Constantin Chirita — Ciresarii V4 — Aripi De Zapada

Constantin Chiriţă 


Constantin Chiriţă 


Cireșarii 
Vol. 4 - Aripi de zăpadă 


CAPITOLUL 1. 

Uriaşa cabană, cocoţată temerar deasupra vechiului burg, 
cu toate camerele, cu toate paturile, cu restaurantul, 
bucătăria, holurile şi sălile de distracţie, dar mai ales cu 
spaţiile albe şi cu pârtiile de schi dimprejur, fusese reţinută 
pentru elevi, ca în fiecare an la începutul primei vacanțe şi 
înaintea sărbătorilor de iarnă. Ninsese mult şi mai ningea 
uneori, noaptea, cu fulgi mari care se împotriveau blând 
întunericului; soarele se dăruia limpede şi fără părtinire 
fiecărei zile, din depărtări prietene; razele lui nu topeau, 
dar nici nu înfrigurau prea tare; vânturile întârziau mai 
întotdeauna prin alte hăuri, doar spre dimineaţă se 
burzuluiau câtva timp, înecându-se în vârtejuri albe, 
pufoase, dar se potoleau repede pentru a nu înspăimânta 
tinereţea. 

„Era vreme frumoasă!” spuneau toţi cei care voiau să dea 
a înţelege că apucaseră pe-acolo, altădată, răscoale şi vijelii 
cumplite. „Nici nu se putea vreme mai bună pentru 
concursurile de schi!” spuneau alţii care voiau să dea a 
înţelege, plimbându-şi triumfători tuleiele, că erau veterani 
ai concursurilor şcolare de iarnă. „Era grozav!” spuneau 
toţi, fără excepţie. Şi într-adevăr era grozav. 

Se adunaseră elevi din toate liceele ţării. La fiecare minut 
se făceau noi cunoştinţe, se legau şi se dezlegau prietenii, 
se formau grupuri şi scăpărau rivalități, se organizau 
antrenamente şi demonstraţii de virtuozitate terminate, nu 
rareori, cu rostogoliri şi aterizări involuntare, de un comic 
irepetabil, se încăierau, mai ales profanii, în pronosticuri 


vehemente şi... Nestatornice, iar seara, înainte de culcare, 
întreaga cabană intra în zodia farselor. Aici, fantezia nu mai 
avea margini. Chiar în prima seară, toţi elevii se adunaseră 
în sala de cinema pentru a se întâlni cu celebrul Toni Sailer, 
în carne şi oase, invitat în ţară la premiera unui film în care 
juca rolul principal. Imediat după terminarea filmului apăru 
şi Toni Sailer pe scenă, urmat de un cortegiu întreg de 
admiratori şi admiratoare. Parcă sărise chiar de pe ecran, 
pentru că era îmbrăcat în costumul ultimei scene, întrebări 
şi răspunsuri, mai ales emoţii şi autografe, până ce faimosul 
campion olimpic şi mai puţin faimosul actor de cinema 
începu să bată din palme pentru a cere linişte. Când se topi 
şi ultima şoaptă, se recomandă: Hans Burger, elev în ultimul 
an la o şcoală de artă. Fusese prima farsă care declanşase 
rafala. Câte nu se făceau! De la poştele lui Oşlobanu până la 
şedinţe de iluzionism care transformau puştii în părinţi, 
părinţii în ciomege, ciomegele în tărgi, tărgile în sicrie, iar 
din sicrie săreau pisici, căţei şi mingi de fotbal. Cu două zile 
înaintea concursului, cineva lipise un afiş care anunţa că 
după cină vor sosi la cabană, pentru o oră de încălzire 
morală, campioana şi campionul naţional la combinata 
alpină. Exact la ora promisă năvăliseră în sala de recepţie 
vreo treizeci de perechi de campioni naţionali: unii pe uşi, 
alţii pe ferestre, alţi de sub scaune, alţii din cabina 
suflerului, alţii coborând de pe nişte coloane. Dar şi 
spectatorii erau pregătiţi să întâmpine farsa. Aduseseră 
multe cu ei: pungi cu faină, cu zăpadă, cu funingine, cu praf 
de scărpinat, funii, sfori, bandaje, sârmă. Odată imobilizaţi 
şi machiaţi, campionii fuseseră luaţi pe sus şi duşi cu 
nemaipomenit alai pe terasa uriaşă de la etajul întâi, iar de 
acolo aruncaţi fără teamă în movilele de zăpadă anume 
pregătite. Probabil că nu din întâmplare, ci ca o reacţie la 
nesupunerea ei violentă, una din perechi fusese frecată, 
muştruluită şi tăvălită prin zăpadă mai rău decât toate 
celelalte, de fapt mai bine decât toate celelalte perechi. 
Pentru că se zbătea şi striga cel mai tare: „Noi suntem 


adevărații campioni! Noi suntem adevărații campioni!” Şi, 
bineînţeles, erau... Numai tinereţea veritabililor campioni şi 
spaima galbenă care paralizase brusc spectatorii 
îndreptaseră până la urmă lucrurile. 

Nu se putea ca în acel noian de farse, care-l transformase 
pe directorul cabanei în cel mai mare jocheu englez, iar pe 
o ziaristă timidă şi speriată în soţia lui, să nu-i vină cuiva 
ideea celei mai năucitoare farse: în cabană, chiar printre 
concurenţi se aflau, incognito, cireşarii! Fusese o farsă de 
dimineaţă, lansată în restaurant, chiar când concurenţii îşi 
terminau micul dejun. Din clipa aceea, toate denumirile şi 
chemările se schimbaseră ca prin farmec. Orice elev mai 
micuţ şi mai blond şi, obligatoriu, cu nasul cârn sau împins 
cu degetul în sus, se numea Tic. Orice vlăjgan cu umeri laţi 
şi cu mers de atlet se numea Ursu. Brunetele îşi făcuseră la 
repezeală codițe, unele mai scurte decât degetul, pentru a 
se transforma în Maria, blondele îşi îndesau părul sub 
căciuliţă, lăsându-şi numai câteva şuviţe pe frunte, pentru a 
se confunda cu Lucia, rotofeii timizi şi cu ochii întrebători îşi 
retrăgeau capul între umeri şi se strigau Dan... Cei care-şi 
spuneau Ionel îşi duceau mâna la ceafă şi loveau cu cotul 
braţul vreunei negricioase. Alţii, cufundaţi în meditaţie, 
priveau ca din depărtări agitația terestră din jur sau 
căutau, cu licăre de spaime în priviri, chipurile unor fete 
îmbrăcate în alb... În tot restaurantul nu se auzea altceva 
decât: Victor, Maria, Dan, Tic, Ionel, Lucia, Ursu... Denumiri 
însoţite de rugăminţi, de destăinuiri, de provocări, de 
ameninţări. Mănuşi nu se aruncau, pentru că era cam frig 
afară. 

— Ascultă, bă Terchea! N-o mai fă pe Victor, că-i spun lui 
Ursu cum l-ai înjurat... 

— Mamă dragă! Crezi că aş deveni şi eu mai interesant 
dacă m-aş uita toată ziua, ca tine, într-o oglindă albastră? 

— Nesuferitule! Răule! Nu puteai şi tu... 

— Formidabilă prăjitură! Se întâmpla să se bucure vreun 
întârziat oarecare. 


— Depinde... Tot proteine, glucide, grăsimi şi vitamine. Ba 
chiar predomină vitaminele liposolubile... 

— Degeaba! Mă imiţi foarte prost. Mai citeşte o dată 
cărţile. Şi încă o dată. 

— Le-am citit de douăsprezece ori pentru că sufeream de 
narcisism... Înainte de peşteră. Brrrr! 

— Cine mi-a furat vorba? Asta o spun numai eu! 

— Zău, Ticuşorule? Hai mai bine să facem o gigantică! 

Erau atâţia cireşari acolo şi foloseau cu atâta fidelitate 
fraze din primele cărţi şi se priveau unii pe alţii cu atâta 
complicitate: Tic pe Maria, Lucia pe Ursu, Victor pe lonel, 
Dan pe toţi, speriat, aşteptând trăsnete în creştetul capului, 
încât s-ar fi pierdut în hărmălaie şi mulţime, fără să fie 
recunoscuţi şi mai ales fără să fie luaţi în serios chiar 
veritabilii cireşari. Şi, bineînţeles, cireşarii erau! Da, 
cireşarii cei adevăraţi, cei care trecuseră prin Peştera 
Neagră, cei care descoperiseră Castelul celor două cruci, 
cei care salvaseră tanagralele erau acolo! Dar nimeni nu-i 
recunoscuse, pentru că nu voiau să fie recunoscuţi. lar 
după farsa de dimineaţă, puteau să strige ei sus şi tare cine 
sunt, că nu i-ar fi crezut nimeni. Alţi elevi, prin aplomb şi 
imitație, păreau mai veritabili decât ei. 

Aşa se face că la antrenamentul de dimineaţă porniră spre 
pârtiile de coborâre... Vreo două sute de cireşari. Şi asta 
după ce unii se retrăseseră din farsă pentru că aveau o 
înfăţişare prea anticireşărească. Oare unde erau adevărații 
şapte? 

Tinerii urcau spre capul celor două pârtii de antrenament, 
în grupuri care se formaseră încă înainte de sosirea la 
cabană. Erau grupurile care urmau să reprezinte liceele şi 
şcolile din diferite oraşe la concursuri. Dar oricât de mare 
ar fi fost încâlceala celor care urcau, oricât s-ar fi amestecat 
unii cu alţii, două grupuri se distingeau net şi se 
recunoşteau de la prima aruncătură de ochi. Mai întâi din 
cauza treningurilor, în sutele de siluete albastre, un 
albastru închis, aproape de negru, culoare obligatorie, 


apăreau câteva pete ciudate care chemau privirile mai mult 
spre a le însenina. Erau pete galbene, un galben palid, 
încărcat totuşi de oglinzi şi reflexe şi pete de azur, dar un 
azur neobişnuit, acel albastru de baltica, spălăcit şi 
strălucitor în acelaşi timp. Apoi, după felul cum purtau 
schiurile când nu le aveau în picioare. Galbenul palid ducea 
schiurile pe umărul drept, dar nu cap la cap, ci cap la 
coadă; albastrul de baltica ducea schiurile de asemenea cap 
la coadă, dar nu pe umărul drept, ci pe umărul stâng. Apoi, 
după felul cum îi priveau ceilalţi pe concurenţi îmbrăcaţi în 
banalele şi sâcâitoarele uniforme albastre: cu milă, cu 
dispreţ, sau, în cel mai fericit caz, cu indiferenţă. Şi, în 
sfârşit, după felul cum se înțelegeau cu schiurile atunci 
când le aveau în picioare: alunecau cu o siguranţă, cu o 
îndemânare şi cu o eleganţă care scoteau exclamaţii de 
uimire de pe multe buze şi obligau multe priviri să se 
minuneze. Treningurile galbene reprezentau liceul din 
Suşteni, care cucerise campionatul şcolar cu doi ani în 
urmă. Treningurile de azur reprezentau liceul din Binaia, 
câştigătorul ultimului concurs şcolar, cel de anul trecut. 
Uniformele elegante şi ispititoare, împreună cu bocancii 
austrieci şi schiurile iugoslave, le fuseseră înmânate o dată 
cu medaliile de campioni şcolari. 

Cele două grupuri erau în conflict deschis, declarat, 
cunoscut şi ireconciliabil. Un conflict mut, dar cu nimic mai 
feroce, un conflict în care privirile culeg şi revarsă atâta 
putere ascuţită, încât sunt în stare să sfâşie şi să strivească. 
Şi galbenul palid şi albastrul de baltica vedeau roşu. Cu 
cinci zile în urmă, adică în dimineaţa sosirii la cabană, la 
primele ciocniri participaseră cu prioritate vocile: glume, 
negaţii, insulte, injurii, ameninţări. Dar pentru că vocile 
riscau să se scurgă în braţe, iar braţele să se prelungească 
în mişcări, iar mişcările să caute anumite ţinte: urechi, 
obraji, păr, iar toate aceste ţinte să fie purtate de alţii, 
conducătorii celor două grupuri, într-un moment de 
inspiraţie salvatoare, hotărâseră să amuţească total în 


raporturile reciproce până în clipa în care se va termina 
decernarea titlurilor. Costin, conducătorul celor cinci 
treninguri galbene şi Alexandru, conducătorul celor cinci 
treninguri azurii, consfinţiseră imediat înţelegerea nu 
întinzându-şi mâinile, ci azvârlindu-şi priviri nimicitoare, 
parcă s-ar fi confundat cu pulberea zăpezii, fiecare. 

Cele douăsprezece treninguri distinse şi distincte şi 
galbenul şi azuriul fiind purtate de câte trei fete şi trei 
băieţi, se urmăriseră cu atâta ardoare şi încăpățânare mută 
în primele două zile, încât nu mâi descoperiseră nici un alt 
adversar capabil să le amenințe titlul la care aspirau. Erau 
sigure că marea bătălie se va da între ele. Nici un alt grup, 
îmbrăcat în albastru închis, nu li se părea demn de cea mai 
mică atenţie. În a treia zi însă, Alexandru zărise un 
concurent absolut necunoscut lansându-se cu o viteză 
ameţitoare şi trecând printre obstacole fără să le atingă, 
parcă i-ar fi purtat nişte şopârle nevăzute schiurile. Din 
nefericire, îl pierduse în masa de uniforme albastre din 
vale. Imediat, cele cinci treninguri azurii primiseră 
misiunea să coboare şi să afle cine este concurentul 
insolent. Şi porniseră toate cinci, după Alexandru, într-o 
superbă trombă de zăpadă. 

Scăpate de supravegherea de gheaţă a rivalelor şi de 
obligaţia de a răspunde cu o supraveghere de foc, 
treningurile galbene răsuflaseră uşurate, câteva minute, 
până ce conducătorul lor, Costin, zărise o siluetă care dansa 
cu atâta graţie printre obstacole şi se prăbuşea cu o 
asemenea viteză în vale încât se uitase imediat la Elena, 
pentru că stilul de dans al alunecării albastre se asemăna 
cu stilul Elenei şi pentru că mai apucase să vadă două 
codițe împungând umerii uniformei comune care erau şi ele 
aidoma cu ale Elenei. Conducătorul fantomelor palide 
dăduse imediat semnalul de alarmă, indicând cu degetul o 
siluetă albastră care tocmai zbura peste o râpă şi pornise 
cu cortegiul fantomatic pe urmele ei. După primul cot o 
pierduseră însă din ochi, iar după al doilea, când pârtia de 


coborâre reapăruse în faţa privirilor, nu mai zăriseră nici o 
săgeată albastră, ci o uriaşă adunătură de gândaci negri 
foind prin zăpada lovită de soare de la capătul pârtiei. 

Tot restul celei de a treia zi şi ziua a patra, în întregime, 
ambele grupuri de campioni căutaseră cu înverşunare, fără 
să-şi destăinuie o iotă din misterele lor. Azurii căutau un 
băiat îmbrăcat în albastru, iute ca săgeata. Galbenii căutau 
o fată cu cozi, la fel de iute. Unii căutau un băiat, alţii o fată. 
Fiecare culoare căuta pe pârtia pe care şi-o alesese din 
prima zi. Azurii pe pârtia A, galbenii pe pârtia B. Se 
instalaseră în capul pârtiei şi urmăreau cu schimbul, azurii 
fiecare schior care li se părea mai îndemânatic, galbenii 
fiecare fată cu cozi şi cu graţie în alunecare. Căutare 
zadarnică în ambele tabere. Căutare înverşunată, nervoasă, 
mai ales spre sfârşitul zilei a patra. Mai rămânea o zi până 
la concurs, ziua a cincea şi încă nu izbutiseră să-şi 
descopere rivalii cei mai periculoşi. Poate chiar în aceeaşi 
clipă le trecuse prin minte celor doi conducători acelaşi 
gând: dacă „ăilalţi” s-au deghizat în concurenţi obişnuiţi 
pentru a ne induce în eroare şi a ne enerva, pentru a ne 
distruge moralul înaintea concursului? Răspunsul era mult 
mai simplu, foarte simplu: misterioşii schiori îmbrăcaţi în 
uniforme albastre schimbaseră între ei pârtiile de 
antrenament. Fata trecuse pe pârtia A, iar băiatul trecuse 
pe pârtia B, nu din proprie iniţiativă, ci pentru că aşa îi 
sfătuise un drăcuşor cu păr blond, încâlcit şi cu nasul cârn 
din naştere, care nici în republica de zăpadă nu putea să se 
dezbare de obiceiul lui de iscoadă. 

Marii rivali în costume distinse nu se gândiseră însă la 
această soluţie simplă şi nici nu puteau să se gândească 
pentru că nu-şi destăinuiseră nimic unii altora. Azurii 
căutau pe pârtia A un fenomen albastru, masculin, iar 
galbenii căutau pe pârtia B un miracol albastru, feminin. 
Campionii abia ajunseseră la o întrebare oarecare, 
transformată brusc în presupunere: probabil că erau traşi 


pe sfoară de „ăilalţi”, pentru a li se învrăjbi nervii înaintea 
concursului. 

În noaptea celei de a patra zile, fiecare grup luase o 
hotărâre de ultimă oră: a doua zi dimineaţa, înaintea 
primului antrenament, unul din membrii grupului îşi va 
căuta un post foarte discret de observaţie în zona inamică, 
pentru a vedea ce se petrece acolo, dar mai ales pentru a-şi 
da seama dacă sunt sau nu traşi pe sfoară. Şi azurii şi 
galbenii luaseră exact aceeaşi hotărâre, fără să ştie nimic 
unii de alţii. Şi pentru a nu fi recunoscuţi în rolul lor de 
spioni iscusiţi, detectivul voluntar al fiecărui grup primise 
indicaţia, sau poate descoperise singur, că ar fi bine să se 
îmbrace în trening albastru obişnuit. Şi pentru a nu bate 
întru nimic la ochi, azurii se înţeleseseră să trimită în 
iscoadă o fată, pe campioana lor, Atena, iar galbenii un 
băiat, pe vicecampionul lor, Tiberiu. 

Noaptea trecuse în emoţii cumplite, cu somn şi vise rele. 
lată cum începuse cea de a cincea şi ultima zi de 
antrenament. 

O groază de tineri transformați în cireşari urcau pe coasta 
muntelui spre capul celor două pârtii paralele. De departe, 
păreau şiruri de furnici albastre-negre căţărându-se pe 
trunchiul unui mesteacăn. Cele câteva pete galbene şi 
azurii nu mai erau ca în alte zile în frunte, rămăseseră în 
grosul şirurilor, ba începeau să se împotmolească pe la 
coadă. Dacă s-ar fi găsit cineva să le numere de undeva, de 
sus, ar fi descoperit cu uimire numai câte cinci gângănii de 
fiecare culoare: cinci azurii şi cinci galbene. Şi nu le-ar mai 
fi văzut strânse laolaltă, ca altădată, ci disparate printre 
siluetele albastre, dar alcătuind cu artă nişte puncte 
deosebite, clare, senine, la egală depărtare unele de altele, 
pe o linie întunecată, mobilă. De aceea nu puteau fi 
numărate precis decât de undeva de sus. Şi undeva sus, la 
capătul celor două pârtii, chiar la mijloc, între cei doi uriaşi 
oameni de zăpadă, unul cu tichie roşie şi altul cu tichie 
verde, care distingeau într-un fel teritoriile A şi B de pe 


platoul de lansare, se afla cineva, o mogâldeaţă albastră 
care ştia să numere, care voia să numere şi care chiar 
putea să interpreteze rezultatul numărătorilor. „Când şi 
cum ajunsese acolo mogâldeaţă albastră?” era o întrebare 
la care n-ar fi putut răspunde decât ea şi care nu preocupa 
în clipa aceea decât doi concurenţi, cei care-o zăriseră, 
fruntaşii şirurilor angajate pe cele două pârtii. Pentru că 
erau doi albaştri care lăsaseră în urmă şirurile, 
strecurându-se într-un urcuş discret şi îndărătnic cu o ţintă 
foarte precisă: omul de zăpadă. Omul, la singular, pentru că 
fiecare siluetă era atrasă de un singur om, dar nu de 
acelaşi. Atena se furişa pe pârtia B, spre omul cu tichie 
verde, Tiberiu pe pârtia A, spre omul cu tichie roşie. 
Amândoi ştiau că pe băncile înalte din faţa oamenilor de 
zăpadă se ţinea în fiecare dimineaţă sfatul azurilor, lângă 
omul cu tichie roşie şi sfatul galbenilor, lângă omul cu tichie 
verde. 

Platoul care era străjuit la extremităţile lui de cei doi 
giganţi albi cu tichii colorate, fiecare în capul unei pârtii, 
avea forma unui pătrat cu latura de vreo două sute de metri 
şi era tăiat drept la mijloc de o prăpastie adâncă şi abruptă, 
cu ambele maluri acoperite de brazi. Prăpastia continua 
până în vale, despărţind în două şi coasta cu pârtiile de 
coborâre şi ducând până jos perdeaua dublă şi 
impenetrabilă de brazi, la adăpostul căreia urcau, nevăzuţi 
unul de altul, cei doi detectivi în albastru. Trecerea dintr-o 
zonă în alta se făcea pe la marginea de nord a platoului 
unde prăpastia se îmblânzea. Până acolo însă, zonele erau 
perfect separate şi apărate cu străşnicie de priviri 
indiscrete şi de pericolul fofilării vreunui nechemat. 
Bineînţeles, în condiţiile în care deveneau zone rivale. 

lată de ce Atena şi Tiberiu preferaseră să gâfâie dis-de- 
dimineaţă şi să tragă din răsputeri la urcuş, fiecare 
încredinţat că va ajunge primul sus pe platou, iată de ce îi 
intrigase pe amândoi apariţia acelei mogâldeţe albastre în 
cel mai îndepărtat punct al platoului, chiar pe locul de unire 


al celor două zone, acolo unde se îmblânzea prăpastia... pe 
când ei se aflau abia la jumătatea urcuşului. Fără să ştie 
unul de altul, fără să se vadă, ambii detectivi în albastru îşi 
grăbiră suişul. 

Dar când ajunseră sus, pe platou, fiecare la omul de 
zăpadă rival, nu 'găsiră nici urmă din mogâldeaţa albastră, 
adică nu găsiră urmă vie, pentru că, în zăpadă, erau urme 
destule, însă atât de încâlcite, de parcă se împleticiseră în 
fiecare zonă vreo douăzeci de beţivi. Hărmălaia celor care 
urcau se apropia primejdios, aşa că iscoadele în albastru nu 
mai avură răgaz să descifreze enigma urmelor din zăpadă. 
Fiecare se grăbi, în zona ei, să-şi găsească un loc sigur de 
observaţie şi fiecare îl găsi la adăpostul unor tufe de 
jnepeni, cam la vreo douăzeci de metri de statuile de 
zăpadă. 

Repede, repede, platourile de lăsară cucerite şi cotropite 
de siluete şi bucurii albastre şi de câteva spaime şi nelinişti 
galbene şi azurii. Deşi aproape toţi erau îndrăzneţi, guralivi 
şi în căutare de glorie, schiorii în costume întunecate 
priveau în fiecare dimineaţă cu admiraţie şi chiar cu un fior 
de teamă spre băncile din faţa paznicilor de zăpadă unde se 
adunau şi se sfătuiau campionii. Nimeni nu îndrăznea să 
tulbure consiliul de obicei vesel şi arogant al zeişorilor 
zăpezii. Îl ocoleau în tăcere, rareori câte un cutezător 
saluta în direcţia băncii, aşteptând cu înfrigurare un 
răspuns, oricât de fugitiv şi de indiferent, pentru a se lăuda 
apoi toată ziua. Îl ocoleau mereu, dar în fiecare zi cercul 
admiratorilor părea că se apropie de centrul olimpului de 
zăpadă, fără să stârnească mânia perceptibilă a vreunei 
zeități. Cea de a cincea dimineaţă fusese proclamată în 
taină de către siluetele întunecate dimineaţa decisivă; 
cercul trebuia să se contopească pe nesimţite cu centrul. 
Dar... Mutrele zeilor de pe bănci erau atât de încruntate şi 
gesturile lor atât de neliniştite, încât se petrecu exact 
mişcarea contrară: cercul se îndepărtă tot mai mult de 
centrul său, atingând un diametru care, de fapt, îl dizolva. 


Aşa că sfatul tainic, vegheat de paznicii cu mături în loc de 
arme, se bucura şi într-o zonă şi într-alta de linişte 
desăvârşită... de care însă nu putea să profite niciunul din 
detectivii ascunşi printre jepi, pentru că zeii vorbeau numai 
în şoaptă. Se discutau amănuntele cheie ale concursului de 
a doua zi, adică se punea la cale însăşi victoria şi nici o 
ureche străină n-avea voie să audă un singur cuvânt. Dar 
urechile omului de zăpadă? 

În zona A, sub oblăduirea gigantului cu tichie roşie, 
Alexandru, campionul cu părul aproape alb şi cu faţa 
îngustă şi lunguiaţă pe care nu se vedeau sprâncenele, dar 
cu ochii vii şi strălucitori ca două vârfuri de cărbune, de 
statură mijlocie, subţire şi suplu ca o zvârlugă, dezvăluia 
marea taină: 

— Nimeni n-are voie să sufle un cuvânt! Începu el. Secret 
absolut, sub jurământ!... Aşa! Urechile la mine! Coborârea 
se va da pe pârtia specială, mâine la prânz. Azi după-masă 
şi mâine dimineaţă se vor face recunoaşteri şi 
antrenamente de acomodare... Cunosc pârtia cum îmi 
cunosc palma. Nici după cinci sute de antrenamente nu-i 
prinzi punctul nevralgic. Aşa! Urechile la mine! La cota 
1150 e o groapă acoperită în care coborârea se 
împotmoleşte pe nesimţite şi se pierd cam patru secunde, 
fără să-şi dea nimeni seama. Acolo-i punctul nevralgic, dar 
tot acolo-i şi punctul de salvare... Dacă se coboară pe la 
limita din dreapta pârtiei, exact pe muchie, se prinde o 
ridicătură absolut invizibilă, care dă un impuls teribil, ca o 
catapultă. În loc să se piardă patru secunde, se câştigă 
patru secunde, adică, în total, opt secunde. Asta înseamnă 
victorie sigură, chiar dacă le-am da handicap! 

— O fi aşa, îndrăzni un tânăr cu părul creţ şi ochi albaştri 
ca azurul treningului, dar de unde ştim noi când ajungem la 
cota 1150? Şi cum vom putea noi, în viteza aia, să prindem 
exact muchia pârtiei? 

— Asta e! Spuse Alexandru. Asta e marea taină! Urechile 
la mine: trebuie să pregătim momentul, să-l anunţăm din 


timp prin câteva semnale secrete. Aşa! lată ce voi face eu: 
cu cincizeci de metri înainte de cota 1150 voi ridica un 
omuleţ de zăpadă cu tichie roşie pe cap, ca ăsta din spatele 
nostru, dar mult mai mic, cam un sfert din cât e ăsta. Va fi 
primul semnal: deci cârmirea, spre marginea pârtiei. lar la 
punctul nevralgic voi înfige în zăpadă două ramuri de brad 
în formă de X. Voi să vă potriviţi schiurile exact la o palmă 
de cele două ramuri. Şi să fiţi pregătiţi pentru catapultare, 
altminteri vă pomeniţi cu capul în groapă... Nici o vorbă, 
nimănui. Sfânt! 

— Şi dacă vreun schior tembel o să nimerească în ramurile 
de brad şi o să le doboare? Întrebă una din fete, o 
negricioasă cu codițe fragile şi chinuite. 

— La asta nu trebuie să vă gândiţi nici o clipă! Răspunse 
imediat Alexandru. Voi să nu le loviți! Ceilalţi? Imposibil! 
Toţi vor căuta muchia de vizavi şi vor trece obligatoriu prin 
groapa acoperită... Urechile la mine: toată formaţia pârtiei 
obligă la cotitura asta. Nimănui nu-i va trece prin cap să 
încerce marginea din dreapta. Şi dacă din întâmplare va 
încerca vreunul, fără să cunoască secretul dâmbului, gata! 
S-a dus! Până se scoală din groapă trece minutul... Asta-i 
tot! Altceva nimic. Nimic decât secret absolut! Mormânt! 

Mormântul ar fi început, poate din clipa aceea, dacă 
băiatul cu părul creţ şi cu ochii de azur n-ar fi simţit nişte 
fiori electrici în priviri. Îşi întorsese capul fără să vrea şi 
observase o siluetă albastră trecând pe lângă omul de 
zăpadă. 

— Ăsta de unde-a mai apărut? Arătă el cu mâna spre 
băiatul care se depărta. Din vale n-a venit... 

— Şi nici din spate nu putea să vină... se miră Alexandru. 
Am stat tot timpul cu faţa spre voi... 

— Şi dacă el o fi stat ascuns în spatele omului de zăpadă?! 
Se îngrozi negricioasa cu codițe chinuite. 

— Imposibil! O linişti Alexandru, sau mai bine zis încercă s- 
o liniştească, pentru că nici el nu era dumerit. De unde 
dracu' a apărut idiotul ăla? După el! 


Dar era prea târziu... „Idiotul” în albastru ajunsese la locul 
de întâlnire a celor două zone, acolo unde prăpastia se 
îmblânzea şi oferea o punte de legătură între maluri. O 
secundă mai târziu dispăru în cealaltă zonă, după perdeaua 
de brazi. Cu toate acestea, azurii porniră după el, cu 
Alexandru în frunte. Dar când păşiră în zona B, în zona 
gigantului cu tichie verde, văzură aproape o sută de 
mogâldeţe albastre zbenguindu-se pe platou. 

— Ia-l de unde nu-i! Se enervă Alexandru. 

— Adică ia-l de unde e! Îl corijă negricioasa cu codițe 
stoarse. Înainte de a începe discuţia m-am uitat de jur 
împrejurul omului de zăpadă. Nu era nimeni! 

— Şi eu m-am uitat... Spuse băiatul cu ochi albaştri: Nici 
eu n-am văzut pe nimeni. Şi-am mai făcut un ocol chiar în 
toiul discuţiei şi n-am zărit nici un albastru pe o rază de 
cincizeci de metri... 

— O fi trecut pe lângă noi fără să-l vedem... se gândi 
Alexandru. Altă explicaţie nu e, că din pământ n-a ieşit şi 
nici fantomă n-o fi. 

Silueta misterioasă se apropiase pe nesimţite şi nevăzute 
de omul alb cu tichie verde. Şi deodată căzu pe zăpadă ca 
fulgerată. Dar nici nu se ridică şi nici nu rămase acolo. Se 
împinse într-o alunecare lină spre omul de zăpadă, ajunse 
cu fruntea la poalele lui... O secundă... Două... Şi pata 
albastră începu să se micşoreze, parcă sub influenţa unei 
vrăji neîndurătoare, până ce se dizolvă cu totul în zăpadă. 
Dacă ar fi urmărit-o cineva-cu privirile de departe, ar fi 
asistat la acest nemaipomenit spectacol. Dar nimeni n-o 
urmărise şi n-o văzuse, nici chiar omul de zăpadă, pentru că 
era cu spatele la ea. Nici chiar iscoada albastră ascunsă în 
tufele de jnepeni, la douăzeci de metri de omul de zăpadă, 
pentru că nu avea în ochi decât treningurile palide de pe 
bancă. 

Cinci fantome galbene stăteau pe banca din faţa gigantului 
cu tichie verde. Parcă aşteptau să se întâmple ceva, pentru 
că niciuna nu era în stare să scoată o vorbă. Feţele 


începeau să capete tot mai mult culoarea treningurilor, 
bocancii hârşâiau cu vârful sau cu călcâiul zăpada îngheţată 
de sub bancă, privirile nu se dezlipeau de buza platoului de 
lansare, tresărind ori de câte ori vedeau o siluetă albastră 
ivindu-se acolo. Poate chiar în clipa când orice speranţă 
părea pierdută, apăru pe paltou un căţărător în albastru, cu 
ochelari de soare, fără schiuri pe umeri, asemănându-se la 
mers şi la înfăţişare cu alţi douăzeci, treizeci de tineri care 
se antrenau în zona omului cu tichie verde. Un singur 
amănunt îl deosebea, poate, de ceilalţi: căciuliţă verde cu 
moţ alb-roşu. Dar era exact amănuntul pe care îl aşteptau 
fantomele galbene şi mai ales conducătorul fantomelor 
galbene, Costin. Noul-sosit trecu prin faţa băncii cu mâinile 
în buzunare şi, fără să privească la cei care tremurau acolo, 
şuieră printre dinţi: 

— Speciala... Mâine la unsprezece şi jumătate... 

Şi îşi continuă plimbarea, la fel de liniştit, făcu un ocol prin 
spatele omului de zăpadă, apoi cobori pe unde venise. 
Nimeni nu-i dădu vreo atenţie, nimeni nu-i remarcase 
sosirea şi mai ales înapoierea. 

Costin şi fantomele sale se învioraseră. Şuierul acela, auzit 
atât de vag de urechile lor, avusese puteri vrăjite. Costin 
sări de pe bancă şi începu să-şi desfacă braţele parcă după 
un somn greu şi tulbure. Dar nici nu se gândi să deschidă 
gura înainte de a face un cerc în jurul omului de zăpadă. 

— Nu e nimeni în preajmă, se linişti el. Nici un intrus. 
Ăilalţi ne privesc de sus de pe punte. Parcă ar avea de gând 
să vină încoace. Aha! Îşi pun schiurile. Să ni le punem şi noi 
cât durează colocviul... 

— Adică monologul... se auzi o voce groasă. 

— Acum nu mai poate fi monolog... Şi du-te dracului! Se 
înfurie Costin. Urechile la... Adică aşa zice ălălalt... Atenţie! 
Concursul se face pe pârtia specială şi începe mâine la 
unsprezece şi jumătate. Asta am vrut, asta am aşteptat. 
Începând din clipa asta, ăilalţi sunt în mâinile noastre, adică 
în schiurile noastre. Un singur hop trebuie să trecem, un 


hop pe care imbecilii nu-l cunosc, pentru că habar n-au de 
tainele pârtiei speciale. Frăţiorilor, i-am halit! 

— Să nu ne halească ei... se auzi aceeaşi voce groasă. 

— Ia nu mai cobi, cretinule! Urechi... Adică nu... Atenţie! 
Hopul cel mai mare e cota 1300... La insuliţă, aşa i se spune 
vara. Pârtia înconjoară o movilită pe care s-au înfipt doi 
brăduleţi gemeni, ca două lumânări încovoiate la rădăcină, 
aşa ca un fel de U. Exact. Dacă te uiţi de departe la ei 
seamănă cu un U. Ei, bine! Acolo, la insuliţă, e marele hop! 
Cei mai mulţi schiori înconjoară movilita prin dreapta. E 
mai uşor de cârmit şi mai în firea lucrurilor... 

— Aha! Descoperi cel cu vocea groasă. Noi trebuie să 
ocolim prin stânga... Şi ce câştig aduce ocolul prin stânga? 

— Nici un câştig! Îl reteză Costin. Cel mult o deraiere şi 
vreo zece tumbe, ca să-ţi treacă pentru toată viaţa pofta de 
concurs şi poate chiar de schi... Dacă nu ştii să faci bine 
stânga... Dacă te pricepi, scapi numai cu spaima şi cu vreo 
Cinci, şase secunde pierdute. 

— Păi atunci ce scofală e dacă o luăm ca şi ceilalţi prin 
dreapta? Întrebă altă voce cam la fel de groasă, adică tot în 
schimbare. 

— Nu e nici o scofală! Nici dreapta, nici stânga nu aduc 
vreun câştig. Dar cine trece prin mijlocul acelui U, câştigă 
vreo opt secunde! Parcă i s-ar prinde elice la schiuri, parcă 
l-ar goni un motor din spate... 

— Alţii nu ştiu şmecheria? 

— Nu e nici o şmecherie, nerodule! Moviliţa face parte din 
traseu. Pe dreapta, pe la stânga, pe deasupra ei, nu 
contează. Numai că nimeni nu se gândeşte să treacă 
printre cei doi brăduleţi. Când îi vezi prima dată în faţă, de 
după cotitură, dintr-un unghi rău, ţi se par atât de apropiaţi 
încât primul gând e să te fereşti de ei, să nu cumva să intri 
în ei. Şi din cauza asta nimeni n-a simţit că acolo e o 
adevărată trambulină: 

— Şi tu de unde ştii? Se amestecă una din fete în vorbă. 
Dacă e o capcană? 


— Nu e nici o capcană, fricoaso! Şi nu sunt singurul care 
ştie secretul ăsta. Îl mai ştiu trei persoane, o fată şi doi 
băieţi şi toţi trei sunt campioni. De ce să nu fim şi noi?... Şi 
dacă anul trecut concursul ar fi avut loc tot pe pârtia 
specială, poate că erai şi tu campioană. Acum e clar? Toată 
echipa noastră va trece prin U şi vom câştigă concursul pe 
echipe... La individual o să vedem noi... Ce-o să-i mai halim 
pe idioţii ăia! 

Azurii se apropiau... Şi erau numai cinci! Dar şi azurii 
văzură cu uimire numai cinci galbeni lângă gigantul cu 
tichie verde! Şi deodată se porni de undeva un iureş 
albastru, o învălmăşeală care cuprinse în centrul ei şi cele 
zece pete deschise. Larmă, ţipete, mişcare, trombe de 
zăpadă, toţi concurenţii se adunaseră parcă în zona 
fantomelor galbene. Două, trei minute ţinuse vârtejul de pe 
platou, apoi începură lansările. Unul după altul, la o 
secundă, se prăvăleau în vale schiorii albaştri. Când larma 
şi agitația se potoliră, cele două grupe de campioni şi de 
candidaţi la victorie se treziră faţă în faţă: cinci galbeni şi 
un albastru contra cinci azurii şi o albastră. Doar câteva 
clipe de surpriză... Şi nu mai era nevoie de nici un raport 
din partea iscoadelor. „Misterul celor două siluete albastre 
încetase să mai fie un mister!” aşa gândeau cei doi 
conducători ai culorilor senine. Fiecare era încredinţat că 
înlăturase primejdia de a fi tras pe sfoară de celălalt. 
Galbenii răsuflară uşuraţi văzând fata în albastru printre 
azurii, fără să se mai întrebe dacă fata avea sau nu codițe, 
iar azurii, văzând silueta albastră ascunzându-se după 
fantomele galbene, îşi făcură cu cotul, apoi îşi împroşcară 
rivalii cu priviri dure din care nu lipsea o licărire de dispreţ. 
Şi pentru că povestea se încheiase, îşi dădură drumul la 
vale cu o viteză care-i transforma în năluci. Galbenii porniră 
după ei, ca să nu rămână mai prejos. Pe întreg platoul 
rămăseseră doar două siluete albastre, o fată şi un băiat, 
amândoi cu figuri posomorâte, încercând să-şi potrivească 
schiurile, dar de fapt ferindu-se să se uite unul la altul. Se 


spetiseră urcând înaintea tuturor, îngheţaseră în 
nemişcarea lor printre jnepeni, ba se şi făcuseră de râs în 
costumele albastre, cam jerpelite şi cam intrate la apă şi 
după toate, nimeni nu-i întrebase nimic şi nici măcar un 
semn sau o vorbă de mulţumire nu-i răsplătise. Prefăcându- 
se că nu se văd, se apropiară de bancă, apoi se aşezară pe 
ea pentru a-şi potrivi schiurile. Dar parcă n-aveau chef să 
coboare. N-aveau chef nici să-şi pună schiurile. Nici măcar 
nu stăteau cum trebuie pe bancă: fiecare la un capăt, abia 
atingându-l. Atena la dreapta, Tiberiu la stânga. Ba la un 
moment dat îşi ridicaseră şi schiurile între ei, ca o pavăză. 
Erau subţirei şi palizi amândoi, ea cu priviri mari, mirate, 
descoperind pretutindeni taine, el înspăimântat şi speriat, 
sau poate numai supărat, cu ochi negri, scăpărători. Primul 
izbucni el, cu şuierături rele în glas: 

— Costin ăsta e un dobitoc! Şi un caraghios! Şi un 
îngâmfat fără pereche! Câştigă un concurs şi apoi trăieşte 
din el un an întreg. Şi la română şi la matematică şi la 
ştrand, deşi înoată ca un dezmăţat şi la cofetărie şi cu 
fetele... Numai dintr-o coborâre cu schiurile... 

— E drăguţ... Spuse Atena foarte încet. E drăguţ din 
partea ta că nu vorbeşti aşa despre Alexandru, deşi ar 
merita şi mai multe... 

— Pssss! Ce-mi mai sărise inima! Mărturisi Liberiu. 
Credeam că-ţi place Costin... De nătărăii tăi nu pot să mă 
leg pentru că nu-i cunosc. Pe-ai mei îi ştiu însă mai bine 
decât schiurile... Sunt băieţi de treabă, mai ales fetele... 

Atena zâmbi fără să vrea şi dintr-o dată atmosfera se 
destinse. Se aşezară mai bine la capetele băncii, ba chiar 
începură să se apropie. 

— Şi în grupul nostru sunt fete cumsecade, mai ales 
băieţii... Râse Atena de-a binelea. Dar Alexandru e într- 
adevăr un nătărău... El ne obligă la rivalitate... 

Câteva clipe niciunul nu scoase vreun cuvânt. Apoi se auzi 
vocea tremurândă a băiatului: 


— Ştii... Am uitat să-ţi spun anul trecut... Când vi s-au dat 
premiile. Tot din cauza lui Costin... El ne-a înhăţat şi ne-a 
obligat să plecăm imediat... Ştii... Eşti foarte frumoasă... 

Atena tresări şi se uită speriată împrejur. Vorbele rostite 
atât de neaşteptat o umpleau cu aer cald, dar parcă o şi 
sufocau. Poate că trebuia să le respingă... Oare? Sau poate 
că ar fi avut voie să le audă chiar cu un an în urmă... 

— Mulţumesc! Se pomeni că şopteşte fără voia ei. 

Şi în clipa aceea plină de tresăriri şi surprize, cu un 
început firav de melodie, cu respiraţii nehotărâte, mirate, 
dar atât de adânci şi plăcute, în clipa aceea de gheaţă şi foc, 
în care două mâini încercau să se caute printre schiuri, 
exact în clipa aceea se produse catastrofa. Omul de zăpadă, 
gigantul cu tichie verde se prăbuşi ca un nevolnic peste 
bancă, izbindu-i şi aproape îngropându-i pe cei doi 
melancolici, dar şi apropiindu-i până la atingerea frunţilor. 
Când izbutiră să se ridice din movila de zăpadă, să-şi 
elibereze trupurile şi mai ales capetele, văzură în locul 
omului de zăpadă un omuleţ viu, un băiat speriat, năucit, cu 
păr blond, acoperit ici-colo de platina zăpezii şi cu un nas 
cârn care aducea cu al... 

Nu mai avură timp să-şi termine gândul sau să-şi înceapă 
amintirea, pentru că băiatul din spatele băncii se lansă într- 
o goană nebună pe pârtia de coborâre. 

— Extraordinar! Se minună Atena. lu nu crezi, ca şi mine, 
că fugarul ăsta e... el? Fratele Mariei, Tic... 

— Precis! Sări Tiberiu, poate pentru a-i face plăcere fetei. 
Pun mâna-n foc că e Tic... Dar dacă e el aici, atunci sunt şi 
ceilalţi cireşari! Şi noi care am luat totul drept o farsă! 

— Ca şi în seara trecută cu campionii... Îşi aminti Atena. 
Oare să fie şi Victor şi Ursu şi Lucia? 

— Precis! Hai după el! Fără să le spunem celorlalţi! 
Formidabil, nu? Ne jucăm mai departe rolul de detectivi. Tu 
vrei? 

Atena clătină veselă din cap. Amândoi se grăbeau să-şi 
potrivească schiurile. Şi parcă pentru a pecetlui secretul, îşi 


prinseră mâinile şi merseră aşa până la buza văii. 
Mogâldeaţa albastră se apropia vertiginos de forfota 
neagră de jos. 

— Nu-l mai ajungem... se sperie Tiberiu, sau poate încerca 
o manevră abilă. 

Atena îi strânse vârfurile degetelor cu mâna caldă, apoi se 
lansă ca o nălucă în vale. Parcă voia să doboare toate 
recordurile de coborâre. Pe la jumătatea pârtiei, Tiberiu o 
ajunse. Zburau umăr la umăr. Mogâldeaţa albastră intrase 
în furnicarul de jos şi poate că ar fi pierdut-o din ochi dacă 
nu ar fi zărit-o, vreme de o clipă, oprindu-se lângă o altă 
siluetă albastră care se deosebea de cele din jur prin 
statură. De sus, silueta lângă care se oprise fugarul părea 
că le domină pe toate celelalte. Mogâldeaţa dispăruse. 
Parcă o înghiţise pământul. Dar uriaşul rămăsese. Şi pe 
măsură ce schiorii detectivi se apropiau, gigantul îşi 
reducea proporţiile înfiorătoare, transformându-se într-un 
tânăr înalt şi solid, aşa cum mai erau şi alţii în furnicar. Şi 
lângă el se afla o fată blondă, cu părul scurt, tuns băieţeşte, 
sprintenă şi îmbujorată. 

Atena şi Tiberiu îşi găsiseră un loc de pândă la vreo zece 
metri depărtare de prietenii dărâmătorului de statui, între 
doi bolovani care-şi ascundeau deschizătura după ramurile 
unui brad. Spaţiul de pândă fiind mic, se lipiseră unul de 
altul şi urmăreau zgribuliţi mişcările vlăjganului şi ale fetei 
cu păr de aur, care parcă gravita în jurul lui. 

Tiberiu prinse cu mâna braţul Atenei: 

— Ai văzut? Şi-au pus amândoi ochelari de soare... 

— După ce s-au uitat în toate părţile... Mi-a fost teamă că 
ne vor descoperi... El e Ursu şi ea e Lucia, nu? 

— Eşti foarte perspicace... Nu scăpă prilejul unei laude 
Tiberiu. Ei sunt! Absolut sigur! Ursu şi Lucia! Dă-mi mâna şi 
hai să jurăm: să rămână numai secretul nostru... Până ce 
hotărâm amândoi să le spunem şi celorlalţi. 

Şi pentru că Tiberiu se grăbi să-şi scoată mănuşa, Atena 
înţelese că trebuie să-l imite. Două mâini calde îşi 


schimbară fiori şi tresăriri. 

— Dacă se despart, spuse Atena, după ce-şi recăpăta 
respiraţia cea obişnuită, eu mă duc după ea şitu după el... 

— Formidabilă idee! Se bucură Tiberiu şi-i căută iute mâna 
pentru a i-o mai strânge o dată, băieţeşte. Eu mă iau după 
Ursu şi tu după Lucia... Şi ne întâlnim... Adică ne aşteptăm 
unul pe altul la fiecare şi jumătate în holişorul cu flori şi 
draperii verzi de la etajul trei... 

— Şi dacă unul din noi e obligat să-şi continue urmărirea, 
se însufleţi Atena, lasă un bileţel cu amănunte... Şi cu ce 
crede el... Între foile cactusului de lângă fereastră. Chiar 
lângă rădăcina cactusului, între foile care ating fereastra... 
Sunt două foi gemene care se despart pe la mijloc, eu le 
cunosc foarte bine. Numai tu să le ţii minte. Da? 

Tiberiu nu mai avu vreme să răspundă, pentru că îl văzu 
pe vlăjganul cu ochelari, care nu putea fi decât Ursu, 
îndreptându-se cu paşi grăbiţi spre adăpostul mascat dintre 
cei doi bolovani. Amândoi şoptiră în aceeaşi clipă: 

— Să nu ne vadă feţele... 

Dar cum oare să nu li se vadă feţele, fără să trezească 
bănuieli? Dacă şi-ar fi întors capetele, sau şi le-ar fi aplecat, 
sau şi le-ar fi acoperit cu mâinile, s-ar fi trădat imediat şi 
ireparabil. Exista o singură atitudine firească şi frumoasă. 

— Doamne, ce noroc! Spuse în şoapte neauzite Tiberiu, în 
timp ce-şi încolăcea mâinile înmănuşate în jurul căpşorului 
împroşcat de jar şi îşi apropia obrazul de obrazul ei, pentru 
a-i primi şi a-i da toate uimirile. 

Şi cuprins subit de gândul că s-ar putea, Doamne fereşte! 
Să rămână descoperită o parte a chipului de care-şi lipise 
obrazul şi pe urmă să fie recunoscută de Ursu, se chinui, cu 
o spaimă care-i oprise inima, să atingă buzele fetei chiar cu 
buzele lui şi ceva subţire ca un fir de sârmă încărcat de 
scântei şi fiori electrici îi încremeni buzele şi-i închise ochii. 
Şi rămaseră amândoi, aşa, cu buzele atinse şi uscate, fără 
măcar să respire, până când inima, duduind şi pieptul, 
sufocându-se, simţiră nevoia cumplită de aer. Atunci se 


treziră, abia atunci şi norocul îi copleşi iarăşi. Lucia şi Ursu 
tocmai se despărţeau şi deci trebuiau să se despartă şi ei 
imediat, amânând, pentru cine ştie când, emoția, ruşinea şi 
îndrăzneala de a se privi în faţă. 

„Ce bine că ne-am înţeles dinainte!” se bucură adânc 
Atena, încă neîndrăznind să se uite, măcar cu coada 
ochiului, spre Tiberiu. Dar Lucia se îndepărta şi se 
îndepărta şi Ursu şi abia mai avură vreme să-şi întâlnească 
mănuşile groase şi fără fiori. Se despărţiră fără să se uite 
unul la altul şi îşi începură sub o zodie fericită misiunea lor 
voluntară şi misterioasă. 

Fata cu păr blond, tăiat scurt, se plimba pe platoul de la 
poalele pârtiei, fără nici o ţintă. Nimeni nu-i dădea vreo 
atenţie, dar nici ea nu dădea vreo atenţie cuiva. Pur şi 
simplu se plimba. Tăia platoul în diagonale şi în cruciş, sau 
făcea cercuri şi volute şi tot felul de sinuozităţi, uneori o 
speria larma care se aprindea ici-colo ca nişte focuri izolate, 
sau se oprea în preajma unor grupuri care păreau mai 
vesele şi mai originale, dar le părăsea repede, cu acelaşi 
surâs înţelegător zugrăvit pe figură, sau înţepenea pentru 
câteva clipe în spaţii libere, fără obstacole, pentru a admira 
priveliştea grandioasă din depărtare. Se plimba, probabil, 
ca atâtea alte siluete albastre, fără ţintă. Şi nici nu-i trecea 
prin cap că e urmărită. 

Atena n-o scăpă nici o clipă din ochi, dar nu se agăţase de 
spatele ei ca o umbră sâcâitoare şi vulnerabilă. O urmărea 
cu iscusinţă, schimbându-şi mereu locul, pentru a nu fi 
observată. Cel mai adesea mergea paralel cu ea, la stânga 
sau la dreapta, uneori rămânea şi în urma ei sau chiar o lua 
înainte, alteori o lăsa să se îndepărteze mult până se 
pierdea în grupurile albastre fără să-i fie teamă că n-o va 
regăsi. O recunoştea uşor, după căciuliţă roşie cu cercuri 
albastre spre frunte şi cu cercuri galbene spre creştet, dar 
mai ales după curcubeul care îi juca în moţ: toate culorile 
zilei se adunaseră, strălucitoare, în moţul mare, mătăsos, 
care-i aluneca pe ceafa. 


LIA 


În plimbarea aceea neîntreruptă şi inutilă, Atena auzise de 
atâtea ori strigându-se numele Luciei şi văzuse atâtea fete 
blonde răspunzând prin zâmbete sau strâmbături la 
această chemare, încât începuse s-o roadă îndoiala că 
urmăreşte o himeră. Mai întâlnise băieţi înalţi şi puternici 
alături de blonde cu păr scurt, mai întâlnise atâtea tipuri 
care se puteau asemăna cu cireşarii... Oare nu era într- 
adevăr o farsă toată povestea? Oare fără ideea că eroii ei 
favoriţi se află acolo, l-ar mai fi asemănat pe băiatul care se 
ascunsese sub omul de zăpadă cu celebrul Tic? Şi pe blonda 
în urma căreia se afla, cu Lucia?... Dar fără prăbuşirea 
omului de zăpadă poate că ar mai fi aşteptat un an până săi 
se spună, chiar de către băiatul de la care voia să audă, că e 
foarte... Da! El spusese singur, fără să-l oblige nimeni: 
foarte frumoasă! „Grozav!” se bucură ea şi aproape se izbi 
de fata cu căciuliţă roşie şi cu moţ multicolor. Noroc că mai 
avu vreme să se mlădieze şi să evite ciocnirea, în ultima 
clipă. 

Scufiţa roşie nu mai era singură. Fusese atacată pe 
neaşteptate, din dreapta şi din stânga, de doi băieţi, fiecare 
o apucase de un braţ şi o răpiră într-un vârtej de zăpadă. 
Dar ea nu scoase nici un strigăt de ajutor, nici măcar o 
exclamaţie de uimire, se lăsă purtată pe sus şi apoi trasă ca 
o povară, când îşi pierdu echilibrul şi apoi se agăţă de gâtul 
lor când şi-l recăpătă. Asta era prea de tot! Se hotări Atena 
cu toată convingerea. Prea multe coincidenţe ca să rămână 
la o simplă bănuială: Fata devenise, cel puţin pentru ea, 
Lucia cea adevărată. lar băieţii care o răpiseră nu erau 
decât Dan şi Ionel! 

Iscoada în albastru se strecură ca o adiere printre neis- 
coadele care umpleau platoul pentru a se apropia cât mai 
repede de cei trei cireşari. Apărată de nişte gură-cască, 
merse câteva clipe în linie cu cei trei, chiar atingând cotul 
lui Dan. 

— Tic a păţit-o! Spunea Lucia. A dărâmat omul de zăpadă 
din dreapta. Cel cu tichie verde. Dar a aflat toate tainele. 


— Aoleu, mamă dragă! Se sperie băiatul de lângă Atena. 
Nu cumva au pus mâna pe el? 

— Nu! Îl linişti Lucia. A scăpat ca prin urechile acului de 
furia unei perechi. Acum s-a dus după ac... 

— După ac? Se miră băiatul slăbuţ şi puţinei cârn din 
partea cealaltă. Aha! Vrei să spui că şi-a deteriorat 
pantalonii. 

— Da... Râse Lucia. Jumătate din pârtie a coborât-o 
căzând. Are o gaură că abia şi-a putut-o acoperi cu cipilica. 
Dar altă şansă de salvare nu avea. Cred că l-ar fi linşat 
schiorii... O să stea câtva timp lângă Ţombi... 

— Sssst! Îi avertiză Ionel. Prea folosim cuvinte după care 
am putea fi recunoscuţi... 

— Dacă-i pe-aşa, spuse Dan, trebuie să mă uit cu mai 
multă atenţie la voi. Dacă sunteţi alţii? Am auzit atâţia 
numindu-se Lucia şi Ionel şi vorbind cu atâta fidelitate în 
graiul vostru, că s-ar putea să fiţi nişte mistificatori. Şi chiar 
nu bănuiţi deloc că m-am deghizat? 

Mai mult nu auzi Atena, pentru că, fără nici un 
avertisment, cei doi băieţi o smuciră iarăşi pe Lucia, 
obligând-o să se lase purtată de ei pe un alunecuş în pantă. 
La capătul alunecuşului, Dan se împiedică şi toţi trei se 
rostogoliră ca nişte mingi. Atena evită alunecuşul, sau mai 
bine zis nu ajunse până la el. Cireşarii îşi scoteau dintr-o 
movilită de zăpadă schiurile. Prin urmare se pregăteau de 
plecare. 

Iscoada alergă într-un suflet la locul unde-şi lăsase 
schiurile, între cei doi bolovani mascaţi cu ramuri de brad, 
dar nu mai găsi acolo decât o singură pereche. Schiurile lui 
Tiberiu dispăruseră! Numai o clipă ţinu spaima ei. Parcă se 
vedea un capăt de hârtie, undeva sub legăturile schiurilor. 
Într-adevăr, era un bileţel de la Tiberiu: „Ele! Sigur. Dar nu 
singur. E şi Maria şi Victor. Au pornit toţi trei spre platoul 
de lansare. Pornesc şi eu. La revedere şi. Ştii tu. Tibi.” 

Din tot ceea ce scria în bileţel, un singur lucru o uimea şi o 
neliniştea, acel ştii tu... Oare ce să ştie, oare ce ştia, sau ce 


trebuia să ştie?... Întrebările misterioase erau dublate, din 
fericire, de mişcări harnice şi îndemânatice. Nici nu 
respirase de două ori şi schiurile i se prinseseră solid de 
bocanci. Ştii tu... Şopti ea în loc de rămas bun, apoi porni 
spre alunecuşul unde se rostogoliseră cireşarii. Nu mai era 
nimeni lângă movilita de zăpadă şi nici în jurul ei. Şi nici pe 
toasta care urca spre platoul de lansare nu-i zări. Dar pe 
drumul spre cabană parcă se zăreau trei siluete albastre la 
marginea unei pădurici. Exact! O fată, încadrată de doi 
băieţi. Alunecau pe schiuri, lin, ca într-un dans ciudat. Îi 
ajunse repede, dar pe tot drumul spre cabană nu se mai 
aflau alţi schiori decât cei trei cireşari şi iscoada cam 
neliniştită. Era neliniştită iscoada pentru că nici în urma ei 
nu se afla vreun schior. Pustiu în faţă, pustiu în spate... Şi ea 
la zece metri în urma cireşarilor! Nu mai putea rămâne 
neobservată şi nici nu-i trecea prin cap altă idee de salvare 
decât aceea de a-şi încetini alunecarea. Dacă i-ar fi venit 
ideea asta numai cu câteva minute mai înainte... Acum 
putea să fie cam târziu. Şi chiar era. 

Pentru că şi cireşarii îşi încetiniră alunecarea. Ba unul din 
înaintaşi, cel subţire şi cu nasul în vânt, îşi întoarse capul şi 
o zări. Şi la câteva secunde îşi întoarse capul, pentru a privi 
în urmă şi Dan. Apoi şi Lucia. Era evident că discutau 
despre ea. Dar pentru că se uitaseră înapoi şi o priviseră 
fără să se ascundă, o considerau, probabil, o simplă 
curiozitate, nu un caz. 

Atena simţi cum cei din faţă îşi încetinesc şi mai mult 
alunecarea, abia se târau. Erau chiar la punctul de întâlnire 
dintre poteca de munte şi drumul mare, asfaltat, care urca 
la cabană. Iscoada trecu pe lângă ei, dar în loc să cotească 
spre cabană, merse mai departe pe potecă, ba chiar 
acceleră alunecarea. După câteva sute de metri, chiar când 
voia să vadă ce se mai întâmplă în spatele ei, cei trei 
cireşari o depăşiră. lar după alte câteva sute de metri se 
opri, o dată cu ei, în faţa unei cabane mici, de bârne. 


Acolo se oprea şi poteca: în faţa cabanei „Poieniţa”. Atena 
rămase un moment năucită. Cei trei cireşari îşi lepădaseră 
schiurile şi intraseră înăuntru. Ea ce trebuia să facă? Să se 
întoarcă sau să intre şi ea în cabana necunoscută?... 
Chinuitoare dilemă... Ba nu! Trebuia să se hotărască 
imediat!... Şi deodată se petrecu miracolul. De undeva din 
pământ apăru în faţa ei... Tiberiu. Avea schiurile pe umăr. 
Îşi duse degetul la buze făcându-i semn imperios să tacă, 
apoi o ajută să-şi desfacă legăturile îngheţate. Abia atunci îi 
şopti primele cuvinte: 

— Ufff. De jumătate de oră aştept o minune, începu el cu 
voce tânguitoare. Am îngheţat bocnă. Cel puţin degetele de 
la picioare mi-au degerat de vreo trei ori... Ufff. Am găsit un 
ascunziş formidabil, dar străbătut de toţi curenţii din lume. 
Dacă nu veneai tu... 

Gata! Introducerea fusese făcută. Apoi îşi ridicară şi 
privirile şi le întâlniră. Nu era nici o umbră de jenă în ele, 
poate un licăr de spaimă, ca să fie totul şi mai frumos. Se 
prinseră brusc de mâini şi cu un curaj extraordinar intrară 
în cabană. 

La început nu văzură decât patru mese în sufrageria 
călduţă şi întunecoasă, sau mai bine zis una singură, lângă 
tejghea, o masă mai mare la care se aflau şapte persoane, 
adică şapte tineri, cinci băieţi şi două fete: cireşarii. Dar sub 
masă se agita o vietate cu urechi ciulite şi cu o coadă 
încărcată de neastâmpăr: Ţombi. Îşi făcură cu cotul, silindu- 
se să pară calmi şi indiferenți, dar inimile le duduiau ca 
nişte clopote înfăşurate care-şi cer dreptul la sunet. Pentru 
a scăpa de privirile curioase ale cireşarilor, trecură în 
revistă încăperea şi abia atunci descoperiră cea de a cincea 
masă, într-un fel de firidă fără fereastră, scobită în peretele 
opus tejghelii. Un post de observaţie ideal... Dacă n-ar fi 
fost ocupat mai demult, după cum dovedea norul gros de 
fum prin care se puteau totuşi zări doi bărbaţi, doi veritabili 
coloşi, fiecare rezemat în coate, fiecare privindu-şi, într-o 
nemişcare ciudată, farfuria din faţa lui. 


Atena şi Tiberiu se aşezară la o masă mică, aşa cum se 
cuvenea unei perechi, mai ales că măsuţa se afla la doi paşi 
de sobă şi tot cam la vreo doi paşi de sora ei mai mare la 
care se îndestulau cireşarii. Gesturile şi întreaga lor 
atitudine păreau un manifest viu al nepăsării. N-aveau 
priviri decât pentru ei, cam asta voiau să dovedească, dar 
trăgeau cu coada ochiului spre un loc anumit, ca într-un 
film de desen animat şi îşi încordau auzul mai ceva decât 
specialistul de sub masă. 

— Doriţi masa de prânz? Îi trezi o voce hodorogită. Avem 
ciorbă de varză, sarmale, varză călită, varză murată şi nişte 
plăcinte cu... Varză, specialitatea casei!... Va să zică... 
Ciorbă, sarmale şi plăcinte... Perfect! 

Vocea hodorogită se stinse imediat. Era şi timpul, pentru 
că la masa vecină se discuta în şoaptă. 

— Ce e cu prefăcuţii ăştia? Se interesă Tic. Ăştia au venit 
cu pâlnii în loc de urechi. 

— Aiurea! I se împotrivi Dan. Azi n-ai fler, Ticuşor. Nu-i 
vezi cum se topesc privindu-se? Pe ea am întâlnit-o pe 
drum. Săraca! Părea năucită. Nici nu ştia încotro s-o apuce. 
Cine ştie? S-or fi certat, iar acum sunt în epoca împăcării... 

— Să nu fitu în epoca aia a... Ştii tu... Când sună capul 
gol. Pac, pac... 

— Zău, Ticule! Sări Ionel tot în şoaptă. Am văzut-o şi eu şi 
Lucia. N-a venit ea după noi..., ci noi după ea. Probabil că 
şi-a dat întâlnire aici cu tipuleţul... Slab de tot! Strigă Ionel. 
Dacă şi ăsta e banc, unde ajungem?... Să vă spun eu unul. 
Şi aplecându-se spre urechea lui Tic, continuă în şoaptă: 
Hai să-i lăsăm dracului şi să vorbim despre ale noastre. Tot 
şoptind abia le atragem atenţia. 

Şi Tic şi Dan râseră ca după o glumă bună. Atena şi Tiberiu 
nu auziseră nici o silabă din şoaptele schimbate între cei 
trei cireşari. Numai cuvintele rostite anume de către Ionel 
ajunseseră la urechile lor. 

— Nu ţii se pare ciudat? Întrebă Atena. Să nu auzim chiar 
nici un cuvânt din bancurile lor! E prea de tot! 


— Dar nici ei nu ne aud pe noi... Îi răspunse Tiberiu, nevoit 
şi el să-şi apropie buzele de cârlionţii Atenei pentru a nu-i 
asculta altcineva şoaptele. 

— Şi asta ce înseamnă? Se posomori Atena. Aşa cum ne 
ferim noi de ei, se feresc şi ei de noi. Ne-au simţit, asta e! 

— Nu... Zău că nu! Îi şopti Tiberiu. Noi avem dreptul să 
vorbim în şoaptă, suntem obligaţi... 

— De ce? Se miră Atena, dar imediat de înroşi şi îşi plecă 
privirile. 

La cealaltă masă, Dan îi făcu semn cu ochiul lui Tic: 

— "Tot mai spui că-s prefăcuţi? Uită-te la ei! Parcă ar fi 
găsit răvaşe în sarmale, nu carne şi orez, sau cine ştie ce 
file de album... 

— Eşti tu un prost! Se enervă cârnul. Dacă vrei, uite! În 
două secunde îmi schimb în aşa fel mutra că o să-ţi vină să 
plângi cu sughiţuri... 

— Dacă ar fi toată lumea ca tine, Ticuşor, îl lăudă Dan, n- 
am mai şti niciodată ce e adevărat şi ce nu... 

— Ia fă ochii mari! Îi porunci Tic. Deschide gura! Aşa! 
Scoate şi limba! Aşa! Gata! 

— La urma urmei ce-ai vrut? Îl întrebă Dan. 

— l-am simţit pe ăia că trag cu coada ochiului şi-am vrut să 
te strâmbi la ei! 

— De ce neapărat cu gura căscată şi cu ochii mari? 
Întrebă surprins Ionel. 

— Ca să pară că se strâmbă cu adevărat, fără să ştie că se 
strâmbă... Şi ca să semene mai bine cu ceea ce este... Pac! 
Pac! 

Dan mai scoase o dată limba şi îşi holbă ochii în direcţia lui 
Tic. Se strâmbă de-a binelea, dar grimasa lui părea o 
imitație neizbutită a celei dinainte. 

— Cred c-ar fi timpul să ne odihnim, se auzi vocea Luciei. 
Discutăm mai târziu... 

— Mai bine acum! Spuse Maria. Eu nu-s obosită deloc. 

— Eu sunt! Se repezi Dan. Şi mie nu-mi vin idei decât la 
orizontală, sau după multă orizontală... 


— Credeam că te-ai săturat la schi de amorul tău pentru 
orizontală... 

— Ahaaa! Exclamă Dan, ca şi cum s-ar fi dumerit. le 
năpusteşti şi tu asupra mea ca să acoperi înfrângerea lui 
frate-tău! Bine... Atunci vreau să vă amintesc că s-a hotărât 
odihnă după fie... 

— Oricum, trebuie să urcăm, îl întrerupse Victor. Aici tot 
nu putem discuta. E aer prea închis, prea mult fum... 

— Şi prea multe urechi! Adăugă cel mai tânăr dintre ei, 
uitându-se ţintă spre masa vecină. 

— Apropo de urechi! Îşi aminti Ionel. Vă rog din suflet să 
nu mai duceţi în camere plăcinte cu varză. Cred c-a intrat 
mirosul de varză şi-n creioane, şi-n nasturi... Şi-n urechi... 

— N-a mai dus nimeni nici o plăcintă... de două zile! 
Răspunse Lucia, aproape ofensată. Am controlat mereu. 
Poate că suferi de mania persecuției... 

— Nu de mania persecuției! Se apără lonel. De persecuția 
verzei, pe cinstea mea! 

— Poate că există o instalaţie specială, spuse Dan, care 
răspândeşte, prin ţevi şi orificii invizibile, mirosul ăsta de 
varză gătită în fiecare cameră. La urma urmei, de unde ştiţi 
voi că nu e mirosul viitorului? 

— Eu abia îl aştept seara, mărturisi Ursu. Bineînţeles, 
înainte de masă... Mai ales când se combină cu mirosul de 
slănină afumată. Îl simt de sus, din capul pârtiei. 

— Apropo de pârtie! Îşi aminti Ionel. Încă n-am hotărât 
cum ne prezentăm la concurs. 

Tic se ciondănea cu Ţombi sub masă. Auzind însă cuvintele 
lui Ionel, ţâşni ca un fulger. Din păcate, Victor începuse să 
vorbească şi pe el n-avea curajul să-l întrerupă. 

— Nici nu văd ce-am putea să hotărâm... Spunea Victor. 
Ne prezentăm ca toţi ceilalţi... Fără să ştim nimic. 

— Poftim?! Se miră foarte cireşarul cel cârn şi ciufulit. 
Adică eu m-am chinuit degeaba? Şi dacă puneau idioţii ăia 
laba pe mine? 


Victor ridică neputincios din umeri, dar îi făcu un semn 
complice, din ochi, lui Ursu. Vlăjganul transmise semnalul 
mai departe, spre Tic: 

— Lasă, Ticuşor... Nici n-au pus laba pe tine, nici... 

— Asta am zis-o şi eu aşa... se apără puştiul cu demnitate. 
Chiar pe mine să pună laba...?! Mi-e teamă să n-o fi păţit ăia 
doi când s-a prăbuşit omul de zăpadă peste ei... 

— N-ai nici o vină, Ticuşor, încercă Dan să-l liniştească. A 
fost un semn al justiţiei divine. O pedeapsă... 

— Aiurea! Îl întrerupse Tic. Îmi intrase nasul în zăpadă şi 
am ridicat prea brusc capul... ca să strânut cum trebuie... 

— Strănutul dreptăţii! Îl felicită Dan. 

— Aranjăm noi şi dreptatea, Ticuşor, spuse Ursu. Mâine, 
înainte de concurs, o să facem o inspecţie tainică pe pârtie. 
Noi doi... Ca nişte apostoli ai dreptăţii, Ticuşor... 

Cireşarii părăsiseră de multă vreme sufrageria, dar nici 
Atena, nici Tiberiu nu aveau curaj să rupă tăcerea pe care o 
lăsase plecarea lor. Ascultaseră parcă pe ruguri de tortură 
discuţia cireşarilor şi ultimele cuvinte îi chinuiau pe 
amândoi, ca nişte sfredele îndărătnice. O undă de fericire 
zvâcnea totuşi în ei. Într-o clipă de spaimă, atunci când Tic 
amintise despre prăbuşirea omului de zăpadă, îşi 
apropiaseră involuntar degetele, parcă pentru a-şi umple 
braţele de scântei. Şi rămăseseră aşa, poate că şi muţenia 
lor urca din întâlnirea, de adieri, a celor două mâini. Nu se 
uitau unul la altul; din când în când îşi priveau mâinile şi 
atunci degetele li se încordau şi fiorii alergau până în 
pleoape şi se trezeau tremurând, cu ochii închişi. 

Într-un astfel de moment îi surprinse vocea hodorogită a 
cabanierului. Parcă i-ar fi împins cineva într-o prăpastie şi 
se refăceau din bucăţi dureroase. Nu se treziră de-a binelea 
decât în clipa când ajunseră în vestibul. Îi primi un şuvoi 
rău de aer rece... Şi o foaie de hârtie înfiptă în vârful unui 
schi. Foaia aceea le umplu ochii cu gheaţă şi-i trezi definitiv. 
Conţinea doar câteva cuvinte scrise cu litere groase. O 


ameninţare: „Dacă aţi auzit ceva - uitaţi! Altminteri... Apoi 
semnătura: Cineva care nu glumeşte”. 

— Adică ce înseamnă acest altminteri? Simţi nevoia să 
întrebe, foarte curajos, Tiberiu. 

— Eu ştiu ce-o fi însemnând? Ridică din umeri Atena. Între 
altminteri şi semnătură e atât de mult spaţiu gol, încât îmi 
închipui că a vrut să ne dea a înţelege... Adică se va alege 
pulberea de noi... Uite că mai scrie ceva! 

Într-adevăr, chiar la capătul paginii, mai erau câteva 
cuvinte, care se descifrau greu, pentru că fuseseră scrise cu 
litere mici, abia zgâriate pe hârtie: Un sfat: „Zău că e bine 
să uitaţi. ĂI de sus nu glumeşte. Un binevoitor.” 

— Ia uite, domnule! Se enervă Tiberiu. Dacă-i pe-aşa... 

Atena îl întrerupse clipindu-i zâmbitor şi discret: 

— Sssst! E o frază cu dublu înţeles: Ăl de sus nu 
glumeşte... Mie îmi place grozav! Îmi place totul. Şi 
ameninţarea şi sfatul... Tu nu-i simţi pe cireşari? 

— Ba da... se bosumflă Tiberiu. Dar nu ţi se pare că ne iau 
cam tare? Vor cu orice preţ să ne sperie... 

— Nu cred că vor să ne sperie, râse Atena. Ba cred că nici 
nu ne-au observat. Dacă au vorbit cu atâta nepăsare în 
preajma noastră... Înseamnă că ne-am deghizat foarte 
bine... 

— Bine, bine... se înfioră Tiberiu, amintindu-şi rolul pe 
care-l trăise nu cu mult timp înainte. Adică... Tu crezi că 
pur şi simplu ne-am deghizat? 

— Nu ştiu... se retrase Atena. Dar poate că e mai bine să 
ne închipuim asta... Deocamdată. Ca să ne putem gândi mai 
în voie la toate întâmplările... Şi la cele viitoare. 

Tiberiu acceptă invitaţia, împotriva inimii şi cu un regret 
care-i aducea fiere în gură: 

— Dacă tu spui aşa... cu o condiţie: deocamdată!... Aşa! 
Dar de ce crezi că nici nu ne-au observat? Se grăbi el să 
continue. Atunci ce e cu hârtia asta?... Cel puţin doi dintre 
ei ne suspectează: cel care-a scris avertismentul şi cel care 


ne dă sfatul. După câte-i cunosc eu, din cărţi, îmi cam 
închipui cine sunt cei doi... 

— Nu! Nu! Îl opri Atena de teamă să nu audă vreo prostie 
care ar fi îndurerat-o. Mai bine lasă-mă pe mine să ghicesc. 
Te rog foarte mult... 

Tiberiu se înduioşă ca un copil auzindu-i rugămintea. Şi îi 
răspunse cu un zâmbet forţat care voia să ascundă bucuria 
năvalnică din pieptul lui, bucuria că poate fi mărinimos cu 
Atena. 

— Sunt convins că şi tu gândeşti la fel! O încuraja el. Nu-i 
aşa că... Aoleu! Uitase... Spune! 

— Îţi mulţumesc... Ştii... Eu tot cred că nu ne-a observat 
nimeni, adică nu ne-a luat nimeni în serios. Unul singur 
dintre ei, mai mult din prudenţă, a vrut să ne sperie... 

— Şi celălalt?... Întrebă mirat Tiberiu. 

— Celălalt e acelaşi... Numai că şi-a schimbat scrisul şi 
creionul. Ca să ne sperie şi mai tare, ca să ne facă să 
credem în seriozitatea avertismentului... Nu-i aşa că şi tu 
te-ai gândit la acelaşi lucru? 

Tiberiu nu se gândise la aceeaşi persoană, adică nu se 
gândise la o singură persoană. Dar putea el să nu-i facă o 
plăcere sau o bucurie Atenei? Mai ales că s-ar fi putut să 
aibă dreptate... De aceea se grăbi s-o încurajeze: 

— Da... Mi-a trecut şi mie prin cap ideea asta... E destul de 
ingenioasă, demnă de cireşari... 

Tiberiu se gândea la ideea Atenei, fata însă îşi imagina că 
Tiberiu laudă ideea biletului. 

— Numai Tic putea să facă asta! Şopti Atena. Nu-i aşa că şi 
tu te-ai gândit la el? 

Putea Tiberiu să nu-i dea dreptate? Clătină din cap şi mai 
închise şi ochii şi totul părea atât de grav şi de definitiv de 
parcă ar fi răspuns la cea mai hotărâtoare întrebare a vieţii 
lui. De aceea avu curajul să-i strângă mâna, pentru o clipă. 

— Celorlalţi nu le destăinuim nimic... Şopti Tiberiu la 
rândul lui. Nici un cuvânt. Eu o să spun că m-am rătăcit... 

— lar eu voi spune că m-am supărat pe ei. Bravo! 


— Şi nici despre cireşari nu le vorbim! 

— Nici despre cireşari! Consfinţi fata prima sa taină. 

CAPITOLUL II. 

Deşi de câteva minute nu-şi dezlipise ochii de la firidă, 
cabanierul tresări violent în clipa când auzi şuieratul scos 
de unul din cei doi coloşi. Era un şuierat scurt, dens şi 
puternic, ca o explozie ciudată, fără ecou, un şuierat parcă 
anume azvârlit pentru a te ridica în picioare şi a te ţine în 
stare de alarmă. Aşteptarea nelămurită dură însă foarte 
puţin. După numai două secunde, celălalt colos îşi mişcă de 
câteva ori arătătorul, fără să-şi întoarcă însă capul spre 
tejghea, făcând şi repetând un semn de chemare şi 
categoric şi indiferent, care-l tulbură şi mai tare pe 
cabanier. Era prea multă vigoare, prea multă poruncă în 
încordarea braţului şi în mişcarea degetului care chema, 
dar capul ridicat spre tavan şi imobilitatea trupului voiau 
parcă să demonstreze o stranie nepăsare. Măcar să nu se fi 
auzit înainte acel şuierat ca un semnal de alarmă. 

Distanţa dintre tejghea şi firidă deveni pentru câteva 
secunde o cale de tortură, o cale spre tortură, pe care 
cabanierul o străbătu parcă împins de cineva. 

— Ne cunoşti? Îl întâmpină o voce groasă şi gravă. 

Cabanierul se uită mai întâi la stânga, la cel care îl 
întrebase. Şi deodată i se ivi în faţă imaginea unui luptător 
de circ. Gros şi mătăhălos, cu ceafă de taur, cu urechile 
lipite strâns de ceafă, cu bărbia rotundă, fără nici o 
asperitate, care făcea ca întreaga faţă să pară trasă cu 
compasul, cu ochii mici, întunecaţi şi iscoditori, acoperiţi de 
sprâncene negre, dese, stufoase, dar cu craniul lucitor, ras 
cu briciul, fără nici un fir de păr, individul parcă abia 
aştepta să iasă din arenă. 

— N-ai de unde să mă cunoşti... Răspunse tot el. Sau poate 
că m-ai văzut undeva, fără să te văd eu... 

Cabanierul, din ce în ce mai speriat, negă prin câteva 
mişcări precipitate, apoi, supunându-se gestului pe care-l 
făcu subit arătătorul colosului, îşi fixă privirile spre celălalt 


client, spre cel care scoase şuieratul tulburător. Avea o 
figură comună, care nu se remarca prin nimic, numai ochii 
cenuşii, cu sclipiri de oţel, trădau o energie şi o hotărâre 
neobişnuite. 

Privea însă cu pleoapele întredeschise, ca un om obosit şi 
cabanierul se simţi mai în largul său. Amintindu-şi însă 
statura lui, care depăşea pe a colosului şi simțindu-se fixat 
în aceeaşi clipă de nişte luciri ca de oţel, cabanierul era cât 
pe-aci să facă un gest de retragere. 

— Stai... Îl invită o voce obosită, calmă, în care se simţea 
însă şi obişnuinţa de a comanda... Pe scaunul ăsta... 
Dumneata te numeşti Miron... Aristide Miron... Dacă vrei 
neapărat să cunoşti şi numele noastre... 

Cabanierul negă din nou, prin câteva mişcări precipitate, 
în timp ce se aşeza pe scaunul oferit de omul cu reflexe de 
oţel în priviri: 

— Nu... De ce?... Vă rog... Vă rog... 

Cei doi încuviinţară în tăcere şi cabanierul simţi parcă o 
undă de linişte trecând prin carapacea de spaimă care-l 
cuprinsese şi în care se sufoca. 

— Foarte bine! Continuă omul cu oţel în priviri. Îţi voi 
spune totuşi numele meu: Liviu Iordan... 

— lar eu mă numesc Petric... lon Petric! Adăugă imediat 
cel cu capul ras şi cu înfăţişare de luptător. 

— Mulţumesc... Bâigui cabanierul, ca şi cum, 
destăinuindu-şi identitatea, cei doi i-ar fi făcut o mare 
favoare. 

— Îţi voi pune câteva întrebări, spuse Liviu Iordan. Şi ca să 
ne înţelegi de la început, cred că e bine să repet: Noi vom 
întreba. Da... Şi încă un lucru: Dacă unul dintre noi va găsi 
de cuviinţă să noteze din când în când răspunsurile 
dumitale... Să nu te sperii. Deocamdată nu urmărim altceva 
decât să ne lămurim asupra unor lucruri. E foarte clar? 

— E foarte clar... Răspunse cabanierul tot în neştire. 

— Bine... Continuă Iordan. De câtă vreme lucrezi 
dumneata aici, la cabana asta?... Dacă vrei, poţi să nu 


răspunzi. Nu asta ne interesează cel mai mult... 

Aristide Miron simţi din nou tăişul spaimei de-a lungul şirei 
spinării, deşi vocea lui Iordan nu avea nici o nuanţă de 
ameninţare, suna obosită şi indiferentă. Întrebarea însă i se 
părea absolut inutilă, stupidă, urâcioasă şi tocmai asta îl 
speria. Toată lumea din împrejurimi, tot oraşul de la poalele 
munţilor şi atâţia alţi turişti din atâtea alte regiuni, o groază 
de oameni ştiau de când lucrează el la cabană. 

— De la cincisprezece ani... se pomeni el că răspunde. 
Adică de aproape treizeci şi doi de ani... O viaţă de om. 

Ion Petric, cel cu umeri cât uşa şi cu craniul ras, părea că- 
şi aminteşte ceva: 

— Aha!... Mormăi el. Cum s-ar spune, aproape că suntem 
cu toţii acelaşi leat. Ba chiar suntem! N-ai făcut şi 
dumneata armata la artilerie? La douăzeci şi trei de 
mortiere? 

— Nu! Răspunse cabanierul. Nici n-am făcut armata. Am 
avut pe la şaptesprezece ani un accident, sus la Hodoroaga. 
Mi s-a zdrelit piciorul drept... Şi de-atunci îl târăsc... 

— Nu prea se cunoaşte, spuse Ion Petric. 

— Aproape... Părea că se roagă Aristide Miron. Vreo opt 
ani am făcut în fiecare zi exerciţii. Câte patru, cinci ore pe 
zi. Aşa cum m-a învăţat un doctor mare. Dacă nu l-aş fi 
ascultat, azi nu m-aş mai fi mişcat. De două ori pe an venea 
să mă vadă. Să-i dea Dumnezeu sănătate, că bun om a 
fost... 

— Doctorul Valeriu Georgescu? Întrebă Liviu Iordan. 

— Nu! Doctorul Atanasie lanăş. Lui îi datorez faptul că pot 
să umblu. Îi plăcea să urce pe munţi şi întotdeauna... 

Liviu lordan făcu un semn obosit care spunea fără ocol că 
nu-l interesează vorbăria cabanierului: 

— Altădată... Ca să fie clar... Prin urmare lucrezi la cabană 
de treizeci şi doi de ani... Şaptesprezece plus opt... 
Douăzeci şi cinci... Douăzeci şi doi... Foarte bine! 

Aristide Miron nu pricepea nici o iotă din calculele pe care 
le făcea Iordan, dar cifrele îi sunau înfricoşătoare în urechi. 


Teama iarăşi se îngroşa şi pentru prima dată, de zeci de ani, 
parcă simţea că-l doare piciorul. O încercare de revoltă 
nestăpânită urca în el. 

— Stai! Îl opri Iordan chiar în momentul când era să 
explodeze. Va să zică în 1944 erai aici... Prin iunie, iulie... 
Da? 

— Da... Răspunse iarăşi temător şi retras cabanierul. Aş 
putea spune că din 1943 n-am mai coborât de aici 
niciodată... 

— Niciodată?! Se miră a provocare colosul fără păr. 

— Nu chiar niciodată... Îşi aminti Aristide Miron. Am 
coborât de câteva ori ca să-mi aranjez nişte treburi. Dar n- 
am lipsit mai mult de o săptămână... Poate două... 

Liviu Iordan îi făcu un nou semn de tăcere: 

— Altădată... Va să zică începând din 1943, în fiecare vară 
ai rămas aici, la cabană... 

Aristide Miron clătină capul în semn de încuviinţare. 

— Bine... Continuă Iordan. Şi aşa cum i se potriveşte unui 
cabanier, ai colindat în acest timp toate împrejurimile... Sau 
te-au colindat ele pe dumneata... Stai!... Vreau să spun că 
ai fost la curent cu tot ceea ce se întâmplă în împrejurimi, la 
celelalte cabane... E foarte clar? 

— E foarte clar, răspunse Aristide Miron. Am mai 
cutreierat şi eu coclaurile... Dar mai mult au venit ceilalţi pe 
la mine. Aşa că de... Am aflat destule. Şi cum sunt destul de 
vechi pe aici, oamenii, mai ales cunoscuţii, au obiceiul să 
mai schimbe, câteodată, numele cabanei. În loc să-i zică 
„Poieniţa” îi zic şi ei „Iraista”. 

— Traista?! Se întrebă mirat lon Petric. Asta cam ce-ar 
vrea să însemne? 

— Adică un fel de traistă cu veşti sau cu amintiri. Că mai 
toţi oamenii care poposesc pe aici, fie de-alde noi, fie de- 
alde dumneavoastră, vor să-şi amintească şi ei câte ceva... 
De cele mai multe ori prostii sau nimicuri: accidente, 
chiolhanuri, mizilicuri cu tot felul de cuconiţe... 


Dumneavoastră le ziceţi aventuri... Şi altele: bătăi, spaime, 
crime... Dar pe dumneavoastră cam ce v-ar interesa? 

Pleoapele lui Iordan se îndepărtară pentru o clipă şi 
cabanierul parcă văzu ţâşnind din ele nişte proiectile de 
oţel. Poate că era o simplă părere de o clipă, dar neliniştea 
începea iarăşi să scurme. 

— Întrebările le punem noi! Aminti, cu voce înceată şi 
gravă, Liviu Iordan. Ne interesează, mai întâi, un anume 
Paul Bălan. Ne interesează însă foarte discret. Dacă află că 
ne interesăm de el, înainte de a-l vedea, e foarte rău. E 
ireparabil! 

— Înţelegi? Spuse foarte ameninţător Ion Petric. În 
asemenea cazuri ireparabile... Ce mai! Îţi dai singur seama 
cât de rău este. Nimeni nu are voie să audă de acest Paul 
Bălan! Nimeni nu trebuie să ştie că e căutat! 

— Nici acum şi nici după! Ameninţă la rândul lui Iordan. În 
ambele cazuri e la fel de grav! E foarte clar? 

— E foarte clar... Răspunse cam sugrumat Aristide Miron. 
Nici după... Adică... Asta înseamnă că...? 

— Asta nu înseamnă nimic! Spuse Liviu Iordan. Sau 
înseamnă un singur lucru: suntem aici ca să întrebăm, nu 
ca să răspundem!... Să fie foarte clar! Ne interesează 
individul Paul Bălan, iar el nu trebuie să afle că ne 
interesează! Scurt! 

— Nici nu poate să afle! Se revoltă în felul lui cabanierul. 
Nu poate să afle... Pentru că nu are cine să afle. Eu nu 
cunosc nici un Paul Bălan şi nici nu-mi amintesc să fi 
cunoscut vreun cetăţean cu numele ăsta... Care să stea prin 
împrejurimi... 

Liviu Iordan făcu un semn discret, cu degetul, către Petric, 
un semn care nu putea să-i scape cabanierului. Petric 
scoase un carnet din buzunar, în care începu să noteze 
cuvintele pe care le repeta Liviu Iordan: 

— Nu cunosc şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut pe 
individul Paul Bălan... 


— N-am spus aşa! Răbufni cabanierul. Am spus că nu 
cunosc şi nici nu-mi amintesc să fi cunoscut un individ cu 
numele ăsta. N-am auzit despre nici un Paul Bălan prin 
împrejurimi, asta am spus. De unde ştiţi dumneavoastră că 
nu şi-o fi schimbat numele? 

Cei doi rămaseră o clipă nedumeriţi, apoi îşi aţintiră 
privirile asupra lui Aristide Miron. Priviri ascuţite, 
nemiloase. Cabanierul nu le putea suporta. Faţa parcă i se 
făcuse şi mai lividă, iar mâinile îi tremurau. 

— Deci nu cunoşti nici un individ cu numele Paul Bălan, 
spuse cu voce insinuantă Liviu Iordan. Bine... Dar nu-l 
cunoşti nici pe cel care a avut cândva numele ăsta? 

— De unde să ştiu eu cine şi când şi-a schimbat numele? 
Se dezmetici cabanierul. Nu pot să jur decât pentru numele 
unui singur om şi omul acela sunt eu. Şi pe mine mă 
cheamă Aristide Miron. Şi mai ştiu că niciodată nu m-a 
chemat altfel... 

— Notează! Sună ca o poruncă vocea lui Liviu Iordan. 
Numitul Aristide Miron nu cunoaşte şi nici nu bănuieşte 
vreo persoană care are sau care a avut cândva numele de 
Paul Bălan. E clar? 

— Aşa e foarte clar, acceptă cabanierul. Ce vină am eu 
dacă nu-l cunosc?... Şi dacă s-a aciuat prin împrejurimi şi eu 
nu-l cunosc, nu văd cine altul ar putea să vă pună pe urmele 
lui. 

— Nici nu ne gândim la altcineva... se auzi iarăşi glasul 
ciudat al lui Liviu Iordan. Chiar dumneata ne vei pune pe 
urmele lui... De aceea discutăm cu dumneata! 

Din nou pluteau valuri de ameninţare şi din nou inima 
cabanierului se făcu cât un purice. 

— Dacă nu-l cunosc, începu el să se tânguie. Ce vină am 
eu? N-am comis nici o neregulă, nici o... 

— Poftim?! Îl întrerupse brutal Ion Petric. Dacă ţii cu tot 
dinadinsul să ajungem la dumneata... 

Cabanierul simţi că îngheaţă. Îşi duse mâinile la frunte, nu 
atât pentru a-şi ascunde privirile, cât pentru a-şi sprijini 


capul, care începuse deodată să-i atârne greu, ca plumbul, 
ca un corp străin. 

— Ai cel mai bun prilej ca să-ţi răscumperi... Prostia! 
Spuse Liviu Iordan. Asta ţi-o declar eu, cu toată 
răspunderea. Aminteşte-ţi termenul pe care l-am folosit. Am 
spus prostie, nu altceva... Deocamdată... Numai de 
dumneata depinde schimbarea termenului. Cred că ştii cât 
de simplu se poate ierta sau uita o prostie oarecare... 

Cabanierul ridică din umeri ca un om care nu mai are 
scăpare: 

— Nu ştiu cum v-aş putea fi de folos... N-am nici o putere... 
lar dacă-i vorba despre prostia la care vă referiţi... 

— Dar nu înţelegi odată pentru totdeauna, imbecilule, că 
nu ne interesează nici cât negru sub unghie ce-ai făcut 
dumneata? Izbucni ca un vârtej Liviu Iordan. Încearcă să-ţi 
aminteşti! Gândeşte-te la toţi cei care s-au aciuat pe-aici, 
prin împrejurimi, în ultimii douăzeci de ani, în ultimii 
douăzeci şi cinci de ani! Ne interesează un individ cam de 
statura dumitale, însă mult mai slab, cu părul castaniu, al 
cărui nume autentic este Paul Bălan. A ieşit din spital fără 
un rinichi şi cu jumătate din urechea stângă tăiată... 

— Fără jumătate de ureche?! Se învioră subit cabanierul... 
Cred că-l cunosc... Dar nu-l cheamă Paul Bălan!... Ca să 
vezi, domnule! De-aceea umblă zi şi noapte cu şapca trasă 
pe-o ureche. Dacă nu l-aş fi văzut într-o noapte adormit, 
fără şapcă, n-aţi mai fi dat niciodată peste el. Asta s-a 
întâmplat cu vreo doi ani în urmă... Ba nu! Chiar acum trei 
ani... Îi căzuse şapca în timpul somnului şi-am văzut că-i 
lipseşte o parte din urechea stângă. Nici nu-mi amintesc 
dacă era urechea stingă sau urechea dreaptă, dar dacă 
ziceţi dumneavoastră că i s-a tăiat urechea stângă... Aia o fi 
fost... L-am întrebat ce-a păţit şi m-a rugat să nu suflu 
nimănui vreo vorbă despre urechea lui... Aoleu! 
Dumnezeule! Cum de nu mi-am dat seama! M-a pus să-i jur 
că o să păstrez taina... Şi din cauza dumneavoastră... 


— Chestiile astea nu ne interesează! Îi respinse Iordan 
tânguielile. Cum îl cheamă? 

Cabanierul se codea, dar văzându-l pe celălalt scoțând 
carnetul şi cerând încuviințarea lui Iordan, socoti că e mai 
bine să răspundă la întrebare: 

— Fie ce-o fi!... Licu îi spunem între noi. lar numele de 
familie: Balău. Dar toată lumea îl numeşte altfel: Cucu. 
Multă vreme am crezut că ăsta i-i numele de familie: Cucu. 
Până i-a venit pe adresa asta o scrisoare. Cu vreo şapte, opt 
ani în urmă. Ştiu c-a fost mare tevatură. Domnului Paul 
Balău - Cabana Poieniţa. Nu era nici un Paul Balău la 
cabană. Nici în registru n-am găsit vreun client cu numele 
ăsta ca să-i trimitem scrisoarea acasă. Am început să iau şi 
eu cabanele la telefon şi să întreb dacă nu se află pe undeva 
un Paul Balău. La Vulturi am dat peste Cucu la telefon. Şi 
mi-a spus că scrisoarea e pentru el şi a venit într-un suflet 
aici ca să şi-o ia. Dar nu i-am dat-o până ce nu mi-a arătat 
buletinul. Şi am văzut cu ochii mei că-l cheamă Paul Balău... 
Dar nu cred să mai ştie altcineva că-l cheamă aşa. Ioată 
lumea-i zice Cucu... Şi cred că i s-a dat porecla asta pentru 
că nu-şi află niciodată cuibul... Rătăceşte mereu din cabană 
în cabană... 

Liviu Iordan îi făcu semn lui Petric să închidă carnetul. 
Apoi se lăsă greoi pe speteaza scaunului, parcă pentru a-i 
încerca rezistenţa, şi-l privi pe cabanier cu ochi mari, de 
copil. Lucirile stranii, de oţel, se topiseră ca prin farmec, 
făcând loc altora, mai vii, de mirare şi bucurie. 

— Cucu... Cucu... Repetă el în şoaptă. Cine l-ar fi 
recunoscut sub numele ăsta?... Din Bălan - Balău... Un n 
transformat în u... Ce poate fi mai simplu?... Mutarea 
căciulii pe celălalt a... Ce poate fi mai simplu?... Şi apoi cu 
şapca pe-o ureche şi cu alt nume, rătăcind din cabană în 
cabană... Ce poate fi mai simplu?... Acum la ce cabană a 
ajuns? 

— La cabana Izvoarele, răspunse Aristide Miron. Mi se 
pare că a mai fost o dată acolo... Cu vreo... Zece... banu, 


chiar cu unsprezece ani în urmă! Exact! Un an după 
avalanşă... Ba nu! Chiar în timpul avalanşei... Din ianuarie 
până în aprilie a stat îngropat acolo... Am crezut că n-o să-l 
mai găsim viu... Doamne! Ce urgie! La fiecare zece ani, aşa 
zice lumea şi aşa am băgat şi eu de seamă, e an de avalanşă 
la Şaua Morţii. Se prăvăleşte zăpada peste trecătoare şi 
până la dezgheţ nu e chip să se mai ajungă la Izvoarele. Eu 
am apucat trei avalanşe până acum, prima la şaptesprezece 
ani, când cu accidentul... Mare urgie! Într-un an au prins 
şapte oameni acolo, adică nişte tinerei... Cei bătrâni i-au 
sfătuit să nu rămână la cabană, că e an de urgie... Aşa i se 
spune prin părţile noastre avalanşei... Dar ei nici n-au vrut 
să audă... Şi s-au opintit munţii chiar în noaptea de Anul 
nou. Nimeni n-a putut urca până acolo şi nimeni n-a putut 
cobori pe acolo... La primăvară nu s-a mai aflat suflet în 
niciunul. De... Frigul, foamea, dihăniile, spaima... 

— Bine, bine... Îi întrerupse Liviu Iordan amintirea. N-ai 
idee cum a ajuns din nou Bălan... Adică Licu... Cucu... la 
Izvoarele? S-a mai întors şi pe la alte cabane. 

— La asta nu m-am gândit niciodată... Căzu cabanierul pe 
gânduri. Ca să vezi, domnule! Iaca! E întâia oară că se 
angajază a doua oară la aceeaşi cabană. Şi după ce le-a 
terminat, parc-ar vrea s-o ia de la cap... Oare ce-o fi cu el de 
nu-şi găseşte locul? Chiar aşa ca un cuc... Bine i-a zis cine i- 
a zis... Cucu... Parc-ar căuta un cuib în care să-şi lase 
ouăle... 

— Şi dacă o fi căutând ouă pentru un cuib? Întrebă pe 
neaşteptate Ion Petric. 

— Asta n-o mai înţeleg, spuse cabanierul. Ce ouă să 
caute?... Cum vine chestia asta? 

— Nu vine deloc! Răspunse tăios Liviu Iordan. E un fel de 
a vorbi. În limbajul nostru are o semnificaţie foarte precisă, 
dar care nu trebuie să te intereseze pe dumneata. Nu e 
bine să te intereseze! Notează! Paul Balău, zis Cucu, zis 
Licu, cu domiciliul temporar la Cabana Izvoarele... 

— Cu ce se ocupă acolo, întrebă Ion Petric. 


— Un fel de om la toate, răspunse cabanierul. Cărăuş, om 
de serviciu, câteodată bucătar, câteodată ghid. De mult 
putea să ia o cabană în primire, dar întotdeauna a refuzat. 
Nu e nici mai hoţ, nici mai cinstit decât alţii... 

Liviu lordan se ridică pe neaşteptate în picioare. Era 
foarte înalt, mai degrabă slab, însă suplu şi bine legat. 
Spatele parcă începea să se încovoaie, iar părul odată 
negru devenise gri. Nu părea să aibă cei 47 de ani pe care 
îi destăinuise colosul chel şi cu capul rotund ca o minge. 
Mulându-şi puloverul pe corp, Iordan încercă să camufleze 
o umflătură la şoldul drept. Cabanierul îi surprinse gestul şi 
mai avu vreme să observe conturul foarte precis al unui 
pistol Parabellum. Îşi ascunse descoperirea sub masca unui 
zâmbet forţat care nu putea decât să sporească suspiciunea 
celor doi. 

— Vreţi să urcați spre Izvoarele? Întrebă mai mult ca să se 
afle în vorbă cabanierul. Eu nu v-aş sfătui. Nu mai aveţi 
timp să ajungeţi pe lumină. Trebuia să porniţi mai de 
dimineaţă... 

Iordan îşi îmbrăcase vindeacul care-i ajungea până la 
jumătatea coapselor. Nu i se mai vedea nici o umflătură. 
Gesturile i se voiau mai degajate, dar pe figură i se 
întipăriseră cute de supărare: 

— Aş vrea să-mi răspunzi foarte exact la câteva întrebări. 
Mai întâi: cum se ajunge la Cabana Izvoarele? 

— E un singur drum. Şi de vară şi de iarnă. Marcaj metalic 
cu cerc albastru. Până la Şaua Morţii sunt vreo patru ore. 
De la Şaua Morţii la cabană vreo două ore. Unii fac drumul 
în cinci ore şi jumătate. Alpiniştii chiar în cinci ore. 

— Alt drum nu există? O potecă, o... 

— Până la Şaua Morți sunt destule, însă de-acolo e o 
singură potecă: aceea marcată cu cercul albastru. 1 se zice 
Bârna ladului şi-şi merită numele. Altă cale nu-i. Numai 
prăpăstii şi prăvăliri de torente. De-aceea, dacă se închide 
Şaua Morţii, nu mai e loc de trecere spre Muntele înalt. 
Doar vara se poate urca pe 'Torentul Magilor cu frânghiile. 


— Există telefon la cabană? Întrebă Liviu Iordan. 

— Este!... Cum să nu fie?... Dar se aude ca de pe altă 
lume... Atunci când se aude... Firul urcă pe deasupra unor 
prăpăstii aşa de crunte, că abia s: a găsit loc pentru câte un 
stâlpuleţ firav. Dacă-şi caută cineva dejoacă, gata cu 
legătura. 

— Cine răspunde acum de cabană? 

— Apoi nu prea se poate şti. Sunt doi fraţi acolo, fraţii 
Barbu, amândoi gospodari pe cinste şi vânători de prima 
mână, dar unul din ei e căsătorit, ăl mai mic, Constantin şi 
cum şi-a luat şi femeia sus, gurile rele zic că ea face şi 
desface totul la cabană. De... 

Se ridicase şi lon Petric de pe scaun. Deşi puţintel mai 
scund decât Liviu Iordan, grosimea şi lăţimea lui îl 
transformau într-un adevărat colos, aşa cum dealtfel era 
supranumit de cei care-l cunoşteau. Cabanierul se simţea 
ca un şoarece între doi motani fioroşi. „Dac-ar fi şi Cucu 
aici, îşi spunea el în gând, că şi ăla e o matahală cât toate 
zilele, ar fi ca într-un film.” Aştepta să-i cadă o labă uriaşă 
de piatră în moalele capului sau să se întâmple o minune, 
tot ca în filme, care să-i prăvălească pe cei doi uriaşi printre 
mese şi scaune. Dacă i s-ar fi cerut în clipa aceea să-şi 
semneze propria condamnare la moarte, oare n-ar fi dus 
imediat mâna la toc? Din fericire i se ceru altceva. 

— Ne-am înţeles de la început, îi aminti Liviu Iordan, că n- 
ai voie să sufli nimănui nici un cuvânt... 

— Jur pe toţi sfinţii!... Se grăbi cabanierul. 

— Am văzut noi cum îţi respecţi jurămintele... Mormăi Ion 
Petric. Noi nu suntem Bălan sau Cucu, auzi? 

Degetele lui Petric se înfipseră pentru câteva clipe în 
umărul cabanierului. Nici când îşi zdrelise piciorul nu 
simţise o asemenea durere. 

— Nu vrem să te înspăimântăm, spuse Iordan. Am apela la 
alte mijloace. Vrem să-ţi pui lacăt la gură. E foarte clar? 

Tremurul cabanierului era cel mai clar răspuns. 


Ascuns după uşă, lonel asistase, nevăzut, la ultima scenă a 
convorbirii dintre cabanier şi cei doi uriaşi, acolo, în firidă. 
Auzise şi memorase cu fidelitate, nu atât din curiozitate, cât 
dintr-o senzaţie ciudată de spaimă şi uimire, vorbele pe 
care cel mai înalt dintre ei le rostise, înainte de plecare: 
„Nu vrem să te înspăimântăm. Am apela la alte mijloace. 
Vrem să-ţi pui lacăt la gură. E foarte clar?” 

Ba chiar văzuse cum alunecă din buzunarul colosului cu 
craniu pleşuv un obiect lucitor, parcă un portofel de 
plexiglas. Cu gândul că dacă ar intra, pentru câteva minute, 
în posesia acelui obiect extraodinar, lumea s-ar vedea 
descotorosită, cine ştie? De una dintre cele mai întunecate 
enigme ale ei, Ionel rămase într-o aşteptare tainică şi 
îndelungată. 

Uriaşii părăsiseră de mult timp sufrageria, dar cabanierul 
încă nu se mişcase de la fereastra la care se mutase, 
probabil pentru a urmări plecarea celor doi. lonel tocmai se 
gândea cum să ajungă, fără primejdii, adică fără să fie 
văzut, în stăpânirea magnetului de plexiglas, când îl văzu pe 
cabanier păşind în vârful picioarelor nesigur, ca pe sârmă, 
spre firida cu taine. Tot cu mişcări şi gesturi de om care 
vrea să se ascundă până şi de zei, cabanierul ridică 
portofelul de sub masă şi se întoarse cu el la fereastra de 
observaţie. Îşi aduse şi un scaun, se aşeză încet pe el, apoi 
începu să se închine şi să-şi apese, în pauze, partea stângă 
a toracelui, Răsufla prelung, şuierător, se închina, îşi apăsa 
pieptul, mormăia cuvinte fără rost, dar portofelul de 
plexiglas, pus în faţa lui pe pervazul geamului, n-avea 
curajul să-l deschidă. Se ferea de el ca de un scorpion. 
Pesemne că-l podidise transpiraţia pentru că alergă ca un 
ţap umflat spre tejghea în căutarea unui şervet. Îl găsi 
repede şi, după ce-şi frecă de câteva ori ceafa, reveni la 
fereastră cu acelaşi mers tăcut şi ţopăitor. Împături şervetul 
cu grijă... Dar Ionel nu mai putea suporta. Părăsi ascunzişul 
şi bocăni cât mai al dracului în treptele scării, parcă pentru 
a deştepta toată cabana. Dar când ajunse, după două 


secunde, în sufragerie îl întâmpină, de la fereastra 
binecunoscută, un zâmbet calm şi o voce numai plăcere: 

— Oooo! Bine v-aţi trezit! Cu ce vă putem servi? 

Pe pervaz, nici urmă de portofel lucitor. Doar un şervet 
împăturit cu grijă, însă aruncat neglijent într-un colţ. 

— Un pahar de borviz, ceru Ionel arătându-şi cu aceeaşi 
plăcere gingiile. Vreau să iau un antinevralgic. Ştiţi... 

— V-am dus, dimineaţă, câteva sticle de borviz în camere. 
Mi se pare trei... Ba nu! Chiar patru... 

— S-au consumat, rânji Ionel. Nu ştiu ce-am avut? Pe toţi 
ne-a cuprins dragostea de borviz, după masă... Probabil din 
cauza sarmalelor sau din cauza ciorbei de varză... 

— Aha! Înţelese cabanierul. Vreţi un pahar de borviz. 
Puteţi să vă serviţi singur. Sunt trei sticle pe tejghea. Una 
începută şi două pline... Şi tirbuşonul e tot acolo, lângă 
sticle... 

Ionel n-avea ce face. Se duse la tejghea şi bău pe 
nerăsuflate, pentru a părea mai convingător, un pahar uriaş 
de borviz. Abia în clipa când aşeză paharul pe tejghea, simţi 
că se întâmplă ceva ciudat, sau că se întâmplase ceva 
ciudat. Îl lămuri imediat vocea cabanierului: 

— Antinevralgicul! Aţi uitat să-l luaţi! 

Ionel se scotoci prin buzunare şi deodată se prefăcu că-şi 
aminteşte: 

— Pssst! L-am uitat sus, sau poate că l-am pierdut pe scări. 
Fir-ar să fie. 

Cabanierul se grăbi să-l scoată din încurcătură: 

— Căutaţi în lădiţa albă de deasupra tejghelii. Găsiţi acolo 
tot felul de antinevralgice. 

De astă dată Ionel respinse cu succes atacul: 

— Noi luăm antinevralgice speciale: Buridoane. Dacă 
doriţi şi dumneavoastră... Într-un minut scapi de orice 
durere... Şi opreşte şi transpiraţia... 

Cabanierul clătină din cap, căutându-şi un zâmbet cât mai 
amabil şi descoperi săgeata împotriva transpiraţiei câteva 
clipe mai târziu, când din arcaş nu se mai vedea nici umbra. 


Şi se întâmplă cu Ionel exact ceea ce se întâmplase cu 
cabanierul. 'Tic îl surprinsese în ultimul moment al scenei: 

— Dă-mi şi mie un buridon! Îl primi el pe Ionel în capul 
scării. Am asudat ca un peşte. Şi mă doare prin toate 
buzunarele... 

Ce putea să facă Ionel? Nimic altceva decât să i se 
destăinuie lui Tic. Două minute de şoapte şi nu numai că 
taina ajunse la urechile puştiului, dar se schiţă şi o 
întreprindere foarte serioasă pentru absorbţia portofelului 
găsit. 

— Tu caută cât mai mult mărunţiş, îl îndemnă Tic pe Ionel. 
Orice şi oricât. Eu trebuie să-l dăscălesc pe mizerabil. 

Prin urmare cireşarul cel cârn şi ciufulit era în conflict 
cu... Ţângulică! Ei! Dar cu câteva mângâieri şi mai ales cu 
câteva promisiuni, dar mai ales cu câteva ameninţări: „Le 
las aici, mizerabile! Noi urcăm sus şi tu o să rămâi aici ca o 
cloşcă. Şi-o să-i spun cabanierului să te ţină legat, în cuşcă, 
lângă jigodia aia lăţoasă cu nume de catâr. Aşa!” Ţângulică 
se transformă în 'Ţombi şi în această calitate ascultă şi 
învăţă cu un zel nemaipomenit lecţia pe care i-o preda, în 
şoaptă şi mai ales prin gesturi, stăpânul lui. 

Când Ionel sosi cu pumnii plini de monezi sunătoare, 
Ţombi cel silitor şi inteligent era tobă de carte... Adică îşi 
cunoştea fără greş întreg rolul, în toate nuanțele lui. 

Poate că nu trecuseră nici cinci minute de la despărţirea 
lui Ionel de cabanierul înţepenit pe scaunul de lângă 
fereastră şi cei doi cireşari, urmaţi de un '[ombi de umbră, 
priveau prin crăpătura de la poalele scărilor în sufrageria 
pustie a cabanei. Parcă nu se schimbase nimic. Cabanierul 
era în acelaşi loc, cu privirile fascinate de obiectul pe care 
nu îndrăznea să-l atingă, sudoarea îi curgea probabil 
şiroaie, pentru că şervetul se freca fără încetare de ceafa 
lui şi dacă vreuna din mâini i se elibera din închinăciune şi 
igienă alerga imediat în partea stângă a toracelui pentru a 
apăsa şi a slobozi răsuflări şuierătoare. 


Ionel urcă treptele în vârful picioarelor pentru a le cobori 
zgomotos şi a-i da prilej lui Tic să urmărească gesturile 
cabanierului. Într-adevăr, sărmanul personaj de trezi parcă 
în craterul unui Krakatau. Zăpăceala, spaima şi alarma nu 
ţinură decât o clipă... Cu mişcări de jongler împături 
şervetul şi-l azvârli peste portofelul lucitor, sări ca un 
saltimbanc de pe scaun, şi, asemeni unui clovn, îşi schimbă 
înfăţişarea, împrumutând masca unui nătâng perfect. Şi 
toate acestea într-o secundă! 

Când cei doi cireşari îşi făcură apariţia în sufragerie, 
cabanierul schiţă un gest obişnuit de surpriză şi plăcere. 
„Doamne, ce măgar! Ce prefăcut!” şopti mezinul. 

— Vă doare şi pe dumneavoastră capul? Întrebă cu o 
bunăvoință tulburătoare cabanierul. Doriţi un pahar de 
borviz? 

— Nu... Îi zâmbi Tic foarte cuceritor. Avem sus două sticle 
neîncepute... Şi una pe trei sferturi. Poate ne găsiţi altă apă 
minerală... Zău... Ca să nu vă jignim, deşertăm sticlele, 
dimineaţa, la chiuveta... 

Ionel rămăsese atât de perplex, încât nu-şi mai găsi puteri 
şi vorbe pentru a opri introducerea lui Tic. Lia început 
crezuse că toată povestea apei face parte din planul pentru 
absorbţia portofelului. Abia spre sfârşit îşi aminti că nu-i 
povestise lui Tic încercarea sa de a-l îndepărta pe cabanier 
de fereastră sub pretextul unui pahar de borviz. 

— Asta cum vine? Întrebă buimac cabanierul. Domnul 
Ionel moare după apa noastră minerală... A băut pe 
nerăsuflate, chiar adineauri, o halbă întreagă şi mi-a spus 
că aţi golit toate cele patru sticle... 

— Unul din noia glumit... Clipi Tic din ochi. Am pus un 
pariu grozav cu Dan... Cred că-l cunoaşteţi... V-a povestit 
aseară bancul cu melcii şi hipopotamii... 

— Melcii şi hipopotamii!... Aseară! Păi aseară parcă aţi 
venit mai târziu... 

— Da, da! Părea că-şi aminteşte cireşarul cel cârn. Nu 
aseară. Mi se pare că alaltăseară. După ce am spus eu 


bancul cu melcii şi maimuţele... 

— Melcii şi maimuţele! Se miră şi mai tare cabanierul. 
Alaltăseară?... Păi, alaltăseară parcă aţi venit după miezul 
nopţii. Nu v-am lăsat cheia de la intrare sub răzătoare? 

— Aveţi o memorie extraordinară! Se auzi o voce pe care 
cei doi cireşari n-o prevăzuseră. Degeaba, Ticuşor. Bancul 
cu melcii şi maimuţele încă nu s-a inventat. Hei! Ţombi! 
Unde a dispărut catastrofa cu coadă, mamă dragă? 

Şi Tic şi Ionel erau prinşi pe picior greşit. Orice replică, 
orice gest anti-Dan putea să le năruie planul. Îşi amânară 
răzbunarea pentru mai târziu. Ionel scoase imediat un 
pumn de monezi din buzunar şi se adresă triumfător 
prietenilor: 

— Vreau să scap de mărunţişul ăsta şi fac cinste... Spuse el 
înaintând cu palma deschisă spre cabanier. Oare cam câţi 
bani să fie aici? 

Dar nici n-apucă să termine întrebarea şi fu cât pe-aci să 
se prăbuşească la picioarele cabanierului. Noroc că se 
prinse în ultima clipă de colţul unei mese. Din nefericire 
tocmai cu mâna în care se aflau monezile. Cabanierul se 
repezi totuşi să-l susţină, apoi, împreună cu ceilalţi, se 
apucă să caute monezile care se prăvăliseră ca un şuvoi pe 
podea. 

— Mamă dragă! Mare neghiob mai eşti! Îl investi Dan fără 
întârziere. Nici măcar nu ştii să te prefaci ca lumea. Te cred 
şi eu că-ţi convine să faci cinste după ce ne pui să-ţi 
culegem averea de pe jos... Mai bine te căţărai pe-o masă şi 
azvârleai mărunţişul ăsta nenorocit ca semănătorii... Uite! 
Cam aşa! 

Dar Tic îi puse o piedică neaşteptată şi Dan nu-şi găsi 
scăpare decât în braţele cabanierului. 

— Eu nu mai caut! Se răzvrăti Dan după ce scăpă din 
îmbrăţişarea udă şi neaşteptată. Nu mai caut... Decât 
monede de un leu. Uite! Aici... Şi aici... Şi aici... Şi acolo... 
Şi dincolo... 


De fiecare dată ridica o monedă de un leu de pe podea, 
purtându-i pe toţi, cu vocea şi cu descoperirile, prin toată 
sufrageria. Era cel mai caraghios spectacol de cabană: 
patru oameni încovoiaţi, uneori în genunchi, căutând parcă 
un loc cât mai potrivit pentru mătănii, ciocnindu-se unii de 
alţii, înghiontindu-se, lăudându-se. Norocul nu-i surâdea 
decât lui Dan. Ceilalţi găseau monezi de cincisprezece şi 
douăzeci şi cinci de bani. Foarte rar câte una de un leu. 

— Gata! Propuse cabanierul ud de efort şi de transpiraţie. 
S-or mai fi rătăcit câteva prin crăpături... Mi se pare că am 
găsit în total... Şaptesprezece lei şi patruzeci de bani... 

— Cum?! Întrebară cireşarii la unison. 

— Exact şaptesprezece lei şi patruzeci de bani! Repetă 
cabanierul. Am adunat în gând tot ce a găsit fiecare. 

— Nu se poate! Se opuse Dan. Şaptesprezece lei şi... 

— Dumneavoastră aţi găsit cel mai mult, îi răspunse 
cabanierul. Nouă lei şi cincisprezece bani... 

— Nouă lei! Se sperie cireşarul. Eu? Poate un leu şi 
cincisprezece bani... Aha! Înţeleg ce înţelegeţi 
dumneavoastră! Nu? Ceilalţi lei... Erau acelaşi: tot primul 
pe care l-am găsit. Aşa cum s-a prefăcut Ionel că a căzut... 
M-am prefăcut şi eu că găsesc. Trebuia să intru şi eu în 
joc... 

— Las' că ţi-o plătesc eu! Îl ameninţă imediat Tic, dar cu 
un ciudat accent de bucurie în glas. 

— Ba plătesc eu! Sări lonel. Eu am anunţat primul! Plătesc 
trei sticle de pepsi şi o halbă de bere... Adică o sticlă de 
bere, cum se spune pe aici... 

Vorbele lui Ionel parcă mai atenuau necazul pe care 
destăinuirea lui Dan i-l pricinuise cabanierului. La drept 
vorbind, nici un visase el mai mult de o sticlă de bere atunci 
când îl auzise pe Ionel, la început, lăudându-se că va face 
cinste cu tot mărunţişul pe care-l avea în palmă. 

Şi se nimeri că tocmai în momentul când lichidele gâlgâiau 
în gâturile însetate ale căutătorilor de monezi, uşa cabanei 
se deschise cu putere şi un grup de turişti, pornit de jos cu 


un entuziasm ridicat la un grad pe care numai deznădejdea 
de la jumătatea urcuşului putea să-l egaleze, pătrunse în 
încăperea încălzită şi ameţitoare. Cabanierul se scuză chiar 
înaintea cireşarilor care întârziaseră gâlgâitul numai 
pentru a găsi un pretext de scuză. Fiecare urma să-şi ia, 
adică să-şi reia în primire calitatea lui de bază, cea a 
tinerilor, fiind binecunoscută: dezlegători de enigme şi 
mistere. Dar Tic mai întârzie câteva secunde la crăpătura 
de la poalele scării pentru a înregistra, ca pe o peliculă, 
grija şi nepăsarea jucată cu care cabanierul luă şervetul de 
pe fereastră pentru a-l pune într-un sertar al tejghelii şi 
apoi gesturile sale degajate, gesturi de invitaţie, cu mâna 
stângă, adresate clienţilor, în timp ce mâna dreaptă încuia, 
fără greş, sertarul. 

Puştiul, cu părul blond ca grâul copt şi ciufulit ca o claie de 
fin, întârziase doar câteva secunde. Îndeajuns ca toţi 
cireşarii să fie puşi de Ionel în stare de alarmă. 

Portofelul de plexiglas, scos de sub şervet de către Ţombi 
şi dus într-o ascunzătoare sigură tot de către el, se afla în 
mâinile cireşarilor. În locul lui, sub şervet şi în sertarul 
încuiat cu un seif, se afla unica listă de mâncăruri şi de 
băuturi din cabană, care chiar în acel moment era căutată 
cu disperare prin toate rafturile tejghelei. Tot 'Țombi 
operase substituirea. 

Absorbţia, aşa cum numise Ionel operaţiunea de răpire a 
portofelului găsit, stârnise mari ciondăneli în plenul 
cireşarilor. Portofelul ar fi fost înapoiat fără să se deschidă... 
Dacă Maria n-ar fi trecut, de la bun început, de partea 
răpitorilor. Presimţirea că o nouă taină, o nouă enigmă e pe 
cale să apară în calea lor, o făcu pe Maria să voteze altfel 
decât Lucia, Victor şi Ursu, şi-l făcu pe cârnuleţ să-i trimită 
o clipire plină de duioşie... Întâmplare foarte rară în 
relaţiile dintre cei doi bruderschwester. 

— Ei s-au aiurit ca nişte nătărăi de-o şchioapă, o apostrofă 
Lucia, în şoaptă, pe Maria şi tu te apuci să le ţii hangul. 


— Mai întâi să vedem ce-i acolo... Îi răspunse Maria, tot în 
şoaptă. Şi ne războim pe urmă. 

— Şi cam ce înseamnă absorbţia asta? Întrebă Victor. 

— Un termen de moment şi cam inadecvat, încercă Ionel 
să se scuze. Poate că i s-ar fi potrivit mai bine altul. În loc să 
botez actul, am botezat metoda... 

— Şi care ar fi sensul actului? Îl ajută Victor. 

— Un simplu împrumut! Răspunse Dan dintr-o suflare. Un 
împrumut pe scurtă durată. De unde ştim noi că peste 
câteva minute nu vom înapoia obiectul? 

— În cel mai bun caz e vorba de o mârşăvie! Se revoltă 
Lucia. Un furt... O indiscreţie grosolană... O. o infamie! 

— Zău?! Făcu Tic, încrucişându-şi braţele. Ză-ău! Mi se 
pare că ai dormit după-masă şi te-ai sculat... Ştii tu cum... 
De unde ştii tu că n-am absorbit portofelul ca să-l păstrăm 
în siguranţă până se întoarce cel care l-a pierdut? Cu ce 
drept mă faci hoţ şi infam?... Sunt sigur că dacă nu era 
Ionel şi noi... Cabanierul i-ar fi venit de hac portofelului. 

— Bine... Acceptă Lucia. Nu eşti hoţ... Îmi cer scuze. Dar 
mişel eşti. Pentru că nu-mi închipui eu că o să renunţi să te 
uiţi în portofel... 

— Asta nu înseamnă că suntem mişei, sări Dan. Suntem şi 
noi curioşi. Asta e... Am luat un portofel străin de la un 
poate-hoţ... Nu e stăpânul lui... Am fi nişte tâmpiţi să nu ne 
uităm în el... 

— Nu tâmpiţi, spuse Maria. S-ar putea să fim nişte 
criminali. Dacă în portofel se află o reţetă urgentă... Sau o 
chemare disperată... Sau o adresă foarte importantă... Sau 
cine ştie ce S. O. S.? 

— Vedeţi?! Se îmbăţoşă Ionel. Tu de ce taci, Ursule? Tu n- 
ai nici o părere? 

Ursu se uită spre Victor. Părea foarte încruntat, aproape 
distrus. Dar masca i se destrămă repede. Şi un hohot de râs 
cumplit umplu încăperea. 

— Nu ştiu ce mai aşteptăm, spuse el printre sughiţuri. De 
vreme ce majoritatea a hotărât un anumit lucru, gata! Avem 


timp de sfadă mai târziu. Ne irosim forţele ca nişte... Mişei. 
Zău, parcă am fi furat portofelul şi vrem să-l păstrăm 
pentru noi... Să nu găsim înăuntru vreo listă de bucate... 

Atmosfera se mai învioră. Ionel se hotări să înceapă 
ritualul. Scoase portofelul de sub un ziar şi începu: 

— După cum vedeţi: patru foiţe de plexiglas cu marginile 
de piele... Probabil piele artificială sau meşină... Aşa! Acum 
să-l deschidem. Am impresia că ne-am certat degeaba... Nu 
se află absolut nimic în portofel... Doar o bucată de hârtie... 
Aşa! O bucată de ziar... Ba chiar o jumătate de foaie de 
ziar... Cam galbenă şi roasă... Ceea ce înseamnă că e ruptă 
dintr-un ziar cam vechi. Cine ştie ce documente au fost 
ascunse în ea... Ceea ce înseamnă că domnul cabanier e 
mult mai abil decât ne închipuiam noi... Am absorbit un 
portofel gol... 

— Tu crezi că signorul de jos a golit portofelul? Întrebă 
foarte furios Dan. 

Ionel era foarte dezolat. Tocmai se pregătea să pună la loc, 
în portofel, foaia gălbejită şi cu miros de mucegai, dar îl opri 
vocea Mariei: 

— Vreau s-o văd şi eu. Voi nu? 

— Cred că mai avem şi altceva de făcut decât să ne 
pierdem vremea cu cercetarea ambalajelor şi pungilor de 
hârtie, spuse Lucia cu vehemenţă. 

Dar Ionel n-o ascultă. Plimbă prin faţa tuturor, întorcând 
pe o parte şi alta sărmana jumătate de foaie de ziar. Una 
din feţe era aproape albă. Doar câteva cuvinte uriaşe, care 
terminau, probabil, un apel: 

VECHI NU UITAŢI CETĂŢENI! 

E UNA DIN DATORIILE CEASULUI DE FAŢĂ! 

Pe cealaltă jumătate de pagină, sub un titlu care se 
întindea pe toate coloanele: 

FAPTE DIVERSE DIN CAPITALĂ. 

Abia de puteau descifra, din cauza ştersăturilor şi 
rosăturilor, literele şi cuvintele unor articole. Pe alocuri nu 


se putea citi nimic. Hârtia era plină de găuri şi de pete 
nedefinite. 

— Ştiţi de când e ziarul ăsta de ambalaj? Întrebă Ursu 
când foaia ajunse în dreptul lui. Mi se pare că din timpul 
războiului... Uitaţi-vă! O ştire despre bombardamente... Ce 
păcat că nu se poate citi mai nimic... 

— Te rog, Ursule... se auziră câteva voci răscolite de 
închipuiri dureroase. 

— Dacă tata avea vârsta mea, pe vremea aceea, încercă 
Dan o glumă, cine poate să-mi spună ce vârstă aveam eu cu 
trei ani în urmă...? 

— Aceeaşi vârstă!... Se repezi Tic. Tu de la şapte ani n-ai 
mai crescut deloc... Păcat... Zău, Ursule... 

Vlăjganul, renumit pentru ascuţimea privirilor sale, se 
chinuia să descifreze literele şi jumătăţile de litere care 
alcătuiau jumătăţi de cuvinte, să le găsească sensuri şi 
legături. După o repetiţie mută, care nu prea îl satisfăcuse, 
se hotări, în sfârşit, să adune în fraze cuvintele presupuse: 

— În ciuda numărului mare de avioane, au fost mai puţine 
decât săptămâna trecută... Imediat la faţa locului probabil 
că e vorba de echipele de salvare... Eroismul populaţiei 
merită toate laudele, dar cele mai frumoase... Aici iar 
lipsesc câteva cuvinte... se cuvin medicilor, neobosiţi, mereu 
la datorie, uimind cu rezistenţa şi spiritul lor de sacrificiu... 
Şi în luna iunie, Capitala a avut cel mai mult de suferit...” 
Parcă ar fi un fel de bilanţ al bombardamentelor... 

— Exact! Spuse Victor. Cred că e comentariul unui 
comunicat oficial... Şi după cele cuprinse, s-ar părea că 
ziarul e din iulie 1944, dintr-o zi de la începutul lunii... 

Toţi cireşarii se strânseseră ca un buchet în jurul lui Ursu. 
Toţi voiau să citească, toţi voiau să privească, să afle cât mai 
multe din acea zi îndepărtată şi încă nedefinită a unei luni şi 
a unui an de pustiire şi pârjol. 

— Dacă vă înghesuiți aşa, nu mai pot să citesc nimic, se 
apără Ursu. Şi dacă mai rupeţi şi foaia... Mai sunt nişte ştiri 
care par mai uşor de descifrat... 


Promisiunea vlăjganului îi readuse pe toţi la locurile pe 
care le ocupaseră mai înainte. Încercau să călătorească în 
trecut, dar nu erau în stare. Îi durea ceva, striga în ei, amar 
şi surd, durerea unui trecut pe care nu puteau să-l vadă în 
imagini. Era ascuns de flăcări şi de fum şi de vaiete şi de 
bubuituri. Şi nu trecuse prea mult timp de atunci, încă nu 
se împliniseră două decenii şi jumătate, acel sfert de secol 
care separă generaţiile. Sau poate că trecuse prea mult... 

— Nu mai e nimic cu războiul, spuse Ursu. Numai 
întâmplări din Capitală... Probabil că e un ziar de Capitală: 
Un furt... O crimă... O evadare... O dispariţie... Şi cel mai 
des cuvânt din titluri şi din cuprins, cuvântul senzaţional. 

— Hai, nu mai fi atât de răutăcios! Îl rugă Maria. De ce nu 
ne citeşti şi nouă? 

— Zău, Ursule!... Hai, să vedem şi noi cum a fost atunci. 

— Bine... se lăsă Ursu înduplecat. Să încep cu... 

— Cu evadarea senzaţională! Propuse Ionel. 

— O evadare ca-n filme! O evadare demnă de eroul lui 
Leslie Charteris. În plin proces, poate în cel mai mare 
proces al anului. Cine nu-şi aminteşte de arestarea 
senzaţională de la începutul lunii februarie? Nu fusese 
făgăduită cu o zi mai înainte? Nu se ajunsese la un adevărat 
duel între... Păcat! Aici lipsesc câteva rânduri... Îi declarase 
avocatului că va evada atunci când nimeni nu se va aştepta. 
Şi iată că s-a ţinut de cuvânt... lar sunt şterse literele... 
Cineva din sală a strigat: Foc! Şi chiar în acea clipă s-a auzit 
şi sirena de alarmă, atât de aproape că-ţi vâjâiau urechile. 
O panică de nedescris, zgomotul unei explozii chiar la uşa 
sălii de judecată... Scuzaţi, vă rog. Două rânduri şterse... 
nici urmă de acuzat... Până s-au dezmeticit gărzile... Şi totul 
n-a fost decât o înscenare: şi focul şi alarma şi explozia! O 
înscenare fantastică, neverosimilă, ca-n filmele cu James 
Cagney şi astfel a scăpat... Supranumit „Prinţul“... pe 
care... Îl socoteau cel mai... Imposibil! Se dădu Ursu învins. 
Nu se mai poate descifra nici o literă. Şi până acum mi-am 
ucis ochii... 


— Formidabil! Se agită Tic. Exact ca-n filme!... Dar oare 
cine-o fi fost individul ăsta, supranumit „Prinţul”? Cel mai 
mare: ce? 

— În orice caz: un ticălos! Îl tempera Lucia. Un bandit, un 
tâlhar, un spărgător... 

— Probabil un şef de bandă, spuse Victor. Cel puţin patru 
oameni l-au ajutat să evadeze: cel cu sirena, cel care a 
strigat: „Foc!”, altul care a provocat explozia la uşa sălii de 
judecată şi, în mod sigur, un şofer care îl aştepta în stradă, 
cu maşina pregătită... Numai într-o bandă se poate pregăti 
o asemenea eva... 

— Un moment! Îl întrerupse Ursu. A mai găsit câteva 
rânduri care ţin de ştirea asta... Aşa mi s-ar părea... În 
capul coloanei următoare... De-aceea nu le-am dat atenţie... 
Voi ce spuneţi? Sună cam aşa..."În ultima cli... Pă, am aflat 
dintr-o seri... Soare... so. sită la red... Acţie că evadarea ar 
fi fost organizată de banda rivală „Mănuşile Negre”... 
Pentru a smul. ge de la... Teribilul sec... ret...” Asta-i tot! 
Urmează altă ştire... 

— Mamă dragă, ce film! Se entuziasmă şi Dan. Regele 
bandiţilor se crede liber. Maşina cu un şofer mut şi 
necunoscut trece ca un fulger pe străzi, undeva spre un loc 
sigur... Şi când colo, ajunge la altă închisoare şi mai 
cumplită, plină de unelte de tortură. În faţa lui se află 
celălalt rege, sau candidatul la tronul bandiţilor... De-aici 
cum mai evadează...? 

— Poate că s-au înţeles între ei... Spuse Maria. 

— Sau poate că s-au luat la bătaie, sări cârnul şi cel care a 
învins şi-a pus coroana pe cap... 

— Şi a primit felicitările sfetnicilor şi chiar pe ale celui 
învins... Îl strâmbă Lucia. Tot nu-ţi dai seama că e vorba de 
nişte bandiți? Doamne! Credeam c-ai terminat cu basmele... 

— Şi eu credeam c-ai terminat cu răutăţile şi cu oasele. Nu 
cauţi decât oase şi sâmburi. Când te uiţi la mine mi se pare 
că vrei să vezi dacă e bine prinsă clavicula... Eu când mă uit 


îţi văd toată răutatea... Şi ai buzele ca nişte aţe... Aşa! Nu 
te supăra, Ursule, că ea m-a provocat... 

Lucia ar fi trecut cu vederea izbucnirea lui Tic... Dacă n-ar 
fi fost ultima frază. Îi aruncă o privire de gheaţă, căutând în 
acelaşi timp un gest crud sau câteva vorbe rele. Din 
fericire, Maria i se alătură imediat: 

— Nesuferitule! Numai la bandiți te gândeşti! Ce te-aş mai 
da afară, dacă n-ar fi frig... Hai, Ursule! Citeşte mai 
departe, să aflăm şi noi ce se mai întâmpla în Bucureşti pe 
vremea a... 

— Stai! O opri Tic supărat la culme. Tu să mă dai pe mine 
afară? Dacă nu te fac eu să cazi de trei ori, mâine, la 
concurs şi ultima dată chiar la sosire, să-mi spui „cuţu” sau 
cum vrei tu! 

— Şi după toate astea, asupra mea vor cădea toate 
trăsnetele. oftă Dan. Parcă nu ştiu!... Vă iertaţi, apoi vă 
antrenați puterile cu mine, până ce vă săturaţi de 
ameninţări şi promisiuni... Numai eu rămân în pagubă. 
Parcă vă aud mâine: Ticuşorule! Nesuferitule! Hai, Măriuţa, 
zău... 

— Idiotule! Şoptiră în aceeaşi clipă Maria şi Tic. 

— Nu v-am spus eu! Hai, Ursule! Citeşte-ne! Uite, ştirea 
asta: „O dispariţie fără urme!” 

Tic se strecură totuşi lângă Dan pentru a-i şopti la ureche 
că i-a plăcut „chestia cu Măriuţa”, dar şi pentru a-l ciupi 
într-un loc dureros, atât de dureros, că-i amuţi strigătul pe 
buze. Bineînţeles, cireşarul cel cârn îi zâmbea ca un înger. 

Ursu profitase de ceartă: aproape că se familiarizare cu 
textul ciuntit. Vocea lui era mai sigură, iar pauzele mult mai 
rare: 

— Am informat la timp cititorii noştri despre cele trei 
scrisori de ameninţare primite în cursul lunii trecute... Şi ne 
putem mândri cu faptul că am fost primul ziar care am 
atras atenţia despre primejdia care planează asupra vieţii 
cunoscutului nostru industriaş... Aoleu! Ce gramatică! Şi 
iată că timpul cel drept şi neînduplecat ne dă dreptate, spre 


disperarea tragică a aceluia care poate fi supranumit, pe 
drept cuvânt, speranţa industriei româneşti. În ultima 
scrisoare primită cu zece zile în urmă, ameninţarea era 
foarte vehementă. Abia acum putem da în vileag brutalul ei 
conţinut. «Dacă în seara zilei de 3 iulie nu veţi depune, la 
ora 10,30 la locul indicat în prima scrisoare, suma pe care 
v-am cerut-o şi planul prototipului B 12 (n.r. e vorba de una 
din cele mai secrete şi mai importante invenţii ale 
concernului industrial, care poate avea grave implicaţii pe 
întreaga piaţă europeană) ne vom vedea nevoiţi să punem 
în aplicare, fără milă şi întârziere, un plan diabolic, de furie 
şi răzbunare, care va aduce mult sânge şi multe lacrimi în 
familia dumneavoastră. Numai hotărârea noastră de a nu 
şovăi şi de a trece imediat la consecinţe sângeroase şi, 
bineînţeles, nevoia de a para eventualele măsuri ale 
autorităţilor ne obligă să trecem sub tăcere şi să nu 
dezvăluim represaliile crunte pe care le-am pregătit. Ar fi 
păcat să simţiţi pe propria piele că ştim să ne ţinem 
cuvântul. Orice măsuri de apărare se vor dovedi zadarnice. 
Noi ştim când şi unde să lovim şi mai ales suntem hotărâți 
să lovim fără nici o milă! Atenţiune! E ultimul avertisment! 
Buboiul...» , 

— Brrrr! Exclamă Tic înfiorat. Ce semnătură, Doamne! Şi 
ce ameninţări! Oare cum de nu le-a dat nimeni crezare? 

— Aşteaptă, Ticuşorule, îl rugă Dan. Zi-i, Ursule! 

Şi Ursu continuă lectura, parcă şi el impresionat, deşi nu 
citea pentru prima dată textul: 

— Din păcate, autorităţile şi chiar unii confraţi au 
considerat totul o glumă de prost gust. Autorităţile s-au 
mulţumit să posteze un detectiv în civil în preajma vilei 
cunoscutului industriaş şi aceasta după mari presiuni din 
partea opiniei publice pe care cu cinste o reprezentăm. Dar, 
vai! Măsura s-a dovedit cu totul ineficace. Detectivul a fost 
găsit, ziua în amiaza mare, legat fedeleş şi cu căluş în gură, 
pe jumătate mort, într-un boschet din grădina vilei, iar pe 
pieptul lui, prins într-o agrafa, un carton cu următorul 


conţinut: «Luaţi aminte! E doar prima măsură de represalii. 
Vor urma altele şi mai sângeroase. Buboiul...». Şi pentru că 
detectivul nu era rănit şi n-avea nici o urmă de sânge, 
anchetatorii s-au gândit la ceva mai rău. Şi într-adevăr, 
dând alarma, au descoperit dispariţia unicului fiu al 
industriaşului, un tânăr de mare viitor, proaspăt 
bacalaureat. În camera lui de dormit s-a găsit o scrisoare cu 
acest emoţionant apel, scris cu sânge, nu cu cerneală roşie, 
aşa cum insinuează un jurnal de dimineaţă: «Tăticule drag, 
salvează-mă. Nu mă lăsa pradă unei morţi crâncene.» În 
afară de urmele unei încleştări violente, în dormitor, nu s-a 
mai găsit nici o altă urmă care să ajute la elucidarea 
dispariţiei. Respingem cu indignare insinuările 
provocatoare ale unor confraţi, din presa de dimineaţă, 
care încearcă să fluture ideea, inadmisibilă, că toată 
întâmplarea ar fi un truc pus la cale de însuşi marele nostru 
industriaş cu triplu scop: punerea la adăpost a unei mari 
părţi din averea sa lichidă, disimularea celebrului prototip 
şi salvarea fiului de la încorporare. În ultima clipă, aflăm că 
bandiții, folosind cheile luate de la fiul dispărut, au pătruns 
în locuinţa celebrului industriaş, sustrăgând din casa de fier 
celebrul plan (unic) al prototipului B 12. Vom reveni în 
numărul de mâine cu toate amănuntele...” 

Nici nu terminase Ursu lectura, adică nici nu apucase să 
răsufle ca lumea, că Victor se şi văzu asaltat de privirile 
întrebătoare ale celorlalţi cireşari. Ce putea să le spună? 
Oare nu era mai bine să ridice din umeri şi să rămână în 
continuare mut? Parcă ghicindu-i gândul, Ionel tăbări 
asupra lui: 

— Nu te lăsăm până nu ne spui ce crezi! 

— Dar e stupid! Răspunse Victor. Ce să cred? Înainte de 
orice, cred că Lucia are dreptate. Avem şi alte lucruri de 
făcut decât să comentăm, în neştire şi la nesfârşit, nişte 
fapte petrecute cu aproape un sfert de secol în urmă. 

— Totuşi... Mi se par interesante, recunoscu Lucia, cu 
roşeaţa sincerităţii pe faţă. Ca un fel de joc mai neobişnuit. 


— Adevărat... Acceptă Victor. Dacă n-ar fi mâine concursul 
şi dacă n-ar trebui să fim odihniţi şi preocupaţi de un singur 
lucru: „Ce vom face?” am putea să ne jucăm şi de-a 
trecutul... 

— Dar eu mă odihnesc de minune cu acest joc, protestă 
Maria. Şi mai ales nu vreau să mă gândesc la ceea ce se va 
întâmpla mâine la concurs... Dacă încep să mă gândesc... 
Nu mai dorm toată noaptea... 

— Asta-i cam aşa... Interveni şi Ursu. E ca o boală, cu 
spaimă şi sudoare. Mai rea ca frigurile. Bâţâi toată noaptea 
şi simţi cum te sufoci şi gata somnul! Friguri... Nu-s bune... 

— Probabil... Spuse Victor. Dar mi se pare atât de inutilă 
vorbăria asta despre nişte fapte pe care nu le cunoaştem! 
Mai mult decât în ziar ce am putea spune? Şi la ce ar folosi 
supoziţiile noastre? Am mai putea să îndreptăm ceva?... Ce 
s-ar întâmpla dacă am începe să comentăm fiecare bucată 
de ziar? Ne ocupăm de ea în măsura în care interesează 
sau foloseşte unui scop, cum s-a întâmplat altă dată, în 
drum spre Castelul celor două cruci... Vă mai amintiţi 
bucăţile de ziar pe care le-am găsit în cele două scobituri?... 
Doar ne-am aruncat ochii pe ele ca să ştim când s-au 
adăpostit acolo ultimii vizitatori. Altceva n-am căutat... 

— Fiindcă aveam altele pe cap, îşi aminti Dan. Mai ales eu. 
Mamă dragă! Cum mă mai dureau picioarele! 

— În sfârşit! Nu scăpă Tic prilejul. Ai recunoscut şi tu cam 
pe unde-ţi porţi capul... 

— Şi dacă ziarul ăsta îngălbenit şi mucegăit se va lega într- 
un fel de viaţa noastră? Se auzi vocea tremurândă a Mariei. 

O clipă de spaimă, apoi replica Luciei: 

— Asta e o provocare, o aţâţare! 

— Ba nu! Se apără Maria. E o presimţire... 

Şi iarăşi câteva clipe de spaimă, de care nimeni nu scăpă, 
apoi din nou Lucia: 

— Nu presimţiri! Dorinţe! Fantezii! Te cunosc eu foarte 
bine. Nimeni nu te obligă să renunţi la ele, dar înainte de a 
le preface în vorbe ar fi bine... 


— Poate ai pretenţia ca fiecare, înainte de a deschide gura, 
să ceară voie de la tine! Luă Tic apărarea Mariei. Atunci, te 
rog să-mi dai voie să-ţi spun că eşti ca o gheaţă băgată cu 
forţa în sân. Mereu mă faci să tremur... Brrrrr! Şi-ţi mai cer 
voie să mă laşi să spun că presimt şi eu exact ca Maria. Na! 

— Presimţiri negre? Se interesă Dan pe şoptite. 

— Tu poţi să te duci dracului... Că de tine nu mi-e teamă! Îi 
răspunse Tic. Presimţiri albastre şi violete, e bine? 

— Am spus eu că asupra mea se vor abate toate 
trăsnetele, începu Dan să bocească. Şi cam ce legătură ar 
putea, mă rog, să aibă cu noi evadatul şi dispărutul de acum 
douăzeci şi nu ştiu câţi de ani? Sau Buboiul, sau Mănuşile 
Negre? 

— Aha! Se prefăcu Tic că pricepe. De pe acum a început să 
te încolţească frica. 

— Dacă tot am ajuns pe făgaşul ăsta, îi trezi vocea lui 
Ursu, măcar să citim ziarul până la capăt. Putem să 
amânăm puţintel sfada, ce ziceţi? 

Nu răspunse nimeni, aşa că Ursu îşi reluă lectura: 

— Senzaţionale amănunte despre senzaţionalul furt 
învăluit în tăcere... Asta e titlul. Şi începe tare!... Au trecut 
trei zile de la senzaţionalul şi misteriosul furt săvârşit în plin 
centrul Capitalei, în plină zi, sub privirile îngrozite a zeci de 
cetăţeni şi cu toate acestea nu am auzit încă o părere 
autorizată, lăsându-se să se răspândească zvonul că tot 
ceea ce s-a întâmplat a fost repetiţia unei scene de film... 
Unii dintre cititorii noştri poate că-şi mai amintesc... Chiar 
pe strada... Vodă..., în spatele... Fir-ar să fie! Lipsesc cam 
multe rânduri... În urma străduinţei întregii noastre 
redacţii, astăzi suntem în măsură să dăm cele mai sigure 
amănunte. lată cum s-au desfăşurat lucrurile: Ultima 
maşină a convoiului, o camionetă de fabricaţie germană, a 
fost oprită brusc de o altă maşină care stopase în mijlocul 
străzii. Imediat, cinci indivizi înarmaţi cu pistoale obişnuite 
şi cu pistoale mitralieră au atacat camioneta. Toţi agresorii 
purtau pălării de paie şi ochelari de soare. Doi dintre ei au 


imobilizat şoferul şi gardianul din faţă, iar ceilalţi trei s-au 
năpustit asupra uşii din spate a camionetei, aducând în 
stare de nesimţire, doar în câteva clipe, pe cei doi gardieni 
care nici n-au avut vreme să-şi scoată armele. S-a sustras 
din camionetă o singură casetă de fier, cam de mărimea 
unei maşini de scris Remington, semiportabilă, care a fost 
transportată în goană spre o altă maşină ascunsă într-una 
din străzile laterale. Până să se dea alarma, toate cele trei 
maşini cu ajutorul cărora s-a comis nemaipomenita 
agresiune s-au făcut nevăzute. Cei trei gardieni şi şoferul, 
loviți toţi cu tocul pistoalelor în ceafa, se află internaţi în 
spital în stare gravă, însă nu disperată. În ciuda 
insistențelor repetate ale ziarului nostru, autorităţile nu vor 
să dea nici un amănunt: cu privire la scopul şi valoarea 
furtului, cu privire la stadiul în care se află cercetările şi 
ancheta, cu privire la persoanele fizice sau juridice care vor 
suferi de pe urma acestui furt, unic la noi, prin temeritatea 
şi precizia cu care s-a săvârşit. În două minute, o camionetă 
misterioasă, făcând parte dintr-un convoi misterios, protejat 
însă de autorităţi, a fost devalizată în ciuda unei paze 
excepţionale. Care e misterul acestui atac senzaţional? De 
ce atâta tăcere? Dacă redactorii noştri n-ar fi văzut cu ochii 
lor rănile hidoase ale celor loviți şi dacă n-am avea la 
redacţie scrisorile atâtor martori oculari, am crede şi noi că 
suntem victima unei halucinaţii, sau că pur şi simplu am 
asistat la repetiţia unei scene dintr-un film de groază. 
Faptele însă sunt fapte... În ultima clipă aflăm alte 
amănunte senzaţionale, pe care ne grăbim să le comunicăm 
cititorilor noştri. Convoiul atacat era un convoi oficial care 
dispersa depozitul uneia din cele mai mari instituţii bancare 
din ţara noastră. Caseta sustrasă conţinea bijuterii de o 
valoare nepreţuită, printre care trei coliere princiare şi 
celebra diademă „Dulcineea” pentru care, cu cinci ani în 
urmă, s-a oferit, de către un colecţionar, o vilă cu 14 camere 
la Monte Carlo. După toate probabilitățile, la săvârşirea 
furtului au participat doi spărgători cu renume, celebrul 


cuplu Negrupop, a căror arestare e o problemă de ore, 
dacă nu de minute... Aflăm în ultima clipită, ultimissima, un 
zvon care circulă în brigada judiciară: cei doi necunoscuţi 
ale căror cadavre, oribil mutilate, au fost descoperite pe 
calea ferată, la punctul Buda şi despre care am relatat în 
numărul de ieri al ziarului, au fost identificaţi: Nae Pop şi 
Mihai Negru, adică Negrupop.”. 

— Nu mai pot suporta! Spuse Dan. Nu găseşti nimic 
vesel?... Numai crime, jafuri... 

— Ba mai e ceva! Încercă Ursu să-l liniştească: 
„Bombardamentul de ieri”... Cred c-ar fi timpul să plecăm... 
Cireşarii porniseră spre cabana-mamă, unde obişnuiau să 

ia cina şi să-şi petreacă serile. Grupul nu era complet. 
Lipsea Ţombi, care primise misiunea ingrată şi primejdioasă 
de a transporta sub tejghea, într-un anumit loc, bineînţeles 
fără să fie văzut, portofelul de plexigas şi mai lipsea Tic, 
care plecase cu vreo zece minute mai devreme, grăbit 
nevoie-mare şi atât de înfofolit, că nici nasul nu i se vedea. 

— Mi se pare că ţi-ai pierdut nasul, Ticuşorule... Îi spusese 
Dan în loc de „la revedere”. 

— Atunci e foarte bine îi răspunsese prompt păgubaşul. 
Dar să nu-ţi fie teamă, că ştiu eu unde şi când să-l găsesc... 

Se lăsase întunericul, un întuneric blând, aproape cald, cu 
iradieri şi cu reflexe ciudate şi mai ales cu fulgi mari, care 
te făceau să scoţi limba, pe furiş şi să încerci să topeşti câte 
unul. Poteca strâmtă obligase grupul să se despartă în 
perechi. În frunte erau Victor şi Ursu; undeva în urmă: Dan 
şi Ionel, iar fetele la mijloc; la început una în spatele alteia, 
până ce Lucia o apucă pe Maria de braţ, obligând-o să-şi 
încetinească mersul: 

— Eu ar trebui să fiu supărată, nu tu! Pentru că te-ai 
purtat ca o neghioabă. Ce ţi-a venit să scorneşti presimţirile 
alea tâmpite? Am venit aici să petrecem o vacanţă liniştită, 
toţi ne-am înţeles... Poate că ar fi fost bine să nu ne 
înscriem nici la concursuri... Şi tu... 


— Sigur c-ar fi fost bine! Se enervă Maria. Voi m-aţi 
obligat, voi mi-aţi mâncat toată liniştea! Mai ales tu... 

— Dar eu te-am rugat... Răspunse Lucia foarte mirată. Te- 
am rugat... Gândindu-mă ce bine o să-mi pară dacă o să 
câştigi tu concursul... Eu ştiu? S-ar putea să ai dreptate... 
Poate că am fost puţintel egoistă... M-am gândit la mine, nu 
la tine... 

— Zău, Lucia... Tremură Maria, înnorată de mărturisirea 
prietenei sale. Nici nu poţi să-ţi închipui prin ce chinuri 
trec. Nu mă gândesc decât la concurs... Oare de ce? Îmi 
dau seama cât de stupid e totul... Ce-o să se întâmple dacă 
n-o să câştig?... Nimic. N-o să se schimbe nimic... O să fim 
la fel de buni prieteni, poate chiar mai buni... Şi cu toate 
acestea parcă mă îngheaţă ceva la gândul că n-o să ies 
prima... Ufffl Şi cât mă zbat să scap de ideile astea idioate şi 
rele: citesc, vorbesc, spun tot felul de aiureli. Şi nu pot... 
Undeva mă frământă gândul cel rău... 

— Prin urmare tot eu te-am nenorociti... 

— Nu! Nuuuu... Dac-ai şti cât mă rugam să mă rugaţi... 
Bine că se termină totul mâine!... O să ies ultima, absolut 
ultima... Adică de ce ultima? Nu! Prima o să ies! Auzi, 
Lucia? 

— Nu vreau altceva decât să treacă şi ziua de mâine... Pot 
să-ţi spun şi eu, dacă e vorba să ne spunem totul, că trec 
prin aceleaşi chinuri ca şi tine... Ştii ceva, Maria? Hai mai 
bine să ne gândim la ce-o să facem începând de mâine 
seară! Ne mai rămân şase zile, nu? Ce-ar fi să vizităm 
fiecare orăşel din împrejurimi? Să pornim cu schiurile pe 
lângă şosea, sau fără schiuri, pe jos şi să poposim în fiecare 
orăşel. Sunt chiar şase: două dincoace şi patru dincolo de 
munţi. Rămânem câte o zi şi o noapte în fiecare... Toată 
lumea spune că-s cele mai frumoase localităţi din ţară... Ce 
zici? 

— Fac orice vrei tu, răspunse Maria. Absolut orice. Numai 
să treacă ziua de mâine şi să scap de tot ce-i negru... 

— Tot te mai apasă presimţirile alea?! Se miră Lucia. 


— Ce presimţiri?... Aaaa! Nu ştiu. În clipa asta nu le simt 
cu mine... Poate c-a fost o simplă idee... 

— Acum încep să mă zgândăre pe mine... Aşa, ca idee, ca 
abstracţie... Foarte rar îmi lasă câte un fior. 

— Zău! Se miră negricioasa la rândul ei. Nu mi-aş fi 
închipuit aşa ceva. Tocmai tu! 

Ajunseseră la capătul unei coline şi după câţiva paşi 
cabana răsări în faţa lor: uriaşă, strălucitoare, plină de 
zgomote. Ursu şi Victor aşteptau în faţa intrării. În lumina 
orbitoare, feţele lor păreau palide, iar privirile trădau 
nelinişte şi nervozitate. Numai Dan şi lonel, care se iviră 
după câteva clipe, radiau de bucurie şi păreau gata de atac. 

— Am dezlegat toate misterele! Începu Ionel să se laude. 
Ştim tot ce s-a întâmplat cu „senzaţionalii”. Şi cu „prinţul”... 

— Şi cu „Buboiul” şi cu „Mănuşile Negre”... Îl întrerupse 
Dan, la fel de nerăbdător. l-am aranjat pe toţi!... la 
imaginaţi-vă ce s-ar putea întâmpla cu „Buboiul”? 

Dar nu mai avu vreme să dea şi răspunsul pentru că Ionel 
se prăbuşi, din senin, peste el, târându-l într-un morman de 
zăpadă. În prăbuşirea neaşteptată, în vânzoleala din 
zăpadă, Ionel izbuti să sufle la urechea lui Dan câteva 
vorbe: 

— E jale! Ne-au auzit âia cu portofelul... 

Într-adevăr, la câţiva paşi de cireşari, ascunse de umbra 
streaşinei care apăra intrarea în hotel, se aflau două 
matahale, nemişcate ca două coloane. 

Dan se sculă imediat şi sărind într-un picior căută sprijinul 
lui Ursu: 

— Idiotul! Începu el să se plângă. S-a repezit anume ca să- 
mi spargă buboiul... Auuuuu! Las' că-iarăt eu... 

„O inspiraţie magistrală!” îl va felicita mai târziu Ionel, 
care, pândindu-i pe uriaşi, văzuse cum uimirea şi 
încruntarea de pe feţele lor se preschimbară mai întâi în 
zâmbet, apoi în nepăsare. O inspiraţie magistrală... Care-l 
va obliga însă pe Dan să meargă şontâc-şontâc toată seara. 


Cireşarii se aşezaseră la masa lor, o masă de colţ, retrasă, 
poate cea mai îndepărtată de orchestră. Acolo puteau 
discuta în voie, iar zumzetul localului devenea o adevărată 
cortină acustică. Îl aşteptau de aproape un sfert de oră pe 
Tic şi unii începeau să simtă aşchii în gât. 

— Vine! Anunţă Dan. Dar nu întoarceţi capul pentru că 
vine sub formă de detectiv. Fără păr şi fără nas... Parc-ar fi 
pârtie... Face un ocol ca să ne cadă în spate... 

Detectivul fără păr şi fără nas poposi exact în spatele lui 
Ursu. Nimeni nu-l simţi, deşi îl aşteptau toţi. Făcu un semn 
către Dan şi lonel pentru a-şi apropia scaunele, apoi se 
aşeză la locul lui, răsuflând prelung ca după un efort 
chinuitor... 

— Nu m-au văzut şi nici n-au să mă vadă, dacă voi doi nu 
vă mişcaţi, clipi el spre noii fraţi siamezi. 

— Ai putea să ne scuteşti de misterele astea prefăcute, îl 
întărită Maria. Avem şi aşa destule pe cap... 

— Nu prea cred, pentru că nu ai pe ce să ai... se oţări Tic 
cel dintotdeauna, adică şi ciufulit şi cu nasul cârn. Şi dacă 
vrei să ştii, află că am fost aşteptaţi şi că suntem şi acum 
sub observaţie. Na! 

— Ăia doi? Îşi aminti Ionel scena de la intrare. 

— Chiar ăia! Răspunse Tic, dar imediat tresări: Aia, dar voi 
de unde ştiţi? l-aţi văzut la intrare? 

— Nu numai că i-am văzut, se amestecă Dan, dar i-am şi 
dus. Din cauza asta sunt şchiop. Mi-a spart Ionel buboiul... 

— Văd că-l mai ai... Îi spuse Tic printre dinţi, arătându-i 
capul cu degetul. Dacă nu vreţi să ascultați, treaba voastră. 

— Pe cuvântul meu, Ticuşor! Încercă Ionel să restabilească 
adevărul şi armonia. Era cât pe-aci să ne ciocnim de ei. 
Noroc că a avut Dan o inspiraţie de geniu... 

Un minut mai târziu, confuzia era risipită, dar parcă se 
simțeau asediați de nişte valuri de teamă, sau poate 
prindeau rădăcini presimţirile Mariei. 

— Eu am crezut că i-aţi observat pe „porumbei”, se 
dezmetici Tic. Ăia care se gudurau şi se giugiuleau la prânz, 


lângă noi, la Poieniţa... Puteam să pariez şi pe schiuri că 
sunt nişte iscoade idioate... 

— Iscoadele cui? Întrebă Victor. Oare nu e o simplă 
coincidenţă? Aminteşte-ţi că ni s-a mai întâmplat şi alteori... 

— Nu schiurile, îmi pun capul la bătaie că nu e o simplă 
coincidenţă. I-am simţit de la prânz şi i-am pus la 
încercare... Le-am lăsat un bilet la schiuri şi în loc să-l 
arunce l-au luat cu ei... După asta i-am mirosit şi din cauza 
asta am plecat mai devreme spre hotel... Să văd cam ce se 
pregăteşte... 

— Şi cam ce s-a pregătit? Întrebă Maria. 

— S-au ascuns în nişte fotolii şi nu şi-au luat nici o clipă 
ochii de la uşă. Stăteau la distanţă şi se prefăceau că nu se 
cunosc. Din când în când, doar, îşi transmiteau semnale cu 
degetele. Nu s-au mişcat din fotolii nici când i-au chemat 
prietenii... Aia cu treninguri galbene şi azurii. Pe ea o 
cheamă Atena şi face parte din grupul azurilor. Pe el îl 
cheamă Tiberiu şi face parte din echipa celorlalţi... 

— Bravo! Îl felicită Dan. Eşti cel mai mare detectiv fără 
nas! Ai aflat şi ce notă au luat la geografie pe întâiul? 

— Nu m-am interesat de nota la geografie... Îşi începu Tic 
răzbunarea. M-am interesat în schimb... 

— Stai, Ticuşor! Îl opri Ursu. Mai bine spune-ne ce s-a 
întâmplat mai departe... Dan a vrut să-ţi facă un 
compliment... 

— Şi chestia cu nasul? Stărui puştiul. Am eu grijă... Dar 
dacă mă rogi tu... Adică nici nu mai am multe de spus... 
Cum v-au văzut intrând s-au ridicat şi s-au ascuns după 
nişte coloane, apoi s-au luat după voi... Dar mai întâi şi-au 
pus ochelari de soare... Şi eu m-am lipit de ei şi i-am auzit 
când el îi şoptea ei: „Vezi ce bine am făcut că nu ne-am 
schimbat treningurile? Sunt absolut sigur că n-or să ne 
recunoască în agitația asta albastră. Iar ideea ta cu 
ochelarii a fost grozavă...” Cam aşa i-a spus. Şi erau mereu 
cu ochii pe voi... 


— Eşti foarte, foarte sigur că nu urmăreau pe alţii? 
Întrebă Lucia să-l descumpănească. 

— S-ar putea să greşesc... Continuă Tic cu o voce 
nesigură. Mai ales că am auzit-o pe ea când îi răspundea: 
„Să fim foarte atenţi, Tiberiu. Ăla mic nu e cu ei. Nu-s decât 
şase...” Staţi, staţi! Nu vă grăbiţi, că n-am terminat. A mai 
spus şi el ceva, cam aşa: „O fi rămas cu Ţombi la cabană...” 
Asta e totul... Şi încep să cred şi eu că e o simplă 
coincidenţă... 

— Oare să ne fi dibuit? Întrebă Dan. Tot hotelul e plin de 
cireşari şi tocmai pe noi să fi pus ochii? Mai ales după ce ne- 
am plimbat mereu în două sau trei grupuri... Şi fără Ţombi. 

— Poate că sunt în slujba coloşilor... Spuse Ionel. 

— E o prostie! Se împotrivi Lucia. Ce avem noi cu coloşii? 
I-am văzut azi la prânz pentru prima dată, iar porumbeii ne 
urmăreau probabil de dimineaţă. Trebuie să fie altceva... 
Dar ce? 

— Tot mai sunt acolo? Îl întrebă Tic pe Ursu. 

— Chiar în clipa asta se scoală... Răspunse Ursu uimit. 

— Înseamnă că s-a prins, se înveseli puştiul. Am aranjat cu 
un picolo să le dea un bilet, fără să spună de la cine l-a 
primit. Aşa că... 

— Aşa că?... Îşi trădă Maria nerăbdarea. Ce-ai scris? 

— Cam aşa: „Veniţi urgent la «Poieniţa» şi aşteptaţi 
semnalul meu: trei ţipete de cucuvea.” Dacă n-o să se 
prefacă în oameni de zăpadă... Adică ce zăpadă! În oameni 
de gheaţă, să nu-mi mai spuneţi Ticuşor... O să tot aştepte 
semnalul... 

Victor se uită la prichindelul înveselit şi-l întrebă, parcă, 
într-o doară: 

— Asta ce mai înseamnă? O măsură de prevedere? 

Dar nimeni nu înţelese şi nici nu se strădui să înţeleagă 
sensul întrebării lui Victor. Se mulţumiră să râdă, în neştire. 

Spre sfârşitul mesei, orchestra de amatori îşi întrerupse 
concertul pentru a se putea citi la microfon un apel de 
ultimă oră: toţi elevii şi instructorii lor, dar în primul rând 


concurenţii, erau rugaţi să urce în sala de festivități pentru 
a li se face comunicări extrem de importante. Apelul fu 
repetat de câteva ori, şi, pentru a i se sublinia importanţa, 
cineva avu ideea să adauge, la sfârşitul lui, că nu e vorba de 
o farsă. Aşa că din clipa când crainicul anunţa: Atenţiune! 
Atenţiune!” şi până când încheia cu cuvintele: „Atragem 
serios atenţia că nu e vorba de o farsă” tot restaurantul se 
prefăcea într-o cascadă de râsete. 

— Oare ce se mai pune la cale? Întrebă Dan. 

— Să nu se întâmple ca în povestea cu ciobanul şi lupul, 
zâmbi Victor, sau ca alaltăseară cu campionii... Mergem? 

Cireşarii porniră spre sala de festivități tot în trei grupuri, 
aşa cum sosiseră la hotel, dar în altă ordine şi cu Tic în 
ariergardă. După câteva clipe se pierdură în masa de 
siluete albastre care se revărsa în două şuvoaie distincte: 
unul urca treptele interioare ale hotelului, altul le cobora pe 
cele exterioare: credulii şi incredulii. 

Victor şi Ursu se opriseră în holul de la etajul întâi. Acolo îi 
găsi Tic, într-un ungher mai întunecos în care se mai 
retrăseseră în câteva rânduri. 

— Ai avut dreptate... Şopti ciufuliciul către Victor. Zău că 
mai mulţi sunt cei care ies afară... Nici lonel şi nici Dan n-au 
vrut să urce. Mi-au făcut semn să-i las în pace... 

— Asta era?! Se miră Victor. E credeam că-mi dai altă 
dreptate. Credeam că i-ai întâlnit pe cei doi... pe ceilalţi... 

— Care ceilalţi? Tresări puştiul. Coloşii? Parcă i-am văzut 
şi pe ei prin hol. 

— Nu coloşii, Ticuşor, îl înghionti Ursu. Porumbeii... 

— I-aţi întâlnit voi? Se înspăimântă fostul detectiv. 

— De vreme ce ţi-am spus Ticuşor, încă nu i-am întâlnit, îl 
linişti Victor. 

— Aaaaaa! Înţelese Tic cu întârziere. La asta ai făcut 
aluzie când cu măsura de prevedere! Nu mi-a trecut prin 
cap... 

Victor se prefăcu de-a dreptul dezolat: 


— Şi eu care mi-am închipuit că ai aranjat în aşa fel 
lucrurile ca să nu pierzi prea mult în caz de eşec... 

— Nu se poate! Se împotrivi Tic. Dacă tu crezi că eu... 
Uite! Şi acum, dacă vrei, sunt gata să... 

Prichindelul îşi pierdea însă încetul cu încetul graiul, iar 
figura lui trecea printr-o adevărată metamorfoză: la început 
uimire, apoi neîncredere, apoi negaţie, apoi furie. Prietenii 
lui cei mari nu mai aveau nevoie să se uite în direcţia în 
care privea el pentru a şti ce se întâmplă. Figura lui era o 
oglindă fidelă. Şi Victor şi Ursu încercară în aceeeaşi clipă 
să-şi ducă mâinile spre părul lui groaznic de ciufulit, dar Tic 
se feri ca de nişte gheare. 

— Asta înseamnă că de azi înainte ar trebui să-ţi spunem 
Tic, dragă Ticuşor, îl iertă Victor prin aranjamentul frazei. 

Dar Tic n-avea antene de recepţie pentru aşa ceva: 

— De unde ai ştiut că n-o să se prindă? Se burzului el 
către Victor. Sau i-a avertizat cineva dintre voi? 

— Dacă vrei să spui: cineva dintre noi toţi... 

— Poftim! Spun! Pentru că nu mă gândesc neapărat la voi 
doi. 

— Cineva dintre noi, na! 

— În cazul ăsta, ai ghicit! Spuse Victor. Dar nu e bine să te 
superi prea tare pe el... Stai, stai puţinei!... Mai întâi, Atena 
şi Tiberiu sunt destul de isteţi... Pentru că ne-au dibuit. Din 
toată hărmălaia şi adunarea asta, numai ei ne-au 
descoperit... Pe urmă, sunt şi destul de discreţi şi de 
liniştiţi... Pentru că dacă ne-ar fi recunoscut altcineva... la 
ora asta trebuia să ne luăm tălpăşiţa. Ar fi dat alarma şi nu 
cred că ne-am fi simţit prea bine... Pe urmă, sunt şi destul 
de inteligenţi... Dacă ar fi primit alţii biletul tău, la ora asta 
erau într-adevăr oameni de gheaţă. Ei însă l-au citit mai 
atent, l-au interpretat şi s-au întrebat cam aşa: „Cine ne 
cheamă? De ce ne-a trimis un bilet? De ce nu ne-a luat cu 
el? De ce tocmai pe noi?” O groază de întrebări, Ticuşor. Şi 
toate din pricina unui pronume... 

— Din cauza unui pronume? Se învolbură puştiul. 


— Din cauza unui pronume, care ţine locul... Unui nume. 
Uite! Eu sunt gata să pariez pe ce vrei tu că de la pronume 
ţi se trage eşecul. De la pronumele „meu” şi de la ce se 
subinţelege prin folosirea lui. Dacă în loc să scrii: „Veniţi 
urgent la cabana Poieniţa şi aşteptaţi semnalul meu... 
Etcetera”, fără să semnezi biletul, ai fi scris: „Veniţi urgent 
la cabana Poieniţa şi aşteptaţi următorul semnal etcetera”, 
s-ar fi interpretat altfel mesajul şi s-ar fi iscat alte întrebări. 
Înţelegi, Ticuşor? Ar fi apărut altă întrebare de bază. Nu: 
cine ne cheamă? Ci: de ce ne cheamă... Cine ne cheamă? 
Îndeamnă la meditaţie. De ce ne cheamă? Îndeamnă la 
acţiune. Pronumele ţine locul unui nume Ticuşor. 

— Nu-i adevărat! Spuse Tic cu voce îndurerată, abia 
auzită. Nu ţine locul unui nume, ţine locul unui adjectiv: 
idiot! 

— Te-am avertizat să nu te superi prea tare pe cel care i-a 
avertizat, încercă Victor să-l domolească. Şi pe urmă, aş mai 
avea ceva de adăugat despre ei: am impresia că sunt şi 
destul de simpatici. 

— Nu-i adevărat! Se încăpăţână Tic. De ce s-au prins la 
primul bilet? La biletul pe care l-am agăţat de schiurile 
lor... De ce nu l-au aruncat dacă nu l-au luat în serios? 

De astă dată, Tic nu se mai feri de mâinile prietenilor lui. 
Ba îşi aduse şi capul între umeri, lăsându-se mângâiat ca 
Ţombi, în zilele lui rele. 

— Cine ştie, Ticuşorule... Îl alină Ursu. Poate că s-au 
gândit să-l păstreze undeva într-un album, după ce vor 
scrie pe el, cu litere mici: „Amintire de la... Tic.” 

Cel mai aglomerat spaţiu al hotelului era holul în care se 
aflau cabinele telefonice interurbane. Mai ales seara, după 
cină. Vocea operatoarelor nu înceta nici o clipă. Comenzi, 
chemări, apeluri, cifre, proteste, toate lovind timpanele ca 
scârţâitul uneia şi aceleiaşi uşi neunse. Acolo îşi găsiră loc 
de refugiu Dan şi Ionel. Chiar în mijlocul holului, unde 
tronau patru fotolii, fiecare cât o caleaşcă de mare. Cândva, 
fotoliile fuseseră un simplu element de decor; lipite unul de 


altul, în pereche şi potrivite spate în spate, tot în pereche, 
toate având aceeaşi culoare roşie, grea, păreau, de departe, 
un singur ornament, un fel de havuz ciudat în care apa 
obosise. Vremea şi necesităţile le transformaseră însă în 
ceea ce erau de fapt. 

Cei doi cireşari avuseseră marea şansă să găsească două 
din cele patru fotolii, libere. Bineînţeles, nu cele care 
ofereau privire spre cabinele telefonice. Acelea erau de 
multă vreme ocupate de două persoane care în imensitatea 
caleştilor de catifea păreau nişte matahale. Rămăseseră 
libere surorile lor siameze, care ofereau perspectivă spre 
ferestre şi în acea zonă a holului se aflau foarte puţine 
persoane. Marginile fotoliilor erau sculptate în lemn, iar 
sculptorul fusese un adept al barocului. Atâtea serpentine şi 
şănţuleţe şi cercuri şi tuburi erau sculptate în marginile de 
lemn, că oriunde ţi-ai fi pus urechea întâlneai o pâlnie 
acustică. Nu trebuia decât să închizi ochii şi să te prefaci că 
moţăi, ba să-ţi laşi şi căciuliţa pe ochi, din spirit de 
extraprudenţă, pentru a auzi absolut tot ceea ce se vorbea 
în celelalte fotolii, cele cu perspectiva spre cabinele 
telefonice, chiar dacă s-ar fi vorbit în şoapte de vis. N-ar fi 
fost o neghiobie nemaipomenită, din partea celor doi 
cireşari, să se împotrivească unei asemenea şanse? 

Când nevăzuţi şi cu mişcări de nevăstuică, Dan şi Ionel 
ocupaseră cele două daruri ale Fortunei, în partea cealaltă 
parcă dădea în clocot un cazan. 

— Fir-ar să fie de reţea şi de telefon şi de cabană! Se 
auzea o voce groasă, îndârjită. Aşteptăm de două ore şi nu 
mai pot! Înţelegi dumneata? Nu mai pot! Aşa e firea mea, 
ce să fac? Pot să aştept un ceas întreg fără o scamă de 
revoltă. Înţelegi dumneata? Nici nu-mi dau seama că aştept, 
sau că a întârziat cel cu care mi-am dat întâlnire sau că 
trece timpul. Un ceas întreg! Mă uit la ceas şi văd că e 
şapte. Mă mai uit o dată şi văd că e opt fără cinci, sau opt 
fără un minut. Nu-mi dau seama când a trecut ora, parcă 
atunci am sosit la întâlnire. Dar în clipa când se împlineşte 


ceasul, la secundă, dintr-o dată se produce explozia. Simt 
că mi se preschimbă degetele în gheare şi-mi vine să 
strâng. Orice, absolut orice. O secundă mai mult şi gata! Nu 
mai pot! Asta e firea mea! 

— Eu nu pot să aştept nici un minut, nici măcar o 
secundă... se auzi altă voce, mai limpede şi mai calmă. 
Desigur, atunci când sunt eu stăpânul timpului, când îl fixez 
eu, sau când mi se fixează şi eu accept... Dar toate acestea 
sunt nişte accidente... Viaţa are un singur adevăr, 
aşteptarea. Toată viaţa nu înseamnă altceva decât o 
aşteptare, împărţită în câteva capitole... Dacă nu înveţi să 
aştepţi, pierzi. Ca să fie clar... 

— Cum s-ar spune, trebuie să mă stăpânesc... 

— Nu trebuie să te stăpâneşti... Trebuie să te gândeşti. Ca 
să-ţi dai seama ce fleac e ora asta de aşteptare. Un fleac, o 
scamă, cum spui dumneata... Eu aştept de douăzeci şi doi 
de ani această oră de aşteptare. Şi o savurez, o las să mă 
umple, ca o baie caldă, cu toate secundele ei... 

— Eşti atât de sigur că s-a terminat totul? 

— Absolut! Numai că nu se termină, ci începe totul. Aici e 
deosebirea. Orice final înseamnă un început... Mai bine zis: 
orice final devine un început... 

— Eşti tare, dumneata, în chestii din astea mai complicate. 
Eu nici nu mă gândesc la ele... Eu mă învârtesc mai simplu 
prin viaţă. lau sau dau. Sau: iau şi dau. Sau: nici nu dau, 
nici nu iau. Nu iau şi dau. Nu dau şiiau... Cam pe-aici 
începe şi se termine filosofia mea... Până acum nici nu te-am 
întrebat cum o să combini firele ăstea ca să ducă la liman... 
De fapt, nici nu ştiu ce fire împleteşti dumneata... 

— Două fire... Răspunse vocea calmă. Nimic mai mult. 
Numai două fire. Nu e clar?... Cum se pot împleti două fire? 
Într-un singur fel. A le împleti nu înseamnă nimic. Orice 
copil e în stare. Totul e să le găseşti... Da! Cea mai mare 
nenorocire a unui om e să ştie că există două fire care, 
găsite, dau ceva nemaipomenit. Ioată viaţa devine o 
căutare, o nenorocire... 


— Eşti tare, zău că da! Spuse a admiraţie vocea groasă... 
Chiar aşa €... Eu, până să ştiu de firele astea, eram un om 
ca toţi oamenii... cu bucurii şi necazuri. Dar de când ştiu de 
ele, parcă m-aş afla într-un iad... Zău că e o nenorocire, 
exact cum ai spus dumneata... Dar oare cum o fi atunci 
când ştii că firele există, dar nu ştii unde?... Trebuie să fie 
mai rău decât într-o mie de iaduri... 

— Mult mai rău! Întări celălalt. Nu vorbesc eu, cel din 
clipa asta. Vorbesc douăzeci şi doi de ani din mine... E o 
groază, e ca într-o mlaştină în care stai până la gât şi nici 
măcar mâinile nu le poţi scoate afară... Te trage totul în 
mâl, în afund... Nici nu ştii cum de poţi să mai rămâi cu 
capul nevătămat afară. Îţi vine să crezi că-l ţin urechile. 
Altminteri s-ar afunda şi el în mâl... 

— Nici nu te-am întrebat pe dumneata cum ai dat de firul 
ăsta pe care suntem acum, că de cestălalt nu cred că o să 
mă încumet vreodată... 

— Nu e o poveste prea lungă... A ţinut numai douăzeci de 
ani. În primii doi ani m-am chinuit să dezleg un semn. De 
fapt, semnul l-am dezlegat într-o clipă. Mi-au trebuit însă 
doi ani ca să înţeleg că un anumit lucru reprezintă un 
semn... L-am văzut cu câteva clipe înainte de a muri... Nu 
trebuia să ştie nimeni că-l văd, nu trebuia să mă vadă 
nimeni altcineva decât el... Şi m-a văzut, m-a recunoscut. 
Nu putea să vorbească... A întins greu braţele, până şi-a 
transformat trupul într-o cruce. A rămas aşa câteva clipe. 
Ochii îi scăpărau, cu ultimele puteri pe care le mai avea... 
Apoi s-a chinuit să-şi apropie braţele de corp. Făcea eforturi 
cumplite, dar a izbutit. Şi le-a împreunat şi mă implora din 
ochi să-l înţeleg. Nu, nu mă implora. Îmi poruncea. Aşa a 
murit... cu braţele împreunate, dar nu mi-am închipuit 
altceva în toată mişcarea lui decât o îmbrăţişare interzisă, 
care mi se trimitea din depărtare, cum fac doi oameni care 
se despart: unul rămâne pe chei, altul pleacă în larg cu 
vaporul. Eu rămâneam pe chei şi primeam îmbrăţişarea 
îndepărtată a celui de pe vapor. Cine putea să-şi închipuie 


că îmbrăţişarea aceea chinuitoare era un semn, ultimul 
semn pe care mi-l lăsa: testamentul lui... Eu căutam 
altceva: scrisori, cuvinte rostite. Zadarnic!... L-au adus în 
comă la spital. N-a fost în stare să scoată nici o vorbă. l-am 
întrebat de sute de ori pe toţi doctorii, pe toate infirmierele 
care l-au îngrijit, pe bolnavii cu care a stat în salon. 
Zadarnic! Niciunul nu l-a auzit spunând o singură vorbă... 
Toţi îmi povesteau acelaşi lucru. Din când în când ridica 
amândouă mâinile, cu arătătoarele întinse, ca şi cum ar fi 
indicat două direcţii... Era un semn?... Nu puteam să cred... 
Dar dacă era totuşi un semn? Ce fel de semn?... Oare o 
cifră? Doi? Douăzeci? Două sute? Două mii? Aproape doi ani 
de zile am făcut tot felul de combinaţii cu cifrele pe care mi 
le închipuiam în semnul lăsat de el... Şi am scăpat de 
obsesia cifrei într-o secundă, la un teatru. Întârziasem. Se 
stinsese lumina, spectacolul începuse. Plasatoarea m-a 
întrebat ridicând arătătorul: „Un loc?” l-am răspuns 
automat, ridicând arătătorul şi mijlociul: „Două”. În clipa 
aceea mi-am dat seama că nu putea fi vorba de o cifră. 
Parcă mi-a trecut un fulger prin creier. Nici nu-mi mai 
amintesc ce s-a jucat. Nu vedeam şi nu auzeam nimic. Mă 
gândeam la un singur lucru: ce a vrut să-mi spună ridicând 
mereu cele două arătătoare? Scăpasem de obsesia Stupidă 
a cifrei doi. Dacă ar fi vrut să-mi sugereze cifra doi, ar fi 
făcut exact cum am făcut eu cu plasatoarea: ar fi ridicat 
arătătorul şi mijlociul... Nu mai aveam însă nici o îndoială că 
gestul lui: cele două arătătoare ridicate, reprezenta un 
semn lăsat anume pentru mine. Ştia că voi veni la el. Ştia şi 
pentru ce voi veni. Ştia că sunt singurul care ştiu totul. Ştia 
că ştiind aceasta îl voi căuta. Ştia, prin urmare, că trebuie 
să-mi lase un semn... Dar ce anume reprezenta semnul? 

— Arătătorul de-aceea se numeşte arătător... Îndrăzni 
celălalt să-l întrerupă. Fiindcă arată o direcţie... 

— La asta m-am gândit şi eu... Dar nu multă vreme. Ce 
direcţie putea să-mi arate? Un punct cardinal? Chiar dacă 
ar fi fost capabil să se orienteze asupra punctelor cardinale, 


cu ajutorul soarelui, să zicem, deşi era greu de presupus 
lucrul acesta, în starea în care se afla el, ce indicație precisă 
ar fi însemnat pentru mine nordul, sau sudul, sau estul, sau 
vestul?... La ce mi-ar fi folosit? Orice punct cardinal 
însemna pentru mine un infinit de posibilităţi... Dar nu 
ridicase un singur arătător, ci pe amândouă... Era stupid să- 
mi închipui că-mi indica două direcţii şi chiar dacă mi-ar fi 
indicat două direcţii, la ce mi-ar fi ajutat? M-am debarasat 
repede şi de ideea direcţiei, n-am mai aşteptat să se 
transforme în obsesie. Căutam alte sensuri... Zile şi nopţi m- 
am tot gândit fără încetare. Uneori nu eram în stare să 
adorm nici după trei zile şi trei nopţi de gânduri şi chinuri. 
Şi tot n-ajungeam la vreun înţeles. Ce puteau să însemne 
cele două arătătoare ridicate?... Nu ştiu cum am ajuns la 
întrebarea cea mai simplă, dar şi cea mai importantă: oare 
cum judecă un om în agonie?... Nu trebuia să înţeleg 
semnele lăsate cu judecata mea, ci cu judecata lui, cu 
judecata unui om în agonie... Oare cum judecă un om ajuns 
în stare de agonie?... Nu era mare filosofie să răspund la 
întrebarea asta: cât mai simplu, ca un primitiv... lată cum 
trebuia să judec semnele lui!... Şi iarăşi mi-am amintit de 
schimbul mut de cifre, de la teatru, dintre mine şi 
plasatoare. Şi mi s-a aprins brusc nu ideea cifrei, ci ideea 
formării ei. Când vrei să-i spui cuiva, cât mai simplu, când 
vrei să-l înveţi pe cineva, cât mai simplu, cifra doi, nu o arăţi 
dintr-o dată, ci o compui: unu şi cu unu fac doi. Era cea mai 
simplistă interpretare a gestului lui: cele două arătătoare 
nu indicau o cifră, ci modul cum se compune o cifră, chiar 
dacă cifra în cauză era doi... Semnul lui putea să reprezinte 
această operaţie: unu şi cu unu fac doi... Sau invers: doi 
este egal cu unu plus unu... 

— Dar acest doi ce însemna? Întrebă cu mirare de copil 
vocea cea groasă. 

— Încă nu sosise timpul să mă întreb ce reprezintă acel 
doi. Sau chiar dacă-mi răsărea întrebarea, o alungam 
imediat. Trebuia mai întâi să scormonesc în sensul cel mare, 


să-l înţeleg şi abia pe urmă să-l descompun, dacă va fi 
nevoie... Ştiam că făcusem primul pas, dând sens de 
operaţie şi nu de cifră fixă, celor două arătătoare. Şi atunci 
am încercat să combin, sau să alătur, pentru a putea 
combina mai târziu, testamentul lăsat în mâini străine şi cel 
lăsat în mâna mea... Pentru prima dată începeam să mă 
îndoiesc de sensul pe care-l dădusem întâlnirii noastre de la 
spital. Dacă gestul lui nu voia să fie o îmbrăţişare? Dacă 
voia să fie într-adevăr un testament? Cel din urmă semn, cel 
care trebuia să-mi spună totul... Era logic să fie aşa. Am 
renunţat la ideea celei din urmă îmbrăţişări. Am considerat 
gestul lui un semn şi am încercat să-l interpretez, 
simplificând judecata, coborând-o până la primitiv... 
Găseam tot aceleaşi elemente în crucea care se desfăcea şi 
de închidea: cifra doi în mişcare. Am alăturat în mintea mea 
cele două semne şi m-am străduit să caut semnificaţiile 
unuia prin celălalt. Şi mi-am amintit cum şi-a desfăcut 
braţele, ca o uşurare şi apoi chinul cu care şi le-a 
împreunat. Prin urmare, mi-am zis, gestul nu poate fi 
interpretat decât în întregul lui. Chinul cu care şi-a strâns 
braţele era o componentă a semnului. Putea să moară 
liniştit, fără să se mai chinuiască. Dar murind altfel, mi-am 
zis, nu mi-ar fi destăinuit tot semnul. Aşa am descoperit 
ideea operaţiei duble. Desfacerea braţelor în formă de 
cruce: doi este egal cu unu plus unu. Revenirea braţelor la 
poziţia dinainte: unu plus unu fac doi... Semnul lăsat 
conţinea ambele operaţii: desfacerea şi refacerea cifrei doi. 
Numai interpretând perfect semnul puteam să descopăr 
marea lui taină. Din fericire ştiam care este taina lui. Şi mai 
aflasem, după doi ani de chinuri, o idee, ideea unei operaţii 
complete, cu dublu sens. 

— Simt eu ceva, dar nu înţeleg prea bine... Ţi-am spus că 
doar dumneata eşti tare în complicaţii. 

— Eu trebuia să simplific totul, nu înţelegi?... Trebuia să 
alătur cele două elemente: taina şi ideea operaţiei duble. 
Ştiam ce conţine taina, dar nu ştiam nici unde este, nici cum 


se poate ajunge la ea... Din semnul lui, din întregul 
seninului: cele două arătătoare desfăcute şi apoi 
împreunate, cele două braţe desfăcute şi apoi împreunate, 
reieşea foarte clar că taina nu poate fi alta decât cifra doi 
desfăcută şi refăcută. Braţele separate, arătătoarele 
separate, oare nu spuneau că taina fusese împărţită în două 
locuri? Semnul lăsat nu începea cu această desfacere? 
Revenirea braţelor, revenirea arătătoarelor oare nu spunea 
că taina nu poate exista decât prin împreunarea celor două 
părţi?... M-am gândit la cea mai simplă imagine a unei 
taine, potrivită pentru o asemenea interpretare: o casă de 
fier cu două chei. Dându-se fiecare cheie altei persoane, 
fără ca să ştie una de alta, fără ca să ştie vreuna unde se 
află casa de fier, poate chiar fără să ştie că obiectul din 
mâna ei este o cheie, poate chiar fără să ştie că există o 
casă de fier, oare în felul acesta taina nu se păstrează cel 
mai bine?... Revenirea braţelor şi a arătătoarelor nu 
însemna altceva decât regăsirea celor două chei cu care se 
putea deschide taina... Era foarte clar pentru mine. Atacul 
morţii îl obligase, pentru a nu se pierde taina şi pentru a nu 
ajunge în mâini străine, s-o desfacă în două părţi, ca pe o 
legătură de chei de la o casă de bani. O cheie într-o parte, o 
cheie în altă parte. Taina va fi a celui care va găsi cheile şi 
unui singur om i-a spus, prin testament, că taina nu poate fi 
descoperită decât cu ajutorul a două chei: mie. Izbutisem să 
dezleg testamentul, sensul lui cel mai adânc. Îmi mai 
rămânea să descopăr ce trebuie să înţeleg prin cele două 
chei... Prin cele două arătătoare, prin cele două braţe... Şi 
cum pot să dau peste ele... Pentru asta mi-au trebuit 
douăzeci de ani... 

Câteva minute, încâlcitele tuburi acustice ale fotoliilor nu 
mai aduseră nici o şoaptă la urechile celor doi cireşari. 
Tăcerea ciudată şi apăsătoare din zona celor două fotolii fu 
tulburată de o voce de tablă: 

— Cabana Izvoarele, vă rog! 


— Du-te! Spuse vocea care-i umpluse de emoţii pe cei doi 
cireşari. Trebuie să-i obligi pe cei trei să coboare. Mâine la 
prânz să fie aici. Vii sau morţi! Hai! 

Unul din fotolii scârţâi, apoi şi al doilea. Dan şi Ionel nu se 
clintiră de la locurile lor. Se prefăceau adormiţi. Nu 
îndrăzniră să deschidă ochii nici când un al şaselea simţ le 
spuse că sunt observați de cineva. Aşteptau să le cadă 
tavanul în cap. Când deschiseră ochii şi priviră hoţeşte 
printre fotolii văzură doi coloşi părăsind o cabină telefonică, 
apoi îndreptându-se agale spre scara hotelului. 

Era o oră de seară şi jumătate. Era deci o oră de întâlnire, 
undeva în holul unui etaj, în preajma unor plante exotice. 
Prima sosi Atena. Aşa îşi închipui ea. Dar nici n-apucă să se 
rezeme de pervazul ferestrei, că simţi două mâini calde 
acoperindu-i ochii şi o răsuflare fierbinte în ceafă. Se lăsă 
cuprinsă de ameţeală, o clipă numai, apoi îndepărtă cu 
gingăşie palmele străine de pe ochii aproape înlăcrimaţi. 

— M-ai speriat... Bolborosi ea. Ştiam că eşti tu, dar tot m- 
am speriat. I-ai găsit pe ceilalţi? 

— Nicăieri! Nici urmă din ei. Până şi-n pod am căutat. 
Probabil să s-au întors la cabană... Şi probabil că ne 
aşteaptă... Tot mai crezi că Tic ne-a trimis mesajul? 

— Nu cred... Cochetă Atena un moment. Ştiu! Aceeaşi 
cerneală, o mulţime de litere care se aseamănă... 

— Şi crezi că asta ajunge? O aţâţă Tiberiu. 

— Dacă mă laşi să termin... Mai este şi stilul biletului. Tu 
nu simţi stilul lui Tic?... Trei semnale de cucuvea... Şi pe 
urmă... Greşeala lui. Nu poate să fie decât greşeala lui Tic! 
Aşteptaţi semnalul meu! 

— Şi eu aş fi scris aşa! Îi luă apărarea Tiberiu. Tu cum ai fi 
scris? 

— Eu? Cred c-aş fi scris cam aşa: „Veniţi urgent la Poieniţa 
şi aşteptaţi acest semnal: trei ţipete de cucuvea...”. 

— Şi eu aş fi scris aşa! Râse Tiberiu. Dar tot mi-e frică. Tot 
mă gândesc că biletul vine de la Dan şi de la Ionel. Şi ne 
aşteaptă, săracii... Tu i-ai găsit pe ceilalţi? 


— S-au strecurat pe furiş în sala de festivități. Mai întâi 
fetele şi după câteva minute: Ursu, Victor şi... Tic. 

— De unde-au apărut? Fluieră Tiberiu. Fiuuuu! l-ai pierdut 
în sală sau le-ai reperat ascunzişul? 

— Numai să fi rămas acolo unde i-am lăsat, răspunse 
Atena, în dreptul celei de-a treia ferestre, chiar lângă 
perete. Tic stă ascuns după draperie... 

Trăsnetul luase forma lui Alexandru. Şi imediat izbucni al 
doilea: Costin. 

— Trădătoare infamă! Se repezi azurul spre fata de lângă 
flori. O să te pun să-mi dai schiurile cu ceară şi să-mi faci 
bocancii. Marş, mizerabilo! 

Atena porni cu paşi înceţi, dar când ajunse în dreptul lui 
Alexandru se opri şi-l plesni pe obraz cu toată puterea: 

— Să-ţi fie ruşine! Nu se vorbeşte aşa cu fetele... 

Costin nici nu apucase să scoată o vorba. Se retrase cu 
spatele împins numai de privirile lui Tiberiu: 

— Ce? Începu el să se bâlbâie. Tu crezi că eu sunt ca 
idiotul ăla?... Am venit să văd ce mai faci... Să. Să. 

— Dacă nu mi-ar fi milă de tine, hahaleră! Laşule! Îi şuieră 
Tiberiu la ureche. Ce te-aş mai pocni. Fugi! 

Şi Costin fugi, adică se urni din loc, cu Alexandru pe 
urmele lui. Niciunul nu radia de bucurie. Păreau amândoi 
degeraţi. Dar nici suferinţa, nici durerea nu izbutea să-i 
împace. 

Tiberiu o găsi pe Atena în sala de festivități, nu departe de 
locul în care se aflau cireşarii. Era foarte tristă, întunecată 
la faţă, aproape plângea sau poate plânsese până atunci. 

— Îmi pare groaznic de rău, se scuză ea. Dacă n-ai fi fost 
tu acolo, poate că nici nu l-aş fi luat în seamă... 

— Ai fost superbă! Se entuziasmă Tiberiu. Dac-ai şti ce 
frumoasă ai fost după ce l-ai pocnit! [i se înroşise faţa şi... 

— Ssssst! Îi ceru Atena ducându-şi mâna spre buzele lui. 
Uite-i şi pe ceilalţi: Dan şi Ionel... 

Cireşarii erau din nou împreună. Unii pe scaune, alţii 
rezemaţi de perete, Tic ascuns de draperie. 


Atena nu mai putea să reziste imboldului. Îi făcu un semn 
cu ochiul lui Tiberiu, apoi se strecură printre scaune spre 
locul unde se aflau cireşarii. Ochise un scaun liber lângă 
Maria. 

— E liber? Întrebă ea înainte de a se aşeza. 

Maria ridică din umeri, în semn că nu dispune ea de locul 
care i se cere. Nici nu se uită prea bine la fata care se aşeză 
lângă ea. De după draperie, Tic se grăbi să dea semnal de 
alarmă, prin telefonul fără fir: 

— Iscoada! S-a aşezat lângă Maria. Aia cu ochii mari. 

Semnalul se opri la Dan, sau mai bine zis se întoarse de la 
Dan spre Tic, sub formă de întrebare: 

— Aia cu ochii frumoşi? 

Şi fără să mai aştepte confirmarea mezinului, Dan făcu un 
mic slalom printre scaune pentru a ajunge viu şi nevătămat 
chiar lângă Atena cea cu ochii mari şi frumoşi. 

— Dacă-mi permiteţi... Luă Dan atitudine de recomandare. 
Şi dacă nu vă supăraţi: Eu! 

— Ce coincidenţă! Îi răspunse Atena. La fel. 

Încolţit de un mic gând de răzbunare împotriva lumii, Dan 
şi-o alese ca victimă pe Maria. O trezi dintr-un vis 
neliniştitor, apoi făcu recomandările de rigoare: 

— Tu!... Ea...! 

— Cred că eşti de prisos... Îi zâmbi curtenitor Maria. Apoi 
adresându-se Atenei: Dacă nu mă înşel, dumneata umbli pe 
urmele noastre... În ambele sensuri... 

Complimentul neaşteptat o îmbujoră pe Atena: 

— Ar trebui să-ţi mulţumesc, dar... Încă mi-e teamă de 
farse şi ironii. N-ar fi mai bine să amânăm pe mâine... 

— Noi îţi mulţumim chiar acum... În clipa asta, pentru 
multe, dar mai ales pentru discreţie... 

— Eu v-am mulţumit de mult, mărturisi emoţionată Atena. 
M-am temut atât de tare de clipa asta... Bine că a trecut cu 
bine! 

— Te-ai înscris la concurs? Întrebă Maria. 


— M-am înscris... Şi voiam să vă spun că se pregătesc 
nişte... Nişte şmecherii regulamentare... 

— Am aflat prin propriile noastre mijloace. Dar simt nevoia 
să-ţi mulţumesc a doua oară. 

În clipa aceea începu să bâzâie megafonul. Apoi o voce se 
grăbi să anunţe că, din cauza timpului nefavorabil, 
concursul va începe la opt dimineaţă şi se va desfăşura pe 
cele două pârtii de antrenament. Sala se umplu de râsete şi 
urlete. Prea era cu ochi şi cu sprâncene ultima farsă. 

CAPITOLUL III. 

Fusese noapte rea, mai ales pentru băieţi. Dan şi Ionel, ca 
nişte benzi de magnetofon, povestiseră până la ultimul 
amănunt convorbirea misterioasă surprinsă în fotoliile cu 
conducte acustice. Se întrecură amândoi în fidelitate şi se 
completaseră de minune. Toţi rămăseseră impresionați, 
tulburaţi, uluiţi şi erau gata să se repeadă în comentarii şi 
supoziţii interminabile, care i-ar fi ţinut treji până la ziuă, 
dacă Victor şi Lucia n-ar fi trecut la o contraofensivă atât de 
fermă, că abia în pat căpătaseră glas primele izbucniri de 
protest. Numai că la orizontală şi în pijama orice act de 
vitejie devine caricatură. Exact la miezul nopţii se stinsese 
lumina. Liniştea se lăsase ca o lege dar somnul, ca orice 
lucru personal, nu putea fi impus. La început fusese respins. 
Mai târziu refuzase el să vină. Şi astfel, noaptea se 
transformase în ceva sălciu şi nedefinit: trezie, moţăială, 
veghe, vis, coşmar. Băieţii se zvârcoleau în pat ca nişte 
bolovani în friguri: gemeau, icneau, şuierau sau se ridicau 
în capul oaselor ca să se încredinţeze că sunt undeva 
împreună, sub un acoperiş cald. Până şi Ursu se trezi de 
câteva ori împuns şi zgâriat de vise rele. Fetele, în schimb, 
adormiseră foarte repede. Lucia numărând oi şi fluturi, mai 
ales fluturi neastâmpăraţi: era metoda ei personală şi 
nemărturisită de a se împotrivi insomniei fugind după 
fluturi; Maria oscilând cu gândurile şi senzațiile între cele 
două forţe: concursul, cu fiorii lui de gheaţă şi taina 
coloşilor, cu un roi de ace înroşite. În clipa când cele două 


forţe începuseră lupta pentru a o cuceri, Maria adormise. 
Lucia încă mai fugea după nişte fluturi mari din care 
picurau tot felul de culori. 

La ora şase fix sunase deşteptătorul şi zbârnâitul lui 
îndărătnic nu mai stârnise ca altă dată proteste şi 
ameninţări. lar la şase şi jumătate toţi cireşarii erau jos, în 
sufragerie, în jurul unui ceainic uriaş care înălța jerbe de 
aburi spre tavan. 

Cabanierul ţopăia pe o circumferință invizibilă, dar foarte 
precisă, făcea fel de fel de propuneri culinare şi fiecare 
suna ca o pledoarie pentru alimentul suveran: varza şi mai 
ales zâmbea şi lăuda ca un fotograf de bâlci înfăţişarea 
fiecărui cireşar. 

— Vai, ce bine vă stă cu nasul aşa... Îi dădea el târcoale lui 
Tic. Şi dumneavoastră, cu părul ăsta negru şi cu codiţele 
lângă ureche... 

— Şi dumneavoastră vă stă foarte bine cu părul rar... ÎL luă 
Dan în primire. Probabil l-aţi aranjat special... 

Instinctiv, cabanierul îşi duse mâna la creştet, exact acolo 
unde nu avea nici un fir de păr. 

— Dacă aveţi nevoie de un leac pentru... Căderea absolută 
a părului, îşi continuă Dan ofensiva, pot să vă dau adresa 
unui frizer din oraşul nostru... Un leac garantat... 

Cabanierul simţea că începe să fie luat peste picior, dar 
Ionel nu-l lăsă să se dezmeticească de tot: 

— V-au mai sosit clienţi în timpul nopţii?... Parcă am auzit 
zgomote... Sau alţii s-au dovedit mai vrednici decât noi? 

— Aţi auzit zgomote?! Se miră cabanierul. Şi eu am auzit, 
dar mi s-a părut că vin de la dumneavoastră... Clienţi n-au 
venit, dar de plecat vor pleca... 

— Mi-e teamă că o să rămâneţi singur... Încercă Ionel o 
nouă manevră. A intervenit ceva în programul nostru... 

— Plecaţi şi dumneavoastră? Întrebă cabanierul cu o voce 
în care accentul de tristeţe nu era deloc prefăcut. Am 
crezut că rămâneţi până la sfârşitul vacanței... Chiar mă 
gândeam să îmbogăţesc lista de... 


— Mai pleacă şi alţi clienţi? Îl întrerupse repede Dan, 
speriat că vorbele cabanierului vor împrăştia miros de 
varză. 

— Ce pot să vă spun?... Mai bine nu ştiu... Dar de clienţi 
nu ducem niciodată lipsă. Cel puţin de trei ori pe zi mi se 
telefonează de jos şi mereu aceeaşi întrebare: mai sunt 
locuri libere?... Cu dumneavoastră, ca să fiu sincer, îmi 
placea. Şi veselie şi linişte... Şi apoi vă plăcea şi 
dumneavoastră bucătăria. Alţii strâmbă din nas când aud 
de varză... 

— Nu, nu! Se apără Tic. Eu am nasul aşa din naştere... 

— Ştiu, cum să nu ştiu... Mă obişnuisem şi cu glumele 
dumneavoastră. Unii clienţi, în loc să glumească... 

Dar cabanierul tăcut brusc, parcă fără motiv. După o clipă 
auziră şi cireşarii zgomotul unor paşi care coborau spre 
sufragerie. Paşi grei, bolovănoşi. 

Când uşa sufrageriei se deschise, cabanierul ridică vocea, 
anume ca să fie auzit de cei care intrau: 

— Sigur, sigur, spre seară o să se burzuluiască vremea. 
Poate chiar mai devreme. Sunt semne de vijelie şi ninsoare. 
Aaaaa! Bună dimineaţa! 

Cei doi coloşi, echipați ca pentru plecare, mormăiră un 
salut nedefinit, fără adresă şi se îndreptară spre masa din 
firidă. Cabanierul ţopăia în urma lor, iar cireşarii îi priveau 
pe furiş şi cu schimbul, ca să nu atragă atenţia. Cel mai înalt 
ceru ceai, caşcaval, unt şi două coniacuri mari, iar când 
cabanierul aduse coniacurile, îi mai comandă şi cinci 
pachete de ţigări „Carpaţi”. Celălalt încuviinţa mereu din 
cap, iar din când în când îşi umfla pieptul şi răsufla apoi 
zgomotos, şuierător, parcă făcea exerciţii de respiraţie. 

— E timpul! Anunţă Ursu. Nu-i nici o pagubă dacă 
ajungem sus cu zece minute mai devreme. Dimpotrivă... 

— Să n-ajungem cu două, trei ore mai devreme, spuse 
Dan. Sau chiar cu vreo şase... Dacă se ţine concursul după 
masă... 


Tic se mulţumi doar să-l strâmbe. Avea alte preocupări. Îl 
urmărea pe Ursu, care tocmai deschidea uşa spre scara 
interioară şi-i raporta înălţimea şi lăţimea la anumite 
puncte de reper, luate atunci când pătrunseseră coloşii în 
sufragerie. Rezultatul calculelor sale tainice îl făcu să 
clipească uimit din ochi. Când Ursu se întoarse şi porniră 
toţi spre ieşire, 'Tic se lipi de el pentru a-i spune în şoaptă: 

— Zău, Ursule, pe cuvântul meu că eşti aproape cât ei de 
înalt. Nici două degete diferenţă, două degete de-ale mele. 
Oare de ce par atât de uriaşi? 

În loc să-i răspundă, Ursu îl împinse afară şi întunericul 
nesigur i se păru ciudat de cald şi de prietenos. 

Cabanierul privea de la fereastra sufrageriei îndepărtarea 
şirului indian şi parcă un zâmbet începea să se deschidă pe 
faţa lui, fără să-şi dea seama, fără să şi-l comande. Dar un 
şuierat sec şi fără ecou îl făcu să tresară şi când întoarse 
capul spre firidă văzu aceeaşi mişcare autoritară şi 
indiferentă care chema şi înspăimânta în acelaşi timp. 

— Ce e cu tinerii ăştia? Întrebă Liviu Iordan. 

— În vacanţă, la concursul de schi... Răspunse cabanierul. 
Ori ei, ori alţii, acelaşi lucru. 

— Nu ţi s-au părut cam curioşi, cam inoportuni?... Cine se 
face că nu te vede, înseamnă că te priveşte pe furiş şi cine 
te priveşte pe furiş, vrea sau ştie ceva... Sau vrea să ştie 
ceva... 

Cabanierul ridică neputincios din umeri: 

— Eu nu-s obişnuit cu calcule din astea. Eu cred că-s nişte 
tineri... Şi tinerii, dacă te-ai lua după gesturile şi vorbele 
lor, pot să te încurce mai rău decât artiştii. 

Liviu Iordan se încruntă un moment. Părea în cumpănă, 
sau era nemulţumit de ceva. Dar nu uită să facă un semn 
spre Ion Petric, un semn care aducea cu cale liberă. 
Luciosul parcă atâta aştepta. Îl măsură pe cabanier ca un 
tăietor de lemne care-şi potriveşte butucul: 

— Parcă unul din ei era beteag... Ceva la picior. Mi se pare 
un buboi. Cum de nu mai şchioapătă? 


— Cine să şchiopăteze? Holbă ochii cabanierul. Beteag? 
Când asta?... Aa!... Îmi cam închipui cu ce s-a întâmplat... 
Se ţin mereu de glume şi de pariuri şi pesemne c-au vrut 
să-şi bată joc de cineva... 

— De ce tocmai cu buboiul? Întrebă Liviu Iordan. 

Veselia cabanierului era prea sinceră: 

— Au încercat şi cu dumneavoastră să facă glume? Râse el. 
Pe mine mă prind întotdeauna cu câte ceva. Şi adineauri m- 
au atins cu o aluzie la chelie. Sunt grozavi de isteţi. Şi dacă 
ai norocul să-i auzi cum se înţeapă între ei, zău că-ţi vine să- 
i ţii pe gratis... Straşnici băieţi! 

— Mie nu-mi plac deloc coincidenţele, spuse Liviu Iordan, 
întotdeauna le suspectez şi le controlez, în special. Dar nu 
cu dumneata vorbesc... 

Cabanierul încercă să se retragă. Simţea în aer nişte 
valuri vagi de ameninţare. Ion Petric îl opri însă cu un 
şuierat rău, care-l lovi ca o iuşcă peste ceafă. Dar tot Iordan 
îi vorbi: 

— Îţi mai aminteşti unde-ai găsit portofelul? Dar vreau un 
răspuns sigur, nu bâlbâieli. Ca să fie foarte clar! 

— V-am spus şi aseară... Sub tejghea, într-o ladă cu sticle 
de bere... Între sticlele goale... 

— Noi n-am băut bere! Îl ameninţă Iordan cu degetul. Nici 
n-am umblat sub tejghea, nici în ladă, nici printre sticle. 
Cum a ajuns portofelul acolo? 

Întrebarea era ascuţită, sfredelitoare. Fruntea 
cabanierului se umplea cu broboane de sudoare, iar mâinile 
parcă aveau nevoie de un sprijin: 

— Dacă vă lipseşte ceva... Bani sau altceva... Nu ştiu... Nu 
ştiu ce să vă spun?... N-am nici o vină... 

Petric se ridică în picioare, lent, ca într-un film cu 
încetinitorul, îşi lipi mâinile de şolduri, apoi se întoarse spre 
cabanier. Şuieratul scurt şi neaşteptat îl lovi pe cabanier ca 
un proiectil. Iar din partea cealaltă se auzi vocea lui Iordan: 

— Cum a ajuns portofelul sub tejghea? 


Cabanierul se apără instinctiv, cu mâinile şi făcu un pas 
înapoi. Dârdâia din toate încheieturile: 

— Vă jur că n-am luat nimic... Vă jur că nici nu l-am 
deschis... Vă jur că nici n-am citit hârtiile care se vedeau 
prin geamurile alea de cauciuc... 

— Unde l-ai găsit, domnule? Întrebă Liviu Iordan cu un ton 
mai potolit în voce. 

— L-am găsit aici... În firidă... Chiar sub masa la care staţi 
acum... Vă jur!... L-am pus într-un şervet... Şi când au sărit 
clienţii pe mine... Ştiţi? Au venit nişte beţivi din oraş... Când 
au sărit pe mine, m-am gândit să-l pun la loc sigur, în 
sertar... Şi nu mai ştiu ce s-a întâmplat... Probabil că am 
încurcat şervetele. L-am încuiat pe cel în care era lista de 
mâncăruri... lar portofelul? Probabil că l-am scăpat în ladă. 
Vă jur! 

— Şi nu puteai să spui asta de la început? Îl apostrofă, cu 
un început de înţelegere, Iordan. De ce atâtea ocolişuri? N- 
ai simţit că nu-ţi merge cu noi?... Dacă vrei, pot să-ţi spun şi 
de ce l-ai pus în şervet şi nu în buzunar. Fiindcă te-a năpădit 
sudoarea când l-ai găsit şi fiindcă te-ai pomenit cu şervetul 
într-o mână şi cu portofelul în alta, când au năvălit clienţii... 
Dar dacă am lăsat dinadins portofelul aici, ca să te 
încercăm? 

— Dacă-i aşa, nu. Mai am nici o teamă! Răspunse cu 
însufleţire cabanierul. Nu se poate să nu fi pus 
dumneavoastră un semn după care să vedeţi dacă a umblat 
cineva în portofel... 

Ion Petric se aşeză înapoi pe scaun, sub privirile parcă 
recunoscătoare ale cabanierului. Dar verdictul pe care 
acesta îl aştepta veni tot de la Liviu Iordan: 

— Asta a fost salvarea dumitale... Şi norocul dumitale: că l- 
ai găsit şi că ţi-ai frânat curiozitatea... Din păcate, 
coincidenţa rămâne, dar nu văd ce amestec ai dumneata... 

— Absolut niciunul! Se grăbi cabanierul. Nici nu ştiu 
despre ce este vorba... Eu pot să mă dau la o parte... 


Arătătorul lui Petric nu era însă de acord cu retragerea 
cabanierului. Privirile acestuia urmăreau cu spaimă 
mişcările de negaţie pe care arătătorul colosului le făcea 
întruna. 

— Mai încet... Părea că-l sfătuieşte Petric... O să-ţi spunem 
noi când trebuie să te dai la o parte... 

— Dacă n-ar fi coincidenţa asta! Se revoltă încă o dată 
Liviu Iordan, apoi se uită fix în ochii cabanierului: A întrebat 
cineva de noi? Oricine-ar fi fost: bătrân, copil, militar... 
Oricum s-ar fi interesat: pe faţă, pe furiş, oficial... E clară 
întrebarea? 

— E foarte clară!... Dar nu s-a interesat absolut nimeni. 
Nici măcar registrul nu mi l-a cerut nimeni... Dar tot nu v-ar 
fi găsit în el. Încă nu... 

— Şi nici nu trebuie să ne găsească! Sună tăios glasul lui 
Iordan. Asta e una!... A doua: lar dumneata trebuie să uiţi! 
Absolut totul. Şi vizita noastră aici şi, mai ales, ceea ce am 
discutat. Vreau să fie totul clar! Înţelegi!... Peste tot ce s-a 
întâmplat trebuie pus cruce, înţelegi? Ori pui dumneata 
singur cruce... Ori punem noi. Asta-i tot! 

— Pun eu... Răspunse cabanierul, făcându-şi cruce. 

Sus, pe platoul de lansare, jalea lumii strălucea 
nevinovată, sub cel mai frumos soare şi pe cea mai 
frumoasă zăpadă care aşteptaseră vreodată un concurs de 
schi. Era aproape opt, dar nici jumătate din concurenţii 
înscrişi nu apăruseră pe platou. Ceea ce însemna că mai 
mult de jumătate plecase, dis-de-dimineaţă, spre oraş sau 
spre alte atracţii. De-aici venea toată jalea. Buletinele şi 
alarmele meteorologice erau nemiloase: vremea se va 
schimba brusc, temperatura va cobori vertiginos, vor 
izbucni vijelii şi viscole de durată. Abia peste vreo două 
săptămâni se prevedea îmbunătăţirea vremii. Concursul, nu 
putea fi amânat! 

Instructorii şi antrenorii erau în derută, se agitau întruna 
şi blestemau de mama focului necunoscutul sau 
necunoscuta care inaugurase „zodia farselor”. 


— Noi n-avem nici o vină, spuse unul dintre oficiali. Am 
anunţat, ne-am făcut datoria. La urma urmei, concursul nu 
e obligatoriu. Se înscrie cine vrea şi participă cine vrea. 

— Ştiu, ştiu... Răspunse altul, care părea şi mai oficial. Dar 
mi-e teamă că se vor pierde cine ştie ce talente... 

— Să nu se piardă mai multe dacă nu-l ţinem... Sună ca un 
avertisment vocea primului. Începătorii sunt începători... 
Iar avansaţii, după cât i-am observat, se vor mărgini la 
acelaşi vechi duel: azurii sau galbenii? 

— Şi dacă nici ăştia n-au venit? Se sperie şeful oficialilor. 
Ratăm tot concursul... 

— N-au venit... Intră un instructor în vorbă. Dar vin chiar 
acum... Şie opt fără zece... 

Primul oficial părea înconjurat de un nimb, atâta strălucire 
apăru deodată pe faţa lui. 

— Gata! Hotări el. La opt fix începem concursul!... Pe 
cuvântul meu că mi se făcuse frică. Credeam că au căzut şi 
ei victimă farsei... Pssst!... Ce spectacol ne aşteaptă! Ca la 
Cortina, între austrieci şi francezi... Bravo! 

Veselia primului îi molipsi şi pe ceilalţi oficiali şi se 
transformă iute în zel şi mişcare. În mai puţin de douăzeci 
de minute, tabelele concurenţilor, în ordinea lansării, erau 
în mâinile cronometrorilor. La opt şi zece, steagul arbitrului 
dădu primul semnal de lansare: un albastru oarecare. Îşi 
începu coborârea ca un bolid, îngheţând de spaimă şi pe 
albaştri şi pe azuri, dar nu reuşi să şi-o încetinească la 
primele porţi, sau poate că nu le mai văzu, aşa că trecu de-a 
dreptul, reîntâlnindu-se cu pârtia abia după câteva 
rostogoliri, de altfel destul de reuşite, după cum le 
categorisi imediat unul din cei mai vioi spectatori: Dan. 

Coborârile se succedau cu regularitate, din minut în 
minut, timpii realizaţi de fiecare concurent erau controlaţi 
cu cea mai mare străşnicie şi apoi înscrişi în tabele, dar şi 
sus, pe platoul de lansare şi de-a lungul pârtiei se mai 
întâmplau mici răzmeriţe sau, dimpotrivă, mici 


aranjamente, care, altădată, poate că ar fi rămas uitate şi 
necunoscute... 

Încă înainte de începerea concursului, Atena îl auzise pe 
Alexandru felicitându-şi, cam în şoaptă, echipa: 

— Aţi fost la înălţime aseară! Bravo!... Aţi văzut că s-a 
întâmplat cum am spus eu? S-a prins grozav, nu? 

— Aproape... Îndrăznise secundul lui. Ăia au venit în păr, 
mortăciunile... Tu ziceai c-or să coboare în oraş... 

— Cu-atât mai bine! Se înfuriase şeful azurilor. O să-i 
batem de-o să-i stâlcim... 

— Oare necunoscuţii s-au prins? Se auzise vocea timidă a 
unei fete. 

— Nu s-au prins! Răspunsese Atena în locul lui Alexandru. 
Şi sunteţi nişte mişei şi nişte nemernici! Nu vreau să mai 
am de-a face cu voi. Asta-i! 

Abia atunci descoperise Alexandru că Atena era îmbrăcată 
în costum albastru! Era gata să se repeadă la ea... Dar o 
amintire de jar îi zvâcni în obraz şi-l ţintui locului. 

— Tu ce cauţi aici, printre noi? Se mulţumise el să întrebe. 
Du-te la ăilalţi, sau unde vrei, sau unde-ţi place! 

— Te-ai trezit cam târziu... Îi făcuse ea o reverență 
zeflemitoare, pentru a i se vedea şi mai bine uniforma 
albastră. 

Şi în grupul galbenilor se petrecea o scenă asemănătoare. 
„Mortăciunile” clipeau vesele din ochi şi se lăudau pentru 
marea lor ispravă: alungarea concurenţilor. 

— Noi i-am lichidat! Se bătea Costin în piept. De la noia 
plecat zvonul că grăbirea concursului e o farsă! 

— Doamne, dar cretini mai sunteţi! Le răspunsese Tiberiu. 
Ştiţi de cine aţi scăpat. De cei care au venit aici pentru 
distracţii, nu pentru concurs. Schiorii urcau oricum la 
antrenament, ca în fiecare dimineaţă. În loc să ieşiţi pe locul 
doi din cincizeci de concurenţi... O să ieşiţi pe locul trei din 
douăzeci de concurenţi... 

— Cine, mă rog, o să iasă pe locul întâi? Se zbârlise Costin. 
Alexandru? 


— Nu Alexandru, îl liniştise Tiberiu. Eu! Şi eu, dacă vă 
uitaţi mai bine la mine, adică la costumul meu, nu mai vreau 
să am de-a face cu voi. Asta-i! 

Aşteptându-se la un asemenea deznodământ, Costin nu 
schiţase nici un gest de protest. Altceva îl râcâia: 

— Şi pe locul doi cine o să iasă, mă rog? Care din ei? 

— Altcineva! Cel pe care nu-l cunoaşteţi... Nici voi şi nici 
ăilalţi. Ba mi-e teamă să nu mă ia şi pe mine... 

— Numărul şase! Răsună vocea starterului, amplificată de 
o pâlnie uriaşă. Numărul şase la start! 

— Aoleu! Îşi aminti Tiberiu. Eu sunt numărul şase! 

Galbenii, azuriii, oficialii, racoleurii, instructorii şi 
concurenţii de toate zilele urmăriră cu sufletul la gură 
coborârea vertiginoasă, de nălucă, a schiorului cu numărul 
şase. 

— Mi-e teamă că s-a dus locul întâi... Îi spuse Costin noului 
secund, un băiat mărunţel, cu aer de mare şmecher. Măcar 
de n-aş pierde locul doi... Ai văzut cum a trecut prin poarta 
aia blestemată?... Acolo-i moartea... 

— Acolo va fi! Îi răspunse secundul. 

Apoi convorbirea dintre şef şi secund continuă câteva clipe 
în şoaptă. De fapt era un monolog. Secundul şoptea, iar 
şeful aproba, clătinând capul. 

— Perfect! Se învioră Costin la sfârşit. Bravo! Cu nătărăul 
ăla de Tiberiu nu m-aş fi înţeles. 

— Să ştii că numai o dată merge... Îl avertiză secundul. 
Dacă nu-mi faci semnul când trebuie şi la cine trebuie, s-a 
ZIS! 

Secundul se grăbi să coboare pe o pârtie lăturalnică, iar 
Costin se apropie de locul startului, mulţumind cerului şi 
pământului că s-a înscris printre ultimii pe tabelul de 
lansare. Se postă lângă starter pentru a urmări zvâcnetul 
fiecărui concurent. Numărul 12 era Alexandru. Zbură ca 
din săgeată, dar Costin nu făcu nici un semn nimănui. Ştia 
că pârtia A era pârtia care-l enerva cel mai mult pe 
Alexandru, pârtia pe care fusese totdeauna învins. Numărul 


13 i se păru un începător cu ifose, numărul 14 un curajos 
fără tehnică, numărul 15 un oarecare, conştient că este un 
oarecare. Numărul 16... Încă înainte de a cădea drapelul de 
start, Costin simţi că e un concurent de rasă. După felul 
cum se oprise la linia de start, după încordarea braţelor, 
după mlădierea corpului. lar când porni... Parcă ar fi zburat 
din arbaletă... Costin ridică imediat ambele braţe. Parcă se 
pregătea pentru start. 

Cireşarii neconcurenţi, adică Ursu, Lucia, Tic, Dan şi Ionel, 
înşiraţi undeva lângă linia de sosire, urmăreau cu sufletul la 
gură coborârea lui Victor. 

— Până acum i-a întrecut pe toţi! Şopti Ionel care îşi 
controla întruna cronometrul. 

— Acum e-acum! Îşi strânse Ursu pumnii. Vine cotitura aia 
sălbatică şi cele două porţi blestemate. 

Victor coti superb, ridicând o trombă uriaşă de zăpadă, 
dar când ajunse la prima dintre cele două porţi blestemate 
îşi pierdu brusc echilibrul şi se prăbuşi pe o coastă... Ba nu! 
În ultima clipă, ca un acrobat pe sârmă, îşi reveni în poziţie 
verticală, cobori mai departe, însă clătinându-se, ca un om 
beat şi tocmai când toţi credeau că va pierde cea de a doua 
poartă, se răsuci şi trecu prin ea, pe la extremă, atingând 
stâlpul cu unul dintre bețe. 

Ionel îşi muşcă buzele după ce-şi privi cronometrul, iar Tic 
se uita la Ursu cerşind parcă o explicaţie. 

— L-a lovit cineva! Îi şopti vlăjganul. L-a lovit cu un 
bulgăre de zăpadă, imediat după cotitură... 

— Imposibil! Încremeni puştiul. La viteza asta?! Nici eu n- 
aş fi fost în stare să-l ochesc. 

— Ssssst! Îşi trădă Ionel neliniştea şi speranţa. 

Într-adevăr, Victor izbutise, printr-un efort miraculos, să-şi 
sporească viteza pe ultima parte a cursei. Se apropia ca o 
furtună de linia de sosire. Ionel apăsă butonul 
cronometrului, dar nu avu curajul să se uite pe cadran. 

— Uită-te tu, Lucia, se rugă el. E după sau înainte de 
şaptezeci şi patru? 


— Oh! Nu se putu stăpâni Lucia. E după... 

Ionel îi smulse cronometrul şi privi câteva clipe parcă fără 
să vadă ceva. Acul se oprise între liniile care reprezentau 
cifrele paisprezece şi cincisprezece, exact la mijloc. Toţi 
ceilalţi cireşari aşteptau sentinţa lui Ionel. 

— A pierdut! Şopti el. Numărul şase abia a depăşit linia. 
lar numărul 12 e mai aproape de cincisprezece decât de 
paisprezece. Câteva sutimi de secundă... 

Victor se feri de felicitări şi de larmă. Îşi înfipse schiurile în 
zăpadă şi se grăbi să se piardă în noianul de uniforme 
albastre. După câteva secunde se apropie, neobservat şi 
necunoscut, de ceilalţi cireşari. 

— Nu ştiu ce mi s-a întâmplat... Spuse el; încă palid şi 
tulburat. Nu pot să-mi închipui. Parcă mi-a plesnit capul. 
Am crezut că m-am prins cu fruntea de un cârlig de fier. 
Dacă nu m-ar fi trăsnit ideea asta idioată, cred c-aş fi evitat 
dezechilibrul. Noroc că nu mi-am dus mâna la cap... 

— Asta te-a salvat! Încuviinţă Ursu. Dacă după mişcarea 
de uimire şi de apărare ar fi urmat alta, de control, n-ar mai 
fi rămas nimic din echilibrul tău... 

— Foarte ciudat!... Reflectă Lucia. Mişcarea a ascultat de 
trup, nu de cap. De obicei, în asemenea momente reacţia e 
spontană şi se subordonează unei singure posibilităţi... Ori 
duci mâna la cap... ori o întorci în aer pentru a-ţi reface 
echilibrul. 

— Nu crezi că te-a lovit cineva? Întrebă Ursu. Eu parcă am 
văzut ceva ca o flacără de zăpadă ridicându-se din capul 
tău. Să mi se fi părut? 

Dan cercetă cu degetele fruntea lui Victor. Rădăcina 
părului, lângă frunte, era umedă. Dar nu erau numai 
urmele umede ale zăpezii. Erau şi urme de sânge. Lucia se 
îngălbeni când văzu petele roşii de pe vârfurile degetelor 
lui Dan. Dar după ce privi cu atenţie rana, se linişti: 

— O julitură... Foarte, foarte superficială. Fir-ar să fie! Din 
cauza ei... 


Oare cât de emoţionată şi de întristată era fata dacă nu-şi 
mai putea controla cuvintele! 

Tic, în schimb, îşi lovea întruna pumnii şi toată fiinţa lui 
ducea un dialog cumplit, între da şi nu, sau pentru da şi nu. 
N-avea curajul să ceară părerea celorlalţi, până ce Victor, 
îngrijorat, îl întrebă ce i s-a întâmplat. 

— Nu ştiu... Răspunse Tic. Adică, nu pot să cred. Eu n-aş fi 
fost în stare să te lovesc. La viteza asta, trebuie să fii 
nemaipomenit ca să ţinteşti drept în cap... 

Victor nu-şi putu stăpâni zâmbetul: 

— Exagerezi, Ticuşor. Nu zic că nu trebuie să fii un fel de 
campion, dar dacă te împinge ceva: o dorinţă, o necesitate, 
ceva foarte cotropitor, nimereşti de la prima lovitură... Şi în 
mod sigur de la a doua!... Ştii tu! Acolo sunt nişte curbe 
aparte, ca un fel de opt şi dacă se ascunde cineva în centru, 
că sunt destui bolovani, are răgaz pentru două, trei 
trageri... De unde ştiu eu că nu m-a ţintit a doua oară, 
poate chiar a treia oarăâ...? 

— Eu cred că te-a lovit a treia oară... Spuse Tic cu o voce 
care dovedea că-i venise inima la loc şi că se liniştise. Oare 
cine-o fi? 

Era tocmai ceea ce urmărise Victor, care după atâtea 
necazuri nu voia să-i facă inimă rea şi neîntrecutului 
campion la ochitul cu mâna sau cu praştia. 

— Lasă, Ticuşor, că ne răzbunăm cu Maria. Ea o să ne 
salveze onoarea... Adică, în ea e toată speranţa noastră... 

— Aiurea... Făcu Tic un gest de neîncredere şi. de 
indiferenţă... Nesuferita aia... Nici nu mă interesează. 
Brrrr! S-a înscris ultima şi ultima o să iasă... Idioata! 

— Cred că ultimul e cel mai avantajat, Ticuşor, încercă 
Ursu să-l îmbuneze. Îi vede pe toţi coborând şi simte... Cum 
să-ţi spun eu? Simte cu sângele, cu... Un fel de fluid dacă 
poate şi cum poate să-i întreacă... 

— Aiurea! Deveni bănuitor puştiul. Zici tu aşa... De fapt, 
nici nu-mi pasă că s-a înscris ultima. Trebuia să se uite pe 


tabel ca să vadă că sunt numai treisprezece concurente. Nu 
s-a uitat, treaba ei! Nu-mi pasă deloc... Na! 

— Ssssst! Se auzi iarăşi protestul lui Ionel. Mi se pare că 
numărul ăsta, nouăsprezece, vrea să-i facă praf pe toţi... 

Numărul nouăsprezece era Costin. Cobora nebuneşte şi 
trecea printre porţi cu o iscusinţă uluitoare. Când ajunse la 
curba blestemată, Ionel îşi privi cronometrul: 

— Formidabil! Exact acelaşi timp ca Victor! Mi se pare că-l 
va întrece şi pe şase... 

Cele două porţi rele îl obligară să-şi micşoreze viteza. Dar 
imediat ce scăpă de primejdie zvâcni iarăşi ca o săgeată. 
Mai avea o poartă de trecut şi o străbătu prin mijloc, cu o 
iuţeală ameţitoare. Zbura. Şi nimeni nu înţelese de ce unul 
din schiuri îi sare din picior şi după o clipă şi celălalt. Fostul 
schior se prefăcu într-un covrig, din fericire, care nu-şi opri 
rostogolirea decât la cinci metri la linia de sosire. Printre 
cei care-i săriră în ajutor era şi eternul său rival, Alexandru, 
care, numai cu un minut mai înainte, fusese pe cale să-şi 
gâtuie secundul pentru că nu meşterise cum trebuie 
schiurile lui Costin. Îl ajută să se ridice din zăpadă şi să-şi 
târască trupul într-un loc ferit. 

— Păcat! Spuse Alexandru. Dacă nu ţi-ar fi sărit schiurile, 
ai fi ieşit pe locul trei... Hai să ne împăcăm! Suntem doi 
învinşi glorioşi şi cinstiţi... 

— Cine a câştigat? Se interesă Costin. Tiberiu? 

— EI! Şi pe locul doi un necunoscut. Nici nu şi-a arătat 
nasul. Un anume Victor şi nu mai ştiu cum... 

— Va să zică Tiberiu... Clocoti Costin. Ne-a scăpat, 
mizerabilul! Vrei s-o laşi şi pe ea să ne scape. 

— Am avut eu grijă... Îl potoli Alexandru. Şi acum dă-mi 
braţul şi hai să ne plimbăm ca doi adversari care se 
respectă. Ar fi bine să-i dăm târcoale ăluia cu ţugui pe 
şapcă, de lângă oficiali. Mi-a şoptit cineva că e de la un 
Ziar... 

Dar individul cu ţugui pe şapcă nici nu-i luă în seamă. Îl 
căuta ca un copoi neantrenat pe concurentul cu numărul 


şaisprezece. Negăsindu-l nicăieri, se întoarse lângă oficiali. 
Exact în momentul când se dădea startul primei 
concurente. 

Cireşarii îşi reluaseră locurile vechi din preajma liniei de 
sosire. Erau numai cinci acolo, pentru că al şaselea, Tic, se 
îndeletnicea cu alte preocupări: privea peisajul, bineînţeles 
în partea opusă pârtiei, fredona sau fluiera melodii fără 
noimă, sau pur şi simplu îşi privea vârfurile bocancilor. 

Ursu se apropie de el şi-i făcu un semn discret: 

— Hai, Ticuşor... Chiar dacă te-ai supărat pe ea... Ştii, într- 
un moment ca ăsta trebuie să uiţi, sau măcar să amâni 
supărarea. Toată speranţa noastră... 

— Aiurea! Se încăpăţână cârnul. Trebuia să mă înscriu eu 
la începători şi atunci aţi fi văzut voi... Nu-mi pasă, gata! 
Stai! Stai că vreau să te rog ceva... le rog să nu te superi 
pe mine... Mi s-a întâmplat ceva... O să-ţi spun eu... 

Ursu cam bănuia ce i se întâmplase şi se despărţi de el 
înduioşat. Tic trată cu aceeaşi indiferenţă concursul până ce 
auzi cum se înalţă şi creşte un murmur general de 
admiraţie. Putea să se uite, pentru că nu cobora nesuferita 
de soră-sa. Înregistrase fără greş anunţul starterului: 
concurenta cu numărul nouă. O recunoscu imediat, adică o 
simţi, pentru că nu vedea decât un punct albastru 
alunecând pe zăpadă, ca o rândunică pe un cer de lapte. Nu 
putea fi decât Atena, iscoada, adică fosta iscoadă, prietena 
celui care îl întrecuse pe Victor şi care voia să se lipească de 
cealaltă nesuferită, de soră-sa. Tic nu-şi mai putea opri 
tremurul care-i încerca încheieturile. Atena se apropia de 
linia de sosire. Ca un fulger albastru. Dar parcă voia să se 
oprească la câţiva metri de linie. Pentru că îşi încetini 
mersul brusc, brutal, dând senzaţia opririi. Îşi înfipse însă 
imediat braţele în zăpadă pentru a-şi lua un ultim avânt. Şi 
numai după ce trecu linia îi fugiră schiurile din picioare. 
Întâi dreptul, apoi stângul. 

Undeva, printre spectatori, se auzi o exclamaţie ca un 
țipăt, apoi chiar un țipăt şi bufnituri şi gemete; doi tineri se 


zvârcoleau în zăpadă. Un galben şi un azur. Şi nu se slăbiră 
din încleştare decât în momentul când văzură deasupra lor 
un cap oarecare şi pe cap o şapcă verzuie cu ţugui. 

Ursu trase cu coada ochiului spre Tic. Se anunţase 
numărul treisprezece. Dan chiar voia să se repeadă spre 
cireşarul dizident, dar Victor, la fel de atent ca Ursu, îl opri. 
Parcă simțind că se petrece ceva în spatele lui, Tic întoarse 
capul şi se strâmbă spre locul unde se aflau prietenii lui. 
Nimeni însă nu-i văzu grimasa de dispreţ. Toţi ochii 
urmăreau fantastica alunecare albastră. Se uită şi Tic, cu 
mutra unuia care striveşte o lămâie în gură, cu mutra cu 
care îşi acompania de obicei brrrr-ul să celebru. O clipă, cel 
mult două, după care cel mai curios băiat din lume reveni la 
atitudinea dinainte, de superioară nepăsare... Până ce auzi 
un murmur surd, apoi o exclamaţie generală de surpriză, 
apoi ţipătul uluit al lui Ionel: 

— Prima! Optzeci şi patru! 

În clipa aceea, toate legăturile puştiului se făcură pulbere. 
Cu o iuţeală pe care nici n-o visase Maria, în coborârea ei 
de campioană, alergă spre locul unde soră-sa, în genunchi, 
răsuflând ca după un plonjon disperat în apă, aştepta pe 
cineva care să-i spună pe ce planetă a ajuns. Ce s-a 
întâmplat atunci nimeni nu poate şti. Nici chiar Tic. S-a 
împiedicat? S-a prefăcut numai? La împins vreun duşman? 
L-a împins vreun prieten?... Fapt e că s-a pomenit în braţele 
nesuferitei, tremurând ca un neghiob. Dar şi ea tremura... 

Ursu l-a luat repede deoparte nu atât pentru a le da 
celorlalţi putinţa s-o sugrume pe noua campioană, cât mai 
ales pentru a-l scoate dintr-o încurcătură nevinovată şi 
pentru a-i spune aşa, într-o doară: 

— Ia zi, Ticuşorule, fiindcă suntem între noi! N-ar fi fost 
mai uşor pentru tine să fii în locul Mariei? 

Iar Tic spuse dintr-o dată tot adevărul: 

— Aiurea! Ea ar fi suferit şi mai mult... 

Oare ce s-ar fi întâmplat dacă o fată oarecare, subţirică şi 
pistruiată, nu s-ar fi dus la Atena ca s-o întrebe, plină de 


uimire şi mânie: 

— Nu înţeleg de ce te bucuri?... Ai căpiat?... Nu-ţi dai 
seama că ai luat bătaie?... Smintito! 

Era prea mult! Atena se năpusti asupra ei ca un uliu: 

— Tu eşti smintită!... Ştii cine a câştigat concursul? 
Maria!... Maria cireşarilor! 

— Şi dacă Victor n-ar fi fost atacat mişeleşte... 

Era vocea lui Tiberiu, care se stinse prea târziu. Şi 
pistruiata simţi din jena şi spaima care începea să-i 
cuprindă pe cei doi apărători că i se oferise, întâmplător, 
prilejul de a ieşi din anonimat. Dar mai întâi trebuia să 
scape cu viaţă. Şi o luă la goană înainte ca Tiberiu să se 
trezească şi să strige spre Atena: 

— S-o prindem şi s-o închidem undeva... 

Era prea târziu, din păcate. Pistruiata se strecura ca o 
zvârlugă printre siluetele albastre. 

— Mai bine să-i anunţăm pe cireşari! Fuga...! 

Alarma se dădu prin Tic, pe care cei doi îl întâlniră la 
jumătatea drumului. Puştiul deveni într-o clipă detectivul 
fără nas. Maria şi Victor primiră semnalul chiar în 
momentul când numele lor începeau să fie strigate. Maria 
se repezi să-şi potrivească schiurile, dar Victor o opri: 

— Fără schiuri... Adică mai bine cu schiurile pe umeri şi nu 
spre cabană, ci spre platoul de lansare. 

Se înfofoliră la iuţeală şi porniră, cu schiurile pe umeri, 
spre platoul de lansare. Când începu vânătoarea de 
cireşari, cei doi campioni se odihneau undeva, pe nişte 
bolovani, în apropierea porţilor blestemate. De acolo 
pornea o pârtie secundară spre hotel. Făcură un semn de 
rămas bun, apoi se lăsară duşi de alunecuşul pârtiei. 

Jos, vânătoarea era în toi. Strigăte, proteste, mărturii. 
Primul scăpă Tic. Se fofila ca un diavol şi ajunse dincolo, 
printre începători, printre cei de seama lui. Şi ca să se ştie 
sigur scăpat, izbuti să aţâţe curiozitatea unor prichindei şi 
astfel, vreo douăzeci de începători trecură râpa în partea 
cealaltă, în căutarea unui Tic îmbrăcat în trening vişiniu şi 


cu căciulă albă cu dungi roşii. Şi îl căutau cu atâta frenezie, 
că în câteva minute hoarde întregi se năpustiră asupra lor 
pentru a le controla părul, urechile şi mai ales nasul. Şi 
fiindcă nasul nici unuia nu semăna cu al lui Tic, vânătorii se 
mâniau şi începeau să-l frece cu zăpadă. Cam la fel se 
întâmpla şi cu părul lor şi cu urechile, mai ales cu urechile, 
deşi nicăieri nu s-a spus că urechile lui Tic s-ar fi deosebit 
de ale altor băieţi de seama lui. 

Ceilalţi patru cireşari se transformaseră şi ei în vânători, 
dar înţeleseră repede că nu vor putea rămâne multe vreme 
nedescoperiţi. Ideea salvării veni de la Dan, după un 
raţionament foarte simplu: 

— Toţi patru nu putem scăpa. Dar e de ajuns să se sacrifice 
unul singur ca să scape ceilalţi trei. Cineva strigă: „eu sunt 
cutare!” Adică îşi strigă numele... Toată adunătura se va 
îmbulzi în jurul lui. Parlamentări, controverse, dubii, 
suspiciuni, tot felul de chestii, până ce se îndepărtează cei 
trei... Şi pe urmă ştie el cum să se descurce, dacă e un 
adevărat cireşar... 

— Bravo! Se entuziasmă Lucia, uimindu-i pe toţi. Cred că 
numai aşa putem scăpa... Bravo! Şi sunt convinsă că o să 
găseşti şi o idee cu care să ieşi din încurcătură... 

— Poftim?! Se răţoi Dan. Adică, după ce vă scap de la 
moarte, voi mă condamnaţi la moarte! 

— Un moment! Interveni Ionel. Ideea ta e grozavă, dar are 
o mică lacună. De ce să te chinuieşti tu să strigi: „Eu sunt 
Dan!” când pot să fac lucrul ăsta chiar eu? 

— Poftim?! Simţi Dan primejdia. 

Dar Ionel îşi transformase mâinile în pâlnie: 

— Hei! Strigă el cu toate puterile. Lume! Veniţi aici! L-am 
găsit pe Dan! Aici! Aici! Ăsta e Dan! Cireşarul! 

— Dacă mai scap cu viaţă, îi şopti Dan printre dinţi, o să 
mă răzbun ca şi cum aş fi fost ucis. Crunt! 

— Urcă iute pe bolovanul ăla! Îl sfătui Ursu înainte de a 
părăsi, îngheboşat, zona primejdioasă. 


Era singura, dar absolut singura salvare în faţa talazului 
zgomotos care înainta. Dan se căţără la iuţeală pe bolovan 
şi în momentul când îi atinse creştetul, talazul se desfăcu ca 
un evantai la poalele stâncii. Părea că un geniu regizase o 
scenă de mare efect. Se topise, într-o clipă şi avalanşa 
tunătoare şi distrugătoare a mulţimii şi spaima galbenă a 
cireşarului.” Pentru că... de la tribună, un orator urma să se 
adreseze mulţimii. Dan se descoperi subit în postură de 
orator, iar avalanşa într-o adunare spontană care aşteaptă 
un discurs. 

— Chiar eu sunt... Începu Dan, uitându-se cu jind şi pe 
furiş după trei siluete albastre care fugeau grăbite, deşi 
nimeni nu le vedea şi nu le urmărea. Cred că mă 
recunoaşteţi, nu? Sunt Dan. Ca să vă convingeţi definitiv, vă 
voi spune de ce sunt aici. În misiune de sacrificiu: trebuie să 
vă ţin de vorbă până ce se îndepărtează ceilalţi... 

— Ha! Ha!... Râse cineva din mulţime, probabil un 
incredul. 

— Un moment! Îi făcu semn cu mâna cireşarul. Mai întâi 
ascultă versurile astea: 

Nu ştiu dacă voi spune cu adevărat un vers, Dar ştiu că din 
clipa asta ceilalţi nu mai pot fi ajunşi... 

Aşa că vă puteţi uita încolo, spre hotel, aşa! Îi vedeţi pe cei 
trei? Să vă spun cine sunt? Numai dacă vreţi, bineînţeles... 

— Individul vrea să câştige timp! Descoperi cineva. 

— Exact! Recunoscu Dan. V-am spus că sunt în misiune de 
sacrificiu. Trebuie să vă ţin de vorbă până ce toţi ceilalţi 
cireşari vor fi în siguranţă. Trebuia, la imperfect, pentru că 
misiunea mea s-a terminat. Cei după care v-aţi uitat sunt: 
Lucia, Ursu şi Ionel. Nu-i mai puteţi ajunge nici cu avionul, 
nici măcar cu campionul vostru, Tiberiu, care poate să 
confirme că eu sunt Dan. 

— Pe cuvântul meu! leşi Tiberiu în faţa mulţimii. Şi Atena 
poate să vă spună că e adevărat. 

— Şi ceilalţi trei? Strigă o fată din mulţime. Ceilalţi trei 
unde sunt? Nu-s printre noi? Victor, Maria şi Tic. Unde-s? 


Dan ceru linişte, fluturându-şi braţele de câteva ori: 

— Ceilalţi au şters-o mai de mult. Victor şi Maria s-au 
prefăcut în doi schiori care urcă pârtia... Voi i-aţi urmărit 
numai pe cei care coborau spre hotel... Iar Tic?... Pe cinstea 
mea dacă ştiu ce s-a întâmplat cu el. Dar e singurul de care 
nu mi-e teamă. Am impresia că toţi puştii ăştia pe care i-aţi 
căutat la nas cu fost aduşi sau trimişi de el ca să vă 
încurce... 

Puştii trecuseră însă râpa înapoi, în căutarea celui de la 
care li se trăgeau toate necazurile. Erau puşi pe răzbunare 
amarnică. Cineva îl zărise pe Tic şi hoarda înfuriată şi cu 
nasuri roşii făcuse un cerc de fier în jurul lui. 

Dan n-avea de unde să ştie toate acestea. El îşi continua 
pledoaria, era în vervă, dar în ce vervă! Şi nu mai avea nici 
o îndoială asupra influenţei pe care o proiecta în mulţime 
discursul său improvizat. „Pot să fac ce vreau cu ăştia...” se 
bucură el în gând. „Pot să-i transform în saltimbanci, în 
bigoţi, în chelneri, în olteni, în...” Numai în gardieni nu se 
gândise că poate să-i transforme... Unul singur, un băiat 
mărunţel, cu aer de mare şmecher, ţipă cu un glas care-l 
asurzea... 

— Să-l luăm ostatic până se prezintă ceilalţi ca să-l 
elibereze! Prizonier! 

În mai puţin de un minut se petrecu cea mai teribilă 
schimbare la faţă pe care o văzuse până atunci cireşarul. 
Cei peste o sută de ascultători veseli şi simpatici se 
transformară într-o ceată de cerberi neîndurători. 

— Aici rămâi! Strigau vocile. Până la miezul nopţii. Şi dacă 
nu vine nimeni să te ia, te ducem noi, pe sus, până în oraş. 

— Grozav, îşi frecă Dan mâinile. Tot n-am văzut oraşul. 
Poate faceţi rost şi de o litieră... 

— O să vedem noi... Răspunseră câteva voci. 

Mulțimea se calmase, devenise aproape nepăsătoare şi 
tocmai atitudinea aceasta îl neliniştea pe Dan. Începea să se 
simtă ostatic. Tinerii nici nu se mai uitau la el, păreau că 
nici nu vorbesc despre el sau despre cireşari, născoceau 


glume, făceau comentarii despre concurs, unii scoteau 
ostentativ sandvişuri din buzunare, alţii citeau ziarele sau 
completau scrisori şi ilustrate. Numai el rămăsese ca un 
cocostârc uitat pe bolovanul asediat. 

Din fericire, se formase între timp o ceată de haiducei: 
„Buboiul Negrubob”, sub conducerea „Prinţului”, care, 
printre alte datorii sfinte, o avea şi pe aceea de a elibera 
prizonierii nevinovaţi. Ca nişte cârtiţe albastre circulau 
iscoadele dintr-o zonă în alta, până ce, la un semn al 
„Prinţului”, se adunase toată ceata într-o văgăună păzită cu 
străşnicie de doi aghiotanţi şi de două movile de grenade 
albe. 

— Ei! Începem acţiunea? Întrebă „Prinţul” cercetându-şi 
supuşii până în măruntaie. 

— Începem! Îndrăzni unul din haiducei. Dar să nu uiţi 
promisiunea. Ai jurat că veţi trece şi prin oraşul nostru... 

Prinţul nu mai avu timp să-i oprească şi nici haiducelul nu- 
şi dăduse seama că trădează un secret de aur. Tic cucerise 
primii trei puşti promiţându-le, în mare taină, că va trece 
împreună cu ceilalţi cireşari prin oraşul fiecăruia. Abia după 
aceea organizase ceata de haiducei. 

Nepricopsitul încercă să repare gafa, dar nu făcu altceva 
decât să sporească neliniştea celorlalţi neaghiotanţi. 
Imediat văgăuna de taină se transformă în clocot şi vacarm. 

— Şi la noi! Ţipau puştii. Şi la noi! 

Iar unul mai ţâfnos şi, bineînţeles, isteţ nevoie-mare, 
descoperi ideea loviturii: 

— Adică de ce să nu-l închidem aici?... Şi să-l aducem şi pe 
cel de dincolo de râpă! 

Era momentul cheie. „Prinţul” îşi duse mâinile în şolduri şi 
trecu în revistă cercul ameninţător, clătinând dezgustat şi 
dispreţuitor din cap: 

— Bravo!... Halal buboi! Mai sunt sau nu mai sunt 
„Prinţul” ales de voi? 

Dar simţindu-i că se cam codesc, Tic continuă: 


— Bine! Numai două minute mai rămân „Prinţul” vostru! 
Apoi se adresă brusc primului din dreapta: Vino aici, să ne 
luăm rămas bun, pentru că numai tu nu eşti de acord cu 
trădătorul ăla. 

Puştiului nu-i trecuse nici o clipă prin cap să nu fie de 
acord, dar putea el să refuze favoarea nemaipomenită care 
i se făcea? Tic se retrase cu el în cel mai întunecat ungher 
al văgăunii. Acolo îşi începu contraofensiva: 

— De unde eşti? Îl întrebă el pe netrădător. 

— Din Mitiş... Iata e inspector pe toată zona interzisă. 

— Bravo! Îl felicită „Prinţul”. Numai pentru tine, pentru că 
eşti leal, vom trece prin Mitiş. Dar chiar dacă nu vom putea 
trece, să le spui tuturor că te-am vizitat! Auzi?... Şi, ca 
dovadă, să le arăţi hârtia asta... Ţi-o scriu eu acum... Mi se 
pare că te cheamă Bogdan, nu? 

— Da! Încuviinţă fericit puştiul. Petrişor Bogdan. 
Adevărul e că Tic îl alesese anume: pentru că-i reţinuse 
numele. Rupse din caiet o foaie pe care scrise foarte citeţ: 

„Lui Petrişor, amintire de la “Tic şi de la ceilalţi cireşari.” 

— Poftim! Îi înmână „Prinţul” actul de onoare. Dar să-mi 
juri că până poimâine nu-l arăţi nimănui. 

— Jur! Se gâtui vocea norocosului. 

Şi puştiul se întoarse la locul lui, năucit şi cu ochii plini de 
diamante. 

— Gata! Anunţă „Prinţul” foarte solemn. De două minute 
au trecut două minute... 

— Vreau şi eu să-mi iau rămas bun! Ţipă cineva. 

— Şi eu! Şi eu! Răsunau vocile foştilor haiducei. 

— Bine! Acceptă cireşarul. Dar în ordine şi fără larmă, 
începând din spatele lui Petrişor. 

Carnetul lui Tic se subţie cu vreo douăzeci de file, dar 
ceata de haiducei „Buboiul Negrubob” era mai unită ca 
oricând şi gata să-şi reia nobila şi ingenioasa acţiune de 
eliberare. Şi nu trecuseră mai mult de opt minute de la 
încercarea de răzvrătire. 


— Chiar dacă nu venim, îl dăscălise „Prinţul” pe 
reprezentantul fiecărui orăşel, tu să te lauzi c-am fost. Dar 
nu înainte de două zile... 

Dacă ar fi ştiut isteţul cireşar ce consecinţe cumplite va 
avea gluma lui nevinovată! 

Haiduceii fuseseră la înălţime... Şi chiar ajunseseră la 
înălţime. Iar Tic şi Dan; cam la jumătate de oră de la 
întâmplarea din văgăună, se apropiau singuri-singurei şi 
mai ales nevătămaţi, de cabana Poieniţa. 

Ce se întâmplase? Un puşti oarecare, dar în secret 
membru al cetei de haiducei, se rostogolea pe pârtie, de 
parcă i-ar fi făcut cineva vânt de pe platoul de lansare. Alţi 
puşti, amestecați printre gardieni, îndreptaseră atenţia 
tuturor spre cel care se rostogolea. Tunete, urlete, 
exclamaţii. Mai ales că la vreo douăzeci de metri în urma 
lui, un alt haiducei, transformat şi el în covrig, venea de-a 
dura. Când ajunse cam la o aruncătură de piatră de locul 
asediului, puştiul se opri şi ridicându-şi braţele ca nişte 
drapele începu să urle: 

— Cireşarii! Sunt toţi sus! Cu Dan cu tot! 

Cel de al doilea mesager îl ajunse pe primul şi-i dădu 
imediat brânci, azvârlindu-l pe pârtie ca pe-o minge. Şi 
începu să strige şi mai tare: 

— Mi-a pus piedică... De-aceea am întârziat... Eu i-am 
văzut primul... Dacă nu mă trântea el... 

— Ba eu i-am văzut! 'Ţipă celălalt ridicându-se din zăpadă. 
Tu ai vrut să mă trânteşti şi-ai căzut singur... 

Nu era nevoie de mai mult. Douăzeci de haiducei deghizați 
în puşti luară pârtia cu asalt, fiecare ţipând mai tare decât 
celălalt: 

— Cireşarii! Cireşarii! Să nu-i lăsăm! 

Gardienii simţiră, fără voia lor, arcuri în picioare. Doar 
câţiva întoarseră capul spre Dan pentru a-i arunca priviri 
sau vorbe nimicitoare. 

— Credeai c-o să ţi se prindă... Netotule! 


— V-am ţinut aici aproape jumătate de oră?! Ha! Ha! îi 
persifla Dan. Chiar dacă m-aş fi dat drept Ursu sau Lucia şi 
tot m-aţi fi crezut... Ha! Ha! Şi mai spuneţi că eu sunt netot. 

Un bulgăre aruncat exact în gură îl transformă într-o clipă 
în statuie. Din fericire, Tic mai avu vreme să-l vadă pe 
marele ochitor. Un băieţaş mărunţel cu aer de şmecher. 
Tocmai sărea peste o adâncitură când îl atinse bulgărele lui 
Tic, chiar la rădăcina nasului. Saltul lui se transformă brusc 
în cădere. Într-o cădere cu urlete şi cu bufnituri şi cu un 
pleoscăit asurzitor, pentru că adâncitură era plină de apă. 

Şi astfel, cei doi cireşari de sacrificiu ajunseră vii şi liberi 
la Poieniţa chiar în momentul când se discuta foarte 
pesimist soarta şi viitorul lor. Prima echipă de salvare se şi 
formase: Ursu, Victor şi [ombi. 

— Cam târziu! Îi salută Dan din pragul uşii. Eu, cel puţin, 
mi-am încasat porţia de ameninţări, înjurături şi proiectile. 
Până la prânz vine şi rândul vostru. Nu scăpaţi voi, în gaură 
de şarpe de v-aţi ascunde... 

— Zău... Confirmă imediat fostul „Prinţ”. Toţi ăia au pornit 
atât de cumplit la deal ca să pună mâna pe noi... Fiuuuu! 
Duduia muntele... Noroc că le-am spus haiduceilor să se 
piardă pe la jumătatea urcuşului! Nu ştiu pe cine or să-şi 
verse mânia... 

În câteva minute, Dan şi Tic îi puseră la curent pe ceilalţi 
cireşari cu ceea ce se întâmplase în zona sosirii. 

— Până la prânz ne descoperă! Repetă Dan. Eu zic să ne 
facem calabalâcul şi s-o ştergem cât mai e vreme... 

— Asta e! Spuse Victor. Mi se pare că a cam trecut vremea. 
Mi-e teamă să nu ne fi închis drumul spre oraş... 

— Aoleu! Îşi aminti Maria. Drumul spre oraş trece chiar pe 
lângă platoul de sosire. Ce facem?... Vă mai amintiţi ce-am 
hotărât la plecare? Dacă dau peste noi, s-a dus cu odihna... 
Măcar zilele care ne-au mai rămas... 

— Nu te mai tângui atâta! O întrerupse Ionel. Eu sunt 
pentru planul Luciei. Să trecem peste munţi şi să ne oprim 
câte o zi în fiecare orăşel. 


Un tropăit greoi făcea să se zguduie cabana. Cobora Ursu 
încărcat de raniţe; 

— Mi-am închipuit că o să vă certaţi, spuse el aşezând 
rucsacurile pe podea. Cred că ăia vor ajunge aici înainte ca 
noi să luăm o hotărâre... 

— Fir-ar să fie! Se înfurie Tic după ce privi harta. Toate 
drumurile şi potecile trec prin apropierea cabanei. 

Abia atunci se ivi cabanierul în preajma lor. Îi ceru lui Tic 
harta şi după ce o privi fără nici o grabă, pe îndelete, mereu 
mormăind câte ceva, o desfăcu de tot şi o întinse pe masă. 
Era mare cât o faţă de masă. Tinerii simțeau jar sub tălpi. 

— Încă puţin, puţintel... Încercă el să-i liniştească. Dacă ne 
înţelegem cu harta, gata! Aţi scăpat... Aşa!... Grozavă hartă, 
dar nu are decât potecile însemnate... Aşa!... Daţi-mi un 
creion cu vârful foarte ascuţit. Aşa! Uitaţi-vă foarte bine! 
Da... Aici e Poieniţa. Se vede. De aici pleacă o potecuţă 
ciobănească. Nu e marcată. Ocoleşte Piciorul Caprei... 
Vedeţi, da?... Aşa! Pe urmă trece pe la buza pădurii, taie 
colţul pădurii pe aici, aşa, pe urmă urcă Stânca Șoimului, 
apoi se întâlneşte cu poteca albastră, aşa-i zicem noi, care 
vine de la hotel. E foarte clar... Pardon!... Până aici e 
limpede, nu?... De aici intraţi pe marcaj. Mai sunt vreo şase 
sute de metri până la Şaua Mică. Bun. Treceţi prin Şaua 
Mică şi de acolo vi se deschid trei drumuri. Două sunt 
marcate: ăstea. Roşul duce spre oraş, albastrul spre Şaua 
Mare şi de acolo spre Izvoarele. Ăsta pe care vi-l fac eu, 
ăsta care începe pe la vreo sută de metri de Şaua Mare, 
duce la stânga. Dacă ocoliţi pe aici, vă fac semn, pe la 
Furnicile Moşului şi o luaţi apoi la stânga, cam o sută 
cincizeci de metri, daţi de Bolovanul Miresei, o stâncă 
rotundă ca o minge: aici. Va fac semn. Aici puteţi să vă 
puneţi schiurile. Se coboară ca-n palmă până în Mitiş. O 
coborâre lină, fără nici o primejdie. Nu faceţi mai mult de... 
Să zic cincisprezece minute până în Mitiş. Hai să zic 
douăzeci: de la Bolovanul Miresei până la Mitiş. Dar numai 
spre stânga, pe partea pădurii. Pe dreapta n-aveţi ce căuta. 


— Şi până la Bolovanul Miresei cam cât facem? Întrebă 
Ursu. Dacă mergem voiniceşte. 

— Voiniceşte? De gândi cabanierul. Cam trei ore, poate 
chiar patru, să zicem: patru şi jumătate... Dacă faceţi 
popas. 

— Ajungem încă pe lumină, calculă Ionel privindu-şi 
cronometrul. Chiar dacă facem cinci ore până la Bolovanul 
Miresei. 

Cabanierul clătină nedecis din cap: 

— Ce v-am spus e una. Nu e totul. Dacă vremea ţine aşa, 
ajungeţi pe lumină. Dar dacă vremea se strică şi vă întârzie 
şi ajungeţi pe întuneric la Bolovanul Miresei, nu trebuie cu 
nici un chip să coborâţi spre Mitiş. Dacă pierdeţi direcţia la 
coborâre, v-a văzut Dumnezeu. 'Toată coasta din dreapta e o 
prăpastie. Asta ar fi a doua... 

— Şi a treia? Întrebă Dan. Mai este şi o a treia? 

— Este... Între Şaua Mică şi Şaua Mare. Pe vreme bună şi 
pe lumină e ca pe stradă. Dar pe întuneric şi pe vijelie e mai 
rău decât de la Bolovanul Miresei la Mitiş. Toată poteca e 
făcută din coturi şi dacă nu le vezi la timp, numai 
Dumnezeu te mai vede. Parc-ar fi pus nu ştiu cine nişte 
capcane... 

— Şi a patra? Îndrăzni Tic, simțind ezitarea cabanierului. 

— A patra ar fi asta: să nu plecaţi astăzi, să amânaţi cu 
vreo săptămână... 

— O săptămână! Se sperie Ionel. De ce tocmai o 
săptămână. De ce nu două? 

— Poate chiar două... Admise cabanierul. Dacă izbucneşte 
vijelia care se simte, nu vă văd eu plecaţi de aici înainte de o 
săptămână... laman când se termină vacanţa... Cam aşa a 
socotit Cel de Sus, s-ar părea... 

Cireşarii se întrebară din priviri, mai mult de formă. Toţi 
erau hotărâți să plece. 

— Dacă ţineţi cu orice chip să plecaţi, se învoi, în sfârşit, 
cabanierul, e bine să mai ştiţi câteva lucruri. Atâta vreme 
cât e lumină să mergeţi vârtos, să nu vă opriţi nici o 


secundă... Să trageţi, iertaţi-mă, ca nişte catări. Chiar dacă 
se stârneşte furtuna. Vă legaţi unul de altul cu o funie şi 
mergeţi... Numai că trebuie să ne înţelegem şi încotro să 
mergeţi... Dacă furtuna vă prinde înainte de Stânca 
Şoimului, e musai să vă întoarceţi la Poieniţa. Dacă vă 
prinde după Stânca Şoimului, faceţi la dreapta spre hotel. 
Dacă vă prinde între Şaua Mică şi Şaua Mare, e mai greu. 
Ori o luaţi înapoi, ori o luaţi spre oraş. Numai că trebuie să 
vă uitaţi la ceas, să vedeţi cât mai rămâne până la întuneric. 
Dacă mai e un ceas, un ceas şi jumătate până se întunecă, 
puteţi să coborâţi şi spre oraş şi spre Mitiş. Dacă e mai 
puţin... se încurcă rău socotelile. Ori o porniţi spre 
Izvoarele prin Şaua Mare, dar aşa cum v-am mai spus, vă 
rog să mă iertaţi, ca nişte catâri... Se face vreo două ore 
până la cabană şi urcuşul e uşor, numai la început, când să 
treceţi prin Şaua Mare, pe Bârna Iadului, trebuie să vă 
legaţi cu funia şi să fiţi cu ochii în patru... Ori n-aveţi ce 
face... 

Cireşarii erau copleşiţi de avalanşa de amănunte şi mai 
ales de siguranţa şi bunăvoința cu care cabanierul le 
oferea. Tocmai se pregăteau să-i mulţumească, dar el le 
făcu semn să tacă: 

— Şi mai este ceva... Pentru că nu se poate şti ce i se poate 
întâmpla omului. De aici până la Şaua Mare nu e decât un 
singur loc de refugiu, la Furcile Moşului: o colibă de bârne, 
ascunsă după nişte stânci. Dar de ce s-a făcut acolo, nimeni 
nu poate şti... Că dacă te prinde noaptea şi vijelia între cele 
două Şei, nu mai ajungi la locul de refugiu. Alt loc nu maie, 
asta-i nenorocirea... Ar fi o stână după Şaua Mare, dar n-au 
mai rămas din ea decât nişte împletituri de nuiele şi un 
bordei, dacă nu l-or fi suflat vânturile de pe faţa 
pământului... Aşa că... Eu tare aş fi de părere să nu 
plecaţi... 

— Mergem vârtos, voiniceşte! Îşi dădu Ionel curaj. Dacă n- 
ajungem în trei ore la Bolovanul Miresei, înseamnă că nu 
suntem ci... Cineva... Ştii matale? 


— Dacă ajungeţi în trei ore la Bolovanul Miresei, nu vi se 
poate întâmpla nimic. Înainte de trei şi jumătate nu cred să 
izbucnească vijelia. Şi abia e unsprezece şi jumătate... Ba 
eu aş crede că pe la patru, patru şi ceva o să înceapă... 

— Atunci avem timp berechet, spuse Ursu. 

— Timp aveţi, că altfel nu v-aş lăsa eu să plecaţi, dar parcă 
nu Ştiţi şi singuri cum e la drum... Maio vorbă, mai un 
minut de răgaz, mai o privire spre cine ştie ce ciudăţenie, 
mai o întâmplare rea... Şi trece timpul... Şi dintr-o dată te 
înhaţă întunericul. Şi dac-ar fi numai întunericul... 

— Credeţi că o să fie vijelie mare? Întrebă Lucia. 

— Nu mare, răspunse cabanierul. Cumplită! Mânia lui 
Dumnezeu, dacă nu s-o abate chiar urgia... 

Cireşarii erau gata echipați, gata de plecare şi parcă se 
despărţeau cu o strângere de inimă de cabanierul, dintr-o 
dată atât de grijuliu şi de cumsecade. 

— Vă urez: sănătate, putere şi curaj! Le spuse el ca o 
profeție. 

CAPITOLUL IV. 

Un singur lucru nu le spusese cabanierul celor şapte tineri 
neînfricaţi: dacă pe poteca nemarcată puteau fi folosite şi 
schiurile. Oare uitase să le spună? 

— Nu cred, răspunse Lucia. Nu ne-a spus, pentru că n- 
avea ce să ne spună. Deci fără schiuri! 

Cireşarii scăpaseră de zona primejdioasă a hotelului şi 
făceau un scurt popas de recunoaştere pe o ridicătură care 
domina împrejurimile. Cercetau harta şi mai ales porţiunea 
pe care o completase, cu puzderie de amănunte, 
cabanierul. 

— E stupid! Se enervă Maria. Cu atâta zăpadă şi cu atâtea 
pante, să mergem cu schiurile pe umeri. Eu cred c-a uitat 
să ne spună... 

— N-a uitat! Interveni Ionel. E altceva: nu-l preocupă 
sportul ăsta, pentru că are beteşug la un picior, mi se pare 
că şi-a zdrelit piciorul pe la şaisprezece ani. Aşa că... 


— Aşa că vrei să îndemni la imprudenţe! Se încăpăţână 
Lucia. Nu-ţi aminteşti ce ne-a spus să facem când ajungem 
la Bolovanul Miresei? Să ne punem schiurile! Atunci a 
vorbit prima dată de schiuri. 

Ursu şi Victor priveau relieful, îl raportau la hartă prin tot 
felul de puncte de reper şi făceau tot felul de calcule. În 
sfârşit, îşi familiarizaseră amândoi privirile şi cu harta şi cu 
relieful. În ciuda decorului alb, pătat ici-colo de insule 
rebele de jnepeni, izbutiseră să deosebească şi să 
urmărească până spre barierele munţilor poteca trasată pe 
hartă, cu un extraordinar simţ al preciziei, de topograful 
amator. O mulţime de şerpuiri şi neregularități care la un 
moment dat păreau că se datorează tremurului mâinii se 
dovedeau, în confruntarea directă cu relieful, reale şi 
însemnate cu bună-ştiinţă. 

Poteca însoțea cursul în amonte al unui pârâiaş obraznic şi 
nestatornic. Urca şi cobora, ocolea şi revenea, când pe 
dreapta, când pe stânga văii. 

Ursu nu voia să-şi dea acordul pe care i-l cerea Victor 
pentru folosirea schiurilor... Decât cu condiţia ca el să fie în 
avangardă. Erau în toiul disputei când se pomeniră cu Lucia 
lângă ei, o Lucie pusă pe atac şi mişcare: 

— Aţi înnebunit?... Nu vă daţi seama că pierdem vremea? 
Spuneţi da sau ba şi apoi certaţi-vă în mers. 

Grija şi furia Luciei îi încălzi pe cei doi cireşari. 

— N-am pierdut timpul, Lucia... Încercă Victor s-o 
îmblânzească. Dimpotrivă. Astea cinci minute pierdute aici 
ne pot aduce un câştig de jumătate de oră. Dar numai dacă 
Ursu respectă dreptul campionului de a conduce. 

Lucia înţelese că partida era pierdută pentru Ursu. Victor 
nu era omul care se oferea să conducă de florile mărului. 

— Lasă-l! Se întoarse ea spre Ursu. De vreme ce aţi căzut 
amândoi de acord asupra asasinatului, nu mai contează 
cine-l comite. lar chestia cu dreptul campionului nu e chiar 
o glumă... 


— Bine... se retrase Ursu. Vom merge toţi pe urmele 
schiurilor tale. Oriunde ne-ar duce... 


— La Bolovanul Miresei! Mai strigă Victor, apoi se lansă ca 
o nălucă pe un drum nou, neumblat, compus din amintirea 
amănuntelor topografice culese de pe hartă, din aprecierea 
rapidă şi precisă a reliefului real şi mai ales din inspiraţii de 
moment şi de ultimă clipă. 

Urmele lăsate de schiurile lui Victor, pe care alunecau şi 
schiurile celorlalţi, chiar şi ale Mariei când îi obosea 
fantezia, nu respectau poteca topografului amator, ci numai 
direcţia ei. Pantele erau însă puţine şi scurte, nu se cobora 
decât ceea ce se urca, de aceea Victor se străduia să 
economisească timp şi efort pe terenuri plate, legând tot 
felul de linii drepte, sau mai bine zis unind segmentele 
pierdute ale unei drepte generale, ceea ce îl făcu pe Ionel 
să-i acorde pe loc şi titlul de campion al geodeziei. Dar mai 
ales la urcuşuri, Victor se dovedi foarte inspirat, conducând 
în aşa fel înaintarea cireşarilor, încât schiurile să nu ajungă 
nişte obstacole. 

— Asta n-a ştiut cabanierul, spuse Maria apropiindu-se de 
Lucia. Am uitat să-i spunem că Victor e campion la schi... Şi 
la antipodul schiurilor. 

— Mie tot mi-e frică, mărturisi Lucia în mare taină. Nu ştiu 
ce m-a apucat?... Niciodată n-am trecut prin asemenea 
stări. Am impresia că m-am prostit. 

Urcau o coastă lină, una lingă alta. Numai Ursu era 
undeva în urma lor. Toţi ceilalţi le-o luaseră înainte. 

— Cred că mulţi s-au prostit... Râse Maria. Şi eu!... Ştii ce 
bine mi-a părut că am câştigat concursul? Parcă s-ar fi 
întâmplat nu ştiu ce lucru mare în lume... Prostii! În loc să 
mă duc la Atena şi să-i spun... 

— Într-adevăr, eşti proastă! Se enervă Lucia. Ori tu, ori 
Atena, un câştigător trebuia să fie, cu tot ceea ce se 
întâmplă în jurul unui câştigător... Dar să ştii că m-am uitat 
şi eu pe cronometrul lui lonel. Nu a pierdut Atena, ai 
câştigat tu... Ceea ce nu pot spune despre Tiberiu... 

— Când îmi amintesc ce i s-a întâmplat lui Victor... se 
cutremură Maria. Ce mizerabil! Brrrrr!... Hai să nu mai 


discutăm despre dureri şi aiureli... Tu simţi tot soarele 
ăsta? Nu cred să fi existat pe lume o zi de iarnă mai 
frumoasă. Parcă tot albul ăsta blând ar urca în mine, parcă 
l-aş respira, parcă mi-ar curge prin vine... De ce spun 
oamenii că va fi vijelie? 

— Din cauza unor smocuri, tot albe, cum ţi-ar plăcea ţie, îi 
răspunse Lucia. Le vezi? Norii aceia îndepărtați şi 
nemişcaţi... Parcă ar ţâşni din stânca aia ca un vultur, din 
ciocul vulturului. Trebuie să fie Stânca Șoimului. 

Într-adevăr, departe, în zare, pe cerul de un albastru palid, 
se profila o stâncă semeaţă, ca un vultur cu aripile 
desfăcute. Şi parcă o aureolă albă îi înconjura creştetul. 

Poteca rămăsese undeva în dreapta. Urmele lăsate de 
schiurile lui Victor urcau, deşi tot drumul până la stâncă 
părea o veritabilă pârtie de coborâre. 

— De ce ne duce în sus? Întrebă Dan rămas în aşteptare. 
Vrea să ne apropie de slăvi? Dacă ne tot forţează aşa, tare 
mi-e teamă că o să aveţi un supraveghetor în văzduh. O să- 
mi dau sufletul... 

Nu-i răspunse nimeni, nici măcar Ursu care-i ajunsese din 
urmă. Dar nici nu mai avea nevoie de răspuns. În depărtare 
se zărea o siluetă neagră alunecând la vale, spre Stânca 
Şoimului, cu o iuţeală fantastică: Victor. Urcase colina 
anume pentru a cobori pe pârtia cea mai bună, cea mai 
sigură, ca dintr-o catapultă. 

Ceilalţi cireşari, cu Ursu şi [ombi în ariergardă, se lansară 
pe pârtia deschisă de Victor. Asta nu însemna că Ţombi îşi 
trădase stăpânul. Aş!... Se gudura tot timpul pe lângă 
schiurile lui, mai ales pe teren neted şi la urcuşuri. Cum 
apărea o pantă mai lungă, Tic îi făcea un semn cu degetul, 
indicându-i spatele. Şi cățelul se supunea ca un mieluşel... 
ba chiar îşi ascundea o senzaţie vie de plăcere şi satisfacţie 
sub o căutătură oarecum încruntată. Ştia el ce-l aşteaptă în 
spate. Ursu îl certa aspru cu degetul, îl trăgea de ureche, 
întotdeauna de urechea dreaptă, apoi îl lua subsuoară sau 
pe umăr, după nevoie sau la inspiraţie. Şi coborau 


împreună, ca doi campioni, ba chiar avea impresia că ele 
cel care conduce şi asigură coborârea... Şi la urma urmei 
avea dreptate! Ce s-ar fi întâmplat dacă s-ar fi zbătut în 
braţele lui Ursu sau dacă n-ar fi vrut, pur şi simplu, să fie 
luat în braţe?... Ei, dar erau simple reflecţii canine. Numai o 
dată să fi ţipat Tic la el şi s-ar fi prefăcut într-un căţel docil 
şi cuminte, ba chiar într-o blană neînsufleţită, dacă ţipătul s- 
ar fi repetat. 

După Stânca Șoimului, cireşarii zăriră primele semne de 
marcaj: era poteca albastră care venea de la hotel. La 
confluenţa dintre cele două poteci, una bătătorită şi 
umblată, alta destăinuită numai de schiurile lor, făcură un 
nou popas, de astă dată însă nepremeditat. Pentru că... se 
pomeniră cu Tiberiu şi Atena în faţa lor! 

— Le-am lăsat un bilet la cabană, se scuză Lucia. Le-am 
spus că plecăm pe altă potecă... Şi le-am mulţumit pentru... 

— Noi vă mulţumim că nu ne-aţi uitat! O întrerupse 
Tiberiu. Am bănuit pe ce potecă aţi pornit... Adică v-am 
văzut urmele. Cabanierul n-a vrut să ne spună nimic... 

— Şi trebuia neapărat să ne luăm rămas bun, adăugă 
Atena. 

— Dar cum de-aţi ajuns înaintea noastră? Întrebă Ionel. Pe 
unde aţi venit? 

— Pe poteca principală, poteca albastră, îi răspunse 
Tiberiu. Cea pe care aţi venit voi ocoleşte teribil... Credeam 
că o să vă mai aşteptăm un ceas şi când colo aţi sosit cam în 
acelaşi timp cu noi... Aţi mers grozav. 

— Trebuie să ne grăbim! Îşi aminti Dan. Localnicii spun că 
se va schimba vremea. Cică o să fie vijelie... Aiurea! Dar nu 
strică să fii prudent... 

— Nu numai localnicii susţin că se va schimba vremea, se 
îmbujora Atena. Toate buletinele meteorologice au dat 
alarma. La hotel se repetă din jumătate în jumătate de oră. 
Noi am şters-o pe neobservate. Nimeni nu mai are voie să 
părăsească tabăra. E consemn general. Toate coborârile 


spre oraş se fac numai pe şosea şi numai în grupuri 
organizate... 

— Grupul nostru pleacă peste o oră... Spuse Tiberiu, cu o 
voce în care se simţea regretul despărțirii. 

— Iar grupul nostru pleacă peste un minut! Anunţă Victor. 
Coborâm la Mitiş şi de-acolo... 

— Vă vizităm şi pe voi, vă promitem! Spuse Maria în timp 
ce-i strângea mâinile Atenei. 

— Atunci trebuie să treceţi şi prin Binaia şi prin Suşteni... 
se bucură Tiberiu. O să ne distrăm grozav!... Să nu vă fie 
teamă, că ajungeţi cu bine la Mitiş, dacă o luaţi pe la 
Bolovanul Miresei. Într-o oră şi jumătate sunteţi acolo şi 
ceasul abia e unu... V-aş conduce eu, dar... 

Cireşarii le mulţumiră din tot sufletul şi nu se mişcară de 
la punctul de confluență decât o dată cu ei. Porniră în 
direcţii opuse, întorcându-se mereu şi făcându-şi cu mâinile 
semne de rămas bun. 

— Foarte simpatici! Spuse Dan care mergea alături de 
Ionel. Atâta drum şi atâtea riscuri pentru o strângere de 
mână! 

— Nu cred, îl contrazise Ionel. Nu cred c-au venit numai 
pentru asta. Tu n-ai simţit nerăbdarea şi sfiala lor? Altceva 
au vrut şi cam bănuiesc ce... Tu poţi să ghiceşti? 

— Ceva, ceva am simţit şi eu. Dar n-au cerut nimic... 
Aaaaa! Acum ştiu! Au venit să ne invite la ei! 

— Le-am promis eu în scrisoare, spuse Lucia care-i ajunse 
din urmă. N-au venit să ne invite la ei şi nici pentru rămas 
bun n-au venit... 

— Atunci pentru ce? Întrebă Ionel neîncrezător. 

— Să răspundă „Prinţul”! Apuse Lucia după ce-i făcu semn 
lui Tic să se apropie. Pentru ce au venit cei doi campioni? 

— Porumbeii? Se învioră mezinul. Mai întâi: ca să se 
plimbe amândoi, singuri... Las' că ştiu eu... Şi pe urmă: ca 
să ne anunţe că se va strica vremea şi că s-a dat alarma... 

— Oare nu mai întâi ca să ne anunţe şi pe urmă ca să se 
plimbe... Singuri? Întrebă Lucia cu un ton foarte binevoitor. 


Numai din cauza tonului blând, Tic nu se împotrivi apărării 
feminine. În schimb, Ionel era aproape furios: 

— Atunci de ce nu ne-au anunţat de la început? De ce ne- 
au ţinut numai cu declaraţii de rămas bun? 

— UfffF! Făcu Maria, uitându-se spre cer. Doamne, dar 
mare psiholog mai eşti!... N-ai văzut-o pe Atena cum s-a 
înroşit când a început să ne vorbească despre buletinele 
meteorologice? Nici acum nu pricepi? Uf! Nu înţelegi că le- 
a fost teamă să nu ne jignească? De aceea au aşteptat 
primul prilej ca să ne anunţe. Şi pe urmă, e mai frumos să 
spui că ai venit să-ţi iei rămas bun... 

Cireşarii tocmai treceau prin Şaua Mică. Tic, cu Ţombi 
după el, îşi făcu vânt cu beţele pentru a-l ajunge pe Victor. Îi 
încolţise o idee şi voia neapărat s-o discute cu el. 

— Ştii ce-mi trece prin cap? Începu puştiul gâfâind. Dacă 
toată alarma asta e o farsă, ca şi celelalte? 

— Nu ştiu, Ticuşor, răspunse Victor. La asta nu m-am 
gândit. Dar chiar dacă ar fi o farsă, ce pierdem noi? De ce 
să nu ajungem pe lumină la Mitiş?... De altfel suntem în 
avans cu... Jumătate de ceas, dacă nu mai bine, faţă de 
orarul cabanierului... Şi mi se pare că ar cam trebui să ne 
scoatem schiurile. 

Poteca se îngustase chiar la ieşirea din Şaua Mică. Urca 
numai în serpentine, ocolea tot felul de ieşituri şi de 
bolovani, sărea peste râpi şi adâncituri şi nicăieri nu se 
zăreau netezimi sau coaste care s-ar fi putut transforma în 
pârtie pentru schiuri. Înaintarea deveni mai anevoioasă, 
numai urcuş neregulat, schiurile stinghereau mişcările şi 
obligau la prudenţă şi la încetinirea pasului, mai apăreau şi 
platforme false, care acopereau superficial râpi sau 
crăpături. Victor îi făcu semn lui Ursu să preia avangarda. 
După vreo cincisprezece minute de chin prin labirintul de 
stânci, lumea cea albă şi largă apăru iarăşi în faţa privirilor. 
Se deschidea o vale lină, fără vegetaţie, doar cu câteva 
stânci, stinghere, apoi un platou strălucitor, parcă aruncând 
scântei şi diamante albe şi în fund, spre orizont, o barieră 


uriaşă, ca un zid de cetate: munţii, despicaţi drept la mijloc, 
parcă pentru a lăsa o intrare spre veşnicie. Despicătura 
aceea, de culoarea cerului, era Şaua Mare. 

Cireşarii se opriră doar câteva clipe pentru a admira 
priveliştea neasemuită. Şi deodată se auzi vocea lui Ursu: 

— Uitaţi-vă repede în vale! Chiar sub noi. Vedeţi? Două 
linii negre, doi oameni. Şi al treilea... Alunecă la vale... 

— Da! Ţipă Tic. Îl văd. Dar de ce nu se opreşte? 

— Pentru că a nimerit într-un crater de gheaţă, răspunse 
Ursu. Ceilalţi doi... 

Dar nu mai era nevoie să spună ce făceau ceilalţi doi. 
Urletele lor ajungeau până sus, la cireşari. Cel care 
nimerise în craterul de gheaţă aluneca, fără să se 
zvârcolească măcar, ca un obiect scăpat într-o pâlnie uriaşă 
de sticlă. 

— Parc-ar fi mort, spuse Maria. Parcă l-ar fi lovit cineva în 
cap. Fantastic! Ce alunecare! 

— Alunecarea morţii! Tresări Dan. Vedeţi? 

Obiectul se însufleţi dintr-o dată, deveni om şi viu. În 
ultima clipă. Pentru că îl înghiţi imediat neantul. Urletul lui 
ajunse la cireşari câteva secunde mai târziu. 

— Schiurile! Spuse Victor ca o comandă. Emoţia tuturor 
era atât de puternică, încât o clipă nimeni nu-l înţelese. 
Privirile însă nu puteau să se dezlipească de craterul de 
gheaţă. Zornăitul legăturilor metalice şi mişcările 
precipitate ale lui Victor îi treziră însă şi pe ceilalţi cireşari. 
Îşi puseră iute schiurile şi porniră după conducătorul lor, 
fără să se abată cu o iotă de la pârtia pe care acesta o tăia 
în zăpada presărată cu pulbere de diamante. Alunecau spre 
crater ca nişte năluci, în serpentine vijelioase, care ocoleau 
cu iscusinţă capcanele telurice ascunse sub mantia albă şi 
înşelătoare. 

La buza de gheaţă a prăpastiei îi aşteptau, cu feţele 
schimonosite de groază şi disperare, o femeie şi un bărbat. 

— Salvaţi-l! Căzu femeia în genunchi în faţa tinerilor uluiţi. 
Salvaţi-l! E omul meu! Poate că mai trăieşte... 


Bărbatul părea că-şi revenise în fire. Îşi scutură de câteva 
ori capul ca şi cum ar fi vrut să alunge o vedenie, apoi o 
ajută pe femeia înnebunită de groază să se ridice din 
zăpadă. 

— Pentru numele lui Dumnezeu, taci odată! O zgâlţâi el. 
Sau du-te undeva să nu te mai aud... E fratele meu, se rugă 
el de cireşari. Dac-aţi avea o frânghie... Măcar să ne dăm 
seama ce s-a întâmplat... 

Ursu tocmai scotea colacul de frânghie din rucsac. 

— Dumneata treci în spatele meu! Îi spuse vlăjganul 
bărbatului. Propteşte-te în bolovanul ăsta şi apucă solid 
capătul funiei. Eu voi ţine din partea astalaltă. Tu, Victor, 
leagă-te sub umeri cu celălalt capăt şi apoi fă o 
recunoaştere spre interiorul craterului. Te ţii tot timpul cu 
mâinile de funie, ca şi cum n-ai fi legat... 

Victor confecţionă repede un lasou pe care şi-l trecu sub 
umeri, apoi, ţinându-se de funie, începu să înainteze spre 
buza prăpastiei, chiar pe dâra lăsată de corpul celui care 
alunecase. Înainta încet, prudent, înfigându-şi călcâiele în 
zăpadă, dar după câţiva metri crusta de gheaţă deveni atât 
de dură, încât nu mai putea fi spartă. Începu să alunece şi 
abia atunci Ursu simţi greutatea şi smucitura frânghiei. 

Victor ajunse la locul unde omul începuse să urle şi se 
zvârcolise pentru prima şi ultima oară. Acum înţelegea 
alunecarea aceea ireală, fără împotrivire, neînsufleţită. 
Gheaţa era netedă ca oglinda, fără găuri, fără zgrunţuri şi 
orice zvârcolire ar fi forţat alunecarea. Împotrivirea omului 
lăsase câteva semne în oglinda de gheaţă. Probabil că 
degetele lui căpătaseră putere de gheare de oţel, dacă 
izbutiseră să sape gropi şi să spargă şănţuleţe de gheaţă. 

Victor se întinse pe spate, îşi lăsă toată greutatea corpului 
în mâini şi în funie şi începu să lovească aprig, cu călcâiele, 
în crusta de gheaţă, pentru a scobi un reazem. Abia după 
aceea îşi aplecă trupul deasupra prăpastiei. În prima clipă, 
adâncimea îl cutremură şi-l obligă să închidă ochii. A doua 
oară nu mai privi spre adâncurile prăpastiei, ci de-a lungul 


peretelui pe care se afla. Îşi cobori privirile metru cu metru, 
mai degrabă pentru a se obişnui cu adâncimea decât 
pentru a căuta. Era convins că omul se prăvălise în fundul 
prăpastiei ca un bolovan. Peretele era neted, fără platforme 
care ar fi putut atenua o cădere, oricum mortală. Nu 
distinse nimic în cenuşiul stâncii sau în albul zăpezii. Nici o 
formă omenească, nici o mişcare, nici un strigăt. Fundul 
prăpastiei nu se vedea. Aşa cum îşi coborâse privirile, lent, 
cercetând totul, străduindu-se să identifice fiecare pată în 
albul zăpezii, tot aşa şi le ridică, dar în zadar. Nu se zărea 
nici o urmă din cel care căzuse, nici măcar o dâră în zăpada 
care acoperea pe alocuri, ca o spoială, porţiuni întregi din 
peretele prăpastiei. Alunecarea îl proiectase, pesemne, 
departe de perete, nici nu mai atinsese peretele în timpul 
prăbuşirii. Concluzia se impunea nemiloasă... Dar Victor 
mai zăbovi câteva clipe, acolo, la marginea prăpastiei. 
Frânghia tremura, trimitea semnale, oamenii de la capătul 
ei erau neliniştiţi. Nimeni nu-l putea zări pe Victor, mai ales 
că se întinsese iarăşi pe spate, rezemându-se cu călcâiele în 
scobiturile de pe muchia prăpastiei. Atinse de câteva ori 
funia încordată: era semnalul de răspuns, semnalul de 
veghe, nu cel de întoarcere. Îl reţinea ceva acolo, un gând, 
o întrebare, mai degrabă o undă de nelinişte şi de 
nesiguranţă. Se întoarse pe o coastă şi cercetă încă o dată 
urmele lăsate de zvârcolirea omului. Erau urmele unor 
degete. Îşi înfipse şi Victor degetele în găurile acelea. 
Degetele intrau până la rădăcina unghiilor, ba chiar până la 
rădăcina falangelor. Probabil că acolo fusese o pojghiţă 
superficială de gheaţă şi degetele omului o întâlniseră, 
sau... Cine ştie?... O aşteptaseră. Profunzimea găurilor 
lăsate de degete îl neliniştea pe Victor. Alunecarea fusese 
oprită măcar o secundă, două... Prin urmare omul nu fusese 
aruncat ca din praştie în abis. Atunci de ce nu se vedea nici 
o urmă din prăbuşirea lui, nici o dâră în zăpada care spoia 
pe alocuri pereţii?... Era o singură explicaţie. Buza 
prăpastiei, buza pe care stătea el fusese transformată de 


gheaţă într-o surplombă... Omul nu căzuse în prăpastie, ci 
dedesubt, în golul surplombei, şi... Cine ştie? 

Victor mai ciupi de câteva ori frânghia nemişcată ca o 
coardă, semnalizând aceeaşi veghe, apoi se lăsă într-o 
alunecare lină, întârziată, deviind-o de la semnele lăsate de 
cel care se prăbuşise. Depăşi încet buza prăpastiei, întâi cu 
capul, apoi cu trunchiul, îşi înfăşură piciorul în frânghie 
pentru a-şi câştiga un al doilea punct de sprijin şi alunecă 
apoi mai departe, până ce jumătate din corp rămase 
suspendată deasupra prăpastiei. Se vedea tot golul 
surplombei, o scobitură acoperită de zăpadă şi în zăpadă, 
tot ca Victor, pe jumătate suspendat deasupra prăpastiei, 
un om. Cum încremenise în poziţia aceea „între viaţă şi 
moarte” era un miracol... Pentru că omul atârna deasupra 
prăpastiei la limita ultimă a echilibrului. Cea mai mică 
mişcare l-ar fi prăbuşit în abis. Era în nesimţire. De aceea 
trăia. Când se va trezi însă... Şi Victor, văzându-l atârnat 
între viaţă şi moarte, îşi închipui că simpla revenire a 
respirației normale, simpla mişcare a diafragmei, îi putea 
destrăma echilibrul precar şi-l putea trimite în abis. 

„Dacă nu s-ar trezi prea devreme!” se rugă Victor în gând. 
Îşi făcuse planul de salvare, singurul, absolut singurul... Mai 
întâi îşi încolăci de câteva ori funia pe braţ, apoi îşi scoase 
lasoul, apoi, cu mişcări lente, de vis, desfăşură funia, până 
la o anumită lungime. Făcu un alt lasou, la mijlocul 
frânghiei, mai bine zis un colac, pe care şi-l trecu sub 
umeri. În sfârşit, avea din nou mişcările libere şi putea să-şi 
controleze echilibrul. Cu aceeaşi prudenţă refăcu 
alunecarea deasupra prăpastiei, până ce se ivi în cavitatea 
surplombei cel suspendat între viaţă şi moarte. „Doar 
câteva secunde!” se mai rugă Victor. Patru secunde, două 
secunde... O secundă de nemişcare... Lasoul coborâse, larg 
deschis, sub mâinile atârnate ale condamnatului la moarte, 
apoi se ridică încet, cuprinzându-le, îşi continuă ridicarea, 
apoi cu o uşoară smucitură ajunse sub umeri, înconjurând 
larg şi rotund toracele celui inert. 


Cireşarul ştia că urmează clipa decisivă. Va trebui să 
smucească de funie, scurt şi violent, în aşa fel ca lasoul să se 
strângă în jurul toracelui, chiar sub umeri şi să-l tragă în 
interiorul cavităţii pe cel prăbuşit chiar în momentul când 
smucitură îl va trezi. Dacă lasoul nu se va strânge bine, 
omul se va trezi şi prăbuşirea lui nu va mai putea fi oprită. 
Şi Victor smuci! 'Totul se petrecu în mai puţin de o secundă. 
Omul ajunsese în fundul cavităţii, ca într-un cuib, dar Victor 
atârna deasupra prăpastiei, aşa cum atârnase cu câteva 
clipe mai înainte cel pe care-l salvase. Noroc că în clipa 
smuciturii lasoului anunţase cu mâna stângă semnalul de 
primejdie. Cele două acţiuni se petrecuseră aproape 
simultan. Ursu smucise funia în aceeaşi clipă în care Victor 
smucise lasoul. Restul fusese un fleac. După zece minute de 
la smucitură lasoului, pe buza craterului de gheaţă se lăsau 
târâte şi trase sus două fiinţe în loc de una. 

Victor sări în picioare îndată ce mâinile lui simţiră crusta 
de gheaţă devenind sfărâmicioasă. Ştia că se află la 
marginea craterului, în afară de orice primejdie. În schimb, 
cel scos din prăpastie nu făcu nici o mişcare, nu dădu nici 
un semn de viaţă. Îşi pierduse a doua oară cunoştinţa, în 
momentul când scăpase de sub surplombă, când înţelesese 
sau simţise că e salvat. Femeia tăbări ca un uliu asupra lui: 
disperarea de mai înainte făcuse loc unei fericiri fără 
seamăn, dar Maria şi Lucia o opriră în ultima clipă. Mâinile, 
dar mai ales faţa celui readus în lume erau pline de sânge. 
Târâşul pe gheaţă îi redeschisese rănile coagulate. Fetele se 
transformară imediat în infirmiere, îi pansară mai întâi 
degetele şi braţele, apoi rănile de pe frunte. Chiar la 
mijlocul frunţii avea o tăietură lungă, pe toată adâncimea 
pielii, ca un început de scalp. 

— Nu ştiu cum să vă mulţumim... Începu fratele rănitului, 
în timp ce fetele îşi terminau pansamentul. Numai să nu i se 
fi rupt ceva înăuntru... Mergea înaintea noastră şi dintr-o 
dată s-a împiedicat. Doamne! Cum mai aluneca spre 
moarte. Se uita la noi, că aşa a alunecat, cu capul spre noi, 


se uita şi ne întreba ca un copil: „Ce să fac? Ce să fac...?”. 
Dacă am fi avut o funie la noi să i-o aruncăm... Doamne! 
Vedeam cum se duce spre moarte şi parcă eram blestemaţi 
să-l lăsăm să moară... Numai păgânilor să le dea Domnul 
asemenea pedeapsă... Oare o mai trăi? 

Răspunsul îl dădu chiar cel scos din prăpastie. Un geamăt 
ieşi din pieptul lui, ca un început de răsuflare. Apoi deschise 
ochii, mai gemu de câteva ori, îşi întoarse capul şi spaima 
din privirile lui se transforma încetul cu încetul în mirare. 
Vedea feţe necunoscute: băieţi, fete, îl văzu pe frate-său, 
apoi pe nevastă-sa, gata să se repeadă. Buzele i se mişcară 
încet, dar cuvintele pe care le rosti sunau foarte clar: 

— Tot n-am scăpat de tine, muiere afurisită... 

— Precis n-are nimic... Clipi Ursu din ochi spre fratele 
celui înviat. Dacă îşi aduce aminte de toate.: 

— I-auzi! Îşi încleştă pumnii femeia. Credeam că ţi-o fi 
intrat altă minte prin spărtura aia din mijlocul frunţii. Te 
pomeneşti că te-ai aruncat în prăpastie anume ca să mă faci 
să te jelesc de pomană... l-auzi! 

Dar se duse spre el veselă şi grijulie, ajutându-l să se 
ridice în picioare. 

— De-acum, gata! Hotări ea. În vecii vecilor nu te mai las 
s-o iei înaintea mea. Până nu zic eu da, nu te mai mişti 
nicăieri. De când ţi-am spus că dacă mergi de capul tău, o 
să dai mereu în gropi? Şi dacă nu erau dumnealor mai 
zăceai multe ore în prăpastie... 

— Prea multe, nu... O întrerupse bărbatul. M-ar fi prins 
vijelia acolo şi nu mai dădeaţi voi de mine. Îmi găsisem în 
culcuş bun, sub o streaşină; aş fi dormit acolo somnul cel de 
veci... 

Cuvintele rănitului îi amintiră lui Victor poziţia în care îl 
găsise. O vrabie dacă s-ar fi aşezat pe capul lui, echilibrul ar 
fi fost destrămat şi nimic nu l-ar mai fi salvat de la 
prăbuşire. Darămite vijelia... 

Victor tresări. Se uită la ceas şi simţi cum îl trec fiori prin 
şira spinării. Oare mai aveau timp să ajungă la Mitiş înainte 


de a se întuneca, înainte de a se schimba vremea? 
Pierduseră mai bine de un ceas cu popasul neaşteptat. 

— Credeţi că va fi vijelie? Întrebă el, uitându-se spre 
fratele rănitului care părea mai în vârstă şi mai aşezat. 

— Ba să nu fie urgie... Răspunse cel întrebat. O să vedeţi şi 
o să apucaţi ce n-a văzut şi n-a apucat până acum 
pământul! Nu ne-am fi mişcat din bârlogul nostru, dacă nu 
ne-ar fi chemat cu atâta stăruinţă la tribunal... Pe amândoi 
şi pe muiere... Şi urla ăla la telefon, ca majurul la armată... 
Zicea că dacă nu ne prezentăm la ora cinci după-masă, ne 
concediază şi ne dă şi-n judecată... Măcar să ne fi telefonat 
de dimineaţă, dar aşa, în plină noapte... Dacă aveam lume 
la cabană? 

— Probabil că vi s-a telefonat pe la zece noaptea? Nu se 
putu stăpâni Ionel. 

— Chiar aşa! Răspunse muierea. Dar dumneavoastră de 
unde ştiţi?... Le-am spus eu hăndrălăilor ăştia că trebuie să 
fie o batjocură... Unde se lucrează la zece noaptea şi de ce 
să ne cheme la cinci după-masa la tribunal? Vrea să-şi bată 
cineva joc de noi... Că de păcătuit n-am păcătuit cu nimic... 

— Dar dumneavoastră unde mergeţi? Întrebă fostul 
condamnat la moarte. Nu cumva la Izvoarele? 

— La Izvoarele?! Se miră Dan. Ce mai e şi asta? 

— Cea mai frumoasă şi mai retrasă cabană din munţii 
noştri, răspunse fratele rănitului... Şi dacă nu veniţi într-o 
vară să petreceţi măcar o lună la noi, să vă arătam noi nişte 
plaiuri pe care numai câţiva oameni în ţara asta le ştiu, 
unde şi puiul de vultur se simte stingher, dacă nu faceţi asta 
cu mult amar o să ne umpleţi, dar şi 'mneavoastră o să fiţi 
mai săraci... 

— Dacă-i pe-aşa, spuse Dan, la vară suntem oaspeţii 
'mneavoastră. Toţi şapte venim, adică toţi opt... 

— Dar nu ne-aţi spus unde mergeţi? Îşi aminti rănitul. 

— La Mitiş! Răspunse Victor grăbit. Şi nu ştiu dacă mai 
avem timp. Dumneavoastră ce spuneţi? 


— Dacă e trei acum, chibzui fratele, cam pe la patru şi un 
sfert aţi putea fi la Bolovanul Miresei, aşa că timp ar fi să 
ajungeţi înaintea vijeliei şi întunericului la Mitiş. Dară e 
musai să mergeţi acolo? Poate că ar fi mai sănătos să 
mergeţi împreună cu noi în oraş. E drum mai bun şi chiar 
dacă ne prinde vijelia, răzbim noi până la barieră, de-ar fi 
să pipăim cărarea cu mâinile. E musai? 

— E musai! Hotări Victor pentru a nu mai pierde timpul. 
Ne vom face luntre şi punte ca să ajungem înainte de patru 
la Bolovanul Miresei. 

— Asta ar fi cel mai bine! Aprobă fratele mai în vârstă. 
Fiindcă mai e o primejdie, de, trebuie să ne gândim la toate, 
ca omul la aman. Să nu se înfurie hăurile mai devreme, 
asta-i! Până acum, de când mă ştiu eu şi sunt ceva ani, 
vijelia a izbucnit cam după apusul soarelui. Numai când e 
urgie pare mai grăbită. Şi dacă vreţi un sfat, atunci băgaţi 
seamă şi feriţi-vă să puneţi schiurile până la Bolovanul 
Miresei. Nicăieri în munţii ăştia zăpada nu e mai înşelătoare 
ca pe-aici. Sunt mai ales nişte lunecuşuri de gheaţă în care 
poţi să te pierzi şi fără schiuri, darămite cu ele... Aţi văzut şi 
dumneavoastră... Prăpastia asta blestemată şi coaja asta de 
gheaţă nu se zăresc decât de sus, de unde ne-aţi văzut şi 
dumneavoastră. E mai vicleană decât o muiere... Nu-şi 
arată relele decât după ce te prinde şi nu mai ai scăpare. 
Cam la fel e calea până la Bolovanul Miresei... Aşa că vă 
urăm drum bun, noroc şi sănătate şi fiindcă aţi spus că 
veniţi într-o vară la cabana noastră, altceva nu vă mai 
spunem, în afară de mulţumirile cele grele care se dau de 
fiecare om numai o dată în viaţă... 

— Eu... Începu să se bâlbâie curajosul rănit. Dar mai bine 
să vă spună muierea ceva... Că eu nu pot... 

— Să mă iertaţi că v-am căzut în genunchi... Spuse femeia. 
Dar cred că pentru prima dată în viaţa mea am căzut cu 
folos. 

Cireşarii se despărţiră cam stânjeniţi. Fusese a doua 
întâlnire neprevăzută. Oare ce-i mai aştepta? 


Era aproape patru. În aer se simţea un vânt rece şi aburi 
ceţoşi, străvezii se ridicau la orizont. Dacă n-ar fi fost 
avertizaţi de schimbarea vremii, cireşarii n-ar fi sesizat nici 
o deosebire. Temperatura era încă blândă, lumina nu părea 
mai ameninţată decât în alte zile. Dimpotrivă, parcă 
strălucea mai viu în zăpadă şi pe cer, deşi se apropia ora 
asfinţitului. Poate că tocmai acesta era semnalul cumplitei 
vijelii care se apropia, dar tinerii nu aveau de unde să ştie. 
Ajunseseră sub Şaua Mare, după un adevărat marş forţat, 
condus de Victor şi apărat de Ursu în ariergardă. Nimeni nu 
scosese un cuvânt în timpul marşului: fiecare îşi păstrase 
întocmai locul în şirul indian hotărât la plecare; nu se 
acceptase nici o secundă de oprire, nici măcar pentru 
schimbarea schiurilor de pe un umăr pe altul. Totul trebuia 
făcut în mers şi în ritm. 

Primul moment de oprire, pentru recunoaştere, se hotări 
chiar sub Şaua Mare, la punctul ipotetic de unde trebuia să 
înceapă poteca nemarcată spre Bolovanul Miresei. Până 
acolo se orientaseră foarte uşor; merseseră în permanenţă 
pe urmele lăsate de cei trei cabanieri de la Izvoarele. În 
sens invers. Şi se opriseră acolo unde urmele care-i 
ghidaseră se întâlneau cu altele, venind din diferite direcţii 
şi încâlcindu-se într-un talmeş-balmeş imposibil de 
descifrat. Ursu descoperi imediat, fără să se mai uite pe 
hartă, punctele de reper ale drumului spre Bolovanul 
Miresei. Dar nici nu mai era nevoie, pentru că, în sfârşit, îşi 
făcu şi 'Ţombi datoria faţă de grup. Se apucase să mârăâie, 
într-un fel care-i dădu de gândit lui Tic. Lăsându-se condus 
de el, mezinul anunţă descoperirea potecii. 

În harababura de urme de la punctul de popas se 
întâlneau mai multe direcţii şi una din ele venea din stânga, 
dinspre Bolovanul Miresei. Erau urmele dibuite de Ţombi. 
Bineînţeles că iscusinţa câinelui îi atrase o suită se laude... 
Lui Tic. Dar nu era prima nedreptate de acest fel care se 
întâmpla în lume... 


— Suntem salvaţi! Spuse Lucia privind la rândul ei urmele 
descoperite de Ţombi. Mergem din nou pe urme sigure. 

— Patru oameni au venit de la Bolovanul Miresei încoace, 
anunţă Tic. Probabil că s-au dus pe alt drum, nu pe cel ales 
de cabanierii de la Izvoarele. Brrr! Ce urme uriaşe! Parcă 
ar fi trecut pe aici nişte hipopotami! 

— Cu-atât mai bine! Hotări Victor. Nu riscăm să le 
pierdem. Gata! Schiurile pe umăr. Spre Bolovanul Miresei. 

Victor rămase în capul grupului, aşa cum se înţelesese cu 
Ursu, căruia îi revenea misiunea de a supraveghea din 
urmă, deci reperabil, cel de al doilea marş forţat, spre 
Bolovanul Miresei. Mergeau în şir indian, ca şi până atunci, 
la distanţă şi mai mică unul de altul, paralel cu urmele de 
ghidaj. Zăpada era adâncă, pe alocuri ajungea la jumătatea 
gambelor. Făcuseră un fel de semicerc de câteva sute de 
metri care-i ducea la o adunătură de stânci golaşe, 
aruncate ca nişte zaruri. Când ajunseră în apropierea 
stâncilor, văzură în stânga o altă aglomerare şi mai ciudată, 
care aducea cu o imagine... 

— Furcile Moşului! Spuse foarte vesel Ionel. Încă puţin şi 
am ajuns la trambulina cea mare. 

Erau atât de veseli, încât se opriră o clipă. Şi deodată toţi 
simţiră că-i apucă ameţeala. Priveau năuciţi spre locul pe 
care-l arăta mâna lui Victor. 

Urmele descoperite de 'Ţombi nu veneau de nicăieri! 
Pentru că plecau din apropierea unui bolovan uriaş care n- 
avea nici văgăuni, nici intrări sau ieşiri secrete. 

— Fantastic! Se înfioră Maria. Parcă ar fi căzut din văzduh 
hipopotamii ăştia. Cum se poate aşa ceva? Au fost lansați cu 
paraşuta? Au coborât din elicopter, pe o scară suspendată? 
Nu mai înţeleg nimic. 

— Nu se poate! Negă Lucia cu toată fiinţa. E absolut cu 
neputinţă! Voi nu simţiţi că vi se opreşte inima? Ce fel de 
oameni ai zăpezilor mai sunt şi ăştia? De unde au ieşit? Din 
propriile lor urme? 


— Da! Se cutremură Dan. Zău! Parc-ar fi ieşit din propriile 
lor urme. Bine ai spus! 

Ursu făcuse un ocol în jurul stâncilor: 

— Nici o urmă! Anunţă el. Zăpada e neatinsă. De aici 
încep... Şi zău că mă doare capul... Numai dacă au coborât 
din elicopter, cum spune Maria... Tu ce crezi, Victor? 

Victor era într-o stare de mare nelinişte, cum rareori îl 
văzuseră cireşarii: 

— Nu ştiu ce să cred! Şi eu am simţit că mi se zbârleşte 
părul, în prima clipă... Acum... Acum cred că suntem în cea 
mai deplină siguranţă dacă pornim imediat spre Furcile 
Moşului. Atât pot să vă spun... 

— Dar nu înţelegi că nu se poate? Se răzvrăti Lucia. 
Mergem sute de metri după nişte urme care încep din 
senin! Mă apucă demenţa... Niciodată n-am simţit atâta 
spaimă în jur... 

— Şi eu simt spaimă în jur... recunoscu Victor. Dar nu din 
cauza urmelor. Sau nu numai din cauza urmelor. Fir-ar să 
fie de urme! Parcă m-a lipit cineva cu plumb aici! 

— Atunci spune ceva! Ţipă Maria la el. Spune! Ce facem? 
Plecăm! Rămânem? 

— Nu ştiu... Scrâşni Victor. Tu ce spui, Ursule? 

Parcă voiau să-şi împletească împreună toate răspunderile 
şi riscurile. 

— Cred că aerul se răceşte cu fiecare minut care trece, 
spuse Ursu, învârtindu-se în loc. Poate că n-ar trebui să vă 
spun, dar niciodată în viaţa mea n-am simţit în jurul meu o 
ameninţare mai rea... Se întâmplă ceva... Nu ştiu ce... 

— Din cauza urmelor? Ţipă iarăşi Maria. Aţi înnebunit şi 
vreţi să ne faceţi şi pe noi să înnebunim? Mă sufoc... Nu mai 
ştiu ce e cu mine... 

— Spune, Victor... se rugă Dan. Spune ce se întâmplă cu 
noi. Parcă ar fi împrăştiat cineva gaze în jurul nostru... 

— Nu cumva suferim de halucinaţii colective? Mai găsi 
Ionel o câtime de luciditate. Poate că urmele nu se opresc 


aici, poate că încep de aici... Oare de ce am spus că nu se 
opresc aici? 

— Uită-le! Arătă Lucia spre zăpada dintr-o dată orbitoare. 
De aici încep! De aici, de unde îmi duc eu picioarele... 

— Nu! Se repezi Maria spre ea. Nu trebuie să te atingi de 
urmele ăstea blestemate! 

Dar Lucia căuta cu mâinile prin zăpadă, prin golurile 
lăsate de paşii de hipopotam. Nu! Nu căuta! Luase un pumn 
de zăpadă să-şi frece fruntea, ca să scape de arşiţa care 
clocotea în pieptul ei. 

— De aici încep... Bâigui ea, făcând cu piciorul o cruce în 
zăpada dintr-o dată albastră. 

— Cred că e prea târziu... Spuse Victor uitându-se la Ursu. 
Dar poate că nu e foarte târziu... 

— Şi mie îmi vine să spun vorbe de pe pereţi, pe cuvântul 
meu... Mărturisi Tic căutând numai ochii lui Victor. Şi 
Ţombi, săracul. Niciodată n-a tremurat ca acum. Ar geme, îl 
simt eu, dar îl omoară frica... L-au înspăimântat şi pe el 
urmele. 

Victor îşi redobândi dintr-o dată tot calmul: 

— Trebuie să luăm o hotărâre... Dar mi se pare că am şi 
luat-o... Nu! Nu spun vorbe de pe pereţi, Ticuşor... Nu ştiu 
ce se va întâmpla? Poate că aceste urme ne-au salvat 
viaţa... Dacă nu ne-am fi luat după ele şi mai ales dacă nu 
ne-am fi oprit aici... Nu simţiţi vântul? Nişte rafale subţiri, 
ca nişte suliţi... Poate că eram acum la Furcile Moşului... Şi 
de acolo până la Bolovanul Miresei... Nu ştiu? Poate că era 
mai bine să fi plecat imediat... 

— Tu vrei să ne ucizi? Îl fulgeră Maria. Nu simţi şi tu ce se 
întâmplă cu noi? Tu nu vezi că nu mai suntem noi? Uită-te la 
Tic! Uită-te! 

— N-am nimic! 'Ţipă Tic. Şi ce? N-am şi eu voie o dată... Nu 
mi-e frică, zău că nu... E altceva, altceva... 

— Gata! Mai găsi Victor forţe în el. Trebuie să ne 
întoarcem imediat. N-auziţi? 'Toţi cu schiurile pe umăr! 


Ultimele cuvinte se transformară într-un răcnet care-i 
zgudui pe toţi. Dar era şi un moment de răzvrătire, pe care 
îl lansă vocea Luciei: 

— Mai întâi... 

— Mai întâi echiparea! Răcni iarăşi Victor. Până la trei: 
Unu... Doi... Trei! 

Deşi beţi, clătinându-se, cu privirile răvăşite, toţi îşi 
ridicaseră schiurile pe umeri. 

— Urmele daţi-le dracului! Începu Victor. Doi indivizi 
probabil s-au ascuns aici. Nu e nimic misterios. 

— Cum nu e nimic misterios? Întrebă Maria. Cum s-au 
ascuns aici? De unde au venit? Din văzduh? 

— Nimeni nu mai are voie să mă întrerupă! Se înfurie 
Victor. Da! S-au ascuns aici, venind din direcţia din care am 
venit noi. Numai că în loc să meargă cu faţa, au mers cu 
spatele. Din cauza asta cred că s-au ascuns. N-au vrut să 
întâlnească pe cineva, au vrut să inducă în eroare pe 
cineva, nu ştiu ce să vă spun? Şi nici nu interesează ce-au 
vrut. Numai prin mersul acesta cu spatele, pentru a se 
ascunde, se poate explica misterul urmelor. Altfel ajungem 
la cauze miraculoase... Şi nu trebuie să ne pierdem firea... 
Gata cu urmele! N-avem nimic cu ele, poate că au fost 
făcute cu zile în urmă... 

— Nu cred... Îl întrerupse Ursu. Sunt urme proaspete. 
Sunt urme făcute nu de mult... 

— Şi Ţombi? Întrebă Tic. De ce ne-a dus Ţombi pe urmele 
astea? De ce nu ne-a dus pe urmele cabanierilor, doar se 
obişnuise cu mirosul lor? 

— Dă-l dracului pe Ţombi! Spuse Maria. Jigodia! Dacă n-ar 
fi fost el, căutam altă potecă... De ce nu l-ai lăsat acasă? 

— Mizerabilo! Se cruci Tic. Las-că-ţi arăt eu... 

Parcă ghicind cu câtă înverşunare i s-a luat apărarea, 
Ţombi se lipi imediat de gleznele lui Tic. 

— Să nu-l dăm dracului pe Ţombi, reveni Victor, dar nici să 
ne gândim prea mult la el şi la urmele lui. Şi să nu ne mai 
gândim la nici o urmă... 


— De ce ne ţii cu schiurile pe umăr? Întrebă Lucia. 

— Ca să vă doară ceva! Răspunse Victor. Ca să vă treziţi. 
Ca să scăpaţi de boala asta care... Care ne-a apucat... Acum 
e totuna... Câteva minute mai devreme sau mai târziu, nu 
mai contează. Spre Bolovanul Miresei nu mai putem pleca. 
Ne întoarcem! 

— Unde? Se înspăimântă Ionel. Unde mai putem ajunge de 
aici? Nu trebuie să ne întoarcem! 

Şi deodată se stinse lumina! Parcă întorsese cineva un 
buton şi făcuse întuneric. Era ireal totul, fantastic. Şi se 
auzi şi întâiul şfichi al furtunii. O şuierătură îndepărtată. 

— Ai grijă, Ursule! Strigă Victor. Rămâi la urmă. Toţi să se 
lege cu frânghia. Imediat! Trebuie să trecem prin Şaua 
Mare... Dacă avem noroc, poate că ajungem la cabană... 

Şirul porni. Cu puterea groazei. Dar când ajunse în Şaua 
Mare, se dezlănţuiră toate hăurile, toate iadurile: vijelia. 

De departe păreau doi turişti oarecare. Erau îmbrăcaţi 
aproape la fel: pantaloni negri şi hanorace cafenii, cu glugi 
pe cap, cu bocanci mari, negri şi cu ciorapi de lână, strânşi 
pe gambe. Cel mai gros purta un rucsac anemic în spate. 
Niciunul nu avea schiuri. Urcau cu înverşunare o coastă 
abruptă, sprijinindu-se în nişte bastoane groase şi ciudate, 
ca nişte pari. Când ajunseră sus pe creastă, se opriră. La 
doi paşi de ei îşi desfăcea braţele de metal un indicator. 
Braţul din dreapta, mai mare şi mai lat, era acoperit de 
zăpadă. Pe braţul mai mic se putea citi foarte clar: Cabana 
Izvoarele - 200 metri. 

— Am ajuns! Răsuflă cel mai gros. Am tras tare, dar am 
ajuns la timp. Mai e până se întunecă şi nici vijelia n-a 
izbucnit. 

— Parcă nu-mi vine să cred, răspunse celălalt. La 200 de 
metri... Nici nu se vede. Trebuie să fie după perdeaua asta 
de brazi... Parcă s-ar zări un acoperiş cu horn... Sau...? 

— Ba da! E un acoperiş. Mult a fost, puţin a rămas. După 
şase ore şi jumătate, adică după şapte ore, în cap! N-aş mai 


fi rezistat încă un ceas. Cum aş mai bea un coniac!... Numai 
să aibă. Mergem? 

Cel mai înalt cercetă cu atenţie împrejurimile, îşi aţinti 
privirile într-o anumită direcţie, apoi spuse: 

— Mai întâi trebuie să facem un înconjur... Vorba 
dumitale: mult a fost, puţin a rămas. Încă o sută de metri în 
plus nu mai contează... 

Cel mai gros părea edificat: 

— Înţeleg cam cum vine treaba. Vrei să încurcăm urmele, 
ca sub Şaua Mare, când am aşteptat să treacă mai întâi 
cabanierii. 

— Acolo a fost altceva. Cabanierii erau singurii oameni de 
care trebuia să ne ferim. Puteau să intre la bănuială dacă 
vedeau urmele noastre trecând pe sub. Şaua Mare. Dacă 
simțeau ceva, mai ales după chemarea telefonică din plină 
noapte şi făceau cale întoarsă? Se ducea totul dracului, sau 
se complica în aşa hal... Dar nu de urme trebuie să ne 
ocupăm acum. E altceva mult mai important. Şi n-ar strica 
să începem cu fleacul ăsta... Să nu mă întrebi de ce, pentru 
că nu pot să-ţi dau un răspuns logic... 

Şi în timp ce rostea ultimele fraze, prinse cu mâinile 
stâlpul indicator şi încercă să-l scoată din pământ. Se opinti 
din toate puterile, dar în zadar. 

— Fir-ar să fie! Se înfurie el. Ajută-mă, ce stai! 

— Lasă-mă numai pe mine! Îl îndepărtă cel cu rucsac în 
spate. Şi stai mai la o parte, să nu-l scap. 

Mai întâi răsuflă de câteva ori, zgomotos, ca o locomotivă, 
apoi repetă mişcarea celuilalt. Dar stâlpul nu se clinti. 
Îndărătnic, trase până ce i se congestionă faţa ca o sfeclă, 
până ce se sperie celălalt. 

— Stai, domnule, că mai ai nevoie de forţe. Ţi-am spus că e 
mai bine să tragem amândoi. 

Îşi uniră puterile, se opintiră ca nişte bivoli, dar tot cu 
acelaşi rezultat. 

— Trebuie să-l scoatem cu orice preţ? Întrebă cel mai 
gros. Crezi că fără indicator cine vrea nu nimereşte aici? 


— Nu ştiu; ţi-am spus de la început să nu mă întrebi nimic. 
Simt că trebuie să-l scoatem» Dumneata nu ai niciodată 
presimţiri? Poate că e o simplă poftă de a strica, nu ştiu... 

— 'Ţi-am spus că nu mă pricep la chestii din ăstea 
complicate. Dar ar fi păcat să facem hernie sau să ne spetim 
pentru o părere... La urma urmei, cine poate veni aici? 

— Stai! 'Tresări cel mai înalt. Ia să încercăm altfel! 

Prinse cu mâna braţul acoperit de zăpadă şi la cea dintâi 
smucitură îl scoase din stâlp. Nici celălalt braţ nu opuse mai 
multă rezistenţă. 

— Vezi, domnule?! Spuse el arătând ambele braţe. Ne-am 
chinuit ca nişte bezmetici, când cu puţină glagorie se putea 
aranja totul. Ştii ce scrie pe braţul ăstălalt? Atenţiune! 
Prăpastie la 15 metri. Poate din cauza asta trebuia să 
distrugem indicatorul. Ca să nu se ştie că e prăpastie la 
cincisprezece metri... 

Se dădu doi paşi înapoi, îşi încordă braţul drept, apoi 
aruncă una din tăblii spre locul unde se vedea prăpastia. 
Parcă făcea exerciţii de aruncare, ca un copil. Cu aceeaşi 
putere şi cu aceeaşi îndemânare aruncă şi cealaltă tăblie, 
însă cu mâna stângă. Era mulţumit, deşi însoţitorul său îl 
privea năucit. 

— Să nu mă întrebi, domnule, spuse el. Poate că e joacă, 
poate că e control, poate că nu-mi place să ştiu ce e... Dacă 
ai fi căutat douăzeci şi doi de ani, ca mine, un singur lucru, 
pretutindeni şi întotdeauna, ai fi ajuns să faci şi dumneata 
nişte gesturi pe care nu vrei să ţi le explici. Când duci cu 
tine o închisoare şi a-ţi sufla nasul e un gest de libertate şi 
este, domnule! Altfel mori... 

Făcuseră un ocol destul de larg. Ajunseseră lângă un alt 
stâlp, de lemn, care susţinea sârma telefonului. 

— la uită-te, domnule! Răsună speriată vocea celui mai 
gros. Mi s-au stricat mie ochii sau s-a făcut zăpada 
albastră? 

— Lasă-mă cu prostiile, ce dra... Răspunse celălalt, dar 
vorba îi rămase în gură. Cum se poate asta? Zăpada 


albastră! 

— Iar acum parcă s-ar îngălbeni... 

Pe neaşteptate, sârma de deasupra capului lor începu să 
se mişte. Amândoi priveau ca hipnotizaţi legănarea ei. Cel 
mai înalt se dădu un pas înapoi, ridică bastonul şi-l prăvăli 
cu toată puterea asupra sârmei. Nu se întâmplă nimic. 
Sârma nu era atât de întinsă ca să se rupă dintr-o lovitură. 
Mai lovi o dată şi încă o dată, apoi începu şi celălalt să 
lovească, apoi îşi comandară loviturile: Unu! Ridicarea 
bastoanelor. Doi! Prăvălirea bastoanelor. Unu! Doi!... 
Unu!... Doi!... Unu! Doi!... Parcă ar fi lovit într-o coardă de 
cauciuc. Izbeau năprasnic: sau unul după altul, sau în 
acelaşi timp, sau neregulat. 

— Fugi, domnule! Răcni cel mai gros. Fugi, că-mi vine să 
te omor. Fugi, cât mai judec! 

Celălalt nu-l auzea. Nu mai lovea în sârmă, izbea cu 
bastonul în stâlpul de lemn care o susţinea, izbea ca un 
tăietor de lemne, regulat, sacadat, icnind după fiecare 
lovitură. Haaa! Bum! Haaa! Bum! Haaa! Bum! 

Individul cel gros îşi scotocea buzunarele hanoracului. 
Scoase un obiect lunguieţ şi lucitor, un briceag neobişnuit, 
cu lama cât o baionetă. Se înălţă în vârfurile picioarelor şi 
din prima apăsare tăie sârma. Apoi îşi potrivi briceagul ca 
un pumnal. Ochii îi ieşiseră din orbite. Privea cu atenţie de 
leopard către însoţitorul lui, care lovea ritmic în stâlpul de 
lemn, ridicându-şi şi coborându-şi spatele. Baioneta se 
înălţă încet în aer... Dar cel care stătea cu spatele se 
întoarse fulgerător. Un pistol cu ţeava neagră, lungă 
tremura în mâinile lui. 

— Ce e, domnule? Ce faci? Întrebă el. Am simţit vântul 
morţii în preajma mea. Ce ai în mână? 

— Am tăiat sârma... Răspunse cel gros. Am tăiat-o aşa: 
hârşşşş! Hârşşş! Şi vreau s-o mai tai o dată... 

— Stai! Stai acolo! Auzi? Întoarce-te cu spatele! Auzi?... 
Aşa! Ca să fie foarte clar! Aruncă imediat cuțitul! Auzi? 
Imediat! 


Cel cu cuțitul nu schiţă nici o mişcare decât în momentul 
când vocea din spatele lui se prefăcu în şuier. Simţea că-i 
îngheaţă sângele în vine. Se grăbi să arunce cuțitul, 
departe în prăpastie. Apoi se întoarse: 

— Păcat... Era un cuţit special... Mi-l dăduse un italian în 
timpul războiului. Tot într-o iarnă mi l-a dat. Îl aveam de 
douăzeci şi cinci de ani... Dar dacă nu mă forţai să-l arunc... 
Îl băgăm în dumneata. Până în prăsele şi apoi îl învârteam, 
îl învârteam... Şi parcă tot mai am poftă să ucid. 

— Şi eu! Îl ameninţă cel cu pistolul. Dar eu nu trebuie 
decât să apăs cu arătătorul. Înţelegi dumneata? O simplă 
apăsare, aşa cum ai întoarce fila unei cărţi şi gata cu 
dumneata. Nu te mai găseşte nimeni, domnule, că te împing 
cu piciorul în prăpastie. Aşa!... Înţelegi? Ca pe-un butuc, ca 
pe-o murdărie. Dumneata nu simţi cum te duci de-a dura, 
că eu simt cum te împing cu piciorul drept? 

Dar în loc să tragă, băgă pistolul cu ţeavă lungă sub 
hanorac, apoi îşi şterse năduşeala de pe faţă. 

— Hai, domnule, hai! Să intrăm mai iute în cabană... se 
împotrivi el unei rafale reci, subţiri ca un bici de gheaţă. 
Hai, că simt ceva în jur... parc-ar fi o otravă, o întunecime 
care intră în creier şi se zvârcoleşte şi ia minţile... Treci 
înainte! 

Porniră spre cabană, pe o potecă largă, bătătorită, printre 
trunchiuri de brad îmbrăcate în alb. Se înţeleseră fără 
vorbe. Fiecare lovea cu bastonul în trunchiurile liliputane 
pe care le întâlnea în cale. Cel gros în dreapta, cel înalt în 
stânga. L.oveau cu sete, scuturând zăpada de pe brăduleţi 
dintr-o singură izbitură. După un cot se opriră. La vreo sută 
de metri în faţa lor se zărea, într-o adâncitură, o movilă 
albă, cu uşi şi ferestre. Dar poteca pe care veniseră nu 
ducea într-acolo. Cotea din nou la stânga. Cotiră şi ei şi 
văzură, printre brăduleţi, chiar la picioarele lor, la vreo 
douăzeci de metri în vale, o clădire înaltă, cu fundaţii de 
bolovani şi cu ziduri de bârne, acoperită de zăpadă: Cabana 


Izvoarele. În clipa când ajunseră în faţa uşii, cineva stinse, 
dintr-o suflare, lampa lumii. 

Poate chiar în secunda aceea se aprinse lampa în cabană. 
O lampă de petrol, pe care cineva încerca s-o agaţe de un 
cârlig înfipt în mijlocul plafonului. Sufrageria se umplu 
dintr-o dată de umbre mişcătoare. Cel care o aprinse, o 
adevărată namilă, cobori de pe scaun şi se duse la uşă, 
deschizând-o fără să se grăbească: 

— Poftiţi... Spuse el. Aţi ajuns la timp. Numai un sfert de 
oră dacă aţi fi întârziat... Ce doriţi? Rom? Coniac? 

— Coniac! Alese cel gros. Două mari, duble... 

— Asta cum vine? Întrebă cabanierul. Două de câte-o sută? 
Sau două de câte-un sfert? Sau mai bine să vă dau o sticlă 
neîncepută? 

Nu mai aşteptă răspunsul lor. Luă o sticlă din raft, apoi 
două pahare şi le aşeză pe o masă pe care o alese el, chiar 
sub lampa de petrol, care parcă începea să-şi mărească 
flacăra. 

— Nu! Porunci cel mai înalt. Nu-mi place să fiu privit, fără 
să văd cine se uită la mine şi mai ales când se uită la mine. 

— Cum poftiţi... Ridică din umeri cabanierul. Bine că a 
trecut greul. Dacă rezişti până la primul semnal... 

Aşeză paharele pe o măsuţă retrasă care abia era atinsă 
de razele lămpii, apoi destupă sticla. 

— Şi care e primul semnal? Întrebă cel gros. 

— Primul semnal e o şuierătură. Dar n-aţi mai apucat-o... 

Omul se întoarse la tejghea. Deschise un registru, apoi 
scoase de undeva un toc: 

— Fiţi buni şi spuneţi-mi numele. Cine stă mai mult de 
douăzeci şi patru de ore... 

— Mâine plecăm, răspunse cel mai înalt. Rămânem numai 
peste noapte. Aşa că... 

— Mâine n-o să puteţi pleca şi nici poimâine şi nici 
răspoimâine şi nici... 

Cel înalt îşi strecură mâna sub hanorac, apoi sub pulovăr. 
Atinse patul pistolului. 


— Şi de ce, mă rog, n-o să putem pleca nici mâine, nici 
poimâine, nici?... Se interesă el cu un accent de ameninţare 
în voce. Aş vrea să ştiu foarte clar... 

— Dumneavoastră nu sunteţi munteni... se dumeri 
cabanierul. Dacă Domnul e bun şi îngăduitor şi după o 
săptămână potoleşte prăpădul care va să vie... Şi dacă nu 
abate urgia... Rămâneţi numai o săptămână în închisoarea 
asta... Acum cred că-mi puteţi da şi numele... Aşa ni se cere, 
că eu de felul meu nu sunt deloc curios. Puteţi să spuneţi ce 
nume vreţi, la urma urmei... Măcar să ştiu cum să vă chem. 
Că o să trebuiască să ne obişnuim şi eu cu dumneavoastră 
şi dumneavoastră cu mine... 

— Ion Petric, spuse cel gros. Trebuie să mă ridic şi-n 
picioare? 

Cabanierul nu-i răspunse. Aştepta numele celuilalt. Şi 
simţi în glasul lui un fel de întrebare. 

— Iordan Liviu... Inginer... Sau profesor... 

— Iar eu mă numesc în mai multe feluri... Spuse cu voce 
nepăsătoare cabanierul. Dar m-am obişnuit să mi se spună 
Cucu. Doriţi o cameră împreună? 

Se pregătea să părăsească sufrageria, dar vocea lui Liviu 
Iordan îl opri: 

— Ce voiai să spui cu semnalul ăla? Cu şuierătura? 

Cabanierul se apropie de masa lor: 

— V-am văzut de sus, din pod, când aţi încercat să scoateţi 
indicatorul. Şi v-am auzit apoi lovind în stâlpul de telefon. 

Iordan îşi strecură iarăşi mâna sub pulover: 

— Eu te-am întrebat ceva pe dumneata... Spuse încet 
printre dinţi. Şi îmi plac numai răspunsurile precise, fără 
pete. Ca să fie foarte clar. 

— Parcă dumneata ştii în momentul ăsta ce e foarte clar? 
Făcu un gest de nepăsare cabanierul. După cum se vede, nu 
ţi-a trecut, dar nu mai e mult, acuşi se porneşte prăpădul şi 
te linişteşti ca prin farmec. Aşa se întâmplă întotdeauna... Şi 
cu oricine. Oricât de tare ai fi, nu poţi scăpa de nebunia 
dinaintea vijeliei. 


— Asta era?! Se lămuri Petric. 

— Asta era... Tot aerul se preface în otravă. Şi aerul şi 
lumina, totul. Ori te doboară spaima, ori te cuprinde dorinţa 
de a sfărâma. Şi nu mai ştii ce faci... Altul ar fi râs dacă v-ar 
fi văzut cum vă opinteaţi să smulgeţi indicatorul, sau s-ar fi 
gândit că aţi fugit dintr-un ospiciu. Dar eu ştiu că aşa se 
întâmplă. Şi eu am păţit la fel prima dată. Eram singur într- 
o cabană... N-am ştiut ce se întâmplă. Am început să arunc 
cu scaunele în rafturi. Am spart aproape toate sticlele şi tot 
nu m-am săturat. Dacă aş fi avut pe cineva lângă mine, cred 
că l-aş fi ucis. M-au lămurit bătrânii, după aceea... Când am 
auzit zgomote la uşă, adineauri, ştiţi la ce m-am gândit...? 

Cabanierul tăcu, un moment, lăsându-şi întrebarea 
suspendată, aşa crezu la început Liviu Iordan. Dar îl văzu 
scotocindu-şi buzunarele şi apoi aprinzându-şi ţigara. 

— M-am gândit, continuă el, câţi clienţi o să am în timpul 
vijeliei: doi sau unul?... Dacă nu v-aţi fi repezit asupra 
indicatorului şi pe urmă asupra stâlpului, nu ştiu ce s-ar fi 
întâmplat... Aţi avut mare noroc, nici nu vă daţi seama. Ştiţi 
cum numesc muntenii cei bătrâni vremea asta dinaintea 
vijeliei?... Dar mai bine nu vă spun, n-ar fi bine nici pentru 
mine, nici pentru dumneavoastră. Aşa se zice, că nu e bine 
să se rostească vorbele. Cică în clipele astea învaţă toate 
dihăniile sălbatice pofta de a ucide. O aşteaptă lupii în 
văgăuni, aşa spun cei care i-au văzut, că mai există şi 
oameni din aceştia pe lume, o aşteaptă lupii cu botul 
deschis, încremeniţi... Cică stau aşa, ore întregi înainte de a 
începe vijelia, stau cu botul deschis ca şi cum s-ar adăpa cu 
otravă. Şi numai dacă prind asemenea vreme învaţă să 
ucidă. Şi dacă o prind, pofta de sânge nu-i părăseşte până 
mor... Că numai la zece ani o dată se întâmplă o asemenea 
vreme... Adică nu se întâmplă, că aşa e sortit lumii... 

— Poveşti... Încercă Iordan să se împotrivească groazei şi 
neliniştei care-i dădeau târcoale. 

— Or fi poveşti... Spuse cabanierul îndepărtându-se. Dar 
ce v-a apucat, acolo sus, la marginea prăpastiei?... 


Dumneata de ce crezi că am lăsat braţul drept al 
indicatorului acoperit de zăpadă?... Sigur că-s poveşti... Mai 
bine să vă fac focul... Aici nu se simte frigul, fiindcă aţi uitat 
să vă dezbrăcaţi tot luându-vă cu vorbele şi cu poveştile 
astea... 

Liviu lordan aşteptă să plece cabanierul şi numai după ce 
nu-i mai auzi paşii îl lăsă pe Petric să-şi spună păsul. 

— Ăsta parc-ar vrea să ne îngrozească! Explodă el pe 
şoptite, îmi venea să sar la el şi să-l strâng de gât. 

— N-a vrut să ne îngrozească şi nici nu vrea... Nu e atât de 
nebun ca să toarne otravă în doi necunoscuţi. A vrut să ne 
calmeze, dar se vede că dumitale încă nu ţi-a trecut criza... 

— Ba da, ba da! Răsuflă Petric uşurat. Am scăpat şi eu 
câteva vorbe, ca omul. Nu mai simt teroarea aceea în mine 
şi nici pofta aceea de lup flămând... Dar m-au trecut 
năduşeli auzindu-l. Şi alte gânduri mă bat... Dumneata crezi 
că e omul pe care-l căutăm? După vorbă şi după felul cum 
se mişcă pare muntean din tată în fiu. Şi după obiceiurile pe 
care le ştie... Dacă n-a coborât în viaţa lui la oraş? 

— Îmi închipui că întrebi tot aşa, scăpând vorbele la 
întâmplare. Îl măsură Liviu Iordan. la spune-mi, domnule! 
De ce atâţia oameni îşi aruncă părerile crezând că lumea 
are absolută nevoie de ele? Nu se întâmplă nimic rău în 
lume dacă tac, înţelegi dumneata? Dimpotrivă... Atunci de 
ce atâtea vorbe? Ca să te dovedeşti neghiob, sau de-a 
dreptul imbecil?... Să ştii una de la mine: în lumea asta n-au 
existat proşti şi mizerabili decât după ce omul a început să 
vorbească... 

— 'Ţi-am spus că dumneata eşti tare în chestii din astea, se 
retrase Petric. Dar ştii ce e ciudat? Că şi filosofia asta a 
dumitale, care are atâta efect, tot din vorbe se face... Şi 
dacă eu n-aş spune o prostie, n-ai face nici dumneata 
filosofie... 

Se auzeau paşii cabanierului apropiindu-se şi Petric 
descoperi pe faţa lui lordan trăsături care oglindeau un 
mare zbucium şi o concentrare crâncenă. Stătea ca o pisică 


gata să sară asupra prăzii. Şi gâtul i se încordase şi umerii. 
Dar aşteptarea şi energia ascunsă în ea dispărură în clipa 
când cabanierul pătrunse în sufragerie. 

— V-am aranjat o cameră cu godin, spuse el. Într-un minut 
se face cald ca-n baie. Vreţi s-o vedeţi...? 

Era o invitaţie pe care Petric se pregătea s-o primească, 
dar Iordan îl opri, apăsându-i mâna. Cabanierul se uita fix la 
Petric. Îl văzuse schiţând gestul de ridicare şi, neînţelegând 
ce se întâmplă, ridică din umeri, dar tot nu-şi dezlipi ochii 
de la el. 

— E o cameră cu trei paturi... Continuă cabanierul, privin- 
du-l cu aceeaşi insistenţă pe Ion Petric. Eu parcă te-aş mai fi 
văzut undeva, domnule Petric... Mai de mult... 

Petric căută răspuns în ochii lui Iordan şi înţelese din 
căutătura lor încruntată că trebuie să nege. 

— Nu! Nu! Răspunse el ca şi cum s-ar fi apărat de ceva 
neplăcut. Nu cred că ne-am văzut. 

— Dar nu e nici o supărare dacă ne-am întâlnit sau nu în 
lumea asta mare, spuse cabanierul. Cine ştie pe la ce 
cabană aţi trecut, sau... 

— Sau poate că l-ai întâlnit dumneata, în vale... Interveni 
Liviu Iordan. Adică în lume... 

— M-aş mira... Răspunse imediat cabanierul. De mai bine 
de douăzeci de ani n-am coborât în lume... Poate în timpul 
războiului. Dar nu pe front, pentru că n-am fost pe front... 

În tot timpul dialogului, nici cabanierul, nici Liviu Iordan 
nu se clintiră cu un centimetru din locurile în care se aflau. 
Era ceva ameninţător şi ciudat în atitudinea lor. Liviu 
Iordan simţi că trebuie să schimbe vorba: 

— Parcă am mai văzut o clădire cu hornuri... 

— E mai veche şi mult mai mică, spuse cabanierul. Nici nu 
ştiu dacă a fost vreodată cabană. Vara, când e multă lume, 
punem acolo paturile de rezervă. Cu puţin interes s-ar 
putea amenaja... 

Cabanierul intrase în joc, dar nu se mişcase de acolo de 
lângă tejghea. Petric, crezându-se privit, dădea semne de 


nervozitate. Iordan interveni din nou: 

— Nu putem dormi într-o cameră cu trei paturi! Anunţă el, 
tot fără să se uite spre cabanier. Aşa ne-am obişnuit... 

— Eu credeam că o să vă prindă bine un al treilea pat... 

— Eu credeam că dumneata eşti cabanier şi trebuie să ţii 
seama de ceea ce vrea clientul! Spuse sec Liviu Iordan. 

Cabanierul rămase doar o clipă în cumpănă: 

— Bine. Atunci o să-l scot. Altă cameră mai mică nu avem... 
Şi, chiar dacă am avea, ar fi păcat, că asta s-a încălzit. 

Se auzeau paşii lui îndepărtându-se. 

— Nu la dumneata s-a uitat tot timpul, spuse Iordan. S-a 
uitat numai la mine. Probabil că mă vedea într-o fâşie de 
lumină. Probabil că i s-au aprins nişte amintiri. N-o să fie 
uşor... 

Şi deodată cabana fu atacată din toate părţile de forţele 
vijeliei. 

Cireşarii se opriseră chiar la începutul Brânei ladului, 
îndărătul unor stânci uriaşe care-i apărau ca nişte scuturi. 
Se opriseră să-şi tragă sufletul, după ce înfruntaseră vijelia 
prin toată Şaua Mare. Erau sleiţi de puteri, dar scăpaseră 
toţi de spaima şi nebunia care-i cuprinseseră la Zaruri. În 
locul unde se opriseră, vijelia devenise o simplă forţă 
sonoră. 

— Parc-am fi într-o sală de cinema, spuse Dan, într-un 
moment de pauză acustică. Ce-ar fi să rămânem aici? 

Se înghesuiseră toţi într-un cerc spontan, îşi lipiseră unii 
de alţii umerii şi capetele ca să se poată auzi. Nu erau 
înfriguraţi şi aveau, aproape toţi, senzaţia stranie că 
participă la o întrecere sportivă. Când nu vor mai putea, vor 
spune: „Gata! Abandonăm!” şi se vor da la o parte. Mai 
departe nu încercau, sau nu puteau să se gândească. 

„Acum, trebuie să profităm acum! Îşi spunea Victor. Vijelia 
e abia la început, încă nu şi-a dezlănţuit toate puterile. Mai 
mult urlă decât atacă. Parcă ar vrea să ne înşele... Singur 
că vrea să ne înşele!... Ce vom face când va începe viscolul? 
Când se va lăsa gerul? Când nu se va mai vedea nimic?... 


Toată liniştea asta e o capcană... Aici nu e un adăpost. E un 
mormânt...” 

— Trebuie să plecăm! Spuse deodată Victor. Aici nu mai 
putem rămâne nici un minut. Gata! Pregătirea! 

— Poate că suntem mai feriţi aici... Împrumută Ionel ideea 
lui Dan. De ce să mergem aiurea? 

Victor ar fi putut să-i răspundă cu gândurile care-l 
frământaseră până în clipa când luase hotărârea plecării. 
Dar n-ar fi însemnat altceva decât să deschidă gustul 
discuţiilor. Îl cuprinse un val de mânie şi nu făcu nimic ca să 
i se împotrivească: 

— Idiotule! Strigă el. Dacă vrei să te sinucizi, n-ai decât! 
Dar nu-i molipsi şi pe alţii. Gata! Plecarea! Şi nimeni nu are 
voie să abandoneze schiurile! Mai bine să rămână el decât 
să-şi lase schiurile! Gata! 

— Stai! Îl opri Ursu. Nu putem să pornim orbeşte. 

— Ba da! Se încăpăţână Victor. Pornim orbeşte. Nu înţelegi 
că primul lucru pe care trebuie să-l facem este să fugim din 
capcana asta? 

— Aşa nu se poate! Trebuie să înţelegi şi tu că nu ne 
plimbăm pe asfalt. Ne scoţi din capcană, dar unde ne duci? 

— Nu ştiu! Răspunse Victor. Şi nici nu trebuie să ştim. 

— Victor! Se rugă Maria. Aici începe Brâna Iadului. Nu 
vezi ce întuneric s-a făcut? Nici palma nu se mai zăreşte... 
Cum putem să trecem iadul ăsta blestemat?... Mai bine... 

— Mai bine taci! Urlă Victor. Vă cer un singur lucru. 
Probabil pentru prima şi ultima dată. Nu ştiu unde vă duc... 
Dar lăsaţi-mă să vă duc. Până când voi cădea, nimeni să nu 
facă altceva decât ceea ce spun eu. Atât! 

— Da! Spuse Lucia. Daaaa! Şi să plecăm odată! 

— Cum o să trecem cu schiurile pe umăr? Întrebă Dan. 

— Cum o să trecem? Întrebă Ursu. Schiurile le duc eu. Dar 
pe unde o să trecem şi cum? Dac-am avea lanterne... 

— O să trecem legaţi, răspunse Victor. Şi o să mergem pe 
potecă, fără nici un risc. Vom călca pas cu pas, în urmele 
celor care au coborât de la cabană. Dacă va fi nevoie, vom 


căuta urmele cu mâinile. Şi cred că ar fi mai bine să treacă 
Tic în frunte. El are piciorul cel mai mic. Ai înţeles, Ticuşor? 

— Cum să nu înţeleg?... Nici măcar n-o să fie greu. Din 
şase urme nimeresc eu una. Cel de după mine... Adică mai 
bine eu, nu el! Nu ridic piciorul decât după ce simt piciorul 
celui de după mine atingându-mi glezna. O să fie grozav! 

— Da... Consimţi Ursu. Aşa vom putea ajunge... Undeva. 
Iar schiurile... Cred că ar fi bine să facem un fel de sanie 
din ele. Să le legăm şi să le tragem după noi. Funii avem, 
avem şi sfori. Într-un minut terminăm cu ele. Şi dacă rămân 
ultimul, le trag eu. Mai uşor decât dacă le-aş duce pe-ale 
mele pe umăr... 

— Oare n-am putea să-l folosim şi pe Ţombi? Spuse Maria, 
parcă pentru a răscumpăra nedreptatea pe care i-o făcuse 
cu câtva timp în urmă, la Zaruri, căţelului. 

— M-am gândit şi eu, se bucură Tic. Chiar în clipa când ai 
început să vorbeşti tu. O să-i fac o zgardă din sfoară şi o să-l 
învăţ să ne dea semnale. Auzi, [ombi? Să nu-ţi închipui 
altceva. Dacă poteca e sigură, mă tragi. Dacă simţi gol, te 
lipeşti de picioarele mele. Da? 

Câteva minute mai târziu, legaţi unul de altul, cireşarii 
începură să urce Brâna Iadului. Nu se vedea nimic. Se lăsau 
duşi de urme. Erau închişi între doi pereţi gigantici, care 
nici ziua nu lăsau să pătrundă lumină în despicătura de iad. 
Dacă poteca nu s-ar fi strecurat ca un labirint printre 
stânci, vijelia i-ar fi zvârlit pe cireşari ca pe nişte frunze în 
prăpastie. Şuierăturile ei erau înspăimântătoare. Înaintau 
încet, pas cu pas, parcă-şi lipiseră picioarele; formau 
împreună o lighioană necunoscută, o omidă a nopţii şi a 
zăpezii, cu şapte perechi de picioare. Înaintau îngheboşaţi, 
cu glugile trase peste cap, ca un convoi orb de fantome şi 
fiecare pas era o întrebare, aceeaşi întrebare de groază. De 
câte ori nu simțeau goluri sub paşii lor! De câte ori nu 
simțeau în stânga şi în dreapta hăuri fără fund! De câte ori 
nu căutau cu mâna şi apoi cu trupul reazemul stâncii când 
vijelia răzbătea până la ei! 


Înaintau încet, fiecare pas era o veşnicie şi frigul se 
strecura în ei, mai ales în mâini şi-n picioare şi n-aveau cum 
să se apere. Şi cel mai mult suferea ultimul, încheietorul 
convoiului, care de multă vreme nu mai târa după el vraful 
de schiuri. Le ridicase pe umăr, în mers şi trebuiau ţinute 
vertical ca să nu le lovească de stânci, să nu-şi piardă 
echilibrul şi apoi să-i tragă şi pe ceilalţi în prăpastie după el. 
Greutatea poverii îi aplecase umărul, iar teama că ar putea 
să-i stânjenească pe ceilalţi îi transformase mersul într-un 
chin... Brâna Iadului... Brâna ladurilor... 

Dar nu era decât o cărare spre iad. Iadul abia începea. 
Vuietul surd se apropia, se apropia, se apropia. Întunericul 
se transformase într-o ceaţă albă, sclipitoare, densă, prin 
care nu se vedea nimic. Nici degetele care atingeau ochii 
nu se vedeau. Era halucinant totul. Şi mai ales vuietul 
cumplit, rău, apăsător. Şi şuierăturile care înţepau şi 
frigeau auzul. Şi rafalele care se îngroşau şi se transformau 
în talazuri, izbind furioase în piept şi-n abdomen. 

Intraseră în iad, în mijlocul iadului. Cineva se prăbuşise şi 
după el toţi ceilalţi. Alunecau, alunecau pe o coastă de 
gheaţă. Cel cu schiurile se azvârlise înainte, luase el 
conducerea şirului. Nu se vedea nimic. Ceaţa albă lovea, 
era aspră şi rece. Albeaţa aerului trecea prin pleoapele 
închise. Era un infern neverosimil, un infern alb şi crud. Şi 
alunecarea nu se mai termina. Era o alunecare lungă, o 
alunecare fără sfârşit, dar prea lungă pentru a fi rea. 
Devenise o alunecare lină, înceată, care primea din plin ura 
şi forţa vijeliei şi mai ales canonada şi şuierăturile ei. Încet, 
încet alunecarea se opri... 

Ursu îşi descolăci de pe braţ funia de care erau legate 
schiurile, apoi, cu o singură mişcare, îşi scoase laţul din 
jurul toracelui. Apoi porni după funie pentru a-i număra pe 
cei care alunecaseră. Erau toţi. Şi [ombi. Abia după aceea 
îşi întoarse spatele împotriva vântului şi izbuti să deschidă 
ochii. Era o lumină stranie, albă, străvezie. La început nu 
zări nimic decât vânzoleala albă. Apoi îşi văzu mâna, apoi 


zări la picioarele lui o pată întunecată: legătura de schiuri şi 
bețe. Spatele şi gâtul îl mai dureau, mii de alice foiau în 
carnea lui, dar schiurile erau acolo, toate. De câte ori nu 
crezuse că umărul nu-l va mai asculta, că va azvârli cu o 
singură tresărire povara duşmană, că mâna îi va cădea 
inertă şi liberă... Dar de fiecare dată se aprindea un fulger: 
erau singurele lor arme în infernul acela alb... 

Ursu simţi deodată o lovitură năprasnică în spate, parcă i- 
ar fi căzut un sac cu nisip din înaltul cerului. Abia mai avu 
timp să se răsucească pentru a nu se prăbuşi peste schiuri. 
Se ridică încet, cu spatele împotriva viscolului, împingându- 
se spre locul unde se aflau ceilalţi, într-o groapă salvatoare 
în care vijelia lovea cu a zecea parte din puterea ei. Îl găsi 
pe Victor, în spatele lui era Maria. În spatele Mariei era 
Lucia. Ultimul era Ionel. Înaintea lui Victor era Dan. lar 
primul era Tic, încovrigat peste Ţombi. Se aplecă deasupra 
lui Victor şi îşi lipi buzele de urechea lui: 

— Suntem într-o groapă, chiar pe potecă, dar abia se mai 
văd urmele. Le astupă viscolul. Nu ştiu încotro s-o luăm. 
Cred că nici târându-ne nu putem înainta... 

Apoi îşi duse urechea la buzele lui Victor: 

— Ia ochelarii mei, îi răspunse Victor. Mi-a fost teamă că 
am pierdut poteca. S-ar putea să o pierdem de-acum 
înainte, dar măcar ştim că alunecarea nu ne-a dus aiurea... 
Poate că dăm peste stâna aceea. Tu să o iei înainte. Leagă- 
te de mine cu o sfoară... Sunt vreo două ghemuri în rucsac. 
Şi dacă mai dai de urme, trimite semnale. Noi vom porni 
după fiecare semnal. Înţelegi? 

— Înţeleg, spuse Ursu. Trebuie să dibuim urmele până nu 
le astupă viscolul. Dacă smucesc de trei ori la rând, porniţi 
în direcţia sforii. O să trag şi schiurile după mine... Victor! 
Mai frământă-i pe ceilalţi. Să nu cumva să adoarmă... Osă 
leg sfoara de Tic, ca să nu se încurce şirul... 

Victor mai avea să-i spună ceva lui Ursu: 

— Nu lua schiurile cu tine. Trebuie să fii liber ca să poţi 
umbla după urme. Ursule! Numai de la urme poată să vină 


salvarea noastră. Dacă va fi nevoie să cauţi prin zăpadă cu 
mâinile? Hai, du-te! 

Ursu plecă. Legase un capăt al ghemului de sfoară de 
mâna lui Tic, apoi băgase ghemul în buzunar şi trăsese 
fermoarul în aşa fel ca să rămână doar o deschizătură prin 
care să se desfăşoare sfoara. Victor avea dreptate. Trebuia 
să aibă mâinile libere. Găsi o urmă chiar lângă legătura de 
schiuri. Era bine întipărită în zăpada veche. Viscolul încă n- 
o astupase. Vârful încălțămintei era îndreptat spre coasta 
pe care alunecaseră cireşarii. Era prin urmare o urmă 
bună, urma cabanierilor. Îşi potrivi, întorcându-se şi el cu 
spatele, bocancul în urma găsită. Calculă în gând lungimea 
pasului celui care lăsase urma şi îşi purtă piciorul liber 
înapoi. Începu să apese zăpada şi acolo unde simţi mai mică 
rezistenţă, călcă. Era urma veche. Făcuse un simplu control 
pentru a afla direcţia potecii. Din păcate, poteca înainta 
împotriva vijeliei. Dar şi aceasta era o direcţie. Cu spatele 
împotriva vântului, se căzni să meargă pas cu pas pe 
cărarea presupusă, pe urmele lăsate de cei trei cabanieri, 
refăcând în sens invers mersul lor. Mergea fără să mai 
cerceteze urmele, se lăsa dus de un fel de instinct. Din loc 
în loc se oprea pentru a controla poteca. Uneori urmele 
erau vizibile sau se lăsau uşor descoperite de căutarea 
mâinilor prin zăpadă. Alteori însă îl apuca spaima că a 
pierdut poteca, atât de mult îi trebuia până ce îndepărta 
zăpada pufoasă şi dădea de golul unei urme vechi. Mergea 
numai cu spatele. Cu faţa nu ar fi putut să înainteze nici doi 
paşi. Uneori, paveze pe care nu le vedea îl apărau de 
rafalele turbate ale viscolului. Alteori, lovindu-l cu puterea 
şi răutatea unor saci cu nisip, rafalele îl prăbuşeau, îl 
rostogoleau, îi strecurau proiectile de zăpadă pe sub glugă. 
Nu se vedea nimic, doar o învălmăşeală albă, ca nişte nouri 
care nu-şi găsesc locul. Un talaz, scăpat de bariere, 
aproape că-l ridică pe sus şi-l azvârli câţiva metri, lipindu-l 
de un bolovan. Se ridică anevoie, năucit şi mai ales speriat 
că a pierdut poteca. Nici nu putea să-şi dea seama în ce 


direcţie îl azvârlise talazul. Dar chiar lângă el, sub bolovan, 
zări câteva urme distincte. Nici măcar nu erau astupate de 
zăpadă. Îşi potrivi bocancii în ele, apoi îşi continuă mersul în 
sens invers. Urmele erau mari şi le găsea mereu, fără să le 
caute. Nu mai coborau, urcau o pantă lină. Vijelia însă îşi 
schimbase direcţia. II izbea în piept şi-n abdomen. Şi 
puterea ei creştea mereu. larăşi se pomeni luat pe sus şi 
aruncat. Nimerise într-o groapă. Întinse mâinile pentru a-şi 
opri rostogolirea şi întâlni obstacole vii, mişcătoare. 
Ajunsese în groapa din care plecase, în groapa în care se 
aflau cireşarii! 

Vijelia nu se simţea acolo, dar pe măsură ce ninsoarea se 
înteţea, zăpada se aşternea în groapă. Mai devreme sau 
mai târziu, groapa se va umple cu zăpadă... 

Tinerii se strânseseră într-un cerc, într-o horă stranie, 
fantastică. Se învârteau fără încetare: un minut la dreapta, 
un minut la stânga. Şi ţopăiau mereu. Poate că strigau sau 
cântau, dar nu se auzea nimic altceva decât urletul 
neîntrerupt şi lugubru alvijeliei. 

Ursu îl căută pe Victor, îi căută urechea pentru a-i spune 
ce se întâmplase. 

— Nu mai înţeleg nimic... Aceleaşi urme m-au adus înapoi. 

— Eşti sigur că sunt aceleaşi? Îl întrebă Victor. Eu nu 
cred... Trebuie să fie alte urme... Mai uită-te o dată. Poate 
că nu sunt urme care vin de la cabană... Poate că sunt urme 
care duc la cabană... Altfel nu se poate explica... 

— Vrei să spui că... Daaaa! Să ştii că ai dreptate. M-au 
adus aici nişte urme uriaşe. Cele pe care le-am întâlnit la 
Zaruri. Mă iau după ele. N-au unde să ducă decât la 
cabană! 

Ursu le găsi la extremitatea de sus a gropii. Încă nu erau 
acoperite. Nu se mai întoarse cu spatele. Se încovrigă şi, 
căutându-le cu mâinile şi cu ochii, începu lupta disperată cu 
vijelia. Înainta prin cortina de zăpadă şi urlete, prin groaza 
şi teroarea talazurilor, ca un obiect mânat din spate de-o 
forţă şi mai cumplită decât a vijeliei. Parcă trecea prin 


ziduri rele de cauciuc, pe care trebuia să le sfredelească 
pas cu pas, metru cu metru. Tot trupul îi devenise un 
sfredel şi mergea ca un nebun, sfredelea cu înverşunare 
talazurile de cauciuc, se opintea, cădea, împingea cu capul 
şi cu grumazul şi cu spatele şi cu umerii, mai ales cu umerii. 
Nu mai vedeau urmele pe care le căuta. Le simţea cu 
bocancii în zăpada dură sau moale, le simţea şi le călca 
îndărătnic şi nimicitor, parcă le-ar fi căutat cu picioarele 
goale. Şi mereu controla sfoara şi o smucea şi-i chema pe 
ceilalţi după el. Şi-i simţea venind, îi simţea din încordarea 
sforii când îi oprea desfăşurarea şi puterile creşteau în el, 
parcă i le trimiteau ceilalţi prin sfoara aceea mai subţire 
decât o sârmă de telefon. Ca un sfredel înainta prin cortina 
rea şi vâscoasă, printre proiectilele care-i ciupeau cu ţepi 
otrăviţi părţile descoperite ale feţei. Şi se încălzise, parcă 
simţea sudoarea pe spate şi pe piept, dar se opintea ca un 
bezmetic, îşi ducea cu înverşunare jugul de plumb. Cădea şi 
se ridica şi de multe ori mergea în patru labe, sau se târa, 
aşa cum pesemne se târau cei de după el. 

Se opri lângă un perete pe care-l ghici neted şi uriaş, se 
opri pentru că acolo, la rădăcina peretelui, vijelia devenea 
iarăşi o simplă forţă sonoră. Ceaţa era mai străvezie acolo şi 
se vedeau limpede urmele celor care trecuseră; zăpada 
veche abia se primenise cu un strat subţire de ninsoare. 
Erau două feluri de urme: unele care urcau, altele care 
coborau. După grosimea stratului de ninsoare, cele care 
urcau, urmele gigantice, erau mai noi decât cele care 
coborau. Deci, Victor avusese dreptate...! 

Ursu se pregăti să dea semnalul convenit... Dar nu mai 
găsi sfoara. Ghemul se desfăşurase de tot, iar capătul sforii 
îi ieşise prin deschizătura buzunarului. În prima clipă crezu 
că va înnebuni. „Dacă prietenii din urmă vor pierde poteca? 
Imposibil!” îşi reveni el imediat. Probabil că în momentul 
când nu vor mai simţi rezistenţă, se vor opri. Sau poate că 
veneau chiar pe urmele lui şi atunci vor înainta cu prudenţă 
până... „Numai să nu creadă că mi s-a întâmplat ceva!” se 


înfioră vlăjganul. Gândul acesta îl trezi. Scoase la iuţeală cel 
de-al doilea ghem de sfoară, apoi căută un ciot în peretele 
de stâncă pentru a lega de el unul din capetele sforii. După 
ce se asigură astfel, porni pe urmele pe care venise. 
Muntele încă îl proteja de puterea vijeliei. Căuta peste tot, 
deşi ştia că nu va găsi sfoara decât în clipa când îşi va 
întâlni prietenii. Undeva se lovi de un obiect ciudat de 
metal, înfipt în zăpadă. Era o tăblie. Câţiva paşi mai încolo 
găsi o altă tăblie, asemănătoare cu prima, poate mai 
îngustă. Îşi continuă căutarea, uitând o clipă pentru ce 
pornise înapoi. Şi mai găsi un obiect, tot de metal, un cuţit 
uriaş, ca o baionetă, împlântat în zăpadă. Abia mai târziu se 
dezmetici. În locurile unde găsise cele trei obiecte de metal, 
nu întâlnise nici o urmă! 

N-avu vreme să se gândească prea mult, pentru că mai 
găsi ceva în vârtejul de zăpadă. O pată neagră, mobilă, care 
i se strecură printre braţe şi-i răsuflă cald în obraji: Jombi. 
Era emisarul celorlalţi şi strângea în dinţi un creion rupt pe 
jumătate de care era legat un capăt de sfoară. Ursu trase, 
trase mult de sfoară până ce o simţi încordată. Prietenii lui 
erau pe la jumătatea sforii, adică pe la vreo cincizeci de 
metri. Îi chemă după el cu smuciturile convenite, dar simţi 
şi el nişte smucituri care nu făceau parte din codul de 
semnale. Le descifră din prima clipă. Era un mesaj de 
bucurie, de încredere, de speranţă. Reîntâlnirea... Se 
înapoie la scutul de piatră, gândindu-se să aştepte cu folos 
sosirea celorlalţi. Mai întâi refăcu ghemul pe care-l avea în 
buzunar, apoi înfăşură în jurul creionului sfoara adusă de 
Țombi. 

Revederea, reîntâlnirea, se transformă într-o horă mută şi 
imobilă. Abia după aceea se prăbuşiră, unul după altul, în 
zăpadă, la rădăcina peretelui de stâncă. Voiau să răsufle, 
măcar de câteva ori, ca oamenii. Atât: să răsufle de câteva 
ori fără groază că le îngheaţă plămânii. Vijelia îi zdrobise şi- 
i sufocase. 


Ursu dibui repede mecanismul şi resorturile cuţitului. Era 
un pumnal special, cu lamă lungă şi ascuţită ca briciul şi cu 
un vârf subţire ca acul, care ar fi pătruns şi prin capătul 
unghiei. Era o armă redutabilă, care se închidea ca un 
briceag şi se deschidea fulgerător prin simpla apăsare a 
unui buton. Celelalte obiecte metalice, cele două tăblii le 
dădură mult de furcă tinerilor până îşi făcură o idee asupra 
utilității şi scopului lor. Dar când descoperiră că sunt 
braţele unui indicator metalic, simţiră poate prima undă de 
bucurie şi speranţă de când părăsiseră acel loc blestemat 
pe care-l botezaseră „La Zaruri”. Descifrarea indicatoarelor 
se făcu în două secunde, după ce îşi uniră trupurile într-o 
sferă, care nu lăsa să pătrundă nici cea mai subţire rafală a 
vijeliei. Victor şi Ursu aprinseră simultan două chibrituri, 
fiecare luminând şi memorând literele unei tăblii. Pe una 
dintre ele scria: „Atenţiune! Prăpastie la 15 metri!” lar pe 
cealaltă: Cabana Izvoarele: 200 metri. 

După ce telefonul fără fir anunţă rezultatul descifrării, 
cireşarii ţinură cea mai fantastică adunare a vieţii lor. 
Fiecare primi un număr de recunoaştere, sau un semn de 
recunoaştere. Tic: un deget, Maria: două, Lucia: trei, Ionel: 
patru, Ursu: pumnul strâns, Victor: palma întinsă, Dan: tot 
pumnul strâns. Erau în cerc, un cerc format din trupuri 
aplecate. Nu se putea auzi nimic decât lipind buzele de 
ureche şi protejându-le cu mâinile. Cel care voia să 
vorbească trebuia să-şi anunţe mai întâi, în mijlocul 
cercului, semnul de recunoaştere. Uneori semnele se 
ciorovăiau între ele, pentru întâietate, alteori erau pauze, 
sau reveniri, sau retrageri de la cuvânt. Telefonul fără fir, 
de atâtea ori folosit în joacă, devenise acolo, în infernul de 
gheaţă, în haosul de urlete şi de şuierături, toată speranţa 
şi puterea lor. 

lată cum se desfăşurase nemaipomenita lor adunare: 

Ursu: Le-am găsit pe o rază de zece metri, poate chiar mai 
puţin. Tăblia cea lată era înfiptă în zăpadă. Celelalte obiecte 
păreau trântite, căzute. 


Lucia: N-ai căutat stâlpul? 

Ursu: Din păcate nu ştiam că sunt de la un stâlp. Dar chiar 
dacă aş fi ştiut şi aş fi căutat anume un stâlp, nu l-aş fi găsit. 
Nu cred că era în raza aceea. 

Ionel: Dacă ai trecut pe lângă el? 

Victor: Ne pierdem timpul cu întrebări inutile. Nu văd cum 
se poate răspunde la întrebarea asta... de unde să ştie dacă 
a trecut sau nu pe lângă stâlp? 

Ursu: în orice caz, acolo unde am găsit tăbliile nu era nici 
urmă de stâlp. Sigur. 

Tic: Probabil că le-a smuls vijelia... 

Victor: Se poate să le fi smuls vijelia. Dar nu puteau să 
zboare. Trebuiau să cadă lângă stâlp. 

Ursu: De câte ori să vă spun? Nu era nici urmă de stâlp. 
Dacă am găsit un cuţit, cum să nu fi găsit un stâlp? 

Lucia: Argument decisiv! 

Maria: Dacă au căzut de pe o înălţime? De pe o movilă sau 
de pe o colină care nu se vede? 

Dan: Noroc că nu ţi-au căzut în cap. Mi-au îngheţat 
picioarele. Bocnă. 

Victor: S-ar putea că Maria să aibă dreptate. De fapt, e 
singura explicaţie. Deşi... 

Lucia: Oare nu ne pierdem timpul? Ce voiai să spui cu 
deşi, Victor? 

Victor: Cuţitul mă pune pe gânduri... Dacă n-ar fi fost 
cuțitul, eram liberi să credem orice. Aşa se complică totul. 
Trei obiecte în acelaşi loc! Nu vi se pare cam straniu? 

Ursu: Ba da! 

Lucia: Cum ai găsit cuțitul? 

Ursu: Nu era înfipt în zăpadă. Era culcat. Şi deschis. 

Victor: Asta-i! Un asemenea cuţit nu se poartă deschis 
decât cu un anumit scop. Bravo, Lucia! Nu e un cuţit de 
bucătărie, ci un pumnal... 

Tic: Oare nu puteau şi tăbliile să se prefacă în arme? Unul 
cu cuțitul... Altul cu tăbliile... 


Ionel: împotriva cui, Ticuşor? Cine e nebun să înceapă să 
se bată pe o vreme ca asta? 

Tic: De unde ştii că s-au bătut acum? Poate mai demult. 

Ionel: Nu... Două grupuri au trecut pe aici înainte de 
vijelie. Unul de la cabană, altul spre cabană. Cum de n-au 
văzut obiectele, în mijlocul potecii sau în apropierea ei? 
Deci nu s-au pierdut şi nu s-au aruncat înainte de vijelie. 

Victor: Bravo, lonel! Şi bravo, Licuşor! De la fiecare 
trebuie reţinută o idee. Una: că obiectele au putut fi folosite 
ca arme. A doua: că n-au putut ajunge aici decât după o 
anumită oră. Cu câtva timp înainte de vijelie, cu foarte puţin 
timp, sau chiar în timpul vijeliei. 

Maria: Nenorocirea e alta. Indicatorul nu ne spune nici un 
adevăr. Nu e nici o cabană la 200 de metri. Dacă obiectele 
au căzut de pe o înălţime, de ce să nu fi căzut de pe vârful 
muntelui? Unde ne aflăm? 

Dan: Orice nenorocire cu reversul ei! Dacă nu e nici o 
cabană la 200 de metri, înseamnă că nu e nici prăpastie la 
15 metri. Bravo, Dan! Deşi nu pot să vă spun unde ne aflăm. 

Victor: Cine îşi aminteşte harta? Dar nu drumul spre Mitiş. 
Cine îşi aminteşte relieful de la Şaua Mare în sus? 

Ursu: Nu sunt foarte sigur... Ceva îmi amintesc... 

Victor: Nici eu nu sunt foarte sigur, Ursule. De aceea am 
întrebat. Simt nevoia să confrunt cu cineva amănuntele pe 
care mi le amintesc. După Brâna Iadului poteca parcă se 
lasă la vale în serpentine? 

Ursu: Da. Un fel de zigzaguri mai ondulate. Cam aşa: la 
dreapta, la stânga, la dreapta, la stânga. Da! De patru ori. 
Prima dată făcea mult la dreapta... Şi a patra oară mult la 
stânga. 

Tic: Bravo, Ursu! 

Victor: Pe urmă parcă urca în serpentine largi între doi 
versanţi: unul înalt şi altul mai scund, probabil pe valea 
unui torent... Banu! 

Ursu: Ba da! Între doi versanţi şi chiar la poalele celui mai 
înalt. Cândva o fi fost un torent... 


Victor: Cândva da! Ştiţi ce cred eu? Cred că suntem 
salvaţi! Versantul din stânga, care ne adăposteşte acum, ne 
va duce până sus, la cabana Izvoarele! Lasă, Ticuşor! Ştiu 
ce vrei să spui... Nu trebuie decât să-l pipăim în tot timpul 
urcuşului... 

Dan: Dacă ar fi numai asta... 

Lucia: Trebuie să rezistăm. Să ne târâm, să ne... Cesăvă 
mai spun? Parcă voi nu ştiţi ce înseamnă a rezista... 

Ursu: Aici ne apără un munte întreg. Dar când vom coti? E 
bine să fim pregătiţi... 

Ionel: Cred că e bine să ne înarmăm cu beţele... 

Maria: Nu cred... Nu că ne-ar încurca, deşi s-ar putea 
întâmpla şi asta... Să nu-l lovim pe cel din spate... 

Lucia: Dublu argument decisiv! 

Victor: Concluzii: Pornim spre cabana Izvoarele. Ne 
ghidăm după versantul din stânga. Mereu şi mereu după 
peretele din stânga. Mergem în salturi. Oriunde întâlnim o 
poziţie de apărare, ne oprim. Dar nu ne oprim nici pentru o 
clipă în calea vijeliei. Să tragem mereu până la primul 
scut... ca nişte catâri... Vă mai amintiţi?... Cabanierul de la 
Poieniţa! El ne-a spus că după ce trecem de Şaua Mare s-ar 
putea să găsim un loc de refugiu, o stână veche... Cine o 
vede... Adică cine o simte, dă alarmă! 

Pregătirea plecării se termină foarte repede, iar primele 
minute de urcuş, la adăpostul meterezului de granit, se 
transformară în plăcere. Victor conducea grupul. Ursu era 
în urmă şi trăgea după el schiurile. Urcuşul era lin şi din 
vijelie nu răzbăteau până la ei decât urletele, îngrozitoare şi 
din când în când câte o rafală pierdută, care le şfichiuia 
obrajii şi-i obliga să se întoarcă, mai mult din umeri. Dar 
cărarea coti brusc şi-i oferi vijeliei şi viscolului. Nici n- 
apucară să se întoarcă. Talazurile îi prăbuşiră la pământ 
într-o clipită. Şirul se întoarse ca o omidă, târându-se. Ursu 
trecu în frunte, iar Victor în ariergardă, cu schiurile după 
el. Vlăjganul se întoarse cu spatele şi porni mai departe, 
aproape lipit de munte, obligându-i şi pe ceilalţi să 


pornească, smucindu-i, trăgându-i după el. Mai mult cădeau 
decât urcau. Vijelia parcă-i descoperise atunci, prea teferi şi 
trimitea asupra lor toate proiectilele, toate calibrele. Ursu îi 
trăgea, îi scula, îi smucea, îi chinuia. In genunchi, pe spate, 
pe burtă, numai să urce. Dacă i-ar fi scăpat la vale... Trase 
şi mai aprig de funie, până ce simţi că vijelia se înmoaie. 
Atunci deschise ochii şi zări la câţiva paşi în faţa lui, pe o 
movilă albă, o pată neagră, o jivină a groazei. După o clipă 
n-o mai zări. Simţi şi o lovitură pe umăr. Îl căutau buzele lui 
Ionel care-i şopteau că la dreapta se vede stâna. 

Dihania neagră reapăruse. Urletele ei de chemare şi 
moarte se pierdeau în vijelie. 

CAPITOLUL V. 

Vijelia huia din o mie de guri rele şi hămesite, făcea să 
scârţâie acoperişul şi să zdrăngăne geamurile, dar în 
cameră era cald, înăbuşitor de cald, iar lampa de metal, ca 
un glob din bâlciurile provinciale, împrăştia o lumină 
orbitoare, care rănea ochii. Cabanierul rămase în uşă. 
Iordan îi spuse sec, fără să se întoarcă: 

— Pregăteşte-ne masa peste... Vreo două ore. Tot ce aimai 
bun. Şi vinul cel mai bun. Avem câteva lucruri de lămurit. 
Ca să fie foarte clar... 

Cabanierul rămase iarăşi o clipă în cumpănă; Avea 
sprâncene stufoase. Când se încrunta, îi acopereau ochii. 

— Bine... se hotări el. Mai avem câteva sticle de Fetească 
neagră şi un Pinot negru, de Murfatlar... 

Apoi închise uşa încet, fără zgomot. 1 se auzeau paşii 
îndepărtându-se, apoi bocănind pe treptele scării 
interioare. 

— N-ar fi fost mai bine să mâncăm acum? Întrebă Ion 
Petric. Măcar o felie de pâine, ceva. Văd negru de foame... 
Şi poate că era mai bine să-l luăm pe nepregătite... 

Iordan îşi lipise urechea de uşă. Asculta. Apăsă încet 
clanţa şi la fel de încet crăpă uşa. O crăpătură cât o muchie 
de cuţit. Nu se vedea nimeni pe coridor. Dădu mulţumit din 
cap, apoi apropie un scaun de uşă pentru a păstra 


deschizătura aceea subţire cât o muchie de cuţit. Se 
dezbrăcă la iuţeală. Hanoracul îl puse la uscat, pe un scaun 
în apropierea godinului, iar pulovărul şi-l aşeză, desfăcut, 
deasupra pernei. Îşi scoase şi bocancii şi ciorapii de lână, 
apoi se întinse pe pat, cât era de lung, numai picioarele şi le 
aşeză pe scaunul care asigura uşa. Din locul unde era, pe 
pat, putea să vadă o porţiune a coridorului, în diagonală, în 
aşa fel că nimeni nu s-ar fi putut apropia de uşă pe furiş, 
fără să fie zărit. Ca să se închidă uşa, nu trebuia decât să 
împingă scaunul cu piciorul. 

Petric se oprise lângă patul lui: 

— Ai grijă, domnule. Se vede pistolul de parcă ar fi o 
mitralieră... Ziceam că poate ar fi fost mai bine să-l luăm pe 
nepregătite. Nu numai că mi-ar fi fost foame... 

— Lasă foamea! Se supără Iordan după ce îşi ascunse 
centura şi pistolul sub pernă. Rabdă, că nu mori. Înţelegi, 
domnule? Gândeşte-te că trebuie să rabzi şi pe urmă e 
simplu. lar cu nepregătitul las-o mai moale. Dacă nu te 
pricepi, de ce te bagi? Nu înţelegi că e mai bine pentru noi 
dacă-l lăsăm să fiarbă în tot felul de gânduri?... Asta e! Să-l 
îndopi cu nelinişte, cu întrebări, cu aşteptări nesigure. Să-l 
aduci în aşa hal, încât dacă-l atingi cu un creion pe ceafă şi-i 
spui că e gheaţă, să simtă că e gheaţă. lar dacă-i spui că e 
jar, să simtă că e jar... Acum înţelegi?... Dumneata treci 
totul prin burtă, nu prin cap... 

Petric îl imitase întocmai pe Iordan. Se dezbrăcase şi se 
întinsese pe pat, ba îşi aşezase şi el picioarele pe un scaun. 
Numai când îşi duse mâna la centură îşi descoperi teaca 
goală. 

— Am rămas fără armă, oftă el. Fără Silvia... Dumneata îţi 
mai aduci aminte ce s-a întâmplat afară? Eu nu ştiu decât 
că era să înnebunesc... Oare chiar am vrut să te omor? De 
ce? 

— la drept bun ce-a spus ăsta... Cucu... Nu-s născociri. 
Sunt nişte adevăruri pe care savanții abia încearcă să le 
explice. Ce voiai să spui cu Silvia...? 


— Pumnalul... se trezi Petric dintr-un vis rău. Cu numele 
ăsta mi l-a dat italianul şi cu numele ăsta a rămas. Mare 
păcat... Dacă n-ar fi vijelie, m-aş duce s-o caut. Ştii 
dumneata cum mă înţelegeam eu cu Silvia? Puteam să mă 
duc la circ cu ea. Puteam să-ţi tai ţigara din gură. Şi-o 
tăiam, domnule, n-o atingeam. Brici, nu altceva... Mare 
păcat... N-aş fi dat-o nici pentru o maşină, domnule... 

— Faci iar apropouri... Îl ţinti Iordan. Ţi-am spus doar că 
maşina e un fleac şi ne-am înţeles să nu mai deschidem 
vorba asupra acestui capitol. N-a fost clar, ce dracu!... lar la 
Silvia nu te mai gândi. Atât pot să-ţi spun: n-ai fi intrat în 
camera asta cu Silvia la dumneata. Nici în cabană n-ai fi 
intrat cu ea. Nu-mi place să dorm în aceeaşi cameră cu 
oameni înarmaţi, nu-mi place nici să stau cu ei alături. Dacă 
n-ai fi aruncat-o dumneata, aş fi aruncat-o eu, domnule. Ca 
să nu se înfigă în spatele meu când nu m-aş fi aşteptat... 

— Dar dumneata?... Arătă Petric sub perna lui lordan. 

— Am impresia că foamea nu te atinge la burtă, domnule, 
ci la creier. Cum poţi să întrebi asemenea nerozii? Tot nu e 
clar? Tot nu înţelegi de ce umblu cu Silvia asta la mine? Ca 
să tremuri, domnule, înainte de a face un pas spre mine. Ca 
să te sufoci înainte de a încerca vreo prostie. Ca să te 
gândeşti tot timpul că poate să te atingă un glonte sub 
burtă, puţintel mai jos, pricepi dumneata unde. Acolo voi 
trage... Să nu-ţi iasă asta din cap. Dacă trag, acolo trag: mai 
jos de burtă, acolo unde te doare numai când te gândeşti... 

Petric parcă simţi o pocnitură sub burtă şi nişte valuri de 
leşie urcându-i spre gât. Într-o clipă îi trecu toată foamea. ] 
se făcu greață şi frica începu să pătrundă în el vâscoasă, 
paralizantă. Se uită spre Iordan şi abia atunci, văzându-l 
întins pe pat, descoperi anomalia pe care o simţise de multă 
vreme în conformaţia lui. lordan avea un corp uriaş, osos, 
puternic, musculos, bine legat. Dar capul îi rămăsese parcă 
de copil. Poate din cauza trăsăturilor, poate din cauză că 
era mic, potrivit pentru un altul mult mai scund decât el. 
Asta era: Iordan parcă purta pe umerii lui un cap străin. 


— Am impresia că ţi-a trecut pofta de mâncare... Spuse 
Iordan cu voce absentă. Nu e cazul să te sperii. Ştiu că 
dumneata o să asculţi mereu. M-am convins astăzi, înainte 
de vijelie. Domnule, păstrează-ţi firea! Nu ţi se va întâmpla 
nimic. Pentru că ştii acum totul despre mine. Ştii că trag şi 
ştii unde trag... 

Petric nici nu bănuia că Iordan începuse cu bună-ştiinţă 
discuţia şi o dirijase în aşa fel ca să împrăştie în jurul lui o 
atmosferă de teroare şi spaimă permanentă. „Acuşi, acuşi — 
gândi Iordan - Îmi va jura credinţă cu hotărârea de a-şi 
respecta jurământul.” Şi chiar aşa se întâmpla: 

— Eu, domnule, spuse Petric, nu-mi calc cuvântul. De 
vreme ce am zis da, merg până la capăt, fie ce-o fi. Aşa cum 
mi-ai spus dumneata despre gaura de sub burtă, aşa îţi 
spun şi eu că merg, fie ce-o fi! Ca să fie foarte clar, cum spui 
dumneata... 

Iordan se ridicase într-un cot pentru a asculta declaraţia 
de supunere a celuilalt. Nu era o declaraţie formală, ştia şi 
simţea asta. 

— E mai bine să fie o singură armă... Continuă Petric. 
Când sunt mai multe, începi să te gândeşti la prostii... 

— Asta-i, domnule! Spuse Iordan cu un accent de 
satisfacţie în voce. Asta-i! Dac-ai ajuns la gândul ăsta, e ca şi 
cum am fi pornit împreună la drum, de la începutul 
începutului. 

— Dumneata ştii să pregăteşti bine lucrurile! Îl lăudă 
Petric. Mă gândesc la ceea ce simte acum ăsta de sub noi... 
Cred că-şi aminteşte toate păcatele pe care le-a săvârşit... 
Cum a fost şi cu celălalt de la Poieniţa, săracul. Acolo te-am 
ajutat şi eu. Oare ce-o fi fost în capul omului ăluia, că 
pungaş nu cred că era, ca să se teamă de inspecții şi 
controale... Ce şi-o fi spus când l-am luat aşa...? 

— Domnule, dacă pregăteşti bine lucrurile şi o faptă bună 
îţi apare drept un păcat. Poate că a găzduit pe cineva pe 
gratis, ca să facă un bine. Şi s-a gândit, văzându-ne cum îl 
luăm, că omul pe care l-a găzduit, sau cei pe care i-a 


găzduit, or fi fost nişte răufăcători, iar el ar putea fi acuzat 
de complicitate... Începutul, pregătirea... Astea sunt 
hotărâtoare! Acum e foarte clar? 

— E foarte clar! Acceptă Petric plin de admiraţie. 
Dumneata eşti un om mare. Psssst! Precis că s-a gândit la 
aşa ceva!... Dar ăsta de sub noi? 

— Ăsta are la ce să se gândească... 

— Să nu-i treacă prin cap tot chestii din astea cu 
găzduirea, spuse Petric. O să vezi dumneata, că numai la 
vremea aia n-o să se gândească... 

— Ba da! Îl asigură Iordan. De la început l-am făcut să se 
gândească într-acolo. Ai uitat că şi-a amintit imediat 
perioada din timpul războiului? 

— Eşti cumplit, domnule! Exact! Chiar aşa e! 

Dar Iordan îi făcu semn să tacă. Se sculă apoi fără zgomot 
din pat şi se apropie de uşă. Îşi lipi urechea de crăpătură şi 
ascultă câteva secunde. Se auzea numai urletul vijeliei şi 
din când în când scârţâitul bârnelor şi zdrăngănitul 
geamurilor. 

— Nu era nimeni... Spuse el după ce se întoarse la locul lui 
pe pat. Mi s-a părut că aud zgomote care ies din concertul 
ăsta al vijeliei. Probabil că m-am înşelat. L-aş fi văzut dacă 
ar fi urcat scările. 

Parcă pentru a i se da o confirmare, auzi, peste câteva 
minute, din capul scării, vocea cabanierului: 

— Doriţi şniţele sau grătar? Şi ce doriţi pentru garnitură: 
cartofi sau fasole albă? 

Iordan făcu iarăşi un semn de tăcere către Petric şi dădu 
exact comanda pe care acesta ar fi respins-o: 

— Şniţele bine bătute, foarte bine bătute... Şi fasole albă 
mestecată. Fără usturoi. 

— S-a-nţeles! Răspunse vocea cabanierului. 

Mai întâi aşteptară să se stingă zgomotul paşilor lui. 
Bocănea greoi, toată cabana se zguduia. 

— De ce n-ai comandat grătar şi cartofi? Întrebă Petric 
foarte mirat. Se face mai repede, e şi... 


— Din cauza asta! Răspunse Iordan. Ca să nu termine prea 
repede. Să aştepte până fierbe fasolea şi să fiarbă o dată cu 
ea. Acum e foarte clar?... Dar de ce bocânea aşa de tare, 
domnule? De ce bocănea? 

— Fiecare om merge cum s-a învăţat. Dacă aşa s-a 
obişnuit! Şi eu bocănesc la fel... 

— Ştiu... Spuse Iordan. Dar dumneata nu eşti cabanier, 
domnule. Nu înţelegi că dintre toţi oamenii numai 
cabanierii nu au voie să bocănească? Ei trebuie să meargă 
numai în vârful picioarelor. Şi cine e de douăzeci de ani în 
meseria asta, n-are voie, domnule, n-are voie să izbească în 
trepte, nici măcar în glumă! 

— lar e prea complicat pentru mine, recunoscu Petric. 
Înţeleg că ai dreptate... Dar din păcate nu pot să răspund... 
— Ia spune, domnule! Se încruntă Iordan. Dumneata l-ai 

mai văzut vreodată? Caută să-ţi aminteşti foarte bine! 

— Absolut niciodată! Numai atunci. Pe urmă... 

— Nu mă interesează pe urmă. Înainte l-ai mai văzut? Pe 
urmă ştiu că nu l-ai mai văzut... 

— Niciodată! Şi nici atunci nu l-am văzut prea bine... Doar 
câteva minute. Nu-mi amintesc decât că era un om înalt... 
De fapt nici nu ştiu dacă e el... Dumneata ştii, eu nu! 

— Încearcă să-ţi aminteşti totul! Spuse Iordan cu un glas 
greu, adânc, care fascina. Absolut totul! 

— Cred că ţi-am povestit de douăzeci de ori totul, 
răspunse Petric. Nu mai ştiu nimic în plus... Sigur că nu pot 
să jur că nu mi-a scăpat absolut nici un amănunt... Dar ce 
să fac?... Nu am niciunul nou în minte... Ştii ce mă 
gândesc?... Poate că ar fi bine să mă întrebi dumneata! 
Poate că aşa răsare ceva nou... Iordan clătină încet din cap: 

— Da... Spuse el cu un glas care abia se auzea. Da, 
domnule. Asta ar fi singura metodă cu care să-ţi storc totul. 
Da... Păcat că o încercăm abia acum... Dar e numai din vina 
mea... Aşa! El unde te-a cunoscut? 

— E]... Să ştii că semeni cu el... De bună seamă... Pe front. 
Eram şofer la popota, dumnealui. Făceam aprovizionarea. 


Intrasem într-o poveste... 

— Nu mă interesează! Îl opri celălalt. Cum a dat de 
dumneata? Cum te-a găsit? 

— Foarte simplu. Atunci, când cu povestea aia care nu vă 
interesează, i-am dat şi mi-a dat adresa. Ce să vă spun? Îi 
datoram totul... Ştiţi cum era pe front... M-a căutat într-o 
seară. Mi-a spus atât: să fiu la ora cutare într-un anumit loc 
cu maşina. Şi după atâtea minute să plec într-o anumită 
direcţie. Dacă mi se întâmplă ceva, trebuie să râd. Aşa mi-a 
spus. Să râd tot timpul, orice s-ar întâmplă. 

— Mai era cineva cu el când ţi-a vorbit? 

— Absolut nimeni! Am vorbit pe stradă, plimbându-ne. Se 
uita mereu în urmă, dar nu era nimeni. Eram pe lângă 
Parcul Carol, pe o străduţă oarecare, fără nici un felinar. 
Camuflaj. 

— Şi a doua oară? Continuă Iordan cu întrebările. 

— A doua oară ne-am întâlnit la locul pe care-l fixasem 
prima dată. În faţa Patriarhiei. Am coborât pe alee şi mi-a 
spus cam acelaşi lucru: să fiu cu maşina acolo, la ora fixată, 
să nu mă uit nici în dreapta, nici în stânga, să nu mă 
intereseze ce se întâmplă în jurul meu, absolut nimic şi 
peste atâtea minute să plec, în aceeaşi direcţie pe care mi-o 
fixase data trecută... 

— Şi nu ţi-a mai spus nimic? 

— Ba da... Ne-am potrivit ceasurile... De fapt ni le 
potrivisem de data trecută, dar să vadă diferenţa dintre ele. 
Era o diferenţă de vreo două minute. Dar şi-a aranjat el în 
aşa fel ceasul ca să corespundă exact cu al meu. Şi mi-a 
spus că totul trebuie să se petreacă a doua zi. Da... Şi la 
sfârşit mi-a dat întâlnire în faţa gării, două zile mai târziu. 
Cum ar veni, nu mâine, când urma să se întâmple povestea, 
ci poimâine, la ora unsprezece şi jumătate, trebuia să ne 
întâlnim în faţa gării. Eu i-am spus că e oră de 
bombardament, dar el nici n-a vrut să audă. Mi-a răspuns 
că nu e loc mai sigur în Bucureşti în timpul 
bombardamentului decât în faţa gării. Probabil că se 


gândea la adăpost. Era cel mai sigur adăpost din Bucureşti. 
A doua zi m-am dus la ora exactă, la secundă, acolo unde 
mi-a spus... Absolut la secundă... 

— Ştiu! Îl întrerupse Iordan. Ştiu tot ce s-a întâmplat 
acolo. Nu mai am nevoie de alte detalii. De altfel, dumneata 
nici nu ai de unde să le ştii. Mi-ai spus că nu ţi s-a întâmplat 
NIMIC. 

— La ora fixată am plecat în direcţia în care mi s-a spus, 
continuă Petric. Nu m-am uitat nici în dreapta, nici în 
stânga, nici în maşină nu m-am uitat. Am ajuns acolo. Am 
oprit maşina, fără să mă uit în spate, aşa cum mi s-a spus şi 
am intrat în bodegă. Am luat o gustare, am băut o bere, pe 
urmă încă una şi când m-am uitat la ceas şi am văzut că a 
trecut o oră şi cincisprezece minute, m-am sculat de la 
masă şi am lovit, ca din greşeală, cu cotul, halba pe 
jumătate plină, aşa cum mi s-a spus. Cârciumarul a zis că 
nu-i nimic, de, se mai întâmplă, că-s supărat. Am zis exact 
cum am fost învăţat: „De un ceas şi patruzeci şi cinci de 
minute o aştept, mama ei de muiere şi tot n-a venit. Cred că 
eşti şi dumneata martor. Mi-a dat arvună ca s-o duc până la 
Piteşti. Cinci sute de lei. Spune şi dumneata ce să fac? Eu i- 
am spus muierii să nu mă încurce. l-am zis că mai mult de 
jumătate de oră nu aştept. Ea m-a rugat să stau trei sferturi 
de ceas. Poftim! Au trecut de două ori câte trei sferturi de 
ceas şi n-a venit! Nu cumva o fi venit înaintea mea, acum un 
ceas şi cincizeci de minute! Spune şi dumneata ce să fac?” 
Cârciumarul mi-a zis că-mi stă martor orişicând că am 
aşteptat-o acolo două ore încheiate şi a pus-o şi pe femeia 
de serviciu să recunoască în faţa mea că m-a văzut intrând 
la o anumită oră în bodegă şi aşteptând apoi două ore 
sosirea clientei. Am dat câte o halbă de bere şi-am plecat. 
Nu am ieşit o iotă din cuvântul lui. 

— Asta se cheamă alibi, spuse Iordan. Un alibi perfect. Şi 
la tribunal ar fi jurat ăia doi, că ai aşteptat acolo două ore, 
de la ora cutare la ora cutare, pe cineva. Foarte bine 
ticluit... Şi a doua zi cum a fost? 


— A doua zi... Îşi căută Petric amintirile, fără să-şi poată 
stăpâni un tremur de groază. A doua zi am fost la ora 
unsprezece şi jumătate în faţa Gării de Nord. De un sfert de 
oră se dăduse prealarma. Două minute după ce am sosit s-a 
dat şi alarma. Toată lumea fugea, numai eu stăteam aşa 
cum îmi spusese el, lângă cea de-a doua coloană. Mă uitam 
la ceas şi vedeam cum trec minutele şi parcă auzeam şi 
zgomotul avioanelor. Trecuseră zece minute de la ora de 
întâlnire şi opt minute de la alarmă. Şi deodată l-am simţit 
în spatele meu. Nu ştiu de unde a răsărit. „Hai repede să-l 
luăm şi pe celălalt”, mi-a spus. Celălalt era în cealaltă parte 
a gării, la intrarea dinspre Calea Griviței. Era îmbrăcat ca şi 
mine, asta m-a frapat. În cămaşă albă şi pantaloni de doc, el 
îmi spusese să vin îmbrăcat aşa, cu basc pe cap şi cu 
ochelari de soare. Probabil că-i spusese şi lui să vină la fel. 
Eu nu ştiu nimic. Ştiu că l-a numit aşa: celălalt. Şi îmi mai 
amintesc că era cam tot atât de înalt ca mine... Adică aşa 
cred... Pentru că ei îi ajungea şi celuilalt numai până la 
umeri, din asta deduc că era tot atât de înalt ca mine. 

— Ai schimbat vreun cuvânt cu celălalt? Ai dat mâna cu el? 
Aţi făcut cunoştinţă? V-aţi spus numele? 

— Absolut nimic! Răspunse Petric. Cred că nici nu ne-am 
uitat unul la altul. Aşa îmi spusese mie. Să nu mă uit la cel 
cu care va fi, dacă va fi cu cineva. Şi probabil că-i spusese 
tot aşa şi celuilalt. Nici nu ne-am văzut. El ne-a luat pe 
fiecare de braţ şi ne-a spus: „Să mergem iute la adăpost, la 
palat!” Şi atunci am văzut că ne ajungea la amândoi până la 
umeri... Îmi venea să-i spun celuilalt să-l luăm pe el pe sus. 
Mi se părea că aş fi ajuns mai repede. Şi deodată au început 
să curgă bombele. Probabil că l-a lovit o schijă. S-a făcut 
Mic şi s-a aşezat lângă un perete. Ne-a făcut semn să ne 
aşezăm lângă el. Se uita mereu la sângele care-i curgea pe 
mână. Şi iar au început să cadă bombele. Ne trântiserăm 
toţi trei la pământ. El era la mijloc, între noi. Gemea. Am 
auzit cum pârâie ceva. Şi a căzut peste noi ceva greu. 
Atunci şi-a apropiat gura de urechea mea. Şi mi-a şoptit: 


„iulie”. N-am înţeles nimic. Am vrut să mai întreb ceva. 
Eram şi eu plin de sânge, hăcuit, zdrelit. Dar s-a prăbuşit 
pesemne alt perete şi ne-a îngropat. M-am trezit la spital, 
nu ştiu unde. Nici n-am întrebat, nici nu mi s-a spus... 

— La Spitalul Z. [. 2867, îi aminti Iordan. 

— Nu ştiu... Nu m-am interesat niciodată. M-am trezit mai 
târziu la alt spital, adică într-un pavilion de lemn, pe 
Şoseaua Piteşti. Acolo mi-au spus că scap. 

— La spitalul Z. 1. 319. În Pavilionul cinci. 

— Eu habar n-am. Dacă n-ai fi fost dumneata, n-aş fi ştiut 
niciodată prin ce spitale am trecut şi nici cărui medic îi 
datorez viaţa. 

— Dar eu trebuia să te găsesc, nu înţelegi? Izbucni pe 
neaşteptate Liviu Iordan. Douăzeci de ani am umblat după 
voi. Ştiu şi femeile care ar fi vrut să se mărite cu voi, ştiu şi 
sticlele pe care le-aţi băut pe jumătate, ştiu şi datoriile pe 
care le-aţi lăsat la brutari şi de câte ori aţi fost bolnavi şi de 
câte ori v-aţi prefăcut că sunteţi bolnavi... 

Ion Petric se cutremură auzindu-l. Parcă auzea mugetul şi 
ameninţarea vijeliei. 

— Trebuia să ştiu totul... se calmă la fel de brusc Liviu 
Iordan. Pentru că trebuia să vă găsesc... Da... le-a salvat 
doctorul Iftode... Dacă nu-ţi făcea o minune de trepanaţie, 
nu-şi mai amintea de dumneata şi eu nu te-aş mai fi găsit în 
vecii vecilor. Ai murit în ziua de... Şi ai înviat în ziua de... 
Aşa trebuie să scrie în actele dumitale... Da... 

— Altceva nu mai ştiu, spuse Ion Petric. Sau nu-mi mai 
amintesc. Nu ştiu nimic despre pistol. Nu era el meu. L-au 
pus printre obiectele mele la spital, dar nu era al meu. Mi- 
au spus că l-au găsit lângă mine, încărcat, cu un glonte pe 
ţeavă şi cu piedica trasă... L-am lăsat spitalului, paznicului, 
pentru că nu era al meu... 

— Nu era al dumitale... Aprobă Liviu lordan. Era al lui. 

— Al lui! Se înfioră Petric. Cu glontele pe ţeavă şi cu 
piedica trasă! Pentru ce? 


— Probabil că avea un motiv foarte serios! Spuse Liviu 
Iordan cu glas rău, încărcat de ură. Şi avea! Dar mai crudă 
şi mai hotărâtoare decât toate a fost întâmplarea... 

— Întâmplarea?! Nu înţeleg cum vine asta. Adică cea 
hotărât întâmplarea? 

— A hotărât altceva! Se încruntă Liviu Iordan. A inversat 
hotărârea! 'Iot nu e clar? 

— Nu înţeleg nimic... Cum să fie clar? Şi nici măcar nu 
simt ce ar trebui să înţeleg. 

— E ceva rău, domnule... Făcu un gest de refuz Liviu 
Iordan. Şi e mult mai bine pentru dumneata că n-ai înţeles 
atunci şi că nu înţelegi nici acum... Cu asta să terminăm, că 
nu-mi face bine nici mie, nici dumitale... Altceva, domnule. 
Ai uitat să-mi spui altceva. Şi la capitolul ăsta aş vrea să fii 
foarte clar. Fără nici o amnezie, înţelegi?... Ca şi până 
acum... 

Ion Petric răsuflă uşurat. Era prima vorbă plăcută pe care 
o auzea din gura celuilalt. 

— Am spus adineauri, aminti el. Am spus că merg până la 
capăt, fie ce-o fi. Şi până la capăt nu se poate merge în alt 
fel, decât deschizând toată traista... 

— Asta e, domnule. Asta înseamnă să fii înţelept. Bine. Uite 
ce vreau să-ţi aminteşti: Ce-ai făcut după ce ai plecat de la 
bodegă? Caută să-ţi aminteşti totul, tot ce-ai făcut până 
când te-ai întâlnit, a doua zi, cu el în faţa gării... 

— Nu-i deloc greu... Râse uşurat Ion Petric. Nu-i greu, 
pentru că am făcut exact ce m-a învăţat el. N-am ieşit din 
cuvântul lui cu o iotă. M-am dus acasă, am oprit maşina în 
faţa casei şi m-am dat jos ameţit. Au venit câţiva vecini să 
mă ajute să ajung în casă. Le-am spus că am o durere la 
inimă. M-au aşezat în pat şi i-am rugat să mă păzească cu 
schimbul. Le-am stârnit curiozitatea. Şi atunci le-am spus că 
m-a ameninţat cineva cu moartea, că a jurat moartea mea 
în ziua de cutare iulie. Ei au râs, dar eu m-am rugat de ei şi 
au rămas cu schimbul la căpătâiul meu. Iar a doua zi 
dimineaţa i-am dat afară şi m-am încuiat în casă. Am ieşit la 


ora unsprezece şi m-am dus la întâlnire, cu tramvaiul, aşa 
cum mă înţelesesem cu el... 

— Prin urmare n-ai citit ziarele în ziua aceea... 

— N-am mai apucat să le citesc... 

— Nu ştii de ce ţi s-a spus să fii cu maşina într-un anumit 
loc, la o anumită oră? 

— Nu ştiu, pentru că mi s-a spus să nu aud şi să nu văd 
nimic. Atât: să mă uit la ceas şi după atâtea minute să 
pornesc în cea mai mare viteză, indiferent ce s-ar întâmpla 
cu maşina... Am făcut exact ce mi s-a spus! 

— Aveai mare încredere în el... Spuse Liviu Iordan. 

— După felul cum s-a purtat cu mine pe front... Începu Ion 
Petric. Dar mi-aţi spus că nu vă interesează povestea... 

— Nu mă interesează... Şi poate că e în folosul dumitale. 
Probabil că te-a salvat dintr-o mare încurcătură... 

— Nu dintr-o mare încurcătură... De la Curtea Marţială, 
dacă ştii dumneata ce înseamnă aşa ceva pe front... Acum 
înţelegi de ce nu puteam să ies din cuvântul lui? 

— Încearcă să revii la bombardament, spuse Iordan fără 
să dea vreo importanţă istoriei cu Curtea Marţială. La 
momentul când s-a întors spre dumneata. N-a mai spus 
ceva? Nici o vorbă, absolut nimic? Nici o cifră, nici un 
număr? Nimic? Nimic? 

Ion Petric simţi iarăşi un cutremur rece în tot corpul. 

— Cred că am repetat de douăzeci de ori, poate de treizeci 
de ori scena aceea... se împotrivi el. Mă apucă groaza şi 
greaţa... Şi-a apropiat buzele de urechea mea şi mi-a spus 
un singur cuvânt: iulie. Fără nici o cifră, fără nici un număr, 
fără nimic. Atât: iulie. 

— Nu i-ai văzut buzele? Insistă Iordan. 

— Cum să le văd?! Şuieră cu ură Ion Petric. Cum să le văd 
dacă şi le lipise de urechea mea? Nu înţelegi şi dumneata 
că prea sfredeleşti rana omului? 

— Nu înţeleg! Îl imită Liviu Iordan cu acelaşi şuier în voce. 
Nu pot să înţeleg şi nici nu vreau să înţeleg. Stai acolo! 
Pentru cuvântul ăsta mă zbat şi mă chinuiesc şi mă omor de 


douăzeci şi doi de ani. Pentru cuvântul ăsta şi pentru altul şi 
pentru altele pe care încă nu le ştiu... 

Criza îi trecu la fel de repede ca prima dată. 

— Da... Continuă el mult mai potolit. De la dumneata nu 
mai am nimic de aflat. Mi-ai spus absolut totul. Absolut, aşa 
cum îţi place dumitale să zici... Dacă n-ar fi vijelia asta, ţi-aş 
mulţumi şi poate că te-aş ruga să mă laşi singur aici... Da. Şi 
aşa cum te-am găsit prima dată, te-aş găsi şi a doua oară... 
Şi ar fi o zi mare pentru dumneata... Dar o să fie, domnule! 
O să fie o zi mare pentru dumneata! Numai oda... 

Nu-şi mai termină vorba, pentru că sări ca un fulger din 
pat. La fel de iute deschise uşa, dar nu zări nimic, nici pe 
coridor, nici în capul scărilor. Era neliniştit. Celălalt îi ghicea 
neliniştea după felul cum îşi încleşta pumnii. Îşi strângea 
pumnii, până i se înroşeau, apoi îi apropia unul de altul şi 
începea să scapere din degete. Scăpăratul din degete îi 
trăda neliniştea. Cu cât era mai puternic şi mai repetat, cu 
atât era mai neliniştit. 

— Iar mi s-a părut că aud nişte note care nu intră în 
concertul ăsta al vijeliei, spuse el. Rar mi se întâmplă să-mi 
pierd cumpătul şi să mă las dominat de păreri. Trebuie să fii 
întotdeauna lucid, domnule. Lucid şi rece... 

Din capul scărilor se auzi vocea cabanierului: 

— Poftiţi la masă! Să nu se răcească ciorba... 

Şi iarăşi se auzi bocănitul paşilor greoi. 

— Aici e un mister... Îşi clătină ameninţător capul Liviu 
Iordan. De ce se aude bocănitul numai când coboară? De ce 
nu se aude şi atunci când urcă scările?... Bocănitul ăsta e 
un fel de semnal, domnule... Nouă ni se adresează: Puteţi 
să vorbiţi în linişte. Eu am plecat Asta vrea să însemne 
bocănitul. Dar de ce să ni se dea semnalul ăsta? 

— Tare-mi vine să cred că de astă dată dumneata complici 
lucrurile fără să fie nevoie, spuse Ion Petric. Poate că are 
omul o manie... Aşa cum ai şi dumneata. El bocăneşte când 
coboară scările, dumneata ai mania să complici mereu 
lucrurile... 


— lar treci vorbele prin burtă şi prin coate! Se enervă 
Liviu lordan. 'Ţi-am spus de douăzeci de ori că nu-mi plac 
decât lucrurile foarte simple. Dumitale ţi se pare că le 
complic, dar eu nu vreau altceva decât să despletesc 
complicațiile... Dacă simt că un anumit lucru nu se 
potriveşte undeva, întreb. Asta-i totul!... Mi se pare ciudat 
bocănitul? Atunci întreb: De ce?... De ce bocăneşte un om 
care n-are voie să bocănească? De ce? Ca să arate altuia că 
nu ascultă ceva! Tot nu înţelegi, domnule? Ia spune! Când 
vrei să-i arăţi cuiva că nu-l asculţi? Când spune ceva ce 
dumneata nu trebuie să asculţi. Dar ca să ştii asta, 
înseamnă că ai ascultat. Nu e foarte clar? 

Ion Petric nu răspunse. Nici măcar nu urmărise până la 
capăt raţionamentul celuilalt. Auzise doar nişte vorbe 
rostite de un glas dur şi ameninţător. Îşi îmbrăcase 
puloverul şi scotocise prin rucsac după papucii de noapte. 

— Sigur că e clar... se mulţumi el să aprobe. 

Liviu Iordan îşi încheia centura sub pulover. Pistolul i se 
lipise de şold. 

— Şi asta trebuie s-o înveţi, spuse el. Dacă vrei, se vede 
conturul pistolului, dacă nu, nu. Îl ascunzi sau îl arăţi dintr- 
o singură mişcare. Aşa cum cere momentul... Aşa! Pistolul 
trebuie să se vadă, dar chipul nu... Cum e, domnule? 

Petric nu mai văzu faţa lui Iordan, ci o pereche de ochelari 
enormi, cu lentile negre şi cu rame mai groase decât 
degetul; şi iarăşi îşi aminti că Iordan are o faţă mică, de 
copil. 

— Nu se vede nici bărbia, domnule... Aprecie Petric. Dar 
totul pare o mască, pare aranjat anume... 

— Atunci e în regulă. Asta vreau! Să se simtă masca, dar 
să nu se ştie ce se ascunde. Să-i dăm drumul! 

Primul ieşi lon Petric. Dar nu făcu nici doi paşi şi se 
pomeni tras de mânecă înapoi. 

— Stai! Îi şopti Liviu Iordan. Ţipă la ăla de jos că venim 
imediat. Spune-i să ne dea Fetească neagră... 

Ion Petric se supuse ca un şcolar... 


— Venim imediat! Strigă el din pragul uşii. Şi să ne dai 
Fetească neagră. 

Liviu lordan scosese o lanternă din rucsac, apoi părăsi 
camera, în vârful picioarelor, făcându-i semn celuilalt să-l 
urmeze fără zgomot. Nu mergeau spre scară, ci în direcţie 
opusă. Doar câţiva paşi. Traversară coridorul şi se opriră în 
faţa unei uşi pe care fâşia lanternei o descoperi 
întredeschisă. Liviu Iordan o împinse cu piciorul şi uşa se 
căscă, fără să scârţâie. În loc să caute prin încăpere, 
lanterna cercetă mai întâi balamalele uşii. Se vedeau urme 
de ulei proaspăt, picuri prelungindu-se de pe metal pe 
lemn. Abia după aceea pătrunseră în încăpere. Era aidoma 
cu a lor, numai că avea trei paturi, iar unul din paturi era 
tras lângă uşă şi se mai putea vedea pe el adâncitura lăsată 
de cineva care şezuse acolo. În cameră se simţea un miros 
vag de tutun. Fâşia de lumină mai descoperi două uşi în 
pereţii laterali. Una din ele, cea care ducea în direcţia 
scărilor, era uşor întredeschisă. 

O clipă mai târziu, cei doi se aflau în camera lor. Liviu 
Iordan îşi puse din nou masca, ochelarii aceia hidoşi şi 
impenetrabili. 

— E tare, domnule! Spuse el. Şi-a lăsat tot portretul în 
camera de vizavi. E curajos, prudent şi foarte sigur de el. 
Nu ştiu ce se întâmpla dacă nu: i întâlneam portretul... Hai! 

Dihania neagră părăsise iarăşi movila. Era un lup uriaş, 
unul din acei înaintaşi bătrâni, care adulmecă prada şi dau 
de veste haitei. Ursu ştia că atâta vreme cât va fi singur, 
lupul nu va ataca. Va da mereu târcoale şi va urmări prada, 
din apropiere, dar în momentul când vor sosi şi ceilalţi, 
când haita se va întregi, se vor năpusti toţi asupra prăzii, 
dacă o vor simţi fragilă şi fără apărare, sau o vor asedia şi o 
vor hărţui necontenit, cu urlete şi şarje neterminate, dacă 
vor simţi primejdie şi putere. 

Fiecare secundă putea să fie hotărâtoare. Viaţa tuturor 
atârna de iuţeala cu care puteau să-şi găsească un adăpost. 
Înaintarea trebuia oprită, chiar dacă ar fi fost nevoiţi să-şi 


sape un adăpost în zăpadă, chiar dacă ar fi fost nevoiţi să 
aştepte, apărându-se cu ceea ce aveau, năvala fiarelor. 
Ursu se decise imediat. Comunică prin lonel că trebuie 
făcut un popas, chiar acolo, din cauza unor obstacole 
neaşteptate, şi-l chemă pe Victor la el. Era singurul cu care 
trebuia să discute ameninţarea cumplită din nevăzutul alb. 

Victor intui primejdia. Dacă Ursu folosise telefonul cald în 
loc să vină singur la capătul şirului, însemna că întâlnise o 
ameninţare vie, care-l obliga să rămână acolo, în faţă, de 
pază. leşi din laţul funiei şi porni cu legătura de schiuri 
după el, spre locul unde bănuia că se află Ursu. Se 
înţeleseră mai mult prin gânduri şi gesturi decât prin vorbe. 

Trebuia căutat bordeiul despre care le vorbise cabanierul 
de la Poieniţa. 

Da! Erau în zona stânei părăsite. Şi Tic şi Ionel se 
ciocniseră, chiar acolo unde se aflau acum, de nişte garduri 
împletite din nuiele. 

Cu schiurile împlântate în zăpadă vor face un fel de 
palisadă. Dacă nu vor găsi bordeiul... 

Oare bordeiul nu era chiar movila pe care apăruse 
dihania? Ce-ar fi să scotocească mai întâi acolo? Era totuşi 
un punct de plecare într-o căutare aproape fără nădejde. 

— Să vină toţi încoace! Şopti Ursu la urechea lui Victor. Să 
fim un corp compact. Aici trebuie să fie bordeiul... 

Victor se întoarse să-i adune pe ceilalţi, iar Ursu începu să 
înainteze, cu şira spinării rece, spre Movila Lupului. Cuţitul, 
cu lama deschisă, parcă-şi tăia drum prin vijelie. Mâna îi 
îngheţase din prima secundă, dar îi îngheţase pe cuţit. 
Când ajunse la movilă, simţi un tremur în tot corpul. Zărise 
pata neagră în spatele movilei. Parcă aştepta. O rafală îl izbi 
în piept şi o a doua încercă să-l prăvălească. Se lăsă în 
genunchi, gata să riposteze la atacul dihaniei. Lupul parcă 
se apropiase, văzuse prada clătinându-se. Dar se oprise la 
câţiva metri de ea. Îl vedea mare, uriaş, cu botul căscat, 
probabil urlând, îi vedea colții, lungi cât degetele şi îl 
cuprinse ura şi setea, setea crâncenă de a-l ucide. Îşi găsi 


puteri şi sări prin talazuri asupra fiarei. Cu dinţii, nu cu 
pumnalul voia s-o ucidă. Dar fiara parcă simţise furia şi 
puterea agresorului. Fugi. 

Ursu rămase acolo. Îngenunche în zăpadă şi rămase în 
aşteptare. Mâna dreaptă, mâna în care ţinea pumnalul, 
începea să-şi piardă puterea. Înfipse cuțitul în zăpadă şi îşi 
băgă mâna îngheţată în mănuşa caldă. Stătea la pândă, cu 
simţurile tot atât de treze ca ale fiarei care pândea şi ea, 
undeva, aproape şi urla, urla fără încetare, chemându-şi 
haita. 

Movila din spatele lui Ursu era chiar bordeiul despre care 
le vorbise cabanierul. Cireşarii îi căutau intrarea. 
Dezlegaseră vraful de schiuri şi fiecare se înarmase cu 
beţele, aşa cum le spusese Victor. Căutau intrarea 
bordeiului împungându-i suprafaţa albă cu beţele întoarse. 
Patru dintre ei: Lucia, Maria, Tic şi Dan se ocupau cu 
dibuirea intrării. Victor şi Ionel cărau schiurile cât mai 
aproape de movilă. După ce le împlântară în zăpadă, adânc, 
transformându-le într-o pavăză care rezista furtunii, 
încercară să mute în apropierea movilei şi gardurile de 
nuiele. Nu izbutiră. Parcă erau zidite în beton. Victor căută 
parii cei mai groşi şi îi legă jos, la rădăcină, cu funia liberă. 
Trase vârtos, dar nu reuşi altceva decât să se convingă că-i 
înnodase bine. Era chiar ceea ce urmărise. Apoi se întoarse 
împreună cu Ionel la cazemata albă, atacată din toate 
părţile de suliţele cireşarilor. 

— Nu dăm peste nici o intrare! Il se şopti la ureche lui 
Victor. Am bortelit tot învelişul. Peste tot, rezistenţă. 

Erau nişte căutări disperate, mânate de groază. Vijelia nu-i 
iertase nici un moment, mereu îşi trimitea talazurile, 
rafalele şi proiectilele. Îi răsucea, îi chinuia, îi tăvălea prin 
zăpadă, îi ameţea uneori cu clipe scurte de linişte, pentru a- 
i azvârli apoi, ca pe nişte frunze, departe de movilă. Dar se 
găseau, se înlănţuiau, se ridicau ca nişte catâri şi se 
repezeau iarăşi asupra sărmanei movile, împungând-o 
mereu, peste tot, ca nişte suliţaşi nebuni, disperaţi. lar 


hăurile se năpusteau din nou asupra lor şi ei se chirceau şi 
apoi iar se repezeau spre movilă, târându-se sau în 
genunchi şi voiau să se prefacă în burghie şi cazmale 
pentru a sparge crustele de gheaţă. Oare presimţeau 
ameninţarea care-i pândea? 

Era un atac orb, dement, o explozie de distrugere, se 
umpluseră toţi cu microbii vijeliei. Victor se trezi, poate în 
clipa supremă: „Am înnebunit! Îşi spuse el. În loc să căutăm 
un bordei, căutăm o cupolă... Vijelia asta ne-a luat minţile. 
Unde poate fi intrarea într-un bordei? Numai împotriva 
vântului, nu!” 

Smulse un schi din palisada improvizată şi începu să sape 
la poalele movilei, în direcţia opusă vântului. Ceilalţi îi 
înţeleseră gândul şi-l imitară imediat. Din fericire, Victor îşi 
păstră de astă dată luciditatea. Nu se mai năpustiră ca nişte 
sălbatici asupra înălţimii de zăpadă. Trebuiau s-o păstreze 
cât mai solidă şi mai rezistentă pentru a face faţă vijeliei şi 
altor primejdii. Săpau ordonat, tăiau zăpada în cuburi 
adânci, iar cuburile erau rânduite pe marginile şanţului, 
unindu-se în ziduri şi metereze. Parcă pregăteau un iglu, ca 
eschimoşii. Şanţul se adâncea, le ajungea până la brâu. 
Sfărâmaseră trei cruste de gheaţă şi întâlniră o a patra 
care rezista la împunsăturile beţelor şi la presiunea 
schiurilor. Şi deodată, schiul Mariei nimeri în gol. În mai 
puţin de un minut, intrarea în bordei era degajată. 

În momentul când văzu deschizătura bordeiului şi când 
simţi aburi calzi umezindu-i faţa, Victor îşi pierdu calmul şi 
stăpânirea de sine. Cu gesturi brutale, violente îşi împinse 
prietenii înăuntru, apoi începu să smulgă schiurile din 
palisadă şi să le arunce în şanţ. Îşi mai aminti ceva, dar 
licărul nu ţinu nici o clipită. Se simţi luat pe sus şi trântit 
undeva. Apoi cineva îi prinse picioarele repede. Nu mai 
avusese vreme să-şi ferească faţa. Simţi tăişuri şi durități pe 
frunte şi pe obraji, apoi o nouă smucitură şi parcă nişte 
bolovani săltându-i sub ceafă, apoi auzi, da! Auzi o voce, 
vocea lui Ursu: 


— Azvârliţi toate beţele aici. Nu mă puteţi lovi. 

Sări şi el şi se izbi de alţii. Beţele zburau spre o ţintă albă, 
dar aceeaşi voce strigă: Gata! Apoi nu se mai zări nici o 
pată albă. Intrarea fusese astupată. Vijelia încă urla, dar 
parcă în depărtări. 

— Au venit? Întrebă Victor mai mult pentru a-şi auzi vocea. 
Tu m-ai rostogolit, sau vijelia, sau...? 

Ursu râse. Un hohot dement, ca o erupție, care ţinu câteva 
secunde. Era de necrezut. Nu izbuteau încă să scape de 
urletele vijeliei, nu le aveau numai în urechi, le 
îmbolnăviseră tot trupul, îi aduseseră în starea de a le fi 
teamă să vorbească. Şi deodată râsul lui Ursu. Parcă 
râdeau toţi o dată cu el, după ore de chin şi groază, după ce 
fuseseră zdrobiţi şi biciuiţi, după ce unii dintre ei simţiseră 
veghea şi teroarea morţii. 

— Ştii de ce râd? Spuse Ursu. l-am simţit, nu ştiu cum 
dracu', dar i-am simţit. Şi în momentul când am fugit m-am 
gândit că ar putea să mă atace din spate. Şi deodată, hop! 
Simt că-mi sare cineva în spate!... Zău c-ai scăpat de la 
moarte, Victor. Dacă aveam cuțitul în mână, îl înfigeam... 

— Ce tot vorbiţi voi? Întrebă Lucia cu ton ofensat. 

— Lasă-mă, Lucia... se rugă Maria. Lasă-mă să respir şi să 
aud şi să simt altceva decât întuneric şi urlete şi frig şi 
spaimă. Te rog... Lăsaţi-mă să mă refac, vreau să simt că am 
inimă şi glas şi ochi... Oare nu putem scăpa de întunericul 
ăsta? 

Era o întrebare de toate zilele. Revenise şi Maria la viaţă. 
Şi Tic care-l certa pe Ţombi şi Dan care începuse să fluiere 
ca şi cum şi-ar fi amintit scene dintr-un film de groază şi 
Ionel care-şi căuta cutia de chibrituri prin buzunare. 

— Aoleu, mamă dragă! l-auzi ce mai bocăneşte vijelia la 
sărmana noastră uşă din schiuri... le pomeneşti că şi-a 
schimbat direcţia! 

Ţombi începu să scâncească şi să se bage în sufletul lui Tic. 
Mezinul îl mângăia şi-i simţea tremurul neîncetat; îşi 
închipuia că suferă din cauza frigului. 


— Cred c-ar fi timpul să vedem unde ne aflăm, spuse 
Victor. Cine atinge peretele bordeiului? 

— Eu! Răspunse Ionel. Stau rezemat de perete, dacă n-o fi 
vreun bolovan. Ba nu! E chiar peretele. Pământ... Da... Şi 
mai sus nişte bârne, sau nişte pari... ba nu! Nişte nuiele... 
Adică parcă ar fi şi nişte împletituri... 

— Eu stau pe zăpadă! Descoperi Lucia. Voi unde aţi 
aterizat? Eu am căzut prima şi m-am dat la o parte ca să vă 
fac loc. 

— Nu se poate! Spuse Dan. Nu se poate să stai pe zăpadă. 
De unde zăpadă? Mi-a intrat mâna până la cot în salteaua 
de iarbă şi puf de sub mine... 

— Aiurea! Se miră Tic. Nu vrei să schimbăm locurile? Eu 
am găsit şi nişte perne şi ţi le las ţie. Hai! 

— Trebuie să facem o trecere în revistă a adăpostului, 
propuse Victor. Să nu fie pe undeva vreo prăpastie sau vreo 
sălbăticiune... 

— Brrrrr! Se înfiora Tic. Vrei să ne ţintuieşti în locurile în 
care suntem... Eu stau pe nişte cetini... 

— Deocamdată... Încuviinţă Victor. Să rămânem unde 
suntem... Nu e chiar obligatoriu. Dar e interzis oricui să se 
apropie de uşă... În nici un caz... 

— Nu-i nevoie să insişti, spuse Ursu. Stau eu chiar în faţa 
uşii. Nu se poate trece. 

— Ei na! Dădu Dan semnalul răzmeriţei. Şi dacă mi se face 
poftă să ies la aer? Pe cinstea mea că am uitat vijelia... N- 
auzi cum bate la uşă? 

— Nu bate vijelia la uşă... Îşi începu Ursu destăinuirea de 
groază, dar se opri în ultima clipă. Bate vântul! 

— Mai târziu, puţin mai târziu... Îi răspunse Victor. Da! 
Bate vântul... Şi noi trebuie să ştim unde ne aflăm. O să 
facem o torţă de hârtie şi o vom ţine aprinsă. Şi ca să 
observăm tot ceea ce se află, eu cred că ar fi bine să ne 
fixăm fiecare câte ceva. De pildă... Ticuşor să observe cu 
atenţie acoperişul... Ursu să ne spună în ce stare se află 
intrarea, deschizătura bordeiului... 


— Eu sunt de acord să mă uit la plafon şi Ursu la intrare... 
Acceptă Tic. Dar în cazul ăsta, Dan să se uite... 

— Vrei să ştii cum arăţi! Îl întrerupse Dan. În regulă... 

— Pe cuvântul meu că la asta m-am gândit! Recunoscu Tic. 
Ţi-a prins bine vijelia. Dacă ai mai fi rămas puţin afară... 

— Dacă nu vă astâmpăraţi, se auzi vocea lui Ursu, vă 
promit că aduc tremurul şi spaima în bordei... Hai, Victor! 

— Asta era spaima: Victor? Nu se putu abţine Dan. 

Râse şi Ursu, ba chiar şi Tic, înfuriat că nu fusese mai 
prompt decât „mamă dragă”. Numai [ombi scheuna fără 
încetare. 

— Va să zică, Tic va observa acoperişul, reluă Victor. Ursu 
va cerceta intrarea. Ionel, peretele de care e rezemat... 
Dan şi Maria, podeaua... Mi se pare că fiecare aţi ajuns la 
capătul unei diagonale. Lucia... 

— Eu vreau să văd ce e cu zăpada asta, spuse Lucia. E mai 
înaltă decât mine. E ca o coloană... Şi tu, Victor? 

— Eu o să caut să văd pe unde sunt bagajele noastre, 
răspunse Victor. Şi o să le aranjez într-un loc anume... 
Bineînţeles, dacă se observă ceva deosebit... Sunteţi gata? 

— Suntem gata, spuse Lucia. Dar nu ştiu cum ne vom 
obişnui cu lumina. O să orbim la început. Şi dacă se aprinde 
ceva?... Dacă ia foc bordeiul?... Brrrrr! Vorba lui Tic. Oare 
n-ar fi bine să desfacem puţin uşa? 

— De uşă mă ocup eu! Spuse sec Ursu. 

— Şi eu stau lângă un bloc de zăpadă... Încercă Victor să-şi 
liniştească prietenii. Avem unde să stingem torţele. Am 
făcut trei şi le voi aprinde una de la alta. În primele clipe să 
ţineţi ochii întredeschişi... Ionel! Dă-mi chibriturile! 

Torţa de hârtie se aprinse de la primul chibrit, dar flacăra 
ei arse ochii tuturor. Trecea prin pleoape. Instinctiv îşi 
duseră toţi mâinile la ochi. Numai Victor era obligat să 
sufere întreaga tortură. Când simţi arsura pe mâini, aprinse 
cealaltă torţă. Resturile de la prima le vâri într-o scobitură 
pe care o făcuse mai dinainte în zăpadă. Ridică torţa cât 


mai sus, pentru a împrăştia o rază mai mare de lumină, dar 
răsună deodată vocea lui Tic: 

— Mai jos, Victor! Să nu ardă acoperişul... 

Cea de-a treia torţă trecu din mână în mână, ca o ştafetă. 
Fiecare purtător îşi lumină, cu zgârcenia cuvenită, 
împrejurimile. Nici nu mai ajunse înapoi la Victor. O stinse 
Lucia în malul de zăpadă de lângă ea. 

— Acum e-acum! Începu Dan. Mai întâi despre Tic: pare 
pus pe harţă, după cum arată cutele din colţul ochilor... 
Aşa! Lasă, că şi tu faci destule glume proaste... Ei, vezi? Eşti 
sau nu eşti pus pe harţă acum?... Încep să-mi îngheţe 
picioarele, mamă dragă... Aşa! În partea mea sunt paie, 
puse anume pentru culcuş. Un strat gros cam de vreun 
sfert de centimetru. Patul ăsta de paie ar avea vreo doi 
metri şi jumătate pe doi metri. E lipit de perete... 

— N-are doi jumătate pe doi... Îl întrerupse Ursu. Cam doi 
pe doi. Dar lângă Maria mai este un pat de iarbă cam de 
aceleaşi dimensiuni... Aşa mi s-a părut... 

— Chiar aşa e, spuse Maria. 

Fiecare îşi relată observaţiile culese în timpul arderii celor 
trei torţe, de hârtie, întregind imaginea generală a 
adăpostului. Se aflau într-un bordei săpat în pământ cam la 
un metru adâncime, de forma unui dreptunghi cu laturile 
de patru şi cinci metri. Acoperişul se scândură şi şindrilă, 
îndopat din belşug cu cetini şi paie, era susţinut de doi 
stâlpi, unul la intrare, iar celălalt în fund, legaţi între ei 
printr-o bârnă groasă, de care erau prinse, oblic, scânduri 
şi bârne mai subţiri, înfipte în pământ, de-a lungul 
malurilor. Intrarea bordeiului nu era chiar la mijloc, ci într-o 
parte, ca o fereastră, de-aceea evitaseră tinerii ciocnirea cu 
stâlpul de bază şi de aceea o găsiseră mai greu. Cei doi 
stâlpi care susțineau acoperişul aveau cam doi metri 
înălţime, iar între malurile bordeiului şi acoperişul de 
scândură se împletise un gard de nuiele înalt cam de 
jumătate de metru. Deşi bordeiul era săpat la un metru 
adâncime, nu se ajunsese încă la piatră, ceea ce o făcuse pe 


Lucia să emită ipoteza, acceptată şi de Ionel, că toată zona 
aceea era fundul unui lac de munte astupat, cu timpul, de 
aluviuni. Zăpada se adunase numai la intrarea bordeiului: 
un morman compact, ca o pavăză interioară, făcut de cine 
ştie de ce vijelie trecută, care bătuse din faţă, dinspre 
miazăzi. Iar într-un ungher se afla un maldăr de cetini de 
brad, din care se putea face un foc bunişor, după cum 
calculase Ursu. Dan se repezi s-o ia înaintea tuturor: 

— Ăsta nu-i bordei... Ăsta-i palat! Are de toate, ba chiar şi 
încălzire centrală... Nu-i aşa că vom face focul în centru, ca 
să ne bucurăm toţi de căldura lui? 

— Rezistăm până mâine la răsăritul soarelui? Întrebă 
Ionel. Asta e esenţial! 

— De ce până la răsăritul soarelui? Întrebă şi Lucia la 
rândul ei. 

— Pentru că... Pentru că aşa mi-a spus cabanierul de la 
Poieniţa... se hotări Ionel. Vijelia are un singur moment de 
odihnă, mi-a spus el. Voi eraţi sus, după bagaje, nu l-aţi 
auzit. Vijelia nu se opreşte decât un ceas, două, la primul ei 
răsărit de soare. Asta-i o lege, zicea el. Dacă nu profităm de 
răsăritul soarelui... Dar de unde ştim noi când răsare mâine 
soarele? 

— De asta ţi-e teamă? Îl luă Dan peste picior. Dacă vrei 
neapărat să ştii, uite: chiar în clipa asta, Lucia poate să-ţi 
spună. Nu-i aşa, Lucia? 

— Mulţumesc de invitaţie!... Mâine soarele răsare fix la 
ora şapte şi cincizeci şi trei de minute. 

— Numai să putem pleca, mormăi Ursu. Dar când l-ai auzit 
tu pe cabanier spunând povestea asta cu răsăritul soarelui? 
— Dar nu înţelegi că nu-i vorba despre răsăritul soarelui? 

Se bosumflă Ionel. E vorba de primul răsărit de soare al 
vijeliei! Numai atunci îşi slăbeşte forţa, pentru un ceas sau 
două. Asta a spus cabanierul. Şi tot ce-a spus până acum s-a 
adeverit... 

— Din păcate... Îl completă Maria. Prin urmare, trebuie să 
rezistăm până mâine dimineaţă la ora şapte şi cincizeci şi 


trei de minute. Numai că mie au început de pe acum să-mi 
îngheţe picioarele. Mă dor... 

— E foarte rău! Se auzi vocea lui Victor. Fiecare să-şi 
scoată rucsacul şi să-şi învelească picioarele în el. Din tot ce 
avem, picioarele trebuie ferite cel mai straşnic. 

— Cum s-ar zice, profită Dan, se întoarce proverbul: unde 
nu-s picioare e vai de cap... Bine că li se face şi lor dreptate! 
Parcă spuneai ceva cu cetinile ălea de brad şi cu focul... 

— Mai întâi ar trebui să mutăm mormanul ăsta de zăpadă 
în uşă, răspunse vlăjganul după un moment de gândire. Îl 
tăiem în cuburi mari şi facem o uşă pe cinste din el. Putem 
să lăsăm şi un geam pentru aerisire... Lasă, Ticuşor. Stai 
acolo! Voi n-aveţi ce căuta aici! Vino tu, Victor! În trei 
minute n-avem ce face... 

Victor înţelese că se întâmplă ceva grav la intrarea 
bordeiului, dar când ajunse acolo şi văzu în ce infern se află 
prietenul lui, îl cuprinse groaza. 

Fugărit de lupi sau de ideea că se adunase haita, Ursu 
abia avusese timp să-l azvârle pe Victor în bordei şi să ridice 
vraful de schiuri, cu o singură mişcare, în faţa intrării 
bordeiului, pentru a baricada goana fiarelor. Schiurile nu 
erau înfipte în zăpadă, unul câte unul, pentru a se 
transforma în stâlpi foarte greu de clintit. Rezistenţa lor era 
un miracol şi se datora numai braţelor lui Ursu. În 
repezeală şi-n disperare, vlăjganul nu găsise altă soluţie de 
a asigura rezistenţa uşii improvizate, decât aceea de a-şi 
trece braţele prin legăturile de metal ale fiecărui schi şi de 
a trage apoi cu toată puterea în jos. Şi rămăsese aşa, în 
genunchi, cu braţele încordate, cu capul la două palme de 
uşa improvizată, încleştat, auzind şi aproape simțind fiecare 
urlet şi fiecare şuierat şi fiecare răsuflare a fiarelor de 
dincolo. 

— Sssst... Îi căută el urechea lui Victor. Să nu ne simtă 
ceilalţi. Ar muri de spaimă, săracii. 

Emoţionat, cutremurat, Victor îşi lipi capul de fruntea lui 
Ursu şi-i simţi sudoarea îngheţată. 


— Ssssst... Continuă Ursu o clipă mai târziu. Mi-au scos 
năduşelile. Cred că mi s-au dublat bătăile inimii... Acum m- 
am obişnuit. Să vezi cum mă strâmb la ei printre zăbrele. 

Pe alocuri, schiurile erau îndepărtate, oferind crăpături 
subţiri prin care se putea vedea vânzoleala dihăniilor. În 
una dintre crăpături intrase laba unui lup şi se prinsese ca 
într-o capcană. Acolo rodeau cel mai tare jivinele. 

— Ssssst... Sunt o mulţime, fir-ar să fie! După laba asta, 
trebuie să fie nişte lupi giganţi, sau poate o fi intrat în 
capcană chiar şeful lor, ăla care ne-a aşteptat pe bordei... 
Hai să-l sacrificăm! Scoate cuțitul din buzunarul meu şi 
taie-i laba! Ai putere?... Dacă ăilalţi îl simt rănit, se reped 
asupra lui şi măcar scăpăm de unul... 

— Ce tot sporovăiţi acolo? Întrebă Dan foarte intrigat. 
Dacă nu mi-ar fi atât de bine în puful ăsta... 

— Toată lumea rămâne la loc! Strigă Victor, aproape cu 
răutate în voce. Mai bine apăraţi-vă picioarele! 

Scoase cuțitul din buzunarul lui Ursu, îi dibui resortul şi 
apăsă. Apoi cu mâna tremurândă întinse lama spre 
crăpătura prin care se zărea o pată neagră agitându-se. 
Simţi imboldul lui Ursu din umeri. Lama întâlni rezistenţă. 
Apăsă tare, cu răutate. Urletul de durere din partea 
cealaltă sparse canonada vijeliei şi-l făcu pe 'Ţombi să 
scheune prelung. Schiurile zăngăniră, iar laba tăiată de 
lama ascuţită ca bricul căzu chiar la picioarele lui Victor. 

— Ssssst... Bravo! Dacă se satură şi pleacă, mâine 
dimineaţă ieşim şi noi din mormânt... Dă-i drumul, că nu 
mai ştiu ce se întâmplă cu braţele mele şi mai ales cu gâtul. 
Trebuie să mă freci după ce scap. Are Lucia alcool... 

Victor folosi cuțitul la tăiat cuburile de zăpadă. În scurtă 
vreme, mormanul uriaş se prefăcu în cuburi mari şi, încetul 
cu încetul, cuburile se uniră într-un perete gros, de aproape 
jumătate de metru. Când peretele ajunse sus, la două palme 
de bolta deschiderii, abia atunci Ursu îşi eliberă braţele din 
kandahare. Prin ferestruica rămasă, trase înăuntru 
schiurile, unul câte unul, apoi le aşeză în spatele uşii ca 


nişte baricade, ca nişte zăvoare uriaşe. Chiar dacă ar fi 
pătruns prin zăpadă, sfredelind-o, fiarele ar fi fost oprite de 
uşa formată din baricadele orizontale. În sfârşit, putea şi el 
să respire aer, nu duhoarea sălbăticiunilor. 

— Psssst... Făcu el pentru ultima dată. Am scăpat bine. 
Înseamnă că sunt ocupate cu ospăţul... Am găsit laba... A 
cui este: a mea sau a ta? Eu am prins-o în capcană, tu ai 
tăiat-o... 

Încetul cu încetul, atmosfera din bordei se schimbă, 
începură glumele, nu mai răsunau râsete demente, ci 
râsete de toate zilele, chiar şi Ţombi se mai liniştise, după 
ce Ursu îi trecuse de câteva ori pe la nas laba însângerată a 
fostului şef de lupi. E adevărat că în centrul bordeiului, de 
fapt mai aproape de uşă şi de fereastră, se aprinsese şi un 
foc, care nu împrăştia numai fum. Bordeiul se încălzise, 
tinerii începură să moţăie, unii se şi visau în zori pornind 
printr-un coridor de linişte spre căldură, spre o casă care 
să-i primească prieteneşte. Dar pe la miezul nopţii se auzi o 
bubuitură prelungă, îngrozitoare. Munţii se scuturau de 
zăpadă. 

— Nu bei şi dumneata un pahar de vin? Îl întrebă Iordan 
pe cabanier. Excepţional vin! Vechi şi autentic... 

— Mulţumesc... Răspunse cabanierul cu politeţe 
convenţională. M-am obişnuit cu vinuri mai ieftine, cu vinuri 
care se beau, nu care se gustă. Cel negru, pe care-l gustaţi 
dumneavoastră, mergea mult mai bine la grătar... 

Iordan se uită spre el ostentativ, dar tot nu-şi lepădă 
ochelarii. Mâncase fără să şi-i scoată. 

— Dumneata cam vrei să impui nişte lucruri, spuse 
Iordan... Arunci, aşa din coadă, parcă la întâmplare, 
subiecte de discuţie... Ai vrea să ne faci să întrebăm: ce 
înseamnă a gusta, ce înseamnă a bea, la ce se potriveşte 
mai bine vinul negru sau cel alb, ce se înţelege prin vinul 
ieftin... O mie de subiecte cu care să treacă vremea... Şi 
toate să pară întâmplătoare, plecate de la noi... 


Cabanierul făcu o mutră de om copleşit de puteri prea 
mari, recunoscându-şi parcă neputinţa, inferioritatea: 

— Eu nu vreau altceva decât să-mi servesc clienţii... 
Vorbele cuminţi fac şi ele parte din serviciu... N-o să spuneţi 
dumneavoastră că am sărit măsura!... Se mai poate 
întâmpla şi altfel; nu ştiu cine aruncă o piatră şi nu ştiu câţi 
înţelepţi... 

— Ia stai, domnule, puţintel! Îl opri Liviu Iordan. Galopezi 
prea repede. Cum vine asta: nu ştii cine aruncă o piatră şi 
nu ştiu câţi înţelepţi încep s-o caute? Cum vine asta?... De 
ce într-un loc foloseşti pronumele şi în celălalt numeralul... 
Asta nu-i egalitate, domnule! Ia spune! De ce? 

— Nu pricep... Răspunse cabanierul. Eu am spus o vorbă, 
dumneata o răsuceşti pe toate părţile, cu pronume şi 
numerale. De unde să ştiu eu... 

— Sigur că nu ştii... Nu ştiinţa te-a obligat să foloseşti 
pronumele şi numeralul, ci instinctul, domnule. De ce n-ai 
folosit egalitatea, domnule? De ce n-ai spus: un prost 
aruncă o piatră, sau un nebun aruncă o piatră... Din cauza 
instinctului, domnule. Te refereai la dumneata, la vorbele pe 
care le serveşti clienţilor şi fără să-ţi dai seama ai folosit 
pronumele, ca să nu te insulţi singur... Asta-i instinctul! E 
foarte clar? 

Cabanierul stătea rezemat de tejghea şi privea parcă 
nepăsător spre clienţii care încercau să-l tulbure. Fuma 
lacom, întotdeauna avea o ţigară în gură. 

— Dacă doriţi cu tot dinadinsul, pot să tac, se retrase el. 
Eu nu v-am căutat nici o pricină... 

— Fumezi mult... Spuse ca o constatare Liviu Iordan. Dar 
probabil că asta ţi-o spune oricine te vede două ore în 
preajma lui... Sau, hai să zicem: patru ore. Da... Vezi, 
domnule! Eu puteam să-ţi spun asta fără să te văd, fără să 
te cunosc. Sau, hai să zicem la... Cât a trecut de când am 
sosit?... Patru ore?... Puteam să ţi-o spun la patru ore după 
ce te-am văzut, chiar fără să stai în preajma mea! Fără să 


stai vizibil în preajma mea... Nu simţi, domnule, din 
formularea frazei, nimic? 

— Dumneata ai chef de vorbă şi de discursuri şi măcar de 
unul care să bată din palme! Explodă cabanierul. 

— Aha! Treci la ofensivă ca să pară grosolane acuzaţiile 
mele! Eşti tare, domnule! Ia spune! Ce-ai căutat în camera 
de vizavi? Ai fost de două ori acolo, în timp ce noi vorbeam. 
Te-ai aşezat ca la teatru în aer liber: nevăzut şi cu ţigara în 
gură. 

Cabanierul scăpă o pufnitură de râs, ca o răsuflare: 

— Dumneata eşti pus pe ceartă. Încă n-a ieşit vijelia din 
oasele dumitale... Cauţi pricină... Sigur c-am fost în camera 
de vizavi. Atunci când v-am văzut luptându-vă cu 
indicatorul. Am intrat ca să v-o pregătesc. Am uns şi 
balamalele ca să nu scârţâie. O fi rămas, poate şi miros de 
tutun... 

Petric ar fi vrut să-i spună lui lordan: „Ai văzut dumneata? 
Tocmai la asta nu ne-am gândit...”, dar îi observă pumnii 
încleştaţi scăpărând mai dur ca niciodată. De aceea luă o 
atitudine de judecată şi începu să-l măsoare pe cabanier: 

— Va să zică aşa, domnule... 

— Ce-nseamnă acest „va să zică aşa?” întrebă cabanierul 
cu aceeaşi nepăsare iritantă în voce. 

— Înseamnă că ai răspuns perfect! Interveni Liviu Iordan. 
Absolut perfect! Şi pe mine perfecțiunea mă incomodează, 
domnule, mă nelinişteşte... E foarte clar? 

— Eu vreau să tac, răspunse cabanierul. Sunt destule 
chestii perfecte pe lume cu care te poţi dumneata certa. 
Dar nu înţeleg de ce-mi cauţi ceartă?... Faci teorii cu 
egalitatea, că-i nu ştiu ce cu pronumele sau cu numeralul, 
dar de fapt susţii neegalitatea de când ai intrat aici... Eu nu 
zic că oamenii nu se pot ciondăni, dar dumneata azvârli cu 
piatra ca să provoci cearta şi asta nu-i egalitate, domnule... 

— Gata?! Întrebă surprinzător de calm Liviu Iordan. 

— Nu e gata! Spuse celălalt, cu un vag tremur de enervare 
în glas. Nu-i egal, domnule, nici atunci când unul e chemat 


gol în faţa altuia îmbrăcat, ca să i se dea lecţii de morală... 

— Pe cine vezi dumneata gol? Întrebă Ion Petric. 

— Într-un fel, pe dumneata! Răspunse ironic Iordan. Dar 
gazda noastră se gândea la altceva: eu sunt îmbrăcat şi 
dumnealui e gol. Şi ce e cu asta, domnule? 

— Nu-i nimic, dacă ăla care e îmbrăcat nu face pe 
moralistul şi nu provoacă, spuse în silă cabanierul. Dacă m- 
aţi fi găsit mascat în Moş Crăciun, cum v-aţi fi simţit? 

— Ne-am fi simţit foaaaarte bineee, îşi lungi vorbele Liviu 
Iordan. Dacă dumneata crezi că ochelarii sunt o mască... 
Poftim! l-am scos! 

Vorbise repede, parcă ar fi poruncit altcuiva. Dar 
cabanierul îşi întoarse încet capul, ca şi cum ar fi săvârşit o 
obligaţie neplăcută, îl privi o secundă pe omul cu faţa mică, 
fără ochelari, apoi ridică din umeri, scăpând iarăşi, din 
piept, o pufnitură de râs, ca o răsuflare: 

— Te-ai ferit atâta, că mi-am închipuit nu ştiu ce... 
Crezusem că eşti vreunul dintre cei care-şi au chipul prin 
ziare... 

Liviu Iordan îşi descleştă încet pumnii. Mâinile i se 
desfăcură pe masă, uriaşe, ca două farfurii. Cabanierul 
săvârşise, în sfârşit, prima greşeală. 

— Şi de unde ştii dumneata că nu sunt unul dintre aceia?... 
Întrebă el, rar, făcând pauze după fiecare cuvânt. 

— Asta am zis-o şi eu aşa... 

— Nu! N-ai zis-o aşa! Îl ţintui Liviu Iordan. Ai gândit că 
trebuie să spui aşa! Iar aici se ascunde o siguranţă 
inconştientă. Dacă nu-i cunoşti pe toţi cei cărora le apare 
fotografia în ziare, când poţi să spui despre cineva că nu'i-ai 
văzut fotografia în ziare? Când, domnule?... Că doar nu 
citeşti toate ziarele care apar... Când îl cunoşti, domnule! 
Când ştii cine este, când ştii că nu putea să-i apară 
fotografia!... Stai, domnule! Stai, că ştiu ce vrei să spui. Vrei 
să spui că nu mă cunoşti, că nu m-ai văzut niciodată. Păi 
asta-i încurcătura în care ai intrat! Contradicţia asta, 


domnule! Cum poţi dumneata, fără să mă cunoşti, să spui că 
nu mi-ai văzut fotografia în ziare...? 

— Am spus că... Am zis-o şi eu... Aşa... Începuse să se 
bâlbâie cabanierul. De ce să despicăm...? 

— Nu despicăm nimic! Îl întrerupse brutal Liviu Iordan. De 
ce nu recunoşti, domnule?... De ce nu recunoşti că ai aflat, 
adineauri, anumite lucruri care te fac să bănuieşti cine 
sunt... Şi cel care îţi închipui că sunt nu putea să aibă 
fotografia în ziare; nu putea să fie decât ceea ce ai auzit că 
este: un om care caută, un om care nu trăieşte decât pentru 
a căuta. Dumneata ştii cine sunt, ştii ce vreau, ştii ce caut... 
Poate că nu ştii de când te caut?... De douăzeci de ani! 

Cabanierul îşi pierduse cumpătul: 

— Ce tot mă înnebuneşti, domnule? De unde să ştiu eu 
cine eşti? De unde să ştiu eu ce cauţi dumneata? De când ai 
venit, tot mă freci ca într-o moară, tot mă strecori şi mă 
cauţi... Ce vină am eu că ai dumneata idei fixe? Caută-ţi alţi 
clienţi! 

Liviu Iordan era mulţumit. Degetele lui răsfirate loveau 
uşor masa, fără zgomot. Petric recunoscu gestul şi azvârli 
priviri rele şi ascuţite spre cabanier: 

— Gurrrrra! Hotărâm noi ce trebuie să spui! Apropie-te de 
noi! Mişcă-ţi picioarele, domnule! N-auzi? 

Cabanierul parcă nici nu-l auzise. Rămase lipit de tejghea. 
Numai mâna lui urca lent spre gâtul unei sticle. 

— Începi să fii nerod, domnule! Îi spuse Iordan ridicându- 
se de la masă. Ştii mai bine decât mine că în pustiul ăsta 
suntem numai noi trei. Dar trebuie să mai ştii ceva: nimeni 
nu are habar că am urcat aici. Cei care au coborât nu ne-au 
văzut. Ei! Începe să fie clar? 

Cabanierul apucă sticla şi turnă din ea într-un pahar. Bău 
cu mâna stingă. Dreapta dusese sticla sub tejghea, într-un 
gest firesc, de gospodar. Dar degetele eliberate căutară, 
găsiră şi strânseră cu putere capul metalic al unui sifon. 

— Mi s-a părut mie curios telefonul ăla la miezul nopţii... 
Îşi aminti cabanierul. Şi toată chemarea aceea grabnică. 


Dar nu m-am gândit că se pregăteşte o lovitură aici... N-o 
să găsiţi mare lucru. Câteva sute de lei. Şi nişte provizii pe 
care nu prea văd cum o să le duceţi jos... Altceva... 

— N-o întoarce, domnule! Nu fi nerod, domnule. Dă 
drumul sticlei, dă drumul armei, domnule! Auzi?... Ce poţi 
să ai acolo sub tejghea? Un cuţit... Un topor... Un sifon... 
Astea nu-s arme, domnule... Auzi? 

Liviu Iordan înainta câţiva paşi, dar nu spre tejghea, ci 
oblic, spre uşa care dădea în antreu. Parcă înţelegându-i 
intenţia, lon Petric porni spre cealaltă uşă, care dădea spre 
dormitoare. Cabanierul nu mai avea unde să se refugieze. 

— Nu vreau să te împuşc, domnule... Continuă Liviu 
Iordan, scoțând pistolul de sub pulover. Dumneata ridică 
mâinile încet şi aşază-ţi-le pe creştetul capului. Chiar dacă 
ai un pistol, nu te poţi salva. Unul dintre noi doi tot te va 
doboriî. Hai! 

Ultimul cuvânt şuieră ca un proiectil. Cabanierul îşi ridică 
încet mâinile, împreunându-şi-le pe creştetul capului. 

— Acum ieşi de-acolo! Porunci lon Petric. Aşază-te pe 
scaunul de lângă sobă. Şi să nu cobori mâinile de pe 
creştet... Ca să fie foarte clar! 

Liviu Iordan îl aprobă cu un zâmbet ironic. Cabanierul se 
supuse. leşi de după tejghea şi păşi rar spre locul pe care i-l 
indicase Ion Petric. Colosul se luă după el şi îi controla, în 
mers, buzunarele şi ascunzişurile posibile pentru o armă. 
Nu găsi nimic. Abia după aceea îi făcu semn să se aşeze pe 
scaun. 

— Nu! Se opuse Liviu Iordan. Stai în picioare. În poziţie de 
repaus, ca la armată în faţa superiorului... Taci! Ştiu ce vrei 
să spui: ce-ai spus mai adineauri... Câţi bani sunt în casă... 
Nu-ţi stă bine în rol de nerod. Nu ţi se potriveşte, domnule, 
îţi propun să dăm cărţile pe faţă! 

Cabanierul îşi schimonosi figura pentru a-şi dovedi 
neputinţa. Dacă n-ar fi fost în poziţia aceea obositoare şi 
caraghioasă, ar fi ridicat simplu din umeri: 


— N-am ce să fac... Răspunse el. Aţi urcat aici cu nişte idei 
fixe. Singura mea nădejde este că n-o să ucideţi un om 
nevinovat. Numai un nebun ucide de pomană... 

— Da, domnule! Spuse Iordan aproape în şoaptă, venind 
către el. Numai un nebun poate să ucidă inutil. De-aceea, 
domnule, îţi dau cuvântul meu de onoare că nu sunt nebun 
şi că nu te voi ucide nevinovat... 

Pentru prima dată, muşchii tresăriră pe faţa cabanierului. 
Şi parcă dându-şi seama de slăbiciunea de o clipă, faţa i se 
înroşi imediat, iar vocea îi deveni rugătoare: 

— Mi-e teamă, domnule. Mi-e teamă că vei ucide... 

— De ce? Şuieră Liviu lordan. Pentru că mă crezi nebun, 
sau pentru că n-ai încredere în cuvântul meu? 

Cabanierul închise ochii. Omul din faţa lui era un diavol. 
Intra în el ca o boală şi începea să cotropească. Nu-l putea 
respinge, orice rezistenţă se transforma în prăbuşire. 

— Mi-e teamă, domnule, cum să nu-mi fie? Începu 
cabanierul. Nu mă cunoşti, nu te cunosc. Vii aici purtat de 
nişte idei fixe. Crezi că sunt nu ştiu cine care trebuie ucis... 

— Iar vrei să mă abaţi pe o potecă lăturalnică... Îl dibui 
Liviu Iordan. Dacă veneam să te ucid, de ce n-am făcut-o? 
De ce nu te-am ucis până acum?... Ştii dumneata pentru ce 
am venit... i-am dat cuvântul că nu te voi ucide nevinovat! 
De ce ţi-e frică, domnule? 

Cabanierul nu răspunse. Iarăşi simţi fiori în ceafă şi iarăşi 
închise ochii. 

Liviu Iordan începu să se plimbe nervos prin sufragerie. 
Nu izbutea să răspundă la cea mai simplă întrebare: „De 
ce-i era teamă cabanierului?” O anumită teamă îl făcea pe 
cabanier să nu joace cu cărţile pe faţă, aşa cum se 
întâmplase cu Ion Petric. De unde provenea această teamă? 
Să fi ajuns singur la descoperirea tainei? Să posede elun 
anumit amănunt, de o importanţă extremă, pe care nu-l mai 
ştia nimeni altcineva? De ce se ferea?... | se părea că 
pentru prima oară pleacă la atac fără să ştie cum să-l ducă 


şi fără să ştie cum se va sfârşi. Trebuia totuşi să pornească 
atacul! 

— Te numeşti Paul Bălan... Începu el. De ce ţi-ai schimbat 
numele? Cum ai ajuns Paul Balău? 

— Nu mi-am schimbat numele, răspunse cabanierul. Paul 
Balău e numele adevărat... 

— Vrei să spui că numele celălalt: Bălan, provenea dintr-o 
eroare? Asta trebuie să înţeleg... 

— Chiar aşa este. Mi s-a dat un nou buletin, când s-a dat la 
toată lumea şi s-a trecut numele adevărat de pe actul de 
naştere. Eu nici nu mi-am dat seama... 

— Înţeleg... Spuse Liviu Iordan. Ştii că aşa ceva este 
aproape imposibil de verificat. Dar nici nu interesează dacă 
era greşit vechiul buletin sau dacă s-a greşit ăstălalt. 
Principalul e că te-ai numit odată Paul Bălan. De când ţi-ai 
schimbat numele... Adică de când porţi numele ăsta: Balău? 
Am revenit special asupra întrebării ca să nu-ţi închipui că- 
ţi întind o cursă. 

— Am primit noul buletin acum... Douăzeci de ani... De- 
atunci s-au mai schimbat o dată buletinele... 

— Hopa! Făcu Liviu Iordan. La asta nu m-am gândit. Prin 
urmare, acum douăzeci de ani, ţi-ai schimbat dintr-un 
anumit motiv buletinul!... Încă nu mă interesează motivul. 
Vreau să precizezi cum te-ai numit până acum douăzeci de 
ani când ţi-ai schimbat buletinul? 

— Paul Bălan... Tot timpul... 

— De când te-ai retras în munţi? Vreau răspunsuri foarte 
precise. Ca să fie clar, foarte clar! 

— De douăzeci... Şi doi de ani. Imediat după terminarea 
războiului. Am avut un accident şi... 

— Ce meserie ai avut înainte de a urca în munţi? 

— Am fost şofer... 

Liviu Iordan încuviinţă, clătinându-şi capul: 


e 9 Ape A 


A 


ştiu... Da!... Mai departe... Ai spus c-ai avut un accident... In 


faţa Gării de Nord, pe Calea Griviței, lângă un chioşc cu 
răcoritoare... 

Cabanierul îngălbeni. Tremura, sau clătina capul repetând 
o afirmaţie? Era greu de răspuns. 

— Ai fost transportat la Spitalul 303, la fostele grajduri 
regale, în Cotroceni. Cu dublă fractură de claviculă şi cu 
câteva coaste rupte. Celelalte răni erau superficiale... 
Convalescenţa ai petrecut-o într-un sanatoriu de câmpie, 
lângă Slatina... ai stat acolo, ca invalid de război... Pentru 
că aşa ai aranjat lucrurile... Până în octombrie... Pe urmă ai 
dispărut. Ca să dau de dumneata, am umblat cincisprezece 
ani de zile prin toată ţara... Am căutat toţi oamenii cu care 
ai stat în pavilion, vreo treizeci de răniţi... Fiecare cu altă 
adresă, cu altă profesiune, mutându-se dintr-un oraş în 
altul... Şi numai doi dintre ei, cu care te împrieteniseşi, mi- 
au povestit despre mama dumitale şi şi-au amintit numele 
satului în care trăia. 

Şi Paul Bălan şi lon Petric ascultau ca fascinaţi povestea lui 
Iordan. 

— Da, domnule... Continuă el. Când am ajuns în satul 
dumitale, n-am mai găsit nici un Bălan. Mama dumitale 
murise de trei ani şi nimeni nu ştia unde eşti. Cei mai mulţi 
credeau c: ai plecat din ţară. Mai aveai un văr care lucra 
într-o mină de lângă Vatra Dornei, într-o mină de mangan. 
Am mers pe urmele lui prin tot felul de mine şi şantiere, 
prin toată ţara. Ajungeam întotdeauna mai târziu cu câteva 
luni. La Comăneşti, am ajuns chiar la câteva zile după ce a 
plecat. L-am găsit la Uioara. El mi-a spus că eşti cabanier în 
regiunea asta. Îi părea rău, săracul, că nu-mi poate da 
adresa, dar nu te mai văzuse de vreo opt ani. Nu ştia că-mi 
dă prima şi singura veste despre dumneata... Asta s-a 
întâmplat cu câteva luni în urmă... Nu-ţi fie teamă, că am 
ştiut eu cum să vorbesc cu el. Nici nu ştie cine sunt, a şi 
uitat că a vorbit cu mine... L-am tras de limbă, domnule, 
fără să simtă şi l-am întâlnit întâmplător la o cârciumă... Să 
n-ai nici o teamă şi nici o nădejde. Nimeni în lumea asta, cu 


excepţia celor care sunt aici, nu ştie că eu te caut pe 
dumneata... Mai este cineva care ştie, dar nu ştie cine sunt 
eu. Am luat toate măsurile, domnule. Ca să fie foarte clar!... 
Ţi-am spus toate acestea ca să-ţi intre bine în cap că nu voi 
da nici un pas înapoi. Jumătate din anii pe care-i am, i-am 
petrecut numai în căutări. N-am fost nimic, domnule, 
înţelegi?... Nimic! Un om care caută, nu unul care mănâncă 
şi doarme, care se duce la cinema, care iubeşte, care râde, 
care citeşte ziarul. Am fost un om care caută. Căutam în 
fiecare mişcare pe care-o făceam, în fiecare minut pe care-l 
trăiam... Asta e, domnule: căutam! La început am crezut că 
în câteva luni voi termina căutarea, pe urmă am mai 
adăugat câteva luni, aşa cum face omul când are o întâlnire 
şi se hotărăşte să mai aştepte câteva minute şi iar câteva 
minute, până pleacă. Eu mai adăugam luni şi alte luni şi pe 
urmă ani şi alţi ani, până mi-am dat seama că nu mai pot 
pleca. Investisem prea multă căutare ca să mai pot renunţa. 
Era ca o greutate care trăgea într-o balanţă. Nu mai 
puteam să renunţ. Şi nici n-aş fi fost în stare. Îmi intrase 
căutarea în sânge... Ani? Douăzeci şi trei... Înţelegi, 
domnule? Mi se lăsase un testament, pe patul de moarte mi 
s-a lăsat... 

Cabanierul se dădu un pas înapoi, alungat de groază, de o 
teroare căreia nu putea să i se împotrivească. Liviu Iordan 
era într-o asemenea stare, că nici nu-i observă mişcarea, 
închisese ochii şi aştepta să se liniştească. Vocea îi deveni 
iarăşi lucidă şi fermă: 

— Acum ştii mai bine, domnule. Ştii că nu voi da înapoi nici 
un pas, ştii că nu pot să dau înapoi... Nu maiare rost să te 
ascunzi... Când l-ai cunoscut pe George Iordan? 

— Niciodată! Răspunse prompt cabanierul. 

— Poate că l-ai cunoscut sub alt nume? Insistă Liviu 
Iordan. Poate n-ai reţinut că şi pe mine mă cheamă Iordan? 

— Ba da... Răspunse cabanierul. 

— Numele dumnealui l-ai reţinut? Întrebă într-o doară 
Liviu lordan. 


— Mi se pare că... Petrescu sau... Cam aşa ceva. 

— Atunci de ce spui că nu l-ai cunoscut pe George Iordan? 

— Ce-are a face una cu alta? Pe dumnealui l-am cunoscut, 
pe domnul Petrescu, sau cam aşa ceva, dar pe George 
Iordan nu l-am cunoscut. Dacă ar fi venit şi el la cabană... 

— De unde ştii că n-a fost la cabană? 

— Dacă dumneata vrei să faci glume cu mine!... Cum să 
vină la cabană? 

— Dar de ce să nu vină, domnule, la cabană? Întrebă 
apăsat Liviu Iordan, ridicându-se ameninţător de pe scaun. 
De ce să nu urce la cabană ca tot omul? De unde ştii 
dumneata că n-a fost şi el printre miile şi zecile de mii de 
oameni care s-au perindat prin cabanele din ţara asta? 

Cabanierul îşi dădea seama că făcuse o greşeală 
copilărească. Oare o mai putea repara? 

— Poate că o fi fost, dar nu l-am cunoscut... se retrase el 
nesigur, încordându-şi la limită atenţia. 

— Nu, domnule! Lovi celălalt. Ştii bine că nu putea să urce 
la cabană. Poate că ştii mai bine decât mine, sau poate că ai 
ştiut înaintea mea... Cum să vină la cabană? Sigur că ţi se 
părea o glumă. Cum să urce din mormânt la cabană?... 
Atunci de ce spui că nu-l cunoşti, domnule? De ce spuică nu 
l-ai cunoscut? De ce numele Iordan l-ai reţinut? De ce l-ai 
reţinut din prima clipă, fără să ţi-l repete cineva? De ce nu 
l-ai reţinut şi pe al dumnealui?... Cum să vină la cabană!... 
Dacă ştii că George Iordan e mort, de ce te încăpăţânezi, ca 
un nerod, în a susţine că nu l-ai cunoscut? 

— N-am spus nimic, domnule. Dumneata spui totul. Dacă-i 
pe teorie, pot să zic şi eu că am aflat de la nu ştiu cine că 
George Iordan a murit. Nu ştiu nimic. Nu l-am cunoscut. 

— Acum e prea târziu! Îl privi cu dispreţ Liviu Iordan. 
Înţelegi, domnule? Pentru mine e prea târziu, nu pentru 
dumneata. Dumneata poţi să cauţi câte prostii vrei. Ai şi 
început să te aperi prosteşte, cu încăpăţânări de copil: nu 
ştiu nimic... Nu l-am cunoscut... Acum ştiu eu, ştiu că nu pot 
să greşesc! Am obţinut de la dumneata o mie şi una de 


dovezi şi mai ales încăpăţânarea asta de la urmă! Mi-a fost 
pe undeva teamă că ar putea să fie o coincidenţă, o teamă 
minoră, domnule, a mia parte dintr-un adevăr sigur. Dar 
acum, gata! A dispărut şi fărâma aceea... Dumneata eşti cel 
de-al doilea! Înţelegi? Într-o zi, la începutul lui iulie, a doua 
zi după ce ai plecat cu maşina spre un anumit loc din 
Bucureşti, la ora unsprezece şi jumătate, ai avut întâlnire 
cu George Iordan, în faţa Gării de Nord, pe Calea Griviței... 
Erai îmbrăcat în cămaşă albă, cu pantaloni de doc... 

— Nu-i adevărat! Strigă Paul Bălan. E o cursă! Nu m-am 
întâlnit cu nici un George Iordan. Poate că ne-am refugiat 
toţi trei acolo, la întâmplare şi a căzut casa peste noi. N-am 
avut întâlnire cu el... Nu l-am cunoscut... 

Liviu Iordan se întoarse către Ion Petric: 

— Adu funia, de sus, din rucsacul meu. Îl ajutăm noi să-şi 
refacă memoria. O să-şi amintească şi laptele supt de la 
maică-sa... 

Paul Bălan nu opuse nici o rezistenţă când cei doi oaspeţi 
începură să-l lege. Se lăsă moale ca o cârpă. Fedeleş, ca o 
mumie, fu rostogolit în antreu, iar acolo i se legară 
picioarele de un stâlp. După un timp, gerul începu să-i 
trezească amintirile. 

CAPITOLUL VI. 

Gerul îndurat, spaima, oboseala şi căldura răspândită în 
tot bordeiul de focul de cetini, supravegheat şi întreţinut cu 
schimbul, îi adormiseră pe cireşari. Trecuse de miezul 
nopţii şi venise rândul lui Victor să facă de gardă, după 
Ionel. Focul abia mocnea. Maldărul de cetini era pe sfârşite. 
Victor arunca din când în când câte-o crenguţă în foc, mai 
mult pentru a păstra o geană de lumină în adăpostul de sub 
pământ şi a auzi pârâiturile acelor de brad. Când flacăra 
ajungea la apogeu, îşi plimba privirile peste paturile de 
iarbă. Lucia şi Maria dormeau una lângă alta, amândouă cu 
picioarele în rucsac. Braţul Mariei se odihnea pe braţul 
Luciei. Alături de Maria se întinsese Tic, în diagonală, cu 
picioarele spre foc şi cu capul spre soră-sa, iar '[ombi 


adormise, în sfârşit, cu botul pe ceafa neînfricatului său 
stăpân. Pe celălalt pat de iarbă dormeau: Dan, Ionel şi Ursu. 
Dan cu capul împins în perete, Ionel legănându-se şi 
răsuflând şuierător, Ursu frământându-se mereu, 
întorcându-se şi pe o parte şi pe alta, sau ridicându-se 
uneori în capul oaselor. 

Cam la un sfert de oră după ce intrase Victor în schimb, 
apăru şi Ursu lângă foc. 

— Nici nu pot să mă gândesc la somn, şopti vlăjganul. Abia 
am aşteptat să adoarmă toţi şi acum Ionel. Tu auzi? Simţi? 
Vijelia s-a întețit... Şi dacă ar fi numai vijelia... N-avem 
nimic, nici fărâmă de pâine... Dacă n-ar fi luat Lucia 
sandvişurile, muream de foame... Şi nici foc nu mai avem 
din ce să facem... 

— Ba foc am mai avea din ce să facem, răspunse Victor, tot 
în şoaptă. Gărduleţele ăstea de nuiele ne ajung pentru 
câteva zile. Tot nu folosesc la nimic. Dar cu mâncarea e o 
nenorocire. 

— Oare cât am putea să rezistăm fără hrană? 

— Cam tot atâtea zile cât va ţine focul, adică vreo două, 
trei zile. Toate nenorocirile se vor abate odată... Ssssst! 

Se auzeau foşnete într-un pat. Victor aruncă o crenguţă în 
foc şi la flacăra ei îl zări pe Tic în capul oaselor. 

— Mizerabilul ăsta... se scuză Tic în şoaptă. Iar a început 
să scheune. Tocmai când visam că mănânc cârnaţi de porc 
şi răcituri. Nici n-am apucat să simt gustul usturoiului. 
Jigodia... 

Victor era atât de înduioşat (dar mai ales Ursu, care n- 
avea însă voie să-şi trădeze prezenţa, acolo lângă foc), încât 
îi venea să se ducă la el şi să-i mângâie părul ciufulit şi plin 
de paie. Se mulţumi să-i facă un semn de „somn uşor”, apoi 
rămase iar nemişcat aşteptând să adoarmă ciufuliciul. 

— Tu crezi că lupii s-au săturat cu ăla? Întrebă Victor în 
şoaptă când îl simţi pe Ursu iarăşi lângă el. 

— Tare mi-e teamă că nu... Dacă e capul haitei, ne-am dus. 
Cred că nici nu s-au atins ceilalţi de el. Fără un picior e încă 


puternic şi ceilalţi ştiu că-i mai poate conduce. De asta mi-a 
fost teamă... Aşa am citit nu mai ştiu pe unde. Când cade 
unul dintre ei rănit, îl sfâşie cât ai zice peşte, dar am citit că 
se supun întocmai capului haitei... Scârboase şi crude 
jivine! Când atacă o stână, nu ucid numai oile pe care le 
fură şi le mănâncă. Fac un adevărat măcel. Ucid totul. Sute 
de oi. Numai din pofta de a ucide... De aceea am sărit 
asupra ăluia singuratic. Cred că l-aş fi sugrumat... 

— Oare sunt mulţi? Se cutremură Victor. 

— După bocănituri şi urlete parcă erau sute. Brrrr! Nu 
ştiu, Victor. Dar parcă mai contează dacă sunt cinci sau 
douăzeci! Sau o sută... Au simţit pradă bună în bordei şi n- 
or să se mişte de-aici chiar dac-ar muri de foame. Sau dacă- 
s mai mulţi, se împart. Unii rămân, alţii pleacă în căutarea 
altor prăzi... Numai că pe-aici, în afară de noi, nu prea văd 
ce-or să găsească... Eu aşa îmi închipui, cam asta le trece 
prin mintea lor de jivine scârboase: fraţilor! Am dat 
lovitura!... Singura noastră şansă e să stea vijelia şi să 
înceapă oamenii să bată iarăşi drumurile... Sau să 
pornească vreo ceată de vânători după lupi... Aşa cum se 
întâmplă pe vremea rea... 

— Nu rezistăm până atunci, aici... Spuse Victor. Tu ştii la 
ce oră a început vijelia? Exact când ne-a spus cabanierul... 
Şi tot el ne-a spus că va ţine cel puţin o săptămână. Cel 
puţin, Ursule! Cum putem să rezistăm în bordeiul ăsta o 
săptămână? Chiar dacă n-ar fi lupii ăştia la pândă şi tot ar fi 
greu până la primul adăpost mai ca lumea, până la cabana 
Izvoarele, unde ne-a sfătuit cabanierul de la Poieniţa... Şi 
ştii de unde ni se trage toată nenorocirea asta? 

— Ştiu... Îşi aminti Ursu. Dacă nu ne-am fi grăbit să-l 
salvăm... Oare n-ar fi putut scăpa singur din prăpastia ăia? 

— Să scape singur?! Se înfioră Victor, amintindu-şi poziţia 
în care-l găsise pe cabanierul de la Izvoarele. Numai dacă s- 
ar fi trezit, Ursule... Ştii, mi-a fost ruşine să spun... Numai 
dacă ar fi căscat în leşin, sau dacă i-ar fi căzut un bulgăraş 
de zăpadă pe spate şi s-ar fi prăbuşit... Ufff! Ştii cum stătea 


deasupra prăpastiei?... Dacă ar fi avut o batistă în 
buzunarul de la piept, sau un inel în deget, ar fi căzut... Zău 
că nu exagerez... Probabil că s-a certat cu nevasta... Dar să- 
| lăsăm dra... Adică să-l lăsăm în plata Domnului... Noi 
suntem într-o situaţie mult mai disperată decât a lui... 
Pentru că pe noi nu are cine să ne salveze... 

— Dac-am putea profita de răsăritul de soare al lui Ionel! 
Spuse Ursu înfuriat de groaznica neputinţă pe care-o 
simţea pretutindeni în jur. O oră sau două ore de urcuş... 

— E fantastic, Ursule! Acum îmi amintesc harta în toate 
detaliile. Nu numai regiunea asta. Toată harta. Parcă o văd 
în faţa ochilor. Fiecare cută, fiecare vale, fiecare înălţime... 
Oare cum de nu ne-a trecut prin cap să ne uităm pe ea?... 
Ştiu unde suntem, adică bănuiesc... Adică ştiu cu precizie! 

— Stâna nu era trecută pe hartă, îşi aminti Ursu. 

— Ştiu că nu era trecută, dar într-un fel era... Teoria Luciei 
cu fundul de căldare îmi dă siguranţă. Parcă văd pe hartă 
fundul de căldare. Şi de la fundul căldării până la Izvoarele, 
pe serpentinele de care ţi-ai amintit şi tu, nu e mai mult de 
o oră... 

— În timp normal, Victor... 

— Sigur că da... Şi ştii ce mai cred?... Cabana e chiar 
deasupra noastră. De-acolo, de lângă cabană, au căzut 
obiectele pe care le-ai găsit tu. Sunt absolut sigur! 

— Pumnalul, Victor! Un adevărat dar ceresc... Cine ştie la 
ce ne va mai folosi! Fără el... Nu cred că aş mai fi avut 
curajul să vă păzesc în faţa movilei... Stăteam faţă în faţă, 
fir-ar să fie de cotong! Abia aştepta să cad sau să vină 
ăilalţi... 

— Oare ce fac? Nu se duc prin alte parți? 

— Ştii ce fac? Stau undeva la adăpost. În zăpadă, sau după 
vreo stâncă... Stau în cerc şi în mijlocul lor se află 
cotonogul... Sunt sigur că el e şeful şi că laba e a lui. A vrut 
să facă pe viteazul faţă de âilalţi şi şi-a repezit laba... Stau 
în cerc, mizerabilii! Şi mereu unul din ei vine spre bordei să 
vadă ce se întâmplă. Cu schimbul. Se-ntoarce unul, pleacă 


altul, mereu, mereu e mişcare. Ca să nu le scape cumva 
prada. Dacă n-ar fi vijelie, ar înconjura bordeiul şi-ar 
aştepta. 

— Dacă scăpăm primul răsărit de soare al vijeliei... se 
înfricoşă Victor. Poate că nu-s aşa de mulţi... 

Ursu înţelese gândul lui Victor. De câte ori nu-i trecuse şi 
lui prin cap! Dar mai ştia, din atâtea povestiri şi lecturi, că 
nu e animal mai crud şi mai hămesit ca lupul în haită. Atât 
de laş când e singur, în momentul când se adună în haită 
întrece în ferocitate şi în îndrăzneală orice alt animal de pe 
planetă. Atacă satele, ba ajunge uneori şi pe la marginea 
oraşelor mai liniştite. Ba mai citise prin cărţi despre lupii 
care-şi caută şi chiar îşi recunosc duşmanii după ani de zile. 

— Şi eu te-am pus pe tine să-i tai laba! Făcu Ursu haz de 
necaz. Acum suntem amândoi trecuţi în catastiful lor. Cred 
că-s mulţi... Dar dacă tu crezi că ar trebui să facem o 
încercare, eu mă alătur... De fapt m-am gândit şi eu la 
inversarea masacrului: să-i măcelărim noi pe ei... 

— Cum? Cu ce? Chiar dacă am avea un pistol mitralieră şi 
tot ar fi greu... 

— Dac-am avea un pistol mitralieră! Visă Ursu. Doamne, ce 
i-aş mai curăța. Aş sta aici, în gura bordeiului şi i-aş trăsni 
unul câte unul... Nu ştiu de ce-i urăsc atâta... Poate din 
cauza întâmplării aceleia groaznice din prima iarnă după 
război! Brrrr! Mi-a povestit-o un vânător care a fost în 
grupul de răzbunători. Cumplită poveste. Era o ceată de 
turişti. Urcau spre o cabană şi i-a prins viscolul. Era un 
grup mare, vreo cincizeci de băieţi şi fete... Şi deodată i-a 
atacat o haită de lupi. Vreo zece, doisprezece lupi... 
Cincisprezece... Şi ştii care a fost nenorocirea? I-a cuprins 
panica pe toţi cei din grup. În loc să facă un cerc şi să se 
apere cu schiurile şi cu beţele, să facă un fel de gard din 
schiuri, iar alţii să întâmpine, în spatele gardului, lupii cu 
beţele, au luat-o la goană, care încotro. A fost un masacru 
total. Niciunul din cei cincizeci de tineri n-a scăpat. l-au ucis 
pe toţi. Numai la beregată i-au atacat... Eram mic când mi 


s-a istorisit întâmplarea. Atunci am simţit prima dată în 
viaţă dorinţa să mă fac ceva. Ani de zile, de câte ori mă 
întreba cineva, aşa, de formă, ce vreau să mă fac, nu 
spuneam nici şofer, nici aviator, nici vânzător de îngheţată. 
Spuneam mereu: să omor lupi. Măcelar de lupi. Nu ştiu cine 
mă învățase cuvântul ăsta: măcelar. 

— Şi pe mine mă trece groaza! Spuse Victor. Şi pentru 
turiştii aceia... Dar mă gândesc şi la situaţia noastră... Zău, 
Ursule... Pentru prima dată, parcă mi-ar părea rău că am 
avut ocazia să salvăm un om de la moarte... Mă gândesc la 
Tic, la Maria, la Lucia... la toţi, la tine... Şi la fiarele astea 
care aşteaptă în jurul bordeiului... Hai să jurăm ceva, 
Ursule! Noi doi... Să jurăm că vom apăra uşa până la 
ultimul nostru strop de putere. Nu împotriva lupilor, că ei 
nu vor putea să intre aici. Împotriva celor dinăuntru, 
Ursule! Să nu-i lăsăm să iasă afară. Şi dacă eu o să 
înnebunesc şi o să vreau să ies, poţi să faci orice cu mine... 
Mai bine să mă ucizi tu, decât să ajung în colții fiarelor... 

Ursu era profund impresionat de cuvintele lui Victor, 
înţelegea ca şi el în ce situaţie se află cireşarii. Erau apăraţi 
de dihăniile crude şi hămesite, dar nu erau apăraţi de 
foame, de ger, de groază... 

— Poate că sunt puţini... Încercă el să se încurajeze. Poate 
că sunt mai puţini decât cred eu... Dar nu ştiu cum să 
facem, pentru că nu avem decât o armă, o armă de mână... 
Dacă n-ar ataca în grup, ci unul câte unul, le-am veni foarte 
uşor de hac. Eu singur nu m-aş mai sătura să tai cu cuțitul 
ăsta grozav. Dar dacă sar deodată patru, cinci şi chiar mai 
mulţi, ce ne facem? Nici cu puşca nu i-am putea opri. Asta-i 
nenorocirea... Zău că nu mi-e frică! Aş da în ei cu toată ura 
lumii. În fiecare lup parcă văd pe unul din cei care au făcut 
atunci măcelul... Dar dacă sunt prea mulţi, nici n-apuc să 
ucid unul şi îmi sar alţi trei, patru în spate... Chiar dacă am 
fi împreună, fiecare înarmat şi tot n-am putea să facem 
mare lucru. Ne-ar dobori repede. Văd că te preocupă 
grozav... 


— Mă preocupă... Spuse Victor. Cumplit mă preocupă. 
Dacă nu scăpăm de fiarele ăstea, dacă nu trecem prin 
barajul lor, nu mai avem nici o altă şansă de salvare. Ştii 
care-i groaza mea cea mai mare, Ursule?... Suntem în 
fundul unei căldări, în fundul unei prăpăstii şi ninge întruna 
şi viscoleşte, Ursule şi mi-e teamă de avalanşă... Dacă se 
prăbuşeşte zăpada de pe munţii de deasupra noastră, cu 
lupi sau fără lupi, s-a terminat cu noi... Asta-i! Mereu 
tremur... Şi zău, pe cuvântul meu, că parcă mă bucur când 
îi aud pe lupi hârşâind în faţa intrării bordeiului... Înseamnă 
că încă nu suntem îngropaţi... Fiecare minut trece prin 
mine... Fir-ar să fie de accident! Oare de ce s-a certat 
idiotul ăla cu nevastă-sa! Şi de ce nu s-a uitat în jurul lui? Şi 
când te gândeşti că acuşi va răsări soarele... Peste câteva 
ore.: acuşi se vor scula ceilalţi şi vor vrea cu orice risc să 
pornim spre Izvoarele. Ce-o să le spunem? 

Se lăsă o tăcere plină de spaime, apoi se auzi vocea 
terorizată a Mariei: 

— Nu e nevoie să ne spuneţi nimic. Ascultăm, amândouă, 
de aproape un ceas, şoaptele voastre. 

— Şi eu... Spuse Tic. 

— Şi noi... Spuse Ionel. Eu şi Dan... S-a dus cu frumosul şi 
inspiratul meu răsărit de soare. Ştiţi ce rău îmi pare! 

Se auzi de undeva dintr-un ungher şi schelălăitul înăbuşit 
al lui Ţombi. 

— Eu mă opun! Strigă Dan. Ei, na! Din cauza unor dihănii 
urâcioase! De ce nu e 'Ţombi ăsta un dulău, un tigru?! Pssst! 
Dac-ar fi Ţombi un tigru! Ce-ar mai da iama prin ei! 

— Din păcate, spuse Ursu, nu e tigru. Şi chiar dacă ar fi, 
nu cred că i-ar speria. Dacă sunt înfometați, sar zece odată 
asupra lui şi-l fac bucăţi... Şi voi de ce-aţi tăcut? Se înfurie 
subit Ursu. De ce nu ne-aţi spus că sunteţi treji? Ce rost 
avea să auziţi poveştile noastre aiurite? 

— E mai bine aşa... Interveni Lucia cu un accent trist în 
voce. Măcar să ştim pe ce lume ne aflăm. Ne-am fi sculat 


dimineaţă cu atâta speranţă, încât n-am fi putut rezista la 
ideea închisorii fără speranţă... 

— Oare nu se poate întâmpla o minune? Întrebă în şoaptă 
Maria. O minune frumoasă şi caldă... 

— Dacă am putea să le întindem o capcană... se foia Tic 
întruna. Să-i trimitem dracului în altă parte... 

— Şi eu mă gândesc la o capcană, Ticuşor, spuse Victor. 
Dar cu altă direcţie. Uffff! Mai lăsaţi-mă puţin... 

— Nu putem ucide de la distanţă unul sau doi dintre ei? 
Întrebă Ionel. I-am preface în ospăț şi între timp am tuli-o... 

— Copilării... Îl temperă Ursu. Hai să zicem că am putea să 
ucidem, de la distanţă, unul sau doi. Fie că am arunca 
pumnalul ăsta grozav în unul mai curajos, care ar veni mai 
aproape de noi, fie că am prinde cu funia pe al doilea şi l-am 
râni cu beţele sau cu nişte bolovani... Să zicem că ne-ar 
reuşi ambele încercări... N-am face decât să-i întărâtăm. 
Unde s-o tulim? Ar lăsa totul şi ar veni după noi. 

— Eşti sigur că sunt aşa de mulţi? 

— Sunt sigur, Ticuşor... Din păcate. Cel puţin zece, 
doisprezece sunt... Am auzit adineauri vreo douăsprezece 
urlete... Şi mi se pare că lupii urlă pe rând... Începând cu 
şeful şi terminând cu mezinul... Ba să nu fie mai mulţi... 

— Dacă am putea să-i prăbuşim într-o prăpastie, într-o 
groapă! Se revoltă Dan. Într-o groapă nu prea adâncă. Să 
ne uităm la ei de sus şi să-i scuipăm şi să azvârlim cu 
bolovani în ei şi să aruncăm paie şi pe urmă să le dăm foc. 
Ha! Să-i văd cum ard! 

— Asta e! Spuse Victor cu o explozie de triumf în voce. 
Bravo, Dan! Asta e! Trebuie să le dăm foc! 

— Ai înnebunit? Sări Lucia. 

— N-am înnebunit deloc! Trebuie să-i atragem aici în 
bordei şi să le dăm foc! 

— Şi noi?! Se cutremură Maria. Noi ce facem? 

— Noi ieşim! Răspunse Victor. În momentul când ei intră, 
noi ieşim. lau locul nostru şi le dăm foc. Cred că oamenii şi 


lumea şi văzduhul ne vor ierta pentru crima asta 
premeditată. 

— Şi cum evităm întâlnirea cu ei! Ţipă Ionel. Vreau să ştiu 
că ard, dar cum trecem pe lângă ei?... Zău că aş privi 
spectacolul, fără să mi se facă, nu milă, greață. Dar cum? 

— Spectacolul nu cred că-l vom putea privi... Răspunse 
Victor din ce în ce mai vesel. Dar, aşa cum spunea Dan, vom 
putea să-i scuipăm, să-i întărâtăm. Gata cu glumele! 

— Cum?! 'Ţipă Tic. Totul a fost o glumă? 

— Nu, Ticuşor... N-a fost nici o glumă. Tot nu înţelegeţi? Îi 
atragem în bordei... Dar pentru asta, mai întâi şi mai întâi, 
trebuie să jurăm că o să ne păstrăm curajul şi sângele rece. 
Pentru că o să locuim câteva minute împreună cu ei aici, în 
bordei. Numai că vom fi despărțiți de ei printr-un perete... 

— Dar de unde putem lua atâta zăpadă ca să facem un 
perete care să ţină? Întrebă Lucia. Abia ne-a ajuns pentru 
uşă... 

— Zăpadă n-avem de unde să luăm? Sări Tic. loată lumea 
e îngropată în zăpadă. Zăpadă este, dar nu ştiu cum s-o 
aducem... 

— Îţi înţeleg planul, spuse Ursu. E formidabil! Să împărţim 
bordeiul în două compartimente, să-i atragem pe lupi în cel 
rezervat lor şi pe urmă să-i închidem. Dar nu văd absolut 
nici o posibilitate de a căra zăpadă înăuntru, fără să fim 
atacați de lupi... Şi ştii câtă zăpadă ne-ar trebui pentru un 
perete care să reziste? Vagoane întregi. Să nu-ţi închipui că 
lupii nu vor încerca să străpungă peretele de zăpadă când 
vor simţi că sunt închişi. Vor scormoni şi vor reuşi. Dar până 
vor reuşi ei, noi vom fi afară şi vom baricada bine ieşirea... 
Numai dacă am putea aduce zăpada. Cum? Pe unde? 

— Să spargem bordeiul în partea cealaltă! Propuse Dan. 
Ar veni singură zăpada, mânată de vijelie... Nu merge? 

— Nu merge, Dan, îi răspunse Victor. N-ar intra numai 
zăpada, ar intra şi vijelia şi prăpădul. Dar de ce credeţi că s- 
ar putea face un perete numai din zăpadă? 


— Din pământ? Întrebă Lucia. E extraordinar! Zău că eşti 
un geniu! Numai că o să ne chinuim îngrozitor. Cum să 
spargem pământul ăsta de piatră? Măcar dacă am avea un 
târnăcop... Nu ştiu ce se va întâmpla, Victor. Altceva mă 
bucură în clipa asta. Nu mi-am închipuit că poate fi scăpare 
pentru situaţia noastră. Am crezut că suntem sortiţi pieirii... 
Probabil prin ger şi foamete, pentru că nu ne-am fi lăsat 
ucişi de lupi. Vă jur; am crezut că s-a terminat cu cireşarii. 
Şi deodată ideea asta extraordinară: să facem un zid şi să-i 
închidem pe lupi în bordei! Nu ştiu cum şi cu ce şi în cât 
timp vom face zidul. Poate că nici nu vom apuca să-l 
terminăm. Dar... Nu ştiu dacă mă înţelegeţi?... Nu ne lăsăm 
doborâţi. Ne împotrivim imposibilului. Ba mai avem şi şanse 
să scăpăm. Asta e! 

— Avem! Spuse Victor cu o voce în care cânta bucuria. 
Întâi m-am gândit şi eu la zăpadă, pe urmă la pământ... 
Imposibil. Adică nu chiar imposibil, însă nesigur şi 
primejdios şi... Nu! Avem un zid gata făcut, mult mai bun şi 
mai sigur şi mai rezistent. Gardurile de nuiele! Nu folosesc 
la nimic. Sunt ca un decor interior. Bordeiul este apărat din 
toate părţile de acoperiş. lar zăpada şi gheaţa l-au sudat 
prin acoperiş de pământ. Gardurile nu mai folosesc la 
nimic... Adică nu foloseau la nimic, pentru că începând din 
clipa asta sunt cele mai preţioase garduri din lume, din 
toată lumea. Avem funii, avem sfori, avem bețe şi la nevoie 
chiar schiuri care se pot transforma în stâlpi de legătură şi 
cu atâtea materiale cred că putem ridica numai în câteva 
ore un perete care să cedeze lupilor o parte din bordei, 
poate chiar jumătate, dacă ne ajunge gardul. 

— Ştiţi cum îi atragem înăuntru? Râse puştiul cu părul plin 
de paie. Cu ajutorul lui Ţombi. Îl fac eu cel mai curajos căţel 
din lume... Dacă se ştie apărat de perete. O să-i atragă pe 
toţi în capcană, dacă nu şi pe puii lor. Grozav! 

— Atunci începem peretele chiar de la mijlocul intrării, 
spuse Ursu. Lăsăm jumătate pentru ei şi jumătate pentru 
noi. Şi aranjăm o uşă, tot din gard, pe care o trântim 


imediat ce a intrat ultimul în capcană. Pe urmă o zidim noi 
cu zăpadă. 

— Şi focul? Protestă Dan. Eu nu plec din bordei până ce nu 
le dăm foc. 

— Aranjăm noi şi cu focul! Îl linişti Ursu. Acum, la lucru. 
Mai întâi să scoatem toate gardurile, să vedem pe ce 
material ne putem bizui. 

— Cineva să se ocupe de foc, spuse Victor. Să pună numai 
cetini şi din când în când paie, ca să fie lumină bună. 

— Eu! Se oferi Maria. Vă fac un foc ca o aureolă. Şi pentru 
mine vor fi câteva flăcări... 

Îi cuprinsese pe toţi frenezia. Condamnaţii de mai 
adineauri se descopereau dintr-o dată liberi şi învestiţi cu 
puterile şi drepturile unor zei ai răzbunării. Îşi regăseau 
puteri cumplite şi energii şi visuri, ba chiar şi cântece şi 
glume. Dan era din nou la cuțite cu Tic, Ionel arunca din 
când în când câte o săgeată în zona focului, [ombi 
renăscuse, făcea de-a dreptul scandal, încât Tic se văzu 
nevoit să-l tempereze cu câteva epitete, dintre care nu 
lipsea şi cel de „laş”. Parcă îi era teamă că bucuria 
neaşteptată a căţelului ar putea să aducă suspiciuni şi 
precauţii în tabăra lighioanelor, care precis se îmbulziseră 
la intrarea astupată a bordeiului. Lasă, că acuşi, acuşi o vor 
găsi deschisă... 

Gardurile de nuiele erau smulse cu mare grijă din pereţii 
bordeiului. Se adeverea ceea ce spusese Victor. Nu 
folosiseră la nimic. Sudura bordeiului cu pământul se 
obținuse prin acoperişul ţuguiat şi înfipt în maluri. Lucia 
făcuse un calcul sumar şi adunase peste opt metri pătraţi 
de gard. Din ei se putea ridica un perete de patru metri 
lungime pe doi înălţime, ceea ce era mai mult decât necesar 
pentru scopul propus de cireşari. 

Gardul trebuia desprins pe toată lungimea lui, adică pe 
lungimea fragmentelor lui: era scos din pământ, smuls, nu 
rupt, pentru a putea fi folosit la ridicarea noului perete în 


bucăţi mari, mai solide şi mai uşor de prins. Era smuls cu 
tot cu ţăruşi. 

Lucia şi Ionel îşi asumaseră sarcina de arhitecţi ai 
peretelui. „Zidul Speranţei şi Răzbunării”, cum fusese 
botezat de Maria. Materialul de bază, gardul, prisosea. Din 
nefericire, pentru amplasarea lui în condiţiile unei 
rezistenţe şi solidităţi fără cusur, practic definitive, după 
expresia Luciei, erau necesari trei stâlpi, foarte siguri, 
dintr-un material dur, fără moarte, trei stâlpi de bază, cu 
înălţime variabilă: unul de doi metri, al doilea de un metru 
şi optzeci de centimetri, al treilea de un metru şi jumătate, 
dar se accepta şi un metru şaptezeci de centimetri, ca să 
poată fi folosit schiul metalic al viitorului, sigur, campion de 
slalom uriaş, Tic. Contribuţia la rezolvarea problemei 
stâlpilor era, bineînţeles, voluntară. Primele schiuri 
sacrificate în epopeea albă a cireşarilor fură schiurile lui 
Ursu, Dan şi Tic. Vlăjganul, constructor şef al zidului, 
transformă cele trei schiuri, care născuseră atâtea invidii 
pretutindeni unde fuseseră văzute, în trei stâlpi fără de 
moarte. „Poate numai din cauza arderii vor suferi 
întrucâtva” adăugase Ursu. Împinşi cu forţa între 
acoperişul bordeiului şi pământ şi potriviţi exact la 
înălţimea care-i făcea de neclintit, deveniră adevăraţi stâlpi 
de bază. Gardurile de nuiele erau prinse cu funii şi sfori, 
sau proptite şi trecute în sinuozităţi printre stâlpi şi iarăşi 
legate şi asigurate dublu şi triplu. Peretele se ridica văzând 
cu ochii şi, pe măsură ce se ridica, tinerii îi încercau 
rezistenţa şi erau atât de încântați de neclintirea lui, încât 
mai adăugaseră un calificativ în denumirea lui: „Zidul 
Speranţei, Răzbunării şi Certitudinii”. Noua adăugire 
născuse câteva dispute filologice şi estetice. 

Cineva spusese că unde e certitudine, nu mai încape 
speranţă, subinţelegându-se, altcineva răspunsese că 
speranţa se referea la tentativa generală de salvare, nu 
numai la ieşirea din bordei, de aceea trebuia să participe la 
denumirea zidului şi încă la început. Numai Răzbunarea 


rămăsese intactă, neatinsă, având mereu aprobarea 
unanimă. 

Tinerii glumeau, dar munceau ca nişte disperaţi. Până ce 
se auzi vocea lui Tic: 

— Aoleu! Am uitat dincolo ceva! 

— Nu-i adevărat! În contrazise Lucia. Am aruncat absolut 
totul peste zid, cum am fost ultima dată acolo. Special 
pentru asta am sărit gardul... 

Expresiile involuntare ale Luciei stârniră hazul tuturor, 
spre surprinderea autentică a proiectantei. 

— Am uitat paiele! O scoase Tic din încurcătură. De ce să 
le lăsăm bunătate de pat acolo... 

— Patul morţii, Ticuşor! Îl boteză Dan la repezeală. De- 
acolo vor începe flăcările, incendiul cumplit al răzbunării 
noastre sfinte! Ce păcat că n-o să-i vedem când ard... 

— Oare nu vindem noi pielea lupilor din pădure? Întrebă 
Ionel într-o doară. 

— În orice caz, piele nu vom vinde! Îl asigură Ursu. Ceva 
ce va aduce a scrum... Şi dacă-i vorba de proverbe, eu cred 
că lupii ăştia ai noştri îşi vor schimba o dată cu părul şi 
năravul. 

Peretele era gata. Pornea de la deschizătura bordeiului şi 
înainta oblic, lipit în permanenţă de acoperiş, chiar atunci 
când cobora şi se oprea în malul din dreapta, aproape de 
unghiul pe care-l formau latura din dreapta şi latura din 
fund. Avea aproape patru metri lungime; înălţimea varia, 
urmând acoperişul. În apropierea deschizăturii înălţimea 
atingea doi metri. La întâlnirea cu malul lateral, numai un 
metru. Rezistenţa lui la împingere fusese verificată de 
umerii lui Ursu, pe care nici o sută se lighioane înfuriate n- 
ar fi putut-o egala. Pentru că mai intrau în calcule şi 
caracteristicile fiarelor. Forţa lor nu stătea în împingere, 
care era, de pildă, caracteristică pentru un taur, ci în năvală 
şi furie, în muşcătură şi hârşâială. De aceea, cel mai riguros 
control se făcu la legăturile de sfoară şi funie şi la 
împletiturile nuielelor. Legăturile dintre stâlpi şi gard se 


realizaseră cu o adevărată risipă de ingeniozitate. Erau 
făcute aproape toate din spate, în aşa fel ca labele şi colții 
fiarelor să nu le poată atinge. Iar în privinţa împletiturilor şi 
rezistenţei nuielelor, tinerii nu aveau decât cuvinte de 
laudă. De câteva ori, Ursu apăsase, strânsese şi apropiase 
unele împletituri care i se păreau mai îndepărtate. Doar 
acul şi andreaua puteau să treacă dintr-o parte în alta. 

— Zău că începe să-mi pară rău când mă uit la peretele 
ăsta... se tângui Dan. Nu e păcat să-l prefacem în scrum?... 
Dacă ar rămâne aşa, tare cred că ar deveni una din 
mândriile arheologilor din secolul LII, adică cincizeci şi 
doi... 

— Acum uşa! Spuse Victor. În treaba asta eu zic să nu ne 
amestecăm. Închizătorul uşii va fi şi constructorul ei... 

Adevărul e că Ursu începuse, în tăcere şi cu oarecare 
gravitate, să-şi construiască uşa. Ba din când în când îl 
încerca şi câte un firicel de groază. În prima secundă va 
trebui să ţină singur, numai cu mâinile, uşa de nuiele în 
deschizătura lupilor. Şi lupii se vor repezi bineînţeles 
asupra uşii pe care vor fi intrat. Nu-i era teamă că n-o va 
putea ţine, că nu va avea putere s-o împingă, s-o facă de 
neclintit, dar va simţi fizic vânzoleala dinăuntru, va simţi 
iarăşi răsuflările şi duhoarea fiarelor şi va auzi toate 
urletele lor de groază. Şi, mai ales, va trebui să aleagă 
secunda supremă, unică, secunda când toţi lupii vor fi 
înăuntru, iar mişcarea lui va trebui să fie definitivă. O 
întârziere sau o ezitare, o clipă de spaimă sau de 
ameţeală... Fiecare putea să fie fatală. De aceea, văzându-l 
cum îşi pregăteşte uşa şi simţindu-i parcă încordarea, 
tinerii se retraseră într-o clipă de tăcere, poate chiar 
necesară, pe care tot Ursu o îndepărtă: 

— Le vin eu de hac... Ca să nu-mi vină ei mie... Că orice s- 
ar întâmpla, chiar dacă aş scăpa uşa, de mine nu mai 
reuşesc ei să treacă. Mă bag acolo, în deschizătura lor, ca 
un dop... Dar e mai bine să astup intrarea cu uşa, aşa cred 
eu... Voi ce ziceţi? De rezistat o să reziste... Mai bine decât 


pământul şi zăpada... Dar tot cu zăpadă o s-o asigurăm şi o 
s-o cimentăm... 

Capcana era gata să-şi primească duşmanii. Mai rămânea 
un singur amănunt de pus la punct, poate cel mai 
important: deblocarea intrării de zăpadă şi transformarea 
ei într-o uşă mobilă care să-i dea, în orice moment, 
posibilitatea lui Ursu să astupe, cu uşa lui de nuiele, 
deschizătura prin care vor intra lupii în compartimentul- 
capcană. Problema părea foarte complicată şi aparent 
insolubilă. Dacă cele două mişcări nu erau perfect 
sincronizate, deschiderea uşii cireşarilor şi astuparea uşii 
lupilor, se putea ajunge la o adevărată tragedie. Cine şi cum 
putea să asigure deblocarea uşii reale? Cine putea să-i dea 
răgaz şi spaţiu lui Ursu pentru a astupa în clipa cea unică 
intrarea iadului? 

— Am găsit! Spuse deodată Dan. Ca să nu ziceţi că nu am 
şi eu din când în când câte o idee salvatoare, dacă nu 
genială. Ştiţi care e uşa ideală care poate să închidă două 
deschizături egale, în dreapta şi în stânga... Aoleu! Mi se 
pare că răspunsul se află chiar în întrebare. Nu se putea să 
nu mă prostesc eu până la urmă. Ufff! 

Dan juca teatru. Formulase anume întrebarea lui de geniu. 
Toţi se năpustiră asupra lui... În afară se păzitoarea focului, 
pe care ar fi dorit-o cel mai mult... 

Da! Soluţia fusese găsită. Cea mai simplă, cea mai sigură, 
cea mai frumoasă. Soluţia care se potrivea cel mai bine 
cireşarilor. De aceea era şi frumoasă. Dar frumuseţea ei 
cuprindea alte valori: îndrăzneală, fantezie, cutezanţă... 
Ursu va manevra o singură uşă. În clipa când zăpada va fi 
degajată şi semideschizătura eliberată, Ursu va astupa 
intrarea în bordeiul cireşarilor cu uşa de nuiele. Cealaltă 
semideschizătură se va elibera automat. În clipa când toţi 
lupii vor pătrunde în bordeiul hărăzit răzbunării, Ursu va 
muta printr-o simplă rotaţie uşa de nuiele în cadrul 
celeilalte semideschizături, astupând-o. Uşa de nuiele 
devenea o uşă cu dublă funcţiune. Închidea şi deschidea în 


acelaşi timp. Deschidea intrarea cireşarilor şi închidea 
ieşirea lupilor. Printr-o simplă mişcare de semirotaţie. 
Foarte simplu! Dar trebuia să fii Dan pentru a găsi această 
simplitate desăvârşită... Care se baza însă pe încrederea 
definitivă a lui Dan în cutezanţa şi puterea lui Ursu. Ursu 
era singurul om din lume care putea să-i inspire semenului 
său o asemenea idee fantastică, nemaipomenită. 

— Asta va rămâne în istorie, uşa asta... Spuse visătoare 
Maria. Uşa vieţii şi a morţii. Uşa speranţei şi a groazei, 
închipuiţi-vă! În clipa când se deschide la noi, trebuie să se 
închidă dincolo. Fără balamale, fără resorturi misterioase, 
fără telecomandă, chiar fără clanţă... Brrrrr! Uşa 
cireşarilor! 

Se apropia şi acel răsărit de soare pe care-l anunţase 
Ionel. Calea spre viaţă urma să se deschidă. Dar mai erau 
necesare câteva măsuri... Pentru a preîntâmpina 
eventualităţile, pentru a fi gata de ripostă întâmplărilor 
neprevăzute. 

Dacă nu vor intra toţi lupii în bordeiul care brusc li se 
oferea?... Dar la întrebarea asta se răspundea foarte greu... 
Era hotărâtor un amănunt: câţi lupi vor rămâne afară? 
Dacă va rămâne unul sau doi... Cireşarii vor ieşi. Mai întâi 
Victor, înarmat cu cuțitul găsit de Ursu. Apoi Ionel şi Dan, 
cu beţele de la schiuri ca nişte sulițe. Apoi Maria şi Lucia, 
înarmate şi ele cu bețe. La orice atac trebuiau să-şi pună în 
faţă beţele şi să le îndrepte spre abdomenul fiarelor. Iar 
Tic?... Tic avea un rol special. El trebuia să-l aprovizioneze 
pe Ursu cu schiuri pentru a propti uşa de nuiele şi a o face 
de neclintit. Eliberarea lui Ursu depindea de iuţeala cu care 
îl ajuta ciufuliciul. 

Se apropia răsăritul speranţei lui lonel. Ursu se postase 
lângă deschizătură cu uşa de nuiele în faţă. Parcă ţinea o 
platoşă impenetrabilă. Tic îl dăscălea pe Ţombi, care 
devenea dintr-o dată element cheie în planul cireşarilor. 
Ionel, Victor şi Dan începuseră deblocarea uşii de zăpadă. 
Întâi scoaseră schiurile care formaseră baricada şi uşa 


orizontală. Fiecare schi era trecut înaintea blocului de 
zăpadă sau băgat prin blocul de zăpadă, pentru a se 
apropia cât mai mult de deschizătura reală. Intrarea în 
bordei era apărată, la un moment dat, numai de schiuri: o 
uşă orizontală ţinută de Victor, Dan şi lonel. Fetele dădură 
zăpada la o parte. Ursu se apropie cu uşa de nuiele de uşa 
făcută din schiuri, pe care o potrivi exact în spaţiul 
deschizăturii, pe care o depăşea cu mult, şi, la strigătul lui, 
cei trei băieţi coborâră schiurile. Între lumea de afară, 
lumea de groază şi adăpostul cireşarilor nu se afla decât 
uşa de nuiele ţintuită în malul bordeiului de braţele lui 
Ursu. Se vedea parcă lumina printre zăbrelele de lemn şi 
mai ales se auzea urletul vijeliei. Sau poate nu urla numai 
vijelia. 

Iscoada cu colţi simţise că se petrece ceva în bordeiul 
asediat şi se apropie de intrare atingând cu botul uşa pe 
care o ţinea Ursu. Abia atunci descoperi că se poate intra în 
bordei şi mai ales auzi lătratul unei jigodii de trufanda şi 
simţi din plin miros îmbelşugat de carne vie, omenească. Şi 
mai ales jigodia aceea care lătra cu o impertinenţă 
nemaipomenită. Şi, în afară de toate, din bordeiul deschis 
ieşeau şi aburi calzi, aburi de om viu cu carne fragedă. Şi 
iarăşi jigodia care chema la harţă... 

Recunoaşterea fusese făcută. Lupul se depărtă de bordei 
şi apăru câteva secunde mai târziu însoţit de un altul mai 
mare, un adevărat uriaş care şchiopăta. Noul venit sări ca o 
săgeată în bordei, pentru a se întoarce imediat cu propria-i 
labă între dinţi. Şi muşca din ea sălbatec, lupeşte. Se 
îndepărtă şi el de bordei, mulţumit că simţise cu propriul 
nas mirosul de carne omenească şi unda fragedă a unei 
trufandale canine, dar şi mai mulţumit că simţurile lui 
foarte versate şi antrenate nu percepuseră nici un dram din 
acea primejdie de moarte pentru neamul său, care era 
praful de puşcă. Fără multă pierdere de timp, fără prea 
multe convingeri, se întoarse la intrarea bordeiului însoţit 
de o adevărată hoardă de lupi. Toţi dădeau târcoale 


bordeiului şi din când în când se repezeau furioşi spre 
poarta de nuiele care le bara drumul spre ospăț şi fericire. 
Şi deodată reîncepu şi mai stridentă şi mai ascuţită şi mai 
obraznică hărmălaia câinelui. Părea că o haită întreagă de 
câini a adăstat în bordei. Şi nu erau schelălăituri de groază 
şi de jale, ci provocări neruşinate, probabil înjurături şi 
insulte care nu mai puteau fi suportate. Se mai auzeau şi 
câteva gemete omeneşti... 

Primul intră în bordei lupul cel bătrân şi beteag. Şi începu 
să se certe imediat la gardul de nuiele cu javra blestemată. 
Sărea 'Ţombi la el să rupă gardul, nu altceva. Dar şi lupul, 
mai ales că simţi şi aroma foarte apropiată de carne vie, de 
om. Urletele lui atraseră în bordei şi celelalte fiare. Intrau 
una câte una, fără să se grăbească, încă precaute, dar 
foarte sigure de ele. Intrau urlând şi mârâind şi Ursu se 
îngrozi numărându-le. Le pierdu şirul. Reuşise să numere 
până la treisprezece, dar cea de-a treisprezecea se repezi 
cu atâta putere în uşa de nuiele, încât vlăjganul, nepregătit 
de atac, era cât pe-aci să scape pavăza. 

În sfârşit, nu se mai văzu afară nici un lup şi nici o pată 
neagră în depărtare. Se luminase brusc şi se vedea în lume 
toată furia strălucitoare a vijeliei. 

Ursu dădu semnalul, din nefericire printr-un strigăt care 
întoarse spre deschizătură întreaga haită. Era singurul 
amănunt la care cireşarii nu se gândiseră. Ca un fulger roti 
uşa spre cealaltă deschizătură. Dar tot ca un fulger unul din 
lupi încercă să iasă. Ursu îi prinse capul între uşă şi malul 
bordeiului. Şi chiar în clipa aceea începu asaltul fiarelor. Se 
repezeau bezmetice spre uşa de nuiele, rupeau şi muşcau 
din bețe, urlau şi se împingeau şi împingeau şi muşcau şi 
chiar rupeau aşchii din lemne şi bețe cu colții şi cu ghearele 
întărite de o groază de moarte. Simţeau că intraseră într-o 
cursă. Se năpusteau înnebunite şi turbate asupra uşii şi 
capul lupului prins între uşă şi mal îi înspăimânta atât de 
tare pe cireşari, încât, timp de o clipă, trecură printr-o stare 
de paralizie colectivă. 


— Ucide-l! Ţipă Ursu sfâşiind vijelia şi urletele îngrozitoare 
din bordei. Ucide-l! Bagă-i pumnalul! În ochi, în gât, în 
urechi, oriunde... Ucide-l! Să-l simtă că e mort şi să se 
repeadă asupra lui. Ucide-l! Nu mai pot rezista! 

Victor înţelese. Cu setea de a ucide pe care o simţise Ursu 
în spatele movilei, se repezi asupra capului de lup, 
strangulat de uşa de nuiele. Îi înfipse lama cuţitului în gât, 
după uşă, ca să simtă dihăniile din bordei mirosul şi gustul 
de sânge. Înfipse şi adânci şi sfredeli, apoi scoase pumnalul 
din gâtul fiarei şi înţepă mai sus, sub urechi, într-un loc 
moale. 

— Scoate pumnalul! Ţipă Ursu. 

Şi Victor îl scoase în ultima clipă. Capul lupului dispăru în 
bordei, tras cu o furie turbată de zeci de perechi de colţi. 
Chiar atunci sosi şi Tic cu schiurile. Şi se îngrozi când văzu 
ce se întâmplase cu uşa de nuiele. Dacă Ursu n-ar fi dublat- 
O, lupii ar fi trecut prin ea. Muşcaseră cu sălbăticie, cu 
turbare, din bețe şi nuiele, îşi lăsaseră urme de gingii şi 
bucăţi din limbă şi colţi în cioturile şi ghimpii betelor. 

— Să nu rupă peretele! Se înfiora Ursu. Altă uşă nu mai 
avem. Proptiţi repede schiurile! 

Victor, lonel şi Dan se căzniră să facă din schiuri proptele 
de neclintit. Ursu le încercă cu genunchii şi abia după aceea 
îşi retrase braţele de la uşă. Îl cuprinse ameţeala. Dar îl 
trezi lătratul şi mai obraznic, triumfător aproape, al lui 
Ţombi. 

— Opreşte jigodia! Strigă el. Vrei să rupă peretele? 

Se uită în jur după ceva care s-ar fi putut transforma în 
uşă. Dar nu se vedea nimic decât întinderea albă, 
strălucitoare şi vânzolită de viscol. 

— Unde au dispărut gardurile de nuiele? Întrebă el. 

Dar Victor găsi un capăt din funia cu care le legase, 
noaptea, când încercase să le smulgă. Atunci se gândise că 
poate îi vor folosi pentru foc sau pentru o pavăză împotriva 
furtunei şi voia să le ţină la îndemână. Funia aceea fusese 
salvarea cireşarilor. Victor şi Ursu traseră de ea cu puterile 


groazei. Dan, Ionel, Lucia, Maria şi Tic degajau zăpada din 

jurul gardurilor. Puterile unite izbutiră să smulgă gardurile 
din pământ. Erau doar două bucăţi de garduri, dar care se 

puteau preface într-o poartă dublă, imposibil de clintit şi de 
distrus. 

— Să umplem mai întâi ambele deschizături cu zăpadă, 
spuse Victor şi pe urmă să le punem şi pe ăstea... 

— Şi cum dracu' mai dăm foc? Se plânse Dan. Îi lăsăm să 
moară de foame, atât? 

— Am aranjat eu cu focul, îl linişti Maria. Câteva beţe vor 
atinge câteva cetini şi când vor lua foc cetinile se vor 
aprinde şi paiele şi pe urmă şi gardul şi pe urmă şi lupii... 
Mai sigur decât cu fitil şi cu pulbere. Hai să astupăm 
ieşirea... 

După ce prăvăliră mormane de zăpadă în şanţul săpat cu o 
seară înainte şi bătură cu schiurile în zăpadă pentru a o 
presa, potriviră cu precizie şi cele două porţiuni de gard 
smulse din pământ. Apoi din nou răsturnară zăpadă peste 
ele, mormane întregi, pe care o bătătoriră cu schiurile până 
se prăbuşiră de neputinţă. 

— Gata! S-au dus... Spuse Ursu. Putem să punem cruce. 

— Numai să fi rămas destul aer ca să poată arde... 
Descoperi Lucia. Ba da! Mai e şi zăpadă... 

— Ce să mai ardă? Se trezi Tic. Trebuie să fie un măcel 
acolo! Zău c-ar trebui să venim o dată aici, într-o vacanţă, 
să dezgropăm mormântul ăsta... Să vedem câţi au fost... 
Cum au murit... Oare ard sau se sfâşie între ei? 

— În orice caz, pe şeful ăla cotonog nu-l invidiez deloc, 
spuse Dan. Cred că l-au halit de multă vreme... Dar zău că 
ar fi interesant să mai trecem o dată pe-aici şi să căutăm 
rămăşiţele măcelului... 

— Să-i lăsăm pe alţii... Spuse Maria. Să caute ei „Zidul 
Speranţei şi Răzbunării”... Ufff! Parcă e mai frumos aşa, 
fără Certitudine... 

— E şi mai adevărat... Spuse Ursu cu voce îngrijorată. Mi 
se pare că au scăpat câţiva... 


Se uitară şi ceilalţi în direcţia în care privea Ursu. Undeva, 
în vânzoleala albă, parcă se zăreau câteva pete negre. Nu, 
nu era o părere. Privirile lui Ursu nu se înşelau niciodată. 

— Mai întâi să ne căutăm armele, spuse Victor. Schiurile şi 
beţele. Şi altă cale nu avem decât spre Izvoarele... 

Abia în clipa când părăsiră movila începură să simtă 
puterea cumplită a vijeliei. Şi mai era şi teroarea petelor 
negre. 

CAPITOLUL VII. 

Ion Petric se băgase în pat, sub trei pături. Îi cădeau 
pleoapele de somn. Totuşi mai avu putere să spună: 

— Domnule, să nu îngheţe. Să nu-l găsim, mâine 
dimineaţă, mort de-a binelea... E frig, domnule... 

— Dacă vrea să trăiască, să se dea de-a dura! Răspunse 
nemilos Liviu lordan. Să se tăvălească toată noaptea şi 
scapă cu o simplă răceală. Nu moare, domnule. N-o să 
moară, pentru că nu vreau eu! Ca să fie foarte clar! 

Celălalt aproape adormise. Dar vocea apăsată şi dură a lui 
Liviu Iordan îl trezi parcă dintr-un somn lung. 

— E foarte clar... Răspunse el automat. Mi s-a făcut un 
somn cumplit. Parcă ar curge carnea din mine... 

Liviu Iordan azvârli câteva lemne în godin, apoi cobori 
flacăra lămpii. Era îmbrăcat în pijama şi avea deasupra un 
halat. 

— Eu trebuie să mă mai gândesc, spuse el. Trebuie să 
dezleg câteva noduleţe... Dormi, domnule? 

— Aproape... Abia îngână vocea celuilalt. 

— Trebuie să te trezeşti măcar un minut, ridică el vocea. 
Auzi, domnule? Un minut... Ca să-ţi intre bine în cap un 
anumit lucru... Auzi? Să nu te dai jos din pat în timpul 
nopţii. Pentru nimic. Dacă ai neapărată nevoie, mai întâi să 
mă strigi. Auzi?... Domnule! Dacă simt o mişcare în cameră 
în timpul nopţii, trag fără să întreb. Auzi? Numai aşa pot să 
dorm fără teamă. Vreau să mă ştiu în siguranţă. Dumneata 
ai toate şansele să mă ucizi, pentru că îmi place să dorm... 


Auzi?... Dar eu trag dacă simt paşi în cameră... Ca să fie 
foarte clar! 

— 'Ţi-am spus că merg până la capăt... Răspunse celălalt 
complet treaz. N-am nici un motiv să te omor... Am toate 
motivele ca să trăieşti... 

— Aşa ar judeca un înţelept... Dar şi înţelepţii comit erori. 
Eu trebuie să fiu asigurat. lar dumneata trebuie să ştii că 
trag în oricine se mişcă în cameră. Domnule, să te ferească 
Dumnezeu să fii somnambul. Dacă n-ai gânduri rele dormi, 
domnule, în linişte şi pace... Dar înainte de a te da jos, 
dimineaţă, uită-te în patul meu... Dacă nu m-am sculat, stai 
liniştit... Altminteri te pomeneşti cu un glonte acolo... 
Noapte bună... 

După câteva minute, lon Petric îi auzi răsuflarea regulată 
de om care doarme. După alte câteva minute îi auzi 
sforăielile de om obosit care doarme. Ştia că în patul de 
lângă uşă, celălalt doarme, dar trecea printr-o asemenea 
spaimă, că nici nu îndrăznea să se întoarcă pe o parte. 
Niciodată în viaţa lui nu întâlnise un om care să împrăştie 
atâta spaimă şi atâta respect ca omul care dormea cu 
pistolul sub pernă. La urma urmei, îi spusese să se culce 
liniştit dacă nu are gânduri rele. Şi se întoarse, cu mişcări 
de felină, pe partea care-i convenea în clipa aceea. 

— Aşa, domnule... se auzi şoapta lui Iordan. De întors poţi 
să te întorci cât vrei. Poţi să faci şi tumbe în pat. Dar în clipa 
când te dai jos, trag. Culcă-te! 

Petric simţi cum îi curge năduşeala pe spate. Era leoarcă 
de sudoare. 

Celălalt adormi de-a binelea. Până atunci se prefăcuse, 
aşteptând prima mişcare a lui Petric, pentru a-l face să 
creadă că doarme iepureşte şi pentru a băga în el spaima 
necesară pentru alte nopţi. Ştia că alături de Petric va 
putea dormi fără teamă. 

Era atât de convins că planul îi va reuşi! Singur îl gândise, 
singur îl va duce la capăt. Celălalt nu putea să miroasă 
capcana. N-avea cum. N-avea de unde. Îl va chema pe 


strada lăturalnică unde lăsase maşina. Nici nu-i va spune 
pentru ce. Îl va trage de mână până acolo, ca şi cum i-ar 
paşte o primejdie gravă pe amândoi, sau ca şi cum ar trebui 
să-i arate ceva foarte important şi urgent. Va deschide uşa 
maşinii şi-i va arăta ceva înăuntru. Şi când se va apleca să 
se uite, îl va lovi cu boxul de metal în ceafă. După aceea va 
ieşi afară din Bucureşti, departe, într-o pădurice pe malul 
râului şi în jumătate de oră va obţine de la el totul. Nu se 
putea să nu izbutească! 

Era exact unsprezece şi jumătate. Îşi băgă degetele în box 
şi strânse cu putere, până simţi dureri în tot pumnul. Va lovi 
exact în ceafă, tare, ca să nu mai poată face nici o mişcare, 
ca să alunece în maşină. Chiar dacă îl va vedea cineva, nu 
era nici o primejdie. Până să se dea de urma maşinii sau de 
urma lui vor trece zile, poate chiar luni, se vor încâlci 
lucrurile, poate că nici nu va mai exista cu numele lui, poate 
că unul dintre ei nu va mai exista deloc. 

Răgetul lugubru al sirenelor îl cutremură. Alarmă! Şi se 
afla în cea mai periclitată zonă a oraşului. Toată lumea ştia 
că între unsprezece şi douăsprezece se bombardează 
oraşul, aproape zilnic, toată lumea ştia că zona gării e lovită 
la fiecare bombardament... Şi cu toate acestea fixase 
întâlnirea chiar acolo, chiar la mijlocul orei. De ce? 

Oamenii fugeau spre adăposturi. Se trăgeau obloanele la 
magazinele pe jumătate prăbuşite, maşini şi camioane 
goneau în viteză sinucigaşă spre bariere, unii ţipau sau se 
căutau şi parcă tot vacarmul şi toată groaza nu ajungeau. 
Începuseră să şuiere şi sirenele locomotivelor. Străzile 
deveneau pustii. Rar câte un trecător fugind spre casă sau 
spre adăpost. Sirenele urlau şi şuierau, împlântând groaza 
până în oase. Dar nu puteau să acopere un ronronit care se 
apropia, care creştea şi apoi zgomotele exploziilor din 
depărtări. Era singurul om în pustiul acela. Lipit, aşa cumi 
se ceruse, de un stâlp de beton. Nu mai era nimeni pe Calea 
Griviței. Nici măcar maşini nu mai treceau. De unde şi cum 


mai putea să vină la întâlnire?... Ceasul arăta exact 
douăsprezece fără un sfert. 

Un al şaselea simţ îl făcu să se uite în spate. Venea. Îl 
recunoştea după statură şi după hainele albe de buret şi 
după pantofii albi de piele. Avea ochelari care îi acopereau 
aproape toată faţa. Dar nu era singur. Mai era cineva cu el. 
Îmbrăcat tot în cămaşă albă şi în pantaloni albaştri de doc, 
ascunzându-şi şi el ochii după lentile întunecate. Oare 
presimţise ceva? De ce nu venise singur? Tot planul se 
spulbera în vânt. Individul care îl însoțea era un adevărat 
uriaş. Nu mai avu răgaz să-şi facă alt plan. Mărunţelul îl luă 
de braţ şi îl obligă să fugă, să traverseze strada, undeva... 
Mărunţelul făcea exact gestul cu care voia să-l atragă el la 
maşină. 

Ajunseseră la mijlocul străzii când auzi şuierul ucigător şi 
văzu explozia primei bombe. Chiar pe strada unde-şi lăsase 
maşina, chiar la colţul străzii, chiar în faţa casei care se 
năruia peste maşina lui. Suflul îi trânti pe toţi la pământ, 
sau poate se aruncaseră toţi, în acelaşi timp, într-o clipă a 
instinctelor. Fusese împroşcat de lovituri, peste tot, simţea 
şi schije în omoplaţi, dar putea să se mişte, să se ridice. Voia 
să fugă din iadul acela, dar văzu privirile mărunţelului, 
priviri de moarte, priviri de gheaţă, şi-i mai văzu mâna 
căutând în buzunare şi mai văzu pistolul şi degetul care 
trăgea piedica. 

Dar chiar în clipa aceea explodă altă bombă şi suflul îi 
rostogoli şi o ceaţă de moloz se prăbuşi asupra lor. Îl simţi 
în stânga lui, mişcându-se, îi simţi, cu braţul dezgolit, capul, 
îşi lipi cotul de capul lui şi lovi năprasnic, cu boxul, chiar 
acolo unde-şi lăsase cotul. Apoi o altă explozie, mai 
îndepărtată şi din nou îi văzu privirile, nu împrăştiind 
moarte, ci aşteptând moartea şi îl simţi că vrea să-i spună 
ceva. Îşi lipi urechea de gura lui şi-i auzi horcăitul şi un 
cuvânt şuierat şi horcăit, apoi un trăsnet şi noaptea. 

Amintirea şi frigul îl îngheţaseră. Începu să se 
rostogolească, să se chircească, să se zvârcolească, dar 


frigul îi pătrunsese în oase şi era un frig care adormea şi 
ucidea. Se împotrivi nebuneşte morţii care urca în el, ca un 
somn, ca o ameţeală. Ştia că dacă adoarme nu se va mai 
trezi niciodată. Şi iar începu să se dea de-a dura, să caute 
pereţii şi să lovească în ei cu picioarele îngheţate. Sângele îi 
zvâcnea sălbatec în toate încheieturile, inelele de sfoară nu- 
| lăsau să circule, şi-l durea peste tot. 

Se izbi cu capul de o treaptă, dinadins şi durerea îl trezi, 
înţelese, într-o clipă de luciditate, că nu se poate salva decât 
făcându-şi un plan, decât gândindu-se la salvare, nu 
împotrivindu-se dement frigului şi paraliziei. Trebuia mai 
întâi să se târască până la uşa sufrageriei şi să izbească în 
ea cu picioarele, să se găsească, să-şi prefacă tot trupul 
într-un tampon, până o va deschide. Se rostogoli spre uşă, 
ca un vierme, ca o lighioană a altei lumi, dar nu ajunse. Îl 
ţinea funia cu care-i erau legate picioarele. Era treaz, era 
încărcat de ură şi de disperare. Se încovrigă până îi pocni 
şira spinării, până atinse cu bărbia funia care-l priponea. Şi 
începu s-o roadă, cu ură, cu îndărătnicie, minute şi ore şi 
veşnicii. Smuci picioarele şi iarăşi smuci până începu să se 
dea iarăşi de-a dura. Rupsese priponul. 

Izbi cu picioarele legate în uşă. O singură dată, apoi 
renunţă. Se lăsă în umeri şi-şi căţără picioarele pe lemnul 
uşii. Mereu cădea, în stânga, în dreapta, îşi julea obrajii, 
fruntea, urechile, nasul pe podeaua de lemn, dar nu se lăsa. 
Îşi căţăra picioarele şi căuta clanţa. Până ce o simţi sub 
tendonul lui Achile. Abia atunci izbi a doua oară. 

Uşa se deschise. Se împinse, peste trepte, se făcu iarăşi 
covrig, se rostogoli, se târî, până ajunse în mijlocul încăperii 
calde. Dar nu se apropie de sobă. Nu voia să trăiască, voia 
mai mult. Voia să se răzbune, să se salveze. Se rostogoli 
spre tejgheaua învelită cu tablă. Îşi amintea o muchie a 
tejghelii în care-şi tăiase mâna de atâtea ori, acolo trebuia 
să ajungă. Numai picioarele putea să şi le mişte. Şi le 
desfăcu, atât cât îl lăsau legăturile, doar cu un deget se 
îndepărtară unul de altul, o crăpătură de un deget care-l 


chinuia şi-i sugea toată vlaga. Dar reuşi să prindă între 
călcâie muchia de tablă. Începu să frece, rar şi regulat, ca 
un ferăstrău şi sfoara se rupea. Între glezne, între 
genunchi, până îşi trase picioarele sub el şi se ridică. 

Fără să se grăbească, parcă ar fi slujit un ritual 
necunoscut şi straniu, se aşeză cu spatele la tejghea şi făcu 
zeci de flexiuni. Cu îndârjire, cu răbdare, cu ochii închişi. 
Funiile trosneau, le simţea cum alunecă de pe el ca nişte 
şerpi ucişi şi deodată îi căzură şi mâinile. Era liber. 

Abia atunci începu să vadă obiectele din jurul lui, abia 
atunci îşi recâştigă vederea. Se lumina de ziuă şi strălucirea 
de afară îl cutremură. Era liber, putea să se mişte. Sângele 
îşi reluase circulaţia, membrele i se dezmorţiseră, numai 
încheieturile îl mai înţepau. Îşi turnă coniac într-un pahar 
de vin, până sus la buză şi începu să-l soarbă, rar, 
inspirându-l parcă, gândindu-se, aproape cu frenezie, la 
ceea ce avea de făcut. 

Ştia unde doarme cel cu pistolul. În patul de lângă uşă. 
Întâi va unge balamalele, ca să nu se audă nici un scârţâit, 
apoi va închide toate uşile, ca să nu răzbată nici o undă din 
vijelia de-afară, apoi va deschide uşa şi va intra târându-se, 
aplecat, ba nu! Lipit de podea se va apropia de pat, se va 
ridica încet şi va izbi cu boxul, tot în ceafa, aşa cum făcuse 
cu celălalt. Nu se va auzi decât o bufnitură. Individul de la 
fereastră nici nu va simţi şi dacă se va trezi îi va spune că i- 
a mai salvat viaţa, tot printr-o lovitură de box, cu douăzeci 
şi trei de ani în urmă. 

Îşi căută boxul în lădiţa cu ţigări şi chibrituri, sub hârtia 
raftului de sus, îşi băgă degetele în el şi strânse până simţi 
că-i plesneşte pumnul. Ca atunci când îl aşteptase pe 
mărunţel în faţa gării. 

Se întoarse încet şi-l văzu pe Iordan, rezemat de sobă... 

Era îmbrăcat cu pulover, cu pantaloni de schi, numai în 
locul bocancilor încălţase papuci uşori care nu făceau 
zgomot. 


— Ai dinţi tari, domnule... Îl gratulă cu admiraţie 
batjocoritoare cel de lângă sobă. 

Se auzeau şi paşii lui Ion Petric coborând scara. 

— Dacă ar fi apucat să-i spună că-l salvase atunci de la 
moarte! Dacă ar putea să-i spună. 

— "Ţi-a fost teamă că mori, continuă Liviu lordan. Fără 
groaza asta a morţii nu ţi-ai fi ros priponul şi nu ai fi ajuns 
aici la căldură. Dar n-ai fi murit, domnule. În cel mai rău caz 
ai fi făcut o pneumonie. 

Cabanierul nu răspunse. Îşi lăsase boxul să alunece de-a 
lungul pulpei chircite, apoi îl prinse între bocanci. Îl cobori 
încet pe podea şi-l împinse cu vârful bocancului sub o ladă. 

— Cum ai putut să rezişti fără ţigară?! Se miră Ion Petric. 
Credeam că o să te dai cu capul de pereţi... 

— Da, domnule! Spuse Liviu Iordan. Groaza morţii te-a 
adus aici de-a rostogolul. Gruzgan şi târâtoare ai fost... Dar 
de ce te-ai eliberat, domnule?... Nu vrei să deschizi gura?... 
Nu e nevoie. Ai vrut să scapi de moarte şi ai ajuns aici, la 
căldură. Ai vrut să omori şi te-ai eliberat... Tot nu vrei să 
deschizi gura?... Poate că ar trebui să te ucid. Pentru că ai 
vrut să mă ucizi. Şi ştii care e legea luptei şi a 
supravieţuirii... Cele mai mari şanse le are cel care ucide 
primul. Dar e stupid ce-ţi spun. N-am nici un interes să te 
ucid, pentru că am nevoie de dumneata. Ăsta e tot 
secretul... Cabanierul asculta năucit. 

Simţea că toate gândurile şi spaimele lui se transformă 
într-un haos, într-o ceaţă care începe să se topească. 

— Adică?... Îndrăzni el. Atunci...? 

— De ce să te ucid, domnule? Îl măsură cu suspiciune Liviu 
Iordan. 'Iot n-ai înţeles? Vreau să ştiu de la dumneata un 
singur lucru, jumătatea unei taine. Atât! Numai dacă taci, 
numai atunci va trebui totuşi să te ucid. Te voi împuşca în 
gură. Ca să mai trăieşti câteva ore, dar fără să poţi spune 
un singur cuvânt... Dacă ţi-a plăcut rolul de mut, atunci să 
urci în rolul ăsta la ceruri. Te voi ajuta, domnule... 


Nu era nici un pic de glumă sau de ironie în vocea lui Liviu 
Iordan. Nu numai cabanierul, dar şi lon Petric simţi tăişul 
de sentinţă al vorbelor lui. 

— Am crezut altceva! Izbucni subit cabanierul. Am crezut 
că ai venit aci ca să mă execuţi... 

Liviu Iordan căzu iarăşi pe gânduri: 

— E ceva foarte straniu în optica şi-n spaima dumitale. De 
ce ţi-e teamă, domnule?... Nu pot să înţeleg de ce... Numai 
într-un singur caz... 

Broboane de sudoare curgeau pe fruntea cabanierului. Şi 
parcă simţea cum e gata să-i explodeze gura, dinţii. O 
singură imagine i se aprinse în minte: parcă se vedea într-o 
oglindă cu mazxilarele încleştate şi parcă vedea şi simţea 
ţeava unui pistol pătrunzându-i printre buze şi ciocnindu-i- 
se de dinţi. Nu putea să-şi descleşteze mazxilarele. 

— Numai într-un singur caz, domnule... Auzi din depărtare 
vocea lui Iordan. Dacă ai descoperit singur taina şi ai... Dar 
aşa ceva e imposibil! Nu se poate! N-ai mai fi rămas aici, ca 
o sălbăticiune... 

Paul Bălan, cabanierul fără rădăcini, simţi în acea clipă căi 
se dă dreptul să trăiască în lume. Faţa i se lumină şi valuri 
de sânge nou îi pulsau în artere. Căzu pe un scaun. 

— Ce mister ascunzi dumneata? Întrebă foarte intrigat 
Liviu Iordan. La întrebări şi lucruri normale te sperii, iar 
când e vorba de probleme grave, capitale, parcă ai 
renaşte... Ai dibuit taina? 

Întrebarea voia să cadă ca un trăsnet, dar cabanierul nici 
nu tresări: 

— Nu... Răspunse el foarte calm. N-am dibuit-o... 

— Îţi dai seama că ai răspuns la o întrebare subînţeleasă 
mult mai gravă. Prin urmare ai căutat-o. 

— Da! Spuse cabanierul complet transformat. Am căutat-o 
şi încă o mai caut. De douăzeci... Şi trei de ani... 

— Domnule, am impresia că s-a întâmplat ceva... Poate că 
ar trebui să caut nişte resorturi care-mi scapă... Dar mi se 
pare că nu mă mai goneşte atât de aprig timpul... Da... 


Domnule, s-a întâmplat ceva şi începem să ne înţelegem. 
Cred că vom putea discuta cu cărţile pe faţă... 

— Cu toate! Supralicită Paul Bălan. 

— Parcă mi s-ar face şi mie cald, răsuflă uşurat lon Petric. 
Peste câtva timp s-ar putea să ciocnim un pahar de vin 
negru. Adică, mă înţelegeţi. Vinul se ciocneşte numai între 
prieteni... 

— Atunci s-o luăm metodic, spuse Liviu Iordan, ca să-mi 
pot da seama de eventualele fisuri, sau... Hai să zicem... 
Scăpări... Vreau să se închege totul perfect! 

— Am spus! Reveni cabanierul. Cu toate cărţile pe masă. 
Ca dovadă, pun şi ultima carte pe masă: arma! 

Şi înainte de a-şi termina vorba, se aplecă sub tejghea 
pentru a scoate boxul de metal. Când se ridică vesel, cu 
boxul în mână, văzu ţeava pistolului îndreptată spre el. Şi 
iarăşi îl îngălbeni groaza. 

— Pentru orice eventualitate, auzi vocea lui Iordan. 

Cabanierului îi reveni inima la loc. Se apropie de masa 
celor doi şi puse boxul drept în mijloc: 

— Poate că vă vine să râdeţi, dar credeţi-mă pe mine. E o 
armă cumplită. Pentru că nu se vede şi se poate lovi cu ea 
pe nepregătite, ca un trăsnet... 

— Domnule, eu de pistol nu mă despart. Trebuie să ştiţi 
amândoi. Lia orice mişcare suspectă, voi trage. Oricâte 
declaraţii voi auzi. Vă previn, ca să ştiţi... Asta ar fi şi ultima 
mea carte şi cea mai tare: spaima. Amândoi trebuie să ştiţi, 
în fiecare clipă, că puteţi să vă treziţi cu un glonte sub burtă 
sau în gură. Ca să vă feresc de prostii. Sunt cel care 
comandă aici, dar sunt şi cel care plăteşte. Trebuie să fiţi 
convinşi că ştiu să plătesc sigur şi prompt. Cu viaţă sau cu 
moarte. Cu tot ce se poate înţelege prin viaţă sau prin 
moarte. Ca să fiu foarte clar! Cuvintele lui Liviu Iordan 
sunau ca o introducere fermă la o partidă care trebuia 
jucată pe faţă. Ceilalţi doi acceptară prin tăcere şi 
încordare. 


— Domnule, s-o luăm metodic! Începu Liviu Iordan. Cum |- 
ai cunoscut pe George Iordan? 

— În timpul războiului, răspunse cabanierul. Am avut 
ghinion. Am încercat ceva şi nu s-a prins, dar am fost prins 
eu... Adică m-a prins el... Şi-a dat seama că eram un 
nepricopsit, un găgăuţă... Şi chiar eram, domnule... Şi m-a 
făcut scăpat. Nu eram numai găgăuţă... Eram şi foarte 
tânăr... Dar dacă nu mă făcea scăpat, nu se făcea cazier... 
Pentru că mă bâjbâise şi mă prinsese o bandă periculoasă, 
care a şi căzut mai târziu... l-am jurat că nu se va mai 
repeta. Probabil că i-am vorbit şi de mama şi de tata, încă 
nu murise, săracul... Probabil că am şi plâns... Nu mai ştiu... 
Era prima dată când intrasem cu pasul în prăpastie, că era 
prăpastie, nu groapă. Dacă vreţi, pot să vă dau toate 
amănuntele... M-a împins pe alt drum, asta s-a întâmplat... 
Abia ieşisem şofer... 

— L-ai mai întâlnit după aceea? Întrebă Liviu Iordan, mai 
mult ca să-i scurteze efuziunile şi să-l ţină în centrul 
subiectului. E clar pentru oricine că i-ai rămas foarte 
îndatorat. 

— Nu l-am mai întâlnit. L-am văzut de câteva ori pe 
stradă... L-am salutat, mi-a răspuns. Până când... 

— Acum vreau precizie absolută! Îl întrerupse Liviu 
Iordan, începând din momentul ăsta. Deci nu l-ai mai 
întâlnit, până când te-a căutat el pe dumneata... 

— Exact... M-a căutat într-o seară. Ne-am plimbat 
împreună la Şosea, după ce am băut câteva halbe la Bordei. 
M-a întrebat dacă-mi mai amintesc ce a făcut pentru mine. 
Şi mi-a spus că n-a făcut-o numai din milă, ci şi dintr-un 
anumit interes. „Dacă nu te făceam scăpat, mi-a zis el, te 
înhăitai cu tâlharii ăia şi azi erai în închisoare pentru vreo 
cinci ani. Asta a fost pedeapsa cea mai mică... Eu n-am 
nevoie de la dumneata de cinci ani, nici măcar de cinci zile. 
Îţi iau din viaţă cinci minute şi încă vreo cinci, mai târziu...” 
Aşa mi-a spus. Şi-am spus că-i dau oricâte minute vrea, că 
înţeleg ce a făcut pentru mine. Numai să nu mă pună să 


gâtui pe cineva. A râs când a auzit. Ca să scurtez... Mi-a 
spus că va trece a doua zi seara pe la Şosea, la aceeaşi oră 
şi tot în locul în care eram atunci. Să fiu cu maşina ca să-l 
iau. La despărţire ne-am potrivit ceasurile... 

— Era după nouă seara? Întrebă Ion Petric. 


— Cam pe la zece, zece şi jumătate... Continuă cabanierul, 
fără să se uite la Petric. Adică întâlnirea era pentru zece şi 
jumătate, dar eu m-am plimbat de pe la zece, ca să fiu sigur 
că n-o să-l pierd... Să vă spun drept, credeam că-l voi găsi 
cu vreo cucoană... Dar era singur. Mai întâi mi-a controlat 
ceasul şi l-a găsit cu patru minute în urmă. Pe urmă a spus 
să-l duc în centru, la „Bavaria”. Aproape că n-a vorbit tot 
timpul drumului. Doar câteva cuvinte. Trebuia să fiu a doua 
zi, la o anumită oră, într-o anumită stradă, cu motorul 
aprins. Cinci minute mai târziu trebuia să pornesc cu toată 
viteza spre Grădina Botanică şi să opresc chiar acolo, la 
intrare. lar a doua zi la unsprezece şi jumătate trebuia să 
fiu în faţa Gării de Nord, la intrarea de pe Calea Griviței. 

— La Grădina Botanică ai intrat într-o bodegă? Întrebă 
iarăşi lon Petric. 

— Nu... Am intrat în grădină şi m-am legat de o fetişcană. 
Erau o droaie înăuntru. Toate de meserie. M-am aiurit cu 
ea, apoi am plimbat-o spre Bolintin. Acolo am intrat într-o 
cârciumă. Trebuia s-o fac să creadă că ne întâlnisem la zece 
şi jumătate... Era convinsă că intrasem în Grădină de pe la 
zece, ba chiar mi-a făcut şi o scenă că mai întâi m-a văzut cu 
alta şi că m-a urmărit vreo jumătate de oră... 

— Asta nu mai contează... Interveni Liviu lordan. Mă 
interesează altceva: ce-ai făcut în cele cinci minute cât ai 
stat pe strada aceea? 

— Nimic... Am stat. Am auzit ceva scandal şi m-am uitat 
înapoi. Dar din locul în care eram nu se vedea nimic, 
absolut nimic... Numai strigăte se auzeau. Eram eu curios 
să ştiu ce se petrece, dar mi se spusese să nu mă mişc de la 
volan şi să pornesc maşina după cinci minute orice s-ar fi 
întâmplat: bombardament, defilare, manifestaţie, gaze 
lacrimogene, mitraliere, tancuri, orice! Ca să spun drept, 
cam tremuram... 

— A intrat cineva în maşină în cele cinci minute? Întrebă, 
rar şi apăsat, Liviu Iordan. 


— Nu... N-a intrat nimeni. A vrut să intre cineva, chiar a 
deschis uşa din spate, dar în ultima clipă s-a răzgândit. 
Când mi-a spus „pleacă!” se împliniseră exact cinci minute 
de când aşteptam pe strada aceea. Am şi dat drumul 
maşinii. 

— Eşti sigur că n-a intrat nimeni? Eşti sigur că n-a lăsat 
cineva un anumit obiect acolo? 

— De intrat n-a intrat nimeni, l-aş fi văzut prin oglinda 
retrovizoare. Sigur n-a intrat... Dar nu pot pune mâna în foc 
că nu s-a lăsat ceva în maşină. La asta nu m-am gândit... 
Abia acum îmi trece prin cap că s-a deschis uşa pentru a se 
pune ceva în maşină... Mie aşa mi se spusese: să opresc în 
faţa Grădinii Botanice, să agăţ o muieruşcă, să mă plimb cu 
ea vreo jumătate de oră, prin grădină, apoi s-o scot la 
Bolintin. N-aveam voie să mă uit în spatele maşinii. Asta mi 
s-a spus foarte clar. Chiar aşa mi-a spus: „Nu ai voie nici o 
clipă să te uiţi ce se întâmplă în spatele dumitale în maşină. 
Să fie foarte clar!” De unde ştiu eu că nu mi-au pus o ladă, 
sau un câine, sau chiar un om mai mititel? El, de pildă, ar fi 
încăput acolo ghemuit, fără să-l văd. Dar cine se gândea la 
asta? Mie îmi treceau altele prin cap... Era sfârşitul 
războiului, aşa se vorbea şi îmi închipuiam că se pune la 
cale cine ştie ce ispravă... 

— E clar, spuse Iordan. După ce te întorceai de la Bolintin 
ce trebuia să faci? 

— Trebuia să mă întâlnesc cu el în faţa Gării de Nord, asta 
trebuia. De la Bolintin direct la gară, ăsta era consemnul. 
Să plec la unsprezece fără un sfert de-acolo, ca să ajung la 
gară la unsprezece şi jumătate. N-aveam voie să mă mişc 
din Bolintin. Trebuia să stau tot timpul acolo, la o gazdă 
oarecare, cu muieruşca aia... Am făcut exact ce mi-a spus... 

— Ai rămas tot timpul acolo? Îl fixă Liviu Iordan. N-ai făcut 
nici un drum, a doua zi dimineaţa? 

Cabanierul ezită o singură clipă: 

— Ba da... Am plecat dis-de-dimineaţă, când aia încă nu se 
sculase. Şi când m-am întors, peste un ceas, tot mai 


dormea. 

— Unde ai fost şi pentru ce? Se încruntă Iordan. De ce ai 
trădat consemnul? 

— Din prostie... Răspunse cabanierul. Din curiozitate 
muierească. M-am dus până la Cotroceni ca să iau ziarele, 
să văd ce s-a întâmplat în ziua care trecuse... 

— Asta era... Spuse gânditor Liviu Iordan. Ai făcut bine că 
ţi-ai amintit... Înţelegi ce vreau să spun. Iar intrai într-o 
contradicţie, domnule, la fel de gravă ca prima... Şi dacă 
mai colecţionai încă una, te împuşcam în gură, domnule... 
După ce mi-ai fi spus totul... 

Cabanierul abia îşi stăpâni tremurul. Dacă ar fi negat, cum 
avusese de gând... Nu! Faptele nu trebuie să le nege, 
faptele se pot afla... Numai gândurile pot fi ascunse până la 
moarte. 

— Din curiozitate, spuse el, ca şi cum şi-ar fi cerut iertare. 
Toată noaptea n-am dormit. Voiam să ştiu ce s-a întâmplat 
acolo... Mi-am închipuit că trebuie să fie ceva 
extraordinar... 

— Şi ce ai înţeles din ziare? Te-ai dumerit? 

— Nu prea... Dar o bănuială aveam... Adică am ajuns eu la 
o presupunere... În ziua aceea se întâmplaseră vreo patru 
evenimente: o răpire senzaţională, un atac gangsteresc 
asupra unui convoi bancar, o evadare ca-n filme şi un 
atentat politic, o chestie de pagina întâi. Când am citit 
ziarele, am simţit numai ţepi în ceafă... Şi tot făcând nişte 
calcule, am ajuns la o părere... 

— Încă nu e vremea să ne intereseze părerile dumitale, îl 
opri Liviu Iordan. Cel puţin pe mine nu mă interesează... 
Altceva vreau să ştiu... Ce taină cauţi dumneata? 

Cabanierul fu luat prin surprindere. Rămase un moment 
cu gura căscată, în neputinţă de a articula o vorbă. Apoi 
începu să se bâlbâie: 

— Adică... Ştii. Cum. 

— Domnule! Jucăm cu toate cărţile pe faţa! Dumneata, de 
mai bine de douăzeci de ani, cauţi ceva prin munţii ăştia. 


Toată lumea ştie că rătăceşti de la o cabană la alta, dar 
nimeni nu-şi închipuie că alergi după ceva... Eu însă ştiu că 
dumneata cauţi ceva, cauţi să descoperi o taină... De altfel 
ai recunoscut singur. Ce taină cauţi, domnule?... Să te ajut 
eu, ca să nu te bâlbâi şi să nu te încarci cu cea de-a treia 
contradicţie, că la mine în anumite momente şi intenţiile 
contează... Ce fel de taină cauţi? Cum ţi-o închipui 
dumneata? Un om? O valoare? Un document? 

— Nu ştiu... Răspunse cabanierul. N-am decât bănuieli. 
Dar nu cred să fie un om... 

— Nu crezi, domnule, sau nu poate fi un om? 

— Nu ştiu... se fistici iarăşi Paul Bălan... Dacă mă crezi sau 
nu... Dar eu mai mult umblu după o idee... Cred că undeva 
pe aici trebuie să fie o taină. Şi încerc să văd ceva ce nu se 
potriveşte, sau ceva ce s-a uitat, sau ceva ciudat, sau ceva 
de mare valoare... 

— Dar de ce cauţi dumneata tocmai pe-aici? De ce chiar 
prin locurile ăstea? 

În momentul acela cabanierul crezu că domină situaţia. 
Liviu Iordan nu ştia amănuntul pe care-l ştia el. Şi se hotări 
să-l ascundă şi mai departe. 

— Domnule! Spuse pe neaşteptate Liviu Iordan. Eu n-am 
urcat până aici şi n-am căutat douăzeci şi trei de ani pe 
cineva care să-mi spună ceea ce ştiu... Vreau să-mi spui 
ceea ce nu ştiu! 

— Nu cred să fie ceva important... Încercă să pareze 
cabanierul. Nişte amănunte... 

— Domnule, eşti imbecil! Eşti un imbecil de duzină. Te 
anunţ că te-ai agăţat de a treia contradicţie, dobitocule! 
Ridică-te în picioare! Pune-ţi mâinile pe creştet!... Auzi, 
domnule: după ce-mi vei spune totul, îţi voi îmbogăţi 
dantura cu un plumb. 'Te voi împuşca, domnule! Am hotărât! 
Şi-ţi spun asta ca să nu mai speri până în ultima clipă, ca 
orice condamnat la moarte, că vei fi iertat, dacă vei 
mărturisi tot adevărul, sau că vei scăpa printr-un miracol. 
Auzi? Te voi împuşca! În gură. Aşa cum ţi-am promis. 


— Te cam grăbeşti... Îi răspunse la inspiraţie cabanierul. 
Dumneata prea vezi totul definitiv. Nici nu-mi trece prin cap 
să mor... [i-am mărturisit că sunt curios. Puteam să spun că 
n-am citit ziarele... Cine ştia? Nici fata nu mă văzuse... 
Domnule, vreau să-ţi mărturisesc tot o chestie din astea, 
care ţine de mărunţişurile omeneşti... Ai văzut dumneata 
femeie care să nu-şi dea ifose când are ceva mai acătării? Ai 
văzut dumneata artist care să cânte imediat ce-l rogi?... 
Până şi un copil, domnule, zice atunci când îl rogi sau îi ceri 
să facă ceva: „Ce-mi dai?” Dumneata n-ai promis nimic... 
Înseamnă că nici dumneata n-ai dat toate cărţile pe faţă şi 
pe masă... 

— Domnule... S-ar putea să scapi... Medită Liviu lordan. 
Sau nu eşti deloc imbecil... Şi chiar şi în cazul ăsta mai 
meriţi să trăieşti... Domnule! Vei primi! Nu pot să-ţi spun 
ce, pentru că ar însemna să dezvălui taina. Dar vei primi! 
Am spus mai adineauri, dar probabil că n-ai înţeles 
dumneata: ştiu să plătesc, prompt şi sigur. Şi în bine şi în 
rău. Cu viaţă şi moarte. Cu tot ce se poate înţelege prin 
viaţă sau prin moarte. Mi-am închipuit că e foarte clar... 

— Acum e foarte clar... Îngână cabanierul. Adică înţeleg şi 
altceva: că taina nu poate fi încă dezvăluită... 

— Cam aşa, domnule! Îl aprobă Liviu Iordan. Încă nu poate 
fi dezvăluită. Dar la momentul oportun se va întâmpla şi 
asta. Şi ca să evităm încâlceala unei a treia contradicții, 
trebuie să ştii, domnule, că taina nu poate fi dezlegată de 
unul singur. Orice ai şti dumneata nu are nici o valoare fără 
o anumită combinaţie. E un simplu element dintr-o 
formulă... Numai în combinaţie cu alte elemente constituie 
cheia tainei... Acum e clar? 

— Mă predau de tot... Zâmbi cabanierul, numai că făcu 
gestul invers. În loc să ridice mâinile în sus, le cobori de pe 
creştet. Nici o ezitare din clipa asta! 

— Aşa da! Acceptă Liviu Iordan veselia cabanierului. Şi voi 
căuta să te ajut eu, ca să nu ne mai pierdem timpul... Prin 
urmare, la unsprezece jumătate ai fost la gară, îmbrăcat 


cum ţi-am spus şi după o întârziere de nu ştiu câte minute a 
apărut şi George Iordan împreună cu domnul aici de faţă... 
Cabanierul făcu ochii mari, se uită la unul, apoi la altul şi 

deodată începu să bâţâie. 

— Credeai c-a murit? Zâmbi pentru prima dată Liviu 
Iordan, observând spaima galbenă a cabanierului. Nu, 
domnule! N-a murit. L-au dus şi pe ella spital ca pe 
dumneata... 

— Poate că n-a murit nici... Căută cabanierul să i se 
confirme un anumit gând. 

— Nu... Îşi plecă încet capul Liviu Iordan. Ela murit. A 
murit de tot... O victimă a bombardamentului, ca atâtea 
altele. 

„Oare să fie o cursă?” se gândi cabanierul. Dar îşi 
îndepărtă imediat gândul. Răsuflă cutremurat ca după un 
coşmar. 

— Să revenim, domnule... Auzi vocea lui Iordan. După o 
întârziere de nu ştiu câte minute, v-aţi întâlnit toţi trei. A 
început bombardamentul. V-a luat de braţ şi v-aţi trântit toţi 
trei la pământ, lângă o casă... Sau poate că v-a trântit suflul 
exploziei. Vreau să ştiu ce s-a întâmplat din momentul 
acela. Ce s-a întâmplat între el şi dumneata? Clipa cu clipă, 
domnule, înţelegi? 

— Nu ştiu... Nu pot... se rugă disperat cabanierul. A fost 
prea cumplit... Nu ştiu... Nu-mi amintesc nimic. 

Spaima şi groaza cabanierului nu mai erau prefăcute, nu 
erau o înşelătorie. Şi Petric şi Iordan se uitară uluiţi unul la 
altul când îl văzură pe cabanier tremurând din toate 
încheieturile şi acoperindu-şi faţa cu mâinile. 

— Stai, domnule... Încercă să-l liniştească Petric. Am 
trecut şi eu exact prin ceea ce ai trecut şi dumneata. Ba eu 
am fost şi mai rănit decât dumneata. Numai printr-o 
minune am scăpat. Aşa ne-a fost dat. Să scăpăm amândoi. 
Lui i-a fost scris să moară de bombe, a murit... Fii bărbat, 
domnule, ce dracu'! 


Era un chin. Paul Bălan îşi amintea mereu scena. Simţea 
metalul armei în degete şi parcă vedea şi figura agonică a 
mărunţelului. Nici n-avea curajul să deschidă ochii. Îşi 
astupa cu palmele şi gura. Şi aştepta gloanţele de 
răzbunare ale celuilalt Iordan. Nu mai putea răbda! 

— E groaznic, domnule! Nu mai pot suporta. Prea mult 
iad. Trage odată, să scap! 

— Bine, domnule... Spuse cu un glas mai blând Liviu 
Iordan. O să încerc să te scap... Să trecem peste celelalte... 
Caută să-ţi aminteşti altceva.! Te voi întreba eu... Înainte de 
a-ţi pierde cunoştinţa, înainte de explozia fatală, a întors 
capul spre dumneata? 

Paul Bălan îşi aminti figura mărunţelului după ce lovise 
năprasnic cu boxul. 

— L-am văzut înainte de a... 

— N-a murit acolo... A murit la spital, spuse Liviu Iordan. A 
mai rezistat. De necrezut, dar a mai rezistat. Până m-a 
văzut pe mine. Nu mai putea vorbi. Doar mâinile şi le-a 
mişcat. Cu mâinile mi-a lăsat testamentul. Cu mâinile şi cu 
degetele... 

— Cu mâinile şi cu degetele! Se înfioră Paul Bălan. Nu 
înţeleg... Adică a spus... A scris... 

— Nu, domnule... A făcut o simplă mişcare, pe care am 
dezlegat-o după trei ani... Adică am interpretat ideea ei... Şi 
unul din elementele acelui gest de testament eşti 
dumneata! 

— lar?! Strigă cabanierul. Domnule! Nu mai pot suporta. 
Lăsaţi-mă odată! N-am ajuns la judecata de apoi! 

— Dumneata eşti nebun, domnule! Dumneata ai rămas cu 
un traumatism după bombardamentul acela... Sau cine ştie 
ce s-o fi întâmplat acolo cu dumneata... Răspunde, 
domnule! Ce ţi-a spus când a întors capul spre dumneata? 

Cabanierul se uită cu priviri rătăcite spre cel care întreba. 
Vorbele îi ieşiră fără voia lui din gură: 

— Ce mi-a spus?... A horcăit... A şuierat un singur cuvânt: 
cabană... Pe urmă mi s-a părut că moare... A căzut şi bombă 


lângă noi... 

— Cabană... Cabană. Cabană. Şoptea, întruna, ca 
transfigurat, Liviu Iordan. Iulie şi cabană... Iulie şi cabană... 
Iulie şi cabană... Asta e taina lui, descompusă în cele două 
elemente... Cele două braţe, cele două arătătoare. Cum şi 
când şi dacă se pot compune la loc?... lulie şi cabană... 
Cabană şi iulie... În ce ordine? Dar oare ordinea contează? 
În iulie s-a întâmplat. Dar în ce cabană s-a ascuns? Ştim că 
s-a întâmplat în iulie. Sigur. Ştim că s-a ascuns la o cabană. 
Sigur. Dar unde? 

Paul Bălan îi curmă şirul meditaţiilor orale: 

— Cum a murit? l-au zdrobit schijele capul? 

— Nu... Răspunse Liviu Iordan fără să se gândească. N-a 
avut nici o rană la cap. L-a intrat o schijă în inimă... 
Dumnealui a fost rănit groaznic la cap şi l-au salvat printr-o 
minune chirurgicală... 

CAPITOLUL, VIII. 

Era lumină. O lumină de lapte, prin care nu se vedea 
nimic. Nici cu ochelarii ovali şi concavi care altădată ar fi 
respins aşezarea fulgilor. Vijelia nu avea fulgi. Avea numai 
rafale neîntrerupte şi urlete şi gemete şi şuierături. Totul 
izbea: fizic, material, concret. Şi zăpada şi urletele şi 
şuierăturile. Toate la un loc erau vijelia. 

Cireşarii se lipiseră de peretele muntelui. Nu aveau alt 
mijloc de orientare. Numai peretele, pe care unul din ei, 
capul şirului, Victor, îl pipăia, îl izbea cu băţul pentru a-l 
dezgoli şi a-i legitima stânca. Şi după fiecare recunoaştere 
se umeau, cu spatele, trei sau patru paşi. Uneori cinci. O 
singură dată zece. Şi pe urmă se stârnea un talaz care-i 
zvârlea înapoi, în locul de unde plecaseră. Pentru fiecare 
metru câştigat împotriva vijeliei se făceau cinci înainte şi 
patru înapoi. 

Dacă n-ar fi fost spaima neagră din spatele lor, poate că s- 
ar fi trântit în zăpadă sau ar fi căutat vreun adăpost după 
vreo stâncă. Dar ştiau că sunt urmăriţi de fiare crude şi 
flămânde, ştiau că la prima oprire vor începe hărţuielile şi 


pe urmă atacul. Şi mai ştiau că, deasupra lor, streşini 
gigantice de gheaţă şi zăpadă se pot prăvăli din clipă în 
clipă, cu puteri de milioane de tone, măturând, ucigând şi 
înmormântând totul. Era an de urgie şi streşinile amenințau 
în fiecare secundă. 

Speranţa răsăritului de soare!... Stihiile păreau şi mai 
dezlănţuite, furia văzduhului şi mai turbată, rafalele şi 
proiectilele şi mai răutăcioase şi mai hămesite. Speranţa 
răsăritului de soare! Din toate părţile se adunau armele, în 
toate spaţiile se premedita crima... Oare ce energii 
necunoscute, ce voinţă supraomenească îi ţinea treji şi-i 
împingea spre înalturi pe cireşari? Oare de ce Maria visa un 
alt Excelsior? 

Nu mai aveau voie să se oprească. Lupii îi urmăreau pas 
cu pas. Ursu îi vedea, uneori, la o aruncătură de piatră, prin 
ceața albă şi deasă. Erau patru dihănii. Mergeau încet, 
prudent, năucite pesemne de dispariţia haitei care le 
trimisese în altă parte pentru a căuta altă pradă şi care nu 
le lăsase nici un semn şi nici măcar o iscoadă obişnuită. 
Mergeau încet, uneori se apropiau înfricoşător, aşteptând 
întâmplarea, aşteptând un moment prielnic pentru un atac 
sigur. 

Dacă n-ar fi fost poteca strimtă, săpată în peretele 
muntelui, de multă vreme lupii i-ar fi atacat pe tinerii 
cutezători. Dar fiarele miroseau primejdia. Într-o parte era 
peretele muntelui, în cealaltă prăpastia. Nu puteau să atace 
decât drept şi atacul drept, fără ocoluri şi surpriză, nu era 
în obiceiul lor. De aceea îi urmăreau pas cu pas şi aşteptau, 
aşteptau să cadă vreunul, aşteptau momentul prielnic 
pentru atac. 

În faţă, Victor îi trăgea pe ceilalţi cu frânghia, dar de cele 
mai multe ori îl trăgeau ceilalţi înapoi. Prăpastia se căsca 
hidoasă, la câţiva paşi în dreapta lor şi pe alocuri erau 
alunecuşuri de gheaţă şi trebuiau să îngenuncheze şi să se 
târască în patru labe pentru a înainta câţiva paşi, sau măcar 
pentru a sta pe loc. La urmă, Ursu mergea numai cu 


spatele. Niciodată nu întoarse capul. Cu pumnalul într-o 
mână şi cu un băț de schi în cealaltă era pregătit împotriva 
oricărui atac. Şi în sinea lui mulțumea oamenilor şi naturii 
pentru că făcuseră poteca atât de îngustă şi atât de uşor de 
apărat. Din nou se vedea în vale o zonă cu. Ceaţă străvezie. 
Şi Ursu se cutremură. Mai apăruse o fiară pe lângă cele 
patru. Oare scăpaseră cele închise în bordei? Până atunci 
numărase de fiecare dată numai patru! 

Dar nu era numai asta. Fiarele păşiseră până atunci. Şi 
deodată le văzu gonind pe potecă, în sus. Oare era 
momentul să-i oprească şi pe ceilalţi pentru a face zidul de 
apărare împotriva dihăniilor? Nu mai era nevoie. Se 
opriseră singuri. Apăruse un obstacol, obstacolul de care le 
fusese atâta frică, obstacolul pe care îl presimţeau. Poate 
pentru că-l cunoşteau, începuseră şi lupii goana şi 
pregătirea de atac. Era o crăpătură în potecă, o crăpătură 
numai de un metru, însă cu margini de gheaţă, iar deasupra 
crăpăturii lunecoase poteca era tăiată. Continua printr-o 
treaptă de gheaţă, înaltă de vreun metru. 

Ursu nu mai pierdu nici un minut. Începu să izbească 
aprig, cu vârful de metal al băţului, în gheaţa de pe buzele 
crăpăturii. Automat, lonel şi Dan, trecură de pază cu beţele 
ca nişte sulițe îndreptate în jos, în locul părăsit de Ursu. 
Victor săpa şi el cu băţul în marginea de gheaţă. În clipa 
când Ursu îşi termină de săpat găurile pentru picioare, îi 
făcu semn lui Victor să se apropie. Îşi lipi buzele de urechea 
lui: 

— Fă pe dracu în patru şi urcă, pe spatele meu, dincolo! 

Şi încă înainte de a-şi termina fraza se lăsă oblic deasupra 
crăpăturii, până ce atinse cu mâinile treapta de gheaţă de 
dincolo. Nici Victor nu pierdu o secundă. Înfrângându-şi 
orice urmă de emoție şi milă, se folosi de prietenul lui ca de 
o scară şi ajunse din două salturi pe treaptă. Imediat începu 
să sape în gheaţa de pe treaptă gropi de sprijin în care-şi 
propti picioarele. Apoi aruncă fetelor unul din bețe. Îl 
prinse Maria şi înţelese într-o clipită. Susţinându-se şi trasă 


de el, izbuti să urce pe spatele lui Ursu, ca pe o scară, aşa 
cum făcuse şi Victor. După Maria veni rândul Luciei să facă 
ascensiunea ucigaşă, apoi Tic, care ajungând dincolo îşi 
furişă o mână desmănuşată şi caldă spre obrazul lui Ursu. 
Apoi Dan şi lonel, ultimul cu Ţombi în rucsac. Apoi se răsuci 
şi Ursu, tocmai la timp pentru a se pregăti şi a lua poziţia 
de luptă. Dihăniile ajunseseră la câţiva metri. Rămăsese 
singur împotriva lor. Tic şi Dan căutau, sus, bolovani sau 
bucăţi de gheaţă, dar Victor îi opri. Fiarele nu trebuiau 
întărâtate. 

Lupii se codeau să atace. Poteca era foarte îngustă. Numai 
unul ar fi putut să atace şi numai în linie dreaptă. Ursu se 
aplecă în genunchi pentru a ridica schiurile lăsate acolo. 
Lupii urlau şi-şi arătau colţii. Se vânzoleau, se întărâtau, se 
pregăteau pentru salt. Deodată rămaseră nemişcaţi ca într- 
o fotografie. Ursu simţi primejdia. Încremeni şi el. Numai 
băţul pe care-l ţinea în mâna stingă se ridică la înălţimea 
mijlocului. Îşi încorda şi braţul. Mâna dreaptă rămase 
nemişcată, îngheţată pe pumnal. Omul şi fiarele se priveau 
în ochi; îi separau câţiva metri. Aşteptau ceva. Şi omul şi 
fiarele. Un talaz turbat care se năpusti cu urlete şi 
şuierături asupra tuturor. Omul rezistă. Parcă-şi zidise 
genunchii în piatră. Fiarele fură zvârlite înapoi. Urmă al 
doilea talaz. Şi mai cumplit. Apoi al treilea. Toate hăurile 
gemeau în el. Apoi o clipă de linişte. Era clipa pe care o 
aşteptau cu toţii. Şi oamenii şi fiarele. Ursu se transformă 
iarăşi în pod printr-o răsucire care dură o fracțiune de 
secundă. (Victor abia avu vreme să prindă cuțitul aruncat 
de mâna vlăjganului.) Apoi, cu o putere monstruoasă, se 
aruncă lateral, se răsuci din nou, se împinse în aer, iar când 
picioarele atinseră platforma de sus, de unde cireşarii, 
îngroziţi, priveau scena neverosimilă, trupul zvâcni şi 
înapoie răsucirea dinainte, realizând în numai o secundă 
cea mai fantastică poziţie de echilibru pe care puteau s-o 
vadă ochii vreunui muritor. Aproape în aceeaşi clipă sări 
asupra lui Ursu, asupra spaţiului ocupat de Ursu cuo 


fracțiune de secundă mai înainte, primul lup, cel mai 
puternic din haită. Dar pe la jumătatea saltului întâlni băţul 
de metal împins de Victor cu o forţă la fel de sălbatică şi de 
rea ca aceea a dihaniei. Urletul de durere sparse timpanele 
cireşarilor. Dar fiara rănită nu se prăbuşi pe potecă, ci se 
rostogoli în hăuri. Celelalte dihănii, speriate, se retraseră, 
fără să se întoarcă, mereu cu faţa la ucigaşi. 

Era un moment prelungit, de linişte, în împărăţia vijeliei. 
Parcă şi ceața începea să se risipească. 

— Poteca se termină... Anunţă Lucia. Imediat după cotul 
ăsta vine un platou uriaş. 

— Asta era! Se înfurie Ursu. Trebuie neapărat să facem o 
pavăză împotriva fiarelor. Victor! Ionel! Să pescuim repede 
beţele şi schiurile de jos. 

Într-adevăr, dincolo de crăpătură, acolo unde Ursu se 
prefăcuse în punte, se afla legătura de schiuri şi beţe a 
cireşarilor. Cu cele trei bețe pe care le aveau, izbutiră să le 
pescuiască pe celelalte şi să le tragă sus, pe platforma de 
gheaţă. 

— N-au să ne atace acum, spuse Maria. Le simt, le văd 
după priviri că aşteaptă şi că sunt însetate de răzbunare... 

— Dacă ne prind pe platou, se cutremură Dan, cred că nici 
pielea de la bocanci nu mai rămâne din noi. 

Ursu îi arătă lui Victor nişte crăpături şi fisuri în peretele 
muntelui: 

— Trebuie să sacrificăm câteva bețe. Le băgăm în fisurile 
ăstea şi le transformăm în zăbrele orizontale. Din schiuri 
facem zăbrele verticale. Înţelegi...? 

Dar nu mai auzi nici un răspuns. Vijelia îşi trimise din nou 
talazurile şi urletele. Victor făcu semne celorlalţi să fugă 
spre platou, iar el rămase lângă Ursu ca să ridice pavăza. Şi 
ca să-l apere cu băţul ucigaş de atacul răzbunător al lupilor. 
Cinci beţe şi şase schiuri urmau să fie sacrificate pentru a 
înălța pavăza. Şi ca să reziste vijeliei, ca să nu fie smulsă, 
Ursu lăsă distanţe între zăbrelele verticale, adică între 
schiuri şi săpă un şanţ adânc de vreun sfert de metru, în 


suprafaţa de gheaţă a platformei pentru a înrădăcina în el 
schiurile. Era o lucrare de o simplitate ingenioasă, toată 
pavăza aceea construită doar în câteva minute, sub privirile 
amenințătoare şi însetate de răzbunare ale haitei 
împuţinate. 

Ursu şi apoi Victor îi încercară rezistenţa împingând şi 
trăgând. Nici măcar nu vibra. 

— De rezistat rezistă! Îi şopti Victor la ureche vlăjganului. 
Numai să nu sară pe deasupra... 

— Să dea Dumnezeu să încerce! Îi răspunse Ursu. Ştii cât 
e de la bază, de la rădăcina treptei, până la vârful pavăzei? 
Aproape trei metri. Imposibil să sară. Şi dacă încearcă din 
două salturi, sfătuieşte-i Doamne! Nici nu ating buza de 
gheaţă a platformei şi gata cu ei, în prăpastie se duc! 

— E grozav, Ursule! Răsuflă Victor uşurat, întorcându-se 
cu spatele la vijelie. Poate că am scăpat de primejdii... 

Ceilalţi îi aşteptau pe platou, la adăpostul unui bolovan 
uriaş, parcă scăpat din văzduh acolo, în mijlocul platoului. 
Acolo sări Tic la urechea lui Ursu: 

— Ce ne-ar mai fi mâncat aici! Oare scapă pe la barieră? 
Ştii cum am botezat-o? Pavăza Ursului! 

Erau totuşi pe platou, fără hăurile hidoase care-i însoţiseră 
până atunci, fără buzele de gheaţă care aşteptau 
împiedicări şi rostogoliri, fără teroarea crudă şi lacomă 
care-i urmărise pas cu pas. Dar înfruntând o vijelie de trei 
ori mai rea şi mai vicleană. Nu mai viscolea numai dinspre 
nord. Intraseră într-o zonă a vârtejurilor, a unor cicloane 
năprasnice care-i obligau să-şi croiască şi să-şi sape 
cotloane şi tunele în zăpadă pentru a înainta. Cu cele cinci 
schiuri care le mai rămăseseră, săpau în zăpadă şi se târau 
ca nişte cârtiţe. Nu era un platou, era o vale care urca lin 
spre vârful muntelui. Înaintau metru cu metru prin 
cotloanele pe care le săpau cu schimbul. Vijelia încerca să-i 
acopere, să-i înmormânteze, dar ei săpau mai adânc şi 
mergeau în genunchi sau pe burtă şi se apărau, fără să-şi 
dea seama, de alt duşman neîndurător: gerul. 


Undeva întâlniră un stâlp de metal, îngropat aproape în 
întregime. Abia i se mai vedea vârful. Era un indicator cu 
disc albastru. Regăsiseră poteca albastră! 

Bucuria îi opri. Simţeau că se apropie de ceva. Dar 
simțeau în jur şi ceva neliniştitor, straniu. Îşi ridicară 
capetele din zăpadă şi spectacolul îi ului. Era cel mai 
fantastic spectacol pe care-l ofereau munţii. Se. Aflau sub o 
căciulă de nori, atât de aproape, că i se puteau atinge 
marginile cu mâna. O căciulă albă, densă, făcută din valuri 
de vată. Şi toată căciula suferea de o stranie nemişcare. Se 
oprise ca prin farmec orice vânt, orice rafală, orice 
şuierătură, parcă se oprise în loc rotirea lumii, parcă 
încremenise întreaga planetă. Nu se auzea nimic, nu se 
mişca nimic. Şi se vedeau sub căciula de nori toate 
orizonturile. Şi totul era cristal şi nemişcare. Oare ce magie 
necunoscută. 

— Care se aduna la un mileniu o dată, împrăştiase 
spectacolul ireal, parcă o proiecţie gigantică venită din alte 
lumi?! 

Era numai nemişcare şi linişte. 

Era un moment care voia să strângă într-un spaţiu fără 
margini şi dimensiuni toată frumuseţea înălțimilor. 

Era o clipă din cristalul veşniciei. 

Şi deodată bagheta căzu. Toată zarea se întunecă şi stihiile 
se dezlănţuiră turbate şi ucigaşe. Era parcă un urlet de 
groază al întregii lumi. Şi începu canonada. Munţii îşi 
scuturau umerii. Zăpada se prăvălea cu gheaţă, cu stânci şi 
bolovani asupra lumii. Milioane şi milioane şi milioane de 
tone. Venise urgia. 

Platoul pe care se aflau cireşarii era scurmat de vârtejuri. 
Orice idee de adăpost sau de refugiu imediat trebuia 
abandonată. Bolovanul devenise un adevărat zid de 
execuţie. Ionel fusese săltat de uragan şi trimis ca o frunză 
în stâncă. Noroc că se încovrigase şi noroc că se răsucise în 
ultima clipă. Se izbise cu spatele de bolovan şi spatele îi era 
protejat de rucsac. Lovitura fusese atât de puternică, încât 


leşină. Îl traseră ceilalţi de lângă bolovan cu gândul să-l 
adăpostească într-o groapă în care stăteau Lucia şi Maria. 
Dar nu mai găsiră groapa şi nu mai găsiră nici fetele. În 
câteva secunde groapa fusese transformat în mormânt. 
Săpară din nou cu mâinile şi cu schiurile şi le scoaseră din 
mormântul de zăpadă. Apoi veni rândul lui Dan. Într-o clipă 
de ameţeală fu luat de un vârtej şi izbit de bolovanul ucigaş. 
Ursu îl lăsă pe Ionel, care-şi revenea, în seama lui Victor şi 
se duse după Dan. Abia îl mai găsi sub lespezile de zăpadă. 
Îl târî după el, până căzu în groapa fetelor, uitată câtva timp 
de vijelie. Ionel îşi revenise. Dan rămânea însă fără viaţă, 
inert ca o cârpă. 

Din nou se legară unul de altul cu frânghia pe care Tic n-o 
lăsase din mână nici o clipă. Dar nu-l mai găseau pe [ombi. 
În momentul de cristal fusese scos din rucsacul lui Ionel şi 
asta îl salvase de la zdrobire, apoi se aciuase în groapa 
fetelor. Tic se şi repezi într-un plonjon disperat spre fundul 
gropii... Şi ieşi de acolo cu cățelul. Numai Dan continua să 
zacă fără simţire şi nimeni nu putea să ştie ce i se 
întâmplase: era rănit sau căzuse într-un leşin prelungit? 

Dar vijelia parcă îi căuta anume pe cireşari. Îi descoperi şi 
trimise iarăşi talazuri asupra lor. Ionel se simţi din nou luat 
pe sus şi azvârlit; parcă se juca un uriaş nevăzut cu el. De 
astă dată avu mai mult noroc. Căzu departe de bolovan, 
atât cât îl lăsase frânghia să zboare, într-o zonă cu zăpadă 
moale, probabil într-o scobitură. Parcă era mai multă linişte 
acolo. Le trimise celorlalţi semnale de chemare şi după un 
minut se aflau toţi în adăpostul ferit de vijelie ca prin 
miracol. În sfârşit, dădu şi Dan semne de viaţă. Deschise 
ochii şi privi năucit în jur. Parcă i se mişcau şi buzele. Victor 
îşi apropie imediat urechea de buzele lui. Dar Dan se apără 
cu mâna. 

„Măcar mâinile nu-i sunt zdrobite”, gândi Ursu. 

Se repezi şi Tic spre el, dar şi el fu respins. Încercă Maria 
şi Dan clătină din cap, fericit. 


— N-ai înţeles de la început? Şopti el cu buze fierbinţi la 
urechea Mariei. Pe cuvântul meu că vreau să te sărut... 

Şi chiar o sărută pe obraz, lângă ureche... 

— Ai înnebunit? Schimbă Maria receptorul. Delirezi? 

— Nu... Spuse Dan. De când am aşteptat clipa asta, 
Doamne! De câţi ani! Nu ştiu ce am la piciorul drept. Nu mi- 
| mai pot mişca... 

Maria se îngrozi. Încercă să-i ridice piciorul drept şi i-l 
simţi inert, atârnând. Parcă i-l trăgea un bocanc de plumb, 
înainte de a le spune celorlalţi ce se întâmplase, îşi apropie 
buzele de obrazul lui Dan, dar nu pentru a-i şopti ceva, cum 
îşi închipuiau toţi, ci pentru a-i înapoia sărutul. Un sărut de 
spaimă şi de durere. Şi Dan leşină a doua oară. 

Ursu pornise în recunoaştere şi în înaintare. Desfăşurase 
frânghia pentru a se bucura de o mai mare libertate de 
mişcare şi jalona drumul cu ajutorul schiurilor. Maria trase 
cu toate puterile de frânghie şi vlăjganul alunecă spre 
groapă. 

— Dan... Spuse ea aproape plângând când Ursu îşi 
apropie urechea de buzele ei. Cred că i s-a zdrobit piciorul. 

Toţi cireşarii deveniseră un fir de comunicaţie. Înţelegeau 
că se întâmplase ceva grav. Ursu îi transmise vestea lui 
Victor, acesta lui Ionel, de la Ionel la Tic, de la Tic la Lucia. 
Totul se petrecu aproape simultan. 

Victor schimbă imediat rolul cu Ursu. Porni el în 
recunoaştere, iar vlăjganul rămase lângă Dan, la capătul 
şirului şi al frânghiei. Sistemul de noduri era atât de 
ingenios alcătuit, încât schimbările şi mutările se puteau 
face în orice situaţie şi cu mare iuţeală. Funia era de fapt o 
înşiruire de lasouri, cu distanţe mari între ele, ca să nu se 
simtă nimeni stingherit în mişcări, dar care se puteau 
micşora atunci când apăreau obstacole grele. 

Uraganul umbla însă după cireşari, îi căuta pretutindeni, 
nu numai cu talazuri, ci şi cu vârtejuri îngrozitoare. Trimise 
tone de zăpadă asupra lor, învelindu-i până la gât într-un 
linţoliu alb şi iscoditor. Puful de zăpadă începuse să 


pătrundă prin micile crăpături şi găuri ale veşmintelor, se 
topea la primul contact cu căldura corpului, dar se răcea 
repede sub urmărirea rafalelor îngheţate. Hanoracele şi 
pantalonii li se făcuseră ca nişte scoarţe. Carapacea de 
gheaţă devenea tot mai cotropitoare şi mai primejdioasă. 
Mâinile dureau, degetele parcă erau gata să li se sfarme şi 
începeau să muşte colții gerului şi la picioare. 

În rol de iscoadă solitară, Victor nimerise pe o pârtie 
ciudată, pe un fel de cotlon, protejat parcă de pereţi de 
cristal. În dreapta şi-n stânga lui şi deasupra capului, se 
vânzolea zăpada şi urlau toate vârtejurile lumii şi se ridicau 
adevărate trombe spre văzduh, dar în locul unde se afla el 
şi pe direcţia pe care înainta, în genunchi sau târându-se, 
nu se simţea nici o adiere, doar o boare subţire îi atingea 
faţa şi se topea, înfiorându-l. 

În locul unde începea acel miracol al vijeliei, Victor înfipse 
un schi în zăpadă, transformându-l în jalon. Se desprinse şi 
din lasou pentru a lega frânghia de jalon. Apoi făcu semnale 
repetate de chemare. După ce simţi răspunsurile în palme, 
porni liber pe fantastica potecă. Din loc în loc înfigea câte 
un schi-jalon, pentru a nu i se pierde fericitele urme. Dar nu 
erau decât cinci schiuri, ale lui, ale Mariei şi un al cincilea, 
stingher, probabil al Luciei. Celelalte fuseseră sacrificate. 
După ce înrădăcina şi ultimul jalon, Victor îşi continuă 
mersul prin tunelul de cristal, prudent, atent, încordat. Era 
ferit de orice lovituri şi răsuciri, numai urletele şi gerul 
eternizau vijelia. Oare ce lege necunoscută a naturii domina 
şi ordona spaţiul pe care înainta Victor şi după el ceilalţi 
cireşari? 

Era un urcuş acel tunel prin vijelie care ducea pe un 
platou de vârf. Fascinat de miracolul care-l atrăsese pe 
vârful acela retezat, Victor se ridică în picioare pentru a 
găsi un semn, pentru a găsi semnul pe care-l presimţea, sau 
pe care poate numai îl dorea. Şi văzu la câţiva paşi de elun 
stâlp de metal. Era un indicator, dar braţele îi lipseau. 
Fuseseră smulse probabil de vijelie. Acolo îl prinse talazul. 


Victor revăzu ca un fulger, în amintire, cele două braţe de 
metal cu indicaţiile lor: una de viaţă şi alta de moarte. Fu 
săltat ca un fulg. Se împotrivi, încercă să se arunce în 
zăpadă, dar talazul îi nimici toată împotrivirea, în aer îşi 
încolăci braţele în jurul stâlpului dur şi dureros de metal. 
Mâinile parcă-i ieşiseră din umeri, dar nu-şi descleştă 
braţele. Rămase acolo, afundându-se cu capul în zăpadă, 
lăsându-se acoperit de zăpadă, sfredelind cu picioarele 
zidul alb care voia să-l îngroape, dar nu-şi desfăcu braţele. 
Până simţi că slăbeşte puterea vârtejului. Oare cât 
rămăsese acolo legat cu braţele de stâlp? Îşi amintea vise 
trăite în momentele acelea de turbată împotrivire. Când 
începu să se ridice, mai întâi în genunchi, apoi în picioare, 
simţi o undă de acalmie. Parcă şi urletele furtunii se 
îndepărtaseră. Sau i se astupaseră urechile? Îi venea să 
râdă. În faţa lui se aflau ceilalţi. Erau aproape veseli. 
Urcaseră fără bariere. Numai Ursu părea îngrijorat. Dan 
atârna ca o zdreanţă pe umerii lui. 

Era linişte. Se priveau curioşi, parcă nu s-ar fi văzut de 
multă vreme. N-aveau curaj să rostească vorbe, de teamă 
că s-ar destrăma toată vraja. Păzeau liniştea neverosimilă. 
Şi deodată fură izbiţi mişeleşte. De la spate, fără nici un 
avertisment. Ca nişte mingi se rostogoliră de-a berbeleacul. 
Într-o vale, într-o prăpastie? Numai Ursu îşi căută toate 
forţele, toată ura, toate instinctele. El nu trebuia să cadă. 
Se lăsă săltat şi sări ca un cangur, cu povara pe umeri. 
Salturi de câte opt, zece metri. Căderi verticale, într-o 
prăpastie sau într-o vale. Ceilalţi treceau de-a dura pe lângă 
el. Se transformaseră toţi în colaci şi se rostogoleau undeva, 
spre un necunoscut plin de spaime. Ultima cădere a lui 
Ursu se termină în genunchi, ca o frână. Ceilalţi se 
descovrigau şi se ridicau miraţi din zăpadă. Şi schiurile se 
opriseră într-un obstacol uriaş de zăpadă; Victor le salvase. 
Înainte de a fi luat de uragan, le făcuse vânt şi alunecase o 
dată cu ele spre obstacolul nevăzut din vale. 


Vijelia parcă se muiase. Se treziseră toţi pe o ridicătură 
ciudată, o movilă albă care semăna cu buza unei prăpăstii, 
cu o trambulină* după care urmează vidul. 

Tic făcu primii paşi spre creştetul movilei şi tocmai voia să 
se întoarcă pentru a spune ceva, când îl atrase vidul sau o 
pojghiţă haină de gheaţă. Într-o clipă nu mai rămase nimic 
din el. Nimeni nu auzi ţipătul Mariei, sau poate că mai 
țţipaseră şi alţii. Se priveau pierduţi, incapabili să facă un 
gest. Primul proiectil o izbi pe Maria, al doilea căzu în 
mijlocul lor. Păreau nişte mesaje dintr-o lume adevărată, 
pentru că semănau cu bulgării de zăpadă, cu acei bulgări 
rotunzi care înspăimântă şi înveselesc recreaţiile. Dar nici 
nu puteau fi altceva decât bulgări de zăpadă, făcuţi de 
mâna unui om, adică de mâna unui băiat cârn şi blond şi 
vesel, mai ales atunci când undeva în lume era cald şi 
frumos. Dar nu erau simpli bulgări, ci nişte mesaje vesele, 
pline de speranţă. Unul după altul păşiră pe urmele 
ciufuliciului, lăsându-se să cadă dincolo, la vreo doi metri 
mai jos în nişte mormane de zăpadă ospitaliere. În faţa lor 
se vedeau spaţii albe, vânzolite de vijelie, de vârtejuri şi 
uragane şi nişte luminări albe ciudate, triunghiulare, pe 
care oamenii le cred întotdeauna verzi. lar în spatele lor, la 
câţiva paşi, se afla, pe jumătate acoperită de zăpadă... O 
casă adevărată, cu uşi, cu ferestre, cu pereţi groşi de 
piatră. lar în faţa casei, un cub ciudat de zăpadă, probabil o 
magazie acoperită, sfredelită însă de cotloane, ca un 
şvaiţer. 

Nici Victor nu izbuti să se stăpânească. Se aruncă şi el, ca 
prietenii lui, în zăpadă, într-un plonjon de cumplită bucurie. 
Dan, întins pe zăpadă, se uita la lighioanele care se tăvăleau 
în vata albă şi îşi făcea întruna cruce. 

— Parcă n-ar fi văzut zăpadă de şapte milenii... 

Îşi îndreptară scoarţele de gheaţă şi se apropiară de uşă. 
Era prea multă linişte în jur şi mai ales era zăpadă la toate 
geamurile, ca nişte perdele exterioare şi mai ales nu se 
vedea nici o urmă în faţa uşii. Întâi încercă Ionel clanţa. Se 


mişca, dar uşa nu se clintea. Trase mai tare. Nimic. Se uită 
la Ursu şi vlăjganul înţelese. Smuci clanţa, dar uşa grea, ca 
o uşă de închisoare, nici nu se clinti. Numai zăpada se 
scutură de pe ieşiturile de lemn. Trase cu toate puterile, cu 
ură şi ajunse la dracu', în zăpadă, cu clanţa în mână. Se 
înfuriase, în douăzeci de secunde, cu un schi transformat în 
pârghie, deschise uşa, fără măcar să spargă un geam. 

Era emoție, erau şi lacrimi, era chiar şi teamă în sufletele 
urgisiţilor. Prea multe înfruntaseră, prea multe capcane li 
se aruncaseră, prea multă teroare suportaseră, ah! 
Cumplita teroare albă...! 

Numai după ce Ursu îl potrivi pe Dan în spate pătrunseră 
cireşarii în locuinţa misterioasă, plină de tăceri. Dar oare nu 
aveau dreptul, după atâtea urlete şi gemete, nu aveau 
dreptul la linişte grea, adâncă, multă, odihnitoare? 

Îi primi un antreu gol, poate de aceea părea mare, 
pardosit cu piatră bolovănoasă, neregulată. Ionel închise 
uşa şi din toată vijelia nu se mai auzi decât un geamăt slab 
şi îndepărtat, în faţa lor se înălța, ca un monument, o uşă 
masivă de lemn, cu zăbrele de fier în faţa geamurilor. Iar 
deasupra uşii, pe zid, litere mari, în relief, se înşiruiau, 
ordonate, într-un semicerc. Cuvintele nu aveau nici o 
noimă, la prima vedere, parcă lipseau nişte litere: 

BILE AŢ ENITLAC SILA. 

Dar pentru cireşari era un joc să le descifreze, adică să le 
interpreteze. În spaţiile goale îşi imaginară litere, anumite 
litere, căzute de-a lungul deceniilor şi pe care nimeni nu le 
mai înlocuise. Şi i se dădu lui Tic întâietatea la bucurie. 

— Iar noi vă mulţumim... Începu el mai contorsionat, 
precum îi era obiceiul. La urarea dumneavoastră, prea 
stimată şi veche cabană, la urarea dumneavoastră de BINE 
AŢI VENIT vi se răspunde cu MULŢUMIRILE 
CIREŞARILOR! 

— Mulţumirile tuturor cireşarilor! Preciza Dan cu o voce în 
care se simțeau accente de tristeţe şi de bucurie. 


— Da! Repetă Tic. Vă mulţumesc TOŢI CIREŞARII, sau, 
dacă vreţi, OŢI CI RE ARI 

— Dar cine ne primeşte atât de frumos, Ticuşor? Întrebă 
Ionel. Oare ce litere lipsesc în cuvântul de jos? Nu crezi că 
lipsesc cam multe? 

— Ba nu! Ţipă Tic bucuros nevoie mare. Lipseşte o singură 
literă. Cuvântul a avut spaţii mai mari. Cine ghiceşte? 

— Castilia! Spuse Dan într-o doară. Castelul din Castilia... 
Însă nu din cărţi de joc. 

— Aproape, aproape! Se grăbi puştiul pentru a nu i se fura 
bucuria descoperirii. BINE AŢI VENIT LA COŞTILA! Cabana 
Cogştila! Eu am ghicit! 

— Bravo, Ticuşor! Îl felicită Ursu. Nici nu suntem prea 
departe de Cogştila. Cred că ne desparte numai o vale, sau 
două... Dar chiar pe Cogştila nu suntem... 

— Ei şi! Parcă la Trei Brazi sunt neapărat trei brazi, sau la 
Babele şi Furnica sunt babe şi furnici... 

— Mai bine să intrăm înăuntru! Spuse Lucia arătând cu 
mâna spre Dan. Lăsăm pentru mai târziu dezlegările. 

— Acum e-acum! Spuse Victor uitându-se cu teamă spre 
uşa masivă, apărată de zăbrele. Ar fi păcat s-o distrugem. 

Ursu răsuflă adânc de câteva ori, ca şi cum s-ar fi pregătit 
pentru o luptă crâncenă, îşi încordă braţele şi încercă apoi 
să capete aprobarea celorlalţi. Dar mai întâi puse mâna pe 
clanţă, apăsă... Şi ca după un ritual magic uşa se deschise. 

Sala în care intrară era complet goală. Numai o sobă mare 
de teracotă şi podeaua de scândură mărturiseau că 
încăperea fusese cândva locuită. Mai erau două camere, la 
dreapta şi la stânga holului sau sufrageriei. Cea din dreapta 
era de asemenea goală. În cea din stânga se vedeau o 
sumedenie de lucruri. Mese, scaune, paturi: toate de fier. 
Era şi un godin, într-un colţ, iar vizavi un maldăr de saltele 
de paie. 

— Avem dreptul? Întrebă Ursu repezindu-se spre vraful de 
saltele. Câte sunt? Unsprezece, fir-ar să fie. Nu puteau să 
fie mai multe! 


— Suntem numai şapte! Îi aminti Lucia. 

— Ştiu... Răspunse vlăjganul. Suntem şapte, însă unul e 
rănit şi ceilalţi degeraţi. Eu cred că avem dreptul. Prindeţi- 
0. 

Salteaua aruncată de Ursu ateriza chiar lângă godin. 
Fusese semnalul. 'Toţi îşi descoperiră mâinile libere şi în 
două secunde deveniră nişte gospodari straşnici. Se 
apucară să desfacă paturile de fier, să le aranjeze cât mai 
aproape de godin, dar fără să dispreţuiască o anumită 
ordine şi estetică. Tot ce era în plus: paturi, mese, scaune, 
nu şi saltele, trecu din mână în mână pentru a fi evacuat de 
urgenţă în fosta sufragerie. Camera începea să capete un 
aspect de locuinţă, mai ales că pluteau şi nişte norişori de 
fum, încă firavi, proveniţi parcă de la o ţigară... Dar aşa 
încep toate. 

Ionel aprinse focul, cu spaimă, pentru că mai avea doar 
patru chibrituri. Dar paiele şi anvelopa scorţoasă a 
saltelelor începură să ardă ca pulberea. După cincisprezece 
minute şi două saltele... În încăpere se făcu cald. 

Abia atunci patul lui Dan fu vizitat de medici. Maria şi 
Lucia scoaseră din rucsac trusa cu medicamente şi priveau, 
ca şi ceilalţi, gesturile încete şi grijulii cu care Victor îl 
descălţa pe rănit. Dan suferea cumplit. Se vedea după 
pumnii încleştaţi, după buzele muşcate până la sânge. De 
câteva ori gemu surd, înfundat. În sfârşit, i se traseră şi 
ciorapii exteriori, umeziţi, de căldura care bântuia camera. 
Pantalonii îi erau prea strânşi pe gambă ca să poată fi 
ridicaţi sau coborâţi fără dureri. Interveni Ursu cu 
pumnalul. Apăsă lama pe cusătură. Parcă tăia cu briciul. 
Prelungi tăietura până la genunchi. Nu mai era nevoie să-i 
scoată ciorapul interior. Fractura era sus: la jumătatea 
gambei. Piciorul era ca un gât de lebădă. Probabil tibia, sau 
peroneul, sau poate amândouă. Din fericire, oasele nu 
spărseseră țesuturile. Ursu privi spre cele două infirmiere. 
Piciorul trebuia pus în ghips, dar în trusă nu se găseau 
decât scândurele, pentru prim ajutor. 


— N-am ce să fac... Tremură Ursu fără să se uite la Dan. 
Ştiu că doare cumplit... Pentru că am avut şi eu o fractură, 
tot cam pe-acolo. Ăsta e norocul tău... 

— Noroc! Se revoltă Dan. Aş fi avut noroc dacă-şi rupea 
altul piciorul. Mamă dragă! Auzi! 

Surcelele, benzile şi bandajele erau deja în mâinile celor 
două infirmiere. Ursu oftă, pipăi încet piciorul lui Dan la 
locul fracturii, apoi clătină din cap clarificat: 

— Da... Exact ca a mea. Noroc că ţi-s rupte amândouă 
oasele... 

— Iar începi cu norocul?! Se oţări Dan. Ştiu eu cui îi 
trebuie noroc din ăsta... 

— Zău, Dan! Continuă Ursu. Cunosc tipul ăsta de fracturi. 
Trebuie apucate cele două părţi ale piciorului, uite cam aşa, 
pe urmă... Printr-o singură mişcare trebuie puse la loc! 

Dan ţipă din gâtlej, un țipăt scurt, de o fracțiune de 
secundă, care-i scoase broboane de sudoare pe faţă şi-l 
congestiona teribil. Ursu se uită în ochii lui şi-i zări lacrimi. 

— Zău, Ursule, te rog! Gemu Dan. Termină odată. Nu mă 
mai ţine aşa... le rog... 

— Am terminat cam de multişor, răsuflă Ursu ca după un 
efort cumplit. Şi tare mă tem că oasele s-au prins exact 
unde au fost... 

— Pe cuvântul tău? Holbă Dan ochii. Zău c-am avut noroc. 

— Mare! Îl încurajă iarăşi Ursu. Mai ales că eu, de când 
mă ştiu, n-am avut decât o singură fractură, la mână... 

— Dacă-ţi închipui că eu nu ştiam... Îl privi Dan cu ochii 
plini de lacrimi. 

— Gata cu prostiile! Se încruntă Lucia pentru a-şi ascunde 
propria-i emoție. Trebuie să-i potrivim scândurelele. 

Dar tot Ursu le legă. Cu atâta artă şi atât de solid, că nu 
mai era nevoie de ghips. 

Deşi pereţii erau ca gheaţa, în cameră se făcuse cald ca-n 
baie... Se încălzise aerul, godinul aproape se înroşise, dar 
nu mai rămâneau decât două saltele pentru foc. 


— la spune, Ticuşor! Se auzi vocea rănitului. Crezi că am 
venit chiar atât de bine cum scrie acolo, deasupra uşii? 

— Da... Recunoscu ciufuliciul, cu jumătate de gură. Nu 
prea avem lemne... Dacă n-o fi în preajma casei, undeva, 
vreo magazie plină cu lemne. Las-că facem noi o 
explorare... 

— Nu ştiu dacă mai este nevoie, spuse Lucia. De vreme ce 
nu stă nimeni aici, în cabană, nu văd de ce am găsi magazie 
cu lemne. Pentru ce şi pentru cine să se fi depozitat lemne? 

— Nu puteţi să-mi explicaţi şi mie la ce ne trebuie lemne? 
Întrebă Maria. Ce să facem cu ele? 

— Nu te supăra... O căută Dan cu privirile. Nu ţi-ai rupt şi 
tu ceva, mai sus?... Mai sus de umeri... 

— Eu? Se supără negricioasa. Vai!... N-am ştiut că lemnele 
voastre sunt atât de preţioase. Că se pot mânca şi te poţi 
înveli cu ele şi poţi să anunţi un doctor şi pot să te ducă jos 
în vale şi de-acolo la gară şi de la gară în tren şi din tren 
acasă... 

— Şi de acasă la şcoală, dar mai întâi în cămară... se rugă 
Ionel. Dintr-o dată mi s-a făcut foame. Nu foame de lup. Mi- 
e atât de foame, că aş mânca un lup. 

Un strigăt, un geamăt, o undă, atât trebuia. Toţi simţiră 
ghearele foamei şi dureri şi amețeli. Îşi amintiră toţi 
deodată că nu mai mâncaseră de multă vreme şi mai ales îşi 
amintiră cât de bine se poate mânca oriunde în lume. Însă 
în lume... 

— Doamne! Se înfurie Tic. Am vrut să cumpăr patru 
ciocolate mari. Am văzut la hotel un vraf uriaş, chiar dintre 
cele care-mi plac mie. Dacă n-o simţeam pe Lucia în spatele 
meu... Mi-a fost ruşine că o să râdă de mine... 

— Şi chiar aş fi râs, spuse Lucia. Ce păcat că n-am râs 
atunci, Tic! Oare ce s-ar putea mânca pe-aici prin 
împrejurimi?... Tu, Victor, ce spui...? 

Victor era abătut. De câtva timp nu deschisese gura şi nici 
nu părea că-l interesează ceea ce se vorbea. 


— Mi-e teamă să nu fi intrat în altă închisoare... Spuse el. 
Dacă am nimerit la o cabană pustie? 

— Poate că vom găsi alta mai plină prin împrejurimi, se 
amestecă Ursu în vorbă. Important e că am găsit adăpost... 
Dar ce spuneai tu de închisoare? La ce închisoare te 
gândeai? 

Victor era în cumpănă. Să-şi destăinuiască sau să nu-şi 
destăinuiască temerile?... Oare nu i-ar fi speriat şi mai tare? 
Dar se mai putea speria cineva după ce trecuse prin ceea 

ce trecuse?... Poate că era bine să ştie toţi primejdia pe 
care o presimţea el... Dar era oare o presimţire... Sau ceva 
mult mai grav, mult mai palpabil? 

— Mi-e teamă... se hotări el. Mi-e teamă de altceva. Voi vă 
mai amintiţi harta? Vă mai amintiţi pe unde am urcat?... Vă 
puteţi închipui relieful, conformaţia muntelui pe care ne 
aflăm? E asemeni unei cetăţi... Inexpugnabile... Chiar asta e 
imaginea! O cetate inexpugnabilă... cu podul lăsat la Brâna 
Iadului. Numai pe acolo se poate ajunge la masivul nostru. 
Dacă strâmtoarea de la Brâna Iadului dispare, muntele 
nostru nu mai are legătură cu lumea... Cel puţin până se 
termină dezgheţul... 

— Îmi amintesc, sigur că da... Spuse Lucia. Dar cum poate 
să dispară strâmtoarea de la Brâna Iadului? 

— Prin avalanşă, Lucia. Aşa poate să dispară şi aşa cred că 
a dispărut. Strâmtoarea a fost acoperită de avalanșă... 

— Şi eu cred asta... Oftă Ursu. Cred că strâmtoarea a fost 
acoperită de avalanşă. Nimeni nu mai poate să urce şi 
nimeni nu mai poate să coboare. Totul a devenit prăpastie şi 
lunecuş. 

— Dar noi unde suntem? Tresări Maria. Unde? În ce 
cabană, pe ce munte? N-am urcat pe urmele celor care au 
coborât de la o cabană şi care au urcat la o cabană? Nu s-a 
coborât din pustiu şi nici nu s-a urcat spre pustiu... Unde 
am ajuns? Pe alt munte? La altă cabană? 

— E un mister! Spuse Ionel. Pe muntele pe care ar trebui 
să fim se află o singură cabană: Izvoarele. Asta se cheamă 


Cogştila. Ce s-a întâmplat? De unde au coborât cei trei 
cabanieri?... Dacă am pierdut undeva poteca şi am urcat 
spre Coştila? Când am plecat de la bordei... Oare am luat-o 
pe drumul cel bun? 

Victor era derutat. Se uită la Ursu. Nici vlăjganul nu prea 
se simţea în apele lui. 

— Vă mai amintiţi miracolul? Se auzi vocea înnorată a 
Mariei. 'Tunelul acela fantastic în care nu pătrundea nici o 
undă de vijelie... Dacă este un fel de subspaţiu sau de anti- 
spaţiu în care guvernează alte legi şi alte dimensiuni? Dacă 
tunelul acela ne-a dus în altă parte? Nu vă mai amintiţi? 
Cum se putea, cu atâta vijelie în jur, cu atâta sete de crimă 
în jur, să urcăm ca în vis? Nici nu simţeam că urcăm. Parcă 
ne trăgea cineva, parcă zburam... Mi se ridicau umerii. 
Chiar am vrut să vă spun că simt cum mi se ridică umerii şi 
tot corpul... 

— Aiurea... Îi sfâşie frăţiorul cel cârn visul. Eu, odată, după 
un urcuş urât, am lepădat doar un rucsac din spate şi am 
simţit că zbor, pe cuvântul meu. Zău, parcă mă ridica nu 
ştiu cine spre cer... Dar după atâta vijelie!... Crezi că eu n- 
am închis ochii, acolo, în tunel şi nu mi-am închipuit că 
zbor? Mai ales că-mi amintisem de povestea cu rucsacul... 

— Dar tunelul? Se întristă Maria. Am trecut toţi prin el. 
Toţi ne-am crucit. De ce să nu fie un subspaţiu, sau un 
super-spaţiu care ne-a schimbat direcţia? Dar spectacolele 
pe care le-am văzut?... Şi minunea aceea dinainte de 
avalanşă? Cum s-a eliberat dintr-o dată tot cerul? Şi liniştea 
aceea? Şi universul acela de cristal...? 

— E frumos... Spuse Lucia. În amintire va fi foarte frumos. 
Maria, dacă vom mai avea amintiri... Dar Victor are 
dreptate. Suntem în afara lumii şi mă îngrozesc... Nu de 
ceea ce se va întâmpla cu noi... Poate că vom dezlega 
misterul... Ci de ceea ce se va crede în lume că s-a 
întâmplat cu noi... 

Ursu îşi izbi cu propriul pumn genunchiul, fără să-şi dea 
seama şi lovitura era cumplită. 


— Fir-ar să fie! Spuse el. Unde dracu' e cabana aia 
Izvoarele? Acolo este şi telefon şi de toate... Vă mai 
amintiţi? Ăia trei care ne-au nenorocit pe noi... Că din cauza 
lor suntem acum în închisoarea asta... au spus că i-a chemat 
cineva la miezul nopţii la telefon... 

— Şi coloşii! Îşi aminti Dan. Şi ei au chemat cabana 
Izvoarele la telefon, seara târziu. Dacă ei i-au făcut pe ăia 
trei să coboare? Înseamnă că din cauza lor ne-am nenorocit 
noi. Din cauza coloşilor! 

— Asta ar fi culmea! Spuse Ionel. Să nu păţim şi noi ca 
Scott. Să nu murim la câţiva paşi de depozitul de alimente 
şi de staţia se salvare, adică de cabană... 

— E foarte greu să ne orientăm, asta e! Îşi mărturisi Ursu 
gândul. N-avem nici o potecă, nimic. Poate că e mai puţin de 
un kilometru până la cabană, poate chiar mai puţin de 
jumătate de kilometru. Dar încotro s-o căutăm pe vijelie? 

— Da... Aprobă Victor. Suntem ca un punct în mijlocul unui 
cerc. Cabana aceea cu viaţă şi cu de toate se află undeva pe 
circumferință. Vă daţi seama? Cum tragem raza până la ea? 
Cum găsim direcţia razei? Dacă n-ar fi viscolul ăsta, ni s-ar 
părea totul un joc foarte nostim... 

— Dacă n-ar fi viscolul, se întristă Tic, ne-ar mai ajuta şi 
neghiobul ăsta de Ţombi. 

— Şi dacă n-ar fi şi lupii... se înfioră Maria. Dacă s-au 
aciuat şi pe-aici?... Oare am scăpat de toţi? 

— Brrrrr! Îngheţă Tic. De la zbor şi vis ai ajuns la dihăniile 
astea... Brrrr! Zău că o să mă fac vânător, Ursule. 

— Din ce în ce mai rău! Izbucni invalidul. Şi mai sunt şi eu 
pe capul vostru... Lăsaţi, lăsaţi morala... Ştiu că trebuie să 
mă salvaţi şi că totul e de la sine înţeles, dar sunt înfuriat şi 
cred că am şi eu voie să mă înfurii o dată... Mai aveţi vreo 
drăcie din aia amară... Că iar începe să mă doară. Huo! 

Infirmierele erau la căpătâiul lui Dan. Îl îndopau cu 
medicamente. 

— Sunt singurul care mai înghite ceva, spuse Dan, după ce 
dădu pe gât, o dată cu medicamentul, un pahar întreg de 


apă de zăpadă, topită la godin. E caldă, atât... 

Ursu se întoarse la căldură după ce trecuse prin celelalte 
încăperi ale cabanei pentru a cerceta de la ferestre 
împrejurimile. 

— Viscol şi iar viscol! Anunţă el. Mai sunt şi zăbrele la 
câteva geamuri. Nu se vede nimic. Oare ce-a fost cu ăştia? 
Un geam are zăbrele, altul nu: Cum vine asta? 

— Foarte simplu! Îl ajută Lucia. La început fiecare 
încăpere a avut numai un geam. Cu zăbrele. Mai târziu s-a 
mai făcut un geam. Şi noii proprietari, sau ce-or fi fost, nu 
au mai pus zăbrele. Li s-o fi părut demodat. 

— Mai bine puneau nişte cârnaţi în loc de zăbrele, spuse 
Tic. Sau nişte şunci... 

— Sau o roată de caşcaval, îl completă Dan. Sau nişte 
miere de albine şi o supă cu aburi... Pe mine mă puteţi 
scuza. Cred că sunt în stare de delir... 

— Asta e o mişelie! Ţipă Lucia. Fiecare să-şi trăiască 
singur foamea. Să nu-i mai stârnească şi pe ceilalţi! Mai 
bine spune ce e cu magazia aia din faţa casei! 

— Din păcate, nu e magazie, răspunse Ursu. E un cub de 
piatră găurit ca un şvaiţer şi acoperit de zăpadă. Păcat că 
şvaiţerul ăsta foarte ciudat nu e veritabil. Mă întreb la ce-o 
fi folosit aici, în faţa cabanei? Fir-ar să fie...! 

Simţiseră toţi nevoia să vorbească, să pălăvrăgească şi să 
se audă, să se sature de vorbe de toate zilele, de glume, de 
tânguiri, de întrebări, de duioşii, de nimicuri, de prostii. 
Voiau să scape de amintirea urletelor şi gemetelor şi 
şuierăturilor rele cu care-i îndopase vijelia. Fiecare jurase, 
în trecerea sa prin infernul sonor, să repete de zeci de ori 
cele mai banale cuvinte, ca să le înveţe a doua oară, ca să se 
obişnuiască iarăşi cu vocea omenească. Şi iată că se 
întâlneau cu cele mai banale şi mai răspândite şi mai 
scumpe cuvinte din viaţa omului. 

— Staţi puţin... Spuse Victor cu un ton ciudat. Eu cred că 
ne-am prostit... Sau am vrut s-o facem pe proştii? De ce să 
ne considerăm noi, Coştila lui Tic, un centru într-un cerc? 


Dacă ar fi aşa, am avea aici telefon şi de toate, cum spunea 
Ursu. Adică am fi noi cabana... la să punem altfel problema! 
Cabana Izvoarele e centrul cercului şi noi suntem undeva 
pe circumferință! Nu e mai firesc aşa? 

— Şi asta cu ce schimbă situaţia noastră? Întrebă Dan. 

— O schimbă, Dan... Interveni Lucia. În loc să graviteze 
circumferința în jurul nostru, gravităm noi pe circumferință 
în jurul unui centru, adică al cabanei Izvoarele. Bravo, 
Victor! 

— Învăţaţi-mă şi pe mine, se rugă Tic. 

— Hai să traducem, Ticuşor, o problemă foarte simplă. Noi 
atârnăm de o cabană adevărată. E obligatoriu. Pentru că în 
această casă pustie, nelocuită, găsim mobilier de cabană. 
De vreme ce găsim mobilier de cabană, iar camerele sunt 
pustii, înseamnă că suntem sucursala unei cabane care e 
locuită numai în cazuri speciale, de pildă când e mare 
aglomeraţie. Vara... Poate şi iarna uneori... Sunt 
unsprezece paturi, dar puteau să fie şi douăzeci. Şi probabil 
c-au fost... 

— Poftim! Spuse Maria. Eu sunt mai generoasă. Eu ofer 
chiar treizeci. Ce se întâmplă cu asta? 

— Se întâmplă ceva foarte simplu! Răspunse Victor. 
Gravitaţia are anumite legi. La o distanţă prea mare de 
centrul de atracţie nu mai gravitezi în jurul acelui centru... 
Înţelegi? Nu mai primeşti paturi de la el, nu mai obligi 
oamenii din paturi, după ce se scoală, bineînţeles, să se 
ducă la centru să ia masa. Devii tu singur centru cu paturi 
şi bucătărie. Dacă această Coştilă a lui Tic gravitează, ceea 
ce e clar, în jurul unei cabane, acea cabană nu poate fi 
decât Izvoarele şi nu poate fi decât foarte aproape! Dacă 
punem la socoteală reperul einsteinian de sus, de deasupra 
noastră, stâlpul metalic, eu aş avea curajul să afirm că 
adevăratul centru de gravitație al acestei zone, cabana 
Izvoarele, se află la mai puţin de două sute de metri de 
Coştila noastră. Poate chiar la mai puţin de o sută de metri. 


— Ai putea să-mi spui ce s-a întâmplat cu tine? Întrebă 
Lucia. 

— Ce s-a întâmplat cu noi toţi, Lucia? Zâmbi Victor. Cu 
atâtea elemente în jurul nostru, cu aceste saltele, cu 
godinul acesta intact, cu burlane şi mai ales cu pustietatea 
asta care urlă la cer, cum de ne-am gândit la subspaţii şi 
erezii? 

— Eu aş fi preferat subspaţiul sau extraspaţiul! Se 
încăpăţână Maria. E mai frumos. 

— E mai frumos, Maria... O imploră Dan. Dar nu duce 
direct şi sigur la şuncă şi cârnaţi... Cum duce teoria asta 
banală a gravitaţiei victoriene. Zău... 

— Numai să găsim pe cineva la cabană... Spuse Lucia. 

— Nu cred că este obligatoriu... se învioră Ionel. Totul e să 
găsim cabana. Uşă de fier să aibă şi tot răzbim prin ea, 
chiar dacă ar trebui să mă prefac în dinamită. 

— Acum pot să vă spun şi eu că mor de foame, mărturisi 
Tic. 

CAPITOLUL IX. 

La cabana „Izvoarele”, în sufrageria caldă şi aerisită, era 
pe terminate ospăţul de prânz. O roată uriaşă de caşcaval 
fusese atacată cu un cuţit lung de bucătărie care-i aminti 
imediat lui Ion Petric pierderea Silviei. Se mâncase totuşi cu 
zgârcenie. 

— Domnule, eşti sigur că s-a închis drumul? Întrebă a 
zecea oară Liviu Iordan. Nu se poate, domnule, să rămânem 
aici până în primăvară. 

— Mi s-a mai întâmplat o dată, acum zece ani... Răspunse 
cabanierul. Şi am răbdat, ba chiar m-am simţit bine... 
Singur, fără să dai socoteală nimănui, fără să fii la cheremul 
cuiva... Dar dacă ţineţi cu orice preţ, putem să chemăm 
helicopterul... De-atunci ne-am mai modernizat... 

— N-avem nevoie de nici un helicopter. Scurt! 

— Tot va trebui să-l chemăm, se încăpăţână cabanierul. 
Helicopterul sau un avion sanitar... Trebuie să ne 
paraşuteze alimente. Ce avem în magazie nu ne ajunge mai 


mult de o lună... Pentru mine ar fi fost prea destul... Dar 
cine ştia că or să mai fie doi oaspeţi... Şi încă nişte uriaşi... 

— Nu trebuie să chemăm nici un avion! Se încruntă Liviu 
Iordan. Ce o să explici dumneata? De ce nu-ţi ajung 
alimentele? Ştii ce se întâmplă în cazuri din ăstea? Toată 
lumea, toate ziarele vor întreba cine mai e la cabană... Or 
eu nu am nevoie de publicitate, domnule. Ca să fie clar! 

— Eu v-am spus că nu ne ajung alimentele, se spălă pe 
mâini cabanierul. O să mă rugaţi să chem avionul. Numai cu 
vin şi cu coniac n-o să putem trăi... 

— Mai termină, domnule, cu avioanele ăstea, se înfurie 
Liviu Iordan. Până să le chemăm, trebuie să reparăm 
telefonul. S-a rupt sârma chiar aici, sus... 

Cabanierul nu păru deloc surprins: 

— Am ştiut eu că aţi tăiat-o. Am şi simţit când, că stăteam 
cu telefonul la ureche. 

— Cum s-ar spune, bănuiai ceva... Îl ameninţă amical Ion 
Petric. Dar să ştii că am tăiat-o tot la furie. Nici nu ştiam ce 
facem. Am tăiat-o ca să stricăm ceva; eram otrăviţi de 
vijelie. 

— Asta n-o mai cred, râse cabanierul. Aţi tăiat-o ca să nu 
pot eu să dau alarma dacă se întâmplă ceva aici... După 
asta am dibuit că nu trebuie să mă bucur de sosirea 
dumneavoastră. Mai ales că venea după chemarea celorlalţi 
la telefon. Prea se înnodau toate... 

Liviu Iordan nu era mulţumit. Părea cufundat în gânduri şi 
mereu nega ceva, cu gesturi repetate, înverşunate. 

— De ce nu se rupea? Întrebă, subjugat de amintirea 
scenei demente, Ion Petric. De ce nu s-a rupt când am tras 
cu băţul în ea? Am tras până mi s-au umflat mâinile. Dacă 
nu scoteam pumnalul, nici dracu n-o mai tăia. 

Cabanierul tresări brusc. Parcă se dădea o luptă în el, 
parcă voia să se opună unei presimţiri sinistre: 

— Unde ai tăiat dumneata sârma? 

— Cum unde? Se miră lon Petric. Păi n-ai spus că ne-ai 
văzut? N-ai spus că ne-ai urmărit din pod şi de la fereastră? 


— Eu ştiam că aţi tăiat-o în spatele casei, aici, la legătură. 
Nu cred că v-aţi apucat s-o tăiaţi chiar acolo, la stâlp? 

— De ce nu, domnule? Chiar acolo am tăiat-o... 

Cabanierul se ridicase de la masă. Era galben ca ceara şi 
se simţea cât de tare se stăpâneşte. Părea gata să facă o 
explozie dintr-o clipă în alta. 

— Ce s-a întâmplat, domnule? Întrebă Liviu Iordan. lar 
vechiul dumitale traumatism? 

Dacă nu l-ar fi apucat groaza trădătoare! Nu mai putea să 
dea înapoi. Liviu Iordan i-ar fi smuls până la urmă 
mărturisirea. Era singurul lucru la care nu s-ar fi aşteptat. 

— Suntem nenorociţi... Şopti el. Absolut nenorociţi! 
Legătura telefonică nu se mai poate reface. Aţi tăiat firul 
chiar deasupra prăpastiei. Cine zboară dincolo, pe malul 
celălalt, la o sută de metri, ca să-l aducă înapoi? 

— N-o să-l aducă nimeni, domnule... Îi răspunse Liviu 
Iordan nepăsător. Vom rămâne fără telefon. Ei şi? 

— Am spus că nu ne ajung alimentele nici o lună de zile. 
Cine ne aprovizionează? Cum cerem alimente? 

Liviu lordan se uită dispreţuitor spre cabanier: 

— Lasă odată dracului alimentele! O să facem raţii mai 
mici, o să ne organizăm, nu fi imbecil! 

— Dumneata eşti imbecil! Explodă cabanierul. Un dobitoc, 
un nebun! 

Liviu Iordan îşi duse mâna sub pulover. Dar cabanierul nici 
nu se sinchisi de gestul lui. 

— Trage, domnule! Trage! În gură să tragi! Dumneata eşti 
cel tare pentru că ai arma. Şi eu oricum voi fi sacrificat. N-o 
să mori dumneata de foame pentru mine. Când o să vezi că 
se duc alimentele, în mine o să tragi primul, ca să scapi de o 
gură. Trage odată. În gură să tragi. Că tot n-o să am ce să 
mai fac cu ea. Idioţilor! 

Explozia nefardată îl impresionă pe Liviu Iordan. Nici nu 
scoase pistolul. Se uită cu priviri înţelegătoare la cabanier. 

— Da, domnule... Îşi aplecă el capul. Ai toate motivele să 
crezi că se va întâmpla aşa... Pentru că eu sunt cel înarmat 


şi pentru că eu comand. Oricine ar fi fost în situaţia 
dumnitale ar fi gândit la fel... Da, domnule! Mi-ai plăcut. Ştii 
să mori şi ăsta e un lucru frumos. Dar nu ştii altceva, 
domnule. Un amănunt nu ştii. Nu cunoşti un om. Nu mă 
cunoşti pe mine... Eu sunt altfel. Dacă va fi să murim de 
foame, vom muri toţi, domnule. Poate că eu voi muri 
înaintea dumitale. Am spus că ştiu să plătesc. Şi eu nu pot 
să te condamn, nevinovat, la moarte prin inaniţie, sau prin 
glonte... Dar asta e o teorie, domnule, un principiu. Nu m- 
am chinuit douăzeci şi trei de ani ca să mor de foame... 

— Şi totuşi vom muri de foame... Spuse cabanierul. 

— Nu, domnule... Vom trăi. Cu ce avem şi cu ce vom avea. 
Vom mânca zăpadă, dacă va fi nevoie, ne vom mânca 
bocancii, hainele, vom trăi din vin, din ramuri de brad... Nu 
se moare de foame atât de uşor, în ziua de azi... 

— Am mai trăit, tot aici, în cabana asta, o urgie. V-am spus. 
Am avut mai multe alimente decât acum... Mi-am mâncat şi 
câinele, m-am hrănit cu vin şi ţuică şi era mai multă băutură 
decât acum... Şi când m-au găsit primele echipe de alpinişti, 
aproape mort, nu mâncasem de zece zile nimic, pentru că 
nu mai aveam ce... Mi-am ros şi bocancii... Trei luni... 
Nouăzeci de zile. 

Ion Petric era cutremurat de cele ce auzise şi mai ales de 
tonul de nepăsare din vocea cabanierului. Parcă povestea 
întâmplarea altcuiva. Liviu Iordan nega mereu din cap: 

— Nu, domnule! Nu vom muri de foame. E stupid să ne 
gândim la asta. Dar vom trece din momentul ăsta la raţii 
minime. La gram. Numai ca să ne ţinem zilele. Şi cine nu le 
respectă... Atunci, da! Atunci ne vom îmbogăţi rațiile, eu şi 
cel dintre voi care va rezista ispitelor. Pentru că într-un 
astfel de caz nu încape iertare şi înţelegere. Execuţie pe 
loc! Vom suferi toţi! 

— Şi totuşi vom muri de foame... Spuse cu acelaşi glas 
obosit şi indiferent cabanierul. Vă jur... 

— Poate că se vor alarma cei de jos... Îşi dădu cu părerea 
Ion Petric. Când vor vedea că nu răspunde nimeni la 


telefon. 

— Nu se va alarma nimeni... Înainte de a cobori cei pe 
care i-aţi chemat, am vorbit cu ei chiar despre urgie. Le-am 
spus că de astă dată o înfrunt şi că o să rezist. Le-am spus 
că abia o aştept ca să mă odihnesc o iarnă întreagă. Le-am 
jurat că dacă se abate urgia voi tăia firele telefonului... Şi n- 
am glumit şi ei ştiu că n-am glumit... Nimeni n-o să se 
intereseze de cabana asta... O să vedeţi... Vom muri de 
foame... Zăpada o să ne acopere... Nici n-o să mai putem 
ieşi din casă. Dar nici n-o să avem de ce. Ne vor păzi lupii... 
Poate că o să mâncăm carne de lup... Dacă n-or să mănânce 
ei carne de om... Acum zece ani îi priveam de la geam. 
Treizeci şi patru erau... N-aveau pe unde să coboare în vale 
şi se adunaseră în jurul cabanei... Ştiţi câţi au rămas din ei 
până când am mai putut să mă ridic la geam şi să mă uit? 
Şase... Şase din treizeci şi patru... Întâi la o zi, mai târziu la 
două zile, apoi la trei zile săreau asupra unuia dintre ei şi-l 
sfâşiau. lar când au venit alpiniştii n-au mai găsit decât 
patru. Noroc că au avut arme la ei... De foame o să murim... 

Tânguirile cabanierului începeau să-l enerveze pe Liviu 
Iordan. Se răsti la el: 

— Deocamdată trăim, domnule. Taci! Gata! M-am săturat! 
Trecem la raţii. Cine nu le respectă, moare imediat. Şi ca să 
nu moară, dintr-o eroare, vom duce toate alimentele în 
magazie şi băutura şi vom încuia magazia cu trei lacăte. 
Fiecare va avea cheia unui lacăt. Numai toţi trei, împreună, 
vom putea să descuiem magazia şi să scoatem alimente. Ne 
vom lua în fiecare dimineaţă raţia. Şi vom scăpa de tentaţii. 
Ai trei lacăte? 

Erau mai multe lacăte noi şi fiecare avea câte două chei. 
Le aleseră pe cele mai sigure. Cheile de rezervă le azvârliră 
aiurea în zăpadă. Nu se duseră cu mâinile goale spre 
magazie. Mai întâi dădură jos din rafturi toate alimentele: 
cutii de conserve, zahăr, ciocolată, salam, biscuiţi, 
bomboane, sticle cu diferite băuturi, covrigi, alune. Le 


încărcară cu grijă în coşuri, ca să nu se spargă sau să se 
rupă ceva. 

— Ce tot spuneai, domnule, că o să murim de foame? Arătă 
Liviu Iordan spre coşurile încărcate. Păi numai aici câte 
provizii avem...! 

— O să vezi dumneata peste două săptămâni... Când o să 
ajungem numai la zahăr şi la caşcaval, sau peste o lună de 
zile, când o să ajungem numai la bomboane sau la alune... 
Dacă o să mai ajungem... 

Magazia era lipită de spatele cabanei, o construcţie 
greoaie, făcută numai din bolovani sudaţi cu mortar. Se 
intra în ea numai prin interiorul cabanei, iar aerisirea se 
făcea prin două ferestruici pătrate, cu latura cam de 
jumătate de metru, fiecare zăbrelită cu drugi de fier şi 
apărată cu plase de sârmă. Interiorul ei îl cam dezamăgi pe 
Liviu Iordan. Rafturile erau aproape goale, doar câteva cutii 
de conserve şi nişte săculeţi cu făină, alături de borcane cu 
murături şi tuburi de cicoare. Pe o grindă erau agăţate 
două şunci, un şir de cârnaţi şi trei plase cu cartofi. 

— Mai e nişte ceapă şi usturoi şi o mulţime de morcovi 
acolo, în nisip, arătă cabanierul spre un ungher al magaziei. 
Morcovi o să roadem... 

Se întoarseră cam abătuţi în sufragerie, mai ales Ion 
Petric, care se aşteptase la un adevărat depozit de 
alimente. Numai bucatele de pe masa lor de prânz uitaseră 
să le încarce şi să le transporte. 

— Cunoşti istoria cabanei ăsteia? Întrebă Liviu Iordan. 

— Din fir în păr... Răspunse cabanierul. Nu există cabană 
în munţii ăştia pe care să n-o cunosc până la ultimul secret. 

— Şi de ce te-ai întors dumneata tocmai la asta? Mi se 
pare, dar de fapt ai spus şi dumneata, că e prima cabană la 
care ai revenii. 

Paul Bălan ştia că ar fi o neghiobie să mai tăgăduiască: 

— Pentru că e singura cabană din părţile ăstea care are o 
pivniţă dublă. Cele mai multe nici n-au pivniţă... Mi-am spus 
şi eu: şi pivniţă şi magazie şi pivniţă dublă... Cam ciudat! 


— N-ai avut timp prima dată s-o cercetezi? 

— Am avut destul timp, răspunse cabanierul. Mai ales că 
m-a prins urgia singur. Dar până anul trecut n-am ştiut că 
are pivniţă dublă. 

Liviu lordan tresări. Era un amănunt la care nu s-ar fi 
aşteptat. Dar oare ajungea un singur amănunt? Şi cum se 
integra el în acel testament foarte concis: Iulie şi Cabană? 

— Ai coborât până acum în cea de-a doua pivniţă? 

— N-am avut când... Şi nici nu ştiu pe unde se coboară. Nu 
eram prea grăbit. Am o întreagă iarnă înainte. 

— Da... Înţelese Liviu Iordan. Vom începe cercetarea 
metodic, dacă vom găsi de cuviinţă să căutăm aici. 
Domnule... Înainte de a căuta trebuie să gândeşti: unde să 
cauţi? Cum să cauţi? 

— Ce să cauţi? Îl completă Ion Petric. 

— Dar lucrul cel mai important este să te gândeşti, 
domnule, să nu te repezi la întâmplare. Să te gândeşti cu 
anii, dacă e nevoie. Să cauţi idei şi să le potriveşti unei 
situaţii. Să stai cu ochii închişi o lună de zile, aici, în cabana 
asta şi pe urmă să te duci într-un loc şi să spui: aici e taina. 
Şi taina să fie chiar acolo... 

Iarăşi vorbea cu pasiune şi iarăşi cei doi îi simţiră forţa şi 
hotărârea. 

— Numai că s-ar putea să nu fie nici o legătură între taină 
şi cabana asta... Continuă el. Pentru că cheile nu se 
potrivesc, domnule. În iulie s-a întâmplat istoria aceea 
mare... Şi la o cabană s-a consumat ultimul act... Dar asta e 
prea... ca o clanţă, domnule, nu e o cheie... E prea banal. 
Nu eo taină! Nu se combină cum ar trebui, cum le-aş fi 
dorit... De ce să-mi transmită cu atâta înverşunare şi 
vehemenţă ceva ce ştiam? Ceva care nu mă lămureşte 
deloc... Sau n-aţi înţeles dumneavoastră bine ceea ce v-a 
spus el, sau încă n-am dat eu peste combinaţia cea bună... 
Cabană şi iulie. Iulie şi cabană! Ce poate fi, domnule? 

Se lăsă o clipă de tăcere, dar tot Liviu Iordan părea cel 
mai grăbit, cel mai preocupat: 


— Nu înţeleg ceva... Da... Dumneata spuneai că ştii ceva 
despre cabana asta. Cine a construit-o, domnule? Cine a 
fost proprietarul ei? Cine s-a perindat pe aici? Cine a avut 
interese aici? Cum putem noi să aflăm? 

— Prea multe nu ştiu, răspunse cabanierul. Ştiu ceea ce 
cunosc şi alţii... Poveşti în jurul ei există destule... Se zice că 
a ridicat-o un mare industriaş pentru fiica sau pentru nora 
lui... Sunt numai zvonuri... Dar a fost a unui om mare din 
Bucureşti... Asta sigur... Dacă vă interesează numele... 

— Şi pe urmă? Întrebă Liviu Iordan. 

— Pe urmă... Cam la vreo zece ani şi mai bine... Adică 
până la război şi primul an după război, a fost a unei bănci 
mari din Bucureşti... Dacă vă interesează numele... 

— Şi pe urmă? 

— Pe urmă... ca toate cabanele. Câţiva ani a rămas pentru 
salariaţii băncii, pe urmă, ca toate celelalte, pentru toţi 
turiştii... 

— Încă nu ştiu ce înseamnă, încă nu ştiu ce combinaţie 
trebuie să dea cele două cuvinte, medita Liviu Iordan. Dar 
abia acum încep să cred şi să mă conving că aici, în cabana 
asta, se află taina... 

În clipa aceea se auziră bătăi puternice în uşa cabanei. 

Liviu Iordan îşi duse fulgerător mâna sub pulover. Privirile 
îi luceau ca oţelul şi-l ţinteau pe cabanier... 

— Cine e, domnule? Întrebă el cu acelaşi şuier rău şi 
ameninţător în voce. De ce n-ai spus, domnule? 

— Să mă trăsnească Dumnezeu! Începu să se jure 
cabanierul. Eu singur am rămas aici, iar altcineva n-a venit 
înaintea dumneavoastră. Aţi fi găsit urme dacă ar fi venit 
cineva şi s-ar fi ascuns. lar pe vijelie nu poate să urce 
nimeni; încă nu s-a pomenit o asemenea ispravă... Să nu fi 
fost o părere. 

Dar nu fusese o părere. Pentru că bocăniturile se înteţiră: 
nu se mai ciocănea cu mâna, ci se izbea cu vârful 
bocancului. Şi parcă se deosebeau două sunete simultane. 


Cei trei nu se mişcaseră de la locurile lor, atât de năuciţi 
erau. Când Iordan îi făcu semn lui Petric să dispară, se auzi 
uşa de la intrare deschizându-se, adică se auzi închizându- 
se zgomotos, zdrăngănind şi bubuind, pesemne împinsă de 
vijelie. 

— De ce n-ai încuiat uşa, imbecilule? Mai avu vreme să 
scrâşnească Liviu Iordan în direcţia cabanierului. 

— Păi cine s-a gândit c-o să avem oaspeţi? Răspunse Petric 
în locul celui insultat. 

Cu aceste cuvinte fură întâmpinați la cabana Izvoarele cei 
doi cireşari care porniseră de pe un oarecare punct al unei 
circumferinţe spre un centru gravitațional... Ursu şi Victor. 

Surpriza era mare pentru ambele părţi, cu oarecare 
deosebire: tabăra Coştilei era uimită, cea a Izvoarelor de-a 
dreptul stupefiată. 

— Cum aţi ajuns aici? Întrebă cabanierul, uitându-se la cei 
doi cireşari ca la două arătări căzute din cer. 

— Asta ne întrebăm şi noi... Zâmbi Victor. Am crezut tot 
timpul că poteca nu poate duce decât în iad. 

— Nu cumva vreţi să spuneţi că aţi urcat pe vijelie? 
Întrebă din ce în ce mai neîncrezător cabanierul. Păi unde 
v-a prins vijelia? Veneaţi spre Izvoarele? 

— Nu... Răspunse Ursu. Nici nu ne-am gândit să urcăm 
spre Izvoarele. Mergeam ca tot omul de la Poieniţa la Mitiş, 
dar spre seară, mai încoace de Furcile Moşului, ne-a prins 
vijelia. Şi-am căutat refugiu la o stână părăsită, după Şaua 
Mare, într-un bordei nenorocit. 

— Dar cine v-a învăţat aşa de bine locurile? Că dacă 
pomeaţi pe vijelie spre oraş sau spre Mitiş, nu mai eraţi la 
ora asta în viaţă... 

— Poate că nici nu mai suntem... Zâmbi din nou Victor. 
Cabanierul de la Poieniţa ne-a învăţat. Şi tot el ne-a spus să 
profităm de primul răsărit de soare al vijeliei, de prima ei 
dimineaţă, când se mai domolesc stihiile şi să căutăm un 
adăpost ca lumea, o cabană, sau cam aşa ceva... 


— Nu se poate! Spuse cabanierul. Aristide v-a dat o 
asemenea povaţă? Nu se poate! Asta ar fi fost mai rău decât 
să vă spună să vă tăiaţi gâtul. Nu-i moarte mai sigură decât 
să porneşti la drum o dată cu primul răsărit de soare al 
vijeliei. Atunci ajunge ea la turbare, la culmea turbării... 
Asta nu putea să v-o spună Aristide! 

— Am înţeles noi pe dos... se retrase Victor. 

— Să nu vă fi pus cineva gând rău, îşi dădu cabanierul cu 
presupusul. Dar nu Aristide, asta în nici un caz... 
Altcineva... 

Atunci interveni în discuţie şi Liviu Iordan: 

— E inutil, domnule... | se adresă mai întâi cabanierului. 
De vreme ce dumnealor au ajuns aici, înseamnă că au fost 
învăţaţi bine sau au avut inspiraţie bună. În doi se urcă 
întotdeauna mai uşor... 

— Dar nu urcuşul contează aici! Îndrăzni cabanierul să-l 
contrazică. Toată nenorocirea şi răutatea e în vijelie. Poate 
să fie drum ca-n palmă şi te zdrobeşte ca pe-o coajă de ou... 
Aţi făcut o ispravă nemaipomenită! Numai că... 

— Numai că... Nu suntem numai noi doi! Spuse Ursu. 
Suntem exact şapte şi dacă-l adăugăm şi pe Ţombi, 
cățelul... 

Cabanierul căută un reazem în sobă, într-atâta îl 
cuprinsese ameţeala. Şapte persoane! Nu două, nu patru... 
Încă nouă persoane!... Zece în total... Dumnezeule! 

Chiar şi Liviu Iordan tresări când auzi cifra şi parcă deveni 
incredul. Numai Ion Petric se strâmba ştrengăreşte la el: 

— Adică vreţi să spuneţi că aţi urcat toţi cei şapte de la 
Poieniţa... Şi cele două fete... Asta e glumă! 

— Toţi cei şapte... Admise Ursu cu un oftat în voce. 

— Şi ceilalţi unde-s? Întrebă cabanierul. 

— Dincolo, la Coştila... Răspunse Victor. Avem şi un rănit 
printre noi: o fractură a gambei... 

— Unde e Coştila? Până la Cogştila sunt... 

— Mai puţin de o sută de metri... Îl întrerupse Ursu pe 
cabanier. Acolo am poposit, adică am căzut acolo şi am 


plecat în recunoaştere ca să găsim o cabană adevărată. 

— Aţi nimerit la Izvoraşul, aici, în vale? Se interesă 
cabanierul. Păi cum aţi deschis uşa? 

Liviu lordan se uită cu milă la cabanier: 

— Asta te preocupă pe dumneata? Cum se deschide uşa 
unui adăpost? După ce răzbesc prin iad îi întrebi cum au 
sărit pârleazul... Mai bine aranjează-ţi tejgheaua. Ca să fie 
clar! 

Cabanierul înţelese că trebuie să-şi ţină gura şi mai 
înţelese asta şi Petric. Dar şi cei doi cireşari simţiseră în 
vorbele lui Iordan un ordin subînţeles. 

— Cred că se găseşte o cameră cu mai multe paturi, trecu 
Victor la atac. Ne-ar trebui una cu vreo opt... cu şapte nu 
prea se obişnuieşte... 

— Nici cu opt, în anumite situaţii... Îl avertiză Liviu Iordan. 
Şi nici cu patru... Şi nici cu douăsprezece. Bineînţeles, 
numai în anumite situaţii. 

— N-am ştiut că toată cabana e ocupată... Glumi Victor. 
Am fi ales alta... Mai pustie şi mai ospitalieră. 

— Eu credeam că v-aţi instalat în ea, ripostă imediat Liviu 
Iordan. Credeam că aţi venit într-o vizită de curtoazie... 

— Păi de ce să nu stea aici?! Se miră Ion Petric. Sunt 
atâtea camere libere... 

— Ştii dumneata foarte bine pentru ce! Îl fulgeră Liviu 
Iordan. Ştii de ce eşti aici! Ştii ce dispoziţii sunt! Du-te sus 
şi controleză aparatul! 

— Care aparat? Întrebă Ion Petric ca un nătâng. 

— Cel mic! Îi făcu semn de „şterge-o” Liviu Iordan. Cel cu 
antenă dublă. Tot nu e clar? 

Ion Petric se supuse cu greu, parcă ezitând, alungării sale 
atât de evidente, în ciuda unui camuflaj abil. Dar nimeni nu 
auzi paşii lui bocănind pe trepte. 

— E o situaţie specială... Părea că se scuză Liviu Iordan. 
Cabana trebuie să rămână aşa cum este. E o asemenea 
situaţie, că explicaţiile sunt imposibile şi chiar primejdioase. 


Altceva nu pot să vă spun şi nici nu ar fi bine pentru 
dumneavoastră să ştiţi. Principalul e că aţi găsit adăpost. 

Victor începu să se scarpine în cap: 

— Dacă spuneţi dumneavoastră că e o situaţie specială... 
Probabil că este... Dar şi la noi, acolo, la sucursală, e o 
situaţie destul de specială. 

— Aţi găsit-o ocupată? Simulă mirare Liviu Iordan. 

— Nu! Spuse Victor cu un început de zâmbet în colţul 
buzelor. Înseamnă că nu vă interesează gestiunea cabanei 
şi că nu e o stare generală de inventar... Alta trebuie să fie 
cauza situaţiei speciale din zona dumneavoastră... La noi 
cauza e tocmai pustietatea... Adică, în afară de câteva 
paturi de fier şi de câteva saltele şi de câteva scaune de fier 
şi de câteva mese de fier nu se mai găseşte nimic altceva. 
Adică mai este şi un spălător, dar altceva nu mai este. Nici 
măcar o surcea. Nici măcar un fir de la o pătură. Nici măcar 
o cutie goală de conserve... Deşi la intrare, deasupra uşii, 
ne-a primit o urare optimistă: Bine aţi venit! 

Liviu lordan clătină din cap... 

— După câte înţeleg eu, aţi avea nevoie cam de 
următoarele obiecte: şapte pături, adică paisprezece pături, 
şapte cearşafuri, adică paisprezece cearşafuri, şapte 
prosoape, adică... 

— Adică prosoape avem... Spuse Ursu. 

— Nu-i nimic... se dovedi foarte generos Liviu Iordan. Ca 
să fie tot paisprezece. Să zicem două feţe de mese... 

— Mai bine ceva peste feţele de mese... Zâmbi Ursu. 

— Bine, bine, înţelese Liviu Iordan. Deci şapte tacâmuri 
complete: cu pahare, cu solniţe... Mă rog, complete... 

— Mai avem şi noi nişte ustensile pentru transportul 
alimentelor de la masă la gură, zâmbi iarăşi Ursu. 

— Cu atât mai bine, aprobă celălalt, fără să i se mişte un 
muşchi de pe faţă. Şi probabil aţi avea nevoie de câteva 
braţe de lemne... 

— Mai bine zis de lemne! Spuse Victor înfricoşat de 
semiprecizia primejdioasă a raţiei. 


— Sunt destule lemne? Întrebă Liviu Iordan spre cabanier. 
S-a auzit? 

— Sunt destule! Răspunse cabanierul. Dacă s-ar putea 
preschimba în altceva... 

— Încă n-am ajuns la comentarii! Îi atrase atenţia Liviu 
Iordan. O întrebare precisă, un răspuns precis! E clar? 

— Lemne sunt... Pentru că sunt libere camerele din 
cabană... Adăugă Paul Bălan. Ca să se priceapă de ce unele 
chestii pot fi şi unele nu vor mai fi. E clar? 

Liviu Iordan se încruntă doar, auzind comentariul 
îndărătnic al cabanierului, dar întrebarea de la sfârşit îi 
aprinse scântei în priviri. 

— Domnule! Mi se pare că trebuie să faci ordine în 
magazie şi în pivniţă. Lasă tejgheaua... Aşa... Cred că vă 
puteţi instala bine pentru un timp... cu ceea ce vi se va da... 

— Da! Făcu politicos Victor. Dar ştiţi... Mai avem nevoie de 
ceva, tot atât de important ca lemnele. Tot pentru 
combustie, pentru combustia internă a fiecăruia... 

— Din păcate, la capitolul ăsta suntem neputincioşi, ridică 
din umeri Liviu Iordan. Nu vă putem oferi nimic... 

— Poftim?! Tresări Ursu. Dar aici nu suntem la cabana 
Izvoarele? Şi cabana nu trebuie să-şi hrănească oaspeţii? 

— V-am spus care este situaţia, spuse calm şi ferm 
lunganul cu figură mică, de copil. N-a sosit la cabană 
transportul de alimente... Şi după cum, probabil, vă 
imaginaţi, nu poate să mai sosească... Până în primăvară... 
Altă situaţie specială... 

Victor devenise dintr-o dată bânuitor şi atent: 

— Dar asta nu înseamnă, de fapt, un fel de condamnare la 
moarte? Ce să facem cu lemnele? Bine, scuzaţi... cu lemnele 
avem ce face... Dar cu tacâmurile ce să facem?... Nu e cam 
crudă farsa dumneavoastră? 

— Domnule, eşti în eroare. Nu e farsă... 

— Dar dumneavoastră cât timp rămâneţi aici? Întrebă 
Victor aproape zăpăcit, neînţelegând bine ce se întâmplă. 


— Domnule, nu am obiceiul să primesc întrebări în 
anumite situaţii... Răspunse Liviu Iordan cu subînţeles. lar 
anumite întrebări ne le primesc în nici o situaţie. 

Era un ton ferm, neclintit, care trăda o energie şi o 
hotărâre de oţel. Iar figura omului rămânea imobilă, chiar 
atunci când accentua exagerat unele cuvinte. 

— Nu am fost nepoliticoşi, interveni Ursu. Omul nu se miră 
cu gura închisă sau vorbind în gând. Mai ales când nu e 
singur... N-am mâncat de multă vreme şi am venit la 
cabană să cumpărăm alimente... De fapt, am venit să locuim 
aici, dar pentru că dumneavoastră spuneţi că e o situaţie 
specială... 

Cei doi tineri priveau ostentativ bucatele de pe masa la 
care prânziseră locatarii cabanei-centru. O roată de 
caşcaval abia atinsă, o pâine uriaşă din care se tăiase un 
sfert, un salam cât braţul unui copil, tot cam pe un sfert 
amputat. Şi cutiile goale de conserve şi sticlele pe care 
Ursu izbutise să descifreze: Fetească Neagră de Urlaţi. 

— Asta e tot ce avem! Răspunse Li viu lordan privirilor 
celor doi. Şi bineînţeles că vom ceda... Să zicem jumătate. 
Dar nu cred că o să ajungă nici pentru o zi... 

— Şi dumneavoastră o să vă ajungă restul până la 
primăvară? Nu se mai putu abţine Victor. 

Liviu lordan cumpăni un moment situaţia; 

— Înţeleg... Da... Domnule, aş putea să te dau afară... 

— Suntem împreună... Îl întrerupse Ursu. 

Liviu lordan cumpăni un moment situaţia. 

— Da. Aş putea să vă dau afară pe amândoi, dar înţeleg că 
sunteţi într-o situaţie disperată, înţeleg că sunteţi flămânzi 
şi că toate cuvintele vă trec prin burtă. Asta e una. A doua: 
foarte rar, numai în momente capitale, când e vorba 
literalmente de viaţă sau moarte, îmi schimb părerile şi-mi 
retrag hotărârile... 

— vă înţeleg şi eu, începând din momentul ăsta, răspunse 
Victor. 'Tot ce este în jurul dumneavoastră nu există în afara 
dumneavoastră, ci în raport cu dumneavoastră... Adică: 


adevărul sau eroarea este ceea ce credeţi sau ceea ce 
hotărâți dumneavoastră... Bineînţeles în momentele 
esenţiale, adică în singurele momente care contează în 
viaţă... 

— Cred că e chiar aşa! Acceptă Liviu Iordan. Ai înţeles 
foarte clar. Stai, domnule! Ştiu ce vrei să spui. Vrei să spui 
că aşa începe, sau aşa supravieţuieşte tirania... 

— Sau aşa sfârşeşte... Adăugă Victor. Ca să fie ciclul 
complet. Eu am căutat să fiu politicos... 

— Asta mă interesează destul de puţin; e ceva insignifiant 
pentru mine. Dumneata ai căutat altceva şi ai obţinut. Ai 
căutat o adeverinţă. Da, domnule! Eşti un tânăr inteligent... 
Dacă nu mulţumeşti, înseamnă că te simţi jignit. Nici asta 
nu mă interesează... Altceva? 

— Cred că ştiţi în ce situaţie ne aflăm... Începu Ursu. 

— Nu mai e nevoie! Îl opri Liviu Iordan. Veţi primi ceea ce 
vi s-a promis. Altceva nu este... Nu înţelegeţi?! Nu este! 

— Înţeleg! Se înfurie Ursu. Înţeleg şi ceea ce vreţi sau nu 
vreţi să se înţeleagă. Şi să nu vă închipuiţi dumneavoastră 
că aţi reuşit să ne impresionați. Cu voce, cu gesturi, cu 
autoritate... Astea-s bune pentru alţii. Ce vreţi să ne 
arătaţi? Că aţi ocupat cabana? Că sunteţi nu ştiu cine? E 
inuman ce se întâmplă aici. Asta €...! 

Liviu Iordan nu părea deloc ofensat sau atins: 

— Puteţi să găsiţi orice calificativ, spuse el. Atâta vreme cât 
nu se transformă în acţiune, pur şi simplu nu mă 
interesează. Şi eu pot să spun despre o carte sau despre un 
autor orice-mi trece prin cap. Ei şi! Prietenul dumitale a 
sesizat foarte bine... 

— Da... Interveni Victor. Dar a explica nu înseamnă a 
accepta. Ăsta e totuşi un adevăr în afara dumneavoastră. 

— Deocamdată nu-l simt, răspunse foarte calm Liviu 
Iordan. Încă nu a intrat în relaţii cu mine acest adevăr. Dar 
cred că ar trebui să ne grăbim. Nu vă puteţi plânge că n-aţi 
fost primiţi cu destul interes. Sunteţi prea tineri pentru 
convorbiri definitive şi cu toate acestea... Îmi menţin 


părerile favorabile. Şi ca să fiţi pe deplin edificaţi, nu mi-am 
făcut nici o părere proastă despre dumneavoastră. 
Dimpotrivă... Îmi dau perfect seama în ce situaţie vă aflaţi şi 
asta pentru mine înseamnă întotdeauna a scuza. Ca să fie 
foarte clar! Dar să nu uitaţi totodată că acţiunea naşte 
contraacţiune. Prompt şi dur! Deci! 

Ultimul cuvânt fusese rostit ca o poruncă: „Luaţi ce vi s-a 
dat, înţelegeţi ce vi s-a spus”, cam acestea erau 
semnificaţiile voite ale cuvântului. 

Şi Ursu şi Victor erau nesiguri şi neliniştiţi. Omul impusese 
anumite lucruri, ca nişte adevăruri definitive şi părea greu 
de clintit din convingerile lui. Şi parcă împrăştia prin 
fermitate şi forţa lui o undă de fascinaţie. Dar dincolo se 
aflau prietenii bolnavi şi flămânzi care nu puteau să 
înţeleagă şi să accepte situaţiile speciale şi nu aveau cum să 
simtă puterea cvasihipnotică a omului cu faţa mică, de copil. 

— Şi pentru o convorbire telefonică urgentă sunt necesare 
explicaţii? Întrebă Ursu, apropiindu-se de telefon. 

— Da! Răspunse Liviu lordan după ce ezitase o clipă. 
Ezitarea îl surprinse pe Victor şi se străduia să înţeleagă 
cauza ei. Dar părea de neînțeles. De ce erau necesare 
explicaţii, în situaţia în care se aflau, pentru a obţine o 
convorbire telefonică? Explicaţiile erau atât de fireşti şi de 
subînţelese. Cum să nu se telefoneze pentru a se anunţa... 

Dar Ursu începuse să dea explicaţiile: 

— Nu ştie nimeni unde suntem, spuse el. Aveam cu totul 
altă direcţie când am plecat de la Poieniţa. E de la sine 
înţeles că vrem să ne anunţăm părinţii, ca să nu-şi închipuie 
nu ştiu ce... 

— Nu ştie absolut nimeni că aţi urcat spre Izvoarele? 

— Absolut nimeni! Spuse Ursu. Dar nu vrem numai să-i 
anunţăm pe cei de-acasă. Vrem să facem şi ceea ce n-aţi 
făcut dumneavoastră... Adică să cerem ajutor. 

În clipa aceea Victor găsi cauza ezitării lui Liviu Iordan şi 
simţi un fior rece pe şira spinării. Dar izbuti să se domine. 


Şi mai ales izbuti să-şi ascundă emoția care voia să-i 
altereze vocea: 

— Lasă, Ursule... Legătura telefonică e tăiată. 

Şi pentru prima dată de la începutul convorbirii, pe figura 
lui Liviu Iordan se ivi o tresărire care se prelungi într-o cută 
de nemulţumire. 

— De unde ştii dumneata că legătura e întreruptă? Întrebă 
el, cu aceeaşi voce impasibilă. 

— N-am spus că e întreruptă, preciza Victor. Am spus că e 
tăiată... Ceea ce presupune o intenţie, nu un accident... 

— Domnule! Se încorda Liviu Iordan. Raționamentul e 
desăvârşit. E cutremurător, domnule! Ştiu de la ce ai pornit. 
De la o ezitare... Şi cu toate acestea, domnule, desfiinţarea 
legăturii telefonice se datorează unui accident! 

Victor negă. Era convins că nu greşeşte. Nu putea să se 
gândească la otrava nebuniei dinaintea furtunii. 

— Sau poate că e o simplă întâmplare concluzia dumitale, 
continuă Liviu lordan. Poate că n-a existat raţionamentul. 
De ce am ezitat, domnule? 

Victor ezită la rândul lui, tot o ezitare de o clipă: 

— Din aceeaşi cauză care m-a făcut pe mine să ezit, 
răspunse el. Ca să se afle mai multe. Ca să aflaţi care este 
situaţia noastră reală, în cazul dumneavoastră. Ca să ştiţi 
dacă se cunoaşte soarta noastră... Ca să aveţi cât mai multe 
atuuri în mână. 

— Şi dumneata de ce-ai ezitat? 

— Exact pentru acest lucru! Răspunse Victor. Ca să aud 
această întrebare. Ca să aud o întrebare, nu un 
raţionament, ca să vă aud pe dumneavoastră întrebându- 
mă de ce am ezitat... 

Liviu Iordan căzu pe gânduri, apoi spuse cu o voce care 
şoptea: 

— Vrei să spui... Dar se opri cu intenţie. 

— Da... Îl continuă Victor. Vreau să spun că am aflat şi eu 
ceva despre dumneavoastră. Nu vă puteţi impune 
întotdeauna adevărurile, chiar cele proprii. Aveţi şi 


momente de nesiguranţă şi... Probabil că ştiţi: orice 
cantitate din infinit este egală cu infinitul... 

De câteva minute, cabanierul era martorul mut şi vizibil al 
convorbirii dintre Liviu lordan şi cei doi cireşari. Simţind o 
pauză rece în convorbire, interveni cu ceea ce-l frământa 
pe el: 

— V-am pus la o parte aşternuturi, tacâmuri şi celelalte, 
anunţă el. Lemne puteţi să luaţi din spatele cabanei, de 
lângă magazie, câte vreţi... Sunt acolo pentru doi ani... Tot 
acolo o să găsiţi şi o sanie, adică o ladă pe tălpici, ca să 
faceţi mai uşor transportul. 

Cabanierul părea binevoitor şi prietenos, dar când ajunse 
la împărţirea alimentelor, deveni viclean şi avar. Împărţi 
totul, tot ce se afla pe masă, pe din două, dar la fiecare 
aliment folosi cântarul şi la fiecare cântărire folosi 
vicleşuguri. 

— Asta-i tot ce avem... se tânguia el întruna. Şi băuturile s- 
au terminat. De-aceea s-au dus ceilalţi la oraş. Ca să aducă 
provizii... 

— Dacă mai găsim ceva, împărţim, îi asigură Iordan. 

— De unde? Unde să găsim? Se răstea la cer cabanierul. 

Erau vreo optzeci de metri de la cabana-centru la 
sucursală, de la Izvoarele la Coştila, cum începuseră să fie 
denumite. Optzeci de metri cu nămeţi cât casa, cu vijelie 
necurmată, cu obstacole sub care se ghiceau bolovani sau 
jnepeni. Şi trebuia făcută pârtie pentru sanie. Cei patru 
băieţi valizi munciră pe rupte, aproape un ceas, până 
izbutiră să taie în zăpada îndopată o pârtie ca vai de lume. 
Primul transport de lemne fu mai greu. 

Pe urmă pârtia se mai adânci, se mai lărgi şi ca nu cumva 
să fie nevoiţi s-o mai facă o dată, umplură sania de şase ori 
cu cele mai bune lemne care se aflau în spatele cabanei. 
Numai butucei unul şi unul, aleşi pe sprânceană, îndesaţi 
într-o sanie care nu mai avea fund. Tot antreul Coştilei era 
plin de lemne, aranjate în grămezi şi grămăjoare, după 
mărime şi calitate. 


Abia după aceea sună clopoţelul neauzit care vestea prima 
masă a zilei. Din caşcaval, salam, muştar, ceapă, ceai, zahăr, 
fasole verde de conservă, cicoare cu ghiotura şi pâine, 
fetele izbutiră să pregătească un adevărat festin. Din 
fiecare câte puţin, e adevărat, dar cu atâta artă tăiat şi mai 
ales pâine în felioare şi bucățele prăjite şi feliuţe de salam 
tăiate în patru şi năsturei de caşcaval şi boabe şi păstăi de 
fasole, răspândite în farfurii pe toată suprafaţa lor... Oh! Nu 
mai părea puţin. Părea mult, pentru că se mânca încet, rar, 
fără vorbe, parcă se oficia o rugăciune a gesturilor şi a 
atitudinilor. Dacă n-ar fi fost totul atât de bine drămuit şi 
împărţit, dacă nu s-ar fi calculat rațiile cele mai exacte şi 
mai estetice, n-ar mai fi rămas nimic din proviziile sărace 
aduse de la nerudele bogate. Dar pregătite, prezentate şi 
mai ales mâncate după ritualul impus de cele două 
gospodine, proviziile parcă nici nu fuseseră atinse. Mai 
rămâneau pentru cel puţin încă două mese foarte estetice. 
Festinul se încheie cu un ceai foarte generos în apă de cea 
mai bună calitate. 

Apoi începu revolta. Prima izbucnire avea forma cu păr 
scurt şi blond a Luciei. 

— E o mişelie! Îşi încleştă ea pumnii. Eu dacă aş fi fost în 
locul vostru... 

— Mai bine că n-ai fost! Spuse Ursu, care de când ieşise 
din cabană fără alimente era mereu încruntat şi neliniştit. 

— De fapt, care este situaţia noastră reală? Se trezi Maria. 
Avem vreo şansă ca să supravieţuim? 

— Dacă am scăpat noi din bordei... Îşi aminti frăţiorul. 
Până când terminaţi voi cu filosofia, o să termin şi eu cu 
ceva... 

— Stai, Ticuşor, numai o secundă, îl rugă Victor. Ca să afli 
şi tu cum era să ne ucidă cabanierul de la Poieniţa... Ai ştiut 
şi voi aţi ştiut, că perioada cea mai cumplită a vijeliei este 
chiar în primele ore ale primului răsărit de soare...? 

— Cum?! Sări lonel ca ars. Vrei să spui că... 


— Da... Confirmă Ursu. Aşa au zis ăia din palat, cânue 
timp mai rău şi mai turbat într-o vijelie decât atunci când îi 
răsare soarele, când primeşte binecuvântarea răsăritului... 
Dacă scăpăm, trebuie să ne răfuim cu cabanierul de la... 

— Staţi un moment! Îi rugă Ionel. 

— Nu prea avem unde să fugim, îl lămuri Dan. Eu nici nu 
pot să fug... Cum ai reuşit tu să înţelegi aşa anapoda?... 
Dacă am fi murit?... Dacă unul dintre noi şi-ar fi rupt ceva? 

Ionel se apropie de patul invalidului: 

— Eu sunt călăul, mărturisi el cu tristeţe cumplită în 
priviri. Mi-a fost teamă că ne va prinde somnul şi îngheţul în 
bordei şi mi-a venit în minte... Adică am scornit povestea cu 
răsăritul soarelui care îmblânzeşte vijelia... Dacă v-aş fi 
spus că am citit undeva, nu m-aţi fi crezut... Aşa că... 

— Aşa că... Trebuie să-ţi mulţumim toţi! Îl împunse Dan cu 
degetul. Poate că am fi scăpat oricum, că nu ne lăsam noi pe 
colții lupilor, dar oricum ne-ai activat... Ne-ai făcut să ne fie 
teamă că vom pierde clipa cea mai prielnică... 

— Eşti un scârbos! Îl strâmbă Maria pe Dan. De ce nu 
recunoşti adevărul? Dacă nu ne era teamă că o să pierdem 
clipa cea mai prielnică, am fi rămas în bordei, aşteptând să 
plece lupii. N-am mai fi născocit planuri de salvare imediată 
şi poate că nici Victor nu s-ar fi gândit la „Zidul Speranţei şi 
Răzbunării”. Aţi uitat cum adormisem acolo... Două ore 
dacă mai întârziam, tot muntele se prăvălea peste noi... 

Îi uni pe toţi acelaşi tremur, aceeaşi imagine. Dacă Ionel 
nu i-ar fi grăbit cu născocirea lui, cu „Răsăritul Speranţei”, 
ar fi aşteptat în bordei nu plecarea lupilor şi viaţa, ci urgia, 
lespezile gigantice de milioane de tone ale mormântului de 
zăpadă. 

Dar cireşarul erou îşi ascunse capul între umeri şi spuse 
de undeva, din spatele apărătoarei cu codițe: 

— Da... Şi ce dac-am ajuns aici? Mi se pare că tot peste 
nişte lupi am dat. Iar în bordei, dacă ne-ar fi ocolit avalanşa, 
n-am fi murit de foame? Am mutat mormântul mai aproape 
de cer... 


Ursu şi Victor povestiră în toate amănuntele strania 
convorbire de la Izvoarele. 

— Hopa! Se auzi vocea lui Dan. Acum chiar că-mi pare rău 
de nătărăul ăsta de picior. Am impresia că ne aflăm în 
preajma unui mister formidabil... 

— Eu cred că e ceva mai simplu! Reveni Lucia. Ce spunea 
Ionel cu lupii, asta e. Ăia sunt hotărâți să ne lase să murim 
de foame. Dacă nu i-aţi fi găsit cu bucatele pe masă, ne-am 
fi supt degetele... 

— Oare nu găsim ceva asemănător cu planctonul oceanic 
în imensitatea asta albă? Întrebă Ionel. Nu se poate să nu 
fie nutritivă. E prea multă... Şi prea seamănă cu zahărul, cu 
laptele şi cu făina. 

— Mai degrabă lemnele, spuse Ursu. Cel puţin cu ele se 
mai hrăneşte câte cineva... Tu ce crezi? 

Toţi se uitară la Victor şi-l ghiciră îngândurat. 

— Sunt două întrebări, răspunse el şi nu ştiu cum se leagă, 
sau dacă trebuie să se lege între ele, măcar prin 
răspunsuri: Ce se întâmplă la cabană? Şi: Cum putem scăpa 
de foame? Două întrebări arbori, de care atârnă întrebările 
crengi. Cine poate şti ce crenguţă oarecare poate duce la 
adevăr?... Cei doi coloşi n-au venit întâmplător la Izvoarele. 
De aici trebuie să plecăm şi de la ce ştim despre ei... Dar 
dintr-o dată răsare o altă întrebare... Foamea noastră se 
datorează coloşilor? Fir-ar să fie! 

— Ce vină au ei? Întrebă Maria. De unde au ştiut ei că va fi 
vijelie şi că vom fi noi aici? 

— Sigur că da! Întări Dan. Şi dacă sunt puţintel mai 
rudimentari, e de înţeles poziţia lor. De ce să moară zece 
oameni de foame, când pot să moară numai şapte? 

— Aiurea! Răsări Tic de undeva. Toţi sunt graşi şi au de 
unde să slăbească. L-am văzut şi pe celălalt pe care nu-l 
cunoşteam. Are nişte fălci, parcă i le-a umflat Ursu. 

Victor nu luă în seamă gluma lui Tic. Îl preocupau ca o 
obsesie cuvintele lui Dan: De ce să moară zece oameni de 
foame, când pot să moară numai şapte? 


— Nu ştiu, Dan... Răspunse el. E o întrebare îngrozitoare. 
Pentru că există şi un drept al primului venit, aici... Totuşi 
nu e întrebarea fundamentală. Nu! Bine c-am scăpat de 
groaza asta! Alta e întrebarea şi cu asta se termină toate 
sau mai bine zis încep toate. Cum de nu m-am gândit până 
acum?... De ce zece oameni au ajuns în situaţia să moară de 
foame?... Asta e întrebarea cheie, de aici trebuie să pornim. 

— Şi vrei să tragem la răspundere vijelia? Întrebă Lucia. 
Sau ne întoarcem la vechiul nostru blestem? La întâlnirea 
cu cei trei, la povestea cu prăpastia... 

— Aoleu! Făcu Dan. Uitasem. Ce dracu' le-a venit celor trei 
să se certe la marginea prăpastiei?... Dacă ăla mai mic a 
fost împins în prăpastie... 

— Chiar bolnav cum eşti, nu pot să te las să aiurezi 
întruna! Îl luă Lucia la rost. Eu am vrut să fiu ironică... 

— Şi tu crezi că eu am vrut să fiu serios?! Se miră Dan. 
Poftim! Mai rupe-mi o dată piciorul! Ştiu eu de ce... Şi mai 
ştie cineva... Acuma chiar aiurez, altfel se supără Maria... 

— Poate am putea să fim şi noi o dată serioşi, se rugă 
Ionel. Victor a spus ceva foarte... 

De astă dată se zborşi Tic: 

— De ce zici că nu suntem serioşi şi cum vine asta că vrei 
să fim şi noi o dată serioşi? Dacă am fi ca tine sau ca Lucia 
n-am mai fi cireşari. Aşa că... 

— Gata! Interveni Victor. Hai mai bine să ne gândim la 
întrebarea cheie. De ce zece oameni au ajuns în situaţia să 
moară de foame? 

— Dar nu zece oameni vor muri de foame, Victor... Parcă 
se ruga Maria. Numai şapte sunt condamnaţi la moarte... 

— De ce din zece oameni, şapte trebuie să moară se 
foame? Rectifică Victor întrebarea pe care o considera 
cheie. 

— Pentru că ăilalţi trei sunt nişte lupi! Răspunse imediat 
Lucia. Pentru că sunt nişte mişei. 

— Asta cade! Se opuse Victor. Cade pentru că apare 
întrebarea îngrozitoare a lui Dan: De ce să moară zece, 


când pot să moară numai şapte?... Trebuie să găsim 
răspunsul real. Şi unul singur: Pentru că nu ne ajută 
nimeni! Nimeni de dincolo, din lume. Din atâţia prieteni pe 
care-i avem, nimeni nu... 

— Cum poţi să vorbeşti aşa? Îl fulgeră Lucia. Cum să ne 
ajute dacă nu ştiu ce e cu noi? Aaaaa! Vrei să spui că din 
cauza distrugerii firului nu putem să ne adresăm lumii?! 

— Aici e misterul! Se răzvrăti Victor. Firul a fost tăiat. Asta 
e sigur. Mi-a spus-o în faţă. Într-un anumit fel, care nu mai 
poate fi pus la îndoială. A folosit chiar cuvinte mari. Şi cu 
toate acestea a fost un accident? Ori îl tai, ori se rupe... 

— E atât de importantă întrebarea? Se auzi vocea lui 
Ursu. Nu ajunge faptul că nu există nici o legătură cu 
lumea? 

— E foarte importantă! Se încăpăţână Victor. E 
îngrozitoare! Dacă a fost tăiat temporar? Dacă a fost tăiat 
cu premeditare? Dacă a fost tăiat din farsă?... Atât se poate 
spune: că a fost tăiat înainte de vijelie. Atât! Dar numai 
când vom găsi întrebarea cea adevărată, adică răspunsul 
cel adevărat, numai atunci vom şti cu cel fel de oameni ne- 
am întâlnit aici, pe munte. Numai atunci vom şti... Stai! 
Staţi! Parcă încep să înţeleg! Firul a fost tăiat. Şi totuşi 
întreruperea legăturii se datorează unui accident. Aşa ne-a 
spus uriaşul ăla cu mutră de copil. Cum se împacă aceste 
două elemente? Când se pot împăca? Fir-ar să fie! De ce a 
spus aşa?... Da! Am găsit! Când spui, de pildă, despre o 
carte: „Am distrus cartea aceea. Iotugşi a ars din 
întâmplare”. Când ai vrut s-o distrugi şi te-ai pomenit cu ea 
arzând... Poate că ai aruncat-o singur în foc fără să-ţi dai 
seama. Şi văzând-o arzând, ţi-ai amintit că ai vrut s-o 
distrugi... Numai atunci poţi să spui: totuşi a ars din 
întâmplare!... Prin urmare, întreruperea legăturii telefonice 
era premeditată! Şi cine se gândeşte la o asemenea faptă, 
înseamnă că se fereşte de lume şi cine se fereşte de lume, 
înseamnă... Dar mai bine să rămânem la întrebarea: Cine se 
fereşte de lume?... Acum vă daţi seama?... Noi facem parte 


din lume, noi, cireşarii... lare mi-e teamă că nu suntem 
condamnaţi la moarte prin foame, aşa cum s-ar putea 
înţelege şi justifica rudimentar prin întrebarea lui Dan: De 
ce să moară zece, când pot să moară numai şapte? Mi-e 
teamă că nu suntem condamnaţi la moarte prin foame... ci 
suntem pur şi simplu condamnaţi la moarte! 

— Oare nu exagerăm? Se îngrozi Lucia. De ce să fim 
condamnaţi la moarte? Cine ce are cu noi? De ce? 

— Pentru că facem parte din lume... Răspunse Victor. Şi 
pentru că întâmplarea ne-a adus aici. 

— Da! Se întristă Ursu. Aşa e. Am simţit şi eu. Nu pot să-mi 
dau seama cum şi de ce... Dar am simţit că e o condamnare 
şi o execuţie rece, calmă, fără tresăriri. Probabil că ni se va 
şi spune într-o zi. 

— De ce într-o zi? Întrebă Dan. De ce nu imediat? 

— Nimeni nu se grăbeşte, răspunse Victor. Suntem în cea 
mai sigură închisoare. Orice încercare de evadare înseamnă 
moartea... Dar şi supunerea înseamnă tot moartea. lată 
cum mişcarea şi repausul se identifică. 

— Eu cred că suntem încă sub impresia atâtor urgii, zise 
Maria. De ce să nu fie totul o farsă? Sau nişte întâmplări pe 
care starea noastră şi amintirile noastre foarte recente le 
îmbracă în culori întunecate... 

— Eu cred că Victor are dreptate, reveni Ursu. Nu vedeţi 
ce se întâmplă în preajma noastră? Trei oameni ocupă o 
întreagă cabană. Au distrus legătura telefonică. Au ascuns 
proviziile. Sunt înarmaţi. l-am zărit unuia pistolul sub 
pulover şi a vrut anume să i se vadă... Ştiţi care e tot 
norocul nostru? Că am simţit întrebarea cea grea şi i-am 
găsit imediat răspunsul. Şi de aceea trebuie să fim mereu în 
gardă... Nimeni nu se va grăbi. Şi eu cred asta... 

— Dar eu sunt grăbit! Spuse Tic. Eu nu vreau să mor de 
foame. Eu sunt convins că în magazia din spatele cabanei se 
află şuncă şi caşcaval şi mi-am făcut un plan... 

CAPITOLUL X. 


Erau toţi trei la aceeaşi masă. Petric şi Bălan îşi trădau 
prin gesturi neterminate şi priviri întrerupte neliniştea şi 
nehotărârea. Iordan rămânea impasibil, absent, numai 
pumnii îi scăpărau fără încetare. De câtva timp stătea cu 
ochii închişi şi cu nările dilatate, parcă aşteptând o mişcare, 
un sunet. 

— Asta ne mai trebuia! Începu să-şi verse năduful 
cabanierul. De ce au căzut pe capul nostru? 

— Şapte inşi... Murmură ca pentru sine lon Petric. Adică - 
cinci băieţi şi două fete. Pssst...! 

— Închipuiţi-vă că n-ar fi! Le răspunse Liviu Iordan. Şi nici 
nu sunt! Pentru mine au încetat să mai existe... Au murit 
înainte de a muri de tot. Sunt morţi, gata! Lăsaţi-i acolo şi 
nu vă mai gândiţi la ei. Gata! 

— Nici la fete? Se aprinse Ion Petric la faţă. Sunt vii şi nu 
pot să nu mă gândesc la ele. Sunt la doi paşi de noi, 
domnule. Şi în chestia asta nu dau înapoi! Ca să fie clar! Aşa 
cum ne înveţi dumneata... 

Şi cabanierul aştepta ca pe ghimpi hotărârea lui Liviu 
Iordan. Se uita spre el, rugător, ca un câine. 

— Înţeleg totul... Spuse el privindu-i şi măsurându-i fără 
ură pe cei doi. Vă înţeleg pentru că şi eu simt. Scurt şi clar! 
Dar toate la timpul lor şi timpul îl fixez eu. Dacă se sare 
numai cu un minut peste ceea ce fixez eu, trag jos, sub 
burtă. Sau în gură... Mai întâi trebuie să găsim ceea ce 
căutăm! 

— Şi dacă nu găsim? Se congestionă Ion Petric. Şi dacă 
ceea ce căutăm nu se găseşte aici? De ce să le lăsăm? 

Liviu Iordan îşi ascunse sclipirea de oţel îndărătul 
pleoapelor obosite. Vorbi rar şi încet, cu ochii închişi, cu un 
glas fără accent: 

— Domnule!... Îmi dau seama că eşti flămând. De aceea 
am rămas cu mâna dreaptă pe masă. Înţelegi, domnule? Te 
frige ceva şi strigi: „Au!” Asta s-a întâmplat. Te-a fript ceva, 
domnule, te-a fript, pentru că s-a terminat. Gata! Crezi că 
numai dumneata arzi?... De-aceea înţeleg şi stau cu mâna 


dreaptă pe masă. Ca să fie clar... lar acum trebuie să-ţi arăt 
de ce eşti dobitoc. Fiindcă ceea ce căutăm e de o mie şi de 
un milion de ori mai important decât fleacurile ăstea cu 
codițe. Şi fiindcă este o lege, domnule: cine aleargă după 
doi iepuri, sau după un iepure şi o iepuriţă, nu prinde 
nimic... Şi dacă nu prinde nimic, dacă nu prinde mai întâi 
iepurele, în mod sigur va prinde un glonte sub burtă! Şi 
fiindcă ospăţul e mult mai vesel când nu mai ai pe cap altă 
grijă decât grija lui. Şi e şi mai sălbatic dacă flămândul e 
mai flămând... Poţi să pui de pe acum la o parte vin pentru 
ospăț. Pune vin şi uită de el... ca să uit şi eu că dumneata 
adineauri n-ai uitat. Gata! Vă învăţ să fiţi civilizaţi şi 
înţelepţi, asta se întâmplă acum. Ca să fie foarte clar! 

— Domnule, numai să dea Dum... 

Liviu Iordan, se ridică în picioare, se apropie de scaunul pe 
care stătea Ion Petric şi oţelul din privirile lui întâlni parcă o 
groapă în privirile celuilalt: 

— Te-ai fript o dată şi ai strigat: „Au!” Ştii de ce nu trag în 
clipa asta... 

Dar înainte de a-şi termina fraza, îl izbi năprasnic pe 
celălalt, îl izbi cu muchia palmei pe ceafă, de-a lungul unei 
cicatrice adânci şi mereu congestionate. Petric se rostogoli 
până în mijlocul încăperii. 

— Ştii de ce nu trag, imbecilule? Continuă Liviu lordan. 
Pentru că s-ar putea să mai am nevoie de dumneata. Poate 
chiar pentru a păzi iepuriţele ălea... le mai frige? 

— Nu... Răspunse Petric, ridicându-se de pe podea. A 
trecut. Nu ştiu nici eu ce s-a întâmplat... 

Parcă-şi cerea iertare şi chiar îşi cerea. 

— Da, domnule. De aceea n-am tras. Fiindcă trebuie mai 
întâi să încerc să te trezesc. Dar să ştii că ai fost la un pas 
de moarte, la un centimetru, domnule. O singură silabă 
dacă scoteai... 

— Nu... Că m-am trezit, îl asigură celălalt, frecându-se cu 
mâna la ceafă. Năprasnic ai mai izbit, domnule! 


Paul Bălan privise toată scena ca hipnotizat. Lovitura 
aceea cumplită parcă o primise şi el. Îi trecuseră ca sub 
vrajă toate arsurile. Şi se uita şi el la Liviu Iordan, oferindu-i 
aceleaşi priviri care cereau iertare. 

— Dacă ai fi lovit cu un box, domnule, spuse el ca prostit, i- 
ai fi spart capul, i-ai fi fracturat baza craniului... 

— V-am spus... Îşi plimbă Liviu Iordan privirile de la unul la 
altul. Fiecare lucru la timpul lui. Cine sare peste timp piere 
şi pierde. Şi mi-e teamă să nu piară el şi să pierd eu. Cred 
că ai simţit şi dumneata lovitura... 

Într-adevăr, cabanierul îşi dusese mâna la ceafă şi se 
freca; parcă fusese el cel lovit. Răspunse ca şi lon Petric, 
acceptând supunere totală. Parcă-şi plecau amândoi umerii 
în faţa unui idol. 

— Domnule! Începu cabanierul să-i folosească şi expresiile. 
Mergem. Fără să crâcnim. Eşti tare, domnule şi mai ales ştii 
când şi cum să loveşti. Sunt clipe când omul simte nevoia să 
aibă lângă el pe cineva ca dumneata. Dar vrem să ştim şi 
noi unde mergem şi ce ne aşteaptă la capătul drumului. 
Numai unul cu ochii deschişi nu cred că mai ajunge... Mai 
mulţi ochi văd mai multe lucruri... 

— Nu-i vorba de ochi şi nu din cauza ochilor... Răspunse 
Liviu lordan. Tainele nu se descoperă cu ochii, v-am mai 
spus. Dar pentru că au apărut şi muribunzii din vale, pentru 
că s-au mai ivit nişte neprevăzute, pentru că... În sfârşit... 
Pentru că am căpătat convingerea că nu vor mai fi 
răzmeriţe... 

Dar se auziră iarăşi bocănituri puternice în uşă. Zornăiau 
toate geamurile cabanei, atât de tare se lovea în uşă. 

— Ei sau alţii?! Tresări Liviu lordan. 

Erau ei, dar nu aceiaşi, adică unul fusese înlocuit. Victor 
era însoţit de Ionel, nu de Ursu. Cabanierul se văzu nevoit 
să coboare drugul de siguranţă şi să tragă zăvorul interior. 
Cei doi cireşari pătrunseră în sufragerie, pe urmele 
cabanierului, întârziind însă o clipă pentru a-şi curăţi 
bocancii de zăpadă. 


— V-aţi gândit că e ora cinei, îi întâmpină superior Liviu 
Iordan şi că o să ne găsiţi cu masa plină de bucate... Aţi 
greşit de două ori. Încă n-am mâncat şi nici alte provizii nu 
avem, aşa cum v-am mai spus mai înainte. 

— Ar fi fost bine să vă găsim la masă... Îi răspunse Victor 
pe jumătate fâstâcit, pe jumătate vesel. Poate mai 
ciuguleam ceva de la dumneavoastră. Dar n-am venit 
pentru asta... Am venit să mai împrumutăm nişte lucruri. 
Ne-ar trebui încă două saltele şi... Dacă se mai poate... 
Câteva pături... 

— Saltele! Se miră cabanierul. Pentru ce? Nu vă ajung 
cele care sunt acolo? Au mai sosit şi alţi oaspeţi? 

— Nuuuu... Spuse Ionel. Am rămas singuri. Dar avem un 
invalid care are nevoie de o saltea în plus ca să-i stea mai 
bine piciorul. Dacă nu-l ţine ridicat, nu i se face circulaţia... 

— Bine... Înţeleg... Simţi totuşi ceva neclar cabanierul, în 
ciuda vorbelor rostite. N-aţi găsit acolo unsprezece saltele? 
Unsprezece paturi, patru mese şi şapte scaune? 

— Am găsit unsprezece saltele, răspunse Victor. Dar patru 
dintre ele s-au transformat în căldură, mai demult, când nu 
ştiam că există un depozit de lemne în apropiere... 

— Cum?! Se repezi cabanierul. Şi gestiunea? Şi 
inventarul?... Cum puteţi să ardeţi bunurile statului? 

— Mi se pare că şi lemnele sunt bunurile statului, încercă 
Victor să-l calmeze. Şi ard mai cu folos decât saltelele... N- 
aveţi nici o grijă, că vi le plătim. 

— Cum o să le plătiţi? Îşi pierdu firea cabanierul. Când o 
să le plătiţi? Adică... 

Spusese prea mult. Liviu Iordan interveni după ce trecuse 
momentul, alungându-l cu un gest de dispreţ pe cabanier... 

— Vă trebuie două saltele... Spuse el parcă recitând o 
frază celebră. Dacă vi se vor da din cele care se găsesc pe 
paturi şi nu din stocul care se află în magazie? 

Era o întrebare cu capcane, cu mai multe capcane. Nu se 
putea ca oaspeţii cei naivi să nu rătăcească măcar printr- 
una. lonel părea consternat, iar Victor scăpă o tresărire 


veselă, pe care şi-o ascunse însă imediat printr-o 
încruntare: 

— Cum vreţi dumneavoastră... De oriunde ar fi, numai 
saltele să fie. Ni le aduceţi dumneavoastră? 

Era o întrebare care parcă încerca să provoace. 
Cabanierul voia să se zborşească la ei, dar Liviu Iordan îl 
calmă cu un singur gest. Apoi se adresă căutătorilor de 
saltele: 

— Nu e prea politicos să cereţi asemenea servicii unor 
oameni mai în vârstă... Dar vă înţeleg. Sunteţi într-o situaţie 
aproape disperată... Prietenul invalid vă aşteaptă, nu vă mai 
trec toate cuvintele prin minte... Le veţi lua singuri, de sus, 
din camera ultimă, de pe paturile care vă plac... Numai să 
le aşterneţi la loc, înainte de a părăsi camera. Condu-i 
dumneata... 

Cabanierul parcă înţelese semnul misterios pe care i-l 
făcuse Liviu Iordan pe furiş. Porni înaintea tinerilor. Trebuia 
să-i ţină sus cu vorba. Aşa i se poruncise. 

— Crezi că au venit pentru saltele? Întrebă Ion Petric după 
ce nu se mai auzi zgomotul celor care urcau scara. 

— Nu ştiu... Răspunse Iordan. Adică nu cred. De ce au 
schimbat echipa? De ce n-au venit tot cei dinainte?... Aha! 
Înţeleg. lau măsuri de prudenţă. L-au lăsat pe cel mai 
puternic dintre ei acolo, să apere fetele... Prin urmare au 
venit cu un scop foarte precis aici. Nu pentru saltele. N-au 
nevoie de saltele pentru ca piciorul invalidului să stea 
ridicat. E o nerozie... Oare au crezut că le vom deschide 
magazia?... Nu sunt chiar atât de neghiobi, deşi... Nu! Au 
venit ca să vadă cum e orânduirea aici, cum sunt împărţite 
camerele, au venit să pregătească un anume lucru. Probabil 
o spargere la alimente. De aceea ne-au provocat cu 
întrebarea... 

— Eu credeam că vor să fie politicoşi... Că nu vor să pară 
indiscreţi, spuse Ion Petric. Cam acesta a fost tonul ăluia 
mai deştept... 


— Nu domnule. Au zvârlit o nadă complicată, ca să poată 
prinde cu una simplă. Ei au discutat cu mine, nu cu voi. S- 
au gândit că voi alege instantaneu direcţia cea mai 
complicată a întrebării. Şi m-am prefăcut că o aleg... 
Vezi?... De câtă vreme trebuiau să fie jos... Hai, domnule, 
sus! Să mergem şi noi. Să-i lăsăm singuri un moment, că 
asta vor. Pentru asta au venit. Pentru a pregăti ceva. Să-i 
lăsăm singuri într-o cameră şi să-i pândim... Înţelegi?... 
Dumneata îl vei scoate pentru două minute pe cabanier din 
dormitor. Vei simula o ceartă la uşa închisă a dormitorului. 
O chestie în care să-i înjuri şi pe ei, în aşa fel ca să te audă. 
O să pară o ceartă autentică... Să spui cam aşa: „Mama lor 
de şnapani! Au venit aici cu o şmecherie. Vezi să nu te ducă, 
bă nene!” Cam aşa să-i spui, auzi? Eu o să-i pândesc prin 
geamul de sticlă al celeilalte uşi... 

— Şi dacă nu se vede? Întrebă Ion Petric. 

— Se vede, nu se vede, nu interesează, răspunse aproape 
înfuriat Liviu Iordan. Eu nu ştiu ce aveţi voi pe umeri... Nu 
înţelegi, domnule, că vor să fie măcar un minut singuri şi că 
e bine să fie singuri? Dacă au venit cu un scop, vor lăsa 
urme, domnule. Şi urmele se pot găsi dacă te gândeşti că 
există! Acum e clar, domnule? Hai, şterge-o! 

Dar nu plecă numai lon Petric. Urcă şi Liviu lordan scara. 
Era în papuci şi nu făcea nici un zgomot. Primul merse 
drept înainte pe coridorul dormitoarelor. Liviu Iordan 
deschise o uşă, la dreapta, o uşă care nu scârţâia, pentru că 
fusese unsă nu de multă vreme. Din dormitorul cel mic 
trecu în alt dormitor mai mare, care comunica, în fund, cu 
un alt dormitor şi mai mare, printr-o uşă, jumătate lemn, 
jumătate geamuri. Din fericire, geamurile erau astupate cu 
hârtie albastră şi hârtia fusese lipită din încăperea în care 
se afla el. Desprinse uşor cu degetul marginea hârtiei şi îi 
văzu pe toţi cei patru în mijlocul camerei. Râdeau ca după 
un banc bun. 

— Hai, domnule, să aprinzi lampa în camera noastră! Se 
auzi vocea lui Ion Petric. A intrat şeful înăuntru. Într-un 


minut eşti înapoi şi n-are ce să ţi se fure de-aici... Mă 
scuzaţi dumneavoastră, dar ştiţi cum sunt ăştia care au 
gestiuni... 

„Perfect! Îşi spuse Liviu Iordan. În rol de neghiob e 
desăvârşit. Numai acum să nu facă vreo boacănă...” 

Tinerii rămaseră singuri. Îi vedea prin mica deschizătură 
albastră. Îi văzu cum se uită ca nişte copoi în toate părţile, 
chiar şi spre uşa cu geamuri, în spatele căreia se afla el, 
apoi unul din ei dispăru din raza vederilor. Celălalt, puţintel 
mai slăbuţ şi parcă mai speriat, încremenise într-o poziţie 
oblică, de om în stare de alarmă. De pe coridor se auzeau 
cuvinte înăbuşite: 

— Mama lor de şnapani! Au venit aici ca să şterpelească 
vreo chestie. Bă nene, vezi să nu te ducă. Atenţie la pături şi 
la cearşafuri, că altceva nu au ce să ia... Şi fă-te, bă nene, că 
nu observi nimic... 

Liviu Iordan îl văzu pe cel mai înalt revenind la locul pe 
care-l părăsise şi frecându-şi mâinile ca după o ispravă 
grozavă. Nu-i trebuia mai mult. leşi pe coridor, apoi cobori 
scările şi se aşeză, mulţumit, la masa pe care-o părăsise cu 
câteva minute mai înainte. Avea dreptul să bea chiar un 
pahar cu vin. 

Aşa îl găsiră cei patru când se întoarseră în sufragerie toţi 
încărcaţi de poveri: 

— Le-am dat mai multe pături, părea că se scuză 
cabanierul. Am primit şi garanţie, aşa că totul e în regulă... 

— Aţi fost deosebit de amabil, îi mulţumi Ionel. 

— Şi foarte încrezător... Adăugă Liviu lordan. V-a lăsat 
singuri în dormitor... 

— Dar dumneavoastră de unde ştiţi? Se interesă Victor. N- 
aţi rămas tot timpul aici? 

Parcă, parcă era un accent de provocare în vocea 
tânărului. Sau o undă de mirare şi surpriză? 

— Aţi avut chiar atât de mare nevoie de saltelele astea? 
Întrebă brusc Liviu lordan pe un ton foarte ciudat. 


Victor se opri chiar în uşa sufrageriei. lonel îl precedase. 
Era şi el curios ce va răspunde Victor. 

— Da... Am avut mare nevoie... Răspunse cireşarul. Şi vă 
mulţumim pentru amabilitate şi pentru celelalte. 

Liviu Iordan clătină din cap, dar gestul lui aducea cu o 
nedumerire, cu o întrebare: 

— Va să zică aţi avut nevoie?... Vrei să fii tare, domnule. 

Cabanierul trase zăvorul, apoi potrivi un drug uriaş de fier 
în două scoabe, de-a lungul uşii, ca o ultimă pavăză 
împotriva nechemaţilor. După ce se întoarse, controla şi 
geamurile sufrageriei. Toate erau închise şi zăvorite. 

Liviu Iordan îi urmărea indiferent mişcările. 

— Aici controlezi dumneata? Întrebă el într-o doară. Tot 
nu-ţi dai seama pentru ce au venit? 

— Ba cred că da, răspunse cabanierul. Au scos o hartă cât 
un cearşaf şi m-au rugat săle arăt potecile de coborâre. 
Ziceau că din curiozitate vor să cunoască regiunea, dar eu 
îmi închipui ce le trece prin cap. Vor s-o şteargă, măcar 
unul din ei şi să ceară ajutor... Elicopterul... Au şi făcut 
apropouri... 

— Şi dumneata ce le-ai spus? 

— Le-am spus ce e adevărat: că nu e nici un drum, nici o 
potecă, că a fost odată unul pe la Vadul Lupilor, o punte 
care unea malurile unei prăpăstii, dar la ultima avalanşă s-a 
dus şi puntea şi s-au dus şi malurile... Era o căscătură de 
vreo patru metri, peste care trecea puntea, dar s-au surpat 
malurile şi a ajuns la vreo douăzeci de metri deschiderea 
prăpastiei, dacă nu şi mai bine. Brrrr! Numai când îţi 
aminteşti ce e acolo te apucă groaza. Le-am spus ce e 
adevărat... de... Mai bine să stea aici cu fetele lângă noi... 

— Şi dumneata crezi că pentru asta au venit? Îl persiflă 
Liviu Iordan. Ştiau ei mai bine decât dumneata că nu e nici 
o posibilitate de scăpare din închisoarea asta. Ne-au şi 
spus-o aici, sau poate le-am spus-o noi, ceea ce totuna face: 
înseamnă că nu pentru asta au venit... 


— Nici eu nu cred, intră celălalt în vorbă. Ăsta a fost un 
pretext. Nu i-ai simţit dumneata, nene... 

— N-aţi auzit cum ne-am despărţit? Întrebă Liviu Iordan. 
Printr-o întrebare şi un răspuns. Dar amândouă la trecut. I- 
am întrebat dacă au avut nevoie de saltele, nu dacă au 
nevoie. Şi deşteptul lor mi-a răspuns tot la trecut: Am avut”. 
Şi n-a răspuns întâmplător. Am vorbit ca într-un limbaj 
cifrat. Numai că se crede prea tare. A răspuns arogant, 
domnule! A recunoscut, într-un moment de înfumurare, că 
saltelele au fost un simplu pretext. Că odată plecaţi de-aici 
cu ele în mână, au încetat să mai aibă nevoie de ele. Nu mi- 
a răspuns întâmplător... 

— Eu cred că iar învârtiţi nişte posibilităţi, îndrăzni Ion 
Petric să-l contrazică. lar complicaţi lucrurile... Ce puteau 
să facă acolo sus, în dormitor... 

— Un singur lucru... Răspunse Liviu lordan cu un oarecare 
dispreţ în toată atitudinea lui. Unul singur: au venit să 
pregătească o spargere. N-au venit pentru altceva. Aş fi în 
stare să merg la a-mi pune capul sub tăietor, că au venit 
pentru asta. Domnule! Dacă nu găsesc urmele sau semnele 
unei asemenea pregătiri, îmi zbor creierii aici, în faţa 
voastră. Vă jur! 

Era unul în sufragerie care se ruga să nu se adeverească 
presupunerea lui Iordan şi să audă împuşcătura 
eliberatoare. Nu avea nici o îndoială şi tonul vocii lui lordan 
era o chezăşie mai sigură decât o semnătură că jurământul 
nu va fi călcat. 

— V-am spus că mai întâi trebuie să gândeşti un lucru, 
continuă Liviu lordan. Vă voi trimite exact la urmele 
pregătirii. Dumneata, domnule Petric, du-te sus, în 
dormitorul în care aţi căutat saltelele, du-te şi cercetează 
geamul camerei. Vă dau cuvântul meu de onoare că n-am 
văzut nimic. Du-te şi spune ce ai găsit acolo. Eu pun pistolul 
pe masă şi trag piedica. Ca să fie clar. 

Ion Petric se întoarse după două minute. Se apropie de 
masă fără să spună un cuvânt. Ioţi cei trei coloşi erau 


galbeni, dar cel mai nepăsător părea Iordan. Îşi puse 
pistolul la loc sub pulover chiar în clipa când Petric aruncă 
pe masă un capăt de sfoară, lung de vreo doi metri. 

— L-am găsit legat de zăvorul interior al ferestrei... Începu 
el să-şi dea raportul. Dar atârna în interior. Amândouă 
geamurile erau închise, dar descuiate, cu zăvoarele trase în 
sus. Dacă nu-mi spuneai dumneata să mă uit la geamuri, n- 
aş fi găsit capătul de sfoară... 

— Da, domnule, răsuflă Iordan uşurat. Aţi trecut printr-o 
primejdie cumplită... Mi-aş fi descărcat arma în tâmplă... 
Dar mai întâi vă trimiteam câte un glonte: dumitale sub 
burtă... lar dumitale în gură... 

Cei doi se făcură şi mai livizi. Încercară să îngâne ceva, 
dar nu izbutiră. 

— "Toţi răspundem... se auzi vocea lui Iordan. Ori toţi, ori 
niciunul. Ar fi fost caraghios să dispar dintr-un nimic. Dar să 
nu vă speriaţi. Eram mai sigur de pregătirea spargerii 
decât de existenţa mea. De aceea aş fi suprimat-o! Ori toţi, 
ori niciunul! Şi dacă am ajuns la asta, înseamnă că a sosit 
timpul să dau şi ultima carte pe faţă: cartea cea mare... 

Ceilalţi doi îşi reveniseră din spaimă. Dar înainte de a 
asculta destăinuirea şefului, îşi umplură paharele cu coniac. 
Liviu Iordan refuză să i se toarne. Nu voia să i se altereze 
cu nici un dram luciditatea, mai ales când urma să-şi 
reverse năduful unei vieţi întregi. 

— Da... Trebuie să ştiţi totul, absolut totul. Voi amâna un 
singur amănunt. Acela nu poate fi destăinuit... Acum. 
Numai după ce se vor termina toate şi totul... Dare un 
amănunt care nu are nici o importanţă pentru treburile şi 
mişcările care ne aşteaptă imediat... Da... Povestea începe 
de mult. Poate că începe cu mine. Eram doi fraţi, eu mai mic 
cu doi ani. Semănăm ca două picături de apă. Parcă am fi 
fost gemeni. Mai ales între patru şi şapte ani, când absolut 
nimeni nu putea să ne deosebească. Şi părinţilor le jucam 
renghiuri. Dar după ce eu am împlinit şapte ani şi el nouă, 
am început să ne deosebim. II întrecusem în înălţime şi lui i 


se spunea George mărunţelul. După zece sau doisprezece 
ani, eu ajunsesem la un metru nouăzeci, el la un metru 
şaizeci. Din cauza înălţimii şi a proporţiilor, din cauza 
unghiurilor diferite din care eram priviţi, nu mai semănăm 
aproape deloc, nici fraţi nu mai păream, dar dacă ne 
ascundeam după un paravan sau ne acopeream cu o 
pătură, lăsându-ne numai capetele afară, iarăşi deveneam 
ca doi fraţi gemeni şi iarăşi nimeni nu ne putea deosebi. 
Câte farse nu le-am făcut prietenilor... Şi mai ales 
prietenelor! 

— Acum îmi dau seama, îl întrerupse Ion Petric, de ce mi s- 
a părut mereu ceva ciudat în înfăţişarea dumitale. 

— Şi mie! Interveni celălalt. Mai ales atunci când ţi-ai scos 
ochelarii, am simţit că mă fulgeră şi mă trăsneşte fără 
zgomote drept în moalele capului... Dar nu simţeam 
pricina... 

— Asta înseamnă că ştii să te prefaci bine! Descoperi-Liviu 
Iordan. Da... Eu eram un leneş, aşa credea toată lumea şi 
aşa mi se spunea. Dar mie îmi plăcea să mă gândesc. 
Grozav îmi plăcea. Citeam câte o carte şi aproape la fiecare 
frază mă opream. Dacă, de pildă, citeam: „Şi era. Cald în 
seara aceea”, închideam cartea şi începeam să mă gândesc. 
Fel de fel de gânduri. Dacă era cald însemna că era vorba 
de o seară de vară, altminteri ar fi spus: şi era frumos... Dar 
pentru că spunea „şi era cald”, începea să mă obsedeze şi- 
ul. Oare voia să arate o aşteptare sau o surpriză? Ceva trist 
sau ceva plăcut? Tot felul de gânduri, că niciodată nu 
puteam să citesc o carte până la capăt. Şi pe urmă am dat 
de cifre şi am început tot felul de combinaţii, dar nu erau 
atât de frumoase ca vorbele. Am început, cu timpul, să 
găsesc sensuri absolut noi şi uneori foarte ciudate, în cele 
mai banale fraze. Ce să mai lungesc vorba? Mă simţeam 
foarte bogat... George era altfel. Era harnic, muncitor, 
energic, plin de voinţă. Dar era îngrozitor de trist. Mereu. 
Niciodată nu l-am văzut vesel. Şi asta din cauza înălţimii. 
Dacă n-aş fi fost eu fratele lui, pesemne că nici nu şi-ar fi 


dat seama că e mărunţel. Dar şi-a dus toată copilăria lângă 
mine şi întotdeauna auzea râsete şi ironii. Se războia cu toţi 
cumplit, domnule, se bătea până cădea jos şi cea mai mare 
groază a lui era să-i sar eu în ajutor. De câteva ori a vrut să 
se omoare pentru că am sărit să-l apăr. Nu s-a prefăcut. A 
vrut pur şi simplu să se omoare. Şi mi-a şi spus că dacă-i 
mai sar în ajutor se împuşcă. Tata era plutonier major şi 
aveam o mulţime de arme în casă. Ceilalţi băieţi din mahala 
parcă aflaseră toate astea şi săreau la el numai când eram 
împreună. Prin ce dureri am trecut când vedeam cum îl bat 
până îl umplu de sânge... Şi eu nu puteam să fac nici o 
mişcare... Cred că vă puteţi închipui... Din cauza asta mie 
mi se spunea Lungulaşul. Într-un cuvânt, nimeni n-avea 
curajul să sară la mine la bătaie: mai ales după ce am 
zdrelit câţiva. Nu îndrăznea unul să mă provoace. Şi toată 
ura şi răzbunarea lor se revărsau asupra lui frate-meu. Îl 
băteau în faţa mea până începeam să mă izbesc cu capul de 
caldarâm. 

— Cumplit, domnule... Răsuflă ca dintr-un vulcan 
cabanierul. Nici eu nu ştiu ce-aş fi făcut... 

— Dumneata... Dumneata ţi-ai fi omorât fratele, pentru că 
te-ar fi subjugat faptele. Eu trebuia să-l gândesc, domnule, 
ca să-l înţeleg. Altminteri s-ar fi omorât... Eu am rămas în 
orăşelul nostru de lângă graniţă... El a fugit în Bucureşti să 
se ascundă, să scape de teroarea celor din oraş şi m-a pus 
să jur că n-o să-l caut niciodată. Nu l-am căutat niciodată. 
Dar mai bine de doi ani de zile m-am răzbunat. Pentru asta 
am trăit în orăşelul ăla prăpădit doi ani, după ce am 
terminat liceul. Ca să mă răzbun. l-am bătut pe toţi cei care 
ne-au batjocorit, i-am bătut crunt. Am rămas şi după ce 
orăşelul a fost cedat altei ţări, tot pentru asta. Ca să mă 
răzbun pe toată tinereţea. Nu mi-a scăpat niciunul şi 
fiecăruia voiam să-i las un semn. Sau îi sfărâmam nasul... 
Asta am făcut-o cu cei mai mulţi... Sau îi rupeam bărbia, sau 
îi scoteam dinţii din gură. La început am făcut-o cu scârbă şi 
numai din răzbunare, dar cu vremea am început să învăţ să 


bat, a început să-mi placă bătaia, a început să-mi placă să 
lovesc. Când îi vedeam cum se tăvălesc şi cum se roagă şi 
cum vor să mă plătească, mă apuca disprețul, dar şi un fel 
de mândrie pentru puterea mea. Ajunsesem teroarea 
oraşului. Pe trotuarul pe care mergeam eu nu mai mergea 
altcineva. Dacă ieşeam seara în grădina publică, fugeau toţi 
pe alei şi căutau toate porţile de ieşire. Pentru că îmi plăcea 
să bat, nu mă mai gândeam la răzbunări... Pesemne că de 
multă vreme toţi cei care ne batjocoriseră îşi luaseră 
răsplata. Băteam pe oricine întâlneam, oricine-ar fi fost, mai 
ales dacă era şi voinic, sau dacă se asocia cu alţii... Sănuvă 
închipuiţi că n-am luat şi eu bătaie. Cumplită! De vreo trei 
ori nimeni n-a crezut că voi mai scăpa. Şi sicriu mi se 
făcuse. Am fost dus bucăţi la spital, cules pe făraş, cum se 
zice. Dar asta nu făcea decât să mă întărâte... Într-o noapte 
m-au atacat cinci. Undeva pe un pod. Voiau să mă arunce în 
apă, adică în râpă, peste bolovani. Dacă ar fi izbutit, nu mai 
eram astăzi aici. Erau toţi zdraveni, am şi recunoscut vreo 
doi... Din fericire pentru mine, prima lovitură de ciomag nu 
mi-a atins capul, cum au ţintit ei, adică unul din ei, ci 
umărul. M-am ferit, aşa din instinct. Ne-am bătut crunt. Dar 
după ce am izbutit să-l arunc pe al doilea peste pod, în 
mormântul care mi se pregătise, ceilalţi au luat-o la goană. 
Trei secunde să mai fi rămas, mă făceau ferfeniţă. Nu mai 
puteam nici eu. Ei fugeau şi eu cădeam ca o cârpă. M-am 
târât undeva, m-am dat de-a rostogolul în râpă, apoi în apă 
şi când m-am trezit mi s-a părut că ăia pe care-i aruncasem 
eu muriseră. Nu ştiu, nici până în ziua de astăzi n-am aflat 
dacă au murit sau nu. Am fugit din oraş, cum am putut, mai 
mult târându-mă; era noapte şi nu prea era voie să se 
circule, aşa că nu m-a întâlnit nimeni. Şi m-am oprit la vreo 
doi kilometri afară din oraş, la un cantonier căruia îi 
făcusem un bine, îl scăpasem de la bătaie la un iarmaroc. El 
m-a pus pe picioare. Dar de fapt eram mai mult obosit decât 
rănit. Am plecat în zori şi am trecut graniţa înot. Şi direct la 
armată am ajuns... Şi pe urmă pe front... Şipe urmă în 


spital... Şi din spital în spital, am ajuns şi-n Bucureşti. Nu 
ştiam nimic despre frate-meu, absolut nimic. Până s-a 
repezit într-o zi o femeiuşcă la mine, eram lungit în pat, îmi 
petreceam convalescenţa într-un spital de la marginea 
Bucureştiului, s-a repezit să mă mângâie şi chiar am lăsat-o, 
că era frumuşică. Până ce am auzit-o spunându-mi: „Ah! 
Dragă George, să nu-mi dai nici o ştire. Cum ai putut să te 
superi pentru 0.” 

N-am mai aflat pentru ce s-a supărat cu George. Am 
azvârlit-o de lângă mine, adică am împins-o, dar ea nu se 
aştepta şi a căzut. Mă rog... Mi-am cerut scuze şi i-am spus 
că nu mă cheamă George şi abia atunci şi-a dat şi ea seama 
că pe George îl întâlnise ultima dată cu vreo lună în urmă şi 
că se întorsese de mai bine de un an de pe front. Nu i-am 
spus nimic. Nici cum mă cheamă. Nici măcar m-am 
întrebat-o ce e cu frate-meu. l-am spus răstit să mă lase în 
pace. 

— După atâţia ani de zile să nu vrei să-ţi revezi fratele! Se 
miră cabanierul. 

— Da, domnule! După atâţia ani. Pentru că-i jurasem. i 
jurasem că nu-l voi căuta niciodată şi eu de pe-atunci eram 
obişnuit să-mi ţin jurămintele. Ştiam că e undeva în oraşul 
cel mare, poate chiar la câţiva paşi de mine, dar n-am vrut 
să mă interesez şi n-am vrut să ştiu nimic. Şi aş fi avut 
nevoie de multe. Mai ales că urma să mă eliberez şi n- 
aveam nici un rost, nici o cunoştinţă, părinţii muriseră, rude 
nu prea aveam, în oraş nu mă mai puteam întoarce. În afară 
de altele, îmi era teamă că m-ar fi zdrobit oamenii... Îmi 
petreceam vremea în grădina spitalului fumând şi 
gândindu-mă. Începeam să mă gândesc ca în copilărie. 
Desfăceam frazele cele mai banale şi le căutam tot felul de 
sensuri care altor oameni le scăpau. Mulţi rămâneau uluiţi 
şi încremeniţi când le spuneam ce am simţit eu că se 
ascunde îndărătul unei vorbe oarecare scăpată de ei. Unii 
chiar îmi prinseseră frica. Doctorii îmi spuneau Platonius... 
Şi deodată m-am pomenit cu frate-meu în grădină. Muierea 


îi povestise întâmplarea... Şi ea a fost prima care a murit, 
pentru că era singura care ştia cât de bine semănăm 
amândoi într-o anumită poziţie... Da! A venit frate-meu. Mi- 
a făcut rost de o cameră mobilată în oraş, undeva într-un 
cartier periferic. Ne întâlneam la două zile o dată şi 
duminica prin parcuri şi grădini, sau la o halbă de bere, ca 
să punem la cale lovitura. El era şeful pazei secrete la una 
din cele mai mari bănci din Bucureşti, în felul ei cea mai 
mare bancă din ţară. Aşa... 

— Uite, nici până în ziua de azi n-am ştiut asta... Îl 
întrerupse Paul Bălan. Am văzut eu că ordonă unor paznici 
şi am crezut că e un tip de la poliţie, ceva mare. Eu 
căzusem ca musca în lapte şi dacă nu mă aducea în faţa 
lui... 

— A fost o întâmplare, pesemne... Îl opri Liviu Iordan. 
Dacă nu erai dumneata, era altul. Cred că avea mulţi 
oameni în rezervă, pentru că gândea de mulţi ani lovitura... 
Domnule, cred că nu s-a organizat de când e lumea o 
lovitură mai perfectă şi mai bine pusă la punct ca a 
noastră... Pentru că l-am ajutat şi eu şi cu idei, poate cu cele 
mai importante idei şi l-am ajutat şi direct, domnule... Deci 
ne întâlneam regulat să discutăm lovitura. Niciodată în 
acelaşi loc şi întotdeauna unul din noi sosea mai înainte, 
adică eu soseam mai înainte, ca să văd dacă el nu e cumva 
urmărit. Dar mai întâi a trebuit să scape de muieruşca 
aceea care mă văzuse la spital. Nu ştiu cum. Nu mi-a spus şi 
nu l-am întrebat. Aşa era între noi înţelegerea. Să spunem 
ceea ce credem că trebuie spus. Şi să nu se întrebe... 
Domnule, devenise foarte crud. N-am văzut om mai fără 
milă ca el. Cumplit. Pe cei pe care îi ajuta, îi ajuta cu scop, 
ca să se folosească de ei, aşa cum a făcut cu dumneata şi cu 
dumneata... Deci ne întâlneam regulat ca să discutăm 
lovitura... Dar mai întâi trebuie să vă spun câteva cuvinte 
despre caseta albastră. Nu ştiu decât ce mi-a scăpat el, am 
adunat povestea din vorbele pe care le-am prins în zbor de 
la el... Caseta albastră era un seif special în care nimeni nu 


ştia ce se află. Numai directorul general al băncii şi câţiva 
oameni fără nume din afara băncii. Altcineva nimeni. Era 
ţinută ca orişicare altă casă de valori, dar întotdeauna când 
se umbla la ea, se luau măsuri speciale de pază. Numai 
directorul general umbla acolo şi când el cobora în depozit, 
frate-meu era anunţat să pregătească pază suplimentară. 
La început nu l-a interesat ce se întâmplă în depozit. Pe 
urmă a început să ia seama... Dar valoarea casetei albastre 
eu am descoperito, prin calcule. Aşa cum, prin calcule, un 
matematician francez a descoperit una din planetele 
sistemului nostru solar... Da... El voia să dea o lovitură, dar 
nu ştia ce anume să ia: aur? Devize? Bijuterii? Şi atunci l- 
am pus să-mi povestească ce se întâmplă în depozit şi i-am 
cerut să-mi socotească frecvenţa directorului general în 
depozit... Directorul general nu putea să coboare decât 
pentru valori cu totul excepţionale. Mi-a socotit frecvenţa şi- 
am ajuns la un rezultat fals. Directorul general controla, la 
fiecare coborâre în depozit, un seif în care se aflau valorile 
unui oarecare industriaş şi nişte lingouri de aur ale altui 
bogătaş. Era prea banal. Controlul directorului era o farsă, 
un simulacru pentru a ascunde ceva excepţional. Un secret 
sau o mare valoare. La început n-a vrut să mă creadă. Dar 
n-a trebuit decât să-i deschid ochii, mai ales că de la o 
vreme directorul general cobora aproape în fiecare zi în 
depozit. Şi întotdeauna se prefăcea că inspectează 
depozitele cele mai banale. De fapt, deschidea şi punea câte 
ceva într-o oarecare casetă, nu prea mare, cam cât o 
maşină de scris de birou, nu semi-portabilă, cum s-a scris 
nu ştiu unde; deschidea caseta pe furiş şi punea ceva acolo. 
Pesemne un obiect mic, un obiect care încăpea în buzunar. 
Dar înainte de a cobori în depozit, directorul chema paza 
secretă şi cerea, mereu, câte doi agenţi. Mereu alţii, până 
se termina rotația. De câteva ori, şi-a amintit frate-meu, 
directorul a coborât cu câte o persoană străină, 
necunoscută, deghizată ca să nu fie cunoscută, de cele mai 
multe ori purtând ochelari negri şi mustăţi. Dar nu era 


întotdeauna aceeaşi, asta a observat frate-meu după 
înălţimea persoanelor care-l însoțeau pe director. Numai 
deghizamentul era acelaşi, stereotip. Cum ştia că sunt alte 
persoane? După înălţime. Cred că n-a fost om pe lume care 
să poată ghici ca el înălţimea altuia. Nu la centimetru, cred 
că la milimetru o ghicea... 

— Înţeleg... Dădu Petric din cap. Era obsedat de înălţimea 
lui şi se simţea mereu... Adică îi intrase în instinct... 

— Asta nu mai interesează... Deci a văzut şi alte persoane 
însoţindu-l pe director în depozit. Prefăcându-se că se 
interesează de alte valori, dar de fapt umblând la caseta 
albastră. Şi după ce umblau, sau înainte de a umbla, se 
retrăgeau într-un colţ al depozitului şi vorbeau. Câte o 
jumătate de oră, ba chiar şi câte un ceas. I-am spus să facă 
orice ca să asculte ce se vorbeşte acolo. Şi o dată a reuşit. 
Nici nu mi-a spus cum, nici nu l-am întrebat. Dar, când a 
sosit la întâlnire în Parcul Carol, era transfigurat. Domnule, 
parcă mâncase diamante, aşa îi strălucea faţa. 

„Ai avut dreptate, a început el să-mi spună. Va fi cea mai 
mare lovitură care s-a dat vreodată în ţara asta şi poate în 
lume... Nu ştiu ce e în caseta aceea... Dar e ceva mai 
însemnat şi mai valoros decât tot depozitul băncii. Poate că 
nici nu e aur, sau poate că sunt cele mai scumpe bijuterii 
din lume, sau poate că sunt acte pentru care s-ar plăti averi 
nemaipomenite... Nu ştiu. Dar probabil că sunt de toate 
acolo. Pentru că i-am auzit vorbind şi despre valoarea 
caratului la anumite diamante în America, dar şi despre 
acte care ar putea să însemne ruina sau gloria unor 
personaje din ţară şi din străinătate, căderi de guverne şi 
nu mai ştiu ce... Ăla cu ochelari a spus cu gura lui: 
«Săptămâna viitoare îţi voi aduce celălalt fragment. Trebuie 
şi el pus în siguranţă. Tot în caseta albastră. Dacă facem 
rost şi de al treilea fragment, timp de douăzeci de ani avem 
în mână bagheta industriei de...» N-am înţeles cuvântul. Şi 
l-am auzit şi pe director, parcă lăudându-se: «Numai cu ce 
avem în compartimentul al cincilea al casetei albastre se 


poate cumpăra jumătate din plaja de la...» lar n-am auzit... 
Dar nu era vorba de plaja de la Mamaia, pentru că individul 
cu ochelari şi-a amintit de-o aventură mai veche cu o 
contesă din Estramadura şi de nu ştiu ce prinţ pe care l-a 
cunoscut acolo... Şi de la prinţ au ajuns la un document din 
caseta albastră pentru care un anumit guvern, sau un 
anumit suveran ar oferi o flotă întreagă”... Cam aşa mi-a 
vorbit frate-meu şi în sinea mea eram mulţumit. Eu 
descoperisem caseta albastră: caseta puterii şi bogăției 
unor personaje care circulau numai deghizate şi în Rollsuri. 
Dar cine ştie ce mai conţinea caseta! Pentru că frate-meu a 
mai surprins, cu altă ocazie, câteva fraze în care era vorba 
despre necesitatea de a se ascunde în cel mai sigur loc, un 
loc care să nu bată la ochi „această valoare inimaginabilă”, 
care nu se afla depozitată la Banca Naţională, numai pentru 
că acolo era căutată cu înverşunare de tot felul de 
personaje sus-puse, deşi se prefăceau că se interesează de 
altceva. Numai cinci persoane ştiau unde se află caseta 
albastră, dar despre conţinutul ei de fericire şi teroare ştiau 
mult mai multe, mai ales cele de vază. „O voi depozita eu 
foarte bine, mi-a spus frate-meu. Dar mai întâi trebuie să 
învăţ ceva zidărie.” Mai târziu, peste vreo lună, mi-a spus că 
a terminat şi ascunzişul. Era foarte satisfăcut. 

— Şi n-a spus nici un cuvânt despre ascunziş? Sări imediat 
cabanierul. 

— Absolut niciunul. Mi-am închipuit că trebuie să fie un 
ascunziş grozav, pentru că era foarte mulţumit. lradia de 
bucurie, ca atunci când mi s-a părut că înghiţise diamante. 

— N-ai încercat să întrebi, din curiozitate?... Păru foarte 
mirat lon Petric. 

— Ba da... Răspunse cam jenat Liviu Iordan. Probabil că a 
fost prima întrebare după nu ştiu câţi ani, mulţi, mulţi ani... 
S-a supărat cumplit. Nu din cauza întrebării, mai mult din 
cauză că am călcat principiul. M-am scuzat, aşa cum era 
adevărat, spunându-i că aveam ideea unor ascunzători 
sigure, cu neputinţă de dibuit. l-am vorbit şi despre o 


scorbură sau despre o fântână părăsită şi a început să râdă 
de mine. „Nu avem nevoie de ascunzişuri pentru o noapte, 
mi-a zis el. De ascunzişuri pentru opt generaţii sau măcar 
pentru câteva decenii. Ce? A continuat el. Tu crezi că vom 
putea exploata imediat valoarea cutiei albastre? Mai întâi 
trebuie să se liniştească timpurile, să vedem toate tainele ei 
şi abia pe urmă să începem marea valorificare... Poate că o 
oferim unui singur personaj sau unei puteri, poate că o 
valorificăm succesiv şi parţial...” Mi-am dat seama că mai 
aflase câte ceva despre cutia albastră, dar nu l-am mai 
întrebat ce anume. Mi-a mai spus să nu am nici o grijă 
despre ascunziş. Altul mai sigur şi mai ingenios nu se putea 
găsi. Visam amândoi cutia albastră, el îmi mai scăpa câte o 
vorbă despre valoarea ei, despre anumite secrete 
excepţionale pe care le ascunde şi despre valori fantastice, 
care nu cred că v-ar putea interesa, pe dumneata şi pe 
dumneata... În orice caz, în cutia albastră se găseau şi se 
găsesc valori de toate zilele cu care omul poate să-şi 
fericească zilele, dar mai mult ca nişte ornamente sau ca 
nişte indicaţii false pentru priviri şi controale indiscrete. 
Cutia albastră era împărţită în compartimente secrete şi în 
compartimente de suprafaţă. Fiecare valoare era 
contrafăcută, aşa cum peste un Tizian sau peste un 
Rembrandt ai picta nu ştiu ce lucru frumos pentru a înşela 
privirile şi a feri tabloul, adevărata lui valoare, de toate 
primejdiile. lată ce mai aflase despre caseta albastră... Dar 
toate erau nişte visuri, pentru că scoaterea casetei din 
depozitul băncii, ca şi scoaterea oricărei alte valori, era 
practic imposibilă... Şi deodată apare iarăşi frate-meu ca 
după un ospăț cu diamante. „Gata! Îmi spuse el. Caseta 
albastră e a noastră!” Şi mi-a spus că în urma 
bombardamentelor şi a altor primejdii depozitul băncii, dar 
în primul rând caseta albastră, vor fi dispersate într-un loc 
necunoscut. El bănuia că în străinătate, dar nu sunt sigur. 
În orice caz, convoiul trebuia să ajungă la prima gară după 
Chitila, la Buftea şi abia acolo urma să fie îmbarcat în 


vagoane speciale. „Ori dăm lovitura în câmp, dar pentru 
asta ne trebuie forţe imense, ori o dăm în oraş, cu oameni 
puţini şi cu multă surpriză”, spuse el. Am ales cea de-a doua 
idee. Şi tot planul loviturii, tot planul atacului l-am făcut eu. 
La secundă, la cronometru. l-am arătat planul şi era foarte 
mulţumit. Nu erau necesari decât cinci oameni. Doi 
trebuiau să atace în faţă şi trei în spate. Şi mai trebuiau doi 
şoferi, cu maşinile gata să pornească, instalaţi undeva pe 
străzile laterale... Ei nu trebuiau să ştie nimic despre 
lovitură. Absolut nimic... 

— Noi eram! Spuse Ion Petric. Va să zică la asta am 
participat noi, la lovitura asta! 

— Tot la asta m-am gândit şi eu, mărturisi Paul Bălan, dar 
după ce am citit ziarele, la Bolintin. Câte năduşeli m-au 
apucat fără să-mi treacă măcar o dată prin minte ce 
lovitură am dat! Vorba vine, că n-am dat-o eu. Dar cine ştie 
care din noi a transportat caseta albastră?! 

— Asta a fost! Reluă Liviu Iordan firul povestirii. Numai că 
dumneata ai trădat consemnul. 'Te-ai apucat să citeşti 
ziarele... În sfârşit... El s-a ocupat de tot. Cum a aflat 
despre planul dispersării, cum a început organizarea 
atacului. A făcut rost de cei cinci, adică cei patru oameni 
care trebuiau să atace convoiul, pentru că şi el lua parte la 
atac... Numai un lucru uitasem, dar n-a uitat el: cine va 
deschide caseta albastră? Numai un mare specialist putea 
să izbutească treaba asta, probabil unul singur în ţară: 
perechea Negrupop. Şi ca să facă economie de oameni, i-a 
transformat şi pe ei în atacanţi. Prin ce metode a reuşit să-i 
atragă, nu ştiu. Nu mi-a vorbit despre nimeni altcineva 
decât despre perechea Negrupop, o să înţelegeţi mai târziu 
de ce... Despre altcineva nu mi-a vorbit şi asta a fost 
singura lui eroare. Dar era atât de sigur că va reuşi atacul! 
Şi de altfel i-a reuşit... A aflat toate amănuntele despre 
dispersare şi despre mersul convoiului. Nu direct, pentru că 
era bolnav, ci prin alte mijloace, care singure ar putea 
constitui un roman... El era bolnav în pat, foarte bolnav, o 


intoxicație cumplită, în fiecare zi avea câte o criză şi în 
fiecare zi veneau alţi medici la căpătâiul lui. Mai ales în 
seara dinaintea atacului şi în dimineaţa atacului a avut două 
crize îngrozitoare. Erau o mulţime de oameni la căpătâiul 
lui. Paznici, funcţionari, numai oameni de la bancă. Mereu 
erau câte doi, trei, parcă ar fi făcut cu schimbul. Gemea şi 
cerea din când în când câte un medicament sau un pahar 
de apă şi iar gemea şi voia să dea a înţelege că fusese 
otrăvit. La ora atacului erau vreo trei funcţionari de la 
bancă în camera lui. Pe toţi trei i-a prins acolo ora atacului. 
EI s-a înspăimântat cel mai tare când a auzit vestea. A şi 
spus „Negrupop” şi a vrut să sară din pat, dar l-au ţinut 
ceilalţi. De sărit n-ar fi sărit nici în ruptul capului, pentru că 
era prea înalt şi n-ar mai fi semănat deloc cu cel pe care-l 
interpreta în pat. 

— Mi-am închipuit că erai dumneata! Spuse cabanierul. 
Acum mi-am închipuit. Deci dumneata îi asigurai ăsta, cum 
se zice, chestia asta judecătorească... 

— Alibiul! Îl ajută Liviu Iordan. Da! Eu aveam rolul alibiului 
şi l-am interpretat bine... Atacul ştiţi cum s-a dat. Doi 
indivizi au oprit camioneta cu o maşină furată din faţa 
ambasadei italiene, iar alţi trei, frate-meu şi Negrupop, au 
atacat în spate, unde se afla caseta albastră... De atunci nu 
l-am mai văzut decât la spital. Nu ştiu unde s-a deschis 
caseta albastră, nu ştiu nici dacă s-a deschis. Ştiu doar câ a 
plecat spre munte. Eu trebuia să aştept perechea 
Negrupop la Câmpina şi s-o arunc din tren. El urma să-i 
lichideze pe ceilalţi. Aşa ne înţelesesem dinainte. Trebuia să 
ne întâlnim a doua zi după atac, la ora douăsprezece şi 
jumătate, în Grădina Icoanei... 

— După ce ne lichida şi pe noi!... Spuse Paul Bălan. De 
asta ne-a chemat în faţa gării, la oră de bombardament, ca 
să nu se audă când va trage în noi... Tot nu l-ar fi văzut 
nimeni, că erau pustii toate străzile. Cumplit, domnule! 

— Nu se poate! Se împotrivi Ion Petric mai mult de formă. 
Cum să ne lichideze, aşa, fără să fim vinovaţi...? 


Liviu Iordan făcu un gest de neputinţă: 

— Asta era situaţia... Nimeni nu trebuia să afle despre 
lovitură. Nu trebuia să ştie nimeni cine e autorul loviturii... 
Şi cel mai sigur lucru era să-i facă pe toţi să tacă pentru 
totdeauna. Jumătăţi de măsuri nu ajungeau... 

— Dar eu eram nevinovat, domnule. Nu ştiam nimic şi nici 
măcar nu citisem ziarul, ca dumnealui... 

Gândul că fusese la doi paşi de moarte îl teroriza pe Ion 
Petric. Sudoarea îi umpluse fruntea, iar masa tremura de 
zguduiturile pe care le făceau picioarele lui. 

— Şi dumneata... pe Negrupop? Întrebă Paul Bălan, 
îngrozit şi el de răceala cu care fuseseră sau trebuiau să fie 
executaţi toţi martorii crimei. 

Liviu Iordan răspunse mai întâi prin acelaşi gest de 
neputinţă, desfăcându-şi braţele. 

— Era hotărât totul, domnule... Spuse el. Nici n-a fost 
nevoie să-i arunc din tren. Au sărit singuri. Îi chemasem pe 
platformă printr-un gest discret. Eram cu ochelari... Şi cu 
şapcă pe cap. Am scos pistolul şi i-am somat să se predea. 
„Comisarul Vasiliu! Le-am spus. Va să zică voi aţi atacat 
convoiul...” Atât le-am spus şi au sărit din tren. Comisarul 
Vasiliu era celebru prin cruzimea lui, era spaima pegrei. La 
cel mai mic gest, trăgea, dar de cele mai multe ori trăgea 
fără să observe vreun gest. Şi toţi pungaşii ştiau asta. Când 
auzea unul de comisarul Vasiliu, ştia că s-a curăţat. Singura 
şansă a celor doi spărgători era să scape sărind din tren. 
Am ştiut că se va întâmpla aşa când voi rosti numele 
comisarului Vasiliu şi mai ales parola: „Voi aţi atacat 
convoiul!” Numai comisarul Vasiliu putea să-i dibuie atât de 
iute pe agresori... Am fost nevoit să trag semnalul de 
alarmă ca să văd ce s-a întâmplat cu ei. Dacă unul din ei 
scăpa?... Căzuseră amândoi sub roţile trenului. Nimic nu se 
mai cunoştea din ei... Fantastic a fost altceva: comisarul 
Vasiliu era în tren! Luase urma lor. Cum? Asta a rămas o 
enigmă pentru mine... L-am auzit când s-a legitimat în faţa 
personalului ceferist care se adunase la locul accidentului. 


L-am auzit apoi, mă pierdusem şi eu prin mulţimea de gură- 
cască, şoptind un cuvânt pe care numai eu l-am sesizat: 
Negrupop!... Asta e povestea casetei albastre. Cam roşie 
povestea acestei casete albastre... 

— Cam roşie... Aprobă printr-un oftat cabanierul. Şi putea 
să fie şi mai roşie... 

— Oare nu s-a răzbunat vreo forţă de sus? Se cutremură 
Ion Petric. Prea mulţi au pierit... 

Până atunci, Liviu Iordan povestise, transformat parcă în 
alt om care îşi aminteşte nişte întâmplări nici prea triste, 
nici prea vesele. Rareori, în cursul povestirii, vocea lui 
trădase un sentiment propriu, de spaimă sau duioşie, de 
regret sau de ură. Fusese vocea unui elev care citeşte 
corect, cu intonaţiile învăţate de la profesor, o lecţie din 
manual. Şi deodată redeveni acel Liviu Iordan cu mişcări 
rare, cu priviri sigure, mereu treaz, mereu în alarmă, cu un 
aer vag de superioritate şi ironie pe faţă, redeveni omul 
care trebuie să ajungă la ţintă. 

— Da, domnule! Spuse el. Aceasta e povestea. Au trecut 
douăzeci şi trei de ani şi abia începe... Cutia albastră... 
Undeva se află cutia albastră. În testamentul pe care mi l-a 
lăsat prin dumneata şi prin dumneata se află cheia... 
Dumitale ţi-a şoptit cuvântul: cabană. Iar dumitale ţi-a 
şoptit cuvântul: iulie. Lovitura s-a dat în iulie. Ştim. Toată 
lumea ştie. lar cutia albastră, sau conţinutul ei, se află 
undeva la o cabană. 

— Dar dacă a vrut să spună altceva, sau dacă aiura?... 
Întrebă iarăşi Ion Petric. 

— Nu, domnule! Răspunse sec Liviu Iordan. Au fost 
ultimele cuvinte pe care le-a rostit. Î simţit că e pe moarte, 
altminteri n-ar fi suflat nimic. Şi-a închipuit că voi da peste 
dumneata şi peste dumneata şi că, împreunând cuvintele 
rostite, voi închega cheia. A fost ultima măsură de 
prevedere pe care o putea lua. A fost o idee genială... Dar 
nu şi-a închipuit că fiecare va ajunge la alt spital. Din cauza 
echipelor de salvare, am pierdut douăzeci şi trei de ani 


până v-am găsit şi am aflat testamentul pe care vi l-a lăsat. 
A fost singurul lucru care nu i-a trecut prin minte. Dar cui 
putea să-i treacă prin cap, mai ales în starea în care se afla 
el, că echipele de salvare ar putea să transporte pe fiecare 
din cei trei răniţi la alt spital?... Iulie şi Cabană!... Ce 
semnificaţie pot să aibă cuvintele astea? Fără îndoială că la 
o cabană s-a ascuns cutia albastră. Fără îndoială că în iulie 
s-a ascuns. Dar asta nu e o cheie... 

— Sigur, sigur la o cabană? Întrebă Ion Petric. 

— Absolut sigur! Nu mai încape nici o îndoială, am spus o 
dată. A învăţat zidărie ca să poată construi singur 
ascunzişul. Iar în perioada când mi-a spus că pregăteşte 
ascunzişul, a fost plecat. Şi mi-a spus că se duce undeva 
spre munte, abia acum îmi amintesc... Şi mai e ceva, foarte 
important... Deşi poate că ar fi. Fost mai bine să nu ştiţi şi 
asta... Nu, nu e vorba de amănuntul acela esenţial pe care-l 
veţi afla la sfârşit... E vorba chiar de cabana aceasta... 
Înainte de război şi în timpul războiului, deci şi în timpul 
loviturii, a aparţinut chiar băncii la care era depozitată 
caseta albastră. Era cabana băncii, el o cunoştea foarte 
bine şi probabil că era aici ca la el acasă... Şeful pazei 
secrete... 

— Dacă ne-am interesa, s-ar putea să aflăm că în acel iulie 
a murit, prin accident, îngrijitorul cabanei acestea... Insinuă 
Paul Bălan. 

— Nu mai este nevoie, dacă te gândeşti că prin acest 
amănunt ne-am întări convingerea că aici s-a ascuns cutia 
albastră, răspunse nepăsător Liviu Iordan. E foarte posibil 
să se fi întâmplat ceea ce spui dumneata. Dar nu mai avem 
nevoie de un amănunt în plus. Asta e! Cutia albastră se află 
undeva aici! 

— Dacă se află în cabană, o găsim! Se răsti către pereţi 
Ion Petric. Nu se poate! O vom găsi! Fir-ar să fie de cutie! 

— Şi dacă se află în apropierea cabanei? Dacă se află în 
zona cabanei? Întrebă Paul Bălan. 


Liviu Iordan se ridică subit în picioare. Părea transfigurat, 
îi tremurau pleoapele şi buzele. 

— Da! Spuse el. Am complicat stupid lucrurile! Nici nu se 
putea o cheie mai simplă şi mai sigură! Nu! Ascunzişul nu 
se află în jurul cabanei, nu se află în munţi sau în pădure. E 
stupid! Pentru asta nu trebuia să înveţe zidărie. Şi cum ar 
putea să fie lăsată o asemenea valoare pe seama 
hazardului?! S-o scoată la iveală orice furtună, orice 
întâmplare... El nu putea să gândească aşa cum ar fi gândit 
un simplu spărgător. Absolut sigur. Sunt convins că a ascuns 
cutia într-un loc elegant, sunt convins că a făcut o 
adevărată operă estetică din ascunziş. Pentru a sparge ceva 
nu trebuie să înveţi zidărie... Mi s-a lăsat o cheie foarte 
simplă şi clară: În iulie am fost la cabană! Asta e cheia 
definitivă! În iulie, ca să ştiu că e vorba de lovitura din iulie, 
aşa cum o numisem... Şi la cabană, ca să ştiu că s-a ascuns 
totul la casa de munte a băncii! Ăsta e tot secretul! Cutia 
albastră se află aici, în această cabană! Nu în altă parte! 
Aici! E cel mai clar testament care mi se putea lăsa! De 
aceea putem spune că suntem posesorii cutiei albastre! 
Deocamdată atât! Mai târziu vă voi destăinui şi ultimul 
amănunt... Dar mai întâi să găsim cutia albastră! Şi nu se 
poate să n-o găsim! 

— Dacă e aici şi în mod sigur e aici, spuse cabanierul 
impresionat de pasiunea cu care vorbise Liviu Iordan, nu se 
poate să n-o găsim! Mă gândesc la cea de-a doua pivniţă... 

— Da, domnule! Vom face planul întregii cabane şi-l vom 
gândi şi vom gândi mai ales ascunzătoarea, ideea 
ascunzătoarei. Vom proceda prin eliminare. Sunt locuri în 
care nu pot fi ascunse obiecte de felul cutiei albastre. În 
sobe, care se dărâmă şi se refac. Sobele nu ne interesează. 
Şi nici zonele în care nu sunt posibile lucrări de zidărie, de 
pildă în bârne sau în tot ce e parte lemnoasă. Sau în 
obiectele mobile, cum ar fi paturi, scaune, mobile, lucruri 
deteriorabile. Trebuie să căutăm un ascunziş care să reziste 
câtorva decenii de uzură. lată deci şi ideea lucrărilor şi 


zonelor imobile. Dintr-o dată, înainte de a începe căutarea, 
înainte de a avea planul cabanei, am redus imens de multe 
zone... Nu vom mai orbecăi, ci vom căuta să mergem la 
sigur! 

Îl ascultară amândoi hipnotizaţi. Simţeau puteri şi energii 
şi hotărâri urcând în ei. 

— Numai să rezistăm până la primăvară! Se rugă 
cabanierul. Dacă am avea ce mânca... Dar... 

— Spune, domnule! Îl invită Liviu Iordan. Bănuiesc ce vrei 
să spui! Ai dosit undeva alimente... 

Celălalt rămase năucit. Simţi acelaşi şuvoi rece şi 
cutremurător care-l zguduise în clipele când crezuse că va 
fi acuzat de moartea lui George Iordan. 

— Da... Nu putu el să suporte oţelul scăpărător din 
privirile lui Liviu Iordan. Uitasem... De fapt, nici nu ştiam... 
Pentru că sunt proprietate personală... Sunt ale celor doi 
fraţi şi ale femeii... Şi sunt încuiate într-o ladă, în pivniţă. 
Un sac cu făină şi... Mi se pare, jumătate de porc afumat... 
Vreo şaizeci de kilograme de carne, că era un porc uriaş, ca 
un vițel... 

— Şaizeci de kilograme! Îl privi cu dispreţ Liviu Iordan. 
Ştii greutatea, ştii şi cum arăta porcul... Dar nu ştiai că sunt 
depozitate în pivniţă... 

— Poate din respect pentru proprietatea altuia, găsi 
cabanierul altă scuză. 

Liviu Iordan râse de-a binelea şi tăinuitorul se simţi în 
sfârşit în apele lui. Lui Ion Petric i se înroşiseră şi fălcile şi 
chelia lucioasă. 

— Dacă e bucurie generală, aş vrea şi eu... 

— Ştiu, domnule, ce vrei să spui. Te gândeşti iar la fetele 
de dincolo... O să grăbim treburile, domnule. O să facem 
ospăț unic, domnule. De asta puteţi fi siguri. Un ospăț cum 
nu s-a mai pomenit. Atunci vă voi destăinui şi ultimul 
amănunt! Dar până atunci, trebuie să găsim cutia 
albastră... Şi, înainte de asta, s-ar părea că am avea dreptul 


să luăm masa de seară! Puteţi să aduceţi ceva mai multă 
mâncare... 

Petric şi Bălan porniră la iuţeală spre magazie. Dar fură 
opriţi înainte de a ajunge la uşa care ducea spre 
dependinţele cabanei. 

— Aţi uitat un amănunt esenţial! Râse Liviu lordan. Aţi 
uitat să luaţi cheia mea. Şi fără ea, nu puteţi să deschideţi 
magazia. Prindeţi-o! 

Se ridicase şi Liviu Iordan de la masă. Faţa i se luminase. 
Începu să se plimbe prin sufragerie, parcă pe o alee, fără să 
se grăbească. Din când în când îl pufnea râsul. Alteori scăpa 
şi murmure şi exclamaţii. Unul din murmure deveni 
deodată voce: 

— Da, domnule! Imbecilii!... Amănuntul esenţial. La sfârşit 
îl vor auzi. Va fi un singur cuvânt: Gata!... Unul în gură, 
altul sub burtă... Amănuntul esenţial... 

Apoi din nou începu să se plimbe, aşteptând fără interes 
sosirea celorlalţi. 

Cabanierul se dovedi, de astă dată, foarte generos. Aduse 
o pâine cât roata carului, tot şirul de cârnaţi, un caşcaval 
neînceput, tot felul de cutii de conserve şi o şuncă de toată 
frumuseţea. Mai poposiră pe masă şi câteva sticle de vin. 
Banchetul era pe cale să înceapă. Dar parcă se auzise un 
pocnet uşor în uşa care ducea spre dormitoare. Toţi ciuliră 
urechile. Câteva secunde, nimic. Apoi o trosnitură, sus, pe 
coridorul dormitoarelor. 

— Ssssst! Făcu Liviu lordan. S-ar putea să fi intrat. 

— Domnule! Să-i luăm ostateci. Şi facem schimb cu fetele. 
Îi eliberăm dacă ne dau fetele pentru câteva zile. 

— Sssssst! Imbecilule! Fetele le putem lua oricând şi 
oricum... Poate că a fost vântul... 

Dar nu fusese vântul. Se auzi un zgomot distinct de uşă 
care se închide. Apoi un altul de uşă care se deschide, 
scârţâind. 

— E uşa de la camera dumneavoastră! Anunţă în şoaptă 
cabanierul. Precis. Îi cunosc scârţâitul dintr-o mie. 


Liviu Iordan făcu un semnal mut de atac. Porniră toţi în 
vârful picioarelor, lăsându-se conduşi de cabanier. Când 
ajunseră la uşa care dădea spre scara interioară, cel din 
ariergardă îşi scoase de sub pulover pistolul. Apoi traseră 
uşa după ei şi o zăvoriră pe dinafară, ca să întârzie la 
nevoie fuga spărgătorilor. 

Dar mai exista un zăvor geamăn şi în interior. Înainte de a 
se trage acel zăvor, uşa se crăpă de o palmă pentru a face 
loc de trecere unui căţel cu urechi inteligente şi cu 
întrebări în priviri. Deşi. Graba era o problemă vitală, 
mogâldeaţa care ieşise de sub tejghea, dintr-o ladă întoarsă 
cu fundul în sus, îşi pierdu o secundă pentru a strânge 
foarte ceremonios laba căţelului, care acţionase cu o 
precizie extraordinară, aşa cum fusese învăţat, la cel dintâi 
semnal pe care i-l dăduse zeul lui drag: o pocnitură în 
lemnul tejghelei. 

Apoi 'Tic trase zăvorul pe dinăuntru şi mai pierdu o clipă în 
faţa mesei încărcate. 

— Doamne! Cum aş putea să fac să iau totul?! 

Îşi scoase iute cureaua şi o puse pe masă, apoi găuri 
pâinea drept la mijloc cu primul obiect mai lung pe care-l 
zări în faţa ochilor: Cleştele de sobă. Trecu prin tunelul 
făcut în pâine cureaua, îi încheie catarama şi-şi agăţă noul 
obiect de gât ca o tobă. Cârnaţii îi azvârli spre Ţombi. 

— Să nu cumva să... Pierzi vreunul... 

Dar 'Ţombi făcu o mutră atât de ofensată, încât bravul 
cireşar îşi ţuguie buzele în semn de sărut. Echipat astfel, 
fugi spre uşă. Deschise repede uşa de la tindă şi o lăsă 
căscată. Cu uşa de la intrare avu mai mult de furcă. Scoase 
drugul din scoabele strâmte şi mai trebui să tragă vreo 
două zăvoare. Se întoarse iarăşi în sufragerie, mereu cu 
toba bălăbănindu-se, înşfacă şunca cea frumoasă, 
caşcavalul pe care mai întâi trebui să-l găurească şi să-l 
sfredelească pentru a-l pune pe mână ca o brățară şi îşi 
umplu braţele cu cutiile de conserve. Ba mai târi după el, 
legată cu o sfoară, tot de gât, o sticlă de Fetească Neagră. 


Încărcat astfel, că abia se putea mişca, porni pe calea pe 
care tot el şi-o deschisese. Parcă auzea tropote de paşi pe 
scară. 

Chiar se opri o secundă, contrariat, în uşa antreului. Aşa 
de repede să se fi dezmeticit ăia? Ba nu! Cotiseră, la 
începutul scării, spre dependinţe. În sfârşit, spărgătorul 
nesătul ajunse la uşa care-i asigura libertatea şi viaţa. O 
deschise şi porni cu cățelul lui drag spre casa din vale, unde 
şase prieteni sufereau tortura foametei. Şi deodată îngheţă. 
Auzi o bubuitură care-i zdruncină spatele. Şi Ţombi se 
sperie. 

Oare a tras cineva?... „Uffff! Ce prost mai sunt! Îşi reveni 
puştiul. Asta n-a fost bubuitură de pistol, ci de tun. Ştiu eu 
ce s-a întâmplat! S-a închis uşa cabanei!” 

Într-adevăr, cu o bubuitură năprasnică se închisese uşa 
cabanei. Până şi în fundul pivniţei, unde se aflau cei trei 
căutători de borfaşi, se auzise cumplita bubuitură. 

— Asta ce-a fost? Se sperie Ion Petric. Parcă s-a tras cu 
tunul! Oare n-au dinamită sau arme la ei? 

Liviu Iordan nu-i răspunse nimic, nici măcar nu-i aruncă o 
privire. Ultimele evenimente, zgomotele de sus şi căutarea, 
îl nelinişteau. Rămase nemişcat câteva secunde, obligându-i 
şi pe ceilalţi să stea locului, apoi porni spre sufragerie. Dar 
fu nevoit să se oprească o dată cu ceilalţi. Uşa era zăvorâtă 
de dincolo. 

Se opintiră toţi trei, adunându-şi toate puterile, ca să 
scoată uşa din ţâţâni. Şi abia reuşiră să evite, în ultima 
clipă, o prăbuşire rea, o dată cu uşa. 

Petric şi Bălan începură să gesticuleze şi să urle ca nişte 
apucaţi. Alergau la uşi, la ferestre, trăgeau zăvoarele, 
căutau în sobă, sub mese, sub tejghea. Numai Liviu Iordan 
încremenise undeva, în mijlocul sufrageriei. Nu vedea şi nu 
auzea nimic. Se gândea la o singură frază, la un răspuns pe 
care-l primise cu câteva ore mai înainte: Am avut mare 
nevoie... Am avut! 


— Ne-au luat absolut toate alimentele! Îl trezi vocea 
îngrozită a cabanierului. Tot ce-am adus din magazie. 
Probabil că ne-au invadat toţi şapte şi invalidul... 

— Lasă, domnule, fleacurile ăstea... Îi răspunse cu un calm 
uluitor Liviu Iordan. Asta mai contează acum! După ce ai 
găsit un porc întreg în pivniţă... 

— Numai jumătate... se grăbi să precizeze manipulatorul 
balanței. Ne-au luat şi-o sticlă de vin. Oare-au avut şi 
complici? 

Ion Petric se înfuriase groaznic. Era congestionat tot. 
Chelia lucioasă părea o sfeclă smălțuită. 

— Eu zic să mergem după ei! Îşi strânse el pumnii şi 
începu să-i scapere, aşa cum făcea uneori Liviu Iordan. 
Mergem şi aranjăm totul încă din noaptea asta... 

— Domnule! Imbecil să nu fii! Dispariţia alimentelor e un 
fleac, domnule, o aiureală. Le-aş da şi tot porcul, dacă aş şti 
că n-au stat aici în timp ce noi discutam despre cutia 
albastră. Le-aş da tot ce avem aici şi mi-aş mânca bocancii 
şi după ce s-ar termina, mi-aş roade piciorul... Nu mai 
contează alimentele! Ca să fie foarte clar! 

— Au fost aici? Au stat aici? Se îngrozi cabanierul. 

— Unul dintre ei în orice caz! Răspunse Liviu Iordan. Cel 
care le-a dat drumul. Cel mic, pesemne. Deci ni s-a declarat 
război! 

CAPITOLUL XI. 

Ursu îl aşteptase pe Tic pe la jumătatea drumului. Era 
îngrijorat, îngheţat şi deodată văzu ceva ca o minge 
înaintând prin vijelie. Se repezi înaintea arătării în formă de 
sferă, pentru că era precedată de o alta, mică şi lunguiaţă, 
urmată de un şarpe nesfârşit. 

— Ticuşor! Se încălzi subit vlăjganul. 

— Ursule! Te rog din tot sufletul. Te rog aşa cum nu te-am 
rugat vreodată... Du-te înainte, du-te singur şi repede şi nu 
le spune nimic. Intră şi fă-te îngrijorat. Te rog... 

— Dar cu ce te-ai îmbrăcat? Întrebă Ursu, orbit de vijelie 
sau poate numai prefăcându-se orbit. Nu vrei să te ajut şi 


eu? Dacă nu... Uite, plec. 

Îi vorbise la ureche şi parcă simţea un miros foarte 
neobişnuit. Parcă de un veac nu-l mai simţise. 

— Te rog, Ursule... Hai, du-te! 

Putea Ursu să nu-l asculte pe cireşarul la care ţinea mai 
mult decât la lumina ochilor? Plecă imediat şi încă într-o 
goană care-l uimi până şi pe Ţombi. 

Bineînţeles că Tic nu intră în cabană imediat. Îşi aranjă 
mai întâi obiectele cu care era încărcat, în aşa fel ca să pară 
umflat sau cărăuşul unei întregi orchestre lăutăreşti. Ursu 
lăsase uşa crăpată. O deschise încet. Mai întâi trecu Ţombi, 
apoi încăpu cu mare greutate şi el. Apoi începu să păşească 
în vârful picioarelor prin antreu... Dar uşa cabanei bubui ca 
o canonadă. 

Toţi cireşarii erau în prag. Ba şi Dan, în spatele lui Ursu. 
Se întâmplase ceva, pentru că Ursu aprinsese şi cea de-a 
doua lampă, luată de la cabana-centru, şi-i mărise flacăra 
aşa de tare, că părea un reflector. Şi toată lumina celor 
două lămpi cădea pe el, probabil tot pentru că le aranjase 
Ursu într-un fel anumit. Şi toţi îl priveau cu ochi holbaţi, se 
cruceau şi iar îl priveau şi se frecau la ochi, iar cuvintele le 
amuţiseră pe buze. 

— Asta nu-i nimic! Se răsti foarte vesel cireşarul. O să 
vedeţi voi mai târziu! 

— Nesuferitule! Se auzi glasul cel mai drag. Ce-ai făcut 
acolo? I-ai cucerit? I-ai adormit? 

Abia atunci se strecură printre picioarele lui Tic politicosul 
Ţombi. Dar nu se opri, ci merse, merse înainte pentru a i se 
putea admira isprava. Târa după el vreo zece metri de 
cârnaţi. 

— Eu cred că suferim de sugestie colectivă, se resemna 
Lucia. Spun şi eu cum spunea cel din Kon-Tiki când i s-a 
arătat peştele necunoscut: Aşa ceva nu poate să existe... 
Zău, Licuşorule... 

În clipa aceea, Ticuşor scăpă jos tot ceea ce ţinuse în 
braţe. Rămase numai cu sticla, agăţată de umăr ca o 


goarnă, cu pâinea care-i atârna ca o tobă şi cu caşcavalul ca 
o armonică neobişnuită. Oare-i mai spusese vreodată Lucia: 
Ticuşorule? Trebuia neapărat să recitească romanele 
cireşarilor, ca să vadă... 

— Răspunde, Ticuşor! Îl soma Victor. Ţi s-au dat toate 
acestea sau le-ai luat? E cea mai importantă problemă. Zău 
că-ţi facem pe urmă triumful. 

— Le-am luat! I-am încuiat sus şi le-am luat totul. Au mai 
rămas două sticle cu vin. Am pus mâna şi pe o cutie de 
chibrituri, fiindcă stătea degeaba pe masă. 

— Înseamnă că e foarte grav, Ticuşor... Spuse Victor. 

— Foarte, Victor. Foarte, foarte grav! Încuviinţă teribilul 
spărgător. 

Tic îşi depănase fantastica lui povestire pe întuneric 
absolut. Lămpile se stinseseră, după ce geamurile fără 
zăbrele fuseseră baricadate şi uşa de la intrare zăvorâtă şi, 
de asemenea, baricadată cu paturi, mese şi scaune de fier. 
Focul abia mocnea în godin. Lemnele se puneau rar, 
camuflându-se fiecare rază. În preajma fiecăruia se aflau 
lemne, butuci mai mari sau mai mici, care la primul semnal 
se puteau preface în proiectile. 

Relatarea lui Tic îi ţinu pe toţi cu sufletul la gură şi îi duse 
iarăşi într-un univers de spaime şi nelinişti, într-un univers 
ameninţat de groază şi teroare. 

Se lăsă tăcere în încăperea întunecoasă şi ca întotdeauna 
în clipele cele mai grele, în clipele decisive, aşteptau 
cuvintele aceluia care trebuia să devină imediat 
conducătorul lor. 

— Doamne! Exclamă Maria. larăşi, iarăşi groaza. De jur 
împrejur numai groază... Şi această teroare albă! 

— Nu, Maria! Se auzi vocea lui Victor. Începând din 
momentul acesta, vijelia devine cel mai preţios aliat al 
nostru. Nu înţelegi? Cine poate sta în vijelie măcar un 
minut, pentru a pândi o mişcare de-a noastră, o 
imprudenţă, ceva de care ar putea să profite criminalii de 
dincolo? Vijelia îi împiedică şi, cu cât va fi mai tare, cu atât 


va fi mai bine pentru noi... Şi nu e numai asta. Nu-şi pot 
face ascunzişuri şi nu pot să atace prin surprindere. 
Întotdeauna le vom vedea urmele... Vijelia e numai în 
avantajul nostru. 

— Şi crezi că ei nu ştiu asta? Spuse Lucia. Crezi că nu vor 
căuta alte mijloace? 

— Nu, Lucia. Deocamdată nu... Cred că ne vor lăsa în 
pace. Bineînţeles că vom fi foarte prudenţi... Dar cred că ne 
vor lăsa în pace... Adică ne vor lăsa să murim... Pentru că 
suntem condamnaţi la moarte... În raport cu ei... Şi chiar de 
către ei. Mai devreme sau mai târziu. Prin foamete, prin 
îngheţ... Din clipa aceasta nu ne mai putem bizui decât pe 
ce avem aici: pe alimentele pe care ni le-a adus bravul 
nostru Ticuşor şi pe lemnele pe care le avem... Dar şi 
alimentele se vor termina odată... Şi se vor termina şi 
lemnele... Deci, în faţa lor, noi suntem condamnaţi la 
moarte. Cale de scăpare nu e... Numai dacă apare cineva 
din văzduh... Abia atunci vom fi în primejdie directă, abia 
atunci ne vor ataca... Dar, fiindcă nimeni nu ştie că am 
rătăcit prin părţile astea... Până se va trezi cineva, va trece 
timp Şi... 

— Nu e absolut nici o cale de scăpare? Se îngrozi Maria. 
Nu putem să fugim pe undeva? Nu eo trecătoare, o pârtie 
secretă, un tunel, orice? 

— Ştiţi foarte bine că nu... Răspunse Victor. Am căutat să-l 
tragem de limbă pe cabanierul de aici, care cunoaşte cel 
mai bine drumurile şi situaţia, mai ales că l-a prins o 
avalanşă tot la cabana asta... Şi zău că era interesat să 
scape de noi... ca să nu ne dea din alimentele lor... Şi atunci 
când noi discutam cu el despre hartă, ştiau că nu ştim 
absolut nimic din tainele lor. Deci n-avea nici un motiv să ne 
mintă... Şi ne-a spus că nu e nici o cale de ieşire, nici o 
potecă, nici un drum, nici măcar pentru alpinişti. A fost 
unul, cu zece ani în urmă, care trecea peste o prăpastie, la 
Vadul Lupilor mi se pare... Brrrr! lar lupii!... Dar l-a distrus 
avalanşa. Din prăpastia de vreo patru, cinci metri, peste 


care era aruncată o punte, s-a făcut o prăpastie de peste 
douăzeci de metri şi, zicea el, oblică şi cu margini de 
gheaţă. Deci n-avem nici o scăpare, decât hazardul... 
Rezistenţa noastră şi slăbiciunea lor, dar aici mă îndoiesc, 
pentru că şeful lor e foarte sigur şi cu un sânge rece 
nemaipomenit... Deşi numai din siguranţă şi superîncredere 
în el în raport cu noi am putut să-l cambriolăm şi să-i aflăm 
extraordinara taină... Rezistenţa noastră, erorile lor... Şi 
hazardul ne pot salva din situaţia în care suntem acum... 

— Numai să nu comitem şi noi erori... se auzi vocea 
invalidului. Trebuie să fim de-o prudenţă... Mă gândesc mai 
ales la Maria şi la Lucia... 

— O să vedem noi... Spuse Ursu. 

— Au cel puţin un pistol... Aminti Victor. Dacă ajung să 
tragă în noi... Vă închipuiţi ce ar însemna să fie unul din noi 
rănit sau... Uf! Trebuie să luăm imediat câteva măsuri! Mai 
întâi să mutăm dormitorul în cealaltă aripă... 

— Ne vor ghici după coş, după fum... Descoperi Ionel. 

— Nu... Îşi aminti Ursu. Tu nu ştii, lonel. Am deszăpezit eu 
coşul. E unul singur, pentru toate cele trei sau patru sobe, 
că se mai poate pune una şi în spălător. Lui Victor i-am spus, 
adică el mi-a spus mie... 

— Mutăm camera acolo... Reveni Victor. Cred că la asta nu 
se vor gândi. Şi primul atac, chiar înarmat, va fi fără 
urmări. 

— Bun! Spuse Dan. Am găsit şi eu ceva! Avem cu ce 
baricada geamurile! În aşa fel ca să nu se poată trage prin 
ele. Ia ghiciţi! 

— Cu suprafeţele meselor! Spuse Tio. Dar tu m-ai făcut să 
mă gândesc la ele, se dovedi foarte generos aducătorul 
şuncilor şi cutiilor de conserve. 

— Mai sunt şi-n spălător nişte tăblii, îşi aminti Lucia. Le 
putem transforma tot în baricade. Prin urmare, nu se poate 
trage prin geamuri. 

— Gata! Deocamdată ajunge! Hotări Victor. Mutăm 
dormitorul şi întreg sediul cireşarilor în aripa cealaltă. Dar 


mai întâi, până se răceşte godinul, facem baricade. Ce zici, 
Ursule? Putem să aprindem lampa, cu flacără mică? Să ştim 
pe ce lume suntem. Ar fi prea mare coincidenţa să vină 
tocmai acum în recunoaştere... Dar nu cred. Imposibil! Sunt 
prea siguri pe ei... 

— Putem, răspunse Ursu. O să fac eu o mică recunoaştere, 
împreună cu Ţombi... 

— Atunci o fac eu! Sări Tic. Eu şi [ombi... 

— Zău, Ticuşorule! Se rugă Ursu la rândul lui. Prea multă 
glorie vrei. Te rog din tot sufletul... 

— UffFF! Făcu băiatul cel blond, încălzit de duioşie. 

Ursu nu ieşi imediat. Se postă la una din ferestre şi 
aşteptă câteva minute. Se obişnui cu viscolul de-afară şi 
putea să deosebească orice siluetă pe fondul alb al 
vânzolelii. Nu trecuse nimeni, prin urmare putea să iasă. 
Mai întâi îi dădu drumul lui 'Ţombi, apoi reveni în cameră, 
pentru o clipă şi luă ceva de pe patul lui. Îl chemă pe Tic să 
facă de gardă la fereastra la care stătuse el mai înainte, 
apoi conveni cu ceilalţi să aprindă lampa, cu flacără mică, 
chiar în clipa când va ieşi pe uşă. 

Deschise încet crăpătura, după ce-l învăţă pe Tic să pună 
drugul de siguranţă. Ţombi îl salută cu coada, nu cu capul 
care trebuia să rămână de veghe. Apoi ieşi şi Ursu. Tic îl 
zări de la geam, îl văzu înaintând câţiva paşi prin zăpadă, 
apoi nu-l mai zări. Subit. Parcă l-ar fi înghiţit pământul. Dar 
pentru că 'Ţombi înainta liniştit prin zăpadă, puştiul nu-şi 
făcu nici o grijă. 

Ursu sacrificase totuşi un cearşaf. Îl sparse la mijloc, apoi 
şi-l trase pe gât ca pe o foaie de cort. Peste glugă îşi legă o 
batistă albă. Nu se mai putea distinge din zăpadă. Simţi şi 
pumnalul în buzunar şi prinse parcă mai mult curaj. Dacă 
se va ivi o situaţie excepţională, va arunca pumnalul... 
Pentru că din apropiere nu i se putea întâmpla nimic. 
Numai de la distanţă, cu pistolul, putea fi doborât. Oh! Dacă 
l-ar ataca vreunul de aproape! Merse pe poteca aproape 
acoperită iarăşi de zăpadă, înfruntând vijelia. Ţombi, 


dresat, era mereu înaintea lui cu câţiva metri. La cabană se 
vedeau lumini. Două camere erau luminate, sus. Dar cu 
nămeţii uriaşi din jurul clădirii nu exista sus. Ursu se opri 
un moment undeva în faţa cabanei; rămase nemişcat, cu 
privirile încordate. Apoi îşi începu ascensiunea pe nămeţi. 
Încet, încet, până ajunse în dreptul primei ferestre 
luminate. Se uită înăuntru şi zări... O cameră goală. Un 
instinct fulgerător îi comandă mişcarea următoare: se 
aruncă în zăpadă ca un nebun, chiar în clipa când auzi 
pocnetul, o clipită, o sutime de secundă mai înainte. Şi chiar 
în cădere îşi calculă mişcarea următoare. Adică îşi prelungi 
căderea printr-un dublu salt rostogolit care-l scoase din 
raza ferestrei ucigaşe. Încă două salturi şi ajunse pe pârtie, 
în deplină siguranţă, dar la picioarele lui se tânguia un 
Ţombi foarte neliniştit. 

— Am fost un neghiob, Ţombişor, începu Ursu să se 
spovedească. Am căzut în cursă. Au luminat o fereastră 
falsă, ca să tragă de după una sigură. Noroc că m-a fulgerat 
camera aceea goală. Nu ştiu cum dracu s-au aprins aşa de 
repede gândurile. „Dacă-i goală, e o cursă”, aşa mi-am zis. 
Şi m-am trântit. 

Cam aceleaşi cuvinte i le spuse Ursu, câteva minute mai 
târziu, lui Victor, pe şoptite, în noul dormitor care începea 
să se încălzească. 

— Îmi vine să te strâng de gât! Îi răspunse Victor tot în 
şoaptă. Nu-ţi dai seama că tu eşti toată puterea noastră? 
Fără tine ar fi fost toţi trei aici. Brrr! Jură-mi că nu mai faci 
o imprudenţă ca asta... Dacă măcar mi-ai fi spus mie, sau lui 
Ionel, ţi-am fi atras atenţia asupra ferestrei... Fir-ar să fie! 
Şi mai am o teamă... Ştii ce s-ar putea întâmpla? Ar putea 
să creadă că e cel mai bun moment psihologic pentru atac. 
Tu ce crezi? 

— Eu ştiu... Răspunse Ursu cam stânjenit. Cred că aşa se 
va întâmpla, dar mi-e teamă că nu-mi dai voie să-i aştept 
afară... 


Victor ştia, simţea mai bine zis, că de afară s-ar fi apărat 
cel mai eficace. Dar era şi un risc, care putea să se 
transforme într-o catastrofă. 

— Zău, Victor... Şarjă Ursu când îi simţi ezitarea. Ţi-l aduc 
aici... Adică de ce să-l aduc, că n-avem cu ce să-l hrănim, 
dar pistolul în orice caz ţi-l aduc şi jumătate din mâna lui 
dacă aveţi nevoie... Ah! Ce l-aş mai trăsni... Tu înţelegi că a 
vrut să mă împuşte? A tras ca să mă omoare. Ai văzut gaura 
în cearşaf? Zău că mi-a răzuit pielea de pe umăr. Lasă-mă! 

— Nu! Răspunse Victor scurt şi Ursu înţelese că partida e 
pierdută. E nu ştiu cât la sută risc să tragă iarăşi în tine. Şi 
chiar dacă ar fi un milion, tot nu te-aş lăsa. Gata! S-a 
încheiat! 

Ursu se retrase în dormitor. Ceilalţi orbecăiau prin 
întuneric. Făceau paturile, îşi aranjau noua locuinţă. 

Şi deodată se auzi un zgomot asurzitor în camera pe care 
o părăsiseră de jumătate de oră. Ursu alergă ca un fulger la 
fereastra lui de veghe. Şi văzu trei umbre îndepărtându-se 
grăbite pe pârtie. După o secundă dispărură în vânzoleala 
albă. 

— Acum să mă laşi... Îi şopti iarăşi lui Victor. Acum ar fi 
contramomentul psihologic. 

— Dacă mai insişti, se enervă Victor, voi fi nevoit să mă 
sfătuiesc cu Lucia. 

Era dureros, era neloial că-l ameninţase astfel pe Ursu, 
dar trebuia neapărat să-i reteze elanurile care puteau să-i 
coste pe toţi viaţa. Fără Ursu... Dar Victor nu mai avu 
putere să se gândească mai departe. Se cutremură şi simţi 
cum îl gâtuie cineva. 

Atacul celor trei fusese mişelesc. Aruncaseră prin 
fereastra nebaricadată trei sticle pline cu benzină. 

— Doamne! Spuse Maria. La asta nu ne-am gândit. Au vrut 
să ne dea foc. Şi dacă nu erai tu, Victor, cred că am fi ars ca 
nişte paie... 

— Îşi răzbună fraţii din bordei! Spuse Dan. 


Cei trei erau sus, în camera cabanierului. Îşi mutaseră 
acolo locuinţa şi sediul. Camera era ca un turn şi mai ales 
ziua se putea transforma într-un post de observaţie ideal. 

— N-a luat foc! N-au luat foc! Spuse cabanierul. Şi am 
aruncat fiecare în altă direcţie. Dumneata ziceai că nu 
există să nu se aprindă... Cum vine asta? 

— Dacă vreţi neapărat să-i prăjiţi sau să-i faceţi să iasă din 
bârlog, atunci veţi reuşi mâine... Dacă mai aveţi benzină, 
aveţi toate şansele... 

— Adică dumneata nu vrei să vii? Înţelese Ion Petric. 

— Pe mine nu mă interesează, domnule. E prea barbar şi 
prea inestetic... Şi ca să fiu sincer: absolut inutil! V-am spus 
că sunt condamnaţi la moarte oricum. Vreţi neapărat să 
moară imediat? Parcă aveaţi alte intenţii cu domnişoarele 
de acolo. Să vedeţi cât de frumos vor ieşi când vor intra în 
conflict cu stomacul... Ca nişte mironosiţe vor bate la uşa 
noastră... 

— Dar adineauri de ce n-am reuşit să-i aprindem sau să-i 
scoatem din casă? 

— Fiindcă s-au mişcat foarte repede, răspunse Liviu 
Iordan, aproape cu admiraţie în voce. Trebuie să avem şi un 
pic de sportivitate, când situaţia ne avantajează, 
bineînţeles. Au mutat dormitorul, domnule, asta au făcut. L- 
au mutat în aripa cealaltă. Noi am aruncat benzină într-o 
cameră pustie şi probabil răcită. Foarte repede s-au mişcat. 
Şi încep să mai cred ceva... Ia spune, domnule Bălan! Ce fel 
de paturi şi mese au acolo la... Cum îi ziceţi? Mi se pare 
Izvoraşul? 

— Paturi de metal, cu somiere şi mese tot de metal, de tip 
vechi, mese grele... 

— Mese de cabană, înţelese Liviu Iordan. Cred că nu maie 
nevoie să atacăm. Suprafeţele de metal ale meselor s-au şi 
transformat în baricade la ora asta... E inutil să ne pierdem 
vremea cu ei... Gata! Să nu riscăm să ne atingă vreun butuc 
după ceafă... 

— Cum, domnule? Se revoltă cabanierul. Adică... 


— Ce adică? Se umplu iarăşi cu dispreţ vocea lui Iordan. 
Aveţi mare poftă să spargeţi? Duceţi-vă! Numai să nu vă 
întoarceţi cu capul spart... Nu e foarte clar?... Nu se 
înţelege? Ce avem noi cu ei? Să-i lăsăm să moară în pace... 
De atacat, nu vor ataca în nici un caz! 

— Dar ăla îmbrăcat în alb care s-a urcat pe acoperiş? 
Întrebă Ion Petric. Ăla de ce-a venit? 

— Ăla a venit în recunoaştere şi a căzut în cursă ca un 
neghiob. Îmi vine să cred că a făcut-o de capul lui... Oare l- 
am atins sau nu? A căzut înainte sau după ce am tras? Asta 
e! S-ar putea să-l fi rănit... Dacă nu... Am pierdut un 
glonte... Şi la ora asta gloanţele au asemenea valoare, că 
pot fi depozitate în cutia albastră. Ăsta e adevărul. Ca să fie 
foarte clar... 

— Da, domnule! Recunoscu cabanierul. Fără pistol nu ştiu 
ce-am face... 

— Ar trebui să-i gâtuim... 

— De ce nu înţelegeţi odată că nu mai avem nimic cu ei? 
Se înfurie Liviu Iordan de-a binelea. Numai imbecilităţi aud 
şi asta nu se mai poate suporta! Suntem inatacabili! Scurt! 
Suntem stăpâni pe situaţie! Clar! Avem cea mai redutabilă 
armă! Clar! Nu pot să scape ca să devină primejdioşi pentru 
noi! Clar! Atunci de ce ne lamentăm?... Când vor sosi în faţa 
uşii noastre, fiindcă în altă parte nu au unde să se ducă, 
vom vedea ce e de făcut. Până atunci, trebuie să ne ocupăm 
exclusiv de cutia albastră. Şi asta nu mai e, începând de 
acum, o simplă părere. Ca să fie clar! 

Cireşarii făceau de gardă cu schimbul. Cineva venise cu 
ideea ca fetele să fie scutite... Pentru a regreta, zece 
secunde mai târziu, amarnic. Niciodată Lucia şi Maria nu 
fuseseră mai furioase şi mai agresive. 

Făceau de gardă cu schimbul, dar oare cine se odihnea şi 
dormea cu adevărat? Poate că aţipeau pentru câteva 
minute, dar îi atacau fără încetare gânduri şi spaime, iar 
minutele de somn erau minute de coşmar. Mai bine 
rămâneau cu ochii deschişi, mai bine şuşoteau unii cu alţii, 


sau se lăsau furaţi de gânduri, de care puteau să se apere 
cu alte gânduri mai limpezi, când primele se întunecau şi 
începeau să scormonească inima. 

Visau o cutie albastră din care, ca în basm, ieşeau de sub 
capacul ei cele mai îngrozitoare lighioane de pe faţa 
pământului, sau cele mai gingaşe şi mai scumpe frumuseți 
ale lumii. Oare ce era această cutie albastră? Ce se 
ascundea în pântecele ei, în compartimentele ei fantastice? 
Imaginea unei cutii albastre pline de taine şi necunoscut îi 
ducea cu fantezia spre lumi stranii, totuşi îi odihnea, îi ferea 
de teroarea care colcăia în jurul lor. Uitau că sunt 
condamnaţi la moarte, că mai devreme sau mai târziu vor 
trebui să părăsească adăpostul, destul de sigur încă, pentru 
a căuta undeva în lume lemne şi hrană. Şi atunci... Cutia 
albastră le atrăgea gândurile ca un magnet şi-i ferea de 
tortura groazei de mai târziu. 

Numai Victor nu putea, sau nu voia, să se gândească la 
calmantul efemer. Povestea cutiei albastre, povestea cutiei 
roşii, povestea cutiei însângerate îl aţâţase cumplit în cursul 
povestirii, îl ispiteau tainele cutiei şi tainele dispariţiei 
tainei, era o istorie fantastică, plină de drame şi tragedii 
omeneşti, era o poveste de groază, era o poveste care nu se 
terminase, care poate că abia începea şi acest gând îl 
trezise şi-i descoperise situaţia precară în care se aflau. 
Cum vor putea părăsi închisoarea? Cum vor putea 
transmite un mesaj lumii bune? Ce se va întâmpla când 
vijelia va înceta?... Poate că nu vor fi atacați, dar asta nu 
însemna salvarea lor. Îşi prelungeau agonia. Şi când 
puterile îi vor părăsi, atunci vor apărea şi ceilalţi... Poate că 
până atunci cei de dincolo nici nu se vor sinchisi. Îşi vor 
căuta liniştiţi taina, aşteptând semnele de moarte din 
tabăra cireşarilor... Dar dacă vor descoperi mai devreme 
cutia albastră? Oare ce se va întâmpla?... Acelaşi lucru. 
Singurii care nu se vor grăbi, singurii în favoarea cărora 
timpul lucra neîncetat erau cei de dincolo... Victor tresărea 
mereu, se cutremura... Numai hazardul putea să-i salveze... 


O întâmplare binefăcătoare, o întâmplare prietenoasă, un 
dar din văzduh... Era cumplit! Se aflau într-o închisoare şi 
sentinţa fusese dată. O sentinţă fără drept de apel, o 
sentinţă crudă, sigură, neîndurătoare! Erau în închisoare. 
Îşi petreceau agonia într-o închisoare uriaşă, care le răpea 
până şi dreptul de a evada. 

Apăruseră zorii. Ca şi la primii zori ai vijeliei, se aflau tot 
într-o închisoare şi tot pândiţi de lupi... Dacă le-ar putea 
întinde şi acestor lupi o capcană definitivă... Dar erau 
înarmaţi, cu o armă teribilă şi probabil că primul glonte îl 
vor trage asupra lui Ursu... Îl şi trăseseră. Şi tot asupra lui 
vor trage a doua oară... Şipe urmă... 

— Bună dimineaţa! Se auzi vocea lui Dan. Oare nu-i putem 
atrage şi pe lupii ăştia încoace? 

Auzindu-l pe Dan, parcă refăcându-i gândul, Victor se simţi 
fulgerat de o idee năprasnică, de o idee de groază. Dacă 
hazardul va fi de partea celorlalţi? În loc să le întârzie 
agonia, hazardul ar putea să le grăbească agonia, să le-o 
transforme în execuţie imediată. Era numai o idee, ideea 
răutăţii hazardului, ideea răzbunării hazardului... Şi Victor 
simţi nevoia să i se împotrivească dur, cu toate forţele pe 
care le avea. Cum ar putea hazardul să fie împotriva lor, să 
poarte nu semnul plusului eliberator, ci semnul minusului 
ameninţător? Cum? 

Era o simplă idee care-l obliga însă pe conducătorul 
cireşarilor să scormonească, să caute, să întrebe, să afle, să 
simtă cum ar putea să-i persecute şi să-i amenințe hazardul 
pentru ca să nu-i prindă nepregătiţi. 

Era ideea care urma să-l ducă pe Victor, după un 
raţionament chinuitor, la îngrozitoarea descoperire. 

Toţi îl văzură neliniştit, chinuit, într-o stare cum rareori îl 
mai văzuseră. Încetaseră glumele, chiar şi discuţiile, chiar şi 
şoaptele. Era o atmosferă de tensiune rea, cu mii de cârlige 
nevăzute care înţepau şi loveau numai înăuntru. 

— Doamne! Îl auziră şi-i simţiră durere şi groază în 
exclamaţie. Ar fi prea nedrept! De ce? 


Toţi se uitau la el, dar nimeni n-avea curajul să-l întrebe 
ceva. Parcă dându-şi seama că-i molipseşte şi pe ceilalţi cu 
starea lui, făcu un groaznic efort ca să se domine. 

— Nu se vede nici o mişcare? Îl întrebă el pe Ursu. 

Vlăjganul tocmai se întorcea din camera cu miros de 
benzină care avea vedere spre cabana cealaltă. Îi cedase 
locul de veghe lui Ionel, printr-o înţelegere tacită, pentru 
că-i venea rândul lui Victor. Dar niciunul nu voia să-l 
tulbure. 

— Nici o mişcare... Răspunse Ursu cam abătut. Sunt atât 
de siguri de ei şi pe ei, încât nu încearcă şi nu vor încerca 
nimic. Înţelegi de ce sunt atât de siguri? Adică... 

— Nu sunt siguri de ei... se revoltă Victor. Sunt siguri de 
noi, Ursule. Asta e! Şi-au dat seama că drumul nostru duce 
obligatoriu într-o singură direcţie: iadul... Moartea... 

— Las-că şi al lor va duce acolo! Se auzi vocea lui Dan. Am 
mai întâlnit şi alţi lupi... 

— Au arme, Dan... se înfioră Ursu. Pot să tragă de la zece, 
de la douăzeci, de la patruzeci de metri în noi şi să ne 
doboare. Asta e nenorocirea. 

— Aiurea! Apăru Tic cu o mutră cam răvăşită. N-o s-o 
scoată nici ei la capăt cu un sfert de porc şi cu jumătate de 
sac de făină... 

— Adică ai vrea să mai dai o lovitură... Înţelese Maria. 

— Nu, Ticuşor! Hotări Victor. Acolo nu mai ai ce căuta. 
Orice s-ar întâmpla, Ticuşor. Va trebui să ne juri că nu vei 
ieşi din cabana asta fără să ne spui. 

Puştiul se lipise de Maria şi tremură o clipă lângă ea, 
molipsind-o. Dar tot el se întoarse spre soră-sa ca s-o 
liniştească şi s-o încurajeze: 

— Nu-ţi fie frică! O să vezi tu ce le fac... Găsesc eu nişte 
metode şi de la distanţă... Las-că... 

— Până atunci, Ticuşor, aş avea nevoie de altceva... Îl rugă 
Victor. Trebuie să te urci pe umerii lui Ursu! 

— Bravo! Îl felicită invalidul pe Victor. E ca şi cum ai spune 
în tramvai: „Scuzaţi, domnişoară, luaţi piciorul 


dumneavoastră delicat de sub bocancul meu cu ţinte!” îi 
ceri voie lui Tic să se urce pe umerii lui Ursu! 

Gluma lui Dan nu izbuti să-l înveselească pe Victor. Era la 
fel de abătut. Nici măcar un zâmbet de circumstanţă nu se 
ivi pe faţa lui. 

— De ce să mă urc, Victor? Întrebă Tic. Adică unde să ne 
aranjăm în piramidă? 

— În antreu, răspunse Victor. Mi-e teamă, Ticuşor. Mi-e 
teamă că urarea aceea de „BINE AŢI VENIT!” trebuie 
scrisă altfel: „RĂU AŢI VENIT”... Haideţi... 

Se adunaseră toţi în antreu, chiar şi Ionel, care putea să-şi 
continue veghea, privind printr-un geamlăc lateral spre 
cabana duşmană, chiar şi Dan care-şi făcuse cârje din două 
bețe de schi. Nu era numai curiozitate, era şi o presimţire 
rea în sufletele lor. Accentele din glasul lui Victor şi figura 
lui din ce în ce mai întunecată nu promiteau nimic bun. 

— Uite despre ce e vorba, Ticuşor, începu Victor să-l 
dăscălească. Cu BINE AŢI VENIT şi cu data 1900 nu avem 
nici un conflict. Literele ălea mari, în relief, nu pot să dea 
decât urarea pe care ai descifrat-o tu. BLE AŢ ENII. Nu pot 
să lipsească decât: din primul cuvânt litera N, din al doilea 
litera I, iar din al treilea litera V E limpede ca lumina zilei. 
Au căzut trei litere în aproape trei sferturi de secol. Nu le-a 
pus nimeni la loc, aşa că urarea a rămas ştirbă... cu data iar 
n-avem nici o problemă... Dar cu ultimul cuvânt nu mă 
împac deloc, Ticuşor. Nu ştiu de ce cred că ideea ta nu 
merge. COSTILA. Uită-te mai bine la litere. Întâi e un C, 
apoi un spaţiu liber, apoi un S, iar cu spaţiu liber după el, 
parcă puţintel mai mare. Pe urmă un |, tot cu spaţiu liber, 
un L. cu spaţiu liber şi la sfârşit un A. Cam aşa arieşi: CSIL 
A. După ideea ta, ar trebui să transcriem cam aşa cuvântul, 
linioarele vor ţine locul literelor sau spaţiilor goale de după 
litere: C-S-x-I-L-A... De aceea primul cuvânt care sare în 
ochi e COSTILA. Mai ales că şi muntele se află pe undeva 
prin apropiere. Ei, ştii care e problema, Ticuşor? Mie mi se 


pare că între S şi I, adică între S-x-l, spaţiul e mai mic, nu 
mai mare. 

— Şi dacă ar fi aşa, ce s-ar întâmpla? Întrebă puştiul. 

— Nu pot să-ţi răspund înainte de a controla, Ticuşor. N- 
are nici un rost. Mai întâi să vedem cine are dreptate... Tic 
se înălţă pe umerii lui Ursu şi abia ajunse cu mâinile sub 
literele care constituiau cuvântul presupus COSTILA. 

— Ce trebuie să fac? Se uită el spre Victor. 

— Trebuie să masori din ochi sau cu o bucată de sfoară, 
dacă ai la tine, distanţa dintre literele C şi S, sau dintre 
literele I şi L, sau L. şi A şi s-o compari cu distanţa dintre 
literele S şi x, sau x şi I. Cred că înţelegi, Ticuşor. X-ul ţine 
locul literei pe care tu o crezi T, din cuvântul tău: COSTILA. 

Tic nu măsură nici din ochi, nici cu sfoara, ci pur şi simplu 
cu degetele. Făcu o mutră cam înţepată când îi răspunse lui 
Victor: 

— E o diferenţă foarte mică... Doar de câteva degete. 
Adică distanţa dintre S şi x, ca şi distanţa dintre x şi 1 sunt 
puţintel mai mici, cu două degete, decât distanţele dintre 
celelalte litere... Vrei să-ţi măsor şi distanţele dintre literele 
astea mari de deasupra? BILE A[ ENIT? Sunt exact cât 
braţul meu şi se pot măsura mai uşor. 

— Nu e nevoie! Răspunse Victor sec. La literele mari nu e 
nici o eroare. Poţi să cobori. 

Tic cobori cu o figură bosumflată: 

— Adică tu vrei să zici că n-am descifrat bine decât urarea 
de sus: BINE AŢI VENIT? Literele de jos nu alcătuiesc 
cuvântul COŞTILA? 

— Stai! Să încercăm să ne reprezentăm distanţele, după 
măsurătoarea pe care ai făcut-o. Mi se pare că literele s-ar 
distanţa cam aşa: după C spaţiu liber, apoi S, după S spaţiu 
liber, apoi iar spaţiu liber, pe urmă I cu spaţiu liber, apoi L 
cu spaţiu liber, apoi A. Deci cam aşa: C-S-I-L.-A. Ia spune, 
Ticuşor. Nu e mai corectă reprezentarea asta? 

— Exact aşa! Se miră puştiul. Dar de unde ştii? Şi se 
schimbă ceva? 


— Ştii ce se schimbă? Îşi trecu Victor prietenii în revistă. 
Se schimbă întreg cuvântul. Primul spaţiu liber de după S 
ar trebui să facă legătura cu litera X, acel T al lui Tic, dar 
atunci înseamnă că nu mai rămâne spaţiu liber între X şi 1. 
Şi atunci nu iese simetria, se sfărâmă legea după care au 
fost fixate literele. Înţelegeţi? 

— E foarte încâlcit... Ridică Dan din umeri. Teoria lui Tic 
era mai simplă: COSTILA şi gata! După teoria ta, parcă ar 
veni aşa: C gol, S gol, gol, I gol, L gol, A. Cam ce arvrea să 
însemne asta? Ce lipseşte? 

— Lipseşte spaţiul liber dintre X şi I, răspunse Victor. Nu 
înţelegeţi că litera T în cuvântul COSTILA nu încape acolo? 
— Ba mie mi se pare că e prea mare spaţiul! Sări Lucia. 
— Tocmai din cauza asta nu încape, se încăpăţână Victor. 

Sunteţi pradă unei iluzii optice, provocată de Tic prin 
găsirea cuvântului COSTILA. Dacă vă fixaţi asupra imaginii 
exacte: C-S-I-L-A... Fără să vă gândiţi la COSTILA, o să 
descoperiţi că literele de mai sus nu formează un singur 
cuvânt, ci două cuvinte. C gol, S gol, X gol, apoi spaţiul de 
despărţire dintre două cuvinte: un singur gol, apoi celălalt 
cuvânt: I gol, L. gol, A. Deci două cuvinte: primul format din 
patru litere, al doilea din cinci litere. 

— Extraordinar! Exclamă Maria. E chiar aşa! Spațiile 
goale ale lui Tic nu sunt spaţii goale dintre litere, ci litere 
căzute! Extraordinar! Cum de ţi-a venit în minte? 

Dar răspunse Ionel în locul lui Victor: 

— E absolut exact şi e un rezultat matematic, nu o teorie. 
Cele zece locuri din spaţiu nu pot fi matematic explicate şi 
înţelese decât prin două cuvinte cărora le-au căzut literele. 
Bravo, Victor! 

— Dacă am mai găsi jocuri din acestea, spuse Dan, ca să 
treacă mai interesant timpul... Până murim de foame! 

— E foarte grav! Se cutremură Victor. Din cauza jocului 
ăstuia s-ar putea să nu mai murim de foame... cideo 
moarte mai rapidă şi mai violentă... 


Ceva din vocea lui Victor îi făcu pe toţi să tresară şi să se 
reîntâlnească fulgerător cu spaime vechi. 

— Poate că ai vrut să faci o glumă... se rugă Ionel. 

— Din păcate, nu! Răspunse Victor. S-ar putea să 
greşesc... Nu ştiu, dar aş dori tare mult să greşesc... Nu în 
ceea ce priveşte transformarea cuvântului lui Tic în două 
cuvinte de câte patru şi cinci litere. Nu! Aici e lege, e 
matematică precisă, cum a spus şi lonel. S-ar putea să 
greşesc în interpretarea celor două cuvinte... Primul, de 
patru litere, se impune aproape de la prima privire. Mai 
ales dacă-l legăm de cuvintele uriaşe de deasupra: BINE 
AŢI VENITI, după care urmează un la mic dedesubt... Deci: 
BINE AŢI VENIT la CASA... Mi se pare cuvântul cel mai 
firesc. Apoi urmează spaţiul gol care nu înlocuieşte o literă, 
cum credea Tic, ci separă primul cuvânt de cel de al doilea: 
I, literă căzută, L, literă căzută, A, literă finală. Fără îndoială 
că e vorba de numele casei, al vilei în care ne aflăm, 
construită după cum se ştie în 1900. Era mai mică, 
pesemne că i se punea casă. BINE AŢI VENII la CASA I gol 
L. gol A. Un cuvânt din cinci litere cu aceste jaloane sigure... 
Dacă n-ar fi fost povestea cutiei albastre, poate că nu aş fi 
căutat să interpretez într-un anumit fel cuvântul. Vă mai 
amintiţi, din povestirea lui Tic, de testamentul lăsat de 
fratele lui Liviu Iordan prin cei doi şoferi? Unuia i-a şoptit: 
iulie. Celuilalt: cabană. Adică unuia i-a şoptit: Cabana, 
celuilalt: Iulia. Cabana Iulia. Cabana asta în care stăm noi e 
Casa lulia. Eu cred că acesta este testamentul lui George 
Iordan: Cabana lulia, care e totuna cu Casa Iulia. Aici este 
ascunsă cutia albastră, nu la Izvoarele. 

— Doamne! Se îngrozi Maria o dată cu ceilalţi. Doamne! 
Poate că nu-şi vor da seama. Poate că nu vor afla... 

— Mă gândeam la o întâmplare bună... Mărturisi Victor cu 
glasul încărcat de tristeţe. Mă gândeam că întâmplarea ne 
va veni în ajutor... Ufff! Bine că mi-a trecut prin minte şi 
ideea întâmplării rele... Situaţia s-a schimbat... Tu ce zici, 
Ursule? 


Vlăjganul era mai neliniştit decât Victor. Îşi strângea 
neputincios pumnii şi se plimba fără întrerupere prin 
încăpere, zguduind podeaua: 

— Zic prost! Răspunse prompt vlăjganul. Zic foarte prost! 
Dacă mi s-ar da voie să ajung dincolo... Aş face, aş zice şi aş 
crede mult mai bine... Asta e! Acum nu mai putem aştepta 
cu mâinile în sân. Ăia precis vor tăbări pe noi... Şi eu cred 
că trebuie să le-o luăm înainte. E singura noastră şansă! 

— Mai este o şansă! Aproape că ţipă Lucia. Mai este şansa 
despre care vorbea Maria. Poate că n-o să-şi dea seama. 
Dacă până acum n-au descoperit cabana, de ce să fim atât 
de siguri că o vor descoperi de acum înainte? 

— Asta nu e o şansă, Lucia! Îi răspunse Victor. Asta e o 
rugăminte, o dorinţă, o rugăciune. Pe asta nu ne putem 
bizui nici o clipă. lar tu, Ursule... 

— Ştiu, se retrase imediat vlăjganul. Am spus şi eu o 
rugăciune. Nu voi părăsi cabana fără să vă anunţ. 

— Trebuie să luăm câteva măsuri, printre care şi 
interdicţia de a se părăsi cabana. Aici nu încape nici o 
excepţie. Trebuie să ne aşteptăm la orice atac şi să fim gata 
să-l preîntâmpinăm. De aceea veghea şi pânda trebuie 
dublate... Un mic avantaj, foarte foarte mic, avem. Lor nu le 
poate trece prin cap că am aflat ascunzişul cutiei albastre. 
De aceea vor crede că ne atacă prin surprindere. Îi vom 
lăsa să se apropie, în aşa fel ca să putem scoate măcar unul 
din luptă... Dar mai întâi: atenţie! 

În sfârşit, Ursu se mai înviorase. Tic era însă pe jăratic: 

— Unde poate să fie aici, în pustiul ăsta, cutia albastră? 

Toată noaptea căutaseră. Prin toate încăperile. 
Ciocăniseră pereţii, bocăniseră în lespezile de piatră, în 
plafoane, în toate excrescenţele sau în scobiturile care 
puteau să adăpostească un obiect asemănător cutiei 
albastre. Ca să aibă o idee cât mai precisă şi mai vie despre 
mărimea obiectului, Liviu lordan alese din vraful de lemne 
un butuc paralelipipedic „absolut identic ca dimensiuni”. De 
multe ori îl cărau cu ei, îl potriveau deasupra lespezilor de 


piatră sau în anumite colţuri ale zidurilor, îşi imaginau 
perimetre, apoi ciocăneau şi iar ciocăneau. Nici în 
dependinţe nu găsiseră nimic. Erau prea plate, prea 
netede, prea banale, prea lipsite de fantezie. 

— Ar trebui să dărâmăm toată cabana să găsim cutia... 
Spuse Ion Petric. Poate că tocmai în locurile astea comune a 
fost ascunsă şi zidită... 

— Domnule! El n-a dărâmat-o ca să ascundă cutia. Trebuie 
să ne transpunem în situaţia lui, trebuie să gândim, 
domnule, ascunzătoarea. Şi o scoatem într-un minut... 

Se făcuse ziuă de-a binelea. Ei tot căutau. Intraseră în 
pivniţă, în prima privinţă. 

— În pivniţă nu are nimeni voie să intre... Îşi începu 
scuzele Paul Bălan. Numai cei doi fraţi Barbu şi muierea. Eu 
n-am intrat decât de vreo şase, şapte ori, întovărăşind pe 
unul sau pe altul. Dar am observat unde ascund cheia... 

Pivniţa nu era prea adâncă. 'Toţi trei trebuiau să meargă 
aplecaţi pentru a nu-i atinge plafonul. Dar nu se întindea 
decât pe jumătate din suprafaţa cabanei. Avea câteva 
rafturi pline cu tot felul de alimente, nu numai cu două 
jumătăţi de porc şi cu mai mulţi saci de făină de grâu. Se 
mai vedeau movile întregi de cartofi şi de zarzavaturi, totul 
orânduit cu multă grijă şi chiverniseală. 

— Când am intrat eu ultima dată, îşi continuă scuzele 
cabanierul, nu era mai nimic. Nici nu ştiu când s-a adus 
cealaltă jumătate de porc şi sacii... 

Liviu lordan nu-l auzea. Privea pereţii pivniţei şi căuta 
ascunzişuri posibile. Era dezamăgit. 

— Unde e, domnule, cea de-a doua pivniţă? Întrebă el. 

— Asta n-o ştiu! Să mă trăsnească Dumnezeu. Numai am 
aflat că este o a doua pivniţă, dar nu ştiu unde. Trebuie să 
căutăm un chepeng. 

Liviu Iordan lovi cu piciorul în podea. Era stâncă, nimic 
altceva, stâncă naturală. 

— Nu chepeng trebuie să căutăm, domnule, spuse el. Cio 
uşă. O uşă simplă ca toate uşile. Cea de-a doua pivniţă 


trebuie să fie în continuarea ăsteia. Acum e clar? 

O găsi Ion Petric chiar în spatele rafturilor. Era mascată de 
sacii de faină. O uşă de lemn, sigilată, o uşă groasă, solidă, 
cu belciuge şi lacăt. Lacătul era uriaş, cât o palmă, iar 
belciugele pe măsura lui. 

— N-avem ce face, domnule! Spuse Iordan cu vădită 
părere de rău. Trebuie să mai sacrific un glonte. Dar mai 
rămân... 

Potrivi ţeava pistolului chiar în deschizătura în care intra 
zăvorul şi trase. Lacătul se deschise ca un cercel. Paul 
Bălan trecu primul pragul noii încăperi. El ducea lampa. 
Niciunul nu se aştepta să găsească bogăţiile de acolo şi era 
un mister cum rămăseseră neatinse. Numai rafturi, de-a 
lungul pereţilor şi în rafturi sticle cu vin şi coniac. Vinuri 
fără etichete, cu dopurile învelite în catran. În fiecare 
compartiment se afla o tăbliță pe care scria soiul vinului şi 
vechimea. Cel mai „tânăr” avea 25 de ani. Dar în afară de 
rafturi şi sticle nu se mai vedea nimic. Aduseră şi o a doua 
lampă şi se făcu lumină ca ziua în pivniţa de atâta vreme 
necolindată. Sticle, sticle, sticle... Rafturile nu aveau fund 
de scândură, ci se sprijineau direct pe stâncă. 

— Aici nu poate să fie nici o ascunzătoare... Spuse 
cabanierul. Oare ce e cu misterul sticlelor ăstea? Auzi, 
domnule! Să stea aici sute de sticle, ce sute? Mii de sticle... 

— Termină, domnule, cu prostiile! Îl fulgeră Liviu Iordan. 
Lasă dracului sticlele! Acum ai găsit altă obsesie? Mai bine 
mână-ţi creierii spre alte gânduri! 

Fiecare era înarmat cu câte un baston pentru a putea 
răscoli şi ciocâni de la distanţă. Dar toate strădaniile lor 
păreau zadarnice. Dacă n-ar fi fost strălucirea uneia din 
lămpi, nimeni n-ar fi zărit reflexul metalic dintre două 
rafturi. Bastonul lui Liviu Iordan atinse suprafaţa metalică 
şi apoi ciocăni. Era chiar metal. În sfârşit, îl văzură şi ceilalţi 
doi cu fruntea plină de sudoare. Pipăi îndelung ascunzişul 
dintre rafturi, îşi lăsă mâinile în jos, rămase o clipă 
încremenit, apoi cu o mişcare de fulger scoase obiectul 


ascuns acolo. Era o cutie de tutun, lunguiaţă şi plată, care 
scăpase ca prin minune ruginei. Altceva nu mai găsiră nici 
în cea de-a doua pivniţă. 

Se întoarseră în sufragerie cam pleoştiţi. Liviu Iordan 
ducea cutia şi o ţinea cu două degete, ca pe-o lighioană 
spurcată. Ceilalţi doi aveau braţele încărcate cu sticle de 
vin. Din fiecare soi luaseră câte o mostră. 

Cu un gest plictisit, Liviu lordan răsturnă cutia pe masă. Şi 
căzură din ea numai ilustrate, fotografii şi cărţi poştale. 

— Ar fi trebuit s-o arunc pe foc, spuse el. Ar fi trebuit s-o 
arunc fără s-o deschid... 

— Şi dacă se află vreun semnal acolo? Întrebă Ion Petric. 
Dacă e vreun indiciu? 

— Domnule! Eu nu mă las pe seama hazardului! Răspunse 
Liviu Iordan. Şi mai ales urăsc prostia. Pivniţa s-a închis 
probabil în primul an de război şi închisă a rămas până în 
ziua de azi. Cum s-a putut întâmpla asta? Nu mă 
interesează! Scurt. Important este altceva: nici el n-a intrat 
în pivniţă, deci nu putea să ascundă acolo cutia albastră. 

Se auzeau zgomotele unor paşi care coborau în grabă 
scara interioară. 

— Oare ce-o mai fi găsit dobitocul ăla? Întrebă Liviu 
Iordan, fără să caute să-şi ascundă dezgustul. 

Cabanierul, întors dintr-o scurtă recunoaştere, părea lovit 
de dambla. 

— Nu mai înţeleg nimic... Reuşi el să bâlbâie. Ştiţi ce fac 
ăia? După ce am tras în ei... După ce am aruncat cu sticlele 
de benzină... Ştiţi ce fac? Îşi fac un om de zăpadă. Un uriaş! 

Nici de astă dată Liviu Iordan nu-l auzi. Privea la 
întâmplare ilustratele şi fotografiile. 

— Dacă n-aş avea altceva de făcut, începu el, aş încerca să 
refac povestea de dragoste a unor imbecili. Numai „săruturi 
şi sărutări cu miile şi jurăminte... „Auzi, domnule! „Ca 
stânca pe care-am urcat să fie dragostea noastră. Semeaţă 
şi veşnică şi cu fruntea în curatul cerurilor...” Şi după o 
lună: „De ce nu-mi mai scrii, iubito, neţărmuritul meu 


amor?... Oare e adevărat ce se spune despre tine şi Biri? 
Nu se poate! Mă sinucid... Până atunci te sărut de mii de 
ori, ah! Ştii tu, iubito”. Domnule! Cumplit de imbecili mai 
sunt oamenii! 

— Oare ce s-o fi ales de capul lor? Întrebă Petric, uitându- 
se cu jind la una din sticlele pe care le luase din raftul: 
Tămâioasă Tohani -1940. 

— Când s-a ridicat cabana asta în care suntem noi? 
Întrebă brusc Liviu Iordan. Cabana Izvoarele... 

— În 1931... Răspunse cabanierul. Atunci i-a luat locul 
celeilalte din vale: Izvoraşului... Au terminat omul de 
zăpadă! 

Un pocnet ca de pistol răsună deodată în sufragerie. Liviu 
Iordan lovise cu degetele făcute pumn în masă. Lovi a doua 
oară. Şi mai năprasnic. Era un miracol cum de nui se 
zdrobiseră degetele. Ceilalţi îl priveau îngroziţi. 

— Ia vino încoace, domnule! Îl chemă pe cabanier. Vino şi 
priveşte fotografia asta, în care un imbecil îi jură unei 
imbecile amor veşnic. Vino, dobitocule! 

Cabanierul se supuse fără să crâcnească. Înainta spre 
Liviu Iordan ca un om împins de o forţă supranaturală. 
Toată faţa îi era apă şi i se îngălbenise ca lămâia. Se uită la 
fotografia pe care i-o întindea Liviu Iordan. 

— Ce cabană e asta? Şuieră vocea celui care-l chemase. 

— Cabana asta din fotografie? Tremură vocea lui Paul 
Bălan. Păi nu se vede? E Izvoraşul. Singurul acoperiş... 

— Izvoraşul?! Îl întrerupse Liviu Iordan. Atunci de ce scrie, 
domnule, pe spatele fotografiei: „Amintire de la cabana 
Iulia”? De ce scrie, domnule, cabana lulia...? 

— Habar n-am... Ridică din umeri parcă mai uşurat Bălan. 
I s-o fi spus vreodată Iulia. Noi aşa am apucat-o: Izvoraşul... 

— lar ai scăpat de la moarte, domnule! Şuieră Liviu 
Iordan. Auzi, domnule? Cabana Iulia... 

— De ce, domnule? Întrebă uluit Paul Bălan. Nu înţeleg. 
Pentru că n-am ştiut numele vechi al unei cabane? 


Liviu Iordan se ridică în picioare. Avea numai oţel în ochi. 
Dar şi gesturile iradiau ceva metalic: 

— Domnule! Ce cuvânt ţi-a şoptit George Iordan înainte de 
a muri? Acolo, sub bombe... 

— Cabană... se retrase câţiva paşi înapoi Paul Bălan. 

— Şi dumitale? Se întoarse brusc înspre Ion Petric. 

— Iulie... Atât mi-a şoptit. Nici o silabă în plus... 

— Şi dacă se împreunează cuvintele astea două... Rosti ca 
transfigurat Liviu Iordan. Ce se întâmplă? Din cuvântul 
cabana şi din cuvântul Iulia ce iese, domnule, dacă le unim? 
Trebuie să vă învăţ ca la şcoală? 

— Cabana Iulia! Şoptiră amândoi în acelaşi timp. 

— Acum înţelegeţi? Explodă Liviu Iordan. Cabana Iulia. 
Ăsta a fost testamentul lui. Un testament sigur, limpede, 
două cuvinte care, împreunate, dau marea cheie! Cabana 
Iulia! Acolo e cutia albastră! 

— Dar e imposibil! Se trezi Paul Bălan. Cunosc cabana aia 
cum îmi cunosc palma. Aproape întotdeauna e goală. Doar 
câteva paturi de fier. Trei camere şi un spălător. Spălătorul 
s-a făcut acum vreo zece, doisprezece ani. În el nu se putea 
ascunde. Un antreu, două dormitoare şi între ele o 
sufragerie. Şi mai era afară o bucătărie de bârne, care s-a 
dărâmat de mult... Unde se putea ascunde cutia albastră 
acolo...? 

— Chiar dacă ai spune că e o singură cameră acolo şi tot 
nu m-ar interesa ce crezi dumneata, se înfierbântă Liviu 
Iordan. Eu cred ce spune el. Şi el spune foarte clar că acolo, 
la cabana Iulia s-a ascuns cutia albastră! Altceva nu mă mai 
interesează. Acolo vom căuta şi o vom găsi! 

— Aşteptăm până ăia... Făcu semn de prăbuşire Ion Petric. 
Că eu nu mai am curajul să propun nimic ca să nu credeţi... 

— Ţi-a venit şi dumitale timpul! Îi azvârli parcă un os Liviu 
Iordan. Nu aşteptăm nimic! Trebuie să ajungem la cabană. 
Adică trebuie să luăm cabana. Nu vreau ca hazardul să-mi 
încurce socotelile. Cu cât suntem mai repede acolo, cu atât 


mai bine... Mai ales acum, când ei nici nu se gândesc că-i 
vom ataca... 

— De aceea au făcut omul de zăpadă, spuse cabanierul. Se 
cred feriţi de orice primejdie şi se apucă de joacă. 

— Omul de zăpadă... Reflectă Liviu Iordan de la geam. L- 
au făcut din joacă! Nu mai e vremea calului troian... 

Omul de zăpadă nu fusese ridicat din joacă, ci avea un rol 
foarte important în planul de apărare a Casei lulia, în care 
trăiau cireşarii. Mai ales că vijelia se domolise, ninsoarea 
aproape încetase, iar gerul muşca mai blând. Era un om 
gigantic, de peste doi metri şi gros ca un halterofil de 
categorie grea, de două ori cât Ursu. Avea o mână îndoită în 
care ţinea ceva ce semăna cu un baston, iar pe cap o 
cipilică făcută din câteva batiste colorate, umplute probabil 
tot cu zăpadă. Se înălța ca o statuie la câţiva metri de 
geamul prin care fuseseră aruncate sticlele cu benzină. Era 
un paznic de nădejde al cireşarilor. 

Reîntorşi în locuinţa încălzită, după isprava lor care unea 
utilul cu esteticul, încercară să se mai gândească şi la 
altceva, dar în ciuda ofensivei abile a lui Dan şi a Luciei, 
care complotaseră împreună un plan al digresiunilor, nu 
izbutiră altceva decât să revină la amara şi prea adevărata 
obsesie. Se făceau comentarii foarte iscusite, dar încheiate 
mereu cu ofuri şi rugăciuni, despre posibilităţile de a scăpa 
din groaznica închisoare. Erau comentarii în mers, pentru 
că de fapt se amenajau locuri de atac şi apărare, se 
întăreau baricadele, mai ales în dormitorul încălzit, care nu 
mai lăsa nici o fisură la geamuri, nici măcar pentru razele 
unui soare cald atât de dorit. Citadela de dormit devenise, 
după expresia lui Dan, inexpugnabilă. Şi lemnele fuseseră 
mutate tot în dormitor. Cireşarii se temeau cel mai tare de 
un nou atac cu benzină, de aceea puseseră la adăpost, în 
dormitor sau în spălător, tot ceea ce era obiect de lemn. Din 
fericire, toate camerele aveau podele de piatră. Primejdia 
unui incendiu nu era atât de amenințătoare. 


Fiecare loc de atac sau de apărare era aprovizionat din 
belşug cu proiectile ocazionale, adică mai ales lemne. 
Undeva exista şi o armă teribilă, cu tragere lungă, o praştie 
ca o catapultă, făcută din benzile de cauciuc ale unui 
rucsac, care fusese abia cu câteva zile în urmă mândria 
cireşarilor, unic în toată zona concursurilor de schi. Era 
arma secretă care trebuia să lovească precis şi necruţător. 
Şi se mai amenajaseră şi alte redute, în locuri tainice, în 
afara cabanei, care trebuiau ocupate la anumite semnale de 
alarmă. 

Abia după ce totul fu gata, cireşarii acceptară un moment 
de odihnă, ba chiar şi câteva îmbucături. 

— Oare de ce nu ne atacă? Întrebă cu naivitate Maria. 
Numai pentru că nu ştiu că aici se află ascunsă cutia 
albastră! 

— Ar mai fi şi altceva... Îi răspunse Victor. Dar cred că în 
primul rând din cauza asta: n-au descoperit încă ascunzişul 
cutiei. Îl caută acolo. Nu ştiu că Iulia e numele cabanei 
noastre. 

— Eu am tras peste tot cu ochiul, spuse Tic. Şi nu văd unde 
ar putea fi cutia albastră. Poate numai sub una din lespezile 
astea care pardosesc camerele... 

— Eu chiar am căutat în toată legea, mărturisi Dan. M-am 
dus şontâc, şontâc în fiecare încăpere. Am bătut cu beţele 
în aproape toate lespezile. Nimic. De fapt, nu ştiu ce am 
vrut să aud. Dacă s-a scos o lespede, s-a ascuns în 
adâncitură cutia şi apoi s-a pus lespedea la loc, cum poate 
să sune decât ca ălelalte sub care nu e nici o cutie?... În 
pereţi nu văd unde... Înseamnă că numai sub vreo 
lespede... Ştiţi câte sunt? Le-am numărat cât aţi făcut voi 
paznicul de zăpadă... Ia ghiciţi! Vă spun eu: două sute 
şaptezeci şi două. Ca să vedeţi că nici eu nu mi-am pierdut 
timpul degeaba. Şi din astea două sute şaptezeci şi două, o 
sută nouăzeci şi cinci sunt îndeajuns de mari ca să poată fi 
ascunsă sub ele cutia albastră. Şi din astea aproape două 
sute, vreo optzeci au dimensiuni regulate, ca nişte cuburi 


sau paralelipipede. Şi din astea optzeci simetrice, vreo 
cincizeci sunt de cremene... 

— Eşti mare! Îl felicită Ionel. Şi din astea cincizeci, cam 
unde crezi tu că ar fi ascunsă cutia albastră? 

— Sunt vreo optsprezece mai curioase şi mai ispititoare, 
răspunse foarte serios Dan. La astea n-am mai putut să fac 
nici o reducere. Optsprezece în cap, cu poziţii foarte bune şi 
chiar discrete. Pe urmă... 

— Poftim?! Se sperie Tic care vedea cum descresc şansele 
ca să devină el marele descoperitor al neasemuitei cutii. Nu 
cumva ai cercetat şi pereţii? 

— Numai doi prezintă interes şi emit nişte sunete 
ciudate... Îşi continuă Dan năucitoarea ofensivă. Iar în ceea 
ce priveşte plafonul... Lasă, Ticuşor! Tu ai adus cârnaţi şi 
şuncă şi caşcaval, îţi ajunge... Aşa... Plafonul nu e interesant 
decât în camera cu benzină şi în antreu, deasupra urării de 
BINE AŢI VENITI. Deasupra urării am bătut eu cu un băţ de 
schi, aşa că mai rămâne porţiunea de lingă gaura 
burlanului din camera cu benzină. Deci: optsprezece 
lespezi, doi pereţi şi un plafon. Dacă găsiţi în altă parte 
cutia albastră puteţi să scoateţi tot ce e într-însa şi să mă 
băgaţi pe mine în loc. 

— Ai vrea tu! Îl atinse Tic. Acolo capeţi luciu... 

— Sau mucegai, îl completă Dan. Dacă or fi şi nu ştiu ce 
documente pe-acolo? Tu ce crezi, Victor? 

— Cred c-ai făcut o eliminare foarte bună, dar încă nu 
prea severă. Ar trebui să elimini rând pe rând toate 
elementele care ţi-au mai rămas. Să rămână pustiu! 

— Adică tu crezi că nu se află aici la noi cutia albastră! Se 
miră Dan. Doar tu singur ai demonstrat... 

— Ştii ce trebuie să facem noi? Spuse Victor. Să le 
întindem tot felul de capcane ca să-şi irosească gloanţele. 
Cred că de aceea întârzie să atace... Au o singură armă şi o 
singură încărcătură. Dacă am putea să-i facem să tragă cât 
mai multe gloanţe, dar numai în vânt!... lar despre cutia 
albastră... 


— Vin! Se auzi vocea lui Ursu care era de veghe. Toţi trei... 
Au bastoane... Fiecare are un baston... Ce facem? 

Victor ezită o singură clipă: 

— Planul unu! Tic şi Ursu. Gata! 

Tic părăsi imediat dormitorul. Se auzeau şi paşii lui Ursu, 
apoi o uşă, uşa de-afară, deschizându-se. După două 
secunde sosi şi Victor la uşă. rase ambele zăvoare şi puse 
drugul de siguranţă. Planul numărul unu prevedea ca 
numai Victor, Ursu şi Tic să participe la apărarea directă şi 
imediată. Victor în antreu ca supraveghetor şi conducător al 
întregii operaţii, Tic şi Ursu în anumite locuri, fiecare cu o 
misiune secretă. Ceilalţi erau obligaţi, până la semnalul 
special al lui Victor, să rămână în dormitor. Acolo erau feriţi 
de orice primejdii şi de orice surprize. 

Victor privea din antreu printr-o crăpătură, invizibilă de 
afară, înaintarea celor trei coloşi. 


Se opriseră cam la jumătatea distanţei dintre cele două 
cabane. Priveau în toate părţile, chiar şi în spate, dar parcă 
nu mai îndrăzneau să înainteze. 

— De acolo, spuse Victor, cu voce înceată, neauzită, 
glontele ucide. Uh! Dacă nu s-ar mişca înainte de semnal... 

Începea să regrete că optase pentru planul unu, cel mai 
riscant, dar şi cel mai eficace, cel care transforma într-o 
clipă apărarea în atac. 

Îl văzu pe Liviu Iordan scoțând pistolul din buzunar şi 
încărcându-l. Gest ostentativ. Se bănuieşte pândit, poate de 
aceea s-a şi oprit şi vrea să impresioneze. Dar asta mai 
înseamnă ceva: în mod sigur n-au decât o singură armă. De 
aceea şi-o etalează atât de evident... Cei trei începură iarăşi 
să înainteze. „Uh! Tremură Victor. Să nu se grăbească Tic şi 
Ursu. Uhhhh!” 

După ce se opriseră pentru câteva minute la jumătatea 
pârtiei care lega cele două cabane, Liviu Iordan îi îndemnă 
pe ceilalţi doi să treacă înaintea lui şi să-şi reia înaintarea. 

— Lăsaţi-mi spaţiu să trag! Spuse el. Şi fiţi atenţi ca o sută 
de draci. Orice glonte e mai scump decât averea unui oraş. 
Şi acum, hai! 

Porniră, dar după zece metri se opriră din nou, la semnalul 
lui Petric. Erau în apropierea unui bolovan. 

— Să nu ne fi întins vreo capcană, vreo groapă... Avertiză 
Petric. Ăştia n-au cu ce altceva să se apere... 

Vorbeau în şoaptă şi se uitau fiecare în altă direcţie. Petric 
la stânga, Bălan la dreapta, Liviu Iordan înainte. Pentru a 
observa la timp orice mişcare suspectă. 

— Imposibil să nu fi ieşit unul sau doi afară, pentru a avea 
mai multă libertate de mişcare... Altfel nu pot para atacul. 
Oare să-şi închipuie că avem mai multe arme? 

Nu se vedea de nicăieri nici o mişcare. Vijelia se 
transformase într-un vânt obişnuit. Parcă totul îngheţase şi 
încremenise. De la vreo douăzeci şi cinci de metri, omul de 
zăpadă uriaş îi privea cu ochi de cărbune şi parcă-i invita să 
se apropie. 


— Fiţi atenţi la omul de zăpadă! Le şopti Liviu Iordan. Să 
nu fie cineva în spatele lui... Deşi ar însemna o sinucidere... 
Nu! Mai bine uitaţi-vă numai în dreapta şi-n stânga... 
Lăsaţi-mi mie omul de zăpadă! Hai! Încă zece metri. Ni se 
măreşte raza vizuală. Şi ochii în patru”... 

Mai înaintară zece metri. Parcă ar fi călcat pe jar, deşi 
mersul încet şi opririle le îngheţaseră picioarele. Aveau 
bastoane groase în mână, bastoane cu care se putea omori 
un lup, iar în buzunare tot felul de greutăţi de fier şi plumb 
care se puteau oricând transforma în proiectile. Petric şi 
Bălan înaintau pe aceeaşi linie, cam la un pas distanţă, 
lateral unul de altul. Iordan era ferit de trupurile lor, 
oferindu-i-se în acelaşi timp şi o deschidere destul de largă 
pentru a putea trage nestânjenit cu pistolul. 

Mai făcură o haltă la zece metri de omul de zăpadă. 
Rămaseră nemişcaţi, fiecare cercetându-şi zona, fiecare cu 
mâna încordată pe baston. Şi Liviu Iordan avea un baston. 
În mâna stângă. 

Nu se auzea de nicăieri nici un sunet, nici măcar şuieratul 
vântului nu se mai auzea. Şi nici o mişcare nu se vedea, nici 
măcar o pasăre nu zbura în văzduh. 

Liviu Iordan privea ţintă omul de zăpadă, îi privea mâna 
îndoită şi băţul care-i atârna parcă în mână. Chiar lângă 
băț, ca o aţă, se zărea un luciu metalic. Liviu Iordan îşi 
îndreptă încet, insesizabil, ţeava pistolului spre burta 
omului de zăpadă. Degetul arătător atinse ca un abur 
trăgaciul. Privea lucirea metalică de lângă băţul omului de 
zăpadă, vedea cum se deplasează încet, încet spre dreapta, 
transformându-se în lama unui cuţit. Nu, nu era o iluzie. 
Luase şi un punct de reper: distanţa dintre muchia 
lucitoare şi băț. La început fusese de un centimetru. Se 
mărise la aproape cinci centimetri. Nu era o iluzie. Le făcu 
celorlalţi semn cu vârful bastonului şi ţeava pistolului: să 
înainteze. Încet, încet: doi, trei paşi. Din nou se opriră. Erau 
la vreo şapte metri de omul de zăpadă. Ceilalţi nu-l vedeau. 
Îşi cercetau zonele lor. Dar Liviu Iordan nu-l slăbea din ochi 


şi ţeava pistolului fixa tot burta lui. Lama cuţitului nu se mai 
depărtase. În schimb se ridicase, cu aproape zece 
centimetri, îi urmărise mişcarea, se ridicase parcă pentru a 
lua poziţie de atac. 

Şi deodată lama cuţitului se mişcă violent. În aceeaşi clipă 
Iordan trase două focuri în burta omului de zăpadă. În 
aceeaşi clipă, Petric azvârli bastonul tot în omul de zăpadă 
care ridicase brusc băţul. 'Tot în aceeaşi clipă un butuc uriaş 
se abătu asupra celor trei agresori şi tot în aceeaşi clipă un 
proiectil mic, dar cumplit de dureros izbi pe unul din 
agresori în coşul pieptului. Numai Liviu lordan scăpase cu o 
simplă zgârietură. Butucul îi atinsese fruntea. Dar acelaşi 
butuc îl lovise pe cabanier în unghiul dintre umăr şi gât, 
prăbuşindu-l în zăpadă. Şi în aceeaşi clipă încetă totul. Doar 
omul de zăpadă începu să se prăbuşească lent, lent ca o 
paraşută. 

Liviu Iordan, cu pistolul încă fumegând, se retrase câţiva 
paşi târând cu mâna stângă corpul lui Petric. Cabanierul se 
rostogolea, singur, scrâşnind din dinţi şi gemând în şoaptă, 
parcă ferindu-se să nu fie descoperit acolo, pe pârtie. Petric 
îşi reveni. Fusese o lovitură năprasnică în plexul solar. 
Probabil cu o piatră sau cu o bucată de fier. Cabanierul se 
umpluse de sânge. Dar şi pe faţa lui Liviu Iordan se 
prelingea o şuviţă roşie. 

— Înapoi! Porunci Liviu Iordan. Atât, deocamdată. Voi 
luaţi-o înainte. Cât mai repede. Eu vă acopăr retragerea. 

Ceilalţi găsiră puteri să se târască mai iute spre adăpostul 
sigur şi cald. Liviu Iordan se retrăgea cu spatele, fără să-şi 
lase arma din mână, privind mereu spre ceea ce mai 
rămăsese din omul de zăpadă: o movilă informă de sub care 
nu mişca nimic. Doar după ce ajunse la jumătatea drumului 
dintre cele două cabane îşi iuţi pasul. 

Îi prinse pe cei doi tocmai când se chinuiau să intre pe uşă. 
Îi ajută să se ridice, să păşească în antreu, apoi zăvori 
singur uşa cabanei. Nu scoase nici o vorbă tot timpul cât îl 
pansa pe cabanier. Găsise tot ceea ce îi trebuia în lădiţa cu 


medicamente şi trebăluise cu îndemânare de medic. După 
ce termină cu Bălan şi cercetă locul loviturii pe care o 
primise Petric chiar în plex, respingând cu un gest de 
nepăsare şi dezinteres pata vineţie, îşi aplică un plasture pe 
zgârietură de pe frunte. Pumnii începuseră să-i scapere, iar 
maxilarele păreau că mestecă plumb. 

— Cam ăsta-i rezultatul atacului... Începu el. O rană mai 
gravă, dar nu foarte şi alte două extrem de superficiale... 
Ăsta e rezultatul bun al atacului. Pentru că mai este un 
rezultat rău, aproape o catastrofă. 

— N-ai împuşcat decât unul? Întrebă Ion Petric. 

— Nu, domnule! Se crispa Liviu Iordan. Am pierdut două 
gloanţe! Asta e catastrofa. Două gloanţe! 

— Cum, domnule? Se înspăimântă cabanierul. Nu i-ai 
nimerit? N-ai nimerit niciunul? Ai tras de două ori... 

Liviu Iordan nu răspunse imediat. Începu să se plimbe de- 
a lungul şi de-a latul sufrageriei. Câteva minute numai. 
Când se aşeză la masă, faţa lui, întreaga lui atitudine 
exprimau un calm şi o nepăsare care îngrozeau. 

— Domnule, eu sunt de vină! Eu răspund... Am pierdut 
două gloanţe... Şi cu celelalte două: patru. Mi-au mai rămas 
deci cinci gloanţe... Nu mai pot să mai pierd nici a mia 
parte dintr-un glonte. Omul de zăpadă a fost o batjocură, 
domnule. O fantomă pe care o mişca de după fereastră 
cineva. Au lucrat foarte ingenios. Mi-au dat răgazul să iau şi 
puncte de reper ca să nu-mi închipui cumva că totule o 
iluzie optică. Dar nu puncte de reper groteşti... Asta a fost 
toată ingeniozitatea, ci abia sesizabile, ca să mă prind ca un 
imbecil. Şi am tras de două ori ca să fiu sigur... Domnule, 
numai unul dacă e împuşcat sau rănit, ei au pierdut partida! 
Sau dacă i se întâmplă ceva unuia singur, vor pierde 
partida. Vor veni singuri şi vor face mătănii în faţa noastră. 
Şi fetele, toţi! Jur, domnule! 

Vorbea cu un calm otrăvitor. Ceilalţi erau iar fascinaţi. 
Uitaseră rănile şi ruşinea înfrângerii. 


— Vom mai da un atac după-masă, probabil, vom vedea 
noi. Şi măcar unuia dintre ei i se va întâmpla ceva. Eu 
singur voi ataca! 

În tabăra cireşarilor era bucurie. În sfârşit. Şi oare cine 
putea să fie cel mai bucuros, cel mai invidiat, mai ales de 
către Dan, cel mai aplaudat? Cine altul decât puştiul cel 
drag, cu păr de aur şi cu nasul chiar mai sus puţintel decât 
în momentele lui de toate zilele, pentru că, de... Îi mai 
plăcea şi lui să-şi dea din când în când aere. Cârnul ridica 
mereu două degete, parcă ar fi cerut cuvântul. Le ridica, 
apoi se uita în ochii fiecăruia: 

— Două! Două gloanţe! Le-au tras cu o precizie cumplită 
exact în burta omului de zăpadă! Păcat că n-am putut să 
văd cum se mişcă pumnalul... Dar simţeam că merge bine 
totul, după ochii lui... Cum l-am mai dus!... Şi pe ăllalt l-am 
făcut cnocaut. Aţi văzut? Dar şi Ursu l-a ochit, fiuuuuu! Cum 
mai zbura butucul! 

— Taci, nesuferitule! Îl lua Maria la rost din când în când. 
Prea te lauzi, de parcă numai gura ar fi de tine. Nu-ia bună 
lauda asta prea multă... 

— Las-că ştiu eu cam ce e în sufletul tău... Îi răspundea 
frăţiorul. Nu mai poţi de bucurie... 

— Uffffi Doamne! Se înduioşa negricioasa până la lacrimi. 
Eşti un nesuferit. Nici nu vreau să te mai văd... 

Ursu, în schimb, era posomorât. Nu-i izbutise lovitura. Şi 
numai din cauză că voise să-i izbească pe amândoi. Dacă şi- 
ar fi ales o singură ţintă, unul din ei era scos din luptă 
pentru mult timp. Dar voise să doboare doi odată... Asta 
era... 

Nici Victor nu era tare bucuros. Îi era teamă să nu se 
repete atacul. Dacă niciunul din ei nu fusese rănit grav, 
atunci se vor pomeni cu un atac furibund. Vor sări asupra 
cabanei cu tot ce aveau la ei, cu toate armele posibile. De 
aceea, când toţi păreau a fi în culmea bucuriei, decretă 
stare de alarmă generală. Atât de autoritară era vocea lui, 
încât amuţiră toţi într-o clipă. 


— Pază la ferestre! Spuse el. Şi să discutăm măsurile 
pentru la noapte! Precis vom fi atacați! 

— Nu avem nevoie să-i mai aşteptăm înăuntru! Trecu Ursu 
la atac. Eu cred că am putea să-i respingem chiar lângă 
cabana lor. Ne căutăm posturi de pândă, bune şi sigure. Nu 
mai e frig... 

— E o prostie! Sări Lucia. Şi dacă nu-l loveşti? Dacă tragi 
pe alături sau îl răneşti uşor? Nu te ucide imediat? 

— Nu-mi mai scapă a doua oară! Scrâşni vlăjganul. În 
moalele capului îi ating. 

Şi Victor era de părerea Luciei: 

— Nu cedez, Ursule! Atâta vreme cât mai au gloanţe în 
pistol, nu accept să fie atacați decât de la distanţă sau să se 
riposteze din locuri sigure la agresiunile lor. Cum am făcut 
la primul atac. Ne-a reuşit totul!... Gândeşte-te ce înseamnă 
să ai o armă de foc. Îl loveşti, îl dobori, dar nu trebuie să-i 
mai rămână decât un dram de putere şi luciditate şi te 
ucide... Întâi să facem totul, să folosim toate vicleniile ca să 
le lichidăm gloanţele! Asta €...! 

— Vine! Se auzi vocea lui Dan, care era de gardă la postul 
de observaţie. Unul singur. Cel cu pistolul! 

Parcă trecu un curent electric prin toţi. Numai Ursu se 
uita la Victor cerşind voie. Conducătorul cireşarilor se 
prefăcu că nu-l vede. Victor dădu un semnal de aşteptare. 
Agresorul era singur. Nu putea să încerce, singur, asaltul 
cabanei. 

Dar dacă era o cursă? Dacă ăilalţi veneau prin ocoluri 
pentru a cădea în spatele cabanei? Victor îl chemă pe Ursu 
ca să se sfătuiască, în antreu. Imediat sosi şi Tic. 

— Oare nu vor să ne înconjoare? Întrebă Victor. 

— E acelaşi lucru, îi răspunse Ursu în şoaptă. Ca să ne 
atace cu oarecare şansă, tot prin faţa noastră trebuie să 
treacă. Eu totuşi aş crăpa uşa... Poate se aventurează şi-i 
putem sări în spate... Ce zici? 

Şi pentru că Victor nu răspunse nimic, Ursu crăpă uşa. 


Agresorul se apropiase la vreo zece metri de cabană. Avea 
pistolul în mână, cu degetul pe trăgaci. Era un pistol mare, 
cu ţeava lungă, un Parabellum, o armă rea. Rămase 
nemişcat şi cu privirile fixate spre o fereastră. Spre 
fereastra de unde se manipulase omul de zăpadă. 

Tic vru să spună ceva, dar Victor îl opri. Şi şoaptele puteau 
să trădeze. 

Liviu Iordan mai înaintă doi paşi. Deveni şi mai prudent şi 
mai încordat, gata să sară ca un leopard. Şi tot spre 
fereastra care-l batjocorise privea. Mâna parcă-i tremura 
pe pistol. 

„Oare nu-şi dă seama că este văzut şi urmărit? Se gândi 
Victor. Cum de poate fi atât de sigur? Şi mai ales ce anume 
urmăreşte? Parcă ar vrea să se răzbune orbeşte. Oare nu a 
înnebunit? Singur... Pentru ce?” 

Liviu Iordan mai înaintă un singur pas. Pistolul parcă i se 
ridicase o dată cu mâna. 

„Doamne! Se îngrozi Victor. Să nu fie cineva la fereastra 
aceea! Şi nici nu mai am cum să dau semnalul...” 

Liviu Iordan ţinti spre fereastră şi trase. Bubuitura răscoli 
toate ecourile. Imediat după ce trase se lăsă fulgerător, 
parcă pentru a se feri de o lovitură. Dar se ridică la fel de 
fulgerător, ţintind cu pistolul spre aceeaşi fereastră. Însă nu 
mai trase. Se întoarse şi îşi băgă pistolul în buzunar. Dar 
arma îi alunecă pe alături. Nu-şi dădu seama. Continuă să 
se retragă şi abia când ajunse la vreo zece metri de locul 
unde-i căzuse arma, se întoarse iarăşi şi din nou privi spre 
fereastră. Tresări ca şi cum ar fi văzut ceva şi îşi duse din 
nou mâna spre pistol. Tresări şi mai violent, pentru că nu-şi 
mai găsi pistolul în buzunar. Se uită înapoi cu ochii holbaţi 
de spaimă. Şi zări pistolul, în zăpadă, la vreo zece metri 
înaintea lui. 

Avu numai o secundă de ezitare. Se lansă în goană spre 
pistol, în aceeaşi clipă în care se lansase şi Tic. Dar puştiul 
avea mai puţin de fugit şi era şi mai iute. Ajunse înaintea lui 
Liviu lordan la pistol. 


Victor şi Ursu îl văzură cum ridică pistolul de jos. Liviu 
Iordan se oprise la vreo cinci metri de armă. Privirile lui şi 
ale lui Tic se întâlniră. Amândouă luceau de bucuria 
triumfului. 

Dar deodată puştiul îngheţă. Auzi vocea lui Liviu Iordan 
şuierătoare, şoptită: 

— Poţi să-l şi iei de jos. E o bucată de lemn. Pistolul e în 
mâna mea. Şi dacă nu vii spre mine, imediat îţi găuresc 
scăfârlia. De la cinci metri nu pot să greşesc. Hai! Unu... 

Tic se apropie cu pistolul de lemn în mână spre Liviu 
Iordan. Se lăsă luat de umăr. Ţeava pistolului lui Iordan 
cădea perpendicular pe creştetul puştiului. Ca să fie văzută 
de toţi. 

Şi o văzură toţi. Mai întâi Victor şi Ursu. Vlăjganul sări ca 
un arc, dar Victor îl apucă şi-l strânse de picior cu toată 
puterea pe care-o avea. 

— Stai, Ursule! Îi şopti el. Îl ucizi. Ăla nu glumeşte. 

Ursu închise ochii şi înţelese. Se lăsă în genunchi alături 
de Victor. Era moale, fără un pic de vlagă. Dar tremura şi 
simţea că se sufocă şi-de pe buze i se prelingeau şuviţe de 
sânge. 

Era şi Maria în spatele lor. Nu scoase nici un cuvânt. Dar 
din ochi îi curgeau întruna lacrimi. Era şi Lucia. Şi ea 
plângea. Victor oftă greu, apoi spuse: 

— Poate că ne cer numai cutia albastră în schimbul lui. Va 
trebui să le-o dăm... 

CAPITOLUL XII. 

Tiberiu îşi dăduse întâlnire cu Atena la Răsdeal. Voiau să 
se plimbe singuri şi necunoscuţi pe străzile orăşelului, să ia 
masa de prânz la cabana de pe ghebul Cioaca, apoi să 
coboare în parc pentru jumătate de oră, să intre la cinema 
şi să se întoarcă acasă cu trenul de şapte seara, care-i lăsa 
la o distanţă de şase minute pe unul de celălalt. Până la 
cabană, planul lor merse ca pe roate. Dar la cabană li se 
înfundă. Erau foarte mulţi sportivi care-i cunoşteau şi mai 
ales erau mulţi prichindei din toate oraşele văii, care, din 


nefericire, asistaseră la concursul interşcolar de schi. 
Tiberiu devenise de multă vreme, de vreo două zile, idolul 
lor absolut, iar Atena, visul şi bucuria lor caldă din clipele 
de vis. Se pomeniră înconjurați de prichindei şi se văzură 
nevoiţi să susţină o discuţie interminabilă... Ah! Cum mai 
fugea filmul!... Despre toate amănuntele unei vacanțe 
ideale. Pentru că li se cerea părerea despre mărcile de 
schiuri, despre calitatea betelor cu zgardă roşie, despre 
bocancii cu şanţuri neterminate, despre culoarea cea mai 
favorabilă slalomului... la ciorapii exteriori, despre ultimele 
performanţe ale schiorilor francezi şi despre şansele lor la 
Olimpiada albă. Şi bineînţeles şi despre pregătirea 
amândurora în vederea viitoarei Olimpiade albe din 
Japonia. Şi dacă un idol nu ştie să stea pe soclu, mai ales în 
asemenea situaţii... Dar şi Atena şi Tiberiu, la început cam 
speriaţi şi cam ostili, deveniră cu timpul fermecători, mai 
ales că în clocotul şi pasiunea discuţiei se întrebau din 
priviri sau din vorbe, îşi atingeau întâmplător mâinile, ba 
uneori şi le ţineau una într-alta secunde întregi. Şi-şi 
spuneau, printre sau deasupra vorbelor cu care 
răspundeau prichindeilor, atâtea şi atâtea înţelesuri 
înfiorate! 

Şi aşa cum se întâmplă întotdeauna într-o discuţie, se lăsă 
deodată şi momentul de tăcere, acel moment inexplicabil 
despre care un mare scriitor francez, bineînţeles prin unul 
din eroii săi, spunea că apare întotdeauna la ora x şi 
douăzeci de minute, sau la ora x fără douăzeci de minute. 

— E abia şase fără douazeci! Se miră unul dintre 
prichindei după ce se uită la ceas. Mâine, pot să jur, vin şi la 
noi cireşarii... Cu trenul de şapte seara... 

Tiberiu şi Atena tresăriră. Da! Cireşarii le promiseseră că 
îi vor vizita! Oare nu-i căutau chiar în clipele acelea în 
orăşelele lor? Amândoi se albiră la faţă. 

— Au fost cireşarii pe la voi? Izbuti să îngâne Tiberiu. Când 
au plecat? 


— Dar de ce ne întrebi când au plecat? Se interesă unul 
oacheş, cu ochii numai neastâmpăr. 

— Pentru că dacă ar fi cireşarii în orăşelul vostru, 
răspunse Atena în locul lui Tiberiu, n-aţi mai fi voi în 
momentul ăsta aici, la cabană. 

După atâtea declaraţii de dragoste, prichindeii nu mai 
puteau să dea înapoi. Nu spuseră nimic, doar îşi căutară 
nişte zâmbete care, din păcate, nu li se potriveau deloc: 
erau false. Ei, dar momentul trecu. Unul mai politicos îşi 
aduse aminte că uitaseră să răspundă la o întrebare 
frumoasă şi isteaţă. 

— Încă n-au sosit. Dar îi aşteptăm din zi în zi. Am luat toate 
măsurile. De la doi kilometri vom fi informaţi prin băiatul 
unui cantonier, care e şi el în legătură cu băiatul unui şef de 
gară, care şi ăsta are legătură cu băiatul unui alt cantonier 
de la Mitiş. In clipa când s-au urcat în tren răsună la 
comandantul nostru semnalul de alarmă... 

— Şi de unde ştiţi voi că au poposit cireşarii la Mitiş? 
Întrebă Tiberiu cu un ton în care se putea ghici suspiciune. 

Prichindeii se priviră la început speriaţi şi întrebători, apoi 
fiecare plecă ochii în pământ, pentru că fiecare voia să 
răspundă... Adică să trădeze un secret grozav. Şi juraseră... 

— Ne-a spus Petrişor Bogdan... se auzi vocea primului 
trădător simpatic. El e din Mitiş şi ştie precis... 

— Aiurea! Interveni hazardul prin persoana unui pici, cu 
un an mai mic decât ceilalţi, adică neluat în seamă şi deci 
neîncrezător. Aiurea! Ăla se laudă mereu. Las-că ştiu eu... 

Piciului însă nu i se mai putea trăda nici un secret. De 
aceea se lăsă o clipă de tăcere în care ceilalţi prichindei se 
înţeleseră prin unde nevăzute să nu scape o iotă mai mult. 
Doar unul din ei privi spre Tiberiu şi îşi luă inima în dinţi: 

— Pe cuvântul nostru că nu minţim... Ne-a spus Petrişor. Şi 
nu numai că ne-a spus, că l-am suspectat şi noi. Pe cuvântul 
nostru că ne-a dovedit. Cireşarii au stat chiar la el! 

— Când? Întrebă emoţionată Atena. 


— Alaltăseară şi ieri dimineaţă... Răspunse un altul. Şi mai 
mult nu vă putem spune. 

— Sigur, sigur? Se interesă iarăşi Tiberiu. 

— N-am spus pe cuvântul meu, reveni cel care-şi luase 
inima în dinţi. Am spus pe cuvântul nostru... Zău! Pe 
cuvântul nostru că ne-a dovedit la toţi şase! 

Cinci prichindei ridicară imediat mâinile în sus, ca nişte 
conjuraţi, pentru a susţine spusele şefului lor. 

Atena şi Tiberiu mai avură o brumă de prezenţă de spirit 
sau de bun-simţ pentru a păstra aparențele. Se prefăcură 
speriaţi, îşi amintiră că au uitat să cumpere ceva, aoleu! Şi 
dacă va fi coadă vor pierde trenul... Deşi parcă stăteau pe 
arcuri şi ar fi fost în stare să sară pe geam şi să se dea de-a 
rostogolul până la gară, în vale. 

Norocul îi ajută. Un personal întârziat tocmai pleca din 
gară în momentul când ajunseră pe peron. Săriră în el, 
adică Tiberiu o ajută pe Atena să sară pe scară şi ea 
acceptă, fără să-şi dea seama şi uitând că e campioană la 
sărituri. În sfârşit... Se ghemuiră pe un culoar cam gol, dar 
aveau noroc şi aici. Din când în când mai trecea câte cineva 
spre vagonul restaurant, sau dinspre vagonul restaurant, 
obligându-i să facă loc, adică să se subţieze şi să se strângă, 
nevinovaţi şi îmbujoraţi, unul în altul. Niciunul nu mai 
regreta parcul, cinematograful, filmul grozav, dar aveau 
numai vorbe de laudă şi admiraţie pentru prichindeii care-i 
ţinuseră sus pe Cioaca şi care, fără să ştie, le organizaseră 
toate spaimele şi bucuriile prin care treceau. 

Coborâră mai întâi în orăşelul lui Tiberiu şi alergară 
amândoi, într-un suflet, pe strada mare, spre locuinţa lui. 
Nu le mai păsa dacă-i vede cineva. Din păcate, cireşarii nu 
sosiseră. Întorcându-se spre gară, se interesară despre 
cireşari la unul din puştii care se fandoseau pe stradă. Dar 
puştiul nu numai că le răspunse printr-o afirmaţie, dar se şi 
lăudă că Tic îi lăsase o amintire. Într-adevăr, pe o foaie de 
hârtie se vedeau câteva cuvinte: „Amintire de la Tic”. 


— E scrisul lui! Atâta mai avu vreme Atena să spună, 
pentru că Tiberiu o şi smuci cu brutalitate. 

Se auzea sirena unei locomotive. Trenul de şapte. Se 
urcară în el tot în ultima clipă. Cireşarii îi aşteptau de bună 
seamă în orăşelul Atenei. Dar nici acolo nu-i găsiră. 
Nicăieri. La nici o cabană. Şi îi cuprinse pe amândoi o 
dezamăgire ucigătoare. Cireşarii nu-şi respectaseră 
promisiunea. Nu-i vizitaseră... 

Tic, cireşarul care lăsase atâtea amintiri prichindeilor din 
toate orăşelele celor două văi, stătea în mijlocul sufrageriei 
de la Izvoarele. Era legat de mâini şi de picioare nu cu 
brutalitate, ci cu artă. Putea să-şi mişte şi mâinile şi 
picioarele, câţiva centimetri, în orice direcţie. Şi mai era 
legat de un scaun uriaş, lăsându-i-se şi cu această legătură 
un joc de câţiva centimetri. Dar aceasta era toată libertatea 
lui. Câţiva centimetri. Legăturile erau imposibil de forţat. 
Nu se putea scăpa din ele decât cu ajutorul cuiva. Singur, 
imposibil. Cel mult putea să se prăvălească o dată cu 
scaunul, să provoace prăbuşirea scaunului, dar asta ar fi 
însemnat o sinucidere. S-ar fi izbit cu capul de podeaua de 
piatră, dacă ar fi căzut din faţă şi cine ştie ce i s-ar fi 
întâmplat dacă ar fi provocat prăbuşirea în spate. Acestea 
erau gândurile care treceau prin mintea ciufuliciului, 
pentru că era teribil de ciufulit. N-avea nici o scăpare. 

— Să n-ai nici o teamă... se adresă Liviu lordan 
cabanierului. Când te-am legat pe dumneata, ţi-am lăsat 
intenţionat o şansă de scăpare, ca să nu îngheţi. Dumnealui 
nu are niciuna. 

Tic îşi dădea seama că într-adevăr nu are nici o şansă. 
Jocul de câţiva centimetri parcă nu făcea altceva decât să-i 
amintească mereu că e legat bine, că e legat şi că e în 
mâinile duşmanilor. 

Petric şi Bălan stăteau tot timpul la pândă. Nu se 
dezlipeau de ferestre. Până ce Liviu Iordan nu se mai putu 
stăpâni: 


— E crunt, domnule, să ai de-a face cu neghiobi! Spuse ca 
pentru sine, apoi vocea i se înăspri: Degeaba staţi acolo, de 
pomană... Puteţi să lăsaţi şi uşile şi ferestrele deschise, 
puteţi să scrieţi mare, pe o placardă, LIBER - DESCHIS. 
Nimeni nu va îndrăzni să intre atâta vreme cât nevolnicul 
ăsta e legat lângă mine, iar pistolul se află în mâna mea. Nu 
înţelegeţi? Orice mişcare s-ar face din partea cealaltă, orice 
încercare... Gata! Nevolnicul ăsta mic s-a dus. Şi ăilalţi, de 
dincolo, îşi închipuie că nu glumesc. 

— Aiurea... Spuse Tic, deşi cuvintele gangsterului cu pistol 
îi frecau încă şira spinării pe dinăuntru. Aiurea... Aia sunt 
atât de fricoşi!... Parcă-i interesează pe ei ce mi se întâmplă 
mie... Ei să scape, mai ales lunganul ăla laş, care nu vrea 
nici un moment să sară la bătaie. 

— 'Te înţeleg, nenişorule... Îl luă Liviu Iordan în zeflemea. 
Te simt eu. Ai vrea să ne adormi, să ne ameţeşti, vrei să faci 
pe şmecherul cu noi... V-am prins pe toţi... Vă am în 
vârfurile degetelor... Numai prin viclenii vă apăraţi, pentru 
că puterea e de partea noastră, de partea mea... M-aţi făcut 
să pierd două gloanţe cu omul vostru troian, două gloanţe 
care fac mai mult decât diamantele de mărimea lor... Dar 
nu le-am pierdut în zadar. V-am descoperit puterea: 
viclenia. 

— Noi îi spunem iscusinţă şi ingeniozitate... Îl întrerupse 
prizonierul ciufulit. 

— Da, domnule! Îl privi Iordan cu mai mult interes. Puteţi 
să-i spuneţi cum vreţi. Eu îi zic şiretenie, viclenie... Şi dacă 
am văzut că asta e arma voastră, m-am conformat... Să ştii 
de la mine ceva... E o lege, o convenţie nescrisă între 
oameni... Cel şiret îl duce pe omul de rând pentru că acesta 
nu se gândeşte că semenul lui ar putea să-l înşele. Cel 
foarte viclean îl duce pe cel viclean pentru că acesta cade în 
greşeala omului de rând: nu crede că altul ar putea să-l 
înşele... De aceea aţi căzut voi în capcana mea... Nu v-aţi 
închipuit că sunt mai viclean decât voi şi că o să vă 
pregătesc o capcană şi mai cumplită... De aceea, 


nenişorule, am sacrificat şi un. Glonte, deşi poate că n-ar fi 
fost nevoie. Am rămas cu patru gloanţe, am sacrificat un 
diamant de cartuş, pentru că ştiam că voi ştiţi în ce situaţie 
ne aflăm cu armele, ştiam că voi ştiţi cât preţ are pentru noi 
un glonte. 

— Asta de unde-o mai ştiaţi? Se interesă din pură 
curiozitate puştiul. 

— Dintr-o chestie care se numeşte gândire... Îi răspunse 
Liviu Iordan. Eraţi prea inteligenţi ca să nu vă întrebaţi, 
după spargerea pe care aţi dat-o şi după ce aţi aflat nişte 
secrete cumplite: de ce nu vă atacăm? V-aţi întrebat: de ce 
nu ne atacă? Dacă am fi tăbărât toţi trei cu pistoalele şi cu 
încărcături de rezervă asupra voastră, aţi fi rezistat mai 
mult de cinci minute? Nici pomeneală... Faptul că v-am 
condamnat la moarte prin ger şi foamete nu însemna 
altceva decât că nu suntem bine înarmaţi... Asta s-a 
întâmplat. M-am gândit la felul cum trebuia voi să gândiţi. 
Dacă nu aş fi tras şi dacă în aceeaşi secundă nu m-aş fi 
prefăcut că mă apăr, aplecându-mă, de fapt, pentru a 
substitui pistolul şi a vă da apoi impresia şi certitudinea că 
am rămas cu acelaşi pistol în mână, ar mai fi alergat unul 
dintre voi să-l ia din zăpadă? Dacă n-aş fi tras cu acelaşi 
pistol pe care apoi l-am scăpat, poate că s-ar fi bănuit o 
capcană. De aceea trebuia să sacrific un cartuş. Ştii cum 
spune francezul? 

— Au voleur, un voleur et demi... Răspunse Tic uluit de 
abilitatea cu care Liviu Iordan îşi pregătise capcana. 

— Exact! Trebuia să vă năucesc, să vă fascinez, să fiu în 
ultimă instanţă mai viclean decât voi. Şi totul s-a întâmplat 
exact aşa cum am prevăzut... Unul din voi trebuia să cadă 
în cursă şi a căzut cel mai interesant. Poate că era şi mai 
bine dacă ar fi căzut o fată... Negricioasa aia cu codițe... 

— Aiurea, spuse Tic, deşi voia să aibă jar în mâini şi să i-l 
toarne ăluia. Soră-mea e o fricoasă fără pereche... 

— Poftim?! Sări Liviu Iordan de pe scaun chiar în clipa 
când Tic înţelese ce groaznică gafă a făcut. Va să zică e şi 


surioara dumitale acolo! Hopa! 

— E soră vitregă... E soră de caritate... Începu Tic să se 
bâlbâie, aproape să plângă. Las-că... 

— Era tot ce trebuia să mai ştiu! Îşi reluă locul pe scaun 
Liviu Iordan. 'Toţi o să ajungeţi aici, în genunchi o să vă 
târâţi. Întâi sora dumitale şi după ea ceilalţi... 

Nu soarta lui, ci soarta nesuferitei sfâşia inima lui Tic. 
Imaginile pe care şi le închipuia şi în care o vedea pe Maria 
terorizată, cu faţa. Brrrrr! Era o groază, un iad. 

— Şi dacă vă dăm cutia albastră? Spuse ciufuliciul în 
ultimul moment al groazei sale din imaginaţie, în care mai 
putea să-şi păstreze ceva omenesc în voce. 

— Şi asta mai voiam să ştiu! Ţâşni ca o goarnă de triumf 
glasul lui Liviu Iordan. Voiam să ştiu dacă aţi aflat despre 
cutia albastră... Dar eram sigur de asta... Pentru că 
individul care a dat drumul celorlalţi când s-a făcut 
spargerea a rămas tot timpul în sufragerie şi a auzit o 
discuţie foarte secretă... Despre cutia albastră... Dar nu-mi 
închipuiam că aţi aflat locul în care se află cutia... Acum mi- 
ai spus... De unde dracu' ştiţi că acolo la voi a fost ascunsă 
cutia?... Numai dacă aţi găsit scrisă pe undeva denumirea 
veche al cabanei... Numai atunci aţi putut să faceţi o relaţie 
între testamentul verbal lăsat de frate-meu... Şi denumirea 
cabanei voastre... Da! Mi-am închipuit, sau trebuia să-mi 
închipui mai devreme. Nu sunteţi deloc proşti... Numai că 
aţi dat peste cineva care vă întrece, aşa cum întrece 
muntele ăsta colinele din jur... 

Raționamentul lui Liviu Iordan îi impresionase pe Tic, dar 
lauda de la urmă îl cam necăjea şi-l cam aţâţa. 

— Dar să ştiţi că un anumit lucru nu l-aţi ghicit. Na! Eu 
singur am făcut spargerea. Eu singur am cărat totul... 

— Nu, domnule! Asta e o minciună. Nu ai făcut spargerea 
singur. Poate că ai stat singur ascuns aici, poate că ai cărat 
sau ai scos singur alimentele, dar asta e altceva. Ai avut 
complici, sus, complici care ne-au scos pe noi de aici... 

— Ei bine, dacă vreţi să ştiţi... 


Dar spre fericirea vieţii lui şi a atâtor altora, bravul cireşar 
se opri în ultima clipă. Doamne! Ce era să spună! 

— Spune, domnule! Sau vrei să te ajut eu?... Cine a 
deschis geamurile? Cine le-a deschis cu sfoara? Cine a 
intrat sus în camera mea?... Degeaba îţi ascunzi 
complicele... Nu eşti la tribunal... Aceeaşi pedeapsă o va 
primi şi el, aceeaşi soartă o va avea, cu sau fără martori... 
Toţi veţi avea aceeaşi soartă! 

— Chiar dacă vă dăm cutia albastră? Insistă, terorizat, 
ciufuliciul. Chiar dacă v-o aducem aici neatinsă? 

— Nu, domnule! Nu veţi putea găsi voi cutia albastră. Nu 
aveţi minte pentru ascunzişul ei... Şi nu aveţi, poate, nici 
mijloace, domnule... 

— Şi dacă unul dintre noi o va găsi? Întrebă Tic. Dacă va 
închide ochii şi va spune, după un ceas: „Uite! Acolo, sub a 
opta lespede din dreapta, e cutia albastră. Săpaţi!” Dacă 
unul dintre noi va face aşa? 

Liviu Iordan îl ascultă aproape năucit. Dar îşi reveni: 

— Asta nu se poate!... Nu poate nimeni să gândească aşa, 
pentru că nu ştie că aşa trebuie să gândească! Numai 
hazardul ar putea să vă ajute s-o găsiţi. 

— Şi dacă hazardul ne va ajuta? Continuă Tic. 

— Atunci vom face schimbul, domnule. Mi se va aduce 
cutia albastră, pe cuvânt de onoare. Îţi voi da drumul 
dumitale, conform cuvântului de onoare, şi-i voi lua ostatici 
pe cei care mi-o vor aduce. Nu-i voi împuşca pentru că îmi 
trebuie gloanţele. Îi voi ucide altfel. Până îţi va veni din nou 
rândul... 

Era jale mare în Casa Iulia, în casa care-i primise pe 
cireşari cu optimistul BI E A[ ENII. Urarea ştirbă de bun 
venit îi persecutase teribil pe tineri. Numai necazuri şi 
spaime şi nelinişti şi teroare, iar acum lovitura cea mai 
mişelească: răpirea celui mai drag dintre ei. 

— Ne-a hipnotizat! Se înfioră Lucia. Cum de nu a bănuit 
nimeni nici o primejdie? Cum de n-am presimţit capcana? 


— Pentru că toată atitudinea şi mai ales gestul lui de a veni 
singur, cu pistolul în mână, spre noi, erau ale unui 
halucinat... Uh! Dacă n-ar fi tras cu pistolul! Asta m-a indus 
în eroare, mărturisi Victor în continuare. Asta m-a făcut să 
cred că a înnebunit. Cum să-şi irosească gloanţele? Nu mi- 
am închipuit nici o clipă că a substituit pistolul. Mai ales 
când l-am văzut că descoperă pistolul pierdut şi aleargă 
după el... Dacă nu mi-o lua Tic înainte... Am sărit aproape în 
aceeaşi clipă cu el... Dar el a fost mai iute... 

— Eu sunt de vină! Bodogăni Ursu. Eu! Eu trebuia să sar 
primul. Şi chiar dacă ar fi avut pistolul adevărat şi ar fi tras 
toate gloanţele în mine, tot l-aş fi gâtuit... 

— În tine ar fi tras! Răspunse Victor. Nu ştiu dacă ar fi tras 
toate gloanţele, dar sunt sigur că ar fi tras... lar pe mine 
cred că m-ar fi luat ostatic. Dar pe tine, nu! Dacă scăpa de 
tine, ne lua pe toţi! 

— Eu tot nu-l las! Se încăpăţână Ursu. Tot voi pune mâna 
pe el. Chiar dacă o să aibă o mitralieră în mână... 

— Şi Tic? Întrebă Dan. Ce facem? Cum îl scoatem de 
acolo? N-o să-l lăsăm în mâinile lor... 

— Deocamdată lui 'Tic nu i se poate întâmpla nimic! Spuse 
Victor. Pe Tic îl ţin ca ostatic. Până nu intră sau nu intrăm 
noi în tratative, cu ei, nu i se poate întâmpla nimic lui 
Ticuşor. 

— Daa... Îngână Maria. Spui tu aşa... 

— Nu! Interveni Ionel. Nu spunem aşa, ci e chiar aşa. Vor 
încerca probabil un schimb. Precis. Vor cere cutia în 
schimbul eliberării lui... 

— Numai să fie aşa... Oftă Maria. 

— Numai să fie aşa... Repetă Victor. Dacă află că eşti şi tu 
aici, atunci vor fi şi mai răi şi mai siguri. Să nu ceară în 
schimb pe altcineva dintre noi... Unul sau mai mulţi... Dacă 
fac un asemenea schimb, oricum va fi şi cutia în mâinile 
lor... 

Toţi simțeau ghearele groazei scormonindu-le până în 
măruntaie. Cine nu se va duce dincolo dacă lupii de-acolo 


vor propune un schimb? Cine nu se va duce ca să-l scape pe 
Tic? 

— Poate că nu le vine gândul ăsta, spuse Ursu. Poate că 
sunt înnebuniţi de cutie şi se gândesc numai la cutie... 

Victor clătină încet din cap... 

— El probabil că nu se gândeşte decât la cutie. Altceva îl 
interesează cât negru sub unghie. Dar sunt ceilalţi, Ursule, 
brutele acelea cu ochii în flăcări. Şi chiar el. Siguranţa lui, 
siguranţa vieţii lui e în mâinile noastre. Ştim prea multe 
despre el ca să ne lase în viaţă... Singurul lucru pe care l-ar 
putea face ar fi acela de a ne lăsa condamnaţi la foame sau 
la îngheţ. Adică tot la moarte. Dar sunt ceilalţi pe care-i 
simt cum caută otravă. 

— Niciodată n-am fost într-o asemenea situaţie, spuse 
invalidul. Dacă aş putea să fac ceva... Să mă duc eu în locul 
lui Ticuşor. 'Tot nu mai sunt bun la nimic... 

— Ba ai fost foarte bun, încercă Victor să-l consoleze, când 
te-ai apucat să calculezi ascunzişurile posibile ale cutiei 
albastre. Nu înţelegi că singurul atu care ne-ar mai putea 
îmbunătăţi situaţia ar fi să găsim cutia albastră? Şi tu ai 
făcut foarte mult pentru asta. Toată suita ta de eliminări e o 
capodoperă, Dan. Numai de la ea putem să plecăm la 
teribila idee a ascunzişului propriu-zis... 

— Cuvânt de ordine! Se trezi imediat Lucia. Toată lumea 
să înceapă să caute cutia, adică ascunzişul cutiei albastre. 

— Oare nu ni se poate întâmpla nimic? Întrebă Ionel. Să 
nu fim luaţi prin surprindere, să nu pierdem totul... 

— Deocamdată nu ni se poate întâmpla nimic, răspunse 
Victor. Cei de dincolo sunt prea stăpâni pe situaţie, cred că 
îşi fac un plan de acţiune şi aşteaptă iniţiativele noastre. 

— Adică de ce crezi că aşteaptă iniţiativele noastre? 
Întrebă Maria. De ce nu încep ei tratativele? 

— Ţi-am spus numai o părere, continuă Victor. Poate că vor 
începe ei tratativele... Dar s-ar putea să le aştepte de la 
noi... Dacă Tic le va spune ceva despre cutia albastră. De 
bunăvoie sau de nevoie... Trebuie să ne aşteptăm la orice, 


să fim în gardă tot timpul... Dar primejdie imediată nu cred 
că va i. 

Tinerii începuseră căutările. Dan le conducea. Aprinseră 
ambele lămpi, cu flacără mică şi căutau după indicaţiile pe 
care le dădea invalidul. Numai Victor rămăsese nemişcat, la 
fereastra care avea vedere spre cabana Izvoarele. Veghea 
şi se gândea, era concentrat la intensitate supremă, gândea 
cu atâta furie, încât uneori simţea cum nu mai poate, cum îi 
pier toate gândurile. Auzea zgomotele făcute de ceilalţi, dar 
toate se integrau într-o partitură sonoră fără nici o 
identitate. Gândurile îl fulgerau, i se întretăiau ca un roi de 
fulgere, trebuia să gândească într-o oră pentru toate orele 
cumplite ale lumii. 

— Am ajuns aici... Îl trezi vocea lui Dan. Ne-am oprit 
asupra câtorva lespezi, vreo şase... Şi a mai rămas plafonul 
din sufragerie... Şi o porţiune dintr-un perete... De fapt 
numai lespezile selecţionate devin interesante. Restul e mai 
mult din conştiinciozitate. Ca să nu lăsăm nimic 
necercetat... Şi ar mai fi ceva. Asta mă chinuie cel mai rău, 
Victor. E un bloc uriaş în faţa cabanei. Parcă ar fi fost o 
fundaţie sau aşa ceva. Dacă pe vremea când s-a ascuns 
cutia, blocul făcea parte din cabană? Nu ar fi bine să se 
ducă Ursu să-l miroasă puţintel? 

Victor încuviinţă, clătinând capul. Ursu era în spatele lui. 
Înţelese răspunsul lui Victor şi ieşi, precaut, afară. Abia 
atunci se apropie Ţombi de picioarele lui Victor şi începu să 
schelălăie încet, parcă rugându-se să fie luat şi el în seamă. 
Victor se aplecă şi începu să-l mângâie blând şi cățelul 
stătea nemişcat, cu trupul încordat ca o săgeată, parcă 
pentru a-şi arăta toată energia şi puterea. 

Ursu se întoarse după vreun sfert de oră. Victor îl 
urmărise prin geam tot timpul. Întârzierea lui acolo, la 
bolovan, îl cam punea pe gânduri. Oare ce era cu şvaiţerul 
acela? 

— E un bolovan foarte ciudat... Îşi dădu el raportul. E plin 
de scobituri, ca un copac scorburos. Unele mici, că abia 


încape pumnul, altele prin care ar încăpea şi Tic, dacă nu şi 
Ionel. Dar nu mi se pare că a fost o fundaţie, ci mai degrabă 
o stâncă adusă sau găsită la locul acela şi ţinută ca 
ornament. Trebuie să fie foarte interesant vara, cu verdeață 
în jur... 

— De asta mi-a fost teamă! Spuse Dan cu un accent de 
triumf în glas. Tu nu crezi că acolo ar putea să fie 
ascunzişul? 

— Mă gândesc mai departe pe firul eliminării tale... Îi 
răspunse Victor. Va să zică, am rămas la şase lespezi şi la 
bolovanul-curiozitate de-afară. Trebuie s-o găsim... 

— Numai să fi fost ascunsă aici, se rugă Ursu. 

— Aici a fost ascunsă... Spuse Victor aproape în şoaptă. 

— Cum poţi fi atât de sigur! Îl fixă Dan cu neîncredere. 
Numai dacă ai şti unde se află cutia... 

— Cred că ştiu... Răspunse tot în şoaptă Victor. Tu m-ai 
ajutat cu eliminările tale şi cu chinul tău de a căuta. Nu ţi-a 
rămas nimic necercetat. Şi am făcut ultima eliminare, Dan... 
Din clipa asta avem un atu în mână... Dacă am putea să-l 
folosim... Oare cum să-i convingem că ei nu vor găsi 
niciodată cutia? 

— E chiar atât de bine ascunsă?! Se miră Dan. 

— N-o vor găsi niciodată, Dan. Aşa cum tu nu puteai s-o 
găseşti. Pentru că şi ei, ca şi tine, pleacă de la o premisă 
falsă. Şi cu premisa aceasta, cutia nu poate fi găsită decât 
printr-o pură întâmplare... Cum aş putea să-i conving că n-o 
vor găsi? 

Discuţia fusese auzită şi de ceilalţi, dar nimeni nu îndrăzni 
vreun comentariu. Îl cunoşteau toţi pe Victor şi ştiau că are 
nevoie de linişte în asemenea clipe. Doar Maria se lipi de el 
şi-i căută mâna. lar la picioare, ca şi cum ar fi presimţit ceva 
bun, Ţombi începuse să se mişte, gudurându-se. 

— Din păcate, nu putem fi siguri pe nimic! Reîncepu Victor. 
Dacă Tic nu l-ar fi auzit pe Iordan, singur, când îşi 
condamna la moarte complicii, poate că am fi sperat... Dar 
aşa, nu trebuie să avem încredere în nimic, în nici o 


promisiune. E prea viclean, prea inteligent, într-un fel e un 
geniu... Numai capcana pe care ne-a întins-o şi în care a 
căzut Tic... Nu! Trebuie să luăm toate măsurile... Nu 
trebuie să ne bazăm numai pe ideea schimbului: cutia 
albastră, contra Tic. Chiar dacă îl voi convinge că n-o va 
descoperi... Nu! Trebuie să atacăm din două... ba nu, din 
trei direcţii... 

Victor era iarăşi cel dintotdeauna în momentul cheie. Dar 
era cel mai mare greu prin care trecuseră cireşarii 
vreodată. Niciodată primejdia nu fusese atât de cumplită, 
atât de groaznică. Victor părea în transă. Nu mai vorbea. 
Gândea cu ochii închişi. Apoi îi ceru lui Ursu, cu voce calmă, 
harta. Şi o chemă pe Maria alături ca s-o studieze 
împreună. Apoi îi spuse lui Ionel să se pregătească pentru a 
porni împreună, la tratative, dincolo. 

Parcă nu se schimbase nimic. Liviu lordan stătea la aceeaşi 
masă, în aceeaşi atitudine de meditaţie şi concentrare, iar 
Tic era legat de acelaşi scaun uriaş şi făcea aceleaşi mişcări 
regulate, reduse şi chinuitoare, pentru a nu-i amorţi 
membrele. La altă masă, parcă în faţa aceleiaşi sticle de vin, 
stăteau ceilalţi: Petric şi Bălan. 

— Să nu puneţi la cale vreo prostie, îi avertiză Liviu 
Iordan. Veţi rămâne sub teroarea mea până când voi vrea 
eu. Auziţi? Să nu încercaţi nici o răzvrătire, nici o 
nesupunere. Chiar dacă voi rămâne cu un singur glonte în 
pistol şi tot veţi trăi sub teroare, pentru că nici linul dintre 
voi nu va şti cui îi este destinat. Cine îl va primi? Dumneata? 
Sau dumneata? De aceea vă avertizez. Ca să fie clar! 

Cei doi se sculară de la masă. Nici nu le trecea prin gând 
să se răzvrătească. Liviu Iordan îi hipnotizase, îi fascinase 
pe amândoi. Aveau o groază cumplită de el, mai ales când 
tăcea nemişcat, când îl simțeau că gândeşte. Se duseră 
amândoi la fereastra care dădea spre cabana lulia, parcă 
pentru a anunţa că se observă o mişcare. Cabanierul 
anunţă primul: 


— Vin... Sunt doi... Şi parcă duc un băţ cu o batistă albă în 
vârf. Da, da. Au un băţ cu o batistă albă. 

Liviu Iordan tresări. Tic îl urmărea cu ochi de drac. Voia 
să-i surprindă orice mişcare, orice gest, orice clipire a 
pleoapelor. Îl văzu tresărind, aproape uimit, aproape 
neîncrezător. Dar numai după câteva secunde faţa i se 
destinse, transformându-se în aceeaşi mască impasibilă. 

— Luaţi-l! Porunci el celor doi. Duceţi-l sus imediat. Nu 
vreau să le facă vreun gest, vreun semn, chiar din ochi. 
Unul să-l păzească, să stea lângă el cu cuțitul pregătit. Dacă 
aude semnalul convenit, să-i taie imediat beregata. Celălalt 
să rămână lângă uşa scării interioare ca să prelungească 
semnalul dacă va fi nevoie. Gata! 

Cei doi coloşi îl transportară pe sus, cu tot cu scaun, pe 
prizonier. Cabanierul se întoarse chiar în clipa când 
începuse să se bată în uşă. Liviu Iordan îi făcu semn să 
rămână lângă uşa scării. Se duse el să deschidă. 

Aşa cum îşi închipuise, vlăjganul rămăsese iarăşi de pază 
la cabana Iulia. Erau cei doi care fuseseră ultima dată când 
pregătiseră cambriolajul: Victor şi Ionel. Le deschise uşa şi 
o dată cu ei se strecură în antreu şi un căţel zgribulit şi 
speriat. 

— Dumnealui rămâne aici! Arătă Liviu Iordan spre căţel. 

Apoi le indică scurt cu mâna, fără cuvinte, uşa sufrageriei. 
Zăvori uşa, fără să mai pună drugul de siguranţă, ameninţă 
câinele zgribulit printr-o încruntătură din ochi, apoi 
pătrunse în sufragerie. Cireşarii se opriseră undeva în 
mijloc. 

— E un act de mare curaj din partea voastră că aţi venit 
aici! Îi luă în primire Liviu Iordan. Dacă vă sechestrăm şi pe 
voi? La asta nu v-aţi gândit? Credeţi că întotdeauna şi toţi 
respectă, în timp de război, consemnele de onoare? Dacă vă 
reținem şi pe voi sau dacă vă ucidem, ni se uşurează 
misiunea... Pe ce vă bazaţi tot curajul? 

— Pe un amănunt de mare importanţă pe care vi-l vom 
spune la momentul potrivit! Răspunse Victor foarte calm. 


— Nu e nevoie să mi-l spuneţi. Îl bănuiesc. Aţi aflat că în 
cabana în care staţi se află cutia albastră. Am aflat şi noi că 
aţi aflat taina asta. Dintr-o mică eroare sau indiscreţie a 
mezinului vostru, fratele uneia dintre fetele de la cabană, a 
celei negricioase, mi se pare... 

Liviu Iordan voia să-şi arate întreaga putere şi Victor simţi 
în acelaşi timp cu Ionel furnici de gheaţă pe spate. 

— După cum vedeţi, continuă Liviu Iordan, surpriza 
voastră nu mai este surpriză, atuul vostru e o mică eroare... 
Prin urmare, aţi venit să vă predaţi. 

De acolo, de lângă uşă, cabanierul nu putea să nu-şi 
exprime întreaga admiraţie. Dar văzu privirile de oţel ale lui 
Liviu Iordan fulgerându-l. Îşi duse mâna la gură, ca o babă. 

— Am venit pentru tratative, spuse foarte calm Victor. În 
nici un caz ca să ne predăm. Şi în nici un caz gândindu-ne 
că una dintre părţi va respecta codul onoarei... 

— Domnule... Începu nepăsător parcă Liviu Iordan, astea 
sunt vorbe. Oricât de frumoase şi oricât de demne ar fi, se 
transformă dintr-o dată în apă de ploaie atunci când se 
ridică un pumn de fier sau un simplu pistol, chiar dacă mai 
are numai patru cartuşe. Apă de ploaie, domnule. Nici nu 
trebuie să trag. Pot să pun pe unul să-l ucidă pe celălalt, 
pentru a-şi salva viaţa şi pe urmă să-l ucid şi pe el pentru că 
a fost atât de crud şi şi-a ucis prietenul. Nu fac joc de 
cuvinte, domnule! Ca să fie clar! Situaţia voastră adevărată 
e asta: aţi venit să vă predaţi! 

— Poate că mai este un atu! Ripostă Victor. Un atu mai 
puternic, mai important. Cred că vă închipuiţi la ce mă 
gândesc. 

Liviu lordan deveni dintr-o dată neliniştit, dar pe faţa lui 
încă nu se produse schimbarea. Numai pumnii îi scăpărau. 
Îşi dădea seama că nu-şi va putea ascunde tulburarea. De 
aceea îşi puse ochelarii, numai pentru o clipă. Descoperise 
imediat că făcuse sau că era să facă o primă eroare: îşi 
trăda starea de nelinişte în faţa unor prizonieri. 

— Ştiam că nu veţi rămâne nepăsător! Îl aţâţă Victor. 


— Nu se poate, domnule! Aproape răcni Liviu lordan, dar 
iarăşi izbuti să se domolească. Aţi venit aici cu o născocire şi 
cu intenţia de a pregăti o nouă spargere cu un obiectiv mai 
mare. 

— Vă înţeleg... Îi spuse Victor cu compătimire în voce. Aţi 
dorit şi aţi visat şi aţi vrut să faceţi totul cu propriile 
dumneavoastră mâini până la ultimul act, până la ultima 
scenă. Şi tocmai la sfârşit, sunteţi scos de pe scenă, pentru 
ca altul să rostească replica finală, apoteoza... 

Era fantastic! Cabanierul abia aştepta să se tragă cu 
pistolul asupra tânărului care provoca. Şi în loc de aceasta, 
Liviu lordan se aşeză pe scaun, complet stăpân pe sine. 

— Mi-ai spus prea mult, domnule... Încuviinţă el. Să 
sperăm că nu mi-ai spus foarte mult, domnule... Da... Nu 
puteai să vorbeşti astfel în faţa mea, dacă nu ai fi găsit cutia 
albastră. Nici un om de pe lume nu ar fi avut acest curaj. 
Nu pentru că i-ar fi fost frică de viaţa lui, ci pentru că i-ar fi 
fost frică de viaţă altuia, nevinovat. 

Liviu Iordan arătă cu degetul spre plafon, spre etaj, unde 
Victor şi Ionel înţeleseră că se află Tic, supravegheat. 

— Prin urmare, aţi găsit cutia albastră... Ar trebui să vă 
felicit... Şi chiar o fac... Da! Meritaţi felicitări. Probabil că se 
află într-un ascunziş extraordinar... 

Dar niciunul din cei doi nu răspunse. lonel pentru că nu 
ştia. Victor din alte motive. 

— Nu, domnule... Să nu vă fie teamă că vă trădaţi... 
Sunteţi naivi... Nu se trădează printr-o tresărire un 
ascunziş care a dăinuit un sfert de secol. Nu, domnule... Şi 
cam ce tratative aţi vrea să încheiaţi? 

— Vă dăm cutia albastră în schimbul eliberării prietenului 
nostru, spuse Ionel cu vocea tremurându-i de emoție. 

— Nu e scump, domnule... Răspunse Liviu lordan după o 
foarte scurtă pauză. N-ar fi fost scump... În alte 
împrejurări. Aţi fi meritat poate mai mult. Cutia albastră 
valorează de o mie şi de un milion de ori mai mult decât 
spărgătorul vostru... 


— E un punct de vedere... Spuse Victor politicos. 

— Nu de un punct de vedere, accentuă Liviu lordan. Se 
pare că ai uitat discuţia noastră anterioară, cam cifrată 
spre final. Nu e un punct de vedere. E un adevăr. Ai uitat, 
domnule, că adevărurile există în raport cu mine? Eu le 
impun! Cum vă închipuiţi, în condiţiile date, că mă puteţi 
invita la tratative? Încep să-mi schimb părerea despre 
inteligenţa voastră... 

— Cred că faceţi o eroare... Spuse Victor. Nu aţi ascultat 
până la capăt argumentul cu care ne prezentăm la 
tratative. Nu vă oferim numai cutia albastră. Vă oferim 
unica posibilitate de a intra în posesia cutiei albastre. 
Dumneavoastră n-o veţi găsi niciodată! 

— E un punct de vedere... Zâmbi superior Liviu Iordan. 

— Nu e un punct de vedere, răspunse Victor. E un adevăr 
care există în afara dumneavoastră, de astă dată. Un 
adevăr definitiv! 

— Cum, domnule? Se înfurie Liviu Iordan. Dumneata îţi 
închipui că nu voi fi în stare să găsesc cutia albastră? 

— Absolut niciodată! Îi răspunse foarte calm Victor. Pentru 
că tot raţionamentul dumneavoastră se bazează pe o 
premisă falsă. Din cauza construcţiei dumneavoastră. Nu 
sunteţi maleabil ca să puteţi descoperi altă premisă şi alt 
raţionament. Sunteţi ca un puţ de petrol din care nu poate 
ieşi altceva decât petrol. Cu sistemul dumneavoastră de a 
raţiona nu veţi descoperi niciodată cutia albastră! Nu 
înţelegeţi că trebuie să descoperiţi o altă idee despre 
premisă? Asta în afara subiectului. Deci nu veţi putea 
niciodată să descoperiţi cutia albastră, ascunzişul cutiei 
albastre. Îmi pot pune viaţa! 

Nu numai Liviu Iordan, dar şi ceilalţi care se aflau în 
cameră rămaseră uluiţi şi de vorbele lui Victor, dar mai ales 
de tonul pasionat, vibrant, aproape suprauman cu care le 
rostise. 

— M-ai impresionat, domnule! Recunoscu Liviu Iordan. 
Dar îmi vine foarte greu să te cred... M-ai impresionat şi 


până acum un singur om m-a impresionat în viaţa mea: cel 
care a ascuns cutia. Dar emoţiile trec, trec foarte repede, 
uneori cu un simplu drog, domnule. Eu nici nu am nevoie să 
caut droguri. Le posed la centură, în tocul ăsta de piele în 
care se află un pistol cu patru cartuşe ucigătoare... 
Dumneata ai mizat pe o dispută a inteligenţei loiale, 
domnule, a unei inteligenţe de onoare, domnule. lar eu 
mizez pe o inteligenţă de război! O inteligenţă susţinută de 
armă. Aici ai greşit dumneata! 

— N-am greşit! Răspunse Victor. 

— Ai greşit, domnule. Să spunem că ai dreptate şi încep să 
cred că ai dreptate. Nu voi putea să găsesc cutia. Eu nu voi 
putea s-o găsesc. Dar ai uitat un singur lucru, domnule. Că 
voi aţi găsit-o. Înţelegi, domnule? 

— Nu înţeleg, răspunse Victor. 

— Scurt! Se ridică Liviu Iordan în picioare. Vă voi face 
prizonieri. Vă voi duce legaţi în faţa cabanei Iulia. Şi acolo, 
în faţa cabanei, vă voi tortura. Până când cel mai slab... Sau 
cea mai slabă dintre voi va începe să ţipe. Poate chiar sora 
celui care stă sus cu cuțitul la beregată. Va ţipa şi va spune 
unde se află cutia. Şi după ce va spune, nu vă voi mai 
tortura. Vă voi ucide! Asta ai uitat, domnule. Inteligența de 
război. 

— Nu! Răspunse Victor cu un calm care teroriza. Nimeni 
nu cunoaşte ascunzişul cutiei. Numai eu. Nu l-am spus şi 
nu-l voi spune nimănui. Acesta a fost atuul meu. Şi acesta 
rămâne atuul meu şi al nostru, al tuturor. Vă dau cutia dacă 
eliberaţi prizonierul. Altminteri puteţi să faceţi un măcel, 
dar cutia n-o veţi avea. Cred că vă daţi seama că nu voi 
scoate un cuvânt... 

Liviu Iordan devenise livid. Răspunse fără vlagă: 

— Să amânănm tratativele până mâine dimineaţă... 

Prizonierul fusese coborât din nou, cu tot cu scaun, în 
sufragerie. Îşi reluaseră toţi locurile. Liviu Iordan singur la 
o masă, cu un pahar de coniac în faţă, ceilalţi despărțiți 
parcă de aceeaşi sticlă de vin. 


Prizonierului nu i se dăduse nimic, nici de mâncat, nici de 
băut. Nimeni nu se uita la el, dar nici el nu se uita la nimeni. 
Din când în când se foia în legături şi ciocănea cu degetele 
în lemnul scaunului. Uşile şi ferestrele fuseseră toate 
zăvorite, baricadate şi controlate. Nici o muscă nu putea să 
pătrundă în cabană. Tăcerea era apăsătoare şi nimeni nu 
îndrăznea s-o spargă. 

— Nu se poate, domnule! Se răzvrăti într-un târziu Liviu 
Iordan. Am avut o simplă clipă de ameţeală, de slăbiciune... 
Nu trebuia să cedez! Nu înţelegi? I-am avut în mână şi le- 
am dat drumul! Ba chiar eu am propus amânarea 
tratativelor! De ce, domnule, de ce? 

Se uita spre cabanier, dar cabanierul îi răspunse cu o 
privire înfricoşată şi supusă. Vorbe n-avea curajul să 
rostească. 

— Nu se poate, domnule! Se îndărătnici Liviu Iordan. 
Umblu de un sfert de secol după o taină, fac adevărate 
minuni ca să ajung la ea şi chiar la mal să mă înec? M-a 
sugestionat, asta s-a întâmplat! M-a făcut să cred că nu pot, 
prin raţionament normal, să găsesc ascunzişul. M-a 
sugestionat! Şi eu nu pot să renunţ la cutia albastră. De 
aceea am cedat. Mi-a fost teamă că voi pierde cutia 
albastră. Nu mă interesează măcelul, nu mă interesează 
prizonierul, mă interesează un singur lucru: cutia albastră! 
Pe asta a mizat el. M-a simţit şi m-a prins! 

Abia atunci îndrăzni cabanierul să-l întrerupă: 

— Dar ce puteţi face cu cutia albastră... Dacă, daca... Dacă 
n-o aveţi... Dacă ei scapă... 

Era tocmai întrebarea care-i venise în minte cireşarului şi 
pe care o ura cu toată fiinţa. 

— Asta e, domnule! Recunoscu Liviu Iordan. Nu se poate 
ajunge şi nu se poate folosi cutia albastră fără măcel. La 
asta nu m-am gândit... Dar dacă-i măcelăresc fără s-o 
găsesc? Domnule, ăla m-a hipnotizat! Şi acum mai am în 
minte teama că n-o voi găsi... Cum s-ar putea să n-o găsesc? 
Să fie el singurul om din lume care să poată găsi ascunzişul 


cutiei albastre şi încă fără să caute, pentru că altfel l-ar fi 
aflat şi ceilalţi? Aici e clar. N-a spus nimănui nici un 
cuvânt... Să fie el singurul...? 

Parcă din altă lume se auzi vocea lui Tic: 

— V-am spus că numai el poate să găsească ascunzişul 
cutiei albastre. V-am spus şi cum va face... Va închide ochii 
şi va începe să se gândească... 

— Taci! Se răsti Liviu lordan care simţea că începe să-şi 
iasă din fire. Ştiu singur cum se procedează... Domnule, e 
cumplit! A băgat frica în mine... Dar dacă a folosit şi el o 
inteligenţă de război...?! Dacă nu cunoaşte nici un ascunziş 
şi a vrut numai să scape de aici ca să ia măsuri de apărare... 
Domnule, m-a hipnotizat, m-a sugestionat... Ştie sau nu 
ştie...? 

— Poate că ar mai fi o soluţie... Spuse Ion Petric cu o voce 
cam timidă. Să daţi prizonierul pentru cutie... Ca să scăpaţi 
de obsesie... Şi pe urmă aranjăm noi... Tot sunt condamnaţi 
la moarte prin ger sau foame... Nu se schimbă cu nimic 
situaţia... 

— Ba da, domnule! Se enervă Liviu Iordan. Înseamnă că 
am fost înfrânt... Cum spunea ăla, ultima replică, replica de 
triumf, o va rosti altcineva. 

— Dacă va fi ultima lui replică? Interveni iarăşi Ion Petric. 
Tot trebuia să facem ceva ca să ajungem la cutia albastră. 
Am pus mâna pe individul ăsta mic şi ni se aduce cutia 
plocon... 

— Da, domnule... Admise Liviu lordan. E şi ăsta un 
raţionament de război... Vom face schimbul şi-l vom lua 
prizonier pe cel care va aduce cutia... Şi vom începe iarăşi 
teroarea... Numai să nu-l aleagă pe invalid, sau pe cine ştie, 
care nu i-ar îngrozi prea tare când vom începe să-l 
torturăm în faţa cabanei... Vreau să iasă toţi de acolo! Toţi 
domnule. Şi fetele! Da! Asta vom face. Vom primi schimbul. 
Şi vom pregăti atacul. Ca în vechime, domnule. Vom face 
berbeci şi vom, izbi în geamuri şi vom face torţe pe care le 
vom arunca înăuntru. Vor ieşi toţi, toţi, aprinşi şi umiliţi. 


Mâine dimineaţă vom pregăti armele pentru atac... La 
câteva minute după schimb, îl vom porni... Gata! 

Trecuse de miezul nopţii. Tic fu ridicat cu tot cu tron şi dus 
în camera unde dormea Liviu Iordan, singur. Acolo fu aşezat 
scaunul, în mijlocul camerei. Liviu Iordan controlă toate 
zăvoarele şi încuietoarele geamului, unicul geam al 
camerei. Dar nu rămase înăuntru. Se aşeză pe un fotoliu, 
luat din camera cabanierului, în faţa uşii deschise, cu 
privirile spre prizonier. Şi ceilalţi doi îşi aduseră câte un 
fotoliu, postându-se unul în faţa uşii care dădea spre 
dormitoare, altul la capătul scării. Nimeni, absolut nimeni 
nu putea să pătrundă în coridor, spre camera prizonierului, 
fără să treacă mai întâi prin faţa celor doi coloşi şi apoi prin 
faţa lui Liviu Iordan. La capetele coridorului agăţară câte o 
lampă, cu flacără mică. O altă lampă fu agăţată în camera 
prizonierului, chiar deasupra lui, dar tot cu flacără mică. 
Tot etajul cabanei, dar mai ales coridorul şi camera 
prizonierului deveniseră un joc de. Umbre şi lumini. 

Primele ore de după miezul nopţii trecură fără să se 
întâmple nimic. Paznicii, cu armele lângă ei, moţăiau în 
fotolii. Moţăia şi Liviu lordan. Urechile lor obosite 
începuseră să se obişnuiască, încetul cu încetul, cu 
zgomotele provocate de vânt, de furtună, cu scârţâitul şi 
zdrăngănitul uşilor şi ferestrelor împinse de vijelia care 
parcă se trezise după miezul nopţii. Era ora somnului dulce 
şi aţipiseră toţi. Abia atunci începu să înainteze pe scări şi 
pe coridor umbra fără suflare şi fără zgomot, umbra care 
primise prin pocnituri de degete toate semnalele şi tot 
planul temerar al prizonierului. 

Umbra se furişă pe lângă primul fotoliu, cel din faţa scării, 
apoi şi pe lângă cel din faţa camerei cu lumină săracă. 
Umbra ajunse lângă scaunul prizonierului şi acolo deveni 
ŢTombi. Adică îşi frecă mai întâi botişorul de mâinile 
stăpânului, apoi îşi începu munca şi chinul. Rodea, rodea ca 
un castor, ca o armată de castori, mereu cu privirile spre 
fotoliul în care sforăia încet o matahală în papuci. 


Tic nu se mişcă nici o clipă. Îi era teamă să nu scârţâie 
scaunul, îl încercase şi ştia că scârţâie. Îşi lăsa legăturile 
roase de colții căţelului. Doar când simţi cum îi cad sforile 
de la picioare, îşi ridică genunchii, dar scaunul scârţăi şi în 
fotoliu se produse o mişcare. [ombi alunecă sub pat, 
trăgând după el toate legăturile roase, iar Tic rămase 
nemișcat. Probabil că Liviu Iordan deschisese ochii şi-l 
zărise nemişcat pe scaun, iar pe urmă pleoapele îi căzuseră. 

Ţombi îşi reluă chinul. Când se simţi aproape liber, Tic 
încercă să-l ajute. Iarăşi scârţâi scaunul, dar de astă dată în 
fotoliu nu se mai făcu nici o mişcare. Cireşarul simţi că este 
complet liber. Cum trebuia să acţioneze în clipa cea mai 
grea? Încet sau brusc? Se sculă de pe scaun, se duse încet 
la geam şi începu să manevreze deschiderea lui. Trase toate 
zăvoarele, deschise primul rând, dar când ajunse la al 
doilea, zgomotul inevitabil se produse. Liviu Iordan tresări, 
dar în aceeaşi clipă un vultur se repezi asupra lui, 
răsturnându-l. Cireşarul sărise şi nu căzu în zăpadă, ci în 
nişte braţe vânjoase care nu-l mai lăsară jos, ci îl purtară 
mult, până îl primiră alte braţe mai calde şi auzi cuvântul pe 
care-l aştepta atâta: „Nesuferitule...” 

CAPITOLUL, XIII. 

Tiberiu o conduse pe Atena acasă. Stătea la vreo sută de 
metri de gară. Dar... Pentru că totuşi Tiberiu pleca mai 
departe, cu trenul, îl conduse şi ea la gară, dar... Pentru că 
nu se cade ca o fată să conducă un băiat... Liberiu o 
conduse iarăşi acasă şi asta se întâmplă de câteva ori, până 
ce, pe la jumătatea drumului dintre gară şi casă, se auzi 
fluieratul unei locomotive: era ultimul tren al serii. Cei doi 
se despărţiră brusc, sub un felinar neobişnuit de luminos... 
Printr-o simplă strângere de mână, deşi aşteptau momentul 
despărțirii cu inimile numai fiori, pentru că îşi închipuiau 
că-i va prinde undeva, în întuneric şi... 

Despărțirea de Tiberiu o întrista pe Atena, pentru că îi 
amintea ceva la care se gândise până atunci doar în 
treacăt: promisiunea nerespectată a cireşarilor. Cum au 


putut să fie capabili de un asemenea gest? Îi judecă foarte 
aspru Atena. Dacă n-ar fi promis... Nu s-ar fi întâmplat 
nimic, dar după ce promisesem atât de solemn, după 
scrisoarea pe care le-o lăsase Lucia, după repromisiunea de 
la Stânca Șoimului... Gestul lor era într-adevăr 
necireşăresc. Nici nu le va mai scrie ca să-i mustre... 

Tocmai gândea aşa şi luase hotărârea de pe urmă, când se 
auzi strigată de o voce pe care parcă o cunoştea. Era Bili, 
cel mai sârguincios elev al ei la schi şi la pian, care ca 
întotdeauna la ora aceea înaintată nu dormea. Ehei! De 
când o aştepta Bili ca să se laude! Dar o văzuse plimbându- 
se întruna cu cel mai mare inamic al oraşului: câştigătorul 
concursului de schi, cel care-l detronase pe Alexandru şi 
furia lui împotriva lui Tiberiu crescuse teribil. 

— Atenaaaa! Şopti el de la o ferestruică a unei camere 
mici, probabil a băii sau a cămării, că numai acolo se putea 
ascunde la ora aceea. Am o surpriză grozavă! 

— Aoleu! Se prefăcu Atena supărată. Tu erai? Şi încă nu 
te-ai culcat? Mâine nu mai facem coborârea! Gata! 

— Mai bine poimâine nu mai facem pianul... se rugă Bili. 
Dar dacă ai şti ce surpriză am, cred că m-ai ierta... Am fost 
obligat să stau până la ora asta treaz, pe cuvântul meu... 
Ştii cine m-a ţinut de vorbă şi-a râs ca un nebun de 
bancurile mele? Tic! 

— Care Tic! Se încruntă Atena. Cel de sus de pe Galba, 
care-l imită pe Tic al lui Chiriţă? 

— Aiurea!... Ştii?... Asta e ultima expresie a lui Tic. Nu cu 
idiotul ăla am stat de vorbă. Chiar cu Tic cireşarul! Na! Şi 
asta-i tot expresia lui. 

— La revedere! Îi spuse Atena. N-am vreme de glume 
idioate. lar mâine facem lecţie suplimentară de pian. 

— Nu mă crezi? Se bosumflă amarnic Bili. Bine! Atunci 
poftim dovada! Chiar Tic mi-a lăsat-o ca să dovedesc oricui. 

Era o hârtie de caiet pe care scria: „Amintire de la Tic”. 
Era aidoma celeilalte, arătată la Suşteni, era chiar scrisul 
lui Tic pe ea, scrisul de pe biletul de ameninţare. Asta era 


prea mult! În patru minute de ameninţări şi promisiuni, Bili 
rămase fără cuvânt. Adică începu să-i povestească Atenei 
tot ceea ce se întâmplase în mica grotă unde se organizase 
salvarea lui Dan. 

Aşa, din senin, Atena se simţi cuprinsă de ameţeală, sau 
poate că o ataca o presimţire urâtă. Se despărţi de Bili 
după ce-i promise că va suspenda lecţia de pian, cea 
suplimentară, bineînţeles şi ajunse acasă atât de neliniştită, 
încât tatăl ei, medic, ca şi mama ei o priviră foarte 
îngrijoraţi. Întrebări precise, răspunsuri nesigure, ocheade 
între părinţi, apoi şoapte: „Pesemne că s-a îndrăgostit... E la 
prima ei dragoste”... Până ce fata ceru voie să dea un 
telefon. Era foarte târziu, dar nu puteau să-i refuze 
rugămintea... Tiberiu sosise şi când auzi istorisirea Atenei, 
probabil că se făcu alb la faţă, aşa îl simţea ea şi îi ceru voie 
s-o cheme peste jumătate de oră. Părinţii îi îngăduiră, dar 
pentru că ei trebuiau să se scoale foarte devreme, se 
duseră în dormitor. Până să sune telefonul lui Tiberiu, 
adormiră amândoi, amintindu-şi, înduioşaţi, că trecuseră şi 
ei prin clipe asemănătoare, dar că nu avuseseră telefon ca 
să-şi spună, de la distanţă, „noapte bună” şi celelalte. În 
sfârşit, se auzi şi zbârnâitul foarte încet, ca un bâzâit de 
muscă, al telefonului. Era Tiberiu. Îl sculase din somn pe 
prichindelul cu dovadă şi aflase exact aceeaşi poveste pe 
care o aflase Atena de la Bili. În noaptea aceea linia 
telefonică dintre Binaia şi Suşteni fu foarte solicitată. Cer 
doi tineri nu puteau să închidă ochii şi mereu le veneau alte 
gânduri şi alte presimţiri, din ce în ce mai întunecate. Spre 
ziuă, amândoi ajunseseră la convingerea că grupul 
cireşarilor fusese surprins de vijelie undeva pe la Şaua 
Mare... Dacă nu a izbutit să coboare la Mitiş. Deci primul 
lucru pe care trebuiau să-l facă amândoi era să se urce în 
primul tren spre Mitiş. Dar... După jumătate de oră, Atena 
veni cu altă idee. Până ajung la Mitiş, până dau de băiatul 
acela la care trăseseră cireşarii, Petrişor Bogdan, până îşi 
găsesc prietenii, până dau alarma... Oare nu va fi prea 


târziu? Orice minut contează în asemenea situaţii. Tiberiu 
îşi dădu imediat acordul şi telefonul fiecăruia se puse în 
funcţiune... pe linie locală. Răspundeau numai părinţii 
sculaţi pentru treburi, care-şi chemau imediat odraslele la 
telefon când auzeau că e vorba de un concurs special 
pentru nişte titluri extraordinare. Astfel se face că, înainte 
de a apărea zorii, zeci de tineri schiori de pe toată valea 
erau în stare de alarmă. Cu parole, cu discreţie, cu 
promisiunea că foarte repede li se va spune cauza. Toţi 
acceptaseră fără să crâcnească: Atena şi Tiberiu, fiecare în 
oraşul lor, deveniseră, mai ales după concursul de schi de la 
Poiana, idolii tuturor, ba cei doi campioni se pomeniră chiar 
cu telefoane de la Alexandru şi Costin care voiau cu orice 
chip să ia parte, sub conducerea lor, la misterioasa acţiune. 

Atena se urcă în primul tren spre Mitiş. La Suşteni, încă 
din mers, sări în vagonul ei Tiberiu. Nici nu mai aveau ce 
să-şi spună. Toată noaptea, la fiecare frază şi la fiecare 
convorbire, în pasiunea argumentaţiei nu-şi spuseseră altfel 
decât: „Draga mea, dragul meu, scumpa mea, nu se poate! 
Crede-mă, tu, dragule”... Erau cam îmbujoraţi, dar pe 
drum, mai ales în tunel, îşi găsiră mâinile, îşi auziră inimile 
cum bat, apoi închiseră ochii şi li se întâlniră buzele, dar 
fără să vrea... Când deschiseră ochii, văzură că nu mai sunt 
de mult în tunel şi mai văzură nişte prichindei iţindu-şi 
capetele de după uşa unor compartimente. Noroc că se 
apropia Mitişul... 

Pe Petrişor Bogdan îl găsiră destul de repede. Cine nu-l 
cunoştea pe prietenul lui Tic, singurul din orăşel căruia Tic 
îi lăsase o amintire semnată. 

Cum îl văzură, cei doi înţeleseră că prin metodele 
obişnuite nu vor scoate nimic de la el. Dar când se pomeni 
în faţa lui cu Atena şi cu Tiberiu, spuse totul. Aceeaşi 
poveste auzită la Binaia şi la Suşteni. Mai rămânea de 
telefonat la Poieniţa. Nici acolo nu erau cireşarii. Nici în 
oraş nu poposiseră. Doar o secundă de ezitare, ca înaintea 
marilor decizii, apoi Atena şi Tiberiu hotărâră să dea 


semnalul de alarmă. În câteva minute, toţi elevii schiori de 
pe cele două văi porniră în căutarea celor mai buni prieteni 
ai lor: cireşarii. 

Nici la Casa lulia nu se dormi în noaptea aceea. Toţi 
aşteptaseră pe Tic şi... pe Ursu, care căpătase, în sfârşit, 
aprobarea să plece în întâmpinarea lui. 

Dar ciufuliciul scăpă până la urmă din braţele Mariei şi ale 
celorlalţi, ba chiar lovise, în nerăbdarea lui, piciorul lui Dan, 
care, săracul, îşi închipuia, din cauza durerilor, că va mai 
suferi o a doua repunere la loc a oaselor. 

— Acum să vă spun totul! Explodă mezinul cireşarilor după 
ce scăpă definitiv de primejdia strangulării. Ne aşteaptă tot 
iadul de pe lume! Na! 

Şi se apucă să le povestească tot ceea ce auzise la cabana 
Izvoarele, tot planul care li se pregătise şi care Li se 
pregătea. „Brrrr!” făcea din când în când ciufuliciul. Dar şi 
ceilalţi făceau la fel. 

— După evadarea ta ce va fi? Spuse Dan. Cred că vor 
tăbări asupra noastră cu unghiile şi cu dinţii... 

— Uh, dac-ar fi aşa! Se rugă Ursu. Dar îşi vor schimba 
planul, Ticuşor... O să vezi tu... 

— Şi eu cred că şi-l vor schimba, spuse Victor. Nu vor 
turba, din cauza şefului care se stăpâneşte şi ştie să 
stăpânească. Cred că vor pregăti un atac general şi total. 
Vor căuta să ne nimicească. Şi din cauza asta cred că nu-l 
vor da dimineaţă, ci mai târziu, după ce-l vor pune la punct 
în toate amănuntele. Vor căuta să meargă la sigur, nu la 
viclenii şi hărţuieli. 

— Exact aşa cred şi eu! Tremură Ursu. Vor căuta să ne 
măcelărească, să ne mântuie. Cu cele patru gloanţe, cu 
topoare, cu ce vor găsi pe-acolo. Cu torţe şi şomoiage 
înmuiate în benzină... 

— Cu sania le vor aduce! Spuse Ionel. Va fi un adevărat 
atac... Brrrr! Ce se va alege de capul nostru? Oare cât timp 
vom putea rezista? 


— Dar dacă nu vor mai ataca? Spuse Lucia. Poate nu vor 
voi să rişte nimic şi atunci ne vor condamna la moartea de 
la început: prin îngheţ şi foamete. 

— S-ar putea şi asta, Lucia... Răspunse Victor. Dar între 
timp a intervenit un factor nou... Am găsit cutia albastră şi 
ei ştiu c-am găsit-o... Ştii de ce cred că vor ataca decisiv? 
De teamă că am putea să ascundem noi, în alt loc, sau să 
azvârlim undeva într-o prăpastie cutia albastră... Nu vor 
lăsa să treacă prea mult timp... 

— Cum de-ai fost atât de rău şi nu ne-ai spus unde este 
cutia albastră? Sări Dan, cu gura, bineînţeles... După ce eu 
ţi-am dat toate ideile... 

— Poate că n-am găsit-o, Dan, râse Victor. Poate că eo 
simplă inteligenţă de război toată teoria mea. În orice caz 
nu vă voi spune... Şi dacă v-aş fi spus, n-aş fi avut 
argumentul decisiv, care l-a înfrânt pe Iordan... 

— Înţeleg, Victor, spuse Lucia. N-ai vrut să ne spui pentru 
a avea tu posibilitatea sacrificiului, pentru a te putea 
sacrifica şi a ne salva pe noi... Nu cred că se poate face un 
gest mai frumos în lume... Dar de ce nu ne vei spune? 

— Pentru că nu a sosit timpul, Lucia. Pentru că va trebui să 
plec. Nu putem aştepta aici execuţia. Trebuie să încercăm 
ultima şansă. Ştiţi că de doborât nu-i putem dobori... 
Trebuie să plec în lume şi să cer ajutor. Veţi rămâne cu 
Ursu... 

— Unde vrei să pleci? Îl opri Lucia. Eşti nebun? Nu înţelegi 
că nu se poate scăpa de pe muntele ăsta înconjurat peste 
tot cu prăpăstii? Mai mult ne ajuţi aici, decât încercând să 
te sinucizi. Nu e nici o altă posibilitate decât aceea să 
rezistăm... 

— Asta nu e posibilitate, Lucia. E agonie! Mai devreme sau 
mai târziu vom fi ucişi... Trebuie să încercăm chiar şi o 
posibilitate de vis, Lucia, chiar şi o dorinţă... Nu înţelegi? 

— Ba da, Victor... Şopti ea aproape plângând. Dar... Nu 
ştiu ce va fi... Dacă ni se întâmplă ceva tuturor, parcă €... nu 
ştiu... Parcă e mai uşor, mai frumos... 


— Trebuie să se ducă... se rugă Ursu. Dacă Victor se 
gândeşte la ceva... Atunci există posibilităţi, există şanse... 
Ştii, Victor. Eu am vrut să te opresc, cu forţa, când am auzit 
că te duci cu lonel la ăia de dincolo, pentru tratative... Am 
fost sigur că vă vor face prizonieri. Pe cuvântul meu, dacă 
nu mi-a trecut prin minte gândul că vă vor aduce aici, în 
faţa noastră, la ferestre şi vă vor tortura... Am vrut să te 
lovesc şi să te ţin aici cu forţa... Dar am ştiut, nu ştiu cum să 
spun, m-a oprit ceva... Am simţit că nu poţi să te duci acolo 
ca să ne faci rău, că porţi cu tine o armă teribilă, mai 
teribilă decât pistolul lui... Şi nu m-am înşelat... 

Victor era emoţionat. Şi lic mai ales, care se lipi pe 
nesimţite de el. Şi ceilalţi. 

— Pe unde vrei să încerci? Întrebă Maria. Pe la Vadul 
Lupilor? Dar acolo e o prăpastie uriaşă, Victor. Nu e nici un 
loc de trecere. Mai bine ar fi pe poteca pe care am urcat... 

— Ştiu... Spuse Victor. Dar acolo există un obstacol 
îngrozitor: lupii. Cei care au rămas în spatele pavăzei 
noastre. 

— Nu cred! Se opuse Maria. Sunt absolut convinsă că au 
fost îngropaţi de avalanşă. Nu! Lupi nu mai sunt! 

— Are dreptate Maria! Interveni Ursu. Lupii au fost în mod 
sigur îngropaţi de avalanşă. Poate că sunt mai multe şanse 
pe poteca noastră, adică prin locurile pe unde a fost 
poteca... 

— Eu am altă părere! Răsună ferm vocea Mariei. Să 
încercăm prin ambele locuri! Sunt mai multe şanse de 
salvare. Sunt mai multe şanse ca unul dintre noi să ajungă 
undeva. Şi de acolo va da alarma. Şi pentru salvarea celor 
de la Casa lulia şi pentru salvarea celuilalt. 

— Da... Acceptă Ursu în şoaptă. E mai bine cum spune 
Maria. Se dublează şansele de salvare ale fiecăruia... 
Pentru că asta e cel mai important. Nu, Victor? Unul din voi 
trebuie să scape. Dacă pleacă numai unul singur şi are un 
accident, nimeni nu va şti şi accidentul va fi fatal. Dacă 
pleacă doi... 


— Da! Spuse şi Dan. 

Tic răspunse altfel. Se ghemui la pieptul Mariei pentru a-şi 
lua cel mai cald rămas bun pe care şi-l luase vreodată de la 
ea. Ionel răspunse printr-un oftat. Lucia, căutându-i mâna. 

— Bine... Spuse Victor încet, cu vocea gâtuită. 

Dar Maria îl scoase imediat din starea de nelinişte... 

— Tu sari mai bine decât mine, Victor. Ţi-am înţeles planul. 
Vrei să sari peste prăpastie. Dacă ai noroc şi pe malul 
celălalt e zăpadă, nu gheaţă şi aşa cred că va fi... Atunci ne 
vom întâlni la Zaruri. Pentru că vei ateriza aproape de 
Zaruri. 

— Va să zică şi tu ai studiat harta! Descoperi Victor. Bine, 
Maria! Din fericire, tocmai schiurile noastre au rămas... 

— Nu din fericire, Victor, îl lămuri Ursu. Le-am păzit tot 
timpul ca ochii din cap. Schiurile campionilor!... Ar fi bine 
să plecaţi înainte de ivirea zorilor, ca să nu vă observe cei 
de la Izvoarele, să nu ştie că ne-am împuţinat forţele... 

— Eşti sigur că nu sunt lupi pe valea aceea a lupilor? 
Întrebă Victor, parcă fără să fi auzit ceea ce-i spunea Ursu. 

— Sunt absolut sigur! Răspunse Ursu. 

Şi Victor scăpă de cumplita obsesie. Îşi aduseră schiurile 
din antreu şi începură să le ceruiască. 

— Şi voi cum veţi organiza apărarea? Întrebă Victor. Dacă 
vă atacă mai înainte de sosirea ajutoarelor? Cum o să vă 
apăraţi?... Nu uita, Ursule! Patru gloanţe! 

— Trei gloanţe! Preciza Tic. Unul trebuie să-l oprească 
pentru a-i ţine pe ăilalţi doi sub teroare. Doamne! Dar 
cumplit individ mai e! Cum spuneai tu, Victor. În felul lui e 
un geniu! 

— M-am gândit la o metodă specială de apărare... Începu 
Ursu. Nu ţi-o spun, de teamă că vei sări asupra mea şi-mi 
vei măcina încrederea în ea. Degeaba, Victor... Nu-ţi spun 
nimic. Aşa cum nici tu nu ne-ai spus unde ai găsit cutia 
albastră şi astfel ai putut să ne salvezi. Nu-ţi spun! Atât 
doar: îţi jur, Victor, că nu voi fi doborât! Nu mă vor ucide! Şi 


cred că înţelegi ce înseamnă asta. Dacă eu nu voi fi doborât, 
nu i se va întâmpla nici unuia dintre noi nimic! 

Înainte de a pleca, Victor îl chemă totuşi pe Ursu în 
antreu. Şi pentru a-i strânge mâna, dar şi pentru altceva. 

— Nu ştiu, Ursule, ce se poate întâmpla... Dacă se vor ivi 
primejdii cumplite, dacă pentru salvarea oricăruia dintre 
voi va trebui oferită cutia albastră, te vei duce şi o vei lua, 
Ursule... Într-un singur loc se poate afla. Nu ştiu. Nu m-am 
uitat nici eu... Dar acolo este. 

Şi Victor îi şopti, la ureche, locul unde trebuia să se afle 
cutia albastră. Ursu rămase năucit. 

— Nu se poate... Îngână el. E fantastic... 

— Aşa se pare... V-am spus. Pentru că în raţionamentul 
vostru plecaţi de la o premisă greşită. Gândeşte-te la 
mărimea ei, Ursule. O casetă de fier, nu o casă de fier. O 
casetă cât o valiză, mai mică decât un violoncel, cât o 
maşină de scris de birou, înţelege sensul acestei mărimi, 
Ursule... Gândeşte-te la atacul convoiului, la cei care l-au 
dat, la cei care au fost ucişi... Dar asta nu mai are 
importanţă acum; mai târziu... Dar oare cât de târziu va fi? 

Peste câteva minute, încă pe întuneric, Victor şi Maria 
porniră împreună pe colina de deasupra casei. Dar când 
ajunseră în vârf se despărţiră. 

Toate drumurile şi potecile munţilor fuseseră invadate de 
cei mai tineri şi mai buni schiori. Fiecare ştia că se 
întâmplase ceva cireşarilor, că fuseseră surprinşi de vijelie, 
poate chiar surprinşi de avalanşă. Două direcţii principale 
fuseseră indicate de cei doi conducători ai echipelor de 
salvare, Atena şi Tiberiu: Saua Mare cu Brâna Iadului şi 
pârtia de la Furcile Moşului spre Mitiş, pe lângă Valea 
Lupilor. Erau zeci de tineri, pentru care cireşarii se 
confundau cu visul şi idealul lor, zeci de tineri care nu-şi 
închipuiau prieteni mai buni decât cireşarii. Gândul că ar 
putea să ajungă totuşi la timp undeva şi să-i salveze parcă 
le dădea aripi. Tiberiu conducea grupul mare care 
pătrunsese prin Şaua Mare şi urca, poate pentru prima 


dată în istoria avalanşelor, trecătoarea de la Brâna Iadului. 
Atena era în fruntea grupului care cerceta prăpăstiile din 
stânga pârtiei de coborâre spre Mitiş şi care avea ca punct 
final abisul de la Valea Lupilor. 

Şi mereu veneau rapoarte din alte locuri, de la alte echipe, 
care se formaseră spontan auzind despre nenorocirea care 
se abătuse asupra cireşarilor. Vuiau munţii de energii 
tinereşti şi toate obstacolele erau trecute cu un curaj cum 
nu se mai pomenise. Deodată sosi vestea că au intrat în 
acţiunea de salvare şi elevii şcolii de schi cantonaţi lângă 
Poieniţa. Alţi zeci de căutători, din toate colţurile ţării, toată 
tinereţea ţării străpungea munţii şi barierele de gheaţă în 
căutarea cireşarilor. 

Primele echipe conduse de Tiberiu ajunseră la o movilă de 
zăpadă de după Şaua Mare. Dacă se adăpostiseră acolo 
prietenii lor? Imediat lopeţile şi schiurile începură să sape şi 
apăru bordeiul şi o duhoare groaznică începu să iasă pe 
orificiile şi crăpăturile lui. Căutătorii îngheţară. Nici n- 
aveau curajul să se uite înăuntru. Era duhoare de hoituri. 
Mai ales, când Tiberiu recunoscu, proptite în uşă, schiurile 
cireşarilor... Dar cum se putea aşa ceva? Cum puteau să se 
închidă pe din afară cu propriile schiuri? Deschiseră uşa şi 
aşteptară să mai iasă duhoarea. Erau lupi înăuntru. Sfâşiaţi 
şi pe jumătate arşi. Tiberiu avu curajul să intre înăuntru şi 
să-i numere: nouăsprezece lupi! Dar nici urmă de cireşari... 
Nouăsprezece lupi fuseseră atraşi acolo de cireşari! Oare 
cum? Era încă un mister. „Zidul Speranţei şi Răzbunării” 
arsese. Doar cele trei schiuri îşi mai păstrau osatura de 
metal. Oare nu fuseseră şi cireşarii înăuntru? Doamne! Dar 
era imposibil. Lupii fuseseră închişi pe dinafară şi nimeni 
altcineva nu-i putea închide acolo. Numai cireşarii... După 
ce se întăriră cu această convingere, tinerii salvatori 
porniră mai departe, pe fundul prăpastiei, spre coama de 
gheaţă. Şi parcă se trezise şi vijelia. După un timp tinerii 
mai găsiră hoiturile câtorva lupi, dar şi un schi cu marca 
prietenilor lor şi asta iar le încreţi carnea. Oare să-i fi atacat 


pe cireşari şi să... Sau schiul era o armă care-i prăvălise pe 
lupi în prăpastie? Se uitară spre culmile de gheaţă şi toţi 
căutătorii recunoscură mai târziu că Tiberiu văzuse, primul, 
o siluetă care aluneca, sau poate care cădea de deasupra 
prăpăstiilor. Maria se prăbuşise. Îşi pierduse un schi într-o 
prăpastie de gheaţă. Abia se salvase în ultima clipă. Dar 
văzuse în vale roiul de schiori. Şi se lăsase să alunece, sau 
pur şi simplu se dădea de-a rostogolul ca o minge. Câte nu 
învățase în cumplita vijelie! Ca o minge venea la vale... 

Grupul Atenei nu întâmpinase mari obstacole, dar nici nu 
găsise vreo urmă care să-i dea speranţă sau să-i insufle 
groaza că prin locurile acelea trecuseră cireşarii. Nimic. 
Nici o urmă, nici un semn. Nici un schi. Nici un bâţ măcar. 
Grupul ajunsese la Vadul Lupilor, la îngrozitoarea prăpastie 
de acolo, când sosi din urmă vestea - oare prin ce miracol? 

— Că se dăduse de urmele cireşarilor. Veştile curgeau cu 
duiumul. Cincizeci de lupi fuseseră ucişi de cireşari... Poate 
nu chiar cincizeci, dar douăzeci şi cinci fuseseră numărați 
de Tiberiu... Apoi, după câteva minute numai, cea mai 
fantastică şi mai aşteptată veste: Unul dintre cireşari fusese 
găsit viu! Apoi imediat alta: Grupul lui Tiberiu se întâlnise 
cu Maria cireşarilor! Nu avea decât câteva zgârieturi... 

Dar chiar când sosi ultima veste, Atena zări sus, pe panta 
de gheaţă a masivului care se înălța în cealaltă parte a 
prăpastiei, o siluetă care se mişca... Nu, care aluneca 
vertiginos pe schiuri, spre prăpastie. Ţipătul ei îi făcu pe 
toţi să se uite într-acolo. Era un schior care se lăsase spre 
prăpastie pe o platformă de gheaţă, sclipitoare ca oglinda. 
Atena îi înţelese într-o clipă intenţia, dar mai înţelese că 
aterizarea lui, din direcţia în care venea, se va face printre 
stânci, pe un alunecuş mai dur decât cremenea. Şi-şi dădu 
drumul mai la vale, într-o zonă plină de zăpadă. Dacă ar mai 
avea timp să-i atragă în partea aceea săritura. Se opri acolo 
şi începu să urle şi să facă semne disperate. Imediat o 
imitară şi ceilalţi. Corul de urlete ajunse probabil la urechea 
schiorului, pentru că îl văzură schimbând direcţia în ultima 


clipă. Săritura îi reuşi şi ateriza la câţiva metri de Atena. Şi 
bucuria lui era atât de mare, dar şi bucuria ei, încât se 
pomeniră unul în braţele celuilalt. Şi era bineînţeles şi un 
fotograf printre salvatori, care după ce imortalizase 
fantastica săritură a lui Victor, imortalizase şi scena 
îmbrăţişării dintre Victor şi Atena. Noroc că printre martori 
era şi Tiberiu, care tocmai atunci sosise, împreună cu întreg 
grupul lui, dar mai ales împreună cu Maria. 

Şi fără prea multe cuvinte, fără nici o explicaţie, la 
semnalul lui Victor se lansară toţi, ca nişte năluci, spre 
Mitiş. 

Şi poposiră chiar la casa lui Petrişor, prima casă cu telefon 
care le ieşi în cale. Maria rămase cu ceilalţi afară. Şi ca să 
nu-l stânjenească pe Victor, porni într-o plimbare fără ţintă 
cu cei mai buni prieteni ai ei de pe meleagurile acelea: 
Tiberiu, Atena şi toţi ceilalţi care îi urmau, sau îi înconjurau. 
Şi erau mulţi... Victor ceru Bucureştiul şi legătura i se dădu 
aproape instantaneu. Pentru că Petrişor avusese grijă să 
spună nu numai instituţia care era chemată, ci şi numele 
celui care cheamă. Şi după numele lui Victor mai adăugase 
el un cuvânt. 

Trei sferturi de oră mai târziu se auzi deasupra staţiunii 
bâzâitul unui elicopter. Undeva ateriza. lar schiorii salvatori 
se dovediră destul de bine crescuţi ca să nu dea buzna la 
locul aterizării. 

Victor şi Maria izbutiră să scape din insula vie, după ce 
împărţiră tot felul de promisiuni, una din ele însă sfântă: tot 
ceea ce li se întâmplase în fantastica lor aventură va fi 
cunoscut de fiecare. Ştiau ei cui să se adreseze pentru asta. 
Mai ales că zăriseră coborând din elicopter un bărbat cu 
zâmbet cam ciudat, cu faţa lunguiaţă şi bărbia pătrată, ba 
avea şi capul gol, parcă anume pentru a i se vedea părul, 
odată blond, rărit şi foarte rar spre creştet. Avea alura unui 
bărbat puternic, bine clădit, spre deosebire de cel de lângă 
el, mai scund şi mai în vârstă, cu o figură obosită, teribil de 
obosită, parcă nu dormise de multe nopţi. Cel pe care-l 


cunoşteau veni lângă ei pentru a-l prezenta pe bărbatul mai 
în vârstă cu figura foarte obosită: 

— Doctorul Alexandru Tudor... Victor... Maria... 

Cei doi cireşari tresăriră. Mai ales Victor: 

— Chiar dumneavoastră? Doctorul Alexandru Tudor? 
Atunci înseamnă că această cutie albastră e ceva foarte 
important. 

— Nu foarte, dragul meu Victor, spuse cealaltă voce. Nu 
există calificativ. Dar mai bine să urcăm în elicopter. 

Atacul începu mai devreme. Un atac calculat, decisiv. 
Veneau cu sania după ei. Şi sania era încărcată cu tot felul 
de proiectile. Drugi uriaşi de fier care puteau să pătrundă 
prin orice obstacol de tablă sau care puteau să dărâme 
orice obstacol, dacă erau împinşi, cu putere, butuci de lemn 
care trebuiau să spargă toate geamurile, cocoloaşe de 
carton şi smoală băgate în petrol, care trebuiau să ardă 
mocnit, sticle cu benzină şi torţe care trebuiau aruncate 
prin geamurile sparte. 

Liviu Iordan, cu pistolul în mână, proteja înaintarea 
cărăuşilor. Sania fu oprită la vreo zece metri în faţa 
antreului. Se pregăteau să atace lateral, pentru a avea în 
raza vederii toate uşile şi ferestrele prin care se putea 
evada. 

Toţi cireşarii priveau prin crăpături înaintarea convoiului 
de atac. Tic nu se mai duse la catapultă ca să-i întâmpine de 
la distanţă cu proiectile fără prea mare efect. Deşi Ursu era 
foarte calm, foarte liniştit, toţi simţiră cum îi cotropeşte 
groaza, spaima. Abia după ce sania se opri în faţa antreului, 
Ursu spuse în şoaptă: 

— Voi să rămâneţi înăuntru orice s-ar întâmpla. Nu ieşiţi 
decât dacă vă chem eu. Altminteri nu! Înţelegeţi? Orice s-ar 
întâmpla, nu aveţi voie să ieşiţi afară din cabană. Dacă nu 
sunt sigur că se va întâmpla aşa, nu cred că-mi va reuşi 
planul... 

— Ba da! Rămânem înăuntru! Îşi uniră toţi şoaptele. 


Grupul de la Izvoarele se pregătea de atac. Liviu Iordan, 
ferit de sanie şi de trupurile celor doi coloşi, supraveghea 
cu pistolul în mână intrarea cabanei. Parcă aştepta ceva. Şi 
văzu un băț cu o batistă în vârf strecurându-se afară prin 
deschizătura uşii. Le spuse celorlalţi să se dea la o parte şi 
făcu un gest de invitaţie, cu mâna stângă. Ursu ieşi. În clipa 
când ieşi afară, dădu drumul băţului şi ridică mâinile sus. 

— Lipeşte-le de creştet! Porunci Liviu Iordan. Şi să nu faci 
mai mult de trei paşi. Spune ce vrei! 

— Vă dăm cutia albastră dacă ne lăsaţi în pace... Spuse 
Ursu cu vocea tremurândă şi cu priviri speriate. 

— Mai întâi spune de ce ai ieşit dumneata afară cu vestea 
asta? Întrebă foarte atent Liviu Iordan. 

— Ştiam că primul care iese este cel mai periclitat. Am 
tras la sorţi. Şi sorții au căzut pe mine... 

— Da... Asta e o posibilitate... Dar mai întâi vreau să te 
asigur că sorții te-au favorizat. Pe dumneata te voiam 
primul. Trebuie să vă predaţi toţi. lar cutia albastră o voi 
lua eu după ce veţi ieşi toţi, cu mâinile pe creştet, din 
cabană. Îmi vei spune unde e şi o voi lua eu. Anunţă-i să iasă 
afară... 

— Le voi spune... se supuse Ursu. Dar cutia albastră nu e 
înăuntru. E afară... Dar nu v-o putem oferi fără nici un... 

— Asta o hotărăsc eu, nu dumneata! Îl întrerupse Liviu 
Iordan cu dispreţ. Dumneata vei pieri chiar aici, în faţa uşii. 

— Numai eu şi celălalt cunoaştem locul unde e ascunsă 
cutia albastră, spuse Ursu. Şi nici celălalt nu va spune. Aşa 
că ne veţi măcelări fără să daţi de cutia albastră... 

Din nou o mască de dispreţ şi superioritate se suprapuse 
pe faţa lui Liviu Iordan: 

— Aici aţi greşit... Aţi destăinuit, fără să vă daţi seama, 
ideea ascunzişului. Hm. Dacă ascunzişul e afară, nu poate fi 
decât bolovanul ăsta ciudat. 

Şi arătă sigur de el cu ţeava pistolului spre bolovanul 
găurit în zeci de locuri, ca un fagure de miere, ca un şvaiţer. 


Atunci se petrecu acel miracol pe care nimeni nu-l va 
putea dezlega. Erau aproape şapte metri între Ursu şi Liviu 
Iordan. Ursu nu avea nevoie decât de fracțiunea de 
secundă în care ţeava pistolului va fi îndreptată în altă 
parte, ca şi atenţia celui cu arma. Sări ca din arc, ca din 
catapultă, ca un proiectil. lar în timpul fantasticului salt, îşi 
schimbă direcţia printr-o smucitură neverosimilă. Glontele 
trecu pe lângă el. Ateriză la mai puţin de un metru de Liviu 
Iordan, dar mâna lui se prelungi în săgeată şi lovi mâna 
care ţinea pistolul. Arma zbură câţiva metri în aer. Ca un 
cangur, Ursu porni într-un nou salt. Luă arma de jos şi o 
aruncă departe peste prăpastie. Se întoarse apoi spre cei 
trei coloşi care încă nu-şi reveniseră din miracol. O ură 
sălbatică se citea pe faţa lui. 

— Acum să vă văd! Poate că mai vreţi ceea ce voiaţi... 

Nu mai avură vreme să-şi ia arme din sanie. Ursu poposi 
ca un bolid în mijlocul lor. Şi începu o bătaie cumplită, în 
care se trăsnea, nu se lovea. Era un vălmăşag de trupuri 
acolo, o încâlceală. Ursu voia să fie lovit ca să-i crească 
furia, ca să-şi ierte cândva că izbise cu atâta violenţă şi ură. 
Zece să fi fost acolo, zece să fi fost, nu trei şi i-ar fi sfărâmat 
pe toţi. Auzea cum trosnesc şi simţea cum se rup oasele la 
fiecare lovitură de pumn pe care-o dădea. Se lupta pe viaţă 
şi pe moarte acolo. Toţi ştiau şi toţi îşi mai găseau puteri şi 
rezistenţe. Nimeni nu mai auzea şi nu mai vedea nimic. Se 
băgau toţi ca nebunii în încâlceala albă. Şi pocneau 
maxilare şi pocneau oase şi se auzeau gemete înfundate şi 
icnituri. Şi Ursu se băga ca să simtă lovituri grele, să simtă 
că i se rup şi lui oasele. Şi pumnii lui loveau scurt, dar ca 
nişte ciocane, în maxilare şi-n pomeţi, în nas şi-n gură, peste 
dinţi. Era un pumn de plumb, care zdrelea şi zdrobea. 
Scurt. Din orice poziţie. Şi numai la faţă, ca să rămână 
urme şi amintiri pentru toată viaţa. Dacă i-ar fi lovit în alte 
locuri, de mult se termina lupta. Dar trăgea numai la faţă, 
unde durea şi unde rămâneau urme. Scurt şi năprasnic. Ca 
un ciocan de oţel. Până când simţi o mână zgâlţâindu-i 


umărul. Cine putea să fie? Cei trei coloşi gemeau în zăpadă 
sub el. 

Era Victor. Şi Ursu, beat, îl îmbrăţişă, mânjindu-l cu sânge. 
Scutură din cap şi se trezi într-o clipă: 

— Nu e sângele meu, Victor. I-am zdrobit. I-am sfărâmat. 

Cei trei încercau să se ridice din zăpadă. Erau zdreliţi toţi 
trei, nu puteau. Nu-i ţineau genunchii. Îi ajutară alţii. Cei 
care veniseră cu Victor şi cu Maria în elicopter. Niciunul nu 
scosese arma. Târau nişte zdrenţe în urma lor. 

— Trebuia să-i bat... se scuză el în faţa bărbatului solid, cu 
păr rar şi cu zâmbet ciudat. Vă rog să mă iertaţi, dar dacă 
aţi şti ce gânduri aveau cu noi! 

— Vom şti imediat... Îi zâmbi bărbatul cu păr rar şi începu 
să spele faţa lui Ursu cu zăpadă. le-am urmărit şi noi de 
multă vreme. Am văzut cum căutai pumnii lor. Se va şti şi 
asta. 

Se adunară toţi în Casa Iulia. Toţi cireşarii. Ursu abia era 
zgâriat şi parcă atunci se sculase din somn, atât de odihnit 
părea. Şi împreună cu ei erau şi cei doi bărbaţi care 
coborâseră primii din elicopter: prietenul lor şi doctorul 
Alexandru Tudor. 

— Ei, Victor! Sări de undeva cireşarul cu părul de aur şi cu 
nasul cârn. Acum poţi să ne spui şi nouă unde e ascunsă 
cutia albastră. Dar să le urăm mai întâi oaspeţilor noştri: BI 
E AŢ ENIT la Casa Iulia! 

Victor se simţea stingherit: 

— Nu a fost deloc complicat. Mai întâi m-a frapat că la 
atacul convoiului au participat doi spărgători renumiţi care 
pe urmă au fost ucişi... 

— Cuplul Negrupop... Părea că-şi aminteşte doctorul 
Tudor. S-a crezut tot timpul că a fost accident sau 
sinucidere. 

— Şi una şi alta, spuse Victor. Eu am căutat să creez o altă 
cutie albastră, nu aceea care era căutată de Liviu Iordan, o 
altă imagine a cutiei albastre, mult mai adevărată, nu aceea 
care-l fascina pe Liviu Iordan. Era o casetă. O cutie mică. 


Nu puteau să se ascundă acolo valori grele: lingouri de aur 
sau de platină, sau cine ştie ce pachete cu acţiuni fabuloase 
greu de manipulat. M-am gândit la conţinutul cutiei 
albastre... Pentru că la atac au participat şi doi spărgători. 
Pentru ce? Ca să deschidă cutia albastră. După aceea şi 
pentru aceea au murit. Nu m-am mai gândit la cutia 
albastră, ci la conţinutul cutiei albastre, care putea fi 
ascuns mult mai uşor şi mai ales fragmentar. Nu într-un 
singur loc, ci în mai multe locuri. Şi unde sunt în casa asta 
mai multe locuri, aranjate simetric, locuri făcute de un 
zidar, în care puteau fi ascunse fragmentele care 
constituiau cutia mea albastră? Unde, Ticuşor? Într-o 
singură zonă. În antreu. În literele mari care ne-au urat: Bl 
E AŢ ENII. De ce lipsesc câteva? Ca să dea senzaţia 
vechimii şi autenticităţii. N-au căzut literele acelea. Nici n- 
au fost puse vreodată. Împreună cu data, dădeau un fel de 
sigiliu în timp ascunzişului. Cred că acolo se află cutia 
albastră... 

— V-aş ruga ceva... se auzi vocea doctorului Alexandru 
Tudor. Şi eu cred că acolo se află cutia albastră. 
Raționamentul e strălucit, aşa cum i se potriveşte lui Victor. 
Dar n-ar fi bine să se vorbească despre cei care au găsit 
cutia albastră. Sunt mulţi oameni la noi şi în alte părţi, care, 
auzind că s-a găsit cutia albastră, ar fi capabili să se 
răzbune groaznic pe cei care au descoperito. Nici voi nu 
trebuie să ştiţi ce se află acolo. E absolut tulburător... De 
aceea ar fi bine să-l rugaţi pe cel care vă povesteşte 
isprăvile să nu pomenească niciodată numele orăşelului 
vostru... Şi atunci nu vă va găsi nimeni. Sunt atâţia tineri 
care vi se aseamănă în ţara asta! Mi se pare că unii dintre 
ei vă şi aşteaptă jos, la Mitiş. 

Cui îi fusese teamă o clipă că isprava asta nu va fi 
cunoscută? 


SFÂRŞIT