. Pentru altceva. Dar mai întâi să mă ţină cineva să 
nu cad. 

Ursu sări în ajutorul lui: 

— 'Ţi-am spus să stai nemişcat. O doză suplimentară de 
masaj! 

Dan se uită o clipă rugător la Ursu, apoi începu să le 
povestească celor cinci exploratori nenorocoşi tot ce a auzit 
un bolnav nefericit, „în urma unor străduinţe şi chinuri 
supraomeneşti care ar putea măcar să-l scutească de 
masaj”. 

Istorisirea lui Dan îl tulbură cumplit pe Tic. Îi reapăru în 
faţa ochilor chipul fetei în alb, îi simţi parcă părul negru 
atingându-i obrazul, ca atunci în sala mare. Şi privirea 
aceea care parcă-i vorbea despre ceva tainic... O văzu 
retrasă într-un colţ al castelului, tremurând, frângându-şi 
mâinile în faţa unor oameni răi, fioroşi. 

— De ce n-o salvăm? Explodă ca un țipăt vocea 
prichindelului. Cireşarii îl priviră surprinşi. Tic îşi dădu 
seama într-o clipă că se întâmplase ceva groaznic şi căută 
iute pavăza unei glume: 

— Ce vă uitaţi aşa? Nu vă daţi seama c-a trecut ocazia pe 
lângă noi? Aoleu! Dac-aş fi fost eu în locul lui Dan, îl 
aduceam pe cioban legat aici. L-aş fi torturat, l-aş fi zmucit 
de nas, până ne-ar fi spus cum se ajunge la castel. De ce n- 
am căpătat eu febra ta, mamă dragă...? 


— Să-l fi văzut ce urs era! Şi avea un nas)... Zău, Llicuşor. 
Ca un vârf de lance. Sunt sigur că-l poartă ca armă de 
atac... 

— Ce-i cu ciobanul ăsta? Se întrebă Victor. Păcat că n-am 
putut sta de vorbă cu el. 

— Poate-l mai ajungem! Interveni Maria. 

— Ce să-l ajungem că mergea cu o viteză... Zău că ălălalt 
alerga ca să-i poată ţine pasul. Şi numai cât am făcut eu 
până aici, aproape un ceas... Dar ce ne facem fără intrare? 

— Să mai răscolim mâine din nou coclaurile... Spuse 
Maria. Oare n-o fi fost stricată busola? 

— În nici un caz! O asigură Lucia. Eu zic să mai repetăm o 
dată fraza. Poate că se interpretează în alt fel: „Săgeata 
azvârlită în soare arată intrarea”... 

— Inutil, Lucia, spuse Victor. Ce altă interpretare putem 
să-i dăm? Ce poate să indice cuvântul soare decât răsăritul? 
Soarele nici nu pătrunde în fundul ăsta de căldare. N-am 
văzut toată ziua o palmă de lumină. 

— Au! Auuuu! Răcni Dan de răsunară toate ecourile văii. 
Toţi se repeziră spre el. 

— Nu! Nu spun nimic. Numai dacă mă absolviţi de masaj... 

— Ai înnebunit? Nesuferituie! Îl luă din scurt Maria. Ce tot 
îţi baţi joc de noi? 

— Vreau să vă fac o mărturisire. Azi dimineaţă mi-am dat 
seama că sunt un geniu, mai ceva decât Oedip. De aceea v- 
am forţat la marş. Ca să fac o febră musculară... Am 
calculat grozav... Pe la 5 mă apucă febra, voi plecaţi fără 
mine în explorare. Eu rămân pe platou cu Ţombi. Ştiam că 
vine ciobanul... 

Pe Lucia o impresiona debitul verbal fără noimă al lui Dan. 
Îi puse mâna pe frunte: 

— Mi se pare că ai febră generală. Precis peste 40 de 
grade. 

— Dacă-i vorba pe-aşa, se-nfurie Dan, de ce să nu vă fac eu 
vouă febră. Aflaţi, dragii mei, că la ora 6 şi 35 de minute 


precis, pe fundul căldării, o rază de soare s-a odihnit 5 
minute. 

Niciodată nu văzuse Dan în privirile prietenilor lui mai 
multă uimire. O uimire care şi implora. 

— Da! Nesuferiţilor! Se milostivi el. E drept că Ţombi a 
descoperit raza de soare. Dar el nu vă putea anunţa 
descoperirea... Eu sunt eroul! Dacă nu mă duceam pe 
urmele razei de soare, nu-l auzeam nici pe cioban. 

Dan nu greşise. Prietenii lui păreau cuprinşi de delir. Se 
năpustiră asupra lui, îl zgâlţâiră, îi răcniră în urechi, până 
ce sărmanul căzu moale în braţele lui Ursu: 

— Du-mă, Ursule! M-au nenorocit, mişeii. Un om bolnav... 
Ursu îl puse pe umăr ca pe un pardesiu. 

— Unde-ai văzut soarele? Răcni Lucia în urechile lui. 

— La tufiş, Ursule! Şi mai repede, că în urechi nu-mi mai 
poţi face masaj. 

Dan le arătă locul precis în care se tăvălise îmbrăcat în 
raza de soare. Îşi aruncară toţi privirile spre apus. Soarele 
apăruse, pesemne, printre zimţii muntelui. Dar care erau 
zimţii prin care îşi arătase discul? Dacă nu descopereau 
direcţia razei prin calcule şi deducţii, trebuiau să mai 
piardă o zi, adică să pornească spre castel doar a treia zi 
dimineaţă. 

— Cum era fâşia de lumină? Îl întrebă Victor pe Dan. Era 
paralelă cu buza văii, sau venea pieziş? 

— Parcă puţintel pieziş, dar nu pot fi sigur. 

— Geniu ce eşti! Îl zgândări Lucia. Nici atâta lucru n-ai 
fost în stare să reţii. Dar de fapt, Victor, soarele nu s-ar fi 
putut vedea decât printre zimţii cei mai înalţi. 

— Sau printre cei mai adânci, spuse Victor. Asta-i! 

Ursu privea intens spre crestele masivului, trăgând cu 
multă fineţe o linie imaginară de la zimţi până la tufiş, apoi 
invers. Victor şi Lucia nu mai priveau spre munte, ci spre 
ochii lui Ursu. Vlăjganul, după câteva clipe de cumpănă, 
spuse cu vocea lui de momente grave: 


— Foarte curios! Linia mea merge într-un loc, unde se 
întâlnesc doi zimţi mari, cu doi zimţi mici. Uitaţi-vă şi voi! 
Printr-una din aceste scobituri a trecut discul soarelui când 
a pătruns raza lui până la tufiş. 

Toţi ceilalţi câutară linia imaginară de la ei spre zidul uriaş 
de piatră, dar nu mai reuşiră să deosebească contururile 
crestelor dinţate. Înserarea se lăsase brusc, aşa cum se 
întâmplă la munte. 

— Mi-am luat toate punctele de reper, îi linişti Ursu. Mâine 
putem porni cercetările. Chiar dacă mergem spre 
amândouă scobiturile, fâşia de teren nu va fi prea largă. 

— Numai să nu ne pască o nouă eroare, îi avertiză Lucia. 

— Nu, Lucia! De astă dată, nu! Logofătul a dat cu cea mai 
mare precizie şi această indicație... Eu sunt de vină că nu i- 
am căutat înţelesul precis ci un înţeles general: răsăritul. 
Dacă m-aş fi gândit la precizia cu care a dat celelalte 
indicaţii, n-am fi pierdut o zi... 

— Aici nu-s de părerea ta! Se supără Lucia. Tot ar fi 
trebuit să aşteptăm până la apusul soarelui. 

— Da... Dar ne-am fi păstrat forţele... 

— Atunci ar fi bine să ni le refacem cât mai iute, spuse 
Lucia. Adică să începem imediat refacerea... 

Se supuseră întocmai îndemnului Luciei, aprinseră un mic 
foc de vară, se strânseră împrejurul lui şi ospătară în tăcere 
subjugaţi de poezia întunericului, dar şi încălziţi de emoţii şi 
zgândăriţi de nelinişti. lar unul din ei, cel mai mic şi poate 
cel mai grav, amuţise sub ameninţarea unor spaime albe. 

CAPITOLUL XVI. 

Lumina zorilor o trezi cu blândeţea de toate zilele pe fata 
în alb. În camera mare cu reflexe şi oglinzi timide era 
răcoare. Prizoniera în alb îşi înfăşură pătura în jurul 
trupului, scoase de sub pernă caietul şi, sprijinindu-l pe 
genunchi, începu să întoarcă foile, să recitească pagini, 
frânturi, fraze din jurmalul ei. Simţind-o trează, Philippe 
veni dintr-un salt lângă ea, îşi lipi capul de tălpile sale, apoi 
îşi reluă torsul lui monoton. 


Fata în alb îşi destăinuia din nou gândurile caietului cu 
scoarţe de piele. Primele fraze le rosti cu voce tare: 

— Orice speranţă s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot 
ajunge la timp, sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau 
vor veni când eu nu voi mai fi... Au mai rămas zile puţine... 
Foarte puţine... Totul se aseamănă cu o inimă bolnavă, cu 
un trup înfierbântat, zguduit de loviturile rele... În aer 
pluteşte ceva... Oamenii din jurul meu sunt neliniştiţi...” 

Creionul aluneca mai departe pe hârtie, dar buzele fetei 
nu mai scoaseră nici un sunet. Într-un târziu, creionul îi 
scăpă din mână... Ultima frază, prizoniera o rosti din nou cu 
voce tare: 

— Am greşit... Eu sunt marea vinovată pentru tot ce s-a 
întâmplat, pentru tot ce mi s-a întâmplat. Dacă v-aş fi 
destăinuit încă atunci, în seara aceea, gândurile mele, 
planurile mele, dragii mei prieteni de departe...” 

Sări apoi din pat, respiră adânc de câteva ori, şi, cu 
Philippe pe urmele ei, părăsi încăperea de marmură 
ducându-şi paşii înfriguraţi spre izvorul cu apă vie. Stropii 
reci şi bolboroseala lor o trezeau din visuri şi-i alungau, ca 
un descântec, gândurile negre şi parcă-i culegeau şoaptele 
unor speranţe... 

— Philippe, dragul meu. Aş vrea să cânt, să dansez pe 
lespezi de marmură... Dar nu simţi şi tu, Philippe, că au mai 
rămas foarte puţine zile! Eu singură mi-am distrus Philippe 
visul, cel mai frumos vis, Philippe... 

Dar se întoarse într-un suflet în încăperea rece de 
marmură, îşi îmbrăcă cea mai frumoasă rochie albă, o 
rochie lungă, cu poale largi, vaporoase, cu mâneci ca o 
cascadă de dantelă şi cu dantele pe piept, parcă pentru a-şi 
ascunde primele rotunjimi şi zvâcnete. Şi faţa i se 
îmbujorase şi părul îi devenise negru, strălucitor. Îşi puse 
deasupra o jachetă largă de lână, abă ca zăpada. Se plimbă 
apoi prin încăpere cu paşi mici, neauziţi, cu mişcări line, 
alunecând ca un vis pe lespezile de marmură. 


— Nu, Philippe, nu trebuie să fiu veselă! Se opuse deodată. 
N-am voie să fiu veselă. Sunt prea singură. Ar trebui să fiu 
tristă, să îmbrac o rochie neagră şi să plâng. Ştii tu, 
Philippe, cât de bun e plânsul?... Să stai culcată pe pat, în 
linişte, într-o linişte mare şi să simţi cum îţi curg lacrimi 
fierbinţi pe obraji... Ar trebui să plâng... Să-mi simt 
lacrimile, Philippe... 

Fata în alb închise ochii şi încercă să-şi adune tristeţile... 
Era singură în castelul ei... cu Philippe cel bun şi blând, dar 
care nu voia să scoată nici un cuvânt, cu ziduri de marmură 
rece şi implacabilă... cu zile mari de singurătate şi 
monotoniE. Cu aceleaşi dimineţi... cu aceleaşi amurguri... 
cu aceleaşi tăceri pe care nici o trompetă nu le sfâşia... Prin 
care nici un alt glas tânăr nu aluneca... lar acum... Acum... 
cu aceste imagini triste... cu ore numărate care îşi bat 
secundele ca bătăile unei inimi şi inima e tânără, dar e 
bolnavă şi grăbită... Să se ducă unde... Unde. Unde.? 

— Nu, Philippe, nu trebuie să plâng. N-am voie să fiu 
tristă. Şi condamnaţii la moarte speră până în ultima clipă. 
Şi clipele mele încă nu s-au terminat, încă nu mi s-au oprit 
orele... Sunt grăbite pentru marea întâlnire... Pentru marea 
recepţie de la castelul de marmură... De ce să plângem; 
Philippe? Poate vom auzi, curând, zgomot de paşi... Şi 
glasuri, glasurile pe care le aştept... Ei sunt!... Prietenii 
mei... Fără să-i cunosc, fără să mă cunoască... Sunt cei mai 
buni prieteni ai mei... Să-i aşteptăm până în ultima clipă. 
Trebuie să-mi apăr toate visele, dragul meu Philippe. 


Fata în alb îşi reluă plimbarea prin marea încăpere de 
marmură, mângâind lespezile cu paşi mici, neauziţi, 
alunecând parcă prin spaţiile albe şi albastre ale unui vis. 

În cealaltă încăpere locuită a castelului nu ajunsese însă 
liniştea din camera fetei în alb. Oamenii erau agitaţi, 
posomoriţi, se plimbau nervoşi de la un capăt la altul al 
încăperii, îşi aruncau priviri reci, scrutătoare. Singurul care 
se străduia să-şi ascundă neliniştea şi să-şi păstreze 


înfăţişarea de toate zilele era omul cu cicatrice. Vocea lui 
era ca întotdeauna poruncitoare, mişcările stăpânite şi 
sigure, privirile îi luceau ca oţelul. 

— Azi nu e voie să se facă nici o mişcare în afara cetăţii! 
Decretă el. 

— Am văzut patrula încă înainte de răsăritul soarelui, îl 
informă omul cu ochii de viezure. 

— Intrarea în cetate e închisă perfect? Îl întrebă şeful pe 
slăbănog. 

— Am dezgolit şi prăpastia din faţa intrării... 

— Aţi blocat drumul cu bolovani? Întrebă din nou şeful. 

— Da! Răspunseră cei doi într-un glas. 

— Şi pe dinăuntru? Aţi pus şi proptelile? 

— Da! 

— Mă duc să controlez. Rămâneţi aici! 

Omul cu cicatrice părăsi încăperea. Cel cu ochii de viezure 
aşteptă o clipă să se îndepărteze, apoi se adresă 
slăbănogului: 

— Se stăpâneşte grozav, dar tot i se simte neliniştea... 

— Te cred şi eu. Tu ce-ai face dacă ai fi în locul lui? 

— 'Ţie chiar nu ţi-e frică deloc, sau te prefaci? 

— De ce să-mi fie frică?... Suntem în siguranţă deplină. 
Nimeni nu poate pătrunde aici. 

— Dar pe cealaltă intrare? Se înfiora viezurele. 

— Nu cred că mai există o intrare. E o legendă. 

— Adică nu vrei să ţii seama de documentul pe care l-a 
descifrat fata? Chiar deloc? 

— Ştiu şi eu... Zău că pare totul cam nefiresc... 

— Şi dacă ne pomenim peste noapte cu cine ştie ce 
musafiri în cameră? Se cutremură omul cu ochii de viezure. 

— Imposibil! Încercă celălalt să-l liniştească. Unde ar 
putea să fie intrarea? 

— Eu voi sta totuşi mereu cu armele lângă mine... 

Câteva clipe de tăcere. Apoi slăbănogul se adresă celui cu 
ochii de viezure: 

— Despre fată n-a mai vorbit nimic? 


— E foarte mânios. Nu ştiu ce-o să iasă până la urmă... 

— N-o scapă o clipă din ochi. Oare ce are de gând cu ea? 

— Acum e prea târziu... Nu e decât o singură soluţie... 

— Numai dacă nu şi-o schimba peste noapte gândul... 
Acum două zile voia s-o... 

— Nu cred că şi-l mai schimbă, îl întrerupse viezurele pe 
slăbănog. Îl forţează împrejurările. 

— la spune drept! Răbufni slăbănogul după o clipă de 
tăcere. Îţi pare rău c-am poposit aici? Parcă te simt altfel... 

— Cred şi eu... Răspunse omul cu ochi de viezure. Dacă n- 
ar fi fost povestea cu ciobanul şi cu patrula şi cu fata şi 
atâta nesiguranţă... Dar tu? 

— Aiureli! Mie-mi pare rău că n-am găsit toată comoara... 
Am fi uitat totul, sau poate s-ar fi schimbat totul... 

— Crezi prea mult în legenda comorii... Eu... 

— De ce să nu cred? Intrarea e altă poveste. Dar comoara 
există. Am şi găsit o parte din ea. Şi dacă am avea răgaz, 
am găsi şi restul. Dar e prea mare agitația pe-afară... 

— Asta e! Mi-e teamă să nu pătrundă aici... 

— Sssst! Vine! Şopti slăbănogul. 

Se lăsă iarăşi tăcere în cameră. Omul cu cicatrice pătrunse 
înăuntru parcă mai liniştit. 

— E în ordine, spuse el. Pe intrarea noastră nu se poate 
pătrunde în castel. Am adăugat şi eu un baraj. Rămâne 
cealaltă intrare. 

— Oare există!... Şopti ca pentru sine slăbănogul. 

— Există! Se hotări omul cu cicatrice. Şi trebuie s-o găsim! 
Şi chiar acum vom porni! Luaţi-vă uneltele! 

Îşi luară lanternele, securile, vergelele de fier, ciocănaşele 
şi părăsiră tustrei încăperea în cea mai mare linişte. 

Deasupra castelului de marmură parcă pluteau norii unor 
mari primejdii. 

Cireşarii se sculaseră iarăşi o dată cu zorii. Ursu, care-şi 
fixase de cu seară puncte de reper, le arătă celorlalţi zimţii 
şi adânciturile în care soarele putea să rămână câteva 
minute ţintă pentru un arcaş al amurgului. Îşi imagină un 


triunghi cu vârful în locul de popas şi cu baza în zimţii de 
cremene din depărtări. Laturile triunghiului imaginar nu se 
depărtau una de alta mai mult de şaizeci de metri în locul 
unde putea să ajungă o săgeată bine azvârlită. Prin urmare, 
aveau de cercetat o porţiune lungă de o sută şi ceva de 
metri şi largă de vreo şaizeci-şaptezeci de metri spre baza 
terminus. Zona se întindea la dreapta şi la stânga unei 
coame stâncoase, pe fundurile unor văi prăpăstioase, foarte 
greu de explorat. Cireşarii se împărţiră iarăşi în două 
grupe. Grupul lui Victor luă în cercetare valea din stânga 
coamei, grupul lui Ursu valea din dreapta. lar Jombi 
rămânea mai departe Cerber la bagaje. 

Victor se înţelese cu Lucia şi cu Dan să meargă cam 150 
de metri înainte de firul văii, cercetând toţi o singură 
coastă, iar întoarcerea s-o facă pe cealaltă coastă. 

Valea nu se lăsa uşor cutreierată. Deşi nu se vedea nici un 
strop de apă pe fundul ei, tinerii înţeleseră că era calea de 
scurgere a unui torent ucigaş şi se adaptase întocmai furiei 
lui. La tot pasul, bolovani uriaşi rupţi din stânci barau 
trecerea şi-i obligau pe cei trei cercetaşi la eforturi şi 
acrobaţii grele. Dan, deşi se tânguise amarnic, seara, după 
ce-i făcuse Ursu un masaj zdravăn, începea deja să-i 
mulţumească din suflet vlăjganului. Nu-i trecuseră chiar de 
tot durerile şi acele de la încheieturi şi din muşchi, dar iată 
că era în stare să înainteze pe drumul acela plin de ură fără 
să aibă senzaţia că-şi va da la fiecare pas sufletul. 

— Ursu m-a salvat! Se lăuda el mereu. Fără duşmănia lui 
mă tăvăleam acum în faţa cortului. 

— Oare n-ar fi cazul să-ţi mai odihneşti puţintel coardele 
vocale şi să-ţi antrenezi ochişorii cu coasta din dreapta? Îl 
înţepă Lucia. 

Din fericire, coasta din dreapta era destul de netedă şi de 
pleşuvă pentru a adăposti şi a feri de priviri iscoditoare o 
intrare secretă. Pe alocuri doar câte un brad mai tânăr îşi 
ridica trupul semeţ spre cer, învingând parcă legile naturii. 


— Şi totuşi valea e umblată! Descoperi Victor. Nu prea îmi 
vine mie să cred că vom găsi ceva pe-aici. 

— Eşti sigur că e umblată? Întrebă Dan. 

— Am zărit câteva urme care nu pot înşela. Nişte ramuri 
de brad tăiate de secure, câteva locuri de trecere 
bătătorite... Am impresia că mergem pe o potecă de piatră 
destul de umblată. 

— Crezi c-am greşit direcţia? Se interesă Lucia. 

— Nu ştiu ce să-ţi răspund... Colindăm o zonă relativă, 
trasată de Ursu. E adevărat că Ursu e ultimul om care s-ar 
putea înşela în privinţa distanțelor şi măsurătorilor. Totul 
depinde de locul pe care i l-a arătat Dan şi de direcţia razei. 

— l-am arătat chiar locul unde m-am scăldat în soare, se 
scuză Dan. 

— Şi i-ai mai spus că raza nu era paralelă cu buza văii, ci 
cam piezişă, îi aminti Victor. Pe baza acestor spuse ale tale a 
trasat Ursu zonele. 

— Şi dac-aţi fi văzut voi soarele? Întrebă Dan. 

— Atunci se schimba povestea... Dar mai întâi trebuia să 
prindem indicaţia logofătului. După aceea... Nu cred că mai 
era vreo greutate. Dacă logofătul vorbeşte de săgeată 
azvârlită în soare... Cât de limpede pare totul acum!... 
Înseamnă că soarele se vede o singură dată de la picioarele 
stâncii de cremene şi pentru foarte puţin timp. Tragi cu 
săgeata în direcţia lui şi locul unde se opreşte săgeata e 
intrarea tăinuită spre castel. 

— Foarte ingenios şi foarte frumos! Recunoscu Dan. 

— Şi foarte precis şi foarte sigur... 

— Victor! Le întrerupse Lucia convorbirea. Ai văzut 
despicătura aceea de lângă brad? 

— Prea strimtă, Lucia. Şi pare prea recentă. E mai 
degrabă o prăbuşire de roci, probabil sub acţiunea unui 
torent puternic. 

— Voi nu credeţi, reveni imediat Lucia, că am depăşit cei 
150 metri? Eu am vrut să-mi număr paşii, dar cu atâtea 


cotituri şi ocolişuri mi-am dat seama că-i imposibil sau 
inutil. 

— Să mai mergem puţin, propuse Dan. Un arcaş bun 
putea să trimită săgeata şi mai departe. 

Dar nu găsiră nici mai departe ceva care le-ar fi putut 
sugera o intrare secretă. Coastele din dreapta văii, spălată 
şi netezită cu grijă de ape, nu ispiteau cu nimic privirile. 
Când înţeleseră că au ajuns prea departe ca să-i mai ajungă 
săgeata oricărui mare arcaş, făcură cale întoarsă, aţintindu- 
şi de astă dată privirile pe cealaltă coastă a vâii. 

— Asta-i şi mai necuviincioasă, glumi Dan. De-a dreptul 
impudică. N-are nimic pe dânsa. 

Într-adevăr, noua coastă, mai abruptă şi mai înaltă decât 
prima, era lipsită de orice urmă de vegetaţie. Parcă fusese 
rasă cu un brici necruţător. Nici un smoc de iarbă nu se 
căţărase pe peretele stâncos. 

— Tare mă bate gândul că n-o să găsim nici în partea asta 
intrarea, se înnegura Lucia. Dacă şi ceilalţi au acelaşi 
noroc... 

Ursu propuse un alt plan de explorare: Maria şi Tic să 
cerceteze fundul văii şi partea din stânga, iar el, paralel cu 
cei de jos, partea din dreapta care i se părea mai 
răutăcioasă şi mai arogantă. O bună bucată de drum, Ursu 
se strecură printre brazi şi bălării cu „mâinile în buzunare”, 
împăcându-se de minune cu micile capricii ale coastei. Şi 
pentru că înainta prea comod avea timp şi grijă să mai 
dirijeze, din când în când şi căutările celor doi Floreşti. 
Vegetaţia tânără şi timidă precum şi blândeţea coastei 
începeau să-l enerveze. Totul semăna cu o carte prea 
deschisă şi prea uşor de citit: intrarea nu se putea afla în 
zona aceea. 

Tic şi Maria mai mult se distrau, jos în vale. Drumul li se 
părea floare la ureche, obstacolele erau foarte rare iar 
ciudăţeniile nu prea dădeau ghes. Amândoi erau însă cu 
ochii în patru; nu pentru că şi-ar fi făcut cine ştie ce iluzii, 
mai ales Maria, ci pentru că se supuneau acelei 


corectitudini atât de comună cireşarilor. Prichindelul era, în 
sfârşit, optimist. Avea siguranţa că de astă dată porniseră 
pe drumul cel bun. De aceea fluiera neobosit şi vesel 
stârnind cu trilurile lui curiozitatea păsăruicilor. În curând 
va ajunge la castel... se va întâlni cu... Trilul care zbură de 
pe buzele lui era atât de gingaş şi de duios şi de înfiorat şi 
de sfâşietor încât Ursu, auzindu-l în toate nuanțele şi parcă 
descifrându-i taina, cobori privirile spre prichindel. Acel tril 
suav a fost salvarea ciufuliciului cu păr de aur şi ochi iarăşi 
calzi. 

Un râs mare, aproape cât '[ombi, urmărise cu alunecări 
neauzite bucuria blondă care fluiera şi setea de sânge îl 
îndemnă să atace. Ursu îl zări tocmai când se pregătea să 
sară spre gâtul lui Tic. Vlăjganul ştia ce înseamnă 
muşcătura fulgerătoare a unui râs. Carotida despicată... 
Moartea... Râsul era la câţiva metri în spatele 
prichindelului. Maria era la câţiva metri înaintea lui. Cam în 
dreptul ei era şi Ursu, dar sus pe coasta de piatră, la vreo 
cinci metri înălţime: Maria tocmai întorsese capul să-i 
spună ceva lui Ursu. Îl văzu sărind în gol. 

Ursu nu mai avusese vreme să-l anunţe pe Tic şi să-şi 
calculeze saltul ci acţionase instantaneu. Şi el şi râsul săriră 
în aceeaşi clipă. Saltul lui Ursu fu mai lung. Cele două 
corpuri se întâlniră în aer. Ursu avea mâinile pregătite. 
Râsul nu-şi mai putea opri săritura. Se izbi de pieptul lui 
Ursu, dar în aceeaşi clipită degetele de oţel ale vlăjganului 
îi prinseră gâtul. Laba râsului se înfipse în buza lui Ursu, 
dar sufocarea şi moartea i-o prefăcură în cârpă. Vlăjganul 
strângea gâtul sălbăticiunii ca-ntr-o menghine. Când Ursu 
atinse pământul în locul pe care şi-l fixase, râsul atârna ca o 
zdreanţă în mâinile lui. Roti de câteva ori animalul ameţit 
apoi îl azvârli cu toată puterea într-un bolovan uriaş. Acolo 
rămase, acolo îl găsiră corbii uimiţi de moartea misterioasă 
şi neaşteptată a celui mai feroce tiran al pădurii. 

Tic şi Maria asistaseră neputincioşi la ciocnirea ucigaşă 
dintre cele două fiinţe. Niciunul nu ştia ce se întâmplase. 


Totul se petrecuse atât de fulgerător, încât nu văzuseră 
încotro îşi îndreptase râsul atacul. De aceea Tic se apucă 
să-l mustre pe Ursu: 

— De ce l-ai omorât? Era atât de frumos! 

Şi rămase foarte mirat când Ursu îi înconjură umerii şi 
când simţi degetele uriaşe plimbându-i-se prin păr. 

Vlăjganul nici nu voia să se gândească la ce s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi întârziat numai o fracțiune de 
secundă... Începu să tremure. 

— Ursule! Ţipă Maria. Eşti rănit! 

Din buza lui Ursu se prelingea un firicel de sânge. 

— Nu-i nimic! Mi-am muşcat limba. 

Se şterse cu dosul plamei şi supse adânc sângele care-i 
năvălea prin cele câteva găuri făcute de ghearele râsului în 
buză. Se întoarse, scuipă de câteva ori, apoi se uită la 
prichindelul care privea cu milă ucigaşul ucis şi atunci îi 
trecu prin minte că-i iubeşte pe toţi cireşarii atât de mult 
încât şi-ar da oricând viaţa pentru a-i salva. Dar erau 
printre ei două fiinţe, pentru care... Pentru care... Nu găsi 
nimic comparabil, numai sfâşieri şi neant. 

— Gata! Îşi învinse Ursu slăbiciunea cu clocote. Reluăm 
cercetările. 

Valea pe care mergeau cei trei cercetaşi îşi schimbă brusc 
aspectul. Peretele, până atunci blând şi accesibil al coamei 
de piatră, deveni dintr-o dată înalt şi abrupt. Părea 
imposibil de escaladat. Ursu se văzu nevoit să-şi pună în joc 
toate virtuțile sale de acrobat pentru a ajunge pe muchia 
crestei. Muchia era însă atât de subţire şi de jur împrejur 
atâta gol că Ursu îşi menţinu cu greutate echilibrul. Înainta 
greu, în patru labe, uneori susţinându-se numai în muşchii 
braţelor, alteori făcând adevărate salturi mortale şi răsuciri 
sinucigaşe pentru a depăşi crăpături şi prăpăstii 
înspăimântătoare. După vreo 30 de metri de chin şi 
demenţă întâlni, în sfârşit, un platou strâmt în formă de 
romb alungit pe care se trânti parcă aruncat de altcineva. 
Era mort. Abia după un timp izbuti să-şi vină în fire şi să se 


uite în jur. În stânga, jos, în fundul văii, reapăruseră, chiar 
în dreptul lui: Tic şi Maria. Din dreapta, tot pe fundul văii, 
veneau spre el, fără să-l observe, Victor, Lucia şi Dan. 

— Hei! Strigă Ursu. Aţi descoperit ceva? 

Dar înainte de a termina întrebarea, ochii lui Ursu fixară 
un punct anumit din mijlocul micului platou. Îşi zgâi ochii 
câteva clipe acolo, apoi îşi căută prietenii. Toţi îl 
observaseră. 

— Imposibil să descoperiţi ceva acolo! Uitaţi-vă toţi la 
ceas. 

— Iar vrei să te sinucizi?! Strigă Lucia mânioasă. 

— 8 şi 3 minute! Răcni Dan. 

— Şi patru minute! Auzi Ursu vocea lui Victor. 

— Şi patru minute! Repetă ca un ecou Maria. 

— La ora 8 şi 4 minute, anunţă Ursu, cireşarii au ajuns la 
intrarea Castelului. Aduceţi iute bagajele şi frânghiile. E loc 
pentru toţi, aici, pe platou. 

Exact în mijlocul platoului pe care se oprise, după acea 
cumplită trecere prin infern, Ursu zărise o crăpătură mică 
în formă de romb. Marginile crăpăturii erau atât de drepte 
şi forma de romb atât de perfectă încât tânărul nu mai avea 
îndoieli. Ori era o gaură făcută de mână omului, ori era 
desăvârşită de om. La altceva nu se gândi pentru că nu voia 
să se bucure singur de descoperirea făcută. Aşteptă sosirea 
celorlalţi cireşari fără măcar să se mai uite la rombul săpat 
în stâncă, prinse frânghia pe care Victor i-o aruncă, apoi îşi 
trase prietenii, unul câte unul, sus, pe platou, lângă el. Întâi 
Tic, care se agăţase prin salt, ca un râs, de funia coborâtă 
de Ursu, apoi Maria, apoi Lucia, apoi Dan şi pe urmă Victor. 

— Dă, doamne, să nu-i fi urcat aici degeaba! Îi întâmpină 
Ursu. Eu unul cred că gaura asta e intrarea! 

Cu mare prudenţă sau poate cu mare emoție, cireşarii 
păşiră ca într-un ritual spre rombul din mijlocul platoului. 
Nu era nici un pic de vegetaţie pe platou: Gaura se 
deschidea întunecoasă şi înfricoşătoare. Ursu se aplecă şi 
privi în adânc. Profunzimea crăpăturii sărea în ochi. 


— Un puţ adânc, spuse Ursu, şlefuit de mâna omului. Daţi- 
mi o lanternă. 

Cu ajutorul lanternei Ursu reuşi să vadă în pereţii drepţi ai 
puţului mânere de fier alcătuind o scară care ducea spre 
profunzimi. Ceru apoi o piatră pe care o aruncă numai în 
clipa când îşi apropie urechea de gura puţului. Numără în 
gând până ce auzi un plescăit. 

— Cam la 30 de metri adâncime e apă, anunţă vlăjganul. E 
cazul să încep coborârea. 

Victor şi Lucia îl legară cu frânghii de mijloc şi stabiliră un 
cod obligatoriu de semnale convenţionale. Apoi Ursu începu 
coborârea. Mânerele solide de fier înfipte în zidul de piatră 
duceau până la suprafaţa apei. Băgă mâna în apă şi căută. 
Când apa îi ajunse până la cot, degetele lui întâlniră alt inel. 
Oare scara continua mult în jos? Atunci intrarea?... Dar 
dacă fusese acoperită de apa ploilor şi zăpezilor?... 
Imposibil... Ploi şi zăpezi au existat întotdeauna... Prin 
urmare intrarea nu putea fi sub nivelul apei, ci mai sus, 
unde n-o putea ajunge apa. 

Ursu începu să urce căutând cu lanterna o scobitură sau o 
crăpătură în pereţii puţului. O descoperi la vreo 
cincisprezece metri mai sus, adică la jumătatea drumului, în 
zidul din faţa mânerelor de fier. Crăpătura se deosebea 
greu pentru că era piezişă, nu se căsca direct în zid. Lia 
prima vedere putea fi luată drept o pată sau o umbră 
lunguiaţă. Deşi era foarte îngustă, Ursu reuşi să se 
strecoare prin ea, făcu un pas, al doilea pas, văzu crăpătura 
lărgindu-se, transformându-se într-un coridor subteran, mai 
văzu o despicătură în dreapta, care parcă tăia zidul în sus. 
Făcu al treilea pas pe coridorul subteran şi în aceeaşi clipă 
simţi ceva mişcător, nesigur, sub tăpli. Instinctiv şi 
fulgerător se dădu înapoi. Exact la timp. Un bolovan mare, 
colţuros se prăbuşi cu zgomot asurzitor la picioarele lui. 
Bolovanul era destinat să zdrobească ţeasta musafirului 
nepoftit. Deşi fusese la un pas de moarte, Ursu scoase o 


exclamaţie de bucurie. Căpătase certitudinea! Se afla pe 
drumul spre castel. 

Nu spunea iscusitul logofăt la sfârşitul ingeniosului său 
document: şi se va feri de primejdii la fiece poartă? lată că 
ajunsese la prima poartă a Castelului celor două cruci! 

Revăzând în memorie textul vechi, Ursu îşi mai aminti o 
indicație: Pogoară şi urcă la fel, apoi drept duce. Aşa 
îndemna logofătul după ce săgeata va găsi intrarea. Deci 
drumul pe care apucase el nu era drumul cel bun. Era o 
capcană, anume pusă pentru a-l amuţi pe vecie pe cel care 
nu cunoştea întocmai taina. Adevăratul drum nu putea fi 
decât prin scobitura din dreapta care ducea sus... Nu stătu 
mult timp pe gânduri. Îşi scoase iarăşi, ca la Vultureşti, 
frânghia din jurul trunchiului şi porni, târându-şi paşii de 
pardoseala de piatră, prin cotlonul suitor din dreapta. Dar 
numai după câţiva metri se opri îngrozit. Se afla pe o 
platformă de piatră suspendată. De jur-împrejur numai gol. 
Platforma era ca o trambulină deasupra unei prăpaăstii. 
Piatra pe care o lăsă să-i cadă din mână întoarse raza 
lanternei şi nu departe de intrarea în scobitură zări o scară 
de fier, soră geamănă cu cea pe care călcase în puț. 
Aceleaşi mânere, aceleaşi distanţe. Scara urca parcă spre 
creasta platoului, dar nu drept ci cu o uşoară înclinaţie. Era 
şi mai limpede! Drumul subteran ducea spre munţi prin 
coama de piatră pe care o escaladase el. Ca să se convingă 
de tot, se caţără pe mânerele de fier şi după vreo zece, 
doisprezece metri se pomeni într-o încăpere largă, la 
capătul căreia se deschidea un gang. Încăperea era 
mobilată cu bănci de piatră, cioplite rudimentar chiar în 
peretele stâncii. Îşi imagină o veche cameră de aşteptare... 

Ursu nu mai pierdu timpul. Făcu cale întoarsă evitând cu 
uşurinţă primejdiile, îşi prinse din nou frânghia de mijloc şi 
urcă la suprafaţă. Cireşari îl aşteptau tremurând toţi de 
nerăbdare şi emoție. Îi puse repede la curent cu 
descoperirile de sub pământ şi făcu o schiţă foarte precisă a 
intrării, însemnând locurile primejdioase, obstacolele 


posibile şi indicând aproape la centimetru distanţele. Era 
un moment mare, era linişte, se auzea numai vocea lui Ursu 
care cerea ca Victor să ia imediat conducerea expediției, iar 
lui să i se încredinţeze ariergarda. Vlăjganul ştia cel mai 
bine câtă vitejie, câtă dăruire faţă de grup, câtă răspundere 
şi câtă siguranţă şi decizie se ascundeau sub înfăţişarea 
modestă, uneori timidă, alteori însufleţită a cire-şarului pe 
care-l propusese conducător. Nu era unanimitate, ci 
bucurie, o bucurie mută care urca din adâncimi. Cireşarii 
porneau spre Castel! 

Indicaţiile lui Ursu, foarte precise, îi ajutară pe tinerii 
cutezători să ajungă în camera de aşteptare fără să se 
întâmple vreun incident. Victor, la gura puţului şi Ursu, la 
intrarea de la mijlocul puţului, supravegheară coborârea 
fiecăruia folosin-du-se de un sistem dublu de frânghii care 
înlătura orice primejdie posibilă. Şi pentru că Victor avea 
oroare de întâmplarea rea îi ceruse lui Ursu să conducă pe 
fiecare în camera de aşteptare. Ultimul coborâse el, cu 
ultimele bagaje. 

Imediat ce apăru în încăperea largă, de piatră, Victor ceru 
să se aprindă toate lanternele. Lumina puternică, orbitoare, 
îi familiariza cu toate ungherele încăperii. După câteva 
minute de cercetare Victor stinse lanterna iar ceilalţi îi 
urmară exemplul. 

— Avem baterii de rezervă? Întrebă el. 

— Cred că mai avem... Douăsprezece bucăţi, răspunse 
Lucia. Câte un schimb de fiecare lanternă. 

Lanternele vânătoreşti înghiţeau în corpul lor câte două 
baterii mari, rotunde. 

— Ţi-e teamă că nu ne ajung? Se interesă Dan. 

— Nu pot să-mi dau seama cât ţine tunelul subteran, 
răspunse Victor. S-ar putea să fie foarte lung. Mă bate 
gândul că tunelul sfredeleşte munţii. În altă parte nu poate 
să fie castelul decât dincolo de munţi. 

— Aoleu! Se înfioră Dan. Dar cine dracu' l-a făcut atât de 
lung? Cine? Cum? 


— Apa, dragul meu, îl lămuri Lucia. Aminteşte-ţi de 
Peştera Neagră. Tunelul nu e altceva decât albia unui pârâu 
subteran. Cineva l-a secat sus, la izvor şi l-a transformat în 
cale de comunicaţie. Asta-i tot misterul. 

— Ăsta-i tot misterul! Repetă Victor foarte rar, aproape 
silabisind. Ai avut dreptate, Lucia, când ai spus că drumul 
spre castel nu poate merge decât printr-o vale, prin albia 
unui râu. Numai că nu ne-am gândit nici o clipă la o albie 
subterană. 

— Cum a putut pătrunde pe-aici fata în alb? Întrebă Tic. 
De unde a aflat ea despre această intrare? Nu mai înţeleg... 

— Pe intrarea asta n-a pătruns nimeni, probabil de sute de 
ani, spuse Victor. Nu e nici o urmă recentă de trecere. Nu 
pe aici a trecut fata în alb. 

— E absolut sigur! Întări Victor. Mai este o intrare, 
descoperită, cred, tot în ultima vreme. Pe acolo a pătruns 
fata în alb în castel. Cine a putut oare să descopere intrarea 
aceea? Şi ce de se ţine ascuns secretul? E destul de ciudată 
toată povestea... Ar fi o explicaţie... 

— Care? Sări Tic, nerăbdător. 

— Încă nu sunt sigur. Doar o bănuială, Ticuşor. Dacă se 
adevereşte... Poate că o să ne lămurim mai bine pe drum. 
Să fim cu ochii în patru! 

Ultimele vorbe ale lui Victor erau un semnal de plecare. 
Cireşarii se pregătiră, îşi verificară lanternele, se ridicară 
de pe bănci. Erau gata! Şirul se alcătui de la sine. După 
Victor veneau Tic şi Ţombi, cuminte nevoie mare, probabil 
sub povara unor amintiri mai vechi, în urma lor Maria, apoi 
Dan şi după Dan, Lucia. La urmă Ursu cu un rucsac uriaş în 
spate. 

Victor pătrunse în coridorul subteran alungând raza 
lanternei drept în faţă. Coridorul era drept, destul de înalt 
şi nu prea strâmt. Puteau merge prin el fără să se 
înconvoaie şi fără să-şi strângă umerii. 

Singurul lucru cu care se împăcau mai greu cireşarii era 
curentul din tunel, un curent rece şi foarte îndărătnic. 


Înaintau împotriva lui, cu paşi apăsaţi, cu gândurile 
încordate. După o vreme, un zgomot neobişnuit ajunse la 
urechile celor şase cavaleri ai eliberării. 

— Parc-ar fi o futună undeva în apropiere, spuse Victor. 

— Sau o cascadă! Se înfioră Maria. 

După câteva minute de mers zgomotul deveni mai distinct. 
Părea un şuierat metalic, ascuţit, uneori asurzitor, scos 
parcă de gura unui monstru. 

— Atenţiune! Rosti Victor. Cred că se apropie o uşă... Nu! 
O poartă! Îşi aminti el. Asta trebuie să fie cauza 
zgomotului... 

Într-adevăr, după alte câteva minute de mers, raza 
lanternei se izbi de o poartă de metal, spartă la mijloc, care 
bara drumul. Şuieratul era produs de năvala aerului prin 
gaura din mijlocul porţii. Oare fusese anume pregătit 
monstrul de metal pentu a înspăimânta nepoftiţii? Era una 
din primejdiile, de astă dată psihologice, de care amintea 
logofătul? 

— Să ne ferim de primejdii la fiece poartă! Avertiză inutil 
Lucia. 

Ursu veni imediat lângă Victor. Îşi scoase bastonul şi 
împinse. Dar uşa nici nu se clinti. 

— Să fie încuiată? Întrebă Ursu. 

— Nu cred! Răspunse Victor. Atunci logofătul n-ar cere să 
ne ferim de primejdii. E numai închisă, aşa îmi închipui eu şi 
dacă e încuiată într-un fel, e încuiată de curentul de aer. 

— Să forţăm! Propuse vlăjganul. 

— Dar cu grijă, Ursule! Cine ştie ce e dincolo de poartă... 
Ursu nu împinse uşa nici cu băţul nici cu umărul. Îşi propti 
spatele în zid şi-şi repezi talpa piciorului în uşă. Uşa se 
crăpă, se deschise aproape mână la jumătate, dar curentul 
o repezi cu zgomot la loc. Victor avu inspiraţia să ţină 
lanterna aprinsă şi să-i strecoare raza prin deschizătura de- 
o clipă. Văzuse tunelul, prelungindu-se, la fel de drept, dar 
parcă mai zărise, chiar sub pagul uşii şi o idee mai departe, 
căscându-se un gol. 


— Victor! Spuse vlăjganul. Eu o să bag câţiva draci în uşă 
ca s-o deschid, iar tu să priveşti cu atenţie prin 
deschizătură. Aprindeţi toţi lanternele! 

Toţi erau cu lanternele aprinse în spatele lui Ursu. 
Vlăjganul îşi încorda muşchii şi începu să împingă uşa. 
Deschizătura se mărea mereu. Cireşarii descoperiră 
capcana. De la pragul uşii pe o distanţă de vreo doi metri, 
tunelul nu avea podea... 

— Ursule, mai poţi ţine deschisă uşa câteva secunde? 
Întrebă Victor. 

— Şi mai mult! Răspunse vlăjganul, opintindu-se din 
răsputeri. Victor nu mai ezită. Fără să spună un cuvânt 
celorlalţi îşi făcu vânt şi sări prin deschizătură. Ajunse cu 
bine dincolo înainte ca prietenii lui să-şi revină din uimire. 
Aprinse lanterna şi găsi lângă mânerul interior al uşii alt 
mâner în zid. Prinse iute cu o funie mânerul uşii, trecu funia 
prin celălat mâner şi începu să tragă. Când uşa de lipi de 
zid înnodă funia. Intrarea era liberă. Scăpat de povară, 
Ursu îşi reveni din ameţeală. Îndreptă în acelaşi timp cu 
Victor lumina lanternei în jos. Golul nu era prea adânc. 
Doar vreo cinci, şase metri. Dar din fundul gropii ţâşneau în 
sus vârfuri ascuţite: arme şi pietre. Deşi unele erau ruginite 
şi altele tocite, ar fi străpuns încă uşor orice corp prăbuşit 
în capcană. 

— Brr! Se îngrozi Maria. Dar cruzi mai erau castelanii. 
Nu-ţi lăsau nici o şansă de scăpare. Noi cum trecem? 

Tic nu mai aşteptă nici o invitaţie. Sări ca o pisică dincolo. 
Ţombi imediat după el. Trecu şi Ursu în partea cealaltă 
pentru a preîntâmpina vreo săritură neizbutită. Sări şi 
Lucia, apoi Maria... Rămase Dan căruia în viaţa lui nu-i 
izbutise o săritură mai lungă de un metru şi pe care nu atât 
suliţele din fundul gropii, cât muşchii şi încheieturile 
picioarelor, pline de alte suliţi, îi obligau să fie nehotărât. 

— N-aveţi ce face! Glumi el cam încurcat. Trebuie să ne 
despărţim. Nu văd cum s-ar putea înjgheba o punte... 


— Cel mai simplu lucru! Îi răspunse Ursu. Victor aruncă-i o 
frânghie. 

Ceilalţi nu bănuiau ce urmăreşte Ursu. Vlăjganul îşi propi 
picioarele pe gura micii prăpăstii apoi îşi lăsă trupul în 
cădere. Mâinile lui prinseră muchia cealaltă a gropii. Trupul 
cobori încet sprijinit în mâini şi în picioare până ce atinse o 
poziţie perfect orizontală. Puntea era gata! 

— Treci mai repede! Răcni Victor la Dan, care privea cu 
ochi increduli toată scena. Bolnavul se dezmetici, puse 
repede piciorul pe ceafa lui Ursu şi ţinându-se cu mâinile de 
frânghia aruncată de Victor îşi păstră echilibrul până ajunse 
în partea cealaltă. Acolo se lăsă moale în braţele lui Victor. 

— Dacă n-ai fi răcnit la mine, n-aş fi participat niciodată la 
un asemenea asasinat. Eşti un monstru! Şi tu şi celălalt! 

Ursu apăruse lângă el şi deşi nu i se vedea faţa, toţi 
înţeleseră că-i vesel: 

— Iar tu eşti uşor ca un fulg. Nici nu te-am simţit. Când ai 
slăbit? 

— În timp ce treceam, se răzbună Dan în felul lui. 

Într-adevăr, pentru Ursu puntea aceea vie fusese un fleac. 
Victor desfăcu frânghia şi uşa se închise cu zgomot. 

— Pornim! 

Tunelul părea fără de sfârşit. Nici o geană de lumină nu se 
vedea în întuneric. Nimic nu prevestea apropierea celuilalt 
capăt. Curentul de aer continua să fie rece şi răscolitor. 
Cireşarii îl înfruntau senini. Pentru că nu mergeau pe apă, 
ca altădată, cu gheare de foc în urma lor, mergeu pe drum 
tare, de piatră, spre un castel alb, de marmură, care-i 
atrăgea ca un magnet cu enigmele şi fiorii lui necunoscuţi. 
Mai ales pe cel mai tânăr dintre ei, un băiat cârn şi blond, 
cu ochi sticloşi şi cu inima încălzită de apropierea unei 
revederi. 

În câteva locuri tunelul se bifurca. Victor înainta cu 
precauţie pe unul din braţe şi se pomeni la marginea unei 
prăpăstii hidoase. „Pogoară şi urcă apoi drept duce” 
scrisese iscusitul logofăt în vechiul document. N-aveau voie 


să se abată de la drumul drept. Se întoarse şi cavalerii 
luminii îşi continuară drumul drept înainte. O altă poartă, 
asemănătoare cu prima, se ivi în raza lanternelor. Ce mare 
primejdie se afla oare îndărătul ei? Dacă nu i-ar fi avertizat 
milostivul logofăt... 

Abia împinse Victor uşa cu piciorul că o avanalşă de 
bolovani se prăbuşi în cealaltă parte a coridorului subteran. 
Când totul se linişti, Victor deschise din nou uşa. Chiar sub 
pragul ei se afla o groapă aproape umplută cu bolovani. O 
capcană dublă cum fusese şi prima. Pentru cel care ar fi 
căzut acolo, groapa devenea mormânt. 

După ce trecură cu bine obstacolul, tinerii descoperiră şi 
mecanismul care elibera avalanşa. Bolovanii se aflau într-o 
scobitură deasupra uşii. Unul din ei se sprijinea pe o 
platformă de metal. Deschiderea uşii îndepărta platforma şi 
bolovanul de la bază se rostogolea, atrăgând după el ceilalţi 
bolovani. Avalanşa...! 

— Capcana asta e un fel de document sigilat, spuse Victor. 
Nimeni n-a mai trecut pe-aici de multă vreme. Nici măcar 
cineva care cunoştea tainele castelului. La prima poartă 
capcana putea fi deci evitată ca şi prăbuşirea bolovanului, 
dar oricine şi de oriunde ar fi deschis poarta, bolovanii 
trebuiau să cadă. Ultimul om care a trecut pe aici a intrat, 
nu a ieşit... 

— Oare prin ce secol s-a plimbat pe-aici ultimul castelan? 
Visă Maria. Şi cum era îmbrăcat? 

— Ca să aflăm, o trezi Dan, trebuie să ajungem întâi la 
castel! Zău... 

Şi cireşarii porniră din nou prin gangul întunecos care 
părea că nu se mai sfârşeşte. 

Fata în alb iscodea prin uşa întredeschisă a camerei sale 
ceea ce se petrecea în curtea interioară a castelului. Cei 
trei oameni se plimbau neliniştiţi de la un capăt la altul al 
curţii. Omul cu cicatrice fuma ţigară după ţigară. El era 
singurul care vorbea. Gesticula şi îşi strângea pumnii, parcă 


îşi revărsa furia asupra cuiva. Când trecură pe lângă uşă, 
fata în alb izbuti să-i fure câteva cuvinte. 

„fir-ar să fie!... Tocmai acum când avem mai multă 
nevoie... Când am fi descoperit în mod sigur...” 

Mai mult nu auzi. Paşii se îndepărtaseră. Se aşeză iarăşi la 
pândă. Omul cu cicatrice gesticula. Ceilalţi doi nu scoteau 
nici un cuvânt. Îl ascultau şi-l aprobau uneori cu mişcări din 
cap. 

La un moment dat se opriră toţi trei lângă zidul cu 
crenele. Omul cu cicatrice părea că-i spune ceva grav celui 
cu ochii de viezure. Mâna lui indica sinuozităţile scării care 
ducea la crenele, apoi izbea aerul cu putere. Cel cu ochii de 
viezure îşi înclină capul, ba chiar spuse câteva cuvinte. 
Imediat i se alătură şi slăbănogul. 

— Ssst Philippe... Tăcere! Şopti fata în alb. Uită-te pe furiş. 
Trebuie să se fi întâmplat ceva grav... 

Omul cu ochii de viezure începu să escaladeze zidul. Se 
vedea de la primele mişcări că nu este obişnuit cu 
asemenea îndeletniciri. Urcuşul era un chin pentru el. 
Prizoniera asista la un spectacol de acrobație comică şi abia 
îşi stăpânea râsul. Mâinile, picioarele şi trupul erau mereu 
în conflict, transformând ascensiunea viezurelui într-o 
scenă caraghioasă grotescă, dar şi primejdioasă, pentru că 
în apropierea crenelurilor, o mişcare bruscă îl dezechilibra, 
lăsându-l câteva clipe agăţat într-o singură mână. Când 
ajunse în vârf, omul cu ochii de viezure se culcă mai întâi pe 
spate şi răsuflă adânc şi prelungit: parcă se aproviziona cu 
aer. Încerca să-şi refacă puterile şi mai ales să-şi alunge 
spaimele. 

În sfârşit se ridică în genunchi, îşi făcu semnul crucii şi 
începu să înainteze, în brânci, pe marginea zidului. Ajuns 
într-una din despărţituri, le adresă un semn cu mâna celor 
de jos, apoi se aşeză în spatele unei piramide de piatră, în 
rol evident de iscoadă. 

Omul cu cicatrice îi mai spuse câteva vorbe, apoi îl părăsi 
îndreptându-se, urmat de slăbănog, spre izvorul de la 


celălalt capăt al curţii. După ce cercetă cu atenţie zidul din 
spatele izvorului şi schimbă câteva cuvinte cu slăbănogul îşi 
întoarse brusc privirile spre uşa secretă dindărătul căreia îl 
spiona fata în alb. 

Prizoniera tresări. Avea impresia că privirile li se 
întâlniseră. Închise fără zgomot uşa şi se retrase pe pat 
împreună cu Philippe. 

Clipele treceau încet. Uşa însă nu se deschise. După o 
aşteptare lungă şi plină de emoție, fata cobori din pat şi se 
duse în vârful picioarelor spre uşa secretă. Îşi lipi urechea 
de uşă, dar nu auzi nimic. Aşteptă câteva minute într-o 
încremenire de piatră, apoi îşi ridică mâinile spre crăpătura 
uşii. Prinse cu degetele marginea şi trase uşor. Uşa nu se 
mişcă. Trase mai tare. Nimic... Zmuci cu toată puterea... 
Uşa rămânea imobilă. 

— Ne-au închis! 'Ţipă fata în alb. 

Şi alergă spre uşa grea de metal din mijlocul peretelui de 
marmură. Ca întodeauna şi de astă dată, era încuiată. Alte 
câteva minute de împietrire. Apoi îşi îndreptă cu o mişcare 
energică trupul. Luă o atitudine nepăsătoare, aristocratică, 
începu să se plimbe cu mers lin, elegant. Dar pe obraji i se 
prelingeau lacrimi mari, calde... 

Cireşarii mergeu înainte prin tunelul întunecos. Nici o 
poartă nu li se mai ivise în cale. Undeva, tunelul se înălța cu 
câteva trepte. Victor le numără. Erau şapte în total. Puse 
piciorul pe prima treaptă, dar imediat şi-l retrase. Oare 
aceste trepte nu constituiau şi ele o poartă? Fără îndoială 
că da. Ciocăni cu bastonul de alpinist în prima treaptă. 
Zgomot dur, greu. A doua la fel. A treia la fel. A patra suna 
altfel. La fel şi a cincea. Şi a şasea. Ultima sună din nou dur, 
înfundat. Deosebirea de zgomote nu putea fi întâmplătoare. 

— O nouă capcană? Întrebă Tic. 

În loc de răspuns, Victor izbi cu călcâiul în treapta a patra. 
Simţi cum călcâiul i se duce în gol şi chiar se formă un gol în 
locul celor trei trepte, care-şi trădaseră menirea la 
ciocăniturile lui. 


Gaura pe care o dezveliră treptele prăbuşite era profundă. 
O adevărată prăpastie. Ca şi celelalte capcane era o 
condamnare sigură la moarte! 

— Brrr! Ce cumplit! Se înfiora Victor. Castelul era atât de 
bine tăinut că nu mai avea nevoie de paznici. Dacă vreun 
oştean indiscret sau vreun călător oarecare găsea intrarea 
şi voia să pătrundă taina, aici îi rămâneau oasele. Chiar 
dacă ar fi scăpat de prima capcană, cred că atâta spaimă i- 
ar fi intrat în oase, că nu ştia cum să se mai întoarcă afară. 
Nu-i mai ardea lui de taine. 

— Gaura nu e largă, anunţă Ursu. Se poate sări uşor. 

Cu toate acestea, vlăjganul se postă deasupra 
deschizăturii, gata să intervină la orice mişcare greşită şi 
pentru a da o mână de ajutor fetelor şi lui Dan. 

Gangul continua tot în linie dreaptă. Dar undeva în fund se 
zărea parcă o gaură mică albastră. Cireşarii îşi iuţiră paşii, 
încrezători în indicaţiile fără greş ale logofătului de divan 
Cristache Zogreanu. Pata aceea albastră se apropia văzând 
cu ochii. Era capătul tunelului. Ursu ieşi înaintea lui Victor 
afară, îl împinsese obiceiul său de a face recunoaşteri 
rapide. Din fericire se grăbise. De aceea, lovitura, în loc s-o 
primească în cap sau în gât, o primi în rucsac. Surprins se 
întoarse înapoi, tocmai pentru a mai apuca să vadă căderea 
unei săbii uriaşe, mâncate de rugină. După câteva sute de 
ani poate că lama ei nu mai era în stare să taie. Cândva 
însă, căderea ei ar fi despărţit capul de trunchi într-o 
clipită. 

Păţania lui Ursu cu dezndământul ei comic aduse buna 
dispoziţie în rândurile cireşarilor. 

— Dacă ne ne-am gândit că ieşirea e o poartă! Spuse 
Victor, jumătate vesel, jumătate serios. Şi era doar la mintea 
oricui... Oare cât de lung să fie tunelul? 

— 11349! Răsuflă Lucia. 

Ceilalţi o priviră uimiţi. Numai Ursu o luă în serios: 

— Nu se poate. Nu are mai mult de 8 kilometri... 

— 11349 de paşi! Trăsni Lucia. 


— Eşti nebună? Se zgăi Maria la ea. Nu cumva ai 
numărat? 

— Ce să fac? Mi s-a părut atât de stupidă pălăvrăgala 
voastră încât m-am gândit că-i mai bine să fac o treabă 
utilă. Mi-am numărat paşii. Vă rog deci să mă iertaţi că n- 
am participat la discuţie. 11349 de paşi ori... Ori 70 de 
centimetri... Cât face, Ursule? 

— Şapte mii nouă sute şi vreo cincizeci de metri... Numai o 
clipă... Exact: 7944 de metri. Aproape 8 kilometri. 

— Uff! Răssanta Lucia! O blagoslovi Dan. N-ai învăţat 
nimic din toate plimbările noastre. De ce te apuci să 
calculezi distanţele dacă-l ai pe Ursu lângă tine? Când o să 
te lecuieşti? 

Cireşarii ieşiră cu totul la lumină. Mai urcară câteva trepte 
apoi se pomeniră pe un platou stâncos, aşezat la capătul 
unei coame cu pereţi abrupți, prăpăstioşi, care atingeau 
pământul la sute de metri mai jos. Coama ducea spre o 
îngrămădire uriaşă de stânci ascuţite. Se aflau într-un fund 
de căldare, înconjurați din toate părţile de munţi uriaşi, 
inaccesibili, mai degrabă într-un fund de prăpastie pe unde 
nu cutezau decât vulturii. În mijlocul platoului suspendat se 
înălța îngrămădirea aceea de stânci semeţe, ascuţite, 
amenințătoare... 

— Cetatea Vulturilor! Rosti prichindelul cu toată emoția 
lumii în priviri. 

Şi chiar în clipa când Tic o numi, insula de piatră din 
mijlocul prăpastiei se transformă în faţa privirilor avertizate 
într-o fantastică şi inexpugnabilă cetate naturală. Şi tot 
atunci, din seninul cerului, un vultur începu să plutească 
deasupra înfricoşătoarelor stânci, ca pecetea regăsită a 
unor secole trecute. 

Era vremea prânzului. Uriaşa văgăună se umpluse de 
soare. Cineva aminti de odihnă. Altcineva, cu ochi şi cozi 
negre, se rugă de toţi ceilalţi să nu se oprească până la 
intrarea în cetate, la poarta Castelului. 


Creasta pe care porniră cireşarii era lărgită de mâna 
omului şi forma o adevărată punte de legătură între tunel şi 
cetate. Aproape trei kilometri ţinu drumul de piatră şi soare 
până când ajunseră la porţile Cetăţii. Îngrămădirea se 
stânci era despicată drept în mijloc. Acea despărţitură 
falnică trebuia să fie poarta de intrare în cetate. Dar nu se 
vedea nicăieri un castel, nici o coloană, nici o arcadă, nici o 
revărsare de eleganţă şi fast domnesc. Totul era tăcut şi 
brutal şi sălbatic, aşa cum hotărâse natura. 

Cireşarii se opriră pe un platou îngust, îşi lepădară 
bagajele şi cu umerii liberi ca nişte aripi, cu privirile limpezi 
şi purificate de atâta cer, stăteau în faţa cetăţii gândindu-se 
nu la o năvală zgomotoasă şi haotică, ci la un marş senin, 
cum se potrivea unor cercetători. 

— Întâi un popas pentru refacerea forţelor, pentru 
aranjarea ţinutei... Spuse Lucia. 

— Apoi ne facem intrarea triumfală în cetate!... Se bucură 
Dan. 

— Poate că vom găsi şi castelul... Îşi destăinui Maria visul 
şi dorinţa. 

De departe, se auziră câteva bubuituri înfundate ca nişte 
salve de salut. Tinerii însă nu le aşteptau. Oare ce însemnau 
acele bubuituri? În locul veseliei se urca încet, încet în 
sufletele lor neliniştea. 

CAPITOLUL XVII. 

Soarele trecuse de zenit. Razele grele, pline de aur, 
incendiau cetatea mută. Cireşarii porniseră în marş triumfal 
spre poarta cetăţii. Truda şi chinul şi emoţiile şi încleştările 
şi visele lor erau răsplătite. Pătrundeau, după veacuri de 
linişte netulburată, în cea mai tainică şi mai ascunsă cetate 
dintre toate cetăţile ţării. 

Nici un glas însă nu-i întâmpină, nici o trompetă speriată 
nu anunţă temerara lor apariţie. Nici un cavaler îmbrăcat în 
haine de epocă nu-şi duse mâna dreaptă la piept, pentru a 
face plecăciunea şi chemarea cuvenită: „Sosesc excelenţele 
lor... Cireşarii...” Şi totuşi, tinerii pătrundeau pe poarta cea 


mare a cetăţii, îşi purtau paşii înfioraţi pe lespezi de granit, 
treceau printre coloane şi arcade naturale de piatră. 
Înaintau spre intrarea castelului. Două stânci îşi apropiau 
crestele, parcă atingându-şi-le, alcătuind o poartă ciudată, 
ca un triunghi isoscel. Abia când trecură paragul invizibil al 
porţii de cremene, ochii lor întâlniră primele străluciri ale 
castelului. 

Ajunseseră într-un uriaş amfiteatru descoperit, cu pereţii 
rotunzi căptuşiţi în marmură. Podeaua amfiteatrului 
pardosită cu lespezi de granit era tăiată în mijloc de un 
drum îngust bătut din plăci albe de marmură. Drumul alb şi 
strălucitor lega poarta triunghiulară de cremene de altă 
poartă care se zărea ca o arcadă de gheaţă sclipitoare, ca o 
provocare şi o răzvrătire a naturii. Intrarea în castel! 
Capetele ascuţite ale stâncilor nu lăsau să se vasă turnurile 
şi cupolele castelului. Dar în sufletele cuceritorilor nu mai 
era loc pentru îndoieli şi spaime. Erau atât de siguri că se 
află în vechea curte domnească în care se adăpostiseră în 
vremuri de cumplită bejenie, familia domnească şi averile 
ţării! 

De-a lungul zidurilor rotunde se ridicau din loc în loc 
cuburi de piatră folosite cândva ca jeţuri şi bănci de către 
castelani. Două havuzuri secate găureau podeaua de 
cremene, la dreapta şi la stânga punţii de marmură. Lângă 
unul din Bazine încremenise de veacuri o amforă veche, 
sveltă şi intactă, acoperită cu lac negru şi încrustaţii albe. 

Privirile cireşarilor alergau uimite prin marele amfiteatru 
descoperit. Reflexele marmurii le frigeau ochii. Se uitau, 
nemişcaţi şi tăcuţi şi priveau totul cu tresăriri şi respiraţii 
nesigure. Într-un târziu, Victor rupse tăcerea: 

— Castelul e pustiu! Nimeni n-a trecut pe-aici! Într-adevăr, 
în pulberea care acoperise granitul şi marmura ca un voal 
nu se zărea nici o urmă, nici o călcătură. 

— Şi totuşi, descoperi Lucia, sunt urme... Cineva a umblat 
pe-aici. 


Ochii ei zăriseră nişte semne ciudate undeva pe 
pardoseala de granit. Parcă trăsese cineva prin pulbere o 
linie subţire, sinuoasă care ducea spre havuzul din stânga. 
Lucia urmări curioasă linia până la marginea bazinului. 

— Nu înţeleg ce poate fi? Oare... 

Dar nu reuşi să-şi termine fraza. Simţise ceva mişcându-se 
la picioarele ei şi când cobori privirile... Groaza o paraliza... 
Ultima imagine pe care o reţinu fu aceea a reptilei gata să 
sară... O dungă vânătă, cu capul triunghiular, cu o 
umflătură în vârful botului... Nu mai simţi înţepătura 
viperei... se prăbuşi lin pe lespezile de granit... 

În aceeaşi clipă sări şi Ţombi. Observase mişcarea 
târâtoarei şi-o decapita încă în aer. Din nefericire, după ce 
colții subţiri ca nişte ace îşi injectaseră veninul în gamba 
Luciei. Ţombi lepădă capul viperei undeva în havuz şi se 
azvârli apoi asupra panglicii vinete cutremurată de 
convulsii, care parcă voia să-şi caute capul. Nu mai putea 
face însă rău nimănui. 

Totul se petrecuse în câteva secunde. Când Ursu se repezi 
spre bazin, Lucia cădea moale pe lespezile de cremene. O 
luă în braţe şi o întinse pe un cub de piatră. Victor apăru 
lângă el, palid, străveziu: 

— O viperă cu corn, Ursule. 

Vlăjganul nici nu-i mai auzi cuvintele de groază. Când îl 
văzuse pe Ţombi lepădând capul reptilei parcă simţise 
prăvălindu-se asupra lui un trăsnet negru, al morţii. Şi ca 
întotdeauna în clipele supreme, se răzvrăti totul în el şi 
deveni de o luciditate crudă. Pe cubul de piatră nu se afla 
numai un muribund, se afla Lucia, se aflau toţi prietenii lui. 
Se repeta parcă scena trăită o dată, de mult, la Peştera 
Neagră, când o salvase pe Lucia din ghearele ursului. Ca şi 
atunci timpul trebuia simţit şi cules în sutimi şi zecimi de 
secundă. 

Îi îndepărta brutal, cu mâinile, pe toţi ceilalţi. Avea nevoie 
de lumină. Trebuia să găsească muşcătura reptilei... Dacă o 
muşcase... Oare o muşcase?... Oare nu leşinase Lucia numai 


văzând-o cum ţâşneşte, numai auzindu-i şuieratul? 
Mugşcătura nu putea fi decât sub genunchi... Mai sus nu 
putea ajunge capul târâtoarei. Cercetă gambele Luciei cu 
fixitatea şi puterea unor lentile. Poate că niciodată nu-şi 
încordase atât de cumplit privirile... Şi zări pe piciorul 
drept, la mijlocul gambei, două înţepături fine, două 
punctişoare roşii. Trecuseră doar câteva secunde! 

Degetele lui Ursu se încleştară cu putere de oţel în gamba 
Luciei. Prin cele două puncte începu să picure sânge. Era 
tot ceea ce dorise el; toată rugăciunea lui era să vadă 
ţâşnind sângele. Apoi îşi lipi buzele de pata roşie şi începu 
să sugă până ce simţi că i se umple gura de sânge. Cleştele 
degetelor se desfăcu. Lucia era salvată! Nu era o dorinţă, 
era tot adevărul vieţii lui îngândurile acelea... Scuipă 
sângele otrăvit în bazin, apoi răcni: 

— Spirt! Alcool! 

Victor îl aştepta cu sticla de spirt pregătită. Făcuse deja un 
tampon de vată îmbibat cu alcool pe care-l aplică pe gamba 
Luciei. Ursu îi smulse sticla din mână, scuipă de câteva ori, 
apoi o duse la gură şi începu să bea. Sticla era plină cu 
alcool pur, de 95 de grade. Când i-o înapoie lui Victor, 
lichidul de foc coborâse la jumătate. 

Toţi se uitară la el uluiţi. Nu înțelegeau nimic. Până când 
auziră ţipătul dement al Mariei: 

— Aaaa! Doamne! E rănit în gură! Azi dimineaţă!... Râsul! 
Se repezi spre el. Vlăjganul se aşezase pe cubul de piatră 
lângă Lucia. Îşi simţea gâtul ars. Sângele îi frigea carnea. În 

cap parcă i se zvârcoleau milioane de vipere. Expiră 
îndelung de câteva ori, ca să-şi alunge incendiul dinăuntru, 
apoi se întinse pe piatră şi închise ochii. Exact în clipa când, 
lângă el, Lucia făcu prima mişcare şi-şi trimise privirile 
ameţite, nebuloase, spre prietenii din jur. 

Vreme de câteva ore organismul vlăjganului duse o luptă 
crâncenă cu veninul viperei. Alcoolul acceleră şi întări 
împotrivirea sângelui. Cireşarii priveau neputincioşi 
zvârcolirile prietenului lor. Şiroaie de sudoare îi curgeau de 


pe faţă, maioul era numai apă, parcă se lichefia. Îmbibat de 
alcool şi ameţit de otravă, Ursu îşi pierduse de mult 
cunoştinţa. Trupul lui de oţel respingea atacul nemilos al 
otrăvii; sângele, celulele, forţele de miracol ale 
organismului izgoneau veninul cumplit care ucidea orice 
vietate în mai puţin de două ore. Tic şi Lucia şi toţi ceilalţi 
nu se mişcară o clipă de la căptâiul lui. Degetele Luciei se 
plimbau neîncetat prin părul lui Ursu, în timp ce mâinile 
prichindelului îi cuprinseseră braţul drept şi i-l strângea 
dureros, parcă voiau să transmită sânge, viaţă, căldură, tot 
ceea ce puteau da. 

Maria, Dan, Victor stăteau ca nişte statui în jurul cubului 
de piatră, urmărind tăcuţi şi asupriţi de spaime şi speranţe 
convulsiile inconştiente ale prietenului lor. Numai după ce 
se scurseră două ore de la autoleşinul lui Ursu, Victor 
aruncă primele ancore ale speranţei: 

— Două ore! Scapă! Sigur! Absolut sigur! 

Era atâta convingere disperată în vorbele lui, că ele 
singure ar fi avut puterea să-l salveze pe Ursu. Feţele 
cireşarilor se mai luminară. Tic şi Lucia mai ales se uitau la 
Victor cu ochii plini de lacrimi şi de lumini. Spasmele şi 
convulsiile parcă se domoleau şi se răreau. Dar valurile de 
sudoare erau şi mai abundente. Câteva zvârcoliri sălbatice 
atraseră iarăşi sfredele în inimile tinerilor. O răsuflare 
profundă... Apoi trupul lui Ursu rămase nemişcat. Tic simţi 
cum braţul pe care-l ţine în mâini îşi pierde încordarea şi se 
înmoaie. Era cât pe-aici să ţipe, dar auzi glasul lui Victor: 

— Gata! A trecut orice pericol... Doamne, ce frică mi-a 
fost!... Nu ştiu dacă alt om pe lume ar fi rezistat la veninul 
ăsta... Şi-ncă atât de aproape de inimă... 

Respirația lui Ursu devenise iarăşi normală. Trăsăturile 
feţei i se destinseră. Trăia. Organismul biruise în lupta cu 
otrava necruțătoare. 

— Nici un medic n-o să creadă povestea asta, continuă 
Victor. Vipera cu corn este cea mai ucigătoare reptilă din 
toată specia asta scârboasă. 


Bolnavul de pe cubul de piatră făcu o mişcare cu mâna. 
Toţi îşi aţintiră privirile asupra lui. Se trezise. Dar nu 
deschise ochii. Aşteptă să-şi revină din ameţeală. Îl durea 
groaznic capul şi mai simţea încă arsuri în gât. Dar 
gândurile i se limpezeau şi îşi amintea toate amănuntele... 
Degetele care strângeau gamba... Cum sugea sângele 
Luciei şi o dată cu el veninul reptilei... Cum golea sticla cu 
alcool... Ultima imagine pe care şi-o amintea era mişcarea 
vie a Luciei... Apoi o ceaţă caldă, blândă care-l dobora... 
Mai aşteptă câteva clipe... Simţi cum îi revin puterile, cum îi 
piere durerea, cum aude toate foşnetele şi parcă şi multe 
bătăi de inimă... 

Deschise ochii şi sări în picioare ca un arc. Îşi privi 
prietenii zâmbind. Îi era teamă de cuvintele multe şi-l 
speriau mângăierile. Trebuia să oprească totul! De aceea 
glumi: 

— Nu cumva v-aţi speriat?! Când am văzut sticla cu alcool 
în mâna lui Victor m-a apucat pofta să beau şi să mă îmbăt! 
Dar a fost prea tare. Ce-aş mai trage o duşcă! Zău, Victor, o 
duşculiţă... 

— Ursule! Îl dojeni Maria. Ce tot pălăvrăgeşti? 

— Ce palavre? Dacă-i vorba pe-aşa, mă jur să nu mai pun 
toată viaţa în gură alcool... Curat! Şi vă sfătuiesc şi pe voi să 
faceţi la fel, brrr... Tare mai €... face explozie în gură. 

Victor cam înţelegea ce se întâmplă cu Ursu şi se hotări să- 
i vină în ajutor: 

— Ca să vezi! Şi noi ne-am închipuit alte drăcii... A doua 
oară nu mai vezi tu alcool de la mine, chiar de te-ar muşca o 
sută de vipere cu corn. Nu ţie îţi trebuia alcool, ci viperelor, 
săracele. Sunt sigure că mor la jumătate de oră după ce te 
muşcă. 

Înfloreau iarăşi zâmbete pe feţele dresărilor. Trecuseră 
prin clipe de iad cum poate nu mai trecuseră până atunci. 
Vlăjganul îi întrebă brusc: 

— Ei, cum arată castelul? Nu cumva mi-aţi vegheat somnul 
de beţie?... Eu să fi fost în locul vostru, ehei, vă prezentam 


până acum fetei în alb. 

Cuvintele lui Ursu readuseră seninătatea şi veselia. O 
singură fiinţă schimbase o durere cu alta. Tic. Câteva ore o 
uitase pe fata în alb. Dar începea iarăşi să şi-o amintească şi 
de câte ori şi-o închipuia undeva, aproape, simţea ceva 
sfâşietor în inimă. 

— Sunteţi gata toţi?! Întrebă Victor cu prefăcută 
severitate. Cine ştie ce ne aşteaptă de aici înainte?... Lucia, 
cum stai cu piciorul. 

Lucia nu simţea nici o durere în locul muşcăturii. Atât de 
iute îi fusese supt sângele otrăvit, că nici măcar nu i se 
umflase piciorul. O durea în jur, acolo unde degetele lui 
Ursu lăsaseră urme vinete. 

— Ei! Cum stai cu piciorul? 

— Parcă nu l-aş avea, glumi, în sfârşit şi Lucia. 

— Tu, cum îţi simţi capul, Ursule? 

— Tot parcă nu l-aş avea... 

— Să nu ţi-l pierzi de tot... Adăugă Dan cu aer nevinovat, 
dar văzându-l pe Ursu roşind se grăbi să adauge: Mai de 
dimineaţă era să ţi-l taie iataganul... Mai adineauri Lucia... 
Adică... Gata! 

— Vezi să nu ţi-l ţuguiez eu pe al tău, îi şopti Tic la ureche 
lui Dan. 

— Cum?! Se aplecă Dan uimit spre urechea care i se 
întindea. 

— Foarte simplu! Cu un pumn! Preciza puştiul, bineînţeles 
pe şoptite. 

Dar nimeni nu luă în seamă schimbul şoptit de cuvinte 
dintre cei doi cireşari. 

— Luăm bagajele cu noi? Întrebă Maria. 

— Cum vrea fiecare, răspunse Victor. Dar poate că ar fi 
mai bine să le luăm. Gata? Atunci să intrăm în castel o dată 
cu amurgul. 

Porniră spre intrarea arcuită, pe drumul de marmură. 
Lucia şi Ursu rămaseră la urmă. Ea îşi lipi capul de pieptul 
lui şi în clipa când îi simţi palmele alintându-i părul, se 


desprinse, îl apucă de mână şi-l trase după ea ţipând şi 
înveselindu-se aşa cum nu i se mai întâmplase niciodată: 

— Hai, Ursule! Hai să încălzim castelul ăsta rece şi 
răutăcios! Hai să-i aprindem marmura...! 

Vlăjganul fu nevoit să alerge după ea. Şi trupul ei era atât 
de zvelt şi mişcările atât de sprintene încât îi venea s-o 
apuce de mijloc şi s-o azvârle spre cer şi s-o prindă în braţe 
şi iar s-o azvârle. Şi Lucia îl trăgea de mână, repezindu-şi 
paşii pe lespezile de marmură... 

Cei doi nici nu-l văzură pe Tic rezemat de arcada intrării 
de gheaţă. Trecură pe lângă el în goană, aprinşi de emoţii, 
fericiţi. Prichindelul închise o clipă ochii pentru a zăvori în 
el imaginea unei fete negricioase, îmbrăcată în alb, care 
trăgea veselă de mână un băiat speriat, neîncrezător, dar 
atât de fericit şi de cald în adâncurile lui. 

Omul cu ochii de viezure stătea de câteva ore în crăpătura 
de piatră iscodind fără încetare zona cetăţuiei. Un timp nu 
zări totuşi nimic. Nici o fiinţă nu voia să tulbure liniştea 
pădurii, îl mustră în gând pe omul cu cicatrice pentru 
veghea inutilă, caraghiasă şi incomodă la care-l 
condamnase. 1 se părea atât de tăinuită şi invulnerabilă 
cetatea, încât rolul lui de iscoadă acolo la crenele nu avea 
nici un rost. 

Tocmai se gândea că ar fi cazul să coboare, când privirile 
lui deosebiră o mişcare în desişul pădurii. Pe cărăruia de 
legătură cu lumea urca o patrulă de oşteni. Oamenii 
mergeau agale, cu armele pe umăr, unii iscodind desişurile, 
alţii privind spre cetăţuie. Când ajunseră într-un luminiş, în 
mijlocul căruia se afla o movilă, se opriră. Apoi se urcară 
toţi pe movilă şi trecură în revistă regiunea. Unul dintre ei 
descoperi pesemne ceva, pentru că arătă cu mâna într-o 
anumită direcţie. Porniră toţi într-acolo şi ocoliră stânca, 
parcă pentru a dispare din raza vederii celui care pândea la 
crenele, dar reapărură foarte repede, în formaţie ciudată. 
Mergeau în şir, retrăgându-se parcă din faţa unui inamic. 
Mergeau cu spatele şi cu armele pregătite să tragă. 


După câteva clipe, omul cu ochii de viezure văzu şi 
inamicul care-i forţase să se retragă. Era o ursoaică brună, 
înaltă şi puternică. Părea foarte agitată şi mânioasă. 
Pesemne că fusese tulburată în timp ce se hârjonea cu 
ursuleţii. Sălbăticiunea înainta ameninţător spre oşteni. 
Omul cu ochii de viezure îi văzu ridicând armele şi imediat 
auzi şi bubuiturile. Speriată de trăsnetele care-i spărseseră 
auzul şi de gloanţele care-i vâjâiseră pe la ureche, ursoaica 
se trezi din furia inutilă şi făcu repede cale întoarsă. 

Patrula mai zăbovi puţintel, apoi îşi continuă drumul spre 
cetăţuie. Omul cu ochii de viezure îi văzu pe oşteni oprindu- 
se într-un luminiş ca pentru popas. Pentru că se aşezaseră 
pe iarbă, unul scoase din raniţă un şervet şi câteva pachete, 
altul o sticlă, altul îşi aprinse o ţigară. 

Viezurele se pregătea iarăşi să coboare dar îi ajunse la 
ureche un fluierat sacadat, care părea că vine din cealaltă 
parte, de peste cetăţuie, din zona sălbatecă şi inaccesibilă. 
Îşi întoarse privirile într-acolo şi zări în depărtare silueta 
ciobanului. El fluiera, ca să sperie, pesemne, fiarele pădurii, 
sau ca să-şi îndemne paşii la mers vârtos. Cu desaga în 
spate, cu ciomagul în mână mergea fără să-i pese de nimic. 
Trecu prin dreptul crenelelor şi chiar privi spre o anumită 
despicătură, dar nu prea încordat şi nu prea multă vreme 
pentru că auzise zgomote în vale şi descoperise oşteni în 
luminiş. Şi îşi grăbi paşii, parcă se lua la întrecere cu 
cineva, iar când ajunse în luminiş îşi lepădă desaga şi se 
aşeză pe iarbă alături de oşteni. 

Omul cu ochii de viezure urmărise totul, ca un aparat de 
fotografiat. Nu mai ezită nici o clipă: trebuia să coboare. Şi 
chinul reîncepu. La fiecare treaptă se oprea şi-şi blestema 
zilele. Era atât de preocupat cu blestemele şi coborâşul de 
iad, încât nu-şi observă tovarăşii apropiindu-se de zidul cu 
crenele şi oprindu-se la poalele lui. Şi se înecă ohiar la mal. 
Piciorul îi alunecă din ultimul mâner... Şi se pomeni în 
braţele omului cu cicatrice. 


— Ce s-a întâmplat? Întrebă şeful după ce-l repuse energic 
în poziţie verticală. 

— Nu... Nimic! Dar... se bâlbâi încă năucit viezurele. 

— A sosit patrula? Îl luă la rost omul cu cicatrice. 

— Da! I-a atacat ursoaica... 

— Te pomeneşti c-au tras în ea? 

— Nu... Numai au speriat-o... 

— Aha! Va să zică de acolo veneau împuşcăturile! 
Descoperi slăbănogul. 

— Da... Dar am mai văzut pe cineva. 

Omul cu cicatrice îşi duse degetul la frunte: 

— Pe cine? 

— Pe cioban! S-a întors. Şi stă de vorbă cu oştenii... 

— Unde? 

— Chiar aici, în faţa cetăţii, în luminiş. 

— Da... Da. În sfârşit! Acum e acum. Ştiţi ce avem de 
făcut? 

Cei doi îşi priviră şeful întrebător. 

— Fiecare câte o cameră. Trebuie să găsim neapărat 
cealaltă ieşire... Nu mai avem voie să pierdem nici un 
minut. 

Nu îndrăzniră să-l contrazică. Numai slăbănogul adăugă: 

— Dac-am avea o scară mai înaltă... 

— Nu cred că-i nevoie... Nu scară ne trebuie... Ci... 

Omul cu cicatrice îşi duse degetul la frunte: 

— Cap... asta ne trebuie... 

Apoi plecă, lăsându-i pe cei doi nehotărâţi şi uimiţi. 

— Măcar recunoaşte că n-are nici el, murmură slăbănogul. 

— Mai bine ţi-ai vedea de treabă, îi atrase celălalt atenţia. 
Nu-mi plac de loc chestiile astea. Ai ceva împotriva lui, 
spune-i. 

Slăbănogul tresări şi se uită speriat spre tovarăşul lui: 

— Nu cumva ai de gând... 

Omul cu ochii de viezure îl privi cam dispreţuitor: 

— Zău c-ai merita!... Dar n-are nici un rost să ne pierdem 
timpul. Dacă nu descoperim în cel mai scurt timp ieşirea 


secretă... ne putem aştepta la orice deznodământ. 

Fără să mai zăbovească, pătrunseră în castel. 

Fata în alb stătea întinsă pe pat cu Philippe la picioarele ei. 
Ţinea ochiii închişi, iar braţele ei albe băteau aerul ca nişte 
aripi. Un singur gând o obseda şi încă n-avea puteri să-l 
treacă în caietul cu scoarţe de piele:”...Ziua de azi sau ziua 
de mâine va fi şi pentru mine ziua hotărâtoare... Aş avea o 
singură dorinţă... Implor atât de mult clipele să mi-o 
înfăptuiască... Aş dori atât de mult... N-am nici măcar 
curajul s-o aştem pe hârtie... I-o voi şopti încet, la ureche, 
lui Philippe...”. 

Aşa că nimeni nu auzi dorinţa fetei în alb. Dar cine nu i-o 
cunoştea în camera aceea mare şi albă de marmură? De 
câte ori n-o şoptise cupolei înalte şi lespezilor supuse de la 
picioarele ei şi firidelor lucitoare şi pereţilor reci? 

Fata în alb tresări: 

— N-ai auzit nimic, Philippe? Întrebă ea cu teamă. 

Îşi încordă din nou auzul şi aşteptă în nemişcare. Clipele 
se scurgeau mute, se scurgeau încet. Philippe sări din pat şi 
se îndreptă cu mişcări mlădioase spre uşa acoperită, 
postându-se ca un ghem în faţa ei. Molipsindu-se parcă de 
la alunecarea felină a lui Philippe, fata în alb porni după el. 
Când ajunse în faţa uşii se opri: 

— Sssst! Şopti ea. E cineva în partea cealaltă... 

Motanul i se lipi de picioare aşa cum făcea numai când 
voia s-o liniştească. Fata în alb îşi alunecă mâna spre 
pătratul de marmură, îşi purtă fără zgomot degetele pe 
muchia nevăzută, prinse marginea uşii şi trase brusc. 

În deschizătura uşii se ivi chipul omului cu cicatrice. 

După coridorul în formă de cruce, Victor înţelese că se află 
în castelul pe care-l descrisese fata în alb. Cireşarii 
ajunseseră la punctul unde se întretăiau cele două 
coridoare pardosite cu lespezi de marmură. Prizoniera le 
trimisese un plan foarte fidel. Fiecare uşă era trecută, 
distanţele erau surprinzător de precise, până şi numărul 
lespezilor de marmură corespundea. Şi cu toate acestea 


nici un semn, nici un zgomot, nici o urmă, nicăieri. Parcă de 
sute de ani nu mai trecuse nimeni pragul castelului. Era 
halucinant, totul. Enigma castelului şi a fetei în alb începea 
iarăşi să-i obsedeze, să-i îmbolnăvească pe cireşari. 
Crezuseră că ajungând în castel totul se va lămuri, 
misterele se vor spulbera precum colbul de pe suprafeţele 
de marmură. Şi iată că, dimpotrivă, totul se întuneca, 
enigmele se îngroşau. 

— Deocamdată să nu ne grăbim cu nici o concluzie, spuse 
Victor. Mai întâi să cercetăm încăperile castelului. Să 
începem la inspiraţie. 

Revenind de la capătul coridorului în formă de cruce, 
cireşarii se opriseră chiar între primele două uşi din 
apropierea intrării: la dreapta sau la stânga? 

— In care vrei, Ticuşor, mai întâi? Întrebă Ursu. Tic 
rămase câteva clipe în cumpănă. Apoi se hotări: 

— În dreapta. 


Uşa mare, de metal, era acoperită cu un strat gros de 
rugină. Ursu împinse cu toate puterile şi reuşi s-o deschidă. 
Mâinile i se făcuseră roşii, iar izbitura brutală împrăştie pe 
marmura albă o pulbere ruginie. 

— În camera asta n-a intrat nimeni, spuse Victor înainte de 
a-i trece pragul. Sau cel puţin, pe uşa asta n-a intrat nimeni 
de câteva secole. 

Cireşarii pătrunseră în încăpere: Un cub imens, alb, 
luminos, dar trist. Recunoşteau camera după planul fetei în 
alb. Aceleaşi dimensiuni, aceleaşi firide săpate în perete, 
aceeaşi coloană ciudată, de marmură, în mijlocul încăperii. 
Cu singura deosebire că încăperea lor era mobilată, sau 
fusese mobilată cândva, la vremea ei. Câteva jeţuri roase 
amarnic de vreme erau aşezate ca un evantai în preajma 
unui baldachin din care nu mai rămăseseră decât coloanele 
subţiri şi împletite, de bronz şi scheletul acoperământului, 
iar dedesubt ruinele unui pat domnesc. Tot ce fusese 
cândva stofă, pânză, piele, suprafaţă, culoare devenise 
pulbere. Mai atârnau doar câteva zdrenţe cenuşii, uscate şi 
câţiva ciucuri arămii, pe care vremea şi păsările răpitoare 
încă nu-i destrămaseră. În apropierea unei firide, o masă de 
marmură neagră, cu picioarele curbate, de metal, îşi 
păstrase încă înfăţişarea domnească. Pe masă adormise o 
amforă ciudată de argint înconjurată de zece cupe aurite, 
toate zvelte, toate într-un picior ca nişte paznici. Într-o 
firidă se odihneau sub pulberea vânătă vase de argilă 
smălţuite şi puzderie de tacâmuri aurite. 

Nimic, nici o urmă, nici o dâră în pulbere nu arăta că 
pătrunsese altcineva în încăpere. Cireşarii priveau cu 
emoție, cu fiori, cu tăcere plecată acea pagină încremenită 
a istoriei. Numai gândurile clocoteau în capul lor, gânduri 
multiple şi mai ales întrebări la care nu puteau încă să 
răspundă. Victor i se adresă lui Ursu în şoaptă: 

— Încearcă tu să deschizi uşa de fier. Eu caut uşa secretă. 

În timp ce Victor şi Ursu se străduiau să deschidă cele 
două uşi, ceilalţi îşi apropiau privirile timide şi incredule de 


lucrurile răspândite în încăpere. Mai văzuseră până atunci 
în muzee obiecte asemănătoare, dar toate erau lustruite, 
curate, păzite de geamuri de cristal. Lucrurile lor păstrau 
însă colbul sfânt al istoriei pe ele, toate erau pline şi învelite 
de răsuflarea secolelor. Oare ce mână apropiase ultima dată 
gura amforei de cupele aurite şi în sănătatea cui se 
închinase? 

Glasul lui Victor îi trezi pe ceilalţi din visul vechi cu colb şi 
mucegai, cu fiori şi enigme: 

— Veniţi în curte! 

Victor reuşise să deschidă uşa secretă, aproape în aceeaşi 
clipă în care Ursu deschisese uşa de metal. Cireşarii ieşiră 
întâi în curtea interioară. Era aidoma celei pe care le-o 
descrisese fata în alb. Goală, pustie, înconjurată de ziduri 
înalte, cu neputinţă de escaladat. O colindară de la un capăt 
la altul, dar nu găsiră nimic altceva decât un bolovan scobit 
şi cioplit pe margini care semăna cu o bancă. 

Tinerii se întoarseră, închiseră fără zgomot uşile şi 
reveniră tăcuţi pe coridorul de marmură. Urmau să 
pătrundă în încăperea vecină, din stânga. 

Noua cameră nu se deosebea de cea pe care abia o 
părăsiseră. Aceeaşi mobilă veche roasă de vreme, acelaşi 
colb, des, vânăt, aceeaşi atmosferă tristă, apăsătoare. Până 
şi în distrugere şi ruină se asemănau cele două încăperi. 
Oare cine hotărâse toată acea moarte jalnică până la 
amănunt? Amfora de argint era şi aici răsturnată pe masa 
cu picioare curbe de fier. Uşa secretă dădea şi aici într-o 
curte interioară în care nici cireşarii, nici Ţombi nu găsiră, 
cu tot zelul lor, nimic altceva decât banca masivă de piatră. 
Şi aici, ca şi în cealaltă curte, zidurile şi lespezile neatinse 
spuneau fără echivoc că nimeni înaintea lor nu pătrunsese 
în castelul de marmură. 

Mai rămânea de vizitat aripa de nord a castelului. Acolo 
mai puteau să dezlege enigma cetăţii şi a fetei în alb. 
Înainte de a intra în cele două încăperi, cireşarii cercetară 
cu atenţie şi migală coridoarele interioare. Crucea albă de 


marmură care despărţea în patru părţi egale castelul nu 
avea decât o singură intrare, aceea pe care veniseră ei. O 
altă intrare sau ieşire nu izbutiseră să găsească la celelalte 
trei capete ale crucii. Ciocăniseră în ziduri dar în zadar. Le 
răspunsese un zgomot greu, dur, care nu lăsa nici o 
speranţă. 

Cireşarii erau gata pentru marele asalt. Ursu deschise 
uşa... Tic îşi acoperi ochii cu palma. Intrau în camera fetei 
în alb. Prichindelul îşi amintea în toate detaliile planul din 
mesajul prizonierei... Dar încăperea era goală, pustie. 
Nimic, absolut nimic nu se afla înăuntru. Nici măcar un 
scaun, o urmă în pulberea deasă, nici măcar o undă 
invizibilă care să le dea senzaţia stranie că trecuse 
altcineva înaintea lor pe acolo. leşiră în curtea interioară 
dar şi acolo îi aştepta pustietatea. Doar un bolovan, undeva 
într-un colţ şi o grotă în care picura un izvor. Zidurile erau 
inaccesibile. În creasta unuia se zăreau câteva scobituri ca 
nişte crenele. 

Le mai rămânea o ultimă speranţă. În aer plutea 
înserarea. Amenințarea întunericului îi grăbi. Ultima 
cameră, cea din dreapta. Ursu deschise uşa... Dar făcu 
repede, speriat, un pas înapoi. Văzuseră şi ceilalţi, chiar în 
apropierea uşii, două siluete uriaşe cu armele gata să 
lovească. Războinicii rămaseră însă nemişcaţi. Numai 
armele lor sclipeau amenințătoare... 

Ursu şi Victor aprinseră brusc lanternele cu intenţia de a- 
şi orbi agresorii. Siluetele nu se clintiră nici de astă dată. 
Încremenirea lor dura de veacuri... Erau două armuri 
medievale reprezentând doi cavaleri în poziţie de luptă. 
Cireşarii pătrunseră încet în încăpere, cu toate lanternele 
aprinse. Era un incendiu, cu văpăi şi reflexe cu puncte de 
jar, cu luciri reci, amenințătoare, era cel mai tulburător 
spectacol la care asistaseră vreodată. 

Se aflau în camera armelor. Panoplii ciudate împodobeau 
pereţii. Arme de toate mărimile şi din toate timpurile 
sclipeau în raza lanternelor. Erau acolo buzdugane, ghioage 


ţintuite, arcuri, arbalete, săbii, spade, iatagane, hangere, 
suliţi, lănci, pumnale, halebarde, unele ruinate de rugină, 
altele păstrându-şi încă rezistenţa şi strălucirea. Sute şi 
sute de arme acopereau pereţii de marmură, împrăştiind 
umbre şi luciri stranii în lumina lanternelor. O a treia 
armură, mai veche decât celelalte două, se înălța dreaptă în 
apropierea coloanei de marmură străpungând aerul cu o 
suliță lungă, ruginită. Cu viziera ridicată, cavalerul părea că 
se opune intrării străinilor şi sulița lui părea gata să se 
înfigă în pieptul îndrăzneţului. În firide se aflau tolbe pline 
cu săgeți, unele de lemn cu vârf de metal, altele de bronz 
sau fier, alături de căşti şi coifuri, de platoşe şi scuturi, care 
cândva fuseseră stropite cu aur şi argint şi încrustate cu 
pietre preţioase. 

Era o altă pagină de istorie acolo, încremenită şi ea de 
secole; nimeni nu tulburase liniştea războinică a încăperii, 
nimeni nu locuise şi nu locuia acolo decât doar cavalerii de 
fier nemişcaţi şi tăcuţi. Oare nu era totul un vis, o părere? 
Sau se puteau atinge şi pipăi reliefurile acelea de vis? Tic 
încercă să ridice un buzdugan şi numai cu mare greutate 
izbuti să-l mişte din loc. Degetele lui îşi lăsară tiparele în 
pulberea de pe mânerul buzduganului. Era prima urmă 
omenească după atâtea secole. 'Tot el descoperi într-un 
perete o firidă tăinuită care, deschizându-se, adună privirile 
şi exclamaţiile tuturor. Era o panaoplie numai cu pumnale şi 
hangere, o colecţie cu sute de piese, poate locul cel mai 
preţios din întreaga încăpere. Fiecare mâner era bătut cu 
pietre scumpe, îmbrăcat în aur şi argint, ori împodobit cu 
încrustaţii de fildeş şi alabastru, de jad şi de chihlimbar. 
Unul din hangere, încovoiat ca un cosor, purta pe mâner 
semnele înaurite ale dinastiei selgiucizilor. 

Cireşarii priveau totul cu ochi beţi, dar erau atât de multe 
obiecte acolo, atâtea comori în marele tezaur al armelor, 
atâtea străluciri şi atâţia fiori, încât obosiră repede. Victor 
deschise uşa secretă şi ieşiră cu toţii într-o curte care nu se 
deosebea, la prima vedere, cu nimic de celelalte. Lanterna 


unuia dintre tineri descoperi totuşi o scobitură într-unul din 
zidurile înalte ale curţii. Ursu şi Victor se îndreptară într- 
acolo cu lanternele aprinse. Scobitura se lărgea în zid, în 
stâncă, transformându-se într-o încăpere largă şi scundă. 
De-a lungul pereţilor se afla un şir de bănci masive, de 
piatră, ca un inel rupt într-un singur loc, la intrare. 

— Aici a fost, pesemne, camera de gardă, şopti Victor. Era 
noapte şi o dată cu întunericul coborâse parcă şi oboseala şi 
neliniştile şi pocneau în sufletul fiecăruia şi emoţiile atâta 
vreme închise. Simţeau nevoia odihnei, dar mai întâi nevoia 
unor vorbe care să liniştească şi să umple pânzele 
speranţei. Îşi aleseră camera de gardă ca loc de popas 
pentru noapte. Acolo îşi duseră bagajele. Din corturi şi 
pături făcură saltele cu care acoperiră băncile de piatră. 
Urmau să petreacă prima noapte a victoriei ca nişte ostaşi 
adevăraţi, bravi şi viguroşi, în camera de gardă a castelului, 
pe blocurile dure de piatră. Dar şi oboseala şi somnul erau 
departe. Simţindu-se iarăşi alături, cu unde care treceau 
direct de la unul la altul, fără obstacolele marmurii şi ale 
surprizelor şi ale metalelor amenințătoare, cireşarii se 
pomeniră apăsaţi de întrebări chinuitoare: 

— Nu mai înţeleg nimic, mărturisi Dan fără ocol. Ori 
suntem într-un castel fantomă, ori fata în alb nu e altceva 
decât o fantomă. Voi ce credeţi? 

— Sunt două fapte care se bat cap în cap, spuse Lucia. 
Unul, e planul castelului pe care ni l-a trimis fata în alb şi 
care nu putea fi făcut decât de un cunoscător al castelului. 
De cineva care a trecut prin castel. La început n-am crezut 
în plan, dar acum, după ce am colindat castelul, am 
certitudinea că fata în alb n-a putut face planul decât după 
ce a văzut castelul. Atâtea amănunte nu puteau fi nici 
imaginate, nici reţinute dintr-o povestire. Mă gândesc mai 
ales la amănuntele de distanţe, de dimensiuni, la detaliile 
arhitecturale. Cine putea să-i povestească asemenea 
amănunte? Şi al doilea fapt, la fel de sigur, e acela că 


nimeni nu a trecut prin castel înaintea noastră. Nu am găsit 
nici o urmă de urmă. Cum se împacă unul cu altul? 

— Nu se împacă de loc, recunoscu Victor. Şi mai ales se 
duce şi singura ipoteză mai plauzibilă şi anume aceea că o 
anumită persoană i-ar fi povestit fetei despre castel. Cine şi 
cum putea să-i povestească atâtea amănunte când prin 
castel n-a trecut nimeni? 

— Dar dacă fata în alb, sugeră Maria, a dat peste un plan 
al castelului, cine ştie prin ce întâmplare, l-a copiat şi ni l-a 
trimis nouă? 

— În orice caz, presupunerea ta este cea mai logică dintre 
toate, spuse Victor. Poate chiar singura care ar părea că 
explică totul. Indicaţiile sunt atât de precise, vorbesc de 
indicaţiile pe care le dă fata în plan, încât te îndreptăţesc să 
te gândeşti la o asemenea concluzie: că au fost copiate 
după un document vechi. 

— Nu se poate! Se răzvrăti Tic. Atunci de ce circulă în 
regiune zvonul că fata...? 

— Ei, tocmai acest lucru, dacă nu spulberă, clatină foarte 
serios ipoteza ta, Maria. N-ar fi altă ieşire decât aceea de a 
admite că fata singură a lansat zvonul cu răpirea. Dar de 
ce? Ca să ne atragă pe noi aici? Să zicem că ar fi aşa. 
Mergem la absurd. Bineînţeles făcând abstracţie de 
documentul lui Zogreanu. Unde putea să ne atragă mesajul 
fetei şi zvonul lansat de ea? Unde a ajuns Tic pe urmele 
mesajului? La Şoimeni; şi dacă ar fi continuat, unde oare ar 
fi ajuns? 

— Totuşi la castel nu putea să ajungă! Se împotrivi Maria, 
pentru că, după cum se vede, nici fata n-a ajuns la castel. 

— Eşti sigură? 

— Victor, se amestecă Lucia, totuşi fata n-a intrat în castel 
şi nici altcineva. E un fapt sigur. 

— Sunteţi foarte, foarte sigure? 

— Tu singur ai recunoscut, răspunse Maria, că nimeni n-a 
pătruns poate de sute de ani în acest castel. N-ai spus asta? 

— Ba da! 


— Atunci, iartă-mă, dar nu te mai înţeleg. 

— Să recapitulăm, spuse Victor foarte calm. Primim un 
mesaj, de la o anumită persoană, care ne cheamă într-o 
cetate veche, necunoscută până acum. O dată cu mesajul 
primim şi un plan foarte amănunţit al castelului. Dar 
persoana respectivă uită să ne spună locul unde se află 
castelul. 

— De ce uită? Sări Lucia. Oare nu pentru că nu-l cunoaşte 
nici ea? 

— Să lăsăm deocamdată răspunsul la această întrebare 
pentru mai târziu. Eu aş avea curajul să afirm că, dacă nu 
uita să ne spună locul unde se află cetatea, poate că n-am fi 
dat niciodată peste castel şi n-am fi acum aici. 

— Mi se pare ilogică afirmaţia ta! I se împotrivi Maria. 

— Staţi să nu pierd şirul. Va să zică, uită să spună în ce loc 
se află cetatea. Cineva dintre noi crede în sinceritatea 
mesajului şi astfel încep cercetările. Una din căi este şi firul 
mesajului. Pe această cale merge Tic şi ajunge la Şoimeni 
fără să dea însă de capătul firului. O a doua cale, greşită, 
cea a cercetării ruinelor de la Vultureşti, duce întâmplător 
la descoperirea documentului scris cu mai bine de trei sute 
de ani în urmă de logofătul Zogreanu. Pe această cale, a 
documentului, mergem şi noi şi ajungem tot la Şoimeni. 

— E foarte ciudat dar e posibil, spuse Dan, care începea să 
dea dreptate fetelor. 

— Sau mai bine-zis: e foate posibil dar e ciudat, îl corectă 
Victor. Sau mai bine-zis: e ciudat, dar e foarte posibil. 

— Accept! Spuse Dan. 

— Atunci, haideţi să mergem la cel mai strict raţionament. 
O persoană, A, găseşte un document unic care spune că în 
locul X se află cutare lucru. În acelaşi timp, o altă persoană, 
B, primeşte un mesaj care spune că în locul X se află cutare 
lucru. Cele două persoane, A şi B, se întâlnesc la punctul Y 
şi se duc astfel împreună în locul X unde găsesc acel lucru. 
Ce rezultă din toată această poveste? Existenţa în timp a 
altor două persoane: autorul documentului şi autorul 


mesajului, C şi D. Putem foarte bine să raportăm această 
problemă la cazul nostru. Documentul şi mesajul sunt două 
lucruri perfect distincte. Şi totuşi, ele duc la locul X. 

— Dar nu duc amândouă la locul X, îl întrerupse Lucia. 
Persoana B nu a ajuns la locul X. 

— Pentru că nu a mers până la capăt, răspunse Victor. Dar 
să considerăm că a mers până la capăt. 

— Cu logica mea nu pot accepta raţionamentul ăsta! Se 
opuse Lucia. Dar... Poftim! Să mergem la absud! Persoana 
B parcurge firul până la capăt. Ajunge ea oare la locul X? 

— Foarte logică întrebarea, Lucia. Aici se opreşte şi 
raţionamentul meu: ajunge oare persoana B la locul X dacă 
nu trece prin punctul Y? Iată deci că elementul Y începe să 
devină un element de primă importanţă. Devine poarta de 
intrare la locul X. Dar... Nu numai pentru persoana A, ci şi 
pentru persoana B. Existenţa acestui Y, extrem de 
important, nu justifică oare şi existenţa persoanei D? 

— Da! Răspunse Lucia. Dar nu neapărat existenţa ei în 
locul X. 

— Ba da. Dacă punctul Y ar fi fost indicat în mesaj, 
existenţa persoanei D în locul X putea fi pusă la îndoială. 
Dar în momentul când punctul Y apare drept rezultatul unei 
ecuaţii matematice, transformându-se din necunoscută în 
cunoscută, nu mai poţi pune la îndoială existenţa persoanei 
D în locul X. Fără D şi X nu mai poate exista problema, nu 
mai poate exista Y. Numai alături de D şi X poate exista Y. 
Sunt indispensabile în ecuaţie. Şi în clipa când Y devine 
cunoscută, înseamnă că întreaga ecuaţie e valabilă, deci şi 
D şi X. 

— Cred că raţionametul tău e cam sofisticat. Pare logic, 
dar... 

— Dar ce? Judecă. Dacă A+ C+ Y=X şi B+ D+ Y=X, asta în 
mod matematic, nu ne rămâne decât să confruntăm X-urile. 
X-ul nostru, adică cel obţinut de noi prin C, prin logofătul 
Zogreanu, e X pur, adică e rezultatul numai al acestei 
ecuaţii. 


— Exact! Sări Lucia. X-ul acesta e numai al nostru. În 
castelul nostru n-a pătruns nimeni altcineva decât noi, 
bineînţeles în ultimele sute de ani. 

— Dar acest rezultat trebuie neapărat să distrugă cealaltă 
ecuaţie? S-ar putea ca şi X-ul obţinut prin D să fie pur. 

— Asta nu, în nici un caz! Se împotrivi Maria. Nu poate fi 
pur decât un singur X. Acesta pe care păşim noi. 

— Ecuația cealaltă, glumi Dan, să fie sănătoasă. O fi ea 
valabilă, dar nu poate să dea acelaşi X. 

— Atunci, spuse Victor cu un ton foarte ciudat, singura 
problemă e problema X-ului. Ca să împăcăm ecuaţiile pe 
care voi le-aţi recunoscut valabile şi le-aţi recunoscut 
valabile pe amândouă, nu avem altceva de făcut decât să-i 
dăm uneia, să zicem primei ecuaţii, drept rezultat X1 iar 
celeilalte X2..., pentru că amândouă au nevoie de ună. 

— Doi de X?! Se miră Lucia. Ori X, ori altceva. 

— Nu doi de X, ci X1 şi X2, accentua Victor. Doi de X, însă 
doi de X gemeni. 

— Nu mi s-a întâmplat asta în matematică, se împotrivi 
iarăşi Lucia. Unde ajungem cu asta? La a admite existenţa 
ambilor X. 

— Şi dacă X înseamnă castel? Întrebă Victor. 

— La existenţa a două castele? Râse Dan. 

— Sau, ca să terminăm, spuse Victor cu o voce foarte 
sigură, la existenţa Castelului celor două cruci. Aşa spune 
Zogreanu. Curtea celor două cruci. 

— Cum? Întrebă Dan năucit. 

— Algebra e de vină, se scuză Victor. Un singur X mare, 
format din doi gemeni mai mici. Un singur castel format din 
două cruci. 

Tinerii erau uluiţi. Enigma castelului celor două cruci le 
fusese dezvăluită fără pic de dubiu. Totul părea acum atât 
de simpu şi atât de clar. 

— Formidabil! Răcni Dan. Două castele identice. De fapt 
un singur castel format din două pătrate asemănătoare... 
Când ai ajuns la descoperirea asta? 


— În timpul discuţiei, recunoscu Victor. Fără opoziţia 
voastră teribil de logică, nici nu mi-ar fi putut trece prin 
cap. Şi acum pare atât de simplu. Oul lui Columb! 

— Dar asta înseamnă că mai există o intrare, în afară de 
cea pe care am venit noi! Descoperi Lucia. Intrarea pe care 
a ajuns fata în castel. 

— Fără îndoială! Spuse Victor. Dar cu asta nu s-a terminat 
enigma castelului. Să nu uităm că e un singur castel, format 
din două părţi, din două cruci. E deci absolut necesar ca o 
parte să comunice cu cealaltă. Unde e comunicarea? 

— Dacă există două intrări în castel, interveni Maria, 
atunci cele două cruci nu pot să fie despărțite una de alta? 

— Mi se pare imposibil! Răspunse Victor. Un loc de refugiu 
trebuie neapărat să aibă şi intrare şi ieşire... Ceea ce, de 
fapt, se întâmplă cu castelul nostru. Din moment ce 
logofătul Zogreanu indică drumul pe care am venit noi 
drept intrarea în cetate, înseamnă că drumul pe care a 
pătruns fata în alb este ieşirea din cetate. Putem, cu 
asemenea date, să admitem că nu există un drum de 
legătură între intrare şi ieşire? Ar fi absurd. Castelele 
comunică unul cu altul. Sigur! 

— Dar pe unde! Întrebă Dan. Tot castelul e atât de 
simetric, e atât de lipsit de fantezie. Nu-i ca acele castele 
din romane, cu mobile, cu fel de fel de arcade şi şemineuri, 
cu ganguri şi coridoare, cu bolți de piatră şi tapiserii. Ce 
intrare secretă poţi să ascunzi în zidurile acestea netede de 
marmură? 

— Asta mă înnebuneşte şi pe mine, mărturisi Victor. Unde 
să fie intrarea? Unde ar putea fi? Să începem prin 
eliminare... 

— În coridoare sigur nu e! Spuse Ursu. Zidurile sunt 
groase şi dure ca stânca. 

— Dar nici în curţile interioare nu poate fi, adăugă Maria. 
Aici, cel puţin zidurile sunt de-a dreptul stânci. 

— Atunci nu rămân decât încăperile! Conchise Lucia. Într- 
una din cele 4 camere. În care? 


— În care? Repetă Victor. 

— O să vedem la faţa locului, se rugă Dan cuprins de 
oboseală. 

Cireşarii acceptară fără cuvinte rugămintea timidă a lui 
Dan. Aveau ei nevoie de odihnă pentru eforturile pe care le 
făcuseră, dar mai ales pentru cele pe care nu le făcuseră. 

CAPITOLUL XVIII. 

Omul cu cicatrice se sculase cu noaptea în cap. Dormise 
profund, odihnitor. Abia după ce se bărbieri îi trezi şi pe 
ceilalţi. Părăsi apoi încăperea luând cu sine uneltele de care 
nu se lipsea aproape niciodată. Slăbănogul şi viezurele nu 
se grăbiră să sară din pat. Îşi aprinseră câte o ţigară, apoi îi 
cuprinse chef de vorbă şi începură o discuţie pe şoptite, aşa 
cum se obişnuiseră. 

— Nu ţi se pare oarecum schimbat? Întrebă slăbănogul. 

— Ba da! Parcă i-ar fi venit inima la loc. 

— Ufff! Poate-o să mai răsuflăm şi noi puţin. Să-ţi spun 
drept: mă cam săturasem. 

— Poate... Numai să nu se mai ivească vreo chestie... 

— Ai vorbit şi tu cu ciobanul? Mare rău era să ne facă... În 
ultima clipă s-a salvat totul... 

— Şeful zicea că patrula nu se mai întoarce, anunţă cel cu 
ochi de viezure. Şi chiar dacă se mai întoarce, nu ne mai 
prinde pe noi aici. El intrase serios la griji. Mai ales din 
cauza fetei... 

— Te cred şi eu, spuse slăbănogul. Fata era cel mai grav 
lucru în toată povestea asta... Oare ce-o să se întâmple cu 
ea acum? 

— Cu toanele lui, nu poţi fi niciodată sigur... 

— Aseară a stat o mulţime în preajma fetei, reluă 
slăbănogul. Ba mi se pare că a şi intrat în camera ei în timp 
ce dormea... 

— Ce vorbeşti?! Crezi că?... Eu, în orice caz, nu mă mai 
bag în povestea asta. N-ai văzut ce era să mi se întâmple 
atunci, când cu moneda?... Zău c-am avut noroc... Şi 
inspiraţie. 


— Tu chiar crezi că nu te-a simţit? Eu am avut altă 
impresie. S-a prefăcut... 

— Fugi de-aici! Dacă mă simţea, cu toanele lui de-atunci, 
era mare jale... 

— Să nu vină! Tresări slăbănogul. Hai să ne sculăm! 


Săriră amândoi odată din pat, se îmbrăcară la iuţeală, apoi 
alergară către izvor cu prosoapele pe braţ. Când se 
întoarseră, îl găsiră înăuntru pe omul cu cicatrice. Amândoi 
înţeleseră dintr-o privire că s-a mai înseninat la faţă, fără să 
i se fi atenuat însă veşnica lui încruntare. 

— Am dat drumul la ieşire, dar nu e cazul să devenim 
dintr-o dată prea imprudenţi, îi anunţă el. Rar şi cu ochii în 
patru... 

— A plecat şi ciobanul? Întrebă omul cu ochii de viezure. 
Parcă a înnoptat pe aici... 

— A plecat. Adineauri. L-am frecat niţeluş, că merita. 

— Nu cred c-o să mai aibă chef de pălăvrăgală, după 
atâtea şuruburi, din atâtea părţi, râse slăbănogul. 

— Da! Spuse omul cu cicatrice. Mi-a jurat cu mâna pe 
inimă că s-a lecuit. Şi chiar îl cred. 

— Şi patrula? Se interesă viezurele. 

— S-a liniştit. Prin urmare o să avem şi noi linişte. Şi-i 
păcat să n-o folosim. V-aţi mai gândit? 

— La intrare?! Se prefăcu mirat slăbănogul. Toată 
noaptea. N-am visat decât intrări. 

— Şi?... Continuă întrebarea cu o notă de dispreţ în voce. 
Nimic?... Ei, ce-aţi spune dacă intrarea ar fi chiar în camera 
asta? 

— Aici?! Întrebară cei doi în acelaşi timp. 

— Da!... Uitaţi-vă şi voi în jur. Unde-ar putea să fie? 

Omul cu cicatrice făcu un gest prin care părea că le 
dăruieşte pentru vecie încăperea de marmură: 

— Nimic nu vi se pare ciudat în camera asta? Hai! Uitaţi- 
vă şi gândiţi-vă! 


Cei doi se uitau prin cameră ca doi nătângi. Cunoşteau 
totul, fiecare plăcuţă de marmură, fiecare centimetru al 
fiecărei plăcuţe. Ridicară din umeri nepuntincioşi. 

— Aţi mai văzut vreodată o singură coloană într-o cameră? 
Întrebă omul cu cicatrice. Şi-ncă una fără nici un rost? 

— În coloană? Bâigui slăbănogul. 

— Am bănuit mai de mult... Dar m-au ţinut în loc ultimele 
întâmplări... Puneţi scara! 

Slăbănogul aduse dintr-un ungher al încăperii o scară 
metalică, uşoară, pe care o rezemă de coloană. Înarmat cu 
un ciocănel, omul cu cicatrice se urcă pe scară cu mişcări 
sigure şi elastice. Cam pe la mijlocul scării se opri; 

— Nici măcar nu-i atât de sus. Ia ascultați! 

Bătu încet cu ciocănelul în coloană. Lovea pe rând numai 
în două plăci de marmură, lipite una de alta. După fiecare 
lovitură, aştepta. Apoi începu să lovească de câte două ori şi 
de câte trei ori în fiecare placă. Cei de jos nu auzeau însă 
nici o deosebire în răspunsul dat de plăcile de marmură. 

— 'Tot nu auziţi?... Ce vă holbaţi aşa? Mai bine aţi ciuli 
urechile. Reîncepu loviturile şi iată că ascultătorii parcă 
distingeau nişte nuanţe în zgomotele făcute de cele două 
plăci. Una din plăci scotea parcă un sunet mai desfundat. 

— "Ţineţi minte placa! Şi în camera de vizavi, aceeaşi placă 
dă acelaşi sunet. Nu-i mare diferenţa de grosime. Câţiva 
centimetri, O placă poate să aibă 25 de centimetri, cealaltă 
15 sau chiar 20. Dar prea mare e coincidenţa: chiar 
aceleaşi plăci! 

— Oare s-ar putea deschide? 

— Ăsta-i păcatul. Numai prin interiorul coloanei s-ar putea 
deschide. Probabil că e un mecanism. Pe aici numai dacă s- 
ar arunca în aer coloanele... Sunt prea groase... Sssst! 

Era un ordin. De undeva răsuna un zgomot înfundat. Nu 
era o părere, ci bocănituri în zid, foarte disticte. Într-o 
clipită, toţi trei aveau în mână securile acelea cu coadă 
lungă. 

— Închideţi imediat intrarea! Le porunci celor doi. 


Şi se duse după ei pentru a-i supraveghea. Numai când îi 
văzu că nu sunt în stare să împingă un bolovan uriaş, plasat 
într-un sistem de pârghii, apăru lângă ei şi puse umărul. 
Bolovanul se urni şi acoperi ca pentru veşnicie orice cale de 
comunicare cu lumea de afară. 

— Controlaţi încăperile cu cea mai mare atenţie! Stânga! 
Dreapta! 

Cei doi înţeleseră. Slăbănogul urma să controleze 
încăperea din stânga, omul cu ochii de viezure pe cea din 
dreapta. Porniră amândoi în goană, cu toporiştile la brâu. 

Când ajunse în faţa uşi care dădea în camera fetei în alb, 
omul cu ochi de viezure începu să-şi controleze fiecare 
mişcare. Desfăcu mecanismul şi descuie, fără zgomot, uşa. 
În cameră nu se afla nimeni. Închise uşa la loc, puse drugul 
de siguranţă şi se întoarse pe celălalt coridor. Aşteptă 
câteva clipe, apoi pătrunse în curtea interioară, dar nu zări 
pe nimeni, nicăieri. Parcă-l pocnise trăsnetul. Unde putea fi 
fata? Dar parcă simţi o fluturare undeva. Îşi ridică privirile. 
O zări sus, pe zid, la crenele. Dar şi fata în alb îl văzu. Şi 
începu să coboare, neliniştită... 

În celălalt castel, cireşarii căutau de zor uşa secretă prin 
încăperile de marmură. Bocăneau în fiecare bloc, în fiecare 
lespede, în fiecare perete. Înjghebaseră o scară 
rudimentară pe care se urcau cu schimbul şi băteau în 
fiecare pătrat şi apoi îi pipăiau cu degetele perimetul şi 
şănţuleţele de legătură. 

Prima căutare nu duse la nici un rezultat. De undeva parcă 
îi pândea ceața resemnării. 

— Totuşi o comunicare trebuie să fie! Se încăpăţână Victor. 
Unde? Unde? Fir-ar să fie! 

— Eu cred că facem o greşeală, spuse Maria. 

— Iar te îndoieşti de existenţa celor două castele? O 
înfruntă Dan care, fluctuant ca întotdeauna, devenise 
adeptul cel mai fidel al teoriei lui Victor. 

— Nu e vorba de asta, se apără sora lui Tic. Să ne gândim 
la documentul logofătului, la intrarea în castel, la porţile 


păzite cu atâta cruzime şi iscusinţă, fără să fie nevoie de 
vreun paznic, la ideea asta generală a construirii unei cetăţi 
cu două castele surori... 

— Ei bine, eu mă gândesc, o persifla Dan şi nu văd unde 
vrei să ajungi. 

— Vreau să ajung aici! Se înfurie Maria. Vreau să vă scot 
din cap că intrarea ar putea să fie o simplă uşă în perete. 
Eu cred că-i mult mai ingenios concepută... 

— Ai dreptate, Maria! Încuviinţă Victor. Dar toată această 
simetrie severă a castelului ne obligă la cercetări banale, 
obişnuite. Ce să facem altceva? 

— Ce-ar fi să vedem totul prin prizma simetriei? Dădu 
Lucia glas primei inspiraţii. 

— E o idee! Se înveseli Victor. Dar necunoscând intrarea, 
ce alte mijloace să folosim pentru a o descoperi? 

— Să ne gândim mai întâi! Propuse Maria. 

— Toată noaptea n-am făcut altceva, se destăinui Victor. 
Caut mereu ideea comunicării... Caut să mă pun în pielea 
constructorilor... Dar... Vorba lui Dan; dacă ar fi măcar 
nişte şemineuri, nişte statui, nişte ganguri şi cămăruţe... 
Dar aici totul e mare, imens şi descoperit. Nimic nu arată că 
s-ar putea ascunde o taină. De aceea suntem nevoiţi să 
ciocănim în pereţi. 

— Şi dacă uşa secretă e la fel de groasă ca peretele, sau 
aproape la fel de groasă? Întrebă Lucia. 

— Asta ar însemna eşecul cercetărilor noastre, răspunse 
Victor. Eu sunt de acord să luăm de la capăt încăperile şi să 
căutăm locurile simetrice. Poate că reuşim ceva. Să vedem 
unde nu corespunde numărul lespezilor, al plăcilor de 
marmură, să comparăm camerele între ele pe dimensiuni şi 
cifre, cine ştie... 

— Atunci n-ar fi bine să facem mai întâi un plan al 
castelului? Spuse Lucia. Facem prototipul camerei, pe 
hârtie, şi-l comparăm cu fiecare încăpere în parte. Sunt 
sigură că o să meargă mai uşor. 


— Un fel de pat al lui Procust! Descoperi Dan. Să-i dăm 
drumul. Lucia schiţă pe o foaie de hârtie camera-prototip. 
Un cub cu latura convenţională de 10 metri, alcătuit din 
cinci suprafeţe drepte, pereţii şi podeaua şi uşa boltită care 
însă nu intra în sfera cercetărilor. Fiecare suprafaţă era 
formată din 100 de plăci de marmură, cam de câte un 
metru pătrat fiecare. Patru pătrate de câte un metru, în 
mijlocul podelei, constituiau baza coloanei, iar trei 
dreptunghiuri, fiecare de câte doi metri pătraţi, constituiau 
uşa de intrare şi cele două firide. Astfel arăta prototipul 
unei camere. 

Cireşarii tocmai erau pe cale să plece, când Ursu veni cu o 
altă propunere: 

— Eu totuşi cred că nu-i bine să excludem din principiu 
ideea că ogrăzile interioare nu ar putea să ascundă o 
comunicare secretă cu cealaltă parte a castelului... 

— Te gândeşti la ceva anume? Îl întrebă Maria. 

— Mă gândeam că, în timp ce voi cercetaţi încăperile, eu şi 
Tic am putea să facem acelaşi lucru în curţile interioare. 

Ideea lui Ursu căpătă aprobarea tuturor şi însufleţirea 
prichindelului. Tic nici nu se mai uită la ceilalţi. Se lipi de 
Ursu şi amândoi, cu 'Ţombi după ei, ieşiră în prima curte din 
stânga, în timp ce cireşarii de salon, în frunte cu Victor, 
intrau în încăperea din dreapta. Încăperea însă 
corespundea întrutotul planului Luciei. Nici o placă în plus 
sau în minus, nici o lespede stingheră. Rămâneau cele două 
firide. În locul plăcilor de marmură de un metru pătrat, 
firidele erau alcătuite din bucățele mici de un decimetru 
pătrat. Ciocăniră cu bastoanele în fiecare plăcuţă, dar nici 
un sunet nu trăda prezenţa vreunui gol. 

— Cred că în camera asta nu mai avem ce căuta, spuse 
Dan. S-o controlăm şi pe soră-sa de vizavi. 

Lucia mai zăbovi câteva clipe pentru a încerca o lespede 
de marmură din podea, care părea puţintel umită de la 
locul ei. Dar ciocăniturile înfundate o lămuriră repede. 


Cealaltă încăpere era şi ea aidoma prototipului. Nici aici 
căutările nu duseră la altceva decât la enervări şi blesteme. 
Simetria era fără cusur. În firide ascultară acelaşi zgomot 
înfundat. Părăsiră camera cam dezolaţi. Şansele de a 
descoperi intrarea li se reduseseră la jumătate. 

— E absolut obligatoriu, spuse Lucia, ca în una din cele 
două camere care au mai rămas să se afle comunicarea 
secretă. 

— Şi dacă găsim şi acolo aceeaşi simetrie? Întrebă Dan. 

— Atunci, ori nu există intrare secretă, ori nu ţine de legile 
simetriei, ori există o anumită asimetrie pe care noi nu 
izbutim s-o observăm. Maria se uită la Victor, dar nu 
descoperi pe faţa lui nimic altceva decât o expresie 
chinuită. Îşi muşca buzele de ciudă. 

Ursu şi Tic trecuseră prin toate curţile interioare şi la 
fiecare schimbare de prag simțeau că li se umflă şi mai rău 
buzele. Numai ziduri nemiloase, stânci naturale, fără 
scorburi şi cotloane, ziduri groase cât muntele, în care nu 
mai era nevoie să ciocăneşti. Se aşezară, obosiţi, pe banca 
de piatră din camera de gardă şi meditau. Ursu sesizase o 
anumită schimbare în purtarea lui Tic şi nu putea să-şi 
explice cauza ei. Încă nu putea. Prichindelul nu mai era 
acelaşi. Isteţimea şi veselia care-i aduceau atâta argint viu 
în ochi şi-atâta dibăcie în mişcări pieriseră, parcă 
deveniseră nelinişte şi amărăciune. O tăcere speriată 
înlocuise verva lui neobosită, iar privirile acelea 
neastâmpărate, duioase, scăpărătoare, încărcate mereu de 
alte nuanţe aveau parcă o singură culoare: se întunecaseră. 
EI, Tic, neobositul, veverița, rămânea uneori cu privirea 
pierdută, parcă nici nu ştia ce se întâmplă în jurul lui, unde 
se află, cu cine este. Enorm se schimbase prichindelul şi se 
simţea bine numai alături de Ursu, sau poate că alături de 
el se simţea mai liniştit. Ursu era atât de bun. Ar fi fost în 
stare să-şi rişte viaţa numai pentru a aduce zâmbet pe faţa 
cuiva. Lui Ursu i-ar fi putut spune tot ce simţea. Dar îl ţinea 
ceva ca un cleşte fierbinte. I se părea că, dacă ar fi spus un 


cuvânt, cleştele l-ar fi prins rău înăuntru. Întrebă, aproape 
fără voia lui: 

— Ursule, tu ai văzut-o pe fata în alb? Era în faţa mea la 
meci. Şi atunci noaptea, în poarta casei... 

— Îmi amintesc... Răspunse vlăjganul, mai mult ca să se 
afle în vorbă. Da... Mi s-a părut frumoasă... 

— Foarte frumoasă, Ursule... Oftă Tic. Nu ştiu cine dracu 
m-a pus să-i fac mereu în ciudă. Oare de ce am ofticat-o 
mereu? Tu nu crezi că din cauza mea a fugit?... Aşa mă 
gândesc câteodată... Şi-n loc să-mi pară rău, îmi pare 
bine... 

— De ce, Ticuşorule? 

— Dac-a fugit din cauza mea... Ştii... Şi eu aş fi fugit din 
cauza ei... Când mă gândesc c-am s-o văd, Ursule... 

Lui Ursu i se strânse inima. Va să zică, asta era pricina cea 
mare! Cu ghimpi în inimă, luă prichindelul de după gât şi-l 
apropie blând de pieptul lui. Tic se lăsă furat de mângăiere. 
Închise ochii şi se gândi la fata în alb... Vlăjganul nu 
îndrăzni să-i spună un cuvânt; neliniştea şi durerea îl 
sugrumau. Dacă ar fi avut o bucată de gheaţă la îndemână 
i-ar fi topit-o pe frunte şi abia apoi i-ar fi spus câteva cuvinte 
rele, care să trezească. Tot Tic îşi reveni primul: 

— Ursule, nu crezi că prin scobiturile alea din zid s-ar 
putea vedea ceva? 

Ursu îşi aminti că într-una din curţile interioare se afla un 
zid înalt şi neted ca un perete, cu nişte deschizături în 
creastă, ca nişte crenele. A încerca escaladarea lui era o 
nebunie. Dar puştiul pusese atâta nădejde în întrebarea lui. 

— Să încercăm, 'Ticuşorule, poate cu o frânghie reuşesc să 
ajung în creastă. 

— Nu, nu! Mă urceu. 

Vocea lui Ursu se făcu dintr-o dată rea: 

— Tic! E un lucru prea serios ca să glumim. Adă o 
frânghie! 

Prichindelul se supuse fără să cârnească şi plecă în 
căutarea frânghiei. Ursu pătrunse în curtea interioară şi se 


opri furios în faţa zidului cu crenele. Zidul avea vreo 
cincisprezece metri înălţime şi era drept, parcă tăiat cu 
barda, dintr-o lovitură. Zări la mijlocul zidului un colţişor de 
piatră şi mai sus, câteva mici crăpături. Coborâşul de sus, 
de la crenele în curte, Ursu îl avea în cap, foarte precis, în 
toate amănuntele lui. Urcuşul, în schimb, era încă o mare 
întrebare. Tic sosi cu un colac de frânghie: 

— Îţi ajunge? 

— Berechet! Va să zică... Poate reuşesc s-o strecor pe 
acolo... Colţul cred că ţine. Dă-mi funia! 

Tic i-o întinse. Ursu desfăşură frânghia pe toată lungimea 
ei. 

— Nu merge cu laţul. Vezi, Ticuşorule? Colţul e prea mic şi 
prea triunghiular. Laţul ar ieşi din ele imediat. Sau, măcar 
de-ar ieşi imediat. Ar fi bine. Să nu iasă pe la mijloc... 

— Atunci, mai bine să lăsăm... Poate că descoperă Victor 
intrarea... 

Ursu simţi toată disperarea mascată din vocea 
prichindelului: 

— Nu! Ar mai fi o soluţie, dar o să ai şi tu de furcă. 

Tic era de-a dreptul bucuros: 

— Fac orice... Orice... Dacă-mi dai voie... 

Dar n-avu curajul să termine fraza. Îi era teamă că-l va 
mânia iarăşi pe Ursu dacă-i va spune că ar putea să încerce 
ascensiunea deşi nu prea vedea cum i-ar reuşi isprava. 

— N-o să-ţi fie prea greu, dar nici prea uşor, mai spuse 
Ursu. Vlăjganul aruncă funia în aşa fel că mijlocul ei se opri 
între colţul mic de piatră şi zid. Smuci cu putere. Colţul 
rezista. Înnodă un capăt al funiei de un bolovan mare de la 
baza peretelui iar un capăt rămase liber. Îi arătă şi lui Tic ce 
are de făcut: să se străduiască şi să ţină lipită frânghia de 
zid, pentru că, depărtându-se, ar putea să iasă de după 
colţul de piatră şi atunci... Puştiul înţelese cât de grea era 
ascensiunea lui Ursu şi deodată simţi că trebuie să-l roage 
să nu urce. Dar nu avu curajul. 


Ursu începu căţăratul cu o prudenţă care părea frică. Ştia 
că dacă nu forţează frânghia, dacă nu face mişcări 
neregulate, s-ar putea ca să se înţepenească între colţ şi 
zid, oferindu-i sprijin pentru ascensiune. Era poate unica 
şansă ca să ajungă la colţul de piatră. Şi presupunerea lui 
sau dorinţa lui se adeverea. Frânghia înţepenise. Trebuia să 
facă eforturi duble, dar câştiga, în schimb, siguranţă. 
Ajunsese destul de repede la colţul de piatră. Aici însă... 

Tic îl văzu lipindu-se de zid, apucând cu mâna stângă 
colţul de piatră şi înfăşurându-şi vârful unui picior în funie. 
Susţinându-se astfel, se împinse încet pe zid cu mâna 
dreaptă întinsă spre o crăpătură neînsemnată. Degetele 
intrară în crăpătură ca nişte gheare, iar piciorul stâng se 
propti în colţul de piatră. Ursu făcu un laţ cu mâna stâgă 
prinzându-şi în el piciorul stâng. L.aţul era atât de ingenios, 
că trăgea în sus frânghia după piciorul lui Ursu. Tic nu 
înţelese la început rostul acelui laţ, dar când îşi văzu 
prietenul deplasându-se în direcţie opusă, îi trecu în minte 
ca un fulger descoperirea. Ursu îşi legase funia de picior, 
pentru ca, în cazul unei căderi neaşteptate, să rămână 
suspendat undeva, de-a lungul zidului... O fracțiune de 
secundă numai să fie oprit în cădere, pentru a avea 
posibilitatea să-şi refacă echilibrul... 

Ascensiunea lui Ursu deveni un chin cumplit pentru Tic. 
Cele mai neînsemnate asperităţi ale zidului ajungeau prin 
încăpățânare feroce puncte de sprijin sigure şi rezistente. 
Spectacolul era unic. Pe un zid înalt, neted ca o placă de 
marmură, o fiinţă omenească, sfidând orice legi ale 
echilibrului, se căţăra. Era imaginea unui înotător pe 
suprafaţa unei ape line, ca oglinda, înaintând rar, cu 
încetinitorul, numai că apa era verticală. Şi fiinţa înota 
încet, neverosimil... Tic avea mereu imaginea apei verticale 
în faţa ochilor întredeschişi... Îl văzu pe Ursu apucându-se 
cu mâinile de o balustradă, înălţându-l în muşchi, parcă 
ieşind dintr-un bazin. 


Vlăjganul ajunsese pe creastă! Răsuflă de câteva ori, 
jurându-se să nu mai facă a doua oară în viaţă o asemenea 
ascensiune. N-ar mai fi reuşit. Era sigur. Îşi dezlegă imediat 
frânghia de la picior, trecând-o după un colţ mare şi 
puternic de la capătul ei. Privirile i se rostogoliră brusc şi 
fără voie într-o curte interioară, aidoma celei pe care o 
părăsise, cu acelaşi bolovan în mijlocul ei, cu aceleaşi ziduri. 
Vlăjganul îşi opri printr-un miracol o exclamaţie de uimire. 

Chiar lângă bolovan se afla o fată în alb... Mergea cu capul 
aplecat. Un bărbat înalt, gros şi puternic, o trăgea de braţ. 
Fata în alb nu opunea nici o rezistenţă. Se lăsa dusă spre 
intrarea secretă. Dar în clipa când trecu pragul, Ursu îşi 
înălţă capul iar fata îşi întoarse privirile. 'Totul se petrecu 
într-o fracțiune de secundă. Se zăriseră. 

Fulgerător, Ursu se retrase. Tocmai la timp pentru a nu fi 
descoperit de privirile iscoditoare ale omului cu cicatrice. 
Când privi a doua oară în curte, dintr-o poziţie invizibilă, îl 
văzu pe omul cel voinic ferecând uşa secretă. Vlăjganul îşi 
trase trupul înapoi, se împinse pe marginea zidului, apucă 
frânghia în mâini şi începu să alunece cu o viteză uluitoate. 
Tic avu senzaţia că Ursu se prâăbuşeşte... 

Exploratorii din interiorul castelului terminaseră de 
cercetat şi ultima cameră şi erau cât pe-aici să dea drumul 
unui potop de blesteme, dar îi opri altă vijelie: apariţia lui 
Ursu şi 'Tic cu vestea cea mare. La început luară totul drept 
o glumă pusă la cale de Tic. Nu puteau să-şi închipuie, nici 
în ruptul capului, că zidul de sticlă putea fi escaladat, dar 
când văzură feţele celor doi şi mai ales când observară 
hainele lui Ursu roase şi prăfuite, simţiră cum trăsneşte în 
preajma lor. Erau atât de năuciţi de ambele întâmplări, de 
nebunia lui Ursu şi de scena văzută de Ursu, dincolo, încât 
le trebui destulă vreme ca să se reculeagă. 

— Ştii ce meriţi, Ursule? Îşi dădu, în sfârşit, drumul mâniei 
Lucia. 

— Fiindcă totul s-a terminat cum s-a terminat, interveni 
prompt Victor spre a o calma, merită, nici nu ştiu ce ar 


putea să merite. Dac-aş fi în locul tău, aş cere tuturor să 
închidă ochii... 

— Eu i-am închis, anunţă Dan, şi-mi astup şi urechile! 

Gluma lui Dan suna ca un clopoțel miraculos: înseninarea. 
Lucia se împurpura, Ursu începu să-şi şteargă praful de pe 
haine cu un asemenea zel, că timp de câteva minute nu-i 
mai văzu faţa. lar când reveni în poziţie obişnuită, 
bineînţeles că faţa îi era congestionată. 

Cireşarii, de la primul până la ultimul, erau sub impresia 
unui singur gând: să acţioneze imediat. Şi Victor, care ar fi 
vrut mai întâi să dezlege enigma din celălalt castel, lăsă la o 
parte supoziţiile şi ipotezele: 

— Trebuie să descoperim intrarea! Există aici, undeva şi 
trebuie s-o găsim imediat! Am avea un atuu extraordinar în 
mână. Vă daţi seama? 

— Da! Spuse Lucia înfierbântată. Da! Da! Ştim cu toţii ce- 
ar însemna să găsim intrarea. Am fi stăpânii castelului, feriţi 
de orice primejdie, am putea să salvăm fata, să dezlegăm 
toate enigmele de dincolo... Dar unde-i, unde-i afurisita asta 
de comunicare? 

— În curte nu-i sigur! Anunţă Ursu. 

— Nici în camere! Adăugă Dan. 

— Nici pe coridor! Completă Maria. În văzduh nu poate fi. 
Atunci unde-i? 

— O să mă omoare simetria asta scârboasă a castelului, se 
tângui Lucia. Poftim! Ce-i asimetric în această încăpere? 
Spuneţi şi voi. Zidurile perfect asemănătoare, coloana drept 
în mijloc, firidele şi uşa exact la locul lor... Simetria nu ne 
duce nicăieri. 

— Atunci jos cu simetria! Se răzvrăti Dan. Să căutăm altă 
lege. 

— Care lege? Întrebă Maria. Dacă ar fi ceva ciudat aici, am 
aplica o lege a ciudăţeniei! Dacă ar fi ceva inutil, am aplica 
o lege a utilității. Nu văd nimic... 

— Stai! O întrerupse Victor, Maria! Ai spus un lucru mare. 
Totul pare util. Dacă-i aşa, ia să privim totul prin această 


prismă, prin această lege a utilității. Lucia! Dă-mi prototipul 
camerei. 

— Ce să ţi-l mai dau! Îl ştiu pe de rost. Cinci suprafeţe, 
fiecare de o sută de metri pătraţi... 

— Nu, nu, nu! Ce nu este util? Întrebă Victor. 

— Firidele, lespezile de marmură, uşa secretă, coloana... 
Enumera Dan. E atât de sărac totul... Poate marmura... Ce 
nevoie aveau de atâta marmură? 

— Firidele erau necesare, reluă Victor. Lespezile de 
marmură, nici nu mai discutăm; uşa secretă leagă fiecare 
cameră de o curte interioară... Coloana... 

— Dar coloana la ce serveşte? Întrebă deodată Maria. 

— Dac-ar fi una singură... Spuse Dan. 

— Într-adevăr, la ce serveşte? Repetă Victor. O coloană... 
Şi drept în mijlocul încăperii!... Maria! E oare utilă coloana 
asta în cameră? 

— Nu văd la ce-ar putea să fie utilă... 

— Şi totuşi castelul acesta nu are nimic inutil, nici măcar 
un bolovan. Atunci ce rost au coloanele? 

— Sunt inutile! Accentua Maria. 

— Atunci ce caută aici? Trebuie să aibă un rol în această 
simetrie şi sărăcie utilă. Din moment ce nu susţin nimic, din 
moment ce nici măcar nu înfrumuseţează camerele, nu pot 
avea decât rolul de a servi ca mijloace de comunicare. 

— Cum de nu ne-am gândit până acum? Întrebă Lucia şi 
mirată şi mânioasă. 

— Pentru că erau prea simetrice şi prea uriaşe! Răspunse. 
Vorba lui Dan: dacă era una singură, ne şi năpusteam 
asupra ei, dar aşa, în fiecare cameră câte una... Dacă nu 
venea Maria cu ideea utilului, nu ştiu când le-am mai fi 
descoperit. S-aducem scara! 

Ursu tocmai venea cu scara. O rezemă de coloană, se 
caţără pe ea şi începu să ciocănească. Înfundat, înfundat... 
Tic... Tic... Tic... lec... Tec... lec... 

— Aici parcă-i o mică deosebire, sesiză Ursu. Auziţi? 


— Tic... Tec... Tic... Tec... Tic... Tec... Una din plăcile de 
marmură scotea un zgomot care se deosebea, vag, de 
zgomotul scos de celelalte plăci lovite. Ursu o pipăi la toate 
marginile, reuşi să-şi bage degetele într-o crăpătură şi 
trase. Placa nu se mişca. Trase cu toată puterea! Nimic. 
Atunci îi veni ideea să împingă. Placa de marmură se roti în 
jurul unui ax deschizând o intrare prin care putea să 
pătrundă cu uşurinţă corpul unui om. 

— Închide la loc, Ursule! Spuse Victor. Acum trebuie să 
aplicăm legile simetriei! 

— Crezi că şi în celelalte coloane există asemenea căi de 
comunicare? Întrebă Dan. 

— Dacă aplicăm legile ciudăţeniei, da! Răspunse Victor. E 
cam ciudat să descoperim comunicarea chiar în prima 
coloană pe care-o cercetăm. Să vedem şi în celelelalte 
camere. 

În încăperea vecină, care adăpostea sala de arme, cireşarii 
dibuiră cea de a doua intrare. Dar în celelalte două 
încăperi, cu tot zelul şi meticulozitatea lor, coloanele nu 
dezvăluiră nici un secret, nu-şi clintiră nici o placă de 
marmură. 

— Asta-i, trase Victor concluzia. Castelul are două căi de 
comunicare. Şi mi se pare că le-am descoperit pe 
amândouă, nu? 

— Cu alte cuvinte, sesiză Maria gândul lui Victor, am 
devenit stăpânii castelului! 

Tic îl trase de o parte pe Ursu. Ceilalţi porniseră spre cele 
două încăperi cu toate secretele dezvăluite. Prichindelul îşi 
apropie buzele de urechea vlăjganului: 

— Ursule... Te rog mult... L.asă-mă pe mine într-o 
coloană... Zi... Că te-ai lovit la picior... la genunchi... 

Mai mult nu reuşi să-i spună, pentru că Victor tocmai 
venea. 

— Ursule! Pornim amândoi în recunoaştere! Să nu mai 
pierdem nici o clipă. 


Vlăjganul îşi privea cu disperare genunchii. Parcă se uita 
cum şi-i freacă. Răspunse fără să-şi ridice privirile: 

— Nu ştiu ce am... Parcă mi-a anchilozat piciorul... Când 
am coborât de pe zid... 

Victor nu mai avu răgaz pentru întrebări, tresăriri şi 
spaime. Prichindelul sări ca o nevăstuică în faţa lui. Privirile 
îi ardeau ca jarul, deşi vorbea cu o nepăsare uluitoare: 

— N-are nici un rost să ştie Lucia, Victor. Fă-te şi tu că ţi-ai 
schimbat părerea şi spune că merg eu în locul lui Ursu. 
Sunt mai subţire, trec mai uşor prin gang, o convingi tu, ca 
să nu o necăjim, săraca... 

— Ursule, Ursule!... Spuse Victor şi mai uimit. 

Dar nimeni nu mai avea timp să încerce să afle la ce s-a 
gândit Victor când a repetat numele vlăjganului. Se găseau 
toţi cireşarii într-o încăpere albă cu o coloană la mijloc, dar 
Tic parcă rătăcea prin ceaţă şi vocea care anunţa că la 
prima recunoaştere va participa şi el, o auzea parcă din 
depaărtări. 

Şi deodată îl trezi o voce rea, care-i zbârnia la ureche şi 
care se împotrivea alegerii lui. Era Lucia, dar, din păcate, 
nu rămase singură. Sări şi Dan şi mai sări şi nesuferita şi 
mincinoasa care spunea că-l iubeşte. 

— Să plece Ursu, spunea Maria. Eu nu-i dau voie lui Tic! 

Prichindelul, totuşi zăpăcit şi nu de tot în apele lui 
sprintene, se mulţumi să ia o mutră foarte jignită şi 
nedreptăţită. Îl chemă pe Ţombi cu un gest scurt apoi spuse 
cu înverşunare: 

— Dacă nici pentru o recunoaştere nu-s bun, osăvă 
dovedesc puţin că ştiu să mă întorc fără ajutorul vostru 
acasă. Hai, Ţombi! Şi tu, tâmpito, o să vezi... 

— Stai! Îl opri Lucia. Parcă ai fi un copil. Nu înţelegi...? 

— Stai şi tu! Se încruntă Tic. Parcă ai fi o dădacă. Tu de ce 
nu înţelegi? Şi să nu-ţi închipui că am vrut să plec de-ade- 
văratelea. Am vrut să-ţi arăt că te poţi înşela. Ca şi în 
chestia cu recunoaşterea... 


— Nici nu te gândi! Ţipă Maria. M-ai făcut şi tâmpită... O 
să urci ultimul în coloană... 

Tic începu să se gudure pe lângă Maria: 

— Hai, zău Maria... De câte ori nu te-am făcut şi idioată şi 
tot ţi-a trecut supărarea. Tâmpită e mai puţin decât 
idioată... Lui Dan îi spun mereu. 

— Şi dacă mă opun şi mai tare? Se repezi Dan. 

Cireşarii erau în camera goală. Tic privi îndurerat pereţii 
de marmură, coloana... Oftă lung, lung de tot. 

— Dacă vă opuneţi toţi, n-am ce face. Măcar să văd cum 
arată intrarea... 

Cu expresia ce mai jalnică pe figură, cu mersul unui om 
obosit, se urcă pe scară şi se uită prin deschizătură. 
Deodată vocea i se schimbă. Şi înfăţişarea: 

— Pssst! Ia uite o carte! Cum de n-aţi văzut-o? 

Toţi făcuseră cerc în jurul coloanei. Tremurau de 
nerăbdare. Ursu îl ajută pe Tic să intre în interiorul 
coloanei pentru a aduce cartea. Prichindelul dispăru doar 
câteva clipe. Capul care se ivi apoi în deschizătură era al 
altcuiva. Al unui învingător foarte tânăr şi blond, cu un nas 
cârn şi cu argint viu în ochi: 

— Cartea e grozavă, spuse el. Ştiţi ce scrie în ea? Dacă Tic 
vrea ceva, gata! S-a terminat. Atât scrie. Auzi! Tâmpito şi 
idioato! Parcă nu m-ai cunoaşte! Ai tu noroc că ţin la tine... 

— În faţa unui fapt împlinit, ridică Victor din umeri, nu mai 
avem ce face, decât doar să ne închipuim că şi noi am vrut 
aşa. Ursule, rămâi tu aici pentru legătura cu Tic, iar Lucia 
ţine legătura cu mine. Tic, la semnul Mariei pornim 
amândoi. 

Peste câteva minute, Maria dădu semnalul de plecare. Cei 
doi cireşari porniră în acelaşi timp pe drumul subteran care 
trebuia să facă legătura cu castelul fetei în alb. Amândoi îşi 
imaginau că drumul va fi greu, întortocheat, plin de 
obstacole şi surprize. Căile subterane erau însă tot ce poate 
fi mai simplu. După ce coborau sub nivelul podelei, înainta 
fiecare drept, ca un tunel. Numai când ajungeau sub 


încăperile celuilalt castel urcau câţiva metri în interiorul 
coloanelor de-acolo. Constructorii căilor de comunicaţie 
secretă se îngrijiseră de un singur lucru: să împiedice 
intrarea în castelul în care se afla camera de arme şi în care 
locuia familia domnească. De aceea uşile de comunicaţie 
prin coloanele celuilalt castel aveau un dispozitiv, în interior, 
care le închidea automat, după ce solul tainic părăsea 
intrarea. Se putea ieşi prin ele, dar de intrat nu se mai 
putea intra; numai dacă un paznic de casă, aflat în 
interiorul coloanelor, deschidea uşile la un semnal convenit. 
Familia domnească avea deci o a doua ieşire în caz de 
primejdie. Dar prin acea ieşire nimeni nu putea pătrunde în 
crucea cea mare. 

Tic şi Victor n-aveau însă de unde să ştie această taină. Ei 
înaintau ca nişte melci, luminând drumul de jur-împrejur, 
oprindu-se la fiecare pas şi ascultând. Dar se convinseră 
amândoi că nimeni nu mai folosise, de foarte multă vreme, 
acele căi misterioase. Erau deci în deplină siguranţă. Raza 
lanternei arăta fiecăruia un drum drept, liber, fără nici un 
obstacol. Drumul urca brusc pe o soară cu mânere de fier, 
într-un cilindru înalt de piatră, care nu putea să fie decât 
interiorul unei coloane. 

Fata în alb fusese iarăşi închisă în camera ei. Era din nou 
prizonieră, împreună cu Philippe, în spaţiul uriaş şi tăcut ca 
un mormânt de gheaţă. Altă dată ar fi plâns, ar fi izbit cu 
pumniii în uşa de metal, i-ar fi plâns lui Philippe tristeţea 
care o sfâşia. Deşi omul cu cicatricea nu fusese niciodată 
mai sever şi mai neînduplecat, fata în alb uitase toate 
tristeţile, toate spaimele, toate amintirile negre. O bucurie 
mare, caldă îi apăsa în valuri pieptul şi-i înfiora inima. 
Caietul cu scoarţe de piele cunoştea pricina marii bucurii. 
Prizoniera i-o destăinuise: Nimeni altcineva n-o aflase... 

Minunea pe care o aştepta fata în alb se ivise. Chiar în 
ultima clipă, când îşi pierduse orice nădejde, când intra din 
nou în închisoarea de marmură, chiar când îi păşise pragul, 
privirile ei descoperiseră pe creasta zidului chipul unuia 


dintre cei pe care îi aştepta cu atâta înfrigurare. Era chipul 
lui Ursu. Nu era părere, nu se înşelase! 

Cireşarii sosiseră! Nu se întreba cum şi când. Sosiseră! În 
ultima clipă! 

— 'Ţi-aduci aminte, Philipe? „Şi condamnaţii la moarte mai 
speră până-n ultima clipă”. Am învăţat ceva, Philippe. N- 
avem voie să părăsim speranţele! Până în ultima clipă. 

Omul cu cicatrice, ferm şi dur ca întotdeauna, nu 
observase tresăririle şi apoi strălucirile din privirile fetei. 
Nici n-avusese timp să se uite la ea. Fata în alb aştepta în 
linişte. Cireşarii ştiau că e aici, ştiau că e prizonieră. Şi 
afară era cald, frumos şi castelul avea nevoie de voci, de 
paşi sprinteni, de o nemaipomenită recepţie. 

Fata în alb se lăsă furată de vârtejul unui vals imaginar. 
Dansa în cercuri largi, tăcute. Nu se auzea nimic. Paşii nu 
făceau zgomot, nici mâinile care alintau aerul, nici 
faldurilele rochiei albe. Marmura era obişnuită cu tăcerea, 
era stăpâna întregii tăceri, nu cuvânta niciodată altfel decât 
prin sclipiri reci, mute. Dar bătăile inimii deveniseră prea 
puternice, amenințând liniştea incoruptibilă. Fata în alb îşi 
opri dansul şi încercă să-şi liniştească gândurile pornite 
într-un cutreier prea luminos. 

Lipit de baza coloanei, Philippe se transformase într-un 
arc. Fata tresări şi urmări privirile de foc. Coloana! De-acolo 
veneau zgomote abia perceptibile. Dar zgomotele veneau 
din interiorul coloanei... Şi una din plăci începu deodată să 
alunece fără zgomot. 

O faţă bronzată cu priviri adânci, cu întrebări în 
sprâncene, cu trăsături aproape bărbăteşti se ivi în 
deschizătură. Privirile de sus şi de jos se întâlniră 
instantaneu. Ale fetei: speriate, cu luciri de vis şi avânt; ale 
băiatului: surprinse, uimite, strălucitoare. Băiatul îşi duse 
tăcut degetul la buze, chiar în clipa când fata în alb voia să 
spună ceva. Cerea tăcere... Capul tânărului dispăru pentru 
câteva clipe, apoi ieşi din nou la iveală. 


— Bine c-am observat la timp, spuse el în şoaptă. Nu pot 
să cobor. Uşa se închide automat. Poţi să urci pe frânghie? 

— Cine eşti? Întrebă tot în şoaptă fata în alb. Victor? 

— Victor! 

— Victor? Aţi venit toţi? Şi fetele? 

— Toţi! Îţi arunc frânghia. Prinde-te bine! Te trag eu. 

Fata ezită o clipă. Deşi-i aştepta pe cireşari, apariţia 
bruscă a lui Victor o surprinsese. Ştia că mai are ceva de 
făcut, dar se agăţă fulgerător de frânghie şi începu să se 
caţere ca o pisică. Auzise pe cineva umblând la uşa de 
metal. 

Victor o prinse în braţe şi o trase în deschizătură. Zmuci şi 
frânghia pe care Philippe nu mai avu vreme să se agate. 
Apoi împinse fără zgomot placa de marmură care se lipi de 
celelalte exact în clipa când pătrunse în încăperea pustie 
omul cu ochii de viezure. 

Şi Tic ajunsese în interiorul coloanei. Urcă fără zgomot 
scările de fier şi se opri în dreptul plăcii care alcătuia uşa. 
Inima prichindelului bătea cu putere. O va vedea în sfârşit 
pe fata în alb. Cât îl invidiase pe Ursu când îi spusese că o 
zărise în curte! Visase şi dorise atât de mult ca el să fie 
primul care s-o vadă! Acum însă va trebui să o salveze. 
Chiar dacă va fi nevoie să înfrunte cele mai mari pericole. 
Nu se va întoarce dincolo fără fata în alb. 

Însufleţit de gânduri eroice, Tic încercă să manevreze 
dispozitivul uşii. Mecanismul era vechi şi făcea zgomot. De 
aceea îşi împărţi operaţia de deschidere în etape scurte cu 
pauze între ele. Placa de marmură începu să se îndepărteze 
de celelalte, să se rotească încet, fără zgomot. Tic îşi scoase 
capul prin deschizătură şi privi în încăpere. Zări trei pături 
de campanie, câteva geamantane, rucsacuri, văzu trei 
fişicuri de monezi scânteietoare de aur. Zări chiar lângă 
coloană o masă plină cu pachete, cu hârtii, cu pahare şi 
termosuri: în altă firidă văzu o puzderie de obiecte, 
accesorii de alpinism, bastoane, ciocane, cuțite, vergele de 


fier, lanterne, baterii, securi, toate însă într-o rânduială 
perfectă. 

Prichindelul luă o hotărâre temerară: îşi va da drumul în 
cameră. Cunoştea tot planul castelului, cunoştea 
amplasamentul încăperilor, specificul fiecărei camere, uşile 
secrete şi mai ales cunoştea calea de comunicaţie secretă. 
Se uită încă o dată înăuntru, dar nu zări pe nimeni, nu auzi 
nici un zgomot. Din nefericire, Tic nu putea să vadă şi în 
spatele coloanei. L.-ar fi descoperit ascuns acolo, cu o 
secure în mână, abia ţinându-şi răsuflarea, pe omul cu 
cicatrice. Tic nu-l văzu. De aceea îşi scoase tot trupul afară, 
se prinse cu mâinile de marginea deschizăturii şi îşi dădu 
drumul, alunecând pe coloană. 

În clipa când atinse podeaua, Tic auzi uşa secretă pe care 
o părăsise, închizându-se cu zgomot rău şi simţi două mâini 
de fier prinzându-l şi răsucindu-i braţele. 

Omul cu ochii de viezure pătrunse în camera fetei în alb. 
Intrase zâmbitor, cu gândul că va face impresie. Dar nu zări 
pe nimeni nicăieri. Numai motanul îl privea duşmănos dintr- 
un ungher. Camera era goală, uşa secretă era închisă pe 
dinafară... Şi totuşi fata dispăruse. Când se convinse că 
dispariţia fetei era tot atât de reală pe cât era de 
enigmatică se simţi năpădit de spaimă. Părăsi repede 
încăperea, dar nu se duse direct la şef. Îl căută mai întâi pe 
slăbănog, într-o curte interioară unde-l lăsase la pândă. 

— A dispărut fata! Îl anunţă el îngrozit. 

Pândarul făcu o mişcare de negaţie şi teamă: 

— El ştie? I-ai spus? 

— Nu! Şi nu ştiu ce să fac! Dacă află... 

— De unde a dispărut! Îl zgâlţâi slăbănogul. 

— Din camera ei... cu uşile încuiate pe dinafară. 

— Atunci şi coloana de acolo are o intrare secretă. Hai să-i 
spunem! Imediat! 

Alergară amândoi spre camera cu pături de campanie şi 
când intrară înăuntru îl văzură pe şeful lor răsucind braţele 
unui omuleţ cu păr blond, care se zvârcolea sălbatec. 


— E mic dar neastâmpărat ca o zvârlugă, dumnealui, îi 
întâmpină omul cu cicatrice. 

Îşi împinse prizonierul într-un colţ mai luminos şi-i cercetă 
faţa. Îşi îngroşă vocea şi răcni, parcă s-ar fi prăvălit o sută 
de tunete asupra încăperii: 

— Ce cauţi, tâlharule? 

Imperturbabil, Tic nu scoase nici un cuvânt. Omul cu 
cicatrice se apropie mai ameninţător. Ridică mâna în aer 
parcă pentru a-l lovi: 

— Răspunde, pungaşule! N-auzi? 

Tic se uită ţintă în ochii lui dar nu răspunse. 

— O să văd eu dacă după douăzeci şi cinci de curele pe 
spatele gol te mai ţine curajul. Spune, mă, cine te-a trimis 
aici şi de unde vii? 

Prichindelul luă o mutră nepăsătoare şi parcă 
dispreţuitoare, ceea ce mări furia omului cu cicatrice. 
Întorcându-se spre cei doi pe care scena neaşteptată îi 
amuţise şi văzându-i cum stau nemişcaţi lângă uşă, strigă la 
ei: 

— Ce-i cu voi? Ce-aţi încremenit acolo? Numai statui mai 
lipseau în camera asta. 

— Fata... Îndrăzni viezurele. 

— Ce-i cu ea? Ce s-a întâmplat? 

— A dispărut...! 

— Cum? Urlă omul cu cicatrice. Şi mai staţi aici şi vă 
holbaţi la mine? 

Uitând de prizonier, luă la repezeală o secure în mână şi 
se avântă pe uşă cu cei doi după el. Slăbănogul însă nu-şi 
pierdu firea cu totul şi încuie uşa. 

Rămas singur, Tic sări ca o veveriţă spre uşa secretă, 
împinse cu toate puterile. Zadarnic. Uşa era închisă pe 
dinafară. Alt mijloc de scăpare nu avea. Prizonierul cântări 
situaţia. Trebuia să facă neapărat ceva, să profite de 
absenţa celor trei. Deşi dorise atât de mult să dea el primul 
peste fata în alb, era totuşi bucuros că fata scăpase. O grijă 


i se luase de pe inimă... Dar ce putea să facă acum în 
situaţia în care se afla? Să stea cu mâinile în sân? Nu! 

Ochii lui cotrobăiau avizi încăperea şi se aţintiră asupra 
firidei cu fişicurile de monzei. O idee mare îi trecu prin 
minte. Alergă spre firidă, privi o clipă monezile, apoi îşi roti 
ochii prin cameră, căutând ceva. Şi deodată ochii. I se 
umplură de străluciri. 

Acţiunea lui nu dură mai mult de două minute. Abia 
revenise în colţul în care fusese lăsat, că uşa de fier se 
deschise şi cei trei îi păşiră pragul. Omul cu cicatrice era 
congestionat la faţă. Se repezi la prichindel gata să-l 
zdrobească: 

— Tot nu vrei să spui, pungaşule? 

Cu o sforţare supremă reuşi totuşi să se stăpânească. 
Înţelese că trebuie să procedeze repede şi calculat. Se 
adresă celor doi cu voce tot mai calmă: 

— Lanţurile! Şi încuietoarea de siguranţă! 

Slăbănogul scoase dintr-un rucsac un lanţ gros la capătul 
căruia atârna un lacăt mare şi solid: 

— Scara! Îi porunci celui cu ochii de viezure. 

I se aduse la repezeală scara. O rezemă de coloană, urcă 
până la mijlocul ei, apoi înconjură de câteva ori cu lanţul 
porţiunea de coloană în care descoperise uşa secretă. 
Strânse lanţul cu ajutorul încuietorii de siguranţă, în aşa fel 
că uşa secretă nu se mai putea clinti. 

— Lanternele şi lanţul celălalt! Porunci iarăşi, după ce 
cobori de pe scară. 

Tic îi văzu luându-şi lanternele de pe o măsuţă de piatră, 
apoi scoțând din rucsac un al doilea lanţ şi îndreptându-se 
spre uşa de fier. Înainte de a părăsi încăperea, omul cu 
cicatrice îl fixă cu degetul: 

— Stai liniştit, că totul e în zadar. Eşti un zălog foarte 
preţios! Aflu eu ce-i cu tine şi cu cine eşti... 

Puştiul auzi distinct cum se fixează drugul de siguranţă. 
Era prizonier... Ştia însă că prieteni lui îl vor salva şi mai 
ştia că oamenii care-l făcuseră prizonier nu vor mai găsi 


monezile de aur când se vor întoarce. Într-adevăr, în firida 
de marmură nu se afla nici urmă de monedă. 

Victor o lăsase pe fata în alb să coboare înaintea lui pe 
scara cu mânere de fier. Îi luminase drumul cu lanterana şi 
când fata ajunsese în gang începuse şi el coborâşul. 

— Pot să vină după noi? Îl întrebă fata când îl simţi 
aproape. 

Victor aprinse lanterna şi lumină drumul până departe. 
Apoi îi răspunse liniştitor: 

— Numai dacă sparg coloana. Uşa nu se deschide decât pe 
dinăuntru. 

Fata îl apucă pe Victor de braţ şi-i spuse cu o voce 
tremurătoare: 

— Nu se poate! Trebuie să mă întorc neapărat... Măcar 
pentru câteva clipe. Am uitat ceva... 

— Calmează-te! O întrerupse Victor. Dacă de-acolo nimeni 
nu poate veni după noi... În schimb noi putem pătrunde 
oricând acolo. Castelul a fost special construit ca numai din 
aripa noastră... 

Dar nici fata în alb nu-l lăsă să-şi termine fraza: 

— Eram sigură că mai există o aripă! E mai mare decât a 
noastră? 

— Exact la fel! Seamănă cu planul tău ca două picături de 
apă. 

— Aţi găsit şi comoara? 

— Comoara?! A, da! E o sală de arme cu obiecte de mare 
preţ. Dar de unde ştii toate astea? 

— Am dat peste un document vechi, ascuns în camera 
mea. Dar voi cum aţi reuşit să ajungeţi aici? Am uitat să vă 
spun în mesaj... 

— Am dat şi noi peste un document vechi care ne-a dus 
însă la altă intrare... O să-ţi povestim. 

Amândoi mergeau cu paşi prudenţi pe lespezile de piatră 
ale gangului subteran. 

— Cine sunt oamenii care te-au făcut prizonieră? O întrebă 
brusc Victor. 


— Voi n-aţi aflat? 

— Încă n-am aflat, dar am o bănuială... 

Cei doi tineri ajunseseră la mijlocul tunelului. Fata în alb 
făcu un pas înainte pentru a merge cot la cot cu Victor. 

— Ce bănuială ai? Îl întrebă ea cu subînţeles. 

Victor o prinse de braţ cu mâna liberă. Dar nici n-apucă să 
deschidă gura că îl trăsni fulgerul unei presimţiri negre. 
Era prima reacţie la atacul mişelesc. Pământul îi fugi de sub 
picioare. Fata în alb se agăţă de gâtul lui într-un gest 
instinctiv de salvare. Amândoi se prăbuşiră în gol 
îmbrăţişaţi, lipiţi unul de altul, cu spaima morţii în suflet. 

În camera de arme, Lucia se plimba nervoasă printre 
armurile amenințătoare. Trecuse prea mult timp pentru o 
recunoaştere. Victor n-avea obiceiul să forţeze lucrurile şi 
mai ales nu-i plăcea să lase în urma şi în absenţa lui 
nelinişti, întârzierea i se părea prea mare Luciei, pentru a 
mai aştepta cu braţele încrucişate întoarcerea celor două 
iscoade. leşi pe coridor şi-i chemă pe ceilalţi. 

Ursu părea la fel de frământat. Îl rodeau remuşcările că-l 
lăsase pe Tic să plece în locul lui. Cine ştie ce i se 
întâmplase prichindelului? Încercă totuşi să-şi liniştească 
prietenii: 

— Nu vă alarmaţi. Cine ştie ce obstacole li s-au ivit în cale? 
Dacă vreţi, eu pornesc pe urmele lui Tic. 

I se răspunse din ochi, mai ales ochii celei atât de jignită 
de întârziatul cel blond şi nesuferit răspundeau cu lacrimi. 
Vlăjganul se caţără la iuţeală pe coloană şi dispăru prin uşa 
secretă. Ajunse repede în gang şi de acolo înainta cu 
prudenţă luminând şi cercetând fiecare perete şi fiecare 
lespede de piatră în parte. Trecu de mijlocul tunelului fără 
să i se întâmple nimic. Capcana era în aşa fel construită că 
nu se deschidea decât atunci când cineva din castelul 
celălalt încerca să intre în castelul domnesc. Era o dublă 
măsură de siguranţă împotriva oricărui străin şi nechemat 
care ar fi râvnit spre castelul domnesc. 


Ursu ajunse în interiorul coloanei, dădu peste uşa secretă 
şi se chinui s-o deschidă fără zgomot. Mecanismul se 
supuse, dar uşa nu se clinti din loc cu toate opintelile lui. Nu 
mai era nici o enigmă. Vlăjganul înţelese că uşa fusese 
baricadată pe dinăuntru. Prin urmare, Tic căzuse în mâinile 
oamenilor de acolo. Ceea ce nu-şi putea închipui Ursu era 
faptul că, umblând la mecanismul uşii, declanşase 
instantaneu un dispozitiv de pârghii care punea în 
funcţiune trapa de la mijlocul tunelului. Nu mai avea timp 
de pierdut. Trebuia să se întoarcă imediat, să-l cheme pe 
Victor şi să facă împreună un plan pentru salvarea 
prichindelului din mâinile necunoscuţilor. 

Vlăjganul porni cu paşi repezi înapoi. Gândul că Tic e în 
pericol îi provocă dureri fizice. Cum se putea apăra 
prichindelul, cum putea să reziste împotriva unor 
nelegiuiţi? Trebuia să-l salveze imediat şi ştia cum. Va trece 
în castelul celălalt, escaladând încă o dată zidul cu crenele. 
Lumea îl va ierta că pentru salvarea lui Ticuşor îşi călcase 
jurământul. Va fi pentru prima şi ultima oară în viaţă lui. 

În clipa când ideea salvării lui Tic îl cotropise de tot, când 
se hotări s-o aplice fără zăbavă, vlăjganul simţi căscându-se 
un gol la picioarele lui. Se răsuci instinctiv în aer, încercând 
să prindă ceva. Nu reuşi decât să-şi recapete echilibrul, 
ceea ce însemna însă foarte mult în prăbuşirea crudă şi 
neaşteptată. 

Castelul nelocuit de aproape 300 de ani deveni dintr-odată 
teatrul unor evenimente nemaipomenite. 

În partea nordică, aripa fetei în alb, trei oameni, mai mult 
deznădăjduiţi decât furioşi, se învârteau în jurul unui tinerel 
cu nasul cârn şi păr ciufulit, care la toate amenințările lor 
răspundea printr-o muţenie definitivă. 

În aripa domnească, trei cireşari trăiau clipe unice prin 
cruzimea lor. Cei mai buni dintre ei dispăruseră fără urme. 
Dispăruse Victor, singurul care ar fi putut să despice cu 
mintea lui întunecimile, dispăruse Ursu, singurul care ar fi 
putut duce la capăt cel mai absurd plan de salvare, 


dispăruse prichindelul cârn şi ciufulit, singurul care le 
sfârşia tuturor inimile. 

Singurele fiinţe care ar fi putut aduce linişte, seninătate şi 
poate chiar veselie în castelul rece de marmură se zbăteau 
neputincioase în două hrube adânci şi întunecoase de unde 
nu putea răzbate în afară nici un strigăt de încurajare sau 
de ajutor. Ingenioasele capcane nu-şi pierduseră memoria 
mecanică nici după secole de aşteptare. Făcuseră 
prizonieri, aşa cum le era menirea. 

Deasupra cetăţii celor două cruci începea să fâlfâie 
pasărea nopţii cu aripile sale negre, înfricoşătoare, cu 
răsuflările sale de spaimă. 

CAPITOLUL XIX. 

Omul cu cicatrice îşi recăpătase stăpânirea de sine. 

— Avem un zălog la fel de preţios, le spuse tovarăşilor lui. 
Sunt sigur că „ăilalţi” vor propune schimbul. Umblă sigur 
după comoară. Trebuie să mai aşteptăm. 

— Numai să fie legată apariţia intrusului ăluia mut de 
dispariţia fetei... Îndrăzni omul cu ochii de viezure. 

— Prea s-au petrecut în acelaşi timp, ca să nu fie legate 
între ele. 

Cei doi tineri erau impresionați de tăria „şefului”. 
Slăbănogul i se adresă după câteva clipe: 

— Ce facem cu mormolocul? 

— Îl închidem în camera fetei! Răspunse sec omul cu 
cicatrice. Când pătrunseră în încăperea închisoare, îl găsiră 
pe 'Tic încremenit în ungherul lui de pedeapsă. Slăbănogul 
se postă în faţa lui şi-l fulgeră cu privirea: 

— Dacă până mâine dimineaţă nu spui totul, te... 

Gestul pe care-l făcu era foarte crud şi hotărât. Tic îşi 
ridică ochii spre individul din faţa lui, îl măsură din picioare 
până în cap şi faţa lui ca de mort îl cutremură scurt. Se feri 
repede coborând privirile. 

— Duceţi-l, porunci şeful. Ai timp să te gândeşti toată 
noaptea. Ai auzit, pungaşule? 


Slăbănogul îl zmuci pe Tic inutil, pentru că prichindelul nu 
făcu nici o încercare de rezistenţă. Tocmai când ajunsese la 
uşă, vocea îngrozită a omului cu ochii de viezure umplu 
încăperea: 

— Monezile! Au dispărut monezile! Hoţul!... Staţi! 

Parcă-l cuprinsese demenţa. Ochii îi ieşiseră din orbite. 

— Unde-s monezile? Răcni el şi se repezi cu pumnii strânşi 
spre prichindelul înghesuit dar foarte indiferent. 

— Stai! Îl opri şeful. Nu pot să fie decât aici în cameră. Mai 
întâi controlaţi-l pe dumnealui până la piele. 

Amândoi se năpustiră asupra lui Tic, îi scotociră 
veşmintele, îl pipăiră peste tot, dar nu găsiră nimic. 
Repetară de câteva ori percheziţia până ce omul cu ochii de 
viezure se convinse: 

— Nimic! N-are absolut nimic la dânsul. De înghiţit nu 
putea să le înghită. 

— Atunci, duceţi-l! Imediat! 

Fiecare îl luă pe Tic de câte un braţ şi-l transportară în 
camera fetei în alb. Nu părăsiră însă încăperea înainte de a- 
| ameninţa: 

— Dacă până mâine dimineaţă nu spui totul, te facem 
bucăţi! Tic îi salută politicos, înclinându-şi capul, apoi se 
trânti pe pat pentru a-şi aduna gândurile. 

Cei doi baricadară uşa dar nu se înapoiară până ce nu 
verificară şi siguranţa uşii secrete care dădea din camera 
lui Tic în curtea interioară. 

Era întuneric de-a binelea. Mergeau amândoi cu 
lanternele aprinse. 

— Unde-a pus pungaşul ăla monezile? Întrebă omul cu 
ochii de viezure. 

— Le-o fi ascuns undeva în cameră, răspunse celălalt. Nu 
ăsta-i baiul. Ce-o fi cu el şi mai ales ce-o fi cu fata? 

— Şeful parcă s-a calmat. 

— Aşa e el întotdeauna când e distrus. Chiar mă 
nelinişteşte starea lui. Când e nervos nu-i nimic grav, dar 
când pare liniştit... Să nu facă vreo gafă. 


— Nici o grijă, îl asigură celălalt. 

Când se înapoiară la sediul lor, găsiră lumânările aprinse. 
Omul cu cicatrice încremenise, gânditor, lângă firidă. 

— Voi căutaţi monezile! Se trezi el. Oare unde le-o fi 
ascuns pungaşul? Căutaţi bine! lau eu o să dau o raită prin 
castel. 

— Trebuie să răscolim totul! Spuse viezurele. 

— Poate că nu, se îndoi slăbănogul. Să ne gândim cam 
unde ar fi putut să le ascundă... Camera o cunoaştem cum 
ne cunoaştem palma... Nu există altă ascunzătoare secretă 
decât acolo în firidă. 

— Dar dacă le-a dat cuiva prin uşa secretă din coloană? 
Tremură omul cu ochii de viezure. 

Şeful se uită la el cu o nuanţă de dispreţ: 

— În loc să i le fi dat cuiva, prin uşa din coloană, nu crezi 
că era mai simplu să le fi băgat în buzunar şi să fi plecat 
apoi cu buzunarele pline pe-acolo? 

Cel întrebat îşi aplecă privirile, ruşinat, prefăcându-se că 
începe să caute monezile. 

— Ce-ar fi să ne uităm întâi prin bagaje? Îşi dădu cu 
părerea slăbânogul. 

Şi pentru că nu-i răspunse nimeni, se apucă să 
cotrobăiască prin bagaje. Răsturnă prima raniţă pe patul de 
campanie. 

Prăbuşirea lui Victor şi a fetei în alb fusese atenuată de 
închiderea mecanismului. Lespedea de piatră care avea 
rolul de trapă îi aruncase pe amândoi în hrubă ca un 
tobogan. Contactul cu pământul îi zdruncinase rău, mai ales 
pe Victor, care printr-un gest reflex o ridicase în braţe pe 
fata în alb, chiar în clipa atingerii, pentru a o feri de 
izbitură. Leşinul stârnit de ciocnirea dintre oase şi abdomen 
nu durase insă prea mult. Victor se trezise cu capul în 
poalele fetei în alb, cu fruntea şi tâmplele lipite de palmele 
ei. După ce-şi revenise în simţiri, primul lui gând fusese să 
caute lanterna. Dar mâna lui nu întâlni pe podea decâte 


cioburi şi aşchii de ebonită şi sticlă şi degetele fierbinţi ale 
fetei în alb. 

În hrubă era întuneric beznă, întuneric de mormânt, iar 
prizonierii nu aveau la ei nici o sursă de lumină, nici măcar 
beţele uscate ale omului primitiv. Şi nu le trebuia decât o 
clipă de lumină ca să vadă locul în care se află. Cumplită 
situaţie! Nu ştiau dacă sunt pe marginea unei prăpăstii, sau 
înconjurați de tăişuri de fier, sau ameninţaţi de prăbuşirea 
unor bolovani, sau suspendaţi pe vreo platformă îngustă 
deasupra abisului. Ca s-o încurajeze pe fata în alb, Victor 
începu să-i povestească peripeţiile prin care trecuseră 
cireşarii în drumul lor spre cetate. Timpul se scurgea şi 
Victor era convins că Lucia şi Ursu şi ceilalţi vor porni în 
căutarea lui. Fata îl asculta fără să-l întrerupă. Numai când 
Victor îi spuse cu voce timidă şi cam nesigură ce credea el 
despre mesaj, despre castel, despre oamenii care-o 
făcuseră prizonieră, fata îi aprobă spusele prin exclamaţii 
uimite şi tresăriri speriate. 

— De-acum înainte n-o să te mai numesc fata în alb, îi 
spuse Victor. Te voi numi Laura. 

După ce simţi că Laura îşi recăpătase calmul, Victor o 
invită la o explorare temerară prin beznă. 

— Eu merg înainte, iar tu mă ţii de mână, o dăscăli el. Îmi 
trebuie neapărat un punct de sprijin, sau mai degrabă 
ideea că există cineva lângă mine care mă poate ajuta în 
cazul unui accident neprevăzut, al unei alunecări, al unei 
ezitări. 

Laura înţelese totul şi în loc de orice răspuns îi căută 
mâna. Astfel porniră amândoi la o explorare, care, cel puţin 
pentru Victor, deveni o sursă de senzaţii stranii, netrăite, 
unice. Parcă era înconjurat de toate amenințările lumii, 
parcă-l aşteptau pretutindeni tăişuri şi zimţi şi goluri şi 
gheare şi tentacule, dar mâna aceea mică, plină de 
zvâcnete, care se înghesuise în mâna lui şi şoaptele care-i 
mângâiau şi-i călăuzeau ceafa şi obrajii şi toată fierbinţeala 
din spatele lui, care intra în el ca nişte unde şi apropierile şi 


fiorii îl făceau să uite spaimele rele... Dar îl încolţeau altele 
pe care nu le cunoştea. 

Cutreierul celor doi prin beznă ţinu multă vreme. Victor 
înainta încet, cu pauze după fiecare pas, căutând reazem 
sau obstacole în întunericul misterios. În ciuda prudenţei 
exagerate, cireşarul se împiedică de două ori. Prima dată 
când întâlni un gol lăsat de alunecarea unei lespezi şi la 
tresărirea lui speriată simţi un braţ cald încolăcindu-i-se de 
gât şi trăgându-l înapoi. A doua oară se împiedică mai rău, 
chiar în mijlocul hrubei şi se prinse el de gâtul fetei, iar fata 
i se cuibări înfricoşată la piept. Dar acolo nu se afla nici un 
obstacol, nici un gol, nici un ascuţiş din afară. Erau alte 
spaime, care-i ţinură îmbrăţişaţi şi tremurând multe clipe. 
Se treziră amândoi şi se îndepărtară unul de altul fără să-şi 
deznoade mâinile. Şi târziu, după ce liniştea şi calmul se 
întoarseră în cubul de întuneric, se auzi vocea lui Victor: 

— Suntem într-o hrubă, un fel de închisoare, supusă şi ea 
legii pătratului. Latura cred că e de vreo patru metri. În 
zidul din stânga noastră e o gaură de aerisire, însă mult 
prea sus. Înălţimea hrubei cred că e de vreo trei metri, 
poate trei metri şi jumătate. 

— Şi podeaua? Întrebă fata. E accidentată? 

— Într-un singur loc a alunecat o lespede, răspunse Victor. 

— Şi eu am simţit la fel: într-un singur loc... tremură vocea 
Laurei. 

Victor înţelese tâlcul întrebării şi închise ochii, deşi 
întunericul era gros, parcă se simţea în mâini. Încercă să-şi 
oprească bătăile inimii, dar îl înfioră şi mai tare adierea 
unor degete pe braţul lui. Şi braţul înfiorat căută umerii 
fetei şi-i apropie încet de pieptul lui. 

— E atât de frig aici, Laura... Dar ce s-ar fi întâmplat dacă 
n-am fi căzut aici? 

Şi fata în alb ţinea ochii închişi: 

— Nu, Victor! Trebuia să ne prăbuşim aici... 

Dar simţi dintr-odată că visase prea mult şi i se făcu teamă 
de răzbunarea zeilor. Se retrase din îmbrăţişarea lui, apoi 


şopti: 

— Dar trebuie să şi ieşim, Victor! Cine ne poate auzi? 

— Nu trebuie să ne audă nimeni. Cred că de multă vreme 
ne caută cineva... Tu nu-l ştii pe Ursu, Laura... Nu se poate 
să nu ne găsească. 

Amândoi îşi trimiteau speranţele după ajutor. Amândoi 
voiau lumină, voiau soare, voiau să se privească mult, fără 
să clipească, fără să cuvânte... 

Fiinţa spre care zburau speranţele celor doi prizonieri era 
la fel de neputincioasă ca şi ei, închisă şi ea într-un cub de 
întuneric. Trapa îl azvârlise pe Ursu în gol, fără nici un 
avertisment. Printr-o scurtă răsucire, vlăjganul îşi 
recăpătase însă echilibrul. Raza lanternei sale coborâse 
luminând podeaua, îşi calculase cu precizie flexiunea, 
aterizase prefect, parcă pentru a sări imediat. Dar trapa se 
închisese prea repede. Nu mai avu timp să se prindă cu 
mâinile de ea. Ajunsese prizonier într-o încăpere strâmtă şi 
adâncă. Plafonul era la aproape trei metrei şi jumătate 
înălţime. Ursu îl cercetase cu lanterna şi înţelesese că 
trapa, deşi era foarte groasă, s-ar putea deschide printr-o 
simplă împingere. 

Mica văgăună era complet pustie. Nu zărise nici măcar un 
bolovan care l-ar fi putut înălța cu câţiva centimetri. Trapa 
era prea groasă şi se lipise prea bine de plafon, pentru a 
lăsa să se audă afară vreun sunet. Măcar o piatră să fi 
găsit... Ar fi aruncat cu ea în plafon şi poate că ar fi auzit de 
cei de sus. Ursu mai descoperi într-un ungher al carcerei o 
gaură care servea pesemne la aerisire. Gaura era sus, în 
colţul opus trapei, nu departe de pafon şi părea destul de 
largă pentru a se putea strecura în ea. Din fericire, 
vlăjganul avea la el un cuţit de excursie. Lovi cu el în zid, în 
colţul în care se afla gaura de aerisire, până făcu o mică 
scobitură în care-şi putea sprijini vârful piciorului. Îşi înfipse 
bine bombeul în mica scobitură, apoi făcu un salt disperat 
în întuneric şi izbuti să-şi agate degetele de marginea găurii 
de aerisire. Se înălţă în muşchi, îşi lăsă greutatea corpului 


într-o singură mână, apoi scoase lanterna din buzunar. Raza 
lanternei îi descoperi un tunel îngust şi drept care se oprea 
undeva într-un zid. 

Ursu se împinse înăuntru şi începu să înainteze prin tunel 
ca o reptilă. Numără în gând cam vreo şapte metri, până 
când atinse cu fruntea capătul tunelului. Cotlonul era oprit 
de un zid artificial făcut din cărămizi şi mortar, dar continua 
în sus printr-un cotlon strâmt prin care abia îi intra mâna: 
gaura de aerisire. Zidul de cărămidă îl atrăgea cel mai mult 
pe Ursu. Care era rostul lui acolo dacă nu acela de a bara o 
cale de comunicare? Barajul acela asimetric şi arogant nu 
numai că-l enerva pe vlăjgan, dar parcă îl şi provoca, îi 
aţâţă degetele. 


Nu-şi mai dădea seama de câte ore se chinuia la 
demolarea zidului. Cuţitaşul nu putea face mare treabă. 
Cuţitaşul sfărâma mortarul, iar mâinile lui Ursu smulgeau 
ca un cleşte cărămizile din zid. Truda lui putea fi invidiată 
de toţi stăpânii iadului. Numai ca să se debaraseze de o 
cărămida smulsă trebuia să se învârtească şi să se 
răsucească, să-şi transforme tot corpul, până la vârfurile 
picioarelor, în bandă de expulzare, împingea şi cu nasul şi 
cu bărbia şi cu răsuflare. Zidul era gros, solid, temeinic, 
cum era totul în castel. Parcă devenise el întreg un burghiu, 
atât de chinuitor înainta. Deşi praful de mortar şi de 
cărămidă îi umpluse gura şi gâtlejul, nu încetă nici o 
secundă sfredelirea. Lovea mereu, smulgea cărămidă după 
cărămidă, colţ după colţ din zidul tuturor iadurilor. 

Deodată, cuţitaşul, sau ce mai rămăsese din el, începu să 
scoată zgomote seci. Ursu ajunsese la capătul puterilor. 
Fără acel zgomot al speranţei s-ar fi înăbuşit acolo, pentru 
că de întors nu mai avea pe unde. Îşi adună toată energia îşi 
împinse mâna şi mâna alunecă o dată cu zidul, sau cu ce 
mai rămăsese din el, în gol. Sfredelise bariera de piatră. Îşi 
strecură corpul prin gaura spartă de mâinile lui şi se 
pomeni într-un tunel identic cu cel pe care venise el. 


Vlăjganul îşi opri târâşul prudent. Auzise parcă nişte 
sunete... Înaintarea deveni tăcută ca o alunecare în apă... 
Până ce mâinile lui pipăiră o muchie: ieşirea din tunel. 
Scoase cu gesturi neauzite lanterna din buzunar, întinse 
mâna în gol căutând cu farul lanternei o direcţie precisă. | 
se părea că aude un foşnet, undeva, jos, în stânga lui. 
Îndreptă într-acolo farul şi apăsă brusc butonul împrăştiind 
o explozie de lumină. 

În camera de arme, Lucia, Maria şi Dan se străduiau de 
ore întregi să găsească un mijloc oarecare pentru a da de 
cei dispăruţi, pentru a afla care e soarta lor. Lucia oprise 
orice coborâre prin coloană. Înţelese că intrarea e 
primejdioasă, că de acolo vin toate relele. Aştepta din 
moment în moment o apariţie înfricoşătoare în cadrul uşii 
secrete. Spaima şi tensiunea prin care treceau erau atât de 
mari, că multă vreme niciunul din cei trei abandonaţi nu 
izbuti să închege o idee mai ca lumea. 

Dan nu putea să-şi imagineze că Victor încăpuse atât de 
uşor pe mâna necunoscuţilor, că nu fusese în stare să le dea 
măcar un semn de alarmă. Niciodată Victor nu făcuse un 
act nesăbuit, hazardat. Şi mai ales nu înfrunta un pericol 
fără să-şi avertizeze prietenii. 

Lucia nu-şi putea lua gândul de la Ursu... Îl cunoştea prea 
bine, îi cunoştea gândurile, îi cunoştea capacitatea unică de 
a acţiona şi de a se orienta fulgerător în clipele cele mai 
grele şi mai ales ştia ce forţă putea să declanşeze Ursu dacă 
era în joc viaţa cuiva. 

Iar Maria... Imaginea lui Tic în mâinile unor necunoscuţi, 
care nu puteau fi decât nişte oameni rău şi fioroşi... Parcă le 
vedea mutrele crude, hidoase, neînduplecate... Îi 
străpungea cu mii de ace inima. Şi nu mai era în stare să se 
gândească la alceva. Dacă ar auzi un glas care ar face-o 
idioată, nebună, orice, cât de fericită ar fi lumea! 

Şi mai era şi Ţombi, credinciosul căţel, pe care neaşteptata 
dispariţie a stăpânului îl adusese într-o stare jalnică. 


Lucia îşi revenise prima. Încercă să-şi liniştească prietenii, 
sau poate să se autoliniştească, să-şi alunge disperările: 

— Nu se poate să fie ceva grav, Maria. Mintea mea nu vrea 
să accepte aşa ceva... 

— Oare mintea, Lucia? Îndrăzni Dan s-o întrerupă. Sau 
poate... 

— Nu, Dan... Ştiu la ce te gândeşti. Sigur că mă doare şi 
sufăr... Dar judecaţi şi voi. Dacă prietenii noştri ar fi ajuns 
în mâna necunoscuţilor, credeţi că ăia s-ar fi mulţumit 
numai cu atât? Chiar dacă n-ar fi scos un cuvânt de la ai 
noştri, dacă n-ar şti că suntem aici, oare n-ar fi venit ei 
încoace să se convingă că nu mai este nimeni? 

— Poate că se tem, spuse Dan, fără convingere. 

— Dacă sunt în stare să pună mâna pe Ursu, crezi că sunt 
oameni care se mai tem de ceva în lume? 

— Atunci ce crezi tu? O întrebă Maria. 

— Cred că s-a întâmplat ceva neprevăzut, că au căzut într- 
o capcană care nu are nici o legătură cu necunoscuţii... 
Cine ştie! Camerele în care au pătruns poate că sunt 
închise... 

— Atunci de ce nu se întorc? 

— Poate că s-a stricat mecanismul uşilor, sau... 

— Sau ce? Se interesă Dan. Atunci n-avem altceva de făcut 
decât să pornim pe urmele lor prin comunicarea secretă. 

— Nu! Se opuse Lucia din răsputeri. Primejia e aici, în 
coloanele astea nenorocite. Numai dacă n-o să găsim nici o 
altă cale vom încerca să trecem prin ele legaţi de frânghii... 
Până atunci... 

Lumina zorilor pătrundea pe nesimţite în castel. 
Întunericul se topea şi parcă renăşteau speranţele în 
inimile cireşarilor abandonaţi. 

— Maria, Lucia! Descoperi Dan. Mai este o cale de 
comunicare cu castelul celălalt... Zidul pe care s-a urcat ieri 
Ursu. 

— Eşti nebun? Tresări Lucia. Calea aceea este 
inaccesibilă! 


— Dacă Ursu a ajuns acolo... se încăpăţână Dan. 

Totuşi tinerii se îndreptară spre curtea interioară. 
Ajunseseră în situaţia înecatului pentru care şi un pai e o 
speranţă de salvare. Era o speranţă absurdă, dementă şi 
iată că acest crez absurd le oferi marea şansă. Pentru că, 
ajungând în curte, văzură miracolul: de sus, de pe creastă, 
atârna o frânghie. În graba lor, Ursu şi Tic uitaseră, cu o 
seară înainte, să tragă frânghia jos. 

Bucuria descoperirii îl amuţi pe Dan. Uită că e grăsun, că 
încă nu i-a trecut febra musculară, că n-a făcut acrobaţii în 
viaţa lui, că poate să-şi rupă picioarele şi mâinile, că poate 
să-şi spargă capul. Simţea asemenea fiori de vitejie în el, că 
nu voia să mai audă nimic: 

— Eu urc, fetelor. Fie ce-o fi! Dacă Ursu a ajuns fără 
frânghie, eu de ce să nu reuşesc cu frânghia? 

Fetele se uitară la el ca la un necunoscut. Niciodată nu-l 
văzuseră atât de hotărât. Dan era gata să-şi înceapă 
temerara ascensiune. 

În aceeaşi clipă în care aprinsese lanterna cu farul 
îndreptat în direcţia în care auzise foşnetele, Ursu răcni cu 
o voce îngroşată care ar fi paralizat pe oricine numai prin 
puterea ei: 

— Stai! 

Dar cuvintele continuară printr-un hohot de râs care 
cutremură pereţii de piatră. Chiar în bătaia lanternei, 
stăteau, ţinându-se de mână, încremenite, lipite de zid, cu 
ochii măriţi de spaimă, două fiinţe... Dacă ar fi întâlnit un 
crocodil sau un urangutan în hruba aceea, uimirea 
vlăjganului n-ar fi fost atât de mare. Numai pe Victor şi pe 
fata în alb nu se aştepta să-i găsească acolo! 

Victor care recunoscuse autorul cumplitului hohot, pentru 
că un singur om pe lume era în stare să râdă asfel, răsuflă 
uşurat: 

— Doamne! Ce spaimă am tras! Credeam că s-a terminat 
cu noi. Nu puteai şi tu să răcneşti mai altfel, Ursule...! 


— Ursu! Se bucură fata în alb, o dată cu Victor. Cum ai dat 
peste noi? 

— Am spart un zid atât de gros, că tare mi-e teamă să nu 
se prăbuşească temeliile castelului. 

— Şi cum ai descoperit intrarea asta? Întrebă Victor. 

— Care intrare? 

— Asta care te-a adus la noi... Doar n-ai venit numai prin 
zid. 

— Aaaaa! O blestemată de trapă... 

— Nu cumva eşti şi tu prizonier? 

— Ba da! Întocmai ca voi. Tic e în mâna ălora, noi suntem 
îngropaţi de vii... Nu ştiu ce-i cu cu ceilalţi... Trebuie să se fi 
întâmplat şi pe acolo ceva... S-or fi năpustit armurile asupra 
lor. Vreun ienicer sau vreun tătar întârziat... 

Lui Victor i se părea cam ciudată veselia lui Ursu, mai ales 
după ce-i văzu faţa şi mâinile înroşite de cărămidă şi sânge. 
— la spune drept, Ursule! Ai descoperit vreo posibilitate 
de ieşire?... Mai bine aruncă-ne frânghia că tremurăm de 

frig? 

— Şi cum o să vă încălziţi cu frânghia? Glumi iarăşi Ursu. 
M-ar interesa şi pe mine... Pentru altă ocazie, fiindcă acum 
n-am frânghie. 

— Dacă ai fi stat atâta timp ca noi, în hruba asta, se plânse 
fata în alb. 

— Adevărat! Eu n-am stat prea mult timp. Am spart 
zidurile castelului... Dar dacă nu le-aş fi spart poate că ne- 
ar fi rămas oasele aici. 

— Ai găsit vreo ieşire pe drum? Îl întrebă din nou Victor. 

— Pe drum, nu. Aici la voi. Dar mai întâi trebuie să cobor. 
Coborârea li se părea tuturor o tentativă de sinucidere. 
Ursu era cu capul înainte, spaţiu ca să se întoarcă nu avea 
nici cât negru sub unghie, iar până jos erau cam vreo trei 
metri şi jumătate. Dacă podeaua ar fi fost de pământ s-ar fi 
aruncat pur şi simpu cu capul în jos. 

— Victor! la vino aici sub gaură şi ţine-te bine. O să-ţi apăs 
puţintel umerii. Dar altfel nu pot să cobor. 


Vlăjganul se lăsă încet cu capul în jos, reuşi să-şi oprească 
prăbuşirea prinzând muchia tunelului cu vârfurile 
picioarelor, îşi lăsă apoi mâinile în jos şi atinse cu degetele 
umerii lui Victor. In clipa aceea i se desprinseră şi picioarele 
de margine... Era însă în plin salt, un salt mortal, 
nemaipomenit, în întuneric, pe care-l execută însă fără 
greş. 

Imediat ce atinse podeaua, Ursu aprinse lanterna şi se 
lăsă jos pe piatră. Se întinse cât era de lung. 

— Ce-i cu tine? Se sperie Victor. 

— Sunt frânt! Mor! Dacă-ţi spun că am bortelit un zid de 
vreo doi metri. 

— Unde ai văzut ieşirea aici? Îl întrebă fata în alb. 

Ursu lumină trapa de sus: 

— E aceeaşi pe care aţi intrat. Trebuie împinsă puţin şi 
suntem liberi. 

— Cine s-o împingă? Se miră fata în alb. 

— Cred că însăşi persoana care întreabă! Răspunse Ursu 
vesel. Facem o piramidă. Eu baza, Victor mijlocul, iar... 
Dumneata... Vârful. Dar să mă mai odihnesc puţin... 

În castelul celălalt, lumina zorilor surprinse aceaşi agitaţie 
şi tensiune. Cei trei bărbaţi întorseseră camera cu fundul în 
sus, răscoliseră şi cotrobăiseră peste tot şi prin locuri în 
care nu şaizeci de monezi dar nici măcar jumătate de 
monedă n-ar fi putut să încapă. Şi cu toate acestea nu 
găsiră nimic. Ciocăniseră din nou în pereţi crezând că poate 
descoperise puştiul vreo ascunzătoare secretă de care ei 
încă nu dăduseră, dar pereţii erau reci şi indiferenți. Toată 
noaptea lanternele lor luminaseră colţuri şi crăpături, 
interioare de valize şi de rucsac, pantofi, cutii de conserve, 
lanţul de pe coloană, dar în zadar. 

— Şi totuşi la el nu sunt! Ţipă omul cu ochii de viezure. 

— L-aţi căutat şi-n încălțări? Întrebă şeful. 

— Şi-n gură l-am căutat, şi-n mâini, şi-n căptuşeala hainei, 
numai dacă nu le-a înghiţit. 

— Atunci tot aici sunt, în camera asta! Hotări şeful. 


— Dar n-a rămas nici un colţişor necercetat, îndrăzni să-l 
contrazică slăbănogul. 

— Dacă le-o fi pus înapoi în ascunzătoare? Sări viezurele. 
lată la ce nu se gândise niciunul. Tustrei îşi aţintiră privirile 
spre firidă. Omul cu ochii de viezure se apropie de 
ascunzătoare, desfăcu prima placă de marmură, apoipe a 
doua şi-şi băgă mâinile înăuntru. Şi le retrase însă repede 
înapoi. Mâinile îi tremurau ca varga. Ultima speranţă fusese 
distrusă. 

— Nu-s! 

— Atunci unde dracu le-a ascuns? Se înfurie şeful. Un 
pungaş, un mucos îşi bate joc de noi. 

— Numai o explicaţie rămâne. Să le fi aruncat pe coloană! 
Omul cu cicatrice îl privi mânios pe slăbănog, dar se strădui 
să păstreze un ton calm: 

— V-am mai spus o dată! Ca să le arunce pe coloană, 
trebuia mai întâi să se deschidă uşa secretă. Ca să se 
deschidă uşa, trebuia să fie acolo, în coloană, o fiinţă 
omenească... Această fiinţă nu putea veni decât pentru a-l 
salva pe pungaş. Şi cred că mult mai uşor puteau ajunge 
monezile în coloană prin buzunarle pungaşului cel mic, 
decât aruncate. 

— Şi totuşi... 

— Aici sunt monezile, în camera asta, accentua şeful. 
Cârnul ăsta trebuie să fie ori fiul celui mai mare hoţ de 
buzunare, ori al vreunui scamator celebru. Cât am lipsit din 
încăperea asta prima dată? 

— Fix trei minute! Anunţă slăbănogul. 

— În aceste trei minute le-a ascuns. Asta-i culmea! Să ne 
punem în pielea lui. Unde le-ar fi putut ascunde în trei 
minute? 

— Eu zic să-l aducem mai bine aici! Îndrăzni viezurele. Să- 
| ameninţăm cu tortura. Până la urmă va spune el. 

Omul cu cicatrice alungă propunerea viezurelui cu o 
mişcare de dispreţ. 


Şi pentru Tic noaptea fusese rea şi cu chinuri. Singur, în 
camera imensă şi tăcută, fără nici un semn de la prietenii 
lui, căzuse pradă unor gânduri negre. La un moment dat 
auzise nişte foşnete în cameră şi zărise undeva într-un colţ 
două puncte de foc. Un fior îi trecuse prin şira spinării. Dar 
dezlegase repede enigma punctelor de jar, şi-l strigase cu 
voce blândă pe Philippe. Motanul, simțind parcă în 
prichindel un prieten, se aciuase lângă el, pe pat. Torsul 
monoton şi blana moale, de catifea îl mai liniştiră puţintel 
pe prizonier. 

Tic nu putea să-şi răspundă la o întrebare teribilă. Pentru 
că o dată cu liniştea apăruse şi o întrebare, care se 
transformase repede în obsesie chinuitoare: unde-l mai 
văzuse pe omul cu cicatrice? Figura lui încruntată, statura 
lui vânjoasă şi parcă şi vocea lui groasă nu-i erau străine. Îl 
mai văzuse sigur undeva şi nu de mult... Dar cu toate 
strădaniile sale, prizonierul nu izbutea să-şi amintească. 
Unde? Unde? Unde? 

Somnul nu voia să i se strecoare în pleoape şi nici nu-l 
dorea. Şi cum stătea lungit pe pat cu ochii închişi, un gând 
neaşteptat îl făcu să tresară... În patul în care stătea el, 
dormise atâta timp fata în alb. Motanul de la picioarele lui 
primise mângâierile ei. Marmura albă şi tăcută o urmărise 
cu toate strălucirile ei. Tic începea să se simtă într-o 
închisoare de vis. O moleşeală caldă pătrunse în gândurile 
lui. Îl luă pe Philippe în braţe ca să-l mângâie şi să-l alinte. 
Parcă simţea pe blana lui moale urmele altor mâini pe care 
ar fi vrut atât de mult să le atingă... Încet. Uşor. 

Cu gândul la fata cea dragă, în alb, cel mai tânăr dintre 
cireşari adormi blând, poate chiar în clipa când, într-o 
hrubă mică şi întunecoasă de sub castel, mâinile fetei din 
vis primeau mângâierea altor mâini. Şi acele mâini care 
mângâiau erau ale unei fiinţe pe care Tic o iubea cum iubea 
puţini oameni pe lume. 


Lumina zorilor îl trezi pe ciufulici dintr-un somn adânc cu 
vise calde. Tic îşi regăsi gândurile, îşi aminti întâmplările 
prin care trecuse... Era prizonier, era în mâinile unor 
oameni rai... Sări din pat cu iuţeala unui fulger... Trebuia să 
se salveze! Nu mai putea suporta captivitatea. Saltul lui 
brusc răscoli perna şi salteaua patului şi descoperi undeva 
un caiet cu scoarţe de piele. Jurnalul fetei în alb... Tic îl 
deschise şi imediat ce citi primele rânduri, bineînţeles, fără 
să vrea, uită de orice obligaţie de pudoare şi discreţie. 
Începu să citească cu pasiune. Când îşi dădu seama că 
pătrunsese taine nepermise era prea târziu. De acea reciti 
încă o dată jurnalul cu intenţia de a găsi ceva anume. 

Însemnările din jurnalul fetei în alb fiind foarte necesare 
pentru înţelegerea unor taine, iată că indiscreţia lui Tic 
devine indiscreţia tuturor: „Sunt tristă, îşi începea fata în 
alb jurnalul. Deşi mă aflu în castelul pe care-l visez de zece 
ani, pe care l-am căutat cu atâta înfrigurare în zilele şi 
nopţile mele libere, trebuie să stau închisă, prizonieră, 
mută, înconjurată de oameni la fel de tăcuţi ca pereţii de 
marmură. Poate că-mi merit soarta, dar nu mai puteam 
rămâne închisă într-un orăşel gălăgios în care orice prieten 
ar fi însemnat o durere pentru bunica... Nu pot s-o 
condamn, o înţeleg şi o voi ruga mult, mult, să-mi ierte 
gestul... Dragă bunicuţo, o să-ţi treacă tristeţea dacă îmi voi 
culca capul încet în poala ta şi-ţi voi povesti despre castelul 
meu... Îţi voi povesti mult iar tu vei fi fericită când îmi vei 
cunoaşte şi prietenii... Sunt mult mai aproape de tine, 
bunicuţo, când nu stau tristă lângă tine... Poate chiar acum 
când sunt departe, prizonieră într-un castel rece... Te simt 
atât de aproape... Nu-i aşa că mă vei ierta şi mă vei 
înţelege? 

Când îmi amintesc spaima pe care am tras-o în prima zi!... 
Ştiam cum să ajung la Cetăţuie, aveam planul precis al 
drumului de la gară la ruine, ştiam că o să-i găsesc acolo, 
dar când l-am simţit lângă mine... Şi când... l-am văzut faţa, 
am ştiut că nu mă va ierta. Ca să-l înduplec m-am prefăcut 


că leşin... L-am auzit când şi-a trimis asistenții să-mi 
pregătească patul, l-am văzut cum caută în trusa de 
medicamente şi când am zărit siringa în mâna lui m-am 
prefăcut că mă trezesc. 

— Ştiam că te prefaci! Mi-a spus dânsul. De ce-ai fugit din 
oraş? N-a vrut să ţină seama de nici un motiv, nu mi-a 
ascultat nici cea mai mică rugăminte. Era neînduplecat, aşa 
cum e întotdeauna când nu i se dă ascultare. Când i-am 
auzit vocea calmă, liniştită, mi-am dat seama că sunt 
pierdută. 

— Vei sta închisă! N-ai voie să ieşi decât în curte şi cât mai 
rar. De altfel nici nu vei putea ieşi, oricât te vei zbate. Totul 
e închis în jurul tău. 

Am încercat să protestez. Ştiam că e în zadar. Vorbea prea 
liniştit pentru a-mi lăsa cea mai mică speranţă. Mi-a spus 
doar atât: că nu vrea să mă expună la primejdii... Şicămă 
va trimite acasă cu prima ocazie. Dar nu mi-am putut da 
seama imediat ce primejdii pot fi în castelul acesta vechi şi 
liniştit... Şi dac-ar da Dumnezeu să mai întârzie prima 
ocazie! 

El a vrut să luptăm unul împotriva altuia! Mă gândesc la 
un plan de acţiune. 

Chiar a doua zi am făcut marea descoperire! Mă aflam în 
Castelul celor două cruci. Amândoi îl căutam şi îl visam. 
Câte documente prăfuite n-am citit despre acest castel. 
Devenise țelul lui. De aproape 20 de ani îl căuta. Şi în 
ultimii ani mă lua mereu cu el. Oare de ce nu m-a luat şi în 
vacanţa asta? Ce stupidă sunt! Eu n-am vrut!... Vorbeşte 
mereu de primejdii. Ce primejdii pot fi aici? 

Dar n-am descoperit numai castelul meu în această zi. Am 
descoperit şi ideea care mă va slava. Care va elibera pe 
prizoniera în alb. Le voi scrie cireşarilor, le voi vorbi despre 
castelul meu. Vor veni sigur. Şi dacă vor veni şi ei, atunci ne 
va lăsa să cutreierăm în voie castelul... 

Sunt foarte, foarte tristă... Sărmanul Philippe... Se gudură 
la picioarele mele... Parcă m-ar înţelege şi ar vrea să mă 


liniştească... Le-am scris cireşarilor... Oare va ajunge 
mesajul meu până la ei? I l-am dat unui cioban cu nasul 
ascuţit. Ce-o fi crezut oare despre mine când m-a văzut 
cocoţată deasupra prăpastiei şi aruncându-i pachetul?... Şi 
chiar dacă va ajunge mesajul, vor veni oare vreodată 
cireşarii aici? Cum de-am uitat? Lucrul cel mai de seamă |- 
am uitat. Sunt sigură că nu vor crede în mesajul meu... Vor 
crede că e o farsă... Îi chem la un castel necunoscut, fără să 
le spun unde se află castelul! Nu pot să înţeleg cum de-am 
uitat cel mai important lucru! Dacă măcar s-ar duce 
ciobanul cu mesajul în oraş... Să nu-l pună la poştă, sau să-l 
dea altuia şi altuia... Am avut în mână colacul de salvare... 
Oare voi mai avea şi un al doilea?... Oricum, trebuie să fiu 
pregătită... Cineva... Mi se pare... Pasteur, spunea că 
întâmplarea cea fericită nu vine decât la oamenii pregătiţi... 

Abia a plecat din camera mea. E foarte încruntat. Mi-a 
spus că un cioban nătâng care l-a văzut când m-a luat luat 
în braţe (atunci când m-am prefăcut leşinată) s-a dus la post 
în sat şi a povestit toată întâmplarea... Mă gândesc la mutra 
pe care-au făcut-o cei de acolo când ciobanul le-a povestit 
întâmplarea. Pe mine m-a pufnit râsul. Trebuie să fie 
ciobanul căruia i-am încredinţat mesajul! 

— De ce râzi? S-a răstit el. Dacă s-a apucat să povestească 
şi altcuiva? O să se scornească în regiune că s-au aciuat 
aici, la Cetăţuie, tâlhari şi hoţi de copii. Ce dobitoc! Nu 
putea să vorbească mai întâi cu noi? 

A plecat furiş din cameră. M-a anunţat însă că are de făcut 
cercetări aici şi că o să mă mute pentru un timp în altă 
încăpere „Iot închisă”! M-a avertizat el. 

Ce zi groaznică!... Şi începuse atât de frumos... Unul din 
asistenţi, probabil numismatul, mi-a trimis un bileţel de 
încurajare şi o monedă. Dacă ar şti el că se amestecă... Nu 
ştiu ce i-ar face, deşi ţine foarte mult la asistent şi la fetiţa 
lui, blondă ca o păpuşă. 

El trebuie să-mi fi trimis bileţelul. Şi moneda cu chipul lui 
Caligula pe dânsa... Oare a trimis-o din întâmplare? 


Caligula a fost un tiran, un despot... Cred c-a vrut să facă o 
aluzie. E inteligent şi simpatic... Şi e înnebunit după 
monezi. 

Începuse frumos ziua... Tocmai priveam moneda, când |- 
am zărit pe Philippe şi apoi vipera... Am îngheţat... Urăsc cu 
cea mai mare ură din lume şerpii... Dar când am văzut că-i 
viperă... Dragul meu Philippe... Mi-a salvat viaţa! Fără el nu 
mai apucam să scriu aceste rânduri... Până să dea peste 
mine, veninul şi-ar fi făcut efectul. De ce mă ţine închisă? 
Cum poate să fie atât de crud? Dacă mă mugşca vipera nu 
puteam să ajung la medicamentele lui. De ce e atât de 
crud? De ce mă ţine închisă? Îi voi spune în faţă cu răutate. 
Vreau sădoară! Poate că era mai bine să mă înţepe vipera... 
Ba nu! Nu! 

Am fost atât de nedreaptă cu el! L-am întristat şi-mi pare 
foarte rău. Mi-a spus că tocmai din cauza asta mă ţine 
închisă. Regiunea e plină de vipere. Sunt şi exemplare rare 
de viperă cu corn a cărei muşcătură omoară în mai puţin de 
o oră. Mi-a spus că au fost atacați de multe ori. Şi mi-a mai 
destăinuit un secret. Pe Philippe îl cheamă Boroş... E un 
motan din regiune. Oamenii spun că-i cel mai vestit 
omorâtor de vipere din părţile acestea. L-au dresat de mic 
nişte vânători. Cu mare geutate l-a obţinut pentru timpul 
cât stă la Cetăţuie. De aceea l-a lăsat cu mine. M-a convins 
să nu-mi mai fie frică de şerpi când e Boroş cu mine. Boroş! 
Nu-mi place numele. Eu îi voi spune tot Philippe. Şi ei au 
început să-l numească aşa. 

Cu toate acestea, încă nu vrea să-mi lase libertatea. Poate 
mai târziu, mi-a promis el. Am aflat, tot de la dânsul, că l-a 
mustrat pe numismat pentru că s-a amestecat în povesea 
mea. 

— "Ţi-a trimis o monedă? M-a întrebat dânsul. 

L-am minţit, i-am spus că nu. Dar sunt sigură că nu mă 
crede. N-aş vrea să fiu în pielea numismatului. Oare de ce e 
atât de sever cu asistenții? Eu ştiu foarte bine cât de mult 
ţine la ei şi cât îi apreciază! 


Azi am făcut o descoperire grozavă. Am găsit un document 
vechi scris în litere chirilice. Mi-a plăcut mult ingeniozitatea 
cheii. Dacă n-ar fi tors Philippe lângă mine, nu m-aş fi 
gândit niciodată că se poate descifra numai prin scandare. 
Mi l-a luat în timp ce eram în curte. Seara mi-a spus că-i va 
fi de mare folos în cercetările lui... De ce nu-s cireşarii aici? 
Am întreprinde atâtea cercetări. Sunt sigură, sigură că 
acest castel e plin de taine... Dacă mă gândesc mai mult, 
încep să mă conving că cireşarii nu vor mai sosi aici 
niciodată. 

Sunt fericită, fericită, fericită... Adineauri am smuls de la 
el o promisiune. Mai am o zi şi-o noapte. De mâine la 
prânz... Sunt liberă. Voi fi stăpâna castelului! Mi s-a pus o 
singură condiţie. Să fie mereu Boroş (ce urât nume!) cu 
mine. Dar eu l-am îndrăgit atâta pe Philippe că nu mă mai 
pot despărţi de el. (Oare o să vrea să-l luăm acasă pe 
Philippe?) De mâine, Philippe... 

Şi cu toate acestea, mă cuprinde din când în când câte un 
val de tristeţe. Dacă ar fi şi cireşarii aici... Câte n-am face! 
Dar cum să creadă ei într-un mesaj fără adresă... Şi cum să 
ajungă aici când nimeni nu ştie despre Castelul nostru şi 
când e atât de departe...! 

Orice speranţă s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot ajunge 
la timp. Sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau vor 
veni când eu nu voi mai fi... Au mai rămas zile puţine... 
Foarte puţine... Totul se aseamănă cu o inimă bolnavă, cu 
un trup înfierbântat zguduit de lovituri rele... În aer puteşte 
ceva... Oamenii din jurul meu sunt neliniştiţi... 

Toţi sunt disperaţi. Şi ei şi-au pierdut calmul. Patrula l-a 
anunţat, azi dimineaţă, că se zvoneşte despre o bandă de 
tâlhari în preajma Cetăţuii. l-au spus că regiunea începe să 
devină primejdioasă, că s-au mai aciuat şi altă dată cete de 
tâlhari prin părţile astea... Cred că numai din cauză că ţin 
foarte mult la el, au acceptat să mai rămână aici câteva zile, 
însă cu condiţia fermă ca intrarea în castel să fie închisă în 
aşa fel ca nici musca să nu pătrundă înăuntru. 


S-a sfârşit cu visul meu de libertate... Aproape că sunt 
ferecată în cameră... N-am voie să ies de-aici fără ştirea lor. 
Şi el şi asistenții nu scapă nici o clipă din ochi camera şi 
curtea mea. Oare de ce le e atâta teamă?... Din cauza 
mea?... Poate că totuşi le-am adus multe neplăceri... Dar 
cum aş fi putut renunţa să-mi vizitez castelul?... Atâtea zile 
pierdute! Nici o zi nu m-am plimbat liberă prin încăperile 
castelului meu... Dacă i-aş fi chemat de la început pe 
cireşari, sau dacă n-aş fi uitat să trec în mesaj locul 
castelului... 

Am greşit... Eu sunt marea vinovată pentru tot ce s-a 
întâmplat, pentru tot ce mi s-a întâmplat. Dacă v-aş fi 
destăinuit încă atunci, în seara aceea, gândurile mele, 
planurile mele, dragii mei prieteni de departe... 

Stau închisă cu Philippe. N-avem voie să ieşim în curte. 
Patrula cercetează pas cu pas regiunea. Trebuie să fie ceva 
foarte grav. Le-a vorbit despre comoară şi de atunci vin în 
fiecare zi la cetăţuie. I-au spus să se pregătească se 
plecare. El e nervos. Nu-şi poate continua cercetările. E 
convins că povestea cu hoţii e un zvon lansat inconştient de 
cioban. De aceea e furios... Stau singură şi camera pare că 
nu mai are nici un secret... Mereu mă gândesc că s-ar putea 
să fie ultima zi... N-am gustat nici o zi plină de libertate, nici 
o clipă de libertate, în castelul meu... Aş putea oare să 
plâng? 

Aceeaşi nelinişte... Philippe a mai ucis o viperă... Am 
asistat la întreaga scenă. Vipera se târa pe piatră... Philippe 
a sărit asupra ei. Întâi a imobilizat-o. I-a pus o labă pe cap şi 
alta pe trup. Pe urmă i-a băgat colții după cap. A decapitat-o 
foarte repede. Ah! Ce scârboase reptile! Şi ce noroc cu 
Philippe... 

Şi-a făcut un post de observaţie la crenele... Cred că şi-au 
pierdut prea uşor cumpătul. Cine ar putea să pătrundă în 
castel? Mai bine s-ar ocupa de cercetări... Dacă mâine ni se 
va cere să părăsim regiunea?... Nu! Trebuie să-mi păstrez 
speranţa. Până în ultima clipă. 


Şi totuşi el a avut dreptate! S-a întors ciobanul şi când l-au 
luat oştenii la rost a mărturisit că i-a mai povestit unuia 
despre răpirea mea şi despre tâlharii de la cetăţuie. Cât de 
repede s-a răspândit zvonul! 

Sunt din nou fericită! Mi s-a dat în sfârşit libertate. Pot să 
merg oriunde în castel, numai afară din castel n-am voie să 
ies. Bineînţeles, cu Philippe. Avem încă multe zile în faţă. 
Bucuria libertăţii îmi reînvie o speranţă veche... Poate că 
totuşi vor veni cireşarii... Atâtea minuni se întâmplă! De ce 
oare n-ar putea să dea peste castel... Dacă vor crede în 
mesaj, ar putea merge pe urmele lui şi ar ajunge aici... 

Dragul meu caiet, te voi umple de azi înainte cu lucruri 
vesele, cu povestiri şi istorii... Dacă îl voi putea convinge pe 
el să povestească!... Ştii tu ce frumos povesteşte?... Parcă 
vezi totul în culori, simţi vremea cu toate legile, obiceiurile 
şi oglinzile ei, vezi mişcări uriaşe de oameni. N-am auzit pe 
nimeni să povestească atât de frumos. Şi a trecut prin 
atâtea cetăţi şi castele... Ştii tu cât de mult îl iubesc? Îl 
iubesc, îl iubesc... 

Oare chiar niciodată n-o să-mi pot vizita castelul? Sunt aici 
de atâta timp şi totuşi mereu prizonieră. Întotdeauna mă 
aflu la câţiva paşi de libertate, dar niciodată nu-i pot trece 
pragul. A venit la mine cu o figură atât de încruntată. 
Niciodată nu l-am văzut atât de nervos. Mi-a spus că a auzit 
zgomote străine în castel... Crede că sunt hoţi... Iarăşi mi-a 
limitat graniţele... N-am voie să părăsesc încăperea şi 
curtea... 

Oare ce s-a întâmplat? Cine a putut să fie? Ce-ar fi să 
încerc şi să le dau o mână de ajutor. Îmi voi lua în primire 
postul de observaţie de la crenele... 

Sunt din nou închisă în camera mea, sunt ferecată, parcă 
aş fi în lanţuri. Dar sunt atât de fericită! L-am văzut pe Ursu 
sus, pe creasta zidului. L-am văzut şi m-a văzut. Au venit 
cireşarii! Au venit dragii mei prieteni! În ultima clipă. Am 
sperat până în ultima clipă... Cred că eu i-am adus aici, cu 
speranţele mele. Sunt salvată! Sunt liberă: 


Au venit cireşarii... Vă aştept dragii mei... 

Aici se termina jurnalul fetei în alb. Tic îl închise şi deveni 
trist şi gânditor. Dorise atât de mult ca fata să-şi fi amintit 
de dânsul. Ar fi vrut s-o salveze din ghearele unor oameni 
răi... S-o ia de mână şi s-o poarte prin ganguri şi încăperi 
secrete... Unde o fi acum fata în alb? Probabil că era în 
mijlocul celorlalţi. Trebuia şi el să scape din închisoarea 
asta rea... Dar şi caldă... În care petrecuse atâta timp fata 
în alb... 

Prichindelul îşi amintea şi unde-l zărise pe omul cu 
cicatrice, îl zărise în curtea şcolii, alături de moş Timofte în 
ziua când o întâlnise, prima dată, pe fata în alb. Şi moş 
Timofte era atât de bucuros lângă dânsul, încât Tic îşi 
închipui că trebuie să fie unul din cei mai de seamă oameni 
pe care-i dăduse şcoala. 

Tocmai în momentul când 'Tic îşi amintea, parcă întristat, 
tainele, uşa de fier a camerei sale se deschise cu zgomot, 
lăsând să intre înăuntru trei oameni furioşi. Omul cu 
cicatrice se uită fix în ochii lui Tic şi-l întrebă cu voce 
copleşitoare: 

— Spui? 

— Spun! Răspunse prichindelul râzând. Dar cu condiţia ca 
să desferecaţi coloanele... 

Prichindelul nu destăinui însă locul unde ascunsese 
monezile ci cu totul altceva. Spusele lui îi lăsară năuci pe 
cei doi asistenţi şi îl făcu pe omul cu cicatrice să explodeze 
într-un asemenea hohot de râs, cum de mult nu i se mai 
întâmplase. 

Întregul castel trăia evenimente neobişnuite. 

După eforturi groaznice Dan, Maria şi Lucia reuşiseră să 
ajungă pe creasta cu crenele a zidului de piatră. 
Escaladarea îi obosise. Se aşezaseră pe zid pentru a răsufla 
câteva clipe. Ultima urcase Lucia. Trăsese frânghia după ea 
şi se aşeză alături de ceilalţi. 

Piramida înălţată de Ursu în hruba de sub castel îşi 
împlinise întocmai menirea. Ursu o dăscălise pe Laura să-şi 


lipească palmele de zid pentru a menţine echilibrul întregii 
piramide. Îi apusese, de asemenea, ca imediat ce va 
împinge trapa să caute să se agate cu mâinile de marginea 
deschizăturii. Când piramida ajunse sub trapă, Ursu îl 
apucă pe Victor de tălpi şi-l ridică spre plafon. Fata în alb 
reuşi astfel să împingă trapa şi să se agate de marginea 
deschizăturii. Ursu şi Victor se căţărară pe trapă. Ajunseră, 
în sfârşit, sus, în gangul subteran, după o noapte de 
temniţă. 

Dezorientaţi, cei trei evadați porniră nu spre castelul 
domnesc ci spre crucea cea mică. Lanţurile fiind coborâte 
de pe coloane pătrunseră la repezeală... În camera fetei în 
alb. 

Aşa se face că în clipa când, sus pe creastă, Dan, Lucia şi 
Maria îşi luară în primire posturile de observaţie de la 
crenele şi îşi aruncară privirile în curte, asistară la un 
spectacol care pur şi simplu le produse ameţeală. 

Două grupuri de oameni pătrundeau în curtea interioară 
pe două intrări deosebite. Unul era format din Ursu, Victor 
şi fata în alb, celălalt din Tic, omul cu cicatrice şi asistenții 
lui. Scena era atât de năucitoare şi atât de neaşteptată, mai 
ales din cauza veseliei care-i cuprinsese pe cei din curte, 
încât Dan îşi duse mâinile la gură şi începu să strige: 

— Hei! Nu uitaţi galeria! 

Dar şi pe cei din curte, mai ales pe Tic şi pe Ursu care nu- 
şi mai aminteau nimic despre frânghie, îi apucă ameţeala la 
vederea înspăimântătoarei galerii. 

CAPITOLUL XX 


Era dimineaţă. O dimineaţă caldă şi strălucitoare care va 
rămâne neştearsă în amintirea cireşarilor. Maria şi Lucia 
coborâseră în curtea interioară. Mai rămăsese Dan, sus, pe 
creastă, la crenele. Ursu îi ţinea frânghia întinsă ca să-i 
ajute coborârea. Dar nici n-apucă să facă prima mişcare, 
când Victor îl opri: 


— Stai! Trebuie să deschizi uşile din coloane. Au rămas 
închise amândouă. 

Acesta era adevărul. În graba şi dezorientarea lor, Ursu, 
Victor şi Laura uitaseră să lase uşile deschise. Comunicarea 
cu castelul domnesc era tăiată. Dan n-avea ce face, trebuia 
să primească misiunea. Îşi dădu drumul pe frânghie, viteaz 
şi grăbit, dar din nefericire în cealaltă curte interioară, în 
Crucea cea mare. Fără vina lui, întârzia la întâlnirea din 
curtea fetei în alb, tocmai în momentul când se dezvăluiau 
toate tainele. Şi iată că această absenţă atât de motivată, 
poate chiar lăudată şi elogiată, avu nişte repercusiuni, dacă 
nu dramatice, cel puţin comice şi în orice caz neplăcute, 
pentru Dan. În formă de zile mari, bravul cireşar nu se 
mulţumi să deschidă mecanismul la o singură uşă, ci alergă 
să elibereze şi cealaltă intrare. Ajunsese tocmai la 
jumătatea drumului. Când păşi pe lespedea uriaşă din 
mijloc, auzi în spatele lui răcnetul lui Ursu: 

— Stai! Stai! E o cap... 

Atâta auzi Dan. Restul cuvântului se pierdu undeva în 
lume. El ajunse sub pământ, trimis de tobogan drept în 
fundul hrubei. Căderea bruscă îi produse mai multă spaimă 
decât durere. Numai abdomenul era foarte revoltat, şi, 
pentru a-l împăca, bravul cireşar se tăvăli câteva clipe pe 
podeaua de piatră. 

— Şi eu care credeam că mi-au încredinţat o misiune de 
seamă... se tângui Dan în timp ce-şi căuta juliturile. Ce 
mişei! Ce ingratitudine! 

Ursu ajunsese la trapă, izbuti s-o deschidă şi pentru că n- 
avea lanternă la el se mulţumi să întrebe: 

— Hei, Dan! Eşti rănit? 

Dar nici un răspuns nu veni din hruba rece şi întunecoasă. 
Vlăjganul îşi simţi inima săgetată. Strigă din toate puterile: 

— Daaaaan! Hei Daaan! 

— Ho! C-o să-mi spargi urechile! Ce păcat că eşti singur! 
Aş fi vrut să-i bag în sperieţi pe toţi... Va să zică aşa; m-aţi 


trimis la moarte... Mi-am rupt numai piciorul drept şi două 
coaste. Şi o claviculă... 

Ursu ştia că Dan nu e omul care putea să facă glume cu 
oasele rupte: 

— Atunci te mai las puţintel acolo, până te vindeci de oase 
şi de glume proaste... 

— Stai! Stai că n-am nimic. Şi scoate-mă, că am trecut 
printr-o spaimă soră cu moartea. 

Tocmai sosise Victor cu frânghia. Ursu aruncă un capăt în 
hrubă, Dan îl prinse şi se simţi ridicat în aer ca o păpuşă. 

— Dar tot eu mă duc să deschid intrarea cealaltă! Spuse el 
şi într-adevăr fugi spre capătul coloanei ca un Hermes. 

— Stai! Îl opri Victor. Şi capcana de dincolo e deschisă. Pe- 
acolo am ieşit noi. 

Dan consideră însă totul o glumă şi-şi continuă fuga. Ursu 
îl prinse de umeri tocmai când se prăbuşea în gol. Aşa că 
ajunse la timp în curtea întâlnirilor, la timp pentru a-l auzi 
pe Tic dezvăluind omului cu cicatrice enigma celor 60 de 
monede de aur. Ioţi erau ochi şi urechi. 

Tic trase mai întâi cu coada ochiului undeva, apoi se uită 
destul de obraznic, adică puţintel cam superior, spre cei trei 
bărbaţi care abia îi aşteptau cuvintele: 

— Sunt chiar la dumneavoastră! Spuse el. 

Toţi făcură acelaşi gest reflex: îşi duseră mâinile la 
buzunare. Dar nu găsiră nici o monedă. Bricege, ciocănele, 
lanterne, pachete cu ţigări, tot felul de lucruri obişnuite. 
Asistentul cu ochi de viezure îl mustră prieteneşte pe Tic: 

— Acum nu mai merg glumele. Ne-am făcut oameni 
serioşi. 

— Dar v-am spus foarte serios! Se prefăcu ofensat 
prichindelul şi iar trase cu coada ochiului undeva şi cineva 
în alb nu părea că-şi drămuieşte uimirea şi zâmbetele. 

Privirile fetei parcă-l căutau pe Tic şi parcă-i trimiseseră şi 
un semn de încurajare, aşa că emoția îl obligă să dezvăluie 
enigma mai repede decât ar fi vrut el, fără pariuri şi 
promisiuni, ehei! Îşi făcuse un plan grozav. 


— In lanterne... Îşi recunoscu ciufuliciul vocea. 

Neîncrezător, numismatul cu ochii de viezure desfăcu 
lanterna şi văzu înăuntru bateria. Dar când răsturnă 
lanterna, o dată cu bateria alunecară şi monedele. Fusese o 
adevărată lovitură de teatru! Arheologii îşi explicau, în 
sfârşit, ce se întâmplase. În cele trei minute cât lipsiseră 
prima dată din cameră, prizonierul desfăcuse lanternele, 
scoase una din cele două baterii şi pusese în locul ei 
monezi, câte douăzeci de fiecare lanternă. Arcul de la 
capătul lămpii ajutase la sudarea perfectă dintre monezi şi 
baterie. Apoi aruncase bateriile scoase în colţul unde se 
aflau bateriile de rezervă şi-şi reluase, liniştiţi şi tăcut, locul 
în ungherul lui. Intrând înăuntru, arheologii nu observară 
imediat lipsa monezilor. Erau prea grăbiţi să pornească în 
căutarea fetei. Baricadaseră intrarea din coloană, îşi 
luaseră lanternele şi uneltele de cercetare şi părăsiseră 
încăperea ferecată. Astfel, obiectele care se transformaseră 
în ascunzişuri şi tainiţe se aflau în mâinile lor, şi, mai ales, 
erau convinşi că le avuseseră tot timpul asupra lor. Cu 
lanternele pline de monezi, căutaseră toată noaptea, prin 
toate crăpăturile! 

— Dar tot mi-a fost teamă de ceva... Mărturisi curajos 
cireşarul. Mi-a fost teamă să nu vi se consume bateriile... 

Hazul îi molipsi pe toţi. Şeful, mai ales, îşi pierduse orice 
urmă de încruntare de pe faţă auzind ultimele cuvinte ale 
„pungaşului cârn”. N-avea ce face. Trebuia să-i înconjoare 
umerii şi chiar să-l apropie puţin de pieptul lui. Şi 
bineînţeles să surâdă şi chiar să râdă de-a binelea. 

Pe 'Tic îl interesau însă mult mai mult reacţiile fetei în alb. 
O văzu veselă, râzând nestăpânită şi privindu-l mirată, sau 
poate chiar speriată, cu ochi mari care-l furnicau şi-i tăiau 
respiraţia. Trecu întâmplător pe lângă ea şi descoperi cu 
bucurie că e aproape tot atât de înalt şi mai văzu că e 
îmbujorată şi îşi duce uneori mâna la piept, aşa cum ar fi 
vrut şi el, dacă nu i-ar fi fost teamă că îl vor observa toţi. 


Tânăra castelană nici nu-l vedea pe Tic. Făcu o plecăciune 
în faţa tuturor, apoi îşi desfăcu braţele ca două aripi albe şi 
spuse cu vocea ei de clopoței: 

— Urmează recepţia! Vă invit pe toţi în sala de arme! 

— Iar eu... se repezi Dan... Bineînţeles dacă mi se permite, 
voi pleca înainte, pentru a anunţa, ca un veritabil mare 
postelnic, sosirea înalţilor oaspeţi. 

Dan fugi înaintea tuturor şi numai după ce pătrunse în 
coloană întoarse capul pentru a-i linişti pe cei care veneau 
pe urmele lui: 

— De data asta nu mai cad! Feriţi-vă dumneavoastră. 

Apoi dispăru în interiorul coloanei. 

Fata în alb sosi înaintea celorlalţi în sala armelor. Dan o 
întâmpină cu o plecăciune adâncă, anunțând cu voce gravă, 
parcă pentru a impresiona şi clinti armurile: 

— Excelenţa sa, Castelana în alb! 

Apoi o rugă cu voce foarte înceată; 

— Te rog să-mi şopteşti numele celorlalţi, că habar n-am 
cum îi cheamă. 

Castelana îi făcu un semn din ochi, iar Dan îşi reluă poziţia 
solemnă. Venea omul cu cicatrice. 

— Soseşte... Excelenţa sa... Spune! O rugă el în şoaptă. 
Excelenţa sa... Tatăl castelanei în alb! 

După ce-i aruncă o privire fioroasă Laurei, continuă: 

— Excelenţa sa... Iuliu Vemescu! Marele vistiernic al 
castelului... Excelenţa sa... Adrian Filip... Marele armurier 
al castelului... 

Când îi zări pe cireşari, Dan făcu anunţurile pe cont 
propriu, obligându-şi prietenii să intre într-o anumită 
ordine: 

— Sosesc excelenţele lor... Ci-re-şa-rii! Victor! Vel logofătul 
cireşarilor (Nu prea merge excelenţă cu vel logofăt, îşi 
spuse Dan, dar treacă de la mine)... Maria! Prietena cea 
mai dragă a marelui postelnic, îi găsi, în sfârşit, un titlu... 
Lucia! Marele vistiernic al cireşarilor!... Ursu! Prea marele 


spătar!... Tic! Micul mare ispravnic!... Şi Dan! Marele 
postelnic...! 

Pătrunse pe uşă într-o atitudine demnă chiar de rangul de 
vel vornic. 

Şi începu veselia...! 

Dar mai întâi, arheologii se văzură nevoiţi să sature 
foamea de cunoştinţe a tinerilor. Erau atâtea bogății acolo, 
atâtea obiecte şi documente necunoscute, atâtea mărturii 
istorice, dar mai ales atâta emoție şi fiori şi evlavie şi 
plecăciune... Şi, în sfârşit, acel pocnet necesar al tinereţii şi 
veseliei. 

— Dacă nu găseaţi documentul lui Zogreanu, nu ştiu ce s- 
ar fi întâmplat... Le spuse cireşarilor excelența sa, tatăl 
castelanei în alb, celebrul profesor de arheologie. Probabil 
că ar fi trebuit să spargem coloanele... 

— Şi să faceţi cunoştinţă cu temniţele! Îşi aminti Dan, 
cuprins de-o vervă de zile mari. De capcane tot nu scăpaţi... 

Dar cine nu era în vervă în ziua aceea?! Cea de a doua 
expediţie a cireşarilor se terminase cu bine. Îi întrista doar 
absenţa lui Ionel. Ei nu aveau de unde să ştie că poate chiar 
în acele momente prietenul lor de pe malul mării era pe 
urma unor taine care, cândva, îi vor atrage acolo pentru a 
le încerca ultimele energii şi a-i încărca de faimă. 

Cireşarii se bucurau de coroana expediției lor şi se 
dăruiau, fără zgârcenie, cu toate emoţiile şi melodiile din 
suflet alcătuirii de marmură. 

— Dacă nu era ciobanul, spuse Lucia, nu ştiu dacă ar mai fi 
avut loc expediţia noastră... 

— Multă bătaie de cap şi multe necazuri ne-a dat cu gura 
lui de muiere! Îşi aminti tatăl castelanei în alb. Tare aş fi 
vrut să-i prind nasul între degete şi să i-l strâng puţintel... 

Asistenţii rămăseseră pedagogi. Mai râdeau ei uneori la 
glumele lui Dan, dar râsul li se prefăcea în tuse dacă 
observau privirile profesorului căutându-i sau dacă-i auzeau 
glasul undeva în preajmă. 

Omul cu cicatrice se apropie de ei: 


— Asta e cea mai sinceră şi mai generoasă vârstă a vieţii... 
Dacă oamenii ar rămâne măcar cu amintirea ei... Oare prin 
ce constelații şi-ar căuta pasiunile? 

Tinereţea pocnea pretutindeni. Chiar armurile, cu toată 
răceala şi nemişcarea lor dispreţuitoare, începeau să-şi 
găsească locul în acel iureş cald. Cavalerii de fier erau, de 
fapt, singurii martori verticali care puteau să jure că în nici 
o altă zi a veacurilor trecute castelul nu trăise o veselie mai 
pură. Dacă tinerii s-ar fi uitat la ei, din unghiuri 
neobservate, cu ochii întredeschişi, ar fi zărit poate în 
vizierele trase reflexe ciudate. Cu siguranţă însă că Lucia ar 
fi explicat totul prin legi fizice stricte, ca un schimb de 
lumini între soare, marmură şi metal. 

Fata în alb, castelana care îşi găsise cetatea şi prietenii, îşi 
ducea mereu mâinile la piept parcă pentru a-şi opri erupții 
şi clocote. Ea îl căuta cu privirile pe Victor şi Victor îi căuta 
mereu privirile şi se apropiau mereu pentru a-şi atinge 
mâinile sau umerii şi iar se depărtau şi iar se întâlneau 
privirile şi iar se apropiau. 

Dar mai era o fiinţă în camera veselă cu pereţii reci de 
marmură, care n-o pierdea din ochi pe castelenă. Îi 
urmărea fiecare mişcare, dorea să-i întâlnească măcar o 
dată privirile. Fata în alb era însă lângă Victor, mereu lângă 
el, numai lângă el şi fiinţa care n-o slăbea din ochi înţelese 
totul. 

Niciodată sala armelor şi Castelul vulturilor nu trăiseră 
asemenea clipe de veselie senină. Doar într-un ungher, 
ascuns după o armură, un băiat cârn, cu părul de aur 
încâlcit, uitat de toţi ceilalţi, se lupta cu disperarea. Ursu îl 
zări şi-l chemă cu toată dragostea lui: 

— Ticuşorule...! 

Dar Ticuşor nu răspunse. Îşi pierduse copilăria. Intrase în 
adolescenţă. Şi, ca aproape toţi copiii, pătrunsese pe porţile 
largi ale dragostei. Iar întâmplarea hotărâse ca prima lui 
dragoste să fie tristă şi deznădăjduită. 


SFÂRŞIT