Constantin Chirita — [Ciresarii] 02 Castelul fetei in alb

CONSTANTIN CHIRIŢĂ 


CIREŞARII 


KK 


II. Castelul fetei în alb 


Cuprins 

Capitolul | 

1 2 345 
Capitolul II 

1 2 3456 
Capitolul III 

1 2 3 
Capitolul IV 

1 2 34567 
Capitolul V 

1 2 
Capitolul VI 

1 2 3 
Capitolul VII 

1 2 3 
Capitolul VIII 

1 2 3 4 56 7 8 
Capitolul IX 

1 2 3 4 56 7 8 
Capitolul X 

1 2 345 
Capitolul XI 

1 2 345 
Capitolul XII 

1 2 345 
Capitolul XIII 

1 
Capitolul XIV 

1 2 
Capitolul XV 

1 2 34 56 
Capitolul XVI 

1 2 34567 
Capitolul XVII 

1 2 3 4 
Capitolul XVIII 

1 2 3 4 5 6 7 8 9 10 
Capitolul XIX 


1 2 3 4 5 6 7 89 
Capitolul XX 


Capitolul | 
1 

În orăşel se aciuase liniştea zilelor de vară. Tinerii plecau dis-de- 
dimineaţă la scăldat, lăsând curţile, străzile şi mahalalele pustii, 
moleşite şi tăcute. Spre seară se pornea un oarecare freamăt care se 
risipea însă la primele adieri ale nopţii, când orăşelul îşi aşternea docil 
străzile la picioarele perechilor visătoare. Era vară şi cald, era 
vacanţă, era un oraş mic, era monotonie, lene, amorţeală, adică tot 
ceea ce nu se potriveşte tinereţii. Pentru că tinerii erau acei care 
sufereau cel mai mult în orăşel. Şi era cald şi era moleşeală şi nimic 
neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii. 

Un timp, toţi tinerii, şi nu numai ei, îşi obosiseră gura tot povestind 
şi lăudând isprava cireşarilor în Peştera Neagră. Dar gloria, cu cât 
creşte mai repede, cu atât dispare mai repede. Mai ales într-un orăşel 
unde zgomotul unei ferestre sparte în centru se aude în acelaşi timp 
în toate mahalalele. S-au spus vrute şi nevrute pe socoteala 
cireşarilor, dar se ştie că orice melodie cântată prea des începe, după 
un timp, să obosească. Singurul care nu prea părea încântat de cele 
spuse cândva de un mare spirit al omenirii despre glorie era, 
bineînţeles, Tic. Pentru el gloria nu se asemăna cu acele cercuri pe 
care le stârneşte căderea unei pietre în apă, cercuri din ce în ce mai 
mari, tot mai mari, până ce dispar pe nesimţite în luciul apei. El 
continua să creadă în ea şi de aceea, mai în fiecare zi, spre seară, 
alerga la frizeria „Higiena” în căutare de admiratori, dar cum frizeria 
nu prea era vizitată de clienţi, strădania lui Tic era cam în van. 
Indurerat în adâncul lui, prichindelul cel cârn şi ciufulit asculta 
întotdeauna înainte de plecare replica necruțătoare, mereu aceeaşi, 
pe care o rostea tatăl lui Dan: 

- Domnule, oamenii din oraşul nostru au două mari păcate: nu se 
rad şi nu-şi iubesc copiii. 

Şi Tic pleca puţintel mai înviorat spre casă. 

Cireşarii sufereau cumplit din cauza căldurii, a moleşelii, a 
inactivităţii şi mai ales din cauza unor despărţiri neprevăzute. Victor 
plecase pentru câteva săptămâni undeva în străinătate, într-o tabără 
tinerească, iar lonel îşi petrecea o parte din vacanţă, departe, 
împreună cu familia. Ursu lua parte la tot felul de concursuri sportive, 
se pregătea mai ales pentru un meci amical de box cu campionul 
naţional de juniori, iar ceilalţi, Maria, Dan, Lucia îşi petreceau timpul 
citind, scriind, visând. 

Şi nimic neobişnuit nu se profila încă în zarea vremii. 

Dacă Tic nu s-ar fi dus în ziua aceea la şcoală, să-l caute pe moş 
Timofte, poate că prietenii noştri cireşarii ar mai fi lâncezit vreo 
câteva zile. Şi se mai poate, cine ştie? ca vizita aceasta întâmplătoare 


a lui Tic să însemne chiar mai mult decât un strigăt menit să zgândăre 
şi să aţâţe pe candidaţii la lene şi plictiseală. 

Tic n-a văzut la început în curtea şcolii decât un bărbat străin 
plimbându-se cu un moş Timofte foarte bucuros, ceea ce, bineînţeles, 
nu i-a stârnit nicio exclamaţie, nici măcar o întrebare, cu toate că nu 
mai zărise personajul acela niciodată până atunci în oraş. Dar puţintel 
mai târziu, Tic a văzut altceva. Ceva care i-a furat toate privirile, 
emoţiile şi preocupările. Toţi cei care au copilărit în oraşe mici de 
provincie vor înţelege atât de bine reacţia prichindelului! 

Lângă cişmeaua din curtea şcolii... era o fată! O fată brunetă, cu 
părul scurt, ondulat, îmbrăcată într-o rochie foarte albă. Tic n-avea 
încă vârsta aceluia care în faţa unei asemenea arătări îşi duce mâinile 
la buze şi-şi şopteşte: „Doamne, ce frumoasă!” Băiatul cârn şi ciufulit, 
încarnare perfectă a tot ce e practic şi concret, şi-a pus o singură 
întrebare: „Cine e?” 

Pentru a nu fi descoperit şi a nu fi silit să roşească, Cireşarul a 
calculat că nu are altceva mai bun de făcut în calitatea sa de iscoadă 
- calitate pe care şi-o asumase ad-hoc şi fără consimţământul nimănui 
-, decât să se furişeze în curtea şcolii şi să-şi aleagă cel mai sigur post 
de observaţie. Şi pentru că nimeni nu cunoştea mai bine decât el 
labirintul vizibil şi invizibil al şcolii, precum şi căile de intrare şi de 
ieşire din labirint, în mai puţin de un minut, după ce sărise gardul la 
adăpostul unui trunchi de copac şi se strecurase ca un şarpe printre 
tufe şi tarlale de flori, îşi fixă postul sub scara mare de piatră într-o 
firidă triunghiulară. De acolo, din întuneric, urmări cu privirile, cu 
tresăririle şi cu auzul uimitoarea apariţie albă. 

Fata cu păr negru, ondulat rămăsese nemişcată, încremenită, tot 
acolo lângă cişmea, cu privirile furate de zarea albastră. Atitudinea ei 
i-a inspirat puştiului prima remarcă: „Asta seamănă cu soră-mea: 
pesemne că spune în gând poezii.” lar când fata în alb a început să-şi 
scuture capul şi să taie cu un gest iute aerul, Tic a făcut o remarcă 
mai puţin amabilă, pe care însă a atenuat-o imediat: „Asta pare şi 
puţintel zănate... sau poate că o fi atacat-o vreo viespe.” Numai 
atunci când, trecând pe lângă scara de piatră, fata în alb a rostit cu 
voce rea şi sigur înţepătoare: „Ce proşti sunt spionii în oraşul ăsta!”, 
lui Tic i-au îngheţat toate gândurile, ba chiar şi buzele puţintel 
deschise, nemaifiind în stare, pentru un moment, să facă altă 
remarcă. Şi-a revenit însă după câteva clipe şi, ca să nu se dea bătut 
cu una cu două, a scos o limbă straşnică în direcţia fetei, după care a 
adăugat ameninţător: „Las' c-o să vezi tu, deşteapto!” 

Nu se poate şti foarte precis ce planuri i-au trecut atunci prin cap 
lui Tic. Prichindelul avea însă în mâinile lui o tobă de veşti cu care 
trebuia să scoale şi morţii din morminte. Ceea ce însemna, la urma 
urmei, o victorie. 


lată cum întâmplarea l-a adus pe băiatul cârn şi cu părul de aur în 
situaţia de a semnala, primul, faptul neobişnuit care apăruse în orăşel 
sub înfăţişarea unei fete negricioase, visătoare, isteţe, îmbrăcată într- 
o rochie foarte albă. 

2 

Tic avea nevoie de un prim confident şi în două clipe îl şi alese. 
Dan. Era o alegere... obligatorie, pentru că avusese grijă dis-de- 
dimineaţă să se certe cu soră-sa din pricina unei flori; adică, fără 
încuviințarea Mariei, rupsese cele mai frumoase flori din grădină ca 
să-şi întocmească un ierbar nemaipomenit, şi la mustrările ei, o 
confundase mai întâi cu o soră invidioasă, apoi, pe măsură ce ea 
ridica glasul, el se cufunda în tăcere, pentru că faţa şi limba lui 
colaborau de minune la naşterea unor strâmbături şi măşti atât de 
caraghioase că orice caricaturist şi actor ar fi crăpat de invidie. Cu 
Ursu nu se certase, dar nu ştia de unde să-l ia, pentru că în fiecare 
dimineaţă se antrena în secret, undeva, departe, pe malul râului. 

Dan citea de zor la umbra unui nuc bătrân în spatele casei. 

Tic îl găsi, îşi băgă mâinile în buzunare şi tuşind boiereşte trecu de 
câteva ori prin faţa lui. Dan era atât de cucerit de lectură, încât îşi uită 
obligaţiile de gazdă. Prichindelul dădu însă altă interpretare purtării 
sale şi se gândi imediat la răzbunare. Cu cel mai senin aer din lume, 
rosti ca pentru sine: 

- Zău că era foarte simpatic, păcat de el. 

Zadarnic. Dan întoarse liniştit fila. 

- Poate că n-o să-i taie piciorul. Sau poate c-o să i-l taie numai de 
la genunchi. Tot ar fi ceva. 

Imperturbabil, lectorul se întoarse pe partea cealaltă. 

- Şi totuşi e cel mai bun frizer din oraş... 

De astă dată, Dan sări în sus ca un resort: 

- Cine, mă? Ce s-a întâmplat? şi azvârli cartea aiurea. 

- A, aici erai? Nu te văzusem... Ştii... 

- Ce-i cu piciorul, mă? Care frizer? Ce s-a întâmplat? 

- Care picior de frizer? întrebă Tic cu o uimire provocatoare. N 

- Păi n-ai spus că o să-i taie piciorul celui mai bun frizer din oraş. Iți 
baţi joc de mine, mă cârnule? 

- Eu? Am spus asta? Poate-ai visat, mă necârnule. Eu mă gândeam 
la căţeluşul lui Ifrim. Şi-a rupt săracul piciorul, şi ştii era atât de 
simpatic, căţeluşul... 

- Şi cu frizerul? N-ai spus tu că frizerul?... Când ţi-oi trage un 
picior... 

- Mai întâi - îl întrerupse Tic - încă nu s-a născut derbedeul care să- 
mi poată trage mie un picior. Şi apoi, când am văzut că nici nu-ţi pasă 
de sărmanul căţeluş, m-am întrebat: cum se poate ca un asemenea 
băiat nemilos să fie fiul celui mai bun frizer din oraş?... Eu cred că tu 


ai ceva cu mine dacă mereu îmi iei pe dos spusele şi te răsteşti la 
mine de parcă... Şi te-aş ruga să nu mă mai faci cârn. Eu, dacă aş fi în 
locul tău şi aş vrea să insult un cârn, aş găsi ceva mai deştept. 
Mopsule... sau măgarule!... 

- Dar ce, măgarul e cârn? 

- Dar ce, tu eşti cârn? 

Dan intrase bine în cursa lui Tic. Fusese întrerupt din lectură, 
fusese îndepărtat pe nesimţite şi cu artă de la istoria cu tăierea 
piciorului şi cu frizerul cel mai bun din oraş, ba mai primise, la urmă, şi 
o insultă straşnică. Să continue conflictul, era fără speranţă. De aceea 
îşi schimbă atitudinea: 

- N-ai venit tu degeaba aici, cârnule. Trebuie să ai ceva în cap. 

De astă dată Tic înţelese porecla ca o manifestare de simpatie, aşa 
cum era în realitate, şi socoti încheiată răzbunarea împotriva lui Dan. 
Era cazul şi momentul să înceapă atacul adevărat: 

- Care-i femininul de la Harap Alb? 

Dan îl privi zăpăcit. Va să zică musafirul continua să-l 
batjocorească. 

- Dacă-i vorba pe-aşa, zise el supărat, eu ţin să te-anunţ că n-am 
terminat cartea. 

- Pe cinstea mea că nu glumesc. Mă interesează femininul de la 
Harap alb. 

Vocea lui Tic, intonaţia, aerul feţei exprimau atâta seninătate, încât 
Dan se lăsă convins. 

- Dar ce, tu nu ştii? 

- Nu ştiu cum să zic: hărăpiţă sau hărăpoaică? 

- Cred că-i mai bine hărăpoaică... 

- Nu se poate! Sună urât. Nu-i aşa? 

- Atunci zi hărăpiţă! 

- Nu cred că merge. Sună cam alintat. Alt feminin nu există? 

- Dar ce ai tu la urma urmei cu acest feminin? îl întrebă Dan la 
capătul răbdării. Altul, eu, în capul meu, nu găsesc. 

- Hărăpoaică nu merge că nu-i urâtă. Hărăpiţă, la fel, nu merge că-i 
antipatică... Oare să-i zic Hărăpina Albă? 

- Zi cum vrei. Poţi să zici şi hărăpină şi hărăpelă şi hărăpoaie, ce 
mă-ntrebi pe mine? Dar stai, stai... despre cine-i vorba? Ce hărăpină? 

- Aha! te-ai trezit. Am întâlnit-o în curtea şcolii. Adică n-am întâlnit- 
o. Cum să-ţi spun?... Ne-am observat reciproc pe furiş. Dar am crezut 
că numai eu stau la pândă. 

- Spune odată! Despre cine e vorba? 

- Dac-aş şti... şi Tic se apucă să-i istorisească întâlnirea 
neaşteptată din curtea şcolii. 

Dan îl ascultă cu ochii mari, fără să-l întrerupă, deşi curiozitatea îi 
era aţâţată la culme. 


- Eşti sigur că nu-i din oraşul nostru? Sigur, sigur? 

- La fel de sigur cum ştiu că soră-mea e din oraşul nostru şi că eo 
scârboasă... Ca şi celelalte. De altfel şi seamănă, continuă Tic 
amintindu- şi povestea cu florile, sunt amândouă nişte hărăpoaice şi-s 
amândouă împotriva mea. Mai bine să-i zic hărăpoaică albă... 

- De ce să-i zici şi albă? 

- Dac-ai vedea ce rochie albă are... Ca zăpada... 

- Ţi s-a părut ţie, pesemne că ea e negricioasă. 

- Ei şi! Eu tot Hărăpina Albă o să-i zic. 

- De cât timp e în oraş? 

- Nu ştiu sigur, dar bănuiesc că de câteva zile... 

- Ce te face să crezi asta? 

- După felul cum calcă prin curtea şcolii şi pe stradă. Se vede că nu 
merge pentru prima oară. 

- Aha! Va să zică, e de câteva zile aici şi nici nu s-a gândit să ne 
cunoască, descoperi Dan imediat. Trebuie să aibă ea ceva fumuri în 
cap. 

- Ba a şi încercat să-şi bată joc de noi când a spus că în oraşul 
nostru spionii sunt proşti. 

- Ceea ce înseamnă că te-a observat, că a auzit despre noi şi într- 
adevăr a vrut să-şi bată joc de tine, făcându-te iscoadă nătângă. 
Vorbeşte cu două înţelesuri. Ceea ce înseamnă că nu e proastă. 

- Ba e proastă şi-i arăt eu! se înfurie Tic. 

- Ce să-i arăţi? Trebuie să procedăm diplomatic, s-o punem uşurel 
la punct şi dacă-i fată de treabă... 

- E-o îngâmfată fără pereche, am văzut eu, se înfurie prichindelul, 
dar imediat se domoli. Şi cum am putea oare să ne batem putintel joc 
de dânsa? 

- Hai să-i facem o scrisoare, propuse Dan. Dar cine i-o dă? Cine 
face pe factorul nevăzut? 

- Cine altul? Eu! Mă deghizez în oficiu P.T.T. dacă vrei. 

- Ştii unde stă? 

- Aflu eu înainte ca tu să termini scrisoarea. 

Dan primi fără mofturi invitaţia subiînţeleasă de a compune 
scrisoarea, iar Tic îşi asumă imediat sarcina de detectiv. 

3 

Aşa se face că, în faptul serii, o arătare ciudată, un băiat îmbrăcat 
în nişte haine rupte, cu un bandaj alb peste un ochi, cu un basc 
ţuguiat pe cap şi cu un băț gros în mână, mergea şchiopătând pe 
străzile din preajma liceului, cercetând cu ochiul liber fiecare curte, 
fiecare cerdac, fiecare grădină. Rănitul se aşeză, în sfârşit, obosit pe 
bordura unui trotuar şi începu să mănânce seminţe iscodind cu 
amândoi ochii, bineînţeles după ce-şi ridicase o idee bandajul, ceea ce 
se petrecea pe cerdacul casei din faţa lui. 


Acolo, pe cerdac, o fată negricioasă, îmbrăcată într-o rochie foarte 
albă, vorbea cu o bătrână înaltă şi uscată. Rănitul care mânca de zor 
seminţe înţelese destul de repede, mai ales din gesturile fetei, că 
discuţia de pe cerdac nu era amicală. Dar pentru că nu auzea nicio 
vorbă şi murea de curiozitate să audă totul, îşi trase din nou bandajul 
peste ochi şi şchiopătând cumplit traversă strada. Se aşeză fără 
zgomot pe bordura trotuarului din faţă. Apoi îşi reluă la iuţeală 
ocupaţia de mâncător de seminţe, ciulindu-şi teribil urechile. Şi 
înregistra totul ca pe bandă de magnetofon. 

- Ţi-am mai spus, Laura! ameninţa cu voce aspră bătrâna. N-ai ce 
căuta printre haimanalele de aici... Inţelege odată pentru totdeauna! 

„Ce bătrână scârboasă”, reflecta rănitul în sinea lui. 

- Bunicuţo, dar te rog, te rog foarte mult... răsună o voce făcută 
parcă din clinchete de clopoței. 

- Poţi să te plimbi unde vrei, continuă bătrâna cu o voce obişnuită 
dar pe care rănitul o califică imediat urâcioasă şi scârţâită, dar nu-ți 
dau voie să faci cunoştinţe. Taică-tău te-a lăsat în seama mea... Eu 
hotărăsc, Laura. Eu nu rog şi nu sfătuiesc. 

- Dar tăticul spunea... 

- Lasă-l în pace pe tăticul. Ştiu eu mai bine cum se cresc copiii. Eu 
l-am făcut şi pe dânsul om... Deşi ar putea să-i fie ruşine... N-a mai 
dat pe la mine de când erai atâtica... 

Rănitul nu văzu gestul bătrânei, dar auzi în schimb vocea fetei în 
alb: aceeaşi voce de clopoței. 

- Zău, bunicuţo, gândeşte-te, singură, atâta timp. Asta e o tortură. 
Mai bine mă duceam cu tăticul... 

- Dar eu cum stau de atâta timp singură şi nu mă vaiet. Şi să nu-mi 
mai spui că era mai bine să te duci cu tăticul, că mă supăr rău... Ştii 
foarte bine unde e el. 

- Bunicuţo, iartă-mă, n-am vrut să te jignesc, zău, bunicuţo... Ti-am 
spus, fiindcă tăticul m-a învăţat să fiu sinceră... 

„Asta, bunicuţă! reflectă din nou rănitul. Buniloaie sau mai bine 
babă împieliţată...” 

Băiatul cel atât de nenorocit de soartă, lovit la ochi şi la picior, nu 
mai auzi o bucată de vreme nimic. Dar nici nu întoarse capul, aşa că 
nu văzu privirea iscoditoare a fetei în alb cercetându-l. Oare ce-o fi 
acolo? se întrebă dânsul, dar nu mai avu timp să-şi dea răspunsul 
pentru că o javră cârnă şi crudă ieşi din curte, se postă în faţa lui şi 
începu să-l latre şi să-l amenințe cu colții fără să-i pese câtuşi de puţin 
de starea lui jalnică. Schilodul se blestemă groaznic, în gând, că din 
anumite motive nu poate să-i altoiască javrei vreo câteva ciomege 
bune pe spinare. 

Vocea fetei în alb îl scoase din gândurile lui războinice. 

- Bunicuţo, n-ai o bucată de pâine, că văd un pui de cerşetor în 


faţa casei. Săracul e orb şi olog, şi cred că e şi idiot... 

Rănitul era pe drept cuvânt nenorocit. Javra îl lătra fără 
întrerupere, fata în alb îi remarcase prezenţa... Aşa că procedă cum ar 
fi procedat orice alt băiat foarte deştept aflat în situaţia lui. Se sculă 
încet, făcu doi paşi şchiopătând pe trotuar, apoi atinse cu o lovitură 
fulgerătoare javra cârnă şi antipatică. li mai arse una cu piciorul şi 
abia după ce javra începu să schelălăie amarnic se azvârli într-o 
goană atât de năprasnică, încât nici sănătoasă şi cu curajul întreg 
jigodia urlătoare nu l-ar fi putut ajunge. 

Singura lui părere de rău era că nu mai putea să înceapă discuţia 
cu Dan amintind despre un câine simpatic căruia, cine ştie, va trebui 
să i se taie piciorul de la genunchi. Mai întâi pentru că javra nu era 
simpatică. Apoi pentru că nici Dan n-ar mai fi crezut povestea spusă a 
doua oară şi, în sfârşit, pentru că nu pocnise câinele la picior, ci 
undeva mai sus, într-un loc mai puţin fragil, dar în schimb foarte 
dureros. 

4 

Tic se pomeni atât de repede în faţa casei lui Dan încât n-avu 
vreme, sau poate uită să-şi scoată bandajul de pe ochi şi să-şi reia 
înfăţişarea de toate zilele. 

- Ce cauţi aici, haimana? îl întâmpină în poartă vocea mamei lui 
Dan. Vrei să asmut câinii după tine?... 

- Lasă, mamă, ştii... interveni Dan cam cu întârziere, descoperind 
abia după câteva clipe de uimire identitatea vagabondului care 
pătrundea atât de nestingherit pe poartă. 

- Ce să las! Te-ai înhăitat cu derbedeii! leşi afară, golane! Grivei? 
Azor? la luaţi-l! 

Tic n-avea ce face. Se retrase, deşi ştia că dulăii chemaţi sunt 
imaginari, dar după câteva clipe era din nou în curtea pe care o 
părăsise, pe undeva prin spatele casei, fără bandaj, în schimb cu 
gaura de la pantaloni mărită din pricina unui ciot pe care nu-l 
observase când sărise gardul. Dan îi ascultă păţania cu baba şi javra, 
îl consolă pentru ghinionul care se ţinea scai de capul lui când îşi 
asuma rolul de detectiv, apoi îi citi cu voce înflăcărată, deşi se făcuse 
destul de întuneric, scrisoarea la care lucrase toată după-amiaza: 

- Stimată necunoscută. Dacă aş fi poet, scrisoarea aceasta ar fi 
compusă toată în versuri. lartă-mă, deci, pentru faptul că natura nu 
m-a înzestrat cu acest dar. lti ofer, în schimb, toate celelalte daruri cu 
care poate fi înzestrat un tânăr. Chipul tău nu mă părăseşte nicio 
clipă... 

- Doamne, dar mare mincinos mai eşti, îl întrerupse Tic. N-ai văzut- 
o niciodată... g 

- Nu înţelegi că-i vorba de o scrisoare. Ascultă mai departe... /n 
vise Îmi apari ca o zână albă... 


- Nu ţi-am spus că-i negricioasă?... 

- Sssst... plutind în lumi ireale şi adunând în jurul tău feti frumoşi 
neînfricaţi cu care mă lupt până la istovire pentru a avea eu singur 
fericirea să te văd, fericirea să mângâi urmele paşilor tăi, să sărut 
florile care ti-au alintat obrajii şi părul de aur... 

- Ce păr de aur? Nu ţi-am spus că are un păr ca smoala... 

- Da, ai dreptate, trebuie schimbat, admise Dan. Păr ca smoala 
însă nu merge. Nu-i poetic. Să găsim altceva. 

- Negru, negru, negru - se gândi Tic. Cioară!... Nu! E jignitor... Ce 
mai este negru?... Coada lui [ombi... Cerneala! Tuşul lui tăticu'! Negru 
ca tuşul... Ce zici? 

- Nu, nu sună, spuse Dan. Ca tăciunele... 

- Zău că nu-mi place!... Cum dracu' de nu găsim noi ceva negru? 

- Ştii ce? Facem ca poeţii. Când nu găsim cuvântul care trebuie 
punem ceva care merge ca un şperaclu oriunde şi oricând, un 
şperaclu poetic. De pildă: minunat... sau fantastic. „Părul tău 
fantastic.” Merge fantastic! Mai departe... Dar sosirea dimineții care 
pe alţii îi fericeşte, pe mine mă duce într-o lume tristă, adică în lumea 
adevărată, care-mi ascunde chipul tău, care-mi opreşte îndrăzneala şi- 
mi amplifică tristețile. 

- Stai oleacă. Nu ţi se pare că „amplifică” sună puţin a megafon... 
zău, Dan, nu te supăra... 

- Ssst... Cred că eşti o ființă generoasă, nobilă, cu sufletul încărcat 
de sentimente înălțătoare şi calde. Gata oricând să alini marile 
suferințe... Aruncă deci o privire încântătoare tânărului enigmatic care 
tresare când îti aude paşii... asta e inspirat din Eminescu, ştii? 

- Nu! luă Tic întrebarea în serios. Dar chestia cu enigmatic... 

- Sssst! ... redă-i veselia care înainte nu-l părăsea nicio clipă, 
insuflă-i mai ales nădejdea că poate zbura spre cuibul inimii tale. lar 
dacă dorințele mele ţi se par prea îndrăznețe, oferă-i măcar putinţa 
să-ți atingă o dată mâna, să te audă şoptindu-ţi numele cu clopoței 
din glasul tău... 

- De unde ştii tu că-i sună vocea cum sună clopoţeii? Zău, că-i 
adevărat... 

- Suflet de poet, ce vrei... 

- Daaaa... se îndoi Tic. Când a fost vorba de păr n-ai mai avut 
suflet de poet... 

- Lasă şi tu critica şi mai bine ascultă... şi să se despartă cu icoana 
ființei tale pentru totdeauna păstrată în inima sa mare şi bună. lar 
atunci când vei voi, peste un an, peste zece, sau mai târziu să vii din 
nou în fața mea... 

- Mi-e teamă că atunci o să se semene cu bunică-sa, spuse Tic în 
sinea lui. 

-... Mă vei găsi în acea veşnică aşteptare pe care un singur 


sentiment e în stare s-o păstreze. Încântătoare necunoscută, acceptă, 
te rog, propunerea de întâlnire pe care cu atâta teamă şi speranță ţi-o 
fac şi vino mâine la orele 6 după-amiază, în grădina publică, pe banca 
din fața statuii aceluia care a cântat ca nimeni altul dragostea, marele 
Eminescu. Ce zici, Tic? Cu scrisoarea asta atrag la întâlnire şi... 
arborii... 

- Asta nu mai cred. 

- De ce, cârnule? 

- Pentru că arborele e de genul masculin. Poate sălciile, că sunt 
feminine şi plâng. Cunosc însă o fată pe care scrisoarea ar lăsa-o, 
sigur, indiferentă şi rece. 

- O fată?! se miră Dan. Crezi că există o fată care ar rezista la 
scrisoarea asta? 

- Lucia. Aia ţi-ar face o demonstraţie că inima n-are cuib, că în gură 
nu pot să existe clopoței, decât poate la bâlci, că nu se pot săruta 
toate florile, pentru că unele-s amare, ca să nu mai vorbim de urzici şi 
altele. O cunosc eu bine. 

- Hărăpina ta vine la sigur, Ticuşor. Gândeşte-te şi tu, singură aici 
şi-i soseşte o scrisoare, dar ce scrisoare!... Vine sigur! Cum i-o 
trimitem? 

- Asta-i treaba mea. Când mi-o dai? 

- Dacă mă aştepţi, şi-acum. Dacă nu, mâine dimineaţă. Dar vezi să 
nu afle de la cine e. Să i-o dai în mare secret. 

- Şi dacă vine, cum scoatem cămaşa? Adică înţelegi tu... 

- Dacă vine? Ştii ce facem? Ne ascundem în stejarul ăla gros din 
spatele statuii. Şi-i pregătim un bileţel. După ce-o lăsăm să aştepte 
vreo jumătate de oră îi aruncăm băieţelul drept în poală. 

- Şi ce vrei să-i scriem în bileţel? 

- Ceva cam aşa: ... Vrâcioasă şi îngâmfată necunoscută. Am vrut 
să ne batem joc de tine ca să-ți mai scadă puţin nasul şi să-ţi mai iasă 
ceva fumuri din cap. Dacă vrei, însă, te primim în cercul nostru. Doi 
cireşari. Ce zici? 

- Grozav!... Să-ţi spun ceva, Dan. Odată mi-a trecut prin cap că 
eşti, ştii tu, aşa cum zice profesorul de chimie despre tâmpiţii ăia... 
cam neajutorat, dar acum îmi dau seama că în fond eşti un băiat 
deştept. Mâine dimineaţă sunt la tine. 

Dan ascultă cu gura căscată spusele lui Tic. N-o fi vrut cumva 
puştiul să-ţi bată joc de el? Dar vorbise cu atâta naivitate... 

5 

Tic avu grijă să nu intre în casă decât după ce-şi lepădă zdrenţele, 
aşa că ţinuta lui nu atrase nicio atenţie deosebită şi mai ales niciun 
reproş din partea părinţilor. Răspunse în doi peri maică-si la 
întrebarea pe unde hoinărise, iar atunci când taică-său îi spuse că 
Maria are oaspeţi, puştiul se îndreptă cu un tremur în inimă spre 


camera albastră, cu ferestre mari şi pian. Dar pentru că nu văzu 
înăuntru nicio fată cu rochia foarte albă, aşa cum îi fulgerase un gând 
de o clipă, dădu un „bună seara” morocănos, şi strâmbă plictisit din 
nas, gest care lăsă indiferente pe Maria şi Lucia, dar care nelinişti 
oarecum pe Ursu. 

- Ce-i cu tine, Ticuşor? îl întrebă vlăjganul. Aţi luat bătaie la fotbal? 

Intrebarea lui Ursu îl dezmetici pe Tic şi-i readuse într-o secundă 
vioiciunea. 

- Ce?! Aoleu! l-am bătut de i-am rupt. Am băgat trei goluri în cinci 
minute. Şapte la doi, şi-ncă s-a-ntrerupt meciul din cauza 
întunericului. 

- Te pomeneşti c-ai băgat două goluri dintr-un şut! îl înţepă Lucia. 

- Nu, că mi-a fost milă de tine. In poartă apăra pârlitul ăla de văru- 
tău, ştii tu care: ăla cu ventuză sub barbă. 

- Pârlitul de văru-meu a plecat de ieri la băi. L-ai confundat poate 
cu vărul tău care e plecat la munte. 

- la spune drept, Tic, pe unde-ai fost? îl luă din scurt Maria. 

- După plante, pentru ierbar... Cioboţica pupezii, ferigi, ciuperci, 
urzici de baltă... 

- Şi unde-s plantele? Măcar urzicile, o ferigă... 

- Unde-s? Tic se gândi la numele unui coleg dar, amintindu-şi ce i 
se întâmplase cu vărul Luciei, găsi un alt răspuns: M-am întâlnit pe 
drum cu un miel şi cum era flămând, săracul, i le-am dat să le 
mănânce. Să-l fi văzut, mititelul... De-abia se născuse... 

- Grozavă oaie trebuie să fie maică-sa dacă l-a făcut acum în iulie - 
interveni Lucia. Tu nu ştii că mieii zburdă cam pe la începutul 
primăverii. 

- La urma urmei, ce tot îmi cereţi socoteală. Le-am mâncat eu şi 
erau bune, mai ales urzicile, şi n-am nimic, ca să terminaţi o dată cu 
întrebările. 

Ceilalţi, într-adevăr, nu-l mai întrebară pe Tic, dar cam toţi 
pricepură că prichindelul le ascunde ceva. Cârnul cu ochii sărăciţi de 
argint înţelese că făcuse o greşeală la început şi căuta să schimbe 
vorba. 

- Dar voi de ce v-aţi adunat aici? E ziua lui Ţombi? 

- Am primit o scrisoare de la Victor, din Salzburg, îi răspunse Ursu. 
Adică Maria a primit-o. lți trimite şi ţie salutări şi spune că ţi-a 
cumpărat o lanternă grozavă. 

Tic smulse scrisoarea din mâna Mariei, o citi pe nerăsuflate şi când 
ajunse la lanternă îi veni să sară în sus: 

- Psst! O să vedeţi voi. Cu lanterna asta îţi fac şi ţie faţa albă... i se 
adresă Mariei şi atunci îşi aminti o altă fată negricioasă îmbrăcată în 
alb. Şi chiar... Dar vocea i se rupse la timp. 

Nu mai era o simplă impresie; purtarea lui Tic devenea de-a 


dreptul ciudată. Ursu se repezi să-l scoată din încurcătură. 

- Vii mâine după-amiază, la şase, la ultimul antrenament? 
Poimâine am meci, Ticuşor, cred că ştii... 

- Şi de ce-ţi mai trebuie antrenament? primi Tic ajutorul. Parcă ai 
tu cu cine să te baţi? 

Intr-adevăr, aşa cum era îmbrăcat în maiou, cu umerii goi, cu 
pielea bronzată, Ursu părea întruchiparea forţei şi supleţei. La cea mai 
mică mişcare muşchii i se zvârcoleau ca o îngrămădire de şerpi. 

- Nu fi chiar atât de optimist, răspunse Ursu prichindelului. 
Individul ăla e şi mai înalt şi mai greu decât mine. De doi ani e 
campion la juniori. 

- L-ai văzut? _ 

- L-am văzut anul trecut. In repriza a doua şi-a făcut adversarul 
knock-out. Are un pumn cumplit. Pocneşte ca un ciocan şi se mişcă 
foarte iute, Ticuşor. 

- Chiar eşti obligat să-l înfrunţi? se interesă Lucia. Ştiam că sunt 
nişte categorii după greutate... A 

- Nu-ţi fie frică, încercă Tic s-o consoleze. li vine Ursu de hac. 
Croşeul lui de dreapta! Cred că nu-i om pe lume să-i reziste. Te-am 
văzut eu la sacul de nisip. Brrrr! Ştii, Ursule... simulezi lovitura cu 
stânga, te deplasezi un pas spre stânga, te roteşti cu tot corpul şi-ţi 
trimiţi dreapta. Exact cum te învăţa antrenorul. Eu pun rămăşag... 

- Antrenorul lui crede că-i viitorul campion naţional la grea... spuse 
Ursu cu un glas cam nesigur. 

- Dacă te vedea pe tine spunea că e fostul viitor campion naţional. 
Tu să-l atingi cu dreapta şi-şi schimbă el cariera şi câţiva dinţi. 

- Atunci, vii mâine! 

Tic se frământă un moment, apoi avu impresia că spune prima 
minciună din viaţa lui: 

- Vin! 

Şi minţi cu atât mai mult cu cât spuse un „vin” categoric. 

Puştiul ieşi din camera Mariei odată cu Lucia şi cu Ursu, dar nu mai 
avu putere să-şi conducă oaspeţii, lăsându-i în grija soră-si. Se duse 
direct în camera lui, se trânti în pat şi începu să mediteze asupra 
tuturor faptelor rele şi minciunilor pe care le făcuse şi le scornise în 
ziua aceea. Când maică-sa îl chemă la masă, se grăbi să răspundă că 
mâncase nişte prăjituri la Dan, cu un ceas înainte, ceea ce îi aduse 
câteva reproşuri de ordin medical, cum că nu e bine să mănânci 
dulciuri înainte de masă, pentru că piere pofta de mâncare şi se 
deranjează stomacul, şi... 

- Lasă, mămico, tu şi acasă vorbeşti ca un medic, dar ştii, copiii... 

In faţa acestui răspuns ea nu găsi altceva de făcut decât să 
zâmbească şi să dea îngăduitor din cap. Gest care-i stârni mare 
plăcere prichindelului, îi readuse liniştea, sau, dacă e să vorbim drept, 


neliniştea unor gânduri şi apoi a unor vise foarte agitate cu boxeri, 
emoţii, spectatori urlând, cu nişte babe urâcioase şi cu o fată în alb. 


Capitolul Il 
1 

Ursu se sculă iarăşi odată cu zorii, răsuflă adânc de câteva ori şi se 
dădu jos de pe prispă. Dormise, ca întotdeauna în timpul verii, afară. 
Patul făcut din scânduri solide, cu câteva pături deasupra, un pat tare, 
cazon, îi asigura trupului o odihnă desăvârşită în timpul somnului. Nu 
departe, în spatele casei, Ursu îşi instalase un duş original. Doi pari 
puternici prindeau ca un cleşte un butoi, sau mai bine zis o putină, la 
gura căreia aplicase un acoperiş de tablă perforat în sute de locuri. 
După ce turna trei căldări de apă în putină, printr-o simplă smucitură 
de sfoară, Ursu o prăvălea cu gura în jos. Câteva minute se încingea 
în locul acela o adevărată ploaie artificială. Intotdeauna înainte de a 
se culca şi imediat ce se scula, Ursu se băga sub duş. 

Apa rece, apă de fântână adâncă, îl trezi de-a binelea pe Ursu. Se 
agită sub duş ca un drac iar când putina îşi goli conţinutul se scutură 
de apă, făcu de câteva ori înconjurul casei, apoi se opri sub bara fixă. 
Câteva ridicări gigantice în faţă şi pe spate, alte ridicări, flexiuni, apoi 
din nou de câteva ori înconjurul casei şi Ursu era gata pentru datoriile 
şi întâmplările neprevăzute ale zilei. Se îmbrăcă sumar: pantaloni 
scurţi, maiou, tenişi, îşi luă de pe o grindă pachetul cu mâncare agăţat 
încă seara de maică-sa, apoi porni cu paşi mari şi sprinteni pe străzile 
încă pustii ale orăşelului. De câteva săptămâni, Ursu făcea cu 
regularitate acest drum. Antrenamentele pe câmp i se păreau cele 
mai pline şi mai frumoase. Acolo nu-l tulbura nimeni, nu-l urmărea 
nimeni, se simţea liber, nestingherit. 

Când ajunse pe câmp, soarele se ridicase cu câteva palme 
deasupra orizontului. Işi prinse pachetul de mâncare de creanga unui 
copac, tot de o creangă îşi agăţă pantalonii şi maioul şi îşi începu 
goana obişnuită. Oricine l-ar fi văzut alergând aşa, în neştire, l-ar fi 
luat poate drept un zănatec. El însă simţise şi apoi înţelesese că 
această goană, care uneori ţinea două şi trei ore, era cel mai bun 
antrenament pentru un atlet şi pentru un boxer. Mai ales pentru un 
boxer. Fuga tenace, dură şi dezordonată pe o câmpie plină de gropi şi 
povârnişuri, cerea corpului forţă şi rezistenţă, mişcări spontane, 
neregulate, îl obliga la reflexe, la eforturi subite, îl trecea printr-o 
adevărată scară a eforturilor, adică obişnuia corpul cu cele mai 
variate şi mai nefireşti mişcări. Suflul se adapta astfel efortului brusc 
şi Ursu ştia că nimic nu e mai necesar unui boxer decât menţinerea 
respirației, a suflului în acel haos de mişcări violente şi neregulate 
care este un meci de box. 

Ursu îşi cunoştea adversarul, îi cunoştea calităţile: forţa, rezistenţa, 
iuţeala şi ştia că nu poate să-l învingă, aşteptându-l cu o lovitură 
puternică, pentru că tot atât de bine putea el să primească lovitura pe 


care voia s-o dea, ci opunându-i aceleaşi calităţi la un nivel superior. 

Goana neregulată îi plăcea lui Ursu şi pentru că-i încerca reflexele, 
pentru că, aşa avea el senzaţia, îi obliga corpul să gândească. Sărea 
peste o groapă şi i se ivea în faţă o tufă de scaieţi. Sărea peste ea şi 
după câţiva metri de teren neted se înălța o movilă. O urca şi o cobora 
în goană apoi se îndrepta spre o adunătură de copaci, trecând 
fulgerător printre ei, în cele mai ciudate figuri geometrice, ca liliecii, 
noaptea, fără să-şi atingă, fără să-şi lovească braţele sau corpul. 
Uneori se agăța cu mâinile de creanga vreunui copac şi se arunca la 
câţiva metri mai departe. Acesta era secretul forţei lui Ursu, secretul 
supleţei sale, a fenomenalei sale rezistenţe. 

După două ore de goană, Ursu se aşeză undeva la umbră, îşi 
deschise pachetul cu mâncare, sorbi aproape dintr-o înghiţitură ceaiul 
din termos şi începu să înfulece de zor. Imaginea adversarului nu-l 
părăsea nicio clipă. Era înalt, puternic, foarte mobil şi mai ales avea 
rutină şi aceasta îi dădea siguranţă şi încredere în sine. Nu era genul 
bătăuşului orb, pe care l-ar fi liniştit foarte repede. Ca să-l învingă, se 
gândea Ursu, trebuia să atace în permanenţă, să nu-i dea posibilitatea 
să-şi pună în aplicare niciun plan de atac, să-l forţeze să fie mereu în 
apărare şi în repriza a doua sau a treia să încerce lovitura lui secretă, 
cea pe care o amintise Tic: simularea atacului de stânga cu acea 
întoarcere şi înaintare laterală care făcea din croşeul său, după 
spusele antrenorului, „cea mai formidabilă lovitură pe care o văzuse 
în viaţa lui!” Ursu exersase îndelung mişcarea şi lovitura, antrenorul le 
perfecţionase şi se convinsese de eficacitatea croşeului pe pielea lui, 
la un antrenament, când îndemnându-şi elevul să-l pună în practică şi 
pregătindu-se să-l eschiveze îl primise, din cauza fulgerătoarei 
aplicări, în plină figură, ceea ce avu ca rezultat un knock-out discret şi 
mai îndelungat. 

Dar dacă şi adversarul va folosi aceeaşi tactică? Dacă va ataca şi el 
mereu? Atunci va hotărî numai rezistenţa. De aceea Ursu se sculă din 
nou, îşi dezmorţi membrele, apoi îşi reluă goana sa fără ţintă. 

2 

Tic se  înfiinţă  dis-de-dimineaţă la Dan, recitiră scrisoarea, 
compuseră bileţelul de răspuns, exact aşa cum îl „sugerase” Dan cu o 
seară mai înainte, şi porniră amândoi, în recunoaştere, spre grădina 
publică. In spatele statuii lui Eminescu, la vreo douăzeci de metri, se 
afla un stejar mare, stufos, care putea deveni la nevoie un post ideal 
de observaţie. Lui Dan nu prea-i convenea să cucerească arborele 
apelând numai la mijloacele riscante ale omului primitiv: mâinile şi 
picioarele, dar negăsind altă soluţie problemei numărul unu a zilei - a 
observa fără să fii observat -, se strădui să-şi caute însuşiri 
ancestrale. Urmări atent încercările pline de reuşită ale lui Tic şi se 
hotărî, după mari confruntări cu sine însuşi, să treacă şi el la atac. Tic 


deveni stat major şi Dan se mulţumi doar să-i urmeze ordinele: adică 
se prinse mai întâi de o cracă, apoi băgă piciorul într-o scobitură, apoi 
se agăţă de altă cracă, apoi îşi sprijini genunchiul într-un ciot şi în 
sfârşit ajunse în mijlocul coroanei. E drept, puţin cam julit, răsuflând 
greu, dar oricum era sus în postură de cuceritor. 

- Să ştii că mă fac acrobat. Tii, dar bine se mai vede! 

Intr-adevăr, la adăpostul coroanei stufoase, puteau să vadă ca-n 
palmă aproape tot parcul, adică jumătatea din faţa lor. Mai ales banca 
de lângă statuie, care căpătase rol de complice, li se părea, de-acolo 
din înălţimi, la doi paşi de ei. 

- Grozav! se bucură Tic. O lăsăm jumătate de oră s-aştepte şi pe 
urmă îi trimit cu paraşuta, bileţelul. Dacă vrei i-l plasez chiar în poală. 
Zău, Dan, în tirul ăsta cu praştia nu mă întrece nimeni. 

Dan încuviinţă vesel şi după ce puseră la punct ultimele amănunte 
cei doi strategi coborâră din stejar şi se despărţiră, fiecare cu gândul 
la treburile lui. Adică Dan urma să-şi continue lectura, ceea ce era un 
lucru plăcut, iar Tic trebuia să facă pe dracul în patru pentru ca o 
anumită scrisoare să ajungă la o anumită destinaţie... în alb, ceea ce 
era, discret vorbind, şi mai plăcut. 

Puştiul se duse mai întâi la „Alimentara” de pe strada babei 
împeliţate, cu gândul de a culege noutăţi despre evenimentele din 
cartier, cel mai de seamă fiind, fără îndoială, apariţia fetei în alb. Cu o 
mişcare şmecherească din ochi, îl scoase afară pe vânzătorul lui 
preferat, sau mai bine zis pe vânzătorul al cărui client preferat era el, 
şi cum nu se prea îmbulzeau cumpărătorii în dimineaţa aceea, avu 
vreme să sporovăiască mai pe îndelete cu dânsul. Bineînţeles că 
prichindelul îşi începu noul asalt prin câteva manevre ocolite; întrebă 
mai întâi ce mărfuri noi sunt pe cale să sosească, vorbi apoi despre 
ingratitudinea şi mojicia unor clienţi, mai ales a unor babe uscate şi 
scârţâite, apoi despre obrăznicia unor fete „care mai au şi tupeul să 
se îmbrace în alb”, dar crezând că spusese prea mult şi că, într-un fel, 
îşi trădase intenţiile, făcu greşeala să amintească în treacăt şi despre 
gala de box de a doua zi. Işi închipuise că o să poată reveni imediat la 
subiectul în alb. Când auzi însă de box, vânzătorul, un băiat de vreo 
şaisprezece ani, îşi transformă gura într-o asemenea moară de 
pronosticuri, aprecieri, subtilităţi tehnice şi previziuni tactice încât ai fi 
crezut că el o să boxeze în locul lui Ursu. Tic îi întrerupse elanul de 
specialist sportiv propunându-i un rămăşag: o ciocolată contra cinci 
sticle de bere că Ursu câştigă prin knock-out în repriza întâi. 
Vânzătorul susţinea că în cel mai bun caz Ursu poate să bată la 
puncte, dar de fapt era absolut sigur că va fi învins. Spre a nu-şi 
periclita pariul, Tic propuse un al doilea rămăşag: două ciocolate 
contra zece sticle de bere că Ursu învinge. Celălalt primi cu plăcere 
gândindu-se că-l va aduce la ruină pe Tic, dar fără să-i treacă prin cap 


că şi prichindelul are aceleaşi şanse. 

- Va să zică două ciocolate contra zece sticle de bere. Să-mi sară 
ochii că ţin! se bucură vânzătorul. 

- Să-ţi spun drept, căută Tic un pretext, nici nu ştiu ce-o să fac cu 
atâta ciocolată. Dac-aş cunoaşte vreo zgripţuroaică uscată şi înaltă i- 
aş da-o ei, că babelor le cam place să morfolească dulciuri. Dar parcă 
fetelor îmbrăcate în alb nu le place şi mai mult ciocolata... Ce zici? 

- Stai, stai puţin, se rugă vânzătorul căruia Tic îi desconsidera, şi 
nu chiar pe nedrept, inteligenţa. Avem noi aici pe stradă o 
zgripţuroaică înaltă şi uscată la care stă de câteva zile o fată 
îmbrăcată în alb. Să-mi sară ochii. 

- Zău? 

- Zău! Cică baba are nişte băieţi, oameni mari. Din ăia care fac 
chestii cu cărţi şi cu un fel de icoane. Da-i tare a dracului bătrâna. Am 
auzit-o spunându-i fetei că n-are voie să-şi facă prieteni aici, în oraş la 
noi. Fata-i din Bucureşti, o cheamă Laura, mi se pare că mai are doi 
sau trei ani până termină liceul. Chiar pe la ora asta vine bătrâna 
după târguieli la noi. Să-mi sară ochii. Vrei să le dai lor ciocolata? 

- Care ciocolată? 

- Păi n-ai spus că... 

- Dar tu când spui „să-mi sară ochii” chiar te gândeşti să-ţi sară? 

Vânzătorul nu mai avu timp să răspundă, pentru că îl chemă şeful 
înăuntru. Tocmai în acel moment, Tic zări venind spre „Alimentara” o 
bătrână înaltă şi uscată cu un paner în mână. Fără să se intimideze, 
puştiul o lăsă să intre în magazin, şi în timp ce ea îşi făcea 
cumpărăturile, care prevesteau vreme lungă pentru că era mereu 
nemulțumită, se gândi cum să se prefacă în poştă clandestină. Să 
trimită pe cineva cu scrisoarea? Tic n-avea încredere în necunoscuţi, 
iar prichindeilor din ceata lui nu avea voie să le încredinţeze un 
secret. „Aia-s mult mai curioşi decât fetele, n-aş mai scăpa de ei în 
vecii vecilor.” Să strecoare scrisoarea în panerul bătrânei ar fi 
însemnat o imprudenţă de neiertat, deoarece bătrâna îşi va controla 
măcar de câteva ori, în drumul spre casă, mărfurile şi va da peste ea, 
ceea ce va declanşa o catastrofă generală. Atunci!? Abia îşi reţinu un 
strigăt de bucurie. Băiatul cu păr blond şi ciufulit simţea că zboară. 
Găsise în sfârşit dezlegarea. Intră glonţ în magazin, trecu înaintea 
celorlalţi clienţi şi ceru de un leu ace cu gămălie. 

Bineînţeles că obrăznicia şi necuviinţa lui atraseră imediat 
curiozitatea, nemulţumirea, uimirea şi mânia cumpărătorilor şi 
vânzătorilor. 

- Dar ce, ne-am mutat în junglă, ne-am reîntors în codru? răsună 
vocea scârţâită a bătrânei. Auzi, domnule! Am avut şi eu copii, slavă 
Domnului, îmi mai trăiesc şi astăzi, sunt oameni mari, dar... 

Tic încercă s-o îmbuneze rostind cu multă înţelegere: 


- Parcă nu ştiţi cum sunt copiii... Dar să ştiţi că ajung toţi oameni 
mari... 

- Asta-i culmea! E nemaipomenit! Auzi, tupeu, madam!? 

- leşi afară! Că nu-i prăvălia lui tac-tu! leşi, derbedeule! 

- Dac-ar fi asta prăvălia lui tăticu, nu m-aţi mai certa acum pe 
mine. Ştiu eu... 

- N-avem bolduri! La ferometal. În centru, sub cinematograf. 

- Dar pentru ce-ţi trebuiesc bolduri, nătărăule? 

- Mi-au intrat nişte ghimpi în picior şi n-am cu ce să-i scot. De când 
mă chinuiesc... 

- Sărmanul băieţaş. Şi noi îl ocărâm. 

- Săracul! la căutaţi un bold. Sau chiar un ac de siguranţă... 

- Na, ţine un ac, băieţaşule... E mai bun ca boldul la aşchii... 

- Săru-mâna, mătuşico - mulţumi Tic. Să vă trăiască nepoţii... şi 
oamenii mari... 

- Să te-audă Dumnezeu! Da-n care picior ţi-a intrat? 

Tic însă o zbughise pe uşă. Şi abia atunci bătrânele îşi dădură 
seama că era fermecat la picioare. 

- Ne-o fi amăgit puşlamaua... Ai văzut, madam!? 

- Am mai întâlnit eu derbedei din ăştia... Ştiu eu ce le trebuie! 

- Ferească Dumnezeu, unii îţi bagă mâinile în buzunare... Şi nu ca 
să şi le încălzească... 

- Aoleu, unde mi-i punga cu bani? Săriţi, mi-a furat-o hoţul. Mânca- 
l-ar focul! Ala micul cu boldul... 

- Auzi, prefăcutul! Chemaţi sergentul! 

- Da' a cui e punga asta? Asta de lângă tejghea? 

- Mulţumescu-ţi Doamne, e-a mea. Şi l-am blestemat, săracul, 
degeaba. Ptiu, ptiu... lartă-mă, Doamne... 

- Te pomeneşti că chiar i-or fi intrat nişte ghimpi în picior. Şi 
băiatul meu, mai acu' vreo treizeci de ani... 

- Şi de ce să nu-i intre? S-o fi încălţat pe urmă şi l-au apucat 
durerile... 

- Săracul băieţaş, n-aţi văzut ce respectuos era... 

Tic nu auzea însă nimic din sporovăială nestatornică... El se 
ascunsese după un colţ de stradă, nu departe de casa în care locuiau 
bătrâna şi fata în alb. Pândi la colţ şi o zări pe zgripţuroaică 
apropiindu-se. O lăsă să treacă şi, când o văzu oprindu-se în 
apropierea porţii, fugi repede spre ea, o înghionti parcă fără să vrea, 
îşi ceru iertare, dar totul se întâmplă fără să-şi potolească o clipă 
goana. 

- Bestemeticule! îl afurisi bătrâna. Ce, n-ai alt loc de fugă decât pe 
trotuar? Dumnezeule! Parcă-ar fi tot derbedeul ăla. Te pomeneşti că 
mi-a furat ceva! 

Se convinse însă repede că nu-i lipseşte nimic. Dar nici nu-i trecu 


prin cap gândul că ar putea să aibă ceva în plus. Cine ştie? atunci 
poate că ar fi descoperit agăţat de fusta ei un plic pe care se putea 
citi: „Prizonierei în alb”. Plicul nu rămase însă multă vreme agăţat de 
fustă, pentru că o mână subţire, delicată, îl desprinse fără zgomot şi-l 
purtă către sân. Prizoniera în alb primise mesajul. 


Exact la ora 5, Ursu sosi în sala de antrenament. Ştia că maestrul 
său ţine foarte mult la punctualitate. Antrenorul, un bărbat trecut de 
50 de ani, cu o statură impunătoare, cu umeri largi şi ceafă puternică, 
îşi primi ca întotdeauna zâmbind elevul său preferat. Deşi se putea 
lăuda cu o carieră îndelungată în ring, figura lui nu prea aducea a 
boxer. Părea mai degrabă a unui om obişnuit, a unui intelectual 
deprins cu mişcarea şi sportul, decât a unui fost as al categoriei grele. 
De altminteri, întreaga sa concepţie despre box era foarte mult 
diferită de a altor maeştri ai sportului cu mănuşi, mai ales de cei care 
susțineau că boxul este prin definiţie şi exclusiv un sport al forţei şi 
rezistenţei. Antrenorul lui Ursu nu nega valoarea calităţilor fizice, dar 
predica fără încetare elevilor lui ideea că în lupta cu pumnii contează, 
cel puţin în aceeaşi măsură, inteligenţa şi psihologia. Adversarul 
trebuie cântărit, judecat, susţinea el, stilul său trebuie studiat cu 
atenţie, de asemenea şi loviturile sale specifice şi, în raport cu 
rezultatul acestui studiu, boxerul angajat trebuie să-şi organizeze 
lupta. El nu propovăduia o singură tactică de luptă dusă până la 
desăvârşire de un boxer, ci o multitudine de tactici, fiecare prilejuită 
de adversarul dat, de specificul boxului său. Uneori îşi îndemna elevii 
să-şi schimbe nu la fiecare repriză, ci la fiecare minut tactica în ring: 
atac sau dans în jurul adversarului, corp la corp sau lovituri de la 
distanţă, apărare simulată cu contre dure şi oportune, retragere 
directă care să faciliteze plasarea unei lovituri decisive. Luptătorul 
trebuie să judece tot timpul, să simtă momentele adversarului, să-l 
enerveze sau să-l calmeze, să-l înghesuie sau să-i dea satisfacția unor 
succese uşoare. Clipele decisive, fie pentru acumulare de puncte, fie 
pentru plasarea unor lovituri puternice, trebuiau alese fără greşeală. 
Provocarea unui asemenea moment şi fructificarea lui era, la urma 
urmei, o problemă de psihologie şi de inteligenţă. 

Antrenorul îi aminti lui Ursu toate aceste idei însoţindu-le cu 
exemple multiple din cariera lui şi din cariera altor boxeri care 
făcuseră faimă sportului cu mănuşi. 

- Ce ştim despre adversarul tău? îl întrebă antrenorul pe Ursu. Că e 
puternic, mai puternic decât tine, că e tot atât de agil ca tine, că are 
mai multă experienţă decât tine. Două plusuri şi un egal în fişa lui, 
două minusuri şi un egal în fişa ta. Raţional şi psihologic, aceasta duce 
la o anumită concluzie: siguranţa. Adversarul e sigur de el. Adversarul 
e sigur de victorie. Nu se îndoieşte nicio clipă că va obţine victoria. Ei, 


eu cred că aici trebuie să căutăm ceva, aici trebuie să acţionăm noi. 
Adică, în raport cu această încredere în el, cu această siguranţă a 
victoriei să ne făurim tactica de luptă, toată concepţia noastră de 
luptă. Inţelegi, Ursule? 

Ursu prinsese tâlcul celor spuse dar i se părea că ideea 
antrenorului nu se potrivea cu ideea pe care şi-o făcuse el despre 
meciul de a doua zi. De aceea se mulţumi să clatine din cap, dar 
gestul lui aducea mai degrabă a nedumerire. 

- Adversarul e sigur pe el. Intăreşte-i siguranţa. Acordă-i câteva 
succese uşoare. Fă-l să se autoliniştească, să te desconsidere, atrage- 
| în atac, apără-te mereu cu şovăieli, şi în repriza a doua când va 
încerca, sigur, să pună capăt luptei plasează-i croşeul de dreapta. Te 
asigur că-l faci knock-out! Fără discuţie! 

Ursu îşi privi gânditor profesorul. Tactica pe care acesta i-o predica 
era într-un fel opusă celei la care reflectase el. Logica profesorului i se 
părea însă cu neputinţă de atacat. Maestrul nu-l lăsă prea multă 
vreme să mediteze; era vremea să înceapă antrenamentul. 
Frământările şi întrebările lui Ursu nu dispăruseră, nici măcar nu se 
atenuaseră. Simţea nevoia să se destăinuiască cuiva. De aceea îl şi 
chemase pe Tic la antrenament. Voia să-i vorbească puştiului ca unui 
prieten, să se uşureze măcar, pentru că la alt sprijin nu se putea 
aştepta de la el. Şi nu înţelegea ce se petrece cu Tic de întârzie atât 
de mult. 

Mai era însă cineva căruia Ursu putea să i se destăinuie, dar la care 
nu îndrăznea să se gândească: Lucia. După întâmplările din Peştera 
Neagră, prietenia dintre cei doi se răcise. Dacă acolo, pe munte, în 
mijlocul primejdiilor, firile lor deosebite se întâlniseră şi se atinseseră 
plăcut, dacă în noianul de spaime şi emoţii îşi trimiseră unul altuia 
unde calde, duioase, necesare, uneori aproape imperceptibile, 
reîntorşi în liniştea şi monotonia orăşelului, simţiseră amândoi un fel 
de teamă şi apoi nişte valuri de gheaţă peste ceva ce fusese blând şi 
cald. Ursu îşi amintea cu un tremur care-i zguduia tot trupul clipele 
când o purtase, leşinată, în braţe, când îşi lipise obrazul de părul ei, 
când îi atinsese cu fruntea faţa şi buzele. Sentimentul că făptuise un 
sacrilegiu nu-l părăsea niciun moment. Timiditatea lui faţă de Lucia se 
accentuase, se amestecase cu un sentiment de teamă şi ruşine. Din 
cauza aceasta, uneori se purta prea băieţeşte cu dânsa. Atitudinea lui 
Ursu, atât de diferită de cea pe care o avusese pe munte, o readusese 
pe Lucia în starea veche de superluciditate, de răceală şi indiferenţă, 
fără să-şi dea seama că ascunde în carapacea ei voluntară durerea 
unei adolescente care ar dori să privească altfel florile şi culorile. Nu-l 
înţelegea pe Ursu sau poate fiorii aceia necunoscuţi care reînviau 
odată cu amintirile o obligau să nu încerce să-l înţeleagă. 

Ursu se simţi trăsnit când o văzu pe Lucia pătrunzând pe uşa sălii 


de antrenament. Nici nu-i trecea prin cap că apariţia neaşteptată 
fusese determinată de zvâcnetul unui al şaselea simţ feminin care-o 
făcuse pe Lucia să intuiască, să descopere că Ursu are nevoie de un 
confident înaintea întâlnirii de mâine. Fata simţise că prezenţa ei în 
preajma lui Ursu îl va linişti, îi va spori încrederea în propriile forţe. 
Simţise totul?... Nu, judecase totul şi ajunsese la această concluzie, 
sesizase cu nevinovăție, fata. 

Apariţia Luciei declanşa însă în Ursu un noian de gânduri şi 
întrebări şi emoţii... Muntele, peştera, prăpastia... Şi dintr-o dată nu 
mai văzu în faţa ochilor decât chipul acela blond, cu ochii puţin oblici, 
cu buze subţiri, cu obrajii pudraţi de o uşoară paloare. Alergă spre 
Lucia, o prinse de umeri cu mâinile sale deformate groaznic din cauza 
mănuşilor şi aproape o sfărâmă la pieptul său. Lucia deveni lividă... Se 
uită în ochii agresorului cu priviri speriate... Ursu îşi retrase mâinile. 
Se îngrozi. Se dădu un pas înapoi şi Lucia, speriată şi ea, şi cu 
convulsii în piept, fugi pe străzi fără să mai vrea să se gândească la 
ceva. 

4 

Tot cam pe la ora aceea, alţi doi cireşari, cocoţaţi în stejarul din 
spatele statuii lui Eminescu, trăiau clipe grele şi-ncepeau să simtă 
gustul amar al înfrângerii. Se urcaseră în stejar pe la cinci şi un sfert. 
Aşteptaseră în linişte jumătate de oră, dar minutele care urmară erau 
pline de emoţii. Unul din ei întrebă cu frică: 

- E şase? 

- Fix. Să ştii că nu vine. Eu în locul ei eram aici înainte de şase. 
Hărăpina dracului. 

- Ssst! Vine cineva din dreapta. 

Se lăsă din nou linişte în stejar. De pe o alee din dreapta veneau 
doi îndrăgostiţi. O pereche din familia celor care fac senzaţie pe la 
baluri. Mergeau dansând şi frecându-şi obrajii, dar deodată se opriră şi 
se aşezară pe banca din faţa statuii. Câteva clipe de ritm din umeri şi 
călcâie apoi începură să ciripească. 

- Ce le-a venit ăstora să se aşeze tocmai pe banca noastră? întrebă 
înfuriat Dan. 

-Tu eşti de vină, răspunse Tic. Trebuia să lipeşti un bileţel 
„ocupat” pe bancă. La asta de ce nu te-ai mai gândit? 

- Dar ce, crezi că suntem la teatru? 

- Eu îi scol de pe bancă, se înfurie brusc prichindelul. 

- Cum? Vrei să ţipi la ei şi să trădezi ascunzişul? 

- Aiurea!... cu praştia! In mai puţin de un minut. 

Tic scoase praştia, puse în aruncătoarea de piele o ghindă, întinse 
elasticul şi ţinti spre bancă. Nu slobozi însă imediat proiectilul. 
Aşteptă. Pe bancă, tânărul cu plete feminine savura tacticos o ţigară. 
Cu un gest larg îşi sprijini mâna cu ţigara de speteaza băncii. Dar 


numai după o clipă sări ca ars. Ţigara îi fusese pur şi simplu smulsă 
din mâna. 

- Ce s-a întâmplat, greieraşule? îl întrebă speriată fata cu buze 
foarte roşii şi cu sprâncene de catran. 

- Nu, nimic, se încurajă greieraşul, mă uitam, ştii, nişte fluturi 
formidabili. 

Tic pregăti o a doua aruncătură. „Greieraşul” îşi căuta o poziţie cât 
mai comodă. Stătea picior peste picior însă cu spatele atât de lăsat, 
că parcă stătea cu picioarele în sus. Cireşarului ţintaş i se păru prea 
indecentă poziţia, aşa că a doua lovitură i-o trimise în talpa pantofului. 
Pocnitura se auzi bine în jur. „Greieraşul” sări de pe bancă atât de iute 
şi o luă atât de cavalereşte din loc, că însoţitoarea cu buze roşii se 
văzu nevoită să alerge după el pentru a-l ajunge. 

După câteva minute de la retragerea greieraşilor îşi făcu apariţia, 
de astă dată din stânga, un nou cuplu: o bătrânică grasă şi scundă şi 
un băieţaş molâu cu ochelari. Tic îşi pregăti din nou praştia: 

- Dacă se aşază pe bancă, îl transform pe molâul ăla cu patru ochi 
în campion de fugă cu obstacole. la uite, tâmpitul! 

Intr-adevăr, molâul se împiedicase chiar în faţa băncii şi era cât pe- 
aci să-şi întindă oasele pe jos. Noroc că se prinsese de bancă. 

- Aoleu, maică! Ţi s-a întâmplat ceva? auziră cei doi vocea 
bătrânei. 

- Dă, Doamne, să se aşeze! se ruga Tic, cu praştia pregătită. Zău 
că-l prefac în popândău. 

Cireşarul cel blond era înfuriat. Simţea nevoia să se descarce, să 
tabere asupra cuiva. Dar pentru că bătrânica se cărăbăni trăgându-şi 
molâul de mână, îşi amână explozia. Mai trecură pe alee doi oameni 
serioşi, apoi un ofiţer, apoi două ţărănci, un popă, un lungan cu nişte 
mâini până la genunchi şi cu un nas de Pinochio, căruia Tic îi pusese 
gând rău, mai ales vârfului roz, o fetişcană înaltă cât o prăjină, ţinând 
de mână două fetiţe care urlau după maică-sa, acelaşi ofiţer, doi 
colegi de-ai lui Tic, dintre care unul fu gratulat cu un proiectil, într-un 
loc cărnos şi usturător, o bătrână cu părul alb ca zăpada, aplecată 
deasupra unui cărucior, şi şoptind fără încetare: „[uguloi, ţuguloi, 
ţuguloi”, o servitoare oacheşă cu un borcan în mână, din nou 
ofiţerul... 

- E şase şi jumătate, spuse Dan. Ce facem? Mi se pare că n-a ajuns 
scrisoarea la destinaţie. Sau o fi pus bătrâna mâna pe ea. 

- Dac-o fi enervat-o scrisoarea şi-o fi citit-o numai până la 
jumătate? 

- Imposibil! N-a citit ceva asemănător în viaţa ei. 

- Poate că ai şi tu dreptate... spuse rar şi cu subînţeles Tic. 

- Adică ce vrei să zici? Că n-oi fi scris aşa la înălţime? 

- Mai stăm? îl întrerupse mânios ţintaşul. 


- Eu unul nu mai stau. Dacă tu vrei... 

- Nici eu! M-am săturat. Gata! Las’ că... 

Tic sări repede jos, iar Dan şi mai repede... pentru că-şi pierduse 
echilibrul. Arătau amândoi ca nişte învinşi. O oră şi mai bine stătuseră 
cocoţaţi în stejar, de pomană. 

- Hărăpina ta e-o fricoasă fără pereche, încercă Dan să se 
consoleze. Şi n-are niciun pic de romantism în ea. Dacă nu acceptă 
dânsa riscul şi surpriza unei întâlniri... 

- Numai zgripţuroaica e de vină. Ştiu eu. Cred că o ţine legată în 
lanţuri. La mâini şi la picioare. 

Cei doi învinşi se apropiară de bancă. Lui Dan îi veni ideea să se 
aşeze. Dar nici n-apucă să atingă speteaza de lemn, că se azvârli în 
sus de parcă îi intrase un cui în spate: 

- la uită-te, Tic! Ce-i asta? Cine-a adus-o? Când? 

Tic se uită spre mâna lui Dan. Pe speteaza băncii, la mijloc, era lipit 
un bilet. Îl smulse într-o clipită şi-l citi cu voce tare: 

- ... Stimati copilaşi! Am primit mesajul vostru care mi-a declanşat 
într-adevăr un sentiment... de milă față de voi. V-am făcut şi cinstea 
de a vă arunca o privire încântătoare, plină de admiraţie când am 
văzut cu câtă uşurinţă v-aţi cățărat în copac. Imi pare totuşi rău că nu 
veți putea mângâia urmele paşilor mei şi mi-e teamă că din această 
cauză veţi crede că sunt o zână, ceea ce pentru vârsta pe care 
presupun c-o aveți n-ar fi deloc de mirare. Sfatul meu este să vă găsiți 
preocupări mai apropiate de vârsta şi posibilitățile voastre. Ce-aţi zice 
să participaţi la un concurs de trotinete sau triciclete? Dacă nu-l veți 
câştiga, ființa mea generoasă se va strădui să aline marile voastre 
suferințe. Acesta este răspunsul „Prizonierei în alb”. 

P.S. Pariez că veți sta în copac cel puțin până la şase şi jumătate şi 
că veti face nişte mutre când veți citi aceste rânduri... 

Fata în alb nu greşise cu nimic în ultimele presupuneri. Mutrele 
celor doi erau jalnice. Niciodată un cireşar nu primise o insultă 
asemănătoare. Se uitau unul la altul şi nu ştiau cu ce să înceapă. Dan 
era înfuriat că ideea lui cu scrisoarea fusese falimentară şi că îl luase 
în derâdere o fiinţă pe care nici n-o cunoştea şi care, după spusele lui 
Tic, nu depăşea vârsta Mariei şi Luciei. Pe Tic îl scoteau din sărite 
întrebări mult mai concrete. „Cine şi când lipise biletul pe bancă?” li 
venea să plângă de ciudă că fusese dus de nas ca un ţânc. Ca să nu 
mai vorbim de chestia cu trotinetele şi tricicletele. 

- Numai băboaica e de vină! scrâşni puştiul. Dac-aş putea să 
aranjez să i se plimbe un şoarece pe spate... Las’ că tot i-o fac eu! 

Dan nu înţelese care putea fi rolul babei în lovitura pe care o 
primiseră. Şi, dacă e să vorbim drept, nici Tic nu ştia ce rol jucase 
bunica în piesa care-i ridiculizase, ci vorbise, aşa, ca să-şi reverse 
mânia asupra cuiva. Isteţimea fetei, deşi îl enerva la culme, îi stârnea 


parcă un anumit sentiment de respect şi de admiraţie, pe care 
bineînţeles îl ascundea cât putea mai bine. Astfel se explică de ce 
paratrăsnetul descărcărilor lui îl constituia bătrâna. 

- Şi totuşi cum a ajuns biletul aici? întrebă Tic. Cine şi când l-a 
adus? E nemaipomenit! 

- În orice caz nu înainte de venirea noastră în parc, pentru că l-am 
fi găsit atunci. Ticuşor! Sunt sigur că bileţelul a fost scris după ora 
cinci şi jumătate. Adică în loc s-o observăm noi pe ea, ne-a observat 
ea pe noi. Şi să-şi bată joc în aşa hal de scrisoarea mea! N-o iert toată 
viaţa! 

- la să ne gândim cine a trecut pe alee şi cine a stat pe bancă, 
reveni la concret fostul ţintaş. 

- „Greieraşul”! Imposibil! 

- Baba cu molâul ăla cu ochelari - şi mai imposibil. 

- Păi alţii nici nu s-au mai aşezat pe bancă. 

- Atunci cine dracu’ a lipit biletul? Cu praştia n-a fost azvârlit. 

Dacă Tic ar fi avut inspiraţia să iscodească în acel moment casa în 
care locuia fata în alb, ar fi dezlegat repede enigma. Bătrâna înaltă şi 
uscată îşi căuta de zor ochelarii pe cerdac în timp ce, într-o cameră în 
fund, o fată negricioasă şi obosită îşi aranja în faţa oglinzii rochia cea 
albă. Pe un scaun, alături, zăceau aruncate: o pereche de pantaloni 
scurţi de excursie, o bluză groasă băieţească şi un basc decolorat, 
caraghios. Costumată în veşmintele de pe scaun şi mascată cu 
ochelarii pe care-i căuta bunica, luase înfăţişarea unui băiat molâu şi 
prostuţ, într-atât de molâu încât reuşise să convingă o babă fără 
ocupaţie să-i arate ieşirea din grădina publică şi chiar s-o conducă 
până la poartă. Dar pentru că Tic nu avu această inspiraţie, rămase 
mai departe cu întrebarea pe buze şi mai ales cu sentimentul unei 
înfrângeri cum nu se poate mai ruşinoase. 

Cei doi cireşari descoperiseră totuşi ceva foarte important şi 
anume că au avut de-a face cu un adversar greu de bătut. Infrângerea 
le aduse mintea la cap şi astfel într-un moment de luciditate căzură de 
acord să discute despre fata în alb şi cu ceilalţi cireşari. Chiar în cursul 
serii. De aceea plecară amândoi în căutarea prietenilor: Tic spre Ursu, 
mai ales că trebuia să-şi ceară scuze pentru întârziere, iar Dan spre 
Lucia şi Maria. O bună bucată de drum merseră împreună, tăcuţi, 
numai când ajunseră pe strada pe care locuia fata în alb, amândoi 
parcă se treziră. Aceasta cu atât mai mult cu cât chiar în apropierea 
locuinţei inamicului, cam pe la centrul străzii, acolo unde Tic prinsese 
mesajul pentru prizonieră de fusta bătrânei, se afla chiar fiinţa pe care 
în acea clipă cei doi cireşari doreau cel mai puţin s-o întâlnească. 

Hărăpina lui Tic discuta veselă, mişcându-şi braţele ca o balerină, 
cu un tânăr impunător, foarte înalt şi solid. Şi Dan şi Tic fură năpădiţi 
de emoție, dar imediat îi trăsni uimirea pe amândoi, pentru că 


descoperiseră în însoţitorul fetei un alt redutabil inamic: adversarul lui 
Ursu, cel care de doi ani deţinea titlul de campion de juniori. 

- Mă, da frumoasă-i! se minună totuşi Dan. 

Tic nu dădu nicio atenţie vorbelor scăpate de prietenul lui. Pe el îl 
chinuiau amarnic, ca întotdeauna, întrebările concrete: De unde 
cunoaşte vlăjganul pe fata în alb? De ce dacă voia şi putea să aibă 
prieteni, fata în alb în loc să-i caute pe cireşari se împrietenise cu 
„individul ăsta urât” care nici măcar nu era din oraşul lor? Şi cum de i- 
a dat voie baborniţa să se întâlnească seara cu el? 

- Zău, Dan, dacă mai înţeleg ceva! se plânse Tic. 

- Nici eu. Doar atât: că are o gardă personală cumplită. 

Amândoi se opriseră în mijlocul străzii. Fără să se destăinuie unul 
altuia, amândoi încercară aceeaşi manevră: să se întoarcă din drum 
pentru a nu da cu ochii de inamicii lor. Tocmai când să-şi pună în 
aplicare gândul, fata în alb îşi întoarse fără voie capul şi-i zări. Tic avu 
fericita inspiraţie să se aplece şi să-şi dezlege şiretul pentru ca să aibă 
motiv să-l lege la loc. Fără această inspiraţie, îşi imagină el, s-ar fi 
făcut de râs! Dan nu înţelese imediat şi-l întrebă: 

- Ce-ai păţit? Când te-ai lovit? 

- Vrei să-şi închipuie că suntem laşi? întrebă la rândul său Tic. 
Scapă ceva jos şi apleacă-te să-l iei. 

Dan scăpă o batistă scoasă în fugă din buzunar şi abia pe urmă se 
simţi caraghios. 

- Nu cumva ai de gând?... Ne-am făcut de râs! 

- Ne-a zărit! Sunt sigur că acum îşi bate joc de noi. 

- Bineînţeles! mormăi Dan. Dacă facem mătănii în mijlocul străzii 
ca doi caraghioşi. 

- Hai să mergem chiar pe partea lor! se îmbăţoşă subit 
prichindelul. 

inţeleşi parcă, amândoi luară un aer cât se poate de senin şi de 
nepăsător şi se îndreptară cu paşi foarte obişnuiţi spre cei doi inamici. 
Dan îşi aţinti privirile asupra fetei în alb şi observă că e puţintel cârnă 
şi are ochi verzi, foarte mari, iar Tic îl privi pe vlăjgan cu fulgere în 
ochi. Fata râdea cu toată faţa. li povestea ceva vesel însoţitorului ei. 
Cu toate strădaniile sale, Tic nu prinse decât o frază: 

- ... nişte copilaşi! le place să joace roluri de cerşetori, de spioni, de 
prostănaci...” care-l înfurie atât de cumplit, mai ales când auzi 
hohotele de râs ale lunganului şi remarca lui idioată: „ce tâmpiţi”, 
încât aproape că răcni la Dan: 

- Ah, dacă i-ar muta Ursul nasul, măcar cu câţiva centimetri mai 
sus... 
- Mă hahaleră! auzi Tic o voce groasă şi rea în spatele său. 

Spre surprinderea lui Dan, Tic se dezlipi de lângă el şi se îndreptă 
spre vlăjgan. Işi înfipse mâinile în buzunare când ajunse în dreptul 


acestuia şi-l măsură din cap până-n picioare: 

- Ce doriţi, mă rog? 

Intrebarea şi aerul lui Tic îl uluiră pe vlăjgan. Chiar şi fata în alb 
rămase descumpănită. Cireşarul profită de aceste clipe de uluire şi 
porni atacul: 

- Spuneţi-i, vă rog, domnişoarei că atunci când vom avea nevoie 
de roluri de măgari, ne vom adresa dumneavoastră... 

După care se întoarse, merse liniştit câţiva paşi, apoi se lansă într- 
o goană nebună. Cireşarul calculase exact. Abia în clipa când Tic îşi 
începu goana, vlăjganul înţelese că insulta îi fusese adresată şi vru să 
se ia pe urmele lui, dar fata în alb îl opri reţinându-şi o furtună de 
hohote de râs. Vlăjganul agită pumnul şi răcni după Tic: 

- Golan! 

Puştiul se opri undeva în mijlocul străzii, făcu şi el un semn cu 
mâna, apoi rosti cu voce tare: 

- lar eu mă numesc Tic! Incântat de cunoştinţă. 

De astă dată fata în alb nu mai izbuti să-şi stăpânească râsul. O 
adevărată cascadă. Tic, în schimb, căuta să-l convingă pe Dan că se 
aşteptase dinainte la insulta adversarului său şi-şi pregătise replica. 

- Zău, Ticuşor? Dar dacă accentua, dacă spunea: golanule?! 
întrebă Dan. 

- Atunci îl puneam în conflict cu un cetăţean de pe stradă. De pildă 
cu bătrânul ăsta. li spuneam: Domnule, auziţi, derbedeul ăla vă face 
golan... Era şi mai grav. 

Isteţului îi scăpase însă ceva. Nu se gândise că vlăjganul nu va 
primi cu aceeaşi indiferenţă şi cea de a doua insultă, şi nici nu-şi 
închipuise că fata în alb va râde cu atâta poftă încât nu va mai avea 
timp să-şi domolească prietenul. De aceea nu se mai uită în spate şi 
nu-l văzu pe vlăjgan pornind în goană spre el. Când întoarse capul era 
prea târziu. Vlăjganul se afla la doi metri de el. E drept că startul lui 
Tic putea fi invidiat de orice campion de 100 metri plat. Şi numai 
acest start de săgeată îl scăpă de-o chelfăneală cruntă. Totuşi piciorul 
vlăjganului întins până la limită atinse cu vârful bombeului fundul 
cireşarului grăbit. 

După vreo sută de metri de goană inutilă, pentru că vlăjganul 
satisfăcut se întorsese demult la locul de unde plecase, Tic se opri, îl 
aşteptă pe Dan, şi când acesta ajunse lângă el îi spuse cu un calm 
năucitor: 

- Ai văzut cum m-a atins? 

Dan, cu toată mila pe care o simţea faţă de prietenul lui, nu reuşi 
să-şi reţină râsul: 

- Parcă spuneai că încă nu s-a născut omul care să-ţi dea ţie un 
picior în spate. 

Tic îl privi oarecum dispreţuitor pe Dan: 


- Mai întâi că abia, abia m-a atins cu vârful piciorului, ca să ştii. Şi 
în al doilea rând îţi jur că pentru această „încercare”, îl fac knock-out, 
chiar dacă-ar trebui să mă antrenez zece ani la sacul cu nisip şi să-mi 
schimb cariera de băiat deştept în cea de boxer. 

Puştiul vorbea cu atâta calm şi cu atâta siguranţă, că Dan îl ascultă 
cu gura căscată. Şi culmea e că nu avu nevoie să se antreneze zece 
ani şi nici să-şi schimbe cariera pentru a-şi duce la capăt teribila 
răzbunare. 

i 5 

In sala de antrenament, Tic îl găsi pe Ursu singur şi foarte abătut şi 
parcă ascuns într-un colţ. Purtat de elicea răzbunării, ciufuliciul se 
miră enorm de starea în care era Ursu. De unde să ştie el că Lucia 
fusese pe-acolo cu aproape o oră înainte şi că se petrecuse o scenă 
care ar fi avut altă desfăşurare şi alt deznodământ dacă el n-ar fi 
întârziat? Ursu se simţea distrus. Aproape un ceas rămase nemişcat în 
colţul în care-l găsi Tic, sub povara unor gânduri şi sentimente 
sfâşietoare. 

- Ce-i cu tine, Ursule? îl întrebă Tic. Nu cumva ţi-e frică? Sau te-a 
pocnit şi pe tine cineva cu piciorul în spate? 

Cel întrebat nici măcar nu îndrăzni să-i arunce o privire lui Tic. 
Ciufuliciul deveni dintr-o dată înflăcărat: 

- Ursule, zău să-l baţi! Dar ştii... aşa... să nu-i mai ardă toată viaţa 
de box. Dac-ai şti ce mi-a făcut!... 

Şi se apucă să-i povestească ceea ce i se întâmplase pe strada 
fetei în alb. Ursu însă nu auzea şi nu înţelegea nimic. Se gândea 
mereu la ceea ce se petrecuse între el şi Lucia, îl scăpărau emoţiile cu 
duiumul, iar pe spate parcă i se urcau reptile. Ce mai, era nenorocit! 
Tic îşi isprăvi istorisirea cu un of! greu şi ameninţător apoi, aducându- 
şi aminte că întârziase, îi ceru iertare lui Ursu. Abia atunci îşi auzi 
prietenul rostind primele cuvinte: 

- Ah, Ticuşor, dacă n-ai fi întârziat! Uf! Doamne! De ce-ai întârziat? 

- Zău, iartă-mă, te rog din tot sufletul să mă ierţi... Te rog să mă 
ierţi şi pentru altceva... Ceva mult mai grav... Ti-am ascuns un lucru... 

- Ticuşor dragă... am... am jignit-o groaznic pe Lucia, se destăinui 
pe neaşteptate şi fără să vrea Ursu. 

- Şi de-aceea eşti trist? Nu cred... 

- Da... nici nu poţi... Nici nu poate să-ţi treacă prin cap! Mai bine să 
tac. 

Tic se porni pe un râs nebun. 

- Ha, ha, ha! Lucia jignită! Eşti un prost! N-o cunoşti. Pe Lucia poţi 
s-o baţi cu varga la spate o zi întreagă şi nu se simte jignită. O face pe 
nebuna. 

- Nu, Tic, nu poţi să înţelegi... e altceva. 

Tocmai atunci pătrunse pe uşă antrenorul: 


-~ -Ei, cum a mers? Bagă de seamă, Ursule! Tactica e clară. 
Intăreşte-i adversarului siguranţa. Acordă-i câteva succese uşoare. Fă- 
| să te desconsidere, să se autoliniştească, atrage-l în atac, apără-te 
mereu, fă-l să creadă că ţi-e frică şi în repriza a doua, când va căuta 
să-ţi plaseze lovitura decisivă, azvârle croşeul. N-are niciun rost să fii 
abătut. Dacă nu-l faci knock-out, îmi dau cuvântul de onoare că mă 
retrag din box. Inseamnă că habar n-am ce-i boxul. Haide, nu mai fi 
abătut! Niciodată în viaţa mea n-am fost mai sigur de o victorie. Ai tot 
ce-ţi trebuie pentru victorie şi în primul rând tactica! 

- Da, da, rosti Ursu cu o voce foarte puţin convingătoare. 

- Imbracă-te repede că trebuie să lăsăm sala liberă pentru 
adversarul tău. 

Ursu urmă sfatul antrenorului, se îmbrăcă şi ieşi din sală împreună 
cu Tic. După câţiva paşi se opri ruşinat: 

- Tic, nu te supăra, dar... 

- Aaaa! descoperi puştiul. Vrei să fii singur. Tocmai mă gândeam 
cum să fac ca să nu te superi... Ştii, vreau să mai rămân puţin, să-ţi 
văd adversarul. Aoleu! Era să uit. Am hotărât să ne-ntâlnim la opt, la 
mine, să discutăm ceva... extraordinar. Toţi cireşarii... 

Ursu dădu din cap, afirmativ, iar Tic se întoarse cu paşi tăcuţi, spre 

sală. Pătrunse cu băgare de seamă înăuntru, se ascunse lângă uşă, 
după nişte bănci, şi rămase în aşteptare. 
__ Când găliganul păşi pragul uşii, Tic simţi un fior de spaimă în ceafă. 
In costumul său sumar de sportiv vlăjganul era şi mai fioros. Inalt, cu 
umeri laţi, cu mâini lungi, musculoase, cu gât puternic, cu figură 
specifică de boxer, părea că-şi petrecuse toată viaţa în ring. 
Antrenorul îi indica mişcările, îl îndruma ca pe un copil: 

- Va să zică, mâna stângă în sus cu pumnul strâns înseamnă să te 
bagi în corp la corp. Mâna dreaptă în sus cu pumnul strâns înseamnă 
retragere. Palma stângă deschisă înseamnă atac furios. Palma 
dreaptă deschisă înseamnă contrare. Amândouă mâinile în sus cu 
pumnii strânşi înseamnă eschivă. Amândouă mâinile în sus cu palmele 
deschise înseamnă plasarea loviturii decisive. la să încercăm. 

Şi astfel, Tic avu prilejul să asiste la cea mai perfectă dirijare a unei 
lupte pe care ar fi putut s-o vadă vreodată în viaţa lui. Elevul realiza 
aproape instantaneu semnalele maestrului său. Uneori aplica două 
indicaţii în mai puţin de-o secundă: eschivă-contrare sau atac furios- 
retragere. Era o plăcere să vezi cum un simplu semn cu mâna 
declanşa o imagine de corp la corp cu zeci de lovituri în câteva 
secunde, sau cum un alt semn transforma dreapta găliganului într-un 
piston formidabil. 

- Perfect! spuse antrenorul. Sunt mai sigur de victoria ta decât de 
faptul că exist. Aici greşesc, dragul meu, o mulţime de antrenori. Ei îşi 
închipuie că în toiul luptei un boxer mai poate să-şi păstreze 


luciditatea şi judecata. Ei uită că nimeni nu e în stare să aprecieze mai 
bine lupta decât cel din afara ringului. Numai cel din afară vede ceea 
ce nu văd boxerii şi simte ceea ce ei nu simt. Totul este să ştii să-ţi 
conduci luptătorul! Ei, şi-acum treci la sacul de nisip! Adversarul tău e 
puternic. Trebuie lovit tare ca să cadă. 

Antrenorul părăsi sala cu chipul scăldat într-un zâmbet de 
mulţumire, iar elevul său începu atacul sacului de nisip. Lui Tic i se 
încrâncenă carnea când văzu cu câtă forţă izbeşte în sac. Unei 
asemenea lovituri nu-i poate rezista nimeni, gândi ciufuliciul. La 
fiecare lovitură sacul de nisip făcea un arc de aproape 90 de grade. Se 
mişca sacul de nisip ca un pendul bezmetic, parc-ar fi fost umplut cu 
puf, „Doamne, zău că mi-e frică de Ursu!” Găliganul lovea din ce în ce 
mai cu sete, mai vârtos. Oscilaţia sacului creştea. Scoase încet capul 
de după bancă, se apropie cu paşi neauziţi de uşă, aşteptă câteva 
clipe... _ 

Vlăjganul trimise un pumn ucigător în sacul cu nisip. In aceeaşi 
clipă acţionă şi Tic. Scoase un țipăt, scurt: „Aaaa!” Surprins, boxerul 
întoarse capul în direcţia sunetului. Dar nu mai apucă să vadă cine 
strigase. Pentru că, revenind din oscilație sacul îl pocni năprasnic în 
falcă. Găliganul se prăbuşi ca o şubă grea în primul knock-out din 
viaţa lui. Cireşarul îşi respectase întocmai cuvântul. 

6 

În camera albastră, cu ferestre mari şi pian, Maria îl iscodea pe 
Dan: 

- Nesuferitule, spune odată! Nu-ţi dai seama că m-ai făcut 
curioasă? 

- Numai când o să vină Tic şi Ursu. Ai puţintică răbdare... 

- Dac-ai şti cât de urâcioşi îmi sunt băieţii care se prefac discreţi. 
Vor să-şi dea şi ei aere de bărbaţi. Să-ţi spun un secret, Dănel. Cu 
fetele nu-i bine să fii discret. Intre băieţi mai merge... 

- Şi de ce nu e bine să fii discret cu fetele? 

- Pentru că, până la urmă, tot nu poţi rezista insistențelor lor şi 
devii cu atât mai mult un caraghios... şi pentru că... fetele ştiu 
aproape întotdeauna care e obiectul „marii discreţii”. 

- Eu sunt sigur, de pildă, că nici nu poate să-ţi treacă prin cap 
despre ce e vorba! 

- Vrei să încercăm? Eu îţi pun întrebări şi tu răspunzi prin da sau 
nu. Atât: da sau nu. Nimic altceva. 

Dan se codi o clipă, apoi i se păru nostim jocul. 

- Hai! M-ai făcut şi tu pe mine curios. 

- Bine! Incep... E vorba de o fată... 

- Asta-i culmea! De unde ştii? Aha! Cam înţeleg eu: ţi-a spus Tic? 

Maria pusese întrebarea numai pentru încercare. Dacă i s-ar fi 
răspuns simplu, cum era jocul, prin da sau nu, ar fi fost în mai mare 


încurcătură. Răspunsul întrebător al lui Dan îi dădu însă certitudinea. 
Şi încercă să-l imite pe Victor: „E deci vorba de o altă fată decât Lucia. 
E deci vorba de o fată cu care nu pot veni în contact. Altfel nu s-ar 
putea explica uimirea lui Dan. Şi nu pot veni în contact decât cu o fată 
pe care n-o cunosc... Acesta trebuie să fie al doilea salt.” 

- Tic? nu mi-a spus niciun cuvânt. Dar să continuăm. 

Şi Maria continuă cu un ton în care plutea oarecare siguranţă şi 
încredere, chiar puţină zeflemea: 

- Nu-i aşa că n-o cunosc? 

Dan o privi cu ochii mari: 

- Să nu mă minţi! Ţi-a spus Tic. Fir-ar să fie de guraliv! Las' că-i 
arăt eu! 

Maria, cu o mască zâmbitoare, îşi continuă raţionamentul: „Nu-i 
deci vorba de o prietenă, nu-i vorba de o colegă, dar trebuie să fie o 
fată de vârsta mea, altfel n-am discuta despre dânsa. Şi eu n-o 
cunosc!... Dar pe care fată din oraş n-o cunosc eu? Deci nu e o fată 
din oraşul nostru! Sigur!” 

- Ţi-am mai spus o dată că n-am aflat nimic de la Tic... îi răspunse 
Maria cu un ton ciudat în voce, pentru a-i strecura îndoiala că ar fi 
putut afla anumite amănunte de la altcineva: Nu-i aşa că nu-i din 
oraşul nostru? 

- Tu îţi baţi joc de mine, Maria. Cine ţi-a spus? Ea? 

„Va să zică nu-i din oraşul nostru, gândi Maria, fără să ia în seamă 
întrebarea lui Dan: Atunci cum de n-am aflat despre dânsa? inseamnă 
că e de puţin timp în oraş. Precis!” 

- Nu-i aşa că a sosit numai de câteva zile în oraş? 

Dan răspunse de astă dată sec: 

- Da! 

Maria îşi ascunse nemulţumirea faţă de răspunsul zgârcit al lui Dan 
sub masca unui zâmbet atotştiutor. „Dacă a sosit totuşi de câteva zile 
şi eu n-am aflat de ea, înseamnă: a) că stă în altă parte a oraşului; b) 
că stă toată ziua în casă; c) că nu are niciun prieten; d) că familia 
unde stă nu e numeroasă, dacă n-a putut răzbate în rândul fetelor din 
oraş vestea sosirii unei străine.” Il privi scrutător pe Dan şi spuse cu 
voce sigură: 

- Să-mi răspunzi prin da sau nu cum ne-am înţeles: Dar repede, 
fără ezitări: Stă în cealaltă parte a oraşului? 

- Dal! 

- Stă toată ziua în casă? 

- Da! răspunse Dan din ce în ce mai uluit. 

- Nu-i aşa că n-are niciun prieten în oraş? 

- N-are! 

- Fiindcă o ţine de scurt, acasă, nu? 

- Da. 


Maria puse atunci întrebarea cea mai primejdioasă, întrebarea de 
care atârna tot succesul „jocului” ei. 

- Crezi că e cazul să mai continuăm întrebările? Şi după o pauză cu 
subînţeles: îmi închipui că te-ai convins... 

-Da de unde dracu’ ştii? se prinse Dan. Cine a putut să-ți 
vorbească despre fata în alb? Cine altul decât Tic? 

- Tul 

- Eu? Îţi baţi joc de mine? N-am obiceiul să vorbesc în vis şi chiar în 
cazul ăsta nu prea văd cum ai putea tu să-mi supraveghezi visele. 

- Tu mi-ai spus! 

- Când? 

- Acum! 

- Ştii ceva, Maria... dar cuprins de o bănuială, nu-şi mai duse la 
capăt insinuarea. Zici că eu ţi-am spus? Chiar acum? Adică... 

- Da! Şi te-am avertizat că n-o să poţi ţine secretul. N-am procedat 
ca alte fete cu linguşiri, cu promisiuni, cu dezmierdări sau cu 
ameninţări. Am jucat corect. Şi tu te-ai lăsat prins în joc. Tot nu 
înţelegi? 

- Explică-mi mai clar. Ştii tu că m-am născut cu o anumită 
debilitate în chestia asta care-mi stă pe umeri. 

Maria îi explică lui Dan tot raţionamentul. Autoindiscretul se cam 
înfurie la început, apoi se lăsă prins de frumuseţea jocului, deveni 
chiar cavaler şi o felicită pe Maria. Bineînţeles în felul lui: 

- Eşti o drăcoaică şi jumătate şi... vorba lui Tic, am impresia că te- 
am subestimat până acum. Dac-aş fi ştiut... ai fi avut şanse mari să 
mă îndrăgostesc turtă de tine. Păcat... 

Astfel se face că, atunci când Tic pătrunse bosumflat în cameră, 
Maria cunoştea în toate amănuntele misterul fetei în alb. După ce se 
însenină puţin istorisind povestea knock-out-ului, Tic le mărturisi celor 
doi că Ursu nu vine la sfat şi că-l lăsase la despărţire cam abătut, 
„probabil din cauza meciului, deşi el a vrut să mă convingă că ar fi 
altă cauză la mijloc”. 

- Am trecut pe la el pe acasă, să-l iau, după ce l-am făcut pe ăla 
knock-out, dar nu vrea în ruptul capului, spuse Tic nu fără părere de 
rău. 

- Nici Lucia nu vrea să vină, anunţă Dan. Şi, ştiţi voi, ea când spune 
ceva... 

- Nici Lucia! se miră Tic. Ce dracu i-o fi apucat pe amândoi? Să vezi 
că din cauza lor rămâne hărăpina albă nepedepsită. Dar eu tot nu mă 
las. 

- Aţi putea să-mi spuneţi şi mie de ce vreţi s-o pedepsiţi? întrebă 
Maria. 

- Urâcioasa! Scârboasa! Spioana! Parcă nu ştii ce ne-a făcut? sări 
ca fript prichindelul. Şi-a bătut joc de noi!... 


- Şi pentru asta vreţi s-o pedepsiţi? continuă Maria. Voi de ce n-aţi 
reuşit să vă bateţi joc de ea? Sau poate că nici nu v-a trecut prin cap 
s-o ridiculizaţi? 

- Nu cumva îi iei apărarea? se miră Dan. Maria! Mi se pare că până 
la urmă tot ai făcut cunoştinţă cu ea... 

- N-o cunosc deloc! O cunosc numai din spusele voastre şi oricât 
aţi căuta voi s-o înnegriţi nu reuşiţi decât s-o faceţi şi mai albă. Ştiţi 
cum vă purtaţi voi? Ca un coleg de-al nostru, Pompilică sau Sergiu 
care vorbeşte cam aşa despre lonel sau despre Victor: „Mă ce tâmpit 
e, mă; ştie toate râurile la geografie parcă s-ar găsi pe moşia lui. Şi la 
istorie, mă, să-l vezi, tocilarul, ştie toate datele şi toţi domnii, mă, auzi 
ce bou, dacă până şi la botanică, unde toţi îl copiază pe profesor, 
învaţă pentru teză de-i ies ochii din cap. Spune şi tu, mă, nu-i un 
tâmpit?” Ei, acu, spuneţi şi voi care-i de fapt tâmpitul? 

- Adică vrei să insinuezi că noi suntem tâmpiţi? se ofensă frăţiorul 
cu cârlionţii zburliţi. 

- Nu fi chiar atât de categoric. Dar nişte prostuţi... aţi cam fost... 
Nişte neajutoraţi... 

Tic se uită la soră-sa, apoi la Dan. N-avea niciun rost să se mai 
ascundă. Simţea şi el că ar fi momentul să înceteze jocul: 

- Dan poate c-a fost un prostuţ. Dar eu am fost tâmpit mare. Auzi! 
Să mă ducă de nas o fată!... Dar eu tot îi fac baborniţei ceva! O prind 
eu pe stradă odată, o opresc şi-i spun: Sărut mâna. Nu vă supăraţi, vă 
rog, dar am impresia că sunteţi surdă... Sau tot îi fac eu rost de un 
şoarece frumuşel care ştie să umble pe spate. 

Şi Dan şi Maria râseră cu poftă la gluma serioasă a lui Tic. Cam 
mirat, prichindelul îi lăsă să-şi termine râsul, apoi întrebă nevinovat: 

- Şi cu fata în alb cum rămâne? Chiar să n-o pedepsim deloc? 

- Eu zic că după faptele ei merită s-o atragem în cercul nostru... îşi 
spuse Maria părerea. Cred că şi Ursu ar fi de acord. Şi Lucia... 

- Lucia?! oftă Tic. Aia până nu-i pipăie toate încheieturile, până nu-i 
află toate notele, la toate obiectele, în toţi anii de şcoală prin care a 
trecut, nici n-o să vrea să audă de ea. Las' c-o ştiu eu... Exact ca 
baborniţa o să arate şi Lucia când o să fie bătrână. 

Tic era într-unul din momentele sale de exagerare. Era înfuriat pe 
Lucia pentru că o bănuia vinovată de tristeţea şi nepăsarea lui Ursu 
chiar înaintea meciului. Nu că se gândea la pariu „câţiva lei acolo”, 
dar înfrângerea lui Ursu ar fi dărâmat toată autoritatea lui în materie 
de sport şi de pronosticuri sportive. Şi de când, vrând să-şi bată joc de 
un terchea-berchea care-i ceruse părerea la întocmirea unui buletin 
pronosport  indicându-i cele mai aiurite pronosticuri, buletinul 
respectiv obținuse singur 12 rezultate exacte, Tic devenise un 
adevărat rege al pronosticurilor în oraş. O să întrebaţi: dar ce s-a 
întâmplat cu buletinul acela? Dacă vreţi să aflaţi, duceţi-vă în piaţa 


orăşelului, lângă biserica Sf. Ilie, e acolo o dugheană cu mărunţişuri, 
cereţi de un leu nasturi, unui individ scurt, gros, cu nişte urechi mari, 
blegi, care-i atârnă ca urechile unui elefant, şi o să-l auziţi spunând: 
Să vă dau de doi lei... Cine ştie, poate mai pierdeţi unul... Să vă dau şi 
de un leu agrafe? Cine ştie, poate vă cade nasturele pe stradă şi n- 
aveţi cu ce să vă prindeţi imediat pantalonii... Decât să-i ţineţi cu 
mâna... Să vă dau şi nişte şireturi? Cine ştie, poate sunteţi c-o fată, vi 
se rupe şiretul... V-aş sfătui să luaţi şi-un stilou. Un stilou modest dar 
garantat... Costă nouăsprezece lei... Nu!!!? Păcat! Eu din cauza unui 
stilou am ajuns nenorocit, vânzător de mărunţişuri. Nu râdeţi, un 
stilou m-a nenorocit. Ah, Doamne... dac-aş fi întâlnit în ziua aceea un 
vânzător, aşa cum aţi întâlnit dumneavoastră azi, care să-mi ofere un 
stilou!... Oooof... Ştiţi! Jucam la „Pronosport”... Am făcut un buletin... 
Uitaţi-l! 1-1-X-2-1-X-2-2-2-X-X-2... Concursul 27, uitaţi-vă bine... Asta 
s-a întâmplat duminică dimineaţa. M-am dus la agenţie... Ştiţi, pe 
strada principală, unde-a fost înainte bodegă... Era o lume, mai ceva 
ca la circ... Şi niciun loc liber... Ce să fac? Mă uit la buletin. Zic: dă-l 
dracului. E prea aiurit. Un copil mi-l dictase: Tic, băiatul inginerului 
Florescu. Un pezevenghi fără pereche... Am băgat buletinul în 
buzunar. Mai jucasem zece. Am zis: Unul în plus sau în minus ce 
contează? Of, Doamne... Dacă aş fi avut un stilou la mine, l-aş fi 
completat repede şi l-aş fi dat. Doi lei? Ce contează! Seara am auzit la 
radio: 1-1-X-2-1-X-2-2-2-X-X-2. Poftiţi şi ziarul. Vedeţi? Concursul 
douăzeci şi şapte. Niciun buletin cu douăsprezece rezultate... Mi-am 
luat la bătaie nevasta. Şi i-am dat pân-a-nceput să zică fără-ncetare: 
unu, unu, ics, doi, unu, ics, doi, doi... M-am dus la lacob, vânzătorul de 
stilouri - criminalul! -, i-am spart vitrina, i-am rupt coastele şi nu l-am 
lăsat până ce n-a spus: unu, unu, ics, doi, unu, ics, doi, doi, ics, ics, 
doi... tot buletinul, off... M-am dus la Pronosport... am spart toate 
călimările şi-am urlat la neghiobii ăia că dacă nu aduc până într-o oră 
o sută de tocuri şi de călimări îi omor pe toţi... M-am dus acasă şi m- 
am băgat sub pat cu gândul să mor acolo... Ca să vezi! Niciun buletin 
cu douăsprezece rezultate. Of, Doamne! Cel puţin două sute de mii de 
lei... Ce să mai fac?... M-am apucat să vând mărunţişuri... stilouri... 
stilouri... zău luaţi un stilou. Optsprezece lei... Poftim! Nu doriţi şi-o 
pereche de papuci de casă?... leftini, buni... ca la comandă...” 

Şi cum nu era om în orăşel şi în împrejurimi căruia vânzătorul cu 
urechile de elefant să nu-i fi istorisit păţania, e lesne de închipuit ce 
popularitate şi autoritate avea Tic în domeniul pronosticurilor sportive. 
Tocmai această autoritate nu voia să şi-o piardă prichindelul. In afară, 
bineînţeles, de faptul că înfrângerea lui Ursu ar fi însemnat pentru 
dânsul o durere căreia nu i-ar fi putut găsi niciodată leacul. 

- Atunci, încercă Maria să clarifice situaţia, chiar dacă Lucia ar fi 
împotrivă, tot am avea majoritatea. In cel mai rău caz, trei voturi 


pentru şi două contra, deşi nu-mi închipui că Ursu ar fi contra. 

- Şi cum crezi c-am putea s-o atragem spre noi? se interesă Dan. 
Cam ce metodă ar prinde? 

- Cea mai simplă, răspunse Maria. Discutând cu ea totul pe faţă. 

- Cine să discute? se sperie Tic. 

- În niciun caz voi. Voi v-aţi compromis în ochii ei. Va trebui să 
încerc eu! 

- Cum? 

- Mâine dimineaţă îi voi face o vizită... 


Capitolul Ill 
1 

A doua zi dimineaţă, Maria se duse într-adevăr la locuința fetei în 
alb. Era o zi frumoasă de vară, bântuită de o adiere răcoroasă. Maria 
bătu de câteva ori în poartă, îmblânzi cu un „cuţu-cuţu” javra care nu 
descoperise în ea pe sora celui care-i ciomăgise spatele, şi aşteptă cu 
o undă de emoție apariţia necunoscutei. După câteva momente de 
linişte, ieşi pe cerdac o bătrână înaltă şi uscată. Apariţia nedorită o 
cam puse în încurcătură pe Maria. 

- Pe cine cauţi dumneata? întrebă bătrâna cu voce supărată şi mai 
ales indignată că fata din faţa ei nu rostise niciun cuvânt de salut. 

Maria descoperi însă repede greşeala comisă şi căută s-o îndrepte: 

- Sărut mâna, nu vă supăraţi că vă deranjez... Aş vrea să împrumut 
o carte... 

Bătrâna îşi puse ochelarii pe nas, o măsură cu atenţie şi-i spuse cu 
voce posacă: 

- Nu cred că te pot interesa pe dumneata cărţile mele. Cunoşti 

alfabetul chirilic? 
___ Neprevăzutul răspunsului şi al întrebării o fâstăci din nou pe Maria. 
In sinea ei încerca să-i dea dreptate lui Tic sau mai bine zis începea să 
înţeleagă pornirea lui împotriva bătrânei. Deodată Maria văzu la una 
dintre ferestre cum se mişcă o perdea şi, o clipă mai târziu, zări chipul 
unei fete negricioase şi ochii ei mari, uimiţi, privind-o. Incurajată 
parcă, răspunse fără ezitare bătrânei: 

- Poate că are Laura cartea de care am nevoie... 

- Dar de unde o cunoşti dumneata pe Laura? 

In clipa aceea, uşa casei bătrâneşti se deschise şi cerdacul umbrit 
se lumină la erupția fetei îmbrăcată într-o rochie albă ca zăpada. 
Apariţia albă o privi pe Maria fără să clipească, dar în afară de 
curiozitate şi o urmă de uimire, faţa ei nu exprima nimic altceva. 

- Ne cunoaştem de la Bucureşti... mi se pare de la un concurs... 
minţi înroşindu-se Maria. 

Bătrâna se uită cercetătoare la Laura. Fata în alb se uită iarăşi 
uimită la Maria: 

- La ce concurs ne-am întâlnit? 

Maria îşi învinse cu ultimul dram de rezistenţă emoția pe care o 
simţea în gât, şi astfel răspunsul născocit se auzi: 

- La concursul de literatură... anul trecut. 

Fata în alb tresări şi se uită iarăşi fix la Maria. Pe faţa ei apăru mai 
întâi un val de roşeaţă, apoi o paloare dureroasă. Parcă îşi amintea 
ceva, vag... O masă mare îmbrăcată în roşu... În sală elevi şi eleve, şi 
teamă şi emoţii şi speranţe... Auzea parcă vocea aceea groasă 
anunțând: ..."Premiul întâi pentru compoziţie”... Şi parcă vedea 


înaintând lin prin sală o fată negricioasă, cu cozi, cu sângele în 
obraji... 

- Dumneata eşti Maria Florescu? întrebă de-a dreptul tulburată fata 
în alb. 

- Da! răspunse Maria tulburată şi ea. 

Fata în alb se lăsă din nou năpădită de amintiri. Abia ieşise de 
câteva zile din spital: meningita o ţinuse în pat aproape două luni. Era 
slăbită... capul o mai durea uneori... Venise totuşi la concurs... îl 
aştepta de un an de zile... O sală mare... Băncile pline cu fete şi 
băieţi... Intr-o bancă stătea ea... Scria... scria... Despre păduri şi 
castele... despre săli mari, întunecoase... despre o fată îmbrăcată în 
alb care se plimba maiestoasă pe lespezi de marmoră... Auzea parcă 
zbârnâitul unei sonerii... Auzea foşnetele caietelor care se închid... O 
profesoară bătrână, cu părul alb, lipită de banca ei... Dar ea continua 
să scrie... Profesoara îi cerea caietul... l-I întindea cu mâna 
tremurândă... Apoi din nou amfiteatrul acela... O voce groasă: 
„... Premiul doi, pentru o lucrare excepţională, din nefericire 
neterminată...” Dar în sală nicio mişcare... Din nou vocea aceea 
groasă, strigând un nume... Dar nimeni nu răspundea... Ea plângea 
undeva într-un colţ, plângea adânc, fără zgomot... Era prima 
înfrângere din viaţa ei... 

- Dumneata eşti Maria Florescu? Dar nu ne-am cunoscut 
niciodată... 

Speriată, Maria îşi duse mâna la piept. Bătrâna părăsi imediat 
starea de muţenie şi aşteptare la care o condamnase convorbirea 
nesigură: 

- Atunci ce cauţi dumneata aici?... Şi cum poţi să minţi în 
asemenea hal?... Te rog să pleci imediat! 

Vorbele grele ale bătrânei trecură pe lângă Maria fără s-o atingă. 
Toate gândurile, toate simţurile ei învrăjbite ţinteau numai apariţia 
albă uimită, speriată şi palidă. Se uită drept în ochii Laurei şi-i spuse 
tăios: 

- Eşti rea! Eşti fricoasă! Câtă laşitate! 

Maria nu mai privi în urmă. Plecă iute, aproape fugind, aproape 
plângând. 

2 

Fata în alb veni totuşi la meci. Se aşeză într-un rând de scaune 
care i se păru mai liber, nu departe de ring, şi îşi roti ochii prin sală, 
căutând parcă o anumită persoană. O descoperi undeva pe Maria şi-şi 
aţinti privirile asupra ei, ba simţi şi impulsul de a fugi spre ea. Dar 
privirile Mariei erau prea dispreţuitoare. Işi reteză mişcarea. O clipă 
căzu pe gânduri, dar deodată îşi scutură capul şi alungă ceva cu 
mâna, parcă ar fi alungat o viespe. 

Tic şi Dan aflaseră ce se întâmplase dimineaţă pe cerdacul 


baborniţei, dar erau amândoi atât de frământaţi de starea lui Ursu, 
încât se mulţumiseră doar să ridice din umeri neputincioşi şi să amâne 
pentru a doua zi discutarea „cazului fetei în alb”. Tic, mai ales, era 
foarte neliniştit, şi simţise prichindelul că şi antrenorul lui Ursu se 
scaldă în ape străine. Il auzise de prea multe ori dăscălindu-şi elevul: 

„Nu-ţi fie teamă, Ursule! Gândeşte-te la ce ţi-am spus. Victoria e în 
mâna ta, în tactica ta şi în croşeul tău.” 

lar Ursu răspundea prea stereotip, înclinându-şi capul şi refuzând 
să scoată o singură vorbă. Mişcarea lui din cap şi mutismul care o 
însoțea, numai convingere nu însemna. 

Antrenorul repeta întruna aceleaşi vorbe. Ursu răspundea cu 
acelaşi gest... Nu prea-i convenea lui Tic ce se petrecea în cabină. 

Prichindelul se convinse că lui Ursu i se întâmplase ceva 
neobişnuit. Il cunoştea bine, ştia cu câtă răbdare aşteptase întâlnirea, 
ştia cât de minuţios se pregătise pentru ea, şi iată că numai cu un 
ceas înaintea meciului înfăţişa tuturor o mutră de înmormântare, nu 
emoția şi nerăbdarea omului care se pregăteşte să urce o mare 
treaptă în viaţa lui. 

O clipă lui Tic îi flutură în minte ideea de a-i destăinui lui Ursu ceea 
ce aflase la antrenament: semnalele cu care antrenorul celălalt îşi va 
dirija elevul. Ursu ar fi cunoscut astfel în orice clipă intenţiile 
adversarului, pentru că prichindelul reţinuse absolut totul, poate chiar 
mai bine decât găliganul cel antipatic. Dar era un gând de o clipă, un 
gând speriat. Cu toate năzbâtiile şi şotiile sale, Tic era un spirit loial, 
un adevărat spirit de sportiv. Ar fi fost o faptă josnică, pentru că ar fi 
strecurat unuia din luptători o armă în plus, o armă mişelească. Ce 
deosebire între a-i destăinui lui Ursu semnalele de luptă ale 
adversarului sau a-i ascunde o bucată de plumb în mănuşă?... Dar 
totul nu s-ar fi oprit numai aici. Ursu l-ar fi refuzat fără nicio ezitare şi 
l-ar fi privit apoi toată viaţa cu dispreţ. 

Tic se mai duse o dată în cabină. Antrenorul îşi masa elevul fără să- 
i vadă faţa, dar Tic o vedea şi faţa lui Ursu exprima aceeaşi stare 
jalnică, ba parcă mai agravată. Incercă să facă o glumă; spuse, clipind 
din ochi, că găliganul se laudă în toate părţile că-l va face knock-out 
înainte de începerea meciului, dar Ursu nu schiţă niciun zâmbet, nici 
măcar o strâmbătură de dezgust. Abia după ce antrenorul părăsi 
cabina pentru a pune la punct câteva detalii tehnice, Ursu scăpă, în 
sfârşit, primele vorbe: 

- Lucia a venit?... 

Tic răspunse bineînţeles cu o glumă, închipuindu-şi că e cel mai 
bun moment pentru a-şi înveseli prietenul: 

- Aia să vină?!... Eu pun pariu că în momentul ăsta Lucia 
calculează în ce ritm se schimbă conformaţia oaselor feţei la un boxer 
care are douăzeci de întâlniri pe an şi patru înfrângeri prin abandon... 


Parcă n-o ştii! 

- Chiar n-a venit?... 

- Ce tot te gândeşti la ea?! se enervă prichindelul. Dacă ţi-a făcut 
ceva, uite, mă jur că o oblig să înveţe boxul sau luptele pentru a se 
apăra de răzbunarea mea... 

- Zău, Ticuşor... E ceva foarte serios... 

- Zău, Ursule, că tu nu eşti serios dacă îţi închipui că poate fi ceva 
serios... 

- Nu, Ticuşor... Nu poţi să înţelegi... Am jignit-o... 

- Ei, na! Dă-o dracului! Las’ c-o ştiu eu... 

Din păcate, Tic nu mai avu timp să-şi liniştească prietenul. 
Antrenorul se înapoie în cabină pentru a anunţa că în câteva minute 
va începe meciul: i 

- Ursule, ne-am înțeles! Intăreşte-i încrederea! Fă-l să-şi piardă 
orice teamă... Lasă-i câteva succese uşoare, atrage-l... Şi când l-ai 
plasat în zonă deschisă, azvârle croşeul... 

Altceva prichindelul nu auzi. Pentru că se grăbi să părăsească mica 
încăpere, spre a-şi ocupa locul din spatele fetei în alb. Avusese el grijă 
să lase pe scaun un bileţel pe care scrisese cu litere mari un nume 
scurt: TIC. Inainte de a se aşeza pe scaun, avu grijă să-i facă un semn 
energic de încurajare lui Ursu. Cireşarul din ring parcă se mai trezise 
puţin. Il auzea pe antrenor vorbind şi se străduia să priceapă tâlcul 
spuselor lui. Vorbea de raţionament, de logică, de tactică, de 
psihologie... Ursu, într-o clipă de încordare, îşi dădu răspunsul: 
„Tactica asta e foarte logică, dar nu poate duce decât la înfrângere. 
Mă voi supune...” Cu această concluzie îngrozitoare se urcă Ursu pe 
ring. 

Apariţia celor doi boxeri stârni o larmă de nedescris în sala tixită de 
tineri, mai ales elevi şi studenţi. Chiar în jurul lui Tic, vreo douăzeci, 
treizeci de puşti alcătuiau o galerie formidabilă, condusă cu o energie 
neobosită de cireşarul cârn şi ciufulit. 

„Ur-su!... Ur-su!... Ur-sul!...” răsunau ca nişte bubuituri vocile 
adunate ale puştilor. 

Tic, bineînţeles, striga mai tare decât toţi, şi de câte ori se simţea 
în formă supremă, îşi apropia, ca din greşeală, buzele de urechile fetei 
în alb. Dar Laura parcă era de marmură. Nu scăpă niciun gest, nicio 
mişcare. Avea în mână o pungă cu bomboane de care nici nu se 
atinsese. Calmul şi nemişcarea ei îl cam enervau pe prichindel. Intr-o 
clipă de mare curaj, atinse uşor cu mâna umărul fetei şi când ea se 
întoarse îi spuse cu o voce care provoca şi ameninţa în acelaşi timp: 

- Aţi câştigat un pariu... Ştiţi, cel cu copacul... De fapt din pricina 
unui prieten de-al meu cam neajutorat... Nu vreţi să-mi acordaţi 
posibilitatea unei revanşe, chiar acum... 

- Nu pariez decât la concursuri de trotinete, răspunse ea prompt. 


- Păcat că nu pariaţi şi la concursuri de înfrumusețare, nu se lăsă 
Tic mai prejos. Sunt sigur că prietenul dumneavoastră va arăta mult 
mai frumos după meci... 

Dar fata în alb se prefăcu că nu mai aude vorbele care-i zbârnâiau 
la ureche. Şi Tic se răzbună trimițând o nouă salvă spre timpanele 
rezistente: 

- Ur-su Ur-su! Ur-su! 

Galeria puştilor, confundând gestul lui de răzbunare cu semnalul 
convenit, declanşa canonada: 

- Ur-sul!... Ur-su!... Ur-sul 

De pe ring, Ursu făcu un semn cu mâna spre galeria înfierbântată, 
ba chiar îşi schimonosi faţa într-un zâmbet. Fericiţi că fuseseră 
descoperiţi, barbăcoţii se umflară în pene şi începură să se sfădească 
între ei, fiecare considerându-se destinatarul salutului şi zâmbetului 
viitorului învingător. j 

Ursu îi uită repede. Işi roti ochii prin toată sala căutând cu 
disperare ceva. Dar nu găsi ceea ce căuta. Pentru că privirile care se 
opriră o clipă asupra lui Tic erau triste şi abătute. Prichindelul se simți 
învăluit de nelinişte şi neliniştea lui aduse linişte în întreaga sală. 
Puştii cu blazonul lui Ursu pe revere, un blazon simplu: desenul unui 
urs cu mănuşi de box în labe, aveau un consemn foarte strict: să nu 
facă galerie decât la semnalele dirijorului cu părul încâlcit. Şi cum ei 
erau cei care dădeau tonul şi iscau tumult în sală... 

Liniştea continuă... Şi deodată o voce amplificată anunţă numele 
boxerilor, categoria, greutatea, durata meciului, numele antrenorilor, 
poziţia în ring... 

lar linişte... Apoi gongul! 

Găliganul porni fulgerător la atac. Ursu se retrase, eschivă cu 
măiestrie primele lovituri, ceea ce îl făcu pe Tic să se învioreze şi să 
dea semnalul convenit. Vocea galeriei însufleţite sparse pereţii sălii. 
Conducătorul nucleului gălăgios privi spre antrenorul găliganului şi-l 
văzu ridicând mâna stângă în sus, cu pumnul strâns. „Corp la corp”, 
şopti el. Schimbarea tacticei, cu totul neaşteptată, îl surprinse pe 
Ursu. Pumnii găliganului nu mai loveau umbrele şi aerul. Ursu se 
strădui să iasă din înghesuială cu o retragere mascată, urmată de un 
atac fulgerător. Dar antrenorul găliganului parcă-i ghicise gândurile. 
Ridică mâna dreaptă cu pumnul strâns: elevul său se retrase imediat, 
anihilând intenţia dură de atac a lui Ursu. Apoi ridică mâna dreaptă cu 
palma deschisă. Ca un automat, găliganul împinse o contră de stângă 
care-l nimeri pe Ursu în plină bărbie. 

Tic închise ochii şi scrâşni din dinţi. Parcă în falca lui se oprise 
cumplita lovitură. Când deschise ochii văzu mâna stângă a 
antrenorului cu palma deschisă: atac furibund! Şi nu se mai putu 
stăpâni: 


- Fereşte-te, Ursule! ţipă el din toate puterile. 

Dar cine-l putea auzi în vacarmul de nedescris al sălii? Mai ales că, 
înainte de a-şi termina fraza, găliganul dezlănţuise atacul comandat. 
Ursu se retrăgea mereu, eschiva, para, bloca, făcea adevărate minuni, 
se lăsa foarte greu nimerit de o lovitură mai puternică, dar adversarul 
era mereu peste el, ca o maşină care nu poate obosi niciodată. 

In colţul albastru, antrenorul lui Ursu nu părea deloc speriat sau 
neliniştit. Elevul îi urma întocmai indicaţiile. li întărea adversarului 
siguranţa victoriei şi încrederea în sine, îi oferea succese uşoare, îl 
ducea spre autoliniştire, spre calm, spre momentul când îşi va pregăti 
o lovitură îngrozitoare. Dar până atunci, până la lovitura aceea de 
final, va ţâşni surprinzătoare şi cumplită reacţia lui Ursu... 

In retragerea sa, în rolul său de luptător care se apără, Ursu simţea 
din ce în ce mai sigur că tactica pe care i-o indicase antrenorul îl va 
duce la înfrângere. Dar nimic din el, niciun gând, niciun simţământ, 
niciun reflex nu se împotrivea presimţirii rele şi colţuroase. Bloca, 
para, eschiva, se apăra cu îndârjire... Incerca uneori să simuleze 
lovituri cu stânga sau cu dreapta, dar întotdeauna adversarul lui era 
pregătit pentru eschivă. 

Sus, în lumea galeriei, în mijlocul ei, Tic urmărea cu sufletul la gură 
nenorocirea din ring, pentru că îl înţepa mereu gândul unei nenorociri. 
Şi deodată observă semnalul antrenorului dirijor şi groaza îi strangula 
vocea. Văzuse două braţe ridicate cu palmele deschise. In aceeaşi 
clipă, găliganul îl fulgeră pe Ursu la bărbie. O lovitură cumplită, o 
lovitură în plin, o lovitură sonoră care amuţi sala. Ursu se clătină, se 
îndoi, se sprijini în genunchi... Arbitrul începu să numere. Antrenorul 
găliganului ţinea mereu amândouă mâinile ridicate cu palmele 
deschise. Elevul lui aştepta în colţ, cu mâna dreaptă încordată, ca de 
oţel, plasarea celei de a doua lovituri de ciocan. Descifrase întocmai 
semnalele maestrului său: lovitură după lovitură, fiecare cu toate 
puterile. La „opt”, Ursu se ridică. Găliganul porni ca o săgeată spre el 
şi-şi azvârli dreapta. Ursu, încă buimăcit, mai avu totuşi puterea să 
eschiveze scurt. Pumnul de oţel aproape că-i şterse faţa. Forţa 
loviturii, dar mai ales eschiva de miracol îl răsuciră pe găligan, îi 
transmiseră chiar o spaimă de câteva clipe. Antrenorul nu-şi coborâse 
însă braţele şi nici nu-şi închisese palmele. 

Ursu resimțea încă lovitura. Nu-şi revenise pe de-a întregul. Directa 
adversarului fusese îngrozitoare, ca un ciocan de fier încins la roşu. Şi 
faţa îi ardea. Pe un altul l-ar fi aruncat dincolo de corzi. Impins de 
disperare încercă un corp la corp salvator, un paleativ de moment 
care ar fi întârziat poate deznodământul. Antrenorul dirijor îi ghici 
iarăşi gândul şi ridicase mâna dreaptă cu pumnul strâns, adică îi 
ordona elevului retragere grabnică, în plină retragere mai primi o 
indicație: palma stângă deschisă, şi aproape în aceeaşi clipă alta: îşi 


deschisese şi palma dreaptă: atac furios încheiat cu lovitura decisivă! 

Ursu primi un upercut de stânga care-l trimise în corzi. Antrenorul 
găliganului răsuflă uşurat şi-şi desfăcu braţele într-un gest de triumf: 
era sfârşitul! Nu exista om care să poată rezista la o asemenea 
lovitură. Dar mai era şi gongul... Răsună puternic în liniştea sălii, în 
clipa când Ursu se sprijini pentru a doua oară în genunchi. Dar auzind 
vibraţiile gongului, mai avu putere să se ridice şi să păşească năucit, 
ameţit spre scaunul lui. Căzu pe scaun şi închise ochii. 

In colţul ringului, alături de el, antrenorul îl masa, îl înviora, sau 
încerca să-l învioreze, dar parcă în neştire. Era şi el neliniştit. Simţea 
că-i scăpase ceva, dar nu descoperea ce anume. In timpul primei 
reprize îşi revăzuse întreaga tactică dar parcă nu-i găsea nicio fisură. 
Şi cu toate acestea undeva se strecurase ceva şubred. 

După câteva secunde, sub efectul unei salve de apă rece ca 
gheaţa, Ursu se trezi. Răsuflă adânc, clipi de câteva ori din ochi, apoi 
roti privirile prin sală. Nu întâlni decât figuri triste, îl zări pe Tic şi-i 
făcu un semn moale din ochi. Cele două lovituri fuseseră cumplite... 
Nu-şi închipuise că un om poate lovi cu atâta forţă. Işi mai aruncă o 
dată privirile în sală, şi iarăşi toată jalea lumii se adună în ochii lui. 

Minunea se petrecu în galerie, în mijlocul ei, acolo unde se găsea 
conducătorul. Tic se uită la ceas. Mai erau treizeci de secunde până la 
începerea reprizei. Cel de al doilea ocol pe care îl făcuseră privirile lui 
Ursu îl lămuriseră definitiv. Scoase iute carnetul, creionul, scrise 
câteva cuvinte pe o foaie ruptă cu violenţă, dar pe care o împături cu 
grijă. Mai rămăseseră 20 de secunde. Nu mai avea timp să ajungă în 
colţul lui Ursu. Avea prea multe obstacole în faţă şi trebuia să mai 
înconjoare şi ringul. Scoase praştia din buzunar. Mai rămăseseră 15 
secunde. O întrebare rea îi opri răsuflarea: Cu ce?... In faţa lui, fata în 
alb, cu punga de bomboane neatinsă, privea absentă ringul. Tic 
tresări. Găsise. Se aplecă spre Laura şi îşi băgă mâna în pungă, 
spunând cu voce grăbită: 

- Nu vă supăraţi... Am nevoie de o bomboană... 

- Cu plăcere... i se răspunse foarte prompt. Sunt cu lapte... 

Tic lăsă ofensa fără replică. N-avea timp. Infăşură bomboana în 
hârtia pe care scrisese cele câteva cuvinte misterioase, pregăti 
praştia, puse ghemotocul în aruncător şi întinse. Mai erau şapte 
secunde. Multe, multe ţinte extraordinare ochise prichindelul în 
cariera lui de campion al praştiei începând cu vrăbii şi terminând cu 
ţigările de pe buzele unor tinerei care făceau pe emancipaţii. Odată, 
încheiase un pariu fabulos cu zece colegi: va sparge un bec într-o 
cameră fără să spargă geamul! Pentru că geamul în cauză avea o 
crăpătură lată cât unghia. Fusese cea mai mare victorie din cariera 
lui, prin ea îşi câştigase titlul de zeu al praştiei... şi pariul: o minge de 
fotbal, o minge adevărată. Dar niciodată nu dorise mai fierbinte ca în 


acea clipă să nu greşească ţinta. întindea elasticul rugându-se. Mai 
erau 6 secunde. Tic ţinti. Işi opri răsuflarea şi slobozi proiectilul 
neobişnuit. 

Ghemotocul îl lovi pe Ursu drept în piept. Prichindelul întinsese 
elasticul până la limită. Ursu tresări de usturime. Ghemotocul căzu la 
picioarele lui. Se uită în sală, aiurit, şi văzu semnele disperate ale lui 
Tic, şi mai ales îi văzu praştia în mână. Inţelese. Mai erau 3 secunde. 
Desfăcu hârtia, o netezi şi citi: „Trebuie să învingi! Lucia.” Mai era o 
secundă... 

Exact în acea clipă antrenorul lui Ursu se repezi asupra elevului, 
voind parcă să-l reţină, să-i spună că întreg raţionamentul lui se baza 
pe o eroare profundă, că trebuie totul schimbat, dar gongul îi azvârli 
elevul de pe scaun. Ursu hotărâse să înceapă şi să termine noua 
repriză cu altă tactică, cea la care se gândise de mult timp. 

Şi porni la atac odată cu sunetul, odată cu ultimele lui vibrații, 
întocmai ca adversarul său care-l credea încă buimăcit. Înfruntarea 
trează şi dură iscă momente de o frumuseţe fără egal. Lovituri, 
eschive, contre, blocaje, simulări, reveniri, dans, forţă, supleţe, 
eleganţă. Un timp antrenorul găliganului mai avu putinţa să-şi dirijeze 
elevul. luţeala luptei, dar mai ales surprizele în lanţ pe care le 
născocea Ursu îl lăsau în întârziere. Mai mult asuda el, acolo, afară, 
decât elevul din ring. ? 

Atacul lui Ursu îl surprinse pe campion. Il crezuse sfărâmat şi 
deodată... Ursu dansa mereu în jurul lui. Şi trimitea la momentul 
oportun lovituri seci la corp şi la figură, eschiva orice contră, lansa 
upercuturi dure şi refuza prin fente uluitoare orice încercare de corp la 
corp. Era un dans de o eleganţă şi într-un ritm cum nu se mai 
văzuseră pe un ring de box. Sala se trezise. Galeria puştilor parcă 
fusese împroşcată cu apă vie. Strigătele şi exclamaţiile nu mai 
conteneau. Nu le mai dirija nimeni, pentru că nici Tic nu mai ştia ce se 
întâmplă cu el. Aproape că-şi smulgea părul de bucurie. La un 
moment dat îl văzu pe Ursu pregătindu-se să atace cu stânga. Văzu 
rotirea corpului, deplasarea laterală spre dreapta, înainte, îi simţi 
braţul drept încordat şi de oţel, şi stângul ridicându-se ameninţător. 
Găliganul îşi duse ambele mănuşi pentru a para o lovitură pe care o 
simţea cumplită în partea dreaptă a feţei. Dar nu acolo urma să fie 
lovit. Celebra simulare a lui Ursu... Şi când văzu braţul drept 
smucindu-se scurt, înapoi, apoi plecând ca un fulger, prichindelul 
închise ochii. Zgomotul loviturii se auzi până la el. Când deschise 
ochii, Tic nu mai văzu în picioare decât un singur luptător. Celălalt 
zăcea, pe podea, nemişcat. A 

Arbitrul numără rar şi inutil, apoi ridică braţul lui Ursu. Invingătorul 
cobori treptele ringului în urale care nu mai conteneau. Adversarul 
începea să se mişte, dar cine se mai putea uita la el! Toate privirile şi 


toate vorbele şi toate respiraţiile erau ale lui Ursu. Antrenorul îşi 
felicita elevul cu un aer de vinovăţie pe faţă: 

- Ursule, cum de m-ai înţeles?... N-am mai avut vreme să-ţi spun 
că trebuie să schimbi tactica. Chiar când am vrut... 

Ursu îi răspunse cu capul plecat: 

- Mi-aţi spus, mi-aţi spus altădată... M-aţi învăţat că psihologia 
contează enorm la un boxer. De la asta am plecat. Raționamentul 
dumneavoastră pornea de la certitudinea adversarului în victorie. Şi al 
meu pleca tot de aici. Dar dumneavoastră spuneaţi să-i acord câteva 
succese uşoare ca să-i întăresc siguranţa şi să-l duc la autoliniştire. 
Dar dacă în loc să-l ducă la autoliniştire această tactică l-ar fi dus la 
hotărârea de a termina cât mai repede cu mine? Mai ales când va 
vedea că totul îi merge uşor... De ce să nu evite de la început orice 
surpriză, orice pumn norocos? Eu am simţit tot timpul că 
raţionamentul dumneavoastră şi aplicarea lui va obliga adversarul la 
această reacţie, nu la autoliniştire. 

- Şi raţionamentul tău? întrebă uimit antrenorul. 

- Pleca tot de la certitudinea adversarului în victorie. Numai că-l 
continuam altfel. Mi-am spus că dacă aş ataca de la început, i-aş 
zdruncina certitudinea, i-aş inspira teama că ar putea să piardă 
meciul. Şi cred că asta ar fi dus la un anumit dezechilibru, cred că 
adversarul, cu teama şi nesiguranta în el, ar fi rămas la discreţia mea. 
Aşa cum s-a întâmplat în repriza a doua. Vă mulţumesc pentru că m- 
aţi învăţat să gândesc... dar să ştiţi că a mai fost un factor care a 
contribuit la victoria mea... 

Celălalt factor intră tocmai atunci în cabina lui Ursu sub înfăţişarea 
unui băiat blond, cârn, cu părul de aur răvăşit, care se prinse dintr-un 
singur salt de gâtul învingătorului. Aproape plângea de bucurie: 

- lartă-mă, Ursule, dar nu ştiu cum ai câştigat. Când am văzut cum 
îţi pleacă dreapta am închis ochii. Mi-era milă să-l văd a doua oară 
knock-out. 

- Unde-i Lucia? întrebă imediat Ursu. 

- Care Lucia? se miră Tic cu un aer foarte sincer. 

- Păi biletul... biletul pe care l-ai?... 

- Aaaaa! Biletul! L-am scris eu! Crezi că eram nebun să te las să 
pierzi meciul din cauza ei? Dar ce-i cu tine? 

Ursu se lăsă moale pe canapea. Ar fi dorit din tot sufletul să mai 
primească o lovitură cruntă de la găligan, cea de a treia, iar Lucia să 
fie de faţă. 

3 

Fata în alb încremenise în cadrul ferestrei. Pe strada slab luminată 
trecătorii erau rari. In casă se lăsase de multă vreme liniştea. 
Gândurile ei puteau să zboare libere. Se simţea singură, prea singură, 
revoltător de singură. Când tatăl ei îi spusese că-şi va petrece vacanţa 


la bunica, sărise în sus de bucurie. Orăşelul pierdut undeva pe harta 
ţării o atrăgea ca un magnet. Amintirile unei copilării vesele, cam 
nebuloase ele şi foarte îndepărtate, chipul bunicii, casa mare, cu 
cerdac, ograda fără sfârşit cu iarba aceea mătăsoasă care-i alinta 
picioarele, când bunica o lăsa să umble desculţă, toată vraja unor zile 
însorite, de demult, îi suna în urechi ca o melodie luminoasă, albastră. 
Dar în afară de toate amintirile, orăşelul o chema şi o ispitea şi prin 
cireşarii lui. Ascultase multe istorisiri despre cireşari, dar cea mai 
bogată şi cea mai adevărată o auzise chiar din gura unuia dintre ei. 

„„. Nici nu-i trecuse prin minte, la început, că băiatul acela slăbuţ şi 
stângaci, pe care-l întâlnise cu câteva săptămâni înainte în biroul 
tatălui ei, era unul dintre cireşari. Il găsise cam stingherit, plimbându- 
şi ochii peste cărţile care se înşiruiau cu miile în rafturile bibliotecii, în 
timp ce tatăl ei discuta aprins cu un bărbat înalt şi blond, un fost coleg 
de liceu. Când, în sfârşit, se făcuseră prezentările, tânărul roşise până 
în vârful urechilor, ceea ce adusese un zâmbet superior pe faţa ei. 

Mai mult din politeţe, şi fără îndoială sub influenţa cărţilor din 
rafturi, tânărul o întrebase, timid, dacă-i plac călătoriile. Ea afirmase 
cu o mişcare a capului şi-i aruncase, repezit şi indiferent, aceeaşi 
întrebare. El răspunse la fel: clătinându-şi capul, pentru a se retrage 
apoi în muţenia în care îl găsise. Rămăseseră singuri în bibliotecă. 
Părinţii lor ieşiseră în grădină. |! întrebase brusc: 

- Ţi-e frică de mine? 

Intrebarea, prin cruzimea ei, îl scosese pe tânărul musafir din 
carapacea în care prefera să stea. O privise în ochi, încruntase din 
sprâncene a dojană, dar dintr-o dată lovise fără ocol: 

- iți place să faci pe emancipata?! Să ştii că nu-ţi stă bine. Cautăcţi 
alte roluri care nu se bizuie pe ifose şi pe dorinţe, ci pe inteligenţă, pe 
sinceritate... 

- Nici ţie nu-ţi stă bine ca psiholog. Vrei să-ţi spun cine eşti?... Eşti 
un timid, înţepat de spaime. Eu, să fi fost în locul tău, de multă vreme 
aş fi ştiut cu cine stau de vorbă... 

- Aaaaa, sigur... Dacă în locul tău ar fi fost o fată mai... în sfârşit... 

Negăsind cuvântul potrivit, sau prefăcându-se că-l caută, se 
mulţumise să ţuguiască buzele. 

- Eu sunt Laura... 

- Eu aş fi lonel... 

- Mie-mi place să călătoresc, să fiu singură şi regină, îmi plac 
munţii, castelele, pădurile, îmi place să beau apă din izvoare şi să fiu 
mai deşteaptă decât toţi!... Şi să scriu... îmi place să scriu, să scriu, să 
scriu despre orice... despre păduri, despre castele... 

- Teribilă mai eşti! se mirase lonel, propunându-şi s-o scoată pe 
Laura din reverie. Dar peşterile de ce nu-ţi plac? 

- Nu-mi plac peşterile? Cine ţi-a spus? Ba îmi plac! 


- Dacă erai simpatică aş fi putut să-ţi povestesc o întâmplare 
adevărată petrecută într-o peşteră fantastică... 

- Aaaaa! Despre cireşari! Am auzit-o! Nu mai ţin minte de câte ori 
am auzit-o şi de la cine am auzit-o. Ştiu totul! Victor, Ursu, Maria, 
Lucia, Tic, lonel, Dan... De ce ai roşit? i 

- Nu!... N-am roşit... Adică... Ei bine! Nu ştii nimic! In primul rând 
nu ştii cine sunt eu. Eu sunt lonel! De ce ai roşit? 

- Tu?! lonel?... Eşti cireşar?... De ce nu mi-ai spus de la început?... 
Să nu te lauzi, că... 

lonel îi răspunsese cu un zâmbet. Apoi îşi dusese mâna dreaptă 
undeva la ceafă şi o chemase lângă el. 

- Dacă vrei să te convingi, pune mâna aici. Aici m-a pocnit 
Petrăchescu cu tocul pistolului. Aoleu! Cât m-a mai durut! Dacă nu era 
Maria... 

- Ştii ceva?... Haidem în grădină, într-un colţ cu iarbă şi povesteşte- 
mi totul. Dar dacă uiţi ceva, îţi las şi eu un semn... 

Şi fugiseră amândoi în grădină, şi acolo, la umbra gutuiului, lonel îi 
povestise de-a fir-a-păr extraordinara expediţie a cireşarilor din 
Peştera Neagră. li făcuse portretul fiecăruia, îi vorbise despre curajul 
şi forţa neasemuită a lui Ursu, despre energia şi clarviziunea lui Victor. 
Mai ales despre Victor, faţă de care încă se simţea vinovat, îi vorbise 
în culorile cele mai frumoase. 

Uimirea şi admiraţia pătrunseseră pe nesimţite în sufletul ei. Seara, 
se despărţiseră amândoi ca nişte prieteni vechi şi foarte buni. Işi 
făgăduiseră să-şi scrie, să se viziteze, să-şi cunoască prietenii. Şi se 
simţise dintr-o dată atât de apropiată de cireşari, încât făcuse o 
groază de încercări pe lângă tatăl ei, să-şi petreacă o parte din 
vacanţă la bunica ei, în orăşelul cireşarilor. La început, tatăl ei nici nu 
voise să audă: va veni cu el, ca şi în alte vacanțe. Dar până la urmă, 
rugăminţile şi rugăciunile ei învinseseră... 

Incremenită în cadrul ferestrei, Laura îşi aduna amintirile. Venise în 
orăşel cu gândul să-şi caute prietenii pe care îi visa de atâta vreme, 
dar bunica o ferea din calea oricui, o obliga să stea mereu în casă sau 
să se plimbe numai cu dânsa... Şi Laura se simţea şi era singură, prea 
singură, revoltător de singură. 

Un zgomot de paşi apăsaţi pe caldarâm o trezi din gânduri. Pe 
strada pustie zări o siluetă înaltă. Parcă venea spre dânsa. Când 
ajunse în dreptul felinarului, silueta căpătă o identitate care o bucură 
pe Laura. Era Ursu. Şi parcă o cuprinse un vârtej. Zeci de gânduri şi 
simţăminte o încolţeau şi mai ales unul: să vorbească imediat cu Ursu, 
să-şi ceară iertare pentru întâlnirea cu Maria, care-i aprinsese o 
amintire foarte dureroasă, să-i spună fără ocol că vrea să se 
împrietenească şi să se alăture cireşarilor, să le propună o mare, o 
extraordinară aventură... 


Într-o clipă de înflăcărare, Laura sări geamul chiar când Ursu 
ajunse în dreptul casei. 

Vlăjganul rămase nemişcat ca un stâlp în faţa arătării albe. Nu 
putea să înţeleagă ce se întâmplă. Chiar făcu un pas înapoi. Şi auzi o 
voce şoptită: 

- Eşti Ursu, nu? Eu sunt Laura... 

Ursu mai făcu un pas înapoi, dar arătarea albă se apropie şi mai 
mult de el: 

- Nu te supăra şi nu-ţi fie teamă... vorbi ea cu şoapte tremurânde. 
Vreau să-ţi spun ceva foarte important... 

Dar chiar în aceeaşi clipă becul de pe cerdac se aprinse împrăştiind 
o lumină orbitoare, se auzi zgomotul unei chei care se învârteşte în 
broască, şi în deschizătura uşii apăru chipul îngrozit al bătrânei. Când 
îi zări pe cei doi tineri faţă în faţă, aproape atingându-se, bătrâna din 
cadrul uşii abia mai avu putere să se rezeme de pervaz şi să îngâne 
un singur cuvânt: 

- Intră... 

Laura se supuse ca hipnotizată. 

Ursu mai auzi uşa închizându-se, cheia răsucindu-se furioasă în 
broască şi, încă uimit, îşi îndreptă paşii spre casă. 

Bătrânei îi trecuse uimirea. O cuprinsese spaima şi furia. Ochii ei 
scăpărau fulgere. 

- Cum se poate asta? La vârsta ta? Să sari geamul? 

Laura nu izbuti să-i explice nimic. De câte ori deschidea gura, 
bătrâna o oprea după primele cuvinte, pentru a tăbări asupra ei: 

- E nemaipomenit! O ruşine! O oroare! De mâine nu mai ai voie să 
ieşi din casă. Gata! 

- O să fug!... se încăpăţână Laura şi o podidi un plâns amarnic, 
care lăsa să se audă printre sughiţuri aceleaşi cuvinte: o să fug!... osă 
fug!... 

- De mâine nu mai ai voie să ieşi din casă. Te voi încuia cu cheia! 

- Bunico! sări Laura. De ce nu vrei să mă asculţi? Măcar ascultă-mă 
dacă nu vrei să mă înţelegi! 

Bătrâna părăsi însă încăperea fără să se mai uite la nepoata ei. 
Laura se aruncă pe pat şi în timpul plânsului liniştitor îşi făcu un plan 
temerar. 


Capitolul IV 
1 

Nu există elev, şi poate că nu există om în tot orăşelul, căruia un 
costum să-i poată schimba atât de mult înfăţişarea, cum se întâmpla 
cu Tic atunci când îşi îmbrăca hainele de sărbătoare. Cămaşa albă ca 
zăpada, cravata maro cu dungi negre, hainele călcate cu migală, 
pantofii lustruiţi ca oglinda, un vârf timid şi alb de batistă în buzunarul 
de deasupra inimii, îi dădeau celui mai nebunatic băieţaş de pe acele 
meleaguri o înfăţişare îngerească. Prichindelul ştia bine acest lucru; 
de aceea îşi păstra costumul de sărbătoare numai pentru cazuri 
excepţionale. De fapt nici nu prea îl îmbrăca de sărbători. 

Intotdeauna când comitea vreo şotie cu răsunet şi trebuia să apară 
în faţa unui judecător sever din afara familiei, prima apărare a lui Tic 
era costumul de sărbătoare. 

Intr-o zi, la ora de geografie, venise un suplinitor care, după ce se 
bâlbâise amarnic şi absolut inutil încercând să predea lecţia viitoare, 
chemase câţiva elevi pentru examinare. Printre ei şi pe Tic... pentru 
că-l zărise făcând nişte scamatorii în bancă. Prichindelul răspunsese 
corect la început, dar când suplinitorul întrebase: „Unde se află 
vulcanul Popocatepelt?” nu mai putu să rabde. Şi până atunci 
suferise. Suplinitorul mutase Aconcagua în Peru, dar pentru că era o 
epocă de revoluţie în America Latină, tăcuse. Cine ştie? Poate că se 
modificaseră graniţele. Apoi schimbase cursul lui Mississippi, făcându-l 
să treacă prin Colorado. larăşi nu zise nimic. Poate că se săpase în 
ultimul timp vreun canal de care el nu aflase. Il auzise apoi pe 
suplinitor plasând Huronul înaintea Michiganului. Işi duse repede 
mâna la gură. Poate că avea el un sistem original de a parcurge apele 
de la vărsare spre izvor. Dar când îl auzi mutilând numele unuia din 
cei mai mari vulcani de pe glob, nu mai putu să rabde: 

- Vreţi să spuneţi Popocatepetl... 

Suplinitorul îl privi cam cu mânie: 

- Ei! Răspunde unde se afla Popocatepeltul! 

- Vreţi să spuneţi Popocatepetlul... 

- Să ieşi imediat afară, obraznicule! se înfurie de-a binelea 
pedagogul. 

Tic se supuse ordinului categoric, dar în uşă se opri şi spuse cu un 
ton naiv şi rugător: 

- Dacă ar fi fost un pârlit de vulcan, aş fi tăcut ca un melc. Dar 
gândiţi-vă şi dumneavoastră... Unul din cei mai mari vulcani de pe 
glob... 

- Nota doi! decretă suplinitorul. 

Nedreptatea era prea din cale afară. Şi asta îl făcu pe Tic să-şi 
piardă cumpătul: 


- Vreau să vă spun, adică să le spun lor, că Aconcagua se află în 
Chile, că Mississippi nu trece prin Colorado, că Michiganul n-are nicio 
vină că e înaintea Huronului şi că în America nu există lei decât la circ 
sau la grădinile zoologice... Şi că Parisul e capitala Franţei nu a 
Japoniei... Asta v-o spun dumneavoastră... 

Ultima remarcă era bineînţeles opera lui Tic. Prichindelul se auzi 
chemat la cancelarie imediat. Dar întârzie un ceas, atât cât îi trebuise 
ca să ajungă acasă, să-şi îmbrace costumul de sărbătoare, şi să se 
înapoieze la şcoală. Directorul, suplinitorul, dirigintele şi încă vreo 
câţiva profesori îl aşteptau în cancelarie. Mai întâi îşi băgase capul pe 
uşă şi simţise dintr-o privire cât de ostilă era atmosfera. Suplinitorul 
fierbea, iar dirigintele şi directorul aşteptau  încruntaţi, unul 
plimbându-se cu mâinile la spate, altul sprijinindu-şi capul în pumni. | 
se făcu semn să intre. O secundă în care-şi insuflă curaj şi-şi mai 
potrivi o dată cutele pantalonilor, apoi pătrunse în încăperea de 
judecată. 

Apariţia lui cu înfăţişarea aceea îngerească îi puse în mare 
încurcătură pe judecători. Mai mult ca să spună ceva, dirigintele îl 
privi încruntat de sus: 

- De ce ai întârziat atâta? 

- Nu puteam să mă prezint în faţa dumneavoastră... 

- Bine, bine... interveni directorul. Nu despre întârziere e vorba. 
Cred că-ţi aminteşti. 

Făcu un semn către suplinitor, ca şi cum ar fi invitat procurorul să- 
şi înceapă rechizitoriul. Dar şi procurorul se simţea puţintel cam 
încurcat: 

- Ştii foarte bine... începu el. Ştii că nu e frumos ca un elev care... 
care nu e un elev rău... 

- Nu vă supăraţi... spuse Tic cu voce mieroasă. Numai din cauza 
Popocatepetlului... Dacă n-ar fi unul din cei mai mari vulcani de pe 
glob... 

- Cum vine asta? se interesă directorul. j 

Tic îşi spuse încă o dată păsul şi directorul pricepu imediat totul. li 
administră însă o mustrare foarte severă prichindelului sub formă de 
înger. 

- Dacă n-ar fi fost Popocatepetlul... se apără el. 

- Dar chestia cu Parisul? sări din altă boxă şi foarte aspru 
dirigintele. 

- E vina mea... dar ştiţi... tot din cauza Popocatepetlului. Dacă n-ar 
fi unul dintre cei mai mari vulcani de pe glob... 

Directorul îl invită pe Tic, cu un gest oarecare, să părăsească 
încăperea. Dar prichindelul trase o clipă cu urechea la uşă, aşa că 
izbuti să-l mai audă pe director spunându-i suplinitorului: 

- Bine, domnule, tocmai Popocatepetlul să-l mutilezi? N-ai găsit şi 


dumneata în toată America alt vulcan, mai mic... 
2 

Tic era îmbrăcat în costumul de sărbătoare, ceea ce însemna că se 
întâmplase ceva deosebit. De fapt, fata în alb era cauza neaşteptatei 
lui transformări. 

Imediat după victoria lui Ursu, Maria se dezmeticise, într-o singură 
clipă înţelese că se purtase urât cu Laura. Vorbele care o înfuriaseră 
pe ea: „dar nu ne-am cunoscut niciodată” conţineau mai degrabă o 
undă de uimire. Nu sunau nici pe departe a reproş sau a fugă... Maria 
se frământase toată noaptea, mai ales după ce-şi descoperise 
greşeala, şi îl sculă pe Tic odată cu zorii spre a i se destăinui. Tic o 
înţelese, dar nu uită s-o facă urâcioasă, apoi primi fără şovăire 
rugămintea ei de a se duce la locuinţa fetei în alb, de a o scoate afară 
din casă cu un pretext oarecare, pentru a-i oferi scuzele Mariei şi 
propunerea unei întâlniri. Pentru a nu da greş şi de astă dată, frăţiorul 
îşi îmbrăcă hainele de sărbătoare. 

Până să ajungă la casa fetei în alb, Tic mai făcu vreo câteva escale 
în oraş. Trecu prin parc pentru a-şi felicita galeria, poposi apoi în faţa 
„Alimentarei” pentru a-şi primi şi a-şi consuma rapid pariul, se opri şi 
pe la ghereta lui moş Timofte dar i se spuse că bătrânul e plecat 
undeva la ţară. Aşa se face că ajunse la locuinţa fetei în alb către 
prânz. 

înfăţişarea lui Tic era atât de distinsă că nici javra nu mai 
recunoscu în el pe ciomăgarul de mai ieri. Dar nici Tic nu-şi pierdu 
cumpătul văzând bătrâna pe cerdac. Porni la atac cu o voce suavă, 
foarte potrivită înfăţişării sale: 

- Sărut mâna... Aş vrea să vă dau o veste... 3 

Prichindelul îşi opri vorbele în gâtlej. Bătrâna plângea. Incercă să 
se retragă, dar apariţia lui făcuse, pesemne, o asemenea impresie că 
auzi o voce slabă, aproape rugându-l: 

- Intră, intră! Pe cine cauţi? 

Tic se supuse chemării, urcă în cerdac, sărută politicos mâna 
bătrânei şi după aceea răspunse: 

- Pe fata... adică pe Laura... 

La auzul numelui, bătrâna îşi duse din nou batista la ochi. Plângea 
cu lacrimi adevărate. 

- Am pierdut-o şi pe ea... A plecat... a fugit... Am rămas iarăşi 
singură... N-am înţeles-o şi nu m-a înţeles. 

Lui Tic i se opri inima în piept. Dar nu îndrăzni să dea crezare 
vorbelor pe care le auzea. 

- Soră-mea ar fi vrut... îngână el. 

- A plecat, oftă bătrâna. A fugit... Mi-a lăsat o scrisoare... 

Nişte firicele de spaimă atingeau inima prichindelului. 

Dacă tot ce auzea era adevărat? 


- Parcă e blestemată familia asta... Nu-şi găseşte sălaş şi odihnă 

decât prin munţi, printre ruine şi sălbăticiuni. Doamne Dumnezeule!... 
La vârsta ei să plece singură... Şi voiam atât de tare să am şi eu un 
suflet lângă mine... De aceea o ţineam în casă, mereu, în preajma 
mea... 
__ Bătrâna era prea nenorocită pentru a-şi da seama cui i se jeluieşte. 
Infăţişarea îngerească a micului oaspete îi muiase şi-i deschisese 
inima. Despături o foaie de hârtie şi începu să citească încet, şuşotit, 
ca pentru ea: 

- „... lartă-mă, bunicuţo... ai încredere în mine... nu vreau să ne 
chinuim amândouă... mă duc la munţii mei, mă duc în castelele 
mele... printre coloanele mele înalte... Mă cheamă, bunicuţo, toate, 
totul mă cheamă... Şi plec pentru că te iubesc...” 

Plânsul cutremură din nou trupul uscat al bunicii părăsite, iar Tic se 
retrase încet, fără zgomot, cu sufletul sfâşiat de spaime şi întrebări. 

3 

Printr-un defileu îngust, sălbatic, născut din încăpăţânarea unei 
ape firave, urca un trenuleţ forestier. Pe platformele neacoperite 
oamenii îşi întinseseră trupurile obosite. Erau bătrâni rezemaţi de 
desagi încărcaţi, erau femei cu prunci de-o şchioapă în braţe, erau 
bărbaţi cu toporiştile lângă ei, erau tineri cu poftă de chiuituri în glas, 
erau copilandri cu priviri mereu iscoditoare, era şi o fată negricioasă, 
puţintel cârnă, îmbrăcată într-o rochie care cu o zi înainte fusese 
foarte albă. Un rucsac, înnegrit şi el de funinginea locomotivei, purta 
toată averea fetei. Fata tăcea. Nimic nu-i întorcea privirile de la cerul 
care i le furase şi căruia niciun nor nu îndrăznea să-i ameţească 
albastrul. Fata în alb îşi căuta cetăţile şi castelele şi numai cerul fără 
nori, fără culori şi relief, i le putea dărui. 

În jurul ei, oamenii vorbeau. Erau oameni de munte, atât de 
obişnuiţi cu ciudăţeniile că nu dădeau nicio atenţie străinilor. Oamenii 
vorbeau vrute şi nevrute. 

- Tot la Brazi mergi? 

- Tot! 

- La pădure sau treci dincolo la uzină? 

- Apoi oi vedea şi eu. Cine dă plată mai bună şi cum se poartă 
omul. Altă lege mai bună nu-i. 

- Da' ai auzit? Cică iar iese aur... Amu vreo trei, patru luni, la 
dezgheţ, cic-o prins unul nişte bani de aur cu plasa. 

- Ei na! Poveşti pentru copchii... Am mai auzit eu... 

- Dacă-ţi spun... Aici e aur mult, măi băiete, aur greu... E pe 
undeva o comoară... Cic-aşa scrie în cărţile vechi... 

- Da' câţi ani ai, moşule? 

- Apoi dumneata cât mi-i da? la-n s-te văd? 

- Şaptezeci! aş zice eu, da' cu curaj. 


- Mai! Că nu mi-s muiere. 

- Şi cinci, dacă nu m-oi fi grăbit. 

- Mai! 

- Ei na! Optzeci? 

- Şi-ncă patru. 

- Ei na! Da’ te ţii ca un flăcău. De-aceea-ţi dau fetele ocol. 

- Apăi la noi e unul în sat, îi zice Costache Titirează. Să-l vezi pe ăla 
cum aleargă după orătănii. Şi-are opt peste-o sută. 

- Ei na! Da’ din ce sat eşti dumneata? 

- De dincolo, din Tărtăcuţa. Apoi să-ţi spună Titirează câte-o 
pătimit el din cauza aurului de pe-aici. Că el viaţa şi-a petrecut-o prin 
locurile aistea. A fost pândar. Nu era noapte să nu vină oamenii, acolo 
sus, la cetăţuie. Răsuna toată noaptea pădurea de bocăniturile lor. 
Dar el ce putea face? L-ar fi tăiat în bucăţi. 

- Şi-au găsit ceva? 

- Titirează zicea că taina comorii n-o poate afla nimeni. Numai 
când vrea Dumnezeu sloboade câte ceva din comoară în apele 
primăverii. Da' oamenii... ţi-ai găsit. Ei au spart zidurile, au sfărâmat 
bunătate de podoabe... Unii au dibuit câte ceva. Acum vreo cinci-şase 
ani, unul a dus la târg, în Bucureşti, acolo la muzău nişte bazaconii de 
metal. Nu ştiu câte mii de lei i-au dat pentru ele... Şi de-atunci iar 
mişună hoţii pe-aici. 

- la uită-te, domnule, ca să vezi! 

- Da, mişună ca iepurii, toamna. Mai anul trecut au prins o bandă, 
vreo patru tâlhari care atacau prin sate şi mai aţineau şi calea 
oamenilor. Cică i-a pedepsit tare rău. Da eu zic că trebuie să-i 
spânzure în faţa oamenilor. C-aşa le trebuie la toţi tâlharii. Ce, ei dacă 
te prind, crezi că te iartă? 

- Tare mi se pare mie toate aestea nişte scorniri, moşule... 

- Apoi dacă te-ndoieşti de spusele unui moşneag... înţeleg dac-aş 
vorbi de muieri sau de alte bazaconii... Poţi să-ntrebi pe orice 
copilandru şi-o să-ţi spună la fel. 

Oamenii continuau să vorbească. Dar fata în alb nu se despărţise 
nicio clipă de castelele şi cetăţile ei, de visurile ei, de cerul ei cel 
albastru. Nu auzise nimic din înfricoşătoarele vorbe care se rostiseră 
în jurul ei. işi urma senină visurile, cu certitudinea că vor deveni 
repede, repede tot atât de reale ca norii aceia îndrăzneţi care 
începuseră să ia cu asalt albastrul cerului. 

4 A 

În aer se simţea apropierea înserării. În spatele casei lui Dan, sub 
acelaşi nuc stufos, deşi nimeni nu mai avea nevoie de umbra lui, în 
pragul serii, stăteau muţi, nemişcaţi trei dintre cireşari: Tic, Dan şi 
Maria. Asediaţi de atâtea evenimente neprevăzute, tustrei se simțeau 
incapabili să ia o măsură mai acătării. Fără să spună nimănui nimic, 


Ursu îşi luase cortul în spinare şi se aciuase undeva pe câmp; Lucia nu 
voia să iasă din casă, şi nici nu-i trecea prin cap să dea explicaţii. Fata 
în alb fugise, dispăruse fără să ştie nimeni unde. 

Cel mai trist dintre toţi era Tic. Dispariţia fetei în alb devenise o 
sursă nesfârşită de emoţii pentru el. Dar mai era ceva: prichindelului îi 
părea teribil de rău că îndrăznise cândva să se gândească 
necuviincios la bătrâna înaltă cu ochelari, pe care o găsise şi o lăsase 
plângând pe cerdac. Şi mai era ceva: plecarea lui Ursu, fără să-i spună 
un cuvânt, absolut de necrezut şi groaznic de dureros. Tic îşi dădea 
seama şi mai ales simţea că asistă la câteva evenimente neobişnuite, 
care nu se vor lămuri prea repede. Şi pentru că nu-i plăcea să stea ca 
un monument, se lăsă ispitit de o idee: să pornească în căutarea fetei 
în alb. Dar cine l-ar fi luat în serios? Maria? Maria simţea doar regretul 
că nu se împrietenise cu o fată deşteaptă, demnă de grupul 
cireşarilor. Nu ştia cine e fata, n-o cunoştea şi în adâncul ei nu dădea 
crezare scrisorii pe care Tic o înregistrase literă cu literă în memorie... 
Dan? Dan declarase imediat că e vorba de o nouă farsă a fetei în alb. 

- Precis că e o cursă! spuse el. Şi-a închipuit că o să ne ducem din 
nou la ea şi a ticluit scrisoarea. 

- Bine, dar bătrâna? îl înfruntă Tic. 

- Bătrâna?! Ha! O şmecheră ca Laura ar fi în stare să scoată orice 
babă din groapă şi să o pună să joace rol de capră sau de moşneag 
viu, darămite s-o înveţe pe bunică-sa să plângă. Nu uita cum ne-a 
dus! 

- Eşti nebun? se aprinse Tic. Dacă mergi aşa, n-o să mă mir cândo 
să-mi spui că l-oi fi îndemnat şi pe vlăjgan să ia bătaie de la Ursu. 

- Ei şi, crezi că nu se poate? 

Tic se înfurie de-a binelea. l-ar fi ars una în coaste lui Dan, dar ştia 
sigur că nu va primi nicio ripostă şi că nu va ieşi motiv de bătaie mai 
rea. 

- Am impresia că te-ai prostit, căută Tic alt mijloc de răzbunare. 

- De când umblu cu tine, replică celălalt. 

- Da, pentru că înainte erai idiot... poate chiar bou! 

- Tic! interveni Maria. N-ai voie să vorbeşti astfel! 

- Nici tu să-mi porunceşti! De ce nu mă aperi pe mine? 

- Pentru că eşti un nesuferit. Când o să-ţi iasă neroziile din cap? 

- Când o să fac bucățele şi ultimele trei flori care-au mai rămas în 
grădină... 

Era rândul lui Dan să intervină cu intenţii de împăcare: 

- Ho! Potoliţi-vă! Ce v-a apucat? 

- N-o vezi? După ce că din cauza ei a fugit fata din oraş, mai are şi 
curajul... 

- Aaa! Asta te doare?! înţelese Maria. Nu cumva, domnişorule... 

Tic simţi cuvântul roşu pe care voia să-l arunce Maria şi i-o luă 


înainte: 

- Vă potriviţi ca două picături de apă. La fel de rele şi de urâcioase. 
Şi la ce să-mi bat eu capul cu voi? De-ai pleca şi tu în vreun castel... 
De ce nu pleci? 

- Ai dori dumneata, şi să nu crezi că nu te-am ghicit... Află, 
Ticuşorule... 

- Mie să-mi zici măgăruş! 

- De ce? întrebă surprinsă Maria. 

- Pentru că-mi eşti soră mai mare. . 

- Obraznicule! O să-ţi rup urechile! ţi arăt eu! 

- Ai mai încercat tu odată... şi ţi-ai potrivit atât de bine urechile 
tale urâte în mâinile mele... 

- Hi! strigă Dan. Luaţi-vă oriunde la bătaie, dar nu aici. Staţi! Am 
găsit! Număraţi până la trei. Unu... doi... 

In loc de trei se auzi vocea lui Tic: 

- Prostule! Adică eşti mai rău decât un prost. Eşti un... 

Tic ar fi vrut să spună: „laş” dar îi era frică să nu se trădeze. De 
aceea, înlocui cuvântul cu un gest care ascundea ceva foarte 
dispreţuitor. După care plecă, trist, bosumflat şi mai ales dezamăgit. 

Hotărât lucru, cireşarii erau în zodie proastă. Nimic nu le izbutea. 
Totul le ieşea pe dos. Incepuseră şi certurile. Nici nu le trecea prin cap 
că undeva, departe în munţi, se întâmpla ceva care va influenţa 
enorm viaţa lor. 

5 

Oamenii numiseră muntele acela „Găleata”. Şi nu greşiseră cu 
nimic botezându-l astfel. Un lanţ muntos, circular, cu pereţi abrupți 
întinzându-se pe zeci de kilometri, care închidea în interiorul lui o 
văgăună uriaşă cu neputinţă de explorat. In mijlocul văgăunii se mai 
înălţau câteva stânci semeţe, dar nimeni nu reuşise să ajungă până la 
ele. Singura cale de acces spre Găleata era cea numită a Cetăţuiei. O 
coamă stâncoasă îndrăznise să-şi suie capătul spre Găleata, oferind 
oamenilor un drum de trecere. În locul unde spinarea se întâlnea cu 
Găleata, la Cetăţuie, se găseau ruinele unei cetăţi foarte vechi. 
Istoricii dovediseră la început că se află acolo ruinele unei cetăţi 
romane din secolul al Ill-lea al erei noastre. Mai târziu însă 
descoperiseră, sub ruinele romane, altele mai vechi care atestau fără 
dram de îndoială că în locul acela se înălţase prin secolul | o cetate 
dacică. Zidurile fără mortar şi alte dovezi de metal şi ceramică 
sprijineau afirmaţiile arheologilor. 

Regiunea era sălbatică, greu de străbătut, drumurile erau 
presărate la tot pasul de primejdii. Viperele mai ales ofereau acolo 
exemplare rare. Exista o specie cu corn a cărei muşcătură ucidea un 
adult în mai puţin de două ore. Oamenii de prin partea locului, dar mai 
cu seamă păstorii care uneori îndrăzneau să urce până la Cetăţuie, 


vorbeau şi despre alte primejdii. Urşii nu se sfiau să atace omul, lupii 
pândeau în haite, râşii se azvârleau asupra oricărei vietăţi. Şi mai 
spuneau păstorii că legenda unor comori ascunse în ruine atrăgea 
deseori prin văgăunile de la Cetăţuie tot felul de oameni şi nu arareori 
cete de hoţi. Cel mai apropiat sat, Strâmba, era la vreo doisprezece 
kilometri, la capătul dinspre nord la coamei muntoase. Alt sat, 
Şoimenii, se găsea tocmai în partea cealaltă a masivului Găleata, la 
poalele lui. 

Liniştea era atât de adâncă în părţile acelea, de parcă niciun picior 
de om sau de fiară nu-şi mai făcuse sălaş. Totuşi, nu departe de 
Cetăţuie, la o aruncătură de piatră de înălțimile jalnice ale unor ruine, 
stăteau de vorbă câţiva oameni. Locul pe care şi-l aleseseră pentru 
sfat le dădea posibilitatea să observe până departe singurul drum 
care urca spre Cetăţuie. Erau patru inşi, cu toţii, acolo. Trei din ei 
păreau orăşeni, îmbrăcaţi aproape la fel, în haine rezistente de 
bumbac, cu cizme în picioare, cu şepci de doc pe cap. Fiecare purta la 
brâu o toporişcă ascuţită, lucitoare, cu coada foarte lungă. Unul dintre 
ei, mai în vârstă, mai înalt, puţin adus din spate, cu umeri largi şi 
braţe puternice părea a fi un fel de şef. Figura lui tăiată de cute părea 
veşnic încruntată. Era greu să-ţi închipui că pe faţa aceea apăruse 
vreodată un zâmbet. O cicatrice adâncă pornea de sub ochiul stâng şi 
aproape se întâlnea cu colţul buzei înăsprindu-i şi mai mult chipul. În 
stânga omului cu cicatrice, rezemat de un copac, îşi bălăbănea 
mâinile un personaj scund şi slab, foarte palid la faţă, ras pe cap şi 
atât de supt că întâlnindu-l noaptea în vreun loc pustiu te apuca 
spaimă de cimitir. Mâinile, neobişnuit de lungi, aproape că-i atingeau 
genunchii şi trădau o forţă neobişnuită. Cel de-al treilea personaj, 
îmbrăcat în straie de oraş, era mai mult gras decât voinic, tot tânăr, 
cu nişte ochi de viezure ascunşi în fundul capului, cu buze mari, 
cărnoase, ieşite mult în afară, cu un aer de om lacom şi hrăpăreţ. 

Cam aşa îi vedea şi-i judeca pe cei trei orăşeni aciuaţi la Cetăţuie, 
cel de-al patrulea personaj, un cioban în floarea vârstei, sprijinit în 
faţa lor într-o ghioagă uriaşă. Statura lui mai că o întrecea pe cea a 
omului cu cicatrice. Un nas foarte lung şi ascuţit strica însă armonia 
contururilor sale. Ciobanul părea că posedă în el puterea şi curajul 
omului în stare să se ia la trântă cu ursul. Era unul dintre puţinii 
oameni din regiune care în fiecare an făcea de câteva ori drumul spre 
Cetăţuie. Cunoştea, poate ca nimeni altul, tainele locurilor de la 
Găleata şi putea astfel să ocolească şi să preîntâmpine primejdiile 
care pe alţii îi îndepărtau. 

Omul cu cicatrice îi arătă ciobanului o creastă stâncoasă, pleşuvă 
de pe Găleata şi-l întrebă c-o voce groasă pătrunzătoare: 

- Pe-acolo ai fost? 

- Ehei! Acolo numai caprele negre ajung. Au încercat odată unii, 


nişte flăcăi, că se spune că acolo ar fi îngropate comorile, dar nici n-au 
ajuns la jumătatea drumului, că pe unul l-au muşcat viperele şi dus a 
fost, iară altul s-a rostogolit într-un hău, că l-au scos de-acolo cu 
picioarele zdrelite. 

Omul cu cicatrice clătină din cap şi-şi continuă întrebările. Părea 
cineva sigur pe el, obişnuit să întrebe scurt şi să i se răspundă 
prompt: 

- În timpul verii mai urcă cineva pe-aici? 

- Apoi, până pe-aici mai vin oameni. Aşa în cete. Ş-o dată pe lună 
mai vin şi ostaşi... Tot câte trei, patru, că de unul singur, nu prea vine 
nimeni. 

Individul cu ochii de viezure îl acostă cu vocea sa piţigăiată pe 
cioban: 

- Când au fost ultima dată ostaşii? 

- Apoi că n-au trecut nici zece zile. Ba chiar două duminici şi două 
zile. 

- Da, bun... spuse ca pentru el individul cel foarte slab şi cu mâinile 
lungi. 

Tot el scoase dintr-un buzunar de la pantaloni un pachet de ţigări 
„Carpaţi” şi după ce luă una îl îndemnă şi pe cioban să se servească: 

- la, ia te rog, că uneori prinde bine o ţigară... Şi de ce vin ostaşii 
pe-aici? întrebă el aşa într-o doară. 

- Apoi cică aşa au poruncă de sus. Cică să păzească pe-aici locurile 
de hoţi... Că mulţi tâlhari au atras comorile de-aici... Că se şi spune 
prin lume: cuib mai bun pentru hoţi ca la Cetăţuie nu se află în toată 
ţara. 

Omul cu ochii de viezure se apropie de cioban. Păşea încet, sprijinit 
în toporişcă. Se uită drept în ochii ciobanului: 

- Dumneata cobori acum spre sat? Sau urci dinspre sat? 

- Da’ pentru ce mă-ntrebaţi? 

- Am avea nevoie să ne aduci ceva din sat, interveni omul cu 
cicatrice. 

- Apoi cu părere de rău n-o să vă pot sluji, că o iau tocmai pe 
drumul dimpotrivă... 

- Te-ntorci tot pe-aici? 

- Altă cale nici sălbăticiunile nu ştiu... Sau dacă ştiu sălbăticiunile 
nu poate omul... 

- Şi cam pe când eşti înapoi? întrebă slăbănogul. 

- Apoi după vreo trei amurguri... Da-mi pare mie că m-am luat cu 
vorba... Şi oricât ai cunoaşte drumul nu-i bine să te prindă noaptea 
pe-aici... 

Ciobanul îşi îndreptă trupul, apoi îşi ridică ghioaga pe umăr. Omul 
cu cicatrice îi urmări mişcările şi apropiindu-se de el spuse cu glas de 
laudă: 


- Bună bâtă. Cu asta te-ncumeţi la drum şi noaptea. 

- Până-acum opt luni am ucis cu dânsa şi-o ursoaică şi-un urs... Şi 
şerpi nu mai ţin minte. la-n vedeţi şi dumneavoastră... 

Ciobanul întinse ciomagul omului pe care şi-l închipuia şef. Şi spre 
marea lui mirare văzu cum îl ridică deasupra capului şi cum îl roteşte 
de câteva ori. 

- Apoi nu mi te credeam atât de voinic! spuse ciobanul foarte a 
laudă. Ghioaga asta n-o mânuie uşor orişicine. Dumneata trebuie să fi 
fost odată cioban... Aş pune rămăşag. 

Omul cu cicatrice îi înapoie mocanului ghioaga fără să ia în seamă 
încercarea de rămăşag: 

- Să nu uiţi, omule, să dai pe la noi când te-ntorci. Sau poate ţi-om 
aţine noi calea... Drum bun. 

După un „rămas bun” cuviincios, ciobanul se îndreptă cu paşi mari 
spre o potecă ce părea că înconjoară muntele. 

- Oare nu se duce spre sat? întrebă omul cu ochii de viezure. 

- Nu cred! răsună vocea groasă şi autoritară a omului cu cicatrice. 
Sculele-s pregătite? 

La răspunsul afirmativ al omului cu ochii de viezure, îşi îndreptă 
privirile spre celălalt: 

- Bagă de seamă la provizia de baterii! Să nu ne pomenim că 
rămânem fără lumină... 

- Nicio grijă, răspunse cel întrebat. Sunt la loc sigur. 

Omul cu cicatrice îşi aruncă privirile în vale. Tresări. 

- Daţi-mi binoclul! 

Cel cu ochii de viezure se repezi să i-l aducă de undeva de după o 
stâncă. Şeful duse binoclul la ochi, fixându-l într-o anumită direcţie. 
Ceilalţi doi îi urmăriră mişcările cu oarecare teamă. Simţeau că şeful 
descoperise ceva. Intr-adevăr în câmpul binoclului apăruse ceva 
mişcător... Acum se putea distinge bine... Pe poteca de piatră venea... 
o fată îmbrăcată într-o rochie albă, cu un rucsac în spate. Faţa omului 
cu cicatrice deveni brusc teribil de încruntată. Inmână ocheanul celor 
de lângă el şi le spuse poruncitor: 

- Pregătiţi pentru noapte! Avem un musafir nedorit şi neaşteptat. 

După care se afundă în pădure, dar nu pe potecă ci paralel cu ea, 
prin desişuri, printre brazi, ferindu-se să facă cel mai mic zgomot. 

6 

Oprit pe o movilă ascunsă de o îngrămădire de puieţi, ciobanul 
scrută cu ochi ageri drumul spre Cetăţuie. Il zări pe omul cu cicatrice 
mergând prin pădure, paralel cu poteca, şi mai zări o siluetă albă, 
parcă o fetişcană îmbrăcată în rochie albă, urcând spre ruine. 
Cercetaşul nevăzut înţelese că undeva, în pădure, cele două fiinţe 
care mergeau una către alta vor trebui să se întâlnească. Spre 
mirarea lui, omul cu cicatrice făcu însă un ocol mare, evitând 


întâlnirea. După câteva clipe, silueta albă dispăru într-un desiş. Un 
minut mai târziu, fetişcana ieşi din nou la vedere, în schimb dispăru 
omul cu cicatrice, parcă înghiţit de pământ. Reapăru şi el, mai târziu, 
însă în spatele fetei în alb. Omul cu cicatrice făcuse ocolul pentru a 
ajunge în spatele siluetei albe fără să fie zărit. 

Ciobanul îl văzu apoi urmărind fata, cu paşi de lup. Când silueta 
albă ajunse în luminişul Cetăţuiei, omul cu cicatrice grăbi pasul, o 
ajunse, o prinse de umeri, şi-o răsuci spre el. Ciobanul auzi ţipătul 
fetei, o văzu clătinându-se şi apoi agăţându-se cu mâinile de cel care- 
o ajunsese din urmă. Printr-o mişcare rapidă, omul cu cicatrice o ridică 
pe umeri, apoi se îndreptă cu povara vie spre ruine. Câteva clipe mai 
târziu pieri după stânci. 

Sprijinit în ghioaga sa uriaşă, ciobanul chibzuia asupra hotărârii pe 
care urma s-o ia. Şi parcă se hotărî împotriva inimii, îşi continuă agale 
drumul. In luminişul Cetăţuiei apăruse omul cu ochii de viezure... 
Ciobanul îşi continuă liniştit drumul spre crestele pustii din depărtări. 
Undeva însă coti pe nevăzute la dreapta. Cu paşi mari, parcă l-ar fi 
gonit cineva, înaintă prin pădure, pe un drum ştiut numai de el, un 
drum primejdios, care îl ducea însă într-un timp foarte scurt înapoi în 
sat. 

7 

Omul cu cicatrice lumina cu o lanternă puternică spaţiile 
întunecoase dintre ruine. La doi paşi în faţa lui mergea fata în alb. 
Vocea lui era poruncitoare şi nu admitea replică: 

- Să nu te abaţi niciun pas din raza lanternei! 

Fata în alb încercă să îngâne ceva: 

- Niciun cuvânt! şuieră însoţitorul ei. 

Drumul ducea către peretele muntelui. Acolo se opreau ruinele 
cetăţii vechi. După câteva ocolişuri strâmte şi întortocheate printre 
stânci, drumul părea că se termină. Dar într-un anumit loc se zărea o 
gaură în munte, o deschizătură făcută parcă de mână omenească şi 
după toate urmele şi semnele din jur de foarte puţină vreme 
descoperită. Fata în alb îşi întoarse privirile speriate spre omul din 
spatele ei. 

- Apleacă-te şi intră înăuntru! comandă el. 

Fata se supuse şi se pomeni într-un coridor lung căptușit cu plăci 
de marmură. Uimirea îi aduse pe buzele palide o exclamaţie şoptită. 
Aţâţată de lumina lanternei marmura arunca sclipiri ciudate. Vocea 
groasă porunci din nou: 

- Drept înainte! 

Fata în alb se dezmeticise. Mergea nu printre ruinele unei cetăţi ci 
prin încăperile unui castel prin care, cine ştie de câtă vreme, nu mai 
pătrunsese nimeni. Emoţia neaşteptatei întâlniri era mai tare decât 
orice alte sentimente care încercau s-o domine. Din loc în loc, coloane 


vechi, solide, de granit, îmbrăcate în marmură, susțineau tavanul 
lucios. 

- La dreapta! 

Ajunsese la o răscruce, la o adevărată răscruce; alte trei braţe de 
marmură se întâlneau acolo. O apucă în direcţia indicată. La dreapta 
şi la stânga coridorului, faţă în faţă, se zăreau două uşi mari de metal. 
Fata în alb înregistra în memorie fiecare amănunt al drumului, fiecare 
coloană, fiecare treaptă pe care o urca sau o cobora, fiecare uşă pe 
care o întâlnea. 

- Am ajuns! 

Se oprise în faţa uşii de fier din dreapta. Uşa uriaşă era acoperită 
de rugină. Omul cu cicatrice îşi încordă forţele, împinse cu umărul. 
Uşa se deschise. Fata în alb observase că uşa de fier avea un 
dispozitiv simplu cu care putea fi încuiată pe dinafară. Acelaşi 
dispozitiv se afla şi înăuntru. Incăperea în care intrase părea imensă. 
Ultimele zvârcoliri ale amurgului pătrundeau pe undeva pe sus 
împroşcând cu voaluri colorate pereţii camerei. şi ridică încet privirile. 
Tavanul boltit era departe, sus. Parcă se afla sub cupola unei 
catedrale înalte. O coloană groasă îşi urca trupul lucitor spre tavan. 
Camera era goală şi avea ziduri reci, drepte. Podeaua de marmură îşi 
păstrase întocmai netezimea de odinioară. Câteva firide spărgeau pe- 
alocuri zidurile. Intr-una se afla o lanternă. Intr-alta un ulcior şi un 
cuţit. Omul cu cicatrice observă privirea fetei... Ea continua să-şi 
rotească ochii prin încăpere. Intr-un colţ se afla un pat. Un pat simplu, 
de campanie. Era singura mobilă din spaţiul înconjurat de marmură. În 
lumina amurgului, în răceala zidurilor, lovit de umbra trufaşă a 
coloanei, patul părea o încercare şi un început de profanare. Când îşi 
întoarse privirile spre firidă, fata nu mai văzu luciul cuţitului. 

Omul cu cicatrice se îndreptă spre uşă. Trezindu-se parcă din vis, 
fata în alb înţelese gândul lui. Se repezi la el, spre uşa care se 
deschidea, dar vocea poruncitoare o ţintui locului: 

- Nu-mi plac bocetele şi ţipetele. Scurt! Vei rămâne deocamdată 
aici!..,. 

Uşa se închise în urma lui. Fata în alb auzi zgomotul răngii de fier 
care transforma încăperea de marmură în închisoare. Într-un gest de 
disperare alergă spre uşă şi lovi cu pumnii mici şi bolnavi în metalul 
rece. Durerea loviturilor o dezmetici. Se afla prizonieră într-un castel 
necunoscut! Aproape fără voia ei aşeză drugul de fier de-a lungul uşii. 
Nu putea să iasă... Dar nici nu putea să pătrundă nimeni în încăperea 
ei. Obosită, copleşită de emoţii, fata în alb îşi întinse trupul pe patul 
de campanie... Deodată o trecu un fior rece ... Ceva se mişca în 
spatele ei... Groaza o paraliza. Auzi şi un zgomot... Văzu o formă mică, 
întunecată... Apoi închise liniştită ochii... Nu mai era singură în 
închisoarea albă de marmură... Fiinţa aceea mică şi întunecată se lipi 


de dânsa, alunecă spre capătul patului, apoi îşi frecă urechile de 
umărul ei. Fata în alb începu să mângâie motanul acela prietenos, 
uitat parcă acolo de sute de ani, apoi rosti primul nume care-i veni în 
minte: 

- Philippe! Dragul meu. Suntem prizonieri, ştii? Nu te speria! Dar 
încă avem noroc, Philippe. Să fim cuminţi, să aşteptăm şi... să 
pregătim în taină un plan de evadare... 

Apariţia felinei blânde şi alintătoare parcă o umplea de speranţe. 
lar Philippe, înţelegând-o, simţindu-i tresăririle, începu să-i toarcă lin şi 
monoton o poveste veche care o adormi repede pentru a i se înfăţişa 
apoi în chipuri şi culori fantastice. 


Capitolul V 
1 

Dintre toţi cireşarii, Dan era cel mai puţin irascibil şi îşi înmormânta 
cel mai repede supărările. Ba, aşa cum spunea lonel, purta veşnic cu 
dânsul pipa păcii. Dacă se ivea undeva vreo neînțelegere, el era gata 
să înceapă manevrele de împăcare ajungând deseori, aşa cum 
descoperise cu uimire nevinovată Lucia, să devină paratrăsnetul 
descărcărilor, mai mult sau mai puţin electrice, ale celor în cauză. Dar 
nu-şi blestema nicio clipă acest rol. Dimpotrivă, îi plăcea foarte mult, 
ba cu timpul chiar uita să-i mai placă, atât de firesc i se potrivea. 
Victor îi spusese cândva, într-o perioadă mai moartă, că fără el grupul 
cireşarilor ar fi de neconceput. Dar nu luase prea în serios remarca lui 
Victor, o considerase un fel de vorbă bună. Şi fără el cireşarii puteau 
foarte bine să constituie un grup. Pe când fără Victor, sau fără Lucia, 
sau fără Ursu, sau fără oricare altul, ca să nu mai vorbim de Tic, nu se 
putea gândi la cireşari. Dan era foarte sincer când reflecta astfel. Era 
convins că nu aduce grupului nici prea mare pricepere, nici cine ştie 
ce energie, nici prea multă îndrăzneală. |n cele mai optimiste 
momente se închipuise ca un fel de greutate infimă necesară unei 
balanţe pentru realizarea şi păstrarea echilibrului. Aceasta era 
menirea lui în grupul cireşarilor: o piesă de echilibru. 

De aceea, când simţi primii nori ai furtunii care ameninţa cireşarii: 
certurile, izolările, hotărârile de unul singur, supărările, Dan crezu că e 
momentul să asalteze balanţa. li trebuia un aliat. Dar aliatul necesar îi 
stătea oricând la dispoziţie: Tic. Astfel porniră amândoi în misiunea de 
recunoaştere şi reconciliere pe la ceilalţi cireşari. Se gândeau amândoi 
numai la unitate şi armonie. 

Tic îşi începu îndată misiunea cu soră-sa. Prin mijloace greu de 
destăinuit reuşi să facă rost de nişte răsaduri extraordinare, se sculă 
dis-de-dimineaţă, cam odată cu cocoşii, îl chemă pe Ţombi şi-i ordonă 
discret s-o trezească şi pe Maria. Căţelul primi cu bucurie porunca, iar 
prichindelul, cu ochii la geam, aştepta numai apariţia unui chip 
negricios, cu ochii încă legaţi de somn, cu cozi despletite, pentru a 
începe să planteze rădăcini şi să îmbuneze inimi. 

Tombi sări cu multă atenţie geamul în camera Mariei, se cocoţă pe 
un scaun dar îl fermeca atât de tare gingăşia fetei care visa încât uită 
să execute ordinul. Tic, închipuindu-şi că Maria îl priveşte din dosul 
perdelelor, pentru că avea încredere oarbă în sfetnicul şi supusul său, 
începu foarte energic să împlânte răsadurile în pământ. Convins că i 
se urmăreşte fiecare gest, puştiul transformă mica îndeletnicire 
horticolă într-o adevărată conspirație, într-un ritual tainic; după ce 
termină răsadurile se uită în toate direcţiile şi numai după ce se 
convinse că nu fusese văzut de nimeni, răsuflă uşurat şi plecă în altă 


parte a grădinii... dar cu coada ochiului la geam. 

Abia mai târziu, când Maria îşi mişcă întâmplător braţul în somn, 
Tombi îşi aduse aminte despre misiunea sa. Sub teroarea unor 
presimţiri negre, cățelul făcu un asemenea tărăboi încât Maria nu 
numai că se trezi, dar mai şi trimise doi papuci pe urmele lui şi vreo 
câteva epitete dintre care cel de „jigodie scârboasă” îl jigni cel mai 
mult. 

Bănuind însă cine a pus la cale manevra acelei treziri prea brutale 
şi prea matinale, Maria se îmbrăcă repede şi porni furioasă în 
căutarea lui Tic. Frăţiorul o întâmpină cu cea mai senină şi mai 
nevinovată mutră din ultimele săptămâni, ceea ce mări furia Mariei. 

- Nesuferitule! Să-ţi fie ruşine! Dacă-ţi mai prind o dată jigodia, îi 
tai coada şi ţi-o lipesc ţie la spate... 

Provocarea Mariei era prea puternică şi prea plină de „posibilităţi” 
ca să-şi mai respecte făgăduiala luată în faţa lui Dan. li spuse lui 
Tombi cu calmul său de zile mari: 

- Am avut odată o soră... Dar s-a dus repede la dracu!... Hai, 
Tombi! 

- Mişelul! 

- Ciumafaie! 

- Ingratule! 

- Coţofano! 

- Stereotipule! 

- Burbalabando! 

- Ce-ai spus? 

- Ce te interesează? Tu nu m-ai făcut stereotip? Am şi eu dreptul 
să spun ce-mi trece prin gând. Hai, Ţombi! 

Aşa se face că numai la câteva minute după ce se înapoie în 
cameră, Maria se pomeni cu o ploaie de răsaduri, pline de pământ, în 
cap. Şi auzi de afară vocea frăţiorului furios: 

- Dacă te-ai fi zburlit mai de dimineaţă le-ai fi primit tot în cap, dar 
fără pământ. M-am chinuit să le scot din grădină... 

Tombi zburda vesel că totul s-a terminat cu bine, în ceea ce-l 
priveşte. Era chiar prea vesel, ceea ce-l făcu pe Tic să-i ardă un picior 
energic în dos. 

2 

Nici „operaţiunea Ursu” pe care o manevra Dan nu se efectua mai 
uşor. Mai întâi pentru că Dan nu-l găsi pe Ursu acasă. Şi astfel se văzu 
nevoit să pornească solitar, pe câmp, în căutarea bolnavului de 
solitudine. Se întâmplă uneori să ascunzi o hârtie oarecare, poate 
chiar o scrisoare de dragoste, într-o carte şi să uiţi în ce carte ai 
ascuns-o. Ai nevoie de ea şi începi să cauţi. lei carte după carte din 
raft, răsfoieşti filă după filă şi până la urmă găseşti hârtia în primul 
volum dacă ai început cu ultimul, şi în ultimul dacă ai început cu 


primul. Sau o găseşti în buzunar. Cam aşa se întâmplă şi cu Dan. ÎI 
căută pe Ursu prin toate coclaurile, înconjură oraşul, trecu prin 
băltoace, enervă oamenii cu tot felul de întrebări şi când se întoarse în 
sfârşit acasă obosit, murdar, prăfuit, moleşit, îl găsi pe Ursu în 
grădină, sub nucul acela stufos. Lui Dan îi venea să-şi ia lumea-n cap. 

- De când m-aştepţi? întrebă el cu ultimele puteri. 

- De dimineaţă. La fiecare jumătate de oră mă gândeam: în 
jumătate de oră vine, cu siguranţă. Până la urmă tot ai venit. Dar 
după câte jumătăţi de oră, Dumnezeule! Tu unde-ai fost? 

- Te-am căutat! 

- Unde m-ai căutat? 

_ ~ Vrei să spui: unde nu te-am căutat? Numai aici nu te-am căutat. 
Incolo, în tot oraşul, şi de jur împrejurul oraşului... 

- Şi pentru ce te-ai obosit atât? întrebă cu teamă Ursu. 

- Dar tu pentru ce m-aştepţi de-atâta timp? 

Amândoi tăcură... Ursu înţelese că tăcerea îl stinghereşte şi mai 
rău: 

- A mai scris Victor? Când se-ntoarce? 

- Ai mai văzut-o pe Lucia? 

Vlăjganul simţi că se înroşeşte până în vârful urechilor: 

- De ce mă-ntrebi? Ce ţi-a venit? 

- Pentru că te caută!... minţi Dan. 

Ursu se trezi ca dintr-un somn rău. Îl prinse pe Dan de umăr şi-l 
strânse cu atâta putere, că sărmanul mincinos se simţi pedepsit de un 
iad întreg. 

- M-a căutat? Zău? E-adevărat? 

- Nu te-a căutat! îşi reveni Dan. Dar ce dracu' s-a-ntâmplat între 
voi? Aţi înnebunit? Parcă nu mi-ar ajunge certurile dintre Tic şi soră- 
sa! Azi, în loc să se împace, s-au luat şi mai rău la harţă. Dar de bine 
de rău, ei se ceartă ca oamenii. Nu ca voi... Voi o luaţi razna, nu vă 
mai uitaţi nici în dreapta, nici în stânga... Dacă nu te duci acum la 
Lucia... 

Tocmai în clipa aceea se iviră de după colţul casei... Maria şi... 
Lucia. Apariţia neverosimilă a Luciei produse asupra lui Ursu un efect 
uluitor. Vlăjganul se desprinse de lângă Dan şi porni în goană către 
gard. Dan îşi duse palma la gură ca să-şi oprească un răcnet cumplit. 
Ursu zbură însă peste gard fără să-l atingă şi fără să se sprijine în 
ceva. Dan alergă după el până la gard şi mai făcu o încercare de 
salvare: 

- Gata, Ursule! Ai câştigat pariul! L-ai sărit fără să-l atingi. 

Gardul era aproape cât Dan de înalt. Dar din Ursu nici urmă nu se 
mai vedea. 

Cam la fel reacţionă şi Lucia care, trezindu-se faţă în faţă cu Ursu, 
se retrase şi ea, în alt ritm, bineînţeles, primul obstacol întâlnindu-l la 


poartă, întruchipat de Ursu care ocolise în goană colţul străzii. Cei doi 
se opriră ca trăsniţi. Lucia îşi învinse atunci toate emoţiile şi 
îndreptându-se spre Ursu cu îndrăzneala disperatului îi spuse: 

- Şi la urma urmei ce-a fost? Poftim! 

Şi-l sărută pe Ursu chiar acolo în faţa porţii. 

Din fericire, scena nu avu decât un singur spectator, pe Tic. 
Prichindelul întoarse ruşinat capul şi se uită undeva spre munţi. Sosise 
tocmai atunci la Dan şi fără să vrea fusese martorul primului sărut 
înfiorat al Luciei. Inima i se strânse şi gândurile îi zburau stol spre o 
fată negricioasă cu nasul puţintel cârn, îmbrăcată într-o rochie foarte 
albă. 


Capitolul VI 
1 

Prin cupola largă, spartă în zeci de locuri de ferestruici adânci se 
strecura din ce în ce mai îndrăzneață lumina zilei. Repede, repede, 
întreaga încăpere se lăsă cucerită de lumină. Fata în alb deschise 
ochii şi privirile sale încă ameţite se loviră de cupola spartă de 
simetrii. Oare visa? Amintirile începeau să se adune, să se apropie, să- 
i lumineze realitatea. Era prizonieră!... Era închisă într-unul din 
castelele pe care nici prin vis nu le străbătuse... îşi amintea cu 
limpezime toate clipele prin care trecuse, îşi amintea fiecare 
amănunt... Tresări şi căută cu privirile cotoiul care-i ţinuse tovărăşie 
toată noaptea. 

- Philippe! Philippe! chemă ea cu voce înceată. 

Dintr-o firidă se desprinse într-un salt prelung motanul alb cu pete 
gri şi începu să-şi frece trupul moale, alunecos de gleznele ei. În firida 
pe care o părăsise motanul se afla o cutie mare de carton. Inainte de 
a se culca, îşi amintea ea foarte precis, firida fusese goală. Fata în alb 
se cutremură. Drugul de fier rămăsese nemişcat de-a latul uşii. 
Nimeni nu putuse să pătrundă pe-acolo în cameră... 

Intrigată, prizoniera începu să cerceteze cu atenţie încăperea. Era 
o cameră mare, perfect pătrată, cu latura de zece metri şi cu 
înălţimea tot cam de zece metri. Se afla deci în interiorul unui cub a 
cărui suprafaţă de deasupra era însă boltită şi presărată cu ferestruici. 
Coloana din mijloc era groasă, cât trunchiul unui stejar secular, şi se 
lipea chiar de centrul cupolei. Bolta şi coloana formau împreună o 
ciupercă uriaşă. Zidurile şi coloana erau acoperite peste tot cu plăci 
mari de marmură albă. Nicăieri însă nu se vedea altă uşă. Şi totuşi 
cineva pătrunsese în cameră în timp ce ea dormea. Cutia de carton nu 
era o simplă dovadă, ci de-a dreptul o provocare. 

In cutie se găseau de-ale gurii. Mâncare rece, aspră. Pâine, brânză, 
ouă. Prizoniera împărţi totul cu Philippe şi înfulecă partea ei cu poftă 
zdravănă. Sorbi câteva înghiţituri de apă din ulcior şi abia atunci îşi 
dădu seama că şi ulciorul fusese mutat din loc. Rucsacul îi era 
deschis... | se cotrobăise prin el. Nu i se luase nimic?... Nu! Ba da! | se 
smulseseră câteva foi din caiet. Se vedeau chiar urmele foilor smulse 
de la jumătatea caietului. Enigma vizitei îi atrase toate preocupările. 
Se hotări să cerceteze camera, metru cu metru, metodic şi calculat. 
Incepu cu podeaua. Podeaua era acoperită cu plăci de marmură: nişte 
pătrate cu latura de un metru. Erau în total o sută de plăci. Lovi cu 
piciorul în fiecare placă în parte, dar niciuna nu scoase sunetul acela 
prin care se recunoaşte un gol dedesubt. Işi scoase pantofii şi ciocăni 
cu ei în coloana din mijloc, până unde putea să ajungă, dar îi răspunse 
acelaşi zgomot greu, înfundat. Se gândi câtva timp că uşa secretă ar 


putea fi ascunsă în firide, dar nici acolo nu descoperi nimic. Era 
vremea să treacă la cercetarea amănunţită a celor patru pereţi. 
Fiecare părea aidoma podelei: construiți din acelaşi material, înveliţi 
cu acelaşi număr de plăci. Incăperea era o veritabilă închisoare, cu 
neputinţă de părăsit. 

In peretele din dreapta uşii nu descoperi nimic. Pipăi suprafeţele de 
marmură, ciocăni în ele. Acelaşi răspuns fără speranţă. Continuă 
cercetarea la peretele din faţa uşii. Intâia, a doua, a treia placă... Nicio 
uşă secretă. Ciocăni mai departe şi deodată tresări. Ciocăni din nou. 
Placa lovită răspundea altfel. Un zgomot desfundat. Ultima placă din 
cel de al doilea şir. Prizoniera reflectă o clipă. Apoi se hotărî. Işi 
continuă cercetările, pipăi cu degetele muchiile plăcii de marmură. N- 
ajungea până sus. Trase repede patul în colţul speranţelor şi se urcă 
pe el. Işi strecură apoi degetele prin şenţuleţele care despărţeau 
plăcile. Philippe, curios, o privea dintr-un ungher întunecat cu pupilele 
dilatate. Sus, chiar la întâlnirea cu cea de a treia placă, degetele fetei 
pătrunseră într-o crăpătură subţire care nu putea fi observată de jos, 
sub reflexele marmurei. Işi afundă degetele, prinse marginea plăcii şi 
trase. Placa începu să se mişte. Se dezlipea de zid, se deschidea ca o 
uşă obişnuită. Prin spaţiul albastru care se mărea fata vedea cerul, 
simţea libertatea. 

Philippe sări înaintea ei afară. Ea îl urmă coborând prudent fără 
zgomot. Închise încet uşa secretă, apoi se întoarse tot în vârful 
picioarelor şi-şi plimbă privirile în lumea în care evadase. Bucuria i se 
transformă repede în furie. Lumea în care evadase era tot o 
închisoare! 

Prizoniera se afla în mijlocul unei imense curţi interioare 
înconjurată de ziduri înalte, abrupte, împroşcate cu insulițe de muşchi. 
Zidurile erau săpate direct în munte, dar cu atâta grijă şi iscusinţă 
fuseseră netezite şi întărite încât chiar după secole rămâneau reci şi 
inaccesibile. Fata zări în zidul din dreapta o uşă mare de metal. Parcă 
şi-o amintea. Da, era sigură... O văzuse cu o zi înainte... li văzuse însă 
cealaltă faţă, pe coridor, în timp ce păşea înaintea celui care o făcuse 
prizonieră. Alergă imediat la uşă şi înţelese dintr-o privire că era 
încuiată. Dar chiar dacă ar fi fost descuiată oare ar fi avut ea puteri 
pentru a o desprinde din sudura ruginei? N-avea ce face. Trebuia să 
accepte închisoarea cu cer. Dar mai întâi s-o cerceteze. 

Se învârti fără grabă prin curtea de stâncă. Goliciunea şi răceala ei 
o oboseau, o speriau, o alungau parcă înăuntru, în închisoarea fără 
cer. Dar trebuia să vadă totul... Cine ştie?... Zidul din faţă avea nişte 
deschizături în creastă care semănau perfect cu nişte crenele. Dar 
cum se putea ajunge acolo, la o înălţime de aproape zece metri? În 
zidul din stânga descoperi câteva scobituri afunde, ca nişte cotlonaşe, 
iar spre capătul lui un izvor tras parcă de mâna omului acolo. Apa 


rece, cristalină, o învioră, îi şterse încruntarea şi teama. Prizoniera îşi 
aţinti din nou privirile asupra zidului şi crenelelor. O idee îi fulgeră 
mintea. Dacă scobiturile de pe creastă erau nişte crenele, înseamnă 
că existase cândva şi o cale care ducea la ele. Aţâţată şi nervoasă şi 
nerăbdătoare se îndreptă spre zidul cu pricina şi începu să-l cerceteze 
centimetru cu centimetru. 

Intr-adevăr, undeva, la baza zidului se afla o scobitură abia vizibilă. 
Scobitura foarte strâmtă era umplută cu muşchi. Fata îşi înfipse 
degetele în catifeaua verde, adânc, fără să întâlnească vreun 
obstacol. Scoase muşchii afară şi scobitura deveni o gaură ovală, 
şlefuită în care i-ar fi încăput uşor picioarele sau mâinile. Işi continuă 
căutările cu febrilitate. Zidul era presărat cu insulițe de pluş verde, 
unele mai mari, altele mai mici, unele supte de stâncă, altele ca nişte 
excrescenţe. Dacă erau toate, asemenea primei insulițe, scobite de 
mâna omului? Le urmări cu atenţie, le ordonă după un plan care i se 
ivise în minte şi deodată totul căpătă altă semnificaţie. Insuliţele de 
muşchi nu erau altceva decât o scară săpată în piatră, o scară dublă şi 
pentru mâini şi pentru picioare. Fără să mai şovăie, începu 
escaladarea zidului. Dorinţa de a ajunge cât mai repede pe creastă, la 
crenele, îi învinse teama şi-i mări îndrăzneala. Se caţără cu o 
siguranţă uimitoare. Pe măsură ce urca scobiturile pentru picioare 
deveneau mai largi, iar în cele pentru mâini descoperi inele de fier. 
Prinzându-se cu mâinile de inele, urcuşul deveni o jucărie. Incă o 
treaptă... încă una... ultima. 

Prizoniera ajunse teafără şi veselă chiar în scobitura mare din 
mijlocul crestei. Era un veritabil crenel. Din interiorul lui se vedea o 
mare parte din regiunea Cetăţuiei. Plecându-şi însă privirile se simţi 
atacată de un val rău care o ameţi. O prăpastie hidoasă, 
înspăimântătoare îşi căsca gura. Era imposibil ca o fiinţă să poată urca 
sau cobori pe acolo. Işi învinse ameteala şi privi mult, până simţi că se 
satură, peisajul sălbatic al Cetăţuiei. Câteva clipe rămase cu ochii 
închişi, încredinţându-se unui vis, apoi, prudentă începu să coboare. 
lar când ajunse jos luă motanul în braţe şi mângâindu-i blana moale îi 
spuse: 

- Dragă Philippe, n-avem ce face! Trebuie să rămânem nişte 
prizonieri cuminţi. Ce frumos ar fi totul dacă am fi liberi! 

Philippe o privi cu atâta tristeţe că fetei i se sfâşie inima, încercă 
să-l liniştească: 

- Nu dispera, prostuţule, de evadat tot evadăm noi până la urmă. 
Fii mulţumit că nu ni s-a întâmplat ceva şi mai rău. Să vezi cât de 
repede ne recucerim libertatea... 

Şi tăcu. Numai mâinile i se lăsau topite şi alintate de blana moale, 
plină de tresăriri. Un vârtej de gânduri o cuprinse, dar vârtejul se 
linişti. Era foarte trează. Işi aduse caietul, stiloul, se aşeză pe un 


bolovan şi încercă să-şi imagineze planul castelului. Încă de la început 
o frapase simetria desăvârşită a camerei de marmură. Arhitectul 
castelului fusese pesemne obsedat de legea simetriei. Fiecare perete 
era pătrat şi era suma unor pătrate, iar uşile şi coloana se încadrau 
perfect în simetria camerei. Fata în alb socoti latura pătratului de bază 
din care se compuneau celelalte pătrate cam de un metru. Şi folosi 
această convenţie în planul ei, deşi ştia că pe vremea construcţiei 
castelului nu exista sistemul metric. Dacă întreaga concepţie 
arhitectonică pornea de la un pătrat de bază şi continua spre pătrate 
mai mari, spre cuburi cum era camera ei, era foarte posibil ca tot 
castelul să aibă forma unui pătrat uriaş, format din patru mari încăperi 
despărțite de un coridor în formă de cruce. Şi schiţă pe hârtie planul 
castelului, adăugind detaliile pe care le observase, în camera ei, şi 
celorlalte trei camere. Cu schiţa în faţă planul castelului i se părea de 
o simplitate uimitoare. Cele patru camere, coridorul în formă de 
cruce... în formă de cruce... în formă de cruce... 

- Philippe! ţipă fata ca ieşită din minţi. Philippe! Prostule! Ştii tu 
unde ne aflăm? Prostuţule! dac-ai şti!... E castelul meu! Castelul meu, 
Philippe! De când îl visez!... Am fost în el o singură dată, în spital... 
dar atunci era un vis... Şi-am mai fost o dată... la un concurs, am scris 
despre el... dar era altfel... 

Fata în alb părea cuprinsă de febră. Ochii îi luceau ca sticla. R 

- E castelul meu, Philippe! şopti ea. Castelul din visele mele. Imi 
voi pune cea mai frumoasă rochie albă pentru a-mi primi invitații... 

Tăcu brusc şi deschise caietul. Ameţită de vis şi de exaltare, nu 
observase chipul omului cu cicatrice şi mai ales expresia feţei lui în 
clipele când îi vorbise motanului. Omul cu cicatrice o privise prin 
deschizătura uşii de metal. Când prizoniera începu să scrie îşi retrase 
capul şi închise fără zgomot uşa. 

Fata în alb scria fără să se oprească. La picioarele ei, Philippe 
torcea monoton. 

2 

În altă încăpere a castelului care semăna în toate detaliile cu cea a 
prizonierei în alb, omul cu cicatrice, ajutat de individul foarte slab şi cu 
mâini neobişnuit de lungi, se îndeletnicea cu o treabă foarte ciudată. 
Amândoi erau cocoţaţi pe scări înalte de lemn şi loveau metodic şi 
atent în plăcile de marmură cu un ciocan înfăşurat în cârpe. După un 
număr fix de lovituri se opreau şi schimbau păreri. 

- Nimic... Niciun gol. Numai rezistenţă. 

- Nici eu n-am izbutit... 

- Înseamnă locul cu o cruciuliţă roşie. 

- Nicio grijă. Fiecare placă. 

Şi iar începură ciocănelile. Cercetau amândoi acelaşi zid. Dar toată 
truda lor acrobatică părea zadarnică. Coborâră în acelaşi timp de pe 


scările subţiri şi fragile şi amândoi erau osteniţi şi mânioşi. 

- Nu se poate să nu mai găsim! spuse omul cu cicatrice. Să mai 
controlăm o dată firidele. 

Se opri în faţa unei firide, îşi băgă degetele într-o scobitură, 
deschizând prin simplă apăsare o uşiţă secretă. In gaura strâmtă, 
căptuşită cu marmură, se afla un vas mic de pământ. Răsturnă 
conţinutul vasului pe placa albă a firidei. Sunetul care se împrăştie în 
cameră, deşi strident, metalic, ascuţit, părea că place mult auzului 
celor doi. Pe suprafaţa de marmură se împrăştiară o mulţime de 
monezi galbene-arămii. Razele care ajungeau până acolo şi reuşeau 
să atingă cu vârfurile lor luminoase monezile precum şi sunetul 
rostogolirii nu mai lăsau niciun dubiu nimănui. 

- Aur, aur, aur pur! O avere... o bogăţie, rosti slăbănogul. 

Omul cu cicatrice îl întrerupse: 

- Le lăsăm tot acolo. E cel mai sigur ascunziş. Să cercetăm şi 
cealaltă firidă... deşi am mai căutat o dată... Oare unde s-au mai putut 
ascunde? 

Pe faţa lui mereu încruntată, apăru o lumină. 

- Stai! S-ar putea... 

Celălalt se întoarse şi-l urmări mirat. Omul cu cicatrice se oprise în 
faţa firidei părăsite, deschise din nou uşiţa secretă, apoi scoase vasul 
cu monezile de aur. Privea ţintă interiorul gol. Cu mişcări lente scoase 
din buzunar un ciocănel şi începu să lovească în pereţii din interiorul 
tainiţei. Din fund se auzi un zgomot înfundat, pereţii laterali 
răspunseră la fel, cel de jos la fel. 

- Acum e-acum! spuse dânsul. 

Şi lovi cu teamă, poate că nici nu lovea ci îi tremura ciocanul în 
mână. Lovi în peretele de sus. Slăbănogul se repezi spre el cu ochii 
mari, ieşiţi din orbite: 

- E gol! Oare?... 

Degetele celuilalt căutau marginea. Placa de sus se deschise ca un 
chepeng. Îşi băgă mâna înăuntru până la cot şi scoase cu degetele 
tremurânde un vas de lut. Mai băgă o dată mâna şi scoase al doilea 
vas. A treia oară nu mai găsi nimic. Deşertă conţinutul vasului pe 
marmură parcă numai pentru a auzi zgomotul monezilor rostogolindu- 
se. 

- Tot douăzeci? 

- Tot. 

- Adică în total şaizeci. 

Amândoi se aplecară asupra comorii împrăştiate. Fiecare luă în 
mână câteva monezi; omul cu cicatrice le privi pe rând cu ochi 
semideschişi, slăbănogul le încerca în dinţi. 

- Aceleaşi?! Exact aceleaşi! 

- S-ar putea oare... dar slăbănogul nu mai avu vreme să-şi termine 


fraza. 

Uşa secretă din fundul camerei se deschise şi omul cu ochi de 
viezure pătrunse înăuntru. 

- Aţi mai găsit ceva?... Il văzui urcând încoa' pe cioban... 

Omul cu cicatrice se întoarse brusc: 

- Vine dinspre sat? 

- Da! Deşi ieri ne-a spus că se duce în partea cealaltă... 

- Rămâi aici! porunci omul cu cicatrice celui care adusese vestea 
proastă. Am mai găsit două vase cu monezi... 

Apoi îl invită pe slăbănog cu dânsul şi părăsiră împreună încăperea 
de marmură. 

Abia ieşiră cei doi, că omul cu ochi de viezure alergă spre firidă. 
Monezile erau răspândite în toată firida. Le numără una câte una cu 
voce tare. „Şaizeci”. Le împărţi apoi în trei grupuri de câte douăzeci 
şi-şi plimbă satisfăcut degetele pe bărbie. Se uită îndelung şi la vasele 
de lut, le pipăi, le scutură, apoi le găsi un loc anume într-un colţ al 
încăperii. Se întoarse la firida cu aur. Parcă nu-i venea să se despartă 
de monezi. Mai luă câteva, le pipăi pe îndelete, le mângâie. Ochii îi 
ardeau ca jarul. Apoi le puse la loc... Dar nu chiar pe toate. In mâna lui 
mai rămăsese o monedă. O băgă în buzunar, tuşi fără rost, poate a 
satisfacţie. Apoi ieşi din încăpere pe uşa de metal. Păşi cu siguranţă 
pe coridor, fără să mai aibă nevoie de lumina lanternei. Inainte de a 
ieşi prin deschizătura mascată de lângă ruine, îşi scoase prudent 
capul. Şi iscodi cu atenţie în toate părţile. Abia când se convinse că 
nu-l vede niciun ochi străin, ieşi cu totul afară. Merse o bucată de 
vreme printr-un labirint de stânci şi ocolişuri care-l scoase în plin 
luminiş. Prietenii lui stăteau de vorbă cu ciobanul pe o moviliţă. 

Ciobanul era gata de plecare. Işi pusese ghioaga pe umăr şi 
dăsaga în spate. Omul cu cicatrice îl ameninţă cu degetul: N 

- La înapoiere să dai musai pe-aici. Cred că ne-am înţeles? Nu? În 
toate privinţele... 

- Musai, da' o să cam treacă vreme, că eu numai peste vreo zece 
zile mă-ntorc... Rămâneţi cu bine! 

- Drum bun! 

Odată cu ciobanul porniră şi cei trei spre munte. Dar fără să se 
grăbească. Omul cu ochii de viezure se interesă: 

- Ce spune mocanul? 

- Cam neghiob... îl caracteriză omul cu cicatrice. Deşi cred că ne- 
am putea înţelege cu dânsul. 

- Mie mi se pare isteţ, se amestecă slăbănogul. M-aş mira să mai 
facă vreo boacănă... 

- Mai sunt oare monezi? schimbă vorba viezurele. Trecem în 
cealaltă cameră? Sau... 

- Să nu ne pripim, recomandă şeful. Până nu căutăm de zece ori 


prin fiecare loc, nu părăsim nimic. 

Ceilalţi încuviinţară fără vorbe. Şeful părea să aibă mare autoritate 
asupra lor. Nu-l contraziceau niciodată. Omul cu ochii de viezure îi 
înţelese semnul tăcut, se întoarse şi porni către movilă. După câteva 
clipe de linişte slăbănogul întrebă: 

- Ce facem cu fata? 

- Deocamdată e în siguranţă acolo. Are Boroş grijă de dânsa şi cred 
că nu-i trece prin cap c-o supraveghează. Şi-i foarte bine aşa! 

- Asta ziceam şi eu, spuse slăbănogul. Cu Boroş în preajma ei nu-i 
nicio primejdie. 

- Se mai vede ciobanul? întrebă şeful când se întoarse omul cu 
ochii de viezure. 

Cercetaşul mai aruncă o privire în vale apoi răspunse cu voce 
sigură: 

- In orice caz nu ne poate vedea. 

- Atunci să intrăm! se auzi ca o poruncă glasul omului cu cicatrice. 

Şi toţi trei dispărură fără zgomot în interiorul muntelui. 

N 3 

In aceeaşi stare de exaltare, fata în alb recitea cu voce tare 
paginile pe care le umpluse cu un scris frumos, rotund. La picioarele 
ei, lungit pe burtă, cu capul întors ostentativ către dânsa, Philippe 
părea că ascultă scrisoarea, care-l obligase, atâta amar de vreme, să 
stea cuminte într-un colţ şi să toarcă în neştire. Motanul nu pricepea o 
iotă din ce auzea dar interesul lui simulat părea că-i face plăcere 
autoarei. 

„Dragi cireşari - începea scrisoarea - sunt atât de fericită încât aş 
vrea să uitaţi şi voi toate neînțelegerile şi supărările noastre. Nu vreau 
să mă mai gândesc. Nu vă mai gândiţi nici voi. Am vrut să ne 
cunoaştem din prima zi, dar, iertaţi-mă, azi, acum, nu pot să vorbesc 
urât despre nimeni, nu vreau să jignesc pe nimeni. 

Astăzi, cu câteva clipe înainte de a începe scrisoarea, am 
descoperit castelul pe care-l visez şi pe care-l caut de zece ani, 
castelul care mi-a îmbogăţit şi mi-a uimit copilăria. „Castelul celor 
două cruci”... Am vrut să vă vorbesc despre el, să vă chem alături de 
mine ca să-l descoperim împreună, să pătrundem Împreună pe sălile 
lui îmbrăcate în marmură albă. Am vrut să-l colindăm împreună, să-i 
aflăm împreună tainele şi bogățiile, să devenim pentru o vreme 
stăpânii săi veseli şi mândri. 

Vă mărturisesc cu toată sinceritatea că n-am crezut niciodată cu 
certitudine în existența lui. Chiar acum, când îmi port paşii pe 
lespezile sale de marmură, când îi pipăi cu mâinile mele pereții reci şi 
strălucitori, când îi aflu intrările secrete şi-i admir frumusețea severă, 
maiestoasă şi simetrică, mă mai cuprinde încă teama că totul ar putea 
să fie un vis. Goliciunea şi tăcerea lui aşteaptă parcă de secole vocile 


şi paşii voştri. 

Voi n-aţi auzit niciodată despre el? Castelul celor două cruci din 
Cetatea Vulturilor... Atâtea documente vorbesc despre el fără să-l 
numească! Amintiţi-vă hrisoavele vechi în care se povesteşte despre 
locurile de refugiu ale familiilor domneşti în timpul luptelor cu 
duşmanii, despre locurile unde se adăposteau bogățiile domnitorilor 
noştri în vremuri de bejenie. Dar în multe din ele nu se pomeneşte 
numele cetăților tainice. Într-unul singur, un cronicar bătrân amintea 
despre Cetatea Vulturilor şi despre Castelul celor două cruci, dar 
documentul acela s-a pierdut şi-a rămas numai amintirea altor 
cronicari despre el. Oamenii au transformat acea amintire în legendă 
şi legenda înfruntă demult veacurile. 

Am auzit şi eu legenda, uneori m-am îndoit asupra adevărului ei, 
dar imaginea castelului n-a putut niciodată să-mi iasă din amintire. 
Poate că această îndărătnicie, această credință mi-a purtat paşii aici, 
m-a adus spre locurile acestea sălbatice şi jalnice care ascund 
intrarea în castelul meu. Deşi sunt prizonieră aici, deşi am fost închisă 
fără putință de scăpare într-o aripă a castelului, deşi n-am alături de 
mine decât o singură ființă, o ființă tăcută şi prea liniştită, un motan 
pe care l-am botezat Philippe, mă simt totuşi fericită că am ajuns în 
împărăţia viselor mele. Singura tristețe mai mare mi-o pricinuieşte 
lipsa voastră. 

Vă invit pe toți în castelul meu pentru a ne bucura împreună de 
frumusețile şi bogățiile lui, pentru a mă salva din tristeţe şi mai ales 
din singurătate, pentru a mă scoate din închisoarea care-mi 
îmbolnăveşte toate bucuriile. 

Voi face totul pentru ca această scrisoare să ajungă în oraşul 
vostru, în mâinile voastre. Trăiesc cu speranța, cu încrederea, cu 
certitudinea că veți veni. De aceea vă spun un nerăbdător „la 
revedere”. 

Cu adevărat „Prizoniera în alb” 


După ce termină de citit scrisoarea, fata în alb începu să-l mângâie 
pe Philippe şi să-i şoptească rar cu voce blândă: 

- Nu fi trist Philippe, prostuţule! Vor sosi în curând oaspeţi... Şi o să 
fim liberi... Şi o să cântăm, Philippe, prostuţule... Auzi? Acum avem 
alte treburi... Scrisoarea asta trebuie s-ajungă departe, la prietenii 
noştri... 

Motanul se scutură brusc din toropeală. Mişcarea lui o trezi din 
gânduri şi pe fata în alb. Simţea că trebuie să încerce ceva. Fără 
mişcarea bruscă, de semnal a motanului nu se ştie unde s-ar fi 
încheiat povestea aceasta. Prizoniera îşi ridică privirile spre crenelele 
zidului. Acolo îi era toată speranţa. Smulse două foi din caiet, culese 
de jos un colţ de marmură albă căzută, cine ştie de câtă vreme, din 


vreo lespede a castelului ei, înfăşură cu scrisoarea bucata de 
marmură şi totul se transformă într-un pacheţel greu care fu învelit la 
rândul lui în cele două foi albe, smulse din caiet. Pe suprafaţa netedă 
de hârtie scrise cu litere mari oraşul de destinaţie, apoi cu litere mai 
mici: „Frizeria Higiena - pentru cireşari”. Legă totul bine, cu o sfoară 
subţire. Mesajul era gata. Il ascunse în sân. Apoi, cu mâinile libere, 
începu escaladarea zidului de piatră fixându-şi aceeaşi ţintă: crenelul 
din mijloc. 

Prizoniera ajunse în crenel, exact în clipa când pe poteca de la 
marginea cealaltă a prăpastiei păşea cu mers sigur şi rapid un cioban 
cu o ghioagă uriaşă pe umăr. Norocul era alături de ea. 

- Hei! strigă fata, cu mâinile aduse pâlnie la gură. Hei! 

Ciobanul se opri mirat şi începu să caute cu privirile fiinţa care 
strigase. Fata în alb agită braţele. Abia atunci ciobanul descoperi sus, 
pe creasta peretelui abrupt, o mogâldeaţă în alb care nu-i părea întru 
totul necunoscută. li făcu un semn prietenesc cu mâna. Incurajată de 
semnul ciobanului fata în alb luă hotărârea la care se gândise mai 
demult. Duse mâna la gură în semn de tăcere. li era teamă să nu fie 
descoperită de cei care o făcuseră prizonieră. Scoase apoi din sân 
pacheţelul preţios şi calculă distanţa. O cuprinse teama că n-o să aibă 
putere să arunce greutatea dincolo de prăpastie. Trebuia să-şi facă 
vânt, să arunce cu toate puterile. j 

Ciobanul nu prea înţelese la început ce vrea fata. li urmări însă 
atent toate mişcările şi în sfârşit pricepu că vrea să-i arunce ceva. Şi 
de astă dată fata în alb avu noroc. Temându-se că obiectul care urma 
să fie aruncat s-ar putea strica în cădere, ciobanul se pregăti să-l 
prindă. Aruncă ghioaga jos şi îşi întinse, în aşteptare, mâinile sale 
mari, puternice, transformate în căuş. 

Fata în alb îşi făcu vânt, aruncă şi se opri din mişcare chiar la 
muchia prăpastiei. Dar nu întâlnirea crudă şi subită cu hăurile fără 
fund o făcu să-i îngheţe sângele în vine. Văzu, înţelese, simţi că 
pachetul n-o s-ajungă dincolo la cioban. 

Dar şi ciobanul simţi primejdia. Dintr-un salt ajunse la marginea 
prăpastiei, întinse mâna dreaptă în gol... Totul se petrecu într-o 
clipită. Ciobanul ţinea în mână mesajul adresat de prizoniera în alb 
cireşarilor! Cu un gest larg făcut cu amândouă braţele ciobanul îi dădu 
a înţelege fetei că poate fi liniştită, că poate fi fără grijă. Era şi un 
semn de despărţire, de rămas bun. 

Fata cobori sprintenă şi veselă scara săpată în piatră şi se îndreptă 
spre cotoiul uimit, în rotiri de dans. | se destăinui ca într-un cântec: 

- Suntem salvaţi Philippe. Dar să nu cumva să scoţi vreun cuvânt... 
Acuşi o să ne pomenim cu cireşarii aici... 

Cotoiul o privea liniştit, părea că-i pricepe cuvintele. Dar mintea lui 
de cotoi nu mai înţelese nimic, mai ales atunci când văzu că stăpâna 


lui se îngălbeneşte şi aleargă spre scara de piatră şi o urcă nebunește, 
cu o iuţeală pe care şi dânsul i-o putea invidia. 

Dar când ajunse sus, prizoniera nu mai văzu nici urmă de cioban. 
Cobori jos încet, încet şi se aşeză învinsă lângă Philippe: 

- Doamne, cum am uitat! oftă dânsa. Singurul lucru pe care n- 
aveam voie să-l uit, Philippe. 

Din ochii fetei în alb curgeau lacrimi mari, fierbinţi. Mesajul către 
cireşari conţinea totul, totul. Lipsea un singur amănunt: nu spunea 
locul unde se afla castelul ei: Castelul celor două cruci. Şi greşeala 
deveni ireparabilă, pentru că chiar în cursul acelei nopţi fata în alb fu 
mutată în altă încăpere, aidoma cu a ei, cu aceeaşi curte interioară, 
cu aceleaşi ziduri reci, solide, care însă nu mai comunicau cu lumea 
din afară ci cu interiorul muntelui. Noile ziduri nu aveau crenele, nu 
aveau scări de piatră care să urce spre creste. 

Cei trei cercetau încăpere după încăpere, ciocăneau zi şi noapte în 
ziduri. 

Fata în alb, cu tristeţea şi disperarea în suflet, aştepta totuşi o 
minune. 


Capitolul VII 
1 

Mesajul fetei în alb deveni un fel de ştafetă. Ciobanul întâlnindu-se 
cu un tăietor de lemne din Strâmba i-l înmână cu rugămintea de a-l da 
cuiva care pleacă spre orăşel. 

- Găseşti dumneata pe cineva care coboară cu trenul. 

- Da' ce are înăuntru, bade? 

- Dumnezeu ştie, că eu n-am obiceiul să m-ating de lucruri străine. 
Numai muierile au ăst obicei urât, ştii povestea cu inelul şi broasca. 

- Cine n-o ştie! minţi tăietorul care era, pare-se, grăbit. 

- Păi de unde o ştii că aia mi s-a întâmplat mie acum vreo două, 
trei zile? 

Tăietorul înghiţi în sec dar ciobanul îl iertă: 

- Eu te-oi ruga numai să ai grijă să nu se piardă pachetul... 

Tăietorul înmână la rândul lui pachetul unui bătrân cu buza de sus 
despicată, care mergea la o noră în Şoimeni. Bătrânul întâlni chiar la 
intrarea în sat un învăţător cam cu chef care mergea trei sate mai la 
vale şi-l rugă să dea pachetul mai departe, învățătorul care de fapt se 
ducea la un botez întârziat, uită un timp de pachet. După mai multe 
pahare de vin descoperi, din fericire, un prieten pe care nu-l mai 
văzuse de vreo zece ani şi aflând că pleacă în orăşel îşi aminti de 
mesaj. 

- Păi dă-mi-l, că plec chiar acum! Dacă mai iau două pahare mai 
rămân vreo trei zile pe-aici. 

Nu bău decât un singur pahar ceea ce-l făcu să-şi amintească pe 
drum că trebuie să ajungă în orăşel tocmai luni. Intrebă un ţăran care 
umbla în plină vară cu căciula pe cap, dacă e sâmbătă sau duminică. 
Când auzi că-i numai sâmbătă, se mai trezi puţin şi se hotărî să se 
întoarcă la botez ca să mai uite o dată în ce zi se află. Noroc că, 
înainte de a lua calea înapoi, ţăranul îl întrebă, aşa, într-o doară: 

- Da-ncotro te duceai? 

- Nu cumva mergi în oraş? îşi aminti ceva cel cu paharele de vin. 

- Ba! spuse sec ţăranul cu căciula şi înalt cât Ceahlăul. 

- Da' dacă tot mergi undeva, poate găseşti pe drum vreun călător 
să-i dai să ducă pachetul ăsta la oraş. Că eu mă-ntorc şi dacă mai 
beau un pahar rămân înc-o săptămână. 

Țăranul îl luă şi peste câţiva kilometri îl dădu unei moaşe care 
fusese chemată în grabă la o naştere. După ce călători o vreme cu 
brişca, ajunse în sânul unei precupeţe care se ducea într-un sat vecin 
să vadă dacă n-au mai scăzut oamenii din preţul găinilor. Aici ajunse 
în mâna unui popă care trecea dealul la un priveghi, pe urmă în şareta 
unui factor care probabil nu cunoştea legea poştelor, pe urmă în mâna 
unui flăcău de ţară care-şi cumpărase de puţin timp bicicletă şi în 


fiecare zi avea obiceiul să se ducă în celălalt sat spre a-i face în ciudă 
unui cunoscut cu care avea el ceva de la o fată; pe urmă ajunse în 
cabina unui şofer care-l duse până la câţiva kilometri de oraş. Aici însă 
autocamionul suferi o pană grea de motor. Infuriat de pacostea care-l 
pocnise la câţiva kilometri de casă, şoferul dădu mesajul unui 
moşneag înalt şi rebegit, singurul om pe care-l întâlni în drum la ora 
aceea, spunându-i cam aşa: 

- Du şi dumneata pachetul ăsta, moşule... pămătuful mamii lui de 
radiator... 

Moşneagul rămase cu gura căscată: 

- Păi cui să i-l dau, omule? 

- Şi magnetoul! fir-ar să fie! Dă-l şi dumneata acolo... Haramul, 
cristelniţa şi prescura... cui l-a făcut! 

- Păi eu mă duc la Vultureşti. Şi cine ştie când oi ajunge acolo... 

- Şi carburatorul!... Anafura şi grijania şi soarele... 

- Eu îl duc la primărie. 

Dar şoferul mai descoperi şi alt defect la motor pentru că se uită la 
moşneag ca la o arătare de pe altă lume şi începu s-o ia de la cap cu 
sudălmile... 

Aşa se face că pachetul, în loc să ajungă imediat în orăşelul care se 
afla la câţiva kilometri, poposi la primăria din Vultureşti care era la 
vreo douăzeci de kilometri de oraş. De-acolo însă, ajunse fără alte 
preluări, prin intermediul unei singure persoane, luni la prânz, în 
localul frizeriei „Higiena”. Tot drumul întortocheat durase... două zile! 

O oră mai târziu, pachetul se afla în mâna lui Dan. Tatăl său nu 
reuşi să-i dea altă explicaţie decât aceea că pachetul îi fusese predat 
de un ţăran din Vultureşti. 

- Şi chiar n-a zis nimic ţăranul? 

- Ba da, a spus că nici el nu ştie de unde-i. 

Răspunsul îl încurcă şi mai mult pe Dan. Pachetul fiind adresat 
cireşarilor, fără să se indice vreun nume precis, şi mai ales pentru că 
ajunsese la destinaţie într-un mod atât de ciudat şi de misterios, Dan 
crezu de cuviinţă că e cazul să-şi cheme prietenii. 

2 

Cireşarii se adunară şi de astă dată sub nucul din spatele casei lui 
Dan. Nu lipsea nimeni în afară de Victor şi lonel. Chiar şi Tombi îşi 
găsise un loc discret în adunare. (Pentru a-şi răscumpăra greşeala 
nemărturisită pe care o comisese nu demult faţă de stăpânul său, 
cățelul se ţinea scai de el, linguşindu-l şi încurcându-l.) Povestea 
pachetului îi surprinse pe toţi. Deşi ardea în ei nerăbdarea şi 
curiozitatea, voiau să mai amâne putintel dezlegarea tainei. 

- Ce-ar putea să conţină? întrebă Ursu care continua să stea 
departe de Lucia şi se ferea să-i întâlnească privirile. 

- Dac-ar fi Victor aici, spuse Dan, am fi ştiut acum şi ce este în 


pachet şi cine ni l-a trimis şi în ce scop, şi în ce zi, şi cum a ajuns la 
noi... 

- ... Şi ce marcă de pantofi poartă bunicul trimiţătorului... continuă 
în zeflemea Lucia. 

Era însă printre cireşari unul care ar fi putut spune cu precizie cine 
e trimiţătorul ciudatului pachet, dar simţea un asemenea vârtej de 
emoţii în pieptul lui când se gândea la fiinţa care-l expediase, încât 
preferă să nu scoată niciun cuvânt. Când Dan începu, cu mişcări 
foarte încete, ritualul despachetării toţi se strânseră în jurul lui. 

- O bucată de marmură albă! şopti Tic. 

- Şi o scrisoare! completă Dan. O citesc eu. 

Fără să se uite la semnătura celei care trimisese scrisoarea, nu 
atât pentru că recunoscuse imediat scrisul, cât pentru a păstra vie 
curiozitatea cireşarilor, Dan începu să citească mesajul fetei în alb... În 
tot timpul lecturii nimeni nu scoase un cuvânt, dar imediat ce citi 
semnătura: „Cu adevărat prizoniera în alb”, se porni o adevărată 
furtună de comentarii. 

- E o farsă! strigă Lucia. 

- Pe mine mă uimesc o groază de amănunte şi mai ales tonul 
scrisorii, căzu Maria în reverie. 

- Mi se pare totuşi ceva necurat la mijloc! spuse Dan. Tu, Ursule, ce 
crezi? 

- Eu habar n-am cine-i fata. Am văzut-o doar două secunde într-o 
noapte şi i-am auzit două vorbe. Nu pot să spun nimic. 

- Dar marmura? îndrăzni Tic. i 

- E un calcar zaharoid! îi puse la punct Lucia. Intr-adevăr foarte 
frumos, dar până mâine pot face şi eu rost de-o bucată... 

- Dar dacă totuşi ceva e adevărat? se înfioră Maria. la gândiţi-vă şi 
voi... 

- Nu vezi că vrea să-şi bată joc de noi? se opuse Lucia. Castelul 
meu... Coloanele mele... 

- Tocmai chestiile astea îmi dau mie de gândit, o întrerupse Dan. 
Dar invers de cum presupui tu. Dacă voia să-şi bată joc de noi, putea 
să creeze o atmosferă mai obscură, mai misterioasă, că fata, trebuie 
să recunoaştem, are stil... 

- lar tu cam ai dreptate! întări Maria. 

- Ştii, am pus mâna pe nişte răsaduri foarte frumoase... îşi apropie 
Tic buzele de urechea Mariei. 

Lucia nu se lăsă bătută: 

- Parc-aţi fi nişte copii! Judecaţi mai serios, ce dracu’! Castelul 
celor două cruci... Cetatea vulturilor... S-a gândit ea bine. Nume care 
ne vor atrage. Mai e şi-o legendă... Nu e proastă deloc... 

Maria se chinuia să-şi amintească ceva... Deodată îşi duse mâna pe 
obraji şi scoase o exclamaţie dureroasă: 


- Aaaa! Lucia! Băieți! Ştiu cine-i fata... Cum de-am putut fi atât de 
idioată şi atât de rea! Mi-amintesc totul, totul. Dar vă jur că n-am 
văzut-o niciodată... Castelul celor două cruci! Ea e! Ea! Laura! Ce 
idioată am fost, Doamne! 

Toţi o priveau pe Maria cu ochii mari. Nu înțelegeau nimic din 
spusele ei. 

- N-am să mi-o iert niciodată. Dar cum de nu mi-am dat seama 
atunci când mi-a spus?... Săraca! Sigur că era speriată şi surprinsă. 
Ştiţi ce mi-a spus? „Dar nu ne-am cunoscut niciodată...” Exact cum 
am spus eu adineaori. Pentru că într-adevăr nu ne-am cunoscut! 

- Dar spune odată! Cine e? Ce e? ţipă Lucia. 

Maria îşi reveni. Răsuflă adânc de câteva ori înainte de a vorbi din 
nou. 

- Ne-am întâlnit, adică nu ne-am întâlnit, am luat parte, amândouă, 
anul trecut la Bucureşti, la concursul de compoziţii literare. Eram atât 
de emoţionată! Mai ales în ziua când s-a dat rezultatul şi s-au împărţit 
premiile. Nu mai auzeam şi nu mai vedeam nimic. Dacă nu s-ar fi 
întâmplat lucrul acela extraordinar, nici azi n-aş şti... Când s-a strigat 
numele celei care obținuse premiul al doilea, nu s-a prezentat nimeni 
în faţa juriului. lată ce a trezit toată sala şi pe mine m-a trezit şi m-a 
intrigat. Probabil că s-a repetat anunţul, pentru că am memorat 
cuvânt cu cuvânt fraza asta, fără început... „... Laura, pentru 
excepţionala compoziţie literară „Castelul celor două cruci” care, prin 
originalitatea şi stilul în care a fost scrisă, ar fi meritat cu prisosinţă 
premiul |, însă din păcate lucrarea a fost predată neterminată...” 
Acum îmi amintesc perfect. Nu s-a prezentat nimeni în faţa juriului. O 
voce, pesemne a unei colege, a răsunat în tăcerea sălii: „A fost 
bolnavă de meningită. Abia a ieşit din spital de câteva zile. Poate i s-a 
făcut rău...” Dar cum am uitat totul? Eu sunt aceea care, cine ştie?, i- 
am luat pe nedrept premiul. Ea e... Laura... Castelul celor două cruci... 

Povestea Mariei îi impresionă pe toţi. Până şi Lucia îşi potoli într-un 
fel spiritul de contrazicere: 

- Şi tu crezi că tot ce ne-a scris e adevărat? întrebă ea cu un ton 
blând. Nu ştiu de ce am impresia că seamănă puţin a compoziţie. 
Poate că a transcris compoziţia de anul trecut... 

- Aici greşeşti rău, Lucia! interveni Dan. Nu e în scrisoare nici cel 
mai mic grăunte de compoziţie gândită sau transcrisă. Scrisoarea 
seamănă cu o destăinuire, cu o erupție. 

- Zău, Lucia, se amestecă Tic emoţionat, remarcând marele 
obstacol, gândeşte-te, dac-ai fi tu în situaţia ei, nu te-ar durea să ştii 
că prietenii tăi discută în loc să pornească... 

- Eu? se miră Lucia. Să fiu în situaţia ei? De ce? Nu-mi place să 
alerg pe câmpuri, aiurea... Ce să caut acolo? 

Ar fi vrut şi Ursu să spună ceva, dar îi era teamă să nu supere fie 


pe Lucia, fie pe Tic şi Maria, pentru că sentimental era alături de Tic, 
iar raţional îi dădea dreptate Luciei. 

- Eu zic să nu ne pripim cu vreo hotărâre nesăbuită, spuse Dan şi 
simţi privirea rugătoare a lui Tic. Să mai reflectăm... 

- Bine, dar e închisă acolo, se înduioşa prichindelul. 

- Asta, Ticuşorule, n-o mai cred. Poate c-a dat ea peste vreo ruină 
sau, cine ştie, poate chiar peste vreun castel, dar chestia cu 
prizonierul şi cu Philippe sună puţintel a... a... cum să-ţi spun... a 
compoziţie literară. 

- Vezi să nu te contrazici! îl ajută Tic. De ce să nu fie adevărat! Noi 
n-am trecut prin nişte istorii... parcă ai fi uitat... 

- Totuşi să nu ne pripim... Ce-ar fi... 

Dan nu-şi termină fraza plină de promisiuni, pentru că Lucia, care 
până atunci părea pe jumătate convinsă de adevărul scrisorii, rosti 
deodată cu o voce foarte hotărâtă: 

- Imposibil! E o farsă! Cetatea Vulturilor... Castelul celor două 
cruci... Dac-a ajuns acolo şi e acolo, dacă e prizonieră şi vrea s-o 
salvăm, să ne fi spus măcar... unde putem s-o găsim! 

Descoperirea Luciei avu efectul unui trăsnet în adunarea 
cireşarilor. Singurul care nu simţi arsuri şi teamă era Tic. Ceilalţi însă 
începeau să dea înapoi: nu mai puteau opri valul de îndoieli. 

- Când se-ntoarce Victor? întrebă prichindelul agăţându-se de 
ultimul colac de salvare. 

- Spre sfârşitul săptămânii, răspunse Lucia. 

- De ce?... Adică... se bâlbâi prichindelul. Dar dacă fata a uitat? 

_ -S-ar putea şi asta, Ticuşor, dar vezi tu, Lucia are şi ea dreptate... 
Inchipuie-ţi că primeşti o telegramă: „Tic, vino! Salvează-mă. 
Pompilică.” Ce-ai face dacă nu spune unde să vii? 

- Mai întâi aş crede că era atât de îngrozit încât a uitat adresa... 
apoi m-aş uita foarte simplu să văd de unde e expediată telegrama! 
răspunse puştiul prompt. 

Spusele mezinului aproape că stârniră aceeaşi senzaţie ca 
descoperirea Luciei. Spre mirarea tuturor, Lucia îi adresă prima 
remarcă elogioasă: 

- Foarte logic, Tic! Noi ne complicăm în tot felul de probleme şi 
adevărul e lângă noi. De unde vine mesajul? 

- L-a adus cineva din Vultureşti, răspunse Dan. Dar mai multe n-a 
putut scoate tata de la el. 

- Să dibuim pe aducătorul mesajului! propuse Lucia. Chiar dacă a 
mai trecut mesajul printr-o mână n-o să fie greu să-l aflăm pe primul 
mesager. Şi atunci toată enigma va fi uşor de rezolvat. Ticuşor, meriţi 
toate felicitările. Cine porneşte în căutarea mesagerului? Unul sau doi, 
ajung... 

Unul sau doi? Toţi se repeziră, dar aleşii cei mai nimeriţi erau Tic şi 


Dan... şi Ursu care nu voi să-şi lase prietenii singuri. 

- Să nu uitaţi esenţialul! sublinie Lucia. Ne interesează mesagerul 
iniţial, primul! 

Tic o privi cu un zâmbet superior: 

- Chiar dacă mesajul a trecut prin trei sau patru mâini într-o zi, cel 
mult două, dăm de prima mână care l-a luat. 

Cine-şi închipuia că mesajul fusese purtat de o groază de oameni?! 
Trecuse din mâinile ciobanului într-ale tăietorului, de la tăietor la 
bătrânul cu buza despicată, de la acesta, la un învăţător care mergea 
la un botez, de la învăţător la un cetăţean care nu ştia dacă-i sâmbătă 
sau duminică, de la chefliu la un ţăran cu căciulă, apoi la o moaşă, 
apoi la o precupeaţă, apoi la un popă, apoi la un factor; mai trecuse 
prin mâinile unui flăcău cu bicicletă, ale unui şofer care înjura ca un 
birjar, ale unui moşneag dărăpănat, ale secretarului primăriei din 
Vultureşti şi în sfârşit poposise în mâinile ţăranului care-l adusese la 
frizerie! Cine-şi închipuia toate acestea! 

Plecarea fu hotărâtă pentru a doua zi în zori. Cei trei băieţi se 
înţeleseră să se întâlnească după-amiază, la Ursu, pentru a face 
preparativele şi a întocmi un plan de căutare. 

3 

Tic ajunse înaintea lui Dan la Ursu. Vlăjganul, lungit pe iarbă citea 
un celebru roman de aventuri. Era tocmai la pasajul când eroul 
principal, un om cu o forţă neobişnuită, cu braţe distrugătoare, lupta 
singur, numai cu cuțitul împotriva unui urs grizzly. Tot abătut, puştiul 
se aşeză pe iarbă lângă cititor. Ursu, deşi ţinut cu sufletul la gură de 
paginile acelea trepidante, văzând mutra jalnică a prichindelului, 
închise cartea şi-l întrebă: 

- Dar ce ţi s-a mai întâmplat, Ticuşor? 

- Crezi tu, Ursule, c-o să dăm aşa uşor de omul care-a pus, primul, 
mâna pe mesaj? 

- Ţi-e teamă că n-o să rezişti la drum? 

- Nu-i vorba de asta. Dar dacă l-o fi găsit cineva aiurea şi din 
întâmplare? 

- Tot trebuie să-l fi găsit undeva. Şi-atunci o să ne gândim şi noi 
cum a ajuns în locul acela. Poate că a fost aruncat de undeva şi-atunci 
înseamnă că nu-i prea departe castelul. Dac-o fi vreun castel... Ca să- 
ţi spun drept, Ticuşorule, povestea cu castelul pare cam ticluită... Asta 
ştii, între noi. 

- Zău, Ursule, voi prea încurcaţi lucrurile. Aşa face şi mama. Dacă-i 
spun c-am tras de urechi o puşlama fiindcă-şi bătea surioara, ca să nu 
mai ţipe, iar ea ţipa din cauză că el îi trăsese o palmă peste bot, 
mama se uită pe sub sprâncene la mine şi-mi dă a înţelege că nu mă 
crede. Dar dacă-i spun că l-am chelfănit fiindcă a dat cu o piatră după 
mine, atunci mă crede. | se pare mai simplu şi abia a doua oară am 


minţit-o. Îţi închipui tu că îndrăzneşte vreo puşlama să arunce cu 
pietre după mine? 

- Ce vrei să spui cu asta? întrebă Dan care se apropiase pe 
nesimţite de ei. Nu prea se potriveşte... 

- Parcă trebuie neapărat să se potrivească!... Voi credeţi că „ea”, 
dacă ar fi vrut să ne facă o farsă, ne trimitea o astfel de scrisoare? Ne 
chema într-un loc precis ca să-şi bată joc de noi, să râdă în gura mare 
şi noi s-o auzim! 

- Păi asta-i şi părerea Luciei, prostuţule, îl încurajă Dan. Am trecut 
pe la ea şi am găsit-o foarte frământată. Ajunsese la concluzia că lipsa 
adresei întăreşte cu cincizeci la sută presupunerea că istoriile din 
scrisoare sunt adevărate. Făcea ea o teorie a echilibrului... 

- Atunci de ce m-ai făcut prostuţ? 

- Când?... Nici nu mi-am dat seama. Poate ca să te-alint... 

Lui Tic îi revenise culoarea de toate zilele în obraji: 

- Şi ce mai spunea Lucia? Mi-am dat eu seama demult că are o 
minte foarte ageră, cum spune profesoara de franceză. 

- Spunea că nu-nţelege de ce te preocupă atâta scrisoarea. Făcea 
ea o teorie că, într-un fel, nici tu nu eşti prea îndepărtat de povestea 
scrisorii... 

- ... Dar nu pot să pricep, continuă mezinul, ca şi cum nu l-ar fi 
auzit pe Dan, de ce poate fi uneori atât de nesuferită... şi de... 

- Hai, nu te-nfuria pe ea, c-am vrut să te-ncerc. N-a zis nimic 
despre tine, decât doar că eşti un băiat deştept... 

- Despre tine n-a zis nimic? 

- Ce să zică? se miră Dan. 

- N-a zis că eşti un urâcios şi un papă apă de ploaie... Las’ că-ți 
arăt eu... 

Amenințarea lui Tic era rostită într-o doară. Nici Dan n-o luă în 
serios. Ursu profitase de schimbul de cuvinte dintre cei doi şi 
terminase pasajul captivant. Se reaprinse în el spiritul de aventură. 

- Grozav! visa el. Nici eu nu m-aş da în lături. O mişcare 
fulgerătoare... 

Ceilalţi doi îl priveau fără să-l înţeleagă: 

- Ce s-a întâmplat! se înfricoşă Dan care punea în legătură spusele 
lui Ursu cu ameninţarea lui Tic. Ce mişcare fulgerătoare? Nu uita că 
eşti de două ori mai greu decât mine... Sau îl înveţi pe Tic cum să sară 
la bătaie? 

- Ar fi o fală nemaipomenită să-şi pună Ursu mintea cu tine, se 
răzbună totuşi Tic. Numai să te amenințe, fără să-ţi scape vreo labă, 
şi-ai căpătat cel puţin o săptămână un respect şi o preţuire în oraş 
cum n-ai avut niciodată în viaţa ta... 

Cel care făcu cel mai mare haz la gluma lui Tic era chiar Dan. 

- Uite, mă jur că evit de azi încolo timp de o săptămână orice 


conflict cu tine. Întotdeauna mă prinzi pe picior greşit! 

- Şi după o săptămână? 

- Am eu timp până atunci să-mi antrenez ambele picioare. Chiar de 
mâine încep. Până la Vultureşti sunt vreo douăzeci de kilometri. Când 
mă gândesc... 

- Cred c-ar fi mai bine să plecăm cu trenul, spuse Ursu. Ne lasă la 
Brânceni la vreo şapte kilometri. Mai ales că de la Brânceni, la 
Vultureşti mergem numai prin pădure. Ce spuneţi? 

Şi Dan şi Tic acceptară fără rezerve propunerea lui Ursu. 

- Cred că n-are rost să ne pregătim pentru un popas lung. Intr-o zi, 
dăm de capătul firului. Putem merge cu mâinile în buzunar, 
fluierând... 

Şi această nouă propunere primi aprobarea celorlalţi. Fără 
rucsacuri, fără bocanci, fără orice alte poveri, e mult mai frumos 
drumul. Dar din păcate trebuiră să renunţe repede la acest gând 
frumos. În poarta apăruse Lucia gâfâind. Şi Lucia nu era fiinţa care să 
se agite în van, şi mai ales să alerge fără un motiv foarte serios. Când 
o văzu în starea aceea, Tic simţi că i se moaie picioarele. 

- Ce-i cu tine? o întâmpină Dan. 

- A fost cineva dintre voi la Vultureşti? 

- Am fost eu odată, răspunse Ursu. Adică am trecut pe la marginea 
satului, nu m-am oprit. Dar drumul îl cunosc bine, adică drumul de la 
Brânceni până la Vultureşti. 

- Atunci n-ai văzut ruinele? 

Toţi băieţii se repeziră spre Lucia. 

- Ce ruine? 

- Acum am aflat şi eu, spuse Lucia. Vin chiar de la muzeu. Mi-am 
amintit ceva în legătură cu legenda Castelului celor două cruci şi a 
Cetăţii Vulturilor. Şi m-am dus la muzeu... 

- Vultureşti! descoperi Tic. Şi nimeni dintre noi nu s-a gândit. 

- Stai, Tic, nu te grăbi! La muzeu am aflat o mulţime de lucruri care 
ne interesează pe toţi. 

Lucia le povesti băieţilor că la muzeu există un fel de culegere de 
texte cu privire la istoria Vultureştilor. Cu sute de ani în urmă, la 
marginea dinspre nord a satului, se înălța o cetate din care n-au mai 
rămas decât nişte ziduri în paragină. Unii istorici au încercat pe baza 
asemănărilor de nume să identifice în ruinele de la Vultureşti 
misterioasa Cetate a Vulturilor sau Castelul celor două cruci, care, 
precum spune legenda, ar fi slujit ca loc de refugiu pentru familiile 
domneşti şi ca loc de adăpost pentru comorile ţării. Dar în ciuda 
cercetărilor făcute, savanții n-au descoperit nimic pe acele meleaguri. 
Mai mult, ruinele, compoziţia şi conformaţia lor dovedeau că, la 
vremea ei, cetatea din Vultureşti fusese mai degrabă o întăritură 
zidită cu dibăcie, un fel de cazarmă a ostaşilor aflaţi sub porunca 


vornicului care stăpânea acel ţinut. Ba nici nu era trecută pe hărţile 
vremii şi nici consemnată prea des în documente ca o cetate de 
seamă. Pesemne că din cauza asta fusese lăsată cu timpul în 
paragină. 

- Tocmai paragina asta, spuse în concluzie Lucia, îmi dă de gândit. 
Nu vi se pare şi vouă cam misterioasă? Poate că în mod intenţionat 
cetatea a fost lăsată uitării, şi a fost „dispreţuită” de documente. Ca 
să nu dea de bănuit cuiva. Ce spuneţi? 

- Că povestea începe să devină pasionantă! răspunse Dan. 

- Dar în aceeaşi măsură creşte posibilitatea ca scrisoarea să fie o 
farsă, aminti Lucia. N 

Pe Tic începea să-l enerveze instabilitatea Luciei. Işi schimba 
părerile de la un minut la altul. O întrebă direct: 

- Şi ce te face să ajungi la părerea asta? 

- Pentru că apare posibilitatea unei explicații în enigma adresei 
uitate. Fata putea să-şi închipuie că, în clipa când vom primi mesajul 
ei, ne vom gândi imediat la Vultureşti. Adresa ei era subînţeleasă. Şi 
apoi cel care ne-a adus mesajul nu e şi el din Vultureşti? lată dintr-o 
dată două indicaţii care ne pot duce exact în locul unde vrea ea... să- 
şi bată joc de noi. 

- Şi nu s-ar putea oare să se găsească în preajma Vultureştilor 
Castelul celor două cruci? întrebă Dan. Undeva pe-acolo prin munţi. 

- Nu-s munţi, îl temperă Ursu. Numai nişte dealuri. Şi păduri cât 
vezi cu ochii. 

- Dac-o fi în pădure castelul? întrebă Tic cam arţăgos. Ce, nu se 
poate? 

- Nimic nu e imposibil, spuse Lucia. Dar mă cam îndoiesc. Am 
căutat atâtea documente. Niciun cuvânt. Chiar să se înşele toţi 
istoricii?... Şi apoi un castel în pădure? Nu văd cum a putut rămâne 
nedescoperit atâtea sute de ani. Sub pământ? Atunci nu mai e 
castel... e o văgăună. Nu într-o văgăună se ascundeau familiile 
domneşti. Cum credeţi şi voi. In orice caz, ruinele trebuie văzute. 

- Vii şi tu cu noi? se repezi Tic pentru a o obliga pe Lucia la un 
răspuns şi mai ales pentru a nu pierde momentul care i se părea 
foarte favorabil. 

- N-are niciun rost să mergem atâţia. Voi trei sunteţi destui. Numai 
să nu vă pierdeţi degeaba timpul pe-acolo. Dacă vedeţi că nu-i 
nimic... n-o lăsaţi pe „prizoniera în alb” să-şi bată prea multă vreme 
joc de voi. Intoarceţi-vă. Dacă găsiţi ceva, aveţi mijloace de 
comunicaţie. 

Deşi lui Tic nu prea-i plăcea tonul poruncitor al Luciei, o lăsă 
nepedepsită de teamă să nu-i treacă prin cap altă teorie. Se mulţumi 
cu o simplă întrebare: 

- Şi cu mesagerul ce facem? 


- Eu cred că o să fie foarte uşor. Sunt aproape sigură că nici nu va 
mai fi nevoie să-l căutaţi sau, în cel mai rău caz, o să-l găsiţi acolo în 
sat. Aş fi gata să pariez. 

- Deci tu continui să crezi că la mijloce o... 

Dan refuză să rostească ultimul cuvânt din pricina privirilor 
ucigătoare ale lui Tic. „Că e de datoria noastră să ne convingem care-i 
adevărul”, sublinie Lucia. 

- Foarte bine! zise Ursu care preferase să tacă până la concluzia 
finală. Mâine în zori plecăm. Cum aflăm ceva, vă comunicăm... 

Tic răsuflă uşurat. Acum era sigur. Până la plecare mai rămăsese 
puţin. Se codea dacă să-l ia sau nu pe Tombi. Deocamdată... Nu!... 
Dar... 

- Nu mai putem merge cu mâinile în buzunar! descoperi 
prichindelul. 

- De ce? întrebă Dan. 

- Cum o să cercetăm ruinele? Cu palmele? 

Ursu îl linişti: 

- Prea multe nu ne trebuie. Două lopeţi mici. Un târnăcop scurt. O 
secure. Frânghii. Câţiva ţăruşi... dar ţăruşii îi facem acolo, la faţa 
locului. Şi dacă-i vorba să stăm la ruine, atunci trebuie să luăm şi 
cortul. Şi nişte provizii... 

- Şi o trusă! îi aminti Lucia. 

- Şi echipament de excursie! adăugă Ursu. Nu ştiu dacă ne trebuie 
neapărat bocanci, dar nici nu ne putem aventura numai cu pantofi de 
baschet. 

- Şi lanterne! strigă vesel prichindelul, care începea să simtă 
freamătul şi neprevăzutul unor extraordinare întâmplări. 


Capitolul VIII 
1 

Patru persoane coborâră din tren la halta Brânceni, în dimineaţa 
aceea. Cei trei cireşari şi o fetişcană de vreo optsprezece ani cu nişte 
cozi negre, ca pana corbului şi lungi până la coapse. De la haltă 
porneau două drumuri, unul ducea în sat, celălalt ocolea satul şi intra 
în pădurea deasă care acoperea toate dealurile din jur. Fetişcana, 
după ce aruncă o privire curioasă şi veselă cireşarilor, porni în pas 
sprinten pe drumul care ducea spre sat. Cireşarii apucară cealaltă 
cale. La intrarea în pădure întâlniră spre surprinderea lor aceeaşi fată 
care parcă se oprise să-i aştepte. 

- Păi de ce n-aţi spus că mergeţi prin pădure. Că porneam 
împreună. 

- Tot spre Vultureşti? întrebă la rândul său Dan. 

- Tot. Văs-că şi-mneavoastră. Dar nu v-am mai văzut pe-acolo. 
Parc-aţi fi cam nouţi pe la noi... 

Mergeau împreună pe drumul larg care tăia în două pădurea. 

- Nici n-am mai fost! răspunse Ursu mirat de vorbăria fetei. 

- Asta-i bună. Dar ce căutaţi la noi cu atâtea bagaje? Nu cumva 
mergeţi la ruine? De vreo trei ani n-a mai fost nimeni pe-acolo. 

- De ce să nu mergem? făcu Dan pe miratul. Nu e voie? 

- Ba cum nu. Da’ nu ştiu ce-ţi mai putea vedea. Că tot ce au lăsat 
oamenii au sfărâmat învățații aceia. Nu-ş ce căutau că nu scoteau o 
vorbă. Oamenii ziceau că umblă după nişte oase, da' parcă poţi să 
crezi. 

- S-au găsit oase pe-acolo? 

- Aşa zic oamenii. Dar asta demult. Din vremea când luau de-acolo 
cărămizi şi pietre ca să-şi ridice case. 

- Cum? întrebă Tic uimit. Au stricat ruinele? 

- Apoi tot satu-i făcut din piatră de-acolo. Şi la drept vorbind la ce 
mai puteau să folosească ruinele? Oamenii noştri-s gospodari şi isteţi. 
Mă miră că n-aţi auzit de satul nostru. Gurile rele au scornit şi-o 
zicătoare: „cică la Vultureşti dacă-ţi dă unul o prună se ţine după tine 
până lepezi sâmburele ca să-l ia înapoi!” Da-s numai vorbe de ocară. 
Odată chiar, când umblau prin preajmă hoţii, că la noi în sat se fereau 
să intre, le era frică, oamenii au pus un fel de momeală, cic-au lăsat 
slobode nişte vite într-o curte pustie fără câini. Abia a treia zi s-au 
încumetat hoţii. Şi i-au prins oamenii, le-au descoperit sălaşul, ş-au 
împărţit între ei toate bogăţiile pe care le-au găsit în sălaşul hoţilor. Şi 
erau destule. Da' asta demult, de pe vremea mamei. 

- Văd c-aveţi cu ce vă lăuda... încercă Dan s-o ia peste picior. 

- Parcă numa-atât?! continuă fetişcana. Tot pe vremea mamii, 
spun oamenii, se zvonise în sat că vin orăşeni şi cată lucruri vechi. 


Oale, ţiglă incrustată, iatagane şi tot felul de bazaconii... Numai vechi 
să fie. Se zicea c-ar da bani buni pe vechituri din acelea. Au început 
oamenii să scotocească prin casă, să-şi ruginească lucrurile, să le 
scrijălească, ce mai, spunea mama că toate oalele din casă păreau de 
pe vremea lui Noe, iar răzbunicul tocise într-atât armele de la '77 că 
parcă le lepădase chiar Decebal. Unii au făcut şi mai şi. Au scos bucăţi 
de ţiglă de pe casă, le-au fiert în zamă de cărbune şi-au incrustat pe 
ele semne, aşa cum le venea lor în cap. A mers bine treaba... Cică s-a 
vândut!... Mii de lucruri s-au vândut, mai ales unor cocoane înalte şi 
slabe. Da unu a vrut s-o facă şi mai şi, ş-o scris pe trei bucăţi de ţiglă 
învechite trei nume: Decebal, Traian şi Mararu. La-nceput cocoanele 
au ţipat de bucurie. S-au întrebat apoi între ele, aşa spunea mama, că 
era şi ea în preajma lor: „cine o fi oare Mararu”. Ele schimonoseau 
cuvântul. Da’ cel care făcea ţiglele n-a putut să tacă, prostu’. Le-a zis 
că trebuie să fie strămoşul popii Măraru, de sus, de la schit. Şi-atunci 
ăia care cumpăraseră cică erau să leşine. Au început să ţipe, să ne 
facă tâlhari... Da' oamenii noştri nu-s săraci la minte. Le-aţi cumpărat 
o dată - gata! Ce, am spus noi că-s de pe vremea lui Noe? Voi aţi 
venit în casă şi mai că ni le-aţi smuls din mână. Şi să nu ne întâlhăriţi 
că punem mâna pe ciomege... Ş-au plecat cucoanele fără măcar să se 
mai uite înapoi. 

Tic, în ciuda emoţiei pe care i-o stârnea drumul spre ruine, râse cu 
o poftă nebună la istorisirea fetei. 

- Doamne! Ce şmecheri! Strămoşul popii Măraru! 

- Şi-au mai fost şi altele, continuă fata cu cozi. Tot pe vremea 
mamii. Cic-a venit un panglicar din aceia care umblă prin iarmaroace 
cu „uite popa, nu e popa”. Jăcmănise vreo opt sate până atunci. 
Venise cu vreo patru, cinci hăidăi, fiecare cu altă şmechereală. 
Oamenii au zis că ce să se bage ei la jocurile alea, că toţi îs nişte 
pungaşi. Dar ei îi îmbiau mereu. Nene, ziceau, încearcă, nene, că nu 
costă. Dar nenea îşi vedea de treabă. Hai, moşule, că-i pe gratis. 
Moşul se uita, da' nu îndrăznea. Pe unul l-a pus dracu' să joace „Uite 
popa, nu e popa”. Cu trei cărţi. Ş-a deşărtat ăla tot chimirul. Da' 
pungaşii nu se lăsau. lei doi poli pe chimir? Omul, ce să facă, l-a dat 
cu doi poli. Da a-nceput să câştige. Şi-a scos banii. Pungaşul zice: la 
mai încearcă, nene. Da’ pe toţi banii, i-a răspuns nenea. Pe toţi. S-a 
câştigat. Pungaşii se înfuriaseră şi ei. Îl îndemnau mereu să joace. Şi 
el câştiga mereu. Ştiţi, cum îs tâlharii, ei nu-şi pierd nădejdea până-n 
ultima clipă. Mai? îl îndemnau. Hai, acum, după ce-ai câştigat atâta!... 
Omul ce să facă, juca. Câştiga. Pungaşii tremurau de furie. Da’ n- 
aveau ce face că era tot satul strâns în jurul lor. Şi tot ei, ca să vezi, îl 
îndemnau să joace. „Uite popa, nu e popa, care şi unde e popa.” Am 
văzut şi eu prin iarmaroace da’ nu eram nebună să mă bag. Şi tâlharii 
mereu: Da’ mai joacă, ce te grăbeşti aşa? Pân-au început să se roage 


de oameni: Dau haină nouă pe doi poli. Oamenii, de, chilipir, le-au 
cumpărat şi hainele, pe urmă şi încălţămintea şi nu mai ştiu ce. Pe 
urmă s-au rugat de om să le dea un pol măcar să aibă cu ce bea 
câteva garafe cu vin. Omul le-a dat, dar l-au pierdut şi pe ăla. Au ieşit 
pungaşii din sat doar în izmene şi-n cămăşi, cu cânii după ei. lar ăla 
de-şi pierduse la început chimirul se îmbogăţise. Dar pe urmă oamenii 
au aflat că numai jumătate din ce luase era a lui. Fiin-că se înţelesese 
mai dinainte cu unul din pungaşi ca să-i însemne cartea. A-mpărţit cu 
el pe din două da' tot s-a ales cu o groază de bani. Nu-ş câţi boi şi cai 
şi-a cumpărat... 

- Mi-e teamă ca nu cumva să ne-ntoarcem şi noi ca pungaşii ăia, se 
sperie Dan. 

- Apoi una şi mai şi, se aprinse fata. Tot de pe vremea mamii. Cică 
venise un jandar nou în sat, unul tare al dracului. Schimbase opt sate 
până atunci şi-şi făcuse opt rânduri de case în opt târguri unde-şi avea 
fetele şi nepoatele. Un pârlit de jandar, majur din ăla... Când a ajuns 
în satul nostru a spus că mai are două nepoate... Şi după ce le mărită 
şi pe ele îşi cere pensia. Dădea a-nţelege adică... Oamenii dacă vor, 
pot să scape lesne de dânsul... Da’ oamenii noştri îs chivernisiţi. Nu 
dau ei banu' pe te miri ce. Ş-a-nceput să se lege jandarul de oameni. 
Procese, amenzi, pe-atunci era uşor să-şi facă unul ca el de cap. 
Oamenii s-au dus la mai marii lui, da' ei le-au spus că l-au mutat de 
opt ori până atunci, că n-au ce mai face cu dânsul. Oamenii cum să 
răspundă? Indurau. Dar el mai cu foc pe capul lor. Ca s-o scurtez, că 
văd că s-apropie satul, într-o zi numai ce aleargă de la oficiu la el, 
factorul cu opt telegrame. Opt telegrame!... Jandarmului i s-a albit 
părul când le-a văzut. Da’ cum le-a citit mai să-i treacă supărarea. În 
telegrame, nepoatele şi fetele îl vesteau că sosesc la el. 

Jandarmul s-a gândit că poate or fi crezând ele că-i ziua lui, ba 
până la urmă se zăpăcise într-atât încât chiar crezu că-i ziua lui. Ş-au 
venit fetele şi nepoatele lui toate odată, parcă s-ar fi înţeles. Tată-său 
cu trei căruţe la gară. Ele sar din tren şi vin plângând spre dânsul: 
„Am venit, tătuţă, am venit.” Jandarul să leşine nu alta. Da’ de ce-aţi 
venit? Păi nu ne-ai chemat tu? boceau ele. Ce se petrecuse? Fetele 
primiseră telegrame ca din partea tatălui lor să vândă imediat casele, 
oricui, cu oricât şi să vină la el că-i un lucru foarte grav. Fetele, care 
ştiau cum se făcuseră casele, le-au vândut mai pe nimic. Le era frică, 
de, ştiţi doar ce frică bagă telegrama-n om, ş-au venit. Jandarul parcă 
înnebunise. A fugit peste dealuri, a ajuns în sat ş-a-nceput să urle. M- 
aţi calicit, tâlharilor. Vă-mpugşc, vă-mpuşc. Da’ l-au luat câinii la goană. 
Nici până astăzi nu se ştie cine a trimis telegramele, da’ trebuie să fi 
fost unul deştept. Nimeni n-a putut să afle. Că-n ziua când s-au dat 
telegramele, fusese zi de târg şi tot satul era în oraş. Noaptea, 
jandarul cică iar a început s-alerge prin mijlocul satului şi să spună că 


l-au calicit vulturenii. Na! na! urla jandarul şi cică-şi arunca boarfele 
de pe el prin curţile oamenilor. Şi oamenii le luau, de, cum să dea cu 
piciorul chilipirului? Pe urmă s-a dus jandarul la post, era aşa cum ÎI 
făcuse mă-sa, ş-a-nceput să dea telefoane prin toate oraşele, pe la 
mai marii lui, cică şi la Bucureşti a dat, ş-aşa zic oamenii că spunea la 
telefon: „Să trăiţi dom’ colonel, eu, plutonierul majur lon Sglimbea, vă 
raportez c-am ajuns în chelea goală...” Cică închidea telefonul, cerea 
alt oraş şi mereu aşa. Pân-au venit după el... Aşa-i cu oamenii din 
satul nostru! Nu-i bine să te pui rău cu dânşii. 

Fata se despărţi de cei trei cireşari după ce le arătă drumul cel mai 
scurt spre ruine. 

2 

Ruinele erau într-adevăr într-o stare jalnică. Fosta cetate fusese 
aşezată la poalele unui deal abrupt. Cândva zidul din spatele ei făcuse 
joncțiune cu dealul. Dar zidul acela dispăruse aproape în întregime. 
Doar câteva rămăşiţe roase de vremuri şi sparte de mâna omului mai 
apăreau pe ici, colo. Din pereţii laterali rămăseseră bucăţi mai mari 
care se înfundau în pământ printre nişte gropi şi şanţuri. Din zidul din 
faţă, nimic. Oamenii îl dărâmaseră până în temelie, îl căraseră în sat 
şi-l transformaseră în fundaţii pentru locuinţe. Locul în care fusese 
temelia zidului devenise un şanţ adânc, care uneori se înfunda sub 
pământ, alcătuind nişte pivnițe. Găurile de sub pământ însă erau 
mocirloase, rău mirositoare, întunecoase. 

Atâta mai rămăsese din Cetatea Vulturilor de odinioară. 

Cei trei cireşari îşi instalaseră cortul deasupra zidului de reazem, 
sau mai bine zis deasupra locului unde fusese zidul din spatele cetăţii. 
Locul acela fiind mai înalt, puteau observa de-acolo toată regiunea pe 
care o ocupase întăritura, aveau vedere liberă în faţă, iar în spate 
erau apăraţi de dealul abrupt, pietros. 

Prima explorare nu produse asupra cireşarilor decât o impresie de 
jale şi de tristeţe. La început Dan voise să schiţeze pe un caiet planul 
fostei cetăţi, dar pe parcurs îşi abandonă gândul. Era cu neputinţă, îşi 
spuse el, ca în ruinele acelea jalnice, scotocite în toate ungherele, să 
mai fi rămas ceva care să merite cel mai mic interes. Darămite un 
castel de marmură albă făcut anume pentru refugii domneşti. 
Scotoceau cam fără convingere, dar nu şi fără atenţie. Şi cel mai atent 
explorator era Tic. Dar şi pe el îl cuprinsese teama. Oare vulturenii, 
gândea el, oameni daţi dracului, după cum îi descrisese fata aceea cu 
cozi, ar fi lăsat ei în stare atât de jalnică ruinele dacă n-ar fi fost siguri 
că nu mai pot folosi la nimic altceva decât la construirea propriilor 
locuinţe? Nici nu încăpea îndoială că le cotrobăiseră şi că trecuseră cu 
sapa, cu grebla sau cu mâna şi dincolo de zidurile cetăţii. Totuşi, cine 
ştie... Citise despre atâtea ganguri şi intrări secrete, despre atâtea 
locuinţe subpământene... Ruinele mai aveau şanţuri înfundate, ziduri 


întregi, pivnițe şi gropi care poate... 

- Dan! strigă Ursu. Cred, totuşi, că ar fi bine să întocmim un plan al 
cetăţii. Mai mult ca să vedem cum arăta cu trei sau patru secole în 
urmă. i se pare greu? 

- Da' de unde! Eu am impresia că avea forma unui trapez, cu baza 
mare lipită de deal. Ce zici, Ursule? 

- Trapez spui? Eu cred că mai degrabă un triunghi cu baza în deal. 

- Un triunghi? se miră Dan. Dar zidul mare din faţă? 

- Zidul mare din faţă nu mi se pare că face parte din cetatea 
propriu-zisă. Seamănă mai degrabă cu un evantai, cu un semicerc 
lăsat în afara cetăţii, un meterez înaintat, cu menirea de a apăra. 

- Crezi că merge până-n deal? Atunci înseamnă că spaţiul ăsta pe 
care-l numim cetate, adică locul unde ne găsim, este un fel de donjon. 
Dar cine-a mai văzut donjon în formă de triunghi? 

- In orice caz, sunt sigur că parapetul din faţă nu se leagă ceva 
zidit de ruinele pe care ne aflăm noi, spuse Ursu. Poate că aceste 
ruine nici nu sunt ale unei cetăţi ci ale unui castel. 

- Ce te face să crezi asta? întrebă Tic. 

- Deosebirea prea netă dintre zidul din faţă şi zidurile pe care stăm 
noi. Am văzut câteva pietre şi cărămizi care-au mai rămas de la zidul 
din faţă, le-aţi văzut şi voi... 

- Da, îşi aminti Dan, dar nu înţeleg. 

- Sunt din alt material. Cred că asta şi explică de ce zidul a fost 
exploatat ca o adevărată carieră de piatră, de ce n-a mai rămas nimic 
din el. Era făcut dintr-un material mai bun, mai rezistent. 

- Şi ce deduci din asta? întrebă Dan. 

- Ştiu şi eu?! Nu-s specialist în materie de construcţie, deşi cu vreo 
doi ani în urmă îl ajutam, vara, la lucru, pe un unchi, zidar. Câte ceva 
mi-a mai rămas de la el... S-ar putea ca zidul din faţă să fi fost mai 
vechi. 

- Eu credeam că-i tocmai pe dos! se miră Tic. 

- S-ar putea şi asta, deşi dacă ne gândim mai bine... 

- Ba eu cred că ai dreptate! interveni Dan. Zidul din faţă, ca zid 
înaintat de apărare, înfrunta tot greul unui atac şi trebuia să fie făcut 
în orice caz dintr-un material mai solid decât cel din care sunt făcute 
locuinţele şi turnurile din interior. 

- La asta mă gândeam şi eu, zise Ursu. Vezi de ce, Ticuşor, mi s-a 
năzărit ideea că avem aici, în faţa noastră, ruinele unei cetăţi-castel? 

- Nu se poate! se opuse Tic cu vehemenţă. Cum putea să fie 
răpciuga asta un castel?! Şi încă ce castel! Eu nu cred asta în ruptul 
capului. 

- Stai, Tic, nu te pripi! îl opri Dan. Crezi că e obligatoriu, absolut 
obligatoriu ca aici să se fi înălţat Castelul celor două cruci?... E 
adevărat că prea multe concordă... Şi numele, s-ar părea că şi 


arhitectura... 

- Dar istoricii oare de ce n-au găsit nimic? întrebă Ursu. Ei au ajuns 
în mod sigur la o concluzie. La ce concluzie? 

- Asta o ştie toată lumea, spuse Dan. Din moment ce nu se 
vorbeşte despre descoperirea Cetăţii Vulturilor şi a Castelului celor 
două cruci, înseamnă că nu s-a găsit urmă din ele aici. 

- Ar fi totuşi bine, să ne băgăm puţintel prin subsolurile ruinelor, 
propuse Ursu. N-avem voie să lăsăm tocmai asemenea locuri 
necercetate. Ce zici, Ticule? 

Tic era gata. Şi Dan. Amândoi coborâră, cam cu silă, pe urmele lui 
Ursu, într-o văgăună care părea mai mare şi mai curioasă. Într-adevăr, 
după ce păşiră câţiva metri pe pământ moale, noroios, simţiră sub 
tălpi o masă tare, parcă de piatră. Aţâţaţi, cei trei cercetaşi aprinseră 
lanternele. Se aflau la intrarea unui gang subteran căptuşit cu piatră. 
Descoperirea li se părea importantă. lnaintară cu prudenţă, 
luminându-şi bine drumul. La stânga şi la dreapta coridorului subteran 
se vedeau două găuri întunecoase. In lumina lanternelor cele două 
găuri luară forma unor încăperi pustii şi părăsite. 

Le cercetară pe rând, toţi pereţii, podeaua, dar nu mai descoperiră 
nicio altă cale de comunicare directă sau secretă. Se pregăteau să 
facă drumul înapoi. Dan spuse atunci cu inspiraţie: 

- Dar n-am cercetat tavanele!... 

În camera din dreapta descoperiră, într-un colţ al tavanului, o 
deschizătură în formă pătrată. Cireşarii se uitară uimiţi unii la alţii. 
Cetatea începea să devină interesantă. Tic începea parcă să vadă 
marmura albă a unor încăperi misterioase şi înăuntru, într-o rochie 
lungă, foarte albă... li ceru voie lui Ursu să pătrundă el primul prin 
chepengul de sus... 

3 

Fata în alb fusese readusă în încăperea în care făcuse prima dată 
cunoştinţă cu castelul. Liniştea şi lucirea veşnică a marmurei 
redeveniseră iarăşi stăpâne în cameră după zile aspre de cercetări şi 
bocănituri şi zgomote rele. Cei trei căutători nu descoperiseră nimic în 
încăperea prizonierei. Işi continuau cercetările în celelalte camere. 

Prizoniera se refugiase împreună cu Philippe în curtea mare, 
interioară. Noi emoţii îi învăluiră sufletul. Dimineaţa, găsise în 
apropierea uşii secrete o hârtie în care cineva înfăşurase o monedă 
mare, de aur. Privi din nou moneda în lumina puternică a zilei. Era o 
monedă veche, romană. Fusese păstrată atât de bine încât părea 
bătută de curând. Oare câte kilograme de aur valora? Ambele efigii 
erau ale unui împărat roman. Fata tresări când descifra numele 
împăratului... Caligula... Despotul, crudul împărat care-l făcuse consul 
pe Incitatus... care-şi înnobilase calul! Moneda avea deci o vechime de 
aproape douăzeci de secole... 


Fata în alb despături hârtia în care găsise moneda şi citi uimită un 
misterios şi laconic mesaj: „Nu-ţi; fie teamă! Nu eşti singură! Primeşte 
ca semn de prietenie moneda. N-o pierde! Un prieten.” Cine putea să 
fie cel care se ascundea sub această denumire? Ce voia să spună prin 
„nu eşti singură”? De ce-i dăduse o monedă atât de valoroasă „în 
semn de prietenie?” 

Din păcate, un lucru era sigur. Chiar dacă primiseră mesajul ei, 
cireşarii nu avuseseră timp să ajungă până la cetate. Dar vor putea 
ajunge vreodată? Scrisese un nou mesaj pentru ei în care le dădea 
toate indicaţiile, schiţase chiar şi un plan al drumului către cetăţuie şi 
un altul care-i putea duce pe cireşari la intrarea în castel. Memorase 
puncte sigure de reper în labirintul acela de movile, şanţuri şi 
bolovani. Ar fi putut intra cu ochii închişi. Şi mesajul nou şi planurile 
erau gata, dar vor ajunge ele vreodată în mâinile cireşarilor? Cum? 
Prin cine? 

- Philippe, prostuţule! Ştii tu cât suntem de singuri? Nu mai vreau 
singurătate, Philippe! Vreau libertate! Vreau lume multă! Vreau 
prieteni, Philippe! 

Prizoniera luă din nou hotărârea de a escalada zidul cu crenele. 
larăşi înţepeni sus, la marginea prăpastiei, iarăşi privi cu febră şi 
speranţă poteca pe care o pornise ciobanul cu primul ei mesaj. Şi 
iarăşi, ca de atâtea ori, poteca era goală. Cobori cu inima plină de 
tristeţe şi cu arsuri în colţul ochilor. 

- Ce crezi, Philippe, oare să-i încredinţăm aceluia care spune că ne 
e prieten mesajul nostru către cireşari? 

Fata în alb repeta o întrebare mai veche la care, singură, nu ştia 
cum să răspundă. Oare cel care-i dăruise moneda era într-adevăr un 
prieten? 

- Ce crezi, Philippe? se înfurie ea. Avem un prieten în închisoarea 
asta? 

Philippe n-o asculta. Devenise tot o coardă. Făcu un salt în aer şi se 
ascunse după un bolovan. Fata în alb căuta pricina agitaţiei lui 
Philippe. Pe masa de piatră care-i servise de bancă, zări ceva negru 
mişcându-se... Spaima o paraliză... Reptila lucioasă, vânătă, cu o 
umflătură pe bot îşi strânsese toate vertebrele... Părea un arc negru 
gata să se desfacă! Ţâşni în aer ca un fulger negru... 

In aceeaşi clipă, din stânga fetei în alb se desprinse o altă vietate, 
mai iute ca un fulger. Cele două corpuri se întâlniră în aer lângă 
coapsa fetei în alb. Coada viperei atinse în cădere rochia Laurei. 

Reptila nu mai avu vreme să se apere. Colţii lui Philippe o 
decapitară într-o clipită. Apoi leneş, motanul îşi reluă locul la 
picioarele fetei, alintându-şi blana moale de gleznele ei. Încetul cu 
încetul fata îşi alungă spaima care o pietrificase. Incercă să-şi adune 
gândurile. Trebuia să se stăpânească, să-şi învingă emoţiile, să 


acţioneze. Mângăâierile blânde ale lui Philippe îi readuseră calmul. 

Cu ajutorul unui băț aruncă într-o groapă trupul încă în convulsii al 
reptilei. Făcu la fel cu capul mic şi scârbos şi doar atunci când îl 
rostogoli în groapă îi descoperi cornul înspăimântător. Un fior rece îi 
trecu prin şira spinării. Philippe o privea cu ochi blânzi, adormiţi. Fata 
în alb se aplecă şi începu să-i mângâie lin capul şi gâtul. Motanul îi 
primi ca un copil mângăierile, îşi lăsă pleoapele să cadă şi începu să 
toarcă monoton. 

- Oh, Philippe, dragul meu Philippe, şoptea fata cu vocea plină de 
căldură şi recunoştinţă. 

Peste castel se lăsă înserarea. Prizoniera se îndreptă spre camera 
ei. In ochi i se iviră lacrimi mari, grele: 

- Ce cruzime, Philippe! Cât de crud poate să fie! 

In mintea ei apăruse imaginea omului cu cicatrice. 

A 4 

In încăperea pe care şi-o aleseseră drept sediu stăteau pe un pat 
de campanie două umbre. Lumina albă nu lăsa să li se distingă feţele. 

- E supărat şeful astăzi, se auzi vocea slăbănogului. 

- L-am simţit şi eu. Pesemne că nu-i iese ceva la socoteală... 

- Crezi că din pricina ciobanului? 

- Oricum şi din pricina asta... Dar mai sunt şi altele... 

- Mi s-a părut totuşi că, până la urmă, s-a înţeles cu dânsul... 

- Intr-un fel da... Dar parcă poţi să fii sigur? Dacă a scăpat ceva, 
dacă a vorbit cuiva? 

- Neghiobul! Nu putea să stea de vorbă cu noi mai înainte!... 

- El totuşi se jură că n-a scos un cuvânt în altă parte... 

- Nu mai ştii când să-l crezi! Trebuie să ne ferim... 

- Crezi că mai găsim ceva? 

- Sunt sigur! Şeful spune că nu se sfârşeşte totul aici. l-a intrat asta 
în cap ca o idee fixă... 

- Mi-e teamă să nu facă vreo imprudenţă. Nu crezi că în chestia cu 
fata?... 

- Eu am toată încrederea în el. Nu uita că nu suntem la prima 
încercare. Nu-ţi mai aduci aminte? Intotdeauna am reuşit. 

- Aici însă mi se pare foarte primejdios. In fiecare moment, la 
fiecare pas... 

- Ssst! Mi se pare că vine... anunţă omul cu ochii de viezure. 

- Ţi s-a părut... Trebuie să fie prin camera... 

- Nici acum n-auzi? Sssst! Tot n-auzi? 

- Ba da! 

Uşa secretă se deschise şi în cadrul ei apăru silueta masivă a 
omului cu cicatrice: 

- Să vină cineva c-o lanternă. Repede! 

Slăbănogul sări din pat, luă o lanternă dintr-o firidă şi alergă pe 


urmele omului cu cicatrice. Viezurele rămase singur în încăpere. Cu 
paşi înceţi se îndreptă spre firida cu tainiţe. Deschise uşiţa secretă și- 
şi băgă mâna înăuntru. Contactul cu piesele acelea arămii şi 
strălucitoare îi produceau o plăcere fizică. Auzul lui ascuţit sesiză un 
zgomot îndepărtat. 

Puse în grabă monezile la loc, închise uşa tainiţei, şi se azvârli pe 
patul de campanie. 

Ceilalţi se întorceau. Slăbănogul anunţă sec: 

- Nimic! 

Apoi încăperea intră în stăpânirea tăcerii. 

A 5 

In cealaltă cameră, în aripa cealaltă a castelului, fata în alb visa... 

„„. Era într-un salon mare, alb, cu pereţi de marmură, cu o coloană 
uriaşă în mijloc... Trena rochiei albe i se prelungea pe lespezile de 
marmură. Uşa mare de fier era larg deschisă. Un valet, îmbrăcat în 
livrea cu fireturi de aur, o privea supus, cu nişte ochi mici de viezure. 
Intr-un ungher, un bărbat înalt, cu o cicatrice care pornea de sub 
ochiul stâng şi se oprea în colţul buzei, îşi plecase capul, învins. Ropot 
de paşi, pinteni şi clinchete de voci pătrundeau prin uşa deschisă. 
Valetul cu ochii de viezure îşi îndoi spinarea şi anunţă cu voce înceată: 

- Excelenţă, sosesc cireşarii! 

Castelana în alb îşi uită pentru o clipă ţinuta şi gradul şi alergă spre 
uşă în întâmpinarea oaspeţilor. In grup vesel pătrundeau pe uşă 
cireşarii... O fată mirată şi negricioasă, cu cozi... un tânăr înalt, 
puternic, un adevărat Hercule... un băiat scund şi rotofei pe care nu 
se potrivea deloc fracul albastru şi lung până la călcâie... apoi o altă 
fată pe care n-o cunoştea... un băiat slăbuţ, elegant, cu trupul parcă 
făcut anume pentru a îmbrăca haine de gală... apoi Victor... Victor 
care nu-şi mai dezlipea privirile din privirile emoţionate ale 
castelanei... apoi un puşti cârn, cu părul ciufulit, cu un ochi acoperit 
de o fâşie de mătase neagră... 

- Ingăduiţi, excelenţă... spuse valetul şi făcu un semn spre omul cu 
cicatrice. 

Fericită, castelana oferi cu un gest larg libertatea bărbatului învins 
şi cu capul plecat, ascuns într-un ungher al salonului. Apoi îşi privi 
oaspeţii... dar deodată inima începu să-i bată cu putere. Pe marginea 
podelei o panglică neagră înainta fără zgomot... Castelana scoase un 
țipăt... 

Omul cu ochii de viezure îşi opri paşii la auzul scâncetului. Din 
patul de campanie îl priveau aprinşi ochii motanului. Se ascunse după 
coloană şi aşteptă... După câteva clipe îşi reluă mersul. Lumina 
lanternei sale parcurse golul unei firide... Descoperi într-un colţ un 
pacheţel de hârtie. Işi abătu raza de lumină asupra lui. Citi cuvintele 
scrise cu litere mari!... „Frizeria Higiena - pentru cireşari”. Omul luă 


pacheţelul, îl pipăi, şi tresări. Înăuntru se afla o monedă. Stinse 
lanterna şi bagă pacheţelul în buzunar. Se apropie apoi de patul de 
campanie. Privirile motanului nu-l părăseau nicio clipă. Se opri la un 
pas de trupul nemişcat şi încordat ca un arc al vietăţii cu jar în ochi. Îşi 
aplecă privirile spre patul în care dormea şi visa fata în alb. intinse 
mâna... Philippe zbură în aer şi-şi opri ghearele în mâna care se 
retrase speriată înapoi. Repede, fără zgomot, omul cu ochii de viezure 
părăsi camera prin uşa secretă. 

Fata în alb visa... Philippe se năpustise asupra panglicii negre, 
scârboase şi-i despărţise capul de trup... 

- Philippe! şopti ea în vis şi motanul se ghemui fericit la picioarele 
ei. 

6 

Putea să fie miezul nopţii. În cortul de deasupra ruinelor niciunul 
dintre cei trei cireşari nu izbutea să adoarmă. Dar niciunul nu 
îndrăznea să tulbure liniştea celorlalți. Se gândeau toţi la 
evenimentele zilei. Chepengul acela ascuns sus în plafon nu-i duseră, 
cum îşi închipuiseră sau cum doriseră, la cine ştie ce descoperire 
senzaţională. Dăduseră acolo peste o cămăruţă strâmtă, murdară, un 
fel de pod, pe pereţii căruia abundau tot felul de inscripţii şi semnături 
şi mai ales date, care de care mai recente. Copiii satului îşi făcuseră, 
pesemne, un obicei din a se juca pe-acolo, de-a ascunselea, în zilele 
de sărbătoare. Cercetară apoi şi alte gropi şi alte pivnițe, dar toate 
erau murdare, înfundate şi ţipau de la prima privire, că nu pot 
ascunde intrări secrete sau cine ştie ce taine care i-ar fi interesat pe 
ei. Totuşi hotărâră să-şi continue cercetările şi a doua zi, cu mai multă 
atenţie. g 
-Ursu simţi că prietenii lui nu au adormit încă. Îl preocupa un gând. 
intrebă cu voce cât se poate de şoptită: 

- Dormiţi? 

| se răspunse la fel de încet: 

- Nul... 

- Eu cred că trebuie să ne mişcăm mai iute, spuse el. Să nu ne 
irosim tot timpul scotocind ruinele. Ce zici, Ticuşor? 

Puştiul înţelese rostul întrebării lui Ursu. Ar fi vrut să rămână mai 
departe la explorarea ruinelor. Dacă, totuşi, până la urmă va sări un 
iepure de undeva? Dacă vor găsi un indiciu cine ştie sub ce camuflaj? 
El să nu fie acolo? Dar dacă nu se va găsi nimic? Atunci într-adevăr îşi 
irosiseră timpul zadarnic. De aceea răspunse fără echivoc: 

- Ai dreptate! Trebuie să ne mişcăm şi dincolo... 

- Vrei să mergem pe urmele mesagerului? întrebă Dan. 

- Tic singur ajunge, şopti Ursu. Nu cred c-o să fie prea greu. Zău că 
trebuie să lămurim cât mai repede toată povestea asta a castelului şi 
a prizonierei. Până mâine la prânz trebuie să ajungem la o concluzie, 


sau măcar să ne facem o părere. Ce spuneţi? 

- Eu pornesc, dacă vreţi, şi-acum... răspunse mezinul. Până mâine 
la prânz dau eu peste cel care a pus primul mâna pe mesaj, chiar de- 
ar fi să intru în fiecare casă... 

- Dacă treaba s-a aranjat, hai să încercăm să ne culcăm, spuse 
Dan moţăind. Fiecare o să avem mâine bătaie de cap. Noapte bună! 

Se lăsă din nou tăcerea în cort. O tăcere grea, forţată. Dar tinerii 
nu-şi obosiseră într-atât gândurile încât să se lase ameţiţi şi furaţi de 
somnul care întârzia pe undeva. 

Timpul se scurgea încet. Minute lungi, nesfârşite. Toţi trei auziră 
şuieratul. Un şuierat lung, estompat, din acelea care se scot cu limba 
nemişcată. După câteva clipe răsună un al doilea. Parcă mai aproape. 
Erau ca un fel de semnale. Pe urmă un al treilea. 

Toţi trei se ridicară în capul oaselor. 

- Ssst!... porunci Ursu şi le făcu semn să se uite odată cu el printr-o 
deschizătură a cortului. 

Noaptea era întunecoasă. O îngrămădire de nori negri acoperise 
luna şi stelele. Ochii lor nu deosebiră la început nicio mişcare în 
beznă. Dar după un timp zăriră lipite de un zid trei pete mari albe. 
Răsună un nou şuierat. Venea din direcţia petelor albe. Păreau trei 
fantome şi înaintau, toate trei, fără alt zgomot spre cort. Ursu îşi linişti 
prietenii cu un gest. 

- Sssst... de-abia auziră Tic şi Dan. Rămâneţi aici... 

Işi încălţă pe neauzite pantofii şi ieşi afară prin cealaltă parte a 
cortului. 

Umbrele albe înaintau fără zgomot sâsâind mai încet sau mai tare. 
Se depărtaseră unele de altele, vrând parcă să asalteze cortul din trei 
direcţii. Umbra din dreapta se prăbuşi dintr-o dată fără să scoată un 
scâncet. Un braţ puternic îi cuprinsese mijlocul, iar o palmă îi 
astupase gura. Totul se întâmplase într-o fulgerare de secundă. 
Incercase să se împotrivească dar o chingă de fier o strângea atât de 
tare că i se opri răsuflarea. Forma albă fu ridicată apoi în aer... În 
aceeaşi clipă, fantoma din mijloc, parcă simțind că se întâmplă ceva, 
întrebă cu voce aspră: 

- Hei? Ce-i acolo? şi aruncându-şi cearşaful alergă în dreapta, unde 
vedea că se zbate în aer o formă albă. 

Când îşi dădu seama despre ce e vorba era prea târziu. Braţul său 
fu prins ca într-un cleşte de un braţ străin şi sucit până la țipăt. Cele 
două suporturi de cearşafuri, fostele fantome, erau la discreţia lui 
Ursu. Amândouă, cu braţele răsucite până la limită, se supuneau fără 
să crâcnească. 

- Nicio mişcare, porunci Ursu. Altminteri vă rup braţele. Chemaţi-l 
şi pe celălalt... Dan, Tic, ieşiţi! îşi strigă Ursu prietenii. Avem nişte 
oaspeţi ciudaţi... 


Cei doi indivizi prinşi de Ursu nu îndrăzneau să se mişte nici cu un 
centimetru. Durerea şi groaza unei dureri şi mai cumplite îi paraliză. 

Amândoi strigară în acelaşi timp: 

- Fă, Catrino! Vino-ncoace! 

Dar nimeni nu răspunse şi nu se mişcă. 

- Vino, fir-ai a dracului! Ai vrut să-ţi râzi de noi... 

Apoi se rugară de Ursu: 

- Da' mai sloboade-ne oleacă, valeu, că mâine avem coasă. 

Tic şi Dan ieşiră din cort cu lanternele aprinse. In lumina 
lanternelor văzură toată scena. Doi flăcăi groşi şi înalţi, dintre care 
unul cu un cearşaf pe umeri, stăteau nemişcaţi ca nişte stâlpi. 
Amândoi aveau câte un braţ întors la spate. 

- Vino, fă, odată! rupeţi-s-ar rochia de mireasă la altar. Vino, că nu 
ne mai simţim mâinile. 

De după un zid se desprinse o formă albă şi o voce foarte 
cunoscută răsună în urechile cireşarilor: 

- Ptiu, fir-aţi voi să fiţi! Şi vă lăudaţi că sunteţi cei mai voinici şi mai 
îndrăzneţi din sat!... Halal! Nu mă mai jucaţi voi la horă câte zile veţi 
trăi... 

Pe Tic şi pe Dan îi pufni un râs de le era teamă să nu le crape 
burţile... 

- N-am venit cu gânduri rele, continuă fata cu cozi, am vrut numai 
să vă speriem puţin şi pe urmă să vă povestesc una, pe care am uitat 
să v-o spun, tot de pe vremea mamii... Da’ daţi-le drumul că le-aţi 
băgat de tot frica şi durerea-n oase. 

Ursu îi liberă pe cei doi amatori de fantome şi amândoi îşi frecau 
braţele de zor. Unul din ei începu să se jeluiască: 

- Valeu, domnule, m-ai zdrelit. Da' unde-ai învăţat să strângi aşa? 
C-avem noi unul în sat, un mocan, îi zice Chişleag, care se laudă că 
bate doi şi chiar o face, da’ cu noi nu i-a mers niciodată... Dac-am fi 
ştiut noi asta... demult dormeam... Văleu... 

- Trece, zise Ursu. E un fel de a suci braţul care nu face decât 
durere. Şi cum ai dat drumul, cum trece durerea. 

- Chiar aşa-i! se miră celălalt flăcău. laca, chiar că nu mai simt 
nimic. Da' dumneata văd că eşti tare priceput la d-alde astea... 

- Ba sunteţi voi nişte molâi! îi întărâtă fata cu cozi. 

- la mai du-te dracului, că ţi-o facem noi. Şi zi-i, domnule, cum 
prinzi braţul. 

Ursu îi arătă. Celălalt prinse toată şmecheria şi toată amărăciunea i 
se preschimbă în bucurie: 

- Ahaa! la-n să văd dacă-mi merge cu dumneata. 

Flăcăul era voinic, nu glumă. Dar nu reuşi să îndoaie braţul lui 
Ursu. Atunci se înfurie şi-l prinse cu amândouă mâinile. Işi încordă 
toate puterile: tot nu izbuti. 


- Apoi dumneata nu eşti om, eşti fer sau ştiu eu ce mai eşti. laca, 
asta nu mi s-a întâmplat niciodată. Bă loane, eu cred că nici amândoi 
n-am fi în stare... lac-am văzut şi eu minune la viaţa mea. Da' de ce 
nu mergi dumneata la circ? Ori ai face parale acolo, ori nu. 

- Păi să vedeţi ce s-a întâmplat, odată pe vremea mamei, cu un 
circ, începu Catrina. Cică era unu' la noi în sat, nu-ş cum îl chema, 
pare-mi-se Cristofor, sau cam aşa ceva. Da’ era cică un şugubăţ fără 
pereche. Toată ziua se ţinea de năzdrăvănii. Odată, taman când făcea 
boierul plata la oameni, nu-ş cum a aranjat el, că era tare dibaci, şi-a 
băgat ceva în buzunarul hainii boierului care atârna de-o creangă. 
Când a îmbrăcat boierul tunica, după ce gătise cu plata, şi şi-a dus 
mâna la buzunar numa' ce-a înlemnit. Au trebuit să sară oamenii că 
era să dea în boala copiilor. Nebunul de Cristofor îi băgase-năuntru un 
şarpe, da-i scosese înainte dinţii. Altă dată s-a îmbrăcat în haine de 
popă; de unde a făcut el rost, dracu’ ştie? Işi pusese barbă, mustață, 
nici mă-sa nu l-a cunoscut. Ş-aşa fonfăind pe nas a trecut din casă în 
casă, zicând că vine de la mitropolie ca să vadă cum se poartă boierul 
cu dreptcredincioşii. Oamenii i se jăluiau ca unui trimis al cerului. El 
mereu: „Dar va veni repede pacea şi blagoslovirea.” Vorbea pe nas 
aşa cum am făcut eu. Adică el ca om vorbea bine, dar o făcea pe 
fonfăitul. Zvonul a ajuns la boier. Şi se spune că boierul avea ceva 
necazuri cu mitropolia. Un taur de-al boierului cică-şi băgase cornu- 
ntr-un popă, preoteasa, furioasă că i se betegise bărbatul, pândise o 
lună taurul până-i înfipse în dos un şomoiog de catran şi paie aprinse, 
taurul o luă razna prin curtea boierului de sparse nu-ş câte vaci şi 
hambare, boierul de ciudă dădu drumul cirezii de boi în curtea 
bisericii, că un bivol chiar pătrunse înăuntru în biserică în sfânta zi de 
duminică, tocmai când popa cădelniţa cu spatele-ndoit încă de rană. 
Da' popa crezând că-i taurul care vine la răzbunare numai ce-o luă la 
goană şi nu se mai opri decât în amvon. lar oamenii crezând că popa 
citeşte Evanghelia se lăsară în genunchi să-l asculte. Incurcătură 
mare. Şi cum auzi boierul că-i un popă de la mitropolie în sat, făcu 
mari pregătiri şi-l chemă pe popă la el. Popa se duse, ce să facă? ŞI 
erau toţi stâlpii satului acolo şi toţi spuneau că om mai bun la inimă ca 
boierul, nu-i pe lume. Şi popa mereu fonfăia: „Da va veni repede 
pacea şi blagoslovirea.” Apoi s-au dus la chef. Ş-a băut popa până-a- 
nceput să-i ia la rând: „Dar va veni repede pacea şi blagoslovirea, 
boierule, cristelniţa şi anafura cui te-a făcut... Şi ţie jandarule, 
dumnezeii şi paştile şi toate sfintele taine, şi ţie cuconiţă, buricul şi 
moaştele sfintei Paraschiva...” că toţi se-ngroziră... Ba popa 
blagoslovind nevasta boierului cică-ncepu-se să-i facă pe faţă nu-ş 
ce... Nevasta boierului îi zicea mereu la ureche: „Părinte, ai grijă, 
toate la vremea lor.” Şi cică era un chef acolo... Şi au început să vadă 
cei de la masă că parcă popa se schimbase la faţă... Da' au crezut 


presemne că-s dânşii beţi... Mai după un timp au văzut că-i şi mai 
schimbat popa. Şi nu-ş dădeau seama de ce. Unu' mai treaz oleacă îi 
zise: „părinte, da' parc-aveai mustață”... Popa de colo: „Dar va veni 
pacea şi blagoslovirea... şi mustăţile se vor ridica la ceruri...” Ala se 
ţinea scai de el: „părinte, da’ parcă la-nceput ai avut barbă.” Popa de 
colo: „Dar va veni pacea şi blagoslovirea... şi bărbile vor învia a treia 
zi după scripturi”... Oamenii se jură c-aşa zicea nebunul ăla de 
Cristofor... Până la urmă a trebuit să sară pe geam că-l dibuiseră 
oamenii şi se trezise şi el oleacă. Da-n sat n-a mai putut să stea. Cică 
s-a dus c-un circ ş-a ajuns nu-ş cum le zice la ăştia... Da' nu-şi mai 
spunea Cristofor... îşi zicea, nu-ş cum, parcă Trio Ben Kalik şi purta fes 
roşu. Dar de ce şi-o fi spus şi calic nu ştie nimeni... 

Toţi râseră cu poftă, iar unul din flăcăi aruncă trăsnetul: 

- Că bine le mai scorneşti tu, fă Catrino. Nici dracu' nu te-ntrece! 

- Adică istoriile astea nu-s adevărate?! întrebă Dan mai uimit ca 
niciodată. Nu se poate! 

- Dar ce, dumneavoastră aţi crezut vreo iotă? râse flăcăul. Toată 
ziua nu face altceva decât să scornească snoave din astea. Păi să vezi 
ce se îmboldesc în timpul lucrului oamenii pe lângă ea. Cu snoavele ei 
nici nu ştii când trece timpul... Cine-o lua-o să aibă ce râde-n casă. 

- Pe cine l-oi lua eu, vrei să spui, mă nătângule! 

- Prea ne-am lungit cu vorba şi avem mult de lucru la câmp. Da-n 
ce parte te duci tu mâine, fă Catrino? 

- Mâine nu ştiu un' m-oi duce. Da' astăzi merg la grădină... 

Fostele stafii înţeleseră că se cam petrecuse vremea şi se 
despărţiră de tineri la mare prietenie. 

- Dacă dumneata vrei să dai o reprezentaţie în sat, îi spuse fata lui 
Ursu, noi nu ne-am da în lături. Am scoate o groază de parale, că 
oamenii noştri-s curioşi şi rezistă bine la buşiri... 

Rămaşi singuri cireşarii făcură mare haz de toată întâmplarea, iar 
Tic nu mai putea de admiraţie: 

- A dracului fată... cu asta nu poţi fi trist niciodată... 

Apoi intrară toţi în cort şi intră şi somnul odată cu ei, dar pe Tic îl 
atacară repede gânduri triste... 

7 

Pesemne că somnul prichindelului fusese totuşi presărat cu vise 
frumoase, deoarece zorii îl găsiră sprinten, vioi, gata să pornească la 
drum. Un timp mai zăbovi alături de Dan şi Ursu în exploatarea 
ruinelor, dar când crezu că soarele se ridicase destul de sus pentru a 
nu risca să găsească satul neînsufleţit se despărţi de prietenii lui care 
tocmai cociobăiau într-o pivniţă umedă. 

Tic găsi totuşi satul neînsufleţit. Pentru că oamenii plecaseră 
înaintea zorilor la munca lor de toate zilele... de vară. La primărie nu 
găsi decât un moşneag care o făcea când pe paznicul când pe 


curierul, după cum se potrivea: era sau nu mai era altcineva în 
clădire? 

- Bună dimineaţa! salută Tic. Dar nu-i nimeni pe-aici? 

Moşul îl privi lung pe sub sprâncene: 

- Păi de ce să nu fie nimeni? Eu ce-s? 

Tic înghiţi în sec. Păşise cu stângul şi căută s-o dreagă: 

- Ştiţi, întrebam dacă nu-i nimeni de la primărie... dar îşi dădu 
seama că o încurcase şi mai rău. 

- Mă, bucăţică, tu crezi că merge ceva aci la noi fără mine? Ai auzit 
de Plăcintă?... 

- Cum să n-aud?! minţi Tic. Tot târgul ştie... 

- Şi de la cine, mă rog, ai auzit? îl întrebă moşneagul neîncrezător. 

- De la... Catrina! găsi Tic ideea salvatoare. Spunea că nimeni nu-i 
ca Plăcintă în sat. 

- A spus hoţomana aceea aşa? 

- Zău c-a spus. 

- Nu cumva a spus-o aşa cu tâlc, pe de-a-ndoaselea, hî? 

- Nu! rosti prichindelul cu toată siguranţa. Spunea: „să-l vezi pe 
moş Plăcintă, câtu-i el de bătrân şi cât de bine se ţine, ş-apoi dacă te- 
apuci cu el la vorbă râzi două zile şi două nopţi de-ţi crapă burta... 
Cică pe vremea mamii făcea nişte bazaconii...” 

- Chiar aşa a zis, mă bucăţică? 

- Chiar aşa! 

- Ei iacă, să ştii că Plăcintă mi-e ginere şi e secretarul primăriei. 

Tic făcu o mutră aşa de nenorocită, că moşul nu se putu abţine: 

- Ai văzut cum te-am prins! Eu mi-s Plăcintă. Şi pe secretar îl 
cheamă llie. Ilie Dalbă. Nu era bine să vorbeşti drept de la început? 

- Păi dacă m-ai luat şi matale aşa. Eu am vrut să-ţi fac o bucurie, 
zău. Se vede de la o poştă că matale eşti un bătrân de treabă. Ştiu eu. 

Noua tactică frânse repede rezistenţa moşneagului. 

- Să ştii că-mi placi, fiindcă eşti isteţ şi mai ales finc-ai strâmbat-o 
pe Catrina cum nu poate nimeni în sat. Hoţomana aceea e fiică-mea. 
Ştii tu, mă bucăţică mă, cum umblă flăcăii după ea? Să-ţi spun eu 
drept, da-ntre noi, din cauza ei merg în sat la noi aşa de bine 
treburile. Orice vrea ea se face. Chiar asară a luat vreo doi flăcăi şi i-a 
dus la ruine să sperie nişte musafiri nepoftiţi... 

Tic tăcu mâlc. Moşneagul îl întrebă dintr-o dată: 

- Da ce-ai tu cu llie Dalbă? 

- Numai să-l întreb ceva. 

- Şi nu mi-ai putea spune şi mie. Că chiar dacă-l întrebi pe el, el tot 
la mine o să se uite ca să-ţi poată da răspunsul. Ei, zici? 

- Aş zice eu, dar vezi matale... 

- Ce tot te codeşti ca o mireasă? Că secretarul e plecat la târg. 

- Adineaori parcă spuneai că tot pe matale o să te-ntrebe... 


- la uite, bucăţica! Da’ cum pui tu la îndoială vorbele oamenilor 
bătrâni. Să ştii că mă mânii. 

Tic nu voia să se mai neînţeleagă o dată cu bătrânul: 

- N-a adus acum câteva zile aici la primărie cineva un pachet mic 
legat cu sfoară? 

- Ba cum să nu! Unu’ Grigore Beteală. Oamenii îi zic Şandramaua... 
Da' ce-ai cu el? 

- Aş vrea să-l întreb ceva. 

- Pe Şandramaua? Să nu fi plecat, că el nu-i de-aici. E tocmai din 
Zogreni. Asară încă era în sat. Da’ spunea că pleacă dis-de-dimineaţă. 

- Poate că n-a plecat... speră prichindelul care ştia că Zogrenii sunt 
la vreo şase kilometri de oraş, în partea cealaltă. 

- Poate! Dacă vrei să-ncerci ţi-oi spune eu unde. Pe uliţă înainte, 
când treci de fântână, întreabă un copchil, că se zbenguiesc o 
grămadă pe-acolo, toată ziua. Intreabă unde-i casa lui Bolgândă. O să- 
ţi arate, că-i puţin mai sus. Acolo a tras Şandramaua. 

Tic îi mulţumi moşneagului şi-aproape c-o luă la fugă pe uliţă, spre 
fântâna care se zărea în vale. Dacă ar fi pornit mai de dimineaţă şi 
dacă nu l-ar fi ţinut cu vorba moş Plăcintă... 

- Mă ţâncule! îl întrebă pe un copil cu pantaloni de pânză roşie care 
se juca pe lângă fântână. Unde-i casa lui Bolgândă? 

- Da' ce-ai cu el? 

- Zi-i, mă bucăţică, ce te zgâieşti aşa. 

- Nu vreau! 

- Hai că-ţi dau un nasture! 

- Daaa? se-ndoi ţâncul. 

Tic fu nevoit să-şi rupă un nasture şi să i-l întindă puştiului. Fata cu 
cozi avusese dreptate. In satul acela şi copiii ştiau să exploateze o 
situaţie. 

- Uite-o colo, unde-i agudul acela. Chiar în faţă. Da' nu-i nimeni 
acasă. 

Tic nu mai luă în seamă ultimele cuvintele şi goni spre casa 
arătată. Bătu cu putere la poartă, că se apucară să latre toţi câinii din 
sat, dar în ograda lui Bolgânadă nu se mişca nimic. Intr-un târziu se ivi 
la fereastra unei case din apropiere capul unei babe: 

- Da pe cine cauţi, mă, de răstorni satul? Nu-i nimeni la alde 
Bolgânadă. 

- Da' unde-i, unde-a plecat? întrebă Tic într-un moment de 
nechibzuinţă. 

- Dar ce ţi-i închipui tu, mă găinarule, că oamenii n-au ce face? Sau 
crezi c-ai dat peste un sat de puturoşi? la cărăbăneşte-te că asmut 
câinii la tine. 

- Zău, mătuşă, sărut mâna, se plânse disperat prichindelul. Aş vrea 
să vorbesc cu cineva de-a lui Bolgândă. N-am vrut să te necăjesc, 


Zău... 

Tic ştia uneori să ia nişte mutre şi să scoată nişte intonaţii... 

- Păi de ce n-ai spus aşa? Vezi, c-a rămas golanul cel mic acasă. 
Trebuie să fie la fântână. Un jigărit cu pantaloni roşii... 

- Sărut mâna! strigă prichindelul cu un glas atât de furios că 
bătrâna fu cât p-aci s-asmută câinii pe urmele lui. 

Când ajunse la fântână cireşarul îl luă de o parte pe ţâncul cu 
pantalonii roşii: 

- Vrei să mai capeţi un nasture? Unul şi mai frumos... 

- Daaa? se îndoi ţâncul. Ala care ţi-a rămas e urât... 

- Am eu altul grozav, numai să nu spui minciuni. 

- Nu spun, să mor eu, numai să mai ai matale nasturii... 

- Unde-i moş Beteală? 

- Care Beteală? 

- Şandramaua, mă, unde-i? 

- Aaa! Şandramaua. Păi a plecat dinainte de cântatul cocoșului... 

- Unde-a plecat? 

- Acasă la Zogreni. Că el nu vine la noi decât o dată pe an... De- 
amu numai la anu' mai vine. 

- Mă, chiar a plecat? 

- Să moreu. 

- la dă puţin nasturele să văd care-i mai mare. Aşa! Acum pleacă! 

- Păi ai spus că-mi mai dai un nasture şi mi l-ai luat şi pe ăla pe 
care l-ai rupt. 

- Hai, cară-te! N-auzi? 

- Să-mi dai nasturele, ce crezi! Las’ că te spun eu lui tata. 

- De ce l-ai lăsat pe Şandramaua să plece? ţi dădeam zece nasturi. 
Hai, ţine un leu şi nu mai scânci. 

Când auzi de leu, ţâncul sări în sus ca un vrăbioi. Luă leul, îl băgă 
în buzunar şi abia pe urmă îi spuse lui Tic: 

- Şandramaua nu s-a dus chiar la Zogreni. Spunea că are o zi 
treabă la Papura. 

La auzul neaşteptatei ştiri, Tic îi dădu ţâncului şi cei doi nasturi. 
Puştiul puse mâna pe ei şi până în faţa casei nu se mai opri din goană. 
Inainte de a lua o hotărâre, Tic mai făcu o escală la primărie, în faţa 
lui moş Plăcintă: 

- Cam pe unde vine Papura, moş Plăcintă? 

- Papura? Apoi de la Zogreni mai sunt vreo cinci kilometri în jos 
spre Văleni. Dar de-a dreptul pe potecă îs numai vreo patru. Da' ce ai 
pe-acolo? 7 

Veselia lui Tic se topi într-o secundă. Işi închipuise că Papura e 
undeva pe lângă Vultureşti. 

- Am vrut numai să ştiu... îi răspunse fără nicio tragere de inimă 
moşului. 


Tic îşi începuse căutarea cam cu ghinion. 
8 

Ursu şi Dan nu descoperiseră nimic în cea de a doua pivniţă 
umedă. Singurul rezultat al explorării lor migăloase şi îndărătnice era 
acela că-şi murdăriseră hainele, că li se umpluseră pantofii cu apă şi 
noroi. Se duseseră la un izvor, se dezbrăcaseră aproape până la piele 
şi-şi spălaseră rufele. Tic îi găsi în timp ce se uscau la soare. 

- Aha! îi dojeni prichindelul. V-aţi amintit că suntem în vacanţă... 

- Vai de capul nostru, se jelui Ursu. Sunt tot mai sigur că nu se află 
nici măcar o aşchie de marmură în ruinele astea... 

Işi povestiră pe rând păţaniile. 

- Noi mai avem de cercetat numai zidurile din partea dreaptă, 
spuse Dan. Sunt câteva hrube murdare acolo. Cred că până seara 
terminăm. E şi o intrare de piatră care, cine ştie, poate duce undeva. 
Am o presimţire... 

- Dac-am ajuns să ne luăm după presimţiri, îl întrerupse Ursu. Dar 
tu, Ticuşor, ce ai de gând să faci? 

- Eu mă duc după Şandramaua! 

- Cu ce? 

- Găsesc eu vreo ocazie. 

- Nu vrei să ne aştepţi şi pe noi? Putem pleca împreună. 

- Ce să mai pierdem timpul! spuse Tic hotărât. Plec singur! Până 
seara dau eu de Şandramaua. Şi de-acolo, din Papura până-n oraş, 
sunt vreo zece kilometri... 

- Atunci te duci direct acasă! îl îndemnă Ursu. Noi, dacă găsim 
ceva, trimitem telegramă. Dar nu prea cred. 

- Oare să iau rucsacul mic? întrebă Tic. 

- Nu strică să-l ai cu tine. Când pleci? 

- Acum! 

- Mai stai, măcar jumătate de ceas. 

Tic îşi pusese rucsacul în spate. Era gata. Ursu şi Dan îi strânseră 
mâinile, dorindu-i din toată inima succes în investigaţiile sale solitare. 

- Dacă se întâmplă să afli până diseară ceva, mai spuse în urma lui 
Ursu, dă o telegramă la Primărie. Să nu găsim pe-aici vreo drăcie care 
să ne mai ţină degeaba o noapte. 

- Nicio grijă, îi răspunse Tic. 

Prichindelul se încontră rău la drum. Paşii lui mici muşcau cu sete 
din distanţa cea lungă. Nu bănuia nici pe departe câte drumuri îl mai 
aşteaptă, câte necazuri, câte ghinioane, câte spaime, câte supărări. 
Nu-şi închipuia cât de întortocheat şi cât de greu de descâlcit era firul 
pe care alunecase şi ajunsese până la cireşari mesajul fetei în alb. 


Capitolul IX 
1 A 

Tic mergea de aproape un ceas pe drumul care ducea spre oraş. In 
tot acest răstimp nu trecuse pe lângă el nicio ocazie. Nici măcar un 
drumeţ cu piciorul nu se vedea în urma lui. L-ar fi aşteptat şi s-ar fi 
alăturat, pentru că în doi calea pare mai scurtă. Doar câteva babe îi 
încrucişară drumul. Se apropia ora prânzului şi duceau mâncare la 
câmp. Le dăduse „bună ziua”, ele îl iscodiseră apoi îi răspunseră aşa 
cum se obişnuia prin părţile acelea: „bună să fie ş-a-mnetale”. 

Soarele îl bătea pe prichindel drept în creştet şi era o căldură! Şi 
niciun hodorogit de căruţă nu se auzea în urma lui. N-avea ce face. Se 
opri la o fântână sub un stejar mare, scoase o găleată de apă, sorbi 
câteva înghiţituri şi restul şi-l turnă pe cap. Firişoare reci i se 
prelinseră din păr şi-i ajunseră până la brâu. Cu provizia nouă de 
răcoreală îşi închipuia că va rezista mai uşor. Işi iuți paşii. Tocmai 
găsise o cărăruie moale dincolo de şanţul şoselei. Ca să-i treacă 
timpul, începu să numere în gând câţi paşi face între doi stâlpi de 
telegraf. Unu, doi, trei, patru, cinci, şase... Tic se opri, nu numai din 
numărat. Se opri de tot. In spate se auzea un vuiet de motor şi chiar 
zări, departe, un nor de praf. Un camion. 

Când norul de praf se apropie, puştiul se întristă. Se zărea nu un 
camion, ci o maşină mică, un autoturism. Nici nu se gândea să-şi 
încerce norocul. Cu un camion era altceva. Maşina trecu în viteză pe 
lângă el. În afară de şofer se mai afla în maşină o singură persoană. 
Un bărbat în cămaşă de vară cu o şapcă albă pe cap. Cetăţeanul cu 
şapca întoarse capul după Tic. Dar şi prichindelul întoarse capul 
pentru că auzise în spate un zgomot de căruţă. De aceea nu-şi dădu 
seama că maşina se oprise la vreo sută de metri de el, lângă nişte 
salcâmi, la o încrucişare de drumuri. 

- Hei, flăcăule! auzi Tic o voce înaintea lui. 

Omul cu şapcă se dăduse jos din maşină şi-i făcea semn cu mâna. 

- „Asta, precis nu ştie drumul spre oraş şi vrea să-l afle de la 
mine”, îşi zise în sinea lui „flăcăul”, îndreptându-se cu paşi iuți spre 
maşina oprită. 

- Mergi spre oraş? îl întâmpină omul cu şapca. 

- Cum să vă spun... nu chiar în oraş dar pe aproape... la Zogreni. 
Adică de fapt în Papura. 

- Ai noroc că şi noi mergem la Zogreni. Urcă-te. 

Tic primi cu atâta bucurie invitaţia, că din doi paşi fu în maşină 
lângă şofer. 

- Nu vrei să stai lângă mine? îl întrebă omul cu şapcă. Să mai 
schimbăm o vorbă, două. 

Tic se mută oarecum surprins lângă cetăţeanul cu chef de vorbă. 


Maşina porni cu viteză bună. Omul cu şapcă scoase un pachet cu 
ţigări, îşi aprinse una, apoi întrebă din obişnuinţă: 

- Fumezi? şi-i întinse pachetul. 

Tic îl privi nedumerit. Omul cu şapcă începu să râdă: 

- Ha, ha, ha! Uitasem că eşti prea tânăr. Dar chiar n-ai tras niciun 
fum, în timpul recreaţiei, la şcoală, în closet, sau vara la scăldat? Nu 
cred eu... 

- Ba, am tras odată un fum, chiar la scăldat... De unde ştiţi? 

- Ai tras adânc în plămâni şi te-au învăţat să zici: „A popa!” Nu? 

Tic îşi privi mai cu interes însoţitorul cel guraliv. De unde ştia el 
atât de bine? 

- Chiar aşa. Dar ce-am tuşit, mamă... Dar dumneavoastră de unde 
ştiţi? 

- Asta-i meseria mea: să ştiu... la spune! Tot istoria îţi place cel 
mai mult? Sau geografia? Sau amândouă? 

- Amândouă. 

- Şi mai ştii care-i al doilea vârf din lume? Davalghiri sau 
Kintschindschinga? 

- Godwin Austen! răspunse prompt Tic. Opt mii şase sute 
unsprezece metri. 

- Şi Everestul? 

- Asta o ştie oricine! se ofensă prichindelul, opt mii opt sute 
patruzeci şi cinci de metri. 

- Vezi că n-o ştie oricine? Opt mii opt sute optzeci şi doi de metri. 

- Nu-i adevărat! 

- Pui rămăşag? 

- Imi pun şi cămaşa! Şi... orice vreţi: opt mii opt sute patruzeci şi 
cinci! 

- Opt mii opt sute optzeci şi doi! Uite ce-i. Să lăsăm la o parte 
rămăşagul. Are opt mii opt sute optzeci şi doi. După ultimele 
măsurători. Acum vreo... foarte precis nu ştiu... în orice caz nu de 
mult timp. Dar se vede că aţi cam rămas în urmă la geografie... 

Infrângerea îl cam supără pe Tic, mai ales că nu era vinovat. Dar îi 
pregăti şi el una învingătorului: 

- Dacă ştiţi atâtea, ia spuneţi ce vulcan are cinci mii patru sute 
cincizeci şi doi de metri? 

- Da' şmecher mai eşti? Dacă te iau şi eu aşa şi te întreb, ce munte 
are şase mii trei sute zece metri, ia să te văd ce faci? lţi convine? 

- Îmi convine! Chimborozo din Antile! E bine? Acum răspundeţi şi 
dumneavoastră... 

Tic îi pusese întrebarea cu vulcanul de 5 452 de metri pentru că 
avea două şanse: sau nu i se răspundea, sau se stâlcea numele 
vulcanului. De aceea îşi ciuli tare urechile când i se răspunse: 

- Popocatepeti! 


Şi rămase cu gura căscată. Se uită apoi cu atenţie la însoțitor. 
Acesta zâmbea pe sub mustață şi se făcea că nu observă privirea 
prichindelului cu nas obraznic. 

- Dumneavoastră sunteţi profesor, nu? îl întrebă Tic. 

- Nu, nu prea... se apără omul cu şapcă. 

- Daaa?! îngână cu subinţeles ciufuliciul. Vreţi să vă spun o 
ghicitoare? 

- Numai dacă-i foarte deşteaptă... 

- Dar să fiţi atent că nu-i uşoară. Să-mi spuneţi în ce ţară s-a putut 
petrece un asemenea fapt. Asta-i ghicitoarea. Încep! În ce ţară, când 
buletinul meteorologic arată ploaie, e secetă, arachnidele dau mai 
multe fructe în timpul iernii şi boababii ajung până la o sută metri 
înălţime? Ca să vă dau un ajutor, primul om alb care a debarcat acolo 
a fost Magellan, în anul o mie cinci sute patruzeci, din ordinul lui Filip 
al treilea, regele Spaniei. 

Omul cu şapcă îl privi pe Tic foarte atent. 

- Cine a făcut ghicitoarea asta? Dar spune drept! 

- Eu... 

- Când? 

- Chiar acum. 

- Şi chestia aia cu Magellan tot tu şi tot acum ai făcut-o? 

- Da... aia-i foarte simplă. 

- Ce vorbeşti, dom'le! Da unde-nveţi? 

- La liceu în oraş. Dar de ce nu răspundeţi la ghicitoare? Vreţi să v- 
o repet... sau să vă ajut cu ceva? 

- Va să zică, dacă nu opream maşina nu ştiam că la liceul vostru se 
învaţă aşa... 

- Dac-o luaţi aşa... Eu v-am pus o ghicitoare... 

- Cu meteorologie stricată, cu arachnide care fac alune, cu baobabi 
care-şi schimbă ordinea vocalelor şi se dau drept eucalipţi sau Secvoia 
Gigantica. Şi după toate mai dai şi indicii!... li prelungeşti viaţa lui 
Magellan şi-l faci spaniol. Cu Filip al treilea să-ţi spun drept nu prea 
ştiu ce-ai vrut să încerci. A domnit mai devreme sau mai târziu? 

- A murit exact la o sută de ani după moartea lui Magellan... 
răspunse Tic îndurerat că tot planul lui ingenios fusese dejucat. 

- Eşti premiant? 

- Uneori, răspunse Tic cam în doi peri. 

- Nu-ţi plac celelalte materii, sau de ce? 

- Nu, că nu mă-ntrece nimeni în clasă la nicio materie. Mai ales 
când vreau eu... Ă 

- Aaaa! Acum încep să pricep! lţi place să mai baţi mingea pe 
maidane, să mai spargi câte-un geam, să mai tragi de urechi pe câte 
unul, bineînţeles atunci când te-njură... 

- Nu! că nimeni n-are curajul să mă-njure... 


- Ce vorbeşti, domnule? Şi după toate câte le faci nici măcar nu te 
premiază, hm, ciudat... 

- Ce vreţi, mai greşesc şi profesorii... Unii zic că-s obraznic. M-au 
făcut şi puşlama, zău... 

- Zic ei aşa? Care din ei? Bătrânii sau tinerii? Nu-i aşa că mai ales 
tinerii? 

- Tinerii! Dar de unde ştiţi dumneavoastră? 

- Pentru că bătrânii cunosc mai mulţi copii decât tinerii. Să-ţi spun 
drept: eu ţi-aş da premiul întâi mereu, însă cu două condiţii: Una: Să 
înveţi la fel. Doi: Să nu-ţi schimbi purtarea. 

- Adică să rămân obraznic? 

- Exact! Adică să nu te văd tocind cărţile între patru ziduri. Mai 
bine să mai spargi din când în când câte-un geam decât să te- 
ngălbeneşti în casă. Eu nu zic că dacă nu spargi geamul nu-i şi mai 
bine, dar... 

- Dacă ştiţi atâtea, de ce nu vă ocupați de liceul nostru sau de 
altele? Sunt sigur că la dumneavoastră niciunul n-ar trage chiulul. Şi 
nu i-aţi mai lăsa să mă facă puşlama... Şi vă mai garantez că ne-am 
împrieteni la toartă... 

- Să ştii că chiar o să încep să mă ocup... 

- Chiar veniţi la noi la liceu? întrebă Tic. Avem un director grozav! 
Sunt sigur c-o să se bucure. 

- Ştiu eu c-aveţi un director bun. O să mă ocup eu într-altfel. Ziceai 
că vrei să mergi la Papura, nu? schimbă vorba omul cu şapcă când 
maşina îşi făcu intrarea în Zogreni. 

- Da! răspunse Tic. Mă dau jos chiar aici. Am avut un noroc... 

- Şi stai mult acolo? 

- Caut pe cineva. Dacă-l găsesc, în zece minute sunt gata. 

- Ce zici, Sandule? se adresă omul cu şapcă şoferului. Mergem la 
Papura, că demult n-am mai trecut pe-acolo? 

- Chiar voiam să vă propun, răspunse şoferul care trăsese tot 
timpul cu urechea la convorbirea pasagerilor din spate şi admirase 
grozav isteţimea lui Tic. 

Maşina ajunse în câteva minute în Papura. Tic se dădu jos la 
capătul satului şi mulţumi foarte politicos omului cu şapcă. Acesta îi 
spuse parcă într-o doară, înainte de-a porni maşina: 

- Dacă termini până-ntr-un ceas, ne găseşti în faţa primăriei. 

Dorinţa de a nu pierde ocazia motorizată îl îndemnă pe prichindel 
la acţiune grabnică. Întrebă pe primul om pe care-l întâlni în cale: 

- Nu l-aţi văzut pe moş Grigore Beteală? 

- Vrei să zici pe moş Şandramaua. Păi numai ce sosi în sat. E la 
văr-său, la Clondiraş. Uite în casa aceea cu hoceagul dărâmat. 

Tic alergă într-un suflet acolo. Zări pe o prispă doi moşnegi. Unul 
din ei slab şi prăpădit de credeai că n-o să se mai poată scula de pe 


prispă în vecii vecilor. Puştiul se duse întins la el: 

- Bună ziua, moş Grigorie! 

Bătrânul se uită la el şi mormăi: 

- Hî? Da’ pe cine cauţi tu? 

- Pe moş Grigorie Beteală. 

- Zi, mă cârnule, moş Şandramaua, nu te sfii. Eu îs. Şi ce vrei 
mătăluţă? 

- E vorba de un pachet pe care l-ai lăsat matale la primărie în 
Vultureşti... 

- Da! Şi? 

- Nu mai ştiţi cine vi l-a dat? 

- Cum nu! Un şofer, un sudălău... Pe-o hodoroagă cât casa... 

- II cunoaşteţi? 

- Na, că n-o să cunosc toţi oamenii din lume. Ştiu eu cine dracu-o 
fi... Atunci l-am văzut prima dată. Se necăjea în mijlocul drumului că-l 
lăsase maşina, tocmai ca o iapă după ce-o sug mânijii. Suduia mereu 
şi trosc-pleosc mi-a dat pachetul. Eu am crezut la început că-i zărghit. 
Dar de ce te interesează pe mătăluţă treaba asta? N-o fi cumva 
pachetul tău? 

- Ba da! Şi-aş vrea să ştiu cine i l-a dat. 

- Mai mult n-am ce-ţi spune... 

- N-aţi observat cumva numărul maşinii? 

- Nu prea cred eu, se amestecă în vorbă celălalt moşneag. 

-Da de unde? Ce să am eu cu numărul maşinii? adăugă 
Şandramaua. 

- Şi nici măcar n-avea ceva scris pe maşină? 

- Stai olecuţă... Ba da! Chiar avea ceva scris, cu litere mari. 

Lui Tic îi veni inima la loc. Era salvat: 

- Vă mai amintiţi ce scria? 

- Nu prea cred eu, interveni iarăşi celălalt moşneag. Cum să-şi 
amintească? 

Tic era înfuriat pe intervenţiile celuilalt bătrân. Parcă voia să-i facă 
în ciudă: 

- Poate totuşi vă amintiţi? 

- Mi-aş aminti eu dac-aş fi citit, răspunse Şandramaua. Da’ vezi 
mătăluţă, eu carte nu ştiu. Ce-o fi fost scris acolo?... 

Prichindelul era aproape nenorocit. Mai făcu o încercare: 

- Nu v-a spus dacă-i din oraş, ori poate unde lucrează? 

- Ce să spună, că suduia mereu. Da' eu cred că era din oraş. Aşa 
părea. 

Prichindelului îi veni totuşi o idee: 

- Nu vă amintiţi cum înjura? 

- Păi numai de anafura, grijanie, prescură, cristelniţă, soare, 
haram... 


Tic îşi notă bine în cap înjurăturile. Erau singurele amănunte pe 
care i le putea da Şandramaua cu privire la şofer. 

Oare va reuşi el să descopere şoferul folosindu-se de cele câteva 
înjurături memorate? 

Îi părăsi pe cei doi moşnegi şi se duse spre primărie. Maşina era 
goală. Se urcă pe banca din spate şi aşteptă. Câţiva oameni îl 
salutară. Ba unul se apropie de el şi-i şopti: 

- N-ai putea, dragul moşului, să pui o vorbă bună şi pentru mine? O 
poveste cam rea cu o vită. Mi-au prins-o pe imaşul ăllalt şi-mi cere să-i 
despăgubesc cu o groază de bani. Dac-aş avea trei vaci şi doi boi şi-aş 
vinde totul, încă n-aş scoate-o la capăt. 

- De ce nu te duci dumneata singur? îl îndemnă puştiul care nu 
prea înţelegea cum vine cu vorba bună. 

- Crezi că să mă duc? Da’ i-oi spune c-am vorbit mai întâi cu 
mătăluţă. i 

Tic nu mai era atent la ce-i zicea moşul. li venise o idee straşnică în 
minte cu ajutorul căreia avea mari şanse să descopere şoferul. 

2 

Dan şi Ursu nu găsiseră nimic nici în hrubele de sub zidul din 
dreapta, în afară de urme, cu duiumul, care mărturiseau că şi pe-acolo 
cotrobăiseră oamenii. 

- Ne-am pierdut vremea degeaba, spuse Dan. Aproape două zile. 
Ne-ntoarcem? 

- Eu nu cred să fi rămas o singură palmă din ruinele astea 
necercetată, gândi Ursu. Tu ce crezi? Am putut scăpa ceva? 

- Imposibil! Eu cred că n-a rămas centimetru... 

- Atunci să-i dăm drumul. Până diseară cred c-ajungem în oraş. 
Dacă avem noroc, ne agăţăm de un tren de marfă. Ce spui? 

- Mai întrebi? Mi s-a urât cu mlaştinile şi cu miasmele de-aici. 

Ursu mai ocoli o dată cu privirile fosta cetate. Intâmplător îşi 
aruncă ochii în sus pe coasta dealului. Dealul era abrupt. Ici, colo, câte 
un copac îndrăznise să se agaţe de coastă. Câteva tufişuri se 
aciuaseră şi ele pe lângă copaci. Privirile vultureşti ale lui Ursu 
descoperiseră însă ceva într-un tufiş. 

- Dan! la uită-te colo, între cei doi copaci. Vezi un tufiş? 

- Unde?... Da, da... Se vede. 

- Şi nu vezi nimic altceva? In mijlocul tufişului. 

- Parc-ar fi un bolovan... 

- Crezi că-i bolovan? întrebă Ursu. 

- Ce-ar putea să fie? Nu vezi că tot dealul e plin de ieşituri de 
piatră. 

- Mie nu-mi pare a fi un bolovan, seamănă a ceva lucrat, spuse 
vlăjganul şi vreme de câteva secunde nu-şi dezlipi ochii de tufiş. 
Precis că sunt şi nişte cărămizi acolo. Eu mă urc să văd. 


- Eşti nebun? Ce să caute-acolo cărămizi? 

- Asta-i lucrul care mă enervează şi pe mine. Tu, dac-ai fi sigur că-s 
cărămizi, ce-ai face? 

- Ce să fac? Le-aş cerceta. Nu prea au ce căuta acolo. 

- Eu pun mâna-n foc că sunt şi nişte cărămizi în tufişul ăla. 

- Şi-ai să poţi urca? întrebă Dan mai mult ca să se afle în treabă. 

Deşi dealul nu oferea căi uşoare de urcat, Ursu nu-şi pierdu prea 
mult timp ca să ajungă acolo la tufiş. Dintre ierburi şi rădăcini ieşise la 
iveală, pesemne în urma unor ploi şi a unor recente alunecări de 
teren, un colţ de piatră. Ursu învârti de câteva ori lopata, dezgropând 
şi mai mult colţul ferit atâta amar de vreme de lumină. Nu era o 
ieşitură stâncoasă ci un colţ de zid ridicat acolo de mâna omului! Se 
prinse cu o mână de nişte rădăcini şi începu să sape vârtos cu lopata. 
Dan îl privea neputincios de jos din vale. 

- Ce e? îl întrebă Ursu. 

- Un zid: şi-ncă un zid misterios. 

După jumătate de oră, Ursu reuşise să-şi facă în deal o treaptă de 
pe care putea să-şi continue săpăturile în jurul zidului. Cobori jos, luă 
o frânghie şi-l chemă pe Dan lângă el, aruncă un capăt al funiei şi 
astfel, urcând îl ajută şi pe Dan să se ţină după dânsul. Urcuşul îi obosi 
pe amândoi. Se odihniră câteva clipe pe treapta săpată de Ursu, 
mirându-se amândoi de ciudăţenia zidului. 

- Ce-ar putea fi? întrebă Dan. Se vede limpede că-i ridicat de mâna 
omului. 

Tufişul îi ferea pe cei doi cireşari de orice priviri indiscrete. 
Începură să sape cu mânie în jurul ieşiturii de piatră. Dan făcu repede 
bătături. Dar curiozitatea îl aţâţă atât de mult că nu lăsă lopata din 
mână decât atunci când Ursu îi văzu palmele însângerate şi-l obligă să 
nu mai sape. Zidul înainta adânc în deal. Amândoi erau uimiţi de 
descoperirea făcută. Tocmai când se hotărâseră să plece... Fără 
privirea de ultimă clipă a lui Ursu... 

- Dan! şopti Ursu. la vino încoace! 

Rănitul se apropie de Ursu pentru a face cunoştinţă cu o nouă 
descoperire. Zidul se prelungea printr-o placă de metal. 

- Trebuie să fie o uşă, îşi dădu Dan cu părerea. 

Intr-adevăr, pe măsură ce Ursu continua săpăturile, placa de metal 
se transforma tot mai evident în uşă. Erau la marginea de sus a uşii. 
Şi căzură de acord să sape numai în jos, să facă un fel de puț cu 
scopul de a elibera uşa. Săpatul era greu, mai ales din cauza pietrelor 
şi bolovanilor care umpleau dealul. Cu toată dorinţa pe care o aveau 
de a dezlega cât mai repede enigma misterioasei construcţii ascunse 
în creasta dealului, amândoi cireşarii pricepură că mai au mult de 
săpat pentru a elibera uşa de fier. Şi pentru că erau obosiţi şi răniţi se 
înţeleseră să-şi menajeze forţele şi să continue a doua zi dimineaţa 


săpăturile. 

După ce coborâră dealul şi ajunseră la cort le veni în minte ideea 
să se ducă la izvor pentru a-şi răcori feţele şi trupurile înfierbântate. 
Miraculoasă idee. Se bălăciră din belşug în apa rece şi se simţiră mai 
limpezi ca dimineaţa. Amândoi trăiau tensiunea unei mari descoperiri. 
Presimţeau că acolo, sus, în construcţia aceea ascunsă cu atâta grijă 
vor găsi dezlegarea unei extraordinare taine. 

In timp ce Ursu pregătea masa, Dan dădu o fugă la oficiul poştal, 
pentru a transmite o telegramă cu următorul conţinut: „/ntârziem cu o 
zi stop Descoperiri foarte interesante stop Ursu Dan.” Dar văzând 
privirile curioase ale fetei de la ghişeu, Dan ceru un alt formular cu 
care se purtă mai zgârcit: „Mai întârziem o zi stop Dan Ursu.” 

3 

Când Tic ajunse acasă, o găsi în grădină şi pe Lucia cu telegrama 
celor de la Vultureşti în mână. Sosise chiar atunci. Conţinutul 
telegrame îl lăsă rece pe prichindel. 

- lar or fi dat peste vreo hrubă nenorocită... Dac-aţi şti ce murdărie 
e acolo! Doamne! 

Şi se apucă să le povestească fetelor toate peripeţiile prin care 
trecuseră de când plecaseră din oraş. Despre ceea ce i se întâmplase 
lui vorbi cu mai puţine amănunte deoarece era foarte grăbit. Se 
mulţumi să le spună că primul mesager trebuie să fie un şofer pe care 
până seara îl va dibui. Pentru a-şi pune în aplicare ideea lui grozavă, 
se văzu nevoit să apeleze la cei mai isteţi şi mai devotați puşti din 
ceata lui de candidaţi de cireşari. li chemă pe toţi, prin semnale 
misterioase şi grabnice, la el, în fundul grădinii, întări atmosfera 
enigmatică prin câteva cuvinte bine pregătite, şi abia pe urmă le vorbi 
despre misiunile lor tainice şi urgente: să afle până „deseară” care 
şofer de camion din oraş înjură de „anafură”, „cristelniţă”, „grijanie”, 
„soare”, „haram”, şi „prescură”. Indică fiecărui puşti în parte planul şi 
sectorul în limitele căruia trebuia să caute, ceru discreţie definitivă 
însoţită de jurăminte solemne, aşa că în momentul când se pregătea 
să dea semnalul de plecare întreaga ceată era transfigurată şi fiecare 
puşti ajunsese la marginea celui de-al nouălea cer. 

- Seara la ora şapte, raportul! încheie Tic. Tot în acelaşi loc. Parola: 
ŢOMBI! 

Astfel se explică de ce în după-amiaza aceea în oraş se petrecură 
câteva scene foarte curioase mai ales pe străzile pe care mergeau sau 
opreau camioanele. 

Pe o stradă laterală un şofer tocmai dădea drumul motorului. 

- Mă iei şi pe mine, nene? 

- Cât dai? 

- Ce să dau? 

- N-oi fi vrând să te plătesc eu? se înfurie şoferul. 


- Cu rabla asta... spuse puştiul îndepărtându-se. 
Primi bineînţeles o „anafură” şi puştiul, fericit, notă numărul 
maşinii. 


Pe altă stradă, un camion trecea cu viteză redusă. Un puşti de pe 
trotuar îi făcu semn şoferului să oprească, apoi spuse: 

- Ce mai faci, nene? 

- Ce vrei, mă? 

- Se-nvârte roata... 

- Ba se-nvârte capul tău, nerodule, grijania... 

Puştiul notă imediat numărul maşinii. 

Pe altă stradă, în faţa unei crâşme poposise un camion. Un puşti 
intră înăuntru şi se duse direct la şofer: 

- Nene, ia înjură-mă! 

- Ce, mă? Soarele şi... 

Curajosului îi sfârâiră imediat picioarele. 


Un alt puşti traversa agale strada principală tocmai când venea în 
viteză un camion mare. Şoferul încetini într-adins viteza pentru a-i 
spune puştiului ceva în legătură cu o „cristelniţă”. Numai când îl văzu 
pe prichindel notând numărul camionului îl bătu gândul că puştiul ar 
putea fi băiatul vreunui ofiţer de la circulaţie. 


Pe altă stradă, unul din candidaţi nici nu mai trebui să-l provoace 
pe şoferul care se chinuia să schimbe un cauciuc explodat. Şi 
bineînţeles se încuraja din când în când cu câte-un „haram” şi cu 
câte-un „pămătuf”. Puştiul notă imediat „haramul” şi numărul 
camionului, gândindu-se cu bucurie la cuvintele de laudă pe care i le 
va spune Tic. 


Al şaselea puşti procedă cel mai simplu. Taică-său fiind şofer şi 
mânuitor al „prescurii” nu făcu altceva decât să-l întrebe numărul 
camionului, pentru că acest lucru îi ceruse Tic. 

La ora 7 fix, şase puşti îmbujoraţi de emoție se întâlniră la poarta 
lui Tic. Şeful, foarte grav, ceru fiecăruia în parte parola şi cu o 
aprobare discretă din ochi îi trimise pe rând în fundul grădinii. Până la 
sosirea lui Tic niciunul nu scoase un cuvânt. Dar când şeful ajunse în 
mijlocul lor şi întrebă cu glas poruncitor. 

- Ei? 

Toţi se repeziră cu carnetele întinse, ţipând fiecare: 

- Eul eul eul eu! eu! eu! 

Fericit, prichindelul primi rapoartele scrise ale celor şase detectivi. 
Fiecare raport conţinea un alt număr de camion şi una din înjurăturile 
desprinse din catalogul pe care îl indicase Tic. 


Şeful cel mic şi cârn şi cu părul încâlcit îi privi la-nceput năuc, apoi 
deodată se întristă atât de tare că puştii din jurul lui se simţiră apucaţi 
de tremurici. Cum va putea el totuşi să dea de şoferul care adusese 
mesajul? 

Prichindelul se convinse în sinea lui că nu aflase tot ceea ce putea 
afla de la Şandramaua. Nu-i rămânea altceva de făcut decât să se mai 
ducă o dată la moşneag. Şi hotărî să plece spre Zogreni chiar a doua 
zi în zori. 

4 

Poate chiar în clipa când Tic, însoţit de Tombi, ieşea pe poartă cu 
direcţia Zogreni, Ursu şi Dan îşi reluară săpăturile sus, pe creasta 
dealului, acolo unde se ascundea acea construcţie ciudată. Noaptea îi 
ţinuse pe amândoi într-un somn de plumb, îi odihnise, iar spre 
dimineaţă îi aţâţaseră vise pline de taine. Din nefericire, palmele lui 
Dan erau numai băşici, fiecare mişcare cu lopata îi provoca usturimi şi 
arsuri insuportabile. Ursu se zburlise la el, interzicându-i orice mişcare 
cu braţele. Dan îşi scoase însă din trusa medicală un sul de tifon, îşi 
bandajă palmele şi continuă să mânuie lopata, până ce Ursu îi văzu 
bandajul înroşit. Vlăjganul se răsti cu atâta hotărâre că Dan scăpă 
lopata din mână: 

- Dacă nu laşi imediat lopata, te azvârl jos! Mai bine uită-te în jur şi 
vezi dacă nu ne iscodeşte vreun curios! 

Bucuros că totuşi poate să aducă un folos, aşa schilod cum era, 
Dan îşi luă noua misiune în primire cu toată seriozitatea. Din fericire 
pentru dânşii, regiunea era într-un teren mlăştinos nelucrat, departe 
de comună, aşa că nimeni nu prea trecea prin părţile acelea. Ţăranii 
plecaseră şi ei cu dimineaţa în cap pe ogoare, în cealaltă parte a 
satului. Nimeni nu tulbură liniştea de la ruine. 

Cu cât se adâncea puţul de eliberare, cu atât munca lui Ursu 
devenea mai anevoioasă. După o pojghiţă de pământ moale, nu prea 
groasă, lopata întâlni şisturi pietroase, greu de străpuns. Ursu era 
nevoit să lucreze numai cu târnăcopul la adâncire, lopata folosind-o 
numai la degajarea gropii. Târnăcopul fiind mic, munca nu era prea 
spornică, deşi vlăjganul lovea tot mai vârtos în pământul îndărătnic. 
Apăruse cam jumătate de metru din uşa de fier, când târnăcopul 
deveni neputincios. Ceea ce crezuse Ursu la început, că e o porţiune 
de şisturi stâncoase, se dovedi mai târziu un zid înălţat cu scopul de a 
acoperi uşa de metal. Era cu neputinţă ca mica lui cazma să poată 
frânge rezistenţa zidului vechi. 

- Aici, numai cu dinamită putem să răzbim, se plânse el lui Dan. 

- Atât ne-ar trebui... se înfricoşa Dan. Poate găsim un alt mijloc mai 
la îndemână. 

- Mă-nfurie grozav toată drăcia asta! 

- Să-ţi spun drept, Ursule, pe mine mă bucură grozav. 


Ursu se uită la Dan cu o privire nu prea amicală. Şi Dan se grăbi să 
înlăture echivocul şi să-şi aducă prietenul pe calea cea bună. 

- Nu, nu-i vorba de, cum să-ţi spun, de blindajul ăsta nenorocit, ci 
de toată descoperirea noastră. Cu cât lucrurile se complică, cu atâta 
cresc şansele noastre de a da peste ceva grozav, Ursule. 

- Aaa! pricepu vlăjganul. Sigur că da, numai că nu ştiu cum o să 
trecem noi de obstacolul ăsta cumplit. N-avem nici unelte, nici zgomot 
prea mare nu putem face. Mă gândeam să trag cu târnăcopul în uşă, 
cine ştie poate reuşim s-o bortelim. Dar gândeşte-te şi tu la zgomot... 
Ar alerga tot satul aici... Doar ştii de la Catrina cu ce oameni avem de- 
a face. 

- Am o idee! Ce-ar fi să loveşti de câteva ori tare, pe urmă să 
întrerupi loviturile vreo jumătate de oră şi pe urmă iar să trăsneşti de 
câteva ori. 

- Şi-a treia oară? Sau îţi închipui că oamenii din sat or să rămână 
nepăsători... 

- Tic spunea că ieri nu era ţipenie de om în sat... Doar câteva babe 
şi nişte ţânci... 

- O să facem şi-aşa că nu e altă cale. Dac-am avea nişte carbid la 
noi!... 

Dan nu înţelegea ce are Ursu cu carbidul: 

- Carbid?! Ce să faci cu el? 

- Nu te-ai jucat niciodată cu carbid şi cutii de conserve? Pui cutia 
de conserve într-o băltoacă, bagi o bucată de carbid dedesubt, ştii tu 
de la chimie. Carbidul face explozie şi aruncă în sus cutia. 

- Ştiu, dar nu înţeleg la ce ţi-ar folosi chestia asta? Crezi c-o să poţi 
să arunci în aer uşa cu câteva bucăţi de carbid? 

- Nu să arunc în aer uşa, dar aş putea s-o deschid fără ca babele 
din sat să devină prea curioase. 

- Nu înţeleg... Explică-mi. 

- E simplu! Tu te-ai duce în sat şi-ai face câteva experienţe cu 
carbid, acolo la fântână printre ţânci. Cutii de conserve avem. Ne-am 
potrivi ceasurile şi ne-am înţelege asupra secundei precise... 

- Aaaa! se dumeri Dan. Vrei să te maschez, să ne sincronizăm 
mişcările pentru ca bubuiturile să se audă cam în acelaşi timp. 
Grozavă idee! Dar ce folos dacă n-avem carbid. 

- Oare nu s-o găsi la cooperativă? 

- Eu încerc. Dacă găsesc... lau şi cutiile de conserve cu mine. 

Ursu şi Dan îşi potriviră întocmai ceasurile. Numai când 
secundarele arătară la fel se declarară mulţumiţi. Apoi se înţeleseră 
ca prima explozie să aibă loc la o anumită oră şi ea să fie semnalul că 
s-a găsit carbid. După două minute va urma cea de a doua explozie. 
Apoi din trei în trei minute alte explozii. Ursu va lovi la secunda fixată 
în uşa de fier. 


- Bagă de seamă! îi spuse Ursu lui Dan. la mai multe cutii că nu 
poţi şti pe unde ţi se pierde vreuna. Şi pune-i pe puşti să le caute 
după fiecare explozie, ca să fii mereu aprovizionat cu cutii. 

- Nicio grijă, din trei în trei minute! 

- Şi mai e ceva, adăugă Ursu. Groapa cu apă să fie mică. Şi imediat 
ce pui carbidul sub cutie, aruncă-te într-o parte pe burtă. Eu am văzut 
odată un individ aproape scalpat de explozia unei cutii de carbid. 
Ţâncii să stea la mama dracului. 

Dan plecă în goană către sat, în timp ce Ursu începu să lărgească 
platforma pe lângă uşa de metal pentru a avea putinţa să-şi facă vânt 
şi să lovească cu toată puterea în uşă. Nu se gândise însă la un 
amănunt. Era prea preocupat cu lărgirea platformei. Când termină îşi 
făcu planul loviturilor. Urcat deasupra zidului, va pendula cazmaua cu 
ambele mâini, îşi va pune ceasul alături, la vedere, şi la secunda 
exactă va lovi cu toată puterea. Cine ştie, poate că fierul ruginit nu va 
opune prea mare rezistenţă. Se întinse apoi pe iarbă, cu faţa în sus, 
cu mâinile şi picioarele desfăcute pentru a-şi odihni forţele. Timpul 
trecea încet. Incepeau să-l asalteze gândurile şi îndoielile. Pe unde-o fi 
Dan? Va găsi oare carbid? Va putea să-şi facă experienţele? Dacă nu 
merg la fel ceasurile? Tocmai în clipa când îşi dădu seama că trecuse 
peste un amănunt foarte important auzi zgomotul unei explozii. Dan 
găsise deci carbid şi-l anunţa prin semnalul convenit începerea 
„jocului”. 

Fără să se mai gândească la altceva, Ursu îşi luă în primire locul şi 
postul. Se urcă pe muchia de sus a zidului, îşi desfăcu picioarele, 
apucă în mână cazmaua, începu s-o penduleze, cu ochii ţintă la ceas. 
Mai rămăseseră trei... două secunde... Una singură. 

Vlăjganul lovi cu o forţă cumplită. Nu auzi decât un singur zgomot, 
cel făcut de lovitura lui, la fel ca şi Dan, care, înconjurat de o ceată de 
ţânci, lângă fântână, nu auzi decât zgomotul exploziei sale. Ursu 
aşteptă, încordat, încremenit în aceeaşi poziţie. Când din cele trei 
minute convenţionale nu mai rămăseseră decât vreo câteva secunde, 
începu iarăşi pendularea braţelor. Secundarul se apropia... Inţelese 
înainte ca târnăcopul să atingă uşa de fier că noua lovitură va fi mai 
năprasnică... Atât de puternică încât coada cazmalei se frânse în 
două. La acest amănunt nu se gândise Ursu. Dar nu mai era vreme de 
pierdut. In trei minute greşeala trebuia reparată... N-avea voie să 
rateze nicio explozie pentru că n-avea de unde să ştie câtă vreme va 
mai putea continua Dan „jocul”. 

Ursu cobori dealul în stilul său nebunesc care întindea siguranţa 
mişcărilor până la limita nenorocirii. Cu toate că de la uşa de metal 
până la locul pe care-l ochise Ursu, jos, erau cel puţin treizeci şi cinci 
de metri, vlăjganul făcu această coborâre înfigându-şi doar de câteva 
ori călcâiele în coasta dealului. Ajuns acolo, Ursu se aplecă asupra 


unui bolovan care ar fi pus pe gânduri un bărbat voinic, îl prinse cu 
amândouă mâinile şi-l ridică la înălţimea pieptului. Cu această povară 
în braţe, care-i împletici trupul încă înainte de a ajunge la coasta 
abruptă, începu urcuşul. Hotărârea de a ajunge la timp îl făcu să 
parcurgă aproape o treime din drum fără să se oprească o secundă. 
Işi luase ca punct de reper un brăduleţ şi o rădăcină ieşită afară. Dar 
când ajunse acolo, rădăcina în care-şi proptise genunchiul cedă. Cu 
bolovanul în braţe se rostogoli la vale. 

In căderea crudă şi neprevăzută, Ursu avu totuşi inspiraţia să dea 
imediat drumul bolovanului. Işi restabili echilibrul, înainte de a ajunge 
jos. Când luă a doua oară bolovanul în braţe, îşi propuse la început să 
urce cu mai multă grijă, dar nu-i trebui mult pentru a-şi da seama că 
acest stil de ascensiune îi destramă iute forţele. De aceea urcă în mici 
asalturi întrerupte de momente de pauză. Işi lua mereu ţinte un 
copac, un smoc de iarbă, o piatră, o gânganie, orice, străduindu-se să 
le atingă fără să răsufle, să se odihnească o secundă şi să continue. 
Mergea mai mult pe coaste, cu capul lipit de pământ, căci bărbia era 
aceea care, înfigându-se în scoarţa dealului, ducea greul urcuşului. 
Bolovanul îl trăgea în jos, genunchii i se încordau cu disperare, vinele 
gâtului îi plesneau. Un timp crezu că va urca mai uşor dacă se va lipi 
cu spatele de munte. Greutatea bolovanului îl trase însă repede în jos. 
Numai cu câteva grade să fi fost mai puţin înclinat dealul şi urcuşul pe 
spate ar fi devenit o jucărie. 

Ultima ţintă pe care Ursu o ochise era coada cazmalei, chiar la 
începutul platformei. Abia când ajunse acolo, îşi dădu seama că 
încordarea care-i împinsese toate simţurile spre o singură ţintă: 
cazemata, îl împiedicase să audă zgomotul exploziilor lui Dan. Se uită 
la ceas. || interesa numai secundarul. Nici nu observă celelalte ace. li 
era teamă să se uite în starea în care era. Nu-i rămânea să mizeze 
decât pe o singură şansă: că nu avusese loc decât o singură explozie 
şi că trecuseră de-atunci numai două din cele trei minute. Inţelese 
într-o clipă scurtă de luciditate cât de nebuneşti sunt calculele pe care 
le face. Mai erau cinci secunde şi acul urma să-şi încheie, apoi să 
înceapă un alt tur de cadran. Ursu ridică bolovanul, îşi întinse braţele 
înaintea pieptului, îşi aplecă trunchiul, pendulă o singură dată, scurt, 
apoi prăvăli povara într-un efort suprem. 

5 

Dan era pe cale să declanşeze cea de-a patra explozie, când văzu 
cârdul de babe alergând spre fântână. Din nenorocire nu putea să se 
grăbească. Mai rămăseseră câteva secunde. Ţipă spre babele care se 
apropiau oţărăte. 

- Feriţi-vă! Inapoi! 

Apoi băgă carbidul sub cutie. Şi de astă dată explozia avu loc la 
secunda hotărâtă. Ţâncii chiuiră de bucurie în jurul lui. Ţopăiau ca 


nişte diavoli şi strigau mereu: 

- Mai fă, nene, o bubuitură, că-i straşnic! 

Babele erau însă lângă el, cu gurile gata să reverse blesteme, ca 
nişte puhoaie distrugătoare. 

- Golanule! Lua-te-ar dracii de gât şi de subsuori, şi de altele! Vrei 
să beleşti satul? 

- Lasă, bunico... 

- Taci, găinarule! Mânca-te-ar câinii şi viermii! Da' ce, am ajuns la 
cheremul vagabonţilor?... 

- la-n dă, ţaţă Leano, varga aceea, să-i arătăm noi. 

Bătrânele îl înconjuraseră pe Dan. Erau mânioase foc. 

Bravul cireşar nu vedea niciun loc printre fustele lor care să-i 
asigure o retragere nevătămată. 

- Cu parul ar trebui să-i frecăm schinarea. 

- Ce mai aştepţi, Floareo? Dă-i stârchiturei, să-l învăţăm minte! Să 
nu mai sperie satul şi să ne strice plozii! 

- Pungaşule! se repezi una din bătrâne cu pumnii la dânsul. 
Barbarule! 

Dan îşi băgă capul în piept oferindu-şi spatele... Aşteptă tremurând 
dar lovitura nu-l atinse pentru că o voce groasă, pe care Tic ar fi 
identificat-o imediat, opri gestul bătrânei. 

- Ho! baborniţelor! Ce-aveţi cu băiatul? După ce vă înveseleşte 
nepoţii vă mai şi repeziţi asupra lui. De ce nu-i întrebaţi pe copchii? 

- Şi tu ce te-amesteci, hodoroagă? se oţări o babă. Dac-ar fi după 
tine l-ai angaja la primărie ca să bubuie toată ziua satul. 

- Eu, hodoroagă?!! Auziţi, oameni buni! se prefăcu moşul jignit şi-i 
făcu semn cu ochiul lui Dan s-o şteargă. Mai bine v-aţi uita la chipurile 
şi făpturile voastre. Nu vedeţi că vă curg oasele? 

- Ba ai putea să-ţi legi gura! interveni o babă cu nasul ca un ardei. 

- Şi să-ţi mai struneşti fata că prea-şi bate joc de flăcăi! adăugă 
alta. 

- la uită-te, babele! Baborniţele! Ho! N-aveţi de cine să vă legaţi? 

Dan nu mai apucă deznodământul conflictului, care începuse la 
fântână, pentru simplul motiv că se strecură printre două bătrânele 
ameţite de insulta lui moş Plăcintă şi se lansă într-o goană nebună 
până a nu simţi babele evadarea lui. Nu-şi opri fuga decât la ruine. 
Acolo, se prinse cu ultimele eforturi de frânghia pe care i-o aruncă 
Ursu. Noroc că vlăjganul, observând oboseala lui Dan, trase el de 
frânghie aşa că mânuitorul carbidului şi al cutiilor de conserve ajunse 
sus fără să mai facă vreun efort. Se trânti mort pe iarbă, jeluindu-se 
prietenului său: 

- Erau să mă omoare babele. Dacă nu apărea un moşneag 
cumsecade mi-ai fi cules oasele de la fântână. Mamă dragă, să fi 
văzut cum mă înconjuraseră şi cum se repeziseră la mine? 


- S-a auzit zgomotul loviturii? 

- Ce lovitură? întrebă Dan cu ultimele eforturi. 

- De câte ori ai explodat? 

- Păi... de patru ori. 

- Cum? Atunci înseamnă că nu s-a auzit nimic, n-am pierdut nicio 
explozie! 

- Eu nici n-am auzit altceva decât zgomotul exploziilor mele. Păcat 
nu ne-a reuşit planul, dar dacă le-ai fi văzut şi tu cum se pregăteau 
mă atingă. 

- Dă-le-ncolo de babe. Asta contează acum? 

Dan observă târnăcopul şi sări în sus întrerupând fraza lui Ursu: 

- Ce!? Ţi s-a rupt târnăcopul? Când? 

- La a doua lovitură! 

- Şi ce-ai făcut? Adică ai reuşit? 

Ursu îi arătă lui Dan bolovanul. Dan, uluit, se uită la vlăjgan: 

- Unde l-ai găsit? 

- Aici! Hai să-ţi arăt! 

Se aplecară amândoi asupra uşii de metal. Bolovanul sfărâmase 
partea de sus a uşii făcând o crăpătură prin care putea pătrunde 
pumnul unui om. 

- Dacă mai era o explozie, băgăm sigur bolovanul înăuntru. Parcă 
am presimţit ceva. M-am oprit în ultimul moment. 

- Acum n-ai putea? Babele o să creadă că m-am oprit undeva la 
marginea satului şi continui jocul. Ce zici? Riscăm foarte puţin. 

Dar nu mai era cazul să rişte. Auziră zgomotul unei explozii din 
direcţia satului. Puştii prinseseră „tehnica jocului” şi sub oblăduirea lui 
moş Plăcintă începură să se distreze singuri. Cei doi cireşari înţeleseră 
că nu mai era niciun obstacol în calea lor. Ursu ridică bolovanul, îşi 
încordă năprasnic braţele şi-l prăvăli din nou asupra uşii. Dan care era 
în partea cealaltă scoase un strigăt de triumf: 

- Gata! Ura! 

Bolovanul trecuse prin uşa de metal căscând o deschizătură prin 
care se putea lesne strecura trupul unui om. 

6 

Detectivul cu păr de aur şi cu Ţombi după el ajunsese destul de 
repede la Zogreni. Intâlnise o căruţă în drum şi ţăranul se bucurase că 
are cine să-i ţină tovărăşie. Un ţânc de treabă îl dusese până la 
locuinţa lui moş Beteală. Şandramaua era chiar în mijlocul curţii 
înconjurat de nişte orătănii. Le arunca din când în când câte o mână 
de grăunţe. Dacă pe Tic l-ar fi preocupat porecla moşului, ar fi 
dezlegat-o imediat. In picioare, moş Grigorie Beteală avea înfăţişarea 
unui par fără de sfârşit, format parcă din doi de S. Capul i se 
bălăbănea înainte, ghebul din spate parcă voia să i-l tragă înapoi, 
burta încerca să readucă echilibrul corpului, dar imediat fundul se 


C 


ă 
să 


grăbea să-i asigure ciudăţenia, pentru ca genunchii să facă un ultim 
efort de restaurare a trupului. Această neînțelegere dintre atâtea părţi 
ale corpului dăduseră naştere siluetei formată din doi S, unul 
continuându-se prin altul şi aspectului jalnic de şandrama gata să se 
prăbuşească. 

Şandramaua îl identifică pe Tic imediat ce-i auzi „bună ziua”, şi-l 
scrută cu privirea câteva clipe. 

- Aaaa! Tot mătăluţă. Da’ ce te-o mai fi aducând pe-aici? 

- Tot cu şoferul acela, moş Şandramaua. 

- Bată-l să-l bată pe sudălău, ca să vezi cum poartă copchiii pe 
drumuri. 

- Poate vă mai aduceţi aminte de ceva. Era gras? 

- Nu-mi păru deloc gras... 

- Era slab? Inalt? Ghebos? 

- Aşa, ca omul de toate zilele, pe care-l uiţi cum îl vezi. 

- Nu cumva şchiopăta, sau poate că avea ceva pe faţă, vreo 
cicatrice? 

- Cică... Ce-i aia? 

- Vreo urmă de rană, ştiţi când se taie cineva... 

- Aaaa! Vrei să întrebi dacă nu cumva era însemnat? Nu mi s-a 
părut. la stai!... Ba nu... Era doar murdar de funingine de maşină, nu-ş 
cum îi zice. Avea urme de degete pe obraji. 

- Nu vă amintiţi cum era îmbrăcat? 

- Ba cum nu. Cu haine din cele de umblă tractoriştii. Le zice 
„salopente”. Dar el îşi dăduse jos haina, rămăsese într-o cămaşă de 
bumbac subţire, fără mâneci. Ş-avea omul braţele tari, se cunoştea. 

- N-avea pe braţe vreun tatuaj? 

- Cum? Ce-i aia? Că eu ţi-am spus că n-am umblat la şcoală... 
Tatu...? _ 

- Ştiţi, cum fac marinarii. Işi scriu ceva pe braţe, parcă şi le-ar 
desena cu cerneală albastră. Inimi, chipuri de femei... 

- Aaaa! se dumiri Şandramaua. Da' n-avea nicio bazaconie pe 
braţe. | se vedeau numai vinele umflate. 

Tic era deznădăjduit. Ce şofer idiot şi anost! Fără cicatrice, fără 
tatuaj. Dacă măcar şi-ar fi rupt un picior, sau i-ar fi tăiat cineva o 
ureche într-o încăierare... 

- N-avea chiar nimic, nimic? Nici măcar nasul nu i-l turtise cineva? 

- Eu, dacă l-aş vedea, poate că l-aş cunoaşte, dar aşa, să aibă ceva 
aparte, nu-mi aduc aminte. Da’ ce ai mătăluţă cu el de vrei neapărat 
să-l vezi? 

Prichindelul nu mai avu ocazie să răspundă la întrebarea moşului. 
Tombi, bănuind probabil că stăpânul lui se află în încurcătură, se luă 
brusc la harţă cu o javră lăţoasă care-l privea înfricoşată dintr-un 
ungher al ogrăzii. În ajutorul javrei sări însă şi un dulău vecin aşa că 


lupta tindea să ia proporţii egale dacă n-ar fi intervenit inteligenţa şi 
şmecheriile lui Ţombi. Printr-o figură abilă musafirul cu colţi reuşise să 
aducă javra lăţoasă în stare de schelălăială şi părea a-i spune dulăului 
vecin, care era totuşi ceva mai mare decât el şi mult mai fioros, că-l 
aşteaptă aceeaşi soartă dacă nu-şi caută de treabă. Şandramaua, 
neştiind care-i situaţia adevărată pe frontul de luptă câinesc, luă o 
joardă şi o azvârli drept în capul dulăului de sacrificiu. 

- leşi afară din ogradă, pămătuful şi haramul!... înjură el, apoi 
întorcându-se spre Tic îşi ceru parcă scuze: Sudălăul acela de şofer... 
înjura atâta că m-a năucit şi pe mine, om bătrân. Da’ ce-o fi 
pămătuful? 

- Un fel de pensulă de ras... răspunse indiferent prichindelul. 

- Aha! Şi ce-avea şoferul cu pensula de bărbierit ca s-o suduie? 

- injura de pămătuf? sări Tic ca un greier. 

- Păi cum îţi spusei. In viaţa mea n-am mai auzit pe cineva suduind 
de pămătuf, şi slavă Domnului n-am auzit puţine sudalme. Da’ ca 
şoferul ăla şi ca alţi şoferi mai rar. 

Va să zică prichindelul nu făcuse drumul degeaba. Tot aflase ceva. 
Poate că până la urmă va descoperi şoferul chiar cu ultimul amănunt, 
cu pămătuful de care-şi amintea Şandramaua. Deşi grăbit nu uită să-i 
lase moşului un „sărut mâna” recunoscător şi o zbughi pe poartă. 

- Hai, Tombi! îşi chemă el câinele. Trebuie să descoperim omul 
care înjură de pămătuf în oraşul nostru. Ştim atâta: e şofer. 

Se vede că norocul începea să-i dea târcoale cireşarului cu nasul 
cârn. Abia ieşise din sat că-l prinse din urmă o şaretă. Vizitiul îl pofti 
să se urce, aşa că Tombi fu nevoit să facă uz de toată rezistenţa lui 
pentru a ţine pasul cu trapul iute şi mărunt al calului. Cum ajunse în 
oraş, Tic convocă în grabă ceata de puşti şi anunţă misterios şi 
încruntat că misiunea trebuie repetată. Apoi schimbă planurile şi 
zonele candidaţilor în aşa fel ca niciunul să nu mai provoace 
înjurăturile cu aceeaşi metodă la acelaşi şofer. 

- Schimbăm şi parola, spuse Tic: IBMOŢ! 

II puse pe fiecare să repete şi când se convinse că niciunul nu se 
bâlbâie, le destăinui misiunea. 

- Trebuie să aflaţi care şofer din oraşul nostru înjură de pămătuf. 
Băgaţi de seamă: PĂMĂTUF. Ştiţi ce-i pămătuful? Pensula de bărbierit. 

Din ceată se auzi vocea timidă a unui puşti: _ 

- Păi eu ştiu cine înjură! Dacă mi-ai fi spus atunci! Întâi a înjurat de 
„haram”. Pe urmă l-am auzit înjurând şi de pămătuf, dar am crezut că- 
i vreo piesă de maşină, vreun şurub. 

- Cum?! sări în sus maestrul de ceremonie. l-ai notat numărul? 

- Ţi l-am dat atunci. 

Tic îşi cotrobăi cu înfrigurare buzunarele, dădu peste rapoartele 
puştilor, şi alese unul din ele: 


- Asta-i? Raportul numărul cinci, zona E? 

- Dal! 

- Mă ţânculică! Pentru asta ai merita să-ţi spun cireşar. 

Ceilalţi puşti erau trişti nevoie mare că li se terminase misiunea 
înainte de a o începe. Vice cireşarul în schimb era în al nouălea cer. 
Ştia că fiind protejatul lui Tic, niciun puşti din cartier nu va mai 
îndrăzni să-l înjure sau să-l provoace la bătaie. Emoţia îl tulburase într- 
atât încât chiar îndrăzni să-i facă o propunere şefului: 

- Ce-ar fi să căutăm maşina?! 

Propunerea lui fu acceptată fără rezervă de Tic şi cu mare 
entuziasm de ceilalţi candidaţi de cireşari. Unul din ei avea iarăşi 
şansa de a obţine felicitările şi favorurile şefului. Plecară toţi în goană 
repetând în gând numărul maşinii şi ciudata parolă. Şi după o oră unul 
din ei se întoarse gâfâind: 

- IBM... hî, hî, hî, IBMO... M, hî, hî,... 1B... 

- MOŢ! completă Tic. Ce s-a întâmplat? 

- Pe Dom... hî, hî, hî, pe Domnească... maşina, şoferul, în pană de 
motor. 

- Mă! ţipă Tic. Eşti sigur? 

- Dacă m-a înjurat şi pe mine de pămătulf. „Ce zgâieşti, mă, ochii? 
mi-a zis. Pămătuful tău de vagabond!...” 

- Unde l-ai lăsat? 

- Pe Domnească... Cam prin faţa Ferometalului. 

Deşi se grăbea, Tic nu voia să strice marile ritualuri ale cetei sale. 
Luă o poziţie de drepţi şi-i întinse mâna puştiului. Neaşteptându-se 
chiar la o asemenea cinste, puştiul fu cuprins de tremur. 

- li vei aştepta pe ceilalţi şi le vei spune că eşti însărcinat de mine 
să primeşti rapoartele. Dar să nu uiţi să le ceri parola IBMOŢ! 

Tic plecă apoi în goană, iar puştiul începu să-şi chinuie capul cu o 
sumedenie de întrebări. Cu ce ton să le vorbească celorlalţi? Dacă n- 
ar fi bine să le ceară rapoarte scrise? Cam ce observaţii să le facă? 
Mai ales ăluia care avusese norocul să dea primul peste şofer. Aluia, 
Tic nu-i întinsese mâna. 

Prichindelul cârn şi ciufulit nu se mai gândea însă la dramele prin 
care va trece ceata lui de puşti în urma acestor întâmplări. El alerga 
spre calea Domnească, stârnind prin goana lui uimirea cetăţenilor. li 
era teamă ca nu cumva şoferul să repare motorul şi să dispară. 

Teama lui Tic nu era însă întemeiată. Şoferul, ca întotdeauna, avea 
mult de lucru pentru a-şi aduce motorul în stare de funcţiune. Tic îl 
găsi în locul în care-l lăsase puştiul cel fericit, poate chiar mai furios 
decât îl lăsase puştiul. Incă înainte de a ajunge lângă el auzi cuvântul 
„pămătuf” scrâşnit în dinţi. Ca să nu atragă mânia şoferului asupra sa, 
prichindelul căută un prilej mai puţin obişnuit de a intra în vorbă cu el. 
Se strădui să nu fie observat de şofer şi atunci când îl văzu scăpând 


jos o piuliţă se repezi, o ridică şi i-o întinse în mare grabă: 

- Poftim! Era cât p-aci să cadă-n canal. 

Surprins de gestul şi de vorbele politicoase ale lui Tic, şoferul nu se 
mai gândi să se uite în jur pentru a descoperi că nu era nici urmă de 
gură de canal. Cireşarul riscase, dar cu folos. 

- Mulţumesc, răspunse şoferul cu voce încă morocănoasă. Dacă o 
pierdeam iar mai întârziam jumătate de oră. 

Şoferului începuse să-i vină inima la loc. Reuşise reparația... Dădu 
drumul la motor şi-i făcu semn lui Tic: 

- Ei, nu vrei să te plimbi puţin? 

Prichindelul nici nu visase că va ajunge atât de repede atât de 
departe. Se urcă imediat în cabină alături de şofer şi începu să-l 
descoase cu multă artă: 

- Mergeţi şi-afară din oraş, prin sate? 

- Aproape numai afară. De-aceea s-a şi hodorogit camionul. Nişte 
drumuri, pămătuful şi haramul celor care nu le îngrijesc! Uff! Numai 
pene. Una după alta. Când merge motorul, explodează cauciucul. 
Când merge cauciucul, se strică motorul. 

- Şi nu găsiţi pe nimeni ca să v-ajute? Am văzut chiar azi la Zogreni 
o maşină în pană. Dar s-a găsit un moşneag, unul Şandramaua, înalt 
şi deşirat care l-a ajutat pe şofer. 

- Un moşneag cu trupul şui? întrebă şoferul. 

- Da... Avea trupul ca un fel de S dublu. 

- l-auzi, domnule! L-am întâlnit şi eu, acum vreo două zile. Ştiu că 
i-am dat un pacheţel. Oare l-o fi dus? 

- Era pacheţelul dumneavoastră? puse Tic întrebarea cheie. 

- Nu! Mi-l dăduse un ţăran, un flăcău din Bozieni, care se tot 
plimbă cu bicicleta. M-a rugat să-l duc la târg. 

- Nu-l cunoaşteţi pe flăcău? Nu ştiţi cum îl cheamă? 

- Nu! L-am văzut de vreo două ori când am trecut pe la Bozieni şi 
Movila. Umblă toată ziua pe bicicletă. Dar de ce te interesează? 

Tic tocmai se pregătea să scornească un motiv, când o bubuitură 
groaznică cutremură camionul. Şoferul frână şi-şi duse mâinile la cap: 
- Pămătuful şi haramul ei de maşină. Ai văzut! Cauciucul! Ufufuf! 

Tic nu mai auzi cel de-al doilea pămătuf. Sări din maşină şi cu toată 
viteza o apucă spre casă. Voia să ajungă chiar în acea zi la Bozieni şi 
să dea peste aducătorul mesajului. O puse repede la curent pe Maria 
cu cercetările sale şi o îndemnă să spună părinţilor că s-a dus în vizită 
la un coleg din Bozieni. Apoi îl chemă pe Tombi după el şi porni pentru 
a doua oară în aceeaşi zi pe drumul pe care îl cunoştea în toate 
amănuntele. 

7 

Ursu îşi introdusese mai întâi braţul, apoi capul în gaura pe care o 

făcuse bolovanul în uşa de metal. Aprinse lanterna şi începu să-i 


plimbe raza. Bolovanul se prăvălise într-o încăpere strâmtă care exala 
un miros puternic de mucegai. Incăperea avea o formă pătrată cu 
latura de vreo trei metri. Proiectă raza lanternei de-a lungul pereţilor 
dar nu descoperi în ziduri nicio uşă, nicio deschizătură. Işi scoase cu 
multă băgare de seamă capul şi braţul afară şi-i descrise apoi lui Dan 
ceea ce-i destăinuise lanterna. 

- Să nu fie gura unui puț, se cam înfricoşă Dan. 

-O să cercetăm podeaua. Deocamdată nu cred că e vreo 
primejdie. 

- Ai văzut tu podeaua? Eşti sigur? 

- Dacă bolovanul e înăuntru înseamnă că încăperea are o podea, 
răspunse Ursu. Cobor eu primul. Tu să-ţi bagi întâi capul şi pe urmă te 
laşi în seama mea. la o lanternă. 

Ursu îşi strecură cu dibăcie capul prin gaură, mai întâi picioarele, 
apoi din câteva mişcări elastice, răsucite şi restul trupului. Işi dădu 
drumul jos. Simţi sub tălpile sale o podea dură, acoperită de o 
pojghiţă subţire de pământ. Il ajută şi pe Dan să coboare. Aprinseră 
amândoi lanternele şi începură să studieze cu atenţie interiorul de cub 
în care pătrunseseră. 

Incăperea părea o construcţie simplă, dar solidă, cu ziduri groase. 
Cei doi cireşari organizară un control temeinic şi metodic, căutând 
ieşirea secretă pe care erau siguri că încăperea o posedă. Ursu bocăni 
cu târnăcopul în fiecare zid în afară de cel în care era uşa şi care era 
astupat din afară. Nu lăsă nicio palmă de zid necercetată dar nu găsi 
nici urmă de uşă. 

- Imposibil! se încăpăţână Dan. Camera trebuie să aibă un rost. Și 
singurul pe care-l poate avea este acela de a tăinui o intrare secretă. 
Vezi tu un altul? Eu oricât mă chinui nu-i găsesc altul. 

- Mai ştiu şi eu ce să cred? Fiecare descoperire pare plină de 
speranţe şi de promisiuni... ştii doar, şi-n ruine, în hrubele acelea... 
dar nici n-apuci să răsufli bine după eforturile făcute, ori să strigi 
„Ura”! ca să-ţi dai seama că descoperirea e o aiureală care duce 
nicăieri, sau că au mai fost şi alţii înainte, pe-acolo. 

- Nu uita, Ursule, că aici, de când a fost îngropată încăperea, cine 
ştie de câte sute de ani, nimeni în afară de noi nu i-a păşit pragul. 

- Asta-i adevărat. Locul ăsta n-a fost descoperit de nimeni înaintea 
noastră. 

- Vezi? Eu cred că încăperea asta tăinuieşte ceva. N 

- Să cercetăm podeaua! De-aceea am lăsat-o la urmă. Intotdeauna 
intrările secrete se află în podea. 

- Hai! Şi-aş îndrăzni să spun: Cu noroc! 

Ursu avusese inspiraţia să-şi arunce, înainte de a cobori, uneltele 
înăuntru. Zgârie cu ajutorul cazmalei două diagonale. Apoi împărţi 
podeaua încăperii în patru părţi egale, tot prin linii făcute de vârful 


târnăcopului. Luă apoi la cercetare fiecare parte a podelei. Rase cu 
lopata pojghiţa de pământ de la suprafaţă până ajunse la zid. Când 
podeaua fu astfel curăţită plimbă cu atenţie lumina lanternei din 
ungher în ungher. Într-un colţ, spre zidul din fund, zări un cerc de 
pământ cât jumătate de palmă. Işi dădu imediat seama că trebuie să 
se afle o gaură acolo. Poate chiar mai mult. 

Dan urmări cu atenţie mişcările lui Ursu. Il văzu luând partea de 
fier a cazmalei, introducându-i colţul în insuliţa aceea de pământ şi 
răsucind. Auzi şi el clinchetul metalic pe care-l scoase vârful 
târnăcopului. 

- Un inel! şopti Ursu înfiorat. Asta am vrut! 

Abia atunci, fixând razele lanternelor acolo, observară în jurul 
inelului patru tăieturi subţiri, patru şănţuleţe, alcătuind un pătrat cu 
latura de aproape jumătate de metru. 

- Un chepeng! tremură Dan de emoție. Ai văzut, Ursule? 

In loc de răspuns, Ursu băgă vârful cazmalei în inel şi începu să 
tragă cu toată puterea de coada de lemn care mai rămăsese. Trase 
până simţi că-i pleznesc vinele. 

- Nu vrea să cedeze? întrebă Dan. Să facem o pârghie din coada 
lopeţii. 

- N-o să reziste, dar altceva n-avem ce face. 

Intr-adevăr coada lopeţii se frânse, dar lui Ursu i se păru că 
chepengul se clintise. Băgă din nou vârful cazmalei şi trase... trase 
până avu senzaţia că-i pocnesc şi venele şi tâmplele. Chepengul se 
mişca. Se ridicase cu câţiva milimetri. Mai trase o dată din răsputeri. 
Una din muchii depăşise podeaua. Scoase târnăcopul din inel şi din 
câteva mişcări forţate ridică tot capacul de piatră, despărţindu-l de 
podea. N 

In faţa ochilor celor doi cireşari apăruse o scobitură. In interiorul 
scobiturii era o ladă de metal. Scoaseră lada afară. Scobitura se 
termina foarte aproape de suprafaţă. Ursu bocăni cu vârful 
târnăcopului dar zgomotul era înfundat. Nu mai încăpea nicio îndoială. 
Scobitura nu continua printr-un gang secret. 

In sfârşit, se puteau ocupa de obiectul găsit. Lada nu avea lacăte şi 
era numai rugină. Deschiseră capacul şi spre surprinderea lor văzură 
o altă lădiţă de lemn. Putrezită. Dar şi această lădiţă adăpostea o altă 
ladă de metal mai puţin atinsă de rugină şi încuiată. 

- Ladă după ladă! se miră Ursu. Ce taină o mai fi şi aici? 

- Dacă-i o comoară? Altceva nu văd ce-ar putea fi. 

- S-o deschidem? 

- Poţi? 

Ursu manevră cu lopata. Capacul de metal nu rezistă prea mult. 
Sări în lături dar înăuntru se afla o altă lădiţă de lemn foarte bine 
păstrată. Lemn dur, fără moarte. 


- Asta-i culmea! spuse Dan uimit. Ce comori s-or fi aflând înăuntru? 

Scoaseră amândoi cu grijă lada de lemn din interiorul celorlalte 
lăzi. Capacul era bătut în cuie. 

- leşim afară? propuse Ursu. Că nu cred să mai fie altceva în 
camera asta. 

- Hai! Că mi s-a făcut şi mie rău de atâta praf şi mucegai. 

Intâi aruncară uneltele, apoi ieşi Ursu. Dan îi întinse lada 
enigmatică, apoi îşi scoase şi el capul pe gaură. Ursu îl trase în sus 
fără nicio greutate. 

- E mai bine la lumina zilei, spuse Dan inspirând cu nesaţ aerul 
curat şi răcoros. Tare sunt curios să ştiu ce conţine lada. Hai s-o 
deschidem! 

Pentru Ursu, înarmat cu târnăcopul, deschiderea lăzii era un fleac. 
Totuşi mânui vârful cazmalei cu multă atenţie ca să nu distrugă lădiţă. 
Odată capacul în lături cei doi îşi aruncară privirile în interiorul lăzii. 
Altă lădiţă? Sau... Se aşteptau să vadă luciul comorii, monezi, 
giuvaeruri. Nimic strălucitor, nicio fărâmă de metal. Nişte cârpe 
putrezite şi nişte scoarţe vechi. Atât! Acesta era tot conţinutul lăzii. O 
răsturnară cu fundul în sus, o întoarseră pe o parte şi alta. In zadar. 
Lada nu mai conţinea nimic altceva. Dan tocmai era pe cale să scoată 
o înjurătură, când Ursu cu un gest rapid desfăcu scoarţele. In 
interiorul scoarţelor se aflau nişte coli de hârtie. Două coli de hârtie. 
Dan se repezi asupra lor. 

- Ce-ar putea să fie? 

Colile erau umplute cu un scris mărunt de mână. Erau scrise cu 
litere chirilice. Dan se uita la Ursu. Vlăjganul se scuză cam încurcat: 

- Eu, din păcate, habar n-am! Poate cunoşti tu alfabetul chirilic? 

- Nu cunosc decât cifrele... Stai că parcă descifrez ceva... Pssst! ce 
rău îmi pare că nu cunosc alfabetul! la notează Ursule: ...?...1...4...1. 
Ce-ar putea să însemne aceasta. Uite aici în josul colii, 7141... 

- N-o fi anul? îşi dădu cu părerea Ursu. 

- Ai dreptate, Ursule! Anul şapte mii o sută patruzeci şi unu. la 
scade din el cinci mii cinci sute opt. 

- O mie şase sute treizeci şi trei! răspunse Ursu prompt. Anul o mie 
şase sute treizeci şi trei. De-atunci trebuie să fie documentul. 

- Cred c-am descoperit ceva grozav, Ursule. la gândeşte-te la 
vechime. Şi mai ales la grija cu care a fost ascuns şi păstrat 
documentul. Te pomenegşti că toată zidirea asta s-a făcut pentru el! 

- Ştiu şi eu ce să zic? Ţi-am spus că mi s-a făcut teamă. De câte ori 
credem c-am dat peste ceva... 

- Nu mai fi şi tu pesimist. Sunt convins că-i ceva grozav! Şi tot 
meritul e al tău, Ursule. Dacă n-ai fi observat colţul ăsta de zid, ne-am 
fi întors acasă cu buzele umflate. 

- Las-o şi tu mai moale. Ai cel puţin acelaşi merit ca mine. Ce 


facem? 

- Ne-ntoarce, imediat! Şi Maria şi Lucia cunosc bine alfabetul 
chirilic. De altfel, îţi dau cuvântul meu de onoare că, până mâine la 
prânz, îl descifrez singur, numai să fie scris în româneşte. 

- Uite, la treaba asta mă bag şi eu, spuse Ursu cu fermitate. 

- Cu gaura ce facem? întrebă Dan. O lăsăm aşa, sau o astupăm? 

- N-ai nicio grijă. Mai trec multe săptămâni până să fie observată. 
Cine să umble pe-aici? Poate numai din întâmplare. 

- Şi de altfel nici nu cred că mai avem ce căuta aici, adăugă Dan. 

Dar în privinţa asta, Dan se înşela. 

Ursu strânse repede cortul şi îndesă totul în ranita cea mare. 
Puteau să plece. Cu o nuanţă de tristeţe în glas, Dan îi spuse 
prietenului său: 

- Ce rău îmi pare că n-a asistat şi Tic la descoperirea noastră. Cât 
s-ar fi bucurat! Săracul, Ticuşor. Cine ştie pe unde-o fi? 

Ursu şi Dan îşi mai aruncară o dată privirile asupra ruinelor, apoi 
porniră cu paşi inimoşi spre gară. Soarele mai avea câteva ore până la 
asfinţit. 

8 

Niciunul din cei trei băieţi nu-şi atinse însă ţinta în cursul acelei 
zile. Dan şi Ursu sosiră atât de târziu în oraş, încât nu mai avură curaj 
să-şi scoale prietenii şi să le anunţe marea descoperire. Amânară totul 
pentru a doua zi dimineaţa. lar prichindelul, nevoit să parcurgă tot 
drumul până la Bozieni pe jos, ajunse în sat odată cu înserarea. Din 
fericire, n-o minţise pe Maria când îi spusese că are un coleg acolo în 
sat, aşa că trase chiar la dânsul. Iscodindu-l, pe departe, Tic află de la 
el că există într-adevăr un flăcău care face de câteva ori pe zi, cu 
bicicleta, drumul între Bozieni şi Movila, dar care nu locuieşte în 
Bozieni, ci în Movila. 

- Să-l vezi ce ţanţoş e pe bicicletă! adăugase colegul. Mamă, 
mamă! o să râzi să te prăpădeşti. Parcă ar călări un armăsar. Dacă ne 
sculăm mâine mai dimineaţă, îl vedem. 

Tic îi lăudă colegului spiritul de observaţie, îi făcu chiar câteva 
complimente dându-i a înţelege că are talent la română („să ştii, mă, 
că te persecută profesorul de română”) şi se arătă foarte curios să-l 
vadă pe biciclist, pentru a se convinge dacă portretul făcut îi 
corespunde într-adevăr. Năpădit de atâtea atenţii şi bucurii, colegul se 
jură, cu cele mai sfinte cuvinte, că îi va arăta mâine dimineaţă 
biciclistul, chiar dacă ar trebui pentru asta să nu doarmă toată 
noaptea. 


Capitolul X 
1 

Lucia, Maria, Ursu şi Dan îşi consacrară toată dimineaţa descifrării 
documentului. Truda lor era chinuitoare şi complicată din cauza 
caracterelor vechi în care fuseseră scrise paginile descoperite în lăzile 
încăperii tăinuite. Cei doi eroi, regele carbidului şi sfărmătorul de uşi, 
îşi ţinuseră întocmai cuvântul. Reuşiră să înveţe alfabetul chirilic până 
la prânz. O oră mai târziu, cireşarii izbutiră să transcrie întreg 
documentul. Lectura le umplea sufletele de emoţii cum rar mai 
trăiseră şi le aprinse toate fanteziile şi îndrăznelile atâta vreme 
amorţite. 

lată ce glăsuiau paginile acelea vechi, care răzbătuseră la ei după 
300 de ani: 

„Eu, logofătul Cristache Zogreanu, umbra plecată a Măriei Sale, 
primind prea înaltă poruncă din chiar gura domnului nostru care, 
asemenea stejarului stufos şi nestrâmb, umbreşte cu mila lui ograda 
țării, m-am căznit din greu, aici în Şoimeni, în casa domnească, de 
multe ori apucându-mă zorii, să zăvoresc în slove cu neputinţă de 
desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia i se mai spune şi Curtea celor 
două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea, oamenii istorisesc că cetatea 
numai la lumina lunii a fost zidită, în a opta domnie a Muşatinilor şi că 
nimeni nu ştie a-i arăta astăzi drumul. In cetatea cea veche, după cum 
zic unii, întâia grijă este păzirea în vremi de cumplită bejenie a 
odoarelor scumpe ale ţării, ce fac culme neamului nostru, şi a 
odraslelor domneşti la picioarele cărora îngenunchiem cu toții. Căci, 
precum la adăpostul stâncii de cremene ne ferim de săgeata 
dușmanului azvârlită împotrivă-ne, tot aşa ne fereşte în vremi de 
amar ca un soare binefăcător domnul pământului nostru. Şi truda mea 
nu a fost în van, căci nu văd unde se găseşte acea minte iscusită care 
să prindă cheia ce-i dă dezlegarea tainei, şi deci intrarea în cetate. 
Numai cel ce pogoară din os domnesc şi cel ce urcă în domnie poate 
să ştie taina, locul şi drumul cetății Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, 
dară apoi, din înaltă poruncă şi drept județ, oi uita-o eu însumi, căci 
chiar Măria Sa spus-a că numai această uitare mă poate duce la 
moarte bătrânească şi senină şi-i va feri pe urmaşii mei de primejdii 
grele domneşti şi nu-i va duce la osânda cruntă pe care fiece nelegiuit 
toată viața o poartă. 

Scris-am eu, tretilogofătul Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de 
mai gios în cea de a doua domnie a Măriei Sale Moisei Movilă şi în cel 
de al patruzeci şi unulea an la vieții mele, care, deie Domnul, cel din 
urmă să nu fie.” 

După această introducere pe o pagină, urma o altă coală, scrisă tot 
numai pe o pagină cu alt conţinut. 


Era documentul propriu-zis: 

„Mai întâi, de oriunde ai lua-o acelaşi lucru îl afli; apoi drumul te 
duce la o cetate veche, zisă a Vulturilor, în care nu cred ceva să 
găseşti; apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi; 
apoi ca racul mergi câţiva stânjeni, chiar patru; apoi faci repede doi 
paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti. apoi oleacă răsufli că 
oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii; apoi nici dedesubt 
nu-i altceva decât numai van; apoi te-ncumeți la drum cu toate 
evangheliile şi nu-i rău să mai scorneşti două porunci; apoi zece fără 
de unu şi zece cu unu îţi poartă paşii; apoi îti ajută întâia călătorie şi 
nu chiar şi cea din urmă; apoi urci cu trudă până la capătul satului; 
apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra 
streaşinei,; apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti; apoi după un hop îti 
propteşti piciorul în pământ şi după un alt hop la fel faci; apoi numai 
dacă porneşte luni şi duminică poti răzbi, apoi numeri bine treptele, 
dară nu chiar la cea din urmă te opreşti; apoi rătăceşti în voie printr-o 
pădure plină de bozii: apoi oprindu-se la izvor şi la sfânta duminică 
împărăchiezi doi de unu şi numeri trei brazi; apoi te rogi Domnului şi 
nu mai cauţi decât mai apoi; apoi treci o creastă; răsufli de două ori şi 
chiar de nouă; apoi bati la prima poartă; apoi deschizi al şaptelea 
lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii; apoi după a treia vine a 
patra precum după a opta vine a noua; apoi trei şi opt se risipesc; 
apoi ajungi la sfârşitul sfârşitului; căci nimic nu mai este; nimic; 
nimic.” 

La capătul acestui document, o altă mână, cu o altă pană, cu alt 
scris şi cu altă culoare de cerneală adăugase: 

„Răposat-a, de moarte cu neputinţă a destăinui, logofătul de divan 
Cristache Zogreanu în luna şasea a anului 7141 de la facerea lumii.” 

Cu această frază dureroasă se încheiau slovele scrise pe hârtiile 
descoperite de cei doi cireşari în încăperea de taină. 

După a doua citire a documentului de către Lucia, în cameră se 
lăsă o linişte mormântală. Mult timp, niciunul dintre cireşari nu 
îndrăzni să tulbure tăcerea grea, de marmură. Gândurile fiecăruia 
zburau încâlcite. Toţi îşi dădeau seama că mesajul fetei în alb nu era o 
farsă ci o chemare adevărată. Dar dincolo de acest mesaj, cireşarii îşi 
închipuiau o dramă sângeroasă petrecută cu mai bine de trei sute de 
ani în urmă. Sărmanul logofăt de divan, după ce zăvorise în slove „cu 
neputinţă de desluşit” taina Cetăţii Vulturilor, fusese ucis pentru ca 
nimeni să n-o poată afla vreodată din gura lui. 

Simţul datoriei îi trezi pe cireşari din vise şi amintiri. Lucia se 
hotărî, prima, să rupă tăcerea: 

- Documentul lămureşte multe enigme, dar mai ales risipeşte o 
mare îndoială. Înseamnă că a existat cândva un loc de refugiu numit 
Cetatea Vulturilor. Şi s-ar putea ca fata în alb să fi dat într-adevăr de 


el. 

- Deci crezi în adevărul mesajului! încercă Dan s-o oblige la un 
răspuns precis. 

- Nu ştiu unde se termină în mesaj realitatea şi unde începe 
fantezia. De pildă povestea cu prizonieratul mi se pare scornită. Dar 
posibilitatea ca „fata în alb”, cum îi spuneţi voi şi cum îi place şi ei să- 
şi spună, să fi ajuns într-un castel sau în cetatea de refugiu începe să 
se transforme în probabilitate, dacă nu chiar în certitudine. 

- Eu sunt convinsă! spuse Maria. Prea multe fapte coincid. Şi-mi 
amintesc şi tonul scrisorii ei. Cred că nu ţi se mai pare nesincer, 
Lucia? 

- Nu! recunoscu fără ezitare conducătoarea de moment a 
cireşarilor. 

- Eu cred chiar şi în posibilitatea ca ea să fi fost făcută prizonieră... 
spuse visătoare Maria. 

- De către cine şi în ce scop? întrebă Lucia. Şi dacă s-a întâmplat 
asta, tu crezi că indivizii care o ţin prizonieră şi care nu pot fi decât 
oameni răi sau cu intenţii rele, ar fi lăsat-o să scrie şi să trimită un 
asemenea mesaj? Un astfel de lucru nu se face în doi timpi şi trei 
mişcări. Gândeşte-te şi tu, Maria! 

- Dar dacă o ajută cineva... chiar unul din cei care o ţin prizonieră? 

- Mi se pare prea complicat. Hai, să fim serioşi! Tu crezi că într-un 
castel misterios şi singuratic o fată de vârsta ei poate rămâne mult 
timp nevătămată? Dacă ar fi adevărată povestea ei, cei care o ţin 
prizonieră nu pot fi decât hoţi, sau căutători de comori, sau alţi 
nelegiuiţi. Crezi că ar putea trăi atât de simplu printre ei? Eu zic să 
lăsăm gândul ăsta la o parte. Să ne preocupăm deocamdată numai de 
enigma castelului! 

- Sunt de acord cu Lucia, interveni Dan. Enigma fetei în alb se 
poate dezlega numai odată cu enigma castelului sau a cetăţii. 

- Aaaa! Sigur că da! spuse Maria. Cu ideea asta sunt absolut de 
acord! 

- Şi eu! spuse Ursu cu voce calmă. 

Toţi erau conştienţi de însemnătatea afirmațiilor făcute, toţi ştiau 
la ce urmări îi obligau afirmaţiile. Adevărul e că doreau toţi acţiunea. 

- Primul lucru pe care trebuie să-l facem, cred că e descifrarea 
documentului, propuse Maria. 

- Ce descifrare? întrebă Dan cu naivitate. 

- Vrei să spui că documentul nu mai are nevoie de interpretare? 
sări Lucia. 

- Poate că pe vremea lui o fi fost greu de interpretat, răspunse 
Dan. Mie însă mi se pare foarte simplu. Fii atent, Ursule! Lucia, dă-mi 
puţin transcrierea documentului. Aşa! Auziţi! Dar mai întâi trec peste 
frazele fără niciun rost. 


- De unde ştii care sunt frazele fără niciun rost? întrebă surprinsă 
Lucia. 

- Ce-ar putea să însemne de pildă prima frază? continuă Dan. „Mai 
întâi de unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli?” Nu ţi se pare simplu? Adică 
tot acolo ajungi, unde spune el în cealaltă frază: „apoi drumul duce la 
o cetate veche zisă a Vulturilor”... apoi spune că dedesubtul cetăţii nu 
găseşti nimic, ci dacă mergi înapoi ca racul patru stânjeni... cât are un 
stânjen, Lucia? 

- Cam doi metri... 

- Nu cam! Spune precis! 

- Un metru nouă sute nouăzeci şi şase. 

- Bine, bine!... Va să zică, dacă mergi înapoi vreo opt metri, 
documentul zice „chiar patru”, deci un metru nouă sute nouăzeci şi 
şase ori patru, pe urmă mai faci doi paşi înainte. 

- Dar de ce treci peste fraza cu oboseala şi răsuflarea? întrebă 
Maria care luase şi ea una din transcrieri. 

- Pentru că dacă mergi şi tu acolo o să vezi cum o să răsufli! Tot nu 
vă daţi seama? E cât se poate de copilăros documentul. Pe urmă vine 
„Zece cu unu” adică unsprezece paşi, apoi „zece fără unu”, adică 
nouă paşi, apoi „urci cu trudă”, mamă dragă, ce adevărat e! Apoi încă 
vreo câţiva paşi şi pe urmă probabil dai de intrare. Documentul spune: 
„numeri bine treptele, dară nu chiar la cea din urmă te opreşti"”, 
pesemne că e o intrare laterală, la dreapta sau la stânga, care duce în 
castel, pe urmă vin povestea cu cel de al şaptelea lacăt, ceea ce 
înseamnă că dai propriu-zis peste poarta de intrare în castel... 

- Totuşi ai trecut peste o serie de fraze, îl întrerupse Lucia pe Dan. 
Ce rost au aceste fraze, Dan? Pentru ce au fost scrise? 

- Cred că întrebarea ta e cel mai bun răspuns! răspunse Dan în 
mare vervă. Pentru ca să încurce cititorul, să-l zăpăcească şi, în 
această privinţă, tretilogofătul a fost cât se poate de ingenios. Asta se 
vede cel mai bine din stilul în care e scris documentul, un stil 
misterios, religios. Nu uita, Lucia, că pe-atunci oamenii erau foarte 
temători în credinţă. Dacă unul ar fi dat atunci peste document, ar fi 
fost foarte impresionat de chestiile religioase, cu poruncile, înţelegi, 
nu? Să nu furi, să nu râvneşti bunul altuia, sau de pildă cu 
evangheliile, cu sfânta duminică; ar fi fost atât de impresionat că 
adevărul i-ar fi scăpat printre degete. Gândeşte-te la epocă, gândiţi-vă 
la epocă... zău, pentru vremea de-atunci, logofătul pare într-adevăr 
foarte isteţ, dar pentru noi... 

- Cu alte cuvinte, îi întrerupse Maria zelul, tu crezi că dezlegarea 
enigmei se află... 

- Se află totuşi la Vultureşti! adăugă Dan foarte ferm. 

- Dar unde? întrebă Ursu. Că doar am colindat toate coclaurile pe- 
acolo. 


- Şi eu am crezut la început ca tine, Ursule, dar o frază din 
document mi-a deschis ochii: „apoi ca racul mergi câţiva stânjeni”, 
adică înapoi... 

- Unde dracu' să mai mergi? se înfurie Ursu. Înapoi e numai deal. 

- Dar noi unde-am descoperit documentul? In vale? 

- Aa! exclamă Ursu. Vrei să spui că în deal, chiar dincolo... 

- Da! Cred că cetatea se află în deal. O fi având ea poate şi alte 
intrări, dar aceea pe care ne-o indică documentul se află în deal. 

- Dar cum s-a putut şi oare când s-a putut ridica totul? întrebă 
Maria. 

- Păi nu spune în predoslovie că s-a lucrat numai la lumina lunii? 
răspunse tot Dan. Şi apoi cum s-a procedat cu logofătul Zogreanu s-a 
putut proceda şi cu alţii: Crâşti! Jos capul!... Şi oare de ce dealul de 
pământ să nu fi fost dinadins tăiat şi făcut abrupt? Pare prea curios 
dealul... Acum mi se explică multe, Ursule. Dac-am fi ştiut! Trebuia să 
cercetăm nu ruinele ci dealul... 

- Atunci ce reprezintă ruinele acelea nenorocite? întrebă Lucia. 

- Ce-ar putea să reprezinte decât fortificațiile de apărare a 
castelului? Castelul era tăinuit, dar pentru orice eventualitate trebuia 
şi apărat. Insă în mod discret. O cetate mare ar fi atras atenţia. Dar 
una mică... trece mai neobservată, nu aţâţă curiozitatea nimănui. 
Castelul se află în deal. Dacă aţi avea şi voi în minte ruinele şi dealul 
şi locul în care am găsit documentul, sunt sigur că nu v-aţi îndoi nici 
voi. 

- Eu cred că Dan are în mare măsură dreptate! încuviinţă Lucia. 
Vultureştii trebuie cercetaţi metru cu metru. Şi totuşi!... Fata voastră 
în alb vorbeşte despre un castel de marmură, nu pomeneşte nicăieri 
despre camere întunecate, despre lipsa soarelui... Asta cum se 
explică? Scrisoarea fetei să fie totuşi o farsă? 

- S-ar putea ca în deal să se afle doar intrarea la Castel, spuse 
Dan. 

- Dar Castelul unde să fie? întrebă Maria. 

- Undeva în spatele dealului, în pădure, prin vreo râpă neumblată, 
sau chiar departe undeva. Sunt tuneluri subterane lungi de kilometri... 
Dacă ne luăm după document, la Vultureşti, nu în ruine, ci în spatele 
lor, se află ceva în legătură cu castelul. Eu cred că o intrare sau vreun 
tunel subteran. 

- Atunci n-ar fi mai bine să ne despărţim în două grupuri? propuse 
Lucia. Unul să cerceteze dealul, celălalt împrejurimile. Am înainta mai 
repede. 

Ceilalţi acceptară. 

- Dar cu Tic ce facem? întrebă Ursu. Cine ştie pe unde umblă 
săracul... 

Intr-adevăr, toţi uitaseră de prichindel în emoția ultimelor 


descoperiri. 

- Să-i dăm o telegramă să vină imediat la Vultureşti! sugeră Dan. 

- De ce? întrebă Lucia. Dintr-un anumit punct de vedere acţiunea 
lui e foarte utilă. Ea nu poate decât să ajute la dezlegarea enigmei 
castelului şi... a fetei în alb. Mai ales a prizonierei din castel. Tic nu 
mai poate întârzia mult timp. li laşi tu, Maria, răspuns acasă că am 
plecat la Vultureşti. 

- Când vreţi să plecăm? întrebă Ursu. 

- Mâine dimineaţă în zori! Avem tren! anunţă Dan. Ne lasă la şapte 
kilometri de sat. 

- Mai bine să mergem cu autobuzul, spuse Ursu. Azi am aflat că 
merge un autobuz în direcţia aceea. Plecăm tot în zori. 

- Atunci cu atât mai bine! Ne lasă şi mai aproape de ruine. Deci 
mâine, la staţie, în centru. Tuturor le spunem că mergem într-o 
excursie. Şi prietenilor şi părinţilor... O excursie într-o pădure. lar lui 
Tic îi lăsăm răspuns să vină după noi... 

- Şi dacă întârziem mai multe zile? se îngrijoră Maria. 

- Şi?! se miră Dan. 

- Peste două zile trebuie să sosească Victor... 

- Aoleu! Uitasem... li lăsăm şi lui un răvaş... Chiar eu îl scriu. Tu, 
Maria, scrie pentru Tic. 

Cireşarii se despărţiră pentru a-şi face din timp pregătirile. Dan 
căpătase strălucirea unui zeu. Era prima dată când simţea dorinţa de 
a fi conducător. 

2 

Elevul cu talent la română îşi ţinuse cuvântul. Se sculase cu 
noaptea-n cap şi când simţi că se ivesc zorile îl trezi şi pe Tic. 
Ciufuliciul se încredinţase fără grijă somnului şi dormise grozav. 
Anticipase cu siguranţă infailibilă plăcerea colegului său de a-l trezi. 

- O să vezi acu, ce ţanţoş trece! Grozav de ţanţoş. 

Tic se îmbrăcă la repezeală şi ieşi la poartă. Soarele răsărea. 
Oamenii plecau în cârduri prin ogoare. Departe, pe şosea se vedea 
parcă un biciclist. _ 

- El e! Ţanţoşul! se bucură colegul. Să-l vezi ce ţanţoş! (li plăcea 
teribil cuvântul.) 

Când biciclistul se apropie, Tic făcu câţiva paşi spre mijlocul 
drumului şi se postă acolo ca un stâlp. Biciclistul se opri destul de 
surprins. 

- Foarte frumoasă bicicletă! spuse prichindelul în loc de „bună 
dimineaţa”, cu convingerea că ţanţoşul îi va primi lauda cu mare 
plăcere. Dar v-aş ruga ceva. N-aţi dat dumneavoastră acum câteva 
zile un pacheţel unui şofer? Nu ştiţi de la cine l-aţi primit? 

Biciclistul îl măsură pe Tic de sus până jos, dar făcu greşeala ca 
mai întâi să-i răspundă şi pe urmă să întrebe: 


- Factorul de la Brusturi mi l-a dat. Dar ce te interesează pe tine, 
bă ţâncule? 

- Am pus un pariu cu puştiul ăla din poartă. 

- Aaa! aprobă fericit biciclistul, dar după câteva clipe îşi reveni: Ce 
fel de pariu şi pentru ce? 

- Asta-i treaba noastră! 

Din fericire, la poarta unei case apăru o fetişcană frumuşică şi 
zveltă şi, văzând-o, biciclistul cel ţanţoş sări pe şa ca un campion, dar 
nu apăsă pedala înainte de a-i spune lui Tic: 

- Ziceai că-i grozavă bicicleta, hî? Da, e foarte bună! Cea mai bună 
bicicletă din câte se există, cea mai simultană... 

Şi trecu prin dreptul fetei, cu capul sus şi drept în şa, ca un 
motociclist. 

- Adevărat că-i ţanţoş, îşi felicită Tic colegul. Şi zici că-i din Movila? 
Dar Brusturi unde vine? 

- Brusturi? Păi de la Movila nu-i mult. Vreo cinci kilometri, în sus, 
spre munte. 

- Şi până la Movila? 

- Numai trei kilometri. Dar de ce întrebi? 

- Mă gândesc să dau o raită până la Brusturi, la o prietenă de-a 
Mariei, la o colegă a soră-mi. 

- Hai că merg şi eu! Numa' să mă schimb. 

- Stai! Stai că nu sunt sigur... Zău... 

- Chiar vrei să pleci? Hai, nu pleca! Acuş vin băieţii pe teren, la 
fotbal... Ardem un meci... 

- Da?! se prefăcu Tic foarte interesat. Să ştii că vin. Mă duc numai 
până la Movila. Am puţină treabă acolo. Până mă-ntorc, tu poţi să 
alegi formaţiile... Eu joc pe postul de căpitan... Şi la toamnă să ştii că 
te bag în echipa clasei. 

Tic era sigur că va pleca singur. Nu chiar singur de tot, pentru că îl 
avea şi pe Ţombi cu el. Spre Brusturi, băiete! 

Dar din pricina promisiunii sale, puştii din Bozieni n-au jucat fotbal 
în dimineaţa aceea. L-au aşteptat cu o încredere neţărmurită pe cel 
mai bun pitic din oraş, „adică ce din oraş, din toată ţara”, l-au aşteptat 
până li s-a făcut foame rea şi s-au cărăbănit pe la casele lor, hămesiţi 
şi nenorociţi. Dar nici Tic nu era prea vesel. Factorul din Brusturi îi 
spusese că primise pachetul de la preotul Gârbaciu din Stăncuţa. lar 
Stăncuţa se afla la vreo cinci kilometri de Brusturi. Deşi prichindelul se 
grăbise nevoie mare să ajungă cât mai repede la Stăncuţa, nu mai 
reuşi, din păcate, să dea imediat de firul mesajului. Preotul Gârbaciu, 
mare iubitor al celor pământeşti, fusese seara la o petrecere în capul 
satului de la care nu se întorsese decât spre zori. Micul cutezător îl 
găsi dormind şi sforăind vârtos într-o balie uriaşă, care-i slujea de pat 
pe cerdac. O îngrijitoare bătrână, cu faţa plină de cute şi cu vederea 


slabă, îl întâmpină destul de bucuroasă pe îngerul blond din pragul 
porţii: 

- Bine-ai venit, domnişorule! Da’ coniţa ce face? Sănătoasă, 
voinică? 

- ÎI căutam pe părintele, îngână Tic. 

- Ce spui?! se miră îngrijitoarea care, după cum se vede, era şi 
olecuţă surdă. Şi când vine încoace? Să-i pregătesc eu o oală de 
sarmale că tare-i mai plac... Ei, nepoţii, nepoţii... 

- Nu sunt nepot... încercă Tic să nu se pună rău cu biserica. 

- Sâmbătă? îl întrerupse slujnica. Numai bine... Dar matale n-ai 
vrea să mănânci ceva, că ţi-o mai fi foame... De la Bătrâna pân-aici e 
drum, nu glumă... Şi prea cuviosul doarme, săracul... O avut de lucru 
az'noapte. Numa-n zori a venit... Noroc că s-o lăsat de vin... Acum 
numai ţuica-i mai place... Şi totul din pricina viilor, că ei îl îmboldesc. 

Tic se gândi din nou să se împotrivească, să-i spună bătrânei că 
nu-i nepotul popei şi că nu-i din Bătrâna. Tocmai se pregătea să-şi 
ascută vocea, când părintele făcu prin somn o mişcare. 

- Părinte! îi ţipă slujnica la ureche. lan scoal' oleacă, părinte, că ţi-o 
venit nepotul de la Bătrâna! 

Preotul deschise ochii, cercă să se ridice în capul oaselor, dar pe la 
jumătatea drumului se răzgândi. 

- Dar ce vrei, mă loneluş? întrebă dânsul. 

Tic se hotărî să profite de acest scurt moment de luciditate: 

- Sărut mâna... Cine v-a dat pachetul acela mic învelit în hârtie? 

Popa holbă ochii înceţoşaţi: 

- Care pachet, mă Aghiuţă? Ce, crezi că-s beat? Vezi că acuş pogor 
iadul asupra ta. 

- Nu, sărut mâna. Pachetul acela pe care l-aţi dat unui biciclist 
acum vreo două zile... 

- Ce biciclist, mă, ce pachet? Ce două zile? 

- Un pachet mic, tare, legat cu sfoară, cu adresa frizeria Higiena. 

- Cum... Higiena?! şi popa se rezemă în cot căutând să-şi 
amintească. Frizeria... frizeria... Ceva cu cireşe, nu? 

- Da, da! strigă îngerul travestit, bucuros că preotul îşi amintise. 

- Şi ce vrei cu el? Că eu ştiu că l-am dat unui neghiob, unui fudul... 

- Cine vi l-a dat dumneavoastră? 

- Cine mi l-a dat? Dar parcă mai ţin eu minte! Pare-mi-se că 
Pupăza... Da! chiar Pupăza... 

- Pupăza?! 

- Fleandura aceea de precupeaţă din Prisaca, mânca-o-ar focul 
iadului s-o mănânce şi mărita-s-ar cu Scaraoţchi, că mi-a plătit pe 
cinci găini şaizeci de lei şi-am auzit că-n târg se vinde cu treizeci de lei 
bucata. Şi nici măcar bani nu mi-a dat, pungăşoaica, crăpa-i-ar 
măselele, mi-a adus patru sticle de ţuică îndoită cu apă. Da' n-o să 


pun eu mâna pe ea! Zicea că o costă douăzeci de lei sticla, dar mi-o 
dă mie cu cinşpe lei ca să se pună bine cu Dumnezeu... Şi s-o fi văzut 
cum se prefăcea, străpezita. Ce-o s-o chelfănesc. O fi cumpărat şi ea 
două sticle de ţuică, cu doişpe lei kilu, a făcut din ele patru şi m-a 
înşelat, hoţoaica. Am dat cu cinci lei găina. Auzi, Doamne? Oare-oi fi 
fost beat? Sau poate m-oi fi zmintit... mai ştiu eu... Da' nu pun eu 
mâna pe ea? Întâi o bat şi pe urmă o afurisesc... 

Tic o şterse pe nevăzute lăsând preotul să-şi facă singur, mai 
departe, autocritica şi planurile de răzbunare. Trebuia s-ajungă la 
Prisaca, să dea peste precupeaţă. Era obosit prichindelul, dar 
nădejdea că noul mesager va fi poate ultimul, adică primul, îl făcea să 
scape de cauciucul care i se strecura în glezne. Dacă ar şti fata în alb 
câte pătimeşte el, pentru a dovedi prietenilor că mesajul e adevărat, 
că există şi castelul, dar mai ales că în castel se află prizonieră ea!... 
Dac-ar şti fata în alb!... 

Cu aceste gânduri, care-i înţepau pieptul şi spatele, şi cu altele 
care-i opreau răsuflarea, fostul nepot al popii din Brusturi străbătu, 
parcă fără să-şi dea seama, calea de arşiţă până la Prisaca. 

In sat părea că nu e ţipenie de om. Era pe la miezul zilei, zăpuşeala 
ardea plămânii, şi nicio boare de vânt rece nu se îndura să-l învăluie, 
măcar pentru o clipă, pe micul şi grăbitul călător. Tic văzu pe uliţa 
principală firma cooperativei şi se duse întins acolo. Dădu bună ziua 
cu glas smerit. lnăuntru se aflau vreo trei bărbaţi şi o femeie înaltă, 
încă tânără, cu nişte priviri focoase. Bănui imediat care-i vânzătorul şi- 
| întrebă politicos: 

- Nu vă supăraţi, dar nu ştiţi unde aş putea-o găsi pe mătuşa 
Pupăza? 

Hohotul de râs pe care-l stârnise întrebarea lui era atât de cumplit 
că Tic se pomeni cuprins de un tremurici prevestitor de rele. 

- Care mătuşă, mă prăpăditule? Şi care pupăză, mă jigodie? 

Vocea aceea foarte arţăgoasă aparţinea femeii şi Tic o sfecli: „N-o 
fi cumva fiica pupăzii?” 

- Nu vă supăraţi dar... 

- Cum să nu mă supăr, mă chiştocule? Ce te-apuci să batjocoreşti 
oamenii, dârdâitură ce eşti?! 

- N-am ştiut că sunteţi rudă... 

- Ce rudă, mă cioflingarule! Când ţi-oi azvârli una peste bot, 
golanule!... 

Ultima insultă era prea din cale afară şi Tic n-o mai putu suporta. 
Mai ales când vânzătorul îi dădu a înţelege prin mişcări discrete şi 
cuvinte mute că „pupăza” e chiar femeia care-l ameninţa. 

- Daaaa!? se supără Tic. Atunci: bună ziua! 

Prichindelul ieşi imediat din cooperativă, bineînţeles după ce făcu o 
mutră de om jignit şi pus pe răzbunare. Parcă tot spatele i se 


prefăcuse într-o ureche care aştepta strigătul salvator. Şi strigătul nu 
întârzie: 

- Mă băieţaş, mă domnişorule! lan stai puţin! Ce te mâniaşi aşa. 
Stai că mai am o vorbuliţă bună... 

Tic îşi încetini pasul, dar nu se opri. Femeia îl ajunse din urmă: 

- Stai o dată, că ne-om înţelege noi... Suntem doar oameni. Dacă 
ar veni cineva din senin la maică-ta şi-ar întreba: dar nu ştiţi pe unde 
stă nebuna aia de mama lui... cum îţi zice?... te-ai simţi bine, ia 
spune! 

Prichindelul părea mai puţin încruntat dar încă nu se lăsa bătut. 

- Hai, hai, că ţi-oi găsi eu ceva la oraş, minţi Pupăza. N-o mai fă pe 
bosumflatul şi spune o dată pentru ce mă cauţi. 

- Nu vreau! Fin-că ştii matale... 

- Hai, domnişorule, de, oamenii, aşa-s ei, se mai ceartă, se mai 
împacă, chiar când spun o vorbă rea n-o fac din răutate; eu am vrut 
doar să glumesc, aşa-s eu din firea mea; şi dacă ne-am lua după 
glume nu ştiu unde am ajunge. Ce voiai matale de la mine? 

- Voiam eu să vă spun o vorbă, adică nu eu, cineva m-a rugat să 
vă caut şi să vă spun ceva din partea lui. În legătură cu nişte găini. 

Figura pupezei deveni şi mai binevoitoare, iar vocea nespus de 
mieroasă... 

- Am văzut eu de la-nceput că eşti un domnişor isteţ şi frumuşel. Şi 
ce căţeluş frumos ai! Cum îi zice, Azorică, Grivei? 

- Tombi şi Ţângulică... Depinde de felul cum se poartă. 

- Tombi sau Ţângulică! se miră femeia. Vai, ce nume frumoase! Și 
cum i se potrivesc! Şi ce frumos sună! Nu-i aşa că matale i l-ai dat? Se 
vede de la o poştă. Şi, dacă nu te superi, ce voiai să-mi spui cu 
găinile? 

- Părintele Gârbaciu m-a rugat să vă spun c-ar mai dori câteva 
sticle cu ţuică, tot vreo patru... Dar spunea că neapărat să fie tot din 
aceea. 

- N-a spus şi cât dă pe sticlă? 

- Nu! A spus că ştie Pupăza. Cum ne-am înţeles data trecută, parcă 
aşa zicea... 

- Apoi să-ţi dea Dumnezeu sănătate şi să ştii că-ţi aduc eu ceva de 
la târg, nu te uit. Uite, chiar acuma plec cu ţuica la părintele. Şi să ştii 
că nu te uit. Pupăza când spune ceva apoi e vorbă... 

Bineînţeles că nu-l întrebă pe Tic nici cum îl cheamă, nici de unde-i, 
ca să-i poată da acel „ceva” pe care i-l va cumpăra de la târg. 

- Şi-a mai zis părintele să nu uitaţi să-i spuneţi şi cine v-a dat 
pacheţelul acela... 

- Pacheţelul?! Care? Aaa! Da, da! Cum să nu-i spun? Că doar mi l-a 
dat moaşa din Bătrâna, grăsana ceea, Paruşoaica!... laca, eu chiar 
acuma mă duc să-i fac rost de ţuică. Şi tot din aceea. Dac-ar şti Sfinţia 


Sa cât mă chinuiesc pân-o găsesc... Da' matale eşti vreun neam cu 
părintele? 

- Nu! Dar treceam prin sat şi aflând... 

Tic tocmai voia să-i spună Pupezei că totul fusese o glumă şi că 
popa, înfuriat nevoie mare, abia aşteaptă să pună mâna pe ea, când 
deodată înfăţişarea şi vorbele şi tonul Pupezei se schimbară ca prin 
farmec... 

- Adică nu eşti neam? 

- Nu! 

- Atunci, mă golane, cum de-ai îndrăznit să mă faci pupăză, mă. 
Mânca-te-ar ciorile! Ce ţi-aş mai trage eu două după ceafă; jigodie 
afurisită... 

Cuvântul nefiindu-i străin lui Ţombi, dar auzindu-l din gura femeii, îl 
trezi brusc din lâncezeală: luă o căutătură fioroasă şi scoase un mârâit 
atât de ameninţător că Pupăza se retrase înfricoşată câţiva paşi 
înapoi. Tic îşi linişti câinele dar nu-i mai spuse nimic altceva femeii 
decât „bună ziua”. lar după ce rosti cuvintele, din fericire, sau din 
păcate, simţi un val de milă. Işi amintea cât de înfuriat îl lăsase pe 
preot şi mai ales se gândea de câte ori îi va spori furia când o va 
vedea pe Pupăză oferindu-i din nou patru sticle de ţuică pe cinci găini. 
Dacă ar fi ştiut prichindelul că Pupăza îşi pusese în cap să-i ceară popii 
şase găini în loc de cinci... 

3 

La Vultureşti, cireşarii se despărţiseră în două grupe. Dan şi Lucia 
rămăseseră la ruine, iar Ursu şi Maria apucaseră calea pădurii. 

Pădurea era deasă, întinsă, părea fără început şi fără sfârşit. Maria 
nu înţelegea cum vor putea răzbi prin ea şi mai ales nu vedea cum îşi 
vor putea face cercetările. Ursu era mai optimist. Se urcase în vârful 
unei movile şi zărise undeva în interiorul pădurii un fag uriaş care-şi 
înălța cu mult creştetul deasupra tuturor copacilor din împrejurimi. Işi 
aleseră ca primă ţintă acel arbore gigantic al pădurii. 

Maria cercetă busola şi fixă direcţia fagului. Ursu, râzând, îi spuse 
că o duce la fag fără să mai fie nevoie de ajutorul busolei. 

- Imposibil! se împotrivi Maria. In pădure nu poţi să-ţi iei puncte de 
reper. O să ne rătăcim şi atâta ne mai trebuie. 

- Atunci facem altceva, propuse Ursu. Tu mergi în urma mea şi 
dacă mă abat o singură dată de la direcţia pe care ţi-o indică busola, 
îţi dau ţie conducerea. 

Cei doi porniră. Ursu, înainte, se străduia să-i facă Mariei drumul 
cât mai uşor. Alegea dintr-o privire locurile accesibile, evita tufişurile 
dese, râpele, urcuşurile abrupte. Simţul lui de orientare îl ducea cu o 
precizie de busolă în direcţia fagului. La câteva ocolişuri Maria era cât 
p-aci să-i atragă atenţia că se abate din calea pe care i-o arăta busola, 
dar îşi dădu repede seama că abaterile erau dictate de terenul 


accidentat. Căpătă atâta încredere încât, cu timpul, nu se mai obosi 
să privească busola. 

Deşi mergeau repede şi cu spor, arborele întârzia să le iasă în cale. 
Timpul trecea... Oare nu rătăciseră drumul? Maria tocmai voia să-şi 
controleze busola, dar văzu semnul lui Ursu apoi privirile ei evadară 
într-o poiană luminoasă, şi în mijlocul poienei trona, fără rivali, uriaşul 
arbore. 

- Acum spune-mi şi mie pentru ce ai vrut să ajungi aici? întrebă 
Maria. Nu crezi că ne-am afundat cam mult în pădure? 

- Ce ne-am fi făcut dacă n-am fi ajuns aici?! De bine de rău avem 
acum la dispoziţia noastră un punct de observaţie formidabil, care ne 
va uşura mult cercetarea. 

- Vrei să te urci în fag? 

- Trebuie. 

Ursu îşi scoase bocancii, mai privi o dată trunchiul arborelui, drept 
şi lucios, apoi începu urcuşul. Cu mişcări sigure, de pisică, ajunse 
aproape de vârf. Maria se înfricoşă când îl văzu ca o mogâldeaţă 
printre crengile din creştetul copacului. Ursu continuă să urce, până îşi 
dădu seama că din locul în care ajunsese privirile nu mai întâlneau 
niciun obstacol şi că orice centimetru mai sus putea fi fatal. 

De la fag spre Vultureşti, pădurea se vedea ca-n palmă. Părea că 
se întinde pe un podiş neted, tăiat cam pe la jumătatea lui de o apă 
care, de-acolo de sus, lui Ursu îi apărea ca o panglică subţire de 
argint, ca un fir de beteală. Tăietura nu era dreaptă, ci forma un 
semicerc, dar era atât de adâncă încât despărţea pădurea în două. 
Ursu descoperise tot ce voia să descopere, tot ce-şi închipuise că va 
descoperi. Cobori repede din copac, şi era atât de nerăbdător, că de 
pe la vreo şase metri sări de-a dreptul jos sub privirile speriate ale 
Mariei. 

- Suntem salvaţi! spuse el. Fără fagul ăsta bun nu ştiu ce-am fi 
făcut. 

- Ai descoperit castelul?! 

- Incă nu, dar dacă nu se află aici, în zona noastră, avem toate 
şansele să-l descoperim până diseară. Cel mult până mâine la prânz. 
Asta depinde numai de tine. 

- Nu te înţeleg. 

Ursu îi explică Mariei că pădurea se află pe un podiş al cărui capăt 
îl constituie dealul abrupt la poalele căruia se află ruinele. Din fericire, 
nu departe de muchia dealului se află o apă care taie adânc podişul. 

- Cum să-ţi spun eu... căută Ursu. Imaginează-ţi pădurea în forma 
unui cerc, ca o lună plină. Exact aşa, ca o lună plină. Vine o eclipsă şi 
fură o parte din lună. Inţelegi? Aşa face şi apa noastră. Fură o parte 
din pădure, adică o desparte definitiv de restul pădurii. Şi tocmai 
partea de la început. 


- Acum înţeleg. Vrei să spui că n-avem de cercetat decât partea 
aceea. 

- Exact! Dacă se află în pădure, castelul numai acolo se poate afla. 
Şi cred că nici nu se putea găsi un loc mai nimerit. 

- Atunci e cazul să mergem pe firul apei... sesiză Maria. 

- Primul lucru pe care trebuie să-l facem! Dacă e o ieşire sau o 
intrare secretă, cred că numai pe malul apei poate să fie. Avem şi 
norocul că malul e cam chel. Şi dacă nu găsim nimic pe mal, cercetăm 
în colţul de pădure... 

- Altceva n-ai zărit? Ceva care să sugereze o construcţie, o 
locuinţă? 

- Mi s-a părut că s-ar afla ceva într-un luminiş, într-o poiană... Parc- 
am zărit un acoperiş, dar nu sunt sigur... 

- N-ar fi mai bine să mergem întâi acolo? 

- Dacă n-ar fi fost într-un luminiş... Nu! Mai bine să mergem la 
început pe firul apei şi dacă nu găsim nimic... 

- Dar spui că ai văzut ceva acolo în poiană... 

- Gândeşte-te, Maria, acolo în poiană ar putea să fie o cabană, sau 
o locuinţă oarecare, şi-atunci înseamnă că nu există niciun castel în 
părţile astea... 

- Ai dreptate! Dacă au ajuns oamenii acolo, nu văd de ce n-ar fi 
descoperit castelul. Să lăsăm pentru la urmă această speranţă. Bine... 
Mergem pe firul apei! 

Ursu şi Maria porniră spre valea aceea adâncă şi pleşuvă, parcă 
anume făcută ca să le uşureze cercetările. Ursu înainte, Maria după el. 
Păşeau cu emoție, dar şi cu teamă. li încolţise pe amândoi teama 
zădărniciei. 

4 

La poalele dealului, deasupra ruinelor, Dan şi Lucia, mai ales 
primul, se agitau şi se frământau fără întrerupere. Dan se căţărase pe 
deal şi de-acolo îşi descărca furia: 

- Fir-ar să fie de document! Merg eu ca racul patru stânjeni, dar de 
unde pornesc? 

- Ziceai că-i o copilărie documentul! îi aminti Lucia. Eu cred mai 
departe că fiecare frază are o semnificaţie. 

Dan scoase din buzunar copia documentului şi citi fraza dinaintea 
indicaţiei cu cei patru stânjeni: 

- „Apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi. 
Care-i porunca a cincea? 

- Să nu ucizi! 

- Şi a noua? 

- Să nu râvneşti femeia altuia... 

- Asta-i culmea! Ce legătură pot să aibă poruncile astea cu ruinele 
de aici şi cu cetatea Vulturilor. Nu, nu! Eu continui să cred că-i pusă 


7 


numai aşa, să încurce. 

- Sunt şi eu năucită... recunoscu Lucia. 

- Dacă o fi în legătură?... Stai! Fata aia, şmechera aia, Catrina, 
spunea că s-au găsit oase pe-aici. Dacă o fi fost îngropat aici vreunul 
care a râvnit nevasta altuia şi-a fost ucis? 

- Eşti nebun? Cum de-ţi poate trece aşa ceva prin minte? 

- De ce nu? Poate că de la mormântul ăluia care-a râvnit la 
nevasta altuia trebuie să faci patru stânjeni ca racul... 

- Mai întâi că n-o să ştim niciodată unde-a fost înmormântat 
individul tău, dacă am da crezare bâiguielilor tale, şi apoi cred că n-ai 
altceva mai bun de făcut decât să-ţi fixezi în cap distanţa de patru 
stânjeni, să tragi o linie imaginară de-a lungul dealului şi să cauţi pe 
linia asta. 

- Of! Cred că documentul ăsta a fost predestinat să-mi fie călău, 
oftă Dan, gândindu-se la acrobaţiile şi chinurile care-l aşteptau pe linia 
imaginară propusă de Lucia. 

- Să împărţim dealul în două, îl învie Lucia. La dreapta tu, la stânga 
eu. 

- Mai bine tu la dreapta, că eu am mai fost pe-acolo. 

Lucia acceptă contrapropunerea fără să-i treacă prin cap că Dan o 
făcuse numai pentru că porţiunea din stânga i se părea mai 
accesibilă. Porniră amândoi, unul într-o parte, altul într-alta pe brânci, 
pe vârfuri, pe spate, cu capul în jos, căutând cu privirile şi pipăind cu 
braţele fiecare palmă de pământ. Parcă totul fusese aranjat. La 
înălţimea aceea de 8 metri, dealul era complet neted, niciun tufiş, 
nicio piatră, nicio groapă nu-şi aflase sălaşul. Se întoarseră amândoi 
după ce-şi dădură seama că depăşiseră limitele ruinelor şi se mai 
uitară o dată deasupra şi dedesubtul liniei imaginare. Dar nimic, nimic 
nu le reţinu atenţia. 

- Dar în fond ce căutăm noi? întrebă Lucia. 

- Cum ce căutăm? întrebă la rândul său Dan. Căutăm o intrare în 
castel. 

- Dar acum, aici, la înălţimea asta de patru stânjeni, ce am putea 
să descoperim? 

Dan rămase cu gura căscată. La aşa ceva nu se gândise. 

- Dacă-am şti de unde trebuie să pornim, continuă Lucia, am putea 
folosi combinaţiile tale. Ne-am opri la un punct imaginar şi de-acolo 
am face cei doi paşi înainte şi pe urmă zece cu unu şi zece fără unu. 
Dar dacă nu ştim de unde să pornim... 

- Eu încă nu mi-am scos din cap chestia cu mormântul. 

- Adică tu chiar crezi în aiureala cu ăla care-a fost ucis? 

- De ce nu? E o ideea ingenioasă. Nu-i vorba de mine. Ci de 
tretilogofăt... 

- Atunci înseamnă că n-avem ce căuta aici la Vultureşti. 


- De unde-ai scos-o şi pe asta? 

- Din deducţiile tale. Nu tu spuneai că nu trebuie să dăm crezare 
fiecărei fraze? Acum văd că ţi-ai schimbat părerea... 

- Ei şi! De la asta până a nu veni la Vultureşti e cale lungă... 

- la citeşte cea de a doua frază din document! 

- Poftim: „apoi drumul te duce la o cetate veche, zisă a Vulturilor, 
în care nu cred ceva să găseşti”... Adică, vrei să spui... 

- Da! Adică vreau să spun că dacă dăm crezare fiecărei fraze nu la 
Vultureşti se află taina. 

- Bine, dar e absurd, protestă Dan. î 

- E într-adevăr absurd. Şi nu ştiu ce să mai cred! Înseamnă că 
documentul tainic dă din capul locului o indicație şi anume aceea că 
nu la Vultureşti se află taina Cetăţii Vulturilor. Eu nu cred că un 
tăinuitor ar face această greşeală. 

- Cam asta începe să fie şi părerea mea, zău, Lucia. 

- Prin urmare, stimate logician, interpretarea cuvântului Vultureşti 
în sens pozitiv ar însemna de asemenea o indicație foarte prețioasă. 
Recunoaşie! 

- Recunosc... de ce să nu recunosc? Dar care-i misterul? 

- Că documentul e mult mai greu de descifrat... se bosumflă Lucia. 

- Bine, să admitem asta, spuse Dan. Să ne mai uităm o dată pe 
document. Singurul cuvânt concret de aici e cuvântul Vultureşti. 
Recunoaşte şi tu! 

- Recunosc! Şi din cauza asta am atâtea reţineri. Este totuşi 
imposibil ca într-un asemenea document să se omită lucrul cel mai 
important şi anume locul unde se află cetatea. De-aceea am crezut la 
început şi mai cred şi acum că aici trebuie să înceapă dezlegarea 
enigmei. 

- Ar mai putea fi ceva, Lucia, mărturisi Dan cu oarecare regret. 
Dacă tretilogofătul a avut în cap alt Vultureşti? Mă înţelegi? Dacă 
există un Vultureşti, cum să-ţi spun eu, mai veritabil decât ăsta al 
nostru. 

- Imposibil! Nu poate fi altul! 

- De ce? In ţara noastră sunt precis mai mulţi Vultureşti. Poate 
chiar în regiunea noastră. 

- Nu cred că e vorba de alt Vultureşti. Din două motive, la fel de 
importante amândouă: că există, totuşi, aici ruinele unei cetăţi şi că... 
aici aţi găsit documentul. 

- Da! se văzu silit Dan să recunoască. Fir-ar să fie! Dar care-i 
atunci misterul? 

- Poate l-au dezlegat Ursu şi Maria, că-i văd venind. 

Frânţi de oboseală şi târându-şi picioarele cei doi se apropiau. 

- Voi aţi găsit ceva? întrebă Maria la capătul puterilor. 

- Cum s-ar spune nici voi n-aţi găsit! descoperi Lucia. 


- Prin urmare ne-am lămurit... spuse Maria. Noi totuşi am 
descoperit ceva... 

- Ce? sări Dan. 

- Un adevăr, o certitudine, îl linişti Ursu. 

- Care? 

- Că în partea aia nu poate fi vorba de niciun castel, de nicio 
intrare, continuă Ursu. 

- De ce? De unde eşti atât de sigur? atacă Dan mai departe. 

- Pentru că unde-ar fi putut să fie nu este, răspunse Maria în locul 
lui Ursu, iar unde ar fi putut fi mai greu este ceva care arată că nu 
poate fi în niciun caz. 

- Lasă jocurile de cuvinte! Spune mai clar! insistă Dan. 

- Valea e pleşuvă şi nu pare să ascundă niciun mister. lar în zona 
de pădure se află o cabană veche, cu urme proaspete de locuit, ceea 
ce înseamnă că au trecut prea des oameni pe-acolo, ca să nu fi 
descoperit vreo urmă, dacă ar fi existat vreun castel. Deci e clar. 

- S-ar mai putea ceva, nu zic nu, adăugă Ursu. Dacă ajungem la 
concluzia că refugiul ăla, castelul ăla e sub pământ, atunci ar putea să 
existe oriunde, numai că trebuie să dezvelim tot dealul. 

- Sau să n-o credem pe prizoniera în alb! încheie Maria. Voi ce-aţi 
găsit? 

- Ca şi voi... 

- Adică aveţi şi voi o certitudine? întrebă Maria. 

- Din păcate nu! răspunse Lucia. Singura concluzie la care am 
ajuns amândoi se referă la document: acum mi se pare mult mai 
misterios şi mai enigmatic, nu atât de copilăros cum am crezut la 
început. 

- Cum am crezut eu la început, sublinie Dan. 

- Şi ce-i de făcut? întrebă Ursu. 

- Nimic altceva decât să studiem mai bine documentul. 
Deocamdată. 

Fiecare cu câte o copie în mână începu să citească de la cap la 
coadă şi de la coadă la cap documentul tainic al logofătului de divan 
Cristache Zogreanu. Şi cu cât îl citeau mai des şi mai pe îndelete, cu 
atât erau siliţi să recunoască, în sinea lor, că răposatul logofăt 
zăvorise în slove „cu neputinţă de desluşit” taina cetăţii Vulturilor. 

Norocul lor era că mezinul eu păr de aur şi ochi trişti înainta cu o 
perseverenţă extraordinară pe urmele mesajului fetei în alb, şi că se 
apropia şi un alt eveniment de seamă, un eveniment salutar pentru 
situaţia în care se aflau cireşarii. 

5 

Tic n-o găsi acasă pe moaşă. | se spuse că e la maternitate. 
Clădirea cu scâncete se afla chiar în mijlocul satului, o clădire nouă, 
curată din care răzbătea un concert ascuţit. Prichindelul, surprins 


parcă de înserarea care apăruse în aer, întrebă de moaşă, şi trebui să 
aştepte aproape jumătate de oră până ce se ivi în sala de aşteptare o 
femeie îmbrăcată în alb, şi atât de grasă că nu mai văzuse niciodată 
până atunci o altă femeie care să-i semene. Inainte ca el să deschidă 
gura, sări în faţa moaşei un bărbat de vreo 40 de ani: 

- Ce e, ce e? întrebă el răvăşit de emoție. 

- Na! parcă-ai fi la primul copchil. Ce te repezi aşa? Nevastă-ta cică 
s-o cheme Aurora. 

- Tot fată? 

- Dar ce-i fi vrând să rămâi cu cinci fete? Acum că ai şase, al 
şaptelea copil poate să fie băiat. 

- Aşa spuneai şi data trecută. 

- Nu cumva ăi fi supărat? 

- Nu, că parcă e mai frumos un număr cu soţ. Dar ştii şi dumneata, 
ca tot bărbatul... 

- N-ai nicio grijă. O să fie şi-un băiat. 

Moaşa îl zări pe Tic şi se duse imediat la el. 

- E urgent, urgent, sau se mai poate aştepta? 

- Urgent! răspunse Tic fără să se gândească, sau mai bine zis 
obsedat de gândurile lui. 

- Anico! ţipă moaşa. Pregăteşte-te. Va să zică e al cincilea pe ziua 
de azi. Nu-i nimic. Să crească ei sănătoşi. Şi zi-i! Ce-ai vrea să ai, soră 
sau frate? 

Tic se dezmetici şi încercă să înlăture confuzia: 

- Nu, că nu-i vorba de naştere, spuse el. Altceva. 

- laca n-am avut noroc. Când să bat şi eu recordul. Dar despre ce-i 
vorba? 

- O chestiune personală. 

- Personală? Da' ce chestiune personală ai putea să ai tu, mă 
sfârlează? 

- Cu un pachet. Adică un pacheţel... 

- Ce pachet? Adică ce pacheţel? 

- Un pachet pe care l-aţi dat Pupezei... 

- la te uită, domnule! Şi ce-i fi vrând cu pachetul? 

- Să-mi spuneţi cine vi l-a dat? 

- Dar curios mai eşti, mă sfârlează. Şi dacă te-aş întreba şi eu 
ceva? 

Tic o sfecli. Tonul moaşei era prea autoritar: 

- De unde vii, şi unde te duci? 

- Din oraş şi mă-ntorc! răspunse în aceeaşi manieră prichindelul. 

- Şi când vrei să te-ntorci? 

- Acum! Adică după ce-mi spuneţi cine v-a dat pachetul. 

- Aşa! Şi te interesează mult să afli cine mi-a dat pachetul? 

- Foarte mult... chiar foarte mult... se rugă Tic. 


Moaşa îl privi de sus: 

- Trebuie să ai tu un interes mare, mă sfârlează, dacă ai venit până 
aici pentru asta. Uite ce-i! Eu îţi spun cine mi l-a dat, dar vreau să te 
mai întreb ceva. Cu ce vrei să te întorci noaptea în oraş? 

- Găsesc eu o ocazie... Când am venit, ehehei! câte erau! 

- Şi dacă nu găseşti nicio ocazie? 

- De... M-oi descurca eu... 

- la ascultă, sfârlează! Ai pe cineva în sat? 

- Am... un verişor... minţi Tic. 

- Cum îl cheamă? 

Isteţul o sfecli o clipă, apoi răspunse foarte degajat: 

- lliuţă... Un coleg cu nasul ca o pătlăgică... 

- lliuţă?! se miră moaşa. la uită-te! Păi stă chiar lângă mine. Anico! 
Lasă pregătirile că deocamdată n-avem naştere. Dacă-i ceva, mă 
găseşti acasă. Atunci mergi la lliuţă, te odihneşti, dormi bine şi mâine 
dimineaţă îţi spun. 

- Da, dar vedeţi, mi se pare... 

-Ce ţi se pare?... Eşti gata? Vezi, mă sfârlează, să nu mă 
răzgândesc. 

Tic n-avu ce face. O luă pe urmele moaşei străduindu-se în fel şi 
chip să găsească ceva care să-l salveze din situaţia jalnică în care se 
afla. Moaşa însă se oprise în faţa unei case mari, frumoase, cu multă 
verdeață în jur. 

- Intră tu întâi, mă sfârlează. 

- Ştiţi... dar lliuţă nu ştiu dacă mă cunoaşte... 

- Cum să nu te cunoască dacă ţi-i verişor şi coleg şi are nasul ca o 
pătlăgică? 

Moaşa mai mult îl împinse în casă pe nenorocitul de Tic. Tombi 
rămase afară, pe cerdac. lnăuntru, prichindelul dădu cu ochii de un 
băiat cam de seama lui pe care nu-l văzuse însă niciodată, nici măcar 
în vreo fotografie. 

- Uite-l pe lliuţă al tău. Noi îi cam spunem Petrică. 

- Ca să fiu drept, se hotărî Tic, n-am spus chiar adevărul întreg. 

- la uite! Dar ce-ai crezut vreo clipă că s-a prins minciuna? Dar 
deştept te mai crezi? Dac-ai fi ştiut că în valea asta sunt cel puţin o 
mie de copii de seama ta cărora eu le-am auzit primul scâncet, n-ai 
mai fi îndrăznit... Mamo! Vezi că avem musafiri în noaptea asta! Aşa-i! 
O să te joci cu Petrică, vă împrieteniţi voi repede, o să mâncaţi şi pe 
urmă: culcarea. Mâine dimineaţă o să afli ce vrei. Nu-ţi fie teamă că 
nu-mi place să mă bag în poveştile străinilor. Eşti mulţumit? 

Tic nu ştia ce să răspundă. Moaşa auzi doar scârţâitul porţii. Se 
repezi la uşă: 

- Ce-i, Anico? 

- Peste deal la Turturele. Acum a venit cu brişcă un flăcău. Zice că- 


i moare gravida de durere. Plânge ca o muiere... 

- Ha, ha, ha! râse moaşa... Abia învaţă să fie tată... Vas-că tot 
avem zi de record. Mamo! Da' pregăteşte-i odată băiatului că-i 
flămând. Şi voi ce vă uitaţi aşa unul la altul, parcă n-aţi fi amândoi 
băieţi. la daţi-vă frumos mâna şi... găsiţi voi pe urmă ce să faceţi. 

Abia termină de spus aceste cuvinte şi femeia cea mai grasă pe 
care Tic o văzuse vreodată cobori cu paşi nemaipomenit de sprinteni 
treptele casei. 

- Dar straşnică mamă ai, măi Petrică! rosti Tic cu toată 
sinceritatea. 

- Stai să vezi! răspunse celălalt şi se apucă să-i povestească 
musafirului neaşteptat o sumedenie de întâmplări extraordinare cu 
maică-sa. 


Capitolul XI 
1 

În domeniile castelului de marmură părea că nimic nu se 
schimbase. Aceeaşi tăcere grea, aceleaşi mişcări furişate, ca nişte 
alunecări, aceeaşi pâclă de taină care nu lăsa nicio rază limpede 
luminii de afară. Dar dincolo de pâclă, în spațiile din marmură albă, nu 
mai erau toate aceleaşi. Cei trei păreau mai agitaţi, mai neliniştiți. Mai 
ales omul cu cicatrice. Nu le ieşeau multe la socoteală. Răscoliseră cu 
ochi de lup şi cu încăpățânare de cârtiţă tot castelul dar nu 
descoperiseră nimic altceva. Şi niciunul din cei trei călători tăcuţi şi 
alunecoşi nu se putea împăca deloc cu gândul că în castel nu se mai 
află nimic. 

Şi mai era ceva care tulbura liniştea şi rosturile tainice ale 
domeniului de marmură: o patrulă militară poposise în preajma 
Cetăţuiei. Slăbănogul le anunţa celorlalţi vestea: 

- l-am auzit spunând că vor veni aproape în fiecare zi încoace. 

Ceilalţi doi se uitară la el parcă neîncrezători. Viezurele clipi din 
ochi: 

- Mi se pare că se cam îngroaşă povestea. Ar trebui să luăm şi noi 
măsuri. "s 

- Am luat! anunță sec omul cu cicatrice. Incepând de mâine se 
astupă intrarea şi nimeni nu mai iese în pădure fără să ştiu eu. 

Ceilalţi doi încuviinţară în tăcere. Il cunoşteau de mult timp şi ştiau 
că hotărârile lui sunt bine chibzuite. Omul cu ochii de viezure întrebă: 

- Oare nu este şi o altă ieşire? Tot pentru caz de primejdie... Să nu 
se fi gândit nimeni la o asemenea eventualitate? 

- Nu se poate să nu fie! se răsti omul cu cicatrice. Dar n-o găsim 
noi, aşa cum nu găsim multe altele. Timpul însă nu ne mai este 
prielnic. Trebuie să ne grăbim, să nu mai pierdem niciun minut. 

- Unde să mai căutăm? întrebă slăbănogul. În ce cameră? 

- Peste tot! Incă o dată şi încă o dată. Şi iar de la capăt! 

Vocea şefului era fermă şi dură: 

- Fiecare să cerceteze o cameră! continuă el. Cu vârful cuţitului şi 
cu acul... 

- Şi fata? întrebă cel cu ochii de viezure. 

Omul cu cicatrice îl săgetă cu privirea. Parcă-i aşteptase 
întrebarea. Şi întrebarea îl mânia şi-i amintea o descoperire 
întâmplătoare făcută cu câteva minute mai înainte. Sosise momentul 
izbiturii. Scoase din buzunar un obiect pe care-l ţinu cândva în pumnul 
său uriaş: 

- Parc-am luat cândva o hotărâre cu fata! Am căzut toţi de acord s- 
o ţinem închisă şi sub pază sigură. A fost vorba că nimeni nu va călca 
hotărârea. Atunci ce-nseamnă asta? 


Deschise brusc pumnul şi plimbă sub nasul celor doi un pacheţel 
de hârtie. Parcă un obiect tare fusese înfăşurat în hârtie. Omul cu 
ochii de viezure se cutremură. Ştia că pierduse pacheţelul. Dar nu ştia 
în mâinile cui se afla. 

- Nu... dar... începu el să se bâlbâie. 

Vocea şefului deveni dinadins aspră şi tăioasă: 

- Am luat sau nu o hotărâre? 

- Da!... recunoscu cel căruia i se adresase întrebarea. 

Vocea şi mai ales atitudinea lui erau supuse, speriate şi asta îl mai 
înmuie pe omul cu cicatrice: 

- Fiecare lucru la timpul lui. De ce vă grăbiţi? Vreţi să stricăm 
totul? Orice gest nesăbuit poate duce la consecinţe crunte. Scurt: N- 
am nevoie de tulburări! În privinţa asta nu admit nicio încălcare! 

Aruncă apoi pachetul pe un pat de campanie, lângă omul cu ochii 
de viezure. Vinovatul nu-i suportă privirea grea. Dar vorbele pe care le 
auzi parcă îl mai liniştiră: 

- Nu mă interesează al cui e pachetul, nici ce conţine. N-am 
obiceiul să suspectez pe nimeni. Dar atunci când simt că se întrece 
măsura... Cred că mă cunoaşteţi... 

Amenințarea îi înfioră pe ceilalţi. lar omul cu ochii de viezure simţi 
şiroaie de sudoare pe spate auzind din nou vocea şefului: 

- Sper că toate monezile sunt la loc. la să facem un control! 

Din doi paşi ajunse la firidă. Cu o mână scotea fişicurile din tainiţă, 
iar cu cealaltă rupea în buzunar hârtiile care erau destinate cireşarilor; 
le rupse cu puterea unor gheare şi nu-şi reveni din emoție decât în 
clipa când simţi metalul în palmă. Porni apoi spre şef cu mâinile 
împreunate ca un căuş. Omul cu cicatrice luă, una câte una, monezile 
din căuş, le mai numără o dată, apoi se uită ţintă în ochii celui carei 
le adusese: 

- Bine! Şaizeci! Pune-le la loc. Trebuie să le găsim pe celelalte, 
trebuie să găsim alte bogății pe lângă care monezile vor fi nişte 
fleacuri. Gata! Incepem! 

După câteva clipe, cei trei căutători ieşiră din bârlogul lor, fiecare 
înarmat cu ciocane, vergele de fier, cuţitaşe şi toporişti. 

2 

_ Dar şi prizoniera în alb era chinuită de nelinişti şi frământări. 
Intârzierea cireşarilor n-o mai întrista. Era ca amintirea unui gând 
frumos. Alte spaime îi fulgerau clipele vii şi visele: cireşarii nu vor mai 
sosi niciodată în castelul ei, sau vor poposi în apropierea lui atunci 
când va fi prea târziu. Ultima ei întâlnire cu omul cu cicatrice îi lăsase 
această convingere neagră, bolnavă. Dacă n-ar exista în lume acest: 
„prea târziu”! Ploua cu tristeţi în camera ei cu străluciri albe. 

Ca să-şi învingă tristeţea, încercă să-şi găsească preocupări care 
să-i absoarbă toate gândurile, care s-o chinuie cu întrebări 


îndepărtate, incolore, gratuite. Începuse să-şi scrie jurnalul; primele 
cuvinte le scrisese în ziua când Philippe îi salvase viaţa, în ziua când 
se plânsese lui Philippe de cruzimea omului cu cicatrice. Şi dăruia ore 
întregi jurnalului ca unui prieten intim care-i primea docil toate 
gândurile şi tresăririle. Dar paginile începeau să se umple tot mai 
greu. Fata în alb nu mai visa. Şi ceea ce nu se visează e atât de greu 
de aşternut pe hârtie! 

Prizoniera ştia tot ce se întâmplă cu cei trei călători, tot ce fac şi 
tot ce găsesc. Castelul nu mai avea taine pentru ea. Ştia că găsiseră 
monezi de aur, ştia unde le găsiseră. Bănuia că în încăperile castelului 
se mai află locuri tainice pe care le căutau cu disperare cei trei. De ce 
să nu caute şi ea? Oare putea să existe preocupare mai obsedantă 
decât aceea de a căuta şi a descoperi locuri şi lucruri tainice? 

Calea spre firidă îi era divulgată de urmele unor degete lungi pe 
praful marmurei. Cei trei, disperaţi, uitaseră în graba lor să şteargă 
urmele. Prizoniera se cocoţă în firidă şi începu să bată cu un creion în 
pătrăţelele mici de marmură care căptuşeau interiorul întunecos. Una 
dintre plăcuţe scoase un sunet deosebit şi fata în alb descoperi astfel 
mica tainiţă... din nefericire goală şi umblată. Işi continuă cercetările 
şi în alte spaţii şi pe alte suprafeţe ale camerei. Dar cu toate 
strădaniile ei nu mai găsi nicio ascunzătoare. Reveni iarăşi în firidă, 
încă o dată şi încă o dată şi până la urmă descoperi şi cea de a doua 
tainiţă. Tot goală ca şi prima. 

Prizoniera, înfierbântată de fantezii renăscute, nu căuta numai 
monezi sau numai intrări secrete. Căuta şi documente vechi prăfuite, 
care să mărturisească vechimea şi istoria Castelului celor două cruci. 
Acest gând o făcea să observe şi să cerceteze spaţiile neînsemnate, 
cele mai mici crăpături, şi mai ales plăcuţele de marmură din firidă. Işi 
petrecea o parte din vreme în faţa nişei cu două tainiţe. Şi gândurile, 
gândurile cele mai îndrăzneţe o bântuiau. Ambele cuburi erau goale... 
Dar uşiţele care închideau cuburile? in cea de a doua uşiţă, în 
grosimea ei care dintr-o dată deveni ciudată descoperi, între două 
scoarţe galbene şi roase, o foaie de pergament, şi ea rănită de vreme. 
Despicătura din uşiţă fusese lucrată cu multă fineţe. Foile de 
pergament aveau parcă rolul să umple cu precizie golurile. Foaia din 
mijloc era plină de litere chirilice. Dar prizoniera cunoştea atât de bine 
alfabetul chirilic... 

Sări jos din firidă cu foile de hârtie în mână şi, ţopăind de bucurie, 
începu să i se destăinuie lui Philippe: 

- Philippe, dragul meu! Cine ştie peste ce comori nemaipomenite 
am dat aici? Vrei să ne apucăm cuminţi de lucru? Încetul cu încetul... 

Şi prizoniera se apucă să traducă vechiul manuscris. Uitase de 
odihnă, de somn, de mâncare. Nu ştia decât de manuscris. Cel care-l 
scrisese parcă n-ar fi ştiut bine limba... sau... Fata în alb înţelese că 


documentul era cifrat. ÎI traduse cuvânt cu cuvânt dar sensul 
traducerii i se păru obscur şi neinteligibil. 

- Philippe! prostuţule... Ce taină se ascunde în această hârtie? Ah, 
dac-ai putea să mă ajuţi! Philippe, Philippe... 

Prizoniera înţelese mult mai târziu că textul peste care dăduse era 
compus din cuvinte de bază şi din cuvinte fără niciun rost. Toată 
strădania ei era să le deosebească pe unele de altele. In forma în 
care-l găsise, documentul părea absurd. Era o încâlcire supărătoare 
de fraze religioase. 

lată transcrierea corectă pe care o făcuse fata în alb: 

„Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre 
ne fac să ne gândim la comoara pe care-o ascunde cine oare decât 
sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a 
Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oamenii că mântuirea se 
află ascunsă în crucea cea mare. lar când vom fi şi mai nenorociti, 
doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele noastre o 
izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică şi toti să-şi facă 
această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, iar asta din urmă va fi iarăşi cea 
dintâi. lar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o 
răscumpere. Şi iar a doua oară cu gândul măcar s-o gândească nu va 
fi în stare. Căci în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dânsa, 
precum zic unii, se află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu 
va şti. lară pe fiara fioroasă pe-afară prin care coclauri s-o caute cu 
trudă aprinsă-n făptură? In van totul, în van, în van. Vom găsi totul nu 
aiurea şi doară documentul cel tainic din cartea sfântă ni-l va arăta. Şi 
el se află în acel vechi ceaslov al prea iscusitului nostru Cristache 
Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere. Dar numai în 
credință i se arată intrarea cea mare aceluia care din toți muritorii o 
merită. Căci acela care cu agera-i minte va prinde înțelepciunea 
cerească, va putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii 
noastre a tuturor.” 

Cu cât fata în alb îl citea mai des, cu atât absurdul textului 
devenea mai evident. Făcu fel de fel de încercări, eliminând cuvinte, 
adăugind altele, schimbând ordinea rândurilor, a cuvintelor, dar nu 
ajunse la niciun rezultat. Atunci care putea fi cheia lui? Trebuia să aibă 
o cheie. Disperată începu să-l citească rar şi cu voce tare lui Philippe: 

- Ajută-mă, prostuţule, nu ştiu cum să mă descurc... 

„Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre 
ne fac să ne gândim la comoara pe care-o ascunde cine oare decât 
sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a 
Vulturilor zisă...” 

Fata în alb avu inspiraţia salutară să-i citească lui Philippe textul cu 
glas tare, parcă pentru a-şi auzi şi ea vocea. Philippe, smerit, o asculta 
cu atenţie. După primele trei rânduri, prizoniera tresări... O luă de la 


capăt, şi încă o dată, apoi sări în sus de bucurie: 

- Philippe, dragul meu, am găsit! Ce simplu, ce copilăresc! 

Dar Philippe nu cunoştea nicio altă limbă decât limba pisoilor, aşa 
că nu află imediat taina fetei în alb. Un singur lucru era în puterea lui: 
să-şi ciulească urechile. Şi ascultă cucernic vocea fetei în alb şi i se 
păru pisoiului că nu mai suna ca înainte, ci parcă altfel. Vorbirea fetei 
se asemăna într-un fel cu torsul său. 

3 

Tic se sculă vesel şi odihnit. Dimineaţa era frumoasă şi senină, adia 
un vânt răcoros care nu putea decât să sporească hotărârea 
prichindelului de a porni imediat în căutarea noului mesager. Il lăsă pe 
Petrică să doarmă şi ieşi afară, pentru a vedea, chipurile, cum se 
odihnise Ţombi. Moaşa îi pricepu manevra şi veni în întâmpinarea lui: 

- Cam devreme, mă sfârlează, şi cum de-ai avut inima să-l laşi pe 
lliuţă să doarmă... 

- L-am ţinut atâta cu vorba aseară... 

- Aha! Şi acum ce gânduri ai? Chiar vrei să pleci spre Călţunu? Dis- 
de-dimineaţă?... 

- Călţunu? 

- Da! Păi nu acolo vrei să te duci? 

- Aha! exclamă Tic la rândul său. De acolo aţi primit pacheţelul? 

- Nu de-acolo, dar mi l-a dat un om de-acolo. 

- Şi nu vreţi să-mi spuneţi cum îl cheamă... 

- Dacă ţii morţiş, îţi spun. Dar mai întâi trebuie să mănânci şi pe 
urmă... 

Tic se uită speriat spre femeie. Cine ştie ce i-a mai trăsnit prin cap? 
se îngrozi el. 

- Pe urmă trebuie să-mi făgăduieşti ceva. Dacă te-apucă iar 
noaptea pe-aici, nu-l mai cauţi pe lliuţă ci vii de-a dreptul la Petrişor. 
Da? 

- Da! răsuflă prichindelul uşurat. Acum îmi spuneţi? 

- Oleacă de zăbavă. Mamo! Gata laptele? Că e pe cale să plece 
musafirul şi n-aş vrea deloc să plece flămând. 

- Gata! se auzi o voce din casă. Numai să poftească... 

- Atunci hai să mâncăm! îl invită moaşa cea grasă. 

Tic mâncă în tăcere, cu poftă. După masă, bătrâna aduse o 
bucăţoaică de caş, un braţ de ceapă verde, vreo cinci ouă, vreo cinci 
roşii, mari cum nu văzuse nici la expoziţie în oraş, un cârnat de vreo 
doi metri şi o halcă de pâine cu care s-ar fi putut sătura jumătate de 
sat. 

- Să le pui, mămucă, în traistă că până la Călţunu e drum lung şi 
te-o apuca foamea... 

Speriat că noul sat o fi pe undeva pe la capătul ţării, Tic se şi 
repezi cu întrebarea: 


- Da-i mult până la Călţunu? 

- Păi sunt poate mai bine de cinci kilometri... răspunse băbuţa în 
timp ce aranja gospodăreşte bucatele în raniţa lui Tic. 

Moaşa se îndeletnicea cu a urmări schimbările la faţă ale 
musafirului, dar miloasă cum era nu-i mai lungi nerăbdarea. 

- Atunci să ne-nţelegem. Intrebi la Călţunu de Ghiţă Saftu. Vezi că-i 
om cam sălbatic. El mi-a dat pachetul. Dacă nu se poartă ca omul îi 
spui că te-am trimis eu. Zici aşa cum îţi spun eu: „Moş Saftule, 
Paruşoaica m-a trimis la matale.” Aşa să-i strigi, dacă îţi lasă răgaz. 

- Şi dacă... 

- Dacă-i spui aşa afli ce vrei. Acum: drum bun că trebuie să fug la 
dispensar. Şi să nu uiţi să treci la înapoiere pe la Petrică. Nu, nu. Lasă- 
| să doarmă... Lasă-l... 

- Sărut mâna şi nu ştiu cum să vă mulţumesc... 

- la uită-te, sfârleaza! Nici n-a apucat bine să intre în casa mea şi 
se şi gândeşte la mulţumiri! La drum! 

Tic îşi puse raniţa pe spate, îi făcu semn lui Ţombi şi ieşi totuşi cu 
paşi grăbiţi din casa cea mare şi primitoare. Cine ştie ce-l mai aştepta 
şi acolo, la Călţunu?! Firul mesajului părea că nu se mai termină 
niciodată. Fata în alb îl chema însă cu atâta putere, că prichindelul ar 
fi fost în stare să meargă până la capătul lumii pentru a-i afla castelul 
în care era ţinută prizonieră. 

Imaginea fetei în alb îl însoţi pe micul cutezător tot timpul 
drumului. Nici nu încerca să se despartă de ea. Era lângă el, aproape 
de el, la fel de aproape ca în seara aceea la meci când îi ţipase în 
ureche cu atâta răutate. Era tăcută atunci, şi faţa i se făcuse de ceară, 
dar parcă văzuse şi un licăr ciudat în ochii ei. Cum de-şi amintea totul 
atât de limpede?... Oare o durea ceva, sau o încolţise vreo spaimă aşa 
cum începea să-l încolţească pe el?... Şi Tic îşi iuți paşii gândindu-se 
că poate merge pentru a însenina un chip foarte trist. 

Satul în care pătrunse era mic, azvârlit într-o vale răcoroasă şi 
pierdut parcă într-o pădure de pomi fructiferi. Cineva îi arătă casa lui 
Ghiţă Saftu şi-l urmări curios cu privirea. Tic bătu la poartă cu 
oarecare sfială. De după o şură se ivi un bărbat a cărui înfăţişare îl 
zăpăci pe cireşar. Deşi era un uriaş, omul părea scund din cauza 
umerilor care i se lăţeau la nesfârşit. Prichindelul avea impresia că 
omul din faţa lui e cel puţin la fel de lat în spate pe cât e de înalt. Nu 
mai văzuse niciodată un altul mai voinic. Purta pe cap o căciulă uriaşă 
care i se lăsase până la sprâncene, nişte sprâncene, negre şi arcuite, 
dar mai ales încruntate: 

- Ce vrei, mă bârzoiule, la casa omului? îl întâmpină o voce groasă 
şi deloc prietenoasă. Mi-ai speriat orătăniile! 

- M-a trimis... 

- Cine te-a trimis, mă, la mine! la-ţi tălpăşiţa, mă, până nu strănut. 


M-auzi? 

Ultima vorbă o rosti cu atâta putere că zornăiră ferestrele casei şi 
câţiva ţânci care se jucau pe uliţă o tuliră repede în ogrăzi. 

- Moş Saftule... se grăbi Tic să recite fraza magică, dar colosul nu-i 
lăsă timp: 

- Ce moş, mă tontule? Mă! 

In clipa aceea colosul ajunse la poartă. Dar şi Tic explodă: 

- Paruşoaica m-a trimis la matale! 

Într-adevăr: vorbe magice. Chipul colosului se însenină într-o 
clipită: 

- Aha! Păi de ce n-ai spus de la-nceput? Hai, vino-năuntru. ŞI zi-i 
aşa, te-a trimis Paraşoaica. Şi cam ce-ai vrea tu? 

- Să-mi spuneţi de la cine aţi primit pachetul acela pe care i l-aţi 
dat ei. 

- Aha! Păi pe beţivul ăla nu l-am văzut niciodată în viaţa mea. Nu 
ştia măcar în ce zi se află. M-a întrebat pe mine dacă-i sâmbătă sau 
duminică. Şi când a aflat că-i sâmbătă a spus că se întoarce din nou la 
botez. Atunci mi-a dat pachetul. 

Moş Saftu vorbea cu voce atât de blândă că parcă ungea auzul. 

- Şi chiar nu l-aţi văzut niciodată? 

- Da’ să-l ia dracu’ de beţiv! Un’ să-l văd? Că eu la crâşmă nu m- 
am dus în viaţa mea. Eu beau acasă. Ce, mi-ar ajunge mie o crâşmă!? 
.„. Da’ poate l-o fi cunoscut vreunul cu care a băut la botez. 

- Poate vă amintiţi cum arăta... 

- Ca un nătărău. Parcă-i mutase cineva falca din loc. Sau poate aşa 
avea el obiceiul să rânjească. Nu arăta a fi din sat şi nici măcar din 
satele megieşe. Asta fără doar şi poate... Stai, stai, stai, flăcăuaşule. 
Purta el nişte pantofi roşii, dar roşii ca ouăle de Paşti. Aşa ceva n-am 
mai văzut în viaţa mea. O haimana fără rost... Altceva?... Ce să-ţi mai 
spun? Te pomeneşti că pachetul o fi fost de furat. 

- Nu! se opuse Tic. Dar trebuie neapărat să aflu cine i l-a dat. 

- Dacă asta-ţi trebuie, atunci te-nvăţ eu ce să faci. Mergi la baba 
Aglaia, peste drum de biserică, ş-o-ntrebi pe aia. Că aia ştie şi de câte 
ori am strănutat eu azi-noapte, şi câtă apă a băut de dimineaţă pân- 
acum taurul comunal, şi câţi pui au scos capul din găoace acum un 
ceas sub cloşca Cârnăţoaiei. 

- Nu-i rea? se interesă practic micul păţit. 

- O să-ncerce ea să te descoase dar tu să-i spui că moş Saftu vrea 
să ştie... şi-i spui ceea ce vrei tu să ştii... 

- Dacă n-o să vrea? C-am mai dat peste una... 

Moş Saftu se uită la Tic, apoi îşi întoarse faţa spre răsărit şi 
prichindelul îi auzi vorbele bubuind ca nişte tunete prăvălite din 
văzduh: 

- Fă Aglaio! Vezi că trimit un băietan la tine cu o vorbă... Acum poţi 


să te duci fără teamă, îşi linişti el musafirul. 

Tic îi mulţumi şi porni către biserică. Baba Aglaia însă nu era acasă. 
Era undeva la capătul satului, dar auzise vocea lui moş Saftu şi se 
îndrepta cu paşi de struţ spre casă. Prichindelul profită de absenţa 
babei şi se duse până la oficiul poştal de unde expedie: „Incă nu am 
dat de capătul firului dar nu cred să mai fie mult stop Vă țin la curent. 
Tic.” 

4 

La Vultureşti, cireşarii, în clipele lor de răgaz, aşteptau cu 
înfrigurare apariţia lui Tic sau măcar un semn oarecare de la el. Dar 
clipele de răgaz erau atât de puţine! Tot timpul şi toate preocupările 
lor erau dedicate descifrării documentului. O vreme întreprinseră 
cercetări în jurul izvorului. Era în textul vechi o frază care suna astfel: 
„apoi, oprindu-te la izvor şi la sfânta duminică, împerechezi doi de unu 
şi numeri trei brazi”... Căutară peste tot în jurul izvorului dar nu găsiră 
nimic, nici măcar un bolovan aruncat la întâmplare. Lucia încercă, la 
un moment dat, să interpreteze numeric textul. 

- la să scoatem toate cifrele concrete pe care le conţine textul! 
spuse ea. N 

- Mai întâi avem cei patru stânjeni, îşi aminti Dan la iuțeală. li 
transformăm în paşi, în metri, în ce? 

- Stai, stai, Dan! îl opri Maria. Inaintea stânjenilor avem cele zece 
porunci şi cifrele a cincea şi a noua. Şi după stânjeni cele patru 
Evanghelii. Nu zice într-un loc „te-ncumeți la drum cu toate 
evangheliile”? 

- Şi pe urmă zece cu unu şi zece fără unu, adică douăzeci, spuse 
Lucia care cunoştea documentul pe de rost. Dar mi se pare că Dana 
cam nimerit-o. Ce facem cu cifrele astea? Ce reprezintă ele? Distanțe? 

- Dar dacă reprezintă litere? îşi dădu cu părerea Ursu. 

- Litere?! se miră Lucia. Să-ncercăm! Să luăm frază cu frază. 

- În prima n-avem nicio indicație de cifră - începu Maria. Nici într-a 
doua, nici într-a treia. Va să zică într-a patra... Notează, Dan: 10, 5, 
9... Apoi 4, apoi 2, apoi 4, apoi 2. 

- Care 2? întrebă Dan. 

- Cele două porunci din fraza a şasea... 

- Aha! Apoi 10 şi 1 şi 10 fără 1. Cum le interpretăm? 11 şi 9 sau 10, 
1, 10, 1. 

- Şi aşa şi aşa! propuse Lucia. Să iasă ceva cu sens şi vedem noi. 
Măcar să reuşim să le transformăm în ceva... 

In câteva minute scoaseră toate cifrele din text. Dan se repezi să le 
interpreteze după alfabet. Va să zică 10 este J, 5 este E, 9 e l... 

- În ce alfabet? întrebă Lucia... 

- Cum în ce alfabet? Aoleu, mamă dragă, descoperi Dan. Trebuie 
să găsim corespondenţele cifrelor în alfabetul chirilic. Cine-l ştie? 


- E o prostie! se opuse Maria. E o pierdere de timp idioată. Nu poţi 
să scrii o taină cu primele zece litere ale alfabetului. Fiindcă nicio cifră 
nu trece de zece. 

După o clipă de surpriză, acceptară toţi, fără rezerve, remarca 
făcută de Maria. 

- Ce vulpoi o fi fost la vremea lui tretilogofătul! recunoscu Dan. 
Oare nu cumva o fi vrut să-şi bată joc de oameni? 

- Numai asta nu! demonstră Lucia. N-ar fi fost ascuns cu atâta grijă 
documentul. Staţi! Voi aţi cercetat bine încăperea în care l-aţi găsit? 

- Podeaua, pereţii, toate ungherele, palmă cu palmă, răspunse 
Dan. L-am căutat şi la cub, nu numai la pătrat, adică şi-n relief nu 
numai la suprafaţă... 

- Dar plafonul? întrebă Lucia. 

- Plafonul!? se miră Ursu. Nu, şi nici zidul unde-i uşa. Dar nu văd 
unde-ar putea să ducă... Zidul cu uşa e închis, e zid şi pe dinafară, iar 
plafonul se mărgineşte cu coasta dealului... Ştiu eu? Poate că ar fi 
bine să mai scotocim puţintel pe-acolo. Mă gândesc şi eu acum la 
plafon... Dealul face un unghi destul de curios... Mergem? 

Cireşarii îşi puseră de data aceasta toată nădejdea în încăperea 
aceea mică şi întunecoasă. Toţi intrară în ea şi o luminară cu toate 
lanternele. Izbiră cu cazmaua în plafon, peste tot locul, dar zadarnic. 
Izbiră şi în zidul în care se afla uşa. În dreapta nimic, dar în stânga... 

- Sună a gol!!! ţipă Dan. Ursule! Intrarea! 

Ursu lovi în continuare cu colţul târnăcopului, încet şi meticulos, şi 
în câteva secunde reuşi să stabilească foarte precis contururile 
suprafeţei care răsuna a gol. Ceilalţi urmăreau cu inima la gură 
mişcările lui Ursu. Conturul zgâriat pe zid era destul de mare şi de 
forma unui pătrat cu latura cam de trei sferturi de metru. 

- E precis o intrare! anunţă Ursu. Nu cred să fi fost secretă la 
vremea ei, şi nu pot să înţeleg de ce a fost zidită... 

- Putem sparge zidul? întrebă Maria. 

- Cred că e o coajă foarte subţire de zid, o linişti Ursu. Răsună prea 
puternic a gol. Daţi-vă la o parte. 

Ursu începu să lovească uşor cu ciocul de fier al târnăcopului. Dar 
el însuşi fu uimit când, după o pojghiţă subţire de mortar, cazmaua 
întâlni în cale metal. 

- Prin urmare e tot o intrare secretă, Ursule! se bucură Dan. 

Noua descoperire nu îngreună munca lui Ursu ci mai degrabă i-o 
uşură. Găsi o crăpătură între zid şi metal, vâri acolo colţul cazmalei şi 
trase cu putere. Capacul de fier se desprinse din zid oferind privirilor 
nu o scobitură laterală cum se aşteptau toţi ci una în adâncime. Aveau 
de fapt în faţa lor o intrare sub formă de puț. 

- Formidabil! strigă Dan. Aţi văzut? Tot aici la Vultureşti e misterul. 
Lucia! Meriţi un sărut de la cine ştiu eu... 


Lucia nu luă în seamă ultimele cuvinte ale lui Dan şi nici nu-l văzu 
pe Ursu înroşindu-şe, deoarece vlăjganul îşi coborâse capul în puț 
căutând să distingă ceva în adâncimi. 

- Are trepte de fier, adică... adică nişte mânere, spuse el, după ce 
îşi scoase capul înroşit de aplecare din deschizătură. Eu cobor. 

- Stai! îl opri Lucia cu cel mai poruncitor ton din lume. Cum o să 
cobori aşa? Dacă vreo treaptă... şi închise ochii pentru a-şi alunga 
gândul. Nu! Te legăm cu frânghia. 

Ursu se supuse întocmai poruncii primei dintre egali, care devenise 
între timp hotărâre prin aprobarea mută a celorlalţi. Se lăsă legat 
imediat sub braţe printr-un nod pe care tot el şi-l pregăti, un nod care 
nu-i stingherea mişcările şi care se strângea numai atunci când îl 
trăgea o greutate. Işi luă cu dânsul lanterna, un ciocănel, o vergea de 
fier, o secure şi un cuţitaş. Frânghia avea vreo 20 de metri şi asta îi 
linişti pe toţi. 

Ursu începu coborârea... Cei de sus dădeau drumul la frânghie cu 
mare grijă. După primii metri de coborâş, după ce-şi lăsă raza 
lanternei în jos, Ursu înţelese că nu-i va ajunge frânghia. Puţul era mai 
adânc de 20 de metri. Se oprea la fiecare treaptă pentru a cerceta 
zidul puţului, adică întreaga suprafaţă cilindrică din jurul lui, cu 
lanterna, cu ciocănelul şi cu vergeaua. Voia să se convingă definitiv că 
nesfârşitul cilindru de piatră nu ascunde altă intrare secretă, capătul 
vreunui gang sau cine ştie ce altceva. Zidul însă părea că nu are nicio 
taină. Treaptă după treaptă, Ursu repetă migăloasele lui cercetări. 
Aerul se împuţinase. Ajunsese în locul unde, după calculele lui, nu mai 
era mult până să se termine frânghia. Lumina lanternei arăta parcă o 
cotitură a puţului. Mânerele de fier, deşi pe alocuri se clătinau, 
dovedeau însă rezistenţă... Işi desprinse cu mişcări lente frânghia din 
jurul trunchiului, o legă de un mâner şi fără să mai aştepte îşi puse în 
aplicare gândul temerar care-i venise mai demult în minte. 

Cobori cu cea mai mare băgare de seamă şi se opri la fiecare 
treaptă pentru a studia în continuare zidul puţului. Nimic... Ajunse şi în 
locul unde i se păruse că zidul face o cotitură. Nu era decât o 
scobitură în zid. Acolo se terminau mânerele de fier, iar câţiva metri 
mai jos se termina şi puţul. Ursu nu mai avea nicio îndoială: ceea ce 
credeau toţi că e o intrare secretă nu era decât un puț veritabil. Adică 
fusese, la vremea lui, un puț. Poate chiar o fântână tăinuită pentru 
aprovizionarea cetăţii în caz de primejdii. Urmele de eroziune de pe 
pereţi şi puzderia de cioburi din fundul puţului erau dovezi de 
netăgăduit. 

Vlăjganul se chinui să scoată o piatră mare din zid şi după ce izbuti 
o azvârli cu putere în jos. Voia să se convingă că fundul puţului nu e 
înşelător. Bolovanul scoase un zgomot greoi, înfundat şi foarte 
apropiat. După ce mai lumină o dată cu lanterna fundul puţului pentru 


a calcula distanţa precisă şi a determina locul precis unde se afla 
bolovanul, Ursu băgă lanterna în buzunar, îşi eliberă mâinile şi sări în 
gol pe întuneric. 

Calculul pe care-l făcuse Ursu fusese de o precizie salutară. 
Atingerea pământului şi flexiunea se produseră în acelaşi timp. După 
ce îşi restabili echilibrul şi aprinse lanterna, vlăjganul îşi descoperi 
piciorul stâng la câţiva milimetri de bolovan. Câţiva milimetri mai la 
stânga şi căzătura, cu toate urmările ei nenorocite, ar fi fost 
inevitabilă. Ursu mai sărise odată pe întuneric, de la o înălţime mult 
mai mică şi cunoştea foarte bine senzațiile şi urmările unei astfel de 
sărituri. Puţul nu avea însă niciun secret înăuntrul lui, de la gură şi 
până la fund. Secretul era însuşi el, existenţa lui acolo, deasupra 
cetăţii, existenţa lui tăinuită. Era un puț foarte adânc, secat în 
întregime şi care, fără îndoială, nu slujise la altceva decât la 
aprovizionarea cu apă a cetăţii. Ursu oftă. N-avea niciun rost să-şi mai 
piardă timpul acolo. Săpă cu ajutorul ciocănaşului câteva găuri în 
pereţii tari ai cilindrului de piatră, îşi fixă vârfurile picioarelor în ele, 
mai făcu un rând de găuri şi ajunse cu mâinile la mânerele de fier. Se 
caţără cu dibăcie până la frânghie, şi-o prinse de trunchi şi începu 
urcuşul cel permis. Nevoia de aer proaspăt îl amuţi câteva clipe, acolo 
sus, ba chiar îl obligă să părăsească, fără regrete, încăperea tăinuită. 
Se întinse cât era de lung, cu spatele pe iarbă. Şi abia după ce trase 
câteva guri de aer proaspăt, anunţă rezultatul explorării: 

- Nimic, dar nimic din ăla solid. 

- Nu cred! se îndoi Dan. Vrei să ne faci o surpriză... 

- Aş vrea şi eu, spuse Ursu râzând, dar din păcate intrarea noastră 
secretă nu-i decât un puț secret, un puț cât se poate de veritabil. 

- Ai cercetat bine pereţii? La fiecare treaptă? 

- Da! răspunse vlăjganul fără şovăială. 

- Şi fundul? sări Maria. 

- Şi fundul! 

- Ce adâncime are? întrebă Dan. 

- Cam 30 de metri... 

- Cât? sări Lucia. Parcă n-am auzit bine... 

- Trei-zeci! silabisi Ursu. Dar abia după ce răspunse a doua oară 
înţelese ce anume o făcuse pe Lucia să repete întrebarea: Adică... 
douăzeci plus zece. 20 şi 10, cum ar spune documentul, încercă el să 
glumească. 

- Atunci de ce te-ai lăudat c-ai cercetat şi fundul? îl luă Dan la rost. 

- Am coborât şi pe trepte, fără frânghie. Erau solide, rezistente, ce 
mai. 

- Până unde mergeau treptele? azvârli Lucia o nouă întrebare 
răutăcioasă. 

- Până-n fund! răspunse Ursu prompt. 


- Atunci nu-mi ies calculele... spuse Lucia cam cu părere de rău. 

- Care calcule? întrebă la rândul său Ursu. 

- Nişte cifre din document... 

Ceilalţi făcură ochii mari. O frază din document spunea: „Apoi 
numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te opreşti"... Dar 
Lucia nu se gândise la fraza aceea. Incerca o manevră cu un scop 
meschin. 

- De fapt nu erau chiar treizeci, ci numai 25, preciză Ursu. 

- Şi la ce distanţă una de alta? muşcă din nou Lucia. 

- Cam la un metru... 

- Ura! exclamă Dan. Atunci mai avem şanse, Ursule! De ce-ai spus 
c-ai cercetat şi fundul puţului. Tu crezi că se vede chiar totul cu 
lanterna? Dacă găsim acolo capătul unui coridor subteran? 

- Nu-i niciun capăt! răspunse Ursu sec. Am ajuns până-n fund. 
Puţul e puț şi gata! Poftim o bucată de ceramică, de la o oală spartă, 
de pe fund. 

- Cum ai ajuns acolo? se miră Maria. 

- Erau... am săpat nişte găuri în zid, pe cuvântul meu... 

- Am găsit! îl salvă Dan fără să vrea. Puţul trebuie să fie izvorul 
despre care vorbeşte documentul. După fraza cu treptele nu vine 
fraza cu izvorul? „Oprindu-te apoi la izvor...” 

- Nu! îl temperă Maria. Dar poate c-a văzut Ursu vreo pădure de 
bozii înainte de a ajunge în fundul puţului, adică la izvor. După trepte 
nu vine fraza: „apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii... ”? 
Unde-i pădurea? La mijlocul fântânii! 

- Poate că de-aceea l-au ucis pe tretilogofăt... se răzbună Dan. 
Pentru că a încâlcit prea tare documentul... Eu unul mă dau bătut, îmi 
plezneşte capul, nu mai pot... 

- Bravo! 

Exclamaţia aceasta, puţin dojenitoare, puţin veselă, n-o scosese 
niciunul din cei patru cireşari cocoţaţi pe coasta dealului. Tresărind, 
coborâră toţi privirile şi ochii lor uimiţi întâlniră o fiinţă de care poate 
nu avuseseră niciodată mai multă nevoie. De jos, de la poalele 
dealului, îi privea râzând, cu mâinile în şolduri, un băiat înalt, cu figura 
bronzată, cu cămaşa în mână şi cu maioul de pe el leoarcă de 
sudoare. Victor! 

5 

La Călţunu, în căsuţa strâmtă de peste drum de biserică, Tic 
asculta spusele unei bătrâne cu faţa plină de zbârcituri, cu nasul ca un 
cioc de uliu şi cu nişte ochi care-i jucau în cap ca nişte mărgele. 

- Şi ce vrea bivolu' acela de Saftu, măiculiţă? 

- Să aflaţi cine-i beţivanul necunoscut care i-a dat pacheţelul... 

- Scârba aia care nu ştia dacă-i sâmbătă sau duminică? 

- Intocmai! spuse Tic fără să se mai mire. 


- Mare lucru! Apoi prăpăditul ăla cu pantofi ca zgorghina nu-i de 
pe-aici, adică o fi fost el pe-aici odată, da' amu-i la Bucureşti. Face 
pungăşii prin obor. Un terchea-berchea, doi lei părechea... Păscuţă 
Gâtlan îi zice. 

- A plecat? întrebă Tic înspăimântându-se. 

- Nu l-a mai văzut nimeni de-atunci. Ba a trimis şi-o epistolă din 
Bucureşti prin care cere nişte acte de la primărie. 

- Aoleu! se vaită prichindelul. Dar cine o fi putut să-i dea pachetul? 

- Păi să vedem cu cine-a băut, se cufundă baba în amintiri. 
Dimineaţa a băut la cooperativă cu băieţii lui Todiriţă Dascălu. Cu 
crăcănatul ăla de Maftei şi fonfăitul ăla de Stăniţă. Până pe la vreo 
două-ş-pe. P-ormă a trecut pe la Iordache, sfrijitul ăla de lângă cimitir, 
ş-a mai supt ş-acolo vreun sfert de rachiu, că mai mult nu scoate 
sfrijitul pe degeaba; apoi a prânzit la Scălămbău, aşa-i zicem noi lu' 
Niţă a lui Truţu; acolo să fi băut vreo trei, patru kile de terază; p-ormă 
a trecut pe la Aniţa, văduva lui Nichifor crâşmarul, cucuiata aia, n-ar 
mai ţine-o pământul şi alţii, dar n-a găsit-o acasă, aşa că s-a dus iar la 
cooperativă unde s-a-nhăitat vreo două ceasuri la bere cu hârşâitul de 
Stelian, finu’ lui Bucă Preda, învățătorul. Cic-au băut vreo opt-şp-ce 
sticle, da’ i-o mai fi înşelat şi vânzătorul, că se pricepe, hoţul; apoi s-a 
dus de-a deschis botezul. El a fost primul. A băut întâi cu lăutarii, 
cocostârcii aceia ai lui Ştiulete Baniţă de peste deal; cică-i spune 
baniţă lui taică-său pentru c-odată, la un iarmaroc, a şterpelit o 
cogeamite baniţă fără să-l vadă negustorul; p-ormă a băut cu un 
învăţător din Şoimeni, încrezutul ăla de Papucea, pe care nu-l mai 
văzuse de zece ani, că au fost acelaşi leat în acelaşi regiment. Apoi a 
vrut să plece, dar pe la jumătatea drumului s-a-ntors, după ce s-a- 
ntâlnit cu huiduma de Saftu şi l-a-ntrebat de-i sâmbătă sau duminică. 
Ş-o băut iar cu... 

- Nu mai avea pachetul la el. l-I dăduse cineva înainte, o întrerupse 
Tic îngrozindu-se la gândul unui nou pomelnic... 

- Da, da, da! recunoscu baba Aglaia. Cine putea să i-l deie? 
Fonfăiţii lui Dascălu?... Nu cred, că toată săptămâna au fost la târg. 
Sfrijitul de lordache nu iese din casă de zece ani. Vinde rachiu pe sub 
mână, pungaşul, da' are un rachiu, Doamne! Scălămbăul, nu cred 
fiindcă s-a dus el la târg a doua zi; hârşâitul de Stelian poate, sau 
dacă nu cocostârcii lui Baniţă, ori fudulul acela de învăţător din 
Şoimeni. Alţii nu cred. Ei, dar amu n-ai putea să-mi spui şi mie la ce-ţi 
trebuie să ştii toate astea? 

- Moş Saftu vrea să ştie... 

- Ei, apoi vezi... Să nu-mi umbli mie cu şmecheşuguri, ori poate n- 
ai auzit încă de baba Aglaia. Parcă eu nu ştiu că te-a trimis elefanta 
aceia de Paraşoaica... după ce-ai dormit noaptea cu Petrică al ei într-o 
cameră?... N-o fi fost vreun lucru de furat în pachet? Că tot umblă fel 


de fel de vorbe pe-aici... 

Tic înţelese că singura şansă de a scăpa de întrebările babei era 
aceea de a o face să vorbească. 

- Dar ce fel de vorbe umblă? făcu prichindelul pe miratul. Fură 
cineva? 

- Cic-ar fi nişte hoţi prin părţile noastre care caută comori şi 
jefuiesc oamenii dacă-i prind seara răzleţi pe drum. Ba un mocan cu 
nasul ca o mistrie zicea c-au luat zălog... 

- Umblă hoţii pe-aici? se repezi Tic. 

- Nu chiar pe-aici, dar nici prea departe... Dincolo de munte, sunt 
nişte coclauri pe-acolo! De la Şoimeni nu-i mult. 

- Nu-i şi-un castel alb de marmură? 

- Asta n-am mai aflat-o! Şi dacă n-am aflat-o eu... Sunt numai nişte 
văgăuni vechi, da' mai departe, dincolo de Brazi, cică-s de pe vremea 
strămoşilor. 

- Şi ce caută hoţii? 

- Ce caută toţi hoţii... să jefuiască oamenii. Numai că pe la noi 
umblă şi după comori. De când mă ştiu eu, au prins patru cete de 
tâlhari pe meleagurile noastre. Una din ele, a lui Duşan, mai şi 
căsăpea oamenii după ce-i jefuia şi-i dezbrăca până la chele. Da' până 
acum n-am auzit să fure şi fete... 

- Când au furat fete? întrebă într-o doară Tic. 

- Păi aşa zicea mocanul acela cu nasul ca mistria. Pe urmă a-ntors- 
o el că nu-i adevărat, da' la-nceput i-a spus cuiva în mare taină c-a 
văzut cu ochii lui cum au luat nişte oameni zălog o fată sus pe munte. 

- Când? 

- Păi nu e chiar aşa de mult. Nicio săptămână. Da' ce te-ai 
îngălbenit? 

- Eu? se stăpâni Tic din răsputeri. Poate din cauza plămânilor. Sunt 
cam bolnav. Şi-i chiar adevărată povestea cu fata? 

- Aşa umblă vorba. Da’ ciobanul pe urmă s-a jurat omului căruia-i 
spusese taina că nu-i adevărat, că s-a-nşelat. Şi eu mai că l-aş crede. 
Dacă era adevărat cu fata, ştiam eu înaintea ciobanului... | s-a părut şi 
lui, cine ştie. Sau o fi avut vreo vedenie. Mai ales că zicea că fata era 
îmbrăcată într-o rochie albă. Aşa apar vedeniile, în alb... Da' ce ai, 
dragul măicuţii, de ţi-ai schimbat iar culoarea? Să-ţi dau olecuţă de 
rachiu? Face bine... 

- Nu, sărut-mâna, că nu-i bun pentru plămâni. 

- Atunci poate-ai vrea o cană de chişleag? Stai numa' oleacă... 

- Nu, săru-mâna, nu mi-i foame... 

- Ei! Acuma ai vrea să-mi spui şi mie ce vrea Paruşoaica cu 
pachetul? Ce vrea elefanta! Că tot aflu eu până la urmă. 

Tic se agăţă imediat de ideea băbuţei: 

- Nici mie n-a vrut să-mi spună. A aflat că vin încoace şi mi-a spus 


să-l întreb pe moş Saftu cine i-a dat pachetul. 

- Da-ncotro ziceai că te duci? 

- La... Şoimeni... răspunse prichindelul gândindu-se că oricum va 
trebui să-l întâlnească pe învățătorul de-acolo. 

- La Şoimeni? Tocmai unde s-a stârnit zvonul cu hoţii? Da' pe cine 
ai mătăluţă acolo, că de prin părţile noastre nu pari a fi? 

Tic se gândi la cel mai frecvent nume care putea să fie în Şoimeni 
şi răspunse imediat: 

- Am un coleg acolo, unul Şoimu. 

- Şoimu? Trebuie să fie al fierarului, că ăla are băieţi la şcoală. 
Vezi-că tot am aflat că înveţi la şcoala tehnică? 

Prichindelul nu protestă. Despărțirea îi fu uşurată de apariţia 
câtorva baborniţe în pragul casei. Pesemne, iscoadele babei Aglaia. Se 
duse în goană la poştă pentru a expedia o altă telegramă către frizeria 
„Higiena” însă cu un conţinut foarte diferit de cel al primei depeşe: 
„Veniţi la Şoimeni, stop Mesajul e adevărat. Tic.” 

Din nefericire, mesajul nu putea să ajungă imediat sub ochii 
cireşarilor. Erau toţi la Vultureşti. Prichindelul n-avea însă de unde să 
ştie ce se întâmplase la ruine. Şi totuşi tremura la gândul că ar putea 
ajunge prea târziu la castelul fetei în alb. 


Capitolul XII 
1 A 

Prizoniera în alb descifrase mesajul. Işi dăduse seama că toată 
rezolvarea lui stătea în despărţirea şi selecţionarea unor anumite 
cuvinte. N-avea însă cheia. Citindu-l cu voce tare lui Philippe, simţise 
că unele cuvinte au o anumită rezonanţă, detaşându-se singure de 
celelalte. Sesizase un anumit ritm pe care-l impuneau anumite 
cuvinte. | se păruse că ritmul care cuprindea aceste cuvinte era foarte 
asemănător cu ritmul epopeilor homerice. Se gândea la dactilii şi 
hexametrii lui Homer: 

„Cântă ze-iţă mi-ni-a ce-a-prin-se-pe-A-hil Pe-le-ia-nul”. lar în 
document primele cuvinte sunau la fel: Taina cea ma-re şi ma-rea... 

Se apucă să copieze textul documentului, cu toată fidelitatea, şi 
după ce termină de copiat se gândi să sublinieze cu creionul cuvintele 
care impuneau şi care se încadrau în ritmul homeric: 

„Taina cea mare şi marea nenorocire abătută pe capetele noastre 
ne fac să ne gândim la comoara pe care-o ascunde cine oare decât 
sufletul prăpădit al nostru. Căci dacă ne ducem în cea veche cetate-a 
Vulturilor zisă şi ne rugăm cumplit, vor spune oamenii că mărturisirea 
se află ascunsă în crucea cea mare. lar când vom fi şi mai nenorociţi 
doar crucea cea mare în stare-i să poată trimite pe capetele noastre o 
izbăvire şi cu ea solii cei tainici în crucea cea mică şi toţi să-şi facă 
această cruce. Şi încă una şi iar şi iar, jar asta din urmă va fi iarăşi cea 
dintâi. lar cine va sudui în veci fapta asta nu fi-va în stare să şi-o 
răscumpere. Şi iar a doua oară cu gândul măcar s-o gândească nu va 
fi în stare. Căci în împărăţia cerului intrarea cea mare şi dânsa precum 
zic unii se află ascunsă şi nimeni nu ştie şi-n vecii vecilor nu va şti. 
lară pe fiara fioroasă, pe-afară prin care coclauri s-o caute cu truda 
aprinsă-n făptură. In van totul, în van, în van. Vom găsi totul nu aiurea 
ci doar hrisovul cel tainic din cartea sfântă ni-l va arăta. Şi el se află în 
acel vechi ceaslov a/ prea iscusitului nostru Cristache Zogreanu, 
sărman logofăt de cea de a treia putere. Dar numai în credinţă i se 
arată intrarea cea mare aceluia care din toți muritorii o merită. Căci 
acela care cu-agera-i minte va prinde înţelepciunea cerească, va 
putea scoate din carte şi din slovele tainice cheia fericirii noastre a 
tuturor.” 

Fata în alb adună şi împărţi apoi în hexametri şi septametri 
cuvintele subliniate şi se pomeni cu următorul text: 


„Taina cea mare şi marea comoară pe care-o ascunde 

cea veche cetate-a Vulturilor zisă se află ascunsă 

în crucea cea mare. Doar crucea cea mare în stare-i să poată 
trimite 


solii cei tainici în crucea cea mică iar asta din urmă 

în veci fapta asta nu fi-va în stare cu gândul măcar s-o gândească. 
Intrarea cea mare şi dânsa se află ascunsă şi nimeni nu ştie 
pe-afară prin care coclauri s-o caute cu trudă aprinsă-n făptură 

ci doară hrisovul, cel tainic al prea iscusitului nostru 

Cristache Zogreanu sărman logofăt de cea de a treia putere 

arată intrarea cea mare aceluia care din toți muritorii 

cu agera-i minte va prinde din slovele tainice cheia.” 


Fata în alb citi din nou de la un capăt la altul cele douăsprezece 
versuri trisilabice. Işi mai aruncă o dată ochii pe textul vechi, apoi 
puse toate hârtiile pe pat şi începu să se plimbe îngândurată prin 
cameră. Cu toată zgârcenia celor unsprezece versuri, textul vechi 
destăinuia câteva amănunte de o însemnătate excepţională. Mai întâi 
lămurea taina castelului celor două cruci. Castelul era împărţit în două 
aripi, una mare şi una mică. În care parte se afla ea şi în care cei trei 
oameni? În care parte se afla ea? In crucea cea mică sau în crucea 
cea mare? Dacă se afla în crucea cea mică, textul dezvăluia o a doua 
taină şi anume că din partea asta niciodată nu se va putea trece în 
partea cealaltă a castelului, adică acolo unde se aflau cei trei 
căutători. Dacă se afla în partea cea „mare” a castelului, atunci 
trebuia să găsească o comoară de preţ şi o comunicare secretă cu 
cealaltă aripă a castelului prin care să poată trimite solii cei tainici. lar 
cea de a treia taină pe care o dezvăluia documentul era că intrarea 
cea mare se află ascunsă pe-afară prin cine ştie ce coclauri şi că 
numai un alt text al unui tretilogofăt, pe nume Cristache Zogreanu, 
dezvăluie taina acelei intrări. 

Fata în alb revăzu în minte planul castelului dar nu descoperi niciun 
indiciu care să ateste că se află fie în aripa cea mare, fie în aripa cea 
mică. Marea intrare? Oare nu era vorba despre intrarea pe care 
ajunsese şi ea în castel? Şi această intrare fusese tăinuită şi încă atât 
de bine că nimeni nu reuşise s-o descopere până la cei trei oameni. 

Cu aceste gânduri, prizoniera ieşi în curtea interioară. Absorbită de 
gânduri şi întrebări, nu dădu nicio atenţie lui Philippe, care după ce 
decapitase o altă viperă cu corn, îi împingea leşul într-o scobitură. 
Fata în alb se întreba dacă şi cei trei căutători cumpliţi ştiu că vechea 
cetate a Vulturilor ascunde o comoară şi ganguri secrete. Şi găsi un 
răspuns afirmativ la întrebare, sau mai bine zis datele unui răspuns 
afirmativ. De aceea scotoceau ei prin toate încăperile. Dar pesemne 
că nici ei nu ştiau în ce aripă se află. Cercetările lor puteau să 
însemne atât căutarea comorii cât şi căutarea unei comunicări. Dar 
cum ar putea să existe o comunicare între două încăperi, de pildă, 
care să folosească numai uneia dintre încăperi? 

Fata în alb se gândi la cea mai simplă comunicare, la uşă. Cum ar 


putea să se folosească de uşă numai o singură parte? Chiar dacă uşa 
ar fi la capătul unui gang subteran, asta nu înseamnă oare că ar putea 
fi folosită şi dintr-o parte şi din alta? Numai dacă ar fi foarte 
primejdioasă, sau dacă... dar nu, nu-şi putea explica lămurit o intrare 
tăinuită care să poată fi folosită dintr-o singură direcţie... Trecând pe 
lângă uşa grea de fier care asigura comunicarea curţii interioare 
direct cu coridorul, prizoniera fu izbită de un adevăr de o simplitate 
uluitoare. 

- Philippe! îşi strigă ea cotoiul. Cât e de simplu! Uită-te la uşa asta! 
Nu e ea o comunicare între două părţi? Dar există o parte, Philippe, 
care n-o poate folosi. Partea noastră. Pentru că e încuiată pe dinafară. 
Acum înţelegi, Philippe? 

Fata în alb se convinse că nu poate fi alt adevăr. Intrarea era 
încuiată în permanenţă printr-o parte şi era atât de bine ascunsă că 
nimeni nu era „în stare cu gândul măcar s-o gândească”. Chiar ea, în 
încăperea ei, şi ceilalţi trei locuitori ai castelului nu cercetaseră peste 
tot fără să dea de intrarea secretă? Dar de unde putea ea să ştie cu 
certitudine că oamenii din partea cealaltă nu descoperiseră intrarea? 
Intrarea sau ieşirea? lar i se încâlciră gândurile. Se strădui să şi le 
limpezească. Intrare sau ieşire... Oricum s-ar fi numit, trebuie să se 
găsească undeva în castel. Unde? În curte? Dar dacă s-ar afla în 
curte? lată la ce nu se gândise, poate, nimeni până atunci)... 

Îşi aruncă ochii prin curte, de-a lungul zidurilor înalte. Erau atât de 
roase de ploi şi furtuni... Erau pline de muşchi. In afara scăriţei care 
ducea la crenele, părea că nu mai ascund nicio altă taină. lar spaţiul 
de la picioarele ei era din piatră naturală... Nu, în niciun caz în curte! 
Ar fi fost lipsit de romantism. Ar fi fost mai prejos de înfăţişarea 
maiestoasă şi severă a castelului, ar fi stricat toată simetria, i-ar fi 
stricat visul. 

Dacă intrarea secretă se afla chiar în camera ei? 

- Philippe! îşi chemă fata în alb prietenul şi alergă în celula mare 
de marmură. 

Dar când pătrunse înăuntru primul lucru care o izbi fu sărăcia 
patului. Pe patul atât de bogat la ieşirea ei în curte nu se mai afla 
nimic. Textul, descifrarea şi copia lui dispăruseră toate, de parcă le 
înghiţise pământul. 

2 

Lucia îi istorisi lui Victor din fir în păr, şi într-o succesiune foarte 
precisă, toate întâmplările care se petrecuseră de la plecarea lui în 
Austria. Dan nu se putu abţine la sfârşitul extraordinarei relatări! 

- Deşi ai uitat un singur amănunt, trebuie să recunosc, Lucia, că 
eşti un geniu în materie de istorie obiectivă. 

- Ce-am uitat? întrebă surprinsă Lucia. 

- Ai uitat să-i spui că eu am fost acela care, cuprins de o vervă 


nebună, v-am adus pe această pistă greşită, fir-ar să fie de 
tretilogofăt... 

- Cred că şi eu aş fi făcut la fel ca tine, îl linişti Victor. Atâtea 
coincidenţe. Numele, locul unde aţi găsit documentul, ruinele... Nu, 
Dan, n-ai absolut nicio vină. Mai bine spuneţi-mi dacă aveţi vreo veste 
de la Tic? 

Intrebarea lui Victor îi trezi pe ceilalţi cireşari dintr-un somn foarte 
vinovat. 

- Fiindcă mi se pare, continuă Victor, tot din spusele Luciei, că Tica 
plecat pe urmele mesajului fără să ştie precis unde vă aflaţi sau 
crezând că sunteţi în oraş. 

- Da, recunoscu Ursu. l-am spus în ziua în care a plecat că până 
seara suntem în oraş. 

- Unde-ar putea fi? se îngrijoră Maria. 

- Unde în altă parte decât pe urmele mesajului? Dar cine ştie pe 
unde-l poartă aceste urme. Şi cine ştie câte telegrame ne-or fi 
aşteptând acasă. 

- De ce telegrame? g 

- Pentru că dacă s-ar fi întors, ar fi venit el încoace. Intr-un fel 
trebuia să vă ţină la curent cu investigaţiile lui. De aceea cred că a 
trimis măcar o telegramă. Dar n-are niciun rost să vă îngrijorați. Tic e 
destul de descurcăreţ şi de dibaci. 

- De ce întârzie atunci atât de mult? întrebă Dan. 

- Ar fi o singură explicaţie, răspunse Victor. Că firul mesajului e 
foarte încâlcit. 

- Vrei să spui că e foarte lung! sublinie Maria. 

- Nu! Foarte încâlcit. E cu totul altceva. Dac-ar fi fost foarte lung... 
să zicem, de pildă, că şoferul i-ar fi spus că a primit mesajul de 
undeva dintr-un oraş de la o sută de kilometri depărtare de oraşul 
nostru. Ce-ar fi făcut Tic? V-ar fi pus imediat la curent cu descoperirea 
lui şi mai cred că ar fi cerut şi ajutorul unuia dintre voi. 

- Tot nu înţeleg, mărturisi Ursu. 

- Eu cred că mesajul a trecut prin multe mâini, chiar prin foarte 
multe mâini, continuă Victor. Aş îndrăzni să spun că din locul iniţial a 
trecut din sat în sat. De aici vine întârzierea lui Tic. De câte ori dă 
peste un nou mesager, care probabil nu e prea departe, i se pare că e 
ultimul. Şi merge; şi merge înainte fără să simtă, săracul, câtă 
distanţă parcurge. 

- Atunci tu crezi în adevărul mesajului? îl întrebă Lucia. 

-İn măsura în care cred în existenţa castelului. Şi cred că de 
această existenţă niciunul dintre voi nu se îndoieşte. 

- De ce să nu fi făcut „fata în alb” o glumă cu noi? Ne ştie 
întreprinzători, curioşi... 

Lucia voia să se convingă odată pentru totdeauna că nu greşise 


când începuse să dea crezare mesajului. De aceea îl aţâţa pe Victor. 

- Sunt prea multe date care pledează împotriva farsei, Lucia. Mai 
întâi dispariţia fetei. Care este o realitate şi încă una crudă. O fată cu 
isteţimea şi educaţia ei nu-şi părăseşte bunica pentru a ne face nouă 
o farsă... 

- Asta ziceam şi eu! îl întrerupse Dan. 

- Pe urmă, continuă Victor, printr-o farsă, cineva vrea să-şi bată joc 
de altcineva, nu să se autoridiculizeze. 

- Ce vrei să spui? întrebă Maria. 

- După câte mi-ai spus chiar tu şi după tonul pe care-l dovedeşte 
mesajul fetei, Castelul celor două Cruci era visul ei, idealul ei. Or, tu, 
Maria, ai ajunge până acolo ca de dragul unei farse, oricât ar fi ea de 
ingenioasă, să-ţi dezvălui visul sau idealul şi să faci din el subiect de 
râs? 

- Nu! recunoscu Maria. Ai dreptate. 

- Şi mai e un lucru, nu lipsit de importanţă, ba destul de serios. 
Firul mesajului. E prea încâlcit ca să fie voit. Când vrei să faci o farsă, 
să spunem cu ajutorul unui mesaj, primul lucru este acela de a te 
asigura că mesajul va ajunge repede şi sigur la ţintă. Poţi risca să-l dai 
chiar cu propria ta mână numai ca să fii sigur că a ajuns la ţintă, şi ca 
să-ţi aranjezi apoi amănuntele farsei. Incâlcirea firului, de care sunt 
sigur, arată: sau că mesajul a fost găsit din întâmplare, deci a fost 
aruncat de undeva, sau a fost dat iniţial unei persoane... cum să vă 
spun, care n-a înţeles situaţia fetei, sau n-a vrut s-o înţeleagă, ceea ce 
mi s-ar părea foarte curios. 

- Atunci tu crezi că ea e prizonieră în castel? întrebă Lucia 
surprinsă. 

- Lucia! Cum să-ţi spun? Cred! Dar am totuşi un mare dubiu! 

- Ce te face să ai acest mare dubiu? se interesă Maria. 

- Tonul mesajului! E prea chemător, parcă prea senin. Numai dacă 
n-o fi o exaltată. Incă nu pot să ajung până la capăt. N-o cunosc deloc. 
Nimeni n-o cunoaşte. Numai Maria a schimbat câteva vorbe cu ea. Dar 
şi Maria... 

- Stai, Victor! îl întrerupse Maria. E ceva dureros... am uitat să-ţi 
spun, adică n-am avut când să-ţi spun. Laura a fost bolnavă de 
meningită... 

Acest amănunt îl făcu pe Victor să tresară: 

- Atunci... atunci lucrurile se schimbă. Sau totul e o nebunie sau 
totul e adevărat. Tot ce spune fata. Şi cum prima ipoteză e exclusă... 
înseamnă că tot conţinutul mesajului e adevărat. Fata e într-adevăr 
prizonieră. Dar un anumit lucru o împiedică să fie pesimistă. Ce 
anume? Sau subestimarea unei primejdii... sau o anumită stare de vis 
care n-o părăseşte niciodată şi care ar putea să-şi aibă cauza în ceea 
ce spunea Maria. Cred că povestea captivităţii e poate lucrul cel mai 


adevărat din mesaj... Dar cum poate subestima o primejdie atât de 
gravă? 

- Atunci... descoperi Ursu, înseamnă că am întârziat foarte mult. 

Victor nu răspunse direct la întrebarea lui Ursu: 

- Ar trebui să acţionăm imediat. Deşi suntem legaţi de mâini şi de 
picioare. 

- Avem totuşi două şanse, spuse Lucia. Prima: ca Tic să fi dat peste 
ceva... 

- Şi a doua? întrebă Victor. 

- Ca tu să descifrezi mesajul! 

- Numai din prima lectură şi mi se pare al dracului de încâlcit. 

- Las’ că următoarele... îl consolă Dan. 

- Următoarele îl vor încâlci şi mai rău, râse Victor. Parcă tu nu ştii 
că aşa se întâmplă întotdeauna în romane cu mesajele cifrate. 

- Al nostru însă, din fericire sau din nefericire, există cu adevărat. 

- Şi nu face decât să dea dreptate autorilor... Totuşi n-avem 
dreptul să ne despărţim de ruine şi de împrejurimi până ce nu suntem 
siguri că nu părăsim nici cea mai neînsemnată şansă. Să nu ne scape 
nici cel mai mic indiciu. 

- Nu ştiu dacă ne-a rămas ceva nepipăit, se grăbi Dan. Cred că 
nicio pietricică, niciun smoc de iarbă. 

- Siguranţa nu ne-o poate da decât dezvelirea locului, spuse Lucia. 
Adică numai dac-am da la o parte, ca pe o coajă groasă de un metru, 
tot pământul de pe-aici. 

- Tu ce crezi, Ursule? întrebă Victor. 

Ursu se gândi, cumpăni în minte, apoi după câteva clipe răspunse 
cu un ton înfricoşător de sigur: 

- Nu e nimic aici! 

- Nu crezi sau eşti convins? insistă Victor. 

- Sunt convins! 

Victor era mulţumit de răspunsul lui Ursu pe care-l judeca mai mult 
după criterii psihologice, dar Lucia, spirit prea ştiinţific, sări în sus: 

- Cum poţi să fii atât de convins? Ai tu în ochi raze speciale care îţi 
dau posibilitatea să vezi şi sub pământ? De ce nu le brevetezi? 

- Lucia! o opri Victor cam târziu. Nu uita că noi căutăm un castel 
într-o regiune totuşi umblată. Dac-ar fi vorba de o intrare oarecare sau 
de o locuinţă simplă... Dar planul pe care ni-l trimite fata arată o 
construcţie grandioasă. Unde ar putea să fie aici, în mocirlele astea, 
sau în pădurea asta bătută fără încetare? 

- Ştiu, totuşi... Ba da! Ai dreptate, Victor. lartă-mă, Ursule, dar m- 
au înfuriat atât de mult căutările astea inutile şi idioate. 

- Nu, Lucia! N-ai voie să închizi ochii! reveni Victor. Dacă ţi se pare 
că trecem peste cel mai mic indiciu, ai dreptul, ba chiar obligaţia să 
ne opreşti. 


- Puţul! Oare nu ascunde nimic? se întrebă Lucia. 

Ursu răspunse cu atâta dezinteres că toţi îl priviră curioşi. 

- Aaaa. Puţul... Nuuu... E cea mai pură fântână... 

Tonul lui nepăsător o convinse pe Lucia, dar pe Victor îl cam puse 
pe gânduri: 

- la spune, Ursule, ţi-a trecut prin cap ceva, nu? Ceva ca un fir de 
nisip. Orice-ar fi, spune! 

- Mă gândeam c-ar fi bine să vezi şi tu ruinele. Nu că ar fi acolo 
castelul. Dar să nu fi scăpat ceva din vedere. Şi eu şi Dan, chiar şi Tic 
le-am privit cam cu dispreţ la început. Prin câteva hrube prea murdare 
nici nu ne-am aventurat. 

- N-am nimic împotrivă. Să mai dăm o raită pe-acolo, dar dacă nu 
ne ispiteşte nimic n-are niciun rost să ne murdărim degeaba. 

Porniră cu toţii spre ruine, le făcură ocolul, se opriră în câteva 
locuri. Victor îl întrebă pe Ursu: 

- Unde spui că nu v-aţi aventurat? 

Ursu îi arătă un loc spre zidul din stânga. Chiar sub zidul unde se 
căscau câteva gropi pline cu apă şi noroi. 

- În băltoacele acelea?... E prea scârbos, se împotrivi Victor. 

- Şi crezi tu că acolo... ar putea fi ceva? strâmbă Maria din nas. 

- Nu, dar nu prea m-am uitat pe acolo... 

- Alea-s nişte gropi, spuse Victor, probabil săpate de curând. 

- Ştiu, dar o să merg puţintel sub zid. Câţiva metri... 

- Fii serios, Ursule! E o copilărie. 

- Zău, Victor, sunt convins că nu poate fi nimic acolo. Dar m-ai 
întrebat în aşa fel, că a trebuit să mă gândesc la toate zonele de pe- 
aici. Şi mi-am amintit că gropile astea sunt singurele locuri pe care le- 
am disprețuit... 

- Dacă-i aşa, se înveseli Victor, atunci nu mai am nicio grijă, Ursule. 
Precis că Vultureştii nu ne mai ascund nicio taină... Şi chiar dacă ar 
mai fi vreuna nu ne mai interesează acum. Mi se pare că trebuie să ne 
grăbim... 

Şi ceilalţi răsuflară uşuraţi. Simţeau că le-a venit conducătorul, că 
de-acum înainte nu-şi vor mai irosi, inutil, puterile şi timpul. 

- Atunci plecăm imediat! sugeră Maria. 

- Ar fi bine dac-am putea pleca imediat. Dar autobuzul, îmi spunea 
şoferul, se întoarce abia seara. Aşa că... am putea să nu ne pierdem 
timpul... 

- Vrei să?... dar Lucia parcă se temea să-şi termine întrebarea. 

- Da! să începem o studiere sistematică a documentului. Cine îmi 
dă o copie? 

Maria îi întinse copia ei şi Victor începu să citească cu voce tare 
textul cel vechi, atât de cunoscut celorlalţi cireşari. 


3 

Înainte de a porni spre Şoimeni, Tic trecu şi pe la „hârşâitul” de 
Stelian, şi pe la Baniţă care deşi nu-şi avea „cocostârcii” în curte, îi 
spuse, ca şi Stelian, că nu auzise niciun cuvânt despre vreun pachet 
care să fi trecut prin mâinile lor. Deci, singurul om care, după 
socotelile babei Aglaia, ar fi putut să-i înmâneze lui Păscuţă Gâtlan 
mesajul nu putea fi decât învățătorul din Şoimeni, „încrezutul ăla de 
Papucea”. 

Tombi primi un nou îndemn la drum, aşa că se văzu nevoit să 
renunţe la reprezentaţia de salturi acrobatice pe care o începuse în 
curtea lui Baniţă, sub privirile incredule a vreo două duzini de căţei şi 
dulăi de ţară, şi porni pe urmele neobositului său stăpân. Pe la 
jumătatea drumului, Tic poposi la umbra unui agud şi pregăti din 
bucatele pe care i le dăduse bătrâna Paruşoaia o masă foarte 
abundentă şi gustoasă. Oboseala îl făcu să mai prelungească olecuţă 
prânzul, prilej de a recapitula evenimentele prin care trecuse şi de a 
presimţi altele care fâlfâiau la orizont. 

Mai ales cele care trimiteau fiori şi sudoare rece, de undeva, din 
depărtări ascunse de voaluri negre, îl nelinişteau pe cutezătorul cu 
păr de aur şi cu ochi umbriţi. 

Prichindelul simţea că se apropie de castelul fetei în alb şi mai 
simţea, cu nişte antene care se încolăceau în piept, că fata se află 
într-o mare primejdie. Dar ce putea face el singur?... Se hotărî să mai 
dea o telegramă cireşarilor după ce va vorbi cu ultimul purtător al 
mesajului, cu învățătorul. Dar de câte ori nu crezuse până atunci că 
omul pe care-l căuta era ultimul purtător al mesajului?... Işi făcu iarăşi 
un plan: cum să-l iscodească pe învăţător ca să nu-i strecoare vreo 
bănuială şi se încontră iarăşi la drum. 

Pe la vreun kilometru de sat zări un puşti cam de vârsta lui 
chinuindu-se, nevoie mare, să smulgă dintr-un tufiş nişte porumbe. 

- Măi bucăţică! îl strigă Tic. la spune! Casa învățătorului Papucea e 
departe? 

Când se auzi astfel strigat, puştiul uită de porumbe şi se duse drept 
în întâmpinarea curajosului necunoscut. Il măsură din cap până în 
picioare, apoi îi spuse cu oarecare dispreţ: 

- Bă chiştocule, crezi că dacă ai javra lângă tine, poţi să faci pe 
nebunu'? Dac-ai şti pe câţi d-alde tine i-am dat cu fundul de pământ... 

Tic îşi dădu seama că se înşelase imediat ce-l văzuse pe „bucăţică” 
ieşind din tufa de porumbe. Mâniosul era chiar mai înalt decât el şi nu 
părea deloc lipsit de vlagă şi de curaj. Dar nu de teamă se grăbi Tic să 
liniştească apele: 

- Hai să facem pace! Vrei? Dă mâna! 

- După ce ne măsurăm forţele, bă, crăcănatule. Ori ţi s-a făcut frică 
în pantaloni? 


Tic nu mai putea răbda insulta şi insinuarea: 

- Dacă te juri că n-o să scânceşti şi că n-o să mă spui maică-ti sau 
soră-ti... 

- Cu pumnii sau la trântă? întrebă celălalt direct. 

- Alege tu, că eu oricum te bat de te sting... 

- Las’ că te văd eu cum te mai lauzi după ce te dau jos... 

- Dai a înţelege că vrei trânta? ceru Tic precizare. 

- La trântă! 

Călătorul cel obosit şi prăfuit îşi dădu jos rucsacul şi înainte de a 
începe lupta îşi întrebă adversarul: 

- Şmecherii? Capcane? Piedică? 

- De toate! Tot ce ştii tu şi taică-tău... 

- Bine. Cine-i întâi cu umerii la pământ e bătut. 

- Hai! 

- Hai tu! i 

Porniră amândoi. Işi prinseră mijlocul şi începură să ţopăie pe câmp 
stârnind o nespusă uimire căţelului care nu înţelegea cum pot doi 
oameni să se ia din senin la harţă fără măcar să se certe unul cu altul. 
Tic simţi de la primele încleştări că puştiul e voinic şi dibaci. Nu putea 
să-l înfrângă decât cu o şmecherie... pentru că n-avea timp. Dar şi 
adversarul încercă tot felul de şiretenii. Lupta era însă de multă vreme 
terminată, de când călătorul cel paşnic se gândise la cele câteva figuri 
fără scăpare pe care le învățase de la Ursu. Greutatea era să aleagă 
una mai spectaculoasă. O alese fără zăbavă. Se lăsă în genunchi îşi 
trase şi rivalul după el, se lăsă apoi în patru labe şi apucă brusc 
adversarul de mijloc şi se rostogoli cu el peste cap. Tic ajunse în mai 
puţin de o secundă deasupra inamicului său, care nu mai mişca de 
uimire. li lipi umerii de iarbă, apoi sări în sus. 

- Gata! Eşti bătut! 

- Încă o dată! ceru adversarul după ce-i strânse mâna lui Tic. Să 
văd dacă mai poţi repeta figura. g 

Tic n-o mai repetă din pricină că folosi altă şmecherie. Indoi 
adversarul de mijloc, îl prinse repede cu mâinile pe sub burtă şi-l 
azvârli dintr-o singură mişcare pe umărul drept. Se roti de câteva ori 
cu el, îl ameţi, apoi îl aşeză ca pe un mieluşel cu umerii la pământ. 

- Mai vrei? îl întrebă învingătorul după ce-şi potrivise mâinile în 
şolduri. 

- Mai vreau! răspunse sec puştiul, şi-i întinse iarăşi mâna. 

- Nu mai vreau eu. Mă grăbesc. 

- Trebuie să mă-nveţi şi pe mine cum faci. Sunt bătut dar trebuie 
să mă-nveţi. Dar lui tata tot o să-i spun. 

- Parcă ne-am înţeles să fie secret... 

- O să-i spun cum m-ai bătut. Şi dacă n-o să-ţi... strângă mâna, o 
să vezi. 


Tic n-avu ce face şi-l învăţă pe învinsul cel plin de entuziasm 
figurile. 

- Gata! De-acum nu mă mai bate nimeni în sat. Bă, da' eşti hoţ al 
dracului!... Hai că merg şi eu cu tine în sat. Dar ce ai cu Papucea? 

Lui Tic îi plăcea puştiul. Felul lui cavaleresc de a se bate şi de a 
primi înfrângerea îl cucerise imediat. Nu într-atât însă ca să-i 
destăinuie secretele. 

- Vreau să m-ajute să fac o problemă... 

- Aha! Dar de unde eşti tu? 

- Dar tu? 

Se întrebară, îşi răspunseră, se împrieteniră la toartă. Tic îi 
destăinui totuşi un secret de consolare şi de năucire, anume că trece 
prin Şoimeni pentru a vedea dacă nu se poate face o excursie. 

- De ce n-ai venit cu trenul forestier? se zăpăci puştiul. 

- Am avut o ocazie care m-a adus până la Călţunu. O maşină 
aproape nouă. Era păcat s-o las. 

- Aha! Păi să vezi ce excursii se pot face aici la noi. Psst! Nu ştiu 
oamenii. Dar sunt şi locuri prin care n-a ajuns până acum picior de 
om. 

- Zău?! Dar de ce nu s-a ajuns acolo? 

- Prăpăstii grozave... şi... hai să-ţi spun o taină mare de tot. Sunt şi 
hoţi pe-aici... 

- Nu cred... se prefăcu Tic. 

- Dacă-ţi spun eu. Tata e şef aici, la post. Am tras cu urechea şi-am 
auzit. Cică ar fi nişte hoţi colo sus, pe la Brazi. 

- Nu cred... îl aţâţă iarăşi prichindelul înfiorat. 

- Dar ce crezi, că degeaba se duce el aproape în fiecare zi cu 
patrula în munţi? Dacă-ţi spun eu. Dar tu când te-ntorci în oraş, c-ai 
pierdut trenul?... 

- Poate găsesc o ocazie! 

- Ştii ce, haide la mine să dormi. Când o auzi tata c-ai reuşit să mă 
baţi, n-o să ştie ce să-ţi mai facă. El mereu îmi zice aşa: „mă, bagă de 
seamă să nu te bată nimeni, dar când cineva te bate, să-i strângi 
mâna”. 

- Bine... o să vin. Da-ntâi să mă duci la Papucea. 

- Stă chiar lângă noi. Până-ţi face el problema eu vorbesc cu 
mama. 

Traian, feciorul şefului de post, îi arătă casa lui Papucea şi se duse 
într-o fugă acasă. Tic bătu la poartă şi când îi apăru în faţă învățătorul 
îl rugă cu o voce foarte mieroasă: 

- Domnu-învăţător nu aveţi timp să mă ajutaţi la o problemă? 

Învățătorul, un tinerel lung şi deşirat, puţintel miop, îl privi cam 
neîncrezător pe solicitant. 

- Dar ce ai tu acum, vara, cu problemele? 


- Învăţ pentru corijenţă, ştiţi, şi am o mulţime... 

- Aha! se dumiri Papucea. Intră! Şi ce problemă ai? 

- Una cu o ştafetă. Zece oameni duc un pachet pe o distanţă de 
cincizeci de kilometri... 

- Mare scofală! Fiecare câte 5 kilometri. 

- Nu! spuse Tic. Unul din ei se îmbată şi face distanţa într-un timp 
dublu. 

- Aha! Şi? 

- Altul şchioapătă şi face drumul într-un timp de trei ori mai mare. 
Un al treilea pierde pachetul la jumătatea drumului şi de-abia când 
ajunge la ţintă îşi dă seama că nu-l mai are, se duce înapoi, îl caută, îl 
găseşte, îl aduce şi-l predă. 

- Şi ce vrea problema? 

- La ce oră a luat primul om pachetul? 

- Aha!? Păi e simplu: la ora cinci şi cinci minute. 

- Cum aţi calculat aşa de repede. 

- Aşa cred eu!... 

- Bine, dar ştiţi... ora la care a luat pachetul... 

- Asta-i părerea mea, bă... La ora 5 şi 5 minute, maximum la 5 şi 
10 minute. 

- Păi nu v-am spus nişte cifre... Cât a făcut fiecare, cât a întârziat 
cel cu... 

- Ei şi! Dacă eu îţi spun că la 5 şi 5. Ştiinţa se învaţă din 
experienţă, bă. Eu am primit un asemenea pachet acum câteva zile 
de la un ţăran, de la unul lepure din Brazi. L-am primit la ora 5 şi 5 
minute, maximum la 5 şi 10. De ce să nu se predea pachetul şi în 
problemă la aceeaşi oră? De ce să mai faci calcule? 

Era atât de absurd totul şi atât de frumos că Tic ar fi sărit de gâtul 
învățătorului... dacă gestul nu i s-ar fi părul prea simplu. Nicio clipă 
nu-i trecuse prin cap că va putea afla atât de lesne răspunsul care-l 
tortura. Văzându-l pe Traian în poartă, Tic îl salută respectuos pe 
învăţător: 

- Vă mulţumesc din toată inima. Mi-aţi luat o piatră de pe ea. 

Măgulit de compliment, învățătorul îi făcu imediat un semn cu 
nepăsare superioară: 

- Dacă mai ai vreo problemă, poţi să mă deranjezi. Numai să nu vii 
cu fleacuri. Tot cu chestii din astea complicate. 

Când ajunse destul de departe ca să nu-l mai poată auzi 
învățătorul, Tic îi spuse, la ureche, lui Traian: 

- Mă Traiane, mă, dar aveţi un învăţător!... 

- Ce?! Ăsta numai de şcoală nu se ţine. Face gimnastică şi popice 
şi pălării împletite... 

- Dar, în orice caz, are îndrăzneală... 

- Mai ales la popice şi la fete, completă puştiul. 


- Hai! Mergi cu mine să dau o telegramă prietenilor? Le spun să 
vină imediat, că-s locuri grozave pe-aici... 

Şi cei doi băieţi se îndreptară spre oficiul poştal. 

4 

Cireşarii îşi făcuseră de multă vreme bagajele şi se opriseră pe 
marginea şoselei în aşteptarea autobuzului sau a unei ocazii mai 
vrednice. Cum nu se vedea nimic în zare, se aşezară în cerc pe iarbă, 
cu gândurile furate de textul cel vechi al logofătului de divan 
Cristache Zogreanu. Victor vorbea încet şi rar şi parcă fără ţintă: 

- Ce ştim concret din lectura documentului? Nimic. Nu putem să 
punem bază pe niciun nume. Doar în introducerea aceea ca o 
provocare mai găsim ceva. Dar documentul propriu-zis? Cu cât îl 
recitesc, cu atât simt că-mi plezneşte mai rău capul. 

- Vezi? se consolă Dan. Mie îmi vine să urlu la cer. Dac-aş şti unde-i 
mormântul tretilogofătului, zău că l-aş scula din groapă... 

- Mormântul ar putea să fie la Zogreni, spuse în loc de orice 
altceva Victor. 

- La Zogreni! se miră Maria. Crezi că satul îşi trage numele de la 
logofăt... 

- Cam aşa s-a întâmplat cu multe sate... Dar să lăsăm asta că nu 
ne ajută cu nimic la dezlegarea misterului. Unde trebuie aplicate toate 
indicaţiile documentului? Asta-i problema! 

- Tu chiar crezi că ar trebui aplicate undeva! întrebă într-o doară 
Lucia. 

- Sigur că da! Altminteri nu le văd rostul. 

- Dar atunci cum îţi explici enumerarea haotică a atâtor indicaţii: 
unele foarte concrete, altele foarte misterioase? E un talmeş-balmeş 
din care nu se poate înţelege nimic, răsuflă Lucia. 

- Eu iarăşi cred că unele-s puse ca să încurce, îşi aminti Dan. Tot 
stilul ăsta religios... 

- Dac-am putea, dac-am avea o cheie cu care să selecţionăm 
frazele necesare de cele de umplutură, medita Maria. 

- Cum? Ce cheie? întrebă Ursu. Mereu, la fiecare frază „apoi” 
„apoi”, „apoi”. Dacă n-ar fi o dată „apoi” am şti că fraza aceea nu-i 
bună, adică nu-i necesară, cum se întâmplă la sfârşit cu „nimicul”. Dar 
de fapt, de ce-a trebuit să spună de-atâtea ori „nimic”? Nu ajungea o 
singură dată. 

Victor îl privi pe Ursu puţintel cam mirat. Intrebarea lui Ursu era 
exact întrebarea care-l enerva şi pe el. Remarcase, la fel ca Ursu, 
abundența „apoi”-ului, şi repetarea „nimic”-ului. 

- De ce? se pomeni Victor întrebându-se cu voce tare. 

- Şi cu poruncile... adăugă Dan. 

- Şi cu scornirea altor porunci... completă la rândul ei Maria. 

- Şi cu sfânta duminică şi cu pădurea de bozii şi cu trei brazi şi cu 


marile adevăruri că după a treia vine a patra şi după a opta vine a 
noua! se răsti Lucia. Un haos şi un nonsens general. 

- Şi totuşi există un sens! se încăpăţână Victor. 

- Gata? Ai şi început să-l vezi! se entuziasmă Dan. 

- Nu! răspunse Victor dezolat. Dac-ar fi aşa... Dar în principiu 
trebuie să existe un sens şi încă unul foarte precis. 

- Din asemenea ilogisme! spuse Lucia cu un ton oarecum de 
reproş. 

- Din asemenea ilogisme! spuse Victor cu un ton oarecum de 
admiraţie. 

- Eu nu cred c-o să apuc vreodată vremea ca să mi se arate în 
această încâlceală de fraze vreo limpezime. Imposibil! Mă conving pe 
minut ce trece. 

Era vocea lui Dan. Nu mai era mânioasă, ci calmă şi fermă. 

- S-o luăm de la coadă... propuse Maria. Să începem cu „nimic”- 
ul... 

- Ca să ajungem imediat la sfârşitul sfârşitului! spuse enervată 
Lucia. 

- Şi asta nu înseamnă că undeva este, totuşi, o logică? întrebă 
Victor. 

Lucia nu se lăsă însă cu una cu două: 

- Spune-mi, te rog, ce logică e în fraza asta, Victor: „apoi deschizi 
al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii”. Poţi? 

- Nu pot, recunoscu Victor. Dar trebuie să aibă una. 

- Sau astalaltă, continuă Lucia: „Apoi îţi ajută întâia călătorie şi nu 
chiar şi cea din urmă”? Care e „întâia călătorie” şi care este, mai ales, 
„Nu chiar şi cea din urmă”? 

- Nu ştiu! De unde să ştiu! 

- Sau alta: „apoi te rogi domnului să nu mă mai cauţi decât mai 
apoi”. 

- Lucia! Textul trebuie să aibă până la urmă un rost. Nu posedăm 
cheia. Asta e! Dacă am poseda-o, totul ni s-ar părea foarte simplu. 

Lui Dan îi veni pe neaşteptate o idee: 

- De ce l-o fi ucis domnitorul pe Cristache Zogreanu? 

- Ca să rămână zăvorât secretul! răspunde Maria. 

- Dar dacă l-a ucis fiindcă n-a reuşit să cifreze documentul sau 
pentru că şi-a bătut pur şi simplu joc de „înalta poruncă” scriind 
grozăvia asta. Zău că vorbesc serios. 

- Atunci n-avea niciun rost să se păstreze documentul, şi-ncă atât 
de bine, îl tempera Victor. Ar fi fost rupt imediat, în bucățele. Eşti 
convins? 

- Da! Totuşi... s-ar mai putea ceva: dacă acest document este un 
fals şi a fost pus dinadins în loc tainic, ca un fel de capcană iscusită, 
iar adevăratul document... 


- Asta s-ar putea... aprobă Victor cam împotriva inimii, după o clipă 
de gândire. Dar nu putem admite ipoteza asta până nu avem 
documentul veritabil sau până nu ne convingem definitiv că textul pe 
care îl avem noi e absolut indescifrabil... din cauză că e fals. 

- Eu zic că ultima ipoteză a devenit sau va deveni certitudine! se 
apără Dan. 

- Eu nu! spuse Victor. O capcană atât de iscusită trebuie să dea 
câteva indicaţii celor care intră în ea, ca să-i ducă, aşa cum ar spune 
Tic. 

- Şi eu cred la fel, sări sora celui amintit de Victor. 

Şi Lucia recunoscu destul de sincer că, deşi toate aparențele ar 
pleda pentru un document absurd, nu poate să ia în serios ipoteza lui 
Dan. 

- Cred că nu s-au epuizat toate posibilităţile de a-l descifra, asta e! 

Ursu era demult alături de Victor. 

- larăşi mă bate un gând, reveni Victor. Aţi copiat oare foarte exact 
textul original? Nu v-a scăpat nimic la transcriere? 

- Absolut nimic! îl asigură Lucia. De altfel ar fi bine să vezi şi tu 
originalul. 

Scoase din rucsac un dosar gros, îl deschise şi-i întinse lui Victor 
cele două coli îngălbenite de vreme. Victor le luă şi-şi concentra toată 
atenţia asupra lor. Cunoştea destul de bine alfabetul chirilic pentru a 
citi direct originalul. Il citi o dată, îl reciti, apoi recunoscu: 

- Nu v-a scăpat nimic, îl cunosc pe de rost... Staţi! Totuşi v-a 
scăpat ceva. N-aţi transcris frazele în ordinea în care sunt în 
document. Trebuia să-l copiaţi exact cum e în original. la să facem 
acum operaţia asta, că mai avem ceva timp până vine autobuzul. 

- Dar e stupid! se încăpăţână Dan. Tocmai când credeam că am 
scăpat de chinuri... 

Maria îl privi furioasă: 

- Nu te-a rugat nimeni să-l copiezi. Mai bine recunoaşte că te-a 
cuprins lenea. 

- Aiurea! Nu de lene e vorba. Mi-e ciudă. Am suferit prea mult din 
cauza hârţoagelor ăstora. M-am îmbolnăvit... 

- Şi-acum vrei să ne molipseşti şi pe noi! îl luă la rost Lucia. Mai 
bine ai pune mâna pe o coală... 

- Bineînţeles! acceptă Dan. Pot să pun mâna pe amândouă 
hârţoagele, dacă vrei. Dar mă jur pe toţi dracii că nu copiez o literă. La 
foc cu el! 

- Tocmai tu! îl apostrofă Maria. 

- Şi de ce tocmai eu să n-am voie să spun prostii sau să fac glume? 
De ce să fiu tocmai eu cel mai serios dintre toţi? 

- Pentru că nu eşti niciodată. Scurt! spuse Lucia. Şi la urma urmei 
n-avem nevoie de ajutorul tău... în clipa asta. 


Deşi nu dădea în sinea ei prea mare importanţă aranjamentului 
frazelor, Lucia copie textul unei pagini, transcriindu-l exact cum era în 
original în timp ce Victor făcea aceeaşi treabă cu cealaltă pagină. 

lată cum arătau transcrierile lor, respectând întocmai textul 
original: 


„Eu logofătul Cristache Zogreanu, umbra plecată a Mariei Sale 
primind prea înaltă poruncă din chiar gura 


Domnului nostru care asemenea stejarului stufos şi ne strâmb, umbreşte 

cu mila lui ograda ţării, m-am căznit din greu, aici în 

Şoimeni, în casa domnească, de multe ori apucându-mă zorii 

să zăvorăsc în slove cu neputinţă de desluşit taina Cetăţii Vulturilor căreia 
îi mai zic 

unii Curtea celor două cruci. Păzită cu grijă de însăşi firea, 

oamenii istorisesc că cetatea numai la lumina lunii a fost zidită, demult, în 
a opta domnie 


a Muşatinilor şi că nimeni nu ştie cum arată astăzi drumul. 

în cetatea cea veche, după cum zic unii, întâia grijă este păzirea 

în vremi de cumplită bejenie a odoarelor scumpe ale ţării ce fac 

culme neamului nostru şi a odraslelor domneşti la picioarele 

cărora îngenunchiem cu toţii. Căci precum la adăpostul stâncii de 
cremene ne ferim 

de săgeata duşmanului azvârlită împotrivă-ne, tocmai aşa ne fereşte 

în vremi de amar ca un soare binefăcător Domnul pământului nostru. 

Şi truda mea nu a fost în van căci nu văd unde se găseşte acea 


minte iscusită care să prindă cheia ce-i dă dezlegarea tainei şi deci 
intrarea în cetate. Numai cel ce pogoară din os domnesc şi cel ce urcă 


în domnie poate să ştie taina, locul şi drumul Cetăţii 

Vulturilor. La fel şi eu cunosc taina, dară apoi din înaltă poruncă 
şi drept giudeţ oi uita-o eu însumi, căci chiar Măria Sa spus-a 

că numai această uitare mă poate duce la moarte bătrânească şi 


senină, şi va feri pe urmaşii mei de primejdii grele domneşti şi 

nu-i va duce la osânda cruntă pe care fiece nelegiuit toată viaţa 

o poartă. 

Scris-am eu, tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, hrisovul tainic de 
mai gios în cea de a doua domnie a Măriei Sale Moisei Movilă şi în cel de al 
patruzeci şi unulea an al vieţii mele, care, deie Domnul, cel din urmă să nu 
fie. 

RĂPOSAT-A DE MOARTE CU NEPUTINŢĂ A DESTĂINUI LOGOFĂTUL 


Mai întâi de ori unde ai lua-o acelaşi lucru îl afli: 
apoi drumul te duce într-o Cetate veche zisă a Vulturilor, în care 


nu cred ceva să găseşti; 

apoi din cele zece porunci pe a cincea şi pe a noua le alegi! 

apoi ca racul mergi câţiva stânjeni, chiar patru; 

apoi faci repede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai opreşti; 

apoi oleacă răsufli că oboseala te-a ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii; 


apoi nici dedesubt nu-i altceva decât numai van; 


apoi te-ncumeţi la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai 
scorneşti două porunci; 


apoi zece fără unu şi zece cu unu îţi poartă paşii; 

apoi îţi ajută întâia călătorie şi nu chiar şi cea din urmă; 

apoi urci cu trudă până la capătul satului; 

apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra streaşinei; 


apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti; 


apoi după un hop îţi propteşti piciorul în pământ şi după un alt hop la fel 
faci; 

apoi numai dacă porneşti luni şi Duminica poţi răzbi; 

apoi numeri bine treptele dară nu chiar la cea din urmă te opreşti, 


apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii; 

apoi oprindu-te la izvor şi la Sfânta Duminică împărăchiezi doi 

de unu şi numeri trei brazi; 

apoi te rogi Domnului şi nu mai cauţi decât mai apoi; 

apoi treci o creastă, răsufli de două ori şi chiar de nouă; 

apoi baţi la prima poartă; 

apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul ogrăzii; 


apoi după a treia vine a patra precum după a opta vine a noua; 

apoi trei şi opt se risipesc; 

apoi ajungi la sfârşitul sfârşitului; 

căci nimic nu mai este; 

nimic; 

nimic. 

DE DIVAN CRISTACHE ZOGREANU ÎN LUNA A ŞASEA A ANULUI 7141 DE LA 
FACEREA LUMII.” 

5 

- Acum putem spune că avem într-adevăr documentele originale în 
faţa noastră, se linişti Victor. Ar mai rămâne o singură întrebare. Dacă 
nu s-a pierdut... adică, dacă n-aţi pierdut voi o coală? 

- Noi? făcu Dan pe ofensatul. Noi n-am pierdut niciun fir de praf. 
Poate că o fi lipsit o foaie de la începutul începutului, de când s-a 
îngropat documentul. 

- Nu! spuse Victor. E un sigiliu pe document care dovedeşte că nu 


s-a pierdut nicio foaie. 

- Unde vezi tu un sigiliu? întrebă Maria. 

- Fraza prin care se anunţă moartea tretilogofătului, în felul cum a 
fost adăugată, face impresia unui sigiliu. Dacă hrisovul ar fi avut trei 
coli, fraza adăugată s-ar fi lungit pe toate trei. Voi nu simţiţi în ea un 
fel de autentificare? 

Şi ceilalţi înclinară spre părerea lui Victor. 

- Prin urmare, tu eşti convins că întreg documentul se află în 
mâinile noastre, spuse Lucia. 

- Da! Sunt sigur. Avem documentul... dar care-o fi cheia? 

- Autobuzul! anunţă Dan. Tot un fel de cheie... 

Intr-adevăr se vedea autobuzul. Cireşarii se urcară. Ultimii 
rămaseră Ursu şi Victor în rolul lor temporar de hamali. 

- Ursule, nu vrei să vii la mine în noaptea asta? întrebă Victor. Tata 
a plecat şi ne-am putea ocupa în linişte de descifrarea documentului. 
Nu mă culc până nu-l dezleg, chiar dac-ar trebui să nu dorm o lună. 

Ursu încuviinţă din cap. 

Tot drumul spre oraş cireşarii se gândiră numai la documentul 
cifrat. Care putea fi cheia? 


Capitolul XIII 
1 

Era târziu. Somnul cucerise ființele. Dormea oraşul, dormeau 
satele, dormea natura. Castelul de marmură îşi pierduse umbrele şi 
strălucirile în noaptea întunecoasă. Din cei trei bărbaţi care-l 
stăpâneau, numai unul din ei nu dormea: omul cu cicatrice. Işi 
aprindea ţigară de la ţigară şi-i colinda fără încetare spaţiile. Fata în 
alb îşi trimisese mai întâi gândurile şi apoi visele spre cireşari. La 
picioarele ei, Philippe supraveghea întunericul cu ochi de jar. La 
Şoimeni, Tic şi noul său prieten, Traian, se împotriviră multă vreme cu 
amintiri ascuţite plumbului care li se scurgea în pleoape. Apoi unul din 
ei tresări în somn, mângâiat de fâlfâiri albe. 

Cireşarii sosiseră târziu în oraş. Oboseala îi trimisese repede în 
paturi. Lucia dormea; invocase un somn de piatră, odihnitor care să-i 
limpezească până dimineaţa toate încâlcelile. Maria adormise cu 
gândul la fratele ei pierdut undeva în lume, dar îl regăsi repede în vise 
duioase. Dan sosise prea târziu ca să se mai abată pe la frizerie, iar 
tatăl său avea, ca niciodată, în seara aceea clienţi. Când se întorsese 
acasă cu cele trei telegrame urgente trimise de Tic, îşi găsi feciorul 
războindu-se cu convulsii şi răsuflări împotriva unor vise duşmane. 
Nu-l mai trezi. 

Numai Victor şi Ursu îşi păstraseră toate simţurile treze. Trecuseră 
amândoi pe sub duşuri de gheaţă, îmbogăţiseră camera cu lumină vie, 
orbitoare, apoi se aşezaseră, unul în faţa altuia, la masa pe care se 
odihneau cele două foi îngălbenite. Victor se hotărî, în sfârşit, să rupă 
tăcerea în acea noapte de neuitat pentru toţi cireşari şi pentru toţi 
prietenii cireşarilor: 

- Ursule, dacă am face abstracţie de orice sens al documentului, 
dacă am ajunge să zicem la concluzia că frazele n-au niciun rost, ce 
elemente concrete am avea? 

- Vrei să spui că tot ce e scris... 

- Nu, nu vreau să spun că frazele sunt scrise fără rost, dar dacă ar 
fi scrise, să zicem, într-un alfabet secret absurd în care i este egal cu 
1,acu 7, s cu 3, ce-am face? 

- Te înţeleg, Victor! Ce-am face? Am vedea... 

- Care sunt elementele cele mai concrete, nu? Hârtia, paginile, 
rândurile, schimbarea cernelii, a scrisului, data. Nu? 

- Exact! se bucură Ursu. Cred că de aici ar trebui să începem. 

- Să recapitulăm. Avem două foi de hârtie, autentice, vechi. Aici nu 
mai încape nicio îndoială. Scrise fiecare pe câte o faţă. Una e 
explicaţia, introducerea logofătului, cealaltă conţine documentul 
propriu-zis. 

- Scrise amândouă de aceeaşi mână, aminti vlăjganul. 


- Da! Nici în privinţa asta nu există cel mai mic dubiu. Mai departe: 
Rândurile. Documentul conţine 29 de rânduri. Data e vagă, dar sigură. 
A doua domnie a lui Moisei Movilă coincide întocmai cu data morții lui 
Zogreanu: 1633. M-am uitat în enciclopedie. Singurul lucru care iese 
din comun e fraza scrisă de altă mână, cu altă cerneală. 

- De ce iese din comun? Mi se pare foarte firească. 

- Nu! Mie nu mi se pare chiar foarte firească. 

- Adică tu nu crezi în ea, Victor? Te îndoieşti de autenticitatea ei? 
Parcă spuneai că e un fel de sigiliu... 

- Nu, Ursule. Nu mi-am schimbat părerea. Dimpotrivă. 

- Atunci? _ 

- De ce scrisă pe ambele pagini? Incăpea numai pe una singură. 

- Mie nu mi se pare o problemă. Aşa i-a venit celui care a scris-o. 
Zău, Victor, pare cam complicată ideea ta. 

- Nu, că n-am nicio idee. Atât numai: consemnează acest lucru, 
singurul care până acum iese din comun. Să revenim. Mă gândesc mai 
întâi la discuţia dintre Maria şi Lucia. Va să zică, făcând abstracţie de 
text, nu avem niciun element concret în document. Nume, localitate... 

- E normal! zâmbi Ursu. Dacă facem abstracţie de text!... 

- Nu e normal deloc! 

- De ce? 

- Pentru că nici în text nu avem elemente concrete: nume, 
localitate şi altele. Undeva totuşi ar trebui să existe! 

- Victor, dar nu uita că textul e cifrat! 

- Asta e clar. Dar nu e cifrat într-un stil obişnuit: 1 = 3, a = p, 
t= 8... adică într-un stil copilăresc şi foarte uzitat. E cifrat în ceea ce 
priveşte sensul frazelor, în ceea ce priveşte indicaţiile... Nu-s cifrate 
literele. Dac-ar fi aşa l-am rezolva în jumătate de oră, fără nicio 
greutate. Sunt cifrate cuvintele sau frazele... Inţelegi, Ursule? Atunci 
unde-s denumirile concrete? 

- Poate că Dan avea dreptate cu ideea lui despre cele zece 
porunci. El spunea că fraza a treia poate să indice un loc: mormântul 
unuia care a fost ucis pentru că râvnise la femeia altuia... 

- E o copilărie, Ursule. Documentul n-a fost făcut pentru locuitorii 
unui sat care rețin asemenea amănunte şi nici pentru o perioadă de 
câţiva ani. A fost făcut pentru posteritate... 

- Ai dreptate în cazul ăsta. Dar, de pildă, în rândul 18, acei „trei 
brazi” de la sfârşitul frazei n-ar putea să indice un loc? 

- Aceeaşi poveste! Nu cred! Deci nu avem indicaţii concrete de 
nume şi localităţi. Acesta e lucrul care mă supără cel mai mult. Dacă e 
aşa cum gândesc eu, atunci nu vom putea dezlega niciodată textul. 

- Cum aşa? se înspăimântă vlăjganul. 

- inseamnă că s-a pierdut totuşi o parte din text! O altă pagină. 

- Păi nu spuneai tu singur, Victor, că fraza aceea adăugată... 


- Da, dar m-am uitat adineauri pe hronicul lui Miron Costin... Uită- 
te şi tu... Ai observat? 

- Ce anume? 

- Întâi se trece anul de la facerea lumii şi pe urmă anul de la 
naşterea lui Isus Cristos. 

- Prin urmare, tu crezi totuşi... 

- Nu cred cu ochii închişi. E o simplă ipoteză. S-ar putea să 
lipsească foaia de hârtie pe care e continuată însemnarea „iară de la 
naşterea Mântuitorului lumii Isus Hristos 1633”. 

- Atunci, adăugă Ursu cu teamă, totul e în van, vorba 
documentului. 

- Nu, e numai o ipoteză, ţi-am spus. Dar n-avem dreptul să scăpăm 
nimic din vedere. Chiar când găsim lucruri care ne îmbolnăvesc. 

- Mare adunătură de microbi e pe foile astea... 

- Incă o dată, Ursule. Documentul nu cuprinde denumiri concrete! 
Acesta e al doilea lucru de care suntem siguri. Întâi fraza care 
autentifică documentul, ciudată, al doilea, lipsa denumirilor concrete, 
la fel de ciudată. Numai ciudăţenii. 

- Chiar să n-aibă nimic netăinuit textul lui Zogreanu? 

- Vom vedea; chiar cred că e timpul să trecem la text. 

- Aoleu! se tângui Ursu. Ce să mai trecem, că-l ştim pe de rost. 
Avem 29 de rânduri... 

- Nu! Avem 29 de rânduri-fraze. Fiecare rând e o frază! Ceea ce mi 
se pare iarăşi foarte ciudat! 

- De ce? 

- Am impresia, Ursule, că rândurile s-au scris intenţionat aşa, ca să 
cuprindă fiecare o frază. Nu te uita la documentul din capul tău. Uită- 
te la hârtie. Fraze lungi, fraze scurte. Cine l-a putut obliga pe logofăt 
să facă din fiecare rând o frază sau din fiecare frază un rând? In orice 
caz nu spaţiul şi mai ales nu obişnuinţa. Pe vremea lui unii cărturari 
scriau fraze care se întindeau nu pe rânduri ci pe pagini. Nu ţi se pare 
ciudat? 

- Acum... da! recunoscu vlăjganul. Atunci şi acest „apoi”, care mi-a 
ucis nervii... 

- Spune! Nu te sfii! îl încurajă Victor. 

- Are un fel de rol între fraze... fir-ar să fie! 

- Da! Intăreşte despărțirea frazelor. Eu chiar aş îndrăzni să spun că 
rupe intenţionat frazele una de alta. li dă într-un fel fiecărei fraze un 
înţeles al ei, singular. 

- Brr! se sperie Ursu cu exclamaţia lui Tic. Ce complicat! 

- Foarte! Pentru că în cazul acesta înseamnă că totuşi fiecare frază 
are un sens, chiar dacă întreg textul, totalitatea frazelor, nu are un 
sens general. 

- lar „nimicul” de la sfârşit? întrebă Ursu. 


- Altă ciudăţenie. De ce spune de trei ori „nimic”. la să mai vedem 
o dată. Notează! 29 de rânduri-fraze; fiecare frază are un înţeles al ei, 
rupt de sensul general al textului... Stai! Atunci înseamnă că nu 
putem vorbi de un sens general al textului... Dar ce poate fi? Ce dracu 
poate fi? Să nu pierd şirul... Şi repetarea „nimicului”, de la sfârşit. Din 
nou rămânem fără nicio lumină... Ce-ar putea să cifreze frazele? 
Cuvinte? Litere? Să facem o încercare... Dă-mi numărul unei fraze, 
Ursule! 

- Unsprezece sau optsprezece, care vrei tu... 

- Unsprezece! „Apoi urci cu trudă până la capătul satului.” Ce 
poate să conţină această frază? Unde urci? La capătul cărui sat? Nici 
măcar nu avem o indicație numerică... Să vedem optsprezece... „Apoi 
oprindu-te la izvor şi la Sfânta Duminică împărăchezi doi de unu şi 
numeri trei brazi...” Aici avem câteva indicaţii numerice... Doi de 
unu... Unsprezece sau doi? Şi trei... Ce reprezintă? Litere?... Nu! 
Fiindcă nu e alfabet pe lume care să fie format din 10 litere. Cuvinte? 
Ce cuvinte? De unde cuvinte? 

- Şi dacă unele fraze sunt fără rost? îl întrerupe Ursu pe Victor. De 
pildă „nimicul/” de la sfârşit. 

- Nu poate fi nicio frază fără rost, Ursule! 

- De ce? 

- Pentru că n-ar fi fost trecută în text. Frazele sunt de sine 
stătătoare. Nu era nevoie de ele, nu erau trecute în text. E clar? 

- Totuşi ultimele fraze nu conţin nimic altceva decât „nimic”. Şi ele 
au un rost? 

- Eu cred că da, Ursule! De aici trebuie să vină fulgerul! 

- Atunci nu mai înţeleg. Dacă şi cuvântul „nimic” poate să însemne 
ceva, ce fel de document mai e şi ăsta? 

- Asta mă întreb şi eu, Ursule, rosti Victor cu o licărire ciudată în 
ochi. Oare avem noi în faţa noastră documentul? 

- Cum? sări Ursu. Eu spuneam numai aşa... 

- Eu nu spun numai aşa. E absolut sigur! Şi totuşi logofătul de 
divan a făcut o greşeală... Sau poate că a voit s-o facă... 

- Ce greşeală? spuse Ursu simţindu-şi spatele plin de furnici. 

- Despărțirea prea netă a frazelor, transformarea lor în fraze de 
sine stătătoare, fără nicio legătură între ele... Asta arată că nu avem 
în faţa noastră, sau că nu putem avea, Ursule, în faţa noastră un sens 
general. Şi dacă lipseşte sensul general înseamnă că nu avem în faţa 
noastră documentul! 

Şi Victor şi Ursu se ridicară în aceeaşi clipă de pe scaune. Vlăjganul 
părea ameţit, năucit: 

- Dar ce-i ăsta, foaia asta care mi-a umplut pieptul cu untdelemn 
clocotit? T 

- Cred că-i cheia! In faţa noastră nu se află documentul, Ursule, ci 


cheia cu care se descifrează documentul... 

- Dar atunci documentul unde-i? 

- Ori s-a pierdut... ori e aici! 

- Unde? Eşti nebun!? spuse Ursu ducându-şi mâinile la tâmple. 

- Nu! Am fost nebun, toţi am fost nebuni, zăpăciţi, aiuriţi... 
Extraordinar! Oare chiar s-a pierdut? 

Victor îşi lipise fruntea de sticla geamului şi atârna acolo, lângă 
fereastră, fără nicio vlagă în trup. 

- Oare chiar s-a pierdut, Ursule? îşi reveni el după câteva momente 
de gândire. Oare chiar s-a pierdut?... Mi-e şi teamă să încerc. 

- Dacă tu crezi că documentul nu-i decât o cheie, atunci s-a mai 
pierdut o pagină. 

Victor nu luă în seamă ceea ce spusese Ursu, părăsise geamul 
parcă mai înviorat. Se plimba prin cameră: 

- Pur şi simplu mi-e teamă să încerc. Niciodată n-am trăit o 
asemenea emoție. Ursule! Eu nici nu mă uit, nici nu mă gândesc, fă tu 
totul... 

- Ce să fac? 

- Numără rândurile din introducere... 

- Introducerea! urlă Ursu. 

- Nu, nu... Te rog nu scoate nicio vorbă. Numără rândurile... Atât! 
Cum vrei tu: tare, încet... 

- Douăzeci şi nouă! şopti Ursu, uluit şi el de descoperire. Douăzeci 
şi nouă, adică... 

Victor căzu moale pe pat. 

- Ce s-a întâmplat? se repezi vlăjganul. 

Victor răspunse cu voce stinsă, tremurătoare: 

- Am descoperit documentul!... 

- Cum?! Da... da!... şi vocea lui Ursu cutremură pereţii camerei: 
Au! Introducerea! Bine, dar... numai după numărul rândurilor?... 

- Nu, Ursule! După toate. După „apoi” şi după „nimic” şi mai ales 
după fraza adăugată. Ne mai lipsea un singur amănunt. Numărul 
rândurilor. Acum nu mai am nicio îndoială! 

- Eu nu văd decât asemănarea de rânduri... 

- Care e accentuată de frazele-rânduri. Adică până la urmă, de acel 
mic şi neînsemnat „apoi”. 

- Şi „nimicul”? 

- Şi mai important! la citeşte ultimele trei rânduri scrise de logofăt. 

Ursu începu să citească. 

- „Scris-am eu... 

- Stai! îl întrerupse Victor. Mai întâi ia seama că numai din acest 
loc tretilogofătul începe un nou aliniat... E foarte important. Citeşte! 

- „Scris-am eu tretilogofătul de divan Cristache Zogreanu, hrisovul 
tainic de... acum începe un nou rând... mai gios, în cea de a doua 


domnie a Măriei sale Moisei Movilă şi în cel de al... începe alt rând, 
ultimul... patruzeci şi unulea an al vieţii mele, care, deie domnul, cel 
din urmă să nu fie”. Să citesc şi fraza?... 

- Nu!... Acum nu ţi se pare totul limpede? Aceste fraze conţin 
„himicul”. 

- Păi, cu atâtea date într-însele?... 

- Dar nu date care interesează documentul. Aceste fraze înseamnă 
pentru document „nimic”. 

- Prin urmare, celelalte fraze din introducere?... 

- Da! Celelalte fraze constituie documentul!... 

- Şi fraza adăugată? 

- O idee genială, Ursule! Genială! Ca de altfel întregul document. 
Cel care a adăugat fraza cunoştea taina documentului! Lungind-o 
astfel, pe două coli, pe ambele pagini scrise de logofătul Zogreanu, a 
dat cel mai însemnat indiciu. Că există o legătură indisolubilă între 
cele două pagini, că nu pot fi despărțite una de alta, că amândouă 
împreună constituie documentul! Asta-i! 

- Şi noi care n-am dat nicio atenţie introducerii!... 

- Grozav de deştept cărturar. Dacă nu era ucis ajungea sigur vel 
logofăt. Cine ştie cât a pierdut cultura şi istoria prin uciderea lui?... 

- Dar eu tot nu înţeleg unde-i documentul! Ce conţine? 

- Nici eu nu ştiu. Trebuie să-l descifrăm. Avem cheia. Fiecărui rând 
din introducere îi corespunde o frază din cheie. Asta-i tot ce ştim. Dar 
e enorm! O să ne chinuim noi o mulţime, dar merită. Incepem? 

Ursu era gata. Victor luă în faţă ambele coli: 

- Taina fiecărei fraze din document, din introducere, e strâns 
legată de sora ei, adică de fraza respectivă din cheie. Cu asta pornim 
la drum. Prima frază din cheie: Mai întâi de oriunde ai lua-o acelaşi 
lucru îl afli. Ce poate să însemne asta? Mă gândeam la o indicație 
numerică, la ceva care să ne ajute la selecţionarea cuvintelor. Stai! 
Păi avem o indicație Ursule! Când ajungi în acelaşi loc, în acelaşi 
punct, de oriunde ai porni? 

Când punctul este un centru, când e undeva la mijloc... 

- Câte cuvinte are primul rând din introducere? 

- 9! Mijlocul e deci 5... Merge... 

- Exact! Subliniază cuvântul Ursule. Eu îl notez separat. Mai 
departe... Apoi drumul te duce la o cetate veche zisă a Vulturilor în 
care nu cred ceva să găseşti... Deocamdată să considerăm că în 
rândul respectiv din introducere nu se află niciun cuvânt care ar putea 
interesa taina... Mai departe: Apoi din zece porunci pe a cincea şi pe a 
noua le alegi... 

- Am subliniat cuvintele 5 şi 9 din rândul 3 anunţă Ursu. Gata! S-a 
zis cu teoria lui Dan. 

- Apoi ca racul mergi câțiva stânjeni, chiar patru - continuă Victor. 


Ca racul... deci înapoi, deci numărăm al patrulea cuvânt de la coadă, 
la rândul 4; Apoi faci repede doi paşi înainte şi numai la urmă te mai 
opreşti. Deci ar fi vorba de primul şi de al doilea cuvânt şi de ultimul. 
Ai subliniat Ursule? 

- Am subliniat! Dar să ştii că n-am curajul să leg între ele cuvintele 
pe care le-am subliniat până acum. 

- Şi eu vreau să-mi las surpriza la urmă. Hai să jurăm, Ursule, că 
până ce nu terminăm, niciunul dintre noi să nu lege cuvintele între 
ele! Bravo! Atunci să continuăm: Apoi o/eacă răsufli, că oboseala te-a 
ajuns şi drumul nu-i ferit de primejdii. Deci nici aici nu avem ceva de 
găsit. Apoi nici dedesubt nu-i altceva decât numai van. Deci nici 
rândul acesta. Deştept logofătul! Ştia să ţină bine condeiul în mână. 
Apoi te-ncumeți la drum cu toate evangheliile şi nu-i rău să mai 
scorneşti două porunci. 

- Toate evangheliile... Oare să însemneze patru? sau: 1, 2, 3, 4, ...? 

- Cred că 4. Dar ce-o fi însemnând să mai scorneşti două porunci? 
Aici e cam încâlcit... 

- De ce? Mi se pare foarte simplu: 2, adică al doilea cuvânt. 

- Atunci ar fi fost firesc să indice mai întâi al doilea cuvânt şi pe 
urmă pe cel de-al patrulea. Nu? In privinţa asta logofătul e foarte 
precis. Până acum toate numerele au fost luate în ordinea lor firească. 

- Atunci care să fie cele două noi porunci? 

- Cele care vin după zece! descoperi Victor. Adică a 11-a şi a 12-a. 
Extraordinar! Mă năuceşte isteţimea minţii lui! Ai subliniat? la să 
vedem mai departe: Apoi 10 fără 1 şi 10 cu 1 îţi poartă paşii... Adică 9 
şi 11, prea iscusite logofăt... Apoi îți ajută întâia călătorie şi nu chiar şi 
cea din urmă. Prima călătorie! 

- Adică prima frază, sau primul cuvânt... căută Ursu. 

- Sau primul număr, Ursule, nu? Parcă a fost 5, nu? la subliniază şi; 
nu chiar şi cea din urmă. Adică cea dinaintea celei din urmă... 
penultima... 9 era. Nu? Ai subliniat Apoi urci cu trudă până la capătul 
satului... 

- Asta trebuie să fie ultimul cuvânt din rând. L-am subliniat. Altul n- 
ar putea fi. 

- Apoi părăseşti capătul şi în ultimele ogrăzi te aşezi la umbra 
streaşinei... 

- Adică ultimul şi penultimul... se grăbi vlăjganul. 

- Nu, nu! îl opri Victor să sublinieze. Nu uita că fiecare frază e de 
sine stătătoare. Nu părăseşti capătul din fraza trecută, aşa cum s-ar 
putea înţelege. Fraza începe exact cum trebuie. la să ne uităm la 
fraza din introducere. 

Fraza arăta astfel: 

„neamului nostru şi a odraslelor domneşti la picioarele cărora 
îngenun-” 


- Care e capătul frazei? Îngenun sau cărora? Logofătul e prea 
precis ca să considere capăt un cuvânt neterminat. Deci capătul e 
cărora. Ultimul şi penultimul începând de la cărora sunt picioarele şi 
la, deci /a picioarele. Acestea trebuie subliniate! 

Ursu le sublinie şi ascultă în continuare vocea lui Victor: 

- Apoi te opreşti în cele trei zile de Paşti... |n orice caz nu 1, 2, 3... 
pentru că ar fi indicat zilele de la începutul săptămânii. Cuvântul Paşti 
are deci o semnificaţie. Care-i prima zi de Paşti? 

- Duminica! răspunse prompt Ursu. 

- Adică ziua a şaptea... Da! Asta-i! A şaptea, a opta, a noua! 
Duminică, luni, marţi. Extraordinar de ingenios! Formidabil! Dacă 
spunea duminică, luni, marţi, însemna 7, 1, 2! Dar adăugând Paştele, 
a dat numerelor altă semnificaţie: 7, 8, 9. Subliniază-le! Ce surpriză 
ne-o mai rezerva oare logofătul? la să vedem! Apoi după un hop îţi 
propteşti piciorul în pământ şi după un alt hop la fel faci. 

- Asta-i simplă! spuse Ursu. La hop sari. Deci sari primul şi al 
treilea cuvânt. Şi astfel rămân 2 şi 4. 

- Cred că da! zise Victor. Apoi numai dacă porneşti luni şi duminică 
poți răzbi. 1 şi 7. Foarte simplu! 

- Şi cât le-a înfuriat pe fete fraza asta! 

- Apoi numeri bine treptele dacă nu chiar la cea din urmă te 
opreşti... 

- Treptele lui Dan şi ale Luciei! Puţul era izvorul... Deci subliniez 
penultimul cuvânt. 

- Apoi rătăceşti în voie printr-o pădure plină de bozii. Bozii? Pădure 
de bozii! Aaaa! Dacă-i vorba să rătăceşti în voie şi-ncă printre bozii, nu 
găseşti nimic! Apoi oprindu-te la izvor şi la Sfânta duminică 
împărăchezi doi de unu şi numeri trei brazi. Cam complicat. Izvorul e 
1. Subliniază. lar Sfânta duminică 7. lar doi de unu împărăchiaţi nu pot 
căpăta decât valoarea de 11. Nu poate să mai fie decât 11 plus 3! 
Sunt paisprezece cuvinte în frază Ursule? 

- Exact 14! 

- Atunci subliniază şi ultimul cuvânt. Apoi; te rogi domnului şi nu mă 
cauţi decât mai apoi... Adică n-avem ce căuta în rândul acesta... Apoi; 
treci o creastă, răsufli de două ori şi chiar de nouă. 

- Am subliniat! anunţă Ursu. 

- Apoi bati la prima poartă... 

- S-a deschis! râse Ursu. Cam târziu, dar s-a deschis până la urmă! 

- Apoi deschizi al şaptelea lacăt şi o să vezi puieţii de la capătul 
ogrăzii. 

- 7 e clar, dar puieţii? 

- Vrei să spui puieții de la capătul rândului? Dacă nu-i unul, un 
puiet, ci-s puieţii, nu pot fi decât doi. Ultimele două cuvinte Ursule... 

- E cam complicat! Care să fie? 


Se uită şi Victor. Ultimele două cuvinte erau bătrânească şi se- 

- Cred că şi se-, se hotărî Victor. 

- De ce? De ce nu bătrânească şi şi... 

- Pentru că vorbeşte de puieţi. Şi zău că seamănă cu nişte puieţi ş;- 
ul şi se-ul. Sunt atât de mici!... Apoi după a treia vine a patra şi după a 
opta vine a noua. Deci 3, 4, 8,9! 

- Gata! S-au subliniat! 

- Apoi trei şi opt se risipesc... rosti Victor încet cu vocea încărcată 
de emoţii. 

- Şi mai rămân 4 şi 9. Le-am subliniat! 

- Apoi ajungi la sfârşitul sfârşitului. Care nu poate fi decât ultimul 
cuvânt. Căci nimic nu mai este, nimic, nimic. 

Victor şi Ursu priviră copia documentului subliniată ici şi colo de 
creionul vlăjganului. 

- Tu ai putea, Ursule, să extragi cuvintele subliniate şi să le scrii în 
ordinea lor, fără să te gândeşti, fără să simţi, fără să vezi sensul frazei 
care se aşterne pe hârtie? Eu n-aş putea. Poate izbuteşti tu... 

- Eu pot! spuse Ursu cu toată hotărârea şi se apucă să extragă şi 
să transcrie cuvânt după cuvânt, străduindu-se din răsputeri să nu le 
perceapă sensul, să nu intuiască fraza. Scria şi număra în gând de la 
134 în jos din 7 în 7... 134... 127, 121, 114, 107. Apoi din 8 în 8, din 3 
în 3... până ce termină de aşezat pe coala de hârtie ultimul cuvânt. 

- Să facem următoarea convenţie, Ursule. După ce citeşti, 
indiferent de sensul pe care-l conţin frazele extrase, ne trântim în pat 
şi ne culcăm fără să scoatem un cuvânt. Chiar dacă aflăm dezlegarea 
unei taine nemaipomenite, chiar dacă auzim cine ştie ce absurdităţi 
cumplite sau cine ştie ce nonsens... De acord? 

De fapt, nu mai rămăsese mult până la răsăritul soarelui. Dar Ursu 
înţelegea că prietenul lui vrea să scape măcar de gândul emoţiilor de 
după lectură. 

- Primesc, anunţă Ursu. 

- Citeşte! 

Inainte de a auzi primele cuvinte ale lui Ursu, Victor simţi fiori şi 
dureri şi ameţeală. Se sprijini ca să nu cadă. Dar şi lui Ursu îi tremura 
vocea. 

- „Umbra stejarului strâmb din Şoimeni în zorii lunii a opta arăta 
drumul. După întâia culme la picioarele stâncii de cremene săgeata 
azvârlită în soare găseşte intrarea. Pogoară şi urcă la fel apoi drept 
duce. Şi se va feri de primejdii la fiece poartă.” 

Cei doi cireşari se aruncară pe pat cu faţa în jos. Nu scoaseră 
niciun cuvânt, dar somnul îi prinse pe amândoi plângând de emoție şi 
bucurie. 


Capitolul XIV 
1 

Pe Dan îl trezi din somn un vis urât... Trăia într-o epocă veche, 
încâlcită, sau chiar în mai multe epoci. Pentru că făcea, ca un veritabil 
peripatetician, expunerea ideilor lui Copernic pe străzile unui oraş 
medieval, deşi nu împlinise doisprezece ani. li trimisese unui prieten, 
care avea aceeaşi vârstă ca dânsul şi se numea Pascal, o telegramă, 
felicitându-l pentru descoperirea elementelor geometriei euclidiene. 
Asta se întâmpla la Modena. Dar abia ieşi de la poştă şi văzu lume 
adunată în jurul unui turn înalt, aplecat. Ajunsese oare la Pisa? La o 
fereastră a turnului, un bărbat tânăr, cu ochi negri şi nasul acvilin, 
striga mulţimii că poate să vorbească de omni re scibili şi aşteaptă 
ergo orice întrebări. Profesorul, jignit de curajul necunoscutului, se 
urcă într-un stejar gros din faţa statuii lui Dante şi începu să ţipe celor 
adunaţi că el se angajează să vorbească mulţumii nu numai de omni 
re scibili dar et quibusdam aliis. Cineva îl întrebă dacă Pământul se 
învârteşte. Descoperi în omul acela pe conducătorul mascat al unei 
gărzi a Inchiziției. Se văzu înconjurat de zeci de ostaşi cu arme 
lucitoare dar avu curajul să urle: Eppur si muove. Fu ridicat pe sus şi 
dus direct la eşafod. Acolo un preot bătrân îi dădu o carte veche, 
spunându-i că dacă va reuşi să citească din ea va fi salvat. Dar fiindcă 
nu reuşi în niciun chip să descifreze scrierea etruscă în care era 
copiată cartea, se dădu foc rugului. inconjurat de flăcări îşi duse mâna 
la cap şi începu să strige mulţimii adunate în jur: J'avais, pourtant, 
quelque chose là! Dar nici ghilotina care apăruse din senin, nici 
flăcările care începeau să-i ardă faţa nu erau sortite să-l ucidă pe de- 
a-ntregul. Pentru că Dan deschise ochii şi sări înfricoşat din pat. in 
jurul lui nu se afla însă niciun obiect de tortură sau de execuţie ci doar 
razele soarelui, foarte fierbinţi şi strălucitoare. Se spălă şi se îmbrăcă 
în goană, deschise fereastra, îşi aruncă ochii pe masă şi abia atunci 
descoperi obiectele de tortură... 

Pe masă se aflau trei telegrame. Telegramele lui Tic... Dan le citi, 
câteva clipe rămase fără răsuflare, apoi porni ca un bezmetic, într-o 
goană care l-ar fi făcut invidios pe cel mai rapid alergător din oraş. 
Când ajunse în apropierea casei lui Victor, se gândi că e cazul să se 
oprească o clipă pentru a-şi reface respiraţia. Numai doi cireşari nu se 
aflau în curte: cel care expediase telegramele şi cel care le primise. 
Fetele sosiseră înainte. Ei şi! Tot el era acela care aducea marea 
veste. Trecu triumfător pragul porţii şi anunţă cu voce poruncitoare: 

- Pregătiţi-vă de plecare. Imediat! 

Cei din curte întoarseră surprinşi capetele. 

- Dar tu te-ai pregătit? îl întrebă Lucia. 

- De ce să mă pregătesc? Aaaa! Sigur că mă voi pregăti şi eu. 


- Dar tu de unde ai aflat că plecăm la Şoimeni? îl întrebă Maria. 

- Şoimeni! Dar voi de unde ştiţi? Nu se poate! V-a telegrafiat şi 
vouă Tic? 

Victor rămase şi mai uimit decât Maria după ce auzi cuvintele lui 
Dan. 

- Ţi-a telegrafiat Tic din Şoimeni?! 

Dan nu răspunse şi nici nu arătă telegramele. Se uită la ei cu nişte 
priviri rătăcite: 

- Voi vreţi să vă bateţi joc de mine?! Dacă nu v-a telegrafiat Tic, de 
unde ştiţi de Şoimeni? 

- Din document, întârziatule! îl informă Maria. Victor şi Ursu au 
descifrat documentul. 

- Cum?!?! Aţi descifrat voi etrusca aia ucigaşă? 

- Ce etruscă?! se înfurie Lucia. Află că adevăratul document se afla 
în introducere şi ceea ce consideram noi document nu era decât 
cheia. 

- Ce-mi tot sporovăiţi la cap! Daţi-mi documentul! 

- Dă şi tu telegramele! 

Imediat schimbară între ei hârtiile şi uimirea fu la fel de mare 
pentru ambele părţi. 

- Ce s-o fi întâmplat cu Tic? întrebă Maria uitându-se în ochii lui 
Victor. De ce-a expediat trei telegrame, dintre care două cu acelaşi 
conţinut? 

Victor încercă s-o lămurească: 

- Când a expediat prima telegramă încă nu dăduse peste ultimul 
mesager. 

- Asta e clar! Dar celelalte? 

- Celelalte... continuă Victor. Cea de a doua dovedeşte că a aflat 
ceva în legătură cu mesajul înainte de a ajunge la Şoimeni. 

- Adică a dat de primul mesager, sugeră Lucia. 

- Nu cred... 

- De ce? 

- Pentru că ar fi telegrafiat chiar despre marele eveniment. El 
spune însă altceva în prima telegramă: Veniţi la Şoimeni, mesajul e 
adevărat. Nu spune: Am ajuns la capăt sau Ura! am găsit! Îl ştim noi 
pe Tic... Mai ales după atâta căutare... 

- Şi ce crezi tu? întrebă Maria. 

- Că mergând pe urmele mesajului a aflat o serie de amănunte în 
legătură cu conţinutul lui care i-au dat siguranţa că mesajul e 
adevărat. Dar nu acest lucru mă intrigă... De ce ne cheamă atât de 
categoric la Şoimeni, înainte de a fi ajuns el acolo? 

- Poate o fi aflat că acolo se află primul mesager, interveni Ursu. 

- Poate. Dar asta nu justifică tonul chemării lui şi nici chemarea. Eu 
cred că a aflat şi altceva. Ceva care i-a cerut acţiune grabnică. 


- Ceva în legătură cu castelul, nu? sesiză Maria. 

- Da! Ar putea să fie şi asta... Sau ceva în legătură cu fata... 

- Ceva grav? întrebă Lucia. 

- Şi da şi nu. Chemându-ne, înseamnă că e sigur de ceva! De 
castel, să zicem. Dar el ne chema înainte de a descoperi primul 
mesager. Atunci nu e vorba de castel. Ci mai degrabă de fată... 

- Cum asta? 

-İn telegrame, Tic nu pomeneşte niciodată cuvântul castel ci 
numai cuvântul mesaj. 

- Tot nu înţeleg, mărturisi Maria. 

- Înseamnă că acolo, în regiunea Şoimenilor, unde noi ştim că se 
află castelul, oamenii din regiune habar n-au de aşa ceva. Dacă Tic ar 
fi aflat de la ei vreun amănunt sau vreo poveste cu privire la castel, 
misterul nemaifiind un mister, ar fi folosit cuvântul caste/ în mesaj. 
Acum e clar? Deci n-a aflat nimic despre Castelul celor două cruci... 

- Ci despre „fata în alb”! completă Lucia. 

- Da! reluă Victor. Mai ales dacă ne uităm la ultima telegramă: 
Veniti imediat la Şoimeni. Tic se fereşte să spună orice altceva. 
Probabil ca să nu dea cuiva de bănuit. Deci nimeni nu ştie nimic 
despre castel, acolo în regiune. Dar trebuie să se fi petrecut un 
anumit eveniment în împrejurimi care l-a determinat să creadă în 
autenticitatea mesajului... fiindcă fără să fie sigur de adevărul 
mesajului Tic nu ne-ar fi chemat acolo. 

- Atunci de ce nu crezi că a dat peste primul mesager? insistă 
Lucia. 

- Pentru că nu putea să dea peste el: Pentru că dacă ar fi dat peste 
el Tic ar fi expediat următoarea telegramă: Am ajuns la capăt, am 
descoperit locul. Veniti în cutare punct. 

- Ce legătură ar avea o astfel de telegramă cu primul mesager? se 
miră la rândul ei Maria. 

- Pentru că descoperind pe primul mesager Tic ar fi descoperit şi 
castelul. 

- Crezi că primul mesager a luat pachetul chiar de la castel? 
întrebă Ursu. 

- Dal! 

- Atunci cum de nu e cunoscut castelul în regiune? interveni iarăşi 
Lucia. 

- Nu ştiu. Cu primul mesager e o enigmă. Purtarea lui e foarte 
ciudată. Primeşte mesajul de la castel sau de la cetate şi totuşi nu 
spune nimic despre cetate. Vă închipuiţi ce vâlvă ar fi făcut un 
asemenea zvon. Să fie cineva din castel? Să aibă mesagerul un 
anumit interes ca să rămână totul sub tăcere?... 

- Sau să fie castelul ceva foarte, foarte cunoscut. De pildă o casă 
veche, sau ceva... Ceva... căreia oamenii, neştiindu-i istoria, nu i-au 


dat niciun fel de importanţă până acum. 

- E interesant ce spui tu, Lucia, îi răspunse Victor. Dar Tic nu este 
de acord cu ipoteza asta. El evită în mod intenţionat să folosească cea 
mai mică aluzie la castel sau la cetate în telegrame. Şi totuşi ne 
cheamă la Şoimeni într-un mod imperativ. Pentru nişte ruine vechi sau 
pentru nişte lucruri lipsite de importanţă n-ar face-o. 

- Ai dreptate! recunoscu Lucia. Atunci tot ceva în legătură cu fata 
în alb l-a determinat pe Tic să ne cheme acolo. 

- Crezi că e ceva grav cu fata? se îngrijoră Maria. 

- Mai degrabă s-ar putea asta... reflectă Victor. S-a întâlnit cu ea 
sau... sau a dat în mod sigur de urmele ei... Dar nu de urmele ei 
obişnuite... ci de urmele ei de castelană... sau de urmele ei de 
prizonieră... 

- Crezi că e ceva cu fata? se îngrijoră Maria. 

- Deocamdată şi acest lucru e o enigmă... povestea cu 
prizonieratul ei... Dar s-o lăsăm la o parte... Problema e alta. 
Chemarea lui Tic, telegramele lui, Şoimenii lui coincid cu documentul 
nostru, cu Şoimenii noştri. Ne aflăm deci în mod cert pe drumul cel 
bun. Nu ne mai poate reţine nicio îndoială. Ce părere aveţi? 

Toţi încuviinţară. Şi Dan, care se retrăsese până atunci într-un colţ 
al grădinii pentru a studia documentul: 

- Ne-am întâlnit pe drum cu Tic! fură primele lui cuvinte când 
reveni în grup. Mamă dragă, dar m-a zăpăcit documentul... Şi eu care 
credeam că e o bazaconie. Formidabil logofăt! Eu l-aş fi făcut... nu ştiu 
ce, dar ceva foarte mare. Formidabil. Cum de i-a venit ideea asta 
năstruşnică cu introducerea? 

- Numai asta? se aprinse Lucia. Dar cheia? Şi fraza aceea cu zilele 
de Paşti, care mă uluieşte... Şi cu puieţii. Şi cu scornirea altor două 
porunci. la spune drept, Victor! Când ai început să simţi prima dată că 
textul nu-i decât o cheie? 

- M-a pocnit ca un trăsnet. S-au adunat parcă o groază de nori în 
capul meu. Dar prima ciudăţenie mi-a scos-o la iveală discuţia ta cu 
Maria despre lipsa denumirilor concrete... De aici am plecat. Dar să 
lăsăm asta. Trebuie să ne hotărâm imediat. Te-ai interesat Ursule? 

- Da! răspunse vlăjganul. Către prânz pleacă un tren forestier spre 
Şoimeni. Ajunge pe la 4 sau pe la 5 după amiază. E urcuş şi drumul nu 
e sigur. 

- Am pierdut o zi! se întristă Dan. Din cauza mea. Dacă nu 
adormeam şi-l aşteptam pe tata, veneam încă noaptea cu telegramele 
la voi şi în zori eram plecaţi. 

- Tot n-aveam ce face acolo astăzi! îl potoli Lucia. 

- Cum n-aveam ce face? 

- N-ai citit documentul! Umbra stejarului strâmb din Şoimeni în 
Zorii lunii a opta... 


- De ce trebuie să vedem umbra stejarului în zori? Staţi oleacă... 
Păi de când s-a scris documentul sunt mai bine de 300 de ani. O mai fi 
existând oare stejarul strâmb? 

Nimănui nu-i trecuse până atunci prin cap gândul acesta, 
întrebarea aceasta, cea mai simplă, şi mai rea dintre toate. De aceea 
se uitară la Dan cam furioşi. 

- O mai fi existând oare stejarul strâmb? repetă Maria ca un ecou 
nesigur întrebarea. 

Victor se gândi să-i scoată din starea aceea de îndoială: 

- N-are rost să ne pierdem timpul. Ne pregătim ca pentru o 
excursie de durată. La ora douăsprezece fix ne întâlnim la gară. 

Vocea lui voia să fie liniştitoare. Dar întrebarea lui Dan nu-i ieşea 
din minte nicio clipă. Ce se va întâmpla dacă nu vor mai găsi stejarul 
strâmb în Şoimeni? 

2 

Traian ţinuse morţiş să-l însoţească pe Tic la gară. Se sculaseră 
amândoi odihniţi şi plini de voie bună. Mama lui Traian le pregătise 
două porţii zdravene de brânză cu smântână, o mămăliguţă caldă, 
aburindă, şi-i invitase pe amândoi afară, într-un chioşc. În timpul 
mesei, Tic îi spusese lui Traian că trebuie să se ducă la gară în 
întâmpinarea prietenilor „care precis vor sosi cu trenul de dimineaţă”, 
Traian se oferise numaidecât să-l conducă pe Tic, dar prichindelul cel 
blond şi nerăbdător căutase prin tot felul de manevre să-l facă să 
renunţe la marea şi inutila dovadă de prietenie. Dar şi Traian era 
încăpățânat nevoie mare, aşa că porniseră amândoi spre mica gară 
forestieră. Pe drum, Traian, cam oţărât şi cam bosumflat, îi mărturisi 
lui Tic că ar fi vrut să meargă şi el în excursie, dar că maică-sa nici nu 
voise să-i asculte rugămintea. 

- Dac-ai şti ce mamă am! Nu că e rea. Dar mă fereşte până şi de 
gândaci. Ca să pot s-o şterg cu prietenii undeva pe câmp, trebuie 
neapărat să-i spun că merge şi învățătorul cu noi, sau cineva mai 
mare. Ea mă obligă să mint. Tata e altfel. Dar el stă foarte puţin 
acasă... Şi când vrea să mă ia cu el prin munţi iar sare mama cu gura 
şi cu puterea... 

Tic, deşi nu putea, în ruptul capului, să fie de acord cu atitudinea 
unei astfel de mame, recunoscu, în sinea lui, că nelăsându-l pe Traian 
în excursie, maică-sa îl scăpase pe el de o povară grea. De aceea se 
gândi să-şi potolească prietenul: 

- Aşa sunt mamele! Săracele... trebuie să le înţelegem. S-au 
chinuit atâta cu noi... 

Puştiul cu nume glorios nu luă însă în seamă bunăvoința şi 
înţelegerea lui Tic: 

- Dar pe tine de ce te lasă? Şi-ncă singur... Dac-ar avea mai multă 
încredere în mine... 


Lui Tic nu-i convenea deloc că discuţia alunecase pe un asemenea 
făgaş. Incercă să schimbe vorba: 

- Am uitat să-ţi spun despre meciul lui Ursu... 

- Ba mi-ai spus! Croşeul acela de dreapta, ştiu... O deplasare 
laterală la stânga, simularea loviturii cu stânga, o scurtă rotire spre 
dreapta şi avântul întregului corp odată cu pornirea loviturii de 
dreapta. Mi-am băgat-o bine în cap. Eu mă gândesc cui să i-o aplic 
mai întâi. Trebuie să fie grozavă. Şi spui că l-a aruncat dintr-un pumn 
peste ring? Nu-mi vine să cred. 

- Las” c-o să-l vezi. Ţi-am spus că nu există pe pământ om care să-l 
poate bate pe Ursu... 

In apropierea gării, drumeţii întâlniră o apă, un râuleţ cu maluri 
adânci. Ca să-l treacă aşa cum s-ar fi cuvenit, ca oamenii, trebuiau să 
facă un ocol de câteva sute de metri până la o punte. 

- Eu nu pot să suport nedreptatea asta! se răzvrăti prichindelul cel 
blond. Gara-i la doi paşi şi din pricina unui pârlit de pârâu să înconjur 
jumătate de kilometru? Nu! Eu sar! 

Albia pârâului n-avea mai mult de trei metri. Tic îşi luă avânt şi 
ateriză fără nicio dificultate pe malul celălalt al gârlei. 

- Hai, Traian! îşi îndemnă apoi prietenul. N 

Traian se cam codi. Privi apa, lățimea albiei. In sfârşit se pregăti să 
sară. 

- Sări odată! Ce te codeşti atâta? Nici trei metri nu are. Nu ţi-o fi 
frică... 

- Nu... dar să nu-mi rup vreun picior că mă omoară mama... 

Traian sări cu bine, dar Tic nu mai avu vreme să-l felicite. Se auzea 
pufăitul locomotivei. Alergară amândoi şi ajunseră odată cu trenul în 
gară. De pe platforma vagoanelor şi din micul vagon acoperit 
coborâră destui călători. Dar printre dânşii Tic nu descoperi figura nici 
unui cireşar. 

- Nu înţeleg de ce n-au venit... se jelui Tic prietenului său. Să fi 
pornit cu o ocazie! Sau vin cu alt tren? 

II întrebă pe un cetăţean cu chipiu când soseşte al doilea tren şi i 
se răspunse că „pe la patru după masă, dacă nu se încăpăţânează 
locomotiva”. Tic se întristă. Siguranţa că va porni imediat în căutarea 
castelului şi a fetei în alb îl făcuse să uite sau să lase uitării o groază 
de gânduri şi presimţiri negre. Şi dintr-o dată se năpustiră, toate, 
buluc, asupra lui. 

- De ce te-ai supărat? îl întrebă Traian. Eu ştiam de aseară că n-au 
să vină cu trenul de dimineaţă. Până ajunge telegrama, până află toţi, 
până îşi fac pregătirile... ehei! e nevoie de timp. Eu cred că nici mâine 
nu vin. 

- Nu-i adevărat! se mânie Tic. Vin sigur cu trenul de patru! 

- Hai mai bine să-ţi arăt satul. Avem nişte locuri grozave. 


Tic se luă pe urmele lui Traian, săgetat mereu de fiori şi gânduri 
negre, rareori tulburate de viziuni albe. Nici nu-şi dădu seama că 
trecuseră puntea şi nu înţelegea nimic din ce-i spunea însoţitorul lui. 
Prichindelul nu-şi putea lămuri pricina întârzierii cireşarilor, mai ales 
că, precum socotise el, trebuie să se fi întors şi Victor. Oare să se fi 
opus Victor plecării? Să creadă Victor că totul e o farsă? Nu se poate! 
Dacă ar fi fost aşa, venea cineva cu trenul de dimineaţă pentru a 
lămuri cum stau lucrurile şi a-l chema acasă. Precis!... Cireşarii 
întârziaseră, sau pierduseră trenul, sau făceau pregătiri pentru o 
expediţie mai lungă... Altă explicaţie nu era. Nu puteau să-l lase fără 
niciun semn după chemările lui atât de categorice. Prin urmare vor 
sosi precis cu trenul de după masă. 

Micul cutezător parcă se mai lumină la faţă. Abia atunci văzu că 
ajunseseră la marginea satului. 

- Uită-te! îi spunea Traian. Toată partea de la apus e străjuită de 
munţi. Parcă-ar fi un zid. 

Într-adevăr, spre apus se vedea un lanţ muntos, înalt, sălbatic, 
înfricoşător. Lanţul era format dintr-o sumedenie de creste. Părea o 
bucată de fierăstrău cu zimţi ascuţiţi. Numai culmi pleşuve. Lanţul 
cădea spre sat, prelungindu-se printr-o sumedenie de coline 
muntoase, care, deşi mult mai scunde şi mai tocite, păreau repetarea 
redusă a masivului din fund. 

- Ăştia-s zimţii cei mici, zimţii tociţi, îi boteză. Tic. 

- Noi le spunem „Turma”. Şi chiar seamănă c-o turmă. 

Puştiul avea dreptate. Dacă te uitai cu ochii întredeschişi, colinele 
păreau o turmă încremenită în depărtări. 

- Acum hai să-ţi arăt lucrul cel mai grozav din satul nostru, se 
îmbăţoşă Traian. Fala noastră!... 

Şi-l urcă pe Tic pe o colină, chiar în mijlocul satului, pe creştetul 
căreia se afla o biserică înaltă cu înfăţişare ciudată. 

- Ce-i cu asta? întrebă cireşarul surprins. 

- Nu ţi se pare că turnul nu e chiar la mijlocul bisericii? Chiar nu e. 
E pus într-adins câţiva metri mai la o parte. 

- Parcă-i strâmb!... 

- Aşa i se şi spune la noi: biserica strâmbă. E o legendă care zice 
că biserica s-a ridicat cu multe sute de ani în urmă, la porunca lui 
Vasile Lupu. Şi se mai zice că s-a ridicat întocmai după voia şi porunca 
domnitorului: strâmbă. 

- De ce? se miră Tic. Nu putea să fie ca toate bisericile? 

- Stai să vezi. In legendă se spune că chiar în locul unde-i biserica 
se afla cel mai bătrân stejar din ţara noastră... chiar de pe timpul lui 
Decebal. Din cauza bătrâneţii stejarul se îndoise, ajunsese strâmb. | se 
spunea stejarul strâmb, şi-l ştia toată ţara. Cică veneau români de pe 
toate meleagurile să se închine la rădăcina lui. Dar cică-ntr-o noapte 


s-a auzit un bubuit năprasnic. S-a auzit bubuitul în toată ţara, până la 
apele cele adevărate care o împrejmuiau. Se prăbuşise stejarul. Şi- 
atunci domnul a dat poruncă grea ca chiar pe locul nenorocirii să se 
înalțe o biserică aşa cum fusese stejarul. Cică chiar atât de înalt şi de 
gros a fost cât biserica. Şi la fel de strâmb. 

- Săracul stejar! se întristă Tic. Dar să ştii, Traiane, că n-o fi fost el 
chiar de pe vremea lui Decebal. Cel mai bătrân stejar din ţară are 
vreo opt sute de ani. Atât trebuie să fi avut şi stejarul strâmb. Poate 
să fi avut şi o mie de ani, cine ştie... 

Cei doi puşti făcură un ocol în jurul bisericii obosite, apoi se urcară 
în clopotniţă, pentru că în interiorul lăcaşului sfânt nu puteau să 
pătrundă. Uşa mare era încuiată şi preotul nu venea acolo decât în 
zilele de sărbătoare. Traian îl mai duse pe Tic la capătul satului ca să-i 
arate o mică hidrocentrală o „microcentrală făcută de oamenii noştri, 
fără niciun ajutor. Numai într-o vacanţă când au venit acasă studenţii. 
Ei au făcut planurile, au supravegheat lucrările, au făcut cărămizi, 
ciment, de toate... Să fi văzut...” II duse apoi într-o livadă dar nu peste 
gard ci chiar pe poartă. Livada era a satului şi printre cei care o 
îngrijeau se afla şi o soră mai mare de-a lui Traian. Au mâncat 
amândoi atâtea poame că acasă nu prea s-au atins de bunătăţile 
care-i aşteptau aburinde, ceea ce a cam atras supărarea şi mirarea 
mamei. 

Se făcuse ceasul trei, iar Tic îşi pusese în gând să pornească spre 
gară de unul singur. De aceea, când o văzu pe mama lui Traian că se 
apropie, îi spuse puştiului cu o voce de taină: 

- De data asta nu mai înconjurăm pe punte. Sărim amândoi gârla. 
Eu, de când mi-am rupt o dată un picior, am prins şpilul... 

Bineînţeles că Traian nu mai fu lăsat să plece. 

„Săracul Traian, îl compătimi Tic pe drum, ar fi devenit atât de 
curios şi i-ar fi părut atât de rău când ar fi văzut că plecăm direct în 
excursie!... Mai bine că n-a venit...” 

Când Tic ajunse la gară, trenul încă nu sosise, dar, aşa vorbeau 
oamenii, în cel mult cinci minute i se va auzi chiuitul. 

Aşteptând să treacă cele cinci minute, care păreau că se 
transformă în cincizeci, Tic îşi ridică privirile înspre munţi. De la gară 
păreau şi mai înfricoşători. Se apropie de un ţăran cu buza despicată, 
un straşnic fumător de lulea, şi-i întrebă: 

- Cum li se zice, moşule, munţilor din zare? 

- Aia de după Turmă? 

- Da, ăia ca nişte zimţi. 

- Apoi cum nu li se zece! Unii le zic Munţii Vulturilor. Cei bătrâni. 
Alţii le zic Crestele pustii! Ai noştri le zic Urieşii. Eu le spun Afurisiţii. 
Da-n cărţi sunt trecuţi Găleata sau Căldarea, nu mai ştiu nici eu. 

- Şi-s greu de urcat? 


- Da! ce crezi mătăluţă c-a ajuns cineva prin partea asta de la noi 
până-n vârful lor? Dar nici pe dincolo pe la Brazi, sau pe la Cetăţuie 
nu-i chip. Munţi sălbatici, afurisiţi. Cine a-ncercat să-i urce sau nu s-a- 
ntors, sau s-a-ntors beteag pentru toată viaţa. Stau degeaba acolo. Ba 
ne mai opresc şi ploile, afurisiţii... 

Tic auzi ţipătul unei sirene şi după câteva clipe pufăitul 
locomotivei. Gâfâind obosită, locomotiva mică şi îndrăzneață intra în 
gară. Emoţionat, prichindelul închise ochii şi numără până la opt. Când 
îi deschise zări în partea cealaltă a gării... 

Se repezi ca un bolid în braţele Mariei. 

- Nesuferitule! îl întâmpină soră-sa. Nu puteai şi tu... 

Dar neştiind ce-ar fi putut să poată frăţiorul ei, îşi opri cuvintele 
într-o îmbrăţişare salvatoare. Apoi cârnul cu ochi usturători trecu prin 
braţele celorlalţi. Lucia, Dan, Ursu, Victor. N-avu vreme să-l mai 
întrebe pe Victor când s-a întors, pentru că Victor slobozi prima 
întrebare: 

- Tic, n-ai zărit cumva în sat un stejar bătrân, un stejar cam 
strâmb? 

- Ce-aveţi voi cu stejarul? se trezi puştiul. S-a prăbuşit încă de pe 
timpul lui Vasile Lupu. 

- Şi n-a mai rămas nimic din el, nimic, nimic? întrebă Lucia 
speriată. 

- S-a ridicat în locul stejarului o biserică. Chiar în locul şi după 
înfăţişarea lui. Uite-o! Pe colina aceea din mijlocul satului. Dar ce-aveţi 
voi cu stejarul! Eu credeam că vi se făcuse dor de mine, sau de... 

Tic văzu cum se schimbă într-o clipă feţele cireşarilor, cum se 
umplu de luciri stranii. Ce era cu ei? 

- Ursule! spuse Victor. Putem monta corturile. Cred că-i bine să le 
montăm cât mai departe de sat. Şi-acum, dragă Ticuşor... avem 
atâtea să ne spunem. 

Îşi povestiră unii altora întâmplările până târziu după miezul nopţii. 
Aşteptau cu înfrigurare zorii, pentru că erau în luna a opta şi pentru că 
umbra bisericii strâmbe din Şoimeni urma să le arate o cale pe care, 
poate, de sute de ani nimeni nu mai umblase. 


Capitolul XV 
1 

Ursu îşi trezi prietenii înainte de răsăritul soarelui, când zări pe cer, 
la orizont, acele culori de bucurie şi spaimă care vestesc aurora. 
Cireşarii îşi ridicaseră corturile chiar la marginea pârâului; apa era 
rece ca gheaţa şi avea puterea de a trezi pe cel mai leneş dintre 
leneşi. Stabiliseră de cu seară că nu se vor duce toţi în sat, la biserica 
Strâmbă, ci numai Victor şi Tic, ceilalţi urmând să strângă corturile şi 
să pregătească bagajele pentru plecare. 

Victor şi Tic luară un start rapid în direcţia satului pentru a nu-i 
surprinde răsăritul în afara colinei pe care se afla biserica. Străbătură 
repede ulițele neînsufleţite şi ajunseră pe movilă, înainte ca să apară, 
la orizont, discul roşietic al soarelui. Când văzu turma de coline de la 
apus, Victor nu se putu reţine: 

- Să ştii Tic, băiete, că dacă biserica n-a fost zidită chiar pe locul 
stejarului şi chiar după înfăţişarea lui, nu cred să mai dăm noi 
vreodată de intrare. 

- Zău, Victor, e chiar atât de important? 

- Foarte. Documentul spune să mergem pe calea pe care-o arată 
umbra stejarului strâmb în zorii lunii a opta. Umbra trebuie să indice o 
culme. De altfel şi textul spune asta: „După întâia culme”... Acum 
înţelegi?... 

- Crezi c-ar putea să arate o altă culme? 

- De asta mi-e frică. Pesemne că trunchiul strâmb al stejarului, 
adică umbra lui se prelungea spre o anumită culme pe lângă care, sau 
peste care, sau sub care, sau prin care trecea domnul spre intrarea 
secretă. Dacă biserica n-a luat întocmai locul stejarului, umbra ei ar 
putea să ne arate o altă culme şi... îţi dai seama?... 

Cuvintele lui Victor îl neliniştiră pe Tic. Dar când mezinul văzu 
ieşind încet, încet, parcă din pământ, discul soarelui îşi recapătă 
entuziasmul. 

- Eu nu cred, Victor... Dacă există şi o legendă despre stejarul 
strâmb şi despre biserica asta care i-a luat locul... 

- Asta mă linişteşte şi pe mine... Poate că biserica a fost zidită în 
locul stejarului, tocmai în scopul de a arăta drumul. De aceea a şi fost 
zidită cu turnul strâmb. Nu s-ar fi născut din senin legenda. Să fim 
atenţi, Ticuşor... Soarele începe să urce... Da, dar de unde putem 
observa umbra? La asta nu m-am gândit... Fir-ar să fie! 

- Eu am o idee. M-am urcat ieri în clopotniţă. Ştii ce bine se vede 
de-acolo totul? Ce zici, să încercăm să ne suim în clopotniţă? 

Clopotnița era chiar în faţa uşii de intrare a bisericii, la câţiva metri. 
Nu era prea înaltă, aşa că umbra ei era înghițită de umbra bisericii. 
Cei doi se urcară repede în clopotniţă oprindu-se la fereastra din vârf. 


Umbra bisericii se alungise în direcţia colinelor. Dacă trăgeai o linie 
imaginară de la capătul umbrei, linia se oprea la poalele unei culmi. 

- A treia din stânga, Tic! 

- Aceea cu trei copaci care parcă-s capetele unui triunghi? 

- Da, da. la să mai aşteptăm puţin... Dar n-are niciun rost. Va să 
zică trebuie să trecem peste cea de a treia culme... Ne-ntoarcem! 

Victor şi Tic părăsiră colina. Pe drum Victor i se destăinui 
prichindelului: 

- Nu înţeleg totuşi cum o să ajungem de la culme la picioarele 
stâncii de cremene. De la colină până la munţi mi se pare că maie 
cale bună... 

- Poate că e vreo stâncă înainte de munţi, sugeră Tic... 

- Poate, deşi nu-mi vine să cred. In orice caz documentul trebuie să 
se bizuie pe nişte puncte de reper foarte solide... Ticuşor dragă, până 
deseară, dacă avem noroc, putem ajunge la Castelul celor două cruci, 
sau cum îl numiţi voi „Castelul fetei în alb”... 

Până atunci, lui Tic îi venise peste mână să-l întrebe pe Victor ce 
crede despre fata în alb. Dar auzindu-i vorbele îşi învinse teama: 

- Victor, tu ce crezi despre „fata în alb”? 

Victor îi răspunse din mers, zâmbind: 

- Cred că e în castel... Poate chiar în camera pe care ne-o indică în 
planul trimis... 

- Dar cum a putut ea să dea peste castel? 

- Miroase puţin a enigmă, Ticuşor... 

- Nu crezi că a fost făcută prizonieră şi închisă în castel? 

- De ce? Cine şi de ce s-o facă prizonieră şi de ce s-o închidă 
tocmai în castel? 

- Tu nu crezi că e prizonieră? 

- Să-ţi spun drept, Tic, eu nu cred chiar cu toată convingerea... 

- Dar nu scrie în mesaj că e prizonieră? Şi tu parcă nu te îndoieşti 
de mesajul ei. Şi toată povestea care circulă în regiune... Din senin nu 
s-a stârnit... 

- Adevărat... sunt lucruri pe care nu le înţeleg şi care-mi dau mult 
de gândit... Uneori, aproape sunt convins că o paşte o mare primejdie, 
alteori, cum să-ţi spun, am impresia că totul nu e decât o glumă... Nu 
povestea castelului, ci povestea fetei în alb... 

- Eu sunt convins că o paşte o mare primejdie... ba mi-e frică să nu 
ajungem prea târziu... 

Tic vorbise cu atâta durere, că şi Victor simţi nişte cârlige de 
spaimă. Incercă să-şi alunge presimţirile întunecate şi să-l liniştească 
pe prichindel: 

- Caută să vezi totul mai dinafară, Ticuşor... De ce să ajungem prea 
târziu? 

- Să-ţi spun drept, mi-e frică să nu fi pus mâna pe ea nişte hoţi... 


- Nişte hoţi! Dar cum de ţi-a venit asta în minte? încercă Victor să 
facă pe miratul. 

Tic însă schimbă imediat vorba pentru că îi zărise pe ceilalţi 
cireşari zburând către ei: 

- Să nu uităm colina, Victor. A treia din stânga, colina cu cei trei 
copaci. 

Ultimele cuvinte le spuse cu voce tare ca să audă şi ceilalţi. 

- A treia? îi întâmpină Lucia. A treia din stânga... Câţi kilometri să 
fie până acolo? 

- Şase kilometri şi jumătate, socoti iute geniul lor topometric. Nu 
mai mult... poate o sută, două sute de metri mai puţin... Dacă-l 
descotorosim pe Dan de bagaje, în mai puţin de două ore suntem în 
vârful ei. 

- Chiar atât de mult să facem până acolo? se miră Maria. 

- Ce ţi se pare mult? căută Dan s-o tempereze. Eu credeam că abia 
la prânz vom fi acolo... Zău, Ursule, poate că te-ai înşelat... Aşa cu 
vreo doi kilometri... Două ore şi jumătate, trei fără un sfert... 

- Nu te speria! In două ore fără zece minute suntem acolo. La 
poalele ei ajungem într-o oră. Urcuşul o să fie mai greu. E cam 
direct... 

- Şi de acolo, din vârful colinei, la picioarele munţilor cam câţi 
kilometri mai sunt, Ursule? îl întrebă Victor. 

- Cam greu de răspuns... In linie dreaptă... vreo cinci kilometri. Nu 
ştiu însă dacă drumul urcă sau coboară... Când ajungem în vârful 
colinei vă spun sigur. 

- Să nu mai pierdem timpul! decretă Lucia spre bucuria lui Tic. 
Cred că e timpul să pornim! Gata! Nu ne oprim decât în vârful colinei 
la umbra copacului din dreapta. 

- Aoleu! se prefăcu Dan. 

- Şi pentru mai multă siguranţă, am hotărât, eu şi Maria, să servim 
acolo masa de dimineaţă. 

- Cu ce drept luaţi hotărâri în doi? se indignă Dan. 

- În două! îl puse Maria la punct. Adică în unanimitate. Sau dacă 
vrei să fie numai majoritate te primim şi pe tine în rândul 
gospodinelor... 

- Bine!... le ameninţă Dan. Bine! Sunt gata de plecare. 

Şi chiar porni cu un pas iute, îndărătnic, care îl uimi până şi pe 
Ursu. Dan era atât de hotărât să se răzbune pe gospodine şi, mai ales, 
să-şi şteargă faima de leneş şi de lipsit de vlagă, încât îl prinse repede 
acea stare de sufocare binecunoscută sportivilor care fac eforturi 
peste limita rezistenţei. Momentul de criză îl pocni după vreo doi 
kilometri. Ca un trăsnet. Mergea spre iad, spre o mocirlă cu smoală în 
clocot. Simţea, nu că se va prăbuşi, ci că îşi va da sufletul. Tic însă era 
lângă el. Magnetul castelului şi mai ales al fetei în alb îl transformase 


multă vreme pe prichindel într-o fiinţă neobosită, într-un miracol blond 
şi cu ochi trişti. Bănuia prin ce trece Dan şi tocmai în clipa când 
comandantul se pregătea să horcăie: „Tic, mor! Spune-i lui tata c-am 
murit ca un erou...”, puştiul i-o luă înainte: 

- Lucia zicea la plecare că îşi închide hohotele de râs până la 
kilometrul trei... 

- De ce? abia izbuti să şuiere Dan. 

- Ca să râdă de tine c-ai pornit ca un viteaz şi te-ai prăbuşit ca un 
salam... Zău, că ea spunea... Dar Maria e mai bună. Ea zicea c-o să 
râdă pe drum ca să se poată ocupa de tine când o să cazi. 

- Da?! răsuflă Dan şi îşi iuți paşii. 

Se întâmplase cu el acea minune simplă şi frecventă în lumea 
sportivilor. Reuşise să depăşească punctul de criză... Simţi cum i se 
ridică greutăţile sufocante de pe piept, cum i se topeşte moleşeala, 
cum i se limpezeşte capul. Mergea fără să se uite înapoi. La un 
moment dat, îi spuse lui Tic: 

- Te rog, du-te şi cere rucsacul Luciei. Eu nu pot să dau ochii cu ea. 
Mi-e frică să nu mă opresc. 

Tic îi aduse lui Dan un rucsac dar nu pe al Luciei care, 
încăpăţânată, nu l-ar fi dat nici pentru un popas de două ore, ci pe al 
Mariei, bucuroasă că poate să scape de povară în mersul impus de 
Dan. Numai Tic şi Tombi cel fidel erau foarte bucuroşi de alergătura 
matinală. 

Nici când începu urcuşul, Dan nu lăsă pe nimeni să-l întreacă. Ce 
de puteri zăceau în el! Cu Tic şi Ţombi alături, înfruntă curajos 
cruzimea colinei şi ajunse în vârf fără să se simtă prea obosit. Se opri 
chiar sub copacul uriaş indicat de Lucia şi aşteptă, în picioare, cu 
mâinile în şolduri, cu aerul unui om sătul de triumf şi plin de dispreţ 
chiar faţă de fapta lui, sosirea celorlalţi, mai precis a celor două 
gospodine. Când fetele îşi făcură, în sfârşit, apariţia, le privi tăcut 
câteva clipe, de fapt le lăsă să-i vadă mimica, apoi se adresă, aşa într- 
o doară, lui Victor: 

- M-am sfătuit cu Tic să luăm masa de dimineaţă la picioarele 
stâncii de cremene. 

Cel care râse cel mai aprig fu Ursu: 

- Ha-ha-ha! Ha! Dan eşti un erou! lţi făgăduiesc că te fac campion 
la maraton. Dac-ai reuşit să treci pe punctul de criză înseamnă că ai 
calităţi de sportiv. Dar să-ţi spun drept, eu aş fi preferat să nu treci de 
punctul de criză. 

- De ce? se înfurie Dan. Aha! Invidia... 

- Pentru că eu o să fiu acela care o să te duc în spate. Să nu-ți 
închipui că o să scapi de oboseală. Deseară o să înceapă, iar mâine o 
s-avem nevoie de o targă. Oricât de încăpățânat o să fii, oricât o să te 
zbaţi, mâine nu mai eşti bun de nimic. Sau în cel mai fericit caz, chiar 


astăzi, spre seară. 

- Vom vedea! îi răspunse Dan dârz. 

Dar spusele lui Ursu îi domoliră puţintel entuziasmul. Acceptă masa 
de dimineaţă care avu loc jumătate de oră mai devreme din cauza 
performanţei la care-i forţase pe ceilalţi. Generos şi cavaler, le scuti 
pe Lucia şi pe Maria de contraţepii care li se cuveneau, mulţumindu-se 
doar să le amenințe prieteneşte: 

- Dacă mă mai puneţi a doua oară la încercare... vă duc de-a 
dreptul în iad. Zău! 

Ursu se urcase în vârful copacului pentru a cerceta împrejurimile. 
Colina pe care poposiseră cobora vijelios spre rădăcina munţilor. La 
poalele ei, în depărtare, se zărea albia unui pârâiaş, care cobora din 
munţi printr-un defileu. Ursu urmări drumul pârâului şi descoperi 
repede că albia lui era singura cale accesibilă spre munţi. Imediat îşi 
strigă raportul din vârful copacului, apoi îl auzi pe Victor răspunzându- 
i: 

- Am fost sigur de asta. Trebuie să fie ceva, un drum, sau o cale 
naturală, care să-l ferească pe cel în cauză de greşeli şi abateri. 
Logofătul indică foarte sigur drumul. 

Ursu cobori din copac, se înfruptă la rândul lui cu poftă grozavă din 
bucatele pe care le scoseseră fetele din rucsac şi stabili cu Victor un 
plan de bătaie, după ce socoti că până la poalele munţilor nu sunt mai 
mult de 5 kilometri. Deşi ritmul impus de Dan ceruse eforturi din 
partea fiecăruia, nimeni nu se gândi să prelungească odihna. Ceasul 
încă nu arăta 8 dimineaţa când cireşarii începură coborâşul colinei 
spre rădăcina munţilor. Era o singură cale de coborâre a colinei, 
printre prăpăstii, care ducea chiar la începutul defileului. 

Ajungând la malul pârâului, simţiră toţi, poate în aceeaşi clipă, că 
au intrat în altă lume, că aparţin altor forţe. 

Munţii, care de sus de pe culme păreau nişte înălţimi obişnuite cu 
creste pleşuve, ascuţite, îşi arătau acum toată puterea şi sălbăticia 
lor. Semănau mai degrabă cu nişte ziduri drepte, grele, nepăsătoare, 
tocite şi netezite pe coaste, despicate ici-colo în fâşii prăpăstioase, 
înfricoşătoare. Era o regiune sălbatică, aspră, care apăsa mereu, care 
ameninţa rău, care sugera cruzimi, o regiune cum nu mai întâlniseră 
cireşarii în plecările lor. 

Defileul, deşi era mărginit la început de dealuri stâncoase, nu prea 
înalte şi nici abrupte, îi puse la grele încercări. Nu izbutiseră să 
găsească un drum umblat, nici nu văzuseră urmă de potecă. Apa 
înghesuită de stânci oferea căi de acces nesigure şi capricioase. Mai 
erau şi bolovani, şi râpe şi copaci şi mai ales coturile nesfârşite ale 
pârâului care-i obliga, la fiecare zece metri, să schimbe malul şi 
direcţia, ceea ce îl făcu pe Dan să se urce pe un bolovan şi să ţină un 
scurt discurs: 


- Zău că drumul ăsta seamănă cu un meci de box. Atacă din 
dreapta, eschivează în stânga, croşeuri, directe, svinguri, jaburi, 
upercuturi şi niciun mal nu rămâne knock-out mai mult de zece 
secunde... Nu turist ci arbitru de box trebuie să fii ca să te descurci 
aici... 

Apoi Dan sări de pe bolovan... Şi iarăşi atacuri şi eschive şi 
simulări... 

Tinerii ajunseră la poalele munţilor dar nu se opriră. Pentru că nici 
pârâul nu se oprea, şi pârâul era singurul drum sigur, şi nici coastele 
calcaroase care se dezveleau din când în când nu prevesteau în jur 
stânci de granit. După vreun kilometru de mers printre stânci tot mai 
colţuroase şi mai amenințătoare se pomeniră brusc într-un platou 
rotund şi întunecat. De jur-împrejur se ridicau pereţi abrupți de piatră 
atât de deşi şi de adânci şi de arcuiţi că parcă alcătuiau o pădure de 
sulițe amenințând cerul. Una din acele sulițe războinice parcă se 
deosebea la culoare şi la formă de celelalte. Spre ea mergeau 
cireşarii, pentru că nu era o stâncă de calcar, ci o stâncă de granit, 
supraviețuitoare stingheră a cine ştie cărui cataclism geologic. 

- Stâncă de cremene! spuse Ursu. 

Numai când ajunseră la picioarele ei, tinerii se opriră şi-şi lepădară 
poverile. Ursu începu să se caţere ca o maimuţă pe stâncă abruptă, 
până găsi un loc de unde putea să observe mai bine regiunea. Dincolo 
de suliţele şi stâncile care alcătuiau pereţii micului fund de căldare în 
care se aflau ei, după câteva răsuciri şi noduri stâncoase, se ridicau ca 
o barieră nemiloasă Munţii Crestelor Pustii. Parcă-i tăiase cineva cu o 
singură lovitură de spadă, atât de netezi erau pereţii lor. Numai 
păsările cerului puteau poposi pe crestele lor. Părea cu neputinţă ca o 
fiinţă omenească să ajungă acolo. 

- Suntem perfect închişi! se grăbi Ursu să-şi anunţe prietenii după 
ce coborî. Nu ştiu unde o fi intrarea în castel, că nu se vede nimic ce 
ar putea arăta a castel, dar de urcat munţii spre vârf e absolut 
imposibil! 

- Nu e nicio crăpătură, nicio vale care se strecoară prin munţi?... 
întrebă Lucia. 

- Vale?! Ştii cum arăta zidul unei cetăţi? Exact aşa arată şi munţii. 
Parcă i-a făcut omul, nu natura. Numai spre vârf se mai dantelează. 
Bineînţeles nu ca să uşureze vreun urcuş ci ca să-ţi taie orice chef de 
a-i escalada. Numai dacă n-o fi castelul undeva în spatele acestor 
stânci colţuroase. 

- Nu cred! spuse Victor. Ar fi descoperit imediat. 

- Poate c-o fi chiar în interiorul vreunei stânci, sugeră Maria. 

- Şi atunci ar fi fost simplu de dibuit, o dezamăgi Ursu. 

-Să vedem unde-o să ne ducă documentul logofătului, se 
amestecă Lucia. N-are niciun rost să facem presupuneri. El nu 


vorbeşte de castel ci de intrare. Şi în harababura asta de stânci pot să 
se ascundă o sută de intrări, nu una. 

- Va să zică, îşi aminti Maria, o săgeată azvârlită în soare găseşte 
intrarea. Ceea ce înseamnă că la distanţă de o aruncătură de săgeată 
se află intrarea... 

- İn soare! preciza Dan. Dar ce înseamnă acest „în soare”? Nici nu 
se vede soarele de aici, din fundătura asta. 

- Nu se vede, spuse Victor cu oarecare insinuare în voce, dar se 
ştie din ce direcţie răsare, nu? 

- Aaaa! se dezmetici Maria. Săgeata azvârlită spre răsărit. 
Bravooo! Unde-i răsăritul? 

Lucia scoase busola, o fixă în palmă şi după câteva clipe arătă 
direcţia precisă a acelui punct cardinal dintr-o dată atât de necesar 
cireşarilor: 

- Poftiţi! Aveţi în faţa dumneavoastră Estul. Ne mai trebuie un arc 
şi o săgeată. 

- Cam ce distanţă putea să facă o săgeată, Victor? întrebă Maria. 

- O săgeată bine zvârlită nu cred că trecea de o sută de metri. Tu 
ce crezi, Ursule? 

- Eu cred că trecea... Dar nu cu foarte mult. Deci, dincolo de 
stânci... Până la prima stâncă dinspre est sunt vreo 60 de metri. 
Dincolo de stânci... Acolo e o îngrămădire destul de curioasă... de sus 
părea un adevărat labirint de stânci... Numai că nu-i spre inima 
muntelui, ci spre poalele lui. Ce să caute acolo o intrare? 

- Asta n-are nicio importanţă, spuse Victor. Noi nu ştim nimic decât 
că în acea direcţie se află o intrare secretă spre castelul celor două 
cruci. Şi mai ştim că drumul spre castel e un drum subteran deoarece 
textul spune „pogoară şi urcă la fel apoi drept duce”! 

- Trebuie să fie neapărat un drum subteran? întrebă Lucia. 

- Cam aşa ar trebui după text. Dacă spunea: „urcă şi pogoară la 
fel”, era altceva. Altă interpretare nu pot să dau frazei din text. Mai 
ales că vorbeşte şi despre „poartă”. Unde vezi aici porţi? 

- Poate că e o vale ascunsă, undeva... se încăpăţână Lucia. 

- Vale nu poate fi în pereţii ăştia, zău, Lucia, îi spuse Ursu cam cu 
regret. 

- În orice caz, un râu a trecut odată pe aici, Ursule. Toate 
scobiturile de aici, fundul acesta de căldare, pârâul pe care am venit 
noi nu s-au născut la porunca unui demiurg. j 

Remarca Luciei îl puse oarecum în derută pe Victor. Işi roti ochii 
peste tot, apoi se adresă Luciei cu un ton cât se poate de domol: 

- În privința râului ai dreptate. Totuşi nu cred că râul venea dinspre 
est ci mai degrabă dinspre apus. Tu ce părere ai? 

- Şi eu cred că venea dinspre apus. Deci într-acolo ar putea să fie o 
vale... 


- Da, o întrerupse Victor, numai că textul spune foarte clar să 
azvârlim săgeata în soare, adică spre răsărit. Eu cred că tot despre o 
intrare şi despre un drum subteran e vorba. Incepem cercetările? 

Toţi căzură de acord să se înceapă imediat cercetările. Dar când 
ajunseră în apropierea stâncilor înţeleseră că nu se vor descurca prea 
uşor, aşa cum crezuseră la început. Ursu avusese dreptate. Un 
adevărat labirint de stânci de toate formele şi mărimile se vedea în 
faţa lor. O mulţime de stânci şi de ridicături, mai ales cele din partea 
stângă a labirintului, erau acoperite de arbori; partea cealaltă, în 
schimb, era aproape goală, pleşuvă. 

Pentru a se uşura şi a se grăbi cercetările, căutătorii se împărţiră în 
două grupe. Una formată din Tic, Ursu şi Maria, alta din Victor, Dan şi 
Lucia. Grupul lui Ursu urma să cerceteze partea împădurită, grupul lui 
Victor partea pleşuvă. După ce îşi înveliră bagajele într-o foaie de cort 
pe care o fixară apoi cu câţiva bolovani, şi după ce Tic îi dădu 
dispoziţii căţelului să-şi asume rolul de Cerber, tinerii, înarmaţi cu 
unelte de turişti, începură ascensiunea şi căutarea. 

- Mare atenţie! ceru Victor înainte de despărţire. Fiecare metru 
pătrat poate să ascundă intrarea. Indiferent de rezultat, la ora două 
ne întâlnim toţi la bagaje. 

2 

Victor, Lucia şi Dan se înţeleseră să facă mai întâi un drum de 
recunoaştere în toată zona lor şi să noteze pe o schiţă locurile cele 
mai ciudate, cele mai neobişnuite, cele care ar fi putut să constituie, 
cândva, un ascunziş pentru intrarea tăinuită. După prima raită care 
dură peste un ceas şi scoase multă sudoare din ei, Lucia recapitulă, 
într-un moment de răgaz, însemnările făcute: 

- Stânci calcaroase, atacate de intemperii, cu multe sinuozităţi şi 
scobituri. Scobiturile superficiale, în general. Două din ele se prezintă 
sub forma unor începuturi de grote. De asemenea, una din stânci, cu 
pereţi netezi, imposibil de escaladat, prezintă spre vârf o scobitură 
ciudată. 

- Va să zică trei locuri care ar putea să tăinuiască intrarea în 
castel, rezumă Dan. Bineînţeles, dacă sunteţi şi voi optimişti... 

- Nici eu nu cred că restul ne poate interesa, spuse Victor. Cu ce să 
începem? 

- Cu ceea ce stă în puterile noastre, răspunse Lucia. Stânca e cu 
neputinţă de escaladat. 

- Atunci, haidem la văgăuni! sugeră Dan. Dar să nu uităm 
lanternele. 

Fiecare luă câte o lanternă puternică, vânătorească. Porniră spre 
grote cu speranţe şi emoţii. 

- Eu cred că una din văgăuni ascunde intrarea... îşi mărturisi Dan 
dorinţa. E mai simplă, mai uşor de... 


- Eu mă cam îndoiesc, spuse Lucia. Văgăunile sunt prea ispititoare 
şi prea la îndemâna oricui. Mai degrabă scobitura aceea din vârful 
stâncii... 

- In orice caz, medită Victor, scobitura are mult mai multe şanse 
decât văgăunile, tocmai fiindcă pare inaccesibilă. 

- Dar nu se potriveşte cu indicaţiile logofătului, sesiză Dan. Nu 
spune logofătul: „pogoară şi urcă la fel”? Chiar tu, Victor, ai 
demonstrat adineauri... 

- Ba e chiar după indicaţiile logofătului... El nu spune fraza asta 
înainte de a vorbi despre intrare ci după aceea. Săgeata găseşte 
intrarea, şi săgeata poate să-şi aleagă foarte bine ca ţintă scobitura 
din vârful stâncii... Şi de-acolo se pogoară, nu? 

- Da, da, da, da... Imi amintesc. Da... 

Cireşarii ajunseră la una din văgăuni. Intrarea era strâmtă dar 
destul de primitoare pentru un corp elastic. Inainte de a se strecura 
înăuntru, Victor ceru celorlalţi să-şi caute un loc de refugiu. El se 
căţără pe o ieşitură deasupra intrării, trimise raza lanternei înlăuntrul 
văgăunii şi începu să facă zgomot, să fluiere, să ţipe, să arunce cu 
bolovani. Din văgăună nu răspunse însă nimeni. Deci nu-şi făcuse 
sălaş vreo vietate care avea tot dreptul să se înfurie şi să se apere 
împotriva unor nepoftiţi. 

- Intru eu întâi, se hotărî Victor şi, dacă e nevoie, vă chem. 

Victor se strecură înăuntru, aprinse lanterna care îşi izbi repede 
razele de pereţii stâncoşi. Scobitura era destul de superficială, un fel 
de scorbură întunecată şi hâdă. Lângă intrare, descoperi pe pereţi 
pete negre de fum, iar pe pământ resturi de lemn ars. lată de ce 
animalele evită această vizuină naturală, gândi Victor. Văgăuna era 
folosită, pesemne, ca loc de refugiu de cine ştie ce vânători sau 
ciobani. Nu mai avea ce să caute înăuntru. 

- Nimic! îşi anunţă prietenii când ieşi afară. Au stat oameni 
înăuntru. E un loc de refugiu. Tare mi-e teamă că şi cealaltă văgăună 
are aceeaşi menire. Păcat! 

Lucia şi Dan îl imitaseră pe Victor, în timpul scurtei sale dispariţii în 
grotă, încercând să sperie şi să alunge eventualele vietăţi 
primejdioase din cealaltă văgăună. 

- Animale nu-s înăuntru! îl puse Lucia la curent pe Victor. 

- Atunci cu atât mai mult n-o să găsim nimic... 

Victor pătrunse şi în cealaltă văgăună şi zări, chiar de la primii paşi, 
urme de refugiu: cutii de conserve goale, hârtii şi ziare, pete de fum şi 
resturi de lemn ars. Deşi un pic mai mare decât sora ei, nici noua 
grotă nu părea să ascundă vreun mister. Pereţii erau pietroşi, netezi, 
nescobiţi, doar într-un ungher un ochi de apă limpede se aciuase în 
taină şi se străduia să nu facă vreun zgomot pentru a nu atrage 
atenţia asupra lui. Victor luă hărtiile şi cutiile goale şi ieşi afară. 


- Asta-i tot ce conţine grota, în afară de un izvor pe care nu l-am 
putut aduce. Dacă vi-i sete... la să vedem cine şi când a fost 
înăuntru... mai multe ziare... şi pare-se nu din aceeaşi zi... ba nici 
măcar din acelaşi an. Lucia, tu mai ţii minte când a apărut ediţia a 
treia din „Tom Sawyer”? 

- De ce? 

- Păi scrie aici, în coloana din mijloc, despre cărţile noi apărute şi 
printre ele e şi „Tom” ediţia a treia. 

- Anul trecut... în... în... iunie, îşi aminti Dan. 

- lar alt ziar e chiar din anul ăsta... tot din iunie. Cine să fie? 
Turişti? Vânători? Iunie... lunie... Nu cumva e sezon de vânat? S-ar 
putea să fi fost nişte vânători... Dar să lăsăm asta pentru mai târziu... 
Să vedem ce e cu scobitura din vârful stâncii... 

Stânca semăna cu vârful unei biserici şi avea vreo 30 de metri 
înălţime. Pereţii erau cu totul inaccesibili. Cel puţin până la înălţimea 
de 20 de metri, de unde stânca se îngusta ca un vârf de piramidă 
zimţuit. Scobitura era cam la vreo cinci metri sub vârf. Victor 
înconjură stânca din toate părţile pentru a ochi o cale de acces. 

- Victor! Nici nu te gândi! îl opri Lucia. In cel mai bun caz, poţi să 
urci câţiva metri. Pe urmă, e imposibil să mai faci un pas şi orice 
mişcare greşită... Să căutăm alt mijloc... 

- N-avem altul, Lucia, degeaba... ori ne uităm cu ochii noştri 
înăuntru, ori renunţăm. 

- Dar nu se poate! E o absurditate numai să te gândeşti la 
ascensiune. 

Pe Victor nu-l puteau opri cuvintele Luciei. Descoperise câteva 
găuri în stâncă. Băgă piciorul în una din ele, se prinse cu o mână de 
un colţ şi astfel încet, încet, cu multă prudenţă şi cu multă sudoare 
urcă vreo trei metri. Se căţără ca o pisică pe scoarţa unui copac. 
Poziţia în care se afla şi netezimea de gheaţă a peretelui îi topiră însă 
toată rezistenţa şi încăpăţânarea. De înaintat nu mai putea înainta 
niciun centimetru. Dar din nefericire nici de coborât, în stilul în care 
urcase, nu mai putea. Şi nici nu avea spaţiul şi posibilitatea să-şi dea 
drumul jos sărind. Atunci îi veni ideea să-şi elibereze mâinile. Parcă l- 
ar fi scăpat altcineva, atât de neaşteptată i se păru prăbuşirea. In 
cădere făcu o mişcare de redresare, însă prea bruscă, aşa că atinse 
pământul nu cu picioarele cum calculase el, ci cu mâinile. 

Lucia şi Dan se repeziră în acelaşi timp spre dânsul, dar îl văzură 
ridicându-se de jos ca un popândău. Nu păţise nimic, dar palmele i se 
juliseră în atingerea neprevăzută cu pământul pietros. 

- Imposibil, Lucia! răsuflă el. Ai avut dreptate. Nu se poate urca. 
Dar cum o să explorăm scobitura? Cum dracu'! 

- Ce-ar fi să aruncăm cu pietre înăuntru? propuse Dan. 

- E un fel de „hai să facem ceva ca să nu stăm degeaba”, se 


resemna Victor. 

Era tot ce le stătea în putinţă: să arunce în scobitură cu pietre. Dar 
era, de fapt, un gest al neputinței. Pietrele aruncate de Dan nu 
ajungeau însă până la scobitură. Incercă şi Victor după ce Lucia, 
foarte severă şi incoruptibilă, îi dezinfectă palmele. Şi reuşi să 
introducă în scobitură cea de a treia piatră. Aproape în aceeaşi clipă 
ieşi dinăuntru o dihanie uriaşă care se înălţă ca o săgeată în văzduh. 

- Un vultur! spuse Lucia. O fi vreun cuib de vulturi... 

- Asta înseamnă că nimeni n-a ajuns până acolo... se bucură 
Victor... Ce facem? 

- Să ne sfătuim şi cu ceilalţi, răspunse Lucia. De altfel se apropie 
ora două. 

Tustrei porniră cu paşi repezi spre locul de întâlnire. 

N 3 

Inainte de a începe cercetările, Ursu, Maria şi Tic se suiră pe o 
înălţime izolată pentru a trece în revistă întreaga zonă împădurită pe 
care urmau s-o exploreze. Se vedea ca-n palmă toată zona. Era o 
pădurice tânără cu suişuri şi coborâşuri, dar fără deosebiri de relief 
prea accentuate. Doar undeva, la un capăt, se zărea o adunătură de 
stânci ca ruinele unei cetăţi. După ce-şi însemnară bine în minte 
locurile, cei trei cireşari coborâră pentru a stabili planul explorării. 

- Cred că n-avem decât un singur loc de cercetare, spuse Ursu. 
Adunătura aceea ciudată de stânci. 

- Seamănă atât de bine cu o cetate în ruină, se repezi Tic. Oare n-o 
fi acolo Cetatea Vulturilor? 

- Dacă ar fi fost acolo, demult era descoperită, Ticuşorule, îl potoli 
Maria. Şi nici nu corespunde indicaţiilor din document. Noi căutăm aici 
intrarea, nu castelul. Cine ştie pe unde o fi cetatea... 

- Să mergem într-acolo! propuse Ursu. 

- Şi restul! întrebă Maria. Când cercetăm restul? 

- După părerea mea, în rest n-avem ce găsi. Pădurea e prea 
tânără, ceea ce înseamnă că porţiunea a fost goală, sau tăiată şi 
răvăşită. Şi pe urmă pare destul de umblată. S-au tăiat atâţia copaci 
în ultimul timp că nu văd cum putea rămâne nedescoperită o intrare, 
oricât de tăinuită ar fi fost ea... 

Tinerii se apropiară de îngrămădirea de stânci. De fapt, ceea ce 
părea o îngrămădire de departe, nu era decât un bolovan uriaş, o 
singură stâncă sfârtecată în zeci de locuri de ploi şi furtuni. Unele 
tăieturi intrau profund în trupul stâncii ca nişte cotloane. După ce 
înconjură uriaşul bolovan de câteva ori, Ursu reveni cam dezamăgit: 

- În afară de câteva hrube mici, neînsemnate, sunt două găuri mai 
mari, două tăieturi care intră adânc în bolovan. Am impresia că sunt 
cioplite pe alocuri de mâna omenească... 

- Intrarea! se entuziasmă Tic. 


- Nu-mi vine a crede, îl temperă Maria. Prea e la vederea tuturor, şi 
prea e la cheremul oricui, stânca asta. Nu e un loc prea bine ales 
pentru a tăinui o intrare... 

- De ce? se încăpăţână puştiul. De unde ştii tu cum arătau locurile 
astea cu 300 de ani în urmă. Poate că era un codru aici pe care 
nimeni nu se gândea să-l răzbată. 

- Poate... spuse Ursu. Decât să pălăvrăgim, mai bine să intrăm 
înăuntru prin partea asta... 

- Să nu fie vreun animal în văgăună, se înfioră Maria. 

- Nicio grijă. Şi chiar dacă e vreun lup sau vreo vulpe ies pe partea 
cealaltă. 

Ursu porni înainte cu lanterna într-o mână şi cu un baston-secure în 
cealaltă mână. Cotlonul nu era prea întunecos. Mai exista undeva o 
sursă de lumină. Pereţii micului coridor nu păreau că ascund vreo 
taină. Pe la mijlocul bolovanului, coridorul se revărsa într-o scobitură 
mai spațioasă, un fel de încăpere, în care, după toate semnele, se 
aciuaseră cândva oameni. După ce cotrobăiră prin toată acea 
încăpere naturală, tinerii îşi continuară drumul pe coridor până se 
pomeniră afară în partea opusă intrării. 

- Nimic! se întrista Tic. Oare n-o fi vreo altă scobitură la etaj? 

Bolovanul nu era prea greu de urcat. Se căţărară tustrei pe coasta 
lui, îi atinseră creasta, dar în zadar. Nici urmă de intrare secretă nu se 
zărea pe suprafaţa lui. Se odihniră câteva minute pe creştetul 
bolovanului, observând încă o dată împrejurimile. 

- Ursule! se învioră Tic. la uită-te în râpa aceea... O vezi? Acolo! Nu 
ţi se pare că în fundul ei e o pată neagră? 

- Nu-i nicio pată, răspunse Ursu. E o gaură, o gaură strâmtă, cred 
că o vizuină. Dacă ţii morţiş, hai s-o cercetăm. 

Exploratorii porniră spre pata lui Tic fără prea mare tragere de 
inimă. Când ajunseră la marginea râpei, Ursu îl întrebă pe mezin: 

- Ai văzut vreodată un viezure? 

- Nu! răspunse Maria în locul prichindelului. Bursucul?... 

- O să vedeţi acum. Să nu vă fie teamă, că-i cel mai paşnic dintre 
animale, cel mai curat dar şi cel mai leneş. Nu strică să-l mai trezim 
puţin. 

Cu un băț lung, Ursu începu să scormonească în vizuina bursucului, 
dar în zadar. Animalul nu se sinchisi nici de foşniturile frunzelor şi nici 
de fluierăturile lui Ursu. Infuriat, vlăjganul se lăsă pe burtă şi îşi băgă 
braţele în vizuină. Bursucul ţâşni pe lângă el şi o luă la sănătoasa, 
lovind caraghios pământul cu picioarele lui scurte şi neobişnuite cu 
goana. 

- După cum vezi, Ticule, gaura asta duce cel mult la Castelul 
Bursucilor, glumi Ursu. Eu zic să mai ocolim o dată bolovanul, dar nu 
de dragul lui; să vedem cam ce e în jurul lui: ar fi păcat să scăpăm 


ceva. Apoi să coborâm spre locul de întâlnire, fiecare pe o potecă a lui 
ca să nu zicem că n-am cercetat întreaga porţiune. 

Cei trei nenorocoşi, aproape nenorociţi, invocară iarăşi grațiile 
Fortunei, dar zeiţa nu li se arătă nici de astă dată. Dezolaţi, coborâră 
spre locul de întâlnire şi ajunseră acolo aproape în acelaşi timp cu 
grupul lui Victor. 

După ce făcură schimb de informaţii, de necazuri şi speranţe, 
cireşarii hotărâră în unanimitate şi cu mare înflăcărare câteva ore de 
odihnă în care intra, bineînţeles, şi mult dorita masă de prânz. Toţi 
fără excepţie erau obosiţi şi înfometați. După masă se înţeleseră să 
înalțe corturile. Numai Tic, foarte surprins de hotărârile luate, se 
repezi la Victor. 

- Nu plecăm astăzi spre castel? 

- Astăzi? Păi nici n-am descoperit intrarea, Ticuşor. 

- Nu poate fi în altă parte decât în scobitura aceea din vârful 
stâncii, insistă prichindelul. 

- Asta-i şi părerea mea, îl linişti Victor, dar e numai o părere, 
Ticuşor. Până la certitudine mai este. Dar chiar dacă ar fi acolo abia se 
complică povestea. Cum reuşim să ajungem la intrare? Ursule, ai tu 
vreo idee? 

La întrebarea lui Victor nu răspunse nimeni. Ursu dispăruse. 
Profitase de neatenţia celorlalţi şi plecase iute, pe furiş, spre stânca 
găurită. Nu avu nevoie de prea mult timp spre a se convinge că 
stânca nu poate fi escaladată... cu una cu două. Trebuia găsit un 
mijloc anume... şi mijlocul exista! Vlăjganul se întoarse repede la 
corturi şi ajunse tocmai când Victor repeta întrebarea: 

- Ce crezi, Ursule, poate fi escaladată stânca? 

- Da! răspunse el foarte liniştit. 

Deşi simțeau cauciuc în glezne şi plumb în tălpi şi Lucia şi Victor se 
ridicară de jos ca împinşi de nişte resorturi. 

- Poţi să ajungi la scobitură? întrebă Lucia cu un ton de reproş şi 
ameninţare. 

- Nu te nelinişti Lucia, încercă Victor s-o liniştească. Dacă Ursu a 
ajuns la concluzia asta, înseamnă că nu e niciun pericol. 

- N-o să fie uşor, o linişti şi mai mult Ursu, dar n-o să fie primejdios. 
Pentru voi o să fie mai greu, dacă bineînţeles e acolo intrarea. Dar am 
găsit eu o soluţie şi pentru eventualitatea asta. 

- Ce soluţie? întrebă Dan destul de îngrijorat. 

- O să învăţaţi de la mine, dar înainte de a urca o să trebuiască să 
faceţi câteva antrenamente... De aceea cred şi eu, ca Victor, că nu 
putem porni spre castel decât mâine. 

Dan se uită iarăşi la Ursu, de astă dată însă cu priviri înfricoşate: 

- Mâine? Crezi că-mi trece prin minte? 

- Gata, te-a şi apucat oboseala? întrebară amândouă fetele 


deodată. 

- Ce oboseală? Moartea m-a apucat! se tângui Dan. Sunt sleit şi mă 
dor picioarele, mamă dragă. N-am ştiut până acum că şi plumbul 
poate avea dureri. 

- Atunci se complică lucrurile, spuse Ursu. Trebuie să stai liniştit, să 
nu faci nicio mişcare, deseară îţi ard eu un masaj pe cinste şi poate că 
mâine o să-ţi revii puţin, aşa ca să poţi încerca ascensiunea. 

- Nu cumva vrei să-mi masezi picioarele? 

- Numai picioarele! 

- Aoleu! Poate îţi dă altcineva picioarele la masaj în locul meu, 
Ursule. Eu n-o să pot rezista, zău... 

Maria pufni într-un hohot de râs care-i contamină repede şi pe 
ceilalţi. Tic se gândi să-l felicite pe bolnav: 

- Faci şi tu uneori câte un banc, mamă dragă... 

- Ce banc am făcut?! se oţări Dan. Ce banc? Dacă aţi fi voi în locul 
meu... 

- Odihnă! decretă Lucia. Lăsaţi pălăvrăgeala că o să aveţi nevoie 
de ea mai târziu. 

Cu toate acestea, chiar Lucia fu aceea care, câteva minute mai 
târziu, se adresă lui Victor: 

- Tu crezi că acolo în stâncă e intrarea? 

- In orice caz, Lucia, cuibul vulturilor spre singurul loc inaccesibil de 
la estul stâncii de cremene. Şi nu numai atât. E şi la o distanţă egală 
cu o azvârlitură de săgeată, şi, în sfârşit, e un loc foarte sigur. 

- Totuşi nu văd cum ar putea comunica stânca aceea cu un castel 
care nu se vede pe o rază de kilometri? 

- Asta-i cu totul altceva. Nici nu trebuie să ne preocupe. Ne 
interesează intrarea, deocamdată. Atât. Asta ne spune logofătul; şi 
abia acum îmi dau seama cât de sigur o indică. Trebuia să ne gândim 
de la început, să nu mai pierdem atâta timp cu cercetările. 

- Ce vrei să spui? întrebă curioasă Maria. 

- De la picioarele stâncii de cremene, răspunde Victor, nu e decât o 
singură ţintă spre răsărit. Gaura aceea din vârful stâncii. Un arcaş 
dacă ar vrea să ia ceva la ochi ar întâlni aproape fără să vrea acea 
ţintă, care niciodată nu poate să dispară. Dacă raţionam aşa de la 
început, poate că eram acum la porţile cetăţii... 

- Dacă am fi chemat şi pompierii din oraş cu scara mare, glumi 
Lucia nu fără oarecare răutate. 

Ursu, simțind teama Luciei, nu consideră că e momentul cel mai 
potrivit pentru a-şi destăinui planul de escaladare a stâncii. Evită 
privirile lui Tic şi ale lui Victor prefăcându-se preocupat de altceva. 

- Odihnă! porunci deodată Maria, tocmai în clipa când Lucia 
deschidea buzele cu un nou buchet de întrebări pe limbă. 

Cireşarii intrară în corturi şi nu mai fu nevoie de niciun îndemn 


pentru a se lăsa în voia somnului. Oboseala le smulse repede orice 
urmă de împotrivire. Doar Ţombi, afară, veghea somnul lor. 
4 

Nemişcarea şi somnul îi înzdrăveni pe toţi. Numai Dan, respectând 
întocmai indicaţiile lui Ursu, nu făcu nicio mişcare. Incercă el să se 
ridice în picioare, dar se pomeni cu un urlet în gâtlej pe care nu şi-l 
putu stăpâni: 

- Auuuul! 

- Ce s-a întâmplat? alergă Maria spre dânsul. 

- Auuuu! se prefăcu Dan. De ce mă lăsaţi singur. Vreau să merg şi 
eu cu voi. 

- Tu să rămâi nemişcat! îi porunci Ursu cu un ton nemaipomenit de 
sever. Trebuie să păzească cineva bagajele! Numai câinele nu 
ajunge... 

- Dacă-i aşa treaba, sigur că rămân! acceptă Dan. Dar să nu cumva 
să plecaţi fără mine la castel, că... vă jur că ajung înaintea voastră. Nu 
uitaţi povestea de azi dimineaţă. 

După ce Maria îl convinse pe Dan că fără el intrarea în castel n-ar 
avea niciun farmec, cireşarii cei teferi porniră spre stânca găurită, 
lăsând paza bagajelor în sarcina celui mai nefericit dintre muritori. 

Când ajunseră la poalele stâncii, Ursu le înfăţişă planul ascensiunii. 
La vreo doi metri mai jos de scobitură, se afla un colţ ascuţit de piatră. 

- Colţul acela e toată salvarea noastră! arătă Ursu. 

- Adică? se interesă Tic. 

- Adică, facem un lasou cu care prindem colţul! 

- Vrei să te caţeri ţinându-te numai de frânghie? se înfricoşă Lucia. 

- E o jucărie! râse vlăjganul. Cât ai bate din palme am ajuns sus. 

- Şi de la colţ cum ajungi la scobitură?... 

Ursu tuşi de câteva ori, se prefăcu că râde şi mai vârtos până 
prinse ideea: 

- Nu vedeţi acolo nişte crăpături mici? Sunt parcă făcute anume ca 
să poţi ajunge la scobitură... 

Nimeni nu zări vreo crăpătură dar se încrezură toţi în agerimea 
vederii sale. 

- Şi frânghia? descoperi Lucia. O să pierdem o bunătate de 
frânghie. 

- Nu pierdem nicio frânghie, o linişti Ursu. 

- Totuşi nu văd cum o s-o scoţi de-acolo, spuse Maria. 

- O să vedeţi. Puţină răbdare. 

Vlăjganul pregăti un laţ, se depărtă de stâncă, roti de câteva ori 
laţul deasupra capului şi-l aruncă spre colţul de piatră de sub 
scobitură. Frânghia se desfăşură în aer, laţul se căscă pe toată 
circumferința lui şi prinse în cădere colţul stâncii. Ursu trase tare spre 
el pentru a înnoda bine frânghia în jurul colţului, apoi îi dădu drumul. 


Frânghia alunecă de-a lungul stâncii, oprindu-şi capătul la picioarele 
tinerilor. 

- Eu sunt gata! îi anunţă Ursu. Să nu vă fie teamă, că nu-i nicio 
primejdie. 

Cu toată asigurarea lui Ursu, spectatorii simțeau un fior rece 
strecurându-li-se în inimi. 

Vlăjganul se înălţă în vârful picioarelor şi prinse funia în locul unde-i 
ajungeau mâinile, apoi se ridică în muşchi şi se depărtă de stâncă 
printr-o scurtă răsucire din trunchi. Brusc îşi împinse ambele picioare 
spre peretele abrupt rămânând suspendat în aer. Cu mişcări calculate, 
sigure, încete, începu apoi să se caţere pe stâncă. Peretele însă era 
atât de neted şi de lipsit de asperităţi, încât nu-şi putea continua 
ascensiunea decât luând o poziţie orizontală, o poziţie incomodă, 
obositoare şi primejdioasă. Il dureau toţi muşchii, dar mai ales cei ai 
umărului, care asigurau poziţia orizontală. Totul era însă o joacă, un 
exerciţiu oarecare. Greul venea după ce ajungea la colţul de piatră. 
Pentru că în afara acelui ciot nu mai era niciun punct de sprijin, nicio 
gaură, nicio crăpătură în care să-şi prindă mâinile. 

Ursu ajunse la colţul de piatră. Işi încolăci braţul stâng în jurul 
ciotului şi dădu drumul frânghiei. Picioarele căutară în zadar o 
scobitură, o ieşitură în peretele muntelui. Işi încolăci celălalt braţ în 
jurul ciotului: toată greutatea corpului stătea în mâini. Şi trebuia să se 
grăbească, să nu piardă nicio clipă, să-i mai rămână forţe pentru 
momentul suprem. Fiindcă îşi făcuse un plan nebunesc, singurul care-l 
putea urca în cuibul vulturilor. 

Cei de jos îl văzură cum îşi ridică încet palmele spre vârful colţului, 
cum se prinde de vârf, cum îşi destinde corpul. Apoi asistară la cea 
mai uluitoare demonstraţie de acrobație din viaţa lor. Prins cu mâinile 
de vârful stâncii, Ursu îşi azvârli cu un salt brusc picioarele în sus. 
Atinse poziţia de lumânare, apoi îşi întinse braţele la limită. Parcă îşi 
menținea tot echilibrul şi-şi susţinea toată greutatea corpului în vârful 
degetelor. Mişcarea se petrecu în câteva secunde. Vlăjganul devenise 
un corp paralel cu peretele de stâncă numai că era cu capul în jos şi 
cu picioarele în sus. Vârfurile picioarelor căutară şi întâlniră muchia 
scobiturii. Se agăţară de ea. Prima primejdie trecuse. Era în siguranţă. 
Răsuflă câteva clipe apoi începu mişcarea cea mai imprudentă pe 
care o făcuse vreodată. 

Agăţat cu vârfurile picioarelor de muchia netedă a scobiturii, Ursu 
îşi făcu vânt cu mâinile, se desprinse de colţul de piatră şi se îndoi ca 
un arc de oţel. Cei de jos văzură la un moment dat un corp încovrigat 
în aer... Fără nicio susţinere fără niciun sprijin... Fetele închiseră ochii, 
aşteptând groaznica prăbuşire. Dar parcă sfidând toate legile 
gravitaţiei, trupul lui Ursu în loc să se prăbuşească se roti în sus, o 
zvâcnire cumplită din umeri îl aduse până la baza scobiturii, iar 


picioarele părăsiră golul găurii exact în clipa când mâinile atinseră 
muchia. Se înălţă încet în muşchi, se mai roti o dată şi se aşeză apoi 
pe muchia scobiturii ca pe cea mai confortabilă bancă. Le făcu, 
râzând, un semn de salut celor de jos şi aşteptă câteva clipe, pentru 
a-şi reface răsuflarea, pentru a se elibera din chingile unor emoţii şi 
spaime care abia începeau să-l atace. 

Aşa cum se întâmplă însă întotdeauna la demonstrațiile de 
acrobație, emoţiile spectatorilor fuseseră cu mult mai mari decât cele 
ale acrobatului. Maria şi Lucia îşi ţineau capul parcă pentru a-şi 
alunga, fizic, gândurile care-i paralizaseră. Acolo, sus, Ursu stătea 
foarte liniştit şi nepăsător, aşa li se părea, dar fiecare căuta cuvinte 
aspre pentru actul său nebunesc. Numai Tic, nelipsit la marile exerciţii 
de bară şi de trapez ale lui Ursu, îşi păstrase un oarecare calm, dacă 
emoția aceea care îl cutremurase spre sfârşit putea fi numită calm. EI 
îi aruncă marelui învingător primele cuvinte: 

- l-ai băgat în buzunar pe toţi acrobaţii, Ursule. Ce păcat că n-am 
avut un aparat de fotografiat! 

Vlăjganul îi făcu un semn cu mâna de-acolo, din înălţimi cucerite, 
apoi se strecură în scobitură. 

Văgăuna nu era adâncă. Ursu reuşi s-o cerceteze în voie fără să 
mai aibă nevoie de lanternă. Pipăi fiecare perete în parte, fiecare 
gaură şi fiecare umflătură, cercetă podeaua destul de netedă şi 
cupola neregulată. Nicăieri nicio taină, nicio ispită. Doar undeva, într- 
un ungher, zări o crăpătură boltită. Scoase lanterna şi proiectă raza 
spre acel spaţiu şi relief ciudat şi parcă mişcător. Ceea ce văzu acolo îi 
scoase o exclamaţie de uimire... 

5 

După ce zăcuse pe iarbă, gemând din când în când şi alimentându- 
se cu tot felul de idei, Dan se gândi că totuşi nu i-ar strica puţintică 
mişcare. Reuşi cu chiu cu vai să se ridice în picioare şi să înainteze 
câţiva paşi. II durea tot corpul dar mai ales picioarele. La fiecare pas 
simţea zeci de locuri dureroase atacate de burghie şi jar de la tălpi 
până la abdomen. 

Corturile erau aşezate în spatele unor stânci, într-o oază ferită şi 
răcoroasă. Chiar prea răcoroasă pentru nemişcarea lui Dan. Tombi nu 
se mulţumise cu răcoarea oazei. El descoperise o rază de soare 
undeva pe platou şi se dusese acolo să-şi pârlească blana. Zărindu-l 
incendiat, Dan porni spre el cu mişcări de om beat. Chiar când atinse 
cu piciorul fâşia de lumină solară, simţi cum îl lasă puterile. Căzu 
zdrobit în spatele unui tufiş. Incredinţat că nu se va putea mişca din 
acel loc, se întinse cât era de lung şi se lăsă, la rândul lui, ars şi 
aureolat de raza pribeagă. Dar foarte repede fâşia de lumină dispăru 
şi răcoarea deveni stăpâna micului fund de căldare. 

Nefericitul tânăr închise ochii şi nu se mai gândi la altceva decât la 


sosirea prietenilor cu ajutorul cărora va ajunge, poate, din nou la 
corturi. Era o linişte de piatră în locul acela... Dar, dintr-o dată, Dan 
auzi zvon de glasuri şi îşi ciuli urechile instinctiv, întocmai ca Tombi. 
Glasurile se apropiau. Nu erau însă ale prietenilor lui, erau glasuri 
străine. Îşi aminti că tufişul în spatele căruia se prăbuşise era pe buza 
unei văi adânci. Dar cine putea să coboare pe valea aceea? Cine oare? 
Glasurile se apropiau. După ce îi făcu semn căţelului să tacă, luă o 
hotărâre eroică. Se întoarse pe burtă, oprindu-şi în gâtlej urletele de 
durere şi îşi împinse capul în tufiş până ce întâlni cu privirea fundul 
văii. Din stânga coborau doi oameni: un mocan înalt şi zdravăn cu 
nasul proeminent şi ascuţit şi un omuleţ slab şi sfrijit, pesemne un 
tăietor de lemne. Omuleţul se opri pe neaşteptate, proptindu-se în 
faţa ciobanului: 

- Hai, mă Cârlane, ce dracu' te fereşti? Eu tac chitic. Ai auzit tu 
ieşind ceva din gura mea? Hai, zi-i ce-i cu fata aceia? Chiar au pus 
mâna pe ea? 

- Mă, dar netot mai eşti! îi răspunse ciobanul, obligându-l s-o ia din 
loc. De două zile nu aud din gura ta altceva. Ţi-am spus o dată că nu-i 
nimic, ce dracu' mai vrei? 

- Păi nu ziceai tu că o fată îmbrăcată în rochie albă... 

- Mă, o să mă aduci în stare să te strâng de gât. Când ţi-am spus, 
mă? răcni ciobanul. Şi ce dacă ţi-am spus!? Brebenelul cui te-a făcut? 
Vrei să mă bagi la belea cruntă? 

- Ei na, gata, acuma trebuie să te mânii, se înfricoşă tăietorul. Aşa 
zice lumea. Şi aşa ai spus prima dată... 

- Mă, eu îţi mai spun o dată că nu-i nimic! Uită-te la mine! Dacă 
aflu că sufli o vorbă despre povestea asta... 

Cu toate strădaniile sale, Dan nu auzi mai mult. Cei doi se 
depărtară, lăsându-l pe cireşar cu gura căscată şi ochii holbaţi de 
spaimă. Aşteptă câteva minute şi, când îşi închipui că au ajuns destul 
de departe ca să nu-i mai audă, se ridică anevoie în picioare şi porni 
spre stânca găurită, în goană, bineînţeles dacă un mers şchiopătat, 
nenorocit, întrerupt de popasuri la fiecare metru, poate fi numit 
goană. Pentru Dan era însă cea mai costisitoare goană din viaţa lui. 

6 

Ursu ieşi din scobitură cu faţa zâmbitoare. Se prinse cu mâinile de 
muchia găurii şi-şi lăsă încet, încet picioarele în jos până atinse cu 
vârful lor vârful pietrei. Işi făcuse planul de coborâre dinainte, de când 
urcase... Îşi sprijini un picior în vârful pietrei, îşi dădu drumul mâinilor 
şi cu un scurt avânt sări în gol. In clipa când capul îi ajunse în dreptul 
colţului întinse mâinile şi se agăţă de ciot. Tot greul trecuse. Nu-i 
rămânea decât să salveze frânghia. Scoase din buzunar un ghem de 
sfoară, îl desfăşură şi legă un capăt al sforii de laţ. Aruncă apoi 
ghemul peste vârful stâncii în cealaltă parte. Oricine de jos putea 


dintr-o singură smucitură să scoată laţul din colţ şi să elibereze 
frânghia. 

Vlăjganul coborî uşor, parcă aluneca. Când puse piciorul pe 
pământ, răsuflă totuşi uşurat: 

- A fost cam greu! Ei, dara trecut cu bine... 

- Sinucigaşule! îl apostrofă Lucia. Măcar spune-ne dacă ai găsit 
ceva sus. 

- Am găsit, răspunse Ursu misterios. Dar mai întâi să scoatem laţul. 

- Ceea ce înseamnă că nu prea ai descoperit mare lucru în 
văgăună! se resemna Victor. 

- Ba da! Un cuib de vulturi. Erau nişte puişori acolo, dar jerpeliţi şi 
jumuliţi săracii... 

- Dar intrarea? sări prichindelul. 

- Nici urmă... o simplă scobitură în piatră. Atât. 

- Şi ţi-ai mai periclitat şi viaţa, pentru nimic, îl dojeni Maria. 

- Cum pentru nimic? Nu văzusem niciodată până acum pui de 
vultur. Aşa jumuliţi cum erau voiau să se repeadă la mine. Şi părinţi 
atât de laşi ca ai lor, mai rar. Să nu vină ei în apărarea odraslelor... 

Victor era trist. Toată ascensiunea lui Ursu, atât de periculoasă, se 
făcuse numai în urma ideii şi îndemnului său. 

- Nu mai înţeleg nimic, mărturisi Victor. Unde poate fi intrarea? 

- Poate-i mai departe, răspunse Ursu. S-o fi gândit logofătul la 
vreun arcaş de soi... 

- Nu cred. Aici e un mister. El nu putea să indice decât un loc 
foarte sigur, foarte precis şi în harababura asta de bolovani, singurul 
punct foarte precis pare scobitura din vârful stâncii. Orice alt loc pare 
nesigur şi întâmplător. 

Tocmai atunci sosi Dan. Era sfârşit, mort. Se clătina ca o nuia. 

- N-aţi găsit intrarea? întrebă el. Ce păcat. Am fi avut mare nevoie 
de ea. 

- Şi pentru ca să ne spui asta ai venit aici? 

- Nu. Pentru altceva. Dar mai întâi să mă ţină cineva să nu cad. 

Ursu sări în ajutorul lui: 

- Ţi-am spus să stai nemişcat. O doză suplimentară de masaj! 

Dan se uită o clipă rugător la Ursu, apoi începu să le povestească 
celor cinci exploratori nenorocoşi tot ce a auzit un bolnav nefericit, „în 
urma unor străduinţe şi chinuri supraomeneşti care ar putea măcar 
să-l scutească de masaj”. i 

Istorisirea lui Dan îl tulbură cumplit pe Tic. li reapăru în faţa ochilor 
chipul fetei în alb, îi simţi parcă părul negru atingându-i obrazul, ca 
atunci în sala mare. Şi privirea aceea care parcă-i vorbea despre ceva 
tainic... O văzu retrasă într-un colţ al castelului, tremurând, 
frângându-şi mâinile în faţa unor oameni răi, fioroşi. 

- De ce n-o salvăm? explodă ca un țipăt vocea prichindelului. 


Cireşarii îl priviră surprinşi. Tic îşi dădu seama într-o clipă că se 
întâmplase ceva groaznic şi căută iute pavăza unei glume: 

- Ce vă uitaţi aşa? Nu vă daţi seama c-a trecut ocazia pe lângă noi? 
Aoleu! Dac-aş fi fost eu în locul lui Dan, îl aduceam pe cioban legat 
aici. L-aş fi torturat, l-aş fi zmucit de nas, până ne-ar fi spus cum se 
ajunge la castel. De ce n-am căpătat eu febra ta, mamă dragă?... 

- Să-l fi văzut ce urs era! Şi avea un nas!... zău, Ticuşor. Ca un vârf 
de lance. Sunt sigur că-l poartă ca armă de atac... 

- Ce-i cu ciobanul ăsta? se întrebă Victor. Păcat că n-am putut sta 
de vorbă cu el. 

- Poate-l mai ajungem! interveni Maria. 

- Ce să-l ajungem că mergea cu o viteză... Zău că ălălalt alerga ca 
să-i poată ţine pasul. Şi numai cât am făcut eu până aici, aproape un 
ceas... Dar ce ne facem fără intrare? 

- Să mai răscolim mâine din nou coclaurile... spuse Maria. Oare n-o 
fi fost stricată busola? 

- In niciun caz! o asigură Lucia. Eu zic să mai repetăm o dată fraza. 
Poate că se interpretează în alt fel: „Săgeata azvârlită în soare arată 
intrarea”... 

- Inutil, Lucia, spuse Victor. Ce altă interpretare putem să-i dăm? 
Ce poate să indice cuvântul soare decât răsăritul? Soarele nici nu 
pătrunde în fundul ăsta de căldare. N-am văzut toată ziua o palmă de 
lumină. 

- Au! Auuuu! răcni Dan de răsunară toate ecourile văii. Toţi se 
repeziră spre el. 

- Nu! Nu spun nimic. Numai dacă mă absolviţi de masaj... 

- Ai înnebunit? Nesuferitule! îl luă din scurt Maria. Ce tot îţi baţi joc 
de noi? 

- Vreau să vă fac o mărturisire. Azi dimineaţă mi-am dat seama că 
sunt un geniu, mai ceva decât Oedip. De aceea v-am forţat la marş. 
Ca să fac o febră musculară... Am calculat grozav... Pe la 5 mă apucă 
febra, voi plecaţi fără mine în explorare. Eu rămân pe platou cu 
Tombi. Ştiam că vine ciobanul... A 

Pe Lucia o impresiona debitul verbal fără noimă al lui Dan. li puse 
mâna pe frunte: 

- Mi se pare că ai febră generală. Precis peste 40 de grade. 

- Dacă-i vorba pe-aşa, se-nfurie Dan, de ce să nu vă fac eu vouă 
febră. Aflaţi, dragii mei, că la ora 6 şi 35 de minute precis, pe fundul 
căldării, o rază de soare s-a odihnit 5 minute. 

Niciodată nu văzuse Dan în privirile prietenilor lui mai multă uimire. 
O uimire care şi implora. 

- Da! Nesuferiţilor! se milostivi el. E drept că Tombi a descoperit 
raza de soare. Dar el nu vă putea anunţa descoperirea... Eu sunt 
eroul! Dacă nu mă duceam pe urmele razei de soare, nu-l auzeam nici 


pe cioban. 

Dan nu greşise. Prietenii lui păreau cuprinşi de delir. Se năpustiră 
asupra lui, îl zgâlţâiră, îi răcniră în urechi, până ce sărmanul căzu 
moale în braţele lui Ursu: 

- Du-mă, Ursule! M-au nenorocit, mişeii. Un om bolnav... 

Ursu îl puse pe umăr ca pe un pardesiu. 

- Unde-ai văzut soarele? răcni Lucia în urechile lui. 

- La tufiş, Ursule! Şi mai repede, că în urechi nu-mi mai poţi face 
masaj. 

Dan le arătă locul precis în care se tăvălise îmbrăcat în raza de 
soare. Îşi aruncară toţi privirile spre apus. Soarele apăruse, pesemne, 
printre zimţii muntelui. Dar care erau zimţii prin care îşi arătase 
discul? Dacă nu descopereau direcţia razei prin calcule şi deducţii, 
trebuiau să mai piardă o zi, adică să pornească spre castel doar a 
treia zi dimineaţă. 

- Cum era fâşia de lumină? îl întrebă Victor pe Dan. Era paralelă cu 
buza văii, sau venea pieziş? 

- Parcă puţintel pieziş, dar nu pot fi sigur. 

- Geniu ce eşti! îl zgândări Lucia. Nici atâta lucru n-ai fost în stare 
să reţii. Dar de fapt, Victor, soarele nu s-ar fi putut vedea decât 
printre zimţii cei mai înalţi. 

- Sau printre cei mai adânci, spuse Victor. Asta-i! 

Ursu privea intens spre crestele masivului, trăgând cu multă fineţe 
o linie imaginară de la zimţi până la tufiş, apoi invers. Victor şi Lucia 
nu mai priveau spre munte, ci spre ochii lui Ursu. Vlăjganul, după 
câteva clipe de cumpănă, spuse cu vocea lui de momente grave: 

- Foarte curios! Linia mea merge într-un loc, unde se întâlnesc doi 
zimţi mari, cu doi zimţi mici. Uitaţi-vă şi voi! Printr-una din aceste 
scobituri a trecut discul soarelui când a pătruns raza lui până la tufiş. 

Toţi ceilalţi căutară linia imaginară de la ei spre zidul uriaş de 
piatră, dar nu mai reuşiră să deosebească contururile crestelor 
dinţate. Inserarea se lăsase brusc, aşa cum se întâmplă la munte. 

- Mi-am luat toate punctele de reper, îi linişti Ursu. Mâine putem 
porni cercetările. Chiar dacă mergem spre amândouă scobiturile, fâşia 
de teren nu va fi prea largă. 

- Numai să nu ne pască o nouă eroare, îi avertiză Lucia. 

- Nu, Lucia! De astă dată, nu! Logofătul a dat cu cea mai mare 
precizie şi această indicație... Eu sunt de vină că nu i-am căutat 
înţelesul precis ci un înţeles general: răsăritul. Dacă m-aş fi gândit la 
precizia cu care a dat celelalte indicaţii, n-am fi pierdut o zi... 

- Aici nu-s de părerea ta! se supără Lucia. Tot ar fi trebuit să 
aşteptăm până la apusul soarelui. 

- Da... dar ne-am fi păstrat forţele... 

- Atunci ar fi bine să ni le refacem cât mai iute, spuse Lucia. Adică 


să începem imediat refacerea... 

Se supuseră întocmai îndemnului Luciei, aprinseră un mic foc de 
vară, se strânseră împrejurul lui şi ospătară în tăcere subjugaţi de 
poezia întunericului, dar şi încălziţi de emoţii şi zgândăriţi de nelinişti. 
lar unul din ei, cel mai mic şi poate cel mai grav, amuţise sub 
ameninţarea unor spaime albe. 


Capitolul XVI 
1 

Lumina zorilor o trezi cu blândețea de toate zilele pe fata în alb. În 
camera mare cu reflexe şi oglinzi timide era răcoare. Prizoniera în alb 
îşi înfăşură pătura în jurul trupului, scoase de sub pernă caietul şi, 
sprijinindu-l pe genunchi, începu să întoarcă foile, să recitească 
pagini, frânturi, fraze din jurnalul ei. Simţind-o trează, Philippe veni 
dintr-un salt lângă ea, îşi lipi capul de tălpile sale, apoi îşi reluă torsul 
lui monoton. 

Fata în alb îşi destăinuia din nou gândurile caietului cu scoarţe de 
piele. Primele fraze le rosti cu voce tare: 

- „Orice speranță s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot ajunge la 
timp, sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau vor veni când eu 
nu voi mai fi... Au mai rămas zile puține... foarte puține... Totul se 
aseamănă cu o inimă bolnavă, cu un trup înfierbântat, zguduit de 
loviturile rele... În aer pluteşte ceva... Oamenii din jurul meu sunt 
neliniştiți...” 

Creionul aluneca mai departe pe hârtie, dar buzele fetei nu mai 
scoaseră niciun sunet. Intr-un târziu, creionul îi scăpă din mână... 
Ultima frază, prizoniera o rosti din nou cu voce tare: 

- „Am greşit... Eu sunt marea vinovată pentru tot ce s-a întâmplat, 
pentru tot ce mi s-a întâmplat. Dacă v-aş fi destăinuit încă atunci, în 
seara aceea, gândurile mele, planurile mele, dragii mei prieteni de 
departe...” 

Sări apoi din pat, respiră adânc de câteva ori, şi, cu Philippe pe 
urmele ei, părăsi încăperea de marmură ducându-şi paşii înfriguraţi 
spre izvorul cu apă vie. Stropii reci şi bolboroseala lor o trezeau din 
visuri şi-i alungau, ca un descântec, gândurile negre, şi parcă-i 
culegeau şoaptele unor speranţe... 

- Philippe, dragul meu. Aş vrea să cânt, să dansez pe lespezi de 
marmură... dar nu simţi şi tu, Philippe, că au mai rămas foarte puţine 
zile! Eu singură mi-am distrus Philippe visul, cel mai frumos vis, 
Philippe... 

Dar se întoarse într-un suflet în încăperea rece de marmură, îşi 
îmbrăcă cea mai frumoasă rochie albă, o rochie lungă, cu poale largi, 
vaporoase, cu mâneci ca o cascadă de dantelă, şi cu dantele pe piept, 
parcă pentru a-şi ascunde primele rotunjimi şi zvâcnete. Şi faţa i se 
îmbujorase şi părul îi devenise negru, strălucitor. Işi puse deasupra o 
jachetă largă de lână, albă ca zăpada. Se plimbă apoi prin încăpere cu 
paşi mici, neauziţi, cu mişcări line, alunecând ca un vis pe lespezile de 
marmură. 

- Nu, Philippe, nu trebuie să fiu veselă! se opuse deodată. N-am 
voie să fiu veselă. Sunt prea singură. Ar trebui să fiu tristă, să îmbrac 


o rochie neagră şi să plâng. Ştii tu, Philippe, cât de bun e plânsul?... 
Să stai culcată pe pat, în linişte, într-o linişte mare, şi să simţi cum îţi 
curg lacrimi fierbinţi pe obraji... Ar trebui să plâng... să-mi simt 
lacrimile, Philippe... 

Fata în alb închise ochii şi încercă să-şi adune tristeţile... Era 
singură în castelul ei... cu Philippe cel bun şi blând, dar care nu voia 
să scoată niciun cuvânt, cu ziduri de marmură rece şi implacabilă... cu 
zile mari de singurătate şi monotonie... cu aceleaşi dimineţi... cu 
aceleaşi amurguri... cu aceleaşi tăceri pe care nicio trompetă nu le 
sfâşia... prin care niciun alt glas tânăr nu aluneca... iar acum... 
acum... cu aceste imagini triste... cu ore numărate care îşi bat 
secundele ca bătăile unei inimi, şi inima e tânără, dar e bolnavă şi 
grăbită... să se ducă unde... unde... unde?... 

- Nu, Philippe, nu trebuie să plâng. N-am voie să fiu tristă. Şi 
condamnaţii la moarte speră până în ultima clipă. Şi clipele mele încă 
nu s-au terminat, încă nu mi s-au oprit orele... Sunt grăbite pentru 
marea întâlnire... pentru marea recepţie de la castelul de marmură... 
De ce să plângem, Philippe? Poate vom auzi, curând, zgomot de 
paşi... şi glasuri, glasurile pe care le aştept... Ei sunt!... prietenii mei... 
Fără să-i cunosc, fără să mă cunoască... sunt cei mai buni prieteni ai 
mei... să-i aşteptăm până în ultima clipă... Trebuie să-mi apăr toate 
visele, dragul meu Philippe. 

Fata în alb îşi reluă plimbarea prin marea încăpere de marmură, 
mângâind lespezile cu paşi mici, neauziţi, alunecând parcă prin 
spaţiile albe şi albastre ale unui vis. 

N 2 

In cealaltă încăpere locuită a castelului nu ajunsese însă liniştea 
din camera fetei în alb. Oamenii erau agitaţi, posomorâţi, se plimbau 
nervoşi de la un capăt la altul al încăperii, îşi aruncau priviri reci, 
scrutătoare. Singurul care se străduia să-şi ascundă neliniştea şi să-şi 
păstreze înfăţişarea de toate zilele era omul cu cicatrice. Vocea lui era 
ca întotdeauna poruncitoare, mişcările stăpânite şi sigure, privirile îi 
luceau ca oţelul. 

- Azi nu e voie să se facă nicio mişcare în afara cetăţii! decretă el. 

- Am văzut patrula încă înainte de răsăritul soarelui, îl informă 
omul cu ochii de viezure. 

- Intrarea în cetate e închisă perfect? îl întrebă şeful pe slăbănog. 

- Am dezgolit şi prăpastia din faţa intrării... 

- Aţi blocat drumul cu bolovani? întrebă din nou şeful. 

- Da! răspunseră cei doi într-un glas. 

- Şi pe dinăuntru? Aţi pus şi proptelele? 

- Dal! 

- Mă duc să controlez. Rămâneţi aici! 

Omul cu cicatrice părăsi încăperea. Cel cu ochii de viezure aşteptă 


o clipă să se îndepărteze, apoi se adresă slăbănogului: 

- Se stăpâneşte grozav, dar tot i se simte neliniştea... 

- Te cred şi eu. Tu ce-ai face dacă ai fi în locul lui? 

- Ţie chiar nu ţi-e frică deloc, sau te prefaci? 

- De ce să-mi fie frică?... Suntem în siguranţă deplină. Nimeni nu 
poate pătrunde aici. 

- Dar pe cealaltă intrare? se înfioră viezurele. 

- Nu cred că mai există o intrare. E o legendă. 

- Adică nu vrei să ţii seama de documentul pe care l-a descifrat 
fata? Chiar deloc? 

- Ştiu şi eu... Zău că pare totul cam nefiresc... 

- Şi dacă ne pomenim peste noapte cu cine ştie ce musafiri în 
cameră? se cutremură omul cu ochii de viezure. 

- Imposibil! încercă celălalt să-l liniştească. Unde ar putea să fie 
intrarea? 

- Eu voi sta totuşi mereu cu armele lângă mine... 

Câteva clipe de tăcere. Apoi slăbănogul se adresă celui cu ochii de 
viezure: 

- Despre fată n-a mai vorbit nimic? 

- E foarte mânios. Nu ştiu ce-o să iasă până la urmă... 

- N-o scapă o clipă din ochi. Oare ce are de gând cu ea? 

- Acum e prea târziu... Nu e decât o singură soluţie... 

- Numai dacă nu şi-o schimba peste noapte gândul... Acum două 
zile voia s-o... 

- Nu cred că şi-l mai schimbă, îl întrerupse viezurele pe slăbănog. Îl 
forţează împrejurările. 4 

- la spune drept! răbufni slăbănogul după o clipă de tăcere. |ţi pare 
rău c-am poposit aici? Parcă te simt altfel... 

- Cred şi eu... răspunse omul cu ochi de viezure. Dacă n-ar fi fost 
povestea cu ciobanul, şi cu patrula, şi cu fata, şi atâta nesiguranță... 
Dar tu? 

- Aiureli! Mie-mi pare rău că n-am găsit toată comoara... Am fi uitat 
totul, sau poate s-ar fi schimbat totul... 

- Crezi prea mult în legenda comorii... Eu... 

- De ce să nu cred? Intrarea e altă poveste. Dar comoara există. 
Am şi găsit o parte din ea. Şi dacă am avea răgaz, am găsi şi restul. 
Dar e prea mare agitația pe-afară... 

- Asta e! Mi-e teamă să nu pătrundă aici... 

- Sssst! Vine! şopti slăbănogul. 

Se lăsă iarăşi tăcere în cameră. Omul cu cicatrice pătrunse 
înăuntru parcă mai liniştit. 

- E în ordine, spuse el. Pe intrarea noastră nu se poate pătrunde în 
castel. Am adăugat şi eu un baraj. Rămâne cealaltă intrare. 

- Oare există?... şopti ca pentru sine slăbănogul. 


- Există! se hotărî omul cu cicatrice. Şi trebuie s-o găsim! Şi chiar 
acum vom porni! Luaţi-vă uneltele! 

Işi luară lanternele, securile, vergelele de fier, ciocănaşele şi 
părăsiră tustrei încăperea în cea mai mare linişte. 

Deasupra castelului de marmură parcă pluteau norii unor mari 
primejdii. 

3 

Cireşarii se sculaseră iarăşi odată cu zorii. Ursu, care-şi fixase de 
cu seară puncte de reper, le arătă celorlalţi zimţii şi adânciturile în 
care soarele putea să rămână câteva minute ţintă pentru un arcaş al 
amurgului. Îşi imagină un triunghi cu vârful în locul de popas şi cu 
baza în zimţii de cremene din depărtări. Laturile triunghiului imaginar 
nu se depărtau una de alta mai mult de şaizeci de metri în locul unde 
putea să ajungă o săgeată bine azvârlită. Prin urmare, aveau de 
cercetat o porţiune lungă de o sută şi ceva de metri şi largă de vreo 
şaizeci-şaptezeci de metri spre baza terminus. Zona se întindea la 
dreapta şi la stânga unei coame stâncoase, pe fundurile unor văi 
prăpăstioase, foarte greu de explorat. Cireşarii se împărţiră iarăşi în 
două grupe. Grupul lui Victor luă în cercetare valea din stânga 
coamei, grupul lui Ursu valea din dreapta. lar Ţombi rămânea mai 
departe Cerber la bagaje. 

Victor se înţelese cu Lucia şi cu Dan să meargă cam 150 de metri 
înainte de firul văii, cercetând toţi o singură coastă, iar întoarcerea s-o 
facă pe cealaltă coastă. 

Valea nu se lăsa uşor cutreierată. Deşi nu se vedea niciun strop de 
apă pe fundul ei, tinerii înţeleseră că era calea de scurgere a unui 
torent ucigaş şi se adaptase întocmai furiei lui. La tot pasul, bolovani 
uriaşi rupţi din stânci barau trecerea şi-i obligau pe cei trei cercetași la 
eforturi şi acrobaţii grele. Dan, deşi se tânguise amarnic, seara, după 
ce-i făcuse Ursu un masaj zdravăn, începea deja să-i mulţumească din 
suflet vlăjganului. Nu-i trecuseră chiar de tot durerile şi acele de la 
încheieturi şi din muşchi, dar iată că era în stare să înainteze pe 
drumul acela plin de ură fără să aibă senzaţia că-şi va da la fiecare 
pas sufletul. 

- Ursu m-a salvat! se lăuda el mereu. Fără duşmănia lui mă 
tăvăleam acum în faţa cortului. 

- Oare n-ar fi cazul să-ţi mai odihneşti puţintel coardele vocale şi 
să-ţi antrenezi ochişorii cu coasta din dreapta? îl înţepă Lucia. 

Din fericire, coasta din dreapta era destul de netedă şi de pleşuvă 
pentru a adăposti şi a feri de priviri iscoditoare o intrare secretă. Pe 
alocuri doar câte un brad mai tânăr îşi ridica trupul semeţ spre cer, 
învingând parcă legile naturii. 

- Şi totuşi valea e umblată! descoperi Victor. Nu prea îmi vine mie 
să cred că vom găsi ceva pe-aici. 


- Eşti sigur că e umblată? întrebă Dan. 

- Am zărit câteva urme care nu pot înşela. Nişte ramuri de brad 
tăiate de secure, câteva locuri de trecere bătătorite... Am impresia că 
mergem pe o potecă de piatră destul de umblată. 

- Crezi c-am greşit direcţia? se interesă Lucia. 

- Nu ştiu ce să-ţi răspund... Colindăm o zonă relativă, trasată de 
Ursu. E adevărat că Ursu e ultimul om care s-ar putea înşela în 
privinţa distanțelor şi măsurătorilor. Totul depinde de locul pe care i l- 
a arătat Dan şi de direcţia razei. 

- l-am arătat chiar locul unde m-am scăldat în soare, se scuză Dan. 

- Şi i-ai mai spus că raza nu era paralelă cu buza văii, ci cam 
piezişă, îi aminti Victor. Pe baza acestor spuse ale tale a trasat Ursu 
zonele. 

- Şi dac-aţi fi văzut voi soarele? întrebă Dan. 

- Atunci se schimba povestea... Dar mai întâi trebuia să prindem 
indicaţia logofătului. După aceea... nu cred că mai era vreo greutate. 
Dacă logofătul vorbeşte de săgeată azvărlită în soare... cât de 
limpede pare totul acum!... Inseamnă că soarele se vede o singură 
dată de la picioarele stâncii de cremene şi pentru foarte puţin timp. 
Tragi cu săgeata în direcţia lui şi locul unde se opreşte săgeata e 
intrarea tăinuită spre castel. 

- Foarte ingenios şi foarte frumos! recunoscu Dan. 

- Şi foarte precis, şi foarte sigur... 

- Victor! le întrerupse Lucia convorbirea. Ai văzut despicătura 
aceea de lângă brad? 

- Prea strâmtă, Lucia. Şi pare prea recentă. E mai degrabă o 
prăbuşire de roci, probabil sub acţiunea unui torent puternic. 

- Voi nu credeţi, reveni imediat Lucia, că am depăşit cei 150 metri? 
Eu am vrut să-mi număr paşii, dar cu atâtea cotituri şi ocolişuri mi-am 
dat seama că-i imposibil sau inutil. 

- Să mai mergem puţin, propuse Dan. Un arcaş bun putea să 
trimită săgeata şi mai departe. 

Dar nu găsiră nici mai departe ceva care le-ar fi putut sugera o 
intrare secretă. Coastele din dreapta văii, spălată şi netezită cu grijă 
de ape, nu ispiteau cu nimic privirile. Când înţeleseră că au ajuns prea 
departe ca să-i mai ajungă săgeata oricărui mare arcaş, făcură cale 
întoarsă, aţintindu-şi de astă dată privirile pe cealaltă coastă a văii. 

- Asta-i şi mai necuviincioasă, glumi Dan. De-a dreptul impudică. 
N-are nimic pe dânsa. 

Intr-adevăr, noua coastă, mai abruptă şi mai înaltă decât prima, 
era lipsită de orice urmă de vegetaţie. Parcă fusese rasă cu un brici 
necruţător. Niciun smoc de iarbă nu se căţărase pe peretele stâncos. 

- Tare mă bate gândul că n-o să găsim nici în partea asta intrarea, 
se înnegura Lucia. Dacă şi ceilalţi au acelaşi noroc... 


4 

Ursu propuse un alt plan de explorare: Maria şi Tic să cerceteze 
fundul văii şi partea din stânga, iar el, paralel cu cei de jos, partea din 
dreapta care i se părea mai răutăcioasă şi mai arogantă. O bună 
bucată de drum, Ursu se strecură printre brazi şi bălării cu „mâinile în 
buzunare”, împăcându-se de minune cu micile capricii ale coastei. Şi 
pentru că înainta prea comod avea timp şi grijă să mai dirijeze, din 
când în când, şi căutările celor doi Floreşti. Vegetaţia tânără şi timidă 
precum şi blândeţea coastei începeau să-l enerveze. Totul semăna cu 
o carte prea deschisă şi prea uşor de citit: intrarea nu se putea afla în 
zona aceea. 

Tic şi Maria mai mult se distrau, jos în vale. Drumul li se părea 
floare la ureche, obstacolele erau foarte rare iar ciudăţeniile nu prea 
dădeau ghes. Amândoi erau însă cu ochii în patru; nu pentru că şi-ar fi 
făcut cine ştie ce iluzii, mai ales Maria, ci pentru că se supuneau 
acelei corectitudini atât de comună cireşarilor. Prichindelul era, în 
sfârşit, optimist. Avea siguranţa că de astă dată porniseră pe drumul 
cel bun. De aceea fluiera neobosit şi vesel stârnind cu trilurile lui 
curiozitatea păsăruicilor. In curând va ajunge la castel... se va întâlni 
cu... Trilul care zbură de pe buzele lui era atât de gingaş şi de duios şi 
de înfiorat şi de sfâşietor încât Ursu, auzindu-l în toate nuantele şi 
parcă descifrându-i taina, cobori privirile spre prichindel. Acel tril suav 
a fost salvarea ciufuliciului cu păr de aur şi ochi iarăşi calzi. 

Un râs mare, aproape cât Tombi, urmărise cu alunecări neauzite 
bucuria blondă care fluiera şi setea de sânge îl îndemnă să atace. 
Ursu îl zări tocmai când se pregătea să sară spre gâtul lui Tic. 
Vlăjganul ştia ce înseamnă muşcătura fulgerătoare a unui râs. 
Carotida despicată... Moartea... Râsul era la câţiva metri în spatele 
prichindelului. Maria era la câţiva metri înaintea lui. Cam în dreptul ei 
era şi Ursu, dar sus pe coasta de piatră, la vreo cinci metri înălţime: 
Maria tocmai întorsese capul să-i spună ceva lui Ursu. Il văzu sărind în 
gol. 

Ursu nu mai avusese vreme să-l anunţe pe Tic şi să-şi calculeze 
saltul ci acţionase instantaneu. Şi el şi râsul săriră în aceeaşi clipă. 
Saltul lui Ursu fu mai lung. Cele două corpuri se întâlniră în aer. Ursu 
avea mâinile pregătite. Râsul nu-şi mai putea opri săritura. Se izbi de 
pieptul lui Ursu, dar în aceeaşi clipită degetele de oţel ale vlăjganului 
îi prinseră gâtul. Laba râsului se înfipse în buza lui Ursu, dar sufocarea 
şi moartea i-o prefăcură în cârpă. Vlăjganul strângea gâtul 
sălbăticiunii ca-ntr-o menghine. Când Ursu atinse pământul în locul pe 
care şi-l fixase, râsul atârna ca o zdreanţă în mâinile lui. Roti de 
câteva ori animalul ameţit apoi îl azvârli cu toată puterea într-un 
bolovan uriaş. Acolo rămase, acolo îl găsiră corbii uimiţi de moartea 
misterioasă şi neaşteptată a celui mai feroce tiran al pădurii. 


Tic şi Maria asistaseră neputincioşi la ciocnirea ucigaşă dintre cele 
două fiinţe. Niciunul nu ştia ce se întâmplase. Totul se petrecuse atât 
de fulgerător, încât nu văzuseră încotro îşi îndreptase râsul atacul. De 
aceea Tic se apucă să-l mustre pe Ursu: 

- De ce l-ai omorât? Era atât de frumos! 

Şi rămase foarte mirat când Ursu îi înconjură umerii şi când simţi 
degetele uriaşe plimbându-i-se prin păr. 

Vlăjganul nici nu voia să se gândească la ce s-ar fi întâmplat dacă 
ar fi întârziat numai o fracțiune de secundă... Incepu să tremure. 

- Ursule! ţipă Maria. Eşti rănit! 

Din buza lui Ursu se prelingea un firicel de sânge. 

- Nu-i nimic! Mi-am muşcat limba. 

Se şterse cu dosul palmei şi supse adânc sângele care-i năvălea 
prin cele câteva găuri făcute de ghearele râsului în buză. Se întoarse, 
scuipă de câteva ori, apoi se uită la prichindelul care privea cu milă 
ucigaşul ucis şi atunci îi trecu prin minte că-i iubeşte pe toţi cireşarii 
atât de mult încât şi-ar da oricând viaţa pentru a-i salva. Dar erau 
printre ei două fiinţe, pentru care... pentru care... Nu găsi nimic 
comparabil, numai sfâşieri şi neant. 

- Gata! îşi învinse Ursu slăbiciunea cu clocote. Reluăm cercetările. 

Valea pe care mergeau cei trei cercetaşi îşi schimbă brusc 
aspectul. Peretele, până atunci blând şi accesibil al coamei de piatră, 
deveni dintr-o dată înalt şi abrupt. Părea imposibil de escaladat. Ursu 
se văzu nevoit să-şi pună în joc toate virtuțile sale de acrobat pentru a 
ajunge pe muchia crestei. Muchia era însă atât de subţire şi de jur 
împrejur atâta gol că Ursu îşi menţinu cu greutate echilibrul. Inainta 
greu, în patru labe, uneori susţinându-se numai în muşchii braţelor, 
alteori făcând adevărate salturi mortale şi răsuciri sinucigaşe pentru a 
depăşi crăpături şi prăpăstii înspăimântătoare. După vreo 30 de metri 
de chin şi demenţă întâlni, în sfârşit, un platou strâmt în formă de 
romb alungit pe care se trânti parcă aruncat de altcineva. Era mort. 
Abia după un timp izbuti să-şi vină în fire şi să se uite în jur. In stânga, 
jos, în fundul văii, reapăruseră, chiar în dreptul lui Tic şi Maria. Din 
dreapta, tot pe fundul văii, veneau spre el, fără să-l observe, Victor, 
Lucia şi Dan. 

- Hei! strigă Ursu. Aţi descoperit ceva? 

Dar înainte de a termina întrebarea, ochii lui Ursu fixară un punct 
anumit din mijlocul micului platou. işi zgâi ochii câteva clipe acolo, 
apoi îşi căută prietenii. Toţi îl observaseră. 

- Imposibil să descoperiţi ceva acolo! Uitaţi-vă toţi la ceas. 

- lar vrei să te sinucizi?! strigă Lucia mânioasă. 

- 8 şi 3 minute! răcni Dan. 

- Şi patru minute! auzi Ursu vocea lui Victor. 

- Şi patru minute! repetă ca un ecou Maria. 


- La ora 8 şi 4 minute, anunţă Ursu, cireşarii au ajuns la intrarea 
Castelului. Aduceţi iute bagajele şi frânghiile. E loc pentru toţi, aici, pe 
platou. 

5 

Exact în mijlocul platoului pe care se oprise, după acea cumplită 
trecere prin infern, Ursu zărise o crăpătură mică în formă de romb. 
Marginile crăpăturii erau atât de drepte şi forma de romb atât de 
perfectă încât tânărul nu mai avea îndoieli. Ori era o gaură făcută de 
mână omului, ori era desăvârşită de om. La altceva nu se gândi 
pentru că nu voia să se bucure singur de descoperirea făcută. Aşteptă 
sosirea celorlalţi cireşari fără măcar să se mai uite la rombul săpat în 
stâncă, prinse frânghia pe care Victor i-o aruncă, apoi îşi trase 
prietenii, unul câte unul, sus, pe platou, lângă el. Întâi Tic, care se 
agăţase prin salt, ca un râs, de funia coborâtă de Ursu, apoi Maria, 
apoi Lucia, apoi Dan şi pe urmă Victor. 

- Dă, doamne, să nu-i fi urcat aici degeaba! îi întâmpină Ursu. Eu 
unul cred că gaura asta e intrarea! 

Cu mare prudenţă sau poate cu mare emoție, cireşarii păşiră ca 
într-un ritual spre rombul din mijlocul platoului. Nu era niciun pic de 
vegetaţie pe platou. Gaura se deschidea întunecoasă şi înfricoşătoare. 
Ursu se aplecă şi privi în adânc. Profunzimea crăpăturii sărea în ochi. 

- Un puț adânc, spuse Ursu, şlefuit de mâna omului. Daţi-mi o 
lanternă. 

Cu ajutorul lanternei Ursu reuşi să vadă în pereţii drepţi ai puţului 
mânere de fier alcătuind o scară care ducea spre profunzimi. Ceru 
apoi o piatră pe care o aruncă numai în clipa când îşi apropie urechea 
de gura puţului. Numără în gând până ce auzi un plescăit. 

- Cam la 30 de metri adâncime e apă, anunţă vlăjganul. E cazul să 
încep coborârea. 

Victor şi Lucia îl legară cu frânghii de mijloc şi stabiliră un cod 
obligatoriu de semnale convenţionale. Apoi Ursu începu coborârea. 
Mânerele solide de fier înfipte în zidul de piatră duceau până la 
suprafaţa apei. Băgă mâna în apă şi căută. Când apa îi ajunse până la 
cot, degetele lui întâlniră alt inel. Oare scara continua mult în jos? 
Atunci intrarea?... Dar dacă fusese acoperită de apa ploilor şi 
zăpezilor?... Imposibil... Ploi şi zăpezi au existat întotdeauna... prin 
urmare intrarea nu putea fi sub nivelul apei, ci mai sus, unde n-o 
putea ajunge apa. 

Ursu începu să urce căutând cu lanterna o scobitură sau o 
crăpătură în pereţii puţului. O descoperi la vreo cincisprezece metri 
mai sus, adică la jumătatea drumului, în zidul din faţa mânerelor de 
fier. Crăpătura se deosebea greu pentru că era piezişă, nu se căsca 
direct în zid. La prima vedere putea fi luată drept o pată sau o umbră 
lunguiaţă. Deşi era foarte îngustă, Ursu reuşi să se strecoare prin ea, 


făcu un pas, al doilea pas, văzu crăpătura lărgindu-se, transformându- 
se într-un coridor subteran, mai văzu o despicătură în dreapta, care 
parcă tăia zidul în sus. Făcu al treilea pas pe coridorul subteran şi în 
aceeaşi clipă simţi ceva mişcător, nesigur, sub tălpi. Instinctiv şi 
fulgerător se dădu înapoi. Exact la timp. Un bolovan mare, colţuros se 
prăbuşi cu zgomot asurzitor la picioarele lui. Bolovanul era destinat să 
zdrobească ţeasta musafirului nepoftit. Deşi fusese la un pas de 
moarte, Ursu scoase o exclamaţie de bucurie. Căpătase certitudinea! 
Se afla pe drumul spre castel. 

Nu spunea iscusitul logofăt la sfârşitul ingeniosului său document: 
şi se va feri de primejdii la fiece poartă? lată că ajunsese la prima 
poartă a Castelului celor două cruci! 

Revăzând în memorie textul vechi, Ursu îşi mai aminti o indicație: 
Pogoară şi urcă la fel, apoi drept duce. Aşa îndemna logofătul după ce 
săgeata va găsi intrarea. Deci drumul pe care apucase el nu era 
drumul cel bun. Era o capcană, anume pusă pentru a-l amuţi pe vecie 
pe cel care nu cunoştea întocmai taina. Adevăratul drum nu putea fi 
decât prin scobitura din dreapta care ducea sus... Nu stătu mult timp 
pe gânduri. Işi scoase iarăşi, ca la Vultureşti, frânghia din jurul 
trunchiului şi porni, târându-şi paşii de pardoseala de piatră, prin 
cotlonul suitor din dreapta. Dar numai după câţiva metri se opri 
îngrozit. Se afla pe o platformă de piatră suspendată. De jur-împrejur 
numai gol. Platforma era ca o trambulină deasupra unei prăpăstii. 
Piatra pe care o lăsă să-i cadă din mână întoarse raza lanternei şi nu 
departe de intrarea în scobitură zări o scară de fier, soră geamănă cu 
cea pe care călcase în puț. Aceleaşi mânere, aceleaşi distanţe. Scara 
urca parcă spre creasta platoului, dar nu drept ci cu o uşoară 
înclinaţie. Era şi mai limpede! Drumul subteran ducea spre munţi prin 
coama de piatră pe care o escaladase el. Ca să se convingă de tot, se 
caţără pe mânerele de fier, şi după vreo zece, doisprezece metri se 
pomeni într-o încăpere largă, la capătul căreia se deschidea un gang. 
Incăperea era mobilată cu bănci de piatră, cioplite rudimentar chiar în 
peretele stâncii. Işi imagină o veche cameră de aşteptare... 

Ursu nu mai pierdu timpul. Făcu cale întoarsă evitând cu uşurinţă 
primejdiile, îşi prinse din nou frânghia de mijloc şi urcă la suprafaţă. 
Cireşari îl aşteptau tremurând toţi de nerăbdare şi emoție. li puse 
repede la curent cu descoperirile de sub pământ şi făcu o schiţă foarte 
precisă a intrării, însemnând locurile primejdioase, obstacolele 
posibile, şi indicând aproape la centimetru distanţele. Era un moment 
mare, era linişte, se auzea numai vocea lui Ursu care cerea ca Victor 
să ia imediat conducerea expediției, iar lui să i se încredinţeze 
ariergarda. Vlăjganul ştia cel mai bine câtă vitejie, câtă dăruire faţă de 
grup, câtă răspundere şi câtă siguranţă şi decizie se ascundeau sub 
înfăţişarea modestă, uneori timidă, alteori însufleţită a cireşarului pe 


care-l propusese conducător. Nu era unanimitate, ci bucurie, o bucurie 
mută care urca din adâncimi. Cireşarii porneau spre Castel! 

indicaţiile lui Ursu, foarte precise, îi ajutară pe tinerii cutezători să 
ajungă în camera de aşteptare fără să se întâmple vreun incident. 
Victor, la gura puţului, şi Ursu, la intrarea de la mijlocul puţului, 
supravegheară coborârea fiecăruia folosindu-se de un sistem dublu de 
frânghii care înlătura orice primejdie posibilă. Şi pentru că Victor avea 
oroare de întâmplarea rea îi ceruse lui Ursu să conducă pe fiecare în 
camera de aşteptare. Ultimul coborâse el, cu ultimele bagaje. 

Imediat ce apăru în încăperea largă, de piatră, Victor ceru să se 
aprindă toate lanternele. Lumina puternică, orbitoare, îi familiariză cu 
toate ungherele încăperii. După câteva minute de cercetare Victor 
stinse lanterna iar ceilalţi îi urmară exemplul. 

- Avem baterii de rezervă? întrebă el. 

- Cred că mai avem... douăsprezece bucăţi, răspunse Lucia. Câte 
un schimb de fiecare lanternă. 

Lanternele vânătoreşti înghiţeau în corpul lor câte două baterii 
mari, rotunde. 

- Ţi-e teamă că nu ne ajung? se interesă Dan. 

- Nu pot să-mi dau seama cât ţine tunelul subteran, răspunse 
Victor. S-ar putea să fie foarte lung. Mă bate gândul că tunelul 
sfredeleşte munţii. În altă parte nu poate să fie castelul decât dincolo 
de munţi. 

- Aoleu! se înfioră Dan. Dar cine dracu' l-a făcut atât de lung? 
Cine? Cum? 

- Apa, dragul meu, îl lămuri Lucia. Aminteşte-ţi de Peştera Neagră!. 
Tunelul nu e altceva decât albia unui pârâu subteran. Cineva l-a secat 
sus, la izvor şi l-a transformat în cale de comunicaţie. Asta-i tot 
misterul. 

- Asta-i tot misterul! repetă Victor foarte rar, aproape silabisind. Ai 
avut dreptate, Lucia, când ai spus că drumul spre castel nu poate 
merge decât printr-o vale, prin albia unui râu. Numai că nu ne-am 
gândit nicio clipă la o albie subterană. 

- Cum a putut pătrunde pe-aici fata în alb? întrebă Tic. De unde a 
aflat ea despre această intrare? Nu mai înţeleg... 

- Pe intrarea asta n-a pătruns nimeni, probabil de sute de ani, 
spuse Victor. Nu e nicio urmă recentă de trecere. Nu pe aici a trecut 
fata în alb. 

- E absolut sigur! întări Victor. Mai este o intrare, descoperită, cred, 
tot în ultima vreme. Pe acolo a pătruns fata în alb în castel. Cine a 
putut oare să descopere intrarea aceea? Şi ce de se ţine ascuns 
secretul? E destul de ciudată toată povestea... Ar fi o explicaţie... 


1 Vezi cartea întâi a cireşarilor: „Cavalerii florii de cireş”. 


- Care? sări Tic, nerăbdător. 

- Incă nu sunt sigur. Doar o bănuială, Ticuşor. Dacă se 
adevereşte... Poate că o să ne lămurim mai bine pe drum. Să fim cu 
ochii în patru! 

Ultimele vorbe ale lui Victor erau un semnal de plecare. Cireşarii se 
pregătiră, îşi verificară lanternele, se ridicară de pe bănci. Erau gata! 
Şirul se alcătui de la sine. După Victor veneau Tic şi Ţombi, cuminte 
nevoie mare, probabil sub povara unor amintiri mai vechi, în urma lor 
Maria, apoi Dan şi după Dan, Lucia. La urmă Ursu cu un rucsac uriaş în 
spate. 

Victor pătrunse în coridorul subteran alungând raza lanternei drept 
în faţă. Coridorul era drept, destul de înalt şi nu prea strâmt. Puteau 
merge prin el fără să se înconvoaie şi fără să-şi strângă umerii. 

Singurul lucru cu care se împăcau mai greu cireşarii era curentul 
din tunel, un curent rece şi foarte îndărătnic. Inaintau împotriva lui, cu 
paşi apăsaţi, cu gândurile încordate. După o vreme, un zgomot 
neobişnuit ajunse la urechile celor şase cavaleri ai eliberării. 

- Parc-ar fi o furtună undeva în apropiere, spuse Victor. 

- Sau o cascadă! se înfioră Maria. 

După câteva minute de mers zgomotul deveni mai distinct. Părea 
un şuierat metalic, ascuţit, uneori asurzitor, scos parcă de gura unui 
monstru. 

- Atenţiune! rosti Victor. Cred că se apropie o uşă... nu! O poartă! 
îşi aminti el. Asta trebuie să fie cauza zgomotului... 

Intr-adevăr, după alte câteva minute de mers, raza lanternei se izbi 
de o poartă de metal, spartă la mijloc, care bara drumul. Şuieratul era 
produs de năvala aerului prin gaura din mijlocul porţii. Oare fusese 
anume pregătit monstrul de metal pentru a înspăimânta nepoftiţii? 
Era una din primejdiile, de astă dată psihologice, de care amintea 
logofătul? 

- Să ne ferim de primejdii la fiece poartă! avertiză inutil Lucia. 

Ursu veni imediat lângă Victor. Işi scoase bastonul şi împinse. Dar 
uşa nici nu se clinti. 

- Să fie încuiată? întrebă Ursu. 

- Nu cred! răspunse Victor. Atunci logofătul n-ar cere să ne ferim 
de primejdii. E numai închisă, aşa îmi închipui eu, şi dacă e încuiată 
într-un fel, e încuiată de curentul de aer. 

- Să forţăm! propuse vlăjganul. 

- Dar cu grijă, Ursule! Cine ştie ce e dincolo de poartă... 

Ursu nu împinse uşa nici cu băţul nici cu umărul. Îşi propti spatele 
în zid şi-şi repezi talpa piciorului în uşă. Uşa se crăpă, se deschise 
aproape până la jumătate, dar curentul o repezi cu zgomot la loc. 
Victor avu inspiraţia să ţină lanterna aprinsă şi să-i strecoare raza prin 
deschizătura de-o clipă. Văzuse tunelul, prelungindu-se, la fel de 


drept, dar parcă mai zărise, chiar sub pagul uşii şi o idee mai departe, 
căscându-se un gol. 

- Victor! spuse vlăjganul. Eu o să bag câţiva draci în uşă ca s-o 
deschid, iar tu să priveşti cu atenţie prin deschizătură. Aprindeţi toţi 
lanternele! 

Toţi erau cu lanternele aprinse în spatele lui Ursu. Vlăjganul îşi 
încordă muşchii şi începu să împingă uşa. Deschizătura se mărea 
mereu. Cireşarii descoperiră capcana. De la pragul uşii pe o distanţă 
de vreo doi metri, tunelul nu avea podea... 

- Ursule, mai poţi ţine deschisă uşa câteva secunde? întrebă Victor. 

- Şi mai mult!! răspunse vlăjganul, opintindu-se din răsputeri. 

Victor nu mai ezită. Fără să spună un cuvânt celorlalţi îşi făcu vânt 
şi sări prin deschizătură. Ajunse cu bine dincolo înainte ca prietenii lui 
să-şi revină din uimire. Aprinse lanterna şi găsi lângă mânerul interior 
al uşii alt mâner în zid. Prinse iute cu o funie mânerul uşii, trecu funia 
prin celălalt mâner şi începu să tragă. Când uşa de lipi de zid înnodă 
funia. Intrarea era liberă. Scăpat de povară, Ursu îşi reveni din 
ameţeală. Indreptă în acelaşi timp cu Victor lumina lanternei în jos. 
Golul nu era prea adânc. Doar vreo cinci, şase metri. Dar din fundul 
gropii ţâşneau în sus vârfuri ascuţite: arme şi pietre. Deşi unele erau 
ruginite şi altele tocite, ar fi străpuns încă uşor orice corp prăbuşit în 
capcană. 

- Brr! se îngrozi Maria. Dar cruzi mai erau castelanii. Nu-ţi lăsau 
nicio şansă de scăpare. Noi cum trecem? 

Tic nu mai aşteptă nicio invitaţie. Sări ca o pisică dincolo. Tombi 
imediat după el. Trecu şi Ursu în partea cealaltă pentru a 
preîntâmpina vreo săritură neizbutită. Sări şi Lucia, apoi Maria... 
Rămase Dan căruia în viaţa lui nu-i izbutise o săritură mai lungă de un 
metru, şi pe care nu atât suliţele din fundul gropii, cât muşchii şi 
încheieturile picioarelor, pline de alte sulițe, îi obligau să fie nehotărât. 

- N-aveţi ce face! glumi el cam încurcat. Trebuie să ne despărţim. 
Nu văd cum s-ar putea înjgheba o punte... 

- Cel mai simplu lucru! îi răspunse Ursu. Victor, aruncă-i o frânghie. 

Ceilalţi nu bănuiau ce urmăreşte Ursu. Vlăjganul îşi propti 
picioarele pe gura micii prăpăstii apoi îşi lăsă trupul în cădere. Mâinile 
lui prinseră muchia cealaltă a gropii. Trupul cobori încet sprijinit în 
mâini şi în picioare până ce atinse o poziţie perfect orizontală. Puntea 
era gata! 

- Treci mai repede! răcni Victor la Dan, care privea cu ochi 
increduli toată scena. 

Bolnavul se dezmetici, puse repede piciorul pe ceafa lui Ursu şi 
ţinându-se cu mâinile de frânghia aruncată de Victor îşi păstră 
echilibrul până ajunse în partea cealaltă. Acolo se lăsă moale în 
braţele lui Victor. 


- Dacă n-ai fi răcnit la mine, n-aş fi participat niciodată la un 
asemenea asasinat. Eşti un monstru! Şi tu şi celălalt! 

Ursu apăruse lângă el şi deşi nu i se vedea faţa, toţi înţeleseră că-i 
vesel: 

- lar tu eşti uşor ca un fulg. Nici nu te-am simţit. Când ai slăbit? 

- În timp ce treceam, se răzbună Dan în felul lui. 

Intr-adevăr, pentru Ursu puntea aceea vie fusese un fleac. Victor 
desfăcu frânghia şi uşa se închise cu zgomot. 

- Pornim! 

Tunelul părea fără de sfârşit. Nicio geană de lumină nu se vedea în 
întuneric. Nimic nu prevestea apropierea celuilalt capăt. Curentul de 
aer continua să fie rece şi răscolitor. Cireşarii îl înfruntau senini. 
Pentru că nu mergeau pe apă, ca altădată, cu gheare de foc în urma 
lor, mergeau pe drum tare, de piatră, spre un castel alb, de marmură, 
care-i atrăgea ca un magnet cu enigmele şi fiorii lui necunoscuţi. Mai 
ales pe cel mai tânăr dintre ei, un băiat cârn şi blond, cu ochi sticloşi 
şi cu inima încălzită de apropierea unei revederi. 

In câteva locuri tunelul se bifurca. Victor înaintă cu precauţie pe 
unul din braţe, şi se pomeni la marginea unei prăpăstii hidoase. 
„Pogoară şi urcă apoi drept duce” scrisese iscusitul logofăt în vechiul 
document. N-aveau voie să se abată de la drumul drept. Se întoarse, 
şi cavalerii luminii îşi continuară drumul drept înainte. O altă poartă, 
asemănătoare cu prima, se ivi în raza lanternelor. Ce mare primejdie 
se afla oare îndărătul ei? Dacă nu i-ar fi avertizat milostivul logofăt... 

Abia împinse Victor uşa cu piciorul că o avalanşă de bolovani se 
prăbuşi în cealaltă parte a coridorului subteran. Când totul se linişti, 
Victor deschise din nou uşa. Chiar sub pragul ei se afla o groapă 
aproape umplută cu bolovani. O capcană dublă cum fusese şi prima. 
Pentru cel care ar fi căzut acolo, groapa devenea mormânt. 

După ce trecură cu bine obstacolul, tinerii descoperiră şi 
mecanismul care elibera avalanşa. Bolovanii se aflau într-o scobitură 
deasupra uşii. Unul din ei se sprijinea pe o platformă de metal. 
Deschiderea uşii îndepărta platforma şi bolovanul de la bază se 
rostogolea, atrăgând după el ceilalţi bolovani. Avalanşa!... 

- Capcana asta e un fel de document sigilat, spuse Victor. Nimeni 
n-a mai trecut pe-aici de multă vreme. Nici măcar cineva care 
cunoştea tainele castelului. La prima poartă capcana putea fi deci 
evitată ca şi prăbuşirea bolovanului, dar oricine şi de oriunde ar fi 
deschis poarta, bolovanii trebuiau să cadă. Ultimul om care a trecut 
pe aici a intrat, nu a ieşit... 

- Oare prin ce secol s-a plimbat pe-aici ultimul castelan? visă 
Maria. Şi cum era îmbrăcat? 

- Ca să aflăm, o trezi Dan, trebuie să ajungem întâi la castel! Zău... 

Şi cireşarii porniră din nou prin gangul întunecos care părea că nu 


se mai sfârşeşte. 
6 

Fata în alb iscodea prin uşa întredeschisă a camerei sale ceea ce 
se petrecea în curtea interioară a castelului. Cei trei oameni se 
plimbau neliniştiţi de la un capăt la altul al curţii. Omul cu cicatrice 
fuma ţigară după ţigară. El era singurul care vorbea. Gesticula şi îşi 
strângea pumnii, parcă îşi revărsa furia asupra cuiva. Când trecură pe 
lângă uşă, fata în alb izbuti să-i fure câteva cuvinte. 

„... fir-ar să fie!... Tocmai acum când avem mai multă nevoie... 
când am fi descoperit în mod sigur...” 

Mai mult nu auzi. Paşii se îndepărtaseră. Se aşeză iarăşi la pândă. 
Omul cu cicatrice gesticula. Ceilalţi doi nu scoteau niciun cuvânt. Il 
ascultau şi-l aprobau uneori cu mişcări din cap. 

La un moment dat se opriră toţi trei lângă zidul cu crenele. Omul 
cu cicatrice părea că-i spune ceva grav celui cu ochii de viezure. Mâna 
lui indica sinuozităţile scării care ducea la crenele, apoi izbea aerul cu 
putere. Cel cu ochii de viezure îşi înclină capul, ba chiar spuse câteva 
cuvinte. Imediat i se alătură şi slăbănogul. 

- Ssst Philippe... Tăcere! şopti fata în alb. Uită-te pe furiş. Trebuie 
să se fi întâmplat ceva grav... 

Omul cu ochii de viezure începu să escaladeze zidul. Se vedea de 
la primele mişcări că nu este obişnuit cu asemenea îndeletniciri. 
Urcuşul era un chin pentru el. Prizoniera asista la un spectacol de 
acrobație comică şi abia îşi stăpânea râsul. Mâinile, picioarele şi trupul 
erau mereu în conflict, transformând ascensiunea viezurelui într-o 
scenă caraghioasă grotescă, dar şi primejdioasă, pentru că în 
apropierea crenelurilor, o mişcare bruscă îl dezechilibră, lăsându-l 
câteva clipe agăţat într-o singură mână. Când ajunse în vârf, omul cu 
ochii de viezure se culcă mai întâi pe spate şi răsuflă adânc şi 
prelungit: parcă se aproviziona cu aer. Incerca să-şi refacă puterile şi 
mai ales să-şi alunge spaimele. 

In sfârşit se ridică în genunchi, îşi făcu semnul crucii şi începu să 
înainteze, în brânci, pe marginea zidului. Ajuns într-una din 
despărţituri, le adresă un semn cu mâna celor de jos, apoi se aşeză în 
spatele unei piramide de piatră, în rol evident de iscoadă. 

Omul cu cicatrice îi mai spuse câteva vorbe, apoi îl părăsi 
îndreptându-se, urmat de slăbănog, spre izvorul de la celălalt capăt al 
curţii. După ce cercetă cu atenţie zidul din spatele izvorului şi schimbă 
câteva cuvinte cu slăbănogul îşi întoarse brusc privirile spre uşa 
secretă dindărătul căreia îl spiona fata în alb. i 

Prizoniera tresări. Avea impresia că privirile li se întâlniseră. Inchise 
fără zgomot uşa şi se retrase pe pat împreună cu Philippe. 

Clipele treceau încet. Uşa însă nu se deschise. După o aşteptare 
lungă şi plină de emoție, fata cobori din pat şi se duse în vârful 


picioarelor spre uşa secretă. Îşi lipi urechea de uşă, dar nu auzi nimic. 
Aşteptă câteva minute într-o încremenire de piatră, apoi îşi ridică 
mâinile spre crăpătura uşii. Prinse cu degetele marginea şi trase uşor. 
Uşa nu se mişcă. Trase mai tare. Nimic... Zmuci cu toată puterea... 
uşa rămânea imobilă. 

- Ne-au închis! ţipă fata în alb. 

Şi alergă spre uşa grea de metal din mijlocul peretelui de 
marmură. Ca întotdeauna, şi de astă dată, era încuiată. Alte câteva 
minute de împietrire. Apoi îşi îndreptă cu o mişcare energică trupul. 
Luă o atitudine nepăsătoare, aristocratică, începu să se plimbe cu 
mers lin, elegant. Dar pe obraji i se prelingeau lacrimi mari, calde... 


Cireşarii mergeau înainte prin tunelul întunecos. Nicio poartă nu li 
se mai ivise în cale. Undeva, tunelul se înălța cu câteva trepte. Victor 
le numără. Erau şapte în total. Puse piciorul pe prima treaptă, dar 
imediat şi-l retrase. Oare aceste trepte nu constituiau şi ele o poartă? 
Fără îndoială că da. Ciocăni cu bastonul de alpinist în prima treaptă. 
Zgomot dur, greu. A doua la fel. A treia la fel. A patra suna altfel. La 
fel şi a cincea. Şi a şasea. Ultima sună din nou dur, înfundat. 
Deosebirea de zgomote nu putea fi întâmplătoare. 

- O nouă capcană? întrebă Tic. 

In loc de răspuns, Victor izbi cu călcâiul în treapta a patra. Simţi 
cum călcâiul i se duce în gol şi chiar se formă un gol în locul celor trei 
trepte, care-şi trădaseră menirea la ciocăniturile lui. 

Gaura pe care o dezveliră treptele prăbuşite era profundă. O 
adevărată prăpastie. Ca şi celelalte capcane, era o condamnare sigură 
la moarte! 

- Brrr! Ce cumplit! se înfioră Victor. Castelul era atât de bine tăinuit 
că nu mai avea nevoie de paznici. Dacă vreun oştean indiscret sau 
vreun călător oarecare găsea intrarea şi voia să pătrundă taina, aici îi 
rămâneau oasele. Chiar dacă ar fi scăpat de prima capcană, cred că 
atâta spaimă i-ar fi intrat în oase, că nu ştia cum să se mai întoarcă 
afară. Nu-i mai ardea lui de taine. 

- Gaura nu e largă, anunţă Ursu. Se poate sări uşor. 

Cu toate acestea, vlăjganul se postă deasupra deschizăturii, gata 
să intervină la orice mişcare greşită, şi pentru a da o mână de ajutor 
fetelor şi lui Dan. 

Gangul continua tot în linie dreaptă. Dar undeva în fund se zărea 
parcă o gaură mică albastră. Cireşarii îşi iuţiră paşii, încrezători în 
indicaţiile fără greş ale logofătului de divan Cristache Zogreanu. Pata 
aceea albastră se apropia văzând cu ochii. Era capătul tunelului. Ursu 
ieşi înaintea lui Victor afară, îl împinsese obiceiul său de a face 
recunoaşteri rapide. Din fericire se grăbise. De aceea, lovitura, în loc 
s-o primească în cap sau în gât, o primi în rucsac. Surprins se întoarse 


înapoi, tocmai pentru a mai apuca să vadă căderea unei săbii uriaşe, 
mâncate de rugină. După câteva sute de ani poate că lama ei nu mai 
era în stare să taie. Cândva însă, căderea ei ar fi despărţit capul de 
trunchi într-o clipită. 

Păţania lui Ursu cu deznodământul ei comic aduse buna dispoziţie 
în rândurile cireşarilor. 

- Dacă nu ne-am gândit că ieşirea e o poartă! spuse Victor, 
jumătate vesel, jumătate serios. Şi era doar la mintea oricui... Oare 
cât de lung să fie tunelul? 

- 11 349! răsuflă Lucia. 

Ceilalţi o priviră uimiţi. Numai Ursu o luă în serios: 

- Nu se poate. Nu are mai mult de 8 kilometri... 

- 11 349 de paşi! trăsni Lucia. 

- Eşti nebună? se zgâi Maria la ea. Nu cumva ai numărat? 

- Ce să fac? Mi s-a părut atât de stupidă pălăvrăgeala voastră încât 
m-am gândit că-i mai bine să fac o treabă utilă. Mi-am numărat paşii. 
Vă rog deci să mă iertaţi că n-am participat la discuţie. 11349 de paşi 
ori... ori 70 de centimetri... Cât face, Ursule? 

- Şapte mii nouă sute şi vreo cincizeci de metri... Numai o clipă... 
Exact: 7944 de metri. Aproape 8 kilometri. 

- Uff! Răssanta Lucia!! o blagoslovi Dan. N-ai învăţat nimic din 
toate plimbările noastre. De ce te apuci să calculezi distanţele dacă-l 
ai pe Ursu lângă tine? Când o să te lecuieşti? 

Cireşarii ieşiră cu totul la lumină. Mai urcară câteva trepte apoi se 
pomeniră pe un platou stâncos, aşezat la capătul unei coame cu 
pereţi abrupți, prăpăstioşi, care atingeau pământul la sute de metri 
mai jos. Coama ducea spre o îngrămădire uriaşă de stânci ascuţite. Se 
aflau într-un fund de căldare, înconjurați din toate părţile de munţi 
uriaşi, inaccesibili, mai degrabă într-un fund de prăpastie pe unde nu 
cutezau decât vulturii. În mijlocul platoului suspendat se înălța 
îngrămădirea aceea de stânci semeţe, ascuţite, amenințătoare... 

- Cetatea Vulturilor! rosti prichindelul cu toată emoția lumii în 
priviri. 

Şi chiar în clipa când Tic o numi, insula de piatră din mijlocul 
prăpastiei se transformă în faţa privirilor avertizate într-o fantastică şi 
inexpugnabilă cetate naturală. Şi tot atunci, din seninul cerului, un 
vultur începu să plutească deasupra înfricoşătoarelor stânci, ca 
pecetea regăsită a unor secole trecute. 

Era vremea prânzului. Uriaşa văgăună se umpluse de soare. Cineva 
aminti de odihnă. Altcineva, cu ochi şi cozi negre, se rugă de toţi 
ceilalţi să nu se oprească până la intrarea în cetate, la poarta 
Castelului. 

Creasta pe care porniră cireşarii era lărgită de mâna omului şi 
forma o adevărată punte de legătură între tunel şi cetate. Aproape 


trei kilometri ţinu drumul de piatră şi soare până când ajunseră la 
porţile Cetăţii. Ingrămădirea de stânci era despicată drept în mijloc. 
Acea despărțitură falnică trebuia să fie poarta de intrare în cetate. Dar 
nu se vedea nicăieri un castel, nicio coloană, nicio arcadă, nicio 
revărsare de eleganţă şi fast domnesc. Totul era tăcut şi brutal şi 
sălbatic, aşa cum hotărâse natura. 

Cireşarii se opriră pe un platou îngust, îşi lepădară bagajele, şi cu 
umerii liberi ca nişte aripi, cu privirile limpezi şi purificate de atâta cer, 
stăteau în faţa cetăţii gândindu-se nu la o năvală zgomotoasă şi 
haotică, ci la un marş senin, cum se potrivea unor cercetători. 

- Intâi un popas pentru refacerea forţelor, pentru aranjarea 
ţinutei... spuse Lucia. 

- Apoi ne facem intrarea triumfală în cetate!... se bucură Dan. 

- Poate că vom găsi şi castelul... îşi destăinui Maria visul şi dorinţa. 

De departe, se auziră câteva bubuituri înfundate ca nişte salve de 
salut. Tinerii însă nu le aşteptau. Oare ce însemnau acele bubuituri? In 
locul veseliei se urca încet, încet în sufletele lor neliniştea. 


Capitolul XVII 
1 

Soarele trecuse de zenit. Razele grele, pline de aur, incendiau 
cetatea mută. Cireşarii porniseră în marş triumfal spre poarta cetății. 
Truda, şi chinul, şi emoţiile, şi încleştările, şi visele lor erau răsplătite. 
Pătrundeau, după veacuri de linişte netulburată, în cea mai tainică şi 
mai ascunsă cetate dintre toate cetăţile ţării. 

Niciun glas însă nu-i întâmpină, nicio trompetă speriată nu anunţă 
temerara lor apariţie. Niciun cavaler îmbrăcat în haine de epocă nu-şi 
duse mâna dreaptă la piept, pentru a face plecăciunea şi chemarea 
cuvenită: „Sosesc excelenţele lor... Cireşarii...” Şi totuşi, tinerii 
pătrundeau pe poarta cea mare a cetăţii, îşi purtau paşii înfioraţi pe 
lespezi de granit, treceau printre coloane şi arcade naturale de piatră. 
Inaintau spre intrarea castelului. Două stânci îşi apropiau crestele, 
parcă atingându-şi-le, alcătuind o poartă ciudată, ca un triunghi 
isoscel. Abia când trecură pragul invizibil al porţii de cremene, ochii 
lor întâlniră primele străluciri ale castelului. 

Ajunseseră într-un uriaş amfiteatru descoperit, cu pereţii rotunzi 
căptuşiţi în marmură. Podeaua amfiteatrului pardosită cu lespezi de 
granit era tăiată în mijloc de un drum îngust bătut din plăci albe de 
marmură. Drumul alb şi strălucitor lega poarta triunghiulară de 
cremene de altă poartă care se zărea ca o arcadă de gheaţă 
sclipitoare, ca o provocare şi o răzvrătire a naturii. Intrarea în castel! 
Capetele ascuţite ale stâncilor nu lăsau să se vadă turnurile şi 
cupolele castelului. Dar în sufletele cuceritorilor nu mai era loc pentru 
îndoieli şi spaime. Erau atât de siguri că se află în vechea curte 
domnească în care se adăpostiseră în vremuri de cumplită bejenie, 
familia domnească şi averile ţării! 

De-a lungul zidurilor rotunde se ridicau din loc în loc cuburi de 
piatră folosite cândva ca jeţuri şi bănci de către castelani. Două 
havuzuri secate găureau podeaua de cremene, la dreapta şi la stânga 
punţii de marmură. Lângă unul dintre bazine încremenise de veacuri o 
amforă veche, zveltă şi intactă, acoperită cu lac negru şi incrustaţii 
albe. 

Privirile  cireşarilor alergau  uimite prin marele amfiteatru 
descoperit. Reflexele marmurei le frigeau ochii. Se uitau, nemişcaţi şi 
tăcuţi, şi priveau totul cu tresăriri şi respiraţii nesigure. Într-un târziu, 
Victor rupse tăcerea: 

- Castelul e pustiu! Nimeni n-a trecut pe-aici! 

intr-adevăr, în pulberea care acoperise granitul şi marmura ca un 
voal nu se zărea nicio urmă, nicio călcătură. 

- Şi totuşi, descoperi Lucia, sunt urme... cineva a umblat pe-aici. 

Ochii ei zăriseră nişte semne ciudate undeva pe pardoseala de 


granit. Parcă trăsese cineva prin pulbere o linie subţire, sinuoasă care 
ducea spre havuzul din stânga. Lucia urmări curioasă linia până la 
marginea bazinului. 

- Nu înţeleg ce poate fi? Oare... 

Dar nu reuşi să-şi termine fraza. Simţise ceva mişcându-se la 
picioarele ei şi când cobori privirile... Groaza o paraliza... Ultima 
imagine pe care o reţinu fu aceea a reptilei gata să sară... O dungă 
vânătă, cu capul triunghiular, cu o umflătură în vârful botului... Nu mai 
simţi înţepătura viperei... se prăbuşi lin pe lespezile de granit... 

In aceeaşi clipă sări şi Tombi. Observase mişcarea târâtoarei şi-o 
decapită încă în aer. Din nefericire, după ce colții subţiri ca nişte ace 
îşi injectaseră veninul în gamba Luciei. Tombi lepădă capul viperei 
undeva în havuz şi se azvârli apoi asupra panglicii vinete cutremurată 
de convulsii, care parcă voia să-şi caute capul. Nu mai putea face însă 
rău nimănui. 

Totul se petrecuse în câteva secunde. Când Ursu se repezi spre 
bazin, Lucia cădea moale pe lespezile de cremene. O luă în braţe şi o 
întinse pe un cub de piatră. Victor apăru lângă el, palid, străveziu: 

- O viperă cu corn, Ursule. 

Vlăjganul nici nu-i mai auzi cuvintele de groază. Când îl văzuse pe 
Tombi lepădând capul reptilei parcă simţise prăvălindu-se asupra lui 
un trăsnet negru, al morţii. Şi ca întotdeauna în clipele supreme, se 
răzvrăti totul în el şi deveni de o luciditate crudă. Pe cubul de piatră 
nu se afla numai un muribund, se afla Lucia, se aflau toţi prietenii lui. 
Se repeta parcă scena trăită odată, demult, la Peştera Neagră, când o 
salvase pe Lucia din ghearele ursului. Ca şi atunci timpul trebuia 
simţit şi cules în sutimi şi zecimi de secundă. 

li îndepărta brutal, cu mâinile, pe toţi ceilalţi. Avea nevoie de 
lumină. Trebuia să găsească muşcătura reptilei... dacă o muşcase... 
Oare o muşcase?... Oare nu leşinase Lucia numai văzând-o cum 
ţâşneşte, numai auzindu-i şuieratul? Muşcătura nu putea fi decât sub 
genunchi... Mai sus nu putea ajunge capul târâtoarei. Cercetă 
gambele Luciei cu fixitatea şi puterea unor lentile. Poate că niciodată 
nu-şi încordase atât de cumplit privirile... Şi zări pe piciorul drept, la 
mijlocul gambei, două înţepături fine, două punctişoare roşii. 
Trecuseră doar câteva secunde! 

Degetele lui Ursu se încleştară cu putere de oţel în gamba Luciei. 
Prin cele două puncte începu să picure sânge. Era tot ceea ce dorise 
el; toată rugăciunea lui era să vadă ţâşnind sângele. Apoi îşi lipi 
buzele de pata roşie şi începu să sugă până ce simţi că i se umple 
gura de sânge. Cleştele degetelor se desfăcu. Lucia era salvată! Nu 
era o dorinţă, era tot adevărul vieţii lui în gândurile acelea... Scuipă 
sângele otrăvit în bazin, apoi răcni: 

- Spirt! Alcool! 


Victor îl aştepta cu sticla de spirt pregătită. Făcuse deja un tampon 
de vată îmbibat cu alcool pe care-l aplică pe gamba Luciei. Ursu îi 
smulse sticla din mână, scuipă de câteva ori, apoi o duse la gură şi 
începu să bea. Sticla era plină cu alcool pur, de 95 de grade. Când i-o 
înapoie lui Victor, lichidul de foc coborâse la jumătate. 

Toţi se uitară la el uluiţi. Nu înțelegeau nimic. Până când auziră 
ţipătul dement al Mariei: 

- Aaaa! Doamne! E rănit în gură! Azi dimineaţă!... Râsul! 

Se repezi spre el. Vlăjganul se aşezase pe cubul de piatră lângă 
Lucia. Işi simţea gâtul ars. Sângele îi frigea carnea. In cap parcă i se 
zvârcoleau milioane de vipere. Expiră îndelung de câteva ori, ca să-şi 
alunge incendiul dinăuntru, apoi se întinse pe piatră şi închise ochii. 
Exact în clipa când, lângă el, Lucia făcu prima mişcare şi-şi trimise 
privirile ameţite, nebuloase, spre prietenii din jur. 

Vreme de câteva ore organismul vlăjganului duse o luptă crâncenă 
cu veninul viperei. Alcoolul acceleră şi întări împotrivirea sângelui. 
Cireşarii priveau neputincioşi zvârcolirile prietenului lor. Şiroaie de 
sudoare îi curgeau de pe faţă, maioul era numai apă, parcă se lichefia. 
Îmbibat de alcool şi ameţit de otravă, Ursu îşi pierduse demult 
cunoştinţa. Trupul lui de oţel respingea atacul nemilos al otrăvii; 
sângele, celulele, forţele de miracol ale organismului izgoneau veninul 
cumplit care ucidea orice vietate în mai puţin de două ore. Tic şi Lucia 
şi toţi ceilalţi nu se mişcară o clipă de la căpătâiul lui. Degetele Luciei 
se plimbau neîncetat prin părul lui Ursu, în timp ce mâinile 
prichindelului îi cuprinseseră braţul drept şi i-l strângea dureros, parcă 
voiau să transmită sânge, viaţă, căldură, tot ceea ce puteau da. 

Maria, Dan, Victor stăteau ca nişte statui în jurul cubului de piatră, 
urmărind tăcuţi şi asupriţi de spaime şi speranţe convulsiile 
inconştiente ale prietenului lor. Numai după ce se scurseră două ore 
de la autoleşinul lui Ursu, Victor aruncă primele ancore ale speranţei: 

- Două ore! Scapă! Sigur! Absolut sigur! 

Era atâta convingere disperată în vorbele lui, că ele singure ar fi 
avut puterea să-l salveze pe Ursu. Feţele cireşarilor se mai luminară. 
Tic şi Lucia mai ales se uitau la Victor cu ochii plini de lacrimi şi de 
lumini. Spasmele şi convulsiile parcă se domoleau şi se răreau. Dar 
valurile de sudoare erau şi mai abundente. Câteva zvârcoliri sălbatice 
atraseră iarăşi sfredele în inimile tinerilor. O răsuflare profundă... apoi 
trupul lui Ursu rămase nemişcat. Tic simţi cum braţul pe care-l ţine în 
mâini îşi pierde încordarea şi se înmoaie. Era cât pe-aici să ţipe, dar 
auzi glasul lui Victor: 

- Gata! A trecut orice pericol... Doamne, ce frică mi-a fost!... Nu 
ştiu dacă alt om pe lume ar fi rezistat la veninul ăsta... Şi-ncă atât de 
aproape de inimă... 

Respirația lui Ursu devenise iarăşi normală. Trăsăturile feţei i se 


destinseră. Trăia. Organismul biruise în lupta cu otrava necruțătoare. 

- Niciun medic n-o să creadă povestea asta, continuă Victor. Vipera 
cu corn este cea mai ucigătoare reptilă din toată specia asta 
scârboasă. 

Bolnavul de pe cubul de piatră făcu o mişcare cu mâna. Toţi îşi 
aţintiră privirile asupra lui. Se trezise. Dar nu deschise ochii. Aşteptă 
să-şi revină din ameţeală. Îl durea groaznic capul şi mai simţea încă 
arsuri în gât. Dar gândurile i se limpezeau şi îşi amintea toate 
amănuntele... degetele care strângeau gamba... cum sugea sângele 
Luciei şi odată cu el veninul reptilei... Cum golea sticla cu alcool... 
Ultima imagine pe care şi-o amintea era mişcarea vie a Luciei... apoi o 
ceaţă caldă, blândă care-l dobora... Mai aşteptă câteva clipe... Simţi 
cum îi revin puterile, cum îi piere durerea, cum aude toate foşnetele şi 
parcă şi multe bătăi de inimă... j 

Deschise ochii şi sări în picioare ca un arc. Îşi privi prietenii 
zâmbind. li era teamă de cuvintele multe şi-l speriau mângâierile. 
Trebuia să oprească totul! De aceea glumi: 

- Nu cumva v-aţi speriat!? Când am văzut sticla cu alcool în mâna 
lui Victor m-a apucat pofta să beau şi să mă îmbăt! Dar a fost prea 
tare. Ce-aş mai trage o duşcă! Zău, Victor, o duşculiţă... 

- Ursule! îl dojeni Maria. Ce tot pălăvrăgeşti? 

- Ce palavre? Dacă-i vorba pe-aşa, mă jur să nu mai pun toată 
viaţa în gură alcool... curat! Şi vă sfătuiesc şi pe voi să faceţi la fel, 
brrr... tare mai e... face explozie în gură. 

Victor cam înţelegea ce se întâmplă cu Ursu şi se hotărî să-i vină în 
ajutor: 

- Ca să vezi! Şi noi ne-am închipuit alte drăcii... A doua oară nu mai 
vezi tu alcool de la mine, chiar de te-ar muşca o sută de vipere cu 
corn. Nu ţie îţi trebuia alcool, ci viperelor, săracele. Sunt sigure că mor 
la jumătate de oră după ce te muşcă. 

Infloreau iarăşi zâmbete pe feţele cireşarilor. Trecuseră prin clipe 
de iad cum poate nu mai trecuseră până atunci. Vlăjganul îi întrebă 
brusc: 

- Ei, cum arată castelul? Nu cumva mi-aţi vegheat somnul de 
beţie?... Eu să fi fost în locul vostru, ehei, vă prezentam până acum 
fetei în alb. 

Cuvintele lui Ursu readuseră seninătatea şi veselia. O singură fiinţă 
schimbase o durere cu alta. Tic. Câteva ore o uitase pe fata în alb. Dar 
începea iarăşi să şi-o amintească şi de câte ori şi-o închipuia undeva, 
aproape, simţea ceva sfâşietor în inimă. 

- Sunteţi gata toţi!? întrebă Victor cu prefăcută severitate. Cine 
ştie ce ne aşteaptă de aici înainte?... Lucia, cum stai cu piciorul. 

Lucia nu simţea nicio durere în locul muşcăturii. Atât de iute îi 
fusese supt sângele otrăvit, că nici măcar nu i se umflase piciorul. O 


durea în jur, acolo unde degetele lui Ursu lăsaseră urme vinete. 

- Ei! Cum stai cu piciorul? 

- Parcă nu l-aş avea, glumi, în sfârşit, şi Lucia. 

- Tu, cum îţi simţi capul, Ursule? 

- Tot parcă nu l-aş avea... 

- Să nu ţi-l pierzi de tot... adăugă Dan cu aer nevinovat, dar 
văzându-l pe Ursu roşind se grăbi să adauge: Mai de dimineaţă era să 
ţi-l taie iataganul... mai adineauri Lucia... adică... Gata! 

- Vezi să nu ţi-l ţuguiez eu pe al tău, îi şopti Tic la ureche lui Dan. 

- Cum?! se aplecă Dan uimit spre urechea care i se întindea. 

- Foarte simplu! Cu un pumn! preciza puştiul, bineînţeles pe 
şoptite. 

Dar nimeni nu luă în seamă schimbul şoptit de cuvinte dintre cei 
doi cireşari. 

- Luăm bagajele cu noi? întrebă Maria. 

- Cum vrea fiecare, răspunse Victor. Dar poate că ar fi mai bine să 
le luăm. Gata? atunci să intrăm în castel odată cu amurgul. 

Porniră spre intrarea arcuită, pe drumul de marmură. Lucia şi Ursu 
rămaseră la urmă. Ea îşi lipi capul de pieptul lui, şi în clipa când îi 
simţi palmele alintându-i părul, se desprinse, îl apucă de mână şi-l 
trase după ea ţipând şi înveselindu-se aşa cum nu i se mai întâmplase 
niciodată: 

- Hai, Ursule! Hai să încălzim castelul ăsta rece şi răutăcios! Hai să- 
i aprindem marmura!... 

Vlăjganul fu nevoit să alerge după ea. Şi trupul ei era atât de zvelt 
şi mişcările atât de sprintene încât îi venea s-o apuce de mijloc şi s-o 
azvârle spre cer şi s-o prindă în braţe şi iar s-o azvârle. Şi Lucia îl 
trăgea de mână, repezindu-şi paşii pe lespezile de marmură... 

Cei doi nici nu-l văzură pe Tic rezemat de arcada intrării de gheaţă. 
Trecură pe lângă el în goană, aprinşi de emoţii, fericiţi. Prichindelul 
închise o clipă ochii pentru a zăvori în el imaginea unei fete 
negricioase, îmbrăcată în alb, care trăgea veselă de mână un băiat 
speriat, neîncrezător, dar atât de fericit şi de cald în adâncurile lui. 

2 

Omul cu ochii de viezure stătea de câteva ore în crăpătura de 
piatră iscodind fără încetare zona cetăţuiei. Un timp nu zări totuşi 
nimic. Nicio fiinţă nu voia să tulbure liniştea pădurii. II mustră în gând 
pe omul cu cicatrice pentru veghea inutilă, caraghioasă şi incomodă la 
care-l condamnase. | se părea atât de tăinuită şi invulnerabilă cetatea, 
încât rolul lui de iscoadă acolo la crenele nu avea niciun rost. 

Tocmai se gândea că ar fi cazul să coboare, când privirile lui 
deosebiră o mişcare în desişul pădurii. Pe cărăruia de legătură cu 
lumea urca o patrulă de oşteni. Oamenii mergeau agale, cu armele pe 
umăr, unii iscodind desişurile, alţii privind spre cetăţuie. Când 


ajunseră într-un luminiş, în mijlocul căruia se afla o movilă, se opriră. 
Apoi se urcară toţi pe movilă şi trecură în revistă regiunea. Unul dintre 
ei descoperi pesemne ceva, pentru că arătă cu mâna într-o anumită 
direcţie. Porniră toţi într-acolo şi ocoliră stânca, parcă pentru a 
dispărea din raza vederii celui care pândea la crenele, dar reapărură 
foarte repede, în formaţie ciudată. Mergeau în şir, retrăgându-se 
parcă din faţa unui inamic. Mergeau cu spatele şi cu armele pregătite 
să tragă. 

După câteva clipe, omul cu ochii de viezure văzu şi inamicul care-i 
forţase să se retragă. Era o ursoaică brună, înaltă şi puternică. Părea 
foarte agitată şi mânioasă. Pesemne că fusese tulburată în timp ce se 
hârjonea cu ursuleţii. Sălbăticiunea înainta ameninţător spre oşteni. 
Omul cu ochii de viezure îi văzu ridicând armele şi imediat auzi şi 
bubuiturile. Speriată de trăsnetele care-i spărseseră auzul şi de 
gloanţele care-i vâjâiseră pe la ureche, ursoaica se trezi din furia 
inutilă şi făcu repede cale întoarsă. 

Patrula mai zăbovi puţintel, apoi îşi continuă drumul spre cetăţuie. 
Omul cu ochii de viezure îi văzu pe oşteni oprindu-se într-un luminiş 
ca pentru popas. Pentru că se aşezaseră pe iarbă, unul scoase din 
raniţă un şervet şi câteva pachete, altul o sticlă, altul îşi aprinse o 
ţigară. 

Viezurele se pregătea iarăşi să coboare dar îi ajunse la ureche un 
fluierat sacadat, care părea că vine din cealaltă parte, de peste 
cetăţuie, din zona sălbatică şi inaccesibilă. Işi întoarse privirile într- 
acolo şi zări în depărtare silueta ciobanului. El fluiera, ca să sperie, 
pesemne, fiarele pădurii, sau ca să-şi îndemne paşii la mers vârtos. Cu 
desaga în spate, cu ciomagul în mână mergea fără să-i pese de nimic. 
Trecu prin dreptul crenelelor şi chiar privi spre o anumită despicătură, 
dar nu prea încordat şi nu prea multă vreme pentru că auzise 
zgomote în vale şi descoperise oşteni în luminiş. Şi îşi grăbi paşii, 
parcă se lua la întrecere cu cineva, iar când ajunse în luminiş îşi 
lepădă desaga şi se aşeză pe iarbă alături de oşteni. 

Omul cu ochii de viezure urmărise totul, ca un aparat de 
fotografiat. Nu mai ezită nicio clipă: trebuia să coboare. Şi chinul 
reîncepu. La fiecare treaptă se oprea şi-şi blestema zilele. Era atât de 
preocupat cu blestemele şi coborâşul de iad, încât nu-şi observă 
tovarăşii apropiindu-se de zidul cu crenele şi oprindu-se la poalele lui. 
Şi se înecă chiar la mal. Piciorul îi alunecă din ultimul mâner... şi se 
pomeni în braţele omului cu cicatrice. 

- Ce s-a întâmplat? întrebă şeful după ce-l repuse energic în poziţie 
verticală. 

- Nu... Nimic! dar... se bâlbâi încă năucit viezurele. 

- A sosit patrula? îl luă la rost omul cu cicatrice. 

- Da! l-a atacat ursoaica... 


- Te pomeneşti c-au tras în ea? 

- Nu... numai au speriat-o... 

- Aha! Va să zică de acolo veneau împuşcăturile! descoperi 
slăbănogul. 

- Da... dar am mai văzut pe cineva. 

Omul cu cicatrice îşi duse degetul la frunte: 

- Pe cine? 

- Pe cioban! S-a întors. Şi stă de vorbă cu oştenii... 

- Unde? 

- Chiar aici, în faţa cetăţii, în luminiş. 

- Da... da... In sfârşit! Acum e acum. Ştiţi ce avem de făcut? 

Cei doi îşi priviră şeful întrebător. 

- Fiecare câte o cameră. Trebuie să găsim neapărat cealaltă 
ieşire... Nu mai avem voie să pierdem niciun minut. 

Nu îndrăzniră să-l contrazică. Numai slăbănogul adăugă: 

- Dac-am avea o scară mai înaltă... 

- Nu cred că-i nevoie... Nu scară ne trebuie... Ci... 

Omul cu cicatrice îşi duse degetul la frunte: 

- Cap... asta ne trebuie... 

Apoi plecă, lăsându-i pe cei doi nehotărâţi şi uimiţi. 

- Măcar recunoaşte că n-are nici el, murmură slăbănogul. 

- Mai bine ţi-ai vedea de treabă, îi atrase celălalt atenţia. Nu-mi 
plac de loc chestiile astea. Ai ceva împotriva lui, spune-i. 

Slăbănogul tresări şi se uită speriat spre tovarăşul lui: 

- Nu cumva ai de gând... 

Omul cu ochii de viezure îl privi cam dispreţuitor: 

- Zău c-ai merita!... Dar n-are niciun rost să ne pierdem timpul. 
Dacă nu descoperim în cel mai scurt timp ieşirea secretă... ne putem 
aştepta la orice deznodământ. 

Fără să mai zăbovească, pătrunseră în castel. 

3 

Fata în alb stătea întinsă pe pat cu Philippe la picioarele ei. Ţinea 
ochii închişi, iar braţele ei albe băteau aerul ca nişte aripi. Un singur 
gând o obseda şi încă n-avea puteri să-l treacă în caietul cu scoarţe de 
piele: „... ziua de azi sau ziua de mâine va fi şi pentru mine ziua 
hotărâtoare... Aş avea o singură dorință... implor atât de mult clipele 
să mi-o înfăptuiască... aş dori atât de mult... n-am nici măcar curajul 
s-o aştern pe hârtie... i-o voi şopti încet, la ureche, lui Philippe...” 

Aşa că nimeni nu auzi dorinţa fetei în alb. Dar cine nu i-o cunoştea 
în camera aceea mare şi albă de marmură? De câte ori n-o şoptise 
cupolei înalte şi lespezilor supuse de la picioarele ei şi firidelor 
lucitoare şi pereţilor reci? 

Fata în alb tresări: 

- N-ai auzit nimic, Philippe? întrebă ea cu teamă. 


Îşi încordă din nou auzul şi aşteptă în nemişcare. Clipele se 
scurgeau mute, se scurgeau încet. Philippe sări din pat şi se îndreptă 
cu mişcări mlădioase spre uşa acoperită, postându-se ca un ghem în 
faţa ei. Molipsindu-se parcă de la alunecarea felină a lui Philippe, fata 
în alb porni după el. Când ajunse în faţa uşii se opri: 

- Sssst! şopti ea. E cineva în partea cealaltă... 

Motanul i se lipi de picioare aşa cum făcea numai când voia s-o 
liniştească. Fata în alb îşi alunecă mâna spre pătratul de marmură, îşi 
purtă fără zgomot degetele pe muchia nevăzută, prinse marginea uşii 
şi trase brusc. 

In deschizătura uşii se ivi chipul omului cu cicatrice. 

4 

După coridorul în formă de cruce, Victor înţelese că se află în 
castelul pe care-l descrisese fata în alb. Cireşarii ajunseseră la punctul 
unde se întretăiau cele două coridoare pardosite cu lespezi de 
marmură. Prizoniera le trimisese un plan foarte fidel. Fiecare uşă era 
trecută, distanţele erau surprinzător de precise, până şi numărul 
lespezilor de marmură corespundea. Şi cu toate acestea niciun semn, 
niciun zgomot, nicio urmă, nicăieri. Parcă de sute de ani nu mai 
trecuse nimeni pragul castelului. Era halucinant, totul. Enigma 
castelului şi a fetei în alb începea iarăşi să-i obsedeze, să-i 
îmbolnăvească pe cireşari. Crezuseră că ajungând în castel totul se va 
lămuri, misterele se vor spulbera precum colbul de pe suprafeţele de 
marmură. Şi iată că, dimpotrivă, totul se întuneca, enigmele se 
îngroşau. 

- Deocamdată să nu ne grăbim cu nicio concluzie, spuse Victor. 
Mai întâi să cercetăm încăperile castelului. Să începem la inspiraţie. 

Revenind de la capătul coridorului în formă de cruce, cireşarii se 
opriseră chiar între primele două uşi din apropierea intrării: la dreapta 
sau la stânga? 

- In care vrei, Ticuşor, mai întâi? întrebă Ursu. 

Tic rămase câteva clipe în cumpănă. Apoi se hotări: 

- In dreapta. 

Uşa mare, de metal, era acoperită cu un strat gros de rugină. Ursu 
împinse cu toate puterile şi reuşi s-o deschidă. Mâinile i se făcuseră 
roşii, iar izbitura brutală împrăştie pe marmura albă o pulbere ruginie. 

- În camera asta n-a intrat nimeni, spuse Victor înainte de a-i trece 
pragul. Sau cel puţin, pe uşa asta n-a intrat nimeni de câteva secole. 

Cireşarii pătrunseră în încăpere: Un cub imens, alb, luminos, dar 
trist. Recunoşteau camera după planul fetei în alb. Aceleaşi 
dimensiuni, aceleaşi firide săpate în perete, aceeaşi coloană ciudată, 
de marmură, în mijlocul încăperii. Cu singura deosebire că încăperea 
lor era mobilată, sau fusese mobilată cândva, la vremea ei. Câteva 
jeţuri roase amarnic de vreme erau aşezate ca un evantai în preajma 


unui baldachin din care nu mai rămăseseră decât coloanele subţiri şi 
împletite, de bronz, şi scheletul acoperământului, iar dedesubt ruinele 
unui pat domnesc. Tot ce fusese cândva stofă, pânză, piele, suprafaţă, 
culoare devenise pulbere. Mai atârnau doar câteva zdrenţe cenușii, 
uscate şi câţiva ciucuri arămii, pe care vremea şi păsările răpitoare 
încă nu-i destrămaseră. In apropierea unei firide, o masă de marmură 
neagră, cu picioarele curbate, de metal, îşi păstrase încă înfăţişarea 
domnească. Pe masă adormise o amforă ciudată de argint înconjurată 
de zece cupe aurite, toate zvelte, toate într-un picior ca nişte paznici. 
Intr-o firidă se odihneau sub pulberea vânătă vase de argilă smălţuite 
şi puzderie de tacâmuri aurite. 

Nimic, nicio urmă, nicio dâră în pulbere nu arăta că pătrunsese 
altcineva în încăpere. Cireşarii priveau cu emoție, cu fiori, cu tăcere 
plecată acea pagină încremenită a istoriei. Numai gândurile clocoteau 
în capul lor, gânduri multiple, şi mai ales întrebări la care nu puteau 
încă să răspundă. Victor i se adresă lui Ursu în şoaptă: 

- Incearcă tu să deschizi uşa de fier. Eu caut uşa secretă. 

In timp ce Victor şi Ursu se străduiau să deschidă cele două uşi, 
ceilalţi îşi apropiau privirile timide şi incredule de lucrurile răspândite 
în încăpere. Mai văzuseră până atunci în muzee obiecte 
asemănătoare, dar toate erau lustruite, curate, păzite de geamuri de 
cristal. Lucrurile lor păstrau însă colbul sfânt al istoriei pe ele, toate 
erau pline şi învelite de răsuflarea secolelor. Oare ce mână apropiase 
ultima dată gura amforei de cupele aurite şi în sănătatea cui se 
închinase? 

Glasul lui Victor îi trezi pe ceilalţi din visul vechi cu colb şi mucegai, 
cu fiori şi enigme: 

- Veniţi în curte! 

Victor reuşise să deschidă uşa secretă, aproape în aceeaşi clipă în 
care Ursu deschisese uşa de metal. Cireşarii ieşiră întâi în curtea 
interioară. Era aidoma celei pe care le-o descrisese fata în alb. Goală, 
pustie, înconjurată de ziduri înalte, cu neputinţă de escaladat. O 
colindară de la un capăt la altul, dar nu găsiră nimic altceva decât un 
bolovan scobit şi cioplit pe margini care semăna cu o bancă. 

Tinerii se întoarseră, închiseră fără zgomot uşile şi reveniră tăcuţi 
pe coridorul de marmură. Urmau să pătrundă în încăperea vecină, din 
stânga. 

Noua cameră nu se deosebea de cea pe care abia o părăsiseră. 
Aceeaşi mobilă veche roasă de vreme, acelaşi colb, des, vânăt, 
aceeaşi atmosferă tristă, apăsătoare. Până şi în distrugere şi ruină se 
asemănau cele două încăperi. Oare cine hotărâse toată acea moarte 
jalnică până la amănunt? Amfora de argint era şi aici răsturnată pe 
masa cu picioare curbe de fier. Uşa secretă dădea şi aici într-o curte 
interioară în care nici cireşarii, nici Ţombi nu găsiră, cu tot zelul lor, 


nimic altceva decât banca masivă de piatră. Şi aici, ca şi în cealaltă 
curte, zidurile şi lespezile neatinse spuneau fără echivoc că nimeni 
înaintea lor nu pătrunsese în castelul de marmură. 

Mai rămânea de vizitat aripa de nord a castelului. Acolo mai puteau 
să dezlege enigma cetăţii şi a fetei în alb. Inainte de a intra în cele 
două încăperi, cireşarii cercetară cu atenţie şi migală coridoarele 
interioare. Crucea albă de marmură care despărţea în patru părţi 
egale castelul nu avea decât o singură intrare, aceea pe care veniseră 
ei. O altă intrare sau ieşire nu izbutiseră să găsească la celelalte trei 
capete ale crucii. Ciocăniseră în ziduri dar în zadar. Le răspunsese un 
zgomot greu, dur, care nu lăsa nicio speranţă. 

Cireşarii erau gata pentru marele asalt. Ursu deschise uşa... Tic îşi 
acoperi ochii cu palma. Intrau în camera fetei în alb. Prichindelul îşi 
amintea în toate detaliile planul din mesajul prizonierei... Dar 
încăperea era goală, pustie. Nimic, absolut nimic nu se afla înăuntru. 
Nici măcar un scaun, o urmă în pulberea deasă, nici măcar o undă 
invizibilă care să le dea senzaţia stranie că trecuse altcineva înaintea 
lor pe acolo. leşiră în curtea interioară dar şi acolo îi aştepta 
pustietatea. Doar un bolovan, undeva într-un colţ şi o grotă în care 
picura un izvor. Zidurile erau inaccesibile. In creasta unuia se zăreau 
câteva scobituri ca nişte crenele. i 

Le mai rămânea o ultimă speranță. In aer plutea înserarea. 
Amenințarea întunericului îi grăbi. Ultima cameră, cea din dreapta. 
Ursu deschise uşa... dar făcu repede, speriat, un pas înapoi. Văzuseră 
şi ceilalţi, chiar în apropierea uşii, două siluete uriaşe cu armele gata 
să lovească. Războinicii rămaseră însă nemişcaţi. Numai armele lor 
sclipeau amenințătoare... 

Ursu şi Victor aprinseră brusc lanternele cu intenţia de a-şi orbi 
agresorii. Siluetele nu se clintiră nici de astă dată. Încremenirea lor 
dura de veacuri... Erau două armuri medievale reprezentând doi 
cavaleri în poziţie de luptă. Cireşarii pătrunseră încet în încăpere, cu 
toate lanternele aprinse. Era un incendiu, cu văpăi şi reflexe cu 
puncte de jar, cu luciri reci, amenințătoare, era cel mai tulburător 
spectacol la care asistaseră vreodată. 

Se aflau în camera armelor. Panoplii ciudate împodobeau pereţii. 
Arme de toate mărimile şi din toate timpurile sclipeau în raza 
lanternelor. Erau acolo buzdugane, ghioage ţintuite, arcuri, arbalete, 
săbii, spade, iatagane, hangere, sulițe, lănci, pumnale, halebarde, 
unele ruinate de rugină, altele păstrându-şi încă rezistenţa şi 
strălucirea. Sute şi sute de arme acopereau pereţii de marmură, 
împrăştiind umbre şi luciri stranii în lumina lanternelor. O a treia 
armură, mai veche decât celelalte două, se înălța dreaptă în 
apropierea coloanei de marmură străpungând aerul cu o suliță lungă, 
ruginită. Cu viziera ridicată, cavalerul părea că se opune intrării 


străinilor şi sulița lui părea gata să se înfigă în pieptul îndrăzneţului. În 
firide se aflau tolbe pline cu săgeți, unele de lemn cu vârf de metal, 
altele de bronz sau fier, alături de căşti şi coifuri, de platoşe şi scuturi, 
care cândva fuseseră stropite cu aur şi argint şi incrustate cu pietre 
preţioase. 

Era o altă pagină de istorie acolo, încremenită şi ea de secole; 
nimeni nu tulburase liniştea războinică a încăperii, nimeni nu locuise şi 
nu locuia acolo decât doar cavalerii de fier nemişcaţi şi tăcuţi. Oare nu 
era totul un vis, o părere? Sau se puteau atinge şi pipăi reliefurile 
acelea de vis? Tic încercă să ridice un buzdugan şi numai cu mare 
greutate izbuti să-l mişte din loc. Degetele lui îşi lăsară tiparele în 
pulberea de pe mânerul buzduganului. Era prima urmă omenească 
după atâtea secole. Tot el descoperi într-un perete o firidă tăinuită 
care, deschizându-se, adună privirile şi exclamaţiile tuturor. Era o 
panoplie numai cu pumnale şi hangere, o colecţie cu sute de piese, 
poate locul cel mai preţios din întreaga încăpere. Fiecare mâner era 
bătut cu pietre scumpe, îmbrăcat în aur şi argint, ori împodobit cu 
incrustaţii de fildeş şi alabastru, de jad şi de chihlimbar. Unul din 
hangere, încovoiat ca un cosor, purta pe mâner semnele înaurite ale 
dinastiei selgiucizilor. 

Cireşarii priveau totul cu ochi beţi, dar erau atât de multe obiecte 
acolo, atâtea comori în marele tezaur al armelor, atâtea străluciri şi 
atâţia fiori, încât obosiră repede. Victor deschise uşa secretă şi ieşiră 
cu toţii într-o curte care nu se deosebea, la prima vedere, cu nimic de 
celelalte. Lanterna unuia dintre tineri descoperi totuşi o scobitură într- 
unul din zidurile înalte ale curţii. Ursu şi Victor se îndreptară într-acolo 
cu lanternele aprinse. Scobitura se lărgea în zid, în stâncă, 
transformându-se într-o încăpere largă şi scundă. De-a lungul pereţilor 
se afla un şir de bănci masive, de piatră, ca un inel rupt într-un singur 
loc, la intrare. 

- Aici a fost, pesemne, camera de gardă, şopti Victor. 

Era noapte, şi odată cu întunericul coborâse parcă şi oboseala şi 
neliniştile şi pocneau în sufletul fiecăruia şi emoţiile atâta vreme 
închise. Simţeau nevoia odihnei, dar mai întâi nevoia unor vorbe care 
să liniştească şi să umple pânzele speranţei. Işi aleseră camera de 
gardă ca loc de popas pentru noapte. Acolo îşi duseră bagajele. Din 
corturi şi pături făcură saltele cu care acoperiră băncile de piatră. 
Urmau să petreacă prima noapte a victoriei ca nişte ostaşi adevăraţi, 
bravi şi viguroşi, în camera de gardă a castelului, pe blocurile dure de 
piatră. Dar şi oboseala şi somnul erau departe. Simţindu-se iarăşi 
alături, cu unde care treceau direct de la unul la altul, fără obstacolele 
marmurei şi ale surprizelor şi ale metalelor amenințătoare, cireşarii se 
pomeniră apăsaţi de întrebări chinuitoare: 

- Nu mai înţeleg nimic, mărturisi Dan fără ocol. Ori suntem într-un 


castel fantomă, ori fata în alb nu e altceva decât o fantomă. Voi ce 
credeţi? 

- Sunt două fapte care se bat cap în cap, spuse Lucia. Unul, e 
planul castelului pe care ni l-a trimis fata în alb şi care nu putea fi 
făcut decât de un cunoscător al castelului. De cineva care a trecut 
prin castel. La început n-am crezut în plan, dar acum, după ce am 
colindat castelul, am certitudinea că fata în alb n-a putut face planul 
decât după ce a văzut castelul. Atâtea amănunte nu puteau fi nici 
imaginate, nici reţinute dintr-o povestire. Mă gândesc mai ales la 
amănuntele de distanţe, de dimensiuni, la detaliile arhitecturale. Cine 
putea să-i povestească asemenea amănunte? Şi al doilea fapt, la fel 
de sigur, e acela că nimeni nu a trecut prin castel înaintea noastră. Nu 
am găsit nicio urmă de urmă. Cum se împacă unul cu altul? 

- Nu se împacă de loc, recunoscu Victor. Şi mai ales se duce şi 
singura ipoteză mai plauzibilă, şi anume aceea că o anumită persoană 
i-ar fi povestit fetei despre castel. Cine şi cum putea să-i povestească 
atâtea amănunte când prin castel n-a trecut nimeni? 

- Dar dacă fata în alb, sugeră Maria, a dat peste un plan al 
castelului, cine ştie prin ce întâmplare, l-a copiat şi ni l-a trimis nouă? 

- In orice caz, presupunerea ta este cea mai logică dintre toate, 
spuse Victor. Poate chiar singura care ar părea că explică totul. 
Indicaţiile sunt atât de precise - vorbesc de indicaţiile pe care le dă 
fata în plan -, încât te îndreptăţesc să te gândeşti la o asemenea 
concluzie: că au fost copiate după un document vechi. 

- Nu se poate! se răzvrăti Tic. Atunci de ce circulă în regiune 
zvonul că fata?... 

- Ei, tocmai acest lucru, dacă nu spulberă, clatină foarte serios 
ipoteza ta, Maria. N-ar fi altă ieşire decât aceea de a admite că fata 
singură a lansat zvonul cu răpirea. Dar de ce? Ca să ne atragă pe noi 
aici? Să zicem că ar fi aşa. Mergem la absurd. Bineînţeles făcând 
abstracţie de documentul lui Zogreanu. Unde putea să ne atragă 
mesajul fetei şi zvonul lansat de ea? Unde a ajuns Tic pe urmele 
mesajului? La Şoimeni; şi dacă ar fi continuat, unde oare ar fi ajuns? 

- Totuşi la castel nu putea să ajungă! se împotrivi Maria, pentru că, 
după cum se vede, nici fata n-a ajuns la castel. 

- Eşti sigură? 

- Victor, se amestecă Lucia, totuşi fata n-a intrat în castel şi nici 
altcineva. E un fapt sigur. 

- Sunteţi foarte, foarte sigure? 

- Tu singur ai recunoscut, răspunse Maria, că nimeni n-a pătruns 
poate de sute de ani în acest castel. N-ai spus asta? 

- Ba da! 

- Atunci, iartă-mă, dar nu te mai înţeleg. 

- Să recapitulăm, spuse Victor foarte calm. Primim un mesaj, de la 


o anumită persoană, care ne cheamă într-o cetate veche, 
necunoscută până acum. Odată cu mesajul primim şi un plan foarte 
amănunţit al castelului. Dar persoana respectivă uită să ne spună 
locul unde se află castelul. 

- De ce uită? sări Lucia. Oare nu pentru că nu-l cunoaşte nici ea? 

- Să lăsăm deocamdată răspunsul la această întrebare pentru mai 
târziu. Eu aş avea curajul să afirm că, dacă nu uita să ne spună locul 
unde se află cetatea, poate că n-am fi dat niciodată peste castel şi n- 
am fi acum aici. 

- Mi se pare ilogică afirmaţia ta! i se împotrivi Maria. 

- Staţi să nu pierd şirul. Va să zică, uită să spună în ce loc se află 
cetatea. Cineva dintre noi crede în sinceritatea mesajului şi astfel 
încep cercetările. Una din căi este şi firul mesajului. Pe această cale 
merge Tic şi ajunge la Şoimeni fără să dea însă de capătul firului. O a 
doua cale, greşită, cea a cercetării ruinelor de la Vultureşti, duce 
întâmplător la descoperirea documentului scris cu mai bine de trei 
sute de ani în urmă de logofătul Zogreanu. Pe această cale, a 
documentului, mergem şi noi şi ajungem tot la Şoimeni. 

- E foarte ciudat dar e posibil, spuse Dan, care începea să dea 
dreptate fetelor. 

- Sau mai bine-zis: e foarte posibil dar e ciudat, îl corectă Victor. 
Sau mai bine-zis: e ciudat, dar e foarte posibil. 

- Accept! spuse Dan. 

- Atunci, haideţi să mergem la cel mai strict raţionament. O 
persoană, A, găseşte un document unic care spune că în locul X se 
află cutare lucru. In acelaşi timp, o altă persoană, B, primeşte un 
mesaj care spune că în locul X se află cutare lucru. Cele două 
persoane, A şi B, se întâlnesc la punctul Y şi se duc astfel împreună în 
locul X unde găsesc acel lucru. Ce rezultă din toată această poveste? 
Existenţa în timp a altor două persoane: autorul documentului şi 
autorul mesajului, C şi D. Putem foarte bine să raportăm această 
problemă la cazul nostru. Documentul şi mesajul sunt două lucruri 
perfect distincte. Şi totuşi, ele duc la locul X. 

- Dar nu duc amândouă la locul X, îl întrerupse Lucia. Persoana B 
nu a ajuns la locul X. 

- Pentru că nu a mers până la capăt, răspunse Victor. Dar să 
considerăm că a mers până la capăt. 

- Cu logica mea nu pot accepta raţionamentul ăsta! se opuse 
Lucia. Dar... poftim! Să mergem la absurd! Persoana B parcurge firul 
până la capăt. Ajunge ea oare la locul X? 

- Foarte logică întrebarea, Lucia. Aici se opreşte şi raţionamentul 
meu: ajunge oare persoana B la locul X dacă nu trece prin punctul Y? 
lată deci că elementul Y începe să devină un element de primă 
importanţă. Devine poarta de intrare la locul X. Dar... nu numai pentru 


persoana A, ci şi pentru persoana B. Existenţa acestui Y, extrem de 
important, nu justifică oare şi existenţa persoanei D? 

- Da! răspunse Lucia. Dar nu neapărat existenţa ei în locul X. 

- Ba da. Dacă punctul Y ar fi fost indicat în mesaj, existenţa 
persoanei D în locul X putea fi pusă la îndoială. Dar în momentul când 
punctul Y apare drept rezultatul unei ecuații matematice, 
transformându-se din necunoscută în cunoscută, nu mai poţi pune la 
îndoială existenţa persoanei D în locul X. Fără D şi X nu mai poate 
exista problema, nu mai poate exista Y. Numai alături de D şi X poate 
exista Y. Sunt indispensabile în ecuaţie. Şi în clipa când Y devine 
cunoscută, înseamnă că întreaga ecuaţie e valabilă, deci şi D şi X. 

- Cred că raţionamentul tău e cam sofisticat. Pare logic, dar... 

- Dar ce? judecă. Dacă A+C+Y=X şi B+D+Y=X, asta în 
mod matematic, nu ne rămâne decât să confruntăm X-urile. X-ul 
nostru, adică cel obţinut de noi prin C, prin logofătul Zogreanu, e X 
pur, adică e rezultatul numai al acestei ecuaţii. g 

- Exact! sări Lucia. X-ul acesta e numai al nostru. In castelul nostru 
n-a pătruns nimeni altcineva decât noi, bineînțeles în ultimele sute de 
ani. 

- Dar acest rezultat trebuie neapărat să distrugă cealaltă ecuație? 
S-ar putea ca şi X-ul obținut prin D să fie pur. 

- Asta nu, în niciun caz! se împotrivi Maria. Nu poate fi pur decât 
un singur X. Acesta pe care păşim noi. 

- Ecuația cealaltă, glumi Dan, să fie sănătoasă. O fi ea valabilă, dar 
nu poate să dea acelaşi X. 

- Atunci, spuse Victor cu un ton foarte ciudat, singura problemă e 
problema X-ului. Ca să împăcăm ecuaţiile pe care voi le-aţi recunoscut 
valabile, şi /e-ați recunoscut valabile pe amândouă, nu avem altceva 
de făcut decât să-i dăm uneia, să zicem primei ecuaţii, drept rezultat 
X1 iar celeilalte X2..., pentru că amândouă au nevoie de un X. 

- Doi de X?! se miră Lucia. Ori X, ori altceva. 

- Nu doi de X, ci X1 şi X2, accentua Victor. Doi de X, însă doi de X 
gemeni. 

- Nu mi s-a întâmplat asta în matematică, se împotrivi iarăşi Lucia. 
Unde ajungem cu asta? La a admite existenţa ambilor X. 

- Şi dacă X înseamnă castel? întrebă Victor. 

- La existenţa a două castele? râse Dan. 

- Sau, ca să terminăm, spuse Victor cu o voce foarte sigură, la 
existenţa Castelului celor două cruci. Aşa spune Zogreanu. Curtea 
celor două cruci. 

- Cum? întrebă Dan năucit. 

- Algebra e de vină, se scuză Victor. Un singur X mare, format din 
doi gemeni mai mici. Un singur castel format din două cruci. 

Tinerii erau uluiţi. Enigma castelului celor două cruci le fusese 


dezvăluită fără pic de dubiu. Totul părea acum atât de simplu şi atât 
de clar. 

- Formidabil! răcni Dan. Două castele identice. De fapt un singur 
castel format din două pătrate asemănătoare... Când ai ajuns la 
descoperirea asta? 

- In timpul discuţiei, recunoscu Victor. Fără opoziţia voastră teribil 
de logică, nici nu mi-ar fi putut trece prin cap. Şi acum pare atât de 
simplu. Oul lui Columb! 

- Dar asta înseamnă că mai există o intrare, în afară de cea pe 
care am venit noi! descoperi Lucia. Intrarea pe care a ajuns fata în 
castel. 

- Fără îndoială! spuse Victor. Dar cu asta nu s-a terminat enigma 
castelului. Să nu uităm că e un singur castel, format din două părţi, 
din două cruci. E deci absolut necesar ca o parte să comunice cu 
cealaltă. Unde e comunicarea? 

- Dacă există două intrări în castel, interveni Maria, atunci cele 
două cruci nu pot să fie despărțite una de alta? 

- Mi se pare imposibil! răspunse Victor. Un loc de refugiu trebuie 
neapărat să aibă şi intrare şi ieşire... Ceea ce, de fapt, se întâmplă cu 
castelul nostru. Din moment ce logofătul Zogreanu indică drumul pe 
care am venit noi drept intrarea în cetate, înseamnă că drumul pe 
care a pătruns fata în alb este ieşirea din cetate. Putem, cu asemenea 
date, să admitem că nu există un drum de legătură între intrare şi 
ieşire? Ar fi absurd. Castelele comunică unul cu altul. Sigur! 

- Dar pe unde? întrebă Dan. Tot castelul e atât de simetric, e atât 
de lipsit de fantezie. Nu-i ca acele castele din romane, cu mobile, cu 
fel de fel de arcade şi şemineuri, cu ganguri şi coridoare, cu bolți de 
piatră şi tapiserii. Ce intrare secretă poţi să ascunzi în zidurile acestea 
netede de marmură? 

- Asta mă înnebuneşte şi pe mine, mărturisi Victor. Unde să fie 
intrarea? Unde ar putea fi? Să începem prin eliminare... 

- În coridoare sigur nu e! spuse Ursu. Zidurile sunt groase şi dure 
ca stânca. 

- Dar nici în curţile interioare nu poate fi, adăugă Maria. Aici, cel 
puţin zidurile sunt de-a dreptul stânci. i 

- Atunci nu rămân decât încăperile! conchise Lucia. Intr-una din 
cele 4 camere. In care? 

- In care? repetă Victor. 

- O să vedem la faţa locului, se rugă Dan cuprins de oboseală. 

Cireşarii acceptară fără cuvinte rugămintea timidă a lui Dan. Aveau 
ei nevoie de odihnă pentru eforturile pe care le făcuseră, dar mai ales 
pentru cele pe care nu le făcuseră. 


Capitolul XVIII 
1 

Omul cu cicatrice se sculase cu noaptea în cap. Dormise profund, 
odihnitor. Abia după ce se bărbieri îi trezi şi pe ceilalţi. Părăsi apoi 
încăperea luând cu sine uneltele de care nu se lipsea aproape 
niciodată. Slăbănogul şi viezurele nu se grăbiră să sară din pat. Işi 
aprinseră câte o ţigară, apoi îi cuprinse chef de vorbă, şi începură o 
discuţie pe şoptite, aşa cum se obişnuiseră. 

- Nu ţi se pare oarecum schimbat? întrebă slăbănogul. 

- Ba da! Parcă i-ar fi venit inima la loc. 

- Ufff! Poate-o să mai răsuflăm şi noi puţin. Să-ţi spun drept: mă 
cam săturasem. 

- Poate... Numai să nu se mai ivească vreo chestie... A 

- Ai vorbit şi tu cu ciobanul? Mare rău era să ne facă... In ultima 
clipă s-a salvat totul... 

- Şeful zicea că patrula nu se mai întoarce, anunţă cel cu ochi de 
viezure. Şi chiar dacă se mai întoarce, nu ne mai prinde pe noi aici. El 
intrase serios la griji. Mai ales din cauza fetei... 

- Te cred şi eu, spuse slăbănogul. Fata era cel mai grav lucru în 
toată povestea asta... Oare ce-o să se întâmple cu ea acum? 

- Cu toanele lui, nu poţi fi niciodată sigur... 

- Aseară a stat o mulţime în preajma fetei, reluă slăbănogul. Ba mi 
se pare că a şi intrat în camera ei în timp ce dormea... 

- Ce vorbeşti?! Crezi că?... Eu, în orice caz, nu mă mai bag în 
povestea asta. N-ai văzut ce era să mi se întâmple atunci, când cu 
moneda?... Zău c-am avut noroc... şi inspiraţie. 

- Tu chiar crezi că nu te-a simţit? Eu am avut altă impresie. S-a 
prefăcut... 

- Fugi de-aici! Dacă mă simţea, cu toanele lui de-atunci, era mare 
jale... 

- Să nu vină! tresări slăbănogul. Hai să ne sculăm! 

Săriră amândoi odată din pat, se îmbrăcară la iuţeală, apoi 
alergară către izvor cu prosoapele pe braţ. Când se întoarseră, îl 
găsiră înăuntru pe omul cu cicatrice. Amândoi înţeleseră dintr-o 
privire că s-a mai înseninat la faţă, fără să i se fi atenuat însă veşnica 
lui încruntare. 

- Am dat drumul la ieşire, dar nu e cazul să devenim dintr-o dată 
prea imprudenţi, îi anunţă el. Rar şi cu ochii în patru... 

- A plecat şi ciobanul? întrebă omul cu ochii de viezure. Parcă a 
înnoptat pe aici... 

- A plecat. Adineauri. L-am frecat niţeluş, că merita. 

- Nu cred c-o să mai aibă chef de pălăvrăgeală, după atâtea 
şuruburi, din atâtea părţi, râse slăbănogul. 


- Da! spuse omul cu cicatrice. Mi-a jurat cu mâna pe inimă că s-a 
lecuit. Şi chiar îl cred. 

- Şi patrula? se interesă viezurele. 

- S-a liniştit. Prin urmare o să avem şi noi linişte. Şi-i păcat să n-o 
folosim. V-aţi mai gândit? 

- La intrare?! se prefăcu mirat slăbănogul. Toată noaptea. N-am 
visat decât intrări. 

- Şi?... continuă întrebarea cu o notă de dispreţ în voce. Nimic?... 
Ei, ce-aţi spune dacă intrarea ar fi chiar în camera asta? 

- Aici!? întrebară cei doi în acelaşi timp. 

- Da!... Uitaţi-vă şi voi în jur. Unde-ar putea să fie? 

Omul cu cicatrice făcu un gest prin care părea că le dăruieşte 
pentru vecie încăperea de marmură: 

- Nimic nu vi se pare ciudat în camera asta? Hai! Uitaţi-vă şi 
gândiţi-vă! 

Cei doi se uitau prin cameră ca doi nătângi. Cunoşteau totul, 
fiecare plăcuţă de marmură, fiecare centimetru al fiecărei plăcuţe. 
Ridicară din umeri neputincioşi. 

- Aţi mai văzut vreodată o singură coloană într-o cameră? întrebă 
omul cu cicatrice. Şi-ncă una fără niciun rost? 

- În coloană? bâigui slăbănogul. 

-Am bănuit mai demult... dar m-au ţinut în loc ultimele 
întâmplări... Puneţi scara! 

Slăbănogul aduse dintr-un ungher al încăperii o scară metalică, 
uşoară, pe care o rezemă de coloană. Ilnarmat cu un ciocănel, omul cu 
cicatrice se urcă pe scară cu mişcări sigure şi elastice. Cam pe la 
mijlocul scării se opri. 

- Nici măcar nu-i atât de sus. la ascultați! 

Bătu încet cu ciocănelul în coloană. Lovea pe rând numai în două 
plăci de marmură, lipite una de alta. După fiecare lovitură, aştepta. 
Apoi începu să lovească de câte două ori şi de câte trei ori în fiecare 
placă. Cei de jos nu auzeau însă nicio deosebire în răspunsul dat de 
plăcile de marmură. 

- Tot nu auziţi?... Ce vă holbaţi aşa? Mai bine aţi ciuli urechile. 

Reîncepu loviturile şi iată că ascultătorii parcă distingeau nişte 
nuanţe în zgomotele făcute de cele două plăci. Una dintre plăci scotea 
parcă un sunet mai desfundat. 

- Ţineţi minte placa! Şi în camera de vizavi, aceeaşi placă dă 
acelaşi sunet. Nu-i mare diferenţa de grosime. Câţiva centimetri, O 
placă poate să aibă 25 de centimetri, cealaltă 15 sau chiar 20. Dar 
prea mare e coincidenţa: chiar aceleaşi plăci! 

- Oare s-ar putea deschide? 

- Asta-i păcatul. Numai prin interiorul coloanei s-ar putea deschide. 
Probabil că e un mecanism. Pe aici numai dacă s-ar arunca în aer 


coloanele... Sunt prea groase... Sssst! 

Era un ordin. De undeva răsuna un zgomot înfundat. Nu era o 
părere, ci bocănituri în zid, foarte distincte. Intr-o clipită, toţi trei 
aveau în mână securile acelea cu coadă lungă. 

- Închideţi imediat intrarea! le porunci celor doi. 

Şi se duse după ei pentru a-i supraveghea. Numai când îi văzu că 
nu sunt în stare să împingă un bolovan uriaş, plasat într-un sistem de 
pârghii, apăru lângă ei şi puse umărul. Bolovanul se urni şi acoperi ca 
pentru veşnicie orice cale de comunicare cu lumea de afară. 

- Controlaţi încăperile cu cea mai mare atenţie! Stânga! Dreapta! 

Cei doi înţeleseră. Slăbănogul urma să controleze încăperea din 
stânga, omul cu ochii de viezure pe cea din dreapta. Porniră amândoi 
în goană, cu toporiştile la brâu. 

Când ajunse în faţa uşi care dădea în camera fetei în alb, omul cu 
ochi de viezure începu să-şi controleze fiecare mişcare. Desfăcu 
mecanismul şi descuie, fără zgomot, uşa. In cameră nu se afla nimeni. 
Închise uşa la loc, puse drugul de siguranţă şi se întoarse pe celălalt 
coridor. Aşteptă câteva clipe, apoi pătrunse în curtea interioară, dar 
nu zări pe nimeni, nicăieri. Parcă-l pocnise trăsnetul. Unde putea fi 
fata? Dar parcă simţi o fluturare undeva. Işi ridică privirile. O zări sus, 
pe zid, la crenele. Dar şi fata în alb îl văzu. Şi începu să coboare, 
neliniştită... 

2 

În celălalt castel, cireşarii căutau de zor uşa secretă prin încăperile 
de marmură. Bocăneau în fiecare bloc, în fiecare lespede, în fiecare 
perete. Înjghebaseră o scară rudimentară pe care se urcau cu 
schimbul şi băteau în fiecare pătrat şi apoi îi pipăiau cu degetele 
perimetul şi şănţuleţele de legătură. 

Prima căutare nu duse la niciun rezultat. De undeva parcă îi 
pândea ceața resemnării. 

- Totuşi o comunicare trebuie să fie! se încăpăţână Victor. Unde? 
Unde? Fir-ar să fie! 

- Eu cred că facem o greşeală, spuse Maria. 

- lar te îndoieşti de existenţa celor două castele? o înfruntă Dan 
care, fluctuant ca întotdeauna, devenise adeptul cel mai fidel al 
teoriei lui Victor. 

- Nu e vorba de asta, se apără sora lui Tic. Să ne gândim la 
documentul logofătului, la intrarea în castel, la porţile păzite cu atâta 
cruzime şi iscusinţă, fără să fie nevoie de vreun paznic, la ideea asta 
generală a construirii unei cetăţi cu două castele surori... 

- Ei bine, eu mă gândesc, o persifla Dan, şi nu văd unde vrei să 
ajungi. 

- Vreau să ajung aici! se înfurie Maria. Vreau să vă scot din cap că 
intrarea ar putea să fie o simplă uşă în perete. Eu cred că-i mult mai 


ingenios concepută... 

- Ai dreptate, Maria! încuviinţă Victor. Dar toată această simetrie 
severă a castelului ne obligă la cercetări banale, obişnuite. Ce să 
facem altceva? 

- Ce-ar fi să vedem totul prin prisma simetriei? dădu Lucia glas 
primei inspiraţii. 

- E o idee! se înveseli Victor. Dar necunoscând intrarea, ce alte 
mijloace să folosim pentru a o descoperi? 

- Să ne gândim mai întâi! propuse Maria. 

- Toată noaptea n-am făcut altceva, se destăinui Victor. Caut 
mereu ideea comunicării... Caut să mă pun în pielea constructorilor... 
dar... vorba lui Dan; dacă ar fi măcar nişte şemineuri, nişte statui, 
nişte ganguri şi cămăruţe... Dar aici totul e mare, imens şi descoperit. 
Nimic nu arată că s-ar putea ascunde o taină. De aceea suntem 
nevoiţi să ciocănim în pereţi. 

- Şi dacă uşa secretă e la fel de groasă ca peretele, sau aproape la 
fel de groasă? întrebă Lucia. 

- Asta ar însemna eşecul cercetărilor noastre, răspunse Victor. Eu 
sunt de acord să luăm de la capăt încăperile şi să căutăm locurile 
simetrice. Poate că reuşim ceva. Să vedem unde nu corespunde 
numărul lespezilor, al plăcilor de marmură, să comparăm camerele 
între ele pe dimensiuni şi cifre, cine ştie... 

- Atunci n-ar fi bine să facem mai întâi un plan al castelului? spuse 
Lucia. Facem prototipul camerei, pe hârtie, şi-l comparăm cu fiecare 
încăpere în parte. Sunt sigură că o să meargă mai uşor. 

- Un fel de pat al lui Procust! descoperi Dan. Să-i dăm drumul. 

Lucia schiţă pe o foaie de hârtie camera-prototip. Un cub cu latura 
convenţională de 10 metri, alcătuit din cinci suprafeţe drepte, pereţii 
şi podeaua şi uşa boltită care însă nu intra în sfera cercetărilor. 
Fiecare suprafaţă era formată din 100 de plăci de marmură, cam de 
câte un metru pătrat fiecare. Patru pătrate de câte un metru, în 
mijlocul podelei, constituiau baza coloanei, iar trei dreptunghiuri, 
fiecare de câte doi metri pătraţi, constituiau uşa de intrare şi cele 
două firide. Astfel arăta prototipul unei camere. 

Cireşarii tocmai erau pe cale să plece, când Ursu veni cu o altă 
propunere: 

- Eu totuşi cred că nu-i bine să excludem din principiu ideea că 
ogrăzile interioare nu ar putea să ascundă o comunicare secretă cu 
cealaltă parte a castelului... 

- Te gândeşti la ceva anume? îl întrebă Maria. 

- Mă gândeam că, în timp ce voi cercetaţi încăperile, eu şi Tic am 
putea să facem acelaşi lucru în curţile interioare. 

Ideea lui Ursu căpătă aprobarea tuturor şi  însufleţirea 
prichindelului. Tic nici nu se mai uită la ceilalţi. Se lipi de Ursu şi 


amândoi, cu Tombi după ei, ieşiră în prima curte din stânga, în timp 
ce cireşarii de salon, în frunte cu Victor, intrau în încăperea din 
dreapta. Incăperea însă corespundea întrutotul planului Luciei. Nicio 
placă în plus sau în minus, nicio lespede stingheră. Rămâneau cele 
două firide. In locul plăcilor de marmură de un metru pătrat, firidele 
erau alcătuite din bucățele mici de un decimetru pătrat. Ciocăniră cu 
bastoanele în fiecare plăcuţă, dar niciun sunet nu trăda prezenţa 
vreunui gol. 

- Cred că în camera asta nu mai avem ce căuta, spuse Dan. S-o 
controlăm şi pe soră-sa de vizavi. 

Lucia mai zăbovi câteva clipe pentru a încerca o lespede de 
marmură din podea, care părea puţintel urnită de la locul ei. Dar 
ciocăniturile înfundate o lămuriră repede. 

Cealaltă încăpere era şi ea aidoma prototipului. Nici aici căutările 
nu duseră la altceva decât la enervări şi blesteme. Simetria era fără 
cusur. În firide ascultară acelaşi zgomot înfundat. Părăsiră camera 
cam dezolaţi. Şansele de a descoperi intrarea li se reduseseră la 
jumătate. 

- E absolut obligatoriu, spuse Lucia, ca în una din cele două 
camere care au mai rămas să se afle comunicarea secretă. 

- Şi dacă găsim şi acolo aceeaşi simetrie? întrebă Dan. 

- Atunci, ori nu există intrare secretă, ori nu ţine de legile simetriei, 
ori există o anumită asimetrie pe care noi nu izbutim s-o observăm. 

Maria se uită la Victor, dar nu descoperi pe faţa lui nimic altceva 
decât o expresie chinuită. Işi muşca buzele de ciudă. 

3 

Ursu şi Tic trecuseră prin toate curţile interioare, şi la fiecare 
schimbare de prag simțeau că li se umflă şi mai rău buzele. Numai 
ziduri nemiloase, stânci naturale, fără scorburi şi cotloane, ziduri 
groase cât muntele, în care nu mai era nevoie să ciocăneşti. Se 
aşezară, obosiţi, pe banca de piatră din camera de gardă şi meditau. 
Ursu sesizase o anumită schimbare în purtarea lui Tic şi nu putea să-şi 
explice cauza ei. Incă nu putea. Prichindelul nu mai era acelaşi. 
Isteţimea şi veselia care-i aduceau atâta argint viu în ochi şi-atâta 
dibăcie în mişcări pieriseră, parcă deveniseră nelinişte şi amărăciune. 
O tăcere speriată înlocuise verva lui neobosită, iar privirile acelea 
neastâmpărate, duioase, scăpărătoare, încărcate mereu de alte 
nuanţe aveau parcă o singură culoare: se întunecaseră. El, Tic, 
neobositul, veverița, rămânea uneori cu privirea pierdută, parcă nici 
nu ştia ce se întâmplă în jurul lui, unde se află, cu cine este. Enorm se 
schimbase prichindelul şi se simţea bine numai alături de Ursu, sau 
poate că alături de el se simţea mai liniştit. Ursu era atât de bun. Ar fi 
fost în stare să-şi rişte viaţa numai pentru a aduce zâmbet pe faţa 
cuiva. Lui Ursu i-ar fi putut spune tot ce simţea. Dar îl ţinea ceva ca un 


cleşte fierbinte. | se părea că, dacă ar fi spus un cuvânt, cleştele l-ar fi 
prins rău înăuntru. Intrebă, aproape fără voia lui: 

- Ursule, tu ai văzut-o pe fata în alb? Era în faţa mea la meci. Şi 
atunci noaptea, în poarta casei... 

- Imi amintesc... răspunse vlăjganul, mai mult ca să se afle în 
vorbă. Da... Mi s-a părut frumoasă... 

- Foarte frumoasă, Ursule... oftă Tic. Nu ştiu cine dracu m-a pus să- 
i fac mereu în ciudă. Oare de ce am ofticat-o mereu? Tu nu crezi că 
din cauza mea a fugit?... Aşa mă gândesc câteodată... Şi-n loc să-mi 
pară rău, îmi pare bine... 

- De ce, Ticuşorule? 

- Dac-a fugit din cauza mea... ştii... şi eu aş fi fugit din cauza ei... 
Când mă gândesc c-am s-o văd, Ursule... 

Lui Ursu i se strânse inima. Va să zică, asta era pricina cea mare! 
Cu ghimpi în inimă, luă prichindelul de după gât şi-l apropie blând de 
pieptul lui. Tic se lăsă furat de mângâiere. Inchise ochii şi se gândi la 
fata în alb... Vlăjganul nu îndrăzni să-i spună un cuvânt; neliniştea şi 
durerea îl sugrumau. Dacă ar fi avut o bucată de gheaţă la îndemână 
i-ar fi topit-o pe frunte şi abia apoi i-ar fi spus câteva cuvinte rele, care 
să trezească. Tot Tic îşi reveni primul: 

- Ursule, nu crezi că prin scobiturile alea din zid s-ar putea vedea 
ceva? 

Ursu îşi aminti că într-una din curţile interioare se afla un zid înalt 
şi neted ca un perete, cu nişte deschizături în creastă, ca nişte 
crenele. A încerca escaladarea lui era o nebunie. Dar puştiul pusese 
atâta nădejde în întrebarea lui. 

- Să încercăm, Ticuşorule, poate cu o frânghie reuşesc să ajung în 
creastă. 

- Nu, nu! măurc eu. 

Vocea lui Ursu se făcu dintr-o dată rea: 

- Tic! E un lucru prea serios ca să glumim. Adă o frânghie! 

Prichindelul se supuse fără să cârnească şi plecă în căutarea 
frânghiei. Ursu pătrunse în curtea interioară şi se opri furios în faţa 
zidului cu crenele. Zidul avea vreo cincisprezece metri înălţime şi era 
drept, parcă tăiat cu barda, dintr-o lovitură. Zări la mijlocul zidului un 
colţişor de piatră şi mai sus, câteva mici crăpături. Coborâşul de sus, 
de la crenele în curte, Ursu îl avea în cap, foarte precis, în toate 
amănuntele lui. Urcuşul, în schimb, era încă o mare întrebare. Tic sosi 
cu un colac de frânghie: 

- iți ajunge? 

- Berechet! Va să zică... poate reuşesc s-o strecor pe acolo... Colţul 
cred că ţine. Dă-mi funia! 

Tic i-o întinse. Ursu desfăşură frânghia pe toată lungimea ei. 

- Nu merge cu laţul. Vezi, Ticuşorule? Colţul e prea mic şi prea 


triunghiular. Laţul ar ieşi din ele imediat. Sau, măcar de-ar ieşi 
imediat. Ar fi bine. Să nu iasă pe la mijloc... 

- Atunci, mai bine să lăsăm... Poate că descoperă Victor intrarea... 

Ursu simţi toată disperarea mascată din vocea prichindelului: 

- Nu! Ar mai fi o soluţie, dar o să ai şi tu de furcă. 

Tic era de-a dreptul bucuros: 

- Fac orice... orice... Dacă-mi dai voie... 

Dar n-avu curajul să termine fraza. li era teamă că-l va mânia iarăşi 
pe Ursu dacă-i va spune că ar putea să încerce ascensiunea deşi nu 
prea vedea cum i-ar reuşi isprava. 

- N-o să-ţi fie prea greu, dar nici prea uşor, mai spuse Ursu. 

Vlăjganul aruncă funia în aşa fel că mijlocul ei se opri între colţul 
mic de piatră şi zid. Smuci cu putere. Colţul rezista. Innodă un capăt al 
funiei de un bolovan mare de la baza peretelui iar un capăt rămase 
liber. li arătă şi lui Tic ce are de făcut: să se străduiască şi să ţină 
lipită frânghia de zid, pentru că, depărtându-se, ar putea să iasă de 
după colţul de piatră şi atunci... Puştiul înţelese cât de grea era 
ascensiunea lui Ursu şi deodată simţi că trebuie să-l roage să nu urce. 
Dar nu avu curajul. 

Ursu începu căţăratul cu o prudenţă care părea frică. Ştia că dacă 
nu forţează frânghia, dacă nu face mişcări neregulate, s-ar putea ca 
să se înţepenească între colţ şi zid, oferindu-i sprijin pentru 
ascensiune. Era poate unica şansă ca să ajungă la colţul de piatră. Şi 
presupunerea lui sau dorinţa lui se adeverea. Frânghia înţepenise. 
Trebuia să facă eforturi duble, dar câştiga, în schimb, siguranţă. 
Ajunsese destul de repede la colţul de piatră. Aici însă... 

Tic îl văzu lipindu-se de zid, apucând cu mâna stângă colţul de 
piatră şi înfăşurându-şi vârful unui picior în funie. Susţinându-se astfel, 
se împinse încet pe zid cu mâna dreaptă întinsă spre o crăpătură 
neînsemnată. Degetele intrară în crăpătură ca nişte gheare, iar 
piciorul stâng se propti în colţul de piatră. Ursu făcu un laţ cu mâna 
stângă prinzându-şi în el piciorul stâng. Laţul era atât de ingenios, că 
trăgea în sus frânghia după piciorul lui Ursu. Tic nu înţelese la început 
rostul acelui laţ, dar când îşi văzu prietenul deplasându-se în direcţie 
opusă, îi trecu în minte ca un fulger descoperirea. Ursu îşi legase funia 
de picior, pentru ca, în cazul unei căderi neaşteptate, să rămână 
suspendat undeva, de-a lungul zidului... o fracțiune de secundă numai 
să fie oprit în cădere, pentru a avea posibilitatea să-şi refacă 
echilibrul... 

Ascensiunea lui Ursu deveni un chin cumplit pentru Tic. Cele mai 
neînsemnate asperităţi ale zidului ajungeau prin încăpățânare feroce 
puncte de sprijin sigure şi rezistente. Spectacolul era unic. Pe un zid 
înalt, neted ca o placă de marmură, o fiinţă omenească, sfidând orice 
legi ale echilibrului, se căţăra. Era imaginea unui înotător pe suprafaţa 


unei ape line, ca oglinda, înaintând rar, cu încetinitorul, numai că apa 
era verticală. Şi fiinţa înota încet, neverosimil... Tic avea mereu 
imaginea apei verticale în faţa ochilor întredeschişi... II văzu pe Ursu 
apucându-se cu mâinile de o balustradă, înălţându-l în muşchi, parcă 
ieşind dintr-un bazin. 

Vlăjganul ajunsese pe creastă! Răsuflă de câteva ori, jurându-se să 
nu mai facă a doua oară în viaţă o asemenea ascensiune. N-ar mai fi 
reuşit. Era sigur. işi dezlegă imediat frânghia de la picior, trecând-o 
după un colţ mare şi puternic de la capătul ei. Privirile i se rostogoliră 
brusc şi fără voie într-o curte interioară, aidoma celei pe care o 
părăsise, cu acelaşi bolovan în mijlocul ei, cu aceleaşi ziduri. Vlăjganul 
îşi opri printr-un miracol o exclamaţie de uimire. 

Chiar lângă bolovan se afla o fată în alb... Mergea cu capul aplecat. 
Un bărbat înalt, gros şi puternic, o trăgea de braţ. Fata în alb nu 
opunea nicio rezistenţă. Se lăsa dusă spre intrarea secretă. Dar în 
clipa când trecu pragul, Ursu îşi înălţă capul iar fata îşi întoarse 
privirile. Totul se petrecu într-o fracțiune de secundă. Se zăriseră. 

Fulgerător, Ursu se retrase. Tocmai la timp pentru a nu fi 
descoperit de privirile iscoditoare ale omului cu cicatrice. Când privi a 
doua oară în curte, dintr-o poziţie invizibilă, îl văzu pe omul cel voinic 
ferecând uşa secretă. Vlăjganul îşi trase trupul înapoi, se împinse pe 
marginea zidului, apucă frânghia în mâini şi începu să alunece cu o 
viteză uluitoare. Tic avu senzaţia că Ursu se prăbuşeşte... 

4 

Exploratorii din interiorul castelului terminaseră de cercetat şi 
ultima cameră, şi erau cât pe-aici să dea drumul unui potop de 
blesteme, dar îi opri altă vijelie: apariţia lui Ursu şi Tic cu vestea cea 
mare. La început luară totul drept o glumă pusă la cale de Tic. Nu 
puteau să-şi închipuie, nici în ruptul capului, că zidul de sticlă putea fi 
escaladat, dar când văzură feţele celor doi şi mai ales când observară 
hainele lui Ursu roase şi prăfuite, simţiră cum trăsneşte în preajma lor. 
Erau atât de năuciţi de ambele întâmplări, de nebunia lui Ursu şi de 
scena văzută de Ursu, dincolo, încât le trebui destulă vreme ca să se 
reculeagă. 

- Ştii ce meriţi, Ursule? îşi dădu, în sfârşit, drumul mâniei Lucia. 

- Fiindcă totul s-a terminat cum s-a terminat, interveni prompt 
Victor spre a o calma, merită, nici nu ştiu ce ar putea să merite. Dac- 
aş fi în locul tău, aş cere tuturor să închidă ochii... 

- Eu i-am închis, anunţă Dan, şi-mi astup şi urechile! 

Gluma lui Dan suna ca un clopoțel miraculos: înseninarea. Lucia se 
împurpură, Ursu începu să-şi şteargă praful de pe haine cu un 
asemenea zel, că timp de câteva minute nu-i mai văzu faţa. lar când 
reveni în poziţie obişnuită, bineînţeles că faţa îi era congestionată. 

Cireşarii, de la primul până la ultimul, erau sub impresia unui 


singur gând: să acţioneze imediat. Şi Victor, care ar fi vrut mai întâi să 
dezlege enigma din celălalt castel, lăsă la o parte supoziţiile şi 
ipotezele: 

- Trebuie să descoperim intrarea! Există aici, undeva şi trebuie s-o 
găsim imediat! Am avea un atu extraordinar în mână. Vă daţi seama? 

- Da! spuse Lucia înfierbântată. Da! Da! Ştim cu toţii ce-ar însemna 
să găsim intrarea. Am fi stăpânii castelului, feriţi de orice primejdie, 
am putea să salvăm fata, să dezlegăm toate enigmele de dincolo... 
Dar unde-i, unde-i afurisita asta de comunicare? 

- In curte nu-i sigur! anunţă Ursu. 

- Nici în camere! adăugă Dan. N 

- Nici pe coridor! completă Maria. In văzduh nu poate fi. Atunci 
unde-i? 

- O să mă omoare simetria asta scârboasă a castelului, se tângui 
Lucia. Poftim! Ce-i asimetric în această încăpere? Spuneţi şi voi. 
Zidurile perfect asemănătoare, coloana drept în mijloc, firidele şi uşa 
exact la locul lor... Simetria nu ne duce nicăieri. 

- Atunci jos cu simetria! se răzvrăti Dan. Să căutăm altă lege. 

- Care lege? întrebă Maria. Dacă ar fi ceva ciudat aici, am aplica o 
lege a ciudăţeniei! Dacă ar fi ceva inutil, am aplica o lege a utilității. 
Nu văd nimic... 

- Stai! o întrerupse Victor, Maria! Ai spus un lucru mare. Totul pare 
util. Dacă-i aşa, ia să privim totul prin această prismă, prin această 
lege a utilității. Lucia! Dă-mi prototipul camerei. 

- Ce să ţi-l mai dau! Il ştiu pe de rost. Cinci suprafeţe, fiecare de o 
sută de metri pătraţi... 

- Nu, nu, nu! Ce nu este util? întrebă Victor. 

- Firidele, lespezile de marmură, uşa secretă, coloana... enumera 
Dan. E atât de sărac totul... Poate marmura... ce nevoie aveau de 
atâta marmură? 

- Firidele erau necesare, reluă Victor. Lespezile de marmură, nici 
nu mai discutăm; uşa secretă leagă fiecare cameră de o curte 
interioară... Coloana... 

- Dar coloana la ce serveşte? întrebă deodată Maria. 

- Dac-ar fi una singură... spuse Dan. 

- Într-adevăr, la ce serveşte? repetă Victor. O coloană... şi drept în 
mijlocul încăperii!... Maria! E oare utilă coloana asta în cameră? 

- Nu văd la ce-ar putea să fie utilă... 

- Şi totuşi castelul acesta nu are nimic inutil, nici măcar un 
bolovan. Atunci ce rost au coloanele? 

- Sunt inutile! accentua Maria. 

- Atunci ce caută aici? Trebuie să aibă un rol în această simetrie şi 
sărăcie utilă. Din moment ce nu susţin nimic, din moment ce nici 
măcar nu înfrumuseţează camerele, nu pot avea decât rolul de a servi 


ca mijloace de comunicare. 

- Cum de nu ne-am gândit până acum? întrebă Lucia şi mirată şi 
mânioasă. 

- Pentru că erau prea simetrice şi prea uriaşe! răspunse. Vorba lui 
Dan: dacă era una singură, ne şi năpusteam asupra ei, dar aşa, în 
fiecare cameră câte una... Dacă nu venea Maria cu ideea utilului, nu 
ştiu când le-am mai fi descoperit. S-aducem scara! 

Ursu tocmai venea cu scara. O rezemă de coloană, se caţără pe ea 
şi începu să ciocănească. Infundat, înfundat... Tic... Tic... Tic... Tec... 
Tec... Tec... 

- Aici parcă-i o mică deosebire, sesiză Ursu. Auziţi? 

Tic... Tec... Tic... Tec... Tic... Tec... Una dintre plăcile de marmură 
scotea un zgomot care se deosebea, vag, de zgomotul scos de 
celelalte plăci lovite. Ursu o pipăi la toate marginile, reuşi să-şi bage 
degetele într-o crăpătură şi trase. Placa nu se mişcă. Trase cu toată 
puterea! Nimic. Atunci îi veni ideea să împingă. Placa de marmură se 
roti în jurul unui ax deschizând o intrare prin care putea să pătrundă 
cu uşurinţă corpul unui om. 

- Inchide la loc, Ursule! spuse Victor. Acum trebuie să aplicăm 
legile simetriei! 

- Crezi că şi în celelalte coloane există asemenea căi de 
comunicare? întrebă Dan. 

- Dacă aplicăm legile ciudăţeniei, da! răspunse Victor. E cam 
ciudat să descoperim comunicarea chiar în prima coloană pe care-o 
cercetăm. Să vedem şi în celelalte camere. 

In încăperea vecină, care adăpostea sala de arme, cireşarii dibuiră 
cea de a doua intrare. Dar în celelalte două încăperi, cu tot zelul şi 
meticulozitatea lor, coloanele nu dezvăluiră niciun secret, nu-şi clintiră 
nicio placă de marmură. 

- Asta-i, trase Victor concluzia. Castelul are două căi de 
comunicare. Şi mi se pare că le-am descoperit pe amândouă, nu? 

- Cu alte cuvinte, sesiză Maria gândul lui Victor, am devenit 
stăpânii castelului! 

Tic îl trase de o parte pe Ursu. Ceilalţi porniseră spre cele două 
încăperi cu toate secretele dezvăluite. Prichindelul îşi apropie buzele 
de urechea vlăjganului: 

- Ursule... te rog mult... lasă-mă pe mine într-o coloană... zi... că 
te-ai lovit la picior... la genunchi... 

Mai mult nu reuşi să-i spună, pentru că Victor tocmai venea. 

- Ursule! Pornim amândoi în recunoaştere! Să nu mai pierdem nicio 
clipă. 

Vlăjganul îşi privea cu disperare genunchii. Parcă se uita cum şi-i 
freacă. Răspunse fără să-şi ridice privirile: 

- Nu ştiu ce am... Parcă mi-a anchilozat piciorul... Când am coborât 


de pe zid... 

Victor nu mai avu răgaz pentru întrebări, tresăriri şi spaime. 
Prichindelul sări ca o nevăstuică în faţa lui. Privirile îi ardeau ca jarul, 
deşi vorbea cu o nepăsare uluitoare: 

- N-are niciun rost să ştie Lucia, Victor. Fă-te şi tu că ţi-ai schimbat 
părerea şi spune că merg eu în locul lui Ursu. Sunt mai subţire, trec 
mai uşor prin gang, o convingi tu, ca să nu o necăjim, săraca... 

- Ursule, Ursule!... spuse Victor şi mai uimit. 

Dar nimeni nu mai avea timp să încerce să afle la ce s-a gândit 
Victor când a repetat numele vlăjganului. Se găseau toţi cireşarii într- 
o încăpere albă cu o coloană la mijloc, dar Tic parcă rătăcea prin 
ceaţă şi vocea care anunţa că la prima recunoaştere va participa şi el, 
o auzea parcă din depărtări. 

Şi deodată îl trezi o voce rea, care-i zbârnâia la ureche şi care se 
împotrivea alegerii lui. Era Lucia, dar, din păcate, nu rămase singură. 
Sări şi Dan şi mai sări şi nesuferita şi mincinoasa care spunea că-l 
iubeşte. 

- Să plece Ursu, spunea Maria. Eu nu-i dau voie lui Tic! 

Prichindelul, totuşi zăpăcit, şi nu de tot în apele lui sprintene, se 
mulţumi să ia o mutră foarte jignită şi nedreptăţită. II chemă pe Tombi 
cu un gest scurt apoi spuse cu înverşunare: 

- Dacă nici pentru o recunoaştere nu-s bun, o să vă dovedesc puţin 
că ştiu să mă întorc fără ajutorul vostru acasă. Hai, Ţombi! Şi tu, 
tâmpito, o să vezi... 

- Stai! îl opri Lucia. Parcă ai fi un copil. Nu înţelegi?... 

- Stai şi tu! se încruntă Tic. Parcă ai fi o dădacă. Tu de ce nu 
înţelegi? Şi să nu-ţi închipui că am vrut să plec de-adevăratelea. Am 
vrut să-ţi arăt că te poţi înşela. Ca şi în chestia cu recunoaşterea... 

- Nici nu te gândi! ţipă Maria. M-ai făcut şi tâmpită... O să urci 
ultimul în coloană... 

Tic începu să se gudure pe lângă Maria: 

- Hai, zău Maria... De câte ori nu te-am făcut şi idioată şi tot ţi-a 
trecut supărarea. Tâmpită e mai puţin decât idioată... Lui Dan îi spun 
mereu. 

- Şi dacă mă opun şi mai tare? se repezi Dan. 

Cireşarii erau în camera goală. Tic privi îndurerat pereţii de 
marmură, coloana... oftă lung, lung de tot. 

- Dacă vă opuneţi toţi, n-am ce face. Măcar să văd cum arată 
intrarea... 

Cu expresia ce mai jalnică pe figură, cu mersul unui om obosit, se 
urcă pe scară şi se uită prin deschizătură. Deodată vocea i se 
schimbă. Şi înfăţişarea: 

- Pssst! la uite o carte! Cum de n-aţi văzut-o? 

Toţi făcuseră cerc în jurul coloanei. Tremurau de nerăbdare. Ursu îl 


ajută pe Tic să intre în interiorul coloanei pentru a aduce cartea. 
Prichindelul dispăru doar câteva clipe. Capul care se ivi apoi în 
deschizătură era al altcuiva. Al unui învingător foarte tânăr şi blond, 
cu un nas cârn şi cu argint viu în ochi: 

- Cartea e grozavă, spuse el. Ştiţi ce scrie în ea? Dacă Tic vrea 
ceva, gata! S-a terminat. Atât scrie. Auzi! Tâmpito şi idioato! Parcă nu 
m-ai cunoaşte! Ai tu noroc că ţin la tine... 

- În faţa unui fapt împlinit, ridică Victor din umeri, nu mai avem ce 
face, decât doar să ne închipuim că şi noi am vrut aşa. Ursule, rămâi 
tu aici pentru legătura cu Tic, iar Lucia ţine legătura cu mine. Tic, la 
semnul Mariei pornim amândoi. 

Peste câteva minute, Maria dădu semnalul de plecare. Cei doi 
cireşari porniră în acelaşi timp pe drumul subteran care trebuia să 
facă legătura cu castelul fetei în alb. Amândoi îşi imaginau că drumul 
va fi greu, întortocheat, plin de obstacole şi surprize. Căile subterane 
erau însă tot ce poate fi mai simplu. După ce coborau sub nivelul 
podelei, înainta fiecare drept, ca un tunel. Numai când ajungeau sub 
încăperile celuilalt castel urcau câţiva metri în interiorul coloanelor de- 
acolo. Constructorii căilor de comunicaţie secretă se îngrijiseră de un 
singur lucru: să împiedice intrarea în castelul în care se afla camera 
de arme şi în care locuia familia domnească. De aceea uşile de 
comunicaţie prin coloanele celuilalt castel aveau un dispozitiv, în 
interior, care le închidea automat, după ce solul tainic părăsea 
intrarea. Se putea ieşi prin ele, dar de intrat nu se mai putea intra; 
numai dacă un paznic de casă, aflat în interiorul coloanelor, deschidea 
uşile la un semnal convenit. Familia domnească avea deci o a doua 
ieşire în caz de primejdie. Dar prin acea ieşire nimeni nu putea 
pătrunde în crucea cea mare. 

Tic şi Victor n-aveau însă de unde să ştie această taină. Ei înaintau 
ca nişte melci, luminând drumul de jur-împrejur, oprindu-se la fiecare 
pas şi ascultând. Dar se convinseră amândoi că nimeni nu mai 
folosise, de foarte multă vreme, acele căi misterioase. Erau deci în 
deplină siguranţă. Raza lanternei arăta fiecăruia un drum drept, liber, 
fără niciun obstacol. Drumul urca brusc pe o scară cu mânere de fier, 
într-un cilindru înalt de piatră, care nu putea să fie decât interiorul 
unei coloane. 

5 

Fata în alb fusese iarăşi închisă în camera ei. Era din nou 
prizonieră, împreună cu Philippe, în spaţiul uriaş şi tăcut ca un 
mormânt de gheaţă. Altă dată ar fi plâns, ar fi izbit cu pumnii în uşa 
de metal, i-ar fi plâns lui Philippe tristeţea care o sfâşia. Deşi omul cu 
cicatricea nu fusese niciodată mai sever şi mai neînduplecat, fata în 
alb uitase toate tristeţile, toate spaimele, toate amintirile negre. O 
bucurie mare, caldă îi apăsa în valuri pieptul şi-i înfiora inima. Caietul 


cu scoarţe de piele cunoştea pricina marii bucurii. Prizoniera i-o 
destăinuise: Nimeni altcineva n-o aflase... 

Minunea pe care o aştepta fata în alb se ivise. Chiar în ultima clipă, 
când îşi pierduse orice nădejde, când intra din nou în închisoarea de 
marmură, chiar când îi păşise pragul, privirile ei descoperiseră pe 
creasta zidului chipul unuia dintre cei pe care îi aştepta cu atâta 
înfrigurare. Era chipul lui Ursu. Nu era părere, nu se înşelase! 

Cireşarii sosiseră! Nu se întreba cum şi când. Sosiseră! In ultima 
clipă! 

- Ţi-aduci aminte, Philippe? „Şi condamnații la moarte mai speră 
până-n ultima clipă.” Am învăţat ceva, Philippe. N-avem voie să 
părăsim speranţele! Până în ultima clipă. 

Omul cu cicatrice, ferm şi dur ca întotdeauna, nu observase 
tresăririle şi apoi strălucirile din privirile fetei. Nici n-avusese timp să 
se uite la ea. Fata în alb aştepta în linişte. Cireşarii ştiau că e aici, 
ştiau că e prizonieră. Şi afară era cald, frumos şi castelul avea nevoie 
de voci, de paşi sprinteni, de o nemaipomenită recepţie. 

Fata în alb se lăsă furată de vârtejul unui vals imaginar. Dansa în 
cercuri largi, tăcute. Nu se auzea nimic. Paşii nu făceau zgomot, nici 
mâinile care alintau aerul, nici faldurile rochiei albe. Marmura era 
obişnuită cu tăcerea, era stăpâna întregii tăceri, nu cuvânta niciodată 
altfel decât prin sclipiri reci, mute. Dar bătăile inimii deveniseră prea 
puternice, amenințând liniştea incoruptibilă. Fata în alb îşi opri dansul 
şi încercă să-şi liniştească gândurile pornite într-un cutreier prea 
luminos. 

Lipit de baza coloanei, Philippe se transformase într-un arc. Fata 
tresări şi urmări privirile de foc. Coloana! De-acolo veneau zgomote 
abia perceptibile. Dar zgomotele veneau din interiorul coloanei... şi 
una din plăci începu deodată să alunece fără zgomot. 

O faţă bronzată cu priviri adânci, cu întrebări în sprâncene, cu 
trăsături aproape bărbăteşti se ivi în deschizătură. Privirile de sus şi 
de jos se întâlniră instantaneu. Ale fetei: speriate, cu luciri de vis şi 
avânt; ale băiatului: surprinse, uimite, strălucitoare. Băiatul îşi duse 
tăcut degetul la buze, chiar în clipa când fata în alb voia să spună 
ceva. Cerea tăcere... Capul tânărului dispăru pentru câteva clipe, apoi 
ieşi din nou la iveală. 

- Bine c-am observat la timp, spuse el în şoaptă. Nu pot să cobor. 
Uşa se închide automat. Poţi să urci pe frânghie? 

- Cine eşti? întrebă tot în şoaptă fata în alb. Victor? 

- Victor! 

- Victor? Aţi venit toţi? Şi fetele? 

- Toţi! iți arunc frânghia. Prinde-te bine! Te trag eu. 

Fata ezită o clipă. Deşi-i aştepta pe cireşari, apariţia bruscă a lui 
Victor o surprinsese. Ştia că mai are ceva de făcut, dar se agăţă 


fulgerător de frânghie şi începu să se caţere ca o pisică. Auzise pe 
cineva umblând la uşa de metal. 

Victor o prinse în braţe şi o trase în deschizătură. Zmuci şi frânghia 
pe care Philippe nu mai avu vreme să se agaţe. Apoi împinse fără 
zgomot placa de marmură care se lipi de celelalte exact în clipa când 
pătrunse în încăperea pustie omul cu ochii de viezure. 

6 

Şi Tic ajunsese în interiorul coloanei. Urcă fără zgomot scările de 
fier şi se opri în dreptul plăcii care alcătuia uşa. Inima prichindelului 
bătea cu putere. O va vedea în sfârşit pe fata în alb. Cât îl invidiase pe 
Ursu când îi spusese că o zărise în curte! Visase şi dorise atât de mult 
ca el să fie primul care s-o vadă! Acum însă va trebui să o salveze. 
Chiar dacă va fi nevoie să înfrunte cele mai mari pericole. Nu se va 
întoarce dincolo fără fata în alb. 

Insufleţit de gânduri eroice, Tic încercă să manevreze dispozitivul 
uşii. Mecanismul era vechi şi făcea zgomot. De aceea îşi împărţi 
operaţia de deschidere în etape scurte cu pauze între ele. Placa de 
marmură începu să se îndepărteze de celelalte, să se rotească încet, 
fără zgomot. Tic îşi scoase capul prin deschizătură şi privi în încăpere. 
Zări trei pături de campanie, câteva geamantane, rucsacuri, văzu trei 
fişicuri de monezi scânteietoare de aur. Zări chiar lângă coloană o 
masă plină cu pachete, cu hârtii, cu pahare şi termosuri: în altă firidă 
văzu o puzderie de obiecte, accesorii de alpinism, bastoane, ciocane, 
cuțite, vergele de fier, lanterne, baterii, securi, toate însă într-o 
rânduială perfectă. 

Prichindelul luă o hotărâre temerară: îşi va da drumul în cameră. 
Cunoştea tot planul castelului, cunoştea amplasamentul încăperilor, 
specificul fiecărei camere, uşile secrete şi mai ales cunoştea calea de 
comunicaţie secretă. Se uită încă o dată înăuntru, dar nu zări pe 
nimeni, nu auzi niciun zgomot. Din nefericire, Tic nu putea să vadă şi 
în spatele coloanei. L-ar fi descoperit ascuns acolo, cu o secure în 
mână, abia ţinându-şi răsuflarea, pe omul cu cicatrice. Tic nu-l văzu. 
De aceea îşi scoase tot trupul afară, se prinse cu mâinile de marginea 
deschizăturii şi îşi dădu drumul, alunecând pe coloană. 

In clipa când atinse podeaua, Tic auzi uşa secretă pe care o 
părăsise, închizându-se cu zgomot rău şi simţi două mâini de fier 
prinzându-l şi răsucindu-i braţele. 

7 

Omul cu ochii de viezure pătrunse în camera fetei în alb. Intrase 
zâmbitor, cu gândul că va face impresie. Dar nu zări pe nimeni 
nicăieri. Numai motanul îl privea duşmănos dintr-un ungher. Camera 
era goală, uşa secretă era închisă pe dinafară... Şi totuşi fata 
dispăruse. Când se convinse că dispariţia fetei era tot atât de reală pe 
cât era de enigmatică se simţi năpădit de spaimă. Părăsi repede 


încăperea, dar nu se duse direct la şef. Îl căută mai întâi pe slăbănog, 
într-o curte interioară unde-l lăsase la pândă. 

- A dispărut fata! îl anunţă el îngrozit. 

Pândarul făcu o mişcare de negaţie şi teamă: 

- El ştie? l-ai spus? 

- Nu! Şi nu ştiu ce să fac! Dacă află... 

- De unde a dispărut! îl zgâlţâi slăbănogul. 

- Din camera ei... cu uşile încuiate pe dinafară. 

- Atunci şi coloana de acolo are o intrare secretă. Hai să-i spunem! 
Imediat! 

Alergară amândoi spre camera cu pături de campanie şi când 
intrară înăuntru îl văzură pe şeful lor răsucind braţele unui omuleţ cu 
păr blond, care se zvârcolea sălbatic. 

- E mic dar neastâmpărat ca o zvârlugă, dumnealui, îi întâmpină 
omul cu cicatrice. i 

Îşi împinse prizonierul într-un colţ mai luminos şi-i cercetă fața. Îşi 
îngroşă vocea şi răcni, parcă s-ar fi prăvălit o sută de tunete asupra 
încăperii: 

- Ce cauţi, tâlharule? 

Imperturbabil, Tic nu scoase niciun cuvânt. Omul cu cicatrice se 
apropie mai ameninţător. Ridică mâna în aer parcă pentru a-l lovi: 

- Răspunde, pungaşule! N-auzi? 

Tic se uită ţintă în ochii lui dar nu răspunse. 

- O să văd eu dacă după douăzeci şi cinci de curele pe spatele gol 
te mai ţine curajul. Spune, mă, cine te-a trimis aici şi de unde vii? 

Prichindelul luă o mutră nepăsătoare şi parcă dispreţuitoare, ceea 
ce mări furia omului cu cicatrice. Intorcându-se spre cei doi pe care 
scena neaşteptată îi amuţise şi văzându-i cum stau nemişcaţi lângă 
uşă, strigă la ei: 

- Ce-i cu voi? Ce-aţi încremenit acolo? Numai statui mai lipseau în 
camera asta. 

- Fata... îndrăzni viezurele. 

- Ce-i cu ea? Ce s-a întâmplat? 

- A dispărut!... 

- Cum? urlă omul cu cicatrice. Şi mai staţi aici şi vă holbaţi la 
mine? 

Uitând de prizonier, luă la repezeală o secure în mână şi se avântă 
pe uşă cu cei doi după el. Slăbănogul însă nu-şi pierdu firea cu totul şi 
încuie uşa. 

Rămas singur, Tic sări ca o veveriţă spre uşa secretă, împinse cu 
toate puterile. Zadarnic. Uşa era închisă pe dinafară. Alt mijloc de 
scăpare nu avea. Prizonierul cântări situaţia. Trebuia să facă neapărat 
ceva, să profite de absenţa celor trei. Deşi dorise atât de mult să dea 
el primul peste fata în alb, era totuşi bucuros că fata scăpase. O grijă i 


se luase de pe inimă... Dar ce putea să facă acum în situaţia în care 
se afla? Să stea cu mâinile în sân? Nu! 

Ochii lui cotrobăiau avizi încăperea şi se aţintiră asupra firidei cu 
fişicurile de monezi. O idee mare îi trecu prin minte. Alergă spre firidă, 
privi o clipă monezile, apoi îşi roti ochii prin cameră, căutând ceva. Şi 
deodată ochii i se umplură de străluciri. 

Acţiunea lui nu dură mai mult de două minute. Abia revenise în 
colţul în care fusese lăsat, că uşa de fier se deschise şi cei trei îi păşiră 
pragul. Omul cu cicatrice era congestionat la faţă. Se repezi la 
prichindel gata să-l zdrobească: 

- Tot nu vrei să spui, pungaşule? _ 

Cu o sforţare supremă reuşi totuşi să se stăpânească. Inţelese că 
trebuie să procedeze repede şi calculat. Se adresă celor doi cu voce 
tot mai calmă: 

- Lanţurile! Şi încuietoarea de siguranţă! 

Slăbănogul scoase dintr-un rucsac un lanţ gros la capătul căruia 
atârna un lacăt mare şi solid: 

- Scara! îi porunci celui cu ochii de viezure. 

| se aduse la repezeală scara. O rezemă de coloană, urcă până la 
mijlocul ei, apoi înconjură de câteva ori cu lanţul porţiunea de coloană 
în care descoperise uşa secretă. Strânse lanţul cu ajutorul încuietorii 
de siguranţă, în aşa fel că uşa secretă nu se mai putea clinti. 

- Lanternele şi lanţul celălalt! porunci iarăşi, după ce cobori de pe 
scară. 

Tic îi văzu luându-şi lanternele de pe o măsuţă de piatră, apoi 
scoțând din rucsac un al doilea lanţ şi îndreptându-se spre uşa de fier. 
Inainte de a părăsi încăperea, omul cu cicatrice îl fixă cu degetul: 

- Stai liniştit, că totul e în zadar. Eşti un zălog foarte preţios! Aflu 
eu ce-i cu tine şi cu cine eşti... 

Puştiul auzi distinct cum se fixează drugul de siguranţă. Era 
prizonier... Ştia însă că prieteni lui îl vor salva şi mai ştia că oamenii 
care-l făcuseră prizonier nu vor mai găsi monezile de aur când se vor 
întoarce. Într-adevăr, în firida de marmură nu se afla nici urmă de 
monedă. 

8 

Victor o lăsase pe fata în alb să coboare înaintea lui pe scara cu 
mânere de fier. li luminase drumul cu lanterna şi când fata ajunsese în 
gang începuse şi el coborâşul. 

- Pot să vină după noi? îl întrebă fata când îl simţi aproape. 

Victor aprinse lanterna şi lumină drumul până departe. Apoi îi 
răspunse liniştitor: 

- Numai dacă sparg coloana. Uşa nu se deschide decât pe 
dinăuntru. 

Fata îl apucă pe Victor de braţ şi-i spuse cu o voce tremurătoare: 


- Nu se poate! Trebuie să mă întorc neapărat... Măcar pentru 
câteva clipe. Am uitat ceva... 

- Calmează-te! o întrerupse Victor. Dacă de-acolo nimeni nu poate 
veni după noi... în schimb noi putem pătrunde oricând acolo. Castelul 
a fost special construit ca numai din aripa noastră... 

Dar nici fata în alb nu-l lăsă să-şi termine fraza: 

- Eram sigură că mai există o aripă! E mai mare decât a noastră? 

- Exact la fel! Seamănă cu planul tău ca două picături de apă. 

- Aţi găsit şi comoara? 

- Comoara!? A, da! E o sală de arme cu obiecte de mare preţ. Dar 
de unde ştii toate astea? 

- Am dat peste un document vechi, ascuns în camera mea. Dar voi 
cum aţi reuşit să ajungeţi aici? Am uitat să vă spun în mesaj... 

- Am dat şi noi peste un document vechi care ne-a dus însă la altă 
intrare... O să-ţi povestim. 

Amândoi mergeau cu paşi prudenţi pe lespezile de piatră ale 
gangului subteran. 

- Cine sunt oamenii care te-au făcut prizonieră? o întrebă brusc 
Victor. 

- Voi n-aţi aflat? 

- Incă n-am aflat, dar am o bănuială... 

Cei doi tineri ajunseseră la mijlocul tunelului. Fata în alb făcu un 
pas înainte pentru a merge cot la cot cu Victor. 

- Ce bănuială ai? îl întrebă ea cu subînţeles. 

Victor o prinse de braţ cu mâna liberă. Dar nici n-apucă să 
deschidă gura că îl trăsni fulgerul unei presimţiri negre. Era prima 
reacţie la atacul mişelesc. Pământul îi fugi de sub picioare. Fata în alb 
se agăţă de gâtul lui într-un gest instinctiv de salvare. Amândoi se 
prăbuşiră în gol îmbrăţişaţi, lipiţi unul de altul, cu spaima morţii în 
suflet. 

9 

În camera de arme, Lucia se plimba nervoasă printre armurile 
amenințătoare. Trecuse prea mult timp pentru o recunoaştere. Victor 
n-avea obiceiul să forţeze lucrurile şi mai ales nu-i plăcea să lase în 
urma şi în absenţa lui nelinişti. Intârzierea i se părea prea mare Luciei, 
pentru a mai aştepta cu braţele încrucişate întoarcerea celor două 
iscoade. leşi pe coridor şi-i chemă pe ceilalţi. 

Ursu părea la fel de frământat. Îl rodeau remuşcările că-l lăsase pe 
Tic să plece în locul lui. Cine ştie ce i se întâmplase prichindelului? 
Incercă totuşi să-şi liniştească prietenii: 

- Nu vă alarmaţi. Cine ştie ce obstacole li s-au ivit în cale? Dacă 
vreţi, eu pornesc pe urmele lui Tic. 

| se răspunse din ochi; mai ales ochii celei atât de jignită de 
întârziatul cel blond şi nesuferit răspundeau cu lacrimi. Vlăjganul se 


căţără la iuţeală pe coloană şi dispăru prin uşa secretă. Ajunse repede 
în gang şi de acolo înaintă cu prudenţă luminând şi cercetând fiecare 
perete şi fiecare lespede de piatră în parte. Trecu de mijlocul tunelului 
fără să i se întâmple nimic. Capcana era în aşa fel construită că nu se 
deschidea decât atunci când cineva din castelul celălalt încerca să 
intre în castelul domnesc. Era o dublă măsură de siguranţă împotriva 
oricărui străin şi nechemat care ar fi râvnit spre castelul domnesc. 

Ursu ajunse în interiorul coloanei, dădu peste uşa secretă şi se 
chinui s-o deschidă fără zgomot. Mecanismul se supuse, dar uşa nu se 
clinti din loc cu toate opintelile lui. Nu mai era nicio enigmă. Vlăjganul 
înţelese că uşa fusese baricadată pe dinăuntru. Prin urmare, Tic 
căzuse în mâinile oamenilor de acolo. Ceea ce nu-şi putea închipui 
Ursu era faptul că, umblând la mecanismul uşii, declanşase 
instantaneu un dispozitiv de pârghii care punea în funcţiune trapa de 
la mijlocul tunelului. Nu mai avea timp de pierdut. Trebuia să se 
întoarcă imediat, să-l cheme pe Victor şi să facă împreună un plan 
pentru salvarea prichindelului din mâinile necunoscuţilor. 

Vlăjganul porni cu paşi repezi înapoi. Gândul că Tic e în pericol îi 
provoca dureri fizice. Cum se putea apăra prichindelul, cum putea să 
reziste împotriva unor nelegiuiţi? Trebuia să-l salveze imediat şi ştia 
cum. Va trece în castelul celălalt, escaladând încă o dată zidul cu 
crenele. Lumea îl va ierta că pentru salvarea lui Ticuşor îşi călcase 
jurământul. Va fi pentru prima şi ultima oară în viaţă lui. 

In clipa când ideea salvării lui Tic îl cotropise de tot, când se hotărî 
s-o aplice fără zăbavă, vlăjganul simţi căscându-se un gol la picioarele 
lui. Se răsuci instinctiv în aer, încercând să prindă ceva. Nu reuşi 
decât să-şi recapete echilibrul, ceea ce însemna însă foarte mult în 
prăbuşirea crudă şi neaşteptată. 

10 

Castelul nelocuit de aproape 300 de ani deveni dintr-odată teatrul 
unor evenimente nemaipomenite. 

În partea nordică, aripa fetei în alb, trei oameni, mai mult 
deznădăjduiţi decât furioşi, se învârteau în jurul unui tinerel cu nasul 
cârn şi păr ciufulit, care la toate amenințările lor răspundea printr-o 
muţenie definitivă. 

In aripa domnească, trei cireşari trăiau clipe unice prin cruzimea 
lor. Cei mai buni dintre ei dispăruseră fără urme. Dispăruse Victor, 
singurul care ar fi putut să despice cu mintea lui întunecimile, 
dispăruse Ursu, singurul care ar fi putut duce la capăt cel mai absurd 
plan de salvare, dispăruse prichindelul cârn şi ciufulit, singurul care le 
sfâşia tuturor inimile. 

Singurele fiinţe care ar fi putut aduce linişte, seninătate şi poate 
chiar veselie în castelul rece de marmură se zbăteau neputincioase în 
două hrube adânci şi întunecoase de unde nu putea răzbate în afară 


niciun strigăt de încurajare sau de ajutor. Ingenioasele capcane nu-şi 
pierduseră memoria mecanică nici după secole de aşteptare. 
Făcuseră prizonieri, aşa cum le era menirea. 

Deasupra cetăţii celor două cruci începea să fâlfâie pasărea nopţii 
cu aripile sale negre, înfricoşătoare, cu răsuflările sale de spaimă. 


Capitolul XIX 
1 

Omul cu cicatrice îşi recăpătase stăpânirea de sine. 

- Avem un zălog la fel de preţios, le spuse tovarăşilor lui. Sunt 
sigur că „ăilalţi” vor propune schimbul. Umblă sigur după comoară. 
Trebuie să mai aşteptăm. 

- Numai să fie legată apariţia intrusului ăluia mut de dispariţia 
fetei... îndrăzni omul cu ochii de viezure. 

- Prea s-au petrecut în acelaşi timp, ca să nu fie legate între ele. 

Cei doi tineri erau impresionați de tăria „şefului”. Slăbănogul i se 
adresă după câteva clipe: 

- Ce facem cu mormolocul? 

- ÎI închidem în camera fetei! răspunse sec omul cu cicatrice. 

Când pătrunseră în încăperea închisoare, îl găsiră pe Tic încremenit 
în ungherul lui de pedeapsă. Slăbănogul se postă în faţa lui şi-l fulgeră 
cu privirea: 

- Dacă până mâine dimineaţă nu spui totul, te... 

Gestul pe care-l făcu era foarte crud şi hotărât. Tic îşi ridică ochii 
spre individul din faţa lui, îl măsură din picioare până în cap şi faţa lui 
ca de mort îl cutremură scurt. Se feri repede coborând privirile. 

- Duceţi-l, porunci şeful. Ai timp să te gândeşti toată noaptea. Ai 
auzit, pungaşule? 

Slăbănogul îl smuci pe Tic inutil, pentru că prichindelul nu făcu 
nicio încercare de rezistenţă. Tocmai când ajunsese la uşă, vocea 
îngrozită a omului cu ochii de viezure umplu încăperea: 

- Monezile! Au dispărut monezile! Hoţul!... Staţi! 

Parcă-l cuprinsese demenţa. Ochii îi ieşiseră din orbite. 

- Unde-s monezile? răcni el şi se repezi cu pumnii strânşi spre 
prichindelul înghesuit dar foarte indiferent. 

- Stai! îl opri şeful. Nu pot să fie decât aici în cameră. Mai întâi 
controlaţi-l pe dumnealui până la piele. 

Amândoi se năpustiră asupra lui Tic, îi scotociră veşmintele, îl 
pipăiră peste tot, dar nu găsiră nimic. Repetară de câteva ori 
percheziţia până ce omul cu ochii de viezure se convinse: 

- Nimic! N-are absolut nimic la dânsul. De înghiţit nu putea să le 
înghită. 

- Atunci, duceţi-l! Imediat! 

Fiecare îl luă pe Tic de câte un braţ şi-l transportară în camera fetei 
în alb. Nu părăsiră însă încăperea înainte de a-l ameninţa: 

- Dacă până mâine dimineaţă nu spui totul, te facem bucăţi! 

Tic îi salută politicos, înclinându-şi capul, apoi se trânti pe pat 
pentru a-şi aduna gândurile. 

Cei doi baricadară uşa dar nu se înapoiară până ce nu verificară şi 


siguranţa uşii secrete care dădea din camera lui Tic în curtea 
interioară. 

Era întuneric de-a binelea. Mergeau amândoi cu lanternele aprinse. 

- Unde-a pus pungaşul ăla monezile? întrebă omul cu ochii de 
viezure. 

- Le-o fi ascuns undeva în cameră, răspunse celălalt. Nu ăsta-i 
baiul. Ce-o fi cu el şi mai ales ce-o fi cu fata? 

- Şeful parcă s-a calmat. 

- Aşa e el întotdeauna când e distrus. Chiar mă nelinişteşte starea 
lui. Când e nervos nu-i nimic grav, dar când pare liniştit... Să nu facă 
vreo gafă. 

- Nicio grijă, îl asigură celălalt. 

Când se înapoiară la sediul lor, găsiră lumânările aprinse. Omul cu 
cicatrice încremenise, gânditor, lângă firidă. 

- Voi căutaţi monezile! se trezi el. Oare unde le-o fi ascuns 
pungaşul? Căutaţi bine! lar eu o să dau o raită prin castel. 

- Trebuie să răscolim totul! spuse viezurele. 

- Poate că nu, se îndoi slăbănogul. Să ne gândim cam unde ar fi 
putut să le ascundă... Camera o cunoaştem cum ne cunoaştem 
palma... Nu există altă ascunzătoare secretă decât acolo în firidă. 

- Dar dacă le-a dat cuiva prin uşa secretă din coloană? tremură 
omul cu ochii de viezure. 

Şeful se uită la el cu o nuanţă de dispreț: 

- In loc să i le fi dat cuiva, prin uşa din coloană, nu crezi că era mai 
simplu să le fi băgat în buzunar şi să fi plecat apoi cu buzunarele pline 
pe-acolo? 

Cel întrebat îşi aplecă privirile, ruşinat, prefăcându-se că începe să 
caute monezile. 

- Ce-ar fi să ne uităm întâi prin bagaje? îşi dădu cu părerea 
slăbănogul. 

Şi pentru că nu-i răspunse nimeni, se apucă să cotrobăiască prin 
bagaje. Răsturnă prima raniţă pe patul de campanie. 


Prăbuşirea lui Victor şi a fetei în alb fusese atenuată de închiderea 
mecanismului. Lespedea de piatră care avea rolul de trapă îi aruncase 
pe amândoi în hrubă ca un tobogan. Contactul cu pământul îi 
zdruncinase rău, mai ales pe Victor, care printr-un gest reflex o 
ridicase în braţe pe fata în alb, chiar în clipa atingerii, pentru a o feri 
de izbitură. Leşinul stârnit de ciocnirea dintre oase şi abdomen nu 
durase insă prea mult. Victor se trezise cu capul în poalele fetei în alb, 
cu fruntea şi tâmplele lipite de palmele ei. După ce-şi revenise în 
simţiri, primul lui gând fusese să caute lanterna. Dar mâna lui nu 
întâlni pe podea decât cioburi şi aşchii de ebonită şi sticlă şi degetele 
fierbinţi ale fetei în alb. 


În hrubă era întuneric beznă, întuneric de mormânt, iar prizonierii 
nu aveau la ei nicio sursă de lumină, nici măcar beţele uscate ale 
omului primitiv. Şi nu le trebuia decât o clipă de lumină ca să vadă 
locul în care se află. Cumplită situaţie! Nu ştiau dacă sunt pe 
marginea unei prăpăstii, sau înconjurați de tăişuri de fier, sau 
ameninţaţi de prăbuşirea unor bolovani, sau suspendaţi pe vreo 
platformă îngustă deasupra abisului. Ca s-o încurajeze pe fata în alb, 
Victor începu să-i povestească peripeţiile prin care trecuseră cireşarii 
în drumul lor spre cetate. Timpul se scurgea şi Victor era convins că 
Lucia şi Ursu şi ceilalţi vor porni în căutarea lui. Fata îl asculta fără să-l 
întrerupă. Numai când Victor îi spuse cu voce timidă şi cam nesigură 
ce credea el despre mesaj, despre castel, despre oamenii care-o 
făcuseră prizonieră, fata îi aprobă spusele prin exclamaţii uimite şi 
tresăriri speriate. 

- De-acum înainte n-o să te mai numesc fata în alb, îi spuse Victor. 
Te voi numi Laura. 

După ce simţi că Laura îşi recăpătase calmul, Victor o invită la o 
explorare temerară prin beznă. i 

- Eu merg înainte, iar tu mă ţii de mână, o dăscăli el. Imi trebuie 
neapărat un punct de sprijin, sau mai degrabă ideea că există cineva 
lângă mine care mă poate ajuta în cazul unui accident neprevăzut, al 
unei alunecări, al unei ezitări. 

Laura înţelese totul şi în loc de orice răspuns îi căută mâna. Astfel 
porniră amândoi la o explorare, care, cel puţin pentru Victor, deveni o 
sursă de senzaţii stranii, netrăite, unice. Parcă era înconjurat de toate 
amenințările lumii, parcă-l aşteptau pretutindeni tăişuri şi zimţi şi 
goluri şi gheare şi tentacule, dar mâna aceea mică, plină de zvâcnete, 
care se înghesuise în mâna lui, şi şoaptele care-i mângâiau şi-i 
călăuzeau ceafa şi obrajii şi toată fierbinţeala din spatele lui, care 
intra în el ca nişte unde, şi apropierile, şi fiorii îl făceau să uite 
spaimele rele... dar îl încolţeau altele pe care nu le cunoştea. 

Cutreierul celor doi prin beznă ţinu multă vreme. Victor înainta 
încet, cu pauze după fiecare pas, căutând reazem sau obstacole în 
întunericul misterios. In ciuda prudenţei exagerate, cireşarul se 
împiedică de două ori. Prima dată când întâlni un gol lăsat de 
alunecarea unei lespezi, şi la tresărirea lui speriată simţi un braţ cald 
încolăcindu-i-se de gât şi trăgându-l înapoi. A doua oară se împiedică 
mai rău, chiar în mijlocul hrubei şi se prinse el de gâtul fetei, iar fata i 
se cuibări înfricoşată la piept. Dar acolo nu se afla niciun obstacol, 
niciun gol, niciun ascuţiş din afară. Erau alte spaime, care-i ţinură 
îmbrăţişaţi şi tremurând multe clipe. Se treziră amândoi şi se 
îndepărtară unul de altul fără să-şi deznoade mâinile. Şi târziu, după 
ce liniştea şi calmul se întoarseră în cubul de întuneric, se auzi vocea 
lui Victor: 


- Suntem într-o hrubă, un fel de închisoare, supusă şi ea legii 
pătratului. Latura cred că e de vreo patru metri. În zidul din stânga 
noastră e o gaură de aerisire, însă mult prea sus. lnălţimea hrubei 
cred că e de vreo trei metri, poate trei metri şi jumătate. 

- Şi podeaua? întrebă fata. E accidentată? 

- Intr-un singur loc a alunecat o lespede, răspunse Victor. 

- Şi eu am simţit la fel: într-un singur loc... tremură vocea Laurei. 

Victor înţelese tâlcul întrebării şi închise ochii, deşi întunericul era 
gros, parcă se simţea în mâini. Incercă să-şi oprească bătăile inimii, 
dar îl înfioră şi mai tare adierea unor degete pe braţul lui. Şi braţul 
înfiorat căută umerii fetei şi-i apropie încet de pieptul lui. 

- E atât de frig aici, Laura... dar ce s-ar fi întâmplat dacă n-am fi 
căzut aici? 

Şi fata în alb ţinea ochii închişi: 

- Nu, Victor! Trebuia să ne prăbuşim aici... 

Dar simţi dintr-odată că visase prea mult şi i se făcu teamă de 
răzbunarea zeilor. Se retrase din îmbrăţişarea lui, apoi şopti: 

- Dar trebuie să şi ieşim, Victor! Cine ne poate auzi? 

- Nu trebuie să ne audă nimeni. Cred că de multă vreme ne caută 
cineva... tu nu-l ştii pe Ursu, Laura... Nu se poate să nu ne găsească. 

Amândoi îşi trimiteau speranţele după ajutor. Amândoi voiau 
lumină, voiau soare, voiau să se privească mult, fără să clipească, fără 
să cuvânte... 

3 

Fiinţa spre care zburau speranţele celor doi prizonieri era la fel de 
neputincioasă ca şi ei, închisă şi ea într-un cub de întuneric. Trapa îl 
azvârlise pe Ursu în gol, fără niciun avertisment. Printr-o scurtă 
răsucire, vlăjganul îşi recăpătase însă echilibrul. Raza lanternei sale 
coborâse luminând podeaua, îşi calculase cu precizie flexiunea, 
aterizase prefect, parcă pentru a sări imediat. Dar trapa se închisese 
prea repede. Nu mai avu timp să se prindă cu mâinile de ea. Ajunsese 
prizonier într-o încăpere strâmtă şi adâncă. Plafonul era la aproape 
trei metri şi jumătate înălţime. Ursu îl cercetase cu lanterna şi 
înţelesese că trapa, deşi era foarte groasă, s-ar putea deschide printr- 
o simplă împingere. 

Mica văgăună era complet pustie. Nu zărise nici măcar un bolovan 
care l-ar fi putut înălța cu câţiva centimetri. Trapa era prea groasă şi 
se lipise prea bine de plafon, pentru a lăsa să se audă afară vreun 
sunet. Măcar o piatră să fi găsit... Ar fi aruncat cu ea în plafon şi poate 
că ar fi auzit de cei de sus. Ursu mai descoperi într-un ungher al 
carcerei o gaură care servea pesemne la aerisire. Gaura era sus, în 
colţul opus trapei, nu departe de plafon şi părea destul de largă 
pentru a se putea strecura în ea. Din fericire, vlăjganul avea la el un 
cuţit de excursie. Lovi cu el în zid, în colţul în care se afla gaura de 


aerisire, până făcu o mică scobitură în care-şi putea sprijini vârful 
piciorului. Işi înfipse bine bombeul în mica scobitură, apoi făcu un salt 
disperat în întuneric şi izbuti să-şi agaţe degetele de marginea găurii 
de aerisire. Se înălţă în muşchi, îşi lăsă greutatea corpului într-o 
singură mână, apoi scoase lanterna din buzunar. Raza lanternei îi 
descoperi un tunel îngust şi drept care se oprea undeva într-un zid. 

Ursu se împinse înăuntru şi începu să înainteze prin tunel ca o 
reptilă. Numără în gând cam vreo şapte metri, până când atinse cu 
fruntea capătul tunelului. Cotlonul era oprit de un zid artificial făcut 
din cărămizi şi mortar, dar continua în sus printr-un cotlon strâmt prin 
care abia îi intra mâna: gaura de aerisire. Zidul de cărămidă îl atrăgea 
cel mai mult pe Ursu. Care era rostul lui acolo dacă nu acela de a bara 
o cale de comunicare? Barajul acela asimetric şi arogant nu numai că-l 
enerva pe vlăjgan, dar parcă îl şi provoca, îi aţâţă degetele. 

„„. Nu-şi mai dădea seama de câte ore se chinuia la demolarea 
zidului. Cuţitaşul nu putea face mare treabă. Cuţitaşul sfărâma 
mortarul, iar mâinile lui Ursu smulgeau ca un cleşte cărămizile din zid. 
Truda lui putea fi invidiată de toţi stăpânii iadului. Numai ca să se 
debaraseze de o cărămidă smulsă trebuia să se învârtească şi să se 
răsucească, să-şi transforme tot corpul, până la vârfurile picioarelor, 
în bandă de expulzare. Impingea şi cu nasul, şi cu bărbia, şi cu 
răsuflare. Zidul era gros, solid, temeinic, cum era totul în castel. Parcă 
devenise el întreg un burghiu, atât de chinuitor înainta. Deşi praful de 
mortar şi de cărămidă îi umpluse gura şi gâtlejul, nu încetă nicio 
secundă sfredelirea. Lovea mereu, smulgea cărămidă după cărămidă, 
colţ după colţ din zidul tuturor iadurilor. 

Deodată, cuţitaşul, sau ce mai rămăsese din el, începu să scoată 

zgomote seci. Ursu ajunsese la capătul puterilor. Fără acel zgomot al 
speranţei s-ar fi înăbuşit acolo, pentru că de întors nu mai avea pe 
unde. Işi adună toată energia îşi împinse mâna şi mâna alunecă odată 
cu zidul, sau cu ce mai rămăsese din el, în gol. Sfredelise bariera de 
piatră. işi strecură corpul prin gaura spartă de mâinile lui şi se pomeni 
într-un tunel identic cu cel pe care venise el. 
___Vlăjganul îşi opri târâşul prudent. Auzise parcă nişte sunete... 
Inaintarea deveni tăcută ca o alunecare în apă... până ce mâinile lui 
pipăiră o muchie: ieşirea din tunel. Scoase cu gesturi neauzite 
lanterna din buzunar, întinse mâna în gol căutând cu farul lanternei o 
direcţie precisă. | se părea că aude un foşnet, undeva, jos, în stânga 
lui. Indreptă într-acolo farul şi apăsă brusc butonul împrăştiind o 
explozie de lumină. 

Ă 4 

In camera de arme, Lucia, Maria şi Dan se străduiau de ore întregi 
să găsească un mijloc oarecare pentru a da de cei dispăruţi, pentru a 
afla care e soarta lor. Lucia oprise orice coborâre prin coloană. 


înţelese că intrarea e primejdioasă, că de acolo vin toate relele. 
Aştepta din moment în moment o apariţie înfricoşătoare în cadrul uşii 
secrete. Spaima şi tensiunea prin care treceau erau atât de mari, că 
multă vreme niciunul din cei trei abandonaţi nu izbuti să închege o 
idee mai ca lumea. 

Dan nu putea să-şi imagineze că Victor încăpuse atât de uşor pe 
mâna necunoscuţilor, că nu fusese în stare să le dea măcar un semn 
de alarmă. Niciodată Victor nu făcuse un act nesăbuit, hazardat. ŞI 
mai ales nu înfrunta un pericol fără să-şi avertizeze prietenii. 

Lucia nu-şi putea lua gândul de la Ursu... Il cunoştea prea bine, îi 
cunoştea gândurile, îi cunoştea capacitatea unică de a acţiona şi de a 
se orienta fulgerător în clipele cele mai grele, şi mai ales ştia ce forţă 
putea să declanşeze Ursu dacă era în joc viaţa cuiva. 

lar Maria... Imaginea lui Tic în mâinile unor necunoscuţi, care nu 
puteau fi decât nişte oameni răi şi fioroşi... parcă le vedea mutrele 
crude, hidoase, neînduplecate... îi străpungea cu mii de ace inima. Şi 
nu mai era în stare să se gândească la altceva. Dacă ar auzi un glas 
care ar face-o idioată, nebună, orice, cât de fericită ar fi lumea! 

Şi mai era şi Tombi, credinciosul căţel, pe care neaşteptata 
dispariţie a stăpânului îl adusese într-o stare jalnică. 

Lucia îşi revenise prima. Incercă să-şi liniştească prietenii, sau 
poate să se autoliniştească, să-şi alunge disperările: 

- Nu se poate să fie ceva grav, Maria. Mintea mea nu vrea să 
accepte aşa ceva... 

- Oare mintea, Lucia? îndrăzni Dan s-o întrerupă. Sau poate... 

- Nu, Dan... ştiu la ce te gândeşti. Sigur că mă doare şi sufăr... Dar 
judecaţi şi voi. Dacă prietenii noştri ar fi ajuns în mâna necunoscuţilor, 
credeţi că ăia s-ar fi mulţumit numai cu atât? Chiar dacă n-ar fi scos 
un cuvânt de la ai noştri, dacă n-ar şti că suntem aici, oare n-ar fi 
venit ei încoace să se convingă că nu mai este nimeni? 

- Poate că se tem, spuse Dan, fără convingere. 

- Dacă sunt în stare să pună mâna pe Ursu, crezi că sunt oameni 
care se mai tem de ceva în lume? 

- Atunci ce crezi tu? o întrebă Maria. 

- Cred că s-a întâmplat ceva neprevăzut, că au căzut într-o 
capcană care nu are nicio legătură cu necunoscuţii... cine ştie! 
Camerele în care au pătruns poate că sunt închise... 

- Atunci de ce nu se întorc? 

- Poate că s-a stricat mecanismul uşilor, sau... 

- Sau ce? se interesă Dan. Atunci n-avem altceva de făcut decât să 
pornim pe urmele lor prin comunicarea secretă. 

- Nu! se opuse Lucia din răsputeri. Primejdia e aici, în coloanele 
astea nenorocite. Numai dacă n-o să găsim nicio altă cale vom încerca 
să trecem prin ele legaţi de frânghii... Până atunci... 


Lumina zorilor pătrundea pe nesimţite în castel. Întunericul se 
topea şi parcă renăşteau speranţele în inimile cireşarilor abandonaţi. 

- Maria, Lucia! descoperi Dan. Mai este o cale de comunicare cu 
castelul celălalt... Zidul pe care s-a urcat ieri Ursu. 

- Eşti nebun? tresări Lucia. Calea aceea este inaccesibilă! 

- Dacă Ursu a ajuns acolo... se încăpăţână Dan. 

Totuşi tinerii se îndreptară spre curtea interioară. Ajunseseră în 
situaţia înecatului pentru care şi un pai e o speranţă de salvare. Era o 
speranţă absurdă, dementă, şi iată că acest crez absurd le oferi 
marea şansă. Pentru că, ajungând în curte, văzură miracolul: de sus, 
de pe creastă, atârna o frânghie. In graba lor, Ursu şi Tic uitaseră, cu o 
seară înainte, să tragă frânghia jos. 

Bucuria descoperirii îl amuţi pe Dan. Uită că e grăsun, că încă nu i- 
a trecut febra musculară, că n-a făcut acrobaţii în viaţa lui, că poate 
să-şi rupă picioarele şi mâinile, că poate să-şi spargă capul. Simţea 
asemenea fiori de vitejie în el, că nu voia să mai audă nimic: 

- Eu urc, fetelor. Fie ce-o fi! Dacă Ursu a ajuns fără frânghie, eu de 
ce să nu reuşesc cu frânghia? 

Fetele se uitară la el ca la un necunoscut. Niciodată nu-l văzuseră 
atât de hotărât. Dan era gata să-şi înceapă temerara ascensiune. 

A 5 

In aceeaşi clipă în care aprinsese lanterna cu farul îndreptat în 
direcţia în care auzise foşnetele, Ursu răcni cu o voce îngroşată care 
ar fi paralizat pe oricine numai prin puterea ei: 

- Stai! 

Dar cuvintele continuară printr-un hohot de râs care cutremură 
pereţii de piatră. Chiar în bătaia lanternei, stăteau, ţinându-se de 
mână, încremenite, lipite de zid, cu ochii măriţi de spaimă, două 
fiinţe... Dacă ar fi întâlnit un crocodil sau un urangutan în hruba 
aceea, uimirea vlăjganului n-ar fi fost atât de mare. Numai pe Victor şi 
pe fata în alb nu se aştepta să-i găsească acolo! 

Victor care recunoscuse autorul cumplitului hohot, pentru că un 
singur om pe lume era în stare să râdă astfel, răsuflă uşurat: 

- Doamne! Ce spaimă am tras! Credeam că s-a terminat cu noi. Nu 
puteai şi tu să răcneşti mai altfel, Ursule!... 

- Ursu! se bucură fata în alb, odată cu Victor. Cum ai dat peste noi? 

- Am spart un zid atât de gros, că tare mi-e teamă să nu se 
prăbuşească temeliile castelului. 

- Şi cum ai descoperit intrarea asta? întrebă Victor. 

- Care intrare? 

- Asta care te-a adus la noi... Doar n-ai venit numai prin zid. 

- Aaaaa! O blestemată de trapă... 

- Nu cumva eşti şi tu prizonier? 

- Ba da! Întocmai ca voi. Tic e în mâna ălora, noi suntem îngropaţi 


de vii... Nu ştiu ce-i cu ceilalţi... Trebuie să se fi întâmplat şi pe acolo 
ceva... S-or fi năpustit armurile asupra lor. Vreun ienicer sau vreun 
tătar întârziat... 

Lui Victor i se părea cam ciudată veselia lui Ursu, mai ales după ce- 
i văzu faţa şi mâinile înroşite de cărămidă şi sânge. 

- la spune drept, Ursule! Ai descoperit vreo posibilitate de ieşire?... 
Mai bine aruncă-ne frânghia că tremurăm de frig? 

- Şi cum o să vă încălziţi cu frânghia? glumi iarăşi Ursu. M-ar 
interesa şi pe mine... pentru altă ocazie, fiindcă acum n-am frânghie. 

- Dacă ai fi stat atâta timp ca noi, în hruba asta, se plânse fata în 
alb. 

- Adevărat! Eu n-am stat prea mult timp. Am spart zidurile 
castelului... Dar dacă nu le-aş fi spart poate că ne-ar fi rămas oasele 
aici. 

- Ai găsit vreo ieşire pe drum? îl întrebă din nou Victor. 

- Pe drum, nu. Aici la voi. Dar mai întâi trebuie să cobor. 

Coborârea li se părea tuturor o tentativă de sinucidere. Ursu era cu 
capul înainte, spaţiu ca să se întoarcă nu avea nici cât negru sub 
unghie, iar până jos erau cam vreo trei metri şi jumătate. Dacă 
podeaua ar fi fost de pământ s-ar fi aruncat pur şi simplu cu capul în 
jos. 

- Victor! la vino aici sub gaură şi ţine-te bine. O să-ţi apăs puţintel 
umerii. Dar altfel nu pot să cobor. 

Vlăjganul se lăsă încet cu capul în jos, reuşi să-şi oprească 
prăbuşirea prinzând muchia tunelului cu vârfurile picioarelor, îşi lăsă 
apoi mâinile în jos şi atinse cu degetele umerii lui Victor. În clipa 
aceea i se desprinseră şi picioarele de margine... Era însă în plin salt, 
un salt mortal, nemaipomenit, în întuneric, pe care-l execută însă fără 
greş. 

Imediat ce atinse podeaua, Ursu aprinse lanterna şi se lăsă jos pe 
piatră. Se întinse cât era de lung. 

- Ce-i cu tine? se sperie Victor. 

- Sunt frânt! Mor! Dacă-ţi spun că am bortelit un zid de vreo doi 
metri. 

- Unde ai văzut ieşirea aici? îl întrebă fata în alb. 

Ursu lumină trapa de sus: 

- E aceeaşi pe care aţi intrat. Trebuie împinsă puţin şi suntem 
liberi. 

- Cine s-o împingă? se miră fata în alb. 

- Cred că însăşi persoana care întreabă! răspunse Ursu vesel. 
Facem o piramidă. Eu baza, Victor mijlocul, iar... dumneata... vârful. 
Dar să mă mai odihnesc puţin... 

N 6 

In castelul celălalt, lumina zorilor surprinse aceeaşi agitaţie şi 


tensiune. Cei trei bărbaţi întorseseră camera cu fundul în sus, 
răscoliseră şi cotrobăiseră peste tot şi prin locuri în care nu şaizeci de 
monezi dar nici măcar jumătate de monedă n-ar fi putut să încapă. Şi 
cu toate acestea nu găsiră nimic. Ciocăniseră din nou în pereţi 
crezând că poate descoperise puştiul vreo ascunzătoare secretă de 
care ei încă nu dăduseră, dar pereţii erau reci şi indiferenți. Toată 
noaptea lanternele lor luminaseră colţuri şi crăpături, interioare de 
valize şi de rucsac, pantofi, cutii de conserve, lanţul de pe coloană, 
dar în zadar. 

- Şi totuşi la el nu sunt! ţipă omul cu ochii de viezure. 

- L-aţi căutat şi-n încălțări? întrebă şeful. 

- Şi-n gură l-am căutat, şi-n mâini, şi-n căptuşeala hainei, numai 
dacă nu le-a înghiţit. 

- Atunci tot aici sunt, în camera asta! hotărî şeful. 

- Dar n-a rămas niciun colţişor necercetat, îndrăzni să-l contrazică 
slăbănogul. 

- Dacă le-o fi pus înapoi în ascunzătoare? sări viezurele. 

lată la ce nu se gândise niciunul. Tustrei îşi aţintiră privirile spre 
firidă. Omul cu ochii de viezure se apropie de ascunzătoare, desfăcu 
prima placă de marmură, apoi pe a doua şi-şi băgă mâinile înăuntru. 
Şi le retrase însă repede înapoi. Mâinile îi tremurau ca varga. Ultima 
speranţă fusese distrusă. 

- Nu-s! 

- Atunci unde dracu le-a ascuns? se înfurie şeful. Un pungaş, un 
mucos îşi bate joc de noi. 

- Numai o explicaţie rămâne. Să le fi aruncat pe coloană! 

Omul cu cicatrice îl privi mânios pe slăbănog, dar se strădui să 
păstreze un ton calm: 

- V-am mai spus o dată! Ca să le arunce pe coloană, trebuia mai 
întâi să se deschidă uşa secretă. Ca să se deschidă uşa, trebuia să fie 
acolo, în coloană, o fiinţă omenească... Această fiinţă nu putea veni 
decât pentru a-l salva pe pungaş. Şi cred că mult mai uşor puteau 
ajunge monezile în coloană prin buzunarele pungaşului cel mic, decât 
aruncate. 

- Şi totuşi... 

- Aici sunt monezile, în camera asta, accentuă şeful. Cârnul ăsta 
trebuie să fie ori fiul celui mai mare hoţ de buzunare, ori al vreunui 
scamator celebru. Cât am lipsit din încăperea asta prima dată? 

- Fix trei minute! anunţă slăbănogul. 

- În aceste trei minute le-a ascuns. Asta-i culmea! Să ne punem în 
pielea lui. Unde le-ar fi putut ascunde în trei minute? 

- Eu zic să-l aducem mai bine aici! îndrăzni viezurele. Să-l 
ameninţăm cu tortura. Până la urmă va spune el. 

Omul cu cicatrice alungă propunerea viezurelui cu o mişcare de 


dispreţ. 
7 

Şi pentru Tic noaptea fusese rea şi cu chinuri. Singur, în camera 
imensă şi tăcută, fără niciun semn de la prietenii lui, căzuse pradă 
unor gânduri negre. La un moment dat auzise nişte foşnete în cameră 
şi zărise undeva într-un colţ două puncte de foc. Un fior îi trecuse prin 
şira spinării. Dar dezlegase repede enigma punctelor de jar, şi-l 
strigase cu voce blândă pe Philippe. Motanul, simțind parcă în 
prichindel un prieten, se aciuase lângă el, pe pat. Torsul monoton şi 
blana moale, de catifea îl mai liniştiră puţintel pe prizonier. 

Tic nu putea să-şi răspundă la o întrebare teribilă. Pentru că odată 
cu liniştea apăruse şi o întrebare, care se transformase repede în 
obsesie chinuitoare: unde-l mai văzuse pe omul cu cicatrice? Figura lui 
încruntată, statura lui vânjoasă şi parcă şi vocea lui groasă nu-i erau 
străine. Il mai văzuse sigur undeva şi nu demult... Dar cu toate 
strădaniile sale, prizonierul nu izbutea să-şi amintească. Unde? Unde? 
Unde? 

Somnul nu voia să i se strecoare în pleoape şi nici nu-l dorea. Şi 
cum stătea lungit pe pat cu ochii închişi, un gând neaşteptat îl făcu să 
tresară... În patul în care stătea el, dormise atâta timp fata în alb. 
Motanul de la picioarele lui primise mângăierile ei. Marmura albă şi 
tăcută o urmărise cu toate strălucirile ei. Tic începea să se simtă într-o 
închisoare de vis. O moleşeală caldă pătrunse în gândurile lui. Îl luă pe 
Philippe în braţe ca să-l mângâie şi să-l alinte. Parcă simţea pe blana 
lui moale urmele altor mâini pe care ar fi vrut atât de mult să le 
atingă... încet... uşor... 

Cu gândul la fata cea dragă, în alb, cel mai tânăr dintre cireşari 
adormi blând, poate chiar în clipa când, într-o hrubă mică şi 
întunecoasă de sub castel, mâinile fetei din vis primeau mângâierea 
altor mâini. Şi acele mâini care mângâiau erau ale unei fiinţe pe care 
Tic o iubea cum iubea puţini oameni pe lume. 

„„. Lumina zorilor îl trezi pe ciufulici dintr-un somn adânc cu vise 
calde. Tic îşi regăsi gândurile, îşi aminti întâmplările prin care 
trecuse... Era prizonier, era în mâinile unor oameni rai... Sări din pat 
cu iuţeala unui fulger... Trebuia să se salveze! Nu mai putea suporta 
captivitatea. Saltul lui brusc răscoli perna şi salteaua patului şi 
descoperi undeva un caiet cu scoarţe de piele. Jurnalul fetei în alb... 
Tic îl deschise, şi imediat ce citi primele rânduri, bineînţeles, fără să 
vrea, uită de orice obligaţie de pudoare şi discreţie. Incepu să citească 
cu pasiune. Când îşi dădu seama că pătrunsese taine nepermise era 
prea târziu. De acea reciti încă o dată jurnalul cu intenţia de a găsi 
ceva anume. 

Insemnările din jurnalul fetei în alb fiind foarte necesare pentru 
înţelegerea unor taine, iată că indiscreţia lui Tic devine indiscreţia 


tuturor: 


„Sunt tristă, îşi începea fata în alb jurnalul. Deşi mă aflu în castelul 
pe care-l visez de zece ani, pe care l-am căutat cu atâta înfrigurare în 
zilele şi nopțile mele libere, trebuie să stau închisă, prizonieră, mută, 
înconjurată de oameni la fel de tăcuţi ca pereții de marmură. Poate 
că-mi merit soarta, dar nu mai puteam rămâne închisă într-un orăşel 
gălăgios în care orice prieten ar fi însemnat o durere pentru bunica... 
Nu pot s-o condamn, o înțeleg şi o voi ruga mult, mult, să-mi ierte 
gestul... Dragă bunicuţo, o să-ţi treacă tristețea dacă îmi voi culca 
capul încet în poala ta şi-ţi voi povesti despre castelul meu... Iti voi 
povesti mult iar tu vei fi fericită când îmi vei cunoaşte şi prietenii... 
Sunt mult mai aproape de tine, bunicuţo, când nu stau tristă lângă 
tine... Poate chiar acum când sunt departe, prizonieră într-un castel 
rece... te simt atât de aproape... Nu-i aşa că mă vei ierta şi mă vei 
înțelege? 

Când îmi amintesc spaima pe care am tras-o în prima zi)... Ştiam 
cum să ajung la Cetățuie, aveam planul precis al drumului de la gară 
la ruine, ştiam că o să-i găsesc acolo, dar când l-am simțit lângă 
mine... şi când... i-am văzut fața, am ştiut că nu mă va ierta. Ca să-l 
înduplec m-am prefăcut că leşin... L-am auzit când şi-a trimis 
asistenții să-mi pregătească patul, l-am văzut cum caută în trusa de 
medicamente, şi când am zărit seringa în mâna lui m-am prefăcut că 
mă trezesc. 

- Ştiam că te prefaci! mi-a spus dânsul. De ce-ai fugit din oraş? N-a 
vrut să țină seama de niciun motiv, nu mi-a ascultat nici cea mai mică 
rugăminte. Era neînduplecat, aşa cum e întotdeauna când nu i se dă 
ascultare. Când i-am auzit vocea calmă, liniştită, mi-am dat seama că 
sunt pierdută. 

- Vei sta închisă! N-ai voie să ieşi decât în curte şi cât mai rar. De 
altfel nici nu vei putea ieşi, oricât te vei zbate. Totul e închis în jurul 
tău. 

Am încercat să protestez. Ştiam că e în zadar. Vorbea prea liniştit 
pentru a-mi lăsa cea mai mică speranță. Mi-a spus doar atât: că nu 
vrea să mă expună la primejdii... şi că mă va trimite acasă cu prima 
ocazie. Dar nu mi-am putut da seama imediat ce primejdii pot fi în 
castelul acesta vechi şi liniştit... Şi dac-ar da Dumnezeu să mai 
întârzie prima ocazie! 

El a vrut să luptăm unul împotriva altuia! Mă gândesc la un plan de 
acțiune. 

Chiar a doua zi am făcut marea descoperire! Mă aflam în Castelul 
celor două cruci. Amândoi îl căutam şi îl visam. Câte documente 


prăfuite n-am citit despre acest castel. Devenise țelul lui. De aproape 
20 de ani îl căuta. Şi în ultimii ani mă lua mereu cu el. Oare de ce nu 
m-a luat şi în vacanţa asta? Ce stupidă sunt! Eu n-am vrut!... Vorbeşte 
mereu de primejdii. Ce primejdii pot fi aici? 

Dar n-am descoperit numai castelul meu în această zi. Am 
descoperit şi ideea care mă va slava. Care va elibera pe prizoniera în 
alb. Le voi scrie cireşarilor, le voi vorbi despre castelul meu. Vor veni 
sigur. Şi dacă vor veni şi ei, atunci ne va lăsa să cutreierăm în voie 
castelul... 

Sunt foarte, foarte tristă... Sărmanul Philippe... Se gudură la 
picioarele mele... Parcă m-ar înțelege şi ar vrea să mă liniştească... 
Le-am scris cireşarilor... Oare va ajunge mesajul meu până la ei? Il- 
am dat unui cioban cu nasul ascuţit. Ce-o fi crezut oare despre mine 
când m-a văzut cocoţată deasupra prăpastiei şi aruncându-i pachetul? 
„„„ Şi chiar dacă va ajunge mesajul, vor veni oare vreodată cireşarii 
aici? Cum de-am uitat? Lucrul cel mai de seamă l-am uitat. Sunt 
sigură că nu vor crede în mesajul meu... Vor crede că e o farsă... li 
chem la un castel necunoscut, fără să le spun unde se află castelul! 
Nu pot să înțeleg cum de-am uitat cel mai important lucru! Dacă 
măcar s-ar duce ciobanul cu mesajul în oraş... Să nu-l pună la poştă, 
sau să-l dea altuia şi altuia... Am avut în mână colacul de salvare... 
Oare voi mai avea şi un al doilea?... Oricum, trebuie să fiu pregătită... 
cineva... mi se pare... Pasteur, spunea că întâmplarea cea fericită nu 
vine decât la oamenii pregătiți... 

Abia a plecat din camera mea. E foarte încruntat. Mi-a spus că un 
cioban nătâng care l-a văzut când m-a luat în brațe (atunci când m- 
am prefăcut leşinată) s-a dus la post în sat şi a povestit toată 
întâmplarea... Mă gândesc la mutra pe care-au făcut-o cei de acolo 
când ciobanul le-a povestit întâmplarea. Pe mine m-a pufnit râsul. 
Trebuie să fie ciobanul căruia i-am încredinţat mesajul! 

- De ce râzi? s-a răstit el. Dacă s-a apucat să povestească şi 
altcuiva? O să se scornească în regiune că s-au aciuat aici, la 
Cetăţuie, tâlhari şi hoţi de copii. Ce dobitoc! Nu putea să vorbească 
mai întâi cu noi? 

A plecat furiş din cameră. M-a anunţat însă că are de făcut 
cercetări aici şi că o să mă mute pentru un timp în altă încăpere „Tot 
închisă”! m-a avertizat el. 

Ce zi groaznică!... Şi începuse atât de frumos... Unul din asistenți, 
probabil numismatul, mi-a trimis un bileţel de încurajare şi o monedă. 
Dacă ar şti el că se amestecă... Nu ştiu ce i-ar face, deşi ține foarte 
mult la asistent şi la fetița lui, blondă ca o păpuşă. 


EI trebuie să-mi fi trimis bilețelul. Şi moneda cu chipul lui Caligula 
pe dânsa... Oare a trimis-o din întâmplare? Caligula a fost un tiran, un 
despot... Cred c-a vrut să facă o aluzie. E inteligent şi simpatic... Şi e 
înnebunit după monezi. 

Începuse frumos ziua... tocmai priveam moneda, când l-am zărit pe 
Philippe şi apoi vipera... Am înghețat... Urăsc cu cea mai mare ură din 
lume şerpii... Dar când am văzut că-i viperă... Dragul meu Philippe... 
Mi-a salvat viața! Fără el nu mai apucam să scriu aceste rânduri... 
Până să dea peste mine, veninul şi-ar fi făcut efectul. De ce mă tine 
închisă? Cum poate să fie atât de crud? Dacă mă muşca vipera nu 
puteam să ajung la medicamentele lui. De ce e atât de crud? De ce 
mă ţine închisă? li voi spune în faţă cu răutate. Vreau să doară! Poate 
că era mai bine să mă înțepe vipera... Ba nu! Nu! 

Am fost atât de nedreaptă cu el! L-am întristat şi-mi pare foarte 
rău. Mi-a spus că tocmai din cauza asta mă ţine închisă. Regiunea e 
plină de vipere. Sunt şi exemplare rare de viperă cu corn a cărei 
muşcătură omoară în mai puțin de o oră. Mi-a spus că au fost atacați 
de multe ori. Şi mi-a mai destăinuit un secret. Pe Philippe îl cheamă 
Boroş... E un motan din regiune. Oamenii spun că-i cel mai vestit 
omorâtor de vipere din părțile acestea. L-au dresat de mic nişte 
vânători. Cu mare greutate l-a obţinut pentru timpul cât stă la 
Cetăţuie. De aceea l-a lăsat cu mine. M-a convins să nu-mi mai fie 
frică de şerpi când e Boroş cu mine. Boroş! Nu-mi place numele. Eu îi 
voi spune tot Philippe. Şi ei au început să-l numească aşa. 

Cu toate acestea, încă nu vrea să-mi lase libertatea. Poate mai 
târziu, mi-a promis el. Am aflat, tot de la dânsul, că l-a mustrat pe 
numismat pentru că s-a amestecat în povestea mea. 

- Ţi-a trimis o monedă? m-a întrebat dânsul. 

L-am minţit, i-am spus că nu. Dar sunt sigură că nu mă crede. N-aş 
vrea să fiu în pielea numismatului. Oare de ce e atât de sever cu 
asistenții? Eu ştiu foarte bine cât de mult ține la ei şi cât îi apreciază! 

Azi am făcut o descoperire grozavă. Am găsit un document vechi 
scris în litere chirilice. Mi-a plăcut mult ingeniozitatea cheii. Dacă n-ar 
fi tors Philippe lângă mine, nu m-aş fi gândit niciodată că se poate 
descifra numai prin scandare. Mi l-a luat în timp ce eram în curte. 
Seara mi-a spus că-i va fi de mare folos în cercetările lui... De ce nu-s 
cireşarii aici? Am întreprinde atâtea cercetări. Sunt sigură, sigură că 
acest castel e plin de taine... Dacă mă gândesc mai mult, încep să mă 
conving că cireşarii nu vor mai sosi aici niciodată. 

Sunt fericită, fericită, fericită... Adineauri am smuls de la el o 
promisiune. Mai am o zi şi-o noapte. De mâine la prânz... sunt liberă. 


Voi fi stăpâna castelului! Mi s-a pus o singură condiţie. Să fie mereu 
Boroş (ce urât nume!) cu mine. Dar eu l-am îndrăgit atâta pe Philippe 
că nu mă mai pot despărți de el. (Oare o să vrea să-l luăm acasă pe 
Philippe?) De mâine, Philippe... 

Și cu toate acestea, mă cuprinde din când în când câte un val de 
tristețe. Dacă ar fi şi cireşarii aici... câte n-am face! Dar cum să creadă 
ei într-un mesaj fără adresă... şi cum să ajungă aici când nimeni nu 
ştie despre Castelul nostru şi când e atât de departe.!... 

Orice speranță s-a destrămat. Cireşarii nu mai pot ajunge la timp. 
Sau poate nu vor mai veni niciodată aici, sau vor veni când eu nu voi 
mai fi... Au mai rămas zile puţine... foarte puţine... totul se aseamănă 
cu o inimă bolnavă, cu un trup înfierbântat zguduit de lovituri rele... În 
aer pluteşte ceva... Oamenii din jurul meu sunt neliniştiți... 

Toți sunt disperaţi. Şi ei şi-au pierdut calmul. Patrula l-a anunțat, 
azi dimineață, că se zvoneşte despre o bandă de tâlhari în preajma 
Cetăţuii. l-au spus că regiunea începe să devină primejdioasă, că s-au 
mai aciuat şi altă dată cete de tâlhari prin părțile astea... Cred că 
numai din cauză că țin foarte mult la el, au acceptat să mai rămână 
aici câteva zile, însă cu condiţia fermă ca intrarea în castel să fie 
închisă în aşa fel ca nici musca să nu pătrundă înăuntru. 

S-a sfârşit cu visul meu de libertate... Aproape că sunt ferecată în 
cameră... N-am voie să ies de-aici fără ştirea lor. Şi el şi asistenții nu 
scapă nicio clipă din ochi camera şi curtea mea. Oare de ce le e atâta 
teamă?... Din cauza mea?... Poate că totuşi le-am adus multe 
neplăceri... Dar cum aş fi putut renunța să-mi vizitez castelul?... 
Atâtea zile pierdute! Nicio zi nu m-am plimbat liberă prin încăperile 
castelului meu... Dacă i-aş fi chemat de la început pe cireşari, sau 
dacă n-aş fi uitat să trec în mesaj locul castelului... 

Am greşit... Eu sunt marea vinovată pentru tot ce s-a întâmplat, 
pentru tot ce mi s-a întâmplat. Dacă v-aş fi destăinuit încă atunci, în 
seara aceea, gândurile mele, planurile mele, dragii mei prieteni de 
departe... 

Stau închisă cu Philippe. N-avem voie să ieşim în curte. Patrula 
cercetează pas cu pas regiunea. Trebuie să fie ceva foarte grav. Le-a 
vorbit despre comoară şi de atunci vin în fiecare zi la cetăţuie. l-au 
spus să se pregătească se plecare. El e nervos. Nu-şi poate continua 
cercetările. E convins că povestea cu hoţii e un zvon lansat 
inconştient de cioban. De aceea e furios... Stau singură şi camera 
pare că nu mai are niciun secret... mereu mă gândesc că s-ar putea 
să fie ultima zi... N-am gustat nicio zi plină de libertate, nicio clipă de 
libertate, în castelul meu... Aş putea oare să plâng? 


Aceeaşi nelinişte... Philippe a mai ucis o viperă... Am asistat la 
întreaga scenă. Vipera se târa pe piatră... Philippe a sărit asupra ei. 
Intâi a imobilizat-o. l-a pus o labă pe cap şi alta pe trup. Pe urmă i-a 
băgat colții după cap. A decapitat-o foarte repede. Ah! ce scârboase 
reptile! Şi ce noroc cu Philippe... 

Și-a făcut un post de observație la crenele... Cred că şi-au pierdut 
prea uşor cumpătul. Cine ar putea să pătrundă în castel? Mai bine s-ar 
ocupa de cercetări... Dacă mâine ni se va cere să părăsim regiunea?... 
Nu! Trebuie să-mi păstrez speranța. Până în ultima clipă. 

Și totuşi el a avut dreptate! S-a întors ciobanul şi când l-au luat 
oştenii la rost a mărturisit că i-a mai povestit unuia despre răpirea 
mea şi despre tâlharii de la cetățuie. Cât de repede s-a răspândit 
Zvonul! 

Sunt din nou fericită! Mi s-a dat în sfârşit libertate. Pot să merg 
oriunde în castel, numai afară din castel n-am voie să ies. Bineînţeles, 
cu Philippe. Avem încă multe zile în față. Bucuria libertății îmi reînvie o 
speranță veche... Poate că totuşi vor veni cireşarii... Atâtea minuni se 
întâmplă! De ce oare n-ar putea să dea peste castel... Dacă vor crede 
în mesaj, ar putea merge pe urmele lui şi ar ajunge aici... 

Dragul meu caiet, te voi umple de azi înainte cu lucruri vesele, cu 
povestiri şi istorii... Dacă îl voi putea convinge pe el să povestească!... 
Ştii tu ce frumos povesteşte?... Parcă vezi totul în culori, simţi vremea 
cu toate legile, obiceiurile şi oglinzile ei, vezi mişcări uriaşe de 
oameni. N-am auzit pe nimeni să povestească atât de frumos. Şi a 
trecut prin atâtea cetăți şi castele... Ştii tu cât de mult îl iubesc? ÎI 
iubesc, îl iubesc... 

Oare chiar niciodată n-o să-mi pot vizita castelul? Sunt aici de atâta 
timp şi totuşi mereu prizonieră. Intotdeauna mă aflu la câțiva paşi de 
libertate, dar niciodată nu-i pot trece pragul. A venit la mine cu o 
figură atât de încruntată. Niciodată nu l-am văzut atât de nervos. Mi-a 
spus că a auzit zgomote străine în castel... Crede că sunt hoți... Iarăşi 
mi-a limitat graniţele... N-am voie să părăsesc încăperea şi curtea... 

Oare ce s-a întâmplat? Cine a putut să fie? Ce-ar fi să încerc şi să le 
dau o mână de ajutor. Imi voi lua în primire postul de observaţie de la 
crenele... 

Sunt din nou închisă în camera mea, sunt ferecată, parcă aş fi în 
lanțuri. Dar sunt atât de fericită! L-am văzut pe Ursu sus, pe creasta 
Zidului. L-am văzut şi m-a văzut. Au venit cireşarii! Au venit dragii mei 
prieteni! In ultima clipă. Am sperat până în ultima clipă... Cred că eu i- 
am adus aici, cu speranțele mele. Sunt salvată! Sunt liberă: 

Au venit cireşarii... vă aştept dragii mei... 


Aici se termina jurnalul fetei în alb. Tic îl închise şi deveni trist şi 
gânditor. Dorise atât de mult ca fata să-şi fi amintit de dânsul. Ar fi 
vrut s-o salveze din ghearele unor oameni răi... S-o ia de mână şi s-o 
poarte prin ganguri şi încăperi secrete... Unde o fi acum fata în alb? 
Probabil că era în mijlocul celorlalţi. Trebuia şi el să scape din 
închisoarea asta rea... dar şi caldă... în care petrecuse atâta timp fata 
în alb... 

Prichindelul îşi amintea şi unde-l zărise pe omul cu cicatrice, îl 
zărise în curtea şcolii, alături de moş Timofte în ziua când o întâlnise, 
prima dată, pe fata în alb. Şi moş Timofte era atât de bucuros lângă 
dânsul, încât Tic îşi închipui că trebuie să fie unul din cei mai de 
seamă oameni pe care-i dăduse şcoala. 

Tocmai în momentul când Tic îşi amintea, parcă întristat, tainele, 
uşa de fier a camerei sale se deschise cu zgomot, lăsând să intre 
înăuntru trei oameni furioşi. Omul cu cicatrice se uită fix în ochii lui Tic 
şi-l întrebă cu voce copleşitoare: 

- Spui? 

- Spun! răspunse prichindelul râzând. Dar cu condiţia ca să 
desferecaţi coloanele... 

Prichindelul nu destăinui însă locul unde ascunsese monezile ci cu 
totul altceva. Spusele lui îi lăsară năuci pe cei doi asistenţi şi îl făcu pe 
omul cu cicatrice să explodeze într-un asemenea hohot de râs, cum 
demult nu i se mai întâmplase. 

8 

Întregul castel trăia evenimente neobişnuite. 

După eforturi groaznice Dan, Maria şi Lucia reuşiseră să ajungă pe 
creasta cu crenele a zidului de piatră. Escaladarea îi obosise. Se 
aşezaseră pe zid pentru a răsufla câteva clipe. Ultima urcase Lucia. 
Trăsese frânghia după ea şi se aşeză alături de ceilalţi. 

9 

Piramida înălţată de Ursu în hruba de sub castel îşi împlinise 
întocmai menirea. Ursu o dăscălise pe Laura să-şi lipească palmele de 
zid pentru a menţine echilibrul întregii piramide. li apusese, de 
asemenea, ca imediat ce va împinge trapa să caute să se agaţe cu 
mâinile de marginea deschizăturii. Când piramida ajunse sub trapă, 
Ursu îl apucă pe Victor de tălpi şi-l ridică spre plafon. Fata în alb reuşi 
astfel să împingă trapa şi să se agaţe de marginea deschizăturii. Ursu 
şi Victor se căţărară pe trapă. Ajunseră, în sfârşit, sus, în gangul 
subteran, după o noapte de temniţă. 

Dezorientaţi, cei trei evadați porniră nu spre castelul domnesc ci 
spre crucea cea mică. Lanţurile fiind coborâte de pe coloane 
pătrunseră la repezeală... în camera fetei în alb. 

Aşa se face că în clipa când, sus pe creastă, Dan, Lucia şi Maria îşi 


luară în primire posturile de observaţie de la crenele şi îşi aruncară 
privirile în curte, asistară la un spectacol care pur şi simplu le produse 
ameţeală. 

Două grupuri de oameni pătrundeau în curtea interioară pe două 
intrări deosebite. Unul era format din Ursu, Victor şi fata în alb, 
celălalt din Tic, omul cu cicatrice şi asistenții lui. Scena era atât de 
năucitoare şi atât de neaşteptată, mai ales din cauza veseliei care-i 
cuprinsese pe cei din curte, încât Dan îşi duse mâinile la gură şi 
începu să strige: 

- Hei! Nu uitaţi galeria! 

Dar şi pe cei din curte, mai ales pe Tic şi pe Ursu care nu-şi mai 
aminteau nimic despre frânghie, îi apucă ameţeala la vederea 
înspăimântătoarei galerii. 


Capitolul XX 


Era dimineaţă. O dimineaţă caldă şi strălucitoare care va rămâne 
neştearsă în amintirea cireşarilor. Maria şi Lucia coborâseră în curtea 
interioară. Mai rămăsese Dan, sus, pe creastă, la crenele. Ursu îi ţinea 
frânghia întinsă ca să-i ajute coborârea. Dar nici n-apucă să facă 
prima mişcare, când Victor îl opri: 

- Stai! trebuie să deschizi uşile din coloane. Au rămas închise 
amândouă. 

Acesta era adevărul. In graba şi dezorientarea lor, Ursu, Victor şi 
Laura uitaseră să lase uşile deschise. Comunicarea cu castelul 
domnesc era tăiată. Dan n-avea ce face, trebuia să primească 
misiunea. Îşi dădu drumul pe frânghie, viteaz şi grăbit, dar din 
nefericire în cealaltă curte interioară, în Crucea cea mare. Fără vina 
lui, întârzia la întâlnirea din curtea fetei în alb, tocmai în momentul 
când se dezvăluiau toate tainele. Şi iată că această absenţă atât de 
motivată, poate chiar lăudată şi elogiată, avu nişte repercusiuni, dacă 
nu dramatice, cel puţin comice, şi în orice caz neplăcute, pentru Dan. 
În formă de zile mari, bravul cireşar nu se mulţumi să deschidă 
mecanismul la o singură uşă, ci alergă să elibereze şi cealaltă intrare. 
Ajunsese tocmai la jumătatea drumului. Când păşi pe lespedea uriaşă 
din mijloc, auzi în spatele lui răcnetul lui Ursu: 

- Stai! Stai! E o cap... 

Atâta auzi Dan. Restul cuvântului se pierdu undeva în lume. El 
ajunse sub pământ, trimis de tobogan drept în fundul hrubei. Căderea 
bruscă îi produse mai multă spaimă decât durere. Numai abdomenul 
era foarte revoltat, şi, pentru a-l împăca, bravul cireşar se tăvăli 
câteva clipe pe podeaua de piatră. 

- Şi eu care credeam că mi-au încredinţat o misiune de seamă... se 
tângui Dan în timp ce-şi căuta juliturile. Ce mişei! Ce ingratitudine! 

Ursu ajunsese la trapă, izbuti s-o deschidă, şi pentru că n-avea 
lanternă la el se mulţumi să întrebe: 

- Hei, Dan! Eşti rănit? 

Dar niciun răspuns nu veni din hruba rece şi întunecoasă. Vlăjganul 
îşi simţi inima săgetată. Strigă din toate puterile: 

- Daaaaan! Hei Daaan! 

- Ho! C-o să-mi spargi urechile! Ce păcat că eşti singur! Aş fi vrut 
să-i bag în sperieţi pe toţi... Va să zică aşa; m-aţi trimis la moarte... 
Mi-am rupt numai piciorul drept şi două coaste. Şi o claviculă... 

Ursu ştia că Dan nu e omul care putea să facă glume cu oasele 
rupte: 

- Atunci te mai las puţintel acolo, până te vindeci de oase şi de 
glume proaste... 

- Stai! Stai că n-am nimic. Şi scoate-mă, că am trecut printr-o 


spaimă soră cu moartea. 

Tocmai sosise Victor cu frânghia. Ursu aruncă un capăt în hrubă, 
Dan îl prinse, şi se simţi ridicat în aer ca o păpuşă. 

- Dar tot eu mă duc să deschid intrarea cealaltă! spuse el, şi într- 
adevăr fugi spre capătul coloanei ca un Hermes. 

- Stai! îl opri Victor. Şi capcana de dincolo e deschisă. Pe-acolo am 
ieşit noi. 

Dan consideră însă totul o glumă şi-şi continuă fuga. Ursu îl prinse 
de umeri tocmai când se prăbuşea în gol. Aşa că ajunse la timp în 
curtea întâlnirilor, la timp pentru a-l auzi pe Tic dezvăluind omului cu 
cicatrice enigma celor 60 de monede de aur. Toţi erau ochi şi urechi. 

Tic trase mai întâi cu coada ochiului undeva, apoi se uită destul de 
obraznic, adică puţintel cam superior, spre cei trei bărbaţi care abia îi 
aşteptau cuvintele: 

- Sunt chiar la dumneavoastră! spuse el. 

Toţi făcură acelaşi gest reflex: îşi duseră mâinile la buzunare. Dar 
nu găsiră nicio monedă. Bricege, ciocănele, lanterne, pachete cu 
ţigări, tot felul de lucruri obişnuite. Asistentul cu ochi de viezure îl 
mustră prieteneşte pe Tic: 

- Acum nu mai merg glumele. Ne-am făcut oameni serioşi. 

- Dar v-am spus foarte serios! se prefăcu ofensat prichindelul şi iar 
trase cu coada ochiului undeva şi cineva în alb nu părea că-şi 
drămuieşte uimirea şi zâmbetele. 

Privirile fetei parcă-l căutau pe Tic, şi parcă-i trimiseseră şi un 
semn de încurajare, aşa că emoția îl obligă să dezvăluie enigma mai 
repede decât ar fi vrut el, fără pariuri şi promisiuni, ehei! Işi făcuse un 
plan grozav. 

- În lanterne... îşi recunoscu ciufuliciul vocea. 

Neîncrezător, numismatul cu ochii de viezure desfăcu lanterna şi 
văzu înăuntru bateria. Dar când răsturnă lanterna, odată cu bateria 
alunecară şi monedele. Fusese o adevărată lovitură de teatru! 
Arheologii îşi explicau, în sfârşit, ce se întâmplase. In cele trei minute 
cât lipsiseră prima dată din cameră, prizonierul desfăcuse lanternele, 
scoase una din cele două baterii şi pusese în locul ei monezi, câte 
douăzeci de fiecare lanternă. Arcul de la capătul lămpii ajutase la 
sudarea perfectă dintre monezi şi baterie. Apoi aruncase bateriile 
scoase în colţul unde se aflau bateriile de rezervă şi-şi reluase, liniştiţi 
şi tăcut, locul în ungherul lui. Intrând înăuntru, arheologii nu observară 
imediat lipsa monezilor. Erau prea grăbiţi să pornească în căutarea 
fetei. Baricadaseră intrarea din coloană, îşi luaseră lanternele şi 
uneltele de cercetare şi părăsiseră încăperea ferecată. Astfel, 
obiectele care se transformaseră în ascunzişuri şi tainiţe se aflau în 
mâinile lor, şi, mai ales, erau convinşi că le avuseseră tot timpul 
asupra lor. Cu lanternele pline de monezi, căutaseră toată noaptea, 


prin toate crăpăturile! 

- Dar tot mi-a fost teamă de ceva... mărturisi curajos cireşarul. Mi-a 
fost teamă să nu vi se consume bateriile... 

Hazul îi molipsi pe toţi. Şeful, mai ales, îşi pierduse orice urmă de 
încruntare de pe faţă auzind ultimele cuvinte ale „pungaşului cârn”. 
N-avea ce face. Trebuia să-i înconjoare umerii şi chiar să-l apropie 
puţin de pieptul lui. Şi bineînţeles să surâdă, şi chiar să râdă de-a 
binelea. 

Pe Tic îl interesau însă mult mai mult reacţiile fetei în alb. O văzu 
veselă, râzând nestăpânită, şi privindu-l mirată, sau poate chiar 
speriată, cu ochi mari care-l furnicau şi-i tăiau respiraţia. Trecu 
întâmplător pe lângă ea şi descoperi cu bucurie că e aproape tot atât 
de înalt, şi mai văzu că e îmbujorată, şi îşi duce uneori mâna la piept, 
aşa cum ar fi vrut şi el, dacă nu i-ar fi fost teamă că îl vor observa toţi. 

Tânăra castelană nici nu-l vedea pe Tic. Făcu o plecăciune în faţa 
tuturor, apoi îşi desfăcu braţele ca două aripi albe şi spuse cu vocea ei 
de clopoței: 

- Urmează recepţia! Vă invit pe toţi în sala de arme! 

- lar eu... se repezi Dan... bineînţeles dacă mi se permite, voi pleca 
înainte, pentru a anunţa, ca un veritabil mare postelnic, sosirea 
înalţilor oaspeţi. 

Dan fugi înaintea tuturor, şi numai după ce pătrunse în coloană 
întoarse capul pentru a-i linişti pe cei care veneau pe urmele lui: 

- De data asta nu mai cad! Feriţi-vă dumneavoastră. 

Apoi dispăru în interiorul coloanei. 

Fata în alb sosi înaintea celorlalți în sala armelor. Dan o întâmpină 
cu o plecăciune adâncă, anunțând cu voce gravă, parcă pentru a 
impresiona şi clinti armurile: 

- Excelenţa Sa, Castelana în alb! 

Apoi o rugă cu voce foarte înceată: 

- Te rog să-mi şopteşti numele celorlalţi, că habar n-am cum îi 
cheamă. 

Castelana îi făcu un semn din ochi, iar Dan îşi reluă poziţia 
solemnă. Venea omul cu cicatrice. 

- Soseşte... Excelenţa Sa... spune! o rugă el în şoaptă. Excelenţa 
Sa... tatăl Castelanei în alb! 

După ce-i aruncă o privire fioroasă Laurei, continuă: 

- Excelenţa Sa... luliu Vernescu! Marele vistiernic al castelului... 
Excelenţa Sa... Adrian Filip... marele armurier al castelului... 

Când îi zări pe cireşari, Dan făcu anunţurile pe cont propriu, 
obligându-şi prietenii să intre într-o anumită ordine: 

- Sosesc  excelenţele lor... Ci-re-șa-rii! Victor! vel logofătul 
cireşarilor (Nu prea merge excelență cu vel logofăt, îşi spuse Dan, dar 
treacă de la mine)... Maria! prietena cea mai dragă a marelui 


postelnic, îi găsi, în sfârşit, un titlu... Lucia! marele vistiernic al 
cireşarilor!... Ursu! prea marele spătar!... Tic! Micul mare ispravnic!... 
şi Dan! marele postelnic!... 

Pătrunse pe uşă într-o atitudine demnă chiar de rangul de vel 
vornic. 

Şi începu veselia!... 

Dar mai întâi, arheologii se văzură nevoiţi să sature foamea de 
cunoştinţe a tinerilor. Erau atâtea bogății acolo, atâtea obiecte şi 
documente necunoscute, atâtea mărturii istorice, dar mai ales atâta 
emoție şi fiori şi evlavie şi plecăciune... şi, în sfârşit, acel pocnet 
necesar al tinereţii şi veseliei. 

- Dacă nu găseaţi documentul lui Zogreanu, nu ştiu ce s-ar fi 
întâmplat... le spuse cireşarilor Excelenţa Sa, tatăl Castelanei în alb, 
celebrul profesor de arheologie. Probabil că ar fi trebuit să spargem 
coloanele... 

- Şi să faceţi cunoştinţă cu temniţele! îşi aminti Dan, cuprins de-o 
vervă de zile mari. De capcane tot nu scăpaţi... 

Dar cine nu era în vervă în ziua aceea!? Cea de a doua expediţie a 
cireşarilor se terminase cu bine. li întrista doar absenţa lui lonel. Ei nu 
aveau de unde să ştie că poate chiar în acele momente prietenul lor 
de pe malul mării era pe urma unor taine care, cândva, îi vor atrage 
acolo pentru a le încerca ultimele energii şi a-i încărca de faimă. 

Cireşarii se bucurau de coroana expediției lor şi se dăruiau, fără 
zgârcenie, cu toate emoţiile şi melodiile din suflet alcătuirii de 
marmură. 

- Dacă nu era ciobanul, spuse Lucia, nu ştiu dacă ar mai fi avut loc 
expediţia noastră... 

- Multă bătaie de cap şi multe necazuri ne-a dat cu gura lui de 
muiere! îşi aminti tatăl castelanei în alb. Tare aş fi vrut să-i prind nasul 
între degete şi să i-l strâng puţintel... 

Asistenţii rămăseseră pedagogi. Mai râdeau ei uneori la glumele lui 
Dan, dar râsul li se prefăcea în tuse dacă observau privirile 
profesorului căutându-i sau dacă-i auzeau glasul undeva în preajmă. 

Omul cu cicatrice se apropie de ei: 

- Asta e cea mai sinceră şi mai generoasă vârstă a vieţii... Dacă 
oamenii ar rămâne măcar cu amintirea ei... Oare prin ce constelații şi- 
ar căuta pasiunile? 

Tinereţea pocnea pretutindeni. Chiar armurile, cu toată răceala şi 
nemişcarea lor dispreţuitoare, începeau să-şi găsească locul în acel 
iureş cald. Cavalerii de fier erau, de fapt, singurii martori verticali care 
puteau să jure că în nicio altă zi a veacurilor trecute castelul nu trăise 
o veselie mai pură. Dacă tinerii s-ar fi uitat la ei, din unghiuri 
neobservate, cu ochii întredeschişi, ar fi zărit poate în vizierele trase 
reflexe ciudate. Cu siguranţă însă că Lucia ar fi explicat totul prin legi 


fizice stricte, ca un schimb de lumini între soare, marmură şi metal. 

Fata în alb, castelana care îşi găsise cetatea şi prietenii, îşi ducea 
mereu mâinile la piept parcă pentru a-şi opri erupții şi clocote. Ea Îl 
căuta cu privirile pe Victor, şi Victor îi căuta mereu privirile, şi se 
apropiau mereu pentru a-şi atinge mâinile sau umerii, şi iar se 
depărtau, şi iar se întâlneau privirile, şi iar se apropiau. 

Dar mai era o fiinţă în camera veselă cu pereţii reci de marmură, 
care n-o pierdea din ochi pe castelană. li urmărea fiecare mişcare, 
dorea să-i întâlnească măcar o dată privirile. Fata în alb era însă lângă 
Victor, mereu lângă el, numai lângă el, şi fiinţa care n-o slăbea din 
ochi înţelese totul. 

Niciodată sala armelor şi Castelul vulturilor nu trăiseră asemenea 
clipe de veselie senină. Doar într-un ungher, ascuns după o armură, 
un băiat cârn, cu părul de aur încâlcit, uitat de toţi ceilalţi, se lupta cu 
disperarea. Ursu îl zări şi-l chemă cu toată dragostea lui: 

- Ticuşorule!... g 

Dar Ticuşor nu răspunse. lşi pierduse copilăria. Intrase în 
adolescenţă. Şi, ca aproape toți copiii, pătrunsese pe porţile largi ale 
dragostei. lar întâmplarea hotărâse ca prima lui dragoste să fie tristă 
şi deznădăjduită. 


— Sfârşit —