Constantin Chirita — [Ciresarii] 04 Aripi de zapada

CONSTANTIN CHIRIŢĂ 


CIREȘARII 
i 
ARIPI DE ZAPADA 


IV. Aripi de zăpadă 
Cuprins 


Capitolul | 

1 2 34567 
Capitolul II 

1 2 3 4 56 7 8 
Capitolul III 

1 2 3 4 
Capitolul IV 

1 2 345 
Capitolul V 

1 2 3 
Capitolul VI 

1 
Capitolul VII 

1 2 3 
Capitolul VIII 

1 2 3 4 
Capitolul IX 

1 2 3 
Capitolul X 

1 2 
Capitolul XI 

1 2 3 4 56 7 8 
Capitolul XII 

1 2 345 
Capitolul XIII 

1 2 3 4 


UI 


Capitolul | 
1 

Uriaşa cabană, cocoțată temerar deasupra vechiului burg, cu toate 
camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, bucătăria, holurile şi 
sălile de distracţie, dar mai ales cu spaţiile albe şi cu pârtiile de schi 
dimprejur, fusese reţinută pentru elevi, ca în fiecare an la începutul 
primei vacanțe şi înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai 
ningea uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blând 
întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire fiecărei zile, 
din depărtări prietene; razele lui nu topeau, dar nici nu înfrigurau prea 
tare; vânturile întârziau mai întotdeauna prin alte hăuri, doar spre 
dimineaţă se burzuluiau câtva timp, înecându-se în vârtejuri albe, 
pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimânta tinereţea. 

„Era vreme frumoasă!” spuneau toţi cei care voiau să dea a 
înţelege că apucaseră pe-acolo, altădată, răscoale şi vijelii cumplite. 
„Nici nu se putea vreme mai bună pentru concursurile de schi!” 
spuneau alţii care voiau să dea a înţelege, plimbându-şi triumfători 
tuleiele, că erau veterani ai concursurilor şcolare de iarnă. „Era 
grozav!” spuneau toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav. 

Se adunaseră elevi din toate liceele ţării. La fiecare minut se 
făceau noi cunoştinţe, se legau şi se dezlegau prietenii, se formau 
grupuri şi  scăpărau rivalități, se organizau antrenamente şi 
demonstraţii de virtuozitate terminate, nu rareori, cu rostogoliri şi 
aterizări involuntare, de un comic irepetabil, se încăierau, mai ales 
profanii, în pronosticuri vehemente şi... nestatornice, iar seara, înainte 
de culcare, întreaga cabană intra în zodia farselor. Aici, fantezia nu 
mai avea margini. Chiar în prima seară, toţi elevii se adunaseră în sala 
de cinema pentru a se întâlni cu celebrul Toni Sailer, în carne şi oase, 
invitat în ţară la premiera unui film în care juca rolul principal. Imediat 
după terminarea filmului apăru şi Toni Sailer pe scenă, urmat de un 
cortegiu întreg de admiratori şi admiratoare. Parcă sărise chiar de pe 
ecran, pentru că era îmbrăcat în costumul ultimei scene. Întrebări şi 
răspunsuri, mai ales emoţii şi autografe, până ce faimosul campion 
olimpic şi mai puţin faimosul actor de cinema începu să bată din 
palme pentru a cere linişte. Când se topi şi ultima şoaptă, se 
recomandă: Hans Burger, elev în ultimul an la o şcoală de artă. Fusese 
prima farsă care declanşase rafala. Câte nu se făceau! De la poştele 
lui Oşlobanu până la şedinţe de iluzionism care transformau puştii în 
părinţi, părinţii în ciomege, ciomegele în tărgi, tărgile în sicrie, iar din 
sicrie săreau pisici, căţei şi mingi de fotbal. Cu două zile înaintea 
concursului, cineva lipise un afiş care anunţa că după cină vor sosi la 
cabană, pentru o oră de încălzire morală, campioana şi campionul 
naţional la combinata alpină. Exact la ora promisă năvăliseră în sala 


de recepţie vreo treizeci de perechi de campioni naţionali: unii pe uşi, 
alţii pe ferestre, alţi de sub scaune, alţii din cabina suflerului, alţii 
coborând de pe nişte coloane. Dar şi spectatorii erau pregătiţi să 
întâmpine farsa. Aduseseră multe cu ei: pungi cu făină, cu zăpadă, cu 
funingine, cu praf de scărpinat, funii, sfori, bandaje, sârmă. Odată 
imobilizaţi şi machiaţi, campionii fuseseră luaţi pe sus şi duşi cu 
nemaipomenit alai pe terasa uriaşă de la etajul întâi, iar de acolo 
aruncaţi fără teamă în movilele de zăpadă anume pregătite. Probabil 
că nu din întâmplare, ci ca o reacţie la nesupunerea ei violentă, una 
din perechi fusese frecată, muştruluită şi tăvălită prin zăpadă mai rău 
decât toate celelalte, de fapt mai bine decât toate celelalte perechi. 
Pentru că se zbătea şi striga cel mai tare: „Noi suntem adevărații 
campioni! Noi suntem adevărații campioni!” Şi, bineînţeles, erau... 
Numai tinereţea veritabililor campioni şi spaima galbenă care 
paralizase brusc spectatorii îndreptaseră până la urmă lucrurile. 

Nu se putea ca în acel noian de farse, care-l transformase pe 
directorul cabanei în cel mai mare jocheu englez, iar pe o ziaristă 
timidă şi speriată în soţia lui, să nu-i vină cuiva ideea celei mai 
năucitoare farse: în cabană, chiar printre concurenţi se aflau, 
incognito, cireşarii! Fusese o farsă de dimineaţă, lansată în restaurant, 
chiar când concurenţii îşi terminau micul dejun. Din clipa aceea, toate 
denumirile şi chemările se schimbaseră ca prin farmec. Orice elev mai 
micuţ şi mai blond şi, obligatoriu, cu nasul cârn sau împins cu degetul 
în sus, se numea Tic. Orice vlăjgan cu umeri laţi şi cu mers de atlet se 
numea Ursu. Brunetele îşi făcuseră la repezeală codițe, unele mai 
scurte decât degetul, pentru a se transforma în Maria, blondele îşi 
îndesau părul sub căciuliţă, lăsându-şi numai câteva şuviţe pe frunte, 
pentru a se confunda cu Lucia, rotofeii timizi şi cu ochii întrebători îşi 
retrăgeau capul între umeri şi se strigau Dan... Cei care-şi spuneau 
lonel îşi duceau mâna la ceafă şi loveau cu cotul braţul vreunei 
negricioase. Alţii, cufundaţi în meditaţie, priveau ca din depărtări 
agitația terestră din jur sau căutau, cu licăre de spaime în priviri, 
chipurile unor fete îmbrăcate în alb... In tot restaurantul nu se auzea 
altceva decât: Victor, Maria, Dan, Tic, lonel, Lucia, Ursu... Denumiri 
însoţite de rugăminţi, de destăinuiri, de provocări, de ameninţări. 
Mănuşi nu se aruncau, pentru că era cam frig afară. 

- Ascultă, bă Terchea! N-o mai fă pe Victor, că-i spun lui Ursu cum 
l-ai înjurat... 

- Mamă dragă! Crezi că aş deveni şi eu mai interesant dacă m-aş 
uita toată ziua, ca tine, într-o oglindă albastră? 

- Nesuferitule! Răule! Nu puteai şi tu... 

- Formidabilă prăjitură! se întâmpla să se bucure vreun întârziat 
oarecare. 

- Depinde... Tot proteine, glucide, grăsimi şi vitamine. Ba chiar 


predomină vitaminele liposolubile... 

- Degeaba! Mă imiţi foarte prost. Mai citeşte o dată cărţile. Şi încă 
o dată. 

- Le-am citit de douăsprezece ori pentru că sufeream de 
narcisism... înainte de peşteră. Brrrr!! 

- Cine mi-a furat vorba? Asta o spun numai eu! 

- Zău, Ticuşorule? Hai mai bine să facem o gigantică! 

Erau atâţia cireşari acolo, şi foloseau cu atâta fidelitate fraze din 
primele cărţi, şi se priveau unii pe alţii cu atâta complicitate: Tic pe 
Maria, Lucia pe Ursu, Victor pe lonel, Dan pe toţi, speriat, aşteptând 
trăsnete în creştetul capului, încât s-ar fi pierdut în hărmălaie şi 
mulţime, fără să fie recunoscuţi, şi mai ales fără să fie luaţi în serios 
chiar veritabilii cireşari. Şi, bineînţeles, cireşarii erau! Da, cireşarii cei 
adevăraţi, cei care trecuseră prin Peştera Neagră, cei care 
descoperiseră Castelul celor două cruci, cei care salvaseră tanagralele 
erau acolo! Dar nimeni nu-i recunoscuse, pentru că nu voiau să fie 
recunoscuţi. lar după farsa de dimineaţă, puteau să strige ei sus şi 
tare cine sunt, că nu i-ar fi crezut nimeni. Alţi elevi, prin aplomb şi 
imitație, păreau mai veritabili decât ei. 

Aşa se face că la antrenamentul de dimineaţă porniră spre pârtiile 
de coborâre... vreo două sute de cireşari. Şi asta după ce unii se 
retrăseseră din farsă pentru că aveau o înfăţişare prea 
anticireşărească. Oare unde erau adevărații şapte? 


Tinerii urcau spre capul celor două pârtii de antrenament, în 
grupuri care se formaseră încă înainte de sosirea la cabană. Erau 
grupurile care urmau să reprezinte liceele şi şcolile din diferite oraşe 
la concursuri. Dar oricât de mare ar fi fost încâlceala celor care urcau, 
oricât s-ar fi amestecat unii cu alţii, două grupuri se distingeau net şi 
se recunoşteau de la prima aruncătură de ochi. Mai întâi din cauza 
treningurilor, în sutele de siluete albastre, un albastru închis, aproape 
de negru, culoare obligatorie, apăreau câteva pete ciudate care 
chemau privirile mai mult spre a le însenina. Erau pete galbene, un 
galben palid, încărcat totuşi de oglinzi şi reflexe, şi pete de azur, dar 
un azur neobişnuit, acel albastru de baltica, spălăcit şi strălucitor în 
acelaşi timp. Apoi, după felul cum purtau schiurile când nu le aveau în 
picioare. Galbenul palid ducea schiurile pe umărul drept, dar nu cap la 
cap, ci cap la coadă; albastrul de baltica ducea schiurile de asemenea 
cap la coadă, dar nu pe umărul drept, ci pe umărul stâng. Apoi, după 
felul cum îi priveau ceilalţi pe concurenţi îmbrăcaţi în banalele şi 
sâcâitoarele uniforme albastre: cu milă, cu dispreţ, sau, în cel mai 
fericit caz, cu indiferenţă. Şi, în sfârşit, după felul cum se înțelegeau 
cu schiurile atunci când le aveau în picioare: alunecau cu o siguranţă, 
cu o îndemânare şi cu o eleganţă care scoteau exclamaţii de uimire 


de pe multe buze şi obligau multe priviri să se minuneze. Treningurile 
galbene reprezentau liceul din Suşteni, care cucerise campionatul 
şcolar cu doi ani în urmă. Treningurile de azur reprezentau liceul din 
Binaia, câştigătorul ultimului concurs şcolar, cel de anul trecut. 
Uniformele elegante şi ispititoare, împreună cu bocancii austrieci şi 
schiurile iugoslave, le fuseseră înmânate odată cu medaliile de 
campioni şcolari. 

Cele două grupuri erau în conflict deschis, declarat, cunoscut şi 
ireconciliabil. Un conflict mut, dar cu nimic mai feroce, un conflict în 
care privirile culeg şi revarsă atâta putere ascuţită, încât sunt în stare 
să sfâşie şi să strivească. Şi galbenul palid şi albastrul de baltica 
vedeau roşu. Cu cinci zile în urmă, adică în dimineaţa sosirii la 
cabană, la primele ciocniri participaseră cu prioritate vocile: glume, 
negaţii, insulte, injurii, ameninţări. Dar pentru că vocile riscau să se 
scurgă în braţe, iar braţele să se prelungească în mişcări, iar mişcările 
să caute anumite ţinte: urechi, obraji, păr, iar toate aceste ţinte să fie 
purtate de alţii, conducătorii celor două grupuri, într-un moment de 
inspiraţie salvatoare, hotărâseră să amuţească total în raporturile 
reciproce până în clipa în care se va termina decernarea titlurilor. 
Costin, conducătorul celor cinci treninguri galbene, şi Alexandru, 
conducătorul celor cinci treninguri azurii, consfinţiseră imediat 
înţelegerea nu  întinzându-şi mâinile, ci  azvârlindu-şi priviri 
nimicitoare, parcă s-ar fi confundat cu pulberea zăpezii, fiecare. 

Cele douăsprezece treninguri distinse şi distincte, şi galbenul şi 
azuriul fiind purtate de câte trei fete şi trei băieţi, se urmăriseră cu 
atâta ardoare şi încăpățânare mută în primele două zile, încât nu mai 
descoperiseră niciun alt adversar capabil să le ameninte titlul la care 
aspirau. Erau sigure că marea bătălie se va da între ele. Niciun alt 
grup, îmbrăcat în albastru închis, nu li se părea demn de cea mai mică 
atenţie. In a treia zi însă, Alexandru zărise un concurent absolut 
necunoscut lansându-se cu o viteză ameţitoare şi trecând printre 
obstacole fără să le atingă, parcă i-ar fi purtat nişte şopârle nevăzute 
schiurile. Din nefericire, îl pierduse în masa de uniforme albastre din 
vale. Imediat, cele cinci treninguri azurii primiseră misiunea să 
coboare şi să afle cine este concurentul insolent. Şi porniseră toate 
cinci, după Alexandru, într-o superbă trombă de zăpadă. 

Scăpate de supravegherea de gheaţă a rivalelor şi de obligaţia de 
a răspunde cu o supraveghere de foc, treningurile galbene răsuflaseră 
uşurate, câteva minute, până ce conducătorul lor, Costin, zărise o 
siluetă care dansa cu atâta graţie printre obstacole şi se prăbuşea cu 
o asemenea viteză în vale încât se uitase imediat la Elena, pentru că 
stilul de dans al alunecării albastre se asemăna cu stilul Elenei şi 
pentru că mai apucase să vadă două codițe împungând umerii 
uniformei comune care erau şi ele aidoma cu ale Elenei. Conducătorul 


fantomelor palide dăduse imediat semnalul de alarmă, indicând cu 
degetul o siluetă albastră care tocmai zbura peste o râpă şi pornise cu 
cortegiul fantomatic pe urmele ei. După primul cot o pierduseră însă 
din ochi, iar după al doilea, când pârtia de coborâre reapăruse în faţa 
privirilor, nu mai zăriseră nicio săgeată albastră, ci o uriaşă adunătură 
de gândaci negri foind prin zăpada lovită de soare de la capătul 
pârtiei. 

Tot restul celei de a treia zi şi ziua a patra, în întregime, ambele 
grupuri de campioni căutaseră cu înverşunare, fără să-şi destăinuie o 
iotă din misterele lor. Azurii căutau un băiat îmbrăcat în albastru, iute 
ca săgeata. Galbenii căutau o fată cu cozi, la fel de iute. Unii căutau 
un băiat, alţii o fată. Fiecare culoare căuta pe pârtia pe care şi-o 
alesese din prima zi. Azurii pe pârtia A, galbenii pe pârtia B. Se 
instalaseră în capul pârtiei şi urmăreau cu schimbul, azurii fiecare 
schior care li se părea mai îndemânatic, galbenii fiecare fată cu cozi şi 
cu graţie în alunecare. Căutare zadarnică în ambele tabere. Căutare 
înverşunată, nervoasă, mai ales spre sfârşitul zilei a patra. Mai 
rămânea o zi până la concurs, ziua a cincea, şi încă nu izbutiseră să-şi 
descopere rivalii cei mai periculoşi. Poate chiar în aceeaşi clipă le 
trecuse prin minte celor doi conducători acelaşi gând: dacă „ăilalţi” s- 
au deghizat în concurenţi obişnuiţi pentru a ne induce în eroare şi a 
ne enerva, pentru a ne distruge moralul înaintea concursului? 
Răspunsul era mult mai simplu, foarte simplu: misterioşii schiori 
îmbrăcaţi în uniforme albastre schimbaseră între ei pârtiile de 
antrenament. Fata trecuse pe pârtia A, iar băiatul trecuse pe pârtia B, 
nu din proprie iniţiativă, ci pentru că aşa îi sfătuise un drăcuşor cu păr 
blond, încâlcit, şi cu nasul cârn din naştere, care nici în republica de 
zăpadă nu putea să se dezbare de obiceiul lui de iscoadă. 

Marii rivali în costume distinse nu se gândiseră însă la această 
soluţie simplă şi nici nu puteau să se gândească pentru că nu-şi 
destăinuiseră nimic unii altora. Azurii căutau pe pârtia A un fenomen 
albastru, masculin, iar galbenii căutau pe pârtia B un miracol albastru, 
feminin. Campionii abia ajunseseră la o întrebare oarecare, 
transformată brusc în presupunere: probabil că erau traşi pe sfoară de 
„ăilalţi”, pentru a li se învrăjbi nervii înaintea concursului. 

In noaptea celei de a patra zile, fiecare grup luase o hotărâre de 
ultimă oră: a doua zi dimineaţa, înaintea primului antrenament, unul 
din membrii grupului îşi va căuta un post foarte discret de observaţie 
în zona inamică, pentru a vedea ce se petrece acolo, dar mai ales 
pentru a-şi da seama dacă sunt sau nu traşi pe sfoară. Şi azurii şi 
galbenii luaseră exact aceeaşi hotărâre, fără să ştie nimic unii de alţii. 
Şi pentru a nu fi recunoscuţi în rolul lor de spioni iscusiţi, detectivul 
voluntar al fiecărui grup primise indicaţia, sau poate descoperise 
singur, că ar fi bine să se îmbrace în trening albastru obişnuit. Şi 


pentru a nu bate întru nimic la ochi, azurii se înţeleseseră să trimită în 
iscoadă o fată, pe campioana lor, Atena, iar galbenii un băiat, pe 
vicecampionul lor, Tiberiu. 

Noaptea trecuse în emoţii cumplite, cu somn şi vise rele. lată cum 
începuse cea de a cincea şi ultima zi de antrenament. 

3 

O groază de tineri transformați în cireşari urcau pe coasta muntelui 
spre capul celor două pârtii paralele. De departe, păreau şiruri de 
furnici albastre-negre căţărându-se pe trunchiul unui mesteacăn. Cele 
câteva pete galbene şi azurii nu mai erau ca în alte zile în frunte, 
rămăseseră în grosul şirurilor, ba începeau să se împotmolească pe la 
coadă. Dacă s-ar fi găsit cineva să le numere de undeva, de sus, ar fi 
descoperit cu uimire numai câte cinci gângănii de fiecare culoare: 
cinci azurii şi cinci galbene. Şi nu le-ar mai fi văzut strânse laolaltă, ca 
altădată, ci disparate printre siluetele albastre, dar alcătuind cu artă 
nişte puncte deosebite, clare, senine, la egală depărtare unele de 
altele, pe o linie întunecată, mobilă. De aceea nu puteau fi numărate 
precis decât de undeva de sus. Şi undeva sus, la capătul celor două 
pârtii, chiar la mijloc, între cei doi uriaşi oameni de zăpadă, unul cu 
tichie roşie şi altul cu tichie verde, care distingeau într-un fel teritoriile 
A şi B de pe platoul de lansare, se afla cineva, o mogâldeaţă albastră 
care ştia să numere, care voia să numere şi care chiar putea să 
interpreteze rezultatul numărătorilor. „Când şi cum ajunsese acolo 
mogâldeaţă albastră?” era o întrebare la care n-ar fi putut răspunde 
decât ea şi care nu preocupa în clipa aceea decât doi concurenţi, cei 
care-o zăriseră, fruntaşii şirurilor angajate pe cele două pârtii. Pentru 
că erau doi albaştri care lăsaseră în urmă şirurile, strecurându-se într- 
un urcuş discret şi îndărătnic cu o ţintă foarte precisă: omul de 
zăpadă. Omul, la singular, pentru că fiecare siluetă era atrasă de un 
singur om, dar nu de acelaşi. Atena se furişa pe pârtia B, spre omul cu 
tichie verde, Tiberiu pe pârtia A, spre omul cu tichie roşie. Amândoi 
ştiau că pe băncile înalte din faţa oamenilor de zăpadă se ţinea în 
fiecare dimineaţă sfatul azurilor, lângă omul cu tichie roşie, şi sfatul 
galbenilor, lângă omul cu tichie verde. 

Platoul care era străjuit la extremităţile lui de cei doi giganţi albi cu 
tichii colorate, fiecare în capul unei pârtii, avea forma unui pătrat cu 
latura de vreo două sute de metri şi era tăiat drept la mijloc de o 
prăpastie adâncă şi abruptă, cu ambele maluri acoperite de brazi. 
Prăpastia continua până în vale, despărţind în două şi coasta cu 
pârtiile de coborâre, şi ducând până jos perdeaua dublă şi 
impenetrabilă de brazi, la adăpostul căreia urcau, nevăzuţi unul de 
altul, cei doi detectivi în albastru. Trecerea dintr-o zonă în alta se 
făcea pe la marginea de nord a platoului unde prăpastia se îmblânzea. 
Până acolo însă, zonele erau perfect separate şi apărate cu străşnicie 


de priviri indiscrete şi de pericolul fofilării vreunui nechemat. 
Bineînţeles, în condiţiile în care deveneau zone rivale. 

lată de ce Atena şi Tiberiu preferaseră să gâfâie dis-de-dimineaţă şi 
să tragă din răsputeri la urcuş, fiecare încredinţat că va ajunge primul 
sus pe platou, iată de ce îi intrigase pe amândoi apariţia acelei 
mogâldeţe albastre în cel mai îndepărtat punct al platoului, chiar pe 
locul de unire al celor două zone, acolo unde se îmblânzea prăpastia... 
pe când ei se aflau abia la jumătatea urcuşului. Fără să ştie unul de 
altul, fără să se vadă, ambii detectivi în albastru îşi grăbiră suişul. 

Dar când ajunseră sus, pe platou, fiecare la omul de zăpadă rival, 
nu găsiră nici urmă din mogâldeaţa albastră, adică nu găsiră urmă 
vie, pentru că, în zăpadă, erau urme destule, însă atât de încâlcite, de 
parcă se împleticiseră în fiecare zonă vreo douăzeci de beţivi. 
Hărmălaia celor care urcau se apropia primejdios, aşa că iscoadele în 
albastru nu mai avură răgaz să descifreze enigma urmelor din zăpadă. 
Fiecare se grăbi, în zona ei, să-şi găsească un loc sigur de observaţie, 
şi fiecare îl găsi la adăpostul unor tufe de jnepeni, cam la vreo 
douăzeci de metri de statuile de zăpadă. 

Repede, repede, platourile de lăsară cucerite şi cotropite de siluete 
şi bucurii albastre şi de câteva spaime şi nelinişti galbene şi azurii. 
Deşi aproape toţi erau îndrăzneţi, guralivi şi în căutare de glorie, 
schiorii în costume întunecate priveau în fiecare dimineaţă cu 
admiraţie şi chiar cu un fior de teamă spre băncile din faţa paznicilor 
de zăpadă unde se adunau şi se sfătuiau campionii. Nimeni nu 
îndrăznea să tulbure consiliul de obicei vesel şi arogant al zeişorilor 
zăpezii. || ocoleau în tăcere, rareori câte un cutezător saluta în direcţia 
băncii, aşteptând cu înfrigurare un răspuns, oricât de fugitiv şi de 
indiferent, pentru a se lăuda apoi toată ziua. Il ocoleau mereu, dar în 
fiecare zi cercul admiratorilor părea că se apropie de centrul olimpului 
de zăpadă, fără să stârnească mânia perceptibilă a vreunei zeități. 
Cea de a cincea dimineaţă fusese proclamată în taină de către 
siluetele întunecate dimineaţa decisivă; cercul trebuia să se 
contopească pe nesimţite cu centrul. Dar... mutrele zeilor de pe bănci 
erau atât de încruntate şi gesturile lor atât de neliniştite, încât se 
petrecu exact mişcarea contrară: cercul se îndepărtă tot mai mult de 
centrul său, atingând un diametru care, de fapt, îl dizolva. 

Aşa că sfatul tainic, vegheat de paznicii cu mături în loc de arme, 
se bucura şi într-o zonă şi într-alta de linişte desăvârşită... de care 
însă nu putea să profite niciunul din detectivii ascunşi printre jepi, 
pentru că zeii vorbeau numai în şoaptă. Se discutau amănuntele cheie 
ale concursului de a doua zi, adică se punea la cale însăşi victoria şi 
nicio ureche străină n-avea voie să audă un singur cuvânt. Dar 
urechile omului de zăpadă? 

In zona A, sub oblăduirea gigantului cu tichie roşie, Alexandru, 


campionul cu părul aproape alb şi cu faţa îngustă şi lunguiaţă pe care 
nu se vedeau sprâncenele, dar cu ochii vii şi strălucitori ca două 
vârfuri de cărbune, de statură mijlocie, subţire şi suplu ca o zvârlugă, 
dezvăluia marea taină: 

- Nimeni n-are voie să sufle un cuvânt! începu el. Secret absolut, 
sub jurământ!... Aşa! Urechile la mine! Coborârea se va da pe pârtia 
specială, mâine la prânz. Azi după-masă şi mâine dimineaţă se vor 
face recunoaşteri şi antrenamente de acomodare... cunosc pârtia cum 
îmi cunosc palma. Nici după cinci sute de antrenamente nu-i prinzi 
punctul nevralgic. Aşa! Urechile la mine! La cota 1150 e o groapă 
acoperită în care coborârea se împotmoleşte pe nesimţite şi se pierd 
cam patru secunde, fără să-şi dea nimeni seama. Acolo-i punctul 
nevralgic, dar tot acolo-i şi punctul de salvare... Dacă se coboară pe la 
limita din dreapta pârtiei, exact pe muchie, se prinde o ridicătură 
absolut invizibilă, care dă un impuls teribil, ca o catapultă. In loc să se 
piardă patru secunde, se câştigă patru secunde, adică, în total, opt 
secunde. Asta înseamnă victorie sigură, chiar dacă le-am da 
handicap! 

- O fi aşa, îndrăzni un tânăr cu părul creţ şi ochi albaştri ca azurul 
treningului, dar de unde ştim noi când ajungem la cota 1150? Şi cum 
vom putea noi, în viteza aia, să prindem exact muchia pârtiei? 

- Asta e! spuse Alexandru. Asta e marea taină! Urechile la mine: 
trebuie să pregătim momentul, să-l anunţăm din timp prin câteva 
semnale secrete. Aşa! lată ce voi face eu: cu cincizeci de metri înainte 
de cota 1150 voi ridica un omuleţ de zăpadă cu tichie roşie pe cap, ca 
ăsta din spatele nostru, dar mult mai mic, cam un sfert din cât e ăsta. 
Va fi primul semnal: deci cârmirea, spre marginea pârtiei. lar la 
punctul nevralgic voi înfige în zăpadă două ramuri de brad în formă de 
X. Voi să vă potriviţi schiurile exact la o palmă de cele două ramuri. Şi 
să fiţi pregătiţi pentru catapultare, altminteri vă pomeniţi cu capul în 
groapă... Nicio vorbă, nimănui. Sfânt! 

- Şi dacă vreun schior tembel o să nimerească în ramurile de brad 
şi o să le doboare? întrebă una din fete, o negricioasă cu codițe fragile 
şi chinuite. 

- La asta nu trebuie să vă gândiţi nicio clipă! răspunse imediat 
Alexandru. Voi să nu le loviți! Ceilalţi? Imposibil! Toţi vor căuta muchia 
de vizavi şi vor trece obligatoriu prin groapa acoperită... Urechile la 
mine: toată formaţia pârtiei obligă la cotitura asta. Nimănui nu-i va 
trece prin cap să încerce marginea din dreapta. Şi dacă din întâmplare 
va încerca vreunul, fără să cunoască secretul dâmbului, gata! s-a dus! 
Până se scoală din groapă trece minutul... Asta-i tot! Altceva nimic. 
Nimic decât secret absolut! Mormânt! 

Mormântul ar fi început, poate din clipa aceea, dacă băiatul cu 
părul creţ şi cu ochii de azur n-ar fi simţit nişte fiori electrici în priviri. 


Îşi întorsese capul fără să vrea şi observase o siluetă albastră trecând 
pe lângă omul de zăpadă. 

- Asta de unde-a mai apărut? arătă el cu mâna spre băiatul care se 
depărta. Din vale n-a venit... 

- Şi nici din spate nu putea să vină... se miră Alexandru. Am stat 
tot timpul cu faţa spre voi... 

- Şi dacă el o fi stat ascuns în spatele omului de zăpadă!? se 
îngrozi negricioasa cu codițe chinuite. 

- Imposibil! o linişti Alexandru, sau mai bine zis încercă s-o 
liniştească, pentru că nici el nu era dumerit. De unde dracu’ a apărut 
idiotul ăla? După el! 

Dar era prea târziu... „Idiotul” în albastru ajunsese la locul de 
întâlnire a celor două zone, acolo unde prăpastia se îmblânzea şi 
oferea o punte de legătură între maluri. O secundă mai târziu dispăru 
în cealaltă zonă, după perdeaua de brazi. Cu toate acestea, azurii 
porniră după el, cu Alexandru în frunte. Dar când păşiră în zona B, în 
zona gigantului cu tichie verde, văzură aproape o sută de mogâldeţe 
albastre zbenguindu-se pe platou. 

- la-l de unde nu-i! se enervă Alexandru. 

_ -Adică ia-l de unde e! îl corijă negricioasa cu codițe stoarse. 
Inainte de a începe discuția m-am uitat de jur împrejurul omului de 
zăpadă. Nu era nimeni! 

- Şi eu m-am uitat... spuse băiatul cu ochi albaştri: Nici eu n-am 
văzut pe nimeni. Şi-am mai făcut un ocol chiar în toiul discuţiei şi n- 
am zărit niciun albastru pe o rază de cincizeci de metri... 

- O fi trecut pe lângă noi fără să-l vedem... se gândi Alexandru. 
Altă explicaţie nu e, că din pământ n-a ieşit şi nici fantomă n-o fi. 

Silueta misterioasă se apropiase pe nesimţite şi nevăzute de omul 
alb cu tichie verde. Şi deodată căzu pe zăpadă ca fulgerată. Dar nici 
nu se ridică şi nici nu rămase acolo. Se împinse într-o alunecare lină 
spre omul de zăpadă, ajunse cu fruntea la poalele lui... o secundă... 
două... şi pata albastră începu să se micşoreze, parcă sub influenţa 
unei vrăji neîndurătoare, până ce se dizolvă cu totul în zăpadă. Dacă 
ar fi urmărit-o cineva cu privirile de departe, ar fi asistat la acest 
nemaipomenit spectacol. Dar nimeni n-o urmărise şi n-o văzuse, nici 
chiar omul de zăpadă, pentru că era cu spatele la ea. Nici chiar 
iscoada albastră ascunsă în tufele de jnepeni, la douăzeci de metri de 
omul de zăpadă, pentru că nu avea în ochi decât treningurile palide 
de pe bancă. 

Cinci fantome galbene stăteau pe banca din faţa gigantului cu 
tichie verde. Parcă aşteptau să se întâmple ceva, pentru că niciuna nu 
era în stare să scoată o vorbă. Feţele începeau să capete tot mai mult 
culoarea treningurilor, bocancii hârşâiau cu vârful sau cu călcâiul 
zăpada îngheţată de sub bancă, privirile nu se dezlipeau de buza 


platoului de lansare, tresărind ori de câte ori vedeau o siluetă albastră 
ivindu-se acolo. Poate chiar în clipa când orice speranţă părea 
pierdută, apăru pe platou un căţărător în albastru, cu ochelari de 
soare, fără schiuri pe umeri, asemănându-se la mers şi la înfăţişare cu 
alţi douăzeci, treizeci de tineri care se antrenau în zona omului cu 
tichie verde. Un singur amănunt îl deosebea, poate, de ceilalţi: 
căciuliţă verde cu moţ alb-roşu. Dar era exact amănuntul pe care îl 
aşteptau fantomele galbene, şi mai ales conducătorul fantomelor 
galbene, Costin. Noul-sosit trecu prin faţa băncii cu mâinile în 
buzunare şi, fără să privească la cei care tremurau acolo, şuieră 
printre dinţi: 

- Speciala... Mâine la unsprezece şi jumătate... 

Şi îşi continuă plimbarea, la fel de liniştit, făcu un ocol prin spatele 
omului de zăpadă, apoi cobori pe unde venise. Nimeni nu-i dădu vreo 
atenţie, nimeni nu-i remarcase sosirea şi mai ales înapoierea. 

Costin şi fantomele sale se învioraseră. Şuierul acela, auzit atât de 
vag de urechile lor, avusese puteri vrăjite. Costin sări de pe bancă şi 
începu să-şi desfacă braţele parcă după un somn greu şi tulbure. Dar 
nici nu se gândi să deschidă gura înainte de a face un cerc în jurul 
omului de zăpadă. E 

- Nu e nimeni în preajmă, se linişti el. Niciun intrus. Ailalţi ne 
privesc de sus de pe punte. Parcă ar avea de gând să vină încoace. 
Aha! Işi pun schiurile. Să ni le punem şi noi cât durează colocviul... 

- Adică monologul... se auzi o voce groasă. 

- Acum nu mai poate fi monolog... şi du-te dracului! se înfurie 
Costin. Urechile la... Adică aşa zice ălălalt... Atenţie! Concursul se face 
pe pârtia specială şi începe mâine la unsprezece şi jumătate. Asta am 
vrut, asta am aşteptat. Incepând din clipa asta, ăilalţi sunt în mâinile 
noastre, adică în schiurile noastre. Un singur hop trebuie să trecem, 
un hop pe care imbecilii nu-l cunosc, pentru că habar n-au de tainele 
pârtiei speciale. Frăţiorilor, i-am halit! 

- Să nu ne halească ei... se auzi aceeaşi voce groasă. 

- la nu mai cobi, cretinule! Urechi... adică nu... Atenţie! Hopul cel 
mai mare e cota 1300... La insuliţă, aşa i se spune vara. Pârtia 
înconjoară o moviliţă pe care s-au înfipt doi brăduleţi gemeni, ca două 
lumânări încovoiate la rădăcină, aşa ca un fel de U. Exact. Dacă te uiţi 
de departe la ei seamănă cu un U. Ei, bine! Acolo, la insuliţă, e marele 
hop! Cei mai mulţi schiori înconjoară moviliţa prin dreapta. E mai uşor 
de cârmit şi mai în firea lucrurilor... 

- Aha! descoperi cel cu vocea groasă. Noi trebuie să ocolim prin 
stânga... Şi ce câştig aduce ocolul prin stânga? 

- Niciun câştig! îl reteză Costin. Cel mult o deraiere şi vreo zece 
tumbe, ca să-ţi treacă pentru toată viaţa pofta de concurs şi poate 
chiar de schi... dacă nu ştii să faci bine stânga... Dacă te pricepi, scapi 


numai cu spaima şi cu vreo cinci, şase secunde pierdute. 

- Păi atunci ce scofală e dacă o luăm ca şi ceilalţi prin dreapta? 
întrebă altă voce cam la fel de groasă, adică tot în schimbare. 

- Nu e nicio scofală! Nici dreapta, nici stânga nu aduc vreun câştig. 
Dar cine trece prin mijlocul acelui U, câştigă vreo opt secunde! Parcă i 
s-ar prinde elice la schiuri, parcă l-ar goni un motor din spate... 

- Alţii nu ştiu şmecheria? 

- Nu e nicio şmecherie, nerodule! Moviliţa face parte din traseu. Pe 
dreapta, pe la stânga, pe deasupra ei, nu contează. Numai că nimeni 
nu se gândeşte să treacă printre cei doi brăduleţi. Când îi vezi prima 
dată în faţă, de după cotitură, dintr-un unghi rău, ţi se par atât de 
apropiaţi încât primul gând e să te fereşti de ei, să nu cumva să intri 
în ei. Şi din cauza asta nimeni n-a simţit că acolo e o adevărată 
trambulină. 

- Şi tu de unde ştii? se amestecă una din fete în vorbă. Dacă eo 
capcană? 

- Nu e nicio capcană, fricoaso! Şi nu sunt singurul care ştie secretul 
ăsta. II mai ştiu trei persoane, o fată şi doi băieţi, şi toţi trei sunt 
campioni. De ce să nu fim şi noi?... Şi dacă anul trecut concursul ar fi 
avut loc tot pe pârtia specială, poate că erai şi tu campioană. Acum e 
clar? Toată echipa noastră va trece prin U şi vom câştiga concursul pe 
echipe... La individual o să vedem noi... Ce-o să-i mai halim pe idioţii 
ăia! 

Azurii se apropiau... Şi erau numai cinci! Dar şi azurii văzură cu 
uimire numai cinci galbeni lângă gigantul cu tichie verde! Şi deodată 
se porni de undeva un iureş albastru, o învălmăşeală care cuprinse în 
centrul ei şi cele zece pete deschise. Larmă, ţipete, mişcare, trombe 
de zăpadă, toţi concurenţii se adunaseră parcă în zona fantomelor 
galbene. Două, trei minute ţinuse vârtejul de pe platou, apoi începură 
lansările. Unul după altul, la o secundă, se prăvăleau în vale schiorii 
albaştri. Când larma şi agitația se potoliră, cele două grupe de 
campioni şi de candidaţi la victorie se treziră faţă în faţă: cinci galbeni 
şi un albastru contra cinci azurii şi o albastră. Doar câteva clipe de 
surpriză... şi nu mai era nevoie de niciun raport din partea iscoadelor. 
„Misterul celor două siluete albastre încetase să mai fie un mister!” 
aşa gândeau cei doi conducători ai culorilor senine. Fiecare era 
încredinţat că înlăturase primejdia de a fi tras pe sfoară de celălalt. 
Galbenii răsuflară uşuraţi văzând fata în albastru printre azurii, fără să 
se mai întrebe dacă fata avea sau nu codițe, iar azurii, văzând silueta 
albastră ascunzându-se după fantomele galbene, îşi făcură cu cotul, 
apoi îşi împroşcară rivalii cu priviri dure din care nu lipsea o licărire de 
dispreţ. Şi pentru că povestea se încheiase, îşi dădură drumul la vale 
cu o viteză care-i transforma în năluci. Galbenii porniră după ei, ca să 
nu rămână mai prejos. Pe întreg platoul rămăseseră doar două siluete 


albastre, o fată şi un băiat, amândoi cu figuri posomorâte, încercând 
să-şi potrivească schiurile, dar de fapt ferindu-se să se uite unul la 
altul. Se spetiseră urcând înaintea tuturor, îngheţaseră în nemişcarea 
lor printre jnepeni, ba se şi făcuseră de râs în costumele albastre, cam 
jerpelite şi cam intrate la apă, şi după toate, nimeni nu-i întrebase 
nimic, şi nici măcar un semn sau o vorbă de mulţumire nu-i răsplătise. 
Prefăcându-se că nu se văd, se apropiară de bancă, apoi se aşezară 
pe ea pentru a-şi potrivi schiurile. Dar parcă n-aveau chef să coboare. 
N-aveau chef nici să-şi pună schiurile. Nici măcar nu stăteau cum 
trebuie pe bancă: fiecare la un capăt, abia atingându-l. Atena la 
dreapta, Tiberiu la stânga. Ba la un moment dat îşi ridicaseră şi 
schiurile între ei, ca o pavăză. Erau subţirei şi palizi amândoi, ea cu 
priviri mari, mirate, descoperind pretutindeni taine, el înspăimântat şi 
speriat, sau poate numai supărat, cu ochi negri, scăpărători. Primul 
izbucni el, cu şuierături rele în glas: 

- Costin ăsta e un dobitoc! Şi un caraghios! Şi un îngâmfat fără 
pereche! Câştigă un concurs şi apoi trăieşte din el un an întreg. Şi la 
română, şi la matematică, şi la ştrand, deşi înoată ca un dezmăţat, şi 
la cofetărie, şi cu fetele... numai dintr-o coborâre cu schiurile... 

- E drăguţ... spuse Atena foarte încet. E drăguţ din partea ta că nu 
vorbeşti aşa despre Alexandru, deşi ar merita şi mai multe... 

- Pssss! Ce-mi mai sărise inima! mărturisi Tiberiu. Credeam că-ţi 
place Costin... De nătărăii tăi nu pot să mă leg pentru că nu-i cunosc. 
Pe-ai mei îi ştiu însă mai bine decât schiurile... Sunt băieţi de treabă, 
mai ales fetele... 

Atena zâmbi fără să vrea şi dintr-o dată atmosfera se destinse. Se 
aşezară mai bine la capetele băncii, ba chiar începură să se apropie. 

- Şi în grupul nostru sunt fete cumsecade, mai ales băieţii... râse 
Atena de-a binelea. Dar Alexandru e într-adevăr un nătărău... El ne 
obligă la rivalitate... 

Câteva clipe niciunul nu scoase vreun cuvânt. Apoi se auzi vocea 
tremurândă a băiatului: 

- Ştii... Am uitat să-ţi spun anul trecut... când vi s-au dat premiile. 
Tot din cauza lui Costin... El ne-a înhăţat şi ne-a obligat să plecăm 
imediat... Ştii... Eşti foarte frumoasă... 

Atena tresări şi se uită speriată împrejur. Vorbele rostite atât de 
neaşteptat o umpleau cu aer cald, dar parcă o şi sufocau. Poate că 
trebuia să le respingă... Oare? Sau poate că ar fi avut voie să le audă 
chiar cu un an în urmă... 

- Mulţumesc! se pomeni că şopteşte fără voia ei. 

Şi în clipa aceea plină de tresăriri şi surprize, cu un început firav de 
melodie, cu respiraţii nehotărâte, mirate, dar atât de adânci şi 
plăcute, în clipa aceea de gheaţă şi foc, în care două mâini încercau 
să se caute printre schiuri, exact în clipa aceea se produse catastrofa. 


Omul de zăpadă, gigantul cu tichie verde se prăbuşi ca un nevolnic 
peste bancă, izbindu-i şi aproape îngropându-i pe cei doi melancolici, 
dar şi apropiindu-i până la atingerea frunţilor. Când izbutiră să se 
ridice din movila de zăpadă, să-şi elibereze trupurile şi mai ales 
capetele, văzură în locul omului de zăpadă un omuleţ viu, un băiat 
speriat, năucit, cu păr blond, acoperit ici-colo de platina zăpezii, şi cu 
un nas cârn care aducea cu al... 

Nu mai avură timp să-şi termine gândul sau să-şi înceapă 
amintirea, pentru că băiatul din spatele băncii se lansă într-o goană 
nebună pe pârtia de coborâre. 

- Extraordinar! se minună Atena. Tu nu crezi, ca şi mine, că fugarul 
ăsta e... el? Fratele Mariei, Tic... 

- Precis! sări Tiberiu, poate pentru a-i face plăcere fetei. Pun mâna- 
n foc că e Tic... Dar dacă e el aici, atunci sunt şi ceilalţi cireşari! Şi noi 
care am luat totul drept o farsă! 

- Ca şi în seara trecută cu campionii... îşi aminti Atena. Oare să fie 
şi Victor, şi Ursu, şi Lucia? 

- Precis! Hai după el! Fără să le spunem celorlalţi! Formidabil, nu? 
Ne jucăm mai departe rolul de detectivi. Tu vrei? 

Atena clătină veselă din cap. Amândoi se grăbeau să-şi potrivească 
schiurile. Şi parcă pentru a pecetlui secretul, îşi prinseră mâinile şi 
merseră aşa până la buza văii. Mogâldeaţa albastră se apropia 
vertiginos de forfota neagră de jos. 

- Nu-l mai ajungem... se sperie Tiberiu, sau poate încerca o 
manevră abilă. 

Atena îi strânse vârfurile degetelor cu mâna caldă, apoi se lansă ca 
o nălucă în vale. Parcă voia să doboare toate recordurile de coborâre. 
Pe la jumătatea pârtiei, Tiberiu o ajunse. Zburau umăr la umăr. 
Mogâldeaţa albastră intrase în furnicarul de jos şi poate că ar fi 
pierdut-o din ochi dacă nu ar fi zărit-o, vreme de o clipă, oprindu-se 
lângă o altă siluetă albastră care se deosebea de cele din jur prin 
statură. De sus, silueta lângă care se oprise fugarul părea că le 
domină pe toate celelalte. Mogâldeaţa dispăruse. Parcă o înghiţise 
pământul. Dar uriaşul rămăsese. Şi pe măsură ce schiorii detectivi se 
apropiau, gigantul îşi reducea proporţiile înfiorătoare, transformându- 
se într-un tânăr înalt şi solid, aşa cum mai erau şi alţii în furnicar. Şi 
lângă el se afla o fată blondă, cu părul scurt, tuns băieţeşte, sprintenă 
şi îmbujorată. 

4 

Atena şi Tiberiu îşi găsiseră un loc de pândă la vreo zece metri 
depărtare de prietenii dărâmătorului de statui, între doi bolovani care- 
şi ascundeau deschizătura după ramurile unui brad. Spaţiul de pândă 
fiind mic, se lipiseră unul de altul şi urmăreau zgribuliţi mişcările 
vlăjganului şi ale fetei cu păr de aur, care parcă gravita în jurul lui. 


Tiberiu prinse cu mâna braţul Atenei: 

- Ai văzut? Şi-au pus amândoi ochelari de soare... 

- După ce s-au uitat în toate părţile... Mi-a fost teamă că ne vor 
descoperi... El e Ursu şi ea e Lucia, nu? 

- Eşti foarte perspicace... nu scăpă prilejul unei laude Tiberiu. Ei 
sunt! Absolut sigur! Ursu şi Lucia! Dă-mi mâna şi hai să jurăm: să 
rămână numai secretul nostru... până ce hotărâm amândoi să le 
spunem şi celorlalţi. 

Şi pentru că Tiberiu se grăbi să-şi scoată mănuşa, Atena înţelese 
că trebuie să-l imite. Două mâini calde îşi schimbară fiori şi tresăriri. 

- Dacă se despart, spuse Atena, după ce-şi recăpăta respiraţia cea 
obişnuită, eu mă duc după ea şi tu după el... 

- Formidabilă idee! se bucură Tiberiu şi-i căută iute mâna pentru a 
i-o mai strânge o dată, băieţeşte. Eu mă iau după Ursu şi tu după 
Lucia... şi ne întâlnim... adică ne aşteptăm unul pe altul la fiecare și 
jumătate în holişorul cu flori şi draperii verzi de la etajul trei... 

- Şi dacă unul din noi e obligat să-şi continue urmărirea, se însufleţi 
Atena, lasă un bileţel cu amănunte... şi cu ce crede el... între foile 
cactusului de lângă fereastră. Chiar lângă rădăcina cactusului, între 
foile care ating fereastra... Sunt două foi gemene care se despart pe 
la mijloc, eu le cunosc foarte bine. Numai tu să le ţii minte. Da? 

Tiberiu nu mai avu vreme să răspundă, pentru că îl văzu pe 
vlăjganul cu ochelari, care nu putea fi decât Ursu, îndreptându-se cu 
paşi grăbiţi spre adăpostul mascat dintre cei doi bolovani. Amândoi 
şoptiră în aceeaşi clipă: 

- Să nu ne vadă feţele... 

Dar cum oare să nu li se vadă feţele, fără să trezească bănuieli? 
Dacă şi-ar fi întors capetele, sau şi le-ar fi aplecat, sau şi le-ar fi 
acoperit cu mâinile, s-ar fi trădat imediat şi ireparabil. Exista o singură 
atitudine firească şi frumoasă. 

- Doamne, ce noroc! spuse în şoapte neauzite Tiberiu, în timp ce-şi 
încolăcea mâinile înmănuşate în jurul căpşorului împroşcat de jar şi îşi 
apropia obrazul de obrazul ei, pentru a-i primi şi a-i da toate uimirile. 

Şi cuprins subit de gândul că s-ar putea, Doamne fereşte! să 
rămână descoperită o parte a chipului de care-şi lipise obrazul, şi pe 
urmă să fie recunoscută de Ursu, se chinui, cu o spaimă care-i oprise 
inima, să atingă buzele fetei chiar cu buzele lui, şi ceva subţire ca un 
fir de sârmă încărcat de scântei şi fiori electrici îi încremeni buzele şi-i 
închise ochii. Şi rămaseră amândoi, aşa, cu buzele atinse şi uscate, 
fără măcar să respire, până când inima, duduind, şi pieptul, 
sufocându-se, simţiră nevoia cumplită de aer. Atunci se treziră, abia 
atunci, şi norocul îi copleşi iarăşi. Lucia şi Ursu tocmai se despărţeau 
şi deci trebuiau să se despartă şi ei imediat, amânând, pentru cine 
ştie când, emoția, ruşinea şi îndrăzneala de a se privi în faţă. 


„Ce bine că ne-am înţeles dinainte!” se bucură adânc Atena, încă 
neîndrăznind să se uite, măcar cu coada ochiului, spre Tiberiu. Dar 
Lucia se îndepărta, şi se îndepărta şi Ursu şi abia mai avură vreme să- 
şi întâlnească mănuşile groase şi fără fiori. Se despărţiră fără să se 
uite unul la altul şi îşi începură sub o zodie fericită misiunea lor 
voluntară şi misterioasă. 

5 

Fata cu păr blond, tăiat scurt, se plimba pe platoul de la poalele 
pârtiei, fără nicio ţintă. Nimeni nu-i dădea vreo atenţie, dar nici ea nu 
dădea vreo atenţie cuiva. Pur şi simplu se plimba. Tăia platoul în 
diagonale şi în cruciş, sau făcea cercuri şi volute şi tot felul de 
sinuozităţi, uneori o speria larma care se aprindea ici-colo ca nişte 
focuri izolate, sau se oprea în preajma unor grupuri care păreau mai 
vesele şi mai originale, dar le părăsea repede, cu acelaşi surâs 
înţelegător zugrăvit pe figură, sau înţepenea pentru câteva clipe în 
spaţii libere, fără obstacole, pentru a admira priveliştea grandioasă 
din depărtare. Se plimba, probabil, ca atâtea alte siluete albastre, fără 
ţintă. Şi nici nu-i trecea prin cap că e urmărită. 

Atena n-o scăpă nicio clipă din ochi, dar nu se agăţase de spatele 
ei ca o umbră sâcâitoare şi vulnerabilă. O urmărea cu iscusinţă, 
schimbându-şi mereu locul, pentru a nu fi observată. Cel mai adesea 
mergea paralel cu ea, la stânga sau la dreapta, uneori rămânea şi în 
urma ei sau chiar o lua înainte, alteori o lăsa să se îndepărteze mult 
până se pierdea în grupurile albastre fără să-i fie teamă că n-o va 
regăsi. O recunoştea uşor, după căciuliţă roşie cu cercuri albastre spre 
frunte şi cu cercuri galbene spre creştet, dar mai ales după curcubeul 
care îi juca în moţ: toate culorile zilei se adunaseră, strălucitoare, în 
moţul mare, mătăsos, care-i aluneca pe ceafă. 

In plimbarea aceea neîntreruptă şi inutilă, Atena auzise de atâtea 
ori strigându-se numele Luciei şi văzuse atâtea fete blonde 
răspunzând prin zâmbete sau strâmbături la această chemare, încât 
începuse s-o roadă îndoiala că urmăreşte o himeră. Mai întâlnise 
băieţi înalţi şi puternici alături de blonde cu păr scurt, mai întâlnise 
atâtea tipuri care se puteau asemăna cu cireşarii... Oare nu era într- 
adevăr o farsă toată povestea? Oare fără ideea că eroii ei favoriţi se 
află acolo, l-ar mai fi asemănat pe băiatul care se ascunsese sub omul 
de zăpadă cu celebrul Tic? Şi pe blonda în urma căreia se afla, cu 
Lucia?... Dar fără prăbuşirea omului de zăpadă poate că ar mai fi 
aşteptat un an până să i se spună, chiar de către băiatul de la care 
voia să audă, că e foarte... da! el spusese singur, fără să-l oblige 
nimeni: foarte frumoasă! „Grozav!” se bucură ea şi aproape se izbi de 
fata cu căciuliţă roşie şi cu moţ multicolor. Noroc că mai avu vreme să 
se mlădieze şi să evite ciocnirea, în ultima clipă. 

Scufiţa roşie nu mai era singură. Fusese atacată pe neaşteptate, 


din dreapta şi din stânga, de doi băieţi, fiecare o apucase de un braţ şi 
o răpiră într-un vârtej de zăpadă. Dar ea nu scoase niciun strigăt de 
ajutor, nici măcar o exclamaţie de uimire, se lăsă purtată pe sus, şi 
apoi trasă ca o povară, când îşi pierdu echilibrul, şi apoi se agăţă de 
gâtul lor când şi-l recăpătă. Asta era prea de tot! se hotărî Atena cu 
toată convingerea. Prea multe coincidenţe ca să rămână la o simplă 
bănuială: Fata devenise, cel puţin pentru ea, Lucia cea adevărată. lar 
băieţii care o răpiseră nu erau decât Dan şi lonel! 

Iscoada în albastru se strecură ca o adiere printre neiscoadele care 
umpleau platoul pentru a se apropia cât mai repede de cei trei 
cireşari. Apărată de nişte gură-cască, merse câteva clipe în linie cu cei 
trei, chiar atingând cotul lui Dan. 

- Tic a păţit-o! spunea Lucia. A dărâmat omul de zăpadă din 
dreapta. Cel cu tichie verde. Dar a aflat toate tainele. 

- Aoleu, mamă dragă! se sperie băiatul de lângă Atena. Nu cumva 
au pus mâna pe el? 

- Nu! îl linişti Lucia. A scăpat ca prin urechile acului de furia unei 
perechi. Acum s-a dus după ac... 

- După ac? se miră băiatul slăbuţ şi puţintel cârn din partea 
cealaltă. Aha! Vrei să spui că şi-a deteriorat pantalonii. 

- Da... râse Lucia. Jumătate din pârtie a coborât-o căzând. Are o 
gaură că abia şi-a putut-o acoperi cu cipilica. Dar altă şansă de 
salvare nu avea. Cred că l-ar fi linşat schiorii... O să stea câtva timp 
lângă Tombi... 

- Sssst! îi avertiză lonel. Prea folosim cuvinte după care am putea 
fi recunoscuţi... 

- Dacă-i pe-aşa, spuse Dan, trebuie să mă uit cu mai multă atenţie 
la voi. Dacă sunteţi alţii? Am auzit atâţia numindu-se Lucia şi lonel şi 
vorbind cu atâta fidelitate în graiul vostru, că s-ar putea să fiţi nişte 
mistificatori. Şi chiar nu bănuiţi deloc că m-am deghizat? 

Mai mult nu auzi Atena, pentru că, fără niciun avertisment, cei doi 
băieţi o smuciră iarăşi pe Lucia, obligând-o să se lase purtată de ei pe 
un alunecuş în pantă. La capătul alunecuşului, Dan se împiedică şi toţi 
trei se rostogoliră ca nişte mingi. Atena evită alunecuşul, sau mai bine 
zis nu ajunse până la el. Cireşarii îşi scoteau dintr-o moviliţă de 
zăpadă schiurile. Prin urmare se pregăteau de plecare. 

Iscoada alergă într-un suflet la locul unde-şi lăsase schiurile, între 
cei doi bolovani mascaţi cu ramuri de brad, dar nu mai găsi acolo 
decât o singură pereche. Schiurile lui Tiberiu dispăruseră! Numai o 
clipă ţinu spaima ei. Parcă se vedea un capăt de hârtie, undeva sub 
legăturile schiurilor. Intr-adevăr, era un bileţel de la Tiberiu: 

„El e! Sigur. Dar nu singur. E şi Maria, şi Victor. Au pornit toţi trei 
spre platoul de lansare. Pornesc şi eu. La revedere şi... ştii tu... Tibi.” 

Din tot ceea ce scria în bileţel, un singur lucru o uimea şi o 


neliniştea, acel şti; tu... Oare ce să ştie, oare ce ştia, sau ce trebuia să 
ştie?... Întrebările misterioase erau dublate, din fericire, de mişcări 
harnice şi îndemânatice. Nici nu respirase de două ori şi schiurile i se 
prinseseră solid de bocanci. Ştii tu... şopti ea în loc de rămas bun, apoi 
porni spre alunecuşul unde se rostogoliseră cireşarii. Nu mai era 
nimeni lângă moviliţa de zăpadă şi nici în jurul ei. Şi nici pe coasta 
care urca spre platoul de lansare nu-i zări. Dar pe drumul spre cabană 
parcă se zăreau trei siluete albastre la marginea unei pădurici. Exact! 
O fată, încadrată de doi băieţi. Alunecau pe schiuri, lin, ca într-un dans 
ciudat. li ajunse repede, dar pe tot drumul spre cabană nu se mai 
aflau alţi schiori decât cei trei cireşari şi iscoada, cam neliniştită. Era 
neliniştită iscoada pentru că nici în urma ei nu se afla vreun schior. 
Pustiu în faţă, pustiu în spate... Şi ea la zece metri în urma cireşarilor! 
Nu mai putea rămâne neobservată şi nici nu-i trecea prin cap altă idee 
de salvare decât aceea de a-şi încetini alunecarea. Dacă i-ar fi venit 
ideea asta numai cu câteva minute mai înainte... Acum putea să fie 
cam târziu. Şi chiar era. 

Pentru că şi cireşarii îşi încetiniră alunecarea. Ba unul din înaintaşi, 
cel subţire şi cu nasul în vânt, îşi întoarse capul şi o zări. Şi la câteva 
secunde îşi întoarse capul, pentru a privi în urmă, şi Dan. Apoi şi 
Lucia. Era evident că discutau despre ea. Dar pentru că se uitaseră 
înapoi şi o priviseră fără să se ascundă, o considerau, probabil, o 
simplă curiozitate, nu un caz. 

Atena simţi cum cei din faţă îşi încetinesc şi mai mult alunecarea, 
abia se târau. Erau chiar la punctul de întâlnire dintre poteca de 
munte şi drumul mare, asfaltat, care urca la cabană. Iscoada trecu pe 
lângă ei, dar în loc să cotească spre cabană, merse mai departe pe 
potecă, ba chiar acceleră alunecarea. După câteva sute de metri, 
chiar când voia să vadă ce se mai întâmplă în spatele ei, cei trei 
cireşari o depăşiră. lar după alte câteva sute de metri se opri, odată 
cu ei, în faţa unei cabane mici, de bârne. 

6 

Acolo se oprea şi poteca: în faţa cabanei „Poieniţa”. Atena rămase 
un moment năucită. Cei trei cireşari îşi lepădaseră schiurile şi 
intraseră înăuntru. Ea ce trebuia să facă? Să se întoarcă sau să intre şi 
ea în cabana necunoscută?... Chinuitoare dilemă... Ba nu! Trebuia să 
se hotărască imediat!... Şi deodată se petrecu miracolul. De undeva 
din pământ apăru în faţa ei... Tiberiu. Avea schiurile pe umăr. Işi duse 
degetul la buze făcându-i semn imperios să tacă, apoi o ajută să-şi 
desfacă legăturile îngheţate. Abia atunci îi şopti primele cuvinte: 

- Ufff. De jumătate de oră aştept o minune, începu el cu voce 
tânguitoare. Am îngheţat bocnă. Cel puţin degetele de la picioare mi- 
au degerat de vreo trei ori... Ufff. Am găsit un ascunziş formidabil, dar 
străbătut de toţi curenţii din lume. Dacă nu veneai tu... 


Gata! Introducerea fusese făcută. Apoi îşi ridicară şi privirile, şi le 
întâlniră. Nu era nicio umbră de jenă în ele, poate un licăr de spaimă, 
ca să fie totul şi mai frumos. Se prinseră brusc de mâini şi cu un curaj 
extraordinar intrară în cabană. 

La început nu văzură decât patru mese în sufrageria călduţă şi 
întunecoasă, sau mai bine zis una singură, lângă tejghea, o masă mai 
mare la care se aflau şapte persoane, adică şapte tineri, cinci băieţi şi 
două fete: cireşarii. Dar sub masă se agita o vietate cu urechi ciulite şi 
cu o coadă încărcată de neastâmpăr: Tombi. Îşi făcură cu cotul, 
silindu-se să pară calmi şi indiferenți, dar inimile le duduiau ca nişte 
clopote înfăşurate care-şi cer dreptul la sunet. Pentru a scăpa de 
privirile curioase ale cireşarilor, trecură în revistă încăperea şi abia 
atunci descoperiră cea de a cincea masă, într-un fel de firidă fără 
fereastră, scobită în peretele opus tejghelei. Un post de observaţie 
ideal... dacă n-ar fi fost ocupat mai demult, după cum dovedea norul 
gros de fum prin care se puteau totuşi zări doi bărbaţi, doi veritabili 
coloşi, fiecare rezemat în coate, fiecare privindu-şi, într-o nemişcare 
ciudată, farfuria din faţa lui. 

Atena şi Tiberiu se aşezară la o masă mică, aşa cum se cuvenea 
unei perechi, mai ales că măsuţa se afla la doi paşi de sobă şi tot cam 
la vreo doi paşi de sora ei mai mare la care se îndestulau cireşarii. 
Gesturile şi întreaga lor atitudine păreau un manifest viu al nepăsării. 
N-aveau priviri decât pentru ei, cam asta voiau să dovedească, dar 
trăgeau cu coada ochiului spre un loc anumit, ca într-un film de desen 
animat, şi îşi încordau auzul mai ceva decât specialistul de sub masă. 

- Doriţi masa de prânz? îi trezi o voce hodorogită. Avem ciorbă de 
varză, sarmale, varză călită, varză murată şi nişte plăcinte cu... varză, 
specialitatea casei!... Va să zică... ciorbă, sarmale şi plăcinte... 
Perfect! 

Vocea hodorogită se stinse imediat. Era şi timpul, pentru că la 
masa vecină se discuta în şoaptă. E 

- Ce e cu prefăcuţii ăştia? se interesă Tic. Aştia au venit cu pâlnii în 
loc de urechi. 

- Aiurea! i se împotrivi Dan. Azi n-ai fler, Ticuşor. Nu-i vezi cum se 
topesc privindu-se? Pe ea am întâlnit-o pe drum. Săraca! Părea 
năucită. Nici nu ştia încotro s-o apuce. Cine ştie? S-or fi certat, iar 
acum sunt în epoca împăcării... 

- Să nu fi tu în epoca aia a... Ştii tu... Când sună capul gol. Pac, 
pac... 
- Zău, Ticule! sări lonel tot în şoaptă. Am văzut-o şi eu, şi Lucia. N- 
a venit ea după noi..., ci noi după ea. Probabil că şi-a dat întâlnire aici 
cu tipuleţul... Slab de tot! strigă lonel. Dacă şi ăsta e banc, unde 
ajungem?... Să vă spun eu unul. Şi aplecându-se spre urechea lui Tic, 
continuă în şoaptă: Hai să-i lăsăm dracului şi să vorbim despre ale 


noastre. Tot şoptind abia le atragem atenţia. 

Şi Tic şi Dan râseră ca după o glumă bună. Atena şi Tiberiu nu 
auziseră nicio silabă din şoaptele schimbate între cei trei cireşari. 
Numai cuvintele rostite anume de către lonel ajunseseră la urechile 
lor. 

- Nu ţi se pare ciudat? întrebă Atena. Să nu auzim chiar niciun 
cuvânt din bancurile lor! E prea de tot! 

- Dar nici ei nu ne aud pe noi... îi răspunse Tiberiu, nevoit şi el să-şi 
apropie buzele de cârlionţii Atenei pentru a nu-i asculta altcineva 
şoaptele. 

- Şi asta ce înseamnă? se posomori Atena. Aşa cum ne ferim noi de 
ei, se feresc şi ei de noi. Ne-au simţit, asta e! 

- Nu... zău că nu! îi şopti Tiberiu. Noi avem dreptul să vorbim în 
şoaptă, suntem obligaţi... 

- De ce? se miră Atena, dar imediat de înroşi şi îşi plecă privirile. 

La cealaltă masă, Dan îi făcu semn cu ochiul lui Tic: 

- Tot mai spui că-s prefăcuţi? Uită-te la ei! Parcă ar fi găsit răvaşe 
în sarmale, nu carne şi orez, sau cine ştie ce file de album... 

- Eşti tu un prost! se enervă cârnul. Dacă vrei, uite! In două 
secunde îmi schimb în aşa fel mutra că o să-ţi vină să plângi cu 
sughiţuri... 

- Dacă ar fi toată lumea ca tine, Ticuşor, îl lăudă Dan, n-am mai şti 
niciodată ce e adevărat şi ce nu... 

- la fă ochii mari! îi porunci Tic. Deschide gura! Aşa! Scoate şi 
limba! Aşa! Gata! 

- La urma urmei ce-ai vrut? îl întrebă Dan. 

- l-am simţit pe ăia că trag cu coada ochiului şi-am vrut să te 
strâmbi la ei! 

- De ce neapărat cu gura căscată şi cu ochii mari? întrebă surprins 
lonel. 

- Ca să pară că se strâmbă cu adevărat, fără să ştie că se 
strâmbă... Şi ca să semene mai bine cu ceea ce este... Pac! Pac! 

Dan mai scoase o dată limba şi îşi holbă ochii în direcţia lui Tic. Se 
strâmbă de-a binelea, dar grimasa lui părea o imitație neizbutită a 
celei dinainte. 

- Cred c-ar fi timpul să ne odihnim, se auzi vocea Luciei. Discutăm 
mai târziu... 

- Mai bine acum! spuse Maria. Eu nu-s obosită deloc. 

- Eu sunt! se repezi Dan. Şi mie nu-mi vin idei decât la orizontală, 
sau după multă orizontală... 

- Credeam că te-ai săturat la schi de amorul tău pentru 
orizontală... 

- Ahaaa! exclamă Dan, ca şi cum s-ar fi dumerit. Te năpusteşti şi tu 
asupra mea ca să acoperi înfrângerea lui frate-tău! Bine... Atunci 


vreau să vă amintesc că s-a hotărât odihnă după fie... 

- Oricum, trebuie să urcăm, îl întrerupse Victor. Aici tot nu putem 
discuta. E aer prea închis, prea mult fum... 

- Şi prea multe urechi! adăugă cel mai tânăr dintre ei, uitându-se 
ţintă spre masa vecină. 

- Apropo de urechi! îşi aminti lonel. Vă rog din suflet să nu mai 
duceţi în camere plăcinte cu varză. Cred c-a intrat mirosul de varză şi- 
n creioane, şi-n nasturi... Şi-n urechi... 

- N-a mai dus nimeni nicio plăcintă... de două zile! răspunse Lucia, 
aproape ofensată. Am controlat mereu. Poate că suferi de mania 
persecuției... 

- Nu de mania persecuției! se apără lonel. De persecuția verzei, pe 
cinstea mea! 

- Poate că există o instalaţie specială, spuse Dan, care 
răspândeşte, prin ţevi şi orificii invizibile, mirosul ăsta de varză gătită 
în fiecare cameră. La urma urmei, de unde ştiţi voi că nu e mirosul 
viitorului? 

- Eu abia îl aştept seara, mărturisi Ursu. Bineînţeles, înainte de 
masă... Mai ales când se combină cu mirosul de slănină afumată. Il 
simt de sus, din capul pârtiei. N 

- Apropo de pârtie! îşi aminti lonel. Incă n-am hotărât cum ne 
prezentăm la concurs. 

Tic se ciondănea cu Tombi sub masă. Auzind însă cuvintele lui 
lonel, țâşni ca un fulger. Din păcate, Victor începuse să vorbească, şi 
pe el n-avea curajul să-l întrerupă. 

- Nici nu văd ce-am putea să hotărâm... spunea Victor. Ne 
prezentăm ca toți ceilalți... fără să ştim nimic. 

- Poftim? !!! se miră foarte cireşarul cel cârn şi ciufulit. Adică eu m- 
am chinuit degeaba? Şi dacă puneau idioții ăia laba pe mine? 

Victor ridică neputincios din umeri, dar îi făcu un semn complice, 
din ochi, lui Ursu. Vlăjganul transmise semnalul mai departe, spre Tic: 

- Lasă, Ticuşor... Nici n-au pus laba pe tine, nici... 

- Asta am zis-o şi eu aşa... se apără puştiul cu demnitate. Chiar pe 
mine să pună laba?!... Mi-e teamă să n-o fi păţit ăia doi când s-a 
prăbuşit omul de zăpadă peste ei... 

- N-ai nicio vină, Ticuşor, încercă Dan să-l liniştească. A fost un 
semn al justiţiei divine. O pedeapsă... 

- Aiurea! îl întrerupse Tic. Imi intrase nasul în zăpadă şi am ridicat 
prea brusc capul... ca să strănut cum trebuie... 

- Strănutul dreptăţii! îl felicită Dan. 

- Aranjăm noi şi dreptatea, Ticuşor, spuse Ursu. Mâine, înainte de 
concurs, o să facem o inspecţie tainică pe păârtie. Noi doi... Ca nişte 
apostoli ai dreptăţii, Ticuşor... 


7 

Cireşarii părăsiseră de multă vreme sufrageria, dar nici Atena, nici 
Tiberiu nu aveau curaj să rupă tăcerea pe care o lăsase plecarea lor. 
Ascultaseră parcă pe ruguri de tortură discuţia cireşarilor şi ultimele 
cuvinte îi chinuiau pe amândoi, ca nişte sfredele îndărătnice. O undă 
de fericire zvâcnea totuşi în ei. Intr-o clipă de spaimă, atunci când Tic 
amintise despre prăbuşirea omului de zăpadă, îşi apropiaseră 
involuntar degetele, parcă pentru a-şi umple braţele de scântei. Şi 
rămăseseră aşa, poate că şi muţenia lor urca din întâlnirea, de adieri, 
a celor două mâini. Nu se uitau unul la altul; din când în când îşi 
priveau mâinile şi atunci degetele li se încordau şi fiorii alergau până 
în pleoape, şi se trezeau tremurând, cu ochii închişi. 

Intr-un astfel de moment îi surprinse vocea hodorogită a 
cabanierului. Parcă i-ar fi împins cineva într-o prăpastie şi se refăceau 
din bucăţi dureroase. Nu se treziră de-a binelea decât în clipa când 
ajunseră în vestibul. li primi un şuvoi rău de aer rece... şi o foaie de 
hârtie înfiptă în vârful unui schi. Foaia aceea le umplu ochii cu gheaţă 
şi-i trezi definitiv. Conţinea doar câteva cuvinte scrise cu litere groase. 
O ameninţare: „Dacă ați auzit ceva - uitaţi! Altminteri...” Apoi 
semnătura: „Cineva care nu glumeşte. ” 

- Adică ce înseamnă acest altminteri? simţi nevoia să întrebe, 
foarte curajos, Tiberiu. N 

- Eu ştiu ce-o fi însemnând? ridică din umeri Atena. Intre altminteri 
şi semnătură e atât de mult spaţiu gol, încât îmi închipui că a vrut să 
ne dea a înţelege... Adică se va alege pulberea de noi... Uite că mai 
scrie ceva! 

Intr-adevăr, chiar la capătul paginii, mai erau câteva cuvinte, care 
se descifrau greu, pentru că fuseseră scrise cu litere mici, abia 
zgâriate pe hârtie: Un sfat: „Zău că e bine să uitaţi. Al de sus nu 
glumeşte. Un binevoitor.” 

- la uite, domnule! se enervă Tiberiu. Dacă-i pe-aşa... 

Atena îl întrerupse clipindu-i zâmbitor şi discret: 

- Sssst! E o frază cu dublu înţeles: Al de sus nu glumeşte... Mie îmi 
place grozav! Imi place totul. Şi ameninţarea, şi sfatul... tu nu-i simţi 
pe cireşari? 

- Ba da... se bosumflă Tiberiu. Dar nu ţi se pare că ne iau cam 
tare? Vor cu orice preţ să ne sperie... 

- Nu cred că vor să ne sperie, râse Atena. Ba cred că nici nu ne-au 
observat. Dacă au vorbit cu atâta nepăsare în preajma noastră... 
înseamnă că ne-am deghizat foarte bine... 

- Bine, bine... se înfioră Tiberiu, amintindu-şi rolul pe care-l trăise 
nu cu mult timp înainte. Adică... tu crezi că pur şi simplu ne-am 
deghizat? 

- Nu ştiu... se retrase Atena. Dar poate că e mai bine să ne 


închipuim asta... deocamdată. Ca să ne putem gândi mai în voie la 
toate întâmplările... Şi la cele viitoare. 

Tiberiu acceptă invitaţia, împotriva inimii, şi cu un regret care-i 
aducea fiere în gură: 

- Dacă tu spui aşa... cu o condiţie: deocamaată!... Aşa! Dar de ce 
crezi că nici nu ne-au observat? se grăbi el să continue. Atunci ce e cu 
hârtia asta?... Cel puţin doi dintre ei ne suspectează: cel care-a scris 
avertismentul şi cel care ne dă sfatul. După câte-i cunosc eu, din cărţi, 
îmi cam închipui cine sunt cei doi... 

- Nu! Nu! îl opri Atena de teamă să nu audă vreo prostie care ar fi 
îndurerat-o. Mai bine lasă-mă pe mine să ghicesc. Te rog foarte mult... 

Tiberiu se înduioşă ca un copil auzindu-i rugămintea. Şi îi răspunse 
cu un zâmbet forţat care voia să ascundă bucuria năvalnică din 
pieptul lui, bucuria că poate fi mărinimos cu Atena. 

- Sunt convins că şi tu gândeşti la fel! o încuraja el. Nu-i aşa că... 
Aoleu! Uitase... Spune! 

- ţi mulţumesc... Ştii... eu tot cred că nu ne-a observat nimeni, 
adică nu ne-a luat nimeni în serios. Unul singur dintre ei, mai mult din 
prudenţă, a vrut să ne sperie... 

- Şi celălalt?... întrebă mirat Tiberiu. 

- Celălalt e acelaşi... numai că şi-a schimbat scrisul şi creionul. Ca 
să ne sperie şi mai tare, ca să ne facă să credem în seriozitatea 
avertismentului... Nu-i aşa că şi tu te-ai gândit la acelaşi lucru? 

Tiberiu nu se gândise la aceeaşi persoană, adică nu se gândise la o 
singură persoană. Dar putea el să nu-i facă o plăcere sau o bucurie 
Atenei? Mai ales că s-ar fi putut să aibă dreptate... De aceea se grăbi 
s-o încurajeze: 

- Da... Mi-a trecut şi mie prin cap ideea asta... E destul de 
ingenioasă, demnă de cireşari... 

Tiberiu se gândea la ideea Atenei, fata însă îşi imagina că Tiberiu 
laudă ideea biletului. 

- Numai Tic putea să facă asta! şopti Atena. Nu-i aşa că şi tu te-ai 
gândit la el? 

Putea Tiberiu să nu-i dea dreptate? Clătină din cap şi mai închise şi 
ochii, şi totul părea atât de grav şi de definitiv de parcă ar fi răspuns 
la cea mai hotărâtoare întrebare a vieţii lui. De aceea avu curajul să-i 
strângă mâna, pentru o clipă. 

- Celorlalţi nu le destăinuim nimic... şopti Tiberiu la rândul lui. 
Niciun cuvânt. Eu o să spun că m-am rătăcit... 

- lar eu voi spune că m-am supărat pe ei. Bravo! 

- Şi nici despre cireşari nu le vorbim! 

- Nici despre cireşari! consfinţi fata prima sa taină. 


Capitolul II 
1 

Deşi de câteva minute nu-şi dezlipise ochii de la firidă, cabanierul 
tresări violent în clipa când auzi şuieratul scos de unul din cei doi 
coloşi. Era un şuierat scurt, dens şi puternic, ca o explozie ciudată, 
fără ecou, un şuierat parcă anume azvârlit pentru a te ridica în 
picioare şi a te ţine în stare de alarmă. Aşteptarea nelămurită dură 
însă foarte puţin. După numai două secunde, celălalt colos îşi mişcă 
de câteva ori arătătorul, fără să-şi întoarcă însă capul spre tejghea, 
făcând şi repetând un semn de chemare, şi categoric şi indiferent, 
care-l tulbură şi mai tare pe cabanier. Era prea multă vigoare, prea 
multă poruncă în încordarea braţului şi în mişcarea degetului care 
chema, dar capul ridicat spre tavan şi imobilitatea trupului voiau 
parcă să demonstreze o stranie nepăsare. Măcar să nu se fi auzit 
înainte acel şuierat ca un semnal de alarmă. 

Distanţa dintre tejghea şi firidă deveni pentru câteva secunde o 
cale de tortură, o cale spre tortură, pe care cabanierul o străbătu 
parcă împins de cineva. 

- Ne cunoşti? îl întâmpină o voce groasă şi gravă. 

Cabanierul se uită mai întâi la stânga, la cel care îl întrebase. Şi 
deodată i se ivi în faţă imaginea unui luptător de circ. Gros şi 
mătăhălos, cu ceafă de taur, cu urechile lipite strâns de ceafă, cu 
bărbia rotundă, fără nicio asperitate, care făcea ca întreaga faţă să 
pară trasă cu compasul, cu ochii mici, întunecaţi şi iscoditori, acoperiţi 
de sprâncene negre, dese, stufoase, dar cu craniul lucitor, ras cu 
briciul, fără niciun fir de păr, individul parcă abia aştepta să iasă din 
arenă. 

- N-ai de unde să mă cunoşti... răspunse tot el. Sau poate că m-ai 
văzut undeva, fără să te văd eu... 

Cabanierul, din ce în ce mai speriat, negă prin câteva mişcări 
precipitate, apoi, supunându-se gestului pe care-l făcu subit arătătorul 
colosului, îşi fixă privirile spre celălalt client, spre cel care scoase 
şuieratul tulburător. Avea o figură comună, care nu se remarca prin 
nimic, numai ochii cenuşii, cu sclipiri de oţel, trădau o energie şi o 
hotărâre neobişnuite. 

Privea însă cu pleoapele întredeschise, ca un om obosit, şi 
cabanierul se simţi mai în largul său. Amintindu-şi însă statura lui, 
care o depăşea pe a colosului, şi simțindu-se fixat în aceeaşi clipă de 
nişte luciri ca de oţel, cabanierul era cât pe-aci să facă un gest de 
retragere. 

- Stai... îl invită o voce obosită, calmă, în care se simţea însă şi 
obişnuinţa de a comanda... Pe scaunul ăsta... Dumneata te numeşti 
Miron... Aristide Miron... Dacă vrei neapărat să cunoşti şi numele 


noastre... 

Cabanierul negă din nou, prin câteva mişcări precipitate, în timp ce 
se aşeza pe scaunul oferit de omul cu reflexe de oţel în priviri: 

- Nu... De ce?... Vă rog... vă rog... 

Cei doi încuviinţară în tăcere şi cabanierul simţi parcă o undă de 
linişte trecând prin carapacea de spaimă care-l cuprinsese şi în care 
se sufoca. A 

- Foarte bine! continuă omul cu oţel în priviri. lţi voi spune totuşi 
numele meu: Liviu lordan... 

- lar eu mă numesc Petric... lon Petric! adăugă imediat cel cu capul 
ras şi cu înfăţişare de luptător. 

- Mulţumesc... bâigui cabanierul, ca şi cum, destăinuindu-şi 
identitatea, cei doi i-ar fi făcut o mare favoare. 

- Îţi voi pune câteva întrebări, spuse Liviu lordan. Şi ca să ne 
înţelegi de la început, cred că e bine să repet: Noi vom întreba. Da... 
Şi încă un lucru: Dacă unul dintre noi va găsi de cuviinţă să noteze din 
când în când răspunsurile dumitale... să nu te sperii. Deocamdată nu 
urmărim altceva decât să ne /ămurim asupra unor lucruri. E foarte 
clar? 

- E foarte clar... răspunse cabanierul tot în neştire. 

- Bine... continuă lordan. De câtă vreme lucrezi dumneata aici, la 
cabana asta?... Dacă vrei, poţi să nu răspunzi. Nu asta ne interesează 
cel mai mult... 

Aristide Miron simţi din nou tăişul spaimei de-a lungul şirei spinării, 
deşi vocea lui lordan nu avea nicio nuanţă de ameninţare, suna 
obosită şi indiferentă. Intrebarea însă i se părea absolut inutilă, 
stupidă, urâcioasă, şi tocmai asta îl speria. Toată lumea din 
împrejurimi, tot oraşul de la poalele munţilor, şi atâţia alţi turişti din 
atâtea alte regiuni, o groază de oameni ştiau de când lucrează el la 
cabană. 

- De la cincisprezece ani... se pomeni el că răspunde. Adică de 
aproape treizeci şi doi de ani... O viaţă de om. 

lon Petric, cel cu umeri cât uşa şi cu craniul ras, părea că-şi 
aminteşte ceva: 

- Aha!... mormăi el. Cum s-ar spune, aproape că suntem cu toţii 
acelaşi leat. Ba chiar suntem! N-ai făcut şi dumneata armata la 
artilerie? La douăzeci şi trei de mortiere? 

- Nu! răspunse cabanierul. Nici n-am făcut armata. Am avut pe la 
şaptesprezece ani un accident, sus la Hodoroaga. Mi s-a zdrelit 
piciorul drept... Şi de-atunci îl târăsc... 

- Nu prea se cunoaşte, spuse lon Petric. 

- Aproape... părea că se roagă Aristide Miron. Vreo opt ani am 
făcut în fiecare zi exerciţii. Câte patru, cinci ore pe zi. Aşa cum m-a 
învăţat un doctor mare. Dacă nu l-aş fi ascultat, azi nu m-aş mai fi 


mişcat. De două ori pe an venea să mă vadă. Să-i dea Dumnezeu 
sănătate, că bun om a fost... 

- Doctorul Valeriu Georgescu? întrebă Liviu lordan. 

- Nu! Doctorul Atanasie lanăş. Lui îi datorez faptul că pot să umblu. 
Îi plăcea să urce pe munţi şi întotdeauna... 

Liviu lordan făcu un semn obosit care spunea fără ocol că nu-l 
interesează vorbăria cabanierului: 

- Altădată... Ca să fie clar... Prin urmare lucrezi la cabană de 
treizeci şi doi de ani... Şaptesprezece plus opt... Douăzeci şi cinci... 
Douăzeci şi doi... Foarte bine! 

Aristide Miron nu pricepea nicio iotă din calculele pe care le făcea 
lordan, dar cifrele îi sunau înfricoşătoare în urechi. Teama iarăşi se 
îngroşa şi pentru prima dată, de zeci de ani, parcă simţea că-l doare 
piciorul. O încercare de revoltă nestăpânită urca în el. 

- Stai! îl opri lordan chiar în momentul când era să explodeze. Va 
să zică în 1944 erai aici... Prin iunie, iulie... Da? 

- Da... răspunse iarăşi temător şi retras cabanierul. Aş putea spune 
că din 1943 n-am mai coborât de aici niciodată... 

- Niciodată?! se miră a provocare colosul fără păr. 

- Nu chiar niciodată... îşi aminti Aristide Miron. Am coborât de 
câteva ori ca să-mi aranjez nişte treburi. Dar n-am lipsit mai mult de o 
săptămână... poate două... 

Liviu lordan îi făcu un nou semn de tăcere: 

- Altădată... Va să zică începând din 1943, în fiecare vară ai rămas 
aici, la cabană... 

Aristide Miron clătină capul în semn de încuviinţare. 

- Bine... continuă lordan. Şi aşa cum i se potriveşte unui cabanier, 
ai colindat în acest timp toate împrejurimile... Sau te-au colindat ele 
pe dumneata... Stai!... Vreau să spun că ai fost la curent cu tot ceea 
ce se întâmplă în împrejurimi, la celelalte cabane... E foarte clar? 

- E foarte clar, răspunse Aristide Miron. Am mai cutreierat şi eu 
coclaurile... dar mai mult au venit ceilalţi pe la mine. Aşa că de... Am 
aflat destule. Şi cum sunt destul de vechi pe aici, oamenii, mai ales 
cunoscuţii, au obiceiul să mai schimbe, câteodată, numele cabanei. În 
loc să-i zică „Poieniţa” îi zic şi ei „Traista”. 

- Traista?! se întrebă mirat lon Petric. Asta cam ce-ar vrea să 
însemne? 

- Adică un fel de traistă cu veşti sau cu amintiri. Că mai toţi 
oamenii care poposesc pe aici, fie de-alde noi, fie de-alde 
dumneavoastră, vor să-şi amintească şi ei câte ceva... De cele mai 
multe ori prostii sau nimicuri: accidente, chiolhanuri, mizilicuri cu tot 
felul de cuconiţe... Dumneavoastră le ziceţi aventuri... Şi altele: bătăi, 
spaime, crime... Dar pe dumneavoastră cam ce v-ar interesa? 

Pleoapele lui lordan se îndepărtară pentru o clipă şi cabanierul 


parcă văzu ţâşnind din ele nişte proiectile de oţel. Poate că era o 
simplă părere de o clipă, dar neliniştea începea iarăşi să scurme. 

- Întrebările le punem noi! aminti, cu voce înceată şi gravă, Liviu 
lordan. Ne interesează, mai întâi, un anume Paul Bălan. Ne 
interesează însă foarte discret. Dacă află că ne interesăm de el, 
înainte de a-l vedea, e foarte rău. E ireparabil! j 

- Inţelegi? spuse foarte amenințător lon Petric. In asemenea cazuri 
ireparabile... Ce mai! |ţi dai singur seama cât de rău este. Nimeni nu 
are voie să audă de acest Paul Bălan! Nimeni nu trebuie să ştie că e 
căutat! N 

- Nici acum şi nici după! amenință la rândul lui lordan. In ambele 
cazuri e la fel de grav! E foarte clar? 

- E foarte clar... răspunse cam sugrumat Aristide Miron. Nici după... 
Adică... Asta înseamnă că...? 

- Asta nu înseamnă nimic! spuse Liviu lordan. Sau înseamnă un 
singur lucru: suntem aici ca să întrebăm, nu ca să răspundem!... Să 
fie foarte clar! Ne interesează individul Paul Bălan, iar el nu trebuie să 
afle că ne interesează! Scurt! 

- Nici nu poate să afle! se revoltă în felul lui cabanierul. Nu poate 
să afle... pentru că nu are cine să afle. Eu nu cunosc niciun Paul Bălan 
şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut vreun cetăţean cu numele ăsta... 
care să stea prin împrejurimi... 

Liviu lordan făcu un semn discret, cu degetul, către Petric, un semn 
care nu putea să-i scape cabanierului. Petric scoase un carnet din 
buzunar, în care începu să noteze cuvintele pe care le repeta Liviu 
lordan: 

- ... Nu cunosc şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut pe individul 
Paul Bălan... 

- N-am spus aşa! răbufni cabanierul. Am spus că nu cunosc şi nici 
nu-mi amintesc să fi cunoscut un individ cu numele ăsta. N-am auzit 
despre niciun Paul Bălan prin împrejurimi, asta am spus. De unde ştiţi 
dumneavoastră că nu şi-o fi schimbat numele? 

Cei doi rămaseră o clipă nedumeriţi, apoi îşi aţintiră privirile asupra 
lui Aristide Miron. Priviri ascuţite, nemiloase. Cabanierul nu le putea 
suporta. Faţa parcă i se făcuse şi mai lividă, iar mâinile îi tremurau. 

- Deci nu cunoşti niciun individ cu numele Paul Bălan, spuse cu 
voce insinuantă Liviu lordan. Bine... Dar nu-l cunoşti nici pe cel care a 
avut cândva numele ăsta? 

- De unde să ştiu eu cine şi când şi-a schimbat numele? se 
dezmetici cabanierul. Nu pot să jur decât pentru numele unui singur 
om şi omul acela sunt eu. Şi pe mine mă cheamă Aristide Miron. Şi 
mai ştiu că niciodată nu m-a chemat altfel... 

- Notează! sună ca o poruncă vocea lui Liviu lordan. Numitul 
Aristide Miron nu cunoaşte şi nici nu bănuieşte vreo persoană care are 


sau care a avut cândva numele de Paul Bălan. E clar? 

- Aşa e foarte clar, acceptă cabanierul. Ce vină am eu dacă nu-l 
cunosc?... Şi dacă s-a aciuat prin împrejurimi şi eu nu-l cunosc, nu văd 
cine altul ar putea să vă pună pe urmele lui. 

- Nici nu ne gândim la altcineva... se auzi iarăşi glasul ciudat al lui 
Liviu lordan. Chiar dumneata ne vei pune pe urmele lui... De aceea 
discutăm cu dumneata! 

Din nou pluteau valuri de ameninţare şi din nou inima cabanierului 
se făcu cât un purice. 

- Dacă nu-l cunosc, începu el să se tânguie. Ce vină am eu? N-am 
comis nicio neregulă, nicio... 

- Poftim?! îl întrerupse brutal lon Petric. Dacă ţii cu tot dinadinsul 
să ajungem la dumneata... f 

Cabanierul simți că îngheaţă. Işi duse mâinile la frunte, nu atât 
pentru a-şi ascunde privirile, cât pentru a-şi sprijini capul, care 
începuse deodată să-i atârne greu, ca plumbul, ca un corp străin. 

- Ai cel mai bun prilej ca să-ţi răscumperi... prostia! spuse Liviu 
lordan. Asta ţi-o declar eu, cu toată răspunderea. Aminteşte-ţi 
termenul pe care l-am folosit. Am spus prostie, nu altceva... 
Deocamdată... Numai de dumneata depinde schimbarea termenului. 
Cred că ştii cât de simplu se poate ierta sau uita o prostie oarecare... 

Cabanierul ridică din umeri ca un om care nu mai are scăpare: 

- Nu ştiu cum v-aş putea fi de folos... N-am nicio putere... lar dacă-i 
vorba despre prostia la care vă referiţi... 

- Dar nu înţelegi odată pentru totdeauna, imbecilule, că nu ne 
interesează nici cât negru sub unghie ce-ai făcut dumneata? izbucni 
ca un vârtej Liviu lordan. Încearcă să-ţi aminteşti! Gândeşte-te la toţi 
cei care s-au aciuat pe-aici, prin împrejurimi, în ultimii douăzeci de 
ani, în ultimii douăzeci şi cinci de ani! Ne interesează un individ cam 
de statura dumitale, însă mult mai slab, cu părul castaniu, al cărui 
nume autentic este Paul Bălan. A ieşit din spital fără un rinichi şi cu 
jumătate din urechea stângă tăiată... 

- Fără jumătate de ureche?! se învioră subit cabanierul... Cred că-l 
cunosc... Dar nu-l cheamă Paul Bălan!... Ca să vezi, domnule! De- 
aceea umblă zi şi noapte cu şapca trasă pe-o ureche. Dacă nu l-aş fi 
văzut într-o noapte adormit, fără şapcă, n-aţi mai fi dat niciodată 
peste el. Asta s-a întâmplat cu vreo doi ani în urmă... Ba nu! Chiar 
acum trei ani... li căzuse şapca în timpul somnului şi-am văzut că-i 
lipseşte o parte din urechea stângă. Nici nu-mi amintesc dacă era 
urechea stângă sau urechea dreaptă, dar dacă ziceţi dumneavoastră 
că i s-a tăiat urechea stângă... aia o fi fost... L-am întrebat ce-a păţit şi 
m-a rugat să nu suflu nimănui vreo vorbă despre urechea lui... Aoleu! 
Dumnezeule! Cum de nu mi-am dat seama! M-a pus să-i jur că o să 
păstrez taina... şi din cauza dumneavoastră... 


- Chestiile astea nu ne interesează! îi respinse lordan tânguielile. 
Cum îl cheamă? 

Cabanierul se codea, dar văzându-l pe celălalt scoțând carnetul şi 
cerând încuviințarea lui lordan, socoti că e mai bine să răspundă la 
întrebare: 

- Fie ce-o fi!... Licu îi spunem între noi. lar numele de familie: 
Balău. Dar toată lumea îl numeşte altfel: Cucu. Multă vreme am crezut 
că ăsta i-i numele de familie: Cucu. Până i-a venit pe adresa asta o 
scrisoare. Cu vreo şapte, opt ani în urmă. Ştiu c-a fost mare tevatură. 
Domnului Paul Balău - Cabana Poieniţa. Nu era niciun Paul Balău la 
cabană. Nici în registru n-am găsit vreun client cu numele ăsta ca să-i 
trimitem scrisoarea acasă. Am început să iau şi eu cabanele la telefon 
şi să întreb dacă nu se află pe undeva un Paul Balău. La Vulturi am 
dat peste Cucu la telefon. Şi mi-a spus că scrisoarea e pentru el, şi a 
venit într-un suflet aici ca să şi-o ia. Dar nu i-am dat-o până ce nu mi-a 
arătat buletinul. Şi am văzut cu ochii mei că-l cheamă Paul Balău... 
Dar nu cred să mai ştie altcineva că-l cheamă aşa. Toată lumea-i zice 
Cucu... şi cred că i s-a dat porecla asta pentru că nu-şi află niciodată 
cuibul... Rătăceşte mereu din cabană în cabană... 

Liviu lordan îi făcu semn lui Petric să închidă carnetul. Apoi se lăsă 
greoi pe speteaza scaunului, parcă pentru a-i încerca rezistenţa, şi-l 
privi pe cabanier cu ochi mari, de copil. Lucirile stranii, de oţel, se 
topiseră ca prin farmec, făcând loc altora, mai vii, de mirare şi 
bucurie. 

- Cucu... Cucu... repetă el în şoaptă. Cine l-ar fi recunoscut sub 
numele ăsta?... Din Bălan - Balău... Un n transformat în u... Ce poate 
fi mai Simplu?... Mutarea căciulii pe celălalt a... Ce poate fi mai 
simplu?... Şi apoi cu şapca pe-o ureche şi cu alt nume, rătăcind din 
cabană în cabană... Ce poate fi mai simplu?... Acum la ce cabană a 
ajuns? 

- La cabana /zvoarele, răspunse Aristide Miron. Mi se pare că a mai 
fost o dată acolo... Cu vreo... zece... ba nu, chiar cu unsprezece ani în 
urmă! Exact! Un an după avalanşă... Ba nu! Chiar în timpul 
avalanşei... Din ianuarie până în aprilie a stat îngropat acolo... Am 
crezut că n-o să-l mai găsim viu... Doamne! Ce urgie! La fiecare zece 
ani, aşa zice lumea, şi aşa am băgat şi eu de seamă, e an de avalanşă 
la Şaua Morţii. Se prăvăleşte zăpada peste trecătoare şi până la 
dezgheţ nu e chip să se mai ajungă la /zvoarele. Eu am apucat trei 
avalanşe până acum, prima la şaptesprezece ani, când cu 
accidentul... Mare urgie! Intr-un an au prins şapte oameni acolo, adică 
nişte tinerei... Cei bătrâni i-au sfătuit să nu rămână la cabană, că e an 
de urgie... aşa i se spune prin părţile noastre avalanşei... dar ei nici n- 
au vrut să audă... Şi s-au opintit munţii chiar în noaptea de Anul nou. 
Nimeni n-a putut urca până acolo şi nimeni n-a putut cobori pe acolo... 


La primăvară nu s-a mai aflat suflet în niciunul... De... Frigul, foamea, 
dihăniile, spaima... 

- Bine, bine... îi întrerupse Liviu lordan amintirea. N-ai idee cum a 
ajuns din nou Bălan... adică Licu... Cucu... la /zvoare/e? S-a mai întors 
şi pe la alte cabane? 

- La asta nu m-am gândit niciodată... căzu cabanierul pe gânduri. 
Ca să vezi, domnule! laca! E întâia oară că se angajează a doua oară 
la aceeaşi cabană. Şi după ce le-a terminat, parc-ar vrea s-o ia de la 
cap... Oare ce-o fi cu el de nu-şi găseşte locul? Chiar aşa ca un cuc... 
Bine i-a zis cine i-a zis... Cucu... Parc-ar căuta un cuib în care să-şi 
lase ouăle... 

- Şi dacă o fi căutând ouă pentru un cuib? întrebă pe neaşteptate 
lon Petric. 

- Asta n-o mai înţeleg, spuse cabanierul. Ce ouă să caute?... Cum 
vine chestia asta? g 

- Nu vine deloc! răspunse tăios Liviu lordan. E un fel de a vorbi. In 
limbajul nostru are o semnificație foarte precisă, dar care nu trebuie 
să te intereseze pe dumneata. Nu e bine să te intereseze! Notează! 
Paul Balău, zis Cucu, zis Licu, cu domiciliul temporar la Cabana 
Izvoarele... 

- Cu ce se ocupă acolo, întrebă lon Petric. 

- Un fel de om la toate, răspunse cabanierul. Cărăuş, om de 
serviciu, câteodată bucătar, câteodată ghid. Demult putea să ia o 
cabană în primire, dar întotdeauna a refuzat. Nu e nici mai hoţ, nici 
mai cinstit decât alţii... 

Liviu lordan se ridică pe neaşteptate în picioare. Era foarte înalt, 
mai degrabă slab, însă suplu şi bine legat. Spatele parcă începea să 
se încovoaie, iar părul odată negru devenise gri. Nu părea să aibă cei 
47 de ani pe care îi destăinuise colosul chel şi cu capul rotund ca o 
minge. Mulându-şi puloverul pe corp, lordan încercă să camufleze o 
umflătură la şoldul drept. Cabanierul îi surprinse gestul şi mai avu 
vreme să observe conturul foarte precis al unui pistol Parabellum. Işi 
ascunse descoperirea sub masca unui zâmbet forţat care nu putea 
decât să sporească suspiciunea celor doi. 

- Vreţi să urcați spre /zvoarele? întrebă mai mult ca să se afle în 
vorbă cabanierul. Eu nu v-aş sfătui. Nu mai aveţi timp să ajungeţi pe 
lumină. Trebuia să porniţi mai de dimineaţă... 

lordan îşi îmbrăcase vindeacul care-i ajungea până la jumătatea 
coapselor. Nu i se mai vedea nicio umflătură. Gesturile i se voiau mai 
degajate, dar pe figură i se întipăriseră cute de supărare: 

- Aş vrea să-mi răspunzi foarte exact la câteva întrebări. Mai întâi: 
cum se ajunge la Cabana Izvoarele? 

- E un singur drum. Şi de vară, şi de iarnă. Marcaj metalic cu cerc 
albastru. Până la Şaua Morţii sunt vreo patru ore. De la Şaua Morţii la 


cabană vreo două ore. Unii fac drumul în cinci ore şi jumătate. 
Alpiniştii chiar în cinci ore. 

- Alt drum nu există? O potecă, o... 

- Până la Şaua Morți sunt destule, însă de-acolo e o singură potecă: 
aceea marcată cu cercul albastru. | se zice Bârna ladului şi-şi merită 
numele. Altă cale nu-i. Numai prăpăstii şi prăvăliri de torente. De- 
aceea, dacă se închide Şaua Morţii, nu mai e loc de trecere spre 
Muntele Înalt. Doar vara se poate urca pe Torentul Magilor cu 
frânghiile. 

- Există telefon la cabană? întrebă Liviu lordan. 

- Este!... Cum să nu fie?... Dar se aude ca de pe altă lume... Atunci 
când se aude... Firul urcă pe deasupra unor prăpăstii aşa de crunte, 
că abia s-a găsit loc pentru câte un stâlpuleţ firav. Dacă-şi caută 
cineva de joacă, gata cu legătura. 

- Cine răspunde acum de cabană? 

- Apoi nu prea se poate şti. Sunt doi fraţi acolo, fraţii Barbu, 
amândoi gospodari pe cinste şi vânători de prima mână, dar unul din 
ei e căsătorit, ăl mai mic, Constantin, şi cum şi-a luat şi femeia sus, 
gurile rele zic că ea face şi desface totul la cabană. De... 

Se ridicase şi lon Petric de pe scaun. Deşi puţintel mai scund decât 
Liviu lordan, grosimea şi lăţimea lui îl transformau într-un adevărat 
colos, aşa cum de altfel era supranumit de cei care-l cunoşteau. 
Cabanierul se simţea ca un şoarece între doi motani fioroşi. „Dac-ar fi 
şi Cucu aici, îşi spunea el în gând, că şi ăla e o matahală cât toate 
zilele, ar fi ca într-un film.” Aştepta să-i cadă o labă uriaşă de piatră în 
moalele capului sau să se întâmple o minune, tot ca în filme, care să-i 
prăvălească pe cei doi uriaşi printre mese şi scaune. Dacă i s-ar fi 
cerut în clipa aceea să-şi semneze propria condamnare la moarte, 
oare n-ar fi dus imediat mâna la toc? Din fericire i se ceru altceva. 

- Ne-am înţeles de la început, îi aminti Liviu lordan, că n-ai voie să 
sufli nimănui niciun cuvânt... 

- Jur pe toţi sfinţii!... se grăbi cabanierul. 

- Am văzut noi cum îţi respecţi jurămintele... mormăi lon Petric. Noi 
nu suntem Bălan sau Cucu, auzi? 

Degetele lui Petric se înfipseră pentru câteva clipe în umărul 
cabanierului. Nici când îşi zdrelise piciorul nu simţise o asemenea 
durere. 

- Nu vrem să te înspăimântăm, spuse lordan. Am apela la alte 
mijloace. Vrem să-ţi pui lacăt la gură. E foarte clar? 

Tremurul cabanierului era cel mai clar răspuns. 

2 

Ascuns după uşă, lonel asistase, nevăzut, la ultima scenă a 
convorbirii dintre cabanier şi cei doi uriaşi, acolo, în firidă. Auzise şi 
memorase cu fidelitate, nu atât din curiozitate, cât dintr-o senzaţie 


ciudată de spaimă şi uimire, vorbele pe care cel mai înalt dintre ei le 
rostise, înainte de plecare: 

„Nu vrem să te înspăimântăm. Am apela la alte mijloace. Vrem să- 
ţi pui lacăt la gură. E foarte clar?” 

Ba chiar văzuse cum alunecă din buzunarul colosului cu craniu 
pleşuv un obiect lucitor, parcă un portofel de plexiglas. Cu gândul că 
dacă ar intra, pentru câteva minute, în posesia acelui obiect 
extraordinar, lumea s-ar vedea descotorosită - cine ştie? - de una 
dintre cele mai întunecate enigme ale ei, lonel rămase într-o 
aşteptare tainică şi îndelungată. 

Uriaşii părăsiseră de mult timp sufrageria, dar cabanierul încă nu 
se mişcase de la fereastra la care se mutase, probabil pentru a urmări 
plecarea celor doi. lonel tocmai se gândea cum să ajungă, fără 
primejdii, adică fără să fie văzut, în stăpânirea magnetului de 
plexiglas, când îl văzu pe cabanier păşind în vârful picioarelor nesigur, 
ca pe sârmă, spre firida cu taine. Tot cu mişcări şi gesturi de om care 
vrea să se ascundă până şi de zei, cabanierul ridică portofelul de sub 
masă şi se întoarse cu el la fereastra de observaţie. Işi aduse şi un 
scaun, se aşeză încet pe el, apoi începu să se închine şi să-şi apese, în 
pauze, partea stângă a toracelui, Răsufla prelung, şuierător, se 
închina, îşi apăsa pieptul, mormăia cuvinte fără rost, dar portofelul de 
plexiglas, pus în faţa lui pe pervazul geamului, n-avea curajul să-l 
deschidă. Se ferea de el ca de un scorpion. Pesemne că-l podidise 
transpiraţia pentru că alergă ca un ţap umflat spre tejghea în 
căutarea unui şervet. Îl găsi repede şi, după ce-şi frecă de câteva ori 
ceafa, reveni la fereastră cu acelaşi mers tăcut şi ţopăitor. Împături 
şervetul cu grijă... dar lonel nu mai putea suporta. Părăsi ascunzişul şi 
bocăni cât mai al dracului în treptele scării, parcă pentru a deştepta 
toată cabana. Dar când ajunse, după două secunde, în sufragerie îl 
întâmpină, de la fereastra binecunoscută, un zâmbet calm şi o voce 
numai plăcere: 

- Oooo! Bine v-aţi trezit! Cu ce vă putem servi? 

Pe pervaz, nici urmă de portofel lucitor. Doar un şervet împăturit 
cu grijă, însă aruncat neglijent într-un colţ. 

- Un pahar de borviz, ceru lonel arătându-şi cu aceeaşi plăcere 
gingiile. Vreau să iau un antinevralgic. Ştiţi... 

- V-am dus, dimineaţă, câteva sticle de borviz în camere. Mi se 
pare trei... Ba nu! Chiar patru... 

- S-au consumat, rânji lonel. Nu ştiu ce-am avut? Pe toţi ne-a 
cuprins dragostea de borviz, după masă... Probabil din cauza 
sarmalelor sau din cauza ciorbei de varză... 

- Aha! înţelese cabanierul. Vreţi un pahar de borviz. Puteţi să vă 
serviţi singur. Sunt trei sticle pe tejghea. Una începută şi două pline... 
Şi tirbuşonul e tot acolo, lângă sticle... 


lonel n-avea ce face. Se duse la tejghea şi bău pe nerăsuflate, 
pentru a părea mai convingător, un pahar uriaş de borviz. Abia în clipa 
când aşeză paharul pe tejghea, simţi că se întâmplă ceva ciudat, sau 
că se întâmplase ceva ciudat. Il lămuri imediat vocea cabanierului: 

- Antinevralgicul! Aţi uitat să-l luaţi! 

lonel se scotoci prin buzunare şi deodată se prefăcu că-şi 
aminteşte: 

- Pssst! L-am uitat sus, sau poate că l-am pierdut pe scări. Fir-ar să 
fie. 

Cabanierul se grăbi să-l scoată din încurcătură: 

- Căutaţi în lădiţa albă de deasupra tejghelei. Găsiţi acolo tot felul 
de antinevralgice. 

De astă dată lonel respinse cu succes atacul: 

- Noi luăm antinevralgice speciale: Buridoane. Dacă doriţi şi 
dumneavoastră... Intr-un minut scapi de orice durere... şi opreşte şi 
transpiraţia... 

Cabanierul clătină din cap, căutându-şi un zâmbet cât mai amabil, 
şi descoperi săgeata împotriva transpiraţiei câteva clipe mai târziu, 
când din arcaş nu se mai vedea nici umbra. 

Şi se întâmplă cu lonel exact ceea ce se întâmplase cu cabanierul. 
Tic îl surprinsese în ultimul moment al scenei: 

- Dă-mi şi mie un buridon! îl primi el pe lonel în capul scării. Am 
asudat ca un peşte. Şi mă doare prin toate buzunarele... 

Ce putea să facă lonel? Nimic altceva decât să i se destăinuie lui 
Tic. Două minute de şoapte şi nu numai că taina ajunse la urechile 
puştiului, dar se schiţă şi o întreprindere foarte serioasă pentru 
absorbția portofelului găsit. 

- Tu caută cât mai mult mărunţiş, îl îndemnă Tic pe lonel. Orice şi 
oricât. Eu trebuie să-l dăscălesc pe mizerabil. 

Prin urmare cireşarul cel cârn şi ciufulit era în conflict cu... 
Ţângulică! Ei! Dar cu câteva mângâieri, şi mai ales cu câteva 
promisiuni, dar mai ales cu câteva ameninţări - „Te las aici, 
mizerabile! Noi urcăm sus şi tu o să rămâi aici ca o cloşcă. Şi-o să-i 
spun cabanierului să te ţină legat, în cuşcă, lângă jigodia aia lăţoasă 
cu nume de catâr. Aşa!” -, Ţângulică se transformă în Tombi, şi în 
această calitate ascultă şi învăţă cu un zel nemaipomenit lecţia pe 
care i-o preda, în şoaptă, şi mai ales prin gesturi, stăpânul lui. 

Când lonel sosi cu pumnii plini de monezi sunătoare, Ţombi cel 
silitor şi inteligent era tobă de carte... adică îşi cunoştea fără greş 
întreg rolul, în toate nuanțele lui. 

Poate că nu trecuseră nici cinci minute de la despărţirea lui lonel 
de cabanierul înţepenit pe scaunul de lângă fereastră, şi cei doi 
cireşari, urmaţi de un Tombi de umbră, priveau prin crăpătura de la 
poalele scărilor în sufrageria pustie a cabanei. Parcă nu se schimbase 


nimic. Cabanierul era în acelaşi loc, cu privirile fascinate de obiectul 
pe care nu îndrăznea să-l atingă, sudoarea îi curgea probabil şiroaie, 
pentru că şervetul se freca fără încetare de ceafa lui, şi dacă vreuna 
din mâini i se elibera din închinăciune şi igienă alerga imediat în 
partea stângă a toracelui pentru a apăsa şi a slobozi răsuflări 
şuierătoare. 

lonel urcă treptele în vârful picioarelor pentru a le cobori zgomotos 
şi a-i da prilej lui Tic să urmărească gesturile cabanierului. Intr-adevăr, 
sărmanul personaj de trezi parcă în craterul unui Krakatau. Zăpăceala, 
spaima şi alarma nu ţinură decât o clipă... Cu mişcări de jongler 
împături şervetul şi-l azvârli peste portofelul lucitor, sări ca un 
saltimbanc de pe scaun, şi, asemenea unui clovn, îşi schimbă 
înfăţişarea, împrumutând masca unui nătâng perfect. Şi toate acestea 
într-o secundă! 

Când cei doi cireşari îşi făcură apariţia în sufragerie, cabanierul 
schiţă un gest obişnuit de surpriză şi plăcere. „Doamne, ce măgar! Ce 
prefăcut!” şopti mezinul. 

- Vă doare şi pe dumneavoastră capul? întrebă cu o bunăvoință 
tulburătoare cabanierul. Doriţi un pahar de borviz? 

- Nu... îi zâmbi Tic foarte cuceritor. Avem sus două sticle 
neîncepute... Şi una pe trei sferturi. Poate ne găsiţi altă apă 
minerală... Zău... Ca să nu vă jignim, deşertăm sticlele, dimineaţa, la 
chiuvetă... 

lonel rămăsese atât de perplex, încât nu-şi mai găsi puteri şi vorbe 
pentru a opri introducerea lui Tic. La început crezuse că toată 
povestea apei face parte din planul pentru absorbţia portofelului. Abia 
spre sfârşit îşi aminti că nu-i povestise lui Tic încercarea sa de a-l 
îndepărta pe cabanier de fereastră sub pretextul unui pahar de borviz. 

- Asta cum vine? întrebă buimac cabanierul. Domnul lonel moare 
după apa noastră minerală... A băut pe nerăsuflate, chiar adineauri, o 
halbă întreagă şi mi-a spus că aţi golit toate cele patru sticle... 

- Unul din noi a glumit... clipi Tic din ochi. Am pus un pariu grozav 
cu Dan... Cred că-l cunoaşteţi... V-a povestit aseară bancul cu melcii şi 
hipopotamii... 

- Melcii şi hipopotamii!... Aseară! Păi aseară parcă aţi venit mai 
târziu... 

- Da, da! părea că-şi aminteşte cireşarul cel cârn. Nu aseară. Mi se 
pare că alaltăseară. După ce am spus eu bancul cu melcii şi 
maimuţele... 

- Melcii şi maimuţele!? se miră şi mai tare cabanierul. Alaltăseară? 
„„„ Păi, alaltăseară parcă aţi venit după miezul nopţii. Nu v-am lăsat 
cheia de la intrare sub răzătoare? 

- Aveţi o memorie extraordinară! se auzi o voce pe care cei doi 
cireşari n-o prevăzuseră. Degeaba, Ticuşor. Bancul cu melcii şi 


maimuţele încă nu s-a inventat. Hei! Tombi! Unde a dispărut 
catastrofa cu coadă, mamă dragă? 

Şi Tic şi lonel erau prinşi pe picior greşit. Orice replică, orice gest 
anti-Dan putea să le năruie planul. Işi amânară răzbunarea pentru mai 
târziu. lonel scoase imediat un pumn de monezi din buzunar şi se 
adresă triumfător prietenilor: 

- Vreau să scap de mărunţişul ăsta şi fac cinste... spuse el 
înaintând cu palma deschisă spre cabanier. Oare cam câţi bani să fie 
aici? 

Dar nici n-apucă să termine întrebarea şi fu cât pe-aci să se 
prăbuşească la picioarele cabanierului. Noroc că se prinse în ultima 
clipă de colţul unei mese. Din nefericire tocmai cu mâna în care se 
aflau monezile. Cabanierul se repezi totuşi să-l susţină, apoi, 
împreună cu ceilalţi, se apucă să caute monezile care se prăvăliseră 
ca un şuvoi pe podea. 

- Mamă dragă! Mare neghiob mai eşti! îl investi Dan fără întârziere. 
Nici măcar nu ştii să te prefaci ca lumea. Te cred şi eu că-ţi convine să 
faci cinste după ce ne pui să-ţi culegem averea de pe jos... Mai bine te 
căţărai pe-o masă şi azvârleai mărunţişul ăsta nenorocit ca 
semănătorii... Uite! Cam aşa! 

Dar Tic îi puse o piedică neaşteptată şi Dan nu-şi găsi scăpare 
decât în braţele cabanierului. 

- Eu nu mai caut! se răzvrăti Dan după ce scăpă din îmbrăţişarea 
udă şi neaşteptată. Nu mai caut... decât monede de un leu. Uite! 
Aici... Şi aici... Şi aici... Şi acolo... Şi dincolo... 

De fiecare dată ridica o monedă de un leu de pe podea, purtându-i 
pe toţi, cu vocea şi cu descoperirile, prin toată sufrageria. Era cel mai 
caraghios spectacol de cabană: patru oameni încovoiaţi, uneori în 
genunchi, căutând parcă un loc cât mai potrivit pentru mătănii, 
ciocnindu-se unii de alţii, înghiontindu-se, lăudându-se. Norocul nu-i 
surâdea decât lui Dan. Ceilalţi găseau monezi de cincisprezece şi 
douăzeci şi cinci de bani. Foarte rar câte una de un leu. 

- Gata! propuse cabanierul ud de efort şi de transpiraţie. S-or mai 
fi rătăcit câteva prin crăpături... Mi se pare că am găsit în total... 
şaptesprezece lei şi patruzeci de bani... 

- Cum??! întrebară cireşarii la unison. 

- Exact şaptesprezece lei şi patruzeci de bani! repetă cabanierul. 
Am adunat în gând tot ce a găsit fiecare. 

- Nu se poate! se opuse Dan. Şaptesprezece lei şi... 

- Dumneavoastră aţi găsit cel mai mult, îi răspunse cabanierul. 
Nouă lei şi cincisprezece bani... 

- Nouă lei! se sperie cireşarul. Eu? Poate un leu şi cincisprezece 
bani... Aha! Inţeleg ce înţelegeţi dumneavoastră! Nu? Ceilalţi lei... 
erau acelaşi: tot primul pe care l-am găsit. Aşa cum s-a prefăcut lonel 


că a căzut... m-am prefăcut şi eu că găsesc. Trebuia să intru şi eu în 
joc... 

- Las” că ţi-o plătesc eu! îl ameninţă imediat Tic, dar cu un ciudat 
accent de bucurie în glas. 

- Ba plătesc eu! sări lonel. Eu am anunţat primul! Plătesc trei sticle 
de pepsi şi o halbă de bere... adică o sticlă de bere, cum se spune pe 
aici... 

Vorbele lui lonel parcă mai atenuau necazul pe care destăinuirea 
lui Dan i-l pricinuise cabanierului. La drept vorbind, nici nu visase el 
mai mult de o sticlă de bere atunci când îl auzise pe Ionel, la început, 
lăudându-se că va face cinste cu tot mărunţişul pe care-l avea în 
palmă. 

Şi se nimeri că tocmai în momentul când lichidele gâlgâiau în 
gâturile însetate ale căutătorilor de monezi, uşa cabanei se deschise 
cu putere şi un grup de turişti, pornit de jos cu un entuziasm ridicat la 
un grad pe care numai deznădejdea de la jumătatea urcuşului putea 
să-l egaleze, pătrunse în încăperea încălzită şi ameţitoare. Cabanierul 
se scuză chiar înaintea cireşarilor care întârziaseră gâlgâitul numai 
pentru a găsi un pretext de scuză. Fiecare urma să-şi ia, adică să-şi 
reia în primire calitatea lui de bază, cea a tinerilor, fiind 
binecunoscută: dezlegători de enigme şi mistere. Dar Tic mai întârzie 
câteva secunde la crăpătura de la poalele scării pentru a înregistra, ca 
pe o peliculă, grija şi nepăsarea jucată cu care cabanierul luă şervetul 
de pe fereastră pentru a-l pune într-un sertar al tejghelei, şi apoi 
gesturile sale degajate, gesturi de invitaţie, cu mâna stângă, adresate 
clienţilor, în timp ce mâna dreaptă încuia, fără greş, sertarul. 

Puştiul, cu părul blond ca grâul copt şi ciufulit ca o claie de fin, 
întârziase doar câteva secunde. indeajuns ca toţi cireşarii să fie puşi 
de lonel în stare de alarmă. 

3 

Portofelul de plexiglas, scos de sub şervet de către Ţombi şi dus 
într-o ascunzătoare sigură tot de către el, se afla în mâinile cireşarilor. 
In locul lui, sub şervet şi în sertarul încuiat cu un seif, se afla unica 
listă de mâncăruri şi de băuturi din cabană, care chiar în acel moment 
era căutată cu disperare prin toate rafturile tejghelei. Tot Ţombi 
operase substituirea. 

Absorbția, aşa cum numise lonel operaţiunea de răpire a 
portofelului găsit, stârnise mari ciondăneli în plenul cireşarilor. 
Portofelul ar fi fost înapoiat fără să se deschidă... dacă Maria n-ar fi 
trecut, de la bun început, de partea răpitorilor. Presimţirea că o nouă 
taină, o nouă enigmă e pe cale să apară în calea lor, o făcu pe Maria 
să voteze altfel decât Lucia, Victor şi Ursu, şi-l făcu pe cârnuleţ să-i 
trimită o clipire plină de duioşie... întâmplare foarte rară în relaţiile 
dintre cei doi bruder-schwester. 


- Ei s-au aiurit ca nişte nătărăi de-o şchioapă, o apostrofă Lucia, în 
şoaptă, pe Maria, şi tu te apuci să le ţii hangul. 

- Mai întâi să vedem ce-i acolo... îi răspunse Maria, tot în şoaptă. ŞI 
ne războim pe urmă. 

- Şi cam ce înseamnă absorbția asta? întrebă Victor. 

- Un termen de moment şi cam inadecvat, încercă lonel să se 
scuze. Poate că i s-ar fi potrivit mai bine altul. In loc să botez actul, am 
botezat metoda... 

- Şi care ar fi sensul actului? îl ajută Victor. 

- Un simplu împrumut! răspunse Dan dintr-o suflare. Un împrumut 
pe scurtă durată. De unde ştim noi că peste câteva minute nu vom 
înapoia obiectul? 

- In cel mai bun caz e vorba de o mârşăvie! se revoltă Lucia. Un 
furt... o indiscreţie grosolană... o ... o infamie! 

- Zăul!? făcu Tic, încrucişându-şi braţele. Ză-ău! Mi se pare că ai 
dormit după-masă şi te-ai sculat... Ştii tu cum... De unde ştii tu că n- 
am absorbit portofelul ca să-l păstrăm în siguranţă până se întoarce 
cel care l-a pierdut? Cu ce drept mă faci hoţ şi infam?... Sunt sigur că 
dacă nu era lonel şi noi... cabanierul i-ar fi venit de hac portofelului. 

- Bine... acceptă Lucia. Nu eşti hoţ... Imi cer scuze. Dar mişel eşti. 
Pentru că nu-mi închipui eu că o să renunţi să te uiţi în portofel... 

- Asta nu înseamnă că suntem mişei, sări Dan. Suntem şi noi 
curioşi. Asta e... Am luat un portofel străin de la un poate-noț... nu e 
stăpânul lui... Am fi nişte tâmpiţi să nu ne uităm în el... 

- Nu tâmpiţi, spuse Maria. S-ar putea să fim nişte criminali. Dacă în 
portofel se află o reţetă urgentă... sau o chemare disperată... sau o 
adresă foarte importantă... sau cine ştie ce S.0.S.? 

- Vedeţi?! se îmbăţoşă lonel. Tu de ce taci, Ursule? Tu n-ai nicio 
părere? 

Ursu se uită spre Victor. Părea foarte încruntat, aproape distrus. 
Dar masca i se destrămă repede. Şi un hohot de râs cumplit umplu 
încăperea. 

- Nu ştiu ce mai aşteptăm, spuse el printre sughiţuri. De vreme ce 
majoritatea a hotărât un anumit lucru, gata! Avem timp de sfadă mai 
târziu. Ne irosim forţele ca nişte... mişei. Zău, parcă am fi furat 
portofelul şi vrem să-l păstrăm pentru noi... Să nu găsim înăuntru vreo 
listă de bucate... 

Atmosfera se mai învioră. lonel se hotărî să înceapă ritualul. 
Scoase portofelul de sub un ziar şi începu: 

- După cum vedeţi: patru foiţe de plexiglas cu marginile de piele... 
Probabil piele artificială sau meşină... Aşa! Acum să-l deschidem. Am 
impresia că ne-am certat degeaba... Nu se află absolut nimic în 
portofel... doar o bucată de hârtie... Aşa! O bucată de ziar... Ba chiar o 
jumătate de foaie de ziar... Cam galbenă şi roasă... ceea ce înseamnă 


că e ruptă dintr-un ziar cam vechi. Cine ştie ce documente au fost 
ascunse în ea... Ceea ce înseamnă că domnul cabanier e mult mai abil 
decât ne închipuiam noi... Am absorbit un portofel gol... 

- Tu crezi că signorul de jos a golit portofelul? întrebă foarte furios 
Dan. 

lonel era foarte dezolat. Tocmai se pregătea să pună la loc, în 
portofel, foaia gălbejită şi cu miros de mucegai, dar îl opri vocea 
Mariei: 

- Vreau s-o văd şi eu. Voi nu? 

- Cred că mai avem şi altceva de făcut decât să ne pierdem 
vremea cu cercetarea ambalajelor şi pungilor de hârtie, spuse Lucia 
cu vehemenţă. 

Dar lonel n-o ascultă. Plimbă prin faţa tuturor, întorcând pe o parte 
şi alta sărmana jumătate de foaie de ziar. Una din feţe era aproape 
albă. Doar câteva cuvinte uriaşe, care terminau, probabil, un apel: 


VECHI 7 

NU UITAŢI CETĂŢENI! 
E UNA DIN DATORIILE 
CEASULUI DE FAŢĂ! 


Pe cealaltă jumătate de pagină, sub un titlu care se întindea pe 
toate coloanele: 


FAPTE DIVERSE DIN CAPITALĂ 


abia de puteau descifra, din cauza ştersăturilor şi rosăturilor, literele şi 
cuvintele unor articole. Pe alocuri nu se putea citi nimic. Hârtia era 
plină de găuri şi de pete nedefinite. 

- Ştiţi de când e ziarul ăsta de ambalaj? întrebă Ursu când foaia 
ajunse în dreptul lui. Mi se pare că din timpul războiului... Uitaţi-vă! O 
ştire despre bombardamente... Ce păcat că nu se poate citi mai 
nimic... 

- Te rog, Ursule... se auziră câteva voci răscolite de închipuiri 
dureroase. 

- Dacă tata avea vârsta mea, pe vremea aceea, încercă Dan o 
glumă, cine poate să-mi spună ce vârstă aveam eu cu trei ani în 
urmă?... 

- Aceeaşi vârstă!... se repezi Tic. Tu de la şapte ani n-ai mai 
crescut deloc... Păcat... Zău, Ursule... 

Vlăjganul, renumit pentru ascuţimea privirilor sale, se chinuia să 
descifreze literele şi jumătăţile de litere care alcătuiau jumătăţi de 
cuvinte, să le găsească sensuri şi legături. După o repetiţie mută, care 
nu prea îl satisfăcuse, se hotărî, în sfârşit, să adune în fraze cuvintele 


presupuse: 

- „... In ciuda numărului mare de avioane, au fost mai puține decât 
săptămâna trecută... imediat la fața locului probabil că e vorba de 
echipele de salvare... eroismul populației merită toate laudele, dar 
cele mai frumoase... aici iar lipsesc câteva cuvinte... se cuvin 
medicilor, neobosiţi, mereu la datorie, uimind cu rezistenţa şi spiritul 
lor de sacrificiu... Şi în luna iunie, Capitala a avut cel mai mult de 
suferit...” Parcă ar fi un fel de bilanţ al bombardamentelor... 

- Exact! spuse Victor. Cred că e comentariul unui comunicat 
oficial... Şi după cele cuprinse, s-ar părea că ziarul e din iulie 1944, 
dintr-o zi de la începutul lunii... 

Toţi cireşarii se strânseseră ca un buchet în jurul lui Ursu. Toţi 
voiau să citească, toţi voiau să privească, să afle cât mai multe din 
acea zi îndepărtată şi încă nedefinită a unei luni şi a unui an de 
pustiire şi pârjol. 

- Dacă vă înghesuiți aşa, nu mai pot să citesc nimic, se apără Ursu. 
Şi dacă mai rupeţi şi foaia... Mai sunt nişte ştiri care par mai uşor de 
descifrat... 

Promisiunea vlăjganului îi readuse pe toţi la locurile pe care le 
ocupaseră mai înainte. Incercau să călătorească în trecut, dar nu erau 
în stare. li durea ceva, striga în ei, amar şi surd, durerea unui trecut 
pe care nu puteau să-l vadă în imagini. Era ascuns de flăcări şi de fum 
şi de vaiete şi de bubuituri. Şi nu trecuse prea mult timp de atunci, 
încă nu se împliniseră două decenii şi jumătate, acel sfert de secol 
care separă generaţiile. Sau poate că trecuse prea mult... 

- Nu mai e nimic cu războiul, spuse Ursu. Numai întâmplări din 
Capitală... Probabil că e un ziar de Capitală: un furt... o crimă... o 
evadare... o dispariţie... Şi cel mai des cuvânt din titluri şi din cuprins, 
cuvântul senzațional. 

- Hai, nu mai fi atât de răutăcios! îl rugă Maria. De ce nu ne citeşti 
şi nouă? 

- Zău, Ursule!... Hai, să vedem şi noi cum a fost atunci. 

- Bine... se lăsă Ursu înduplecat. Să încep cu... 

- Cu evadarea senzaţională! propuse lonel. 

-... O evadare ca-n filme! O evadare demnă de eroul lui Leslie 
Charteris. In plin proces, poate în cel mai mare proces al anului. Cine 
nu-şi aminteşte de arestarea senzațională de la începutul lunii 
februarie? Nu fusese făgăduită cu o zi mai înainte? Nu se ajunsese la 
un adevărat duel între... Păcat! Aici lipsesc câteva rânduri... fi 
declarase avocatului că va evada atunci când nimeni nu se va 
aştepta. Şi iată că s-a ținut de cuvânt... lar sunt şterse literele... 
Cineva din sală a strigat: Foc! şi chiar în acea clipă s-a auzit şi sirena 
de alarmă, atât de aproape că-ţi vâjâiau urechile. O panică de 
nedescris, zgomotul unei explozii chiar la uşa sălii de judecată... 


Scuzaţi, vă rog. Două rânduri şterse ... nici urmă de acuzat... până s- 
au dezmeticit gărzile... Şi totul n-a fost decât o înscenare: şi focul, şi 
alarma, şi explozia! O înscenare fantastică, neverosimilă, ca-n filmele 
cu James Cagney, şi astfel a scăpat... supranumit „Prinţul“... pe care... 
îl socoteau cel mai... Imposibil! se dădu Ursu învins. Nu se mai poate 
descifra nicio literă. Şi până acum mi-am ucis ochii... 

- Formidabil! se agită Tic. Exact ca-n filme!... Dar oare cine-o fi fost 
individul ăsta, supranumit „Prinţul”? Cel mai mare: ce? 

- În orice caz: un ticălos! îl temperă Lucia. Un bandit, un tâlhar, un 
spărgător... 

- Probabil un şef de bandă, spuse Victor. Cel puţin patru oameni l- 
au ajutat să evadeze: cel cu sirena, cel care a strigat: „Foc!”, altul 
care a provocat explozia la uşa sălii de judecată şi, în mod sigur, un 
şofer care îl aştepta în stradă, cu maşina pregătită... Numai într-o 
bandă se poate pregăti o asemenea eva... 

- Un moment! îl întrerupse Ursu. A mai găsit câteva rânduri care 
ţin de ştirea asta... aşa mi s-ar părea... în capul coloanei următoare... 
de-aceea nu le-am dat atenţie... Voi ce spuneţi? Sună cam aşa... „... In 
ultima cli... pă, am aflat dintr-o scri... soare... so... sită la red... acţie 
că evadarea ar fi fost organizată de banda rivală „Mănuşile Negre”... 
pentru a smul... ge de la... teribilul sec... ret...” Asta-i tot! Urmează 
altă ştire... 

- Mamă dragă, ce film! se entuziasmă şi Dan. Regele bandiţilor se 
crede liber. Maşina cu un şofer mut şi necunoscut trece ca un fulger 
pe străzi, undeva spre un loc sigur... Şi când colo, ajunge la altă 
închisoare, şi mai cumplită, plină de unelte de tortură. In faţa lui se 
află celălalt rege, sau candidatul la tronul bandiţilor... De-aici cum mai 
evadează?... 

- Poate că s-au înţeles între ei... spuse Maria. 

- Sau poate că s-au luat la bătaie, sări cârnul, şi cel care a învins şi- 
a pus coroana pe cap... 

- ... Şi a primit felicitările sfetnicilor şi chiar pe ale celui învins... îl 
strâmbă Lucia. Tot nu-ţi dai seama că e vorba de nişte bandiți? 
Doamne! Credeam c-ai terminat cu basmele... 

- Şi eu credeam c-ai terminat cu răutăţile şi cu oasele. Nu cauţi 
decât oase şi sâmburi. Când te uiţi la mine mi se pare că vrei să vezi 
dacă e bine prinsă clavicula... eu când mă uit îţi văd toată răutatea... 
Şi ai buzele ca nişte aţe... Aşa! Nu te supăra, Ursule, că ea m-a 
provocat... 

Lucia ar fi trecut cu vederea izbucnirea lui Tic... dacă n-ar fi fost 
ultima frază. li aruncă o privire de gheaţă, căutând în acelaşi timp un 
gest crud sau câteva vorbe rele. Din fericire, Maria i se alătură 
imediat: 

- Nesuferitule! Numai la bandiți te gândeşti! Ce te-aş mai da afară, 


dacă n-ar fi frig... Hai, Ursule! Citeşte mai departe, să aflăm şi noi ce 
se mai întâmpla în Bucureşti pe vremea a... 

- Stai! o opri Tic supărat la culme. Tu să mă dai pe mine afară? 
Dacă nu te fac eu să cazi de trei ori, mâine, la concurs, şi ultima dată 
chiar la sosire, să-mi spui „cuţu” sau cum vrei tu! 

- Şi după toate astea, asupra mea vor cădea toate trăsnetele... 
oftă Dan. Parcă nu ştiu!... Vă iertaţi, apoi vă antrenați puterile cu 
mine, până ce vă săturaţi de ameninţări şi promisiuni... Numai eu 
rămân în pagubă. Parcă vă aud mâine: Ticuşorule! Nesuferitule! Hai, 
Măriuţa, zău... 

- Idiotule! şoptiră în aceeaşi clipă Maria şi Tic. 

- Nu v-am spus eu! Hai, Ursule! Citeşte-ne! Uite, ştirea asta: „O 
dispariţie fără urme!” 

Tic se strecură totuşi lângă Dan pentru a-i şopti la ureche că i-a 
plăcut „chestia cu Măriuţa”, dar şi pentru a-l ciupi într-un loc dureros, 
atât de dureros, că-i amuţi strigătul pe buze. Bineînţeles, cireşarul cel 
cârn îi zâmbea ca un înger. 

Ursu profitase de ceartă: aproape că se familiarizare cu textul 
ciuntit. Vocea lui era mai sigură, iar pauzele mult mai rare: 

- „... Am informat la timp cititorii noştri despre cele trei scrisori de 
amenințare primite în cursul lunii trecute... şi ne putem mândri cu 
faptul că am fost primul ziar care am atras atenţia despre primejdia 
care planează asupra vieții cunoscutului nostru industriaş”... Aoleu! 
Ce gramatică! „... Şi iată că timpul cel drept şi neînduplecat ne dă 
dreptate, spre disperarea tragică a aceluia care poate fi supranumit, 
pe drept cuvânt, speranța industriei româneşti. In ultima scrisoare 
primită cu zece zile în urmă, ameninţarea era foarte vehementă. Abia 
acum putem da în vileag brutalul ei conținut. «Dacă în seara zilei de 3 
iulie nu veți depune, la ora 10,30 la locul indicat în prima scrisoare, 
suma pe care v-am cerut-o şi planul prototipului B 12 (n.r. e vorba de 
una din cele mai secrete şi mai importante invenţii ale concernului 
industrial, care poate avea grave implicații pe întreaga piață 
europeană) ne vom vedea nevoiţi să punem în aplicare, fără milă şi 
întârziere, un plan diabolic, de furie şi răzbunare, care va aduce mult 
sânge şi multe lacrimi în familia dumneavoastră. Numai hotărârea 
noastră de a nu şovăi şi de a trece imediat la consecințe sângeroase 
şi, bineînțeles, nevoia de a para eventualele măsuri ale autorităților 
ne obligă să trecem sub tăcere şi să nu dezvăluim represaliile crunte 
pe care le-am pregătit. Ar fi păcat să simtiti pe propria piele că ştim să 
ne ținem cuvântul. Orice măsuri de apărare se vor dovedi zadarnice. 
Noi ştim când şi unde să lovim şi mai ales suntem hotărâți să lovim 
fără nicio milă! Atenţiune! E ultimul avertisment! Buboiul...»” 

- Brrrr! exclamă Tic înfiorat. Ce semnătură, Doamne! şi ce 
ameninţări! Oare cum de nu le-a dat nimeni crezare? 


- Aşteaptă, Ticuşorule, îl rugă Dan. Zi-i, Ursule! 

Şi Ursu continuă lectura, parcă şi el impresionat, deşi nu citea 
pentru prima dată textul: 

- „... Din păcate, autoritățile şi chiar unii confraţi au considerat 
totul o glumă de prost gust. Autoritățile s-au mulțumit să posteze un 
detectiv în civil în preajma vilei cunoscutului industriaş, şi aceasta 
după mari presiuni din partea opiniei publice pe care cu cinste o 
reprezentăm. Dar, vai! Măsura s-a dovedit cu totul ineficace. 
Detectivul a fost găsit, ziua în amiaza mare, legat fedeleş şi cu căluş 
în gură, pe jumătate mort, într-un boschet din grădina vilei, iar pe 
pieptul lui, prins într-o agrafă, un carton cu următorul conținut: «Luaţi 
aminte! E doar prima măsură de represalii. Vor urma altele şi mai 
sângeroase. Buboiul...» Şi pentru că detectivul nu era rănit şi n-avea 
nicio urmă de sânge, anchetatorii s-au gândit la ceva mai rău. Şi într- 
adevăr, dând alarma, au descoperit dispariția unicului fiu al 
industriaşului, un tânăr de mare viitor, proaspăt bacalaureat. In 
camera lui de dormit s-a găsit o scrisoare cu acest emotionant apel, 
scris cu sânge, nu cu cerneală roşie, aşa cum insinuează un jurnal de 
dimineaţă: «Tăticule drag, salvează-mă. Nu mă lăsa pradă unei morți 
crâncene.» În afară de urmele unei încleştări violente, în dormitor, nu 
s-a mai găsit nicio altă urmă care să ajute la elucidarea dispariţiei. 
Respingem cu indignare insinuările provocatoare ale unor confrați, din 
presa de dimineaţă, care încearcă să fluture ideea, inadmisibilă, că 
toată întâmplarea ar fi un truc pus la cale de însuşi marele nostru 
industriaş cu triplu scop: punerea la adăpost a unei mari părți din 
averea sa lichidă, disimularea celebrului prototip şi salvarea fiului de 
la încorporare. In ultima clipă, aflăm că banditii, folosind cheile luate 
de la fiul dispărut, au pătruns în locuința celebrului industriaş, 
sustrăgând din casa de fier celebrul plan (unic) al prototipului B 12. 
Vom reveni în numărul de mâine cu toate amănuntele...” 

Nici nu terminase Ursu lectura, adică nici nu apucase să răsufle ca 
lumea, că Victor se şi văzu asaltat de privirile întrebătoare ale 
celorlalţi cireşari. Ce putea să le spună? Oare nu era mai bine să ridice 
din umeri şi să rămână în continuare mut? Parcă ghicindu-i gândul, 
lonel tăbări asupra lui: 

- Nu te lăsăm până nu ne spui ce crezi! j 

- Dar e stupid! răspunse Victor. Ce să cred? Inainte de orice, cred 
că Lucia are dreptate. Avem şi alte lucruri de făcut decât să 
comentăm, în neştire şi la nesfârşit, nişte fapte petrecute cu aproape 
un sfert de secol în urmă. 

- Totuşi... mi se par interesante, recunoscu Lucia, cu roşeaţa 
sincerităţii pe faţă. Ca un fel de joc mai neobişnuit. 

- Adevărat... acceptă Victor. Dacă n-ar fi mâine concursul şi dacă 
n-ar trebui să fim odihniţi şi preocupaţi de un singur lucru: „Ce vom 


face?” am putea să ne jucăm şi de-a trecutul... 

- Dar eu mă odihnesc de minune cu acest joc, protestă Maria. Şi 
mai ales nu vreau să mă gândesc la ceea ce se va întâmpla mâine la 
concurs... Dacă încep să mă gândesc... nu mai dorm toată noaptea... 

- Asta-i cam aşa... interveni şi Ursu. E ca o boală, cu spaimă şi 
sudoare. Mai rea ca frigurile. Bâţâi toată noaptea şi simţi cum te 
sufoci, şi gata somnul! Friguri... Nu-s bune... 

- Probabil... spuse Victor. Dar mi se pare atât de inutilă vorbăria 
asta despre nişte fapte pe care nu le cunoaştem! Mai mult decât în 
ziar ce am putea spune? Şi la ce ar folosi supoziţiile noastre? Am mai 
putea să îndreptăm ceva?... Ce s-ar întâmpla dacă am începe să 
comentăm fiecare bucată de ziar? Ne ocupăm de ea în măsura în care 
interesează sau foloseşte unui scop, cum s-a întâmplat altă dată, în 
drum spre Castelul celor două cruci... Vă mai amintiţi bucăţile de ziar 
pe care le-am găsit în cele două scobituri?... Doar ne-am aruncat ochii 
pe ele ca să ştim când s-au adăpostit acolo ultimii vizitatori. Altceva n- 
am căutat... 

- Fiindcă aveam altele pe cap, îşi aminti Dan. Mai ales eu. Mamă 
dragă! Cum mă mai dureau picioarele! 

- În sfârşit! nu scăpă Tic prilejul. Ai recunoscut şi tu cam pe unde-ţi 
porţi capul... 

- Şi dacă ziarul ăsta îngălbenit şi mucegăit se va lega într-un fel de 
viaţa noastră? se auzi vocea tremurândă a Mariei. 

O clipă de spaimă, apoi replica Luciei: 

- Asta e o provocare, o aţâţare! 

- Ba nu! se apără Maria. E o presimţire... 

Şi iarăşi câteva clipe de spaimă, de care nimeni nu scăpă, apoi din 
nou Lucia: 

- Nu presimţiri! Dorinţe! Fantezii! Te cunosc eu foarte bine. Nimeni 
nu te obligă să renunţi la ele, dar înainte de a le preface în vorbe ar fi 
bine... 

- Poate ai pretenţia ca fiecare, înainte de a deschide gura, să ceară 
voie de la tine! luă Tic apărarea Mariei. Atunci, te rog să-mi dai voie 
să-ţi spun că eşti ca o gheaţă băgată cu forţa în sân. Mereu mă faci să 
tremur... Brrrrr! Şi-ţi mai cer voie să mă laşi să spun că presimt şi eu 
exact ca Maria. Na! 

- Presimţiri negre? se interesă Dan pe şoptite. 

- Tu poţi să te duci dracului... că de tine nu mi-e teamă! îi răspunse 
Tic. Presimţiri albastre şi violete, e bine? 

- Am spus eu că asupra mea se vor abate toate trăsnetele, începu 
Dan să bocească. Şi cam ce legătură ar putea, mă rog, să aibă cu noi 
evadatul şi dispărutul de acum douăzeci şi nu ştiu câţi de ani? Sau 
Buboiul, sau Mănuşile Negre? 

- Aha! se prefăcu Tic că pricepe. De pe acum a început să te 


încolţească frica. 

- Dacă tot am ajuns pe făgaşul ăsta, îi trezi vocea lui Ursu, măcar 
să citim ziarul până la capăt. Putem să amânăm puţintel sfada, ce 
ziceţi? 

Nu răspunse nimeni, aşa că Ursu îşi reluă lectura: 

- „... Senzaţionale amănunte despre senzationalul furt învăluit în 
tăcere”... Asta e titlul. Şi începe tare! „... Au trecut trei zile de la 
senzationalul şi misteriosul furt săvârşit în plin centrul Capitalei, în 
plină zi, sub privirile îngrozite a zeci de cetăţeni, şi cu toate acestea 
nu am auzit încă o părere autorizată, lăsându-se să se răspândească 
Zvonul că tot ceea ce s-a întâmplat a fost repetiţia unei scene de 
film... Unii dintre cititorii noştri poate că-şi mai amintesc... chiar pe 
strada... Vodă..., în spatele... Fir-ar să fie! Lipsesc cam multe 
rânduri... in urma străduinţei întregii noastre redacții, astăzi suntem în 
măsură să dăm cele mai sigure amănunte. lată cum s-au desfăşurat 
lucrurile: Ultima maşină a convoiului, o camionetă de fabricație 
germană, a fost oprită brusc de o altă maşină care stopase în mijlocul 
străzii. Imediat, cinci indivizi înarmați cu pistoale obişnuite şi cu 
pistoale mitralieră au atacat camioneta. Toţi agresorii purtau pălării 
de paie şi ochelari de soare. Doi dintre ei au imobilizat şoferul şi 
gardianul din față, iar ceilalți trei s-au năpustit asupra uşii din spate a 
camionetei, aducând în stare de nesimţire, doar în câteva clipe, pe cei 
doi gardieni care nici n-au avut vreme să-şi scoată armele. S-a sustras 
din camionetă o singură casetă de fier, cam de mărimea unei maşini 
de scris Remington, semiportabilă, care a fost transportată în goană 
spre o altă maşină ascunsă într-una din străzile laterale. Până să se 
dea alarma, toate cele trei maşini cu ajutorul cărora s-a comis 
nemaipomenita agresiune s-au făcut nevăzute. Cei trei gardieni şi 
şoferul, loviți toţi cu tocul pistoalelor în ceafă, se află internaţi în spital 
în stare gravă, Însă nu disperată. In ciuda insistențelor repetate ale 
Ziarului nostru, autoritățile nu vor să dea niciun amănunt cu privire la 
scopul şi valoarea furtului, cu privire la stadiul în care se află 
cercetările şi ancheta, cu privire la persoanele fizice sau juridice care 
vor suferi de pe urma acestui furt, unic la noi, prin temeritatea şi 
precizia cu care s-a săvârşit. In două minute, o camionetă misterioasă, 
făcând parte dintr-un convoi misterios, protejat însă de autorități, a 
fost devalizată în ciuda unei paze excepționale. Care e misterul 
acestui atac senzaţional? De ce atâta tăcere? Dacă redactorii noştri n- 
ar fi văzut cu ochii lor rănile hidoase ale celor loviti şi dacă n-am avea 
la redacţie scrisorile atâtor martori oculari, am crede şi noi că suntem 
victima unei halucinații, sau că pur şi simplu am asistat la repetiţia 
unei scene dintr-un film de groază. Faptele însă sunt fapte... In ultima 
clipă aflăm alte amănunte senzaţionale, pe care ne grăbim să le 
comunicăm cititorilor noştri. Convoiul atacat era un convoi oficial care 


dispersa depozitul uneia din cele mai mari instituții bancare din țara 
noastră. Caseta sustrasă conținea bijuterii de o valoare neprețuită, 
printre care trei coliere princiare şi celebra diademă „Dulcineea” 
pentru care, cu cinci ani în urmă, s-a oferit, de către un colecționar, o 
vilă cu 14 camere la Monte Carlo. După toate probabilitățile, la 
săvârşirea furtului au participat doi spărgători cu renume, celebrul 
cuplu Negrupop, a căror arestare e o problemă de ore, dacă nu de 
minute... Aflăm în ultima clipită, ultimissima, un zvon care circulă în 
brigada judiciară: cei doi necunoscuți ale căror cadavre, oribil 
mutilate, au fost descoperite pe calea ferată, la punctul Buda, şi 
despre care am relatat în numărul de ieri al ziarului, au fost 
identificați: Nae Pop şi Mihai Negru, adică Negrupop...” 

- Nu mai pot suporta! spuse Dan. Nu găseşti nimic vesel?... Numai 
crime, jafuri... 

- Ba mai e ceva! încercă Ursu să-l liniştească: „Bombardamentul 
de ieri”... Cred c-ar fi timpul să plecăm... 

4 

Cireşarii porniseră spre cabana-mamă, unde obişnuiau să ia cina şi 
să-şi petreacă serile. Grupul nu era complet. Lipsea Tombi, care 
primise misiunea ingrată şi primejdioasă de a transporta sub tejghea, 
într-un anumit loc, bineînţeles fără să fie văzut, portofelul de 
plexiglas, şi mai lipsea Tic, care plecase cu vreo zece minute mai 
devreme, grăbit nevoie-mare şi atât de înfofolit, că nici nasul nu i se 
vedea. 

- Mi se pare că ţi-ai pierdut nasul, Ticuşorule... îi spusese Dan în loc 
de „la revedere”. 

- Atunci e foarte bine îi răspunsese prompt păgubaşul. Dar să nu-ţi 
fie teamă, că ştiu eu unde şi când să-l găsesc... 

Se lăsase întunericul, un întuneric blând, aproape cald, cu iradieri 
şi cu reflexe ciudate, şi mai ales cu fulgi mari, care te făceau să scoţi 
limba, pe furiş, şi să încerci să topeşti câte unul. Poteca strâmtă 
obligase grupul să se despartă în perechi. In frunte erau Victor şi Ursu; 
undeva în urmă: Dan şi lonel, iar fetele la mijloc; la început una în 
spatele alteia, până ce Lucia o apucă pe Maria de braţ, obligând-o să- 
şi încetinească mersul: 

- Eu ar trebui să fiu supărată, nu tu! Pentru că te-ai purtat ca o 
neghioabă. Ce ţi-a venit să scorneşti presimţirile alea tâmpite? Am 
venit aici să petrecem o vacanţă liniştită, toţi ne-am înţeles... Poate că 
ar fi fost bine să nu ne înscriem nici la concursuri... Şi tu... 

- Sigur c-ar fi fost bine! se enervă Maria. Voi m-aţi obligat, voi mi- 
aţi mâncat toată liniştea! Mai ales tu... 

- Dar eu te-am rugat... răspunse Lucia foarte mirată. Te-am 
rugat... gândindu-mă ce bine o să-mi pară dacă o să câştigi tu 
concursul... Eu ştiu? S-ar putea să ai dreptate... Poate că am fost 


puţintel egoistă... M-am gândit la mine, nu la tine... 

- Zău, Lucia... tremură Maria, înnorată de mărturisirea prietenei 
sale. Nici nu poţi să-ţi închipui prin ce chinuri trec. Nu mă gândesc 
decât la concurs... Oare de ce? Imi dau seama cât de stupid e totul... 
Ce-o să se întâmple dacă n-o să câştig?... Nimic... N-o să se schimbe 
nimic... O să fim la fel de buni prieteni, poate chiar mai buni... Şi cu 
toate acestea parcă mă îngheaţă ceva la gândul că n-o să ies prima... 
Ufff! Şi cât mă zbat să scap de ideile astea idioate şi rele: citesc, 
vorbesc, spun tot felul de aiureli... Şi nu pot... Undeva mă frământă 
gândul cel rău... 

- Prin urmare tot eu te-am nenorocit... 

- Nu! Nuuuu... Dac-ai şti cât mă rugam să mă rugaţi... Bine că se 
termină totul mâine!... O să ies ultima, absolut ultima... Adică de ce 
ultima? Nu! Prima o să ies! Auzi, Lucia? 

- Nu vreau altceva decât să treacă şi ziua de mâine... Pot să-ţi 
spun şi eu, dacă e vorba să ne spunem totul, că trec prin aceleaşi 
chinuri ca şi tine... Ştii ceva, Maria? Hai mai bine să ne gândim la ce-o 
să facem începând de mâine seară! Ne mai rămân şase zile, nu? Ce-ar 
fi să vizităm fiecare orăşel din împrejurimi? Să pornim cu schiurile pe 
lângă şosea, sau fără schiuri, pe jos, şi să poposim în fiecare orăşel. 
Sunt chiar şase: două dincoace şi patru dincolo de munţi. Rămânem 
câte o zi şi o noapte în fiecare... Toată lumea spune că-s cele mai 
frumoase localităţi din ţară... Ce zici? 

- Fac orice vrei tu, răspunse Maria. Absolut orice. Numai să treacă 
ziua de mâine şi să scap de tot ce-i negru... 

- Tot te mai apasă presimţirile alea?! se miră Lucia. 

- Ce presimţiri?... Aaaa! Nu ştiu. In clipa asta nu le simt cu mine... 
Poate c-a fost o simplă idee... 

- Acum încep să mă zgândăre pe mine... aşa, ca idee, ca 
abstracţie... Foarte rar îmi lasă câte un fior. 

- Zău! se miră negricioasa la rândul ei. Nu mi-aş fi închipuit aşa 
ceva. Tocmai tu! 

Ajunseseră la capătul unei coline şi după câţiva paşi cabana răsări 
în faţa lor: uriaşă, strălucitoare, plină de zgomote. Ursu şi Victor 
aşteptau în faţa intrării. In lumina orbitoare, feţele lor păreau palide, 
iar privirile trădau nelinişte şi nervozitate. Numai Dan şi lonel, care se 
iviră după câteva clipe, radiau de bucurie şi păreau gata de atac. 

- Am dezlegat toate misterele! începu lonel să se laude. Ştim tot ce 
s-a întâmplat cu „senzaţionalii”. Şi cu „Prinţul”... 

- Şi cu „Buboiul”, şi cu „Mănuşile Negre”... îl întrerupse Dan, la fel 
de nerăbdător. l-am aranjat pe toţi!... la imaginaţi-vă ce s-ar putea 
întâmpla cu „Buboiul”? 

Dar nu mai avu vreme să dea şi răspunsul pentru că lonel se 
prăbuşi, din senin, peste el, târându-l într-un morman de zăpadă. În 


prăbuşirea neaşteptată, în vânzoleala din zăpadă, lonel izbuti să sufle 
la urechea lui Dan câteva vorbe: 

- E jale! Ne-au auzit ăia cu portofelul... 

Intr-adevăr, la câţiva paşi de cireşari, ascunse de umbra streaşinei 
care apăra intrarea în hotel, se aflau două matahale, nemişcate ca 
două coloane. 

Dan se sculă imediat şi sărind într-un picior căută sprijinul lui Ursu: 

- Idiotul! începu el să se plângă. S-a repezit anume ca să-mi spargă 
buboiul... Auuuuu! Las’ că-i arăt eu... 

„O inspirație magistrală!” îl va felicita mai târziu lonel, care, 
pândindu-i pe uriaşi, văzuse cum uimirea şi încruntarea de pe feţele 
lor se preschimbară mai întâi în zâmbet, apoi în nepăsare. O inspiraţie 
magistrală... care-l va obliga însă pe Dan să meargă şontâc-şontăc 
toată seara. 

5 

Cireşarii se aşezaseră la masa lor, o masă de colţ, retrasă, poate 
cea mai îndepărtată de orchestră. Acolo puteau discuta în voie, iar 
zumzetul localului devenea o adevărată cortină acustică. Il aşteptau 
de aproape un sfert de oră pe Tic, şi unii începeau să simtă aşchii în 
gât. 

- Vine! anunţă Dan. Dar nu întoarceţi capul pentru că vine sub 
formă de detectiv. Fără păr şi fără nas... parc-ar fi pârtie... Face un 
ocol ca să ne cadă în spate... 

Detectivul fără păr şi fără nas poposi exact în spatele lui Ursu. 
Nimeni nu-l simţi, deşi îl aşteptau toţi. Făcu un semn către Dan şi 
lonel pentru a-şi apropia scaunele, apoi se aşeză la locul lui, răsuflând 
prelung ca după un efort chinuitor... 

- Nu m-au văzut şi nici n-au să mă vadă, dacă voi doi nu vă 
mişcaţi, clipi el spre noii fraţi siamezi. 

- Ai putea să ne scuteşti de misterele astea prefăcute, îl întărită 
Maria. Avem şi aşa destule pe cap... 

- Nu prea cred, pentru că nu ai pe ce să ai... se oţări Tic cel 
dintotdeauna, adică şi ciufulit şi cu nasul cârn. Şi dacă vrei să ştii, află 
că am fost aşteptaţi şi că suntem şi acum sub observaţie. Na! 

- Ăia doi? îşi aminti lonel scena de la intrare. E 

- Chiar ăia! răspunse Tic, dar imediat tresări: Aia, dar voi de unde 
ştiţi? l-aţi văzut la intrare? 

- Nu numai că i-am văzut, se amestecă Dan, dar i-am şi dus. Din 
cauza asta sunt şchiop. Mi-a spart lonel buboiul... 

- Văd că-l mai ai... îi spuse Tic printre dinţi, arătându-i capul cu 
degetul. Dacă nu vreţi să ascultați, treaba voastră. 

- Pe cuvântul meu, Ticuşor! încercă lonel să restabilească adevărul 
şi armonia. Era cât pe-aci să ne ciocnim de ei. Noroc că a avut Dan o 
inspiraţie de geniu... 


Un minut mai târziu, confuzia era risipită, dar parcă se simțeau 
asediați de nişte valuri de teamă, sau poate prindeau rădăcini 
presimţirile Mariei. 

„= Eu am crezut că i-aţi observat pe „porumbei”, se dezmetici Tic. 
Aia care se gudurau şi se giugiuleau la prânz, lângă noi, la Poieniţa... 
Puteam să pariez şi pe schiuri că sunt nişte iscoade idioate... 

- Iscoadele cui? întrebă Victor. Oare nu e o simplă coincidenţă? 
Aminteşte-ţi că ni s-a mai întâmplat şi alteori... 

- Nu schiurile, îmi pun capul la bătaie că nu e o simplă coincidenţă. 
l-am simţit de la prânz şi i-am pus la încercare... Le-am lăsat un bilet 
la schiuri şi în loc să-l arunce l-au luat cu ei... După asta i-am mirosit, 
şi din cauza asta am plecat mai devreme spre hotel... Să văd cam ce 
se pregăteşte... 

- Şi cam ce s-a pregătit? întrebă Maria. 

- S-au ascuns în nişte fotolii şi nu şi-au luat nicio clipă ochii de la 
uşă. Stăteau la distanţă şi se prefăceau că nu se cunosc. Din când în 
când, doar, îşi transmiteau semnale cu degetele. Nu s-au mişcat din 
fotolii nici când i-au chemat prietenii... ăia cu treninguri galbene şi 
azurii. Pe ea o cheamă Atena şi face parte din grupul azurilor. Pe el îl 
cheamă Tiberiu şi face parte din echipa celorlalţi... 

- Bravo! îl felicită Dan. Eşti cel mai mare detectiv fără nas! Ai aflat 
şi ce notă au luat la geografie pe întâiul? 

-Nu m-am interesat de nota la geografie... îşi începu Tic 
răzbunarea. M-am interesat în schimb... 

- Stai, Ticuşor! îl opri Ursu. Mai bine spune-ne ce s-a întâmplat mai 
departe... Dan a vrut să-ţi facă un compliment... 

- Şi chestia cu nasul? stărui puştiul. Am eu grijă... Dar dacă mă rogi 
tu... Adică nici nu mai am multe de spus... Cum v-au văzut intrând s- 
au ridicat şi s-au ascuns după nişte coloane, apoi s-au luat după voi... 
dar mai întâi şi-au pus ochelari de soare... şi eu m-am lipit de ei şi i- 
am auzit când el îi şoptea ei: „Vezi ce bine am făcut că nu ne-am 
schimbat treningurile? Sunt absolut sigur că n-or să ne recunoască în 
agitația asta albastră. lar ideea ta cu ochelarii a fost grozavă...” Cam 
aşa i-a spus. Şi erau mereu cu ochii pe voi... 

- Eşti foarte, foarte sigur că nu urmăreau pe alţii? întrebă Lucia să-l 
descumpănească. 

- S-ar putea să greşesc... continuă Tic cu o voce nesigură. Mai ales 
că am auzit-o pe ea când îi răspundea: „Să fim foarte atenţi, Tiberiu. 
Ala mic nu e cu ei. Nu-s decât şase...” Staţi, staţi! Nu vă grăbiţi, că n- 
am terminat. A mai spus şi el ceva, cam aşa: „O fi rămas cu Tombi la 
cabană...” Asta e totul... şi încep să cred şi eu că e o simplă 
coincidenţă... 

- Oare să ne fi dibuit? întrebă Dan. Tot hotelul e plin de cireşari şi 
tocmai pe noi să fi pus ochii? Mai ales după ce ne-am plimbat mereu 


în două sau trei grupuri... şi fără Tombi. 

- Poate că sunt în slujba coloşilor... spuse lonel. 

- E o prostie! se împotrivi Lucia. Ce avem noi cu coloşii? l-am văzut 
azi la prânz pentru prima dată, iar porumbeii ne urmăreau probabil de 
dimineaţă. Trebuie să fie altceva... Dar ce? 

- Tot mai sunt acolo? îl întrebă Tic pe Ursu. 

- Chiar în clipa asta se scoală... răspunse Ursu uimit. 

- Înseamnă că s-a prins, se înveseli puştiul. Am aranjat cu un picolo 
să le dea un bilet, fără să spună de la cine l-a primit. Aşa că... 

- Aşa că?... îşi trădă Maria nerăbdarea. Ce-ai scris? 

- Cam aşa: „Veniti urgent la «Poieniţa» şi aşteptaţi semnalul meu: 
trei țipete de cucuvea.” Dacă n-o să se prefacă în oameni de zăpadă... 
adică ce zăpadă! In oameni de gheaţă, să nu-mi mai spuneţi Ticuşor... 
O să tot aştepte semnalul... 

Victor se uită la prichindelul înveselit şi-l întrebă, parcă, într-o 
doară: 

- Asta ce mai înseamnă? O măsură de prevedere? 

Dar nimeni nu înţelese şi nici nu se strădui să înţeleagă sensul 
întrebării lui Victor. Se mulţumiră să râdă, în neştire. 

6 

Spre sfârşitul mesei, orchestra de amatori îşi întrerupse concertul 
pentru a se putea citi la microfon un apel de ultimă oră: toţi elevii şi 
instructorii lor, dar în primul rând concurenţii, erau rugaţi să urce în 
sala de festivități pentru a li se face comunicări extrem de importante. 
Apelul fu repetat de câteva ori, şi, pentru a i se sublinia importanţa, 
cineva avu ideea să adauge, la sfârşitul lui, că nu e vorba de o farsă. 
Aşa că din clipa când crainicul anunţa: Atenţiune! Atenţiune!” şi până 
când încheia cu cuvintele: „Atragem serios atenţia că nu e vorba de o 
farsă” tot restaurantul se prefăcea într-o cascadă de râsete. 

- Oare ce se mai pune la cale? întrebă Dan. 

- Să nu se întâmple ca în povestea cu ciobanul şi lupul, zâmbi 
Victor, sau ca alaltăseară cu campionii... Mergem? 

Cireşarii porniră spre sala de festivități tot în trei grupuri, aşa cum 
sosiseră la hotel, dar în altă ordine şi cu Tic în ariergardă. După câteva 
clipe se pierdură în masa de siluete albastre care se revărsa în două 
şuvoaie distincte: unul urca treptele interioare ale hotelului, altul le 
cobora pe cele exterioare: credulii şi incredulii. 

Victor şi Ursu se opriseră în holul de la etajul întâi. Acolo îi găsi Tic, 
într-un ungher mai întunecos în care se mai retrăseseră în câteva 
rânduri. 

- Ai avut dreptate... şopti ciufuliciul către Victor. Zău că mai mulţi 
sunt cei care ies afară... Nici lonel şi nici Dan n-au vrut să urce. Mi-au 
făcut semn să-i las în pace... 

- Asta era?! se miră Victor. E credeam că-mi dai altă dreptate. 


Credeam că i-ai întâlnit pe cei doi... pe ceilalţi... 

- Care ceilalţi? tresări puştiul. Coloşii? Parcă i-am văzut şi pe ei prin 
hol. 

- Nu coloşii, Ticuşor, îl înghionti Ursu. Porumbeii... 

- l-aţi întâlnit voi? se înspăimântă fostul detectiv. 

- De vreme ce ţi-am spus Ticuşor, încă nu i-am întâlnit, îl linişti 
Victor. 

- Aaaaaa! înţelese Tic cu întârziere. La asta ai făcut aluzie când cu 
măsura de prevedere! Nu mi-a trecut prin cap... 

Victor se prefăcu de-a dreptul dezolat: 

- Şi eu care mi-am închipuit că ai aranjat în aşa fel lucrurile ca să 
nu pierzi prea mult în caz de eşec... 

- Nu se poate! se împotrivi Tic. Dacă tu crezi că eu... Uite! Şi acum, 
dacă vrei, sunt gata să... 

Prichindelul îşi pierdea însă încetul cu încetul graiul, iar figura lui 
trecea printr-o adevărată metamorfoză: la început uimire, apoi 
neîncredere, apoi negaţie, apoi furie. Prietenii lui cei mari nu mai 
aveau nevoie să se uite în direcţia în care privea el pentru a şti ce se 
întâmplă. Figura lui era o oglindă fidelă. Şi Victor şi Ursu încercară în 
aceeaşi clipă să-şi ducă mâinile spre părul lui groaznic de ciufulit, dar 
Tic se feri ca de nişte gheare. 

- Asta înseamnă că de azi înainte ar trebui să-ţi spunem Tic, dragă 
Ticuşor, îl iertă Victor prin aranjamentul frazei. 

Dar Tic n-avea antene de recepţie pentru aşa ceva: 

- De unde ai ştiut că n-o să se prindă? se burzului el către Victor. 
Sau i-a avertizat cineva dintre voi? 

- Dacă vrei să spui: cineva dintre noi toți... 

- Poftim! Spun! Pentru că nu mă gândesc neapărat la voi doi. 

- Cineva dintre noi, na! 

- In cazul ăsta, ai ghicit! spuse Victor. Dar nu e bine să te superi 
prea tare pe el... Stai, stai puţinei!... Mai întâi, Atena şi Tiberiu sunt 
destul de isteţi... pentru că ne-au dibuit. Din toată hărmălaia şi 
adunarea asta, numai ei ne-au descoperit... Pe urmă, sunt şi destul de 
discreţi şi de liniştiţi... pentru că dacă ne-ar fi recunoscut altcineva... 
la ora asta trebuia să ne luăm tălpăşiţa. Ar fi dat alarma şi nu cred că 
ne-am fi simţit prea bine... Pe urmă, sunt şi destul de inteligenţi... 
Dacă ar fi primit alţii biletul tău, la ora asta erau într-adevăr oameni 
de gheaţă. Ei însă l-au citit mai atent, l-au interpretat şi s-au întrebat 
cam aşa: „Cine ne cheamă? De ce ne-a trimis un bilet? De ce nu ne-a 
luat cu el? De ce tocmai pe noi?” O groază de întrebări, Ticuşor. Şi 
toate din pricina unui pronume... 

- Din cauza unui pronume? se învolbură puştiul. 

- Din cauza unui pronume, care ţine locul... unui nume. Uite! Eu 
sunt gata să pariez pe ce vrei tu că de la pronume ţi se trage eşecul. 


De la pronumele „meu” şi de la ce se subînţelege prin folosirea lui. 
Dacă în loc să scrii: „Veniţi urgent la cabana Poienița şi aşteptaţi 
semnalul meu... etcetera”, fără să semnezi biletul, ai fi scris: „Veniţi 
urgent la cabana Poieniţa şi aşteptaţi următorul semnal etcetera”, s-ar 
fi interpretat altfel mesajul şi s-ar fi iscat alte întrebări. Inţelegi, 
Ticuşor? Ar fi apărut altă întrebare de bază. Nu: cine ne cheamă? Ci: 
de ce ne cheamă... Cine ne cheamă? îndeamnă la meditaţie. De ce ne 
cheamă? îndeamnă la acţiune. Pronumele ţine locul unui nume, 
Ticuşor. 

- Nu-i adevărat! spuse Tic cu voce îndurerată, abia auzită. Nu ţine 
locul unui nume, ţine locul unui adjectiv: idiot! 

- Te-am avertizat să nu te superi prea tare pe cel care i-a avertizat, 
încercă Victor să-l domolească. Şi pe urmă, aş mai avea ceva de 
adăugat despre ei: am impresia că sunt şi destul de simpatici. 

- Nu-i adevărat! se încăpăţână Tic. De ce s-au prins la primul bilet? 
La biletul pe care l-am agăţat de schiurile lor... De ce nu l-au aruncat 
dacă nu l-au luat în serios? 

De astă dată, Tic nu se mai feri de mâinile prietenilor lui. Ba îşi 
aduse şi capul între umeri, lăsându-se mângâiat ca Tombi, în zilele lui 
rele. 

- Cine ştie, Ticuşorule... îl alină Ursu. Poate că s-au gândit să-l 
păstreze undeva într-un album, după ce vor scrie pe el, cu litere mici: 
„Amintire de la... Tic.” 

7 

Cel mai aglomerat spaţiu al hotelului era holul în care se aflau 
cabinele telefonice interurbane. Mai ales seara, după cină. Vocea 
operatoarelor nu înceta nicio clipă. Comenzi, chemări, apeluri, cifre, 
proteste, toate lovind timpanele ca scârţâitul uneia şi aceleiaşi uşi 
neunse. Acolo îşi găsiră loc de refugiu Dan şi lonel. Chiar în mijlocul 
holului, unde tronau patru fotolii, fiecare cât o caleaşcă de mare. 
Cândva, fotoliile fuseseră un simplu element de decor; lipite unul de 
altul, în pereche, şi potrivite spate în spate, tot în pereche, toate 
având aceeaşi culoare roşie, grea, păreau, de departe, un singur 
ornament, un fel de havuz ciudat în care apa obosise. Vremea şi 
necesităţile le transformaseră însă în ceea ce erau de fapt. 

Cei doi cireşari avuseseră marea şansă să găsească două din cele 
patru fotolii, libere. Bineînţeles, nu cele care ofereau privire spre 
cabinele telefonice. Acelea erau de multă vreme ocupate de două 
persoane care în imensitatea caleştilor de catifea păreau nişte 
matahale. Rămăseseră libere surorile lor siameze, care ofereau 
perspectivă spre ferestre, şi în acea zonă a holului se aflau foarte 
puţine persoane. Marginile fotoliilor erau sculptate în lemn, iar 
sculptorul fusese un adept al barocului. Atâtea serpentine şi şănţuleţe 
şi cercuri şi tuburi erau sculptate în marginile de lemn, că oriunde ţi-ai 


fi pus urechea întâlneai o pâlnie acustică. Nu trebuia decât să închizi 
ochii şi să te prefaci că moţăi, ba să-ţi laşi şi căciuliţa pe ochi, din 
spirit de extraprudenţă, pentru a auzi absolut tot ceea ce se vorbea în 
celelalte fotolii, cele cu perspectiva spre cabinele telefonice, chiar 
dacă s-ar fi vorbit în şoapte de vis. N-ar fi fost o neghiobie 
nemaipomenită, din partea celor doi cireşari, să se împotrivească unei 
asemenea şanse? 

Când, nevăzuţi şi cu mişcări de nevăstuică, Dan şi lonel ocupaseră 
cele două daruri ale Fortunei, în partea cealaltă parcă dădea în clocot 
un cazan. 

- Fir-ar să fie de reţea şi de telefon şi de cabană! se auzea o voce 
groasă, îndârjită. Aşteptăm de două ore, şi nu mai pot! Inţelegi 
dumneata? Nu mai pot! Aşa e firea mea, ce să fac? Pot să aştept un 
ceas întreg fără o scamă de revoltă. Inţelegi dumneata? Nici nu-mi 
dau seama că aştept, sau că a întârziat cel cu care mi-am dat întâlnire 
sau că trece timpul. Un ceas întreg! Mă uit la ceas şi văd că e şapte. 
Mă mai uit o dată şi văd că e opt fără cinci, sau opt fără un minut. Nu- 
mi dau seama când a trecut ora, parcă atunci am sosit la întâlnire. 
Dar în clipa când se împlineşte ceasul, la secundă, dintr-o dată se 
produce explozia. Simt că mi se preschimbă degetele în gheare şi-mi 
vine să strâng. Orice, absolut orice. O secundă mai mult şi gata! Nu 
mai pot! Asta e firea mea! 

- Eu nu pot să aştept niciun minut, nici măcar o secundă... se auzi 
altă voce, mai limpede şi mai calmă. Desigur, atunci când sunt eu 
stăpânul timpului, când îl fixez eu, sau când mi se fixează şi eu 
accept... Dar toate acestea sunt nişte accidente... Viaţa are un singur 
adevăr, aşteptarea. Toată viaţa nu înseamnă altceva decât o 
aşteptare, împărţită în câteva capitole... Dacă nu înveţi să aştepţi, 
pierzi. Ca să fie clar... 

- Cum s-ar spune, trebuie să mă stăpânesc... 

- Nu trebuie să te stăpâneşti... Trebuie să te gândeşti. Ca să-ţi dai 
seama ce fleac e ora asta de aşteptare. Un fleac, o scamă, cum spui 
dumneata... Eu aştept de douăzeci şi doi de ani această oră de 
aşteptare. Şi o savurez, o las să mă umple, ca o baie caldă, cu toate 
secundele ei... 

- Eşti atât de sigur că s-a terminat totul? 

- Absolut! Numai că nu se termină, ci începe totul. Aici e 
deosebirea. Orice final înseamnă un început... Mai bine zis: orice final 
devine un început... 

- Eşti tare, dumneata, în chestii din astea mai complicate. Eu nici 
nu mă gândesc la ele... Eu mă învârtesc mai simplu prin viaţă. lau sau 
dau. Sau: iau şi dau. Sau: nici nu dau, nici nu iau. Nu iau şi dau. Nu 
dau şi iau... Cam pe-aici începe şi se termine filosofia mea... Până 
acum nici nu te-am întrebat cum o să combini firele ăstea ca să ducă 


la liman... De fapt, nici nu ştiu ce fire împleteşti dumneata... 

- Două fire... răspunse vocea calmă. Nimic mai mult. Numai două 
fire. Nu e clar?... Cum se pot împleti două fire? Intr-un singur fel. A le 
împleti nu înseamnă nimic. Orice copil e în stare. Totul e să le 
găseşti... Da! Cea mai mare nenorocire a unui om e să ştie că există 
două fire care, găsite, dau ceva nemaipomenit. Toată viaţa devine o 
căutare, o nenorocire... 

- Eşti tare, zău că da! spuse a admiraţie vocea groasă... Chiar aşa 
e... Eu, până să ştiu de firele astea, eram un om ca toţi oamenii... cu 
bucurii şi necazuri. Dar de când ştiu de ele, parcă m-aş afla într-un 
iad... Zău că e o nenorocire, exact cum ai spus dumneata... Dar oare 
cum o fi atunci când ştii că firele există, dar nu ştii unde?... Trebuie să 
fie mai rău decât într-o mie de iaduri... 

- Mult mai rău! întări celălalt. Nu vorbesc eu, cel din clipa asta. 
Vorbesc douăzeci şi doi de ani din mine... E o groază, e ca într-o 
mlaştină în care stai până la gât şi nici măcar mâinile nu le poţi scoate 
afară... Te trage totul în mâl, în afund... Nici nu ştii cum de poţi să mai 
rămâi cu capul nevătămat afară. lţi vine să crezi că-l ţin urechile. 
Altminteri s-ar afunda şi el în mâl... 

- Nici nu te-am întrebat pe dumneata cum ai dat de firul ăsta pe 
care suntem acum, că de cestălalt nu cred că o să mă încumet 
vreodată... 

- Nu e o poveste prea lungă... A ţinut numai douăzeci de ani. În 
primii doi ani m-am chinuit să dezleg un semn. De fapt, semnul l-am 
dezlegat într-o clipă. Mi-au trebuit însă doi ani ca să înţeleg că un 
anumit lucru reprezintă un semn... L-am văzut cu câteva clipe înainte 
de a muri... Nu trebuia să ştie nimeni că-l văd, nu trebuia să mă vadă 
nimeni altcineva decât el... Şi m-a văzut, m-a recunoscut. Nu putea să 
vorbească... A întins greu braţele, până şi-a transformat trupul într-o 
cruce. A rămas aşa câteva clipe. Ochii îi scăpărau, cu ultimele puteri 
pe care le mai avea... Apoi s-a chinuit să-şi apropie braţele de corp. 
Făcea eforturi cumplite, dar a izbutit. Şi le-a împreunat şi mă implora 
din ochi să-l înţeleg. Nu, nu mă implora. Imi poruncea. Aşa a murit... 
cu braţele împreunate, dar nu mi-am închipuit altceva în toată 
mişcarea lui decât o îmbrăţişare interzisă, care mi se trimitea din 
depărtare, cum fac doi oameni care se despart: unul rămâne pe chei, 
altul pleacă în larg cu vaporul. Eu rămâneam pe chei şi primeam 
îmbrăţişarea îndepărtată a celui de pe vapor. Cine putea să-şi 
închipuie că îmbrăţişarea aceea chinuitoare era un semn, ultimul 
semn pe care mi-l lăsa: testamentul lui... Eu căutam altceva: scrisori, 
cuvinte rostite. Zadarnic!... L-au adus în comă la spital. N-a fost în 
stare să scoată nicio vorbă. l-am întrebat de sute de ori pe toţi 
doctorii, pe toate infirmierele care l-au îngrijit, pe bolnavii cu care a 
stat în salon. Zadarnic! Niciunul nu l-a auzit spunând o singură 


vorbă... Toţi îmi povesteau acelaşi lucru. Din când în când ridica 
amândouă mâinile, cu arătătoarele întinse, ca şi cum ar fi indicat două 
direcţii... Era un semn?... Nu puteam să cred... Dar dacă era totuşi un 
semn? Ce fel de semn?... Oare o cifră? Doi? Douăzeci? Două sute? 
Două mii? Aproape doi ani de zile am făcut tot felul de combinaţii cu 
cifrele pe care mi le închipuiam în semnul lăsat de el... Şi am scăpat 
de obsesia cifrei într-o secundă, la un teatru. Intârziasem. Se stinsese 
lumina, spectacolul începuse. Plasatoarea m-a întrebat ridicând 
arătătorul: „Un loc?” l-am răspuns automat, ridicând arătătorul şi 
mijlociul: „Două”. In clipa aceea mi-am dat seama că nu putea fi 
vorba de o cifră. Parcă mi-a trecut un fulger prin creier. Nici nu-mi mai 
amintesc ce s-a jucat. Nu vedeam şi nu auzeam nimic. Mă gândeam la 
un singur lucru: ce a vrut să-mi spună ridicând mereu cele două 
arătătoare? Scăpasem de obsesia stupidă a cifrei doi. Dacă ar fi vrut 
să-mi sugereze cifra doi, ar fi făcut exact cum am făcut eu cu 
plasatoarea: ar fi ridicat arătătorul şi mijlociul... Nu mai aveam însă 
nicio îndoială că gestul lui - cele două arătătoare ridicate - reprezenta 
un semn lăsat anume pentru mine. Ştia că voi veni la el. Ştia şi pentru 
ce voi veni. Ştia că sunt singurul care ştiu totul. Ştia că ştiind aceasta 
îl voi căuta. Ştia, prin urmare, că trebuie să-mi lase un semn... Dar ce 
anume reprezenta semnul? 

- Arătătorul de-aceea se numeşte arătător... îndrăzni celălalt să-l 
întrerupă. Fiindcă arată o direcţie... 

- La asta m-am gândit şi eu... Dar nu multă vreme. Ce direcţie 
putea să-mi arate? Un punct cardinal? Chiar dacă ar fi fost capabil să 
se orienteze asupra punctelor cardinale, cu ajutorul soarelui, să zicem, 
deşi era greu de presupus lucrul acesta, în starea în care se afla el, ce 
indicație precisă ar fi însemnat pentru mine nordul, sau sudul, sau 
estul, sau vestul?... La ce mi-ar fi folosit? Orice punct cardinal însemna 
pentru mine un infinit de posibilităţi... Dar nu ridicase un singur 
arătător, ci pe amândouă... Era stupid să-mi închipui că-mi indica 
două direcţii, şi chiar dacă mi-ar fi indicat două direcţii, la ce mi-ar fi 
ajutat? M-am debarasat repede şi de ideea direcţiei, n-am mai 
aşteptat să se transforme în obsesie. Căutam alte sensuri... Zile şi 
nopţi m-am tot gândit fără încetare. Uneori nu eram în stare să adorm 
nici după trei zile şi trei nopţi de gânduri şi chinuri. Şi tot n-ajungeam 
la vreun înţeles. Ce puteau să însemne cele două arătătoare ridicate? 
„„. Nu ştiu cum am ajuns la întrebarea cea mai simplă, dar şi cea mai 
importantă: oare cum judecă un om în agonie?... Nu trebuia să înţeleg 
semnele lăsate cu judecata mea, ci cu judecata lui, cu judecata unui 
om în agonie... Oare cum judecă un om ajuns în stare de agonie?... Nu 
era mare filosofie să răspund la întrebarea asta: cât mai simplu, ca un 
primitiv... lată cum trebuia să judec semnele lui!... Şi iarăşi mi-am 
amintit de schimbul mut de cifre, de la teatru, dintre mine şi 


plasatoare. Şi mi s-a aprins brusc nu ideea cifrei, ci ideea formării ei. 
Când vrei să-i spui cuiva, cât mai simplu, când vrei să-l înveţi pe 
cineva, cât mai simplu, cifra doi, nu o arăţi dintr-o dată, ci o compui: 
unu Şi cu unu fac doi. Era cea mai simplistă interpretare a gestului lui: 
cele două arătătoare nu indicau o cifră, ci modul cum se compune o 
cifră, chiar dacă cifra în cauză era doi... Semnul lui putea să 
reprezinte această operaţie: unu şi cu unu fac doi... sau invers: doi 
este egal cu unu plus unu... 

- Dar acest doi ce însemna? întrebă cu mirare de copil vocea cea 
groasă. 

- Încă nu sosise timpul să mă întreb ce reprezintă acel doi. Sau 
chiar dacă-mi răsărea întrebarea, o alungam imediat. Trebuia mai 
întâi să scormonesc în sensul cel mare, să-l înţeleg şi abia pe urmă să- 
| descompun, dacă va fi nevoie... Ştiam că făcusem primul pas, dând 
sens de operaţie, şi nu de cifră fixă, celor două arătătoare. Şi atunci 
am încercat să combin, sau să alătur, pentru a putea combina mai 
târziu, testamentul lăsat în mâini străine şi cel lăsat în mâna mea... 
Pentru prima dată începeam să mă îndoiesc de sensul pe care-l 
dădusem întâlnirii noastre de la spital. Dacă gestul lui nu voia să fie o 
îmbrăţişare? Dacă voia să fie într-adevăr un testament? Cel din urmă 
semn, cel care trebuia să-mi spună totul... Era logic să fie aşa. Am 
renunţat la ideea celei din urmă îmbrăţişări. Am considerat gestul lui 
un semn şi am încercat să-l interpretez, simplificând judecata, 
coborând-o până la primitiv... Găseam tot aceleaşi elemente în crucea 
care se desfăcea şi de închidea: cifra doi în mişcare. Am alăturat în 
mintea mea cele două semne şi m-am străduit să caut semnificaţiile 
unuia prin celălalt. Şi mi-am amintit cum şi-a desfăcut braţele, ca o 
uşurare, şi apoi chinul cu care şi le-a împreunat. Prin urmare, mi-am 
zis, gestul nu poate fi interpretat decât în întregul lui. Chinul cu care 
şi-a strâns braţele era o componentă a semnului. Putea să moară 
liniştit, fără să se mai chinuiască. Dar murind altfel, mi-am zis, nu mi- 
ar fi destăinuit tot semnul. Aşa am descoperit ideea operaţiei duble. 
Desfacerea braţelor în formă de cruce: doi este egal cu unu plus unu. 
Revenirea braţelor la poziţia dinainte: unu plus unu fac doi... Semnul 
lăsat conţinea ambele operaţii: desfacerea şi refacerea cifrei doi. 
Numai interpretând perfect semnul puteam să descopăr marea lui 
taină. Din fericire ştiam care este taina lui. Şi mai aflasem, după doi 
ani de chinuri, o idee, ideea unei operaţii complete, cu dublu sens. 

- Simt eu ceva, dar nu înţeleg prea bine... Ti-am spus că doar 
dumneata eşti tare în complicaţii. 

- Eu trebuia să simplific totul, nu înţelegi?... Trebuia să alătur cele 
două elemente: taina şi ideea operaţiei duble. Ştiam ce conţine taina, 
dar nu ştiam nici unde este, nici cum se poate ajunge la ea... Din 
semnul lui, din întregul semnului - cele două arătătoare desfăcute şi 


apoi împreunate, cele două braţe desfăcute şi apoi împreunate -, 
reieşea foarte clar că taina nu poate fi alta decât cifra doi desfăcută şi 
refăcută. Braţele separate, arătătoarele separate, oare nu spuneau că 
taina fusese împărţită în două locuri? Semnul lăsat nu începea cu 
această desfacere? Revenirea braţelor, revenirea arătătoarelor oare 
nu spunea că taina nu poate exista decât prin împreunarea celor două 
părţi?... M-am gândit la cea mai simplă imagine a unei taine, potrivită 
pentru o asemenea interpretare: o casă de fier cu două chei. Dându- 
se fiecare cheie altei persoane, fără ca să ştie una de alta, fără ca să 
ştie vreuna unde se află casa de fier, poate chiar fără să ştie că 
obiectul din mâna ei este o cheie, poate chiar fără să ştie că există o 
casă de fier, oare în felul acesta taina nu se păstrează cel mai bine?... 
Revenirea braţelor şi a arătătoarelor nu însemna altceva decât 
regăsirea celor două chei cu care se putea deschide taina... Era foarte 
clar pentru mine. Atacul morţii îl obligase, pentru a nu se pierde taina 
şi pentru a nu ajunge în mâini străine, s-o desfacă în două părţi, ca pe 
o legătură de chei de la o casă de bani. O cheie într-o parte, o cheie în 
altă parte. Taina va fi a celui care va găsi cheile, şi unui singur om i-a 
spus, prin testament, că taina nu poate fi descoperită decât cu 
ajutorul a două chei: mie. Izbutisem să dezleg testamentul, sensul lui 
cel mai adânc. Imi mai rămânea să descopăr ce trebuie să înţeleg prin 
cele două chei... prin cele două arătătoare, prin cele două braţe... şi 
cum pot să dau peste ele... Pentru asta mi-au trebuit douăzeci de 
ani... 

Câteva minute, încâlcitele tuburi acustice ale fotoliilor nu mai 
aduseră nicio şoaptă la urechile celor doi cireşari. Tăcerea ciudată şi 
apăsătoare din zona celor două fotolii fu tulburată de o voce de tablă: 

- Cabana Izvoarele, vă rog! 

- Du-te! spuse vocea care-i umpluse de emoţii pe cei doi cireşari. 
Trebuie să-i obligi pe cei trei să coboare. Mâine la prânz să fie aici. Vii 
sau morţi! Hai! 

Unul dintre fotolii scârţâi, apoi şi al doilea. Dan şi lonel nu se 
clintiră de la locurile lor. Se prefăceau adormiţi. Nu îndrăzniră să 
deschidă ochii nici când un al şaselea simţ le spuse că sunt observați 
de cineva. Aşteptau să le cadă tavanul în cap. Când deschiseră ochii şi 
priviră hoţeşte printre fotolii văzură doi coloşi părăsind o cabină 
telefonică, apoi îndreptându-se agale spre scara hotelului. 

8 

Era o oră de seară şi jumătate. Era deci o oră de întâlnire, undeva 
în holul unui etaj, în preajma unor plante exotice. Prima sosi Atena. 
Aşa îşi închipui ea. Dar nici n-apucă să se rezeme de pervazul 
ferestrei, că simţi două mâini calde acoperindu-i ochii şi o răsuflare 
fierbinte în ceafă. Se lăsă cuprinsă de ameţeală, o clipă numai, apoi 
îndepărtă cu gingăşie palmele străine de pe ochii aproape înlăcrimaţi. 


- M-ai speriat... bolborosi ea. Ştiam că eşti tu, dar tot m-am speriat. 
l-ai găsit pe ceilalţi? 

- Nicăieri! Nici urmă din ei. Până şi-n pod am căutat. Probabil să s- 
au întors la cabană... Şi probabil că ne aşteaptă... Tot mai crezi că Tic 
ne-a trimis mesajul? 

- Nu cred... cochetă Atena un moment. Ştiu! Aceeaşi cerneală, o 
mulţime de litere care se aseamănă... 

- Şi crezi că asta ajunge? o aţâţă Tiberiu. 

- Dacă mă laşi să termin... Mai este şi stilul biletului. Tu nu simţi 
stilul lui Tic?... Trei semnale de cucuvea... şi pe urmă... Greşeala lui. 
Nu poate să fie decât greşeala lui Tic! Aşteptaţi semnalul meu! 

- Şi eu aş fi scris aşa! îi luă apărarea Tiberiu. Tu cum ai fi scris? 

- Eu? Cred c-aş fi scris cam aşa: „Veniţi urgent la Poieniţa şi 
aşteptaţi acest semnal: trei ţipete de cucuvea...” 

- Şi eu aş fi scris aşa! râse Tiberiu. Dar tot mi-e frică. Tot mă 
gândesc că biletul vine de la Dan şi de la lonel. Şi ne aşteaptă, 
săracii... tu i-ai găsit pe ceilalţi? 

- S-au strecurat pe furiş în sala de festivități. Mai întâi fetele şi 
după câteva minute: Ursu, Victor şi... Tic. 

- De unde-au apărut? fluieră Tiberiu. Fiuuuu! l-ai pierdut în sală sau 
le-ai reperat ascunzişul? 

- Numai să fi rămas acolo unde i-am lăsat, răspunse Atena, în 
dreptul celei de-a treia ferestre, chiar lângă perete. Tic stă ascuns 
după draperie... 

Trăsnetul luase forma lui Alexandru. Şi imediat izbucni al doilea: 
Costin. 

- Trădătoare infamă! se repezi azurul spre fata de lângă flori. O să 
te pun să-mi dai schiurile cu ceară şi să-mi faci bocancii. Marş, 
mizerabilo! 

Atena porni cu paşi înceţi, dar când ajunse în dreptul lui Alexandru 
se opri şi-l plesni pe obraz cu toată puterea: 

- Să-ţi fie ruşine! Nu se vorbeşte aşa cu fetele... 

Costin nici nu apucase să scoată o vorbă. Se retrase cu spatele 
împins numai de privirile lui Tiberiu: 

- Ce? începu el să se bâlbâie. Tu crezi că eu sunt ca idiotul ăla?... 
Am venit să văd ce mai faci... să... să... 

- Dacă nu mi-ar fi milă de tine, hahaleră! Laşule! îi şuieră Tiberiu la 
ureche. Ce te-aş mai pocni. Fugi! 

Şi Costin fugi, adică se urni din loc, cu Alexandru pe urmele lui. 
Niciunul nu radia de bucurie. Păreau amândoi degeraţi. Dar nici 
suferinţa, nici durerea nu izbutea să-i împace. 

Tiberiu o găsi pe Atena în sala de festivități, nu departe de locul în 
care se aflau cireşarii. Era foarte tristă, întunecată la faţă, aproape 
plângea sau poate plânsese până atunci. 


- Îmi pare groaznic de rău, se scuză ea. Dacă n-ai fi fost tu acolo, 
poate că nici nu l-aş fi luat în seamă... 

- Ai fost superbă! se entuziasmă Tiberiu. Dac-ai şti ce frumoasă ai 
fost după ce l-ai pocnit! Ţi se înroşise faţa şi... 

- Ssssst! îi ceru Atena ducându-şi mâna spre buzele lui. Uite-i şi pe 
ceilalţi: Dan şi lonel... 

Cireşarii erau din nou împreună. Unii pe scaune, alţii rezemaţi de 
perete, Tic ascuns de draperie. j 

Atena nu mai putea să reziste imboldului. li făcu un semn cu ochiul 
lui Tiberiu, apoi se strecură printre scaune spre locul unde se aflau 
cireşarii. Ochise un scaun liber lângă Maria. 

- E liber? întrebă ea înainte de a se aşeza. 

Maria ridică din umeri, în semn că nu dispune ea de locul care i se 
cere. Nici nu se uită prea bine la fata care se aşeză lângă ea. De după 
draperie, Tic se grăbi să dea semnal de alarmă, prin telefonul fără fir: 

- Iscoada! S-a aşezat lângă Maria. Aia cu ochii mari. 

Semnalul se opri la Dan, sau mai bine zis se întoarse de la Dan 
spre Tic, sub formă de întrebare: 

- Aia cu ochii frumoşi? 

Şi fără să mai aştepte confirmarea mezinului, Dan făcu un mic 
slalom printre scaune pentru a ajunge viu şi nevătămat chiar lângă 
Atena cea cu ochii mari şi frumoşi. 

- Dacă-mi permiteţi... luă Dan atitudine de recomandare. Şi dacă 
nu vă supăraţi: £u! 

- Ce coincidenţă! îi răspunse Atena. La fel. 

Încolţit de un mic gând de răzbunare împotriva lumii, Dan şi-o 
alese ca victimă pe Maria. O trezi dintr-un vis neliniştitor, apoi făcu 
recomandările de rigoare: 

- Tul...Eal... 

- Cred că eşti de prisos... îi zâmbi curtenitor Maria. Apoi 
adresându-se Atenei: Dacă nu mă înşel, dumneata umbli pe urmele 
noastre... în ambele sensuri... 

Complimentul neaşteptat o îmbujoră pe Atena: 

- Ar trebui să-ţi mulţumesc, dar... încă mi-e teamă de farse şi ironii. 
N-ar fi mai bine să amânăm pe mâine?... 

- Noi îţi mulţumim chiar acum... în clipa asta, pentru multe, dar 
mai ales pentru discreţie... 

- Eu v-am mulţumit demult, mărturisi emoţionată Atena. M-am 
temut atât de tare de clipa asta... Bine că a trecut cu bine! 

- Te-ai înscris la concurs? întrebă Maria. 

- M-am înscris... Şi voiam să vă spun că se pregătesc nişte... nişte 
şmecherii regulamentare... 

- Am aflat prin propriile noastre mijloace. Dar simt nevoia să-ți 
mulţumesc a doua oară. 


În clipa aceea începu să bâzâie megafonul. Apoi o voce se grăbi să 
anunţe că, din cauza timpului nefavorabil, concursul va începe la opt 
dimineaţă şi se va desfăşura pe cele două pârtii de antrenament. Sala 
se umplu de râsete şi urlete. Prea era cu ochi şi cu sprâncene ultima 
farsă. 


Capitolul Ill 
1 

Fusese noapte rea, mai ales pentru băieţi. Dan şi lonel, ca nişte 
benzi de magnetofon, povestiseră până la ultimul amănunt 
convorbirea misterioasă surprinsă în fotoliile cu conducte acustice. Se 
întrecură amândoi în fidelitate şi se completaseră de minune. Toţi 
rămăseseră impresionați, tulburaţi, uluiţi, şi erau gata să se repeadă 
în comentarii şi supoziţii interminabile, care i-ar fi ţinut treji până la 
ziuă, dacă Victor şi Lucia n-ar fi trecut la o contraofensivă atât de 
fermă, că abia în pat căpătaseră glas primele izbucniri de protest. 
Numai că la orizontală şi în pijama orice act de vitejie devine 
caricatură. Exact la miezul nopţii se stinsese lumina. Liniştea se lăsase 
ca o lege dar somnul, ca orice lucru personal, nu putea fi impus. La 
început fusese respins. Mai târziu refuzase el să vină. Şi astfel, 
noaptea se transformase în ceva sălciu şi nedefinit: trezie, moţăială, 
veghe, vis, coşmar. Băieţii se zvârcoleau în pat ca nişte bolovani în 
friguri: gemeau, icneau, şuierau sau se ridicau în capul oaselor ca să 
se încredinţeze că sunt undeva împreună, sub un acoperiş cald. Până 
şi Ursu se trezi de câteva ori împuns şi zgâriat de vise rele. Fetele, în 
schimb, adormiseră foarte repede. Lucia numărând oi şi fluturi, mai 
ales fluturi neastâmpăraţi: era metoda ei personală şi nemărturisită 
de a se împotrivi insomniei fugind după fluturi; Maria oscilând cu 
gândurile şi senzațiile între cele două forţe: concursul, cu fiorii lui de 
gheaţă, şi taina coloşilor, cu un roi de ace înroşite. In clipa când cele 
două forţe începuseră lupta pentru a o cuceri, Maria adormise. Lucia 
încă mai fugea după nişte fluturi mari din care picurau tot felul de 
culori. 

La ora şase fix sunase deşteptătorul şi zbârnâitul lui îndărătnic nu 
mai stârnise ca altă dată proteste şi ameninţări. lar la şase şi jumătate 
toţi cireşarii erau jos, în sufragerie, în jurul unui ceainic uriaş care 
înălța jerbe de aburi spre tavan. 

Cabanierul ţopăia pe o circumferință invizibilă, dar foarte precisă, 
făcea fel de fel de propuneri culinare şi fiecare suna ca o pledoarie 
pentru alimentul suveran: varza, şi mai ales zâmbea şi lăuda ca un 
fotograf de bâlci înfăţişarea fiecărui cireşar. 

- Vai, ce bine vă stă cu nasul aşa... îi dădea el târcoale lui Tic. Şi 
dumneavoastră, cu părul ăsta negru şi cu codiţele lângă ureche... 

- Şi dumneavoastră vă stă foarte bine cu părul rar... îl luă Dan în 
primire. Probabil l-aţi aranjat special... 

instinctiv, cabanierul îşi duse mâna la creştet, exact acolo unde nu 
avea niciun fir de păr. 

- Dacă aveţi nevoie de un leac pentru... căderea absolută a 
părului, îşi continuă Dan ofensiva, pot să vă dau adresa unui frizer din 


oraşul nostru... Un leac garantat... 

Cabanierul simţea că începe să fie luat peste picior, dar lonel nu-l 
lăsă să se dezmeticească de tot: 

- V-au mai sosit clienţi în timpul nopţii?... Parcă am auzit 
zgomote... Sau alţii s-au dovedit mai vrednici decât noi? 

- Aţi auzit zgomote?! se miră cabanierul. Şi eu am auzit, dar mi s-a 
părut că vin de la dumneavoastră... Clienţi n-au venit, dar de plecat 
vor pleca... 

- Mi-e teamă că o să rămâneţi singur... încercă lonel o nouă 
manevră. A intervenit ceva în programul nostru... 

- Plecaţi şi dumneavoastră? întrebă cabanierul cu o voce în care 
accentul de tristeţe nu era deloc prefăcut. Am crezut că rămâneţi 
până la sfârşitul vacanței... Chiar mă gândeam să îmbogăţesc lista 
de... 

- Mai pleacă şi alţi clienţi? îl întrerupse repede Dan, speriat că 
vorbele cabanierului vor împrăştia miros de varză. 

- Ce pot să vă spun?... Mai bine nu ştiu... Dar de clienţi nu ducem 
niciodată lipsă. Cel puţin de trei ori pe zi mi se telefonează de jos şi 
mereu aceeaşi întrebare: mai sunt locuri libere?... Cu dumneavoastră, 
ca să fiu sincer, îmi plăcea. Şi veselie, şi linişte... Şi apoi vă plăcea şi 
dumneavoastră bucătăria. Alţii strâmbă din nas când aud de varză... 

- Nu, nu! se apără Tic. Eu am nasul aşa din naştere... 

- Ştiu, cum să nu ştiu... Mă obişnuisem şi cu glumele 
dumneavoastră. Unii clienţi, în loc să glumească... 

Dar cabanierul tăcut brusc, parcă fără motiv. După o clipă auziră şi 
cireşarii zgomotul unor paşi care coborau spre sufragerie. Paşi grei, 
bolovănoşi. 

Când uşa sufrageriei se deschise, cabanierul ridică vocea, anume 
ca să fie auzit de cei care intrau: 

- Sigur, sigur, spre seară o să se burzuluiască vremea. Poate chiar 
mai devreme. Sunt semne de vijelie şi ninsoare. Aaaaa! Bună 
dimineaţa! 

Cei doi coloşi, echipați ca pentru plecare, mormăiră un salut 
nedefinit, fără adresă, şi se îndreptară spre masa din firidă. 
Cabanierul ţopăia în urma lor, iar cireşarii îi priveau pe furiş şi cu 
schimbul, ca să nu atragă atenţia. Cel mai înalt ceru ceai, caşcaval, 
unt şi două coniacuri mari, iar când cabanierul aduse coniacurile, îi 
mai comandă şi cinci pachete de ţigări „Carpaţi”. Celălalt încuviinţa 
mereu din cap, iar din când în când îşi umfla pieptul şi răsufla apoi 
zgomotos, şuierător, parcă făcea exerciţii de respiraţie. 

- E timpul! anunţă Ursu. Nu-i nicio pagubă dacă ajungem sus cu 
zece minute mai devreme. Dimpotrivă... 

- Să n-ajungem cu două, trei ore mai devreme, spuse Dan. Sau 
chiar cu vreo şase... dacă se ţine concursul după masă... 


Tic se mulţumi doar să-l strâmbe. Avea alte preocupări. Îl urmărea 
pe Ursu, care tocmai deschidea uşa spre scara interioară şi-i raporta 
înălţimea şi lăţimea la anumite puncte de reper, luate atunci când 
pătrunseseră coloşii în sufragerie. Rezultatul calculelor sale tainice îl 
făcu să clipească uimit din ochi. Când Ursu se întoarse şi porniră toţi 
spre ieşire, Tic se lipi de el pentru a-i spune în şoaptă: 

- Zău, Ursule, pe cuvântul meu că eşti aproape cât ei de înalt. Nici 
două degete diferenţă, două degete de-ale mele. Oare de ce par atât 
de uriaşi? 

In loc să-i răspundă, Ursu îl împinse afară şi întunericul nesigur i se 
păru ciudat de cald şi de prietenos. 

Cabanierul privea de la fereastra sufrageriei îndepărtarea şirului 
indian şi parcă un zâmbet începea să se deschidă pe faţa lui, fără să-şi 
dea seama, fără să şi-l comande. Dar un şuierat sec şi fără ecou îl 
făcu să tresară şi când întoarse capul spre firidă văzu aceeaşi mişcare 
autoritară şi indiferentă care chema şi înspăimânta în acelaşi timp. 

- Ce e cu tinerii ăştia? întrebă Liviu lordan. 

- In vacanţă, la concursul de schi... răspunse cabanierul. Ori ei, ori 
alţii, acelaşi lucru. 

- Nu ţi s-au părut cam curioşi, cam inoportuni?... Cine se face că nu 
te vede, înseamnă că te priveşte pe furiş, şi cine te priveşte pe furiş, 
vrea sau ştie ceva... sau vrea să ştie ceva... 

Cabanierul ridică neputincios din umeri: 

- Eu nu-s obişnuit cu calcule din astea. Eu cred că-s nişte tineri... şi 
tinerii, dacă te-ai lua după gesturile şi vorbele lor, pot să te încurce 
mai rău decât artiştii. 

Liviu lordan se încruntă un moment. Părea în cumpănă, sau era 
nemulţumit de ceva. Dar nu uită să facă un semn spre lon Petric, un 
semn care aducea cu cale liberă. Luciosul parcă atâta aştepta. Îi 
măsură pe cabanier ca un tăietor de lemne care-şi potriveşte butucul: 

- Parcă unul din ei era beteag... Ceva la picior. Mi se pare un buboi. 
Cum de nu mai şchioapătă? 

- Cine să şchiopăteze? holbă ochii cabanierul. Beteag? Când asta? 
„„. Aa!... Imi cam închipui cu ce s-a întâmplat... Se ţin mereu de glume 
şi de pariuri şi pesemne c-au vrut să-şi bată joc de cineva... 

- De ce tocmai cu buboiul? întrebă Liviu lordan. 

Veselia cabanierului era prea sinceră: 

- Au încercat şi cu dumneavoastră să facă glume? râse el. Pe mine 
mă prind întotdeauna cu câte ceva. Şi adineauri m-au atins cu o aluzie 
la chelie. Sunt grozavi de isteţi. Şi dacă ai norocul să-i auzi cum se 
înţeapă între ei, zău că-ţi vine să-i ţii pe gratis... Straşnici băieţi! 

- Mie nu-mi plac deloc coincidenţele, spuse Liviu lordan, 
întotdeauna le suspectez şi le controlez, în special. Dar nu cu 
dumneata vorbesc... 


Cabanierul încercă să se retragă. Simţea în aer nişte valuri vagi de 
ameninţare. lon Petric îl opri însă cu un şuierat rău, care-l lovi ca o 
iuşcă peste ceafă. Dar tot lordan îi vorbi: 

- iți mai aminteşti unde-ai găsit portofelul? Dar vreau un răspuns 
sigur, nu bâlbâieli. Ca să fie foarte clar! 

- V-am spus şi aseară... Sub tejghea, într-o ladă cu sticle de bere... 
între sticlele goale... 

- Noi n-am băut bere! îl ameninţă lordan cu degetul. Nici n-am 
umblat sub tejghea, nici în ladă, nici printre sticle. Cum a ajuns 
portofelul acolo? 

Intrebarea era ascuţită, sfredelitoare. Fruntea cabanierului se 
umplea cu broboane de sudoare, iar mâinile parcă aveau nevoie de un 
sprijin: 

- Dacă vă lipseşte ceva... Bani sau altceva... Nu ştiu... Nu ştiu ce să 
vă spun?... N-am nicio vină... 

Petric se ridică în picioare, lent, ca într-un film cu încetinitorul, îşi 
lipi mâinile de şolduri, apoi se întoarse spre cabanier. Şuieratul scurt 
şi neaşteptat îl lovi pe cabanier ca un proiectil. lar din partea cealaltă 
se auzi vocea lui lordan: 

- Cum a ajuns portofelul sub tejghea? 

Cabanierul se apără instinctiv, cu mâinile, şi făcu un pas înapoi. 
Dârdâia din toate încheieturile: 

- Vă jur că n-am luat nimic... Vă jur că nici nu l-am deschis... Vă jur 
că nici n-am citit hârtiile care se vedeau prin geamurile alea de 
cauciuc... 

- Unde l-ai găsit, domnule? întrebă Liviu lordan cu un ton mai 
potolit în voce. 

- L-am găsit aici... în firidă... chiar sub masa la care staţi acum... 
Vă jur!... L-am pus într-un şervet... Şi când au sărit clienţii pe mine... 
Ştiţi? Au venit nişte beţivi din oraş... Când au sărit pe mine, m-am 
gândit să-l pun la loc sigur, în sertar... Şi nu mai ştiu ce s-a 
întâmplat... Probabil că am încurcat şervetele. L-am încuiat pe cel în 
care era lista de mâncăruri... lar portofelul? Probabil că l-am scăpat în 
ladă. Vă jur! 

- Şi nu puteai să spui asta de la început? îl apostrofă, cu un început 
de înţelegere, lordan. De ce atâtea ocolişuri? N-ai simţit că nu-ți 
merge cu noi?... Dacă vrei, pot să-ţi spun şi de ce l-ai pus în şervet şi 
nu în buzunar. Fiindcă te-a năpădit sudoarea când l-ai găsit şi fiindcă 
te-ai pomenit cu şervetul într-o mână şi cu portofelul în alta, când au 
năvălit clienţii... Dar dacă am lăsat dinadins portofelul aici, ca să te 
încercăm? 

- Dacă-i aşa, nu mai am nicio teamă! răspunse cu însufleţire 
cabanierul. Nu se poate să nu fi pus dumneavoastră un semn după 
care să vedeţi dacă a umblat cineva în portofel... 


lon Petric se aşeză înapoi pe scaun, sub privirile parcă 
recunoscătoare ale cabanierului. Dar verdictul pe care acesta îl 
aştepta veni tot de la Liviu lordan: 

- Asta a fost salvarea dumitale... şi norocul dumitale: că l-ai găsit şi 
că ţi-ai frânat curiozitatea... Din păcate, coincidenţa rămâne, dar nu 
văd ce amestec ai dumneata... 

- Absolut niciunul! se grăbi cabanierul. Nici nu ştiu despre ce este 
vorba... Eu pot să mă dau la o parte... 

Arătătorul lui Petric nu era însă de acord cu retragerea 
cabanierului. Privirile acestuia urmăreau cu spaimă mişcările de 
negaţie pe care arătătorul colosului le făcea întruna. 

- Mai încet... părea că-l sfătuieşte Petric... O să-ţi spunem noi când 
trebuie să te dai la o parte... 

- Dacă n-ar fi coincidenţa asta! se revoltă încă o dată Liviu lordan, 
apoi se uită fix în ochii cabanierului: A întrebat cineva de noi? Oricine- 
ar fi fost: bătrân, copil, militar... Oricum s-ar fi interesat: pe faţă, pe 
furiş, oficial... E clară întrebarea? 

- E foarte clară!... Dar nu s-a interesat absolut nimeni. Nici măcar 
registrul nu mi l-a cerut nimeni... dar tot nu v-ar fi găsit în el. Incă 
nu... 

- Şi nici nu trebuie să ne găsească! sună tăios glasul lui lordan. 
Asta e una!... A doua: lar dumneata trebuie să uiţi! Absolut totul. Şi 
vizita noastră aici şi, mai ales, ceea ce am discutat. Vreau să fie totul 
clar! Inţelegi!... Peste tot ce s-a întâmplat trebuie pus cruce, înţelegi? 
Ori pui dumneata singur cruce... ori punem noi. Asta-i tot! 

- Pun eu... răspunse cabanierul, făcându-şi cruce. 

2 

Sus, pe platoul de lansare, jalea lumii strălucea nevinovată, sub cel 
mai frumos soare şi pe cea mai frumoasă zăpadă care aşteptaseră 
vreodată un concurs de schi. Era aproape opt, dar nici jumătate din 
concurenţii înscrişi nu apăruseră pe platou. Ceea ce însemna că mai 
mult de jumătate plecase, dis-de-dimineaţă, spre oraş sau spre alte 
atracţii.  De-aici venea toată jalea. Buletinele şi  alarmele 
meteorologice erau nemiloase: vremea se va schimba brusc, 
temperatura va cobori vertiginos, vor izbucni vijelii şi viscole de 
durată. Abia peste vreo două săptămâni se prevedea îmbunătăţirea 
vremii. Concursul nu putea fi amânat! 

instructorii şi antrenorii erau în derută, se agitau întruna şi 
blestemau de mama focului necunoscutul sau necunoscuta care 
inaugurase „zodia farselor”. 

- Noi n-avem nicio vină, spuse unul dintre oficiali. Am anunţat, ne- 
am făcut datoria. La urma urmei, concursul nu e obligatoriu. Se înscrie 
cine vrea şi participă cine vrea. 

- Ştiu, ştiu... răspunse altul, care părea şi mai oficial. Dar mi-e 


teamă că se vor pierde cine ştie ce talente... 

-Să nu se piardă mai multe dacă nu-l ţinem... sună ca un 
avertisment vocea primului. Incepătorii sunt începători... iar avansaţii, 
după cât i-am observat, se vor mărgini la acelaşi vechi duel: azurii sau 
galbenii? 

- Şi dacă nici ăştia n-au venit? se sperie şeful oficialilor. Ratăm tot 
concursul... 

- N-au venit... intră un instructor în vorbă. Dar vin chiar acum... Și 
e opt fără zece... 

Primul oficial părea înconjurat de un nimb, atâta strălucire apăru 
deodată pe faţa lui. 

- Gata! hotărî el. La opt fix începem concursul!... Pe cuvântul meu 
că mi se făcuse frică. Credeam că au căzut şi ei victimă farsei... Pssst! 
„„. Ce spectacol ne aşteaptă! Ca la Cortina, între austrieci şi francezi... 
Bravo! 

Veselia primului îi molipsi şi pe ceilalţi oficiali şi se transformă iute 
în zel şi mişcare. În mai puţin de douăzeci de minute, tabelele 
concurenţilor, în ordinea lansării, erau în mâinile cronometrorilor. La 
opt şi zece, steagul arbitrului dădu primul semnal de lansare: un 
albastru oarecare. Işi începu coborârea ca un bolid, îngheţând de 
spaimă şi pe albaştri şi pe azuri, dar nu reuşi să şi-o încetinească la 
primele porţi, sau poate că nu le mai văzu, aşa că trecu de-a dreptul, 
reîntâlnindu-se cu pârtia abia după câteva rostogoliri, de altfel destul 
de reuşite, după cum le categorisi imediat unul din cei mai vioi 
spectatori: Dan. 

Coborârile se succedau cu regularitate, din minut în minut, timpii 
realizaţi de fiecare concurent erau controlaţi cu cea mai mare 
străşnicie şi apoi înscrişi în tabele, dar şi sus, pe platoul de lansare, şi 
de-a lungul pârtiei se mai întâmplau mici răzmeriţe sau, dimpotrivă, 
mici aranjamente, care, altădată, poate că ar fi rămas uitate şi 
necunoscute... 

Incă înainte de începerea concursului, Atena îl auzise pe Alexandru 
felicitându-şi, cam în şoaptă, echipa: 

- Aţi fost la înălţime aseară! Bravo!... Aţi văzut că s-a întâmplat 
cum am spus eu? S-a prins grozav, nu? E 

- Aproape... îndrăznise secundul lui. Aia au venit în păr, 
mortăciunile... Tu ziceai c-or să coboare în oraş... 

- Cu-atât mai bine! se înfuriase şeful azurilor. O să-i batem de-o să- 
i stâlcim... 

- Oare necunoscuţii s-au prins? se auzise vocea timidă a unei fete. 

- Nu s-au prins! răspunsese Atena în locul lui Alexandru. Şi sunteţi 
nişte mişei şi nişte nemernici! Nu vreau să mai am de-a face cu voi. 
Asta-i! 

Abia atunci descoperise Alexandru că Atena era îmbrăcată în 


costum albastru! Era gata să se repeadă la ea... dar o amintire de jar 
îi zvâcni în obraz şi-l ţintui locului. 

- Tu ce cauţi aici, printre noi? se mulţumise el să întrebe. Du-te la 
ăilalţi, sau unde vrei, sau unde-ţi place! 

- Te-ai trezit cam târziu... îi făcuse ea o reverență zeflemitoare, 
pentru a i se vedea şi mai bine uniforma albastră. 

Şi în grupul galbenilor se petrecea o scenă asemănătoare. 
„Mortăciunile” clipeau vesele din ochi şi se lăudau pentru marea lor 
ispravă: alungarea concurenţilor. 

- Noi i-am lichidat! se bătea Costin în piept. De la noi a plecat 
zvonul că grăbirea concursului e o farsă! 

- Doamne, dar cretini mai sunteţi! le răspunsese Tiberiu. Ştiţi de 
cine aţi scăpat? De cei care au venit aici pentru distracţii, nu pentru 
concurs. Schiorii urcau oricum la antrenament, ca în fiecare 
dimineaţă. In loc să ieşiţi pe locul doi din cincizeci de concurenţi... o 
să ieşiţi pe locul trei din douăzeci de concurenţi... 

- Cine, mă rog, o să iasă pe locul întâi? se zbârlise Costin. 
Alexandru? 

- Nu Alexandru, îl liniştise Tiberiu. Eu! Şi eu, dacă vă uitaţi mai bine 
la mine, adică la costumul meu, nu mai vreau să am de-a face cu voi. 
Asta-i! 

Aşteptându-se la un asemenea deznodământ, Costin nu schiţase 
niciun gest de protest. Altceva îl râcâia: 

- Şi pe locul doi cine o să iasă, mă rog? Care din ei? 

- Altcineva! Cel pe care nu-l cunoaşteţi... nici voi şi nici ăilalţi. Ba 
mi-e teamă să nu mă ia şi pe mine... 

- Numărul şase! răsună vocea starterului, amplificată de o pâlnie 
uriaşă. Numărul şase la start! 

- Aoleu! îşi aminti Tiberiu. Eu sunt numărul şase! 

Galbenii, azuriii, oficialii, racoleurii, instructorii şi concurenţii de 
toate zilele urmăriră cu sufletul la gură coborârea vertiginoasă, de 
nălucă, a schiorului cu numărul şase. 

- Mi-e teamă că s-a dus locul întâi... îi spuse Costin noului secund, 
un băiat mărunţel, cu aer de mare şmecher. Măcar de n-aş pierde 
locul doi... Ai văzut cum a trecut prin poarta aia blestemată?... Acolo-i 
moartea... 

- Acolo va fi! îi răspunse secundul. 

Apoi convorbirea dintre şef şi secund continuă câteva clipe în 
şoaptă. De fapt era un monolog. Secundul şoptea, iar şeful aproba, 
clătinând capul. 

- Perfect! se învioră Costin la sfârşit. Bravo! Cu nătărăul ăla de 
Tiberiu nu m-aş fi înţeles. 

- Să ştii că numai o dată merge... îl avertiză secundul. Dacă nu-mi 
faci semnul când trebuie şi la cine trebuie, s-a zis! 


Secundul se grăbi să coboare pe o pârtie lăturalnică, iar Costin se 
apropie de locul startului, mulţumind cerului şi pământului că s-a 
înscris printre ultimii pe tabelul de lansare. Se postă lângă starter 
pentru a urmări zvâcnetul fiecărui concurent. Numărul 12 era 
Alexandru. Zbură ca din săgeată, dar Costin nu făcu niciun semn 
nimănui. Ştia că pârtia A era pârtia care-l enerva cel mai mult pe 
Alexandru, pârtia pe care fusese totdeauna învins. Numărul 13 i se 
păru un începător cu ifose, numărul 14 un curajos fără tehnică, 
numărul 15 un oarecare, conştient că este un oarecare. Numărul 16... 
incă înainte de a cădea drapelul de start, Costin simţi că e un 
concurent de rasă. După felul cum se oprise la linia de start, după 
încordarea braţelor, după mlădierea corpului. lar când porni... parcă 
ar fi zburat din arbaletă... Costin ridică imediat ambele braţe. Parcă se 
pregătea pentru start. 

3 

Cireşarii neconcurenţi, adică Ursu, Lucia, Tic, Dan şi lonel, înşiraţi 
undeva lângă linia de sosire, urmăreau cu sufletul la gură coborârea 
lui Victor. 

- Până acum i-a întrecut pe toţi! şopti lonel care îşi controla întruna 
cronometrul. 

- Acum e-acum! îşi strânse Ursu pumnii. Vine cotitura aia sălbatică 
şi cele două porţi blestemate. 

Victor coti superb, ridicând o trombă uriaşă de zăpadă, dar când 
ajunse la prima dintre cele două porţi blestemate îşi pierdu brusc 
echilibrul şi se prăbuşi pe o coastă... Ba nu! In ultima clipă, ca un 
acrobat pe sârmă, îşi reveni în poziţie verticală, cobori mai departe, 
însă clătinându-se, ca un om beat, şi tocmai când toţi credeau că va 
pierde cea de a doua poartă, se răsuci şi trecu prin ea, pe la extremă, 
atingând stâlpul cu unul dintre bete. 

lonel îşi muşcă buzele după ce-şi privi cronometrul, iar Tic se uita 
la Ursu cerşind parcă o explicaţie. 

- L-a lovit cineva! îi şopti vlăjganul. L-a lovit cu un bulgăre de 
zăpadă, imediat după cotitură... 

- Imposibil! încremeni puştiul. La viteza asta?! Nici eu n-aş fi fost în 
stare să-l ochesc. 

- Ssssst! îşi trădă lonel neliniştea şi speranţa. 

Într-adevăr, Victor izbutise, printr-un efort miraculos, să-şi 
sporească viteza pe ultima parte a cursei. Se apropia ca o furtună de 
linia de sosire. lonel apăsă butonul cronometrului, dar nu avu curajul 
să se uite pe cadran. 

- Uită-te tu, Lucia, se rugă el. E după sau înainte de şaptezeci şi 
patru? 

- Oh! nu se putu stăpâni Lucia. E după... 

lonel îi smulse cronometrul şi privi câteva clipe parcă fără să vadă 


ceva. Acul se oprise între liniile care reprezentau cifrele paisprezece şi 
cincisprezece, exact la mijloc. Toţi ceilalţi cireşari aşteptau sentinţa lui 
lonel. 

- A pierdut! şopti el. Numărul şase abia a depăşit linia. lar numărul 
12 e mai aproape de cincisprezece decât de paisprezece. Câteva 
sutimi de secundă... N 

Victor se feri de felicitări şi de larmă. Işi înfipse schiurile în zăpadă 
şi se grăbi să se piardă în noianul de uniforme albastre. După câteva 
secunde se apropie, neobservat şi necunoscut, de ceilalţi cireşari. 

- Nu ştiu ce mi s-a întâmplat... spuse el; încă palid şi tulburat. Nu 
pot să-mi închipui. Parcă mi-a plesnit capul. Am crezut că m-am prins 
cu fruntea de un cârlig de fier. Dacă nu m-ar fi trăsnit ideea asta 
idioată, cred c-aş fi evitat dezechilibrul. Noroc că nu mi-am dus mâna 
la cap... 

- Asta te-a salvat! încuviinţă Ursu. Dacă după mişcarea de uimire şi 
de apărare ar fi urmat alta, de control, n-ar mai fi rămas nimic din 
echilibrul tău... 

- Foarte ciudat!... reflectă Lucia. Mişcarea a ascultat de trup, nu de 
cap. De obicei, în asemenea momente reacţia e spontană şi se 
subordonează unei singure posibilităţi... Ori duci mâna la cap... ori o 
întorci în aer pentru a-ţi reface echilibrul. 

- Nu crezi că te-a lovit cineva? întrebă Ursu. Eu parcă am văzut 
ceva ca o flacără de zăpadă ridicându-se din capul tău. Să mi se fi 
părut? 

Dan cercetă cu degetele fruntea lui Victor. Rădăcina părului, lângă 
frunte, era umedă. Dar nu erau numai urmele umede ale zăpezii. Erau 
şi urme de sânge. Lucia se îngălbeni când văzu petele roşii de pe 
vârfurile degetelor lui Dan. Dar după ce privi cu atenţie rana, se linişti: 

- O julitură... foarte, foarte superficială. Fir-ar să fie! Din cauza ei... 

Oare cât de emoţionată şi de întristată era fata dacă nu-şi mai 
putea controla cuvintele! 

Tic, în schimb, îşi lovea întruna pumnii, şi toată fiinţa lui ducea un 
dialog cumplit, între da şi nu, sau pentru da şi nu. N-avea curajul să 
ceară părerea celorlalţi, până ce Victor, îngrijorat, îl întrebă ce i s-a 
întâmplat. 

- Nu ştiu... răspunse Tic. Adică, nu pot să cred. Eu n-aş fi fost în 
stare să te lovesc. La viteza asta, trebuie să fii nemaipomenit ca să 
ţinteşti drept în cap... 

Victor nu-şi putu stăpâni zâmbetul: 

- Exagerezi, Ticuşor. Nu zic că nu trebuie să fii un fel de campion, 
dar dacă te împinge ceva: o dorinţă, o necesitate, ceva foarte 
cotropitor, nimereşti de la prima lovitură... şi în mod sigur de la a 
doua!... Ştii tu! Acolo sunt nişte curbe aparte, ca un fel de opt, şi dacă 
se ascunde cineva în centru, că sunt destui bolovani, are răgaz pentru 


două, trei trageri... De unde ştiu eu că nu m-a ţintit a doua oară, 
poate chiar a treia oară?... 

- Eu cred că te-a lovit a treia oară... spuse Tic cu o voce care 
dovedea că-i venise inima la loc şi că se liniştise. Oare cine-o fi? 

Era tocmai ceea ce urmărise Victor, care după atâtea necazuri nu 
voia să-i facă inimă rea şi neîntrecutului campion la ochitul cu mâna 
sau cu praştia. 

- Lasă, Ticuşor, că ne răzbunăm cu Maria. Ea o să ne salveze 
onoarea... Adică, în ea e toată speranţa noastră... 

- Aiurea... făcu Tic un gest de neîncredere şi de indiferenţă... 
Nesuferita aia... Nici nu mă interesează. Brrrr! S-a înscris ultima şi 
ultima o să iasă... Idioata! 

- Cred că ultimul e cel mai avantajat, Ticuşor, încercă Ursu să-l 
îmbuneze. li vede pe toţi coborând şi simte... cum să-ţi spun eu? 
simte cu sângele, cu... un fel de fluid dacă poate şi cum poate să-i 
întreacă... 

- Aiurea! deveni bănuitor puştiul. Zici tu aşa... De fapt, nici nu-mi 
pasă că s-a înscris ultima. Trebuia să se uite pe tabel ca să vadă că 
sunt numai treisprezece concurente. Nu s-a uitat, treaba ei! Nu-mi 
pasă deloc... Na! 

- Ssssst! se auzi iarăşi protestul lui lonel. Mi se pare că numărul 
ăsta, nouăsprezece, vrea să-i facă praf pe toţi... 

Numărul nouăsprezece era Costin. Cobora nebuneşte şi trecea 
printre porţi cu o iscusinţă uluitoare. Când ajunse la curba blestemată, 
lonel îşi privi cronometrul: 

- Formidabil! Exact acelaşi timp ca Victor! Mi se pare că-l va 
întrece şi pe şase... 

Cele două porţi rele îl obligară să-şi micşoreze viteza. Dar imediat 
ce scăpă de primejdie zvâcni iarăşi ca o săgeată. Mai avea o poartă de 
trecut şi o străbătu prin mijloc, cu o iuţeală ameţitoare. Zbura. Şi 
nimeni nu înţelese de ce unul din schiuri îi sare din picior, şi după o 
clipă şi celălalt. Fostul schior se prefăcu într-un covrig, din fericire, 
care nu-şi opri rostogolirea decât la cinci metri la linia de sosire. 
Printre cei care-i săriră în ajutor era şi eternul său rival, Alexandru, 
care, numai cu un minut mai înainte, fusese pe cale să-şi gâtuie 
secundul pentru că nu meşterise cum trebuie schiurile lui Costin. Il 
ajută să se ridice din zăpadă şi să-şi târască trupul într-un loc ferit. 

- Păcat! spuse Alexandru. Dacă nu ţi-ar fi sărit schiurile, ai fi ieşit 
pe locul trei... Hai să ne împăcăm! Suntem doi învinşi glorioşi şi 
cinstiţi... 

- Cine a câştigat? se interesă Costin. Tiberiu? 

- El! Şi pe locul doi un necunoscut. Nici nu şi-a arătat nasul. Un 
anume Victor şi nu mai ştiu cum... 

- Va să zică Tiberiu... clocoti Costin. Ne-a scăpat, mizerabilul! Vrei 


s-o laşi şi pe ea să ne scape. 

- Am avut eu grijă... îl potoli Alexandru. Şi acum dă-mi braţul şi hai 
să ne plimbăm ca doi adversari care se respectă. Ar fi bine să-i dăm 
târcoale ăluia cu ţugui pe şapcă, de lângă oficiali. Mi-a şoptit cineva că 
e de la un ziar... i 

Dar individul cu țugui pe şapcă nici nu-i luă în seamă. |l căuta ca un 
copoi neantrenat pe concurentul cu numărul şaisprezece. Negăsindu-l 
nicăieri, se întoarse lângă oficiali. Exact în momentul când se dădea 
startul primei concurente. 

Cireşarii îşi reluaseră locurile vechi din preajma liniei de sosire. 
Erau numai cinci acolo, pentru că al şaselea, Tic, se îndeletnicea cu 
alte preocupări: privea peisajul, bineînţeles în partea opusă pârtiei, 
fredona sau fluiera melodii fără noimă, sau pur şi simplu îşi privea 
vârfurile bocancilor. 

Ursu se apropie de el şi-i făcu un semn discret: 

- Hai, Ticuşor... Chiar dacă te-ai supărat pe ea... Ştii, într-un 
moment ca ăsta trebuie să uiţi, sau măcar să amâni supărarea. Toată 
speranţa noastră... 

- Aiurea! se încăpăţână cârnul. Trebuia să mă înscriu eu la 
începători şi atunci aţi fi văzut voi... Nu-mi pasă, gata! Stai! Stai că 
vreau să te rog ceva... Te rog să nu te superi pe mine... Mi s-a 
întâmplat ceva... O să-ţi spun eu... 

Ursu cam bănuia ce i se întâmplase şi se despărţi de el înduioşat. 
Tic trată cu aceeaşi indiferenţă concursul până ce auzi cum se înalţă 
şi creşte un murmur general de admiraţie. Putea să se uite, pentru că 
nu cobora nesuferita de soră-sa. Inregistrase fără greş anunţul 
starterului: concurenta cu numărul nouă. O recunoscu imediat, adică o 
simţi, pentru că nu vedea decât un punct albastru alunecând pe 
zăpadă, ca o rândunică pe un cer de lapte. Nu putea fi decât Atena, 
iscoada, adică fosta iscoadă, prietena celui care îl întrecuse pe Victor, 
şi care voia să se lipească de cealaltă nesuferită, de soră-sa. Tic nu-şi 
mai putea opri tremurul care-i încerca încheieturile. Atena se apropia 
de linia de sosire. Ca un fulger albastru. Dar parcă voia să se oprească 
la câţiva metri de linie. Pentru că îşi încetini mersul brusc, brutal, 
dând senzaţia opririi. Îşi înfipse însă imediat braţele în zăpadă pentru 
a-şi lua un ultim avânt. Şi numai după ce trecu linia îi fugiră schiurile 
din picioare. Întâi dreptul, apoi stângul. 

Undeva, printre spectatori, se auzi o exclamaţie ca un țipăt, apoi 
chiar un țipăt, şi bufnituri, şi gemete; doi tineri se zvârcoleau în 
zăpadă. Un galben şi un azur. Şi nu se slăbiră din încleştare decât în 
momentul când văzură deasupra lor un cap oarecare şi pe cap o 
şapcă verzuie cu ţugui. 

Ursu trase cu coada ochiului spre Tic. Se anunţase numărul 
treisprezece. Dan chiar voia să se repeadă spre cireşarul dizident, dar 


Victor, la fel de atent ca Ursu, îl opri. Parcă simțind că se petrece ceva 
în spatele lui, Tic întoarse capul şi se strâmbă spre locul unde se aflau 
prietenii lui. Nimeni însă nu-i văzu grimasa de dispreţ. Toţi ochii 
urmăreau fantastica alunecare albastră. Se uită şi Tic, cu mutra unuia 
care striveşte o lămâie în gură, cu mutra cu care îşi acompania de 
obicei brrrr-ul să celebru. O clipă, cel mult două, după care cel mai 
curios băiat din lume reveni la atitudinea dinainte, de superioară 
nepăsare... până ce auzi un murmur surd, apoi o exclamaţie generală 
de surpriză, apoi ţipătul uluit al lui Ionel: 

- Prima! Optzeci şi patru! 

În clipa aceea, toate legăturile puştiului se făcură pulbere. Cu o 
iuţeală pe care nici n-o visase Maria, în coborârea ei de campioană, 
alergă spre locul unde soră-sa, în genunchi, răsuflând ca după un 
plonjon disperat în apă, aştepta pe cineva care să-i spună pe ce 
planetă a ajuns. Ce s-a întâmplat atunci nimeni nu poate şti. Nici chiar 
Tic. S-a împiedicat? S-a prefăcut numai? L-a împins vreun duşman? L- 
a împins vreun prieten?... Fapt e că s-a pomenit în braţele nesuferitei, 
tremurând ca un neghiob. Dar şi ea tremura... 

Ursu l-a luat repede deoparte nu atât pentru a le da celorlalţi 
putinţa s-o sugrume pe noua campioană, cât mai ales pentru a-l 
scoate dintr-o încurcătură nevinovată şi pentru a-i spune aşa, într-o 
doară: 

- la zi, Ticuşorule, fiindcă suntem între noi! N-ar fi fost mai uşor 
pentru tine să fii în locul Mariei? 

lar Tic spuse dintr-o dată tot adevărul: 

- Aiurea! Ea ar fi suferit şi mai mult... 

4 

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă o fată oarecare, subţirică şi 
pistruiată, nu s-ar fi dus la Atena ca s-o întrebe, plină de uimire şi 
mânie: 

- Nu înţeleg de ce te bucuri?... Ai căpiat?... Nu-ţi dai seama că ai 
luat bătaie?... Smintito! 

Era prea mult! Atena se năpusti asupra ei ca un uliu: 

- Tu eşti smintită!... Ştii cine a câştigat concursul? Maria!... Maria 
cireşarilor! 

- Şi dacă Victor n-ar fi fost atacat mişeleşte... 

Era vocea lui Tiberiu, care se stinse prea târziu. Şi pistruiata simţi 
din jena şi spaima care începea să-i cuprindă pe cei doi apărători că i 
se oferise, întâmplător, prilejul de a ieşi din anonimat. Dar mai întâi 
trebuia să scape cu viaţă. Şi o luă la goană înainte ca Tiberiu să se 
trezească şi să strige spre Atena: 

- S-o prindem şi s-o închidem undeva... 

Era prea târziu, din păcate. Pistruiata se strecura ca o zvârlugă 
printre siluetele albastre. 


- Mai bine să-i anunţăm pe cireşari! Fuga!... 

Alarma se dădu prin Tic, pe care cei doi îl întâlniră la jumătatea 
drumului. Puştiul deveni într-o clipă detectivul fără nas. Maria şi Victor 
primiră semnalul chiar în momentul când numele lor începeau să fie 
strigate. Maria se repezi să-şi potrivească schiurile, dar Victor o opri: 

- Fără schiuri... Adică mai bine cu schiurile pe umeri, şi nu spre 
cabană, ci spre platoul de lansare. 

Se înfofoliră la iuţeală şi porniră, cu schiurile pe umeri, spre platoul 
de lansare. Când începu vânătoarea de cireşari, cei doi campioni se 
odihneau undeva, pe nişte bolovani, în apropierea porţilor blestemate. 
De acolo pornea o pârtie secundară spre hotel. Făcură un semn de 
rămas bun, apoi se lăsară duşi de alunecuşul pârtiei. 

Jos, vânătoarea era în toi. Strigăte, proteste, mărturii. Primul scăpă 
Tic. Se fofilă ca un diavol şi ajunse dincolo, printre începători, printre 
cei de seama lui. Şi ca să se ştie sigur scăpat, izbuti să aţâţe 
curiozitatea unor prichindei, şi astfel, vreo douăzeci de începători 
trecură râpa în partea cealaltă, în căutarea unui Tic îmbrăcat în 
trening vişiniu şi cu căciulă albă cu dungi roşii. Şi îl căutau cu atâta 
frenezie, că în câteva minute hoarde întregi se năpustiră asupra lor 
pentru a le controla părul, urechile şi mai ales nasul. Şi fiindcă nasul 
nici unuia nu semăna cu al lui Tic, vânătorii se mâniau şi începeau să-l 
frece cu zăpadă. Cam la fel se întâmpla şi cu părul lor, şi cu urechile, 
mai ales cu urechile, deşi nicăieri nu s-a spus că urechile lui Tic s-ar fi 
deosebit de ale altor băieţi de seama lui. 

Ceilalţi patru cireşari se transformaseră şi ei în vânători, dar 
înţeleseră repede că nu vor putea rămâne multe vreme nedescoperiţi. 
Ideea salvării veni de la Dan, după un raţionament foarte simplu: 

- Toţi patru nu putem scăpa. Dar e de ajuns să se sacrifice unul 
singur ca să scape ceilalţi trei. Cineva strigă: „eu sunt cutare!” Adică 
îşi strigă numele... Toată adunătura se va îmbulzi în jurul lui. 
Parlamentări, controverse, dubii, suspiciuni, tot felul de chestii, până 
ce se îndepărtează cei trei... Şi pe urmă ştie el cum să se descurce, 
dacă e un adevărat cireşar... 

- Bravo! se entuziasmă Lucia, uimindu-i pe toţi. Cred că numai aşa 
putem scăpa... Bravo! Şi sunt convinsă că o să găseşti şi o idee cu 
care să ieşi din încurcătură... 

- Poftim?! se răţoi Dan. Adică, după ce vă scap de la moarte, voi 
mă condamnaţi la moarte! 

- Un moment! interveni lonel. Ideea ta e grozavă, dar are o mică 
lacună. De ce să te chinuieşti tu să strigi: „Eu sunt Dan!” când pot să 
fac lucrul ăsta chiar eu? 

- Poftim?! simţi Dan primejdia. 

Dar lonel îşi transformase mâinile în pâlnie: 

- Hei! strigă el cu toate puterile. Lume! Veniţi aici! L-am găsit pe 


Dan! Aici! Aici! Ăsta e Dan! Cireşarul! 

- Dacă mai scap cu viaţă, îi şopti Dan printre dinţi, o să mă răzbun 
ca şi cum aş fi fost ucis. Crunt! 

- Urcă iute pe bolovanul ăla! îl sfătui Ursu înainte de a părăsi, 
îngheboşat, zona primejdioasă. 

Era singura, dar absolut singura salvare în faţa talazului zgomotos 
care înainta. Dan se căţără la iuţeală pe bolovan şi în momentul când 
îi atinse creştetul, talazul se desfăcu ca un evantai la poalele stâncii. 
Părea că un geniu regizase o scenă de mare efect. Se topise, într-o 
clipă, şi avalanşa tunătoare şi distrugătoare a mulţimii, şi spaima 
galbenă a cireşarului. Pentru că... de la tribună, un orator urma să se 
adreseze mulţimii. Dan se descoperi subit în postură de orator, iar 
avalanşa într-o adunare spontană care aşteaptă un discurs. 

- Chiar eu sunt... începu Dan, uitându-se cu jind şi pe furiş după 
trei siluete albastre care fugeau grăbite, deşi nimeni nu le vedea şi nu 
le urmărea. Cred că mă recunoaşteţi, nu? Sunt Dan. Ca să vă 
convingeţi definitiv, vă voi spune de ce sunt aici. In misiune de 
sacrificiu: trebuie să vă ţin de vorbă până ce se îndepărtează ceilalţi... 

- Ha! Ha!... râse cineva din mulţime, probabil un incredul. 

- Un moment! îi făcu semn cu mâna cireşarul. Mai întâi ascultă 
versurile astea: 


Nu ştiu dacă voi spune cu adevărat un vers, 
Dar ştiu că din clipa asta ceilalți nu mai pot fi ajunşi... 


Aşa că vă puteţi uita încolo, spre hotel, aşa! Îi vedeţi pe cei trei? Să 
vă spun cine sunt? Numai dacă vreţi, bineînţeles... 

- Individul vrea să câştige timp! descoperi cineva. 

- Exact! recunoscu Dan. V-am spus că sunt în misiune de sacrificiu. 
Trebuie să vă ţin de vorbă până ce toţi ceilalţi cireşari vor fi în 
siguranţă. Trebuia, la imperfect, pentru că misiunea mea s-a terminat. 
Cei după care v-aţi uitat sunt: Lucia, Ursu şi lonel. Nu-i mai puteţi 
ajunge nici cu avionul, nici măcar cu campionul vostru, Tiberiu, care 
poate să confirme că eu sunt Dan. 

- Pe cuvântul meu! ieşi Tiberiu în faţa mulţimii. Şi Atena poate să 
vă spună că e adevărat. 

- Şi ceilalţi trei? strigă o fată din mulţime. Ceilalţi trei unde sunt? 
Nu-s printre noi? Victor, Maria şi Tic. Unde-s? 

Dan ceru linişte, fluturându-şi braţele de câteva ori: 

- Ceilalţi au şters-o mai demult. Victor şi Maria s-au prefăcut în doi 
schiori care urcă pârtia... Voi i-aţi urmărit numai pe cei care coborau 
spre hotel... lar Tic?... Pe cinstea mea dacă ştiu ce s-a întâmplat cu el. 
Dar e singurul de care nu mi-e teamă. Am impresia că toţi puştii ăştia 
pe care i-aţi căutat la nas au fost aduşi sau trimişi de el ca să vă 


încurce... 

Puştii trecuseră însă râpa înapoi, în căutarea celui de la care li se 
trăgeau toate necazurile. Erau puşi pe răzbunare amarnică. Cineva îl 
zărise pe Tic şi hoarda înfuriată şi cu nasuri roşii făcuse un cerc de fier 
în jurul lui. 

Dan n-avea de unde să ştie toate acestea. El îşi continua pledoaria, 
era în vervă, dar în ce vervă! şi nu mai avea nicio îndoială asupra 
influenţei pe care o proiecta în mulţime discursul său improvizat. „Pot 
să fac ce vreau cu ăştia...” se bucură el în gând. „Pot să-i transform în 
saltimbanci, în bigoţi, în chelneri, în olteni, în...” Numai în gardieni nu 
se gândise că poate să-i transforme... Unul singur, un băiat mărunţel, 
cu aer de mare şmecher, ţipă cu un glas care-l asurzea... 

- Să-l luăm ostatic până se prezintă ceilalţi ca să-l elibereze! 
Prizonier! 

In mai puţin de un minut se petrecu cea mai teribilă schimbare la 
faţă pe care o văzuse până atunci cireşarul. Cei peste o sută de 
ascultători veseli şi simpatici se transformară într-o ceată de cerberi 
neîndurători. 

- Aici rămâi! strigau vocile. Până la miezul nopţii. Şi dacă nu vine 
nimeni să te ia, te ducem noi, pe sus, până în oraş. 

- Grozav, îşi frecă Dan mâinile. Tot n-am văzut oraşul. Poate faceţi 
rost şi de o litieră... 

- O să vedem noi... răspunseră câteva voci. 

Mulțimea se calmase, devenise aproape nepăsătoare, şi tocmai 
atitudinea aceasta îl neliniştea pe Dan. Incepea să se simtă ostatic. 
Tinerii nici nu se mai uitau la el, păreau că nici nu vorbesc despre el 
sau despre cireşari, născoceau glume, făceau comentarii despre 
concurs, unii scoteau ostentativ sandvişuri din buzunare, alţii citeau 
ziarele sau completau scrisori şi ilustrate. Numai el rămăsese ca un 
cocostârc uitat pe bolovanul asediat. 

Din fericire, se formase între timp o ceată de haiducei: „Buboiul 
Negrubob”, sub conducerea „Prinţului”, care, printre alte datorii 
sfinte, o avea şi pe aceea de a elibera prizonierii nevinovaţi. Ca nişte 
cârtiţe albastre circulau iscoadele dintr-o zonă în alta, până ce, la un 
semn al „Prinţului”, se adunase toată ceata într-o văgăună păzită cu 
străşnicie de doi aghiotanţi şi de două movile de grenade albe. 

- Ei! Incepem acţiunea? întrebă „Prinţul” cercetându-şi supuşii 
până în măruntaie. 

- Incepem! îndrăzni unul din haiducei. Dar să nu uiţi promisiunea. 
Ai jurat că veţi trece şi prin oraşul nostru... 

Prinţul nu mai avu timp să-i oprească şi nici haiducelul nu-şi 
dăduse seama că trădează un secret de aur. Tic cucerise primii trei 
puşti promiţându-le, în mare taină, că va trece împreună cu ceilalţi 
cireşari prin oraşul fiecăruia. Abia după aceea organizase ceata de 


haiducei. 

Nepricopsitul încercă să repare gafa, dar nu făcu altceva decât să 
sporească neliniştea celorlalţi neaghiotanţi. Imediat văgăuna de taină 
se transformă în clocot şi vacarm. 

- Şi la noi! ţipau puştii. Şi la noi! 

lar unul mai ţâfnos şi, bineînţeles, istet nevoie-mare, descoperi 
ideea loviturii: 

- Adică de ce să nu-l închidem aici?... Şi să-l aducem şi pe cel de 
dincolo de râpă! 

Era momentul cheie. „Prinţul” îşi duse mâinile în şolduri şi trecu în 
revistă cercul ameninţător, clătinând dezgustat şi dispreţuitor din cap: 

- Bravo!... Halal buboi! Mai sunt sau nu mai sunt „Prinţul” ales de 
voi? 

Dar simţindu-i că se cam codesc, Tic continuă: 

- Bine! Numai două minute mai rămân „Prinţul” vostru! Apoi se 
adresă brusc primului din dreapta: Vino aici, să ne luăm rămas bun, 
pentru că numai tu nu eşti de acord cu trădătorul ăla. 

Puştiului nu-i trecuse nicio clipă prin cap să nu fie de acord, dar 
putea el să refuze favoarea nemaipomenită care i se făcea? Tic se 
retrase cu el în cel mai întunecat ungher al văgăunii. Acolo îşi începu 
contraofensiva: 

- De unde eşti? îl întrebă el pe netrădător. 

- Din Mitiş... Tata e inspector pe toată zona interzisă. 

- Bravo! îl felicită „Prinţul”. Numai pentru tine, pentru că eşti leal, 
vom trece prin Mitiş. Dar chiar dacă nu vom putea trece, să le spui 
tuturor că te-am vizitat! Auzi?... Şi, ca dovadă, să le arăţi hârtia asta... 
Ţi-o scriu eu acum... Mi se pare că te cheamă Bogdan, nu? 

- Da! încuviinţă fericit puştiul. Petrişor Bogdan. 

Adevărul e că Tic îl alesese anume: pentru că-i reţinuse numele. 
Rupse din caiet o foaie pe care scrise foarte citeţ: „Lui Petrişor, 
amintire de la Tic şi de la ceilalţi cireşari.” 

- Poftim! îi înmână „Prinţul” actul de onoare. Dar să-mi juri că până 
poimâine nu-l arăţi nimănui. 

- Jur! se gâtui vocea norocosului. 

Şi puştiul se întoarse la locul lui, năucit şi cu ochii plini de 
diamante. 

- Gata! anunţă „Prinţul” foarte solemn. De două minute au trecut 
două minute... 

- Vreau şi eu să-mi iau rămas bun! ţipă cineva. 

- Şi eu! Şi eu! răsunau vocile foştilor haiducei. 

- Bine! acceptă cireşarul. Dar în ordine şi fără larmă, începând din 
spatele lui Petrişor. 

Carnetul lui Tic se subţie cu vreo douăzeci de file, dar ceata de 
haiducei „Buboiul Negrubob” era mai unită ca oricând şi gata să-şi 


reia nobila şi ingenioasa acţiune de eliberare. Şi nu trecuseră mai mult 
de opt minute de la încercarea de răzvrătire. 

- Chiar dacă nu venim, îl dăscălise „Prinţul” pe reprezentantul 
fiecărui orăşel, tu să te lauzi c-am fost. Dar nu înainte de două zile... 

Dacă ar fi ştiut isteţul cireşar ce consecinţe cumplite va avea 
gluma lui nevinovată! 

5 

Haiduceii fuseseră la înălţime... şi chiar ajunseseră la înălţime. lar 
Tic şi Dan, cam la jumătate de oră de la întâmplarea din văgăună, se 
apropiau singuri-singurei, şi mai ales nevătămaţi, de cabana Po/enița. 

Ce se întâmplase? Un puşti oarecare, dar în secret membru al cetei 
de haiducei, se rostogolea pe pârtie, de parcă i-ar fi făcut cineva vânt 
de pe platoul de lansare. Alţi puşti, amestecați printre gardieni, 
îndreptaseră atenţia tuturor spre cel care se rostogolea. Tunete, 
urlete, exclamaţii. Mai ales că la vreo douăzeci de metri în urma lui, 
un alt haiducei, transformat şi el în covrig, venea de-a dura. Când 
ajunse cam la o aruncătură de piatră de locul asediului, puştiul se opri 
şi ridicându-şi braţele ca nişte drapele începu să urle: 

- Cireşarii! Sunt toţi sus! Cu Dan cu tot! 

Cel de al doilea mesager îl ajunse pe primul şi-i dădu imediat 
brânci, azvârlindu-l pe pârtie ca pe-o minge. Şi începu să strige şi mai 
tare: 

- Mi-a pus piedică... De-aceea am întârziat... Eu i-am văzut 
primul... Dacă nu mă trântea el... 

- Ba eu i-am văzut! ţipă celălalt ridicându-se din zăpadă. Tu ai vrut 
să mă trânteşti şi-ai căzut singur... 

Nu era nevoie de mai mult. Douăzeci de haiducei deghizați în puşti 
luară pârtia cu asalt, fiecare ţipând mai tare decât celălalt: 

- Cireşarii! Cireşarii! Să nu-i lăsăm! 

Gardienii simţiră, fără voia lor, arcuri în picioare. Doar câţiva 
întoarseră capul spre Dan pentru a-i arunca priviri sau vorbe 
nimicitoare. 

- Credeai c-o să ţi se prindă... Netotule! 

- V-am ţinut aici aproape jumătate de oră?! Ha! Ha! îi persiflă Dan. 
Chiar dacă m-aş fi dat drept Ursu sau Lucia şi tot m-aţi fi crezut... Ha! 
Ha! Şi mai spuneţi că eu sunt netot. 

Un bulgăre aruncat exact în gură îl transformă într-o clipă în 
statuie. Din fericire, Tic mai avu vreme să-l vadă pe marele ochitor. 
Un băieţaş mărunţel cu aer de şmecher. Tocmai sărea peste o 
adâncitură când îl atinse bulgărele lui Tic, chiar la rădăcina nasului. 
Saltul lui se transformă brusc în cădere. Intr-o cădere cu urlete şi cu 
bufnituri şi cu un pleoscăit asurzitor, pentru că adâncitură era plină de 
apă. 

Şi astfel, cei doi cireşari de sacrificiu ajunseră vii şi liberi la Poienița 


chiar în momentul când se discuta foarte pesimist soarta şi viitorul lor. 
Prima echipă de salvare se şi formase: Ursu, Victor şi Tombi. 

- Cam târziu! îi salută Dan din pragul uşii. Eu, cel puţin, mi-am 
încasat porţia de ameninţări, înjurături şi proiectile. Până la prânz vine 
şi rândul vostru. Nu scăpaţi voi, în gaură de şarpe de v-aţi ascunde... 

- Zău... confirmă imediat fostul „Prinţ”. Toţi ăia au pornit atât de 
cumplit la deal ca să pună mâna pe noi... Fiuuuu! Duduia muntele... 
Noroc că le-am spus haiduceilor să se piardă pe la jumătatea 
urcuşului! Nu ştiu pe cine or să-şi verse mânia... 

In câteva minute, Dan şi Tic îi puseră la curent pe ceilalţi cireşari 
cu ceea ce se întâmplase în zona sosirii. 

- Până la prânz ne descoperă! repetă Dan. Eu zic să ne facem 
calabalâcul şi s-o ştergem cât mai e vreme... 

- Asta e! spuse Victor. Mi se pare că a cam trecut vremea. Mi-e 
teamă să nu ne fi închis drumul spre oraş... 

- Aoleu! îşi aminti Maria. Drumul spre oraş trece chiar pe lângă 
platoul de sosire. Ce facem?... Vă mai amintiţi ce-am hotărât la 
plecare? Dacă dau peste noi, s-a dus cu odihna... Măcar zilele care ne- 
au mai rămas... 

- Nu te mai tângui atâta! o întrerupse Ionel. Eu sunt pentru planul 
Luciei. Să trecem peste munţi şi să ne oprim câte o zi în fiecare 
orăşel. 

Un tropăit greoi făcea să se zguduie cabana. Cobora Ursu încărcat 
de ranite. 

- Mi-am închipuit că o să vă certaţi, spuse el aşezând rucsacurile 
pe podea. Cred că ăia vor ajunge aici înainte ca noi să luăm o 
hotărâre... 

- Fir-ar să fie! se înfurie Tic după ce privi harta. Toate drumurile şi 
potecile trec prin apropierea cabanei. j 

Abia atunci se ivi cabanierul în preajma lor. li ceru lui Tic harta şi 
după ce o privi fără nicio grabă, pe îndelete, mereu mormăind câte 
ceva, o desfăcu de tot şi o întinse pe masă. Era mare cât o faţă de 
masă. Tinerii simțeau jar sub tălpi. 

- Incă puţin, puţintel... încercă el să-i liniştească. Dacă ne 
înţelegem cu harta, gata! aţi scăpat... Aşa!... Grozavă hartă, dar nu 
are decât potecile însemnate... Aşa!... Daţi-mi un creion cu vârful 
foarte ascuţit. Aşa! Uitaţi-vă foarte bine! Da... Aici e Poieniţa. Se vede. 
De aici pleacă o potecuţă ciobănească. Nu e marcată. Ocoleşte 
Piciorul Caprei... vedeţi, da?... Aşa! Pe urmă trece pe la buza pădurii, 
taie colţul pădurii pe aici, aşa, pe urmă urcă Stânca Şoimului, apoi se 
întâlneşte cu poteca albastră, aşa-i zicem noi, care vine de la hotel. E 
foarte clar... pardon!... Până aici e limpede, nu?... De aici intraţi pe 
marcaj. Mai sunt vreo şase sute de metri până la Şaua Mică. Bun. 
Treceţi prin Şaua Mică şi de acolo vi se deschid trei drumuri. Două 


sunt marcate: ăstea. Roşul duce spre oraş, albastrul spre Şaua Mare şi 
de acolo spre Izvoarele. Asta pe care vi-l fac eu, ăsta care începe pe la 
vreo sută de metri de Şaua Mare, duce la stânga. Dacă ocoliţi pe aici, 
vă fac semn, pe la Furnicile Moşului, şi o luaţi apoi la stânga, cam o 
sută cincizeci de metri, daţi de Bolovanul Miresei, o stâncă rotundă ca 
o minge: aici. Va fac semn. Aici puteţi să vă puneţi schiurile. Se 
coboară ca-n palmă până în Mitiş. O coborâre lină, fără nicio 
primejdie. Nu faceţi mai mult de... să zic cincisprezece minute până în 
Mitiş. Hai să zic douăzeci: de la Bolovanul Miresei până la Mitiş. Dar 
numai spre stânga, pe partea pădurii. Pe dreapta n-aveţi ce căuta. 

- Şi până la Bolovanul Miresei cam cât facem? întrebă Ursu. Dacă 
mergem voiniceşte. 

- Voiniceşte? de gândi cabanierul. Cam trei ore, poate chiar patru, 
să zicem: patru şi jumătate... dacă faceţi popas. 

- Ajungem încă pe lumină, calculă lonel privindu-şi cronometrul. 
Chiar dacă facem cinci ore până la Bolovanul Miresei. 

Cabanierul clătină nedecis din cap: 

- Ce v-am spus e una. Nu e totul. Dacă vremea ţine aşa, ajungeţi 
pe lumină. Dar dacă vremea se strică şi vă întârzie şi ajungeţi pe 
întuneric la Bolovanul Miresei, nu trebuie cu niciun chip să coborâţi 
spre Mitiş. Dacă pierdeţi direcţia la coborâre, v-a văzut Dumnezeu. 
Toată coasta din dreapta e o prăpastie. Asta ar fi a doua... 

- Şi a treia? întrebă Dan. Mai este şi o a treia? 

- Este... între Şaua Mică şi Şaua Mare. Pe vreme bună şi pe lumină 
e ca pe stradă. Dar pe întuneric şi pe vijelie e mai rău decât de la 
Bolovanul Miresei la Mitiş. Toată poteca e făcută din coturi şi dacă nu 
le vezi la timp, numai Dumnezeu te mai vede. Parc-ar fi pus nu ştiu 
cine nişte capcane... 

- Şi a patra? îndrăzni Tic, simțind ezitarea cabanierului. 

-A patra ar fi asta: să nu plecaţi astăzi, să amânaţi cu vreo 
săptămână... 

- O săptămână! se sperie lonel. De ce tocmai o săptămână. De ce 
nu două? 

- Poate chiar două... admise cabanierul. Dacă izbucneşte vijelia 
care se simte, nu vă văd eu plecaţi de aici înainte de o săptămână... 
Taman când se termină vacanţa... Cam aşa a socotit Cel de Sus, s-ar 
părea... 

Cireşarii se întrebară din priviri, mai mult de formă. Toţi erau 
hotărâți să plece. 

- Dacă ţineţi cu orice chip să plecaţi, se învoi, în sfârşit, cabanierul, 
e bine să mai ştiţi câteva lucruri. Atâta vreme cât e lumină să mergeţi 
vârtos, să nu vă opriţi nicio secundă... Să trageţi, iertaţi-mă, ca nişte 
catâri. Chiar dacă se stârneşte furtuna. Vă legaţi unul de altul cu o 
funie şi mergeţi... Numai că trebuie să ne înţelegem şi încotro să 


mergeţi... Dacă furtuna vă prinde înainte de Stânca Şoimului, e musai 
să vă întoarceţi la Poienița. Dacă vă prinde după Stânca Şoimului, 
faceţi la dreapta spre hotel. Dacă vă prinde între Şaua Mică şi Şaua 
Mare, e mai greu. Ori o luaţi înapoi, ori o luaţi spre oraş. Numai că 
trebuie să vă uitaţi la ceas, să vedeţi cât mai rămâne până la 
întuneric. Dacă mai e un ceas, un ceas şi jumătate până se întunecă, 
puteţi să coborâţi şi spre oraş şi spre Mitiş. Dacă e mai puţin... se 
încurcă rău socotelile. Ori o porniţi spre /zvoarele prin Şaua Mare, dar 
aşa cum v-am mai spus, vă rog să mă iertaţi, ca nişte catâri... Se face 
vreo două ore până la cabană, şi urcuşul e uşor, numai la început, 
când să treceţi prin Şaua Mare, pe Bârna ladului, trebuie să vă legaţi 
cu funia şi să fiţi cu ochii în patru... Ori n-aveţi ce face... 

Cireşarii erau copleşiţi de avalanşa de amănunte şi mai ales de 
siguranţa şi bunăvoința cu care cabanierul le oferea. Tocmai se 
pregăteau să-i mulţumească, dar el le făcu semn să tacă: 

- Şi mai este ceva... pentru că nu se poate şti ce i se poate 
întâmpla omului. De aici până la Şaua Mare nu e decât un singur loc 
de refugiu, la Furcile Moşului: o colibă de bârne, ascunsă după nişte 
stânci. Dar de ce s-a făcut acolo, nimeni nu poate şti... Că dacă te 
prinde noaptea şi vijelia între cele două Şei, nu mai ajungi la locul de 
refugiu. Alt loc nu mai e, asta-i nenorocirea... Ar fi o stână după Şaua 
Mare, dar n-au mai rămas din ea decât nişte împletituri de nuiele şi un 
bordei, dacă nu l-or fi suflat vânturile de pe faţa pământului... Aşa 
că... eu tare aş fi de părere să nu plecaţi... 

- Mergem vârtos, voiniceşte! îşi dădu lonel curaj. Dacă n-ajungem 
în trei ore la Bolovanul Miresei, înseamnă că nu suntem ci... cineva... 
Ştii matale? 

- Dacă ajungeţi în trei ore la Bolovanul Miresei, nu vi se poate 
întâmpla nimic. Înainte de trei şi jumătate nu cred să izbucnească 
vijelia. Şi abia e unsprezece şi jumătate... Ba eu aş crede că pe la 
patru, patru şi ceva o să înceapă... 

- Atunci avem timp berechet, spuse Ursu. 

- Timp aveţi, că altfel nu v-aş lăsa eu să plecaţi, dar parcă nu ştiţi 
şi singuri cum e la drum... Mai o vorbă, mai un minut de răgaz, mai o 
privire spre cine ştie ce ciudăţenie, mai o întâmplare rea... şi trece 
timpul... Şi dintr-o dată te înhaţă întunericul. Şi dac-ar fi numai 
întunericul... 

- Credeţi că o să fie vijelie mare? întrebă Lucia. 

- Nu mare, răspunse cabanierul. Cumplită! Mânia lui Dumnezeu, 
dacă nu s-o abate chiar urgia... 

Cireşarii erau gata echipați, gata de plecare şi parcă se despărţeau 
cu o strângere de inimă de cabanierul, dintr-o dată atât de grijuliu şi 
de cumsecade. 

- Vă urez: sănătate, putere şi curaj! le spuse el ca o profeție. 


Capitolul IV 
1 

Un singur lucru nu le spusese cabanierul celor şapte tineri 
neînfricaţi: dacă pe poteca nemarcată puteau fi folosite şi schiurile. 
Oare uitase să le spună? 

- Nu cred, răspunse Lucia. Nu ne-a spus, pentru că n-avea ce să ne 
spună. Deci fără schiuri! 

Cireşarii scăpaseră de zona primejdioasă a hotelului şi făceau un 
scurt popas de recunoaştere pe o ridicătură care domina 
împrejurimile. Cercetau harta şi mai ales porţiunea pe care o 
completase, cu puzderie de amănunte, cabanierul. 

- E stupid! se enervă Maria. Cu atâta zăpadă şi cu atâtea pante, să 
mergem cu schiurile pe umeri. Eu cred c-a uitat să ne spună... 

- N-a uitat! interveni lonel. E altceva: nu-l preocupă sportul ăsta, 
pentru că are beteşug la un picior, mi se pare că şi-a zdrelit piciorul pe 
la şaisprezece ani. Aşa că... 

- Aşa că vrei să îndemni la imprudenţe! se încăpăţână Lucia. Nu-ţi 
aminteşti ce ne-a spus să facem când ajungem la Bolovanul Miresei? 
să ne punem schiurile! Atunci a vorbit prima dată de schiuri. 

Ursu şi Victor priveau relieful, îl raportau la hartă prin tot felul de 
puncte de reper şi făceau tot felul de calcule. În sfârşit, îşi 
familiarizaseră amândoi privirile şi cu harta şi cu relieful. În ciuda 
decorului alb, pătat ici-colo de insule rebele de jnepeni, izbutiseră să 
deosebească şi să urmărească până spre barierele munţilor poteca 
trasată pe hartă, cu un extraordinar simţ al preciziei, de topograful 
amator. O mulţime de şerpuiri şi neregularități care la un moment dat 
păreau că se datorează tremurului mâinii se dovedeau, în 
confruntarea directă cu relieful, reale şi însemnate cu bună-ştiinţă. 

Poteca însoțea cursul în amonte al unui pârâiaş obraznic şi 
nestatornic. Urca şi cobora, ocolea şi revenea, când pe dreapta, când 
pe stânga văii. 

Ursu nu voia să-şi dea acordul pe care i-l cerea Victor pentru 
folosirea schiurilor... decât cu condiţia ca el să fie în avangardă. Erau 
în toiul disputei când se pomeniră cu Lucia lângă ei, o Lucie pusă pe 
atac şi mişcare: 

- Aţi înnebunit?... Nu vă daţi seama că pierdem vremea? Spuneţi 
da sau ba, şi apoi certaţi-vă în mers. 

Grija şi furia Luciei îi încălzi pe cei doi cireşari. 

- N-am pierdut timpul, Lucia... încercă Victor s-o îmblânzească. 
Dimpotrivă. Astea cinci minute pierdute aici ne pot aduce un câştig de 
jumătate de oră. Dar numai dacă Ursu respectă dreptul campionului 
de a conduce. 

Lucia înţelese că partida era pierdută pentru Ursu. Victor nu era 


omul care se oferea să conducă de florile mărului. 

- Lasă-l! se întoarse ea spre Ursu. De vreme ce aţi căzut amândoi 
de acord asupra asasinatului, nu mai contează cine-l comite... lar 
chestia cu dreptul campionului nu e chiar o glumă... 

- Bine... se retrase Ursu. Vom merge toţi pe urmele schiurilor tale. 
Oriunde ne-ar duce... 

- La Bolovanul Miresei! mai strigă Victor, apoi se lansă ca o nălucă 
pe un drum nou, neumblat, compus din amintirea amănuntelor 
topografice culese de pe hartă, din aprecierea rapidă şi precisă a 
reliefului real, şi mai ales din inspiraţii de moment şi de ultimă clipă. 

Urmele lăsate de schiurile lui Victor, pe care alunecau şi schiurile 
celorlalţi, chiar şi ale Mariei când îi obosea fantezia, nu respectau 
poteca topografului amator, ci numai direcţia ei. Pantele erau însă 
puţine şi scurte, nu se cobora decât ceea ce se urca, de aceea Victor 
se străduia să economisească timp şi efort pe terenuri plate, legând 
tot felul de linii drepte, sau mai bine zis unind segmentele pierdute ale 
unei drepte generale, ceea ce îl făcu pe lonel să-i acorde pe loc şi titlul 
de campion al geodeziei. Dar mai ales la urcuşuri, Victor se dovedi 
foarte inspirat, conducând în aşa fel înaintarea cireşarilor, încât 
schiurile să nu ajungă nişte obstacole. 

- Asta n-a ştiut cabanierul, spuse Maria apropiindu-se de Lucia. Am 
uitat să-i spunem că Victor e campion la schi... şi la antipodul 
schiurilor. 

- Mie tot mi-e frică, mărturisi Lucia în mare taină. Nu ştiu ce m-a 
apucat?... Niciodată n-am trecut prin asemenea stări. Am impresia că 
m-am prostit. 

Urcau o coastă lină, una lângă alta. Numai Ursu era undeva în 
urma lor. Toţi ceilalţi le-o luaseră înainte. 

- Cred că mulţi s-au prostit... râse Maria. Şi eu!... Ştii ce bine mi-a 
părut că am câştigat concursul? Parcă s-ar fi întâmplat nu ştiu ce lucru 
mare în lume... Prostii! În loc să mă duc la Atena şi să-i spun... 

- Intr-adevăr, eşti proastă! se enervă Lucia. Ori tu, ori Atena, un 
câştigător trebuia să fie, cu tot ceea ce se întâmplă în jurul unui 
câştigător... Dar să ştii că m-am uitat şi eu pe cronometrul lui lonel. 
Nu a pierdut Atena, ai câştigat tu... Ceea ce nu pot spune despre 
Tiberiu... 

- Când îmi amintesc ce i s-a întâmplat lui Victor... se cutremură 
Maria. Ce mizerabil! Brrrrr!... Hai să nu mai discutăm despre dureri şi 
aiureli... tu simţi tot soarele ăsta? Nu cred să fi existat pe lume o zi de 
iarnă mai frumoasă. Parcă tot albul ăsta blând ar urca în mine, parcă 
l-aş respira, parcă mi-ar curge prin vine... De ce spun oamenii că va fi 
vijelie? 

- Din cauza unor smocuri, tot albe, cum ţi-ar plăcea ţie, îi răspunse 
Lucia. Le vezi? Norii aceia îndepărtați şi nemişcaţi... Parcă ar ţâşni din 


stânca aia ca un vultur, din ciocul vulturului. Trebuie să fie Stânca 
Şoimului. 

Intr-adevăr, departe, în zare, pe cerul de un albastru palid, se 
profila o stâncă semeaţă, ca un vultur cu aripile desfăcute. Şi parcă o 
aureolă albă îi înconjura creştetul. 

Poteca rămăsese undeva în dreapta. Urmele lăsate de schiurile lui 
Victor urcau, deşi tot drumul până la stâncă părea o veritabilă pârtie 
de coborâre. 

- De ce ne duce în sus? întrebă Dan rămas în aşteptare. Vrea să ne 
apropie de slăvi? Dacă ne tot forţează aşa, tare mi-e teamă că o să 
aveţi un supraveghetor în văzduh. O să-mi dau sufletul... 

Nu-i răspunse nimeni, nici măcar Ursu care-i ajunsese din urmă. 
Dar nici nu mai avea nevoie de răspuns. In depărtare se zărea o 
siluetă neagră alunecând la vale, spre Stânca Şoimului, cu o iuţeală 
fantastică: Victor. Urcase colina anume pentru a cobori pe pârtia cea 
mai bună, cea mai sigură, ca dintr-o catapultă. 

Ceilalţi cireşari, cu Ursu şi ombi în ariergardă, se lansară pe pârtia 
deschisă de Victor. Asta nu însemna că Tombi îşi trădase stăpânul. Aş! 
„„„ Se gudura tot timpul pe lângă schiurile lui, mai ales pe teren neted 
şi la urcuşuri. Cum apărea o pantă mai lungă, Tic îi făcea un semn cu 
degetul, indicându-i spatele. Şi cățelul se supunea ca un mieluşel... ba 
chiar îşi ascundea o senzaţie vie de plăcere şi satisfacţie sub o 
căutătură oarecum încruntată. Ştia el ce-l aşteaptă în spate. Ursu îl 
certa aspru cu degetul, îl trăgea de ureche, întotdeauna de urechea 
dreaptă, apoi îl lua subsuoară sau pe umăr, după nevoie sau la 
inspiraţie. Şi coborau împreună, ca doi campioni, ba chiar avea 
impresia că el e cel care conduce şi asigură coborârea... Şi la urma 
urmei avea dreptate! Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi zbătut în braţele 
lui Ursu sau dacă n-ar fi vrut, pur şi simplu, să fie luat în braţe?... Ei, 
dar erau simple reflecţii canine. Numai o dată să fi ţipat Tic la el şi s-ar 
fi prefăcut într-un căţel docil şi cuminte, ba chiar într-o blană 
neînsufleţită, dacă ţipătul s-ar fi repetat. 

După Stânca Şoimului, cireşarii zăriră primele semne de marcaj: 
era poteca albastră care venea de la hotel. La confluenţa dintre cele 
două poteci, una bătătorită şi umblată, alta destăinuită numai de 
schiurile lor, făcură un nou popas, de astă dată însă nepremeditat. 
Pentru că... se pomeniră cu Tiberiu şi Atena în faţa lor! 

- Le-am lăsat un bilet la cabană, se scuză Lucia. Le-am spus că 
plecăm pe altă potecă... şi le-am mulţumit pentru... 

- Noi vă mulţumim că nu ne-aţi uitat! o întrerupse Tiberiu. Am 
bănuit pe ce potecă aţi pornit... adică v-am văzut urmele. Cabanierul 
n-a vrut să ne spună nimic... 

- Şi trebuia neapărat să ne luăm rămas bun, adăugă Atena. 

- Dar cum de-aţi ajuns înaintea noastră? întrebă lonel. Pe unde aţi 


venit? 

- Pe poteca principală, poteca albastră, îi răspunse Tiberiu. Cea pe 
care aţi venit voi ocoleşte teribil... Credeam că o să vă mai aşteptăm 
un ceas, şi când colo aţi sosit cam în acelaşi timp cu noi... Aţi mers 
grozav. 

- Trebuie să ne grăbim! îşi aminti Dan. Localnicii spun că se va 
schimba vremea. Cică o să fie vijelie... Aiurea! Dar nu strică să fii 
prudent... 

- Nu numai localnicii susţin că se va schimba vremea, se îmbujora 
Atena. Toate buletinele meteorologice au dat alarma. La hotel se 
repetă din jumătate în jumătate de oră. Noi am şters-o pe 
neobservate. Nimeni nu mai are voie să părăsească tabăra. E 
consemn general. Toate coborârile spre oraş se fac numai pe şosea şi 
numai în grupuri organizate... 

- Grupul nostru pleacă peste o oră... spuse Tiberiu, cu o voce în 
care se simţea regretul despărțirii. 

- lar grupul nostru pleacă peste un minut! anunţă Victor. Coborâm 
la Mitiş şi de-acolo... 

- Vă vizităm şi pe voi, vă promitem! spuse Maria în timp ce-i 
strângea mâinile Atenei. 

- Atunci trebuie să treceţi şi prin Binaia şi prin Suşteni... se bucură 
Tiberiu. O să ne distrăm grozav!... Să nu vă fie teamă, că ajungeţi cu 
bine la Mitiş, dacă o luaţi pe la Bolovanul Miresei. Intr-o oră şi 
jumătate sunteţi acolo şi ceasul abia e unu... V-aş conduce eu, dar... 

Cireşarii le mulţumiră din tot sufletul şi nu se mişcară de la punctul 
de confluență decât odată cu ei. Porniră în direcţii opuse, întorcându- 
se mereu şi făcându-şi cu mâinile semne de rămas bun. 

- Foarte simpatici! spuse Dan care mergea alături de lonel. Atâta 
drum şi atâtea riscuri pentru o strângere de mână! 

- Nu cred, îl contrazise lonel. Nu cred c-au venit numai pentru asta. 
Tu n-ai simţit nerăbdarea şi sfiala lor? Altceva au vrut, şi cam 
bănuiesc ce... Tu poţi să ghiceşti? 

- Ceva, ceva am simţit şi eu. Dar n-au cerut nimic... Aaaaa! Acum 
ştiu! Au venit să ne invite la ei! 

- Le-am promis eu în scrisoare, spuse Lucia care-i ajunse din urmă. 
N-au venit să ne invite la ei, şi nici pentru rămas bun n-au venit... 

- Atunci pentru ce? întrebă lonel neîncrezător. 

- Să răspundă „Prinţul”! apuse Lucia după ce-i făcu semn lui Tic să 
se apropie. Pentru ce au venit cei doi campioni? 

- Porumbeii? se învioră mezinul. Mai întâi: ca să se plimbe 
amândoi, singuri... Las’ că ştiu eu... Şi pe urmă: ca să ne anunţe că se 
va strica vremea şi că s-a dat alarma... 

- Oare nu mai întâi ca să ne anunţe, şi pe urmă ca să se plimbe... 
singuri? întrebă Lucia cu un ton foarte binevoitor. 


Numai din cauza tonului blând, Tic nu se împotrivi apărării 
feminine. În schimb, lonel era aproape furios: 

- Atunci de ce nu ne-au anunţat de la început? De ce ne-au ţinut 
numai cu declaraţii de rămas bun? 

- Uffff! făcu Maria, uitându-se spre cer. Doamne, dar mare psiholog 
mai eşti!... N-ai văzut-o pe Atena cum s-a înroşit când a început să ne 
vorbească despre buletinele meteorologice? Nici acum nu pricepi? Uf! 
Nu înţelegi că le-a fost teamă să nu ne jignească? De aceea au 
aşteptat primul prilej ca să ne anunţe. Şi pe urmă, e mai frumos să 
spui că ai venit să-ţi iei rămas bun... 

Cireşarii tocmai treceau prin Şaua Mică. Tic, cu Ţombi după el, îşi 
făcu vânt cu beţele pentru a-l ajunge pe Victor. li încolţise o idee şi 
voia neapărat s-o discute cu el. 

- Ştii ce-mi trece prin cap? începu puştiul gâfâind. Dacă toată 
alarma asta e o farsă, ca şi celelalte? 

- Nu ştiu, Ticuşor, răspunse Victor. La asta nu m-am gândit. Dar 
chiar dacă ar fi o farsă, ce pierdem noi? De ce să nu ajungem pe 
lumină la Mitiş?... De altfel suntem în avans cu... jumătate de ceas, 
dacă nu mai bine, faţă de orarul cabanierului... Şi mi se pare că ar 
cam trebui să ne scoatem schiurile. 

Poteca se îngustase chiar la ieşirea din Şaua Mică. Urca numai în 
serpentine, ocolea tot felul de ieşituri şi de bolovani, sărea peste râpe 
şi adâncituri, şi nicăieri nu se zăreau netezimi sau coaste care s-ar fi 
putut transforma în pârtie pentru schiuri. Inaintarea deveni mai 
anevoioasă, numai urcuş neregulat, schiurile stinghereau mişcările şi 
obligau la prudenţă şi la încetinirea pasului, mai apăreau şi platforme 
false, care acopereau superficial râpe sau crăpături. Victor îi făcu 
semn lui Ursu să preia avangarda. După vreo cincisprezece minute de 
chin prin labirintul de stânci, lumea cea albă şi largă apăru iarăşi în 
faţa privirilor. Se deschidea o vale lină, fără vegetaţie, doar cu câteva 
stânci, stinghere, apoi un platou strălucitor, parcă aruncând scântei şi 
diamante albe, şi în fund, spre orizont, o barieră uriaşă, ca un zid de 
cetate: munţii, despicaţi drept la mijloc, parcă pentru a lăsa o intrare 
spre veşnicie. Despicătura aceea, de culoarea cerului, era Şaua Mare. 

Cireşarii se opriră doar câteva clipe pentru a admira priveliştea 
neasemuită. Şi deodată se auzi vocea lui Ursu: 

- Uitaţi-vă repede în vale! Chiar sub noi. Vedeţi? Două linii negre, 
doi oameni. Şi al treilea... Alunecă la vale... 

- Da! ţipă Tic. Il văd. Dar de ce nu se opreşte? 

- Pentru că a nimerit într-un crater de gheaţă, răspunse Ursu. 
Ceilalţi doi... 

Dar nu mai era nevoie să spună ce făceau ceilalţi doi. Urletele lor 
ajungeau până sus, la cireşari. Cel care nimerise în craterul de gheaţă 
aluneca, fără să se zvârcolească măcar, ca un obiect scăpat într-o 


pâlnie uriaşă de sticlă. 

- Parc-ar fi mort, spuse Maria. Parcă l-ar fi lovit cineva în cap. 
Fantastic! Ce alunecare! 

- Alunecarea morţii! tresări Dan. Vedeţi? : 

Obiectul se însufleți dintr-o dată, deveni om şi viu. În ultima clipă. 
Pentru că îl înghiţi imediat neantul. Urletul lui ajunse la cireşari câteva 
secunde mai târziu. 

- Schiurile! spuse Victor ca o comandă. Emoţia tuturor era atât de 
puternică, încât o clipă nimeni nu-l înţelese. Privirile însă nu puteau să 
se dezlipească de craterul de gheaţă. Zornăitul legăturilor metalice şi 
mişcările precipitate ale lui Victor îi treziră însă şi pe ceilalţi cireşari. 
Işi puseră iute schiurile şi porniră după conducătorul lor, fără să se 
abată cu o iotă de la pârtia pe care acesta o tăia în zăpada presărată 
cu pulbere de diamante. Alunecau spre crater ca nişte năluci, în 
serpentine vijelioase, care ocoleau cu iscusinţă capcanele telurice 
ascunse sub mantia albă şi înşelătoare. 

La buza de gheaţă a prăpastiei îi aşteptau, cu feţele schimonosite 
de groază şi disperare, o femeie şi un bărbat. 

- Salvaţi-l! căzu femeia în genunchi în faţa tinerilor uluiţi. Salvaţi-l! 
E omul meu! Poate că mai trăieşte... N 

Bărbatul părea că-şi revenise în fire. Işi scutură de câteva ori capul 
ca şi cum ar fi vrut să alunge o vedenie, apoi o ajută pe femeia 
înnebunită de groază să se ridice din zăpadă. 

- Pentru numele lui Dumnezeu, taci odată! o zgâlțâi el. Sau du-te 
undeva să nu te mai aud... E fratele meu, se rugă el de cireşari. Dac- 
ați avea o frânghie... măcar să ne dăm seama ce s-a întâmplat... 

Ursu tocmai scotea colacul de frânghie din rucsac. 

- Dumneata treci în spatele meu! îi spuse vlăjganul bărbatului. 
Propteşte-te în bolovanul ăsta şi apucă solid capătul funiei. Eu voi ține 
din partea astalaltă. Tu, Victor, leagă-te sub umeri cu celălalt capăt şi 
apoi fă o recunoaştere spre interiorul craterului. Te ţii tot timpul cu 
mâinile de funie, ca şi cum n-ai fi legat... 

Victor confecţionă repede un lasou pe care şi-l trecu sub umeri, 
apoi, ţinându-se de funie, începu să înainteze spre buza prăpastiei, 
chiar pe dâra lăsată de corpul celui care alunecase. Inainta încet, 
prudent, înfigându-şi călcâiele în zăpadă, dar după câţiva metri crusta 
de gheaţă deveni atât de dură, încât nu mai putea fi spartă. Incepu să 
alunece şi abia atunci Ursu simţi greutatea şi smucitura frânghiei. 

Victor ajunse la locul unde omul începuse să urle şi se zvârcolise 
pentru prima şi ultima oară. Acum înţelegea alunecarea aceea ireală, 
fără împotrivire, neînsufleţită. Gheaţa era netedă ca oglinda, fără 
găuri, fără zgrunţuri şi orice zvârcolire ar fi forţat alunecarea. 
Impotrivirea omului lăsase câteva semne în oglinda de gheaţă. 
Probabil că degetele lui căpătaseră putere de gheare de oţel, dacă 


izbutiseră să sape gropi şi să spargă şănţuleţe de gheaţă. 

Victor se întinse pe spate, îşi lăsă toată greutatea corpului în mâini 
şi în funie, şi începu să lovească aprig, cu călcâiele, în crusta de 
gheaţă, pentru a scobi un reazem. Abia după aceea îşi aplecă trupul 
deasupra prăpastiei. In prima clipă, adâncimea îl cutremură şi-l obligă 
să închidă ochii. A doua oară nu mai privi spre adâncurile prăpastiei, 
ci de-a lungul peretelui pe care se afla. Işi cobori privirile metru cu 
metru, mai degrabă pentru a se obişnui cu adâncimea decât pentru a 
căuta. Era convins că omul se prăvălise în fundul prăpastiei ca un 
bolovan. Peretele era neted, fără platforme care ar fi putut atenua o 
cădere, oricum mortală. Nu distinse nimic în cenuşiul stâncii sau în 
albul zăpezii. Nicio formă omenească, nicio mişcare, niciun strigăt. 
Fundul prăpastiei nu se vedea. Aşa cum îşi coborâse privirile, lent, 
cercetând totul, străduindu-se să identifice fiecare pată în albul 
zăpezii, tot aşa şi le ridică, dar în zadar. Nu se zărea nicio urmă din cel 
care căzuse, nici măcar o dâră în zăpada care acoperea pe alocuri, ca 
o spoială, porţiuni întregi din peretele prăpastiei. Alunecarea îl 
proiectase, pesemne, departe de perete, nici nu mai atinsese peretele 
în timpul prăbuşirii. Concluzia se impunea nemiloasă... dar Victor mai 
zăbovi câteva clipe, acolo, la marginea prăpastiei. 

Frânghia tremura, trimitea semnale, oamenii de la capătul ei erau 
neliniştiţi. Nimeni nu-l putea zări pe Victor, mai ales că se întinsese 
iarăşi pe spate, rezemându-se cu călcâiele în scobiturile de pe muchia 
prăpastiei. Atinse de câteva ori funia încordată: era semnalul de 
răspuns, semnalul de veghe, nu cel de întoarcere. Îl reţinea ceva 
acolo, un gând, o întrebare, mai degrabă o undă de nelinişte şi de 
nesiguranţă. Se întoarse pe o coastă şi cercetă încă o dată urmele 
lăsate de zvârcolirea omului. Erau urmele unor degete. Işi înfipse şi 
Victor degetele în găurile acelea. Degetele intrau până la rădăcina 
unghiilor, ba chiar până la rădăcina falangelor. Probabil că acolo 
fusese o pojghiţă superficială de gheaţă şi degetele omului o 
întâlniseră, sau... cine ştie?... o aşteptaseră. Profunzimea găurilor 
lăsate de degete îl neliniştea pe Victor. Alunecarea fusese oprită 
măcar o secundă, două... prin urmare omul nu fusese aruncat ca din 
praştie în abis. Atunci de ce nu se vedea nicio urmă din prăbuşirea lui, 
nicio dâră în zăpada care spoia pe alocuri pereţii?... Era o singură 
explicaţie. Buza prăpastiei, buza pe care stătea el fusese transformată 
de gheaţă într-o surplombă... Omul nu căzuse în prăpastie, ci 
dedesubt, în golul surplombei, şi... cine ştie? 

Victor mai ciupi de câteva ori frânghia nemişcată ca o coardă, 
semnalizând aceeaşi veghe, apoi se lăsă într-o alunecare lină, 
întârziată, deviind-o de la semnele lăsate de cel care se prăbuşise. 
Depăşi încet buza prăpastiei, întâi cu capul, apoi cu trunchiul, îşi 
înfăşură piciorul în frânghie pentru a-şi câştiga un al doilea punct de 


sprijin, şi alunecă apoi mai departe, până ce jumătate din corp rămase 
suspendată deasupra prăpastiei. Se vedea tot golul surplombei, o 
scobitură acoperită de zăpadă, şi în zăpadă, tot ca Victor, pe jumătate 
suspendat deasupra prăpastiei, un om. Cum încremenise în poziţia 
aceea „între viaţă şi moarte” era un miracol... Pentru că omul atârna 
deasupra prăpastiei la limita ultimă a echilibrului. Cea mai mică 
mişcare l-ar fi prăbuşit în abis. Era în nesimţire. De aceea trăia. Când 
se va trezi însă... Şi Victor, văzându-l atârnat între viaţă şi moarte, îşi 
închipui că simpla revenire a respirației normale, simpla mişcare a 
diafragmei, îi putea destrăma echilibrul precar şi-l putea trimite în 
abis. N 

„Dacă nu s-ar trezi prea devreme!” se rugă Victor în gând. Işi 
făcuse planul de salvare, singurul, absolut singurul... Mai întâi îşi 
încolăci de câteva ori funia pe braţ, apoi îşi scoase lasoul, apoi, cu 
mişcări lente, de vis, desfăşură funia, până la o anumită lungime. Făcu 
un alt lasou, la mijlocul frânghiei, mai bine zis un colac, pe care şi-l 
trecu sub umeri. În sfârşit, avea din nou mişcările libere şi putea să-şi 
controleze echilibrul. Cu aceeaşi prudenţă refăcu alunecarea deasupra 
prăpastiei, până ce se ivi în cavitatea surplombei cel suspendat între 
viaţă şi moarte. „Doar câteva secunde!” se mai rugă Victor. Patru 
secunde, două secunde... o secundă de nemişcare... Lasoul coborâse, 
larg deschis, sub mâinile atârnate ale condamnatului la moarte, apoi 
se ridică încet, cuprinzându-le, îşi continuă ridicarea, apoi cu o uşoară 
smucitură ajunse sub umeri, înconjurând larg şi rotund toracele celui 
inert. 

Cireşarul ştia că urmează clipa decisivă. Va trebui să smucească de 
funie, scurt şi violent, în aşa fel ca lasoul să se strângă în jurul 
toracelui, chiar sub umeri, şi să-l tragă în interiorul cavităţii pe cel 
prăbuşit chiar în momentul când smucitura îl va trezi. Dacă lasoul nu 
se va strânge bine, omul se va trezi şi prăbuşirea lui nu va mai putea 
fi oprită. Şi Victor smuci! Totul se petrecu în mai puţin de o secundă. 
Omul ajunsese în fundul cavităţii, ca într-un cuib, dar Victor atârna 
deasupra prăpastiei, aşa cum atârnase cu câteva clipe mai înainte cel 
pe care-l salvase. Noroc că în clipa smuciturii lasoului anunţase cu 
mâna stângă semnalul de primejdie. Cele două acţiuni se petrecuseră 
aproape simultan. Ursu smucise funia în aceeaşi clipă în care Victor 
smucise lasoul. Restul fusese un fleac. După zece minute de la 
smucitură lasoului, pe buza craterului de gheaţă se lăsau târâte şi 
trase sus două fiinţe în loc de una. 

Victor sări în picioare îndată ce mâinile lui simţiră crusta de gheaţă 
devenind sfărâmicioasă. Ştia că se află la marginea craterului, în afară 
de orice primejdie. In schimb, cel scos din prăpastie nu făcu nicio 
mişcare, nu dădu niciun semn de viaţă. Işi pierduse a doua oară 
cunoştinţa, în momentul când scăpase de sub surplombă, când 


înţelesese sau simţise că e salvat. Femeia tăbări ca un uliu asupra lui: 
disperarea de mai înainte făcuse loc unei fericiri fără seamăn, dar 
Maria şi Lucia o opriră în ultima clipă. Mâinile, dar mai ales faţa celui 
readus în lume erau pline de sânge. Târâşul pe gheaţă îi redeschisese 
rănile coagulate. Fetele se transformară imediat în infirmiere, îi 
pansară mai întâi degetele şi braţele, apoi rănile de pe frunte. Chiar la 
mijlocul frunţii avea o tăietură lungă, pe toată adâncimea pielii, ca un 
început de scalp. 

- Nu ştiu cum să vă mulţumim... începu fratele rănitului, în timp ce 
fetele îşi terminau pansamentul. Numai să nu i se fi rupt ceva 
înăuntru... Mergea înaintea noastră şi dintr-o dată s-a împiedicat. 
Doamne! cum mai aluneca spre moarte. Se uita la noi, că aşa a 
alunecat, cu capul spre noi, se uita şi ne întreba ca un copil: „Ce să 
fac? Ce să fac?”... Dacă am fi avut o funie la noi să i-o aruncăm... 
Doamne! Vedeam cum se duce spre moarte şi parcă eram blestemaţi 
să-l lăsăm să moară... Numai păgânilor să le dea Domnul asemenea 
pedeapsă... Oare o mai trăi? 

Răspunsul îl dădu chiar cel scos din prăpastie. Un geamăt ieşi din 
pieptul lui, ca un început de răsuflare. Apoi deschise ochii, mai gemu 
de câteva ori, îşi întoarse capul şi spaima din privirile lui se transforma 
încetul cu încetul în mirare. Vedea feţe necunoscute: băieţi, fete, îl 
văzu pe frate-său, apoi pe nevastă-sa, gata să se repeadă. Buzele i se 
mişcară încet, dar cuvintele pe care le rosti sunau foarte clar: 

- Tot n-am scăpat de tine, muiere afurisită... 

- Precis n-are nimic... clipi Ursu din ochi spre fratele celui înviat. 
Dacă îşi aduce aminte de toate... 

- l-auzi! îşi încleştă pumnii femeia. Credeam că ţi-o fi intrat altă 
minte prin spărtura aia din mijlocul frunţii. Te pomeneşti că te-ai 
aruncat în prăpastie anume ca să mă faci să te jelesc de pomană... l- 
auzi! 

Dar se duse spre el veselă şi grijulie, ajutându-l să se ridice în 
picioare. N 

- De-acum, gata! hotărî ea. In vecii vecilor nu te mai las s-o iei 
înaintea mea. Până nu zic eu da, nu te mai mişti nicăieri. De când ti- 
am spus că dacă mergi de capul tău, o să dai mereu în gropi? Şi dacă 
nu erau dumnealor mai zăceai multe ore în prăpastie... 

- Prea multe, nu... o întrerupse bărbatul. M-ar fi prins vijelia acolo 
şi nu mai dădeaţi voi de mine. Imi găsisem în culcuş bun, sub o 
streaşină; aş fi dormit acolo somnul cel de veci... 

Cuvintele rănitului îi amintiră lui Victor poziţia în care îl găsise. O 
vrabie dacă s-ar fi aşezat pe capul lui, echilibrul ar fi fost destrămat şi 
nimic nu l-ar mai fi salvat de la prăbuşire. Darămite vijelia... 

Victor tresări. Se uită la ceas şi simţi cum îl trec fiori prin şira 
spinării. Oare mai aveau timp să ajungă la Mitiş înainte de a se 


întuneca, înainte de a se schimba vremea? Pierduseră mai bine de un 
ceas cu popasul neaşteptat. 

- Credeţi că va fi vijelie? întrebă el, uitându-se spre fratele rănitului 
care părea mai în vârstă şi mai aşezat. 

- Ba să nu fie urgie... răspunse cel întrebat. O să vedeţi şi o să 
apucaţi ce n-a văzut şi n-a apucat până acum pământul! Nu ne-am fi 
mişcat din bârlogul nostru, dacă nu ne-ar fi chemat cu atâta stăruinţă 
la tribunal... Pe amândoi şi pe muiere... Şi urla ăla la telefon, ca 
majurul la armată... Zicea că dacă nu ne prezentăm la ora cinci după- 
masă, ne concediază şi ne dă şi-n judecată... Măcar să ne fi telefonat 
de dimineaţă, dar aşa, în plină noapte... Dacă aveam lume la cabană? 

- Probabil că vi s-a telefonat pe la zece noaptea? nu se putu 
stăpâni lonel. 

- Chiar aşa! răspunse muierea. Dar dumneavoastră de unde ştiţi?... 
Le-am spus eu hăndrălăilor ăştia că trebuie să fie o batjocură... Unde 
se lucrează la zece noaptea, şi de ce să ne cheme la cinci după-masa 
la tribunal? Vrea să-şi bată cineva joc de noi... Că de păcătuit n-am 
păcătuit cu nimic... 

- Dar dumneavoastră unde mergeţi? întrebă fostul condamnat la 
moarte. Nu cumva la /zvoare/e? 

- La /zvoarele?! se miră Dan. Ce mai e şi asta? 

- Cea mai frumoasă şi mai retrasă cabană din munţii noştri, 
răspunse fratele rănitului. Şi dacă nu veniţi într-o vară să petreceţi 
măcar o lună la noi, să vă arătam noi nişte plaiuri pe care numai 
câţiva oameni în ţara asta le ştiu, unde şi puiul de vultur se simte 
stingher, dacă nu faceţi asta cu mult amar o să ne umpleţi, dar şi 
'mneavoastră o să fiţi mai săraci... 

- Dacă-i pe-aşa, spuse Dan, la vară suntem oaspeţii 'mneavoastră. 
Toţi şapte venim, adică toţi opt... 

- Dar nu ne-aţi spus unde mergeţi? îşi aminti rănitul. 

- La Mitiş! răspunse Victor grăbit. Şi nu ştiu dacă mai avem timp. 
Dumneavoastră ce spuneţi? 

- Dacă e trei acum, chibzui fratele, cam pe la patru şi un sfert aţi 
putea fi la Bolovanul Miresei, aşa că timp ar fi să ajungeţi înaintea 
vijeliei şi întunericului la Mitiş. Dară e musai să mergeţi acolo? Poate 
că ar fi mai sănătos să mergeţi împreună cu noi în oraş. E drum mai 
bun şi chiar dacă ne prinde vijelia, răzbim noi până la barieră, de-ar fi 
să pipăim cărarea cu mâinile. E musai? 

- E musai! hotărî Victor pentru a nu mai pierde timpul. Ne vom face 
luntre şi punte ca să ajungem înainte de patru la Bolovanul Miresei. 

- Asta ar fi cel mai bine! aprobă fratele mai în vârstă. Fiindcă mai e 
o primejdie, de, trebuie să ne gândim la toate, ca omul la aman. Să nu 
se înfurie hăurile mai devreme, asta-i! Până acum, de când mă ştiu 
eu, şi sunt ceva ani, vijelia a izbucnit cam după apusul soarelui. Numai 


când e urgie pare mai grăbită. Şi dacă vreţi un sfat, atunci băgaţi 
seamă şi feriţi-vă să puneţi schiurile până la Bolovanul Miresei. 
Nicăieri în munţii ăştia zăpada nu e mai înşelătoare ca pe-aici. Sunt 
mai ales nişte lunecuşuri de gheaţă în care poţi să te pierzi şi fără 
schiuri, darămite cu ele... Aţi văzut şi dumneavoastră... Prăpastia asta 
blestemată, şi coaja asta de gheaţă nu se zăresc decât de sus, de 
unde ne-aţi văzut şi dumneavoastră. E mai vicleană decât o muiere... 
Nu-şi arată relele decât după ce te prinde şi nu mai ai scăpare. Cam la 
fel e calea până la Bolovanul Miresei... Aşa că vă urăm drum bun, 
noroc şi sănătate, şi fiindcă aţi spus că veniţi într-o vară la cabana 
noastră, altceva nu vă mai spunem, în afară de mulţumirile cele grele 
care se dau de fiecare om numai o dată în viaţă... 

- Eu... începu să se bâlbâie curajosul rănit. Dar mai bine să vă 
spună muierea ceva... că eu nu pot... 

- Să mă iertaţi că v-am căzut în genunchi... spuse femeia. Dar cred 
că pentru prima dată în viaţa mea am căzut cu folos. 

Cireşarii se despărţiră cam stânjeniţi. Fusese a doua întâlnire 
neprevăzută. Oare ce-i mai aştepta? 

2 

Era aproape patru. În aer se simţea un vânt rece şi aburi ceţoşi, 
străvezii se ridicau la orizont. Dacă n-ar fi fost avertizaţi de 
schimbarea vremii, cireşarii n-ar fi sesizat nicio deosebire. 
Temperatura era încă blândă, lumina nu părea mai ameninţată decât 
în alte zile. Dimpotrivă, parcă strălucea mai viu în zăpadă şi pe cer, 
deşi se apropia ora asfinţitului. Poate că tocmai acesta era semnalul 
cumplitei vijelii care se apropia, dar tinerii nu aveau de unde să ştie. 
Ajunseseră sub Şaua Mare, după un adevărat marş forţat, condus de 
Victor şi apărat de Ursu în ariergardă. Nimeni nu scosese un cuvânt în 
timpul marşului: fiecare îşi păstrase întocmai locul în şirul indian 
hotărât la plecare; nu se acceptase nicio secundă de oprire, nici 
măcar pentru schimbarea schiurilor de pe un umăr pe altul. Totul 
trebuia făcut în mers şi în ritm. 

Primul moment de oprire, pentru recunoaştere, se hotărî chiar sub 
Şaua Mare, la punctul ipotetic de unde trebuia să înceapă poteca 
nemarcată spre Bolovanul Miresei. Până acolo se orientaseră foarte 
uşor; merseseră în permanenţă pe urmele lăsate de cei trei cabanieri 
de la Izvoarele. In sens invers. Şi se opriseră acolo unde urmele care-i 
ghidaseră se întâlneau cu altele, venind din diferite direcţii şi 
încâlcindu-se într-un talmeş-balmeş imposibil de descifrat. Ursu 
descoperi imediat, fără să se mai uite pe hartă, punctele de reper ale 
drumului spre Bolovanul Miresei. Dar nici nu mai era nevoie, pentru 
că, în sfârşit, îşi făcu şi Tombi datoria faţă de grup. Se apucase să 
mârâie, într-un fel care-i dădu de gândit lui Tic. Lăsându-se condus de 
el, mezinul anunţă descoperirea potecii. 


În harababura de urme de la punctul de popas se întâlneau mai 
multe direcţii şi una din ele venea din stânga, dinspre Bolovanul 
Miresei. Erau urmele dibuite de Tombi. Bineînţeles că iscusinţa 
câinelui îi atrase o suită se laude... lui Tic. Dar nu era prima 
nedreptate de acest fel care se întâmpla în lume... 

- Suntem salvați! spuse Lucia privind la rândul ei urmele 
descoperite de Tombi. Mergem din nou pe urme sigure. 

- Patru oameni au venit de la Bolovanul Miresei încoace, anunţă 
Tic. Probabil că s-au dus pe alt drum, nu pe cel ales de cabanierii de la 
Izvoarele. Brrr! Ce urme uriaşe! Parcă ar fi trecut pe aici nişte 
hipopotami! 

- Cu-atât mai bine! hotărî Victor. Nu riscăm să le pierdem. Gata! 
Schiurile pe umăr. Spre Bolovanul Miresei. 

Victor rămase în capul grupului, aşa cum se înţelesese cu Ursu, 
căruia îi revenea misiunea de a supraveghea din urmă, deci reperabil, 
cel de al doilea marş forţat, spre Bolovanul Miresei. Mergeau în şir 
indian, ca şi până atunci, la distanţă şi mai mică unul de altul, paralel 
cu urmele de ghidaj. Zăpada era adâncă, pe alocuri ajungea la 
jumătatea gambelor. Făcuseră un fel de semicerc de câteva sute de 
metri care-i ducea la o adunătură de stânci golaşe, aruncate ca nişte 
zaruri. Când ajunseră în apropierea stâncilor, văzură în stânga o altă 
aglomerare, şi mai ciudată, care aducea cu o imagine... 

- Furcile Moşului! spuse foarte vesel lonel. Incă puţin şi am ajuns la 
trambulina cea mare. 

Erau atât de veseli, încât se opriră o clipă. Şi deodată toţi simţiră 
că-i apucă ameţeala. Priveau năuciţi spre locul pe care-l arăta mâna 
lui Victor. 

Urmele descoperite de Ţombi nu veneau de nicăieri! Pentru că 
plecau din apropierea unui bolovan uriaş care n-avea nici văgăuni, nici 
intrări sau ieşiri secrete. 

- Fantastic! se  înfioră Maria. Parcă ar fi căzut din văzduh 
hipopotamii ăştia. Cum se poate aşa ceva? Au fost lansați cu 
paraşuta? Au coborât din elicopter, pe o scară suspendată? Nu mai 
înţeleg nimic. 

- Nu se poate! negă Lucia cu toată fiinţa. E absolut cu neputinţă! 
Voi nu simţiţi că vi se opreşte inima? Ce fel de oameni ai zăpezilor mai 
sunt şi ăştia? De unde au ieşit? Din propriile lor urme? 

- Da! se cutremură Dan. Zău! Parc-ar fi ieşit din propriile lor urme. 
Bine ai spus! 

Ursu făcuse un ocol în jurul stâncilor: 

- Nicio urmă! anunţă el. Zăpada e neatinsă. De aici încep... şi zău 
că mă doare capul... Numai dacă au coborât din elicopter, cum spune 
Maria... Tu ce crezi, Victor? 

Victor era într-o stare de mare nelinişte, cum rareori îl văzuseră 


cireşarii: 

- Nu ştiu ce să cred! Şi eu am simţit că mi se zbârleşte părul, în 
prima clipă... Acum... Acum cred că suntem în cea mai deplină 
siguranţă dacă pornim imediat spre Furcile Moşului. Atât pot să vă 
spun... 

- Dar nu înţelegi că nu se poate? se răzvrăti Lucia. Mergem sute de 
metri după nişte urme care încep din senin! Mă apucă dementa... 
Niciodată n-am simţit atâta spaimă în jur... 

- Şi eu simt spaimă în jur... recunoscu Victor. Dar nu din cauza 
urmelor. Sau nu numai din cauza urmelor. Fir-ar să fie de urme! Parcă 
m-a lipit cineva cu plumb aici! 

- Atunci spune ceva! ţipă Maria la el. Spune! Ce facem? Plecăm! 
Rămânem? 

- Nu ştiu... scrâşni Victor. Tu ce spui, Ursule? 

Parcă voiau să-şi împletească împreună toate răspunderile şi 
riscurile. 

- Cred că aerul se răceşte cu fiecare minut care trece, spuse Ursu, 
învârtindu-se în loc. Poate că n-ar trebui să vă spun, dar niciodată în 
viaţa mea n-am simţit în jurul meu o ameninţare mai rea... Se 
întâmplă ceva... nu ştiu ce... 

- Din cauza urmelor? ţipă iarăşi Maria. Aţi înnebunit şi vreţi să ne 
faceţi şi pe noi să înnebunim? Mă sufoc... Nu mai ştiu ce e cu mine... 

- Spune, Victor... se rugă Dan. Spune ce se întâmplă cu noi. Parcă 
ar fi împrăştiat cineva gaze în jurul nostru... 

- Nu cumva suferim de halucinaţii colective? mai găsi lonel o 
câtime de luciditate. Poate că urmele nu se opresc aici, poate că încep 
de aici... Oare de ce am spus că nu se opresc aici? 

- Uită-le! arătă Lucia spre zăpada dintr-o dată orbitoare. De aici 
încep! De aici, de unde îmi duc eu picioarele... 

- Nu! se repezi Maria spre ea. Nu trebuie să te atingi de urmele 
ăstea blestemate! 

Dar Lucia căuta cu mâinile prin zăpadă, prin golurile lăsate de paşii 
de hipopotam. Nu! Nu căuta! Luase un pumn de zăpadă să-şi frece 
fruntea, ca să scape de arşiţa care clocotea în pieptul ei. 

- De aici încep... bâigui ea, făcând cu piciorul o cruce în zăpada 
dintr-o dată albastră. 

- Cred că e prea târziu... spuse Victor uitându-se la Ursu. Dar poate 
că nu e foarte târziu... 

- Şi mie îmi vine să spun vorbe de pe pereţi, pe cuvântul meu... 
mărturisi Tic căutând numai ochii lui Victor. Şi Tombi, săracul. 
Niciodată n-a tremurat ca acum. Ar geme, îl simt eu, dar îl omoară 
frica... L-au înspăimântat şi pe el urmele. 

Victor îşi redobândi dintr-o dată tot calmul: 

- Trebuie să luăm o hotărâre... Dar mi se pare că am şi luat-o... Nu! 


Nu spun vorbe de pe pereţi, Ticuşor... Nu ştiu ce se va întâmpla? 
Poate că aceste urme ne-au salvat viaţa... Dacă nu ne-am fi luat după 
ele, şi mai ales dacă nu ne-am fi oprit aici... Nu simţiţi vântul? Nişte 
rafale subţiri, ca nişte sulițe... Poate că eram acum la Furcile 
Moşului... Şi de acolo până la Bolovanul Miresei... Nu ştiu? Poate că 
era mai bine să fi plecat imediat... 

- Tu vrei să ne ucizi? îl fulgeră Maria. Nu simţi şi tu ce se întâmplă 
cu noi? Tu nu vezi că nu mai suntem noi? Uită-te la Tic! Uită-te! 

- N-am nimic! ţipă Tic. Şi ce? N-am şi eu voie o dată... Nu mi-e 
frică, zău că nu... E altceva, altceva... 

- Gata! mai găsi Victor forţe în el. Trebuie să ne întoarcem imediat. 
N-auziţi? Toţi cu schiurile pe umăr! 

Ultimele cuvinte se transformară într-un răcnet care-i zgudui pe 
toţi. Dar era şi un moment de răzvrătire, pe care îl lansă vocea Luciei: 

- Mai întâi... 

- Mai întâi echiparea! răcni iarăşi Victor. Până la trei: Unu... Doi... 
Trei! 

Deşi beţi, clătinându-se, cu privirile răvăşite, toţi îşi ridicaseră 
schiurile pe umeri. 

- Urmele daţi-le dracului! începu Victor. Doi indivizi probabil s-au 
ascuns aici. Nu e nimic misterios. 

- Cum nu e nimic misterios? întrebă Maria. Cum s-au ascuns aici? 
De unde au venit? Din văzduh? 

- Nimeni nu mai are voie să mă întrerupă! se înfurie Victor. Da! S- 
au ascuns aici, venind din direcţia din care am venit noi. Numai că în 
loc să meargă cu faţa, au mers cu spatele. Din cauza asta cred că s- 
au ascuns. N-au vrut să întâlnească pe cineva, au vrut să inducă în 
eroare pe cineva, nu ştiu ce să vă spun? Şi nici nu interesează ce-au 
vrut. Numai prin mersul acesta cu spatele, pentru a se ascunde, se 
poate explica misterul urmelor. Altfel ajungem la cauze miraculoase... 
Şi nu trebuie să ne pierdem firea... Gata cu urmele! N-avem nimic cu 
ele, poate că au fost făcute cu zile în urmă... 

- Nu cred... îl întrerupse Ursu. Sunt urme proaspete. Sunt urme 
făcute nu demult... 

- Şi Tombi? întrebă Tic. De ce ne-a dus Tombi pe urmele astea? De 
ce nu ne-a dus pe urmele cabanierilor, doar se obişnuise cu mirosul 
lor? 

- Dă-l dracului pe Tombi! spuse Maria. Jigodia! Dacă n-ar fi fost el, 
căutam altă potecă... De ce nu l-ai lăsat acasă? 

- Mizerabilo! se cruci Tic. Las’ că-ţi arăt eu... 

Parcă ghicind cu câtă înverşunare i s-a luat apărarea, Ţombi se lipi 
imediat de gleznele lui Tic. 

- Să nu-l dăm dracului pe Ţombi, reveni Victor, dar nici să ne 
gândim prea mult la el şi la urmele lui. Şi să nu ne mai gândim la nicio 


urmă... 

- De ce ne ţii cu schiurile pe umăr? întrebă Lucia. 

- Ca să vă doară ceva! răspunse Victor. Ca să vă treziţi. Ca să 
scăpaţi de boala asta care... care ne-a apucat... Acum e totuna... 
Câteva minute mai devreme sau mai târziu, nu mai contează. Spre 
Bolovanul Miresei nu mai putem pleca. Ne întoarcem! 

- Unde? se înspăimântă lonel. Unde mai putem ajunge de aici? Nu 
trebuie să ne întoarcem! 

Şi deodată se stinse lumina! Parcă întorsese cineva un buton şi 
făcuse întuneric. Era ireal totul, fantastic. Şi se auzi şi întâiul şfichi al 
furtunii. O şuierătură îndepărtată. 

- Ai grijă, Ursule! strigă Victor. Rămâi la urmă. Toţi să se lege cu 
frânghia. Imediat! Trebuie să trecem prin Şaua Mare... Dacă avem 
noroc, poate că ajungem la cabană... 

Şirul porni. Cu puterea groazei. Dar când ajunse în Şaua Mare, se 
dezlănţuiră toate hăurile, toate iadurile: vijelia. 

3 

De departe păreau doi turişti oarecare. Erau îmbrăcaţi aproape la 
fel: pantaloni negri şi hanorace cafenii, cu glugi pe cap, cu bocanci 
mari, negri, şi cu ciorapi de lână, strânşi pe gambe. Cel mai gros purta 
un rucsac anemic în spate. Niciunul nu avea schiuri. Urcau cu 
înverşunare o coastă abruptă, sprijinindu-se în nişte bastoane groase 
şi ciudate, ca nişte pari. Când ajunseră sus pe creastă, se opriră. La 
doi paşi de ei îşi desfăcea braţele de metal un indicator. Braţul din 
dreapta, mai mare şi mai lat, era acoperit de zăpadă. Pe braţul mai 
mic se putea citi foarte clar: Cabana Izvoarele - 200 metri. 

- Am ajuns! răsuflă cel mai gros. Am tras tare, dar am ajuns la 
timp. Mai e până se întunecă şi nici vijelia n-a izbucnit. 

- Parcă nu-mi vine să cred, răspunse celălalt. La 200 de metri... 
Nici nu se vede. Trebuie să fie după perdeaua asta de brazi... Parcă s- 
ar zări un acoperiş cu horn... Sau...? 

- Ba da! E un acoperiş. Mult a fost, puţin a rămas. După şase ore şi 
jumătate, adică după şapte ore, în cap! N-aş mai fi rezistat încă un 
ceas. Cum aş mai bea un coniac!... Numai să aibă. Mergem? 

Cel mai înalt cercetă cu atenţie împrejurimile, îşi aţinti privirile într- 
o anumită direcţie, apoi spuse: 

- Mai întâi trebuie să facem un înconjur... Vorba dumitale: mult a 
fost, puţin a rămas. Incă o sută de metri în plus nu mai contează... 

Cel mai gros părea edificat: 

- Inţeleg cam cum vine treaba. Vrei să încurcăm urmele, ca sub 
Şaua Mare, când am aşteptat să treacă mai întâi cabanierii. 

- Acolo a fost altceva. Cabanierii erau singurii oameni de care 
trebuia să ne ferim. Puteau să intre la bănuială dacă vedeau urmele 
noastre trecând pe sub Şaua Mare. Dacă simțeau ceva, mai ales după 


chemarea telefonică din plină noapte, şi făceau cale întoarsă? Se 
ducea totul dracului, sau se complica în aşa hal... Dar nu de urme 
trebuie să ne ocupăm acum. E altceva mult mai important. Şi n-ar 
strica să începem cu fleacul ăsta... Să nu mă întrebi de ce, pentru că 
nu pot să-ţi dau un răspuns logic... 

Şi în timp ce rostea ultimele fraze, prinse cu mâinile stâlpul 
indicator şi încercă să-l scoată din pământ. Se opinti din toate 
puterile, dar în zadar. 

- Fir-ar să fie! se înfurie el. Ajută-mă, ce stai! 

- Lasă-mă numai pe mine! îl îndepărtă cel cu rucsac în spate. Și 
stai mai la o parte, să nu-l scap. 

Mai întâi răsuflă de câteva ori, zgomotos, ca o locomotivă, apoi 
repetă mişcarea celuilalt. Dar stâlpul nu se clinti. Indărătnic, trase 
până ce i se congestionă faţa ca o sfeclă, până ce se sperie celălalt. 

- Stai, domnule, că mai ai nevoie de forţe. Ti-am spus că e mai 
bine să tragem amândoi. 

Işi uniră puterile, se opintiră ca nişte bivoli, dar tot cu acelaşi 
rezultat. 

- Trebuie să-l scoatem cu orice preţ? întrebă cel mai gros. Crezi că 
fără indicator cine vrea nu nimereşte aici? 

- Nu ştiu; ţi-am spus de la început să nu mă întrebi nimic. Simt că 
trebuie să-l scoatem. Dumneata nu ai niciodată presimţiri? Poate că e 
o simplă poftă de a strica, nu ştiu... 

- Ţi-am spus că nu mă pricep la chestii din ăstea complicate. Dar 
ar fi păcat să facem hernie sau să ne spetim pentru o părere... La 
urma urmei, cine poate veni aici? 

- Stai! tresări cel mai înalt. la să încercăm altfel! 

Prinse cu mâna braţul acoperit de zăpadă şi la cea dintâi smucitură 
îl scoase din stâlp. Nici celălalt braţ nu opuse mai multă rezistenţă. 

- Vezi, domnule?! spuse el arătând ambele braţe. Ne-am chinuit ca 
nişte bezmetici, când cu puţină glagorie se putea aranja totul. Ştii ce 
scrie pe braţul ăstalalt? Atenţiune! Prăpastie la 15 metri. Poate din 
cauza asta trebuia să distrugem indicatorul. Ca să nu se ştie că e 
prăpastie la cincisprezece metri... 

Se dădu doi paşi înapoi, îşi încordă braţul drept, apoi aruncă una 
din tăblii spre locul unde se vedea prăpastia. Parcă făcea exerciţii de 
aruncare, ca un copil. Cu aceeaşi putere şi cu aceeaşi îndemânare 
aruncă şi cealaltă tăblie, însă cu mâna stângă. Era mulţumit, deşi 
însoţitorul său îl privea năucit. 

- Să nu mă întrebi, domnule, spuse el. Poate că e joacă, poate că e 
control, poate că nu-mi place să ştiu ce e... Dacă ai fi căutat douăzeci 
şi doi de ani, ca mine, un singur lucru, pretutindeni şi întotdeauna, ai 
fi ajuns să faci şi dumneata nişte gesturi pe care nu vrei să ţi le 
explici. Când duci cu tine o închisoare, şi a-ţi sufla nasul e un gest de 


libertate, şi este, domnule! Altfel mori... 

Făcuseră un ocol destul de larg. Ajunseseră lângă un alt stâlp, de 
lemn, care susţinea sârma telefonului. 

- la uită-te, domnule! răsună speriată vocea celui mai gros. Mi s-au 
stricat mie ochii sau s-a făcut zăpada albastră? 

- Lasă-mă cu prostiile, ce dra... răspunse celălalt, dar vorba îi 
rămase în gură. Cum se poate asta? Zăpada albastră! 

- lar acum parcă s-ar îngălbeni... 

Pe neaşteptate, sârma de deasupra capului lor începu să se mişte. 
Amândoi priveau ca hipnotizaţi legănarea ei. Cel mai înalt se dădu un 
pas înapoi, ridică bastonul şi-l prăvăli cu toată puterea asupra sârmei. 
Nu se întâmplă nimic. Sârma nu era atât de întinsă ca să se rupă 
dintr-o lovitură. Mai lovi o dată, şi încă o dată, apoi începu şi celălalt 
să lovească, apoi îşi comandară loviturile: Unu! Ridicarea bastoanelor. 
Doi! Prăvălirea bastoanelor. Unu! Doi!... Unu!... Doi!... Unu! Doi!... 
Parcă ar fi lovit într-o coardă de cauciuc. lzbeau năprasnic: sau unul 
după altul, sau în acelaşi timp, sau neregulat. 

- Fugi, domnule! răcni cel mai gros. Fugi, că-mi vine să te omor. 
Fugi, cât mai judec! 

Celălalt nu-l auzea. Nu mai lovea în sârmă, izbea cu bastonul în 
stâlpul de lemn care o susţinea, izbea ca un tăietor de lemne, regulat, 
sacadat, icnind după fiecare lovitură. Haaa! Bum! Haaa! Bum! Haaa! 
Bum! 

Individul cel gros îşi scotocea buzunarele hanoracului. Scoase un 
obiect lunguieţ şi lucitor, un briceag neobişnuit, cu lama cât o 
baionetă. Se înălţă în vârfurile picioarelor şi din prima apăsare tăie 
sârma. Apoi îşi potrivi briceagul ca un pumnal. Ochii îi ieşiseră din 
orbite. Privea cu atenţie de leopard către însoţitorul lui, care lovea 
ritmic în stâlpul de lemn, ridicându-şi şi coborându-şi spatele. 
Baioneta se înălţă încet în aer... Dar cel care stătea cu spatele se 
întoarse fulgerător. Un pistol cu ţeava neagră, lungă tremura în 
mâinile lui. 

- Ce e, domnule? Ce faci? întrebă el. Am simţit vântul morţii în 
preajma mea. Ce ai în mână? 

- Am tăiat sârma... răspunse cel gros. Am tăiat-o aşa: hârşşşş! 
Hârşşş! Şi vreau s-o mai tai o dată... 

- Stai! Stai acolo! Auzi? Intoarce-te cu spatele! Auzi?... Aşa! Ca să 
fie foarte clar! Aruncă imediat cuțitul! Auzi? Imediat! 

Cel cu cuțitul nu schiţă nicio mişcare decât în momentul când 
vocea din spatele lui se prefăcu în şuier. Simţea că-i îngheaţă sângele 
în vine. Se grăbi să arunce cuțitul, departe în prăpastie. Apoi se 
întoarse: 

- Păcat... Era un cuţit special... Mi-l dăduse un italian în timpul 
războiului. Tot într-o iarnă mi l-a dat. Il aveam de douăzeci şi cinci de 


ani... Dar dacă nu mă forţai să-l arunc... îl băgăm în dumneata. Până 
în plăsele şi apoi îl învârteam, îl învârteam... Şi parcă tot mai am poftă 
să ucid. 

- Şi eu! îl ameninţă cel cu pistolul. Dar eu nu trebuie decât să apăs 
cu arătătorul. Inţelegi dumneata? O simplă apăsare, aşa cum ai 
întoarce fila unei cărţi, şi gata cu dumneata. Nu te mai găseşte 
nimeni, domnule, că te împing cu piciorul în prăpastie. Aşa!... Inţelegi? 
Ca pe-un butuc, ca pe-o murdărie. Dumneata nu simţi cum te duci de- 
a dura, că eu simt cum te împing cu piciorul drept? 

Dar în loc să tragă, băgă pistolul cu ţeavă lungă sub hanorac, apoi 
îşi şterse năduşeala de pe faţă. 

- Hai, domnule, hai! Să intrăm mai iute în cabană... se împotrivi el 
unei rafale reci, subţiri ca un bici de gheaţă. Hai, că simt ceva în jur... 
parc-ar fi o otravă, o întunecime care intră în creier şi se zvârcoleşte şi 
ia minţile... Treci înainte! 

Porniră spre cabană, pe o potecă largă, bătătorită, printre 
trunchiuri de brad îmbrăcate în alb. Se înţeleseră fără vorbe. Fiecare 
lovea cu bastonul în trunchiurile liliputane pe care le întâlnea în cale. 
Cel gros în dreapta, cel înalt în stânga. Loveau cu sete, scuturând 
zăpada de pe brăduleţi dintr-o singură izbitură. După un cot se opriră. 
La vreo sută de metri în faţa lor se zărea, într-o adâncitură, o movilă 
albă, cu uşi şi ferestre. Dar poteca pe care veniseră nu ducea într- 
acolo. Cotea din nou la stânga. Cotiră şi ei şi văzură, printre brăduleţi, 
chiar la picioarele lor, la vreo douăzeci de metri în vale, o clădire 
înaltă, cu fundaţii de bolovani şi cu ziduri de bârne, acoperită de 
zăpadă: Cabana Izvoarele. In clipa când ajunseră în faţa uşii, cineva 
stinse, dintr-o suflare, lampa lumii. 

4 

Poate chiar în secunda aceea se aprinse lampa în cabană. O lampă 
de petrol, pe care cineva încerca s-o agaţe de un cârlig înfipt în 
mijlocul plafonului. Sufrageria se umplu dintr-o dată de umbre 
mişcătoare. Cel care o aprinse, o adevărată namilă, cobori de pe 
scaun şi se duse la uşă, deschizând-o fără să se grăbească: 

- Poftiţi... spuse el. Aţi ajuns la timp. Numai un sfert de oră dacă aţi 
fi întârziat... Ce doriţi? Rom? Coniac? 

- Coniac! alese cel gros. Două mari, duble... 

- Asta cum vine? întrebă cabanierul. Două de câte-o sută? Sau 
două de câte-un sfert? Sau mai bine să vă dau o sticlă neîncepută? 

Nu mai aşteptă răspunsul lor. Luă o sticlă din raft, apoi două 
pahare şi le aşeză pe o masă pe care o alese el, chiar sub lampa de 
petrol, care parcă începea să-şi mărească flacăra. 

- Nu! porunci cel mai înalt. Nu-mi place să fiu privit, fără să văd 
cine se uită la mine şi mai ales când se uită la mine. 

- Cum poftiţi... ridică din umeri cabanierul. Bine că a trecut greul. 


Dacă rezişti până la primul semnal... 

Aşeză paharele pe o măsuţă retrasă care abia era atinsă de razele 
lămpii, apoi destupă sticla. 

- Şi care e primul semnal? întrebă cel gros. 

- Primul semnal e o şuierătură. Dar n-aţi mai apucat-o... 

Omul se întoarse la tejghea. Deschise un registru, apoi scoase de 
undeva un toc: 

- Fiţi buni şi spuneţi-mi numele. Cine stă mai mult de douăzeci şi 
patru de ore... 

- Mâine plecăm, răspunse cel mai înalt. Rămânem numai peste 
noapte. Aşa că... 

- Mâine n-o să puteţi pleca, şi nici poimâine, şi nici răspoimâine, şi 
nici... 

Cel înalt îşi strecură mâna sub hanorac, apoi sub pulover. Atinse 
patul pistolului. 

- Şi de ce, mă rog, n-o să putem pleca nici mâine, nici poimâine, 
nici?... se interesă el cu un accent de ameninţare în voce. Aş vrea să 
ştiu foarte clar... 

- Dumneavoastră nu sunteţi munteni... se dumeri cabanierul. Dacă 
Domnul e bun şi îngăduitor, şi după o săptămână potoleşte prăpădul 
care va să vie... Şi dacă nu abate urgia... Rămâneţi numai o 
săptămână în închisoarea asta... Acum cred că-mi puteţi da şi 
numele... Aşa ni se cere, că eu de felul meu nu sunt deloc curios. 
Puteţi să spuneţi ce nume vreţi, la urma urmei... Măcar să ştiu cum să 
vă chem. Că o să trebuiască să ne obişnuim, şi eu cu dumneavoastră 
şi dumneavoastră cu mine... 

- lon Petric, spuse cel gros. Trebuie să mă ridic şi-n picioare? 

Cabanierul nu-i răspunse. Aştepta numele celuilalt. Şi simţi în 
glasul lui un fel de întrebare. 

- lordan Liviu... Inginer... Sau profesor... 

-lar eu mă numesc în mai multe feluri... spuse cu voce 
nepăsătoare cabanierul. Dar m-am obişnuit să mi se spună Cucu. 
Doriţi o cameră împreună? 

Se pregătea să părăsească sufrageria, dar vocea lui Liviu lordan îi 
opri: 

- Ce voiai să spui cu semnalul ăla? Cu şuierătura? 

Cabanierul se apropie de masa lor: 

- V-am văzut de sus, din pod, când aţi încercat să scoateţi 
indicatorul. Şi v-am auzit apoi lovind în stâlpul de telefon. 

lordan îşi strecură iarăşi mâna sub pulover: 

- Eu te-am întrebat ceva pe dumneata... spuse încet printre dinţi. 
Şi îmi plac numai răspunsurile precise, fără pete. Ca să fie foarte clar. 

- Parcă dumneata ştii în momentul ăsta ce e foarte clar? făcu un 
gest de nepăsare cabanierul. După cum se vede, nu ţi-a trecut, dar nu 


mai e mult, acuşi se porneşte prăpădul, şi te linişteşti ca prin farmec. 
Aşa se întâmplă întotdeauna... şi cu oricine. Oricât de tare ai fi, nu 
poţi scăpa de nebunia dinaintea vijeliei. 

- Asta era?! se lămuri Petric. 

- Asta era... Tot aerul se preface în otravă. Şi aerul, şi lumina, totul. 
Ori te doboară spaima, ori te cuprinde dorinţa de a sfărâma. Şi nu mai 
ştii ce faci... Altul ar fi râs dacă v-ar fi văzut cum vă opinteaţi să 
smulgeţi indicatorul, sau s-ar fi gândit că aţi fugit dintr-un ospiciu. Dar 
eu ştiu că aşa se întâmplă. Şi eu am păţit la fel prima dată. Eram 
singur într-o cabană... N-am ştiut ce se întâmplă. Am început să arunc 
cu scaunele în rafturi. Am spart aproape toate sticlele şi tot nu m-am 
săturat. Dacă aş fi avut pe cineva lângă mine, cred că l-aş fi ucis. M- 
au lămurit bătrânii, după aceea... Când am auzit zgomote la uşă, 
adineauri, ştiţi la ce m-am gândit?... 

Cabanierul tăcu, un moment, lăsându-şi întrebarea suspendată, 
aşa crezu la început Liviu lordan. Dar îl văzu scotocindu-şi buzunarele 
şi apoi aprinzându-şi ţigara. 

- M-am gândit, continuă el, câţi clienţi o să am în timpul vijeliei: doi 
sau unul?... Dacă nu v-aţi fi repezit asupra indicatorului şi pe urmă 
asupra stâlpului, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat... Aţi avut mare noroc, nici 
nu vă daţi seama. Ştiţi cum numesc muntenii cei bătrâni vremea asta 
dinaintea vijeliei?... Dar mai bine nu vă spun, n-ar fi bine nici pentru 
mine, nici pentru dumneavoastră. Aşa se zice, că nu e bine să se 
rostească vorbele. Cică în clipele astea învaţă toate dihăniile sălbatice 
pofta de a ucide. O aşteaptă lupii în văgăuni, aşa spun cei care i-au 
văzut, că mai există şi oameni din aceştia pe lume, o aşteaptă lupii cu 
botul deschis, încremeniţi... Cică stau aşa, ore întregi înainte de a 
începe vijelia, stau cu botul deschis ca şi cum s-ar adăpa cu otravă. Şi 
numai dacă prind asemenea vreme învaţă să ucidă. Şi dacă o prind, 
pofta de sânge nu-i părăseşte până mor... Că numai la zece ani odată 
se întâmplă o asemenea vreme... adică nu se întâmplă, că aşa e sortit 
lumii... 

- Poveşti... încercă lordan să se împotrivească groazei şi neliniştii 
care-i dădeau târcoale. 

- Or fi poveşti... spuse cabanierul îndepărtându-se. Dar ce v-a 
apucat, acolo sus, la marginea prăpastiei?... Dumneata de ce crezi că 
am lăsat braţul drept al indicatorului acoperit de zăpadă?... Sigur că-s 
poveşti... Mai bine să vă fac focul... Aici nu se simte frigul, fiindcă aţi 
uitat să vă dezbrăcaţi tot luându-vă cu vorbele şi cu poveştile astea... 

Liviu lordan aşteptă să plece cabanierul, şi numai după ce nu-i mai 
auzi paşii îl lăsă pe Petric să-şi spună păsul. 

- Asta parc-ar vrea să ne îngrozească! explodă el pe şoptite, îmi 
venea să sar la el şi să-l strâng de gât. 

- N-a vrut să ne îngrozească şi nici nu vrea... Nu e atât de nebun 


ca să toarne otravă în doi necunoscuţi. A vrut să ne calmeze, dar se 
vede că dumitale încă nu ţi-a trecut criza... 

- Ba da, ba da! răsuflă Petric uşurat. Am scăpat şi eu câteva vorbe, 
ca omul. Nu mai simt teroarea aceea în mine şi nici pofta aceea de lup 
flămând... Dar m-au trecut năduşeli auzindu-l. Şi alte gânduri mă 
bat... Dumneata crezi că e omul pe care-l căutăm? După vorbă şi 
după felul cum se mişcă pare muntean din tată în fiu. Şi după 
obiceiurile pe care le ştie... Dacă n-a coborât în viaţa lui la oraş? 

- Imi închipui că întrebi tot aşa, scăpând vorbele la întâmplare... îl 
măsură Liviu lordan. la spune-mi, domnule! De ce atâţia oameni îşi 
aruncă părerile crezând că lumea are absolută nevoie de ele? Nu se 
întâmplă nimic rău în lume dacă tac, înţelegi dumneata? Dimpotrivă... 
Atunci de ce atâtea vorbe? Ca să te dovedeşti neghiob, sau de-a 
dreptul imbecil?... Să ştii una de la mine: în lumea asta n-au existat 
proşti şi mizerabili decât după ce omul a început să vorbească... 

- Ţi-am spus că dumneata eşti tare în chestii din astea, se retrase 
Petric. Dar ştii ce e ciudat? Că şi filosofia asta a dumitale, care are 
atâta efect, tot din vorbe se face... Şi dacă eu n-aş spune o prostie, n- 
ai face nici dumneata filosofie... 

Se auzeau paşii cabanierului apropiindu-se şi Petric descoperi pe 
faţa lui lordan trăsături care oglindeau un mare zbucium şi o 
concentrare crâncenă. Stătea ca o pisică gata să sară asupra prăzii. Şi 
gâtul i se încordase, şi umerii. Dar aşteptarea şi energia ascunsă în ea 
dispărură în clipa când cabanierul pătrunse în sufragerie. 

- V-am aranjat o cameră cu godin, spuse el. intr-un minut se face 
cald ca-n baie. Vreţi s-o vedeţi?... 

Era o invitaţie pe care Petric se pregătea s-o primească, dar lordan 
îl opri, apăsându-i mâna. Cabanierul se uita fix la Petric. Il văzuse 
schiţând gestul de ridicare şi, neînţelegând ce se întâmplă, ridică din 
umeri, dar tot nu-şi dezlipi ochii de la el. 

- E o cameră cu trei paturi... continuă cabanierul, privindu-l cu 
aceeaşi insistenţă pe lon Petric. Eu parcă te-aş mai fi văzut undeva, 
domnule Petric... Mai demult... 

Petric căută răspuns în ochii lui lordan şi înţelese din căutătura lor 
încruntată că trebuie să nege. 

- Nu! Nu! răspunse el ca şi cum s-ar fi apărat de ceva neplăcut. Nu 
cred că ne-am văzut. 

- Dar nu e nicio supărare dacă ne-am întâlnit sau nu în lumea asta 
mare, spuse cabanierul. Cine ştie pe la ce cabană aţi trecut, sau... 

- Sau poate că l-ai întâlnit dumneata, în vale... interveni Liviu 
lordan. Adică în lume... 

- M-aş mira... răspunse imediat cabanierul. De mai bine de 
douăzeci de ani n-am coborât în lume... Poate în timpul războiului. Dar 
nu pe front, pentru că n-am fost pe front... 


În tot timpul dialogului, nici cabanierul, nici Liviu lordan nu se 
clintiră cu un centimetru din locurile în care se aflau. Era ceva 
ameninţător şi ciudat în atitudinea lor. Liviu lordan simţi că trebuie să 
schimbe vorba: 

- Parcă am mai văzut o clădire cu hornuri... 

- E mai veche şi mult mai mică, spuse cabanierul. Nici nu ştiu dacă 
a fost vreodată cabană. Vara, când e multă lume, punem acolo 
paturile de rezervă. Cu puţin interes s-ar putea amenaja... 

Cabanierul intrase în joc, dar nu se mişcase de acolo de lângă 
tejghea. Petric, crezându-se privit, dădea semne de nervozitate. 
lordan interveni din nou: 

- Nu putem dormi într-o cameră cu trei paturi! anunţă el, tot fără 
să se uite spre cabanier. Aşa ne-am obişnuit... 

- Eu credeam că o să vă prindă bine un al treilea pat... 

- Eu credeam că dumneata eşti cabanier şi trebuie să ţii seama de 
ceea ce vrea clientul! spuse sec Liviu lordan. 

Cabanierul rămase doar o clipă în cumpănă: 

- Bine. Atunci o să-l scot. Altă cameră mai mică nu avem... Şi, chiar 
dacă am avea, ar fi păcat, că asta s-a încălzit. 

Se auzeau paşii lui îndepărtându-se. 

- Nu la dumneata s-a uitat tot timpul, spuse lordan. S-a uitat numai 
la mine. Probabil că mă vedea într-o fâşie de lumină. Probabil că i s-au 
aprins nişte amintiri. N-o să fie uşor... 

Şi deodată cabana fu atacată din toate părţile de forţele vijeliei. 

5 

Cireşarii se opriseră chiar la începutul Brânei ladului, îndărătul unor 
stânci uriaşe care-i apărau ca nişte scuturi. Se opriseră să-şi tragă 
sufletul, după ce înfruntaseră vijelia prin toată Şaua Mare. Erau sleiţi 
de puteri, dar scăpaseră toţi de spaima şi nebunia care-i cuprinseseră 
la Zaruri. In locul unde se opriseră, vijelia devenise o simplă forţă 
sonoră. 

- Parc-am fi într-o sală de cinema, spuse Dan, într-un moment de 
pauză acustică. Ce-ar fi să rămânem aici? 

Se înghesuiseră toţi într-un cerc spontan, îşi lipiseră unii de alţii 
umerii şi capetele ca să se poată auzi. Nu erau înfriguraţi şi aveau, 
aproape toţi, senzaţia stranie că participă la o întrecere sportivă. Când 
nu vor mai putea, vor spune: „Gata! Abandonăm!” şi se vor da lao 
parte. Mai departe nu încercau, sau nu puteau să se gândească. 

„Acum, trebuie să profităm acum! îşi spunea Victor. Vijelia e abia la 
început, încă nu şi-a dezlănţuit toate puterile. Mai mult urlă decât 
atacă. Parcă ar vrea să ne înșele... Singur că vrea să ne înşele!... Ce 
vom face când va începe viscolul? Când se va lăsa gerul? Când nu se 
va mai vedea nimic?... Toată liniştea asta e o capcană... Aici nu e un 
adăpost. E un mormânt...” 


- Trebuie să plecăm! spuse deodată Victor. Aici nu mai putem 
rămâne niciun minut. Gata! Pregătirea! 

- Poate că suntem mai feriţi aici... împrumută lonel ideea lui Dan. 
De ce să mergem aiurea? 

Victor ar fi putut să-i răspundă cu gândurile care-l frământaseră 
până în clipa când luase hotărârea plecării. Dar n-ar fi însemnat 
altceva decât să deschidă gustul discuţiilor. Îl cuprinse un val de 
mânie şi nu făcu nimic ca să i se împotrivească: 

- Idiotule! strigă el. Dacă vrei să te sinucizi, n-ai decât! Dar nu-i 
molipsi şi pe alţii. Gata! Plecarea! Şi nimeni nu are voie să 
abandoneze schiurile! Mai bine să rămână el decât să-şi lase schiurile! 
Gata! 

- Stai! îl opri Ursu. Nu putem să pornim orbeşte. 

- Ba da! se încăpăţână Victor. Pornim orbeşte. Nu înţelegi că 
primul lucru pe care trebuie să-l facem este să fugim din capcana 
asta? 

- Aşa nu se poate! Trebuie să înţelegi şi tu că nu ne plimbăm pe 
asfalt. Ne scoţi din capcană, dar unde ne duci? 

- Nu ştiu! răspunse Victor. Şi nici nu trebuie să ştim. 

- Victor! se rugă Maria. Aici începe Brâna ladului. Nu vezi ce 
întuneric s-a făcut? Nici palma nu se mai zăreşte... Cum putem să 
trecem iadul ăsta blestemat?... Mai bine... 

- Mai bine taci! urlă Victor. Vă cer un singur lucru. Probabil pentru 
prima şi ultima dată. Nu ştiu unde vă duc... Dar lăsaţi-mă să vă duc. 
Până când voi cădea, nimeni să nu facă altceva decât ceea ce spun 
eu. Atât! 

- Da! spuse Lucia. Daaaa! Şi să plecăm odată! 

- Cum o să trecem cu schiurile pe umăr? întrebă Dan. 

- Cum o să trecem? întrebă Ursu. Schiurile le duc eu. Dar pe unde 
o să trecem şi cum? Dac-am avea lanterne... 

- O să trecem legaţi, răspunse Victor. Şi o să mergem pe potecă, 
fără niciun risc. Vom călca pas cu pas, în urmele celor care au coborât 
de la cabană. Dacă va fi nevoie, vom căuta urmele cu mâinile. Şi cred 
că ar fi mai bine să treacă Tic în frunte. El are piciorul cel mai mic. Ai 
înţeles, Ticuşor? 

- Cum să nu înţeleg?... Nici măcar n-o să fie greu. Din şase urme 
nimeresc eu una. Cel de după mine... Adică mai bine eu, nu el! Nu 
ridic piciorul decât după ce simt piciorul celui de după mine 
atingându-mi glezna. O să fie grozav! 

- Da... consimţi Ursu. Aşa vom putea ajunge... undeva. lar 
schiurile... Cred că ar fi bine să facem un fel de sanie din ele. Să le 
legăm şi să le tragem după noi. Funii avem, avem şi sfori. Intr-un 
minut terminăm cu ele. Şi dacă rămân ultimul, le trag eu. Mai uşor 
decât dacă le-aş duce pe-ale mele pe umăr... 


- Oare n-am putea să-l folosim şi pe Tombi? spuse Maria, parcă 
pentru a răscumpăra nedreptatea pe care i-o făcuse cu câtva timp în 
urmă, la Zaruri, căţelului. 

- M-am gândit şi eu, se bucură Tic. Chiar în clipa când ai început să 
vorbeşti tu. O să-i fac o zgardă din sfoară şi o să-l învăţ să ne dea 
semnale. Auzi, Ţombi? Să nu-ţi închipui altceva. Dacă poteca e sigură, 
mă tragi. Dacă simţi gol, te lipeşti de picioarele mele. Da? 

Câteva minute mai târziu, legaţi unul de altul, cireşarii începură să 
urce Brâna ladului. Nu se vedea nimic. Se lăsau duşi de urme. Erau 
închişi între doi pereţi gigantici, care nici ziua nu lăsau să pătrundă 
lumină în despicătura de iad. Dacă poteca nu s-ar fi strecurat ca un 
labirint printre stânci, vijelia i-ar fi zvârlit pe cireşari ca pe nişte frunze 
în prăpastie. Şuierăturile ei erau înspăimântătoare. Inaintau încet, pas 
cu pas, parcă-şi lipiseră picioarele; formau împreună o lighioană 
necunoscută, o omidă a nopţii şi a zăpezii, cu şapte perechi de 
picioare. Inaintau îngheboşaţi, cu glugile trase peste cap, ca un convoi 
orb de fantome, şi fiecare pas era o întrebare, aceeaşi întrebare de 
groază. De câte ori nu simțeau goluri sub paşii lor! De câte ori nu 
simțeau în stânga şi în dreapta hăuri fără fund! De câte ori nu căutau 
cu mâna şi apoi cu trupul reazemul stâncii când vijelia răzbătea până 
la ei! 

Inaintau încet, fiecare pas era o veşnicie, şi frigul se strecura în ei, 
mai ales în mâini şi-n picioare, şi n-aveau cum să se apere. Şi cel mai 
mult suferea ultimul, încheietorul convoiului, care de multă vreme nu 
mai târa după el vraful de schiuri. Le ridicase pe umăr, în mers, şi 
trebuiau ţinute vertical ca să nu le lovească de stânci, să nu-şi piardă 
echilibrul şi apoi să-i tragă şi pe ceilalţi în prăpastie după el. Greutatea 
poverii îi aplecase umărul, iar teama că ar putea să-i stânjenească pe 
ceilalţi îi transformase mersul într-un chin... Brâna ladului... Brâna 
ladurilor... 

Dar nu era decât o cărare spre iad. ladul abia începea. Vuietul surd 
se apropia, se apropia, se apropia. Întunericul se transformase într-o 
ceaţă albă, sclipitoare, densă, prin care nu se vedea nimic. Nici 
degetele care atingeau ochii nu se vedeau. Era halucinant totul. Şi 
mai ales vuietul cumplit, rău, apăsător. Şi şuierăturile care înţepau şi 
frigeau auzul. Şi rafalele care se îngroşau şi se transformau în talazuri, 
izbind furioase în piept şi-n abdomen. 

intraseră în iad, în mijlocul iadului. Cineva se prăbuşise şi după el 
toţi ceilalţi. Alunecau, alunecau pe o coastă de gheaţă. Cel cu schiurile 
se azvârlise înainte, luase el conducerea şirului. Nu se vedea nimic. 
Ceaţa albă lovea, era aspră şi rece. Albeaţa aerului trecea prin 
pleoapele închise. Era un infern neverosimil, un infern alb şi crud. Şi 
alunecarea nu se mai termina. Era o alunecare lungă, o alunecare fără 
sfârşit, dar prea lungă pentru a fi rea. Devenise o alunecare lină, 


înceată, care primea din plin ura şi forţa vijeliei şi mai ales canonada 
şi şuierăturile ei. Incet, încet alunecarea se opri... 

Ursu îşi descolăci de pe braţ funia de care erau legate schiurile, 
apoi, cu o singură mişcare, îşi scoase laţul din jurul toracelui. Apoi 
porni după funie pentru a-i număra pe cei care alunecaseră. Erau toţi. 
Şi Tombi. Abia după aceea îşi întoarse spatele împotriva vântului şi 
izbuti să deschidă ochii. Era o lumină stranie, albă, străvezie. La 
început nu zări nimic decât vânzoleala albă. Apoi îşi văzu mâna, apoi 
zări la picioarele lui o pată întunecată: legătura de schiuri şi bețe. 
Spatele şi gâtul îl mai dureau, mii de alice foiau în carnea lui, dar 
schiurile erau acolo, toate. De câte ori nu crezuse că umărul nu-l va 
mai asculta, că va azvârli cu o singură tresărire povara duşmană, că 
mâna îi va cădea inertă şi liberă... Dar de fiecare dată se aprindea un 
fulger: erau singurele lor arme în infernul acela alb... 

Ursu simţi deodată o lovitură năprasnică în spate, parcă i-ar fi 
căzut un sac cu nisip din înaltul cerului. Abia mai avu timp să se 
răsucească pentru a nu se prăbuşi peste schiuri. Se ridică încet, cu 
spatele împotriva viscolului, împingându-se spre locul unde se aflau 
ceilalţi, într-o groapă salvatoare în care vijelia lovea cu a zecea parte 
din puterea ei. Îl găsi pe Victor, în spatele lui era Maria. In spatele 
Mariei era Lucia. Ultimul era lonel. Inaintea lui Victor era Dan. lar 
primul era Tic, încovrigat peste Tombi. Se aplecă deasupra lui Victor şi 
îşi lipi buzele de urechea lui: 

- Suntem într-o groapă, chiar pe potecă, dar abia se mai văd 
urmele. Le astupă viscolul. Nu ştiu încotro s-o luăm. Cred că nici 
târându-ne nu putem înainta... 

Apoi îşi duse urechea la buzele lui Victor: 

- la ochelarii mei, îi răspunse Victor. Mi-a fost teamă că am pierdut 
poteca. S-ar putea să o pierdem de-acum înainte, dar măcar ştim că 
alunecarea nu ne-a dus aiurea... Poate că dăm peste stâna aceea. Tu 
să o iei înainte. Leagă-te de mine cu o sfoară... sunt vreo două 
ghemuri în rucsac. Şi dacă mai dai de urme, trimite semnale. Noi vom 
porni după fiecare semnal. Inţelegi? 

- Inţeleg, spuse Ursu. Trebuie să dibuim urmele până nu le astupă 
viscolul. Dacă smucesc de trei ori la rând, porniţi în direcţia sforii. O să 
trag şi schiurile după mine... Victor! Mai frământă-i pe ceilalţi. Să nu 
cumva să adoarmă... O să leg sfoara de Tic, ca să nu se încurce şirul... 

Victor mai avea să-i spună ceva lui Ursu: 

- Nu lua schiurile cu tine. Trebuie să fii liber ca să poţi umbla după 
urme. Ursule! Numai de la urme poată să vină salvarea noastră. Dacă 
va fi nevoie să cauţi prin zăpadă cu mâinile? Hai, du-te! 

Ursu plecă. Legase un capăt al ghemului de sfoară de mâna lui Tic, 
apoi băgase ghemul în buzunar şi trăsese fermoarul în aşa fel ca să 
rămână doar o deschizătură prin care să se desfăşoare sfoara. Victor 


avea dreptate. Trebuia să aibă mâinile libere. Găsi o urmă chiar lângă 
legătura de schiuri. Era bine întipărită în zăpada veche. Viscolul încă 
n-o astupase. Vârful încălțămintei era îndreptat spre coasta pe care 
alunecaseră cireşarii. Era prin urmare o urmă bună, urma cabanierilor. 
işi potrivi, întorcându-se şi el cu spatele, bocancul în urma găsită. 
Calculă în gând lungimea pasului celui care lăsase urma şi îşi purtă 
piciorul liber înapoi. Incepu să apese zăpada şi acolo unde simţi mai 
mică rezistenţă, călcă. Era urma veche. Făcuse un simplu control 
pentru a afla direcţia potecii. Din păcate, poteca înainta împotriva 
vijeliei. Dar şi aceasta era o direcţie. Cu spatele împotriva vântului, se 
căzni să meargă pas cu pas pe cărarea presupusă, pe urmele lăsate 
de cei trei cabanieri, refăcând în sens invers mersul lor. Mergea fără 
să mai cerceteze urmele, se lăsa dus de un fel de instinct. Din loc în 
loc se oprea pentru a controla poteca. Uneori urmele erau vizibile sau 
se lăsau uşor descoperite de căutarea mâinilor prin zăpadă. Alteori 
însă îl apuca spaima că a pierdut poteca, atât de mult îi trebuia până 
ce îndepărta zăpada pufoasă şi dădea de golul unei urme vechi. 
Mergea numai cu spatele. Cu faţa nu ar fi putut să înainteze nici doi 
paşi. Uneori, paveze pe care nu le vedea îl apărau de rafalele turbate 
ale viscolului. Alteori, lovindu-l cu puterea şi răutatea unor saci cu 
nisip, rafalele îl prăbuşeau, îl rostogoleau, îi strecurau proiectile de 
zăpadă pe sub glugă. Nu se vedea nimic, doar o învălmăşeală albă, ca 
nişte nouri care nu-şi găsesc locul. Un talaz, scăpat de bariere, 
aproape că-l ridică pe sus şi-l azvârli câţiva metri, lipindu-l de un 
bolovan. Se ridică anevoie, năucit şi mai ales speriat că a pierdut 
poteca. Nici nu putea să-şi dea seama în ce direcţie îl azvârlise 
talazul. Dar chiar lângă el, sub bolovan, zări câteva urme distincte. 
Nici măcar nu erau astupate de zăpadă. Işi potrivi bocancii în ele, apoi 
îşi continuă mersul în sens invers. Urmele erau mari şi le găsea 
mereu, fără să le caute. Nu mai coborau, urcau o pantă lină. Vijelia 
însă îşi schimbase direcţia. Il izbea în piept şi-n abdomen. Şi puterea 
ei creştea mereu. larăşi se pomeni luat pe sus şi aruncat. Nimerise 
într-o groapă. intinse mâinile pentru a-şi opri rostogolirea şi întâlni 
obstacole vii, mişcătoare. Ajunsese în groapa din care plecase, în 
groapa în care se aflau cireşarii! 

Vijelia nu se simţea acolo, dar pe măsură ce ninsoarea se înteţea, 
zăpada se aşternea în groapă. Mai devreme sau mai târziu, groapa se 
va umple cu zăpadă... 

Tinerii se strânseseră într-un cerc, într-o horă stranie, fantastică. 
Se învârteau fără încetare: un minut la dreapta, un minut la stânga. Şi 
ţopăiau mereu. Poate că strigau sau cântau, dar nu se auzea nimic 
altceva decât urletul neîntrerupt şi lugubru al vijeliei. 

Ursu îl căută pe Victor, îi căută urechea pentru a-i spune ce se 
întâmplase. 


- Nu mai înţeleg nimic... Aceleaşi urme m-au adus înapoi. 

- Eşti sigur că sunt aceleaşi? îl întrebă Victor. Eu nu cred... Trebuie 
să fie alte urme... Mai uită-te o dată. Poate că nu sunt urme care vin 
de la cabană... poate că sunt urme care duc la cabană... Altfel nu se 
poate explica... 

- Vrei să spui că... Daaaa! Să ştii că ai dreptate. M-au adus aici 
nişte urme uriaşe. Cele pe care le-am întâlnit la Zaruri. Mă iau după 
ele. N-au unde să ducă decât la cabană! 

Ursu le găsi la extremitatea de sus a gropii. Incă nu erau acoperite. 
Nu se mai întoarse cu spatele. Se încovrigă şi, căutându-le cu mâinile 
şi cu ochii, începu lupta disperată cu vijelia. Inainta prin cortina de 
zăpadă şi urlete, prin groaza şi teroarea talazurilor, ca un obiect 
mânat din spate de-o forţă şi mai cumplită decât a vijeliei. Parcă 
trecea prin ziduri rele de cauciuc, pe care trebuia să le sfredelească 
pas cu pas, metru cu metru. Tot trupul îi devenise un sfredel şi 
mergea ca un nebun, sfredelea cu înverşunare talazurile de cauciuc, 
se opintea, cădea, împingea cu capul, şi cu grumazul, şi cu spatele, şi 
cu umerii, mai ales cu umerii. Nu mai vedea urmele pe care le căuta. 
Le simţea cu bocancii în zăpada dură sau moale, le simţea şi le călca 
îndărătnic şi nimicitor, parcă le-ar fi căutat cu picioarele goale. Şi 
mereu controla sfoara şi o smucea şi-i chema pe ceilalţi după el. Şi-i 
simţea venind, îi simţea din încordarea sforii când îi oprea 
desfăşurarea, şi puterile creşteau în el, parcă i le trimiteau ceilalţi prin 
sfoara aceea mai subţire decât o sârmă de telefon. Ca un sfredel 
înainta prin cortina rea şi vâscoasă, printre proiectilele care-i ciupeau 
cu ţepi otrăviţi părţile descoperite ale feţei. Şi se încălzise, parcă 
simţea sudoarea pe spate şi pe piept, dar se opintea ca un bezmetic, 
îşi ducea cu înverşunare jugul de plumb. Cădea şi se ridica, şi de 
multe ori mergea în patru labe, sau se târa, aşa cum pesemne se 
târau cei de după el. 

Se opri lângă un perete pe care-l ghici neted şi uriaş, se opri pentru 
că acolo, la rădăcina peretelui, vijelia devenea iarăşi o simplă forţă 
sonoră. Ceaţa era mai străvezie acolo şi se vedeau limpede urmele 
celor care trecuseră; zăpada veche abia se primenise cu un strat 
subţire de ninsoare. Erau două feluri de urme: unele care urcau, altele 
care coborau. După grosimea stratului de ninsoare, cele care urcau, 
urmele gigantice, erau mai noi decât cele care coborau. Deci, Victor 
avusese dreptate!... 

Ursu se pregăti să dea semnalul convenit... dar nu mai găsi sfoara. 
Ghemul se desfăşurase de tot, iar capătul sforii îi ieşise prin 
deschizătura buzunarului. În prima clipă crezu că va înnebuni. „Dacă 
prietenii din urmă vor pierde poteca? Imposibil!” îşi reveni el imediat. 
Probabil că în momentul când nu vor mai simţi rezistenţă, se vor opri. 
Sau poate că veneau chiar pe urmele lui, şi atunci vor înainta cu 


prudenţă până... „Numai să nu creadă că mi s-a întâmplat ceva!” se 
înfioră vlăjganul. Gândul acesta îl trezi. Scoase la iuţeală cel de-al 
doilea ghem de sfoară, apoi căută un ciot în peretele de stâncă pentru 
a lega de el unul din capetele sforii. După ce se asigură astfel, porni 
pe urmele pe care venise. Muntele încă îl proteja de puterea vijeliei. 
Căuta peste tot, deşi ştia că nu va găsi sfoara decât în clipa când îşi 
va întâlni prietenii. Undeva se lovi de un obiect ciudat de metal, înfipt 
în zăpadă. Era o tăblie. Câţiva paşi mai încolo găsi o altă tăblie, 
asemănătoare cu prima, poate mai îngustă. Işi continuă căutarea, 
uitând o clipă pentru ce pornise înapoi. Şi mai găsi un obiect, tot de 
metal, un cuţit uriaş, ca o baionetă, împlântat în zăpadă. Abia mai 
târziu se dezmetici. In locurile unde găsise cele trei obiecte de metal, 
nu întâlnise nicio urmă! 

N-avu vreme să se gândească prea mult, pentru că mai găsi ceva 
în vârtejul de zăpadă. O pată neagră, mobilă, care i se strecură printre 
braţe şi-i răsuflă cald în obraji: Tombi. Era emisarul celorlalţi şi 
strângea în dinţi un creion rupt pe jumătate de care era legat un 
capăt de sfoară. Ursu trase, trase mult de sfoară până ce o simţi 
încordată. Prietenii lui erau pe la jumătatea sforii, adică pe la vreo 
cincizeci de metri. li chemă după el cu smuciturile convenite, dar simţi 
şi el nişte smucituri care nu făceau parte din codul de semnale. Le 
descifră din prima clipă. Era un mesaj de bucurie, de încredere, de 
speranţă. Reîntâlnirea... Se înapoie la scutul de piatră, gândindu-se să 
aştepte cu folos sosirea celorlalţi. Mai întâi refăcu ghemul pe care-l 
avea în buzunar, apoi înfăşură în jurul creionului sfoara adusă de 
Tombi. 

Revederea, reîntâlnirea, se transformă într-o horă mută şi imobilă. 
Abia după aceea se prăbuşiră, unul după altul, în zăpadă, la rădăcina 
peretelui de stâncă. Voiau să răsufle, măcar de câteva ori, ca oamenii. 
Atât: să răsufle de câteva ori fără groază că le îngheaţă plămânii. 
Vijelia îi zdrobise şi-i sufocase. 

Ursu dibui repede mecanismul şi resorturile cuţitului. Era un 
pumnal special, cu lamă lungă şi ascuţită ca briciul şi cu un vârf 
subţire ca acul, care ar fi pătruns şi prin capătul unghiei. Era o armă 
redutabilă, care se închidea ca un briceag şi se deschidea fulgerător 
prin simpla apăsare a unui buton. Celelalte obiecte metalice, cele 
două tăblii le dădură mult de furcă tinerilor până îşi făcură o idee 
asupra utilității şi scopului lor. Dar când descoperiră că sunt braţele 
unui indicator metalic, simţiră poate prima undă de bucurie şi 
speranţă de când părăsiseră acel loc blestemat pe care-l botezaseră 
„La Zaruri”. Descifrarea indicatoarelor se făcu în două secunde, după 
ce îşi uniră trupurile într-o sferă, care nu lăsa să pătrundă nici cea mai 
subţire rafală a vijeliei. Victor şi Ursu aprinseră simultan două 
chibrituri, fiecare luminând şi memorând literele unei tăblii. Pe una 


dintre ele scria: „Atenţiune! Prăpastie la 15 metri!” lar pe cealaltă: 
Cabana Izvoarele: 200 metri. 

După ce telefonul fără fir anunţă rezultatul descifrării, cireşarii 
ţinură cea mai fantastică adunare a vieţii lor. Fiecare primi un număr 
de recunoaştere, sau un semn de recunoaştere. Tic: un deget, Maria: 
două, Lucia: trei, lonel: patru, Ursu: pumnul strâns, Victor: palma 
întinsă, Dan: tot pumnul strâns. Erau în cerc, un cerc format din 
trupuri aplecate. Nu se putea auzi nimic decât lipind buzele de ureche 
şi protejându-le cu mâinile. Cel care voia să vorbească trebuia să-şi 
anunţe mai întâi, în mijlocul cercului, semnul de recunoaştere. Uneori 
semnele se ciorovăiau între ele, pentru întâietate, alteori erau pauze, 
sau reveniri, sau retrageri de la cuvânt. Telefonul fără fir, de atâtea ori 
folosit în joacă, devenise acolo, în infernul de gheaţă, în haosul de 
urlete şi de şuierături, toată speranţa şi puterea lor. 

lată cum se desfăşurase nemaipomenita lor adunare: 

Ursu: Le-am găsit pe o rază de zece metri, poate chiar mai puţin. 
Tăblia cea lată era înfiptă în zăpadă. Celelalte obiecte păreau trântite, 
căzute. 

Lucia: N-ai căutat stâlpul? 

Ursu: Din păcate nu ştiam că sunt de la un stâlp. Dar chiar dacă aş 
fi ştiut şi aş fi căutat anume un stâlp, nu l-aş fi găsit. Nu cred că era în 
raza aceea. 

lonel: Dacă ai trecut pe lângă el? 

Victor: Ne pierdem timpul cu întrebări inutile. Nu văd cum se poate 
răspunde la întrebarea asta... de unde să ştie dacă a trecut sau nu pe 
lângă stâlp? 

Ursu: în orice caz, acolo unde am găsit tăbliile nu era nici urmă de 
stâlp. Sigur. 

Tic: Probabil că le-a smuls vijelia... 

Victor: Se poate să le fi smuls vijelia. Dar nu puteau să zboare. 
Trebuiau să cadă lângă stâlp. 

Ursu: De câte ori să vă spun? Nu era nici urmă de stâlp. Dacă am 
găsit un cuţit, cum să nu fi găsit un stâlp? 

Lucia: Argument decisiv! 

Maria: Dacă au căzut de pe o înălţime? De pe o movilă sau de peo 
colină care nu se vede? 

Dan: Noroc că nu ţi-au căzut în cap. Mi-au îngheţat picioarele. 
Bocnă. 

Victor: S-ar putea că Maria să aibă dreptate. De fapt, e singura 
explicaţie. Deşi... 

Lucia: Oare nu ne pierdem timpul? Ce voiai să spui cu deşi, Victor? 

Victor: Cuţitul mă pune pe gânduri... Dacă n-ar fi fost cuțitul, eram 
liberi să credem orice. Aşa se complică totul. Trei obiecte în acelaşi 
loc! Nu vi se pare cam straniu? 


Ursu: Ba da! 

Lucia: Cum ai găsit cuțitul? 

Ursu: Nu era înfipt în zăpadă. Era culcat. Şi deschis. 

Victor: Asta-i! Un asemenea cuţit nu se poartă deschis decât cu un 
anumit scop. Bravo, Lucia! Nu e un cuţit de bucătărie, ci un pumnal... 

Tic: Oare nu puteau şi tăbliile să se prefacă în arme? Unul cu 
cuțitul... altul cu tăbliile... 

lonel: împotriva cui, Ticuşor? Cine e nebun să înceapă să se bată 
pe o vreme ca asta? 

Tic: De unde ştii că s-au bătut acum? Poate mai demult. 

lonel: Nu... Două grupuri au trecut pe aici înainte de vijelie. Unul de 
la cabană, altul spre cabană. Cum de n-au văzut obiectele, în mijlocul 
potecii sau în apropierea ei? Deci nu s-au pierdut şi nu s-au aruncat 
înainte de vijelie. 

Victor: Bravo, lonel! Şi bravo, Ticuşor! De la fiecare trebuie reţinută 
o idee. Una: că obiectele au putut fi folosite ca arme. A doua: că n-au 
putut ajunge aici decât după o anumită oră. Cu câtva timp înainte de 
vijelie, cu foarte puţin timp, sau chiar în timpul vijeliei. 

Maria: Nenorocirea e alta. Indicatorul nu ne spune niciun adevăr. 
Nu e nicio cabană la 200 de metri. Dacă obiectele au căzut de peo 
înălţime, de ce să nu fi căzut de pe vârful muntelui? Unde ne aflăm? 

Dan: Orice nenorocire cu reversul ei! Dacă nu e nicio cabană la 200 
de metri, înseamnă că nu e nici prăpastie la 15 metri. Bravo, Dan! 
Deşi nu pot să vă spun unde ne aflăm. 

Victor: Cine îşi aminteşte harta? Dar nu drumul spre Mitiş. Cine îşi 
aminteşte relieful de la Şaua Mare în sus? 

Ursu: Nu sunt foarte sigur... Ceva îmi amintesc... 

Victor: Nici eu nu sunt foarte sigur, Ursule. De aceea am întrebat. 
Simt nevoia să confrunt cu cineva amănuntele pe care mi le amintesc. 
După Brâna ladului poteca parcă se lasă la vale în serpentine? 

Ursu: Da. Un fel de zigzaguri mai ondulate. Cam aşa: la dreapta, la 
stânga, la dreapta, la stânga. Da! De patru ori. Prima dată făcea mult 
la dreapta... Şi a patra oară mult la stânga. 

Tic: Bravo, Ursu! 

Victor: Pe urmă parcă urca în serpentine largi între doi versanţi: 
unul înalt şi altul mai scund, probabil pe valea unui torent... Ba nu! 

Ursu: Ba da! Între doi versanţi şi chiar la poalele celui mai înalt. 
Cândva o fi fost un torent... 

Victor: Cândva da! Ştiţi ce cred eu? Cred că suntem salvaţi! 
Versantul din stânga, care ne adăposteşte acum, ne va duce până 
sus, la cabana Izvoarele! Lasă, Ticuşor! Ştiu ce vrei să spui... Nu 
trebuie decât să-l pipăim în tot timpul urcuşului... 

Dan: Dacă ar fi numai asta... 

Lucia: Trebuie să rezistăm. Să ne târâm, să ne... Ce să vă mai 


spun? Parcă voi nu ştiţi ce înseamnă a rezista... 

Ursu: Aici ne apără un munte întreg. Dar când vom coti? E bine să 
fim pregătiţi... 

lonel: Cred că e bine să ne înarmăm cu beţele... 

Maria: Nu cred... Nu că ne-ar încurca, deşi s-ar putea întâmpla şi 
asta... Să nu-l lovim pe cel din spate... 

Lucia: Dublu argument decisiv! 

Victor: Concluzii: Pornim spre cabana Izvoarele. Ne ghidăm după 
versantul din stânga. Mereu şi mereu după peretele din stânga. 
Mergem în salturi. Oriunde întâlnim o poziţie de apărare, ne oprim. 
Dar nu ne oprim nici pentru o clipă în calea vijeliei. Să tragem mereu 
până la primul scut... ca nişte catâri... Vă mai amintiţi?... Cabanierul 
de la Poieniţa! El ne-a spus că după ce trecem de Şaua Mare s-ar 
putea să găsim un loc de refugiu, o stână veche... Cine o vede... adică 
cine o simte, dă alarma! 

Pregătirea plecării se termină foarte repede, iar primele minute de 
urcuş, la adăpostul meterezului de granit, se transformară în plăcere. 
Victor conducea grupul. Ursu era în urmă şi trăgea după el schiurile. 
Urcuşul era lin şi din vijelie nu răzbăteau până la ei decât urletele, 
îngrozitoare, şi din când în când câte o rafală pierdută, care le 
şfichiuia obrajii şi-i obliga să se întoarcă, mai mult din umeri. Dar 
cărarea coti brusc şi-i oferi vijeliei şi viscolului. Nici n-apucară să se 
întoarcă. Talazurile îi prăbuşiră la pământ într-o clipită. Şirul se 
întoarse ca o omidă, târându-se. Ursu trecu în frunte, iar Victor în 
ariergardă, cu schiurile după el. Vlăjganul se întoarse cu spatele şi 
porni mai departe, aproape lipit de munte, obligându-i şi pe ceilalţi să 
pornească, smucindu-i, trăgându-i după el. Mai mult cădeau decât 
urcau. Vijelia parcă-i descoperise atunci, prea teferi, şi trimitea asupra 
lor toate proiectilele, toate calibrele. Ursu îi trăgea, îi scula, îi smucea, 
îi chinuia. În genunchi, pe spate, pe burtă, numai să urce. Dacă i-ar fi 
scăpat la vale... Trase şi mai aprig de funie, până ce simţi că vijelia se 
înmoaie. Atunci deschise ochii şi zări la câţiva paşi în faţa lui, pe o 
movilă albă, o pată neagră, o jivină a groazei. După o clipă n-o mai 
zări. Simţi şi o lovitură pe umăr. Il căutau buzele lui lonel care-i 
şopteau că la dreapta se vede stâna. 

Dihania neagră reapăruse. Urletele ei de chemare şi moarte se 
pierdeau în vijelie. 


Capitolul V 
1 

Vijelia huia din o mie de guri rele şi hămesite, făcea să scârţâie 
acoperişul şi să zdrăngăne geamurile, dar în cameră era cald, 
înăbuşitor de cald, iar lampa de metal, ca un glob din bâlciurile 
provinciale, împrăştia o lumină orbitoare, care rănea ochii. Cabanierul 
rămase în uşă. lordan îi spuse sec, fără să se întoarcă: 

- Pregăteşte-ne masa peste... vreo două ore. Tot ce ai mai bun. Şi 
vinul cel mai bun. Avem câteva lucruri de lămurit. Ca să fie foarte 
clar... 

Cabanierul rămase iarăşi o clipă în cumpănă; Avea sprâncene 
stufoase. Când se încrunta, îi acopereau ochii. 

- Bine... se hotări el. Mai avem câteva sticle de Fetească neagră şi 
un Pinot negru, de Murfatlar... 

Apoi închise uşa încet, fără zgomot. | se auzeau paşii îndepărtându- 
se, apoi bocănind pe treptele scării interioare. 

- N-ar fi fost mai bine să mâncăm acum? întrebă lon Petric. Măcar 
o felie de pâine, ceva. Văd negru de foame... Şi poate că era mai bine 
să-l luăm pe nepregătite... 

lordan îşi lipise urechea de uşă. Asculta. Apăsă încet clanţa şi la fel 
de încet crăpă uşa. O crăpătură cât o muchie de cuţit. Nu se vedea 
nimeni pe coridor. Dădu mulţumit din cap, apoi apropie un scaun de 
uşă pentru a păstra deschizătura aceea subţire cât o muchie de cuţit. 
Se dezbrăcă la iuţeală. Hanoracul îl puse la uscat, pe un scaun în 
apropierea godinului, iar puloverul şi-l aşeză, desfăcut, deasupra 
pernei. Işi scoase şi bocancii, şi ciorapii de lână, apoi se întinse pe pat, 
cât era de lung, numai picioarele şi le aşeză pe scaunul care asigura 
uşa. Din locul unde era, pe pat, putea să vadă o porţiune a coridorului, 
în diagonală, în aşa fel că nimeni nu s-ar fi putut apropia de uşă pe 
furiş, fără să fie zărit. Ca să se închidă uşa, nu trebuia decât să 
împingă scaunul cu piciorul. 

Petric se oprise lângă patul lui: 

- Ai grijă, domnule. Se vede pistolul de parcă ar fi o mitralieră... 
Ziceam că poate ar fi fost mai bine să-l luăm pe nepregătite. Nu 
numai că mi-ar fi fost foame... 

- Lasă foamea! se supără lordan după ce îşi ascunse centura şi 
pistolul sub pernă. Rabdă, că nu mori. Inţelegi, domnule? Gândeşte-te 
că trebuie să rabzi şi pe urmă e simplu. lar cu nepregătitul las-o mai 
moale. Dacă nu te pricepi, de ce te bagi? Nu înţelegi că e mai bine 
pentru noi dacă-l lăsăm să fiarbă în tot felul de gânduri?... Asta e! Să-l 
îndopi cu nelinişte, cu întrebări, cu aşteptări nesigure. Să-l aduci în 
aşa hal, încât dacă-l atingi cu un creion pe ceafă şi-i spui că e gheaţă, 
să simtă că e gheaţă. lar dacă-i spui că e jar, să simtă că e jar... Acum 


înţelegi?... Dumneata treci totul prin burtă, nu prin cap... 

Petric îl imitase întocmai pe lordan. Se dezbrăcase şi se întinsese 
pe pat, ba îşi aşezase şi el picioarele pe un scaun. Numai când îşi duse 
mâna la centură îşi descoperi teaca goală. 

- Am rămas fără armă, oftă el. Fără Silvia... Dumneata îţi mai aduci 
aminte ce s-a întâmplat afară? Eu nu ştiu decât că era să 
înnebunesc... Oare chiar am vrut să te omor? De ce? 

- la drept bun ce-a spus ăsta... Cucu... Nu-s născociri. Sunt nişte 
adevăruri pe care savanții abia încearcă să le explice. Ce voiai să spui 
cu Silvia?... 

- Pumnalul... se trezi Petric dintr-un vis rău. Cu numele ăsta mi l-a 
dat italianul şi cu numele ăsta a rămas. Mare păcat... Dacă n-ar fi 
vijelie, m-aş duce s-o caut. Ştii dumneata cum mă înţelegeam eu cu 
Silvia? Puteam să mă duc la circ cu ea. Puteam să-ţi tai ţigara din 
gură. Şi-o tăiam, domnule, n-o atingeam. Brici, nu altceva... Mare 
păcat... N-aş fi dat-o nici pentru o maşină, domnule... 

- Faci iar apropouri... îl ţinti lordan. Ţi-am spus doar că maşina e un 
fleac şi ne-am înţeles să nu mai deschidem vorba asupra acestui 
capitol. N-a fost clar, ce dracu!... lar la Silvia nu te mai gândi. Atât pot 
să-ţi spun: n-ai fi intrat în camera asta cu Silvia la dumneata. Nici în 
cabană n-ai fi intrat cu ea. Nu-mi place să dorm în aceeaşi cameră cu 
oameni înarmaţi, nu-mi place nici să stau cu ei alături. Dacă n-ai fi 
aruncat-o dumneata, aş fi aruncat-o eu, domnule. Ca să nu se înfigă în 
spatele meu când nu m-aş fi aşteptat... 

- Dar dumneata?... arătă Petric sub perna lui lordan. 

- Am impresia că foamea nu te atinge la burtă, domnule, ci la 
creier. Cum poţi să întrebi asemenea nerozii? Tot nu e clar? Tot nu 
înţelegi de ce umblu cu Silvia asta la mine? Ca să tremuri, domnule, 
înainte de a face un pas spre mine. Ca să te sufoci înainte de a 
încerca vreo prostie. Ca să te gândeşti tot timpul că poate să te atingă 
un glonte sub burtă, puţintel mai jos, pricepi dumneata unde. Acolo 
voi trage... Să nu-ţi iasă asta din cap. Dacă trag, acolo trag: mai jos de 
burtă, acolo unde te doare numai când te gândeşti... 

Petric parcă simţi o pocnitură sub burtă şi nişte valuri de leşie 
urcându-i spre gât. Intr-o clipă îi trecu toată foamea. | se făcu greață 
şi frica începu să pătrundă în el vâscoasă, paralizantă. Se uită spre 
lordan şi abia atunci, văzându-l întins pe pat, descoperi anomalia pe 
care o simţise de multă vreme în conformaţia lui. lordan avea un corp 
uriaş, osos, puternic, musculos, bine legat. Dar capul îi rămăsese 
parcă de copil. Poate din cauza trăsăturilor, poate din cauză că era 
mic, potrivit pentru un altul mult mai scund decât el. Asta era: lordan 
parcă purta pe umerii lui un cap străin. 

- Am impresia că ţi-a trecut pofta de mâncare... spuse lordan cu 
voce absentă. Nu e cazul să te sperii. Ştiu că dumneata o să asculţi 


mereu. M-am convins astăzi, înainte de vijelie. Domnule, păstrează-ţi 
firea! Nu ţi se va întâmpla nimic. Pentru că ştii acum totul despre 
mine. Ştii că trag şi ştii unde trag... 

Petric nici nu bănuia că lordan începuse cu bună-ştiinţă discuţia şi 
o dirijase în aşa fel ca să împrăştie în jurul lui o atmosferă de teroare 
şi spaimă permanentă. „Acuşi, acuşi - gândi lordan - îmi va jura 
credinţă cu hotărârea de a-şi respecta jurământul.” Şi chiar aşa se 
întâmplă: 

- Eu, domnule, spuse Petric, nu-mi calc cuvântul. De vreme ce am 
zis da, merg până la capăt, fie ce-o fi. Aşa cum mi-ai spus dumneata 
despre gaura de sub burtă, aşa îţi spun şi eu că merg, fie ce-o fi! Ca 
să fie foarte clar, cum spui dumneata... 

lordan se ridicase într-un cot pentru a asculta declaraţia de 
supunere a celuilalt. Nu era o declaraţie formală, ştia şi simţea asta. 

- E mai bine să fie o singură armă... continuă Petric. Când sunt mai 
multe, începi să te gândeşti la prostii... 

- Asta-i, domnule! spuse lordan cu un accent de satisfacţie în voce. 
Asta-i! Dac-ai ajuns la gândul ăsta, e ca şi cum am fi pornit împreună 
la drum, de la începutul începutului. 

- Dumneata ştii să pregăteşti bine lucrurile! îl lăudă Petric. Mă 
gândesc la ceea ce simte acum ăsta de sub noi... Cred că-şi aminteşte 
toate păcatele pe care le-a săvârşit... Cum a fost şi cu celălalt de la 
Poienița, săracul. Acolo te-am ajutat şi eu. Oare ce-o fi fost în capul 
omului ăluia, că pungaş nu cred că era, ca să se teamă de inspecții şi 
controale... Ce şi-o fi spus când l-am luat aşa?... 

- Domnule, dacă pregăteşti bine lucrurile, şi o faptă bună îţi apare 
drept un păcat. Poate că a găzduit pe cineva pe gratis, ca să facă un 
bine. Şi s-a gândit, văzându-ne cum îl luăm, că omul pe care l-a 
găzduit, sau cei pe care i-a găzduit, or fi fost nişte răufăcători, iar el ar 
putea fi acuzat de complicitate... Inceputul, pregătirea... astea sunt 
hotărâtoare! Acum e foarte clar? 

- E foarte clar! acceptă Petric plin de admiraţie. Dumneata eşti un 
om mare. Psssst! Precis că s-a gândit la aşa ceva!... Dar ăsta de sub 
noi? 

- Ăsta are la ce să se gândească... 

- Să nu-i treacă prin cap tot chestii din astea cu găzduirea, spuse 
Petric. O să vezi dumneata, că numai la vremea aia n-o să se 
gândească... 

- Ba da! îl asigură lordan. De la început l-am făcut să se gândească 
într-acolo. Ai uitat că şi-a amintit imediat perioada din timpul 
războiului? 

- Eşti cumplit, domnule! Exact! Chiar aşa e! 

Dar lordan îi făcu semn să tacă. Se sculă apoi fără zgomot din pat 
şi se apropie de uşă. Işi lipi urechea de crăpătură şi ascultă câteva 


secunde. Se auzea numai urletul vijeliei şi din când în când scârţâitul 
bârnelor şi zdrăngănitul geamurilor. 

- Nu era nimeni... spuse el după ce se întoarse la locul lui pe pat. 
Mi s-a părut că aud zgomote care ies din concertul ăsta al vijeliei. 
Probabil că m-am înşelat. L-aş fi văzut dacă ar fi urcat scările. 

Parcă pentru a i se da o confirmare, auzi, peste câteva minute, din 
capul scării, vocea cabanierului: 

- Doriţi şniţele sau grătar? Şi ce doriţi pentru garnitură: cartofi sau 
fasole albă? 

lordan făcu iarăşi un semn de tăcere către Petric şi dădu exact 
comanda pe care acesta ar fi respins-o: 

- Şniţele bine bătute, foarte bine bătute... şi fasole albă mestecată. 
Fără usturoi. 

- S-a-nţeles! răspunse vocea cabanierului. 

Mai întâi aşteptară să se stingă zgomotul paşilor lui. Bocănea greoi, 
toată cabana se zguduia. 

- De ce n-ai comandat grătar şi cartofi? întrebă Petric foarte mirat. 
Se face mai repede, e şi... 

- Din cauza asta! răspunse lordan. Ca să nu termine prea repede. 
Să aştepte până fierbe fasolea şi să fiarbă odată cu ea. Acum e foarte 
clar?... Dar de ce bocănea aşa de tare, domnule? De ce bocănea? 

- Fiecare om merge cum s-a învăţat. Dacă aşa s-a obişnuit! Şi eu 
bocănesc la fel... 

- Ştiu... spuse lordan. Dar dumneata nu eşti cabanier, domnule. Nu 
înţelegi că dintre toţi oamenii numai cabanierii nu au voie să 
bocănească? Ei trebuie să meargă numai în vârful picioarelor. Şi cine 
e de douăzeci de ani în meseria asta, n-are voie, domnule, n-are voie 
să izbească în trepte, nici măcar în glumă! A 

- lar e prea complicat pentru mine, recunoscu Petric. Inţeleg că ai 
dreptate... dar din păcate nu pot să răspund... 

- la spune, domnule! se încruntă lordan. Dumneata l-ai mai văzut 
vreodată? Caută să-ţi aminteşti foarte bine! 

- Absolut niciodată! Numai atunci. Pe urmă... 

- Nu mă interesează pe urmă. /nainte l-ai mai văzut? Pe urmă ştiu 
că nu l-ai mai văzut... 

- Niciodată! Şi nici atunci nu l-am văzut prea bine... Doar câteva 
minute. Nu-mi amintesc decât că era un om înalt... De fapt nici nu ştiu 
dacă e el... Dumneata ştii, eu nu! 

- incearcă să-ţi aminteşti totul! spuse lordan cu un glas greu, 
adânc, care fascina. Absolut totul! 

- Cred că ţi-am povestit de douăzeci de ori totul, răspunse Petric. 
Nu mai ştiu nimic în plus... Sigur că nu pot să jur că nu mi-a scăpat 
absolut niciun amănunt... Dar ce să fac?... Nu am niciunul nou în 
minte... Ştii ce mă gândesc?... Poate că ar fi bine să mă întrebi 


dumneata! Poate că aşa răsare ceva nou... 

lordan clătină încet din cap: 

- Da... spuse el cu un glas care abia se auzea. Da, domnule. Asta 
ar fi singura metodă cu care să-ţi storc totul. Da... Păcat că o 
încercăm abia acum... Dar e numai din vina mea... Aşa! E/ unde te-a 
cunoscut? 

- El... Să ştii că semeni cu el... De bună seamă... Pe front. Eram 
şofer la popota dumnealui. Făceam aprovizionarea. Intrasem într-o 
poveste... 

- Nu mă interesează! îl opri celălalt. Cum a dat de dumneata? Cum 
te-a găsit? 

- Foarte simplu. Atunci, când cu povestea aia care nu vă 
interesează, i-am dat şi mi-a dat adresa. Ce să vă spun? li datoram 
totul... Ştiţi cum era pe front... M-a căutat într-o seară. Mi-a spus atât: 
să fiu la ora cutare într-un anumit loc cu maşina. Şi după atâtea 
minute să plec într-o anumită direcţie. Dacă mi se întâmplă ceva, 
trebuie să râd. Aşa mi-a spus. Să râd tot timpul, orice s-ar întâmplă. 

- Mai era cineva cu el când ţi-a vorbit? 

- Absolut nimeni! Am vorbit pe stradă, plimbându-ne. Se uita 
mereu în urmă, dar nu era nimeni. Eram pe lângă Parcul Carol, pe o 
străduţă oarecare, fără niciun felinar. Camuflaj. 

- Şi a doua oară? continuă lordan cu întrebările. 

_ -A doua oară ne-am întâlnit la locul pe care-l fixasem prima dată. 
In faţa Patriarhiei. Am coborât pe alee şi mi-a spus cam acelaşi lucru: 
să fiu cu maşina acolo, la ora fixată, să nu mă uit nici în dreapta, nici 
în stânga, să nu mă intereseze ce se întâmplă în jurul meu, absolut 
nimic, şi peste atâtea minute să plec, în aceeaşi direcţie pe care mi-o 
fixase data trecută... 

- Şi nu ţi-a mai spus nimic? 

- Ba da... Ne-am potrivit ceasurile... De fapt ni le potrivisem de 
data trecută, dar să vadă diferenţa dintre ele. Era o diferenţă de vreo 
două minute. Dar şi-a aranjat el în aşa fel ceasul ca să corespundă 
exact cu al meu. Şi mi-a spus că totul trebuie să se petreacă a doua 
zi. Da... Şi la sfârşit mi-a dat întâlnire în faţa gării, două zile mai târziu. 
Cum ar veni, nu mâine, când urma să se întâmple povestea, ci 
poimâine, la ora unsprezece şi jumătate, trebuia să ne întâlnim în faţa 
gării. Eu i-am spus că e oră de bombardament, dar el nici n-a vrut să 
audă. Mi-a răspuns că nu e loc mai sigur în Bucureşti în timpul 
bombardamentului decât în faţa gării. Probabil că se gândea la 
adăpost. Era cel mai sigur adăpost din Bucureşti. A doua zi m-am dus 
la ora exactă, la secundă, acolo unde mi-a spus... Absolut la 
secundă... 

- Ştiu! îl întrerupse lordan. Ştiu tot ce s-a întâmplat acolo. Nu mai 
am nevoie de alte detalii. De altfel, dumneata nici nu ai de unde să le 


ştii. Mi-ai spus că nu ţi s-a întâmplat nimic. 

- La ora fixată am plecat în direcţia în care mi s-a spus, continuă 
Petric. Nu m-am uitat nici în dreapta, nici în stânga, nici în maşină nu 
m-am uitat. Am ajuns acolo. Am oprit maşina, fără să mă uit în spate, 
aşa cum mi s-a spus, şi am intrat în bodegă. Am luat o gustare, am 
băut o bere, pe urmă încă una, şi când m-am uitat la ceas şi am văzut 
că a trecut o oră şi cincisprezece minute, m-am sculat de la masă şi 
am lovit, ca din greşeală, cu cotul, halba pe jumătate plină, aşa cum 
mi s-a spus. Cârciumarul a zis că nu-i nimic, de, se mai întâmplă, că-s 
supărat. Am zis exact cum am fost învăţat: „De un ceas şi patruzeci şi 
cinci de minute o aştept, mama ei de muiere, şi tot n-a venit. Cred că 
eşti şi dumneata martor. Mi-a dat arvună ca s-o duc până la Piteşti. 
Cinci sute de lei. Spune şi dumneata ce să fac? Eu i-am spus muierii 
să nu mă încurce. l-am zis că mai mult de jumătate de oră nu aştept. 
Ea m-a rugat să stau trei sferturi de ceas. Poftim! Au trecut de două 
ori câte trei sferturi de ceas şi n-a venit! Nu cumva o fi venit înaintea 
mea, acum un ceas şi cincizeci de minute! Spune şi dumneata ce să 
fac?” Cârciumarul mi-a zis că-mi stă martor orişicând că am aşteptat-o 
acolo două ore încheiate şi a pus-o şi pe femeia de serviciu să 
recunoască în faţa mea că m-a văzut intrând la o anumită oră în 
bodegă şi aşteptând apoi două ore sosirea clientei. Am dat câte o 
halbă de bere şi-am plecat. Nu am ieşit o iotă din cuvântul lui. 

- Asta se cheamă alibi, spuse lordan. Un alibi perfect. Şi la tribunal 
ar fi jurat ăia doi, că ai aşteptat acolo două ore, de la ora cutare la ora 
cutare, pe cineva. Foarte bine ticluit... Şi a doua zi cum a fost? 

- A doua zi... îşi căută Petric amintirile, fără să-şi poată stăpâni un 
tremur de groază. A doua zi am fost la ora unsprezece şi jumătate în 
faţa Gării de Nord. De un sfert de oră se dăduse prealarma. Două 
minute după ce am sosit s-a dat şi alarma. Toată lumea fugea, numai 
eu stăteam aşa cum îmi spusese el, lângă cea de-a doua coloană. Mă 
uitam la ceas şi vedeam cum trec minutele şi parcă auzeam şi 
zgomotul avioanelor. Trecuseră zece minute de la ora de întâlnire şi 
opt minute de la alarmă. Şi deodată l-am simţit în spatele meu. Nu 
ştiu de unde a răsărit. „Hai repede să-l luăm şi pe celălalt”, mi-a spus. 
Celălalt era în cealaltă parte a gării, la intrarea dinspre Calea Griviței. 
Era îmbrăcat ca şi mine, asta m-a frapat. In cămaşă albă şi pantaloni 
de doc, el îmi spusese să vin îmbrăcat aşa, cu basc pe cap şi cu 
ochelari de soare. Probabil că-i spusese şi lui să vină la fel. Eu nu ştiu 
nimic. Ştiu că l-a numit aşa: celălalt. Şi îmi mai amintesc că era cam 
tot atât de înalt ca mine... Adică aşa cred... pentru că el îi ajungea şi 
celuilalt numai până la umeri, din asta deduc că era tot atât de înalt 
ca mine. 

- Ai schimbat vreun cuvânt cu ce/ă/a/t? Ai dat mâna cu el? Aţi făcut 
cunoştinţă? V-aţi spus numele? 


- Absolut nimic! răspunse Petric. Cred că nici nu ne-am uitat unul 
la altul. Aşa îmi spusese mie. Să nu mă uit la cel cu care va fi, dacă va 
fi cu cineva. Şi probabil că-i spusese tot aşa şi celuilalt. Nici nu ne-am 
văzut. El ne-a luat pe fiecare de braţ şi ne-a spus: „Să mergem iute la 
adăpost, la palat!” Şi atunci am văzut că ne ajungea la amândoi până 
la umeri... Imi venea să-i spun celuilalt să-l luăm pe e/ pe sus. Mi se 
părea că aş fi ajuns mai repede. Şi deodată au început să curgă 
bombele. Probabil că l-a lovit o schijă. S-a făcut mic şi s-a aşezat lângă 
un perete. Ne-a făcut semn să ne aşezăm lângă el. Se uita mereu la 
sângele care-i curgea pe mână. Şi iar au început să cadă bombele. Ne 
trântiserăm toţi trei la pământ. El era la mijloc, între noi. Gemea. Am 
auzit cum pârâie ceva. Şi a căzut peste noi ceva greu. Atunci şi-a 
apropiat gura de urechea mea. Şi mi-a şoptit: „/u/ie”. N-am înţeles 
nimic. Am vrut să mai întreb ceva. Eram şi eu plin de sânge, hăcuit, 
zdrelit. Dar s-a prăbuşit pesemne alt perete şi ne-a îngropat. M-am 
trezit la spital, nu ştiu unde. Nici n-am întrebat, nici nu mi s-a spus... 

- La Spitalul Z.I. 287, îi aminti lordan. 

- Nu ştiu... Nu m-am interesat niciodată. M-am trezit mai târziu la 
alt spital, adică într-un pavilion de lemn, pe Şoseaua Piteşti. Acolo mi- 
au spus că scap. N 

- La spitalul Z.I. 319. In Pavilionul cinci. 

- Eu habar n-am. Dacă n-ai fi fost dumneata, n-aş fi ştiut niciodată 
prin ce spitale am trecut şi nici cărui medic îi datorez viaţa. 

- Dar eu trebuia să te găsesc, nu înţelegi? izbucni pe neaşteptate 
Liviu lordan. Douăzeci de ani am umblat după voi. Ştiu şi femeile care 
ar fi vrut să se mărite cu voi, ştiu şi sticlele pe care le-aţi băut pe 
jumătate, ştiu şi datoriile pe care le-aţi lăsat la brutari, şi de câte ori 
aţi fost bolnavi, şi de câte ori v-aţi prefăcut că sunteţi bolnavi... 

lon Petric se cutremură auzindu-l. Parcă auzea mugetul şi 
ameninţarea vijeliei. 

- Trebuia să ştiu totul... se calmă la fel de brusc Liviu lordan. 
Pentru că trebuia să vă găsesc... Da... Te-a salvat doctorul Iftode... 
Dacă nu-ţi făcea o minune de trepanaţie, nu-şi mai amintea de 
dumneata şi eu nu te-aş mai fi găsit în vecii vecilor. Ai murit în ziua 
de... şi ai înviat în ziua de... Aşa trebuie să scrie în actele dumitale... 
Da... 

- Altceva nu mai ştiu, spuse lon Petric. Sau nu-mi mai amintesc. Nu 
ştiu nimic despre pistol. Nu era el meu. L-au pus printre obiectele 
mele la spital, dar nu era al meu. Mi-au spus că l-au găsit lângă mine, 
încărcat, cu un glonte pe ţeavă şi cu piedica trasă... L-am lăsat 
spitalului, paznicului, pentru că nu era al meu... 

- Nu era al dumitale... aprobă Liviu lordan. Era al lui. 

- Al lui! se înfioră Petric. Cu glontele pe ţeavă şi cu piedica trasă! 
Pentru ce? 


- Probabil că avea un motiv foarte serios! spuse Liviu lordan cu 
glas rău, încărcat de ură. Şi avea! Dar mai crudă şi mai hotărâtoare 
decât toate a fost întâmplarea... 

- Intâmplarea?! Nu înţeleg cum vine asta. Adică ce a hotărât 
întâmplarea? 

- A hotărât altceva! se încruntă Liviu lordan. A inversat hotărârea! 
Tot nu e clar? 

- Nu înţeleg nimic... Cum să fie clar? Şi nici măcar nu simt ce ar 
trebui să înţeleg. 

- E ceva rău, domnule... făcu un gest de refuz Liviu lordan. Şi e 
mult mai bine pentru dumneata că n-ai înţeles atunci, şi că nu înţelegi 
nici acum... Cu asta să terminăm, că nu-mi face bine nici mie, nici 
dumitale... Altceva, domnule. Ai uitat să-mi spui altceva. Şi la capitolul 
ăsta aş vrea să fii foarte clar. Fără nicio amnezie, înţelegi?... Ca şi 
până acum... 

lon Petric răsuflă uşurat. Era prima vorbă plăcută pe care o auzea 
din gura celuilalt. 

- Am spus adineauri, aminti el. Am spus că merg până la capăt, fie 
ce-o fi. Şi până la capăt nu se poate merge în alt fel, decât deschizând 
toată traista... 

- Asta e, domnule. Asta înseamnă să fii înţelept. Bine. Uite ce 
vreau să-ţi aminteşti: Ce-ai făcut după ce ai plecat de la bodegă? 
Caută să-ţi aminteşti totul, tot ce-ai făcut până când te-ai întâlnit, a 
doua zi, cu el în faţa gării... 

- Nu-i deloc greu... râse uşurat lon Petric. Nu-i greu, pentru că am 
făcut exact ce m-a învăţat el. N-am ieşit din cuvântul lui cu o iotă. M- 
am dus acasă, am oprit maşina în faţa casei şi m-am dat jos ametit. 
Au venit câţiva vecini să mă ajute să ajung în casă. Le-am spus că am 
o durere la inimă. M-au aşezat în pat şi i-am rugat să mă păzească cu 
schimbul. Le-am stârnit curiozitatea. Şi atunci le-am spus că m-a 
ameninţat cineva cu moartea, că a jurat moartea mea în ziua de 
cutare iulie. Ei au râs, dar eu m-am rugat de ei şi au rămas cu 
schimbul la căpătâiul meu. lar a doua zi dimineaţa i-am dat afară şi m- 
am încuiat în casă. Am ieşit la ora unsprezece şi m-am dus la întâlnire, 
cu tramvaiul, aşa cum mă înţelesesem cu el... 

- Prin urmare n-ai citit ziarele în ziua aceea... 

- N-am mai apucat să le citesc... 

- Nu ştii de ce ţi s-a spus să fii cu maşina într-un anumit loc, la o 
anumită oră? 

- Nu ştiu, pentru că mi s-a spus să nu aud şi să nu văd nimic. Atât: 
să mă uit la ceas şi după atâtea minute să pornesc în cea mai mare 
viteză, indiferent ce s-ar întâmpla cu maşina... Am făcut exact ce mi 
s-a spus! 

- Aveai mare încredere în el... spuse Liviu lordan. 


- După felul cum s-a purtat cu mine pe front... începu lon Petric. 
Dar mi-aţi spus că nu vă interesează povestea... 

- Nu mă interesează... Şi poate că e în folosul dumitale. Probabil că 
te-a salvat dintr-o mare încurcătură... 

- Nu dintr-o mare încurcătură... De la Curtea Marţială, dacă ştii 
dumneata ce înseamnă aşa ceva pe front... Acum înţelegi de ce nu 
puteam să ies din cuvântul lui? 

- Incearcă să revii la bombardament, spuse lordan fără să dea vreo 
importanţă istoriei cu Curtea Marţială. La momentul când s-a întors 
spre dumneata. N-a mai spus ceva? Nicio vorbă, absolut nimic? Nicio 
cifră, niciun număr? Nimic? Nimic? 

lon Petric simţi iarăşi un cutremur rece în tot corpul. 

- Cred că am repetat de douăzeci de ori, poate de treizeci de ori 
scena aceea... se împotrivi el. Mă apucă groaza şi greaţa... Şi-a 
apropiat buzele de urechea mea şi mi-a spus un singur cuvânt: julie. 
Fără nicio cifră, fără niciun număr, fără nimic. Atât: julie. 

- Nu i-ai văzut buzele? insistă lordan. 

- Cum să le văd?! şuieră cu ură lon Petric. Cum să le văd dacă şi le 
lipise de urechea mea? Nu înţelegi şi dumneata că prea sfredeleşti 
rana omului? 

- Nu înţeleg! îl imită Liviu lordan cu acelaşi şuier în voce. Nu pot să 
înţeleg şi nici nu vreau să înţeleg. Stai acolo! Pentru cuvântul ăsta mă 
zbat şi mă chinuiesc şi mă omor de douăzeci şi doi de ani. Pentru 
cuvântul ăsta şi pentru altul şi pentru altele pe care încă nu le ştiu... 

Criza îi trecu la fel de repede ca prima dată. 

- Da... continuă el mult mai potolit. De la dumneata nu mai am 
nimic de aflat. Mi-ai spus absolut totul. Absolut, aşa cum îţi place 
dumitale să zici... Dacă n-ar fi vijelia asta, ţi-aş mulţumi şi poate că te- 
aş ruga să mă laşi singur aici... Da. Şi aşa cum te-am găsit prima dată, 
te-aş găsi şi a doua oară... Şi ar fi o zi mare pentru dumneata... Dar o 
să fie, domnule! O să fie o zi mare pentru dumneata! Numai oda... 

Nu-şi mai termină vorba, pentru că sări ca un fulger din pat. La fel 
de iute deschise uşa, dar nu zări nimic, nici pe coridor, nici în capul 
scărilor. Era neliniştit. Celălalt îi ghicea neliniştea după felul cum îşi 
încleşta pumnii. Îşi strângea pumnii, până i se înroşeau, apoi îi apropia 
unul de altul şi începea să scapere din degete. Scăpăratul din degete 
îi trăda neliniştea. Cu cât era mai puternic şi mai repetat, cu atât era 
mai neliniştit. 

- lar mi s-a părut că aud nişte note care nu intră în concertul ăsta 
al vijeliei, spuse el. Rar mi se întâmplă să-mi pierd cumpătul şi să mă 
las dominat de păreri. Trebuie să fii întotdeauna lucid, domnule. Lucid 
şi rece... 

Din capul scărilor se auzi vocea cabanierului: 

- Poftiţi la masă! Să nu se răcească ciorba... 


Şi iarăşi se auzi bocănitul paşilor greoi. 

- Aici e un mister... îşi clătină ameninţător capul Liviu lordan. De ce 
se aude bocănitul numai când coboară? De ce nu se aude şi atunci 
când urcă scările?... Bocănitul ăsta e un fel de semnal, domnule... 
Nouă ni se adresează: Puteţi să vorbiti în linişte. Eu am plecat. Asta 
vrea să însemne bocănitul. Dar de ce să ni se dea semnalul ăsta? 

- Tare-mi vine să cred că de astă dată dumneata complici lucrurile 
fără să fie nevoie, spuse lon Petric. Poate că are omul o manie... aşa 
cum ai şi dumneata. El bocăneşte când coboară scările, dumneata ai 
mania să complici mereu lucrurile... 

- lar treci vorbele prin burtă şi prin coate! se enervă Liviu lordan. 
Ţi-am spus de douăzeci de ori că nu-mi plac decât lucrurile foarte 
simple. Dumitale ţi se pare că le complic, dar eu nu vreau altceva 
decât să despletesc complicațiile... Dacă simt că un anumit lucru nu 
se potriveşte undeva, întreb. Asta-i totul!... Mi se pare ciudat 
bocănitul? Atunci întreb: De ce?... De ce bocăneşte un om care n-are 
voie să bocănească? De ce? Ca să arate altuia că nu ascultă ceva! Tot 
nu înţelegi, domnule? la spune! Când vrei să-i arăţi cuiva că nu-l 
asculţi? Când spune ceva ce dumneata nu trebuie să asculţi. Dar ca să 
ştii asta, înseamnă că ai ascultat. Nu e foarte clar? 

lon Petric nu răspunse. Nici măcar nu urmărise până la capăt 
raţionamentul celuilalt. Auzise doar nişte vorbe rostite de un glas dur 
şi ameninţător. Îşi îmbrăcase puloverul şi scotocise prin rucsac după 
papucii de noapte. 

- Sigur că e clar... se mulţumi el să aprobe. 

Liviu lordan îşi încheia centura sub pulover. Pistolul i se lipise de 
şold. 

- Şi asta trebuie s-o înveţi, spuse el. Dacă vrei, se vede conturul 
pistolului, dacă nu, nu. Îl ascunzi sau îl arăţi dintr-o singură mişcare. 
Aşa cum cere momentul... Aşa! Pistolul trebuie să se vadă, dar chipul 
nu... Cum e, domnule? 

Petric nu mai văzu faţa lui lordan, ci o pereche de ochelari enormi, 
cu lentile negre şi cu rame mai groase decât degetul; şi iarăşi îşi 
aminti că lordan are o faţă mică, de copil. 

- Nu se vede nici bărbia, domnule... aprecie Petric. Dar totul pare o 
mască, pare aranjat anume... 

- Atunci e în regulă. Asta vreau! Să se simtă masca, dar să nu se 
ştie ce se ascunde. Să-i dăm drumul! 

Primul ieşi lon Petric. Dar nu făcu nici doi paşi şi se pomeni tras de 
mânecă înapoi. 

- Stai! îi şopti Liviu lordan. Ţipă la ăla de jos că venim imediat. 
Spune-i să ne dea Fetească neagră... 

lon Petric se supuse ca un şcolar... 

- Venim imediat! strigă el din pragul uşii. Şi să ne dai Fetească 


neagră. 

Liviu lordan scosese o lanternă din rucsac, apoi părăsi camera, în 
vârful picioarelor, făcându-i semn celuilalt să-l urmeze fără zgomot. 
Nu mergeau spre scară, ci în direcţie opusă. Doar câţiva paşi. 
Traversară coridorul şi se opriră în faţa unei uşi pe care fâşia lanternei 
o descoperi întredeschisă. Liviu lordan o împinse cu piciorul şi uşa se 
căscă, fără să scârţâie. In loc să caute prin încăpere, lanterna cercetă 
mai întâi balamalele uşii. Se vedeau urme de ulei proaspăt, picuri 
prelungindu-se de pe metal pe lemn. Abia după aceea pătrunseră în 
încăpere. Era aidoma cu a lor, numai că avea trei paturi, iar unul din 
paturi era tras lângă uşă şi se mai putea vedea pe el adâncitura lăsată 
de cineva care şezuse acolo. In cameră se simţea un miros vag de 
tutun. Fâşia de lumină mai descoperi două uşi în pereţii laterali. Una 
din ele, cea care ducea în direcţia scărilor, era uşor întredeschisă. 

O clipă mai târziu, cei doi se aflau în camera lor. Liviu lordan îşi 
puse din nou masca, ochelarii aceia hidoşi şi impenetrabili. 

- E tare, domnule! spuse el. Şi-a lăsat tot portretul în camera de 
vizavi. E curajos, prudent şi foarte sigur de el. Nu ştiu ce se întâmpla 
dacă nu-i întâlneam portretul... Hai! 

2 

Dihania neagră părăsise iarăşi movila. Era un lup uriaş, unul din 
acei înaintaşi bătrâni, care adulmecă prada şi dau de veste haitei. 
Ursu ştia că atâta vreme cât va fi singur, lupul nu va ataca. Va da 
mereu târcoale şi va urmări prada, din apropiere, dar în momentul 
când vor sosi şi ceilalţi, când haita se va întregi, se vor năpusti toţi 
asupra prăzii, dacă o vor simţi fragilă şi fără apărare, sau o vor asedia 
şi o vor hărţui necontenit, cu urlete şi şarje neterminate, dacă vor 
simţi primejdie şi putere. 

Fiecare secundă putea să fie hotărâtoare. Viaţa tuturor atârna de 
iuţeala cu care puteau să-şi găsească un adăpost. Inaintarea trebuia 
oprită, chiar dacă ar fi fost nevoiţi să-şi sape un adăpost în zăpadă, 
chiar dacă ar fi fost nevoiţi să aştepte, apărându-se cu ceea ce aveau, 
năvala fiarelor. Ursu se decise imediat. Comunică prin lonel că trebuie 
făcut un popas, chiar acolo, din cauza unor obstacole neaşteptate, şi-l 
chemă pe Victor la el. Era singurul cu care trebuia să discute 
ameninţarea cumplită din nevăzutul alb. 

Victor intui primejdia. Dacă Ursu folosise telefonul cald în loc să 
vină singur la capătul şirului, însemna că întâlnise o ameninţare vie, 
care-l obliga să rămână acolo, în faţă, de pază. leşi din laţul funiei şi 
porni cu legătura de schiuri după el, spre locul unde bănuia că se află 
Ursu. Se înţeleseră mai mult prin gânduri şi gesturi decât prin vorbe. 

Trebuia căutat bordeiul despre care le vorbise cabanierul de la 
Poieniţa. 

Da! Erau în zona stânei părăsite. Şi Tic şi lonel se ciocniseră, chiar 


acolo unde se aflau acum, de nişte garduri împletite din nuiele. 

Cu schiurile împlântate în zăpadă vor face un fel de palisadă. Dacă 
nu vor găsi bordeiul... 

Oare bordeiul nu era chiar movila pe care apăruse dihania? Ce-ar fi 
să scotocească mai întâi acolo? Era totuşi un punct de plecare într-o 
căutare aproape fără nădejde. 

- Să vină toţi încoace! şopti Ursu la urechea lui Victor. Să fim un 
corp compact. Aici trebuie să fie bordeiul... 

Victor se întoarse să-i adune pe ceilalţi, iar Ursu începu să 
înainteze, cu şira spinării rece, spre Movila Lupului. Cuţitul, cu lama 
deschisă, parcă-şi tăia drum prin vijelie. Mâna îi îngheţase din prima 
secundă, dar îi îngheţase pe cuţit. Când ajunse la movilă, simţi un 
tremur în tot corpul. Zărise pata neagră în spatele movilei. Parcă 
aştepta. O rafală îl izbi în piept şi o a doua încercă să-l prăvălească. Se 
lăsă în genunchi, gata să riposteze la atacul dihaniei. Lupul parcă se 
apropiase, văzuse prada clătinându-se. Dar se oprise la câţiva metri 
de ea. Il vedea mare, uriaş, cu botul căscat, probabil urlând, îi vedea 
colții, lungi cât degetele, şi îl cuprinse ura şi setea, setea crâncenă de 
a-l ucide. Işi găsi puteri şi sări prin talazuri asupra fiarei. Cu dinţii, nu 
cu pumnalul voia s-o ucidă. Dar fiara parcă simţise furia şi puterea 
agresorului. Fugi. g 

Ursu rămase acolo. Ingenunche în zăpadă şi rămase în aşteptare. 
Mâna dreaptă, mâna în care ţinea pumnalul, începea să-şi piardă 
puterea. Infipse cuțitul în zăpadă şi îşi băgă mâna îngheţată în 
mănuşa caldă. Stătea la pândă, cu simţurile tot atât de treze ca ale 
fiarei care pândea şi ea, undeva, aproape, şi urla, urla fără încetare, 
chemându-şi haita. 

Movila din spatele lui Ursu era chiar bordeiul despre care le vorbise 
cabanierul. Cireşarii îi căutau intrarea. Dezlegaseră vraful de schiuri şi 
fiecare se înarmase cu beţele, aşa cum le spusese Victor. Căutau 
intrarea bordeiului împungându-i suprafaţa albă cu beţele întoarse. 
Patru dintre ei: Lucia, Maria, Tic şi Dan se ocupau cu dibuirea intrării. 
Victor şi lonel cărau schiurile cât mai aproape de movilă. După ce le 
împlântară în zăpadă, adânc, transformându-le într-o pavăză care 
rezista furtunii, încercară să mute în apropierea movilei şi gardurile de 
nuiele. Nu izbutiră. Parcă erau zidite în beton. Victor căută parii cei 
mai groşi şi îi legă jos, la rădăcină, cu funia liberă. Trase vârtos, dar 
nu reuşi altceva decât să se convingă că-i înnodase bine. Era chiar 
ceea ce urmărise. Apoi se întoarse împreună cu lonel la cazemata 
albă, atacată din toate părţile de suliţele cireşarilor. 

- Nu dăm peste nicio intrare! i se şopti la ureche lui Victor. Am 
bortelit tot învelişul. Peste tot, rezistenţă. 

Erau nişte căutări disperate, mânate de groază. Vijelia nu-i iertase 
niciun moment, mereu îşi trimitea talazurile, rafalele şi proiectilele. li 


răsucea, îi chinuia, îi tăvălea prin zăpadă, îi ameţea uneori cu clipe 
scurte de linişte, pentru a-i azvârli apoi, ca pe nişte frunze, departe de 
movilă. Dar se găseau, se înlănţuiau, se ridicau ca nişte catâri şi se 
repezeau iarăşi asupra sărmanei movile, împungând-o mereu, peste 
tot, ca nişte suliţaşi nebuni, disperaţi. lar hăurile se năpusteau din nou 
asupra lor şi ei se chirceau şi apoi iar se repezeau spre movilă, târâş 
sau în genunchi, şi voiau să se prefacă în burghie şi cazmale pentru a 
sparge crustele de gheaţă. Oare presimţeau ameninţarea care-i 
pândea? 

Era un atac orb, dement, o explozie de distrugere, se umpluseră 
toţi cu microbii vijeliei. Victor se trezi, poate în clipa supremă: 

„Am înnebunit! îşi spuse el. In loc să căutăm un bordei, căutăm o 
cupolă... Vijelia asta ne-a luat minţile. Unde poate fi intrarea într-un 
bordei? Numai împotriva vântului, nu!” 

Smulse un schi din palisada improvizată şi începu să sape la 
poalele movilei, în direcţia opusă vântului. Ceilalţi îi înţeleseră gândul 
şi-l imitară imediat. Din fericire, Victor îşi păstră de astă dată 
luciditatea. Nu se mai năpustiră ca nişte sălbatici asupra înălţimii de 
zăpadă. Trebuiau s-o păstreze cât mai solidă şi mai rezistentă pentru 
a face faţă vijeliei şi altor primejdii. Săpau ordonat, tăiau zăpada în 
cuburi adânci, iar cuburile erau rânduite pe marginile şanţului, unindu- 
se în ziduri şi metereze. Parcă pregăteau un iglu, ca eschimoşii. Şanţul 
se adâncea, le ajungea până la brâu. Sfărâmaseră trei cruste de 
gheaţă şi întâlniră o a patra care rezista la împunsăturile beţelor şi la 
presiunea schiurilor. Şi deodată, schiul Mariei nimeri în gol. În mai 
puţin de un minut, intrarea în bordei era degajată. 

In momentul când văzu deschizătura bordeiului şi când simţi aburi 
calzi umezindu-i faţa, Victor îşi pierdu calmul şi stăpânirea de sine. Cu 
gesturi brutale, violente îşi împinse prietenii înăuntru, apoi începu să 
smulgă schiurile din palisadă şi să le arunce în şanţ. Işi mai aminti 
ceva, dar licărul nu ţinu nicio clipită. Se simţi luat pe sus şi trântit 
undeva. Apoi cineva îi prinse picioarele repede. Nu mai avusese 
vreme să-şi ferească faţa. Simţi tăişuri şi durități pe frunte şi pe obraji, 
apoi o nouă smucitură, şi parcă nişte bolovani săltându-i sub ceafă, 
apoi auzi, da! auzi o voce, vocea lui Ursu: 

- Azvârliţi toate beţele aici. Nu mă puteţi lovi. 

Sări şi el şi se izbi de alţii. Beţele zburau spre o ţintă albă, dar 
aceeaşi voce strigă: Gata! Apoi nu se mai zări nicio pată albă. Intrarea 
fusese astupată. Vijelia încă urla, dar parcă în depărtări. 

- Au venit? întrebă Victor mai mult pentru a-şi auzi vocea. Tu m-ai 
rostogolit, sau vijelia, sau?... 

Ursu râse. Un hohot dement, ca o erupție, care ţinu câteva 
secunde. Era de necrezut. Nu izbuteau încă să scape de urletele 
vijeliei, nu le aveau numai în urechi, le îmbolnăviseră tot trupul, îi 


aduseseră în starea de a le fi teamă să vorbească. Şi deodată râsul lui 
Ursu. Parcă râdeau toţi odată cu el, după ore de chin şi groază, după 
ce fuseseră zdrobiţi şi biciuiţi, după ce unii dintre ei simţiseră veghea 
şi teroarea morţii. 

- Ştii de ce râd? spuse Ursu. l-am simţit, nu ştiu cum dracu’, dar i- 
am simţit. Şi în momentul când am fugit m-am gândit că ar putea să 
mă atace din spate. Şi deodată, hop! simt că-mi sare cineva în spate! 
„„. Zău c-ai scăpat de la moarte, Victor. Dacă aveam cuțitul în mână, îl 
înfigeam... 

- Ce tot vorbiţi voi? întrebă Lucia cu ton ofensat. 

- Lasă-mă, Lucia... se rugă Maria. Lasă-mă să respir şi să aud şi să 
simt altceva decât întuneric, şi urlete, şi frig, şi spaimă. Te rog... 
Lăsaţi-mă să mă refac, vreau să simt că am inimă şi glas şi ochi... 
Oare nu putem scăpa de întunericul ăsta? 

Era o întrebare de toate zilele. Revenise şi Maria la viaţă. Şi Tic 
care-l certa pe Tombi, şi Dan care începuse să fluiere ca şi cum şi-ar fi 
amintit scene dintr-un film de groază, şi lonel care-şi căuta cutia de 
chibrituri prin buzunare. 

- Aoleu, mamă dragă! l-auzi ce mai bocăneşte vijelia la sărmana 
noastră uşă din schiuri... Te pomeneşti că şi-a schimbat direcţia! 

Tombi începu să scâncească şi să se bage în sufletul lui Tic. 
Mezinul îl mângâia şi-i simţea tremurul neîncetat; îşi închipuia că 
suferă din cauza frigului. 

- Cred c-ar fi timpul să vedem unde ne aflăm, spuse Victor. Cine 
atinge peretele bordeiului? 

- Eu! răspunse lonel. Stau rezemat de perete, dacă n-o fi vreun 
bolovan. Ba nu! e chiar peretele. Pământ... da... Şi mai sus nişte 
bârne, sau nişte pari... ba nu! Nişte nuiele... adică parcă ar fi şi nişte 
împletituri... 

- Eu stau pe zăpadă! descoperi Lucia. Voi unde aţi aterizat? Eu am 
căzut prima şi m-am dat la o parte ca să vă fac loc. 

- Nu se poate! spuse Dan. Nu se poate să stai pe zăpadă. De unde 
zăpadă? Mi-a intrat mâna până la cot în salteaua de iarbă şi puf de 
sub mine... 

- Aiurea! se miră Tic. Nu vrei să schimbăm locurile? Eu am găsit şi 
nişte perne şi ţi le las ţie. Hai! 

- Trebuie să facem o trecere în revistă a adăpostului, propuse 
Victor. Să nu fie pe undeva vreo prăpastie sau vreo sălbăticiune... 

- Brrrrr! se înfiora Tic. Vrei să ne ţintuieşti în locurile în care 
suntem... Eu stau pe nişte cetini... 

- Deocamdată... încuviinţă Victor. Să rămânem unde suntem... Nu 
e chiar obligatoriu. Dar e interzis oricui să se apropie de uşă... In 
niciun caz... 

- Nu-i nevoie să insişti, spuse Ursu. Stau eu chiar în faţa uşii. Nu se 


poate trece. 

- Ei na! dădu Dan semnalul răzmeriţei. Şi dacă mi se face poftă să 
ies la aer? Pe cinstea mea că am uitat vijelia... N-auzi cum bate la 
uşă? 

- Nu bate vijelia la uşă... îşi începu Ursu destăinuirea de groază, 
dar se opri în ultima clipă. Bate vântul! 

- Mai târziu, puţin mai târziu... îi răspunse Victor. Da! Bate vântul... 
Şi noi trebuie să ştim unde ne aflăm. O să facem o torţă de hârtie şi o 
vom ţine aprinsă. Şi ca să observăm tot ceea ce se află, eu cred că ar 
fi bine să ne fixăm fiecare câte ceva. De pildă... Ticuşor să observe cu 
atenţie acoperişul... Ursu să ne spună în ce stare se află intrarea, 
deschizătura bordeiului... 

- Eu sunt de acord să mă uit la plafon şi Ursu la intrare... acceptă 
Tic. Dar în cazul ăsta, Dan să se uite... g 

- Vrei să ştii cum arăţi! îl întrerupse Dan. In regulă... 

- Pe cuvântul meu că la asta m-am gândit! recunoscu Tic. Ţi-a 
prins bine vijelia. Dacă ai mai fi rămas puţin afară... 

- Dacă nu vă astâmpăraţi, se auzi vocea lui Ursu, vă promit că 
aduc tremurul şi spaima în bordei... Hai, Victor! 

- Asta era spaima: Victor? nu se putu abţine Dan. 

Râse şi Ursu, ba chiar şi Tic, înfuriat că nu fusese mai prompt decât 
„mamă dragă”. Numai Tombi scheuna fără încetare. 

- Va să zică, Tic va observa acoperişul, reluă Victor. Ursu va 
cerceta intrarea. lonel, peretele de care e rezemat... Dan şi Maria, 
podeaua... Mi se pare că fiecare aţi ajuns la capătul unei diagonale. 
Lucia... 

- Eu vreau să văd ce e cu zăpada asta, spuse Lucia. E mai înaltă 
decât mine. E ca o coloană... Şi tu, Victor? 

- Eu o să caut să văd pe unde sunt bagajele noastre, răspunse 
Victor. Şi o să le aranjez într-un loc anume... Bineînţeles, dacă se 
observă ceva deosebit... Sunteţi gata? 

- Suntem gata, spuse Lucia. Dar nu ştiu cum ne vom obişnui cu 
lumina. O să orbim la început. Şi dacă se aprinde ceva?... Dacă ia foc 
bordeiul?... Brrrrr! vorba lui Tic. Oare n-ar fi bine să desfacem puţin 
uşa? 

- De uşă mă ocup eu! spuse sec Ursu. 

- Şi eu stau lângă un bloc de zăpadă... încercă Victor să-şi 
liniştească prietenii. Avem unde să stingem torţele. Am făcut trei şi le 
voi aprinde una de la alta. In primele clipe să ţineţi ochii 
întredeschişi... lonel! Dă-mi chibriturile! 

Torța de hârtie se aprinse de la primul chibrit, dar flacăra ei arse 
ochii tuturor. Trecea prin pleoape. Instinctiv îşi duseră toţi mâinile la 
ochi. Numai Victor era obligat să sufere întreaga tortură. Când simţi 
arsura pe mâini, aprinse cealaltă torţă. Resturile de la prima le vâri 


într-o scobitură pe care o făcuse mai dinainte în zăpadă. Ridică torţa 
cât mai sus, pentru a împrăştia o rază mai mare de lumină, dar răsună 
deodată vocea lui Tic: 

- Mai jos, Victor! Să nu ardă acoperişul... 

Cea de-a treia torţă trecu din mână în mână, ca o ştafetă. Fiecare 
purtător îşi lumină, cu zgârcenia cuvenită, împrejurimile. Nici nu mai 
ajunse înapoi la Victor. O stinse Lucia în malul de zăpadă de lângă ea. 

- Acum e-acum! începu Dan. Mai întâi despre Tic: pare pus pe 
harţă, după cum arată cutele din colţul ochilor... Aşa! Lasă, că şi tu 
faci destule glume proaste... ei, vezi? Eşti sau nu eşti pus pe harţă 
acum?... Incep să-mi îngheţe picioarele, mamă dragă... Aşa! In partea 
mea sunt paie, puse anume pentru culcuş. Un strat gros cam de vreun 
sfert de centimetru. Patul ăsta de paie ar avea vreo doi metri şi 
jumătate pe doi metri. E lipit de perete... 

- N-are doi jumătate pe doi... îl întrerupse Ursu. Cam doi pe doi. 
Dar lângă Maria mai este un pat de iarbă cam de aceleaşi 
dimensiuni... Aşa mi s-a părut... 

- Chiar aşa e, spuse Maria. 

Fiecare îşi relată observaţiile culese în timpul arderii celor trei 
torţe, de hârtie, întregind imaginea generală a adăpostului. Se aflau 
într-un bordei săpat în pământ cam la un metru adâncime, de forma 
unui dreptunghi cu laturile de patru şi cinci metri. Acoperişul se 
scândură şi şindrilă, îndopat din belşug cu cetini şi paie, era susţinut 
de doi stâlpi, unul la intrare, iar celălalt în fund, legaţi între ei printr-o 
bârnă groasă, de care erau prinse, oblic, scânduri şi bârne mai subţiri, 
înfipte în pământ, de-a lungul malurilor. Intrarea bordeiului nu era 
chiar la mijloc, ci într-o parte, ca o fereastră, de-aceea evitaseră tinerii 
ciocnirea cu stâlpul de bază, şi de aceea o găsiseră mai greu. Cei doi 
stâlpi care susțineau acoperişul aveau cam doi metri înălţime, iar între 
malurile bordeiului şi acoperişul de scândură se împletise un gard de 
nuiele înalt cam de jumătate de metru. Deşi bordeiul era săpat la un 
metru adâncime, nu se ajunsese încă la piatră, ceea ce o făcuse pe 
Lucia să emită ipoteza, acceptată şi de lonel, că toată zona aceea era 
fundul unui lac de munte astupat, cu timpul, de aluviuni. Zăpada se 
adunase numai la intrarea bordeiului: un morman compact, ca o 
pavăză interioară, făcut de cine ştie de ce vijelie trecută, care bătuse 
din faţă, dinspre miazăzi. lar într-un ungher se afla un maldăr de cetini 
de brad, din care se putea face un foc bunişor, după cum calculase 
Ursu. Dan se repezi s-o ia înaintea tuturor: 

- Asta nu-i bordei... Asta-i palat! Are de toate, ba chiar şi încălzire 
centrală... Nu-i aşa că vom face focul în centru, ca să ne bucurăm toţi 
de căldura lui? 

- Rezistăm până mâine la răsăritul soarelui? întrebă lonel. Asta e 
esenţial! 


- De ce până la răsăritul soarelui? întrebă şi Lucia la rândul ei. 

- Pentru că... Pentru că aşa mi-a spus cabanierul de la Poieniţa... 
se hotărî lonel. Vijelia are un singur moment de odihnă, mi-a spus el. 
Voi eraţi sus, după bagaje, nu l-aţi auzit. Vijelia nu se opreşte decât un 
ceas, două, la primul ei răsărit de soare. Asta-i o lege, zicea el. Dacă 
nu profităm de răsăritul soarelui... Dar de unde ştim noi când răsare 
mâine soarele? 

- De asta ţi-e teamă? îl luă Dan peste picior. Dacă vrei neapărat să 
ştii, uite: chiar în clipa asta, Lucia poate să-ţi spună. Nu-i aşa, Lucia? 

- Mulţumesc de invitaţie!... Mâine soarele răsare fix la ora şapte şi 
cincizeci şi trei de minute. 

- Numai să putem pleca, mormăi Ursu. Dar când l-ai auzit tu pe 
cabanier spunând povestea asta cu răsăritul soarelui? 

- Dar nu înţelegi că nu-i vorba despre răsăritul soarelui? se 
bosumflă lonel. E vorba de primul răsărit de soare al vijeliei! Numai 
atunci îşi slăbeşte forţa, pentru un ceas sau două. Asta a spus 
cabanierul. Şi tot ce-a spus până acum s-a adeverit... 

- Din păcate... îl completă Maria. Prin urmare, trebuie să rezistăm 
până mâine dimineaţă la ora şapte şi cincizeci şi trei de minute. 
Numai că mie au început de pe acum să-mi îngheţe picioarele. Mă 
dor... 

- E foarte rău! se auzi vocea lui Victor. Fiecare să-şi scoată 
rucsacul şi să-şi învelească picioarele în el. Din tot ce avem, picioarele 
trebuie ferite cel mai straşnic. 

- Cum s-ar zice, profită Dan, se întoarce proverbul: unde nu-s 
picioare e vai de cap... Bine că li se face şi lor dreptate! Parcă spuneai 
ceva cu cetinile alea de brad şi cu focul... 

- Mai întâi ar trebui să mutăm mormanul ăsta de zăpadă în uşă, 
răspunse vlăjganul după un moment de gândire. Il tăiem în cuburi 
mari şi facem o uşă pe cinste din el. Putem să lăsăm şi un geam 
pentru aerisire... Lasă, Ticuşor. Stai acolo! Voi n-aveţi ce căuta aici! 
Vino tu, Victor! În trei minute n-avem ce face... 

Victor înţelese că se întâmplă ceva grav la intrarea bordeiului, dar 
când ajunse acolo şi văzu în ce infern se află prietenul lui, îl cuprinse 
groaza. 

Fugărit de lupi sau de ideea că se adunase haita, Ursu abia 
avusese timp să-l azvârle pe Victor în bordei şi să ridice vraful de 
schiuri, cu o singură mişcare, în faţa intrării bordeiului, pentru a 
baricada goana fiarelor. Schiurile nu erau înfipte în zăpadă, unul câte 
unul, pentru a se transforma în stâlpi foarte greu de clintit. Rezistenţa 
lor era un miracol şi se datora numai braţelor lui Ursu. In repezeală şi- 
n disperare, vlăjganul nu găsise altă soluţie de a asigura rezistenţa 
uşii improvizate, decât aceea de a-şi trece braţele prin legăturile de 
metal ale fiecărui schi şi de a trage apoi cu toată puterea în jos. ŞI 


rămăsese aşa, în genunchi, cu braţele încordate, cu capul la două 
palme de uşa improvizată, încleştat, auzind şi aproape simțind fiecare 
urlet şi fiecare şuierat şi fiecare răsuflare a fiarelor de dincolo. 

- Sssst... îi căută el urechea lui Victor. Să nu ne simtă ceilalţi. Ar 
muri de spaimă, săracii. 

Emoţionat, cutremurat, Victor îşi lipi capul de fruntea lui Ursu şi-i 
simţi sudoarea îngheţată. 

- Ssssst... continuă Ursu o clipă mai târziu. Mi-au scos năduşelile. 
Cred că mi s-au dublat bătăile inimii... Acum m-am obişnuit. Să vezi 
cum mă strâmb la ei printre zăbrele. 

Pe alocuri, schiurile erau îndepărtate, oferind crăpături subţiri prin 
care se putea vedea vânzoleala dihăniilor. În una dintre crăpături 
intrase laba unui lup şi se prinsese ca într-o capcană. Acolo rodeau cel 
mai tare jivinele. 

- Ssssst... Sunt o mulţime, fir-ar să fie! După laba asta, trebuie să 
fie nişte lupi giganţi, sau poate o fi intrat în capcană chiar şeful lor, ăla 
care ne-a aşteptat pe bordei... Hai să-l sacrificăm! Scoate cuțitul din 
buzunarul meu şi taie-i laba! Ai putere?... Dacă ăilalţi îl simt rănit, se 
reped asupra lui şi măcar scăpăm de unul... 

- Ce tot sporovăiţi acolo? întrebă Dan foarte intrigat. Dacă nu mi-ar 
fi atât de bine în puful ăsta... 

- Toată lumea rămâne la loc! strigă Victor, aproape cu răutate în 
voce. Mai bine apăraţi-vă picioarele! 

Scoase cuțitul din buzunarul lui Ursu, îi dibui resortul şi apăsă. Apoi 
cu mâna tremurândă întinse lama spre crăpătura prin care se zărea o 
pată neagră agitându-se. Simţi imboldul lui Ursu din umeri. Lama 
întâlni rezistenţă. Apăsă tare, cu răutate. Urletul de durere din partea 
cealaltă sparse canonada vijeliei şi-l făcu pe Tombi să scheaune 
prelung. Schiurile zăngăniră, iar laba tăiată de lama ascuţită ca bricul 
căzu chiar la picioarele lui Victor. 

- Ssssst... Bravo! Dacă se satură şi pleacă, mâine dimineaţă ieşim 
şi noi din mormânt... Dă-i drumul, că nu mai ştiu ce se întâmplă cu 
braţele mele şi mai ales cu gâtul. Trebuie să mă freci după ce scap. 
Are Lucia alcool... ă 

Victor folosi cuțitul la tăiat cuburile de zăpadă. In scurtă vreme, 
mormanul uriaş se prefăcu în cuburi mari şi, încetul cu încetul, 
cuburile se uniră într-un perete gros, de aproape jumătate de metru. 
Când peretele ajunse sus, la două palme de bolta deschiderii, abia 
atunci Ursu îşi eliberă braţele din kandahare. Prin ferestruica rămasă, 
trase înăuntru schiurile, unul câte unul, apoi le aşeză în spatele uşii ca 
nişte baricade, ca nişte zăvoare uriaşe. Chiar dacă ar fi pătruns prin 
zăpadă, sfredelind-o, fiarele ar fi fost oprite de uşa formată din 
baricadele orizontale. In sfârşit, putea şi el să respire aer, nu 
duhoarea sălbăticiunilor. 


- Psssst... făcu el pentru ultima dată. Am scăpat bine. Înseamnă că 
sunt ocupate cu ospăţul... Am găsit laba... A cui este: a mea sau a ta? 
Eu am prins-o în capcană, tu ai tăiat-o... 

incetul cu încetul, atmosfera din bordei se schimbă, începură 
glumele, nu mai răsunau râsete demente, ci râsete de toate zilele, 
chiar şi Ţombi se mai liniştise, după ce Ursu îi trecuse de câteva ori pe 
la nas laba însângerată a fostului şef de lupi. E adevărat că în centrul 
bordeiului, de fapt mai aproape de uşă şi de fereastră, se aprinsese şi 
un foc, care nu împrăştia numai fum. Bordeiul se încălzise, tinerii 
începură să moţăie, unii se şi visau în zori pornind printr-un coridor de 
linişte spre căldură, spre o casă care să-i primească prieteneşte. Dar 
pe la miezul nopţii se auzi o bubuitură prelungă, îngrozitoare. Munţii 
se scuturau de zăpadă. 

3 

- Nu bei şi dumneata un pahar de vin? îl întrebă lordan pe 
cabanier. Excepţional vin! Vechi şi autentic... 

- Mulţumesc... răspunse cabanierul cu politeţe convenţională. M- 
am obişnuit cu vinuri mai ieftine, cu vinuri care se beau, nu care se 
gustă. Cel negru, pe care-l gustaţi dumneavoastră, mergea mult mai 
bine la grătar... 

lordan se uită spre el ostentativ, dar tot nu-şi lepădă ochelarii. 
Mâncase fără să şi-i scoată. 

- Dumneata cam vrei să impui nişte lucruri, spuse lordan... Arunci, 
aşa din coadă, parcă la întâmplare, subiecte de discuţie... Ai vrea să 
ne faci să întrebăm: ce înseamnă a gusta, ce înseamnă a bea, la ce se 
potriveşte mai bine vinul negru sau cel alb, ce se înţelege prin vinul 
ieftin... O mie de subiecte cu care să treacă vremea... Şi toate să pară 
întâmplătoare, plecate de la noi... 

Cabanierul făcu o mutră de om copleşit de puteri prea mari, 
recunoscându-şi parcă neputinţa, inferioritatea: 

- Eu nu vreau altceva decât să-mi servesc clienţii... Vorbele cuminţi 
fac şi ele parte din serviciu... N-o să spuneţi dumneavoastră că am 
sărit măsura!... Se mai poate întâmpla şi altfel; nu ştiu cine aruncă o 
piatră şi nu ştiu câţi înţelepţi... 

- la stai, domnule, puţintel! îl opri Liviu lordan. Galopezi prea 
repede. Cum vine asta: nu ştii cine aruncă o piatră şi nu ştiu câţi 
înţelepţi încep s-o caute? Cum vine asta?... De ce într-un loc foloseşti 
pronumele şi în celălalt numeralul... Asta nu-i egalitate, domnule! la 
spune! De ce? 

- Nu pricep... răspunse cabanierul. Eu am spus o vorbă, dumneata 
o răsuceşti pe toate părţile, cu pronume şi numerale. De unde să ştiu 
eu... 

- Sigur că nu ştii... Nu ştiinţa te-a obligat să foloseşti pronumele şi 
numeralul, ci instinctul, domnule. De ce n-ai folosit egalitatea, 


domnule? De ce n-ai spus: un prost aruncă o piatră, sau un nebun 
aruncă o piatră... Din cauza instinctului, domnule. Te refereai la 
dumneata, la vorbele pe care le serveşti clienţilor, şi fără să-ţi dai 
seama ai folosit pronumele, ca să nu te insulţi singur... Asta-i 
instinctul! E foarte clar? 

Cabanierul stătea rezemat de tejghea şi privea parcă nepăsător 
spre clienţii care încercau să-l tulbure. Fuma lacom, întotdeauna avea 
o ţigară în gură. 

- Dacă doriţi cu tot dinadinsul, pot să tac, se retrase el. Eu nu v-am 
căutat nicio pricină... 

- Fumezi mult... spuse ca o constatare Liviu lordan. Dar probabil că 
asta ţi-o spune oricine te vede două ore în preajma lui... Sau, hai să 
zicem: patru ore. Da... Vezi, domnule! Eu puteam să-ţi spun asta fără 
să te văd, fără să te cunosc. Sau, hai să zicem la... cât a trecut de 
când am sosit?... Patru ore?... Puteam să ţi-o spun la patru ore după 
ce te-am văzut, chiar fără să stai în preajma mea! Fără să stai vizibi/ 
în preajma mea... Nu simţi, domnule, din formularea frazei, nimic? 

- Dumneata ai chef de vorbă şi de discursuri şi măcar de unul care 
să bată din palme! explodă cabanierul. 

- Aha! Treci la ofensivă ca să pară grosolane acuzaţiile mele! Eşti 
tare, domnule! la spune! Ce-ai căutat în camera de vizavi? Ai fost de 
două ori acolo, în timp ce noi vorbeam. Te-ai aşezat ca la teatru în aer 
liber: nevăzut şi cu ţigara în gură. 

Cabanierul scăpă o pufnitură de râs, ca o răsuflare: 

- Dumneata eşti pus pe ceartă. Incă n-a ieşit vijelia din oasele 
dumitale... Cauţi pricină... sigur c-am fost în camera de vizavi. Atunci 
când v-am văzut luptându-vă cu indicatorul. Am intrat ca să v-o 
pregătesc. Am uns şi balamalele ca să nu scârţâie. O fi rămas, poate, 
şi miros de tutun... 

Petric ar fi vrut să-i spună lui lordan: „Ai văzut dumneata? Tocmai 
la asta nu ne-am gândit...”, dar îi observă pumnii încleştaţi scăpărând 
mai dur ca niciodată. De aceea luă o atitudine de judecată şi începu 
să-l măsoare pe cabanier: 

- Va să zică aşa, domnule... 

- Ce-nseamnă acest „va să zică aşa?” întrebă cabanierul cu 
aceeaşi nepăsare iritantă în voce. 

- Inseamnă că ai răspuns perfect! interveni Liviu lordan. Absolut 
perfect! Şi pe mine perfecțiunea mă incomodează, domnule, mă 
nelinişteşte... E foarte clar? 

- Eu vreau să tac, răspunse cabanierul. Sunt destule chestii 
perfecte pe lume cu care te poţi dumneata certa. Dar nu înţeleg de 
ce-mi cauţi ceartă?... Faci teorii cu egalitatea, că-i nu ştiu ce cu 
pronumele sau cu numeralul, dar de fapt susţii neegalitatea de când 
ai intrat aici... Eu nu zic că oamenii nu se pot ciondăni, dar dumneata 


azvârli cu piatra ca să provoci cearta, şi asta nu-i egalitate, domnule... 

- Gata?! întrebă surprinzător de calm Liviu lordan. 

- Nu e gata! spuse celălalt, cu un vag tremur de enervare în glas. 
Nu-i egal, domnule, nici atunci când unul e chemat gol în faţa altuia 
îmbrăcat, ca să i se dea lecţii de morală... 

- Pe cine vezi dumneata gol? întrebă lon Petric. 

- Intr-un fel, pe dumneata! răspunse ironic lordan. Dar gazda 
noastră se gândea la altceva: eu sunt îmbrăcat şi dumnealui e gol. Şi 
ce e cu asta, domnule? 

- Nu-i nimic, dacă ăla care e îmbrăcat nu face pe moralistul şi nu 
provoacă, spuse în silă cabanierul. Dacă m-aţi fi găsit mascat în Moş 
Crăciun, cum v-aţi fi simţit? 

- Ne-am fi simţit foaaaarte bineee, îşi lungi vorbele Liviu lordan. 
Dacă dumneata crezi că ochelarii sunt o mască... Poftim! l-am scos! 

Vorbise repede, parcă ar fi poruncit altcuiva. Dar cabanierul îşi 
întoarse încet capul, ca şi cum ar fi săvârşit o obligaţie neplăcută, îl 
privi o secundă pe omul cu faţa mică, fără ochelari, apoi ridică din 
umeri, scăpând iarăşi, din piept, o pufnitură de râs, ca o răsuflare: 

- Te-ai ferit atâta, că mi-am închipuit nu ştiu ce... Crezusem că eşti 
vreunul dintre cei care-şi au chipul prin ziare... 

Liviu lordan îşi descleştă încet pumnii. Mâinile i se desfăcură pe 
masă, uriaşe, ca două farfurii. Cabanierul săvârşise, în sfârşit, prima 
greşeală. 

- Şi de unde ştii dumneata că nu sunt unul dintre aceia?... întrebă 
el, rar, făcând pauze după fiecare cuvânt. 

- Asta am zis-o şi eu aşa... 

- Nu! N-ai zis-o aşa! îl ţintui Liviu lordan. A; gândit că trebuie să 
spui aşa! lar aici se ascunde o siguranţă inconştientă. Dacă nu-i 
cunoşti pe toţi cei cărora le apare fotografia în ziare, când poţi să spui 
despre cineva că nu i-ai văzut fotografia în ziare? Când, domnule?... 
Că doar nu citeşti toate ziarele care apar... Când îl cunoşti, domnule! 
Când ştii cine este, când ştii că nu putea să-i apară fotografia!... Stai, 
domnule! Stai, că ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui că nu mă cunoşti, 
că nu m-ai văzut niciodată. Păi asta-i încurcătura în care ai intrat! 
Contradicţia asta, domnule! Cum poţi dumneata, fără să mă cunoşti, 
să spui că nu mi-ai văzut fotografia în ziare?... 

- Am spus că... am zis-o şi eu... aşa... începuse să se bâlbâie 
cabanierul. De ce să despicăm...? 

- Nu despicăm nimic! îl întrerupse brutal Liviu lordan. De ce nu 
recunoşti, domnule?... De ce nu recunoşti că ai aflat, adineauri, 
anumite lucruri care te fac să bănuieşti cine sunt... Şi cel care îţi 
închipui că sunt nu putea să aibă fotografia în ziare; nu putea să fie 
decât ceea ce ai auzit că este: un om care caută, un om care nu 
trăieşte decât pentru a căuta. Dumneata ştii cine sunt, ştii ce vreau, 


ştii ce caut... Poate că nu ştii de când te caut?... De douăzeci de ani! 

Cabanierul îşi pierduse cumpătul: 

- Ce tot mă înnebuneşti, domnule? De unde să ştiu eu cine eşti? De 
unde să ştiu eu ce cauţi dumneata? De când ai venit, tot mă freci ca 
într-o moară, tot mă strecori şi mă cauţi... Ce vină am eu că ai 
dumneata idei fixe? Caută-ţi alţi clienţi! 

Liviu lordan era mulţumit. Degetele lui răsfirate loveau uşor masa, 
fără zgomot. Petric recunoscu gestul şi azvârli priviri rele şi ascuţite 
spre cabanier: 

- Gurrrrra! Hotărâm noi ce trebuie să spui! Apropie-te de noi! 
Mişcă-ţi picioarele, domnule! N-auzi? 

Cabanierul parcă nici nu-l auzise. Rămase lipit de tejghea. Numai 
mâna lui urca lent spre gâtul unei sticle. 

- Incepi să fii nerod, domnule! îi spuse lordan ridicându-se de la 
masă. Ştii mai bine decât mine că în pustiul ăsta suntem numai noi 
trei. Dar trebuie să mai ştii ceva: nimeni nu are habar că am urcat 
aici. Cei care au coborât nu ne-au văzut. Ei! Incepe să fie clar? 

Cabanierul apucă sticla şi turnă din ea într-un pahar. Bău cu mâna 
stângă. Dreapta dusese sticla sub tejghea, într-un gest firesc, de 
gospodar. Dar degetele eliberate căutară, găsiră şi strânseră cu 
putere capul metalic al unui sifon. 

- Mi s-a părut mie curios telefonul ăla la miezul nopţii... îşi aminti 
cabanierul. Şi toată chemarea aceea grabnică. Dar nu m-am gândit că 
se pregăteşte o lovitură aici... N-o să găsiţi mare lucru. Câteva sute de 
lei. Şi nişte provizii pe care nu prea văd cum o să le duceţi jos... 
Altceva... 

- N-o întoarce, domnule! Nu fi nerod, domnule. Dă drumul sticlei, 
dă drumul armei, domnule! Auzi?... Ce poţi să ai acolo sub tejghea? 
Un cuţit... Un topor... Un sifon... Astea nu-s arme, domnule... Auzi? 

Liviu lordan înaintă câţiva paşi, dar nu spre tejghea, ci oblic, spre 
uşa care dădea în antreu. Parcă înţelegându-i intenţia, Ilon Petric porni 
spre cealaltă uşă, care dădea spre dormitoare. Cabanierul nu mai 
avea unde să se refugieze. 

- Nu vreau să te împuşc, domnule... continuă Liviu lordan, scoțând 
pistolul de sub pulover. Dumneata ridică mâinile încet şi aşază-ţi-le pe 
creştetul capului. Chiar dacă ai un pistol, nu te poţi salva. Unul dintre 
noi doi tot te va dobori. Hai! 

Ultimul cuvânt şuieră ca un proiectil. Cabanierul îşi ridică încet 
mâinile, împreunându-şi-le pe creştetul capului. 

- Acum ieşi de-acolo! porunci lon Petric. Aşază-te pe scaunul de 
lângă sobă. Şi să nu cobori mâinile de pe creştet... Ca să fie foarte 
clar! 

Liviu lordan îl aprobă cu un zâmbet ironic. Cabanierul se supuse. 
leşi de după tejghea şi păşi rar spre locul pe care i-l indicase lon 


Petric. Colosul se luă după el şi îi controlă, în mers, buzunarele şi 
ascunzişurile posibile pentru o armă. Nu găsi nimic. Abia după aceea îi 
făcu semn să se aşeze pe scaun. N 

- Nu! se opuse Liviu lordan. Stai în picioare. In poziție de repaus, ca 
la armată în fața superiorului... Taci! Ştiu ce vrei să spui: ce-ai spus 
mai adineauri... câţi bani sunt în casă... Nu-ţi stă bine în rol de nerod. 
Nu ţi se potriveşte, domnule, îţi propun să dăm cărţile pe faţă! 

Cabanierul îşi schimonosi figura pentru a-şi dovedi neputinţa. Dacă 
n-ar fi fost în poziţia aceea obositoare şi caraghioasă, ar fi ridicat 
simplu din umeri: 

- N-am ce să fac... răspunse el. Aţi urcat aici cu nişte idei fixe. 
Singura mea nădejde este că n-o să ucideţi un om nevinovat. Numai 
un nebun ucide de pomană... 

- Da, domnule! spuse lordan aproape în şoaptă, venind către el. 
Numai un nebun poate să ucidă inutil. De-aceea, domnule, îţi dau 
cuvântul meu de onoare că nu sunt nebun şi că nu te voi ucide 
nevinovat... 

Pentru prima dată, muşchii tresăriră pe faţa cabanierului. Şi parcă 
dându-şi seama de slăbiciunea de o clipă, faţa i se înroşi imediat, iar 
vocea îi deveni rugătoare: 

- Mi-e teamă, domnule. Mi-e teamă că vei ucide... 

- De ce? şuieră Liviu lordan. Pentru că mă crezi nebun, sau pentru 
că n-ai încredere în cuvântul meu? 

Cabanierul închise ochii. Omul din faţa lui era un diavol. Intra în el 
ca o boală şi începea să cotropească. Nu-l putea respinge, orice 
rezistenţă se transforma în prăbuşire. 

- Mi-e teamă, domnule, cum să nu-mi fie? începu cabanierul. Nu 
mă cunoşti, nu te cunosc. Vii aici purtat de nişte idei fixe. Crezi că 
sunt nu ştiu cine care trebuie ucis... 

- lar vrei să mă abaţi pe o potecă lăturalnică... îl dibui Liviu Iordan. 
Dacă veneam să te ucid, de ce n-am făcut-o? De ce nu te-am ucis 
până acum?... Ştii dumneata pentru ce am venit... Ţi-am dat cuvântul 
că nu te voi ucide nevinovat! De ce ţi-e frică, domnule? 

Cabanierul nu răspunse. larăşi simţi fiori în ceafă şi iarăşi închise 
ochii. 

Liviu lordan începu să se plimbe nervos prin sufragerie. Nu izbutea 
să răspundă la cea mai simplă întrebare: „De ce-i era teamă 
cabanierului?” O anumită teamă îl făcea pe cabanier să nu joace cu 
cărţile pe faţă, aşa cum se întâmplase cu lon Petric. De unde 
provenea această teamă? Să fi ajuns singur la descoperirea tainei? Să 
posede el un anumit amănunt, de o importanţă extremă, pe care nu-l 
mai ştia nimeni altcineva? De ce se ferea?... | se părea că pentru 
prima oară pleacă la atac fără să ştie cum să-l ducă şi fără să ştie cum 
se va sfârşi. Trebuia totuşi să pornească atacul! 


- Te numeşti Paul Bălan... începu el. De ce ţi-ai schimbat numele? 
Cum ai ajuns Paul Balău? 

- Nu mi-am schimbat numele, răspunse cabanierul. Paul Balău e 
numele adevărat... 

- Vrei să spui că numele celălalt: Bălan, provenea dintr-o eroare? 
Asta trebuie să înţeleg... 

- Chiar aşa este. Mi s-a dat un nou buletin, când s-a dat la toată 
lumea, şi s-a trecut numele adevărat de pe actul de naştere. Eu nici 
nu mi-am dat seama... 

- Inţeleg... spuse Liviu lordan. Ştii că aşa ceva este aproape 
imposibil de verificat. Dar nici nu interesează dacă era greşit vechiul 
buletin sau dacă s-a greşit ăstălalt. Principalul e că te-ai numit odată 
Paul Bălan. De când ţi-ai schimbat numele... adică de când porţi 
numele ăsta: Balău? Am revenit special asupra întrebării ca să nu-ţi 
închipui că-ţi întind o cursă. 

- Am primit noul buletin acum... douăzeci de ani... De-atunci s-au 
mai schimbat o dată buletinele... 

- Hopa! făcu Liviu lordan. La asta nu m-am gândit. Prin urmare, 
acum douăzeci de ani, ţi-ai schimbat dintr-un anumit motiv buletinul! 
„„. Incă nu mă interesează motivul. Vreau să precizezi cum te-ai numit 
până acum douăzeci de ani când ţi-ai schimbat buletinul? 

- Paul Bălan... Tot timpul... 

- De când te-ai retras în munţi? Vreau răspunsuri foarte precise. Ca 
să fie clar, foarte clar! 

- De douăzeci... şi doi de ani. Imediat după terminarea războiului. 
Am avut un accident şi... 

- Ce meserie ai avut înainte de a urca în munţi? 

- Am fost şofer... 

Liviu lordan încuviinţă, clătinându-şi capul: 

Mai departe... Ai spus c-ai avut un accident... în faţa Gării de Nord, pe 
Calea Griviței, lângă un chioşc cu răcoritoare... 

Cabanierul îngălbeni. Tremura, sau clătina capul repetând o 
afirmaţie? Era greu de răspuns. 

- Ai fost transportat la Spitalul 303, la fostele grajduri regale, în 
Cotroceni. Cu dublă fractură de claviculă şi cu câteva coaste rupte. 
Celelalte răni erau superficiale... Convalescenţa ai petrecut-o într-un 
sanatoriu de câmpie, lângă Slatina... ai stat acolo, ca invalid de 
război... pentru că aşa ai aranjat lucrurile... până în octombrie... Pe 
urmă ai dispărut. Ca să dau de dumneata, am umblat cincisprezece 
ani de zile prin toată ţara... Am căutat toţi oamenii cu care ai stat în 
pavilion, vreo treizeci de răniţi... fiecare cu altă adresă, cu altă 
profesiune, mutându-se dintr-un oraş în altul... şi numai doi dintre ei, 
cu care te împrieteniseşi, mi-au povestit despre mama dumitale şi şi- 


au amintit numele satului în care trăia. 

Şi Paul Bălan şi lon Petric ascultau ca fascinaţi povestea lui lordan. 

- Da, domnule... continuă el. Când am ajuns în satul dumitale, n- 
am mai găsit niciun Bălan. Mama dumitale murise de trei ani şi nimeni 
nu ştia unde eşti. Cei mai mulţi credeau c-ai plecat din ţară. Mai aveai 
un văr care lucra într-o mină de lângă Vatra Dornei, într-o mină de 
mangan. Am mers pe urmele lui prin tot felul de mine şi şantiere, prin 
toată ţara. Ajungeam întotdeauna mai târziu cu câteva luni. La 
Comăneşti, am ajuns chiar la câteva zile după ce a plecat. L-am găsit 
la Uioara. El mi-a spus că eşti cabanier în regiunea asta. li părea rău, 
săracul, că nu-mi poate da adresa, dar nu te mai văzuse de vreo opt 
ani. Nu ştia că-mi dă prima şi singura veste despre dumneata... Asta 
s-a întâmplat cu câteva luni în urmă... Nu-ţi fie teamă, că am ştiut eu 
cum să vorbesc cu el. Nici nu ştie cine sunt, a şi uitat că a vorbit cu 
mine... L-am tras de limbă, domnule, fără să simtă, şi l-am întâlnit 
întâmplător la o cârciumă... Să n-ai nicio teamă şi nicio nădejde. 
Nimeni în lumea asta, cu excepţia celor care sunt aici, nu ştie că eu te 
caut pe dumneata... Mai este cineva care ştie, dar nu ştie cine sunt 
eu. Am luat toate măsurile, domnule. Ca să fie foarte clar!... Ti-am 
spus toate acestea ca să-ţi intre bine în cap că nu voi da niciun pas 
înapoi. Jumătate din anii pe care-i am, i-am petrecut numai în căutări. 
N-am fost nimic, domnule, înţelegi?... Nimic! Un om care caută, nu 
unul care mănâncă şi doarme, care se duce la cinema, care iubeşte, 
care râde, care citeşte ziarul. Am fost un om care caută. Căutam în 
fiecare mişcare pe care-o făceam, în fiecare minut pe care-l trăiam... 
Asta e, domnule: căutam! La început am crezut că în câteva luni voi 
termina căutarea, pe urmă am mai adăugat câteva luni, aşa cum face 
omul când are o întâlnire şi se hotărăşte să mai aştepte câteva 
minute, şi iar câteva minute, până pleacă. Eu mai adăugam luni, şi 
alte luni, şi pe urmă ani, şi alţi ani, până mi-am dat seama că nu mai 
pot pleca. Investisem prea multă căutare ca să mai pot renunţa. Era 
ca o greutate care trăgea într-o balanţă. Nu mai puteam să renunţ. Şi 
nici n-aş fi fost în stare. Imi intrase căutarea în sânge... Ani? Douăzeci 
şi trei... Inţelegi, domnule? Mi se lăsase un testament, pe patul de 
moarte mi s-a lăsat... 

Cabanierul se dădu un pas înapoi, alungat de groază, de o teroare 
căreia nu putea să i se împotrivească. Liviu lordan era într-o 
asemenea stare, că nici nu-i observă mişcarea, închisese ochii şi 
aştepta să se liniştească. Vocea îi deveni iarăşi lucidă şi fermă: 

- Acum ştii mai bine, domnule. Ştii că nu voi da înapoi niciun pas, 
ştii că nu pot să dau înapoi... Nu mai are rost să te ascunzi... Când l-ai 
cunoscut pe George lordan? 

- Niciodată! răspunse prompt cabanierul. 

- Poate că l-ai cunoscut sub alt nume? insistă Liviu lordan. Poate n- 


ai reţinut că şi pe mine mă cheamă lordan? 

- Ba da... răspunse cabanierul. 

- Numele dumnealui l-ai reţinut? întrebă într-o doară Liviu lordan. 

- Mi se pare că... Petrescu sau... cam aşa ceva. 

- Atunci de ce spui că nu l-ai cunoscut pe George lordan? 

- Ce-are a face una cu alta? Pe dumnealui l-am cunoscut, pe 
domnul Petrescu, sau cam aşa ceva, dar pe George lordan nu l-am 
cunoscut. Dacă ar fi venit şi el la cabană... 

- De unde ştii că n-a fost la cabană? 

- Dacă dumneata vrei să faci glume cu mine!... Cum să vină la 
cabană? 

- Dar de ce să nu vină, domnule, la cabană? întrebă apăsat Liviu 
lordan, ridicându-se ameninţător de pe scaun. De ce să nu urce la 
cabană ca tot omul? De unde ştii dumneata că n-a fost şi el printre 
miile şi zecile de mii de oameni care s-au perindat prin cabanele din 
ţara asta? 

Cabanierul îşi dădea seama că făcuse o greşeală copilărească. 
Oare o mai putea repara? 

- Poate că o fi fost, dar nu l-am cunoscut... se retrase el nesigur, 
încordându-şi la limită atenţia. 

- Nu, domnule! lovi celălalt. Ştii bine că nu putea să urce la 
cabană. Poate că ştii mai bine decât mine, sau poate că ai ştiut 
înaintea mea... Cum să vină la cabană? Sigur că ţi se părea o glumă. 
Cum să urce din mormânt la cabană?... Atunci de ce spui că nu-l 
cunoşti, domnule? De ce spui că nu l-ai cunoscut? De ce numele 
lordan l-ai reţinut? De ce l-ai reţinut din prima clipă, fără să ţi-l repete 
cineva? De ce nu l-ai reţinut şi pe al dumnealui?... Cum să vină la 
cabană!... Dacă ştii că George lordan e mort, de ce te încăpăţânezi, ca 
un nerod, în a susţine că nu l-ai cunoscut? 

- N-am spus nimic, domnule. Dumneata spui totul. Dacă-i pe 
teorie, pot să zic şi eu că am aflat de la nu ştiu cine că George lordan 
a murit. Nu ştiu nimic. Nu l-am cunoscut. i 

- Acum e prea târziu! îl privi cu dispreţ Liviu lordan. Inţelegi, 
domnule? Pentru mine e prea târziu, nu pentru dumneata. Dumneata 
poţi să cauţi câte prostii vrei. Ai şi început să te aperi prosteşte, cu 
încăpăţânări de copil: nu ştiu nimic... nu l-am cunoscut... Acum ştiu 
eu, ştiu că nu pot să greşesc! Am obţinut de la dumneata o mie şi una 
de dovezi şi mai ales încăpăţânarea asta de la urmă! Mi-a fost pe 
undeva teamă că ar putea să fie o coincidenţă, o teamă minoră, 
domnule, a mia parte dintr-un adevăr sigur. Dar acum, gata! A 
dispărut şi fărâma aceea... Dumneata eşti cel de-al doilea! înţelegi? 
Intr-o zi, la începutul lui iulie, a doua zi după ce ai plecat cu maşina 
spre un anumit loc din Bucureşti, la ora unsprezece şi jumătate, ai 
avut întâlnire cu George lordan, în faţa Gării de Nord, pe Calea 


Griviței... Erai îmbrăcat în cămaşă albă, cu pantaloni de doc... 

- Nu-i adevărat! strigă Paul Bălan. E o cursă! Nu m-am întâlnit cu 
niciun George lordan. Poate că ne-am refugiat toţi trei acolo, la 
întâmplare, şi a căzut casa peste noi. N-am avut întâlnire cu el... Nu l- 
am cunoscut... 

Liviu lordan se întoarse către lon Petric: 

- Adu funia, de sus, din rucsacul meu. Il ajutăm noi să-şi refacă 
memoria. O să-şi amintească şi laptele supt de la maică-sa... 

Paul Bălan nu opuse nicio rezistenţă când cei doi oaspeţi începură 
să-l lege. Se lăsă moale ca o cârpă. Fedeleş, ca o mumie, fu rostogolit 
în antreu, iar acolo i se legară picioarele de un stâlp. După un timp, 
gerul începu să-i trezească amintirile. 


Capitolul VI 
1 

Gerul îndurat, spaima, oboseala şi căldura răspândită în tot 
bordeiul de focul de cetini, supravegheat şi întreţinut cu schimbul, îi 
adormiseră pe cireşari. Trecuse de miezul nopţii şi venise rândul lui 
Victor să facă de gardă, după lonel. Focul abia mocnea. Maldărul de 
cetini era pe sfârşite. Victor arunca din când în când câte-o crenguţă 
în foc, mai mult pentru a păstra o geană de lumină în adăpostul de 
sub pământ şi a auzi pârâiturile acelor de brad. Când flacăra ajungea 
la apogeu, îşi plimba privirile peste paturile de iarbă. Lucia şi Maria 
dormeau una lângă alta, amândouă cu picioarele în rucsac. Braţul 
Mariei se odihnea pe braţul Luciei. Alături de Maria se întinsese Tic, în 
diagonală, cu picioarele spre foc şi cu capul spre soră-sa, iar Ţombi 
adormise, în sfârşit, cu botul pe ceafa neînfricatului său stăpân. Pe 
celălalt pat de iarbă dormeau: Dan, lonel şi Ursu. Dan cu capul împins 
în perete,  lonel legănându-se şi răsuflând şuierător, Ursu 
frământându-se mereu, întorcându-se şi pe o parte şi pe alta, sau 
ridicându-se uneori în capul oaselor. 

Cam la un sfert de oră după ce intrase Victor în schimb, apăru şi 
Ursu lângă foc. 

- Nici nu pot să mă gândesc la somn, şopti vlăjganul. Abia am 
aşteptat să adoarmă toţi, şi acum lonel. Tu auzi? Simţi? Vijelia s-a 
întețit... Şi dacă ar fi numai vijelia... N-avem nimic, nici fărâmă de 
pâine... Dacă n-ar fi luat Lucia sandvişurile, muream de foame... Și 
nici foc nu mai avem din ce să facem... 

- Ba foc am mai avea din ce să facem, răspunse Victor, tot în 
şoaptă. Gărduleţele ăstea de nuiele ne ajung pentru câteva zile. Tot 
nu folosesc la nimic. Dar cu mâncarea e o nenorocire. 

- Oare cât am putea să rezistăm fără hrană? 

- Cam tot atâtea zile cât va ţine focul, adică vreo două, trei zile. 
Toate nenorocirile se vor abate odată... Ssssst! 

Se auzeau foşnete într-un pat. Victor aruncă o crenguţă în foc şi la 
flacăra ei îl zări pe Tic în capul oaselor. 

- Mizerabilul ăsta... se scuză Tic în şoaptă. lar a început să 
scheaune. Tocmai când visam că mănânc cârnaţi de porc şi răcituri. 
Nici n-am apucat să simt gustul usturoiului. Jigodia... 

Victor era atât de înduioşat (dar mai ales Ursu, care n-avea însă 
voie să-şi trădeze prezenţa, acolo lângă foc), încât îi venea să se ducă 
la el şi să-i mângâie părul ciufulit şi plin de paie. Se mulţumi să-i facă 
un semn de „somn uşor”, apoi rămase iar nemişcat aşteptând să 
adoarmă ciufuliciul. 

- Tu crezi că lupii s-au săturat cu ăla? întrebă Victor în şoaptă când 
îl simţi pe Ursu iarăşi lângă el. 


- Tare mi-e teamă că nu... Dacă e capul haitei, ne-am dus. Cred că 
nici nu s-au atins ceilalţi de el. Fără un picior e încă puternic şi ceilalţi 
ştiu că-i mai poate conduce. De asta mi-a fost teamă... Aşa am citit nu 
mai ştiu pe unde. Când cade unul dintre ei rănit, îl sfâşie cât ai zice 
peşte, dar am citit că se supun întocmai capului haitei... Scârboase şi 
crude jivine! Când atacă o stână, nu ucid numai oile pe care le fură şi 
le mănâncă. Fac un adevărat măcel. Ucid totul. Sute de oi. Numai din 
pofta de a ucide... De aceea am sărit asupra ăluia singuratic. Cred că 
l-aş fi sugrumat... 

- Oare sunt mulţi? se cutremură Victor. 

- După bocănituri şi urlete parcă erau sute. Brrrr! Nu ştiu, Victor. 
Dar parcă mai contează dacă sunt cinci sau douăzeci! Sau o sută... Au 
simţit pradă bună în bordei şi n-or să se mişte de-aici chiar dac-ar 
muri de foame. Sau dacă-s mai mulţi, se împart. Unii rămân, alţii 
pleacă în căutarea altor prăzi... Numai că pe-aici, în afară de noi, nu 
prea văd ce-or să găsească... Eu aşa îmi închipui, cam asta le trece 
prin mintea lor de jivine scârboase: fraților! am dat lovitura!... Singura 
noastră şansă e să stea vijelia şi să înceapă oamenii să bată iarăşi 
drumurile... Sau să pornească vreo ceată de vânători după lupi... aşa 
cum se întâmplă pe vremea rea... 

- Nu rezistăm până atunci, aici... spuse Victor. Tu ştii la ce oră a 
început vijelia? Exact când ne-a spus cabanierul... Şi tot el ne-a spus 
că va ţine cel puţin o săptămână. Cel puţin, Ursule! Cum putem să 
rezistăm în bordeiul ăsta o săptămână? Chiar dacă n-ar fi lupii ăştia la 
pândă şi tot ar fi greu până la primul adăpost mai ca lumea, până la 
cabana Izvoarele, unde ne-a sfătuit cabanierul de la Poieniţa... Şi ştii 
de unde ni se trage toată nenorocirea asta? 

- Ştiu... îşi aminti Ursu. Dacă nu ne-am fi grăbit să-l salvăm... Oare 
n-ar fi putut scăpa singur din prăpastia ăia? 

- Să scape singur?! se înfioră Victor, amintindu-şi poziţia în care-l 
găsise pe cabanierul de la Izvoarele. Numai dacă s-ar fi trezit, Ursule... 
ştii, mi-a fost ruşine să spun... numai dacă ar fi căscat în leşin, sau 
dacă i-ar fi căzut un bulgăraş de zăpadă pe spate, şi s-ar fi prăbuşit... 
Ufff! Ştii cum stătea deasupra prăpastiei?... Dacă ar fi avut o batistă în 
buzunarul de la piept, sau un inel în deget, ar fi căzut... Zău că nu 
exagerez... Probabil că s-a certat cu nevasta... dar să-l lăsăm dra... 
adică să-l lăsăm în plata Domnului... Noi suntem într-o situaţie mult 
mai disperată decât a lui... Pentru că pe noi nu are cine să ne 
salveze... 

- Dac-am putea profita de răsăritul de soare al lui lonel! spuse Ursu 
înfuriat de groaznica neputinţă pe care-o simţea pretutindeni în jur. O 
oră sau două ore de urcuş... 

- E fantastic, Ursule! Acum îmi amintesc harta în toate detaliile. Nu 
numai regiunea asta. Toată harta. Parcă o văd în faţa ochilor. Fiecare 


cută, fiecare vale, fiecare înălţime... Oare cum de nu ne-a trecut prin 
cap să ne uităm pe ea?... Ştiu unde suntem, adică bănuiesc... adică 
ştiu cu precizie! 

- Stâna nu era trecută pe hartă, îşi aminti Ursu. 

- Ştiu că nu era trecută, dar într-un fel era... Teoria Luciei cu fundul 
de căldare îmi dă siguranţă. Parcă văd pe hartă fundul de căldare. Şi 
de la fundul căldării până la Izvoarele, pe serpentinele de care ţi-ai 
amintit şi tu, nu e mai mult de o oră... 

- In timp normal, Victor... 

- Sigur că da... Şi ştii ce mai cred?... Cabana e chiar deasupra 
noastră. De-acolo, de lângă cabană, au căzut obiectele pe care le-ai 
găsit tu. Sunt absolut sigur! 

- Pumnalul, Victor! Un adevărat dar ceresc... Cine ştie la ce ne va 
mai folosi! Fără el... nu cred că aş mai fi avut curajul să vă păzesc în 
faţa movilei... Stăteam faţă în faţă, fir-ar să fie de cotonog! Abia 
aştepta să cad sau să vină ăilalţi... 

- Oare ce fac? Nu se duc prin alte părţi? _ 

- Ştii ce fac? Stau undeva la adăpost. In zăpadă, sau după vreo 
stâncă... Stau în cerc şi în mijlocul lor se află cotonogul... Sunt sigur că 
el e şeful şi că laba e a lui. A vrut să facă pe viteazul faţă de ăilalţi şi 
şi-a repezit laba... Stau în cerc, mizerabilii! Şi mereu unul din ei vine 
spre bordei să vadă ce se întâmplă. Cu schimbul. Se-ntoarce unul, 
pleacă altul, mereu, mereu e mişcare. Ca să nu le scape cumva prada. 
Dacă n-ar fi vijelie, ar înconjura bordeiul şi-ar aştepta. 

- Dacă scăpăm primul răsărit de soare al vijeliei... se înfricoşă 
Victor. Poate că nu-s aşa de mulţi... 

Ursu înţelese gândul lui Victor. De câte ori nu-i trecuse şi lui prin 
cap! Dar mai ştia, din atâtea povestiri şi lecturi, că nu e animal mai 
crud şi mai hămesit ca lupul în haită. Atât de laş când e singur, în 
momentul când se adună în haită întrece în ferocitate şi în îndrăzneală 
orice alt animal de pe planetă. Atacă satele, ba ajunge uneori şi pe la 
marginea oraşelor mai liniştite. Ba mai citise prin cărţi despre lupii 
care-şi caută şi chiar îşi recunosc duşmanii după ani de zile. 

- Şi eu te-am pus pe tine să-i tai laba! făcu Ursu haz de necaz. 
Acum suntem amândoi trecuţi în catastiful lor. Cred că-s mulţi... Dar 
dacă tu crezi că ar trebui să facem o încercare, eu mă alătur... De fapt 
m-am gândit şi eu la inversarea masacrului: să-i măcelărim noi pe ei... 

- Cum? Cu ce? Chiar dacă am avea un pistol mitralieră şi tot ar fi 
greu... 

- Dac-am avea un pistol mitralieră! visă Ursu. Doamne, ce i-aş mai 
curăța. Aş sta aici, în gura bordeiului, şi i-aş trăsni unul câte unul... Nu 
ştiu de ce-i urăsc atâta... Poate din cauza întâmplării aceleia groaznice 
din prima iarnă după război! Brrrr! Mi-a povestit-o un vânător care a 
fost în grupul de răzbunători. Cumplită poveste. Era o ceată de turişti. 


Urcau spre o cabană şi i-a prins viscolul. Era un grup mare, vreo 
cincizeci de băieţi şi fete... Şi deodată i-a atacat o haită de lupi. Vreo 
zece, doisprezece lupi... cincisprezece... Şi ştii care a fost 
nenorocirea? l-a cuprins panica pe toţi cei din grup. In loc să facă un 
cerc şi să se apere cu schiurile şi cu beţele, să facă un fel de gard din 
schiuri, iar alţii să întâmpine, în spatele gardului, lupii cu beţele, au 
luat-o la goană, care încotro. A fost un masacru total. Niciunul din cei 
cincizeci de tineri n-a scăpat. l-au ucis pe toţi. Numai la beregată i-au 
atacat... Eram mic când mi s-a istorisit întâmplarea. Atunci am simţit 
prima dată în viaţă dorinţa să mă fac ceva. Ani de zile, de câte ori mă 
întreba cineva, aşa, de formă, ce vreau să mă fac, nu spuneam nici 
şofer, nici aviator, nici vânzător de îngheţată. Spuneam mereu: să 
omor lupi. Măcelar de lupi. Nu ştiu cine mă învățase cuvântul ăsta: 
măcelar. 

- Şi pe mine mă trece groaza! spuse Victor. Şi pentru turiştii 
aceia... Dar mă gândesc şi la situaţia noastră... Zău, Ursule... Pentru 
prima dată, parcă mi-ar părea rău că am avut ocazia să salvăm un om 
de la moarte... Mă gândesc la Tic, la Maria, la Lucia... la toţi, la tine... 
Şi la fiarele astea care aşteaptă în jurul bordeiului... Hai să jurăm 
ceva, Ursule! Noi doi... Să jurăm că vom apăra uşa până la ultimul 
nostru strop de putere. Nu împotriva lupilor, că ei nu vor putea să 
intre aici. Impotriva celor dinăuntru, Ursule! Să nu-i lăsăm să iasă 
afară. Şi dacă eu o să înnebunesc şi o să vreau să ies, poţi să faci 
orice cu mine... Mai bine să mă ucizi tu, decât să ajung în colții 
fiarelor... 

Ursu era profund impresionat de cuvintele lui Victor, înţelegea ca şi 
el în ce situaţie se află cireşarii. Erau apăraţi de dihăniile crude şi 
hămesite, dar nu erau apăraţi de foame, de ger, de groază... 

- Poate că sunt puţini... încercă el să se încurajeze. Poate că sunt 
mai puţini decât cred eu... Dar nu ştiu cum să facem, pentru că nu 
avem decât o armă, o armă de mână... Dacă n-ar ataca în grup, ci 
unul câte unul, le-am veni foarte uşor de hac. Eu singur nu m-aş mai 
sătura să tai cu cuțitul ăsta grozav. Dar dacă sar deodată patru, cinci 
şi chiar mai mulţi, ce ne facem? Nici cu puşca nu i-am putea opri. 
Asta-i nenorocirea... Zău că nu mi-e frică! Aş da în ei cu toată ura 
lumii. În fiecare lup parcă văd pe unul din cei care au făcut atunci 
măcelul... Dar dacă sunt prea mulţi, nici n-apuc să ucid unul şi îmi sar 
alţi trei, patru în spate... Chiar dacă am fi împreună, fiecare înarmat, 
şi tot n-am putea să facem mare lucru. Ne-ar dobori repede. Văd că te 
preocupă grozav... 

- Mă preocupă... spuse Victor. Cumplit mă preocupă. Dacă nu 
scăpăm de fiarele ăstea, dacă nu trecem prin barajul lor, nu mai avem 
nicio altă şansă de salvare. Ştii care-i groaza mea cea mai mare, 
Ursule?... Suntem în fundul unei căldări, în fundul unei prăpăstii şi 


ninge întruna şi viscoleşte, Ursule, şi mi-e teamă de avalanşă... Dacă 
se prăbuşeşte zăpada de pe munţii de deasupra noastră, cu lupi sau 
fără lupi, s-a terminat cu noi... Asta-i! Mereu tremur... şi zău, pe 
cuvântul meu, că parcă mă bucur când îi aud pe lupi hârşâind în faţa 
intrării bordeiului... Inseamnă că încă nu suntem îngropaţi... Fiecare 
minut trece prin mine... Fir-ar să fie de accident! Oare de ce s-a certat 
idiotul ăla cu nevastă-sa! Şi de ce nu s-a uitat în jurul lui? Şi când te 
gândeşti că acuşi va răsări soarele... peste câteva ore... acuşi se vor 
scula ceilalţi şi vor vrea cu orice risc să pornim spre Izvoarele. Ce-o să 
le spunem? 

Se lăsă o tăcere plină de spaime, apoi se auzi vocea terorizată a 
Mariei: 

- Nu e nevoie să ne spuneţi nimic. Ascultăm, amândouă, de 
aproape un ceas, şoaptele voastre. 

- Şi eu... spuse Tic. 

- Şi noi... spuse lonel. Eu şi Dan... S-a dus cu frumosul şi inspiratul 
meu răsărit de soare. Ştiţi ce rău îmi pare! 

Se auzi de undeva dintr-un ungher şi schelălăitul înăbuşit al lui 
Tombi. 

- Eu mă opun! strigă Dan. Ei, na! Din cauza unor dihănii urâcioase! 
De ce nu e ombi ăsta un dulău, un tigru!? Pssst! Dac-ar fi Tombi un 
tigru! Ce-ar mai da iama prin ei! 

- Din păcate, spuse Ursu, nu e tigru. Şi chiar dacă ar fi, nu cred că 
i-ar speria. Dacă sunt înfometați, sar zece odată asupra lui şi-l fac 
bucăţi... Şi voi de ce-aţi tăcut? se înfurie subit Ursu. De ce nu ne-aţi 
spus că sunteţi treji? Ce rost avea să auziţi poveştile noastre aiurite? 

- E mai bine aşa... interveni Lucia cu un accent trist în voce. Măcar 
să ştim pe ce lume ne aflăm. Ne-am fi sculat dimineaţă cu atâta 
speranţă, încât n-am fi putut rezista la ideea închisorii fără speranţă... 

- Oare nu se poate întâmpla o minune? întrebă în şoaptă Maria. O 
minune frumoasă şi caldă... 

- Dacă am putea să le întindem o capcană... se foia Tic întruna. Să- 
i trimitem dracului în altă parte... 

- Şi eu mă gândesc la o capcană, Ticuşor, spuse Victor. Dar cu altă 
direcţie. Uffff! Mai lăsaţi-mă puţin... 

- Nu putem ucide de la distanţă unul sau doi dintre ei? întrebă 
lonel. l-am preface în ospăț şi între timp am tuli-o... 

- Copilării... îl temperă Ursu. Hai să zicem că am putea să ucidem, 
de la distanţă, unul sau doi. Fie că am arunca pumnalul ăsta grozav în 
unul mai curajos, care ar veni mai aproape de noi, fie că am prinde cu 
funia pe al doilea şi l-am răni cu beţele sau cu nişte bolovani... Să 
zicem că ne-ar reuşi ambele încercări... N-am face decât să-i 
întărâtăm. Unde s-o tulim? Ar lăsa totul şi ar veni după noi. 

- Eşti sigur că sunt aşa de mulţi? 


- Sunt sigur, Ticuşor... din păcate. Cel puţin zece, doisprezece 
sunt... Am auzit adineauri vreo douăsprezece urlete... Şi mi se pare că 
lupii urlă pe rând... începând cu şeful şi terminând cu mezinul... Ba să 
nu fie mai mulţi... 

- Dacă am putea să-i prăbuşim într-o prăpastie, într-o groapă! se 
revoltă Dan. Intr-o groapă nu prea adâncă. Să ne uităm la ei de sus, şi 
să-i scuipăm, şi să azvârlim cu bolovani în ei, şi să aruncăm paie şi pe 
urmă să le dăm foc. Ha! Să-i văd cum ard! 

- Asta e! spuse Victor cu o explozie de triumf în voce. Bravo, Dan! 
Asta e! Trebuie să le dăm foc! 

- Ai înnebunit? sări Lucia. 

- N-am înnebunit deloc! Trebuie să-i atragem aici în bordei şi să le 
dăm foc! 

- Şi noi?! se cutremură Maria. Noi ce facem? 

- Noi ieşim! răspunse Victor. In momentul când ei intră, noi ieşim. 
lau locul nostru şi le dăm foc. Cred că oamenii şi lumea şi văzduhul ne 
vor ierta pentru crima asta premeditată. 

- Şi cum evităm întâlnirea cu ei! ţipă lonel. Vreau să ştiu că ard, 
dar cum trecem pe lângă ei?... Zău că aş privi spectacolul, fără să mi 
se facă, nu milă, greață. Dar cum? 

- Spectacolul nu cred că-l vom putea privi... răspunse Victor din ce 
în ce mai vesel. Dar, aşa cum spunea Dan, vom putea să-i scuipăm, 
să-i întărâtăm. Gata cu glumele! 

- Cum?! ţipă Tic. Totul a fost o glumă? E 

- Nu, Ticuşor... N-a fost nicio glumă. Tot nu înţelegeţi? li atragem în 
bordei... Dar pentru asta, mai întâi şi mai întâi, trebuie să jurăm că o 
să ne păstrăm curajul şi sângele rece. Pentru că o să locuim câteva 
minute împreună cu ei aici, în bordei. Numai că vom fi despărțiți de ei 
printr-un perete... 

- Dar de unde putem lua atâta zăpadă ca să facem un perete care 
să ţină? întrebă Lucia. Abia ne-a ajuns pentru uşă... 

- Zăpadă n-avem de unde să luăm? sări Tic. Toată lumea e 
îngropată în zăpadă. Zăpadă este, dar nu ştiu cum s-o aducem... 

- Îți înţeleg planul, spuse Ursu. E formidabil! Să împărţim bordeiul 
în două compartimente, să-i atragem pe lupi în cel rezervat lor şi pe 
urmă să-i închidem. Dar nu văd absolut nicio posibilitate de a căra 
zăpadă înăuntru, fără să fim atacați de lupi... Şi ştii câtă zăpadă ne-ar 
trebui pentru un perete care să reziste? Vagoane întregi. Să nu-ți 
închipui că lupii nu vor încerca să străpungă peretele de zăpadă când 
vor simţi că sunt închişi. Vor scormoni şi vor reuşi. Dar până vor reuşi 
ei, noi vom fi afară şi vom baricada bine ieşirea... Numai dacă am 
putea aduce zăpada. Cum? Pe unde? 

- Să spargem bordeiul în partea cealaltă! propuse Dan. Ar veni 
singură zăpada, mânată de vijelie... Nu merge? 


- Nu merge, Dan, îi răspunse Victor. N-ar intra numai zăpada, ar 
intra şi vijelia, şi prăpădul. Dar de ce credeţi că s-ar putea face un 
perete numai din zăpadă? 

- Din pământ? întrebă Lucia. E extraordinar! Zău că eşti un geniu! 
Numai că o să ne chinuim îngrozitor. Cum să spargem pământul ăsta 
de piatră? Măcar dacă am avea un târnăcop... Nu ştiu ce se va 
întâmpla, Victor. Altceva mă bucură în clipa asta. Nu mi-am închipuit 
că poate fi scăpare pentru situaţia noastră. Am crezut că suntem 
sortiţi pieirii... probabil prin ger şi foamete, pentru că nu ne-am fi lăsat 
ucişi de lupi. Vă jur; am crezut că s-a terminat cu cireşarii. Şi deodată 
ideea asta extraordinară: să facem un zid şi să-i închidem pe lupi în 
bordei! Nu ştiu cum, şi cu ce, şi în cât timp vom face zidul. Poate că 
nici nu vom apuca să-l terminăm. Dar... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi?... 
Nu ne lăsăm doborâţi. Ne împotrivim imposibilului. Ba mai avem şi 
şanse să scăpăm. Asta e! N 

- Avem! spuse Victor cu o voce în care cânta bucuria. Întâi m-am 
gândit şi eu la zăpadă, pe urmă la pământ... Imposibil. Adică nu chiar 
imposibil, însă nesigur şi primejdios şi ... Nu! Avem un zid gata făcut, 
mult mai bun şi mai sigur şi mai rezistent. Gardurile de nuiele! Nu 
folosesc la nimic. Sunt ca un decor interior. Bordeiul este apărat din 
toate părţile de acoperiş. lar zăpada şi gheaţa l-au sudat prin acoperiş 
de pământ. Gardurile nu mai folosesc la nimic... Adică nu foloseau la 
nimic, pentru că începând din clipa asta sunt cele mai preţioase 
garduri din lume, din toată lumea. Avem funii, avem sfori, avem bețe 
şi la nevoie chiar schiuri care se pot transforma în stâlpi de legătură, 
şi cu atâtea materiale cred că putem ridica numai în câteva ore un 
perete care să cedeze lupilor o parte din bordei, poate chiar jumătate, 
dacă ne ajunge gardul. 

- Ştiţi cum îi atragem înăuntru? râse puştiul cu părul plin de paie. 
Cu ajutorul lui Ţombi. Il fac eu cel mai curajos căţel din lume... dacă 
se ştie apărat de perete. O să-i atragă pe toţi în capcană, dacă nu şi 
pe puii lor. Grozav! 

- Atunci începem peretele chiar de la mijlocul intrării, spuse Ursu. 
Lăsăm jumătate pentru ei şi jumătate pentru noi. Şi aranjăm o uşă, tot 
din gard, pe care o trântim imediat ce a intrat ultimul în capcană. Pe 
urmă o zidim noi cu zăpadă. 

- Şi focul? protestă Dan. Eu nu plec din bordei până ce nu le dăm 
foc. 

- Aranjăm noi şi cu focul! îl linişti Ursu. Acum, la lucru. Mai întâi să 
scoatem toate gardurile, să vedem pe ce material ne putem bizui. 

- Cineva să se ocupe de foc, spuse Victor. Să pună numai cetini şi 
din când în când paie, ca să fie lumină bună. 

- Eu! se oferi Maria. Vă fac un foc ca o aureolă. Şi pentru mine vor 
fi câteva flăcări... 


Îi cuprinsese pe toţi frenezia. Condamnaţii de mai adineauri se 
descopereau dintr-o dată liberi şi învestiţi cu puterile şi drepturile unor 
zei ai răzbunării. Işi regăseau puteri cumplite, şi energii, şi visuri, ba 
chiar şi cântece şi glume. Dan era din nou la cuțite cu Tic, lonel 
arunca din când în când câte o săgeată în zona focului, Tombi 
renăscuse, făcea de-a dreptul scandal, încât Tic se văzu nevoit să-l 
tempereze cu câteva epitete, dintre care nu lipsea şi cel de „laş”. 
Parcă îi era teamă că bucuria neaşteptată a căţelului ar putea să 
aducă suspiciuni şi precauţii în tabăra lighioanelor, care precis se 
îmbulziseră la intrarea astupată a bordeiului. Lasă, că acuşi, acuşi o 
vor găsi deschisă... 

Gardurile de nuiele erau smulse cu mare grijă din pereţii 
bordeiului. Se adeverea ceea ce spusese Victor. Nu folosiseră la nimic. 
Sudura bordeiului cu pământul se obținuse prin acoperişul ţuguiat şi 
înfipt în maluri. Lucia făcuse un calcul sumar şi adunase peste opt 
metri pătraţi de gard. Din ei se putea ridica un perete de patru metri 
lungime pe doi înălţime, ceea ce era mai mult decât necesar pentru 
scopul propus de cireşari. 

Gardul trebuia desprins pe toată lungimea lui, adică pe lungimea 
fragmentelor lui: era scos din pământ, smuls, nu rupt, pentru a putea 
fi folosit la ridicarea noului perete în bucăţi mari, mai solide şi mai 
uşor de prins. Era smuls cu tot cu ţăruşi. 

Lucia şi lonel îşi asumaseră sarcina de arhitecţi ai peretelui. „Zidul 
Speranţei şi Răzbunării”, cum fusese botezat de Maria. Materialul de 
bază, gardul, prisosea. Din nefericire, pentru amplasarea lui în 
condiţiile unei rezistenţe şi solidităţi fără cusur, practic definitive, 
după expresia Luciei, erau necesari trei stâlpi, foarte siguri, dintr-un 
material dur, fără moarte, trei stâlpi de bază, cu înălţime variabilă: 
unul de doi metri, al doilea de un metru şi optzeci de centimetri, al 
treilea de un metru şi jumătate, dar se accepta şi un metru şaptezeci 
de centimetri, ca să poată fi folosit schiul metalic al viitorului, sigur, 
campion de slalom uriaş, Tic. Contribuţia la rezolvarea problemei 
stâlpilor era, bineînţeles, voluntară. Primele schiuri sacrificate în 
epopeea albă a cireşarilor fură schiurile lui Ursu, Dan şi Tic. Vlăjganul, 
constructor şef al zidului, transformă cele trei schiuri, care născuseră 
atâtea invidii pretutindeni unde fuseseră văzute, în trei stâlpi fără de 
moarte. „Poate numai din cauza arderii vor suferi întrucâtva” 
adăugase Ursu. Impinşi cu forţa între acoperişul bordeiului şi pământ, 
şi potriviţi exact la înălţimea care-i făcea de neclintit, deveniră 
adevăraţi stâlpi de bază. Gardurile de nuiele erau prinse cu funii şi 
sfori, sau proptite şi trecute în sinuozităţi printre stâlpi, şi iarăşi legate 
şi asigurate dublu şi triplu. Peretele se ridica văzând cu ochii şi, pe 
măsură ce se ridica, tinerii îi încercau rezistenţa, şi erau atât de 
încântați de neclintirea lui, încât mai adăugaseră un calificativ în 


denumirea lui: „Zidul Speranţei, Răzbunării şi Certitudinii”. Noua 
adăugire născuse câteva dispute filologice şi estetice. 

Cineva spusese că unde e certitudine, nu mai încape speranţă, 
subînţelegându-se, altcineva răspunsese că speranţa se referea la 
tentativa generală de salvare, nu numai la ieşirea din bordei, de 
aceea trebuia să participe la denumirea zidului şi încă la început. 
Numai Răzbunarea rămăsese intactă, neatinsă, având mereu 
aprobarea unanimă. 

Tinerii glumeau, dar munceau ca nişte disperaţi. Până ce se auzi 
vocea lui Tic: 

- Aoleu! Am uitat dincolo ceva! 

- Nu-i adevărat! îl contrazise Lucia. Am aruncat absolut totul peste 
zid, cum am fost ultima dată acolo. Special pentru asta am sărit 
gardul... 

Expresiile involuntare ale Luciei stârniră hazul tuturor, spre 
surprinderea autentică a proiectantei. 

- Am uitat paiele! o scoase Tic din încurcătură. De ce să le lăsăm 
bunătate de pat acolo... 

- Patul morţii, Ticuşor! îl boteză Dan la repezeală. De-acolo vor 
începe flăcările, incendiul cumplit al răzbunării noastre sfinte! Ce 
păcat că n-o să-i vedem când ard... 

- Oare nu vindem noi pielea lupilor din pădure? întrebă lonel într-o 
doară. 

- În orice caz, piele nu vom vinde! îl asigură Ursu. Ceva ce va 
aduce a scrum... Şi dacă-i vorba de proverbe, eu cred că lupii ăştia ai 
noştri îşi vor schimba odată cu părul şi năravul. 

Peretele era gata. Pornea de la deschizătura bordeiului şi înainta 
oblic, lipit în permanenţă de acoperiş, chiar atunci când cobora, şi se 
oprea în malul din dreapta, aproape de unghiul pe care-l formau 
latura din dreapta şi latura din fund. Avea aproape patru metri 
lungime; înălțimea varia, urmând acoperişul. În apropierea 
deschizăturii înălţimea atingea doi metri. La întâlnirea cu malul 
lateral, numai un metru. Rezistenţa lui la împingere fusese verificată 
de umerii lui Ursu, pe care nicio sută se lighioane înfuriate n-ar fi 
putut-o egala. Pentru că mai intrau în calcule şi caracteristicile 
fiarelor. Forţa lor nu stătea în împingere, care era, de pildă, 
caracteristică pentru un taur, ci în năvală şi furie, în muşcătură şi 
hârşâială. De aceea, cel mai riguros control se făcu la legăturile de 
sfoară şi funie şi la împletiturile nuielelor. Legăturile dintre stâlpi şi 
gard se realizaseră cu o adevărată risipă de ingeniozitate. Erau făcute 
aproape toate din spate, în aşa fel ca labele şi colții fiarelor să nu le 
poată atinge. lar în privinţa împletiturilor şi rezistenţei nuielelor, tinerii 
nu aveau decât cuvinte de laudă. De câteva ori, Ursu apăsase, 
strânsese şi apropiase unele împletituri care i se păreau mai 


îndepărtate. Doar acul şi andreaua puteau să treacă dintr-o parte în 
alta. 

- Zău că începe să-mi pară rău când mă uit la peretele ăsta... se 
tângui Dan. Nu e păcat să-l prefacem în scrum?... Dacă ar rămâne 
aşa, tare cred că ar deveni una din mândriile arheologilor din secolul 
LII, adică cincizeci şi doi... _ 

- Acum uşa! spuse Victor. In treaba asta eu zic să nu ne 
amestecăm. Închizătorul uşii va fi şi constructorul ei... 

Adevărul e că Ursu începuse, în tăcere şi cu oarecare gravitate, să- 
şi construiască uşa. Ba din când în când îl încerca şi câte un firicel de 
groază. În prima secundă va trebui să ţină singur, numai cu mâinile, 
uşa de nuiele în deschizătura lupilor. Şi lupii se vor repezi bineînţeles 
asupra uşii pe care vor fi intrat. Nu-i era teamă că n-o va putea ţine, 
că nu va avea putere s-o împingă, s-o facă de neclintit, dar va simţi 
fizic vânzoleala dinăuntru, va simţi iarăşi răsuflările şi duhoarea 
fiarelor şi va auzi toate urletele lor de groază. Şi, mai ales, va trebui 
să aleagă secunda supremă, unică, secunda când toţi lupii vor fi 
înăuntru, iar mişcarea lui va trebui să fie definitivă. O întârziere sau o 
ezitare, o clipă de spaimă sau de ameţeală... fiecare putea să fie 
fatală. De aceea, văzându-l cum îşi pregăteşte uşa şi simţindu-i parcă 
încordarea, tinerii se retraseră într-o clipă de tăcere, poate chiar 
necesară, pe care tot Ursu o îndepărtă: 

-Le vin eu de hac... Ca să nu-mi vină ei mie... Că orice s-ar 
întâmpla, chiar dacă aş scăpa uşa, de mine nu mai reuşesc ei să 
treacă. Mă bag acolo, în deschizătura lor, ca un dop... Dar e mai bine 
să astup intrarea cu uşa, aşa cred eu... Voi ce ziceţi? De rezistat o să 
reziste... Mai bine decât pământul şi zăpada... Dar tot cu zăpadă o s-o 
asigurăm şi o s-o cimentăm... 

Capcana era gata să-şi primească duşmanii. Mai rămânea un 
singur amănunt de pus la punct, poate cel mai important: deblocarea 
intrării de zăpadă şi transformarea ei într-o uşă mobilă care să-i dea, 
în orice moment, posibilitatea lui Ursu să astupe, cu uşa lui de nuiele, 
deschizătura prin care vor intra lupii în compartimentul-capcană. 
Problema părea foarte complicată şi aparent insolubilă. Dacă cele 
două mişcări nu erau perfect sincronizate, deschiderea uşii cireşarilor 
şi astuparea uşii lupilor, se putea ajunge la o adevărată tragedie. Cine 
şi cum putea să asigure deblocarea uşii reale? Cine putea să-i dea 
răgaz şi spaţiu lui Ursu pentru a astupa în clipa cea unică intrarea 
iadului? 

- Am găsit! spuse deodată Dan. Ca să nu ziceţi că nu am şi eu din 
când în când câte o idee salvatoare, dacă nu genială. Ştiţi care e uşa 
ideală care poate să închidă două deschizături egale, în dreapta şi în 
stânga... Aoleu! Mi se pare că răspunsul se află chiar în întrebare. Nu 
se putea să nu mă prostesc eu până la urmă. Ufff! 


Dan juca teatru. Formulase anume întrebarea lui de geniu. Toţi se 
năpustiră asupra lui... în afară se păzitoarea focului, pe care ar fi 
dorit-o cel mai mult... 

Da! Soluţia fusese găsită. Cea mai simplă, cea mai sigură, cea mai 
frumoasă. Soluţia care se potrivea cel mai bine cireşarilor. De aceea 
era şi frumoasă. Dar frumuseţea ei cuprindea alte valori: îndrăzneală, 
fantezie, cutezanţă... Ursu va manevra o singură uşă. In clipa când 
zăpada va fi degajată şi semideschizătura eliberată, Ursu va astupa 
intrarea în  bordeiul cireşarilor cu uşa de nuiele. Cealaltă 
semideschizătură se va elibera automat. In clipa când toţi lupii vor 
pătrunde în bordeiul hărăzit răzbunării, Ursu va muta printr-o simplă 
rotaţie uşa de nuiele în cadrul celeilalte semideschizături, astupând-o. 
Uşa de nuiele devenea o uşă cu dublă funcţiune. Inchidea şi deschidea 
în acelaşi timp. Deschidea intrarea cireşarilor şi închidea ieşirea 
lupilor. Printr-o simplă mişcare de semirotaţie. Foarte simplu! Dar 
trebuia să fii Dan pentru a găsi această simplitate desăvârşită... care 
se baza însă pe încrederea definitivă a lui Dan în cutezanţa şi puterea 
lui Ursu. Ursu era singurul om din lume care putea să-i inspire 
semenului său o asemenea idee fantastică, nemaipomenită. 

- Asta va rămâne în istorie, uşa asta... spuse visătoare Maria. Uşa 
vieţii şi a morţii. Uşa speranţei şi a groazei. Inchipuiţi-vă! In clipa când 
se deschide la noi, trebuie să se închidă dincolo. Fără balamale, fără 
resorturi misterioase, fără telecomandă, chiar fără clanţă... Brrrrr! Uşa 
cireşarilor! 

Se apropia şi acel răsărit de soare pe care-l anunţase lonel. Calea 
spre viaţă urma să se deschidă. Dar mai erau necesare câteva 
măsuri... pentru a preîntâmpina eventualităţile, pentru a fi gata de 
ripostă întâmplărilor neprevăzute. 

Dacă nu vor intra toţi lupii în bordeiul care brusc li se oferea?... Dar 
la întrebarea asta se răspundea foarte greu... Era hotărâtor un 
amănunt: câţi lupi vor rămâne afară? Dacă va rămâne unul sau doi... 
cireşarii vor ieşi. Mai întâi Victor, înarmat cu cuțitul găsit de Ursu. Apoi 
lonel şi Dan, cu beţele de la schiuri ca nişte sulițe. Apoi Maria şi Lucia, 
înarmate şi ele cu bețe. La orice atac trebuiau să-şi pună în faţă 
beţele şi să le îndrepte spre abdomenul fiarelor. lar Tic?... Tic avea un 
rol special. El trebuia să-l aprovizioneze pe Ursu cu schiuri pentru a 
propti uşa de nuiele şi a o face de neclintit. Eliberarea lui Ursu 
depindea de iuţeala cu care îl ajuta ciufuliciul. 

Se apropia răsăritul speranţei lui lonel. Ursu se postase lângă 
deschizătură cu uşa de nuiele în faţă. Parcă ţinea o platoşă 
impenetrabilă. Tic îl dăscălea pe Tombi, care devenea dintr-o dată 
element cheie în planul cireşarilor. lonel, Victor şi Dan începuseră 
deblocarea uşii de zăpadă. Intâi scoaseră schiurile care formaseră 
baricada şi uşa orizontală. Fiecare schi era trecut înaintea blocului de 


zăpadă sau băgat prin blocul de zăpadă, pentru a se apropia cât mai 
mult de deschizătura reală. Intrarea în bordei era apărată, la un 
moment dat, numai de schiuri: o uşă orizontală ţinută de Victor, Dan 
şi lonel. Fetele dădură zăpada la o parte. Ursu se apropie cu uşa de 
nuiele de uşa făcută din schiuri, pe care o potrivi exact în spaţiul 
deschizăturii, pe care o depăşea cu mult, şi, la strigătul lui, cei trei 
băieţi coborâră schiurile. Intre lumea de afară, lumea de groază, şi 
adăpostul cireşarilor nu se afla decât uşa de nuiele ţintuită în malul 
bordeiului de braţele lui Ursu. Se vedea parcă lumina printre zăbrelele 
de lemn şi mai ales se auzea urletul vijeliei. Sau poate nu urla numai 
vijelia. 

Iscoada cu colţi simţise că se petrece ceva în bordeiul asediat şi se 
apropie de intrare atingând cu botul uşa pe care o ţinea Ursu. Abia 
atunci descoperi că se poate intra în bordei şi mai ales auzi lătratul 
unei jigodii de trufanda, şi simţi din plin miros îmbelşugat de carne 
vie, omenească. Şi mai ales jigodia aceea care lătra cu o impertinenţă 
nemaipomenită. Şi, în afară de toate, din bordeiul deschis ieşeau şi 
aburi calzi, aburi de om viu cu carne fragedă. Şi iarăşi jigodia care 
chema la harţă... 

Recunoaşterea fusese făcută. Lupul se depărtă de bordei şi apăru 
câteva secunde mai târziu însoţit de un altul mai mare, un adevărat 
uriaş care şchiopăta. Noul venit sări ca o săgeată în bordei, pentru a 
se întoarce imediat cu propria-i labă între dinţi. Şi muşca din ea 
sălbatic, lupeşte. Se îndepărtă şi el de bordei, mulţumit că simţise cu 
propriul nas mirosul de carne omenească şi unda fragedă a unei 
trufandale canine, dar şi mai mulţumit că simţurile lui foarte versate şi 
antrenate nu percepuseră niciun dram din acea primejdie de moarte 
pentru neamul său, care era praful de puşcă. Fără multă pierdere de 
timp, fără prea multe convingeri, se întoarse la intrarea bordeiului 
însoţit de o adevărată hoardă de lupi. Toţi dădeau târcoale bordeiului 
şi din când în când se repezeau furioşi spre poarta de nuiele care le 
bara drumul spre ospăț şi fericire. Şi deodată reîncepu şi mai stridentă 
şi mai ascuţită şi mai obraznică hărmălaia câinelui. Părea că o haită 
întreagă de câini a adăstat în bordei. Şi nu erau schelălăituri de 
groază şi de jale, ci provocări neruşinate, probabil înjurături şi insulte 
care nu mai puteau fi suportate. Se mai auzeau şi câteva gemete 
omeneşti... 

Primul intră în bordei lupul cel bătrân şi beteag. Şi începu să se 
certe imediat la gardul de nuiele cu javra blestemată. Sărea Ţombi la 
el să rupă gardul, nu altceva. Dar şi lupul, mai ales că simţi şi aroma 
foarte apropiată de carne vie, de om. Urletele lui atraseră în bordei şi 
celelalte fiare. Intrau una câte una, fără să se grăbească, încă 
precaute, dar foarte sigure de ele. Intrau urlând şi mârâind şi Ursu se 
îngrozi numărându-le. Le pierdu şirul. Reuşise să numere până la 


treisprezece, dar cea de-a treisprezecea se repezi cu atâta putere în 
uşa de nuiele, încât vlăjganul, nepregătit de atac, era cât pe-aci să 
scape pavăza. 

In sfârşit, nu se mai văzu afară niciun lup, şi nicio pată neagră în 
depărtare. Se luminase brusc şi se vedea în lume toată furia 
strălucitoare a vijeliei. 

Ursu dădu semnalul, din nefericire printr-un strigăt care întoarse 
spre deschizătură întreaga haită. Era singurul amănunt la care 
cireşarii nu se gândiseră. Ca un fulger roti uşa spre cealaltă 
deschizătură. Dar tot ca un fulger unul din lupi încercă să iasă. Ursu îi 
prinse capul între uşă şi malul bordeiului. Şi chiar în clipa aceea 
începu asaltul fiarelor. Se repezeau bezmetice spre uşa de nuiele, 
rupeau şi muşcau din bețe, urlau şi se împingeau şi împingeau, şi 
muşcau şi chiar rupeau aşchii din lemne şi bețe cu colții şi cu ghearele 
întărite de o groază de moarte. Simţeau că intraseră într-o cursă. Se 
năpusteau înnebunite şi turbate asupra uşii şi capul lupului prins între 
uşă şi mal îi înspăimânta atât de tare pe cireşari, încât, timp de o 
clipă, trecură printr-o stare de paralizie colectivă. 

- Ucide-l! ţipă Ursu sfâşiind vijelia şi urletele îngrozitoare din 
bordei. Ucide-l! Bagă-i pumnalul! In ochi, în gât, în urechi, oriunde... 
Ucide-l! Să-l simtă că e mort şi să se repeadă asupra lui. Ucide-l! Nu 
mai pot rezista! 

Victor înţelese. Cu setea de a ucide pe care o simţise Ursu în 
spatele movilei, se repezi asupra capului de lup, strangulat de uşa de 
nuiele. li înfipse lama cuţitului în gât, după uşă, ca să simtă dihăniile 
din bordei mirosul şi gustul de sânge. infipse şi adânci, şi sfredeli, apoi 
scoase pumnalul din gâtul fiarei şi înţepă mai sus, sub urechi, într-un 
loc moale. 

- Scoate pumnalul! ţipă Ursu. 

Şi Victor îl scoase în ultima clipă. Capul lupului dispăru în bordei, 
tras cu o furie turbată de zeci de perechi de colţi. Chiar atunci sosi şi 
Tic cu schiurile. Şi se îngrozi când văzu ce se întâmplase cu uşa de 
nuiele. Dacă Ursu n-ar fi dublat-o, lupii ar fi trecut prin ea. Muşcaseră 
cu sălbăticie, cu turbare, din bețe şi nuiele, îşi lăsaseră urme de gingii 
şi bucăţi din limbă şi colţi în cioturile şi ghimpii beţelor. 

- Să nu rupă peretele! se înfiora Ursu. Altă uşă nu mai avem. 
Proptiţi repede schiurile! 

Victor, lonel şi Dan se căzniră să facă din schiuri proptele de 
neclintit. Ursu le încercă cu genunchii şi abia după aceea îşi retrase 
braţele de la uşă. Il cuprinse ameţeala. Dar îl trezi lătratul şi mai 
obraznic, triumfător aproape, al lui Tombi. 

- Opreşte jigodia! strigă el. Vrei să rupă peretele? 

Se uită în jur după ceva care s-ar fi putut transforma în uşă. Dar nu 
se vedea nimic decât întinderea albă, strălucitoare şi vânzolită de 


viscol. 

- Unde au dispărut gardurile de nuiele? întrebă el. 

Dar Victor găsi un capăt din funia cu care le legase, noaptea, când 
încercase să le smulgă. Atunci se gândise că poate îi vor folosi pentru 
foc sau pentru o pavăză împotriva furtunii, şi voia să le ţină la 
îndemână. Funia aceea fusese salvarea cireşarilor. Victor şi Ursu 
traseră de ea cu puterile groazei. Dan, lonel, Lucia, Maria şi Tic 
degajau zăpada din jurul gardurilor. Puterile unite izbutiră să smulgă 
gardurile din pământ. Erau doar două bucăţi de garduri, dar care se 
puteau preface într-o poartă dublă, imposibil de clintit şi de distrus. 

- Să umplem mai întâi ambele deschizături cu zăpadă, spuse 
Victor, şi pe urmă să le punem şi pe ăstea... N 

- Şi cum dracu’ mai dăm foc? se plânse Dan. li lăsăm să moară de 
foame, atât? 

- Am aranjat eu cu focul, îl linişti Maria. Câteva bete vor atinge 
câteva cetini şi când vor lua foc cetinile se vor aprinde şi paiele şi pe 
urmă şi gardul şi pe urmă şi lupii... Mai sigur decât cu fitil şi cu 
pulbere. Hai să astupăm ieşirea... 

După ce prăvăliră mormane de zăpadă în şanţul săpat cu o seară 
înainte şi bătură cu schiurile în zăpadă pentru a o presa, potriviră cu 
precizie şi cele două porţiuni de gard smulse din pământ. Apoi din nou 
răsturnară zăpadă peste ele, mormane întregi, pe care o bătătoriră cu 
schiurile până se prăbuşiră de neputinţă. 

- Gata! S-au dus... spuse Ursu. Putem să punem cruce. 

- Numai să fi rămas destul aer ca să poată arde... descoperi Lucia. 
Ba da! Mai e şi zăpadă... 

- Ce să mai ardă? se trezi Tic. Trebuie să fie un măcel acolo! Zău c- 
ar trebui să venim o dată aici, într-o vacanţă, să dezgropăm 
mormântul ăsta... Să vedem câţi au fost... cum au murit... Oare ard 
sau se sfâşie între ei? 

- În orice caz, pe şeful ăla cotonog nu-l invidiez deloc, spuse Dan. 
Cred că l-au halit de multă vreme... Dar zău că ar fi interesant să mai 
trecem o dată pe-aici şi să căutăm rămăşiţele măcelului... 

- Să-i lăsăm pe alţii... spuse Maria. Să caute ei „Zidul Sperantei şi 
Răzbunării”... Ufff! Parcă e mai frumos aşa, fără Certitudine... 

- E şi mai adevărat... spuse Ursu cu voce îngrijorată. Mi se pare că 
au scăpat câţiva... 

Se uitară şi ceilalţi în direcţia în care privea Ursu. Undeva, în 
vânzoleala albă, parcă se zăreau câteva pete negre. Nu, nu era o 
părere. Privirile lui Ursu nu se înşelau niciodată. 

- Mai întâi să ne căutăm armele, spuse Victor. Schiurile şi beţele. Şi 
altă cale nu avem decât spre Izvoarele... 

Abia în clipa când părăsiră movila începură să simtă puterea 
cumplită a vijeliei. Şi mai era şi teroarea petelor negre. 


Capitolul VII 
1 A 

lon Petric se băgase în pat, sub trei pături. li cădeau pleoapele de 
somn. Totuşi mai avu putere să spună: 

- Domnule, să nu îngheţe. Să nu-l găsim, mâine dimineaţă, mort 
de-a binelea... E frig, domnule... 

- Dacă vrea să trăiască, să se dea de-a dura! răspunse nemilos 
Liviu lordan. Să se tăvălească toată noaptea şi scapă cu o simplă 
răceală. Nu moare, domnule. N-o să moară, pentru că nu vreau eu! Ca 
să fie foarte clar! 

Celălalt aproape adormise. Dar vocea apăsată şi dură a lui Liviu 
lordan îl trezi parcă dintr-un somn lung. 

- E foarte clar... răspunse el automat. Mi s-a făcut un somn 
cumplit. Parcă ar curge carnea din mine... 

Liviu lordan azvârli câteva lemne în godin, apoi cobori flacăra 
lămpii. Era îmbrăcat în pijama şi avea deasupra un halat. 

- Eu trebuie să mă mai gândesc, spuse el. Trebuie să dezleg 
câteva noduleţe... Dormi, domnule? 

- Aproape... abia îngână vocea celuilalt. 

- Trebuie să te trezeşti măcar un minut, ridică el vocea. Auzi, 
domnule? Un minut... Ca să-ţi intre bine în cap un anumit lucru... 
Auzi? Să nu te dai jos din pat în timpul nopţii. Pentru nimic. Dacă ai 
neapărată nevoie, mai întâi să mă strigi. Auzi?... Domnule! Dacă simt 
o mişcare în cameră în timpul nopţii, trag fără să întreb. Auzi? Numai 
aşa pot să dorm fără teamă. Vreau să mă ştiu în siguranţă. Dumneata 
ai toate şansele să mă ucizi, pentru că îmi place să dorm... Auzi?... 
Dar eu trag dacă simt paşi în cameră... Ca să fie foarte clar! 

- Ţi-am spus că merg până la capăt... răspunse celălalt complet 
treaz. N-am niciun motiv să te omor... Am toate motivele ca să 
trăieşti... 

- Aşa ar judeca un înţelept... dar şi înţelepţii comit erori. Eu trebuie 
să fiu asigurat. lar dumneata trebuie să ştii că trag în oricine se mişcă 
în cameră. Domnule, să te ferească Dumnezeu să fii somnambul. 
Dacă n-ai gânduri rele dormi, domnule, în linişte şi pace... Dar înainte 
de a te da jos, dimineaţă, uită-te în patul meu... Dacă nu m-am sculat, 
stai liniştit... Altminteri te pomeneşti cu un glonte acolo... Noapte 
bună... 

După câteva minute, lon Petric îi auzi răsuflarea regulată de om 
care doarme. După alte câteva minute îi auzi sforăielile de om obosit 
care doarme. Ştia că în patul de lângă uşă, celălalt doarme, dar trecea 
printr-o asemenea spaimă, că nici nu îndrăznea să se întoarcă pe o 
parte. Niciodată în viaţa lui nu întâlnise un om care să împrăştie atâta 
spaimă şi atâta respect ca omul care dormea cu pistolul sub pernă. La 


urma urmei, îi spusese să se culce liniştit dacă nu are gânduri rele. Şi 
se întoarse, cu mişcări de felină, pe partea care-i convenea în clipa 
aceea. 

- Aşa, domnule... se auzi şoapta lui lordan. De întors poţi să te 
întorci cât vrei. Poţi să faci şi tumbe în pat. Dar în clipa când te dai jos, 
trag. Culcă-te! 

Petric simţi cum îi curge năduşeala pe spate. Era leoarcă de 
sudoare. 

Celălalt adormi de-a binelea. Până atunci se prefăcuse, aşteptând 
prima mişcare a lui Petric, pentru a-l face să creadă că doarme 
iepureşte şi pentru a băga în el spaima necesară pentru alte nopţi. 
Ştia că alături de Petric va putea dormi fără teamă. 

2 

Era atât de convins că planul îi va reuşi! Singur îl gândise, singur îl 
va duce la capăt. Celălalt nu putea să miroasă capcana. N-avea cum. 
N-avea de unde. İl va chema pe strada lăturalnică unde lăsase 
maşina. Nici nu-i va spune pentru ce. Îl va trage de mână până acolo, 
ca şi cum i-ar paşte o primejdie gravă pe amândoi, sau ca şi cum ar 
trebui să-i arate ceva foarte important şi urgent. Va deschide uşa 
maşinii şi-i va arăta ceva înăuntru. Şi când se va apleca să se uite, îl 
va lovi cu boxul de metal în ceafă. După aceea va ieşi afară din 
Bucureşti, departe, într-o pădurice pe malul râului, şi în jumătate de 
oră va obţine de la el totul. Nu se putea să nu izbutească! 

Era exact unsprezece şi jumătate. Işi băgă degetele în box şi 
strânse cu putere, până simţi dureri în tot pumnul. Va lovi exact în 
ceafă, tare, ca să nu mai poată face nicio mişcare, ca să alunece în 
maşină. Chiar dacă îl va vedea cineva, nu era nicio primejdie. Până să 
se dea de urma maşinii sau de urma lui vor trece zile, poate chiar luni, 
se vor încâlci lucrurile, poate că nici nu va mai exista cu numele lui, 
poate că unul dintre ei nu va mai exista deloc. 

Răgetul lugubru al sirenelor îl cutremură. Alarmă! Şi se afla în cea 
mai periclitată zonă a oraşului. Toată lumea ştia că între unsprezece şi 
douăsprezece se bombardează oraşul, aproape zilnic, toată lumea ştia 
că zona gării e lovită la fiecare bombardament... şi cu toate acestea 
fixase întâlnirea chiar acolo, chiar la mijlocul orei. De ce? 

Oamenii fugeau spre adăposturi. Se trăgeau obloanele la 
magazinele pe jumătate prăbuşite, maşini şi camioane goneau în 
viteză sinucigaşă spre bariere, unii ţipau sau se căutau, şi parcă tot 
vacarmul şi toată groaza nu ajungeau. Incepuseră să şuiere şi sirenele 
locomotivelor. Străzile deveneau pustii. Rar câte un trecător fugind 
spre casă sau spre adăpost. Sirenele urlau şi şuierau, împlântând 
groaza până în oase. Dar nu puteau să acopere un ronronit care se 
apropia, care creştea, şi apoi zgomotele exploziilor din depărtări. Era 
singurul om în pustiul acela. Lipit, aşa cum i se ceruse, de un stâlp de 


beton. Nu mai era nimeni pe Calea Griviței. Nici măcar maşini nu mai 
treceau. De unde şi cum mai putea să vină la întâlnire?... Ceasul arăta 
exact douăsprezece fără un sfert. i 

Un al şaselea simţ îl făcu să se uite în spate. Venea. Îl recunoştea 
după statură şi după hainele albe de buret, şi după pantofii albi de 
piele. Avea ochelari care îi acopereau aproape toată faţa. Dar nu era 
singur. Mai era cineva cu el. lmbrăcat tot în cămaşă albă şi în 
pantaloni albaştri de doc, ascunzându-şi şi el ochii după lentile 
întunecate. Oare presimţise ceva? De ce nu venise singur? Tot planul 
se spulbera în vânt. Individul care îl însoțea era un adevărat uriaş. Nu 
mai avu răgaz să-şi facă alt plan. Mărunţelul îl luă de braţ şi îl obligă 
să fugă, să traverseze strada, undeva... Mărunţelul făcea exact gestul 
cu care voia să-l atragă el la maşină. 

Ajunseseră la mijlocul străzii când auzi şuierul ucigător şi văzu 
explozia primei bombe. Chiar pe strada unde-şi lăsase maşina, chiar la 
colţul străzii, chiar în faţa casei care se năruia peste maşina lui. Suflul 
îi trânti pe toţi la pământ, sau poate se aruncaseră toţi, în acelaşi 
timp, într-o clipă a instinctelor. Fusese împroşcat de lovituri, peste tot, 
simţea şi schije în omoplaţi, dar putea să se mişte, să se ridice. Voia 
să fugă din iadul acela, dar văzu privirile mărunţelului, priviri de 
moarte, priviri de gheaţă, şi-i mai văzu mâna căutând în buzunare, şi 
mai văzu pistolul şi degetul care trăgea piedica. 

Dar chiar în clipa aceea explodă altă bombă, şi suflul îi rostogoli, şi 
o ceaţă de moloz se prăbuşi asupra lor. Il simţi în stânga lui, 
mişcându-se, îi simţi, cu braţul dezgolit, capul, îşi lipi cotul de capul lui 
şi lovi năprasnic, cu boxul, chiar acolo unde-şi lăsase cotul. Apoi o altă 
explozie, mai îndepărtată, şi din nou îi văzu privirile, nu împrăştiind 
moarte, ci aşteptând moartea, şi îl simţi că vrea să-i spună ceva. Işi 
lipi urechea de gura lui şi-i auzi horcăitul, şi un cuvânt şuierat şi 
horcăit, apoi un trăsnet şi noaptea. 

3 A 

Amintirea şi frigul îl îngheţaseră. incepu să se rostogolească, să se 
chircească, să se zvârcolească, dar frigul îi pătrunsese în oase şi era 
un frig care adormea şi ucidea. Se împotrivi nebuneşte morţii care 
urca în el, ca un somn, ca o ameţeală. Ştia că dacă adoarme nu se va 
mai trezi niciodată. Şi iar începu să se dea de-a dura, să caute pereţii 
şi să lovească în ei cu picioarele îngheţate. Sângele îi zvâcnea sălbatic 
în toate încheieturile, inelele de sfoară nu-l lăsau să circule, şi-l durea 
peste tot. 

Se izbi cu capul de o treaptă, dinadins, şi durerea îl trezi, înţelese, 
într-o clipă de luciditate, că nu se poate salva decât făcându-şi un 
plan, decât gândindu-se la salvare, nu împotrivindu-se dement frigului 
şi paraliziei. Trebuia mai întâi să se târască până la uşa sufrageriei şi 
să izbească în ea cu picioarele, să se găsească, să-şi prefacă tot 


trupul într-un tampon, până o va deschide. Se rostogoli spre uşă, ca 
un vierme, ca o lighioană a altei lumi, dar nu ajunse. |! ţinea funia cu 
care-i erau legate picioarele. Era treaz, era încărcat de ură şi de 
disperare. Se încovrigă până îi pocni şira spinării, până atinse cu 
bărbia funia care-l priponea. Şi începu s-o roadă, cu ură, cu 
îndărătnicie, minute şi ore şi veşnicii. Smuci picioarele şi iarăşi smuci 
până începu să se dea iarăşi de-a dura. Rupsese priponul. 

Izbi cu picioarele legate în uşă. O singură dată, apoi renunţă. Se 
lăsă în umeri şi-şi căţără picioarele pe lemnul uşii. Mereu cădea, în 
stânga, în dreapta, îşi julea obrajii, fruntea, urechile, nasul pe 
podeaua de lemn, dar nu se lăsa. Işi căţăra picioarele şi căuta clanţa. 
Până ce o simţi sub tendonul lui Ahile. Abia atunci izbi a doua oară. 

Uşa se deschise. Se împinse, peste trepte, se făcu iarăşi covrig, se 
rostogoli, se târî, până ajunse în mijlocul încăperii calde. Dar nu se 
apropie de sobă. Nu voia să trăiască, voia mai mult. Voia să se 
răzbune, să se salveze. Se rostogoli spre tejgheaua învelită cu tablă. 
Îşi amintea o muchie a tejghelei în care-şi tăiase mâna de atâtea ori, 
acolo trebuia să ajungă. Numai picioarele putea să şi le mişte. Şi le 
desfăcu, atât cât îl lăsau legăturile, doar cu un deget se îndepărtară 
unul de altul, o crăpătură de un deget care-l chinuia şi-i sugea toată 
vlaga. Dar reuşi să prindă între călcâie muchia de tablă. incepu să 
frece, rar şi regulat, ca un ferăstrău, şi sfoara se rupea. Intre glezne, 
între genunchi, până îşi trase picioarele sub el şi se ridică. 

Fără să se grăbească, parcă ar fi slujit un ritual necunoscut şi 
straniu, se aşeză cu spatele la tejghea şi făcu zeci de flexiuni. Cu 
îndârjire, cu răbdare, cu ochii închişi. Funiile trosneau, le simţea cum 
alunecă de pe el ca nişte şerpi ucişi, şi deodată îi căzură şi mâinile. 
Era liber. 

Abia atunci începu să vadă obiectele din jurul lui, abia atunci îşi 
recâştigă vederea. Se lumina de ziuă, şi strălucirea de afară îl 
cutremură. Era liber, putea să se mişte. Sângele îşi reluase circulaţia, 
membrele i se dezmorţiseră, numai încheieturile îl mai înţepau. Işi 
turnă coniac într-un pahar de vin, până sus la buză, şi începu să-l 
soarbă, rar, inspirându-l parcă, gândindu-se, aproape cu frenezie, la 
ceea ce avea de făcut. A g 

Ştia unde doarme cel cu pistolul. In patul de lângă uşă. Intâi va 
unge balamalele, ca să nu se audă niciun scârțâit, apoi va închide 
toate uşile, ca să nu răzbată nicio undă din vijelia de-afară, apoi va 
deschide uşa şi va intra târându-se, aplecat, ba nu! Lipit de podea se 
va apropia de pat, se va ridica încet şi va izbi cu boxul, tot în ceafă, 
aşa cum făcuse cu celălalt. Nu se va auzi decât o bufnitură. Individul 
de la fereastră nici nu va simţi, şi dacă se va trezi îi va spune că i-a 
mai salvat viaţa, tot printr-o lovitură de box, cu douăzeci şi trei de ani 
în urmă. 


Îşi căută boxul în lădiţa cu ţigări şi chibrituri, sub hârtia raftului de 
sus, îşi băgă degetele în el şi strânse până simţi că-i plesneşte 
pumnul. Ca atunci când îl aşteptase pe mărunţel în faţa gării. 

Se întoarse încet şi-l văzu pe lordan, rezemat de sobă... 

Era îmbrăcat cu pulover, cu pantaloni de schi, numai în locul 
bocancilor încălţase papuci uşori care nu făceau zgomot. 

- Ai dinţi tari, domnule... îl gratulă cu admiraţie batjocoritoare cel 
de lângă sobă. 

Se auzeau şi paşii lui lon Petric coborând scara. Dacă ar fi apucat 
să-i spună că-l salvase atunci de la moarte! Dacă ar putea să-i spună. 

- Ţi-a fost teamă că mori, continuă Liviu lordan. Fără groaza asta a 
morţii nu ţi-ai fi ros priponul şi nu ai fi ajuns aici la căldură. Dar n-ai fi 
murit, domnule. In cel mai rău caz ai fi făcut o pneumonie. 

Cabanierul nu răspunse. |şi lăsase boxul să alunece de-a lungul 
pulpei chircite, apoi îl prinse între bocanci. Îl cobori încet pe podea şi-l 
împinse cu vârful bocancului sub o ladă. 

- Cum ai putut să rezişti fără ţigară?! se miră lon Petric. Credeam 
că o să te dai cu capul de pereţi... 

- Da, domnule! spuse Liviu lordan. Groaza morţii te-a adus aici de- 
a rostogolul. Guzgan şi târâtoare ai fost... Dar de ce te-ai eliberat, 
domnule?... Nu vrei să deschizi gura?... Nu e nevoie. Ai vrut să scapi 
de moarte şi ai ajuns aici, la căldură. Ai vrut să omori şi te-ai 
eliberat... Tot nu vrei să deschizi gura?... Poate că ar trebui să te ucid. 
Pentru că ai vrut să mă ucizi. Şi ştii care e legea luptei şi a 
supravieţuirii... Cele mai mari şanse le are cel care ucide primul. Dare 
stupid ce-ţi spun. N-am niciun interes să te ucid, pentru că am nevoie 
de dumneata. Asta e tot secretul... 

Cabanierul asculta năucit. 

Simţea că toate gândurile şi spaimele lui se transformă într-un 
haos, într-o ceaţă care începe să se topească. 

- Adică?... îndrăzni el. Atunci...? 

- De ce să te ucid, domnule? îl măsură cu suspiciune Liviu lordan. 
Tot n-ai înţeles? Vreau să ştiu de la dumneata un singur lucru, 
jumătatea unei taine. Atât! Numai dacă taci, numai atunci va trebui 
totuşi să te ucid. Te voi împuşca în gură. Ca să mai trăieşti câteva ore, 
dar fără să poţi spune un singur cuvânt... Dacă ţi-a plăcut rolul de 
mut, atunci să urci în rolul ăsta la ceruri. Te voi ajuta, domnule... 

Nu era niciun pic de glumă sau de ironie în vocea lui Liviu lordan. 
Nu numai cabanierul, dar şi lon Petric simţi tăişul de sentinţă al 
vorbelor lui. 

- Am crezut altceva! izbucni subit cabanierul. Am crezut că ai venit 
aci ca să mă execuţi... 

Liviu lordan căzu iarăşi pe gânduri: 

- E ceva foarte straniu în optica şi-n spaima dumitale. De ce ţi-e 


teamă, domnule?... Nu pot să înţeleg de ce... Numai într-un singur 
caz... 
Broboane de sudoare curgeau pe fruntea cabanierului. Şi parcă 
simţea cum e gata să-i explodeze gura, dinţii. O singură imagine i se 
aprinse în minte: parcă se vedea într-o oglindă cu maxilarele 
încleştate şi parcă vedea şi simţea ţeava unui pistol pătrunzându-i 
printre buze şi ciocnindu-i-se de dinţi. Nu putea să-şi descleşteze 
maxilarele. 

- Numai într-un singur caz, domnule... auzi din depărtare vocea lui 
lordan. Dacă ai descoperit singur taina şi ai... Dar aşa ceva e 
imposibil! Nu se poate! N-ai mai fi rămas aici, ca o sălbăticiune... 

Paul Bălan, cabanierul fără rădăcini, simţi în acea clipă că i se dă 
dreptul să trăiască în lume. Faţa i se lumină şi valuri de sânge nou îi 
pulsau în artere. Căzu pe un scaun. 

- Ce mister ascunzi dumneata? întrebă foarte intrigat Liviu lordan. 
La întrebări şi lucruri normale te sperii, iar când e vorba de probleme 
grave, capitale, parcă ai renaşte... Ai dibuit taina? 

Intrebarea voia să cadă ca un trăsnet, dar cabanierul nici nu 
tresări: 

- Nu... răspunse el foarte calm. N-am dibuit-o... 

- Îți dai seama că ai răspuns la o întrebare subinţeleasă mult mai 
gravă. Prin urmare ai căutat-o. 

- Da! spuse cabanierul complet transformat. Am căutat-o şi încă o 
mai caut. De douăzeci... şi trei de ani... 

- Domnule, am impresia că s-a întâmplat ceva... Poate că ar trebui 
să caut nişte resorturi care-mi scapă... dar mi se pare că nu mă mai 
goneşte atât de aprig timpul... Da... Domnule, s-a întâmplat ceva şi 
începem să ne înţelegem. Cred că vom putea discuta cu cărţile pe 
faţă... 

- Cu toate! supralicită Paul Bălan. 

- Parcă mi s-ar face şi mie cald, răsuflă uşurat lon Petric. Peste 
câtva timp s-ar putea să ciocnim un pahar de vin negru. Adică, mă 
înţelegeţi. Vinul se ciocneşte numai între prieteni... 

- Atunci s-o luăm metodic, spuse Liviu lordan, ca să-mi pot da 
seama de eventualele fisuri, sau... hai să zicem... scăpări... Vreau să 
se închege totul perfect! 

- Am spus! reveni cabanierul. Cu toate cărţile pe masă. Ca dovadă, 
pun şi ultima carte pe masă: arma! 

Şi înainte de a-şi termina vorba, se aplecă sub tejghea pentru a 
scoate boxul de metal. Când se ridică vesel, cu boxul în mână, văzu 
ţeava pistolului îndreptată spre el. Şi iarăşi îl îngălbeni groaza. 

- Pentru orice eventualitate, auzi vocea lui lordan. 

Cabanierului îi reveni inima la loc. Se apropie de masa celor doi şi 
puse boxul drept în mijloc: 


- Poate că vă vine să râdeţi, dar credeţi-mă pe mine. E o armă 
cumplită. Pentru că nu se vede şi se poate lovi cu ea pe nepregătite, 
ca un trăsnet... 

- Domnule, eu de pistol nu mă despart. Trebuie să ştiţi amândoi. La 
orice mişcare suspectă, voi trage. Oricâte declaraţii voi auzi. Vă 
previn, ca să ştiţi... Asta ar fi şi ultima mea carte şi cea mai tare: 
spaima. Amândoi trebuie să ştiţi, în fiecare clipă, că puteţi să vă treziţi 
cu un glonte sub burtă sau în gură. Ca să vă feresc de prostii. Sunt cel 
care comandă aici, dar sunt şi cel care plăteşte. Trebuie să fiţi 
convinşi că ştiu să plătesc sigur şi prompt. Cu viaţă sau cu moarte. Cu 
tot ce se poate înţelege prin viaţă sau prin moarte. Ca să fiu foarte 
clar! 

Cuvintele lui Liviu lordan sunau ca o introducere fermă la o partidă 
care trebuia jucată pe faţă. Ceilalţi doi acceptară prin tăcere şi 
încordare. 

- Domnule, s-o luăm metodic! începu Liviu lordan. Cum l-ai 
cunoscut pe George lordan? 

- In timpul războiului, răspunse cabanierul. Am avut ghinion. Am 
încercat ceva şi nu s-a prins, dar am fost prins eu... Adică m-a prins 
el... Şi-a dat seama că eram un nepricopsit, un găgăuţă... şi chiar 
eram, domnule... şi m-a făcut scăpat. Nu eram numai găgăuţă... Eram 
şi foarte tânăr... Dar dacă nu mă făcea scăpat, nu se făcea cazier... 
pentru că mă bâjbâise şi mă prinsese o bandă periculoasă, care a şi 
căzut mai târziu... l-am jurat că nu se va mai repeta. Probabil că i-am 
vorbit şi de mama şi de tata, încă nu murise, săracul... probabil că am 
şi plâns... Nu mai ştiu... Era prima dată când intrasem cu pasul în 
prăpastie, că era prăpastie, nu groapă. Dacă vreţi, pot să vă dau toate 
amănuntele... M-a împins pe alt drum, asta s-a întâmplat... Abia 
ieşisem şofer... 

- L-ai mai întâlnit după aceea? întrebă Liviu lordan, mai mult ca să- 
i scurteze efuziunile şi să-l ţină în centrul subiectului. E clar pentru 
oricine că i-ai rămas foarte îndatorat. 

- Nu l-am mai întâlnit. L-am văzut de câteva ori pe stradă... L-am 
salutat, mi-a răspuns. Până când... 

- Acum vreau precizie absolută! îl întrerupse Liviu lordan, începând 
din momentul ăsta. Deci nu l-ai mai întâlnit, până când te-a căutat el 
pe dumneata... 

- Exact... M-a căutat într-o seară. Ne-am plimbat împreună la 
Şosea, după ce am băut câteva halbe la Bordei. M-a întrebat dacă-mi 
mai amintesc ce a făcut pentru mine. Şi mi-a spus că n-a făcut-o 
numai din milă, ci şi dintr-un anumit interes. „Dacă nu te făceam 
scăpat, mi-a zis el, te înhăitai cu tâlharii ăia şi azi erai în închisoare 
pentru vreo cinci ani. Asta a fost pedeapsa cea mai mică... Eu n-am 
nevoie de la dumneata de cinci ani, nici măcar de cinci zile. iți iau din 


viaţă cinci minute şi încă vreo cinci, mai târziu...” Aşa mi-a spus. Şi- 
am spus că-i dau oricâte minute vrea, că înţeleg ce a făcut pentru 
mine. Numai să nu mă pună să gâtui pe cineva. A râs când a auzit. Ca 
să scurtez... Mi-a spus că va trece a doua zi seara pe la Şosea, la 
aceeaşi oră, şi tot în locul în care eram atunci. Să fiu cu maşina ca să-l 
iau. La despărţire ne-am potrivit ceasurile... 

- Era după nouă seara? întrebă lon Petric. 

- Cam pe la zece, zece şi jumătate... continuă cabanierul, fără să 
se uite la Petric. Adică întâlnirea era pentru zece şi jumătate, dar eu 
m-am plimbat de pe la zece, ca să fiu sigur că n-o să-l pierd... Să vă 
spun drept, credeam că-l voi găsi cu vreo cucoană... Dar era singur. 
Mai întâi mi-a controlat ceasul şi l-a găsit cu patru minute în urmă. Pe 
urmă a spus să-l duc în centru, la „Bavaria”. Aproape că n-a vorbit tot 
timpul drumului. Doar câteva cuvinte. Trebuia să fiu a doua zi, la o 
anumită oră, într-o anumită stradă, cu motorul aprins. Cinci minute 
mai târziu trebuia să pornesc cu toată viteza spre Grădina Botanică şi 
să opresc chiar acolo, la intrare. lar a doua zi la unsprezece şi 
jumătate trebuia să fiu în faţa Gării de Nord, la intrarea de pe Calea 
Griviței. 

- La Grădina Botanică ai intrat într-o bodegă? întrebă iarăşi lon 
Petric. 

- Nu... Am intrat în grădină şi m-am legat de o fetişcană. Erau o 
droaie înăuntru. Toate de meserie. M-am aiurit cu ea, apoi am 
plimbat-o spre Bolintin. Acolo am intrat într-o cârciumă. Trebuia s-o 
fac să creadă că ne întâlnisem la zece şi jumătate... Era convinsă că 
intrasem în Grădină de pe la zece, ba chiar mi-a făcut şi o scenă că 
mai întâi m-a văzut cu alta, şi că m-a urmărit vreo jumătate de oră... 

- Asta nu mai contează... interveni Liviu lordan. Mă interesează 
altceva: ce-ai făcut în cele cinci minute cât ai stat pe strada aceea? 

- Nimic... Am stat. Am auzit ceva scandal şi m-am uitat înapoi. Dar 
din locul în care eram nu se vedea nimic, absolut nimic... Numai 
strigăte se auzeau. Eram eu curios să ştiu ce se petrece, dar mi se 
spusese să nu mă mişc de la volan şi să pornesc maşina după cinci 
minute orice s-ar fi întâmplat: bombardament, defilare, manifestaţie, 
gaze lacrimogene, mitraliere, tancuri, orice! Ca să spun drept, cam 
tremuram... 

- A intrat cineva în maşină în cele cinci minute? întrebă, rar şi 
apăsat, Liviu lordan. 

- Nu... N-a intrat nimeni. A vrut să intre cineva, chiar a deschis uşa 
din spate, dar în ultima clipă s-a răzgândit. Când mi-a spus „p/eacă!” 
se împliniseră exact cinci minute de când aşteptam pe strada aceea. 
Am şi dat drumul maşinii. 

- Eşti sigur că n-a intrat nimeni? Eşti sigur că n-a lăsat cineva un 
anumit obiect acolo? 


- De intrat n-a intrat nimeni, l-aş fi văzut prin oglinda retrovizoare. 
Sigur n-a intrat... Dar nu pot pune mâna în foc că nu s-a lăsat ceva în 
maşină. La asta nu m-am gândit... Abia acum îmi trece prin cap că s-a 
deschis uşa pentru a se pune ceva în maşină... Mie aşa mi se spusese: 
să opresc în faţa Grădinii Botanice, să agăţ o muieruşcă, să mă plimb 
cu ea vreo jumătate de oră, prin grădină, apoi s-o scot la Bolintin. N- 
aveam voie să mă uit în spatele maşinii. Asta mi s-a spus foarte clar. 
Chiar aşa mi-a spus: „Nu ai voie nicio clipă să te uiţi ce se întâmplă în 
spatele dumitale în maşină. Să fie foarte clar!” De unde ştiu eu că nu 
mi-au pus o ladă, sau un câine, sau chiar un om mai mititel? El, de 
pildă, ar fi încăput acolo ghemuit, fără să-l văd. Dar cine se gândea la 
asta? Mie îmi treceau altele prin cap... Era sfârşitul războiului, aşa se 
vorbea, şi îmi închipuiam că se pune la cale cine ştie ce ispravă... 

- E clar, spuse lordan. După ce te întorceai de la Bolintin ce trebuia 
să faci? 

- Trebuia să mă întâlnesc cu el în faţa Gării de Nord, asta trebuia. 
De la Bolintin direct la gară, ăsta era consemnul. Să plec la 
unsprezece fără un sfert de-acolo, ca să ajung la gară la unsprezece şi 
jumătate. N-aveam voie să mă mişc din Bolintin. Trebuia să stau tot 
timpul acolo, la o gazdă oarecare, cu muieruşca aia... Am făcut exact 
ce mi-a spus... 

- Ai rămas tot timpul acolo? îl fixă Liviu lordan. N-ai făcut niciun 
drum, a doua zi dimineaţa? 

Cabanierul ezită o singură clipă: 

-... Ba da... Am plecat dis-de-dimineaţă, când aia încă nu se 
sculase. Şi când m-am întors, peste un ceas, tot mai dormea. 

- Unde ai fost şi pentru ce? se încruntă lordan. De ce ai trădat 
consemnul? 

- Din prostie... răspunse cabanierul. Din curiozitate muierească. M- 
am dus până la Cotroceni ca să iau ziarele, să văd ce s-a întâmplat în 
ziua care trecuse... 

- Asta era... spuse gânditor Liviu lordan. Ai făcut bine că ţi-ai 
amintit... Inţelegi ce vreau să spun. lar intrai într-o contradicţie, 
domnule, la fel de gravă ca prima... Şi dacă mai colecţionai încă una, 
te împuşcam în gură, domnule... după ce mi-ai fi spus totul... 

Cabanierul abia îşi stăpâni tremurul. Dacă ar fi negat, cum avusese 
de gând... Nu! Faptele nu trebuie să le nege, faptele se pot afla... 
Numai gândurile pot fi ascunse până la moarte. 

- Din curiozitate, spuse el, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare. Toată 
noaptea n-am dormit. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat acolo... Mi-am 
închipuit că trebuie să fie ceva extraordinar... 

- Şi ce ai înţeles din ziare? Te-ai dumerit? 

- Nu prea... Dar o bănuială aveam... adică am ajuns eu la o 
presupunere... În ziua aceea se întâmplaseră vreo patru evenimente: 


o răpire senzaţională, un atac gangsteresc asupra unui convoi bancar, 
o evadare ca-n filme şi un atentat politic, o chestie de pagina întâi. 
Când am citit ziarele, am simţit numai ţepi în ceafă... Şi tot făcând 
nişte calcule, am ajuns la o părere... 

- Incă nu e vremea să ne intereseze părerile dumitale, îl opri Liviu 
lordan. Cel puţin pe mine nu mă interesează... Altceva vreau să ştiu... 
Ce taină cauţi dumneata? 

Cabanierul fu luat prin surprindere. Rămase un moment cu gura 
căscată, în neputinţă de a articula o vorbă. Apoi începu să se bâlbâie: 

- Adică... ştii... cum... 

- Domnule! jucăm cu toate cărţile pe faţă! Dumneata, de mai bine 
de douăzeci de ani, cauţi ceva prin munţii ăştia. Toată lumea ştie că 
rătăceşti de la o cabană la alta, dar nimeni nu-şi închipuie că alergi 
după ceva... Eu însă ştiu că dumneata cauţi ceva, cauţi să descoperi o 
taină... De altfel ai recunoscut singur. Ce taină cauţi, domnule?... Să 
te ajut eu, ca să nu te bâlbâi şi să nu te încarci cu cea de-a treia 
contradicţie, că la mine în anumite momente şi intenţiile contează... 
Ce fel de taină cauţi? Cum ţi-o închipui dumneata? Un om? O valoare? 
Un document? 

- Nu ştiu... răspunse cabanierul. N-am decât bănuieli. Dar nu cred 
să fie un om... 

- Nu crezi, domnule, sau nu poate fi un om? 

- Nu ştiu... se fistici iarăşi Paul Bălan... Dacă mă crezi sau nu... dar 
eu mai mult umblu după o idee... Cred că undeva pe aici trebuie să fie 
o taină. Şi încerc să văd ceva ce nu se potriveşte, sau ceva ce s-a 
uitat, sau ceva ciudat, sau ceva de mare valoare... 

- Dar de ce cauţi dumneata tocmai pe-aici? De ce chiar prin 
locurile ăstea? 

In momentul acela cabanierul crezu că domină situaţia. Liviu 
lordan nu ştia amănuntul pe care-l ştia el. Şi se hotărî să-l ascundă şi 
mai departe. 

- Domnule! spuse pe neaşteptate Liviu lordan. Eu n-am urcat până 
aici şi n-am căutat douăzeci şi trei de ani pe cineva care să-mi spună 
ceea ce ştiu... Vreau să-mi spui ceea ce nu ştiu! 

- Nu cred să fie ceva important... încercă să pareze cabanierul. 
Nişte amănunte... 

- Domnule, eşti imbecil! Eşti un imbecil de duzină. Te anunţ că te- 
ai agăţat de a treia contradicţie, dobitocule! Ridică-te în picioare! 
Pune-ţi mâinile pe creştet!... Auzi, domnule: după ce-mi vei spune 
totul, îţi voi îmbogăţi dantura cu un plumb. Te voi împuşca, domnule! 
Am hotărât! Şi-ţi spun asta ca să nu mai speri până în ultima clipă, ca 
orice condamnat la moarte, că vei fi iertat, dacă vei mărturisi tot 
adevărul, sau că vei scăpa printr-un miracol. Auzi? Te voi împuşca! În 
gură. Aşa cum ţi-am promis. 


- Te cam grăbeşti... îi răspunse la inspiraţie cabanierul. Dumneata 
prea vezi totul definitiv. Nici nu-mi trece prin cap să mor... [i-am 
mărturisit că sunt curios. Puteam să spun că n-am citit ziarele... Cine 
ştia? Nici fata nu mă văzuse... Domnule, vreau să-ţi mărturisesc tot o 
chestie din astea, care ţine de mărunţişurile omeneşti... Ai văzut 
dumneata femeie care să nu-şi dea ifose când are ceva mai acătării? 
Ai văzut dumneata artist care să cânte imediat ce-l rogi?... Până şi un 
copil, domnule, zice atunci când îl rogi sau îi ceri să facă ceva: „Ce-mi 
dai?” Dumneata n-ai promis nimic... Inseamnă că nici dumneata n-ai 
dat toate cărţile pe faţă şi pe masă... 

- Domnule... s-ar putea să scapi... medită Liviu lordan. Sau nu eşti 
deloc imbecil... şi chiar şi în cazul ăsta mai meriţi să trăieşti... 
Domnule! Vei primi! Nu pot să-ţi spun ce, pentru că ar însemna să 
dezvălui taina. Dar vei primi! Am spus mai adineauri, dar probabil că 
n-ai înţeles dumneata: ştiu să plătesc, prompt şi sigur. Şi în bine şi în 
rău. Cu viaţă şi moarte. Cu tot ce se poate înţelege prin viaţă sau prin 
moarte. Mi-am închipuit că e foarte clar... 

- Acum e foarte clar... îngână cabanierul. Adică înţeleg şi altceva: 
că taina nu poate fi încă dezvăluită... 7 

- Cam aşa, domnule! îl aprobă Liviu lordan. Încă nu poate fi 
dezvăluită. Dar la momentul oportun se va întâmpla şi asta. Şi ca să 
evităm încâlceala unei a treia contradicții, trebuie să ştii, domnule, că 
taina nu poate fi dezlegată de unul singur. Orice ai şti dumneata nu 
are nicio valoare fără o anumită combinaţie. E un simplu element 
dintr-o formulă... Numai în combinaţie cu alte elemente constituie 
cheia tainei... Acum e clar? 

- Mă predau de tot... zâmbi cabanierul, numai că făcu gestul 
invers. În loc să ridice mâinile în sus, le cobori de pe creştet. Nicio 
ezitare din clipa asta! 

- Aşa da! acceptă Liviu lordan veselia cabanierului. Şi voi căuta să 
te ajut eu, ca să nu ne mai pierdem timpul... Prin urmare, la 
unsprezece jumătate ai fost la gară, îmbrăcat cum ţi-am spus, şi după 
o întârziere de nu ştiu câte minute a apărut şi George lordan 
împreună cu domnul aici de faţă... 

Cabanierul făcu ochii mari, se uită la unul, apoi la altul, şi deodată 
începu să bâţâie. 

- Credeai c-a murit? zâmbi pentru prima dată Liviu lordan, 
observând spaima galbenă a cabanierului. Nu, domnule! N-a murit. L- 
au dus şi pe el la spital ca pe dumneata... 

- Poate că n-a murit nici... căută cabanierul să i se confirme un 
anumit gând. 

- Nu... îşi plecă încet capul Liviu lordan. El a murit. A murit de tot... 
O victimă a bombardamentului, ca atâtea altele. 

„Oare să fie o cursă?” se gândi cabanierul. Dar îşi îndepărtă 


imediat gândul. Răsuflă cutremurat ca după un coşmar. 

- Să revenim, domnule... auzi vocea lui lordan. După o întârziere 
de nu ştiu câte minute, v-aţi întâlnit toţi trei. A început 
bombardamentul. V-a luat de braţ şi v-aţi trântit toţi trei la pământ, 
lângă o casă... Sau poate că v-a trântit suflul exploziei. Vreau să ştiu 
ce s-a întâmplat din momentul acela. Ce s-a întâmplat între el şi 
dumneata? Clipa cu clipă, domnule, înţelegi? 

- Nu ştiu... Nu pot... se rugă disperat cabanierul. A fost prea 
cumplit... Nu ştiu... Nu-mi amintesc nimic. 

Spaima şi groaza cabanierului nu mai erau prefăcute, nu erau o 
înşelătorie. Şi Petric şi lordan se uitară uluiţi unul la altul când îl 
văzură pe cabanier tremurând din toate încheieturile şi acoperindu-şi 
faţa cu mâinile. 

- Stai, domnule... încercă să-l liniştească Petric. Am trecut şi eu 
exact prin ceea ce ai trecut şi dumneata. Ba eu am fost şi mai rănit 
decât dumneata. Numai printr-o minune am scăpat. Aşa ne-a fost dat. 
Să scăpăm amândoi. Lui i-a fost scris să moară de bombe, a murit... 
Fii bărbat, domnule, ce dracu’! 

Era un chin. Paul Bălan îşi amintea mereu scena. Simţea metalul 
armei în degete şi parcă vedea şi figura agonică a mărunţelului. Nici 
n-avea curajul să deschidă ochii. Işi astupa cu palmele şi gura. Şi 
aştepta gloanţele de răzbunare ale celuilalt lordan. Nu mai putea 
răbda! 

- E groaznic, domnule! Nu mai pot suporta. Prea mult iad. Trage 
odată, să scap! 

- Bine, domnule... spuse cu un glas mai blând Liviu lordan. O să 
încerc să te scap... Să trecem peste celelalte... Caută să-ţi aminteşti 
altceva... Te voi întreba eu... Inainte de a-ţi pierde cunoştinţa, înainte 
de explozia fatală, a întors capul spre dumneata? 

Paul Bălan îşi aminti figura mărunţelului după ce lovise năprasnic 
cu boxul. 

- L-am văzut înainte de a... 

- N-a murit acolo... a murit la spital, spuse Liviu lordan. A mai 
rezistat. De necrezut, dar a mai rezistat. Până m-a văzut pe mine. Nu 
mai putea vorbi. Doar mâinile şi le-a mişcat. Cu mâinile mi-a lăsat 
testamentul. Cu mâinile şi cu degetele... 

- Cu mâinile şi cu degetele! se înfioră Paul Bălan. Nu înţeleg... 
Adică a spus... a scris... 

- Nu, domnule... A făcut o simplă mişcare, pe care am dezlegat-o 
după trei ani... Adică am interpretat ideea ei... Şi unul din elementele 
acelui gest de testament eşti dumneata! 

- lar?! strigă cabanierul. Domnule! Nu mai pot suporta. Lăsaţi-mă 
odată! N-am ajuns la judecata de apoi! 

- Dumneata eşti nebun, domnule! Dumneata ai rămas cu un 


traumatism după bombardamentul acela... sau cine ştie ce s-o fi 
întâmplat acolo cu dumneata... Răspunde, domnule! Ce ţi-a spus când 
a întors capul spre dumneata? 

Cabanierul se uită cu priviri rătăcite spre cel care întreba. Vorbele 
îi ieşiră fără voia lui din gură: 

-Ce mi-a spus?... A horcăit... A şuierat un singur cuvânt: 
cabană... Pe urmă mi s-a părut că moare... A căzut şi bombă lângă 
noi... 

- Cabană... cabană... cabană... şoptea, întruna, ca transfigurat, 
Liviu lordan. lulie şi cabană... iulie şi cabană...iulie şi cabană... 
Asta e taina lui, descompusă în cele două elemente... cele două braţe, 
cele două arătătoare. Cum şi când şi dacă se pot compune la loc?... 
lulie şi cabană... Cabană şi iulie... In ce ordine? Dar 
oare ordinea contează? În iulie s-a întâmplat. Dar în ce cabană s-a 
ascuns? Ştim că s-a întâmplat în iulie. Sigur. Ştim că s-a ascuns la o 
cabană. Sigur. Dar unde? 

Paul Bălan îi curmă şirul meditaţiilor orale: 

- Cum a murit? l-au zdrobit schijele capul? 

- Nu... răspunse Liviu lordan fără să se gândească. N-a avut nicio 
rană la cap. l-a intrat o schijă în inimă... Dumnealui a fost rănit 
groaznic la cap şi l-au salvat printr-o minune chirurgicală... 


Capitolul VIII 
1 

Era lumină. O lumină de lapte, prin care nu se vedea nimic. Nici cu 
ochelarii ovali şi concavi care altădată ar fi respins aşezarea fulgilor. 
Vijelia nu avea fulgi. Avea numai rafale neîntrerupte, şi urlete, şi 
gemete, şi şuierături. Totul izbea: fizic, material, concret. Şi zăpada, şi 
urletele, şi şuierăturile. Toate la un loc erau vijelia. 

Cireşarii se lipiseră de peretele muntelui. Nu aveau alt mijloc de 
orientare. Numai peretele, pe care unul din ei, capul şirului, Victor, îl 
pipăia, îl izbea cu băţul pentru a-l dezgoli şi a-i legitima stânca. Şi 
după fiecare recunoaştere se urneau, cu spatele, trei sau patru paşi. 
Uneori cinci. O singură dată zece. Şi pe urmă se stârnea un talaz care- 
i zvârlea înapoi, în locul de unde plecaseră. Pentru fiecare metru 
câştigat împotriva vijeliei se făceau cinci înainte şi patru înapoi. 

Dacă n-ar fi fost spaima neagră din spatele lor, poate că s-ar fi 
trântit în zăpadă sau ar fi căutat vreun adăpost după vreo stâncă. Dar 
ştiau că sunt urmăriţi de fiare crude şi flămânde, ştiau că la prima 
oprire vor începe hărţuielile şi pe urmă atacul. Şi mai ştiau că, 
deasupra lor, streşini gigantice de gheaţă şi zăpadă se pot prăvăli din 
clipă în clipă, cu puteri de milioane de tone, măturând, ucigând şi 
înmormântând totul. Era an de urgie şi streşinile amenințau în fiecare 
secundă. 

Speranţa răsăritului de soare!... Stihiile păreau şi mai dezlănţuite, 
furia văzduhului şi mai turbată, rafalele şi proiectilele şi mai 
răutăcioase, şi mai hămesite. Speranţa răsăritului de soare! Din toate 
părţile se adunau armele, în toate spaţiile se premedita crima... Oare 
ce energii necunoscute, ce voinţă supraomenească îi ţinea treji şi-i 
împingea spre înalturi pe cireşari? Oare de ce Maria visa un alt 
Excelsior? 

Nu mai aveau voie să se oprească. Lupii îi urmăreau pas cu pas. 
Ursu îi vedea, uneori, la o aruncătură de piatră, prin ceața albă şi 
deasă. Erau patru dihănii. Mergeau încet, prudent, năucite pesemne 
de dispariţia haitei care le trimisese în altă parte pentru a căuta altă 
pradă şi care nu le lăsase niciun semn şi nici măcar o iscoadă 
obişnuită. Mergeau încet, uneori se apropiau înfricoşător, aşteptând 
întâmplarea, aşteptând un moment prielnic pentru un atac sigur. 

Dacă n-ar fi fost poteca strâmtă, săpată în peretele muntelui, de 
multă vreme lupii i-ar fi atacat pe tinerii cutezători. Dar fiarele 
miroseau primejdia. Intr-o parte era peretele muntelui, în cealaltă 
prăpastia. Nu puteau să atace decât drept, şi atacul drept, fără ocoluri 
şi surpriză, nu era în obiceiul lor. De aceea îi urmăreau pas cu pas şi 
aşteptau, aşteptau să cadă vreunul, aşteptau momentul prielnic 
pentru atac. 


În faţă, Victor îi trăgea pe ceilalţi cu frânghia, dar de cele mai 
multe ori îl trăgeau ceilalţi înapoi. Prăpastia se căsca hidoasă, la 
câţiva paşi în dreapta lor, şi pe alocuri erau alunecuşuri de gheaţă, şi 
trebuiau să îngenuncheze şi să se târască în patru labe pentru a 
înainta câţiva paşi, sau măcar pentru a sta pe loc. La urmă, Ursu 
mergea numai cu spatele. Niciodată nu întoarse capul. Cu pumnalul 
într-o mână şi cu un băț de schi în cealaltă era pregătit împotriva 
oricărui atac. Şi în sinea lui mulțumea oamenilor şi naturii pentru că 
făcuseră poteca atât de îngustă şi atât de uşor de apărat. Din nou se 
vedea în vale o zonă cu ceaţă străvezie. Şi Ursu se cutremură. Mai 
apăruse o fiară pe lângă cele patru. Oare scăpaseră cele închise în 
bordei? Până atunci numărase de fiecare dată numai patru! 

Dar nu era numai asta. Fiarele păşiseră până atunci. Şi deodată le 
văzu gonind pe potecă, în sus. Oare era momentul să-i oprească şi pe 
ceilalţi pentru a face zidul de apărare împotriva dihăniilor? Nu mai era 
nevoie. Se opriseră singuri. Apăruse un obstacol, obstacolul de care le 
fusese atâta frică, obstacolul pe care îl presimţeau. Poate pentru că-l 
cunoşteau, începuseră şi lupii goana şi pregătirea de atac. Era o 
crăpătură în potecă, o crăpătură numai de un metru, însă cu margini 
de gheaţă, iar deasupra crăpăturii lunecoase poteca era tăiată. 
Continua printr-o treaptă de gheaţă, înaltă de vreun metru. 

Ursu nu mai pierdu niciun minut. Incepu să izbească aprig, cu 
vârful de metal al băţului, în gheaţa de pe buzele crăpăturii. Automat, 
lonel şi Dan, trecură de pază cu beţele ca nişte sulițe îndreptate în jos, 
în locul părăsit de Ursu. Victor săpa şi el cu băţul în marginea de 
gheaţă. În clipa când Ursu îşi termină de săpat găurile pentru picioare, 
îi făcu semn lui Victor să se apropie. Işi lipi buzele de urechea lui: 

- Fă pe dracu în patru şi urcă, pe spatele meu, dincolo! 

Şi încă înainte de a-şi termina fraza se lăsă oblic deasupra 
crăpăturii, până ce atinse cu mâinile treapta de gheaţă de dincolo. 
Nici Victor nu pierdu o secundă. Infrângându-şi orice urmă de emoție 
şi milă, se folosi de prietenul lui ca de o scară şi ajunse din două 
salturi pe treaptă. Imediat începu să sape în gheaţa de pe treaptă 
gropi de sprijin în care-şi propti picioarele. Apoi aruncă fetelor unul din 
bețe. Îl prinse Maria şi înţelese într-o clipită. Susţinându-se şi trasă de 
el, izbuti să urce pe spatele lui Ursu, ca pe o scară, aşa cum făcuse şi 
Victor. După Maria veni rândul Luciei să facă ascensiunea ucigaşă, 
apoi Tic, care ajungând dincolo îşi furişă o mână desmănuşată şi caldă 
spre obrazul lui Ursu. Apoi Dan şi lonel, ultimul cu Tombi în rucsac. 
Apoi se răsuci şi Ursu, tocmai la timp pentru a se pregăti şi a lua 
poziţia de luptă. Dihăniile ajunseseră la câţiva metri. Rămăsese singur 
împotriva lor. Tic şi Dan căutau, sus, bolovani sau bucăţi de gheaţă, 
dar Victor îi opri. Fiarele nu trebuiau întărâtate. 

Lupii se codeau să atace. Poteca era foarte îngustă. Numai unul ar 


fi putut să atace şi numai în linie dreaptă. Ursu se aplecă în genunchi 
pentru a ridica schiurile lăsate acolo. Lupii urlau şi-şi arătau colții. Se 
vânzoleau, se întărâtau, se pregăteau pentru salt. Deodată rămaseră 
nemişcaţi ca într-o fotografie. Ursu simţi primejdia. Incremeni şi el. 
Numai băţul pe care-l ţinea în mâna stângă se ridică la înălţimea 
mijlocului. Işi încordă şi braţul. Mâna dreaptă rămase nemişcată, 
îngheţată pe pumnal. Omul şi fiarele se priveau în ochi; îi separau 
câţiva metri. Aşteptau ceva. Şi omul şi fiarele. Un talaz turbat care se 
năpusti cu urlete şi şuierături asupra tuturor. Omul rezistă. Parcă-şi 
zidise genunchii în piatră. Fiarele fură zvăârlite înapoi. Urmă al doilea 
talaz. Şi mai cumplit. Apoi al treilea. Toate hăurile gemeau în el. Apoi 
o clipă de linişte. Era clipa pe care o aşteptau cu toţii. Şi oamenii şi 
fiarele. Ursu se transformă iarăşi în pod printr-o răsucire care dură o 
fracțiune de secundă. (Victor abia avu vreme să prindă cuțitul aruncat 
de mâna vlăjganului.) Apoi, cu o putere monstruoasă, se aruncă 
lateral, se răsuci din nou, se împinse în aer, iar când picioarele 
atinseră platforma de sus, de unde cireşarii, îngroziţi, priveau scena 
neverosimilă, trupul zvâcni şi înapoie răsucirea dinainte, realizând în 
numai o secundă cea mai fantastică poziţie de echilibru pe care 
puteau s-o vadă ochii vreunui muritor. Aproape în aceeaşi clipă sări 
asupra lui Ursu, asupra spaţiului ocupat de Ursu cu o fracțiune de 
secundă mai înainte, primul lup, cel mai puternic din haită. Dar pe la 
jumătatea saltului întâlni băţul de metal împins de Victor cu o forţă la 
fel de sălbatică şi de rea ca aceea a dihaniei. Urletul de durere sparse 
timpanele cireşarilor. Dar fiara rănită nu se prăbuşi pe potecă, ci se 
rostogoli în hăuri. Celelalte dihănii, speriate, se retraseră, fără să se 
întoarcă, mereu cu faţa la ucigaşi. 

Era un moment prelungit, de linişte, 
ceața începea să se risipească. 

- Poteca se termină... anunţă Lucia. Imediat după cotul ăsta vine 
un platou uriaş. 

- Asta era! se înfurie Ursu. Trebuie neapărat să facem o pavăză 
împotriva fiarelor. Victor! lonel! Să pescuim repede beţele şi schiurile 
de jos. 

Intr-adevăr, dincolo de crăpătură, acolo unde Ursu se prefăcuse în 
punte, se afla legătura de schiuri şi bețe a cireşarilor. Cu cele trei bețe 
pe care le aveau, izbutiră să le pescuiască pe celelalte şi să le tragă 
sus, pe platforma de gheaţă. 

- N-au să ne atace acum, spuse Maria. Le simt, le văd după priviri 
că aşteaptă şi că sunt însetate de răzbunare... 

- Dacă ne prind pe platou, se cutremură Dan, cred că nici pielea de 
la bocanci nu mai rămâne din noi. 

Ursu îi arătă lui Victor nişte crăpături şi fisuri în peretele muntelui: 

- Trebuie să sacrificăm câteva bețe. Le băgăm în fisurile ăstea şi le 


A 
| 


n împărăţia vijeliei. Parcă şi 


transformăm în zăbrele orizontale. Din schiuri facem zăbrele verticale. 
Înţelegi?... 

Dar nu mai auzi niciun răspuns. Vijelia îşi trimise din nou talazurile 
şi urletele. Victor făcu semne celorlalţi să fugă spre platou, iar el 
rămase lângă Ursu ca să ridice pavăza. Şi ca să-l apere cu băţul 
ucigaş de atacul răzbunător al lupilor. Cinci bețe şi şase schiuri urmau 
să fie sacrificate pentru a înălța pavăza. Şi ca să reziste vijeliei, ca să 
nu fie smulsă, Ursu lăsă distanţe între zăbrelele verticale, adică între 
schiuri, şi săpă un şanţ adânc de vreun sfert de metru, în suprafaţa de 
gheaţă a platformei pentru a înrădăcina în el schiurile. Era o lucrare 
de o simplitate ingenioasă, toată pavăza aceea construită doar în 
câteva minute, sub privirile amenințătoare şi însetate de răzbunare 
ale haitei împuţinate. 

Ursu şi apoi Victor îi încercară rezistenţa împingând şi trăgând. Nici 
măcar nu vibra. 

- De rezistat rezistă! îi şopti Victor la ureche vlăjganului. Numai să 
nu sară pe deasupra... 

- Să dea Dumnezeu să încerce! îi răspunse Ursu. Ştii cât e de la 
bază, de la rădăcina treptei, până la vârful pavezei? Aproape trei 
metri. Imposibil să sară. Şi dacă încearcă din două salturi, sfătuieşte-i 
Doamne! nici nu ating buza de gheaţă a platformei şi gata cu ei, în 
prăpastie se duc! 

- E grozav, Ursule! răsuflă Victor uşurat, întorcându-se cu spatele 
la vijelie. Poate că am scăpat de primejdii... 

Ceilalţi îi aşteptau pe platou, la adăpostul unui bolovan uriaş, parcă 
scăpat din văzduh acolo, în mijlocul platoului. Acolo sări Tic la urechea 
lui Ursu: 

- Ce ne-ar mai fi mâncat aici! Oare scapă pe la barieră? Ştii cum 
am botezat-o? Pavăza Ursului! 

Erau totuşi pe platou, fără hăurile hidoase care-i însoţiseră până 
atunci, fără buzele de gheaţă care aşteptau împiedicări şi rostogoliri, 
fără teroarea crudă şi lacomă care-i urmărise pas cu pas. Dar 
înfruntând o vijelie de trei ori mai rea şi mai vicleană. Nu mai viscolea 
numai dinspre nord. Intraseră într-o zonă a vârtejurilor, a unor 
cicloane năprasnice care-i obligau să-şi croiască şi să-şi sape cotloane 
şi tunele în zăpadă pentru a înainta. Cu cele cinci schiuri care le mai 
rămăseseră, săpau în zăpadă şi se târau ca nişte cârtiţe. Nu era un 
platou, era o vale care urca lin spre vârful muntelui. Inaintau metru cu 
metru prin cotloanele pe care le săpau cu schimbul. Vijelia încerca să-i 
acopere, să-i înmormânteze, dar ei săpau mai adânc, şi mergeau în 
genunchi sau pe burtă, şi se apărau, fără să-şi dea seama, de alt 
duşman neîndurător: gerul. 

Undeva întâlniră un stâlp de metal, îngropat aproape în întregime. 
Abia i se mai vedea vârful. Era un indicator cu disc albastru. 


Regăsiseră poteca albastră! 

Bucuria îi opri. Simţeau că se apropie de ceva. Dar simțeau în jur şi 
ceva neliniştitor, straniu. Işi ridicară capetele din zăpadă şi spectacolul 
îi ului. Era cel mai fantastic spectacol pe care-l ofereau munţii. Se 
aflau sub o căciulă de nori, atât de aproape, că i se puteau atinge 
marginile cu mâna. O căciulă albă, densă, făcută din valuri de vată. Şi 
toată căciula suferea de o stranie nemişcare. Se oprise ca prin farmec 
orice vânt, orice rafală, orice şuierătură, parcă se oprise în loc rotirea 
lumii, parcă încremenise întreaga planetă. Nu se auzea nimic, nu se 
mişca nimic. Şi se vedeau sub căciula de nori toate orizonturile. Şi 
totul era cristal şi nemişcare. Oare ce magie necunoscută, care se 
aduna la un mileniu o dată, împrăştiase spectacolul ireal, parcă o 
proiecţie gigantică venită din alte lumi?! 

Era numai nemişcare şi linişte. 

Era un moment care voia să strângă într-un spaţiu fără margini şi 
dimensiuni toată frumuseţea înălțimilor. 

Era o clipă din cristalul veşniciei. 

Şi deodată bagheta căzu. Toată zarea se întunecă şi stihiile se 
dezlănţuiră turbate şi ucigaşe. Era parcă un urlet de groază al întregii 
lumi. Şi începu canonada. Munţii îşi scuturau umerii. Zăpada se 
prăvălea cu gheaţă, cu stânci şi bolovani asupra lumii. Milioane, şi 
milioane, şi milioane de tone. Venise urgia. 

2 

Platoul pe care se aflau cireşarii era scurmat de vârtejuri. Orice 
idee de adăpost sau de refugiu imediat trebuia abandonată. Bolovanul 
devenise un adevărat zid de execuţie. lonel fusese săltat de uragan şi 
trimis ca o frunză în stâncă. Noroc că se încovrigase şi noroc că se 
răsucise în ultima clipă. Se izbise cu spatele de bolovan şi spatele îi 
era protejat de rucsac. Lovitura fusese atât de puternică, încât leşină. 
II traseră ceilalţi de lângă bolovan cu gândul să-l adăpostească într-o 
groapă în care stăteau Lucia şi Maria. Dar nu mai găsiră groapa şi nu 
mai găsiră nici fetele. In câteva secunde groapa fusese transformat în 
mormânt. Săpară din nou cu mâinile şi cu schiurile, şi le scoaseră din 
mormântul de zăpadă. Apoi veni rândul lui Dan. intr-o clipă de 
ameţeală fu luat de un vârtej şi izbit de bolovanul ucigaş. Ursu îl lăsă 
pe lonel, care-şi revenea, în seama lui Victor şi se duse după Dan. 
Abia îl mai găsi sub lespezile de zăpadă. Il târî după el, până căzu în 
groapa fetelor, uitată câtva timp de vijelie. lonel îşi revenise. Dan 
rămânea însă fără viaţă, inert ca o cârpă. 

Din nou se legară unul de altul cu frânghia pe care Tic n-o lăsase 
din mână nicio clipă. Dar nu-l mai găseau pe Ţombi. In momentul de 
cristal fusese scos din rucsacul lui lonel, şi asta îl salvase de la 
zdrobire, apoi se aciuase în groapa fetelor. Tic se şi repezi într-un 
plonjon disperat spre fundul gropii... şi ieşi de acolo cu cățelul. Numai 


Dan continua să zacă fără simţire şi nimeni nu putea să ştie ce i se 
întâmplase: era rănit sau căzuse într-un leşin prelungit? 

Dar vijelia parcă îi căuta anume pe cireşari. li descoperi şi trimise 
iarăşi talazuri asupra lor. lonel se simţi din nou luat pe sus şi azvârlit; 
parcă se juca un uriaş nevăzut cu el. De astă dată avu mai mult noroc. 
Căzu departe de bolovan, atât cât îl lăsase frânghia să zboare, într-o 
zonă cu zăpadă moale, probabil într-o scobitură. Parcă era mai multă 
linişte acolo. Le trimise celorlalţi semnale de chemare şi după un 
minut se aflau toţi în adăpostul ferit de vijelie ca prin miracol. În 
sfârşit, dădu şi Dan semne de viaţă. Deschise ochii şi privi năucit în 
jur. Parcă i se mişcau şi buzele. Victor îşi apropie imediat urechea de 
buzele lui. Dar Dan se apără cu mâna. 

„Măcar mâinile nu-i sunt zdrobite”, gândi Ursu. 

Se repezi şi Tic spre el, dar şi el fu respins. Incercă Maria, şi Dan 
clătină din cap, fericit. 

- N-ai înţeles de la început? şopti el cu buze fierbinţi la urechea 
Mariei. Pe cuvântul meu că vreau să te sărut... 

Şi chiar o sărută pe obraz, lângă ureche... 

- Ai înnebunit? schimbă Maria receptorul. Delirezi? 

- Nu... spuse Dan. De când am aşteptat clipa asta, Doamne! De 
câţi ani! Nu ştiu ce am la piciorul drept. Nu mi-l mai pot mişca... 

Maria se îngrozi. Încercă să-i ridice piciorul drept şi i-l simţi inert, 
atârnând. Parcă i-l trăgea un bocanc de plumb. Inainte de a le spune 
celorlalţi ce se întâmplase, îşi apropie buzele de obrazul lui Dan, dar 
nu pentru a-i şopti ceva, cum îşi închipuiau toţi, ci pentru a-i înapoia 
sărutul. Un sărut de spaimă şi de durere. Şi Dan leşină a doua oară. 

Ursu pornise în recunoaştere şi în înaintare. Desfăşurase frânghia 
pentru a se bucura de o mai mare libertate de mişcare şi jalona 
drumul cu ajutorul schiurilor. Maria trase cu toate puterile de frânghie 
şi vlăjganul alunecă spre groapă. 

- Dan... spuse ea aproape plângând când Ursu îşi apropie urechea 
de buzele ei. Cred că i s-a zdrobit piciorul. f 

Toţi cireşarii deveniseră un fir de comunicaţie. Ințelegeau că se 
întâmplase ceva grav. Ursu îi transmise vestea lui Victor, acesta lui 
lonel, de la lonel la Tic, de la Tic la Lucia. Totul se petrecu aproape 
simultan. 

Victor schimbă imediat rolul cu Ursu. Porni el în recunoaştere, iar 
vlăjganul rămase lângă Dan, la capătul şirului şi al frânghiei. Sistemul 
de noduri era atât de ingenios alcătuit, încât schimbările şi mutările se 
puteau face în orice situaţie şi cu mare iuţeală. Funia era de fapt o 
înşiruire de lasouri, cu distanţe mari între ele, ca să nu se simtă 
nimeni stingherit în mişcări, dar care se puteau micşora atunci când 
apăreau obstacole grele. 

Uraganul umbla însă după cireşari, îi căuta pretutindeni, nu numai 


cu talazuri, ci şi cu vârtejuri îngrozitoare. Trimise tone de zăpadă 
asupra lor, învelindu-i până la gât într-un linţoliu alb şi iscoditor. Puful 
de zăpadă începuse să pătrundă prin micile crăpături şi găuri ale 
veşmintelor, se topea la primul contact cu căldura corpului, dar se 
răcea repede sub urmărirea rafalelor îngheţate. Hanoracele şi 
pantalonii li se făcuseră ca nişte scoarţe. Carapacea de gheaţă 
devenea tot mai cotropitoare şi mai primejdioasă. Mâinile dureau, 
degetele parcă erau gata să li se sfarme, şi începeau să muşte colții 
gerului şi la picioare. 

In rol de iscoadă solitară, Victor nimerise pe o părtie ciudată, pe un 
fel de cotlon, protejat parcă de pereţi de cristal. In dreapta şi-n stânga 
lui, şi deasupra capului, se vânzolea zăpada şi urlau toate vârtejurile 
lumii şi se ridicau adevărate trombe spre văzduh, dar în locul unde se 
afla el, şi pe direcţia pe care înainta, în genunchi sau târându-se, nu 
se simţea nicio adiere, doar o boare subţire îi atingea faţa şi se topea, 
înfiorându-l. 

În locul unde începea acel miracol al vijeliei, Victor înfipse un schi 
în zăpadă, transformându-l în jalon. Se desprinse şi din lasou pentru a 
lega frânghia de jalon. Apoi făcu semnale repetate de chemare. După 
ce simţi răspunsurile în palme, porni liber pe fantastica potecă. Din loc 
în loc înfigea câte un schi-jalon, pentru a nu i se pierde fericitele urme. 
Dar nu erau decât cinci schiuri, ale lui, ale Mariei, şi un al cincilea, 
stingher, probabil al Luciei. Celelalte fuseseră sacrificate. După ce 
înrădăcină şi ultimul jalon, Victor îşi continuă mersul prin tunelul de 
cristal, prudent, atent, încordat. Era ferit de orice lovituri şi răsuciri, 
numai urletele şi gerul eternizau vijelia. Oare ce lege necunoscută a 
naturii domina şi ordona spaţiul pe care înainta Victor, şi după el 
ceilalţi cireşari? 

Era un urcuş acel tunel prin vijelie care ducea pe un platou de vârf. 
Fascinat de miracolul care-l atrăsese pe vârful acela retezat, Victor se 
ridică în picioare pentru a găsi un semn, pentru a găsi semnul pe care- 
| presimţea, sau pe care poate numai îl dorea. Şi văzu la câţiva paşi 
de el un stâlp de metal. Era un indicator, dar braţele îi lipseau. 
Fuseseră smulse probabil de vijelie. Acolo îl prinse talazul. Victor 
revăzu ca un fulger, în amintire, cele două braţe de metal cu 
indicaţiile lor: una de viaţă şi alta de moarte. Fu săltat ca un fulg. Se 
împotrivi, încercă să se arunce în zăpadă, dar talazul îi nimici toată 
împotrivirea, în aer îşi încolăci braţele în jurul stâlpului dur şi dureros 
de metal. Mâinile parcă-i ieşiseră din umeri, dar nu-şi descleştă 
braţele. Rămase acolo, afundându-se cu capul în zăpadă, lăsându-se 
acoperit de zăpadă, sfredelind cu picioarele zidul alb care voia să-l 
îngroape, dar nu-şi desfăcu braţele. Până simţi că slăbeşte puterea 
vârtejului. Oare cât rămăsese acolo legat cu braţele de stâlp? Işi 
amintea vise trăite în momentele acelea de turbată împotrivire. Când 


începu să se ridice, mai întâi în genunchi, apoi în picioare, simţi o 
undă de acalmie. Parcă şi urletele furtunii se îndepărtaseră. Sau i se 
astupaseră urechile? li venea să râdă. In faţa lui se aflau ceilalţi. Erau 
aproape veseli. Urcaseră fără bariere. Numai Ursu părea îngrijorat. 
Dan atârna ca o zdreanţă pe umerii lui. 

3 

Era linişte. Se priveau curioşi, parcă nu s-ar fi văzut de multă 
vreme. N-aveau curaj să rostească vorbe, de teamă că s-ar destrăma 
toată vraja. Păzeau liniştea neverosimilă. Şi deodată fură izbiți 
mişeleşte. De la spate, fără niciun avertisment. Ca nişte mingi se 
rostogoliră de-a berbeleacul. Intr-o vale, într-o prăpastie? Numai Ursu 
îşi căută toate forţele, toată ura, toate instinctele. El nu trebuia să 
cadă. Se lăsă săltat şi sări ca un cangur, cu povara pe umeri. Salturi 
de câte opt, zece metri. Căderi verticale, într-o prăpastie sau într-o 
vale. Ceilalţi treceau de-a dura pe lângă el. Se transformaseră toţi în 
colaci şi se rostogoleau undeva, spre un necunoscut plin de spaime. 
Ultima cădere a lui Ursu se termină în genunchi, ca o frână. Ceilalţi se 
descovrigau şi se ridicau miraţi din zăpadă. Şi schiurile se opriseră 
într-un obstacol uriaş de zăpadă; Victor le salvase. Inainte de a fi luat 
de uragan, le făcuse vânt şi alunecase odată cu ele spre obstacolul 
nevăzut din vale. 

Vijelia parcă se muiase. Se treziseră toţi pe o ridicătură ciudată, o 
movilă albă care semăna cu buza unei prăpăstii, cu o trambulină, 
după care urmează vidul. 

Tic făcu primii paşi spre creştetul movilei, şi tocmai voia să se 
întoarcă pentru a spune ceva, când îl atrase vidul sau o pojghiţă haină 
de gheaţă. Intr-o clipă nu mai rămase nimic din el. Nimeni nu auzi 
ţipătul Mariei, sau poate că mai ţipaseră şi alţii. Se priveau pierduţi, 
incapabili să facă un gest. Primul proiectil o izbi pe Maria, al doilea 
căzu în mijlocul lor. Păreau nişte mesaje dintr-o lume adevărată, 
pentru că semănau cu bulgării de zăpadă, cu acei bulgări rotunzi care 
înspăimântă şi înveselesc recreaţiile. Dar nici nu puteau fi altceva 
decât bulgări de zăpadă, făcuţi de mâna unui om, adică de mâna unui 
băiat cârn şi blond şi vesel, mai ales atunci când undeva în lume era 
cald şi frumos. Dar nu erau simpli bulgări, ci nişte mesaje vesele, pline 
de speranţă. Unul după altul păşiră pe urmele ciufuliciului, lăsându-se 
să cadă dincolo, la vreo doi metri mai jos în nişte mormane de zăpadă 
ospitaliere. In faţa lor se vedeau spaţii albe, vânzolite de vijelie, de 
vârtejuri şi uragane, şi nişte lumânări albe ciudate, triunghiulare, pe 
care oamenii le cred întotdeauna verzi. lar în spatele lor, la câţiva 
paşi, se afla, pe jumătate acoperită de zăpadă... o casă adevărată, cu 
uşi, cu ferestre, cu pereţi groşi de piatră. lar în faţa casei, un cub 
ciudat de zăpadă, probabil o magazie acoperită, sfredelită însă de 
cotloane, ca un şvaiţer. 


Nici Victor nu izbuti să se stăpânească. Se aruncă şi el, ca prietenii 
lui, în zăpadă, într-un plonjon de cumplită bucurie. Dan, întins pe 
zăpadă, se uita la lighioanele care se tăvăleau în vata albă şi îşi făcea 
întruna cruce. 

- Parcă n-ar fi văzut zăpadă de şapte milenii... 

Işi îndreptară scoarţele de gheaţă şi se apropiară de uşă. Era prea 
multă linişte în jur, şi mai ales era zăpadă la toate geamurile, ca nişte 
perdele exterioare, şi mai ales nu se vedea nicio urmă în faţa uşii. 
Intâi încercă lonel clanţa. Se mişca, dar uşa nu se clintea. Trase mai 
tare. Nimic. Se uită la Ursu şi vlăjganul înţelese. Smuci clanţa, dar uşa 
grea, ca o uşă de închisoare, nici nu se clinti. Numai zăpada se 
scutură de pe ieşiturile de lemn. Trase cu toate puterile, cu ură, şi 
ajunse la dracu’, în zăpadă, cu clanţa în mână. Se înfuriase. In 
douăzeci de secunde, cu un schi transformat în pârghie, deschise uşa, 
fără măcar să spargă un geam. 

Era emoție, erau şi lacrimi, era chiar şi teamă în sufletele 
urgisiţilor. Prea multe înfruntaseră, prea multe capcane li se 
aruncaseră, prea multă teroare suportaseră, ah! cumplita teroare 
albă!... 

Numai după ce Ursu îl potrivi pe Dan în spate pătrunseră cireşarii 
în locuinţa misterioasă, plină de tăceri. Dar oare nu aveau dreptul, 
după atâtea urlete şi gemete, nu aveau dreptul la linişte grea, adâncă, 
multă, odihnitoare? 

li primi un antreu gol, poate de aceea părea mare, pardosit cu 
piatră bolovănoasă, neregulată. Ionel închise uşa şi din toată vijelia nu 
se mai auzi decât un geamăt slab şi îndepărtat. In faţa lor se înălța, ca 
un monument, o uşă masivă de lemn, cu zăbrele de fier în faţa 
geamurilor. lar deasupra uşii, pe zid, litere mari, în relief, se înşiruiau, 
ordonate, într-un semicerc. Cuvintele nu aveau nicio noimă, la prima 
vedere, parcă lipseau nişte litere: 


BIEAŢ ENIT 
LA 
CSILA 
1900 


Dar pentru cireşari era un joc să le descifreze, adică să le 
interpreteze. În spaţiile goale îşi imaginară litere, anumite litere, 
căzute de-a lungul deceniilor şi pe care nimeni nu le mai înlocuise. Şi i 
se dădu lui Tic întâietatea la bucurie. 

- lar noi vă mulţumim... începu el mai contorsionat, precum îi era 
obiceiul. La urarea dumneavoastră, prea stimată şi veche cabană, la 
urarea dumneavoastră de BINE AŢI VENIT vi se răspunde cu 
MULŢUMIRILE CIREŞARILOR! 


- Mulţumirile tuturor cireşarilor! preciză Dan cu o voce în care se 
simțeau accente de tristeţe şi de bucurie. 

- Da! repetă Tic. Vă mulţumesc TOŢI CIREŞARII, sau, dacă vreţi, 
OŢI CI RE ARI 

- Dar cine ne primeşte atât de frumos, Ticuşor? întrebă lonel. Oare 
ce litere lipsesc în cuvântul de jos? Nu crezi că lipsesc cam multe? 

- Ba nu! ţipă Tic bucuros nevoie mare. Lipseşte o singură literă. 
Cuvântul a avut spaţii mai mari. Cine ghiceşte? 

- Castilia! spuse Dan într-o doară. Castelul din Castilia... însă nu 
din cărţi de joc. 

- Aproape, aproape! se grăbi puştiul pentru a nu i se fura bucuria 
descoperirii. BINE AŢI VENIT LA COŞTILA! Cabana Coştila! Eu am 
ghicit! 

- Bravo, Ticuşor! îl felicită Ursu. Nici nu suntem prea departe de 
Coştila. Cred că ne desparte numai o vale, sau două... Dar chiar pe 
Coştila nu suntem... 

- Ei şi! Parcă la Trei Brazi sunt neapărat trei brazi, sau la Babele şi 
Furnica sunt babe şi furnici... 

- Mai bine să intrăm înăuntru! spuse Lucia arătând cu mâna spre 
Dan. Lăsăm pentru mai târziu dezlegările. 

- Acum e-acum! spuse Victor uitându-se cu teamă spre uşa 
masivă, apărată de zăbrele. Ar fi păcat s-o distrugem. 

Ursu răsuflă adânc de câteva ori, ca şi cum s-ar fi pregătit pentru o 
luptă crâncenă, îşi încordă braţele şi încercă apoi să capete aprobarea 
celorlalţi. Dar mai întâi puse mâna pe clanţă, apăsă... şi ca după un 
ritual magic uşa se deschise. 

Sala în care intrară era complet goală. Numai o sobă mare de 
teracotă şi podeaua de scândură mărturiseau că încăperea fusese 
cândva locuită. Mai erau două camere, la dreapta şi la stânga holului 
sau sufrageriei. Cea din dreapta era de asemenea goală. In cea din 
stânga se vedeau o sumedenie de lucruri. Mese, scaune, paturi: toate 
de fier. Era şi un godin, într-un colţ, iar vizavi un maldăr de saltele de 
paie. 

- Avem dreptul? întrebă Ursu repezindu-se spre vraful de saltele. 
Câte sunt? Unsprezece, fir-ar să fie. Nu puteau să fie mai multe! 

- Suntem numai şapte! îi aminti Lucia. 

- Ştiu... răspunse vlăjganul. Suntem şapte, însă unul e rănit şi 
ceilalţi degeraţi. Eu cred că avem dreptul. Prindeţi-o. 

Salteaua aruncată de Ursu ateriză chiar lângă godin. Fusese 
semnalul. Toţi îşi descoperiră mâinile libere şi în două secunde 
deveniră nişte gospodari straşnici. Se apucară să desfacă paturile de 
fier, să le aranjeze cât mai aproape de godin, dar fără să dispreţuiască 
o anumită ordine şi estetică. Tot ce era în plus: paturi, mese, scaune, 
nu şi saltele, trecu din mână în mână pentru a fi evacuat de urgenţă în 


fosta sufragerie. Camera începea să capete un aspect de locuinţă, mai 
ales că pluteau şi nişte norişori de fum, încă firavi, proveniţi parcă de 
la o ţigară... dar aşa încep toate. 

lonel aprinse focul, cu spaimă, pentru că mai avea doar patru 
chibrituri. Dar paiele şi anvelopa scorţoasă a saltelelor începură să 
ardă ca pulberea. După cincisprezece minute şi două saltele... în 
încăpere se făcu cald. 

Abia atunci patul lui Dan fu vizitat de medici. Maria şi Lucia 
scoaseră din rucsac trusa cu medicamente şi priveau, ca şi ceilalţi, 
gesturile încete şi grijulii cu care Victor îl descălţa pe rănit. Dan 
suferea cumplit. Se vedea după pumnii încleştaţi, după buzele 
muşcate până la sânge. De câteva ori gemu surd, înfundat. In sfârşit, i 
se traseră şi ciorapii exteriori, umeziţi, de căldura care bântuia 
camera. Pantalonii îi erau prea strânşi pe gambă ca să poată fi ridicaţi 
sau coborâţi fără dureri. Interveni Ursu cu pumnalul. Apăsă lama pe 
cusătură. Parcă tăia cu briciul. Prelungi tăietura până la genunchi. Nu 
mai era nevoie să-i scoată ciorapul interior. Fractura era sus: la 
jumătatea gambei. Piciorul era ca un gât de lebădă. Probabil tibia, sau 
peroneul, sau poate amândouă. Din fericire, oasele nu spărseseră 
țesuturile. Ursu privi spre cele două infirmiere. Piciorul trebuia pus în 
ghips, dar în trusă nu se găseau decât scândurele, pentru prim ajutor. 

- N-am ce să fac... tremură Ursu fără să se uite la Dan. Ştiu că 
doare cumplit... pentru că am avut şi eu o fractură, tot cam pe-acolo. 
Asta e norocul tău... 

- Noroc! se revoltă Dan. Aş fi avut noroc dacă-şi rupea altul 
piciorul. Mamă dragă! Auzi! 

Surcelele, benzile şi bandajele erau deja în mâinile celor două 
infirmiere. Ursu oftă, pipăi încet piciorul lui Dan la locul fracturii, apoi 
clătină din cap clarificat: 

- Da... Exact ca a mea. Noroc că ţi-s rupte amândouă oasele... 

- lar începi cu norocul?! se oţări Dan. Ştiu eu cui îi trebuie noroc 
din ăsta... 

- Zău, Dan! continuă Ursu. Cunosc tipul ăsta de fracturi. Trebuie 
apucate cele două părţi ale piciorului, uite cam aşa, pe urmă... printr- 
o singură mişcare trebuie puse la loc! 

Dan ţipă din gâtlej, un țipăt scurt, de o fracțiune de secundă, care-i 
scoase broboane de sudoare pe faţă şi-l congestiona teribil. Ursu se 
uită în ochii lui şi-i zări lacrimi. 

- Zău, Ursule, te rog! gemu Dan. Termină odată. Nu mă mai ţine 
aşa... Te rog... 

- Am terminat cam de multişor, răsuflă Ursu ca după un efort 
cumplit. Şi tare mă tem că oasele s-au prins exact unde au fost... 

- Pe cuvântul tău? holbă Dan ochii. Zău c-am avut noroc. 

- Mare! îl încurajă iarăşi Ursu. Mai ales că eu, de când mă ştiu, n- 


am avut decât o singură fractură, la mână... 

- Dacă-ţi închipui că eu nu ştiam... îl privi Dan cu ochii plini de 
lacrimi. 

- Gata cu prostiile! se încruntă Lucia pentru a-şi ascunde propria-i 
emoție. Trebuie să-i potrivim scândurelele. 

Dar tot Ursu le legă. Cu atâta artă şi atât de solid, că nu mai era 
nevoie de ghips. 

4 

Deşi pereţii erau ca gheaţa, în cameră se făcuse cald ca-n baie... 
Se încălzise aerul, godinul aproape se înroşise, dar nu mai rămâneau 
decât două saltele pentru foc. 

- la spune, Ticuşor! se auzi vocea rănitului. Crezi că am venit chiar 
atât de bine cum scrie acolo, deasupra uşii? 

- Da... recunoscu ciufuliciul, cu jumătate de gură. Nu prea avem 
lemne... Dacă n-o fi în preajma casei, undeva, vreo magazie plină cu 
lemne. Las' că facem noi o explorare... 

- Nu ştiu dacă mai este nevoie, spuse Lucia. De vreme ce nu stă 
nimeni aici, în cabană, nu văd de ce am găsi magazie cu lemne. 
Pentru ce şi pentru cine să se fi depozitat lemne? 

- Nu puteţi să-mi explicaţi şi mie la ce ne trebuie lemne? întrebă 
Maria. Ce să facem cu ele? 

- Nu te supăra... o căută Dan cu privirile. Nu ţi-ai rupt şi tu ceva, 
mai sus?... Mai sus de umeri... 

- Eu? se supără negricioasa. Vai!... N-am ştiut că lemnele voastre 
sunt atât de preţioase. Că se pot mânca, şi te poţi înveli cu ele, şi poţi 
să anunţi un doctor, şi pot să te ducă jos în vale, şi de-acolo la gară, şi 
de la gară în tren, şi din tren acasă... 

- Şi de acasă la şcoală, dar mai întâi în cămară... se rugă lonel. 
Dintr-o dată mi s-a făcut foame. Nu foame de lup. Mi-e atât de foame, 
că aş mânca un lup. 

Un strigăt, un geamăt, o undă, atât trebuia. Toţi simţiră ghearele 
foamei, şi dureri şi amețeli. Işi amintiră toţi deodată că nu mai 
mâncaseră de multă vreme, şi mai ales îşi amintiră cât de bine se 
poate mânca oriunde în lume. Insă în lume... 

- Doamne! se înfurie Tic. Am vrut să cumpăr patru ciocolate mari. 
Am văzut la hotel un vraf uriaş, chiar dintre cele care-mi plac mie. 
Dacă n-o simţeam pe Lucia în spatele meu... Mi-a fost ruşine că o să 
râdă de mine... 

- Şi chiar aş fi râs, spuse Lucia. Ce păcat că n-am râs atunci, Tic! 
Oare ce s-ar putea mânca pe-aici prin împrejurimi?... Tu, Victor, ce 
spui?... 

Victor era abătut. De câtva timp nu deschisese gura şi nici nu 
părea că-l interesează ceea ce se vorbea. 

- Mi-e teamă să nu fi intrat în altă închisoare... spuse el. Dacă am 


nimerit la o cabană pustie? 

- Poate că vom găsi alta mai plină prin împrejurimi, se amestecă 
Ursu în vorbă. Important e că am găsit adăpost... Dar ce spuneai tu de 
închisoare? La ce închisoare te gândeai? 

Victor era în cumpănă. Să-şi destăinuiască sau să nu-şi 
destăinuiască temerile?... Oare nu i-ar fi speriat şi mai tare? 

Dar se mai putea speria cineva după ce trecuse prin ceea ce 
trecuse?... Poate că era bine să ştie toţi primejdia pe care o presimţea 
el... Dar era oare o presimţire... sau ceva mult mai grav, mult mai 
palpabil? 

- Mi-e teamă... se hotări el. Mi-e teamă de altceva. Voi vă mai 
amintiţi harta? Vă mai amintiţi pe unde am urcat?... Vă puteţi închipui 
relieful, conformaţia muntelui pe care ne aflăm? E asemenea unei 
cetăţi...  inexpugnabile... Chiar asta e imaginea! O cetate 
inexpugnabilă... cu podul lăsat la Brâna ladului. Numai pe acolo se 
poate ajunge la masivul nostru. Dacă strâmtoarea de la Brâna ladului 
dispare, muntele nostru nu mai are legătură cu lumea... Cel puţin 
până se termină dezgheţul... 

-Imi amintesc, sigur că da... spuse Lucia. Dar cum poate să 
dispară strâmtoarea de la Brâna Iadului? 

- Prin avalanşă, Lucia. Aşa poate să dispară şi aşa cred că a 
dispărut. Strâmtoarea a fost acoperită de avalanşă... 

- Şi eu cred asta... oftă Ursu. Cred că strâmtoarea a fost acoperită 
de avalanşă. Nimeni nu mai poate să urce şi nimeni nu mai poate să 
coboare. Totul a devenit prăpastie şi lunecuş. 1 

- Dar noi unde suntem? tresări Maria. Unde? In ce cabană, pe ce 
munte? N-am urcat pe urmele celor care au coborât de la o cabană şi 
care au urcat la o cabană? Nu s-a coborât din pustiu şi nici nu s-a 
urcat spre pustiu... Unde am ajuns? Pe alt munte? La altă cabană? 

- E un mister! spuse lonel. Pe muntele pe care ar trebui să fim se 
află o singură cabană: Izvoarele. Asta se cheamă Coştila. Ce s-a 
întâmplat? De unde au coborât cei trei cabanieri?... Dacă am pierdut 
undeva poteca şi am urcat spre Coştila? Când am plecat de la 
bordei... oare am luat-o pe drumul cel bun? 

Victor era derutat. Se uită la Ursu. Nici vlăjganul nu prea se simţea 
în apele lui. 

- Vă mai amintiţi miracolul? se auzi vocea înnorată a Mariei. 
Tunelul acela fantastic în care nu pătrundea nicio undă de vijelie... 
Dacă este un fel de subspaţiu sau de anti-spaţiu în care guvernează 
alte legi şi alte dimensiuni? Dacă tunelul acela ne-a dus în altă parte? 
Nu vă mai amintiţi? Cum se putea, cu atâta vijelie în jur, cu atâta sete 
de crimă în jur, să urcăm ca în vis? Nici nu simţeam că urcăm. Parcă 
ne trăgea cineva, parcă zburam... Mi se ridicau umerii. Chiar am vrut 
să vă spun că simt cum mi se ridică umerii şi tot corpul... 


- Aiurea... îi sfâşie frăţiorul cel cârn visul. Eu, odată, după un urcuş 
urât, am lepădat doar un rucsac din spate şi am simţit că zbor, pe 
cuvântul meu. Zău, parcă mă ridica nu ştiu cine spre cer... Dar după 
atâta vijelie!... Crezi că eu n-am închis ochii, acolo, în tunel, şi nu mi- 
am închipuit că zbor? Mai ales că-mi amintisem de povestea cu 
rucsacul... 

- Dar tunelul? se întristă Maria. Am trecut toţi prin el. Toţi ne-am 
crucit. De ce să nu fie un subspaţiu, sau un super-spaţiu care ne-a 
schimbat direcţia? Dar spectacolele pe care le-am văzut?... Şi 
minunea aceea dinainte de avalanşă? Cum s-a eliberat dintr-o dată tot 
cerul? Şi liniştea aceea? Şi universul acela de cristal?... 

- E frumos... spuse Lucia. In amintire va fi foarte frumos. Maria, 
dacă vom mai avea amintiri... Dar Victor are dreptate. Suntem în 
afara lumii şi mă îngrozesc... Nu de ceea ce se va întâmpla cu noi... 
Poate că vom dezlega misterul... Ci de ceea ce se va crede în lume că 
s-a întâmplat cu noi... 

Ursu îşi izbi cu propriul pumn genunchiul, fără să-şi dea seama, şi 
lovitura era cumplită. 

- Fir-ar să fie! spuse el. Unde dracu' e cabana aia Izvoarele? Acolo 
este şi telefon şi de toate... Vă mai amintiţi? Aia trei care ne-au 
nenorocit pe noi... că din cauza lor suntem acum în închisoarea asta... 
au spus că i-a chemat cineva la miezul nopţii la telefon... 

- Şi coloşii! îşi aminti Dan. Şi ei au chemat cabana Izvoarele la 
telefon, seara târziu. Dacă ei i-au făcut pe ăia trei să coboare? 
Inseamnă că din cauza lor ne-am nenorocit noi. Din cauza coloşilor! 

- Asta ar fi culmea! spuse lonel. Să nu păţim şi noi ca Scott. Să nu 
murim la câţiva paşi de depozitul de alimente şi de staţia se salvare, 
adică de cabană... 

- E foarte greu să ne orientăm, asta e! îşi mărturisi Ursu gândul. N- 
avem nicio potecă, nimic. Poate că e mai puţin de un kilometru până 
la cabană, poate chiar mai puţin de jumătate de kilometru. Dar încotro 
s-o căutăm pe vijelie? 

- Da... aprobă Victor. Suntem ca un punct în mijlocul unui cerc. 
Cabana aceea cu viaţă şi cu de toate se află undeva pe circumferință. 
Vă daţi seama? Cum tragem raza până la ea? Cum găsim direcţia 
razei? Dacă n-ar fi viscolul ăsta, ni s-ar părea totul un joc foarte 
nostim... 

- Dacă n-ar fi viscolul, se întristă Tic, ne-ar mai ajuta şi neghiobul 
ăsta de Ţombi. 

- Şi dacă n-ar fi şi lupii... se înfioră Maria. Dacă s-au aciuat şi pe- 
aici?... Oare am scăpat de toţi? 

- Brrrrr! îngheţă Tic. De la zbor şi vis ai ajuns la dihăniile astea... 
Brrrr! Zău că o să mă fac vânător, Ursule. 

- Din ce în ce mai rău! izbucni invalidul. Şi mai sunt şi eu pe capul 


vostru... Lăsaţi, lăsaţi morala... Ştiu că trebuie să mă salvaţi şi că totul 
e de la sine înţeles, dar sunt înfuriat, şi cred că am şi eu voie să mă 
înfurii o dată... Mai aveţi vreo drăcie din aia amară... că iar începe să 
mă doară. Huo! N 

Infirmierele erau la căpătâiul lui Dan. Il îndopau cu medicamente. 

- Sunt singurul care mai înghite ceva, spuse Dan, după ce dădu pe 
gât, odată cu medicamentul, un pahar întreg de apă de zăpadă, topită 
la godin. E caldă, atât... 

Ursu se întoarse la căldură după ce trecuse prin celelalte încăperi 
ale cabanei pentru a cerceta de la ferestre împrejurimile. 

- Viscol şi iar viscol! anunță el. Mai sunt şi zăbrele la câteva 
geamuri. Nu se vede nimic. Oare ce-a fost cu ăştia? Un geam are 
zăbrele, altul nu: Cum vine asta? 

- Foarte simplu! îl ajută Lucia. La început fiecare încăpere a avut 
numai un geam. Cu zăbrele. Mai târziu s-a mai făcut un geam. Şi noii 
proprietari, sau ce-or fi fost, nu au mai pus zăbrele. Li s-o fi părut 
demodat. 

- Mai bine puneau nişte cârnaţi în loc de zăbrele, spuse Tic. Sau 
nişte şunci... 

- Sau o roată de caşcaval, îl completă Dan. Sau nişte miere de 
albine şi o supă cu aburi... Pe mine mă puteţi scuza. Cred că sunt în 
stare de delir... 

- Asta e o mişelie! ţipă Lucia. Fiecare să-şi trăiască singur foamea. 
Să nu-i mai stârnească şi pe ceilalţi! Mai bine spune ce e cu magazia 
aia din faţa casei! 

- Din păcate, nu e magazie, răspunse Ursu. E un cub de piatră 
găurit ca un şvaiţer şi acoperit de zăpadă. Păcat că şvaiţerul ăsta 
foarte ciudat nu e veritabil. Mă întreb la ce-o fi folosit aici, în faţa 
cabanei? Fir-ar să fie!... 

Simţiseră toţi nevoia să vorbească, să pălăvrăgească şi să se audă, 
să se sature de vorbe de toate zilele, de glume, de tânguiri, de 
întrebări, de duioşii, de nimicuri, de prostii. Voiau să scape de 
amintirea urletelor şi gemetelor şi şuierăturilor rele cu care-i îndopase 
vijelia. Fiecare jurase, în trecerea sa prin infernul sonor, să repete de 
zeci de ori cele mai banale cuvinte, ca să le înveţe a doua oară, ca să 
se obişnuiască iarăşi cu vocea omenească. Şi iată că se întâlneau cu 
cele mai banale şi mai răspândite şi mai scumpe cuvinte din viaţa 
omului. 

- Staţi puţin... spuse Victor cu un ton ciudat. Eu cred că ne-am 
prostit... Sau am vrut s-o facem pe proştii? De ce să ne considerăm 
noi, Coştila lui Tic, un centru într-un cerc? Dacă ar fi aşa, am avea aici 
telefon şi de toate, cum spunea Ursu. Adică am fi noi cabana... la să 
punem altfel problema! Cabana Izvoarele e centrul cercului şi noi 
suntem undeva pe circumferință! Nu e mai firesc aşa? 


- Şi asta cu ce schimbă situaţia noastră? întrebă Dan. 

- O schimbă, Dan... interveni Lucia. In loc să graviteze 
circumferința în jurul nostru, gravităm noi pe circumferință în jurul 
unui centru, adică al cabanei Izvoarele. Bravo, Victor! 

- Invăţaţi-mă şi pe mine, se rugă Tic. 

- Hai să traducem, Ticuşor, o problemă foarte simplă. Noi atârnăm 
de o cabană adevărată. E obligatoriu. Pentru că în această casă 
pustie, nelocuită, găsim mobilier de cabană. De vreme ce găsim 
mobilier de cabană, iar camerele sunt pustii, înseamnă că suntem 
sucursala unei cabane care e locuită numai în cazuri speciale, de pildă 
când e mare aglomeraţie. Vara... Poate şi iarna uneori... Sunt 
unsprezece paturi, dar puteau să fie şi douăzeci. Şi probabil c-au 
fost... 

- Poftim! spuse Maria. Eu sunt mai generoasă. Eu ofer chiar 
treizeci. Ce se întâmplă cu asta? 

- Se întâmplă ceva foarte simplu! răspunse Victor. Gravitaţia are 
anumite legi. La o distanţă prea mare de centrul de atracţie nu mai 
gravitezi în jurul acelui centru... Inţelegi? Nu mai primeşti paturi de la 
el, nu mai obligi oamenii din paturi, după ce se scoală, bineînţeles, să 
se ducă la centru să ia masa. Devii tu singur centru cu paturi şi 
bucătărie. Dacă această Coştilă a lui Tic gravitează, ceea ce e clar, în 
jurul unei cabane, acea cabană nu poate fi decât Izvoarele, şi nu 
poate fi decât foarte aproape! Dacă punem la socoteală reperul 
einsteinian de sus, de deasupra noastră, stâlpul metalic, eu aş avea 
curajul să afirm că adevăratul centru de gravitație al acestei zone, 
cabana Izvoarele, se află la mai puţin de două sute de metri de Coştila 
noastră. Poate chiar la mai puţin de o sută de metri. 

- Ai putea să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine? întrebă Lucia. 

- Ce s-a întâmplat cu noi toţi, Lucia? zâmbi Victor. Cu atâtea 
elemente în jurul nostru, cu aceste saltele, cu godinul acesta intact, 
cu burlane, şi mai ales cu pustietatea asta care urlă la cer, cum de ne- 
am gândit la subspaţii şi erezii? 

- Eu aş fi preferat subspaţiul sau extraspaţiul! se încăpăţână Maria. 
E mai frumos. 

- E mai frumos, Maria... o imploră Dan. Dar nu duce direct şi sigur 
la şuncă şi cârnaţi... cum duce teoria asta banală a gravitaţiei 
victoriene. Zău... 

- Numai să găsim pe cineva la cabană... spuse Lucia. 

- Nu cred că este obligatoriu... se învioră lonel. Totul e să găsim 
cabana. Uşă de fier să aibă şi tot răzbim prin ea, chiar dacă ar trebui 
să mă prefac în dinamită. 

- Acum pot să vă spun şi eu că mor de foame, mărturisi Tic. 


Capitolul IX 
1 

La cabana „lzvoarele”, în sufrageria caldă şi aerisită, era pe 
terminate ospățul de prânz. O roată uriaşă de caşcaval fusese atacată 
cu un cuţit lung de bucătărie care-i aminti imediat lui lon Petric 
pierderea Silviei. Se mâncase totuşi cu zgârcenie. 

- Domnule, eşti sigur că s-a închis drumul? întrebă a zecea oară 
Liviu lordan. Nu se poate, domnule, să rămânem aici până în 
primăvară. 

- Mi s-a mai întâmplat o dată, acum zece ani... răspunse 
cabanierul. Şi am răbdat, ba chiar m-am simţit bine... Singur, fără să 
dai socoteală nimănui, fără să fii la cheremul cuiva... Dar dacă ţineţi 
cu orice preţ, putem să chemăm helicopterul... De-atunci ne-am mai 
modernizat... 

- N-avem nevoie de niciun helicopter. Scurt! 

- Tot va trebui să-l chemăm, se încăpăţână cabanierul. Helicopterul 
sau un avion sanitar... Trebuie să ne paraşuteze alimente. Ce avem în 
magazie nu ne ajunge mai mult de o lună... Pentru mine ar fi fost prea 
destul... dar cine ştia că or să mai fie doi oaspeţi... Şi încă nişte 
uriaşi... 

- Nu trebuie să chemăm niciun avion! se încruntă Liviu lordan. Ce o 
să explici dumneata? De ce nu-ţi ajung alimentele? Ştii ce se întâmplă 
în cazuri din ăstea? Toată lumea, toate ziarele vor întreba cine mai e 
la cabană... Or eu nu am nevoie de publicitate, domnule. Ca să fie 
clar! 

- Eu v-am spus că nu ne ajung alimentele, se spălă pe mâini 
cabanierul. O să mă rugaţi să chem avionul. Numai cu vin şi cu coniac 
n-o să putem trăi... 

- Mai termină, domnule, cu avioanele ăstea, se înfurie Liviu lordan. 
Până să le chemăm, trebuie să reparăm telefonul. S-a rupt sârma 
chiar aici, sus... 

Cabanierul nu păru deloc surprins: 

- Am ştiut eu că aţi tăiat-o. Am şi simţit când, că stăteam cu 
telefonul la ureche. 

- Cum s-ar spune, bănuiai ceva... îl ameninţă amical lon Petric. Dar 
să ştii că am tăiat-o tot la furie. Nici nu ştiam ce facem. Am tăiat-o ca 
să stricăm ceva; eram otrăviţi de vijelie. 

- Asta n-o mai cred, râse cabanierul. Aţi tăiat-o ca să nu pot eu să 
dau alarma dacă se întâmplă ceva aici... După asta am dibuit că nu 
trebuie să mă bucur de sosirea dumneavoastră. Mai ales că venea 
după chemarea celorlalţi la telefon. Prea se înnodau toate... 

Liviu lordan nu era mulţumit. Părea cufundat în gânduri şi mereu 
nega ceva, cu gesturi repetate, înverşunate. 


- De ce nu se rupea? întrebă, subjugat de amintirea scenei 
demente, lon Petric. De ce nu s-a rupt când am tras cu băţul în ea? 
Am tras până mi s-au umflat mâinile. Dacă nu scoteam pumnalul, nici 
dracu n-o mai tăia. 

Cabanierul tresări brusc. Parcă se dădea o luptă în el, parcă voia să 
se opună unei presimţiri sinistre: 

- Unde ai tăiat dumneata sârma? 

- Cum unde? se miră lon Petric. Păi n-ai spus că ne-ai văzut? N-ai 
spus că ne-ai urmărit din pod şi de la fereastră? 

- Eu ştiam că aţi tăiat-o în spatele casei, aici, la legătură. Nu cred 
că v-aţi apucat s-o tăiaţi chiar acolo, la stâlp? 

- De ce nu, domnule? Chiar acolo am tăiat-o... 

Cabanierul se ridicase de la masă. Era galben ca ceara şi se simţea 
cât de tare se stăpâneşte. Părea gata să facă o explozie dintr-o clipă 
în alta. 

- Ce s-a întâmplat, domnule? întrebă Liviu lordan. lar vechiul 
dumitale traumatism? 

Dacă nu l-ar fi apucat groaza trădătoare! Nu mai putea să dea 
înapoi. Liviu lordan i-ar fi smuls până la urmă mărturisirea. Era 
singurul lucru la care nu s-ar fi aşteptat. 

- Suntem  nenorociţi... şopti el. Absolut nenorociţi! Legătura 
telefonică nu se mai poate reface. Aţi tăiat firul chiar deasupra 
prăpastiei. Cine zboară dincolo, pe malul celălalt, la o sută de metri, 
ca să-l aducă înapoi? 

- N-o să-l aducă nimeni, domnule... îi răspunse Liviu lordan 
nepăsător. Vom rămâne fără telefon. Ei şi? 

- Am spus că nu ne ajung alimentele nicio lună de zile. Cine ne 
aprovizionează? Cum cerem alimente? 

Liviu lordan se uită dispreţuitor spre cabanier: 

- Lasă odată dracului alimentele! O să facem raţii mai mici, o să ne 
organizăm, nu fi imbecil! 

- Dumneata eşti imbecil! explodă cabanierul. Un dobitoc, un 
nebun! 

Liviu lordan îşi duse mâna sub pulover. Dar cabanierul nici nu se 
sinchisi de gestul lui. j 

- Trage, domnule! Trage! In gură să tragi! Dumneata eşti cel tare 
pentru că ai arma. Şi eu oricum voi fi sacrificat. N-o să mori dumneata 
de foame pentru mine. Când o să vezi că se duc alimentele, în mine o 
să tragi primul, ca să scapi de o gură. Trage odată. In gură să tragi. Că 
tot n-o să am ce să mai fac cu ea. Idioților! 

Explozia nefardată îl impresionă pe Liviu lordan. Nici nu scoase 
pistolul. Se uită cu priviri înţelegătoare la cabanier. 

- Da, domnule... îşi aplecă el capul. Ai toate motivele să crezi că se 
va întâmpla aşa... Pentru că eu sunt cel înarmat şi pentru că eu 


comand. Oricine ar fi fost în situaţia dumnitale ar fi gândit la fel... Da, 
domnule! Mi-ai plăcut. Ştii să mori şi ăsta e un lucru frumos. Dar nu 
ştii altceva, domnule. Un amănunt nu ştii. Nu cunoşti un om. Nu mă 
cunoşti pe mine... Eu sunt altfel. Dacă va fi să murim de foame, vom 
muri toţi, domnule. Poate că eu voi muri înaintea dumitale. Am spus 
că ştiu să plătesc. Şi eu nu pot să te condamn, nevinovat, la moarte 
prin inaniţie, sau prin glonte... Dar asta e o teorie, domnule, un 
principiu. Nu m-am chinuit douăzeci şi trei de ani ca să mor de 
foame... 

- Şi totuşi vom muri de foame... spuse cabanierul. 

- Nu, domnule... Vom trăi. Cu ce avem şi cu ce vom avea. Vom 
mânca zăpadă, dacă va fi nevoie, ne vom mânca bocancii, hainele, 
vom trăi din vin, din ramuri de brad... Nu se moare de foame atât de 
uşor, în ziua de azi... 

- Am mai trăit, tot aici, în cabana asta, o urgie. V-am spus. Am avut 
mai multe alimente decât acum... Mi-am mâncat şi câinele, m-am 
hrănit cu vin şi ţuică, şi era mai multă băutură decât acum... şi când 
m-au găsit primele echipe de alpinişti, aproape mort, nu mâncasem 
de zece zile nimic, pentru că nu mai aveam ce... Mi-am ros şi 
bocancii... Trei luni... Nouăzeci de zile. 

lon Petric era cutremurat de cele ce auzise şi mai ales de tonul de 
nepăsare din vocea cabanierului. Parcă povestea întâmplarea 
altcuiva. Liviu lordan nega mereu din cap: 

- Nu, domnule! Nu vom muri de foame. E stupid să ne gândim la 
asta. Dar vom trece din momentul ăsta la raţii minime. La gram. 
Numai ca să ne ţinem zilele. Şi cine nu le respectă... Atunci, da! Atunci 
ne vom îmbogăţi rațiile, eu şi cel dintre voi care va rezista ispitelor. 
Pentru că într-un astfel de caz nu încape iertare şi înţelegere. Execuţie 
pe loc! Vom suferi toţi! 

- Şi totuşi vom muri de foame... spuse cu acelaşi glas obosit şi 
indiferent cabanierul. Vă jur... 

- Poate că se vor alarma cei de jos... îşi dădu cu părerea lon Petric. 
Când vor vedea că nu răspunde nimeni la telefon. 

- Nu se va alarma nimeni... Înainte de a cobori cei pe care i-aţi 
chemat, am vorbit cu ei chiar despre urgie. Le-am spus că de astă 
dată o înfrunt şi că o să rezist. Le-am spus că abia o aştept ca să mă 
odihnesc o iarnă întreagă. Le-am jurat că dacă se abate urgia voi tăia 
firele telefonului... Şi n-am glumit, şi ei ştiu că n-am glumit... Nimeni 
n-o să se intereseze de cabana asta... o să vedeţi... Vom muri de 
foame... Zăpada o să ne acopere... Nici n-o să mai putem ieşi din 
casă. Dar nici n-o să avem de ce. Ne vor păzi lupii... Poate că o să 
mâncăm carne de lup... dacă n-or să mănânce ei carne de om... Acum 
zece ani îi priveam de la geam. Treizeci şi patru erau... N-aveau pe 
unde să coboare în vale şi se adunaseră în jurul cabanei... Ştiţi câţi au 


rămas din ei până când am mai putut să mă ridic la geam şi să mă 
uit? Şase... Şase din treizeci şi patru... Intâi la o zi, mai târziu la două 
zile, apoi la trei zile săreau asupra unuia dintre ei şi-l sfâşiau. lar când 
au venit alpiniştii n-au mai găsit decât patru. Noroc că au avut arme la 
ei... De foame o să murim... 

Tângulirile cabanierului începeau să-l enerveze pe Liviu lordan. Se 
răsti la el: 

- Deocamdată trăim, domnule. Taci! Gata! M-am săturat! Trecem 
la raţii. Cine nu le respectă, moare imediat. Şi ca să nu moară, dintr-o 
eroare, vom duce toate alimentele în magazie, şi băutura, şi vom 
încuia magazia cu trei lacăte. Fiecare va avea cheia unui lacăt. Numai 
toţi trei, împreună, vom putea să descuiem magazia şi să scoatem 
alimente. Ne vom lua în fiecare dimineaţă raţia. Şi vom scăpa de 
tentaţii. Ai trei lacăte? 

Erau mai multe lacăte noi şi fiecare avea câte două chei. Le 
aleseră pe cele mai sigure. Cheile de rezervă le azvârliră aiurea în 
zăpadă. Nu se duseră cu mâinile goale spre magazie. Mai întâi dădură 
jos din rafturi toate alimentele: cutii de conserve, zahăr, ciocolată, 
salam, biscuiţi, bomboane, sticle cu diferite băuturi, covrigi, alune. Le 
încărcară cu grijă în coşuri, ca să nu se spargă sau să se rupă ceva. 

- Ce tot spuneai, domnule, că o să murim de foame? arătă Liviu 
lordan spre coşurile încărcate. Păi numai aici câte provizii avem!... 

- O să vezi dumneata peste două săptămâni... când o să ajungem 
numai la zahăr şi la caşcaval, sau peste o lună de zile, când o să 
ajungem numai la bomboane sau la alune... dacă o să mai ajungem... 

Magazia era lipită de spatele cabanei, o construcţie greoaie, făcută 
numai din bolovani sudaţi cu mortar. Se intra în ea numai prin 
interiorul cabanei, iar aerisirea se făcea prin două ferestruici pătrate, 
cu latura cam de jumătate de metru, fiecare zăbrelită cu drugi de fier 
şi apărată cu plase de sârmă. Interiorul ei îl cam dezamăgi pe Liviu 
lordan. Rafturile erau aproape goale, doar câteva cutii de conserve şi 
nişte săculeţi cu făină, alături de borcane cu murături şi tuburi de 
cicoare. Pe o grindă erau agăţate două şunci, un şir de cârnaţi şi trei 
plase cu cartofi. 

- Mai e nişte ceapă şi usturoi şi o mulţime de morcovi acolo, 
nisip, arătă cabanierul spre un ungher al magaziei. Morcovi o s 
roadem... 

Se întoarseră cam abătuţi în sufragerie, mai ales lon Petric, care se 
aşteptase la un adevărat depozit de alimente. Numai bucatele de pe 
masa lor de prânz uitaseră să le încarce şi să le transporte. 

- Cunoşti istoria cabanei ăsteia? întrebă Liviu lordan. 

- Din fir în păr... răspunse cabanierul. Nu există cabană în munţii 
ăştia pe care să n-o cunosc până la ultimul secret. 

- Şi de ce te-ai întors dumneata tocmai la asta? Mi se pare, dar de 


A 
l 


n 
ă 


fapt ai spus şi dumneata, că e prima cabană la care ai revenit. 

Paul Bălan ştia că ar fi o neghiobie să mai tăgăduiască: 

- Pentru că e singura cabană din părţile ăstea care are o pivniţă 
dublă. Cele mai multe nici n-au pivniţă... Mi-am spus şi eu: şi pivniţă şi 
magazie şi pivniţă dublă... cam ciudat! 

- N-ai avut timp prima dată s-o cercetezi? 

- Am avut destul timp, răspunse cabanierul. Mai ales că m-a prins 
urgia singur. Dar până anul trecut n-am ştiut că are pivniţă dublă. 

Liviu lordan tresări. Era un amănunt la care nu s-ar fi aşteptat. Dar 
oare ajungea un singur amănunt? Şi cum se integra el în acel 
testament foarte concis: lulie şi Cabană? 

- Ai coborât până acum în cea de-a doua pivniţă? 

- N-am avut când... Şi nici nu ştiu pe unde se coboară. Nu eram 
prea grăbit. Am o întreagă iarnă înainte. 

- Da... înţelese Liviu lordan. Vom începe cercetarea metodic, dacă 
vom găsi de cuviinţă să căutăm aici. Domnule... înainte de a căuta 
trebuie să gândeşti: unde să cauţi? Cum să cauţi? 

- Ce să cauţi? îl completă lon Petric. 

- Dar lucrul cel mai important este să te gândeşti, domnule, să nu 
te repezi la întâmplare. Să te gândeşti cu anii, dacă e nevoie. Să cauţi 
idei şi să le potriveşti unei situaţii. Să stai cu ochii închişi o lună de 
zile, aici, în cabana asta, şi pe urmă să te duci într-un loc şi să spui: 
aici e taina. Şi taina să fie chiar acolo... 

larăşi vorbea cu pasiune şi iarăşi cei doi îi simţiră forţa şi 
hotărârea. 

- Numai că s-ar putea să nu fie nicio legătură între taină şi cabana 
asta... continuă el. Pentru că cheile nu se potrivesc, domnule. In /ulie 
s-a întâmplat istoria aceea mare... şi la o cabană s-a consumat ultimul 
act... dar asta e prea... ca o clanţă, domnule, nu e o cheie... E prea 
banal. Nu e o taină! Nu se combină cum ar trebui, cum le-aş fi dorit... 
De ce să-mi transmită cu atâta înverşunare şi vehemenţă ceva ce 
ştiam? Ceva care nu mă lămureşte deloc... Sau n-aţi înţeles 
dumneavoastră bine ceea ce v-a spus el, sau încă n-am dat eu peste 
combinaţia cea bună... Cabană şi iulie. Iulie şi cabană! Ce poate fi, 
domnule? 

Se lăsă o clipă de tăcere, dar tot Liviu lordan părea cel mai grăbit, 
cel mai preocupat: 

- Nu înţeleg ceva... Da... Dumneata spuneai că ştii ceva despre 
cabana asta. Cine a construit-o, domnule? Cine a fost proprietarul ei? 
Cine s-a perindat pe aici? Cine a avut interese aici? Cum putem noi să 
aflăm? 

- Prea multe nu ştiu, răspunse cabanierul. Ştiu ceea ce cunosc şi 
alţii... Poveşti în jurul ei există destule... Se zice că a ridicat-o un mare 
industriaş pentru fiica sau pentru nora lui... Sunt numai zvonuri... Dar 


a fost a unui om mare din Bucureşti... Asta sigur... Dacă vă 
interesează numele... 

- Şi pe urmă? întrebă Liviu lordan. 

- Pe urmă... cam la vreo zece ani şi mai bine... adică până la război 
şi primul an după război, a fost a unei bănci mari din Bucureşti... Dacă 
vă interesează numele... 

- Şi pe urmă? 

- Pe urmă... ca toate cabanele. Câţiva ani a rămas pentru salariaţii 
băncii, pe urmă, ca toate celelalte, pentru toţi turiştii... 

- Incă nu ştiu ce înseamnă, încă nu ştiu ce combinaţie trebuie să 
dea cele două cuvinte, medită Liviu lordan. Dar abia acum încep să 
cred şi să mă conving că aici, în cabana asta, se află taina... 

In clipa aceea se auziră bătăi puternice în uşa cabanei. 

2 

Liviu lordan îşi duse fulgerător mâna sub pulover. Privirile îi luceau 
ca oţelul şi-l ţinteau pe cabanier... 

- Cine e, domnule? întrebă el cu acelaşi şuier rău şi ameninţător în 
voce. De ce n-ai spus, domnule? 

- Să mă trăsnească Dumnezeu! începu să se jure cabanierul. Eu 
singur am rămas aici, iar altcineva n-a venit înaintea dumneavoastră. 
Aţi fi găsit urme dacă ar fi venit cineva şi s-ar fi ascuns. lar pe vijelie 
nu poate să urce nimeni; încă nu s-a pomenit o asemenea ispravă... 
să nu fi fost o părere. 

Dar nu fusese o părere. Pentru că bocăniturile se înteţiră: nu se 
mai ciocănea cu mâna, ci se izbea cu vârful bocancului. Şi parcă se 
deosebeau două sunete simultane. 

Cei trei nu se mişcaseră de la locurile lor, atât de năuciţi erau. 
Când lordan îi făcu semn lui Petric să dispară, se auzi uşa de la intrare 
deschizându-se, adică se auzi închizându-se zgomotos, zdrăngănind şi 
bubuind, pesemne împinsă de vijelie. 

- De ce n-ai încuiat uşa, imbecilule? mai avu vreme să scrâşnească 
Liviu lordan în direcţia cabanierului. 

- Păi cine s-a gândit c-o să avem oaspeţi? răspunse Petric în locul 
celui insultat. 

Cu aceste cuvinte fură întâmpinați la cabana Izvoarele cei doi 
cireşari care porniseră de pe un oarecare punct al unei circumferinţe 
spre un centru gravitațional... Ursu şi Victor. 

Surpriza era mare pentru ambele părţi, cu oarecare deosebire: 
tabăra Coştilei era uimită, cea a Izvoarelor de-a dreptul stupefiată. 

- Cum aţi ajuns aici? întrebă cabanierul, uitându-se la cei doi 
cireşari ca la două arătări căzute din cer. 

- Asta ne întrebăm şi noi... zâmbi Victor. Am crezut tot timpul că 
poteca nu poate duce decât în iad. 

- Nu cumva vreţi să spuneţi că aţi urcat pe vijelie? întrebă din ce în 


ce mai neîncrezător cabanierul. Păi unde v-a prins vijelia? Veneaţi 
spre Izvoarele? 

- Nu... răspunse Ursu. Nici nu ne-am gândit să urcăm spre 
Izvoarele. Mergeam ca tot omul de la Poieniţa la Mitiş, dar spre seară, 
mai încoace de Furcile Moşului, ne-a prins vijelia. Şi-am căutat refugiu 
la o stână părăsită, după Şaua Mare, într-un bordei nenorocit. 

- Dar cine v-a învăţat aşa de bine locurile? Că dacă porneaţi pe 
vijelie spre oraş sau spre Mitiş, nu mai eraţi la ora asta în viaţă... 

- Poate că nici nu mai suntem... zâmbi din nou Victor. Cabanierul 
de la Poienița ne-a învăţat. Şi tot el ne-a spus să profităm de primul 
răsărit de soare al vijeliei, de prima ei dimineaţă, când se mai 
domolesc stihiile, şi să căutăm un adăpost ca lumea, o cabană, sau 
cam aşa ceva... 

- Nu se poate! spuse cabanierul. Aristide v-a dat o asemenea 
povaţă? Nu se poate! Asta ar fi fost mai rău decât să vă spună să vă 
tăiaţi gâtul. Nu-i moarte mai sigură decât să porneşti la drum odată cu 
primul răsărit de soare al vijeliei. Atunci ajunge ea la turbare, la 
culmea turbării... Asta nu putea să v-o spună Aristide! 

- Am înţeles noi pe dos... se retrase Victor. 

-Să nu vă fi pus cineva gând rău, îşi dădu cabanierul cu 
presupusul. Dar nu Aristide, asta în niciun caz... Altcineva... 

Atunci interveni în discuţie şi Liviu lordan: 

- E inutil, domnule... i se adresă mai întâi cabanierului. De vreme 
ce dumnealor au ajuns aici, înseamnă că au fost învăţaţi bine sau au 
avut inspiraţie bună. In doi se urcă întotdeauna mai uşor... 

- Dar nu urcuşul contează aici! îndrăzni cabanierul să-l contrazică. 
Toată nenorocirea şi răutatea e în vijelie. Poate să fie drum ca-n 
palmă şi te zdrobeşte ca pe-o coajă de ou... Aţi făcut o ispravă 
nemaipomenită! Numai că... 

- Numai că... nu suntem numai noi doi! spuse Ursu. Suntem exact 
şapte, şi dacă-l adăugăm şi pe Ţombi, cățelul... 

Cabanierul căută un reazem în sobă, într-atâta îl cuprinsese 
ameţeala. Şapte persoane! Nu două, nu patru... Incă nouă persoane! 
... Zece în total... Dumnezeule! 

Chiar şi Liviu lordan tresări când auzi cifra şi parcă deveni incredul. 
Numai lon Petric se strâmba ştrengăreşte la el: 

- Adică vreţi să spuneţi că aţi urcat toţi cei şapte de la Poienița... Şi 
cele două fete... Asta e glumă! 

- Toţi cei şapte... admise Ursu cu un oftat în voce. 

- Şi ceilalţi unde-s? întrebă cabanierul. 

- Dincolo, la Cogştila... răspunse Victor. Avem şi un rănit printre noi: 
o fractură a gambei... 

- Unde e Coştila? Până la Coştila sunt... 

- Mai puţin de o sută de metri... îl întrerupse Ursu pe cabanier. 


Acolo am poposit, adică am căzut acolo, şi am plecat în recunoaştere 
ca să găsim o cabană adevărată. 

- Aţi nimerit la Izvoraşul, aici, în vale? se interesă cabanierul. Păi 
cum aţi deschis uşa? 

Liviu lordan se uită cu milă la cabanier: 

- Asta te preocupă pe dumneata? Cum se deschide uşa unui 
adăpost? După ce răzbesc prin iad îi întrebi cum au sărit pârleazul... 
Mai bine aranjează-ţi tejgheaua. Ca să fie clar! 

Cabanierul înţelese că trebuie să-şi ţină gura şi mai înţelese asta şi 
Petric. Dar şi cei doi cireşari simţiseră în vorbele lui lordan un ordin 
subînţeles. 

- Cred că se găseşte o cameră cu mai multe paturi, trecu Victor la 
atac. Ne-ar trebui una cu vreo opt... cu şapte nu prea se obişnuieşte... 

- Nici cu opt, în anumite situaţii... îl avertiză Liviu lordan. Şi nici cu 
patru... Şi nici cu douăsprezece. Bineînţeles, numai în anumite situaţii. 

- N-am ştiut că toată cabana e ocupată... glumi Victor. Am fi ales 
alta... mai pustie şi mai ospitalieră. 

- Eu credeam că v-aţi instalat în ea, ripostă imediat Liviu lordan. 
Credeam că aţi venit într-o vizită de curtoazie... 

- Păi de ce să nu stea aici?! se miră lon Petric. Sunt atâtea camere 
libere... 

- Ştii dumneata foarte bine pentru ce! îl fulgeră Liviu lordan. Ştii de 
ce eşti aici! Ştii ce dispoziţii sunt! Du-te sus şi controlează aparatul! 

- Care aparat? întrebă lon Petric ca un nătâng. 

- Cel mic! îi făcu semn de „şterge-o” Liviu lordan. Cel cu antenă 
dublă. Tot nu e clar? 

lon Petric se supuse cu greu, parcă ezitând, alungării sale atât de 
evidente, în ciuda unui camuflaj abil. Dar nimeni nu auzi paşii lui 
bocănind pe trepte. 

- E o situaţie specială... părea că se scuză Liviu lordan. Cabana 
trebuie să rămână aşa cum este. E o asemenea situaţie, că explicaţiile 
sunt imposibile şi chiar primejdioase. Altceva nu pot să vă spun şi nici 
nu ar fi bine pentru dumneavoastră să ştiţi. Principalul e că aţi găsit 
adăpost. 

Victor începu să se scarpine în cap: 

- Dacă spuneţi dumneavoastră că e o situaţie specială... probabil 
că este... Dar şi la noi, acolo, la sucursală, e o situaţie destul de 
specială. 

- Aţi găsit-o ocupată? simulă mirare Liviu lordan. 

___—Nu! spuse Victor cu un început de zâmbet în colţul buzelor. 
Inseamnă că nu vă interesează gestiunea cabanei şi că nu e o stare 
generată de inventar... Alta trebuie să fie cauza situaţiei speciale din 
zona dumneavoastră... La noi cauza e tocmai pustietatea... Adică, în 
afară de câteva paturi de fier, şi de câteva saltele, şi de câteva 


scaune de fier, şi de câteva mese de fier nu se mai găseşte nimic 
altceva. Adică mai este şi un spălător, dar altceva nu mai este. Nici 
măcar o surcea. Nici măcar un fir de la o pătură. Nici măcar o cutie 
goală de conserve... Deşi la intrare, deasupra uşii, ne-a primit o urare 
optimistă: Bine aţi venit! 

Liviu lordan clătină din cap... 

- După câte înţeleg eu, aţi avea nevoie cam de următoarele 
obiecte: şapte pături, adică paisprezece pături, şapte cearşafuri, adică 
paisprezece cearşafuri, şapte prosoape, adică... 

- Adică prosoape avem... spuse Ursu. 

- Nu-i nimic... se dovedi foarte generos Liviu lordan. Ca să fie tot 
paisprezece. Să zicem două feţe de mese... 

- Mai bine ceva peste feţele de mese... zâmbi Ursu. 

- Bine, bine, înţelese Liviu lordan. Deci şapte tacâmuri complete: 
cu pahare, cu solniţe... Mă rog, complete... 

- Mai avem şi noi nişte ustensile pentru transportul alimentelor de 
la masă la gură, zâmbi iarăşi Ursu. 

- Cu atât mai bine, aprobă celălalt, fără să i se mişte un muşchi de 
pe faţă. Şi probabil aţi avea nevoie de câteva braţe de lemne... 

- Mai bine zis de lemne! spuse Victor înfricoşat de semiprecizia 
primejdioasă a raţiei. 

- Sunt destule lemne? întrebă Liviu lordan spre cabanier. S-a auzit? 

- Sunt destule! răspunse cabanierul. Dacă s-ar putea preschimba 
în altceva... 

- Încă n-am ajuns la comentarii! îi atrase atenţia Liviu lordan. O 
întrebare precisă, un răspuns precis! E clar? 

- Lemne sunt... Pentru că sunt libere camerele din cabană... 
adăugă Paul Bălan. Ca să se priceapă de ce unele chestii pot fi şi 
unele nu vor mai fi. E clar? 

Liviu lordan se încruntă doar, auzind comentariul îndărătnic al 
cabanierului, dar întrebarea de la sfârşit îi aprinse scântei în priviri. 

- Domnule! Mi se pare că trebuie să faci ordine în magazie şi în 
pivniţă. Lasă tejgheaua... Aşa... Cred că vă puteţi instala bine pentru 
un timp... cu ceea ce vi se va da... 

- Da! făcu politicos Victor. Dar ştiţi... Mai avem nevoie de ceva, tot 
atât de important ca lemnele. Tot pentru combustie, pentru combustia 
internă a fiecăruia... 

- Din păcate, la capitolul ăsta suntem neputincioşi, ridică din umeri 
Liviu lordan. Nu vă putem oferi nimic... 

- Poftim!? tresări Ursu. Dar aici nu suntem la cabana Izvoarele? Şi 
cabana nu trebuie să-şi hrănească oaspeţii? 

- V-am spus care este situaţia, spuse calm şi ferm lunganul cu 
figură mică, de copil. N-a sosit la cabană transportul de alimente... şi 
după cum, probabil, vă imaginaţi, nu poate să mai sosească... până în 


primăvară... Altă situaţie specială... 

Victor devenise dintr-o dată bănuitor şi atent: 

- Dar asta nu înseamnă, de fapt, un fel de condamnare la moarte? 
Ce să facem cu lemnele? Bine, scuzaţi... cu lemnele avem ce face... 
Dar cu tacâmurile ce să facem?... Nu e cam crudă farsa 
dumneavoastră? 

- Domnule, eşti în eroare. Nu e farsă... 

- Dar dumneavoastră cât timp rămâneţi aici? întrebă Victor 
aproape zăpăcit, neînţelegând bine ce se întâmplă. 

- Domnule, nu am obiceiul să primesc întrebări în anumite 
situaţii... răspunse Liviu lordan cu subînţeles. lar anumite întrebări nu 
le primesc în nicio situaţie. 

Era un ton ferm, neclintit, care trăda o energie şi o hotărâre de 
oţel. lar figura omului rămânea imobilă, chiar atunci când accentua 
exagerat unele cuvinte. 

- Nu am fost nepoliticoşi, interveni Ursu. Omul nu se miră cu gura 
închisă sau vorbind în gând. Mai ales când nu e singur... N-am mâncat 
de multă vreme şi am venit la cabană să cumpărăm alimente... De 
fapt, am venit să locuim aici, dar pentru că dumneavoastră spuneţi că 
e o situaţie specială... 

Cei doi tineri priveau ostentativ bucatele de pe masa la care 
prânziseră locatarii cabanei-centru. O roată de caşcaval abia atinsă, o 
pâine uriaşă din care se tăiase un sfert, un salam cât braţul unui copil, 
tot cam pe un sfert amputat. Şi cutiile goale de conserve, şi sticlele pe 
care Ursu izbutise să descifreze: Fetească Neagră de Urlaţi. 

- Asta e tot ce avem! răspunse Liviu lordan privirilor celor doi. Şi 
bineînţeles că vom ceda... să zicem jumătate. Dar nu cred că o să 
ajungă nici pentru o zi... 

- Şi dumneavoastră o să vă ajungă restul până la primăvară? nu se 
mai putu abţine Victor. 

Liviu lordan cumpăni un moment situaţia. 

- Înţeleg... Da... Domnule, aş putea să te dau afară... 

- Suntem împreună... îl întrerupse Ursu. 

Liviu lordan cumpăni un moment situaţia. 

- Da. Aş putea să vă dau afară pe amândoi, dar înţeleg că sunteţi 
într-o situaţie disperată, înţeleg că sunteţi flămânzi, şi că toate 
cuvintele vă trec prin burtă. Asta e una. A doua: foarte rar, numai în 
momente capitale, când e vorba literalmente de viaţă sau moarte, îmi 
schimb părerile şi-mi retrag hotărârile... 

- Vă înţeleg şi eu, începând din momentul ăsta, răspunse Victor. 
Tot ce este în jurul dumneavoastră nu există în afara dumneavoastră, 
ci în raport cu dumneavoastră... Adică: adevărul sau eroarea este 
ceea ce credeţi sau ceea ce hotărâți dumneavoastră... Bineînţeles în 
momentele esenţiale, adică în singurele momente care contează în 


viaţă... 

- Cred că e chiar aşa! acceptă Liviu lordan. Ai înţeles foarte clar. 
Stai, domnule! Ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui că aşa începe, sau aşa 
supravieţuieşte tirania... 

- Sau aşa sfârşeşte... adăugă Victor. Ca să fie ciclul complet. Eu am 
căutat să fiu politicos... 

- Asta mă interesează destul de puţin; e ceva insignifiant pentru 
mine. Dumneata ai căutat altceva şi ai obţinut. Ai căutat o adeverinţă. 
Da, domnule! Eşti un tânăr inteligent... Dacă nu mulţumeşti, 
înseamnă că te simţi jignit. Nici asta nu mă interesează... Altceva? 

- Cred că ştiţi în ce situaţie ne aflăm... începu Ursu. 

- Nu mai e nevoie! îl opri Liviu lordan. Veţi primi ceea ce vi s-a 
promis. Altceva nu este... Nu înţelegeţi?! Nu este! 

- Înţeleg! se înfurie Ursu. Înţeleg şi ceea ce vreţi sau nu vreţi să se 
înţeleagă. Şi să nu vă închipuiţi dumneavoastră că aţi reuşit să ne 
impresionați. Cu voce, cu gesturi, cu autoritate... Astea-s bune pentru 
alţii. Ce vreţi să ne arătaţi? Că aţi ocupat cabana? Că sunteţi nu ştiu 
cine? E inuman ce se întâmplă aici. Asta e!... 

Liviu lordan nu părea deloc ofensat sau atins: 

- Puteţi să găsiţi orice calificativ, spuse el. Atâta vreme cât nu se 
transformă în acţiune, pur şi simplu nu mă interesează. Şi eu pot să 
spun despre o carte sau despre un autor orice-mi trece prin cap. Ei şi! 
Prietenul dumitale a sesizat foarte bine... i 

- Da... interveni Victor. Dar a explica nu înseamnă a accepta. Asta 
e totuşi un adevăr în afara dumneavoastră. i 

- Deocamdată nu-l simt, răspunse foarte calm Liviu lordan. Incă nu 
a intrat în relații cu mine acest adevăr. Dar cred că ar trebui să ne 
grăbim. Nu vă puteţi plânge că n-aţi fost primiţi cu destul interes. 
Sunteţi prea tineri pentru convorbiri definitive, şi cu toate acestea... 
îmi menţin părerile favorabile. Şi ca să fiți pe deplin edificați, nu mi- 
am făcut nicio părere proastă despre dumneavoastră. Dimpotrivă... 
îmi dau perfect seama în ce situație vă aflaţi şi asta pentru mine 
înseamnă întotdeauna a scuza. Ca să fie foarte clar! Dar să nu uitaţi 
totodată că acțiunea naşte contraacțiune. Prompt şi dur! Deci! 

Ultimul cuvânt fusese rostit ca o poruncă: „Luaţi ce vi s-a dat, 
înţelegeţi ce vi s-a spus”, cam acestea erau semnificaţiile voite ale 
cuvântului. 

Şi Ursu şi Victor erau nesiguri şi neliniştiţi. Omul impusese anumite 
lucruri, ca nişte adevăruri definitive, şi părea greu de clintit din 
convingerile lui. Şi parcă împrăştia prin fermitatea şi forţa lui o undă 
de fascinaţie. Dar dincolo se aflau prietenii bolnavi şi flămânzi care nu 
puteau să înţeleagă şi să accepte situaţiile speciale şi nu aveau cum 
să simtă puterea cvasihipnotică a omului cu faţa mică, de copil. 

- Şi pentru o convorbire telefonică urgentă sunt necesare 


explicaţii? întrebă Ursu, apropiindu-se de telefon. 

- Da! răspunse Liviu lordan după ce ezitase o clipă. 

Ezitarea îl surprinse pe Victor şi se străduia să înţeleagă cauza ei. 
Dar părea de neînțeles. De ce erau necesare explicaţii, în situaţia în 
care se aflau, pentru a obţine o convorbire telefonică? Explicaţiile erau 
atât de fireşti şi de subînţelese. Cum să nu se telefoneze pentru a se 
anunţa... 

Dar Ursu începuse să dea explicaţiile: 

- Nu ştie nimeni unde suntem, spuse el. Aveam cu totul altă 
direcţie când am plecat de la Poienița. E de la sine înţeles că vrem să 
ne anunţăm părinţii, ca să nu-şi închipuie nu ştiu ce... 

- Nu ştie absolut nimeni că aţi urcat spre Izvoarele? 

- Absolut nimeni! spuse Ursu. Dar nu vrem numai să-i anunţăm pe 
cei de-acasă. Vrem să facem şi ceea ce n-aţi făcut dumneavoastră... 
Adică să cerem ajutor. 

In clipa aceea Victor găsi cauza ezitării lui Liviu lordan şi simţi un 
fior rece pe şira spinării. Dar izbuti să se domine. Şi mai ales izbuti să- 
şi ascundă emoția care voia să-i altereze vocea: 

- Lasă, Ursule... Legătura telefonică e tăiată. 

Şi pentru prima dată de la începutul convorbirii, pe figura lui Liviu 
lordan se ivi o tresărire care se prelungi într-o cută de nemulţumire. 

- De unde ştii dumneata că legătura e întreruptă? întrebă el, cu 
aceeaşi voce impasibilă. 

- N-am spus că e întreruptă, preciză Victor. Am spus că e tăiată... 
Ceea ce presupune o intenţie, nu un accident... 

- Domnule! se încordă Liviu lordan. Raționamentul e desăvârşit. E 
cutremurător, domnule! Ştiu de la ce ai pornit. De la o ezitare... Şi cu 
toate acestea, domnule, desfiinţarea legăturii telefonice se datorează 
unui accident! 

Victor negă. Era convins că nu greşeşte. Nu putea să se gândească 
la otrava nebuniei dinaintea furtunii. 

- Sau poate că e o simplă întâmplare concluzia dumitale, continuă 
Liviu lordan. Poate că n-a existat raţionamentul. De ce am ezitat, 
domnule? 

Victor ezită la rândul lui, tot o ezitare de o clipă: 

- Din aceeaşi cauză care m-a făcut pe mine să ezit, răspunse el. Ca 
să se afle mai multe. Ca să aflaţi care este situaţia noastră reală, în 
cazul dumneavoastră. Ca să ştiţi dacă se cunoaşte soarta noastră... 
Ca să aveţi cât mai multe atuuri în mână. 

- Şi dumneata de ce-ai ezitat? 

- Exact pentru acest lucru! răspunse Victor. Ca să aud această 
întrebare. Ca să aud o întrebare, nu un raţionament, ca să vă aud pe 
dumneavoastră întrebându-mă de ce am ezitat... 

Liviu lordan căzu pe gânduri, apoi spuse cu o voce care şoptea: 


- Vrei să spui... dar se opri cu intenţie. 

- Da... îl continuă Victor. Vreau să spun că am aflat şi eu ceva 
despre dumneavoastră. Nu vă puteţi impune întotdeauna adevărurile, 
chiar cele proprii. Aveţi şi momente de nesiguranţă şi... probabil că 
ştiţi: orice cantitate din infinit este egală cu infinitul... 

De câteva minute, cabanierul era martorul mut şi vizibil al 
convorbirii dintre Liviu lordan şi cei doi cireşari. Simţind o pauză rece 
în convorbire, interveni cu ceea ce-l frământa pe el: 

- V-am pus la o parte aşternuturi, tacâmuri şi celelalte, anunţă el. 
Lemne puteţi să luaţi din spatele cabanei, de lângă magazie, câte 
vreţi... Sunt acolo pentru doi ani... tot acolo o să găsiţi şi o sanie, 
adică o ladă pe tălpici, ca să faceţi mai uşor transportul. 

Cabanierul părea binevoitor şi prietenos, dar când ajunse la 
împărţirea alimentelor, deveni viclean şi avar. Impărţi totul, tot ce se 
afla pe masă, pe din două, dar la fiecare aliment folosi cântarul şi la 
fiecare cântărire folosi vicleşuguri. 

- Asta-i tot ce avem... se tânguia el întruna. Şi băuturile s-au 
terminat. De-aceea s-au dus ceilalţi la oraş. Ca să aducă provizii... 

- Dacă mai găsim ceva, împărţim, îi asigură lordan. 

- De unde? Unde să găsim? se răstea la cer cabanierul. 

3 

Erau vreo optzeci de metri de la cabana-centru la sucursală, de la 
Izvoarele la Coştila, cum începuseră să fie denumite. Optzeci de metri 
cu nămeţi cât casa, cu vijelie necurmată, cu obstacole sub care se 
ghiceau bolovani sau jnepeni. Şi trebuia făcută pârtie pentru sanie. 
Cei patru băieţi valizi munciră pe rupte, aproape un ceas, până 
izbutiră să taie în zăpada îndopată o pârtie ca vai de lume. Primul 
transport de lemne fu mai greu. 

Pe urmă pârtia se mai adânci, se mai lărgi, şi ca nu cumva să fie 
nevoiţi s-o mai facă o dată, umplură sania de şase ori cu cele mai 
bune lemne care se aflau în spatele cabanei. Numai butucei unul şi 
unul, aleşi pe sprânceană, îndesaţi într-o sanie care nu mai avea fund. 
Tot antreul Coştilei era plin de lemne, aranjate în grămezi şi 
grămăjoare, după mărime şi calitate. 

Abia după aceea sună clopoţelul neauzit care vestea prima masă a 
zilei. Din caşcaval, salam, muştar, ceapă, ceai, zahăr, fasole verde de 
conservă, cicoare cu ghiotura şi pâine, fetele izbutiră să pregătească 
un adevărat festin. Din fiecare câte puţin, e adevărat, dar cu atâta 
artă tăiat, şi mai ales pâine în felioare şi bucățele prăjite, şi feliuţe de 
salam tăiate în patru, şi năsturei de caşcaval, şi boabe şi păstăi de 
fasole, răspândite în farfurii pe toată suprafaţa lor... oh! nu mai părea 
puţin. Părea mult, pentru că se mânca încet, rar, fără vorbe, parcă se 
oficia o rugăciune a gesturilor şi a atitudinilor. Dacă n-ar fi fost totul 
atât de bine drămuit şi împărţit, dacă nu s-ar fi calculat rațiile cele mai 


exacte şi mai estetice, n-ar mai fi rămas nimic din proviziile sărace 
aduse de la nerudele bogate. Dar pregătite, prezentate şi mai ales 
mâncate după ritualul impus de cele două gospodine, proviziile parcă 
nici nu fuseseră atinse. Mai rămâneau pentru cel puţin încă două 
mese foarte estetice. Festinul se încheie cu un ceai foarte generos în 
apă de cea mai bună calitate. 

Apoi începu revolta. Prima izbucnire avea forma cu păr scurt şi 
blond a Luciei. 

- E o mişelie! îşi încleştă ea pumnii. Eu dacă aş fi fost în locul 
vostru... 

- Mai bine că n-ai fost! spuse Ursu, care de când ieşise din cabană 
fără alimente era mereu încruntat şi neliniştit. 

- De fapt, care este situaţia noastră reală? se trezi Maria. Avem 
vreo şansă ca să supravieţuim? 

- Dacă am scăpat noi din bordei... îşi aminti frăţiorul. Până când 
terminaţi voi cu filosofia, o să termin şi eu cu ceva... 

- Stai, Ticuşor, numai o secundă, îl rugă Victor. Ca să afli şi tu cum 
era să ne ucidă cabanierul de la Poieniţa... Ai ştiut, şi voi aţi ştiut, că 
perioada cea mai cumplită a vijeliei este chiar în primele ore ale 
primului răsărit de soare?... 

- Cum!!? sări lonel ca ars. Vrei să spui că... 

- Da... confirmă Ursu. Aşa au zis ăia din palat, că nu e timp mai rău 
şi mai turbat într-o vijelie decât atunci când îi răsare soarele, când 
primeşte binecuvântarea răsăritului... Dacă scăpăm, trebuie să ne 
răfuim cu cabanierul de la... 

- Staţi un moment! îi rugă lonel. 

- Nu prea avem unde să fugim, îl lămuri Dan. Eu nici nu pot să 
fug... Cum ai reuşit tu să înţelegi aşa anapoda?... Dacă am fi murit?... 
Dacă unul dintre noi şi-ar fi rupt ceva? 

lonel se apropie de patul invalidului: 

- Eu sunt călăul, mărturisi el cu tristeţe cumplită în priviri. Mi-a fost 
teamă că ne va prinde somnul şi îngheţul în bordei şi mi-a venit în 
minte... adică am scornit povestea cu răsăritul soarelui care 
îmblânzeşte vijelia... Dacă v-aş fi spus că am citit undeva, nu m-aţi fi 
crezut... Aşa că... 

- Aşa că... trebuie să-ţi mulţumim toţi! îl împunse Dan cu degetul. 
Poate că am fi scăpat oricum, că nu ne lăsam noi pe colții lupilor, dar 
oricum ne-ai activat... ne-ai făcut să ne fie teamă că vom pierde clipa 
cea mai prielnică... 

- Eşti un scârbos! îl strâmbă Maria pe Dan. De ce nu recunoşti 
adevărul? Dacă nu ne era teamă că o să pierdem clipa cea mai 
prielnică, am fi rămas în bordei, aşteptând să plece lupii. N-am mai fi 
născocit planuri de salvare imediată şi poate că nici Victor nu s-ar fi 
gândit la „Zidul Speranţei şi Răzbunării”. Aţi uitat cum adormisem 


acolo... Două ore dacă mai întârziam, tot muntele se prăvălea peste 
noi... 

li uni pe toţi acelaşi tremur, aceeaşi imagine. Dacă lonel nu i-ar fi 
grăbit cu născocirea lui, cu „Răsăritul Speranţei”, ar fi aşteptat în 
bordei nu plecarea lupilor şi viaţa, ci urgia, lespezile gigantice de 
milioane de tone ale mormântului de zăpadă. 

Dar cireşarul erou îşi ascunse capul între umeri şi spuse de 
undeva, din spatele apărătoarei cu codițe: 

- Da... Şi ce dac-am ajuns aici? Mi se pare că tot peste nişte lupi 
am dat. lar în bordei, dacă ne-ar fi ocolit avalanşa, n-am fi murit de 
foame? Am mutat mormântul mai aproape de cer... 

Ursu şi Victor povestiră în toate amănuntele strania convorbire de 
la Izvoarele. 

- Hopa! se auzi vocea lui Dan. Acum chiar că-mi pare rău de 
nătărăul ăsta de picior. Am impresia că ne aflăm în preajma unui 
mister formidabil... 

- Eu cred că e ceva mai simplu! reveni Lucia. Ce spunea lonel cu 
lupii, asta e. Aia sunt hotărâți să ne lase să murim de foame. Dacă nu 
i-aţi fi găsit cu bucatele pe masă, ne-am fi supt degetele... 

- Oare nu găsim ceva asemănător cu planctonul oceanic în 
imensitatea asta albă? întrebă lonel. Nu se poate să nu fie nutritivă. E 
prea multă... Şi prea seamănă cu zahărul, cu laptele şi cu făina. 

- Mai degrabă lemnele, spuse Ursu. Cel puţin cu ele se mai 
hrăneşte câte cineva... Tu ce crezi? 

Toţi se uitară la Victor şi-l ghiciră îngândurat. 

- Sunt două întrebări, răspunse el, şi nu ştiu cum se leagă, sau 
dacă trebuie să se lege între ele, măcar prin răspunsuri: Ce se 
întâmplă la cabană? şi: Cum putem scăpa de foame? Două întrebări 
arbori, de care atârnă întrebările crengi. Cine poate şti ce crenguţă 
oarecare poate duce la adevăr?... Cei doi coloşi n-au venit întâmplător 
la Izvoarele. De aici trebuie să plecăm, şi de la ce ştim despre ei... Dar 
dintr-o dată răsare o altă întrebare... Foamea noastră se datorează 
coloşilor? Fir-ar să fie! 

- Ce vină au ei? întrebă Maria. De unde au ştiut ei că va fi vijelie şi 
că vom fi noi aici? 

- Sigur că da! întări Dan. Şi dacă sunt putintel mai rudimentari, e 
de înţeles poziţia lor. De ce să moară zece oameni de foame, când pot 
să moară numai şapte? 

- Aiurea! răsări Tic de undeva. Toţi sunt graşi şi au de unde să 
slăbească. L-am văzut şi pe celălalt pe care nu-l cunoşteam. Are nişte 
fălci, parcă i le-a umflat Ursu. A 

Victor nu luă în seamă gluma lui Tic. Il preocupau ca o obsesie 
cuvintele lui Dan: De ce să moară zece oameni de foame, când pot să 
moară numai şapte? 


A 
| 


- Nu ştiu, Dan... răspunse el. E o întrebare îngrozitoare. Pentru că 
există şi un drept al primului venit, aici... totuşi nu e întrebarea 
fundamentală. Nu! Bine c-am scăpat de groaza asta! Alta e întrebarea 
şi cu asta se termină toate sau mai bine zis încep toate. Cum de nu m- 
am gândit până acum?... De ce zece oameni au ajuns în situaţia să 
moară de foame?... Asta e întrebarea cheie, de aici trebuie să pornim. 

- Şi vrei să tragem la răspundere vijelia? întrebă Lucia. Sau ne 
întoarcem la vechiul nostru blestem? La întâlnirea cu cei trei, la 
povestea cu prăpastia... 

- Aoleu! făcu Dan. Uitasem. Ce dracu' le-a venit celor trei să se 
certe la marginea prăpastiei?... Dacă ăla mai mic a fost împins în 
prăpastie... 

- Chiar bolnav cum eşti, nu pot să te las să aiurezi întruna! îl luă 
Lucia la rost. Eu am vrut să fiu ironică... 

- Şi tu crezi că eu am vrut să fiu serios?! se miră Dan. Poftim! Mai 
rupe-mi o dată piciorul! Ştiu eu de ce... Şi mai ştie cineva... Acuma 
chiar aiurez, altfel se supără Maria... 

- Poate am putea să fim şi noi o dată serioşi, se rugă lonel. Victor a 
spus ceva foarte... 

De astă dată se zborşi Tic: 

- De ce zici că nu suntem serioşi, şi cum vine asta că vrei să fim şi 
noi o dată serioşi? Dacă am fi ca tine sau ca Lucia n-am mai fi cireşari. 
Aşa că... 

- Gata! interveni Victor. Hai mai bine să ne gândim la întrebarea 
cheie. De ce zece oameni au ajuns în situaţia să moară de foame? 

- Dar nu zece oameni vor muri de foame, Victor... parcă se ruga 
Maria. Numai şapte sunt condamnaţi la moarte... 

- De ce din zece oameni, şapte trebuie să moară se foame? 
rectifică Victor întrebarea pe care o considera cheie. 

- Pentru că ăilalţi trei sunt nişte lupi! răspunse imediat Lucia. 
Pentru că sunt nişte mişei. 

- Asta cade! se opuse Victor. Cade pentru că apare întrebarea 
îngrozitoare a lui Dan: de ce să moară zece, când pot să moară numai 
şapte?... Trebuie să găsim răspunsul real. Şi unul singur: Pentru că nu 
ne ajută nimeni! Nimeni de dincolo, din lume. Din atâţia prieteni pe 
care-i avem, nimeni nu... 

- Cum poţi să vorbeşti aşa? îl fulgeră Lucia. Cum să ne ajute dacă 
nu ştiu ce e cu noi? Aaaaa! Vrei să spui că din cauza distrugerii firului 
nu putem să ne adresăm lumii!? 

- Aici e misterul! se răzvrăti Victor. Firul a fost tăiat. Asta e sigur. 
Mi-a spus-o în faţă. Într-un anumit fel, care nu mai poate fi pus la 
îndoială. A folosit chiar cuvinte mari. Şi cu toate acestea a fost un 
accident? Ori îl tai, ori se rupe... 

- E atât de importantă întrebarea? se auzi vocea lui Ursu. Nu 


ajunge faptul că nu există nicio legătură cu lumea? 

- E foarte importantă! se încăpăţână Victor. E îngrozitoare! Dacă a 
fost tăiat temporar? Dacă a fost tăiat cu premeditare? Dacă a fost 
tăiat din farsă?... Atât se poate spune: că a fost tăiat înainte de vijelie. 
Atât! Dar numai când vom găsi întrebarea cea adevărată, adică 
răspunsul cel adevărat, numai atunci vom şti cu cel fel de oameni ne- 
am întâlnit aici, pe munte. Numai atunci vom şti... Stai! Staţi! Parcă 
încep să înţeleg! Firul a fost tăiat. Şi totuşi întreruperea legăturii se 
datorează unui accident. Aşa ne-a spus uriaşul ăla cu mutră de copil. 
Cum se împacă aceste două elemente? Când se pot împăca? Fir-ar să 
fie! De ce a spus aşa?... Da! Am găsit! Când spui, de pildă, despre o 
carte: „Am distrus cartea aceea. Totuşi a ars din întâmplare.” Când ai 
vrut s-o distrugi şi te-ai pomenit cu ea arzând... Poate că ai aruncat-o 
singur în foc fără să-ţi dai seama. Şi văzând-o arzând, ţi-ai amintit că 
ai vrut s-o distrugi... Numai atunci poţi să spui: totuşi a ars din 
întâmplare!... Prin urmare, întreruperea legăturii telefonice era 
premeditată! Şi cine se gândeşte la o asemenea faptă, înseamnă că 
se fereşte de lume, şi cine se fereşte de lume, înseamnă... Dar mai 
bine să rămânem la întrebarea: Cine se fereşte de lume?... Acum vă 
daţi seama?... Noi facem parte din lume, noi, cireşarii... Tare mi-e 
teamă că nu suntem condamnaţi la moarte prin foame, aşa cum s-ar 
putea înţelege şi justifica rudimentar prin întrebarea lui Dan: De ce să 
moară zece, când pot să moară numai şapte? Mi-e teamă că nu 
suntem condamnaţi la moarte prin foame... ci suntem pur şi simplu 
condamnaţi la moarte! 

- Oare nu exagerăm? se îngrozi Lucia. De ce să fim condamnaţi la 
moarte? Cine ce are cu noi? De ce? 

- Pentru că facem parte din lume... răspunse Victor. Şi pentru că 
întâmplarea ne-a adus aici. 

- Da! se întristă Ursu. Aşa e. Am simţit şi eu. Nu pot să-mi dau 
seama cum şi de ce... Dar am simţit că e o condamnare şi o execuţie 
rece, calmă, fără tresăriri. Probabil că ni se va şi spune într-o zi. 

- De ce într-o zi? întrebă Dan. De ce nu imediat? 

- Nimeni nu se grăbeşte, răspunse Victor. Suntem în cea mai 
sigură închisoare. Orice încercare de evadare înseamnă moartea... dar 
şi supunerea înseamnă tot moartea. lată cum mişcarea şi repausul se 
identifică. 

- Eu cred că suntem încă sub impresia atâtor urgii, zise Maria. De 
ce să nu fie totul o farsă? Sau nişte întâmplări pe care starea noastră 
şi amintirile noastre foarte recente le îmbracă în culori întunecate... 

- Eu cred că Victor are dreptate, reveni Ursu. Nu vedeţi ce se 
întâmplă în preajma noastră? Trei oameni ocupă o întreagă cabană. 
Au distrus legătura telefonică. Au ascuns proviziile. Sunt înarmaţi. |- 
am zărit unuia pistolul sub pulover, şi a vrut anume să i se vadă... Ştiţi 


care e tot norocul nostru? Că am simţit întrebarea cea grea şi i-am 
găsit imediat răspunsul. Şi de aceea trebuie să fim mereu în gardă... 
Nimeni nu se va grăbi. Şi eu cred asta... 

- Dar eu sunt grăbit! spuse Tic. Eu nu vreau să mor de foame. Eu 
sunt convins că în magazia din spatele cabanei se află şuncă şi 
caşcaval şi mi-am făcut un plan... 


Capitolul X 
1 

Erau toţi trei la aceeaşi masă. Petric şi Bălan îşi trădau prin gesturi 
neterminate şi priviri întrerupte neliniştea şi nehotărârea. lordan 
rămânea impasibil, absent, numai pumnii îi scăpărau fără încetare. De 
câtva timp stătea cu ochii închişi şi cu nările dilatate, parcă aşteptând 
o mişcare, un sunet. 

- Asta ne mai trebuia! începu să-şi verse năduful cabanierul. De ce 
au căzut pe capul nostru? 

- Şapte inşi... murmură ca pentru sine lon Petric. Adică - cinci 
băieţi şi două fete. Pssst!... 

- Închipuiţi-vă că n-ar fi! le răspunse Liviu lordan. Şi nici nu sunt! 
Pentru mine au încetat să mai existe... Au murit înainte de a muri de 
tot. Sunt morţi, gata! Lăsaţi-i acolo şi nu vă mai gândiţi la ei. Gata! 

- Nici la fete? se aprinse lon Petric la faţă. Sunt vii şi nu pot să nu 
mă gândesc la ele. Sunt la doi paşi de noi, domnule. Şi în chestia asta 
nu dau înapoi! Ca să fie clar! Aşa cum ne înveţi dumneata... 

Şi cabanierul aştepta ca pe ghimpi hotărârea lui Liviu lordan. Se 
uita spre el, rugător, ca un câine. 

- Înţeleg totul... spuse el privindu-i şi măsurându-i fără ură pe cei 
doi. Vă înţeleg pentru că şi eu simt. Scurt şi clar! Dar toate la timpul 
lor, şi timpul îl fixez eu. Dacă se sare numai cu un minut peste ceea ce 
fixez eu, trag jos, sub burtă. Sau în gură... Mai întâi trebuie să găsim 
ceea ce căutăm! 

- Şi dacă nu găsim? se congestionă lon Petric. Şi dacă ceea ce 
căutăm nu se găseşte aici? De ce să le lăsăm? 

Liviu lordan îşi ascunse sclipirea de oţel îndărătul pleoapelor 
obosite. Vorbi rar şi încet, cu ochii închişi, cu un glas fără accent: 

- Domnule!... Îmi dau seama că eşti flămând. De aceea am rămas 
cu mâna dreaptă pe masă. Inţelegi, domnule? Te frige ceva şi strigi: 
„Au!” Asta s-a întâmplat. Te-a fript ceva, domnule, te-a fript, pentru 
că s-a terminat. Gata! Crezi că numai dumneata arzi?... De-aceea 
înţeleg şi stau cu mâna dreaptă pe masă. Ca să fie clar... lar acum 
trebuie să-ţi arăt de ce eşti dobitoc. Fiindcă ceea ce căutăm e deo 
mie şi de un milion de ori mai important decât fleacurile astea cu 
codițe. Şi fiindcă este o lege, domnule: cine aleargă după doi iepuri, 
sau după un iepure şi o iepuriţă, nu prinde nimic... şi dacă nu prinde 
nimic, dacă nu prinde mai întâi iepurele, în mod sigur va prinde un 
glonte sub burtă! Şi fiindcă ospăţul e mult mai vesel când nu mai ai pe 
cap altă grijă decât grija lui. Şi e şi mai sălbatic dacă flămândul e mai 
flămând... Poţi să pui de pe acum la o parte vin pentru ospăț. Pune vin 
şi uită de el... ca să uit şi eu că dumneata adineauri n-ai uitat. Gata! 
Vă învăţ să fiţi civilizaţi şi înţelepţi, asta se întâmplă acum. Ca să fie 


foarte clar! 

- Domnule, numai să dea Dum... 

Liviu lordan, se ridică în picioare, se apropie de scaunul pe care 
stătea lon Petric şi oţelul din privirile lui întâlni parcă o groapă în 
privirile celuilalt: 

- Te-ai fript o dată şi ai strigat: „Au!” Ştii de ce nu trag în clipa 
asta... 

Dar înainte de a-şi termina fraza, îl izbi năprasnic pe celălalt, îl izbi 
cu muchia palmei pe ceafă, de-a lungul unei cicatrice adânci şi mereu 
congestionate. Petric se rostogoli până în mijlocul încăperii. 

- Ştii de ce nu trag, imbecilule? continuă Liviu lordan. Pentru că s- 
ar putea să mai am nevoie de dumneata. Poate chiar pentru a păzi 
iepuriţele alea... Te mai frige? 

- Nu... răspunse Petric, ridicându-se de pe podea. A trecut. Nu ştiu 
nici eu ce s-a întâmplat... 

Parcă-şi cerea iertare, şi chiar îşi cerea. 

- Da, domnule. De aceea n-am tras. Fiindcă trebuie mai întâi să 
încerc să te trezesc. Dar să ştii că ai fost la un pas de moarte, la un 
centimetru, domnule. O singură silabă dacă scoteai... 

- Nu... că m-am trezit, îl asigură celălalt, frecându-se cu mâna la 
ceafă. Năprasnic ai mai izbit, domnule! 

Paul Bălan privise toată scena ca hipnotizat. Lovitura aceea 
cumplită parcă o primise şi el. li trecuseră ca sub vrajă toate arsurile. 
Şi se uita şi el la Liviu lordan, oferindu-i aceleaşi priviri care cereau 
iertare. 

- Dacă ai fi lovit cu un box, domnule, spuse el ca prostit, i-ai fi 
spart capul, i-ai fi fracturat baza craniului... 

- V-am spus... îşi plimbă Liviu lordan privirile de la unul la altul. 
Fiecare lucru la timpul lui. Cine sare peste timp piere şi pierde. Şi mi-e 
teamă să nu piară el şi să pierd eu. Cred că ai simţit şi dumneata 
lovitura... 

Într-adevăr, cabanierul îşi dusese mâna la ceafă şi se freca; parcă 
fusese el cel lovit. Răspunse ca şi lon Petric, acceptând supunere 
totală. Parcă-şi plecau amândoi umerii în faţa unui idol. 

- Domnule! începu cabanierul să-i folosească şi expresiile. 
Mergem. Fără să crâcnim. Eşti tare, domnule, şi mai ales ştii când şi 
cum să loveşti. Sunt clipe când omul simte nevoia să aibă lângă el pe 
cineva ca dumneata. Dar vrem să ştim şi noi unde mergem şi ce ne 
aşteaptă la capătul drumului. Numai unul cu ochii deschişi nu cred că 
mai ajunge... Mai mulţi ochi văd mai multe lucruri... 

- Nu-i vorba de ochi şi nu din cauza ochilor... răspunse Liviu lordan. 
Tainele nu se descoperă cu ochii, v-am mai spus. Dar pentru că au 
apărut şi muribunzii din vale, pentru că s-au mai ivit nişte 
neprevăzute, pentru că... în sfârşit... pentru că am căpătat 


convingerea că nu vor mai fi răzmeriţe... 

Dar se auziră iarăşi bocănituri puternice în uşă. Zornăiau toate 
geamurile cabanei, atât de tare se lovea în uşă. 

- Ei sau alţii?! tresări Liviu lordan. 

Erau ei, dar nu aceiaşi, adică unul fusese înlocuit. Victor era însoţit 
de lonel, nu de Ursu. Cabanierul se văzu nevoit să coboare drugul de 
siguranţă şi să tragă zăvorul interior. Cei doi cireşari pătrunseră în 
sufragerie, pe urmele cabanierului, întârziind însă o clipă pentru a-şi 
curăţi bocancii de zăpadă. 

- V-aţi gândit că e ora cinei, îi întâmpină superior Liviu lordan, şi că 
o să ne găsiţi cu masa plină de bucate... Aţi greşit de două ori. Încă n- 
am mâncat şi nici alte provizii nu avem, aşa cum v-am mai spus mai 
înainte. 

- Ar fi fost bine să vă găsim la masă... îi răspunse Victor pe 
jumătate fâstâcit, pe jumătate vesel. Poate mai ciuguleam ceva de la 
dumneavoastră. Dar n-am venit pentru asta... Am venit să mai 
împrumutăm nişte lucruri. Ne-ar trebui încă două saltele şi... dacă se 
mai poate... câteva pături... 

- Saltele! se miră cabanierul. Pentru ce? Nu vă ajung cele care sunt 
acolo? Au mai sosit şi alţi oaspeţi? 

- Nuuuu... spuse lonel. Am rămas singuri. Dar avem un invalid care 
are nevoie de o saltea în plus ca să-i stea mai bine piciorul. Dacă nu-l 
ţine ridicat, nu i se face circulaţia... 

- Bine... înţeleg... simţi totuşi ceva neclar cabanierul, în ciuda 
vorbelor rostite. N-aţi găsit acolo unsprezece saltele? Unsprezece 
paturi, patru mese şi şapte scaune? 

- Am găsit unsprezece saltele, răspunse Victor. Dar patru dintre ele 
s-au transformat în căldură, mai demult, când nu ştiam că există un 
depozit de lemne în apropiere... 

- Cum!? se repezi cabanierul. Şi gestiunea? Şi inventarul?... Cum 
puteţi să ardeţi bunurile statului? 

- Mi se pare că şi lemnele sunt bunurile statului, încercă Victor să-l 
calmeze. Şi ard mai cu folos decât saltelele... N-aveţi nicio grijă, că vi 
le plătim. 

- Cum o să le plătiţi? îşi pierdu firea cabanierul. Când o să le 
plătiţi? Adică... 

Spusese prea mult. Liviu lordan interveni după ce trecuse 
momentul, alungându-l cu un gest de dispreţ pe cabanier... 

- Vă trebuie două saltele... spuse el parcă recitând o frază celebră. 
Dacă vi se vor da din cele care se găsesc pe paturi şi nu din stocul 
care se află în magazie? 

Era o întrebare cu capcane, cu mai multe capcane. Nu se putea ca 
oaspeţii cei naivi să nu rătăcească măcar printr-una. lonel părea 
consternat, iar Victor scăpă o tresărire veselă, pe care şi-o ascunse 


însă imediat printr-o încruntare: 

- Cum vreţi dumneavoastră... De oriunde ar fi, numai saltele să fie. 
Ni le aduceţi dumneavoastră? 

Era o întrebare care parcă încerca să provoace. Cabanierul voia să 
se zborşească la ei, dar Liviu lordan îl calmă cu un singur gest. Apoi se 
adresă căutătorilor de saltele: 

- Nu e prea politicos să cereţi asemenea servicii unor oameni mai 
în vârstă... dar vă înţeleg. Sunteţi într-o situaţie aproape disperată... 
prietenul invalid vă aşteaptă, nu vă mai trec toate cuvintele prin 
minte... Le veţi lua singuri, de sus, din camera ultimă, de pe paturile 
care vă plac... Numai să le aşterneţi la loc, înainte de a părăsi camera. 
Condu-i dumneata... 

Cabanierul parcă înţelese semnul misterios pe care i-l făcuse Liviu 
lordan pe furiş. Porni înaintea tinerilor. Trebuia să-i ţină sus cu vorba. 
Aşa i se poruncise. 

- Crezi că au venit pentru saltele? întrebă lon Petric după ce nu se 
mai auzi zgomotul celor care urcau scara. 

- Nu ştiu... răspunse lordan. Adică nu cred. De ce au schimbat 
echipa? De ce n-au venit tot cei dinainte?... Aha! Inţeleg. lau măsuri 
de prudenţă. L-au lăsat pe cel mai puternic dintre ei acolo, să apere 
fetele... Prin urmare au venit cu un scop foarte precis aici. Nu pentru 
saltele. N-au nevoie de saltele pentru ca piciorul invalidului să stea 
ridicat. E o nerozie... Oare au crezut că le vom deschide magazia?... 
Nu sunt chiar atât de neghiobi, deşi... Nu! Au venit ca să vadă cum e 
orânduirea aici, cum sunt împărţite camerele, au venit să pregătească 
un anume lucru. Probabil o spargere la alimente. De aceea ne-au 
provocat cu întrebarea... 

- Eu credeam că vor să fie politicoşi... că nu vor să pară indiscreţi, 
spuse lon Petric. Cam acesta a fost tonul ăluia mai deştept... 

- Nu domnule. Au zvârlit o nadă complicată, ca să poată prinde cu 
una simplă. Ei au discutat cu mine, nu cu voi. S-au gândit că voi alege 
instantaneu direcţia cea mai complicată a întrebării. Şi m-am prefăcut 
că o aleg... Vezi?... De câtă vreme trebuiau să fie jos... Hai, domnule, 
sus! Să mergem şi noi. Să-i lăsăm singuri un moment, că asta vor. 
Pentru asta au venit. Pentru a pregăti ceva. Să-i lăsăm singuri într-o 
cameră şi să-i pândim... Inţelegi?... Dumneata îl vei scoate pentru 
două minute pe cabanier din dormitor. Vei simula o ceartă la uşa 
închisă a dormitorului. O chestie în care să-i înjuri şi pe ei, în aşa fel ca 
să te audă. O să pară o ceartă autentică... Să spui cam aşa: „Mama lor 
de şnapani! Au venit aici cu o şmecherie. Vezi să nu te ducă, bă 
nene!” Cam aşa să-i spui, auzi? Eu o să-i pândesc prin geamul de 
sticlă al celeilalte uşi... 

- Şi dacă nu se vede? întrebă lon Petric. 

- Se vede, nu se vede, nu interesează, răspunse aproape înfuriat 


Liviu lordan. Eu nu ştiu ce aveţi voi pe umeri... Nu înţelegi, domnule, 
că vor să fie măcar un minut singuri, şi că e bine să fie singuri? Dacă 
au venit cu un scop, vor lăsa urme, domnule. Şi urmele se pot găsi 
dacă te gândeşti că există! Acum e clar, domnule? Hai, şterge-o! 

Dar nu plecă numai lon Petric. Urcă şi Liviu lordan scara. Era în 
papuci şi nu făcea niciun zgomot. Primul merse drept înainte pe 
coridorul dormitoarelor. Liviu lordan deschise o uşă, la dreapta, o uşă 
care nu scârţâia, pentru că fusese unsă nu de multă vreme. Din 
dormitorul cel mic trecu în alt dormitor mai mare, care comunica, în 
fund, cu un alt dormitor şi mai mare, printr-o uşă, jumătate lemn, 
jumătate geamuri. Din fericire, geamurile erau astupate cu hârtie 
albastră şi hârtia fusese lipită din încăperea în care se afla el. 
Desprinse uşor cu degetul marginea hârtiei şi îi văzu pe toţi cei patru 
în mijlocul camerei. Râdeau ca după un banc bun. 

- Hai, domnule, să aprinzi lampa în camera noastră! se auzi vocea 
lui lon Petric. A intrat şeful înăuntru. Intr-un minut eşti înapoi şi n-are 
ce să ţi se fure de-aici... Mă scuzaţi dumneavoastră, dar ştiţi cum sunt 
ăştia care au gestiuni... g 

„Perfect! îşi spuse Liviu lordan. In rol de neghiob e desăvârşit. 
Numai acum să nu facă vreo boacănă...” j 

Tinerii rămaseră singuri. li vedea prin mica deschizătură albastră. li 
văzu cum se uită ca nişte copoi în toate părțile, chiar şi spre uşa cu 
geamuri, în spatele căreia se afla el, apoi unul din ei dispăru din raza 
vederii. Celălalt, puţintel mai slăbuţ şi parcă mai speriat, încremenise 
într-o poziţie oblică, de om în stare de alarmă. De pe coridor se 
auzeau cuvinte înăbugşite: 

- ... Mama lor de şnapani! Au venit aici ca să şterpelească vreo 
chestie. Bă nene, vezi să nu te ducă. Atenţie la pături şi la cearşafuri, 
că altceva nu au ce să ia... Şi fă-te, bă nene, că nu observi nimic... 

Liviu lordan îl văzu pe cel mai înalt revenind la locul pe care-l 
părăsise şi frecându-şi mâinile ca după o ispravă grozavă. Nu-i trebuia 
mai mult. leşi pe coridor, apoi cobori scările şi se aşeză, mulţumit, la 
masa pe care-o părăsise cu câteva minute mai înainte. Avea dreptul 
să bea chiar un pahar cu vin. 

Aşa îl găsiră cei patru când se întoarseră în sufragerie toţi încărcaţi 
de poveri: 

- Le-am dat mai multe pături, părea că se scuză cabanierul. Am 
primit şi garanţie, aşa că totul e în regulă... 

- Aţi fost deosebit de amabil, îi mulţumi lonel. 

- Şi foarte încrezător... adăugă Liviu lordan. V-a lăsat singuri în 
dormitor... 

- Dar dumneavoastră de unde ştiţi? se interesă Victor. N-aţi rămas 
tot timpul aici? 

Parcă, parcă era un accent de provocare în vocea tânărului. Sau o 


undă de mirare şi surpriză? 

- Aţi avut chiar atât de mare nevoie de saltelele astea? întrebă 
brusc Liviu lordan pe un ton foarte ciudat. 

Victor se opri chiar în uşa sufrageriei. lonel îl precedase. Era şi el 
curios ce va răspunde Victor. 

- Da... Am avut mare nevoie... răspunse cireşarul. Şi vă mulţumim 
pentru amabilitate şi pentru celelalte. 

Liviu lordan clătină din cap, dar gestul lui aducea cu o nedumerire, 
cu o întrebare: 

- Va să zică ați avut nevoie?... Vrei să fii tare, domnule. 

2 

Cabanierul trase zăvorul, apoi potrivi un drug uriaş de fier în două 
scoabe, de-a lungul uşii, ca o ultimă pavăză împotriva nechemaţilor. 
După ce se întoarse, controlă şi geamurile sufrageriei. Toate erau 
închise şi zăvorite. 

Liviu lordan îi urmărea indiferent mişcările. 

- Aici controlezi dumneata? întrebă el într-o doară. Tot nu-ţi dai 
seama pentru ce au venit? 

- Ba cred că da, răspunse cabanierul. Au scos o hartă cât un 
cearşaf şi m-au rugat să le arăt potecile de coborâre. Ziceau că din 
curiozitate vor să cunoască regiunea, dar eu îmi închipui ce le trece 
prin cap. Vor s-o şteargă, măcar unul din ei, şi să ceară ajutor... 
Elicopterul... Au şi făcut apropouri... 

- Şi dumneata ce le-ai spus? 

- Le-am spus ce e adevărat: că nu e niciun drum, nicio potecă, că a 
fost odată unul pe la Vadul Lupilor, o punte care unea malurile unei 
prăpăstii, dar la ultima avalanşă s-a dus şi puntea şi s-au dus şi 
malurile... Era o căscătură de vreo patru metri, peste care trecea 
puntea, dar s-au surpat malurile şi a ajuns la vreo douăzeci de metri 
deschiderea prăpastiei, dacă nu şi mai bine. Brrrr! Numai când îţi 
aminteşti ce e acolo te apucă groaza. Le-am spus ce e adevărat... 
de... mai bine să stea aici cu fetele lângă noi... 

- Şi dumneata crezi că pentru asta au venit? îl persiflă Liviu lordan. 
Ştiau ei mai bine decât dumneata că nu e nicio posibilitate de scăpare 
din închisoarea asta. Ne-au şi spus-o aici, sau poate le-am spus-o noi, 
ceea ce totuna face: înseamnă că nu pentru asta au venit... 

- Nici eu nu cred, intră celălalt în vorbă. Asta a fost un pretext. Nu 
i-ai simţit dumneata, nene... 

- N-aţi auzit cum ne-am despărţit? întrebă Liviu lordan. Printr-o 
întrebare şi un răspuns. Dar amândouă la trecut. l-am întrebat dacă 
au avut nevoie de saltele, nu dacă av nevoie. Şi deşteptul lor mi-a 
răspuns tot la trecut: „Am avut”. Şi n-a răspuns întâmplător. Am vorbit 
ca într-un limbaj cifrat. Numai că se crede prea tare. A răspuns 
arogant, domnule! A recunoscut, într-un moment de înfumurare, că 


saltelele au fost un simplu pretext. Că odată plecaţi de-aici cu ele în 
mână, au încetat să mai aibă nevoie de ele. Nu mi-a răspuns 
întâmplător... 

- Eu cred că iar învârtiţi nişte posibilităţi, îndrăzni lon Petric să-l 
contrazică. lar complicaţi lucrurile... Ce puteau să facă acolo sus, în 
dormitor... 

- Un singur lucru... răspunse Liviu lordan cu un oarecare dispreţ în 
toată atitudinea lui. Unul singur: au venit să pregătească o spargere. 
N-au venit pentru altceva. Aş fi în stare să merg la a-mi pune capul 
sub tăietor, că au venit pentru asta. Domnule! Dacă nu găsesc urmele 
sau semnele unei asemenea pregătiri, îmi zbor creierii aici, în faţa 
voastră. Vă jur! 

Era unul în sufragerie care se ruga să nu se adeverească 
presupunerea lui lordan şi să audă împuşcătura eliberatoare. Nu avea 
nicio îndoială, şi tonul vocii lui lordan era o chezăşie mai sigură decât 
o semnătură că jurământul nu va fi călcat. 

- V-am spus că mai întâi trebuie să gândeşti un lucru, continuă 
Liviu lordan. Vă voi trimite exact la urmele pregătirii. Dumneata, 
domnule Petric, du-te sus, în dormitorul în care aţi căutat saltelele, 
du-te şi cercetează geamul camerei. Vă dau cuvântul meu de onoare 
că n-am văzut nimic. Du-te şi spune ce ai găsit acolo. Eu pun pistolul 
pe masă şi trag piedica. Ca să fie clar. 

lon Petric se întoarse după două minute. Se apropie de masă fără 
să spună un cuvânt. Toţi cei trei coloşi erau galbeni, dar cel mai 
nepăsător părea lordan. Işi puse pistolul la loc sub pulover chiar în 
clipa când Petric aruncă pe masă un capăt de sfoară, lung de vreo doi 
metri. 

- L-am găsit legat de zăvorul interior al ferestrei... începu el să-şi 
dea raportul. Dar atârna în interior. Amândouă geamurile erau închise, 
dar descuiate, cu zăvoarele trase în sus. Dacă nu-mi spuneai 
dumneata să mă uit la geamuri, n-aş fi găsit capătul de sfoară... 

- Da, domnule, răsuflă lordan uşurat. Aţi trecut printr-o primejdie 
cumplită... Mi-aş fi descărcat arma în tâmplă... dar mai întâi vă 
trimiteam câte un glonte: dumitale sub burtă... iar dumitale în gură... 

Cei doi se făcură şi mai livizi. Incercară să îngâne ceva, dar nu 
izbutiră. 

- Toţi răspundem... se auzi vocea lui lordan. Ori toţi, ori niciunul. Ar 
fi fost caraghios să dispar dintr-un nimic. Dar să nu vă speriaţi. Eram 
mai sigur de pregătirea spargerii decât de existenţa mea. De aceea aş 
fi suprimat-o! Ori toţi, ori niciunul! Şi dacă am ajuns la asta, înseamnă 
că a sosit timpul să dau şi ultima carte pe faţă: cartea cea mare... 

Ceilalţi doi îşi reveniseră din spaimă. Dar înainte de a asculta 
destăinuirea şefului, îşi umplură paharele cu coniac. Liviu lordan 
refuză să i se toarne. Nu voia să i se altereze cu niciun dram 


luciditatea, mai ales când urma să-şi reverse năduful unei vieţi întregi. 

- Da... Trebuie să ştiţi totul, absolut totul. Voi amâna un singur 
amănunt. Acela nu poate fi destăinuit... acum. Numai după ce se vor 
termina toate şi totul... Dar e un amănunt care nu are nicio 
importanţă pentru treburile şi mişcările care ne aşteaptă imediat... 
Da... Povestea începe demult. Poate că începe cu mine. Eram doi fraţi, 
eu mai mic cu doi ani. Semănam ca două picături de apă. Parcă am fi 
fost gemeni. Mai ales între patru şi şapte ani, când absolut nimeni nu 
putea să ne deosebească. Şi părinţilor le jucam renghiuri. Dar după ce 
eu am împlinit şapte ani şi el nouă, am început să ne deosebim. Il 
întrecusem în înălţime şi lui i se spunea George mărunţelul. După 
zece sau doisprezece ani, eu ajunsesem la un metru nouăzeci, el la un 
metru şaizeci. Din cauza înălţimii şi a proporţiilor, din cauza 
unghiurilor diferite din care eram priviţi, nu mai semănăm aproape 
deloc, nici fraţi nu mai păream, dar dacă ne ascundeam după un 
paravan sau ne acopeream cu o pătură, lăsându-ne numai capetele 
afară, iarăşi deveneam ca doi fraţi gemeni, şi iarăşi nimeni nu ne 
putea deosebi. Câte farse nu le-am făcut prietenilor... şi mai ales 
prietenelor! 

- Acum îmi dau seama, îl întrerupse lon Petric, de ce mi s-a părut 
mereu ceva ciudat în înfăţişarea dumitale. 

- Şi mie! interveni celălalt. Mai ales atunci când ţi-ai scos ochelarii, 
am simţit că mă fulgeră şi mă trăsneşte fără zgomote drept în 
moalele capului... dar nu simţeam pricina... 

- Asta înseamnă că ştii să te prefaci bine! descoperi Liviu lordan. 
Da... Eu eram un leneş, aşa credea toată lumea şi aşa mi se spunea. 
Dar mie îmi plăcea să mă gândesc. Grozav îmi plăcea. Citeam câte o 
carte şi aproape la fiecare frază mă opream. Dacă, de pildă, citeam: 
„Şi era cald în seara aceea”, închideam cartea şi începeam să mă 
gândesc. Fel de fel de gânduri. Dacă era cald însemna că era vorba de 
o seară de vară, altminteri ar fi spus: şi era frumos... Dar pentru că 
spunea „şi era cald”, începea să mă obsedeze şi-ul. Oare voia să arate 
o aşteptare sau o surpriză? Ceva trist sau ceva plăcut? Tot felul de 
gânduri, că niciodată nu puteam să citesc o carte până la capăt. Şi pe 
urmă am dat de cifre, şi am început tot felul de combinaţii, dar nu 
erau atât de frumoase ca vorbele. Am început, cu timpul, să găsesc 
sensuri absolut noi, şi uneori foarte ciudate, în cele mai banale fraze. 
Ce să mai lungesc vorba? Mă simţeam foarte bogat... George era 
altfel. Era harnic, muncitor, energic, plin de voinţă. Dar era îngrozitor 
de trist. Mereu. Niciodată nu l-am văzut vesel. Şi asta din cauza 
înălţimii. Dacă n-aş fi fost eu fratele lui, pesemne că nici nu şi-ar fi dat 
seama că e mărunţel. Dar şi-a dus toată copilăria lângă mine şi 
întotdeauna auzea râsete şi ironii. Se războia cu toţi cumplit, 
domnule, se bătea până cădea jos şi cea mai mare groază a lui era să- 


i sar eu în ajutor. De câteva ori a vrut să se omoare pentru că am sărit 
să-l apăr. Nu s-a prefăcut. A vrut pur şi simplu să se omoare. Şi mi-a şi 
spus că dacă-i mai sar în ajutor se împuşcă. Tata era plutonier major 
şi aveam o mulţime de arme în casă. Ceilalţi băieţi din mahala parcă 
aflaseră toate astea şi săreau la el numai când eram împreună. Prin 
ce dureri am trecut când vedeam cum îl bat până îl umplu de sânge... 
şi eu nu puteam să fac nicio mişcare... cred că vă puteţi închipui... Din 
cauza asta mie mi se spunea Lungulaşul. Într-un cuvânt, nimeni n- 
avea curajul să sară la mine la bătaie: mai ales după ce am zdrelit 
câţiva. Nu îndrăznea unul să mă provoace. Şi toată ura şi răzbunarea 
lor se revărsau asupra lui frate-meu. Îl băteau în faţa mea până 
începeam să mă izbesc cu capul de caldarâm. 

- Cumplit, domnule... răsuflă ca dintr-un vulcan cabanierul. Nici eu 
nu ştiu ce-aş fi făcut... 

- Dumneata... Dumneata ţi-ai fi omorât fratele, pentru că te-ar fi 
subjugat faptele. Eu trebuia să-l gândesc, domnule, ca să-l înţeleg. 
Altminteri s-ar fi omorât... Eu am rămas în orăşelul nostru de lângă 
graniţă... el a fugit în Bucureşti să se ascundă, să scape de teroarea 
celor din oraş, şi m-a pus să jur că n-o să-l caut niciodată. Nu l-am 
căutat niciodată. Dar mai bine de doi ani de zile m-am răzbunat. 
Pentru asta am trăit în orăşelul ăla prăpădit doi ani, după ce am 
terminat liceul. Ca să mă răzbun. l-am bătut pe toţi cei care ne-au 
batjocorit, i-am bătut crunt. Am rămas şi după ce orăşelul a fost cedat 
altei ţări, tot pentru asta. Ca să mă răzbun pe toată tinereţea. Nu mi-a 
scăpat niciunul şi fiecăruia voiam să-i las un semn. Sau îi sfărâmam 
nasul... asta am făcut-o cu cei mai mulţi... sau îi rupeam bărbia, sau îi 
scoteam dinţii din gură. La început am făcut-o cu scârbă şi numai din 
răzbunare, dar cu vremea am început să învăţ să bat, a început să-mi 
placă bătaia, a început să-mi placă să lovesc. Când îi vedeam cum se 
tăvălesc şi cum se roagă şi cum vor să mă plătească, mă apuca 
disprețul, dar şi un fel de mândrie pentru puterea mea. Ajunsesem 
teroarea oraşului. Pe trotuarul pe care mergeam eu nu mai mergea 
altcineva. Dacă ieşeam seara în grădina publică, fugeau toţi pe alei şi 
căutau toate porţile de ieşire. Pentru că îmi plăcea să bat, nu mă mai 
gândeam la răzbunări... Pesemne că de multă vreme toţi cei care ne 
batjocoriseră îşi luaseră răsplata. Băteam pe oricine întâlneam, 
oricine-ar fi fost, mai ales dacă era şi voinic, sau dacă se asocia cu 
alţii... Să nu vă închipuiţi că n-am luat şi eu bătaie. Cumplită! De vreo 
trei ori nimeni n-a crezut că voi mai scăpa. Şi sicriu mi se făcuse. Am 
fost dus bucăţi la spital, cules pe făraş, cum se zice. Dar asta nu făcea 
decât să mă întărâte... Intr-o noapte m-au atacat cinci. Undeva pe un 
pod. Voiau să mă arunce în apă, adică în râpă, peste bolovani. Dacă ar 
fi izbutit, nu mai eram astăzi aici. Erau toţi zdraveni, am şi recunoscut 
vreo doi... Din fericire pentru mine, prima lovitură de ciomag nu mi-a 


atins capul, cum au ţintit ei, adică unul din ei, ci umărul. M-am ferit, 
aşa din instinct. Ne-am bătut crunt. Dar după ce am izbutit să-l arunc 
pe al doilea peste pod, în mormântul care mi se pregătise, ceilalţi au 
luat-o la goană. Trei secunde să mai fi rămas, mă făceau ferfeniţă. Nu 
mai puteam nici eu. Ei fugeau şi eu cădeam ca o cârpă. M-am târât 
undeva, m-am dat de-a rostogolul în râpă, apoi în apă şi când m-am 
trezit mi s-a părut că ăia pe care-i aruncasem eu muriseră. Nu ştiu, 
nici până în ziua de astăzi n-am aflat dacă au murit sau nu. Am fugit 
din oraş, cum am putut, mai mult târându-mă; era noapte şi nu prea 
era voie să se circule, aşa că nu m-a întâlnit nimeni. Şi m-am oprit la 
vreo doi kilometri afară din oraş, la un cantonier căruia îi făcusem un 
bine, îl scăpasem de la bătaie la un iarmaroc. El m-a pus pe picioare. 
Dar de fapt eram mai mult obosit decât rănit. Am plecat în zori şi am 
trecut graniţa înot. Şi direct la armată am ajuns... Şi pe urmă pe 
front... şi pe urmă în spital... şi din spital în spital, am ajuns şi-n 
Bucureşti. Nu ştiam nimic despre frate-meu, absolut nimic. Până s-a 
repezit într-o zi o femeiuşcă la mine, eram lungit în pat, îmi petreceam 
convalescenţa într-un spital de la marginea Bucureştiului, s-a repezit 
să mă mângâie şi chiar am lăsat-o, că era frumuşică. Până ce am 
auzit-o spunându-mi: 

„Ah! Dragă George, să nu-mi dai nicio ştire... Cum ai putut să te 
superi pentru o...” 

N-am mai aflat pentru ce s-a supărat cu George. Am azvârlit-o de 
lângă mine, adică am împins-o, dar ea nu se aştepta şi a căzut. Mă 
rog... Mi-am cerut scuze şi i-am spus că nu mă cheamă George şi abia 
atunci şi-a dat şi ea seama că pe George îl întâlnise ultima dată cu 
vreo lună în urmă şi că se întorsese de mai bine de un an de pe front. 
Nu i-am spus nimic. Nici cum mă cheamă. Nici măcar n-am întrebat-o 
ce e cu frate-meu. l-am spus răstit să mă lase în pace. 

- După atâţia ani de zile să nu vrei să-ţi revezi fratele! se miră 
cabanierul. À 

- Da, domnule! După atâția ani. Pentru că-i jurasem. li jurasem că 
nu-l voi căuta niciodată şi eu de pe-atunci eram obişnuit să-mi ţin 
jurămintele. Ştiam că e undeva în oraşul cel mare, poate chiar la 
câţiva paşi de mine, dar n-am vrut să mă interesez şi n-am vrut să 
ştiu nimic. Şi aş fi avut nevoie de multe. Mai ales că urma să mă 
liberez şi n-aveam niciun rost, nicio cunoştinţă, părinţii muriseră, rude 
nu prea aveam, în oraş nu mă mai puteam întoarce. In afară de altele, 
îmi era teamă că m-ar fi zdrobit oamenii... Imi petreceam vremea în 
grădina spitalului fumând şi gândindu-mă. Incepeam să mă gândesc 
ca în copilărie. Desfăceam frazele cele mai banale şi le căutam tot 
felul de sensuri care altor oameni le scăpau. Mulţi rămâneau uluiţi şi 
încremeniţi când le spuneam ce am simţit eu că se ascunde îndărătul 
unei vorbe oarecare scăpată de ei. Unii chiar îmi prinseseră frica. 


Doctorii îmi spuneau Platonius... Şi deodată m-am pomenit cu frate- 
meu în grădină. Muierea îi povestise întâmplarea... şi ea a fost prima 
care a murit, pentru că era singura care ştia cât de bine semănăm 
amândoi într-o anumită poziţie... Da! A venit frate-meu. Mi-a făcut 
rost de o cameră mobilată în oraş, undeva într-un cartier periferic. Ne 
întâlneam la două zile odată şi duminica prin parcuri şi grădini, sau la 
o halbă de bere, ca să punem la cale lovitura. El era şeful pazei 
secrete la una din cele mai mari bănci din Bucureşti, în felul ei cea 
mai mare bancă din ţară. Aşa... 

- Uite, nici până în ziua de azi n-am ştiut asta... îl întrerupse Paul 
Bălan. Am văzut eu că ordonă unor paznici şi am crezut că e un tip de 
la poliţie, ceva mare. Eu căzusem ca musca în lapte, şi dacă nu mă 
aducea în faţa lui... 

- A fost o întâmplare, pesemne... îl opri Liviu lordan. Dacă nu erai 
dumneata, era altul. Cred că avea mulţi oameni în rezervă, pentru că 
gândea de mulţi ani lovitura... Domnule, cred că nu s-a organizat de 
când e lumea o lovitură mai perfectă şi mai bine pusă la punct ca a 
noastră... Pentru că l-am ajutat şi eu, şi cu idei, poate cu cele mai 
importante idei, şi l-am ajutat şi direct, domnule... Deci ne întâlneam 
regulat să discutăm lovitura. Niciodată în acelaşi loc şi întotdeauna 
unul din noi sosea mai înainte, adică eu soseam mai înainte, ca să văd 
dacă el nu e cumva urmărit. Dar mai întâi a trebuit să scape de 
muieruşca aceea care mă văzuse la spital. Nu ştiu cum. Nu mi-a spus 
şi nu l-am întrebat. Aşa era între noi înţelegerea. Să spunem ceea ce 
credem că trebuie spus. Şi să nu se întrebe... Domnule, devenise 
foarte crud. N-am văzut om mai fără milă ca el. Cumplit. Pe cei pe 
care îi ajuta, îi ajuta cu scop, ca să se folosească de ei, aşa cum a 
făcut cu dumneata şi cu dumneata... Deci ne întâlneam regulat ca să 
discutăm lovitura... Dar mai întâi trebuie să vă spun câteva cuvinte 
despre caseta albastră. Nu ştiu decât ce mi-a scăpat el, am adunat 
povestea din vorbele pe care le-am prins în zbor de la el... Caseta 
albastră era un seif special în care nimeni nu ştia ce se află. Numai 
directorul general al băncii şi câţiva oameni fără nume din afara 
băncii. Altcineva nimeni. Era ţinută ca orişicare altă casă de valori, dar 
întotdeauna când se umbla la ea, se luau măsuri speciale de pază. 
Numai directorul general umbla acolo, şi când el cobora în depozit, 
frate-meu era anunţat să pregătească pază suplimentară. La început 
nu l-a interesat ce se întâmplă în depozit. Pe urmă a început să ia 
seama... Dar valoarea casetei albastre eu am descoperit-o, prin 
calcule. Aşa cum, prin calcule, un matematician francez a descoperit 
una din planetele sistemului nostru solar... Da... El voia să dea o 
lovitură, dar nu ştia ce anume să ia: aur? Devize? Bijuterii? Şi atunci l- 
am pus să-mi povestească ce se întâmplă în depozit, şi i-am cerut să- 
mi socotească frecvenţa coborârii directorului general în depozit... 


Directorul general nu putea să coboare decât pentru valori cu totul 
excepţionale. Mi-a socotit frecvenţa şi-am ajuns la un rezultat fals. 
Directorul general controla, la fiecare coborâre în depozit, un seif în 
care se aflau valorile unui oarecare industriaş şi nişte lingouri de aur 
ale altui bogătaş. Era prea banal. Controlul directorului era o farsă, un 
simulacru pentru a ascunde ceva excepţional. Un secret sau o mare 
valoare. La început n-a vrut să mă creadă. Dar n-a trebuit decât să-i 
deschid ochii, mai ales că de la o vreme directorul general cobora 
aproape în fiecare zi în depozit. Şi întotdeauna se prefăcea că 
inspectează depozitele cele mai banale. De fapt, deschidea şi punea 
câte ceva într-o oarecare casetă, nu prea mare, cam cât o maşină de 
scris de birou, nu semi-portabilă, cum s-a scris nu ştiu unde; 
deschidea caseta pe furiş şi punea ceva acolo. Pesemne un obiect 
mic, un obiect care încăpea în buzunar. Dar înainte de a cobori în 
depozit, directorul chema paza secretă şi cerea, mereu, câte doi 
agenţi. Mereu alţii, până se termina rotația. De câteva ori, şi-a amintit 
frate-meu, directorul a coborât cu câte o persoană străină, 
necunoscută, deghizată ca să nu fie cunoscută, de cele mai multe ori 
purtând ochelari negri şi mustăţi. Dar nu era întotdeauna aceeaşi, 
asta a observat frate-meu după înălţimea persoanelor care-l însoțeau 
pe director. Numai deghizamentul era acelaşi, stereotip. Cum ştia că 
sunt alte persoane? După înălţime. Cred că n-a fost om pe lume care 
să poată ghici ca el înălţimea altuia. Nu la centimetru, cred că la 
milimetru o ghicea... 

- Înţeleg... dădu Petric din cap. Era obsedat de înălţimea lui şi se 
simţea mereu... Adică îi intrase în instinct... 

- Asta nu mai interesează... Deci a văzut şi alte persoane 
însoţindu-l pe director în depozit. Prefăcându-se că se interesează de 
alte valori, dar de fapt umblând la caseta albastră. Şi după ce umblau, 
sau înainte de a umbla, se retrăgeau într-un colţ al depozitului şi 
vorbeau. Câte o jumătate de oră, ba chiar şi câte un ceas. l-am spus 
să facă orice ca să asculte ce se vorbeşte acolo. Şi o dată a reuşit. Nici 
nu mi-a spus cum, nici nu l-am întrebat. Dar, când a sosit la întâlnire 
în Parcul Carol, era transfigurat. Domnule, parcă mâncase diamante, 
aşa îi strălucea faţa. 

„Ai avut dreptate, a început el să-mi spună. Va fi cea mai mare 
lovitură care s-a dat vreodată în ţara asta şi poate în lume... Nu ştiu 
ce e în caseta aceea... Dar e ceva mai însemnat şi mai valoros decât 
tot depozitul băncii. Poate că nici nu e aur, sau poate că sunt cele mai 
scumpe bijuterii din lume, sau poate că sunt acte pentru care s-ar 
plăti averi nemaipomenite... Nu ştiu. Dar probabil că sunt de toate 
acolo. Pentru că i-am auzit vorbind şi despre valoarea caratului la 
anumite diamante în America, dar şi despre acte care ar putea să 
însemne ruina sau gloria unor personaje din ţară şi din străinătate, 


căderi de guverne şi nu mai ştiu ce... Ăla cu ochelari a spus cu gura 
lui: «Săptămâna viitoare îţi voi aduce celălalt fragment. Trebuie şi el 
pus în siguranţă. Tot în caseta albastră. Dacă facem rost şi de al 
treilea fragment, timp de douăzeci de ani avem în mână bagheta 
industriei de...» N-am înţeles cuvântul. Şi l-am auzit şi pe director, 
parcă lăudându-se: «Numai cu ce avem în compartimentul al cincilea 
al casetei albastre se poate cumpăra jumătate din plaja de la...» lar n- 
am auzit... Dar nu era vorba de plaja de la Mamaia, pentru că individul 
cu ochelari şi-a amintit de-o aventură mai veche cu o contesă din 
Estramadura şi de nu ştiu ce prinţ pe care l-a cunoscut acolo... Şi de la 
prinţ au ajuns la un document din caseta albastră pentru care un 
anumit guvern, sau un anumit suveran ar oferi o flotă întreagă...” 
Cam aşa mi-a vorbit frate-meu şi în sinea mea eram mulţumit. Eu 
descoperisem caseta albastră: caseta puterii şi bogăției unor 
personaje care circulau numai deghizate şi în Rollsuri. Dar cine ştie ce 
mai conţinea caseta! Pentru că frate-meu a mai surprins, cu altă 
ocazie, câteva fraze în care era vorba despre necesitatea de a se 
ascunde în cel mai sigur loc, un loc care să nu bată la ochi „această 
valoare inimaginabilă”, care nu se afla depozitată la Banca Naţională, 
numai pentru că acolo era căutată cu înverşunare de tot felul de 
personaje sus-puse, deşi se prefăceau că se interesează de altceva. 
Numai cinci persoane ştiau unde se află caseta a/bastră, dar despre 
conţinutul ei de fericire şi teroare ştiau mult mai multe, mai ales cele 
de vază. „O voi depozita eu foarte bine, mi-a spus frate-meu. Dar mai 
întâi trebuie să învăţ ceva zidărie.” Mai târziu, peste vreo lună, mi-a 
spus că a terminat şi ascunzişul. Era foarte satisfăcut. 

- Şi n-a spus niciun cuvânt despre ascunziş? sări imediat 
cabanierul. 

- Absolut niciunul. Mi-am închipuit că trebuie să fie un ascunziş 
grozav, pentru că era foarte mulţumit. lradia de bucurie, ca atunci 
când mi s-a părut că înghiţise diamante. 

- N-ai încercat să întrebi, din curiozitate?... păru foarte mirat lon 
Petric. 

- Ba da... răspunse cam jenat Liviu lordan. Probabil că a fost prima 
întrebare după nu ştiu câţi ani, mulţi, mulţi ani... S-a supărat cumplit. 
Nu din cauza întrebării, mai mult din cauză că am călcat principiul. M- 
am scuzat, aşa cum era adevărat, spunându-i că aveam ideea unor 
ascunzători sigure, cu neputinţă de dibuit. l-am vorbit şi despre o 
scorbură sau despre o fântână părăsită, şi a început să râdă de mine. 
„Nu avem nevoie de ascunzişuri pentru o noapte, mi-a zis el. De 
ascunzişuri pentru opt generaţii sau măcar pentru câteva decenii. Ce? 
a continuat el. Tu crezi că vom putea exploata imediat valoarea cutiei 
albastre? Mai întâi trebuie să se liniştească timpurile, să vedem toate 
tainele ei, şi abia pe urmă să începem marea valorificare... Poate că o 


oferim unui singur personaj sau unei puteri, poate că o valorificăm 
succesiv şi parţial...” Mi-am dat seama că mai aflase câte ceva despre 
cutia albastră, dar nu l-am mai întrebat ce anume. Mi-a mai spus să 
nu am nicio grijă despre ascunziş. Altul mai sigur şi mai ingenios nu se 
putea găsi. Visam amândoi cutia albastră, el îmi mai scăpa câte o 
vorbă despre valoarea ei, despre anumite secrete excepţionale pe 
care le ascunde, şi despre valori fantastice, care nu cred că v-ar putea 
interesa, pe dumneata şi pe dumneata... În orice caz, în cutia albastră 
se găseau şi se găsesc valori de toate zilele cu care omul poate să-şi 
fericească zilele, dar mai mult ca nişte ornamente sau ca nişte 
indicaţii false pentru priviri şi controale indiscrete. Cutia albastră era 
împărţită în compartimente secrete şi în compartimente de suprafaţă. 
Fiecare valoare era contrafăcută, aşa cum peste un Tizian sau peste 
un Rembranat ai picta nu ştiu ce lucru frumos pentru a înşela privirile 
şi a feri tabloul, adevărata lui valoare, de toate primejdiile. lată ce mai 
aflase despre caseta albastră... Dar toate erau nişte visuri, pentru că 
scoaterea casetei din depozitul băncii, ca şi scoaterea oricărei alte 
valori, era practic imposibilă... Şi deodată apare iarăşi frate-meu ca 
după un ospăț cu diamante. „Gata! îmi spuse el. Caseta albastră e a 
noastră!” Şi mi-a spus că în urma bombardamentelor şi a altor 
primejdii depozitul băncii, dar în primul rând caseta albastră, vor fi 
dispersate într-un loc necunoscut. El bănuia că în străinătate, dar nu 
sunt sigur. În orice caz, convoiul trebuia să ajungă la prima gară după 
Chitila, la Buftea, şi abia acolo urma să fie îmbarcat în vagoane 
speciale. „Ori dăm lovitura în câmp, dar pentru asta ne trebuie forţe 
imense, ori o dăm în oraş, cu oameni puţini şi cu multă surpriză”, 
spuse el. Am ales cea de-a doua idee. Şi tot planul loviturii, tot planul 
atacului l-am făcut eu. La secundă, la cronometru. l-am arătat planul 
şi era foarte mulţumit. Nu erau necesari decât cinci oameni. Doi 
trebuiau să atace în faţă şi trei în spate. Şi mai trebuiau doi şoferi, cu 
maşinile gata să pornească, instalaţi undeva pe străzile laterale... Ei 
nu trebuiau să ştie nimic despre lovitură. Absolut nimic... 

- Noi eram! spuse lon Petric. Va să zică la asta am participat noi, la 
lovitura asta! 

- Tot la asta m-am gândit şi eu, mărturisi Paul Bălan, dar după ce 
am citit ziarele, la Bolintin. Câte năduşeli m-au apucat fără să-mi 
treacă măcar o dată prin minte ce lovitură am dat! Vorba vine, că n- 
am dat-o eu. Dar cine ştie care din noi a transportat caseta albastră?! 

- Asta a fost! reluă Liviu lordan firul povestirii. Numai că dumneata 
ai trădat consemnul. Te-ai apucat să citeşti ziarele... În sfârşit... El s-a 
ocupat de tot. Cum a aflat despre planul dispersării, cum a început 
organizarea atacului. A făcut rost de cei cinci, adică cei patru oameni 
care trebuiau să atace convoiul, pentru că şi el lua parte la atac... 
Numai un lucru uitasem, dar n-a uitat el: cine va deschide caseta 


albastră? Numai un mare specialist putea să izbutească treaba asta, 
probabil unul singur în ţară: perechea Negrupop. Şi ca să facă 
economie de oameni, i-a transformat şi pe ei în atacanţi. Prin ce 
metode a reuşit să-i atragă, nu ştiu. Nu mi-a vorbit despre nimeni 
altcineva decât despre perechea Negrupop, o să înţelegeţi mai târziu 
de ce... Despre altcineva nu mi-a vorbit şi asta a fost singura lui 
eroare. Dar era atât de sigur că va reuşi atacul! Şi de altfel i-a reuşit... 
A aflat toate amănuntele despre dispersare şi despre mersul 
convoiului. Nu direct, pentru că era bolnav, ci prin alte mijloace, care 
singure ar putea constitui un roman... El era bolnav în pat, foarte 
bolnav, o intoxicație cumplită, în fiecare zi avea câte o criză, şi în 
fiecare zi veneau alţi medici la căpătâiul lui. Mai ales în seara 
dinaintea atacului şi în dimineaţa atacului a avut două crize 
îngrozitoare. Erau o mulţime de oameni la căpătâiul lui. Paznici, 
funcţionari, numai oameni de la bancă. Mereu erau câte doi, trei, 
parcă ar fi făcut cu schimbul. Gemea şi cerea din când în când câte un 
medicament sau un pahar de apă, şi iar gemea şi voia să dea a 
înţelege că fusese otrăvit. La ora atacului erau vreo trei funcţionari de 
la bancă în camera lui. Pe toţi trei i-a prins acolo ora atacului. El s-a 
înspăimântat cel mai tare când a auzit vestea. A şi spus „Negrupop” şi 
a vrut să sară din pat, dar l-au ţinut ceilalţi. De sărit n-ar fi sărit nici în 
ruptul capului, pentru că era prea înalt şi n-ar mai fi semănat deloc cu 
cel pe care-l interpreta în pat. 

- Mi-am închipuit că erai dumneata! spuse cabanierul. Acum mi-am 
închipuit. Deci dumneata îi asigurai ăsta, cum se zice, chestia asta 
judecătorească... 

- Alibiul! îl ajută Liviu lordan. Da! Eu aveam rolul alibiului şi l-am 
interpretat bine... Atacul ştiţi cum s-a dat. Doi indivizi au oprit 
camioneta cu o maşină furată din faţa ambasadei italiene, iar alţi trei, 
frate-meu şi Negrupop, au atacat în spate, unde se afla caseta 
albastră... De atunci nu l-am mai văzut decât la spital. Nu ştiu unde s- 
a deschis caseta albastră, nu ştiu nici dacă s-a deschis. Ştiu doar că a 
plecat spre munte. Eu trebuia să aştept perechea Negrupop la 
Câmpina şi s-o arunc din tren. El urma să-i lichideze pe ceilalţi. Aşa ne 
înţelesesem dinainte. Trebuia să ne întâlnim a doua zi după atac, la 
ora douăsprezece şi jumătate, în Grădina Icoanei... 

- După ce ne lichida şi pe noi!... spuse Paul Bălan. De asta ne-a 
chemat în faţa gării, la oră de bombardament, ca să nu se audă când 
va trage în noi... Tot nu l-ar fi văzut nimeni, că erau pustii toate 
străzile. Cumplit, domnule! 

- Nu se poate! se împotrivi lon Petric mai mult de formă. Cum să 
ne lichideze, aşa, fără să fim vinovaţi?... 

Liviu lordan făcu un gest de neputinţă: 

- Asta era situaţia... Nimeni nu trebuia să afle despre lovitură. Nu 


trebuia să ştie nimeni cine e autorul loviturii... Şi cel mai sigur lucru 
era să-i facă pe toţi să tacă pentru totdeauna. Jumătăţi de măsuri nu 
ajungeau... 

- Dar eu eram nevinovat, domnule. Nu ştiam nimic şi nici măcar nu 
citisem ziarul, ca dumnealui... 

Gândul că fusese la doi paşi de moarte îl teroriza pe lon Petric. 
Sudoarea îi umpluse fruntea, iar masa tremura de zguduiturile pe care 
le făceau picioarele lui. 

- Şi dumneata... pe Negrupop? întrebă Paul Bălan, îngrozit şi el de 
răceala cu care fuseseră sau trebuiau să fie executaţi toţi martorii 
crimei. 

Liviu lordan răspunse mai întâi prin acelaşi gest de neputinţă, 
desfăcându-şi braţele. 

- Era hotărât totul, domnule... spuse el. Nici n-a fost nevoie să-i 
arunc din tren. Au sărit singuri. li chemasem pe platformă printr-un 
gest discret. Eram cu ochelari... şi cu şapcă pe cap. Am scos pistolul şi 
i-am somat să se predea. „Comisarul Vasiliu! le-am spus. Va să zică 
voi aţi atacat convoiul...” Atât le-am spus şi au sărit din tren. 
Comisarul Vasiliu era celebru prin cruzimea lui, era spaima pegrei. La 
cel mai mic gest, trăgea, dar de cele mai multe ori trăgea fără să 
observe vreun gest. Şi toţi pungaşii ştiau asta. Când auzea unul de 
comisarul Vasiliu, ştia că s-a curăţat. Singura şansă a celor doi 
spărgători era să scape sărind din tren. Am ştiut că se va întâmpla aşa 
când voi rosti numele comisarului Vasiliu şi mai ales parola: „Voi aţi 
atacat convoiul!” Numai comisarul Vasiliu putea să-i dibuie atât de 
iute pe agresori... Am fost nevoit să trag semnalul de alarmă ca să 
văd ce s-a întâmplat cu ei. Dacă unul din ei scăpa?... Căzuseră 
amândoi sub roţile trenului. Nimic nu se mai cunoştea din ei... 
Fantastic a fost altceva: comisarul Vasiliu era în tren! Luase urma lor. 
Cum? Asta a rămas o enigmă pentru mine... L-am auzit când s-a 
legitimat în faţa personalului ceferist care se adunase la locul 
accidentului. L-am auzit apoi, mă pierdusem şi eu prin mulţimea de 
gură-cască, şoptind un cuvânt pe care numai eu l-am sesizat: 
Negrupop!... Asta e povestea casetei a/bastre. Cam roşie povestea 
acestei casete albastre... 

- Cam roşie... aprobă printr-un oftat cabanierul. Şi putea să fie şi 
mai roşie... 

- Oare nu s-a răzbunat vreo forţă de sus? se cutremură lon Petric. 
Prea mulţi au pierit... 

Până atunci, Liviu lordan povestise, transformat parcă în alt om 
care îşi aminteşte nişte întâmplări nici prea triste, nici prea vesele. 
Rareori, în cursul povestirii, vocea lui trădase un sentiment propriu, de 
spaimă sau duioşie, de regret sau de ură. Fusese vocea unui elev care 
citeşte corect, cu intonaţiile învăţate de la profesor, o lecţie din 


manual. Şi deodată redeveni acel Liviu lordan cu mişcări rare, cu 
priviri sigure, mereu treaz, mereu în alarmă, cu un aer vag de 
superioritate şi ironie pe faţă, redeveni omul care trebuie să ajungă la 
ţintă. 

- Da, domnule! spuse el. Aceasta e povestea. Au trecut douăzeci şi 
trei de ani şi abia începe... Cutia a/bastră... Undeva se află cutia 
albastră. În testamentul pe care mi l-a lăsat prin dumneata şi prin 
dumneata se află cheia... Dumitale ţi-a şoptit cuvântul: cabană. lar 
dumitale ţi-a şoptit cuvântul: /u/ie. Lovitura s-a dat în julie. Ştim. Toată 
lumea ştie. lar cutia albastră, sau conţinutul ei, se află undeva la o 
cabană. 

- Dar dacă a vrut să spună altceva, sau dacă aiura?... întrebă iarăşi 
lon Petric. 

- Nu, domnule! răspunse sec Liviu lordan. Au fost ultimele cuvinte 
pe care le-a rostit. A simţit că e pe moarte, altminteri n-ar fi suflat 
nimic. Şi-a închipuit că voi da peste dumneata şi peste dumneata şi 
că, împreunând cuvintele rostite, voi închega cheia. A fost ultima 
măsură de prevedere pe care o putea lua. A fost o idee genială... Dar 
nu şi-a închipuit că fiecare va ajunge la alt spital. Din cauza echipelor 
de salvare, am pierdut douăzeci şi trei de ani până v-am găsit şi am 
aflat testamentul pe care vi l-a lăsat. A fost singurul lucru care nu i-a 
trecut prin minte. Dar cui putea să-i treacă prin cap, mai ales în starea 
în care se afla el, că echipele de salvare ar putea să transporte pe 
fiecare din cei trei răniţi la alt spital?... /u/ie şi Cabană!... Ce 
semnificaţie pot să aibă cuvintele astea? Fără îndoială că la o cabană 
s-a ascuns cutia albastră. Fără îndoială că în iulie s-a ascuns. Dar asta 
nu e o cheie... 

- Sigur, sigur la o cabană? întrebă lon Petric. 

- Absolut sigur! Nu mai încape nicio îndoială, am spus o dată. A 
învăţat zidărie ca să poată construi singur ascunzişul. lar în perioada 
când mi-a spus că pregăteşte ascunzişul, a fost plecat. Şi mi-a spus că 
se duce undeva spre munte, abia acum îmi amintesc... Şi mai e ceva, 
foarte important... deşi poate că ar fi fost mai bine să nu ştiţi şi asta... 
Nu, nu e vorba de amănuntul acela esenţial pe care-l veţi afla la 
sfârşit... E vorba chiar de cabana aceasta... Inainte de război şi în 
timpul războiului, deci şi în timpul loviturii, a aparţinut chiar băncii la 
care era depozitată caseta a/bastră. Era cabana băncii, el o cunoştea 
foarte bine şi probabil că era aici ca la el acasă... Şeful pazei secrete... 

- Dacă ne-am interesa, s-ar putea să aflăm că în acel iulie a murit, 
prin accident, îngrijitorul cabanei acestea... insinuă Paul Bălan. 

- Nu mai este nevoie, dacă te gândeşti că prin acest amănunt ne- 
am întări convingerea că aici s-a ascuns cutia albastră, răspunse 
nepăsător Liviu lordan. E foarte posibil să se fi întâmplat ceea ce spui 
dumneata. Dar nu mai avem nevoie de un amănunt în plus. Asta e! 


Cutia albastră se află undeva aici! 

- Dacă se află în cabană, o găsim! se răsti către pereţi lon Petric. 
Nu se poate! O vom găsi! Fir-ar să fie de cutie! 

- Şi dacă se află în apropierea cabanei? Dacă se află în zona 
cabanei? întrebă Paul Bălan. 

Liviu lordan se ridică subit în picioare. Părea transfigurat, îi 
tremurau pleoapele şi buzele. 

- Da! spuse el. Am complicat stupid lucrurile! Nici nu se putea o 
cheie mai simplă şi mai sigură! Nu! Ascunzişul nu se află în jurul 
cabanei, nu se află în munţi sau în pădure. E stupid! Pentru asta nu 
trebuia să înveţe zidărie. Şi cum ar putea să fie lăsată o asemenea 
valoare pe seama hazardului?! S-o scoată la iveală orice furtună, orice 
întâmplare... El nu putea să gândească aşa cum ar fi gândit un simplu 
spărgător. Absolut sigur. Sunt convins că a ascuns cutia într-un loc 
elegant, sunt convins că a făcut o adevărată operă estetică din 
ascunziş. Pentru a sparge ceva nu trebuie să înveţi zidărie... Mi s-a 
lăsat o cheie foarte simplă şi clară: /n iulie am fost la cabană! Asta e 
cheia definitivă! /n iulie, ca să ştiu că e vorba de lovitura din iulie, aşa 
cum o numisem... şi la cabană, ca să ştiu că s-a ascuns totul la casa 
de munte a băncii! Asta e tot secretul! Cutia albastră se află aici, în 
această cabană! Nu în altă parte! Aici! E cel mai clar testament care 
mi se putea lăsa! De aceea putem spune că suntem posesorii cutie; 
albastre! Deocamdată atât! Mai târziu vă voi destăinui şi ultimul 
amănunt... Dar mai întâi să găsim cutia albastră! Şi nu se poate să n-o 
găsim! 

- Dacă e aici, şi în mod sigur e aici, spuse cabanierul impresionat 
de pasiunea cu care vorbise Liviu lordan, nu se poate să n-o găsim! 
Mă gândesc la cea de-a doua pivniţă... 

- Da, domnule! Vom face planul întregii cabane şi-l vom gândi, şi 
vom gândi mai ales ascunzătoarea, ideea ascunzătoarei. Vom proceda 
prin eliminare. Sunt locuri în care nu pot fi ascunse obiecte de felul 
cutiei albastre. |n sobe, care se dărâmă şi se refac. Sobele nu ne 
interesează. Şi nici zonele în care nu sunt posibile lucrări de zidărie, 
de pildă în bârne sau în tot ce e parte lemnoasă. Sau în obiectele 
mobile, cum ar fi paturi, scaune, mobile, lucruri deteriorabile. Trebuie 
să căutăm un ascunziş care să reziste câtorva decenii de uzură. lată 
deci şi ideea lucrărilor şi zonelor imobile. Dintr-o dată, înainte de a 
începe căutarea, înainte de a avea planul cabanei, am redus imens de 
multe zone... Nu vom mai orbecăi, ci vom căuta să mergem la sigur! 

II ascultară amândoi hipnotizaţi. Simţeau puteri şi energii şi 
hotărâri urcând în ei. 

- Numai să rezistăm până la primăvară! se rugă cabanierul. Dacă 
am avea ce mânca... Dar... 

- Spune, domnule! îl invită Liviu lordan. Bănuiesc ce vrei să spui! Ai 


dosit undeva alimente... 

Celălalt rămase năucit. Simţi acelaşi şuvoi rece şi cutremurător 
care-l zguduise în clipele când crezuse că va fi acuzat de moartea lui 
George lordan. 

- Da... nu putu el să suporte oţelul scăpărător din privirile lui Liviu 
lordan. Uitasem... De fapt, nici nu ştiam... Pentru că sunt proprietate 
personală... Sunt ale celor doi fraţi şi ale femeii... şi sunt încuiate într- 
o ladă, în pivniţă. Un sac cu făină şi... mi se pare, jumătate de porc 
afumat... Vreo şaizeci de kilograme de carne, că era un porc uriaş, ca 
un vițel... 

- Şaizeci de kilograme! îl privi cu dispreţ Liviu lordan. Ştii 
greutatea, ştii şi cum arăta porcul... dar nu ştiai că sunt depozitate în 
pivniţă... 

- Poate din respect pentru proprietatea altuia, găsi cabanierul altă 
scuză. 

Liviu lordan râse de-a binelea şi tăinuitorul se simţi în sfârşit în 
apele lui. Lui lon Petric i se înroşiseră şi fălcile şi chelia lucioasă. 

- Dacă e bucurie generală, aş vrea şi eu... 

- Ştiu, domnule, ce vrei să spui. Te gândeşti iar la fetele de 
dincolo... O să grăbim treburile, domnule. O să facem ospăț unic, 
domnule. De asta puteţi fi siguri. Un ospăț cum nu s-a mai pomenit. 
Atunci vă voi destăinui şi ultimul amănunt! Dar până atunci, trebuie să 
găsim cutia albastră... şi, înainte de asta, s-ar părea că am avea 
dreptul să luăm masa de seară! Puteţi să aduceţi ceva mai multă 
mâncare... 

Petric şi Bălan porniră la iuţeală spre magazie. Dar fură opriţi 
înainte de a ajunge la uşa care ducea spre dependinţele cabanei. 

- Aţi uitat un amănunt esenţial! râse Liviu lordan. Aţi uitat să luaţi 
cheia mea. Şi fără ea, nu puteţi să deschideţi magazia. Prindeţi-o! 

Se ridicase şi Liviu lordan de la masă. Faţa i se luminase. Incepu să 
se plimbe prin sufragerie, parcă pe o alee, fără să se grăbească. Din 
când în când îl pufnea râsul. Alteori scăpa şi murmure, şi exclamaţii. 
Unul dintre murmure deveni deodată voce: 

- Da, domnule! Imbecilii!... Amănuntul esenţial. La sfârşit îl vor 
auzi. Va fi un singur cuvânt: Gata!... Unul în gură, altul sub burtă... 
Amănuntul esenţial... 

Apoi din nou începu să se plimbe, aşteptând fără interes sosirea 
celorlalţi. 

Cabanierul se dovedi, de astă dată, foarte generos. Aduse o pâine 
cât roata carului, tot şirul de cârnaţi, un caşcaval neînceput, tot felul 
de cutii de conserve şi o şuncă de toată frumuseţea. Mai poposiră pe 
masă şi câteva sticle de vin. Banchetul era pe cale să înceapă. Dar 
parcă se auzise un pocnet uşor în uşa care ducea spre dormitoare. 
Toţi ciuliră urechile. Câteva secunde, nimic. Apoi o trosnitură, sus, pe 


coridorul dormitoarelor. 

- Ssssst! făcu Liviu lordan. S-ar putea să fi intrat. N 

- Domnule! Să-i luăm ostateci. Şi facem schimb cu fetele. li 
eliberăm dacă ne dau fetele pentru câteva zile. 

- Sssssst! Imbecilule! Fetele le putem lua oricând şi oricum... Poate 
că a fost vântul... 

Dar nu fusese vântul. Se auzi un zgomot distinct de uşă care se 
închide. Apoi un altul de uşă care se deschide, scârțâind. 

- E uşa de la camera dumneavoastră! anunță în şoaptă cabanierul. 
Precis. li cunosc scârţâitul dintr-o mie. 

Liviu lordan făcu un semnal mut de atac. Porniră toţi în vârful 
picioarelor, lăsându-se conduşi de cabanier. Când ajunseră la uşa care 
dădea spre scara interioară, cel din ariergardă îşi scoase de sub 
pulover pistolul. Apoi traseră uşa după ei şi o zăvoriră pe dinafară, ca 
să întârzie la nevoie fuga spărgătorilor. g 

Dar mai exista un zăvor geamăn şi în interior. Inainte de a se trage 
acel zăvor, uşa se crăpă de o palmă pentru a face loc de trecere unui 
căţel cu urechi inteligente şi cu întrebări în priviri. Deşi graba era o 
problemă vitală, mogâldeaţa care ieşise de sub tejghea, dintr-o ladă 
întoarsă cu fundul în sus, îşi pierdu o secundă pentru a strânge foarte 
ceremonios laba căţelului, care acţionase cu o precizie extraordinară, 
aşa cum fusese învăţat, la cel dintâi semnal pe care i-l dăduse zeul lui 
drag: o pocnitură în lemnul tejghelei. 

Apoi Tic trase zăvorul pe dinăuntru şi mai pierdu o clipă în faţa 
mesei încărcate. 

- Doamne! Cum aş putea să fac să iau totul?! 

Işi scoase iute cureaua şi o puse pe masă, apoi găuri pâinea drept 
la mijloc cu primul obiect mai lung pe care-l zări în faţa ochilor: 
cleştele de sobă. Trecu prin tunelul făcut în pâine cureaua, îi încheie 
catarama şi-şi agăţă noul obiect de gât ca o tobă. Cârnaţii îi azvârli 
spre Tombi. 

- Să nu cumva să... pierzi vreunul... 

Dar Tombi făcu o mutră atât de ofensată, încât bravul cireşar îşi 
tuguie buzele în semn de sărut. Echipat astfel, fugi spre uşă. Deschise 
repede uşa de la tindă şi o lăsă căscată. Cu uşa de la intrare avu mai 
mult de furcă. Scoase drugul din scoabele strâmte şi mai trebui să 
tragă vreo două zăvoare. Se întoarse iarăşi în sufragerie, mereu cu 
toba bălăbănindu-se, înşfăcă şunca cea frumoasă, caşcavalul pe care 
mai întâi trebui să-l găurească şi să-l sfredelească pentru a-l pune pe 
mână ca o brățară, şi îşi umplu braţele cu cutiile de conserve. Ba mai 
târi după el, legată cu o sfoară, tot de gât, o sticlă de Fetească 
Neagră. Incărcat astfel, că abia se putea mişca, porni pe calea pe care 
tot el şi-o deschisese. Parcă auzea tropote de paşi pe scară. 

Chiar se opri o secundă, contrariat, în uşa antreului. Aşa de repede 


să se fi dezmeticit ăia? Ba nu! Cotiseră, la începutul scării, spre 
dependinţe. In sfârşit, spărgătorul nesătul ajunse la uşa care-i asigura 
libertatea şi viaţa. O deschise şi porni cu cățelul lui drag spre casa din 
vale, unde şase prieteni sufereau tortura foametei. Şi deodată 
îngheţă. Auzi o bubuitură care-i zdruncină spatele. Şi Ţombi se sperie. 

Oare a tras cineva?... „Uffff! Ce prost mai sunt! îşi reveni puştiul. 
Asta n-a fost bubuitură de pistol, ci de tun. Ştiu eu ce s-a întâmplat! S- 
a închis uşa cabanei!” 

Intr-adevăr, cu o bubuitură năprasnică se închisese uşa cabanei. 
Până şi în fundul pivniţei, unde se aflau cei trei căutători de borfaşi, se 
auzise cumplita bubuitură. 

- Asta ce-a fost? se sperie lon Petric. Parcă s-a tras cu tunul! Oare 
n-au dinamită sau arme la ei? 

Liviu lordan nu-i răspunse nimic, nici măcar nu-i aruncă o privire. 
Ultimele evenimente, zgomotele de sus şi căutarea, îl nelinişteau. 
Rămase nemişcat câteva secunde, obligându-i şi pe ceilalţi să stea 
locului, apoi porni spre sufragerie. Dar fu nevoit să se oprească odată 
cu ceilalţi. Uşa era zăvorâtă de dincolo. 

Se opintiră toţi trei, adunându-şi toate puterile, ca să scoată uşa 
din ţâţâni. Şi abia reuşiră să evite, în ultima clipă, o prăbuşire rea, 
odată cu uşa. 

Petric şi Bălan începură să gesticuleze şi să urle ca nişte apucaţi. 
Alergau la uşi, la ferestre, trăgeau zăvoarele, căutau în sobă, sub 
mese, sub tejghea. Numai Liviu lordan încremenise undeva, în mijlocul 
sufrageriei. Nu vedea şi nu auzea nimic. Se gândea la o singură frază, 
la un răspuns pe care-l primise cu câteva ore mai înainte: Am avut 
mare nevoie... Am avut! 

- Ne-au luat absolut toate alimentele! îl trezi vocea îngrozită a 
cabanierului. Tot ce-am adus din magazie. Probabil că ne-au invadat 
toţi şapte, şi invalidul... 

- Lasă, domnule, fleacurile ăstea... îi răspunse cu un calm uluitor 
Liviu lordan. Asta mai contează acum! După ce ai găsit un porc întreg 
în pivniţă... 

- Numai jumătate... se grăbi să precizeze manipulatorul balanței. 
Ne-au luat şi-o sticlă de vin. Oare-au avut şi complici? 

lon Petric se înfuriase groaznic. Era congestionat tot. Chelia 
lucioasă părea o sfeclă smălțuită. 

- Eu zic să mergem după ei! îşi strânse el pumnii şi începu să-i 
scapere, aşa cum făcea uneori Liviu lordan. Mergem şi aranjăm totul 
încă din noaptea asta... 

- Domnule! Imbecil să nu fii! Dispariţia alimentelor e un fleac, 
domnule, o aiureală. Le-aş da şi tot porcul, dacă aş şti că n-au stat aici 
în timp ce noi discutam despre cutia a/bastră. Le-aş da tot ce avem 
aici, şi mi-aş mânca bocancii, şi după ce s-ar termina, mi-aş roade 


piciorul... Nu mai contează alimentele! Ca să fie foarte clar! 

- Au fost aici? Au stat aici? se îngrozi cabanierul. 

- Unul dintre ei în orice caz! răspunse Liviu lordan. Cel care le-a dat 
drumul. Cel mic, pesemne. Deci ni s-a declarat război! 


Capitolul XI 
1 

Ursu îl aşteptase pe Tic pe la jumătatea drumului. Era îngrijorat, 
îngheţat şi deodată văzu ceva ca o minge înaintând prin vijelie. Se 
repezi înaintea arătării în formă de sferă, pentru că era precedată de 
o alta, mică şi lunguiaţă, urmată de un şarpe nesfârşit. 

- Ticuşor! se încălzi subit vlăjganul. 

- Ursule! Te rog din tot sufletul. Te rog aşa cum nu te-am rugat 
vreodată... Du-te înainte, du-te singur, şi repede, şi nu le spune nimic. 
Intră şi fă-te îngrijorat. Te rog... 

- Dar cu ce te-ai îmbrăcat? întrebă Ursu, orbit de vijelie sau poate 
numai prefăcându-se orbit. Nu vrei să te ajut şi eu? Dacă nu... uite, 
plec. 

li vorbise la ureche, şi parcă simţea un miros foarte neobişnuit. 
Parcă de un veac nu-l mai simţise. 

- Te rog, Ursule... Hai, du-te! 

Putea Ursu să nu-l asculte pe cireşarul la care ţinea mai mult decât 
la lumina ochilor? Plecă imediat şi încă într-o goană care-l uimi până şi 
pe Tombi. _ 

Bineînţeles că Tic nu intră în cabană imediat. Işi aranjă mai întâi 
obiectele cu care era încărcat, în aşa fel ca să pară umflat sau 
cărăuşul unei întregi orchestre lăutăreşti. Ursu lăsase uşa crăpată. O 
deschise încet. Mai întâi trecu Tombi, apoi încăpu cu mare greutate şi 
el. Apoi începu să păşească în vârful picioarelor prin antreu... dar uşa 
cabanei bubui ca o canonadă. 

Toţi cireşarii erau în prag. Ba şi Dan, în spatele lui Ursu. Se 
întâmplase ceva, pentru că Ursu aprinsese şi cea de-a doua lampă, 
luată de la cabana-centru, şi-i mărise flacăra aşa de tare, că părea un 
reflector. Şi toată lumina celor două lămpi cădea pe el, probabil tot 
pentru că le aranjase Ursu într-un fel anumit. Şi toţi îl priveau cu ochi 
holbaţi, se cruceau şi iar îl priveau, şi se frecau la ochi, iar cuvintele le 
amuţiseră pe buze. 

- Asta nu-i nimic! se răsti foarte vesel cireşarul. O să vedeţi voi mai 
târziu! 

- Nesuferitule! se auzi glasul cel mai drag. Ce-ai făcut acolo? l-ai 
cucerit? l-ai adormit? 

Abia atunci se strecură printre picioarele lui Tic politicosul Ţombi. 
Dar nu se opri, ci merse, merse înainte pentru a i se putea admira 
isprava. Târa după el vreo zece metri de cârnaţi. 

- Eu cred că suferim de sugestie colectivă, se resemna Lucia. Spun 
şi eu cum spunea cel din Kon-Tiki când i s-a arătat peştele 
necunoscut: Aşa ceva nu poate să existe... Zău, Ticuşorule... 

In clipa aceea, Ticuşor scăpă jos tot ceea ce ţinuse în braţe. 


Rămase numai cu sticla, agăţată de umăr ca o goarnă, cu pâinea 
care-i atârna ca o tobă şi cu caşcavalul ca o armonică neobişnuită. 
Oare-i mai spusese vreodată Lucia: 7/cuşorule? Trebuia neapărat să 
recitească romanele cireşarilor, ca să vadă... 

- Răspunde, Ticuşor! îl somă Victor. Ţi s-au dat toate acestea sau 
le-ai luat? E cea mai importantă problemă. Zău că-ţi facem pe urmă 
triumful. 

- Le-am luat! l-am încuiat sus şi le-am luat totul. Au mai rămas 
două sticle cu vin. Am pus mâna şi pe o cutie de chibrituri, fiindcă 
stătea degeaba pe masă. 

- inseamnă că e foarte grav, Ticuşor... spuse Victor. 

- Foarte, Victor. Foarte, foarte grav! încuviinţă teribilul spărgător. 

2 

Tic îşi depănase fantastica lui povestire pe întuneric absolut. 
Lămpile se stinseseră, după ce geamurile fără zăbrele fuseseră 
baricadate şi uşa de la intrare zăvorâtă şi, de asemenea, baricadată 
cu paturi, mese şi scaune de fier. Focul abia mocnea în godin. 
Lemnele se puneau rar, camuflându-se fiecare rază. In preajma 
fiecăruia se aflau lemne, butuci mai mari sau mai mici, care la primul 
semnal se puteau preface în proiectile. 

Relatarea lui Tic îi ţinu pe toţi cu sufletul la gură şi îi duse iarăşi 
într-un univers de spaime şi nelinişti, într-un univers ameninţat de 
groază şi teroare. 

Se lăsă tăcere în încăperea întunecoasă şi ca întotdeauna în clipele 
cele mai grele, în clipele decisive, aşteptau cuvintele aceluia care 
trebuia să devină imediat conducătorul lor. 

- Doamne! exclamă Maria. larăşi, iarăşi groaza. De jur împrejur 
numai groază... Şi această teroare albă! N 

- Nu, Maria! se auzi vocea lui Victor. Incepând din momentul 
acesta, vijelia devine cel mai preţios aliat al nostru. Nu înţelegi? Cine 
poate sta în vijelie măcar un minut, pentru a pândi o mişcare de-a 
noastră, o imprudenţă, ceva de care ar putea să profite criminalii de 
dincolo? Vijelia îi împiedică şi, cu cât va fi mai tare, cu atât va fi mai 
bine pentru noi... Şi nu e numai asta. Nu-şi pot face ascunzişuri şi nu 
pot să atace prin surprindere. Intotdeauna le vom vedea urmele... 
Vijelia e numai în avantajul nostru. 

- Şi crezi că ei nu ştiu asta? spuse Lucia. Crezi că nu vor căuta alte 
mijloace? 

- Nu, Lucia. Deocamdată nu... Cred că ne vor lăsa în pace. 
Bineînţeles că vom fi foarte prudenti... Dar cred că ne vor lăsa în 
pace... adică ne vor lăsa să murim... Pentru că suntem condamnaţi la 
moarte... în raport cu ei... şi chiar de către ei. Mai devreme sau mai 
târziu. Prin foamete, prin îngheţ... Din clipa aceasta nu ne mai putem 
bizui decât pe ce avem aici: pe alimentele pe care ni le-a adus bravul 


nostru Ticuşor şi pe lemnele pe care le avem... Dar şi alimentele se 
vor termina odată... şi se vor termina şi lemnele... Deci, în faţa lor, noi 
suntem condamnaţi la moarte. Cale de scăpare nu e... Numai dacă 
apare cineva din văzduh... Abia atunci vom fi în primejdie directă, abia 
atunci ne vor ataca... Dar, fiindcă nimeni nu ştie că am rătăcit prin 
părţile astea... până se va trezi cineva, va trece timp şi... 

- Nu e absolut nicio cale de scăpare? se îngrozi Maria. Nu putem să 
fugim pe undeva? Nu e o trecătoare, o pârtie secretă, un tunel, orice? 

- Ştiţi foarte bine că nu... răspunse Victor. Am căutat să-l tragem 
de limbă pe cabanierul de aici, care cunoaşte cel mai bine drumurile şi 
situaţia, mai ales că l-a prins o avalanşă tot la cabana asta... Şi zău că 
era interesat să scape de noi... ca să nu ne dea din alimentele lor... Şi 
atunci când noi discutam cu el despre hartă, ştiau că nu ştim absolut 
nimic din tainele lor. Deci n-avea niciun motiv să ne mintă... Şi ne-a 
spus că nu e nicio cale de ieşire, nicio potecă, niciun drum, nici măcar 
pentru alpinişti. A fost unul, cu zece ani în urmă, care trecea peste o 
prăpastie, la Vadul Lupilor mi se pare... Brrrr! lar lupii!... Dar l-a 
distrus avalanşa. Din prăpastia de vreo patru, cinci metri, peste care 
era aruncată o punte, s-a făcut o prăpastie de peste douăzeci de metri 
şi, zicea el, oblică şi cu margini de gheaţă. Deci n-avem nicio scăpare, 
decât hazardul... rezistenţa noastră şi slăbiciunea lor, dar aici mă 
îndoiesc, pentru că şeful lor e foarte sigur şi cu un sânge rece 
nemaipomenit... deşi numai din siguranţă şi superîncredere în el în 
raport cu noi am putut să-l cambriolăm şi să-i aflăm extraordinara 
taină... Rezistenţa noastră, erorile lor... şi hazardul ne pot salva din 
situaţia în care suntem acum... 

- Numai să nu comitem şi noi erori... se auzi vocea invalidului. 
Trebuie să fim de-o prudenţă... Mă gândesc mai ales la Maria şi la 
Lucia... 

- O să vedem noi... spuse Ursu. 

- Au cel puţin un pistol... aminti Victor. Dacă ajung să tragă în noi... 
Vă închipuiţi ce ar însemna să fie unul din noi rănit sau... Uf! Trebuie 
să luăm imediat câteva măsuri! Mai întâi să mutăm dormitorul în 
cealaltă aripă... 

- Ne vor ghici după coş, după fum... descoperi lonel. 

- Nu... îşi aminti Ursu. Tu nu ştii, lonel. Am deszăpezit eu coşul. E 
unul singur, pentru toate cele trei sau patru sobe, că se mai poate 
pune una şi în spălător. Lui Victor i-am spus, adică el mi-a spus mie... 

- Mutăm camera acolo... reveni Victor. Cred că la asta nu se vor 
gândi. Şi primul atac, chiar înarmat, va fi fără urmări. 

- Bun! spuse Dan. Am găsit şi eu ceva! Avem cu ce baricada 
geamurile! In aşa fel ca să nu se poată trage prin ele. la ghiciţi! 

- Cu suprafeţele meselor! spuse Tio. Dar tu m-ai făcut să mă 
gândesc la ele, se dovedi foarte generos aducătorul şuncilor şi cutiilor 


de conserve. 

- Mai sunt şi-n spălător nişte tăblii, îşi aminti Lucia. Le putem 
transforma tot în baricade. Prin urmare, nu se poate trage prin 
geamuri. 

- Gata! Deocamdată ajunge! hotărî Victor. Mutăm dormitorul şi 
întreg sediul cireşarilor în aripa cealaltă. Dar mai întâi, până se 
răceşte godinul, facem baricade. Ce zici, Ursule? Putem să aprindem 
lampa, cu flacără mică? Să ştim pe ce lume suntem. Ar fi prea mare 
coincidenţa să vină tocmai acum în recunoaştere... Dar nu cred. 
Imposibil! Sunt prea siguri pe ei... 

- Putem, răspunse Ursu. O să fac eu o mică recunoaştere, 
împreună cu Ţombi... 

- Atunci o fac eu! sări Tic. Eu şi Tombi... 

- Zău, Ticuşorule! se rugă Ursu la rândul lui. Prea multă glorie vrei. 
Te rog din tot sufletul... 

- Uffff! făcu băiatul cel blond, încălzit de duioşie. 

Ursu nu ieşi imediat. Se postă la una din ferestre şi aşteptă câteva 
minute. Se obişnui cu viscolul de-afară şi putea să deosebească orice 
siluetă pe fondul alb al vânzolelii. Nu trecuse nimeni, prin urmare 
putea să iasă. Mai întâi îi dădu drumul lui Ţombi, apoi reveni în 
cameră, pentru o clipă, şi luă ceva de pe patul lui. II chemă pe Tic să 
facă de gardă la fereastra la care stătuse el mai înainte, apoi conveni 
cu ceilalţi să aprindă lampa, cu flacără mică, chiar în clipa când va ieşi 
pe uşă. 

Deschise încet crăpătura, după ce-l învăţă pe Tic să pună drugul de 
siguranţă. Ţombi îl salută cu coada, nu cu capul care trebuia să 
rămână de veghe. Apoi ieşi şi Ursu. Tic îl zări de la geam, îl văzu 
înaintând câţiva paşi prin zăpadă, apoi nu-l mai zări. Subit. Parcă l-ar fi 
înghiţit pământul. Dar pentru că Tombi înainta liniştit prin zăpadă, 
puştiul nu-şi făcu nicio grijă. f 

Ursu sacrificase totuşi un cearşaf. Il sparse la mijloc, apoi şi-l trase 
pe gât ca pe o foaie de cort. Peste glugă îşi legă o batistă albă. Nu se 
mai putea distinge din zăpadă. Simţi şi pumnalul în buzunar şi prinse 
parcă mai mult curaj. Dacă se va ivi o situaţie excepţională, va arunca 
pumnalul... pentru că din apropiere nu i se putea întâmpla nimic. 
Numai de la distanţă, cu pistolul, putea fi doborât. Oh! Dacă l-ar ataca 
vreunul de aproape! Merse pe poteca aproape acoperită iarăşi de 
zăpadă, înfruntând vijelia. Ţombi, dresat, era mereu înaintea lui cu 
câţiva metri. La cabană se vedeau lumini. Două camere erau 
luminate, sus. Dar cu nămeţii uriaşi din jurul clădirii nu exista sus. 
Ursu se opri un moment undeva în faţa cabanei; rămase nemişcat, cu 
privirile încordate. Apoi îşi începu ascensiunea pe nămeţi. Incet, încet, 
până ajunse în dreptul primei ferestre luminate. Se uită înăuntru şi 
Zări... o cameră goală. Un instinct fulgerător îi comandă mişcarea 


următoare: se aruncă în zăpadă ca un nebun, chiar în clipa când auzi 
pocnetul, o clipită, o sutime de secundă mai înainte. Şi chiar în cădere 
îşi calculă mişcarea următoare. Adică îşi prelungi căderea printr-un 
dublu salt rostogolit care-l scoase din raza ferestrei ucigaşe. Incă două 
salturi şi ajunse pe pârtie, în deplină siguranţă, dar la picioarele lui se 
tânguia un Ţombi foarte neliniştit. 

- Am fost un neghiob, Ţombişor, începu Ursu să se spovedească. 
Am căzut în cursă. Au luminat o fereastră falsă, ca să tragă de după 
una sigură. Noroc că m-a fulgerat camera aceea goală. Nu ştiu cum 
dracu s-au aprins aşa de repede gândurile. „Dacă-i goală, e o cursă”, 
aşa mi-am zis. Şi m-am trântit. 

Cam aceleaşi cuvinte i le spuse Ursu, câteva minute mai târziu, lui 
Victor, pe şoptite, în noul dormitor care începea să se încălzească. 

- Îmi vine să te strâng de gât! îi răspunse Victor tot în şoaptă. Nu-ţi 
dai seama că tu eşti toată puterea noastră? Fără tine ar fi fost toţi trei 
aici. Brrr! Jură-mi că nu mai faci o imprudenţă ca asta... Dacă măcar 
mi-ai fi spus mie, sau lui lonel, ţi-am fi atras atenţia asupra ferestrei... 
Fir-ar să fie! Şi mai am o teamă... Ştii ce s-ar putea întâmpla? Ar putea 
să creadă că e cel mai bun moment psihologic pentru atac. Tu ce 
crezi? 

- Eu ştiu... răspunse Ursu cam stânjenit. Cred că aşa se va 
întâmpla, dar mi-e teamă că nu-mi dai voie să-i aştept afară... 

Victor ştia, simţea mai bine zis, că de afară s-ar fi apărat cel mai 
eficace. Dar era şi un risc, care putea să se transforme într-o 
catastrofă. 

- Zău, Victor... şarjă Ursu când îi simţi ezitarea. Ţi-l aduc aici... 
adică de ce să-l aduc, că n-avem cu ce să-l hrănim, dar pistolul în 
orice caz ţi-l aduc, şi jumătate din mâna lui dacă aveţi nevoie... Ah! Ce 
l-aş mai trăsni... Tu înţelegi că a vrut să mă împuşte? A tras ca să mă 
omoare. Ai văzut gaura în cearşaf? Zău că mi-a răzuit pielea de pe 
umăr. Lasă-mă! 

- Nu! răspunse Victor scurt şi Ursu înţelese că partida e pierdută. E 
nu ştiu cât la sută risc să tragă iarăşi în tine. Şi chiar dacă ar fi un 
milion, tot nu te-aş lăsa. Gata! S-a încheiat! 

Ursu se retrase în dormitor. Ceilalţi orbecăiau prin întuneric. 
Făceau paturile, îşi aranjau noua locuinţă. 

Şi deodată se auzi un zgomot asurzitor în camera pe care o 
părăsiseră de jumătate de oră. Ursu alergă ca un fulger la fereastra lui 
de veghe. Şi văzu trei umbre îndepărtându-se grăbite pe pârtie. După 
o secundă dispărură în vânzoleala albă. 

- Acum să mă laşi... îi şopti iarăşi lui Victor. Acum ar fi 
contramomentul psihologic. 

- Dacă mai insişti, se enervă Victor, voi fi nevoit să mă sfătuiesc cu 
Lucia. 


Era dureros, era neloial că-l ameninţase astfel pe Ursu, dar trebuia 
neapărat să-i reteze elanurile care puteau să-i coste pe toţi viaţa. Fără 
Ursu... Dar Victor nu mai avu putere să se gândească mai departe. Se 
cutremură şi simţi cum îl gâtuie cineva. 

Atacul celor trei fusese mişelesc. Aruncaseră prin fereastra 
nebaricadată trei sticle pline cu benzină. 

- Doamne! spuse Maria. La asta nu ne-am gândit. Au vrut să ne 
dea foc. Şi dacă nu erai tu, Victor, cred că am fi ars ca nişte paie... 

- Işi răzbună fraţii din bordei! spuse Dan. 

3 A 

Cei trei erau sus, în camera cabanierului. Işi mutaseră acolo 
locuinţa şi sediul. Camera era ca un turn şi mai ales ziua se putea 
transforma într-un post de observaţie ideal. 

- N-a luat foc! N-au luat foc! spuse cabanierul. Şi am aruncat 
fiecare în altă direcţie. Dumneata ziceai că nu există să nu se 
aprindă... cum vine asta? 

- Dacă vreţi neapărat să-i prăjiţi sau să-i faceţi să iasă din bârlog, 
atunci veţi reuşi mâine... Dacă mai aveţi benzină, aveţi toate 
şansele... 

- Adică dumneata nu vrei să vii? înţelese lon Petric. 

- Pe mine nu mă interesează, domnule. E prea barbar, şi prea 
inestetic... şi ca să fiu sincer: absolut inutil! V-am spus că sunt 
condamnaţi la moarte oricum. Vreţi neapărat să moară imediat? Parcă 
aveaţi alte intenţii cu domnişoarele de acolo. Să vedeţi cât de frumos 
vor ieşi când vor intra în conflict cu stomacul... Ca nişte mironosiţe vor 
bate la uşa noastră... 

- Dar adineauri de ce n-am reuşit să-i aprindem sau să-i scoatem 
din casă? 

- Fiindcă s-au mişcat foarte repede, răspunse Liviu lordan, aproape 
cu admiraţie în voce. Trebuie să avem şi un pic de sportivitate, când 
situaţia ne avantajează, bineînţeles. Au mutat dormitorul, domnule, 
asta au făcut. L-au mutat în aripa cealaltă. Noi am aruncat benzină 
într-o cameră pustie şi probabil răcită. Foarte repede s-au mişcat. Şi 
încep să mai cred ceva... la spune, domnule Bălan! Ce fel de paturi şi 
mese au acolo la... cum îi ziceţi? Mi se pare Izvoraşul? 

- Paturi de metal, cu somiere şi mese tot de metal, de tip vechi, 
mese grele... 

- Mese de cabană, înţelese Liviu lordan. Cred că nu mai e nevoie 
să atacăm. Suprafeţele de metal ale meselor s-au şi transformat în 
baricade la ora asta... E inutil să ne pierdem vremea cu ei... Gata! Să 
nu riscăm să ne atingă vreun butuc după ceafă... 

- Cum, domnule? se revoltă cabanierul. Adică... 

- Ce adică? se umplu iarăşi cu dispreţ vocea lui lordan. Aveţi mare 
poftă să spargeţi? Duceţi-vă! Numai să nu vă întoarceţi cu capul 


spart... Nu e foarte clar?... Nu se înţelege? Ce avem noi cu ei? Să-i 
lăsăm să moară în pace... De atacat, nu vor ataca în niciun caz! 

- Dar ăla îmbrăcat în alb care s-a urcat pe acoperiş? întrebă lon 
Petric. Ala de ce-a venit? : 

- Ala a venit în recunoaştere şi a căzut în cursă ca un neghiob. Imi 
vine să cred că a făcut-o de capul lui... Oare l-am atins sau nu? A 
căzut înainte sau după ce am tras? Asta e! S-ar putea să-l fi rănit... 
Dacă nu... am pierdut un glonte... şi la ora asta gloanţele au 
asemenea valoare, că pot fi depozitate în cutia albastră. Asta e 
adevărul. Ca să fie foarte clar... 

- Da, domnule! recunoscu cabanierul. Fără pistol nu ştiu ce-am 
face... 

- Ar trebui să-i gâtuim... 

- De ce nu înţelegeţi odată că nu mai avem nimic cu ei? se înfurie 
Liviu lordan de-a binelea. Numai imbecilităţi aud, şi asta nu se mai 
poate suporta! Suntem inatacabili! Scurt! Suntem stăpâni pe situaţie! 
Clar! Avem cea mai redutabilă armă! Clar! Nu pot să scape ca să 
devină primejdioşi pentru noi! Clar! Atunci de ce ne lamentăm?... 
Când vor sosi în faţa uşii noastre, fiindcă în altă parte nu au unde să 
se ducă, vom vedea ce e de făcut. Până atunci, trebuie să ne ocupăm 
exclusiv de cutia albastră. Şi asta nu mai e, începând de acum, o 
simplă părere. Ca să fie clar! 

4 

Cireşarii făceau de gardă cu schimbul. Cineva venise cu ideea ca 
fetele să fie scutite... pentru a regreta, zece secunde mai târziu, 
amarnic. Niciodată Lucia şi Maria nu fuseseră mai furioase şi mai 
agresive. 

Făceau de gardă cu schimbul, dar oare cine se odihnea şi dormea 
cu adevărat? Poate că aţipeau pentru câteva minute, dar îi atacau 
fără încetare gânduri şi spaime, iar minutele de somn erau minute de 
coşmar. Mai bine rămâneau cu ochii deschişi, mai bine şuşoteau unii 
cu alţii, sau se lăsau furaţi de gânduri, de care puteau să se apere cu 
alte gânduri mai limpezi, când primele se întunecau şi începeau să 
scormonească inima. 

Visau o cutie albastră din care, ca în basm, ieşeau de sub capacul 
ei cele mai îngrozitoare lighioane de pe faţa pământului, sau cele mai 
gingaşe şi mai scumpe frumuseți ale lumii. Oare ce era această cutie 
albastră? Ce se ascundea în pântecele ei, în compartimentele ei 
fantastice? Imaginea unei cutii albastre plină de taine şi necunoscut îi 
ducea cu fantezia spre lumi stranii, totuşi îi odihnea, îi ferea de 
teroarea care colcăia în jurul lor. Uitau că sunt condamnaţi la moarte, 
că mai devreme sau mai târziu vor trebui să părăsească adăpostul, 
destul de sigur încă, pentru a căuta undeva în lume lemne şi hrană. Şi 
atunci... Cutia albastră le atrăgea gândurile ca un magnet şi-i ferea de 


tortura groazei de mai târziu. 

Numai Victor nu putea, sau nu voia, să se gândească la calmantul 
efemer. Povestea cutiei albastre, povestea cutiei roşii, povestea cutiei 
însângerate îl aţâţase cumplit în cursul povestirii. II ispiteau tainele 
cutiei, şi tainele dispariţiei tainei, era o istorie fantastică, plină de 
drame şi tragedii omeneşti, era o poveste de groază, era o poveste 
care nu se terminase, care poate că abia începea, şi acest gând îl 
trezise şi-i descoperise situaţia precară în care se aflau. Cum vor 
putea părăsi închisoarea? Cum vor putea transmite un mesaj lumii 
bune? Ce se va întâmpla când vijelia va înceta?... Poate că nu vor fi 
atacați, dar asta nu însemna salvarea lor. Işi prelungeau agonia. ŞI 
când puterile îi vor părăsi, atunci vor apărea şi ceilalţi... Poate că până 
atunci cei de dincolo nici nu se vor sinchisi. Işi vor căuta liniştiţi taina, 
aşteptând semnele de moarte din tabăra cireşarilor... Dar dacă vor 
descoperi mai devreme cutia albastră? Oare ce se va întâmpla?... 
Acelaşi lucru. Singurii care nu se vor grăbi, singurii în favoarea cărora 
timpul lucra neîncetat erau cei de dincolo... Victor tresărea mereu, se 
cutremura... Numai hazardul putea să-i salveze... O întâmplare 
binefăcătoare, o întâmplare prietenoasă, un dar din văzduh... Era 
cumplit! Se aflau într-o închisoare şi sentinţa fusese dată. O sentinţă 
fără drept de apel, o sentinţă crudă, sigură, neîndurătoare! Erau în 
închisoare. Işi petreceau agonia într-o închisoare uriaşă, care le răpea 
până şi dreptul de a evada. 

Apăruseră zorii. Ca şi la primii zori ai vijeliei, se aflau tot într-o 
închisoare şi tot pândiţi de lupi... Dacă le-ar putea întinde şi acestor 
lupi o capcană definitivă... Dar erau înarmaţi, cu o armă teribilă, şi 
probabil că primul glonte îl vor trage asupra lui Ursu... Il şi trăseseră. 
Şi tot asupra lui vor trage a doua oară... Şi pe urmă... 

- Bună dimineaţa! se auzi vocea lui Dan. Oare nu-i putem atrage şi 
pe lupii ăştia încoace? 

Auzindu-l pe Dan, parcă refăcându-i gândul, Victor se simţi fulgerat 
de o idee năprasnică, de o idee de groază. Dacă hazardul va fi de 
partea celorlalţi? In loc să le întârzie agonia, hazardul ar putea să le 
grăbească agonia, să le-o transforme în execuţie imediată. Era numai 
o idee, ideea răutăţii hazardului, ideea răzbunării hazardului... Şi 
Victor simţi nevoia să i se împotrivească dur, cu toate forţele pe care 
le avea. Cum ar putea hazardul să fie împotriva lor, să poarte nu 
semnul plusului eliberator, ci semnul minusului ameninţător? Cum? 

Era o simplă idee care-l obliga însă pe conducătorul cireşarilor să 
scormonească, să caute, să întrebe, să afle, să simtă cum ar putea să- 
i persecute şi să-i amenințe hazardul pentru ca să nu-i prindă 
nepregătiţi. 

Era ideea care urma să-l ducă pe Victor, după un raţionament 
chinuitor, la îngrozitoarea descoperire. 


Toţi îl văzură neliniştit, chinuit, într-o stare cum rareori îl mai 
văzuseră. Încetaseră glumele, chiar şi discuţiile, chiar şi şoaptele. Era 
o atmosferă de tensiune rea, cu mii de cârlige nevăzute care înţepau 
şi loveau numai înăuntru. 

- Doamne! îl auziră şi-i simţiră durere şi groază în exclamaţie. Ar fi 
prea nedrept! De ce? 

Toţi se uitau la el, dar nimeni n-avea curajul să-l întrebe ceva. 
Parcă dându-şi seama că-i molipseşte şi pe ceilalţi cu starea lui, făcu 
un groaznic efort ca să se domine. 

- Nu se vede nicio mişcare? îl întrebă el pe Ursu. 

Vlăjganul tocmai se întorcea din camera cu miros de benzină care 
avea vedere spre cabana cealaltă. li cedase locul de veghe lui Ionel, 
printr-o înţelegere tacită, pentru că-i venea rândul lui Victor. Dar 
niciunul nu voia să-l tulbure. 

- Nicio mişcare... răspunse Ursu cam abătut. Sunt atât de siguri de 
ei şi pe ei, încât nu încearcă şi nu vor încerca nimic. Inţelegi de ce 
sunt atât de siguri? Adică... 

- Nu sunt siguri de ei... se revoltă Victor. Sunt siguri de noi, Ursule. 
Asta e! Şi-au dat seama că drumul nostru duce obligatoriu într-o 
singură direcţie: iadul... moartea... 

- Las' că şi al lor va duce acolo! se auzi vocea lui Dan. Am mai 
întâlnit şi alţi lupi... 

- Au arme, Dan... se înfioră Ursu. Pot să tragă de la zece, de la 
douăzeci, de la patruzeci de metri în noi şi să ne doboare. Asta e 
nenorocirea. 

- Aiurea! apăru Tic cu o mutră cam răvăşită. N-o s-o scoată nici ei 
la capăt cu un sfert de porc şi cu jumătate de sac de făină... 

- Adică ai vrea să mai dai o lovitură... înţelese Maria. 

- Nu, Ticuşor! hotărî Victor. Acolo nu mai ai ce căuta. Orice s-ar 
întâmpla, Ticuşor. Va trebui să ne juri că nu vei ieşi din cabana asta 
fără să ne spui. 

Puştiul se lipise de Maria şi tremură o clipă lângă ea, molipsind-o. 
Dar tot el se întoarse spre soră-sa ca s-o liniştească şi s-o încurajeze: 

- Nu-ţi fie frică! O să vezi tu ce le fac... Găsesc eu nişte metode şi 
de la distanţă... Las’ că... 

- Până atunci, Ticuşor, aş avea nevoie de altceva... îl rugă Victor. 
Trebuie să te urci pe umerii lui Ursu! 

- Bravo! îl felicită invalidul pe Victor. E ca şi cum ai spune în 
tramvai: „Scuzaţi, domnişoară, luaţi piciorul dumneavoastră delicat de 
sub bocancul meu cu ţinte!” li ceri voie lui Tic să se urce pe umerii lui 
Ursu! 

Gluma lui Dan nu izbuti să-l înveselească pe Victor. Era la fel de 
abătut. Nici măcar un zâmbet de circumstanţă nu se ivi pe faţa lui. 

- De ce să mă urc, Victor? întrebă Tic. Adică unde să ne aranjăm în 


piramidă? 

- În antreu, răspunse Victor. Mi-e teamă, Ticuşor. Mi-e teamă că 
urarea aceea de „BINE AŢI VENIT!” trebuie scrisă altfel: „RAU AŢI 
VENIT”... Haideţi... 

Se adunaseră toţi în antreu, chiar şi lonel, care putea să-şi continue 
veghea, privind printr-un geamlâc lateral spre cabana duşmană, chiar 
şi Dan care-şi făcuse cârje din două bețe de schi. Nu era numai 
curiozitate, era şi o presimţire rea în sufletele lor. Accentele din glasul 
lui Victor şi figura lui din ce în ce mai întunecată nu promiteau nimic 
bun. 

- Uite despre ce e vorba, Ticuşor, începu Victor să-l dăscălească. 
Cu BINE AŢI VENIT şi cu data 1900 nu avem niciun conflict. Literele 
alea mari, în relief, nu pot să dea decât urarea pe care ai descifrat-o 
tu. BI E AŢ ENIT. Nu pot să lipsească decât: din primul cuvânt litera 
N, din al doilea litera |, iar din al treilea litera V. E limpede ca lumina 
zilei. Au căzut trei litere în aproape trei sferturi de secol. Nu le-a pus 
nimeni la loc, aşa că urarea a rămas ştirbă... cu data iar n-avem nicio 
problemă... Dar cu ultimul cuvânt nu mă împac deloc, Ticuşor. Nu ştiu 
de ce cred că ideea ta nu merge. COSTILA. Uită-te mai bine la litere. 
Întâi e un C, apoi un spaţiu liber, apoi un S, iar cu spaţiu liber după el, 
parcă puţintel mai mare. Pe urmă un |, tot cu spaţiu liber, un L cu 
spaţiu liber şi la sfârşit un A. Cam aşa ar ieşi: C S IL A. După ideea ta, 
ar trebui să transcriem cam aşa cuvântul, linioarele vor ţine locul 
literelor sau spaţiilor goale de după litere: C—S—x—I—L—A... De 
aceea primul cuvânt care sare în ochi e COSTILA. Mai ales că şi 
muntele se află pe undeva prin apropiere. Ei, ştii care e problema, 
Ticuşor? Mie mi se pare că între S şi |, adică între S—x—l, spaţiul e 
mai mic, nu mai mare. 

- Şi dacă ar fi aşa, ce s-ar întâmpla? întrebă puştiul. 

- Nu pot să-ţi răspund înainte de a controla, Ticuşor. N-are niciun 
rost. Mai întâi să vedem cine are dreptate... 

Tic se înălţă pe umerii lui Ursu şi abia ajunse cu mâinile sub literele 
care constituiau cuvântul presupus COSTILA. 

- Ce trebuie să fac? se uită el spre Victor. 

- Trebuie să masori din ochi sau cu o bucată de sfoară, dacă ai la 
tine, distanţa dintre literele C şi S, sau dintre literele | şi L, sau L şi A şi 
s-o compari cu distanţa dintre literele S şi x, sau x şi |. Cred că 
înţelegi, Ticuşor. X-ul ţine locul literei pe care tu o crezi T, din cuvântul 
tău: COSTILA. 

Tic nu măsură nici din ochi, nici cu sfoara, ci pur şi simplu cu 
degetele. Făcu o mutră cam înţepată când îi răspunse lui Victor: 

- E o diferenţă foarte mică... doar de câteva degete. Adică distanţa 
dintre S şi x, ca şi distanţa dintre x şi | sunt puţintel mai mici, cu două 
degete, decât distanţele dintre celelalte litere... Vrei să-ţi măsor şi 


distanţele dintre literele astea mari de deasupra? BI E AT ENIT? Sunt 
exact cât braţul meu şi se pot măsura mai uşor. 

- Nu e nevoie! răspunse Victor sec. La literele mari nu e nicio 
eroare. Poţi să cobori. 

Tic cobori cu o figură bosumflată: 

- Adică tu vrei să zici că n-am descifrat bine decât urarea de sus: 
BINE AŢI VENIT? Literele de jos nu alcătuiesc cuvântul COŞTILA? 

- Stai! Să încercăm să ne reprezentăm distanţele, după 
măsurătoarea pe care ai făcut-o. Mi se pare că literele s-ar distanţa 
cam aşa: după C spaţiu liber, apoi S, după S spaţiu liber, apoi iar 
spaţiu liber, pe urmă | cu spaţiu liber, apoi L cu spaţiu liber, apoi A. 
Deci cam aşa: C—S——I—L—A. la spune, Ticuşor. Nu e mai corectă 
reprezentarea asta? 

- Exact aşa! se miră puştiul. Dar de unde ştii? Şi se schimbă ceva? 

- Ştii ce se schimbă? îşi trecu Victor prietenii în revistă. Se schimbă 
întreg cuvântul. Primul spaţiu liber de după S ar trebui să facă 
legătura cu litera X, acel T al lui Tic, dar atunci înseamnă că nu mai 
rămâne spaţiu liber între X şi |. Şi atunci nu iese simetria, se sfărâmă 
legea după care au fost fixate literele. Inţelegeţi? 

- E foarte încâlcit... ridică Dan din umeri. Teoria lui Tic era mai 
simplă: COSTILA şi gata! După teoria ta, parcă ar veni aşa: C gol, S 
gol, gol, I gol, L gol, A. Cam ce ar vrea să însemne asta? Ce lipseşte? 

- Lipseşte spaţiul liber dintre X şi |, răspunse Victor. Nu înţelegeţi 
că litera T în cuvântul COSTILA nu încape acolo? 

- Ba mie mi se pare că e prea mare spaţiul! sări Lucia. 

- Tocmai din cauza asta nu încape, se încăpăţână Victor. Sunteţi 
pradă unei iluzii optice, provocată de Tic prin găsirea cuvântului 
COSTILA. Dacă vă fixaţi asupra imaginii exacte: C—S——I—L—A... fără 
să vă gândiţi la COSTILA, o să descoperiţi că literele de mai sus nu 
formează un singur cuvânt, ci două cuvinte. C gol, S gol, apoi spaţiul 
de despărţire dintre două cuvinte: un singur gol, apoi celălalt cuvânt: | 
gol, L gol, A. Deci două cuvinte: primul format din patru litere, al 
doilea din cinci litere. 

- Extraordinar! exclamă Maria. E chiar aşa! Spațiile goale ale lui Tic 
nu sunt spaţii goale dintre litere, ci litere căzute! Extraordinar! Cum 
de ţi-a venit în minte? 

Dar răspunse lonel în locul lui Victor: 

- E absolut exact şi e un rezultat matematic, nu o teorie. Cele zece 
locuri din spaţiu nu pot fi matematic explicate şi înţelese decât prin 
două cuvinte cărora le-au căzut literele. Bravo, Victor! 

- Dacă am mai găsi jocuri din acestea, spuse Dan, ca să treacă mai 
interesant timpul... până murim de foame! 

- E foarte grav! se cutremură Victor. Din cauza jocului ăstuia s-ar 
putea să nu mai murim de foame... ci de o moarte mai rapidă şi mai 


violentă... 

Ceva din vocea lui Victor îi făcu pe toţi să tresară şi să se 
reîntâlnească fulgerător cu spaime vechi. 

- Poate că ai vrut să faci o glumă... se rugă lonel. 

- Din păcate, nu! răspunse Victor. S-ar putea să greşesc... nu ştiu, 
dar aş dori tare mult să greşesc... Nu în ceea ce priveşte 
transformarea cuvântului lui Tic în două cuvinte de câte patru şi cinci 
litere. Nu! Aici e lege, e matematică precisă, cum a spus şi lonel. S-ar 
putea să greşesc în interpretarea celor două cuvinte... Primul, de 
patru litere, se impune aproape de la prima privire. Mai ales dacă-l 
legăm de cuvintele uriaşe de deasupra: BINE AŢI VENIT, după care 
urmează un /a mic dedesubt... Deci: BINE AŢI VENIT la CASA... Mi se 
pare cuvântul cel mai firesc. Apoi urmează spaţiul gol care nu 
înlocuieşte o literă, cum credea Tic, ci separă primul cuvânt de cel de 
al doilea: |, literă căzută, L, literă căzută, A, literă finală. Fără îndoială 
că e vorba de numele casei, al vilei în care ne aflăm, construită după 
cum se ştie în 1900. Era mai mică, pesemne că i se punea casă. BINE 
AŢI VENIT la CASA | gol L gol A. Un cuvânt din cinci litere cu aceste 
jaloane sigure... Dacă n-ar fi fost povestea cutiei albastre, poate că nu 
aş fi căutat să interpretez într-un anumit fel cuvântul. Vă mai amintiţi, 
din povestirea lui Tic, de testamentul lăsat de fratele lui Liviu lordan 
prin cei doi şoferi? Unuia i-a şoptit: iulie. Celuilalt: cabană. Adică unuia 
i-a şoptit: Cabana, celuilalt: /u/ia. Cabana lulia. Cabana asta în care 
stăm noi e Casa lulia. Eu cred că acesta este testamentul lui George 
lordan: Cabana lulia, care e totuna cu Casa lulia. Aici este ascunsă 
cutia albastră, nu la Izvoarele. 

- Doamne! se îngrozi Maria odată cu ceilalţi. Doamne! Poate că nu- 
şi vor da seama. Poate că nu vor afla... 

- Mă gândeam la o întâmplare bună... mărturisi Victor cu glasul 
încărcat de tristeţe. Mă gândeam că întâmplarea ne va veni în 
ajutor... Ufff! Bine că mi-a trecut prin minte şi ideea întâmplării rele... 
Situaţia s-a schimbat... Tu ce zici, Ursule? A 

Vlăjganul era mai neliniştit decât Victor. Işi strângea neputincios 
pumnii şi se plimba fără întrerupere prin încăpere, zguduind podeaua: 

- Zic prost! răspunse prompt vlăjganul. Zic foarte prost! Dacă mi s- 
ar da voie să ajung dincolo... aş face, aş zice şi aş crede mult mai 
bine... Asta e! Acum nu mai putem aştepta cu mâinile în sân. Aia 
precis vor tăbări pe noi... Şi eu cred că trebuie să le-o luăm înainte. E 
singura noastră şansă! 

- Mai este o şansă! aproape că ţipă Lucia. Mai este şansa despre 
care vorbea Maria. Poate că n-o să-şi dea seama. Dacă până acum n- 
au descoperit cabana, de ce să fim atât de siguri că o vor descoperi 
de acum înainte? 

- Asta nu e o şansă, Lucia! îi răspunse Victor. Asta e o rugăminte, o 


dorinţă, o rugăciune. Pe asta nu ne putem bizui nicio clipă. lar tu, 
Ursule... 

- Ştiu, se retrase imediat vlăjganul. Am spus şi eu o rugăciune. Nu 
voi părăsi cabana fără să vă anunţ. 

- Trebuie să luăm câteva măsuri, printre care şi interdicţia de a se 
părăsi cabana. Aici nu încape nicio excepţie. Trebuie să ne aşteptăm 
la orice atac şi să fim gata să-l preîntâmpinăm. De aceea veghea şi 
pânda trebuie dublate... Un mic avantaj, foarte foarte mic, avem. Lor 
nu le poate trece prin cap că am aflat ascunzişul cutiei albastre. De 
aceea vor crede că ne atacă prin surprindere. li vom lăsa să se 
apropie, în aşa fel ca să putem scoate măcar unul din luptă... Dar mai 
întâi: atenţie! 

In sfârşit, Ursu se mai înviorase. Tic era însă pe jăratic: 

- Unde poate să fie aici, în pustiul ăsta, cutia a/bastră? 

5 

Toată noaptea căutaseră. Prin toate încăperile. Ciocăniseră pereţii, 
bocăniseră în lespezile de piatră, în plafoane, în toate excrescenţele 
sau în scobiturile care puteau să adăpostească un obiect asemănător 
cutiei albastre. Ca să aibă o idee cât mai precisă şi mai vie despre 
mărimea obiectului, Liviu lordan alese din vraful de lemne un butuc 
paralelipipedic „absolut identic ca dimensiuni”. De multe ori îl cărau 
cu ei, îl potriveau deasupra lespezilor de piatră sau în anumite colţuri 
ale zidurilor, îşi imaginau perimetre, apoi ciocăneau şi iar ciocăneau. 
Nici în dependinţe nu găsiseră nimic. Erau prea plate, prea netede, 
prea banale, prea lipsite de fantezie. 

- Ar trebui să dărâmăm toată cabana să găsim cutia... spuse lon 
Petric. Poate că tocmai în locurile astea comune a fost ascunsă şi 
zidită... 

- Domnule! El n-a dărâmat-o ca să ascundă cutia. Trebuie să ne 
transpunem în situaţia lui, trebuie să gândim, domnule, 
ascunzătoarea. Şi o scoatem într-un minut... 

Se făcuse ziuă de-a binelea. Ei tot căutau. Intraseră în pivniţă, în 
prima privinţă. 

- În pivniţă nu are nimeni voie să intre... îşi începu scuzele Paul 
Bălan. Numai cei doi fraţi Barbu şi muierea. Eu n-am intrat decât de 
vreo şase, şapte ori, întovărăşind pe unul sau pe altul. Dar am 
observat unde ascund cheia... 

Pivniţa nu era prea adâncă. Toţi trei trebuiau să meargă aplecaţi 
pentru a nu-i atinge plafonul. Dar nu se întindea decât pe jumătate 
din suprafaţa cabanei. Avea câteva rafturi pline cu tot felul de 
alimente, nu numai cu două jumătăţi de porc şi cu mai mulţi saci de 
făină de grâu. Se mai vedeau movile întregi de cartofi şi de 
zarzavaturi, totul orânduit cu multă grijă şi chiverniseală. 

- Când am intrat eu ultima dată, îşi continuă scuzele cabanierul, nu 


era mai nimic. Nici nu ştiu când s-a adus cealaltă jumătate de porc şi 
sacii... 

Liviu lordan nu-l auzea. Privea pereţii pivniţei şi căuta ascunzişuri 
posibile. Era dezamăgit. 

- Unde e, domnule, cea de-a doua pivniţă? întrebă el. 

- Asta n-o ştiu! Să mă trăsnească Dumnezeu. Numai am aflat că 
este o a doua pivniţă, dar nu ştiu unde. Trebuie să căutăm un 
chepeng. 

Liviu lordan lovi cu piciorul în podea. Era stâncă, nimic altceva, 
stâncă naturală. 

- Nu chepeng trebuie să căutăm, domnule, spuse el. Ci o uşă. O 
uşă simplă ca toate uşile. Cea de-a doua pivniţă trebuie să fie în 
continuarea ăsteia. Acum e clar? 

O găsi lon Petric chiar în spatele rafturilor. Era mascată de sacii de 
făină. O uşă de lemn, sigilată, o uşă groasă, solidă, cu belciuge şi 
lacăt. Lacătul era uriaş, cât o palmă, iar belciugele pe măsura lui. 

- N-avem ce face, domnule! spuse lordan cu vădită părere de rău. 
Trebuie să mai sacrific un glonte. Dar mai rămân... 

Potrivi ţeava pistolului chiar în deschizătura în care intra zăvorul şi 
trase. Lacătul se deschise ca un cercel. Paul Bălan trecu primul pragul 
noii încăperi. El ducea lampa. Niciunul nu se aştepta să găsească 
bogăţiile de acolo şi era un mister cum rămăseseră neatinse. Numai 
rafturi, de-a lungul pereţilor, şi în rafturi sticle cu vin şi coniac. Vinuri 
fără etichete, cu dopurile învelite în catran. In fiecare compartiment 
se afla o tăbliță pe care scria soiul vinului şi vechimea. Cel mai „tânăr” 
avea 25 de ani. Dar în afară de rafturi şi sticle nu se mai vedea nimic. 
Aduseră şi o a doua lampă şi se făcu lumină ca ziua în pivniţa de atâta 
vreme necolindată. Sticle, sticle, sticle... Rafturile nu aveau fund de 
scândură, ci se sprijineau direct pe stâncă. 

- Aici nu poate să fie nicio ascunzătoare... spuse cabanierul. Oare 
ce e cu misterul sticlelor astea? Auzi, domnule! Să stea aici sute de 
sticle, ce sute? Mii de sticle... 

- Termină, domnule, cu prostiile! îl fulgeră Liviu lordan. Lasă 
dracului sticlele! Acum ai găsit altă obsesie? Mai bine mână-ţi creierii 
spre alte gânduri! 

Fiecare era înarmat cu câte un baston pentru a putea răscoli şi 
ciocăni de la distanţă. Dar toate strădaniile lor păreau zadarnice. Dacă 
n-ar fi fost strălucirea uneia dintre lămpi, nimeni n-ar fi zărit reflexul 
metalic dintre două rafturi. Bastonul lui Liviu lordan atinse suprafaţa 
metalică şi apoi ciocăni. Era chiar metal. In sfârşit, îl văzură şi ceilalţi 
doi cu fruntea plină de sudoare. Pipăi îndelung ascunzişul dintre 
rafturi, îşi lăsă mâinile în jos, rămase o clipă încremenit, apoi cu o 
mişcare de fulger scoase obiectul ascuns acolo. Era o cutie de tutun, 
lunguiaţă şi plată, care scăpase ca prin minune ruginei. Altceva nu 


mai găsiră nici în cea de-a doua pivniţă. 

Se întoarseră în sufragerie cam pleoştiţi. Liviu lordan ducea cutia şi 
o ţinea cu două degete, ca pe-o lighioană spurcată. Ceilalţi doi aveau 
braţele încărcate cu sticle de vin. Din fiecare soi luaseră câte o 
mostră. 

Cu un gest plictisit, Liviu lordan răsturnă cutia pe masă. Şi căzură 
din ea numai ilustrate, fotografii şi cărţi poştale. 

- Ar fi trebuit s-o arunc pe foc, spuse el. Ar fi trebuit s-o arunc fără 
s-o deschid... 

- Şi dacă se află vreun semnal acolo? întrebă lon Petric. Dacă e 
vreun indiciu? 

- Domnule! Eu nu mă las pe seama hazardului! răspunse Liviu 
lordan. Şi mai ales urăsc prostia. Pivniţa s-a închis probabil în primul 
an de război şi închisă a rămas până în ziua de azi. Cum s-a putut 
întâmpla asta? Nu mă interesează! Scurt. Important este altceva: nici 
el n-a intrat în pivniţă, deci nu putea să ascundă acolo cutia a/bastră. 

Se auzeau zgomotele unor paşi care coborau în grabă scara 
interioară. 

- Oare ce-o mai fi găsit dobitocul ăla? întrebă Liviu lordan, fără să 
caute să-şi ascundă dezgustul. 

Cabanierul, întors dintr-o scurtă recunoaştere, părea lovit de 
dambla. 

- Nu mai înţeleg nimic... reuşi el să bâlbâie. Ştiţi ce fac ăia? După 
ce am tras în ei... după ce am aruncat cu sticlele de benzină... ştiţi ce 
fac? Işi fac un om de zăpadă. Un uriaş! 

Nici de astă dată Liviu lordan nu-l auzi. Privea la întâmplare 
ilustratele şi fotografiile. 

- Dacă n-aş avea altceva de făcut, începu el, aş încerca să refac 
povestea de dragoste a unor imbecili. Numai „săruturi şi sărutări cu 
miile şi jurăminte...” Auzi, domnule! „Ca stânca pe care-am urcat să 
fie dragostea noastră. Semeață şi veşnică şi cu fruntea în curatul 
cerurilor...” Şi după o lună: „De ce nu-mi mai scrii, iubito, nețărmuritul 
meu amor?... Oare e adevărat ce se spune despre tine şi Biri? Nu se 
poate! Mă sinucid... Până atunci te sărut de mii de ori, ah! ştii tu, 
iubito.” Domnule! Cumplit de imbecili mai sunt oamenii! 

- Oare ce s-o fi ales de capul lor? întrebă Petric, uitându-se cu jind 
la una din sticlele pe care le luase din raftul: Tămâioasă Tohani - 
1940. 

- Când s-a ridicat cabana asta în care suntem noi? întrebă brusc 
Liviu lordan. Cabana Izvoarele... 

- În 1931... răspunse cabanierul. Atunci i-a luat locul celeilalte din 
vale: Izvoraşului... Au terminat omul de zăpadă! 

Un pocnet ca de pistol răsună deodată în sufragerie. Liviu lordan 
lovise cu degetele făcute pumn în masă. Lovi a doua oară. Şi mai 


năprasnic. Era un miracol cum de nu i se zdrobiseră degetele. Ceilalţi 
îl priveau îngroziţi. 

- la vino încoace, domnule! îl chemă pe cabanier. Vino şi priveşte 
fotografia asta, în care un imbecil îi jură unei imbecile amor veşnic. 
Vino, dobitocule! g 

Cabanierul se supuse fără să crâcnească. Inainta spre Liviu lordan 
ca un om împins de o forță supranaturală. Toată faţa îi era apă şi i se 
îngălbenise ca lămâia. Se uită la fotografia pe care i-o întindea Liviu 
lordan. 

- Ce cabană e asta? şuieră vocea celui care-l chemase. 

- Cabana asta din fotografie? tremură vocea lui Paul Bălan. Păi nu 
se vede? E Izvoraşul. Singurul acoperiş... 

- Izvoraşul?! îl întrerupse Liviu lordan. Atunci de ce scrie, domnule, 
pe spatele fotografiei: „Amintire de la cabana lulia”? De ce scrie, 
domnule, cabana lulia?... 

- Habar n-am... ridică din umeri parcă mai uşurat Bălan. | s-o fi 
spus vreodată lulia. Noi aşa am apucat-o: Izvoraşul... 

- lar ai scăpat de la moarte, domnule! şuieră Liviu lordan. Auzi, 
domnule? Cabana lulia... 

- De ce, domnule? întrebă uluit Paul Bălan. Nu înţeleg. Pentru că n- 
am ştiut numele vechi al unei cabane? 

Liviu lordan se ridică în picioare. Avea numai oţel în ochi. Dar şi 
gesturile iradiau ceva metalic: 

- Domnule! Ce cuvânt ţi-a şoptit George lordan înainte de a muri? 
Acolo, sub bombe... 

- Cabană... se retrase câţiva paşi înapoi Paul Bălan. 

- Şi dumitale? se întoarse brusc înspre lon Petric. 

- Iulie... Atât mi-a şoptit. Nicio silabă în plus... 

- Şi dacă se împreunează cuvintele astea două... rosti ca 
transfigurat Liviu lordan. Ce se întâmplă? Din cuvântul cabana şi din 
cuvântul /ulia ce iese, domnule, dacă le unim? Trebuie să vă învăţ ca 
la şcoală? 

- Cabana lulia! şoptiră amândoi în acelaşi timp. : 

- Acum înţelegeţi? explodă Liviu lordan. Cabana lulia. Asta a fost 
testamentul lui. Un testament sigur, limpede, două cuvinte care, 
împreunate, dau marea cheie! Cabana lulia! Acolo e cutia albastră! 

- Dar e imposibil! se trezi Paul Bălan. Cunosc cabana aia cum îmi 
cunosc palma. Aproape întotdeauna e goală. Doar câteva paturi de 
fier. Trei camere şi un spălător. Spălătorul s-a făcut acum vreo zece, 
doisprezece ani. In el nu se putea ascunde. Un antreu, două 
dormitoare şi între ele o sufragerie. Şi mai era afară o bucătărie de 
bârne, care s-a dărâmat demult... Unde se putea ascunde cutia 
albastră acolo?... 

- Chiar dacă ai spune că e o singură cameră acolo şi tot nu m-ar 


interesa ce crezi dumneata, se înfierbântă Liviu lordan. Eu cred ce 
spune el. Şi el spune foarte clar că acolo, la cabana /ulia s-a ascuns 
cutia albastră! Altceva nu mă mai interesează. Acolo vom căuta şi o 
vom găsi! 

- Aşteptăm până ăia... făcu semn de prăbuşire lon Petric. Că eu nu 
mai am curajul să propun nimic ca să nu credeţi... 

- Ţi-a venit şi dumitale timpul! îi azvârli parcă un os Liviu lordan. 
Nu aşteptăm nimic! Trebuie să ajungem la cabană. Adică trebuie să 
luăm cabana. Nu vreau ca hazardul să-mi încurce socotelile. Cu cât 
suntem mai repede acolo, cu atât mai bine... Mai ales acum, când ei 
nici nu se gândesc că-i vom ataca... 

- De aceea au făcut omul de zăpadă, spuse cabanierul. Se cred 
feriţi de orice primejdie şi se apucă de joacă. 

- Omul de zăpadă... reflectă Liviu lordan de la geam. L-au făcut din 
joacă! Nu mai e vremea calului troian... 

6 

Omul de zăpadă nu fusese ridicat din joacă, ci avea un rol foarte 
important în planul de apărare a Casei lulia, în care trăiau cireşarii. 
Mai ales că vijelia se domolise, ninsoarea aproape încetase, iar gerul 
muşca mai blând. Era un om gigantic, de peste doi metri şi gros ca un 
halterofil de categorie grea, de două ori cât Ursu. Avea o mână îndoită 
în care ţinea ceva ce semăna cu un baston, iar pe cap o cipilică făcută 
din câteva batiste colorate, umplute probabil tot cu zăpadă. Se înălța 
ca o statuie la câţiva metri de geamul prin care fuseseră aruncate 
sticlele cu benzină. Era un paznic de nădejde al cireşarilor. 

Reîntorşi în locuinţa încălzită, după isprava lor care unea utilul cu 
esteticul, încercară să se mai gândească şi la altceva, dar în ciuda 
ofensivei abile a lui Dan şi a Luciei, care complotaseră împreună un 
plan al digresiunilor, nu izbutiră altceva decât să revină la amara şi 
prea adevărata obsesie. Se făceau comentarii foarte iscusite, dar 
încheiate mereu cu ofuri şi rugăciuni, despre posibilităţile de a scăpa 
din groaznica închisoare. Erau comentarii în mers, pentru că de fapt 
se amenajau locuri de atac şi apărare, se întăreau baricadele, mai 
ales în dormitorul încălzit, care nu mai lăsa nicio fisură la geamuri, nici 
măcar pentru razele unui soare cald atât de dorit. Citadela de dormit 
devenise, după expresia lui Dan, inexpugnabilă. Şi lemnele fuseseră 
mutate tot în dormitor. Cireşarii se temeau cel mai tare de un nou 
atac cu benzină, de aceea puseseră la adăpost, în dormitor sau în 
spălător, tot ceea ce era obiect de lemn. Din fericire, toate camerele 
aveau podele de piatră. Primejdia unui incendiu nu era atât de 
amenințătoare. 

Fiecare loc de atac sau de apărare era aprovizionat din belşug cu 
proiectile ocazionale, adică mai ales lemne. Undeva exista şi o armă 
teribilă, cu tragere lungă, o praştie ca o catapultă, făcută din benzile 


de cauciuc ale unui rucsac, care fusese abia cu câteva zile în urmă 
mândria cireşarilor, unic în toată zona concursurilor de schi. Era arma 
secretă care trebuia să lovească precis şi necruţător. Şi se mai 
amenajaseră şi alte redute, în locuri tainice, în afara cabanei, care 
trebuiau ocupate la anumite semnale de alarmă. 

Abia după ce totul fu gata, cireşarii acceptară un moment de 
odihnă, ba chiar şi câteva îmbucături. 

- Oare de ce nu ne atacă? întrebă cu naivitate Maria. Numai pentru 
că nu ştiu că aici se află ascunsă cutia albastră! 

- Ar mai fi şi altceva... îi răspunse Victor. Dar cred că în primul rând 
din cauza asta: n-au descoperit încă ascunzişul cutiei. Il caută acolo. 
Nu ştiu că lulia e numele cabanei noastre. 

- Eu am tras peste tot cu ochiul, spuse Tic. Şi nu văd unde ar putea 
fi cutia albastră. Poate numai sub una din lespezile astea care 
pardosesc camerele... 

- Eu chiar am căutat în toată legea, mărturisi Dan. M-am dus 
şontâc, şontâc în fiecare încăpere. Am bătut cu beţele în aproape 
toate lespezile. Nimic. De fapt, nu ştiu ce am vrut să aud. Dacă s-a 
scos o lespede, s-a ascuns în adâncitură cutia şi apoi s-a pus lespedea 
la loc, cum poate să sune decât ca ălelalte sub care nu e nicio cutie?.. 
În pereţi nu văd unde... Înseamnă că numai sub vreo lespede... Ştiţi 
câte sunt? Le-am numărat cât aţi făcut voi paznicul de zăpadă... la 
ghiciţi! Vă spun eu: două sute şaptezeci şi două. Ca să vedeţi că nici 
eu nu mi-am pierdut timpul degeaba. Şi din astea două sute şaptezeci 
şi două, o sută nouăzeci şi cinci sunt îndeajuns de mari ca să poată fi 
ascunsă sub ele cutia albastră. Şi din astea aproape două sute, vreo 
optzeci au dimensiuni regulate, ca nişte cuburi sau paralelipipede. Şi 
din astea optzeci simetrice, vreo cincizeci sunt de cremene... 

- Eşti mare! îl felicită lonel. Şi din astea cincizeci, cam unde crezi tu 
că ar fi ascunsă cutia albastră? 

- Sunt vreo optsprezece mai curioase şi mai ispititoare, răspunse 
foarte serios Dan. La astea n-am mai putut să fac nicio reducere. 
Optsprezece în cap, cu poziţii foarte bune şi chiar discrete. Pe urmă... 

- Poftim?! se sperie Tic care vedea cum descresc şansele ca să 
devină el marele descoperitor al neasemuitei cutii. Nu cumva ai 
cercetat şi pereţii? 

- Numai doi prezintă interes şi emit nişte sunete ciudate... îşi 
continuă Dan năucitoarea ofensivă. lar în ceea ce priveşte plafonul... 
Lasă, Ticuşor! Tu ai adus cârnaţi şi şuncă şi caşcaval, îţi ajunge... 
Aşa... Plafonul nu e interesant decât în camera cu benzină şi în 
antreu, deasupra urării de BINE AŢI VENIT. Deasupra urării am bătut 
eu cu un băţ de schi, aşa că mai rămâne porţiunea de lângă gaura 
burlanului din camera cu benzină. Deci: optsprezece lespezi, doi 
pereţi şi un plafon. Dacă găsiţi în altă parte cutia a/bastră puteţi să 


scoateţi tot ce e într-însa şi să mă băgaţi pe mine în loc. 

- Ai vrea tu! îl atinse Tic. Acolo capeţi luciu... 

- Sau mucegai, îl completă Dan. Dacă or fi şi nu ştiu ce documente 
pe-acolo? Tu ce crezi, Victor? 

- Cred c-ai făcut o eliminare foarte bună, dar încă nu prea severă. 
Ar trebui să elimini rând pe rând toate elementele care ţi-au mai 
rămas. Să rămână pustiu! 

- Adică tu crezi că nu se află aici la noi cutia a/bastră! se miră Dan. 
Doar tu singur ai demonstrat... 

- Ştii ce trebuie să facem noi? spuse Victor. Să le întindem tot felul 
de capcane ca să-şi irosească gloanţele. Cred că de aceea întârzie să 
atace... Au o singură armă şi o singură încărcătură. Dacă am putea să- 
i facem să tragă cât mai multe gloanţe, dar numai în vânt!... lar 
despre cutia albastră... 

- Vin! se auzi vocea lui Ursu care era de veghe. Toţi trei... Au 
bastoane... Fiecare are un baston... Ce facem? 

Victor ezită o singură clipă: 

- Planul unu! Tic şi Ursu. Gata! 

Tic părăsi imediat dormitorul. Se auzeau şi paşii lui Ursu, apoi o 
uşă, uşa de-afară, deschizându-se. După două secunde sosi şi Victor la 
uşă. Trase ambele zăvoare şi puse drugul de siguranţă. Planul 
numărul unu prevedea ca numai Victor, Ursu şi Tic să participe la 
apărarea directă şi imediată. Victor în antreu ca supraveghetor şi 
conducător al întregii operaţii, Tic şi Ursu în anumite locuri, fiecare cu 
o misiune secretă. Ceilalţi erau obligaţi, până la semnalul special al lui 
Victor, să rămână în dormitor. Acolo erau feriţi de orice primejdii şi de 
orice surprize. 

Victor privea din antreu printr-o crăpătură, invizibilă de afară, 
înaintarea celor trei coloşi. 

Se opriseră cam la jumătatea distanţei dintre cele două cabane. 
Priveau în toate părţile, chiar şi în spate, dar parcă nu mai îndrăzneau 
să înainteze. 

- De acolo, spuse Victor, cu voce înceată, neauzită, glontele ucide. 
Uh! Dacă nu s-ar mişca înainte de semnal... 

Incepea să regrete că optase pentru planul unu, cel mai riscant, 
dar şi cel mai eficace, cel care transforma într-o clipă apărarea în 
atac. 

II văzu pe Liviu lordan scoțând pistolul din buzunar şi încărcându-l. 
Gest ostentativ. Se bănuieşte pândit, poate de aceea s-a şi oprit şi 
vrea să impresioneze. Dar asta mai înseamnă ceva: în mod sigur n-au 
decât o singură armă. De aceea şi-o etalează atât de evident... Cei 
trei începură iarăşi să înainteze. „Uh! tremură Victor. Să nu se 
grăbească Tic şi Ursu. Uhhhh!” 


7 

După ce se opriseră pentru câteva minute la jumătatea pârtiei care 
lega cele două cabane, Liviu lordan îi îndemnă pe ceilalţi doi să treacă 
înaintea lui şi să-şi reia înaintarea. 

- Lăsaţi-mi spaţiu să trag! spuse el. Şi fiţi atenţi ca o sută de draci. 
Orice glonte e mai scump decât averea unui oraş. Şi acum, hai! 

Porniră, dar după zece metri se opriră din nou, la semnalul lui 
Petric. Erau în apropierea unui bolovan. 

„_-Să nu ne fi întins vreo capcană, vreo groapă... avertiză Petric. 
Aştia n-au cu ce altceva să se apere... 

Vorbeau în şoaptă şi se uitau fiecare în altă direcţie. Petric la 
stânga, Bălan la dreapta, Liviu lordan înainte, pentru a observa la 
timp orice mişcare suspectă. 

- Imposibil să nu fi ieşit unul sau doi afară, pentru a avea mai 
multă libertate de mişcare... Altfel nu pot para atacul. Oare să-şi 
închipuie că avem mai multe arme? 

Nu se vedea de nicăieri nicio mişcare. Vijelia se transformase într- 
un vânt obişnuit. Parcă totul îngheţase şi încremenise. De la vreo 
douăzeci şi cinci de metri, omul de zăpadă uriaş îi privea cu ochi de 
cărbune şi parcă-i invita să se apropie. 

- Fiţi atenţi la omul de zăpadă! le şopti Liviu lordan. Să nu fie 
cineva în spatele lui... Deşi ar însemna o sinucidere... Nu! Mai bine 
uitaţi-vă numai în dreapta şi-n stânga... Lăsaţi-mi mie omul de 
zăpadă! Hai! Incă zece metri. Ni se măreşte raza vizuală. Şi ochii în 
patru... 

Mai înaintară zece metri. Parcă ar fi călcat pe jar, deşi mersul încet 
şi opririle le îngheţaseră picioarele. Aveau bastoane groase în mână, 
bastoane cu care se putea omori un lup, iar în buzunare tot felul de 
greutăţi de fier şi plumb care se puteau oricând transforma în 
proiectile. Petric şi Bălan înaintau pe aceeaşi linie, cam la un pas 
distanţă, lateral unul de altul. lordan era ferit de trupurile lor, 
oferindu-i-se în acelaşi timp şi o deschidere destul de largă pentru a 
putea trage nestânjenit cu pistolul. 

Mai făcură o haltă la zece metri de omul de zăpadă. Rămaseră 
nemişcaţi, fiecare cercetându-şi zona, fiecare cu mâna încordată pe 
baston. Şi Liviu lordan avea un baston. În mâna stângă. 

Nu se auzea de nicăieri niciun sunet, nici măcar şuieratul vântului 
nu se mai auzea. Şi nicio mişcare nu se vedea, nici măcar o pasăre nu 
zbura în văzduh. 

Liviu lordan privea ţintă omul de zăpadă, îi privea mâna îndoită şi 
băţul care-i atârna parcă în mână. Chiar lângă băț, ca o aţă, se zărea 
un luciu metalic. Liviu lordan îşi îndreptă încet, insesizabil, ţeava 
pistolului spre burta omului de zăpadă. Degetul arătător atinse ca un 
abur trăgaciul. Privea lucirea metalică de lângă băţul omului de 


zăpadă, vedea cum se deplasează încet, încet spre dreapta, 
transformându-se în lama unui cuţit. Nu, nu era o iluzie. Luase şi un 
punct de reper: distanţa dintre muchia lucitoare şi băț. La început 
fusese de un centimetru. Se mărise la aproape cinci centimetri. Nu era 
o iluzie. Le făcu celorlalţi semn cu vârful bastonului şi ţeava pistolului: 
să înainteze. Incet, încet: doi, trei paşi. Din nou se opriră. Erau la vreo 
şapte metri de omul de zăpadă. Ceilalţi nu-l vedeau. Işi cercetau 
zonele lor. Dar Liviu lordan nu-l slăbea din ochi, şi ţeava pistolului fixa 
tot burta lui. Lama cuţitului nu se mai depărtase. In schimb se 
ridicase, cu aproape zece centimetri, îi urmărise mişcarea, se ridicase 
parcă pentru a lua poziţie de atac. j 

Şi deodată lama cuţitului se mişcă violent. In aceeaşi clipă lordan 
trase două focuri în burta omului de zăpadă. In aceeaşi clipă, Petric 
azvârli bastonul tot în omul de zăpadă care ridicase brusc băţul. Tot în 
aceeaşi clipă un butuc uriaş se abătu asupra celor trei agresori şi tot 
în aceeaşi clipă un proiectil mic, dar cumplit de dureros izbi pe unul 
din agresori în coşul pieptului. Numai Liviu lordan scăpase cu o simplă 
zgârietură. Butucul îi atinsese fruntea. Dar acelaşi butuc îl lovise pe 
cabanier în unghiul dintre umăr şi gât, prăbuşindu-l în zăpadă. Şi în 
aceeaşi clipă încetă totul. Doar omul de zăpadă începu să se 
prăbuşească lent, lent ca o paraşută. 

Liviu lordan, cu pistolul încă fumegând, se retrase câţiva paşi 
târând cu mâna stângă corpul lui Petric. Cabanierul se rostogolea, 
singur, scrâşnind din dinţi şi gemând în şoaptă, parcă ferindu-se să nu 
fie descoperit acolo, pe pârtie. Petric îşi reveni. Fusese o lovitură 
năprasnică în plexul solar. Probabil cu o piatră sau cu o bucată de fier. 
Cabanierul se umpluse de sânge. Dar şi pe faţa lui Liviu lordan se 
prelingea o şuviţă roşie. 

- Inapoi! porunci Liviu lordan. Atât, deocamdată. Voi luaţi-o înainte. 
Cât mai repede. Eu vă acopăr retragerea. 

Ceilalţi găsiră puteri să se târască mai iute spre adăpostul sigur şi 
cald. Liviu lordan se retrăgea cu spatele, fără să-şi lase arma din 
mână, privind mereu spre ceea ce mai rămăsese din omul de zăpadă: 
o movilă informă de sub care nu mişca nimic. Doar după ce ajunse la 
jumătatea drumului dintre cele două cabane îşi iuți pasul. 

Îi prinse pe cei doi tocmai când se chinuiau să intre pe uşă. Îi ajută 
să se ridice, să păşească în antreu, apoi zăvori singur uşa cabanei. Nu 
scoase nicio vorbă tot timpul cât îl pansă pe cabanier. Găsise tot ceea 
ce îi trebuia în lădiţa cu medicamente şi trebăluise cu îndemânare de 
medic. După ce termină cu Bălan şi cercetă locul loviturii pe care o 
primise Petric chiar în plex, respingând cu un gest de nepăsare şi 
dezinteres pata vineţie, îşi aplică un plasture pe zgărietura de pe 
frunte. Pumnii începuseră să-i scapere, iar maxilarele păreau că 
mestecă plumb. 


- Cam ăsta-i rezultatul atacului... începu el. O rană mai gravă, dar 
nu foarte, şi alte două extrem de superficiale... Asta e rezultatul bun 
al atacului. Pentru că mai este un rezultat rău, aproape o catastrofă. 

- N-ai împuşcat decât unul? întrebă lon Petric. 

- Nu, domnule! se crispa Liviu lordan. Am pierdut două gloanţe! 
Asta e catastrofa. Două gloanţe! 

- Cum, domnule? se înspăimântă cabanierul. Nu i-ai nimerit? N-ai 
nimerit niciunul? Ai tras de două ori... 

Liviu lordan nu răspunse imediat. incepu să se plimbe de-a lungul 
şi de-a latul sufrageriei. Câteva minute numai. Când se aşeză la masă, 
faţa lui, întreaga lui atitudine exprimau un calm şi o nepăsare care 
îngrozeau. 

- Domnule, eu sunt de vină! Eu răspund... Am pierdut două 
gloanţe... şi cu celelalte două: patru. Mi-au mai rămas deci cinci 
gloanţe... Nu mai pot să mai pierd nici a mia parte dintr-un glonte. 
Omul de zăpadă a fost o batjocură, domnule. O fantomă pe care o 
mişca de după fereastră cineva. Au lucrat foarte ingenios. Mi-au dat 
răgazul să iau şi puncte de reper ca să nu-mi închipui cumva că totul 
e o iluzie optică. Dar nu puncte de reper groteşti... asta a fost toată 
ingeniozitatea, ci abia sesizabile, ca să mă prind ca un imbecil. Şi am 
tras de două ori ca să fiu sigur... Domnule, numai unul dacă e 
împuşcat sau rănit, ei au pierdut partida! Sau dacă i se întâmplă ceva 
unuia singur, vor pierde partida. Vor veni singuri şi vor face mătănii în 
faţa noastră. Şi fetele, toţi! Jur, domnule! 

Vorbea cu un calm otrăvitor. Ceilalţi erau iar fascinaţi. Uitaseră 
rănile şi ruşinea înfrângerii. 

-Vom mai da un atac după-masă, probabil, vom vedea noi. ŞI 
măcar unuia dintre ei i se va întâmpla ceva. Eu singur voi ataca! 

A 8 

In tabăra cireşarilor era bucurie. În sfârşit. Şi oare cine putea să fie 
cel mai bucuros, cel mai invidiat, mai ales de către Dan, cel mai 
aplaudat? Cine altul decât puştiul cel drag, cu păr de aur, şi cu nasul 
chiar mai sus puţintel decât în momentele lui de toate zilele, pentru 
că, de... îi mai plăcea şi lui să-şi dea din când în când aere. Cârnul 
ridica mereu două degete, parcă ar fi cerut cuvântul. Le ridica, apoi se 
uita în ochii fiecăruia: 

- Două! Două gloanţe! Le-au tras cu o precizie cumplită exact în 
burta omului de zăpadă! Păcat că n-am putut să văd cum se mişcă 
pumnalul... dar simţeam că merge bine totul, după ochii lui... Cum l- 
am mai dus!... Şi pe ăllalt l-am făcut cnocaut. Aţi văzut? Dar şi Ursu l- 
a ochit, fiuuuuu! cum mai zbura butucul! 

- Taci, nesuferitule! îl lua Maria la rost din când în când. Prea te 
lauzi, de parcă numai gura ar fi de tine. Nu-i a bună lauda asta prea 
multă... 


- Las’ că ştiu eu cam ce e în sufletul tău... îi răspundea frăţiorul. Nu 
mai poţi de bucurie... 

- Uffff! Doamne! se înduioşă negricioasa până la lacrimi. Eşti un 
nesuferit. Nici nu vreau să te mai văd... 

Ursu, în schimb, era posomorât. Nu-i izbutise lovitura. Şi numai din 
cauză că voise să-i izbească pe amândoi. Dacă şi-ar fi ales o singură 
ţintă, unul din ei era scos din luptă pentru mult timp. Dar voise să 
doboare doi odată... Asta era... 7 

Nici Victor nu era tare bucuros. li era teamă să nu se repete atacul. 
Dacă niciunul din ei nu fusese rănit grav, atunci se vor pomeni cu un 
atac furibund. Vor sări asupra cabanei cu tot ce aveau la ei, cu toate 
armele posibile. De aceea, când toți păreau a fi în culmea bucuriei, 
decretă stare de alarmă generală. Atât de autoritară era vocea lui, 
încât amuţiră toţi într-o clipă. 

- Pază la ferestre! spuse el. Şi să discutăm măsurile pentru la 
noapte! Precis vom fi atacați! 

- Nu avem nevoie să-i mai aşteptăm înăuntru! trecu Ursu la atac. 
Eu cred că am putea să-i respingem chiar lângă cabana lor. Ne 
căutăm posturi de pândă, bune şi sigure. Nu mai e frig... 

- E o prostie! sări Lucia. Şi dacă nu-l loveşti? Dacă tragi pe alături 
sau îl răneşti uşor? Nu te ucide imediat? N 

- Nu-mi mai scapă a doua oară! scrâşni vlăjganul. In moalele 
capului îi ating. 

Şi Victor era de părerea Luciei: 

- Nu cedez, Ursule! Atâta vreme cât mai au gloanţe în pistol, nu 
accept să fie atacați decât de la distanţă sau să se riposteze din locuri 
sigure la agresiunile lor. Cum am făcut la primul atac. Ne-a reuşit 
totul!... Gândeşte-te ce înseamnă să ai o armă de foc. Il loveşti, îl 
dobori, dar nu trebuie să-i mai rămână decât un dram de putere şi 
luciditate şi te ucide... Intâi să facem totul, să folosim toate vicleniile 
ca să le lichidăm gloanţele! Asta e!... 

- Vine! se auzi vocea lui Dan, care era de gardă la postul de 
observaţie. Unul singur. Cel cu pistolul! 

Parcă trecu un curent electric prin toţi. Numai Ursu se uita la Victor 
cerşind voie. Conducătorul cireşarilor se prefăcu că nu-l vede. Victor 
dădu un semnal de aşteptare. Agresorul era singur. Nu putea să 
încerce, singur, asaltul cabanei. 

Dar dacă era o cursă? Dacă ăilalţi veneau prin ocoluri pentru a 
cădea în spatele cabanei? Victor îl chemă pe Ursu ca să se sfătuiască, 
în antreu. Imediat sosi şi Tic. 

- Oare nu vor să ne înconjoare? întrebă Victor. 

- E acelaşi lucru, îi răspunse Ursu în şoaptă. Ca să ne atace cu 
oarecare şansă, tot prin faţa noastră trebuie să treacă. Eu totuşi aş 
crăpa uşa... poate se aventurează şi-i putem sări în spate... Ce zici? 


Şi pentru că Victor nu răspunse nimic, Ursu crăpă uşa. 

Agresorul se apropiase la vreo zece metri de cabană. Avea pistolul 
în mână, cu degetul pe trăgaci. Era un pistol mare, cu ţeava lungă, un 
Parabellum, o armă rea. Rămase nemişcat şi cu privirile fixate spre o 
fereastră. Spre fereastra de unde se manipulase omul de zăpadă. 

Tic vru să spună ceva, dar Victor îl opri. Şi şoaptele puteau să 
trădeze. 

Liviu lordan mai înaintă doi paşi. Deveni şi mai prudent, şi mai 
încordat, gata să sară ca un leopard. Şi tot spre fereastra care-l 
batjocorise privea. Mâna parcă-i tremura pe pistol. 

„Oare nu-şi dă seama că este văzut şi urmărit? se gândi Victor. 
Cum de poate fi atât de sigur? Şi mai ales ce anume urmăreşte? Parcă 
ar vrea să se răzbune orbeşte. Oare nu a înnebunit? Singur... Pentru 
ce?” 

Liviu lordan mai înaintă un singur pas. Pistolul parcă i se ridicase 
odată cu mâna. 

„Doamne! se îngrozi Victor. Să nu fie cineva la fereastra aceea! Şi 
nici nu mai am cum să dau semnalul...” 

Liviu lordan ţinti spre fereastră şi trase. Bubuitura răscoli toate 
ecourile. Imediat după ce trase se lăsă fulgerător, parcă pentru a se 
feri de o lovitură. Dar se ridică la fel de fulgerător, ţintind cu pistolul 
spre aceeaşi fereastră. Insă nu mai trase. Se întoarse şi îşi băgă 
pistolul în buzunar. Dar arma îi alunecă pe alături. Nu-şi dădu seama. 
Continuă să se retragă şi abia când ajunse la vreo zece metri de locul 
unde-i căzuse arma, se întoarse iarăşi şi din nou privi spre fereastră. 
Tresări ca şi cum ar fi văzut ceva şi îşi duse din nou mâna spre pistol. 
Tresări şi mai violent, pentru că nu-şi mai găsi pistolul în buzunar. Se 
uită înapoi cu ochii holbaţi de spaimă. Şi zări pistolul, în zăpadă, la 
vreo zece metri înaintea lui. 

Avu numai o secundă de ezitare. Se lansă în goană spre pistol, în 
aceeaşi clipă în care se lansase şi Tic. Dar puştiul avea mai puţin de 
fugit şi era şi mai iute. Ajunse înaintea lui Liviu lordan la pistol. 

Victor şi Ursu îl văzură cum ridică pistolul de jos. Liviu lordan se 
oprise la vreo cinci metri de armă. Privirile lui şi ale lui Tic se întâlniră. 
Amândouă luceau de bucuria triumfului. 

Dar deodată puştiul îngheţă. Auzi vocea lui Liviu lordan 
şuierătoare, şoptită: 

- Poţi să-l şi iei de jos. E o bucată de lemn. Pistolul e în mâna mea. 
Şi dacă nu vii spre mine, imediat îţi găuresc scăfârlia. De la cinci metri 
nu pot să greşesc. Hai! Unu... 

Tic se apropie cu pistolul de lemn în mână spre Liviu lordan. Se 
lăsă luat de umăr. Ţeava pistolului lui lordan cădea perpendicular pe 
creştetul puştiului. Ca să fie văzută de toţi. 

Şi o văzură toţi. Mai întâi Victor şi Ursu. Vlăjganul sări ca un arc, 


dar Victor îl apucă şi-l strânse de picior cu toată puterea pe care-o 
avea. A E 

- Stai, Ursule! îi şopti el. Îl ucizi. Ala nu glumeşte. 

Ursu închise ochii şi înţelese. Se lăsă în genunchi alături de Victor. 
Era moale, fără un pic de vlagă. Dar tremura şi simţea că se sufocă, şi 
de pe buze i se prelingeau şuviţe de sânge. 

Era şi Maria în spatele lor. Nu scoase niciun cuvânt. Dar din ochi îi 
curgeau întruna lacrimi. Era şi Lucia. Şi ea plângea. Victor oftă greu, 
apoi spuse: 

- Poate că ne cer numai cutia albastră în schimbul lui. Va trebui să 
le-o dăm... 


Capitolul XII 
1 

Tiberiu îşi dăduse întâlnire cu Atena la Răsdeal. Voiau să se plimbe 
singuri şi necunoscuţi pe străzile orăşelului, să ia masa de prânz la 
cabana de pe ghebul Cioaca, apoi să coboare în parc pentru jumătate 
de oră, să intre la cinema şi să se întoarcă acasă cu trenul de şapte 
seara, care-i lăsa la o distanţă de şase minute pe unul de celălalt. 
Până la cabană, planul lor merse ca pe roate. Dar la cabană li se 
înfundă. Erau foarte mulţi sportivi care-i cunoşteau şi mai ales erau 
mulţi prichindei din toate oraşele văii, care, din nefericire, asistaseră 
la concursul interşcolar de schi. Tiberiu devenise de multă vreme, de 
vreo două zile, idolul lor absolut, iar Atena, visul şi bucuria lor caldă 
din clipele de vis. Se pomeniră înconjurați de prichindei şi se văzură 
nevoiţi să susţină o discuţie interminabilă... ah! cum mai fugea filmul! 
„„. despre toate amănuntele unei vacanțe ideale. Pentru că li se cerea 
părerea despre mărcile de schiuri, despre calitatea beţelor cu zgardă 
roşie, despre bocancii cu şanţuri neterminate, despre culoarea cea 
mai favorabilă slalomului... la ciorapii exteriori, despre ultimele 
performanţe ale schiorilor francezi şi despre şansele lor la Olimpiada 
albă. Şi bineînţeles şi despre pregătirea amândurora în vederea 
viitoarei Olimpiade albe din Japonia. Şi dacă un idol nu ştie să stea pe 
soclu, mai ales în asemenea situaţii... Dar şi Atena şi Tiberiu, la 
început cam speriaţi şi cam ostili, deveniră cu timpul fermecători, mai 
ales că în clocotul şi pasiunea discuţiei se întrebau din priviri sau din 
vorbe, îşi atingeau întâmplător mâinile, ba uneori şi le ţineau una într- 
alta secunde întregi. Şi-şi spuneau, printre sau deasupra vorbelor cu 
care răspundeau prichindeilor, atâtea şi atâtea înţelesuri înfiorate! 

Şi aşa cum se întâmplă întotdeauna într-o discuţie, se lăsă deodată 
şi momentul de tăcere, acel moment inexplicabil despre care un mare 
scriitor francez, bineînţeles prin unul din eroii săi, spunea că apare 
întotdeauna la ora x şi douăzeci de minute, sau la ora x fără douăzeci 
de minute. 

- E abia şase fără douăzeci! se miră unul dintre prichindei după ce 
se uită la ceas. Mâine, pot să jur, vin şi la noi cireşarii... Cu trenul de 
şapte seara... 

Tiberiu şi Atena tresăriră. Da! Cireşarii le promiseseră că îi vor 
vizita! Oare nu-i căutau chiar în clipele acelea în orăşelele lor? 
Amândoi se albiră la faţă. 

- Au fost cireşarii pe la voi? izbuti să îngâne Tiberiu. Când au 
plecat? 

- Dar de ce ne întrebi când au plecat? se interesă unul oacheş, cu 
ochii numai neastâmpăr. 

- Pentru că dacă ar fi cireşarii în orăşelul vostru, răspunse Atena în 


locul lui Tiberiu, n-aţi mai fi voi în momentul ăsta aici, la cabană. 

După atâtea declaraţii de dragoste, prichindeii nu mai puteau să 
dea înapoi. Nu spuseră nimic, doar îşi căutară nişte zâmbete care, din 
păcate, nu li se potriveau deloc: erau false. Ei, dar momentul trecu. 
Unul mai politicos îşi aduse aminte că uitaseră să răspundă la o 
întrebare frumoasă şi isteaţă. 

- Încă n-au sosit. Dar îi aşteptăm din zi în zi. Am luat toate 
măsurile. De la doi kilometri vom fi informaţi prin băiatul unui 
cantonier, care e şi el în legătură cu băiatul unui şef de gară, care şi 
ăsta are legătură cu băiatul unui alt cantonier de la Mitiş. In clipa când 
s-au urcat în tren răsună la comandantul nostru semnalul de alarmă... 

- Şi de unde ştiţi voi că au poposit cireşarii la Mitiş? întrebă Tiberiu 
cu un ton în care se putea ghici suspiciune. 

Prichindeii se priviră la început speriaţi şi întrebători, apoi fiecare 
plecă ochii în pământ, pentru că fiecare voia să răspundă... adică să 
trădeze un secret grozav. Şi juraseră... 

- Ne-a spus Petrişor Bogdan... se auzi vocea primului trădător 
simpatic. El e din Mitiş şi ştie precis... 

- Aiurea! interveni hazardul prin persoana unui pici, cu un an mai 
mic decât ceilalţi, adică neluat în seamă şi deci neîncrezător. Aiurea! 
Ala se laudă mereu. Las’ că ştiu eu... 

Piciului însă nu i se mai putea trăda niciun secret. De aceea se lăsă 
o clipă de tăcere în care ceilalţi prichindei se înţeleseră prin unde 
nevăzute să nu scape o iotă mai mult. Doar unul dintre ei privi spre 
Tiberiu şi îşi luă inima în dinţi: 

- Pe cuvântul nostru că nu minţim... Ne-a spus Petrişor. Şi nu 
numai că ne-a spus, că l-am suspectat şi noi. Pe cuvântul nostru că 
ne-a dovedit. Cireşarii au stat chiar la el! 

- Când? întrebă emoţionată Atena. 

- Alaltăseară şi ieri dimineaţă... răspunse un altul. Şi mai mult nu 
vă putem spune. 

- Sigur, sigur? se interesă iarăşi Tiberiu. 

- N-am spus pe cuvântul meu, reveni cel care-şi luase inima în 
dinţi. Am spus pe cuvântul nostru... Zău! Pe cuvântul nostru că ne-a 
dovedit la toţi şase! 

Cinci prichindei ridicară imediat mâinile în sus, ca nişte conjuraţi, 
pentru a susţine spusele şefului lor. 

Atena şi Tiberiu mai avură o brumă de prezenţă de spirit sau de 
bun-simţ pentru a păstra aparențele. Se prefăcură speriaţi, îşi 
amintiră că au uitat să cumpere ceva, aoleu! şi dacă va fi coadă vor 
pierde trenul... deşi parcă stăteau pe arcuri şi ar fi fost în stare să sară 
pe geam şi să se dea de-a rostogolul până la gară, în vale. 

Norocul îi ajută. Un personal întârziat tocmai pleca din gară în 
momentul când ajunseră pe peron. Săriră în el, adică Tiberiu o ajută 


pe Atena să sară pe scară şi ea acceptă, fără să-şi dea seama, şi 
uitând că e campioană la sărituri. În sfârşit... Se ghemuiră pe un 
culoar cam gol, dar aveau noroc şi aici. Din când în când mai trecea 
câte cineva spre vagonul restaurant, sau dinspre vagonul restaurant, 
obligându-i să facă loc, adică să se subţieze şi să se strângă, 
nevinovaţi şi îmbujoraţi, unul în altul. Niciunul nu mai regreta parcul, 
cinematograful, filmul grozav, dar aveau numai vorbe de laudă şi 
admiraţie pentru prichindeii care-i ţinuseră sus pe Cioaca şi care, fără 
să ştie, le organizaseră toate spaimele şi bucuriile prin care treceau. 

Coborâră mai întâi în orăşelul lui Tiberiu şi alergară amândoi, într- 
un suflet, pe strada mare, spre locuinţa lui. Nu le mai păsa dacă-i 
vede cineva. Din păcate, cireşarii nu sosiseră. Intorcându-se spre 
gară, se interesară despre cireşari la unul din puştii care se fandoseau 
pe stradă. Dar puştiul nu numai că le răspunse printr-o afirmaţie, dar 
se şi lăudă că Tic îi lăsase o amintire. Într-adevăr, pe o foaie de hârtie 
se vedeau câteva cuvinte: „Amintire de la Tic.” 

- E scrisul lui! atâta mai avu vreme Atena să spună, pentru că 
Tiberiu o şi smuci cu brutalitate. 

Se auzea sirena unei locomotive. Trenul de şapte. Se urcară în el 
tot în ultima clipă. Cireşarii îi aşteptau de bună seamă în orăşelul 
Atenei. Dar nici acolo nu-i găsiră. Nicăieri. La nicio cabană. Şi îi 
cuprinse pe amândoi o dezamăgire ucigătoare. Cireşarii nu-şi 
respectaseră promisiunea. Nu-i vizitaseră... 

2 

Tic, cireşarul care lăsase atâtea amintiri prichindeilor din toate 
orăşelele celor două văi, stătea în mijlocul sufrageriei de la Izvoarele. 
Era legat de mâini şi de picioare nu cu brutalitate, ci cu artă. Putea să- 
şi mişte şi mâinile şi picioarele, câţiva centimetri, în orice direcţie. Şi 
mai era legat de un scaun uriaş, lăsându-i-se şi cu această legătură un 
joc de câţiva centimetri. Dar aceasta era toată libertatea lui. Câţiva 
centimetri. Legăturile erau imposibil de forţat. Nu se putea scăpa din 
ele decât cu ajutorul cuiva. Singur, imposibil. Cel mult putea să se 
prăvălească odată cu scaunul, să provoace prăbuşirea scaunului, dar 
asta ar fi însemnat o sinucidere. S-ar fi izbit cu capul de podeaua de 
piatră, dacă ar fi căzut din faţă, şi cine ştie ce i s-ar fi întâmplat dacă 
ar fi provocat prăbuşirea în spate. Acestea erau gândurile care 
treceau prin mintea ciufuliciului, pentru că era teribil de ciufulit. N- 
avea nicio scăpare. 

- Să n-ai nicio teamă... se adresă Liviu lordan cabanierului. Când 
te-am legat pe dumneata, ţi-am lăsat intenţionat o şansă de scăpare, 
ca să nu îngheţi. Dumnealui nu are niciuna. 

Tic îşi dădea seama că într-adevăr nu are nicio şansă. Jocul de 
câţiva centimetri parcă nu făcea altceva decât să-i amintească mereu 
că e legat bine, că e legat şi că e în mâinile duşmanilor. 


Petric şi Bălan stăteau tot timpul la pândă. Nu se dezlipeau de 
ferestre. Până ce Liviu lordan nu se mai putu stăpâni: 

- E crunt, domnule, să ai de-a face cu neghiobi! spuse ca pentru 
sine, apoi vocea i se înăspri: Degeaba staţi acolo, de pomană... Puteţi 
să lăsaţi şi uşile şi ferestrele deschise, puteţi să scrieţi mare, pe o 
placardă, LIBER - DESCHIS. Nimeni nu va îndrăzni să intre atâta 
vreme cât nevolnicul ăsta e legat lângă mine, iar pistolul se află în 
mâna mea. Nu înţelegeţi? Orice mişcare s-ar face din partea cealaltă, 
orice încercare... gata! Nevolnicul ăsta mic s-a dus. Şi ăilalţi, de 
dincolo, îşi închipuie că nu glumesc. 

- Aiurea... spuse Tic, deşi cuvintele gangsterului cu pistol îi frecau 
încă şira spinării pe dinăuntru. Aiurea... Aia sunt atât de fricoşi!... 
Parcă-i interesează pe ei ce mi se întâmplă mie... ei să scape, mai ales 
lunganul ăla laş, care nu vrea niciun moment să sară la bătaie. 

- Te înţeleg, nenişorule... îl luă Liviu lordan în zeflemea. Te simt eu. 
Ai vrea să ne adormi, să ne ameţeşti, vrei să faci pe şmecherul cu 
noi... V-am prins pe toţi... Vă am în vârfurile degetelor... Numai prin 
viclenii vă apăraţi, pentru că puterea e de partea noastră, de partea 
mea... M-aţi făcut să pierd două gloanţe cu omul vostru troian, două 
gloanţe care fac mai mult decât diamantele de mărimea lor... Dar nu 
le-am pierdut în zadar. V-am descoperit puterea: viclenia. 

- Noi îi spunem iscusinţă şi ingeniozitate... îl întrerupse prizonierul 
ciufulit. 

- Da, domnule! îl privi lordan cu mai mult interes. Puteţi să-i 
spuneţi cum vreţi. Eu îi zic şiretenie, viclenie... Şi dacă am văzut că 
asta e arma voastră, m-am conformat... Să ştii de la mine ceva... E o 
lege, o convenţie nescrisă între oameni... Cel şiret îl duce pe omul de 
rând pentru că acesta nu se gândeşte că semenul lui ar putea să-l 
înşele. Cel foarte viclean îl duce pe cel viclean pentru că acesta cade 
în greşeala omului de rând: nu crede că altul ar putea să-l înşele... De 
aceea aţi căzut voi în capcana mea... Nu v-aţi închipuit că sunt mai 
viclean decât voi şi că o să vă pregătesc o capcană şi mai cumplită... 
De aceea, nenişorule, am sacrificat şi un glonte, deşi poate că n-ar fi 
fost nevoie. Am rămas cu patru gloanţe, am sacrificat un diamant de 
cartuş, pentru că ştiam că voi ştiţi în ce situaţie ne aflăm cu armele, 
ştiam că voi ştiţi cât preţ are pentru noi un glonte. 

- Asta de unde-o mai ştiaţi? se interesă din pură curiozitate puştiul. 

- Dintr-o chestie care se numeşte gândire... îi răspunse Liviu 
lordan. Eraţi prea inteligenţi ca să nu vă întrebaţi, după spargerea pe 
care aţi dat-o şi după ce aţi aflat nişte secrete cumplite: de ce nu vă 
atacăm? V-aţi întrebat: de ce nu ne atacă? Dacă am fi tăbărât toţi trei 
cu pistoalele şi cu încărcături de rezervă asupra voastră, aţi fi rezistat 
mai mult de cinci minute? Nici pomeneală... Faptul că v-am 
condamnat la moarte prin ger şi foamete nu însemna altceva decât că 


nu suntem bine înarmaţi... Asta s-a întâmplat. M-am gândit la felul 
cum trebuia voi să gândiţi. Dacă nu aş fi tras şi dacă în aceeaşi 
secundă nu m-aş fi prefăcut că mă apăr, aplecându-mă, de fapt, 
pentru a substitui pistolul, şi a vă da apoi impresia şi certitudinea că 
am rămas cu acelaşi pistol în mână, ar mai fi alergat unul dintre voi 
să-l ia din zăpadă? Dacă n-aş fi tras cu acelaşi pistol pe care apoi l-am 
scăpat, poate că s-ar fi bănuit o capcană. De aceea trebuia să sacrific 
un cartuş. Ştii cum spune francezul? 

- Au voleur, un voleur et demi... răspunse Tic uluit de abilitatea cu 
care Liviu lordan îşi pregătise capcana. 

- Exact! Trebuia să vă năucesc, să vă fascinez, să fiu în ultimă 
instanţă mai viclean decât voi. Şi totul s-a întâmplat exact aşa cum 
am prevăzut... Unul dintre voi trebuia să cadă în cursă şi a căzut cel 
mai interesant. Poate că era şi mai bine dacă ar fi căzut o fată... 
Negricioasa aia cu codițe... 

- Aiurea, spuse Tic, deşi voia să aibă jar în mâini şi să i-l toarne 
ăluia. Soră-mea e o fricoasă fără pereche... 

- Poftim!? sări Liviu lordan de pe scaun chiar în clipa când Tic 
înţelese ce groaznică gafă a făcut. Va să zică e şi surioara dumitale 
acolo! Hopa! 

- E soră vitregă... e soră de caritate... începu Tic să se bâlbâie, 
aproape să plângă. Las' că... 

- Era tot ce trebuia să mai ştiu! îşi reluă locul pe scaun Liviu 
lordan. Toţi o să ajungeţi aici, în genunchi o să vă târâţi. Intâi sora 
dumitale şi după ea ceilalţi... 

Nu soarta lui, ci soarta nesuferitei sfâşia inima lui Tic. Imaginile pe 
care şi le închipuia şi în care o vedea pe Maria terorizată, cu faţa. 
Brrrrr! Era o groază, un iad. 

- Şi dacă vă dăm cutia albastră? spuse ciufuliciul în ultimul 
moment al groazei sale din imaginaţie, în care mai putea să-şi 
păstreze ceva omenesc în voce. 

- Şi asta mai voiam să ştiu! ţâşni ca o goarnă de triumf glasul lui 
Liviu lordan. Voiam să ştiu dacă aţi aflat despre cutia a/bastră... dar 
eram sigur de asta... pentru că individul care a dat drumul celorlalţi 
când s-a făcut spargerea a rămas tot timpul în sufragerie şi a auzit o 
discuţie foarte secretă... despre cutia a/bastră... Dar nu-mi închipuiam 
că aţi aflat locul în care se află cutia... Acum mi-ai spus... De unde 
dracu' ştiţi că acolo la voi a fost ascunsă cutia?... Numai dacă aţi găsit 
scrisă pe undeva denumirea veche a cabanei... Numai atunci aţi putut 
să faceţi o relaţie între testamentul verbal lăsat de frate-meu... şi 
denumirea cabanei voastre... Da! Mi-am închipuit, sau trebuia să-mi 
închipui mai devreme. Nu sunteţi deloc proşti... Numai că aţi dat 
peste cineva care vă întrece, aşa cum întrece muntele ăsta colinele 
din jur... 


Raționamentul lui Liviu lordan îi impresionase pe Tic, dar lauda de 
la urmă îl cam necăjea şi-l cam aţâţa. 

- Dar să ştiţi că un anumit lucru nu l-aţi ghicit. Na! Eu singur am 
făcut spargerea. Eu singur am cărat totul... 

- Nu, domnule! Asta e o minciună. Nu ai făcut spargerea singur. 
Poate că ai stat singur ascuns aici, poate că ai cărat sau ai scos singur 
alimentele, dar asta e altceva. Ai avut complici, sus, complici care ne- 
au scos pe noi de aici... 

- Ei bine, dacă vreţi să ştiţi... 

Dar spre fericirea vieţii lui şi a atâtor altora, bravul cireşar se opri 
în ultima clipă. Doamne! Ce era să spună! 

- Spune, domnule! Sau vrei să te ajut eu?... Cine a deschis 
geamurile? Cine le-a deschis cu sfoara? Cine a intrat sus în camera 
mea?... Degeaba îţi ascunzi complicele... Nu eşti la tribunal... Aceeaşi 
pedeapsă o va primi şi el, aceeaşi soartă o va avea, cu sau fără 
martori... Toţi veţi avea aceeaşi soartă! 

- Chiar dacă vă dăm cutia albastră? insistă, terorizat, ciufuliciul. 
Chiar dacă v-o aducem aici neatinsă? 

- Nu, domnule! Nu veţi putea găsi voi cutia a/bastră. Nu aveţi 
minte pentru ascunzişul ei... Şi nu aveţi, poate, nici mijloace, 
domnule... 

- Şi dacă unul dintre noi o va găsi? întrebă Tic. Dacă va închide 
ochii şi va spune, după un ceas: „Uite! Acolo, sub a opta lespede din 
dreapta, e cutia albastră. Săpaţi!” Dacă unul dintre noi va face aşa? 

Liviu lordan îl ascultă aproape năucit. Dar îşi reveni: 

- Asta nu se poate!... Nu poate nimeni să gândească aşa, pentru că 
nu ştie că aşa trebuie să gândească! Numai hazardul ar putea să vă 
ajute s-o găsiţi. 

- Şi dacă hazardul ne va ajuta? continuă Tic. 

- Atunci vom face schimbul, domnule. Mi se va aduce cutia 
albastră, pe cuvânt de onoare. iți voi da drumul dumitale, conform 
cuvântului de onoare, şi-i voi lua ostatici pe cei care mi-o vor aduce. 
Nu-i voi împuşca pentru că îmi trebuie gloanţele. li voi ucide altfel. 
Până îţi va veni din nou rândul... 

3 

Era jale mare în Casa lulia, în casa care-i primise pe cireşari cu 
optimistul Bl E AŢ ENIT. Urarea ştirbă de bun venit îi persecutase 
teribil pe tineri. Numai necazuri, şi spaime, şi nelinişti, şi teroare, iar 
acum lovitura cea mai mişelească: răpirea celui mai drag dintre ei. 

- Ne-a hipnotizat! se înfioră Lucia. Cum de nu a bănuit nimeni nicio 
primejdie? Cum de n-am presimţit capcana? 

- Pentru că toată atitudinea şi mai ales gestul lui de a veni singur, 
cu pistolul în mână, spre noi, erau ale unui halucinat... Uh! Dacă n-ar 
fi tras cu pistolul! Asta m-a indus în eroare, mărturisi Victor în 


continuare. Asta m-a făcut să cred că a înnebunit. Cum să-şi irosească 
gloanţele? Nu mi-am închipuit nicio clipă că a substituit pistolul. Mai 
ales când l-am văzut că descoperă pistolul pierdut şi aleargă după el... 
Dacă nu mi-o lua Tic înainte... Am sărit aproape în aceeaşi clipă cu 
el... Dar el a fost mai iute... 

- Eu sunt de vină! bodogăni Ursu. Eu! Eu trebuia să sar primul. Şi 
chiar dacă ar fi avut pistolul adevărat şi ar fi tras toate gloanţele în 
mine, tot l-aş fi gâtuit... 

- In tine ar fi tras! răspunse Victor. Nu ştiu dacă ar fi tras toate 
gloanţele, dar sunt sigur că ar fi tras... lar pe mine cred că m-ar fi luat 
ostatic. Dar pe tine, nu! Dacă scăpa de tine, ne lua pe toţi! 

- Eu tot nu-l las! se încăpăţână Ursu. Tot voi pune mâna pe el. 
Chiar dacă o să aibă o mitralieră în mână... 

- Şi Tic? întrebă Dan. Ce facem? Cum îl scoatem de acolo? N-o să-l 
lăsăm în mâinile lor... 

- Deocamdată lui Tic nu i se poate întâmpla nimic! spuse Victor. Pe 
Tic îl ţin ca ostatic. Până nu intră sau nu intrăm noi în tratative, cu ei, 
nu i se poate întâmpla nimic lui Ticuşor. 

- Daa... îngână Maria. Spui tu aşa... 

- Nu! interveni lonel. Nu spunem aşa, ci e chiar aşa. Vor încerca 
probabil un schimb. Precis. Vor cere cutia în schimbul eliberării lui... 

- Numai să fie aşa... oftă Maria. 

- Numai să fie aşa... repetă Victor. Dacă află că eşti şi tu aici, 
atunci vor fi şi mai răi, şi mai siguri. Să nu ceară în schimb pe 
altcineva dintre noi... Unul sau mai mulţi... Dacă fac un asemenea 
schimb, oricum va fi şi cutia în mâinile lor... 

Toţi simțeau ghearele groazei scormonindu-le până în măruntaie. 
Cine nu se va duce dincolo dacă lupii de-acolo vor propune un 
schimb? Cine nu se va duce ca să-l scape pe Tic? 

- Poate că nu le vine gândul ăsta, spuse Ursu. Poate că sunt 
înnebuniţi de cutie şi se gândesc numai la cutie... 

Victor clătină încet din cap... 

- El probabil că nu se gândeşte decât la cutie. Altceva îl 
interesează cât negru sub unghie. Dar sunt ceilalţi, Ursule, brutele 
acelea cu ochii în flăcări. Şi chiar el. Siguranţa lui, siguranţa vieţii lui e 
în mâinile noastre. Ştim prea multe despre el ca să ne lase în viaţă... 
Singurul lucru pe care l-ar putea face ar fi acela de a ne lăsa 
condamnaţi la foame sau la îngheţ. Adică tot la moarte. Dar sunt 
ceilalţi pe care-i simt cum caută otravă. 

- Niciodată n-am fost într-o asemenea situaţie, spuse invalidul. 
Dacă aş putea să fac ceva... Să mă duc eu în locul lui Ticuşor. Tot nu 
mai sunt bun la nimic... 

- Ba ai fost foarte bun, încercă Victor să-l consoleze, când te-ai 
apucat să calculezi ascunzişurile posibile ale cutiei a/bastre. Nu 


înţelegi că singurul atu care ne-ar mai putea îmbunătăţi situaţia ar fi 
să găsim cutia albastră? Şi tu ai făcut foarte mult pentru asta. Toată 
suita ta de eliminări e o capodoperă, Dan. Numai de la ea putem să 
plecăm la teribila idee a ascunzişului propriu-zis... 

- Cuvânt de ordine! se trezi imediat Lucia. Toată lumea să înceapă 
să caute cutia, adică ascunzişul cutiei albastre. 

- Oare nu ni se poate întâmpla nimic? întrebă lonel. Să nu fim luaţi 
prin surprindere, să nu pierdem totul... 

- Deocamdată nu ni se poate întâmpla nimic, răspunse Victor. Cei 
de dincolo sunt prea stăpâni pe situaţie, cred că îşi fac un plan de 
acţiune şi aşteaptă iniţiativele noastre. 

- Adică de ce crezi că aşteaptă iniţiativele noastre? întrebă Maria. 
De ce nu încep ei tratativele? 

- Ţi-am spus numai o părere, continuă Victor. Poate că vor începe 
ei tratativele... Dar s-ar putea să le aştepte de la noi... dacă Tic le va 
spune ceva despre cutia albastră. De bunăvoie sau de nevoie... 
Trebuie să ne aşteptăm la orice, să fim în gardă tot timpul... Dar 
primejdie imediată nu cred că va fi. 

Tinerii începuseră căutările. Dan le conducea. Aprinseră ambele 
lămpi, cu flacără mică, şi căutau după indicaţiile pe care le dădea 
invalidul. Numai Victor rămăsese nemişcat, la fereastra care avea 
vedere spre cabana Izvoarele. Veghea şi se gândea, era concentrat la 
intensitate supremă, gândea cu atâta furie, încât uneori simţea cum 
nu mai poate, cum îi pier toate gândurile. Auzea zgomotele făcute de 
ceilalţi, dar toate se integrau într-o partitură sonoră fără nicio 
identitate. Gândurile îl fulgerau, i se întretăiau ca un roi de fulgere, 
trebuia să gândească într-o oră pentru toate orele cumplite ale lumii. 

- Am ajuns aici... îl trezi vocea lui Dan. Ne-am oprit asupra câtorva 
lespezi, vreo şase... Şi a mai rămas plafonul din sufragerie... şi o 
porţiune dintr-un perete... De fapt numai lespezile selecţionate devin 
interesante. Restul e mai mult din conştiinciozitate. Ca să nu lăsăm 
nimic necercetat... Şi ar mai fi ceva. Asta mă chinuie cel mai rău, 
Victor. E un bloc uriaş în faţa cabanei. Parcă ar fi fost o fundaţie sau 
aşa ceva. Dacă pe vremea când s-a ascuns cutia, blocul făcea parte 
din cabană? Nu ar fi bine să se ducă Ursu să-l miroasă puţintel? 

Victor încuviinţă, clătinând capul. Ursu era în spatele lui. Inţelese 
răspunsul lui Victor şi ieşi, precaut, afară. Abia atunci se apropie 
Tombi de picioarele lui Victor şi începu să schelălăie încet, parcă 
rugându-se să fie luat şi el în seamă. Victor se aplecă şi începu să-l 
mângâie blând şi cățelul stătea nemişcat, cu trupul încordat ca o 
săgeată, parcă pentru a-şi arăta toată energia şi puterea. 

Ursu se întoarse după vreun sfert de oră. Victor îl urmărise prin 
geam tot timpul. Întârzierea lui acolo, la bolovan, îl cam punea pe 
gânduri. Oare ce era cu şvaiţerul acela? 


- E un bolovan foarte ciudat... dădu el raportul. E plin de scobituri, 
ca un copac scorburos. Unele mici, că abia încape pumnul, altele prin 
care ar încăpea şi Tic, dacă nu şi lonel. Dar nu mi se pare că a fosto 
fundaţie, ci mai degrabă o stâncă adusă sau găsită la locul acela şi 
ţinută ca ornament. Trebuie să fie foarte interesant vara, cu verdeață 
în jur... 

- De asta mi-a fost teamă! spuse Dan cu un accent de triumf în 
glas. Tu nu crezi că acolo ar putea să fie ascunzişul? 

- Mă gândesc mai departe pe firul eliminării tale... îi răspunse 
Victor. Va să zică, am rămas la şase lespezi şi la bolovanul-curiozitate 
de-afară. Trebuie s-o găsim... 

- Numai să fi fost ascunsă aici, se rugă Ursu. 

- Aici a fost ascunsă... spuse Victor aproape în şoaptă. 

- Cum poţi fi atât de sigur! îl fixă Dan cu neîncredere. Numai dacă 
ai şti unde se află cutia... 

- Cred că ştiu... răspunse tot în şoaptă Victor. Tu m-ai ajutat cu 
eliminările tale şi cu chinul tău de a căuta. Nu ţi-a rămas nimic 
necercetat. Şi am făcut ultima eliminare, Dan... Din clipa asta avem 
un atu în mână... Dacă am putea să-l folosim... Oare cum să-i 
convingem că ei nu vor găsi niciodată cutia? 

- E chiar atât de bine ascunsă?! se miră Dan. 

- N-o vor găsi niciodată, Dan. Aşa cum tu nu puteai s-o găseşti. 
Pentru că şi ei, ca şi tine, pleacă de la o premisă falsă. Şi cu premisa 
aceasta, cutia nu poate fi găsită decât printr-o pură întâmplare... Cum 
aş putea să-i conving că n-o vor găsi? 

Discuţia fusese auzită şi de ceilalţi, dar nimeni nu îndrăzni vreun 
comentariu. Il cunoşteau toţi pe Victor şi ştiau că are nevoie de linişte 
în asemenea clipe. Doar Maria se lipi de el şi-i căută mâna. lar la 
picioare, ca şi cum ar fi presimţit ceva bun, Tombi începuse să se 
mişte, gudurându-se. 

- Din păcate, nu putem fi siguri pe nimic! reîncepu Victor. Dacă Tic 
nu l-ar fi auzit pe lordan, singur, când îşi condamna la moarte 
complicii, poate că am fi sperat... Dar aşa, nu trebuie să avem 
încredere în nimic, în nicio promisiune. E prea viclean, prea inteligent, 
într-un fel e un geniu... Numai capcana pe care ne-a întins-o şi în care 
a căzut Tic... Nu! Trebuie să luăm toate măsurile... Nu trebuie să ne 
bazăm numai pe ideea schimbului: cutia albastră, contra Tic. Chiar 
dacă îl voi convinge că n-o va descoperi... Nu! Trebuie să atacăm din 
două... ba nu, din trei direcţii... 

Victor era iarăşi cel dintotdeauna în momentul cheie. Dar era cel 
mai mare greu prin care trecuseră cireşarii vreodată. Niciodată 
primejdia nu fusese atât de cumplită, atât de groaznică. Victor părea 
în transă. Nu mai vorbea. Gândea cu ochii închişi. Apoi îi ceru lui Ursu, 
cu voce calmă, harta. Şi o chemă pe Maria alături ca s-o studieze 


împreună. Apoi îi spuse lui lonel să se pregătească pentru a porni 
împreună, la tratative, dincolo. 
4 

Parcă nu se schimbase nimic. Liviu lordan stătea la aceeaşi masă, 
în aceeaşi atitudine de meditaţie şi concentrare, iar Tic era legat de 
acelaşi scaun uriaş şi făcea aceleaşi mişcări regulate, reduse şi 
chinuitoare, pentru a nu-i amorţi membrele. La altă masă, parcă în 
faţa aceleiaşi sticle de vin, stăteau ceilalţi: Petric şi Bălan. 

- Să nu puneţi la cale vreo prostie, îi avertiză Liviu lordan. Veţi 
rămâne sub teroarea mea până când voi vrea eu. Auziţi? Să nu 
încercaţi nicio răzvrătire, nicio nesupunere. Chiar dacă voi rămâne cu 
un singur glonte în pistol şi tot veţi trăi sub teroare, pentru că nici 
unul dintre voi nu va şti cui îi este destinat. Cine îl va primi? 
Dumneata? Sau dumneata? De aceea vă avertizez. Ca să fie clar! 

Cei doi se sculară de la masă. Nici nu le trecea prin gând să se 
răzvrătească. Liviu lordan îi hipnotizase, îi fascinase pe amândoi. 
Aveau o groază cumplită de el, mai ales când tăcea nemişcat, când îl 
simțeau că gândeşte. Se duseră amândoi la fereastra care dădea spre 
cabana lulia, parcă pentru a anunţa că se observă o mişcare. 
Cabanierul anunţă primul: 

- Vin... Sunt doi... Şi parcă duc un băț cu o batistă albă în vârf. Da, 
da. Au un băț cu o batistă albă. 

Liviu lordan tresări. Tic îl urmărea cu ochi de drac. Voia să-i 
surprindă orice mişcare, orice gest, orice clipire a pleoapelor. Il văzu 
tresărind, aproape uimit, aproape neîncrezător. Dar numai după 
câteva secunde faţa i se destinse, transformându-se în aceeaşi mască 
impasibilă. 

- Luaţi-l! porunci el celor doi. Duceţi-l sus imediat. Nu vreau să le 
facă vreun gest, vreun semn, chiar din ochi. Unul să-l păzească, să 
stea lângă el cu cuțitul pregătit. Dacă aude semnalul convenit, să-i 
taie imediat beregata. Celălalt să rămână lângă uşa scării interioare 
ca să prelungească semnalul dacă va fi nevoie. Gata! 

Cei doi coloşi îl transportară pe sus, cu tot cu scaun, pe prizonier. 
Cabanierul se întoarse chiar în clipa când începuse să se bată în uşă. 
Liviu lordan îi făcu semn să rămână lângă uşa scării. Se duse el să 
deschidă. 

Aşa cum îşi închipuise, vlăjganul rămăsese iarăşi de pază la cabana 
lulia. Erau cei doi care fuseseră ultima dată când pregătiseră 
cambriolajul: Victor şi lonel. Le deschise uşa şi odată cu ei se strecură 
în antreu şi un căţel zgribulit şi speriat. 

- Dumnealui rămâne aici! arătă Liviu lordan spre căţel. 

Apoi le indică scurt cu mâna, fără cuvinte, uşa sufrageriei. Zăvori 
uşa, fără să mai pună drugul de siguranţă, ameninţă câinele zgribulit 
printr-o încruntătură din ochi, apoi pătrunse în sufragerie. Cireşarii se 


opriseră undeva în mijloc. 

- E un act de mare curaj din partea voastră că aţi venit aici! îi luă 
în primire Liviu lordan. Dacă vă sechestrăm şi pe voi? La asta nu v-aţi 
gândit? Credeţi că întotdeauna şi toţi respectă, în timp de război, 
consemnele de onoare? Dacă vă reținem şi pe voi sau dacă vă 
ucidem, ni se uşurează misiunea... Pe ce vă bazaţi tot curajul? 

- Pe un amănunt de mare importanţă pe care vi-l vom spune la 
momentul potrivit! răspunse Victor foarte calm. 

- Nu e nevoie să mi-l spuneţi. Il bănuiesc. Aţi aflat că în cabana în 
care staţi se află cutia albastră. Am aflat şi noi că aţi aflat taina asta. 
Dintr-o mică eroare sau indiscreţie a mezinului vostru, fratele uneia 
dintre fetele de la cabană, a celei negricioase, mi se pare... 

Liviu lordan voia să-şi arate întreaga putere şi Victor simţi în 
acelaşi timp cu lonel furnici de gheaţă pe spate. 

- După cum vedeţi, continuă Liviu lordan, surpriza voastră nu mai 
este surpriză, atuul vostru e o mică eroare... Prin urmare, aţi venit să 
vă predaţi. 

De acolo, de lângă uşă, cabanierul nu putea să nu-şi exprime 
întreaga admiraţie. Dar văzu privirile de oţel ale lui Liviu lordan 
fulgerându-l. Işi duse mâna la gură, ca o babă. N 

- Am venit pentru tratative, spuse foarte calm Victor. In niciun caz 
ca să ne predăm. Şi în niciun caz gândindu-ne că una dintre părți va 
respecta codul onoarei... 

- Domnule... începu nepăsător parcă Liviu lordan, astea sunt 
vorbe. Oricât de frumoase şi oricât de demne ar fi, se transformă 
dintr-o dată în apă de ploaie atunci când se ridică un pumn de fier sau 
un simplu pistol, chiar dacă mai are numai patru cartuşe. Apă de 
ploaie, domnule. Nici nu trebuie să trag. Pot să pun pe unul să-l ucidă 
pe celălalt, pentru a-şi salva viaţa, şi pe urmă să-l ucid şi pe el pentru 
că a fost atât de crud şi şi-a ucis prietenul. Nu fac joc de cuvinte, 
domnule! Ca să fie clar! Situaţia voastră adevărată e asta: aţi venit să 
vă predaţi! 

- Poate că mai este un atu! ripostă Victor. Un atu mai puternic, mai 
important. Cred că vă închipuiţi la ce mă gândesc. 

Liviu lordan deveni dintr-o dată neliniştit, dar pe faţa lui încă nu se 
produse schimbarea. Numai pumnii îi scăpărau. Işi dădea seama că 
nu-şi va putea ascunde tulburarea. De aceea îşi puse ochelarii, numai 
pentru o clipă. Descoperise imediat că făcuse sau că era să facă o 
primă eroare: îşi trăda starea de nelinişte în faţa unor prizonieri. 

- Ştiam că nu veţi rămâne nepăsător! îl aţâţă Victor. 

- Nu se poate, domnule! aproape răcni Liviu lordan, dar iarăşi 
izbuti să se domolească. Aţi venit aici cu o născocire şi cu intenţia de 
a pregăti o nouă spargere cu un obiectiv mai mare. 

- Vă înţeleg... îi spuse Victor cu compătimire în voce. Aţi dorit şi aţi 


visat şi aţi vrut să faceţi totul cu propriile dumneavoastră mâini până 
la ultimul act, până la ultima scenă. Şi tocmai la sfârşit, sunteţi scos 
de pe scenă, pentru ca altul să rostească replica finală, apoteoza... 

Era fantastic! Cabanierul abia aştepta să se tragă cu pistolul 
asupra tânărului care provoca. Şi în loc de aceasta, Liviu lordan se 
aşeză pe scaun, complet stăpân pe sine. 

- Mi-ai spus prea mult, domnule... încuviinţă el. Să sperăm că nu 
mi-ai spus foarte mult, domnule... Da... Nu puteai să vorbeşti astfel în 
faţa mea, dacă nu ai fi găsit cutia albastră. Niciun om de pe lume nu 
ar fi avut acest curaj. Nu pentru că i-ar fi fost frică de viaţa lui, ci 
pentru că i-ar fi fost frică de viaţă altuia, nevinovat. 

Liviu lordan arătă cu degetul spre plafon, spre etaj, unde Victor şi 
lonel înţeleseră că se află Tic, supravegheat. 

- Prin urmare, aţi găsit cutia albastră... Ar trebui să vă felicit... Și 
chiar o fac... Da! Meritaţi felicitări. Probabil că se află într-un ascunziş 
extraordinar... 

Dar niciunul din cei doi nu răspunse. lonel pentru că nu ştia. Victor 
din alte motive. 

- Nu, domnule... Să nu vă fie teamă că vă trădaţi... Sunteţi naivi... 
Nu se trădează printr-o tresărire un ascunziş care a dăinuit un sfert de 
secol. Nu, domnule... Şi cam ce tratative aţi vrea să încheiaţi? 

- Vă dăm cutia albastră în schimbul eliberării prietenului nostru, 
spuse lonel cu vocea tremurându-i de emoție. 

- Nu e scump, domnule... răspunse Liviu lordan după o foarte 
scurtă pauză. N-ar fi fost scump... în alte împrejurări. Aţi fi meritat 
poate mai mult. Cutia a/bastră valorează de o mie şi de un milion de 
ori mai mult decât spărgătorul vostru... 

- E un punct de vedere... spuse Victor politicos. 

- Nu de un punct de vedere, accentuă Liviu lordan. Se pare că ai 
uitat discuţia noastră anterioară, cam cifrată spre final. Nu e un punct 
de vedere. E un adevăr. Ai uitat, domnule, că adevărurile există în 
raport cu mine? Eu le impun! Cum vă închipuiţi, în condiţiile date, că 
mă puteţi invita la tratative? Incep să-mi schimb părerea despre 
inteligenţa voastră... 

- Cred că faceţi o eroare... spuse Victor. Nu aţi ascultat până la 
capăt argumentul cu care ne prezentăm la tratative. Nu vă oferim 
numai cutia albastră. Vă oferim unica posibilitate de a intra în posesia 
cutiei albastre. Dumneavoastră n-o veţi găsi niciodată! 

- E un punct de vedere... zâmbi superior Liviu lordan. 

- Nu e un punct de vedere, răspunse Victor. E un adevăr care 
există în afara dumneavoastră, de astă dată. Un adevăr definitiv! 

- Cum, domnule? se înfurie Liviu lordan. Dumneata îţi închipui că 
nu voi fi în stare să găsesc cutia albastră? 

- Absolut niciodată! îi răspunse foarte calm Victor. Pentru că tot 


raţionamentul dumneavoastră se bazează pe o premisă falsă. Din 
cauza construcţiei dumneavoastră. Nu sunteţi maleabil ca să puteţi 
descoperi altă premisă şi alt raţionament. Sunteţi ca un puț de petrol 
din care nu poate ieşi altceva decât petrol. Cu sistemul 
dumneavoastră de a raţiona nu veţi descoperi niciodată cutia 
albastră! Nu înţelegeţi că trebuie să descoperiţi o altă idee despre 
premisă? Asta în afara subiectului. Deci nu veţi putea niciodată să 
descoperiţi cutia albastră, ascunzişul cutiei albastre. lmi pot pune 
viaţa! 

Nu numai Liviu lordan, dar şi ceilalţi care se aflau în cameră 
rămaseră uluiţi şi de vorbele lui Victor, dar mai ales de tonul pasionat, 
vibrant, aproape suprauman cu care le rostise. 

- M-ai impresionat, domnule! recunoscu Liviu lordan. Dar îmi vine 
foarte greu să te cred... M-ai impresionat şi până acum un singur om 
m-a impresionat în viaţa mea: cel care a ascuns cutia. Dar emoţiile 
trec, trec foarte repede, uneori cu un simplu drog, domnule. Eu nici nu 
am nevoie să caut droguri. Le posed la centură, în tocul ăsta de piele 
în care se află un pistol cu patru cartuşe ucigătoare... Dumneata ai 
mizat pe o dispută a inteligenţei loiale, domnule, a unei inteligenţe de 
onoare, domnule. lar eu mizez pe o inteligenţă de război! O 
inteligenţă susţinută de armă. Aici ai greşit dumneata! 

- N-am greşit! răspunse Victor. 

- Ai greşit, domnule. Să spunem că ai dreptate şi încep să cred că 
ai dreptate. Nu voi putea să găsesc cutia. Eu nu voi putea s-o găsesc. 
Dar ai uitat un singur lucru, domnule. Că voi ați găsit-o. Inţelegi, 
domnule? 

- Nu înţeleg, răspunse Victor. 

- Scurt! se ridică Liviu lordan în picioare. Vă voi face prizonieri. Vă 
voi duce legaţi în faţa cabanei lulia. Şi acolo, în faţa cabanei, vă voi 
tortura. Până când cel mai slab... sau cea mai slabă dintre voi va 
începe să tipe. Poate chiar sora celui care stă sus cu cuțitul la 
beregată. Va ţipa şi va spune unde se află cutia. Şi după ce va spune, 
nu vă voi mai tortura. Vă voi ucide! Asta ai uitat, domnule. Inteligența 
de război. 

- Nu! răspunse Victor cu un calm care teroriza. Nimeni nu cunoaşte 
ascunzişul cutiei. Numai eu. Nu l-am spus şi nu-l voi spune nimănui. 
Acesta a fost atuul meu. Şi acesta rămâne atuul meu şi al nostru, al 
tuturor. Vă dau cutia dacă eliberaţi prizonierul. Altminteri puteţi să 
faceţi un măcel, dar cutia n-o veţi avea. Cred că vă daţi seama că nu 
voi scoate un cuvânt... 

Liviu lordan devenise livid. Răspunse fără vlagă: 

- Să amânăm tratativele până mâine dimineaţă... 

5 
Prizonierul fusese coborât din nou, cu tot cu scaun, în sufragerie. 


Îşi reluaseră toţi locurile. Liviu lordan singur la o masă, cu un pahar de 
coniac în faţă, ceilalţi despărțiți parcă de aceeaşi sticlă de vin. 

Prizonierului nu i se dăduse nimic, nici de mâncat, nici de băut. 
Nimeni nu se uita la el, dar nici el nu se uita la nimeni. Din când în 
când se foia în legături şi ciocănea cu degetele în lemnul scaunului. 
Uşile şi ferestrele fuseseră toate zăvorite, baricadate şi controlate. 
Nicio muscă nu putea să pătrundă în cabană. Tăcerea era apăsătoare 
şi nimeni nu îndrăznea s-o spargă. 

- Nu se poate, domnule! se răzvrăti într-un târziu Liviu lordan. Am 
avut o simplă clipă de ameţeală, de slăbiciune... Nu trebuia să cedez! 
Nu înţelegi? l-am avut în mână şi le-am dat drumul! Ba chiar eu am 
propus amânarea tratativelor! De ce, domnule, de ce? 

Se uită spre cabanier, dar cabanierul îi răspunse cu o privire 
înfricoşată şi supusă. Vorbe n-avea curajul să rostească. 

- Nu se poate, domnule! se îndărătnici Liviu lordan. Umblu de un 
sfert de secol după o taină, fac adevărate minuni ca să ajung la ea, şi 
chiar la mal să mă înec? M-a sugestionat, asta s-a întâmplat! M-a 
făcut să cred că nu pot, prin raţionament normal, să găsesc 
ascunzişul. M-a sugestionat! Şi eu nu pot să renunţ la cutia a/bastră. 
De aceea am cedat. Mi-a fost teamă că voi pierde cutia a/bastră. Nu 
mă interesează măcelul, nu mă interesează prizonierul, mă 
interesează un singur lucru: cutia albastră! Pe asta a mizat el. M-a 
simţit şi m-a prins! 

Abia atunci îndrăzni cabanierul să-l întrerupă: 

- Dar ce puteţi face cu cutia a/bastră... dacă, dacă... dacă n-o 
aveţi... Dacă ei scapă... 

Era tocmai întrebarea care-i venise în minte cireşarului şi pe care o 
ura cu toată fiinţa. 

- Asta e, domnule! recunoscu Liviu lordan. Nu se poate ajunge şi 
nu se poate folosi cutia albastră fără măcel. La asta nu m-am gândit... 
Dar dacă-i măcelăresc fără s-o găsesc? Domnule, ăla m-a hipnotizat! 
Şi acum mai am în minte teama că n-o voi găsi... Cum s-ar putea săn- 
o găsesc? Să fie el singurul om din lume care să poată găsi ascunzişul 
cutiei albastre, şi încă fără să caute, pentru că altfel l-ar fi aflat şi 
ceilalţi? Aici e clar. N-a spus nimănui niciun cuvânt... Să fie el 
singurul...? 

Parcă din altă lume se auzi vocea lui Tic: 

- V-am spus că numai el poate să găsească ascunzişul cutiei 
albastre. V-am spus şi cum va face... Va închide ochii şi va începe să 
se gândească... 

- Taci! se răsti Liviu lordan care simţea că începe să-şi iasă din fire. 
Ştiu singur cum se procedează... Domnule, e cumplit! A băgat frica în 
mine... Dar dacă a folosit şi el o inteligenţă de război?!... Dacă nu 
cunoaşte niciun ascunziş şi a vrut numai să scape de aici ca să ia 


măsuri de apărare... Domnule, m-a hipnotizat, m-a sugestionat... Ştie 
sau nu ştie?... 

- Poate că ar mai fi o soluţie... spuse lon Petric cu o voce cam 
timidă. Să daţi prizonierul pentru cutie... Ca să scăpaţi de obsesie... Şi 
pe urmă aranjăm noi... tot sunt condamnaţi la moarte prin ger sau 
foame... Nu se schimbă cu nimic situaţia... g 

- Ba da, domnule! se enervă Liviu lordan. Inseamnă că am fost 
înfrânt... Cum spunea ăla, ultima replică, replica de triumf, o va rosti 
altcineva. 

- Dacă va fi ultima lui replică? interveni iarăşi lon Petric. Tot 
trebuia să facem ceva ca să ajungem la cutia albastră. Am pus mâna 
pe individul ăsta mic şi ni se aduce cutia plocon... 

- Da, domnule... admise Liviu lordan. E şi ăsta un raţionament de 
război... Vom face schimbul şi-l vom lua prizonier pe cel care va aduce 
cutia... Şi vom începe iarăşi teroarea... Numai să nu-l aleagă pe 
invalid, sau pe cine ştie, care nu i-ar îngrozi prea tare când vom 
începe să-l torturăm în faţa cabanei... Vreau să iasă toţi de acolo! Toţi 
domnule. Şi fetele! Da! Asta vom face. Vom primi schimbul. Şi vom 
pregăti atacul. Ca în vechime, domnule. Vom face berbeci şi vom, izbi 
în geamuri, şi vom face torţe pe care le vom arunca înăuntru. Vor ieşi 
toţi, toţi, aprinşi şi umiliţi. Mâine dimineaţă vom pregăti armele pentru 
atac... La câteva minute după schimb, îl vom porni... Gata! 

Trecuse de miezul nopţii. Tic fu ridicat cu tot cu tron şi dus în 
camera unde dormea Liviu lordan, singur. Acolo fu aşezat scaunul, în 
mijlocul camerei. Liviu lordan controlă toate zăvoarele şi încuietoarele 
geamului, unicul geam al camerei. Dar nu rămase înăuntru. Se aşeză 
pe un fotoliu, luat din camera cabanierului, în faţa uşii deschise, cu 
privirile spre prizonier. Şi ceilalţi doi îşi aduseră câte un fotoliu, 
postându-se unul în faţa uşii care dădea spre dormitoare, altul la 
capătul scării. Nimeni, absolut nimeni nu putea să pătrundă în coridor, 
spre camera prizonierului, fără să treacă mai întâi prin faţa celor doi 
coloşi şi apoi prin faţa lui Liviu lordan. La capetele coridorului agăţară 
câte o lampă, cu flacără mică. O altă lampă fu agăţată în camera 
prizonierului, chiar deasupra lui, dar tot cu flacără mică. Tot etajul 
cabanei, dar mai ales coridorul şi camera prizonierului deveniseră un 
joc de umbre şi lumini. 

Primele ore de după miezul nopţii trecură fără să se întâmple 
nimic. Paznicii, cu armele lângă ei, moţăiau în fotolii. Moţăia şi Liviu 
lordan. Urechile lor obosite începuseră să se obişnuiască, încetul cu 
încetul, cu zgomotele provocate de vânt, de furtună, cu scârţâitul şi 
zdrăngănitul uşilor şi ferestrelor împinse de vijelia care parcă se 
trezise după miezul nopţii. Era ora somnului dulce şi aţipiseră toţi. 
Abia atunci începu să înainteze pe scări şi pe coridor umbra fără 
suflare şi fără zgomot, umbra care primise prin pocnituri de degete 


toate semnalele şi tot planul temerar al prizonierului. 

Umbra se furişă pe lângă primul fotoliu, cel din faţa scării, apoi şi 
pe lângă cel din faţa camerei cu lumină săracă. Umbra ajunse lângă 
scaunul prizonierului şi acolo deveni Ţombi. Adică îşi frecă mai întâi 
botişorul de mâinile stăpânului, apoi îşi începu munca şi chinul. 
Rodea, rodea ca un castor, ca o armată de castori, mereu cu privirile 
spre fotoliul în care sforăia încet o matahală în papuci. 

Tic nu se mişcă nicio clipă. li era teamă să nu scârţâie scaunul, îl 
încercase şi ştia că scârţâie. Işi lăsa legăturile roase de colții căţelului. 
Doar când simţi cum îi cad sforile de la picioare, îşi ridică genunchii, 
dar scaunul scârţâi şi în fotoliu se produse o mişcare. Ţombi alunecă 
sub pat, trăgând după el toate legăturile roase, iar Tic rămase 
nemişcat. Probabil că Liviu lordan deschisese ochii şi-l zărise nemişcat 
pe scaun, iar pe urmă pleoapele îi căzuseră. 

Tombi îşi reluă chinul. Când se simţi aproape liber, Tic încercă să-l 
ajute. larăşi scârţâi scaunul, dar de astă dată în fotoliu nu se mai făcu 
nicio mişcare. Cireşarul simţi că este complet liber. Cum trebuia să 
acţioneze în clipa cea mai grea? Incet sau brusc? Se sculă de pe 
scaun, se duse încet la geam şi începu să manevreze deschiderea lui. 
Trase toate zăvoarele, deschise primul rând, dar când ajunse la al 
doilea, zgomotul inevitabil se produse. Liviu lordan tresări, dar în 
aceeaşi clipă un vultur se repezi asupra lui, răsturnându-l. Cireşarul 
sărise, şi nu căzu în zăpadă, ci în nişte braţe vânjoase care nu-l mai 
lăsară jos, ci îl purtară mult, până îl primiră alte braţe mai calde şi auzi 
cuvântul pe care-l aştepta atâta: „Nesuferitule...” 


Capitolul XIII 
1 

Tiberiu o conduse pe Atena acasă. Stătea la vreo sută de metri de 
gară. Dar... pentru că totuşi Tiberiu pleca mai departe, cu trenul, îl 
conduse şi ea la gară, dar... pentru că nu se cade ca o fată să conducă 
un băiat... Tiberiu o conduse iarăşi acasă, şi asta se întâmplă de 
câteva ori, până ce, pe la jumătatea drumului dintre gară şi casă, se 
auzi fluieratul unei locomotive: era ultimul tren al serii. Cei doi se 
despărţiră brusc, sub un felinar neobişnuit de luminos... printr-o 
simplă strângere de mână, deşi aşteptau momentul despărțirii cu 
inimile numai fiori, pentru că îşi închipuiau că-i va prinde undeva, în 
întuneric şi... 

Despărțirea de Tiberiu o întrista pe Atena, pentru că îi amintea 
ceva la care se gândise până atunci doar în treacăt: promisiunea 
nerespectată a cireşarilor. Cum au putut să fie capabili de un 
asemenea gest? îi judecă foarte aspru Atena. Dacă n-ar fi promis... nu 
s-ar fi întâmplat nimic, dar după ce promiseseră atât de solemn, după 
scrisoarea pe care le-o lăsase Lucia, după repromisiunea de la Stânca 
Şoimului... gestul lor era într-adevăr necireşăresc. Nici nu le va mai 
scrie ca să-i mustre... 

Tocmai gândea aşa, şi luase hotărârea de pe urmă, când se auzi 
strigată de o voce pe care parcă o cunoştea. Era Bili, cel mai 
sârguincios elev al ei la schi şi la pian, care ca întotdeauna la ora 
aceea înaintată nu dormea. Ehei! De când o aştepta Bili ca să se 
laude! Dar o văzuse plimbându-se întruna cu cel mai mare inamic al 
oraşului: câştigătorul concursului de schi, cel care-l detronase pe 
Alexandru, şi furia lui împotriva lui Tiberiu crescuse teribil. 

- Atenaaaa! şopti el de la o ferestruică a unei camere mici, 
probabil a băii sau a cămării, că numai acolo se putea ascunde la ora 
aceea. Am o surpriză grozavă! 

- Aoleu! se prefăcu Atena supărată. Tu erai? Şi încă nu te-ai culcat? 
Mâine nu mai facem coborârea! Gata! 

- Mai bine poimâine nu mai facem pianul... se rugă Bili. Dar dacă ai 
şti ce surpriză am, cred că m-ai ierta... Am fost obligat să stau până la 
ora asta treaz, pe cuvântul meu... Ştii cine m-a ţinut de vorbă şi-a râs 
ca un nebun de bancurile mele? Tic! 

- Care Tic! se încruntă Atena. Cel de sus de pe Galba, care-l imită 
pe Tic al lui Chiriţă? 

- Aiurea!... Ştii?... Asta e ultima expresie a lui Tic. Nu cu idiotul ăla 
am stat de vorbă. Chiar cu Tic cireşarul! Na! Şi asta-i tot expresia lui. 

- La revedere! îi spuse Atena. N-am vreme de glume idioate. lar 
mâine facem lecţie suplimentară de pian. 

-Nu mă crezi? se bosumflă amarnic Bili. Bine! Atunci poftim 


dovada! Chiar Tic mi-a lăsat-o ca să dovedesc oricui. 

Era o hârtie de caiet pe care scria: „Amintire de la Tic.” Era aidoma 
celeilalte, arătată la Suşteni, era chiar scrisul lui Tic pe ea, scrisul de 
pe biletul de ameninţare. Asta era prea mult! In patru minute de 
ameninţări şi promisiuni, Bili rămase fără cuvânt. Adică începu să-i 
povestească Atenei tot ceea ce se întâmplase în mica grotă unde se 
organizase salvarea lui Dan. 

Aşa, din senin, Atena se simţi cuprinsă de ameţeală, sau poate că o 
ataca o presimţire urâtă. Se despărţi de Bili după ce-i promise că va 
suspenda lecţia de pian, cea suplimentară, bineînţeles, şi ajunse 
acasă atât de neliniştită, încât tatăl ei, medic, ca şi mama ei o priviră 
foarte îngrijoraţi. Intrebări precise, răspunsuri nesigure, ocheade între 
părinţi, apoi şoapte: „Pesemne că s-a îndrăgostit... e la prima ei 
dragoste”... până ce fata ceru voie să dea un telefon. Era foarte 
târziu, dar nu puteau să-i refuze rugămintea... Tiberiu sosise şi când 
auzi istorisirea Atenei, probabil că se făcu alb la faţă, aşa îl simţea ea, 
şi îi ceru voie s-o cheme peste jumătate de oră. Părinţii îi îngăduiră, 
dar pentru că ei trebuiau să se scoale foarte devreme, se duseră în 
dormitor. Până să sune telefonul lui Tiberiu, adormiră amândoi, 
amintindu-şi, înduioşaţi, că trecuseră şi ei prin clipe asemănătoare, 
dar că nu avuseseră telefon ca să-şi spună, de la distanţă, „noapte 
bună” şi celelalte. În sfârşit, se auzi şi zbârnâitul foarte încet, ca un 
bâzâit de muscă, al telefonului. Era Tiberiu. Il sculase din somn pe 
prichindelul cu dovada şi aflase exact aceeaşi poveste pe care o 
aflase Atena de la Bili. In noaptea aceea linia telefonică dintre Binaia 
şi Suşteni fu foarte solicitată. Cer doi tineri nu puteau să închidă ochii 
şi mereu le veneau alte gânduri şi alte presimţiri, din ce în ce mai 
întunecate. Spre ziuă, amândoi ajunseseră la convingerea că grupul 
cireşarilor fusese surprins de vijelie undeva pe la Şaua Mare... dacă nu 
a izbutit să coboare la Mitiş. Deci primul lucru pe care trebuiau să-l 
facă amândoi era să se urce în primul tren spre Mitiş. Dar... după 
jumătate de oră, Atena veni cu altă idee. Până ajung la Mitiş, până 
dau de băiatul acela la care trăseseră cireşarii, Petrişor Bogdan, până 
îşi găsesc prietenii, până dau alarma... oare nu va fi prea târziu? Orice 
minut contează în asemenea situaţii. Tiberiu îşi dădu imediat acordul 
şi telefonul fiecăruia se puse în funcţiune... pe linie locală. 
Răspundeau numai părinţii sculaţi pentru treburi, care-şi chemau 
imediat odraslele la telefon când auzeau că e vorba de un concurs 
special pentru nişte titluri extraordinare. Astfel se face că, înainte de a 
apărea zorii, zeci de tineri schiori de pe toată valea erau în stare de 
alarmă. Cu parole, cu discreţie, cu promisiunea că foarte repede li se 
va spune cauza. Toţi acceptaseră fără să crâcnească: Atena şi Tiberiu, 
fiecare în oraşul lor, deveniseră, mai ales după concursul de schi de la 
Poiana, idolii tuturor, ba cei doi campioni se pomeniră chiar cu 


telefoane de la Alexandru şi Costin care voiau cu orice chip să ia 
parte, sub conducerea lor, la misterioasa acţiune. 

Atena se urcă în primul tren spre Mitiş. La Suşteni, încă din mers, 
sări în vagonul ei Tiberiu. Nici nu mai aveau ce să-şi spună. Toată 
noaptea, la fiecare frază şi la fiecare convorbire, în pasiunea 
argumentaţiei nu-şi spuseseră altfel decât: „Draga mea, dragul meu, 
scumpa mea, nu se poate! Crede-mă, tu, dragule”... Erau cam 
îmbujoraţi, dar pe drum, mai ales în tunel, îşi găsiră mâinile, îşi auziră 
inimile cum bat, apoi închiseră ochii şi li se întâlniră buzele, dar fără 
să vrea... Când deschiseră ochii, văzură că nu mai sunt demult în 
tunel şi mai văzură nişte prichindei iţindu-şi capetele de după uşa 
unor compartimente. Noroc că se apropia Mitişul... 

Pe Petrişor Bogdan îl găsiră destul de repede. Cine nu-l cunoştea 
pe prietenul lui Tic, singurul din orăşel căruia Tic îi lăsase o amintire 
semnată. 

Cum îl văzură, cei doi înţeleseră că prin metodele obişnuite nu vor 
scoate nimic de la el. Dar când se pomeni în faţa lui cu Atena şi cu 
Tiberiu, spuse totul. Aceeaşi poveste auzită la Binaia şi la Suşteni. Mai 
rămânea de telefonat la Poieniţa. Nici acolo nu erau cireşarii. Nici în 
oraş nu poposiseră. Doar o secundă de ezitare, ca înaintea marilor 
decizii, apoi Atena şi Tiberiu hotărâră să dea semnalul de alarmă. In 
câteva minute, toţi elevii schiori de pe cele două văi porniră în 
căutarea celor mai buni prieteni ai lor: cireşarii. 

2 

Nici la Casa lulia nu se dormi în noaptea aceea. Toţi îl aşteptaseră 
pe Tic şi... pe Ursu, care căpătase, în sfârşit, aprobarea să plece în 
întâmpinarea lui. 

Dar ciufuliciul scăpă până la urmă din braţele Mariei şi ale 
celorlalţi, ba chiar lovise, în nerăbdarea lui, piciorul lui Dan, care, 
săracul, îşi închipuia, din cauza durerilor, că va mai suferi o a doua 
repunere la loc a oaselor. 

- Acum să vă spun totul! explodă mezinul cireşarilor după ce scăpă 
definitiv de primejdia strangulării. Ne aşteaptă tot iadul de pe lume! 
Na! 

Şi se apucă să le povestească tot ceea ce auzise la cabana 
Izvoarele, tot planul care li se pregătise şi care li se pregătea. „Brrrr!” 
făcea din când în când ciufuliciul. Dar şi ceilalţi făceau la fel. 

- După evadarea ta ce va fi? spuse Dan. Cred că vor tăbări asupra 
noastră cu unghiile şi cu dinţii... 

- Uh, dac-ar fi aşa! se rugă Ursu. Dar îşi vor schimba planul, 
Ticuşor... O să vezi tu... 

- Şi eu cred că şi-l vor schimba, spuse Victor. Nu vor turba, din 
cauza şefului care se stăpâneşte şi ştie să stăpânească. Cred că vor 
pregăti un atac general şi total. Vor căuta să ne nimicească. Şi din 


cauza asta cred că nu-l vor da dimineaţă, ci mai târziu, după ce-l vor 
pune la punct în toate amănuntele. Vor căuta să meargă la sigur, nu 
la viclenii şi hărţuieli. 

- Exact aşa cred şi eu! tremură Ursu. Vor căuta să ne 
măcelărească, să ne mântuie. Cu cele patru gloanţe, cu topoare, cu ce 
vor găsi pe-acolo. Cu torţe şi şomoiage înmuiate în benzină... 

- Cu sania le vor aduce! spuse lonel. Va fi un adevărat atac... Brrrr! 
Ce se va alege de capul nostru? Oare cât timp vom putea rezista? 

- Dar dacă nu vor mai ataca? spuse Lucia. Poate nu vor voi să rişte 
nimic şi atunci ne vor condamna la moartea de la început: prin îngheţ 
şi foamete. 

- S-ar putea şi asta, Lucia... răspunse Victor. Dar între timp a 
intervenit un factor nou... Am găsit cutia a/bastră şi ei ştiu c-am găsit- 
0... Ştii de ce cred că vor ataca decisiv? De teamă că am putea să 
ascundem noi, în alt loc, sau să azvârlim undeva într-o prăpastie cutia 
albastră... Nu vor lăsa să treacă prea mult timp... 

- Cum de-ai fost atât de rău şi nu ne-ai spus unde este cutia 
albastră? sări Dan, cu gura, bineînţeles... După ce eu ţi-am dat toate 
ideile... 

- Poate că n-am găsit-o, Dan, râse Victor. Poate că e o simplă 
inteligenţă de război toată teoria mea. In orice caz nu vă voi spune... 
Şi dacă v-aş fi spus, n-aş fi avut argumentul decisiv, care l-a înfrânt pe 
lordan... 

- Ințeleg, Victor, spuse Lucia. N-ai vrut să ne spui pentru a avea tu 
posibilitatea sacrificiului, pentru a te putea sacrifica şi a ne salva pe 
noi... Nu cred că se poate face un gest mai frumos în lume... Dar de 
ce nu ne vei spune? 

- Pentru că nu a sosit timpul, Lucia. Pentru că va trebui să plec. Nu 
putem aştepta aici execuţia. Trebuie să încercăm ultima şansă. Ştiţi 
că de doborât nu-i putem dobori... Trebuie să plec în lume şi să cer 
ajutor. Veţi rămâne cu Ursu... 

- Unde vrei să pleci? îl opri Lucia. Eşti nebun? Nu înţelegi că nu se 
poate scăpa de pe muntele ăsta înconjurat peste tot cu prăpăstii? Mai 
mult ne ajuţi aici, decât încercând să te sinucizi. Nu e nicio altă 
posibilitate decât aceea să rezistăm... 

- Asta nu e posibilitate, Lucia. E agonie! Mai devreme sau mai 
târziu vom fi ucişi... Trebuie să încercăm chiar şi o posibilitate de vis, 
Lucia, chiar şi o dorinţă... Nu înţelegi? 

- Ba da, Victor... şopti ea aproape plângând. Dar... nu ştiu ce va 
fi... Dacă ni se întâmplă ceva tuturor, parcă e... nu ştiu... parcă e mai 
uşor, mai frumos... 

- Trebuie să se ducă... se rugă Ursu. Dacă Victor se gândeşte la 
ceva... atunci există posibilităţi, există şanse... Ştii, Victor... Eu am 
vrut să te opresc, cu forţa, când am auzit că te duci cu lonel la ăia de 


dincolo, pentru tratative... Am fost sigur că vă vor face prizonieri. Pe 
cuvântul meu, dacă nu mi-a trecut prin minte gândul că vă vor aduce 
aici, în faţa noastră, la ferestre, şi vă vor tortura... Am vrut să te 
lovesc şi să te ţin aici cu forţa... Dar am ştiut, nu ştiu cum să spun, m- 
a oprit ceva... Am simţit că nu poţi să te duci acolo ca să ne faci rău, 
că porţi cu tine o armă teribilă, mai teribilă decât pistolul lui... Şi nu 
m-am înşelat... 

Victor era emoţionat. Şi Tic mai ales, care se lipi pe nesimţite de el. 
Şi ceilalţi. 

- Pe unde vrei să încerci? întrebă Maria. Pe la Vadul Lupilor? Dar 
acolo e o prăpastie uriaşă, Victor. Nu e niciun loc de trecere. Mai bine 
ar fi pe poteca pe care am urcat... 

- Ştiu... spuse Victor. Dar acolo există un obstacol îngrozitor: lupii. 
Cei care au rămas în spatele pavezei noastre. 

- Nu cred! se opuse Maria. Sunt absolut convinsă că au fost 
îngropaţi de avalanşă. Nu! Lupi nu mai sunt! 

- Are dreptate Maria! interveni Ursu. Lupii au fost în mod sigur 
îngropaţi de avalanşă. Poate că sunt mai multe şanse pe poteca 
noastră, adică prin locurile pe unde a fost poteca... 

- Eu am altă părere! răsună ferm vocea Mariei. Să încercăm prin 
ambele locuri! Sunt mai multe şanse de salvare. Sunt mai multe şanse 
ca unul dintre noi să ajungă undeva. Şi de acolo va da alarma. ŞI 
pentru salvarea celor de la Casa lulia şi pentru salvarea celuilalt. 

- Da... acceptă Ursu în şoaptă. E mai bine cum spune Maria. Se 
dublează şansele de salvare ale fiecăruia... pentru că asta e cel mai 
important. Nu, Victor? Unul din voi trebuie să scape. Dacă pleacă 
numai unul singur şi are un accident, nimeni nu va şti şi accidentul va 
fi fatal. Dacă pleacă doi... 

- Da! spuse şi Dan. 

Tic răspunse altfel. Se ghemui la pieptul Mariei pentru a-şi lua cel 
mai cald rămas bun pe care şi-l luase vreodată de la ea. lonel 
răspunse printr-un oftat. Lucia, căutându-i mâna. 

- Bine... spuse Victor încet, cu vocea gâtuită. 

Dar Maria îl scoase imediat din starea de nelinişte... 

- Tu sari mai bine decât mine, Victor. Ţi-am înţeles planul. Vrei să 
sari peste prăpastie. Dacă ai noroc şi pe malul celălalt e zăpadă, nu 
gheaţă, şi aşa cred că va fi... atunci ne vom întâlni la Zaruri. Pentru că 
vei ateriza aproape de Zaruri. 

- Va să zică şi tu ai studiat harta! descoperi Victor. Bine, Maria! Din 
fericire, tocmai schiurile noastre au rămas... 

- Nu din fericire, Victor, îl lămuri Ursu. Le-am păzit tot timpul ca 
ochii din cap. Schiurile campionilor!... Ar fi bine să plecaţi înainte de 
ivirea zorilor, ca să nu vă observe cei de la Izvoarele, să nu ştie că ne- 
am împuţinat forţele... 


- Eşti sigur că nu sunt lupi pe valea aceea a lupilor? întrebă Victor, 
parcă fără să fi auzit ceea ce-i spunea Ursu. 

- Sunt absolut sigur! răspunse Ursu. . 

Şi Victor scăpă de cumplita obsesie. Işi aduseră schiurile din antreu 
şi începură să le ceruiască. 

- Şi voi cum veţi organiza apărarea? întrebă Victor. Dacă vă atacă 
mai înainte de sosirea ajutoarelor? Cum o să vă apăraţi?... Nu uita, 
Ursule! Patru gloanţe! 

- Trei gloanţe! preciza Tic. Unul trebuie să-l oprească pentru a-i 
ţine pe ăilalţi doi sub teroare. Doamne! Dar cumplit individ mai e! 
Cum spuneai tu, Victor. In felul lui e un geniu! 

- M-am gândit la o metodă specială de apărare... începu Ursu. Nu 
ţi-o spun, de teamă că vei sări asupra mea şi-mi vei măcina 
încrederea în ea. Degeaba, Victor... Nu-ţi spun nimic. Aşa cum nici tu 
nu ne-ai spus unde ai găsit cutia albastră şi astfel ai putut să ne 
salvezi. Nu-ţi spun! Atât doar: îţi jur, Victor, că nu voi fi doborât! Nu 
mă vor ucide! Şi cred că înţelegi ce înseamnă asta. Dacă eu nu voi fi 
doborât, nu i se va întâmpla nici unuia dintre noi nimic! 

Inainte de a pleca, Victor îl chemă totuşi pe Ursu în antreu. Şi 
pentru a-i strânge mâna, dar şi pentru altceva. 

- Nu ştiu, Ursule, ce se poate întâmpla... Dacă se vor ivi primejdii 
cumplite, dacă pentru salvarea oricăruia dintre voi va trebui oferită 
cutia albastră, te vei duce şi o vei lua, Ursule... Intr-un singur loc se 
poate afla. Nu ştiu. Nu m-am uitat nici eu... Dar acolo este. 

Şi Victor îi şopti, la ureche, locul unde trebuia să se afle cutia 
albastră. Ursu rămase năucit. 

- Nu se poate... îngână el. E fantastic... 

- Aşa se pare... V-am spus. Pentru că în raţionamentul vostru 
plecaţi de la o premisă greşită. Gândeşte-te la mărimea ei, Ursule. O 
casetă de fier, nu o casă de fier. O casetă cât o valiză, mai mică decât 
un violoncel, cât o maşină de scris de birou, înţelege sensul acestei 
mărimi, Ursule... Gândeşte-te la atacul convoiului, la cei care l-au dat, 
la cei care au fost ucişi... Dar asta nu mai are importanţă acum; mai 
târziu... dar oare cât de târziu va fi? 

Peste câteva minute, încă pe întuneric, Victor şi Maria porniră 
împreună pe colina de deasupra casei. Dar când ajunseră în vârf se 
despărţiră. 

3 

Toate drumurile şi potecile munţilor fuseseră invadate de cei mai 
tineri şi mai buni schiori. Fiecare ştia că se întâmplase ceva cireşarilor, 
că fuseseră surprinşi de vijelie, poate chiar surprinşi de avalanşă. 
Două direcţii principale fuseseră indicate de cei doi conducători ai 
echipelor de salvare, Atena şi Tiberiu: Şaua Mare cu Brâna ladului şi 
pârtia de la Furcile Moşului spre Mitiş, pe lângă Valea Lupilor. Erau 


zeci de tineri, pentru care cireşarii se confundau cu visul şi idealul lor, 
zeci de tineri care nu-şi închipuiau prieteni mai buni decât cireşarii. 
Gândul că ar putea să ajungă totuşi la timp undeva şi să-i salveze 
parcă le dădea aripi. Tiberiu conducea grupul mare care pătrunsese 
prin Şaua Mare şi urca, poate pentru prima dată în istoria avalanşelor, 
trecătoarea de la Brâna ladului. Atena era în fruntea grupului care 
cerceta prăpăstiile din stânga pârtiei de coborâre spre Mitiş şi care 
avea ca punct final abisul de la Valea Lupilor. 

Şi mereu veneau rapoarte din alte locuri, de la alte echipe, care se 
formaseră spontan auzind despre nenorocirea care se abătuse asupra 
cireşarilor. Vuiau munţii de energii tinereşti, şi toate obstacolele erau 
trecute cu un curaj cum nu se mai pomenise. Deodată sosi vestea că 
au intrat în acţiunea de salvare şi elevii şcolii de schi cantonaţi lângă 
Poienița. Alţi zeci de căutători, din toate colţurile ţării, toată tinereţea 
ţării străpungea munţii şi barierele de gheaţă în căutarea cireşarilor. 

Primele echipe conduse de Tiberiu ajunseră la o movilă de zăpadă 
de după Şaua Mare. Dacă se adăpostiseră acolo prietenii lor? Imediat 
lopeţile şi schiurile începură să sape şi apăru bordeiul şi o duhoare 
groaznică începu să iasă pe orificiile şi crăpăturile lui. Căutătorii 
îngheţară. Nici n-aveau curajul să se uite înăuntru. Era duhoare de 
hoituri. Mai ales, când Tiberiu recunoscu, proptite în uşă, schiurile 
cireşarilor... Dar cum se putea aşa ceva? Cum puteau să se închidă pe 
din afară cu propriile schiuri? Deschiseră uşa şi aşteptară să mai iasă 
duhoarea. Erau lupi înăuntru. Sfâşiaţi şi pe jumătate arşi. Tiberiu avu 
curajul să intre înăuntru şi să-i numere: nouăsprezece lupi! Dar nici 
urmă de cireşari... Nouăsprezece lupi fuseseră atraşi acolo de cireşari! 
Oare cum? Era încă un mister. „Zidul Speranţei şi Răzbunării” arsese. 
Doar cele trei schiuri îşi mai păstrau osatura de metal. Oare nu 
fuseseră şi cireşarii înăuntru? Doamne! Dar era imposibil. Lupii 
fuseseră închişi pe dinafară şi nimeni altcineva nu-i putea închide 
acolo. Numai cireşarii... După ce se întăriră cu această convingere, 
tinerii salvatori porniră mai departe, pe fundul prăpastiei, spre coama 
de gheaţă. Şi parcă se trezise şi vijelia. După un timp tinerii mai găsiră 
hoiturile câtorva lupi, dar şi un schi cu marca prietenilor lor, şi asta iar 
le încreţi carnea. Oare să-i fi atacat pe cireşari şi să... Sau schiul era o 
armă care-i prăvălise pe lupi în prăpastie? Se uitară spre culmile de 
gheaţă, şi toţi căutătorii recunoscură mai târziu că Tiberiu văzuse, 
primul, o siluetă care aluneca, sau poate care cădea de deasupra 
prăpăstiilor. Maria se prăbuşise. Işi pierduse un schi într-o prăpastie 
de gheaţă. Abia se salvase în ultima clipă. Dar văzuse în vale roiul de 
schiori. Şi se lăsase să alunece, sau pur şi simplu se dădea de-a 
rostogolul ca o minge. Câte nu învățase în cumplita vijelie! Ca o minge 
venea la vale... 

Grupul Atenei nu întâmpinase mari obstacole, dar nici nu găsise 


vreo urmă care să-i dea speranţă sau să-i insufle groaza că prin 
locurile acelea trecuseră cireşarii. Nimic. Nicio urmă, niciun semn. 
Niciun schi. Niciun băț măcar. Grupul ajunsese la Vadul Lupilor, la 
îngrozitoarea prăpastie de acolo, când sosi din urmă vestea - oare 
prin ce miracol? - că se dăduse de urmele cireşarilor. Veştile curgeau 
cu duiumul. Cincizeci de lupi fuseseră ucişi de cireşari... Poate nu 
chiar cincizeci, dar douăzeci şi cinci fuseseră numărați de Tiberiu... 
Apoi, după câteva minute numai, cea mai fantastică şi mai aşteptată 
veste: Unul dintre cireşari fusese găsit viu! Apoi imediat alta: Grupul 
lui Tiberiu se întâlnise cu Maria cireşarilor! Nu avea decât câteva 
zgârieturi... 

Dar chiar când sosi ultima veste, Atena zări sus, pe panta de 
gheaţă a masivului care se înălța în cealaltă parte a prăpastiei, o 
siluetă care se mişca... Nu, care aluneca vertiginos pe schiuri, spre 
prăpastie. Ţipătul ei îi făcu pe toţi să se uite într-acolo. Era un schior 
care se lăsase spre prăpastie pe o platformă de gheaţă, sclipitoare ca 
oglinda. Atena îi înţelese într-o clipă intenţia, dar mai înţelese că 
aterizarea lui, din direcţia în care venea, se va face printre stânci, pe 
un alunecuş mai dur decât cremenea. Şi-şi dădu drumul mai la vale, 
într-o zonă plină de zăpadă. Dacă ar mai avea timp să-i atragă în 
partea aceea săritura. Se opri acolo şi începu să urle şi să facă semne 
disperate. Imediat o imitară şi ceilalţi. Corul de urlete ajunse probabil 
la urechea schiorului, pentru că îl văzură schimbând direcţia în ultima 
clipă. Săritura îi reuşi şi ateriza la câţiva metri de Atena. Şi bucuria lui 
era atât de mare, dar şi bucuria ei, încât se pomeniră unul în braţele 
celuilalt. Şi era bineînţeles şi un fotograf printre salvatori, care după 
ce imortalizase fantastica săritură a lui Victor, imortalizase şi scena 
îmbrăţişării dintre Victor şi Atena. Noroc că printre martori era şi 
Tiberiu, care tocmai atunci sosise, împreună cu întreg grupul lui, dar 
mai ales împreună cu Maria. 

Şi fără prea multe cuvinte, fără nicio explicaţie, la semnalul lui 
Victor se lansară toţi, ca nişte năluci, spre Mitiş. 

Şi poposiră chiar la casa lui Petrişor, prima casă cu telefon care le 
ieşi în cale. Maria rămase cu ceilalţi afară. Şi ca să nu-l stânjenească 
pe Victor, porni într-o plimbare fără ţintă cu cei mai buni prieteni ai ei 
de pe meleagurile acelea: Tiberiu, Atena şi toţi ceilalţi care îi urmau, 
sau îi înconjurau. Şi erau mulţi... Victor ceru Bucureştiul şi legătura i 
se dădu aproape instantaneu. Pentru că Petrişor avusese grijă să 
spună nu numai instituţia care era chemată, ci şi numele celui care 
cheamă. Şi după numele lui Victor mai adăugase el un cuvânt. 

Trei sferturi de oră mai târziu se auzi deasupra staţiunii bâzâitul 
unui elicopter. Undeva, ateriză. lar schiorii salvatori se dovediră destul 
de bine crescuţi ca să nu dea buzna la locul aterizării. 

Victor şi Maria izbutiră să scape din insula vie, după ce împărţiră 


tot felul de promisiuni, una din ele însă sfântă: tot ceea ce li se 
întâmplase în fantastica lor aventură va fi cunoscut de fiecare. Ştiau ei 
cui să se adreseze pentru asta. Mai ales că zăriseră coborând din 
elicopter un bărbat cu zâmbet cam ciudat, cu faţa lunguiaţă şi bărbia 
pătrată, ba avea şi capul gol, parcă anume pentru a i se vedea părul, 
odată blond, rărit, şi foarte rar spre creştet. Avea alura unui bărbat 
puternic, bine clădit, spre deosebire de cel de lângă el, mai scund şi 
mai în vârstă, cu o figură obosită, teribil de obosită, parcă nu dormise 
de multe nopţi. Cel pe care-l cunoşteau veni lângă ei pentru a-l 
prezenta pe bărbatul mai în vârstă cu figura foarte obosită: 

- Doctorul Alexandru Tudor... Victor... Maria... 

Cei doi cireşari tresăriră. Mai ales Victor: 

- Chiar dumneavoastră? Doctorul Alexandru Tudor? Atunci 
înseamnă că această cutie albastră e ceva foarte important. 

- Nu foarte, dragul meu Victor, spuse cealaltă voce. Nu există 
calificativ. Dar mai bine să urcăm în elicopter. 

4 

Atacul începu mai devreme. Un atac calculat, decisiv. Veneau cu 
sania după ei. Şi sania era încărcată cu tot felul de proiectile. Drugi 
uriaşi de fier care puteau să pătrundă prin orice obstacol de tablă sau 
care puteau să dărâme orice obstacol, dacă erau împinşi, cu putere, 
butuci de lemn care trebuiau să spargă toate geamurile, cocoloaşe de 
carton şi smoală băgate în petrol, care trebuiau să ardă mocnit, sticle 
cu benzină şi torţe care trebuiau aruncate prin geamurile sparte. 

Liviu lordan, cu pistolul în mână, proteja înaintarea cărăuşilor. 
Sania fu oprită la vreo zece metri în faţa antreului. Se pregăteau să 
atace lateral, pentru a avea în raza vederii toate uşile şi ferestrele prin 
care se putea evada. 

Toţi cireşarii priveau prin crăpături înaintarea convoiului de atac. 
Tic nu se mai duse la catapultă ca să-i întâmpine de la distanţă cu 
proiectile fără prea mare efect. Deşi Ursu era foarte calm, foarte 
liniştit, toţi simţiră cum îi cotropeşte groaza, spaima. Abia după ce 
sania se opri în faţa antreului, Ursu spuse în şoaptă: 

- Voi să rămâneţi înăuntru orice s-ar întâmpla. Nu ieşiţi decât dacă 
vă chem eu. Altminteri nu! inţelegeţi? Orice s-ar întâmpla, nu aveţi 
voie să ieşiţi afară din cabană. Dacă nu sunt sigur că se va întâmpla 
aşa, nu cred că-mi va reuşi planul... 

- Ba da! Rămânem înăuntru! îşi uniră toţi şoaptele. 

Grupul de la Izvoarele se pregătea de atac. Liviu lordan, ferit de 
sanie şi de trupurile celor doi coloşi, supraveghea cu pistolul în mână 
intrarea cabanei. Parcă aştepta ceva. Şi văzu un băț cu o batistă în 
vârf strecurându-se afară prin deschizătura uşii. Le spuse celorlalţi să 
se dea la o parte şi făcu un gest de invitaţie, cu mâna stângă. Ursu 
ieşi. În clipa când ieşi afară, dădu drumul băţului şi ridică mâinile sus. 


- Lipeşte-le de creştet! porunci Liviu lordan. Şi să nu faci mai mult 
de trei paşi. Spune ce vrei! 

- Vă dăm cutia albastră dacă ne lăsaţi în pace... spuse Ursu cu 
vocea tremurândă şi cu priviri speriate. 

- Mai întâi spune de ce ai ieşit dumneata afară cu vestea asta? 
întrebă foarte atent Liviu lordan. 

- Ştiam că primul care iese este cel mai periclitat. Am tras la sorţi. 
Şi sorții au căzut pe mine... 

- Da... Asta e o posibilitate... Dar mai întâi vreau să te asigur că 
sorții te-au favorizat. Pe dumneata te voiam primul. Trebuie să vă 
predaţi toţi. lar cutia albastră o voi lua eu după ce veţi ieşi toţi, cu 
mâinile pe creştet, din cabană. Imi vei spune unde e şi o voi lua eu. 
Anunţă-i să iasă afară... 

- Le voi spune... se supuse Ursu. Dar cutia a/bastră nu e înăuntru. 
E afară... Dar nu v-o putem oferi fără niciun... 

- Asta o hotărăsc eu, nu dumneata! îl întrerupse Liviu lordan cu 
dispreţ. Dumneata vei pieri chiar aici, în faţa uşii. 

- Numai eu şi celălalt cunoaştem locul unde e ascunsă cutia 
albastră, spuse Ursu. Şi nici celălalt nu va spune. Aşa că ne veţi 
măcelări fără să daţi de cutia a/bastră... 

Din nou o mască de dispreţ şi superioritate se suprapuse pe faţa lui 
Liviu lordan: 

- Aici aţi greşit... Aţi destăinuit, fără să vă daţi seama, ideea 
ascunzişului. Hm. Dacă ascunzişul e afară, nu poate fi decât bolovanul 
ăsta ciudat. 

Şi arătă sigur de el cu ţeava pistolului spre bolovanul găurit în zeci 
de locuri, ca un fagure de miere, ca un şvaiţer. 

Atunci se petrecu acel miracol pe care nimeni nu-l va putea 
dezlega. Erau aproape şapte metri între Ursu şi Liviu lordan. Ursu nu 
avea nevoie decât de fracțiunea de secundă în care ţeava pistolului va 
fi îndreptată în altă parte, ca şi atenţia celui cu arma. Sări ca din arc, 
ca din catapultă, ca un proiectil. lar în timpul fantasticului salt, îşi 
schimbă direcţia printr-o smucitură neverosimilă. Glontele trecu pe 
lângă el. Ateriză la mai puţin de un metru de Liviu lordan, dar mâna 
lui se prelungi în săgeată şi lovi mâna care ţinea pistolul. Arma zbură 
câţiva metri în aer. Ca un cangur, Ursu porni într-un nou salt. Luă 
arma de jos şi o aruncă departe peste prăpastie. Se întoarse apoi spre 
cei trei coloşi care încă nu-şi reveniseră din miracol. O ură sălbatică se 
citea pe faţa lui. 

- Acum să vă văd! Poate că mai vreţi ceea ce voiaţi... 

Nu mai avură vreme să-şi ia arme din sanie. Ursu poposi ca un 
bolid în mijlocul lor. Şi începu o bătaie cumplită, în care se trăsnea, nu 
se lovea. Era un vălmăşag de trupuri acolo, o încâlceală. Ursu voia să 
fie lovit ca să-i crească furia, ca să-şi ierte cândva că izbise cu atâta 


violenţă şi ură. Zece să fi fost acolo, zece să fi fost, nu trei, şi i-ar fi 
sfărâmat pe toţi. Auzea cum trosnesc şi simţea cum se rup oasele la 
fiecare lovitură de pumn pe care-o dădea. Se lupta pe viaţă şi pe 
moarte acolo. Toţi ştiau şi toţi îşi mai găseau puteri şi rezistenţe. 
Nimeni nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Se băgau toţi ca nebunii 
în încâlceala albă. Şi pocneau maxilare, şi pocneau oase, şi se auzeau 
gemete înfundate şi icnituri. Şi Ursu se băga ca să simtă lovituri grele, 
să simtă că i se rup şi lui oasele. Şi pumnii lui loveau scurt, dar ca 
nişte ciocane, în maxilare şi-n pomeţi, în nas şi-n gură, peste dinţi. Era 
un pumn de plumb, care zdrelea şi zdrobea. Scurt. Din orice poziţie. Şi 
numai la faţă, ca să rămână urme şi amintiri pentru toată viaţa. Dacă 
i-ar fi lovit în alte locuri, demult se termina lupta. Dar trăgea numai la 
faţă, unde durea şi unde rămâneau urme. Scurt şi năprasnic. Ca un 
ciocan de oţel. Până când simţi o mână zgâlţâindu-i umărul. Cine 
putea să fie? Cei trei coloşi gemeau în zăpadă sub el. 

Era Victor. Şi Ursu, beat, îl îmbrăţişă, mânjindu-l cu sânge. Scutură 
din cap şi se trezi într-o clipă: 

- Nu e sângele meu, Victor. l-am zdrobit. l-am sfărâmat. 

Cei trei încercau să se ridice din zăpadă. Erau zdreliţi toţi trei, nu 
puteau. Nu-i ţineau genunchii. li ajutară alţii. Cei care veniseră cu 
Victor şi cu Maria în elicopter. Niciunul nu scosese arma. Târau nişte 
zdrenţe în urma lor. 

- Trebuia să-i bat... se scuză el în faţa bărbatului solid, cu păr rar şi 
cu zâmbet ciudat. Vă rog să mă iertaţi, dar dacă aţi şti ce gânduri 
aveau cu noi! 

- Vom şti imediat... îi zâmbi bărbatul cu păr rar şi începu să spele 
faţa lui Ursu cu zăpadă. Te-am urmărit şi noi de multă vreme. Am 
văzut cum căutai pumnii lor. Se va şti şi asta. 

Se adunară toţi în Casa lulia. Toţi cireşarii. Ursu abia era zgâriat şi 
parcă atunci se sculase din somn, atât de odihnit părea. Şi împreună 
cu ei erau şi cei doi bărbaţi care coborâseră primii din elicopter: 
prietenul lor şi doctorul Alexandru Tudor. 

- Ei, Victor! sări de undeva cireşarul cu părul de aur şi cu nasul 
cârn. Acum poţi să ne spui şi nouă unde e ascunsă cutia albastră. Dar 
să le urăm mai întâi oaspeţilor noştri: BI E AŢ ENIT la Casa lulia! 

Victor se simţea stingherit: 

- Nu a fost deloc complicat. Mai întâi m-a frapat că la atacul 
convoiului au participat doi spărgători renumiţi care pe urmă au fost 
ucişi... 

- Cuplul Negrupop... părea că-şi aminteşte doctorul Tudor. S-a 
crezut tot timpul că a fost accident sau sinucidere. 

- Şi una şi alta, spuse Victor. Eu am căutat să creez o altă cutie 
albastră, nu aceea care era căutată de Liviu lordan, o altă imagine a 
cutiei albastre, mult mai adevărată, nu aceea care-l fascina pe Liviu 


lordan. Era o casetă. O cutie mică. Nu puteau să se ascundă acolo 
valori grele: lingouri de aur sau de platină, sau cine ştie ce pachete cu 
acţiuni fabuloase greu de manipulat. M-am gândit la conţinutul cutiei 
albastre... pentru că la atac au participat şi doi spărgători. Pentru ce? 
Ca să deschidă cutia a/bastră. După aceea şi pentru aceea au murit. 
Nu m-am mai gândit la cutia a/bastră, ci la conţinutul cutiei a/bastre, 
care putea fi ascuns mult mai uşor şi mai ales fragmentar. Nu într-un 
singur loc, ci în mai multe locuri. Şi unde sunt în casa asta mai multe 
locuri, aranjate simetric, locuri făcute de un zidar, în care puteau fi 
ascunse fragmentele care constituiau cutia mea albastră? Unde, 
Ticuşor? Într-o singură zonă. În antreu. În literele mari care ne-au urat: 
BI E AŢ ENIT. De ce lipsesc câteva? Ca să dea senzaţia vechimii şi 
autenticităţii. N-au căzut literele acelea. Nici n-au fost puse vreodată. 
Împreună cu data, dădeau un fel de sigiliu în timp ascunzişului. Cred 
că acolo se află cutia a/bastră... 

- V-aş ruga ceva... se auzi vocea doctorului Alexandru Tudor. Şi eu 
cred că acolo se află cutia albastră. Raționamentul e strălucit, aşa 
cum i se potriveşte lui Victor. Dar n-ar fi bine să se vorbească despre 
cei care au găsit cutia a/bastră. Sunt mulţi oameni la noi şi în alte 
părţi, care, auzind că s-a găsit cutia a/bastră, ar fi capabili să se 
răzbune groaznic pe cei care au descoperit-o. Nici voi nu trebuie să 
ştiţi ce se află acolo. E absolut tulburător... De aceea ar fi bine să-l 
rugaţi pe cel care vă povesteşte isprăvile să nu pomenească niciodată 
numele orăşelului vostru... Şi atunci nu vă va găsi nimeni. Sunt atâţia 
tineri care vi se aseamănă în ţara asta! Mi se pare că unii dintre ei vă 
şi aşteaptă jos, la Mitiş. 

Cui îi fusese teamă o clipă că isprava asta nu va fi cunoscută? 


— Sfârşit —